Terry Pratchett — [Lumea Disc] 32 O Palarie Plina de Cer

CORINT JUNIOR 


TERRY PRATCHETT este unul dintre cei mai îndrăgiţi autori 
din zilele noastre. Este bine-cunoscut mai ales pentru seria de 
un fenomenal succes Lumea Disc, care include acum şi patru 
titluri pentru tinerii cititori - Uluitorul Maurice şi rozătoarele lui 
educate, care a câştigat Carnegie Medal în 2001, plus cele trei 
romane despre Tiffany Suferind şi Nac Mac Fulgeri: Scoţiduşii 
liberi, O pălărie plină de cer şi Faurul lernii. Pentru tinerii 
cititori a mai scris şi alte romane de succes, dintre care amintim 
Trilogia Nomilor. 


Terry Pratchett locuieşte în Wiltshire şi simte că toate zilele 
îi sunt foarte pline. 


Introducere 


Din „Despre spiriduși şi cum să ne temem de ei” de 
Miss Perspicacia Tick: 


Nac Mac Fulgerii 
(numiţi, de asemenea, picţei, scoţiduşi, omuleţi şi „Persoane 
sau Persoane necunoscute, presupus înarmate”) 


Nac Mac Fulgerii sunt cei mai primejdioşi dintre toate rase- 
le de spiriduşi, mai ales când sunt beţi. Le place să bea, să se 
bată şi să fure, şi fură, într-adevăr, orice nu e bătut în cuie de 
podea. Dacă e bătut în cuie, atunci îl vor fura cu tot cu cuie. 

Cu toate acestea, cei care au reuşit să-i cunoască - şi au 
supravieţuit - spun că sunt, de asemenea, uluitor de loiali, 
puternici, încăpăţânaţi, curajoşi şi, în felul lor, chiar principiali. 
(De exemplu, n-ar fura niciodată de la oameni care n-au de 
niciunele.) 

Bărbatul Fulger mediu (femeile Fulger sunt rare - vezi mai 
încolo) are vreo şase inchi înălţime, părul roşu, pielea aproape 
albastră din pricina numeroaselor tatuaje şi a vopselei din 
planta numită drobuşor şi, de vreme ce te afli atât de aproape 
de el ca să observi amănuntele astea, este probabil gata să te 
pocnească. 

Imbrăcă doar un kilt făcut din orice bucată veche de stofă, 
pentru că, printre Fulgeri, respectul faţă de clan este arătat 
prin tatuaje. Poate purta şi un coif dintr-un craniu de iepure; în 
plus, Fulgerii îşi împodobesc adesea bărbile şi părul cu pene, 
mărgele şi orice altceva le trece prin cap. Aproape cu siguranţă 
au la brâu o sabie, deşi mai mult pentru impresie, fiindcă 
Fulgerii preferă ca metodă de bătaie loviturile cu bocancul şi cu 
capul. 


Istorie şi Religie 

Originea Nac Mac Fulgerilor s-a pierdut în faimoasa Ceaţă a 
Vremurilor. Ei zic că au fost expulzați din Tărâmul Basmelor de 
către Regina Spiriduşilor pentru că au protestat contra 
regimului ei enervant şi tiranic. Alţii spun că au fost goniţi din 
pricina beţiei. 


Se ştie prea puţin despre religia lor, dacă există vreuna, mai 
puţin un lucru: ei cred că sunt morţi. Le place lumea noastră, cu 
soare strălucitor, ceruri albastre şi făpturi cu care să se bată. O 
lume uimitoare ca asta nu poate fi deschisă chiar oricui, spun ei. 
De bună seamă că este un soi de rai sau de Valhalla, unde ajung 
vitejii războinici după moarte. De aceea, socotesc ei, dacă au 
fost deja vii într-o altă lume, atunci înseamnă că au murit şi li s- 
a îngăduit să vină aici, pentru că au fost atât de buni. 

Asta este o teorie chiar incorectă şi fantezistă, pentru că, 
după cum ştim, adevărul este exact pe dos. 

Nu se ţine prea mare doliu când moare vreun Fulger, căci 
fraţii lui sunt doar puţin trişti că el n-a petrecut mai mult timp 
cu ei în raiul de aici, înainte să se întoarcă în lumea viilor, pe 
care ei o mai numesc şi „Ultima Lume”. 


Cutume şi habitat 

De preferinţă, clanurile de Nac Mac Fulgeri trăiesc în 
tumulii funerari ai regilor de demult, în care sapă o grotă con- 
fortabilă, printre obiectele de aur. In general, vor fi două sau 
trei tufe de mărăcini sau arbuşti de soc care vor creşte pe un 
tumul - Fulgerilor le plac în mod deosebit arbuştii de soc 
bătrâni şi scorburoşi, care vor deveni hornurile pentru vetrele 
lor. Şi va exista, de asemenea, o intrare ca o gaură de iepure. 
Care va arăta exact ca o gaură de iepure. Vor fi şi căcăreze de 
iepure în jurul ei şi, poate, chiar şi vreo câteva smocuri de 
blăniţă de iepure, dacă Fulgerii se vor simţi deosebit de inspi- 
raţi. 

Acolo, jos, lumea Fulgerilor e organizată ca un stup, dar cu 
mult mai puţină miere şi mult mai multe înţepături. 

Explicaţia pentru aceasta este că femeile sunt foarte rare 
printre Fulgeri. Şi probabil din această cauză femeile Fulger 
nasc o mulţime de copii, foarte adesea şi foarte repede. La 
naştere, copiii sunt cam cât boabele de mazăre, dar cresc 
extrem de repede, dacă sunt bine hrăniţi (Fulgerilor le place să 
trăiască pe lângă casa omului, ca să-i poată fura laptele de la 
vaci şi de la oi, tocmai în acest scop). 

„Regina” clanului este numită Matca şi, pe măsură ce 
îmbătrâneşte, ea devine mama majorităţii Fulgerilor din clan. 
Soţul ei este cunoscut ca Omul Mare. Când se naşte o fată - şi 
nu se întâmplă des - ea rămâne pe lângă mamă până învaţă 
toate dedesubturile, adică secretele funcţiei de matcă. In 


4 


momentul în care ajunge la vârsta măritişului, trebuie si plece 
din clan, luând cu ea numai pe câţiva dintre fraţii săi, ca gardă 
de corp în lunga sa călătorie. 

Adeseori va călători până la un clan care nu are matcă. 
Foarte, foarte rar, dacă nu există niciun clan fără o matcă, ea se 
aliază cu Fulgeri din mai multe clanuri şi alcătuiesc un clan 
complet nou, cu un nume nou şi un tumul propriu. Ea îşi va 
alege, de asemenea, soţul. Şi, din acel moment, deşi cuvântul ei 
e lege incontestabilă printre cei din clanul său şi trebuie ascul- 
tat, ea va mai ieşi foarte rar, dar şi atunci doar la mică distanţă, 
din tumul. Este deopotrivă regina şi prizoniera acestuia. 

Însă o dată, pentru câteva zile, a existat o matcă-regină care 
era o fetiţă de om... 


Un Glosar Fulger, adaptat pentru cei mai sensibili din fire 


Alifia de Oi Specială: probabil whisky de contrabandă, îmi 
pare foarte rău s-o spun. Nimeni nu ştie ce efect are asupra 
oilor, dar se zice că o picătură din aşa ceva e foarte bună pentru 
păstori, pe o noapte geroasă de iarnă, şi pentru Fulgeri, în orice 
condiţii. Nu încercaţi tratamentul ăsta acasă. 

A-și lua soarta de gât: a înfrunta soarta menită lui/ei. 

Cotoroanţă: o vrăjitoare, indiferent de vârstă. 

Crivens!: o exclamaţie generală, care poate însemna orice, 
de la „Doamne fereşte!” la „Tocmai mi-am ieşit din fire şi-o să 
iasă cu scandal!” 

Dedesubturi: taine, secrete. 

Grozav: ciudat, nepământean. Uneori mai înseamnă şi 
alungit, nu ştiu de ce. 

Hârcă: femeie bătrână. 

Învârteli/mişmaşuri: orice face o vrăjitoare. 

Matahale: fiinţele omeneşti. 

Mucea: persoană neisprăvită. 

Oi: chestii cu lână care pasc iarbă şi behăie. Uşor confun- 
date cu celelalte chestii!. 

Ouătoare: privată. 

Poprire: o foarte importantă obligaţie, susţinută de tradiţie 
şi magie. N-are legătură cu preoţii. 

Puşlama: o persoană în general neplăcută. 


1 joc de cuvinte bazat pe asemănarea de pronunție dintre sheep - oaie 
şi ship - corabie. 
5 


Scârbavnic: o persoană de-a dreptul neplăcută. 
Stârpitură: vezi mucea. 

Tralala: prostii, fleacuri. 

Tut: am fost asigurată că asta înseamnă „obosit”. 
Vai: un strigăt general de disperare. 


Capitolul 1 
Plecarea 


Venea rostogolindu-se peste dealuri, ca o ceaţă invizibilă. 
Mişcare fără vreun trup care să se ostenească făcând-o. şi 
înainta foarte încet. Nu se mai gândea, acum. Trecuseră luni 
bune de când avusese ultimul gând, căci creierul care se ocupa 
cu gânditul pentru el murise. Intotdeauna mureau. Aşa că acum 
era din nou gol şi speriat. 

Da, s-ar fi putut ascunde în vreuna dintre creaturile albe, 
rotunde, care behăiau neliniştite în timp ce el se târa prin iarbă. 
Dar ele aveau creiere nefolositoare, capabile să se gândească 
doar la iarbă şi la a face alte creaturi care să behăie. Nu. Nu 
erau potrivite. El avea nevoie, avea nevoie de ceva mai bun, de 
o minte zdravănă, o minte puternică, o minte care să-l 
găzduiască în siguranţă. 

Căuta... 


Noile ghete erau cu totul anapoda. Erau scorţoase şi 
lucioase. Ghete lucioase! O ruşine. Ghete curate, asta era 
altceva. Nu era nimic rău să pui un pic de cremă pe ghete ca să 
le protejezi de umezeală. Dar ghetele trebuiau să slujească unei 
fiinţe. Nu să lucească. 

Tiffany Suferind, stând pe covoraşul din odaia ei de dormit, 
clătină din cap. Trebuia să le jerpelească şi cât mai repede cu 
putinţă. 

Apoi mai era şi noua pălărie de pai, cu panglică. Avea unele 
îndoieli şi în privinţa acesteia, de asemenea. 

Încercase să se privească în oglindă, ceea ce era destul de 
greu, pentru că oglinda nu era mai mare ca palma ei, şi crăpată, 
şi pătată pe deasupra. A trebuit s-o plimbe în jurul ei, 
străduindu-se să vadă din ea cât mai mult cu putinţă şi să-şi 
amintească apoi cum să potrivească fragmentele laolaltă. 

Dar astăzi... ei bine, de obicei nu făcea astfel de chestii în 
casă, dar astăzi era foarte important să arate bine şi, cum tot nu 
era nimeni prin preajmă... 

Puse oglinda pe măsuţa şubredă de lângă pat şi, stând în 
picioare în mijlocul covoraşului tocit, închise ochii şi zise: 


7 


— Să mă văd. 


Și undeva departe, pe dealuri, ceva, un ceva fără trup şi fără 
minte, dar cu o foame cumplită şi o spaimă fără sfârşit, simţi 
puterea. 

Ar fi adulmecat aerul, dacă ar fi avut nas. 

Căută. 

Găsi. 

Aşa o minte ciudată, ca o sumedenie de minţi închise una 
într-alta, din ce în ce mai mici! Atât de puternică! Atât de 
aproape! 

Îşi schimbă uşor direcţia şi înainta ceva mai repede, în 
mişcare, scotea un zgomot ca un roi de muşte. 

Oile, neliniştite o clipă de ceva ce nu puteau zări, auzi sau 
mirosi, behăiră... 

„„„Şi îşi văzură mai departe de păscut iarba. 


Tiffany deschise ochii. Era acolo, la câţiva paşi distanţă de 
ea însăşi. Îşi putea vedea ceafa propriului cap. 

Cu multă grijă, dădu ocol odăii, fără să se uite în jos la „ea” 
cea care se mişca, pentru că descoperise că, dacă făcea asta, 
atunci şmecheria se termina. 

Era destul de greu, să te mişti astfel, dar, în cele din urmă, 
ajunse în faţa ei înseşi şi se studie din cap până în picioare. 

Păr brun de aceeaşi culoare cu ochii... în privinţa asta nu 
putea face nimic. Cel puţin părul era curat şi se spălase pe faţă. 

Avea o rochie nouă, ceea ce mai îmbunătăţea niţel situaţia. 
Era atât de neobişnuit să se cumpere haine noi în familia 
Suferinzilor că, fireşte, i-o cumpăraseră mare ca să poată să 
„crească în ea”. Dar măcar era verde-pal şi nu ajungea chiar 
până la podea. Cu ghetele noi şi lucioase şi cu pălăria de pai 
arăta... chiar respectabil, ca o fiică de fermier, care pleca de 
acasă la primul ei loc de muncă. Trebuia să meargă. 

De acolo unde era îşi putea zări pălăria ţuguiată pe cap, dar 
trebuia să se uite foarte atent. Era ca o sclipire în aer, pierind 
îndată ce-o vedeai. De-asta îşi cam făcuse griji, cu pălăria nouă 
de pai, dar ea pur şi simplu trecuse prin cea ţuguiată de parcă 
nici nu se afla acolo. 

lar asta se întâmpla fiindcă, într-un fel, nici nu era. Era 
invizibilă, mai puţin când ploua. Soarele şi vântul treceau prin 


ea, dar ploaia şi zăpada cumva o vedeau şi se purtau faţă de ea 
ca şi cum ar fi fost de-adevăratelea. 

O primise în dar de la cea mai mare vrăjitoare din lume, o 
vrăjitoare adevărată, cu o rochie neagră şi o pălărie neagră, şi 
ochi care puteau trece prin tine cum trece terebentina printr-o 
oaie bolnavă. Fusese un soi de răsplată. Tiffany făcuse magie, 
magie serioasă. Mai înainte de-a o face, nu ştiuse că putea, iar, 
după ce o făcuse, nu ştiuse cum. Acum urma să înveţe cum. 

— Să nu mă mai văd, zise ea. 

Viziunea ei - sau ce-o fi fost, pentru că nu era foarte 
lămurită cum funcţiona trucul ăsta - dispăru. 

Fusese un şoc, prima oară când îl făcuse. Dar ea 
dintotdeauna socotise că e simplu să se vadă pe ea însăşi, cel 
puţin în mintea ei. Toate amintirile ei erau ca nişte tablouri care 
o înfăţişau făcând diverse lucruri sau privind la diverse lucruri, 
şi nu cu imaginile din jur văzute prin cele două orificii din 
partea din faţă a capului său. Exista o parte a ei care 
întotdeauna se uita la ea, ca din exterior. 

Miss Tick - o altă vrăjitoare, dar una cu care era mai uşor să 
vorbeşti decât vrăjitoarea care îi dăruise lui Tiffany pălăria - 
spusese că o vrăjitoare trebuia să ştie cum să „stea deoparte” şi 
că avea să înţeleagă mai bine, când talentul avea să i se 
dezvolte, aşa că Tiffany presupusese că „să mă văd” făcea parte 
din treaba asta. 

Uneori, Tiffany se gândea c-ar fi trebuit să-i vorbească lui 
Miss Tick despre „să mă văd”. I se părea că era ca şi cum ar fi 
păşit în afara trupului ei, dar având încă un soi de trup-fantomă 
care putea să meargă prin jur. Totul era în regulă câtă vreme 
ochii ei fantomă nu se uitau în jos, să vadă că era doar un trup- 
fantomă. Dacă se întâmpla asta, o anumită parte din ea intra în 
panică şi se trezea imediat înapoi în trupul ei de carne şi oase. 
Tiffany se hotărâse, totuşi, să păstreze secretul. Nu era 
obligatoriu să-i povesteşti unui profesor chiar totul. Oricum, era 
un truc bun pentru situaţiile în care nu aveai o oglindă. 

Miss Tick era un soi de descoperitoare de vrăjitoare. Se 
părea că aşa mergeau lucrurile cu vrăjitoria. Unele vrăjitoare 
ţineau o supraveghere magică asupra fetelor care promiteau şi 
le găseau o vrăjitoare mai în vârstă ca să le ajute în devenirea 
lor. Dar nu te învățau cum să faci vrăjitorie. Te învățau cum să 
ştii ce faci. 


Vrăjitoarele sunt într-un fel ca pisicile. Nu prea le place 
compania altora, dar Je place să ştie unde sunt celelalte 
vrăjitoare, în eventualitatea că ar putea avea nevoie de ele. Şi 
lucrul pentru care ai putea avea nevoie de ele este să-ţi spună, 
prieteneşte, că ai început să cârâi ca o vrăjitoare. 

Vrăjitoarele nu se tem prea mult, spusese Miss Tick, dar 
până şi cele puternice se tem, chiar dacă nu aduc vorba despre 
asta, de ceea ce numesc ele „ducerea la rău”. E foarte uşor să te 
dedai la mici cruzimi necugetate, pentru că tu ai putere, pe 
când ceilalţi oameni nu au, e foarte uşor să crezi că ceilalţi nu 
contează deloc, e foarte uşor să-ţi închipui că nişte criterii ca 
binele şi răul nu se aplică şi-n privinţa ta. La capătul acestui 
drum, ajungi să salivezi şi să cârâi singură-cuc într-o casă de 
turtă dulce, crescându-ţi negii de pe nas. 

Vrăjitoarele au nevoie să ştie că celelalte vrăjitoare stau cu 
ochii pe ele. 

Şi tocmai de aceea, îşi zicea Tiffany, se afla pălăria acolo. O 
putea atinge oricând, cu condiţia sa închidă ochii. Era un soi de 
readucere aminte... 

— Tiffany! strigă mama ei, din capul scărilor. A sosit Miss 
Tick! 


Ieri, Tiffany îşi luase rămas-bun de la Buni Suferind... 

Roţile de fier ale fostei colibe de păstor erau pe jumătate 
îngropate în iarbă, sus, în vârful dealului. Soba pântecoasă, care 
încă se mai vedea, căzută într-o rână, era roşie de rugină. 
Dealurile de cretă le înghiţeau şi pe ele, la fel cum înghiţiseră 
oasele lui Buni Suferind... 

Restul colibei fusese ars în ziua în care o îngropaseră. 
Niciun păstor n-ar fi îndrăznit vreodată s-o folosească, darămite 
să-şi petreacă noaptea acolo. Buni Suferind fusese prea mare în 
mintea oamenilor, prea greu de înlocuit. Noapte şi zi, în orice 
anotimp, ea era Creta însăşi: cea mai bună păstoriţă, cea mai 
înţeleaptă femeie şi memoria ținutului. De parcă dealurile verzi 
aveau un suflet i are hălăduia prin jur, cu ghete vechi şi şorţ din 
pânză de sac, şi care fuma o veche pipă puturoasă şi doftoricea 
oile cu terebentină. 

Păstorii ziceau că Buni Suferind blestema tăriile cerului. 
Numeau norişorii albi şi pufoşi de vară „mieluşeii lui Buni 
Suferind”. Şi, cu toate că râdeau când spuneau lucrurile astea, o 
parte din ei nu glumea. 


10 


Niciun păstor n-ar fi cutezat să-şi închipuie că ar putea trăi 
în coliba aceea, absolut niciun păstor. 

Aşa că scoseseră iarba şi o îngropaseră pe Buni Suferind în 
solul de cretă, puseseră iarba la loc şi o udaseră, ca să nu lase 
nicio urmă, apoi dăduseră foc colibei. 

Lâna oilor, tutunul Jolly Sailor şi terebentina... 

„„„Fuseseră mirosurile din coliba de păstor şi mirosul lui Buni 
Suferind. Lucruri dintr-acestea au o mare putere asupra 
oamenilor şi le merg drept la inimă. Tiffany nu trebuia decât să 
le miroasă acum şi de îndată era înapoi, în căldura, liniştea şi 
siguranţa colibei. Era locul în care se ducea ori de câte ori era 
supărată şi ori de câte ori era fericită. lar Buni Suferind 
întotdeauna zâmbea, punea de ceai şi nu spunea nimic. Şi nimic 
rău nu se putea întâmpla în coliba de păstor. Era o fortăreață 
împotriva lumii. Chiar şi acum, după ce Buni Suferind 
dispăruse, lui Tiffany încă îi mai plăcea să urce până acolo. 

Tiffany stătu acolo, în timp ce vântul sufla peste iarbă şi 
tălăngile oilor clâncăneau în depărtare. 

— Trebuie... Îşi drese glasul. Trebuie să plec. Eu... trebuie 
să învăţ adevărata vrăjitorie şi, vezi tu, acum nu mai e nimeni pe 
aici ca să mă înveţe. Trebuie să... să am grijă de dealurile astea 
cum ai avut tu. Pot să... fac lucruri, dar nu ştiu lucruri, iar Miss 
Tick zice că ceea ce nu ştii te poate ucide. Vreau să fiu la fel de 
pricepută cum ai fost tu. O să mă întorc! O să mă întorc curând! 
Îţi făgăduiesc c-o să mă întorc mai deşteaptă decât plec! 

Un fluture albastru, purtat desigur de o pală de vânt, se 
aşeză pe umărul lui Tiffany, deschizându-şi şi închizându-şi 
aripile de vreo două ori, după care îşi luă zborul. 

Buni Suferind nu le avusese niciodată cu vorbele. Ea aduna 
tăceri la fel cum unii oameni adună sforicele. Dar avea un fel al 
ei de a nu spune nimic care spunea totul. 

Tiffany mai rămase o vreme acolo, până când i se uscară 
lacrimile, apoi se întoarse şi cobori dealul, lăsând vântul 
neobosit să se înfăşoare printre roţi şi să fluiere prin hornul 
sobei pântecoase. Viaţa îşi vedea de drum. 


Nu era un lucru neobişnuit pentru fetele de vârsta lui 
Tiffany să „intre la stăpân”. Asta însemna să lucreze ca 
lăptăreasă pe undeva. Potrivit obiceiului, începeai prin a da o 
mână de ajutor unei bătrâne doamne, care locuia singură; ea n- 


11 


avea cum să te plătească prea mult, dar, cum asta era prima ta 
slujbă, probabil nici tu nu meritai prea mult. 

Adevărul e că Tiffany ţinea, ea singură, lăptăria Fermei 
Casei, dacă o ajuta cineva să ridice marile putineie cu lapte, iar 
părinţii ei rămăseseră surprinşi că voia totuşi să plece şi ea ca 
să intre servitoare. Dar după cum spusese Tiffany, toată lumea 
făcea aşa. Mai ieşeai şi tu în lume puţin. Cunoşteai alţi oameni. 
Nu se ştia niciodată de unde sărea iepurele. 

Propunerea, într-un fel dibace, o atrăsese pe mama ei să-i 
ţină partea. Bogata mătuşă a mamei sale plecase de-acasă şi 
intrase ca servitoare care spăla vasele, apoi fusese servitoare 
care servea în salon, şi tot servind aşa, urcase în rang până 
ajunsese menajera casei, măritându-se cu majordomul şi locuind 
într-o casă luxoasă. Nu era casa ei luxoasă, şi ocupa doar o 
micuță parte din ea, dar era, practic, o lady. 

Tiffany nu avea de gând să fie o lady. Povestea asta nu era 
decât un şiretlic, oricum. lar Miss Tick era amestecată în treaba 
asta. 

Nu era îngăduit să ceri bani pentru vrăjitorie, aşadar toate 
vrăjitoarele îşi mai găseau şi altceva de lucru. Miss Tick era, de 
fapt, o vrăjitoare deghizată în profesoară. Călătorea prin ţinut, 
împreună cu ceilalţi dascăli care mergeau în ceată din loc în loc, 
învățând orice pe oricine, în schimbul a ceva de mâncare şi 
haine vechi. 

Era un mijloc sigur de a călători, pentru că oamenii din 
ţinutul de cretă nu aveau încredere în vrăjitoare. Credeau că ele 
dansează pe afară, în nopţile cu lună, fără izmene pe ele. 
(Tiffany făcuse cercetări pe această temă, şi fusese ceva mai 
uşurată să afle că nu trebuia să faci aşa ceva, dacă erai 
vrăjitoare. Puteai s-o faci, dacă ţineai, însă numai dacă ştiai 
foarte exact unde se află toate urzicile, scaieţii şi aricii.) 

Dar, când venea vorba despre profesorii voiajori, oamenii 
erau un pic îngrijoraţi şi în privinţa lor. Ziceau că şterpelesc 
găini şi răpesc copii (ceea ce era adevărat, într-un fel), şi că 
mergeau din sat în sat cu căruțele lor pestriţe, purtând robe 
lungi cu apărătoare de piele la mâneci şi pălării ciudate, turtite, 
vorbind între ei o păsărească păgână, pe care nimeni n-o 


12 


înţelegea, ca „Alea jacta est”? şi „Quid pro quo”?. Era chiar 


simplu pentru Miss Tick să se strecoare printre ei. Pălăria ei 
ţuguiată era un model cu schepsis, căci arăta întocmai ca o 
pălărie neagră de pai cu flori de hârtie, până-i apăsai pe resortul 
secret. 

În ultimul an, mama lui Tiffany fusese chiar surprinsă, şi 
puţin îngrijorată, de subita sete de educaţie a lui Tiffany, despre 
care oamenii din sat credeau că era un lucru bun, în cantităţi 
moderate, dar dacă era făcută fără chibzuială, putea conduce la 
tulburări. 

Apoi, în urmă cu o lună, sosise mesajul: Fii gata. 

Miss Tick, cu pălăria ei cu flori, trecuse pe la fermă şi le 
explicase domnului şi doamnei Suferind că o doamnă în vârstă 
care locuia sus, în munţi, auzise de excelenta măiestrie a lui 
Tiffany la brânză şi voia să-i ofere slujba de lăptăreasă cu patru 
talanţi pe lună, o zi liberă pe săptămână, o odaie a ei şi o 
săptămână de vacanţă, de Sărbătoarea Porcului. 

Tiffany îşi cunoştea părinţii. Trei talanţi pe lună ar fi fost 
cam puţin, iar cinci talanţi ar fi fost suspect de mult, dar 
îndemânarea la făcut brânză merita un talant în plus. lar o 
odaie a ei era un lucru îmbucurător. Înainte ca majoritatea 
surorilor lui Tiffany să plece pe la casele lor, să împarţi patul cu 
două surori fusese normal. Era o ofertă bună. 

Părinţii ei fuseseră impresionați şi puţin intimidaţi de Miss 
Tick, dar fuseseră crescuţi să creadă că oamenii care ştiu mai 
multe decât tine şi folosesc cuvinte lungi erau într-adevăr 
importanţi, aşa că se învoiseră. 

Tiffany îi auzise întâmplător discutând, după ce se dusese la 
culcare, în noaptea aceea. Este chiar foarte uşor să-i auzi 
întâmplător pe oameni vorbind în odaia de dedesubt, dacă ţii un 
pahar cu gura în jos pe podea şi întâmplător îţi lipeşti urechea 
de el. 

Îl auzise pe tatăl ei spunând că nu era nevoie ca Tiffany să 
plece de acasă. 


2 Zarurile au fost aruncate (lat.) - replică atribuită lui Cezar când se 
pregătea să treacă Rubiconul cu armata, fiindcă exista o lege care 
cerea oricărui general să renunţe la trupe când intra prin nordul Italiei, 
traversând acest râu. Fraza se foloseşte atunci când se ia o hotărâre 
cutezătoare şi importantă, după o lungă şovăială. 
3 A lua pe cineva drept altcineva (lat.) - unul dintre cele mai folosite 
mijloace dramatice de realizare a comicului. 

13 


O auzise pe mama ei răspunzând că toate fetele se întrebau 
ce-o fi prin lumea largă, aşa că era mai bine s-o scoată din 
mediul ei. De altfel, ea era o fată foarte isteaţă, cu un cap 
sănătos pe umeri. Aşadar, muncind cu râvnă, nu vedea niciun 
motiv ca într-o bună zi Tiffany să nu ajungă servitoarea cuiva cu 
adevărat important, cum ajunsese Mătuşa Hetty, şi să locuiască 
într-o casă în care totul să fie al ei. 

Tatăl ei spusese că, după părerea lui, frecatul podelelor era 
la fel pretutindeni. 

Mama ei spusese, ei bine, în cazul ăsta, o să se plictisească 
şi-o să se întoarcă acasă când se va sfârşi anul şi, apropo, ce 
înseamnă „măiestrie”? 

„Pricepere superioară”, răspunse Tiffany în gând. Aveau un 
dicţionar vechi în casă, dar mama ei nu-l deschidea niciodată, 
pentru că vederea tuturor acelor cuvinte o necăjea. Tiffany îl 
citise din scoarţă-n scoarță. 

Asta a fost atunci şi, deodată, iat-o acum, o lună mai târziu, 
împachetându-şi vechile sale ghete, care fuseseră purtate de 
toate surorile înaintea ei, într-o cârpă curată şi punându-le într- 
o valiză de mâna a doua, pe care o adusese zestre mama ei şi 
care arăta de parcă era făcută dintr-o mucava ieftină sau din 
sâmburi de struguri presaţi amestecați cu ceară de urechi, şi 
care stătea închisă cu sfoară. 

Au fost şi luări de rămas-bun. Ea a plâns puţin, mama ei a 
plâns o grămadă, iar Wentworth, fratele ei, a plâns, de 
asemenea, pe rupte, în speranţa că ar putea primi ceva dulce 
dacă făcea asta. Tatăl lui Tiffany n-a plâns, dar i-a dăruit un 
talant de argint şi i-a spus, mai degrabă morocănos, să aibă 
grijă să scrie acasă în fiecare săptămână, ceea ce este modul în 
care plânge un bărbat. Ea şi-a luat la revedere de la 
brânzeturile din lăptărie şi de la oile din ţarc, ba chiar şi de la 
Haţchiţ, motanul. 

Apoi, toată lumea în afară de brânzeturi şi de pisică a venit 
la poartă şi le-a făcut cu mâna ei şi lui Miss Tick - ei, da, şi în 
afară de oi - până când au străbătut aproape tot drumul albicios 
de cretă ce cobora spre sat. 

Apoi s-a lăsat tăcerea, în afară de tropotul ghetelor pe 
drumul pietros şi de necontenitul cântec al ciocârliilor de 
deasupra capetelor. Era spre sfârşitul lui august, şi foarte cald, 
iar noile ghete o rodeau. 

— Eu le-aş da jos, în locul tău, zise Miss Tick, după un timp. 


14 


Tiffany se aşeză la marginea drumului şi îşi scoase vechile 
ghete din valiză. Nu-şi pierdu vremea s-o întrebe pe Miss Tick 
de unde ştia despre ghetele noi c-o strângeau. Vechile ghete, 
chiar dacă trebuia să le poarte cu mai multe perechi de şosete, 
erau mult mai comode şi era într-adevăr uşor să mergi cu ele. 
Căci ele merseseră cu mult înainte de a se naşte Tiffany şi ştiau 
cum se face. 

— Ei, şi o să avem prilejul să vedem vreun... omuleţ, astăzi? 
continuă Miss Tick, de îndată ce porniră iar la drum. 

— Nu ştiu, Miss Tick, răspunse Tiffany. Le-am spus de-acum 
o lună că plec. Sunt foarte ocupați, la vremea asta din an. Dar 
întotdeauna sunt vreo doi care nu mă scapă din ochi. 

Miss Tick privi în jur rapid. 

— Nu văd nimic, zise ea. Nici n-aud ceva. 

— Nu, şi tocmai după asta poţi fi sigură că sunt aici, zise 
Tiffany. Intotdeauna e un pic mai linişte, dacă mă urmăresc ei. 
Dar n-or să se arate la faţă câtă vreme eşti pe lângă mine. Sunt 
puţin speriaţi de cotoroanţe - aşa numesc ei vrăjitoarele, 
adăugă ea repede. Nu-i nimic personal. 

Miss Tick oftă. 

— Când eram copilă mi-ar fi plăcut mult să văd picţeii, zise 
ea. Obişnuiam să le pun pe-afară farfurioare cu lapte. Fireşte, 
mai târziu mi-am dat seama că nu era chiar cea mai potrivită 
trataţie. 

— Nu, ar fi trebuit să foloseşti o băutură mai tare, zise 
Tiffany. 

Aruncă o ocheadă spre gardul viu de la marginea drumului 
şi i se păru că vede, pentru o fracțiune de secundă, o fulguraţie 
de păr roşu. Şi zâmbi, deşi puţin încordată. 


Tiffany fusese, chiar dacă numai pentru câteva zile, cel mai 
aproape cu putinţă, pentru o fiinţă omenească, de rangul de 
regină a spiriduşilor. Ei da, trebuie să recunoaştem că fusese 
numită matcă, nu regină, şi că Nac Mac Fulgerilor le puteai 
spune în faţă spiriduşi numai dacă aveai chef de-o bătaie. Pe de 
altă parte, Nac Mac Fulgerii întotdeauna aveau chef de-o bătaie 
şi când nu găseau pe nimeni cu care să se bată, se băteau între 
ei, iar dacă era vreunul singur-singurel, îşi trăgea pumni în nas, 
doar ca să nu-şi iasă din mână. 

La origini, trăiseră în Tărâmul Basmelor, dar fuseseră 
expulzați de acolo, probabil din pricina beţiei. lar acum, din 


15 


pricină că, dacă fuseseşi odată matca lor, ei n-aveau să te uite 
niciodată... 

„„întotdeauna se aflau prin preajmă. 

Întotdeauna era câte unul pe undeva, prin fermă sau 
rotindu-se în spinarea unui şoim-şoricar sus, pe deasupra 
dealurilor de cretă. Şi o urmăreau neîncetat, ca s-o ajute şi s-o 
apere, chiar dacă voia sau nu. Tiffany fusese cât putuse de 
politicoasă în privinţa asta. Îşi ascunsese jurnalul chiar în fundul 
sertarului şi astupase crăpăturile din privată cu cocoloaşe de 
hârtie, făcând acelaşi lucru, cât îi stătuse în puteri, şi cu acelea 
din duşumeaua odăii sale. Doar erau mici bărbaţi, la urma 
urmelor. Era convinsă că se străduiau să rămână nevăzuţi ca să 
n-o deranjeze, dar devenise foarte bună la a-i descoperi. 

Ei îndeplineau dorinţe - nu acele trei dorinţe magice din 
basme, cele care întotdeauna ies prost, până la urmă, ci 
dorinţele obişnuite, de zi cu zi. Nac Mac Fulgerii erau 
nemaipomenit de puternici, fără nicio frică şi incredibil de iuti, 
dar nu se descurcau prea bine când venea vorba să priceapă că, 
adeseori, ceea ce spuneau oamenii nu era întocmai ceea ce 
voiau să spună. Într-o zi, în lăptărie, Tiffany spusese: „Mi-aş dori 
să am un cuţit mai ascuţit ca să tai brânza asta”, şi cel mai 
ascuţit cuţit al mamei sale zbârnâise pe masă, aproape înainte 
să termine ea de vorbit. 

„Mi-aş dori să înceteze ploaia asta” ar fi fost, probabil, OK, 
pentru că Fulgerii nu puteau face adevărată magie, şi ea 
învățase să aibă grijă să nu-şi dorească nimic din ce putea fi 
îndeplinit de nişte omuleţi hotărâți, puternici, neînfricaţi şi iuti, 
care, de asemenea, erau întotdeauna gata să-i dea cuiva o 
lovitură zdravănă de picior, fiindcă aşa aveau ei poftă. 

Dorinţele trebuiau cumpănite. Foarte probabil ea n-ar fi 
spus niciodată, cu voce tare, „Mi-aş dori să mă mărit cu un prinţ 
chipeş”. Când ştiai că, dac-ai fi făcut-o, probabil ai fi deschis uşa 
ca să descoperi un prinţ năuc, pocnit în cap, un preot legat 
fedeleş şi un Nac Mac Fulger rânjind voios şi gata să-ţi 
servească drept cavaler de onoare, treaba asta cu siguranţă te 
făcea să fii foarte atent la ce laşi să-ţi iasă din gură. Dar ei 
puteau fi şi folositori, câteodată, absolut din întâmplare, iar ea 
avea grijă să pună afară, pentru ei, lucruri de care familia nu 
avea nevoie, dar care ar fi putut fi de folos omuleţilor, ca de 
pildă linguriţe mici de muştar, bolduri, sau un bol de supă care 
ar fi putut servi drept frumoasă cadă de baie pentru vreun 


16 


Fulger şi, în caz că n-ar fi priceput mesajul, nişte săpun. Săpun 
nu furau niciodată. 

Ultima sa vizită la străvechiul tumul funerar din vârful 
dealurilor de cretă, în care locuiau picţeii, fusese cu ocazia 
nunţii lui Fură Peoricine, Omul Mare al clanului, cu Jeannie a 
Lacului Lung. Ea avea să fie noua matcă şi să-şi ducă aproape 
tot restul vieţii în tumul, născând copii ca o regină de albine. 

Fulgerii din alte clanuri se prezentaseră toţi în păr la 
ceremonie, fiindcă dacă există vreun lucru care să le placă 
Fulgerilor mai mult decât o petrecere, acela este o petrecere 
mai mare, şi dacă e ceva pe lume mai plăcut decât o petrecere 
mai mare, aceea e o petrecere mai mare la care altcineva 
plăteşte băutura. Ca să fim sinceri, Tiffany se simţise puţin nela- 
locul ei, fiind de zece ori mai înaltă decât cea mai înaltă 
persoană de acolo, dar se purtaseră cu toţii foarte frumos, iar 
Fură Peoricine ţinuse un discurs despre ea, numind-o „mica 
noaztră mare cotoroanţă a scoţiduşilor”, până să cadă cu capul 
înainte în budincă. Totul fusese foarte însufleţit şi foarte 
gălăgios, dar ea se alăturase veseliei generale abia când Jeannie 
îl târâse pe Fură Peoricine peste o micuță coadă de mătură, 
aşezată pe podea. Tradițional, atât mirele cât şi mireasa ar fi 
trebuit să sară peste Coada de mătură, dar, tot tradiţional, 
niciun Fulger care se respectă n-ar fi fost treaz în ziua nunţii 
sale. 

În momentul acela fusese prevenită că ar fi fost o idee bună 
să-i părăsească, din pricina tradiţionalei bătăi dintre clanul 
miresei şi clanul mirelui, care urma să înceapă şi care ar fi 
putut dura până vineri. 

Tiffany făcuse o plecăciune în faţa lui Jeannie, pentru că aşa 
fac cotoroanţele, şi se uitase bine la ea. Era micuță, prietenoasă 
şi foarte frumuşică. Avea, de asemenea, o sclipire aparte în 
ochişori şi bărbia arcuită în sus, cu mândrie. Fetele Nac Mac 
Fulgerilor erau foarte rare şi creşteau ştiind că vor deveni fieca- 
re o matcă într-o bună zi, iar Tiffany avea senzaţia clară că Fură 
Peoricine urma să descopere că viaţa de om însurat e mai 
înşelătoare decât crezuse. 

Iar ei avea să-i pară rău că-i părăsea, dar nu teribil de rău. 
Erau simpatici într-un fel, dar, după o vreme, te puteau călca pe 
nervi. În orice caz, ea avea unsprezece ani acum, şi nutrea 
sentimentul că de la o anumită vârstă încolo nu se mai făcea să 
te vâri în găurile din pământ ca să stai de vorbă cu piticii. 


17 


Pe lângă asta, privirea pe care i-o aruncase Jeannie, doar 
pentru o clipă, fusese otravă pură. Tiffany îi citise înţelesul fără 
să se ostenească. Tiffany fusese matcă a clanului, chiar dacă 
numai pentru scurtă vreme. De asemenea, fusese logodită cu 
Fură Peoricine, chiar dacă asta nu fusese decât un soi de 
şmecherie politică. Jeannie ştia toate acestea. Iar privirea ei 
spusese: El e al meu. Acest loc e al meu. Nu te vreau aici! Stai 
deoparte! 


O baltă de linişte le urmări pe Tiffany şi pe Miss Tick de-a 
lungul drumului, căci obişnuitele vietăţi care foşneau prin 
gardurile vii înclinau să fie foarte tăcute, când Nac Mac Fulgerii 
erau prin preajmă. 

Ajunseră la micul sat înverzit şi se aşezară să aştepte căruţa 
poştei, care mergea puţintel mai repede decât un om umblând 
pe jos şi care avea să facă cinci ore până la târguşorul 
Douăcămăşi, de unde - credeau părinţii lui Tiffany - aveau să ia 
marea diligenţă care străbătea tot drumul până la munţii 
îndepărtați şi dincolo de ei. 

În clipa în care Tiffany chiar o văzu venind pe drum, auzi 
tropot de cal prin iarbă. Se întoarse şi inima păru să-i salte şi 
să-i cadă în acelaşi timp. 

Era Roland, fiul Baronului, călare pe un frumos armăsar 
negru. El sări din şa înainte să se oprească armăsarul şi apoi 
rămase pe loc, părând foarte încurcat. 

— Ah, văd un foarte frumos şi interesant exemplar de... de... 
de monolit, uite colo, zise Miss Tick cu o voce lipicios-mieroasă. 
O să mă duc să mă uit mai de-aproape la el, bine? 

Tiffany ar fi ciupit-o pentru asta. 

— Aăă, pleci, carevasăzică, începu Roland, când Miss Tick 
se îndepărtă grăbită. 

— Da, răspunse Tiffany. 

Roland arăta de parcă era gata să explodeze de nervozitate. 

— Am adus asta pentru tine, zise el. A fost făcută de un om, 
ăăă, din Scheunaţi. 

Îi întinse un pachet învelit într-o hârtie subţire. Tiffany îl luă 
şi îl puse cu grijă în buzunar. 

— Mulţumesc, zise ea, şi-i făcu o mică reverență. La drept 
vorbind, asta se cuvenea să faci când întâlneai pe cineva din 
nobilime, dar pe Roland îl făcu să roşească şi să se bâlbâie. 

— Des-deschide-l mai încolo, zise el. Aăă, sper să-ţi placă. 


18 


— Mulţumesc, zise Tiffany cu drăgălăşenie. 

— Vine căruţa. Aăă... să n-o pierzi. 

— Mulţumesc, zise Tiffany şi făcu din nou o reverență, din 
pricina efectului pe care-l avusese prima. 

Era cumva o cruzime, dar uneori trebuie să fii crud. 

În orice caz, ar fi fost foarte greu să pierzi căruţa. Dacă 
alergai, o puteai întrece cu uşurinţă. Era atât de înceată, încât 
„oprirea” nu te lua niciodată prin surprindere. 

N-avea niciun fel de bănci. Căruţa poştei trecea prin sate în 
fiecare zi, adunând pachetele şi, uneori, şi oamenii. îţi găseai 
cum puteai un loc cât de cât comod printre cutii, fructe şi 
trâmbe de stofă. 

Tiffany se aşeză la coada căruţei, ca să rămână cu ghetele ei 
vechi atârnând dincolo de margine şi bălăngănindu-se înainte şi- 
napoi, în timp ce căruţa se furişa mai departe pe drumul abrupt. 

Miss Tick şedea lângă ea, rochia ei neagră fiind curând 
colbuită cu praf de cretă până la genunchi. 

Tiffany observă că Roland nu se sui înapoi pe cal până ce 
căruţa poştei nu-i dispăru, aproape, din vedere. 

Şi o cunoştea pe Miss Tick. Acum pur şi simplu crăpa de 
poftă să-i pună o întrebare, pentru că vrăjitoarelor nu le place 
să nu ştie ceva. Într-adevăr, când satul rămase în urmă, Miss 
Tick zise, după multă foială şi dregându-şi glasul: 

— Nu-l deschizi? 

— Ce să deschid? zise Tiffany, fără s-o privească. 

— Ţi-a dat un cadou, zise Miss Tick. 

— Am crezut că examinai un monolit interesant, Miss Tick, 
zise Tiffany, acuzator. 

— Ei bine, era doar moderat de interesant, zise Miss Tick, 
fără absolut nicio stinghereală. Aşadar... îl deschizi? 

— O să aştept până mai încolo, răspunse Tiffany. N-avea 
chef să discute despre Roland în momentul acela sau, mai 
precis, deloc. A 

Propriu-zis nu-l displăcea. Îl găsise în ţinutul aprigei Regine 
a Spiriduşilor şi într-un fel îl salvase, cu toate că el fusese 
leşinat, majoritatea timpului. O întâlnire neaşteptată cu Nac 
Mac Fulgerii când sunt cu capsa pusă poate s-aducă pe cineva 
în starea asta. Bineînţeles, fără să mintă realmente, toată lumea 
de acasă ajunsese să creadă că el o salvase pe ea. N-ar fi fost cu 
putinţă ca o fată de nouă ani, înarmată cu o tigaie, să-l salveze 
pe un băiat de treisprezece ani, care avea o sabie. 


19 


Tiffany nu se supărase din pricina asta. Abia îi oprise pe 
oameni să pună prea multe întrebări la care ea n-ar fi vrut să 
răspundă sau chiar n-ar fi ştiut ce. Dar el prinsese obiceiul să... 
dea târcoale. Ea îi tot ieşea întâmplător în cale pe când el îşi 
făcea plimbarea, mai des decât era cu adevărat posibil, şi 
întotdeauna părea să fie prezent la aceleaşi evenimente ale 
satului la care venea şi ea. Se arăta mereu politicos, dar Tiffany 
nu putea să sufere modul în care continua să se uite la ea ca un 
căţel care tocmai încasase un picior. 

Trebuia să recunoască - şi îi luase ceva timp până s-o facă - 
era mult mai puţin ridicol decât odinioară. Pe de altă parte, 
fuseseră o mulţime de pricini de ridicol, la început. 

Şi apoi ea gândi: Calul, şi se întrebă de ce oare, până când 
pricepu că ochii ei urmăreau peisajul, în timp ce mintea ei 
privea spre trecut... 

— Nu l-am văzut niciodată până acum, zise Miss Tick. 

Tiffany îl salută ca pe un vechi prieten. Creta se înălța de-a 
dreptul brusc din câmpie, pe partea asta a lanţului dealurilor. 
Exista o vale îngustă, strânsă în căuşul dealurilor şi în peretele 
ei rotunjit se vedea o formă. Iarba fusese scoasă în linii lungi, 
ondulate, astfel încât creta golaşă de dedesubt să închipuie un 
animal. 

— Asta e Calul Bălan, zise Tiffany. 

— De ce i se spune aşa? întrebă Miss Tick. 

Tiffany se uită la ea. 

— Poate pentru că e creta albă? sugeră ea, încercând să nu 
sune c-ar vrea să spună că Miss Tick era cam grea de cap. 

— Nu, întrebam de ce i se spune cal? Nu arată ca un cal. Eu 
văd doar... nişte linii şerpuite... 

„„care arată de parcă s-ar mişca, gândi Tiffany. 

Fusese săpat până la piatră în coasta dealului acoperit cu 
iarbă, cândva, în zilele de demult, zicea lumea, de către aceiaşi 
oameni care construiseră cercurile de megaliţi şi îngropaseră 
regii în tumuli. Ei ciopliseră la gura micuţei văi acest cal de zece 
ori mai mare decât un cal obişnuit şi, dacă nu te uitai la el cu 
starea de spirit care trebuia, vedeai altceva, deformat. Totuşi ei 
trebuie să fi ştiut bine cum arată caii, trebuie să fi avut cai, să-i 
fi văzut în fiecare zi, şi nu erau oameni proşti, doar pentru că 
trăiseră cu mult timp în urmă. 

Tiffany îl întrebase odată pe tatăl ei despre înfăţişarea 
Calului, când făcuseră împreună tot drumul până aici ca să 


20 


participe la un târg de oi, iar el îi răspunsese ceea ce îi spusese 
Buni Suferind şi lui, pe când era copil. li repetase ce auzise 
cuvânt cu cuvânt, iar Tiffany făcu acelaşi lucru acum. 

— Nu-i cum arată un cal, zise Tiffany, ci e ce înseamnă un 
cal. j 

— Aha, făcu Miss Tick. Insă, pentru că era deopotrivă o 
profesoară şi o vrăjitoare, şi probabil nu se putea abtine, 
adăugă: Chestia amuzantă e că, fireşte, oficial pe aici nu există 
cai bălani. Sunt numai surit. 

— Da, ştiu, zise Tiffany. Dar ăsta e alb, adăugă ea, sec. 

Asta o reduse la tăcere pe Miss Tick, pentru o vreme, dar se 
părea că mai avea un gând care nu-i dădea pace. 

— Bănuiesc că eşti supărată că părăseşti Creta, nu-i aşa? 
zise ea, în vreme ce căruţa poştei hodorogea mai departe. 

— Nu, răspunse Tiffany. 

— E normal să fii, zise Miss Tick. 

— Mulţumesc, dar chiar nu sunt, zise Tiffany. 

— Dacă vrei să plângi puţin, nu trebuie să te prefaci că ţi-a 
intrat praful în ochi sau mai ştiu eu ce... 

— N-am nimic, ăsta-i adevărul, zise Tiffany. Pe cinstite. 

— Vezi tu, dacă ţi le înăbuşi, sentimentele de soiul ăsta ţi-ar 
putea provoca o foarte mare neplăcere, mai târziu. 

— Nu înăbuş nimic, Miss Tick. 

De fapt, Tiffany era chiar un pic surprinsă că nu-i venea să 
plângă, dar n-avea de gând să-i spună asta lui Miss Tick. Lăsase 
un soi de spaţiu în mintea ei ca să poată izbucni în plâns acolo, 
dar el nu se umplea. Probabil i se trăgea de la faptul că-şi 
împachetase toate sentimentele şi îndoielile şi le lăsase sus, pe 
deal, lângă soba pântecoasă. 

— Şi, bineînţeles, dacă te simţi puţin mâhnită în clipa asta, 
sunt sigură că poţi deschide cadoul pe care el..., încercă Miss 
Tick. 

— Povesteşte-mi despre Miss Poloboc, o întrerupse Tiffany 
grăbită. 


t Trebuia s-o spună, pentru că era o vrăjitoare şi o profesoară, iar com- 
binaţia asta e teribilă. Ele vor ca lucrurile să fie exacte. Le place ca 
lucrurile să fie corecte. Dacă vrei să superi o vrăjitoare, nu trebuie să-ţi 
baţi capul cu farmece şi vrăji, trebuie doar s-o duci într-o cameră cu un 
tablou care atârnă puţin într-o parte şi ai s-o vezi imediat încruntându- 
se (n.a.). 

21 


Numele şi adresa erau tot ce ştia despre doamna la care 
urma să locuiască, dar o adresă ca „Miss Poloboc, Coliba din 
Pădure de lângă stejarul uscat, pe Drumul Rătăcitului, dar Sus, 
pe Creastă, Dacă E Plecată, Lăsaţi Bilet în Gheata Veche de la 
Uşă” suna promiţător. 

— Miss Poloboc, da, zise Miss Tick, învinsă. Aăă, da. Nu e 
chiar foarte bătrână, dar a spus că s-ar bucura să aibă o a treia 
pereche de braţe de ajutor prin preajmă. 

Nu puteai strecura cuvinte pe lângă Tiffany, nici dacă erai 
Miss Tick. 

— Aşadar, mai există deja cineva acolo? întrebă ea. 

— Ăăă... nu. Nu chiar, zise Miss Tick. 

— Atunci, are patru braţe? zise Tiffany. 

Răspunsul lui Miss Tick sunase ca al cuiva care încerca să 
evite subiectul. 

Miss Tick oftă. E greu să vorbeşti cu cineva care e tot timpul 
atent. Te derutează. 

— Cel mai bine ar fi să aştepţi până ai s-o vezi, zise ea. Orice 
ţi-aş spune eu, o să-ţi faci o impresie greşită. Sunt sigură că o să 
te înţelegi cu ea. E foarte binevoitoare cu oamenii, iar în timpul 
liber este o vrăjitoare cercetătoare. Creşte albine... şi capre, al 
căror lapte, mi se pare, e într-adevăr foarte bun, datorită 
grăsimilor omogenizate pe care le conţine. 

— Cu ce se ocupă o vrăjitoare cercetătoare? întrebă Tiffany. 

— Oh, e o meserie foarte veche. Încearcă să descopere noi 
vrăji, învățând cum au fost făcute de fapt cele vechi. Ştii, toate 
chestiile alea despre „ureche de liliac şi deget de broască”? N- 
au avut niciodată efect, dar Miss Poloboc crede că-i din pricină 
că nu ştim exact ce soi de broască, nici care deget... 

— Îmi pare rău, dar eu n-am de gând să ajut pe nimeni să 
schilodească broaşte nevinovate şi lilieci, zise Tiffany cu 
hotărâre. 

— O, nu, ea nu omoară niciodată pe niciuna! se grăbi să zică 
Miss Tick. Foloseşte doar vietăţile care au murit de moarte 
bună sau care au murit în accidente sau care s-au sinucis. 
Broaştele devin profund depresive, uneori. 


5 Începând de la piesa Macbeth a lui Shakespeare şi până la seria The 
Worst Witchies, de Jill Murphy, s-au creat (în special pentru 
amuzamentul copiilor) o sumedenie de poezioare-vrăji conţinând 
aceste ingrediente. Există şi o serie de desene animate Ear of Bat 
(Ureche de liliac) Cartoons. 

22 


Căruţa merse mai departe, coborând drumeagul alb şi 
colbuit, până când se pierdu din vedere. 

Nu se întâmplă nimic. Ciocârliile cântau, atât de sus în 
văzduh că erau invizibile. Semințele de iarbă umpleau aerul. 
Oile behăiau pe înălțimile Cretei. 

Și atunci ceva veni de-a lungul drumului. Se mişca 
asemenea unui vârtej, mic şi fără grabă, încât putea fi zărit doar 
după praful pe care-l ridica. Când trecea, scotea un zgomot ca 
un roi de muşte. 

Apoi şi acesta, la rându-i, dispăru în josul dealului... 

După un timp, o voce, abia şoptită în iarba înaltă, zise: 

— Ah, crivens! Şi-i pă urmele ei, foarte clar! 

O a doua voce zise: 

— Bagi mâna-n foc că ailaltă cotoroanţă o ză-l ochească? 

— Ce?  Cotoroanţa-nvăţătoare? Aia nu-i o cotoroanţă 
adevărată! 

— Are o pălărie ţuguiată sub florile alea ale ei, Mare Yan, 
zise a doua voce, un pic mustrătoare. Am văzut-o io. Apasă p-un 
resort mititel şi se ridică ţuguiul! 

— O, deah, Capturtit, şi-aj îndrăzni să spun că le are şi cu 
cititul şi scrisul destul dă bine, da’ nu ştie dă chestii care nu-s în 
cărţi. Iar io n-o să mă arăt la faţă cât e ea pân preajmă. E genul 
dă persoană care aşterne pă hârtie lucruri despre un om! Hai, s- 
o luăm la picior şi s-o găsim pă matcă! 


Nac Mac Fulgerii de pe Creta urau scrisul din tot soiul de 
motive, dar cel mai aprig fiindcă scrisul rămâne. IÎnlănţuieşte 
cuvintele. Un om poate spune ce-i trece prin minte şi se găseşte 
un scârbavnic nesuferit care să scrie pe hârtie ce-a spus omul şi 
cine ştie ce poate face apoi cu acele cuvinte? Ar putea foarte 
bine să-i bată omului, în cuie, umbra de perete! 

Dar acum aveau o matcă nouă şi o matcă nouă aduce idei 
noi. Aşa se presupune că merge treaba. Impiedică un clan să 
devină prea înţepenit în obiceiurile sale. Matca Jeannie era din 
clanul Lacului Lung, de sus, din munţi - iar aceştia toți scriau 
lucruri pe hârtie. 

Ea nu vedea de ce n-ar putea şi soţul ei să facă asta. Iar 
Fură Peoricine descoperise că Jeannie era, indiscutabil, o 
matcă. 

Năduşeala îi îmbrobonea fruntea. Se luptase odată cu un 
lup, cu mâinile goale, şi-ar fi fost mai bucuros s-o facă din nou, 


23 


cu ochii închişi şi o mână legată la spate, decât să facă ceea ce 
făcea acum. 

Stăpânea primele două reguli ale scrisului, căci pe-astea le 
înţelesese. 

1) Fură nişte hârtie. 

2) Fură un creion. 

Din nefericire, scrisul însemna mai mult decât atât. 

Acum, ţinea un ciot de creion în faţa lui, cu amândouă 
mâinile, şi se lăsa greu pe spate, căci doi fraţi de-ai săi îl 
împingeau către bucata de hârtie prinsă-n cuie pe peretele 
camerei (era o chitanţă veche pentru tălăngile oilor, furată de la 
fermă). Restul clanului îi privea, cu fascinația groazei, din 
galeriile ce înconjurau pereţii. 

— Poate c-aş putea într-un fel să-mi uşurez începutul cu 
binişorul, protestă el, în vreme ce călcâiele-i lăsau mici 
şănţuleţe în podeaua de pământ bătătorit a tumulului. Poate c- 
aş putea să fac doar una dântre virguloasele alea sau dântre 
opririle dă tot... 

— Tu eşti Omul Mare, Fură Peoricine, aşa că se cuvine ca tu 
să fii cel dintâi care să scrie, spuse Jeannie. Nu pot avea un 
bărbat care nu e în stare nici să-şi scrie numele. Ţi-am arătat 
literele, nu-i aşa? 

— Aşa-i, nevastă, chestiile alea afurisite, îmbârligate şi 
cocârjate! bombăni Fură. N-am încredere în Q ăla, litera aia-i 
moarte curată pentr-un om. E o literă cu o ţepuşă, aia! 

— Tu ţine doar creionul pe hârtie şi-o să-ţi spun eu ce semne 
să faci, zise Jeannie, încrucişându-şi braţele. 

— Mda, da’ aduce o baniţă dă necazuri, scrisu' ăsta, zise 
Fură. Un cuvânt scris poate spânzura un om! 

— Alta, acuma, încetează! E uşor! se răsti Jeannie. Copilaşii 
matahalelor pot s-o facă, iar tu eşti un Fulger în toată firea! 

— Iar scrisu' continuă să zică vorbele omului chiar şi după 
ce el îi mort! spuse Fură Peoricine, agitând creionul de parc-ar 
fi încercat să alunge duhurile rele. Să nu-mi spui tu mie, că am 
dreptate! 

— O, vasăzică, ţi-e frică de litere, este? zise Jeannie, cu 
viclenie. Ah, asta-i bine. Toţi oamenii mari se tem de ceva. Ia-i 
creionul din mână, Wullie. Nu-i putem cere unui om să-şi 
înfrunte frica. 

Se lăsă o tăcere grea în tumul, când Wullie Flaimuc luă 
ciotul de creion de la fratele său. Toţi ochişorii ca mărgelele se 


24 


întorseseră către Fură Peoricine. Mâinile lui se deschiseră şi se 
închiseră la loc. Începu să respire greu, încă încruntându-se la 
hârtia albă. Işi scoase bărbia în afară. 

— Ah, aprrrigă muierrre mai eşti, Jeannie Mac Fulger! zise 
el, în cele din urmă. Scuipă în palme şi smulse ciotul de creion 
de la Wullie Flaimuc. Dă-mi unealta aia a pierzaniei! Le-arăt io 
lor, literelor, de-o ză zică ce-i aia! 

— Ăsta-i flăcăul meu viteaz! zise Jeannie, când Fură se 
proţăpi bătăios în faţa hârtiei. Atunci, bine. Prima literă este un 
F. Aia de arată ca un steag, ţi-aduci aminte? 

Picţeii adunaţi ciopor îl urmăreau pe Fură Peoricine, cum 
scrâşnea fioros din dinţi şi, cu limba ieşită în colţul gurii, brăzda 
cu creionul liniile şi curbele literelor. După fiecare, se uita 
întrebător la matcă. 

— Ăsta e, zise el, la sfârşit. Grozavă caznă! 

Fură Peoricine se dădu un pas îndărăt şi privi cu ochi critic 
la foaia de hârtie. 

— Asta e? întrebă el. 

— Da, zise Jeannie. Ţi-ai scris propriul nume, Fură 
Peoricine! 

Fură se holbă din nou la litere. 

— Şi-acuma o să intru la puşcărie? întrebă el. 

Se auzi o tuse politicoasă de lângă Jeannie. Aparţinea 
Broscoiului râios. N-avea niciun alt nume, pentru că broaştele 
râioase nu se dau în vânt după nume. În pofida forţelor obscure 
care au făcut lumea să creadă contrariul, niciun broscoi nu s-a 
numit vreodată Tommy broscoiuls, de pildă. Pur şi simplu nu se 
întâmplă aşa ceva. 

Broscoiul acesta fusese odinioară avocat (un om avocat; 
broaştele se descurcă fără), însă fusese prefăcut într-un broscoi 
râios de către o zână nănaşă, care intenţionase să-l transforme 
într-un broscoi obişnuit, dar avusese oarecare neclarităţi în 
privinţa deosebirilor. Acum, el locuia în tumulul Fulgerilor, unde 
mânca râme şi-i ajuta în chestiunile dificile de gândire. 

— Ţi-am mai spus, domnule Peoricine, că dacă e scris doar 
numele dumitale, nu e niciun fel de problemă, zise el. Nu-i nimic 
ilegal în cuvintele „Fură Peoricine”. Cel puţin, bineînţeles, şi 
aici broscoiul râios lăsă să se audă un mic chicotit avocăţesc, 
dacă nu este luat drept îndemn! 


€ Numele foartei îndrăgite mascote a echipei londoneze de fotbal 
Thamesmead. 
25 


Niciunul dintre Fulgeri nu râse. Preferau ca glumele lor să 
fie ceva mai, ei bine, amuzante. 

Fură Peoricine se uita ţintă la mâzgăleala lui foarte 
tremurată. 

— Asta-i numele meu, aşa-i? 

— Cu siguranţă, domnule Peoricine. 

— Şi iată că nu se întâmplă nimic rău, observă Fură. Se uită 
ceva mai de aproape. După ce-ţi dai seama că-i numele meu? 

— Ah, asta-i partea cu cititul din toată afacerea, zise 
Jeannie. 

— Adică aia în care chestiile dă litere fac un sunet în capu’ 
tău? întrebă Fură. 

— Asta-i teoria, zise broscoiul râios. Dar ne-am gândit că ți- 
ar plăcea să începi cu aspectul mai concret al procedurii. 

— Aş putea oare să învăţ numa' scrisu' şi să las cititu' pă 
seama altcuiva? întrebă Fură, deşi fără prea mari speranţe. 

— Nu, bărbatul meu trebuie să le ştie pe-amândouă, zise 
Jeannie, încrucişându-şi braţele - şi când o femeie Fulger face 
asta, adio speranţă. 

— Ah, e-o treabă a naibii pentr-un bărbat când femeia lui se 
încârdăşeşte c-un broscoi râios împotriva lui, zise Fură, 
clătinând din cap. 

Dar, când se întoarse să se uite la hârtia mâzgălită, pe faţa 
lui se ivi o undă de mândrie. 

— Totuşi, ăsta-i numele meu, este? zise el, rânjind. 

Jeannie încuviinţă dând din cap. 

— Chiar acilea, singurel, dă capu' lui, făr' niciun afiş cu „în 
urmărire generală” sau mai ştiu io ce. Numele meu, făcut dă 
mâna mea. 

— Da, Fură, zise matca. 

— Numele meu, la cheremul meu. Niciun scârbavnic nu 
poate face nimic împotriva lui? Fu mi-am dat numele, teafăr şi 
nevătâămat? 

Jeannie se uită la broscoi, care ridică din umeri. Este ştiut, 
printre cei care-i cunosc pe Nac Mac Fulgeri, că majoritatea 
minţilor din clanul lor sfârşesc prin a fi dominate de femei. 

— Un bărbat îi un bărbat cu greutate dacă-şi dă numele şi 
nimeni nu i-l poate atinge, zise Fură. Asta-i magie serioasă, zău 
aşa... 

— Da, dar F e întors pe partea ailaltă şi l-ai mâncat pe E şi 
de la cap şi de la coadă din „Peoricine”, zise Jeannie, pentru că 


26 


e datoria nevestei să-l oprească pe bărbatul ei să plesnească de- 
a binelea de mândrie. 

— Ah, femeie, n-am ştiut din ce parte trebuie să bată vântu- 
n steag, zise Fură cu ifose, fluturând din mână. Nu poţi avea 
încredere în vânt. Ăsta-i genul dă lucruri pe care noi, ăştia dă 
avem scrisu-n sânge, îl ştim prea bine. Într-o zi poa’ să bată din 
direcţia aia, în ziua următoare poa’ să bată din direcţia ailaltă. 

Se uită radios la numele lui: 


1URĂ PoriCiN 


— Şi socotesc că n-ai dreptate cu E-urile alea, continuă el. 
Socotesc că aici e scris Pe Ori Ci Ne. Uite, Pee...ăăă...ori...ci... şi 
Ne, vezi? Ăsta-i înțelesu! 

Îşi înfipse creionul în păr şi-i aruncă nevesti-sii o privire 
sfidătoare. 

Jeannie oftă. Crescuse laolaltă cu şapte sute de fraţi şi ştia 
cum gândeau ei, adică adesea foarte repede şi absolut pe dos de 
cum trebuia. Şi dacă nu puteau potrivi gândirea lor la lumea din 
jur, potriveau lumea în jurul gândirii lor. De obicei, îi spusese 
mama ei, cel mai bine era să nu-i contrazici. 

Adevărul e că numai o jumătate de duzină de Fulgeri din 
clanul Lacului Lung putea citi şi scrie foarte bine. Căci acestea 
erau considerate apucături ciudate, damblale. La urma urmelor, 
când te dădeai jos din pat, dimineaţa, la ce-ţi foloseau ele? N- 
aveai nevoie să le cunoşti ca să te poţi lupta cu un păstrăv, să 
iei de gât un iepure sau să te îmbeţi. Vântul nu putea fi citit şi 
nu puteai scrie pe apă. 

Dar lucrurile scrise dăinuiau. Ele erau vocile Fulgerilor care 
muriseră de multă vreme, care văzuseră lucruri ciudate, care 
făcuseră descoperiri neaşteptate. Dacă erai sau nu de acord cu 
treaba asta, depindea de cât de înfiorătoare o considerai. Clanul 
Lacului Lung era de acord. Jeannie voia tot ce e mai bun şi 
pentru noul ei clan. 

Nu era uşor, când erai o matcă tânără. Veneai într-un clan 
nou, cu doar câţiva dintre fraţii tăi ca gardă de corp, unde te 
măritai cu un bărbat şi te alegeai cu sute de cumnaţi. Putea să 
fie tulburător, dacă-ţi lăsai mintea să se oprească asupra acestui 
aspect. Cel puţin acasă, pe insula de pe Lacul Lung, avea o 
mamă cu care să vorbească, dar o matcă nu se mai întorcea 
niciodată la casa părintească. 


27 


În afară de fraţii ei din garda de corp, o matcă n-avea pe 
nimeni. 

Lui Jeannie îi era dor de casă, se simţea singură şi speriată 
de viitor, şi tocmai de aceea era gata să se arate jignită... 

— Fură! 

Capturtit şi Marele Yan se buluciră de-a rostogolul prin falsa 
gaură de iepure care închipuia intrarea în tumul. 

Fură Peoricine îi fulgeră cu privirea. 

— leream prinşi într-o trebşoară literată, zise el. 

— Înî, Fură, da’ să vezi, noi am urmărit-o pă mica mare 
cotoroanţă a scoţiduşilor plecând în siguranţă, cum ai zis tu, da’ 
s-a luat un prizăcar după ea! turui Capturtit. 

— Eşti sigur? exclamă Fură, scăpând creionul pe jos. N-am 
auzit să fie vreunul pă lumea asta! 

— O, deah, întări Marele Yan. Bâzâitul lui mi-a dat dureri dă 
dinţi! 

— Şi nu i-aţi spus şi ei, nătărăilor? întrebă Fură. 

— Era ailaltă cotoroanţă cu ea, Fură, zise Marele Yan. 
Cotoroanţa cu educaţia. 

— Miss Tick? întrebă broscoiul râios. 

— Îhî, Hârca aia cu obrazul ca iaurtul de casă, zise Marele 
Yan. Şi tu ai zis că nu trebuie să ne arătăm la faţă, Fură. 

— Deah, păi, asta-i altceva..., începu Fură, dar se opri. 

Nu era soţ de prea multă vreme, dar odată cu însurătoarea, 
bărbaţii capătă o grămadă de simţuri noi înfipte în creierii lor, 
iar unul dintre acestea este cel care îi spune soţului când intră 
până la gât într-o mare belea. 

Jeannie bătuse din picior. Braţele îi erau încă încrucişate. 
Avea zâmbetul special pe care-l deprind femeile după ce se 
mărită, cel care pare a-ţi spune „Da, eşti într-o mare belea, dar 
eu o să te las să te cufunzi în ea încă şi mai adânc”. 

— Care-i treaba cu marea cotoroanţă a scoţiduşilor? întrebă 
ea, cu glas firav şi nesigur, ca un şoricel şcolit la Colegiul 
Rozătoarelor Asasine. 

— O, ah, deah, păiii, aşa-i..., începu Fură, schimbând fețe- 
feţe. Nu-ţi mai aduci aminte dă ea, dragă? A fost la nunta 
noastră, da. Ea a fost matca noastră pentru o zi sau două, ştii. 
Bătrâna a pus-o să se jure că va fi matcă, “nainte să se întoarcă 
ea-n Tărâmul Viilor, adăugă el, în caz că, pomenind despre 
dorinţa răposatei mătci, ar putea abate eventuala furtună care 


28 


se pregătea să vină. E totuşi bine să ţinem un ochi pă ea, ştii, ea 
fiind cotoroanţa noastră şi o... 

Vocea lui Fură Peoricine se stinse sub privirea lui Jeannie. 

— O matcă de-adevăratelea tre' să se mărite cu Omul Mare, 
zise Jeannie. Întocmai cum m-am măritat şi eu cu tine, Fură 
Peoricine Fulger, şi nu sunt eu o nevastă bună pentru tine? 

— Oh, bine, bine, bolborosi Fură, da... 

— Şi nu poţi să fii însurat cu două neveste, pentru că asta e 
o mare bigamie, nu-i aşa? continuă Jeannie cu o voce periculos 
de dulceagă. 

— Ah, nu-i chiar atât dă mare”, zise Fură Peoricine, rotindu- 
şi disperat privirile în jur, căutând o scăpare. Şi a fozt matcă 
doar timp-orar, şi ea nu-i decât o copilă, şi era bună la gândit... 

— Eu sunt bună la gândit, Fură Peoricine, şi eu sunt şi 
matca acestui clan, nu-i aşa? Nu poate rămâne decât una, nu-i 
aşa? Ei, şi eu m-am gândit că n-o să mai fie vorba de alergat 
după această mică mare fetişcană. Să-ţi fie ruşine, oricum. De- 
acum o să vrea un papă-lapte de Mare Yan la ea toată ziua, 
bună ziua, sunt convinsă. 

Fură Peoricine îşi lăsă capul în jos. 

— Deah, da'..., stărui el. 

— Da' ce? 

— Un prizăcar o urmăreşte pă biata copilită. 

Fu o lungă pauză până când Jeannie zise: 

— Sunteţi siguri? 

— Cum te văd şi cum mă vezi, Matcă, zise Marele Yan. Dac- 
auzi o dată bâzu' ăla, nu-l mai uiţi. 

Jeannie îşi muşcă buzele. Apoi, parcă un pic mai palidă, zise: 

— Ai spus că are însuşirile unei cotoroanţe puternice, nu-i 
aşa, Fură? 

— Deah, da' nimeni din toată istoria n-a scăpat cu viaţă d-un 
prizăcar! Nu poţi să-l omori, nu poţi să-l opreşti, nu poţi... 

— Da' nu mi-ai povestit tu mie că mica mare fată s-a luptat 
şi cu Regina şi a câştigat? zise Jeannie. A câştigat printr-o 
viclenie, aşa ai spus. Asta-nseamnă că e pricepută, nu-i aşa? 
Dacă e o cotoroanţă adevărată, o să găsească ea singură o cale. 
Cu toţii trebuie să ne luăm soarta de gât. Orice-o fi ăla de-o 
pândeşte acolo, afară, ea trebuie să-l înfrunte. Dacă nu poate, 
atunci nu-i o cotoroanţă adevărată. 


7 Joc de cuvinte, big în limba engleză înseamnă mare. 
3 Parafrazare a unui slogan din filmul Highlander. 
29 


— Deah, da’ un prizăcar e mai rău ca..., dădu să zică Fură. 

— A plecat să înveţe mişmaşurile de cotoroanţă de la alte 
cotoroanţe, zise Jeannie. Şi io le am de învăţat p'ăle de matcă 
singură. Trebuie să nă-dăjduieşti că învaţă şi ea la fel de repede 
ca mine, Fură Peoricine. 


30 


Capitolul 2 
Douăcămăşi şi două nasuri 


Douăcămăşi era doar o cotitură a drumului, cu un nume. Nu 
se aflau acolo decât un han pentru diligenţe, un atelier de 
fierărie şi o prăvălioară care avea cuvântul SUVENIRURI, scris 
încurajator pe o bucată de scândură închipuind o firmă, în 
vitrină. Şi asta era tot. În jurul locului, despărțite de câmpuri şi 
de petice de pădure, erau casele locuitorilor pentru care 
Douăcămăşi reprezenta, după cum se părea, marele oraş. Orice 
ţinut este plin de locuri ca Douăcămăşi. Sunt locuri bune ca 
oamenii să vină din ele, nu să se ducă în ele. 

Stătea şi se cocea tăcut în lumina fierbinte a soarelui de 
amiază. Chiar în mijlocul drumului, un bătrân spaniel, cu pete 
cafenii şi albe, picotea în praf. 

Douăcămăşi era mai mare decât satul de la ea de acasă, iar 
Tiffany nu mai văzuse suveniruri niciodată până atunci. Intră în 
prăvălie şi cheltui jumătate de penny pe o mică sculptură în 
lemn, înfăţişând două cămăşi pe o sârmă de rufe, şi două cărţi 
poştale intitulate „Vedere din Douăcămăşi”, în care erau arătate 
prăvălioara şi ceea ce foarte probabil era acelaşi câine dormind 
în drum. Micuța bătrânică de la tejghea o numi „tânără lady” şi-i 
spuse că Douăcămăşi era foarte aglomerat pe la sfârşitul anului, 
când lumea venea şi de la mai mult de o milă distanţă pentru 
Festivalul de Varză Murată. 

Când Tiffany ieşi afară, o găsi pe Miss Tick stând lângă 
câinele toropit, uitându-se încruntată înapoi, pe drumul pe care 
veniseră. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Tiffany. 

— Ce? tresări Miss Tick, de parcă uitase de existenţa lui 
Tiffany. A... nu. Doar că... mi s-a părut că... uite, mergem să 
mâncăm ceva? 

Trecu o bună bucată de vreme şi nu apăru nimeni în han, 
dar Miss Tick se duse până la bucătărie, unde găsi o femeie 
care făgădui să le aducă nişte turte şi câte o cană de ceai. 
Rămase şi ea foarte surprinsă că le făgăduise aşa ceva când n- 
avusese de gând, aceasta fiind, la drept vorbind, după-amiaza ei 
liberă, până la sosirea diligenţei, dar Miss Tick avea un fel al ei 


31 


de a pune întrebări la care obținea exact răspunsurile pe care le 
dorea. 

Miss Tick întrebă şi dacă îi putea da un ou proaspăt, crud, în 
coaja lui. Vrăjitoarele sunt, de asemenea, foarte pricepute la a 
pune întrebări la care cealaltă persoană nu urmează să spună 
„De ce?”. 

Se aşezară şi mâncară în soare, pe banca din afara hanului. 
Apoi Tiffany îşi scoase agenda. 

Avusese una şi la lăptărie, dar aceea era pentru însemnări 
despre brânză şi unt. Aceasta de acum era personală. O 
cumpărase de la un negustor ambulant, ieftin, pentru că era de 
anul trecut. Dar, după cum spusese el, avea acelaşi număr de 
zile. 

Avea, de asemenea, o încuietoare, o chestie mică de alamă 
pe o curea de piele, pentru care avea şi o cheie micuță. 
Încuietoarea aceasta o încântase pe Tiffany. La o anumită 
vârstă, începi să vezi rostul încuietorilor. 

Scrise în ea „Douăcămăşi” şi petrecu mai multă vreme 
înainte să adauge „o cotitură a drumului”. 

Miss Tick continua să se uite atent la drum. 

— E ceva în neregulă, Miss Tick? întrebă din nou Tiffany, 
ridicându-şi ochii. 

— Nu... sunt sigură. Ne urmăreşte cineva? 

Tiffany îşi roti privirile în jur. Douăcămăşi moţăia în arşiţă. 
Nu le urmărea nimeni. 

— Nu, Miss Tick. 

Profesoara îşi dădu jos pălăria şi scoase dinăuntru două 
beţigaşe şi un mosor de aţă neagră. Îşi suflecă mânecile, 
aruncând iute o privire în jur, în caz că Douăcămăşi dăduse 
lăstari de populaţie, apoi rupse o bucată de aţă şi luă oul. 

Ou, aţă şi degete se amestecară rapid pentru câteva 
secunde, apoi oul rămase atârnând de degetele lui Miss Tick, 
într-o mică plasă neagră. 

Tiffany fu impresionată. f 

Dar Miss Tick nu terminase. Incepu să scoată diverse 
obiecte din buzunarele sale şi o vrăjitoare are, în general, o 
mulțime de buzunare. Câteva mărgele, vreo două pene, o lentilă 
de sticlă şi una sau două benzi de hârtie colorată. Toate acestea 
fură prinse în urzeala de lemn şi bumbac. 

— Ce e asta? întrebă Tiffany. 

— O mreajă, zise Miss Tick, concentrându-se. 


32 


— E magie? 

— Nu chiar. E o şmecherie. 

Miss Tick ridică mâna stângă. Penele, şi mărgelele, şi oul, şi 
mărunţişurile scoase din buzunare se învârtiră în plasa de aţă. 

— Hmm, zise ea. Acum, ia să văd ce pot face... împinse 
degetele de la mâna dreaptă în pânza de aţe ca de păianjen şi 
trase... 

Ou, şi lentilă, şi mărgele, şi pene dansară prin împletitură, 
iar Tiffany fu convinsă că, la un moment dat, una dintre aţe 
trecuse drept prin cealaltă. 

— Oh, zise ea, e ca Leagănul Pisicii! 

— Te-ai jucat cu aşa ceva, nu? zise Miss Tick într-o doară, 
încă foarte concentrată. 

— Pot să fac toate figurile obişnuite, zise Tiffany. Giuvaierul, 
şi Joagărul, şi Casa, şi Turma, şi Cele Trei Bătrâne, Una cu Ochii 
Cruciş, Ducând Găleata cu Peşte la Piaţă Când s-au întâlnit cu 
Măgarul... deşi, pentru asta din urmă, e nevoie de două 
persoane, iar eu n-am făcut-o decât o dată, că Betsy Mârleşte şi- 
a scărpinat nasul într-un moment nepotrivit şi a trebuit să aduc 
nişte foarfeci ca s-o mai scot dintre fire... 

Degetele lui Miss Tick lucrau ca un război de ţesut. 

— Ce ciudat că e o jucărie pentru copii, acum, zise ea. 
Aha!... 

Se uită cu atenţie în urzeala complicată pe care o crease. 

— Poţi vedea ceva? întrebă Tiffany. 

— Dacă-mi dai voie să mă concentrez, copilă? Mulţumesc... 

Alături, în drum, câinele toropit se trezi, căscă şi se ridică în 
picioare. Se împletici spre banca pe care stăteau ele două, 
aruncându-i lui Tiffany o privire dojenitoare şi apoi se încovrigă 
la picioarele ei. Mirosea a covor vechi, jilav. 

— E... ceva, zise Miss Tick, foarte liniştită. 

Panica puse stăpânire pe Tiffany. 

Lumina soarelui se reflecta în praful alb al drumului şi în 
zidul de piatră din faţa ei. Albinele zumzăiau printre florile mici 
şi galbene care creşteau pe coama zidului. La picioarele lui 
Tiffany, spanielul pufnea şi se fâsâia, din când în când. 

Dar totul era pe dos. Putea simţi apăsarea coborând asupra 
ei, crescând asupra ei, crescând asupra peisajului, strivindu-l 
sub lumina puternică a soarelui. Miss Tick şi leagănul ei de aţe 
stăteau nemişcate lângă ea, încremenite pe loc de groază pură. 


33 


Numai că aţele se clătinară, cu de la sine putere. Oul dansă, 
lentila sclipi, mărgelele alunecară şi săriră din aţă-n aţă... 

Oul explodă. 

Diligenţa sosi uruind. 

Veni trăgând lumea în urma ei, într-un nor de praf, şi 
zgomot, şi copite. lIntunecă soarele. Uşile se deschiseră. 
Hamurile zornăiră. Caii erau asudaţi. Spanielul se ridică în 
picioare şi dădu din coadă, plin de speranţă. 

Apăsarea se duse - nu, zbură. 

Lângă Tiffany, Miss Tick scoase o batistă şi începu să-şi 
şteargă oul de pe rochie. Restul mrejei dispăruse într-un 
buzunar cu o remarcabilă iuţeală. 

Îi zâmbi lui Tiffany şi continuă să zâmbească vorbindu-i, 
ceea ce-o făcu să pară puţin ţicnită. 

— Nu te ridica, nu face nimic, fii mai tăcută ca peştele, zise 
ea. 

Tiffany oricum nu era în stare să facă nimic, aşa că rămase 
nemişcată; se simţea ca atunci când te trezeşti după un coşmar. 

Călătorii mai înstăriți ieşiră din diligenţă, iar cei mai săraci 
se dădură jos de pe acoperiş. Bombănind şi bătând din picioare, 
târând praful drumului după ei, dispărură. 

— Acum, zise Miss Tick, când uşa hanului se trânti, 
închizându-se, o să... o să mergem la... o scurtă plimbare. Vezi 
păduricea aia de colo? Spre ea ne îndreptăm. lar când domnul 
Prindecrabi, căruţaşul, o să-l vadă pe tatăl tău, mâine, o să-i 
spună că... te-a lăsat să cobori aici, cu puţin înainte de a sosi 
diligenţa, şi... şi... şi toată lumea va fi fericită şi nimeni nu va 
trebui să mintă. Asta-i important. 

— Miss Tick? zise Tiffany, luându-şi valiza. 

— Da? 

— Ce s-a întâmplat adineauri? 

— Nu ştiu, zise vrăjitoarea. Te simţi bine? 

— Ăăă... da. Ai gălbenuş pe pălărie. 

Şi eşti foarte tulburată, continuă Tiffany în gând. Asta era 
cea mai îngrijorătoare parte. 

— Îmi pare rău pentru rochia ta, adăugă ea, cu glas tare. 

— A văzut ea altele şi mai rele, zise Miss Tick. Hai să 
mergem! 

— Miss Tick? încercă Tiffany din nou, pe când se îndepărtau 
agale. . 

— Aăă, da? 


34 


— Eşti foarte tulburată, zise Tiffany. Dacă-mi spui de ce, 
asta înseamnă că vom fi două, cu numai o jumătate de tulburare 
de fiecare. 

Miss Tick oftă. 

— Probabil n-a fost nimic, zise ea. 

— Miss Tick, oul a explodat! 

— Da. Hm. O mreajă, vezi tu, poate fi folosită ca un simplu 
detector magic şi ca amplificator. Este într-adevăr foarte 
primitivă, dar întotdeauna e utilă ca să te avertizeze din timp de 
necazuri şi încurcături. Cred că... probabil n-am făcut-o eu cum 
trebuie. lar câteodată obţii mari descărcări de magie 
întâmplătoare. 

— Ai făcut-o pentru că erai îngrijorată, zise Tiffany. 

— IÎngrijorată? Cu siguranţă nu. Eu nu sunt niciodată 
îngrijorată! trânti sec Miss Tick. Cu toate acestea, fiindcă tot ai 
deschis subiectul, am fost preocupată. Ceva mă făcea să nu mă 
simt în apele mele. Ceva apropiat, cred. Probabil nu era nimic. 
Într-adevăr, mă simt cu mult mai bine acum, că plecăm. 

Dar n-o arăţi, gândi Tiffany. Şi n-aveam dreptate. Două 
persoane înseamnă de două ori mai multă tulburare de fiecare. 

Însă era convinsă că nu era nimic magic în Douăcămăşi. Era 
doar o cotitură a drumului. 


La douăzeci de minute după aceea, călătorii ieşiră din han 
ca să urce în diligenţă. Surugiul a băgat de seamă că toţi caii 
erau lac de sudoare şi s-a întrebat de ce oare auzea un roi de 
muşte bâzâind, când nu se vedea nici urmă de vreo muscă. 

Bătrânul câine care zăcuse în drum, a fost găsit ceva mai 
târziu, ghemuindu-se de frică într-unul dintre grajdurile hanului 
şi scâncind. 


Pădurea era la aproape o jumătate de oră de mers, Miss 
Tick şi Tiffany făcând cu rândul la căratul valizei. Nu era nimic 
deosebit, o pădure ca toate pădurile, în mare parte plină cu fagi 
uriaşi, deşi odată ce ştiai că fagul picură otrăvuri neplăcute pe 
pământul de sub el, ca să-l păstreze golaş, nu mai era chiar 
copacul pe care-l credeai. 

Se aşezară pe un buştean şi aşteptară să apună soarele. 
Miss Tick îi vorbi lui Tiffany despre mreje. 


35 


— Adică nu sunt magice? se miră Tiffany. 

— Nu. Sunt ceva cu ajutorul cărora se obţine magia. 

— Vrei să spui ca ochelarii care te ajută să vezi, dar nu văd 
în locul tău? 

— Exact, bravo! Un telescop e magic? Cu siguranţă că nu. E 
doar sticlă într-un tub, dar cu care poţi număra dragonii de pe 
Lună. Şi... ei bine, ai tras vreodată cu arcul? Nu, probabil că nu. 
Dar o mreajă poate funcţiona şi ca un arc. Un arc adună în el 
puterea muşchilor arcaşului, când acesta îl încordează, şi 
trimite o săgeată grea mult mai departe decât ar putea arcaşul 
s-o arunce cu mâna lui. Poţi să faci una din orice, atâta vreme 
cât... arată potrivit. 

— Şi atunci poţi spune dacă se întâmplă ceva magic? 

— Da, dacă asta cauţi. Când te pricepi s-o mânuieşti, poţi s-o 
foloseşti ca să faci tu însăţi magie, s-o concentrezi de-a dreptul 
asupra a ceea ce ai tu de făcut. Poţi s-o foloseşti ca să te apere, 
ca o plasă de blesteme, sau să trimiţi o vrajă, sau... ei bine, e ca 
bricegele alea scumpe, ştii? Alea care au şi un fierăstrău micut, 
şi foarfecă, şi scobitoare. Mai puţin faptul că nu cred că vreo 
vrăjitoare a folosit vreodată o mreajă ca scobitoare, ha, ha. 
Toate vrăjitoarele tinere ar trebui să înveţe cum să facă o 
mreajă. Miss Poloboc o să te ajute. 

Tiffany privi în jur, la pădure. Umbrele se alungiseră, dar n- 
o îngrijorau. Frânturi din ceea ce o învățase Miss Tick pluteau 
prin mintea ei: întotdeauna să-ţi înfrunţi frica. Să ai la tine doar 
câţi bani îţi trebuie, niciodată prea mulţi, şi puţină sfoară. Chiar 
dacă nu e greşeala ta, e responsabilitatea ta. Vrăjitoarele se 
confruntă cu făpturi nepământene. Niciodată să nu stai între 
două oglinzi. Niciodată să nu trăncâneşti. Să faci ce trebuie să 
faci. Să nu minţi niciodată, dar nu-i nevoie să fii întotdeauna 
cinstit. Niciodată să nu-ţi pui o dorinţă. Mai ales să nu-ţi pui o 
dorinţă într-o stea, care este astronomic de stupidă. Deschide 
ochii şi-apoi deschide din nou ochii. 

— Miss Poloboc are părul lung şi cărunt, nu-i aşa? întrebă 
ea. 

— Oh, da. 

— Şi e o doamnă înaltă de-a binelea, puţin grăsuţă, şi poartă 
o mulţime de şiraguri de mărgele, continuă Tiffany. Şi ochelari, 
de un lănţişor. Şi nişte surprinzătoare ghete cu tocuri înalte. 

Miss Tick nu era uşor de dus de nas. Se uită în jur, prin 
luminiş. 


36 


— Unde e? întrebă ea. 

— Stă lângă copacul de colo, zise Tiffany. 

Chiar şi după asta, Miss Tick trebui să-şi mijească ochii în 
direcţia respectivă. Tiffany băgase de seamă că vrăjitoarele 
umpleau spaţiul. Intr-un fel aproape cu neputinţă de descris, 
păreau să fie mai reale decât ceilalţi din jurul lor. Pur şi simplu 
ieşeau mai mult în evidenţă. Dar dacă nu voiau să fie văzute, 
deveneau uluitor de greu de observat. Nu se ascundeau, nu 
deveneau nevăzute în mod magic, deşi ai fi putut zice şi aşa, dar 
dacă ar fi trebuit să descrii încăperea după aceea, ai fi jurat că 
nu fusese nicio vrăjitoare în ea. Păreau că se lasă înghiţite. 

— Ah, da, bravo, zise Miss Tick. Mă întrebam când o vei 
observa. 

Ha! gândi Tiffany. 

Miss Poloboc deveni treptat şi mai reală, pe măsură ce se 
apropia de ele. Era îmbrăcată toată în negru, dar scotea uşoare 
clinchete în mers, din pricina mulţimii bijuteriilor negre pe care 
le purta, şi avea într-adevăr şi ochelari, care-o surprinseră pe 
Tiffany, socotindu-i bizari, la o vrăjitoare. Miss Poloboc îi sugera 
lui Tiffany o găină fericită. Şi avea două braţe, numărul obişnuit. 

— A, Miss Tick, zise ea. lar tu trebuie să fii Tiffany Suferind. 

Tiffany avea destulă bună-creştere ca să-şi încline capul; 
vrăjitoarele nu fac reverenţe (cel puţin dacă nu vor să-l 
fâstâcească pe Roland). 

— Aş vrea să schimb două vorbe cu Miss Poloboc, Tiffany, 
dacă nu te superi, zise Miss Tick, cu înţeles. Treburi de 
vrăjitoare superioare. 

Ha! gândi Tiffany din nou, pentru că-i plăcuse cum sună. 

— Atunci, eu o să mă duc să mă uit la vreun copac, nu? zise 
ea, cu ceea ce spera că e un usturător sarcasm. 

— Eu aş folosi tufişurile, în locul tău, drăguță, strigă Miss 
Poloboc în urma ei. Nu-mi plac întreruperile, odată ce-am prins 
vânt în pânze. 

Erau nişte tufe de vâsc, care alcătuiau un paravan decent, 
dar după ce îi vorbiseră de parcă ar fi fost un copil de zece ani, 
Tiffany mai degrabă şi-ar fi lăsat băşica să-i plesnească. 

Am bătut-o pe Regina Spiriduşilor! gândi ea, în timp ce 
mergea fără ţintă prin pădure. Bine, nu ştiu exact cum, fiindcă 
acum totul mi se pare ca un vis, dar am făcut-o! 

Era furioasă că fusese trimisă la plimbare în felul acesta. Un 
pic de respect n-ar fi stricat, nu? Aşa spusese bătrâna vrăjitoare, 


37 


Doamna Vremerea, nu? „Eu îţi arăt ţie respect, ca tu, în schimb, 
să mă respecţi pe mine.” Doamna Vremerea, vrăjitoarea cu 
care, în secret, toate celelalte vrăjitoare voiau să semene, îi 
arătase ei respect, aşa că avea temeiuri de a crede că şi 
celelalte ar fi putut face un mic efort în acest sens. Spuse: 

— Să mă văd. 

„„„Şi păşi în afara ei înseşi, mergând drept spre Miss Tick şi 
Miss Poloboc, în trupul ei invizibil, de fantomă. Nu îndrăznea să 
privească în jos, ca să nu descopere că nu era acolo. Când se 
întoarse şi se uită înapoi, la trupul ei palpabil, îl văzu stând 
ipocrit între tufele de vâsc, în mod limpede prea departe ca să 
desluşească discuţia cuiva. 

Pe când Tiffany se apropia cu hotărâre, o auzi pe Miss Tick 
spunând: 

— ...dar de-a dreptul înfricoşător de precoce. 

— Vai de mine. Niciodată nu m-am înţeles prea bine cu 
oamenii isteţi, zise Miss Poloboc. 

— Oh, e un copil cu inimă bună, zise Miss Tick, ceea ce o 
enervă pe Tiffany mai tare chiar decât „înfricoşător de precoce”. 

— Bineînţeles, cunoşti situaţia mea, zise Miss Poloboc, când 
Tiffany se apropie la doar câţiva inchi. 

— Da, Miss Poloboc, dar munca dumitale a stârnit multă 
consideraţie. De aceea Doamna Vremerea s-a gândit la 
dumneata. 

— Dar mă tem că am devenit puţin cam distrată, se 
frământă Miss Poloboc. A fost o teribilă vânzoleală pe aici, 
pentru că eu, ca o mare prostănacă, mi-am lăsat ochelarii de 
distanţă pe celălalt nas... 

Celălalt nas? se miră în gând Tiffany. Amândouă vrăjitoarele 
îngheţară, exact în aceeaşi clipă. 

— Eu n-am un ou! zise Miss Tick. 

— Am eu un cărăbuş într-o cutie de chibrituri, tocmai 
împotriva unor astfel de urgenţe! chiţăi Miss Poloboc. 

Mâinile lor scotociră iute prin buzunare şi scoaseră aţă, şi 
pene, şi fâşii de pânză colorată... Ştiu că sunt aici! se gândi 
Tiffany şi şopti: 

— Să nu mă mai văd! 

Clipi şi se învârti pe călcâie, când ajunse înapoi în mica 
siluetă răbdătoare dintre tufele de vâsc. În depărtare, Miss 
Poloboc făcea înnebunită o mreajă, iar Miss Tick se uita de jur 
împrejur prin pădure. 


38 


— Tiffany, vino imediat aici! strigă ea. 

— Da, Miss Tick, zise Tiffany, alergând spre ea ca un copil 
cuminte. 

M-au adulmecat ele cumva, gândi ea. Ei bine, sunt 
vrăjitoare, la urma urmelor, chiar dacă, după părerea mea, nu 
sunt foarte pricepute... 

Atunci veni presiunea. Părea să strivească pădurea făcând-o 
una cu pământul şi s-o umple cu senzaţia cumplită că stătea 
ceva chiar în spatele tău. Tiffany căzu în genunchi, cu mâinile 
pe urechi, şi cu un junghi de parcă fusese brusc apucată de cea 
mai ascuţită durere de urechi, sfredelindu-i capul. 

— Gata! strigă Miss Poloboc. 

Ridică în mâini o mreajă. Era foarte diferită de a lui Miss 
Tick şi era făcută din sfoară, şi pene de corb, şi mărgele negre 
sclipitoare şi, la mijloc, cu o cutie obişnuită de chibrituri. 

Tiffany ţipă. Durerea era ca nişte ace înroşite în foc, iar 
urechile i se umpluseră de bâzâit de muşte. 

Cutia de chibrituri explodă. 

Şi atunci se făcu tăcere, şi se auzi ciripit de păsărele, şi 
nimic nu trăda că s-ar fi întâmplat ceva, în afară de vreo câteva 
bucăţi din cutia de chibrituri căzând în spirale şi, odată cu ele, 
un fragment cu irizaţii multicolore de platoşă de aripă. 

— Vai de mine, zise Miss Poloboc. Era chiar un cărăbuş 
simpatic, ca toţi cărăbuşii... 

— Tiffany, eşti teafără? întrebă Miss Tick. 

Tiffany clipi des. Durerea dispăruse la fel de repede pe cât 
venise, lăsându-i doar amintirea arsurii. Se ridică încet în 
picioare. 

— Cred că da, Miss Tick! 

— Atunci, încă un cuvânt, te rog! zise Miss Tick, mergând cu 
paşi mari până la un copac şi oprindu-se lângă el, cu o înfăţişare 
severă. 

— Ai... făcut ceva? întrebă Miss Tick. N-ai invocat creaturi, 
nu-i aşa? 

— Nu! Şi, oricum, nu ştiu cum! răspunse Tiffany. 

— Atunci n-au fost omuleţii tăi, cumva? întrebă Miss Tick, 
neîncrezătoare. 

— Nu sunt ai mei, Miss Tick. Şi ei nu fac lucruri de soiul 
ăsta. Ei doar strigă „Crivens!” şi încep să tragă şuturi în 
gleznele oamenilor. Şi atunci ştii fără îndoială că ei sunt. 


39 


— Ei bine, orice o fi fost, se pare c-a plecat, zise Miss 
Poloboc. Şi ar trebui să plecăm şi noi, altminteri o să zburăm 
toată noaptea. 

Se duse în spatele altui copac şi ridică o legăturică de 
vreascuri. Cel puţin, exact aşa arăta, pentru că asta şi fusese 
intenţia. 

— Invenţia mea personală, zise ea, cu modestie. Nu ştii 
niciodată ce-i aici, la şes, ştii? lar coada iese apăsând butonul 
ăsta... Oh, îmi pare rău, uneori mai face aşa. A văzut careva 
încotro s-a dus? 

Coada fu găsită într-un tufiş şi înşurubată la loc. 

Tiffany, o fată care asculta ce spun ceilalţi, o privi pe Miss 
Poloboc îndeaproape. Fără îndoială avea un singur nas pe faţă şi 
era cumva foarte stingheritor să-ţi închipui unde ar mai putea 
cineva avea un al doilea şi la ce i-ar fi folosit. 

Apoi, Miss Poloboc scoase nişte frânghie din buzunar şi i-o 
întinse cuiva care nu era acolo. 

Asta făcuse, Tiffany era sigură. N-o lăsase să cadă, n-o 
aruncase, ci o întinsese şi îi dăduse drumul, de parcă o agăţase 
de un cârlig invizibil. 

Ateriză colac pe un petic de muşchi. Miss Poloboc privi în 
jos, apoi o observă pe Tiffany că se uită cu ochi mari la ea şi 
râse forţat. 

— Neghioaba de mine, zise ea. Am crezut că sunt dincolo! O 
să-mi uit şi capul într-o zi! 

— Ei bine... dacă e vorba despre cel de deasupra gâtului 
dumitale, zise Tiffany cu prudenţă, gândindu-se la celălalt nas, 
încă îl mai ai. 

Valiza cea veche fu legată cu sfoară la capătul stufos al 
măturii, care acum plutea liniştită la câteva picioare deasupra 
pământului. 

— Uite-aşa, asta o să servească drept băncuţă, destul de 
confortabilă, zise Miss Poloboc, fiind acum sacul de nervi în 
care majoritatea oamenilor se transformau atunci când o 
simțeau pe Tiffany uitându-se ţintă la ei. Nu trebuie decât să te 
ţii de spatele meu. Ăăă. Aşa fac eu de obicei. 

— Dumneata de obicei te ţii de spatele dumitale? zise 
Tiffany. Cum se poate...? 

— Tiffany, ţi-am încurajat mereu sinceritatea cu care pui 
întrebări, zise Miss Tick, cu glas ridicat. Dar acum, te rog, mi-ar 
plăcea să te pot felicita pentru tăria cu care păstrezi tăcerea! 


40 


Urcă-te pe mătură în spatele lui Miss Poloboc, căci sunt sigură 
că ar vrea să plece cât încă mai aveţi puţină lumină a zilei. 

Coada se legănă puţin când Miss Poloboc se sui pe ea. O 
bătu uşurel cu palma, invitând-o pe Tiffany. 

— Nu ţi-e frică de înălţimi, nu-i aşa, drăguță? întrebă ea, 
când se urcă Tiffany. 

— Nu, răspunse Tiffany. 

— O să opresc când o să ajung în dreptul poienii Proceselor 
Vrăjitoarelor, zise Miss Tick, în timp ce Tiffany simţi coada de 
mătură de sub ea ridicându-se uşor. Ai grijă! 

Se dovedi că atunci când Miss Poloboc o întrebase pe 
Tiffany dacă îi e frică de înălţimi, nu pusese întrebarea corectă. 
Lui Tiffany nu-i era frică de înălţimi câtuşi de puţin. Putea trece 
pe lângă copacii înalţi fără să clipească o dată. Să se uite în sus, 
la munţii impunători, n-o deranja nici cât negru sub unghie. 

Lucrul de care îi era ei frică, deşi nu-şi dăduse seama până 
când nu ajunsese la această înălţime, era adâncimea. [i era frică 
să cadă atâta cale din cer încât să aibă timp să-şi piardă 
răsuflarea ţipând înainte de a se ciocni de stânci, aşa de tare 
încât să se prefacă într-un fel de piftie şi toate oscioarele ei să 
se facă pulbere. li era, de fapt, frică de pământ. Miss Poloboc ar 
fi trebuit să se gândească mai bine înainte de a formula 
întrebarea. 

Tiffany se agăţă cu putere de centura lui Miss Poloboc şi îşi 
fixă privirea asupra pânzei rochiei sale. 

— Ai mai zburat vreodată, Tiffany? o întrebă vrăjitoarea, în 
timp ce continuau să se înalțe. 

— Gn! icni Tiffany. 

— Dacă vrei, ne putem învârti într-un mic cerc, zise Miss 
Poloboc. Ar trebui să avem o privelişte minunată asupra 
ținutului tău de aici, de sus. 

Aerul vâjâia pe lângă Tiffany. Era mult mai frig. Ea-şi ţinea 
cu străşnicie ochii pironiţi pe pânză. 

— Îţi place aşa? întrebă Miss Poloboc, ridicându-şi vocea, 
căci vântul sufla şi mai tare. N-o să dureze decât o clipă! 

Tiffany nu avu timp să spună nu şi, în orice caz, era sigură 
că i s-ar fi făcut rău dac-ar fi deschis gura. Băţul se clătină sub 
ea şi lumea se întoarse într-o rână. 

Nu voia să se uite, dar îşi aminti că o vrăjitoare este 
întotdeauna curioasă până la indiscreţie. Ca să rămână o 
vrăjitoare, trebuia să se uite. 


41 


Îşi luă inima-n dinţi să arunce o privire şi văzu lumea sub ea. 
Lumina auriu-roşiatică a apusului se revărsa peste pământ şi, 
acolo, jos, erau umbrele lungi din Douăcămăşi, iar, mai departe, 
se întindeau pădurea şi satele prin care veniseră, până la arcul 
dealului Cretei... 

„„care era roşu ca jarul, iar friza albă a Calului de cretă 
strălucea în auriu, ca un uriaş pandantiv. Tiffany se uită lung la 
el; în lumina muribundă a după-amiezii, cu umbrele fugind 
grăbite de soarele ce aluneca spre orizont, părea viu. 

În clipa aceea îi veni să sară în gol, să zboare înapoi, să 
ajungă la el închizând ochii şi pocnindu-şi călcâiele unul de 
altul, să facă orice... 

Nu! Doar îşi încuiase bine toate gândurile astea, departe de 
ea, nu-i aşa? Trebuia să înveţe şi nu era nimeni pe dealuri care 
s-o mai poată învăţa! _ 

Dar Creta era lumea ei. Mergea pe ea în fiecare zi. li putea 
simţi viaţa străveche sub tălpi. Pământul era în oasele ei, 
întocmai cum spusese Buni Suferind. Era în numele ei, de 
asemenea; în graiul vechi al Nac Mac Fulgerilor, numele ei suna 
asemănător cu „Pământul de Sub Val”, iar în ochii minţii sale, 
ea păşise în mările acelea adânc preistorice, când Creta abia se 
închegase, după un milion de ani de ploaie, din cochiliile unor 
animale mici. Călcase pe un pământ făcut din viaţă, şi respirase 
pe el, şi il ascultase, şi-i gândise gândurile. Să-l vadă acum, mic, 
singur, pierdut într-un peisaj ce se întindea până la capătul 
lumii, era prea mult. Trebuia să se întoarcă la el... 

Pentru o clipă, băţul se legănă în aer. 

Nu! Trebuie să plec! 

Se smuci înapoi şi simţi o greață urcând în stomacul ei, când 
băţul viră în viteză spre munţi. 

— O mică turbulenţă, cred, îi zise Miss Poloboc peste umăr. 
Apropo, te-a prevenit Miss Tick să porţi izmene groase de lână, 
drăguță? 

Tiffany, încă năucită, îngăimă ceva care izbuti să sune ca un 
„nu”. Miss Tick îi vorbise despre izmene şi despre cum o 
vrăjitoare cu capul pe umeri purta pe puţin trei perechi, ca să 
împiedice gheaţa să se formeze, dar ea uitase tot. 

— Vai de mine, zise Miss Poloboc. Atunci mai bine zburăm 
pe jos. 

Băţul căzu vertiginos. 


42 


Tiffany n-avea să uite niciodată zborul acela, deşi a încercat 
deseori. Zburau aproape de pământ, care se vedea neclar, chiar 
sub picioarele ei. De fiecare dată când ajungeau la un zid sau la 
un gard de nuiele, Miss Poloboc îl sărea cu un strigăt de: „Uite- 
aşa!” sau „Hopa-sus!”, probabil în scopul de-a o face pe Tiffany 
să se simtă mai bine. Nu reuşea. Vomită de două ori. 

Miss Poloboc călărea ţinându-şi capul aplecat atât de mult 
încât era aproape la acelaşi nivel cu băţul, folosindu-se astfel la 
maxim de avantajul aerodinamic al pălăriei sale ţuguiate. 
Ţuguiul acesteia era chiar scurt, de numai vreo nouă inchi 
înălţime, ceea ce o făcea să semene mai curând cu o pălărie de 
clovn fără zurgălăi; Tiffany avea să descopere mai târziu că 
fusese făcută astfel ca să nu fie nevoie s-o mai scoată când intra 
în colibe cu tavan jos. 

După o vreme - o eternitate, din punctul de vedere al lui 
Tiffany - lăsară câmpurile fermelor în urmă şi începură să 
zboare pe la poalele dealurilor. Peste puţin, lăsară în urmă şi 
copacii, iar băţul porni pe deasupra apelor înspumate ale unui 
râu lat, cu albia întărită de bolovani. O ploaie fină le împroşca 
ghetele. 

O auzi pe Miss Poloboc strigând ca să acopere vuietul râului 
şi vâjâitul vântului: 

— Vrei să te dai puţin mai în spate? Porțiunea asta este 
destul de înşelătoare! 

Tiffany riscă să privească peste umărul vrăjitoarei şi i se tăie 
răsuflarea. 

Nu era prea multă apă pe Creta, în afară de micile torente 
pe care oamenii le numeau pâraie, care curgeau prin văi pe la 
sfârşitul iernii şi secau de-a binelea, vara. Râuri mari curgeau în 
jurul Cretei, desigur, dar erau leneşe şi cuminţi. 

Apa dinaintea lor nu era leneşă şi cuminte. Era verticală. 

Râul o lua în sus, spre albastrul întunecat al cerului, 
avântându-se până la primele stele. Mătura îi urma cursul. 

Tiffany se lăsă mai pe spate şi ţipă, şi continuă să tipe, în 
timp ce coada de mătură basculă în aer şi urcă pieptiş... 
cascada. Cunoştea cuvântul, desigur, dar cuvântul nu fusese 
atât de mare, atât de ud şi, peste toate, nu fusese atât de 
zgomotos. 

Ceaţa o udase până la piele. Zgomotul îi făcea urechile să 
zvâcnească. Se ţinea de centura lui Miss Poloboc, în timp ce 


43 


urcau prin ploaia deasă şi prin tunet, simțind că va aluneca din 
clipă în clipă... 

„„„şi apoi a fost zvârlită în faţă, iar vuietul cascadei s-a stins 
în urma ei, în timp ce băţul, acum zburând din nou „culcat” şi 
nu „cabrat”, gonea pe deasupra râului care, deşi tot mai sălta şi 
spumega, barem avea bunul-simţ s-o facă pe pământ. 

Era şi un pod, undeva sus, iar pereţii de stâncă rece 
închideau râul pe ambele maluri, dar pereţii au devenit apoi din 
ce în ce mai scunzi, iar râul din ce în ce mai domol, aerul s-a 
încălzit din nou, până când coada de mătură ajunse să lunece pe 
faţa netedă a apei liniştite, care probabil nu ştia ce urma să i se 
întâmple, ceva mai încolo. Peşti argintii săgetau în zigzag 
îndepărtându-se, când treceau pe deasupra lor. 

După o bucată de vreme, Miss Tick le conduse într-un arc de 
cerc peste noile câmpuri, mai mici şi mai verzi decât cele de 
acasă. Apărură din nou copacii şi păduricile prin văile adânci. 
Dar ultimele raze de soare pieriră şi, curând, tot ce era dede- 
subt se întunecă. 

Tiffany probabil că aţipise, încleştată de Miss Poloboc, căci 
simţi cum se trezeşte tresărind, când coada de mătură se opri în 
aer. Pământul era la mare distanţă dedesubt, dar cineva aşezase 
un inel de foc, care se dovedi a fi din mucuri de lumânări 
aprinse, arzând în ulcele vechi. 

Cu multă graţie, întorcându-se încet, băţul se lăsă în jos, 
oprindu-se foarte aproape de vârful ierbii. 

În acest moment, picioarele lui Tiffany hotărâră să se 
deschircească şi căzu la pământ. 

— Copăcel! zise Miss Poloboc cu veselie, ridicând-o. Te-ai 
descurcat foarte bine! 

— Îmi cer iertare c-am ţipat şi că mi s-a făcut rău.., 
bolborosi Tiffany, dând peste o ulcică şi stingând lumânarea. 
Încercă să desluşească împrejurimile prin întuneric, dar i se 
învârtea capul. Cine a aprins lumânările, Miss Poloboc? 

— Eu. Hai înăuntru, se face frig..., începu Miss Poloboc. 

— Aha, prin magie, zise Tiffany, încă ameţită. 

— Ei bine, se poate face şi prin magie, da, zise Miss 
Poloboc. Dar eu prefer chibriturile, care sunt fireşte mult mai 
uşor de folosit şi chiar magice, în felul lor, dacă stai să te 
gândeşti. Desprinse valiza de coada măturii şi spuse: Prin 
urmare, am ajuns! Nădăjduiesc să-ţi placă aici! 


44 


Şi iar veselia aceea. Cu toate că se simţea încă rău şi 
ameţită, şi era foarte dornică să afle cât mai repede cu putinţă 
unde era privata, Tiffany încă mai avea urechi care auzeau şi o 
minte care, oricât s-ar fi străduit, nu înceta să gândească. Şi 
gândi: Veselia asta e cusută cu aţă albă. E ceva putred aici... 


45 


Capitolul 3 
O doamnă dintr-o bucată 


Era într-adevăr o căsuţă, dar Tiffany nu putea vedea mare 
lucru din ea, prin întuneric. Era înconjurată de meri. Ceva 
atârnând de o creangă o atinse când, păşind nesigur, o urmă pe 
Miss Poloboc. Obiectul îşi continuă balansul dincolo de ea, cu 
un clinchet de clopoței. Se mai auzea şi clipocitul unei ape 
curgătoare, ceva mai departe. 

Miss  Poloboc deschise o uşă. Aceasta dădea într-o 
bucătărioară, mică, puternic luminată şi uimitor de ordonată. In 
soba de fier un foc ardea cu vioiciune. 

— Hm... se presupune că eu sunt ucenica, zise Tiffany, încă 
buimacă de zbor. O să pregătesc ceva de băut, dacă îmi arăţi 
unde sunt cele necesare... 

— Nu! izbucni Miss Poloboc, ridicându-şi mâinile. Strigătul 
păru s-o sperie şi pe ea, căci tremura, când le lăsă din nou în 
jos. Nu... eu... în locul tău, nici n-aş visa la aşa ceva, zise ea cu 
un glas mult mai liniştit, încercând să zâmbească. Ai avut o zi 
grea. O să-ţi arăt care-i odaia ta şi unde sunt toate lucrurile, şi o 
să-ţi aduc, sus, nişte stufat, iar tu vei putea să fii ucenică de 
mâine. Nicio grabă. 

Tiffany se uită la oala care fierbea cu bulbuci pe soba de fier 
şi la pâinea de pe masă. Era proaspăt scoasă din cuptor, putea 
spune după miros. 

Necazul cu Tiffany era Gândirea ei de-a Treia”. Aceasta 
gândea: Locuieşte singură. Cine a aprins focul? Într-o oală care 
fierbe este nevoie să amesteci, din când în când. Cine a 
amestecat în ea? Şi cineva a aprins lumânările. Cine? 

— Mai stă cineva aici, Miss Poloboc? întrebă ea, cu voce 
tare. 


? Gândirea Dintâi cuprinde gândurile de zi cu zi. Toată lumea are aşa 
ceva. Gândirea de-a Doua cuprinde gândurile pe care le gândeşti 
despre modul în care gândeşti. Oamenilor le place să creadă că au şi 
aşa ceva. Gândirea de-a Treia cuprinde gândurile care urmăresc lumea 
şi gândesc de capul lor. Sunt rare şi adesea tulburătoare. A le asculta 
pe acestea face parte din arta vrăjitoriei (n.a.). 

46 


Miss Poloboc se uită disperată la oală, la pâine şi-napoi la 
Tiffany. 

— Nu, doar eu, zise ea şi cumva Tiffany ştiu că spunea 
adevărul. Sau, mă rog, un adevăr. 

— Vorbim mâine-dimineaţă? zise Miss Poloboc, aproape 
implorator. 

Arăta atât de încolţită încât lui Tiffany chiar i se făcu milă de 
ea. li zâmbi. 

— Desigur, Miss Poloboc. 

Făcură un scurt ocol al casei, la lumina lumânării. Exista şi 
o privată, nu departe de căsuţă; avea două tronuri, ceea ce 
Tiffany socoti cam ciudat, dar, bineînţeles, poate că mai 
locuiseră cândva aici şi alţi oameni. Exista, de asemenea, o 
odaie numai pentru baie, o teribilă risipă de spaţiu, după cri- 
teriile Casei Fermei. Baia avea propria ei pompă şi un cazan 
mare pentru încălzit apa. Asta în mod hotărât era un lux. 

Odaia ei de dormit era o... odaie drăguță. Drăguţă era 
cuvântul potrivit. Totul avea ciucuri. Tot ce putea avea o 
acoperitoare era acoperit. Se vedeau urmele unor încercări de a 
face camera... veselă, de parcă a fi un dormitor era ceva foarte 
vesel şi minunat. Odaia lui Tiffany de dincolo, de la fermă, avea 
un covoraş pe podea, un urcior cu apă şi un lighean pe un 
suport, o ladă mare de haine şi o foarte veche casă a păpuşilor, 
câteva draperii vechi de stambă şi cam atâta. La fermă, 
dormitoarele erau pentru a închide ochii în ele. 

Camera asta avea un scrin. Conţinutul valizei lui Tiffany 
umplu aproape un sertar. 

Patul nu scoase niciun sunet când Tiffany se aşeză pe el. 
Fostul ei pat avea o saltea atât de veche, încât avea o groapă în 
care se cuibărea confortabil, cu arcuri care scoteau o mulţime 
de zgomote; dacă nu putea dormi, se răsucea pe-o parte şi pe 
alta şi putea cânta Clopotele de la St. Ungulans la arcuri - cling- 
ting-glong,  glinc-ping-bloinnng,  dlinc-plang-doinnng, ding- 
ploinc. 

Camera asta şi mirosea altfel. Mirosea a încăpere nefolosită 
şi a săpunul altcuiva. 

Pe fundul valizei avea o cutie mică, pe care domnul Butuc, 
tâmplarul fermei, o meşterise pentru ea. Domnul Butuc nu 
pierdea vremea să facă lucrări delicate, şi caseta asta era chiar 
grea. Ín ea, Tiffany păstra... suveniruri. Printre ele, o bucată de 
cretă cu o fosilă în ea, ceea ce era chiar o raritate, şi propria sa 


47 


ştampilă pentru unt (care înfăţişa o vrăjitoare călare pe o coadă 
de mătură), în caz că va avea ocazia să facă unt aici, şi o piatră- 
potir!%, despre care se presupunea că e norocoasă, fiindcă avea 
o gaură în ea. (I se spusese asta când avea şapte ani, iar Tiffany 
o luase la ea. Nu prea înţelegea cum o făcea norocoasă gaura 
aceea, dar, de vreme ce petrecuse multă vreme în buzunarul ei, 
apoi pusă la păstrare în cutie, probabil era mult mai norocoasă 
decât majoritatea pietrelor, care sunt lovite cu piciorul de colo- 
colo, călcate de căruţe şi aşa mai departe.) 

Mai avea, de asemenea, o hârtie de ambalaj, în albastru şi 
galben, de la un pachet de tutun Jolly Sailor, o pană de şoim, şi 
un vârf antic de săgeată, învelit cu grijă într-un şomoiog de lână 
de oaie. Din acestea găseai din belşug pe Creta. Nac Mac 
Fulgerii le foloseau ca vârfuri de sulițe. 

Rândui frumos toate acestea pe scrin, împreună cu jurnalul 
ei, dar ele nu făcură odaia să pară mai primitoare. Dimpotrivă, 
păreau chiar rătăcite. 

Tiffany luă ambalajul vechi şi şomoiogul de lână şi le mirosi. 
Nu aveau chiar mirosul colibei de păstor, dar aminteau destul 
de mult de acela cât să-i aducă lacrimi în ochi. 

Niciodată nu mai petrecuse o noapte departe de Creta, până 
atunci. Ştia expresia „dor de casă” şi se întrebă dacă frigul 
acela, senzaţia aceea vagă ce creştea în lăuntrul ei era dorul de 
casă... 

Cineva bătu la uşa ei. 

— Eu sunt, zise o voce înăbuşită. 

Tiffany sări din pat şi deschise uşa. Miss Poloboc intră cu o 
tavă pe care era aşezat un blid de stufat de vițel şi o bucată de 
pâine. O aşeză pe măsuţa de lângă pat. 

— Pune, te rog, tava asta afară, la uşă, după ce termini. O s- 
o iau eu, mai târziu, zise ea. 

— Mulţumesc frumos, zise Tiffany. 

Miss Poloboc se opri puţin în prag. 

— O să fie foarte plăcut pentru mine să am pe cineva cu 
care să vorbesc, în afară de mine însămi, spuse ea. Sper din 
toată inima că n-o să vrei să pleci, Tiffany. 

Tiffany îi dărui un mic zâmbet fericit, apoi aşteptă până se 
închise uşa şi-i auzi paşii lui Miss Poloboc coborând scara, 


10 Piatra-zânelor, piatra-spiriduşilor, piatra-vrăjilor, piatra-deochiului - o 
piatră scobita, din care tradiţia spune că beau spiriduşii, zânele etc, 
adesea folosită ca talisman contra vrăjilor, farmecelor, deochiului. 

48 


înainte de a se duce în vârful picioarelor la fereastră, ca să 
verifice că nu erau gratii. 

Fusese ceva înspăimântător în expresia lui Miss Poloboc. Un 
soi de foame şi de speranţă, de implorare şi de frică, toate 
deodată. 

Tiffany verifică, de asemenea, dacă putea să-şi zăvorască 
uşa pe dinăuntru. 

Stufatul de oaie avea într-adevăr gust de stufat de vițel şi nu 
- ca să luăm un exemplu complet şi absolut la întâmplare - de 
stufat făcut de ultima fată săracă ce lucrase aici. j 

Ca să fii vrăjitoare, trebuie să ai o foarte bună imaginaţie. In 
clipa asta, Tiffany îşi dori ca a ei să nu fi fost chiar atât de bună. 
Dar Doamna Vremerea şi Miss Tick ar mai fi lăsat-o să vină aici, 
dacă era periculos, oare? Oare? 

Ar fi putut. Ar fi putut şi asta. Vrăjitoarele nu credeau în 
netezirea drumului. Presupuneau că-ţi foloseşti creierul. Dacă 
nu-ţi foloseai creierul, atunci n-aveai ce căuta să te faci 
vrăjitoare. Lumea nu-ţi netezeşte ţie drumul, spuneau ele. 
Învață cum să înveţi repede. 

Dar... ei îi dăduseră o şansă, nu-i aşa? 

Bineînţeles că-i dăduseră. 

Probabil. 

Aproape că-şi terminase porţia de nu-făcut-de-mâna-omului- 
ca-să- fim-sinceri stufat, când ceva încercă să-i ia blidul din 
mână. Trăsese cât se poate de blând şi când, fără să se 
gândească, ea-l trăsese înapoi, acţiunea opusă încetă imediat. 

O-K, gândi ea. încă o treabă ciudată. Ei, da, asta este coliba 
unei vrăjitoare. 

Ceva trase şi de lingură, dar iarăşi se opri, de îndată ce ea o 
trase înapoi. 

Tiffany puse bolul gol şi lingura la loc, pe tavă. 

— E-n regulă, zise ea, sperând că nu sună speriată niciun 
pic. Am terminat. 

Tava se ridică în aer şi o luă uşor către uşă, unde ateriza cu 
un clinchet slab. 

La mijlocul uşii, zăvorul alunecă înapoi. Uşa se deschise. 

Tava se ridică şi pluti pe culoar. Uşa se închise. Zăvorul se 
încuie la loc. 

Tiffany auzi zăngănitul lingurii în timp ce, undeva pe 
palierul întunecat, tava îşi vedea de drum. 


49 


Lui Tiffany i se păru că era de-o importanţă vitală să se 
gândească mai înainte să acţioneze. Şi astfel gândi mai departe: 
Ar fi stupid să-ncepi să alergi pe-aici şi să ţipi pentru că ţi-a fost 
luată tava. La urma urmelor, oricine sau orice a făcut-o, a avut 
totuşi bunul-simţ să zăvorască uşa după ce-a ieşit, ceea ce 
înseamnă că îţi respectă intimitatea, chiar dacă ţi-o încalcă. 

Se spălă pe dinţi la lavoar, se îmbrăcă în cămaşa de noapte 
şi se strecură în pat. Suflă în lumânare. 

După numai o clipă, se ridică în capul oaselor, reaprinse 
lumânarea şi, cu mare caznă, târî scrinul în faţa uşii. Nu era 
prea sigură de ce, dar se simţi mai bine după ce-o făcu. 

Se culcă la loc, stingând lumina. 

Tiffany era obişnuită să doarmă în timp ce, afară, pe deal, 
oile behăiau şi tălăngile mai scoteau din când în când câte un 
clone. 

Aici nu mai era niciun behăit de oaie şi nicio talangă să 
cloncăne, şi, din când în când, deşi nu se auzea vreuna, se 
trezea gândindu-se: Ce-a fost asta? 

Însă, în cele din urmă, adormi de-a binelea, fiindcă îşi aminti 
cum se trezise în toiul nopţii ca să audă scrinul alunecând, 
foarte încet, înapoi, în poziţia lui originală. 


Tiffany se trezi, încă în viaţă şi neciopârţită, când zorii 
tocmai încărunţeau noaptea. Păsări necunoscute cântau. 

Nu se auzea niciun sunet în casă, iar ea se gândi: Eu sunt 
ucenica, nu? Eu sunt cea care ar trebui să fac curăţenie şi să 
aprind focul. Ştiu cum trebuie să se petreacă lucrurile. 

Se ridică în capul oaselor şi îşi roti privirile prin odaie. 

Hainele ei vechi fuseseră împăturite frumos pe tăblia de 
deasupra a scrinului. Fosila, piatra norocoasă şi celelalte lucruri 
dispăruseră şi abia după o căutare înnebunită le redescoperi 
înapoi în cutia lor din valiză. 

— Ei, uite ce-i, zise ea către odaie, în general. Eu sunt o 
cotoroanţă, ştiţi. Dacă e vreun Nac Mac Fulger pe-aici, să se 
arate în clipa asta! 

Nu se întâmplă nimic. Nici nu se aşteptase să se întâmple 
ceva. Nac Mac Fulgerii nu se omorau cu pusul lucrurilor în 
ordine, oricum. 

Ca încercare, luă sfeşnicul de pe masa de la capul patului, îl 
aşeză pe scrin şi făcu un pas în spate. Din nou nu se întâmplă 
nimic. 


50 


Se întoarse să se uite pe fereastră şi, în timp ce se uita, auzi 
un slab clinc. 

Când se răsuci pe călcâie, sfeşnicul era înapoi pe masă. 

Ei bine... azi avea să fie o zi în care va primi răspunsuri. 
Tiffany se bucură de uşoara mânie pe care-o simţi. O împiedică 
să se mai gândească la cât de mult voia să se întoarcă acasă. 

Veni să-şi îmbrace rochia şi îşi dădu seama că într-un 
buzunar avea ceva moale, care totuşi trosnea. 

Oh, cum de putuse uita? Dar avusese o zi grea şi poate că, 
oricum, voise să uite. 

Scoase cadoul de la Roland şi desfăcu foiţa albă, de mătase, 
cu multă grijă. 

Era un medalion. 

Reprezenta Calul. 

Tiffany se uită lung la el. 

Nu e cum arată un cal, ci e ce înseamnă un cal... Fusese 
săpat în coasta dealului cu mult înainte de a începe istoria, de 
către oameni care izbutiseră să redea în câteva linii ondulate tot 
ce însemna un cal: putere, graţie, frumuseţe şi viteză, luptându- 
se să se elibereze din deal. 

Şi acum cineva - cineva deştept şi, prin urmare, probabil 
deopotrivă cineva cu dare de mână - îl făcuse din argint. Era 
plat, întocmai cum era cel de pe coasta dealului şi, întocmai ca 
în cazul Calului de pe deal, unele părţi nu erau lipite de restul 
trupului. Meşteşugarul, totuşi, le unise cu un lanţ subţirel de 
argint, astfel încât în clipa în care Tiffany ridică medalionul, îl 
avu întreg în faţa ochilor, în-mişcare-în-timp-ce-stătea-nemişcat 
în lumina dimineţii. 

Trebuia să-l pună la gât. Şi... nu era nicio oglindă, nici 
măcar una mică de-o palmă. Oh, bine... 

— Să mă văd, zise Tiffany. 

Și undeva în depărtare, pe câmpuri, ceva care-i pierduse 
urma se trezi. Pentru o clipă, nu se întâmplă nimic, dar apoi 
ceața câmpurilor se despică în două, de parcă o creatură 
invizibilă se pusese în mişcare, scoțând un zgomot ca un roi de 
muşte... 

Tiffany închise ochii, făcu vreo doi paşi într-o parte, vreo 
câţiva înainte, se întoarse şi deschise, cu grijă, ochii. Se văzu 
stând acolo, în faţa ei, neclintită ca o statuie. Calul arăta foarte 
bine pe noua ei rochie, argintiu pe fundal verde. 

Se întrebă oare cât l-o fi costat pe Roland. Se întrebă de ce. 


51 


— Să nu mă mai văd, zise ea. 

Fără grabă, îşi scoase medalionul de la gât, îl împacheta din 
nou în foiţa de mătase şi îl închise în cutie, laolaltă cu celelalte 
lucruri de acasă. Apoi scoase una dintre cărţile poştale din 
Douăcămăşi şi un creion, şi, cu grijă şi atenţie, îi scrise lui 
Roland câteva cuvinte de mulţumire. După o străfulgerare de 
vinovăţie, folosi cu grijă cealaltă carte poştală ca să le spună 
părinţilor ei că era în întregime încă în viaţă. 

Apoi, gânditoare, cobori scara. 

Fusese întuneric în ajun, aşa că nu observase afişele lipite 
pe scară de sus până jos. Erau afişe de circ, pe care erau 
desenaţi clovni şi animale, scrise cu literele acelea de afiş de 
modă veche, în care nu găseai două rânduri cu acelaşi caracter. 

Spuneau ceva de genul: 


Fiori cu Toptanul! Daţi fuga! Daţi fuga! Daţi fuga! 
Profesorul Monty Băşicat 
prezintă Circul Trei-Cercuri!! Şi Cabina Curiozităţilor!! 
Vedeţi Uluitorul Contorsionist Jack 
Punând Capul Unui Leu 
Chiar În Gura Lui!!! 
Vedeţi Calul cu Capul unde-ar trebui să-i stea Coada! 


CLOVNI! CLOVNI! CLOVNI! 

Fraţii Pastrami Zburători vor sfida 
Gravitaţia, Cea mai Mare Forţă din Univers 
*fără plasă!* 

Vedeţi Măgarul Clarence Dansatorul de Step 
Minune la 
Zăpăcita şi Ameţita 
*Amuţitoarea Demonstraţie de Citire a Gândurilor* 


11 Referire la Monty Python's Flying Circus, prima serie a unui foarte 
popular spectacol TV, creat de grupul umoristic Monty Python 
(denumire ce se voia o poreclă nostimă a legendarului mareşal 
Montgomery, din al Doilea Război Mondial), difuzat de BBC începând 
din 1969 (cea mai recentă serie fiind Spamalot, din 2005) a cărui 
influenţă asupra comediei a fost adesea comparată cu influenţa 
grupului Beatles în muzică. 

52 


Şi tot aşa, până la cea mai mică literă tipărită. Erau nişte 
lucruri deosebit de ciudate şi de colorate, ca să le întâlneşti într- 
o colibă din pădure. 

Găsi drumul spre bucătărie. Aceasta era rece şi cufundată în 
linişte, în afară de ticăitul unui ceas de perete. Amândouă 
limbile căzuseră de pe cadranul ceasului şi stăteau pe fundul 
capacului de sticlă, astfel că, deşi ceasul continua să măsoare 
timpul, n-avea tendinţa să-i spună cuiva despre asta. 

Cum se întâmplă de regulă cu bucătăriile, era foarte 
ordonată şi curată. In sertarul dulapului de vase de lângă 
spălător, furculiţele, lingurile şi cuţitele erau aranjate în 
compartimente separate, ceea ce era puţin îngrijorător. Toate 
sertarele dulapului de vase pe care le văzuse vreodată Tiffany 
avuseseră intenția să fie ordonate, dar, de-a lungul anilor, 
deveniseră ticsite cu lucruri care chiar n-aveau ce căuta acolo, 
ca polonice mari şi desfăcătoare de sticle îndoite, ceea ce 
însemna că întotdeauna se înţepeneau, cel puţin dacă nu ştiai 
trucul de a le deschide. 

Experimental, scoase o lingură din compartimentul 
lingurilor, o lăsă să cadă printre furculiţe şi închise sertarul. 
Apoi, se întoarse cu spatele. 

Se auzi un târşâit şi un clinchet, întocmai ca acela pe care îl 
face o lingură când e pusă la loc printre celelalte linguri, care i- 
au dus dorul şi sunt nerăbdătoare să-i asculte povestirile despre 
viaţa printre înfricoşătoarele creaturi cu vârfuri ascuţite. 

De data asta, puse un cuţit printre furculiţe, închise sertarul 
- şi se sprijini de el. 

Un timp, nu se întâmplă nimic, apoi auzi tacâmurile 
zornăind. Zgomotul deveni mai puternic. Sertarul începu să 
tresalte. Întregul dulap începu să tremure... 

— Bine, zise Tiffany sărind înapoi. Fie ca tine! 

Sertarul se deschise brusc, cuțitul sări din compartiment în 
compartiment ca un peşte, apoi sertarul se trânti la loc. 

Tăcere. 

— Cine eşti tu? întrebă Tiffany. 

Nimeni nu-i răspunse. Dar nu-i plăcea ceea ce se simţea în 
aer. Cineva era supărat pe ea, acum. Fusese o şmecherie 
prostească, la urma urmelor. 

leşi în grădină, grăbită. Clipocitul pe care-l auzise cu o 
seară înainte venea de la o cascadă, nu departe de colibă. O 


53 


micuță roată hidraulică pompa apa într-o cisternă mare de 
piatră, de la care pornea o ţeava ce-o ducea în casă. 

Grădina era plină de ornamente. Erau mai degrabă unele 
triste, ieftine - iepuraşi cu rânjete de nebuni, cerbi de lut cu 
ochii mari, pitici cu pălării roşii, ascuţite, şi expresii care 
sugerau că luau doctorii care nu li se potriveau. 

Diverse alte lucruri atârnau de meri sau erau legate de 
stâlpi prin toată grădina. Erau câteva plase-de-vise şi nade-de- 
blestem, pe care uneori le văzuse atârnate afară din case şi pe 
la ea prin ţinut. Alte lucruri arătau ca nişte mreje mari, rotindu- 
se şi scoțând clinchete uşoare. Altele... ei bine, una arăta ca o 
pasăre făcută din perii vechi, dar cele mai multe semănau cu 
nişte grămezi de gunoi. Gunoi ciudat, totuşi. Lui Tiffany i se 
păru că vreo câteva se mişcară puţin, când trecu pe lângă ele. 

Când se întoarse înapoi în casă, Miss Poloboc stătea la masa 
din bucătărie. 

La fel şi Miss Poloboc. Erau, de fapt, două. 

— Îmi pare rău, zise Miss Poloboc din dreapta. M-am gândit 
că e mai bine să lămurim situaţia imediat. 

Cele două femei erau absolut identice. 

— Oh, înţeleg, zise Tiffany. Sunteţi gemene. 

— Nu, zise Miss Poloboc din stânga, eu nu sunt geamăna ei. 
Ar putea fi ceva mai greu de... 

— ...de înţeles, pentru tine, prelua cealaltă Miss Poloboc. Ia 
să vedem. Ştii... 

— ...că gemenele se zice că sunt în stare să simtă şi să 
gândească aceleaşi lucruri? continuă prima Miss Poloboc. 

Tiffany dădu din cap. 

— Ei bine, zise a doua Miss Poloboc, eu sunt un pic mai 
complicată decât atât, presupun, pentru că... 

— Eu sunt o singură persoană cu două trupuri, zise cea 
dintâi Miss Poloboc, şi de acum vorbeau ca jucătorii într-un 
meci de tenis, zvârlindu-şi cuvintele de la una la alta. 

— Am vrut să-ţi aduc la cunoştinţă treaba asta... 

— ...cu blândeţe, pentru că pe unii oameni îi supără... 

— „ideea şi o socotesc înfiorătoare sau... 

— ...pur şi simplu... 

— „stranie. 

Cele două trupuri se opriră. 


54 


— Îmi cer iertare pentru ultima propoziţie, zise Miss 
Poloboc din stânga. Fac asta numai când sunt într-adevăr 
nervoasă. 

— Ăăă, vrei să spui că voi amândouă..., începu Tiffany, dar 
Miss Poloboc din dreapta o întrerupse. 

— Nu există amândouă. Sunt doar eu, înţelegi? Ştiu că e 
greu. Dar am o mână dreaptă din dreapta şi o mână stângă din 
dreapta, şi o mână dreaptă din stânga şi o mână stângă din 
stânga. Toate sunt ale mele. Pot să mă duc la cumpărături şi să 
stau acasă în acelaşi timp, Tiffany. Dacă te-ajută, gândeşte-te la 
mine ca la o... 

— ...persoană cu patru braţe şi... 

— ...patru picioare şi... 

— „..patru ochi. 

Toţi cei patru ochi menţionaţi se uitau acum nervoşi la 
Tiffany. 

— Şi două nasuri, zise Tiffany. 

— Adevărat. Ai prins ideea. Corpul meu din dreapta este o 
idee mai stângaci decât corpul meu din stânga, dar văd mai bine 
cu perechea mea de ochi din dreapta. Sunt umană, la fel ca tine, 
numai că sunt ceva mai multă. 

— Dar una dintre voi - adică, o jumătate din tine - a făcut 
tot drumul până la Douăcămăşi pentru mine, zise Tiffany. 

— Oh, da, pot să mă separ astfel, zise Miss Poloboc. Imi iese 
chiar bine. Dar dacă e vorba de o distanţă de vreo douăzeci de 
mile sau cam aşa, devin ceva mai greoaie. Şi acum, o ceaşcă de 
ceai ne-ar prinde bine amândurora, zic eu. 

Mai înainte ca Tiffany să poată face o mişcare, amândouă 
Miss Poloboc se ridicară în picioare şi străbătură bucătăria. 

Tiffany privi o singură persoană pregătind o ceaşcă de ceai 
cu patru mâini. 

Sunt mai multe lucruri de făcut ca să obţii o ceaşcă de ceai 
şi Miss Poloboc le făcu pe toate deodată. Corpurile statură unul 
lângă altul, trecându-şi obiectele din mână în mână, mişcând 
ibricul, ceştile şi linguriţele ca într-un soi de balet. 

— Când eram copil, toată lumea credea că sunt două 
gemene, zise ea pe deasupra unuia dintre umeri. Mai târziu... au 
crezut că sunt rea, zise ea peste alt umăr. 

— Şi eşti? întrebă Tiffany. 

Amândouă Miss Poloboc se întoarseră, părând şocate. 

— Ce întrebare mai e şi asta de pus cuiva? exclamă ea. 


55 


— Mmm... cea evidentă? zise Tiffany. Adică, dacă ar spune 
„Da, sunt! Uahahaha!”, asta ne-ar scuti de-o mulţime de 
necazuri, nu-i aşa? 

Patru ochi se îngustară. 

— Doamna Vremerea avea dreptate, zise Miss Poloboc. A zis 
că eşti o vrăjitoare până-n ghete. 

Pe dinăuntru, Tiffany înflori de mândrie. 

— Ei bine, problema cu evidentul, zise Miss Poloboc, este că 
atât de adesea nu este... Doamna Vremerea chiar şi-a scos 
pălăria în faţa ta? 

— Da. 

— Într-o bună zi poate o să pricepi ce mare cinste ţi-a făcut, 
zise Miss Poloboc. În orice caz... nu, nu sunt rea. Dar aproape c- 
am devenit rea, cred. Mama a murit la puţină vreme după ce m- 
am născut eu, tata era pe mare şi nu s-a mai întors niciodată... 

— Pe mare se întâmplă lucruri mai rele, zise Tiffany. Pe-asta 
i-o spusese Buni Suferind. 

— Da, bine, şi probabil că s-au întâmplat, deşi se poate şi ca 
el să nu fi vrut niciodată să se mai întoarcă acasă, cu niciun 
chip, zise Miss Poloboc cu răceală. lar eu am fost dusă la un 
azil, mâncare proastă, profesori oribili, bla, bla, bla, şi am căzut 
în cea mai rea tovărăşie cu putinţă: a mea însămi. E uimitor la 
câte trucuri poţi recurge când ai două corpuri. Bineînţeles, 
toată lumea credea că sunt două gemene. In cele din urmă, am 
fugit şi-am intrat la un circ. Eu! Poţi să-ţi închipui una ca asta? 

— Zăpăcita şi Ameţita, Amuţitoarea Demonstraţie de Citire 
a Gândurilor? întrebă Tiffany. 

Miss Poloboc încremeni, cu gura căscată. 

— Era pe afişele de pe scară, adăugă Tiffany. 

Acum, Miss Poloboc se relaxă. 

— Oh, da. Bineînţeles. Foarte... ager din partea ta, Tiffany. 
Da. într-adevăr observi lucrurile, nu-i aşa... 

— Cu siguranţă eu n-aş da bani ca să văd „Vomitoriul”, zise 
Tiffany. Nu înseamnă altceva decât „poarta de ieşire”!?. 

— Eşti deşteaptă! zise Miss Poloboc. Monty a scris asta pe o 
plăcuţă ca să-i oprească pe oameni să se vânture prin cortul 
Crezi-sau-nu. „Pe aici către Vomitoriu!” Fireşte, oamenii se 
gândeau că era vreo scârboşenie sau ceva dezgustător, aşa că 
Monty punea un individ solid cu un dicţionar dincolo de uşă, ca 


12 A cunoaşte dicţionarul de la cap la coadă este de un oarecare folos 
(n.a.). 
56 


să le arate că au obţinut exact lucrul pentru care plătiseră! Ai 
fost vreodată la un circ? 

— O dată, recunoscu Tiffany. Nu fusese prea amuzant. 
Lucrurile care se străduiesc prea tare să fie amuzante adeseori 
nu sunt. Văzuse un leu mâncat de carii, care nu mai avea 
practic niciun dinte, un mergător pe sârmă, care nu se afla 
niciodată la mai mult de vreo câteva picioare de sol, un 
aruncător de cuțite care arunca o mulţime de cuțite într-o 
femeie trecută bine, într-un costum de gimnastică roz, pe un 
disc mare de lemn care se rotea, şi dădea greş sistematic, 
nenimerind-o niciodată. Singura distracţie adevărată a fost după 
spectacol, când o căruţă l-a călcat pe un clovn. 

— Circul meu era mult mai mare, zise Miss Poloboc după ce 
Tiffany îi povesti experienţa sa. Deşi îmi amintesc că 
aruncătorul nostru de cuțite era de asemenea foarte slab ţintaş. 
Aveam elefanţi, şi cămile, şi un leu atât de sălbatic, că l-a 
muşcat pe un om de braţ, aproape lăsându-l fără el. 

Tiffany trebui să admită că asta suna cu mult mai atractiv. 

— Şi dumneata ce-ai făcut? întrebă ea. 

— Ei bine, doar l-am bandajat, după ce am gonit leul de 
lângă el... 

— Da, Miss Poloboc, dar mă refeream la numărul de circ. 
Doar ţi-ai citit propriile gânduri? 

Miss Poloboc se uită radioasă la Tiffany. 

— Asta, da, şi aproape orice altceva, deopotrivă, zise ea. Cu 
diverse peruci pe cap, eu eram Formidabilele Surori Salahoare. 
Făceam jonglerii cu farfuriile, ştii tu, şi purtam costume 
acoperite cu ţechini. Şi dădeam o mână de ajutor şi la acrobaţia 
cu sârma la înălţime. Nu mergând pe sârmă, fireşte, dar 
zâmbind tuturor şi luând ochii spectatorilor. Toată lumea era 
convinsă că eram gemene, iar oamenii de la circ oricum nu pun 
prea multe întrebări personale. Şi aşa, ba cu una, ba cu alta, 
făcând asta, făcând ailaltă... am venit aici şi am devenit 
vrăjitoare. 

Ambele Miss Poloboc o urmăreau cu atenţie pe Tiffany. 

— A fost chiar o frază lungă, asta din urmă, zise Tiffany. 

— Da, a fost, nu-i aşa? făcu Miss Poloboc. Nu pot să-ţi spun 
totul. Mai vrei să rămâi aici? Ultimele trei fete n-au vrut. Unii 
mă socotesc puţin cam... ciudată. 

— Hmm... o să rămân, zise Tiffany, tărăgănat. Chestia care 
mişcă lucrurile prin casă e un pic cam ciudată, totuşi. 


57 


Miss Poloboc păru surprinsă, apoi zise: 

— A, te referi la Oswald? 

— Există un bărbat invizibil pe nume Oswald care poate 
intra la mine în dormitor? întrebă Tiffany, îngrozită. 

— O, nu. E doar un nume. Oswald nu e un om, ci un spirit 
constructiv. Ai auzit de spirite distructive? 

— Aăă... spiritele invizibile care strică toate lucrurile din 
jur? 

— Bravo, zise Miss Poloboc. Ei bine, un spirit constructiv 
este exact opusul. Este obsedatul de ordine. Se dovedeşte chiar 
folositor la treburile din jurul casei, dar este de-a dreptul 
îngrozitor dacă se află în bucătărie când gătesc. Tot pune 
lucrurile la locul lor. Cred că asta-l face fericit. Imi pare rău, ar 
fi trebuit să te previn, dar de obicei se ascunde, dacă vine 
cineva la colibă. E timid. 

— Şi e bărbat? Vreau să spun, un spirit masculin? 

— Tu cum i-ai spune? Nu are corp şi nu vorbeşte. Eu l-am 
numit Oswald pentru că întotdeauna mi l-am închipuit ca pe un 
omuleţ preocupat, cu o matura şi un făraş. 

Miss Poloboc din stânga râse când Miss Poloboc din dreapta 
spuse asta. Efectul era bizar şi, dacă o luai aşa, chiar îţi dădea 
fiori. 

— Ei bine, o ducem bine împreună, zise cu nervozitate Miss 
Poloboc din dreapta. Mai e ceva ce vrei să ştii, Tiffany? 

— Da, te rog, răspunse Tiffany. Ce vrei să fac eu? Tu ce faci? 


Şi în mare parte, după cum s-a dovedit, ceea ce făcea Miss 
Poloboc erau treburi gospodăreşti. Interminabile treburi 
gospodăreşti. In zadar ai fi aşteptat cursuri de utilizare a 
măturii cu coadă, lecţii de făcut farmece sau de management al 
pălăriei ţuguiate. Erau, în marea lor parte, genul de treburi 
gospodăreşti care sunt... treburi gospodăreşti şi nimic altceva. 

Era o mică turmă de capre, teoretic condusă de Sam 
Puturosul, care avea un şopron al lui şi era ţinut în lanţ, dar în 
realitate condusă de Meg cea Neagră, capra senioară, care îi 
îngăduia, răbdătoare, lui Tiffany s-o mulgă şi apoi, cu grijă şi 
intenţie, punea o copită în ciubărul cu lapte. Aşa gândesc 
caprele că pot ajunge să te cunoască. O capră e o pacoste dacă 
eşti obişnuit cu oile, pentru că o capră este o oaie cu creier. Dar 
Tiffany mai întâlnise capre şi înainte, pentru că erau câţiva 
oameni în sat care le creşteau pentru laptele lor, foarte 


58 


hrănitor. Şi ea ştia că, dacă vrei s-o scoţi la capăt cu caprele, 
trebuie să foloseşti personologia!5. Dacă te înfierbântai, şi ţipai, 
şi le loveai (de te dureau mâinile, pentru că era ca şi cum ai fi 
dat într-un sac plin cu umeraşe de haine), atunci ele erau 
învingătoarele şi te luau în râs, pe limba caprelor, ceea ce e, ori- 
cum, foarte asemănător cu toate luările în râs. 

Cam prin a doua zi, Tiffany învăţă că singurul lucru pe care-l 
puteai face era să întinzi mâna şi să apuci piciorul din spate al 
lui Meg cea Neagră, exact când şi-l ridica să lovească ciubărul, 
şi să i-l ridici şi mai sus. Asta o făcea să-şi piardă echilibrul şi 
stăpânirea de sine, iar celelalte capre o luau în râs pe ea, drept 
pentru care Tiffany era învingătoarea. 

Apoi mai erau albinele. Miss Poloboc ţinea o duzină de 
stupi, atât pentru ceară, cât şi pentru miere, într-un mic 
luminiş, gălăgios de atâta zumzăit. O pusese pe Tiffany să 
poarte un văl şi mănuşi, înainte de a deschide un stup. Şi ea 
purta unele, de asemenea. 

— Bineînţeles, sublinie ea, dacă eşti grijuliu, serios şi bine 
echilibrat în viaţa ta, albinele n-or să te înţepe. Din nefericire, 
nu toate albinele au auzit de această teorie. Bună dimineaţa, 
Stup Trei, aceasta e Tiffany, o să stea cu noi, o vreme... 

Tiffany se aştepta ca tot stupul să dea buzna afară, cu un 
oribil zumzăit ascuţit, Bună dimineaţa, Tiffany! Nu dădu. 

— De ce le-ai spus lor asta? întrebă ea. 

— O, trebuie să le vorbeşti albinelor, zise Miss Poloboc. E-o 
mare nenorocire dacă n-o faci. Eu în general port o mică 
discuţie cu ele, în majoritatea serilor. Noutăţile şi bârfele, genul 
acesta de subiecte. Orice crescător de albine se „Spovedeşte 
complet sufletelor reîncarnate în Albine”. 

— Şi albinele cui se spovedesc la rândul lor? întrebă Tiffany. 

Ambele Miss Poloboc îi zâmbiră. 

— Celorlalte albine, presupun, zise ea. 

— Aşadar... dacă ştii cum să le asculți pe albine, poţi să afli 
tot ce se petrece, da? stărui Tiffany. 

— Ştii, e ciudat că spui asta, zise Miss Poloboc. Au fost 
unele zvonuri... Dar trebuie să înveţi să gândeşti ca un roi de 
albine. O singură minte cu mii de trupuri mici. Mult prea greu 
de făcut, chiar şi pentru mine. Schimbă o privire gânditoare cu 
ea însăşi. Poate că totuşi nu imposibili 


13 Tiffany ştia ce era psihologia, dar în dicţionar nu se dădea şi 
pronunția. 
59 


Apoi erau ierburile. Coliba avea o mare grădină de ierburi, 
deşi conţinea numai atâtea cât să poţi umple un curcan cu ele, 
iar în această perioadă a anului mai era încă destul de muncit la 
culesul şi uscatul lor, mai ales la cele cu rădăcini importante ca 
utilizare. Lui Tiffany chiar îi plăcu. Miss Poloboc era neîntrecută 
la ierburi. 

Era ceva ce se numea Doctrina Semnăturilor. Povestea era 
cam aşa: când Creatorul Universului făcuse plantele ajutătoare 
în folosul oamenilor, el (sau, în alte versiuni, ea) pusese mici 
semne în alcătuirea lor, ca să le dea oamenilor indicii. O plantă 
folositoare contra durerii de măsele avea să arate ca o măsea, 
una care să vindece durerea de urechi avea să arate ca o 
ureche, una bună pentru problemele nasului avea să picure o 
substanţă verzuie şi tot aşa. Mulţi oameni credeau în asta. 

Trebuia să faci un mare efort de imaginaţie ca să le 
recunoşti (deşi nu prea mare în cazul Nasului de Joian!%), iar în 
lumea lui Tiffany Creatorul fusese ceva mai... creativ. Unele 
plante aveau un mesaj scris pe ele, dacă ştiai unde să te uiţi. 
Era adesea foarte greu să le găseşti şi de obicei greu să le 
citeşti, pentru că plantele nu ţin seama de ortografie. Cei mai 
mulţi oameni nici măcar nu ştiau despre asta şi foloseau metoda 
tradiţională de a afla dacă plantele sunt otrăvitoare sau 
folositoare, testându-le pe vreo mătuşă bătrână de care nu mai 
aveau nevoie, dar Miss Poloboc iniţia noi tehnici despre care 
spera că vor face viaţa mai bună tuturor (iar, în cazul mătuşilor, 
adesea şi mai lungă). 

— Asta de aici e Falsa Genţiană, îi spuse ea lui Tiffany, pe 
când se aflau în atelierul lung şi friguros de lângă colibă. Ţinea 
triumfător în sus o bălărie. Toată lumea crede că este un alt leac 
pentru durerile de măsele, dar dacă te uiţi la rădăcina ei, tăiată 
într-o noapte cu lună umbrită de nori, folosind lupa mea 
albastră... 

Tiffany încercă şi citi: „BuUnă De Răceli Pot da 
somnlenţă Nu folOsi când conDuci.” 

— Groaznică ortografie, dar nu-i rău pentru o margaretă, 
zise Miss Poloboc. 

— Vrei să spui că plantele chiar îţi spun cum să le foloseşti? 
se miră Tiffany. 


14 joc de cuvinte intraductibil. În engleză, dropwort (joian, în româneşte 
- planta cu rădăcini ce conţin un suc galben) este compus din drop -a 
picura şi wort - must. 

60 


— Ei, nu toate, şi trebuie să ştii unde să te uiţi, zise Miss 
Poloboc. Uită-te la asta, de pildă, din familia nucului obişnuit. 
Trebuie să foloseşti lupa verde la lumina unei lumânări de 
spermanţet cu feştilă de bumbac roşu, aşa... 

Tiffany îşi miji ochii. Literele erau mici şi greu de citit. 

— „Pot conţine nucă”? încercă ea. Dar este o coajă de nucă. 
Bineînţeles că va conţine o nucă. Aăă... nu? 

— Nu neapărat, zise Miss Poloboc. Ar putea, de exemplu, să 
conţină o foarte delicată scenă miniaturală, lucrată din aur şi 
din multe pietre preţioase colorate, înfăţişând un templu ciudat 
şi interesant, aşezat într-un ţinut îndepărtat. Am zis ar putea, 
adăugă ea, observând expresia lui Tiffany. Nu există nicio lege 
în vigoare împotriva acestui fapt. Ca atare... Lumea e plină de 
surprize. 

În noaptea aceea, Tiffany avu mult mai multe de scris în 
jurnal. Il lăsă pe tăblia scrinului, cu un pietroi deasupra. Oswald 
păru să priceapă mesajul, dar se apucă să lustruiască pietroiul. 


Și trăgându-te înapoi, şi ridicându-te deasupra colibei, şi 
aruncându-ţi ochii peste noaptea aceea... 

La multe mile depărtare, trecând nevăzut peste ceva şi 
acela invizibil, la rândul lui, dar care bâzâia ca un roi de muşte 
şi se târa pe pământ... 

Continuând, lăsând rapid în urmă drumuri şi oraşe şi copaci, 
cu zgomote de zip-zip, până când ajungi la marele oraş şi, 
aproape în centrul oraşului, la vechiul turn înalt, şi dedesubtul 
turnului, la antica universitate magică, şi în universitate, la 
bibliotecă, iar în bibliotecă, la rafturile cu cărţi, şi... călătoria 
abia a început. 

Rafturile cu cărţi curg pe lângă tine. Cărţile sunt puse în 
lanţuri. Unele se reped să te muşte, în timp ce treci pe lângă 
ele. 

Şi apoi vine secţiunea cu cele mai periculoase cărţi, cele 
care sunt păstrate încuiate în cuşti sau în butoaie cu apă rece 
sau pur şi simplu presate între două plăci de plumb. 

Dar e acolo o carte, uşor străvezie şi luminând cu o aură 
taumaturgică, sub o cupolă de sticlă. Tinerii vrăjitori, gata să-şi 
înceapă studiile, sunt încurajați să vină s-o citească. 

Titlul este: Prisăcari: O disertaţie despre un Dispozitiv 
Uluitor de Abil de Mâncărici pe Burtă, D.M. Phil., B.EI L.%5, 


15 Abrevieri pentru Doctor şi Maşter în Filosofie, Licenţiat Magna cum 
61 


Profesor de Magie Patricius. Cea mai mare parte a cărţii 
acesteia scrisă de mână, este despre cum să construieşti un 
aparat magic uriaş şi puternic, pentru capturarea unui prisăcar 
fără vătămarea utilizatorului, dar chiar pe ultima pagină Dr. 
Mâncărici pe Burtă scrie sau a scris aşa: 

Potrivit vechiului şi faimosului volum Res Ccntum ct 
Una Quas Magus Facere Potest'*, prisăcarii sunt un soi de 
demoni (într-adevăr, Profesorul  Spaimastâlpilor îi 
clasifică astfel în Iscodesc demoni, iar Vinvechi le acordă 
o secțiune aparte, sub titlul „spirite rătăcitoare”, în 
studiul său LIBER IMMANIS MONSTRUORUM”. Cu toate 
acestea, scrierile vechi descoperite în Pivniţa Borcanelor 
de  ghinionista Primă Expediţie în Regiunea Loco, 
povestesc cu totul altceva, confirmând cercetarea mea, nu 
neînsemnată. 

Prisăcarii au apărut în primele secunde ale Creaţiei. 
Nu sunt vii, dar au, după cum se pare, forma vieţii. Nu au 
corp, creier sau gânduri personale, iar un prisăcar gol e o 
creatură într-adevăr leneşă, rostogolindu-se încet prin 
noaptea nemărginită dintre lumi. Potrivit lui Spai- 
mastâlpilor, cei mai mulţi sfârşesc pe fundul mărilor sau 
în pântecele vulcanilor, sau duşi de vânt în inima stelelor. 
Spaimastâlpilor a fost un gânditor foarte primitiv, în 
comparaţie cu mine, dar, în acest caz, are dreptate. 

Totuşi un prisăcar are capacitatea de a se speria şi de 
a crăpa. N-avem de unde şti ce anume îl sperie pe un 
prisăcar, dar ei par să-şi găsească refugiul în trupuri ce 
au un anumit tip de putere - mare forţă fizică, mare 
intelect, mare pricepere la magie. Din acest punct de 
vedere sunt precum elefantul comun eremit din 
Cumnaibade, Elefantus Solitarius, care întotdeauna va 
căuta cea mai solidă colibă de lut ca adăpost. 

Nu există niciun dubiu în mintea mea că prisăcarii au 
făcut să evolueze formele iniţiale de viaţă. De ce peştele a 
ieşit din mare? De ce oamenii au pus mâna pe un lucru 
atât de periculos ca focul? Prisăcarii, cred eu, au fost în 
spatele tuturor acestor salturi, aprinzând în creaturile 
remarcabile din diversele specii focul ambiţiei necesare 


Laude. 
15 O sută unu lucruri pe care le poate face un Magician (n.a.). 
17 Monstruoasa Carte a Monştrilor (n.a.). 

62 


care să le împingă înainte şi pe culmi! Ce anume caută un 
prisăcar? Ce este ceea ce îi mână pe ei înainte? Ce vor ei? 
Asta o să aflu! 

Oh, unii vrăjitori minori ne avertizează că un prisăcar 
deformează mintea gazdei sale, brânzindu-i-o şi, 
inevitabil, provocându-i o moarte prematură prin febră 
cerebrală. Eu spun. Fleacuri! Oamenii întotdeauna s-au 
temut de ceea ce nu au înţeles! 

Dar eu am puterea de a înțelege!! 

În dimineaţa asta, la ora două, am capturat un 
prisăcar cu dispozitivul meu! Şi acum e încuiat în capul 
meu. Îi pot simţi amintirile, amintirile fiecărei creaturi în 
care a locuit. Totuşi, graţie intelectului meu superior, eu 
îl controlez pe prisăcar. El nu mă controlează pe mine. Nu 
simt că el m-a schimbat în vreun fel. Mintea mea este 
extraordinar de puternică, aşa cum a fost dintotdeauna!! 


În acest punct, scrisul este pătat, după câte se pare din 
pricină că Mâncărici pe Burtă începuse să saliveze. 


Oh, cum m-au mai ţinut deoparte, de-a lungul anilor, 
viermii şi laşii cărora, printr-un noroc chior, li s-a îngă- 
duit să se autointituleze superiorii mei! Au râs de mine! 
DAR ACUM N-OR SĂ MAI RÂDĂ!!! Chiar şi aceia care şi- 
au zis prietenii mei, O, DA, n-au făcut nimic decât să-mi 
pună piedici. Cum rămâne cu avertismentele? ziceau ei. 
De ce borcanul în care ai găsit tu planurile avea cuvintele 
„Nu deschideţi orice-ar fi!” gravate în cincisprezece limbi 
vechi pe capac? spuneau ei. Laşii! Aşa-zişii „amici”! 
Creaturile în care intră un prisăcar devin paranoice şi 
smintite, spuneau ei! Prisăcarii nu pot fi controlaţi, 
chiţăiau ei!! CREDE CAREVA DINTRE NOI UNA CA ASIA 
VREO CLIPĂ??? Oh, ce triumf mă AŞTEAPTĂ!!! Acum mi- 
am curăţat viaţa de astfel de nimicuri!!! In ceea cei 
priveşte pe cei care şi acum au NECUVIINŢA, DA, NECU- 
VIINŢA să bată la uşa mea pentru ce le-am făcut aşa 
numiţilor Arhirector şi Consiliu al Colegiului... CUM 


ladzv muşă... 
63 


„„.Şi aici scrierea se termina. Pe un cartonaş care însoțea 
cartea, un vrăjitor de odinioară scrisese: Tot ce s-a mai găsit din 
Profesorul Mâncărici pe Burtă a fost strâns într-un borcan şi 
îngropat în vechea Grădină de Trandafiri. li sfătuim pe toți 
învăţăceii care vor să facă cercetare să petreacă un timp acolo 
şi să mediteze la modul în care a murit el. 


Luna era pe cale să devină plină. O lună ciuntită, aşa i se 
spunea. Era una dintre cele mai searbede faze ale lunii şi 
rareori ilustrată. Luna plină şi luna nouă erau vedetele. 

Fură Peoricine stătea singur pe tumul, în imediata apropiere 
a găurii de iepure, privind la munţii din zare, a căror zăpadă de 
pe piscuri strălucea în lumina lunii. 

O mână îl bătu uşurel pe umăr. 

— Nu eşti tu ăla să laşi pe cineva să se furişeze pân’ la tine, 
Fură Peoricine, zise Jeannie, aşezându-se lângă el. 

Fură Peoricine oftă. 

— Wullie Flaimuc mi-a zis că nu te-ai atins de mâncare, 
continuă Jeannie, cu grijă. 

Fură oftă din nou. 

Se auzi un mic poc, urmat de un gâlgâit. Jeannie îi întinse o 
ceaşcă mică de lemn. În mâna cealaltă avea o sticlă. 

Aburii care ieşeau din ceaşcă pluteau în aer. 

— E ultima butelcă din Alifia de Oi Specială pe care mica ta 
mare cotoroanţă ne-a dat-o la nunta noastră, zise Jeannie. Am 
pus-o deoparte, pentru urgenţe. 

— Ea nu-i mica mea mare cotoroanţă, Jeannie, zise Fură 
Peoricine, fără să se uite la ceaşcă. Ea e marea noaztră 
cotoroanţă a scoţiduşilor. Şi-ţ' mai zâc io ţie, Jeannie, ea are-n 
ea ce trebă ca să fie cotoroanţa cotoroanţelor. E-o putere-n ea 
dă nici nu visează ea. Da' prizăcaru' a adulmecat-o. 

— Deah, ei bine, o duşcă-i o duşcă, oricum ai numi-o tu pe 
ea, zise Jeannie, împăciuitor, şi-i trecu lui Fură ceaşca pe sub 
nas. 

El oftă şi îşi întoarse capul. 

Jeannie se ridică-n picioare grăbită. 

— Wullie! Mare Yan! Daţi fuga! ţipă ea. Uite, nu vrea să ia o 
duşcă! Crez că-i muort! 

— Ah, nu-i vremea de-o băutură tare, zise Fură Peoricine. 
Mi-i inima grea, nevastă. 


64 


— Daţi fuga imediat! strigă Jeannie pe gura vizuinii... E 
muort ş-încă mai vorbeşte! 

— Ea e cotoroanţa dealurilor dă p-aci, zise Fură, neluând-o 
în seamă. întocma' ca bună-sa. Ea le spune dealurilor ce-s ele, 
în fiecare zi. Le are-n oasele ei. Le ţine-n inima ei. Făr' dă ea, 
nu-mi miroase bine viitoru'. 

Ceilalţi Fulgeri ieşiseră în grabă din gaura tumulului şi se 
uitau nedumeriţi la Jeannie. 

— S-o-ntâmplat ceva? întrebă Wullie Flaimuc. 

— Deah! se răsti matca. Fură nu vrea să dea de duşcă dân 
Alifia de Oi Specială! 

Feţişoara lui Wullie se boţi într-o mâhnire spontană. 

— Ah, Marele Om îi muort! suspină el. Oh, vai, vai, vai... 

— Îţi ţii fleanca aia odat’, mare nătărău ce-mi eşti! strigă 
Fură Peoricine, ridicându-se în picioare. Nu-s muort! Mă screm 
să trec un moment dă cumpănă ekzistenţială aici, bine? Crivens, 
e-o jalnică privelişte dacă un om nu poa’ să sâmţă vân- 
tu'ngheţat al Sorţii biciuindu-l în părţile lui dă jos, făr' ca lumea 
să-i spuie că-i muort, nu? 

— Ah, Fură, văz c-ai vorbit iar cu broscoiu', zise Marele Yan. 
E singuru” dă p-aci care foloseşte cuvinte atât dă lungi că-ţi ia o 
zi întreagă dă mers pă lungimea lor... Se întoarse către Jeannie. 
E un caz grav dă gândire, d'asta s-a îmbolnăvit el, domniţă. 
Când un om începe să-şi vâre nasv’ într-ale cititului şi scrisului, 
atunci e pus, foarte curând, la pământ dă o doză dă gândire. O 
să iau vreo câţiva băieţi şi o să-i ţinem capu’ sub apă pân’ să 
opreşte, ăsta-i singuru' leac. Poa' să omoare omu', gândirea 
asta. 

— Te snopesc şi pă tine şi pă alţi zece ca tine! îi zbieră Fură 
Peoricine în faţă lui Marele Yan, ridicându-şi pumnii. lo îs 
Marele Om în clanv’ ăsta şi... 

— Şi eu sunt matca, zise matca lor, iar unul dintre 
dedesubturile funcţiei de matcă este să-ţi foloseşti glasul astfel: 
dur, îngheţat, tăios, spintecând aerul ca un cuţit de gheaţă. Şi 
eu vă spun vouă, oameni buni, să intraţi la loc în vizuină şi să nu 
vă mai arătaţi la faţă p-aci pân’ nu vă spun eu. Tu, nu, Fură 
Peoricine Fulger! Tu o să stai aci pân’ o să-ţi spun eu! 

— Oh, vai, vai..., începu Wullie Flaimuc, dar Marele Yan îi 
lipi o mână peste gură şi-l târî repede de acolo. 

Când rămaseră singuri, şi zdrenţele de nori începură să se 
adune în jurul lunii, Fură Peoricine îşi lăsă capul în jos. 


65 


— N-o ză plec, Jeannie, dacă spui tu, zise el. 

— Ah, Fură, Fură, zise Jeannie, izbucnind în plâns. N-ai 
înțeles. Nu vreau să i se întâmple nimic rău micii mari fetişcane, 
pe cuvânt că nu. Da’ nu pot să îndur gându' că tu o să te duci 
acolo, să te baţi cu monstru' ăla care nu poate fi omorât! Dă tine 
îmi fac eu griji, acuma vezi? 

Fură îşi petrecu braţul pe după mijlocul ei. 

— Deah, văd, zise el. 

— Eu sunt nevasta ta, Fură, care te roagă să nu te duci! 

— Bine, bine, o ză stau aci, zise Fură. 

Jeannie îşi ridică ochii spre el. Lacrimile îi străluceau în 
lumina lunii. 

— Vorbeşti serios? 

— Niciodat' nu mi-am călcat cuvântu' pân-acu', zise Fură. 
Afar’ de ăl dat poliţailor şi altora din tagma lor, ştii, şi asta nu să 
pune. 

— O să stai aci? N-o să-mi ieşi dân cuvânt? zise Jeannie, 
smârcâindu-se. 

Fură oftă. 

— Deah. Aşa o ză fac. 

Jeannie rămase tăcută pentru o vreme, apoi zise, cu glasul 
tăios şi rece al unei mătci: 

— Fură Peoricine Fulger, acu’ îţi spun să te duci s-o salvezi 
pe marea cotoroanţă a scoţiduşilor. 

— Ce? făcu Fură Peoricine uluit. Păi, adineaurea ‘ceai că 
tre’ ză stau... 

— Aia era vorba mea ca nevastă, Fură. Acuma îţi vorbesc ca 
matcă. Jeannie se îndreptă de spate, ridicându-şi bărbia-n vânt 
şi arătând foarte hotărâtă. Dacă nu asculţi porunca mătcii tale, 
Fură Peoricine Fulger, o să fii surghiunit din clan. Ştii asta. 
Cască bine urechile la ce-ţi spun. Ia ce oameni ai nevoie, până 
nu e prea târziu, şi du-te în munţi ş-ai grijă ca mica mare 
fetişcană să nu păţască nimic. Şi vino-napoi sănătos. Asta-i un 
ordin! Neh, e mai mult decât un ordin. E poprirea pe care-o pun 
asupra ta! Asta nu se poate călca! 

— Da’ io..., începu Fură, complet năucit. 

— Eu sunt matca, Fură, zise Jeannie. Nu pot să cârmuiesc 
un clan, când Omul Mare se prăpădeşte de lingoare. lar 
dealurile copiilor noştri au nevoie de cotoroanţa lor. Toată 
lumea ştie că pământul are nevoie de cineva care să-i spuie ce e 
el. 


66 


Fusese ceva în modul în care Jeannie spusese „copii”. Fură 
Peoricine nu era cel mai ager dintre gânditori, dar întotdeauna 
se prindea, în cele din urmă. 

— Da, Fură, zise Jeannie, observându-i expresia. Curând o 
să aduc pe lume şapte fii. 

— Oh, zise Fură Peoricine. 

Nu întrebă de unde le ştia numărul. Mătcile ştiu şi gata. 

— Asta-i grozav! zise el. 

— Şi o fiică, Fură. 

Fură clipi des. 

— O fiică? Aşa dă repede? 

— Da, zise Jeannie. 

— Asta-i noroc porcesc pentr-un clan! zise Fură. 

— Da. Aşa că ai ceva pentru care să vii-napoi teafăr la mine, 
Fură Peoricine. Şi te rog să-ţi baţi capu’ şi pentru altceva decât 
bătuţii în cap. 

— Mulţumesc, matcă, zise Fură Peoricine. O ză fac cum mi- 
ai cerut. O ză iau câţiva băieţi şi-o s-o găsesc pă mica mare 
cotoroanţă a scoţiduşilor, păntru binele dealurilor. Nu poa’ să 
fie o viaţă grozavă păntru biata mare micuță, singură-cuc şi 
departe dă casă, pân străini. 

— Da, zise Jeannie, întorcându-şi faţa. Ştiu şi asta. 


67 


Capitolul 4 
PLN 


În zori, Fură Peoricine, sub ochii înfricoşaţi ai numeroşilor 
săi fraţi, scrise cuvântul: 


PLN 


„„„pe un petic dintr-o pungă de hârtie. Apoi îl ridică în sus. 

— Plan, ştiţi, zise el, către adunarea Fulgerilor. Acuma avem 
un Plan şi tot ce-avem dă făcut e să facem ce-avem dă făcut. Da, 
Wullie? 

— Care era treaba cu popirea aia cu care te-o afurisit 
Jeannie? întrebă Wullie Flaimuc, lăsându-şi mâna jos. 

— Nu popire, poprire, zise Fură Peoricine. Oftă. V-am mai 
zâs. Asta-nsemnează că-i groasă. Însemnează că io tre’ s-o aduc 
înapoi pă mica mare cotoroanţă a scoţiduşilor, fără nicio scuză, 
altminterea sufletu' meu se duce ţac-pac în marea ouătoare dân 
cer. E ca un ordin vrăjit. E-un jug greu să fii pus sub poprire. 

— Ei, deah, popii au multă putere. 

— Wullie, zise Fură, răbdător, mai ştii că ţ-am zâs că o ză-ţ 
spui io când ar fi timpu' ză-ţ ţii gura aia mare a ta închisă? 

— Da, Fură. N 

— Ei bine, ăzta a fozt unu' din timpurile-ălea. işi ridică 
glasul. Acuma, băieţi, ştiţi totu’ despre prizăcari. Aştia nu pot fi 
stârpiţi! Da-i dă datoria noaztră s-o salvăm pă marea cotoroanţă 
a scoţiduşilor, aşa că asta e, p-aproape, o miziune sine-ucigaşă 
şi o ză sfârşiţi pro'abil cu toţii în Tărâmul Viilor, cu un fleac dă 
slujbă plicticoasă dă făcut. Aşadar... cer voluntari! 

Toţi Fulgerii de peste patru ani ridicară automat mâna. 

— E, hai, mă, zise Fură. Nu puteţi ză veniţi toții Uite, o ză-i 
iau pe... Wullie Flaimuc, Marele Yan şi... pă tine, Groaznicu' 
Scoţiduş Billy Barbălată. Şi n-o ză iau niciun copil dă ţâţă, aşa 
că dac-aveţi sub trei inchi înălţime, nu veniţi! Cu ekscepţia ta, 
bine'nţeles, Groaznicu' Scoţiduş Billy. Cât dăspre restul vostru, 
o să hotărâm în felu' tradiţional al Fulgerilor. O ză-i iau pă 
ultimii cin'zeci dă inşi de-or rămâne-n picioare! 


68 


Le făcu semn celor trei aleşi către un colţ al tumulului, în 
vreme ce restul mulţimii luă cu voioşie poziţie de bătaie. Unui 
Fulger îi place să se înfrunte cu unul mult mai mare decât el, 
căci asta înseamnă că nu trebuie să se mai uite unde loveşte. 

— Fata-i la mai mult dă o sută dă mile depărtare, zise Fură, 
în timp ce marea bătaie începu. Nu putem să fugim atâta, e prea 
departe. Are vreunul dintre voi vreo idee, puşlamalelor? 

— Capturtit poa' s-ajungă acolo pă şoimu' lui, zise Marele 
Yan, făcând un pas în lături, când un ghem de Fulgeri pocnindu- 
se cu pumnii şi picioarele se rostogoli pe lângă el. 

— Da, o ză vie şi el cu noi, dar nu poa’ să ia mai mult dă un 
pasager, răcni Fură, să se audă peste hărmălaie. 

— Nu putem înota? întrebă Wullie Flaimuc, vârându-şi capul 
între umeri, când un Fulger aiurit de-o lovitură zbură pe 
deasupra capului său. 

Ceilalţi se uitară pieziş la el. 

— Să  înotăm? Cum putem înota d-aci pân’ acolo, 
neghiobule? zise Fură Peoricine. 

— 'Ceam că-i bine să ne gândim şi la asta, atâta tot, zise 
Wullie, părând jignit. Io-ncercam să aduc o contribuţie, ştii? 
Voiam doar să m-arăt dispus. 

— Marea cotoroanţă a scoţiduşilor a plecat c-o căruţă, zise 
Marele Yan. 

— Deah, şi ce? zise Fură. 

— Păi, noi n-am putea? 

— Ah, nu! zise Fură. Să ne arătăm în faţa cotoroanţelor e 
una, da' celorlalţi oameni, în niciun caz! Mai ţineţi minte ce s-a- 
ntâmplat acu' vreo câţiva ani, când Wullie Flaimuc a fozt ochit 
dă lady aia care picta tablourile alea drăguţe, jos în vale? N-aş 
mai vrea să avem matahalele din Societatea Folclorică vârându- 
şi nasu’ p-aci! 

— Am o idee, domnule Fură. Io sunt, Groaznicu' Scoţiduş 
Billy Barbălată Fulger. Ne-am putea deghiza. 

Groaznicu' Scoţiduş Billy Barbălată Mac Fulger se anunţa 
întotdeauna cu întreg numele său. Părea să creadă că dacă nu 
le spunea oamenilor cine era, aveau să uite de el şi atunci el 
avea să dispară. Când ai pe jumătate înălţimea unui scoţiduş 
mai răsărit, eşti cu adevărat scund; o idee mai scund şi-ai fi doar 
o gaură în pământ. 

El era noul gonnaglobard. Un gonnaglobard este bardul 
clanului şi poetul bătăliilor, dar ei nu-şi petrec toată viaţa în 


69 


acelaşi clan. De fapt, ei sunt un soi de clan aparte. 
Gonnaglobarzii trec de la un clan la altul, asigurându-se că 
povestirile şi cântecele lor se răspândesc printre toţi Fulgerii. 
Groaznicu' Scoţiduş Billy venise odată cu Jeannie din clanul 
Lacului Lung, cum se întâmpla adesea. Era foarte tânăr pentru 
un gormaglobard, dar, după cum spusese Jeannie, nu exista 
vârstă limită pentru a gonnagloba. Dacă talentul zăcea în tine, 
gonnaglobai. Iar Groaznicu' Scoţiduş Billy ştia toate cântecele şi 
putea cânta la şoarecele-cimpoi atât de trist că pe afară începea 
să plouă. 

— Deah, băiete? îi zise Fură Peoricine cu bunăvoință. 
Vorbeşte, atunci! 

— N-am putea şterpeli nişte toale dă oameni? zise 
Groaznicu' Scoţiduş Billy. Pentru că e o poveste dân bătrâni 
dăspre o mare dihonie între clanul Trei Piscuri şi clanul Râul 
Vântos şi băieţii dân clanul Râul Vântos or scăpat făcând să 
meargă o sperietoare dă ciori dintr-un câmp dă cartofi, iar ăia 
dân Trei Piscuri au crezut că era o matahală şi s-au ţinut 
deoparte dân calea ei. 

Ceilalţi păreau nedumeriţi, iar Groaznicu' Scoţiduş Billy îşi 
aminti că ei erau locuitori ai Cretei şi că probabil nu văzuseră 
niciodată o sperietoare de ciori de pe un câmp de cartofi. 

— O sperietoare dă ciori? zise el, întrebător. Una ca o 
matahală făcută dân bete, cu ţoale pă ea, care tre’ să sperie 
păsărelele dă pă câmpuri? Acuma, cântecu' spune că matca 
ălora dân Râul Vântos a folosit o vrajă ca s-o facă să meargă, da' 
eu socotesc că treaba s-o făcut prin viclenie şi putere. 

Le cântă cântecul respectiv. Ei ascultară. 

El le explică amănunţit cum să construiască un om care să 
meargă. Ei se uitară unul la altul. Era un plan nebunesc, 
disperat, foarte primejdios şi riscant, care cerea o formidabilă 
forţă şi curaj ca să izbutească. 

Problema odată pusă astfel, toţi se declarară numaidecât de 
acord. 


Tiffany descoperi că era totuşi vorba despre ceva mai mult 
decât treburi gospodăreşti şi studiu. Şi anume, despre ceea ce 
Miss Poloboc numea „a umple ce-i gol şi a goli ce-i plin”. 

De obicei, numai una din întrupările lui Miss Poloboc ieşea 
afară, o dată. Oamenii credeau că Miss Poloboc era două 
gemene, iar ea avea grijă ca ei să continue să creadă aşa, dar 


70 


socotise că ar fi ceva mai sigur pentru toată lumea să ţină 
trupurile separate. Tiffany văzuse de ce. N-aveai decât să le 
priveşti pe ambele Miss Poloboc când ea mânca, întrupările îşi 
treceau farfuriile de la una la alta, fără să schimbe vreun 
cuvânt, uneori ducându-şi mâncarea la gură una cu furculiţa 
celeilalte, şi era destul de ciudat să auzi o persoană râgâind şi 
pe cealaltă spunând „Ups, iartă-mă”. 

„Să umpli ce-i gol şi să goleşti ce-i plin” însemna să te 
plimbi prin satele din vecini şi prin fermele izolate şi, în 
majoritatea cazurilor, să te ocupi cu doftoricitul. Existau 
întotdeauna bandaje de schimbat sau viitoare mame cu care să 
vorbeşti. Vrăjitoarele moşeau deseori, ceea ce este un soi de „a 
goli ce-i plin”, dar Miss Poloboc, purtând pălăria ei ţuguiată, n- 
avea decât să se îndrepte spre o casă şi pe neaşteptate picau 
alţi oameni în vizită pe-acolo, din pură întâmplare. Şi se pornea 
o îngrozitor de lungă flecăreală şi se bea o grămadă de ceai. 
Miss Poloboc se mişca într-o societate de oameni gata de bârfe, 
cu toate că Tiffany observă că stârnea mult mai multe decât lăsa 
să treacă. 

Părea să fie o lume alcătuită numai din femei, dar când şi 
când, afară, pe drumuri, mai începea şi câte un bărbat o 
discuţie despre vreme şi, cumva, printr-un soi de limbaj cifrat, 
rezultatul era că i se înmâna ad-hoc o alifie sau o poţiune. 

Tiffany nu prea înţelesese cum era plătită Miss Poloboc. Cu 
siguranţă, coşul pe care-l căra se umplea mai mult decât se 
golea. Treceau pe lângă vreo colibă, şi o femeie se furişa afară 
cu o pâine proaspăt scoasă din cuptor sau cu un borcan de 
murături, chiar dacă Miss Poloboc nu se oprise la poarta ei. Dar 
rămâneau şi câte un ceas în altă parte, cârpindu-i piciorul 
vreunui fermier care nu fusese atent cu toporul, şi primind câte- 
o ceaşcă de ceai şi un biscuit rânced. Nu părea corect. 

— Oh, se îndreaptă ea balanţa, până la urmă, zise Miss 
Poloboc, când traversau o pădure. Faci cât poţi. Oamenii dau ce 
pot, când pot. Bătrânul Plicinuia de adineauri, cel cu piciorul, 
este urâcios ca o pisică, dar o să fie o halcă bună de vițel pe 
pragul uşii mele mai înainte de sfârşitul săptămânii, poţi să fii 
sigură de asta. Va avea nevasta lui grijă. Şi foarte curând lumea 
o să-nceapă să taie porcii pentru iarnă, şi-o să primesc mai 
multă carne, şuncă, slănină şi cârnaţi decât ar putea să 
mănânce o familie într-un an. 

— Da? Şi ce-o să faci cu toată mâncarea aia? 


71 


— O pun la păstrare, răspunse Miss Poloboc. 

— Dar dumneata... 

— O pun la păstrare în ceilalţi oameni. Este uluitor câte poţi 
depozita în ceilalţi oameni. Miss Poloboc râse de expresia lui 
Tiffany. Vreau să spun, iau ce nu am nevoie şi duc la cei care nu 
au un porc, sau care trec printr-o perioadă grea, sau care nu au 
pe nimeni să-şi amintească de ei. 

— Dar asta-nseamnă că-ţi vor datora dumitale un favor! 

— Intocmai! Şi astfel lucrurile continuă să circule. Şi totul 
se echilibrează. 

— Pariez că unii sunt prea zgârciţi ca să plătească... 

— Nu să plătească, zise Miss Poloboc cu asprime. O 
vrăjitoare nu aşteaptă niciodată plată şi n-o cere niciodată, şi 
speră că n-o să aibă niciodată nevoie de ea. Dar, din păcate, ai 
dreptate. 

— Şi atunci ce se întâmplă? 

— Ce vrei să spui? 

— Nu-i mai ajuţi, nu-i aşa? 

— Oh, nicidecum, zise Miss Poloboc, sincer şocată. Nu poţi 
să nu-i mai ajuţi pe oameni numai pentru că sunt proşti, uituci 
sau răi. Toţi cei de pe-aici sunt săraci. Dacă nu-i ajut eu, cine s-o 
facă? 

— Buni Suferind... adică bunica mea, spunea că trebuie să 
vorbească cineva şi pentru cei care nu cuvântă, se încumetă 
Tiffany să redeschidă discuţia, după un moment. 

— Era o vrăjitoare? 

— Nu sunt sigură, zise Tiffany. Cred că da, dar ea nu ştia că 
era. Trăia mai mult singură, într-o veche colibă de păstori, sus, 
pe dealuri. 

— Nu cârâia, nu-i aşa? întrebă Miss Poloboc şi, când văzu 
expresia lui Tiffany, adăugă, grăbită: Iertare, iertare. Dar se mai 
întâmplă, când eşti o vrăjitoare şi n-o ştii. Eşti ca o corabie fără 
cârmă. Dar, evident, ea nu era aşa, îmi dau seama. 

— Locuia pe dealuri şi vorbea cu ele, şi ştia despre oi! mai 
mult ca oricine altcineva! zise Tiffany cu aprindere. 

— Sunt convinsă, sunt convinsă... 

— Şi niciodată nu cârâia! 

— Bine, bine, zise Miss Poloboc, împăciuitoare. Se pricepea 
la medicină? 

Tiffany şovăi. 


18 Vezi nota de la pagina 11. 
72 


— Îmm... numai pentru oi, zise ea, liniştindu-se. Dar era 
foarte bună. Îndeosebi dacă era cazul să folosească şi 
terebentină. Cu atât mai mult dacă trebuia să folosească 
terebentină, de fapt. Dar întotdeauna... era... pur şi simplu... 
acolo. Chiar şi-atunci când nu era de fapt acolo... 

— Da, zise Miss Poloboc. 

— Înţelegi ce vreau să spun? întrebă Tiffany. 

— Oh, da, zise Miss Poloboc. Buni Suferind a ta trăia la 
poalele dealurilor... 

— Nu, sus pe dealuri, o corectă Tiffany. 

— Iertare, sus pe dealuri, cu oile, dar oamenii se mai uitau 
din când în când în sus, se uitau în sus, la dealuri, ştiind că ea 
era pe acolo pe undeva, şi-şi spuneau în sinea lor „Ce-ar face 
Buni Suferind?” sau „Ce-ar spune Buni Suferind dac-ar afla?” 
sau „Oare pe Buni Suferind ar supăra-o treaba asta?”, zise Miss 
Poloboc. Nu-i aşa? A 

Tiffany îşi miji ochii. Era adevărat. Îşi aminti când Buni 
Suferind îl lovise pe un negustor ambulant care-şi împovărase 
peste măsură măgarul şi îl bătea. Buni folosea de obicei numai 
vorba, şi nu prea multă. Omul fusese într-atât de înspăimântat 
de izbucnirea ei de mânie, încât rămăsese ca momâia şi-o 
încasase. 

O speriase şi pe Tiffany. Buni, care rareori deschidea gura 
înainte de a se gândi cinci minute la ce urmează să spună, îl 
lovise pe omul cel nemilos de două ori peste faţă, cu mişcări 
fulgerătoare. Şi apoi vestea făcuse înconjurul Cretei. Pentru o 
vreme, cel puţin, oamenii se purtaseră ceva mai blând cu 
animalele... La mai multe luni de la incidentul cu negustorul am- 
bulant, căruţaşii, păstorii şi fermierii din toată Creta şovăiau 
înainte de a mai ridica vreun bici sau vreo bâtă, gândindu-se: și 
dacă mă vede Buni Suferind? 

Dar... 

— De unde ştii dumneata asta? întrebă ea. 

— Oh, am ghicit. Pentru mine e o vrăjitoare, indiferent de 
ceea ce credea ea că ar fi. Şi încă una bună. 

Tiffany se împăună cu mândria de urmaşă. 

— Ea îi ajuta pe oameni? întrebă Miss Poloboc. 

Mândria i se dezumflă puţin. Răspunsul spontan de „da” îi 
veni pe limbă şi totuşi... Buni Suferind rareori cobora de pe 
dealuri, doar de Sărbătoarea Porcului şi când fătau oile 
devreme, primăvara. Abia dac-o vedeai prin sat, numai dacă 


73 


negustorul ambulant care-i vindea tutunul Jolly Sailor întârzia 
să-şi facă apariţia, caz în care venea în goana mare, cu fustele 
negre soioase înfoiate, ca să cerşească un plin de pipă de la 
vreunul dintre bătrâni. 

Dar nu exista niciun suflet din toată Creta, de la Baron în 
jos, care să nu-i datoreze ceva lui Buni. Şi pentru ceea ce-i 
datorau, ea îi făcea să plătească, dar către alţii. Intotdeauna ştia 
cine avea mare nevoie de un favor sau două. j 

— li făcea să se ajute unii pe alții, zise ea. li făcea să se 
ajute singuri. 

În tăcerea care urmă, Tiffany auzi păsările cântând pe drum. 
Se vedea o mulţime de păsări pe aici, dar ei îi lipsea strigătul 
ascuţit al şoimilor. 

Miss Poloboc oftă. 

— Puţine dintre noi suntem aşa de bune, zise ea. Dacă eu aş 
fi fost aşa de bună, n-am mai fi mers acum să-l vizităm din nou 
pe domnul '[esător. 

Tiffany spuse „Vai”, în sinea ei. 

Multe zile includeau o vizită la domnul Ţesător. Tiffany se 

temea de ele. 
_ Pielea domnului Ţesător era subţire ca hârtia şi îngălbenită. 
Întotdeauna era aşezat în acelaşi fotoliu vechi, într-o cămăruţă 
strâmtă dintr-o colibă micuță, ce mirosea a cartofi stricaţi şi era 
înconjurată de o grădină de zarzavat mai mult sau mai puţin 
năpădită de buruieni. Stătea acolo cu spatele foarte drept, cu 
mâinile sprijinite pe două bastoane, purtând un costum care 
lucea de vechime, uitându-se ţintă la uşă. 

— Vreau să mă încredinţez că o să aibă ceva fierbinte de 
mâncare azi, cu toate că abia ciuguleşte, zicea Miss Poloboc. Şi 
bătrâna văduvă Tuse, din capul drumului, îi spală rufele, aşa 
cum trebuie. El are nouăzeci şi unu de ani, ştii. 

Domnul '[esător avea nişte ochi foarte vii şi stătea de vorbă 
cu ele, în timp ce îi făceau curat în cameră. Prima oară când 
Tiffany făcuse cunoştinţă cu el, o tot numise Mary. Uneori o mai 
făcea şi acum. Şi o apuca de încheietura mâinii, când trecea pe 
lângă el, cu o surprinzătoare forţă... Fusese un adevărat şoc, 
mâna aceea ca o gheară, înşfăcând-o pe neaşteptate. li puteai 
vedea venele albăstrui prin piele. 

— N-am să fiu o povară pentru nimeni, i-a zis el, grăbit. Am 
banii puşi deoparte pentru când o să mor. Băiatul meu, Toby, n- 
o să aibă nicio grijă. Pot să-mi plătesc călătoria! Vreau 


74 


ceremonia de înmormântare cu tot ce trebuie, bine? Cu cai 
negri, şi panaşuri, şi angajaţii însoțitori de convoi, şi câte o 
porţie de ceai pentru toată lumea, după aceea. Am scris totul pe 
hârtie, clar şi concis. la uită-te tu, în caseta mea, vrei? 
Vrăjitoarea aia de femeie întotdeauna îi dă târcoale! 

Tiffany îi aruncase lui Miss Poloboc o privire disperată. Ea 
încuviinţase dând din cap şi îi făcuse semn către o cutie veche 
de lemn, vârâtă sub fotoliul domnului 'Ţesător. 

Se dovedise a fi plină cu monede, cele mai multe de aramă, 
dar erau destule şi de argint. Părea o mică avere şi, pentru o 
clipă, îşi dori să fi avut şi ea atâţia bani. 

— Sunt multe monede aici, domnule Ţesător, zisese ea. 

Domnul Ţesător se liniştise. 

— Ah, adevărat, zisese el. Atunci, n-am să fiu o povară. 

Astăzi, îl găsiră pe domnul Ţesător dormind, sforăind cu 
gura deschisă şi dinţii galbeni-maronii dezveliţi. Dar se trezi 
într-o clipă, se uită fix la ele şi apoi zise: 

— Băiatul meu, Toby, vine sâmbătă să mă vadă. 

— Asta-i foarte drăguţ, domnule Ţesător, zise Miss Poloboc, 
bătându-i perna s-o umfle. O să facem curat şi ordine pe-aici. 

— El o duce foarte bine, în ceea ce-l priveşte, ştii, zise 
domnul 'Ţesător, cu mândrie. Are o slujbă undeva într-o casă, 
unde nu-i silit să ridice mari greutăţi. A zis că o să vadă de mine 
la bătrâneţe, dar eu i-am spus, i-am spus că o să-mi plătesc sin- 
gur călătoria, când m-oi duce - tot ce trebuie şi cei mai buni 
oameni, ba chiar şi cei doi penny pentru luntraş! 

Astăzi, Miss Poloboc îl bărbierise. Mâinile lui tremurau prea 
tare ca să se poată rade singur. (Ieri, tot ea-i tăiase unghiile de 
la picioare, pentru că el nu putea ajunge la ele; rolul de 
spectatoare al lui Tiffany nu fusese lipsit de primejdii, mai ales 
când una dintre unghiile tăiate spărsese geamul unei ferestre.) 

— Totul e într-o casetă, sub fotoliul meu, spuse el, când 
Tiffany îi ştergea crispată ultimele urme de spumă de pe el. Vrei 
să verifici tu pentru mine, Mary? 

Oh, da. Ăsta era ritualul, zi de zi. Era şi caseta, erau şi banii. 
El întreba de fiecare dată. Şi întotdeauna era aceeaşi sumă de 
bani. 

— Doi penny pentru luntraş? întrebă Tiffany, pe drumul de 
întoarcere. 

— Domnul '[esător ţine minte toate vechile datini ale 
înmormântării, zise Miss Poloboc. Unii oameni cred că, după ce 


75 


mori, treci Râul Morţii şi trebuie să plăteşti luntraşul. Lumea 
pare să nu mai ţină seama de asta, în zilele noastre. Probabil 
există un pod, acum. 

— Întotdeauna vorbeşte despre... înmormântarea lui. 

— Păi, e importantă pentru el. Aşa sunt unii bătrâni. Nu le 
place să zică lumea în urmă că au fost prea săraci ca să-şi 
plătească propria înmormântare. Domnul Ţesător ar muri de 
ruşine dacă nu şi-ar putea plăti propria înmormântare. 

— E foarte trist de el, să fie aşa, singur-singurel. Ar trebui 
făcut ceva pentru el, zise Tiffany. 

— Da. Facem noi, zise Miss Poloboc. lar doamna Tuse ţine 
ochii pe el, prieteneşte. 

— Da, dar n-ar fi trebuit să fim noi acelea, nu-i aşa? 

— Şi cine ar fi trebuit să fie? se miră Miss Poloboc. 

— Păi, de pildă fiul ăla al lui, despre care vorbeşte tot 
timpul, nu? zise Tiffany. 

— Tânărul Toby? A murit de-acu' cincisprezece ani. Şi Mary 
a fost fiica bătrânului; ea a murit chiar tânără. Domnul Ţesător 
vede foarte prost, dar vede mai bine în trecut. 

Tiffany nu ştiu ce să răspundă, în afară de: 

— N-ar trebui să fie aşa. 

— Nu există niciun fel în care lucrurile ar trebui să fie. 
Există doar ce se întâmplă şi ce facem noi. 

— Dar n-am putea să-l ajutăm prin magie? 

— Păi aşa am grijă să nu-l doară nimic, da, zise Miss 
Poloboc. 

— Dar sunt doar ierburi. 

— Totuşi e magic. Să cunoşti lucruri e magic, când ceilalţi 
oameni nu le cunosc. 

— Da, dar ştii ce vreau să spun, stărui Tiffany, care simţea 
că pierde teren în susţinerea ideii sale. 

— Ah, vrei să spui să-l fac tânăr din nou? zise Miss Poloboc. 
Să-i umplu casa cu aur? Nu asta fac vrăjitoarele. 

— Noi avem grijă ca bătrânul cel singur să primească o 
mâncare gătită şi să-i tăiem unghiile? zise Tiffany, doar un pic 
cam sarcastic. 

— Ei bine, da, zise Miss Poloboc. Noi facem ce se poate 
face. Doamna Vremerea a zis că trebuie să înveţi că vrăjitoria 
este mai mult despre cum se fac lucrurile absolut obişnuite. 

— Şi dumneata trebuie să faci ce spune ea? întrebă Tiffany. 

— Eu ascult de sfatul ei, zise Miss Poloboc, cu răceală. 


76 


— Atunci, înseamnă că doamna Vremerea este vrăjitoarea- 
şefă, nu? 

— Oh, nu! zise Miss Poloboc, părând îngrozită. Vrăjitoarele 
sunt toate egale. Noi nu avem ranguri de vrăjitoare-şefe. Asta e 
Chiar contrar spiritului vrăjitoriei. 

— Oh, înţeleg, zise Tiffany. 

— De altfel, adăugă Miss Poloboc, doamna Vremerea n-ar 
îngădui niciodată treburi de genul ăsta. 


Deodată, au început să dispară lucruri din gospodăriile de 
prin Creta. Nu erau obişnuitele ouă sau găini. Hainele se făceau 
nevăzute de pe sârmele de rufe. O pereche de ghete a dispărut 
în chip misterios de sub patul Băgăciosului 'Ţopârlan, cel mai 
bătrân om din sat. - „Şi erau nişte ghete al naibii de bune, 
puteau să se întoarcă singure de la crâşmă acasă, eu doar 
trebuia să le arăt direcţia”, se plângea el oricui îl asculta. „Şi-au 
şters-o cot la cot cu pălăria mea veche. Şi-o făcusem întocmai 
cum îmi plăcea mie, moale şi pleoştită!” 

O pereche de nădragi şi o haină lungă se evaporaseră de pe 
un umeraş aparţinând lui Rămas Mofluz, crescătorul de dihori, 
iar haina încă mai avea dihori vii prin buzunare. Şi cine, cine 
intrase la Flămândul Zarvă pe fereastra dormitorului şi-i răsese 
barba, care fusese atât de lungă de şi-o putea îndesa la 
brăcinar? Niciun fir de păr nu rămăsese. A fost silit să umble cu 
o basma pe faţă, ca să nu se sperie doamnele văzându-i bietul 
lui obraz rozaliu... 

A fost, probabil, mâna vrăjitoarelor, au tras concluzia 
oamenii şi-au mai împletit câteva plase de deochi, să le atârne 
în ferestre. 

Cu toate acestea... 

În colţul îndepărtat al Cretei, unde pantele lungi înverzite 
coboară abrupt spre câmpurile de la şes, se aflau mari tufe de 
rugi şi gherghin. De obicei, acestea erau însufleţite de cântecele 
păsărilor, dar acesta anume, cel de aici, era însufleţit de 
blesteme. 

— Ah, crivens! Tu nu te uiţi pă unde-ţi pui ţurloiu, 
spavanule! 

— N-am ce face! Nu-i uşor când eşti genunchi! 

— Crezi că numai tu ai belele? N-ai vrea să hi acilea jos, în 
ghete! Hodorogu' ăla dă Ţopârlan nu s-a mai spălat pă picioare 
dă ani d-a rându'! E d-a drep-tu' împuţit p-aci! 


77 


— Împuţit, ha? Ei bine, încearcă tu să stai în buzunaru' ăsta! 
Dihorii ăia n-au ieşit niciodată afar’, să să ducă la scăldătoare, 
dacă pricepi ce vreau să zâc! 

— Crivens! Nu vă mai tace fleoanca, nătărăilor? 

— Oh, deah? Auzi la el! Numa” fiin'că tu eşti sus în tărtăcuţă 
crezi că ştii tot? D-aci dă jos nu eşti altceva decât un pietroi dă 
cărat, amice! 

— Deah, aşa-i! lo-s dă partea ăstuia! Unde-ai fi tu acuma, 
dacă n-am fi fost noi să te cărăm dă colo-colo? Cin’ crezi că eşti? 

— Io-s Fură Peoricine Fulger, cum ştii prea bine, şi mi s-a 
luat dă voi toţi! 

— OK, Fură, da' chiar te-năbuşi acilea! 

— Ah, şi mi-s sătul şi dă văicărelile stomacului! 

— Domnilor. (Aceasta era vocea broscoiului; nimănui 
altcuiva nu i-ar fi trecut prin minte să-i numească pe Nac Mac 
Fulgeri „domni”.) Domnilor, e timpul să vă concentrați. Căruţa 
poştei va fi aici curând! Nu trebuie s-o ratati! 

— Avem nevoie dă mai mult exerciţiu, broscoiule! Mergem 
ca un ins fără oase şi bolnav rău dă trap! zise o voce de puţin 
mai de sus decât celelalte. 

— Cel puţin, mergeti. Asta-i de-ajuns. Vă doresc succes, 
domnilor. 

Se auzi un strigăt din capătul celălalt al mărăcinişului, unde 
o strajă supraveghea drumul. 

— Căruţa coboară dealu'! 

— OK, băieţi! strigă Fură Peoricine. Broscoiule, tu să ai grijă 
dă Jeannie, auzi? O ză aibă nevoie d-un băiat dă gândeşte, pă 
care să să poată bizui cât nu-s io p-aci! Gata, puşlamalelor! 
Fapte sau moarte! Ştiţi ce să faceţi! Voi, băieţii dă pă frânghii, 
trageţi-ne sus, acu’! Tufele se cutremurară. Bine! Şolduri, 
zunteţi gata? 

— Deah, Fură! 

— Genunchi? Genunchi? Am spus genunchi? 

— Deah, Fură, da’... 

— Tălpi? 

— Deah, Fură! 

Tufele se cutremurară din nou. 

— Bine! Ţineţi minte: stâng, drept, stâng, drept! Şolduri, 
genunchi, tălpi, pe pământ! Şi pasu' săltat, tălpi! Sunteţi gata? 
Toţi împreună, băieţi... mers! 


78 


A fost o mare surpriză pentru domnul Prindecrabi, 
căruţaşul. Se uita nedefinit în zare, la nimic, gândindu-se doar 
că vrea să se ducă acasă, când ceva a ieşit din tufişuri în drum. 
Părea un om sau, mai degrabă, aducea mai mult a om decât a 
orice altceva. Dar părea să fie beteag de genunchi, fiindcă 
mergea de parcă-i avea legaţi. 

Cu toate acestea, căruţaşul nu pierdu prea mult timp 
gândindu-se la asta, fiindcă strâns într-o mână înmănuşată, care 
făcea semne nimănui prin aer, lucea nişte aur. 

Asta numaidecât îl identifică pe străin, cel puţin în ochii 
simpli ai căruţaşului. El nu era, cum ar fi părut la prima vedere, 
vreun bătrân vagabond care să fie lăsat la marginea drumului, 
ci evident un gentleman scăpătat, şi era practic datoria 
căruţaşului să-l ajute. Trase de hăţuri, încetinind şi oprind calul. 

Străinul nu avea ceea ce s-ar fi putut numi chip. Nu se 
vedea mai nimic între borurile mari şi pleoştite ale pălăriei şi 
gulerul ridicat al hainei, în afară de o barbă stufoasă. Dar de 
undeva de sub barba aceea, o voce spuse: 

— „.„Tacitacitaci... tăceţi toți când vorbesc eu... Ahum. Bună 
ziua la dumneata, prietene căruţaş, bătrânul meu prieten! Dacă 
ne vei lua - mă vei lua-n căruţă până acolo unde mergi tu, noi - 
eu o să-ţi dau această frumoasă şi lucitoare monedă dă aur! 

Trupul lui se clătină aplecându-se şi întinse mâna în faţa 
domnului Prindecrabi. 

Era o ditamai moneda. Şi era fără îndoială aur. Venea din 
comoara regelui de demult mort, care era îngropat în cea mai 
mare parte a tumulului Fulgerilor. Destul de ciudat, dar Fulgerii 
nu erau prea interesaţi de aur odată ce-l furaseră, pentru că nu 
se putea bea şi era destul de greu să-l mănânci. În tumul, cel 
mai adesea foloseau vechile monede şi tipsii ca să reflecte 
flacăra lumânărilor şi să lumineze bine locul. Nu le venea prea 
greu să renunţe la vreo câteva. 

Căruţaşul se holbă la ea. Era mai mult decât văzuse el 
vreodată, în toată viaţa lui. 

— Dacă... sir... aţi binevoi să... suiţi în spatele căruţei, sir, 
zise el, luând moneda cu grijă. 

— Ah, aşa te vreau, atunci, zise misteriosul bărbos, după o 
pauză. Numai o clipă, asta trebuie niţeluş organizată... OK, voi, 
mâini, apucaţi de marginile căruţei, şi voi, picior din stânga, 
trebuie cumva să vă aplecaţi... ah, crivens! Trebuie să vă îndoiţi! 
Îndoiţi-vă! Hai, faceţi-o cum trebuie! Faţa bărboasă se întoarse 


79 


către căruţaş. Cer iertare pentru asta, zise. Vorbesc cu 
genunchii mei, dar ei nu mă ascultă. 

— Aşa? zise căruţaşul, pierit. Şi eu am necazuri cu 
genunchii, când e vreme urâtă. Face bine grăsimea de gâscă. 

— Ah, ei bine, genunchii ăştia or să încaseze mai mult d-o 
grăsime, când m-oi cobori eu pân’ la ei şi-o ză-i scot afar’! mârâi 
bărbosul. 

Căruţaşul auzi diverse bufnituri şi mormăieli în spatele lui, 
când omul se opinti să se urce pe la coada căruţei. 

— OK, hai să mergem, zise o voce. N-avem toată ziua la 
dispoziţie. Iar voi, genunchi, sunteţi mâncaţi! Crivens, merg de 
parcă m-aş izbi numa’ dă pietre! Urcaţi-vă-n burtă şi trimiteţi 
jos doi oameni genunchi dă nădejde! 

Căruţaşul muşcă moneda gânditor, în timp ce-şi mâna calul 
la pas. Era de aur atât de pur că-i lăsă urme pe dinţi. Asta 
însemna că pasagerul era foarte, foarte bogat. Şi-asta deveni 
foarte important, în acest moment. 

— N-ai putea să mergi niţeluş mai repejor, om bun, om bun? 
zise vocea din spatele lui, după puţin timp. 

— Ah, păi, sir, zise căruţaşul, vezi cutiile şi lăzile alea? Am o 
încărcătură de ouă, iar merele alea nu trebuie bătute, sir, şi- 
apoi mai sunt şi urcioarele alea cu... 

Se auziră câteva bufnituri şi pârâituri în spatele lui, inclusiv 
un fleoşc când cutia mare cu ouă se izbi de pământ. 

— Acuma poţi să mergi mai repede, nu? zise vocea. 

— Hei, aia era a mea..., începu domnul Prindecrabi. 

— Mai am una dân monezile alea mari dă aur pentru tine! 

Şi un braţ greu şi urât mirositor ateriză pe umărul 
căruţaşului. Legănându-se la capătul mănuşii acestuia, era, într- 
adevăr, o altă monedă. Preţuia de zece ori cât toată încărcătura 
lui. 

— Oh, păi..., zise căruţaşul, luând cu grijă moneda. Se mai 
întâmplă şi accidente, nu-i aşa, sir? 

— Aşa-i, mai ales dacă mie nu mi se pare că mergem destul 
dă repede, zise vocea din spatele lui. Noi - adică eu mă grăbesc 
rău s-ajung la munţii dă colo, ştii! 

— Dar eu nu sunt diligenţă, sir, zise căruţaşul cu reproş, în 
timp ce-şi îmboldea calul la trap. 

— Diligenţă, ai? Asta ce mai e? 

— Asta-i ce trebuie să prinzi ca să te ducă sus, în munţi, sir. 
Poţi să iei una din Douăcămăşi, sir. Eu niciodată nu merg mai 


80 


departe de Douăcămăşi, sir. Dar n-o să poţi să iei diligenţa azi, 
Sir. 

— Dă ce nu? 

— Trebuie să opresc în celelalte sate, sir, şi drumul e lung, 
iar miercurea ea trece mai devreme, sir, şi căruţa asta nu poate 
merge mai repede de-atâta, sir, şi... 

— Dacă noi - adică eu nu prind diligenţa azi, o să-ţi dau 
bătaia vieţii tale, mârâi pasagerul. Dar dacă prind diligenţa aia 
azi, o să-ţi dau cinci monede dă aur. 

Domnul Prindecrabi trase o dată adânc aer în piept şi chiui: 

— Di! Diii! Henry! 


Una peste alta, lui Tiffany i se părea că mare parte din 
ocupaţia vrăjitoarelor era foarte asemănătoare cu munca. 
Munca plicticoasă. Miss Poloboc nici măcar nu-şi folosea prea 
mult mătura cu coadă. 

Era cam deprimant. Era cam... ei da, cam măi-măi. Fireşte, 
asta era mai bine decât să fie vai-vai, dar un pic mai multă... 
emoție n-ar fi stricat. Tiffany n-ar fi vrut să creadă cineva că ea 
se aştepta să se aleagă cu o baghetă magică în Prima Zi, dar, ei 
bine, din felul în care Miss Poloboc vorbea despre magie, 
întreaga noimă a vrăjitoriei stătea în a nu o folosi deloc. 

Ţineţi cont că Tiffany credea că ea avea să fie descurajant 
de bună la a nu o folosi vreodată. Făcutul celei mai simple vrăji 
era partea mai grea. 

Miss Poloboc îi arătase cu răbdare cum să împletească o 
mreajă, care putea fi făcută mai mult sau mai puţin din orice ţi 
se părea potrivit în momentul respectiv, cu condiţia să conţină 
şi ceva viu, ca un scarabeu sau un ou proaspăt. 

Tiffany nu izbuti să deprindă nici măcar asta. Era... 
supărător. N-avea ea pălăria virtuală? N-avea ea Vederea Dintâi 
şi Gândul de-al Doilea? Miss Tick şi Miss Poloboc puteau împleti 
o mreajă în câteva secunde, dar Tiffany nu obținea decât o 
încurcătură de aţe, năclăită de oul spart. Mereu şi mereu. 

— Ştiu c-o fac corect, dar se tot întoarce pe dos! se plângea 
Tiffany. Ce-aş putea face? 

— Am putea face o omletă? sugeră Miss Poloboc, înveselită. 

— Oh, te rog, Miss Poloboc! se milogi Tiffany. 

Miss Poloboc o bătu uşurel pe spinare. 


81 


— Se întâmplă. Poate că te străduieşti prea tare. Într-o bună 
zi, o să-ţi iasă. Puterea vine, ştii. Trebuie doar să te aşezi în 
calea ei... 

— N-ai putea să-mi faci dumneata una pe care s-o pot folosi 
o vreme, ca să mă învăţ cu ea? 

— Mă tem că nu, zise Miss Poloboc. O mreajă e un lucru 
foarte înşelător. Nu poţi nici măcar să duci una de colo-colo, 
poate cel mult ca ornament. Trebuie s-o faci singură, la 
momentul şi-n locul cuvenit, chiar acolo şi chiar atunci când vrei 
s-o foloseşti. 

— De ce? întrebă Tiffany. 

— Ca să prinzi momentul, zise cealaltă parte a lui Miss 
Poloboc, intrând pe uşă. Felul în care faci nodurile, felul în care 
se petrec sforile... 

— ...prospeţimea oului, probabil, şi umezeala din aer..., zise 
prima Miss Poloboc. 

— ...încordarea beţişoarelor şi genul de obiecte pe care se 
întâmplă se le ai în buzunar în acel moment... 

— ...până şi modul în care bate vântul, concluziona prima 
Miss Poloboc. Toate amănuntele acestea alcătuiesc un soi de... 
tablou al lui aici-şi- acum, când le manevrezi corect. Şi nu pot 
să-ţi spun nici cum să le mişti, pentru că nu ştiu. 

— Dar tu le mişti totuşi, zise Tiffany, nemaiînţelegând 
nimic. Te-am văzut eu... 

— Le mişc, dar nu ştiu cum fac asta, zise Miss Poloboc, 
luând de jos două beţişoare şi un căpătâi de sfoară. 

Miss Poloboc se aşeză la masă în faţa lui Miss Poloboc şi 
toate cele patru mâini începură să asambleze o mreajă. 

— Asta-mi aduce aminte de mine, când eram la circ, zise ea. 
Tocmai... 

— ...mă plimbam puţin pe afară cu Marco şi Falco, Fraţii 
Pastrami Zburători, continuă cealaltă parte a lui Miss Poloboc. 
Ei făceau... 

— „câte un triplusalt la cincizeci de picioare înălţime, fără 
plasă de siguranţă dedesubt. Ce mai băieţi erau! Semănau ca 
două... 

— „picături de apă, iar Marco îl putea prinde pe Falco şi 
legat la ochi. Da, pentru un moment, m-am întrebat dacă nu 
erau şi ei exact ca mine... 

Se opri, se înroşi puţin la ambele feţe şi tuşi. 


82 


— Oricum, reluă ea, într-o zi i-am întrebat cum de reuşeau 
să stea pe sârmă la aşa o înălţime, iar Falco a zis „Niciodată să 
nu-l întrebi pe cel care merge pe-o sârmă cum îşi ţine echilibrul. 
Dacă se opreşte să se gândească la asta, cade.” Deşi în 
realitate... 

— ...a zis ceva de genul: „Nicio'ată s'nu-l 'ntre-bi p'ăl de 
me'ge p-o sâ'mă...”, pentru că băieţii pretindeau că erau din 
Brindisi, vezi tu, fiindcă asta suna a străin şi făcea impresie, iar 
ei se gândiseră că nimeni n-ar vrea să se uite la nişte acrobaţi 
care s-ar numi Fraţii Zburători Sidney şi Frank Rotaru. De 
altfel, un sfat bun, indiferent cine li-l dăduse. 

Mâinile lucrau. Acum nu mai era o singură Miss Poloboc, 
puţin agitată, ci întreaga Miss Poloboc, cu toate cele douăzeci 
de degete lucrând împreună. 

— Bineînţeles, zise ea, îţi prinde bine să ai obiectele 
potrivite în buzunar. Eu întotdeauna port la mine câţiva 
ţechini... 

— ...pentru amintirile frumoase pe care mi le trezesc, zise 
Miss Poloboc din cealaltă parte a mesei, roşindu-se din nou. 

Ridică mreaja. Se vedeau prinse în ea ţechini, şi un ou 
proaspăt într-un mic săculeţ făcut din aţe, şi un os de pui şi 
multe alte lucruri atârnând cuminţi sau rotindu-se la capăt de 
aţă. 

Fiecare întrupare a lui Miss Poloboc îşi vâri ambele mâini 
între fire şi trase... 

Aţele luară o formă. Oare ţechinii săriseră de pe o aţă pe 
alta? Aşa păruse. Oare osul de pui trecuse prin ou? Aşa păruse. 

Miss Poloboc se uită înăuntru. 

Zise: 

— Vine ceva... 


Diligenţa ieşi din Douăcămăşi numai pe jumătate ocupată şi 
era deja departe de câmpuri când unul dintre pasagerii de pe 
acoperiş îl bătu pe surugiu pe umăr. 

— Scuză-mă, ştii că încearcă să ne prindă din urmă cineva? 
întrebă el. 

— Mata să fii sănătos, domnule, zise surugiul, pentru că 
nădăjduia un bacşiş bun la capătul cursei, nu există nimic să ne 
poată prinde din urmă pe noi! 

Atunci auzi urletul din depărtare devenind mai puternic. 


83 


— Ăăă, cred că-i chitit, zise pasagerul când căruţa poştei îi 
ajunse din urmă. 

— Opreşte! Opreşte, fie-ţi milă, opreşte! ţipă căruţaşul, în 
timp ce trecea ca vântul pe lângă ei. 

Dar nimic nu-l mai putea opri pe Henry. Petrecuse ani de 
zile trăgând căruţa prin toate satele, foarte încet, şi întotdeauna 
avusese convingerea, în capul ăla mare de cal al lui, că el fusese 
scos din joc definitiv pentru lucrurile mai rapide. Trudise mai 
departe, fiind mereu întrecut de diligenţe, de căruţe şi de câini 
cu trei picioare, dar acum era momentul de graţie al vieţii lui. 

De altfel, căruţa era mult mai uşoară decât de obicei şi 
drumul cobora în pantă lină aici. Tot ce trebuia să facă într- 
adevăr, era să galopeze destul de repede cât să rămână în faţa 
ei. Şi, în cele din urmă, chiar depăşi diligenţa. El, Henry! 

Se opri numai pentru că surugiul diligenţei se oprise primul. 
De altfel, sângele pulsa prin toate venele lui Henry acum şi 
existau vreo două iepe în atelajul diligenţei pe care simţi că i-ar 
fi plăcut într-adevăr să le cunoască mai bine - să afle care era 
ziua lor liberă, ce fel de fân le plăcea, treburi dintr-astea. 

Căruţaşul, alb la faţă, se dădu jos cu grijă şi se întinse pe 
pământ, îmbrăţişând zdravăn ţărâna. 

Singurul lui pasager, care i se păru surugiului că arată ca 
un fel de sperietoare de ciori, cobori şovăielnic prin spatele 
căruţei şi se apropie împleticindu-se de diligenţă. 

— Îmi pare rău, nu mai avem locuri, minţi surugiul. 

Diligenţa nu era plină, dar cu siguranţă nu avea vreun loc 
pentru cineva care arăta în halul acela. 

— Ah, şi io, care voiam ză plătezc cu aur, zise arătarea. Aur 
ca ăsta d'aci, adăugă ea, fluturând o mănuşă zdrenţuită prin 
aer. 

Deodată există spaţiu din belşug pentru excentricul 
milionar. În câteva secunde, era instalat înăuntru şi, spre marea 
supărare a lui Henry, diligenţa porni din nou la drum. 


Printre copaci, o mătură cu coadă venea spre căsuţa lui 
Miss Poloboc. O vrăjitoare tânără - sau, cel puţin, cineva 
îmbrăcată ca o vrăjitoare: niciodată nu-i bine să te pripeşti să 
tragi concluzii - călărea pe ea. 

Nu zbura foarte bine. Se smucea din când în când şi era 
limpede că fata nu se pricepea deloc să ia curbele, pentru că 
uneori se oprea, se dădea jos şi îndrepta băţul în noua direcţie 


84 


cu mâna. Când ajunse la poarta grădinii, se dădu din nou jos în 
mare grabă şi priponi băţul de ea cu o sfoară. 

— Bravo, Suspicia! zise Miss Poloboc, aplaudând cu toate 
cele patru palme. Ai început chiar să te pricepi! 

— Hm, mulţumesc, Miss Poloboc, zise fata, făcând o 
plecăciune. Rămase aplecată şi zise: Aă, vai de mine... 

Jumătate din Miss Poloboc făcu un pas înainte. 

— Oh, cred că am văzut care-i problema, zise ea, aruncând o 
privire în jos. Amuleta ta cu micile bufniţe pe ea s-a încurcat în 
lănţişorul tău cu lilieci de argint şi amândouă s-au agăţat de un 
nasture. Rămâi aşa puţin, bine? 

— Hm, am venit să întreb dacă noua ta ucenică n-ar vrea să 
vină la sabat, diseară, zise Suspicia cea aplecată, cu vocea puţin 
înfundată. 

Tiffany nu se putu împiedica să nu observe că Suspicia avea 
bijuterii peste tot; mai târziu, avea să afle că era greu să stai pe 
lângă Suspicia un timp, chiar foarte scurt, fără să fii nevoit să-i 
desfaci vreo brățară de lănţugul de la gât sau, într-un rând, un 
inel de o brățară de la gleznă (nimeni n-a descoperit vreodată 
cum se întâmplase). Suspicia nu putea rezista bijuteriilor oculte. 
Cele mai multe dintre ele aveau rolul s-o apere de diverse 
lucruri, dar nu găsise nimic s-o apere de a părea puţin prostuţă. 

Era bondoacă şi grăsună, mereu roşie la faţă şi uşor 
îngrijorată. 

— Sabat? O, adică una dintre întâlnirile noastre, explică 
Miss Poloboc. Ar fi drăguţ, nu-i aşa, Tiffany? 

— Da? zise Tiffany, încă nehotărâtă. 

— Câteva dintre fetele noastre se întâlnesc în pădure, după 
ce se înserează, zise Miss Poloboc. Din nu ştiu ce motive, 
obiceiul este din nou la modă. Pică foarte bine, bineînţeles. 

Zisese aceste cuvinte de parcă n-ar fi fost tocmai sigură. 
Apoi adăugă: 

— Suspicia lucrează pentru Mam'mare  Scufie-neagră, 
dincolo, în Fără Ocoliş. Mam'mare specializează în animale. O 
femeie foarte pricepută cu bolile porcilor. Vreau să spun, cu 
porcii care s-au îmbolnăvit, nu că ar avea ea bolile porcilor. Ar fi 
drăguţ pentru tine să ai prietene pe-aici. De ce nu te duci? 
Acolo, totul e permis. 

Suspicia se îndreptă de spate şi-i aruncă lui Tiffany un 
zâmbet îngrijorat. 

— Hm, Suspicia Novice, zise ea, întinzând mâna. 


85 


— Tiffany Suferind, zise Tiffany, strângându-i-o cu prudenţă, 
ca zgomotul tuturor pandantivelor şi al brăţărilor ciocnindu-se 
unele de altele să nu asurzească pe toată lumea. 

— Hm, poţi să vii cu mine, călare pe mătura mea, dacă vrei, 
zise Suspicia. 

— Mai bine nu, zise Tiffany. 

Suspicia păru uşurată, dar zise: 

— Hm, vrei să te îmbraci? 

Tiffany se uită în jos, la rochia ei verde. 

— Sunt îmbrăcată. 

— Hm, n-ai nicio piatră prețioasă, mărgele, amulete sau 
altceva? 

— Nu, îmi pare rău, zise Tiffany. 

— Hm, dar cel puţin ai o mreajă, desigur, nu? 

— Hm, nu pot încă să le fac, zise Tiffany. 

Nu voise să spună şi „hm”-ul, dar lângă Suspicia te 
molipseai. 

— Hm... o rochie neagră, măcar? 

— Nu prea mă dau în vânt după negru. Prefer albastru sau 
verde, zise Tiffany. Hm... 

— Hm. Bine, tu de-abia ai început, zise Suspicia generoasă. 
Eu sunt breslaşă de trei ani. 

Tiffany se uită disperată la cea mai apropiată jumătate a lui 
Miss Poloboc. î 

— In breaslă, o ajută Miss Poloboc. In breasla vrăjitoarelor. 

— Oh. 

Tiffany ştia că fusese foarte neprietenoasă, iar Suspicia, cu 
faţa ei trandafirie, era limpede o persoană simpatică, dar se 
simţea intimidată în faţa ei şi nu-şi putea da seama de ce. Era o 
prostie, ştia. l-ar fi prins bine o prietenă. Miss Poloboc era 
destul de drăguță, şi izbutise să se împace şi cu Oswald, dar ar 
fi fost bine să aibă pe cineva de vârsta ei cu care să vorbească. 

— Ei bine, mi-ar plăcea foarte mult să vin, zise ea. Ştiu că o 
să am multe de învăţat. 


Pasagerii din diligenţă plătiseră bani grei ca să stea 
înăuntru, pe băncile comode şi la adăpost de vânt şi de praf, 
prin urmare era ciudat că atât de mulţi coborâră la următoarea 
oprire şi se suiră pe acoperiş. 

Cei câţiva care nu voiseră să călătorească acolo, sus, sau 
care nu reuşiseră să se urce, stăteau îngrămădiţi unul într-altul 


86 


pe bancheta de vizavi, privind la noul călător ca un grup de 
iepuri la o vulpe şi încercând să nici nu respire. 

Problema nu era că putea a dihor. Ei da, era şi asta o 
problemă, dar în comparaţie cu marea problemă, aproape că nu 
mai conta. Vorbea singur. Adică, bucăţi din el vorbeau cu alte 
bucăţi din el. Toate deodată. 

— Ah, e d-a dreptu' o latrină, acilea, jos. Vă zic io! Zunt 
zigur că-i rându' meu să fiu sus, în cap! 

— Ha, cel puţin voi, ăilalţi, o duceti toţi bine mersi în burtă, 
pă când noi dân picioare tre' să facem toată munca! 

La care mâna dreaptă spuse: 

— Picioare? Habar n-aveţi ce-nseamnă cuvântul „muncă”! 
Ar trebui să-ncercaţi să vă îndesaţi într-o mănuşă! Ah, s-o ia 
naiba dă treabă ca asta! O să-mi dezmorţesc picioarele! 

Amuţiţi de spaimă, ceilalţi pasageri văzură una dintre 
mâinile înmănuşate ale omului căzând şi mergând printre 
banchete. 

— Deah, păi, nu-i ca-n sânu' lu’ Avram nici aci-n pantalonii 
ăştia. O să las mintenaş să intre nişte aer curat! 

— Wullie Flaimuc, să nu-ndrăzneşti să faci una ca asta... 

Pasagerii, strângându-se şi mai tare unii într-alţii, priveau 
pantalonii cu fascinația groazei. Se văzu o mişcare, se auziră 
câteva înjurături înăbuşite într-un loc în care nimic n-ar fi 
trebuit să se înăbuşe, apoi vreo câţiva nasturi săriră şi un 
omuleţ albastru cu păr roşu îşi iţi capul afară, clipind des la 
lumină. 

Îngheţă când văzu oamenii. 

Se holbă la ei. 

Ei se holbară la el. 

Apoi faţa i se lăbărţă într-un zâmbet de nebun. 

— Vă e bine, oameni buni? zise el, disperat. Asta-i grooozav! 
Nu vă faceţi griji pentru mine, io sunt una dân huiluziile-alea dă 
mai sus dă sâmţuri, ştiţi? 

Dispăru înapoi în pantaloni şi-l auziră şoptind: 

— Cred că i-am prostit, no problemo! 

Câteva minute mai târziu, diligenţa opri să schimbe caii. 
Când porni din nou la drum, nu mai avea pasageri înăuntru. 
Coborâseră şi ceruseră să le fie date jos şi bagajele. Nu, 
mulţumesc, nu voiau să continue călătoria. O să ia diligenţa de 
mâine, mulţumesc. Nu, nu era nicio problemă să aştepte acolo, 


87 


în acel încântător de mic, ăăă, oraş, Curbă Periculoasă. 
Mulţumesc. La revedere. 

Diligenta îşi văzu de drum, cumva mai uşoară şi mai rapidă. 
Nu se mai opri, în noaptea aceea. Deşi ar fi trebuit, dar 
pasagerii de pe acoperiş încă îşi mai mâncau cina în ultimul han 
întâlnit, când o auziră cum pleacă fără ei. Probabil că motivul 
avea vreo legătură cu grămada de monede sunătoare aflată 
acum în buzunarul surugiului. 


88 


Capitolul 5 
Circul 


Tiffany mergea prin pădure, în timp ce Suspicia zbura 
nesigur pe lângă ea, într-o serie de linii frânte. Tiffany află că 
Suspicia era drăguță, avea trei fraţi, voia să fie moaşă pentru 
oameni şi deopotrivă pentru porci, când se va face mare, şi îi 
era frică de ace. De asemenea, află că Suspiciei nu-i plăcea să 
nu fie vreodată de acord cu ceva, indiferent cu ce. 

Astfel, frânturile de conversaţie se derulară cam aşa: 

Tiffany zise: 

— Eu locuiesc în Creta. 

Iar Suspicia zise: 

— Oh, unde se cresc toate oile alea? Mie nu-mi plac prea 
mult oile, sunt un fel de... boccele. 

Tiffany spuse: 

— De fapt, noi suntem chiar foarte mândri de oile noastre. 

Şi apoi puteai să stai deoparte, cât timp Suspicia îşi întorcea 
părerile precum cineva care ar fi încercat să întoarcă o căruţă 
invers într-un spaţiu foarte strâmt: 

— Oh, n-am vrut să spun că nu le pot suferi. Bănuiesc că 
unele oi sunt OK. Va trebui să avem şi noi oi, evident. Sunt mai 
bune decât caprele, şi mai lânoase. Vreau să spun, de fapt chiar 
îmi plac oile, sincer. Oile sunt drăguţe. 

Suspicia pierdea multă vreme încercând să descopere ce 
gândeau ceilalţi oameni, astfel încât să poată gândi şi ea într-un 
fel. Ar fi fost cu neputinţă să discuţi în contradictoriu cu ea. 
Tiffany abia se abţinu să-i zică: „Cerul e verde”, numai pentru a 
vedea cât i-ar fi trebuit Suspiciei până să fie de acord. Dar o 
plăcea. Nu puteai să n-o placi. Oferea o tovărăşie odihnitoare. 
De altfel, cum era să nu simţi simpatie pentru cineva care nu 
putea face o mătură cu coadă să ia curbele. 

A fost o plimbare lungă prin pădure. Tiffany îşi dorise 
întotdeauna să meargă printr-o pădure aşa de mare încât să nu 
poată zări lumina zilei de dincolo de frunzişul ei, dar acum, 
fiindcă locuia într-una de vreo două săptămâni, începuse s-o 
calce pe nervi. Aici pădurea era mai rară, cel puţin în jurul 
satelor, şi nu era greu să mergi prin ea. A trebuit să înveţe care 


89 


erau arţarii şi care mestecenii, şi niciodată până atunci nu mai 
văzuse molizi şi pini care să crească drepţi pe costişe. Dar nu 
era fericită în compania copacilor. li lipseau orizonturile, îi 
lipsea cerul. Totul aici era prea închis. 

Suspicia turuia cu nervozitate. Mam'mare Scufieneagră 
scopea porcii, le dădea întăritoare vacilor şi era vrăjitoarea- 
veterinar a ținutului. Suspiciei îi plăceau animalele, mai ales 
porcii, pentru că aveau râturi care fremătau tot timpul. Şi lui 
Tiffany îi plăceau mult animalele, dar nimeni, în afară de alte 
animale, nu iubea animalele cât Suspicia. 

— Aşadar... cu ce ocazie, întâlnirea asta? întrebă Tiffany ca 
să schimbe subiectul. 

— Hm? Oh, doar ca să păstrăm legăturile, răspunse 
Suspicia. Anagrama zice că e important să-ţi faci cunoştinţe. 

— Atunci, Anagrama este şefa, nu-i aşa? zise Tiffany. 

— Hm, nu. Vrăjitoarele nu au şefe, zice Anagrama. 

— Hmmm, zise Tiffany. 

Ajunseră, în sfârşit, într-un luminiş din pădure, exact când 
apunea soarele. Se vedeau acolo rămăşiţele unei vechi colibe, 
acoperită acum, în mare parte, de rugi. Ai fi putut să n-o observi 
nicicum, dacă n-ai fi băgat de seamă un liliac căţărător şi tufele 
de agrişe, devenite acum o pădure de spini. Cineva locuise aici 
cândva şi avusese o grădină. 

Acum, altcineva aprinsese un foc. Prost. Şi descoperiseră că 
să stai pe burtă ca să sufli într-un foc, pentru că nu-l începuseşi 
cu destulă hârtie şi rămurele uscate, nu era o idee bună, căci 
astfel pălăria, pe care uitaseşi să ţi-o dai jos, îţi intra în 
vălmăşagul de fum şi apoi, pentru că ea era uscată, îţi lua foc. 

O tânără vrăjitoare bătea acum disperată cu mâinile în 
pălăria ei care ardea, urmărită de mai multe spectatoare 
interesate. 

O alta, şezând pe un buştean, zise: 

— Dimity Zarvă, ăsta este literal cel mai stupid lucru pe care 
l-a făcut cineva oriunde în lumea asta mare vreodată. 

Avea o voce tăioasă, deloc plăcută, de soiul aceleia pe care 
cei mai mulţi oameni o folosesc când vor să fie sarcastici. 

— Îmi pare rău, Anagrama! zise Miss Zarvă, scoţându-şi 
pălăria şi călcând apăsat pe vârful ei. 

— Vreau sa spun, numai uită-te la tine, vrei? Chiar 
dezamăgeşti pe toată lumea. 

— Îmi pare rău, Anagrama! 


90 


— Hm, zise Suspicia. 

Toată lumea se întoarse să privească la noile tovarăşe 
sosite. 

— Ai întârziat, Suspicia Novice! se răsti Anagrama. Şi ea 
cine e? 

— Hm, tu mi-ai cerut să trec pe la Miss Poloboc ca s-o aduc 
şi pe noua ei fată, Anagrama, zise Suspicia, de parcă ar fi fost 
prinsă cu şoalda. 

Anagrama se ridică în picioare. Era pe puţin cu un cap mai 
înaltă ca Tiffany şi avea o faţă care părea să fi fost adunată în 
spatele nasului ei, pe care îl ţinea uşor ridicat în vânt. Să fii 
privit de Anagrama însemna să ştii că deja îi răpiseşi prea mult 
din preţiosul ei timp. 

— Şi aceasta e ea? 

— Hm, da, Anagrama. 

— Vino să ne uităm puţin la tine, fata cea nouă. 

Tiffany ieşi în faţă. Era uluitor. Chiar nu voise s-o facă. Dar 
Anagrama avea genul acela de voce căreia i te supui. 

— Cum te cheamă? 

— Tiffany Suferind, zise Tiffany, şi se pomeni spunându-şi 
numele de parcă ar fi cerut voie să-l poarte. 

— Tiffany? ăsta-i un nume caraghios, zise fata înaltă. 
Numele meu e Anagrama Şoimar. 

— Hm, Anagrama lucrează pentru..., începu Suspicia. 

— Lucrează cu, o întrerupse Anagrama tăios, încă 
măsurând-o pe Tiffany din cap până-n picioare. 

— Hm, îmi pare rău, Anagrama lucrează cu doamna 
Urechelniţă, zise Suspicia. Dar ea... 

— Intenţionez să plec, la anul, zise Anagrama. Aparent, mă 
descurc extrem de bine. Aşadar, tu eşti fata care i s-a alăturat 
lui Miss Poloboc, da? E-o ciudată, ştii. Ultimele trei fete i-au 
plecat, toate, foarte repede. Au zis că era mult prea straniu să 
încerci să ţii minte care dintre ele era vrăjitoare. 

— Care vrăjitoare-i care’, zise una dintre fete, amuzată. 

— Oricine poate face calamburul ăsta, Lucy Convocare, zise 
Anagrama, fără să se întoarcă. Nu-i amuzant şi nu-i inteligent. 

Îşi concentră din nou atenţia asupra lui Tiffany, care simţi 
că era examinată la fel de critic şi complet cum ar fi cercetat 
Buni Suferind o oaie pe care s-ar fi gândit s-o cumpere. Se 


19 În engleză: „Which witch was which”. 
91 


întrebă dacă Anagrama o să încerce să-i deschidă şi gura, ca să 
se asigure că avea toţi dinţii. 

— Se spune că nu poţi să creşti vrăjitoare bune pe cretă, 
zise Anagrama. 

Toate celelalte fete priveau de la Anagrama la Tiffany, care 
gândea: Ha! vasăzică, vrăjitoarele n-au şefe, nu-i aşa? Dar nu 
era dispusă să-şi facă duşmani. 

— Poate că se spune, zise ea, liniştit. 

Dar nu asta voia Anagrama să audă. 

— Nici măcar nu te-ai îmbrăcat pentru ocazie, zise 
Anagrama. 

— Îmi cer iertare, zise Tiffany. 

— Hm, Anagrama zice că dacă vrei ca oamenii să te trateze 
ca pe-o vrăjitoare, ar trebui să arăţi ca una, zise Suspicia. 

— Hmm, zise Anagrama, uitându-se la Tiffany de parcă 
aceasta ar fi picat deja, de la cel mai simplu test. Apoi dădu din 
cap. Ei bine, toate trebuie să începem de undeva. Se dădu un 
pas înapoi. Doamnelor, aceasta este Tiffany. Tiffany, ai 
cunoscut-o pe Suspicia. Se izbeşte de copaci. Dimity Zarvă este 
cea căreia îi iese fum din pălărie, de arată ca un horn. Aceea e 
Gertrude  Epuizant, aceea e teribil de amuzanta Lucy 
Convocare, aceea e Harrieta Deziluzie, care se pare că nu poate 
face nimic în privinţa strabismului ei, şi apoi aceea e Lulu 
Dragă, care se pare că nu poate face nimic în privinţa numelui 
ei. Poţi să rămâi şi tu, în seara asta... Tiffany parcă, nu? Imi pare 
rău pentru tine că ai fost luată de Miss Poloboc. E mai degrabă 
tristă. Complet amatoare. Nu şi-a găsit încă vreun rost. Doar se 
agită de colo-colo şi speră. Ei, bine, e prea târziu acum. 
Gertrude, Anunţă-n Cele Patru Colţuri ale Lumii şi Deschide 
Cercul, te rog. 

— Aăă..., zise Gertrude, nervoasă. 

Era uimitor câtă lume în jurul Anagramei devenea nervoasă. 
____— Chiar trebuie să fac eu totul pe-aici? zise Anagrama. 
Încearcă să-ţi aminteşti, te rog! Cred c-am mai făcut asta literal] 
de un milion de ori. 

— N-am mai auzit niciodată de cele patru colţuri ale lumii, 
zise Tiffany. 

— Zău? lată o surpriză, zise Anagrama. Păi, ele sunt 
direcţiile puterii, Tiffany, iar eu te-aş sfătui şi pe tine să faci 
ceva în privinţa numelui ăstuia, te rog. 

— Dar lumea e rotundă, ca o farfurie, zise Tiffany. 


92 


— Hm, trebuie să ţi le imaginezi, şopti Suspicia. 

Tiffany îşi încreţi fruntea. 

— De ce? zise ea. 

Anagrama îşi dădu ochii peste cap. 

— Pentru că aşa se fac lucrurile corect. 

— Oh. 

— Cu siguranţă ai făcut nişte vrăji, nu-i aşa? întrebă 
Anagrama. 

Tiffany se zăpăcise puţin. Nu era obişnuită cu persoane ca 
Anagrama. 

— Da, zise ea. 

Toate celelalte fete se uitau lung la ea, iar Tiffany nu se putu 
abtine să nu se gândească la oi. Când câinii atacă o oaie, 
celelalte oi fug până la o distanţă sigură şi-apoi se întorc şi se 
uită. Nu se coalizează împotriva câinelui. Sunt doar fericite că 
nu sunt ele în locul aceleia. 

— La ce te pricepi tu cel mai bine, atunci? şuieră Anagrama. 

Tiffany, cu mintea încă la oi, vorbi fără să se gândească: 

— Urda grasă, zise ea. E o brânză de oaie. E chiar greu de 
făcut... 

Se uită în jur la cercul de chipuri împietrite şi simţi 
stânjeneala crescând în ea ca pelteaua fierbinte. 

— Hm, Anagrama se referea la ce magie poţi face tu cel mai 
bine, zise Suspicia cu bunăvoință. 

— Cu toate că şi urda grasă e bună, zise Anagrama cu un 
mic zâmbet crud. 

Una sau două fete scoaseră acel scurt fornăit care însemna 
că încercau să nu râdă tare, dar nu le deranja să arate deschis 
că încercau. 

Tiffany se uită în jos, la ghetele ei. 

— Nu ştiu, bolborosi ea, dar am reuşit s-o dau afară pe 
Regina Spiriduşilor din ţinutul meu. 

— Zău? zise Anagrama. Regina Spiriduşilor, ai? Cum ai 
făcut asta? 

— Eu... nu ştiu sigur. Decât că m-am înfuriat pe ea. 

Şi îi era greu să-şi amintească exact ce se petrecuse în 
noaptea aceea. Tiffany îşi amintea mânia, furibunda mânie, şi 
cum lumea... se schimbase. Văzuse mai bine decât vede un 
şoim, auzise mai bine decât aude un câine, îşi simţise vremea 
sub picioarele ei, simţise dealurile încă în viaţă. Şi îşi aminti că 


93 


se gândise că nimeni nu putea face asta mult timp şi să fie totuşi 
om. 

— Ei, da, ai ghetele potrivite ca să baţi din picior, zise 
Anagrama. Se mai auziră câteva chicotituri pe jumătate 
înăbuşite. O Regină a Spiriduşilor, adăugă ea. Sunt sigură c-ai 
gonit-o. Mda, e de folos să visezi. 

— Eu nu spun minciuni, bodogăni Tiffany, dar nimeni n-o 
mai ascultă. 

Încruntată şi înciudată, privi fetele Deschizând Colţurile şi 
Anunţând Cercul, cel puţin dacă nu înţelesese ea pe dos. Asta 
continuă o vreme. Ar fi mers mai bine dacă ar fi ştiut toate exact 
ce să facă, dar era probabil greu să mai ştii ce să faci când era 
Anagrama pe-aproape, când ea tot corecta pe toată lumea. 
Stătea cu o carte mare, deschisă, în braţe. 

— ...acuma tu, Gertrude, ia-o contra acelor ceasornicului, 
nu, în cealaltă parte, cred că ţi-am mai spus literal de o mie de 
ori, şi Lulu - unde-i Lulu? Păi, tu n-ar trebui să fii acolo! Adu 
potirul de împărtăşanie - nu ăla, nu, cel fără urechi... da. 
Harrieta, ţine Bagheta Aerului un pic mai sus, vreau să zic, 
trebuie să fie în aer, înţelegi ce spun? Şi pentru numele lui 
Dumnezeu, Suspicia, te rog să încerci să pari mai sigură pe tine, 
vrei? Bănuiesc că asta nu-ţi stă în fire, dar ai putea măcar să 
arăţi că faci un efort. Apropo, m-am tot ţinut să-ţi spun, nicio 
invocaţie scrisă vreodată nu începe cu „hm”, cel puţin dacă nu 
mă înşel eu foarte tare. Harrieta, ăia e Căldarea Mării la tine? 
Seamână aia vreo clipă cu o Căldare a Mării? Eu nu prea cred, 
tu crezi? Ce-a fost zgomotul ăsta? 

Fetele îşi plecară privirile. Apoi, cineva murmură: 

— Zarvă a călcat pe Cerculeţul Infinitului, Anagrama. 

— Doar nu pe cel bătut cu perle adevărate? zise Anagrama, 
cu glas scăzut, abia ţinut în frâu. 

— Hm, da, zise Suspicia. Dar sunt sigură că-i pare foarte 
rău. Hm... să fac câte o cană de ceai? 

Cartea se închise cu o bufnitură. 

— Care e problema? zise Anagrama, vorbind către lume, în 
general. Care. E. Problema? Vreţi să vă petreceţi câte zile oţi 
mai avea de trăit ca vrăjitoarele satelor, vindecând buboaie şi 
negi pentru o cană de ceai şi-un pesmet? Ei? Asta vreţi? 

Se produse un freamăt în grupul vrăjitoarelor şi se auzi un 
murmur general: 

— Nu, Anagrama. 


94 


— Aţi citit toate cartea doamnei Urechelniţă, nu-i aşa? 
întrebă ea. S-aud, aţi citit-o? 

Suspicia ridică nervoasă mâna. 

— Hm..., începu ea. 

— Suspicia, ţi-am spus literal de un milion de ori să nu mai 
începi. Fiecare. Propoziţie. Cu „Hm” - este? 

— Hm..., zise Suspicia, tremurând nervos. 

— Dar vorbeşte direct, pentru numele lui Dumnezeu! Nu 
mai şovăi de fiecare dată! 

— Hm... 

— Suspicia! 

— Hm... 

— Zău, ai fi putut face un efort. Serios, nu ştiu ce se 
întâmplă cu voi, toate! 

Eu da, gândi Tiffany. Eşti ca un câine care sperie oile în 
permanenţă. Nu le dai timp să ţi se supună şi nu le laşi să ştie 
când au făcut ce trebuia. Tu doar continui să latri. 

Suspicia căzu într-o tăcere de om cu limba tăiată. Anagrama 
puse cartea pe butuc. 

— Ei bine, am ratat complet momentul, zise ea. Putem 
foarte bine să bem cana aia de ceai, Suspicia. Dar grăbeşte-te. 

Suspicia, uşurată, înşfăcă ibricul. Asistenţa se mai relaxă 
puţin. 

Tiffany se uită pe coperta cărţii. Citi: 

Inalta MagiE 
de Letiţia Urechelniţă, Vrăjitoare 

— Magie cu E mare? zise ea, cu voce tare. Magieee? 

— Intenţionat, zise Anagrama rece. Doamna Urechelniţă 
spune că dacă vrem să facem vreun progres trebuie să 
distingem înalta MagiE de magia de zi cu zi. 

— Magia de zi cu zi? se miră Tiffany. 

— Exact. Niciuna dintre bolboroselile acelea de după 
garduri nu-i de noi. Cercuri sacre adevărate, vrăji scrise pe 
hârtie. O ierarhie autentică, nu toată lumea alergând prin jur şi 
făcând cum îi tună. Baghete magice veritabile, nu reteveie din 
bețe găunoase. Profesionalism, cu respect. Absolut niciun neg. 
Asta-i singura cale de a înainta. 

— Păi, eu cred..., începu Tiffany. 

— Nu mă interesează deloc ce crezi tu, pentru că tu nu ştii 
încă destul, zise Anagrama tăios. Se întoarse spre grup. Avem în 
sfârşit toate câte ceva pentru Procese, anul ăsta? întrebă ea. 


95 


Se auzi un cor de murmure şi se dădu din cap, în traducere 
„da”. 

— Dar tu, Suspicia? se interesă Anagrama. 

— O să fac şmecheria cu porcul, Anagrama, zise Suspicia, 
firav. 

— Bine. Eşti aproape pricepută la asta, zise Anagrama şi 
arătă cu degetul, în jurul cercului, de la o fată la alta, dând din 
cap la răspunsurile lor, până când ajunse la Tiffany. 

— Urdă de oaie? zise ea, stârnind amuzament înăbuşit. 

— Ce sunt Procesele Vrăjitoarelor? întrebă Tiffany. Miss 
Tick a pomenit de ele, dar nu ştiu ce sunt. 

Anagrama slobozi unul dintre oftaturile ei zgomotoase. 

— Spune-i tu, Suspicia, zise ea. Tu ai adus-o, la urma 
urmelor. 

Şovăind, cu o mulţime de „hm”-uri şi ocheade spre 
Anagrama, Suspicia o lămuri despre Procesele Vrâjitoarelor. 
Hm, a fost odată un timp când vrăjitoarele de peste tot din 
munţi se puteau întâlni, şi hm vedea prietenele vechi şi hm afla 
ultimele ştiri şi bârfe. Şi oamenii obişnuiţi li se puteau alătura, 
şi se ţineau şi un târg şi hm spectacole ocazionale. 

Era un adevărat hm mare eveniment. lar, după-amiaza, 
toate vrăjitoarele care hm voiau, puteau să facă demonstraţia 
vreunei vrăji sau hm să arate ceva la care lucraseră, ceea ce era 
foarte hm popular. 

Pentru Tiffany asta suna ca întrecerile între câini ciobăneşti, 
fără câini sau oi. Anul acesta se ţineau unele în Sheercliff, care 
era destul de aproape. 

— Şi era vreun premiu? 

— Hm, oh, nu, zise Suspicia. Totul era făcut în spiritul 
distracţiei şi al bunei prietenii... hm, ca între surori bune. 

— Ha! făcu Anagrama. Nici măcar ea nu crede asta! Totul e 
stabilit dinainte, oricum. Toate o vor aplauda pe doamna 
Vremerea. Ea întotdeauna câştigă, indiferent ce-ar face. Nu face 
decât să încurce minţile oamenilor. Îi prosteşte ca să creadă că 
e bună. Dar n-ar rezista nici cinci minute în faţa unui magician. 
Ăştia fac adevărată magie. Şi în plus, se mai îmbracă şi ca o 
sperietoare de ciori! Bătrânele ignorante ca ea ţin vrăjitoria 
înţepenită în trecut, cum subliniază doamna Urechelniţă în 
capitolul unu! 

Vreo două fete o priviră cu îndoială. Suspicia se uită chiar 
peste umăr. 


96 


— Hm, lumea spune că face lucruri chiar uimitoare, 
Anagrama, zise ea. Şi, hm, se spune că poate iscodi oamenii de 
la mai multe mile depărtare... 

— Da, asta se spune, zise Anagrama. Şi asta-i pentru că 
tuturor le e frică de ea! E-aşa o fanfaroană! Asta-i tot ce face, se 
fandoseşte în faţa oamenilor şi le întunecă minţile! E vrăjitoria 
de modă veche, atâta tot. Doar la un pas distanţă de cârâială 
pură, după părerea mea. Se zice că e pe jumătate ţicnită, acum. 

— Mie nu mi s-a părut ţicnită. 

— Cine a zis asta? se răsti Anagrama. 

Toată lumea se uită la Tiffany, care-şi dori să nu fi deschis 
gura. Dar acum nu mai avea ce face, trebuia să continue. 

— Era doar puţin cam bătrână şi severă, zise ea. Dar era 
chiar... politicoasă. Nu cârâia. 

— Ai cunoscut-o? 

— Da. 

— Şi ea a vorbit cu tine, nu-i aşa? mârâi Anagrama. A fost 
înainte sau după ce i-ai dat un şut Reginei Spiriduşilor? 

— Imediat după, zise Tiffany, care nu era obişnuită cu genul 
acesta de întrebări. A venit călare pe o mătură cu coadă, adăugă 
ea. Spun adevărul curat. 

— Bineînţeles că da, zise Anagrama, zâmbind fioros. Şi ea 
te-a felicitat, bânuiesc. 

— Nu chiar, zise Tiffany. A părut încântată, dar era greu să- 
ţi dai seama. 

Şi apoi Tiffany spuse ceva cu adevărat foarte stupid. Mult 
timp după aceea, şi la multă vreme după toate lucrurile care 
aveau să se întâmple, începea să cânte tare „la, la, la!”, ca să-şi 
şteargă memoria, ori de câte ori ceva îi aducea aminte de seara 
aceasta. 

Spusse: 

— Ea mi-a dat pălăria asta. 

Şi toate celelalte, într-un singur glas, întrebaseră: 

— Care pălărie? 


Suspicia o conduse înapoi la colibă. Făcu tot ce putu şi o 
asigură pe Tiffany că ea, una, o credea, dar Tiffany ştia că voia 
doar să fie drăguță. Miss Poloboc încercă să stea de vorbă cu 
ea, în timp ce urca în fugă scările, dar îşi zăvori uşa, îşi zvârli 
ghetele din picioare şi se întinse pe pat, cu perna deasupra 
capului, să înăbuşe ecourile râsetelor dinăuntru. 


97 


În josul scărilor avu loc o discuţie cu voce joasă între 
Suspicia şi Miss Poloboc, apoi se auzi uşa închizându-se, după 
plecarea Suspiciei. 

După o vreme, se auzi un târşâit, când ghetele lui Tiffany 
fură târâte pe podea şi aranjate frumos sub patul ei. Oswald era 
întotdeauna la datorie. 

După încă o vreme, râsetele se stinseră, cu toate că ea era 
sigură că niciodată n-aveau să se termine de tot. 

Tiffany putea simţi pălăria. Cel puţin, fusese în stare s-o 
simtă. Pălăria virtuală, pe capul ei real. Dar nimeni altcineva n-o 
putea vedea, iar Suspicia chiar îşi trecuse mâna pe deasupra 
capului lui Tiffany, fără să simtă absolut nicio pălărie. 

Partea cea mai proastă - şi era greu să stabileşti care fusese 
partea cea mai proastă, într-atât de umilitor fusese totul - a fost 
s-o audă pe Anagrama spunând: 

— Nu, nu râdeţi de ea. Ar fi mult prea crud. Ea-i doar fără 
minte, atâta tot. V-am spus eu că bătrâna aia le suceşte minţile 
oamenilor! 

Gândurile Dintâi ale lui Tiffany se roteau cu viteză în jur. 
Gândul de-al Doilea era prins în vârtej. Numai Gândul de-al 
Treilea, care era foarte slăbit, se ridică şi zise: Chiar dacă lumea 
ta e definitiv şi pentru totdeauna la pământ şi nu mai poate fi 
îndreptată niciodată, orice s-ar întâmpla, şi tu eşti cu totul de 
nemângâiat, ar fi drăguţ dacă ai auzi pe cineva urcând pe scări 
să-ți aducă nişte supă... 

Gândul de-al Treilea o dădu pe Tiffany jos din pat şi-o purtă 
până la uşă, unde îi conduse mâna ca să tragă zăvorul înapoi. 
Apoi o lăsă să se arunce iarăşi pe pat. 

Câteva minute mai târziu, se auzi scârţâitul unor paşi în faţa 
uşii. E plăcut să ai dreptate. 

Miss Poloboc ciocăni, apoi intră, după o pauză respectuoasă. 
Tiffany auzi tava aşezată pe masă, apoi simţi patul mişcându-se, 
când un trup se aşeză pe marginea lui. 

— Suspicia e o fată capabilă, întotdeauna am gândit aşa, 
zise Miss Poloboc, după un timp. O să devină o foarte utilă 
vrăjitoare pentru vreun sat, într-o bună zi. 

Tiffany rămase tăcută. 

— Mi-a povestit ce s-a întâmplat, zise Miss Poloboc. Miss 
Tick nu mi-a spus nimic despre pălărie, dar dacă aş fi fost în 
locul tău, nici eu nu i-aş fi suflat vreo vorbă despre ea, oricum. 
Pare să fie întocmai genul de lucruri pe care le-ar face doamna 


98 


Vremerea. Ştii, uneori ajută dacă vorbeşti despre lucrurile 
astea. 

Aceeaşi tăcere din partea lui Tiffany... 

— De fapt, nu e adevărat, adăugă Miss Poloboc. Dar, ca 
vrăjitoare, sunt nespus de curioasă şi mi-ar plăcea să ştiu mai 
multe. 

Nici asta nu avu niciun efect. Miss Poloboc suspină şi se 
ridică. 

— Supa rămâne aici, dar dacă o laşi să se răcească prea 
tare, Oswald o să încerce să ţi-o ia. 

Cobori scările. 

În odaie, timp de vreo cinci minute nu se clinti nimic, apoi 
se auzi un slab clinchet, când supa începu să se mişte. 

Tiffany întinse mâna şi apucă ferm de tavă. Asta era efectul 
Gândului de-al Treilea: Gândurile Dintâi şi de-al Doilea ti-ar mai 
fi putut înţelege tragedia prin care treceai, dar ceva trebuia să- 
ti amintească şi că n-ai mai mâncat de la prânz. 

După masă, şi după ce Oswald luase cu mare viteză bolul, 
Tiffany stătu pe întuneric, privind în gol. 

Noutatea acestui ţinut, cum nu mai văzuse, îi captivase 
întreaga atenţie, în ultimele câteva zile, dar acum se scursese în 
furtuna râsetelor, iar dorul de casă dădu năvală să umple 
spaţiul gol. 

Îi era dor de zgomotele, de oile şi de tăcerile de pe Creta. Îi 
era dor să vadă întunecimea dealurilor de la fereastra 
dormitorului ei, bine conturată pe cerul înstelat. Îi era dor... de 
acea parte din ea însăşi... 

Dar ele râseseră de ea. Spuseseră: „Care pălărie?” şi 
râseseră chiar şi mai tare când ea îşi ridicase mâna să pipăie 
pălăria invizibilă şi n-o găsise... 

O atingea în fiecare zi, de optsprezece luni încoace, iar 
acum dispăruse. Şi ea tot nu putea face o mreajă. Şi avea doar o 
rochie verde, în vreme ce fetele celelalte purtau unele negre. 
Anagrama avea şi o mulţime de bijuterii, negre şi argintii. Şi 
toate celelalte fete aveau şi mreje, de asemenea, foarte 
frumoase. Cui îi păsa dacă nu erau decât de decor? 

Probabil că ea nici nu era o vrăjitoare. Oh, da, o învinsese 
pe Regină, cu ajutorul omuleţilor şi în amintirea lui Buni 
Suferind, dar nu folosise magia. Simţise ceva coborându-i prin 
tălpile ghetelor, prin inima dealurilor şi prin desimea anilor, şi 


99 


venind înapoi puternic şi mugind de-o furie care cutremurase 
cerul: 

„„„cum îndrăzneşti să invadezi lumea mea, pământul meu, 
viața mea... 

Dar pălăria virtuală ce făcuse pentru ea? Probabil bătrâna 
aceea o păcălise, o făcuse doar să creadă că era o pălărie pe 
capul ei. Probabil că era puţin smintită, cum spusese Anagrama, 
şi încurcase lucrurile. Probabil că Tiffany ar trebui să se ducă 
acasă şi să facă urdă de oaie pentru tot restul vieţii sale. 

Tiffany se întoarse şi se dădu jos din pat, ca să-şi deschidă 
valiza. Scoase caseta grosolană, o deschise prin întuneric şi îşi 
lipi o mână pe piatra norocoasă. 

Nădăjduia să fie în ea vreo scânteie, vreo undă de prietenie. 
Nu simţi nimic. Doar asprimea de pe faţa pietrei, netezimea 
părţii unde se despicase şi muchia ascuţită dintre cele două. Iar 
şomoiogul de lână nu făcu altceva decât să-i lase pe degete 
mirosul de oaie, ceea ce îi stârni dorul de casă, adâncindu-i 
supărarea. Calul de argint era rece. 

Numai cineva de foarte aproape de ea i-ar fi putut auzi 
suspinul. Era chiar foarte slab, dar era purtat pe aripile roşii- 
întunecate ale nefericirii. Voia, îşi dorea nespus să audă şoapta 
vântului prin iarbă şi să simtă secolele sub tălpile ei. Voia acea 
senzaţie, care n-o părăsise niciodată înainte, că era acolo unde 
Suferinzii trăiau de mii de ani. Avea nevoie de fluturii albaştri, şi 
de zgomotele oilor, şi de cerurile deschise şi adânci. 

Acolo, acasă, când se simţea necăjită, urca până la 
rămăşiţele vechii colibe de păstor şi stătea printre ele, o vreme. 
Întotdeauna îi trecea. 

Dar acum era departe de casă. Prea departe. Acum, clocotea 
de un sentiment cumplit, apăsător, sufocant, şi nu şi-l putea 
alunga. Şi lucrurile nu mergeau cum ar fi trebuit. 

Unde era magia? Oh, înţelesese că trebuia să înveţe despre 
practica de bază, de fiecare zi, dar când avea să înceapă şi 
partea cu „vrăjitoria”? Se străduise să înveţe, chiar se străduise, 
şi se transformase într-o... mă rog, o bună muncitoare, o fată 
îndemânatică la poţiuni şi o persoană de încredere. Una de 
nădejde, ca Miss Poloboc. 

Se aşteptase - ei bine, la ce? Păi... să facă vrăjitorie 
serioasă, ştii, mături cu coadă, magie, să apere lumea de forţele 
răului, într-un fel modest, dar nobil, şi apoi, de asemenea, să 
facă bine pentru oamenii sărmani, pentru că ea Chiar era o 


100 


persoană drăguță. lar oamenii pe care-i vedea ea în acest tablou 
aveau mai puţine merinde jalnice, iar copiii lor nu aveau 
nasurile atât de roşii şi smiorcăite. Unghiile zburătoare de la 
picioare ale domnului [esător nu erau de văzut pe nicăieri. 
Unele dintre ele se întorseseră, ca bumerangurile. 

Ei i se făcea rău pe coada de mătură. De fiecare dată. Şi nici 
măcar nu putea împleti o mreajă. Avea să-şi petreacă zilele 
alergând după oameni care, sincer vorbind, ar fi putut face 
uneori ceva mai mult pentru ei înşişi. Nicio magie, niciun zbor, 
nicio taină... doar unghii de la picioare şi corvezi. 

Ea aparţinea Cretei. In fiecare zi, ea le spunea dealurilor ce 
erau. În fiecare zi, ele îi spuneau ei cine era. Dar acum nu le 
putea auzi. 

Afară începu să plouă, chiar zdravăn, iar în depărtare 
Tiffany auzi bodogănitul unui tunet. 

Ce ar fi făcut Buni Suferind? Dar chiar şi înfăşurată în 
aripile disperării, ştia răspunsul la această întrebare. 

Buni Suferind niciodată nu s-ar fi dat bătută. Ar fi căutat 
toată noaptea un miel pierdut... 

Stătu mai departe cu ochii aţintiţi în gol, o vreme, după care 
aprinse lumânarea de lângă pat şi se răsuci, coborând cu 
picioarele pe podea. Nu mai putea aştepta până dimineaţă. 

Tiffany ştia un mic truc ca să vadă pălăria. Dacă-ţi mişcai 
mâna prin spatele ei foarte repede, se producea o uşoară şi 
scurtă vălurire a imaginii pe care o vedeai, de parcă luminii îi 
lua o idee mai mult timp să treacă prin pălăria invizibilă. 

Trebuia să fie acolo... 

Fi bine, lumânarea avea să dea destulă lumină cât să se 
poată asigura. Dacă pălăria era acolo, totul avea să fie bine şi 
nu va mai conta ce gândesc ceilalţi... 

Stătu în mijlocul covorului, în vreme ce lumina dansa peste 
munţii de afară, şi închise ochii. 

Jos, în grădină, crengile merilor se legănau în vânt, cursele 
de vise şi plasele de blesteme ciocnindu-se şi zornăâind... 

— Să mă văd, zise ea. 

Lumea amuţi, cufundându-se într-o tăcere deplină. Nu mai 
făcuse aşa până atunci. Dar Tiffany se furişă în vârful 
picioarelor până când ştiu că era în faţa ei înseşi, şi deschise 
ochii... 

Se văzu acolo, văzu şi pălăria, la fel de limpede ca 
întotdeauna... 


101 


Iar imaginea lui Tiffany de dedesubt, o fată într-o rochie 
verde, deschise ochii, îi zâmbi şi zise: 

— Noi te vedem. Acum, noi suntem tu. 

Tiffany încercă să strige „Să nu mă mai văd!”, dar nu mai 
era nicio gură care să strige... 

Fulgerul lovi undeva în apropiere. Fereastra se deschise 
brusc. Flacăra lumânării se lungi într-un izvor de lumină, apoi 
îşi dădu duhul. 

Și apoi rămase numai întunericul şi târâitul ploii. 


102 


Capitolul 6 
Prisăcarul 


Tunetele se rostogoleau deasupra Cretei. 

Jeannie deschise cu grijă pachetul pe care i-l dăduse mama 
ei, în ziua în care părăsise tumulul din Lacul Lung. Era un dar 
tradiţional, unul pe care îl primea orice matcă tânără când pleca 
de acasă, pentru totdeauna. Mătcile nu se mai puteau întoarce 
niciodată acasă. Mătcile erau casa. 

Darul era acesta: amintirea. 

În săculeţ era un triunghi de piele de oaie tăbăcită, trei 
ţăruşi de lemn, un capăt de sfoară împletit din fire de urzici, o 
ploscă mică de piele şi un ciocan. 

Ştia ce să facă, pentru că o văzuse pe mama ei făcând-o, în 
mai multe rânduri. Ciocanul era folosit ca să bată ţăruşii în jurul 
focului mocnit. Sfoara folosea la a lega cele trei colţuri ale 
triunghiului de piele de ţăruşi, astfel încât să atârne la mijloc, 
destul cât să ţină o găletuşă cu apă, pe care Jeannie o scosese 
cu mâinile ei din fântâna adâncă. 

Îngenunche şi aşteptă până când apa, foarte încet, începu să 
treacă prin piele, apoi aţâţă focul. 

Îşi dădea seama de toţi ochii Fulgerilor aţintiţi asupra ei din 
umbrele galeriilor din jur şi de deasupra. Niciunul nu s-ar fi 
apropiat când ea îşi fierbea căldarea. Mai degrabă şi-ar fi tăiat 
picioarele cu mâna lor. Asta era mișmaş pur. 

Dar, în realitate, exact asta fusese o căldare, demult, în 
zilele de dinainte ca omul să înceapă să lucreze bronzul sau să 
toarne fierul. Părea magie. Se presupunea că e magie. Dacă 
ştiai însă trucul, puteai vedea cum căldarea avea să fiarbă până 
la ultima picătură, mai înainte ca pielea să ia foc. 

Când apa din piele începu să scoată aburi, ea stropi focul, 
stingându-l, şi turnă în apă conţinutul micii ploşti, în care se afla 
apă din căldarea mamei sale. Aşa se făcea dintotdeauna, din 
mamă în fiică, de la începutul începuturilor. 

Jeannie aşteptă până când căldarea se mai răci, apoi luă o 
cană, o umplu şi o bău. Se auzi un suspin dinspre Fulgerii din 
umbră. 


103 


Se întinse pe spate şi închise ochii, aşteptând. Nu se 
întâmplă nimic, în afară de faptul că tunetul făcu pământul să se 
cutremure, iar fulgerul prefăcu lumea în alb-negru. 

Şi apoi, atât de blând încât aproape că se întâmplă mai 
înainte să-şi dea ea seama că începuse să se întâmple, trecutul o 
învălui. Acolo, în jurul ei, erau toate bătrânele mătci, începând 
cu mama ei, apoi bunicele ei, mamele lor... şi tot aşa, înapoi pe 
fir, până când nu mai era niciuna de care să-şi mai amintească... 
o singură mare amintire, purtată o vreme de mai multe, 
ponosită şi înceţoşată pe alocuri, dar bătrână ca un munte. 

Însă toţi Fulgerii ştiau lucrul acesta. Şi numai matca ştia 
despre adevărata taină, care era următoarea: fluviul amintirii nu 
era un fluviu, era o mare. 

Mătcile încă nenăscute aveau să-şi amintească şi ele, într-o 
bună zi. In nopţile care aveau să vină, aveau să stea şi ele 
întinse lângă căldarea lor şi să devină, pentru câteva minute, o 
parte din eterna mare. Ascultând mătcile nenăscute amintindu- 
şi trecutul lor, îţi aminteai viitorul tău... 

Îţi trebuia pricepere să desluşeşti toate acele glasuri slabe, 
iar Jeannie încă nu le desluşise pe toate, dar ceva era acolo. 

Când fulgerul prefăcu lumea din nou în alb-negru, se ridică 
drept în picioare. 

— A găsit-o, şopti ea... O, biata micuță! 


Ploaia udase tot covorul când Tiffany se trezi. Lumina udă a 
zilei se revărsa în odaie. 

Se ridică şi închise fereastra. Câteva frunze pătrunseseră 
înăuntru. 

O-K. 

Nu fusese un vis. Era sigură de asta. Se întâmplase ceva... 
ciudat. Avea furnicături în vârful degetelor. Se simţea... altfel. 
Deşi, acum că primise întreaga rezervă, nu era neplăcut. Nu. 
Noaptea trecută se simţise groaznic, dar acum, acum se 
simţea... plină de viaţă. 

De fapt, se simţea fericită. Avea să preia comanda. Avea să 
preia controlul asupra vieţii ei. Ridică-te şi pleacă devenise m- 
am ridicat şi am venit. 

Rochia verde era mototolită şi chiar avea nevoie de apă şi 
săpun. Avea s-o îmbrace pe cea veche, albastră, din scrin, însă, 
într-un fel, nu i se părea potrivit s-o poarte acum. Trebuia să se 
descurce cu cea verde până când avea să-şi facă rost de-o alta. 


104 


Se duse să-şi încalţe ghetele, dar se opri şi se uită lung la 
ele. 

Pur şi simplu nu se potriveau, nu acum. Le scoase pe cele 
noi şi lucioase din valiză şi le încălţă. 

Descoperi că ambele Miss Poloboc ieşiseră afară, în grădina 
udă, în cămăşile lor de noapte, culegând triste bucăţile de plase 
de vise şi merele căzute. Multe dintre ornamentele de grădină 
fuseseră zdrobite, deşi gnomii rânjind nebuneşte scăpaseră, din 
nefericire, de la distrugere. 

Miss Poloboc îşi dădu la o parte părul dintr-o pereche de 
ochi şi zise: 

— Foarte, foarte ciudat. Toate plasele de vise par să fi 
explodat. Chiar şi pietrele neînsemnate sunt aruncate! Ai 
observat ceva? 

— Nu, Miss Poloboc, zise Tiffany, slab. 

— Şi toate mrejele vechi din atelier sunt bucățele! Vreau să 
spun, erau de fapt numai ornamentale şi nu le mai rămăsese 
nicio putere, dar ceva cu adevărat ciudat trebuie să se fi 
întâmplat. 

Amândouă îi aruncară lui Tiffany o privire pe care Miss 
Poloboc o credea, probabil, foarte abilă şi vicleană, dar care o 
făcu să arate puţin nesănătoasă. 

— Furtuna mi se pare efectul unei magii. Presupun că voi, 
fetele, n-aţi făcut ceva... ciudat noaptea trecută, nu-i aşa, draga 
mea? zise ea. 

— Nu, Miss Poloboc. După părerea mea au fost doar 
prostioare. 

— Pentru că, vezi tu, Oswald se pare că a plecat, zise Miss 
Poloboc. E foarte sensibil la ambient... 

Îi luă un moment lui Tiffany ca să înţeleagă despre ce 
vorbea. Apoi zise: 

— Dar întotdeauna era aici! 

— Da, de când ţin eu minte! întări Miss Poloboc. 

— Ai încercat să pui o lingură în sertarul cuţitelor? 

— Da, bineînţeles! Nici măcar un zăngănit! 

— Ai lăsat să cadă un cotor de măr? El întotdeauna... 

— Ăsta a fost primul lucru pe care l-am încercat! 

— Dar figura cu sarea şi zahărul? 

Miss Poloboc şovăi. 

— Păi, nu... Se însenină deodată. Chiar îi place asta, aşa că-i 
musai să se manifeste, nu? 


105 


Tiffany scoase marele sac de sare şi un altul, de zahăr, şi le 
răsturnă pe amândouă într-un vas. Apoi amestecă micile cristale 
albe cu mâna ei. 

Ea descoperise că asta era o metodă ideală ca să-l ţină 
ocupat pe Oswald cât găteau ele. Să aleagă firele de sare de 
cele de zahăr şi să le pună înapoi în sacii potriviti îi putea lua o 
întreagă fericită după-amiază. Dar acum amestecul rămase nea- 
tins, neoswaldat. 

— Oh, ei bine... o să-l caut prin casă, zise Miss Poloboc, de 
parcă aceasta ar fi fost o bună metodă de a descoperi o 
persoană invizibilă. Tu du-te şi vezi pe la capre, vrei? Şi apoi o 
să încercăm să ne amintim cum se spală vasele! 

Tiffany dădu drumul caprelor din şopron. De obicei, Meg 
cea Neagră numaidecât venea şi se aşeza pe platforma de muls, 
aruncându-i o privire plină de speranţe, de parcă i-ar fi spus: M- 
am gândit să-ţi fac o nouă figură. 

Dar astăzi nu. Când Tiffany se uită înăuntrul şopronului, 
caprele stăteau îngrămădite una într-alta, în întuneric, în 
celălalt capăt al şopronului. Erau cuprinse de panică, nările le 
fremătau şi fugiră care-ncotro când se apropie de ele, dar izbuti 
s-o apuce pe Meg cea Neagră de lanţul de la gât. Capra se zbătu 
şi se luptă cu ea, în timp ce-o târî afară, spre locul de muls. 
Urcă pe platformă pentru că n-avu de ales decât asta sau a-i fi 
smuls capul din umeri, apoi rămase acolo fornăind şi zbierând. _ 

Tiffany se uită atent la capră. Simţi furnicături în oase. Íi 
venea să... facă diverse lucruri, să urce pe cel mai înalt munte, 
să se arunce în cer, să alerge în jurul lumii. Şi se gândi: Asta-i o 
prostie. În fiecare zi încep cu o bătălie a minţii cu un animal! 

Ei bine, ia să-i arătăm noi creaturii ăsteia cine-i şeful... 

Ridică de jos mătura care era folosită la făcut curăţenie în 
şopronul de muls. Ochii alungiţi ai lui Meg cea Neagră se 
căscară larg de frică şi zbang! mătura lovi. 

Nimeri în scăunelul de muls. Tiffany nu avusese intenţia să 
rateze. Voise să-i dea lui Meg bătaia pe care animalul o merita 
din plin, dar, nu ştiu cum, coada i se răsucise în mână. O ridică 
din nou, dar privirea din ochii ei şi lovitura de adineauri, din 
lemn, îşi făcuseră efectul. Meg se ghemui de frică. 

— Gata cu joaca! şuieră Tiffany, lăsând mătura jos. 

Capra rămase nemişcată, înlemnită. Tiffany o mulse, duse 
ciubărul în lăptărie, îl cântări, scrise greutatea cu cretă pe 
tăbliţa de lângă uşă şi turnă laptele într-un bidon mare. 


106 


Celelalte capre erau aproape la fel de zurbagii, dar o turmă 
învaţă repede. 

Împreună, dădură trei galoane, ceea ce era foarte puţin 
pentru zece capre. Tiffany scrise totalul acesta cu cretă, fără 
entuziasm, şi rămase uitându-se la cifre, jucându-se cu creta în 
mână. Care să fi fost problema? Ieri, avusese capul plin cu 
planuri pentru brânzeturi experimentale, dar acum brânza i se 
părea plicticoasă. 

De ce se afla ea aici, îndeplinind corvezi prosteşti, ajutând 
oamenii prea proşti ca să se ajute singuri? Când ea ar fi putut 
face... orice! 

Privi în jos, la masa de lemn rindeluit. 


Cineva scrisese pe lemn cu creta. Iar bucata de cretă se afla 
încă în mâna ei... 

— Suspicia a venit să te vadă, draga mea, zise Miss Poloboc, 
în spatele ei. 

Tiffany împinse repede un ciubăr peste cuvinte şi se 
întoarse, cu un aer vinovat. 

— Ce? zise ea. De ce? 

— Doar să vadă dacă te simţi bine, cred, zise Miss Poloboc, 
uitându-se la Tiffany cu atenţie. 

Fata bondoacă stătea, foarte nervoasă, pe treptele de la 
intrare, cu pălăria ei ţuguiată în mâini. 

— Hm, m-am gândit că s-ar cuveni să-ţi fac o vizită, hm, să 
văd ce mai faci..., îngăimă ea, uitându-se ţintă la ghetele lui 
Tiffany. Hm, nu cred că a vrut careva cu adevărat să fie 
răutăcioasă... 

— Nu eşti prea deşteaptă, dar eşti prea grasă, zise Tiffany. 
Se uită fix la faţa rotundă şi trandafirie pentru o clipă şi ştiu 


107 


lucruri. Şi încă mai ai un ursuleţ de pluş ajuta-mă şi crezi în 
zâne. 

Trânti uşa, se întoarse în lăptărie şi se uită la vasele cu lapte 
proaspăt şi covăsit de parcă atunci le-ar fi văzut pentru prima 
oară. . 

Bună la brânză. Asta era unul din lucrurile pe care toată 
lumea şi-l amintea despre ea: Tiffany Suferind, păr brun, bună 
la brânză. Dar acum lăptăria i se părea cu totul nepotrivită şi 
nefamiliară. 

Scrâşni din dinți. Bună la brânză. Oare asta voia ea cu 
adevărat să fie? Dintre toate cele care puteau să fie oamenii pe 
lume, oare ea voia să fie cunoscută doar ca o persoană de 
nădejde şi să aibă în jur doar lapte stricat? Oare chiar voia să-şi 
petreacă toată ziua frecând podelele, spălând găleți şi farfurii 
şi... şi... şi sârma asta ciudată de colea... 

„„cuţit de brânză... 

„„cuţitul ăsta de brânză? Oare voia ca toată viaţa ei să... 

Stai puţin... 

— Cine-i acolo? întrebă Tiffany. A zis cineva adineauri „cuţit 
de brânză”? 

Scrută cu atenţie prin încăpere, de parcă ar fi putut fi 
cineva ascuns în spatele legăturilor de ierburi uscate. Nu se 
putea să fi fost Oswald. Oswald plecase şi, în orice caz, el nu 
vorbea niciodată. 

Tiffany ridică ciubărul, scuipă în palmă şi şterse cuvintele 
scrise cu cretă: 


i 


< z E” 


Ajută-mă 


Încercă să le şteargă. Dar mâna ei se încleştă de marginea 
mesei şi se ţinu zdravăn, oricât trase ea. Bătu prin aer cu mâna 
stângă, reuşind să dărâme o găleată cu lapte, care se vărsă 
peste litere... iar mâna ei dreaptă se descleştă imediat. 

Uşa se deschisese larg. Ambele Miss Poloboc erau acolo. 
Când ea se aduna strâns ca acum, stând umăr la umăr, însemna 
că are ceva important de spus: 


108 


— Trebuie să-ţi spun, Tiffany, că după părerea mea... 

— „te-ai purtat urât cu Suspicia... 

— ...adineauri. A plecat plângând. 

Se uită mai bine la faţa lui Tiffany. 

— Te simţi bine, copilă? 

Tiffany ridică din umeri. 

— Ăăă... da. Bine. Doar un pic cam ciudat. Am auzit o voce 
în capul meu. Acum s-a dus. 

Miss Poloboc se uită la ea cu capetele plecate într-o parte, 
dreptul şi stângul în direcţii diferite. 

— Dacă eşti tu sigură, fie. Mă duc să mă schimb. Ar fi bine 
să plecăm cât mai repede. Avem multe de făcut, astăzi. 

— Multe de făcut, zise Tiffany, cu voce stinsă. 

— Păi, da. E o dată piciorul lui Plicinuia, şi trebuie să mă 
duc să văd şi copilul bolnav al Furiei, şi e o săptămână de când 
l-am vizitat pe Ursuzache Străfund, şi, ia să vedem, domnul 
Fluierar are țânțari iarăşi, şi ar fi bine să prind un moment să 
schimb o vorbă cu doamna Pantă... apoi e de gătit prânzul 
pentru domnul Ţesător, şi cred că va trebui să-l fac aici şi-apoi 
să dau fuga să i-l duc, şi, bineînţeles, doamna Ferestruică e gata 
să nască şi, suspină ea, la fel şi domnişoara Oiştengard, din 
nou... O să fie o zi plină. E chiar greu să le faci faţă tuturor, 
chiar e greu. 

Tiffany gândi: Femeie neghioabă, stând acolo şi arătându-te 
îngrijorată pentru că n-ai destul timp să le dai oamenilor tot ce- 
ţi cer! Crezi c-o să le poţi da vreodată destul ajutor? Oameni 
lacomi, leneşi şi proşti, mereu în nevoie, tot timpul! Copilul lui 
Ursuzache? Coana Ursuzache are unsprezece copii! Cine i-ar 
simţi lipsa unuia? 

Domnul 'Ţesător e mort deja! Numai că nu vrea să se ducă! 
Crezi că-ţi sunt recunoscători, dar tot ce fac e să se asigure că 
mai vii pe la ei! Asta nu-i recunoştinţă, e doar poliţă de 
asigurare! 

Gândul făcu o parte din ea să se cutremure, dar se 
dezlănţuise şi se aprinsese acolo, în capul ei, fremătând de poftă 
să-i scape din gură. 

— Trebuie să fac un pic de ordine pe aici, bolborosi ea. 

— Oh, pot s-o fac eu, cât suntem plecate, zise Miss Poloboc 
cu voioşie. Haide, să zâmbim! Sunt multe de făcut! 

Intotdeauna au fost multe de făcut, bombăni Tiffany în capul 
ei, în timp ce se târa în urma lui Miss Poloboc, către primul sat. 


109 


Multe şi mărunte. Şi niciodată nu se simţea nicio îmbunătăţire. 
Nevoia n-avea sfârşit. 

Merseră de la o colibă mizerabilă şi urât mirositoare la alta, 
ajutând oameni prea bătuţi în cap să folosească săpunul, bând 
ceai din căni ciobite, bârfind cu babe având mai puţini dinţi în 
gură decât degete la picioare. O făceau să se simtă bolnavă. 

Era o zi senină, dar i se păru că se întunecă, în timp ce 
mergeau mai departe. Simţământul era ca un tunet de furtună 
în interiorul capului ei. 

Apoi începură coşmarurile de zi. Tocmai dădea o mână de 
ajutor la prinsul în aţele al braţului unui copil neghiob care şi-l 
rupsese, când îşi ridică privirile şi îşi văzu chipul în geamul 
ferestrei colibei. 

Era un tigru, cu colţi uriaşi. 

Ţipă şi se ridică-n picioare. 

— Oh, ai grijă, zise Miss Poloboc şi atunci îi văzu faţa. S-a 
întâmplat ceva? întrebă ea. 

— Eu... eu... m-a muşcat ceva! minţi Tiffany. Asta era o 
scuză sigură în locuri ca acestea. 

Puricii îi ciupeau pe şobolani, iar şobolanii îi muşcau pe 
copii. 

Izbuti să iasă afară, la lumina zilei, cu capul vuindu-i. Miss 
Poloboc ieşi la vreo câteva minute după aceea şi o găsi 
sprijinindu-se de perete, tremurând. 

— Arăţi îngrozitor, zise ea. 

— Ferigi! zise Tiffany. Peste tot! Ferigi mari! Şi lighioane 
uriaşe, ca nişte vaci făcute din şopârle! li dărui un zâmbet larg, 
lipsit de veselie, lui Miss Poloboc, care făcu un pas înapoi. Poţi 
să le mănânci! Clipi des. Ce se întâmplă? şopti ea. 

— Nu ştiu, dar o să cobor imediat aici, în clipa asta, ca să te 
iau, zise Miss Poloboc. Sunt călare pe mătură, acum! 

— Au râs de mine când am spus că aş putea să prind una cu 
laţul. Ei bine, cine râde acum, răspunde-mi, ai? 

Expresia de îngrijorare a lui Miss Poloboc se prefăcu într- 
una ce aducea a panică. 

— Asta n-a mai sunat ca vocea ta. A sunat ca vocea unui 
bărbat. Te simți bine? 

— Mă simt... aglomerată, murmură Tiffany. 

— Aglomerată? repetă Miss Poloboc. 

— Amintiri... ciudate... ajuta-mă... 


110 


Tiffany se uită la braţul ei. Era acoperit cu solzi. Acum era 
acoperit cu păr. Acum era neted şi negru, şi ţinea... 

— Un sandvici cu scorpion? zise ea. 

— Mă mai auzi? întrebă Miss Poloboc, vocea venindu-i de la 
mare depărtare. Delirezi. Eşti sigură că voi, fetele, nu v-aţi jucat 
cu poţiunile sau ceva de soiul ăsta? 

Coada de mătură pică din cer şi cealaltă parte din Miss 
Poloboc aproape căzu de pe ea. Fără vreo vorbă, ambele Miss 
Poloboc o suiră pe Tiffany pe mătură şi o parte din Miss Poloboc 
se sui în spatele ei. 

Zborul înapoi până la colibă n-a durat prea mult. Tiffany 
zbura cu mintea plină de vată fierbinte şi nu era deloc dumirită 
de locul unde se afla, cu toate că trupul ei ştiu şi vomită din nou. 

Miss Poloboc o ajută să se dea jos de pe coada de mătură şi 
o aşeză pe banca din grădină, imediat lângă uşa colibei. 

— Acum, aşteaptă puţin aici, zise Miss Poloboc, care în 
cazuri de urgenţă vorbea neîncetat şi folosea cuvântul „puţin” 
foarte des, pentru că e un cuvânt liniştitor, şi eu o să-ţi aduc 
puţin ceva de băut şi apoi o să vedem puţin care-i problema... 
Urmă o pauză şi apoi torentul de cuvinte ieşi din nou din casă, 
aducând-o şi pe Miss Poloboc în urma sa... şi o să verific puţin... 
lucrurile. Bea puţin din asta, te rog! 

Tiffany bău apa şi, cu colţul ochiului, o văzu pe Miss Poloboc 
împletind aţele în jurul unui ou. Incerca să facă o mreajă fără să 
observe Tiffany. 

Imagini ciudate pluteau prin mintea lui Tiffany. Erau 
frânturi de voci, cioburi de amintiri... şi o voce slabă, care era a 
ei înseşi, firavă, temătoare şi din ce în ce mai stinsă: 

Tu nu eşti eu. Tu doar îţi închipui că eşti. Să mă ajute 
cineva! 

— Aşa, zise Miss Poloboc, acum hai să vedem puţin ce 
putem vedea... 

Mreaja explodă, nu doar în bucăţi, ci în foc şi fum. 

— Oh, Tiffany, zise Miss Poloboc, împrăştiind fumul 
înnebunită, cu mâna. Eşti bine? 

Tiffany se ridică încet în picioare. Lui Miss Poloboc i se păru 
puţin mai înaltă decât şi-o amintea. 

— Da, cred că da, zise Tiffany. Cred că am fost total 
anapoda, dar acum sunt bine. Şi mi-am pierdut timpul, Miss 
Poloboc. 

— Ce...? începu Miss Poloboc. 


111 


Tiffany îndreptă un deget către ea. 

— Ştiu de ce a trebuit să părăseşti circul, Miss Poloboc, zise 
ea. A fost ceva în legătură cu clovnul Floppo, scara ascunsă şi 
nişte cremă de ouă... 

Miss Poloboc se albi la faţă. 

— Cum se poate să ştii asta? 

— Doar uitându-mă la dumneata! zise Tiffany, împingând-o 
şi trecând pe lângă ea, în lăptărie. Uită-te aici, Miss Poloboc! 

Întinse un deget. O lingură de lemn se ridică la un inch 
deasupra mesei. Apoi începu să se rotească, din ce în ce mai 
repede, până când, cu un pârâit, se sparse în aşchii mărunte, 
care străbătură, în vârtej, toată încăperea. 

— Şi pot să fac asta! strigă Tiffany. 

Apucă un vas de lapte covăsit, îl răsturnă pe masă şi flutură 
mâna spre el. Laptele se transformă în brânză. 

— Ei, uite aşa ar trebui să fie făcutul brânzei! zise ea. Când 
mă gândesc că am pierdut prosteşte ani de-a rândul ca să învăţ 
calea trudnică! Aşa face o vrăjitoare adevărată! Noi de ce ne 
târâm prin noroi, Miss Poloboc? De ce mergem de colo-colo cu 
ierburi şi bandajăm picioarele urât mirositoare ale bătrânilor? 
De ce suntem plătite cu ouă şi prăjituri furate? Anagrama e la 
fel de stupidă ca o găină, dar până şi ea vede că e greşit. De ce 
nu folosim noi magia? De ce îţi este atât de frică? 

Miss Poloboc încercă să zâmbească. 

— Tiffany, dragă, toate trecem prin asta, zise ea, iar vocea îi 
tremura. Deşi nu atât de... exploziv, ca tine, trebuie s-o 
recunosc. lar răspunsul este... ei bine, e periculos. 

— Da, dar asta e ce spun oamenii întotdeauna ca să sperie 
copiii, zise Tiffany. Avem poveşti spuse de alţii ca să ne sperie, 
să ne ţină speriaţi! Nu te duce în pădurea mare şi rea ajuta-mă 
pentru că e plină de lucruri înspăimântătoare, asta ni se spune. 
Dar, în realitate, pădurea mare şi rea ar trebui să fie speriată de 
noi! Plec de aici! 

— Cred că asta ar fi o idee bună, zise Miss Poloboc, cu 
jumătate de gură. Până înveţi să te porti. 

— Eu nu trebuie să fac lucrurile cum le faci tu, rânji Tiffany 
dispreţuitor, trântind uşa în urma ei. 

Mătura cu coadă a lui Miss Poloboc era sprijinită de perete, 
la câţiva paşi mai încolo. Tiffany se opri şi se uită la ea, cu 
mintea clocotind. 


112 


Încercă să se ţină la distanţă de ea. Miss Poloboc o 
ademenise să facă un zbor de încercare, cu Tiffany ţinându-se 
strâns de mătură cu mâinile şi picioarele, în vreme ce ambele 
Miss Poloboc fugeau pe lângă ea, ţinând de frânghii şi scoțând 
chiote încurajatoare. Se opriseră când Tiffany vomitase a patra 
oară. 

Ei bine, asta fusese atunci! 

Înşfăcă mătura, îşi aruncă un picior peste coada ei - şi 
descoperi că piciorul de sprijin rămânea lipit de pământ de 
parc-ar fi fost bătut în cuie. Mătura cu coadă se răsucea în loc 
nebuneşte, în timp ce ea încerca să ridice piciorul şi, când ghea- 
ta în sfârşit se desprinse de la pământ, se răsturnă, astfel încât 
Tiffany se trezi cu capul în jos. Asta nu era cea mai confortabilă 
poziţie în care să-ţi faci o măreaţă ieşire din scenă. 

Zise, calmă: 

— N-am să mă învăţ eu cu tine, ci tuo să te înveţi cu mine. 
Altminteri, lecţia următoare va include un topor! 

Mătura se întoarse în poziţie normală şi apoi se ridică uşor. 

— Aşa, zise Tiffany. 

Nu mai simţi nicio teamă, de data asta. Doar nerăbdare. 
Pământul care se-ndepărta vertiginos sub picioarele ei n-o mai 
îngrijora câtuşi de puţin. 

Dacă el n-ar fi avut prevederea să stea departe de ea, ea l-ar 
fi lovit... 


În vreme ce mătura se îndepărta, în iarba înaltă din grădină 
se porniră nişte şoapte. A 

— Ah, am ajuns prea târziu, Fură. Ala a fozt prizăcarul, el a 
fozt. _ 

— Da, dar aţi văzut ce-a făcut picioru” ăla? Incă n-a dovedit- 
o - cotoroanţa noastră e pe undeva pe acolo! Se luptă cu el! Nu 
poa’ să învingă până când nu pune stăpânire şi pe ultima 
fărâmiţă dân ea. Wullie, vrei să nu mai încerci să şterpeleşti 
merele alea? 

— Mă doare-n suflet că trebuie să spui asta, Fură, dar 
nimenea nu poa’ să se lupte c-un prizăcar. li ca şi cum te-ai 
lupta cu tine. Cu cât te lupti, cu atât te ia mai mult în stăpânire. 
Și când te-a înhățat dă tot... 

— Mai tacă-ţi spurcata aia dă gură că faci muşiță, Mare Yan! 
Asta n-o ză ze-ntâmple... 

— Crivens! Vine cotoroanța a mare! 


113 


Jumătate de Miss Poloboc ieşi în grădina devastată. 

Se uită în sus, la mătura cu coadă care se îndepărta, 
clătinând din cap. 

Wullie Flaimuc rămăsese descoperit, în câmp deschis, unde 
încerca să smulgă dintre crengi un măr căzut pe jos. Se întoarse 
s-o şteargă şi s-ar fi făcut nevăzut, dacă n-ar fi intrat drept într- 
un pitic de grădină ceramic. Fu aruncat înapoi, năucit, şi se 
clătină complet scăpat de sub control, încercând să se 
concentreze asupra mutrei uriaşe, grăsane şi cu obrajii purpurii 
din faţa lui. Era mult prea furios ca să mai audă declicul porţii 
grădinii şi zgomotul uşor al paşilor care se apropiau. 

Când vine vorba să aleagă între a fugi şi a se bate, un 
Fulger nu se gândeşte de două ori. Nu gândeşte deloc. 

— La ce rânjeşti, amice? întrebă el. Oh, da, te crezi ăl mai 
tare, ai, numa’ pen'că ai o undiţă? 

Apucă o ureche ascuţită şi roz în fiecare mână şi îşi repezi 
capul în ceea ce se dovedi a fi un nas de ceramică destul de dur. 
Se sparse totuşi în bucăţi, cum tind să facă obiectele în 
circumstanţe ca acestea, dar îl opri pe omuleţ şi-l făcu să se 
împleticească în cercuri. 

Prea târziu o văzu pe Miss Poloboc îndreptându-se către el, 
din pragul uşii. Se întoarse să fugă, picând drept în braţele lui... 
Miss Poloboc. 

Degetele ei se strânseră în jurul lui. 

— Sunt o vrăjitoare, ştii, zise ea. Şi dacă nu încetezi să te 
mai zbaţi chiar în clipa asta, o să te supun la cea mai crâncenă 
tortură. Ştii ce-i aia? 

Wullie Flaimuc clătină din cap îngrozit. Lungii ani de 
acrobatii îi dăduseră lui Miss Poloboc o forţă de a strânge cu o 
mână ca de oţel. Jos, în iarba înaltă, restul Fulgerilor trăgeau cu 
urechea, gata să plesnească de încordare. 

Miss Poloboc îl aduse mai aproape de gura ei. 

— O să-ţi dau drumul chiar acum, fără să te las să guşti 
nimic din licoarea cu malţ de douăzeci de ani vechime a lui 
MacAbru, pe care o am în dulapul de vase, zise ea. 

Fură Peoricine sări în picioare. 

— Ah, crivens, doamnă, să-ţi râzi aşa dă bietul om! N-ai 
strop dă milă-n tine? strigă el. Eşti o cotoroanţă crudă, într- 
adevăr... Se opri. Miss Poloboc zâmbea. Fură Peoricine se uită 
în jur, îşi aruncă sabia la pământ şi zise: Ah, crivens! 


114 


Nac Mac Fulgerii respectă vrăjitoarele, chiar dacă le 
numesc cotoroanţe. lar aceasta de acum le aduse afară o pâine 
mare şi o sticlă plină cu whisky, punându-le pe masă, drept 
trataţie. Nu puteai să nu respecţi pe cineva ca ea. 

— Bineînţeles, am auzit de voi, şi Miss Tick a pomenit de 
voi, zise ea, privindu-i cum mănâncă, ceea ce nu era uşor de 
făcut. Dar întotdeauna am crezut că sunteţi doar un mit. 

— Aha, păi, o ză rămânem aşa, dacă nu te superi, zise Fură 
Peoricine şi râgâi. E ş-aşa dăstul dă rău cu arhi-ologii oameni, 
care ţin morţiş să ne sape în tumule, ca să nu le mai punem la 
socoteală pe doamnele dă folclor care vor să ne pună-n picturi şi 
celelalte. 

— Şi voi aveţi grijă de ferma lui Tiffany, domnule Fură 
Peoricine? 

— Aha, asta facem, şi nu cerem nicio plată, zise Fură 
Peoricine cu fermitate. 

— Aha, nu lom decât vr'o câteva ouşoare, ceva fructe, 
bulendre vechi şi..., începu Wullie Flaimuc. 

Fură îi aruncă o privire. 

— Ăăă... a fozt una dintre dăţile-alea când n-ar fi trebuit să 
deschid gura asta mare şi slinoas'a mea? întrebă Wullie. 

— Deah. A fozt, zise Fură. Se întoarse din nou către cele 
două Miss Poloboc. Poate că mai lom câte ceva dân ciup- 
păţeniile care zac prin... 

— „prin dulapurile încuiate şi altele d'astea..., adăugă 
Wullie Flaimuc fericit. 

— ...dar nu lipseşte una, şi noi ţinem un ochi pă oi, în contu’ 
ăstora, zise Fură, fulgerându-l cu privirea pe fratele său. 

— Puteţi vedea marea de acolo? întrebă Miss Poloboc, 
intrată în starea de generală buimăceală în care cădea mai toată 
lumea când vorbea cu Fulgerii. 

— Fură Peoricine se referă la oi”, zise Groaznicu' Scoţiduş 
Billy. 

Gonnaglobarzii ştiu ceva mai multe despre limbă. 

— Deah, aşa am zis şi io, oi, zise Fură Peoricine. Oricum... 
deah, îi păzim ferma. Ea e cotoroanţa dealurilor noaztre, ca şi 
Buni a ei. Adăugă, cu mândrie: Prin ea dealurile ştiu că sunt vii. 

— Şi un prisăcar €...? 

Fură şovăi. 


% Din nou omonimia sheep (oaie) - ship (corabie). 
115 


— Nu ştiu bine cum îi spun cotoroanţele, zise el. Groaznicu' 
Scoţiduş Billy, tu ştii vorbele alea lungi ale lor. 

Billy înghiţi în sec. 

— Există vechi poeme, doamnă. E ca o... o minte fără corp, 
cu excepţia că nu gândeşte. Unii zic că nu-i altceva decât frică, 
şi că nu moare niciodată. Şi ceea ce face... Micuța lui faţă se 
boti. E ca lucrurile alea dă le iei dă la oi, hotărî el. 

Fulgerii care nu mâncau sau beau îi săriră în ajutor. 

— Coarne? 

— Lână? 

— Cozi? 

— Picioare? 

— Scaun? 

Asta fusese Wullie Flaimuc. 

— Căpuşele oilor, zise Billy, gânditor. 

— Un parazit, adică? zise Miss Poloboc. 

— Deah, ăst-ar putea fi cuvântu', zise Billy. Se strecoară 
înăuntru, ştii. Caută oameni cu putere şi tărie. Regi, ştii, 
magicieni, căpetenii. Se zice că odinioară, demult, “nainte d-a fi 
fozt oameni p-aci, locuiau în sălbăticiuni. Ale mai puternice 
sălbăticiuni, ştii, ăle cu ăi mai mari şi mai mari dinţi. Şi când te 
găseşte, pândeşte o ocazie să intre în capu” tău şi să devie tu. 

Fulgerii rămaseră tăcuţi, cu ochii la Miss Poloboc. 

— Să devină tu? zise ea. 

— Deah. Cu amintirile tale şi toate alea. Numa' că... te 
schimbă şi pă tine. lţi dă o grămadă dă putere, da’ ți-o ia p-a ta 
dă tot, o face a lui. Şi ultima fărâmiţă dân tine care încă este 
tu... ei bine, aia poa' să se tot lupte, da' să prizăreşte şi să 
prizăreşte până când nu mai rămâne nimic şi tu eşti doar o 
amintire... 

Fulgerii le pândeau pe ambele Miss Poloboc. Nu ştiai 
niciodată ce avea să facă o cotoroanţă într-un moment ca ăsta. 

— Magii obişnuiesc să invoce demonii, zise ea. Poate că o 
mai fac şi acum, deşi cred că asta s-a studiat cu vreo 
cincisprezece secole în urmă. Dar cere multă magie. Şi poţi să 
stai de vorbă cu demonii, cred. Şi există nişte reguli. 

— N-am auzit niciodat' dă vreun prizăcar că ar vorbi, zise 
Billy. Sau că ar asculta dă reguli. 

— Dar de ce a ales-o pe Tiffany? zise Miss Poloboc. Ea nu-i 
puternică. 


116 


— Ea are puterea pământului în ea, zise Fură Peoricine 
ferm. Asta-i o putere care vine la nevoie, nu ca să faceţi 
jmecheriile voaztre cu conjura-rea. Am văzut-o noi, doamnă! 

— Dar Tiffany nu face nicio vrajă, zise Miss Poloboc, 
descumpănită. E foarte isteaţă, dar nu poate nici măcar împleti 
o mreajă. Cu siguranţă că vă înşelaţi în privinţa ei. 

— Vreunu' dintre voi, băieţi, a văzut-o pă cotoroanţă făcând 
vreun mişmaş în ultima vreme? întrebă Fură Peoricine. 

Toate capetele se scuturară cu tărie, într-o ploaie de 
mărgele, gândaci, pene şi diverse alte podoabe de păr. 

— Voi o iscodiţi - vreau să spun, aveţi grijă de ea tot timpul? 
zise Miss Poloboc, uşor îngrozită. 

— Oh, deah, zise Fură, dându-şi ifose. Nu în privată, 
bineînţeles. Şi acuma e mai greu în dormitoru' ei, că a astupat o 
grămadă de crăpături, din nu-ş' ce motive. 

— Nu pot să-mi închipui de ce, zise Miss Poloboc cu 
prudenţă. 

— Nici noi, zise Fură. Am socotit c-ar fi dân cauză c-o trage 
curentu'. 

— Da, bănuiesc că de-asta, zise Miss Poloboc. 

— Aşa că, de obicei, intrăm printr-o gaură de şoarece şi ne 
ascundem în vechea ei casă de păpuşi pân' ce-adoarme, zise 
Fură. Nu te mai uita aşa la mine, doamnă, toţi băieţii zunt 
gentlemeni perrrfecţi şi ţin ochii strâns închişi când se-mbracă 
în cămaşa dă noapte. Apoi, unu' păzeşte la fereastra ei, iar altu' 
la uşă. 

— O păziţi de ce anume? 

— Dă orice. 

Pentru o clipă, Miss Poloboc avu în minte imaginea unui 
dormitor tăcut, luminat de razele lunii, în care dormea un copil. 
Văzu, lângă fereastră, în lumina lunii, una dintre siluetele mici 
stând de pază, iar cealaltă în umbră, la uşă. De ce anume o 
păzeau? De orice... 

Şi acum ceva, creatura asta, o luase în stăpânire, iar ea era 
închisă undeva, înăuntru. Dar niciodată nu făcuse ceva magic! 
Ar mai fi putut să înţeleagă dacă ar fi fost una dintre celelalte 
fete, care se pregăteau pe-acolo, prin ţinut, dar... Tiffany? 

Unul dintre Fulgeri ridicase încet o mână. 

— Da? zise ea. 

— Eu sunt, doamnă, Marele Yan. Nu ştiu dacă asta e o 
adevărată învârteală de cotoroanţă, doamnă, zise el nervos, da’ 


117 


eu şi Aproape Marele Angus am văzut-o făcând ceva ciudat dă 
vreo câteva ori, nu, Aproape Mare Angus? Fulgerul de lângă el 
dădu energic din cap, în vreme ce vorbitorul continuă. A fozt 
atunci când şi-a luat rochia nouă şi pălăria nouă... 

— Şi arăta foarte drăguţ, de altfel, zise Aproape Marele 
Angus. 

— Deah, chiar aşa. Da’ s-a îmbrăcat cu ele şi apoi a stat în 
mijlocul odăii şi a zis... ce-a zis, Aproape Mare Angus? 

— „Să mă văz”, zise Aproape Marele Angus dintr-un suflu. 

Miss Poloboc parcă împietrise. Vorbitorul, acum parcă 
regretând puţin că deschisese subiectul acesta, continuă: 

— Apoi, după puţină vreme, i-am auzit dân nou glasul 
zicând: „Să nu mă mai văz”, după care şi-a potrivit pălăria, ştii, 
poate într-un unghi dă-i venea ei mai bine. 

— Oh, vrei să spui că se uita la ea însăşi în ceea ce se 
numeşte o oglindă, zise Miss Poloboc. Asta e un fel de... 

— Ştim bine ce sunt chestiile alea, doamnă, zise Aproape 
Marele Angus. Are şi ea una micuță, foarte crăpată şi murdară. 
Dar nu era bună pentru tot corpul şi ea voia să se vadă cum 
trebuie. 

— Foarte bune dă furat, oglinzile astea, zise Fură Peoricine. 
I-am adus lu’ Jeannie a noaztră una dă argint cu granate pă 
ramă. 

— Şi a zis „Să mă văd”? întrebă Miss Poloboc. 

— Deah, şi “poi „Să nu mă mai văz”, zise Marele Yan. Şi 
între momentele astea două, a stat foarte nemişcată, ca o 
staşuie. 

— S-ar zice că încerca să născocească un soi de vrajă de 
invizibilitate, cugetă Miss Poloboc. Dar nu se procedează aşa, 
bineînţeles. 

— Noi am socotit că doar încerca să-şi arunce vocea, zise 
Aproape Marele Angus. Că aşa suna, de parcă venea din altă 
parte, ştii? Şi Scoţiduş Aiai poate face aşa, dă păcăleală, când 
zuntem la vânătoare. 

— Să-şi arunce vocea? zise Miss Poloboc, încruntându-se. 
De ce credeţi asta? 

— Fiin'că atuncea când a zis ea „Să nu mă mai văz”, a sunat 
de parcă nu venea dinspre ea şi buzele ei nu s-au mişcat. 

Miss Poloboc făcu ochii mari la Fulgeri. Când vorbi, după 
aceea, glasul ei era puţin schimbat. 


118 


— Spuneţi-mi, zise ea, când stătea acolo, nu se mişca deloc, 
deloc? 

— Doar respira foarte uşor, doamnă, zise Marele Yan. 

— Şi ochii ei erau închişi? 

— Da! 

Miss Poloboc începu să respire foarte repede. 

— A ieşit afară din corpul ei! Nu există nicio... 

— „vrăjitoare dintr-o sută care să poată face asta! zise ea. 
E împrumutare, asta e! Şi e mai bun decât orice truc de la circ! 
Înseamnă să-ţi pui... 

— ...mintea în altă parte! Trebuie să... 

— „înveţi cum să te protejezi mai înainte de a încerca 
vreodată asta! lar ea a inventat-o doar pentru că nu avea o 
oglindă? Prostuţa, şi de ce n-a... 

— ...Spus? A ieşit din corpul ei şi l-a lăsat pradă oricui să 
pună stăpânire pe el! Mă întreb ce... 

— „îşi închipuia ea că... 

— „face? 

După o vreme, Fură Peoricine tuşi politicos. 

— Noi zuntem mai tari la întrebări despre bătaie, beţie şi 
furt, mormăi el. Noi n-avem conoştinţele vrăjitorelii. 


119 


Capitolul 7 
Problema lui Brian 


Ceva care îşi zicea Tiffany zbura peste vârfurile copacilor. 

Se credea Tiffany. Işi putea aminti totul - aproape totul - 
despre a fi Tiffany. Arăta ca Tiffany. Ba chiar şi gândea ca 
Tiffany, mai mult sau mai puţin. Avea tot ce-i trebuia ca să fie 
Tiffany... 

...mai puțin pe Tiffany. Mai puțin acea micuță parte din ea 
care era... eu. 

Privea prin ochii ei, încerca să audă cu urechile ei, să 
gândească în creierul ei. 

Un prisăcar îşi ia în stăpânire victima nu prin forță, propriu- 
zis, ci pur şi simplu pătrunzând în orice spaţiu, ca un elefant 
eremit”. Te ia pe sus numai pentru că asta face el, până când e 
peste tot şi nu mai rămâne niciun locşor neocupat... Mai puțin... 

„„tocmai avea o problemă. Zburase prin ea ca o maree a 
întunericului, dar mai era un loc, bine strâns şi pecetluit, care 
încă mai era închis. Dacă ar fi avut creierul unui copac, ar fi fost 
nedumerit. 

Dacă ar fi avut creierul unui om, ar fi fost speriat... 


Tiffany condusese mătura cu coadă pe jos, foarte aproape de 
vârfurile copacilor, şi aterizase fără ezitare în grădina doamnei 
Urechelniţă. Chiar nu era mare scofală, hotărî ea. Trebuia doar 
să vrei să zbori. 

Apoi i se făcu iarăşi rău sau, cel puţin, dădu să i se facă, dar 
de vreme ce vomitase de două ori în văzduh nu-i mai rămăsese 


21 Elefantul eremit din Cumnaibade are o piele foarte subţire, cu 
excepţia celei de pe cap, iar exemplarele cele mai tinere se vor muta 
adesea într-o colibă mică de noroi, când proprietarii acesteia nu sunt 
acasă. Este mult prea timid ca să facă rău cuiva, dar cei mai mulţi 
oameni îşi părăsesc colibele foarte curând după ce vreun elefant s-a 
mutat acolo. Şi asta pentru că el ia coliba şi-o ridică de la pământ, 
cărând-o în spinare prin tot veldtul, aşezând-o peste orice petic de 
iarbă deasă pe care îl găseşte. Din pricina asta, treburile casnice devin 
foarte imprevizibile. Totuşi, un întreg sat de elefanţi eremiţi călătorind 
prin stepă este una dintre cele mai frumoase privelişti de pe continent 
(n.a.). 

120 


prea mult din care să i se facă. Era ridicol! Ei nu-i mai era frică 
de zbor, dar stomacului ei, da! 

Se şterse cu grijă la gură şi privi în jur. 

Aterizase pe o peluză. Auzise despre ele, dar nu văzuse una 
adevărată niciodată până atunci. larbă era pretutindeni în jurul 
casei lui Miss Poloboc, dar aceea era, ei bine, doar iarbă de 
luminiş. Toate celelalte grădini pe care le văzuse foloseau la 
creşterea legumelor, cu eventual doar un mic loc pentru flori, 
dacă gospodina respectivă se dădea în vânt după aşa ceva. O 
peluză însemna că eşti destul de înstărit ca să-ţi permiţi să 
renunti la un spaţiu valoros pe care să cultivi cartofi. 

Peluza avea dungi. 

Tiffany se întoarse către mătura cu coadă şi-i spuse „Stai!”, 
apoi traversă peluza către casă. Era mult mai mare decât coliba 
lui Miss Poloboc, dar, din ceea ce auzise Tiffany, doamna 
Urechelniţă era o mult mai mare vrăjitoare senioară. Ea era, de 
asemenea, măritată cu un magician, cu toate că el nu se mai 
ocupa cu magia, în prezent. Era destul de ciudat, zicea Miss 
Poloboc, dar nu aveai ocazia să întâlneşti prea des un magician 
sărac. 

Bătu la uşă şi aşteptă. 

În portic atârna o plasă de blesteme. Ai crede că o vrăjitoare 
n-are nevoie de astfel de talismane, dar Tiffany bănui că le 
foloseau doar ca ornamente. Mai era şi o mătură cu coadă 
rezemată de perete, şi o stea de argint în cinci colţuri pe uşă. 
Reclama doamnei Urechelniţă. 

Tiffany bătu din nou la uşă, mult mai tare. 

Îi deschise numaidecât o femeie înaltă şi slabă, îmbrăcată 
toată în negru. Dar era un negru foarte bogat, de efect, tot 
numai dantelă şi volane, şi însoţit de mai multe bijuterii de 
argint decât îşi închipuise Tiffany c-ar putea exista. Nu avea 
doar inele pe degete. Unele degete aveau un soi de mănuşi cu 
degetele din argint, făcute să arate ca nişte gheare. Scânteia ai- 
doma cerului noptii. 

Pe cap avea pălăria ţuguiată, spre deosebire de Miss 
Poloboc care n-o purta niciodată când se afla acasă. Era mai 
înaltă decât oricare altă pălărie pe care o văzuse vreodată 
Tiffany. Avea stele pe ea, şi acele de pălărie, de argint, sclipeau. 

Toate acestea ar fi trebuit să-i facă înfăţişarea şi mai 
impresionantă. N-o făcură. Pe de-o parte pentru că era chiar 
prea mult din toate, dar mai ales din pricina doamnei 


121 


Urechelniţă. Avea o faţă lungă şi ascuţită şi sugera foarte 
puternic că ar fi fost gata să se vaite de pisica vecinilor care-i 
tăvălea iarba peluzei. Şi arăta aşa tot timpul. Mai înainte să 
deschidă gura, se uită foarte atent la uşă, ca să vadă dacă 
bătaia puternică a lui Tiffany lăsase vreo urmă. 

— Ei? zise ea, cu semeţie sau cu ceea ce probabil credea ea 
că e semeţie. Sună cam straniu. 

— Binecuvântaţi să fie toţi ai casei tale, zise Tiffany. 

— Ce? A, da. Runele favorabile să lumineze această întâlnire 
a noastră, zise doamna Urechelniţă grăbită. Ei? 

— Am venit s-o văd pe Anagrama, zise Tiffany. 

Era într-adevăr prea mult argint. 

— Oh, eşti una dintre fetele ei? întrebă doamna Urechelniţă. 

— Nu... chiar, zise Tiffany. Lucrez cu Miss Poloboc. 

— Oh, cu ea, zise doamna Urechelniţă, măsurând-o cu 
privirea din cap până-n picioare. Verdele e o culoare 
periculoasă. Cum te numeşti, copilă? 

— Tiffany. 

— Hmm, făcu doamna Urechelniţă, deloc aprobator. Atunci, 
ai face mai bine să intri. Îşi ridică privirile şi scoase un ¢tt! Oh, 
uită-te şi tu! Şi am cumpărat-o de la un târg meşteşugăresc din 
Feliaţi. A fost foarte scumpă! 

Plasa de blesteme atârna în zdrenţe. 

— Nu tu ai făcut asta, nu-i aşa? întrebă doamna Urechelniţă. 

— E prea sus, doamnă Urechelniţă, zise Tiffany. 

— Se pronunţă O-ră-şel-ni-că%, zise doamna Urechelniţă, cu 
răceală. 

— Pardon, doamnă Urechelniţă. 

— Intră. 

Era o casă ciudată. Nu te puteai îndoi că în ea locuieşte o 
vrăjitoare, şi nu doar pentru că toate cadrele de uşă aveau o 
scobitură ca un ţugui înalt, pentru a-i permite pălăriei doamnei 
Urechelniţă să treacă în bună regulă. Miss Poloboc nu avea 
nimic pe pereţi, în afară de afişele de circ, dar doamna 
Urechelniţă avea nişte picturi, cu adevărat mari, pretutindeni, şi 


22 Joc de cuvinte - doamna Urechelniţă spune că numele ei earwig (ure- 

chelniţă) s-ar pronunţa awe (venerație, teamă respectuoasa); autorul s- 

a inspirat probabil din comedia Keeping Up Appearances (Păstrând 

aparențele), unde un personaj feminin snob, foarte asemănător cu 

doamna Urechelniţă, pe nume Hyacinth Bucket (Zambilă Găleată) 

insistă de fiecare dată că numele său se pronunţă „bouquet” (buchet). 
122 


erau toate... vrăjitoreşti. Numeroase seceri de lună şi tinere 
femei cu, sincer vorbind, nu prea multe haine pe ele, şi bărbaţi 
uriaşi cu coarne şi, ooh, nu numai coarne. Erau sori şi luni pe 
dalele pardoselii, iar tavanul încăperii în care fu condusă Tiffany 
era boltit, albastru şi pictat cu stele. Doamna Urechelniţă 
(pronunţat O-ră-şel-ni-că) îi făcu semn spre un jilţ cu picioare de 
grifon şi pernuţe în formă de seceră. 

— Ia loc acolo, zise ea. O să-i spun Anagramei că eşti aici. 
Nu lovi în picioarele jilţului, te rog. 

leşi pe o altă uşă. 

Tiffany se uită în jur - 

- prisăcarul se uită în jur - j 

- şi gândi: Trebuie să fiu cea mai puternică. În momentul în 
care eu o să fiu cea mai puternică, o să fiu în siguranţă. Asta de 
adineauri e slabă. Crede că poţi cumpăra magia. 

— Oh, dar eşti chiar tu, zise o voce tăioasă din spatele ei. 
Fata cu brânza. 

Tiffany se ridică în picioare. 


- prisăcarul stăpânise multe ființe, inclusiv o seamă de 
magicieni, pentru că magicienii caută puterea tot timpul şi 
câteodată îl găsesc, în cercurile lor înșelătoare, nu pe vreun 
demon care să fi fost atât de prost încât să se lase păcălit cu 
ameninţări şi ghicitori, ci pe prisăcarul atât de prost încât nu 
poate fi păcălit în nici un fel. Iar prisăcarul îşi aminti — 


Anagrama bea dintr-un pahar cu lapte. Odată ce-o văzuseşi 
pe doamna Urechelniţă, înţelegeai ceva despre Anagrama. Avea 
aerul că lua notițe despre lumea înconjurătoare ca să 
întocmească o listă cu sugestii de îmbunătăţiri. 

— Salut, zise Tiffany. 

— Bănuiesc că ai venit până aici ca să te rogi să fii primită, 
totuşi, şi tu alături de noi, nu-i aşa? Cred că ai putea fi 
amuzantă. 

— Nu, nu de asta. Dar s-ar putea să te las pe tine să fii 
alături de mine, zise Tiffany. Iţi place laptele ăla? 

Paharul de lapte se prefăcu într-un ghem de spini şi iarbă. 
Anagrama îi dădu drumul jos, grăbită. Când lovi podeaua, 
deveni din nou un pahar cu lapte şi se sparse, împroşcând. 


123 


Tiffany arătă spre tavan. Stelele pictate pâlpâiră orbitor, 
umplând încăperea de lumină. Dar Anagrama se uita lung la 
balta de lapte. 

— Ştii că se spune că puterea vine? întrebă Tiffany, 
mergând în jurul ei. Ei bine, a venit la mine. Vrei să fii prietena 
mea? Sau vrei să fii... în calea mea? Aş curăța laptele ăsta, dac- 
aş fi în locul tău. 

Se concentră. Nu ştia de unde anume îi venise asta, dar 
părea să ştie exact ce să facă. 

Anagrama se ridică vreo câţiva inchi de la podea. Se zbătu 
şi încercă să fugă, dar nu reuşi decât să se învârtă în loc. Spre 
înspăimântătoarea încântare a lui Tiffany, fata izbucni în plâns. 

— Tu ai spus că artrebui să ne folosim puterile, zise Tiffany, 
mergând în jurul ei, în vreme ce Anagrama încerca să se 
elibereze. Tu ai spus că dacă avem darul, oamenii ar trebui să 
afle de el. Eşti o fată cu capul bine înfipt pe umeri. Tiffany se 
aplecă puţin ca să se uite în ochii ei. N-ar fi îngrozitor dacă nu l- 
ai avea bine înfipt? 

Flutură din mână şi prizoniera căzu pe pământ. Dar dacă 
Anagrama era nesuferită, nu era laşă, şi se ridică în picioare cu 
gura deschisă ca să ţipe şi cu o mână în sus... 

— Bagă de seamă, zise Tiffany. Pot s-o fac din nou. 

Anagrama nu era nici stupidă. Îşi lăsă mâna jos şi dădu din 
umeri. 

— Ei bine, ai avut noroc, zise ea printre dinţi. 

— Dar încă mai am nevoie de ajutorul tău, zise Tiffany. 

— De ce-ai avea nevoie de ajutorul meu? zise Anagrama, 
posacă. 

Ne trebuie aliaţi, gândi prisăcarul cu mintea lui Tiffany. Ei 
ne pot apăra. Dacă e nevoie, îi putem sacrifica. Se vor găsi 
întotdeauna alte ființe care să vrea să fie prietene cu cel 
puternic, iar aceasta de aici adoră puterea... 

— Ca să încep cu începutul, zise Tiffany, de unde pot lua o 
rochie ca a ta? 

Anagrama făcu ochii mari. 

— Oh, ai nevoie de Zakzak Fierbinţeală, din târgul Fără 
Ieşire, zise ea. El vinde totul pentru vrăjitoarea modernă. 

— Atunci, vreau totul, zise Tiffany. 

— O să ceară să fie plătit, continuă Anagrama. Este un pitic. 
Piticii deosebesc aurul adevărat de aurul imaginar. Toată lumea 


124 


încearcă să-l ducă de nas cu asta, bineînţeles. El doar râde. Dar, 
dacă încerci şi a doua oară, se plânge la stăpâna ta. 

— Miss Tick spunea că o vrăjitoare ar trebui să aibă exact 
câţi bani are nevoie, zise Tiffany. 

— Foarte adevărat, zise Anagrama. Exact cât îi trebuie ca să 
cumpere tot ce vrea! Doamna Urechelniţă spune că tocmai 
pentru că suntem vrăjitoare, nu trebuie să trăim ca ţărăncile. 
Dar Miss Poloboc este de modă veche, nu-i aşa? Probabil n-are 
niciun ban în casă. 

Iar Tiffany zise: 

— Oh, ştiu de unde pot face rost de nişte bani. O să trec pe 
aici te rog, ajuta-mă pe după-amiază şi o să-mi poţi arăta unde 
este locul cu pricina. 

— Ce-a fost asta? zise Anagrama, tăios. 

— Am zis că opreşte-mă o să trec pe aici..., începu Tiffany. 

— Uite, din nou! E un soi de... ecou ciudat în vocea ta, zise 
Anagrama. Ca două persoane care-ar vorbi în acelaşi timp. 

— Oh, asta, zise prisăcarul. Asta nu-i nimic. O să se 
oprească, foarte curând. 


Era o minte interesantă şi prisăcarului îi plăcea s-o 
folosească - dar întotdeauna exista acel mic colţişor, acel mic 
colţişor care era închis; şi asta era supărător, ca o căpuşă care 
nu se dădea dusă... 

Nu gândea. Mintea prisăcarului era ceea ce mai rămăsese 
din toate celelalte minţi în care locuise vreodată. Ca ecourile 
după ce muzica s-a încheiat. Dar chiar şi ecourile, ciocnindu-se 
unul de altul, pot produce noi armonii. 

Se ciocneau acum. Şi îngânau lucruri ca: Adaptează-te. Nu 
eşti încă destul de puternic ca să-ţi faci duşmani. Fă-ţi prieteni... 

Prăvălia lui Zakzak, cu tavan scund şi întunecoasă, avea din 
belşug pe ce să-ţi cheltui banii. Zakzak era într-adevăr un pitic, 
şi aceştia nu sunt prin tradiţie interesaţi de folosirea magiei, dar 
cu siguranţă el ştia cum să-şi expună marfa, lucru la care piticii 
sunt foarte pricepuţi. 

Existau baghete, majoritatea de metal, câteva din lemn 
nobil. Unele aveau cristale strălucitoare incrustate pe ele, ceea 
ce bineînţeles le făcea şi mai scumpe. Existau sticluţe de sticlă 
colorată, în sectorul „poţiuni”, şi, destul de ciudat, cu cât mai 
mică era sticluţa, cu atât mai scumpă era. 


125 


— Asta pentru că în ele sunt adesea ingrediente foarte rare, 
ca lacrimile unui şarpe rar sau altele asemenea, zise Anagrama. 

— Nu ştiam că şerpii plâng, zise Tiffany. 

— Ba aşa se pare. Oh, ei bine, bănuiesc că de aceea 
lacrimile lor sunt scumpe. 

Erau din belşug şi alte accesorii. Mreje atârnau de tavan, 
mult mai frumoase şi mai interesante decât acelea în funcţiune, 
pe care le văzuse Tiffany. De vreme ce erau împletite până la 
capăt, cu siguranţă că erau moarte, întocmai ca acelea pe care 
Miss Poloboc le păstra ca ornamente. Dar arătau bine - şi 
înfăţişarea era importantă. 

Erau chiar şi nişte pietre de uitat în ele. 

— Globuri de cristal, zise Anagrama, când Tiffany ridică 
unul în mână. Atenţie! Sunt foarte scumpe! 

li făcu semn către o plăcuţă care fusese plasată dinadins 
printre globurile sclipitoare. Pe ea scria: 


Încântător de privit 
Plăcut de ţinut în palmă 
Dacă îl scapi pe jos 
O să fii sfâşiat de cai sălbatici? 


Tiffany îl ţinea în palma ei pe cel mai mare şi-l văzu pe 
Zakzak îndepărtându-se pe nesimţite de tejgheaua lui, gata să 
dea fuga spre ea cu o notă de plată, dacă l-ar fi scăpat pe jos. 

— Miss Tick foloseşte o farfurie cu apă, în care toarnă 
puţină cerneală, zise ea. Şi de obicei împrumută apa şi cerşeşte 
cerneala, pentru asta. 

— Oh, e-o fundamentalistă, zise Anagrama. Letiţia - adică 
doamna Urechelniţă - spune că ele ne trag în jos formidabil. 
Oare chiar vrem ca oamenii să creadă că vrăjitoarele sunt doar 
o adunătură de femei smintite care arată ca nişte ciori? E aşa de 
prost gust, ca şi casa de turtă dulce! Ar trebui să dăm dovadă de 
ceva profesionalism în lucrurile astea. 

— Hmm, zise Tiffany, aruncând globul de cristal în aer şi 
prinzându-l din nou, cu o singură mână. Oamenilor ar trebui să 
le fie frică de vrăjitoare. 


%3 Un anunţ care se citeşte, de obicei, în magazinele de cadouri, cu 
excepţia ultimelor două rânduri care, în mod normal, sunt: „Dacă-l 
deteriorezi, consideră-l vândut”. 

126 


— Păi, ăăă, cu siguranţă ar trebui să ne respecte, zise 
Anagrama. Hm... eu aş avea mai multă grijă cu globul ăla, în 
locul tău... 

— De ce? întrebă Tiffany, aruncând globul peste umăr. 

— Era din cel mai fin cuarţ! strigă Zakzak, dând fuga de 
după colţul tejghelei. 

— Oh, Tiffany, zise Anagrama, uluită, dar încercând să nu 
chicotească. 

Zakzak trecu în goană pe lângă ele, oprindu-se în locul unde 
globul spart zăcea în sute de foarte scumpe fragmen... 

„„„ba nu zăcea în foarte scumpe fragmente. 

Atât el, cât şi Anagrama se întoarseră către Tiffany. 

Ea rotea globul de cristal pe vârful degetului. 

— Iuţeala mâinii înşală ochiul, zise ea. 

— Dar l-am auzit spărgându-se! zise Zakzak. 

— Înşală şi urechea, de asemenea, zise Tiffany, punând 
globul înapoi pe raftul lui. Nu-l vreau pe ăsta, dar - şi arătă cu 
degetul - o să iau lănţişorul ăla şi pe cel cu pisicile, şi inelul ăla 
şi un set din astea şi două, nu, trei din astea şi... astea ce sunt? 

— Hm, aia e o Carte a Nopţii, zise Anagrama, cu 
nervozitate. E un soi de jurnal magic. Scrii în el la ce lucrezi... 

Tiffany luă cartea legată în piele. Pe copertă, avea un ochi, 
montat într-o piele mai groasă. Ochiul se rostogoli să se uite la 
ea. Acesta era un adevărat jurnal de vrăjitoare, mult mai 
impresionant decât un anumit ruşinos de ieftin carneţel, 
cumpărat de la un negustor ambulant. 

— Al cui ochi a fost ăsta? întrebă Tiffany. Cineva interesant? 

— Aăă, am luat cartea de la magicienii de la Universitatea 
Nevăzută, zise Zakzak, încă tremurând. Nu sunt ochi adevăraţi, 
dar sunt destul de deştept făcuţi ca să se învârtă până când văd 
un alt ochi. 

— Tocmai a clipit, zise Tiffany. 

— Foarte deştepţi indivizi, magicienii, zise piticul, care 
recunoscuse chilipirul când văzuse unul. Să-l împachetez pentru 
tine? 

— Da, zise Tiffany. Împachetează tot ce-am cerut. Şi acum 
mă aude cineva? Arată-mi raionul de haine... 

„„„unde erau pălării. Există curente de modă în vrăjitorie, la 
fel ca în toate celelalte. Câţiva ani, pălăria cu ţuguiul în zigzag 
captivase atenţia, şi chiar vedeai unele vârfuri întorcându-se 
atât de mult încât aproape că arătau către pământ. Existau 


127 


varietăţi chiar şi în modelele tradiţionale (Con Vertical, Negru), 
cum ar fi „Provinciala” (cu buzunare interioare, impermeabilă), 
„Spărgătorul-de-nori” (coeficient redus de frecare la folosirea 
măturii cu coadă) şi, chiar important, „Siguranţa” (garanta 
supraviețuirea 80% în cazul caselor căzătoare”). 

Tiffany şi-o alese pe cea mai înaltă cu con vertical. Avea mai 
mult de două picioare înălţime şi nişte stele mari cusute pe ea. 

— Ah, Zgârie-Cerul. Foarte bine îţi stă, zise Zakzak, 
agitându-se prin preajmă şi deschizând sertare. E pentru o 
vrăjitoare în ascensiune, care ştie ce vrea şi căreia nu-i pasă 
câte broaşte costă asta, aha. Întâmplător, multe doamne preferă 
o pelerină asortată. Acuma, avem Miezulnopţii, lână curată, fin 
tricotată, foarte călduroasă, dar - îi aruncă lui Tiffany o privire 
de cunoscător - de regulă avem stoc foarte limitat din Hula 
Zefirului, proaspăt sosită, foarte rară, neagră ca tăciunele şi 
subţire ca umbra. Absolut nefolositoare pentru a-ţi ţine de cald 
sau a te apăra de ploaie, dar arată fabulos chiar şi-n cea mai 
slabă adiere de vânt. Ia uitaţi... 

Ridică pelerina şi suflă uşurel. Se umflă aproape orizontal, 
fluturând şi zbuciumându-se ca o velă într-o furtună. 

— Oh, da, şopti Anagrama. 

— O iau, zise Tiffany. Am s-o port la Procesul Vrăjitoarelor, 
sâmbătă. 

— Ei bine, dacă o să câştigi, ai grijă să le spui tuturor că ai 
cumpărat-o de aici, zise Zakzak. 

— Când o să câştig, o să le spun c-am obținut-o cu o 
considerabilă reducere de preţ, zise Tiffany. 

— Oh, eu nu fac reduceri, zise Zakzak, cu toată demnitatea 
pe care o poate afişa un pitic. 

Tiffany se uită la el, apoi luă una dintre cele mai scumpe 
baghete de pe raftul exponatelor. Scânteia. 

— Asta-i un Numărul Şase, şopti Anagrama. Doamna 
Urechelniţă are una dintr-astea! 

— Văd că are nişte rune pe ea, zise Tiffany, şi ceva din 
modul în care o spuse îl făcu pe Zakzak să pălească. 

— Păi, bineînţeles, zise Anagrama. Trebuie să ai rune. 

— Astea sunt în ogam”, zise Tiffany, zâmbind răutăcios 
către Zakzak. Este un foarte vechi limbaj al piticilor. Să-ţi spun 
ce zic ele? Zic aşa „Oh Ce Minune E Să Mânuieşti Asta”. 


24 Precum cea din Vrăjitorul din Oz. 
25 Vechi alfabet al celților. 
128 


— Nu folosi tonul ăsta supărător şi mincinos cu mine, tânără 
lady! zise piticul. Cine e stăpâna ta? Cunosc eu soiul tău! Înveţi 
o vrajă şi te crezi doamna Vremerea! N-o să înghit purtările 
astea! Brian! 

Se auzi un zornăit dinspre perdelele de mărgele care 
acopereau uşa ce ducea în spatele prăvăliei şi un magician îşi 
făcu apariţia. 

Puteai să spui fără greş că e un magician. Magicienii 
niciodată nu vor să te lase să ghiceşti. Avea o robă lungă şi 
largă, cu stele şi simboluri magice pe ea; se vedeau chiar şi vreo 
câţiva ţechini. Barba i-ar fi fost lungă şi fluturând în vânt, dacă 
ar fi fost într-adevăr genul de tânăr care şi-ar fi putut lăsa o 
barbă. În loc de asta, era tocită şi subţire ca fuiorul, şi nu foarte 
curată. Iar efectul general era de asemenea stricat de faptul că 
fuma o ţigară, avea o cană de ceai în mână şi o mutră care arăta 
puţin ca a unei făpturi ce trăieşte sub buştenii jilavi. 

Cana era ciobită şi pe ea se citeau următoarele cuvinte 
vesele: „Nu Trebuie Să Fii Obiect Magic Ca Să Lucrezi Aici, Dar 


— Mda? zise el, adăugând mustrător: Eram în pauza mea de 
ceai, ştii. 

— Această tânără... lady s-a purtat neplăcut, zise Zakzak. A 
făcut vrăji pe-aici. Răspunde obraznic şi face pe deşteaptă cu 
mine. Problemele obişnuite. 

Brian se uită la Tiffany. Ea-i zâmbi. 

— Brian a fost la Universitatea Nevăzută, zise Zakzak, cu un 
soi de încrezut „aşa să ştii”. Şi-a luat licenţa. Ce nu ştie despre 
magie poate umple cel mult o carte! Aceste doamne au nevoie 
să fie conduse la ieşire, Brian. 

— Atunci, bine, doamnelor, zise Brian, nervos, punându-şi 
cana jos. Faceţi ce spune domnul Fierbinţeală şi întindeţi-o, 
bine? Nu vrem necazuri, nu-i aşa? Haide, fiţi copii cuminţi! 

— De ce ai nevoie de un magician să te apere, cu toate 
aceste amulete magice de pe aici, domnule Fierbinţeală? 
întrebă Tiffany, cu dulceaţă. 

Zakzak se întoarse către Brian. 

— Ce mai aştepţi? întrebă el. A făcut-o din nou! Te plătesc, 
nu-i aşa? Supune-le voinţei tale sau ceva! 

— Păi, ăăă... fata asta s-ar putea să fie o clientă mai 
dificilă..., zise Brian, făcând semn cu capul spre Tiffany. 


129 


— Dacă ai studiat ca să te faci magician, Brian, atunci ştii 
despre conservarea masei, nu-i aşa? întrebă ea. Vreau să spun, 
ştii ce se întâmplă de fapt când încerci să prefaci pe cineva într- 
o broască? 

— Păi, ăăă..., începu magicianul. 

— Ha! E doar un fel de-a spune! se răsti Zakzak. Mi-ar 
plăcea să te văd pe tine prefăcând pe cineva într-o broască! 

— Dorinţă îndeplinită, zise Tiffany, şi agită bagheta. 

Brian începuse să spună: 

— Uite, când am spus că am fost la Universitatea Nevăzută, 
mă refeream la... 

Dar sfârşi prin a spune „Oac”. 


Să ne luăm ochii de la Tiffany, şi să urcăm prin prăvălie sus, 
sus, deasupra satului, până când peisajul se deschide într-un 
mozaic de câmpuri, păduri şi munţi. 

Magia se împrăştia ca micile unde concentrice, făcute când 
o piatră e aruncată în apă. Pe o distanţă de câteva mile în jurul 
acelui loc, făcu mrejele să se rotească şi rupse legăturile 
plaselor de blesteme. Pe măsură ce undele se lărgeau, magia 
devenea mai slabă, cu toate că nu dispărea de tot, şi încă mai 
putea fi simțită de lucruri mult mai sensibile decât o mreajă... 

Să ne lăsăm privirea să se plimbe şi să cadă asupra pădurii 
acesteia, acestui luminiş, acestei colibe... 

Pe pereţi nu e nimic decât var alb, pe podea nimic decât 
dale de piatră rece. Uriaşul cămin nici măcar nu are o plită de 
gătit. Un ibric de ceai negru atârnă de un cârlig negru deasupra 
a ceea ce cu greu poate fi numit un foc - e doar o grămăjoară de 
crenguţe. 

Aceasta este casa unei vieţi descojite până la miez. 

Sus, la etaj, o bătrână, îmbrăcată toată în negru ponosit, stă 
întinsă pe un pat îngust. Dar nu trebuie să credeţi că-i moartă, 
pentru că e o pancartă mare, legată cu sfoară de gâtul ei, pe 
care scrie: 


NU SUNT MOARTĂ ! 
„„.Şi trebuie s-o crezi, de vreme ce e scrisă astfel. 


Ochii ei sunt închişi, mâinile sunt încrucişate pe piept, gura 
îi este căscată. 


130 


Şi albinele se strecoară în gura ei, şi peste urechile ei, şi pe 
toată perna ei. Umplu toată încăperea, zburând înăuntru şi 
afară pe fereastra deschisă, unde cineva a pus un şir de farfurii 
pline cu apă cu zahăr, pe pervaz. 

Niciuna dintre farfurii nu seamănă cu alta, bineînţeles. O 
vrăjitoare niciodată n-are veselă asortată. Dar albinele lucrează 
mai departe, venind şi plecând... harnice ca albinele. 

Când micile valuri de magie trec pe aici, zumzetul se ridică 
într-un muget. Albinele dau buzna pe fereastră înăuntru, ca 
măturate de-o vijelie. Aterizează pe bătrâna nemişcată, până 
când capul şi umerii ei devin o masă fremătătoare de mici 
corpuri maronii. 

Şi atunci, ca o singură insectă, se ridică într-un nor şi 
zboară afară, în văzduhul plin de seminţe rotitoare de la 
sicomorii din împrejurimi. 

Doamna Vremerea se ridică în capul oaselor şi zise: 

— Bzzz! 

Apoi îşi vâri un deget în gură, scormoni puţin şi scoase afară 
o albină care se zbătea. Suflă peste ea şi o goni pe fereastră. 

Pentru o clipă, ochii ei părură să aibă mai multe fațete, 
întocmai ca o albină. j 

_— Aşa, zise ea. A învăţat cum să Împrumute, nu? Sau a fost 
ea Imprumutată? 


Anagrama leşină. Zakzak se holba, prea înspăimântat să 
leşine. 

— Vezi tu, zise Tiffany, când ceva prin aer făcu glup, glup pe 
deasupra lor, o broască nu cântăreşte decât vreo câteva uncii 
din cât cântăreşte Brian, oh, aproape o sută douăzeci de livre”, 
da? Aşadar, ca să prefaci pe cineva mare într-o broască, trebuie 
să găseşti ceva de făcut cu toate acele bucățele care nu încap 
într-o broască, este? 

Se aplecă şi ridică de jos pălăria ţuguiată a magicianului. 

— Eşti fericit, Brian? întrebă ea. 

O broască mică, strivită sub un maldăr de haine, îşi ridică 
ochii în sus şi zise: 

— Oac! 

Zakzak nu se uită la broască. Se uita la acel ceva ce făcea 
glup, glup. Era ca un mare balon roz plin cu apă, chiar frumos, 
tremurând când se lovea uşor de tavan. 


28 Aproximativ 54 de kilograme. 
131 


— L-ai omorât! îngăimă el. 

— Ce? Oh, nu. Asta-i doar materia de care nu are nevoie în 
clipa asta. E un soi de... prisos de Brian. 

— Oac, zise Brian. Glup, făcu restul din el. 

— Despre reducerea aceea..., începu Zakzak, grăbit. Zece 
procente ar îi... _ 

Tiffany flutură bagheta. In spatele ei, toate globurile de 
cristal expuse se ridicară în aer şi începură să se rotească unul 
în jurul altuia, într-un mod sclipitor şi mai presus de toate fragil. 

— Bagheta aia n-ar trebui să poată face asta! zise el. 

— Bineînţeles că nu poate. E o prostie. Dar eu pot, zise 
Tiffany. Nouăzeci la sută reducere, aşa te-am auzit spunând? 
Gândeşte-te repede, încep să mă plictisesc. Iar prisosul de Brian 
devine... greu. 

— Poţi să le iei pe toate! strigă Zakzak. Pe gratis! Numai nu- 
l lăsa să se spargă! Te rog! 

— Nu, nu, mi-ar plăcea să-ţi păstrezi afacerea, zise Tiffany. 
O reducere de nouăzeci de procente ar fi în regulă. Mi-ar plăcea 
să te gândeşti la mine ca la... o prietenă... 

— Da! Da! Sunt prietenul tău! Sunt o persoană foarte 
prietenoasă! Acum, te rog, pune-l înapoooi! Te rog! Zakzak se 
lăsă să cadă în genunchi, ceea ce nu însemna de prea sus. Te 
rog! El nu-i un magician adevărat! N-a luat acolo decât nişte 
lecţii de decoraţiuni, la seral! Au desfiinţat clasele, ceva de 
genul ăsta. El crede că nu ştiu! Dar a citit pe ascuns câteva cărţi 
de magie, şi a şterpelit nişte robe, şi poate vorbi pe limba 
magicienilor, aşa că ar fi greu să observi vreo deosebire! Te 
rog! Niciodată n-aş fi găsit un adevărat magician, tocmit pe 
simbria pe care i-o plătesc lui! Nu-i face rău, te rog! 

Tiffany flutură din mână. Urmă un moment chiar şi mai 
neplăcut decât acela care sfârşise cu prisosul de Brian lovindu- 
se uşor de tavan, după care întregul Brian rămase în picioare, 
clipind des. Și N 

— Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc! zise Zakzak 
cu răsuflarea tăiată. 

Brian clipi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Zakzak, pierdut cu firea de groază şi de uşurare, îl bătu pe 
spinare cu palma, înnebunit. 

— Eşti aici în întregime? zise el. Nu eşti un balon? 

— Hai, termină! zise Brian, împingându-l deoparte. 


132 


Se auzi un geamăt din partea Anagramei. Deschise ochii, o 
văzu pe Tiffany şi încercă să se ridice în picioare şi să se dea 
înapoi, ceea ce însemnă că se dădu înapoi ca un păianjen. 

— Te rog nu-mi face asta şi mie! Te rog, nu! strigă ea. 

Tiffany fugi după ea şi o ridică în picioare. 

— Tie nu ţi-aş face nimic, Anagrama, zise ea, fericită. Tu eşti 
prietena mea! Suntem cu toții prieteni! Nu-i drăguţ te rog te 
rog opreşte-mă... 


Trebuie să vă reamintesc că picţeii nu erau elfi ai casei. În 
teorie, elfii casei ţi-ar face treburile casei în locul tău, dacă le-ai 
lăsa o farfurioară cu lapte. 

Nac Mac Fulgerii... nu le-ar face. 

Oh, ar încerca, dacă le-ai fi pe plac şi nu i-ai insulta cu lapte 
în farfurie. S-ar oferi să fie de ajutor. Dar pur şi simplu n-ar fi 
buni la asta. Pentru că, de pildă, degeaba încerci să elimini o 
pată încăpăţânată de pe o tavă, lovind-o cu capul de mai multe 
ori. 

Şi chiar n-ai vrea să vezi o chiuvetă plină cu ei şi cu 
porţelanurile tale cele mai bune. Sau vreo oală prețioasă 
rostogolindu-se înainte şi-napoi pe podea, în timp ce Fulgerii 
dinăuntru s-ar lupta simultan să curețe murdăria dinăuntru şi 
unul cu altul. 

Dar Miss Poloboc, odată ce le luă porţelanurile din cale, 
descoperi că îi plăcea pe Fulgeri. Era ceva de neînfrânat în ei. 
Şi erau absolut neimpresionaţi de o femeie cu două corpuri. 

— Ah, asta nu-i ni'ca, spuse Fură Peoricine. Când făceam 
noi raiduri pentru Regină, o dată am găsit o lume pă unde 
oamenii aveau câte cinci corpuri dă căciulă. Dă toate mărimile, 
ştii, bune la tot soiul dă treburi. 

— Zău? se mirară ambele Miss Poloboc. 

— Deah, şi ăl mai mare dântre corpuri avea o mână stângă 
uriaşă, numai ca să deschiză borcanele cu murături. 

— Capacele lor se pot înţepeni rău, e adevărat, încuviinţă 
Miss Poloboc. 

— Oh, am văzutără nişte locuri cumplit dă murdare, când 
făceam raiduri pentru Regină, continuă Fură Peoricine. Dar am 
renunţat la serviciu, pentru că era o muiere intrigantă, 
cărpănoasă şi sărăntoacă, asta era! 

— Da, şi n-a fozt pen'că ne-a zvârlit afar’ dân Tărâmul 
Basmelor, fiin'că eram complet ţuţ, la ora două, ziua-n amiaza 


133 


mare, orice-ar putea vreun scârbavnic să mphf mphf..., zise 
Wullie Flaimuc. 

— 'Ţuţ? repetă întrebător Miss Poloboc. 

— Deah... oh, deah, asta-nsemnează... obosâţi. Deah. 
Obosâţi.  Asta-nsemnează, zise Fură Peoricine, ţinându-şi 
palmele cu străşnicie peste gura fratelui său. Şi tu nu ştii cum 
să vorbeşte în faţa unei doamne, scârbavnic dă scoţiduş dă toată 
ruşinea! 

— Ăăă... mulţumesc pentru spălatul vaselor, zise Miss 
Poloboc. Chiar n-ar fi trebuit să... 

— Ah, n-a fozt nicio pro'lemă, zise Fură Peoricine vesel, 
dându-i drumul lui Wullie Flaimuc. Şi-s zigur că toate farfuriile- 
alea şi ălelalte o să se dreagă dă minune c-oleac' dă clei. 

Miss Poloboc îşi ridică ochii spre orologiul fără limbi. 

— S-a făcut târziu, spuse ea. Ce anume propui dumneata să 
facem, domnule Fură Peoricine? 

— Ce? 

— Ai vreun plan? 

— Oh, da! 

Fură Peoricine scotoci prin marsupiul lui, o pungă de piele 
pe care majoritatea Fulgerilor o poartă atârnată la brâu. 
Conținuturile sunt, de obicei, de neînțeles, dar uneori includ 
dinţi interesanţi. 

Flutură un petic de hârtie, împăturit de foarte multe ori. 

Miss Poloboc îl despături cu grijă. 

— „PLN”? zise ea nedumerită. 

— Deah, zise Fură cu mândrie. Am venit pregătiţi! Uite, e 
scris pă hârtie. Pe Le Ne. Plan. 

— Aăă... cum să-ţi explic eu...? chibzui Miss Poloboc. Ah, da. 
Aţi bătut atâta cale ca s-o salvaţi pe Tiffany de o creatură care 
nu poate fi văzută, atinsă, mirosită sau omorâtă. Ce aveţi de 
gând să faceţi când o s-o găsiţi? 

Fură Peoricine se scărpină în cap, stârnind o aversă de mici 
obiecte. 

— Gândesc că poate ai pus degetu' pă unu' dân punctele 
slabe, doamnă, recunoscu el. 

— Vrei să spui că vă aruncaţi cu capul înainte? 

— Oh, deah, ăsta-i planu’, mai mult ca sigur, zise Fură 
Peoricine, înseninat deodată. 

— Şi pe urmă ce se întâmplă? 


134 


— Păi, în general oamenii o să-ncerce să ne pună la pământ 
pân'atunci, aşa că o să izbândim chiar în timp ce purcedem. 

— Da, Robert, dar creatura este în capul ei! 

Fură Peoricine îi aruncă lui Billy o privire întrebătoare. 

— Robert e un lugu-lugu fel de-a spune Fură”, zise 
gonnaglobardul, şi ca să scurteze îi traduse lui Miss Poloboc: 
Asta-nseamnă cumva elegant. 

— Ah, o să intrăm şi-n capu' ei, dacă trebuie, zise Fură. 
Nădăjduiam s-ajungem “nainte să puie chestia stăpânire pă ea, 
dar putem s-o urmărim. 

Chipul lui Miss Poloboc era ca o mască. Două măşti. 

— In capul ei? zise ea. 

— Oh, deah, zise Fură, de parcă genul acesta de lucruri i se 
întâmplau în fiecare zi. No problemo. Putem intra şi ieşi dă 
orişiunde. Poate cu ekscepţia crâşmelor, pă care, dân anumite 
motive, avem greutăţi când e să le părăsim. Un cap? Floare la 
ureche. 

— Imi cer iertare, dar vorbim despre un cap adevărat aici, 
nu-i aşa? stărui Miss Poloboc, îngrozită. Ce-o să faceţi, o să 
intraţi prin urechi? 

Încă o dată, Fură se uită la Billy, care păru zăpăcit. 

— Nu, doamnă. Ar fi prea mici, zise el, răbdător. Da' ne 
putem mişca între lumi, ştii. Suntem neam dă spiriduşi. 

Miss Poloboc dădu din ambele sale capete. Era adevărat, 
dar îi venea greu să se uite la trupele adunate ale Nac Mac 
Fulgerilor şi să-şi aducă aminte că erau, totuşi, spiriduşi. Era ca 
şi cum ai fi privit pinguinii înotând sub apă, trebuind să-ţi 
aminteşti că erau păsări. 

— Şi? întrebă ea. 

— Putem intra în vise, vedeţi “'mneavoastră... Şi ce-i o minte, 
dacă nu o altă lume dă vise? 

— Nu, trebuie să interzic asta! zise Miss Poloboc. Nu vă pot 
lăsa să bântuiţi prin capul unei fete! Vreau să spun, uitaţi-vă la 
voi! Sunteţi mari... adică, sunteţi bărbaţi! Ar fi ca... ei bine, ar fi 
ca şi când v-aţi uita în jurnalul ei! 

Fură Peoricine păru încurcat. 

— Oh, deah? zise el. Ne-am uitat în jurnalul ei d-o grămadă 
de ori. Nu s-a-ntâmplat nimic rău. 

— V-aţi uitat în jurnalul ei? exclamă Miss Poloboc oripilată. 
De ce? 


27 În original, Rob. 
135 


De fapt, se gândi ea mai târziu, ar fi trebuit să se aştepte la 
răspunsul lor. 

— Fin'că era-ncuiat, zise Wullie Flaimuc. Dacă voia să nu se 
uite nimenea-n el, dă ce-l ţinea în fundu' sertarului ei cu 
ciorapi? Oricum, 'năuntru nu era dăcât o căruţă dă cuvinte pă 
care n-am putut să le-nţelegem şi-un desen cu inimioare şi flori 
pă el. 

— Inimioare? Tiffany? zise Miss Poloboc. Serios? Se scutură. 
Dar n-ar fi trebuit să faceţi una ca asta! Şi să intri în mintea 
cuiva e chiar şi mai rău! 

— Prizăcaru' e '“năuntru, doamnă, zise Groaznicu' Scoţiduş 
Billy, cu glas scăzut. 

— Dar aţi spus că nu puteţi face nimic împotriva lui! 

—Ar putea ea. Dacă îi putem lua urma, zise 
gonnaglobardul. Dacă putem să găsim bucăţica aia mică dân ea 
care încă e ea. E-o bună luptătoare când se înfurie. Vedeţi 
“mneavoastră, doamnă, o minte e ca o lume în sine. Ea stă pitită 
pe undeva pe-acolo, văzând cu ochii ei, ascultând cu urechile ei, 
“cercând să facă lumea s-o audă, 'cercând să n-o lase pă fiară z- 
o găsească... iar ăla o z-o hăituiască tot timpu’, 'cercând z-o 
doboare... 

Miss Poloboc începu să se simtă hăituită ea însăşi. Cincizeci 
de feţe mici, pline de îngrijorare şi nădejde, cu nasuri sparte, se 
uitau în sus, la ea. Şi ea ştiu că n-avea alt plan mai bun. Nici 
măcar un PLN. 

— Bine, zise ea. Dar barem faceţi o baie înainte. Ştiu că 
asta-i o prostie, dar o să mă facă să mă simt mai bine, în 
legătură cu toată afacerea. 

Fu un geamăt general. 

— O baie? Da' am mai făcut una, acu' nici un an, zise Fură 
Peoricine. Sus, la marea baltă dă rouă pentru oi! 

— Ah, crivens! zise Marele Yan. Nu-i poţi cere unui om să 
facă înc-o baie aşa dă curând, doamnă! N-o să mai rămâie ni'ca 
dă noi! 

— Cu apă caldă şi săpun! zise Miss Poloboc. Vorbesc serios! 
Pregătesc eu apa şi... o să atârn o sfoară de marginea căzii ca să 
puteţi să vă căţăraţi şi să ieşiţi, dar o să vă curăţaţi. Eu sunt o 
vrâj... o cotoroanţă, şi voi mai bine faceţi cum spun eu! 

— Oh, fie! zise Fură. O z-o facem şi p'asta pentru mica mare 
cotoroanţă a scoţiduşilor. Da’ n-o ză şpiunezi', OK? 


136 


— Să şpiunez? făcu Miss Poloboc. Întinse un deget 
tremurător. Treceţi la baie, în clipa asta! 


Miss Poloboc trase totuşi cu urechea la uşă. E genul de 
lucru pe care-l face o vrăjitoare. 

Nu era nimic de auzit, la început, în afară de pleoscăitul 
uşor al apei, dar apoi: 

— Nu-i aşa dă rău cum credeam! 

— Deah, tare plăcut. 

— Hei, e o rață mare, galbenă, acilea. La cine-arăţi tu, cu 
ciocu' ăla, scârnăvie...? 

Se auzi un măcăit înecat şi nişte gâlgâituri, când rața de 
cauciuc se scufundă. 

— Fură, ar trebui să ne luom una d'ăstea z-o punem acasă, 
în tumul. Foarte călduroasă pe vreme dă iarnă. 

— Aşa-i, nu le prieşte deloc la oi ză bea dân troaca aia după 
ce ne-am spălat noi în ea. E groaznic să auzi o oaie 'cercând ză 
zcuipe. 

— Ah, ba o ză ne facă molâi! Nu mai e bun spălatu', dacă nu- 
i gheaţă să se facă pojghiţă pă capu’ tău! 

— Cui-i spui tu molâu? 

Aici au urmat mult mai multe pleoscăituri şi apa începu să 
se scurgă pe sub uşă. Miss Poloboc ciocăni. 

— Acum ieşiţi afară şi ştergeţi-vă! porunci ea. Fata ar putea 
să se întoarcă în orice clipă. 

De fapt, aveau să mai treacă încă vreo două ceasuri, timp în 
care Miss Poloboc deveni atât de nervoasă că lănţugurile de la 
gât îi zornăiau neîncetat. 

Se apucase de vrăjitorie mai târziu decât majoritatea 
colegelor ei, fiind de la sine calificată, graţie celor două corpuri, 
dar nu fusese niciodată foarte fericită de magie. Şi adevărul era 
ăsta: cele mai multe vrăjitoare puteau să-şi petreacă toată viaţa 
fără să fie nevoite să facă magie serioasă, incontestabilă (să faci 
mreje, plase de blesteme şi curse de vise, asta nu prea conta, 
fiind mai curând îndemânare meşteşugărească, iar restul, î 
mare parte, însemna practică medicală, bun-simţ şi abilitatea de 
a părea hotărâtă cu o pălărie ţuguiată pe cap). Dar să fii o 
vrăjitoare şi să porţi o pălărie mare, neagră, era ca şi cum ai fi 
fost poliţist. Oamenii vedeau uniforma, nu pe tine. Când 
nebunul cu toporul alerga pe stradă, nu-ţi era îngăduit să te dai 
înapoi, murmurând „N-ai putea găsi pe altcineva? De fapt, eu 


137 


mai mult mă ocup cu, ştii tu, câinii vagabonzi şi siguranţa 
circulaţiei...” Erai acolo, aveai pălărie, atunci tu îndeplineai 
misiunea. Asta era o regulă de bază a vrăjitoriei: Depinde de 
tine. 

Era două pachete de nervi când Tiffany se întoarse acasă, şi 
stătea umăr la umăr, ţinându-se de mâini cu ea însăşi, ca să-şi 
dea ei înseşi încredere. 

— Pe unde-ai fost, dragă? 

— Pe-afară, zise Tiffany. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Nimic. 

— Văd că ai fost la cumpărături. 

— Da. 

— Cu cine? 

— Cu nimeni. 

— Ah, da, şi Miss Poloboc scoase un tril, complet fără 
noimă. Îmi amintesc când obişnuiam să ies şi eu pe-afară şi să 
nu fac nimic. Uneori poţi să-ţi fii cea mai proastă tovărăşie. 
Crede-mă, eu ştiu... 

Dar Tiffany o ştersese deja pe scări în sus. 

Fără ca vreunul să pară că se mişcă, într-adevăr, Fulgerii 
începură să se ivească de pretutindeni în odaie. 

— Eah, ar fi putut să-ţi iasă mai bine, zise Fură Peoricine. 

— Pare atât de schimbată! izbucni Miss Poloboc. Se şi mişcă 
diferit! Pur şi simplu n-am mai ştiut ce să fac! Şi hainele alea! 

— Da. Lucind ca un croncan tânăr, zise Fulger. 

— Ai văzut toţi sacii ăia? De unde o fi luat banii? Eu cu 
siguranţă n-am aşa o corn... 

Se opri puţin şi apoi ambele Miss Poloboc vorbiră deodată. 

— Oh, nu... 

— ...cu siguranţă că nu! N-ar fi... 

— „făcut-o, nu-i aşa? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise Groaznicu' Scoţiduş Billy, 
da' nu ce-ar fi făcut ea e problema. Că prisăcaru' face tot 
gânditu”! 

Miss Poloboc îşi pocni toate cele patru mâinile, cu 
deznădejde. 

— Oh, Doamne... trebuie să mă duc până-n sat şi să verific! 

Una dintre ea alergă la uşă. 

— Ei bine, cel puţin a adus mătura cu coadă înapoi, 
murmură Miss Poloboc care rămăsese pe loc. Incepuse să 


138 


afişeze expresia un pic decalată pe care o avea când cele două 
trupuri ale sale nu se aflau în acelaşi loc. 

Din odaia de sus, se auzeau zgomote. 5 

— Propun s-o pocnim niţel în cap, zise Marele Yan. Ala nu 
ne poate face nicio figură dacă adoarme, este? 

Miss Poloboc îşi tot strângea şi răşchira nervos degetele. 

— Nu, zise ea. O să mă duc eu sus şi-o să port o discuţie 
serioasă cu ea! 

— V-am mai spus, doamnă, că nu mai e ea, zise Groaznicu' 
Scoţiduş Billy, cu lehamite. 

— Bine, atunci o să aştept măcar până când îl voi vizita pe 
domnul Ţesător, zise Miss Poloboc, stând în bucătăria ei. Sunt 
aproape acolo... ah... doarme. O sa scot doar uşurel caseta... 
daca i-a luat banii, o să mă înfurii așa de tare... 


Era o pălărie bună, se gândi Tiffany. Cel puţin la fel de 
înaltă ca pălăria doamnei Urechelniţă, şi lumina întunecat. 
Stelele licăreau. 

Celelalte pachete acoperiseră podeaua şi patul. Scoase încă 
una din rochiile negre, cea acoperită cu dantelă, şi pelerina, pe 
care o scutură în aer, întinzând-o. Chiar îi plăcea pelerina. Şi 
când aerul era neclintit flutura şi se umfla ca biciuită de-o 
furtună. Dacă voiai să devii o vrăjitoare, se cuvenea să începi 
prin a arăta ca una. 

Se învârti cu ea pe umeri o dată sau de două ori, apoi spuse 
ceva fără să se gândească, aşa că partea de prisăcar din ea fu 
prinsă pe picior greşit. 

— Să mă văd. 

Prisăcarul fu deodată scos afară din trupul ei, iar Tiffany fu 
liberă. Nu se aşteptase la asta... 

Se simţi ea însăşi până-n vârful degetelor. Se aruncă spre 
pat, înşfăcă una dintre cele mai bune baghete magice de la 
Zakzak şi-o agită disperată în faţa ei, ca pe o armă. 

— Tu stai afară! zise ea. Stai deoparte! E corpul meu, nu al 
tău! M-ai silit să fac lucruri oribile! Tu i-ai furat banii domnului 
Ţesător! Uită-te la toate hainele astea stupide! Şi chiar nu ştii 
nimic despre băut şi mâncat? Stai deoparte! N-ai să vii înapoi! 
Să nu îndrăzneşti! Am puteri, ştii! 

La fel şi noi, zise propria ei voce, în propriul ei cap. Pe ale 
tale. 


139 


Se luptară. Un privitor din afară n-ar fi văzut decât o fată 
într-o rochie neagră, învârtindu-se prin odaie şi dând din mâini 
de parc-ar fi fost înţepată de albine, dar Tiffany se luptă pentru 
fiecare deget de la mâini şi de la picioare. Se buşi de un perete, 
se izbi de scrin, se repezi într-un alt perete... 

„„„Şi uşa se deschise brusc. 

Una dintre Miss Poloboc se ivi în prag. Nu mai era nervoasă, 
ci răvăşită de turbare. Ridică spre ea un deget tremurător. 

— Ascultă aici, oricine-oi fi tu! I-ai furat cumva domnului 
Ţesăt...? începu ea. 

Prisăcarul se întoarse. 

Prisăcarul lovi. 

Prisăcarul... ucise. 


140 


Capitolul 8 
Tărâmul secret 


E destul de rău să fii mort. Dar să te trezeşti şi să vezi un 
Nac Mac Fulger stând pe pieptul tău şi zgâindu-se intens la tine, 
de la un inch distanţă, nu face decât să înrăutăţească situaţia. 

Miss Poloboc gemu. Se părea că stătea întinsă pe podea. 

— Ah, asta e vie, fără'ndoială, zise Fulgerul. Io ţi-am zis! Mi- 
eşti datoare un cap de nevăstuică! 

Miss Poloboc clipi cu o pereche de ochi şi apoi încremeni de 
groază. 

— Ce s-a întâmplat cu mine? şopti ea. 

Fulgerul din faţa ei fu înlocuit de mutra lui Fură Peoricine. 
Asta nu însemna o îmbunătăţire. 

— Câte degete ţin în sus? întrebă el. 

— Cinci, şopti Miss Poloboc. 

— Nu, zău? Ah, bine, s-ar putea ză ai dreptate, s-ar putea ca 
tu ză ştii dichisul cu număratu', zise Fură, lăsându-şi mâna jos. 
Ai păţit olecuţă de accident, ştii. Eşti olecuţă moartă. 

Capul lui Miss Poloboc căzu greu pe spate. Printr-o ceaţă 
care nu era exact durere, îl auzi pe Fură Peoricine spunându-i 
cuiva pe care nu-l putea vedea: 

— Hei, io i-am dat vestea cu binişoru'! Am zis „olecuţă” dă 
două ori, este? 

— E ca şi cum o parte din mine s-ar afla... foarte departe, 
murmură Miss Poloboc. 

— Aşa-“i, aici cam ai dreptate, zise Fură, neîntrecut la purtări 
prevenitoare. 

Câteva amintiri se ridicară săltând la suprafaţa supei groase 
din mintea lui Miss Poloboc. 

— Tiffany m-a omorât, nu-i aşa, zise ea. Mi-amintesc c-am 
văzut silueta neagră răsucindu-se pe călcâie şi expresia de pe 
faţa ei era oribilă... 

— Ăla a fozt prizăcaru', zise Fură Peoricine. N-a fozt nicio 
Tiffany! Ea se lupta cu el! Şi-ncă o mai face, pe dinăuntru’ ei! 
Da' ăla nu şi-a adus aminte că tu aveai două corpuri! Trebuie z-o 
ajutăm, doamnă! 


141 


Miss Poloboc se sforţă să se ridice în picioare. Nu era 
durere ceea ce simţea, ci era... stafia durerii. 

— Cum am murit? întrebă ea, pierită. 

— A fozt aşa, ca o ixplozie, şi fum, şi alea-alea, zise Fură. 
Curăţel, pă cuvânt. 

— Oh, ei bine, asta-i o mică mângâiere, oricum, zise Miss 
Poloboc, lăsându-se uşor pe spate. 

— Da, a fozt doar aşa, ca un mare nor purpuriu, ca un soi de 
praf, zise Wullie Flaimuc. 

— Unde e... nu-l pot simţi... unde-i celălalt corp al meu? 

— Aşa-i, el a fozt ăl de-a eksplodat în noru’ ăla mare, 
fără'ndoială, zise Fură. Bună treabă că ai o rezervă, eh? 

— Totu-i vraişte-n capu' ei, şopti Groaznicu' Scoţiduş Billy. 
Ia-o uşurel, eh? 

— Cum o scoateţi voi la capăt, văzând numai o jumătate a 
lucrurilor? zise Miss Poloboc către lume, în general. Cum o să 
mai izbutesc să fac eu totul cu numai o pereche de mâini şi una 
de picioare? Să fii doar într-un singur loc tot timpul... cum de 
izbutesc oamenii? Este cu neputinţă... 

Închise ochii. 

— Doamnă Poloboc, avem nevoie de tine! îi strigă Fură 
Peoricine la ureche. 

— Nevoie, nevoie, nevoie, murmură Miss Poloboc. Toată 
lumea are nevoie de o vrăjitoare. Nimănui nu-i pasă dacă o 
vrăjitoare are şi ea vreo nevoie. Să dai, să dai, să dai mereu... o 
zână nănaşă niciodată nu-mplineşte vreo dorinţă, îngăduiţi-mi 
să vă spun... 

— Doamnă Poloboc! zbieră Fură. Nu poţi să ne dai colţu', 
nuu! 

— Sunt obosită, şopti Miss Poloboc. Sunt foarte, foarte ţuţ. 

— Doamnă  Poloboc! răcni Fură. Marea cotoroanţă a 
scoţiduşilor zace pă podea ca o persoană moartă, da-i rece ca 
gheaţa şi năduşeşte ca un cal! Se luptă cu fiara înăuntrul ei, 
doamnă! Şi pierde! Fură se uită scrutător la faţa lui Miss 
Poloboc şi clătină din cap. Auchtahelweit! A leşinat! Hai, băieţi, 
puneţi umăru' s-o mutăm! 

Ca multe făpturi mici, Fulgerii sunt extraordinar de 
puternici pentru dimensiunile lor. Totuşi fu nevoie de zece 
dintre ei ca s-o care pe Miss Poloboc pe scările înguste, fără să-i 
buşească mai mult decât era nevoie capul de trepte, cu toate că 


142 


se folosiră într-adevăr de picioarele ei ca să deschidă uşa de la 
odaia lui Tiffany. 

Tiffany zăcea pe podea. Uneori i se zbătea câte un muşchi. 

Miss Poloboc fu proptită să stea, ca o păpuşă. 

— Cum o z-o aducem pă marea cotoroanţă în fire? întrebă 
Marele Yan. 

— Am auzit că-n cazuri d'ăstea, ar trebui să le pui 
persoanelor capul între picioarele lor*, zise Fură, cu îndoială. 

Wullie Flaimuc oftă şi-şi trase sabia din teacă. 

— Mie-mi sună un piculeţ cam drastic, zise el, da’ dacă mă 
ajută careva s-o ţină nemişcată... 

Miss Poloboc deschise ochii, destul de la moment, îţi aţinti 
privirea nesigură asupra Fulgerilor şi zâmbi - cu un mic zâmbet 
ciudat şi fericit. 

— Ooo, spiriduşi! bâigui ea. 

— Ah, nuu, bate câmpii, zise Fură Peoricine. 

— Nu, vrea să spună spiriduşi, aşa cum cred matahalele că 
suntem noi, zise Groaznicu' Scoţiduş Billy. Creaturi micuţe, care 
scot clinchete de clopoței, stau prin flori, zboară pă lângă flu- 
turi, îmbrăţişându-i, şi chestii d-ăstea. N 

— Ce? Da’ n-au văzut niciodată spiriduşi adevăraţi? Is mai 
răi ca viespile! exclamă Marele Yan. 

— N-avem noi timp dă d-astea! se răsti Fură Peoricine. 

Sări pe genunchiul lui Miss Poloboc. 5 

— Aşa-i, doamnă, suntem spiriduşi dă pă tărâmul... Aăă... 

Se opri şi se uită implorator la Billy. 

— Clinchet? sugeră Billy. 

— Aşa-i, dă pă tărâmul Clinchetului, ştii, şi-am găsit-o pă 
biata micuță... 

— „..prinţesă, zise Billy. 

— Aşa-i, prinţesă, care a fost atacată dă o ceată dă mişei... 

— ...goblini răi, zise Billy. 

— ...deah, goblini răi, aşa-i, şi-i într-o stare proastă, ajadar 
ne-ntrebam dacă n-ai putea care cumva să ne zici cum să avem 
grijă dă ea... 

— ...până când prinţul cel frumos se întoarce călare p-un cal 
alb cu perdele în jur şi o trezeşte cu un sărut fermecat, zise 
Billy. 


28 joc de cuvinte între a aduce în fire şi a aduce în corzi, a încolți (un 
adversar), care în wrestling se poate face prin figura descrisă de Fură. 
143 


Fură îi aruncă o privire disperată şi se întoarse înapoi spre 
năucită Miss Poloboc. 

— Deah, cum tocmai zâse prietenul meu Spiriduşul Billy, 
reuşi el să scoată cămaşa. 

Miss Poloboc încercă să se adune. 

— Sunteţi foarte urâţi, pentru nişte spiriduşi, zise ea. 

— Deah, ei bine, ăia pă care îi vezi în general sunt pen’ 
floricelele frumoase, ştii, zise Fură Peoricine, inventând cu 
disperare. Noi zuntem mai mult pen’ ghimpii dă-nţeapă, şi pen’ 
mărăcini, şi pen’ iarba-găii, şi pen’ scaieţi, OK? N-ar fi cinstit să 
ai spiriduşi numa' pentru florile chipeşe, nu-i aşa? Ar fi pro'abil 
împotriva legii, eh? Acuşa, ne poţi ajuta, rogu-te, cu prinţesa 
asta d'cilea, ‘nainte ca scârbavnicii... 

— ...dă goblini râi..., zise Billy. 

— Aşa, “nainte ca ăia să se întoarcă? zise Fură. 

Gâfâind, îi urmărea faţa lui Miss Poloboc. Părea să 
desluşească pe ea o certă creştere a gândirii. 

— Are pulsul accelerat? murmură Miss Poloboc. Ai zis că are 
pielea rece, dar năduşeşte? Respiră iute? Pare să fie un şoc. 
Aveţi grijă să-i fie cald. Ridicaţi-i picioarele. Urmăriţi-o cu 
atenţie. Încercaţi să înlăturați... cauza... 

Capul îi căzu pe spate. 

Fură se întoarse spre Groaznicu' Scoţiduş Billy. 

— Un cal cu perdele în jur? îl luă el la rost. Dă unde ti-au 
venit toate aiurelile astea? 

— E un conac mare lângă Lacul Lung şi acolo citesc poveşti 
pentru puradeii lor şi m-am dus şi eu ş-am ascultat printr-o 
gaură dă şoarece, zise Groaznicu' Scoţiduş Billy. Intr-o zi m-am 
furişat înăuntru şi m-am uitat la picturi, şi am văzut matahalele 
dă le zice cavaleri cu scuturi şi armuri şi cai cu perdele... 

— Fi bine, a prins, oricât dă aiureală a fozt, zise Fură 
Peoricine. Se uită la Tiffany. Stătea întinsă pe podea, aşa că-i 
venea aproape în dreptul bărbiei. Era de parc-ar fi mers în jurul 
unei coline. Crivens, nu-mi face dăloc bine s-o văz pă micuța dă 
ea în halu' ăsta, zise el, clătinând din cap. Hai, băieţi, aduceţi 
pătura aia dă pă pat şi puneţi-i perna aia sub picioare. 

— Ăăă, Fură? începu Wullie Flaimuc. 

— Ce-i? întrebă Fură, continuând să se uite în sus la Tiffany, 
leşinată. 

— Cum avem ză intrăm în capu' ei? Ar trebui ză fie ceva ză 
ne arate pă unde. 


144 


— Deah, Wullie, şi io ştiu ce are să fie, fiin'că io mi-am 
folosit capu' pentru gândit! zise Fură. Am văzut-o pă marea 
cotoroanţă a scoţiduşilor dăstul dă des, este? Ei bine, vezi 
lănţugul ăsta dă la gât? 

Întinse mâna spre el. Calul de argint de la gâtul lui Tiffany 
alunecase într-o parte, cum stătea ea întinsă pe podea. Şi atârna 
de  lănţug, printre celelalte amulete şi mărgele negre, 
sclipitoare. 

— Deah, zise Wullie. 

— Era un cadou dă la fiu’ Baronului, zise Fură. Şi ea l-a 
păstrat. A încercat să se prefacă într-o creatură d-ălea, d-ale 
nopţii, da’ ceva a făcut-o să-l ţină p-ăsta. O să fie şi-n capu’ ei, 
aşijderea. E important pentru ea. Tot ce trebuie noi să facem e 
să înhămăm o piatră pă roţi la el şi-o să ne ducă drept acolo 
undă iaste ea”. 

Wullie Flaimuc se scărpină în creştet. 

— Da' am crezut că ea credea că el e doar un maldăr dă 
bătăi dă cap, zise el. Am văzut-o plimbându-se p-afar', şi când 
trecea el călare p-acolo, ea-şi ridica nasu-n vânt şi se uita în 
partea-ailaltă. Dă fapt, uneori am văzut-o aşteptând într-un loc 
şi douăj'cinci dă minute întregi ca să treacă el, numai ca să 
poată face ea aşa. 

— Ah, păi, niciun bărbat nu poa' ză ştie cum lucrează mintea 
unei femei, zise Fură Peoricine, afectat. Ne lom după cal. 


Din „Despre spiriduşi şi cum să ne ferim de ei”, de Miss 
Perspicacia Tick: 


Nimeni nu ştie exact cum trec Nac Mac Fulgerii dintr-o 
lume în alta. După spusele celor care au văzut cu ochii lor 
Fulgerii călătorind astfel, se pare că-şi trag umerii pe spate şi îşi 
pun un picior în faţă. Apoi îşi mişcă puţin piciorul de sprijin şi în 
clipa următoare s-au dus. Figura este cunoscută ca „pas înfipt” 
şi singurul comentariu despre acest subiect făcut de un Fulger 
este: „Totul stă-n jocul dă gleznă, ştii”. Se pare că pot călători în 
mod magic între lumi de tot soiul, dar nu în interiorul unei lumi. 
Pentru acest scop, îi asigură ei pe oameni, au „ţurloaie”. 


29 Dacă ştie cineva ce înseamnă asta, cu siguranţa ştie mult mai mult 
despre modul de-a călători al Nac Mac Fulgerilor (n.a.). 
145 


Cerul era negru, chiar dacă soarele era sus. Atârna în locul 
lui de imediat după prânz, luminând peisajul la fel de strălucitor 
ca într-o fierbinte zi de vară, dar cerul era negru ca la miezul 
nopţii, lipsit de stele. 

Acesta era peisajul din mintea lui Tiffany Suferind. 

Fulgerii se uitară în jur. Păreau să fie dealuri sub picioarele 
lor, rotunjite şi verzi. 

— Ea îi spune pământului ce e el. Pământul îi spune ei cine 
este ea, şopti Groaznicu' Scoţiduş Billy. Ea chiar ţine sufletu' 
pământului în capu ei... 

— Deah, aşa-i, murmură Fură Peoricine. Da' nu eksistă nicio 
vietate, ştii. Nici oi. Nici păzărici. 

— Poate... poate le-a speriat ceva şi le-a gonit? încercă 
Wullie Flaimuc o explicaţie. 

Într-adevăr, nu se vedea niciun semn de viaţă, încremenirea 
şi liniştea erau atotstăpânitoare. De fapt, Tiffany, care ţinea 
mult la utilizarea corectă a cuvintelor, ar fi spus că era o 
reducere la tăcere, ceea ce nu-i totuna cu liniştea. O reducere la 
tăcere e ceea ce găseşti în catedrale la miezul nopţii. 

— OK, băieţi, şopti Fură Peoricine. Nu ştim peste ce-o ză 
dăm, aşa c-o ză-mi umblaţi p-aci cât pot ţurloaiele voastre să 
calce dă uşor, priceput? Hai s-o găsim pă mica noaztră mare 
cotoroanţă. 

Dădură toţi din cap şi porniră la drum, ca stafiile. 

_ Pământul se ridica încet înaintea lor, ca un soi de rambleu. 
Înaintară spre el, cu grijă, temându-se de-o ambuscadă, dar 
nimic nu le tăie calea cât urcară două valuri lungi de pământ, 
înierbate, care alcătuiau un soi de cruce. 

— Lucrate dă mâna omului, zise Marele Yan, când ajunseră 
în vârf. Ca în vremurile dă dămult, Fură. 

Liniştea îi absorbi cuvintele. 

— Aici e adânc în mintea marii cotoroanţe a scoţiduşilor, 
zise Fură Peoricine, privind în jur neliniştit. N-avem dă unde şti 
cine le-a făcut. 

— Mie nu-mi miroase a bine, Fură, zise un Fulger. E prea 
linişte. 

— Aşa-i, Puțin Zdravăn Georgie, e ca şi cum... 

— Eşti soarele meu, singurul meu soa“... 


3 You are my sunshine, celebră melodie din anii 1940 a interpretului 
Jimmie Davis, care a devenit imnul oficial al statului Louisiana (SUA). 
146 


— Wullie Flaimuc! mârâi Fură Peoricine, fără să-şi ia ochii 
de la straniul peisaj. 

Cântatul se opri. 

— Da, Fură? întrebă Wullie din spatele lui. 

— Mai ştii c-am zis io c-o să-ţi spui io când te faci vinovat dă 
prostie şi dă purtare ne-co-res-pun-ză-toa-re? 

— Da, Fură, zise Wullie Flaimuc. Asta a fozt încă una dân 
dăţile alea, nu-i aşa? 

— Deah. 

Porniră din nou la drum, privind încordaţi în jurul lor. Şi 
reducerea la tăcere continua. Era pauza de dinainte de a începe 
orchestra, liniştea de dinaintea furtunii. Era ca şi când toate 
zgomotele mici ale dealurilor s-ar fi oprit ca să lase loc unui 
zgomot uriaş. 

Şi atunci au găsit Calul. 

Il mai văzuseră şi dincolo, pe Creta. Dar acum era aici, nu 
săpat în coasta dealului, ci întins înaintea lor. Se uitară la el cu 
ochi holbaţi. 

— Groaznicu' Scoţiduş Billy? zise Fură, făcându-i semn 
tânărului gonnaglobard să se apropie. Tu eşti un gonnaglobard, 
tu ştii dăspre poezie şi visuri. Ce-i asta? Dă ce-i aici, sus? N-ar fi 
trebuit să fie pă vârful dealurilor! 

— Dedesubturi serioase, domnule Fură, zise Billy. Astea-s 
dedesubturi serioase. Nu pot să-mi dau seama încă. 

— Ea cunoaşte Creta. Dă ce l-a greşit p-ăsta? 

— Mă gândesc la asta, domnule Fură. 

— N-ai binevoi să gândeşti ceva mai repede, ai? 

— Fură? zise Marele Yan, cu sufletul la gură. 

Fusese în recunoaştere, ceva mai în faţă. 

— Deah? mârâi Fură, ursuz. 

— Mai bine vii să vezi asta... 

Pe vârful unui deal rotund era o colibă de păstor cu patru 
roţi, cu un acoperiş boltit şi un horn pentru o sobă pântecoasă 
de fier. Inăuntru, pereţii erau acoperiţi cu hârtie de ambalaj 
galbenă cu albastru de la sute de pachete de tutun Jolly Sailor. 
Saci vechi atârnau pe-acolo şi dosul uşii era acoperit cu semnele 
de cretă pe care le făcuse Buni Suferind numărând oile şi zilele. 
Şi mai era şi un pat strâmt de fier, făcut confortabil cu piei 
vechi de oaie şi saci de nutreţ. 


147 


— Ai descurcat “nţelesu' ăsteia, Groaznicu' Scoţiduş Billy? 
întrebă Fură. Poţi ză ne spui unde-i marea cotoroanţă a 
scoţiduşilor? 

Tânărul gonnaglobard păru îngrijorat. 

— Ăăă, domnule Fură, ştii că eu abia am fost făcut 
gonnagobard, adică, ştiu cântecele şi alea, dar n-am prea multă 
experienţă la d-astea... 

— Deah? zise Fură Peoricine. Şi totuşi cum făceau 
gonnaglobarzii dă dânaintea ta să meargă prin visu' unei 
cotoroanţe? 

— Ăăă... n-am auzit dă niciunu' vreodată, domnule Fură, 
mărturisi Billy. 

— Aşa. Atunci deja ştii mai multe despre asta decât ştiu 
vestiţii ăia dă eroi, zise Fură şi îi zâmbi. Fă cum ştii tu mai bine, 
băiete. Nu mă aştept la nimic mai mult d-atât. 

Billy se uită spre uşa şopronului şi trase adânc aer în piept: 

— Atunci, eu zic că aş crede că ea s-ascunde pă undeva p- 
aproape, ca o vietate hăituită, domnule Fură. Asta-i doar o 
părticică din memoria ei, sălaşul bunicăzsii, locul unde ea 
întotdeauna s-a simţit în siguranţă. Eu zic că aş crede că acu’ 
zuntem în sufletu' şi-n miezu' ei. E bucata dân ea care este ea. 
Şi mi-e frică pentru ea. Mi-e frică până-n vârful bocancilor mei. 

— Dă ce? 

— Pen’ că eu am urmărit umbrele, domnule Fură, zise Billy. 
Soarele se mişcă. Alunecă pă cer în jos. 

— Deah, păi, asta-i treaba lui dă soare..., începu Fură. 

Billy clătină din cap. 

— Ntt, domnule Fură. N-ai înţeles! Eu îţi zic că ăsta nu-i 
soarele din lumea cea mare. Asta-i soarele sufletului ei. 

Fulgerii priviră cu toţii spre soare, spre umbre şi înapoi spre 
Billy. El îşi scoase curajos bărbia în afară, dar tremura. 

— O să moară, când o să se întunece? întrebă Fură. 

— Sunt lucruri mai rele ca moartea, domnule Fură. 
Prizăcaru' o s-o stăpânească, din cap până-n picioare... 

— Asta n-o ză se întâmple! strigă Fură Peoricine, atât de 
neaşteptat, că Billy se dădu câţiva paşi înapoi. Ea e o mică 
fetişcană puternică! Ea s-a bătut cu Regina, fără nimic al'ceva 
dăcât o tigaie! 

Groaznicu' Scoţiduş Billy înghiţi în sec. Erau nenumărate 
lucruri pe care le-ar fi făcut mai bucuros decât să-l înfrunte pe 
Fură Peoricine acum. Dar stărui. 


148 


— Îmi pare rău, domnule Fură, da’ eu îţi spun că atunci avea 
fier la ea şi stătea cu picioarele pă iarba ei. Acum e foarte, 
foarte departe dă casa ei. Iar el o să stoarcă locul ăsta, când o 
ză-l găsească, dă n-o ză mai lase niciun pic de spaţiu, iar noap- 
tea vine, şi... 

— Scuză-mă, Fură. Am o idee. 

Era Wullie Flaimuc, frământându-şi mâinile, nervos. Toată 
lumea se întoarse să se uite la el. 

— Tu ai o idee? zise Fură. 

— Da, şi dacă ţi-o zic ţie, nu vreau să zici că e ne-po-tri-vi-tă, 
OK, Fură? 

Fură Peoricine oftă. 

— OK, Wullie, ai cuvântul meu la chestia asta. 

— Păiii, începu Wullie, împletindu-şi şi  despletindu-şi 
degetele. Ce altceva e locul ăsta, dacă nu adevăratul ei loc? Ce 
altceva e, dacă nu adevărata ei iarbă? Dacă nu se poate bate 
aici cu creatura, atunci nu se poate bate nicăieri! 

— Dar ăla n-o ză vină aici, zise Billy. N-are nevoie de asta. 
Cu cât ei îi slăbesc puterile, cu atât locul ăsta se va şterge. 

— Oh, crivens, murmură Wullie Flaimuc. Păi, era o idee 
bună, nu-i aşa? Chiar dacă nu merge? 

Fură Peoricine nu-i mai dădea atenţie. Se uita în jurul 
colibei de păstor. Bărbatu' meu tre' să-şi bată capul şi pentru 
altceva decât bătuţii în cap, spusese Jeannie. , 

— Wullie Flaimuc are dreptate, zise el, liniştit. Asta e locu’ 
ei sigur. Ea ţine pământul, îl are sub ochi. Creatura n-o poate 
atinge niciodată aici. Aici, ea are puterea. Da' o ză fie o 
închisoare dă casă pentru ea, cel puţin dacă nu să bate cu 
monstrul. O ză fie încuiată aici şi-o să-şi privească viaţa ei du- 
cându-se în ouătoare. O ză ză uite afară la lume ca un prizonier 
printr-o ferestruică mică, şi o ză ză vadă cum devine urâtă dă 
lume şi temută. Aşa că o ză aducem bestia dă prizăcar pân-aci 
împotriva voinţei lui şi aci o ză moară! 

Fulgerii izbucniră în urale. Nu erau foarte lămuriţi ce-o să 
se petreacă, dar le plăcea cum suna. 

— Cum? întrebă Groaznicu' Scoţiduş Billy. 

— lerea musai să-ntrebi tu asta, eh? zise Fură Peoricine cu 
amărăciune. Şi eu o potrivisem aşa dă bine cu gânditu.... 

Se întoarse. Se auzea un râcâit pe uşa din faţa lui. 


149 


Acolo, sus, peste şirurile şi şirurile de semne pe jumătate 
şterse, litere proaspete apăreau una după alta, ca scrise cu 
creta de o mână invizibilă. 

— Cuvinte, zise Fură Peoricine. Ea-ncearcă să ne spună 
ceva! 

— Da, şi cuvintele zic aşa..., începu Billy. 

— Ştiu foarte bine ce zic ele! se răsti Fură Peoricine. Am 
cunoaşterea cititului! Ele zic aşa... 

Se uită din nou la uşă. 

— OK, ele zic... Asta-i un om care stă jos, şi asta-i litera dă 
seamănă cu o casă cu acoperiş săltat, şi litera-n zigzag în sus şi- 
n jos, ş-apoi iar o casă, da' făr'acoperiş, şi apoi aici e ceea ce 
numim un „spaţiu”, după care vine una dân literele alea rotunde 
ca un soare, şi ăsta-s io, da - un par cu capu-n-fipt în el -, şi 
litera care e un om dă stă jos, şi iar litera rotundă ca soarele, şi 
p'ormă e omul gras care merge, şi pă linia următoare avem... 
omul cu mâinile întinse-n lături, şi pieptenul lângă el, şi ha, 
iarăşi omul cel gras care merge, şi pă urmă e pieptenul, şi omul 
gras care şi-a strâns prea tare centura la brâu, şi pă urmă 
pieptenele, şi litera-n zigzag în sus şi-n jos, şi omul de-şi ţine 
braţele-n lături, şi apoi sunt io, şi zigzagul, şi sfârşim şiru' cu 
casa din nou făr'acoperiş... iar pe linia următoare începem cu 
cârligu' turtit, apoi e litera rotundă ca soarele, pă urmă ăia doi 
oameni stând jos, acolo e litera dă-ntinde mâinile la soare, apoi 
acilea e un spaţiu, fiin'că nu e nicio literă, apoi e şarpele, şi 
litera ca o casă făr'acoperiş, ş-apoi e litera care sunt io, da, şi 
încă un băiat dă stă jos, şi o altă literă mare şi rotundă, şi, ha, 
vechiul nostru prieten, omu' gras care merge! Sfârşit! 

Se dădu înapoi, proţăpindu-se, cu mâinile în şold, şi întrebă: 

— Poftim! A fozt citit ceea ce tocmai am făcut io sau n-a 
fozt? 

Se auziră aclamații din partea Fulgerilor şi câteva aplauze. 

Groaznicii' Scoţiduş Billy se uită în sus, la cuvintele scrise 
cu creta: 


150 


ORI) 


4 


ILANA OTL 


VA GS 


i TEREBENTINA 


Şi apoi se uită la expresia lui Fură Peoricine. 

— Da, da, zise el, te-ai descurcat minunat, domnule Fură. 
Lâna oilor, terebentina şi Jolly Sailor. 

— Ah, ei bine, oricine poate citi tot dintr-o suflare, zise Fură 
Peoricine, pe-un ton care încheia orice comentarii. Da’ trebuie 
să fii buun ca să te arunci între toate aceste pungaşe de litere. 
Şi foarte buun ca să ai cunoaşterea înţelesului întregului lor. 

— Care-i ăla? întrebă Groaznicu' Scoţiduş Billy. 

— Înţelesul, gonnaglobardule, e că o ză vă duceţi la furat! 

Izbucniră urale din partea restului Fulgerilor. Nu izbutiseră 
să urmărească totul, dar cuvântul ăsta îl recunoscuseră fără 
şovăire. 

— Şi o ză fie un furt de-o ză ză ţină minte! zbieră Fură, 
stârnind încă o serie de urale. Wullie Flaimuc! 

— Aici! 

— Tu o ză fii şefu'! N-oi fi având tu creier nici cât un gândac, 
fratele meu, da' când vine vorba dă şterpelit, n-ai seamăn pă 
lumea asta! O ză te duci s-aduci terebentină, nişte lână 
proaspătă dă oaie şi nişte tiutiun Jolly Sailor! Şi o ză i le dai 
marii cotoroanţe cu două corpuri! Spune-i că-i musai să-l facă 
pe prizăcar să le miroasă, bine? Asta o ză-l aducă aici! Şi ar fi 
bine să te grăbeşti, că soarele dă să apună. Ai fura tu şi de la 
Timpu' însuşi - este? Ai vreo întrebare? 

Wullie Flaimuc ridică un deget. 

— Gata la poruncă, Fură, zise el, dar a fozt olecuţă cam 
dureros dân partea ta să zâci că eu n-aş avea creier nici cât un 
gândac... 

Fură şovăi, dar numai pentru o clipă. 


151 


— Aşa-i, Wullie Flaimuc, ai dreptate în ce spui tu. A fozt 
nejust din partea mea să spun asta. A fozt dân febra 
momentului, şi-mi pare pă dăplin rău pă chestia asta. Şi cum 
stau eu aci, în faţa ta, acuma, o ză spun: Wullie Flaimuc, tu ai 
creier cât un gândac, şi-o ză-l snopesc pă orice scârbavnic de-o 
zice altminteri! 

Faţa lui Wullie Flaimuc înflori într-un zâmbet uriaş, apoi se 
zgârci într-o încruntătură. 

— Dæ’ tu eşti şefu', Fură, zise el. 

— Nu şi la furtul ăsta, Wullie. Eu o ză stau aci. Am toată 
încrederea că tu o ză fii un şef pă cinste la furtu' ăsta şi că n-ai 
să strici totu' dăfinitiv, cum ai făcut în ultimele şaptesprezece 
daţi! 

Se auzi un mormăit general din partea mulţimii. 

— Uită-te la soare, vrei? zise Fură, arătându-l cu degetul. S- 
a mişcat iar, cât am stat noi dă vorbă! Cineva trebuie să rămână 
cu ea! N-o să înghit să se zică p'ormă că am lăsat-o să moară 
singură! Acuma, mişcaţi-vă, puşlamalelor, or’ o ză simţiţi latul 
sabiei mele! 

Îşi ridică sabia şi mârâi. Fulgerii dispărură. 

Fură Peoricine îşi lăsă sabia în jos cu grijă, apoi se aşeză pe 
treapta colibei de păstor, să urmărească soarele. 

După un timp, îşi dădu seama de altceva... 


Capturtit aviatorul îi aruncă măturii cu coadă a lui Miss 
Poloboc o uitătură chiondorâşă. Atârna la vreo câteva picioare 
deasupra solului şi-l neliniştea. 

Îşi ridică mai bine în spinare bocceaua care conţinea 
paraşuta sa, cu toate că, din punct de vedere tehnic, era 
„paraizmana”, de vreme ce era făcută din sfoară şi o fostă 
pereche de izmene de duminică ale lui Tiffany, dintre cele mai 
bune, bine spălate. Incă mai avea floricele, dar nimic nu se 
compara cu ele pentru a-l aduce pe un Fulger în siguranţă, pe 
pământ. Avea o presimţire că asta (sau astea) aveau să-i fie de 
mare folos. 

— N-are pene, se plânse el. 

— Uite ce-i, n-avem timp să ne certăm! zise Wullie Flaimuc. 
Ne grăbim, ştii doar, şi tu eşti singuru' care ştie să zboare! 

— O mătură cu coadă nu înseamnă zbor, zise Capturtit. E 
magică. N-are niciun fel de aripi! Nu cunosc tipu' ăsta! 


152 


Dar Marele Yan deja aruncase o bucată de sfoară peste 
capătul stufos al măturii şi se căţăra spre ea. Ceilalţi Fulgeri îl 
urmară. 

— Dă altfel, cum strunesc ele chestiile astea? continuă 
Capturtit. 

— Păi, tu cum faci cu păsările tale? întrebă Wullie Flaimuc. 

— Oh, cu ele-i uşor. Doar îţi mişti centrul dă greutate, dar... 

— Ah, o ză învăţăm din mers, zise Wullie. Zborul nu poate fi 
chiar atât de greu. Până şi rațele îl pot face şi ele n-au niciun pic 
de creier. 

Şi chiar n-avea niciun rost să se certe, drept pentru care, 
câteva minute mai târziu, Capturtit se târa pe coada de mătură, 
spre vârf. Ceilalţi Fulgeri se agăţaseră bine de capătul stufos, 
pălăvrăgind. 

Legată zdravân de pămătuf era o boccea, alcătuită din ceea 
ce păreau nişte bețe şi nişte zdrenţe, cu o pălărie ponosită şi 
barba furată deasupra. 

Şi această greutate în plus însemna, în ultimă instanţă, că 
vârful băţului era îndreptat în sus, către o deschizătură printre 
pomii fructiferi. Capturtit oftă, trase adânc aer în piept, îşi 
aşeză ochelarii pe ochi şi puse o mână pe o bucată strălucitoare 
a băţului, chiar din faţa lui. 

Uşurel, băţul începu să se mişte prin aer. Fulgerii salutară 
mişcarea cu urale. 

— Vezi? 'Ţi-am spus io c-o ză fie OK, strigă Wullie Flaimuc. 
Dar n-ai putea s-o faci să meargă olecuţă mai repede? 

Cu prudență,  Capturtit atinse din nou porţiunea 
strălucitoare. 

Băţul se cutremură, rămase neclintit pentru o clipă, apoi 
ţâşni drept în sus, lăsând în urma lui un zgomot, ceva care 
aducea foarte bine cu: Aaaaamaaaaaaaaaahhhhhhhhhhhhhh... 


În lumea mută din capul lui Tiffany, Fură Peoricine îşi luă 
din nou sabia în mână şi se furişă prin iarba din ce în ce mai 
întunecată. 

Era ceva acolo, mic, dar care se mişca. 

O tufă pricăjită de mărăcini creştea atât de repede că 
rămurelele i se mişcau vizibil. Umbrele sale dansau pe iarbă. 

Fură Peoricine se uita fix la ea. Trebuia să însemne ceva. O 
privi cu atenţie. Mica tufă crescând... 


153 


Şi atunci îşi aminti ce le povestise bătrâna matcă, pe când 
era el copil. 

Cândva, pământul fusese tot numai o pădure, deasă şi 
întunecoasă. Apoi veniseră oamenii şi tăiaseră copacii. Lăsaseră 
soarele să pătrundă. Iarba crescuse în luminişuri. Matahalele 
creşteau acolo oi, care mâncau iarba, şi, de asemenea, ceea ce 
creştea în iarbă: semințele copacilor. Şi, astfel, pădurile întu- 
necoase muriseră. Nu fusese prea multă viaţă în ele, nu şi pe 
vremea când trunchiurile se închideau ca un zid în urma ta; 
fusese la fel de întuneric ca pe fundul mării, frunzele de sus de 
tot ţinând lumina la distanţă. Uneori se mai auzeau ba un 
trosnet de creangă, ba răpăituri şi pocnete, când ghindele pe 
care le scăpau veveriţele cădeau din creangă în creangă, în 
întunericul de dedesubt. Dar cel mai mult era doar caniculă şi 
linişte. Pe la marginile pădurii se aflau sălaşele multor vietăţi. 
Adânc în pădure, în eterna pădure, era doar sălaşul lemnului. 

Dar iarba trăia în soare, cu sutele ei de frunze şi flori şi 
gâze. Nac Mac Fulgerii ştiau asta mai bine ca oricine, fiind atât 
de aproape de ea. Ceea ce părea un deşert verde, de la înălţime, 
era o junglă mai mică, în continuă creştere, în vuiet continuu... 

— Ah, făcu Fură Peoricine. Vasăzică, ăsta ţi-e jocu’, nu-i 
aşa? Ei bine, n-ai să năpădeşti şi locu’ ăsta! 

Reteză cu mişcări iuți vrejurile spinoase şi se dădu un pas 
înapoi. 

Fojgăitul frunzelor îl făcu să se întoarcă. 

Se deschideau încă doi lăstari. Şi un al treilea. Se uită peste 
iarbă şi văzu o duzină, sute de mici arbuşti începându-şi cursa 
către soare. 

Deşi îngrijorat, şi era îngrijorat până-n vârful ghetelor, Fură 
Peoricine rânji. Dacă exista vreun lucru pe care un Fulger să-l 
adore, era să ştie că oriunde ar fi lovit, ar fi nimerit într-un 
duşman. 

Soarele se apropiase de orizont, umbrele se mişcau şi iarba 
murea. 

Fură trecu la asalt. 


Aaaaaaaaaaaaaaaaahhhhhhhhhhhhhhh... 

Ceea ce s-a întâmplat când Nac Mac Fulgerii au căutat 
mirosurile de care aveau nevoie a rămas bine întipărit în 
amintirea mai multor martori (lăsând cu totul la o parte toate 
bufniţele şi liliecii care se pomeneau învârtindu-se bezmetic în 


154 


aer din pricina unei cozi de mătură zburând condusă de o ceată 
de omuleţi albaştri ţipători). 

Unul dintre aceştia era Numărul 95, un berbec aparţinând 
unui fermier cu nu prea multă imaginaţie. Dar tot ce-şi amintea 
el era un zgomot subit în noapte şi un fior rece pe spinare. 
Fenomenul acesta îl entuziasmase tot atât ca şi numele de 
Numărul 95, aşa că se întorsese la gândurile lui despre iarbă. 


Aaaaaaaaaaaaaaaaahhhhhhhhhhhhhh... 

Apoi a fost Blajina Împingătoare, în vârstă de şapte ani, care 
era fiica fermierului ce-l deţinea pe Numărul 95. Într-o zi, când 
avea să crească şi să devină bunică, avea să le povestească 
nepoților ei despre noaptea în care a coborât din odaie, cu o 
lumânare aprinsă, ca să bea nişte apă, şi a auzit zgomote sub 
spălător... 

— Şi erau nişte voci subţirele, vezi tu, şi una zicea „Ah, 
Wullie, nu poţi să bei aia, uite, scrie Otravă!! pe sticlă”, şi o altă 
voce care zicea „Aşa-i gonnaglobardule, ei pun chestia asta pă 
sticle ca să-l sperie p'ăla de-ar vrea şi el o înghiţitură”, iar prima 
voce zicea „Wullie, e otravă dă guzgani!”, iar a doua voce zicea 
„Atunci, e-n regulă, că io nu-s guzgan!”. Şi apoi am deschis 
dulapul de sub spălător şi, ce credeţi, era plin de spiriduşi! Şi ei 
s-au uitat la mine şi eu m-am uitat la ei, iar unul dintre ei a zis 
„Hei, ăsta-i un vis pă care-l visezi tu, mică mare fetiţă!” şi toţi 
ceilalţi au încuviinţat imediat! Şi cel dintâi a zis „Aşadar, în visu’ 
dă-l ai tu acuma, mică mare fetiţă, n-ai vrea să ne spui şi nouă 
unde-i terebentina, he?” Şi atuncea eu le-am spus că era afară, 
în hambar, iar el a zis „Zău? Atunci am şters-o. Da’ ţine-aicea un 
dar dă la spiriduşi pentru o mică mare fetiţă care o ză ză ducă 
direct la culcare!” Şi au dispărut! 

Unul dintre nepoți, care avea să asculte cu gura căscată, 
avea să întrebe: 

— Şi ce dar ţi-au dat, bunico? 

— Asta! şi Blajina avea să ridice o lingură de argint. Şi 
lucrul de mirare a fost că era întocmai ca una dintre cele pe 
care le-avea mama mea şi care dispăruse în mod misterios din 
sertar, chiar în aceeaşi noapte! lar eu am ţinut-o la loc sigur, 
mereu, de atunci! 

Asta avea să stârnească admiraţia tuturor. lar unul dintre 
nepoți avea să mai întrebe: 

— Cum arătau spiriduşii, bunico? 


155 


Blajina bunică avea să se gândească bine. 

— Nu atât de drăguţi pe cât v-aţi putea aştepta, avea să zică 
ea, într-un târziu. Dar cu siguranţă mai urât mirositori. Şi îndată 
ce au plecat s-a auzit un zgomot ca un... 


Aaaaaaaaaaaaaaaaahhhhhhhhhhhhhh... 

Oamenii din Picioarele Regelui (proprietarul băgase de 
seamă că erau o mulţime de hanuri şi taverne care se numeau 
Capul Regelui sau Braţul Regelui, şi întrezărise o breşă pe 
piaţă) îşi ridicaseră privirile, când auziseră zgomotul de afară. 

După vreun minut sau două, uşa se deschise la perete. 

— Noapte bună, domniilor voaztre, preteni matahale! mugi 
o siluetă din prag. 

Încăperea căzu într-o tăcere mormântală. Foarte dezlânat, 
cu picioarele mişcându-se în toate direcţiile, creatura ca o 
sperietoare de ciori se bălăbăni nesigur spre tejghea şi-o apucă 
uşurată, ţinându-se bine, în timp ce o lăsau genunchii. 

— O picătură uriaş de zdravănă dân ăl mai bun whisky al 
tău, bunule preten hangiu omule, se rosti de undeva de sub 
pălărie. 

— Mie mi se pare că ai băut deja destul, prietene, răspunse 
hangiul, a cărui mână se strecură către ciomagul pe care-l ţinea 
sub tejghea, pentru clienţii speciali. 

— Cui îi spui tu „preten”, omule? mugise creatura, 
încercând să se ridice în picioare. Asta-i vorbă dă bătaie, asta-i! 
Şi n-am băut dăstul, omule, fiin'că dac-aş fi băut, de ce-aş mai fi 
avut încă toţi banii ăştia, ai? Răspunde-mi la asta! 

O mână se scufundă într-un buzunar de la haină şi ieşi 
smucit, trântindu-se lată pe tejghea. Vechi monede de aur se 
rostogoliră în toate direcţiile şi vreo două linguri de argint 
căzură din mânecă. 

Tăcerea din crâşmă deveni mult mai adâncă. Zeci de ochi 
urmăriră discurile strălucitoare învârtindu-se pe tejghea şi 
rostogolindu-se pe podea. 

— Şi mai vreau ş-o uncie dă tutun Jolly Sailor, zise creatura. 

— Păi, desigur, sir, zise hangiul, care fusese crescut în 
respectul pentru monedele de aur. 

Pipăi pe sub tejghea şi se schimbă la faţă. 

— Oh. Îmi pare foarte rău, sir, l-am vândut pe tot. Foarte 
popular, Jolly Sailor. Dar mai avem destul din... 


156 


Necunoscutul se întorsese deja cu faţa către restul clienţilor 
din încăpere. 

— OK, îi dau un pumn de aur primei puşlamale care-mi dă 
tutun Jolly Sailor de-o pipă plină! zbieră el. 

Încăperea explodă. Hârjâiră mesele, trecând peste ele. 
Răsturnară băncile cu picioarele-n sus. 

Sperietoarea de ciori înşfăcă prima pipă şi azvârli monedele 
în aer. Cum imediat se porni bătaia, se întoarse spre tejghea şi 
zise: 

— Şi-o să beau picătura aia dă whisky “nainte să plec, 
hangiule. Ah, ba n-ai să bei, Mare Yan! Să-ţi fie ruşine! Hei, voi, 
picioare, aţi putea să vă-n-chideţi fleoanca în clipa asta! O pintă 
dă whisky n-o ză ne facă niciun rău! Oh, zău? Cine-a murit şi te- 
a făcut pă tine Mare Om, ai? Ascultă, bă, scârbavnicule, Fură al 
nostru e acilea! Deah, şi-ar vrea şi el ceva dă băut! 

Clienţii încetară să se mai îmbrâncească unul pe altul ca să 
ajungă la monede, şi se ridicară dând nas în nas cu un corp 
certându-se cu el însuşi. 

— În orice caz, io sunt capu', este? Capu' e şefu'. Nu trebuie 
s-ascult de-o adunătură dă genunchi! Am zis io că e o idee 
proastă, Wullie, ştii că avem necazuri să ieşim dân crâşme! Ei 
bine, vorbind pentru binele picioarelor, doar n-o ză stăm deo- 
parte să privim cum capu' se face ţuţ, o nu, mulţumim foarte 
frumos! 

Spre groaza clienţilor, întreaga jumătate de jos a 
necunoscutului se răsuci şi începu să meargă către uşă, făcând 
jumătatea de sus să cadă grămadă. Se agăţă cu disperare de 
marginea tejghelei, izbutind să mai zică: 

— OK! Da’ un ou bine prăjit cu murături e cu totu’ scos dân 
discuţie? 

Şi-apoi corpul... se rupse de tot în două. Picioarele se mai 
împleticiră vreo câţiva paşi spre uşă şi căzură de-a berbeleacul. 

În încremenirea generală, o voce de undeva din pantaloni 
zise: 

— Crivens! E timpu' s-o ştergem! 

Aerul se văluri o clipă şi uşa se trânti. 

După o vreme, unul dintre clienţi făcu un pas înainte, cu 
băgare de seamă, şi împunse în maldărul de haine vechi şi bețe 
- tot ce mai rămăsese din vizitator. Pălăria se rostogoli şi omul 
făcu un salt înapoi. 


157 


O mănuşă care încă mai atârna de tejghea căzu pe podea cu 
un paf! care sună foarte puternic. 

— Ei bine, luaţi-o aşa, zise hangiul. Orice o fi fost, baremi şi- 
a lăsat buzunarele... 

De afară se auzi: 

Aaaaaaaaaaaaaaaaahhhhhhhhhhhhhh... 


Coada de mătură izbi cu putere acoperişul de paie al căsuţei 
lui Miss Poloboc, şi rămase înfiptă în el. Fulgerii căzură, încă 
bătându-se. 

Strânşi ghem, opintindu-se şi cărându-şi pumni, se 
rostogoliră în colibă, conduseră ostilitățile de gherilă pe scări în 
sus şi aterizară buluc, pocnindu-se în cap şi trăgându-şi lovituri 
de picioare, în odaia lui Tiffany, unde cei care fuseseră lăsaţi în 
urmă, să le păzească pe fata adormită şi pe Miss Poloboc, li se 
alăturară, fără părtinire. 

Încetul cu încetul, bătăuşii deveniră conştienţi de un sunet. 
Era ţiuitul şoarecelui-cimpoi, sfârtecând prin bătălie ca o sabie. 
Mâinile încetară strânsoarea gâtlejurilor, pumnii încremeniră la 
jumătatea croşeurilor, şuturile rămaseră suspendate în aer. 

Lacrimile curgeau şiroaie pe faţa Groaznicului Scoţiduş Billy 
în timp ce cânta Drăguțele flori, cel mai trist cântec din lume. 
Era despre casă, şi despre mame, şi despre vremurile bune 
trecute, şi chipuri ce nu se mai aflau acolo. Fulgerii îşi dădură 
drumul unii altora şi îşi pironiră privirile în pământ, în vreme ce 
sunetele deznădăjduite li se împlântau dureros în inimi, 
vorbindu-le despre minciună şi trădare, şi legăminte încălcate... 

— Ruşine să vă fie! strigă Groaznicu' Scoţiduş Billy, lăsând 
muştiucul cimpoiului din gură. Să vă fie ruşine! Trădătorilor! 
Mincinoşilor! Ruşinea casei şi-a stirpei! Cotoroanţa voastră se 
luptă pentru însuşi sufletul ei! N-aveţi niciun pic dă onoare-n 
voi? Îşi aruncă şoarecele-cimpoi care tăcu, după un vaiet. Imi 
blestem picioarele care mă lasă să mai stau aici, în faţa voastră! 
Sunteţi o ruşine pentru soarele dă vă luminează! Sunteţi o 
ruşine pentru matca dă v-a născut! Trădătorilor! Lepădăturilor! 
Ce-oi fi greşit dă mă aflu în şleahta asta dă puşlamale? Există 
vreunu' dintre voi gata dă bătaie? Atunci, să se bată cu mine! 
Da, să se bată cu minei Şi jur pă iadeş c-o să-l arunc pă fundul 
mării şi-apoi o să-i trag un şut d-o să-l azârl în craterele lunii, şi- 
o să-l fac să călărească până-n Talpa Iadului p-o şa făcută din 


158 


arici! Vă spun, mânia mea e tăria furtunii care sfărâmă munţii 
prefăcându-i în nisip! Care dintre voi îmi va sta împotrivă? 

Marele Yan, care era aproape de trei ori mai mare decât 
Groaznicu' Scoţiduş Billy, se dădu înfricoşat înapoi când micul 
gonnaglobard se proţăpi în faţa lui. Niciun Fulger n-ar fi ridicat 
o mână în clipa aceea, fiind înspăimântați de moarte. Furia unui 
gonnaglobard era o privelişte cumplită. Un gonnaglobard putea 
folosi cuvintele ca pe săbii. 

Wullie Flaimuc înaintă, încurcat. 

— Văd că eşti supărat, gonnaglobardule, îngăimă el. Asta-i 
vina mea, din pricină că-s flaimuc. Ar fi trebuit să-mi aduc 
aminte despre noi şi crâşme. 

Arăta atât de deprimat, că Groaznicu' Scoţiduş Billy se mai 
calmă niţel. 

— Prea bine, atunci, zise el, deşi mai degrabă cu răceală, 
fiindcă nu se poate să pierzi atâta mânie toată deodată. N-o să 
mai vorbim a doua oară despre asta. Dar o să tinem minte, 
bine? Făcu un semn către Tiffany care dormea. Acuma, puneţi 
mâna pă lâna aceea, pă tutun şi pă terebentină, s-a înţeles? 
Cineva să scoată dopul sticlei dă terebentină şi să toarne o 
picătură pă o bucăţică dă cârpă. Şi niciunu', sper să fiu bine 
înţeles, să nu bea nicio duşcă din ea! 

Fulgerii se întrecură pe ei înşişi să-i dea ascultare. Se auzi 
un sfâşiat de pânză, când „bucăţica de cârpă” fu obţinută din 
poalele rochiei lui Miss Poloboc. 

— Aşa, zise Groaznicu' Scoţiduş Billy. Wullie Flaimuc, tu o 
să iei toate cele trei lucruri şi o să i le pui pe piept marii 
cotoroanţe a scoţiduşilor, unde le poate mirosi. 

— Cum le poate mirosi când e atât dă rece p-afară? întrebă 
Wullie. 

— Nasul nu doarme, zise gonnaglobardul, sec. 

Cele trei mirosuri ale colibei de păstor au fost depuse cu 
solemnitate chiar sub bărbia lui Tiffany. 

— Acum aşteptăm, zise Groaznicu' Scoţiduş Billy. Aşteptăm 
şi sperăm. 


Era foarte cald în micul dormitor cu vrăjitoarele adormite şi 
o mulţime de Fulgeri. N-a trecut mult şi mirosurile de lână, 
terebentină şi tutun se ridicară, se îngemănară şi umplură 
aerul... 

Nasul lui Tiffany le adulmecă. 


159 


Nasul este un mare gânditor. Are o memorie bună - foarte 
bună. Atât de bună încât un miros te poate azvârli deodată în 
amintire, cu atâta forţă încât te doare. Creierul nu se poate 
împotrivi. Creierul n-are nicio legătură cu treaba asta. 
Prisăcarul putea controla creierul, dar nu putea controla 
stomacul, care voma când era zgâlţâit în zbor pe o mătură cu 
coadă. Şi era neputincios în privinţa nasurilor... 

Mirosul de lână de oaie, de terebentină şi de tutun Jolly 
Sailor poate purta o minte foarte departe, până la un loc liniştit, 
unde era căldură şi siguranţă, în afara oricărei primejdii... 


Prisăcarul deschise ochii şi se uită în jur. 

— Coliba de păstori? zise el. 

Se ridică în capul oaselor. Lumina roşiatică pătrundea prin 
uşa deschisă şi printre mlădiţele de pomi crescute peste tot. 
Multe dintre ele erau acum destul de înalte şi aruncau umbre 
lungi, punând zăbrele soarelui la apus. În jurul colibei de păstor, 
totuşi, fuseseră retezate fără milă. 

— Asta-i o păcăleală, zise el. N-o să ţină. Noi suntem tu. Noi 
gândim ca tine. Suntem mai buni la gândit decât eşti tu. 

Nu se întâmplă nimic. 

Prisăcarul arăta ca Tiffany, cu toate că aici era puţin mai 
înalt, fiindcă Tiffany se credea puţin mai înaltă decât era de 
fapt. leşi afară din colibă şi calcă pe iarbă. 

— S-a făcut târziu, zise el, către tăcerea din jur. Uită-te la 
copaci! Locul ăsta e pe moarte. N-are cum să ne scape. Curând, 
totul va face parte din noi. Tot ce ai fost tu cu adevărat. Eşti 
mândră de peticul tău de pământ. Noi ne putem aminti totul, de 
când nu exista niciun fel de lume! Noi... tu poţi schimba toate 
astea cu o fluturare a mâinii! Poţi face lucrurile bine sau le poţi 
face greşit, tu decizi care şi cum. Tu nu vei muri niciodată! 

— Atunci de ce năduşeşti, maldăr de gunoaie ce eşti? Ah, ce 
mai scârbavnic! zise o voce din spatele său. 

Pentru o clipă, prisăcarul şovăi. Forma i se schimbă, de mai 
multe ori într-o fracțiune de secundă. Se întrezăriră solzi, 
înotătoare, colţi, o pălărie ţuguiată, gheare... şi apoi din nou 
Tiffany, zâmbind. 

— Oh, Fură Peoricine, suntem bucuroşi să te vedem, zise 
prisăcarul. Poţi să ne ajuţi...? 


160 


— Nu mă lua pe mine cu zăhărelu'! strigă Fură, ţopăind pe 
loc, furios. Cunosc un prizăcar dă cum văd unu’! Crivens, ce-ai 
mai merita un şut! 

Prisăcarul se schimbă din nou, deveni un leu cu colții cât 
săbiile şi scoase un răget spre Fulger. 

— Ah, aşa faci, ai? zise Fură Peoricine. Stai un pic aci! 

Alergă vreo câţiva paşi şi dispăru. Prisăcarul se preschimbă 
din nou în Tiffany. 

— Micul tău prieten a plecat, zise el. Hai, arată-te acum. 
Arată-te acum. De ce ţi-e frică de noi? Noi suntem tu. Tu n-ai să 
fii ca toţi ceilalţi, animalele proaste, regii nătângi, vrăjitorii 
lacomi. Împreună... 

Fură Peoricine se întoarse, urmat de... ei bine, de toată 
lumea. 

— Nu poţi să mori, răcni el. Dar o ză te facem noi să-ţi 
doreşti să fi putut! 

Porniră la atac. 

Fulgerii erau în avantaj în mai toate luptele, pentru că erau 
mici şi se luptau cu duşmani mari. Dacă eşti mic şi rapid, eşti 
greu de nimerit. Prisăcarul riposta schimbându-şi forma, tot 
timpul. Săbiile zăngăneau pe solzi, capetele se izbeau în colţi - 
creatura gonea într-un vârtej peste iarbă, mârâind şi răgând, 
reînviind formele avute odinioară pentru a para fiecare atac. 
Dar Fulgerii erau greu de ucis. Săltau în sus, când prisăcarul se 
repezea la ei, ţâşneau îndărăt când dădea să-i calce-n picioare şi 
se fereau cu uşurinţă de colţi şi de gheare. S-au luptat... 

„„iar pământul s-a cutremurat atât de brusc încât până şi 
prisăcarul şi-a pierdut echilibrul. 

Coliba de păstor a trosnit şi a început să se adâncească în 
iarbă, care se deschidea în jurul ei la fel de uşor ca untul. 
Copăceii tremurau şi se prăbuşeau la pământ, unul după altul, 
de parcă le reteza cineva rădăcinile pe sub iarbă. 

Pământul... se ridică. 

Căzând de-a dura pe pantele mişcătoare, Fulgerii văzură 
dealurile urcând până la cer. Ce era acolo, ce fusese 
dintotdeauna acolo, începu să se vadă mult mai clar. 

Înălţându-se spre cerul întunecat se iviră un cap, nişte 
umeri, un piept... Cineva care stătuse întins, crescând iarba, 
braţele şi picioarele sale fiind dealurile şi văile ținutului, se 
ridica în capul oaselor. Se mişcau, cu uriaşa încetineală a 
pietrelor, milioane de tone de dealuri, scuturându-se şi pârâind. 


161 


Ceea ce semănase cu două valuri lungi de pământ în forma unei 
cruci, deveniră nişte braţe gigantice, întinzându-se în lături. 

O mână cu degete mai lungi decât casele se pogori, îl 
înşfăcă pe prisăcar şi-l ridică în văzduh. 

În depărtare, ceva bubui înfundat de trei ori. Bătăile păreau 
să vină de dincolo de lume. Fulgerii, întorcându-se şi privind din 
vârful unui deluşor, care era unul dintre genunchii uriaşei fetiţe, 
nu le luară în seamă. 

— Ea îi spune pământului ce e el, iar el îi spune ei cine e ea, 
zise Groaznicu' Scoţiduş Billy, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. 
Nu pot să scriu un cântec dăspre asta! Nu-s dăstul dă bun! 

— Asta-i marea cotoroanţă a scoţiduşilor visând că ea e 
Creta sau sunt dealurile Cretei visând că ele sunt marea 
cotoroanţă a scoţiduşilor? întrebă Wullie Flaimuc. 

— Amândouă, poate, zise Fură Peoricine. 

Priviră uriaşa mână strângându-se şi se chirciră fără să 
vrea. 

— Dar nu poţi să omori un prisăcar, zise Wullie Flaimuc. 

— Nu, da' poţi să-l pui pă fugă, zise Fură Peoricine. E un 
mare univers acolo, afară. Dac-aş fi în locu’ lui, nu m-aş mai 
gândi să încerc a doua oară s-o iau în stăpânire pă ea! 

Se auziră încă trei bubuituri în depărtare, ceva mai tare, de 
data asta. 

— Cred, continuă el, că-i timpul s-o ştergem. 

La coliba lui Miss Poloboc, cineva bătea puternic la uşa din 
faţă. Bum. Bum. Bum. 


162 


Capitolul 9 
Sufletul şi miezul 


Tiffany deschise ochii, îşi aminti şi se gândi: A fost un vis 
sau a fost realitate? 

Iar gândul următor fu: De unde ştiu că eu sunt eu? Şi dacă 
nu sunt eu, ci doar mă gândesc c-aş fi eu? După ce-aş putea 
spune dacă sunt eu sau nu? Cine este acest „eu” care pune 
întrebarea? Eu gândesc gândurile astea? Cum aş fi ştiut, dacă n- 
ar fi fost? 

— Nu mă întreba pă mine, zise o voce de lângă capul ei. 
Asta-i una dintre înşelăciunile alea? 

Era Wullie Flaimuc. Şedea pe perna ei. 

Tiffany privi cu atenţie în jur. Era în patul din casa lui Miss 
Poloboc. Un kilt verde era întins în faţa ei. Un kilt. Verde. Nu 
iarbă, nu dealuri... dar arăta ca nişte dealuri, din locul de unde-l 
privea. 

— Am zis toate astea cu glas tare? întrebă ea. 

— Oh, deah. 

— Ăăă... atunci s-a întâmplat totul, nu-i aşa? zise Tiffany. 

— Oh,  deah, zise Wullie Flaimuc,  înveselit. Marea 
cotoroanţă a fost p-aci până adineauri, da’ a zis că probabil n-o 
să te trezeşti vr'un monstru. 

Mai multe crâmpeie de amintiri aterizară în memoria lui 
Tiffany ca o ploaie de meteoriți încinşi pe o planetă liniştită. 

— Eşti teafăr? 

— Oh, deah, zise Wullie Flaimuc. 

— Şi Miss Poloboc? 

lar acest meteorit de amintire era uriaş, ca un munte 
arzător care făcea un milion de dinozauri să fugă ca să scape cu 
viaţă. Tiffany îşi duse fără să vrea mâinile la gură. 

— Am omorât-o! zise ea. 

— Ei, acuma, nu tu ai... 

— Ba da! Mi-am simţit mintea gândindu-se la asta. Mă 
înfuriase! Iar eu am făcut o dată din mână, uite-aşa - o duzină 
de Nac Mac Fulgeri se scufundară la adăpost -, iar ea pur şi 
simplu a explodat, prefăcându-se în nimic! Fu am fost! Îmi aduc 
aminte! 


163 


— Deah, da’ marea cotoroanţă a cotoroanţelor a zis că ăla se 
folosea dă mintea ta ca să gândească prin ea..., începu Wullie 
Flaimuc. 

— Am păstrat amintirile! Eu am fost, cu mâinile astea! - 
Fulgerii care îşi ridicaseră capetele, le ascunseră la loc. Şi... 
amintirile care mi-au rămas... îmi amintesc bine praful, 
prefăcându-se în stele... lucruri... căldura... sângele... gustul 
sângelui... îmi amintesc... îmi amintesc de trucul meu cu Să mă 
văd! Oh, nu! Pur şi simplu l-am invitat înăuntrul meu! Am 
omorât-o pe Miss Poloboc! 

Umbrele se strângeau în jurul vedeniilor sale şi urechile îi 
țiuiau. Tiffany auzi uşa deschizându-se şi nişte mâini o ridicară 
în braţe de parc-ar fi fost uşoară ca un balon de săpun. Fu 
aruncată pe un umăr şi dusă uşurel pe scări în jos, apoi afară, în 
lumina strălucitoare a dimineţii, unde fu lăsată pe pământ. 

— ...Şi noi toţi... am ucis-o... ia unul dintre crucifixele de 
argint..., îngăimă ea. 

O palmă o plesni puternic peste faţă. Se holbă prin ceața 
lăuntrică la silueta înaltă şi întunecată din faţa ei. Un mâner de 
găleată îi fu apăsat cu hotărâre în mână. 

— Mulge caprele acum, Tiffany! Acum, Tiffany, auzi? 
Creaturile încrezătoare se uită la tine. Te aşteaptă! Tiffany, 
mulge caprele. Fă-o, Tiffany! Mâinile ştiu cum, mintea o să-şi 
amintească şi-o să devină mai puternică, Tiffany! 

Se simţi împinsă pe scăunelul de muls şi, prin ceața din 
capul ei, desluşi forma temătoare a... a lui... Meg cea Neagră. 

Mâinile îşi amintiră. Aşezară găleata, apucară un sfârc şi, 
când Meg ridică piciorul să se joace de-a piciorul-în-găleată, i-l 
prinse şi o sili să-l aşeze, fără probleme, înapoi pe platforma de 
muls. 

Se mişca încet, cu mintea împânzită de o ceaţă fierbinte, 
lăsându-şi mâinile să lucreze cum ştiau ele. Găleţile se umpleau 
şi se goleau, caprele mulse primeau o măsură de tărâţe din 
bidon... 

Mâncărici pe Burtă era mai degrabă nedumerit că mâinile 
sale mulgeau o capră. Se opri. 

— Cum te numeşti? întrebă o voce din spatele lui. 

— Mâncărici. Mâncărici pe Bur... 

— Nu! Acela era vrăjitorul, Tiffany! A fost cel mai puternic 
ecou, dar tu nu eşti el! Treci în lăptărie, TIFFANY! 


164 


Se împletici în încăperea răcoroasă, la porunca vocii aceleia, 
iar lumea se concentra, limpezindu-se. Era o brânză stricată pe 
etajeră, mustind şi puţind. 

— Cine a pus asta aici? întrebă ea. 

— Prisăcarul, Tiffany. A încercat să facă brânză folosind 
magia, Tiffany. Ha! făcu vocea. Şi tu nu eşti el, Tiffany! Tu știi 
cum să faci brânza aşa cum trebuie, nu-i aşa, Tiffany? Intr- 
adevăr ştii! Cum te numeşti? 

„„totul era năuceală şi mirosuri ciudate. Cuprinsă de panică, 
scoase un răget... Faţa îi fu din nou pălmuită. 

— Nu, acela era tigrul cu colţi-sabie, Tiffany! Sunt doar 
amintiri vechi pe care prisăcarul ţi le-a lăsat în urmă, Tiffany! A 
purtat o mulţime de creaturi, dar acestea nu sunt tu! Vino 
încoace, Tiffany! 

Auzea cuvintele fără să le priceapă pe de-a întregul. Erau 
doar pe undeva pe afară, între persoane care nu erau decât 
umbre. Dar era de neconceput să nu li te supui. 

— Drace! zise silueta înaltă şi ceţoasă. Unde-i mititelul acela 
albastru? Domnul Peoricare. 

— Aici, stăpână. Mă cheamă Fură Peoricine, stăpână. Te rog 
fierbinte să nu mă prefaci în ceva nenatural, stăpână! 

— Ai spus că avea o cutie cu suveniruri. Adu-o încoace în 
clipa asta! M-am temut c-aşa o să se întâmple. Vrăsc să 
procedez în felul ăsta! 

Tiffany fu întoarsă pe călcâie şi încă o dată privi la faţa 
aceea împăienjenită, în vreme ce mâini puternice o strângeau 
de braţe. Doi ochi albaştri se uitau ţintă într-ai săi. Străluceau 
prin ceaţă ca safirele. 

— Cum te cheamă, Tiffany? întrebă vocea. 

— Tiffany! 

Ochii o sfredeliră. 

— Zău? Chiar aşa? Cântă-mi primul cântec pe care l-ai 
învăţat, Tiffany! Acum! 

— Hzan, hzana, m taza... 

— Stop! Aşa ceva nu s-a învăţat niciodată pe un deal de 
cretă! Nu eşti Tiffany! Cred că eşti regina aceea părăsită, care 
şi-a omorât doisprezece bărbaţi cu sandviciuri cu scorpioni! Eu 
pe Tiffany o caut! Înapoi în întuneric cu tine! 

Imaginile se tulburară din nou. Putea auzi discuţii în şoaptă 
prin ceaţă şi vocea zicând: 


165 


— Ei bine, asta s-ar putea să meargă. Cum te numeşti, 
picţelule? 

— Groaznicu' Scoţiduş Billy Barbălată Mac Fulger, stăpână. 

— Eşti foarte mic, nu-i aşa? 

— Doar ca înălţime, stăpână. 

Tiffany îşi simţi din nou braţele în strânsoare. Ochii albaştri 
sclipiră. 

— Ce înseamnă numele tău în Limba Veche a Nac Mac 
Fulgerilor, Tiffany? Gândeşte-te... 

Se ridică din străfundurile minţii sale, trăgând ceața în 
spatele său. Se înălţă peste vocile gălăgioase şi o purtă dincolo 
de atingerea mâinilor fantomatice. Deasupra capului, norii se 
risipiră. 

— Numele meu este Pământul de Sub Val, zise Tiffany şi se 
clătină în faţă. 

— Nu, nu, nici gând de-aşa ceva, nu putem să îngăduim aşa 
ceva, zise persoana care o ţinea. Ai dormit destul. Bine, ştii cine 
eşti! Acum trebuie să te trezeşti şi să treci la treabă! Trebuie să 
fii Tiffany cât de tare poţi tu, iar celelalte voci te vor lăsa-n pace, 
în funcţie de cât izbuteşti. Cu toate că s-ar putea să fie o idee 
bună să nu faci sandviciuri, o vreme. . 

Se simţea într-adevăr mai bine. Îşi spusese numele. Larma 
din mintea ei se potolise, deşi încă mai exista o sporovăială care 
o împiedica să gândească numaidecât. Dar acum, cel puţin, 
putea vedea limpede. Silueta îmbrăcată în negru care o ţinea nu 
era înaltă, dar era atât de pricepută să se poarte ca şi cum ar fi 
fost, încât păcălea aproape pe toată lumea. 

— Oh... dumneata eşti... doamna Vremerea? 

Doamna Vremerea o apăsă uşor pe umeri, aşezând-o pe un 
scaun. De pe toate suprafeţele orizontale din bucătărie, Nac 
Mac Fulgerii o priveau pe Tiffany. 

— Eu sunt. Şi avem aici o minunată harababură. Odihneşte- 
te un moment, că apoi trebuie să începem să facem... 

— Bună dimineaţa, doamnelor. Aăă, cum se simte? 

Tiffany întoarse capul. Miss Poloboc stătea în prag. Părea 
palidă şi se sprijinea în baston. 

— Am stat în pat şi m-am gândit: Ei bine, nu-i niciun motiv 
pentru care să stau aici, părându-mi rău după mine însămi, zise 
ea. 

Tiffany se ridică în picioare. 


166 


— Îmi pare atât de r..., începu ea, dar Miss Poloboc dădu 
vag din mână. 

— N-a fost vina ta, zise ea, aşezându-se cu greutate la masă. 
Cum te mai simţi? Şi, ca să fim bine înţelese, cine eşti tu? 

Tiffany roşi. 

— Incă sunt eu, cred, bolborosi ea. 

— Am ajuns ieri-seară aici şi-am avut grijă de Miss Poloboc, 
zise doamna Vremerea. Am avut grijă şi de tine, copilă. Vorbeai 
în somn sau, mai exact, Mâncărici pe Burtă, ce a mai rămas din 
el, vorbea. Vrăjitorul ăla bătrân a fost chiar de ajutor, având în 
vedere că nu-i decât un maldăr de amintiri şi obiceiuri. 

— Nu înţeleg ce-i cu vrăjitorul, zise Tiffany. Nici cu regina 
părăsită. 

— Nu? se miră vrăjitoarea. Fi bine, un prisăcar 
colecţionează persoane. Încearcă să le adauge la el însuşi, am 
putea spune, folosindu-le ca să gândească prin ele. Domnul 
Mâncărici i-a studiat acum câteva sute de ani şi a întins o 
capcană ca să prindă unul. In loc de asta, prostănacul de ela 
fost el însuşi prins de un prisăcar. L-a ucis, în cele din urmă. Pe 
toţi îi ucide, în cele din urmă. Îşi pierd minţile, într-un fel sau 
altul, şi nu-şi mai aduc aminte ce trebuie să facă. Dar el 
păstrează un soi de... copie palidă a lor, un soi de memorie vie... 
Se uită la expresia nedumerită a lui Tiffany şi ridică din umeri. 
Ceva ca o fantomă, adăugă ea. 

— Şi mi-a lăsat fantomele lui în capul meu? 

— Mai degrabă fantomele fantomelor, la drept vorbind, zise 
doamna Vremerea. Ceva pentru care nu avem un cuvânt, 
probabil. 

Miss Poloboc se cutremură. 

— Ei bine, mulţumesc Cerului că ai scăpat de chestia aia, cel 
puţin, zise ea cu glas tremurat. Ar vrea cineva o ceaşcă bună de 
ceai? 

— Ah, lasă asta în seama noastră! strigă Fură Peoricine, 
sărind drept în sus. Wullie Flaimuc, tu şi băieţii, ia faceţi un ceai 
pentru doamne! 

— Mulţumim, zise Miss Poloboc firav, iar în spatele ei deja 
începură să se audă zdroncănituri de vase. Mă simt aşa de 
stânga... ce? Am crezut c-aţi spart toate ceştile când aţi spălat 
vasele! 

— Oh, deah, zise Fură vesel. Da' Wullie a găsit o grămadă 
de ceşti vechi închise într-un dulap... 


167 


— Acel set foarte valoros de porțelan mi-a fost lăsat de un 
foarte drag prieten! strigă Miss Poloboc. 

Sări în picioare şi se întoarse către spălător. Cu o uimitoare 
repeziciune pentru cineva care era în parte moartă, smulse 
ceainicul, ceaşca şi farfuriuţa din mâinile picţeilor luaţi prin 
surprindere şi le ţinu cât de sus putea. 

— Crivens! zise Fură Peoricine, holbându-se la porţelanuri. 
Ei, uite asta numesc eu mişmaş! 

— Îmi pare rău c-am fost atât de brutală, dar au o mare 
valoare sentimentală! zise Miss Poloboc. 

— Domnule Peoricine, tu şi oamenii tăi binevoiţi să vă daţi la 
o parte de lângă Miss Poloboc şi să tăceți din gură! interveni 
grăbită doamna Vremerea. Vă rog n-o tulburaţi pe Miss Poloboc 
cât timp pregăteşte ceaiul! 

— Dar ţine în mână..., începu Tiffany, uluită. 

— Şi ai s-o laşi şi tu să-şi vadă de treabă, fără să comentezi, 
copilă! o întrerupse tăios vrăjitoarea. 

— Da, dar a luat ceainicul fără..., începu o voce. 

Capul bătrânei vrăjitoare se răsuci spre ei. Fulgerii se feriră 
ca arborii îndoiţi de furtună. 

— William Flaimuc, zise ea cu răceală, mai e loc în fântâna 
mea pentru încă vreo doi broscoi, numai că tu nu ai creierul 
unuia! 

— Ahahaha, foarte corect, stăpână, zise Wullie Flaimuc, 
scoţându-şi bărbia în afară cu mândrie. Te-am dus la faza asta! 
Eu am creierul unui gândac! 

Doamna Vremerea îl fulgeră cu privirea, apoi se întoarse 
către Tiffany. 

— Eu am prefăcut pe cineva într-un broscoi! zise Tiffany. A 
fost groaznic! N-a încăput în întregime, aşa că l-am strâns într- 
un soi de balon roz uriaş... 

— Lasă asta acuma, zise doamna Vremerea cu o voce 
deopotrivă brusc foarte îngăduitoare şi obişnuită, care răsună 
ca un clinchet de clopoțel. Presupun că găseşti lucrurile un pic 
mai altfel decât erau acasă la tine, nu? 

— Ce? Păi, da, acasă niciodată nu mă trezeam..., începu 
Tiffany surprinsă, apoi văzu că, aproape în poala ei, bătrâna 
femeie făcea gesturi circulare nebuneşti, care cumva voiau să-i 
spună: Continuă să vorbeşti ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Aşadar sporovăiră cu îndârjire despre oi, despre care 
doamna Vremerea zise că erau foarte lânoase, nu-i aşa, iar 


168 


Tiffany răspunse că da, erau, chiar extrem de lânoase, şi 
doamna Vremerea spuse că aşa auzise şi ea, că erau extrem de 
lânoase... asta în timp ce toată lumea din odaie n-o scăpa din 
ochi pe Miss Poloboc... 

„„făcând ceaiul şi folosindu-şi patru braţe, dintre care două 
nu mai existau, dar ea nu-şi dădea seama. 

Ibricul negru făcu înconjurul odăii şi aparent se potrivi 
singur în lăcaşul plitei. Ceştile, farfurioarele, linguriţele şi 
zaharniţa pluteau cu un scop. 

Doamna Vremerea se aplecă spre Tiffany. 

— Sper că încă te mai simţi... singură? şopti ea. 

— Da, mulţumesc. Vreau să spun, am... un soi de... senzaţie 
că ar mai fi şi ei pe aici, dar nu-mi stau în cale... Aăă... mai 
devreme sau mai târziu o să-şi dea seama şi ea... vreau să spun, 
nu-i aşa? 

— Foarte curioasă, într-adevăr, mintea omenească, şopti 
bătrâna femeie. A trebuit odată să vizitez un sărman tânăr 
căruia îi căzuse un copac peste picioare. Şi-a pierdut ambele 
picioare de la genunchi în jos. A fost nevoie să i se cioplească 
nişte proteze de lemn. Totuşi, i le-au făcut tocmai din copacul cu 
pricina, ceea ce eu am presupus că-i oferea o oarecare mân- 
gâiere, iar el a acceptat ideea destul de bine. Dar îmi amintesc 
că l-am auzit spunând: „Doamnă Vremerea, încă îmi mai simt 
degetele de la picioare, uneori”. E ca şi cum capul nu s-a 
împăcat cu gândul celor întâmplate. Şi nu e de parcă ea... ar fi 
genul de persoană obişnuită în asemenea cazuri, vreau să spun, 
obişnuia să aibă braţe pe care nu le putea vedea... 

— lată, zise Miss Poloboc, repezindu-se spre ele cu trei 
ceşti, cu farfurioare şi cu zaharniţa. Una pentru tine, una pentru 
tine şi una pentru... Oh... 

Zaharniţa căzu din mâna invizibilă şi zahărul se împrăştie pe 
masă. Miss Poloboc se uită la el cu groază, în vreme ce, în mâna 
cealaltă, care nu era de faţă, o ceaşcă şi o farfurioară tremurau, 
fără vreun mijloc vizibil de suport. 

— Inchide ochii, Miss Poloboc! 

Şi era ceva în vocea ei, o notă ciudată sau un ton care o făcu 
şi pe Tiffany să-şi închidă ochii. 

— Bun! Acuma, tu ştii că ceaşca este aici, îţi poţi simţi 
mâna, zise doamna Vremerea, ridicându-se în picioare. Ai 
încredere în ea! Ochii tăi nu sunt atotcunoscători! Acum, aşază 
uşurel ceaşca jos... aaaşa, bine. Acum poţi să deschizi ochii, dar 


169 


ceea ce vreau eu să faci, aşa, ca un favor pentru mine, este să-ți 
pui mâinile pe care le poţi vedea pe masă, lipite de tăblie. Exact. 
Bine. Acum, fără să-ţi iei mâinile de pe masă, du-te până la 
dulap şi adu-mi şi mie cutia aia de tablă cu biscuiţi, vrei? 
Întotdeauna îmi place să ronţăi un biscuit la ceai. Mulţumesc 
foarte mult. 

— Dar... dar nu mai pot să fac asta acum... 

— Treci peste „nu mai pot”, Miss Poloboc, i-o reteză doamna 
Vremerea. Nu te gândi la asta, doar fă-o! Mi se răceşte ceaiul! 

Aşadar, şi asta e tot vrăjitorie, gândi Tiffany. E ca şi vorbitul 
cu animalele al lui Buni Suferind. E vocea! Aspră şi blândă, rând 
pe rând, folosind cuvinte scurte pentru porunci şi încurajare, şi 
continuând să vorbeşti, făcând cuvintele să umple lumea 
animalului, astfel încât câinii ciobăneşti să te asculte, iar oile 
speriate să se liniştească... 3 

Cutia cu biscuiţi pluti, îndepărtându-se de dulap. În timp ce 
se apropia de bătrâna doamnă, capacul se deşurubă şi rămase 
suspendat în aer, lângă ea. Bătrâna se servi din cutie, cu 
delicateţe. 

— Ooh, de la prăvălia cu Accesorii pentru Ora ceaiului, zise 
ea, luând patru biscuiţi şi vârându-i repede în buzunar. Foarte 
elegant. 

— E groaznic de greu să faci asta! gemu Miss Poloboc. E ca 
şi când ai încerca să nu te gândeşti la un rinocer roz! 

— Ei şi? se miră doamna Vremerea. Ce-i aşa de special în a 
nu te gândi la un rinocer roz? 

— Este imposibil să nu te gândeşti la unul, dacă îţi spune 
cineva că n-ar trebui, îi explică Tiffany. 

— Ba nu e, zise doamna Vremerea cu hotărâre. Eu nu mă 
gândesc la vreunul în clipa asta, şi ai cuvântul meu pe chestia 
asta. Vrei să preiei controlul asupra întregului tău creier, Miss 
Poloboc. Aşadar, ai pierdut un corp de prisos? Ce altceva 
înseamnă un alt corp, când totul e zis şi făcut? Doar mai mult de 
îngrijit, o altă gură de hrănit, mai mult de purtat şi de distribuit 
pe mobile... pe scurt, o bătaie de cap în plus. Adună-ţi minţile, 
Miss Poloboc, şi lumea va fi... 

Bătrâna vrăjitoare se aplecă spre Tiffany şi-i şopti: 

— Cum se numeşte chestia aia care trăieşte în mări, foarte 
mică, pe care o mănâncă oamenii? 

— Crevetă? sugeră Tiffany, un pic zăpăcită. 


170 


— Crevetă? Prea bine. Şi lumea va fi creveta ta, Miss 
Poloboc. Nu doar că vei face mare economie la haine şi 
mâncare, ceea ce nu-i deloc de disprețuit, în vremurile astea 
grele, dar când oamenii or să te vadă mişcând lucrurile aşa prin 
aer, ei bine, or să spună: „E o vrăjitoare şi jumătate, fără nicio 
îndoială!” şi or să aibă dreptate. Tu doar păstrează-ţi această 
îndemânare, Miss Poloboc. Menţine-o. Gândeşte-te la ce ţi-am 
spus eu. Şi acum stai şi odihneşte-te. O să vedem ce trebuie să 
facem astăzi. Tu doar fă-mi o listă, iar Tiffany va şti drumul. 

— Ei bine, într-adevăr, chiar mă simt... întrucâtva 
zdruncinată, zise Miss Poloboc, cu mintea preocupată, dându-şi 
la o parte părul din ochi cu o mână invizibilă. Stai să văd... ai 
putea numai să treci puţin pe la domnul Umbreluş, şi pe la 
doamna Anapoda, şi pe la tânărul Boit, şi să vezi ce mai face 
vânătaia doamnei Târgoveţ, şi să-i duci nişte alifie Numărul 
Cinci domnului Văcaru, şi să-i faci o vizită scurtă bătrânei 
doamne Vânător, la Colţul Ştrengăresc şi... ei, pe cine am 
uitat?... 

Tiffany îşi dădu seama că-şi ţinea respiraţia. Fusese o zi 
oribilă, şi o noapte îngrozitoare, dar ceea ce se închega din 
bucățele şi-şi aştepta rândul pe limba lui Miss Poloboc avea să 
fie, cumva, mai rău decât orice. 

— ...Ah, da, să schimbi o vorbă cu Miss Oiştengard la 
Stâncagoală, şi apoi probabil va trebui să vorbeşti şi cu doamna 
Oiştengard, de asemenea, şi apoi să laşi doar câteva pachete în 
drum, cele din coşul meu, am scris pe ele pentru cine sunt. Şi 
cred că asta-i tot... oh, nu, aiurită ce sunt, aproape c-am uitat... 
şi trebuie să treci şi pe la domnul Ţesător. 

Tiffany dădu drumul aerului din piept. Chiar nu voia. Mai 
degrabă n-ar mai fi respirat niciodată, decât să dea ochii cu 
domnul Ţesător şi să deschidă o casetă goală. 

— Eşti sigură că... eşti într-adevăr în apele tale, Tiffany? 
întrebă Miss Poloboc, iar Tiffany se agăţă de această scuză ca 
de un colac de salvare, ca să nu se ducă. 

— Păi, adevărul e că mă simt un pic..., începu ea, dar 
doamna Vremerea o întrerupse cu: 

— Nu mai are nimic, Miss Poloboc, în afară de ecouri. 
Prisăcarul a plecat din casa asta, crede-mă. 

— Serios? se miră Miss Poloboc. Nu vreau să fiu 
nepoliticoasă, dar cum de poţi fi atât de sigură? 


171 


Doamna Vremerea arătă spre masă. Fir cu fir, zahărul risipit 
se rostogolea pe tăblia mesei şi cădea în zaharniţă. 

Miss Poloboc plesni tare din palme. 

— Ah, Oswald, zise ea, cu faţa numai zâmbet, te-ai întors! 


Miss Poloboc, şi probabil şi Oswald, le petrecură cu privirea 
la plecare, din poartă. 

— O să fie în regulă cu omuleţii tăi ţinându-i companie, zise 
doamna Vremerea, când ea şi Tiffany se întoarseră şi o porniră 
pe drumeagul ce ducea spre pădure. S-ar putea să fie şansa ei, 
ştii, să fie pe jumătate moartă. 

Tiffany era şocată. 

— Cum poţi fi atât de crudă? 

— O să câştige mai mult respect, când oamenii or s-o vadă 
mişcând lucrurile prin aer. Respectul e hrana şi băutura pentru 
o vrăjitoare. Fără respect, nu obţii nimic. Şi până acum n-a 
căpătat prea mult, Miss Poloboc a noastră. 

Asta era adevărat. Oamenii n-o respectau pe Miss Poloboc. 
O plăceau, fără să se gândească de ce, şi asta era tot. Doamna 
Vremerea avea dreptate, iar Tiffany îşi dori să nu fi avut. 

— Şi atunci de ce dumneata şi Miss Tick m-aţi trimis la ea? 
întrebă ea. 

— Pentru că ea iubeşte lumea, zise vrăjitoarea, privind drept 
înainte. li pasă de oameni. Chiar şi de cei proşti, vreau să zic, de 
băloşi, de mamele cu prunci mucoşi şi fără minte, de cei fără 
nicio valoare, de tonţii şi de neghiobii ce-o tratează ca pe un soi 
de servitoare. Ei, asta numesc eu magie - să vezi toate astea, să 
ai de-a face cu toate astea, şi totuşi să mergi mai departe. Să 
stai toată noaptea la căpătâiul vreunui sărman bătrân care 
părăseşte lumea asta, să alini cât poţi o astfel de suferinţă, să le 
alungi groaza, să-i vezi plecaţi în siguranţă pe drumul lor... şi 
apoi să-i speli, să-i întinzi, să-i găteşti pentru înmormântare, s-o 
ajuţi pe văduva care plânge să strângă patul şi să spele 
cearşafurile - ceea ce nu este, dă-mi voie să ţi-o spun, nicicum o 
însărcinare pentru firile slabe - şi să rămâi în picioare şi în 
noaptea următoare, ca să priveghezi sicriul înainte de 
înmormântare, şi apoi să te întorci acasă, să te aşezi pentru 
cinci minute, înainte să vină vreun om strigând furios şi bătând 
cu pumnii în uşa ta, fiin'că nevastă-sa are greutăţi la naşterea 
primului lor copil, iar moaşa care se află la ea s-a pierdut cu 
firea, şi atunci să te ridici, să-ţi iei geanta şi să porneşti iar la 


172 


drum... Noi facem toate astea, în felul nostru, ba ea o face chiar 
mai bine decât mine, dacă e s-o mărturisesc cu mâna pe inimă. 
Asta e rădăcina, inima, sufletul şi miezul vrâăjitoriei, şi nimic 
altceva. Sufletul şi miezul! Doamna Vremerea bătu cu pumnul în 
palmă, subliniind cuvintele: Sufletul... şi... miezul! 

Ecourile se întoarseră dinspre copaci, în liniştea brusc 
aşternută. Chiar şi cosaşii de alături de potecă se opriseră din 
târâit. 

— Iar doamna Urechelniţă, zise doamna Vremerea, cu vocea 
scăzându-i până la mârâit, doamna Vrechelniţă le spune fetelor 
ei că e vorba despre echilibrul cosmic, şi stele, şi cercuri, şi 
culori, şi baghete magice şi... şi jucării, nimic altceva decât 
jucării. Pufni. Oh, aş îndrăzni să zic că toate sunt foarte bune ca 
decoruri, ceva plăcut de privit, în timp ce munceşti, ceva cu 
care să iei ochii, dar începutul şi sfârşitul, începutul și sfârşitul, 
înseamnă să-i ajuţi pe oameni când viaţa le este pe muchie de 
cuţit. Chiar şi pe oamenii pe care nu-i înghiţi. Cu stelele e sim- 
plu, cu oamenii e mai greu. 

Se opri din vorbă. Trecură alte câteva secunde până când 
păsările să înceapă din nou să ciripească. 

— Oricum, asta cred eu, adăugă ea cu tonul cuiva care 
bănuieşte că s-ar putea să fi mers ceva mai departe decât ar fi 
dorit. 

Se întoarse în loc, când Tiffany nu zise nimic, şi văzu că se 
oprise şi stătea în drum arătând ca o curcă plouată. 

— Te simţi bine, copilă? zise ea. 

— Eu am fost! gemu Tiffany. Prisăcarul am fost eu! N-a 
gândit cu ajutorul creierului meu, ci mi-a folosit gândurile! A 
folosit ce a găsit în capul meu! Toate insultele acelea, toată 
acea... înghiţi nodul din gât. Acea... răutate. Totul am fost eu, 
mai... 

— ...mai puțin părticica aceea din tine care era încuiată pe 
dinăuntru, zise doamna Vremerea cu asprime. Adu-ţi aminte de 
asta! 

— Da, dar presupunând..., începu Tiffany, căznindu-se să-şi 
scoată tot năduful. 

— Părticica blocată era cea importantă, zise doamna 
Vremerea. Să înveţi cum să nu faci unele lucruri e aproape la fel 
de greu ca şi să înveţi cum să le faci. Poate chiar mai greu. S-ar 
vedea mult mai mulţi broscoi pe lumea asta, dacă n-aş şti cum 


173 


să nu îi prefac pe oameni în broscoi. Şi mari baloane roz, de 
asemenea. 

— Te rog, zise Tiffany, înfiorându-se. 

— De aceea facem noi toate vizitele astea prin ţinut, şi 
doftoriceala şi celelalte, zise doamna Vremerea. E drept, şi 
pentru că asta-i face pe oameni o idee mai buni, bineînţeles. Dar 
când o faci, te strămuţi în miezul tău, aşa că n-ai să te clatini. Te 
ancorează. Te păstrează umană, te opreşte să cârâi de pomană. 
Intocmai cum făcea bunica ta cu oile ei, care sunt, după părerea 
mea, la fel de stupide, de năbădăioase şi de nerecunoscătoare 
ca şi oamenii. Tu crezi că ai aruncat o privire asupra ta şi ai 
descoperit că eşti rea? Ha! Eu am văzut ce înseamnă răutatea, 
iar tu nu eşti nici măcar pe aproape de ea. Acuma, vrei să 
încetezi să te văicăreşti? 

— Ce? izbucni Tiffany. 

Doamna Vremerea râse la furia subită a lui Tiffany. 

— Da, eşti o vrăjitoare până-n vârful ghetelor, zise ea. Eşti 
tristă şi, dincolo de asta, te priveşti în timp ce eşti tristă şi te 
gândeşti: „Oh, biata de mine”, iar dincolo de asta, eşti furioasă 
pe mine pentru că nu-ţi spun „Hai, lasă, biata de tine.” Atunci, 
dă-mi voie să vorbesc cu Gândul ăla de-al Treilea, pentru că asta 
vreau să aud de la o fată care s-a dus să se bată cu o regină a 
spiriduşilor, fără altă armă decât o tigaie, şi nu smiorcăielile 
unei copile căreia îi e milă de ea însăşi şi se tăvăleşte în 
mizerie! 

— Ce? Eu nu mă tăvălesc în mizerie! strigă Tiffany, 
ducându-se drept spre ea, până când se apropie la doar câţiva 
inchi de faţa ei. Şi ce-a fost toată povestea aceea despre a te 
purta frumos cu oamenii, ai? 

Deasupra capetelor, frunzele cădeau din copaci. 

— Asta nu contează pentru o vrăjitoare de alt soi, în special 
una ca tine! se răsti doamna Vremerea, împungând-o în piept cu 
un deget tare ca un ciot de lemn. 

— Oho? Şi asta ce-o mai vrea să-nsemne? 

Un cerb trecu în galop prin pădure. Vântul începu să bată. 

— Una care nu e atentă, copilă! 

— Păi, ce-am pierdut eu şi ai văzut tu..., babo? 

— Oi fi eu babă, dar îţi spun că prisăcarul este încă prin 
preajmă! Tu doar l-ai scos afară! răcni doamna Vremerea. 

Păsările se ridicară în zbor de prin copaci, speriate. 

— Ştiu! ţipă Tiffany. 


174 


— Oh, da? Chiar ştii? Şi de unde ştii asta? 

— Pentru că există o parte din mine încă în el! O parte din 
mine despre care mai bine n-aş mai şti, mulţumesc! Îl pot simți 
pe aici, pe undeva! În orice caz, de unde ştii tu? 

— Pentru că sunt o vrăjitoare a naibii de bună, d-aia, rânji 
doamna Vremerea, în timp ce iepurii săpau mai adânc în 
vizuinile lor, ca să scape din calea lor. Şi ce vrei să fac eu în 
privinţa creaturii aceleia, cât stai tu aici şi te smiorcăi, ai? 

— Cum îndrăzneşti? Cum îndrăzneşti? E responsabilitatea 
mea! Mă descurc eu cu ea, mulţumesc frumos! 

— Tu? Cu un prisăcar? O să ai nevoie de mai mult decât o 
tigaie! Ei nu pot fi omorâţi! 

— O să găsesc eu o cale! O vrăjitoare o scoate la capăt cu 
făpturile din altă lume! 

— Ha! Mi-ar plăcea să te văd încercând! 

— Am s-o fac! strigă Tiffany. 

Începu să plouă. 

— Oh, vasăzică ştii cum să-l ataci, nu-i aşa? 

— Nu vorbi prostii! Nu pot! El se poate ţine totdeauna 
departe din calea mea! Poate chiar să se scufunde în pământ! 
Dar o să vină să mă caute, înţelegi? Pe mine, şi pe nimeni 
altcineva! O ştiu! Şi, de data asta, o să fiu pregătită! 

— Zău, o să fii? zise doamna Vremerea, încrucişându-şi 
braţele. 

— Da! 

— Când? 

— Acum! 

— Nu! 

Bătrâna vrăjitoare ridică o mână. 

— Pacea să fie peste locul acesta, zise ea, liniştit. Vântul se 
opri. Ploaia încetă. Nu, nu încă, mai zise ea, iar pacea se pogori 
din nou peste pădure. Nu atacă încă. Nu crezi că asta-i ciudat? 
Şi-ar linge rănile, dac-ar avea o limbă. lar tu nu eşti încă 
pregătită, orice-ai crede tu. Nu! Avem altceva de făcut, nu-i aşa? 

Tiffany rămăsese fără grai. Valul de furie din lăuntrul ei era 
atât de fierbinte încât îi arsese urechile. Dar doamna Vremerea 
zâmbea. Cele două fapte nu se potriveau deloc. 

Gândul ei Dintâi zise: Tocmai am avut o ceartă aprinsă cu 
doamna Vremerea! Se zice că dac-o tai cu un cuţit, n-ar sângera 
până ce n-ar vrea ea să sângereze! Se zice că dacă nişte vampiri 
ar încerca s-o muşte pe ea, ar începe cu toţii să implore să li se 


175 


dea ceai şi biscuiţi. Ea poate face orice, poate fi oriunde! Iar eu 
am numit-o babă! 

Gândul ei de-al Doilea zise: Ei bine, este. 

Gândul ei de-al Treilea zise: Da, este. Este doamna 
Vremerea. Şi ea te ţine mânioasă. Eşti plină de mânie şi nu mai 
e în tine loc de frică. 

— Să faci bine să-ţi păstrezi furia aia, zise doamna 
Vremerea, de parcă îi citea în minte ca într-o carte deschisă. 
Închide-o în inima ta, adu-ţi aminte de unde vine, adu-ţi aminte 
forma ei, salveaz-o până când vei avea nevoie de ea. Dar acum 
lupul e undeva acolo, în pădure, şi tu trebuie să ai grijă de 
turmă. 

E vocea, gândi Tiffany. Ea chiar vorbea cu oamenii ca Buni 
Suferind cu oile, cu excepţia faptului că abia de blestema. Dar 
mă simt... mai bine. 

— Mulţumesc, zise ea. 

— Şi asta îl include şi pe domnul Ţesător. 

— Da, zise Tiffany. Ştiu. 


176 


Capitolul 10 
Craiul tomnatic 


A fost o zi... interesantă. Toată lumea din munţi auzise 
despre doamna Vremerea. Dacă nu aveai respect, zicea ea, nu 
aveai nimic. În ziua aceea, ea îl avu pe tot. Şi o parte din el se 
răsfrânse şi asupra lui Tiffany. 

Erau tratate ca nişte capete încoronate - nu de soiul celor 
pe care le detronezi ca să le decapitezi sau ca să li se facă un 
semn de ocară cu un fier înroşit în foc, ci de celălalt soi, când 
oamenii pleacă ameţiţi, spunând: „Ea chiar mi-a dat bună ziua, 
foarte binevoitoare! N-o să-mi mai spăl niciodată mâna pe care 
mi-a strâns-o ea!” 

Mulţi dintre cei pe care îi întâlniră nu se spălau pe mâini 
defel, se gândi Tiffany, cu ifosele unei lăptărese. Dar oamenii se 
buluceau în faţa uşilor colibelor, privind şi ascultând, iar unii se 
apropiau pe furiş de Tiffany, ca să spună lucruri ca: „l-ar plăcea 
o ceaşcă de ceai? Am spălat ceaşca noastră!” Iar în grădina 
fiecărei case pe lângă care treceau, Tiffany observă că stupii 
albinelor fremătau deodată de activitate. 

Ea lucra mai departe, încercând să rămână calmă, 
încercând să se gândească la ceea ce făcea, îndeplinea munca 
de doftoriceală cât de bine putea, iar dacă era vorba despre 
ceva care supura, atunci doar se gândea la cât de plăcut va fi 
când va termina. Simţea că doamna Vremerea n-ar fi încuviinţat 
această atitudine. Dar lui Tiffany nu-i mai plăcea nici de ea prea 
mult. Minţea tot... nu spunea adevărul tot timpul. 

De pildă, era privata familiei Boit. Miss Poloboc le explicase 
cu răbdare domnului şi doamnei Boit, în mai multe rânduri, că 
era mult prea aproape de fântână, şi de aceea apa de băut era 
plină de nişte animăluţe mici, mici de tot, care le îmbolnăveau 
copiii. Ei ascultaseră cu foarte mare atenţie, de fiecare dată 
când auziseră mustrarea, şi totuşi nu mutaseră privata nici până 
acum. Dar doamna Vremerea le spuse că bolile le provocau 
nişte goblini, care erau ademeniţi de miros, iar când veni 
vremea să plece de la ei din casă, domnul Boit împreună cu vreo 
trei prieteni de-ai lui deja săpau o nouă fântână, în capătul 
celălalt al grădinii. 


177 


— Dar e într-adevăr provocată de animăluţele mici, ştii, zise 
Tiffany, care odată îi plătise un ou unui profesor ambulant, doar 
ca să stea la coadă şi să se uite prin „Amuţitorul Aparat 
Mikroscopic! O Grădină Zoologică în fiecare picătură de 
apă dintr-o baltă!” Era să leşine a doua zi de sete. Unele 
dintre animăluţe erau păroase. 

— Adevărat? zise doamna Vremerea sarcastică. 

— Da. E-adevărat. lar Miss Poloboc e încredinţată că e bine 
să le spui adevărul. 

— Bine. E o femeie cinstită şi de toată isprava, zise doamna 
Vremerea. Dar eu susţin că trebuie să le spui oamenilor o 
poveste pe care s-o poată pricepe. În cazul de faţă, am socotit 
că ar trebui să schimbi chiar multe pe lume şi poate chiar să-l 
dai de pereţi pe domnul Boit, cu capul ăla de grăsan stupid al 
lui, de vreo câteva ori, până să te creadă că te poţi îmbolnăvi 
dacă bei animăluţe mici, invizibile. Şi cât ai fi făcut tu asta, 
copiii ăia ai lui s-ar fi îmbolnăvit mai rău. Dar goblinii, vezi tu, 
au însemnat o explicaţie astăzi. O poveste duce la rezolvarea 
problemei. Şi când am s-o văd pe Miss Tick, mâine, am să-i spun 
că e timpul ca profesorii ambulanți să înceapă să urce şi aici. 

— Bine, zise Tiffany, cu neplăcere, dar să-i spui domnului 
Umbreluş, cizmarul, că durerea lui de piept o să treacă dacă o 
să se ducă pe jos până la cascada de la Stânca Prăvălită, în 
fiecare zi, timp de o lună, să arunce trei pietricele lucitoare în 
râu, pentru spiritele apelor! Asta nu mai e doftoriceală! 

— Nu, dar el crede că e. Omul stă prea mult timp cocârjat. O 
plimbare de cinci mile în aer curat, în fiecare zi, timp de o lună, 
o să-l îndrepte de-o să-l vezi verde ca bradul! 

— Oh, zise Tiffany. Altă poveste? 

— Dacă vrei tu, zise doamna Vremerea, şi ochi-i scăpărară. 
Nu se ştie niciodată, poate că spiritele apelor or să-i fie 
recunoscătoare pentru pietricele. 

Se uită pieziş la expresia feţei lui Tiffany şi o bătu 
prieteneşte pe umăr. 

— Nu-ti face griji, domnişoară, zise ea. Priveşte lucrurile în 
felul ăsta. Mâine, misiunea ta este să schimbi lumea, făcând-o 
un loc mai bun. Astăzi, misiunea mea este să am grijă ca toată 
lumea să trăiască până atunci. 

— Ei bine, eu cred..., începu Tiffany, dar se opri. 

Îşi ridică privirile spre fâşia de pădure dintre micile ogoare 
din vale şi pajiştile abrupte de pe coastele munţilor. 


178 


— E încă aici, zise ea. 

— Ştiu, zise doamna Vremerea. 

— Dă târcoale, dar se ţine departe de noi. 

— Ştiu, repetă doamna Vremerea. 

— Ce-şi închipuie că face? 

— Are în el o parte din tine. Tu ce-ţi închipui că face? 

Tiffany încercă să gândească. De ce nu ataca? Oh, va fi ea 
mai bine pregătită, de data asta, dar el era puternic. 

— Poate că aşteaptă până mă supăr din nou, zise ea. Dar mă 
tot gândesc la ceva. N-are niciun sens. Mă tot gândesc la... trei 
dorinţe. 

— Dorinţe să ce? 

— Nu ştiu. Pare o prostie. 

Doamna Vremerea se opri. 

— Nu, nu este, zise ea. E o parte profundă a ta care 
încearcă să-ţi trimită un mesaj. Doar ţine minte, pentru că 
acum... 

Tiffany oftă. 

— Da, ştiu. Domnul Ţesător. 


Nimeni nu s-a apropiat vreodată de vreo peşteră a 
dragonilor cu mai mare precauţie ca Tiffany de căsuţa din 
mijlocul grădinii năpădite de buruieni. 

Se opri la poartă şi se uită înapoi, dar doamna Vremerea 
dispăruse, diplomatic. Probabil găsise pe cineva să-i dea o 
ceaşcă de ceai şi-un biscuit dulce, gândi ea. Din asta trăia ea! 

Deschise poarta şi porni pe alee. 

Nu puteai spune: E vina mea. Nu puteai spune: E 
responsabilitatea mea. 

Puteai spune: O scot eu la capăt cu asta. 

Nu era neapărată nevoie să vrei s-o faci. Dar trebuia s-o 
faci. 

Tiffany trase adânc aer în piept şi păşi în căsuţa 
întunecoasă. 

Domnul 'Ţesător, în fotoliul lui, era imediat în spatele uşii şi 
dormea dus, arătându-i lumii o gură căscată, plină de dinţi 
galbeni. 

— Hm... bună ziua, domnule '[esător, zise Tiffany cu glas 
tremurător, dar probabil nu destul de tare. Am, ăăă, trecut pe 
aici doar să văd dacă tu, dacă totul e... e în regulă... 


179 


Se auzi totuşi un sforăit, şi bătrânul se trezi, plescăind din 
buze, ca să-şi scoată somnul din gură. 

— Oh, tu eşti, zise el. Bună ziua şi ţie. 

Se ridică puţin mai drept în fotoliu şi începu să se uite afară, 
prin uşa deschisă, fără s-o mai ia în seamă. 

Poate că n-o să întrebe, se gândi ea, în timp ce spăla, 
ştergea praful, bătea pernele, umflându-le, şi, ca să tragă de 
timp cumva, golea comoda. Dar aproape că ţipă când braţul se 
întinse şi-i apucă încheietura mâinii, iar bătrânul îi aruncă 
privirea lui imploratoare. E 

— Să verifici puţin cutia, Mary, vrei? Inainte de a pleca. 
Fiindcă am auzit nişte zornăituri noaptea trecută, înţelegi. Poate 
că a intrat vreunul dintre hoţii ăia ca şerpii. 

— Da, domnule Ţesător, zise Tiffany, în timp ce gândea: 
NuvreausăfiuaiciNuvreausăfiuaici! 

Trase cutia afară. N-avea de ales. 

O simţi grea. Se ridică în picioare şi îi scoase capacul. 

După scârţâitul balamalelor, urmase o tăcere. 

— Te simţi bine, bombonică? întrebă domnul Ţesător. 

— Hm..., zise Tiffany. 

— E totul la locul lui, nu-i aşa? zise bătrânul, îngrijorat. 

Tiffany îşi simţea mintea ca pe-o copaie cu clei. 

— Hm... e totul aici, izbuti ea să îngaime. Hm... şi acum e 
totul de aur, domnule Ţesător. 

— Aur? Ha! Nu mă duce cu preşul, bombonico. Niciun ban 
de aur nu mi-a căzut vreodată în mână! 

Tiffany puse cutia în poala bătrânului, cât de blând putu, iar 
el se holbă la banii dinăuntru. 

Tiffany recunoscuse monedele vechi. Picţeii mâncau de pe 
ele, în tumul. Avuseseră cândva şi chipuri gravate pe ele, dar 
erau prea tocite ca să le mai desluşeşti acuma. 

Insă aurul era aur, cu sau fără chipuri. 

Îşi întoarse capul repede şi fu sigură că zăreşte ceva mic şi 
cu părul roşu dispărând în umbră. 

— Măi să fie, zise domnul Ţesător. Măi să fie. Şi asta păru să 
epuizeze tot ce avea de zis pentru o bucată de vreme. Apoi 
spuse: Sunt mult prea mulţi bani aici pentru o înmormântare. 
Nu-mi aduc aminte să fi pus deoparte chiar atâţia. Socotesc c-ai 
putea înmormânta un rege cu tot bănetul ăsta. 

Tiffany înghiţi în sec. Nu putea lăsa lucrurile aşa. Pur şi 
simplu nu putea. 


180 


— Domnule Ţesător, trebuie să vă spun ceva, zise ea. 

Şi îi povesti. li povesti totul, nu doar părţile frumoase. El o 
ascultă cu atenţie. 

— Măi să fie, e foarte interesant, zise el, când ea termină. 

— Hm... îmi pare rău, zise Tiffany. 

Nu-i veni altceva în minte. 

— Prin urmare, ceea ce spui tu, nu-i aşa, e că din pricină că 
te-a silit creatura aia să-mi iei banii de înmormântare, nu-i aşa, 
crezi că prietenii ăia ai tăi, spiriduşii, mi-au umplut cutia mea 
veche cu aur, ca să nu ai tu necazuri, nu-i aşa? 

— Aşa cred, zise Tiffany. 

— Ei bine, atuncea se pare că trebuie să-ţi mulţumesc, 
spuse domnul Ţesător. 

— Ce? 

— Ei bine, mi se pare că, dacă tu n-ai fi luat monedele alea 
de argint şi de aramă, n-ar fi rămas loc pentru banii ăştia de 
aur, nu-i aşa? zise domnul Ţesător. Şi n-aş crede că bătrânul 
rege de acolo, de pe dealurile tale, mai are nevoie de ăştia, 
acum. 

— Da, dar... 

Domnul 'Ţesător vâri mâna adânc în cutie şi scoase un ban 
de aur care valora cât toată coliba sa. 

— Atunci, uite ceva şi pentru tine, fetiţo, zise el. Să-ţi 
cumperi nişte panglici sau ce vrei tu... 

— Nu! Nu pot! N-ar fi drept! protestă Tiffany, cu disperare. 

Nu ieşise deloc cum voise ea! 

— N-ar fi drept, zici? făcu domnul [esător, iar ochii lui 
strălucitori îi aruncară o privire lungă, pătrunzătoare. Ei bine, 
atunci, hai să-i zicem răsplată pentru micul comision pe care o 
să mi-l îndeplineşti, eh? O să te duci în odaia de sus, cum urci 
scara, ceea ce eu nu mai pot face, şi-o să aduci costumul negru, 
care atârnă în cui, în spatele uşii, şi o cămaşă curată, pe care o 
găseşti în scrinul de la capul patului. Şi o să-mi lustruieşti 
ghetele, la asta o să te ajut şi eu, deşi cred c-aş putea să fac 
singur toată treaba. Fiin'că, vezi tu, sunt mult prea mulţi bani 
ca să cumperi înmormântarea unui om, dar socot că o să fie de 
ajuns ca să-l însori, aşa că o să-ţi cer să-i propui văduvei Tuse să 
se mărite cu mine! 

Ultima frază necesită ceva timp ca să fie înţeleasă, după 
care Tiffany întrebă: 

— Dumneata? 


181 


— Da, eu, zise domnul Ţesător, căznindu-se să se ridice în 
picioare. E o femeie de toată isprava, care ştie să facă o foarte 
cuviincioasă plăcintă de viţel-cu-ceapă şi care are toţi dinţii în 
gură. Ştiu asta, pentru că mi i-a arătat. Băiatul ei cel mic i-a 
adus un set de dinţi falşi, scumpi, cumpăraţi de-a gata, de la 
magazin, tocmai din oraşul cel mare, şi arată foarte frumos, cu 
ei puşi. A avut marea bunătate să mi-i împrumute şi mie, într-o 
zi, când aveam o bucată îndărătnică de carne de porc de 
rezolvat, iar un bărbat nu uită o bunătate de genul ăsta. 

— Aăâă... nu crezi c-ar trebui să mai chibzuieşti la asta? zise 
Tiffany. 

Domnul Ţesător râse. 

— Să chibzuiesc? N-am de ce să mai chibzuiesc la asta, 
domnişorică! Cine eşti tu să-i spui unui bătrân ca mine că ar 
trebui să mai chibzuiască? Am nouăzeci şi unu de ani, eu! 
Trebuie să fiu gata de acţiune! De altfel, am motive să cred, 
după sclipirea din ochii ei, că văduva Tuse n-o să strâmbe din 
nas la propunerea mea. Am văzut, de-a lungul anilor, o mulţime 
de sclipiri în ochi, iar asta a ei a fost una bună. Şi aş îndrăzni să 
spun că să te trezeşti deodată stăpân pe o cutie cu aur o să 
umple crăpăturile, cum ar fi zis bătrânul meu tată. 

li luă zece minute domnului Ţesător să se schimbe, cu o 
grămadă de eforturi şi blesteme, refuzând orice ajutor din 
partea lui Tiffany, căreia îi ceruse să stea cu spatele şi să-şi 
acopere urechile cu palmele. Apoi trebui să-l ajute să iasă în 
grădină, unde îşi aruncă bastonul şi arătă cu degetul spre 
pălării. 

— Şi o să vă cosesc pe toate, până la ultima, mâine! strigă 
el, triumfător. 

La poarta grădinii, se prinse cu mâinile de stâlp şi se 
îndreptă de spate, aproape vertical, gâfâind. 

— Bine, zise el, doar puţin neliniştit. Acum ori niciodată. 
Arăt OK, nu-i aşa? 

— Arăţi foarte bine, domnule Ţesător. 

— Totu-i curat? Totul e la locul lui? 

— Aăă... da, zise Tiffany. 

— Cum îmi stă părul? 

— Ăăă... nu mai ai niciun fir, domnule Ţesător, îi aminti ea. 

— Ah, aşa-i. Da, e adevărat. Va trebui să cumpăr una d-alea 
cum le zice, de arată ca o căciulă făcută din păr? Am destui bani 
pentru una d-alea, ce crezi? 


182 


— O perucă? Poţi să cumperi o mie, domnule Ţesător! 

— Ha! Aşa-i. Ochii lui lucioşi se plimbară pe deasupra 
grădinii. A înflorit vreo floare? Nu văd prea bine... Ah... 
ochilăroşi, am văzut unii odată, făcuţi din sticlă, te fac să vezi ca 
la început. Aştia-mi trebuie... am destul pentru ochilăroşi? 

— Domnule 'Ţesător, zise Tiffany, ai destul pentru orice. 

— Ei, bate-te-ar norocu'! zise domnul Ţesător. Dar în clipa 
asta am nevoie de un bouquet de flori, fetiţo. Nu pot să mă duc 
în peţit fără flori şi nu zăresc niciuna. N-a mai rămas nimic? 

Câţiva trandafiri mai rezistaseră printre bălăriile şi măceşii 
din grădină. Tiffany luă un cuţit din bucătărie şi-i adună într-un 
buchet. 

— Ah, bine aşa, zise el. Flori tomnatice, întocmai ca şi mine! 

Le ţinu strâns în mâna liberă, apoi deodată se încruntă, 
amuţi şi rămase neclintit ca o statuie. 

— Ce bine-ar fi fost dacă Toby al meu şi Mary a mea ar fi 
putut să vină la nuntă, zise el, încetişor. Dar sunt morţi, ştii. 

— Da, zise Tiffany, ştiu, domnule Ţesător. 

— Şi mi-aş putea dori ca şi Nancy să mai fie în viaţă, deşi 
având în vedere că nădăjduiesc să mă însor cu o altă femeie, 
asta n-ar fi o dorinţă prea cuviincioasă, poate. Ha! Aproape 
toată lumea a murit! Domnul Ţesător se uită lung la buchetul de 
flori, o vreme, apoi se îndreptă din nou de spate. Totuşi, nu 
putem face nimic în privinţa asta, nu-i aşa? Nici măcar cu o 
cutie plină cu aur! 

— Nu, domnule Ţesător, zise Tiffany, cu glas înecat. 

— Oh, nu plânge, bombonică! Soarele străluceşte, 
păsărelele ciripesc şi trecutul nu se mai poate schimba, este? 
zise domnul Ţesător, înveselit. Iar văduva Tuse aşteaptă! 

Pentru o clipă, păru să dea din colţ în colţ, apoi îşi drese 
glasul. 

— Nu miros prea rău, nu-i aşa? întrebă el. 

— Ăăă... numai a naftalină, domnule Ţesător. 

— Naftalină? Naftalina e OK. Bine, atunci! Timpul trece! 

Folosindu-se doar de un băț, agitând braţul celălalt, cu 
florile, prin aer, ca să-şi ţină echilibrul, domnul Ţesător porni cu 
o surprinzătoare viteză. 

— Ei bine, zise doamna Vremerea, când, cu haina fluturând 
în vânt, el dispăru după colţ. A fost drăguţ, nu-i aşa? 

Tiffany se uită repede în jur. Doamna Vremerea încă nu se 
vedea pe nicăieri, dar se afla undeva nevăzută. Tiffany îşi miji 


183 


ochii la ceea ce cu siguranţă era un zid vechi de grădină, cu 
nişte iederă crescută peste el, şi abia atunci bătrâna vrăjitoare 
se mişcă, astfel încât s-o vadă. Nu făcuse nimic cu hainele ei, nu 
făcuse niciun fel de magie, după câte ştia Tiffany, ci pur şi 
simplu... se dizolvase. 

— Aăă, da, zise Tiffany, scoţându-şi o batistă şi suflându-şi 
nasul. 

— Dar te îngrijorează, continuă vrăjitoarea. Crezi că n-ar fi 
trebuit să se sfârşească aşa, este? 

— Nu! zise Tiffany, cu aprindere. 

— Ar fi mai bine dacă el ar fi înmormântat în vreun sicriu 
vechi, plătit de parohie, crezi tu. 

— Nu! Tiffany îşi frământă mâinile. Doamna Vremerea 
înţepa mai tare ca un câmp cu spini. Dar... adevărat, nu mi se 
pare... cinstit. Vreau să spun, mi-aş fi dorit ca Fulgerii să nu fi 
făcut asta. Sunt sigură că aş fi putut... s-o scot eu la capăt 
cumva, să pun deoparte... 

— E o lume nedreaptă, copilă. Fii fericită că ai prieteni. 

Tiffany îşi ridică privirile spre vârfurile copacilor. 

— Da, zise doamna Vremerea. Dar nu acolo. 

— Eu plec, zise Tiffany. M-am gândit eu bine, şi plec. 

— O coadă de mătură? zise doamna Vremerea. El nu se 
mişcă prea repede... 

— Nu! Şi unde aş putea să zbor? Acasă? Nu vreau să-l duc 
după mine acolo. Şi, oricum, nu pot zbura mereu cu el pe 
urmele mele! Când el... când eu o să-l întâlnesc, nu vreau să fie 
în apropiere de oameni, înţelegi? Ştiu eu ce... ce poate face, 
dacă e furios! A ucis-o pe jumătate pe Miss Poloboc! 

— Şi dacă te urmăreşte? 

— Prea bine! O să-l duc pe undeva pe-acolo, sus! şi Tiffany 
arătă spre munţi. 

— Singură? 

— N-am de ales, nu-i aşa? 

Doamna Vremerea îi aruncă o privire care dură mai mult 
decât era necesar. 

— Nu, zise ea. N-ai de ales. Dar nici eu n-am. De aceea o să 
vin cu tine. Nu protesta, domnişoară. Cum mă vei opri, eh? Oh, 
asta-mi aduce aminte... că vânătăile acelea misterioase cu care 
se pricopseşte doamna Târgoveţ sunt de la faptul că domnul 
Târgoveţ o bate, şi că tatăl copilului domnişoarei Oiştengard 


184 


este tânărul Fred Anapoda. Poţi să-i spui asta şi lui Miss 
Poloboc. 
În timp ce vorbea, o albină îi zbură din ureche. 


Momeală, gândi Tiffany câteva ore mai târziu, în timp ce se 
îndepărtau de căsuţa lui Miss Poloboc, apucând-o către 
înălțimile golaşe ale munţilor. Mă întreb dacă eu sunt momeală, 
cum se făcea în zilele de demult, când vânătorii priponeau câte 
un miel sau un ied într-un loc, doar pentru a-i atrage pe lupi 
într-acolo. 

Are ea un plan să-l ucidă pe prisăcar. Știu eu. A pus ea la 
cale ceva. El o să vină după mine, iar ea doar o să fluture din 
mână. 

Trebuie să creadă despre mine că-s bătută-n cap. 

Se certaseră, fireşte. Dar doamna Vremerea făcuse o 
remarcă urâcioasă. li trântise: Ai unsprezece ani. Exact aşa. Ai 
unsprezece ani şi ce-o să le spună Miss Tick părinţilor tăi? Imi 
pare rău pentru Tiffany, dar am lăsat-o să plece de una singură, 
ca să se lupte cu un monstru străvechi, care nu poate fi ucis, şi 
ceea ce a mai rămas din ea e în borcanul ăsta? 

Miss Poloboc se alăturase şi ea discuţiei, în acel punct, 
aproape în lacrimi. 

Dacă Tiffany n-ar fi fost o vrăjitoare, ar fi bocit în gura mare 
că toată lumea era atât de nedreaptă. 

De fapt, erau foarte drepte. Ştia că erau drepte. Nu se 
gândeau numai la ea, dar şi la ceilalţi oameni, iar Tiffany se ura 
- ce-i drept, foarte puţin - pentru că ea una nu se gândea. Dar 
fusese o viclenie din partea lor să-şi aleagă tocmai acest 
moment ca să fie drepte. Tocmai asta era nedrept. 

Nimeni nu-i spusese că avea doar nouă ani, când se dusese 
în Tărâmul Basmelor înarmată doar cu o tigaie. Da, recunoştea 
că nimeni altcineva nu ştiuse că se ducea acolo, în afară de Nac 
Mac Fulgeri, iar ea era mult mai înaltă decât ei. Oare s-ar mai fi 
dus, dac-ar fi ştiut cum avea să fie acolo? se întreba ea. 

Da. S-ar fi dus. 

Şi ai de gând să-l înfrunţi pe prisăcar, chiar dacă nu ştii cum 
să-l învingi? 

Da. O să-l înfrunt. Mai există încă o parte din mine în el. 
Poate c-o să fiu în stare să fac ceva... 

Dar nu eşti, chiar şi foarte puţin, bucuroasă că doamna 
Vremerea şi Miss Poloboc au câştigat disputa şi că acum pleci 


185 


tu foarte curajoasă, dar se întâmplă să fii însoţită, complet 
împotriva voinţei tale, de cea mai puternică vrăjitoare în viaţă? 

Tiffany oftă. Era groaznic când propriile-ţi gânduri încercau 
să te încolţească. 

Fulgerii nu protestaseră la hotărârea ei de a pleca să-l caute 
pe prisăcar. Dar protestaseră că nu li se îngăduia să vină cu ea. 
Se simţiseră jigniţi, ştia ea. Dar, aşa cum zisese doamna 
Vremerea, ăsta era un adevărat mişmaş de vrăjitoare şi nu 
încăpea loc şi pentru Fulgeri. Dacă prisăcarul avea să apară 
acolo, nu într-un vis, ci de-adevăratelea, n-avea să aibă nimic 
care să poată fi lovit cu piciorul sau cu capul. 

Tiffany încercase să ţină un mic discurs, mulţumindu-le 
pentru ajutor, dar Fură Peoricine îşi încrucişase braţele şi-i 
întorsese spatele. Totul ieşise prost. Dar bătrâna vrăjitoare 
avusese dreptate. Ar fi putut să fie răniţi. Problema era că, 
dacă-i explicai unui Fulger cât de periculoasă avea să fie 
situaţia, nu făceai decât să-l entuziasmezi mai tare. 

Îi lăsase certându-se unii cu alţii. Nu ieşise bine. 

Dar acum erau cu toţii în spatele ei, în nenumărate chipuri. 
Copacii de lângă drum erau mai puţin stufoşi şi mai ascuţiţi la 
vârf sau, dacă Tiffany ar fi ştiut mai multe despre copaci, ar fi 
zis că stejarii se transformaseră în pini. 

Il putea simţi pe prisăcar. Le urmărea, dar la mare distanţă. 

Dacă ar fi fost să-ţi imaginezi o vrăjitoare-şefă, nu ţi-ai fi 
imaginat-o pe doamna Vremerea. Ţi-ai fi putut-o imagina pe 
doamna Urechelniţă, care aluneca pe podele de parcă era pe 
roţi, şi avea o rochie neagră ca bezna dintr-o pivniţă adâncă, dar 
doamna Vremerea era doar o bătrână cu o faţă ridată şi mâini 
aspre, îmbrăcată într-o rochie neagră ca noaptea, care nu era 
de fapt atât de neagră cum ar crede lumea. Era chiar prăfuită şi 
ponosită pe la poale. 

Pe de altă parte, gândi Gândul ei de-al Doilea, tu i-ai dus 
odată o păstorită de porțelan lui Buni Suferind, iți aminteşti? 
Toată albastru cu alb şi scânteietoare? 

Gândul ei Dintâi gândi: Ei, da, însă eram mult mai mică pe- 
atunci. 

Gândul ei de-al Doilea gândi: Bine, dar care era adevărata 
păstoriţă dintre ele două? Doamna strălucitoare, în rochia aceea 
frumoasă şi curată, cu pantofi cu catarame, sau bătrâna care 
mergea mereu prin zăpadă, cu ghetele umplute cu paie şi un 
sac pe umeri? 


186 


La care doamna Vremerea se împiedică. Îşi recapătă 
echilibrul foarte repede. 

— Nişte pietre destul de nesigure şi periculoase, pe cărarea 
asta, zise ea. Fii atentă la ele! 

Tiffany se uită în jos. Nu erau chiar atât de multe pietre şi 
nu păreau foarte nesigure sau deosebit de periculoase. 

Cât de bătrână o fi fost doamna Vremerea? Asta era o altă 
întrebare pe care nu i-ar fi plăcut s-o pună. Era piele şi os, dar 
viguroasă, întocmai ca Buni Suferind, genul de persoană care 
merge şi merge, fără oprire - dar într-o zi Buni Suferind 
mersese la culcare şi nu se mai ridicase, întocmai ca... 

Soarele apunea. Tiffany îl putea simţi pe prisăcar, în modul 
în care simţi când cineva te priveşte. Era încă în pădurea care 
înfăşură muntele ca o eşarfă. 

În cele din urmă, vrăjitoarea se opri, într-un loc unde 
stâncile ca nişte stâlpi încolţeau din iarbă. Se aşeză, sprijinindu- 
se cu spatele de una dintre marile stânci. 

— Asta va trebui să facem, zise ea. Curând, o să se întunece 
şi, pe pietrele astea nesigure, îţi poţi suci gleznele. 

În jurul lor erau nişte bolovani imenşi, cât casa, care se 
rostogoliseră din vârful muntelui, cândva. Stâncile crestelor 
începeau ceva mai încolo, un zid de piatră care părea gata să se 
prăbuşească asupra lui Tiffany ca un val. Era un loc pustiu. 
Fiecare sunet răsuna cu ecou. 

Ea se aşeză lângă doamna Vremerea şi deschise traista pe 
care le-o pregătise Miss Poloboc pentru călătorie. 

Tiffany n-avea prea multă experienţă la lucruri din acestea, 
dar, potrivit cărţii de basme, merindele tipice luate la drum într- 
o aventură erau pâinea şi brânza. Brânza uscată, de altfel. 

Miss Poloboc le făcuse nişte sandviciuri, cu murături, şi le 
pusese şi ştergare. Asta îţi aducea în minte un gând destul de 
ciudat: Ne căznim să găsim o cale de a ucide o făptură cumplită, 
dar cel puţin nu vom fi pline de firimituri. 

Era şi o sticlă cu ceai rece, şi o pungă cu biscuiţi. Miss 
Poloboc o cunoştea pe doamna Vremerea. 

— N-ar trebui să aprindem un foc? întrebă Tiffany. 

— De ce? E mult până la marginea pădurii, ca să aducem 
lemne de foc, şi, în douăzeci de minute, o să răsară luna, cu 
jumătate de disc. Prietenul tău se ţine la distanţă şi nu există 
nimic altceva care să ne amenințe aici, sus. 

— Eşti sigură? 


187 


— Eu umblu în siguranţă pe munţii mei, zise doamna 
Vremerea. 

— Dar nu sunt troli, lupi şi-alte creaturi? 

— Oh, ba da. O sumedenie. 

— Şi nu încearcă să te atace? 

— Acum nu mai încearcă, zise un glas cu mulţumire de sine, 
din întuneric. Dă-mi şi mie biscuiţii, dacă nu te superi. 

— Poftim. Vrei şi nişte murături? 

— Murăturile îmi dau nişte gaze, ceva de speriat. 

— În cazul ăsta... 

— Oh, dar n-am spus nu, zise doamna Vremerea, servindu-se 
cu doi castraveți măricei. 

Oh, bine, gândi Tiffany. 

Luase trei ouă proaspete cu ea. Să deprindă cum se face o 
mreajă, deja îi lua prea mult. Era o prostie. Toate celelalte fete 
erau în stare să le folosească. Iar ea era convinsă că făcea totul 
corect. 

Îşi umpluse buzunarele cu ce-i picase în mână. Acum scoase 
obiectele fără să se uite la ele, înfăşură aţa în jurul oului cum 
mai făcuse de sute de ori până atunci, strânse în mâini 
beţigaşele şi le mişcă, astfel încât... 

Poc! 

Oul se sparse şi curse pe jos. 

— Ți-am mai spus, zise doamna Vremerea, care-şi 
deschisese un ochi. Sunt doar jucărele. Beţişoare şi pietricele. 

— Dumneata ai folosit vreodată una dintr-astea? întrebă 
Tiffany. 

— Nu. N-am putut să mă învăţ cu ele. Nu le-am prins 
clenciul. 

Doamna Vremerea căscă, îşi strânse mai bine pătura în jurul 
ei, plescăi zgomotos de vreo două ori, căutând să se aşeze mai 
bine la baza stâncii şi, după un timp, răsuflarea îi deveni mai 
rară. 

Tiffany aşteptă în linişte, înfăşurată în pătură, până când 
răsări luna. Se aşteptase ca, după asta, să se îmbunătăţească 
situaţia, dar nici pe departe, înainte, era doar întuneric şi atât. 
Acum erau umbre. 

Lângă ea se auzea un sforăit. Unul dintre acelea sănătoase, 
ca de mucava sfâşiată. 

Apoi apăru tăcerea. Veni prin noapte cu aripi de argint, fără 
zgomot, ca un fulg picând prin aer, tăcere care luase chip de 


188 


pasăre şi care ateriza pe o stâncă din apropiere. Îşi roti capul să 
se uite la Tiffany. 

Era mai mult decât simpla curiozitate de pasăre în privirea 
aceea. 

Bătrâna sforăi din nou. Tiffany întinse mâna, cu ochii la 
bufniţă, şi o zgâlţâi încetişor. Fiindcă nu avu succes, o zgâlţâi 
mai tare. 

Se auzi un sunet ca protestul unui porc şi doamna Vremerea 
deschise un ochi, întrebând: 

— Hă? 

— Ne pândeşte o bufniţă! E chiar aici, la doi paşi! 

Deodată, bufnița clipi, se uită la Tiffany de parcă ar fi fost 
uimită s-o vadă, îşi întinse aripile şi alunecă în noapte. 

Doamna Vremerea îşi duse o mână la gât, tuşi de vreo două 
ori, apoi zise, răguşit: 

— Fireşte că era o bufniţă, copilă! Mi-a luat zece minute s-o 
ademenesc până aici! Acum, stai un pic liniştită, cât încep din 
nou, altminteri va trebui s-o fac cu un liliac, iar când intru într- 
un liliac, pentru nu contează cât timp, întotdeauna rămân cu im- 
presia că îmi pot vedea urechile, ceea ce nu-i nicidecum o 
purtare de femeie serioasă! 

— Dar sforăiai! 

— Ba nu sforăiam! Doar mă odihneam liniştită, în timp ce 
ademeneam o bufniţă să vină mai aproape! Dacă nu m-ai fi 
zgâlţâit, speriind-o, aş fi fost acuma sus, cu întregul munte sub 
ochii mei! 

— Dumneata... intri în mintea ei? întrebă Tiffany, tulburată. 

— Nu! Doar nu sunt unul dintre prisăcarii tăi! Eu numai... 
împrumut puţin din zborul ei, numai... o îmboldesc uşurel, când 
şi când, şi nici măcar nu-şi dă seama că sunt acolo. Acum, 
încearcă să dormi! 

— Şi dacă prisăcarul...? 

— Dacă se apropie cumva, eu o să-ţi aduc asta la cunoştinţă! 
Doamna Vremerea pufni şi se culcă la loc. Dar îşi mai ridică o 
dată capul. Şi eu nu sforăi! adăugă ea. 

După vreo jumătate de minut, începu din nou să sforăie. 

După alte câteva minute, se întoarse bufnița de mai 
devreme sau probabil era o altă bufniţă. Alunecă pe aceeaşi 
stâncă, stătu acolo un timp, apoi plecă grăbită. Vrăjitoarea se 
opri din sforăit. De fapt, nu mai respira. 


189 


Tiffany se aplecă spre ea şi, în cele din urmă, se apropie cu 
urechea de pieptul ei scofâlcit ca să verifice dacă-i mai bătea 
inima. 

Îşi simţi propria inimă ca strânsă într-un pumn... 

„„„pentru că, în ziua în care o găsise pe Buni Suferind, în 
colibă... ea stătea liniştită, întinsă pe îngustul ei pat de fier, dar 
Tiffany ştiuse că era ceva în neregulă de cum intrase... 

Bum. 

Tiffany numără până la trei. 

Bum. 

Ei bine, era o bătaie de inimă. 

Foarte încet, ca un lăstar crescând, o mână ţeapănă se 
mişcă. Se strecură ca un ţurţure într-un buzunar şi ieşi de-acolo 
ridicând o bucată mare de carton pe care scria: 


NU SUNI MOARTA 


Tiffany hotări că n-avea să protesteze. Dar trase pătura 
peste bătrână şi se înfăşură mai strâns în pătura ei. 

La lumina lunii, încercă din nou să împletească o mreajă. Cu 
siguranţă trebuia să fie în stare s-o facă să mişte cumva. Poate 
dacă ar... 

La lumina lunii, cu foarte, foarte multă grijă... 

Poc! 

Oul se sparse. Ouăle se spărgeau întotdeauna şi acum nu-i 
mai rămăsese decât unul. Tiffany n-ar fi îndrăznit să încerce cu 
un gândac, nici dac-ar fi găsit vreunul. Ar fi fost prea crud. 

Se aşeză din nou şi îşi plimbă privirile peste peisajul în 
negru şi argintiu, iar Gândul ei de-al Treilea gândi: N-o să vină 
mai aproape. 

De ce? 

Gândi: Nu-mi dau seama de unde ştiu. Dar ştiu. Se ţine 
deoparte. Ştie că doamna Vremerea e cu mine. 

Gândi: De unde să ştie el asta? Nu e stăpân pe nicio minte. 
Nu ştie ce e aia doamna Vremerea! 

Totuşi gândeşte, gândi Gândul ei de-al Treilea. 

Tiffany se lăsă pe spate, pe stâncă. 

Uneori, capul ei era prea... aglomerat... 

Şi apoi a fost dimineaţă, şi soare, şi rouă în părul ei, şi ceața 
ieşind din pământ ca aburul... şi un vultur stând pe stânca unde 


190 


stătuse bufnița, mâncând ceva îmblănit. Îi putea zări şi cea mai 
mică pană din aripă. 

Înghiţi, îi aruncă lui Tiffany o privire cu ochii lui de pasăre 
nebună şi îşi luă zborul, făcând ceața să se răsucească în 
fuioare. 

Lângă ea, doamna Vremerea începu din nou să sforăie, ceea 
ce Tiffany interpretă drept o dovadă că era în corpul ei. Îi dădu 
un  ghiont bătrânei, iar zgomotul care fusese un 
hrrrraaaahrhrhrhr, deveni deodată hore. 

Bătrâna se ridică în capul oaselor, tuşind, şi-i făcu nervoasă 
semn cu mâna lui Tiffany să-i dea sticla de ceai. Nu vorbi până 
ce nu bău cu înghiţituri mari jumătate din ea. 

— Ah, spune ce vrei, dar iepurii au un gust mult mai bun 
când sunt gătiţi, gâfâi ea, punând dopul la sticlă. Și fără blană 
pe ei! 

— Ai luat... împrumutat vulturul acela? întrebă Tiffany. 

— Fireşte. Nu-i puteam cere unei sărmane bufniţe bătrâne 
să zboare, după ce se crăpa de ziuă, doar ca să vadă cine-i prin 
preajmă. A vânat toată noaptea hârciogi şi, crede-mă, iepurii 
cruzi sunt mai gustoşi decât hârciogii. Să nu mănânci hârciogi. 

— N-o să mănânc, zise Tiffany, şi vorbea serios. Doamnă 
Vremerea, cred că ştiu ce face prisăcarul. Se gândeşte. 

— Parcă n-avea creier! 

Tiffany îşi lăsă gândurile să vorbească singure. 

— Dar există o umbră de-a mea în el, nu-i aşa? Asta trebuie 
să fie. El păstrează câte o imagine-ecou de la fiecare fiinţă în 
care... a fost. Trebuie să existe şi o parte din mine în el. Ştiu că 
e acolo, în afara mea, iar aceasta ştie că eu sunt aici, cu 
dumneata. Şi prisăcarul se ţine la distanţă. 

— Oh? Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că se teme de dumneata, cred. 

— Ei, nu! Şi de ce, mă rog? 

— Da, zise Tiffany. Pentru că el sunt eu. Un pic. 

— Vai de mine! Chiar eşti? 

— Da, zise Tiffany din nou. El e ca un câine care a fost 
bătut, dar nu fuge de-acasă. Nu înţelege cu ce-a greşit. Dar... e 
ceva în legătură cu el care... e un gând pe care aproape că îl am 
şi eu... 

Doamna Vremerea nu mai zise nimic. Se făcuse albă ca 
varul. 

— Te simţi bine? o întrebă Tiffany. 


191 


— Îţi lăsam timp să prinzi gândul acela, răspunse doamna 
Vremerea. 

— Îmi pare rău. Acum s-a dus. Dar... ne gândim la prisăcar 
în mod greşit. 

— Zău? Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că..., Tiffany se lupta cu ideea. Cred că pentru că 
nu vrem noi să ne gândim în mod corect. E ceva în legătură cu... 
a treia dorinţă. Şi nu ştiu ce înseamnă asta. 

Vrăjitoarea zise: 

— Continuă să te ţii de gândul ăla, şi apoi îşi ridică privirile 
şi spuse: avem companie. 

Lui Tiffany îi trebuiră câteva secunde să-şi dea seama de 
ceea ce văzuse doamna Vremerea - o siluetă la marginea 
pădurii, mică şi întunecată. Se apropia de ele, dar cumva 
şovăitoare. 

Se hotări până la urmă să se arate în persoana Suspiciei, 
zburând încet şi smucit, la vreo câteva picioare deasupra tufelor 
de iarbă-neagră. Uneori sărea pe pământ şi împingea brusc 
băţul într-o direcţie cu puţin diferită de cea dinainte. 

Se dădu jos din nou, când ajunse la doamna Vremerea şi la 
Tiffany, înşfăcând grăbită mătura cu coadă şi zvârlind-o către un 
bolovan mare. Mătura îl lovi uşor şi rămase acolo, suspendată, 
încercând să zboare prin piatră. 

— Hm, scuze, gâfâi ea. Dar nu pot totdeauna s-o opresc şi e 
mai bine aşa, decât să-i pun o ancoră... Hm. 

Începuse să facă o mică reverență în faţa doamnei 
Vremerea, când îşi aminti că era o vrăjitoare şi încercă, pe la 
jumătatea drumului, să o schimbe într-o plecăciune, ceea ce avu 
un efect pe care-ar fi meritat să dai oricât să-l vezi. Sfârşi frântă 
în două, de la mijloc, şi de undeva de jos, se auzi un glas 
înăbuşit: 

— Hm, m-ar putea ajuta cineva, vă rog frumos? Cred că 
Octograma Trimontană mi s-a prins de Punguţa cu Nouă 
Ierburi... 

Se scurse aproape un minut până reuşiră s-o elibereze, cu 
doamna Vremerea bombănind „Jucărele, doar jucărele”, în 
vreme ce descurcau brățări şi lănţuguri. 

Suspicia îşi recăpătă poziţia verticală, roşie la faţă. Văzu 
expresia doamnei Vremerea, îşi scoase repede pălăria ţuguiată 
şi o tinu în faţa ei. Ăsta se voia un semn de respect, dar rezultă 
o chestie ţuguiată, pe două picioare, îndreptată spre ele. 


192 


— Hm... am trecut pe la Miss Poloboc şi ea mi-a spus că aţi 
urcat până aici după o creatură cumplită, zise ea. Hm... aşa că 
m-am gândit că ar fi mai bine să vin să văd unde sunteţi. 

— Hm... foarte drăguţ din partea ta, zise Tiffany, dar 
trădătorul ei de Gând de-al Doilea gândi: Şi ce-ai fi făcut, dacă 
ne-ar fi atacat? Pentru un moment avu imaginea Suspiciei stând 
în faţa unei creaturi oribile şi furibunde, dar nu era atât de 
nostimă pe cât se gândise la început c-ar fi. Suspicia ar fi stat în 
faţa prisăcarului, tremurând îngrozită, cu amuletele ei inutile 
zăngănind, gata să-şi piardă minţile de spaimă... dar fără să dea 
bir cu fugiţii. Se gândise că aici s-ar putea să fie oameni gata să 
înfrunte în orice clipă o creatură oribilă, totuşi venise. 

— Cum te cheamă pe tine, fetiţă dragă? întrebă doamna 
Vremerea. 

— Hm, Suspicia Novice, doamnă. Mă pregătesc cu Gwinifer 
Scufieneagră. 

— Mam'mare Scufieneagră? zise doamna Vremerea. Foarte 
pricepută. O femeie bună cu porcii. Ai făcut bine c-ai venit aici. 

Suspicia se uită cu nervozitate la Tiffany. 

— Hm, te simţi bine? Miss Poloboc zicea c-ai fost... bolnavă. 

— Mă simt mult mai bine acum, dar îţi mulţumesc frumos de 
întrebare, zise Tiffany cu răutate. Ascultă, îmi pare rău pentru... 

— Păi, ai fost bolnavă, zise Suspicia. 

Şi mai era ceva la Suspicia. Ea întotdeauna voia să 
gândească numai de bine despre toată lumea. Era cumva 
îngrijorător, dacă ştiai că persoana în privinţa căreia făcea ea 
cele mai mari eforturi să aibă păreri bune erai tu. 

— O să te întorci la Miss Poloboc înainte de Procese? 
continuă Suspicia. 

— Procese? întrebă Tiffany, pierdută deodată. 

— Procesele Vrăjitoarelor, zise doamna Vremerea. 

— Astăzi, adăugă Suspicia. 

— Am uitat cu totul de ele! zise Tiffany. 

— Eu nu, zise bătrâna vrăjitoare, calmă. N-am lipsit 
niciodată de la vreo întrunire. N-am scăpat niciuna în şaizeci de 
ani. Vrei să-i faci un serviciu unei biete bătrâne, domnişoară 
Novice, şi să călăreşti pe coada aceea de mătură a dumitale îna- 
poi, până acasă la Miss Poloboc, ca să-i spui că doamna 
Vremerea îi transmite urările sale de bine şi că intenţionează să 
se ducă direct la Procese, fără să mai treacă pe la dânsa? Se 
simţea bine? 


193 


— Hm, făcea jonglerii cu mingile fără să-şi folosească 
mâinile! zise Suspicia cu uluire. Şi, ce credeţi? Am văzut un 
spiriduş în grădina ei! Unul albastru! 

— Serios? zise Tiffany, cu inima strânsă. 

— Da! Era mai degrabă jerpelit, totuşi. lar când l-am 
întrebat dacă era un spiriduş de-adevăratelea, a zis că era... 
hm... „spiriduşul marii urzici oribil dă împuţite şi înţepătoare ca 
țepuşele dă fier dân Tărâmul lu’ Clinchet”, şi mi-a zis 
„scârbavnică”. Ştii cumva ce înseamnă asta? 

Tiffany o privi în faţa aceea rotundă, plină de speranţă. 
Deschise gura să spună „înseamnă cineva căruia îi plac 
spiriduşii”, dar se opri la timp. Pur şi simplu n-ar fi fost drept. 
Oftă. 

— Suspicia, ai văzut un Nac Mac Fulger, zise ea. E un soi de 
spiriduş, dar nu dintre cei drăguţi, îmi pare rău. Sunt buni... 
adică, mai mult sau mai puţin... dar nu sunt în întregime 
drăguţi. lar „scârbavnică” e un soi de înjurătură. Nu cred că e 
totuşi una deosebit de jignitoare. 

Expresia Suspiciei nu se schimbă, o vreme. Apoi, zise: 

— Aşadar, chiar era un spiriduş, nu? 

— Ei bine, da. Practic. 

Faţa ei rotundă şi rozalie înflori într-un zâmbet. 

— Bine, mă întrebam, pentru că era, hm, ştii... cam supărat 
pe unul dintre gnomii de grădină ai lui Miss Poloboc. 

— Sută-n mie un Fulger, întări Tiffany. 

— Oh, ei bine, presupun că şi marea urzică oribil de 
împuţită şi înţepătoare ca ţepuşele de fier are nevoie de un 
spiriduş, la fel ca oricare altă plantă, zise Suspicia. 


194 


Capitolul 11 
Arthur 


După ce Suspicia plecă, doamna Vremerea bătu din picior şi 
spuse: 

— Hai să mergem, domnişorică. Sunt aproape opt mile până 
la Stâncagoală. Or să înceapă mai înainte de a ajunge noi acolo. 

— Şi cu prisăcarul cum rămâne? 

— Ei, poate să vină şi el, dacă vrea. Doamna Vremerea 
zâmbi. Oh, nu te încrunta aşa. Or să fie mai mult de trei sute de 
vrăjitoare la Procese, care sunt acum pe-aici, prin ţinut. O să fie 
un loc mai bine apărat ca oricare. Sau vrei să-l întâlneşti pe 
prisăcar acum? Probabil c-am putea face şi asta. Se pare că nu 
se mişcă prea repede. 

— Nu! zise Tiffany, mai tare decât ar fi vrut. Nu, pentru că... 
lucrurile nu sunt ce par a fi. Am făcut lucrurile anapoda. Aăâă... 
nu pot să explic. E din cauza celei de-a treia dorinţe. 

— Pe care tot n-o ştii încă? 

— Tot. Dar o s-o aflu curând, sper. Vrăjitoarea se uită lung 
la ea. 

— Da, şi eu sper la fel, zise ea. Ei bine, n-are rost să mai 
stăm pe-aici. Hai să ne urnim. 

Şi, cu acestea, vrăjitoarea îşi strânse pătura şi porni la drum 
ca trasă de-o sfoară. 

— Nici măcar n-am mâncat ceva! zise Tiffany, alergând după 
ea. 

— Eu am mâncat destui hârciogi azi-noapte, îi răspunse 
doamna Vremerea peste umăr. 

— Da, însă de fapt nu i-ai mâncat dumneata, nu? Bufnița a 
fost cea care i-a mâncat, de fapt. 

— Practic, da, încuviinţă doamna Vremerea. Dar când te 
gândeşti că ai mâncat hârciogi toată noaptea, e de mirare cu 
câtă îndârjire vrei să nu mai mănânci nimic, dimineaţa 
următoare. Dacă nu chiar niciodată. 

Făcu un semn din cap în depărtare, către Suspicia care se 
întorcea în pădure. 

— Prietenă de-a ta? întrebă ea, când n-o mai văzură. 

— Aăă... dacă e, nu-i meritul meu, zise Tiffany. 


195 


— Hmm, făcu doamna Vremerea. Ei bine, uneori mai primim 
şi ce nu merităm. 

Pentru o femeie în vârstă, doamna Vremerea se putea mişca 
de-a dreptul vioi. Străbătea cărările de munte de parcă distanţa 
era o insultă personală. Şi mai avea o calitate. 

Ştia să tacă. Se auzea fâsâitul rochiei lungi, când îşi croia 
drum printre smocurile de iarbă-neagră, dar cumva acesta 
devenea o parte din zgomotul de fond. 

În tăcere, în timp ce mergeau, Tiffany îşi putea auzi 
amintirile. Erau cu sutele, lăsate de prisăcar. Cele mai multe 
erau atât de slabe, încât nu păreau altceva decât o uşoară 
stinghereală. În mintea ei, dar preistoricul tigru încă-i mai ardea 
viu în străfundul creierului, iar dincolo de el, era şopârla uriaşă. 
Fuseseră ucigaşi notorii, cele mai puternice animale din lumea 
lor - odinioară. Prisăcarul le luase în stăpânire pe amândouă. Şi 
apoi muriseră luptându-se. 

Veşnic intrând în corpuri noi, veşnic înnebunindu-şi 
victimele cu setea de putere care veşnic se sfârşea cu uciderea 
lor... şi de îndată ce Tiffany se întrebă de ce, o amintire îi 
răspunse: Pentru că este speriat. 

Speriat de ce? gândi Tiffany. Doar e atât de puternic! 

Cine ştie? Dar e înnebunit de groază. Complet ieşit din 
țâțâni! 

— Tu eşti Mâncărici pe Burtă, nu-i aşa? zise Tiffany şi-n 
clipa aceea urechile ei o informară că spusese asta cu voce tare. 

— Vorbăreţ, nu-i aşa, comentă doamna Vremerea. A vorbit 
şi-n somnul tău, noaptea trecută. Obişnuia să aibă o foarte bună 
părere despre el însuşi. Cred că de-aia amintirile lui au rămas 
întregi atât de multă vreme. 

— Nu face totuşi diferenţa între ieşit din ţâţâni şi ieşit din 
minţi, zise Tiffany. 

— Păi, amintirile mai pălesc, zise doamna Vremerea. 

Se opri şi se sprijini de o stâncă. Părea că nu mai are suflu. 

— Te simţi bine, doamnă Vremerea? întrebă Tiffany. 

— Tare ca piatra, zise doamna Vremerea, puţin şuierat. 
Doar să-mi recapăt suflul. Oricum, mai sunt numai şase mile. 

— Am observat că şchiopătezi puţin, zise Tiffany. 

— Zău, ai observat? Atunci, nu mai observa! 

Ecoul strigătului se ridică dintre stânci, poruncitor. 

Doamna Vremerea tuşi, când ecoul se stinse. Tiffany pălise. 


196 


— Mi se pare, zise bătrâna vrăjitoare, că am fost cam prea 
aspră, adineauri. Probabil de la hârciogi. Tuşi încă o dată. Cei 
care mă cunosc sau care au ajuns s-o merite într-un fel sau 
altul, îmi spun Buni Vremerea. N-am să ţi-o iau în nume de rău, 
dacă ai face şi tu la fel. 

— Buni Vremerea? zise Tiffany, scoasă din şocul ei de acest 
nou Şoc. 

— Nu practic, se grăbi doamna Vremerea să spună. E cum s- 
ar zice o formulă de cinstire, ca Maica Aşa-şi-aşa, sau Tuşa 
Cutare, sau Doda Cumsecheamă. Să arăţi că o vrăjitoare are... e 
plină de... a fost... 

Tiffany nu ştia dacă să râdă sau să izbucnească în plâns. 

— Știu, zise ea. 

— Da? 

— Ca Buni Suferind, zise Tiffany. Ea era bunica mea, dar 
toată lumea de pe Creta o numea Buni Suferind. 

„Doamna Suferind” n-ar fi mers, ştia şi ea. Ai fi avut nevoie 
de un altfel de lume, mai mare, mai agitată, mai deschisă. Buni 
Suferind era acolo pentru oricine. 

—E ca şi cum ai fi bunica tuturor, adăugă ea. Dar nu 
adăugă: cea care le spune poveşti! 

— Bine, atunci. Probabil cam aşa ceva. Buni Vremerea să 
fie, zise Buni Vremerea şi adăugă, grăbită: dar nu practic. Şi- 
acum să mergem mai departe. 

Se adună şi porniră din nou la drum. 

Buni Vremerea. Tiffany încercă să-i spună aşa, în minte. Nu 
şi-o cunoscuse niciodată pe cealaltă bunică, fiindcă murise 
înainte să se nască ea. Să-i spui Buni altcuiva, străin, era ciudat 
dar, curios lucru, părea corect. Şi puteai avea două. 

Prisăcarul venea după ele. Tiffany îl putea simţi. Dar 
continua să păstreze distanţa. Ei bine, avea s-o păţească la 
Procese, gândi ea. Buni - auzi un clinchet ca de clopoței în capul 
ei când gândi acest cuvânt - Buni avea un plan. Musai să aibă 
ea unul. 

Dar... lucrurile nu erau cum trebuie. Mai exista un gând pe 
care încă nu-l prinsese; îi scăpa printre degete, de fiecare dată 
când credea că l-a apucat. Prisăcarul nu făcea ce trebuia. 

Se asigură că ţine pasul cu Buni Vremerea. 

Apropiindu-se de locul de desfăşurare a Proceselor, apărură 
primele indicii. Tiffany zări pe puţin trei mături cu coadă în 
văzduh, îndreptându-se în aceeaşi parte. Ajunseseră şi pe o 


197 


cărare mai de Doamne-ajută, de asemenea, pe care grupuri- 
grupuri de oameni înaintau în aceeaşi direcţie; printre ele se 
zăreau şi câteva pălării ţuguiate, ceea ce era un indiciu 
indiscutabil. Cărarea cobora şi se pierdea într-o pădurice, ieşea 
dincolo de ea, tăind câteva loturi de câmp şi se îndrepta către 
un gard viu înalt, dindărătul căruia se auzeau sunete de fanfară 
cântând o combinaţie de cântece de spectacole, cu toate că, 
după cum suna, se părea că nu existau doi muzicanți cu aceeaşi 
părere despre care anume cântec sau care anume spectacol era 
vorba. 

Tiffany tresări când văzu un balon înălțându-se deasupra 
copacilor, prinzând vântul prielnic şi îndepărtându-se în zbor, 
dar se dovedi a fi un simplu balon şi nu un cocoloş din surplus 
de Brian. Putea băga mâna-n foc pentru asta, fiindcă decolarea 
fu urmată de un țipăt lung de mânie amestecat cu un răget de 
jale: aauavreauălavreauălaundeaaa-undeaaauuuBAL.ONU'”! care 
este tradiționalul semnal sonor al unui copil mic care învaţă că 
în ceea ce priveşte baloanele, cât şi pe el însuşi, e important să 
ştii când să nu dai drumul la mână. Tot rostul baloanelor este 
să-i înveţe pe cei mici treaba asta. 

Totuşi, cu această ocazie, o mătură cu coadă, cu o pasageră 
cu pălărie ţuguiată, se ridică deasupra copacilor, prinse balonul 
din urmă şi-l remorcă înapoi, spre terenul de desfăşurare a 
Proceselor. 

— Nu se obişnuia aşa ceva, bombăni Buni Vremerea, când 
ajunseră la poartă. Pe când eram eu mică, ne întâlneam undeva 
pe vreo pajişte, numai noi. Dar acum, o nu, trebuie să fie o Zi 
Mare De leşit Cu Toată Familia. Ha! 

Fusese o mulţime compactă în faţa porţii care dădea spre 
teren, dar existase ceva în acel „Ha!”, căci mulţimea se despică 
în două, ca prin magie, iar femeile îşi traseră copiii ceva mai 
aproape de fustele lor, în timp ce Buni păşi drept spre poartă. 

Acolo se afla un băiat, care vindea bilete şi care-şi dori, în 
momentul acela, să nu se fi născut vreodată. 

Buni Vremerea se uită ţintă la el. Tiffany îi văzu urechile 
înroşindu-se. 

— Două bilete, tinere, zise Buni. 

Cioburi mici de gheaţă scoaseră clinchete printre cuvintele 
ei. 

— Adică să, ăăă, fie, ăăă... pentru un copil şi un cetăţean 
matur? bâigui tremurător băiatul. 


198 


Buni se aplecă spre el şi zise: 

— Ce e ăla un cetăţean matur, tinere? 

— E ca atunci când... ştii... oameni bătrâni, îngăimă băiatul, 
cu mâinile tremurându-i acum de-a binelea. 

Buni se aplecă şi mai mult. Băiatul chiar ar fi vrut din tot 
sufletul să se dea înapoi, dar picioarele-i prinseseră rădăcini. 
Tot ce putu să facă fu să se lase mult pe spate. 

— Tinere, zise Buni, eu nu sunt nici acum, nici nu voi fi 
vreodată, un „om bătrân”. O să luăm două bilete, care, după 
cum văd pe tăbliţa asta, fac un penny bucata. 

Mâna ei se repezi înainte mai iute ca vipera. Băiatul scoase 

— Ține doi penny, zise Buni Vremerea. 

Tiffany se uită la mâna lui Buni. Degetul mare şi arătătorul 
erau lipite, dar între ele nu părea să fie nicio monedă. 

Cu toate acestea, tânărul, strâmbându-se într-un rânjet 
oribil, luă absenţa totală a monedelor cu foarte mare grijă între 
arătătorul şi degetul Jui mare. Buni îi smulse două bilete din 
mâna cealaltă. 

— Mulţumesc, tinere, zise ea, şi intră pe teren. 

Tiffany alergă după ea. 

— Ce i-ai...? începu ea, dar Buni Vremerea îşi duse un deget 
la buze, o strânse pe Tiffany de umăr şi o răsuci pe călcâie. 

Vânzătorul de bilete încă se mai uita fix la degetele sale. 
Chiar le frecă unul de altul. Apoi ridică din umeri, le ţinu 
deasupra pungii cu bani şi le deschise. 

Clinc, clinc... 

Multimea de la poartă exclamă şi vreo doi începură chiar să 
aplaude. Băiatul se uită în jur cu un rânjet de om smintit, de 
parca bineînțeles că el se aşteptase să se întâmple aşa. 

— Ah, bine, zise Buni Vremerea bucuroasă. Şi acum o să-mi 
pice foarte bine o ceaşcă de ceai şi poate vreun biscuit dulce. 

— Buni, sunt şi copii aici! Nu doar vrăjitoare! 

Oamenii le priveau. Buni Vremerea îi ridică bărbia lui 
Tiffany ca să se poată uita în ochii ei. 

— Uită-te-n jur, da? Nici n-ai loc să te mişti de-atâtea 
amulete, baghete magice şi mai ştiu eu ce! O să fie silit să stea 
deoparte, da? 

Tiffany se întoarse să se uite. Erau tarabe de bâlci 
pretutindeni pe teren. Multe dintre ele erau din acelea pe care 
le întâlneai, cândva, la târgurile agricole de prin Creta: Roll-a- 


199 


penny*!, Lucky Dip*?, Agaţă cu gura mărul plutitor din butoiul cu 
piranha”, chestii din astea. Scăunelul de pedeapsă% era foarte 
popular printre copiii mici, pe-o zi aşa fierbinte. Nu era şi un 
cort al vreunui ghicitor de noroc, pentru că niciun ghicitor de 
noroc nu s-ar fi arătat la o întrunire la care atâţia vizitatori 
aveau calificarea de a protesta şi a-ţi răspunde obraznic, dar 
existau multe tarabe de vrăjitoare. Zakzak avea un cort imens, 
cu un manechin de reclamă la intrare, purtând o pălărie Zgârie- 
Cer şi o pelerină Hula Zefirului, care atrăgea o mulţime de 
admiratoare. Celelalte tarabe erau mai mici, dar erau ticsite cu 
lucruri care sclipeau şi zornăiau, şi care făceau obiectul unui 
comerţ însufleţit printre tinerele vrăjitoare. Erau şi tarabe 
întregi pline de curse de vise şi plase de blesteme, inclusiv 
modelele noi, care se goleau singure. Totuşi era foarte ciudat să 
te gândeşti că vrăjitoarele ar cumpăra aşa ceva. Ca nişte peşti 
care şi-ar cumpăra umbrele. 

Chiar era sigur că un prisăcar n-ar fi venit acolo, cu atâtea 
vrăjitoare în jur? 

Se întoarse către Buni Vremerea. 

Buni Vremerea nu mai era lângă ea. 

E greu să găseşti o vrăjitoare la Procesele Vrăjitoarelor. 
Adică, e mult prea uşor să găseşti o vrăjitoare la Procesele 
Vrăjitoarelor, dar foarte greu să o găseşti pe cea pe care o 
cauţi, mai ales dacă te simţi deodată pierdută şi singură, şi 
începi să simţi panica încolţind înăuntrul tău ca o ferigă. 

Cele mai multe dintre vrăjitoarele mai bătrâne şedeau la 
măsuţele pliante dintr-o arie uriaşă, delimitată cu sfori. Beau 
ceai. Pălăriile ţuguiate săltau ca pe valuri, pe măsură ce vorbele 
curgeau din gurile deschise. Fiecare femeie părea să fie în stare 
să vorbească în acelaşi moment în care le asculta pe celelalte de 


31 S-ar putea traduce: Dă cu banu’ - joc la care se aruncă una sau mai 
multe monede de un penny, care se rostogolesc pe nişte şănţuleţe, iar 
concurentul încearcă să nimerească în nişte pătrăţele pe care sunt 
marcate sumele câştigătoare. 
32 S-ar putea traduce: încearcă-ţi norocul - joc foarte popular la 
serbările săteşti britanice; într-un butoi plin cu rumeguş se îngroapă 
diverse premii (de valoare sau hazlii), iar participantul trebuie să 
extragă primul obiect pe care îl simte când vâră mâna în butoi. 
33 Este un joc tradiţional de Halloween, bineînţeles, fără piranha. 
34 Mijloc de tortură, folosit între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea, con- 
stând într-un scaun fixat la capătul unei scânduri, pe malul unui iaz, pe 
care era legat acuzatul şi scufundat în apă, drept pedeapsă. 

200 


la masă vorbind toate odată, deşi acest talent nu se mărgineşte 
numai la vrăjitoare. Nu acesta era locul potrivit să cauţi o 
femeie bătrână îmbrăcată în negru, cu o pălărie ţuguiată. 

Soarele era de acum sus pe boltă. Terenul se umplea. 
Vrăjitoarele se roteau prin aer, ca să aterizeze la capătul 
îndepărtat şi din ce în ce mai multă lume se revărsa pe poartă. 
Gălăgia era asurzitoare. Oriunde se întorcea, Tiffany vedea o 
mare de vrăjitoare agitate. 

Croindu-şi cu greu drum prin gloată, se uita disperată după 
un chip prieten, ca al lui Miss Tick, sau al lui Miss Poloboc, sau 
al Suspiciei. La urma urmelor, până şi unul neprieten i-ar fi 
făcut bine acum - chiar şi al doamnei Urechelniţă. 

Şi încerca să nu se gândească. IÎncerca să nu se gândească 
la faptul că era îngrozită şi singură în mulţimea nesfârşită şi că, 
sus pe deal, nevăzut, acum şi prisăcarul ştia de spaima ei, 
pentru că o mică parte din el era ea. 

Îl simţi pe prisăcar fremătând. Il simţi punându-se în 
mişcare. 

Tiffany se împletici printr-un grup de vrăjitoare vorbăreţe, 
ale căror glasuri sunau spart şi neplăcut. Se simţi năucă, de 
parcă ar fi stat prea mult în soare. Se învârtea pământul cu ea. 

Remarcabil la un prisăcar, începu o voce firavă, undeva în 
fundul capului ei, este faptul că, la vânătoare, imită 
comportamentul rechinului comun, dintre toate animalele... 

— Nu vreau o predică, domnule Mâncărici, bolborosi 
Tiffany. Nu te vreau în capul meu! 

Dar amintirea lui Mâncărici pe Burtă, care nu dăduse 
niciodată atenţie celorlalte persoane cât timp fusese în viaţă, n- 
avea de gând să înceapă tocmai acum să asculte de cineva. 
Continuă să turuie, cu acelaşi chiţăit mulţumit de sine: ...astfel 
că, odată ce şi-a ales prada, o să ignore cu desăvârşire alte ţinte 
ispititoare... 

Putea vedea de-a dreptul prin lumetul de pe terenul 
Proceselor, şi ceva chiar venea. Se mişca prin mulţime ca vântul 
prin iarba unei pajişti. Puteai să-i desenezi drumul după reacţia 
oamenilor. Unii leşinau, alţii ţipau şi se întorceau pe călcâie, 
alţii fugeau. Vrăjitoarele îşi întrerupeau pălăvrăgeala, scaunele 
se răsturnau şi începeau strigătele. Dar el nu ataca pe nimeni. 
Era interesat doar de Tiffany. 

Ca un rechin, gândi Tiffany. Ucigaşul mărilor, mările unde 
se întâmplă cele mai mari nenorociri. 


201 


Tiffany se dădu înapoi, umplându-se de panică. Le îmbrânci 
pe vrăjitoarele care se grăbeau spre locul vânzolelii, strigând la 
ele: 

— Nu-l puteţi opri! Nu ştiţi ce este! O să încercaţi să-l loviți 
şi-o să vă fluturaţi baghetele strălucitoare, dar o să-şi continue 
drumul! O să-şi continue drumul! 

Îşi vâri mâinile în buzunare şi dădu de piatra norocoasă. Şi 
de sfoară. Şi de bucata de cretă. 

Dacă asta ar fi o poveste, gândi ea cu amărăciune, m-aş 
încrede în ce-mi spune inima, şi mi-aş urma steaua şi toate 
celelalte lucruri, şi totul s-ar termina cu bine, chiar acum, cu un 
clinchet de MagiEEE. Dar nu eşti niciodată într-o poveste când 
ai nevoie. 

Poveste, poveste, poveste... 

A treia dorinţă. A Treia Dorinţă. A treia dorinţă e cea 
importantă. 

În poveşti, duhul sau vrăjitoarea sau pisica magică... îţi 
oferă trei dorinţe. 

Trei dorinţe... 

Apucă de braţ o vrăjitoare grăbită şi se trezi uitându-se la 
faţa Anagramei, care o privea cu groază şi încerca să se 
ascundă undeva. 

— Te rog, nu-mi face nimic! Te rog! hohoti ea. Sunt prietena 
ta, nu-i aşa? 

— Dacă vrei tu, dar atunci nu eram eu şi acum sunt în 
regulă, zise Tiffany, ştiind că minţea. Chiar fusese ea, şi asta era 
important. Trebuia să ţină minte asta. lute, Anagrama! Care ea 
treia dorinţă? Iute! Când îţi pui trei dorinţe, care e a treia 
dorinţă?! 

Faţa Anagramei se încreţi în încruntarea ofuscată pe care o 
afişa când ceva avea tupeul să nu fie inteligibil. 

— Dar de ce...? 

— Nu-ti bate capul, te rog! Răspunde şi atât! 

— Păi, ăăă... ar putea fi orice... să fii invizibilă sau... sau 
blondă sau orice... 

Anagrama se fâstăci, mintea desfăcându-i-se pe la cusături. 

Tiffany clătină din cap şi-i dădu drumul. Alergă spre o 
vrăjitoare bătrână care privea speriată vânzoleala. 

— Te rog, doamnă, e important! In poveşti, care e a treia 
dorinţă? Nu mă întreba de ce, te rog! Doar aminteşte-mi! 


202 


— Ăăă... fericirea. Fericirea, nu? zise bătrâna femeie. Da, 
fără îndoială. Sănătatea, bogăţia şi fericirea. Acum, în locul tău, 
eu aş... 

— Fericirea? Fericirea... mulţumesc, zise Tiffany şi se uită în 
jur, căutând disperată pe altcineva. 

Nu era fericirea, ştia asta în sufletul ei. Nu puteai dobândi 
fericirea prin magie, şi ăsta era încă un indiciu. 

Se ivi Miss Tick, alergând printre corturi. Nu mai era timp 
pentru jumătăţi de măsură. Tiffany o smuci, întorcând-o către ea 
şi urlă: 
SalutMissTickDaSuntBineSperCăŞiDumneataEştiBineCareEATr 
eiaDorinţăRepedeElmportantTeRogNuMăContraziceNiciNuPun 
eîntrebăriNuE Timp! 

Miss Tick, spre cinstea ei, şovăi doar un moment sau două. 

— Să mai poţi avea încă o sută de dorinţe, nu? zise ea. 

Tiffany se uită lung la ea şi apoi spuse: 

— Mulţumesc. Nu-i asta, dar e un indiciu, totuşi. 

— Tiffany, e un..., începu Miss Tick. 

Dar Tiffany o zărise pe Buni Vremerea. Stătea în mijlocul 
terenului, în marele pătrat delimitat cu sfori dintr-un motiv 
anume. Nimeni nu părea s-o fi observat. Urmărea agitația 
bezmetică a vrăjitoarelor în jurul prisăcarului, de unde 
izbucneau, la răstimpuri, câte un fulger şi o ploaie de scântei 
magică. Avea o privire senină şi îndepărtată. 

Tiffany îi dădu lui Miss Tick braţul la o parte, se ghemui 
trecând pe sub sfori şi alergă spre ea. 

— Buni! 

Ochii ei albaştri se întoarseră spre ea. 

— Da? 

— În poveşti, când duhul, sau broasca fermecată sau zâna 
nănaşă îţi acordă îndeplinirea a trei dorinţe... care e a treia 
dorinţă? i 

— Ah, poveştile, făcu Buni. E simplu. In orice poveste care, 
trebuie s-o spunem, ştie cum merg lucrurile prin lume, a treia 
dorință e cea care anulează râul făcut de primele două dorințe. 

— Da! Asta e! Asta e! strigă Tiffany, iar cuvintele 
îngrămădite în spatele întrebării se revărsară, descătuşate. Nu 
e Cel Rău! Nu poate fi! Nu are o gândire proprie! E doar o 
chestie de trei dorinţe! Dorinţele noastre! E ca în poveşti, atunci 
când... 


203 


— Linişteşte-te. Răsuflă adânc, zise Buni. 

O luă pe Tiffany de umeri şi o întoarse, astfel încât să fie cu 
faţa la mulţimea cuprinsă de panică. 

— Te-ai speriat pentru o clipă, iar acum el vine, şi n-o să mai 
dea înapoi, nu acum, fiindcă e disperat. Nici măcar nu vede 
mulţimea, nu înseamnă nimic pentru el. Pe tine te vrea. Pe tine 
te urmăreşte. Tu trebuie să fii cea care-l înfruntă. Eşti gata? 

— Dar, presupunând că pierd... 

— N-aş fi ajuns niciodată ce sunt astăzi, dacă aş fi presupus 
că pierd, domnişoară. L-ai învins o dată, poţi s-o faci din nou! 

— Dar m-aş putea preface în ceva cumplit! 

— Atunci, o să ai de-a face cu mine, zise Buni. O să ai de-a 
face cu mine, pe terenul meu. Insă asta n-o să se întâmple, nu-i 
aşa? Ai fost crescută printre prunci murdari şi femei proaste? 
Atunci ăsta-i... celălalt caz. E amiază, acum. Ar fi trebuit să în- 
ceapă Procesele, dar, ha, se pare că lumea a uitat. Atunci, zi... ai 
în tine vâna de-a fi o vrăjitoare în lumina de nămiezi, departe de 
dealurile tale? 

— Da! 

Nu exista vreun alt răspuns, nu pentru Buni Vremerea. 

Buni Vremerea se înclină şi apoi se dădu câţiva paşi înapoi. 

— Eşti în elementul tău, atunci, doamnă, zise ea. 

Dorinţe, dorinţe, dorinţe, gândi Tiffany, neatentă, scotocind 
în buzunare după obiectele din care să facă o mreajă. Nu e Cel 
Rău. Ne dă ceea ce credem noi că vrem! Şi ce altceva ar putea 
cere oamenii? Mai multe dorinţe! 

N-ai putea spune: Un monstru a intrat în capul meu şi mă 
sileşte să fac asta. Ea îşi dorise ca banii să fie ai ei. Prisăcarul 
doar o condusese spre ceea ce avusese ea în minte. 

Nu puteai spune: Da, dar eu n-am vrut niciodată să-i iau cu 
adevărat! Prisăcarul se folosea doar de ceea ce găsea - micile 
dorinţe secrete, poftele, momentele de furie, toate lucrurile pe 
care adevărații oameni ştiu cum să le ignore! El nu te lăsa să le 
ignori! 

Atunci, cum moşmondea să lege bucăţile una de alta, oul îi 
alunecă din mâini, se încredinţă gravitaţiei şi se slei de vârful 
bocancului ei. 

Se uită la el, negura disperării întunecând lumina de 
nămiezi. De ce am încercat să fac asta? Niciodată n-am împletit 
o mreajă cum trebuie, şi atunci de ce am încercat? Pentru că am 


204 


crezut că trebuie să-mi iasă de data asta, de-aia. Ca în poveste. 
Deodată, totul ar fi fost... bine. 

Dar asta nu e o poveste şi acum nu mai sunt ouă... 

Se auzi un țipăt, dar de undeva de foarte de sus, iar sunetul 
lui o trezi pe Tiffany la realitate cu o zvâcnire a inimii. Era un 
şoim, în ochiul soarelui, care creştea pe măsură ce se apropia 
de pământ. 

Se înălţă din nou, trecând pe deasupra capului lui Tiffany 
iute ca săgeata, şi făcând astfel, ceva mic îşi dădu drumul din 
ghearele şoimului, strigând: 

— Crivens! 

Fură Peoricine cădea ca piatra, dar se auzi un vâșt! şi 
deodată un balon de pânză se deschise zbârnâind deasupra lui. 
Două baloane, de fapt, sau, ca s-o luăm altfel, Fură Peoricine 
„împrumutase” paraşuta lui Capturtit. 

Le dădu drumul de îndată ce îi încetiniră căderea şi ateriză 
drept în mreajă. 

— Credeai că te-am părăsit? strigă el, ţinându-se de 
sforicele. Sunt sub poprire, io unu’! Continuă împleti tu’, în clipa 
asta! 

— Ce? Nu pot! zise Tiffany, încercând să-l scuture din 
mreajă. Nu cu tine! O să te omor! Intotdeauna sparg ouăle! Ce 
popire? 

— Nu mă contrazice! strigă Fură, sărind în sus şi-n jos în 
plasa mrejei. Fă-o! Sau nu eşti cotoroanţa dealurilor! Iar io ştiu 
că eşti! 

Lumea fugea acum pe lângă ea. Tiffany aruncă o privire în 
sus. I se păru că-l vede pe prisăcar, ca pe o formă mişcându-se 
prin praf. 

Se uită la împletitura din mâinile ei şi la rânjetul de pe faţa 
lui Fură. 

Clipa vibră ca o coardă. 

O vrăjitoare o scoate la capăt cu lucrurile nenaturale, zise 
Gândul ei de-al doilea. Treci peste „nu pot”. 

O-K... 

De ce nu mi-a ieşit niciodată până acum? Pentru că n-a fost 
niciun motiv pentru care să-mi iasă. N-am avut nevoie să-mi 
iasă. 

Acum am nevoie, ca să mă ajute. Nu. Am nevoie ca să mă 
ajut, pe mine. 


205 


Aşadar, gândeşte-te la asta. Nu lua în seamă zgomotul, nu 
lua în seamă prisăcarul rostogolindu-se spre tine peste iarba 
călcată în picioare... 

Foloseşti lucrurile pe care le ai, aşadar asta e bine. 
Potoleşte-te. Ia-o încet. Uită-te la mreajă. Gândeşte-te la 
momentul ăsta. Toate sunt lucruri de acasă... 

Nu. Nu toate lucrurile. Nici pe departe toate lucrurile. De 
data asta, simţi forma a ceea ce nu era acolo... 

„„„Şşi-şi duse mâna la calul de argint de la gâtul ei, rupându-i 
lanţul şi apoi atârnându-l în împletitură. 

Deodată, gândurile ei deveniră reci şi limpezi ca gheaţa, 
luminoase şi strălucitoare atât cât trebuiau să fie. Hai să 
vedem... asta arată mai bine aici... şi de asta trebuie să trag în 
partea asta... 

Mişcarea îl smuci pe calul de argint, care prinse viaţă. Apoi 
se roti încet, trecând printre aţe şi prin Fură Peoricine, care 
spuse: 

— N-a durut nici pic! Dă-i “nainte! 

Tiffany simți  furnicături în picioare. Calul sclipea, 
răsucindu-se. 

— Nu vreau ză te grăbesc! zise Fură Peoricine. Dar 
grăbeşte-te! 

Sunt departe de casă, gândi Tiffany, cu aceeaşi limpezime a 
minţii, dar o am în ochi. Acum, deschid ochii. Iar acum, deschid 
ochii din nou... 

Ahh... 

Pot să fiu o vrăjitoare departe de dealurile mele? Bineînțeles 
că pot. Niciodată nu te-am părăsit de-adevăratelea, Pământule 
de Sub Val... 


Păstorii de pe Creta simţiră pământul cutremurându-se, ca 
un tunet sub iarbă. Păsările îşi luară zborul din tufe. Oile se 
uitară în sus. 

Din nou, pământul se cutremură. 

Unii au zis că o umbră a trecut prin faţa soarelui. Alţii au zis 
că au auzit tropot de cal. 

Şi un băiat care încerca să prindă iepuri în micuța vale a 
Calului, a zis că dealul a explodat şi un cal a sărit din el ca un 
val, înălțându-se până la cer, cu o coamă ca spuma mării, şi alb, 
tot, ca de cretă. A zis că galopa prin văzduh cum se ridică 
fuioarele de ceaţă şi c-a zburat spre munţi, ca furtuna. 


206 


A fost pedepsit pentru că îndruga prostii, bineînţeles, dar el 
era convins că fusese adevărat. 


Mreaja lumină. Argintul alerga printre aţe. leşise din 
mâinile lui Tiffany, scânteind ca stelele. 

În lumina aceea, ea îl văzu pe prisăcar ajungând la ea şi 
întinzându-se până ce o înconjură cu totul, nevăzutul devenind 
vizibil. Se vălurea şi reflecta lumina straniu. In străfulgerările şi 
scânteierile acelea se întrezăreau chipuri, unduindu-se şi 
lăbărţându-se ca oglindirile în apă. 

Timpul se scurgea anevoie. Putea vedea, dincolo de zidul 
prisăcarului, cum vrăjitoarele se uitau ţintă la ea. Una îşi 
pierduse pălăria în vânzoleală, dar aceasta încă mai plutea în 
aer. Nu avusese încă timp să cadă. 

Degetele lui Tiffany se mişcau. Prisăcarul tremura în aer, 
tulburat ca un iaz după ce-ai aruncat o pietricică în el. 
Tentaculele sale se întinseră spre ea. Ea îi simţi panica, îi simţi 
groaza, în clipa în care punea stăpânire pe ea. 

— Eşti bine-venit, zise Tiffany. 

Bine-venit? se miră prisăcarul, cu vocea lui Tiffany. 

— Da. Eşti bine-venit în acest loc. Eşti în siguranţă aici. 

Nu! Noi nu suntem niciodată în siguranţă. 

— Eşti în siguranţă aici, repetă Tiffany. 

Te rog! zise prisăcarul. Adăposteşte-ne! 

— Vrăjitorul a avut mare dreptate în privinţa ta, zise Tiffany. 
Chiar te ascunzi în fiinţe. Dar el nu s-a întrebat de ce. De ce 
anume te fereşti? 

De orice, zise prisăcarul. 

— Cred că ştiu ce vrei să spui, zise Tiffany. 

Chiar ştii? Chiar ştii cum e să fii conştient de fiecare stea, 
de fiecare fir de iarbă? Da. Ştii. Tu numeşti asta „a-ţi deschide 
ochii din nou”. Dar tu o faci numai pentru o clipă. Noi am făcut- 
o pe vecie. Nici somn, nici odihnă, doar nesfârşită... nesfârşită 
trăire, nesfârşită conştientizare. A tot ce există. Tot timpul. Cât 
vă invidiem, vă invidiem! Norocoase ființe umane, care vă puteți 
închide minţile la profunzimile reci şi nemărginite ale spaţiului! 
Aveţi chestia asta, cum o numiţi voi... plictiseală? Este cel mai 
rar talent din univers! Am auzit un cântec, zicea cam aşa: 
„Sclipeşte, sclipeşte, micuță stea...” Ce putere! Ce putere minu- 
nată! Puteți lua un miliard de miliarde de materie 
incandescentă, un furnal de-o inimaginabilă tărie, ca să-l 


207 


prefaceți într-un cântecel de copii! Vă clădiți mici cuvinte, mici 
poveşti, mici cochilii în jurul minţilor voastre şi astea tin 
infinitul la distanţă şi vă îngăduie să vă treziţi, dimineaţa, fără 
să tipati! 

Complet ieşit din țâţâni! zise o voce voioasă din străfundul 
amintirilor lui Tiffany. Pur şi simplu nu-l puteai ţine pe doctorul 
Mâncărici la locul lui. 

Fie-ţi milă de noi, fie-ţi milă de noi, ziseră vocile 
prisăcarului. Nu există adăpost pentru noi, nici odihnă pentru 
noi, nici loc sacru. Dar tu, tu ne poti opri. Am văzut asta în tine. 
Tu ai minţile în minţi. Ascunde-ne! 

— Vrei linişte? întrebă Tiffany. 

Da, şi mai mult decât liniştea, zise vocea prisăcarului. Voi, 
oamenii, sunteţi atât de pricepuţi la a nu băga de seamă. 
Sunteţi aproape orbi şi-aproape surzi. Vă uitaţi la un copac şi 
vedeți... doar un copac, o plantă mai mare. Voi nu vedeţi istoria 
lui, nu Ssimţiţi seva pulsând, nu auziţi toate insectele din scoarța 
lui, nu Simţiţi alchimia din frunze, nu luaţi în seamă sutele de 
nuanțe de verde, rotirile uşoare după soare, nebănuita creştere 
a lemnului... 

— Dar tu nu ne înţelegi pe noi, zise Tiffany. Eu nu cred că 
vreo fiinţă omenească ar putea să-ţi supravieţuiască. Ne dai ce 
crezi tu că vrem, de îndată ce ne dorim un lucru, exact ca în 
poveştile cu zâne. Iar dorinţele întotdeauna ies prost. 

Da. Acuma ştim asta. Avem un ecou al tău. Avem... puterea 
de înţelegere, zise prisăcarul. Aşa că acum venim noi la tine cu 
o dorinţă. Este dorinţa care le îndreaptă pe celelalte. 

— Da, zise Tiffany. Asta e întotdeauna ultima dorinţă, cea 
de-a treia. Este dorinţa care spune „Fă ca toate acestea să nu se 
fi întâmplat”. 

Invaţă-ne să murim, ziseră vocile prisăcarului. 

— Pe-asta n-o ştiu! 

Toţi oamenii ştiu calea, ziseră vocile prisăcarului. Mergeţi 
pe ea în fiecare zi a scurtelor, foarte scurtelor voastre vieţi. O 
cunoaşteţi. Noi vă invidiem cunoaşterea asta. Voi ştiţi cum să 
sfârşiţi. Sunteţi foarte talentați. 

Trebuie să ştiu cum se moare, se gândi Tiffany. Undeva, în 
străfunduri. Stai să mă gândesc. Stai să trec peste „nu pot”... 

Ridică mreaja sclipitoare. Mănunchiuri de lumină încă se 
mai răspândeau din ea, dar nu mai avea nevoie de ea acum. 


208 


Putea ţine puterea în centrul fiinţei sale. Totul era doar o 
problemă de echilibru. 

Lumina se stinse. Fură Peoricine încă atârna între sfori, dar 
i se despletise părul şi i se ridicase în cap ca o mare minge 
roşie. Părea stupefiat. 

— Aş putea să omorrr un kebap, zise el. 

Tiffany îl lăsă pe pământ, unde el se clătină puţin pe 
picioare, apoi vâri restul mrejei în buzunar. 

— Mulţumesc, Fură, zise ea. Dar acum vreau să pleci. 
Treaba asta ar putea să devină... serioasă. 

Era, bineînţeles, exact ceea ce n-ar fi trebuit să spună. 

— N-o ză plec! răcni el. I-am promis lu’ Jeannie ză te apăr! 
Hai ză terminăm cu ăsta! 

Nu mai încăpea loc de discuţie. Fură îşi luase poziţia lui de 
bătaie, pe jumătate ghemuit, cu pumnii strânşi, cu bărbia în 
afară, gata pentru orice şi clocotind de sfidare. 

— Mulţumesc, zise Tiffany şi se îndreptă de spate. 

Moartea este chiar în spatele nostru, se gândi ea. Viaţa se 
sfârşeşte şi, acolo unde se sfârşeşte ea, e moartea, aşteptând. 
Aşa că... trebuie să fie aproape. Foarte aproape. 

__ Ar trebui să fie... o uşă. Da. O uşă veche, de lemn vechi. 
Intunecată, de asemenea. 

Se întoarse. Ín spatele ei, chiar era o uşă neagră, 
suspendată în aer. 

Balamalele vor scârţâi, se gândi ea. 

Iar când o deschise, scârţâiră. 

A-şaaa..., gândi ea. Asta nu este întru totul real. Eu îmi spun 
singură o poveste pe care o pot înţelege, despre uşi, şi mă 
păcălesc destul cât să meargă. Trebuie doar să păstrez 
echilibrul la hotare, ca să meargă mai departe. Şi asta-i la fel de 
greu cât să nu te gândeşti la un rinocer roz. lar dacă Buni 
Vremerea poate s-o facă, atunci pot şi eu s-o fac. 

Dincolo de uşă, nisipul negru se întindea cât vedeai cu ochii 
sub un cer presărat cu stele palide. Undeva, în zare, erau nişte 
munţi. 

Trebuie să ne ajuţi să trecem, ziseră vocile prisăcarului. 

— Dacă vrei sfatu' meu, atuncea ză nu faci asta, zise Fură 
Peoricine de la glezna lui Tiffany. Eu n-am încredere-n 
scârbavnicu' ăsta nici atâtica! 

— O parte din mine e acolo, în el. Am încredere în ea, zise 
Tiffany. Şi, am mai spus, nu trebuie să vii şi tu, Fură. 


209 


— Oh, zău? Şi-o ză stau ză mă uit la tine, cum te duci acolo 
singură, nu? Ba n-ai ză mă vezi părăsindu-te, tocmai acu'! 

— Ai un clan şi o nevastă, Fură! 

— Deah, aşa că nu vreau să-i dezonorez lăsându-te să treci 
pragu’ Morții singură, zise Fură Peoricine cu hotărâre 
neclintită. 

Aşadar, gândi Tiffany, pornind spre uşă, asta e ceea ce 
facem. Trăim la hotare. li ajutăm pe cei care nu-şi pot găsi 
singuri calea... 

Trase o dată adânc aer în piept şi păşi dincolo de prag. 

Nu se schimbă mai nimic. Simţea nisipul grunjos sub tălpi, 
care scrâşnea, când călca pe el, aşa cum se aşteptase, dar când 
îl împrăştia cu piciorul, cădea înapoi cu aceeaşi încetineală ca 
un puf de păpădie, şi la asta nu se aşteptase. Aerul nu era 
îngheţat, dar era rarefiat şi înţepător, când îl respirai. 

Uşa se închise binişor în spatele ei. 

Iti mulțumim, ziseră vocile prisăcarului. Și-acum ce facem? 

Tiffany se uită în jur şi în sus, la stele. Nu erau cele pe care 
le ştia ea. 

— Mori, bănuiesc, zise ea. 

Dar nu există un „eu“ care să moară, ziseră vocile 
prisăcarului. Suntem numai noi. 

Tiffany răsuflă adânc. Asta era o chestie de cuvinte, iar ea 
ştia cum funcţionează cuvintele. 

— Există o poveste demnă de crezare, zise ea. Odinioară, cu 
toţii pluteam pe mare, apoi am fost peşti, apoi şopârle, apoi 
şobolani, apoi maimuțe, şi sute de alte animale între acestea. 
Mâna asta a fost odinioară o aripioară de peşte, mâna asta a 
fost odinioară gheară! În gura mea de om am colții ascuţiţi ai 
unui lup şi dinţii ca dalta ai unui iepure şi dinţii rumegători ai 
unei vaci! Sângele nostru e la fel de sărat ca marea în care 
obişnuiam să trăim cândva! Când ne e frică, părul de pe piele ni 
se zbârleşte, la fel cum făcea când era blană. Noi suntem 
istorie! Tot ce am fost pe drumul devenirii până la noi mai 
suntem încă. Vrei să asculţi şi restul poveştii? 

Povesteşte-ne-o, zise prisăcarul. 

— Eu sunt făcută din amintirile părinţilor mei, şi ale 
bunicilor mei, şi ale tuturor strămoşilor mei. Ei sunt în felul în 
care arăt, în culoarea părului meu. Şi sunt făcută din toţi cei pe 
care i-am întâlnit vreodată şi care mi-au schimbat modul de gân- 
dire. Aşadar, cine sunt „eu”? 


210 


Partea care tocmai ne spune această poveste, răspunse 
prisăcarul. Partea care este cu adevărat „tu”. 

— Ei bine... da. Dar şi tu trebuie să ai o parte din asta. Ştii 
că spui mereu că tu eşti „noi” - cine spune asta? Cine spune că 
tu nu eşti tu? Nu eşti deosebit de noi. Noi suntem doar mult, 
mult mai pricepuţi la a uita. Şi ştim când să nu ascultăm 
maimuța din noi. 

Ne-ai zăpăcit, zise prisăcarul. 

— Partea străveche din creierul nostru care vrea să fie cap 
de maimuţă şi care atacă, dacă e luată prin surprindere, zise 
Tiffany. Reacționează. Nu gândeşte. Să fii om înseamnă să ştii 
când să nu fii maimuţă, sau şopârlă, sau oricare alta dintre 
vechile întrupări. Dar când tu iei în stăpânire oamenii, le 
amuţeşti partea umană. Tu asculţi de maimuţă. Maimuta nu ştie 
de ce are nevoie, ci doar ce vrea. Nu, tu nu eşti un „noi”. Tu eşti 
un „eu”. 

Eu, eu, zise prisăcarul. Fu. Cine sunt eu? 

— Vrei un nume? Asta ajută. 

Da. Un nume... 

— Intotdeauna mi-a plăcut Arthur, ca nume. 

Arthur, zise prisăcarul. Și mie îmi place Arthur. Și dacă 
sunt, mă pot opri. Ce se întâmplă după aceea? 

— Fiinţele pe care... le-ai luat tu în stăpânire n-au murit? 

Ba da, zise Arthur. Dar noi... dar eu n-am văzut ce s-a 
întâmplat. Au încetat pur şi simplu să mai fie acolo. 

Tiffany privi în jur, peste nisipurile nesfârşite. Nu putea 
vedea pe nimeni, dar era ceva care sugera mişcare. De la 
schimbarea  ocazională de lumină, probabil, când parcă 
surprindea imagini din ceva ce n-ar fi trebuit să vadă. 

— Cred, zise ea, că trebuie să traversezi deşertul. 

Ce e dincolo de el? întrebă Arthur. 

Tiffany şovăi. 

— Unii zic că te duci într-o lume mai bună, spuse ea. Alţii zic 
că te întorci înapoi, într-un alt trup. Iar alţii zic, cred, că nu mai 
e nimic. Zic că încetezi şi atât. 

Dar tu ce zici? întrebă Arthur. 

— Zic că nu există cuvinte care să descrie ce e acolo, 
răspunse Tiffany. 

E adevărat? zise Arthur. 

— Cred că tocmai de aceea trebuie să traversezi deşertul, 
reluă Tiffany, ca să afli. 


211 


O să caut să aflu. Îţi mulțumesc. 

— Adio..., Arthur. 

Îl simţi pe prisăcar îndepărtându-se. Nu se vedea mai nimic 
din el - o înfiorare a câtorva fire de nisip, un şuier slab în aer -, 
dar aluneca încet peste nisipul întunecat. 

— Duce-te-ai învârtindu-te-ai drept la naiba să te ia! strigă 
Fură Peoricine în urma lui. 

— Nu, zise Tiffany. Nu spune asta. 

— Nu, da’ el a omorât oamenii ca să rămână viu. 

— N-a vrut. N-a ştiut cum sunt oamenii. 

— A fost o roabă dă aiureli pă cinste, ce i-ai servit tu, n 
orice caz, zise Fură, cu admiraţie. Nici măcar un gonnaglobard 
n-ar fi putut născoci aşa o roabă dă aiureli. 

Tiffany se întrebă dacă fuseseră într-adevăr aiureli. O dată, 
când profesorii ambulanți veniseră în satul lor, plătise o 
jumătate de duzină de ouă pentru o dimineaţă de educaţie 
despre ***Minunile Unversului!!*** Fusese cam scump, 
pentru educaţie, dar meritase suma cu vârf şi îndesat. 
Profesorul fusese un pic cam smintit, chiar şi pentru un 
profesor, dar ceea ce spusese atunci părea să aibă o noimă 
indiscutabilă. Unul dintre cele mai uimitoare lucruri despre 
univers, spusese el, era acela că, mai devreme sau mai târziu, 
totul devine alcătuit din toate celelalte, deşi probabil e nevoie 
de milioane şi milioane de ani ca să se întâmple asta. Ceilalţi 
copii chicotiseră sau protestaseră, dar Tiffany ştia că ceea ce 
odinioară fuseseră nişte vietăţi micuţe, era acum creta dealuri- 
lor. Totul se transforma, chiar şi stelele. 

Aceea fusese o foarte bună dimineaţă, mai ales când primise 
înapoi o jumătate de ou pentru că-i atrăsese atenţia că 
„Univers” fusese scris greşit. 

Era adevărat? Poate că asta nu mai conta. Poate că fusese 
destul de adevărat pentru Arthur. 

Ochii ei, ochii lăuntrici pe care îi deschidea de două ori, 
începuseră să i se închidă. Simţea cum i se scurg puterile. Nu 
puteai rămâne în starea aceea prea multă vreme. Deveneai atât 
de conştient de univers, că încetai să mai fii conştient de tine. 
Ce treabă deşteaptă din partea oamenilor că învăţaseră cum să- 
şi închidă minţile. Mai exista ceva în univers la fel de uluitor ca 
plictiseala? 

Se aşeză pe jos, doar pentru o clipă, şi îşi umplu o mână cu 
nisip. Se ridică deasupra mâinii sale, învârtindu-se ca fumul, 


212 


reflectând lumina stelelor, apoi se aşternu la loc, fără nicio 
grabă, de parcă ar fi avut tot timpul din lume. 

Niciodată nu mai simţise o astfel de oboseală. 

Încă mai auzea vocile lăuntrice. Prisăcarul lăsase amintiri în 
urmă, doar câteva. Îşi putea aminti de atunci când nu exista 
nicio stea şi când nu era nimic care să semene cu „ieri”. Ştia ce 
se afla dincolo de stele şi sub iarbă. Dar nu-şi putea aminti când 
dormise ultima oară, când dormise de-adevăratelea, într-un pat. 
Stările de inconştienţă nu se puneau. Îşi închise ochii, şi apoi îşi 
închise din nou ochii... 

Cineva o lovi zdravăn în picior. 

— Nu te culca! strigă Fură Peoricine. Nu aici! Nu poţi să 
dormi aici! Ridică-te şi dă-i drumul! 

Încă simțindu-se amorţită, Tiffany se ridică în picioare, 
printre vârtejurile lente de praf care se înălţau, şi se întoarse 
către uşa întunecată. 

Nu mai era acolo. 

Erau urme de paşi în nisip, dar nu duceau decât puţin mai 
încolo şi, oricum, dispăreau, încetul cu încetul. Nu era nimic în 
jurul ei decât nisipul mort, pentru totdeauna. 

Se întoarse iarăşi, să se uite la munţii din depărtare, dar 
vederea îi fu împiedicată de o siluetă înaltă, îmbrăcată toată în 
negru, ţinând o coasă. Nu fusese acolo mai devreme. 

BUNĂ ZIUA, zise Moartea. 


213 


Capitolul 12 
Vomitoriul 


Tiffany îşi ridică privirile spre gluga neagră. Era un craniu 
înăuntru, dar găvanele ochilor luminau albastru. 

Cel puţin, oasele n-o speriaseră niciodată pe Tiffany. Erau 
doar cretă care umblase cândva pe lume. 

— Tu eşti...? începu ea, dar Fură Peoricine slobozi un răcnet 
şi ţâşni drept spre glugă. 

Se auzi o bufnitură. Moartea făcu un pas înapoi şi îşi ridică 
o mână scheletică spre capişon. Îl trase afară de păr pe Fură 
Peoricine şi-l tinu în faţa ochilor, cu braţul întins, în timp ce Nac 
Mac Fulgerul blestema şi dădea din picioare. 

ĂSTA E AL TAU? o întrebă Moartea pe Tiffany. 

Glasul era profund şi pretutindeni în jurul ei, ca tunetul. 

— Nu. Ăăă...eallui. 

NU AŞTEPTAM UN NAC MAC FULGER ASTĂZI, zise Moartea, 
ALTMINTERI AŞ FI PURTAT UN ECHIPAMENT DE PROTECŢIE, HA-HA. 

— Se bat mult, recunoscu Tiffany. Tu chiar eşti Moartea, nu- 
i aşa? Ştiu că pare o întrebare prostească. 

NU ŢI-E FRICA? 

— Nu încă. Dar, ăăă... încotro e vomitoriul, nu te supăra? 

Urmă o pauză. Apoi Moartea spuse, cu o voce încurcată: 

NU-I CHESTIA AIA CARE-ŢI UŞUREAZĂ STOMACUL? 

— Nu, zise Tiffany. Toată lumea crede la fel. De fapt, este 
ieşirea. Ştii tu, EXIT. 

Moartea îi arătă direcţia cu mâna în care încă îl mai ţinea pe 
furibundul Fură Peoricine. 

PE ACOLO. TREBUIE SĂ MERGI PRIN DEŞERT. 

— Tot drumul până la munţi? 

DA. DAR NUMAI MORŢII POT MERGE ÎN PARTEA AIA. 

— Tot o ză-mi dai tu drumul, mai devreme sau mai târziu, 
bă, mare anatomie! răcni Fură Peoricine. Şi-atunci ai să 
primeşti un şut dă n-ai să-l duci! 

— Era o uşă acolo! zise Tiffany. 

AH, DA, zise Moartea, DAR EXISTA NIŞTE REGULI, AIA ERA O UŞĂ 
DE INTRARE, VEZI TU. 

— Care-i diferenţa? 


214 


UNA FOARTE IMPORTANTĂ, ÎMI PARE RĂU S-O SPUN. TREBUIE SĂ VĂ 
CĂUTAŢI SINGURI IEŞIREA. NU ADORMIŢI PE-AICI. SOMNUL, AICI, NU SE 
SFÂRŞEŞTE NICIODATĂ. 

Moartea dispăru. Fură Peoricine căzu în nisip şi sări în 
picioare, gata de bătaie, dar erau singuri. 

— Trebuie ză ne facem rost d-o uşă dă ieşire, zise el. 

— Nu ştiu cum! Fură, ţi-am spus doar să nu vii cu mine. Tu 
mai poţi ieşi? 

— Deah. Pro'abil. Da’ trebuie să te văd în siguranţă. Matca a 
pus poprire pă mine. Trebuie să salvez cotoroanţa dealurilor. 

— Jeannie ţi-a cerut asta? 

— Deah. Ş'a fozt foarte ca-te-go-ri-că, zise Fură Peoricine. 

Tiffany se lăsă din nou jos, în nisip. Cum se intră, da, asta n- 
a fost greu... 

Privi în jur. Deşi nu-ţi săreau în ochi, erau schimbări 
ocazionale de lumină şi mici norişori de praf. 

Oameni pe care nu-i putea vedea treceau pe lângă ea. 
Oameni care traversau deşertul. Oameni morţi, care se duceau 
să afle ce era dincolo de munți... 

Am unsprezece ani, gândi ea. Oamenii vor fi supăraţi. Se 
gândi la fermă şi la cum vor reacţiona mama şi tatăl ei. Dar nu 
va exista niciun corp, nu-i aşa? Aşa că oamenii vor spera şi iar 
vor spera - că ea se va întoarce şi că era doar... dispărută -, ca 
bătrâna doamnă Sentâmplă din sat, care aprindea o lumânare la 
fereastră în fiecare seară, pentru băiatul ei care se pierduse pe 
mare, cu treizeci de ani în urmă. 

Se întrebă dacă Fură ar fi putut trimite un mesaj, dar ce-ar 
fi putut spune? „Nu sunt moartă, sunt doar captivă”? 

— Ar fi trebuit să mă gândesc şi la ceilalţi, zise ea cu voce 
tare. 

— Deah, “poi, te-ai gândit, zise Fură, aşezându-se lângă 
piciorul ei. Arthur al tău a plecat foarte fericit şi ai salvat alţi 
oameni de-a fi ucişi. Ai făcut ce trebuia făcut. 

Da, gândi Tiffany. Asta-i ce trebuie să facem noi. Şi nu e 
nimeni care să te apere, pentru că se presupune că tu eşti cea 
care trebuie să facă lucrurile de genul ăsta. 

Dar Gândul ei de-al Doilea zise: Mă bucur c-am făcut-o. Aş 
face-o din nou. L-am oprit pe prisăcar să mai omoare pe 
altcineva vreodată, chiar dacă l-am atras tocmai la Procese. Şi 
acest gând fu urmat de o pauză. Ar fi trebuit să vină un alt gând, 
dar era prea obosită să-l mai aibă. Fusese important. 


215 


— Îţi mulţumesc c-ai venit, Fură, zise ea. Dar când... o să 
poţi pleca, trebuie să te întorci imediat la Jeannie, înţelegi? Şi 
să-i spui că-i sunt recunoscătoare că te-a trimis. Să-i mai spui că 
mi-aş fi dorit să avem ocazia să ne cunoaştem mai bine, noi 
două. 

— Oh, deah. Oricum, i-am trimis pă băieţi înapoi. Capturtit 
mă aşteaptă. 

Şi-n acest moment, uşa apăru şi se deschise. Buni Vremerea 
păşi înăuntru şi le făcu un semn grăbit cu mâna. 

— Unii oameni îşi pierd minţile cu care s-au născut! Veniţi, 
în clipa asta! porunci ea. 

În spatele ei, uşa începu să se închidă, dar ea o împinse din 
nou cu toată forţa şi o propti cu gheata, strigând: 

— Oh, ba n-ai s-o faci, drac viclean! 

— Dar... credeam că există reguli! zise Tiffany, ridicându-se 
şi grăbindu-se spre ea. 

Toată oboseala-i dispăruse deodată. Până şi un corp obosit 
vrea să supravieţuiască. 

— Oh? Zău? făcu Buni. Ai semnat ceva? Ai făcut jurământ? 
Nu? Atunci nu erau reguli pentru tine! Hai odată! Şi dumneata, 
domnule Oricare. 

Fură Peoricine sări pe gheata ei chiar cu o clipă înainte ca 
ea să-şi tragă piciorul. Uşa se închise cât ai clipi, dispăru şi-i 
lăsă în... lumină chioară, se părea, un spaţiu de aer cenuşiu. 

— N-o să dureze mult, zise Buni Vremerea. De obicei, nu 
durează. Până se reaşază lumea la locul ei. Oh, nu te uita aşa. 
Tu i-ai arătat lui Calea, da? Fără milă. Ei bine, eu cunosc deja 
calea asta. Ai s-o străbaţi din nou, fără îndoială, pentru vreun alt 
suflet sărman, ai să deschizi uşa pentru cei care n-o pot găsi. 
Dar nu vorbim despre asta, înţelegi? 

— Miss Poloboc niciodată... 

— Nu vorbim despre asta, am spus, zise Buni Vremerea. Ştii 
de care parte a vieţii se ocupă o vrăjitoare? De făcut alegerile 
care trebuie făcute. Cele grele. Dar tu... te-ai descurcat destul 
de bine. Nu-i nimic ruşinos în milă. 

Îşi scutură câteva fire de iarbă de pe rochie. 

— Sper că Miss Ogi a sosit, zise ea. Am nevoie de reţeta ei 
pentru oţetul de mere. Oh... când o să ajungem, s-ar putea să te 
simţi puţin ameţită. Mai bine-ţi spun de-acuma. 

— Buni? zise Tiffany, în timp ce lumina începu să fie mai 
puternică, aducând cu ea şi oboseala, din nou. 


216 


— Da? 

— Ce s-a întâmplat exact în momentul acela? 

— Tu ce crezi că s-a întâmplat? 

Lumina explodă deasupra lor. 

Cineva îi ştergea lui Tiffany fruntea cu o cârpă umedă. 

Rămase întinsă, bucurându-se de răcoarea plăcută. Auzea 
voci în jurul ei, printre care recunoscu tonurile veşnic- 
plângăreţe ale Anagramei. 

— ...Şi chiar şi-a ieşit din pepeni la Zakzak. Sincer, nu cred 
că e foarte zdravănă la cap! Cred că literal se ţicnise! Zbiera fel 
şi fel de ameninţări şi-a folosit un fel de, oh, nu ştiu cum să-i 
spun, de escrocherie grosolană ca să ne facă să credem că l-a 
prefăcut pe fraierul ăla de Brian într-o broască. Ei, bineînţeles, 
pe mine nu m-a dus nicio clipă... 

Tiffany deschise ochii şi văzu faţa rotundă şi trandafirie a 
Suspiciei, încreţită de îngrijorare. 

— Hm, s-a trezit! zise fata. 

Spaţiul dintre Tiffany şi tavan se umplu cu pălării ţuguiate. 
Acestea se traseră înapoi, cu părere de rău, când se ridică în 
capul oaselor. Privit de sus, momentul trebuie să fi semănat cu o 
margaretă neagră, închizându-se şi deschizându-se. 

— Unde suntem? întrebă ea. 

— Hm, la Cortul de Prim-ajutor şi Copii Pierduţi, răspunse 
Suspicia. Hm... ai leşinat când doamna Vremerea te-a adus 
înapoi din... de acolo unde plecaseşi tu. Toată lumea a fost pe 
aici, să te vadă! 

— Se spune, ceva de genul, că tu ai fi târât monstrul în, ceva 
de genul, Lumea Cealaltă! zise Lucy Convocare, cu ochii 
sclipind. Doamna Vremerea ne-a povestit totul despre asta! 

— Ei bine, n-a fost chiar..., începu Tiffany. 

Simţi ceva înghiontind-o în spinare. Duse mâna la spate şi, 
când o retrase, ţinea o pălărie ţuguiată. Era veche, aproape 
cenuşie, şi de-a dreptul jumulită. Zakzak n-ar fi îndrăznit să 
încerce să vândă aşa ceva, dar celelalte fete o sorbeau din ochi 
cu priviri de câine flămând urmărind mâna măcelarului. 

— Hm, doamna Vremerea ţi-a dat pălăria ei, zise Suspicia, 
cu răsuflarea tăiată. Chiar pălăria ei. 

— A zis că te-ai născut vrăjitoare şi că o vrăjitoare nu se 
cuvine să n-aibă pălărie! zise Dimity Zarvă, cu ochii la ea. 

— Drăguţ din partea ei, zise Tiffany. 

Era obişnuită cu haine purtate. 


217 


— E doar o pălărie veche, remarcă Anagrama. 

Tiffany îşi ridică privirile la fata înaltă şi începu să 
zâmbească, încet. 

— Anagrama? zise ea, ridicând o mână cu degetele deschise. 

Anagrama se dădu înapoi. 

— Oh, nu, zise ea. Nu face asta! Nu face asta! S-o oprească 
cineva să facă asta! 

— Nu vrei un balon, Anagrama? continuă Tiffany, ocolind 
încet masa. 

— Nu! Te rog! 

Anagrama se dădu încă un pas înapoi, ţinându-şi braţele în 
dreptul feţei şi căzu peste o bancă. Tiffany o ridică în picioare şi 
o bătu înveselită pe obraz. 

— Atunci, n-am să-ţi cumpăr unul, zise ea. Dar, te rog, 
învaţă ce înseamnă într-adevăr „literal”, vrei? 

Anagrama îi dărui un zâmbet îngheţat. 

— Aăă, da, izbuti ea să-ngaime. 

— Bine. Atunci o să fim prietene. 

O lăsă pe fată încremenită acolo şi se întoarse să-şi ia 
pălăria. 

— Hm, probabil eşti puţin ameţită, zise Suspicia. Probabil 
nu înţelegi. 

— Ha, nu mi-a fost cu adevărat frică, ştii, zise Anagrama. 
Totul a fost o glumă, desigur. 

Nimeni nu-i dădu vreo atenţie. 

— Să înţeleg ce? întrebă Tiffany. 

— E chiar pălăria ei! spuseră fetele în cor. 

— E ceva de genul că dacă pălăria aia ar putea vorbi, ce mai 
poveşti ar putea, ştii, să spună, zise Lucy Convocare. 

— A fost doar o glumă, zise Anagrama, pentru cine ar fi 
ascultat-o. 

Tiffany se uită la pălărie. Era foarte ponosită şi nu foarte 
curată. Dacă pălăria asta ar fi putut vorbi, probabil doar ar fi 
murmurat. 

— Unde e Buni Vremerea acum? întrebă ea. 

Fetele scoaseră o exclamaţie de surpriză. Asta fusese 
aproape la fel de impresionantă ca pălăria. 

— Hm... nu se supără că-i spui aşa? zise Suspicia. 

— Ea m-a rugat să-i spun aşa, zise Tiffany. 


218 


— Numai că noi am auzit că trebuie s-o fi cunoscut de, ceva 
de genul, o sută de ani, până să te lase s-o numeşti aşa..., zise 
Lucy Convocare. 

Tiffany dădu din umeri. 

— În fine, orişicum, zise ea, ştiţi unde e? 

— Oh, îşi bea ceaiul împreună cu celelalte vrăjitoare bătrâne 
şi sporovăieşte despre oţetul de mere şi despre cum vrăjitoarele 
din ziua de azi nu mai sunt cum erau pe vremea când era ea 
fată, zise Lulu Dragă. 

— Ce? exclamă Tiffany. Doar îşi bea ceaiul? 

Tinerele vrăjitoare se uitară una la alta, nedumerite. 

— Hm, sunt şi cornuleţe, zise Suspicia. Dacă asta-i 
important. 

— Dar a deschis uşa pentru mine. Uşa spre... afară din... 
deşert! Nu poţi să stai liniştită la masă după aceea şi să 
mănânci cornulețe! 

— Hm, cele pe care le-am văzut aveau şi glazură, riscă 
Suspicia, cu nervozitate. Nu erau doar din cele făcute-n casă... 

— Uite, zise Lucy Convocare, noi n-am văzut de fapt nimic, 
ştii? Tu doar stăteai acolo cu o, ceva de genul, aură în jurul tău 
şi nu puteam ajunge la tine, şi atunci Bun... doamna Vremerea 
s-a apropiat şi a păşit înăuntru şi amândouă aţi stat acolo, ştii? 
Apoi lumina a făcut fiu! şi-a dispărut, iar tu ai, ceva de genul, 
căzut din picioare. 

— Ceea ce n-a reuşit să spună foarte clar Lucy, zise 
Anagrama, e că noi nu te-am văzut plecând de fapt nicăieri. Îţi 
spun asta ca prietenă, bineînţeles. A fost doar lumina aceea, 
care ar fi putut fi orice. A 

Anagrama avea să fie o bună vrăjitoare, chibzui Tiffany. Işi 
putea spune singură poveşti pe care să le creadă literal. Şi 
putea sări îndărăt ca o minge. 

— Nu uita că eu am văzut calul, zise Harrieta Deziluzie. 

Anagrama îşi dădu ochii peste cap. 

— Oh, da, Harrieta crede că a văzut un soi de cal pe cer. 
Numai că nu arăta ca un cal, zice ea. Ea zice că arăta cum ar 
arăta un cal dacă ai lua calul propriu-zis şi ai lăsa doar 
trăsăturile sale de cal, nu-i aşa, Harrieta? 

— N-am spus asta! ripostă Harrieta. 

— Atunci, scuză-mă. Aşa a sunat. 

— Hm, iar unii cred că au văzut un cal alb păscând în 
pajiştea de alături, de asemenea, zise Suspicia. Şi multe dintre 


219 


vrăjitoarele bătrâne au spus că au simţit o înspăimântătoare 
creştere a... 

— Da, unii au crezut că au văzut un cal pe o pajişte, dar care 
nu mai e acolo, zise Anagrama, cu vocea cântată pe care o 
folosea când credea că totul e o mare prostie. Trebuie să fie o 
raritate prin ţinutul ăsta, să vezi cai pe pajişti. Oricum, dacă a 
fost cu adevărat un cal alb, atunci a fost sur. 

Tiffany se aşeză la capătul mesei, uitându-se la genunchii ei. 
Enervarea pe Anagrama o trezise brusc la viaţă, dar acum 
oboseala o cuprinsese din nou. 

— Presupun că niciuna dintre voi n-a văzut un omuleţ 
albastru, de vreo şase inchi înălţime, cu păr roşu, nu? întrebă 
ea, liniştită. 

— Niciuna? zise Anagrama, cu o veselie răutăcioasă. 

Se murmură în cor „nu”. 

— Imi pare rău, Tiffany, zise Lucy. 

— Nu-ţi face griji, zise Anagrama. A plecat probabil călare 
pe calul său alb! 

O să se întâmple ca şi cu Tărâmul Basmelor, din nou, gândi 
Tiffany. Nici măcar eu nu-mi pot aduce aminte dacă a fost sau 
nu real. De ce m-ar crede cineva? Dar trebuia să încerce. 

— Era o uşă întunecată, zise ea încet, şi dincolo de ea era un 
deşert de nisip negru, şi era destul de luminat, fiindcă erau stele 
pe cer, iar Moartea era acolo. I-am vorbit... 

— l-ai vorbit, pe cuvânt? întrebă Anagrama. Şi ce-a zis, 
rogu-te? 

— N-a zis „rogu-te”, răspunse Tiffany. N-am vorbit prea 
mult. Dar nu ştia ce înseamnă un vomitoriu. 

— E o disfuncţie a stomacului, nu-i aşa? zise Harrieta. 

Se făcu linişte, întreruptă doar de zgomotul Proceselor de 
afară. 

— Nu e vina ta, zise Anagrama cu ceea ce era, din partea ei, 
un ton aproape prietenesc. E aşa cum am zis eu: doamna 
Vremerea le suceşte minţile oamenilor. 

— Bine, şi lumina? zise Lucy. 

— A fost probabil un fulger globular, zise Anagrama. E o 
chestie foarte ciudată. 

— Dar oamenii au, ceva de genul, lovit-o cu ciocanele! Era 
dură ca gheaţa! 

— Ah, probabil s-a simţit astfel, zise Anagrama, dar a fost... 
probabil le-a afectat muşchii celor care au lovit. Eu încerc doar 


220 


să fiu de ajutor aici, adăugă ea. Trebuie să vă păstraţi judecata. 
Ea doar a stat acolo. Aţi văzut-o. N-au fost nici uşi, nici deşert. 
Era doar ea. 

Tiffany oftă. Se simţea obosită şi atât. Nu voia decât să se 
târască undeva, într-un loc ferit. Nu voia decât să se ducă acasă. 
Ar fi pornit într-acolo imediat, dacă ghetele ei n-ar fi devenit 
deodată foarte incomode. 

În timp ce fetele se certau, ea-şi desfăcu şireturile şi scoase 
una din picior. 

Un praf negru-argintiu ieşi din ea. Când atinse pământul 
sări, încet, arcuindu-se din nou în aer, ca şi ceața. 

Fetele se întoarseră, privind în tăcere. Atunci, Suspicia se 
aplecă şi prinse în palmă puţin praf. Când îşi ridică mâna, 
pulberea fină îi curse printre degete şi căzu cu încetineala 
penelor de pasăre. 

— Uneori, lucrurile ies pe dos, zise ea, cu o voce parcă de 
departe. Mi-a spus doamna Scufieneagră. A fost vreuna dintre 
voi de faţă când a murit cineva foarte bătrân? 

Vreo două dădură din cap, încuviinţând, dar toate priveau 
praful. 

— Uneori lucrurile ies pe dos, zise din nou Suspicia. Uneori 
oamenii mor, dar nu pot pleca, pentru că nu ştiu Calea. Doamna 
Scufieneagră spune că atunci trebuie să fii acolo, lângă ei, ca 
să-i ajuţi să găsească uşa şi să nu-i laşi să rătăcească prin 
întuneric. 

— Suspicia, se presupune că n-ar trebui să vorbim despre 
asta, zise Harrieta, cu blândeţe. 

— Nu! zise Suspicia, înroşindu-se la faţă. E timpul să vorbim 
despre asta, numai aici, numai noi! Pentru că ea a spus că este 
ultimul lucru pe care-l poţi face pentru cineva. A spus că există 
un deşert întunecat pe care trebuie să-l traverseze, unde 
nisipul... 

— Ha! Doamna Urechelniţă spune că genul ăsta de lucruri 
este magie neagră, zise Anagrama, cu vocea la fel de tăioasă şi 
de promptă ca un cuţit. 

— Serios? zise Suspicia visătoare, în timp ce nisipul curgea 
pe pământ. Ei bine, doamna Scufieneagră spune că uneori luna 
este luminată şi alteori e umbrită, dar trebuie să-ţi aduci aminte 
întotdeauna că e aceeaşi lună. Şi... Anagrama? 

— Da? 

Suspicia trase adânc aer în piept. 


221 


— Să nu mai îndrăzneşti să mă întrerupi, niciodată în viaţa 
ta. Să nu îndrăzneşti. Să nu îndrăzneşti! Vorbesc serios. 


222 


Capitolul 13 
Procesele vrăjitoarelor 


Şi apoi... apoi au urmat Procesele propriu-zise. Ăsta era 
scopul întrunirii din ziua aceea, nu? Dar Tiffany, ieşind din cort 
cu fetele în jurul ei, simţi zumzetul în aer. Zicea: Mai are vreun 
rost acum? După tot ce s-a întâmplat? 

Cu toate acestea, oamenii întinseseră din nou sforile în jurul 
pătratului din centru şi multe dintre vrăjitoarele mai în vârstă 
îşi trăseseră scaunele la marginea lui şi părea că spectacolul 
avea să se mai ţină, totuşi. Tiffany se apropie agale de sfoară, 
găsi un loc şi se aşeză pe iarbă, cu pălăria lui Buni Vremerea în 
faţa ei. 

Îşi dădea seama de prezenţa fetelor care stăteau în spatele 
ei şi totodată de un zumzet sau un susur de şoapte trecând prin 
mulţime. 

— ...Chiar a făcut-o, de asemenea... nu, de-adevăratelea... 
tot drumul, până la deşert... văzut praful... ghetele ei erau pline, 
se zice... 

Bârfele se răspândeau printre vrăjitoare mai repede ca o 
răceală rea. Vrăjitoarele ciripeau ca sticleţii. 

Nu existau judecători, nu era niciun premiu. Procesele nu 
erau de genul ăsta, după cum spusese Suspicia. Interesul era să 
arăţi ce puteai face, să arăţi ce deveniseşi, astfel încât oamenii 
să poată pleca gândind lucruri de genul: „Caramella 
Scrumbielaborcan a progresat frumos”. Nu era o competiţie, 
cinstit vorbind. Nu câştiga nimeni. 

lar dacă tu credeai asta, atunci credeai şi că luna e 
rostogolită pe cer de un goblin numit Wilberforce. 

Adevărat era faptul că vrăjitoarele mai bătrâne în general 
deschideau reprezentaţia cu vreun truc competent, dar nu 
surprinzător, pe care toată lumea îl mai văzuse înainte, dar încă 
îl aprecia. Asta spărgea gheaţa. În anul acela a fost bătrâna 
Tanti Pasgreu şi colecţia ei de şoareci cântăreţi. 

Dar Tiffany nu era atentă. De partea cealaltă a pătratului 
îngrădit cu sfoară, stând într-un jilţ şi înconjurată de 
vrăjitoarele bătrâne ca o regină pe tronul ei, se afla Buni 
Vremerea. 


223 


Şoaptele continuau. Poate că deschiderea ochilor îi 
deschisese şi urechile, totodată, pentru că Tiffany simţea că 
poate auzi şoaptele de jur împrejurul arenei pătrate. 

— ...N-a trebuit să se pregătească, a făcut-o direct... ai văzut 
calul acela?... Eu n-am văzut niciun cal... Și n-a deschis numai 
uşa, ci a păşit înăuntru!... Da, dar cine a adus-o înapoi? Esme 
Vremerea, cine alta!... Da, asta spuneam şi eu, orice copilă fără 
minte ar fi putut deschide uşa dintr-un noroc, dar e nevoie de o 
vrăjitoare adevărată s-o aducă înapoi, aia e o învingătoare, 
adică... s-a luptat cu creatura, a lăsat-o acolo!... Nu te-am văzut 
făcând ceva, Violeta Pulsaţia! Copila aia... A fost un cal sau n-a 
fost?... Voiam să fac figura mea cu băţul de mătură dansator, 
dar acum n-ar mai avea rost, fireşte... De ce doamna Vremerea 
i-a dat fetei pălăria ei, ai? Ce vrea să ne facă să credem? Ea 
niciodată nu-şi scoate pălăria în faţa nimănui! 

Puteai simţi încordarea, scăpărând din pălărie ţuguiată în 
pălărie ţuguiată, ca fulgerele de vară. 

Şoarecii şi-au dat toată silinţa cu Trimit balonaşe la 
nesfârşit”, dar era lesne să vezi că nu le stătea mintea la asta. 
Şoarecii sunt foarte nervoşi şi temperamentali. 

Acum oamenii se aplecaseră pe lângă Buni Vremerea. 
Tiffany putu observa că o discuţie însufleţită se purta acolo. 

— Ştii, Tiffany, zise Lucy Convocare, din spatele ei, tot ce 
trebuie să faci e, ceva de genul, să stai în picioare şi s-o 
recunoşti. Toată lumea ştie că tu ai făcut-o. Vreau să spun, 
nimeni, niciodată, n-a făcut ceva de genul ăsta la Procese! 

— Şi cam ar fi timpul ca bătrâna zbir să piardă, zise 
Anagrama. 

Dar nu e zbir, gândi Tiffany. E dură şi aşteaptă ca şi 
celelalte vrăjitoare să fie dure, pentru că hotarele nu sunt un loc 
pentru cei care cedează uşor. Totul, când ai de-a face cu ea, e 
un fel de test. Iar cel de-al Treilea Gând al ei puse mâna pe 
gândul pe care nu izbutise să-l închege mai devreme, în cort: 
Buni Vremerea, tu ai ştiut că prisăcarul va veni numai după 
mine, nu-i aşa? Ai vorbit cu doctorul Mâncărici, tu mi-ai spus-o. 
M-ai prefăcut în scamatoria ta pentru ziua de azi? Cât ai ghicit? 
Și cât ai ştiut? 


35 /'m Forever Blowing Bubbles - cântec foarte popular, apărut prin 
1918 sau 1919, devenit în anii '20 imnul clubului de fotbal West Ham 
United; se cântă, de regulă, când echipa câştigă. 

224 


— Tu ai câştiga, zise Dimity Zarvă. Chiar şi unele dintre cele 
mai bătrâne s-ar bucura să vadă că i s-a mai dat peste nas. Ele 
ştiu că s-a petrecut ceva de mare magie. N-a rămas o mreajă 
întreagă pe o rază de câteva mile. 

Aşadar, am câştigat pentru că unora nu le place de cineva? 
gândi Tiffany. Oh, da, asta ar fi ceva de care într-adevăr să fii 
mândru... 

— Poţi să pui rămăşag c-o să ia atitudine, zise Anagrama. 
Stai să vezi. O să explice cum biata copilă a fost târâtă în Lumea 
Cealaltă de un monstru şi cum a adus-o ea înapoi. Asta aş face 
eu, dac-aş fi în locul ei. 

Nici nu m-aş aştepta la altceva din partea ta, gândi Tiffany. 
Dar nu eşti în locul ei, şi nu eşti nici în locul meu. 

Se uită la Buni Vremerea, care îndepărta cu un semn al 
mâinii vreo două vrăjitoare mai în vârstă. 

Mă întreb, gândi ea, dacă ele îi spuneau lucruri de genul 
„Fetei ăsteia trebuie să i se mai dea peste nas, doamnă 
Vremerea”. Şi de îndată ce gândi asta, Buni se întoarse şi-i 
prinse privirea... 

Şoarecii se opriră din cântat, foarte încurcaţi. Urmă o 
pauză, iar oamenii începură să aplaude, pentru că ăsta era 
genul de lucru pe care trebuia să-l faci. 

O vrăjitoare, una pe care Tiffany n-o cunoştea, ieşi în faţă în 
arenă, încă aplaudând în modul acela rapid, cu-mâinile- 
apropiate-ţinute-la-nivelul-umerilor, pe care-l folosesc 
persoanele atunci când vor să încurajeze publicul să continue să 
aplaude încă puţin. 

— Foarte bine executat, Doris, ai făcut o treabă minunată, 
ca întotdeauna, ciripi ea. Au evoluat extraordinar de anul trecut, 
îţi mulţumim foarte mult, excelent, bine lucrat... a-hm... 

Femeia şovăi, în timp ce, în spatele ei, Doris Pasgreu se târa 
pe arenă în patru labe, încercând să-i adune repede pe şoricei 
înapoi în cutie. Pe unul dintre ei îl apucase o criză de isterie. 

— Şi acum, probabil... unele doamne ar dori să, ăăă... vină 
pe, ăăă... scenă? zise maestra de ceremonii, la fel de 
pătrunzător ca o bilă de sticlă pe cale de a se sparge. Vrea 
cineva? 

Nimeni nu se clinti, toată lumea păstră tăcerea. 

— Nu vă sfiiţi, doamnelor! Glasul maestrei de ceremonii 
devenea şi mai încordat, cu fiecare clipă. Nu-i nicio plăcere să 


225 


încerci să organizezi o arenă plină cu organizatori înnăscuţi. 
Modestia nu ne caracterizează! Nu vrea nimeni? 

Tiffany simţi pălăriile ţuguiate întorcându-se, unele spre ea, 
altele spre Buni Vremerea. Dincolo, la câţiva yarzi de iarbă 
distanţă, Buni se ridică în picioare şi dădu la o parte câteva 
mâini de pe umărul ei, nerăbdătoare, fără să întrerupă contactul 
cu ochii lui Tiffany. Iar noi nu purtăm pălării, se gândi Tiffany. 
Tu mi-ai dat cândva o pălărie virtuală, Buni Vremerea, şi îți 
mulțumesc pentru ea. Dar n-am nevoie de ea astăzi. Astăzi, ştiu 
că sunt o vrăjitoare. 

— Oh, haideţi, doamnelor! zise maestra de ceremonii, acum 
aproape ieşită din minţi. Acestea sunt Procesele! Un loc pentru 
o provocare prietenească şi instructivă, într-o atmosferă de 
fraternitate şi bunăvoință! Cu siguranţă unele dintre doamne... 
sau dintre domnişoare, probabil...? 

Tiffany zâmbi. Ar fi trebuit să spună „suroritate”, nu 
„fraternitate”. Suntem surori, doamnă, nu fraţi. 

— Haide, Tiffany! o îmboldi Dimity. Știu şi ele că eşti bună! 

Tiffany clătină din cap. 

— Ei, bine, atunci asta e, zise Anagrama, dându-şi ochii 
peste cap. Bătrâna încurcă-lume le-a luat minţile fetelor, ca de 
obicei... 

— Nu ştiu cine a luat minţile cui, i-o întoarse Suspicia, 
suflecându-şi mânecile. Dar eu am de gând să fac trucul cu 
porcii. 

Se ridică în picioare şi în mulţime se produse un freamăt 
general. 

— Oh, văd că o să fie... Oh, tu erai, Suspicia, zise maestra de 
ceremonii, puţin dezamăgită. 

— Da, Miss Canat, şi o să execut figura cu porcul, zise 
Suspicia cu glas tare. 

— Dar, ăăă, mi se pare că nu ţi-ai adus niciun porc, zise 
Miss Canat, luată prin surprindere. 

— Exact, Miss Canat. O să execut figura cu porcul... fără 
porc! 

Asta stârni senzaţie şi strigăte de „Imposibil!” şi de „Sunt şi 
copii de faţă, ştii!” 

Miss Canat se uită în jur, căutând ajutor, dar nu găsi 
nicăieri. 

— Ei, bine, zise ea, pierdută. Dacă eşti sigură, draga mea... 


226 


— Da. Sunt. O să folosesc... un cârnat! zise Suspicia, vârând 
mâna în buzunar şi scoțând unul la vedere. 

Asta stârni din nou senzaţie. 

Tiffany nu văzu trucul cu porcul. Nici Buni Vremerea. 
Schimbul lor de priviri era dur ca oţelul şi, din instinct, nici Miss 
Canat nu se interpuse. 

Dar Tiffany auzi urmarea, şi exclamaţia de uimire, şi apoi 
tunetul aplauzelor. Lumea ar fi aplaudat orice în momentul 
acela, la fel cum apele zăgăzuite s-ar fi repezit pe oriunde să 
treacă de baraj. 

Şi apoi vrăjitoarele se ridicară. Miss Poloboc a executat 
jongleria cu mingile care se opreau şi îşi schimbau direcţia în 
aer. O vrăjitoare nici tânără, nici bătrână, făcu o demonstraţie 
despre o nouă metodă de a ajuta oamenii să nu se înece, ceea ce 
nici măcar nu suna a magie până ce nu pricepeai că o metodă 
de a transforma oamenii pe jumătate morţi în oameni plini de 
viaţă făcea cât o duzină de vrăji cu bing! După care alte femei şi 
fete se prezentară, rând pe rând, cu mari scamatorii şi trucuri 
îndemânatice, şi lucruri care făceau vâjij! sau care-ţi luau 
durerea de dinţi sau, într-un caz, explodau... 

„„„după care nu s-a mai prezentat nimeni. 

Miss Canat păşi din nou în mijlocul arenei, aproape 
îmbătată de uşurare că se desfășuraseră totuşi Procesele, şi mai 
făcu o ultimă invitaţie către oricare doamnă „sau, într-adevăr, 
tânără doamnă ” căreia i-ar fi plăcut să iasă în faţă. 

Se lăsă o tăcere atât de groasă că ai fi putut înfige bolduri în 
ea. 

Apoi, ea zise: 

— Oh, bine... în cazul acesta, declar Procesele definitiv şi cu 
bine încheiate. Ceaiul se va servi în cortul mare! 

Tiffany şi Buni se ridicară în picioare în acelaşi timp, la 
secundă, şi se înclinară una în faţa celeilalte. Apoi Buni se 
întoarse cu spatele şi se alătură convoiului în mişcare către 
ceaiuri. Era interesant de observat cum mulţimea se dădea în 
lături, inconştient, ca s-o lase să treacă, aidoma mării în faţa 
vreunui profet deosebit de bun. 

Suspicia era înconjurată de celelalte vrăjitoare tinere. 
Trucul cu porcul ieşise foarte bine. Tiffany stătu la coadă ca să-i 
dea o îmbrăţişare. 

— Dar tu ai fi putut câştiga! zise Suspicia, roşie la faţă de 
bucurie şi îngrijorare. 


227 


— Nu contează. Chiar nu contează, răspunse Tiffany. 

— Ai renunţat, zise o voce tăioasă în spatele ei. Ai avut 
victoria în palmă şi i-ai dat drumul. Cum te simţi acum, după ce- 
ai făcut-o, Tiffany? Îţi plac resturile ospățului? 

— Acuma, ascultă-mă bine, Anagrama, începu Suspicia, 
ridicând un deget furios. 

Tiffany întinse mâna şi-i cobori braţul fetei. Apoi se întoarse 
şi-i zâmbi Anagramei atât de fericită, încât o zăpăci. 

Ar fi vrut să-i spună aşa: „Acolo de unde vin eu, Anagrama, 
se ţineau Procesele Câinilor ciobăneşti. Păstorii veneau până la 
noi de pretutindeni ca să-şi prezinte câinii. Şi erau măciulii de 
baston de argint, şi centuri cu catarame de argint, şi premii de 
toate felurile, Anagrama, dar ştii tu care era cel mai râvnit 
premiu? Nu, n-ai de unde să ştii. Oh, erau judecători, dar nu 
contau, nu pentru marele premiu. Este... Era o bătrână 
măruntă, care întotdeauna stătea în faţa mulţimii, sprijinindu-se 
de gard, cu pipa în gură şi cu doi dintre cei mai buni ciobăneşti 
care au fost crescuţi vreodată de om la picioarele ei. Numele lor 
era Tunet şi Fulger şi alergau atât de repede că lua foc aerul în 
urma lor, iar blănile lor întunecau lumina soarelui, dar ea 
niciodată nu-i punea la vreo probă. Ştia mai multe despre oi şi 
decât oile însele. Şi tot ce voia fiecare tânăr păstor, ceea ce voia 
cu adevărat, nu era vreo cupă prostească sau vreo curea, ci s-o 
vadă scoţându-şi pipa din gură, când ieşea el din arenă, şi să 
zică, liniştită: „Aşa, da”, pentru că asta însemna că el era un 
adevărat păstor şi toţi ceilalţi păstori îl recunoşteau ca atare. 
Iar dacă i-ai fi spus lui că ar fi trebuit s-o provoace pe ea, te-ar fi 
suduit şi-ar fi bătut din picior, şi ti-ar fi spus că mai degrabă l-ar 
scuipa pe dracu-n iad. Cum ar fi putut vreodată câştiga? Ea era 
păstoritul. Asta era toată viaţa ei. Ceea ce i-ai fi luat ei, ai fi luat 
chiar din tine. Nu înţelegi asta, nu-i aşa? Dar este inima şi 
sufletul şi miezul! Sufletul... şi... miezul!” 

Dar n-ar fi avut niciun rost, aşa că-i zise: 

— Oh, mai taci din gură, Anagrama. Hai să vedem dacă au 
mai rămas cornuleţe, bine? 

Pe deasupra creştetelor, un şoim scoase un țipăt. Ea privi în 
sus. 

Pasărea viră în vânt şi, spintecând aerul în timp ce-şi 
începea lunga plutire, se îndreptă către casă. 

Întotdeauna ei erau pe-aproape. 


228 


Lângă căldarea ei, Jeannie deschise ochii. 

— Vine-acas'! zise ea, ridicându-se anevoie în picioare. 
Flutură grăbită o mână către Fulgerii care n-o scăpau din ochi. 
Nu staţi aci gură-cască! porunci ea. Prindeţi nişte iepuri să-i 
punem la frigare! Faceţi focul! Incălziţi un cazan de apă, fiin'că 
o să fac o baie! Uită-te la casa asta, e o groapă de gunoi! Puneţi 
mâna şi faceţi curat! Vreau să fie lună pentru Omul Mare! 
Duceţi-vă şi furaţi nişte Alifie de Oi Specială! Tăiaţi nişte ramuri 
verzi, de vâsc sau de tisă, poate! Lustruiţi tăvile de aur! Totul 
trebuie să lucească! Ei, ce mai aşteptaţi? 

— Ăăă, ce vrei să facem mai întâi, Matcă, întrebă un Fulger, 
cu nervozitate. 

— Toate odată! 

În odaia mătcii, umplură cu apă bolul de supă în care ea se 
îmbăia, iar ea se frecă bine, folosindu-se de-o veche periuţă de 
dinţi a lui Tiffany, în vreme ce afară se auzeau zgomotele 
Fulgerilor dând zor să-i îndeplinească poruncile încrucişate. 
Mirosul de iepure fript începu să umple tumulul. 

Jeannie se îmbrăcă în cele mai bune haine ale sale, îşi luă 
şalul şi ieşi afară din vizuină. Acolo stătu, privind atentă spre 
munţi, până când, după vreun ceas, apăru un punct pe cer, 
crescând din ce în ce. 

Ca matcă, ea avea să-l întâmpine pe războinicul întors 
acasă. Ca soţie, avea să-şi sărute soţul şi să-l dojenească pentru 
că lipsise atât de multă vreme. Ca femeie, se gândi că avea să 
fie topită de uşurare, mulţumire şi bucurie. 


229 


Capitolul 14 
Regina albinelor 


Şi, într-o după-amiază, cam la o săptămână după aceea, 
Tiffany se duse în vizită pe la Buni Vremerea. 

Nu erau decât douăsprezece mile de zbor pe mătura cu 
coadă şi, cum lui Tiffany încă nu-i plăcea să zboare cu o mătură 
cu coadă, o duse Miss Poloboc. 

Era partea invizibilă din Miss Poloboc. Tiffany doar stătea 
lungită pe băț, ţinându-se de el cu mâinile, şi cu picioarele, şi cu 
genunchii, şi cu urechile, dac-ar fi fost cu putinţă. Işi luase şi o 
pungă de hârtie ca să vomite în ea, fiindcă nimănui nu-i place o 
vomă anonimă căzută din cer. Mai ţinea, de asemenea, un sac 
mare de iută, pe care-l mânuia cu grijă. 

Nu deschise ochii până ce nu încetă vâjâitul aerului şi 
sunetele din jurul ei îi spuseră că se aflau, probabil, foarte 
aproape de sol. Într-adevăr, Miss Poloboc fusese foarte grijulie. 
Când căzu, din pricina cârceilor din picioare, coada de mătură 
era chiar deasupra unui petic gros de muşchi. 

— Mulţumesc, zise Tiffany, ridicându-se, pentru că 
întotdeauna e bine să ţii cont de maniere faţă de persoanele 
invizibile. 

Avea o rochie nouă. Era verde, ca şi cea de dinainte. Lumea 
complexă de favoruri, obligaţii şi cadouri în care trăia şi se 
mişca Miss Poloboc, cedase pentru ea patru yarzi de material 
bun (drept răsplată pentru izbăvirea de necaz când cu naşterea 
băieţelului lui Miss Oiştengard) şi câteva ore de probă la 
croitorie (piciorul bolnav al doamnei Vânător era mult mai bine, 
mulţumesc). Ea o aruncase pe cea neagră. Când o să fiu 
bătrână, o să port miazănoaptea, hotărâse ea. Dar, deocamdată, 
se săturase de întunecimi. 

Se uită în jur la acel luminiş de pe coasta dealului, mărginit 
de stejari şi sicomori pe trei laturi, dar deschis către pantă în 
jos, cu o vedere largă asupra ținutului de la poale. Sicomorii îşi 
răspândeau seminţele rotitoare, care coborau în spirale leneşe 
pe poteca grădinii. Era neîngrădită, chiar dacă vreo câteva 
capre păşteau în apropiere. Dacă vă întrebaţi de ce caprele nu 


230 


mâncau din grădină, cu siguranţă aţi uitat cine locuia acolo. 
Exista şi o fântână. Şi, fireşte, o colibă. 

Doamna Urechelniţă ar fi obiectat cu străşnicie la aşa o 
casă. Era ieşită din cărţile cu basme. Pereţii se sprijineau unul 
pe altul, acoperişul de paie aluneca în jos ca o perucă 
îndărătnică, iar hornurile erau cocârjate. Dacă v-aţi gândit că o 
colibă din turtă dulce ar îngraşă prea tare, asta era următoarea 
pe lista celor mai rele. 

Într-o colibă din inima pădurii trăia Bătrâna Vrăjitoare cea 
Rea... 

Era o colibă ieşită din basmele cele mai răuvoitoare. 

Stupii de albine ai lui Buni Vremerea erau îngrămădiţi de-a 
lungul unei laturi a colibei. Unii erau din aceia model vechi, de 
paie, dar cei mai mulţi erau cu înveliş de lemn. Zumzăiau de 
activitate, chiar şi acum, spre sfârşitul anului. 

Tiffany ocoli căsuţa ca să se uite la ei, iar albinele ieşiră într- 
un şuvoi întunecat. Se rotiră în jurul lui Tiffany, se adunară într- 
o coloană şi... 

Ea râse. Clădiseră o vrăjitoare de albine în faţa ei, mii de 
albine zburând pe loc, în aer. Ea îşi ridică mâna dreaptă. Cu un 
zumzet crescut, vrăjitoarea de albine îşi ridică şi ea mâna 
dreaptă. Ea se întoarse cu spatele. Şi cealaltă se întoarse cu 
spatele, albinele imitând cu grijă fiecare unduire şi fluturare a 
rochiei lui Tiffany, cele din margine bâzâind disperate, pentru 
că aveau cel mai mult de zburat. 

Tiffany puse jos cu grijă marele sac şi întinse mâna spre 
figurină. Cu o altă vânzoleală de aripi, aceasta rămase fără 
formă, pentru câteva clipe, după care se recompuse, puţin mai 
departe, dar cu o mână întinsă către ea. Albina care închipuia 
vârful degetului arătător, dădea din aripi chiar în faţa 
arătătorului lui Tiffany. 

— Dansăm? întrebă Tiffany. 

În luminişul plin de seminţe rotitoare, ea se învârti în jurul 
roiului. Ţinea pasul destul de bine, mişcând pentru fiecare vârf 
de deget un vârf bâzâitor, răsucindu-se când se răsucea ea, deşi 
întotdeauna mai rămâneau câteva albine alergând să le prindă 
din urmă pe celelalte. 

Apoi figurina îşi ridică ambele braţe şi se răsuci în direcţia 
opusă, albinele din „fustă” răspândindu-se iarăşi, în timp ce se 
învârtea. O învăţa. 


231 


Tiffany râse şi făcu la fel. Roiul şi fata făcură piruete prin 
luminiş. 

Se simţi fericită şi se întrebă dacă se mai simţise vreodată 
atât de fericită. Lumina aurie, bracteele căzătoare, albinele 
dansatoare... toate erau una. Şi aceasta era opusul deşertului 
întunecat. Aici, lumina era pretutindeni şi o umplea pe 
dinăuntru. Se putea simţi aici, dar se putea vedea din afară, 
rotindu-se cu o umbră zumzăitoare care scânteia auriu când 
lumina întâlnea aripile albinelor. Clipe ca acestea erau o 
răsplată pentru tot ce fusese înainte. 

Apoi vrăjitoarea făcută din albine se aplecă spre Tiffany, de 
parcă s-ar fi uitat mai bine la ea, cu miile de ochi ca giuvaierele. 
Se auzi un târâit slab din mijlocul figurii şi vrăjitoarea-albină 
explodă într-un nor de insecte, revărsându-se şi zburând grăbite 
din luminiş, dispărând din vedere. Singura mişcare rămasă era 
căderea spiralată a seminţelor de sicomor. 

Tiffany oftă. 

— Ei, acuma, unii ar fi socotit că-i înfricoşătoare, zise o voce 
din spatele ei. 

Tiffany nu se întoarse imediat. Mai întâi spuse: 

— Bună ziua, Buni Vremerea. 

Şi apoi se întoarse. 

— Ai mai făcut asta vreodată? întrebă ea, încă pe jumătate 
îmbătată de plăcere. 

— Nu-i politicos să începi cu întrebările. Mai bine vii 
înăuntru şi bem o ceaşcă de ceai, zise Buni Vremerea. 

Abia dacă ţi-ai fi dat seama că trăia cineva în coliba aceea. 
Erau două scaune lângă foc, unul dintre ele un balansoar, iar 
lângă masă mai erau alte două, care nu se balansau, dar se 
clătinau din pricina dalelor de piatră inegale. Mai erau un dulap 
de vase şi un covoraş zdrenţuit în faţa căminului imens. O 
mătură cu coadă stătea sprijinită de perete, într-un colţ, lângă 
ceva misterios şi ascuţit, sub o pânză. Din încăpere pornea o 
scară foarte îngustă şi întunecoasă. Şi asta era tot. Nimic 
sclipitor, nimic nou, nimic inutil. 

— Cărui fapt îi datorez plăcerea acestei vizite? întrebă Buni 
Vremerea, luând un ibric negru ca funinginea de pe foc şi 
umplând un ceainic la fel de negru. 

Tiffany deschise sacul pe care-l adusese. 

— Am venit să-ţi dau înapoi pălăria, zise ea. 

— Ah, făcu Buni Vremerea. Serios? Şi de ce? 


232 


— Pentru că este pălăria dumitale, zise Tiffany, punând-o pe 
masă. Îţi mulţumesc că mi-ai împrumutat-o, totuşi. 

— Aş îndrăzni să spun că sunt o mulţime de tinere vrăjitoare 
care ar da oricât pentru o pălărie veche de-a mea, zise Buni, 
ridicând pălăria ponosită. 

— Într-adevăr sunt, zise Tiffany, dar nu adăugă „şi-ar da şi 
sufletul”. în schimb, continuă spunând: Dar cred că fiecare 
trebuie să-şi găsească pălăria proprie. Pălăria potrivită pentru 
sine. 

— Văd că porţi acum una cumpărată de la magazin, zise 
Buni Vremerea. Una dintre cele şase Zgârie-Cer. Cu stele, 
adăugă ea, şi se simţi atâta acid în cuvântul „stele”, că ar fi topit 
şi arama şi-apoi, scurgându-se de pe masă pe podea, ar fi 
continuat să topească arama şi din pivniţa de dedesubt. Crezi că 
aşa eşti mai aproape de magie, nu? Cu stele? 

— Am... crezut când am cumpărat-o. Şi deocamdată, merge. 

— Până vei găsi pălăria potrivită, zise Buni Vremerea. 

— Da. 

— Care nu-i a mea? 

— Nu. 

— Bine. 

Bătrâna vrăjitoare străbătu odaia şi ridică pânza de pe 
obiectul din colţ. Se dovedi a fi o uriaşă ţepuşă de lemn, 
aproape de mărimea unei pălării ţuguiate pe un suport înalt. O 
pălărie se... construise pe ea, cu aţe de lână şi ace şi pânză 
neagră, băţoasă. A 

— Eu mi-o fac pe a mea, zise ea. În fiecare an. Nu există 
pălărie mai bună ca aia pe care ţi-o faci tu însăţi. Ţine minte 
sfatul meu. Eu întăresc pânza şi o fac impermeabilă cu o coajă 
de salcâm specială. E uimitor câte poţi pune într-o pălărie pe 
care o faci cu mâna ta. Dar n-ai venit până aici să vorbim despre 
pălării. 

Tiffany puse, în sfârşit, întrebarea. 

— A fost real? 

Buni Vremerea turnă ceaiul, îşi luă ceaşca şi farfurioara, 
apoi picură puţin ceai din ceaşcă în farfurioară. O ridică pe 
aceasta din urmă până la gură şi, cu multă grijă, de parc-ar fi 
îndeplinit o operaţiune importantă şi delicată, suflă încetişor pe 
deasupra. Făcuse asta fără grabă şi foarte calmă, în timp ce 
Tiffany încerca din răsputeri să-şi ţină în frâu nerăbdarea. 

— Prisăcarul nu mai dă târcoale pe aici, este? zise Buni. 


233 


— Nu. Dar... 

— Şi cum a părut totul, când s-a întâmplat? A părut real? 

— Nu, zise Tiffany. A părut mai mult decât real. 

— Păi, vezi, atunci, zise Buni Vremerea, sorbind o dată din 
farfurioară. lar răspunsul este: Dacă n-a fost real, n-a fost nici 
fals. 

— A fost ca un vis în care aproape că te trezeşti şi-l poţi 
stăpâni, ştii? zise Tiffany. Dacă am avut grijă, a mers. A fost ca 
şi cum m-aş fi ridicat în aer trăgându-mă tare de şireturi. A fost 
de parcă îmi spuneam singură o poveste... 

Buni încuviinţă dând din cap. 

— Întotdeauna e o poveste, zise ea. Toate sunt poveşti, într- 
adevăr. Soarele răsărind în fiecare zi este o poveste. Toate au 
câte o poveste în ele. Schimbând povestea, schimbi lumea. 

— Şi care a fost planul tău împotriva prisăcarului? vru să 
ştie Tiffany. Te rog! Trebuie să ştiu! 

— Planul meu? făcu Buni Vremerea, cu nevinovăție. Planul 
meu a fost să te las pe tine să-l înfrunţi. 

— Adevărat? Şi-atunci ce-ai fi făcut, dac-aş fi fost învinsă? 

— Tot ce mi-ar fi stat în puteri, zise Buni, calmă. Cum fac 
întotdeauna. 

— M-ai fi ucis, dac-aş fi devenit din nou prisăcarul? 

Farfurioara nu tremura în mâna vrăjitoarei. Ea se uita 
gânditoare la ceai. 

— Te-aş fi cruțat, dacă aş fi putut, zise ea. Dar n-a mai fost 
nevoie, nu? Procesele au fost cel mai potrivit loc în care ne-am fi 
putut afla. Crede-mă, vrăjitoarele pot lucra împreună, dacă 
trebuie. E mai greu decât să creşti pisici, dar se poate face. 

— Numai că eu cred că noi... am prefăcut totul într-un mic 
spectacol, zise Tiffany. 

— Ha, nu. L-am prefăcut într-un mare spectacol! zise Buni 
Vremerea cu deosebită satisfacţie. Tunet şi fulger, cai albi şi 
salvări miraculoase! A meritat, nu, pentru un penny? Şi o să 
înveţi, fata mea, că un pic de spectacol din când în când nu-ţi 
ştirbeşte cu nimic reputaţia. Aş îndrăzni să spun că Miss 
Poloboc a descoperit asta deja, acum, când poate jongla cu 
mingile, ridicându-şi pălăria în acelaşi timp! Ascultă-mă pe 
mine! 

Işi bău cu delicateţe ceaiul din farfurioară, apoi făcu un 
semn din cap către pălăria veche de pe masă. 

— Bunica ta, zise ea, purta o pălărie? 


234 


— Cum? Oh... nu, de obicei, zise Tiffany, încă gândindu-se la 
marele spectacol. Obişnuia să poarte un sac vechi în chip de 
bonetă, când vremea era foarte urâtă. Spunea că pălăriile ştiu 
doar să zboare pe deal în sus. 

— Atunci îşi făcea o pălărie din cer, zise Buni Vremerea. Dar 
o pelerină purta? 

— Ha, toţi păstorii obişnuiau să spună că dac-ai fi văzut-o pe 
Buni Suferind cu o pelerină, ar fi însemnat că se dărâmă munţii! 
zise Tiffany, cu mândrie. 

— Atunci, îşi făcea pelerină din vânt, de asemenea, zise Buni 
Vremerea. Asta cere pricepere. Ploaia n-o să cadă pe o 
vrăjitoare, dacă nu vrea ea, deşi eu personal prefer să fiu udată 
şi recunoscătoare. 

— Recunoscătoare pentru ce? întrebă Tiffany. 

— Că o să mă usuc mai târziu. Buni Vremerea puse ceaşca şi 
farfurioara pe masă. Copilă dragă, ai venit până aici ca să înveţi 
ce-i adevărat şi ce nu, dar sunt puţine lucrurile pe care te pot 
învăţa eu şi pe care să nu le ştii deja. Doar că nu ştii că le ştii, şi 
o să-ţi petreci tot restul vieţii învățând ceea ce există deja în 
oasele tale. Şi ăsta-i adevărul. 

Se uită la faţa plină de speranţă a lui Tiffany şi suspină. 

— Atunci, vino afară, zise ea. O să-ţi predau prima lecţie. 
Este singura lecţie, de altfel. Nu-i nevoie să fie scrisă în nicio 
carte, care să poată fi citită cu ochii. 

O conduse la fântâna din grădina din spatele casei, se uită 
puţin pe jos, în jurul ei, şi ridică un beţigaş. 

— Bagheta magică, zise ea. Vezi? O flacără verde ţâşni din 
ea, făcând-o pe Tiffany să tresară. Acum, încearcă şi tu! 

Lui Tiffany nu-i ieşi, oricât de tare zgâlţâi beţişorul. 

— Bineînţeles că nu, zise Buni. E doar un băț. Acum, poate 
că eu am făcut să iasă flăcări din el, sau poate te-am făcut doar 
pe tine să crezi că aşa am făcut. Asta nu contează. Eu spun că 
eu am fost cauza, nu beţişorul. Gândeşte cum trebuie şi poţi să 
faci din orice beţişor bagheta ta magică, din cer pălăria ta, 
dintr-o băltoacă magicul tău... magicul tău... Aăă, cum se 
cheamă cupele alea fistichii? 

— Ăăă... potir, zise Tiffany. 

— Aşa. Potirul tău magic. Lucrurile nu sunt importante. 
Oamenii sunt. Buni Vremerea se uită dintr-o parte la Tiffany. Şi 
eu te-aş putea învăţa cum să alergi peste dealurile alea ale tale 
cu iepurii, te-aş putea învăţa cum să zbori pe deasupra lor cu 


235 


şoimul. 'Ţi-aş putea spune tainele albinelor. Te-aş putea învăţa 
toate acestea şi multe altele pe lângă, dacă tu ai face un singur 
lucru, chiar în locul ăsta şi în clipa asta. Un singur lucru, simplu 
de făcut. 

Tiffany dădu din cap, cu ochii mari. 

— Inţelegi, aşadar, că toate obiectele acelea sclipitoare sunt 
doar jucării, iar jucăriile te pot face să te rătăceşti? 

— Da! 

— Atunci scoate-ţi calul ăla strălucitor pe care-l porţi la gât, 
copilă, şi aruncă-l în fântână. 

Ascultătoare, pe jumătate hipnotizată de vocea bătrânei, 
Tiffany duse mâinile la ceafă şi îşi desfăcu lănţugul. 

Bucăţelele calului de argint străluciră, în timp ce le ţinu 
deasupra apei. 

Ea le privea de parcă atunci le vedea pentru prima oară. Şi 
apoi... 

Pune oamenii la încercare, gândi ea. Tot timpul. 

— Ei? făcu bătrâna vrăjitoare. 

— Nu, zise Tiffany. Nu pot. 

— Nu poţi sau nu vrei? zise Buni cu asprime. 

— Nu pot, zise Tiffany şi îşi scoase bărbia în afară. Și nu 
vreau! 

Îşi duse mâinile la ceafă şi îşi prinse din nou lănţugul la gât, 
aruncând o privire sfidătoare către Buni Vremerea. 

Vrăjitoarea zâmbi. 

— Bravo, zise ea, liniştită. Dacă nu ştii când să fii om, nu ştii 
nici când să fii vrăjitoare. Şi dacă ţi-e prea frică să te rătăceşti, 
n-ai să ajungi nicăieri. Pot să-l văd şi eu, te rog? 

Tiffany se uită lung în ochii aceia albaştri. Apoi îşi desfăcu 
lănţugul şi i-l întinse. Buni îl ridică să-l vadă mai bine. 

— Curios, nu-i aşa, pare să galopeze când pică lumina pe el, 
zise vrăjitoarea, urmărindu-l cum se legăna încolo şi-ncoace. 
Bine lucrat. Bineînţeles, nu arată ca un cal, dar cu siguranţă 
arată ce este un cal. 

Tiffany se holbă la ea cu gura căscată. Pentru o clipă, Buni 
Suferind se află acolo, în faţa ei, rânjind, apoi fu din nou Buni 
Vremerea. Ea a făcut asta, se întrebă Tiffany, sau eu am făcut- 
o? Oare îndrăznesc să aflu? 

— N-am venit numai să aduc pălăria înapoi, izbuti ea să 
îngaime. 'Ţi-am adus şi un cadou. 


236 


— Sunt sigură că nimeni nu simte nevoia să-mi aducă mie 
un cadou, zise Buni Vremerea, pufnind cu aroganță. 

Tiffany n-o luă în seamă, pentru că mintea încă îi depăna alt 
caier. Luă din nou sacul şi scoase din el un pachet mic, moale, 
care îşi schimba forma în mâinile ei. 

— Am dus aproape totul înapoi domnului Fierbinţeală, zise 
ea. Dar m-am gândit că poate... te vei putea folosi de asta. 

Bătrâna desfăcu încet hârtia albă a pachetului. Pelerina 
Hula Zefirului se desfăşură singură sub degetele ei şi umplu 
aerul ca fumul. 

— E minunată, dar eu n-aş putea s-o port, zise Tiffany, în 
timp ce pelerina lua singură o formă după adierile abia simţite 
din luminiş. Ai nevoie de gravitas ca să porţi o pelerină ca asta. 

— Ce mai e şi-aia, gravitare? întrebă Buni Vremerea cu 
asprime. . 

— Oh... demnitate. Nobleţe. Inţelepciune. Lucrurile de genul 
ăsta, îi explică Tiffany. 

— Ah, zise Buni Vremerea, calmându-se puţin. 

Se uită apoi la pelerina care se unduia încet şi pufni. Era 
într-adevăr o creaţie minunată. Magicienii reuşiseră să facă 
barem un lucru bun, când o croiseră. Era una dintre acele haine 
care umplu un gol din viaţa ta, gol despre care habar n-aveai că 
există până ce nu vedeai haina. 

— Ei bine, presupun că există persoane care pot purta o 
pelerină ca asta, şi persoane care nu pot, admise ea. O lăsă săi 
se înfăşoare în jurul gâtului şi o prinse cu o broşa în formă de 
semilună. E un pic prea maiestuoasă pentru cineva ca mine, zise 
ea. Un pic prea luxoasă. Aş putea arăta ca o fluşturatică, dac-aş 
purta ceva de soiul ăsta. 

Fusese rostită ca o afirmaţie, dar avea o întorsătură ca un 
semn de întrebare. 

— Nu, ţi se potriveşte, chiar îţi vine bine, zise Tiffany, cu 
voioşie. Dacă eu nu ştiu când să fiu om, nici tu nu ştii când să fii 
o vrăjitoare. 

Păsările încetară să mai cânte. Sus, în copaci, veveriţele 
fugiră să se ascundă. Chiar şi cerul păru să se întunece, pentru 
o clipă. 

— Ăăă... aşa am auzit, zise Tiffany şi adăugă, de la cineva 
care ştie lucrurile astea. 


237 


Ochii albaştri se pironiră într-ai săi. Nu existau secrete 
pentru Buni Vremerea. Orice-ai fi spus, ea urmărea ceea ce 
voiai să spui. 

— Probabil o să mai treci pe-aici, din când în când, zise ea, 
întorcându-se încet şi privind arcuirea pelerinei în aer. E 
întotdeauna foarte multă linişte pe aici. 

— Mi-ar plăcea mult, răspunse Tiffany. Să le spun albinelor 
înainte să vin, ca să poţi avea ceaiul pregătit? 

Pentru o clipă, Buni Vremerea aruncă fulgere din ochi, dar 
apoi chipul i se destinse într-un zâmbet subţire. 

— Inteligent, zise ea. 

Ce e înăuntrul tău? se gândi Tiffany. Cine eşti cu adevărat 
tu, sub chipul ăsta? Chiar ai fi vrut să iau pălăria ta? Te prefaci 
c-ai fi marea vrăjitoare rea şi nu eşti. Pui oamenii la încercare 
tot timpul, testezi, testezi, testezi, dar de fapt îţi doreşti să fie 
atât de inteligenţi cât să te învingă. Pentru că trebuie să fie 
greu să fii cea mai bună. Nu ţi se îngăduie să te opreşti. Tu nu 
poţi fi oprită decât dacă eşti învinsă şi eşti prea mândră să 
pierzi vreodată. Mândria! Ai prefăcut-o într-o formidabilă forţă, 
dar te macină şi pe tine. Ţi-e frică să râzi, ca să nu cumva să 
auzi un cârâit prea timpuriu? 

O să ne mai întâlnim, într-o bună zi. O ştim amândouă. O să 
ne mai întâlnim, la Procesele Vrăjitoarelor. 

— Sunt destul de inteligentă ca să-mi dau seama cum 
reuşeşti să nu te gândeşti la un rinocer roz, când cineva zice 
„rinocer roz”, izbuti ea să spună cu voce tare. 

— Ah, asta-i magie serioasă şi profundă, da, zise Buni 
Vremerea. 

— Ba nu. Nu e. Pur şi simplu nu ştii cum arată un rinocer 
roz, este? 

Lumina soarelui inundă luminişul când bătrâna vrăjitoare 
râse, la fel de curat ca un pârâu de printre dealuri. 

— Adevărat! zise ea. 


238 


Capitolul 15 
O pălărie plină de cer 


Era una dintre acele zile ciudate, de pe la sfârşitul lui 
februarie, când e puţin mai cald decât ar trebui să fie şi, cu 
toate că bătea vântul, părea să sufle în toate cele patru zări şi 
niciodată unde te aflai tu. 

Tiffany urcă pe dealurile unde, în văile adăpostite, mieii 
timpurii deja îşi întăriseră picioarele şi zburdau în grupuri, în 
modul acela ciudat, zvâcnit, de a fugi al mieilor, care îi face să 
arate ca nişte cai lânoşi neînvăţaţi. 

Probabil că era de la vreme, pentru că oile bătrâne li se 
alăturau şi alergau împreună cu mieii lor. Ţopăiau şi se 
răsuceau în loc, pe jumătate fericite, pe jumătate stingherite, cu 
miţele groase de lână de iarnă săltând pe ele ca pantalonii pe un 
clovn. A 

Fusese o iarnă interesantă. Învăţase o mulţime de lucruri. 
Unul dintre acestea era că puteai fi domnişoara de onoare la 
nunta a două persoane chiar dacă, împreună acestea aveau 170 
de ani. De data asta, domnul Ţesător, cu peruca învârtindu-i-se 
pe creştet şi cu ochelarii lui uriaşi, sclipitori, stăruise să-i dea 
una dintre monedele de aur „micuţei noastre care ne-a ajutat”, 
ceea ce acoperea cu mult simbria pe care ea n-o ceruse şi pe 
care Miss Poloboc nu şi-o putea permite. Folosise o parte din 
sumă ca să-şi cumpere o pelerină foarte bună, cafenie. Nu se 
umfla, nu zbura în urma ei, dar era călduroasă, şi groasă, şi o 
ferea de umezeală. 

Învăţase multe şi din celelalte lucruri. Când trecu pe lângă 
oi şi mieii lor, le atinse uşurel minţile, atât de blând încât nici nu 
băgară de seamă... 

Tiffany rămăsese sus, în munţi, pentru Sărbătoarea 
Porcului, care marca oficial schimbarea anului. Fuseseră multe 
de făcut şi, oricum, pe Creta nu se sărbătorea cine ştie ce. Miss 
Poloboc fusese bucuroasă s-o lase să plece acum, totuşi, pentru 
prăsirea oilor, moment pe care bătrânii îl numeau Sărbătoarea 
Mielului. Era data la care începea anul păstorilor. Cotoroanţa 
dealurilor nu putea lipsi. Era momentul în care, în culcuşurile 
călduroase de paie, adăpostite de vânt cu palănci şi tufe uscate 


239 


de grozame, se întâmpla viitorul. Ea ajuta să se întâmple, 
lucrând cu păstorii la lumina felinarelor, îngrijindu-se de 
naşterile dificile. Lucrase cu pălăria ţuguiată pe cap şi simţise 
păstorii privind-o când, cu cuțitul, acul şi aţa, şi cuvintele 
mângâietoare, salvase oile de uşa întunecată şi ajutase mieii să 
iasă la lumină. Trebuia să le oferi un spectacol. Trebuia să le dai 
o poveste. Şi ea se întorcea acasă dimineaţa, mândră şi mânjită 
de sânge până la cot, dar mânjită de sângele vieţii. 

Mai târziu, urcase la tumulul Fulgerilor şi se strecurase prin 
gaura de iepure. Se gândise la momentul ăsta ceva vreme şi se 
dusese pregătită - cu batiste curate, rupte fâşii, şi cu nişte 
şampon de săpunariţă, făcut după o reţetă pe care i-o dăduse 
Miss Poloboc. Avea sentimentul că Jeannie ar putea să le 
găsească de vreun folos. Miss Poloboc întotdeauna vizita noile 
mame. Asta făceai, când erai vrăjitoare. 

Jeannie fusese încântată s-o vadă. Stând pe burtă, ca să 
poată intra cu o parte din corp în camera mătcii, i se îngăduise 
să-i ia în braţe pe toţi cei opt bebeluşi, la care Tiffany nu se 
putea gândi decât ca la cei opt Furăţei, născuţi în acelaşi timp 
cu mieii. Şapte dintre ei răcneau din toţi bojocii şi se băteau 
între ei. Cel de-al optulea stătea cuminte, aşteptându-şi rândul. 
Viitorul se întâmplase. 

Nu doar Jeannie avea o altă părere despre ea. Veştile se 
răspândiseră. Locuitorilor Cretei nu le plăcuseră niciodată 
vrăjitoarele. Acestea veniseră întotdeauna din alte părţi. 
Intotdeauna fuseseră venetice. Dar acum aici era Tiffany a 
noastră, moşind miei la fel cum făcuse şi bunica ei, şi se spunea 
că învățase vrăjitoria în munţi! Ah, dar era tot Tiffany a noastră, 
desigur. OK, recunosc că poartă o pălărie cu nişte stele mari pe 
ea, dar face brânză bună, şi ştie despre cum se prăsesc mieii şi 
e nepoata lui Buni Suferind, nu? Şi-şi băteau nasurile cu un 
deget, cu subînţeles. Nepoata lui Buni Suferind. Vă mai aduceţi 
aminte ce putea face bătrâna? Aşa că, dacă a mică e vrăjitoare, 
atunci e vrăjitoarea noastră. Ştie despre oi, ştie. Ha, şi am auzit 
că au ţinut un soi de mare întrecere pentru vrăjitoare, sus, în 
munţi, iar Tiffany a noastră le-a dovedit ce poate face o fată de 
pe Creta. S-au schimbat vremurile, nu? Avem de-acum o vrăji- 
toare şi e mai bună ca oricare alta! Nimeni n-o aruncă pe 
nepoata lui Buni Suferind într-un iaz! 

Mâine, avea să se întoarcă iar în munţi. Fuseseră trei 
săptămâni foarte pline, chiar şi în afară de moşitul mieilor. 


240 


Roland o invitase la ceai, la castel. Fusese un pic stânjenitor, 
aşa cum sunt lucrurile astea, dar era de mirare cum, în numai 
doi ani, el se prefăcuse dintr-un prostănac de băiat stângaci, 
într-un tânăr plin de nerv, care uita cu totul despre ce anume 
vorbea, ori de câte ori ea îi zâmbea. Şi aveau şi cărți, la castel! 

El îi dăruise, cu sfială, un Dicţionar al Vimitoarelor Cuvinte 
Neobişnuite, iar ea fusese îndeajuns de bine pregătită cât să-i 
aducă un cuţit de vânătoare făcut de Zakzak, care avea o lamă 
minunată, chiar dacă nu făcea doi bani la magie. Ocoliseră cu 
grijă să aducă în discuţie pălăria. Iar când ea ajunsese acasă, 
găsise un semn de carte la secţiunea R, unde un creion 
subliniase uşor cuvântul: „Reverenţă: o plecăciune, de aproape 
o treime adâncime din ploconeala tradiţională. Astăzi, ieşită din 
uz”. Singură, în odaia ei de dormit, ea roşi. Era întotdeauna sur- 
prinzător să constaţi că, în timp ce tu îi priveşti şi te gândeşti la 
oameni, atotcunoscătoare şi superioară, şi ei te privesc şi se 
gândesc la tine, imediat în spatele tău. 

Scrise asta în jurnalul ei, cu mult mai gros acum, din pricina 
tuturor ierburilor presate şi a notiţelor suplimentare şi a 
însemnărilor din cărţi. Fusese călcat în picioare de vaci, lovit de 
trăsnet şi scăpat în ceai. Şi nu avea un ochi pe copertă. Un ochi 
ar fi sărit din lăcaşul lui din prima zi. Era un adevărat jurnal de 
vrăjitoare. 

Tiffany încetase să mai poarte pălăria, mai puţin în public, 
din pricină că se tot îndoia din pricina uşilor scunde şi se turtea 
de-a binelea din pricina tavanului din odaia ei de dormit. Dar 
astăzi o purta, totuşi, ţinând-o, din când în când, cu mâna, ori de 
câte ori o pală de vânt încerca să i-o smulgă din cap. 

Ajunse în locul unde patru roţi de fier ruginite erau pe 
jumătate îngropate şi o sobă pântecoasă încă se mai vedea din 
iarbă. Inchipuia o binevenită băncuţă. 

Tăcerea se răspândi în jurul lui Tiffany, o tăcere vie, în 
vreme ce oile zburdau laolaltă cu mieii lor şi pământul se 
învârtea. 

De ce mai pleci? Ca să te poţi întoarce acasă. Ca să poţi 
vedea locul din care te tragi cu alţi ochi şi-n alte culori. Şi 
oamenii te văd schimbată, de asemenea. Întoarcerea în locul de 
unde ai plecat nu e acelaşi lucru cu a nu fi fost niciodată plecat. 

Cuvintele alergau prin mintea lui Tiffany în vreme ce privea 
oile, şi se trezi deodată plină de bucurie - pentru mieii nou- 
născuţi, pentru viaţă, pentru totul. Bucuria este faţă de veselie 


241 


ca adânca mare faţă de o băltoacă. Este un sentiment lăuntric 
pe care abia de-l poţi cuprinde. Se revarsă în afară în forma 
râsului. 

— M-am întors! anunţă ea, către dealuri. Mai bună decât am 
plecat! 

Îşi scoase dintr-o mişcare pălăria de pe cap. Nu era o 
pălărie rea, făcea impresie, cu toate că stelele o făceau să pară 
de jucărie. Dar nu fusese niciodată pălăria ei. Nu putea fi. 
Singura pălărie care merita să fie purtată era aceea pe care ţi-o 
făceai tu singură, nu una pe care o cumpărai, nici una care-ţi 
fusese dăruită. Propria ta pălărie, pentru propriul tău cap. 
Propriul tău viitor, nu al altcuiva. 

Zvârli pălăria înstelată cât de sus putu. Vântul o prinse 
imediat. Se rostogoli pentru o clipă şi apoi fu ridicată de suflul 
de vânt şi, legănându-se şi învârtindu-se, porni peste dealuri şi 
dispăru pentru totdeauna. 

Atunci, Tiffany îşi făcu o pălărie din cerul de deasupra şi 
şezu pe soba pântecoasă, ascultând vântul străbătând zările, în 
timp ce soarele cobora la asfinţit. 

Când umbrele se alungiră, multe siluete mici ieşiră din 
tumulul din apropiere şi i se alăturară, în locul sacru, să 
privească. 

Soarele apuse, ceea ce este o magie de zi cu zi, şi veni 
noaptea caldă. 

Pălăria se umplu de stele... 


242 


Nota Autorului 


Doctrina Semnăturilor, menţionată la pagina 108, există de- 
adevăratelea în această lume, cu toate că este mai bine 
cunoscută de către istorici decât de către doctori. Timp de sute 
de ani, probabil mii, oamenii au crezut că Dumnezeu, care 
fireşte că a făcut totul, şi-a „semnat” fiecare creaţie într-un mod 
care să le arate oamenilor la ce ar putea folosi aceasta. De 
pildă, gălbenelele sunt galbene, aşadar trebuie să fie bune la 
gălbinare, boala care face pielea galbenă (într-o oarecare 
măsură, a fost implicat şi ghicitul, dar uneori pacienţii au supra- 
vieţuit). 

Printr-o uluitoare coincidenţă, calul sculptat în Creta este 
izbitor de asemănător cu Calul Alb din Uffington, care, în lumea 
noastră, este sculptat pe dealurile din apropiere de satul 
Uffington, în sud-vestul districtului Oxfordshire. Acesta are 374 
picioare lungime, mai multe mii de ani vechime, şi este săpat în 
deal astfel încât nu poţi să-l vezi în întregime decât din aer. 
Aceasta sugerează că: a) a fost făcut ca să-l vadă zeii; sau b) 
zborul a fost inventat mult mai devreme decât am fi crezut; sau 
c) oamenii erau odinioară mult, mult mai înalţi. 

Oh, şi Procesele Vrăjitoarelor sunt şi în lumea aceasta. Dar 
nu sunt plăcute. 


243