Terry Pratchett — [Lumea Disc] 14 Seniori si doamne

TERRY 
PRATCHETT 


SENIORI ŞI DOAMNE 


TERRY PRATCHETT 


SENIORI ŞI DOAMNE 


Traducerea din limba engleză 
de ALICE |. POPESCU 


Terry Pratchett este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori 
contemporani. Trăieşte în spatele unei tastaturi în comitatul 
Wiltshire din Anglia şi spune că nu crede că o viaţă are 
omul, pentru că lui i se pare că trăieşte trei vieţi în acelaşi 
timp. A fost numit Ofiţer al Imperiului Britanic în 1998. 
Seniori şi Doamne este al paisprezecelea roman din seria 
de mare succes Lumea Disc. 


Cuvânt-înainte al autorului 


Majoritatea cărţilor Lumii Disc au fost, în linii mari, cărţi 
separate, complete în ele însele. Dacă sunt citite într-o 
oarecare ordine, ajută, dar nu e esenţial. 

Aceasta e altfel. Nu pot ignora ceea ce s-a întâmplat mai 
înainte. Buna Batevreme! a apărut prima dată în Magie de 
Ambe Sexe. În Stranii Surate, ea a devenit şefa neoficială a 
unui grupuscul alcătuit din Ţaţa Ogg?, cea relaxată şi 
frecvent măritată, şi Magrat, tinerica aceea cu nasul roşu şi 
cu părul încâlcit, care se-nduioşează când vede picături de 
ploaie, trandafiri şi mustăţi de pisoi. 

Şi ceea ce s-a întâmplat a fost o istorie nu lipsită de 
asemănări cu o piesă despre un rege scoţian, iar la sfârşit, 
Verence al lIl-lea s-a încoronat ca rege al ţărişoarei 
muntoase şi împădurite Lancre. 

Dac-ar fi fost după reguli, asta n-ar fi trebuit să se 
întâmple, fiindcă el nu era propriu-zis moştenitorul, dar 
vrăjitoarelor li se păruse că el era cel mai bun pentru slujba 
asta şi, după cum se zice, totul e bine când se termină cu 
bine. Şi s-a terminat şi cu o foarte ezitantă înţelegere între 
Magrat şi Verence... foarte, foarte ezitantă, de fapt, fiindcă 
ambii erau atât de sfioşi, încât uitau imediat ce-ar fi voit să- 
i spună celuilalt de îndată ce se vedeau, şi de fiecare dată 
când vreunul reuşea să deschidă gura, celălalt înţelegea pe 
dos şi se supăra, şi amândoi pierdeau o groază de vreme 
întrebându-se ce gândeşte celălalt. Asta ar putea fi iubire 
sau ceva aproape la fel. 

În Prin cele Străinătăţi, cele trei vrăjitoare au trebuit să 
călătorească de-a curmezişul continentului ca să înfrunte 
Ursitoarea (care-i făcuse Destinului o ofertă de nerefuzat). 

Şi iată ce s-a întâmplat când au ajuns acasă. 

IATA URMAREA... 


În original, Granny Weatherwax (n.tr.) 
2 În original, Nanny Ogg (n.tr.) 


lată urmarea... 

Când a început totul? 

Există foarte puţine începuturi. Bine, sunt unele lucruri 
care ar putea fi numite debut. 

Cortina se ridică, primul pion avansează, se trage primul 
foc?, dar ăsta nu-i începutul. Piesa sau jocul, sau războiul 
nu-i decât o ferestruică prin care poţi vedea o panglică de 
evenimente care poate că se-ntinde pe mii de ani în trecut. 
Ideea e că de fiecare dată poţi spune: lată Urmarea. 

Multă ingeniozitate umană s-a consumat în încercarea de 
a afla care e înaintele primordial. 

Starea prezentă a cunoaşterii ştiinţifice poate fi rezumată 
astfel: 

La început era nimicul, care a explodat. 

Alte teorii despre începutul începuturilor sunt cu diverşi 
zei care au creat universul din coastele, măruntaiele sau 
testiculele tatălui lort. Sunt destul de multe teorii din astea. 
Sunt interesante, nu pentru ce ne învaţă despre 
cosmologie, ci pentru ceea ce ne spun despre oameni. Hei, 
copii, din care parte credeţi c-a fost făcut oraşul vostru? 

Dar această poveste are loc pe Lumea Disc, care 
călătoreşte prin spaţiu pe spinarea a patru elefanţi ce stau 
pe carapacea unei țestoase enorme şi nu-i făcută din 
bucățele din trupul nimănui. 

Dar de când să începem? 

Cu mii de ani în urmă? Când o uriaşă cascadă de pietre 
încinse s-a prăvălit din cer, a scobit o gaură imensă în 
muntele Capul de Aramă şi-a spulberat pădurea cale de 
zece mile de jur împrejur? 

Piticii au dezgropat pietrele, fiindcă erau făcute dintr-un 
fel de fier, şi piticii, contrar opiniei generale, iubesc fierul 
mai mult decât aurul. Doar că, deşi fierul se găseşte mai 
uşor decât aurul, e mai greu să scrii cântece despre el. 


3 Împotriva primului pion, probabil. 
1 Şi zeilor le place să glumească. 


Piticii iubesc fierul. 

Şi asta era ceea ce se găsea în pietrele acelea. lubirea de 
fier. O iubire atât de puternică, încât atrăgea toate lucrurile 
de fier către sine. Cei trei pitici care le-au găsit n-au reuşit 
să se elibereze decât lăsându-şi acolo nădragii de zale. 

Sâmburele multor lumi e făcut din fier. Dar Lumea Disc e 
tot atât de lipsită de sâmbure ca o clătită. 

Pe Lumea Disc, dacă vrăjeşti un ac, o să arate spre Miez, 
unde câmpul magic are cea mai mare intensitate. E simplu. 

Prin alte părţi, pe lumi proiectate cu mai puţină 
imaginaţie, acul se mişcă datorită iubirii de fier. 

Pe vremea aceea, piticii şi oamenii aveau mare nevoie de 
iubirea de fier. 

Şi-acum, să derulăm timpul înainte cu mii şi mii de ani, 
până într-un punct cu vreo cincizeci de ani înaintea mereu 
înaintândului prezent, până la o coastă de deal şi la o 
tânără femeie, care aleargă. Nu fuge de ceva, propriu-zis, şi 
nici către ceva anume, ci fuge doar atât de repede câte 
nevoie ca să-şi păstreze avansul faţă de un flăcău, dar, 
bineînţeles, nu un avans atât de mare încât flăcăul să se 
dea bătut. lese în fugă din pădure şi aleargă prin valea 
năpădită de trestii unde, pe o mică movilă, sunt pietrele. 

Au cam înălţimea unui om şi nu-s mult mai groase decât 
un bărbat burtos. 

Şi, pe undeva, parcă nu merită osteneala. 

Dacă e să ai un cerc megalitic de care n-ai voie să te 
apropii, îţi spune imaginaţia, atunci ar trebui să fie trilitoni 
mari şi ameninţători şi altare antice, din care strigă 
amintirea întunecată a jertfelor de sânge. Nu nişte bolovani 
ciuntiţi. 

Se va vedea că, de data asta, fata alergase cam prea 
repede, şi de fapt flăcăul care-o urmărea râzând se va 
rătăci, se va plictisi şi, până la urmă, se va întoarce singur 
înapoi în sat. Deocamdată, ea nu ştie asta, ci stă pierdută 
în gânduri, aranjându-şi florile împletite în păr. Fusese 
genul acela de după-amiază. 

Ştie ce-i cu pietrele. Nimănui nu i se spune vreodată ce-i 
cu ele. Şi nimănui nu i se spune să nu se ducă acolo, fiindcă 


aceia care se abţin să vorbească despre ele ştiu şi ce 
atracţie puternică exercită interdicţia. Doar că mersul la 
pietre e ceva ce... nu se face. Mai ales dacă suntem fete 
cuminţi. 

Dar aici de faţă nu avem o fată cuminte, în sensul 
obişnuit al cuvântului. În primul rând, nu e frumoasă. Are o 
anumită linie a maxilarului şi o arcuire a nasului care ar 
putea, cu niţel vânt din pupa şi într-o lumină favorabilă, fi 
numite atrăgătoare de către un mincinos binevoitor. Mai e 
şi o anumită lucire în ochii ei, care se vede de obicei la acei 
oameni care şi-au dat seama că sunt mai inteligenţi decât 
majoritatea celorlalţi, dar încă n-au învăţat că unul dintre 
cele mai inteligente lucruri pe care le pot face e să nu-i lase 
pe respectivii să afle vreodată despre asta. Această lucire, 
plus nasul, îi dau o expresie pătrunzătoare, extrem de 
deconcertantă. Nu e un chip cu care să stai la taclale. Dacă 
deschizi gura, te trezeşti deodată fixat de o privire care-ţi 
spune: „Sper să ai ceva interesant de zis”. 

Şi-acum, cele opt pietre de pe moviliţa lor sunt supuse 
aceleiaşi priviri pătrunzătoare. 

Hmm! 

Şi-apoi ea se apropie cu prudenţă. Nu e prudenţa unui 
iepure pe punctul de a o lua la fugă. Mai curând seamănă 
cu mişcările unui vânător. 

Işi pune mâinile-n şolduri, deşi nu prea are şolduri. 

Pe cerul verii zboară o ciocârlie. Altceva decât glasul ei 
nu se aude. Jos în valea cea strâmtă, sau mai sus, pe 
dealuri, ţârâie cosaşii şi bâzâie albinele şi iarba mişună de 
micro-zgomote. Dar în jurul pietrelor e mereu linişte. 

— Sunt aici, spune ea. Arată-mi! 

In cerc îşi face apariţia silueta unei femei brunete, într-o 
rochie roşie. Cercul nu-i mai larg decât o aruncătură de 
piatră, dar ea reuşeşte cumva să vină de la mare 
depărtare. 

Alţii ar fi luat-o la goană. Dar fata nu fuge, şi asta-i 
trezeşte imediat interesul femeii din cerc. 

— Aşa deci, eşti adevărată. 

— Bineînţeles. Cum te cheamă, fato? 


— Esmerelda. 

— Şi ce vrei? 

— Nu vreau nimic. 

— Toţi vor câte ceva. Altfel, de ce-ai fi venit tu aici? 

— Voiam doar să aflu dacă eşti adevărată. 

— Pentru tine, fără îndoială... tu ai ochi buni. 

Fata încuviinţează. Radia o mândrie de puteai să dai cu 
pietre-n ea, şi-ar fi ricoşat. 

— Şi acum, c-ai aflat, zise femeia din cerc, ce îţi doreşti 
cu adevărat? 

— Nimic. 

— Serios? Săptămâna trecută te-ai dus până în munţii de 
dincolo de Capul de Aramă ca să vorbeşti cu trolii. Ce voiai 
de la ei? 

Fata înclină capul într-o parte. 

— De unde ştii c-am fost acolo? 

— E chiar la suprafaţa minţii tale, fato! Oricine poate să 
vadă. Oricine are... ochi buni. 

— Cândva, am să pot face asta, zise fata, încrezută. 

— Cine ştie? Poate. Ce treabă aveai cu trolii? 

— Voiam... să vorbesc cu ei. Ştii că ei cred că timpul 
merge îndărăt? Fiindcă, zic ei, poţi vedea trecutul, şi... 

Femeia din cerc râse. 

— Dar sunt ca proştii de pitici! Nu-i interesează decât 
pietricelele. Pietrele n-au nimic atrăgător. 

Fata ridică dintr-un umăr, într-un fel de gest unilateral, 
de parcă ar fi vrut să spună că pietricelele pot fi foarte 
interesante. 

— De ce nu poţi ieşi dintre pietre? 

După schimbarea atmosferei, era clar că asta fusese 
întrebarea greşită. Femeia o ignoră cu luare-aminte. 

— Pot să te ajut să descoperi mult mai mult decât nişte 
pietricele, zise ea. 

— Nu poţi să ieşi din cerc, aşa-i? 

— Lasă-mă să-ţi dau ce-ţi doreşti! 

— Eu pot merge oriunde, dar tu eşti blocată în cercul ăla, 
zise fata. 

— Poţi să mergi oriunde? 


— Când am să fiu vrăjitoare, am să pot merge oriunde. 

— Dar n-ai să fii niciodată vrăjitoare. 

— Cum? 

— Oamenii spun că nu asculţi. Spun că nu-ţi poţi stăpâni 
mânia. Spun că n-ai disciplină. 

Fata îşi dădu părul pe spate. 

— A, ştii asta, da? Păi, ce te-aştepţi să spună? Dar am de 
gând să ajung vrăjitoare şi nu-mi pasă de ce zice lumea. 
Poţi afla lucruri şi singură. Nu-i musai să asculţi de toate 
babele nebune care n-au ştiut să-şi trăiască viaţa. Şi eu, 
cucoană din cerc, am să fiu cea mai bună vrăjitoare a 
tuturor timpurilor! 

— Cu ajutorul meu, cred că ai să reuşeşti, zise femeia în 
roşu. Cred că te caută flăcăul tău, adăugă ea, blând. 

Altă ridicare dintr-un singur umăr, adică, flăcăul n-are 
decât s-o caute până diseară. 

— Am să reuşesc, nu-i aşa? 

— Ai putea fi o vrăjitoare nemaipomenită. Ai putea fi 
orice. Orice vrei. Vino în cerc! Lasă-mă să-ţi arăt! 

Fata face câţiva paşi, apoi şovăie. Ceva nu-i în regulă. 
Zâmbetul femeii e prietenos şi plăcut, dar în voce e ceva 
prea insistent, prea disperat, prea flămând. 

— Dar învăţ destule... 

— Treci printre pietre acum! 

Fata şovăie din nou. 

— De unde ştiu... 

— Vremea cercului aproape a trecut! Gândeşte-te la ce 
poţi învăţa! Acum! 

— Dar... 

— Treci încoace! 

Dar asta a fost demult, în trecut”. Şi, în plus, afurisita e... 
Mai bătrână. 


O ţară de gheaţă... 

Nu e iarnă, căci iarna implică o toamnă şi, poate, într-o 
Zi, o primăvară. Aici e o ţară a gheții, nu doar un timp al 
gheții. 


> Care-i în altă ţară. 


Şi trei siluete călări, ce stau şi se uită în josul pantei la 
cercul din opt pietre. Văzute de aici, par mult mai mari. 

Trebuia să-i priveşti ceva vreme până să observi ce era 
ciudat la ei - adică, mai ciudat decât hainele. Răsuflarea 
fierbinte a cailor lor aburea în aerul îngheţat. Dar a 
călăreţilor, nu. 

— Şi de data asta, spuse persoana din mijloc, o femeie în 
roşu, nu vom mai fi învinşi. Pământul ne va primi cu 
bucurie. Probabil urăşte oamenii, de-acum. 

— Dar erau vrăjitoare acolo, zise una dintre siluetele 
călare. Mi le amintesc. 

— Pe vremuri, da, zise femeia. Dar acum... bietele, 
bietele de ele! Abia dacă mai au ceva putere. Şi-s 
sugestionabile. Au minţile moi. M-am furişat pe-afară, 
dragilor. M-am furişat nopţile. Ştiu ce vrăjitoare au acum. 
Lăsaţi-le în seama mea! 

— Mi-aduc aminte de vrăjitoare, insistă al treilea călăreț. 
Minţi precum... metalul. 

— Nu mai sunt aşa. Vă spun, lăsaţi-le în seama mea. 

Regina zâmbi cu bunăvoință spre cercul de pietre. 

— Şi pe urmă puteţi să le luaţi voi, zise ea. ln ce mă 
priveşte, eu vreau un soţ muritor. Un muritor deosebit. O 
unire a lumilor. Ca să le arătăm tuturor că, de data asta, nu 
mai plecăm. 

— Asta n-o să-i placă Regelui. 

— Şi când ne-a păsat nouă de asta? 

— Niciodată, Doamnă! 

— Momentul e prielnic, Lankin. Cercurile se deschid. 
Curând, ne vom putea întoarce. 

Al doilea călăreț se aplecă în şa. 

— Şi voi putea vâna din nou, întrebă el. Când? Când? 

— Curând, zise Regina. Curând. 


Era o noapte întunecată, genul de întuneric care nu se 
explică doar prin lipsa lunii şi a stelelor, ci un întuneric care 
pare să curgă de altundeva - atât de dens şi de palpabil 
încât aproape că poţi înşfăca un pumn de aer, să storci 
noaptea din el. 


Era acel soi de întuneric care face oile să sară gardurile şi 
câinii să se-ascundă în cugştile lor. 

Şi totuşi, vântul era cald şi nu atât puternic cât zgomotos 
- urla printre copacii pădurii şi jelea în hornurile caselor. 

Pe o noapte ca asta, oamenii normali îşi trag păturile 
peste cap, căci simt că există vremuri când lumea aparţine 
altora. De dimineaţă va fi din nou a oamenilor; vor fi crengi 
doborâte şi câteva ţigle lipsă de pe acoperiş, dar va fi o 
lume umană. Deocamdată... mai bine să ne cuibărim la 
adăpost. 

Dar era cineva treaz. 

Jason Ogg, maistru fierar şi potcovar, suflă de câteva ori 
din foale, de formă, şi se aşeză la loc pe nicovală. Era 
mereu cald în fierărie, chiar şi atunci când şuiera vântul pe 
sub streşini. 

Putea să potcovească orice, Jason Ogg al nostru. Odată îi 
aduseseră o furnică, în glumă. Stătuse toată noaptea cu ea, 
sub lupă şi cu o nicovală făcută dintr-o gămălie de ac. 
Furnica încă mai mişuna pe undeva prin casă - câteodată o 
mai auzea cum troncăne pe podea. 

Dar în noaptea asta... ei, în noaptea asta, cum s-ar zice, 
îşi va plăti chiria. Bineînţeles, fierăria era a lui. Era 
moştenire din tată-n fiu, de generaţii. Dar o fierărie 
însemna mai mult decât cărămizi şi mortar şi fier. N-ar fi 
putut să spună ce anume, dar era acolo. Era diferenţa 
dintre a fi maistru făurar sau a fi doar cineva care-şi câştigă 
pâinea îndoind fierul în forme complicate. Şi era ceva ce 
avea de-a face cu fierul. Şi cu a ţi se îngădui să fii foarte 
bun în meseria ta. Era un fel de chirie. 

Într-o zi, tatăl lui îl luase deoparte şi-i explicase ce 
trebuia să facă în nopţi precum aceasta. 

„Vor fi, îl avertizase, vor fi împrejurări - şi o să ştie el 
când anume, fără să i se spună - vor fi împrejurări când va 
veni cineva cu un cal de potcovit. Să te porţi frumos. Să 
potcoveşti calul. Să nu-ţi laşi mintea să rătăcească. ŞI 
încearcă să nu te gândeşti la nimic altceva în afară de 
potcoave.” 

Acum se obişnuise. 


Vântul se înteţi şi de undeva se auzi trosnetul unui copac 
care se prăbuşea. 

Clanţa zăngăni. 

Apoi cineva ciocăni la uşă. O dată. De două ori. 

Jason Ogg luă basmaua şi şi-o legă peste ochi. Asta era 
important, aşa-i spusese taică-su. Te ajută să nu te 
zăpăceşti. 

Deschise uşa. 

— Bună seara, boierule, zise el. 

— FURTUNOASĂ NOAPTE. 

Il ajunse mirosul de cal ud, pe când animalul era condus 
în fierărie, cu copitele zdrăngănindu-i pe piatra de pe jos. 

— E nişte ceai cald lângă cuptor şi Doreen a noastră a 
făcut biscuiţi, sunt în cutia pe care scrie Un Cadou Din 
Ankh-Morpork. 

— MULŢUMESC. SPER CĂ TE GĂSESC BINE. 

— Da, boierule. Am făcut deja potcoavele. N-o să te ţin 
mult din drum. Ştiu că eşti... foarte ocupat, cum s-ar zice. 

Auzi zgomotul şi clinchetitul paşilor îndreptându-se către 
scaunul cel vechi de bucătărie rezervat clienţilor sau, mai 
bine-zis, stăpânilor clienţilor. 

Jason îşi pusese uneltele, potcoavele şi caielele la- 
ndemână, pe bancul de lucru, lângă nicovală. Işi şterse 
mâinile pe şorţ, luă o pilă şi se puse pe treabă. Nu-i plăcea 
să potcovească pe orbeşte, dar se ocupa cu asta de la 
vârsta de zece ani. Putea s-o facă şi pe pipăite. Luă un 
raşpel şi începu. f 

Şi un lucru trebuia să recunoască. Asta era calul cel mai 
ascultător pe care-l întâlnise vreodată. Păcat că nu-l putea 
vedea! Trebuia să fie un cal deosebit, calul ăsta... 

Taică-su îi spusese: nu încerca să tragi cu ochiul. 

Auzi gâlgâitul ceaiului şi clinchetul linguriţei în ceaşcă, 
apoi zgomotul linguriţei puse jos. 

„Nu se aude nimic, îi spusese taică-su. Doar când merge 
şi vorbeşte, altfel nu-l auzi scoțând niciun sunet. Nu 
plescăie din buze, nu nimic. 

Nu respiră. 

A, şi încă ceva. Când îi scoţi potcoavele vechi, nu le- 


arunca în colţ, să meargă la topit cu celelalte resturi. Tine- 
le separat. Topeşte-le separat. Păstrează un creuzet special 
pentru ele şi fă potcoavele noi din fierul lor. Fă ce-i şti, dar 
nu pune fierul de la ele pe vreo altă fiinţă vie.“ 

De fapt, Jason oprise un rând din acele potcoave şi le 
folosea la jocurile de aruncat la ţintă, la târgurile din sat, şi 
nu pierdea niciodată când le folosea. Câştiga atât de des că 
i se făcuse frică, şi acum potcoavele stăteau mai tot timpul 
agăţate într-un cui, după uşă. 

Din când în când, vântul zăngănea geamul în cercevea 
sau făcea jarul să trosnească. O serie de bufnituri şi un 
cotcodac, chiar lângă casă, dădeau de înţeles că poiata 
găinilor fusese luată pe sus de vijelie. 

Stăpânul clientului îşi mai luă o ceaşcă de ceai. 

Jason termină o copită şi-i dădu drumul. Apoi întinse 
mâna. Calul se foi niţel şi apoi ridică ultimul picior. 

Aşa cal întâlneai unul la un milion. Poate şi mai mult. 

Până la urmă, termină. Ciudată chestie! Niciodată nu 
părea să dureze prea mult. Jason n-avea ceas, ce să facă cu 
el, dar avea o bănuială că treaba asta, care dura aproape o 
oră, în acelaşi timp se termina în câteva minute. 

— Gata, zise el. Am terminat. 

— MULŢUMESC. TREBUIE SĂ RECUNOSC, BISCUIŢII 
ĂŞTIA SUNT FOARTE GUSTOŞI. CUM REUŞESC SĂ 
PUNĂ BUCĂŢELELE DE CIOCOLATĂ ÎNĂUNTRU? 

— Nu ştiu, boierule, zise Jason, privind fix basmaua pe 
care o avea pe ochi. 

— VREAU SĂ SPUN, CIOCOLATA AR TREBUI SĂ SE 
TOPEASCĂ LA COPT. CUM CREZI DUMNEATA CĂ 
REUŞESC? 

— Cred că e secret profesional, zise Jason. Nu pun io 
întrebări din astea. 

=> FOARTE BINE. EŞTI ÎNŢELEPT. ACUM TREBUIE 
SA... 

Trebuia să-l întrebe, fie şi numai ca să poată tine minte c- 
a întrebat: 

— Boierule? 

— DA, DOMNULE OGG? 


Jason îşi trecu limba peste buze. 

— Dacă aş... da jos basmaua de la ochi, ce-aş vedea? 

Gata. O spusese. 

Se auzi un clinchetit pe podeaua de piatră şi se simţi o 
schimbare în mişcarea aerului care sugera că acum clientul 
lui Jason se afla chiar în faţa lui. 

— EŞTI UN OM CREDINCIOS, DOMNULE OGG? 

Jason se gândi câteva clipe. N-aveau prea multe religii în 
Lancre. Erau Minunătorii de Nouă Zile şi Offlienii de Strictă 
Observanţă, plus diverse altare a tot felul de zei mărunți, 
ascunse prin câte-un luminiş îndepărtat. Nu simţise 
niciodată cu adevărat nevoia lor, ca şi piticii. Fierul era fier 
şi focul, foc - dacă te laşi furat de metafizică ajungi să-ţi 
aduni degetele de sub capul ciocanului. 

— ÎN CE ANUME CREZI CU ADEVĂRAT, ÎN CUPA 
ASTA? 

„E la o şchioapă de mine, se gândi Jason. Aş putea 
întinde mâna, să-l ating...” 

Se simţea un miros. Nu era neplăcut. Nu era mai nimic. 
Era mirosul aerului din încăperi vechi, uitate. Dacă secolele 
ar avea miros, atunci cele vechi de tot aşa ar mirosi. 

— DOMNULE OGG? 

Jason înghiţi în sec. 

— Păi, boierule... zise el, în clipa asta... am mare credință 
în basmaua mea. 

— FOARTE BINE. FOARTE BINE. ŞI ACUM... TREBUIE 
SĂ PLEC. 

Jason auzi clanţa ţăcănind. Uşile se deschiseră cu o 
bufnitură, împinse de vânt, şi-apoi se auziră din nou 
copitele înaintând pe pavaj. 

— MUNCA DUMITALE, CA ÎNTOTDEAUNA, E FĂRĂ 
CUSUR. 

— Mulţumesc, boierule. 

— NE VOM MAI ÎNTÂLNI. 

— Da, boierule. 

— CÂND VA MAI AVEA CALUL MEU NEVOIE DE 
POTCOAVE. 

— Da, boierule. 


Jason închise uşa şi-o încuie, deşi probabil, dacă stăteai 
să te gândeşti, nu ajuta la nimic. 

Dar asta era învoiala - potcoveai orice ţi se aducea, 
orice, şi plata era că puteai potcovi orice. Intotdeauna 
existase un făurar în Lancre şi toată lumea ştia că faurul din 
Lancre era cu adevărat un faur puternic. 

Era o învoială străveche şi avea de-a face cu fierul. 


Vântul se domoli. Acum era doar o şoaptă de-a lungul 
orizontului, la vremea răsăritului. 

Aici era ţinutul ierbii octarine. Ţinut fertil, mai ales pentru 
porumb. 

Şi aici era un lan de porumb, care se unduia domol între 
gardurile vii. Nu era un lan mare. Şi nici deosebit în vreun 
fel. Era doar un câmp cu porumb pe el, în afară, bineînţeles, 
de perioada de iarnă, când n-avea decât porumbei şi ciori. 

Vântul se opri. 

Porumbul continua să se unduiască. Nu era mişcarea 
normală, de la vânt. Mişcarea asta se întindea dinspre 
centru, ca vălurelele de la o piatră aruncată-n apă. 

Aerul sfârâia, plin de un băzâit mânios. 

Şi apoi, în centrul câmpului, foşnind pe măsură ce se 
apleca, porumbul fraged se culcă la pământ. 

Într-un cerc. 

Şi în văzduh, albinele roiau şi tălăzuiau, bâzâind 
mânioase. 


Mai erau câteva săptămâni până la Sânziene. Regatul 
Lancre moţăia, copleşit de căldura care făcea aerul să 
tremure deasupra câmpurilor şi pădurilor. 

Trei puncte negre apărură pe cer. 

După o vreme, se putu vedea că era vorba despre trei 
siluete feminine, călare pe mături, care zburau într-o 
manieră ce te ducea cu gândul la trei rațe de ipsos. 

să le privim cu atenţie. 

Prima dintre ele - hai să-i spunem, conducătoarea - 
zboară şezând dreaptă-băţ, făcând în ciudă rezistenţei la 
înaintare, şi pare să câştige înfruntarea. Are trăsături care 


ar putea fi descrise drept interesante sau chiar atrăgătoare, 
dar nu ar putea fi considerată frumoasă, cel puţin nu de 
către cineva care nu-şi doreşte să-i crească nasul cu trei 
coţi. 

A doua e bondoacă şi crăcănată, cu faţa ca un măr care-a 
fost lăsat în pod prea multă vreme şi cu o expresie de 
cumsecădenie aproape letală. Zdrăngăne la un banjo şi, în 
lipsa unui cuvânt mai potrivit, cântă. E un cântec despre un 
arici. 

Spre deosebire de mătura primeia, care e mai mult sau 
mai puţin liberă de poveri, cu excepţia unui sac sau doi, 
mătura ei e încărcată până la refuz cu lucruri cum ar fi, 
bunăoară, măgari mov de pluş, tirbuşoane în formă de 
băieţei care fac pipi, sticle de vin în coşuri de papură şi alte 
obiecte culturale internaţionale. Cuibărit printre ele se află 
cel mai împuţit şi răuvoitor motan din lume, care, pentru 
moment, doarme. 

A treia şi, fără îndoială, ultima zburătoare pe mătură este 
şi cea mai tânără. Spre deosebire de celelalte două, care se 
îmbracă precum ciorile, ea poartă haine vesele, în culori 
deschise, care nu i se potrivesc şi probabil nu i s-ar fi 
potrivit nici cu zece ani în urmă. Chipul ei are o expresie 
oarecum optimistă şi binevoitoare. In păr şi-a pus flori, dar 
sunt cam ofilite, la fel ca ea. 

Cele trei vrăjitoare trecură graniţa regatului Lancre şi, 
curând, ajunseră deasupra oraşului Lancre. Incepură să 
coboare către dealurile pleşuve din spatele oraşului şi 
aterizară, într-un târziu, lângă un menhir care, din 
întâmplare, marchează graniţa dintre teritoriile lor. 

S-au întors. 

Şi toate cele sunt din nou în regulă. 

Preţ de vreo cinci minute. 


În privată era un bursuc. 

Buna Batevreme îl înghionti cu mătura până când jivina 
pricepu şi-şi luă tălpăşiţa. Apoi scotoci după cheie, care era 
atârnată într-un cui, lângă A/manackul sau Cartia Zilelor de 
anul trecut, şi-o apucă pe potecă, spre căsuţa ei. 


O iarnă întreagă departe de casă! O să fie multă treabă 
de făcut. Să se ducă să ia caprele de la domnul Skindle, să 
scoată păianjenii din horn, să pescuiască broaştele din puț 
şi-apoi să treacă înapoi la îndeletnicirea ei, de a-şi băga 
nasul în treburile tuturor celorlalţi, fiindcă nici cu gândul nu 
gândeai ce trebuşoare le treceau prin minte oamenilor când 
n-aveau lângă ei o vrăjitoare... 

Dar putea să-şi îngăduie o oră de răgaz, mai întâi. 

Colac peste pupăză, mai găsi şi un cuib de măcăleandru 
în ceainicul cel mare. Păsările intraseră în casă printr-un 
geam spart. Ea scoase ceainicul afară, îl înţepeni cu grijă 
deasupra uşii, să nu-l ajungă dihorii, şi-şi fierse apă pentru 
ceai într-o cratiţă. 

Apoi întoarse ceasul. Vrăjitoarele n-aveau nevoie de 
ceasuri, dar îl păstra că-i plăcea ticăitul... mă rog, mai mult 
pentru asta. Dădea senzaţia că e casa locuită. Fusese al 
mamei ei, care-l întorsese în fiecare zi. 

Nu fusese surprinsă când îi murise mama, în primul rând 
fiindcă Esme Batevreme era vrăjitoare, şi vrăjitoarele simt 
cum va fi viitorul, şi în al doilea rând, fiindcă ştia destulă 
medicină şi observase semnele. Aşa că avusese timp să se 
pregătească şi nu plânsese deloc, până a doua zi, când 
ceasul se oprise chiar în timpul praznicului de după 
înmormântare. Scăpase din mâini o tavă cu sendvişuri cu 
şuncă şi pe urmă trebuise să se-nchidă în privată, pentru o 
vreme, ca să n-o vadă nimeni. 

Acum e momentul să se gândească la lucrurile astea. E 
timpul să se gândească la trecut... 

Ceasul ticăia. Apa fierbea. Buna Batevreme pescui un 
pliculeţ de ceai din modestul bagaj de pe mătură şi clăti 
ceainicul. 

Focul scăzu. Umezeala unei camere neîncălzite de luni 
întregi se risipi treptat. Umbrele se lungiră. 

Era timpul să se gândească la trecut. Vrăjitoarele pot 
simţi viitorul. Şi treaba de care va trebui în curând să se 
ocupe va fi a ei... 

Şi-apoi îşi aruncă ochii pe fereastră. 


Taţa Ogg se urcă, atentă, pe un scăunel şi-şi trecu un 
deget pe deasupra dulapului. Apoi inspectă degetul. Era 
neprihănit. 

— Hm, zise ea. Se pare că-i oarecum curat. 

Nurorile se înfiorară de uşurare. 

— Până acum, adăugă Tata. 

Cele trei femei se strânseră laolaltă, copleşite de o 
groază nemărturisită. 

Relaţia ei cu nurorile era singura pată de pe caracterul, 
altfel cumsecade, al Ţaţei Ogg. Cu ginerii era altă treabă - 
le ţinea minte numele, chiar şi zilele de naştere, şi-i adăuga 
familiei ca pe nişte pui supradimensionaţi adunaţi sub 
aripile unei cloşti mărunţele. lar nepoţii erau odoarele ei, 
fiecare în parte. Dar orice femeie îndeajuns de nechibzuită 
ca să se mărite cu un fiu Ogg n-avea decât să se 
resemneze cu o viaţă de tortură mentală şi abjectă 
servitute domestică. 

Taţa Ogg nu făcea niciodată treburi domestice, ci era 
pricina treburilor domestice ale altora. 

Se dădu jos de pe scăunel şi le zâmbi. 

— Aţi păstrat casa curată, zise ea. Bravo! 

Apoi îi pieri zâmbetul. _ 

— Sub patul din odaia de oaspeţi, zise ea. Incă n-am 
controlat acolo, aşa-i? 

Inchiziția ar fi dat-o afară pe Ţaţa Ogg pe motiv că-i prea 
răutăcioasă. 

Ea se întoarse către alţi membri ai familiei care tocmai îi 
intrau pe uşă şi expresia i se schimbă în rânjetul înduioşat 
cu care-şi întâmpina întotdeauna nepoţii. 

Jason Ogg îşi împinse fiul cel mic înainte. Acesta era 
Pewsey Ogg, în vârstă de patru ani, şi ţinea ceva în mâini. 

— Ce-ai acolo, ia să vedem? zise Ţaţa. la să vadă 
mamaia! 

Pewsey îi arătă. 

— la te uită, dar ce băieţel harnic ai... 

Şi se întâmplă chiar acolo, chiar atunci, chiar în faţa ei. 


Şi mai era şi Magrat. 


Fusese plecată opt luni de zile. 

Şi acum o apucase panica. Teoretic, era logodită cu 
Regele Verence al II-lea. Bine... nu chiar /ogodită, propriu- 
zis. Exista între ei, era aproape sigură, un acord tacit, la 
modul general, cum că logodna ar fi o opţiune valabilă. E 
adevărat că ea îi tot spunea că se consideră un spirit liber 
şi nu vrea sub nicio formă să se simtă legată în niciun fel şi 
bineînţeles că era adevărat, mai mult sau mai puţin, dar... 
dar... 

Dar... ce să zic... opt luni. Orice se poate întâmpla în opt 
luni. Ar fi trebuit să se întoarcă direct acasă, de la Genua, 
dar celelalte două se distrau aşa de bine! 

Şterse praful de pe oglindă şi se examină critic. Nu prea 
aveai ce face cu aşa înfăţişare. Părului ei puteai să-i faci 
orice, că după trei minute se încurca singur la loc, ca un 
furtun de grădină lăsat în magazie€. Işi cumpărase o rochie 
nouă, verde, dar ceea ce păruse atrăgător şi şic pe un 
manechin de ipsos arăta ca o umbrelă strânsă, pe un trup 
ca al lui Magrat. 

Dar Verence domnea de opt luni. Sigur, regatul Lancre 
era atât de mic, că nici nu puteai să te-ntinzi cât eşti de 
lung dacă n-aveai paşaportul în regulă, dar el era rege 
veritabil şi un rege veritabil devenea foarte atrăgător 
pentru tinerele domnişoare în căutarea unei cariere de 
succes în branşa reginelor. 

Se strădui să-şi aranjeze rochia pe cât posibil şi-şi trecu 
un pieptene răzbunător prin păr. 

Apoi urcă la castel. 

Garda la castel cădea în sarcina oricărui cetăţean care n- 
avea altă treabă pe moment. Azi era de jurnă fiul cel mic al 
Ţaţei Ogg, Shawn, gătit în zale croite pe măsura altuia. El 
luă ceea ce probabil i se părea lui a fi poziţie de drepţi când 
trecu Magrat pe lângă el, apoi lăsă lancea să cadă şi-o luă 
fuguţa după ea. 

— Puteţi să mergeţi niţel mai încet, vă rog, domnişoară? 

Trecu repede pe lângă ea, urcă în fugă treptele până la 


ê Care, oricât de atent ar fi făcut colac, se va desface peste 
noapte şi va lega cositoarea de biciclete. 


poartă, înhăţă o trompetă care atârna de-o sfoară într-un 
cui şi sună din ea câteva note aproximative. Apoi păru din 
nou panicat. 

— Aşteptaţi aici, domnişoară, nu mişcaţi... numărați pân- 
la cinci şi pe urmă bateţi la uşă, zise el, apoi se repezi 
înăuntru, trântind uşa după el. 

Magrat aşteptă, apoi bătu cu ciocănelul. 

După câteva clipe, Shawn deschise uşa. Era roşu la faţă 
şi-avea pe cap o perucă pudrată, pusă de-a-ndoaselea. 

— Daaa? zise el, tărăgănat, încercând să facă pe 
majordomul. 

— Vezi că ţi-ai uitat coiful în cap, sub perucă, zise 
Magrat, binevoitoare. 

Shawn se dezumflă şi ridică ochii-n tavan. 

— Au plecat toţi la făcut fân? întrebă Magrat. 

Shawn îşi scoase peruca, dădu coiful jos şi şi-o puse la 
loc. Pe urmă, îşi puse agitat coiful la loc deasupra perucii. 

— Da, şi domnul Spriggins, majordomul, iar e la pat cu 
problema lui, zise Shawn. Nu-s decât eu aici, domnişoară. 
Plus că trebuie să pregătesc cina înainte să plec, că 
doamna Scorbic nu se simte bine. 

— Nu-i nevoie să mă conduci, zise Magrat. Ştiu drumul. 

— Nu, trebuie făcute toate după tipic, zise Shawn. 
Dumneavoastră doar mergeţi încet, de restul mă ocup eu. 
Alergă înainte, trânti uşile duble de perete: Doomnişooaara 
Maagraaat Usturoooi! şi-apoi o luă la fugă înainte spre 
următoarea pereche de uşi. 

La al treilea rând de uşi gâfâia deja, dar făcu un efort. 

— Doomnişooo... Maagraaa... Usturoooo... 
Maiestaateaaasa Reeee - Of, fir-ar, unde s-a dus acuma? 

Sala tronului era goală. 

Până la urmă, îl găsiră pe Verence al Il-lea, Rege de 
Lancre, în curtea grajdului. 

Unii oameni aparţin prin naştere regalității. Alţii ajung la 
regalitate sau cel puţin Arhi-Generalisimitate-Părinte-Al- 
Patriei-Sale. Dar lui Verence regalitatea îi fusese impusă. 
Nu fusese crescut pentru asta şi nu ajunsese pe tron decât 
printr-una dintre acele complicate încurcături de fraternităţi 


şi paternităţi atât de obişnuite în familiile regale. 

De fapt, fusese crescut să fie bufon, adică un om a cărui 
slujbă e să ţopăie şi să spună glume şi să i se toarne frişcă 
în pantaloni. Din care cauză căpătase o atitudine gravă şi 
solemnă în faţa vieţii şi o sumbră hotărâre de a nu mai râde 
de nimic niciodată, mai ales dacă exista frişcă prin 
împrejurimi. 

Işi începuse, deci, rolul de conducător cu avantajul 
ignoranței. Nimeni nu-l învățase să fie rege, prin urmare, 
trebuia să-şi dea seama singur ce şi cum. Comandase cărţi 
pe tema asta. Verence credea cu tărie în utilitatea 
cunoştinţelor obţinute din cărţi. 

Ajunsese la convingerea rar întâlnită că rolul regelui era 
să facă din regatul lui un loc mai bun pentru traiul tuturor. 

Acum inspecta un utilaj complicat. Avea două hulube ca 
să se înhame un cal la el, iar în rest arăta ca o căruţă plină 
cu mori de vânt. 

Ridică ochii şi zâmbi, în felul lui distrat. 

— A, bună, zise el. V-aţi întors cu bine? 

— Aă... începu Magrat. 

— Asta-i un rotator de culturi patentat, zise Verence, 
ciocănind maşinăria. Tocmai l-am primit din Ankh-Morpork. 
Asta-i viitorul, să ştii. Sunt foarte interesat de agricultură şi 
de eficienţa exploatării solului, în ultima vreme. O să 
trebuiască să ne punem zdravăn pe treabă la sistemul ăsta 
nou de trei tarlale. 

Magrat era derutată. 

— Dar nu avem decât trei tarlale, observă ea, şi prea 
mult sol nu se găseşte în... 

— E foarte important să stabilim alternanţa corectă între 
cereale, leguminoase şi rădăcinoase, explică Verence, 
ridicând vocea. Aş fi foarte interesat să aflu părerea ta! 

— Ăă... 

— Şi cred că trebuie să rezolvăm cumva cu porcii! strigă 
Verence. Dungatul de Lancre! E foarte rezistent! Dar ar 
trebui să-l aducem la o greutate mai mare! Prin încrucişări 
atent programate! Cu, de exemplu, Deşelatul de Sto! Am 
comandat un vier - Shawn, ai de gând să /aşi odată 


trompeta aia tâmpită?! 

Shawn cobori trompeta de la gură. 

— Dădeam onorul, Maiestate. 

— Da, da, dar nu-i nevoie s-o ţii tot aşa! Două-trei note 
sunt mai mult decât suficiente. 

Verence adulmecă. 

— Şi vezi că se arde ceva. 

— Of, fir-ar... sunt morcovii... 

Shawn dispăru în grabă. 

— Altă viaţă, zise Verence. Ce spuneam? 

— Ceva despre porci, cred, îi aminti Magrat, dar, de fapt, 
eu venisem... 

— Totul se reduce la sol, spuse Verence. Dacă ai grijă să 
fie solul în regulă, restul vine de la sine. Apropo, nunta am 
fixat-o pentru ziua de Sânziene. M-am gândit că o să-ţi facă 
plăcere. 

Gura lui Magrat se rotunji ca un „O“. 

— Putem să schimbăm data, bineînţeles, dar nu cu mult, 
că vine secerişul, zise Verence. 

— Am trimis deja câteva invitaţii, la persoanele pe care 
suntem obligaţi să le poftim, zise Verence. 

— Şi m-am gândit c-ar fi frumos să organizăm un fel de 
festival sau serbare înainte, zise Verence. 

— Şi-am scris la Ankh-Morpork, la Boggi's, să trimită cea 
mai bună croitoreasă şi nişte ţesături potrivite, şi una dintre 
cameriste e cam de statura ta, aşa încât cred că o să-ți 
placă rezultatul, zise Verence. 

— Şi domnul lronfoundersson, piticul, a coborât specia/ 
din munţi să-ţi confecţioneze coroana, zise Verence. 

— Şi frate-miu şi trupa Vitoller nu pot veni fiindcă se pare 
că-s în turneu în Klatch, dar Hwel făurarul de piese ne-a 
scris una specială pentru festivitățile nunţii, ceva ce să 
poată juca şi ţăranii, aşa a spus, zise Verence. 

— Deci, totul e aranjat, atunci? zise Verence. 

În sfârşit, vocea lui Magrat reveni de pe la ce apogeu 
îndepărtat fusese, niţel răguşită. 

— Nu trebuia să mă întrebi şi pe mine? dori ea să ştie. 

— Cum? Ăă. De fapt, nu, zise Verence. Nu. Regii nu 


întreabă. M-am documentat. Eu sunt regele, ştii şi tu, n-aş 
vrea să te supăr, dar eşti o supusă. Nu-i nevoie să te întreb. 

Gura lui Magrat se deschise pentru un zbieret de furie, 
dar, în sfârşit, creierul ei intră în funcţiune. 

Da, îi spunea acesta, bineînțeles că poţi să ţipi la el şi să 
pleci furioasă. Şi probabil că el va veni după tine. 

Foarte probabil. 

Ăă. 

Poate nu chiar aşa probabil. Fiindcă o fi el un omuleţ 
cumsecade cu ochi blânzi şi lăcrimoşi, dar e şi rege, şi s-a 
documentat. Dar, foarte probabil, aproape sigur. 

Dar... 

Vrei să-ţi joci tot restul vieţii pe o carte? Nu asta voiai, de 
fapt? Nu asta sperai când ai venit aici? Cu adevărat? 

Verence o privea cu oarecare îngrijorare. 

— Vrăjitoria e problema? întrebă el. Nu-i nevoie să 
renunţi de tot, bineînţeles. Am mare respect pentru 
vrăjitoare. Şi poţi să fii regină vrăjitoare, dacă vrei, deşi 
cred că asta implică să porţi haine foarte decoltate şi să 
creşti pisici, şi să dai oamenilor mere otrăvite. Am citit asta 
undeva. E vrăjitoria, aşa-i? 

— Nu, bâigui Magrat, nu-i asta... ăă... ai zis ceva deo 
coroană? 

— Trebuie să ai coroană, zise Verence. Aşa poartă 
reginele. Scrie în carte. 

Creierul ei intră din nou pe fir. Regina Magrat, şopti el. Ce 
mai oglindă pentru imaginaţie... 

— Nu eşti supărată, nu? întrebă Verence. 

— Cum? A. Nu. Eu? Nu. 

— Bun. Atunci e totul aranjat. Cred că am lămurit totul, 
nu-i aşa? 

— Aă... 

Verence îşi frecă mâinile. 

— Am făcut nişte chestii grozave cu leguminoasele, zise 
el, de parcă n-ar fi dat adineauri peste cap viaţa lui Magrat, 
fără să-i ceară voie. Fasole, mazăre... ştii tu. Fixatoare de 
azot. Şi cu argilă şi calcar, bineînţeles. Agronomie ştiinţifică. 
Vino niţel să vezi. Plecă înainte, entuziasmat şi-n pas săltat. 


Ştii, adăugă el, noi chiar am putea pune regatul ăsta pe 
roate. 

Magrat se ţinu după el. 

Deci, era totul aranjat. Nu o cerere în căsătorie, ci doar o 
afirmaţie. Nu fusese ea sigură cum va fi momentul, nici 
chiar în întunericul nopţii, dar avea ea o idee cum că ar 
putea include trandafiri, apusuri de soare şi păsărele 
cântătoare. Trifoiul nu ocupa un loc prea important. Fasolea 
şi alte fixatoare de azot nu jucau un rol central. 

Pe de altă parte, Magrat era, în adâncul sufletului, mult 
mai practică decât credeau majoritatea oamenilor, care nu 
vedeau dincolo de zâmbetul ei pierdut şi de colecţia ei de 
peste trei sute de bijuterii oculte, din care nu funcţiona 
niciuna. 

Deci aşa ajungeai să te măriţi cu un rege. Aranjau alţii 
lucrurile. Fără cai albi. Trecutul se arunca direct în viitor şi 
te antrena şi pe tine. 

Poate aşa era normal. Regii erau oameni ocupați. 
Experienţa lui Magrat în materie de mariaje regale era 
limitată. 

— Unde mergem? întrebă ea. 

— În vechea grădină de trandafiri. 

Aha... ei bine, aşa mai merge. 

Doar că nu văzu niciun trandafir. Grădina împrejmuită cu 
zid fusese văduvită de poteci şi pergole şi acum era 
inundată de tulpini verzi cu flori albe, înalte până la brâu. 
Prin flori bâzâiau furios albinele. 

— Fasole? se miră Magrat. 

— Da! Un lot experimental. Mereu aduc pe-aici fermierii 
să le arăt, zise Verence şi suspină. Şi ei dau din cap, 
mormăie şi zâmbesc, dar tare mă tem că, de fapt, când se 
duc acasă, se ţin tot de metodele lor vechi. 

— Ştiu, zise Magrat. La fel a fost şi când am încercat să le 
dau oamenilor lecţii de naştere naturală. 

Verence ridică dintr-o sprânceană. Chiar şi lui i se părea 
uşor ireală imaginea lui Magrat dând lecţii de naştere 
femeilor fecunde şi impasibile din Lancre. 

— Serios? Şi cum născuseră înainte? se interesă el. 


— O, aşa, la-ntâmplare, zise Magrat. 

Priviră la micul câmp de fasole, înflorit şi băzâitor. 

— Bineînţeles, când vei fi regină, n-o să mai trebuiască 
să... începu Verence. 

Se întâmplă uşor, aproape ca un sărut, cu blândeţea 
atingerii soarelui. 

Nu era niciun fior de vânt, doar o nemişcare bruscă şi 
grea, care-ţi făcea urechile să pocnească. 

Tulpinile se-ndoiră, se frânseră şi se culcară la pământ, în 
cerc. Albinele zbârnâiră gălăgios şi zburară care-ncotro. 


Cele trei vrăjitoare ajunseră deodată la menhir. 

Nici măcar nu-şi bătură capul cu explicaţiile. Unele lucruri 
le știi, pur şi simplu. 

— În mijlocul afurisitelor mele de plante! exclamă Buna 
Batevreme. 

— În grădina palatului! zise Magrat. 

— Sărăcuţul de el! Şi tocmai le ridica să mi le-arate! şopti 
Tata Ogg. 

Buna Batevreme se opri. 

— Ce tot spui acolo, Gytha Ogg? zise ea. 

— Pewsey al meu semănase nişte muştar şi creson pe-o 
flanelă udă pentru mamaia lui, explică [aţa Ogg, 
răbdătoare. Venea să mi le-arate şi tocmai ce mă aplecam 
să văd, că trosc! Cerc de lanuri! 

— Treaba asta, zise Buna Batevreme, e serioasă. De ani 
de zile n-a fost aşa rău. Ştim cu toatele ce înseamnă, nu-i 
aşa? Ce trebuie... 

— Aă, făcu Magrat. 

— ... Să facem acum e... 

— Scuzaţi-mă, le întrerupse Magrat. 

Unele lucruri trebuiau spuse. 

— Da? 

— Eu nu ştiu ce înseamnă, zise Magrat. Că, ştiţi, Goodie 
Whemper a bătrână... 

— ...  Odihneascăsenpace,  rostiră  vrăjitoarele mai 
bătrâne, în cor. 

— ... Mi-a spus odată că sunt periculoase cercurile, dar 


nu mi-a spus niciodată motivul. 

Celelalte două vrăjitoare se priviră. 

— Nu ţi-a spus niciodată despre Dansatori? se miră Buna 
Batevreme. 

— Nu ţi-a spus niciodată despre Omul Lung? zise Ţaţa 
Ogg. 

— Care Dansatori? Vreţi să spuneţi pietrele alea vechi de 
pe deal? 

— Tot ce ai nevoie să ştii tu acum, explică Buna 
Batevreme, e că trebuie să oprim Asta. 

— Care Asta? 

Buna radia inocență... 

— Cercurile, bineînțeles, zise ea. 

— A, nu, ripostă Magrat. Îmi dau seama după felul cum ai 
spus-o. Ai spus: „Asta“ de parc-ar fi fost un blestem. Nu era 
doar „asta”, era Asta cu A mare. 

Celelalte două păreau din nou stânjenite. 

— Şi cine-i Omul Lung? zise Magrat. 

— Noi, mărturisi Buna, nu vorbim niciodată despre Omul 
Lung. 

— Dar nu strică să-i spunem despre Dansatori, oricum, 
mormăi [aţa Ogg. 

— Da, dar... ştii tu... vreau să spun, asta-i Magrat, zise 
Buna. 

— Şi ce vrei să spui cu asta? se răsti Magrat. 

— Că probabil n-o să ai aceeaşi părere despre Ei, asta-i 
tot, zise Buna. 

— Vorbeam despre... începu Tata Ogg. 

— Nu le rosti numele! 

— Da, aşa-i. Scuze! 

— Acuma, S-ar putea ca niciun cerc să nu nimerească 
Dansatorii, zise Buna. Ne mai rămâne o speranţă. Poate se 
fac la-ntâmplare. 

— Dar dacă se deschide unul înăuntru... interveni Ţaţa 
Ogg. 

Magrat izbucni: 

— O faceţi dinadins! Vorbiţi cifrat tot timpul! La fel faceţi 
mereu! Dar n-o să mai puteți când o să fiu regină! 


Asta le făcu să se oprească. 

Tata Ogg îşi lăsă capul pe-un umăr. 

— Hmm? Şi-a făcut tânărul Verence curaj să te ceară? 

— Da! 

— Când are loc fericitul eveniment? întrebă glacială Buna 
Batevreme. 

— Peste două săptămâni, zise Magrat. De Sânziene. 

— Proastă alegere, proastă alegere, constată Ţaţa Ogg. 
Cea mai scurtă noapte a anului... 

— Gytha Ogg! 

— Şi voi o să-mi fiți supuse, zise Magrat, nedându-i 
atenție. Şi-o să fiţi obligate să-mi faceţi reverenţe şi-aşa 
mai departe! 

Ştiu de cum rosti cuvintele că era o prostie, dar mânia 
nu-i îngădui să tacă. 

Ochii Bunei Batevreme se îngustară. 

— Hmm, făcu ea. O să fim obligate, da? 

— Da, şi dacă n-o faceţi, zise Magrat, puteţi să ajungeţi la 
închisoare. 

— Parol, spuse Buna. Vai de mine, şi văleu! Asta nu mi-ar 
plăcea. Nu mi-ar plăcea deloc. 

Cu toatele ştiau că beciurile castelului, care de fapt 
niciodată nu fuseseră cea mai importantă parte a lui, erau 
în prezent complet nefolosite. Verence al II-lea era cel mai 
prietenos monarh din istoria ţării Lancre. Supuşii lui îl tratau 
cu acel gen de dispreţ binevoitor pe care soarta-l rezervă 
tuturor celor care muncesc conştiincioşi şi nebăgaţi în 
seamă pentru binele public. În plus, Verence mai degrabă 
şi-ar fi tăiat singur un picior decât să bage o vrăjitoare la 
închisoare, având în vedere că, până la urmă, aşa e mai 
puţin deranj şi probabil nici nu doare la fel de rău. 

— Regina Magrat, deci? zise Ţaţa Ogg, încercând să 
destindă atmosfera. Muică! Ei, castelul ăla vechi avea 
nevoie să-l mai înveselească cineva... 

— Mda, o să-l umple de veselie, adăugă Buna. 

— Oricum, eu nu mai trebuie să-mi bat capul cu de-astea, 
zise Magrat. Indiferent despre ce e vorba. E treaba voastră. 
Eu nici n-o să mai am timp, sunt sigură. 


— Păi, poţi să faci ce vrei, viitoare Maiestate, zise Buna 
Batevreme. 

— Ha! făcu Magrat. Exact! Şi voi puteţi să găsiţi - să 
găsiţi naibii altă vrăjitoare pentru Lancre! Aţi înţeles? Altă 
fată bleagă care să facă tot şmotrul şi să nu-i spuneţi 
niciodată nimic şi să vorbiţi peste capul ei tot timpul! Eu am 
ceva mai bun de făcut! 

— Mai bun decât să fii vrăjitoare? se miră Buna. 

Magrat căzu în capcană. 

— Da! 

— Vai de mine, şopti aţa. 

— A. Ei, atunci, presupun că o să vrei să pleci, zise Buna, 
cu vocea tăioasă ca un cuţit. Să te-ntorci la palatul tău, 
sunt sigură. 

— Da! 

Magrat îşi luă mătura. 

Mâna Bunei ţâşni înainte şi-o apucă de coadă. 

— O, nu, zise ea, nu aşa. Reginele se plimbă în caleşti de 
aur şi chestii de-astea. Fiecare cu ce-i al lui. Măturile-s 
pentru vrăjitoare. 

— Ei, haideţi, nu vă certaţi, începu Tata Ogg, care avea 
vocaţie de mediatoare. Şi oricum, poţi să fii şi regină, şi... 

— Cui îi pasă? întrebă Magrat, lăsând mătura să cadă. Eu 
nu mai trebuie să-mi bat capul cu aşa ceva. 

Se întoarse, îşi înhăţă fustele-n pumni şi-o luă la fugă. 
Curând, era o siluetă profilată în lumina apusului. 

— Esme, babă nebună ce eşti, rosti Ţaţa Ogg. lţi cade 
greu că se mărită fata. 

— Ştii ce-ar fi zis dacă-i spuneam, zise Buna Batevreme. 
Ar fi priceput totul pe dos. Cu Nobilimea. Şi cercurile. Ar fi 
spus că e... drăguţ. Mai bine să nu fie amestecată. 

— N-au mişcat deloc, de ani de zile, ripostă Ţaţa. O să 
avem nevoie de ajutor. Vreau să zic... tu când ai mers 
ultima dată sus la Dansatori? 

— Ştii cum e, zise Buna. Când e aşa linişte... nu te mai 
gândeşti la ei. 

— Ar fi trebuit să-i curăţăm din când în când. 

— Aşa-i. 


— Mai bine urcăm la ei mâine de cu zori, propuse [aţa 
Ogg. 

— Da. 

— Să-ţi iei şi o seceră. 


Prea multe locuri nu-s în regatul Lancre unde să poţi 
pune o minge jos şi să nu se rostogolească la vale. Sunt 
mai mult terenuri mlăştinoase şi coaste abrupte, 
împădurite, până unde încep munţii, atât de abrupți şi 
zdrenţuiţi că nici trolii nu s-ar încumeta prin ei şi văi atât de 
adânci încât lumina soarelui trebuie adusă pe ţeavă. 

O potecă îmburuienită urca spre dealul Dansatorilor, deşi 
nu era decât la câteva mile de oraş. Mai ajungea câte-un 
vânător până la ei, dar numai din greşeală. Nu că n-ar fi 
fost loc bun de vânătoare, dar, în fine... era din cauza 
menhirilor. 

Cercurile megalitice erau destul de răspândite, 
pretutindeni prin munți. Le construiau druizii, pe post de 
computere meteo, şi cum era oricum mai ieftin să 
construieşti un cerc nou de 33 megaliţi decât să upgradezi 
unul vechi şi lent, de obicei găseai o mulţime, din cele 
antice. 

Niciun druid nu se apropia vreodată de Dansatori. 

Pietrele erau nefinisate. Nici măcar nu erau aranjate în 
vreun fel semnificativ. Niciun schepsis din ăla cu raza 
răsăritului care cade pe vreo piatră anume în ziua potrivită. 
Cineva târâse pur şi simplu opt pietre mari într-un cerc 
aproximativ. 

Dar vremea era altfel. Lumea spunea că, dacă venea 
ploaia, picăturile începeau întotdeauna să cadă înăuntrul 
cercului cu câteva clipe după ce începuseră afară, ca şi 
cum ploaia venea de mai departe. Dacă trecea un nor peste 
soare, mai dura câteva clipe până pălea lumina înăuntrul 
cercului. 


William Scrope o să moară în câteva minute. E adevărat 
că n-ar fi trebuit să vâneze cerbi în afara sezonului de 
vânătoare şi mai ales cerbi din specia Roşcat-de-Munte, 


care e oficial pe cale de dispariţie, deşi nu chiar atât de pe 
cale de dispariţie pe cât e, în clipa asta, William Scrope. 

Era în faţa lui, croindu-şi drum prin feriga înaltă şi făcând 
atâta zgomot, că şi un orb i-ar fi putut lua urma. 

Scrope înotă printre buruieni după el. 

În jurul pietrelor stăruia ceața, nu ca o pătură, ci în lungi 
fâşii zdrenţuite. 

Cerbul ajunse la pietre şi se opri. Tropăi de câteva ori 
înainte şi-napoi, şi pe urmă se uită la Scrope. 

Care ridică arbaleta. 

Cerbul se întoarse şi sări printre mennhiri. 

Mai departe n-au mai fost decât impresii confuze. Prima 
era de... 

.„. Distanţă. Cercul n-avea decât câţiva yarzi diametru, n- 
ar fi trebuit să pară deodată plin cu atâta distanță. 

Şi următoarea era de... 

Viteză. Ceva ieşea din cerc, un punct alb ce devenea 
din ce în ce mai mare. 

Ştia că ochise. Dar arbaleta îi fu smulsă din mâini când îl 
lovi acel lucru şi dintr-odată nu mai fu decât senzaţia de... 

„.„„ Pace. 

Şi scurta amintire a durerii. 

William Scrope muri. 

William Scrope privi printre degete la ferigile strivite. 
Motivul pentru care erau strivite era că trupul lui zăcea 
deasupra. 

Ochii lui proaspăt morţi examinară peisajul. 

Pentru morţi nu există iluzii. Când mori e ca şi cum te-ai 
trezi după o petrecere de pomină şi ai avea o secundă sau 
două de libertate inocentă înainte să-ţi aminteşti toate 
chestiile pe care le-ai făcut cu o noapte în urmă şi care 
păreau atât de logice şi de hilare la vremea respectivă şi 
apoi ţi-ai aduce aminte de chestia aia cu adevărat uluitoare 
pe care-ai făcut-o cu un abajur şi două baloane, de s-au 
tăvălit toţi pe jos de râs, iar acum îţi dai seama că o să 
trebuiască să priveşti o mulţime de oameni în ochi astăzi şi 
acum eşti treaz, la fel şi ei, dar vă aduceți cu toții aminte. 

— Oh, zise el. 


Peisajul curgea pe lângă pietre. Era atât de evident 
acum, când vedeai asta din afară... 

Evident. Nu existau pereţi, doar uşi. Fără limite, doar 
colţuri... 

— WILLIAM SCROPE. 

— Da? 

— DACĂ EŞTI AMABIL SĂ VII ÎNCOACE. 

— Dumneata eşti vânător? 

— ÎMI PLACE SĂ MĂ CONSIDER UN CULEGĂTOR DE 
MĂRUNŢIŞURI DESCONSIDERATE. 

Moarte rânji, cu speranţă. Fruntea post-fizică a lui Scrope 
se întunecă. 

— Cum? Adică... aţă, degetare... de-astea? 

Moarte suspină. Oamenii nu pricepeau deloc ce-i cu 
metaforele. Câteodată, avea impresia că nimeni nu-l lua în 
serios. 

— IAU VIEŢILE OAMENILOR, ASTA VREAU SĂ SPUN, 
zise el, arţăgos. 

— Şi unde le pui? 

— ASTA O SĂ VEDEM ÎMPREUNĂ, NU? 

William Scrope pălea deja, contopindu-se cu ceața. 

— Chestia asta care m-a dat gata... 

— DA? 

— Credeam că au dispărut! 

— NU. DOAR AU PLECAT. 

— Unde? 

Moarte întinse un deget osos. 

— ACOLO. 


Magrat nu intenţionase iniţial să se mute la castel înainte 
de nuntă, de frica bârfelor. E adevărat, la castel locuiau o 
duzină de oameni, că avea o sumedenie de camere, dar ar 
fi fost totuşi sub acelaşi acoperiş, ceea ce era la fel de bine. 
Sau la fel de rău. 

Asta fusese înainte. Acum îi dădea sângele-n clocot. N-au 
decât să bârfească. Oricum, cam ştia ea care vor fi 
bârfitorii. Care persoană va fi. Din tagma vrăjitoarelor. Ha. 
N-au decât să clevetească oricât le-o place. 


Se trezi devreme ca să-şi împacheteze lucrurile, câte 
avea. Casa nu era propriu-zis a ei şi majoritatea mobilei era 
a casei. Vrăjitoarele veneau şi plecau, dar casa vrăjitoarei 
rămânea aceeaşi pentru totdeauna, de obicei, cu acelaşi 
stuf pe acoperiş de la începuturi. 

Dar setul de cuțite magice era al ei, şi şnururile mistice 
colorate, diversele potire şi creuzete, plus o cutie plină cu 
inele, coliere şi brățări încărcate de simbolurile ezoterice a 
vreo douăsprezece religii. Le răsturnă pe toate într-un sac. 
Şi pe urmă erau cărţile. Goodie Whemper fusese un fel de 
şoarece de bibliotecă, pe lângă celelalte vrăjitoare. Erau 
aproape o duzină. Magrat ezită, dar până la urmă le lăsă la 
locul lor pe rafturi. 

Mai era şi pălăria obligatorie, ţuguiată. Oricum nu-i 
plăcuse niciodată şi n-o prea purtase. În sac cu ea. 

Se uită în jur, agitată, până observă ceaunul cel mic, în 
vatră. Bun şi ăla. În sac cu el, şi pe urmă îl legă la gură cu 
sfoară. 

Pe drum înapoi, către castel, trecu pe podul de peste 
defileul Lancre şi aruncă sacul în râu. 

Pluti pentru o clipă, purtat de curentul vijelios, apoi se 
scufundă. 

Sperase în secret să apară nişte balonaşe multicolore sau 
măcar un sfârâit. Dar sacul doar se scufundase. Ca şi cum 
n-ar fi fost cine ştie ce. 


Altă lume, alt castel. 

Elful galopă peste şanţul îngheţat, cu calul negru 
aburind, ca şi lucrul pe care-l ducea pe greabăn. 

Urcă pe scări şi intră în sala mare, unde Regina şedea, 
înconjurată de vise... 

— Milord Lankin? 

— Un cerb! 

Era încă viu. Elfii se pricepeau să ţină fiinţele în viaţă, 
câteodată chiar săptămâni întregi. 

— Din afara cercului? 

— Da, Doamnă! 

— Slăbeşte. Nu v-am spus eu? 


— Cât mai e? Cât mai e? 

— Puțin. Puțin. Ce-a trecut în partea cealaltă? 

Elful încercă să-i evite privirea. 

— ... Favoritul tău, Doamnă. 

— N-o să se îndepărteze prea tare. Regina râse. Sunt 
sigură c-o să se distreze bine... 


Plouase puţin în zori. 

Nu există lucru mai neplăcut de traversat decât feriga 
udă, înaltă până la umăr. Bine, de fapt există. Există 
nenumărate lucruri mai neplăcute de traversat, mai ales 
dacă-s adânci până la umăr. Dar aici şi acum, se gândea 
Tata Ogg, era greu să-ţi vină în minte mai mult de unul sau 
două. 

Nu aterizaseră înăuntrul Dansatorilor, bineînţeles. Până şi 
păsările făceau un ocol mai curând decât să traverseze acel 
spaţiu aerian. Păianjenii migratori, plutind pe funigei la o 
înălţime de o milă, luau o curbă şi-l ocoleau. Norii se 
despărţeau în două şi curgeau de-o parte şi de alta. 

In jurul pietrelor stăruia ceața. Ceaţă umedă, lipicioasă. 

Ţaţa atacă feriga cu secera, cam plictisită. 

— Eşti acolo, Esme? mormăi ea. 

Capul Bunei Batevreme se iţi dintr-un desiş de ferigă, la 
doi paşi. 

— Aici s-au întâmplat nişte lucruri, zise ea, pe un ton rece 
şi dezaprobator. 

— Ce lucruri? 

— Feriga şi buruienile-s călcate pe lângă pietre. Eu zic că 
aici s-a dansat. 

Tata Ogg reflectă asupra acestei informaţii cu acelaşi 
interes ca un specialist în fizică nucleară care tocmai aflase 
că cineva izbea două bucăţi subcritice de uraniu ca să se- 
ncălzească. 

— Nu se poate să fi făcut asta, zise ea. 

— Ba au făcut-o. Şi mai e ceva... 

Era greu de imaginat ce-ar mai fi putut fi, dar Ţaţa Ogg 
zise, oricum: 

— Da? 


— Cineva a fost omorât aici. 

— O, nu, gemu Ţaţa Ogg. Nu înăuntrul cercului... 

— Nu. Nu fi căscată! A fost afară. Un bărbat înalt. Avea 
un picior mai lung şi unul mai scurt. Şi barbă. Cred că era 
vânător. 

— De unde ştii toate astea? 

— Tocmai ce-am călcat pe el. 

Soarele se înălţă dintre ceţuri. 


Primele raze ale dimineţii dezmierdau deja străvechea 
piatră a Universităţii Nevăzute, cel dintâi colegiu al 
vrăjitorimii, la cinci sute de mile distanţă. 

Nu că şi-ar fi dat seama mulţi vrăjitori de asta. Pentru 
majoritatea vrăjitorilor Universităţii Nevăzute, prima masă a 
zilei era prânzul. Nu erau, în general, genul de oameni care 
să ia micul dejun. Arhicancelarul şi Bibliotecarul erau 
singurii dintre ei care ştiau cum arată răsăritul privit din 
faţă şi, în general, erau cam singuri în campus câteva ore 
bune. Bibliotecarul se trezea devreme şi fiindcă era 
urangutan, şi aceştia sunt matinali de la natură, deşi, în 
acest caz particular, el nu-şi începea ziua trăgând câteva 
răgete ca să gonească alţi masculi de pe teritoriul lui. Doar 
deschidea Biblioteca şi hrănea cărţile. 

lar lui Mustrum Ridcully, actualul Arhicancelar, îi plăcea 
să hoinărească prin clădirile adormite, salutând din cap 
servitorii şi lăsând bileţele subordonaţilor, în general cu 
unicul scop de a-i face să înţeleagă pe deplin faptul că el 
era treaz şi se ocupa de treburile zilei în vreme ce ei încă 
mai sforăiau în pat’. 


7 Asta se întâmplă mereu, peste tot în multivers, chiar şi pe 
planetele îngheţate, inundate cu metan lichid. Nimeni nu ştie de 
ce se întâmplă aşa, dar în fiecare grup de angajaţi singura 
persoană matinală de la natură e şeful de birou, care va lăsa 
întotdeauna mici bileţele dojenitoare (sau, după caz, cristale de 
heliu gravate) pe birourile subordonaţilor săi. De fapt, singurul 
loc unde asta nu se întâmplă prea des e planeta Zyrix, şi asta 
numai din cauză că Zyrix are 18 sori şi nu e posibil să te trezeşti 
de dimineaţă decât o dată la 1789,6 ani, dar, o dată la 1789,6 


Astăzi totuşi altă problemă îi stătea pe creier. Mai mult 
sau mai puţin literal. 

Acel ceva era rotund. De jur împrejur, creşterea era 
sănătoasă. Putea să jure că ieri nu fusese acolo. 

Îşi suci capul încolo şi-ncoace, uitându-se chiorâş la 
reflexia în oglindă a celeilalte oglinzi pe care-o ţinea 
deasupra capului. 

Următorul membru al staffului care se trezea, după 
Ridcully şi Bibliotecar, era Trezorierul; nu fiindcă ar fi fost el 
matinal, ci fiindcă pe la ora zece, rezervele foarte limitate 
de răbdare ale Arhicancelarului se terminau, aşa că se 
ducea la piciorul scărilor şi începea să zbiere: 

— Trezorieeeer! 

„„„ Până apărea Trezorierul. 

De fapt, asta se întâmpla atât de des, încât Trezorierul, 
care era neurovort de felul lui, deseori se pomenea că s-a 
ridicat din pat şi s-a îmbrăcat prin somn cu câteva minute 
înainte de zbieret. De data asta, era în picioare, complet 
îmbrăcat şi aproape ajunsese la uşă înainte de a deschide 
ochii. 

— Da, domnule Arhicancelar? zise Trezorierul, abătut. 

Arhicancelarul îşi scoase pălăria. 

— Ce-i asta, hai? se răsti el. 

— Ăă, ăă, ăă... ce, domnule Arhicancelar? 

— Asta, omule! Asta! 

Trezorierul, din ce în ce mai panicat, se holbă la creştetul 
lui Ridcully. 

— Ce anume? A. Chelia? 

— Eu nuam chelie! 

— Ăă, păi... 

— Vreau să spun că ieri n-o aveam! 

— Aha. Păi. Ăă... 

La un moment dat, în mintea Trezorierului ceva se rupea 


ani, în rezonanţă cu vreun neştiut semnal universal, şefii 
meschini vin târându-se la birou, ţinând în câte-o tentaculă un 
mănunchi de scoici frimpt gravate cu mesaje dojenitoare, gata 
pregătite. 

3 Îşi mânca singur nervii. 


de fiecare dată şi nu se mai putea opri. 

— Sigur, lucrurile astea se mai întâmplă, şi bunicul meu 
avea mare încredere în amestecul de miere şi bălegar de 
cal, îşi dădea cu el în fiecare zi... 

— Eu nu chelesc! 

Pe faţa Trezorierului începu să danseze un tic. Cuvintele 
prinseră să i se reverse de la sine, aparent fără intervenţia 
creierului. 

— ... Şi avea şi aparatul ăsta cu o baghetă de sticlă şi, şi, 
trebuia s-o freci cu o bucată de mătase şi... 

— E complet ridicol! Nimeni n-a chelit în familia mea, în 
afară de o mătuşă! 

— ... ŞI, şi, şi aduna roua de dimineaţă şi se spăla cu ea 
pe cap şi, şi, şi... 

Ridcully renunţă. Nu era un om rău. 

— Ce medicamente iei, pe moment? şopti el. 

— Broa, broa, broa... se bâlbâi Trezorierul. 

— A, pilule de broaşte uscate, da? 

— D-d-d-d... 

— În buzunarul din stânga? 

— D-d-d-d-d. 

— OK. În regulă... înghite... 

Se priviră o clipă în ochi. 

Trezorierul se înmuie. 

— M-mă simt mult mai bine, domnule Arhicancelar. 
Mulţumesc. 

— Ceva nu-i în regulă, Trezorier. Simt eu în oase. 

— Cum spuneţi dumneavoastră, domnule Arhicancelar. 

— Trezorier? 

— Da, domnule Arhicancelar? 

— Nu eşti membru în vreo societate secretă sau aşa 
ceva, nu? 

— Eu? Nu, domnule Arhicancelar! 

— Atunci, ar fi o idee a naibii de bună să-ţi dai chiloţii jos 
din cap. 


— Îl cunoşti? întrebă Buna Batevreme. 
Tata Ogg cunoştea pe toată lumea din Lancre, chiar şi pe 


bietul trup părăsit printre ferigi. 

— E William Scrope, şade încolo, spre Curmătura, 
răspunse ea. Mai are doi fraţi. E însurat cu fata aia Palliard, 
o ţii minte? Aia care are dinţi cu răcire cu aer? 

— Sper că biata femeie are nişte haine negre decente, 
zise Buna Batevreme. 

— Se pare că a fost înjunghiat, zise Ţaţa. 

ÎI întoarse pe spate, blând, dar ferm. Cadavrele, în sine, 
n-o tulburau. Vrăjitoarele, în general, erau moaşe, dar 
pregăteau şi morţii pentru îngropăciune; erau mulţi oameni 
în Lancre pentru care faţa Ţaţei Ogg fusese şi primul, şi 
ultimul lucru pe care-l văzuseră în viaţă, ceea ce făcea 
probabil ca toată partea din mijloc să pară anostă, prin 
comparaţie. 

— Dintr-o parte-ntr-alta, constată ea. L-a străpuns de tot. 
Măiculiţă, cine-ar face aşa ceva? 

Amândouă vrăjitoarele se întoarseră să se uite spre 
pietre. 

— Nu ştiu cine, dar ştiu de unde-a venit, zise Buna. 

Acum vedea şi [aţa Ogg că feriga din jurul pietrelor era 
într-adevăr călcată în picioare şi complet îngălbenită. 

— O să descurc eu povestea asta, zise Buna. 

— Să nu cumva să intri... 

— Ştiu exact unde tre' să mă duc, foarte mulţumesc. 

Erau opt pietre în cercul Dansatorilor. Trei dintre ele 
aveau nume. Buna ocoli cercul până ajunse în dreptul 
pietrei numite Fluieraşul. 

Îşi scoase din pălărie un ac, unul dintre multele care-i 
ţintuiau pălăria de păr şi-l ţinu cam la şase inci de piatră. 
Apoi îi dădu drumul şi privi ce se întâmplă. 

Se întoarse la Ţaţa. 

— Mai au încă putere, zise ea. Nu prea multă, dar cercul 
rezistă. 

— Dar cine-ar fi destul de tâmpit ca să vină aici să 
danseze în jurul pietrelor? se miră Ţaţa, apoi, un gând 
perfid îi trecu prin minte şi adăugă: Magrat a fost plecată cu 
noi, tot timpul. 

— O să trebuiască să aflăm, zise Buna, cu un zâmbet 


sumbru pe faţă. 

— Acum ajută-mă să-l ridic pe bietul om. 

Tata Ogg trecu la treabă. 

— Aoleu, e greu! Era bine dacă se afla şi Magrat aici, ea e 
tânără. 

— Nu. E sentimentală, zise Buna Batevreme. Una-două îşi 
pierde capul. 

— E fată bună, totuşi. 

— Dar bleagă. Îşi închipuie că se poate trăi ca şi cum 
poveştile cu zâne şi cântecele populare ar fi adevărate, de- 
adevăratelea. Nu că nu i-aş dori toată fericirea din lume. 

— Sper să se descurce ca regină, rosti Ţaţa. 

— Noi am învăţat-o tot ce ştie, zise Buna Batevreme. 

— Mda, răspunse Ţaţa Ogg, pe când se pierdeau printre 
ferigi. Crezi că... poate...? 

— Ce? 

— Crezi că poate-ar fi trebuit s-o învăţăm tot ce ştim noi? 

— Ar fi durat prea mult. 

— Da, aşa-i. 


Dura ceva până să ajungă o scrisoare la Arhicancelar. De 
obicei, corespondenţa o primea oricine se nimerea să 
treacă pe lângă poarta Universităţii şi pe urmă era lăsată 
pe vreun raft la întâmplare sau o folosea cineva ca 
aprinzător de pipă, ca semn de carte sau, în cazul 
Bibliotecarului, ca aşternut. 

Scrisoarea aceasta ajunsese la el în doar două zile şi era 
în stare perfectă, în afară de vreo două urme de pahar şi o 
amprentă de deget cu miros de banane. Aterizase pe masă, 
împreună cu celelalte, pe când personalul didactic era la 
micul dejun. Decanul o deschisese cu coada lingurii. 

— Ştie cineva de-aici unde-i Lancre? se interesă el. 

— De ce? zise Ridcully, ridicându-şi brusc privirea. 

— Cică se-nsoară un rege şi vrea să mergem şi noi. 

— Aoleu, cum aşa?! se miră Lectorul de Rune Recente. 
Un regişor de doi bani se însoară şi vrea să mergem noi la 
el? 

— E sus în munţi, explică Arhicancelarul, încet. Se prind 


nişte păstrăvi formidabili pe-acolo, din câte ţin minte. Pe 
cuvântul meu! Lancre. Să nu-ţi vină să crezi. Nu m-am mai 
gândit la locul ăla de ani de zile. Ştiţi, au acolo lacuri 
glaciare şi peştii dinăuntru n-au văzut o undiţă în viaţa lor. 
Lancre. Da. 

— Şi e mult prea departe, zise Lectorul de Rune Recente. 

Ridcully nu-l asculta. 

— Şi cerbi. Mii de cerbi. Şi elani. E plină pădurea de lupi. 
Nu m-aş mira să fie şi pume. Şi-am auzit c-au fost văzuţi din 
nou pe-acolo Vulturii Gheţurilor. Ochii îi străluceau. Şi nu 
mai există decât şase din specia asta, adăugă el. 

Mustrum Ridcully avea o contribuţie deosebită în privinţa 
speciilor rare. În primul rând, le menținea raritatea. 

— E la dracu-n praznic, zise Decanul. Nici n-are loc pe 
hartă. 

— Stăteam la unchiul meu, acolo, în vacanțe, povesti 
Ridcully, cu ochii împăienjeniţi de amintiri. Frumoase zile 
am avut acolo! Minunate. Verile de-acolo... şi cerul e mai 
albastru acolo decât oriunde, e foarte... şi iarba... şi... 

Reveni brusc din peisajele memoriei. 

— Deci, trebuie să mergem, anunţă el. Chemarea 
datoriei. Un şef de stat se căsătoreşte. Ocazie importantă. 
Musai să fie câţiva vrăjitori acolo. Pentru protocol. Nob/ies 
oblijei. 

— Ei, eu nu merg, zise Decanul. Nu-i normal să stai la 
ţară. Mult prea mulţi copaci. Niciodată n-am putut înghiţi 
asta. 

— Trezorierului i-ar prinde bine o ieşire, fu de părere 
Ridcully. E cam agitat în ultima vreme, n-am idee de ce. Se 
aplecă să se uite de-a lungul mesei de onoare. 
Trezorieeeer! 

Trezorierul îşi scăpă lingura-n terci. 

— Vedeţi despre ce vorbesc? zise Ridcully. E un pachet 
de nervi, tot timpul. SPUNEAM CĂ ŢI-AR FACE BINE 
CEVA AER CURAT, TREZORIER! ÎI înghionti zdravăn pe 
Decan. Sper că n-o apucă pe câmpii, bietul om, adăugă el, 
în ceea ce îşi închipuia el că era şoaptă. Stă prea mult 
închis în casă, dacă mă-nţelegeţi. 


Decanul, care ieşea la aer cam o dată pe lună, ridică din 
umeri. 

— PRESUPUN CĂ ŢI-AR PLĂCEA CÂTEVA ZILE 
DEPARTE DE UNIVERSITATE, NU? zise Arhicancelarul, 
dând din cap şi rânjind ca un descreierat. Linişte şi pace? 
Viaţă la ţară, sănătoasă? continuă el. 

— Aă, ăă, aşa ceva mi-ar plăcea foarte mult, domnule 
Arhicancelar, admise Trezorierul, cu speranţa crescându-i 
pe faţă precum ciupercile toamna. 

— Foarte bine. Foarte bine. Ai să vii cu mine, zise 
Ridcully, radios. 

Expresia Trezorierului îngheţă. 

— Ne mai trebuie delegaţi, zise Ridcully. Se oferă cineva? 

Vrăjitorii, orăşeni până la unul, se aplecară harnici asupra 
mâncării. Oricum s-ar fi aplecat cu hărnicie deasupra 
mâncării, dar de data asta o făceau ca să evite privirea lui 
Ridcully. 

— Ce zici de Bibliotecar? propuse Lectorul de Rune 
Recente, dornic să le arunce leilor o victimă la-ntâmplare. 

Brusc, sala se umplu cu un murmur de încuviinţare 
uşurată. 

— Bună alegere, zise Decanul. Exact ce-i trebuie. E bine 
la ţară. Sunt copaci. ŞI... şi... copaci. 

— Aer de munte, completă Lectorul de Rune Recente. 

— Da, a fost cam palid în ultima vreme, interveni Lectorul 
de Scrieri Invizibile?. 

— O să fie o distracţie grozavă pentru el, zise Lectorul de 


? Studiul scrierilor invizibile era o nouă disciplină, care 
devenise posibilă datorită descoperirii naturii bi-direcţionale a 
Bibliospaţiului*. Ecuațiile thaumice sunt complexe, dar, în mare, 
ideea e că toate cărţile, din orice loc, influenţează toate celelalte 
cărţi. Ceea ce e evident: cărţile inspiră alte cărţi ce vor fi scrise 
în viitor şi citează cărţi ce au fost scrise în trecut. Dar Teoria 
Generală a Bibliospaţiului sugerează că, în orice caz, conţinutul 
cărţilor încă nescrise poate fi dedus din cele care există deja. 

* Există şi o Teorie Specială a Bibliospaţiului, dar nimeni nu-şi 
prea bate capul cu ea fiindcă e la mintea cocoşului că nu face 
două parale. 


Rune Recente. 

— O să se simtă ca acasă, presupun, zise Decanul. Cu 
copaci peste tot. 

Îl priviră cu toţii pe Arhicancelar, să vadă ce spune. 

— Umblă dezbrăcat, zise Ridcully. Şi face „uuk“ tot 
timpul. 

— Dar poartă halatul ăla vechi, verde, zise Decanul. 

— Numai când face baie. 

Ridcully se scărpină în bărbie. De fapt, îi era chiar 
simpatic Bibliotecarul, care nu-l contrazicea niciodată şi se 
menținea în formă, deşi era o formă de pară, în cazul lui. 
Dar asta-i forma potrivită pentru un urangutan. 

Partea interesantă, în ce-l privea pe Bibliotecar, era că 
nimeni nu mai observa că e urangutan, decât dacă le 
atrăgea atenţia vreun oaspete din afară. Şi atunci, de 
obicei, cineva răspundea: „A, da. A fost un fel de accident 
magic, nu? Sunt aproape sigur că asta a fost. Era om şi, 
deodată, s-a trezit primată. Ştii, e ciudat... nu-mi mai aduc 
aminte cum arăta înainte. Adică, sunt convins că o fi fost 
om, e logic. Dar mereu mi l-am imaginat ca antropoid. | se 
potriveşte mai bine“. 

Şi cu adevărat fusese un accident, întâmplat printre 
puternicele cărţi magice ale Bibliotecii Universităţii, care-i 
îmbrâncise Bibliotecarului, cum s-ar zice, genomul jos din 
arborele evoluţiei şi înapoi în sus pe altă ramură, diferenţa 
semnificativă fiind că acum se putea agăța cu capu-n jos de 
crengi, cu picioarele. 

— Of, bine, zise Arhicancelarul. Dar trebuie să se-mbrace 
cu ceva în timpul ceremoniei, măcar de hatârul bietei 
mirese! 

Se auzi un scâncet dinspre Trezorier. 

Toţi vrăjitorii se întoarseră spre el. 

Lingura îi aterizase pe podea cu un uşor troncănit. Era de 
lemn. Vrăjitorii îi confiscaseră, cu blândeţe, tacâmurile de 
metal, după ceea ce era cunoscut drept Nefericitul Incident 
De La Cină. 

— A-a-a-a-a... făcu Trezorierul, încercând să se împingă 
cât mai departe de masă. 


— Pilulele de broaşte uscate, zise Arhicancelarul. Să i le 
scoată careva din buzunar! 

Vrăjitorii nu se grăbiră s-o facă. Puteai da peste orice în 
buzunarul unui vrăjitor - boabe de mazăre, lucruri ilogice cu 
multe picioare, mici universuri experimentale, orice... 

Lectorul de Scrieri Invizibile îşi lungi gâtul să vadă ce 
anume îl speriase pe colegul său. 

— Hei, ia uitaţi-vă la terciul lui, zise el. 

În fulgii de ovăz se vedea o adâncitură, perfect rotundă. 

— Vai de mine, alt cerc de lanuri, zise Decanul. 

Vrăjitorii se relaxară. 

— Afurisitele astea de chestii apar peste tot anul ăsta, 
observă Arhicancelarul. 

Nu-şi scosese pălăria când se aşezase la masă, fiindcă o 
folosea ca să ţină pe loc o compresă de miere cu bălegar 
de cal şi un mic generator electrostatic pus în mişcare de 
un şoarece pe care i-l făcuseră tinerii ăia deştepţi din 
Pavilionul Magiei de Înaltă Energie, deştepţi băieţi erau 
aceştia, poate într-o zi avea să înţeleagă şi el măcar 
jumătate din ce tot îndrugau ei... 

Până una-alta, avea să-şi ţină pălăria pe cap. 

— Şi-s şi foarte puternice, zise Decanul. Mi-a spus ieri 
grădinarul că i-au făcut praf varza. 

— Credeam că apar doar în tarlale şi locuri de-astea, 
interveni Ridcully. Un fenomen natural perfect normal. 

— Dacă nivelul de flux e suficient de înalt, presiunea 
intercontinuum poate probabil să contrabalanseze chiar şi 
un procentaj bazat de realitate destul de ridicat, rosti 
Lectorul de Scrieri Invizibile. 

Conversaţia se opri. Toţi se întoarseră să se uite la el, cel 
mai nefericit şi mai recent învestit membru al staffului. 
Arhicancelarul se încruntă. 

— Nu vreau nici măcar să începi să explici ce-ai spus, 
zise el. Probabil ai să zici iar că universul e un cearşaf de 
cauciuc cu greutăţi pe el, aşa-i? 

— Nu chiar, nu... 

— Şi cuvântul „cuantic” se grăbeşte din nou să-ţi iasă de 
pe buze, zise Ridcully. 


— Păi, e... 

— Ca şi „continuinuinuum”, mă gândesc, zise Ridcully. 

Lectorul de Scrieri Invizibile, un vrăjitor tânăr pe nume 
Ponder” Stibbons, suspină din rărunchi. 

— Nu, domnule Arhicancelar, remarcam doar... 

— Sau sunt iar găurile de vierme? 

Stibbons se dădu bătut. Să foloseşti o metaforă de faţă 
cu un om atât de lipsit de imaginaţie ca Ridcully era ca şi 
cum ai flutura o capă roşie în faţa unui t - ca şi cum ai pune 
ceva foarte enervant în faţa cuiva care se enerva din acea 
cauză. Era o viaţă grea să fii Lector de Scrieri Invizibile. 

— Mai bine vii şi tu cu noi, zise Ridcully. 

— Eu, domnule Arhicancelar? 

— Nu pot să te las să bântui pe-aici şi să inventezi 
milioane de universuri care-s prea mici ca să le vezi şi toate 
celelalte chestii cu continuinuinuum, zise Ridcully. ŞI 
oricum, am nevoie de cineva să-mi care undiţele şi arba... 
Să-mi care lucrurile, se corectă el. 

Stibbons îşi privi fix farfuria. N-avea rost să se 
împotrivească. Ceea ce-şi dorea el cu adevărat în viaţă era 
să-şi petreacă următoarea sută de ani în Universitate, 
mâncând zdravăn la fiecare masă şi nefăcând prea multă 
mişcare în rest. Era un tânăr dolofan, cu tenul de culoarea 
unei făpturi care trăieşte pe sub pietre. Lumea îi spunea 
mereu să pună mâna să ajungă ceva în viaţă, şi asta voia şi 
el. Işi dorea să ajungă să stea toată viaţa-n pat. 

— Dar, domnule Arhicancelar, zise Lectorul de Rune 
Recente, tote al naibii de departe. 

— Prostii, replică Ridcully. Acum e gata drumul cel nou 
tocmai până la Sto Helit. Sunt diligenţe în fiecare miercuri, 
regulat. Trezorieeeer! Of, să-i dea careva o pilulă de 
broaşte uscate... Domnule Stibbons, dacă reuşeşti să rămâi 
în universul nostru cinci minute, du-te şi vezi de bilete. 
Gata. S-a rezolvat, nu? 


Magrat se trezi. 
Şi ştiu că nu mai era vrăjitoare. Senzaţia i se furişă pur şi 


10 Ponder - a chibzui (n.tr.) 


simplu în trup, parte integrantă din procesul normal de 
evaluare pe care-l face fiecare în primele secunde de la 
ieşirea din abisul viselor: braţe: 2, picioare: 2, angoasă 
existenţială: 58%, vinovăţie întâmplătoare: 94%, nivel de 
vrăjitorie: 00,00. 

Problema era că nu-şi amintea să fi fost altceva vreodată. 
Mereu fusese vrăjitoare. Magrat Usturoi, a treia vrăjitoare, 
asta era ea. Cea fraieră. 

Ştia că nu fusese niciodată prea grozavă. Sigur, putea să 
facă unele vrăji, şi chiar bine, dar nu era vrăjitoare până-n 
măduva oaselor, ca alea bătrâne. Şi ele aveau grijă să i-o 
spună. 

Ei, o să trebuiască să-nveţe meseria de regină. Cel puţin 
în branşa asta era singura din Lancre. N-o să aibă cine săi 
se uite peste umăr tot timpul şi să-i spună: „Nu așa se ţine 
sceptrul”. 

Bun... 

Cineva îi furase hainele, în cursul nopţii. 

Se dădu jos din pat, în cămaşă de noapte şi ţopăi pe 
podeaua de piatră rece către uşă. Era în mijlocul camerei 
când uşa se deschise singură. 

O ştia pe fata mărunţică şi oacheşă care intră, abia 
vizibilă de după un teanc de lenjerie. In general, oamenii 
din Lancre se cunoşteau. 

— Millie Chillum? 

Lenjeria făcu o reverență. 

— Da, coniţă? 

Magrat ridică o parte din teanc. 

— Sunt eu, Magrat, zise ea. Bună. 

— Da, coniţă. 

Altă reverență. 

— Ce-i cu tine, Millie? 

— Da, coniţă. 

Reverenţă, reverență. 

— Ţi-am spus, sunt eu. Nu-i nevoie să te uiţi la mine aşa. 

— Da, coniţă. 

Reverenţele intimidate continuau. Magrat îşi dădu seama 
că propriii genunchi începuseră să se-ndoaie, prin simpatie, 


dar cam în contratimp, aşa că în vreme ce ea o lua în jos, 
se încrucişa cu fata care pornise-n sus. 

— Dacă mai zici „da, coniţă“ încă o dată, n-o să-ţi fie 
bine, reuşi ea să spună, în trecere. 

— Da... în regulă, Maiestate, coniţă! 

Începea să se zărească o lumină. 

— Încă nu-s regină, Millie. Şi mă cunoşti de douăzeci de 
ani, gâfâi Magrat, luând-o în sus. 

— Da, coniţă. Dar o să fiţi regină. Aşa că mie mi-a spus 
mămica să fiu respectuoasă, zise Millie, ţinând-o întruna cu 
reverenţele. 

— A. Bine. În regulă atunci. Unde mi-s hainele? 

— Le am aici, pre-Maiestate. 

— Astea nu-s ale mele. Şi, te rog, nu te mai fâţâi în sus 
şi-n jos. M-ai ameţit. 

— Pe astea le-a comandat regele special din Sto Helit, 
coniţă. 

— Le-a comandat, serios? Acum cât timp? 

— Nu ştiu, coniţă. 

„Ştia că mă-ntorc acasă, gândi Magrat. De unde? Ce se- 
ntâmplă aici?“ 

Hainele aveau mult mai multă dantelă decât obişnuia 
Magrat, dar asta era doar, cum s-ar spune, cireaşa de pe 
tort. Magrat purta, de regulă, o rochie simplă, fără mare 
lucru pe dedesubt afară de Magrat. La doamnele din lumea 
bună nu mergea aşa. Millie primise un fel de diagramă 
tehnică, dar nu le ajută prea mult. 

O studiară cu atenţie. 

— Şi zici că ăsta-i costumul standard de regină? 

— Nu ştiu, coniţă. Cred că Maiestatea Sa doar le-a trimis 
o groază de bani şi le-a spus să vă facă trusoul. 

Înşirară toate lucrurile pe podea. 

— Asta-i pompadourul? 

Afară pe metereze, se schimbă garda. Se schimbă în 
hainele de grădinărit, apoi se duse să sape fasolea. 
Înăuntru, aveau loc ample discuţii sartoriale. 

— Cred că le-aţi pus de-a-ndoaselea, coniţă. Care parte-i 
malacovul? 


— Scrie aici Inseră fâşiea A în despicăturia B. Nu găsesc 
despicăturia B. 

— Astea parcă-s coburi de şa. Eu aşa ceva nu îmbrac. Şi 
asta ce-i? A 

— Jaboul, coniţă. Aă. Cică face furori în Sto Helit, aşa zice 
frate-miu. 

— Adică, înfurie oamenii? Şi asta ce-i? 

— Brocart, cred eu. 

— Parcă-i carton. Trebuie să port aşa ceva în fiecare zi? 

— Nu ştiu, coniţă, de un’ să ştiu eu? 

— Dar Verence umblă mereu în nădragi de piele şi într-o 
jachetă veche! 

— A, dar dumneavoastră sunteţi regină. Reginele nu pot 
umbla aşa. Toată lumea ştie asta. N-are nimic dacă un rege 
umblă cu fundul pe jumătate atârnându-i din nădra... 

Se plesni cu palma peste gură. 

— Nu-i nimic, zise Magrat. Sunt sigură că până şi regii 
au... părţi mai sus de coapse, ca toată lumea. Continuă ce 
spuneai. 

Millie se înroşise ca racul. 

— Ştiţi, ştiţi, ştiţi, reginele tre' să se poarte ca nişte 
doamne, se bâlbâi ea. Are regele cărţi despre asta. Cu 
ietichetă şi treburi d-astea. 

Magrat se examină critic în oglindă. 

— Vă stă bine, în-curând-Maiestate, zise Millie. 

Magrat se suci în dreapta şi-n stânga. 

— Îmi stă rău părul, zise ea, după o vreme. 

— lertare, coniţă, spunea regele că a trimis după un 
coafor tocmai din Ankh-Morpork, coniţă. Pentru nuntă. 

Magrat îşi potrivi o şuviţă. Începea să-şi dea seama că a 
fi regină presupunea un mod de viaţă cu totul nou. 

— Parol, zise ea. Şi acum ce fac? 

— Nu ştiu, coniţă. 

— Regele ce face? 

— A, el a mâncat de dimineaţă şi-a întins-o la Curmătura 
să-i arate lui moş Muckloe cum să crească porcii după 
carte. 

— Şi-atunci eu ce fac? Care-i treaba mea? 


Millie arăta nedumerită, dar asta nu implica o schimbare 
prea mare a expresiei ei de bază. 

— Nu ştiu, coniţă. Domniţi, presupun. Vă plimbaţi prin 
grădină. Primiţi curteni. Coaseţi goblenuri. Asta-i la mare 
modă la regine. Şi pe urmă... ăă... mai târziu e şi 
succesiunea regală... 

— Pentru moment, zise Magrat, ferm, să încercăm cu 
goblenul. 


Lui Ridcully Bibliotecarul îi făcea greutăţi. 

— Sunt, întâmplător, Arhicancelarul dumitale, domnule! 

— Uuk! 

— O să-ți placă acolo! Aer curat! Grămezi de copaci! Sunt 
la păduri ce n-ai văzut! 

— Uuk! 

— Dă-te jos imediat! 

— Uuk! 

— Cărţile o să fie în deplină siguranţă aici în timpul 
vacanței. Dă-o-ncolo de treabă, şi-aşa e destul de greu să-i 
faci pe studenţi să vină aici... 

— Uuk! 

Ridcully se încruntă la Bibliotecar, care se ţinea cu 
degetele de la picioare de raftul de sus din secțiunea 
Parazoologie, de la Ba la Mn. 

— In fine, zise el, cu o voce joasă şi vicleană. Păcat totuşi 
având în vedere situaţia. Am auzit că au o bibliotecă destul 
de mare la castel, în Lancre. Bine, dacă o poţi numi 
bibliotecă - nu-i decât un morman de cărţi vechi. Se pare 
că n-au fost catalogate niciodată. 

— Uuk? 

— Mii de cărţi. Şi unele-s incunabule, aşa mi-a spus 
cineva. Mare păcat că nu vrei să le vezi! 

Puteai unge osii cu vocea lui Ridcully. 

— Uuk? 

— Dar Îmi dau seama că te-ai hotărât deja. Aşa că o să 
plec. Rămâi cu bine! 

Ridcully ieşi pe uşa Bibliotecii şi începu să numere în 
şoaptă. Ajunsese la trei când Bibliotecarul ieşi în mare 


viteză şi ajutându-se de mâini, atras de incunabule. 
— Deci, să luăm patru bilete, da? zise Ridcully. 


Buna Batevreme începu să investigheze ce anume se 
întâmplase în jurul pietrelor. Cu metoda ei specială. 

Lumea subestimează albinele. 

Dar Buna Batevreme nu. Ea avea vreo şase stupi şi ştia, 
de exemplu, că nu există ceea ce s-ar numi albina 
individuală. Dar există fiinţa roiului, ale cărei celule 
componente sunt ceva mai mobile decât, să zicem, cele ale 
melcului obişnuit. Roiurile văd totul şi simt încă şi mai 
multe, şi ţin minte ani în şir, deşi memoria lor e mai mult 
externă şi-i făcută din ceară. Fagurele e memoria stupului - 
dispunerea celulelor cu ouă, cu polen, botcile, celulele cu 
miere, diferitele feluri de miere, toate fac parte din 
structura memoriei. 

Şi mai sunt şi trântorii cei mari şi graşi. Lumea crede că 
ei nu fac decât să piardă vremea prin stup tot anul, în 
aşteptarea acelor scurte momente când matca binevoieşte 
să le observe existenţa, dar asta nu explică de ce au mai 
multe organe de simţ decât acoperişul sediului CIA. 

Buna nu creștea, propriu-zis, albine. Le mai lua din ceara 
veche, în fiecare an, pentru lumânări, şi din când în când 
câte-un borcan de miere de care credea ea că stupul se 
poate lipsi, dar le ţinea mai mult ca să aibă cu cine vorbi. 

Pentru prima oară de când se întorsese, se duse la stupi. 

Şi rămase cu ochii la ei. 

Albinele izbucneau din urdinişuri, ca apa în clocot. Bucata 
de grădină din spatele tufelor de zmeură, de obicei liniştită, 
era plină de zumzetul aripilor lor. Prin aer fulgerau mici 
trupuri cafenii, ca o grindină orizontală. 

Tare-ar fi vrut să ştie de ce! 

Albinele erau singurul ei eşec. Nu exista nicio minte în 
Lancre pe care să n-o poată împrumuta. Putea chiar să 
vadă lumea prin ochii râmelor.!! Dar un roi de albine, o 
minte făcută din mii de părţi mobile, asta o depăşea. Era 
cel mai greu test dintre toate. Incercase de nenumărate ori 


1 Era cam întunecată. 


să li se ataşeze, să vadă lumea prin zece mii de perechi de 
ochi multifaţetaţi deodată şi nu se alesese niciodată cu 
nimic, în afară de câte-o migrenă şi de dorinţa de-a face 
amor cu florile. 

Dar puteai deduce o mulţime de lucruri, doar privindu-le. 
După activitatea lor, direcţia zborului, purtarea albinelor de 
pază de la urdiniş... 

După purtare, păreau extrem de îngrijorate. 

Ca urmare, Buna se duse să-şi facă siesta, aşa cum 
numai ea ştia. 


Tata Ogg încercă altă metodă, care n-avea mare lucru 
de-a face cu vrăjitoria, dar avea de-a face în totalitate cu 
caracterul intrinsec al neamului Ogg. 

Şezu o vreme în bucătăria ei imaculată, bând rom şi 
fumând din pipa ei puturoasă şi privind tablourile de pe 
pereţi. Fuseseră pictate de nepoţii ei cei mai tineri, în culori 
noroioase, vreo duzină de nuanţe şi reprezentau, 
majoritatea, siluete butucănoase, având cuvântul BUNI 
mâzgălit dedesubt, cu litere aproximative, de noroi. 

În faţa ei, motanul Greebo, fericit că e din nou acasă, 
zăcea pe spate cu toate labele-n sus, executându-şi 
faimosul rol de ceva-pescuit-de-prin-şanţuri. 

Într-un târziu, Ţaţa Ogg se ridică şi-o porni gânditoare 
spre fierăria lui Jason. 

Fierăria ocupa întotdeauna un rol central în orice sat, 
ţinea loc de cămin cultural, sală de conferinţe şi, în general, 
placă turnantă a tuturor bârfelor. Şi acum pierdeau vremea 
pe-acolo vreo câţiva bărbaţi, care aveau câteva ceasuri 
libere de la ocupațiile tradiţionale de prin Lancre, 
braconajul şi privitul femeilor care trebăluiau. 

— Jason Ogg, vreau să discut cu tine. 

Fierăria se goli ca prin farmec. Probabil din cauza tonului 
Ţaţei. Dar Tata întinse o mână şi-l înhăţă de braţ pe unul 
dintre oameni pe când încerca să se furişeze pe lângă ea, 
într-un fel de pasul-piticului împiedicat. 

— Mă bucur că te-am întâlnit, domnule Quarney, zise ea. 
Nu pleca aşa repede! Merge bine magazinul? 


Unicul negustor din Lancre îi aruncă genul de privire pe 
care-o rezervă un şoarece cu trei picioare unei pisici 
atletice. Şi agile, totuşi. 

— Vai, tare greu, tare greu merg afacerile acum, doamnă 
Ogg! 

— A, ca de obicei, deci? 

Expresia domnului Quarney era rugătoare. Ştia că n-o să 
scape netaxat şi acum voia doar să afle care va fi ponosul. 

— Păi, zise Ţaţa Ogg, o ştii pe văduva Scrope, de la 
Curmătura? 

Lui Quarney îi căzu falca. 

— Dar nu-i văduvă, zise el. E... 

— Pui pariu pe juma’ de dolar? întrebă Ţaţa. 

Quarney rămase cu gura deschisă şi, în jurul ei, chipul i 
se rearanjă într-o expresie de groază fascinată. 

— Aşa că, să-i dai pe datorie, auzi, până reuşeşte să pună 
ferma pe picioare, rosti Ţaţa, în tăcerea care se lăsase. 

Quarney, mut, încuviinţă din cap. 

— Şi asta-i valabil şi pentru voi, restul, care ascultați la 
uşă, continuă Ţaţa, ridicând vocea. N-ar strica să-i lăsaţi 
nişte carne pe prag din când în când, da? Şi probabil c-o să 
aibă nevoie de ajutor la seceriş. Ştiu că mă pot baza pe voi 
toţi. Hai, acum plecaţi... 

O rupseră la fugă, lăsând-o pe [aţa Ogg triumfătoare pe 
prag. 

Jason Ogg o privi abătut, ditai omul de o sută de kile, dar 
în faţa ei părea tot de patru ani. 

— Jason? 

— Am asta de călit pentru moş... 

— Aşa deci, zise Ţaţa, nebăgându-l în seamă, ce s-a mai 
întâmplat pe-aici cât am lipsit eu, băiete? 

Jason scormonea, absent, cu un drug de fier în foc. 

— Păi, ştii, a fost o tornadă zdravănă de Lăsata Porcului 
şi una din găinile babei Peason a ouat acelaşi ou de trei ori, 
şi vaca lui moş Poorchick a fătat un şarpe cu şapte capete, 
şi-a fost o ploaie de broaşte la Curmătura... 

— A fost totul normal, deci, concluzionă Ţaţa Ogg. 

Îşi umplu pipa cu nonşalanţă. 


— Păi, da, a fost linişte, încuviinţă Jason. 

Scoase drugul din foc, îl puse pe nicovală şi ridică 
barosul. 

— O să aflu până la urmă, să ştii, zise Ţaţa Ogg. 

Jason nu întoarse capul, dar barosul i se opri la mijlocul 
loviturii. 

— Aflu întotdeauna, ştii asta, îl avertiză Ţaţa Ogg. 

Fierul se răci de la culoarea spicului de grâu la roşu- 
cireşiu. 

— Ştii că întotdeauna te simţi mai bine după ce-i 
povesteşti bătrânei tale mame, zise Ţaţa Ogg. 

Fierul se răci de la roşu la negru pârjolit. Dar Jason, care 
era obişnuit cu dogoarea forjei, începuse să arate de parcă- 
i era prea cald. 

— Eu aş bate fierul ăla până nu se răceşte, zise Ţaţa Ogg. 

— N-a fost vina mea! Mami! Cum puteam eu să le 
opresc? 

Tata se lăsă pe spătarul scaunului, cu un zâmbet 
mulţumit pe faţă. 

— Pe cine anume, fiule? 

— Păi, Diamanda cea tinerică şi Perdita, şi fata aia cu 
părul roşu de la Curunsus şi celelalte. l-am spus eu lui moş 
Peason, i-am spus că n-o să fii de acord, le-am spus că 
Jupâneasa Batevreme o să-şi pună - o să fie sarcastică, la 
sigur, când o afla, zise Jason. Dar ele au râs. Au zis că pot 
să-nveţe vrăjitoria şi singure. 

Tata Ogg dădu din cap. De fapt, aveau perfectă dreptate. 
Puteai să te-nveţi singură vrăjitoria. Dar atât profesoara, 
cât şi eleva trebuiau să fie un anume gen de persoană. 

— Diamanda? zise ea. N-am mai auzit numele ăsta. 

— Păi, de fapt o cheamă Lucy Tockley, explică Jason. Dar 
spune că Diamanda e mai... mai vrăjitoresc. 

— Aha! Aia care poartă pălăria aia mare şi pleoştită, de 
fetru? 

— Da, mami. 

— Şi care-şi vopseşte unghiile în negru? 

— Da, mami. 

— Moş Tockley a dat-o la şcoală, la oraş, nu? 


— Da, mami. S-a întors cât ai fost tu plecată. 

— Aha! 

Tata Ogg îşi aprinse pipa de la focul forjei. Pălărie 
pleoştită, unghii negre şi educaţie. Vai de noi! 

— Şi câte fete s-au apucat de de-asta? 

— Cam juma' de duzină. Dar se pricep, mami. 

— Mda? 

— Şi, de fapt, nu fac nimica rău. 

Tata Ogg privea gânditoare la jăratic. 

Tăcerile Ţaţei Ogg păreau fără sfârşit. Şi mai aveau şi o 
anume componentă direcţională. Lui Jason îi era foarte clar 
că tăcerea îi era adresată. 

De fiecare dată, se lăsa păcălit şi încerca s-o umple. 

— Şi Diamanda aia are şcoală ca lumea, zise el. Ştie nişte 
cuvinte de mai mare dragul. 

Linişte. 

— Şi ştii că tu mereu spuneai că nu-s destule fete tinere 
care să vrea să se facă vrăjitoare, în ziua de azi, zise Jason. 

Scoase fierul încins din foc şi-l lovi de câteva ori cu 
ciocanul, de formă. 

În direcţia lui se mai revărsă puţină linişte. 

— Se duc de dansează sus în munţi, de fiecare dată când 
e lună plină. 

Tata Ogg îşi scoase pipa din gură şi-i studie cu atenţie 
căuşul. 

— Se spune, continuă Jason, conspirativ, că dansează 
cum le-a făcut mama lor. 

— Cum aşa? 

— Ştii tu, mami. La nudu' gol. 

— Măi să fie! Ce chestie! Le-a văzut cineva unde se duc? 

— Neee! Ţesător, meşterul de acoperişuri, zice că mereu 
le pierde urma. 

— Jason? 

— Da, mami. 

— Au dansat în jurul pietrelor. 

Jason îşi dădu cu ciocanul peste degete. 


Existau destui zei prin munţii şi pădurile regatului Lancre. 


Unul dintre ei era cunoscut drept Herne Hăituitul. Era un 
zeu al urmăririi şi vânătorii. Mai mult sau mai puţin. 

Majoritatea zeilor sunt creaţi şi hrăniţi din credinţă şi 
speranţă. Vânătorii dansează deghizați în blănuri de 
animale şi creează zei ai vânătorii, care sunt de obicei 
gălăgioşi şi zdraveni şi cu tot atâta tact cât un tsunami. Dar 
aceştia nu sunt singurii zei ai vânătorii. Şi prada are o voce 
ocultă a ei, care glăsuieşte când zvâcneşte sângele şi latră 
copoii. Herne era zeul celor vânaţi şi prigoniţi şi al tuturor 
micilor animale al căror destin final e un chiţăit subit şi 
umed. 

Avea mai puţin de trei picioare înălţime, urechi de iepure 
şi nişte corniţe foarte mititele. Dar viteză avea din belşug şi 
şi-o folosea pe toată în vreme ce alerga înnebunit prin 
pădure. 

— Vin! Vin! Se întorc! Se întorc cu toții! 


— Cine? întrebă Jason Ogg. 

Stătea cu degetul mare în albia cu apă. 

Taţa Ogg suspină. 

— Ei, zise ea. Ştii tu. Ei. Nu suntem sigure, dar... 

— Care-s ăia, Ei? 

TŢaţa şovăi. Unele lucruri nu le puteai spune oamenilor 
obişnuiţi. Pe de altă parte, Jason era fierar, aşadar, nu era 
un om obişnuit. Făurarii aveau secrete de păstrat. Şi era din 
familie; Ţaţa Ogg avusese o tinereţe aventuroasă şi nici la 
socotit nu se pricepea prea bine, dar părea destul de sigură 
că era fiul ei. 

— Păi, ştii, zise ea, fluturând absentă din mâini, pietrele 
alea... Dansatorii... ştii, în vremuri străvechi... odată ca 
niciodată... 

Se opri, apoi încercă din nou să explice natura 
esențialmente fractală a realităţii. 

— Cum să zic... unele locuri sunt mai subţiri decât altele, 
acolo unde erau porţile pe vremuri, bine, nu erau chiar 
porţi, mai curând locuri unde lumea e mai subţire... Oricum, 
problema e că Dansatorii... sunt un fel de gard... şi noi, 
adică nu noi, că asta era acum nişte mii de ani... adică, 


vreau să spun că alea nu-s doar nişte pietre, sunt un fel de 
fier meteoric, dar... există ceva ca un fel de flux, dar nu cu 
apă, se-ntâmplă atunci când lumile se apropie între ele şi 
mai că poţi păşi dintr-una într-alta... oricum, dacă s-au dus 
oameni pe la pietre şi şi-au făcut de cap pe-acolo... atunci 
Ei o să se întoarcă, dacă n-avem grijă. 

— Care Ei? 

— Păi, asta-i problema, zise Ţaţa Ogg, abătută. Dacă-cţi 
spun, o să-nţelegi pe dos. Ei trăiesc de cealaltă parte a 
Dansatorilor. 

Fiul ei se holbă la ea. Apoi păru că înţelege şi un zâmbet i 
se lăţi pe faţă. 

— A, zise el. Pricep. Am auzit că vrăjitorii ăia din Ankh fac 
tot timpul câte-o gaură în țesătura aia a realităţii de-o au 
pe-acolo şi dau buzna prin ea nişte chestii oribile din 
Dimensiunile Subterane. Dihănii imense, cu zeci de ochi şi 
mai multe picioare decât o ceată de căluşari. 

Inşfăcă barosul lui nr. 5. 

— Nu-ţi face griji, mami! Dacă încep să apară pe-aici, 
imediat le... E 

— Nu, nu-i asta, zise Ţaţa. Aia sunt de-afară. Dar Ei 
trăiesc... acolo. 

Jason părea complet nedumerit. 

Ţaţa ridică din umeri. Mai devreme sau mai târziu, o să 
trebuiască să spună cuiva. 

— Seniorii şi Doamnele, zise ea. 

— Ăştia cine-s? 

Ţaţa privi în jur. Dar, în definitiv, era într-o fierărie. Aici 
fusese deja o fierărie cu mult înainte să existe castelul, ba 
chiar cu mult înainte să existe regatul. Erau potcoave peste 
tot. Pereţii erau îmbibaţi cu fier. Aici nu era doar un loc cu 
fier, era un loc unde fierul murea şi renăştea. Dacă nu 
puteai rosti cuvântul aici, nu-l puteai rosti niciunde. 

Chiar şi aşa, nu-i convenea deloc. 

— Ştii tu, zise ea. Neamul Frumos. Boierimea. Cei 
Strălucitori. Poporul Stelelor. Șt;; tu. 

— Cine? 

Ţaţa puse mâna pe nicovală, pentru orice eventualitate, 


şi-i spuse cine. 

Fruntea încruntată a lui Jason se descreţi lent, cam cu 
viteza răsăritului. 

— Ei? zise el. Dar nu sunt blânzi şi...? 

— Vezi? zise Ţaţa. Ţi-am spus eu c-ai să înţelegi greşit! 


— Cât?! exclamă Ridcully. 

Vizitiul ridică din umeri. 

— Dacă vă convine, zise el. 

— Îmi pare rău, domnule, zise Ponder Stibbons. E singura 
diligenţă. 

— Cincizeci de dolari de persoană e jaf ziua-n amiaza 
mare! 

— Nu, ripostă vizitiul cu răbdare. Jaf ziua-n amiaza mare, 
continuă el, cu tonul autoritar al celui cu experienţă, e când 
cineva îţi iese-n cale cu o săgeată aţintită spre tine şi pe 
urmă toţi amicii lui sar de prin copaci şi de după stânci şi ne 
iau toţi banii şi lucrurile. Şi mai e şi jaful de noapte, care e 
ca ăla de zi, doar că dau foc şi la diligenţă ca să aibă 
lumină. Acuma, jaful de amurg, în general... 

— Vrei să spui, zise Ridcully, că tâlhăria e inclusă în preț? 

— Prin Breasla Bandiţilor, explică vizitiul. E un fel de 
aranjament preventiv. 

— Şi ce se întâmplă dacă nu plătim? întrebă Ridcully. 

— Vă aranjează ei. 

Vrăjitorii se strânseră grămadă. 

— Avem o sută cincizeci de dolari, zise Ridcully. Nu 
putem scoate alţi bani din seif fiindcă Trezorierul a înghiţit 
ieri cheia. 

— Pot să propun o idee, domnule? zise Ponder. 

— Dă-i drumul. 

Ponder îi zâmbi larg vizitiului. 

— Animalele de companie călătoresc gratuit? sugeră el. 

— Uuk? 


Mătura Ţaţei Ogg trecu razant, la un metru deasupra 
cărărilor pădurii, luând curba atât de strâns că ghetele-i 
greblară frunzişul. Sări jos în faţa căsuţei Bunei Batevreme, 


atât de grăbită încât nici nu-şi opri mătura, care îşi continuă 
zborul până se opri în privată. 

Uşa era deschisă. 

— lu-huu? 

Tata aruncă o privire în spălătorie, apoi urcă apăsat pe 
scările înguste. 

Buna Batevreme era întinsă pe pat, ţeapănă. Faţa-i era 
cenuşie, pielea - rece. 

Oamenii o mai găseau aşa din când în când şi 
întotdeauna se creau situaţii stânjenitoare. Astfel încât 
acum îşi liniştea musafirii şi-şi ispitea destinul prin aceea că 
ţinea în mâinile-i ţepene un carton, pe care scrisese: 

„NU-S MUARTA.“ 

Fereastra era proptită deschisă cu un băț. 

— Ah, zise Ţaţa, mai mult pentru sine decât pentru 
altcineva, văd că eşti plecată. O să, o să, păi, o să pun de 
ceai, bine, şi-o să te aştept să te-ntorci? 

Măiestria lui Esme la Împrumutat o neliniştea. Să intri în 
mintea animalelor şi a altor jivine era în regulă, dar prea 
multe vrăjitoare nu se mai întorseseră. Ani de zile, Tata 
lăsase pe pervaz bucăţi de slănină şi şorici pentru un piţigoi 
de care era sigură că era bătrâna Buna Postalute, care 
plecase într-o zi la Împrumutat şi nu se mai întorsese. În 
măsura în care o vrăjitoare poate considera ceva nefiresc, 
Tata era de părere că ăsta-i un lucru nefiresc. 

Se întoarse în spălătorie şi scoase o găleată de apă din 
puț, îşi aduse aminte la timp şi pescui tritonii din apă 
înainte s-o pună la fiert. 

Pe urmă se aşeză să privească pe geam. 

După o vreme, o creatură micuță traversă grădina şi intră 
în casă pe fereastra de la etaj. 

Ţaţa turnă ceaiul în cești. Scoase cu atenţie o lingură de 
zahăr din zaharniţă, îşi răsturnă restul de zahăr în ceai, 
puse lingura de zahăr la loc în zaharniţă, aşeză ambele 
ceşti pe o tavă şi urcă scările. 

Buna Batevreme stătea în capul oaselor pe pat. 

Tata privi în jur. 

De o grindă atârna un liliac mare, cu capul în jos. 


Buna Batevreme se frecă la urechi. 

— Împinge oala sub el, fii drăguță, Gytha, mormăi ea. Că 
una-două îşi fac nevoile pe covor. 

Tata dezgropă cel mai sfios articol din vesela de dormitor 
a Bunei şi-l împinse cu piciorul până la locul potrivit. 

— Ţi-am adus o ceaşcă de ceai, zise ea. 

— Tare bine! Am un gust de molii în gură, zise Buna. 

— Credeam că noaptea preferi bufniţele, rosti Ţaţa. 

— Da, dar pe urmă zile-ntregi tot încerc să-mi sucesc faţa 
la ceafă, zise Buna. Cel puţin liliecii se uită mereu în 
aceeaşi direcţie. Întâi am încercat cu iepurii, dar ştii câtă 
tinere de minte au. Şi, oricum, ştii la ce se gândesc ei tot 
timpul. Că le-a mers buhul. 

— La iarbă. 

— Corect. 

— Ai aflat ceva? întrebă Ţaţa. 

— Au tot mers vreo şase inşi acolo. La fiecare lună plină! 
răspunse Buna. Fete, după formă. Ca liliac, nu vezi decât 
conturul. 

— Ai făcut treabă bună, replică Ţaţa, cu mare grijă. Crezi 
că-s fete de pe-aici? 

— Musai. Că nu vin pe mături. 

Taţa Ogg suspină. 

— E Agnes Nitt, fata lui moş Treiparale, zise ea. Şi fata lu’ 
Tockley. Şi încă vreo câteva. 

Buna Batevreme o privi, cu gura căscată. 

— L-am întrebat pe Jason al meu, explică ea. Scuze! 

Liliacul râgâi. Buna Batevreme îşi acoperi, bine-crescută, 
gura cu mâna. 

— Sunt o babă proastă, aşa-i? zise ea, după o vreme. 

— Nu, nu, ripostă Ţaţa. Împrumutatul e meşteşug înalt. Şi 
tu te pricepi de minune. 

— Sunt trufaşă, asta sunt. Cândva, m-aş fi gândit şi eu să 
întreb pe cineva, în loc să încerc să o fac pe liliacul. 

— Jason al meu nu ţi-ar fi spus nimic ţie. Mie mi-a spus 
numai fiindcă dacă nu-mi spunea îi făceam viaţa un iad, 
zise Țaţa Ogg. Că de-asta-i sunt mamă. 

— Îmi pierd îndemânarea, asta e. Îmbătrânesc, Gytha! 


— Omul are vârsta pe care şi-o simte, eu aşa cred. 

— Asta spuneam şi eu. 

Tata Ogg păru îngrijorată. 

— Dacă era şi Magrat aici, zise Buna, m-ar fi văzut cum 
mă fac de râs. _ 

— Ei, ea e-n siguranţă la castel, zise Ţaţa. Invaţă să fie 
regină. 

— Cel puţin, în meseria asta de regină, fu de părere 
Buna, nu observă nimeni dacă nu faci ce trebuie. Musai să 
fie corect ce faci, fiindcă tu eşti cea care o face. 

— Ştii, e ciudat cu regalitatea asta, zise Ţaţa. E ca magia. 
lei o fată oarecare, cu fundul ca doi purcei într-un sac şi cu 
capu-n nori, şi, dacă se mărită cu un rege sau cu un prinţ 
sau aşa ceva, deodată e o frumoasă şi strălucitoare 
prinţesă de sânge regesc. E ciudată lumea asta! 

— Dar să ştii că n-am de gând să îngenunchez în faţa ei, 
zise Buna. 

— Păi, tu oricum nu îngenunchezi în faţa nimănui, rosti 
Tata Ogg, răbdătoare. Regelui ăl vechi nici măcar o 
plecăciune nu-i făceai. Pe tânărul Verence abia dacă-l saluţi 
din cap. Tu nu îngenunchezi în faţa nimănui, niciodată, 
oricum! 

— Exact! exclamă Buna. Asta face parte din a fi 
vrăjitoare, aşa să ştii. 

Tata se mai relaxă. Buna în postură de babă îi dădea 
fiori. Buna în starea ei normală, de furie cu greu ţinută sub 
control, era ceva mult mai firesc. 

Buna se ridică. 

— Fata lui moş Tockley, hai? 

— Da. 

— Maică-sa era o Keeble, nu? O femeie de ispravă, din 
câte-mi aduc aminte. 

— Da, dar când a murit, taică-su a trimis-o pe fată la 
şcoală, la Sto Lat. g 

— Nu-s de acord cu şcolile, zise Buna Batevreme. Incurcă 
la educaţie. Toate cărţile alea. Cărţi? La ce-ajută cărțile? 
Prea se citeşte mult în ziua de azi. Când eram eu tânără, n- 
aveam timp de citit, clar. 


— Eram prea ocupate să ne distrăm. 

— Păi, da. Haide - n-avem prea mult timp. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu-s doar fetele alea. Mai e şi altceva, hălăduind pe- 
afară. Un fel de minte, şi se plimbă. 

Buna se înfioră. O simţea, aşa cum un vânător priceput, 
când umblă pe munte, simte prezenţa altui vânător prin 
preajmă - după tăcerea din locurile unde ar fi trebuit să fie 
zgomot, după o tulpină călcată, după mânia albinelor. Ţaţei 
Ogg nu-i plăcuse niciodată Imprumutatul, iar Magrat nici nu 
voise să încerce măcar. Vrăjitoarele mai bătrâne de pe 
cealaltă parte a munţilor aveau şi-aşa destule probleme cu 
experienţele neplăcute  intracorporale ca să le mai 
trebuiască şi din cele extracorporale. Aşa că Buna era 
obişnuită să aibă întreaga dimensiune mentală doar pentru 
ea singură. 

Prin regat se plimba o minte, şi Buna Batevreme nu 
reuşea s-o înţeleagă. 

Ea Imprumuta. Trebuia să ai grijă. Era ca un drog. Puteai 
călători în minţile animalelor şi păsărilor, dar nu şi într-ale 
albinelor, le cârmeai binişor, vedeai prin ochii lor. Buna 
Batevreme trecea deseori în revistă diferitele canale de 
conştienţă din jurul ei. Pentru ea, asta făcea parte din însăşi 
esenţa vrăjitoriei. Să vezi prin alţi ochi... 

Prin ochii musculiţelor, să vezi ritmurile leneşe ale 
timpului în tiparul rapid al unei zile, cu minţile lor, iuți ca 
fulgerul... 

„„.„ Să asculţi prin trupul unui gândac, aşa încât lumea e o 
țesătură tridimensională de vibrații... 

„„„ Să vezi cu nasul unui câine toate mirosurile devenite 
culori... 

Dar exista un preţ. Nimeni nu ţi-l cerea, dar însăşi 
absenţa cererii era o obligaţie morală. Te fereai să striveşti 
gângănii. Săpai cu milă. Hrăneai câinele. Plăteai. Îţi păsa; 
nu pentru că aşa e frumos sau bine, ci pentru că aşa e 
drept. Nu lăsai în urmă decât amintiri, nu luai cu tine decât 
experienţă. 

Dar această altă inteligenţă călătoare... asta intră şi iese 


din alte minţi ca o drujbă şi ia, ia, ia. Îi putea vedea forma, 
formă de prădător, toată numai cruzime şi nepăsare rece; o 
minte plină de inteligenţă, care foloseşte alte minţi şi le 
răneşte fiindcă o amuză. 

Ştia ce nume poartă o asemenea minte. 

Elf. 


Sus, în copaci, ramurile foşneau. 

Buna şi [aţa păşeau apăsat prin pădure. Adică, Buna 
păşea apăsat; [aţa fugea mărunţel. 

— Seniorii şi Doamnele încearcă să-şi croiască drum, zise 
Buna. Şi mai e un clenci. A trecut deja ceva încoace. Vreun 
soi de animal, de dincolo. Scrope a urmărit un cerb până a 
intrat în cerc şi fiinţa aia trebuie să fi fost acolo, şi ştii că 
mereu s-a spus că, dacă ceva trece încolo, altceva poate 
trece încoace... 

— Ce fiinţă? 

— Ştii cum vede un liliac. Tot ce-a văzut e ceva mare. 
Ceva l-a ucis pe moş Scrope. Şi e tot pe-aici. Nu un... nu 
unul dintre Seniori şi Doamne, zise Buna, ci altceva din El... 
de-acolo. 

Tata privi la umbre. Sunt multe umbre noaptea-n pădure. 

— Nu ţi-e frică? întrebă ea. 

Buna îşi trosni degetele. 

— Nu. Dar sper că lui îi e. 

— 0o, e adevărat ce se zice. Eşti trufaşă, Esmerelda 
Batevreme! 

— Cine zice? 

— Păi, tu ai zis. Adineaori! 

— Nu mă simţeam bine. 

Altcineva ar fi spus: nu eram eu însămi. Dar Buna 
Batevreme n-avea cine altcineva să fie. 

Cele două vrăjitoare înaintară grăbite prin furtună. 

De la adăpostul unui desiş de spini, unicornul le privea 
cum se îndepărtează. 


Diamanda Tockley purta, într-adevăr, o pălărie neagră, 
moale, de catifea. Avea şi voaletă. 


Perdita Nitt, care fusese o simplă Agnes Nitt, înainte să 
se apuce de vrăjitorie, purta şi ea o pălărie neagră cu 
voaletă, fiindcă aşa purta Diamanda. Amândouă aveau 
şaptesprezece ani. Şi şi-ar fi dorit să fie slabă de la natură, 
ca Diamanda, dar dacă nu poţi să fii slabă, cel puţin poţi 
arăta bolnăvicios. Aşa încât ea îşi dăduse cu atâta fond de 
ten gros şi alb, ca să-şi ascundă pielea trandafirie, că, dacă 
ar fi făcut stânga-mprejur mai brusc, i s-ar fi mutat probabil 
faţa la ceafă. 

Săvârşiseră deja Ridicarea Conului Puterii, şi ceva magie 
cu lumânări, şi ceva divinaţie. Acum Diamanda le arăta 
cum să ghicească-n cărţi. 

Le spusese că în cărţi se află înţelepciunea distilată a 
Celor Vechi. Perdita se pomenise întrebându-se perfid cine 
erau Cei Vechi - e clar că nu puteau fi acelaşi lucru cu 
bătrânii, care erau proşti, spunea Diamanda, dar tot nu-i 
era limpede de ce erau ei mai înţelepţi decât, să zicem, 
lumea modernă. 

Unde mai pui că nu înţelegea ce-i aia Principiu Feminin. 

Şi nici treaba asta cu Sinele Lăuntric nu-i era prea clară. 
Începea să suspecteze că ea nu poseda aşa ceva. 

Şi şi-ar fi dorit să-şi poată face ochii ca Diamanda. 

Şi şi-ar fi dorit să poată purta tocuri ca Diamanda. 

Amanita De Vice îi povestise că Diamanda dormea într- 
un sicriu adevărat. 

Şi-ar fi dorit să aibă curajul să-şi facă şi ea un tatuaj cu 
craniu şi pumnal pe braţ ca Amanita, chiar dacă al ei era 
doar desenat cu cerneală obişnuită şi era obligată să şi-l 
spele în fiecare seară, ca să nu-l vadă maică-sa. 

O voce mică şi afurisită dinspre Sinele Lăuntric al Perditei 
insinuă că Amanita nu e o alegere bună, ca nume. 

Şi nici Perdita, de fapt. 

Şi mai spuse că poate Perdita n-ar trebui să se amestece 
în ce nu înţelege. 

Problema era, ştia ea bine, că asta însemna aproape 
orice. 

Şi-ar fi dorit să poată purta dantelă neagră ca Diamanda. 

Diamanda avea rezultate. 


Perdita n-ar fi crezut niciodată. Ştiuse de vrăjitoare, 
bineînţeles. Erau nişte babe care se îmbrăcau precum 
ciorile, în afară de Magrat Usturoi, care era de-a dreptul 
sărită şi arăta mereu de parc-ar fi gata să izbucnească în 
lacrimi. 

Perdita îşi amintea când Magrat venise cu o chitară la o 
petrecere de Lăsata Porcului şi cântase cântece populare, 
tremurătoare, cu ochii închişi şi într-un fel care sugera că 
ea chiar credea în ele. Nu-i ieşea cântatul la chitară, dar era 
în regulă fiindcă nici din gură nu ştia să cânte. Oamenii o 
aplaudaseră, păi, ce altceva puteai să faci? 

Dar  Diamanda citise cărţi. Ştia multe lucruri. 
Concentrarea magiei, sus la pietre, de pildă. Chiar 
funcţionase. 

Acum le arăta cărţile. 

Vântul se înteţise din nou în noaptea asta. Scutura 
obloanele şi făcea să cadă funingine pe horn. Perditei i se 
părea că suflase toate umbrele şi le-adunase într-un colţ... 

— Eşti atentă, soră? întrebă cu răceală Diamanda. 

Asta era încă ceva. Trebuia să le spui celorlalte „soră“, 
pe motiv de fraternitate. 

— Da, Diamanda, zise ea, supusă. 

— Asta e Luna, repetă Diamanda, pentru cele care n-au 
fost atente. 

Arătă cartea. 

— Şi ce vedem noi aici - tu, Muscara? 

— Ăă... are un desen cu luna pe ea? zise Muscara (née 
Susan), cu speranţă în glas. 

— Bineînţeles că nu e /una. E o convenţie nonmimetică, 
neataşată niciunui sistem de referinţă convenţional în 
realitate, explică Diamanda. 

— Aha! 

O pală de vânt lovi casa. Uşa se trânti de perete, 
permițându-le să întrezărească o bucată de cer bântuit de 
nori pe care o convenţie nonmimetică era în primul pătrar. 

Diamanda flutură din mână. Se văzu o scurtă sclipire de 
lumină octarină. Uşa se închise brusc. Diamanda zâmbi într- 
un fel care Perditei i se păru rece şi ştiutor. 


Şi puse o carte pe catifeaua neagră din faţa ei. 

Perdita o privi mohorâtă. Era un joc drăguţ, cărţile erau 
colorate ca nişte mici giuvaiere de mucava şi aveau nume 
interesante. Dar acea mică voce perfidă şoptea: Cum naiba 
pot ele să ştie ce ascunde viitorul? Cartonul nu e prea 
deştept. 

Pe de altă parte, soborul lor ajuta lumea... mai mult sau 
mai puţin. Concentrarea magiei şi chestii de-astea. Aoleu, 
ce mă fac dacă mă întreabă pe mine? 

Perdita îşi dădu seama că era îngrijorată. Ceva nu era 
bine. Ceva tocmai devenise greşit. Nu ştia ce, dar tocmai 
se-ntâmplase. Ridică ochii. 

— Binecuvântată fie această casă, rosti Buna Batevreme. 

Cam cu tonul cu care altcineva ar fi spus: „Inghite 
plumbi, Kincaid”, sau: „După toată distracţia aia, presupun 
că te întrebi dacă mi-au mai rămas baloane şi abajururi”. 

Diamandei îi căzu falca. 

— la stai, vezi că nu faci bine. Nu strica mâna aia, zise 
Tata Ogg, săritoare, uitându-i-se peste umăr. Ai o Dublă 
Ceapă acolo! 

— Tu cine eşti? 

Brusc, fuseseră acolo. Perdita se gândea: adineaori, erau 
doar umbre şi deodată ele erau acolo, în carne şi oase. 

— Ce-i cu creta asta de pe podea, aici? întrebă Ţaţa Ogg. 
E scris cu cretă pe jos. Cu scris păgânesc. Nu că aş avea 
ceva împotriva păgânilor, adăugă ea. 

Păru să chibzuiască. 

— Practic, asta sunt şi eu, mai spuse ea, dar nu scriu pe 
duşumea. Ce v-a trebuit să scrieţi pe duşumea? 

O înghionti pe Perdita. 

— N-o să mai scoateţi creta cât îi hăul, zise ea, că intră 
direct în fibra lemnului. i 

— Ăă, e un, cerc magic, zise Perdita. Aă, bună ziua, 
doamnă Ogg. Aă. E ca să îndepărteze influenţele negative... 

Buna Batevreme se aplecă uşor în faţă. 

— Spune-mi, dragă, i se adresă ea Diamandei, crezi că 
funcţionează? 

Diamanda se trase în spate. 


Apoi, încet, reveni în faţă. 

Ajunseră nas în nas. 

— Cine-i asta? întrebă Diamanda, cu colţul gurii. 

— Ăă, e Buna Batevreme, zise Perdita. Ăă, e vrăjitoare, 
dă... 

— Ce nivel? zise Diamanda. 

Tata Ogg privi în jur, căutând ceva după care să se 
ascundă. Sprânceana Bunei tresări. 

— Niveluri, ai? răspunse ea. Păi, cred că sunt nivelul unu. 

— Deci, începătoare? zise Diamanda. 

— Aoleu! Uite ce, îi şopti Ţaţa Perditei, dacă răsturnăm 
masa, ne putem probabil piti amândouă după ea, fără 
probleme. 

Dar în sinea ei se gândea: Esme n-a putut niciodată să 
reziste unei provocări. Niciuna din noi nu poate. Nu eşti 
vrăjitoare dacă nu ai încredere în tine. Dar nu mai suntem 
tinere. Să fii o vrăjitoare de vârf e ca şi cum ai fi spadasin 
plătit. Crezi că eşti bună, dar ştii că trebuie să fie pe 
undeva una mai tânără, care exersează zilnic, îşi şlefuieşte 
meşteşugul şi, într-o bună zi, umbli pe uliţă şi te trezeşti că 
auzi vocea asta în spatele tău, spunându-ţi: Scoate broasca 
din teacă sau aşa ceva. 

Chiar şi pentru Esme. Odată şi-odată, o să-ntâlnească şi 
ea pe una mai iute cu vraja decât ea. ` 

— O, da, zise Buna, cu voce joasă. Incepătoare. In fiecare 
zi, încep din nou. 

Tata Ogg gândi: Dar nu va fi azi. 

— Babă proastă ce eşti, zise Diamanda. Nu mi-e frică de 
tine. O, da. Vă ştiu eu pe voi, astea bătrâne, cum speriați 
ţăranii superstiţioşi, în realitate. Bombăniţi şi vă chiombiţi. 
Ţine de imaginaţie. Simplă psihologie. Nu vrăjitorie 
adevărată. 

— Eu o să, ăă, mă duc la spălătorie să, ăă, să văd dacă 
nu pot umple nişte găleți cu apă, bine? zise Ţaţa Ogg, fără 
să se adreseze cuiva anume. 

— Mă gândesc că tu ştii totu/ despre vrăjitorie, zise Buna 
Batevreme. 

— Studiez, da, recunoscu Diamanda. 


Tata Ogg observă că-şi scosese pălăria şi-o muşca, 
panicată, de bor. 

— Mă gândesc că eşti foarte bună la asta, continuă Buna 
Batevreme. 

— Destul de bună, zise Diamanda. 

— Arată-mi! 

„Chiar e bună, gândi Ţaţa Ogg. O priveşte-n ochi pe 
Esme de peste un minut. Până şi șerpii se dau de obicei 
bătuţi după un minut.“ 

Dacă ar fi trecut o muscă-n zbor prin cei câţiva centimetri 
de spaţiu dintre ochii lor, ar fi izbucnit în flăcări. 

— Eu am învăţat meşteşugul meu de la Nanny Gripes, 
zise Buna Batevreme, care l-a învăţat de la Goody Heggety, 
care l-a învăţat de la Nanna Plumb, care-a fost ucenica lui 
Aliss cea Neagră, care... 

— Deci, ce vrei să spui, zise Diamanda, încărcând 
cuvintele în propoziţie precum cartuşele pe ţeavă, e că, în 
realitate, niciuna n-a învăţat nimic nou? 

Tăcerea care urmă fu întreruptă de vocea Ţaţei Ogg 
spunând: 

— La naiba, am găurit borul cu dinţii. L-am găurit de tot! 

— Aşa deci, zise Buna Batevreme. 

— Uite, zise Ţaţa Ogg, agitată, dându-i un cot Perditei, 
care tremura, uite, am găurit şi căptuşeala. Pe pălăria asta 
am dat doi dolari şi i-am vindecat omului şi porcul pe 
deasupra. Aştia-s doi dolari şi-un tratament de porc duşi pe 
apa sâmbetei. 

— Aşa că poţi să pleci, babo, zise Diamanda. 

— Dar ar trebui să ne întâlnim din nou, zise Buna 
Batevreme. 

Vrăjitoarea bătrână şi cea tânără se cântăriră din ochi. 

— La miezul nopţii? întrebă Diamanda. 

— Miezul nopţii? Ce-i aşa deosebit la miezul nopţii? 
Practic, oricine poate să fie vrăjitoare la miezul nopţii, zise 
Buna Batevreme. Ce zici de amiază? 

— Nicio problemă! Pentru ce ne luptăm? zise Diamanda. 

— Să ne luptăm? Nu ne /uptăm. Doar ne arătăm una 
alteia ce ştim să facem. Aşa, prieteneşte, zise Buna 


Batevreme. Se ridică în picioare. Ar trebui să plec. Noi, 
bătrânii, avem nevoie de somn, ştii cum e. 

— Şi ce primeşte câştigătoarea? întrebă Diamanda. 

În vocea ei se auzea acum doar o umbră de nesiguranţă. 
Era foarte palidă, pe scara Richter a îndoielii nu depăşea 
probabil efectul unei ceşti de plastic care cade de pe 
măsuţă pe covor la cinci mile depărtare, dar era acolo. 

— A, câştigătoarea primeşte faptul c-a câştigat, zise 
Buna Batevreme. Ăsta-i tot şpilul. Nu te obosi să mă 
conduci. Nu tu ne-ai deschis uşa. 

Uşa se trânti de perete. 

— Simplă psihokinezie, comentă Diamanda. 

— A, bine. Atunci e în regulă, zise Buna Batevreme, 
dispărând în noapte. Asta explică totul, evident. 


Erau aşa simple direcţiile, pe vremea când nu se 
inventaseră universurile paralele - Sus şi Jos, Dreapta şi 
Stânga, Înainte şi Înapoi, Trecut şi Viitor... 

Dar direcţiile normale nu funcţionează în multivers, care 
are mult prea multe dimensiuni ca să-şi poată cineva găsi 
drumul, aşa că trebuie inventate unele noi ca, astfel, 
drumul să poată fi găsit. 

Ca de pildă: La răsărit de Soare şi la apus de Lună. 

Sau: Îndărătul Vântului de Miazănoapte. 

Sau: Dinapoi de Dincolo. 

Sau: Până Acolo şi înapoi. 

Sau: Dincolo de Câmpurile Cunoscute. 

Şi câteodată există o scurtătură. O uşă sau o portiţă. 
Nişte menhiri, un copac despicat de fulger, un fişet vechi. 

Sau poate doar un loc anume pe vreun deal pleşuv... 

Un loc unde acolo e aproape chiar aici. 

Aproape, dar nu chiar. Există destule scurgeri cât să 
pună un pendul-două în mişcare şi să dea dureri zdravene 
de cap unui medium, să aducă unei case faima de a fi 
bântuită, să facă din când în când câte-o oală să zboare 
prin cameră. Sunt destule scurgeri ca să facă trântorii să 
zboare în formaţie de pază. 

O, da. Trântorii. 


Există ceea ce se cheamă reuniuni de trântori. 
Câteodată, în zilele frumoase de vară, trântorii din toţi 
stupii de pe o rază de multe mile se adună în câte-un loc şi 
zboară în cerc prin aer, bâzâind ca nişte minuscule sisteme 
de avertizare precoce, ceea ce şi sunt. | 

Albinele sunt fiinte cu bun-simt. Asta-i un cuvânt 
omenesc. Dar albinele sunt fiinţe ale ordinii şi, programată 
în înseşi genele lor, se află ura faţă de haos. 

Dacă unii oameni ar şti unde se află un asemenea loc, 
dacă ar şti din experienţă ce se-ntâmplă când aici şi acolo 
se amestecă, atunci ar putea - dacă ar şti cum - să 
marcheze acel loc cu nişte pietre anume. 

În speranţa ca alţi tâmpiţi nechibzuiţi să le considere o 
avertizare şi să nu calce pe-acolo. 


— Ei, ce părere ai? întrebă Buna, pe când se grăbeau 
către casă. 

— Aia mică, grasă şi tăcută are ceva talent natural, 
răspunse Ţaţa Ogg. Am simţit-o. Celelalte s-au băgat în 
povestea asta doar pentru distracţie, zic eu. Se joacă de-a 
vrăjitoarele. Ştii tu, cu planşe de ui-ja şi cărţi de joc şi 
purtat mănuşi negre de dantelă, fără degete, şi 
iezaminarea celor oculte. 

— Nu-s de acord cu iezaminarea celor oculte, ripostă 
Buna ferm. Când începi să iezaminezi ocultu', începi să 
crezi în spirite, şi când începi să crezi în spirite, începi să 
crezi şi-n demoni, şi pe urmă odată te trezeşti că deja crezi 
în zei. Şi atunci, ai încurcat-o. 

— Dar toate astea există, zise [aţa Ogg. 

— Asta nu-i o scuză ca să crezi în ele. Aşa nu faci decât 
să le încurajezi. 

Buna Batevreme îşi încetini mersul la pas de voie. 

— Dar de ea ce zici? se interesă. 

— Ce anume despre ea? 

— Ai simţit puterea de-acolo? 

— O, da. Mi s-a făcut părul măciucă! 

— Cineva i-a dat-o şi ştiu cine. O fătucă, acolo, cu capul 
plin cu idei neghioabe de prin cărţi şi, dintr-odată, are 


putere şi nu ştie ce să facă cu ea. Cărţi! Lumânări! Asta nu-i 
vrăjitorie, astea-s jocuri de societate. lezaminarea ocultului. 
Ai văzut că avea unghiile negre? 

— Păi, nici ale mele nu-s aşa curate... 

— Vopsite, vreau să spun. 

— Când eram tânără, îmi vopseam unghiile de la picioare 
cu roşu, zise Ţaţa, nostalgică. 

— La picioare e altceva. La fel şi cu roşul. Şi oricum, zise 
Buna, tu o făceai doar ca să atragi bărbaţii. 

— Şi funcţiona, să ştii. 

— Ha! 

Merseră o vreme în linişte. 

— Am simţit foarte multă putere acolo, zise Ţaţa Ogg, 
într-un târziu. 

— Da. Ştiu. 

— Foarte multă. 

— Da. 

— Nu spun că n-ai putea s-o baţi, adăugă Ţaţa, repede. 
Nu spun asta. Dar nu cred că eu aş putea şi chiar şi pe tine 
te-ar cam trece transpiraţiile, cred. Va trebui s-o răneşti ca 
s-o învingi. 

— Îmi pierd dreapta judecată, nu-i aşa? 

— O, nu... 

— M-a înfuriat, Gytha! Nu m-am putut stăpâni. Acum am 
pe cap un duel cu o fetişcană de şapteşpe ani şi, dacă 
înving, sunt o vrăjitoare bătrână şi tiranică, şi dacă pierd... 

Dădu un şut într-o grămadă de frunze moarte. 

— Nu mă pot opri, asta-i problema mea. 

Tata Ogg tăcu. 

— Şi mă enervez din orice fleac... 

— Da, dar... 

— Nu terminasem de vorbit. 

— Scuze, Esme! 

Un liliac zbură pe lângă ele. Buna îl salută din cap. 

— Ai auzit ceva despre Magrat, cum se descurcă? întrebă 
ea, cu un ton încătuşat în nonşalanţă forţată ca într-un 
corset. 

— Se acomodează bine, aşa zice Shawn. 


— Bun. 

Ajunseră la o răspântie; praful alb al drumului lucea slab 
în lumina lunii. Un drum ducea în oraşul Lancre, unde şedea 
Tata Ogg. Celălalt ducea în pădure, devenea o potecă, apoi 
o cărare, şi până la urmă ajungea la casa Bunei Batevreme. 

— Când ne-om mai întâlni noi... două? întrebă Tata Ogg. 

— la ascultă, zise Buna Batevreme. Mai bine că nu-i 
amestecată în asta, auzi? O să fie mult mai fericită ca 
regină! 

— Eu n-am spus nimic, rosti Ţaţa Ogg cu blândeţe. 

— Ştiu că n-ai spus! Te-am auzit cum nu spuneai nimic! 
Ai tăcerile cele mai asurzitoare pe care le-am auzit de la 
cineva care nu-i mort! 

— Ne vedem pe la unsprezece, atunci? 

— Bun aşa! 

Vântul se înteţi din nou pe când Buna urca poteca spre 
căsuţa ei. 

Ştia că era prea agitată. Avea mult prea multe pe cap. Pe 
Magrat o aranjase, iar Ţaţa se descurca bine şi singură, dar 
Seniorii şi Doamnele... pe ei nu-i pusese la socoteală. 

Problema era... 

Problema era că Buna Batevreme avea impresia că o să 
moară. Şi asta începea s-o cam enerveze. 


A-ţi cunoaşte vremea morţii e unul dintre acele avantaje 
stranii de care beneficiază adevărații mânuitori ai magiei. 
Şi, una peste alta, este un avantaj. 

Mulţi sunt vrăjitorii care şi-au dat duhul, fericiţi, în timp 
ce-şi beau ultima sticlă din cramă şi, întâmplător, datorând 
foarte mari sume de bani. 

Buna Batevreme se întrebase dintotdeauna cum va fi, ce 
anume vezi deodată că se apropie. Şi, când colo, era 
absenţa. 

Oamenii cred că-şi trăiesc viaţa ca un punct în mişcare, 
călătorind dinspre Trecut spre Viitor, cu amintirile 
desfăşurându-se în urmă ca un fel de coadă de cometă 
mentală. Dar memoria se întinde şi înainte, nu doar în 
urmă. Numai că majoritatea oamenilor nu pot înţelege asta, 


aşa că dintr-acolo le vin doar premoniţii, temeri, intuiţii şi 
ghiceli. Dar vrăjitoarele înţeleg şi atunci când, deodată, o 
vrăjitoare se trezeşte că nu găseşte nimic acolo unde ar 
trebui să fie aceşti lăstari ai viitorului, se simte cam ca un 
pilot de linie când iese dintr-un nor şi se pomeneşte cu o 
echipă de şerpaşi că se uită de sus la el. ă 

Mai avea câteva zile în faţă şi gata. Intotdeauna se 
gândise că va avea ceva timp la dispoziţie, să aranjeze 
grădina, să facă o curăţenie ca lumea în casă, ca 
următoarea vrăjitoare care va veni acolo să n-o creadă o 
îngălată, să aleagă un loc frumos de înmormântare şi pe 
urmă să stea o vreme în balansoar, fără să facă nimic 
altceva decât să se uite la copaci şi să reflecteze la trecut. 
Dar acum... nicio şansă. 

Şi se mai întâmplau şi alte lucruri. Memoria îi făcea figuri. 
Poate aşa era la toţi. Poate că, spre sfârşit, te goleai pur şi 
simplu, ca bătrâna Ţaţa Gripes, care ajunsese să pună 
pisica pe plită şi să dea ceainicul afară noaptea. 

Buna închise uşa în urma ei şi aprinse o lumânare. 

În sertarul scrinului era o casetă. O deschise pe masa din 
bucătărie şi scoase de-acolo o foaie de hârtie, atent 
împăturită. 

Mai erau acolo şi-o pană şi cerneală. 

Se gândi o vreme, apoi continuă să scrie de unde 
rămăsese: 


„„. Şi prietenei mele Gytha Ogg îi lăs patul şi covoraşiul de mi 
la făcut faurariul din Curunsus, şi setul asortat de carafa, lighian 
şi cumiispune de ia făcut cu ochiul dintotdeuna, şi mătura mea 
care osă Meargă de Minune după ceva reparaţiuni. 

Lui Magrat Usturoi îi lăs restul Conţinutului aiestei cutii, 
serviciul mieu de ceai din argint cu cana de lapte în forma de 
vacă caraghioază, cărei Moş Tenire, şi Ornicul de a fost al 
mamei, dar o leg să-l ţie mereu întors, căci când Ornicul se 
opreşte... 


De afară se auzi un zgomot. 
Dac-ar mai fi fost cineva în cameră cu Buna Batevreme, 
ea ar fi deschis uşa larg şi cu îndrăzneală. Dar era singură, 


aşa că luă cu multă grijă vătraiul, se duse în deplină linişte 
până la uşă, fapt surprinzător având în vedere natura 
ghetelor ei, şi ascultă cu atenţie. 

In grădină era ceva. 

Nu era cine ştie ce grădină. Erau Plantele, apoi arbuştii 
fructiferi, o bucăţică de peluză şi bineînţeles, stupii. Dinspre 
pădure era neîngrădită. Sălbăticiunile locului aveau atâta 
minte cât să nu intre în grădina unei vrăjitoare. 

Buna deschise uşa, cu prudenţă. 

Luna apunea. Lumina ei palidă dezvăluia o lume 
monocromă. 

Pe peluză era un unicorn. Putoarea lui o izbi în plin. 

Buna înaintă, ţinând vătraiul întins în faţa ei. Unicornul se 
dădu îndărăt, scurmând pământul cu copita. 

Buna văzu limpede viitorul. Deja ştia când. Acum începea 
să înţeleagă cum. 

— Aşa deci, zise ea, încet. Ştiu de unde-ai venit tu! Şi poţi 
să te duci naibii înapoi acolo. 

Creatura dădu să se repeadă la ea, dar vătraiul o ţinu la 
distanţă. 

— Nu suporţi fierul, hai? Ei, dă-i drumul atunci înapoi la 
stăpână-ta şi spune-i că ştim totul despre fier, aici în 
Lancre. Şi eu ştiu totul despre ea. Să se ţină deoparte, s-a- 
nţeles? Locul ăsta e al meu! 


Atunci fusese lumină de lună. Acum era ziuă. 

In ceea ce ţinea loc de piaţă centrală a oraşului Lancre se 
adunase o mulţime măricică. Nu se întâmpla mare lucru pe- 
aici, oricum, şi un duel între vrăjitoare era ceva ce merita 
văzut. 

Buna Batevreme sosi la douăsprezece fără un sfert. Ţaţa 
Ogg o aştepta pe o bancă, în faţa cârciumii. Avea un prosop 
pe după gât şi ţinea o găleată cu apă în care plutea un 
burete. 

— Pentru ce-i asta? întrebă Buna. 

— Pentru pauză. Şi ţi-am pregătit şi o farfurie cu 
portocale. 

Îi arătă farfuria. Buna pufni. 


— Arăţi ca şi cum ţi-ar prinde bine ceva de mâncare, 
oricum, zise Ţaţa. După cum arăţi, parcă n-ai mâncat azi... 

Aruncă o privire la ghetele Bunei şi la tivul murdar al 
rochiei ei lungi şi negre. Se vedeau nişte fire de ferigă şi 
iarbă-neagră agăţate acolo. 

— Babă nebună ce eşti! şuieră ea. Ce-ai făcut! 

— A trebuit să... 

— Ai fost sus la pietre, acolo ai fost! Să ţii piept Nobilimii! 

— Bineînţeles, zise Buna. 

Vocea ei nu era stinsă. Nu se clătina. Dar vocea nu-i era 
stinsă şi ea nu se clătina, vedea Ţaţa Ogg foarte bine, 
pentru că trupul Bunei Batevreme era în puterea minţii 
Bunei Batevreme. 

— Cineva trebuie s-o facă, adăugă ea. 

— Puteai să vii şi să mă trimiţi pe mine! 

— M-ai fi convins să renunţ. 

Tata Ogg se aplecă spre ea. 

— Te simţi bine, Esme? 

— Da! Sunt în regulă! N-am nicio problemă, bine? 

— Ai dormit măcar un pic? zise ea. 

— Păi... 

— N-ai dormit, nu-i aşa? Şi-acum îţi închipui că poţi să vii 
aici în pas de plimbare şi s-o învingi pe fata asta, bătând 
din palme? 

— Nu ştiu, zise Buna Batevreme. 

Tata Ogg o privi cercetător. 

— Nu ştii, aşa-i? şopti ea, cu vocea îmblânzită. Ei, în 
fine... şezi mai bine aici, până nu te prăbuşeşti. Mănâncă o 
portocală. Acuşi o s-apară. 

— Ba nu, zise Buna. Ea o să-ntârzie. 

— De unde ştii? 

— N-are niciun chichirez să-ţi faci intrarea dacă nu e 
toată lumea acolo să te vadă, nu? Chestie de mintologie. 

De fapt, tânărul sobor apăru la douăsprezece şi douăzeci, 
şi-şi ocupă locul pe treptele pentagonului unde se ţinea 
târgul, în cealaltă latură a pieţei. _ 

— lo-te la ele, zise Buna Batevreme. In negru din cap 
până-n picioare, din nou. 


— Păi, şi noi purtăm negru, observă [aţa Ogg cea 
rezonabilă. 

— Numai fiindcă e practic şi respectabil, zise Buna, 
mohorâtă. Nu fiindcă e romantic. Ha! La cum se poartă 
astea, ai zice că-s deja aici Seniorii şi Doamnele. 

După ce se priviră în ochi o vreme, Ţaţa Ogg traversă 
agale piaţa şi se-ntâlni cu Perdita în centru. Tânăra 
vrăjitoare aspirantă părea îngrijorată, sub machiajul ei gros. 
În mâini ţinea o batistă de dantelă neagră şi-o răsucea 
agitată. 

— Bună dimineaţa, doamnă Ogg, salută ea. 

— E după-amiază, Agnes. 

— Aă! Ce facem acum? 

Tata Ogg îşi scoase pipa din gură şi se scărpină cu ea 
după ureche. 

— Nu ştiu. Ce vreţi voi, cred. 

— Diamanda întreabă de ce trebuie să fie aici şi acum? 

— Ca să vadă toată lumea, zise Ţaţa Ogg. Asta-i ideea, 
nu? Să nu fie nimic pe-ascuns. Toţi trebuie să ştie cine-i cea 
mai bună la vrăjitorie. Tot oraşul. Toată lumea o vede pe 
câştigătoare câştigând şi pe cealaltă pierzând. Aşa n-o să 
mai fie discuţii, nu? 

Perdita aruncă o privire spre cârciumă. Buna Batevreme 
aţipise. 

— Se vede ce încrezătoare e, zise [aţa Ogg, ţinând 
degetele încrucişate la spate. 

— Ăă, ce se-ntâmplă cu învinsa? întrebă Perdita. 

— Păi, nimic, de fapt, zise Ţaţa Ogg. De obicei, pleacă în 
altă parte. Nu poţi să fii vrăjitoare dacă te-au văzut oamenii 
pierzând. 

— Diamanda spune că nu vrea s-o facă pe doamna 
bătrână să sufere prea tare, zise Perdita. Doar s-o înveţe 
minte. 

— Drăguţ din partea ei! Esme învaţă repede. 

— Ăă. Îmi pare rău că se întâmplă asta, doamnă Ogg. 

— Drăguţ din partea ta! 

— Diamanda spune că Jupâneasa Batevreme are o privire 
foarte impresionantă, doamnă Ogg. 


— Drăguţ din partea ei! 

— Aşa că încercarea e... privirea fixă, doamnă Ogg. 

— Vrei să spui, vechea provocare cu prima-care-întoarce- 
ochii-pierde? 

— Aă, da! 

— Bun. 

TŢaţa chibzui niţel, apoi ridică din umeri. 

— Bine. Dar mai înainte ar trebui să facem un cerc 
magic. Nu vrem să fie rănit nimeni altcineva, nu? 

— Vreţi să folosiţi Rune Skorhiene sau Octograma Triplei 
Invocaţii? zise Perdita. 

Tata Ogg îşi lăsă capul pe-un umăr. 

— N-am auzit io de astea, dragă, zise ea. Eu fac 
întotdeauna cercul magic aşa... 

Şi-o porni ca racul, îndepărtându-se de fata cea grasă şi 
târând vârful ghetei prin praf. Merse aşa căznit, târând 
gheata şi descriind un fel de cerc cu diametrul de vreo 
cincisprezece picioare, până dădu cu spatele peste Perdita. 

— Scuze! Gata. L-am făcut. 

— Asta-i un cerc magic? 

— Păi, da. Altfel iese cu bucluc. Zboară tot felul de 
farmece care-ncotro, când se luptă vrăjitoarele. 

— Dar n-ai rostit nicio incantaţie, nimic! 

— Nu? 

— Musai să fie şi-o incantaţie, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. Eu n-am făcut niciodată vreuna. 

— Ah! 

— Dar pot să-ţi cânt un cântec comic, dacă vrei, zise Ţaţa 
Ogg, săritoare. 

— Ăă, nu. Ăă. 

Perdita n-o auzise niciodată pe Ţaţa cântând, dar lumea 
vorbeşte. 

— Îmi place batista ta asta neagră, zise Ţaţa, deloc 
jenată. E bună, nu se văd mucii pe ea. 

Perdita se holba la cerc, ca hipnotizată. 

— Ăă. Să mergem, atunci? 

— Bine. 

Tata Ogg veni fuguţa înapoi şi-i dădu un cot în coaste 


Bunei. 

— Trezeşte-te! 

Buna deschise un ochi. 

— Nu dormeam. Doar îmi odihneam ochii! 

— Tot ce ai de făcut e să-i învingi privirea! 

— Ei, cel puţin ştie cât de importantă e privirea, atunci. 
Ha! Cine se crede asta? Privesc oamenii-n ochi de-o viaţă 
întreagă! 

— Da, asta mă şi îngrijorează - aaah... cine-i băieţelul lu” 
mamaia, mmm? 

Sosise şi restul clanului Ogg. _ 

Personal, Bunei îi displăcea tânărul Pewsey. li displăceau 
toţi copiii mici şi de aceea se înţelegea atât de bine cu ei. In 
cazul lui Pewsey, ea considera că nimănui n-ar trebui să i se 
permită să umble prin lume numai în maiou, chiar dacă are 
doar patru ani. În plus, copilului îi curgea permanent nasul 
şi ar fi trebuit să fie prevăzut cu o batistă sau, ca ultim 
resort, cu un dop. 

Tata Ogg, pe de altă parte, era instantaneu la cheremul 
oricărui nepot, chiar şi al unuia atât de lipicios ca Pewsey. 

— Vleau bobo, zise Pewsey, cu acea voce surprinzător de 
groasă pe care-o au unii copii. 

— Imediat, drăguţul meu, acum vorbesc cu tanti asta, 
ciripi Ţaţa Ogg. 

— Vleau bobo acum. 

— Dispari, scumpete, mamaia are treabă acum. 

— Acum bobo acum! 

Buna Batevreme se aplecă până când nasul ei 
impresionant ajunse la acelaşi nivel cu cel şiroind al lui 
Pewsey. 

— Dacă nu pleci, zise ea cu gravitate, am să-ţi smulg eu 
însămi capul şi-am să-l umplu cu şerpi. 

— Poftim! zise Ţaţa Ogg. Sunt o mulţime de copii sărmani 
în Klatch care-ar fi fericiți să aibă parte de aşa un blestem. 

După o clipă-două de nehotărâre, pe feţişoara lui Pewsey 
se lăţi un rânjet încântat. 

— Tanti caraghioasa, zise el. 

— Uite ce, rosti aţa, mângâindu-l pe Pewsey pe cap şi 


apoi ştergându-şi mecanic mâna pe rochie, le vezi pe 
domnişoarele alea tinere de partea cealaltă a pieţei? Au o 
mulțime de bobo. 

Pewsey se împletici într-acolo. 

— Ăsta-i război biologic, să ştii, zise Buna Batevreme. 

— Haide, făcu Ţaţa. Jason al meu a pus două scaune în 
cerc. Eşti sigură că te simţi bine? 

— Mă descurc. 

Perdita Nitt venea din nou spre ele. 

— Aă... doamnă Ogg? 

— Da, dragă. 

— Aă. Diamanda spune că n-aţi înţeles, spune că n-o să- 
şi înfrunte privirea... 


Magrat se plictisea. Nu fusese niciodată plictisită cât 
fusese vrăjitoare. Perplexă şi muncită non-stop, da, dar nu 
plictisită. 

Îşi tot spunea că probabil va fi mai bine când va fi cu 
adevărat regină, deşi nu prea vedea cum. 

Pentru moment, rătăcea fără ţintă prin numeroasele 
încăperi ale castelului, foşnetul rochiei pierzându-i-se, 
înăbuşit aproape de urletul de fond al turbinelor 
monotoniei: 

- plictisplictisplictisplictis - 

Toată dimineaţa, se chinuise să-nveţe să coasă goblen, 
fiindcă Millie o asigurase că asta fac reginele, şi peticul de 
etamină cu al lui mesaj cusut „Zeii să Binecuvânteze 
Această Casă“ încă mai zăcea, părăsit, pe fotoliul ei. 

În Galeria Lungă atârnau goblenuri imense înfăţişând 
bătălii de demult, cusute de înaintaşele ei regale şi 
plictisite; era uluitor cum putuseră fi convinşi luptătorii să 
stea locului atâta, să pozeze. Şi văzuse multe, multe 
portrete ale reginelor, toate frumoase, toate îmbrăcate cu 
dichis, după moda timpului, şi toate aduse la disperare de 
plictiseală. 

Până la urmă, se întoarse în solar. Acesta era o încăpere 
mare, în vârful turnului principal. Teoretic, era acolo ca să 
primească soarele. Şi-l primea. Mai primea şi vântul şi 


ploaia. Era un fel de năvod, care prindea tot ce binevoia 
văzduhul să-i arunce. 

Trase de cordonul soneriei care, teoretic, chema un 
servitor. Nu se întâmplă nimic. Mai trase de câteva ori, 
apoi, bucuroasă în sinea ei că avea ocazia să facă mişcare, 
cobori la bucătărie. l-ar fi plăcut să poată sta mai mult pe- 
acolo. Acolo era mereu cald şi în general aveai cu cine 
vorbi. Dar noblies oblijei - reginele trebuiau să trăiască în 
Încăperile Din Faţă. 

În Încăperile Din Dos nu se afla decât Shawn Ogg, care 
curăța cuptorul imensei sobe de gătit din fier, gândindu-se 
că treaba asta nu era de demnitatea unui militar. 

— Unde-a plecat toată lumea? 

Shawn sări în sus şi se lovi la cap de marginea sobei. 

— Au! Scuze, domnişoară! Aă! Au plecat toţi în piaţă, 
domnişoară. Eu am rămas numai pentru că doamna Scorbic 
a zis că-mi pune pielea pe băț dacă nu curâţ toată mizeria. 

— Bine, dar ce se întâmplă în piaţă, atunci? 

— Cică-s două vrăjitoare care s-au luat serios la harţă. 

— Cum? Doar nu mama ta şi Buna Batevreme! 

— O, nu, domnişoară. E o vrăjitoare nouă. 

— În Lancre? O vrăjitoare nouă? 

— Cred că aşa a zis mami. 

— Mă duc să văd. 

— O, nu cred că e o idee bună, domnişoară, zise Shawn. 

Magrat se îndreptă de spate, foarte regal. 

— Se întâmplă să fiu Regină, zise ea. Aproape. Aşa că să 
nu-ţi permiţi a ne spune să nu facem un lucru sau altul, sau 
vei fi pus să cureţi privatele! 

— Dar deja curăâţ privatele, zise Shawn, pe un ton 
rezonabil. Şi chiar şi garderobul... 

— lar ăla va trebui să dispară, în primul rând, zise 
Magrat, cutremurându-se. Noi am văzut cum e. 

— Mie-mi convine, domnişoară, aşa o să am după- 
amiezile de miercuri libere, zise Shawn, dar de fapt voiam 
doar să spun că tre’ să m-aşteptaţi o clipă, până mă duc la 
sala de arme, să-mi iau trompeta pentru onor. 

— Nu avem nevoie de onor, foarte mulţumesc. 


— Dar trebuie să vi se dea onorul, domnişoară! 

— Dacă dorim trompete, îmi iau singură, mersi! 

— Da, domnişoară. 

— Domnişoară şi mai cum? 

— Domnişoară regină! 

— Vezi să nu mai uiţi! 

(J 

Magrat sosi, mişcându-se cât putu de repede în costumul 
ei de regină, care ar fi trebuit să fie prevăzut cu rotile. 

Găsi acolo mai multe sute de oameni adunaţi roată şi, 
mai la margine, pe Ţaţa Ogg, adâncită în gânduri. 

— Ce se-ntâmplă, Ţaţă? 

Tata se întoarse. 

— Hopa, scuze! N-am auzit onorul, zise ea. Ţi-aş face o 
reverență, dar mă dor picioarele. 

Magrat privi pe lângă ea la cele două siluete aşezate din 
cerc. 

— Ce fac acolo? 

— Concurs de privit. 

— Dar se uită la cer! 

— A naibii să fie fata aia, Diamanda! A făcut-o pe Esme 
să se-ntreacă la privit în soare, zise Ţaţa Ogg. Fără întors 
ochii, fără clipit. 

— De când stau aşa? 

— De vreo oră, zise Ţaţa Ogg, abătută. 

— Asta-i groaznic! 

— E o tâmpenie, asta e, zise Ţaţa. Nu pot să-nţeleg ce-o 
fi în capul lui Esme. De parcă vrăjitoria nu înseamnă decât 
putere! Doar ştie asta. Vrăjitoria nu înseamnă putere, ci ce 
faci cu ea! 

Deasupra cercului stăruia un abur palid, auriu, de la 
contaminarea magică. 

— O să fie obligate să se oprească la apus, fu de părere 
Magrat. 

— Esme n-o să reziste până la apus, zise aţa. Uită-te la 
ea! S-a cocoşat de tot. 

— Presupun că n-ai putea face o vrajă ca să... începu 
Magrat. 


— Nu vorbi prostii, zise Ţaţa. Dacă află Esme, mă aleargă 
în tot regatul. Plus c-ar observa şi celelalte. 

— Poate am putea crea un norişor sau aşa ceva? propuse 
Magrat. 

— Nu! Ar însemna să trişez! 

— Păi, tu mereu trişezi! 

— Trişez pentru mine. Nu poţi trişa pentru alţii. 

Buna Batevreme se cocoşă şi mai tare. 

— Le-aş putea porunci să se oprească, zise Magrat. 

— Ţi-ai face-o duşmancă pe toată viaţa. 

— Credeam că Buna îmi e duşmancă pe toată viaţa. 

— Dacă asta crezi, fata mea, atunci n-ai înţelegere, zise 
TŢaţa. Intr-o bună zi ai să-ţi dai seama că Esme Batevreme e 
cea mai bună prietenă pe care-ai avut-o vreodată. 

— Dar trebuie să facem ceva! N-ai nicio idee? 

Tata Ogg privi, gânditoare, la cerc. Din când în când, 
câte-un firişor de fum îi ieşea din pipă. 


Ulterior, duelul magic fu descris în cartea lui Birdwhistle, 
Legende şi Antiquiteţi din Vârfu Berbecelui, după cum 
urmează: 


Când duelul era înaintat de nouă zeci minute, un băiet 
nevârstnic veni în fugă pe nepusă masă şi păşi îneuntrul cercului 
magic, îndată căzând el jos cu grozav tipet şi fulgerare. 
Vrejitoaria cea betrână întoarse capul, se sculă din locul seu, 
ridică băietul şi-l duse bunicei sale, apoi se întoarse la locul ei, iar 
vrejitoaria cea tinerică între aceste nu clintise ochii sei de la 
Soarie. Dar vrejitoarele tinere, soaţele ei, opriră duelul, căci 
ziceau: lată, Diamanda a biruitu, pricina fiind că Batevreme 
feritu-şi-a ochii. Atuncea însă bunica băietului cu glas mare grăi 
aceste: O, da? Să spuneţi mutului. Aiastă întrecere nu puterea se 
cere s-o arate, fete proaste ce sunteţi, ci vrejitoria, oare nu ştiţi 
barim cât negru sub unghie ce însemnează o vrejitoarie? Este 
oare vrejitoaria cineva care întoarce capul seu la ţipetul unui 
prunc? 

lar târgoveţii dedură respuns: Daaa! 


— A fost minunat, zise doamna Quarney, nevasta 


negustorului. Tot oraşul a aclamat. A fost ceva de-a dreptul 
mitic. 

Erau în odaia din spate a cârciumii. Buna Batevreme era 
întinsă pe-o bancă, cu un prosop ud pe faţă. 

— Da, exact aşa a fost, nu? zise Magrat. 

— Fata aia s-a făcut de poveste, toată lumea zice. 

— Da, încuviinţă Magrat. 

— Praf a făcut-o, de râsul curcilor, cum s-ar spune. 

— Da, zise Magrat. 

— Copilul n-a păţit nimic? 

Îl priviră toate pe Pewsey, care şedea pe jos în colţ, într-o 
baltă suspectă, cu o pungă de bomboane şi un inel lipicios 
în jurul gurii. 

— E bun-zdravăn, zise Ţaţa Ogg. Doar un pic pârlit, ca de 
la soare. El aşa urlă, ca din gură de şarpe, de la orice fleac, 
mânca-l-ar mama, zise ea, mândră, de parc-ar fi fost vorba 
de cine ştie ce talent deosebit. 

— Gytha? strigă Buna de sub prosop. 

— Da? 

— Ştii că în mod normal nu pun gura pe tărie, dar te-am 
auzit vorbind despre rachiu medicinal. 

— Îndată. 

Buna ridică prosopul şi-şi aţinti un ochi asupra lui Magrat. 

— Bună ziua, pre-Maiestate, salută ea. Ai venit să mă 
onorezi cu bunăvoința, hmmm? 

— Felicitări, zise Magrat, cu răceală. Putem schimba o 
vorbă cu dumneata, Ţa... doamnă Ogg? Afară? 

— Păi, cum nu, Reginimea-Voastră, zise Ţaţa Ogg. 

Afară, pe alee, Magrat se întoarse pe călcâie, cu gura 
deschisă. 

— Ai... 

Ţaţa ridică o mână. 

— Ştiu ce vrei să spui, zise ea. Dar nu era niciun pericol 
pentru prichindel. 

— Dar tu... 

— Eu? zise Ţaţa. Eu n-am făcut mai nimic. Ele n-aveau 
cum să ştie c-o să intre el în cerc, aşa-i? Amândouă au 
reacţionat aşa cum ar fi făcut-o în mod normal, nu? Hai, 


recunoaşte! 

— Păi, da, într-un fel, dar... 

— N-a trişat nimeni, zise Ţaţa. 

Magrat tăcu, învinsă. Ţaţa o bătu pe umăr. 

— Aşa că, n-ai să spui nimănui că m-ai văzut fluturând 
punga cu bomboane spre el, da? zise ea. 

— Nu, Ţaţă. 

— Ce aproape-regină cuminte! 

— Tată? 

— Da, dragă? 

Magrat trase adânc aer în piept. 

— De unde ştia Verence când ne-ntoarcem? 

Lui Magrat i se păru că [aţa se gândeşte o clipă-două 
prea mult. 

— N-aş putea spune, rosti ea într-un târziu. Acuma, regii 
au ceva magie şi ei, ştii. Pot vindeca mătreaţa şi chestii de- 
astea. Probabil, s-o fi trezit într-o dimineaţă şi l-o fi furnicat 
prerogativa regală. 

Problema cu Ţaţa Ogg era că, după faţă, tot timpul ţi se 
părea că minte. [aţa Ogg avea o atitudine pragmatică faţă 
de adevăr: îl spunea dacă-i convenea şi dacă n-avea chef 
să inventeze ceva mai interesant. 

— Şi cum e, ai învăţat rostul pe-acolo? zise ea. 

— Ne merge prea bine, mulţumesc, zise Magrat, cu ceea 
ce spera ea să fie superioritate de regină. 

— Căreia din voi? zise Ţaţa. 

— Mie! 

— Păi, trebuia să spui, zise Ţaţa, impasibilă ca un jucător 
de poker. Tu să-ţi faci treaba, asta-i important. 

— El a ştiut că ne întoarcem, zise Magrat, ferm. 
Comandase şi invitaţiile. A, apropo... ai şi tu una... 

— Ştiu, ne-a sosit una azi-dimineaţă, zise Ţaţa. Are şi 
margini de-alea ronţăite dichisit, şi aur, şi de toate. Cine-i 
Ruservup? 

Magrat pricepuse de mult cam care era viziunea despre 
lume a Ţaţei. 

— RSVP, zise ea. Înseamnă că trebuie să spui dacă ai de 
gând să vii. 


— A, o să venim la sigur, n-ai să ne prinzi că nu venim, 
zise aţa. Dar Jason al nostru v-a trimis deja invităţia /u/? 
Nici nu m-aşteptam. Nu prea le are cu scrisul, Jason al 
nostru. 

— Invitaţie la ce? zise Magrat. 

Se cam săturase de pluralul maiestăţii. 

— Nu v-a spus Verence? zise Ţaţa. E o piesă specială, a 
fost scrisă special pentru voi. 

— A, da, zise Magrat. Spectacolul de gală. 

— Aşa, zise Ţaţa. O să-l dea în ajun de Sânziene. 


— Musai să iasă ceva aparte, pentru ajunul Sânzienelor, 
zise Jason Ogg. ă 

La uşa fierăriei fusese pus zăvorul. lnăuntru se aflau cei 
opt membri ai Cetei de Căluşari!? din Lancre, de şase ori 
câştigători ai Campionatului de Căluş al Celor Cincisprezece 
Munţi, Deschis Tuturor Participanţiloris, care se confruntau 
acum cu o nouă formă de artă. 

— Mă simt ca un idiot, recunoscu Bestialitate Căruţaş, 
singurul brutar din Lancre. Să mă-mbrac în rochie! Tot ce 
pot să sper e să nu mă vadă nevastă-mea! 

— Scrie aici, zise Jason Ogg, cu arătătorul lui enorm 
înaintând şovăielnic pe hârtie, că asta-i o fru-mo-asă 
poveste despre iubirea dintre Regina Zânelor - adică tu, 
Bestialitate - şi un muritor. Plus un in-ter-lu-diu umo-ristic 
cu Artizanii Comici!?... 


12 În original, Morris Men - dansul Morris este un dans 
tradiţional englezesc în care dansatorii poartă costume albe, cu 
panglici colorate la pălărie şi zurgălăi la pantaloni, şi mânuiesc 
toiege în timpul dansului. Trupa are de obicei şase dansatori, doi 
muzicanți şi un „bufon“, care face diverse giumbuşlucuri fie în 
jurul lor, în public, fie se amestecă printre dansatori, la intervale 
neregulate. Prin tradiţie, e un dans de primăvară, face parte din 
obiceiurile de 1 mai. (n.tr.) 

135 De trei ori din prima, o dată după unsprezece ore de 
prelungiri şi de două ori fiindcă restul finaliştilor au rupt-o la 
fugă. 

14 Trupa de târgoveţi-căluşari şi spectacolul lor prezintă 
numeroase asemănări cu meşteşugarii atenieni din piesa Visul 


— Ce-i aia artizan? întrebă [esător, meşterul de 
acoperişuri. 

— Nu ştiu. Un fel de put, cred. 

Jason se scărpină în cap. 

— Da. Nişte puțuri de pe la câmpie. Am reparat odată o 
pompă pentru unul de-ăsta. Puţ artizan. 

— Şi de ce-s comice? 

— Poate e amuzant când cade cineva în ele? 

— Da’ de ce nu putem juca un căluş, ca de obicei? 
întrebă Obidiah Lemnaru, croitorul“. 

— Căluşul e de toată ziua, zise Jason. Acu' tre' să facem 
ceva cultural. Piesa asta vine tocmai din Ankh-Morpork. 

— Am putea dansa Băţul şi Găleata, propuse Brutar, 
ţesătorul. 

— Ba nu mai dansăm Băţul şi Găleata niciodată, zise 
Jason. Moş Thrum încă mai şchiopătează, şi-au trecut trei 
luni! 

Ţesător, meşterul de acoperişuri, se uita chiorâş la 
exemplarul lui din piesă. 

— Cine-i ăsta, Exeunt Omnes!°? întrebă el. 

— lo nu-s mulţumit de partea mea, zise Lemnaru, e prea 
mică. 

— Mie de biata nevastă-sa mi-e milă, zise [esător, 
automat. 

— De ce? zise Jason”. 

— Şi de ce tre’ să fie şi un leu? întrebă Brutaru, ţesătorul. 

— Pen’ că-i o piesă! zise Jason. N-ar veni nimeni să vadă 
piesa dacă n-ar avea decât un... un măgar în ea! Ce să zic, 
îi şi văd venind la o piesă fiindcă e cu un măgar. Piesa asta- 


unei nopți de vară, de William Shakespeare, care şi ei pregătesc 
un spectacol care va fi amuzant prin ineptitudinea sa. Trimiterile 
la Visul unei nopți de vară abundă, în întreaga carte. (n.tr.) 

5 Care mai era şi braconier general, vidanjor şi dulgher 
aproximativ. 

15 „Dacă-i trânteşti vreo două cuie, ţine.“ Indicaţie regizorală în 
latină, cu sensul „toţi părăsesc scena“. (n.tr.) 

17 Chestia cu prelucrarea fierului e că, în general, nu se cere să 
gândeşti repede. 


i scrisă de un faur de piese adevărat! Îl şi văd pe un faur de 
piese adevărat să pună măgari în piesă! Să ştiţi c-a spus că 
e tare interesat să afle cum ne descurcăm! Şi acum tăceţi 
cu toţii din gură! 

— Nu mă simt ca o Regină a Zânelor, gemu Bestialitate 
Căruţaş!E. 

— O să te-nveţi, zise Ţesător. 

— Sper că nu!!? 

— Şi tre’ să repetaţi, zise Jason. 

— N-avem loc, ripostă Stufaru, căruţaşul. 

— Eu, unu', nu repet asta într-un loc unde mă poate 
vedea careva, zise Bestialitate. Chiar dacă ne ducem 
undeva în pădure, la sigur ne vede vreunul. Auzi, eu cu 
rochie! 

— N-o să te recunoască, sub atâta machiaj, zise Ţesător. 

— Machiaj?! 

— Da, şi cu perucă, zise Croitoru, celălalt ţesător. 

— Da’ să ştii că are dreptate, zise Ţesător. Dacă tot o să 
ne facem de râs, nu vreau să mă vadă nimeni până nu-mi 
iese /a perfectie. 

— Să găsim un loc neumblat, deci, zise Stufaru, 
căruţaşul. 

— În sălbăticie, zise Tinichigiu, tinichigiul. 


18 păi, să vedeţi... Căruţaşii ăi bătrâni erau o familie liniştită şi 
respectabilă din Lancre, care se cam încurcau când venea vorba 
să-şi boteze copiii. Mai întâi au avut patru fiice şi le-au numit 
Speranţa, Castitate, Prudenţa şi Caritate, fiindcă e o tradiţie 
veche şi banală să botezi fetele cu nume de virtuţi. Pe urmă li s-a 
născut primul fiu şi, înțelegând ei cam pe dos treaba asta cu 
numele, l-au botezat Mânie Căruţaş, şi lui i-au urmat Gelozie 
Căruţaş, Bestialitate Căruţaş şi Invidie Căruţaş. Viaţa fiind aşa 
cum e, Speranţa Căruţaş s-a dovedit a fi depresivă, Castitate se 
bucură de viaţă în calitate de doamnă cu afecţiune negociabilă în 
Ankh-Morpork, Prudenţa are treisprezece copii şi Caritate n-ar 
lăsa să treacă de la ea nicio coajă de pâine în vreme ce băieţii, 
crescând, s-au făcut cumsecade şi binevoitori, şi Bestialitate 
Căruţaş, de pildă, e foarte blând cu animalele. 

1 În engleză, fairy (zână) şi queen (regină) sunt eufemisme 
pentru „homosexua!”. (n.tr.) 


— Unde nu se duce nimeni, zise Căruţaş. 

Jason îşi scărpină bărbia ca o răzătoare. Nu se putea să 
nu găsească el un loc. 

— Şi pe Exeunt Omnes cine-l joacă? întrebă Ţesător. 

— Nu prea are replici, nu vi se pare? 


Diligenta  hurducăia de-a lungul câmpiei monotone. 
Pământurile dintre Ankh-Morpork şi munții  Vârfu' 
Berbecelui erau fertile, bine cultivate şi plicticoase, 
plicticoase, plicticoase. Călătoriile lărgesc mintea. Peisajul 
acesta îţi lărgea mintea fiindcă aici mintea ţi se scurgea pur 
şi simplu prin urechi ca terciul. Era genul de peisaj în care, 
dacă vedeai la orizont pe cineva culegând verze, te tot uitai 
la el până se pierdea în depărtare, pentru că nu exista 
nimic altceva pe care să ţi se oprească ochii. 

— Văd, zise Trezorierul, cu ochişorul meu, ceva care 
începe cu... O. 

— Uuk. 

— Nu! 

— Orizont, ghici Ponder. 

— Ai ghicit! 

— Evident c-am ghicit. Asta se şi cere. S-a spus C de la 
cer, V de la varză, U de la... Uuk, şi altceva nu există. 

— Nu mă mai joc dacă ai de gând să ghiceşti tot timpul. 

Trezorierul îşi trase pălăria peste urechi şi încercă să se 
facă covrig pe bancheta tare. 

— Las’ că o să fie destule de văzut în Lancre, zise 
Arhicancelarul. Singura porţiune de teren plat pe care-o au 
pe-acolo e într-un muzeu. 

Ponder tăcu. 

— Stăteam pe-acolo toată vara, pe vremuri, zise Ridcully, 
şi suspină. Ştiţi... totul ar fi putut fi complet diferit. 

Ridcully privi în jur. Când ai de gând să povesteşti ceva 
intim din istoria ta personală, vrei să te asiguri că te ascultă 
cineva. 

Bibliotecarul privea pe geam la peisajul zgâlţâitor. Era 
îmbufnat. În mare parte din cauza zgărzii celei noi, albastre, 
pe care-o purta la gât şi pe care scria „PONGO“. Cineva va 


trebui să sufere pentru asta. 

Trezorierul încerca să se folosească de pălărie ca melcul 
de cochilie. 

— Era o fată. 

Ponder Stibbons, ales de soarta cea crudă să fie singurul 
care ascultă, păru surprins. Era conştient că, teoretic, chiar 
şi Arhicancelarul fusese cândva tânăr. In fond, era doar o 
chestiune de timp. Bunul-simţ îi sugera că vrăjitorii nu 
apăreau brusc pe lume la vârsta de şaptezeci de ani şi 
cântărind o sută treizeci de kile. Dar bunul-simţ avea 
nevoie de un impuls. 

Simţea că s-ar cădea să spună ceva. 

— Era frumoasă, nu, domnule? zise el. 

— Nu. Nu, n-aş putea spune că era. Frapantă. Da, ăsta-i 
cuvântul. Înaltă. Cu părul atât de blond încât era aproape 
alb. Şi cu ochii ca sfredelul?%, pe cuvântul meu. 

Ponder se cam încurcase. 

— Vreţi să spuneţi, ca piticul acela care ţine băcănia de 
pe... începu el. 

— Vreau să spun că îţi dădea întotdeauna impresia că 
vede direct prin tine, explică Ridcully, puţin mai răstit decât 
intenţionase. Şi ce mai ştia să alerge... 

Şi tăcu din nou, privind la jurnalele de ştiri ale memoriei. 

— M-aş fi însurat cu ea, să ştii, zise el. 

Ponder tăcu. Atunci când eşti un dop plutind în fluxul 
conştienţei altuia, tot ce poţi să faci e să te-nvârţi după 
cum te duc curenţii. 

— Ce mai vară! murmură Ridcully. Foarte asemănătoare 
cu asta, de fapt. Apăreau peste tot cercuri de lanuri, 
precum ciupercile după ploaie. Şi... în fine, aveam îndoieli, 
ştii cum e. Magia parcă nu-mi era suficientă. Eram cam... 
pierdut. Aş fi renunţat la toate pentru ea. La toate 
nenorocitele de octograme şi formule magice. Fără să 
privesc înapoi. Ştii cum se spune, „avea un râs ca un pârâu 
de munte“? 

— Eu personal nu, zise Ponder, dar am citit poezii unde... 

— O grămadă de prostii, poeziile, zise Ridcully. Eu am 


20 Sfredel - în engleză Gimlet - este şi un nume piticesc. (n.tr.) 


ascultat pâraiele de munte şi fac doar clip, pleosc, plici. Şi 
găseşti nişte chestii în ele, ştii, ca insectele, cu nişte... în 
fine. Dar nu sună deloc ca râsul, asta vreau să spun. Poeţii 
mereu nimeresc pe de lături. Ca în vorba aia, „avea buze 
precum cireşele”. Adică mici, rotunde şi cu sâmbure la 
mijloc? Ha! 

Închise ochii. După o vreme, Ponder întrebă: 

— Şi ce s-a întâmplat, domnule? 

— Cum? 

— Cu fata despre care-mi spuneaţi. 

— Care fată? 

— Fata aceea. 

— A, fata aceea. O, m-a refuzat. A zis că are nişte treburi 
de făcut. A zis că avem destul timp. 

Urmă încă o pauză. 

— Şi ce s-a întâmplat pe urmă? întrebă Ponder. 

— Să se întâmple? Tu ce crezi că s-a întâmplat? Am 
plecat la studii. A început semestrul. l-am scris o grămadă 
de scrisori, dar nu mi-a răspuns niciodată. Probabil, nici nu 
le-a primit, probabil ăia mănâncă scrisorile, prin pustietăţile 
alea. Anul următor am avut de învăţat toată vara şi n-am 
mai avut timp să mă întorc. Cu examenele şi celelalte. 
Presupun că o fi deja moartă acum sau o fi vreo bunicuţă 
grasă cu o duzină de copii. Aş fi luat-o de nevastă într-o 
clipă. Într-o clipă. 

Ridcully se scărpină în cap. 

— Ha... tare-aş vrea să-mi aduc aminte cum o chema... 

Se întinse, punându-şi picioarele pe Trezorier. 

— Caraghioasă chestie, zise el. Nici măcar nu-mi 
amintesc cum o chema. Ha! Alerga mai repede decât 
calul... 

— In genunchi şi dă-ncoace! 

Diligenţa se opri, hurducăind. 

Ridcully deschise un ochi. 

— Ce-a fost asta? întrebă el. 

Ponder se trezi din reveria lui cu buze ca pâraiele de 
munte şi privi pe geam. 

— Cred, zise el, că e un tâlhar foarte mic. 


Vizitiul privi în jos la insul care le ieşise-n cale. Mare lucru 
nu vedea din el din unghiul ăsta, din cauza trupului mărunt 
şi-a pălăriei mari. Parcă te-ai fi uitat la o ciupercă foarte 
elegantă, cu pană în ea. 

— Scuzele mele, spuse tâlharul cel mic. Ştiu că vă iau din 
scurt. 

Vizitiul oftă şi lăsă hăţurile jos. Atacurile bine puse la 
punct ale Breslei Bandiţilor erau altceva, dar naiba să-l ia 
dacă avea de gând să se lase ameninţat de-un infractor 
care-i ajungea până la brâu şi nici măcar n-avea arbaletă. 

— Ticălos mic ce eşti, zise el. Las’ că-ţi arăt eu ţie! ÎI privi 
mai bine. Ce-i aia din spatele tău? O cocoaşă? 

— A, ai observat scăriţa, zise minitâlharul. Permite-mi să 
demonstrez... 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Ridcully din diligenţă. 

— Ăă, un pitic tocmai s-a urcat pe o scăriţă şi l-a zburat 
pe vizitiu de pe capră cu lovituri de picior, zise Ponder. 

— Ei, aşa ceva nu vezi în fiecare zi, ripostă Ridcully. 

Părea încântat. Până atunci, călătoria fusese tare 
monotonă. 

— Şi-acum vine spre noi. 

— Ce bine! 

Tâlharul păşi peste vizitiul care gemea pe jos şi-o porni 
spre uşa diligenţei, târându-şi scăriţa după el. 

Deschise uşa. 

— Banii sau, regret să spun, vi... 

O izbucnire de flăcări octarine îi zbură pălăria de pe cap. 
Expresia piticului nu se modifică. 

— Mă întreb dacă-mi permiteţi să reformulez cererea? 

Ridcully îl examină pe străinul cel dichisit de sus până jos 
sau, mai bine-zis, de jos până şi mai jos. 

— Nu arăţi a pitic, zise el - în afară de înălţime, adică. 

— Nu arăt a pitic în afară de înălţime? 

— Vreau să spun, ai carenţe la capitolul coif şi cizme de 
fier, de pildă, explică Ridcully. 

Piticul făcu o plecăciune şi scoase un pătrăţel de carton 
dintr-o mânecă murdară, dar încărcată de dantele. 


— Cartea mea de vizită, zise el. 
Scria: 


Siamo Casanunda 
AL DOILEA MARE SEDUCĂTOR AL LUMII 
„Nu dormim niciodată” 
EXCELENT SPADASIN SOLDAT AL NOROCULUI 
MINCINOS NEÎNTRECUT REPARĂM SCĂRIŢE 


Ponder citi peste umărul lui Ridcully. 

— Chiar eşti un mincinos neîntrecut? 

— Nu. 

— Păi, şi de ce încerci să jefuieşti diligenţe? 

— Mă tem că am fost atacat de bandiți. 

— Dar scrie aici, zise Ridcully, că eşti un excelent 
spadasin! 

— Am fost depăşit numeric! 

— Da’ câţi bandiți te-au atacat? 

— Trei milioane. 

— Urcă aici, îl invită Ridcully. 

Casanunda îşi aruncă scăriţa în diligenţă şi privi în 
întunericul dinăuntru. 

— Acolo e o primată care doarme? 

— Da. 

Bibliotecarul deschise un ochi. 

— Păi, şi mirosul? 

— Nu-l deranjează. 

— N-ar trebui să-i ceri scuze vizitiului? zise Ponder. 

— Nu, dar pot să-l pocnesc mai tare, dacă vrea. 

— Şi  ăsta-i Trezorierul, zise Ridcully, arătând spre 
Exponatul nr. 2, care dormea somnul celor aproape-mortal 
drogaţi cu pilule de broaşte uscate. Hei, Trezorier? 
Trezorieeer! Nu, e complet inconştient. Îndeasă-l sub 
banchetă. Ştii să joci Popa-Ceapa? 

— Nu foarte bine. 

— Colosal! 

Jumătate de oră mai târziu, Ridcully îi datora piticului opt 
mii de dolari. 


— Dar am scris pe cartea de vizită, îi atrase atenţia 
Casanunda. Mincinos neîntrecut. Uite, scrie aici. 

— Da, dar am crezut că e o minciună! 

Ridcully suspină şi, spre uluirea lui Ponder, scoase o 
pungă cu monede de prin adâncurile robei. Erau monede 
mari, suspect de aurii şi adevărate. 

Casanunda o fi fost el de meserie soldat libidinos al 
norocului, dar după genetică era pitic, şi unele lucruri piticii 
le ştiu din instinct. 

— Hmm, zise el. Nu scrie „mincinos neîntrecut” şi pe 
cartea dumneavoastră de vizită, din întâmplare? 

— Nu, ripostă Ridcully, vehement. 

— Că, ştiţi, sunt în stare să recunosc nişte bani de 
ciocolată când îi văd. 

— Ştiţi, zise Ponder, în vreme ce diligenţa intra, 
hurducăind, într-un canion, asta-mi aduce aminte de o 
celebră enigmă logică. 

— Ce enigmă logică? zise Arhicancelarul. 

— Păi, explică Ponder, mulţumit că i se acordă atenţie, se 
pare că era un om, nu, care cică trebuia să aleagă una din 
două uşi prin care să treacă, ştiţi, şi paznicul unei uşi 
spunea mereu adevărul, iar paznicul celeilalte spunea 
mereu minciuni, şi chestia era că în spatele uneia din uşi îl 
aştepta moartea sigură, iar în spatele celeilalte - libertatea, 
şi el nu ştia care din paznici era mincinosul, şi nu avea voie 
să le pună decât o întrebare şi deci: ce-a întrebat? 

Diligenţa se  zdruncină, trecând peste o groapă. 
Bibliotecarul se răsuci în somn. 

— Asta-i una de-a Lordului Hargon cel Psihotic din Quirm, 
părerea mea, zise Ridcully, după o vreme. 

— Aşa-i, zise Casanunda. Ce-i mai plăceau soiul ăsta de 
glume! Câţi studenţi poţi să îndeşi într-o Fecioară de Fier şi 
chestii de-astea. 

— Deci, asta a fost la el la castel, da? zise Ridcully. 

— Ce? De un' să ştiu eu? întrebă Ponder. 

— Păi, de ce nu? Că văd că ştii totul despre povestea 
asta! 

— Nu cred că a fost nicăieri. E o enigmă. 


— la stai, zise Casanunda. Cred că i-am dat de cap. O 
singură întrebare, da? 

— Da, zise Ponder, uşurat. 

— Şi poate să-ntrebe pe cine vrea el? 

— Da. 

— A, bun. Păi, atunci se duce la paznicul mai firav şi-i 
zice: „Spune-mi care-i uşa către libertate dacă nu vrei să-ţi 
vezi rinichii cum arată şi, apropo, tu treci înaintea mea, aşa 
că, dacă vrei să faci pe deşteptul, ai grijă să ţii minte cine 
intră primul pe uşa aia“. 

— Nu, nu, nu! 

— Mie mi se pare perfect logic, zise Ridcully. Bine gândit! 

— Dar n-ai nicio armă! 

— Ba am. Am smuls-o de la santinelă cât a stat să se 
gândească, zise Casanunda. 

— Deşteaptă mişcare, zise Ridcully. Uite, domnule 
Stibbons, asta-i gândire logică. Ai avea multe de învăţat de 
la omul ăsta... 

— ... Piticul... 

— ... Scuze, de la piticul ăsta. El n-o ține una şi bună cu 
universurile parazite. 

— Paralele! se răsti Ponder, care începuse serios să 
creadă că Ridcully greşea intenţionat. 

— Şi-atunci, care-s alea parazite? 

— Nu există! Vreau să spun, nu există, domnule 
Arhicancelar?!! Eu am spus, universuri paralele. Universuri 
în care lucrurile nu se întâmplă ca în... Ezită. Păi, ştiţi, fata 
aceea? 

— Care fată? 

— Fata cu care voiaţi să vă însuraţi. 

— Da' de unde ştii? 

— Aţi povestit despre ea, azi după prânz. 

— Serios? Prost am fost! Şi ce-i cu ea? 

— Păi... într-un fel, chiar v-aţi însurat cu ea, zise Ponder. 

Ridcully scutură din cap că nu. 

— Nu. Sunt destul de sigur. Mi-aş fi amintit aşa ceva. 

— A, dar n-a fost în universul ăsta... 


21 Aici Ponder greşea sută la sută. 


Bibliotecarul deschise un ochi. 

— Ce vrei să spui, c-am dat o fugă în alt univers ca să 
mă-nsor? se miră Ridcully. 

— Nu! Vreau să spun, în universul acela v-aţi însurat, dar 
în ăsta nu, zise Ponder. 

— Aşa am făcut? Cum? O ceremonie adevărată şi toate 
cele? 

— Da! 

— Hmm! Ridcully îşi mângâie barba. Eşti sigur? 

— Absolut, domnule Arhicancelar. 

— Parol! Şi eu habar n-aveam! 

Ponder simţea că începe să obţină rezultate. 

— Şi-atunci... 

— Da? 

— De ce nu-mi aduc aminte? 

Ponder anticipase întrebarea. 

— Pentru că în acel univers dumneavoastră sunteţi o 
individualitate diferită, zise el. Un alt dumneavoastră a fost 
cel care s-a însurat. E probabil aşezat la casa lui, pe 
undeva. Probabil e deja străbunic. 

— Nu-mi scrie niciodată, asta-i clar, zise Ridcully. Şi 
nenorocitul nici măcar nu m-a invitat la nuntă. 

— Cine? 

— Acela. 

— Dar el e dumneavoastră! 

— Serios? Ha! Te-ai aştepta ca eu să nu mă trec pe mine 
cu vederea, nu? Ce nesimţit! 

e 

Nu că Ridcully ar fi fost prost. Vrăjitorii cu adevărat proşti 
n-au şanse de supraviețuire nici cât un ciocan de sticlă. 
Intelectul lui era cu adevărat puternic, dar puternic în felul 
unei locomotive, care merge pe şine şi din această cauză e 
aproape imposibil de cârmit. Există, într-adevăr, universuri 
paralele, deşi paralel nu e tocmai cuvântul potrivit - 
universurile se încolăcesc şi se-nfăşoară unul în jurul 
celuilalt ca un soi de maşină de tricotat ieşită din minţi sau 
ca un escadron de vânătoare cu probleme la urechea 
internă. Plus că se ramifică. Dar, şi asta e important, nu 


mereu. Nu prea-i pasă universului dacă un fluture e călcat 
în picioare. Mai sunt destui fluturi. Poate că zeii observă 
într-adevăr căderea fiecărei vrăbii, dar nu se străduiesc s-o 
prindă. Să împuşti dictatorul ca să previi războiul? Dar el nu 
e decât vârful acelui ditamai buboi plin cu puroi social din 
care se nasc dictatorii; împuşti unul şi în cinci minute iese 
altul la iveală. Să-l împuşti şi pe acela? Atunci, de ce să nu-i 
împuşti pe toţi şi să invadezi Polonia? Peste cincizeci de ani 
sau treizeci, sau zece, lumea se va fi întors oricum înapoi 
cam pe linia pe care mergea înainte. Istoria dispune 
întotdeauna de o foarte mare inerție. 

Aproape întotdeauna... 

La vremea cercurilor, când pereţii dintre asta şi altceva 
sunt mai subţiri, când apar tot felul de scurgeri stranii... Ah, 
atunci se fac alegerile, atunci universul poate fi împins la 
vale, de-a berbeleacul, pe alt crac al bine cunoscuţilor 
Pantaloni ai Timpului. 

Dar există şi bălți stagnante, universuri izolate, fără 
legătură cu trecutul şi viitorul. Acelea trebuie să fure câte- 
un trecut sau viitor de la alte universuri; singura lor 
speranţă e să se cramponeze de vreun univers dinamic la 
trecerea prin perioada fragilă, ca un peşte remora care se- 
agaţă din mers de un rechin. 

Acestea sunt universurile parazite şi, când explodează 
pretutindeni cercurile de lanuri ca picăturile de ploaie, 
atunci e şansa lor... 


Castelul Lancre era cu mult mai mare decât ar fi fost 
nevoie. Că doar ţara n-avea cum să fie vreodată mai mare 
decât în prezent; din trei părţi era înconjurată de munţi 
neospitalieri şi o prăpastie mai mult sau mai puţin verticală 
ocupa locul unde ar fi fost a patra latură, dacă n-ar fi fost 
prăpastia acolo. Din câte se ştia, munţii nu erau ai nimănui. 
Erau doar munţi. 

Castelul se întindea în toate direcţiile. Nimeni nu ştia 
măcar cât de adânc coboară pivnițele. 

Zilele astea, toţi locuitorii stăteau în încăperile şi turnurile 
de lângă poartă. 


— Păi, uită-te numai la creneluri, zise Magrat. 

— Poftim, coniţă? 

— Părţile alea decupate din susul zidurilor. Ai putea să ţii 
în şah o armată întreagă, aici. 

— Păi, nu pentru asta-i un castel, coniţă? 

Magrat suspină. 

— Şi poţi să n-o mai ţii una şi bună cu „coniţă“? Parc-ai fi 
papagal. 

— Pardon, coniţă? 

— Păi, zi şi tu, cu cine poţi să te lupţi, aici? Nici măcar 
trolii nu pot trece munţii ăştia şi oricine ar veni încoace pe 
drum, ţi-e foarte la-ndemână să-i dai cu pietre-n cap. Şi tot 
ce ai de făcut ca să-l opreşti e să dărâmi podul de peste 
defileul Lancre. 

— Nu ştiu, coniţă. Regii tre’ să aibă castele, mă gândesc. 

— Tu nu-ți pui întrebări niciodată, fată proastă ce eşti? 

— La ce mi-ar servi, coniţă? 

„Am făcut-o fată proastă, se gândi Magrat. Mă molipsesc 
de regalitate.” 

— Ei, în fine, zise ea. Unde ajunseserăm? 

— O să avem nevoie de două mii de yarzi din cretonul 
acela albastru cu floricele albe, îi aminti Millie. 

— Şi nici n-am măsurat încă decât jumătate din ferestre, 
zise Magrat, strângând ruleta de croitorie. 

Privi de-a lungul Galeriei Lungi. Ceea ce era remarcabil la 
ea, primul lucru pe care-l observa oricine, era lungimea ei. 
Avea în comun anumite trăsături distinctive cu Marea Sală 
şi Beciul Adânc. Numele ei era o descriere absolut corectă. 
În plus, ar fi fost, vorba Ţaţei Ogg, lucrul dracului să-i pui 
mochetă. 

— De ce? De ce un castel în Lancre? zise ea, vorbind mai 
mult cu ea însăşi, căci de fapt, să vorbeşti cu Millie era ca şi 
cum ai fi vorbit singură. N-am avut niciodată războaie. 
Decât în faţa cârciumii, sâmbătă seara. 

— Nu ştiu eu aşa ceva, coniţă, zise Millie. 

Magrat suspină. 

— Unde-i regele azi? 

— Ilnaugurează Parlamentul, coniţă. 


— Ha! Parlament! $ 

Asta fusese altă idee de-a lui Verence. Işi băgase-n cap 
să introducă în Lancre democraţia ephebiană şi dăduse 
drept de vot tuturor sau cel puțin tuturor „cetățenilor cu 
bună reputatiune şi de parte bărbătească şi în etate de 
patru zeci ani şi apropitari ai unei căşi?? ce prețuiaşte mai 
mult de trei capre şi jumătate pe fiece an“, fiindcă n-are 
niciun rost să fii nechibzuit şi să dai drept de vot celor care 
erau săraci sau infractori, sau femei, care n-ar fi făcut decât 
să voteze aiurea. Şi funcţiona, mai mult sau mai puţin, deşi 
Deputaţii Parlamentului veneau la şedinţe doar când aveau 
ei chef şi în orice caz nimeni nu lua notițe şi, în plus, nimeni 
nu-l contrazicea vreodată pe Verence, fiindcă el era Regele. 
Ce rost are să ţii un rege, gândeau ei, dacă pe urmă trebuie 
să te guvernezi singur? la să pună mâna şi să-şi facă treaba 
de Rege, ce dacă nu ştie să scrie ca lumea! Ce, pe el îl 
pune cineva să repare acoperişuri sau să mulgă caprele? 

— Sunt plictisită, Millie. Plictisită, plictisită, plictisită. Mă 
duc să mă plimb prin grădină. 

— Să-l chem pe Shawn cu trompeta? 

— Nu dacă ţi-e dragă viaţa! 

Nu toate grădinile fuseseră devastate pentru 
experimente agricole. Mai era, de pildă, grădina de plante. 
Pentru ochiul expert al lui Magrat, era o grădină de ierburi 
tare săracă, fiindcă nu conţinea decât ierburi care se pun în 
mâncare. Şi, în plus, repertoriul de mirodenii al doamnei 
Scorbic se oprea la mentă şi salvie. Nu găseai nici fir de 
verbină sau coada şoricelului, sau lţarii Moşului, pe nicăieri. 
Şi mai era acolo şi faimosul labirint, sau, cel puţin, ceea ce 
va deveni faimosul labirint. Îl plantase Verence, fiindcă 
auzise el că toate castelele regale ar trebui să aibă câte-un 
labirint în grădină şi toată lumea fusese de acord că, după 
ce-or mai creşte gardurile vii, care erau acum de-o 
şchioapă, labirintul va fi cu adevărat unul faimos, în care te 
vei putea rătăci şi fără să fie nevoie să închizi ochii şi să te 
laşi pe vine. 

Magrat se plimba abătută pe potecile de pietriş, pe care 


2? Verence şi Magrat aveau, de fapt, foarte multe în comun. 


rochia ei lată, enormă, lăsa în urmă o fâşie netezită. 

Din cealaltă parte a gardului viu se auzi un urlet, dar 
Magrat recunoscu vocea. Unele tradiţii ale castelului Lancre 
le cunoştea deja. 

— Bună dimineaţa, Hodgesaaargh, zise ea. 

Şoimarul castelului dădu colţul şi ieşi la iveală, 
tamponându-şi faţa cu o batistă. Pe celălalt braţ, cu 
ghearele strângându-l ca un instrument de tortură, avea o 
pasăre. Ochii ei roşii şi malefici o fixară pe Magrat, pe 
deasupra ciocului ascuţit ca briciul. 

— Am o pasăre nouă, zise Hodgesaaargh, cu mândrie. E 
un hultan de Lancre. Soiul ăsta n-a mai fost îmblânzit până 
acum. Il îmblânzesc eu. Deja l-am făcut să nu mă mai 
muşte deeeaaaaauu... 

Izbi disperat hultanul de-un zid până când pasărea îşi 
descleştă ciocul de pe nasul lui. 

De fapt, Hodgesaaargh nu era propriu-zis numele lui. Pe 
de altă parte, dacă numele adevărat al cuiva e cel pe care-l 
auzi când se prezintă, atunci categoric îl chema 
Hodgesaaargh. 

Şi asta pentru că şoimii şi ulii adăpostiţi în şoproanele 
castelului erau cu toţii păsări de baştină din Lancre şi, drept 
urmare, aveau o anume mentalitate independentă şi 
dispreţuitoare faţă de autoritate. După multă muncă şi 
răbdare, selecţie şi dresaj, Hodgesaaargh reuşise să le- 
nveţe să-şi ia zborul de pe braţul cuiva, şi acum se străduia 
să le dreseze ca să nu mai atace violent persoana care 
tocmai le ţinuse şi care era, invariabil, Hodgesaaargh. Cu 
toate acestea, era un om deosebit de blând şi optimist, 
care trăia pentru ziua în care şoimii lui vor fi cei mai grozavi 
din lume. Şoimii trăiau pentru ziua când îi vor putea mânca 
şi cealaltă ureche. 

— Văd că te descurci foarte bine, zise Magrat. Nu crezi 
oare că ar reacţiona mai bine dacă ai folosi cruzimea? 

— O, nu, domnişoară, ripostă Hodgesaaargh, trebuie să 
fii blând cu ei. Ştiţi, trebuie să le câştigi încrederea. Dacă 
nu au încredere în tine, te aaaaghh... 

— Păi, să te las să-ţi faci treaba atunci, da? zise Magrat, 


printre penele care zburau. 

Magrat aflase cu neplăcere, dar fără surprindere, că 
exista o ierarhie precisă, după sex şi poziţie socială, în 
vânătoarea cu şoimi - Verence, ca rege, avea dreptul să 
folosească un hultan, ce-o fi fost şi ăla, orice duci se vor fi 
găsit prin preajmă puteau vâna cu şoimi peregrini, iar 
preoţilor li se permitea şoimul-rândunelelor. Oamenii de 
rând n-aveau dreptul la altceva afară de-un băț cu care să 
arunce”. Magrat se trezi întrebându-se ce anume i s-ar fi 
îngăduit Ţaţei Ogg să folosească - un pui de găină pe 
arcuri, probabil. 

Nu exista o pasăre anume pentru vrăjitoare, dar, ca 
regină, regulile din Lancre îi permiteau să vâneze cu un 
vindereu sau Ciuf Cap-de-Baset. Era o pasăre mică şi 
mioapă, care prefera să se deplaseze pe jos. Când vedea 
sânge, leşina. Cam douăzeci de vinderei puteau ucide un 
porumbel, dacă porumbelul era bolnav. Se plimbase 
jumătate de oră cu un vindereu pe braţ. Pasărea hârâise 
spre ea şi, până la urmă, adormise cu capu-n jos. 

Dar Hodgesaaargh, cel puţin, avea o treabă a lui de 
făcut. Întregul castel era plin de oameni ocupați. Toţi aveau 
ceva folositor de făcut, cu excepţia lui Magrat. Ea nu 
trebuia decât să existe. Bineînţeles, toată lumea vorbea cu 
ea, cu condiţia să li se adreseze ea prima. Dar de fiecare 
dată îi întrerupea de la ceva important. In afară de a 
asigura succesiunea regală, şi Verence comandase o carte 
pe tema asta, ea... 

— Stai deoparte acolo, fato! N-o să-ţi pară bine dacă te 
apropii, zise o voce. 

Magrat se burzului. 

— Fato? Din întâmplare, suntem aproape de sânge regal 
prin alianţă! 

— Oi fi, dar albinele nu ştiu asta, zise vocea. 

Magrat se opri. 

Trecuse dincolo de limita grădinilor privite din punctul de 
vedere al familiei regale şi intrase în ceea ce erau grădinile 
din punctul de vedere al tuturor celorlalţi - dincolo de 


23 Cu condiţia să nu fie un băț mare. 


garduri vii şi de straturi de flori şi tufe de mirodenii, în 
lumea şoproanelor vechi, a stivelor de ghivece şi, în colţul 
ăsta, a stupilor. 

Unul dintre stupi avea capacul scos. Lângă el, în centrul 
unui nor cafeniu, fumând din pipa lui specială de stupărit, 
era domnul Brooks. 

— O, zise ea, dumneata eşti, domnule Brooks. 

Teoretic, domnul Brooks era Stuparul Regelui. Dar relaţia 
cu el era una prudentă. În primul rând, deşi majoritatea 
servitorilor erau strigaţi doar pe numele de familie, domnul 
Brooks împărțea cu majordomul şi cu  bucătăreasa 
privilegiul unui titlu onorific. Fiindcă domnul Brooks avea 
puteri neştiute. Ştia totul despre florile care dau miere şi 
despre împerecherea mătcilor. Ştia despre roiuri şi cum se 
distrug cuiburile de viespi. | se acorda respectul 
nediferenţiat pe care-l primesc cei care, la fel ca 
vrăjitoarele şi fierarii, au responsabilităţi care nu ţin doar de 
lumea cotidianului şi banalităţii - de fapt, oamenii care ştiu 
lucruri pe care alţii nu le ştiu despre lucruri pe care alţii nu 
le înţeleg. Şi-l găseai, în general, făcând chestii migăloase 
pe lângă stupi sau plimbându-se prin regat pe urma unui 
roi, sau fumând pipă în şopronul lui secret, care mirosea a 
miere şi a otravă pentru viespi. Pe domnul Brooks nu-l 
călcai pe bătături, dacă nu voiai să te trezeşti cu un roi în 
privată, în vreme ce el şedea la el în şopron şi râdea de 
tine. 

Omul puse cu grijă capacul la loc pe stup şi se îndepărtă. 
Câteva albine îi scăpară prin găurile enorme din vălul de 
stupar. 

— 'Nă ziua, Înălţimea Ta, zise el, mărinimos. 

— Bună ziua, domnule Brooks. Ce făceai adineauri? 

Domnul Brooks deschise uşa şopronului său secret şi 
scotoci înăuntru. 

— Au întârziat cu roirea, zise stuparul. Voiam să văd ce-i 
cu ele, asta-i tot. Vrei o ceaşcă de ceai, fato? 

Nu puteai să ţii la protocol, cu domnul Brooks. El îi trata 
pe toţi ca pe egalii lui sau, de cele mai multe ori, ca şi cum 
i-ar fi fost uşor inferiori; i se trăgea probabil de la faptul că 


stăpânea peste mii de suflete, în fiecare zi. Şi, cel puţin, cu 
el putea vorbi. Mereu i se păruse că domnul Brooks era cel 
mai apropiat echivalent al unei vrăjitoare la care putea 
ajunge cineva, rămânând, totuşi, bărbat. 

Şopronul era plin cu bucăţi de stup, instrumente 
misterioase de tortură pentru extras mierea, borcane vechi 
şi o sobiţă pe care un ceainic jegos fierbea alături de o 
cratiţă imensă. 

Omul îi luă tăcerea drept încuviinţare şi turnă două căni 
de ceai. 

— E din plante? întrebă Magrat, timidă. 

— Dracu' să mă ia dacă ştiu. Îs doar nişte frunze uscate 
dintr-o cutie. 

Magrat privi, nesigură, într-o cană colorată în maro de un 
strat de tanin pur. Dar îşi făcu puţin curaj. Unul dintre 
lucrurile pe care le aveai de făcut ca regină, ştia ea, era să 
Faci Supuşii Să Se Simtă În Largul Lor. Îşi bătu capul să 
găsească ceva simţitor de spus. 

— Trebuie să fie foarte interesant să fii stupar, zise ea. 

— Da. Este. 

— Ne-am întrebat deseori... 

— Ce? 

— Cum se mulg albinele, de fapt? 


Unicornul rătăcea prin pădure. Se simţea orbit şi 
nelalocul lui. Locul ăsta nu era un tărâm obişnuit. Cerul era 
albastru, nu strălucind în toate culorile aurorei. Şi trecea 
timpul. Pentru o fiinţă care nu-i supusă timpului, de când se 
ştia, senzaţia era asemănătoare cu o cădere. 

În plus, îşi simţea stăpâna în minte. Asta era mai rău şi 
decât trecerea timpului. 

Pe scurt, înnebunise. 


Magrat şedea cu gura căscată. 

— Credeam că mătcile se nasc, zise ea. 

— O, nu, zise domnul Brooks. Nu există ouă de matcă. 
Albinele se hotărăsc să hrănească un pui ca matcă, asta-i 
tot. Îi dau lăptişor de matcă. 


— Şi dacă nu-i dau? 

— Atunci iese o simplă lucrătoare, Înălţimea Ta, zise 
Brooks, cu un rânjet suspect de republican. 

„Ce noroc pe ea“, se gândi Magrat. 

— Şi deci acum au o regină nouă, şi-atunci ce se 
întâmplă cu cea veche? 

— De obicei, a bătrână roieşte, zise domnul Brooks. 
Pleacă din stup şi ia o parte din colonie cu ea. Am văzut 
vreo mie de roiuri la viaţa mea. Dar un Roi Regal n-am 
văzut, totuşi. 

— Ce-i aia Roi Regal? 

— Sigur n-aş şti să spun. Dar scrie în cărţile vechi de 
albinărit. E un roi al roiurilor. Cică merită să vezi aşa ceva! 

Pe faţa bătrânului stupar trecu, o clipă, umbra unui dor 
neîmplinit. 

— Sigur, continuă el, îndreptându-se de spate, adevărata 
distracţie începe dacă-i vremea rea şi matca bătrână nu 
poate să roiască, ştii? 

Mimă cu mâna un mers furişat, în cerc. 

— Că atunci, ce se-ntâmplă e că ăle două mătci - că o ai 
pe a veche, da? şi pe a nouă - cele două mătci încep şi se 
urmăresc una pe alta printre faguri, şi ploaia duruie pe 
capacul stupului, şi toate treburile roiului continuă de jur 
împrejur - domnul Brooks mima foarte sugestiv şi Magrat 
se aplecă înainte, fascinată - peste tot pe faguri, şi trântorii 
toţi zumzăie, şi ele se simt una pe cealaltă, şi se caută, şi- 
odată se-ntâlnesc, şi-atunci... 

— Da? Da? zise Magrat, aplecându-se şi mai aproape. 

— Muşcă! Ucide! 

Magrat se lovi la cap de zidul colibei. 

— Nu poţi avea mai mult de-o matcă într-un stup, 
conchise domnul Brooks, calm. 

Magrat privi afară, la stupi. Îi plăcuseră întotdeauna, 
până acum. 

— De multe ori am găsit câte-o matcă moartă în faţa 
stupului, după o ploaie bună, zise domnul Brooks, mulţumit. 
Nu suferă altă regină în stup cu ea, vezi tu. Şi-i o bătălie în 
toată regula. Regina a veche e mai vicleană. Dar matca 


nouă, ea chiarcă are pentru ce să lupte. 

— Pardon? 

— Dacă vrea să se împerecheze. 

— Ah! 

— Dar toamna e şi mai interesant, continuă domnul 
Brooks. Stupul n-are nevoie de guri în plus de hrănit peste 
iarnă, înţelegi, şi-s toți trântorii ăia care pierd vremea şi nu 
fac nimic, aşa că lucrătoarele îi târăsc afară la urdiniş, ştii, 
şi le muşcă... 

— Opreşte-te! E groaznic! exclamă Magrat. Credeam că 
stupăritul e, mă rog, drăguţ! 

— Sigur, asta se-ntâmplă în acea perioadă din an când 
albinele îşi pierd puterea, zise domnul Brooks. Că, ştii, ce 
se-ntâmplă e că albina obişnuită, de obicei, munceşte până 
nu mai poate, şi-ai să vezi o mulţime de lucrătoare bătrâne 
cum se târăsc prin faţa stupului fiindcă... 

— Taci! Pe cuvânt, asta-i prea mult. Şi eu sunt regină, 
ştii. Aproape. 

— Scuze, don'şoară, zise domnul Brooks. Credeam că 
vrei să afli câte ceva despre stupărit. 

— Da, dar nu asta! 

Magrat ieşi, înţepată. _ 

— Ei, ce să zic, zise domnul Brooks. lţi face bine să te 
apropii de Natură. 

Scutură din cap, vesel, privind-o cum dispărea printre 
gardurile vii. 

— Nu poţi avea mai mult de o regină într-un stup, zise el. 
Muşcă! Ucide! Hehehe! 

De undeva din depărtare se auzi ţipătul lui 
Hodgesaaargh, de care se apropiase natura. 


Cercurile de lanuri se deschideau pretutindeni. 

Şi acum se aliniau universurile. Işi încetau dansul ca de 
spaghete-n în clocot şi, ca să treacă prin strâmtoarea 
istoriei, se repezeau înainte umăr la umăr în cursa lor de-a 
lungul cearşafului de cauciuc al Timpului incontinent. 

Şi în astfel de vremuri, după cum simţea nedesluşit 
Ponder Stibbons, se înrâureau unul pe altul - sulițe de 


realitate fulgerau înainte şi-napoi, când universurile se- 
nghionteau unul pe altul pentru o poziţie mai bună. 

Dacă erai o persoană care-şi antrenase mintea ca să fie 
cel mai fin post de recepţie cu putinţă şi-o foloseai 
momentan cu butonul de amplitudine dat la maximum, 
până se rupe, se putea întâmpla să prinzi nişte semnale 
teribil de stranii... 


Ceasul ticăia. 

Buna Batevreme şedea cu o casetă deschisă în faţă şi 
citea. Din când în când se oprea, închidea ochii şi se ciupea 
de nas. 

Era destul de rău că nu putea vedea viitorul, dar măcar 
ştia de ce. Dar acum începuse să aibă fulgerări de deja vu. 
Aşa o ţinuse toată săptămâna. Dar nu erau deja vu-urile e. 
Erau, cum s-ar spune, unele pe care le vedea pentru prima 
oară - frânturi de amintiri pe care nu le putea avea. Nu se 
putea să fi existat. Ea era Esme Batevreme, zdravănă ca o 
cărămidă, ca întotdeauna, nu fusese niciodată... 

Cineva bătu la uşă. 

Ea clipi, bucuroasă să scape de acele gânduri. Avu 
nevoie o secundă sau două ca să revină în prezent. Apoi 
împături hârtia pe care o ţinea în mână, o puse înapoi în 
plic, băgă plicul din nou în pachetul din care-l luase, 
pachetul în casetă, încuie caseta cu o cheiţă pe care-o 
atârnă apoi deasupra căminului şi se duse la uşă. Mai făcu 
o ultimă verificare, ca nu cumva, din neatenţie, să se fi 
dezbrăcat la piele, şi deschise. 

— 'Seara, salută Ţaţa Ogg, întinzându-i un castron 
acoperit cu o cârpă, ţi-am adus nişte... 

Dar Buna Batevreme privea peste umărul ei. 

— Cine-s astea? întrebă ea. 

Cele trei fete păreau ruşinate. 

— Păi, ştii, au venit la mine şi mi-au spus... începu Tata 
Ogg. 

— Nu-mi spune. Lasă-mă să ghicesc, zise Buna. 

leşi, înțepată, să le inspecteze pe cele trei. 

— Măi, măi, măi, zise ea. Parol. Ca să vezi. Trei fete care 


vor să se facă vrăjitoare, aşa-i? Se maimuţări, subţiindu-şi 
vocea: „Vai, vă rugăm, doamnă Ogg, ne dăm seama că am 
greşit, vrem să învăţăm vrăjitorie cumsecade“. Aşa-i? 

— Da. Cam aşa ceva, admise Ţaţa Ogg. Dar... 

— Vorbim de vrăjitorie, zise Buna Batevreme. Nu de... nu 
de un joc de arșice. Vai de mine şi de mine! 

Se plimbă de-a lungul scurtului şir de fete tremurânde. 

— Cum te cheamă, fato? 

— Magenta? Frottidge, doamnă. 

— Pariez că nu aşa te strigă maică-ta. 

Magenta îşi privi picioarele. 

— Mă strigă Violeta, doamnă. 

— Păi, asta-i o culoare mai faină decât magenta, zise 
Buna. Vrei să fii niţel misterioasă, hai? Să faci lumea să 
creadă că te pricepi la ocultisme? Ştii să faci vrăji? Ai 
învăţat câte ceva de la prietena ta, ai? Dă-mi pălăria jos. 

— Poftim, doamnă? 

Buna Batevreme se dădu un pas înapoi şi se-ntoarse cu 
spatele. 

— Dă-o jos! Nu încerc să te opresc. Haide! 

Magenta-cu-nuanţe-de-Violet viră spre roz. 

— Aă... nu mi-a ieşit niciodată psiho-cum îi zice... 

— Vai-vai! Bine, hai să vă vedem pe voi celelalte... Tu 
cine eşti, fato? 

— Amanita, doamnă. 

— Ce nume drăguţ. la să vedem ce ştii să faci. 

Amanita privi în jur, intimidată. 

— Eu, ăă, nu cred că pot dacă vă uitaţi la mine... începu 
ea. 

— Ce păcat! Dar tu, asta din capăt? 

— Agnes Nitt, zise Agnes, care, mai deşteaptă decât 
celelalte două, pricepuse că n-are rost să insiste cu Perdita. 

— Hai, atunci. Încearcă. 

Agnes se concentră. 

— Vai de mine şi de mine, zise Buna. Şi pălăria mea e tot 
pe cap. Gytha, arată-le. 

Taţa Ogg suspină, ridică o creangă de pe jos şi-o aruncă 


24 Magenta - nuanţă de mov (n.tr.) 


spre pălăria Bunei. Buna o prinse din zbor. 

— Dar... dar ai spus să folosim magia... începu Amanita. 

— Ba n-am spus, ripostă Buna. 

— Dar oricine ar fi putut face asta, zise Magenta. 

— Da, dar nu asta-i ideea, zise Buna. Ideea e că tu n-ai 
făcut-o. Zâmbi, ceea ce nu-i stătea în fire. Uitaţi ce e, nu 
vreau să fiu rea cu voi. Sunteţi tinere. E plină lumea de 
lucruri pe care le-aţi putea face. N-aţi vrea să vă faceţi 
vrăjitoare. Nu dac-aţi şti ce înseamnă asta. Şi-acum plecaţi 
de-aici. Mergeţi acasă. Nu încercaţi paranormalul până nu 
ştiţi ce-i normal. Haideţi! Valea! 

— Dar asta-i doar o şmecherie! Aşa a zis şi Diamanda! 
Foloseşti doar vorbe şi şmecherii... protestă Magenta. 

Buna ridică o mână. In copaci, păsările amuţiră. 

— Gytha? 

Tata Ogg se apucă, defensiv, de borurile pălăriei sale. 

— Esme, uite ce, doi dolari am dat pe pălăria asta... 

Bubuitura trimise ecouri prin păduri. 

Fragmente de căptuşeală plutiră blând prin văzduh. 

Buna întinse un deget spre fete şi ele se dădură în spate. 

— Acum, zise ea, ce-ar fi să vă duceţi să vă vizitaţi 
prietena? A fost învinsă. Probabil, nu e prea fericită. Nu-i 
frumos să părăseşti omul când e la necaz. 

Ele continuau să se holbeze la ea. Părea să le fascineze 
degetul. 

— V-am rugat adineaori să plecaţi acasă. Pe un ton 
perfect rezonabil. Vreţi să tip? 

Ele se-ntoarseră şi-o rupseră la fugă. 

Tata Ogg îşi băgă, mohorâtă, mâna prin gaura pălăriei 
răpuse. 

— O veşnicie mi-a luat să fac tratamentu’ ăla de porc, 
bombăni ea. Ai nevoie de opt feluri de frunze. Frunze de 
salvie, frunze de scrântitoare, frunze de lţarii Moşului... o zi 
întreagă am adunat la ele. Ce, frunzele cresc în pom...? 

Buna Batevreme se uita după fetele fugare. 

Tata Ogg tăcu. Apoi zise: 

— Aşa-i că-ţi aduc aminte de tinereţe? Ţin minte, aveam 
cinşpe ani şi stăteam drepţi în faţa Coanei Spective a 


bătrână şi, când a zis ea, cu vocea aia a ei: „Ce vrei să te 
faci?“, aşa m-am speriat că aproape am făcut pe mi... 

— Eu n-am stat drepţi în faţa nimănui, zise Buna 
Batevreme, distantă. M-am instalat în grădina Ţaţei Gripes 
şi nu m-am dat dusă până nu mi-a făgăduit să-mi spună tot 
ce ştia. Ha. O săptămână i-a luat cu totul şi tot mi-au rămas 
după-amiezile libere. 

— Vrei să spui că n-ai fost Aleasă? 

— Eu? Nu. Am ales eu, zise Buna. 

Chipul pe care-l întoarse spre Ţaţa Ogg purta o expresie 
pe care [aţa n-avea s-o poată uita uşor, deşi avea să- 
ncerce. 

— Eu am ales, Gytha Ogg! Şi vreau să ştii asta, de-acum 
înainte. Orice s-ar întâmpla. N-am regretat nicio clipă. N-am 
regretat niciodată nimic. Bine? 

— Dacă spui tu, Esme. 


Ce e magia? 

Există definiţia vrăjitorilor, care se prezintă sub două 
forme, în funcţie de vârsta respondentului. Vrăjitorii în etate 
vorbesc despre lumânări, cercuri, planete, stele, banane, 
descântece, rune şi importanţa celor patru mese săţioase în 
fiecare zi. Vrăjitorii tineri, mai ales aceia palizi, care-şi fac 
veacul în Pavilionul Magiei de Înaltă Energie?, o ţin una şi 
bună cu fluxurile naturii morfice a universului, caracterul 
esențialmente nepermanent chiar şi al celei mai aparent 
rigide structuri spaţiu-timp, implauzibilitatea realităţii, şi 
aşa mai departe; de fapt, asta înseamnă că au dat peste 
ceva super şi-i inventează şi ei fizica din mers. 


25 Acela a fost locul unde s-a demonstrat că thaumul, care 
fusese până atunci considerat a fi cea mai mică particulă de 
magie posibilă, este de fapt compus din resoni*, sau fragmente 
de realitate. Cercetările actuale sugerează că fiecare reson este, 
la rândul său, compus dintr-o combinaţie de cel puţin cinci 
„arome“, cunoscute ca „sus“, „jos“, „lăturiş“, „sex-appeal“ şi 
„izmă creaţă“. 

* Literal: „lucruşoare“. 


Era aproape miezul nopţii. Diamanda alerga la deal spre 
Dansatori, cu ferigile şi măceşii locului sfâşiindu-i poala 
rochiei. 

Umilinţa îi ricoşa încoace şi-ncolo prin cap. Babele alea 
proaste şi re/e! Şi oamenii ăia tâmpiţi! Ea câştigase. După 
reguli, ea câştigase! Dar râseseră cu toţii de ea. 

Asta o durea. Amintirea tuturor acelor chipuri idioate, 
rânjind la ea. Şi cum le sprijiniseră toţi pe babele alea 
oribile, care n-aveau nici cea mai mică idee despre 
vrăjitorie şi ce poate ea să devină. 

O să le arate ea! 

În faţa ei, Dansatorii se înălţau, negri pe fundalul norilor 
luminaţi de lună. 

e 

Tata Ogg controlă sub pat, să nu fie vreun bărbat ascuns 
acolo. Că, mai ştii norocul? 

Voia să se culce devreme. Avusese o zi grea. 

Lângă pat ţinea un borcan cu acadele şi o sticlă cu pereți 
groşi, plină cu un lichid incolor, produs în complicatul ei 
alambic din dosul magaziei de lemne. Nu era tocmai whisky 
şi nu era tocmai gin, dar avea taman 90 de grade tărie şi 
era o mare mângâiere în acele clipe îngrijorătoare care mai 
apar, pe la ora trei dimineaţa, când te trezeşti din somn şi 
nu mai ştii cine eşti. După un păhărel de lichid incolor, tot 
nu-ţi aduceai aminte cine eşti, dar nu mai era o problemă, 
că deja erai altcineva, oricum. 

Îşi afână cele patru perne, îşi aruncă papucii pufoşi într- 
un colţ şi-şi trase păturile peste cap, închipuind dedesubt o 
peşteră caldă, mică şi cam duhnitoare. Sugea o acadea; 
Ţaţa mai avea un singur dinte-n gură, care rezistase la tot 
ce-i făcuse [aţa vreme de mulţi ani, aşa că o acadea 
înainte de culcare n-avea să-i dea cine ştie ce motive de 
îngrijorare. 

După câteva clipe, o apăsare în regiunea tălpilor o 
înştiinţă că Greebo, motanul, îşi ocupase locul obişnuit, la 
picioarele patului. Greebo dormea întotdeauna pe patul 
Ţaţei; felul afectuos în care încerca să-ţi scoată ochii cu 
ghearele dimineaţa era la fel de util ca un ceas deşteptător. 


Dar [aţa lăsa întotdeauna o fereastră deschisă, peste 
noapte, că poate vrea să iasă să eviscereze vreo jivină, 
mânca-l-ar mama. 

Măi să fie. Elfi. (Nu te pot auzi dacă rosteşti cuvântul în 
gând, oricum. Cel puţin, nu dacă sunt cât de cât la 
distanţă.) Nu crezuse c-o să mai apară vreodată. Cât timp 
trecuse, în fond? Cel puţin nişte sute de ani, poate mii. 
Vrăjitoarelor nu le plăcea să vorbească despre ei, fiindcă 
făcuseră o mare greşeală în legătură cu elfii. Până la urmă 
se dumiriseră ce le putea pielea nenorociţilor, bineînţeles, 
dar fusese la mustață. Şi pe-atunci existau multe vrăjitoare. 
Fuseseră în stare să-i oprească la fiecare mişcare, să le 
facă viaţa prea grea în această lume. Luptaseră împotriva 
lor cu fier. Nimic din cele elfeşti nu putea suporta fierul. îi 
orbea sau aşa ceva. Îi orbea din cap până-n picioare. 

Nu mai erau multe vrăjitoare în ziua de azi. Nu vrăjitoare 
în adevăratul sens al cuvântului. Dar problema cea mai 
mare totuşi era că oamenii parcă nu mai păreau în stare să- 
şi aducă aminte cum era pe vremea când trăiau elfii pe-aici. 
Viaţa putea fi categoric mai interesantă pe atunci, în primul 
rând fiindcă era scurtă. Şi era şi mai colorată, dacă-cţi 
plăcea culoarea sângelui. Situaţia se înrăutăţise atât de 
mult, încât oamenii nici nu mai îndrăzneau să vorbească 
deschis despre ticăloşii ăia. 

Spuneai: Cei Strălucitori. Sau: Poporul Frumos. Şi apoi 
scuipai şi atingeai fier. Dar, după multe generaţii, lumea 
uitase de partea cu fierul şi cu scuipatul, şi uitase de ce 
foloseau alte nume pentru ei, şi nu-şi mai amintea decât că 
erau frumoşi. 

Da, existau o mulţime de vrăjitoare pe vremea aia. Prea 
multe femei îşi găsiseră leagănul gol sau nu li se mai 
întorseseră bărbaţii de la vânătoare. Fiindcă e; fuseseră cei 
vânaţi. 

Elfi! Nenorociţii... şi totuşi... şi totuşi... într-un fel sau 
altul, da, îţi schimbau memoria. 

Tata Ogg se răsuci în pat. Greebo mârâi, protestând. 

Uite, trolii şi piticii, de pildă. Oamenii spuneau: O, nu te 
poţi încrede în ăştia, mă rog, trolii, treacă-meargă, cu 


condiţia să fii cu ochii pe ei, şi unii dintre ei sunt 
cumsecade, în felul lor, dar sunt proşti şi fricoşi, şi cât 
despre pitici, ăia-s lacomi şi vicleni, bine, de acord, 
câteodată mai dai peste câte-un ticălos de-ăsta mic şi 
deştept care-i de treabă, dar, una peste alta, nici ei nu-s 
mai buni decât trolii, de fapt... 

...- Sunt exact ca noi. 

Dar nu-s cine ştie ce arătoşi şi n-au stil. lar noi suntem 
proşti, şi memoria ne joacă feste, şi ne amintim de elfi 
pentru frumuseţea lor şi pentru graţia cu care se mişcă, şi 
uităm ceea ce erau. Suntem ca nişte şoareci care ar spune: 
„Poţi să zici ce vrei, dar pisicile chiar au clasă“. 

Oamenii n-au tremurat niciodată în propriul pat de teama 
piticilor. Nu s-au ascuns niciodată sub scări de frica trolilor. 
Poate că i-au mai gonit câteodată din coteţul găinilor, dar 
trolii şi piticii n-au fost niciodată mai mult decât o sâcâială 
afurisită. 

Ne amintim doar că elfii cântau. Dar nu mai ştim despre 
ce era cântecul. 

Taţa Ogg se mai răsuci o dată. Dinspre picioarele patului 
se auzi un zgomot târşâit şi-apoi un miorlăit înfundat, când 
Greebo ateriză pe podea. 

Şi Ţaţa se ridică în capul oaselor. 

— Pregăteşte-ţi labele, flăcăule! leşim la plimbare. 

Când trecu prin bucătăria întunecată, [aţa luă un ditamai 
fierul de călcat, negru de funingine, de lângă foc şi-l legă de 
o bucată de frânghie de rufe. 

Aproape toată viaţa umblase noaptea prin Lancre fără să- 
i treacă prin minte să poarte vreo armă, de orice fel. Sigur, 
în majoritatea acestor ani putuse fi recunoscută ca 
vrăjitoare şi orice atacator inoportun ar fi sfârşit prin a-şi 
duce acasă părţile esenţiale într-o pungă de băcănie, dar şi 
acest lucru era valabil, în linii mari, cam pentru orice 
femeie din Lancre. Sau bărbat, de fapt. 

Dar acum îşi putea simţi propria teamă. 

Elfii se întorceau, e clar, şi-şi trimiseseră umbrele înainte. 


Diamanda ajunse în vârful dealului. 


Se opri o clipă. Baba aia, Batevreme, ar fi fost în stare s-o 
urmărească. Era sigură că se ţinuse ceva după ea în 
pădure. 

Nu era nimeni. 

Se întoarse. 

— 'Nă seara, don'şoară. 

— Tu? Deci chiar m-ai urmărit! 

Buna se ridică în picioare, din umbra Fluieraşului, unde 
şezuse complet invizibilă în întuneric. 

— Asta am învăţat-o de la tata, zise ea. El mergea la 
vânătoare. Mereu spunea că un vânător prost urmăreşte, 
un vânător bun aşteaptă. 

— Da? Deci acuma mă vânezi? 

— Nu. Doar aştept. Ştiam c-ai să vii aici. N-ai unde 
altundeva să te duci. Ai venit s-o chemi, nu-i aşa? la să-ţi 
văd mâinile. 

Nu era o cerere, era o poruncă. Diamanda se trezi că 
mâinile i se mişcă de la sine. Înainte să apuce să le retragă, 
baba i le înşfăcase şi le ţinea bine; avea o piele aspră, ca 
pânza de sac. 

— N-ai muncit din greu nicio zi în viaţa ta, aşa-i? întrebă 
cu blândeţe Buna. N-ai cules niciodată varză cu gheaţă pe 
ea, nici n-ai săpat un mormânt, n-ai muls o vacă, n-ai 
îmbrăcat un mort. 

— Nu-i nevoie să faci toate astea ca să fii vrăjitoare! se 
răsti Diamanda. 

— Am zis eu asta? Şi să-ţi mai spun ceva. Despre femei 
frumoase, îmbrăcate în roşu şi cu stele în păr. Sau poate şi 
cu luni, mai ştii. Şi voci în capul tău, când dormi. Şi putere, 
când vii aici. Ţi-a oferit multă putere, cred eu. Câtă voiai. Pe 
gratis. 

Diamanda tăcea. 

— Că s-a mai întâmplat şi înainte. Mereu se găseşte 
cineva care s-o asculte. 

Ochii Bunei păreau să nu mai focalizeze. 

— Când eşti singură şi oamenii din jurul tău sunt aşa 
proşti că te-apucă disperarea, şi lumea e plină de secrete 
pe care nimeni nu vrea să ţi le spună... 


— Îmi citeşti gândurile? 

— Ale tale? 

Atenţia Bunei reveni în prezent, vocea ei îşi pierdu 
timbrul îndepărtat: 

— Ha! Flori şi chestii de-astea. Să dansezi fără izmene. 
Să faci scamatorii cu cărţi şi bucățele de sfoară. Şicţi 
mergea, io aşa zic. Ţi-a dat ea putere, o vreme. O, ce-o mai 
fi râs de tine! Şi pe urmă ai mai puţină putere, dar preţul e 
mai mare. Şi apoi puterea se duce de tot, dar plăteşti în 
fiecare zi. Ei întotdeauna îţi iau mai mult decât îţi dau. ŞI 
ce-ţi dau e fără valoare. Şi, până la urmă, îţi iau tot. Ce le 
place să ia de la noi e teama noastră. Ce-şi doresc mai mult 
decât orice de la noi e credinţa. Dacă-i chemi, vor veni. 
Dacă îi chemi, aici, la vremea cercurilor, când lumea e 
destul de subţire ca să te audă, le oferi un culoar. Puterea 
Dansatorilor e şi-aşa destul de slăbită. Şi eu nu accept... 
Seniorii şi Doamnele înapoi. 

Diamanda deschise gura. 

— N-am terminat încă. Eşti o fată deşteaptă. Poţi să faci 
orice în viaţă. Dar nu vrei să fii vrăjitoare. Nu-i o viaţă 
uşoară. 

— Babă nebună, n-ai înţeles nimic! Elfii nu sunt aşa... 

— Nu rosti cuvântul! Nu rosti cuvântul! Vin când îi chemi! 

— Bun! Elf, elf, elf! Elf... 

Buna îi trase o palmă răsunătoare. 

— Până şi tu ştii că asta-i o prostie şi o copilărie, zise ea. 
Acum ascultă-mă! Dacă rămâi aici, nu mai ai voie să faci 
chestii de-astea. Sau poţi să pleci în altă parte şi să-ţi faci 
un viitor, să fii o mare doamnă, ai destulă minte pentru 
asta. Şi poate peste zece ani ai să te-ntorci, încărcată de 
bijuterii şi chestii şi-ai să fii mare şefă peste noi toţi ăştia 
de-am stat acasă, şi asta-i în regulă. Dar dacă stai aici şi 
mai încerci să-i chemi pe... pe Seniori şi pe Doamne, atunci 
ai să dai din nou de mine. Şi nu ca să jucăm jocuri stupide 
la lumina zilei, ci vrăjitorie adevărată. Nu prosteală cu luni 
şi cercuri, ci magie reală, care vine din sânge şi din oase, şi 
din minte. lar despre asta habar n-ai. Da? Şi acolo nu e loc 
de îndurare. 


Diamanda îşi ridică privirea. Avea faţa roşie, acolo unde 
încasase palma. 

— Să plec? întrebă ea. 

Buna reacţionă o clipă prea târziu. 

Diamanda ţâşnise printre pietre. 

— Copilă proastă! Nu într-acolo! 

Silueta ei părea deja mai mică, deşi, aparent, nu era 
decât la câţiva metri depărtare. 

— Of, fir-ar! 

Buna se aruncă după ea şi-şi auzi fusta cum se sfâşie 
când i se smulse buzunarul. Vătraiul pe care-l luase cu ea 
zbură zbârnâind şi se lipi de unul dintre Dansatori, cu un 
zăngănit. 

Simţi o serie de smucituri însoţite de clinchete când îi 
săriră cuiele din ghete şi zburară spre pietre. Fierul nu 
putea trece de pietre, niciun pic de fier. 

Buna alerga deja de partea cealaltă când îşi dădu seama 
ce făcuse. Dar nu conta. Făcuse o alegere. 

Ceva părea să se mişte, totul dansa şi se amesteca în jur. 
Apoi se trezi că avea zăpadă sub picioare. Era albă. Trebuia 
să fie albă, doar era zăpadă. Dar pe suprafaţa ei se mişcau 
modele colorate, reflectând dansul sălbatic al veşnicei 
aurore de pe cer. À 

Diamanda păşea cu greutate. Incălţările ei abia dacă 
erau potrivite pentru o zi de vară în oraş şi categoric nu 
făceau faţă în zăpada de două şchioape. In vreme ce 
ghetele Bunei, chiar şi fără cuie, ar fi supravieţuit şi unui 
sprint pe lavă fierbinte. 

Dar chiar şi aşa, muşchii care le puneau în mişcare 
făcuseră asta prea multă vreme. Diamanda câştiga teren. 

Din cerul noptatic continua să se cearnă ninsoare. La 
oarecare distanţă de pietre aştepta un rând de călăreţi, cu 
Regina puţin mai în faţă. Fiecare vrăjitoare îi cunoştea 
înfăţişarea sau măcar forma. 

Diamanda se împiedică şi căzu, apoi reuşi să se salte în 
genunchi. 

Buna se opri. 

Calul Reginei necheză. 


— Îngenunchează înaintea Reginei tale, tu de colo, strigă 
femeia elf. 

Era îmbrăcată în roşu şi avea o coroană de cupru în păr. 

— Ba nu. Nu vreau, zise Buna Batevreme. 

— Eşti în regatul meu, femeie, zise Regina. Aici nu intri şi 
nu ieşi fără învoirea mea. Vei îngenunchea! 

— Eu intru şi ies fără să cer voie nimănui, ripostă Buna 
Batevreme. N-am făcut-o niciodată şi n-o să încep acum. 

Puse o mână pe umărul Diamandei. 

— Uite-ţi elfii, zise ea. Sunt frumoşi, ce zici? 

Războinicii trebuie să fi avut mai mult de doi metri 
înălţime. Ceea ce purtau nu erau propriu-zis haine, ci mai 
mult lucruri legate laolaltă - bucăţi de blană, plăci de bronz, 
şiraguri de pene sclipitor colorate. Aproape toată pielea 
aflată la vedere le era acoperită cu tatuaje albastre şi verzi. 
Mai mulţi dintre ei aveau arcurile încordate şi urmăreau 
fiecare mişcare a Bunei cu vârful săgeţilor. 

Aveau părul pomădat din greu şi strâns în jurul capului, 
ca un halou. Şi, deşi feţele lor într-adevăr erau cele mai 
frumoase pe care le văzuse Diamanda vreodată, începea s- 
o cuprindă senzaţia că era ceva subtil greşit la ele, vreun 
detaliu al expresiei care nu se potrivea cu restul. 

— Singurul motiv pentru care mai suntem încă în viaţă e 
că îi distrăm mai bine vii decât moarte, zise vocea Bunei, 
din spatele ei. 

— Ştii că nu trebuie s-o asculţi pe baba asta 
ranchiunoasă, rosti Regina. Ce-ţi poate oferi ea? 

— Mai mult decât zăpadă la vreme de vară, zise Buna. 
Priveşte-le ochii! Priveşte-le ochii! 

Regina descălecă. 

— la-mă de mână, copilă! o îndemnă ea. 

Diamanda întinse o mână, prudentă. 

Era ceva în neregulă cu ochii lor. Nu forma sau culoarea. 
Nu se vedea nicio lucire malefică. Dar era... 

O privire. Era genul de privire pe care-ar putea-o 
întâlni un microb dacă ar fi în stare să se uite-n sus, de sub 
obiectivul microscopului. Îţi spunea: Eşti un nimic. Spunea: 
Eşti plin de defecte, fără valoare. Spunea: Eşti un animal. 


Spunea: Ai putea fi o jucărie sau poate o pradă. Spunea: ŞI 
nu tu alegi. 

încercă să-şi retragă mâna. 

— leşi din mintea ei, babo! 

Bunei îi şiroia sudoarea pe faţă. 

— Nu-s în mintea ei, elfo! Te împiedic pe tine să intri. 

Regina zâmbi. Era cel mai frumos zâmbet pe care-l 
văzuse Diamanda vreodată. 

— Şi ai şi ceva putere, în plus. Uluitor! Niciodată n-am 
crezut că o să se aleagă ceva de capul tău, Esmerelda 
Batevreme. Dar, aici, tot n-o să-ţi ajute. Ucideţi-le pe 
amândouă. Dar nu deodată. Lăsaţi-o pe cealaltă să 
privească. 

Încălecă din nou, întoarse calul şi plecă în galop. 

Doi dintre elfi descălecară, scoţându-şi de la cingătoare 
pumnale subţiri de bronz. 

— Ei, cam asta ar fi atunci, zise Buna Batevreme, pe 
când războinicii se apropiau. Apoi continuă în şoaptă: Când 
vine clipa, fugi. 

— Ce clipă? 

— Ai să-ţi dai seama. 

Buna căzu în genunchi când ajunseră elfii lângă ea. 

— Aolică, vai de mine, aoleu cruţaţi-mi viaţa, sunt şi io o 
babă bătrână, acolo, şi slabă, piele şi os, zise ea. Văleu, 
cruţaţi-mi viaţa, conaşilor! Vai, văleleu! 

Se făcu ghem, suspinând. Diamanda rămăsese cu gura 
căscată şi cu ochii la ea, uluită, nu în ultimul rând de ideea 
că-şi putea închipui cineva că poţi păcăli lumea chiar aşa. 

Elfii nu mai văzuseră oameni de mult. Primul dintre ei se 
aplecă, o apucă de umeri s-o ridice şi se alese cu o lovitură 
zdravănă, executată de doi pumni osoşi într-o zonă de care 
Tata Ogg ar fi fost uluită să afle că Buna ştia. 

Diamanda alerga deja. Buna îi arse celuilalt elf un cot în 
piept şi-o rupse la fugă după ea. 

În spatele ei, auzea râsul vesel al elfilor. 

Diamanda fusese surprinsă de rolul de babă jucat de 
Buna. Fu şi mai surprinsă când Buna o ajunse din urmă. Dar 
Buna avea mai multe motive să fugă. 


— Au cai! 

Buna încuviinţă. Şi, deşi e adevărat că un cal aleargă mai 
repede decât omul, lumea nu-şi dă în general seama că 
acest lucru nu e valabil decât de la o oarecare distanţă în 
sus. Pe distanţe scurte, un om hotărât poate scăpa cu fuga 
de un cal, fiindcă are un număr de două ori mai mic de 
picioare de descurcat. 

Buna întinse mâna şi-o înhăţă pe Diamanda de braţ. 

— la-o spre spaţiul dintre Fluieraş şi Toboşar! 

— Care-s ăia? 

— Nu ştii nici măcar asta? 

Oamenii pot, într-adevăr, scăpa cu fuga din faţa unui cal. 
Dar mintea Bunei era chinuită de gândul că nu poţi scăpa 
cu fuga de o săgeată. 

Ceva îi şuieră pe la ureche. 

Cercul de pietre părea la fel de îndepărtat ca la început. 

N-avea altă soluţie. N-ar trebui să se poată. Nu mai 
încercase asta niciodată, la modul serios, decât culcată sau 
măcar sprijinită de ceva. 

Dar încercă acum... 

Le urmăreau patru elfi. Nici măcar nu se obosi să 
privească în minţile lor. Dar caii... ah, caii... 

Erau carnivori, cu minţi ca vârful de săgeată. 

Regulile  Împrumutatului erau: nu-i răneşti, doar 
călătoreşti în capetele lor, nu implici gazda în niciun fel... 

Ei, de fapt, nu era chiar o regulă, mai mult un fel de 
indicație generală. 

O săgeată cu vârf de piatră îi străpunse pălăria. 

Nici măcar o indicație fermă, în fond. 

Ca să fim sinceri, nici măcar... 

Of, fir-ar. 

Se năpusti în mintea primului cal, străpungând straturile 
de nebunie abia controlată care există chiar şi în creierul 
cailor normali. Pentru o clipă, privi prin ochii lui injectaţi la 
propria siluetă, împleticindu-se prin zăpadă. Preţ de o clipă, 
se trezi încercând să controleze şase picioare deodată, 
două dintre ele pe alt corp. 

Ca dificultate, să cânţi o melodie la un instrument 


muzical în vreme ce din gură cânţi una total diferită?’ era, 
prin comparaţie, floare la ureche. 

Ştia că nu putea face asta mai mult de câteva secunde, 
înainte ca mintea şi trupul să-i fie copleşite de confuzie 
totală. Dar o secundă era tot ce avea nevoie. Lăsă 
dezorientarea să apară, o aruncă în întregime în mintea 
calului şi se retrase rapid, reluându-şi controlul asupra 
propriului trup tocmai când acesta începea să cedeze. 

În capul calului, clipa fu oribilă. 

Nu-şi dădea seama ce este sau cum ajunsese acolo. Şi, 
mai grav, nu ştia câte picioare are. Variantele posibile erau 
două, patru sau poate chiar şase. Făcu un compromis şi 
alese trei. 

Buna îl auzi cum zbiară şi se prăbuşeşte cu zgomot, 
luând cu el încă vreo doi, după sunet. 

— Ha! 

Riscă să arunce o privire în lături, la Diamanada. 

Care nu era acolo. 

Zăcea în zăpadă, câţiva paşi mai în urmă, chinuindu-se 
să se ridice. Chipul pe care-l întoarse spre Buna era alb ca 
hârtia. 

Din umăr îi ieşea o săgeată. 

Buna se repezi îndărăt, înşfăcă fata şi-o ridică în picioare. 

— Haide! Aproape am ajuns! 

— Nu po... tt... frrrggggg... 

Diamanda dădu să cadă în nas. Buna o prinse din zbor şi, 
cu un icnet de efort, o aburcă pe umăr. 

Câţiva paşi încă, şi tot ce avea de făcut era să cadă în 
fa... 

O mână cu gheare o înhăţă de rochie... 

Şi trei siluete căzură, rostogolindu-se în toate direcţiile, 
prin feriga verii. 

Elful se ridică primul, privind în jur ametit şi triumfător. 
Deja ţinea în mână un cuţit lung, de aramă. 

Puse ochii pe Buna, care aterizase pe spate. Ea îi şi 
simţea mirosul, cum se repezea cu cuțitul ridicat şi căută, 


26 Aici nu vorbim de Ţaţa Ogg, care făcea asta tot timpul, deşi 
nu dinadins. 


disperată, o cale de intrare în capul lui... 

Ceva îi fulgeră prin faţă. 

Elful avea o frânghie în jurul gâtului şi aceasta se întinse 
când ceva vâjâi prin aer. Creatura privi cu oroare cum un 
fier de călcat îi trecu, zbârnâind, la vreun metru prin faţa 
ochilor şi coti pe lângă urechea lui, înfăşurându-se cu viteză 
crescândă, dar cu o rază orbitală în continuă scădere, până 
luă brutal contact cu ceafa elfului, iar impactul îl ridică de la 
pământ şi-l izbi, greoi, în iarba pajiştii. 

Tata Ogg îşi făcu apariţia în câmpul vizual al Bunei. 

— Muică, da’ ce mai pute, nu? zise ea. Poţi să adulmeci 
un elf de la o milă distanţă! 

Buna se adună de pe jos. 

In cercul de pietre nu era decât iarbă. Nici zăpadă, nici 
elfi. 

Se întoarse spre Diamanda. La fel şi Ţaţa. Fata zăcea fără 
simţire. 

— Săgeată elfească, zise Buna. 

— Of, drace! 

— Vârful e încă înăuntru. 

Tata se scărpină în cap. 

— Nu-i mare brânză să i-l scot, nu asta-i problema, 
explică ea, dar otrava... am putea să-i punem un garou în 
jurul părţii bolnave... 

— Ha! Atunci gâtul ar fi cea mai bună alegere! 

Buna se aşeză, cu bărbia în mâini. O dureau umerii. 

— Tre’ să-mi trag sufletul, zise ea. 

Prin minte îi înotau imagini. lar o apucase. Ştia că există 
viitoruri alternative, în fond, ăsta era sensul viitorului. Dar 
de trecuturi alternative nu mai auzise. Îşi amintea că 
tocmai trecuse printre pietre, dacă se concentra. Dar îşi 
mai amintea şi alte lucruri. Îşi amintea cum stătea în pat la 
ea acasă, dar aici era problema, era o casă adevărată, nu o 
colibă, dar era tot ea, erau amintirile ei... avea o senzaţie 
sâcâitoare că, în chiar această clipă, se află în pat şi 
doarme... 

Incercă, ameţită, să se concentreze asupra Ţaţei Ogg. 
Avea Ţaţa Ogg ceva solid şi liniştitor. 


Tata scosese un briceag. 

— Ce naiba faci? 

— O să-i scurtez suferinţa, Esme. 

— Nu mi se pare că suferă. 

Ochii Ţaţei Ogg sclipiră. 

— Asta se poate aranja, Esme. 

— Nu te-apuca să-l torturezi doar fiindcă e la pământ, 
Gytha. 

— Naiba să mă ia dacă am de gând s-aştept până se 
ridică, Esme! 

— Gytha. 

— Păi, ştii că furau copii. N-am să mai îngădui asta. 
Numai când mă gândesc că l-ar putea fura cineva pe 
Pewsey al nostru... 

— Nici elfii nu-s atât de nebuni. În viaţa mea n-am văzut 
copil mai lipicios. 

Buna îi ridică pleoapa Diamandei cu blândeţe. 

— E dusă, zise ea. La plimbare cu zânele. 

Ridică fata în braţe. 

— Haide. Eu o car pe ea, tu adu-l pe domnu’ Tinkerbell. 

— Tare vitează ai fost, cum ai purtat-o pe umăr, zise 
TŢaţa. Şi mai trăgeau şi elfii cu săgeți după voi. 

— Unde mai pui că aşa scădeau şansele să mă 
nimerească pe mine, adăugă Buna. 

Tata Ogg era şocată. 

— Cum? Doar nu te-ai gândit la asta, nu? 

— Păi, o răniseră deja. Dacă mă loveau şi pe mine, n-am 
mai fi ieşit nici una de acolo, zise Buna, simplu. 

— Dar - dar asta-i cam /ipsit de inimă, Esme. 

— Lipsit de inimă o fi, dar nu-i lipsit de cap. N-am spus 
niciodată c-aş fi cumsecade, dar am bun-simţ. Nu-i nevoie 
să faci faţa aia. Hai, ai de gând să vii sau vrei să stai acolo 
până diseară, cu gura deschisă? 

Tata închise gura şi-apoi o deschise din nou. 

— Ce vrei să faci acum? 

— Păi, tu ştii cum s-o vindeci? 

— Eu? Nu! 

— Păi da! Nici eu. Dar ştiu pe cineva care s-ar putea să 


ştie, zise ea. lar pe e/ putem să-l băgăm la beci, 
deocamdată. Acolo-s o mulţime de gratii de fier. Asta ar 
trebui să-l potolească. 

— Cum a intrat? 

— Se ţinea de mine. Nu ştiu cum funcţionează asta. 
Poate... forţa pietrelor se deschide şi lasă oamenii să treacă 
sau aşa ceva. Pe mine altceva nu mă interesează, decât să- 
i ţină pe amicii lui înăuntru. 

Tata îl săltă pe umăr pe elful inconştient, fără prea mare 
efort”. 

— Pute mai ceva ca aşternutul caprelor, la partea de jos, 
zise ea. Tre’ să fac baie când ajung acasă. 

— Aoleu, făcu Buna. Din ce în ce mai rău, aşa-i? 


Ce e magia? 

Şi mai e şi definiţia vrăjitoarelor, care are două variante, 
în funcţie de vârsta vrăjitoarei. Cele mai bătrâne nici n-o 
prea pun în cuvinte, dar unele dintre ele au o bănuială, în 
sinea lor, că universul, de fapt, habar n-are ce naiba se 
întâmplă şi consistă de fapt dintr-un ixilion de trilioane de 
bilioane de posibilităţi şi poate deveni oricare din acestea 
dacă o minte antrenată, rigidizată cu certitudine cuantică, e 
introdusă în fisură şi răsucită; că, dacă-i musai să-i faci 
cuiva pălăria să explodeze, tot ce ai de făcut e să răsuceşti 
şi să găseşti acel univers în care un mare număr de 
molecule de pălărie decid, unanim şi simultan, să ricoşeze 
în direcţii diferite. 

Vrăjitoarele tinere, pe de altă parte, vorbesc despre 
magie tot timpul şi au credinţa că e nevoie de cristale, forţe 
mistice, şi dansat pe-afară fără izmene pe tine. 

E posibil ca toată lumea să aibă dreptate, în acelaşi timp. 
Asta-i chestia cu cuantica. 


Era dis-de-dimineaţă. Shawn Ogg făcea de gardă pe 
crenelurile castelului Lancre, el fiind tot ce stătea între cei 


2 Aşa cum s-a arătat mai devreme în cronicile Lumii Disc, 
există economii agricole naţionale bazate exclusiv pe forţa de 
ridicare a băbuţelor în rochii negre. 


ai casei şi orice groaznică hoardă barbară care s-ar fi abătut 
pe-acolo. 

Lui îi plăcea viaţa de soldat. Câteodată chiar îşi dorea să-i 
atace o hoardă mai mică, doar ca să poată el Salva Situaţia. 
Visa cu ochii deschişi cum ar conduce el o armată în 
bătălie, şi tare-şi dorea ca regele să-i ia una. 

Un țipăt scurt îl înştiinţă că Hodgesaaargh le dădea 
protejaţilor săi degetul de dimineaţă. 

Shawn ignoră zgomotul. Făcea parte din murmurul de 
fond al castelului. El îşi omora timpul încercând să vadă cât 
de mult îşi putea ţine răsuflarea. 

Avea o grămadă de metode pentru omorât timpul, căci, 
când faci de gardă în Lancre, ai timp berechet. Era, în 
primul rând, Curăţirea Temeinică a Nărilor, asta era tare 
bună. Sau Melodii din Vânturi. Sau Statul Într-un Picior. 
Ţinutul Răsuflării cu Numărătoare era soluţia de rezervă, 
pentru când nu-i venea altă idee şi nu mâncase prea mulţi 
carbohidrați. 

Dinspre ciocănelul de pe uşă, mult sub el, se auziră două 
scârţâituri sonore. Ciocănelul era atât de ruginit zilele 
astea, încât singurul mod în care îl puteai convinge să 
scoată vreun sunet era să-l ridici, ceea ce-l făcea să 
scârţâie şi-apoi să-l împingi cu putere în jos, ceea ce 
producea un alt scârţâit şi, dacă musafirul avea noroc, o 
vagă bufnitură. 

Shawn trase adânc aer în piept şi se aplecă peste 
creneluri. 

— Stai! Cine Pasă Acolo? strigă el. 

De dedesubt se înălţă o voce răsunătoare. 

— lo sunt, Shawn. Maică-ta. 

— A, bună, mami. Bună ziua, Jupâneasă Batevreme. 

— Dă-ne drumul, fii băiat bun. 

— Prieten sau Duşman? 

— Ce? 

— Asta tre’ să zic, mami. Aşa e oficial. Şi tu tre’ să zici 
Prieten. 

— Sunt maică-ta. 

— Tre’ să fie după tipic, mami, zise Shawn, cu 


exasperarea celui care ştia că, indiferent ce ar face, tot 
avea să piardă. Că, altfel, ce rost mai are? 

— O să fie Duşman din clipă-n clipă, flăcău! 

— Aăăăăuuuu, mami! 

— Of, bine. Prieten, na. 

— Da, dar poate că spui doar aşa... 

— Dă-mi drumul în clipa asta, Shawn Ogg! 

Shawn salută şi fu la un pas să se facă singur K.O. cu 
coada suliţei. 

— Cum să nu, Jupâneasă Bateveme! 

Faţa lui rotundă şi cinstită dispăru din câmpul lor vizual. 
După câteva clipe, auziră podul mobil cum scârţâie. 

— Cum ai făcut asta? întrebă Ţaţa Ogg. 

— Simplu, zise Buna. Ştie că tu nu i-ai face capul ăla 
zăpăcit să explodeze. 

— Păi, eu una ştiu că nici tu n-ai face-o. 

— Ba deloc. Tot ce ştii e că n-am făcut-o până acum. 


Magrat crezuse că era doar o glumă, dar era adevărat. 
Sala Mare a castelului avea o masă lungă, foarte lungă, 
pentru dineuri, iar ea şi Verence şedeau la cele două 
capete ale ei. 

Era o chestiune de etichetă. 

Regele trebuia să stea în capul mesei, evident. Dar dacă 
ea stătea într-o latură, le era incomod amândurora, fiindcă 
trebuiau să se-ntoarcă mereu ca să poată vorbi. La cele 
două capete şi zbierând, asta era singura soluţie. 

Şi mai era şi logistica servirii. Din nou, opţiunea cea mai 
uşoară - să te duci şi să-ţi iei ce vrei de pe bufet - ieşea din 
discuţie. Dacă regii s-ar apuca să-şi pună singuri mâncarea- 
n farfurie, întregul sistem monarhic s-ar prăbuşi. 

Din nefericire, asta însemna că servirea se realiza prin 
intermediul domnului Spriggins, majordomul, care avea 
memorie slabă, un tremur nervos şi-un genunchi de 
cauciuc, şi al unui soi de ascensor medieval care făcea 
legătura cu bucătăria, hurducăind ca o căruţă veche. Puţul 
liftului aspira căldura. Mâncarea fierbinte ajungea sus rece. 
Felurile reci se răceau şi mai tare. Nimeni nu ştia ce s-ar fi 


întâmplat cu îngheţata, dar, probabil, ar fi necesitat 
rescrierea câtorva legi ale termodinamicii. 

În plus, bucătăreasa nu pricepea deloc cum vine treaba 
cu vegetarianismul. Bucătăria tradiţională de palat abunda 
în feluri arterial-obturante, atât de bogate în grăsimi 
saturate, încât dădeau pe dinafară, în picături mari, 
gelatinoase. Legumele erau prezente ca material absorbant 
pentru sosuri şi, oricum, de obicei erau fierte până căpătau 
toate cam aceeaşi nuanţă de galben. Magrat încercase să-i 
explice doamnei  Scorbic, bucătăreasa, cum trebuie 
procedat, dar cele trei bărbii ale femeii bâţâiau atât de 
ameninţător la cuvinte ca „vitamine”, încât găsise ea o 
scuză şi se retrăsese din bucătărie. 

Pentru moment, se mulțumea cu un măr. Doamna 
Scorbic se pricepea la mere. Erau adică nişte chestii mari, 
făinoase şi rumenite, scobite pe dinăuntru şi umplute cu 
frişcă şi stafide. Aşa că Magrat n-avusese încotro şi furase 
un măr crud din pod. Pentru viitorul apropiat, complota să 
afle unde erau păstraţi morcovii. 

În depărtare, în spatele sfeşnicelor de argint şi al unui 
teanc de registre de cheltuieli, putea fi desluşit Verence. 

Din când în când, ridicau ochii şi-şi zâmbeau unul altuia. 
Adică, păreau a fi zâmbete, dar, de la distanţa asta, era 
cam greu să fii sigur. 

Se părea că Verence spusese ceva. 

Magrat îşi făcu mâinile pâlnie la ureche. 

— Poftim? 

— Ne trebuie un... 

— Pardon? 

— Ce? 

— Cum? 

Până la urmă, Magrat se ridică în picioare şi aşteptă până 
când Spriggins, vânăt la faţă de efort, îi mută scaunul lângă 
Verence. Ar fi putut face asta şi singură, dar nu aşa 
procedau reginele. 

— Ne-ar trebui un Poet Laureat, zise Verence, punând un 
semn de carte în registru. Orice regat trebuie să aibă unul. 
Ca să scrie poezii pentru ocazii speciale. 


— Da? 

— M-am gândit că poate doamna Ogg ar fi potrivită? Am 
auzit că este o autoare de cântece tare amuzante. 

Magrat păstră o expresie sobră. 

— Eu... âă... cred că ştie foarte multe rime pentru 
anumite cuvinte, zise ea. 

— Pe câte se pare, salariul uzual e patru bănuţi pe an şi 
un fund de sac, zise Verence, încruntându-se la pagină. Sau 
o fi un sac de fund? 

— Şi care i-ar fi însărcinările, mai exact? întrebă Magrat. 

— Scrie aici că rolul Poetului Laureat e să recite poezii la 
ocazii de stat, răspunse Verence. 

Magrat asistase la unele dintre recitările umoristice ale 
Ţaţei, mai ales la cele însoţite de gesturi. Incuviinţă din cap, 
cu gravitate. 

— Cu condiţia, zise ea, şi vreau să fiu absolut sigură că 
mă fac înţeleasă în această privinţă, cu conditia să-şi ia 
postul în primire după nuntă. 

— Da, dragă? Eşti sigură? 

— După nuntă. 

— Ah! 

— Mergi pe mâna mea. 

— Ei, sigur, dacă aşa vrei tu... 

Se auzi tărăboi în spatele uşilor duble, apoi acestea fură 
deschise. Ţaţa Ogg şi Buna Batevreme dădură buzna 
înăuntru, iar Shawn Ogg tot încerca să le depăşească. 

— Aaaăăăă, mami! Eu tre’ să intru primul şi să anunţ cine 
e! 

— Las’ că le spunem noi cine suntem. Saltare, 
Maiestăţilor, zise Ţaţa. 

— Binecuvântat fie acest castel, zise Buna. Magrat, e 
nevoie de doftoriceală. Aici. 

Buna mătură un sfeşnic şi nişte vase de pe masă, 
trântindu-le la podea cu un gest dramatic şi-o întinse pe 
Diamanda acolo. De fapt, mai erau câteva hectare de masă 
complet lipsite de orice obstrucţie, dar ce sens are să-ţi faci 
aşa o intrare dacă nu eşti dispus să faci şi mizerie. 

— Dar credeam că s-a luptat cu tine ieri! exclamă 


Magrat. 

— Ce contează, zise Buna. 'Neaţa, Maiestate! 

Regele Verence o salută dând din cap. Alţi regi ar fi 
strigat după gărzi, la acel punct din conversaţie, dar nu şi 
Verence, fiindcă el era rezonabil, o cunoştea pe Buna 
Batevreme şi, oricum, singura gardă disponibilă era Shawn 
Ogg, care se chinuia să-şi îndrepte trompeta. 

Tata Ogg migrase lângă bufet. Nu din proastă creştere, 
dar muncise din greu în ultimele ore şi acolo era expus un 
mic dejun somptuos căruia nimeni nu părea să-i dea 
atenţie. 

— Ce-a păţit? întrebă Magrat, cercetând fata cu atenţie. 

Buna privi în jur. Armuri pe lângă pereţi, scuturi agăţate 
de zid, săbii şi lănci ruginite... probabil era destul fier pe- 
acolo... 

— A tras un elf în ea... 

— Dar... rostiră Magrat şi Verence simultan. 

— Nu puneţi întrebări acum, nu e timp. A tras un elf, cu 
săgețile alea oribile ale lor. Fac mintea s-o ia razna, de una 
singură. Deci - poţi s-o ajuţi în vreun fel? 

In pofida sufletului ei bun, Magrat simţi scânteia mâniei 
îndreptăţite. 

— Aha, deci dintr-odată sunt din nou vrăjitoare, acum că 
ai... 

Buna Batevreme suspină. 

— Nici pentru asta nu-i timp, zise ea. Eu doar întreb. Tot 
ce ai de făcut e să spui nu. Şi eu o s-o iau de aici şi n-o să 
te mai deranjez altă dată. 

Calmul din vocea ei era atât de neaşteptat încât Magrat 
se împiedică de propria mânie şi încercă să se echilibreze. 

— N-am spus că n-o fac, doar... 

— Bun. 

Se auziră zângăneli, Ţaţa Ogg ridica de pe farfurii 
capacele de argint. 

— Hei, au trei feluri de ouă! 

— Păi, n-are febră, constată Magrat. Pulsul e lent. Ochii 
înceţoşaţi. Shawn? 

— Da, domnişoară Regină? 


— Fierte, prăjite şi; scrob. Asta zic şi eu lux. 

— Du-te fuga la căsuţa mea şi adu-mi toate cărţile pe 
care le găseşti. Sunt sigură că am citit odată despre asta, 
Buno. Shawn? 

Shawn se opri, la jumătatea drumului spre uşă. 

— Da, domnişoară Regină? 

— In drum, treci pe la bucătărie şi spune-le să fiarbă apă, 
multă apă. Pentru început, putem măcar să curăţăm rana. 
Dar, uite ce, elfii... 

— Atunci te las să-ţi vezi de treabă, zise Buna, 
întorcându-se să plece. Pot schimba o vorbă cu tine, 
Maiestate? Am lăsat jos ceva ce trebuie să vezi. 

— O să am nevoie de ajutor, zise Magrat. 

— Te ajută Ţaţa. 

— Adică io, zise Ţaţa, cam înfundat, împroşcând 
firimituri. 

— Ce mănânci acolo? 

— Sendviş cu ou ochi şi ketchup, zise Ţaţa, încântată. 

— Mai bine-o punem pe bucătăreasă să te fiarbă şi pe 
tine, zise Magrat, ridicându-şi mânecile. Du-te şi vorbeşte 
cu ea. 

Privi rana mai de-aproape. 

— Şi vezi dacă n-are şi nişte pâine mucegăită... 


Unitatea de bază a vrăjitoriei masculine este Ordinul sau 
Colegiul sau, bineînţeles, Universitatea. 

Unitatea de bază a vrăjitoriei feminine e vrăjitoarea, dar 
unitatea permanentă de bază, aşa cum s-a arătat mai 
înainte, e căsuţa. 

O căsuţă de vrăjitoare este un obiect arhitectural cu totul 
aparte. Nu e propriu-zis construită, ci mai curând se 
asamblează de-a lungul anilor, pe măsură ce zonele de 
reparaţii se unesc, ca o şosetă alcătuită în întregime din 
cârpeli. Coşul e răsucit ca un tirbuşon. Acoperişul e din stuf 
atât de vechi încât în el cresc copăcei mici, dar viguroşi, 
podelele sunt vălurite, noaptea scârţâie ca o corabie de 
marfă pe furtună. Dacă cel puţin doi pereţi nu sunt proptiţi 
cu bârne, să nu se prăbuşească, atunci nu e o căsuţă de 


vrăjitoare, ci doar casa unei babe fără o doagă, care 
ghiceşte-n zaț de cafea şi vorbeşte cu pisica. 

Căsuţele tind să atragă vrăjitoare cam de acelaşi fel. Aşa- 
i firesc. Fiecare vrăjitoare instruieşte, de-a lungul vieţii, una 
sau două ucenice mai tinere şi când, la momentul fatal, 
căsuţa devine liberă, nimic nu-i mai firesc decât ca una 
dintre ele să se mute acolo. 

Căsuţa lui Magrat adăpostea, prin tradiţie, vrăjitoare 
meditative, care observau diverse lucruri şi le notau. Ce 
ierburi sunt mai bune decât altele pentru dureri de cap, 
fragmente de istorii vechi, mărunţişuri de-astea. 

Se găseau acolo vreo duzină de registre pline cu scris 
mărunt şi cu desene şi ici-colo cu câte-o floare neobişnuită 
sau o broască interesantă presate cu grijă între pagini. 

Era o căsuţă de vrăjitoare cu sete de cunoaştere, de 
vrăjitoare studioase. Ochi de ce fel de triton? Ce specie de 
rechin vărgat de apă sărată? Dacă la o poţiune e nevoie de 
Dragoste din inerție, de acord, dar de care anume dintre 
cele treizeci şi şapte de plante larg răspândite şi cunoscute 
sub acest nume e vorba, de fapt? 

Motivul pentru care Buna Batevreme era o vrăjitoare mai 
bună decât Magrat era că ea ştia că, în vrăjitorie, n-avea 
importanţă pe care dintre ele o foloseşti, ba chiar puteai să 
pui şi o mână de iarbă. 

Motivul pentru care Magrat era o doctoriţă mai bună 
decât Buna era că ea credea că avea importanţă. 


Diligenta încetini şi opri în faţa unei baricade ridicate în 
mijlocul drumului. 

Şeful bandiţilor îşi potrivi peticul peste ochi. Avea ambii 
ochi sănătoşi, dar oamenii respectă uniforma. Apoi se- 
NAEP agale spre diligență. 

'Neața, Jim. Ce-avem noi aici, azi? 

LAS: S-ar putea să fie cam greu, zise vizitiul. Ăă, sunt 
câţiva vrăjitori. Şi un pitic. Şi o primată. 

Se frecă pe cap şi se strâmbă. 

— Da. Categoric o primată. Nu, şi cred că trebuie să insist 
asupra acestui aspect, vreun alt fel de fiinţă în formă de om 


şi cu blană. 

— Te simţi bine, Jim? 

— Am venit cu ăştia tocmai de la Ankh-Morpork. Să n-aud 
de pilule de broaşte uscate! 

Banditul-şef ridică din sprâncene. 

— Bine. Fie ca tine. 

Bătu la uşa diligenţei. Sticla geamului se lăsă-n jos. 

— N-aş vrea să vă gândiţi la momentu’ ăsta ca la un jaf, 
zise banditul. Luaţi-o mai curând ca pe o anecdotă plină de 
culoare, pe care-o să vă facă plăcere s-o povestiţi nepoților. 

Dinăuntru se auzi o voce: 

— Ăsta e! El mi-a furat calul! 

Pe fereastră se iţi un toiag de vrăjitor. Ochii şefului se 
opriră pe măciulia din vârf. 

— Ei, hai, rosti el, amabil. Ştiu şi eu regulile. Vrăjitorii n- 
au voie să folosească magia împotriva civililor decât în 
situaţii cu adevărat amenințătoare de via... 

O izbucnire de lumină octarină. 

— De fapt, nu e o regulă, zise Ridcully. E mai mult o 
recomandare. 

Se întoarse spre Ponder Stibbons. 

— O aplicare interesantă a Rezonatorului Morfic al lui 
Stacklady, adineaori, sper că ai observat? 

Ponder privi în pământ. 

Şeful fusese transformat într-un dovleac însă, în 
conformitate cu legile umorului universal, purta încă 
pălărie. 

— Şi acum, zise Ridcully, aş fi recunoscător dacă voi toţi, 
băieţii ăia ascunşi pe după bolovani aţi ieşi în drum, să vă 
pot vedea. Foarte bine. Domnule Stibbons, dumneata şi 
Bibliotecarul treceţi pe la fiecare cu pălăria, vă rog! 

— Dar ăsta-i jaf! zise vizitiul. Şi l-ai transformat într-un 
fruct! 

— O legumă, îl corectă Ridcully. Şi, oricum, în câteva ore 
îi trece. 

— lar mie-mi datorează un cal, zise Casanunda. 

Bandiţii se executară, dându-i cu regret bani lui Ponder, 
iar Bibliotecarului dându-i bani cu regret şi foarte repede. 


— Sunt aici aproape trei sute de dolari, domnule, estimă 
Ponder. 

— Şi un cal, nu uitaţi. De fapt, au fost doi cai. Uitasem de 
al doilea, dar mi-am amintit adineaori. 

— Excelent! Acum avem bani de drum. Aşa că, dacă 
aceşti domni au bunăvoința să dea la o parte baricada, 
putem să plecăm. 

— De fapt, mai era şi-al treilea cal, acum îmi aduc 
aminte. 

— Dar nu aşa trebuie să faceţi! Tre’ să vă lăsaţi jefuiţi! 
zbieră vizitiul. 

Ridcully îi făcu vânt de pe capră. 

— Suntem în vacanţă, zise el. 

Diligenţa porni hodorogind. În urma ei se mai auzi un 
strigăt îndepărtat: „Şi patru cai, să nu uitaţi”, înainte să 
dispară după colţ. 

Dovleacului îi crescu o gură. 

— Au plecat? 

— Da, şefu'. 

— Dă-mă de-a dura undeva la umbră, bine? Şi să nu 
pomenească nimeni despre treaba asta, niciodată. Are 
cineva nişte pilule de broaşte uscate? 


Verence al II-lea respecta vrăjitoarele. Ele îl puseseră pe 
tron. De asta era destul de sigur, deşi nu prea pricepea 
cum se-ntâmplase. lar pentru Buna Batevreme avea 
respect şi admiraţie. 

O urmă, supus, către beciuri, grăbindu-se ca să ţină 
ritmul cu paşii mari ai Bunei. 

— Ce se-ntâmplă, Jupâneasă Batevreme? 

— Am ceva să-ţi arăt. 

— Ai spus ceva despre elfi. 


— Exact. 

— Credeam că-s doar basme. 

— ŞI? 

— Adică... ştii dumneata... basme de-a’ lu’ mam'mare? 
— Şi ce? 


Buna Batevreme părea să genereze un fel de câmp 


giroscopic - dacă începeai pe picior greşit, avea ea grijă să 
rămâi aşa. 

Încercă din nou. 

— Adică nu există, asta voiam să spun. 

Buna ajunsese la uşa beciului. Era din stejar înnegrit de 
vreme, în cea mai mare parte, dar jumătatea de sus era 
ocupată parţial de o deschizătură zăbrelită. 

— Acolo. 

Verence privi înăuntru. 

— Văleleu! 

— L-am pus pe Shawn să descuie beciul. Nu cred că ne-a 
mai văzut altcineva intrând. Nu spune nimănui. Dacă află 
piticii sau trolii de el, o să dărâme zidurile ca să-l scoată de 
aici. 

— De ce? Ca să-l ucidă? 

— Bineînţeles. Ei au mai multă ţinere de minte decât 
oamenii. 

— Şi eu ce să fac cu el? 

— Doar ţine-l închis. De un’ să ştiu eu? Trebuie să mă 
gândesc! 

Verence mai aruncă o privire elfului. Zăcea pe podea, 
făcut covrig. 

— Ala-i un elf? Dar e doar... doar un om lung şi slăbănog, 
cu faţa ca de vulpe. Mai mult sau mai puţin. Credeam că 
elfii sunt frumoşi. 

— A, sunt, când sunt conştienţi, zise Buna, dând vag 
dintr-o mână. Că proiectează o... 0... când îi privesc 
oamenii, văd frumuseţe, văd ceva căruia vor să-i facă pe 
plac. Pot să arate oricum doreşti tu să arate. li zice 
glamour. Poţi să-ţi dai seama când sunt elfi prin preajmă. 
Oamenii se poartă ciudat. Nu mai gândesc limpede. Chiar 
nu ştii nimic? 

— Credeam... că elfii sunt doar poveşti... ca Zâna 
Măseluţă... 

— Nu-i nimic de râs la Zâna Măseluţă, zise Buna. O 
femeie foarte muncitoare. N-am să înţeleg niciodată cum se 
descurcă, cu scara şi celelalte. Nu. Elfii sunt reali. Of, fir- 
ar... Ascultă aici. Se întoarse, ridicând un deget. Sistemul 


feudal, da? 

— Ce? 

— Sistemul feudal! Fii niţel atent! Sistem feudal. Regele 
în vârf, pe urmă baroni şi ce-or mai fi, pe urmă toţi ceilalţi... 
vrăjitoarele niţel mai la o parte, adăugă Buna, cu 
diplomaţie. Işi împreună degetele, cu vârfurile-n sus. 
Sistemul feudal. Ca la clădirile alea ţuguiate în care se- 
ngroapă regii ăi păgâni. Inţelegi? 

— Da. 

— Bine. Aşa văd elfii lucrurile, da? Când intră ei într-o 
lume, toţi ceilalţi sunt la bază. Sclavi. Mai rău decât sclavii. 
Mai rău decât animalele. Ei iau ce doresc, şi ei doresc totul. 
Dar cel mai rău, partea cea mai rea e... îţi citesc mintea. 
Aud ce gândeşti şi, ca să te aperi, gândeşti ce vor ei. 
Glamour. Şi atunci ai ferestre baricadate peste noapte, şi 
pui hrană afară pentru zâne, şi te-ntorci pe călcâi de trei ori 
înainte să vorbeşti despre ei, şi pui potcoave deasupra uşii. 

— Credeam că astea-s, ştii tu, - regele rânji slab - folclor? 

— Sigur că-s folclor, om prost ce eşti! 

— Eu sunt rege, întâmplător, ripostă Verence, cu reproş 
în glas. 

— Rege prost ce eşti, Maiestate! 

— Mulţumesc. 

— Vreau să spun că asta nu-nseamnă că nu-i adevărat! 
Poate că s-a mai încâlcit, cu trecerea anilor, oamenii uită 
amănuntele, uită de ce fac ceea ce fac. Ca la chestia cu 
potcoavele. 

— Ştiu că bunica ţinea o potcoavă deasupra uşii, zise 
regele. 

— Ei, vezi. N-are nimic de-a face cu forma ei. Dar dacă 
stai într-o cocioabă veche şi eşti sărac, probabil o potcoavă 
e cel mai la-ndemână lucru de fier şi cu găuri în el. 

— Ah! 

— Chestia cu elfii e că n-au... începe cu M, zise Buna, 
pocnind nervos din degete. 

— Maniere? 

— Ha! Aşa e, dar nu-i asta. 

— Muşchi? Mucus? Mister? 


— Nu. Nu. Nu. Înseamnă... să vezi punctul de vedere al 
ăluilalt. 

Verence încercă să vadă lumea dintr-o perspectivă tip 
Buna Batevreme şi-l cuprinse o bănuială. 

— Empatie? 

— Păi, da. N-au deloc. Până şi un vânător, dacă-i 
priceput, are simţire pentru animal. Că de-aia poate fi 
vânător bun. Elfii nu-s aşa. Sunt cruzi de dragul distracției şi 
nu înţeleg lucruri precum îndurarea. Nu înţeleg că şi altceva 
în afară de ei înşişi poate avea simțăminte. Le place să 
râdă, mai ales când au prins un om singur sau un pitic, sau 
trol. Or fi trolii făcuţi din piatră, Maiestate, dar îţi spun eu, 
un trol ţi-e frate, în comparaţie cu elfii. La minte, vreau să 
spun. 

— Dar de ce nu ştiu şi eu asta? 

— Glamour. Elfii sunt frumoşi. Au - Buna scuipă cuvântul 
- stil. Frumuseţe. Graţie. Asta contează. Dacă pisicile ar 
arăta ca broaştele, ne-am da seama ce ticăloase mici, rele 
şi crude sunt. Stil. Asta-şi amintesc oamenii. Işi amintesc 
strălucirea. Tot restul, tot adevărul, devine... un basm de-a' 
lu' mam'mare. 

— Magrat nu mi-a vorbit niciodată despre ei. 

Buna ezită. 

— Magrat nu ştie mare lucru despre elfi, explică ea. Ha! 
Ea nu-i nici măritată încă, mai va pân' la mam'mare. Nu 
prea se mai vorbeşte despre asta în ziua de azi. Nu-i bine 
să vorbeşti despre ei. Mai bine i-ar uita toată lumea. Ei... 
vin când îi chemi. Nu să-i strigi: „lu-huuu“; când îi chemi, în 
capul tău. Ajunge ca oamenii să-şi dorească să fie ei aici. 

Verence scutura din mâini. 

— Încă mai învăţ cum e cu monarhia, zise el. Nu înţeleg 
chestiile astea. 

— Nu-i nevoie să înţelegi. Eşti rege. Ascultă. Ştii despre 
locurile fragile ale lumii? Unde se-ntâlneşte cu alte lumi? 

— Nu. 

— E unul sus pe deal. De-aia au fost ridicaţi Dansatorii 
împrejurul lui. Sunt un fel de zid. 

— Aha. 


— Dar câteodată pereţii dintre lumi sunt slăbiţi, înţelegi? 
E ca la flux. La vremea cercurilor. 

— Aha. 

— Şi dacă oamenii fac prostii atunci, nici Dansatorii n-o 
să poată ţine poarta închisă. Că atunci când e lumea 
subţire, chiar şi-un gând greşit poate face legătura. 

— Aha. 

Verence simţea că se-ntorsese conversaţia într-o zonă în 
care putea contribui şi el. 

— Prostii? se miră el. 

— Îi cheamă. Îi atrag. 

— Aha. Şi eu ce să fac? 

— Tu domneşte înainte. Cred că suntem în siguranţă. Nu 
pot să intre. Pe fete le-am oprit, aşa că n-o să le mai fie 
nimeni canal. Tu ţine-l pe ăsta de-aici bine sub cheie şi nu-i 
spune lui Magrat. N-are niciun rost să-şi facă griji, nu-i aşa? 
A intrat ceva aici, dar îl ţin sub supraveghere. 

Buna îşi frecă mâinile, cu satisfacţie amară. 

— Cred c-am rezolvat-o, zise ea. 

Apoi clipi. 

Îşi ciupi rădăcina nasului. 

— Ce-am spus adineaori? zise ea. 

— Aă. Ai spus că tu crezi că ai rezolvat-o, îi aminti regele. 

Buna Batevreme clipi. 

— Aşa-i, încuviinţă ea. Asta am spus. Da. Şi sunt în 
castel, nu-i aşa? Da. 

— Te simţi bine, Jupâneasă Batevreme? întrebă regele, 
cu voce îngrijorată. 

— Da, bine. Bine. În castel. Şi copiii sunt şi ei bine, da? 

— Pardon? 

Ea clipi din nou. 

— Ce? 

— Nu arăţi bine... 

Buna se încruntă fioros şi-şi scutură capul. 

— Da. Castelul. Eu sunt eu, tu eşti tu, Gytha e sus cu 
Magrat. Aşa.-i. 

Îşi aţinti privirea spre rege. 

— Doar un pic de... de suprasolicitare, asta-i tot. Niciun 


motiv de îngrijorare. Niciun motiv. 


Ţaţa privea cu îndoială preparatul făcut de Magrat. 

— O cataplasmă cu pâine mucegăită mie nu mi se pare 
foarte magică, zise ea. 

— Goodie Whemper spunea că-i cea mai bună. Dar nu 
ştiu ce ne facem cu coma asta. 

Magrat căuta, neobosită, printre paginile fragile. 
Strămoaşele ei vrăjitoare notaseră lucruri acolo cam în 
ordinea în care le trecuseră prin minte, aşa că descântece 
şi observaţii de mare importanţă se găseau presărate 
printre cugetări despre starea bătăturilor lor. 

— Scrie aici: „Micele pietre ascuţite cari sunt aflate la 
restimpuri se numescu Ţeapa Elfilor, fiindu ele vârfuri de 
săgeți elfeşti de Odinioara”. Asta-i tot ce-am găsit. Şi e şi 
un desen. Dar şi eu am văzut pietre de-astea pe-aici. 

— A, sunt cu grămada, zise Ţaţa, bandajând umărul 
Diamandei. Mereu le găsesc, când sap prin grădină. 

— Dar elfii nu trag în oameni! Elfii sunt buni! 

— Păi, probabil or fi tras în Esme şi în fată aşa, în glumă? 

— Dar... 

— Uite ce, dragă, tu o să fii regină. E o slujbă importantă. 
Tu ai grijă de rege de-acuma şi lasă-ne pe mine şi pe Esme 
să ne ocupăm de... alte treburi. 

— Să fiu Regină? Asta înseamnă doar goblen şi ieşit la 
plimbare în rochii incomode! O ştiu eu pe Buna. Ea nu 
suportă nimic din ce... din ce are graţie şi stil. E atât de 
acră! 

— Are motivele ei, eu aşa cred, zise Ţaţa, pe un ton 
amical. Ei, cu fata am rezolvat deocamdată. Ce facem cu 
ea, acum? 

— Sunt aici zeci de odăi nefolosite, zise Magrat, şi toate 
au fost pregătite pentru invitaţi. Putem s-o culcăm în una 
din ele. Aă. Ţaţă? 

— Da? 

— Ai vrea să fii domnişoară de onoare? 

— Nu prea, dragă. Sunt cam bătrână pentru asta. 

TŢaţei nu-i venea să plece. 


— Dar tu n-ai cumva nişte întrebări să-mi pui? 

— Ce vrei să spui? 

— Că, de, mamă-ta e moartă şi rude de parte femeiască 
neavând... 

Magrat părea nedumerită. 

— Cum vine treaba după nuntă, la asta făceam aluzie, 
zise aţa. 

— A, asta era. Nu, firma de catering rezolvă mai tot. 
Bucătăreasa de-aici nu prea se pricepe la tartine sau 
pateuri. 

TŢaţa privea cu multă grijă-n tavan. 

— Şi pe urmă, ce faceţi? zise ea. Dacă mă-nţelegi. 

— Am chemat destule fete, să strângă după recepţie. 
Uite ce e, nu-ţi face griji! M-am gândit la toate. Mi-aş dori ca 
tu şi Buna să nu mă mai trataţi ca şi cum n-aş şti nimic. 

Taţa tuşi. 

— Bărbatu-tău, zise ea. E om de lume, mă gândesc? A 
ieşit cu zeci de fete, fără îndoială? 

— De ce spui asta? Nu prea cred. Bufonii nu prea au viaţă 
personală şi, bineînţeles, de când e rege a fost tare ocupat. 
E cam timid cu fetele. 

TŢaţa renunţă. 

— Ei, în fine, zise ea. Sunt sigură că o să vă descurcaţi 
voi din mers... 

Buna şi regele se întoarseră în sală. 

— Cum mai e fata? întrebă Buna. 

— Măcar am scos săgeata şi-am curăţat rana, zise 
Magrat. Dar nu se trezeşte. Cel mai bine e să rămână aici. 

— Eşti sigură? întrebă Buna. Are nevoie de supraveghere 
strictă. Eu am o odaie liberă acasă. 

— Nu poate fi mutată, ripostă ferm Magrat. 

— Au însemnat-o, zise Buna. Eşti sigură că te descurci cu 
aşa ceva? 

— Ştiu că e o rană foarte urâtă, zise Magrat, ferm. 

— Nu la rană mă gândeam, de fapt, zise Buna. A fost 
atinsă de ei, asta vreau să spun. E... 

— Sunt sigură că ştiu cum să mă port cu o persoană 
bolnavă, zise Magrat. Nu sunt complet idioată, să ştii. 


— Nu trebuie lăsată singură, insistă Buna. 

— O să fie destulă lume primprejur, interveni Verence. 
De mâine încep să vină invitaţii. 

— Să fii singură nu e acelaşi lucru cu să nu ai lume 
primprejur, zise Buna. 

— Aici e un castel, Buno. 

— Bine. În regulă. Ei atunci, nu vă mai reținem, zise 
Buna. Haide, Gytha! 

Tata Ogg mai luă un cotlet de miel cam prea prăjit de sub 
unul dintre capacele de argint şi-l flutură, distrată, spre 
perechea regală. 

— Distraţi-vă bine, zise ea. În măsura în care e posibil. 

— Gytha! 

— Vin, vin. 


Elfii sunt uluitori. Provoacă uluire. 

Elfii sunt minunaţi. Cauzează minuni. 

Elfii sunt fantastici. Creează fantezii. 

Elfii sunt strălucitori. Proiectează strălucire. 

Elfii sunt fermecători. Tes farmece. 

Elfii sunt teribili. Nasc teroare. 

Problema cu cuvintele e că înțelesurile lor se pot răsuci 
ca nişte şerpi, iar dacă vrei să găseşti un şarpe, caută-l în 
spatele cuvintelor care şi-au schimbat înţelesul. 

Nimeni n-a spus vreodată că elfii sunt cumsecade. 

Elfii sunt răi. 


— Ei, cam asta e! exclamă Ţaţa Ogg, pe când ieşeau din 
castel, peste podul mobil. Bravo, Esme! 

— Nu s-a terminat, zise Buna Batevreme. 

— Dar tu singură ai spus că n-au cum să intre. Nimeni 
altcineva de pe-aici n-o să încerce să facă vrăji sus la 
pietre, asta-i clar. 

— Da, dar vremea cercurilor mai ţine încă o zi sau cam 
pe-acolo. Se poate întâmpla orice. 

— Fata aia, Diamanda, e scoasă din joc şi pe celelalte le- 
ai speriat, zise Ţaţa Ogg, aruncând osul de miel în șanțul 
secat de sub pod. Şi nimeni altcineva n-o să-i cheme, asta 


ştiu sigur. 

— Dar mai e şi ăla din beci. 

— Vrei să scapi de el? Îl trimit pe Shawn al meu la Regele 
lronfoundersson, sus, la Capul de Aramă, dacă vrei. Sau pot 
să mă urc şi eu pe mătură şi să dau o fugă să-i spun 
Regelui Muntelui. Trolii sau piticii ne-ar scăpa de el într-o 
clipită. Gata cu problema! 

Buna o ignoră. 

— Mai e ceva, zise ea. Ceva ce-am trecut cu vederea. Ea 
tot o să mai caute o cale. 

Ajunseseră deja în piaţa oraşului. Buna privi împrejur. 
Bineînţeles, Verence era rege şi aşa se şi cuvenea, iar ăsta 
era regatul lui şi, din nou, aşa se cuvenea. Dar, într-un sens 
mai profund, regatul îi aparţinea ei. Şi Gythei Ogg, 
bineînţeles. Dreptul lui Verence se referea doar la ceea ce 
făceau oamenii; nici măcar piticii şi trolii nu-l recunoşteau 
de rege, deşi într-un mod politicos. Dar când venea vorba 
de copaci, de stânci, de pământ, pe acestea Buna le vedea 
ca fiind ale ei. Şi era sensibilă la stările lor de spirit. 

Ţara era încă supravegheată. Simţea acea atenţie. O 
observare îndeajuns de amănunţită preschimbă lucrul 
observat, şi ceea ce era observat era întregul regat. 
Întreaga ţară era ţinta atacului, şi ei, poftim, i se destrăma 
mintea... 

— E nostim, zise Ţaţa, fără să se adreseze cuiva anume. 
Azi-dimineaţă, când stăteam acolo sus, la Dansatori, m-am 
gândit, e nostim... 

— Despre ce tot pălăvrăgeşti? 

— Mi-aduc aminte, când eram tânără, era o fată ca 
Diamanda. Supărăcioasă, nerăbdătoare, talentată şi o mare 
pacoste pe capul vrăjitoarelor mai bătrâne. Nu ştiu dacă ţi-o 
mai aminteşti cumva, din întâmplare? 

Trecură de fierăria lui Jason, care răsuna de zgomotul 
barosului lui. 

— N-am uitat-o niciodată, zise Buna, încet. 

— E nostim, cum se repetă istoria... 

— Ba deloc, zise Buna Batevreme, hotărâtă. Eu n-am fost 
ca ea. Ştii cum erau vrăjitoarele bătrâne de pe-aici. Se 


ţineau de obiceiurile lor. O grămadă de babe care descântă 
de negi, nimic mai mult. Şi nu m-am purtat urât cu ele. Am 
fost doar... fermă. Categorică. Mi-am apărat punctul de 
vedere. O parte din a fi vrăjitoare asta înseamnă, să-ţi aperi 
punctul de vedere - acum rânjeşti. 

— Am doar gaze, te asigur. 

— Cu ea e cu totul altceva. Nimeni n-a putut niciodată 
zice că eu nu-s deschisă ideilor noi. 

— Sigur, eşti bine-cunoscută pentru cât de deschisă eşti 
ideilor noi, zise Ţaţa Ogg. Eu mereu spun, Esme Batevreme 
asta, mereu e deschisă pentru idei noi. 

— Corect. 

Buna Batevreme ridică ochii spre dealurile împădurite din 
jurul oraşului şi se-ncruntă. 

— Chestia e, zise ea, că fetele din ziua de azi nu ştiu să-şi 
păstreze mintea limpede când gândesc. Tre' să ai gândirea 
clară şi să nu te laşi derutată. Uite, Magrat tot timpul se 
lasă derutată. Asta te face să nu faci ce trebuie. Se opri. O 
simt, Gytha Ogg. Pe Regina Zânelor. Ea poate să-şi treacă 
mintea printre pietre. Fir-ar fata aia să fie! Acum poate să 
intre. E peste tot. Peste tot unde-mi îndrept mintea, îi simt 
mirosul. 

— O să iasă totul cu bine, zise Ţaţa, bătând-o pe umăr. O 
să vezi. 

— Caută o cale, repetă Buna. 


— Ziua bună, fârtaţilor, şi încotrova îndrepta-ne-vom oare 
în astă veselă zi? zise Căruţaş, brutarul. 

Ceilalţi Căluşari din Lancre îl priviră. 

— Ai luat nişte leacuri sau ce? întrebă Ţesător, meşterul 
de acoperişuri. 

— Incerc şi eu să intru în spiritul chestiei, zise Căruţaş. 
Aşa vorbesc meşterii neciopliţi. 

— Care-s meşterii ăia neciopliţi? vru să ştie Brutaru, 
ţesătorul. 

— Adică tot Artizanii Comici, mi se pare, zise Căruţaş, 
brutarul. 

— Am întrebat-o pe mami ce-i aia artizani, interveni 


Jason. 

— Daa? 

— Cică noi suntem. 

— Şi tot noi suntem şi Meşterii Neciopliţi? întrebă 
Brutaru, ţesătorul. 

— Cred că da. 

— Curu'! 

— Păi, noi e clar că nu vorbim ca tâmpiţii ăştia de care 
scrie, zise Căruţaş, brutarul. lo n-am spus „ma-ra-fet“ în 
viaţa mea. Şi nu înţeleg nicio glumă. 

— Nu tre’ să înţelegi tu glumele, că de-aia-i piesă, zise 
Jason. 

— Ilzmene! strigă Brutaru, ţesătorul. 

— la mai taci! Şi-mpinge aicea la căruţă. 

— Nu văd de ce nu putem să jucăm Bățul şi Găleata... 
mormăi Croitoru, celălalt ţesător. 

— Nu jucăm Băţul şi Găleata! Nu mai vreau să aud în 
viaţa mea de Băţul şi Găleata! Incă mă mai înjunghie 
genunchiul! Aşa că tăceţi din gură cu Băţul şi Găleata! 

— Burtă! zbieră Brutaru, care când prindea o idee o ţinea 
bine. 

Căruţa cu recuzita patina şi se zgâlţâia prin şleaurile 
drumului. 

Căluşul, Jason se vedea obligat să recunoască, era mai 
uşor decât să joci teatru. Când jucai căluşul, nu veneau 
oamenii să stea în jurul tău şi să chicotească. Nu râdeau 
ţâncii de tine, privindu-te de sus. Deja Ţesător şi Stufaru 
aproape că se răzvrătiseră pe faţă, şi-şi mormăiau replicile. 
Serile lor deveniseră o neîncetată căutare a unui loc unde 
să ţină repetiţia. 

Nici măcar în pădure n-aveau pace. Era uluitor cum 
apăreau tot felul de oameni, trecând cu totul întâmplător 
pe acolo. 

Ţesător se opri din împins şi se şterse pe frunte. 

— Ţi-ai fi închipuit că la Stejarul Fulgerat o să fim în 
siguranţă, zise el. Nu-i nicio potecă pe o rază de o jumătate 
de milă, dar dracu' să mă ia dacă după cinci minute mai 
aveai loc de atâţia cărbunari, sihastri, ursari, pădurari, 


vânători, troli, păsărari, tăietori de lemne, porcari, 
culegători de ciuperci, pitici, căutători de miere şi 
ipochimeni suspecți cu mantale uriaşe. Mă mir că mai era 
loc în pădure pentru nenorociţii de copaci. Unde mergem 
acum? 

Ajunseseră la o răspântie, dacă puteai să-i spui aşa. 

— Nu-mi amintesc de locul ăsta, zise Lemnaru, 
braconierul. Credeam că ştiu toate potecile de pe-aici. 

— Asta-i din cauză că tu le vezi doar pe-ntuneric, explică 
Jason. 

— Păi da, toată lumea ştie că-i a ta-ncântare pe-o noapte 
strălucitoare, zise Stufaru, căruţaşul. 

— E a sa-ncântare şi-ntr-o noapte oarecare, zise Jason. 

— Hei, făcu Brutaru, ţesătorul, am început să ne 
pricepem la meştereala asta necioplită, nu-i aşa? 

— Hai s-o luăm la dreapta, propuse Jason. 

— Neee, pe-acolo e plin de spini şi măceşi. 

— Bine, atunci la stânga. 

— Cărarea aia-i prea întortocheată, zise Ţesător. 

— Ce ziceţi de poteca din mijloc? întrebă Căruţaş. 

Jason privi înainte. 

Exista şi o potecă de mijloc, cu puţin mai mult decât o 
cărăruie de animale, care şerpuia pe sub copacii umbroşi. 
Pe lângă ea creşteau ferigi stufoase. Avea aspectul general 
verde, bogat şi întunecat, sugerat de cuvântul „hăţiş”?8. 

Simţurile sale de făurar se ridicară-n picioare să urle. 

— Nu pe-acolo, strigă el. 

— Ei, haide, zise Ţesător. Şi ce-are poteca aia? 

— Păi, poteca aia duce sus la Dansatori, explică Jason. 
Mie mi-a spus mama că să nu se ducă nimeni la Dansatori, 
din cauza fetelor ălora de dansează pe-acolo la nudu’ gol. 

— Da, dar le-au oprit, zise Stufaru. Buna Batevreme a 
bătrână a pus zdravăn picioru-n prag şi le-a obligat să-şi 
pună izmene. 

— Şi nici nu mai au voie să se ducă acolo, adăugă 
Căruţaş. Aşa că o să fie linişte şi pace pentru repetiţie. 

— Mama mea a zis că să nu se ducă nimeni, zise Jason, 


28 Adică loc cu haţ. 


cam nehotărât. 

— Da, dar probabil voia să spună... ştii tu... cu intenţii 
magice, zise Căruţaş. Nu-i nimic magic la ţopăitul cu peruci 
pe cap şi chestii de-astea. 

— Corect, zise Stufaru. Plus că o să fim în fine singuri. 

— Plus, zise Ţesător, că, dacă îi vine vreunei fete ideea 
să se furişeze acolo ca să danseze fără izmene, o vedem la 
sigur. 

Urmă o clipă de tăcere absolută, introspectivă. 

— Eu cred, zise Stufaru, dând glas opiniei nerostite a 
aproape tuturor celorlalţi, că datorăm asta comunităţii. 

— Pă-ăi, zise Jason, mie mi-a spus mama... 

— Şi, oricum, bine-i şade maică-tii să vorbească, se oţări 
Ţesător. Mi-a spus mie tata că, în tinereţe, maică-ta 
aproape niciodată n-avea... 

— Of, bine, se învoi Jason, depăşit de situaţie. Nu văd cu 
ce-o să strice. Doar jucăm teatru. E doar... doar 
prefăcătorie. Nu-i ca şi cum ar fi real. Dar nimeni n-are voie 
să danseze. Şi, mai ales, şi vreau să înţelegeţi cât se poate 
de clar cu toţii, nu Băţul şi Găleata. 

— Păi da, jucăm teatru, sigur, zise Ţesător. Şi facem şi de 
pază, bineînţeles. 

— E datoria noastră faţă de comunitate, zise Stufaru, din 
nou. 

— E în regulă dacă doar ne prefacem, sunt sigur, zise 
Jason, şovăind. 


Clang binng clang ding... 

Zgomotul reverbera de-a latul țării Lancre. 

Bărbaţi în toată firea, care săpau în grădină, aruncară 
cazmalele la pământ şi se grăbiră să se pună la adăpost în 
casă... 

Clang binnng ginng ding... 

Femei ieşiră în uşă şi-ncepură să răcnească, disperate, 
după copii să intre în casă imediat... 

BANG la dracu' Dong binng... 

Obloane se închiseră cu zgomot. Câţiva bărbaţi, sub ochii 
familiilor îngrijorate, turnară apă peste foc şi se străduiră să 


înfunde coşul cu saci vechi... 

Tata Ogg locuia singură, fiindcă, spunea ea, persoanele 
în vârstă au nevoie de independenţă ca să-şi păstreze 
demnitatea. În plus, Jason şedea alături, şi el sau soţia lui, 
Cumocheamă, puteau fi alertaţi cu uşurinţă cu ajutorul unei 
ghete trântite zdravăn de perete, iar în partea cealaltă 
locuia Shawn, pe care Ţaţa îl pusese să instaleze o sfoară 
lungă cu nişte conserve goale atârnate la capăt, în caz că 
era necesară prezenţa /ui. Dar asta era doar pentru 
urgenţe, ca, de pildă, când Ţaţa voia o ceaşcă de ceai sau 
avea un atac de plictiseală. 


Bong fir-ar clang... 

Taţa Ogg n-avea baie-n casă, dar avea o albie de tablă, 
care de obicei atârna de-un cui, în spatele privatei. Acum o 
târa în casă. Aproape ajunsese la capătul grădinii, după ce- 
o lovise de diverşi copaci, ziduri şi pitici de grădină în cursul 
operaţiunii. 

La gura şemineului abureau trei ceainice mari, negre. 
Alături, se aflau o jumătate de duzină de prosoape, lufa, 
piatra ponce, săpunul, săpunul pentru atunci când pierde 
primul săpun, linguroiul pentru pescuit păianjenii din baie, 
rața de cauciuc umflată de apă şi cu piuitoarea căzută, 
dalta de monturi, peria cea mare, peria cea mică, peria cu 
coadă pentru locuri dificile, banjoul, chestia aia cu ţevi şi 
robinete căreia nimeni nu-i cunoştea cu adevărat 
întrebuinţarea, şi o sticlă cu esenţă de baie Nopti 
Klatchiene, din care o singură picătură decapa vopseaua. 

Bong clang slam... 

Toată populaţia din Lancre învățase să recunoască 
activităţile pre-ablutive ale Ţaţei, în scop de autoapărare. 

— Dar nu-i aprilie! îşi spuseră vecinii unii altora, în timp 
ce trăgeau perdelele. 

Într-o casă puţin mai sus pe deal de a Ţaţei, doamna 
Skindle înşfăcă braţul soţului ei. 

— Am uitat capra afară! 

— Ai înnebunit? Eu nu ies din casă! Nu acum! 

— Ştii cum a fost data trecută! Trei zile a fost paralizată 


de-o latură, omule, şi n-am putut s-o dăm jos de pe 
acoperiş! 

Domnul Skindle scoase capul pe uşă. Se făcuse linişte. 
Prea linişte. 

— Probabil toarnă apa-n albie acum, zise el. 

— Ai un minut sau două, zise nevasta. Du-te repede sau 
săptămâni întregi o să bem iaurt! 

Domnul Skindle luă un căpăstru de după uşă şi se furişă 
până la locul unde era legată capra, lângă gardul viu. 
Învăţase şi ea să recunoască ritualul băii şi era încremenită 
de groază. 

N-avea rost să încerce s-o urnească. Până la urmă, o luă 
pe sus. 

Se auzi un îndepărtat, dar insistent clipocit, şi-apoi 
dangătul unei pietre ponce plutitoare, care se loveşte de 
pereţii albiei. 

Domnul Skindle o luă la fugă. 

Apoi din depărtare se auzi clinchetul unui banjo pe care 
cineva îl acordează. 

Lumea îşi ţinu răsuflarea. 

Şi-apoi, năpustindu-se ca o tornadă ce loveşte câmpia: 

— AAMAaaaeeeeeee... 

Lângă uşă, trei ghivece plesniră, unul după altul. Schijele 
şuierară pe lângă urechea domnului Skindle. 

— ... bastooonuul vrăăăjitooooruluuui are-o biiilăă-n 
vââârf, are-o biiilăă-n vâââri... 

Omul făcu vânt caprei pe uşă şi se aruncă după ea. 
Nevastă-sa, care aştepta, trânti uşa în spatele lui. 

Întreaga familie, cu tot cu capră, se băgă sub masă. 

Nu că [aţa Ogg ar fi cântat prost. Doar că reuşea să ia 
note care, amplificate fiind de o albie de tablă pe jumătate 
plină cu apă, încetau să fie sunet şi deveneau un soi de 
prezenţă invazivă. 

Existaseră multe cântărețe ale căror note acute puteau 
sparge un pahar, dar un do de sus al [aţei putea să-l 
şlefuiască. 


Căluşarii din Lancre şedeau mohorâţi pe pajişte, 


trecându-şi un urcior de lut. Nu fusese o repetiţie reuşită. 

— Nu merge, aşa-i? întrebă Stufaru. 

— Nu-i amuzant, asta-i clar, zise Ţesător. Nu-l văd deloc 
pe rege să se prăpădească de râs când o să jucăm noi pe 
nişte artizani mecanici cărora nu le iese să joace o piesă. 

— Nu vă pricepeţi, asta-i, fu de părere Jason. 

— Asta se şi cere, să nu ne pricepem, zise Ţesător. 

— Da, dar tu nu eşti în stare să joci pe unul de nu-i în 
stare să joace, observă Tinichigiu. Nu ştiu cum, dar nu poţi. 
Nu cred eu că toţi seniorii şi doamnele ălea faine... 

Peste deal trecu o boare, cu miros de gheaţă în miezul 
verii. 

— ... O să se-amuze dacă nu suntem în stare să nu fim în 
stare să jucăm. 

— Eu nu văd ce-i aşa amuzant la nişte artizani neciopliţi 
care-ncearcă să facă o piesă, oricum, zise Ţesător. 

Jason ridică din umeri. 

— Cică toată nobilimea... 

Un miros anume al vântului, gustul metalic al zăpezii... 

— ... Din Ankh-Morpork a râs la piesa asta săptămâni la 
rând. Cică s-a jucat pe Broad Way” trei luni de zile. 

— Ce-i aia Broad Way? 

— Strada unde-s toate teatrele. Dyskul, Trupa Lordului 
Wynkin, Groapa cu Urşi... 

— Păi, ăia de-acolo-s în stare să râdă la orice, zise 
Ţesător. Şi oricum, ei îşi închipuie că noi, pe-aici, suntem 
proşti grămadă. Că rămânem cu gura căscată la orice şi 
cântăm prostii de-alea populare şi avem câte trei neuroni 
zgribuliţi de căciulă, din cauză că bem scârbavniţă toată 
ziua. 

— Păi, da. la dă-ncoace urciorul! 

— Ai dracu’ orăşeni sclifosiţi! 

— Ce ştiu ei cum e să fii cu braţul până-n umăr în dosul 
unei vaci, noaptea pe ninsoare! Ha! 

— Şi unul nu găseşti să - ce tot spui acolo? Tu n-ai vacă! 

— N-am, dar ştiu cum e. 

— Habar n-au ei cum e când îţi rămâne-o cizmă 


2? Broad Way - Calea Lată (n.tr.) 


înfundată-n mocirlă, într-un ţarc de vite plin cu mizerie, şi 
clipa aia oribilă, când stai cu picioru-n aer şi ştii că oriunde 
calci, tot o să străpungi crusta! 

Urciorul de lut clipocea blând, trecând dintr-o mână 
nesigură în alta. 

— Adevărat. Foarte adevărat. Şi i-ai văzut vreodată 
jucând căluşul? li destul ca să te facă să te laşi! 

— Cum, căluşul, la oraş? g 

— Păi, cel puţin la Sto Helit, da. Is o şleahtă de vrăjitori 
blegi şi de negustori. O oră-am stat şi m-am uitat la ei şi n- 
am văzut măcar un fault. 

— Ai dracu’ orăşeni sclifosiţi! Vine aici, ne ia slujbele... 

— Nu fi tâmpit! Aia nu ştiu ce-i aia muncă. 

Urciorul gâlgâi; dar cu un sunet mai adânc, ce sugera că 
acum conţinea foarte mult gol. 

— La sigur că ei n-au avut vreodată braţul până-n umăr... 

— Chestia e. Chestia e. Chestia. Chestia e. Ha. Aşa râd 
ăia de nişte artizani neciopliţi cumsecade? Adică. Adică. 
Adică. Care-i şpilu'? Adică. Adică. Adică. Piesa e toată 
despre nişte... nişte ăia neciopliţi mecanici care le iese de 
rahat o piesă despre o gaşcă de seniori şi doamne... 

Frigul din aer, ascuţit ca ţurţurii... 

— Îi mai trebuie ceva. 

— Păi, da. Păi, da. 

— Un element mitic. 

— Păi, da. Aşa jiceam şi io. Asta-i. Asta-i. E nevoie de-o 
intrigă de s-o poată fluiera în drum spre casă. Ezact. 

— Aşa că ar trebui s-o jucăm aici, în aer liber. Cu vedere 
la cer şi la dealuri. 

Fruntea lui Jason se încreţi. Se încreţea ea destul de des, 
de câte ori se confrunta cu complexităţile lumii. Doar când 
venea vorba de fier, atunci ştia el exact ce era de făcut. Dar 
acum ridică un deget şovăielnic şi încercă să-şi numere 
colegii dimpreună slujitori ai Thaliei. Având în vedere 
urciorul, acum gol, fu nevoie de un oarecare efort. In 
medie, păreau să fie de faţă încă şapte persoane. Dar avea 
o senzaţie vagă, neliniştitoare, că totuşi ceva nu era în 
regulă. 


— Aici afară, zise el, nesigur. 

— Bună idee, zise Ţesător. 

— N-a fost ideea ta? întrebă Jason. 

— Credeam că tu ai spus-o. 

— Eu credeam că tu. 

— Cui îi pasă cine-a spus-o?! exclamă Stufaru. E o 'dee 
bună. Pare... potrivit. 

— Şi cum era cu chestia mitică? 

— Ce-i aia Mitică? 

— Ceva ce tre’ să ai, explică Ţesător, expert în teatru. 
Foarte importanţi, miticii. 

— Mama a zis că nu-i voie să meargă nimeni... începu 
Jason. 

— Păi, n-o să dansăm sau altceva, zise Căruţaş. Că nu-i 
bine să se furişeze oamenii pe-acilea făcând vrăji, asta 
înţeleg. Dar n-are cum să strice dacă vine toată lumea. 
Adică, şi cu regele şi toţi. Şi maică-ta. Ha, să mai încerce 
vreo fată fără izmene să treacă de ea! 

— Nu cred că-i vorba doar... începu iar Jason. 

— Şi-o să fie de faţă şi ailaltă, zise Ţesător. 

Se gândiră cu toţii la Buna Batevreme. 

— Aoleu, aia mă bagă-n sperieţi, zise Stufaru, până la 
urmă. Cum se uită de parcă te străpunge cu ochii. Acuma 
n-aş spune o vorbă împotriva ei, e o femeie de toată 
isprava, adăugă el, tare, după care continuă, mult mai 
încet: dar se spune că se furişează pe-afară, noaptea, sub 
chip de iepure sau liliac, sau altceva. Cică se preschimbă. 
Nu că aş crede vreo vorbă - ridică el din nou vocea, apoi 
şopti -, dar moş Weezen de la Curmătura mi-a povestit că, 
odată, într-o noapte, a săgetat un iepure-n picior şi a doua 
zi, când s-a întâlnit cu ea pe uliţă, ea a zis: „Au!“ şi i-a tras 
o scatoalcă zdravănă după ceafă. 

— Mie mi-a spus tata, zise Ţesător, că într-o zi ducea 
vaca noastră a bătrână la târg şi vacii i s-a făcut rău şi-a 
căzut grămadă chiar lângă casa ei, şi el n-a mai putut-o 
ridica de jos, aşa că s-a dus şi-a bătut la ea la uşă, şieaa 
deschis şi, înainte ca el să poată scoate vreo vorbă, i-a zis: 
„Vaca ta-i bolnavă, Ţesător”... Să-mi saie ochii... Şi pe urmă 


a spus... 

— Vrei să spui, vaca aia bălţată de-o avea taică-tu? 
întrebă Căruţaş. 

— Nu, aia bălţată era a lui unchi-miu, a noastră era aia cu 
cornul îndoit, explică Ţesător. Oricum... 

— Puteam să jur că era bălţată, zise Căruţaş. Mi-aduc 
aminte de tata într-o zi cum se uita la ea peste gard şi 
zicea: „Frumos e bălţată vaca aia, nu se mai văd aşa 
bălţate în ziua de azi“. Asta era când aveaţi tarlaua aia 
veche de lângă Puţul lui Cabb. 

— Tarlaua aia n-a fost a noastră, a fost a lui văr-miu, îl 
lămuri Ţesător. Să vă spun... 

— Eşti sigur? 

— Deci, zise Ţesător, ea i-a spus lu’ tata: „Aşteaptă aici, 
îţi dau eu ceva pentru asta“ şi s-a dus în spatele bucătăriei 
şi s-a întors cu două pilule mari şi roşii, şi... 

— Da’ cornul cum s-a îndoit, atunci? întrebă Căruţaş. 

— ... Şi atunci ea i-a dat una din pilule şi i-a spus: „Uite 
cum faci, ridici coada vacii şi-i bagi pilula asta unde n-o 
vede soarele, şi în juma’ de minut o să se ridice şi-o s-o ia 
la fugă cât o putea de repede”, şi el i-a mulţumit şi, chiar 
când era să iasă pe uşă, s-a întors şi-a întrebat-o: „Da' 
cealaltă pilulă pentru ce e?“, şi ea s-a uitat la el, ştiţi voi 
cum, Şi i-a spus: „Păi, îţi doreşti s-o prinzi, nu?” 

— Asta tre' să fie râpa aia adâncă de lângă Curmătura, 
zise Căruţaş. 

ÎI priviră cu toţii. 

— Despre ce vorbeşti, mai exact? întrebă Ţesător. 

— E chiar în spatele muntelui, zise Căruţaş, dând cu 
înţelepciune din cap. Foarte umbroasă. La asta se gândea, 
cred eu. Locul unde n-o vede soarele. Un drum cam lung de 
făcut doar pentru o pilulă, dar aşa o fi la vrăjitoare, ştiu eu? 

Ţesător le făcu cu ochiul celorlalţi. 

— Ascultă-aici, zise el, era vorba de... mă rog, locul unde 
şi-a băgat maimuța nuca. 

Căruţaş scutură din cap. 

— Nu-s maimuțe la Curmătura, zise el. Apoi faţa i se 
lumină treptat de-un zâmbet. A, am priceput! Era nebună! 


— Ăştia din Ankh de scriu piese, zise Brutaru, da’ ce bine 
ştiu ei cum e pe la noi. Dă-ncoace urciorul! 

Jason se tot uita peste umăr. Se simţea din ce în ce mai 
neliniştit. Mâinile lui, care toată ziua erau în contact cu 
fierul, începuseră să-l mănânce. 

— Ar cam trebui să plecăm acasă acum, băieţi, reuşi el 
să spună. 

— E noapte f'umoasă, zise Brutaru, fără să se urnească 
din loc. le-te ce sclipesc stelele. 

— Da’ s-a făcut cam frig, constată Jason. 

— Şi miroase-a zăpadă, adăugă Căruţaş. 

— A, daa, zise Brutaru. Aşa-i. Zăpadă în miezul verii. Asta 
se-ntâmplă acolo unde nu te vede soarele. 

— Tăceţi din gură, tăceţi din gură, tăceţi, zise Jason. 

— Da' ce-ţi veni? 

— Nu-i bine! N-ar trebui să fim aici! Voi nu simtiti? 

— la, stai jos şi las-o baltă, zise Ţesător. Nu-i nicio 
problemă. Eu nu simt decât aerul din jur. Şi mai e 
scârbavniţă în urcior. 

Brutaru se lăsă pe spate. 

— Mi-aduc aminte de-o poveste veche despre locul ăsta, 
zise el. Cică a adormit odată un om aici, când se dusese la 
vânătoare. 

Urciorul gâlgâi, în lumina amurgului. 

— Şi ce? Asta pot şi eu, zise Căruţaş. Adorm în fiecare 
seară, la fix. 

— A, dar ăsta, cică atunci când s-a trezit şi s-a dus acasă, 
nevastă-sa se încurcase cu altul şi toţi copiii îi erau mari şi 
nu-l mai cunoşteau! 

— Da, şi eu păţesc asta mai tot timpul, mărturisi Ţesător, 
mohorât. 

Brutaru adulmecă. 

— Ştiţi ceva, parcă chiar miroase niţel a zăpadă. Nu vi se 
pare? Mirosul ăla ascuţit? 

Stufaru se lăsă pe spate şi-şi puse capul pe un braţ. 

— În ce mă priveşte, zise el, eu dac-aş şti că nevastă- 
mea s-ar mărita cu altul şi haidamacii ăia de copii ai mei ar 
pleca de-acasă şi nu mi-ar mai mânca şi urechile în fiecare 


zi, aş veni aicea cu pătura-n spinare cât ai zice peşte. La 
cine-i urciorul ăla? 

Jason luă şi el un gât, să-i mai treacă presimţirile şi 
descoperi că îi era mai bine, acum că-i dizolvase alcoolul 
sinapsele. 

Dar mai făcu un efort. 

— Hei, băieţi, îngăimă el, mai am un urcior de-ăsta, la 
răcit, în albia cu apă din fierărie, ce ziceţi? Am putea chiar 
acum să ne ducem cu toţii acolo. Băieți? Băieți? 

li răspunse un sforăit uşor. 

— Of, băieți. 

Jason se ridică. 

Stelele se dădură peste cap. 

Jason se prăbuşi, cu încetinitorul. Urciorul i se rostogoli 
din mâini şi ajunse în iarbă. 

Stelele sclipeau, vântul era rece şi mirosea a zăpadă... 


Regele cina singur, adică, de fapt el cina la un capăt al 
mesei celei lungi şi Magrat la celălalt. 

Dar reuşeau să se-ntâlnească totuşi ca să bea un ultim 
pahar de vin la gura focului. 

Mereu le era dificil să găsească ceva de spus, în 
asemenea clipe. Niciunul din ei nu era obişnuit să petreacă 
ceea ce s-ar putea numi momente de calitate în compania 
altei persoane. Conversaţia tindea să fie criptică. 

Şi, în principal, vorbeau despre nuntă. Altfel merg 
lucrurile la regi. În primul rând, ai deja tot ce-ţi trebuie prin 
casă. Lista tradiţională de daruri de nuntă, cu setul complet 
de  casolete de alimente şi serviciul de masă de 
douăsprezece persoane, e cam nelalocul ei, când ai deja un 
castel cu atâtea camere mobilate care au stat nefolosite 
atâta amar de vreme, încât păianjenii din ele au ajuns să fie 
specii diferite, în strictă conformitate cu principiile 
evoluționiste. Şi nu poţi pur şi simplu să înmulţeşti totul cu 
zece şi să ceri O Armată pe Roşu cu Alb, ca să se asorteze 
cu tapetul din bucătărie. Regii, când se însoară, fie primesc 
daruri foarte mici, ca de pildă ouă-ceasornic, minunat 
migălite, fie lucruri mari şi voluminoase, ca de pildă ducese. 


Şi mai e şi lista de invitaţi. E destul de greu chiar şi la o 
nuntă obişnuită, ba cu rudele în etate, care înjură şi le curg 
balele, cu fraţi care se iau la bătaie după ce beau un 
păhărel, plus diverşi indivizi care Nu Vorbesc cu alţii din 
cauza a Ce A Spus Despre Sharon A Noastră. Dar regii 
trebuie să se descurce cu ţări întregi care sar la bătaie 
după ce beau un păhărel, şi regate întregi care Au Rupt 
Relaţiile Diplomatice după ce A Spus Prinţul Moştenitor 
Despre Sharon A Noastră. Verence aproape că rezolvase 
toate problemele, dar mai era şi chestiunea speciei. În 
Lancre, piticii şi trolii se împăcau bine, datorită simplei 
metode de a nu avea nimic de-a face unii cu alţii, dar 
adună prea mulţi din ăştia sub acelaşi acoperiş, mai ales 
dacă mai curgea şi băutura-n valuri, şi cu atât mai mult 
dacă curgea în direcţia piticilor, şi-ai să ai persoane care 
Frâng Braţele Altora din cauza a, mai mult sau mai puţin, 
Ce Au Spus Strămoşii Lor Despre Sharon A Noastră. 

Şi mai sunt şi altele... 

— Ce mai face fata pe care-au adus-o? 

— l-am spus lui Millie să fie cu ochii pe ea. Dar ele ce pun 
la cale, astea două? 

— Nu ştiu. 

— Eşti rege sau nu? 

Verence se foi, stânjenit. 

— Dar ele sunt vrăjitoare. Nu vreau să le pun întrebări. 

— De ce nu? 

— Ar putea să-mi dea răspunsuri. Şi atunci ce mă fac? 

— Ce-a avut Buna de vorbit cu tine? 

— Ei... ştii tu... chestii... 

— Nu era despre... sex, nu? 

Verence căpătă dintr-odată expresia unui om care se 
aşteptase la un atac frontal şi se pomeneşte deodată că se 
întâmplă lucruri neplăcute în spatele lui. 

— Nu! De ce? 

— Ţaţa a încercat să-mi dea poveţe materne. Abia m-am 
abținut să nu râd. Pe cuvânt, mă tratează amândouă de 
parc-aş fi un copil mare. 

— O, nu. Nimic de felul ăsta. 


Şedeau de-o parte şi de alta a şemineului enorm, roşii ca 
focul la faţă de stânjeneală. 

Apoi Magrat spuse: 

— Ăă... ai dat comandă pentru cartea aia, nu? Ştii tu... 
cea cu gravuri? 

— A, da. Da, am dat. 

— Ar fi trebuit să sosească deja. 

— Păi, diligenţa cu poşta nu vine decât o dată pe 
săptămână. Presupun că o să sosească mâine. M-am 
plictisit să tot dau fuga pân-acolo în fiecare săptămână, ca 
să nu ajungă Shawn acolo primul. 

— Dar eşti regele. Ai putea să-i interzici. 

— Nu prea vreau, de fapt. E aşa de zelos! 

Un buştean mare pârâi în foc şi se frânse în două. 

— Şi chiar există cărţi despre... asta? 

— Există cărţi despre orice. 

Amândoi priveau în foc. Verence gândea: nu-i place să fie 
regină, se vede de la o poştă, dar asta ești când te măriţi 
cu un rege, aşa scrie în toate cărţile... 

lar Magrat gândea: era mult mai simpatic când era doar 
un om cu zurgălăi de argint la pălărie şi dormea în fiecare 
noapte pe jos, în faţa uşii stăpânului lui. Atunci puteam 
vorbi cu el... 

Verence bătu scurt din palme. 

— Ei, cam asta ar fi, atunci. Mâine avem zi grea, cu toţi 
oaspeţii care ne vin şi celelalte. 

— Da. O să fie o zi lungă. 

— Chiar cea mai lungă zi, practic. Ha-ha! 

— Da. 

— Presupun că ne-au pus deja tigăile cu jăratic în paturi. 

— S-a lămurit Shawn cum să procedeze cu ele? 

— Aşa sper. Nu-mi pot permite să cumpăr iar saltele. 

Sala era chiar mare. Prin colţuri se adunau umbre şi se- 
ngrămădeau la ambele capete. 

— Nu cred, zise Magrat, tărăgănat, pe când priveau 
amândoi în foc, că s-au văzut prea multe cărţi pe-aici prin 
Lancre. Până acum. 

— Ştiinţa de carte e un lucru important. 


— S-au descurcat şi fără, mă gândesc eu. 

— Da, dar nu bine. Uite, în agricultură, sunt nişte 
gospodari foarte primitivi. 

Magrat privea flăcările. „Nici gospodinele nu-s cine ştie 
ce“, gândea ea. 

— Păi, mai bine ne ducem la culcare, ce zici? 

— Aşa cred. 

Verence luă două sfeşnice de argint şi aprinse lumânările 
de la foc. Îi dădu unul lui Magrat. 

— Atunci, noapte bună. 

— Noapte bună. 

Se sărutară şi-apoi îşi întoarseră spatele, îndreptându-se 
fiecare spre camera lui. 

În patul lui Magrat, cearşafurile de-abia începeau să se 
pârlească. Ea scoase tigaia cu jăratic din pat şi-o aruncă pe 
fereastră. 

Apoi se-ncruntă la garderob. Magrat era, probabil, 
singura persoană din Lancre care-şi făcea griji pentru 
lucrurile biodegradabile. Toţi concetăţenii ei nădăjduiau 
doar să fie trainice, căci ştiau ei prea bine că de aproape 
orice lucru putrezea dacă îl lăsai destul timp. 

Acasă - pardon, la căsuţa unde /ocuise înainte - exista o 
privată în fundul grădinii. Magrat o considera un lucru bun. 
Cu o găleată de cenuşă din când în când, un exemplar din 
Almanahul de anul trecut, pus într-un cui, şi cu un decupaj 
în uşă, în formă de ciorchine de struguri, funcţiona 
ireproşabil. Cam o dată la câteva luni, era nevoie să sape o 
groapă mare, şi-apoi chema pe cineva s-o ajute să mute 
acolo ghereta propriu-zisă. 

Garderobul arăta după cum urmează: un fel de cămăruţă 
mică, zidită în perete, cu un scaun găurit, de lemn, 
construit deasupra unui puț mare, pătrat, care cobora până 
la poalele zidului castelului, mult mai jos, unde se afla o 
deschidere prin care biodegradabilitatea se producea o 
dată pe săptămână prin intermediul unui proces organo- 
dinamic cunoscut ca Shawn Ogg şi roaba sa. Până aici, 
Magrat înţelegea. Se potrivea destul de bine cu întregul 
concept de regalitate şi comunitate. Ceea ce o şoca erau 


cârligele. 

Scopul lor era păstrarea hainelor în garderob. Millie îi 
explicase că blănurile şi hainele mai scumpe se ţineau 
acolo. Astfel erau ferite de molii, pe care le gonea curentul 
provenit din gaură şi... mirosul.% 

Cu privire la asta, cel puţin, Magrat pusese picioru-n 
prag. 

Acum stătea culcată-n pat şi privea în tavan. 

Sigur că dorea să se mărite cu Verence, cu toată bărbia 
lui cam mică şi ochii lui lăcrimoşi. În bezna nopţii, Magrat 
ştia că nu-şi putea permite să fie năzuroasă, şi să pui mâna 
pe un rege, în situaţia ei, era un mare noroc. 

Doar că îl plăcuse mult mai mult ca Bufon. Parcă te 
atrage un bărbat care scoate clinchete uşoare când se 
mişcă. 

Doar că vedea profilându-se un viitor plin cu goblenuri 
proaste şi şedere nostalgică la fereastră. 

Doar că se săturase până peste cap de cărţile de etichetă 
şi genealogie, şi de Anuarul Twurp al Nobilimii celor 
Cincisprezece Munţi şi Câmpiei Sto. 

Şi pe astea trebuia să le ştii, când erai regină. Erau 
volume-ntregi despre asta în Galeria Lungă şi nici măcar n- 
o explorase până la capăt. Cum să te adresezi vărului de-al 
treilea al unui conte. Ce însemnau desenele de pe scuturi, 
toţi leii ăia passant şi regardant. lar în ceea ce priveşte 
hainele, era din ce în ce mai rău. Magrat refuzase categoric 
marama, şi nici de pălăria aceea lungă, ascuţită şi cu eşarfă 
atârnând din vârf nu era prea încântată. Probabil îi stătea 
minunat lui Lady of Shallot, dar pe Magrat arăta de parcă-i 
aruncase cineva o îngheţată mare-n cap. 


Tata Ogg şedea în halat, la gura focului, fumându-şi pipa 
şi tăindu-şi, în dorul lelii, unghiile de la picioare. Din când în 
când, din colţurile îndepărtate ale încăperii, se mai auzea 
câte-un şuierat şi-un ricoşeu, şi un mic clinchet când se 
sparse o lămpiţă pe ulei. 


3 Complet adevărat. De aceea se dau oamenii la o parte din 
calea regilor. 


Buna Batevreme zăcea pe pat, nemişcată şi rece. În 
mâinile ei cu vine albăstrii, cuvintele: „NU-S MUARTA...“ 

Mintea ei plutea deasupra pădurii, căutând, căutând... 

Problema era că nu se putea duce acolo unde nu erau 
ochi să vadă sau urechi să audă. 

Aşa că nu observă văioaga de lângă pietre, unde opt 
bărbaţi dormeau. 

Şi visau... 

e 

Lancre e separat de restul pământurilor omenirii printr- 
un pod deasupra Defileului Lancre, prin care curge acel râu 
nu foarte adânc, dar ucigător de rapid şi înşelător, anume 
Râul Lancret, 

Diligenţa se opri înainte de pod. 

De-a curmezişul drumului era o bârnă, neglijent vopsită 
în roşu, negru şi alb. 

Omul de pe capră sună din corn. 

— Ce-i? întrebă Ridcully, aplecându-se pe fereastră. 

— Pod cu trol*?. 

— Aoleu! 

După o vreme, se auzi bubuind de sub pod, şi un trol se 
căţără peste parapet. Era cam împopoţonat, pentru un trol. 
In afară de cârpa obligatorie peste vintre, purta şi un coif. E 
adevărat, coiful fusese făcut pentru un cap omenesc şi era 
ataşat capului, mult mai mare, al trolului cu o sfoară, dar 
probabil tot „purta“ e cuvântul cel mai potrivit. 

— Ce-i? zise Trezorierul, trezit din somn. 

— E un trol pe pod, explică Ridcully, dar e sub un coif, 
aşa că probabil e oficial şi o să aibă probleme serioase dacă 
mănâncă oameni”. Nu vă faceţi griji! 


31 Lancrastienii nu considerau geografia ca o ştiinţă foarte 
originală. 

32? În original, „troll bridge” - joc de cuvinte. Toll bridge 
înseamnă pod cu taxă. (nitr.) 

33 Trolii, o formă de viaţă pe bază de siliciu, nu carbon, nu pot 
de fapt digera oameni. Dar întotdeauna se găseşte cineva dispus 
să încerce. 


Trezorierul chicoti, căci se găsea momentan pe curba 
ascendentă a oricărei serpentine o fi fost cea pe care îi 
circula mintea în acea clipă. 

Trolul se iţi la fereastra diligenţei. 

— "'Nă ziua, Înălţimile Voastre, zise el. inspecţie vamală“. 

— Nu cred că avem aşa ceva, bâigui Trezorierul, vesel. 
Adică, era pe vremuri o tradiţie, să dăm ouă fierte de-a 
dura la vale în Marţea Prăjiturii de Suflet, dar... 

— Adică, zise trolul, aveţi la bord bere, spirtoase, vinuri, 
lichioruri, plante halucinogene sau cărţi licenţioase sau 
destrăbălate? 

Ridcully îl trase pe Trezorier de la fereastră. 

— Nu, zise el. 

— Nu? 

— Nu. 

— Sigur? 

— Da. 

— Şi aţi vrea? 

— N-avem nici măcar, zise Trezorierul, în pofida 
eforturilor lui Ridcully de a i se aşeza pe cap, vreun tap. 

Sunt unii oameni care ar fi în stare să fluiere Yankee 
Doodle într-un bar aglomerat din Atlanta. 

Dar chiar şi aceştia ar considera lipsit de tact să rosteşti 
cuvântul „ţap“ de faţă cu un trol. 

Expresia trolului se schimbă foarte lent, ca un ghețar 
erodând juma’ de munte. Ponder încercă să se bage sub 
banchetă. 

— Aşa că, acum o să plecăm pâș-pâș, ce zici? spuse 
Trezorierul, şi acum vocea îi suna cam înfundat. 

— Nu vorbeşte serios, zise Arhicancelarul, repede. 
Vorbeşte broasca uscată în el. 

— Nu vrei să mă mănânci pe mine, zise Trezorierul. Mai 
bine mănâncă-l pe frate-miu, e mult mai mfmfph mfmfph... 

— Uite ce, zise trolul, mi se pare că... 

Îl observă pe Casanunda. 

— Anh-ha, zise el, contrabandă cu pitici, hai? 


3 În original, „custom inspection” - se mai poate traduce şi 
inspecţie a obiceiurilor. (n.tr.) 


— Nu fi ridicol, omule, zise Ridcully, nu există 
contrabandă cu pitici! 

— Da? Şi ăsta ce-i? 

— Sunt un uriaş, zise Casanunda. 

— Uriaşii sunt mult mai mari! 

— Am fost bolnav. 

Trolul păru nedumerit. Asta era gândire de nivel 
postuniversitar, pentru un trol. Dar acum căuta nod în 
papură. ŞI-I găsi pe acoperişul diligenţei, unde făcea plajă 
Bibliotecarul. 

— Ce-i în sacul ăla de-acolo? 

— Ăla nu-i sac. E Bibliotecarul. 

Trolul înghionti mormanul de păr roşu. 

— Uuk... 

— Ce? O maimuţă? 

— Uuk? 

Câteva minute mai târziu, călătorii se aplecau peste 
parapet şi priveau, gânditori, în râul de dedesubt. 

— Se întâmplă des, chestia asta? întrebă Casanunda. 

— Nu prea des, în ultima vreme, zise Ridcully. E de la - 
cum se zice, Stibbons? Când te-nmulţeşti şi transmiţi lucruri 
copiilor? 

— Evoluție, zise Ponder. 

Încă se mai loveau valurile de maluri. 

— Aşa. Ca atunci când, să zicem, tata a avut o vestă 
brodată cu păuni şi mi-a lăsat-o mie, şi acum ea mea. li 
zice eredititate... 

— Nu, asta nu-i... începu Ponder, fără să spere în vreun 
fel ca Ridcully să-l asculte. 

— ... Aşa că, în fine, majoritatea ălora de pe-acasă ştiu 
deja care-i diferenţa între maimuțe şi antropoizi, zise 
Ridcully. Adică evoluţie. Că e greu să te-nmulţeşti dacă ai 
migrene de la prea mult dat cu capul de pavaj. 

Valurile se potoliseră. 

— Trolii ştiu să înoate, ce credeţi? întrebă Casanunda. 

— Nu. Doar se scufundă şi-o iau pe jos spre mal, zise 
Ridcully. Se întoarse şi se sprijini de parapet cu coatele. 
Ştiţi, tare mi-aduc aminte de tinereţe locurile astea! 


Bătrânul Râu Lancre. Sunt pe-aici păstrăvi în stare să-ţi 
rupă braţul din umăr. 

— Şi nu doar păstrăvi, zise Ponder, privind un coif care 
ieşea din apă. 

— Şi iazuri limpezi, mai în amonte, zise Ridcully. Pline de, 
de... de limpezime, treburi de-astea. Şi poţi să faci baie gol 
şi nu te vede nimeni. Şi lunci de apă pline cu... apă, ştiţi 
voi, şi flori, şi chestii. Suspină. Ştiţi, chiar pe podul ăsta 
eram când mi-a spus ea... 

— A ieşit din râu, zise Ponder. 

Dar trolul nu se mişca prea repede, căci Bibliotecarul 
tocmai smulgea, nonşalant, un pietroi mare din parapet. 

— Chiar pe acest pod i-am cerut... 

— Ce ciomag mare are! zise Casanunda. 

— Pe acest pod, aş putea spune, a fost cât pe ce... 

— N-ai putea să nu mai ţii bolovanul ăla într-un mod atât 
de provocator? zise Ponder. 

— Uuk. 

— Ar ajuta. 

— Chiar podul, dacă interesează pe cineva, pe care 
întreaga mea viață a luat o altă... 

— De ce nu plecăm mai departe? zise Ponder. Are un 
povârniş abrupt de urcat. 

— Are noroc că n-a ajuns aici, sus, nu crezi? zise 
Casanunda. 

Ponder îl întoarse pe Bibliotecar cu de-a sila şi-l împinse 
în diligenţă. 

— Acesta e podul, de fapt, unde... 

Ridcully se întoarse. 

— Vii cu noi sau nu? zise Casanunda, cu hăţurile-n mână. 

— Eu tocmai treceam printr-un moment de rememorare 
nostalgică şi sentimentală, zise Ridcully. Nu c-ar fi observat 
vreunul dintre căscaţii de voi, evident. 

Ponder ţinea uşa deschisă. 

— Păi, ştiţi cum se spune. Nu poţi traversa acelaşi râu de 
două ori, domnule Arhicancelar, zise el. 

Ridcully îl privi fix. 

— De ce nu? Asta-i un pod. 


Pe acoperişul diligenţei, Bibliotecarul luă cornul, îi muşcă 
gânditor muştiucul - că de, mai ştii? - şi-apoi suflă în el atât 
de tare, că-l îndreptă. 

Era dis-de-dimineaţă şi Oraşul Lancre era mai mult sau 
mai puţin pustiu. Fermierii se treziseră de ceasuri bune, să 
bodogăne şi să-njure, şi să arunce cu o găleată-n vaci, şi 
apoi se culcaseră la loc. 

Glasul cornului ricoşă de pereţii caselor. 

Ridcully sări din diligenţă şi trase aer în piept, adânc şi 
teatral. 

— Simţiţi mirosul? întrebă el. Ăsta-i aer de munte 
adevărat, proaspăt, aşa să ştiţi! 

Şi se plesni peste piept. 

— Tocmai am călcat în ceva rural, constată Ponder. Unde 
e castelul, domnule? 

— S-ar putea să fie chestia aia imensă, neagră şi cu 
turnuri, care domină oraşul, zise Casanunda. 

Arhicancelarul stătea în mijlocul pieţei şi se răsucea încet 
pe loc, cu braţele larg deschise. 

— Vedeţi cârciuma aia? zise el. Ha! Dac-aş avea câte-un 
bănuţ pentru fiecare dată când m-au dat afară de-acolo, aş 
avea... cinci dolari şi treizeci şi opt de pence. Şi acolo-i 
fierăria cea veche, şi dincolo casa doamnei Persifleur, unde 
stăteam în gazdă. Vedeţi piscul ăla de colo? Ala-i Capul de 
Aramă, aşa să ştiţi. L-am urcat până sus, într-o zi, cu nea 
Carbonifer, trolul. O, ce zile, ce zile frumoase! Şi vedeţi 
păduricea aia, acolo? E pădurea unde ea, într-o zi... Vocea îi 
deveni un mormăit neclar. Pe cuvântul meu. Mi-am amintit 
de toate... Ce mai vară a fost aceea. Nu se mai fac veri ca 
aia. Suspină. Ştiţi ceva, zise el, aş da orice ca să mă mai 
plimb o dată prin pădure cu ea. Au fost atâtea lucruri pe 
care niciodată - ei, ce să mai... Haideţi. 

Ponder privi în jur, la Lancre. El fusese născut şi crescut 
în Ankh-Morpork. În ceea ce-l privea, viaţa la ţară era ceva 
ce se întâmpla altora şi în general celor cu patru picioare. 
Din punctul lui de vedere, zona rurală era cam ca haosul 
primordial care exista înainte ca universul, respectiv ceva 


cu pavele şi ziduri, ceva civilizat, să fie creat. 

— Şi asta-i capitala? întrebă el. 

— Mai mult sau mai puţin, răspunse Casanunda, care 
avea cam aceleaşi sentimente despre spaţiile nepavate. 

— Pariez că n-au nici măcar o pizzerie pe-aici, zise 
Ponder. 

— lar berea de-aici, continuă Ridcully, berea de-aici... păi, 
să faceţi bine s-o gustaţi, berea! Şi mai au ceva care se 
cheamă scârbavniţă, se face din mere şi... şi naiba să mă ia 
dacă ştiu din mai ce, dar dac-o pui în căni de metal, e de 
rău. Ar trebui s-o încerci, domnule Stibbons. O să-ţi crească 
păr pe piept de la ea. Şi ţie la fel - se întoarse el către 
următorul pasager care cobora din diligenţă, şi care se 
dovedi a fi Bibliotecarul. 

— Uuk? 

— Ei, ăă, hm, tu poţi să bei ce-ţi face plăcere, în cazul 
tău, zise Ridcully. 

Dădu jos sacul de poştă de pe acoperiş. 

— Cu ăsta ce facem? întrebă el. 

Din spatele lui se auziră nişte paşi târşâiţi, şi el se 
întoarse şi se pomeni faţă-n faţă cu un tânăr scundac, cu 
faţa roşie şi îmbrăcat într-un costum de zale cu câteva 
numere mai mare, ceea ce-l făcea să arate ca o şopârlă 
uriaşă, care a slăbit foarte mult în ultima vreme. 

— Unde-i vizitiul? întrebă Shawn Ogg. 

— E bolnav, zise Ridcully. A avut un atac subit de banditi. 
Ce facem cu poşta? 

— Eu iau ce-i pentru castel, iar sacul îl lăsăm de obicei 
într-un cui, la uşa cârciumii, şi oamenii vin şi-şi iau ce-i al 
lor, zise Shawn. 

— Nu-i cam periculos? întrebă Ponder. 

— Nu cred. E un cui solid, zise Shawn, scotocind prin sac. 

— Vreau să spun, nu fură nimeni scrisorile? 

— O, nu, n-ar face nimeni aşa ceva. Că, dacă fură, se 
duce una din vrăjitoare şi se uită urât la ei. 

Shawn îşi îndesă câteva pachete la subsuoară şi atârnă 
sacul de cuiul sus-menţionat. 

— A, asta-i altă chestie de-o aveau pe-aici! zise Ridcully. 


Vrăjitoare! Păi, să vă spun eu despre vrăjitoarele de prin 
partea locului... 

— Mama mea e vrăjitoare, zise Shawn relaxat, cotrobăind 
prin sac. 

— Aşa un grup de femei capabile n-am mai văzut nicăieri, 
continuă Ridcully, aproape fără să-şi trădeze schimbarea 
mentală de macaz. Şi nu-s deloc o şleahtă de babe 
băgăcioase şi ahtiate după putere, indiferent ce-or zice unii 
şi alţii. 

— Aţi venit pentru nuntă? 

— Exact. Eu sunt Arhicancelarul Universităţii Nevăzute, 
dânsul e domnul Stibbons, un vrăjitor, acesta - unde eşti? 
A, aici erai - acesta e domnul Casanunda... 

— Contele, zise Casanunda. Sunt Conte. 

— Serios? Nu mi-ai spus. 

— Păi, nu se face, nu? Nu e primul lucru pe care-l spui. 

Ochii lui Ridcully se îngustară. 

— Dar credeam că la pitici nu se dau titluri, zise el. 

— l-am făcut odată un mic serviciu Reginei Agantia din 
Skund, răspunse Casanunda. 

— Serios? Parol. Cât de mic? 

— Nu aşa mic. 

— Parol. Şi acela e Trezorierul, iar ăsta e Bibliotecarul. 

Ridcully făcu un pas în spate, flutură energic din mâini şi 
mimă din buze: „Nu Spune Maimuţă”. 

— Incântat de cunoştinţă, zise Shawn, politicos. 

Ridcully se simţi îndemnat să investigheze. 

— Bibliotecarul, repetă el. 

— Da. Aţi mai spus. 

Shawn salută din cap urangutanul. 

— Ce mai faceţi? 

— Uuk. 

— Poate te întrebi de ce arată aşa? insistă Ridcully. 

— Nu, domnule. 

— Nu? 

— Mama mea spune că nimeni dintre noi nu-i 
răspunzător de cum e făcut, zise Shawn. 

— Ce femeie remarcabilă! Şi cum o cheamă? zise 


Ridcully. 

— Doamna Ogg, domnule. 

— Ogg? Ogg? Mi-aduc aminte de numele ăsta. E rudă cu 
Sobrietate Ogg? 

— E tatăl meu, domnule. 

— Nu mai spune! Eşti fiul lui moş Sobrietate? Şi ce mai 
face, ticălosul bătrân? 

— Nu ştiu, domnule, că e mort. 

— Vai de mine! De când? 

— De treizeci de ani, zise Shawn. 

— Dar tu nu pari să ai mai mult de douăze... începu 
Ponder. Ridcully îi trase un cot rapid în coaste. 

— Aici e la ţară, şuieră el. Aici altfel se fac lucrurile. Şi 
mai des. 

Se întoarse înapoi la Shawn, cel cu chipul roz şi serviabil. 

— Se pare că începe să se trezească lumea, zise el, şi, 
într-adevăr, de jur împrejurul pieţei se deschideau 
obloanele. 

— O să mergem la cârciumă să luăm micul dejun. Se 
mânca tare bine aici, pe vremuri. 

Adulmecă din nou şi zâmbi larg. 

— Ei, asta, zise el, e ceea ce numesc eu aer curat. 

Shawn privi în jur, cu atenţie. 

— Da, domnule, zise el. Aşa-i spunem şi noi. 

Se auziră nişte paşi în galop disperat, apoi o pauză, şi de 
după colţ apăru Regele Verence al II-lea, mergând încet şi 
calm, cu faţa foarte roşie. 

— E clar că le dă oamenilor culoare sănătoasă-n obraji, 
remarcă Ridcully, vesel. 

— E regele! şuieră Shawn. Şi eu n-am trompeta la mine! 

— Aă, zise Verence. A venit poşta, Shawn? 

— O, da, sire! zise Shawn, aproape la fel de încurcat ca 
regele. Am totul aici. Nu vă faceţi dumneavoastră griji! O să 
le deschid eu pe toate şi le aveţi pe birou într-un minut, 
sire! 

— A. 

— E vreo problemă, sire? 

Shawn deja rupea ambalajele. 


— Uitaţi cartea despre etichetă pe care-o aşteptaţi, sire, 
şi cea cu pedigriurile de porci, şi... asta ce-i? 

Verence încercă s-o înhaţe. Shawn, instinctiv, o strânse 
mai tare. Ambalajul se sfâşie, şi cartea, care era grea şi 
voluminoasă, căzu cu o bufnitură pe caldarâm. Paginile ei 
fluturânde îşi jucau gravurile-n vânt. 

Priviră cu toţii în jos. 

— Uau! făcu Shawn. 

— Parol, zise Ridcully. 

— Aă, zise Regele. 

— Uuk? 

Shawn ridică de pe jos cartea, cu foarte multă atenţie şi 
întoarse câteva pagini. 

— Hei, ia uitaţi-vă la ăsta! Uite ce face cu picioarele! Nu 
ştiam că poţi s-o faci şi cu picioarele! 

li dădu un cot lui Ponder Stibbons. 

— la uitaţi, domnule! 

Ridcully îl privea insistent pe rege. 

— Vă simţiţi bine, Maiestate? zise el. 

Verence se foi. 

— Aă... 

— Şi, uite, aici e una unde o fac amândoi cu nişte bețe... 

— Cum? întrebă Verence. 

— Uau, zise Shawn. Mulţumesc mult, sire. Asta o să fie de 
mare ajutor, vă spun eu. Vreau să zic, mai ştiam eu câte 
ceva, de ici-de colo, dar... 

Verence smulse cartea din mâinile lui Shawn şi privi la 
pagina de titlu. 

— „Arte Marţiale”? Arte Marţiale. Dar eram sigur c-am 
scris Marita... 

— Sire? 

Urmă o clipă inefabilă, în care în Verence se dădu o luptă 
pentru echilibru mental, dar câştigă., 

— Ah. Da. Corect. Aă. Păi. Ei, da. Aă. Bineînţeles. Da. Păi, 
vezi tu, o armată bine antrenată e... e esenţială pentru 
siguranţa oricărui regat. Aşa-i. Corect. Bun. Eu şi Magrat ne- 
am gândit... da. E pentru tine, Shawn. 

— O să încep antrenamentele numaidecât, sire! 


— Âă. Bine. 


Jason Ogg se trezi şi regretă imediat. 

să ne înţelegem. Multe autorităţi în materie au încercat 
să descrie mahmureala. Deseori se folosesc în acest scop 
elefanții dansatori şi alte imagini. Aceste descrieri nu sunt 
niciodată corecte. Au întotdeauna o tentă de, hă-hă, ce 
ziceţi, flăcăi, ce macho e să fii mahmur, hă-hă, ospătar, 
încă nouăşpe beri la băiatu', băi, am băut aseară o chestie, 
hă-hă... 

Şi, oricum, o mahmureală de scârbavniţă n-o poţi 
descrie. Senzaţia că ţi s-au dizolvat dinţii şi ţi-au precipitat 
pe limbă e partea cea mai bună. 

Până la urmă, fierarul se ridică în capul oaselor şi 
deschise ochii*?. 

Hainele îi erau ude de rouă. 

Capul şi-l simţea plin de ceţuri şi şoapte. 

Se holbă la pietre. 

Urciorul de scârbavniţă zăcea în buruieni. După o clipă 
sau două, îl ridică şi încercă să bea. Era gol. 

II înghionti pe Ţesător în coaste cu vârful ghetei. 

— Scoală-te, ticălos bătrân! Am stat aici toată noaptea! 

Unul câte unul, Căluşarii din Lancre parcurseră scurtul, 
dar durerosul drum către conştienţă. 

— Ce-o s-o mai încasez de la Eva, când ajung acasă, 
gemu Căruţaş. 

— Poate că nu, zise Ţesător, care era în patru labe şi-şi 
căuta pălăria. Poate când ajungi tu acasă, ea o să fie 
măritată cu altu', ce zici? 

— Poate că vor fi trecut o sută de ani, zise Căruţaş, cu 
speranţă în glas. 

— Aoleu, ar fi bine, zise Ţesător, luminându-se la faţă. Eu 
am şapte parale investite la Banca de Economii, în târgul 
Ohulan. Dacă socoteşti dobânda complicată înseamnă că aş 
fi milionar. Aş fi bogat precum Creozot! 

— Cine-i Creozot? 


35 Puteţi insera aici descrierea uzuală „ca nişte bile 
incandescente, date cu piper“, dacă doriţi. 


— Unu' celebru de bogat, zise Brutaru, pescuindu-şi o 
gheată dintr-o mlaştină. Unu' străin. 

— Nu-i ăla de se transformau toate în aur când punea el 
mâna? zise Căruţaş. 

— Nee, ăla era altul. Un rege sau aşa ceva. Asta păţeşti 
prin străinătăţi. Acu’ eşti om întreg, acu’ te trezeşti că tot 
ce atingi se preschimbă-n aur. Asta era blestemu' lui. 

Căruţaş păru nedumerit. 

— Da' cum făcea când trebuia să se ducă... 

— Asta să-ţi fie învăţătură de minte, tinere Căruţaş, zise 
Brutaru. Să stai acilea, unde e lumea cu bun-simţ, nu să 
pleci vântură-lume pe aiurea, unde poţi să te pomeneşti 
dintr-odată că ai o avere-n mână, dar n-ai pe ce s-o 
cheltuieşti. 

— Am dormit aicea toată noaptea, zise Jason, şovâăind. 
Asta-i periculos, aşa să ştiţi. 

— Aici ai dreptate, domnule Ogg, încuviinţă Căruţaş. Cred 
că şi-a făcut o goangă nevoile la mine-n ureche. 

— Voiam să spun că-ţi pot intra lucruri necurate în cap. 

— Asta voiam să spun şi eu. 

Jason clipi. Era sigur că visase. Îşi amintea că visase. Dar 
nu-şi putea aminti despre ce fusese visul. Cu toate astea, 
încă mai avea în cap senzaţia unor voci care-i vorbeau, dar 
păreau prea îndepărtate ca să le înţeleagă. 

— Ei, în fine, zise el, reuşind să se ridice copăcel, la a 
treia încercare, probabil, nu s-a întâmplat nimic. Haideţi 
acasă, să vedem ce secol e! 

— Dar în ce secol suntem, ştie cineva? 

— Secolul Vulpii Zburătoare, nu? zise Brutaru. 

— Poate că nu mai e, rosti Căruţaş, cu speranţă în glas. 

Se dovedi că era, într-adevăr, Secolul Vulpii Zburătoare. 
Ţara Lancre nu prea avea ce face cu unităţile de timp mai 
mari decât anul sau mai mici decât ora, dar se vedea cu 
ochiul liber că oamenii împodobeau oraşul, şi câţiva bărbaţi 
ridicaseră Stâlpul de Armindeni. Cineva prindea pe un zid 
un portret extrem de nereușit al lui Verence cu Magrat, sub 
care trona mesajul: „Zeiii Se Binecvantezie Pe Majestiţile 
Loru“. 


Un iepure ţopăi prin ceața dimineţii până ajunse la căsuţa 
cea strâmbă şi străveche, în luminişul ei din pădure. 

Ajunse la o buturugă, între privată şi Plante. Majoritatea 
animalelor pădurii ocoleau cu grijă Plantele. Asta se datora 
faptului că acele animale care nu le ocoliseră, în ultimii 
cincizeci de ani, nu avuseseră, în general, descendenţi. 
Câteva mlădiţe fluturau în vânt, ceea ce era ciudat, căci nu 
sufla vântul. 

lepurele se aşeză pe buturugă. 

Apoi se produse o senzaţie de mişcare. Ceva părăsi 
iepurele şi pluti prin aer până la o fereastră deschisă, de la 
etaj. Era ceva invizibil, cel puţin pentru vederea normală. 

lepurele se schimbase. Inainte, mersul lui avea direcţie. 
Acum, se trânti pe jos şi începu să-şi spele urechile. 

După o vreme, uşa din dos se deschise şi Buna 
Batevreme ieşi, cam ţeapănă, ţinând un castron cu pâine 
înmuiată-n lapte. Îl puse jos lângă prag, întoarse spatele, 
fără o privire, şi închise din nou uşa în urma ei. 

lepurele se apropie, ţopăind. 

E greu să-ţi dai seama dacă animalele înţeleg ce-i aceea 
o obligaţie sau natura tranzacţiilor. Dar nu contează. E ceva 
esenţial, în vrăjitorie. Dacă vrei să superi cu adevărat o 
vrăjitoare, fă-i o favoare pe care ea n-are cum să ţi-o 
răsplătească. Obligaţia neîndeplinită o s-o sâcâie mai ceva 
ca o unghie încarnată. 

Buna Batevreme călărise în mintea iepurelui toată 
noaptea. Acum îi datora ceva. Şi-o să-i lase afară pâine şi 
lapte, câteva zile. 

Trebuie să răsplăteşti totul, fie rău, fie bine. Obligaţiile 
erau de mai multe feluri. Oamenii n-au înţeles niciodată 
asta cum trebuie, îşi spuse ea, pe când se întorcea în 
bucătărie. Magrat nu înţelesese, şi nici fata cealaltă. 
Lucrurile trebuiau echilibrate. Nu puteai să-ţi pui în cap să 
fii o vrăjitoare bună sau una rea. Nu funcţiona niciodată 
multă vreme. Tot ce puteai face era să fii vrăjitoare, din 
toate puterile. 

Se aşeză lângă vatra rece, rezistând tentaţiei de a-şi 


pieptăna urechile. 

Ei reuşiseră să intre, pe undeva. O simţea în copaci, în 
minţile animalelor. Ea punea ceva la cale. Ceva avea să se 
întâmple, curând. Sigur, din punct de vedere ocult ziua de 
Sânziene n-avea nimic deosebit, dar, în mintea oamenilor, 
avea. Şi exact în mintea oamenilor, acolo erau elfii 
puternici. 

Buna ştia că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să 
ţină piept Reginei. Nu lui Magrat, adevăratei Regine. 

Şi va pierde. 

Toată viaţa, se străduise să-şi controleze interiorul 
propriului cap. Şi se mândrea că era cea mai bună la asta. 

Dar asta ţinea de trecut. Tocmai când avea nevoie de 
întreaga ei stăpânire de sine, nu se mai putea baza pe 
mintea ei. Simţea cum încearcă Regina să pătrundă - îşi 
amintea de senzaţia acelei minţi, de atunci, din tinereţe. Şi 
se părea că la Imprumutat se pricepe la fel de bine ca de 
obicei. Dar când venea vorba de ea însăși - dacă nu şi-ar fi 
lăsat sieşi bileţele, ca să-şi amintească, ar fi fost complet 
pierdută. Să fii vrăjitoare însemna să ştii exact cine eşti şi 
unde eşti, iar ea începea să piardă legătura cu amândouă. 
Aseară, se trezise punând masa pentru două persoane. Şi 
încercase să intre într-o cameră pe care n-o avea. Şi, cât de 
curând, va trebui să se lupte cu un elf. 

Dacă te luptai cu un elf şi pierdeai... atunci, dacă aveai 
noroc, erai ucis. 


Micul dejun îi fu adus lui Magrat la pat de către Millie 
Chillum, care nu mai înceta cu chicotelile. 

— Au început să sosească oaspeţii, coniţă. Şi în piaţă au 
pus şi steaguri, şi de toate! Plus că Shawn a găsit caleaşca 
pentru încoronări! 

— Cum poţi să pierzi o caleaşcă? întrebă Magrat. 

— Era încuiată într-unul din grajdurile vechi, coniţă. Şi-i 
mai dă o mână de vopsea aurie chiar acum. 

— Dar o să ne căsătorim aici, zise Magrat. N-o să fie 
nevoie să mergem nicăieri! 

— Regele a zis că poate-ar fi bine să daţi o tură prin 


împrejurimi. Poate chiar până la Curunsus, aşa a zis. Îl luaţi 
şi pe Shawn Ogg, ca escortă militară. Şi pe urmă vă 
întoarceţi la castel. 

Magrat îşi puse halatul şi se duse la fereastră. De aici, din 
turn, se vedea, pe deasupra zidurilor castelului, până-n 
piaţa oraşului Lancre, care era deja plină cu popor. Azi ar fi 
fost oricum zi de târg, dar acum oamenii construiau 
tribune, iar stâlpul de Armindeni fusese deja ridicat. Erau 
acolo până şi câţiva pitici şi troli, care păstrau o distanţă 
politicoasă unii faţă de ceilalţi. 

— Tocmai a traversat piaţa o maimuţă, zise Magrat. 

— Întreaga lume a venit în Lancre! exclamă Millie, care, 
odată, fusese tocmai până-n Curmătura. 

Ochii lui Magrat căzură pe îndepărtatul tablou cu ea şi 
logodnicul ei. 

— Ce tâmpenie, zise ea, pentru sine, dar Millie o auzi şi 
fu şocată. 

— Ce oare vreţi să spuneţi, coniţă? 

Magrat se răsuci spre ea. 

— Toate astea! Pentru mine! 

Millie dădu îndărăt, dintr-odată speriată. 

— Sunt doar Magrat Usturoi. Regii ar trebui să se-nsoare 
cu prințese, ducese şi alte fete de-astea! Care sunt 
obişnuite cu aşa ceva! Nu vreau s-aud lumea că strigă: 
„Ura“ doar fiindcă trec eu într-o caleaşcă! Şi mai ales nu 
persoane care mă cunosc de când m-am născut! Toate 
astea - toate... - gesturile ei frenetice includeau detestatul 
garderob, imensul pat cu baldachin şi şifonierul plin de 
haine ţepene şi scumpe, - toate chestiile astea... nu sunt 
pentru mine! Sunt pentru un soi de idee. N-ai avut 
niciodată jucării din alea decupate, păpuşi de carton, ştii tu, 
când erai mică... siluete pe care le decupai şi aveai tot felul 
de haine decupate şi alea din hârtie? Şi puteai să le aranjezi 
cum voiai? Asta sunt ev! E... E ca la albine! Mă fac regină, 
fie că sunt de acord sau nu! Asta mi se-ntâmplă! 

— Sunt sigură că regele v-a cumpărat toate hainele astea 
frumoase fiindcă... 

— Nu mă refer doar la haine. Vreau să spun că lumea ar 


striga: „Ura“ chiar dacă - dacă oricine ar trece în caleaşcă! 

— Dar dumneavoastră aţi fost cea care s-a îndrăgostit de 
rege, coniţă, îndrăzni Millie. 

Magrat ezită o clipă. Sentimentul acesta nu-l analizase 
niciodată cum trebuie. Până la urmă, spuse: 

— Nu. Atunci nu era rege. Nimeni nu ştia că va ajunge 
rege. Era doar un omuleţ trist şi cumsecade, cu o tichie cu 
zurgălăi, pe care nimeni nu-l băga în seamă. 

Millie mai dădu un pas îndărăt. 

— Aveţi emoţii, mă gândesc, coniţă, turui ea. Toată 
lumea are emoţii în ajunul nunţii. Vreţi să... vreţi să vă fac 
nişte ceai de plan... 

— Nu am emoţii! Şi pot să-mi fac singură ceai de plante 
când oi vrea aşa ceva! 

— Bucătăresei nu-i place să intre lumea în grădina ei de 
plante, coniţă, zise Millie. 

— Am văzut eu grădina ei de plante! Are doar salvie 
răşchirată şi pătrunjel îngălbenit! Nu consideră plantă decât 
ce poţi îndesa în fundul unui pui! Şi oricum... cine e regina 
prin părţile astea? 

— Credeam că nu vreţi să fiţi dumneavoastră, coniţă? 

Magrat se holbă la ea. Pentru o clipă, păru că se ceartă 
cu ea însăşi. 

Millie n-o fi fost ea cea mai bine informată fată din lume, 
dar proastă nu era. Ajunse la uşă şi ieşi din cameră exact 
când tava cu micul dejun se sfărâmă de perete. 


Magrat şedea pe pat, cu capul în mâini. 

Nu voia să fie regină. A fi regină era ca şi cum ai fi 
actriţă, şi Magrat nu se pricepuse niciodată să joace teatru. 
De fapt, nu prea se pricepea ea nici să fie Magrat. 

Din oraş răzbăteau agitația pregătirilor de nuntă. Vor fi 
dansuri populare, evident - nu părea să existe nicio cale de 
a le împiedica - şi probabil şi muzică populară. Şi o să mai 
fie şi urşi dansatori, jongleri comici şi concursul de căţărat 
pe stâlpul uns cu seu, care era întotdeauna câştigat de Ţaţa 
Ogg, dintr-un motiv sau altul. Şi bowling-cu-godacul. Şi 
butoiul cu tărâţe, de care se ocupa de obicei [aţa Ogg; 


trebuia să ai curaj ca să-ţi bagi braţul într-un butoi cu tărâţe 
şi surprize, pregătit de o vrăjitoare cu mult simţ al 
umorului. Lui Magrat îi plăcuseră întotdeauna târgurile. 
Până acum. 

Ei, mai erau lucruri pe care le putea face. 

Se îmbrăcă pentru ultima dată în hainele ei de om de 
rând şi cobori pe scările din dos până la turnul din partea 
opusă rotirilor de Disc şi intră în camera în care zăcea 
Diamanda. 

Magrat îl pusese pe Shawn să aibă grijă să ardă un foc 
zdravăn în vatră, iar Diamanda dormea încă, în pace, 
somnul cel fără trezire. 

Magrat nu putu să nu observe cât de chipeşă era fata, şi 
mai auzise şi că fusese destul de curajoasă ca să-i ţină 
piept Bunei Batevreme. Abia aştepta s-o vadă vindecată, ca 
s-o poată invidia cum se cuvine. 

Rana se vindeca, se pare, foarte bine, dar păreau să fie... 
Magrat se duse glonţ la cordonul soneriei, în colţul camerei, 
şi trase zdravăn de el. 

După un minut sau două sosi Shawn Ogg, gâfâind. Era 
murdar de vopsea aurie pe mâini. 

— Ce, întrebă Magrat, sunt lucrurile astea? 

— Aă. N-aş vrea să spun, coniţă... 

— Suntem, din întâmplare... aproape de tot... regină, zise 
Magrat. 

— Da, dar regele a spus - mă rog, Buna a spus... 

— Buna Batevreme, din întâmplare, nu conduce regatul, 
zise Magrat. 

Îşi purta pică sieşi când vorbea aşa, dar părea să aibă 
efect. 

— Şi, oricum, nu e aici. Dar noi suntem totuşi aici şi dacă 
nu ne spui ce se petrece o să am grijă să fii pus la toate 
treburile murdare de la palat. 

— Dar eu fac deja toate treburile murdare, zise Shawn. 

— O să am eu grijă să găsesc unele şi mai murdare! 

Magrat ridică una din boccele. Era făcută din fâşii de 
cearşaf, înfăşurate în jurul a ceea ce se dovedi a fi o bară 
de fier. 


— Sunt de jur împrejurul ei, zise ea. De ce? 

Shawn îşi privi picioarele. Şi pe ghete avea vopsea aurie. 

— Păi, mama a zis... 

— Da? 

— Mama a zis că să am grijă să fie fier împrejurul ei. Aşa 
că, eu şi Millie am adus nişte bare de la fierărie şi le-am 
înfăşurat cum le vedeţi şi le-am pus în jurul ei. 

— De ce? 

— Ca s-o ferim de... de Seniori şi Doamne, coniţă. 

— Ce? Astea-s doar superstiții băbeşti! Şi, oricum, toată 
lumea ştie că elfii sunt buni, indiferent ce-ar spune Buna 
Batevreme. 

In spatele ei, Shawn strânse din ochi. Magrat adună 
bucăţile de fier înfăşat de pe pat şi le aruncă într-un colţ. 

— N-avem nevoie aici de basme de-a’ lu’ mam'mare, 
mulţumesc frumos. S-a mai întâmplat ceva ce lumea nu-mi 
spune, cumva? 

Shawn scutură din cap, gândindu-se, vinovat, la creatura 
din beci. 

— Ha! Ei, du-te atunci. Verence îşi doreşte un regat 
modern şi eficient, şi asta înseamnă fără potcoave şi alte 
chestii pe-aici. Haide, pleacă! 

— Da, domnişoară Regină. 

Cel puţin, pot aduce o contribuţie pozitivă în privinţa 
asta, îşi spuse Magrat. 

Da. Fii rezonabilă. Du-te să-l vezi. Să vorbiţi. Magrat se 
agăța de ideea că aproape orice se poate rezolva dacă 
oamenii discută unii cu alţii. 

— Shawn? 

— Da, coniţă? 

— Regele s-a dus deja în Marea Sală? A 

— Cred că încă se îmbracă, domnişoară Regină. In orice 
caz, încă nu m-a sunat să vin cu trompeta. 

De fapt, Verence, căruia nu-i plăcea să umble mereu 
precedat de ce credea Shawn că ar fi onorul, coborâse deja 
incognito. Dar Magrat dădu fuga până la dormitorul lui şi 
bătu la uşă. 

De ce s-ar ruşina? De mâine încolo, va fi şi dormitorul ei, 


nu? Apăsă pe clanţă. Se deschise. Fără să vrea cu adevărat 
s-o facă, Magrat intră. 

Oricum, camerele din castel nu se putea spune că 
aparţineau, cu adevărat, ocupanților. Se perindară prea 
mulţi, de-a lungul secolelor. Însăşi atmosfera odăilor era 
într-un fel echivalentul acelor pereţi plini de găuri de 
piuneze, unde locatarul de anul trecut pusese afişe cu trupe 
rock de mult dispărute. Pe piatra aceea nu-ţi puteai pune 
amprenta. Mai degrabă şi-o punea ea pe tine. 

Pentru Magrat, a intra în dormitorul unui bărbat era ca şi 
intrarea pe acea parte a hărţii pe care scrie Aicea Sunt 
Dragoni*6, pentru un explorator. 

Şi nu era chiar ce-ar fi trebuit să fie. 

Verence ajunsese la ideea de dormitor la o vârstă destul 
de înaintată. În copilăria lui, întreaga familie dormea în fân, 
în podul casei. Ca ucenic la Breasla Saltimbancilor, dormea 
pe-un pat de paie, într-o imensă sală înţesată cu alţi tineri 
trişti şi oropsiţi, ca el. Când ajunsese Bufon cu diplomă, 
dormise, conform tradiţiei, făcut covrig pe podea, în faţa 
uşii stăpânului său. Şi apoi, dintr-odată, la o vârstă mult 
mai înaintată decât de obicei, aflase noţiunea de saltea 
moale. 

lar acum Magrat aflase marele secret. 

Lui nu-i plăcuse. 

Acolo, în cameră, era Marele Pat Regal din Lancre, în care 
se spunea că pot dormi douăsprezece persoane deodată, 
deşi în care anume circumstanţe istorice şi de ce fusese 
necesar aşa ceva nu fusese explicat niciodată. Era imens şi 
confecţionat din lemn de stejar. 

Şi mai era, în mod evident, nefolosit. 

Magrat dădu cuvertura la o parte şi simţi mirosul de in 
pârlit. Dar mai mirosea şi a închis, ca şi când nimeni nu 
dormise acolo. 


3 În cazul Hărţii a-Q a Străzilor din Ankh-Morpork, locul 
respectiv ar fi Căminul Rază-de-Soare pentru Dragoni Bolnavi, 
din strada Morfic, Vă Rugăm Lăsaţi Donaţii în Cărbune Lângă 
Intrarea Laterală. Atenţie, Un Dragon E Pentru Toată Viaţa, Nu 
Doar Pentru Ziua de Lăsata Porcului. 


Căută cu ochii prin cameră până când privirea i se opri 
asupra unei mici naturi moarte, lângă uşă. Erau acolo o 
cămaşă de noapte împăturită, un sfeşnic şi o perniţă mică. 

In ceea ce-l privea pe Verence, coroana nu făcuse decât 
să schimbe de care parte a uşii dormea. 

O, zei! Intotdeauna dormise în faţa uşii stăpânului său. Şi 
acum, că era rege, dormea în faţa uşii regatului. 

Magrat simţi cum i se umplu ochii de lacrimi. 

Nu puteai să nu iubeşti pe cineva atât de sentimental. 

Fascinată şi conştientă că era într-un loc în care, teoretic, 
n-ar fi trebuit să fie, Magrat îşi suflă nasul şi exploră mai 
departe. O grămadă de haine aruncate lângă pat sugera că 
Verence stăpânea arta de a-şi îngriji îmbrăcămintea după 
metoda practicată de cel puţin jumătate din populaţia lumii, 
şi că, de asemenea, avea dificultăţi cu complexele manevre 
topologice necesare pentru întoarcerea şosetelor pe faţă. _ 

Mai era şi-o minusculă măsuţă de toaletă şi-o oglindă. In 
rama oglinzii era îndesată o floare uscată şi decolorată care 
semăna, după părerea lui Magrat, foarte mult cu cele pe 
care obişnuia ea să le poarte în păr. 

N-ar fi trebuit să caute mai departe. Recunoscu asta în 
sinea ei, mai târziu. Dar parcă nu se putuse opri. 

In mijlocul măsuţei de toaletă se afla un castron de lemn, 
plin cu monede, bucățele de sfoară şi deşeurile obişnuite pe 
care ţi le scoţi seara de prin buzunare. 

Şi o hârtie împăturită. Împăturită mărunt, ca şi cum ar fi 
sălăşluit în sus-menţionatele buzunare mai multă vreme. 

O luă în mână şi-o despături. 


Peste tot, pe pantele Rotaţionale ale munţilor Vârfu' 
Berbecului, erau presărate mici regate. Fiecare vale 
îngustă, fiecare pripor destul de lat ca să-ncapă acolo ceva 
mai mare decât o capră, era un regat. Erau pe-acolo regate 
atât de mici încât, dacă vreunul dintre ele ar fi fost devastat 
de un dragon, şi acel dragon ar fi fost ucis de un tânăr erou, 
iar regele i-ar fi dat eroului jumătate din împărăție şi fata 
de soţie, conform prevederilor Secţiunii Trei a Codului 
Eroilor, atunci n-ar mai fi rămas niciun fel de regat. Se 


văzuseră prin zonă războaie de cotropire care duraseră ani 
de zile, doar fiindcă avea cineva nevoie de un spaţiu unde 
să ţină cărbunii. 

Lancre era unul dintre regatele cele mai mari. Atât de 
mare, încât îşi permitea să aibă o armată permanentă”. 

Regi, regine şi diferite alte subspecii ale aristocrației se 
revărsau deja peste podul Lancre, supravegheați fiind de 
un trol morocănos şi ud fleaşcă, şi care se dăduse bătut la 
păzit podul, pe ziua de azi. 

Uşile Marii Săli erau date de perete. Prin mulţime se 
fâţăâiau jongleri şi înghiţitori de flăcări. Sus, în galeria 
menestrelilor, o mică orchestră cânta la scripca de Lancre, 
cu o singură coardă, şi la faimosul cimpoi de Vârfu' 
Berbecului, dar, din fericire, zgomotul mulţimii o acoperea, 
mai mult sau mai puţin. 

Tata Ogg şi Buna Batevreme se plimbau şi ele prin 
mulţimea menţionată. Având în vedere ocazia festivă, Ţaţa 
Ogg îşi schimbase pălăria neagră şi ţuguiată pe care-o 
purta de obicei cu una de aceeaşi formă, dar roşie şi 
decorată cu cireşe de ceară. 

— A venit tot hailaifu', observă Ţaţa, luând un pahar cu 
băutură de pe-o tavă care circula. Până şi nişte vrăjitori din 
Ankh-Morpork, aşa mi-a spus Shawn. Unu' din ei a zis de 
mine că am un trup frumos, cică. De azi-dimineaţă tot 
încerc să-mi aduc aminte care din ei o fi fost. 

— Păi, da, că ţi-o fi greu, zise Buna, dar era o răutate 
făcută din obişnuinţă, fără patimă adevărată. 

Asta o îngrijora pe Ţaţa Ogg. Prietena ei avea ceva pe 
suflet. 

— Mai e ceva nobilime pe care nu vrem s-o vedem pe 
aici, zise Buna. N-o să fiu liniştită până nu s-o termina cu 
asta. 

Tata Ogg lungi gâtul, încercând să privească peste capul 
unui împărat mărunţel. 

— N-o văd pe Magrat prin preajmă, zise ea. Uite-l pe 
Verence, stă de vorbă cu alţi regi, dar pe Magrat a noastră 
n-o văd nicăieri. Shawn al meu şi Millie Chillum spuneau că 


37 Shawn Ogg. Mai puţin când dormea. 


de dimineaţă era un pachet de nervi. 

— Toţi ăştia cu sânge albastru, zise Buna privind în jur, la 
capetele încoronate. Mă simt ca un peşte scos afară din 
apă. 

— Ei, după cum văd eu lucrurile, mai bine să-ţi faci 
propria apă, dacă vrei, zise Ţaţa Ogg, luând un copan de 
pui fript, de pe bufet şi băgându-şi-l în mânecă. 

— Să nu te-mbeţi. Trebuie să fim vigilente, Gytha! Ţine 
minte ce-ţi spun! Nu te lăsa zăpăcită... 

— Să fie aceasta încântătoarea doamnă Ogg, oare? 

Tata se întoarse. 

În spatele ei nu era nimeni. 

— Aici, jos, o atenţionă o voce. 

Ea privi în jos şi întâlni un zâmbet larg. 

— O, la naiba, zise ea. 

— Sunt eu, Casanunda, zise Casanunda, ce părea şi mai 
mic, copleşit cum era de-o enormă“ perucă pudrată. Vă 
aduceţi aminte? Am dansat împreună toată noaptea, în 
Genua? 

— Ba nici vorbă. 

— Nu, dar am fi putut! 

— Ce chestie, să apari aici, rosti cu glas slab Ţaţa. 

Ceea ce-l caracteriza pe Casanunda, îşi amintea ea 
acum, era că degeaba încercai să-i faci vânt; cu cât îl 
respingeai mai mult, cu atât mai iute se repezea înapoi, şi 
de multe ori într-o direcţie cu totul neaşteptată. 

— Stelele noastre sunt îngemănate, zise Casanunda. 
Suntem sortiţi unul altuia. Iți doresc trupul, doamnă Ogg! 

— Îmi mai trebuie. 


s Dar nu uriaşă, dac-o comparăm cu alte peruci. Au existat, în 
cursul istoriei decadente, multe peruci masive, unele având tot 
felul de farafastâcuri montate în ele, să nu se uite omul numai la 
păr, că se plictiseşte. Unele erau atât de mari încât aveau în ele 
cuşti cu şoareci dresați sau figurine-ceasornic. Doamna Cupidor, 
amanta regelui Supă al Il-lea cel Nebun, purta una care conţinea 
o colivie, dar pentru ocazii speciale, de stat, avea una 
împodobită cu un calendar perpetuu, un ceas floral şi un 
magazin de spaghete la pachet. 


Şi, deşi avea bănuiala, foarte întemeiată, că aceasta era 
abordarea standard pe care o folosea al doilea mare 
seducător al lumii cu orice părea a avea vagi caractere 
feminine, Ţaţa Ogg - trebuia să recunoască - se simţea 
măgulită. In tinereţe, avusese mulţi admiratori, dar 
trecerea timpului o lăsase cu un trup care nu putea fi numit 
altfel decât confortabil şi cu o faţă ca Domnul Stafidă, 
Strugurele Vesel. Din focuri de mult adormite se înălţă 
oleacă de fum. 

In plus, chiar îl plăcea pe Casanunda. Majoritatea 
bărbaţilor încercau să te păcălească, dar atacul direct al lui 
Casanunda era înviorător. 

— N-o să meargă, zise ea. Suntem fundamental 
incompatibili. Când eu o să am un metru şaizeci, tu o să fii 
tot de trei şchioape. Şi, oricum, sunt destul de bătrână ca 
să-ţi fiu mamă. 

— Imposibil. Mama are aproape trei sute de ani şi o 
barbă mult mai lungă decât ata! 

Şi, sigur, ăsta era alt criteriu. După standardele piticilor, 
Taţa Ogg de-abia dacă era adolescentă. 

— Vai, domnule, zise ea, dându-i, în joacă, o pălmuţă 
care-i făcu urechile să ţiuie, bine te mai pricepi să suceşti 
capul unei biete fete de la ţară! 

Casanunda se adună de pe jos şi-şi aranjă, vesel, peruca. 

— Ce-mi plac fetele focoase! replică el. Ce zici de-un mic 
tete-a-tete, noi doi, după ce se termină petrecerea asta? 

Ţaţei îi pieri expresia de pe chip. Cosmopolita stăpânire a 
limbilor străine o trădase. 

— Scuză-mă o clipă, zise ea. 

Lăsă paharul jos pe capul piticului şi-şi făcu loc prin 
mulţime până dădu de o ducesă mai acătării, şi-o împunse 
cu degetul pe lângă turnură. 

— Hei, Înălţimea Ta, ce-i aia tetă tet? 

— Pardon? 

— Ce-i aia tetă tet? Se face cu hainele pe tine sau cum? 

— Înseamnă întâlnire intimă, mătuşă. 

— Asta-i tot? Aha! Sal'tare. 

Tata Ogg îşi croi din nou drum cu coatele până lângă 


piticul care vibra de emoție. 

— S-a făcut, zise ea. 

— Mă gândeam c-am putea lua o cină intimă, doar noi 
doi, zise Casanunda. În vreo cârciumioară? 

Niciodată, într-o viaţă amoroasă lungă, nu fusese [aţa 
invitată la o cină intimă. lubirile ei fuseseră remarcabile mai 
mult prin cantitate decât prin calitate. 

— OK, fu singurul răspuns care-i veni în minte. 

— Fă-i vânt dădacei tale şi ne întâlnim la ora şase? 

Tata Ogg aruncă o ocheadă către Buna Batevreme, care-i 
privea dezaprobator, de la o oarecare distanţă. 

— Nu e dă... începu ea. 

Apoi îşi dădu seama că era imposibil să fi crezut 
Casanunda cu adevărat că Buna Batevreme era dădaca ei. 

Complimentele şi linguşeala jucaseră, de asemenea, un 
rol cu totul minor în arsenalul aventurilor Ţaţei Ogg. 

— Da, bine, zise ea. 

— Şi acum o să circul, ca nu cumva oamenii să bârfească 
şi să-ţi strice reputaţia, zise Casanunda, făcând o 
plecăciune şi sărutându-i mâna Ţaţei. 

Ei îi căzu falca. Nici mâna nu i-o sărutase nimeni 
vreodată şi în mod cert nimeni nu-şi făcuse griji pentru 
reputaţia ei, [aţa cel mai puţin dintre toţi. 

Şi, în vreme ce al doilea mare seducător al lumii o pornea 
fuguţa să acosteze o contesă, Buna Batevreme, care-i 
privise de la o distanţă discretă”, rosti, prietenoasă: 

— N-ai virtute nici cât o pisică, Gytha Ogg! 

— Ei, Esme, ştii că asta nu-i adevărat. 

— Bine. Ai virtute cât o pisică, atunci. 

— Aşa mai merge. 

Tata Ogg îşi pipăi claia de bucle albe, întrebându-se dacă 
n-ar fi cazul să se ducă acasă şi să-şi pună corsetul. 

— Trebuie să fim vigilente, Gytha. 

— Da, da. 

— Nu putem să lăsăm alte lucruri să ne distragă atenţia. 


3 Adică, destul de departe ca să nu pară că se bagă în 
conversaţie, dar suficient de aproape ca să-şi facă o idee despre 
ce se petrece. 


— Nu, nu. 

— N-ai ascultat niciun cuvânt din ce-am spus, aşa-i? 

— Ce? 

— Ai putea măcar să vezi de ce nu-i Magrat aici! 

— Bine. 

Tata Ogg plecă, visătoare. 

Buna Batevreme se întoarse... 

Ar fi trebuit să se audă zvon de viori. Murmurul 
mulţimii ar fi trebuit să se şteargă, şi mulţimea însăşi ar fi 
trebuit să se despartă, cu o mişcare întru totul naturală, 
lăsând o cărare liberă între ea şi Ridcully. 

Ar fi trebuit să se audă viori. Sau măcar ceva. 

N-ar fi trebuit să fie doar Bibliotecarul, călcând-o din 
greşeală pe bombeu cu pumnul, în drum spre bufet, dar, de 
fapt, asta se întâmplase. 

Ea abia dacă observă. 

— Esme? zise Ridcully. 

— Mustrum? şopti Buna Batevreme. 

Tata Ogg se grăbea spre ei. 

— Esme, m-am întâlnit cu Millie Chillum şi mi-a spus... Un 
cot feroce de-al Bunei între coaste îi tăie răsuflarea. 

TŢaţa observă scena. 

— Ah, zise ea. Eu o să... o să... o să plec, atunci. 

Privirile lor se întâlniră din nou. 

Bibliotecarul trecu din nou pe lângă ei cu o întreagă 
expoziţie de fructe. 

Buna Batevreme nu-i dădu nicio atenţie. 

Trezorierul, care se afla momentan în partea mediană a 
ciclului său, îl bătu pe Ridcully pe umăr. 

— Ştiţi, domnule Arhicancelar, ouăle astea de prepeliţă 
sunt excepţio... 

— CAZI MORT. Domnule Stibbons, vezi unde-s pilulele de 
broaşte uscate şi ai grijă să nu pună mâna pe vreun cuţit, 
te rog! 

Privirile li se întâlniră din nou. 

— Măi, măi, făcu Buna, după vreun an sau cam pe-acolo. 

— Asta trebuie să fie o seară magică, zise Ridcully. 

— Da. Exact de asta mi-e frică. 


— Eşti chiar tu, nu-i aşa? 

— Sunt chiar eu, încuviinţă Buna. 

— Nu te-ai schimbat deloc, Esme. 

— Păi atunci, nici tu. 7ot nu ştii să minţi, Mustrum 
Ridcully. 

Se îndreptară unul spre celălalt. Bibliotecarul trecu 
printre ei, cu o tavă de bezele. In spatele lor, Ponder 
Stibbons se tăvălea pe jos, încercând să adune pilulele de 
broască uscată, căci se răsturnase flaconul. 

— Măi să fie, zise Ridcully. 

— Cine-ar fi crezut! 

— Ce mică-i lumea! 

— Chiar aşa. 

— Tu eşti tu şi eu sunt eu. Uluitor. Şi suntem aici şi acum. 

— Da, dar atunci a fost atunci. 

— Ţi-am scris o grămadă de scrisori, zise Ridcully. 

— N-am primit niciuna. 

În ochii lui Ridcully apăru o sclipire. 

— Ce ciudat! Şi eu care-am pus toate vrăjile alea de 
destinaţie sigură pe ele, adăugă el. 

O privi critic, de sus până jos. 

— Câte kilograme ai, Esme? Niciun gram în plus pe tine, 
sunt convins! 

— Da' ce zor ai să ştii? 

— Fă-i o plăcere unui om bătrân! 

— Bine, şaizeci de kile, atunci. 

— Hmm... cam aşa ar fi... trei mile spre Miez... o să simţi 
o uşoară oscilație spre stânga, o nimica toată... 

Cu o mişcare iute ca fulgerul, o apucă de mână. Se 
simţea tânăr şi parcă plutea. Vrăjitorii de-acasă, de la 
Universitate, ar fi fost uluiţi să-l vadă. 

— Lasă-mă să te scap de toate astea. 

Şi pocni din degete. 

Conservarea masei trebuie respectată, cel puţin cu 
aproximaţie. E o regulă magică fundamentală. Dacă 
deplasezi ceva din punctul A în punctul B, ceva care se afla 
în B trebuie să se trezească deodată în A. 

Şi mai e şi inerția. Deşi Discul se roteşte lent, diversele 


puncte de pe raza lui au viteze diferite faţă de Miez, şi un 
vrăjitor care se proiectează cu o distanţă oarecare mai spre 
Margine ar fi bine să fie gata să aterizeze alergând. 

Cele trei mile până la Podul Lancre nu cauzau însă decât 
un slab impuls, pentru care Ridcully era pregătit, aşa că se 
trezi rezemat de parapetul podului, cu Esme Batevreme în 
braţe. 

Trolul de la vamă, care până cu o fracțiune de secundă în 
urmă şezuse acolo, nimeri în Marea Sală, trântit pe burtă, 
şi, din întâmplare, exact peste Trezorier. 

Buna Batevreme privi apa vijelioasă şi apoi întoarse ochii 
spre Ridcully. 

— Du-mă înapoi în clipa asta, tună ea. N-ai niciun drept 
să faci aşa ceva! 

— Vai de mine, se pare că am rămas fără energie. Nu 
înţeleg cum s-a întâmplat, ce stânjenitor, mi s-au blegit 
degetele de tot, se scuză Ridcully. Sigur, am putea să ne 
întoarcem pe jos. E o seară minunată. Pe aici întotdeauna 
serile au fost frumoase. 

— Asta era acum cincizeci-şaizeci de ani! zise Buna. Nu 
poţi să dai buzna pur şi simplu şi să te prefaci că n-au 
trecut toţi anii ăştia! 

— Ei, ştiu că au trecut, fii liniştită, zise Ridcully. Acum 
sunt vrăjitorul-şef. Nu trebuie decât să dau un ordin şi o 
mie de vrăjitori vor... ăă... vor face invers, dacă stau să mă 
gândesc, sau vor spune: „Cum adică?“ şi vor începe să se 
certe. Dar sunt obligaţi să mă bage-n seamă. 

— Am fost de câteva ori la Universitate, zise Buna. O 
grămadă de moşi graşi, cu bărbi. 

— Aşa-i! Aia suntem! 

— Mulţi dintre ei sunt de baştină din Vârfu' Berbecului, 
zise Buna. Cunosc câţiva băieţi din Lancre care-au ajuns 
vrăjitori. 

— O regiune foarte magică, încuviinţă Ridcully. E ceva în 
aer. 

Dedesubtul lor, apele negre şi reci goneau, dansând 
mereu pe muzica gravitaţiei, niciodată la deal. 

— A existat chiar şi-un Arhicancelar Batevreme, acum 


nişte ani, zise Ridcully. 

— Aşa am auzit şi eu. Un văr îndepărtat. Nu l-am 
cunoscut, zise Buna. 

Priviră amândoi în josul râului, pentru o clipă. Din când în 
când, câte-o rămurică se răsucea pe apă, purtată de 
curent. 

— Îţi aminteşti... 

— Am o memorie foarte bună, mulţumesc. 

— Nu te-ntrebi niciodată cum ar fi fost viaţa, dacă ai fi 
spus: „Da“? zise Ridcully. 

— Nu. 

— Presupun că ne-am fi aşezat la casa noastră, am fi 
făcut copii, nepoți, chestii de-astea... 

Buna ridică din umeri. Asta era genul de lucruri pe care le 
spuneau idioţii romantici. Dar plutea ceva în aer, în seara 
aceea... 

— Dar incendiul? întrebă ea. 

— Care incendiu? 

— In care ne-a ars casa, imediat după nuntă. Am murit 
amândoi. 

— Care incendiu? Nu ştiu nimic despre niciun incendiu! 

Buna se întoarse. 

— Bineînţeles că nu! Nici nu s-a întâmplat. Dar ideea e, 
ar fi putut să se întâmple. Nu poţi să spui: „Dacă asta n-ar fi 
avut loc, atunci s-ar fi întâmplat asta“, fiindcă nu ştii tot ce 
ar fi putut fi. Poţi să-ţi închipui că ar fi ieşit frumos, dar n-ai 
de unde să ştii, poate că ieşea oribil. Nu poţi să spui: „Ce 
păcat că n-am...“, fiindcă habar n-ai cum ar fi fost. Ideea e 
că n-ai să ştii niciodată. Ai trecut pe lângă. Aşa că n-are 
sens să te mai frămânţi. Prin urmare, n-o fac. 

— Pantalonii Timpului, zise Ridcully, mohorât. 

Ridică o pietricică desprinsă din parapetul şubred şi-o 
aruncă în apă. Făcu pleosc, aşa cum se-ntâmplă de obicei. 

— Cum? 

— Despre asta tot vorbesc ăia din Pavilionul Magiei de 
Înaltă Energie. Şi mai au obrazul să-şi zică vrăjitori! Să-i 
auzi numai ce spun! Amărâţii ăia n-ar recunoaşte o sabie 
magică nici dacă i-ar muşca de genunchi. Aştia-s vrăjitorii 


tineri din ziua de azi! Îşi închipuie că ei au inventat magia, 
tâmpiţii! 

— Da? Păi, să le vezi pe fetele de vor să se facă 
vrăjitoare, în ziua de azi, zise Buna Batevreme. Pălării de 
catifea şi ruj negru şi mănuşi de dantelă, cu degetele 
tăiate. Unde mai pui că-s obraznice. 

Acum erau umăr lângă umăr şi priveau râul. 

— Pantalonii Timpului, zise Ridcully. Unul din tine o ia pe- 
un crac, altul pe celălalt. Şi pe deasupra, pute locul de 
continuinuinuuri. Când eram eu flăcău, exista un singur 
univers şi asta era tot, şi singurul lucru cu care trebuia să-ţi 
baţi capul era să nu dea năvală creaturile alea din 
Dimensiunile Subterane, dar cel puţin universul era 
adevărat, dintr-o bucată, şi ştiai cum stă treaba. Acum cică 
sunt cu milioanele, fir-ar ele afurisite să fie! Şi mai e şi 
nenorocita aia de pisică de-au descoperit-o acum, pe care 
poţi s-o pui într-o cutie şi e moartă şi vie în acelaşi timp“. Şi 
tâmpiţii se mai şi bucură, şi ţopăie pe-acolo şi zic, minunat, 
colosal, ura, am mai descoperit o cuantă. Da' să nu-i pui 
cumva să facă o vrajă de levitaţie cumsecade, că se uită la 
tine de parc-ar fi început să-ţi curgă balele. Păi, să-l auzi pe 
tânărul Stibbons ce spune! li tot dă înainte că cică eu nu m- 
am invitat pe mine la propria nuntă. Eu! 

De pe peretele defileului, un pescăruş-albastru se repezi, 
lovi apa aproape fără să stârnească valuri şi ricoşă în sus, 
cu ceva argintiu şi zvârcolitor în cioc. 

— O ţinea una şi bună că toate cele se întâmplă în 
acelaşi timp, continuă Ridcully, mohorât. Cică, adică, nu 
există alegeri. Nu alegi decât pe care crac vrei s-o iei. £/ 
zice că noi chiar ne-am căsătorit, vezi tu. Zice că toate 
lucrurile care ar fi putut să se-ntâmple chiar se întâmplă, 
obligatoriu. Aşa că există mii de eu, undeva prin lume, care 
n-au devenit niciodată vrăjitori, după cum există mii de tu, 
care, de pildă, au răspuns la scrisori. Ha! Pentru eí, no; 
suntem ceva ce s-ar fi putut întâmpla. Ei, spune tu, e asta o 


9 Aluzie la experimentul Schrodinger, în care starea unei 
pisici, închise într-o cutie împreună cu un dispozitiv letal, e 
„nedeterminată”, până în momentul în care deschidem cutia. 


gândire cuviincioasă pentru un tânăr în creştere? Când am 
început eu vrăjitoria, era Arhicancelar moş Spold „Ticăitu'“, 
şi dacă îndrăznea vreunul dintre noi, tinerii, măcar să aducă 
vorba de aşa ceva, ce mai toiag pe spinare încasam! Ha! 

Undeva, dedesubt, o broască făcu pleosc, de pe un 
bolovan. 

Ridcully îşi dădu seama, treptat, că dialogul devenise 
monolog. Se întoarse spre Buna, care se uita fix la râu, cu 
ochii holbaţi, de parcă nu mai văzuse apă în viaţa ei. 

— Prostie, prostie, prostie, zise ea. 

— Pardon? Eu doar... 

— Nu tu. Nu vorbeam cu tine. Proastă! Am fost proastă. 
Dar nu nebună. Ha! Şi eu care credeam că mi se duce 
memoria! Şi se ducea, de fapt. Se ducea să mai aducă! 

— Cum? 

— Mă speriasem! Eu! Şi nu gândeam limpede! Doar că de 
fapt gândeam limpede! 

— Cum?! 

— Lasă! Ei, nu pot să spun că n-a fost... frumos, zise 
Buna, dar trebuie să mă duc înapoi. Fă din nou chestia cu 
degetele. Şi grăbeşte-te! 

Ridcully se dezumflă niţel. 

— Nu pot, zise el. 

— Dar ai făcut-o adineaori! 

— Păi, asta e. N-am glumit când am spus că nu mai pot s- 
o fac încă o dată. Te cam sleieşte transmigraţia. 

— Pe vremuri, puteai s-o faci tot timpul, pe câte-mi aduc 
aminte, zise Buna, şi riscă un zâmbet. Parcă nici n- 
atingeam pământul cu picioarele! 

— Atunci eram mai tânăr. Dar acum, o dată şi gata. 

Cizmele Bunei scârţâiră când ea se-ntoarse şi-o porni 
repejor spre oraş. Ridcully se urni şi el după ea. 

— Da’ ce te grăbeşti aşa? 

— Am lucruri importante de făcut, explică Buna, fără să-l 
privească. Lumea se bazează pe mine şi eu îi las baltă. 

— Unele persoane ar spune că şi asta e important. 

— Nu. E doar personal. Personal nu e acelaşi lucru cu 
important. Oamenii doar îşi închipuie că e. 


— lar ai început! 

— Cum? 

— Nu ştiu cum ar fi fost celălalt viitor, zise Ridcully, dar 
eu unul aş fi vrut să-ncerc! 

Buna se opri. Mintea ei fremăta de uşurare. Oare să-i 
spună despre acele amintiri? Deschise gura ca s-o facă, 
apoi se răzgândi. Nu. O să-nceapă cu dulcegăriile. 

— Aş fi fost acră şi nesuferită, zise. 

— Asta-i de la sine înţeles. 

— Ha! Şi cu tine cum rămâne? Eu să tac când tu te-mbeţi 
şi umbli după fuste? 

Ridcully era complet uluit. 

— Când umblu eu după fuste? 

— Vorbim despre ce s-ar fi putut întâmpla. 

— Dar eu sunt vrăjitor! Noi aproape niciodată nu umblăm 
după fuste. Sunt legi care ne interzic! Mă rog... reguli. 
Recomandări, cel puţin. 

— Dar atunci n-ai mai fi fost vrăjitor. 

— Şi nu mă-mbăt aproape niciodată. 

— Dacă ai fi fost însurat cu mine, te-ai fi îmbătat. 

El o ajunse din urmă. 

— Nici măcar tânărul Stibbons nu gândeşte aşa, zise el. 
Tu ţi-ai băgat în cap că ar fi fost oribil, aşa-i? 

— Da. 

— De ce? 

— Tu de ce crezi? 

— Eu te-am întrebat pe tine! 

— Sunt prea ocupată pentru asta, zise Buna. După cum 
spuneam, personal nu e acelaşi lucru cu important. Fii şi tu 
folositor, domnu' Vrăjitor! Ştii că e vremea cercurilor, nu-i 
aşa? 

Mâna lui Ridcully se ridică şi atinse borul pălăriei. 

— O, da. 

— Şi ştii ce înseamnă? 

— Mi s-a tot spus că înseamnă că pereţii dintre realităţi 
devin mai fragili. Cercurile sunt... care-i cuvântul ăla al lui 
Stibbons? Izorezoni. Fac legătura între niveluri de, of, o 
aiureală de-aia... niveluri similare de realitate. Ceea ce eo 


tâmpenie. Ar însemna că poţi să te plimbi dintr-un univers 
în altul. 

— Ai încercat vreodată? 

— Nu! 

— Un cerc e o uşă întredeschisă. Nu-i nevoie de cine ştie 
ce forţă ca s-o deschizi de tot. Până şi credinţa poate. De- 
aia au fost ridicaţi Dansatorii, cu multă vreme în urmă. l-am 
pus pe pitici s-o facă. Sunt din fier meteoric, pietrele alea. 
Şi au ceva deosebit. Au iubire de fier. Nu mă-ntreba cum 
funcţionează. Elfii le urăsc încă şi mai mult decât urăsc 
fierul obişnuit. Le... zăpăcesc simţurile sau aşa ceva. Dar 
minţile pot trece... 

— Elfi? Toată lumea ştie că elfii nu mai există. Nu elfi 
adevăraţi. Adică, sunt câteva neamuri care spun că-s elfi... 

— O, da. Urmaşi de-ai elfilor. Elfii şi oamenii se pot 
încrucişa, într-adevăr, de parcă asta ar fi ceva cu care să te 
mândreşti. Dar nu iese decât o rasă de tipi slăbănogi cu 
urechi ascuţite şi cu aplecare spre chicoteală şi care se 
pârlesc uşor la soare. Nu despre e;vorbesc. Aia-s inofensivi. 
Vorbesc despre elfi adevăraţi, sălbatici, din care nu s-au 
mai văzut pe-aici de... 

Şoseaua de la pod către oraş făcea nişte curbe, mărginite 
de povârnişuri înalte şi pădurea înainta spre drum din 
amândouă părțile, copacii întâlnindu-se, ici şi colo, 
deasupra caldarâmului. Ferigi bogate, răsucite deja, ca 
nişte valuri verzi, tiveau malurile de lut. 

Şi foşneau. 

Unicornul sări în mijlocul drumului. 


Mii de universuri, răsucindu-se laolaltă ca o frânghie 
împletită din aţe... 

Nu se poate să nu existe atingeri, ca un fel de echivalent 
mintal al bruiajului care apare la un radio ieftin, aducânducţi 
ştirile în suedeză, în timp ce asculţi o muzică mai lentă. Şi 
mai ales dacă o viaţă-ntreagă ţi-ai folosit mintea ca 
receptor. 

E foarte greu să captezi gândurile altei persoane, fiindcă 
nu există două minţi care să fie exact pe aceeaşi, âă, 


lungime de undă. 

Dar undeva, în lume, în punctul unde universurile 
paralele se încrucişează, există un milion de minţi exact ca 
a ta. Pentru un motiv cât se poate de evident. 

Buna Batevreme zâmbi. 


Millie Chillum, regele şi vreo câţiva gură-cască erau 
adunaţi ciotcă la uşa camerei lui Magrat, când sosi Ţaţa 
Ogg. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Ştiu că e înăuntru, zise Verence, ţinându-şi coroana în 
mâini în clasica poziţie Ay-Senor-Bandiţii-Mexicani-Ne-au- 
Atacat-Satul. Millie a auzit-o strigând: „Pleacă de aici“ şi 
cred că a aruncat cu ceva în uşă. 

Tata dădu din cap, înţeleaptă. 

— Emoţiile nunţii, fu ea de părere. Era inevitabil. 

— Dar mergem cu toţii să vedem Spectacolul, zise 
Verence. Şi ea chiar ar trebui să fie la Spectacol. 

— Ei, ştiu şi eu, zise Ţaţa. Să-l vadă pe Jason al meu şi pe 
ăilalţi cum se fandosesc cu peruci de paie-n cap... vreau să 
zic, ei îşi dau toată silinţa, dar nu e ceva care să-i priască 
unei tinere - relativ tinere - fete să vadă în seara dinaintea 
nunţii. Ai rugat-o să deschidă uşa? 

— Am făcut mai mult decât atât, recunoscu Verence. |- 
am ordonat să deschidă. Am făcut bine, nu? Dacă nici 
Magrat nu mă ascultă, ce fel de rege mai sunt eu? 

— Ah, făcu Ţaţa, după ce chibzui o vreme. N-ai petrecut 
prea multă vreme în compania femeilor sau greşesc? Aşa, 
în general? 

— Păi, eu... 

Coroana se învârtea între degetele agitate ale lui 
Verence. Nu numai că invadaseră bandiții satul, ci şi Cei 
Şapte Fantastici plecaseră la bowling, în loc să-i ajute. 

— Uite ce, zise Ţaţa, bătându-l pe spate, tu du-te şi 
prezidează acolo la Spectacol şi stai de vorbă cu ăilalţi 
mahări. Am eu grijă de Magrat, fii pe pace! Eu am fost 
mireasă de trei ori, şi ăsta-i doar scorul oficial. 

— Da, dar ea trebuie să... 


— Hai să nu ne mai agăţăm atâta de ce „trebuie ea“, zise 
Ţaţa, şi poate o să ajungem cu toţii zdraveni la nuntă. la, 
duceţi-vă voi toţi în treaba voastră. 

— Cineva ar trebui să rămână aici, zise Verence. O să 
facă Shawn de gardă, dar... 

— Da' cine crezi că o să ne invadeze? întrebă Ţaţa. Las’ 
că le descurc eu pe toate. 

— Păi... dacă eşti sigură... 

— Hai, fuguţa! 

Tata Ogg aşteptă până când îi auzi pe toţi cum coboară 
scara principală. După o vreme, zdrăngănitul trăsurilor şi 
diversele zbierete o înştiinţară că toţi nuntaşii plecaseră, 
mai puţin mireasa. 

Ţaţa numără până la o sută, pe şoptite. 

Apoi: 

— Magrat? 

— Pleacă! 

— Ştiu cum e, zise Ţaţa. Şi eu am fost cam agitată în 
noaptea dinaintea nunţii mele. 

Se abţinu să adauge: pentru că erau destule şanse să ne 
pomenim cu Jason, pe post de musafir neinvitat. 

— Nu-s agitată! Sunt furioasă! 

— De ce? 

— Ştii tu! 

Ţaţa îşi scoase pălăria şi se scărpină-n cap. 

— Aici m-ai încurcat, mărturisi ea. 

— Şi el ştie. Știu că ştie şi ştiu cine i-a spus, zise vocea 
cea înfundată, din spatele uşii. A fost totul aranjat. Cum 
trebuie să mai fi râs, voi toţi! 

Ţaţa se încruntă la lemnăria impasibilă. 

— Nu, zise ea. Tot nu pricep. 

— Ei, eu mai mult n-am să-ţi spun! 

— Toată lumea a plecat la Spectacol, o anunţă Ţaţa Ogg. 

Niciun răspuns. 

— Şi pe urmă o să se-ntoarcă. 

Aceeaşi absenţă de dialog. 

— Şi pe urmă o să fie chef, şi jonglerii, şi indivizi care-şi 
bagă dihori în nădragi, zise Ţaţa. 


Tăcere. 

— Şi pe urmă o să fie mâine, şi ce te faci atunci? 

Linişte. 

— Poţi să te întorci oricând în căsuţa ta. Nu s-a mutat 
nimeni acolo. Sau poţi să vii la mine, dacă vrei. Dar o să 
trebuiască să te hotărăşti, vezi tu, fiindcă nu poţi să stai 
încuiată aici. 

Tata se sprijini de perete. 

— Mi-aduc aminte, sunt ani de zile, îmi povestea bunică- 
mea despre Regina Amonia, bine, vorba vine regină, că n-a 
fost regină decât vreo trei ore, din cauza a ceea ce sunt pe 
cale să-ţi dezvălui, fi'ncă au jucat de-a v-aţi ascunselea la 
petrecerea de nuntă şi ea s-a pitit într-un cufăr mare şi 
vechi, şi capacul s-a trântit şi s-a încuiat peste ea, şi nimeni 
n-a mai găsit-o vreme de şapte luni, moment în care poţi să 
fii sigură că tortul de nuntă se cam râncezise. 

Tăcere. 

— Ei, dacă mie nu vrei să-mi spui, eu una nu pot să stau 
aici toată noaptea, zise aţa. O să fie totul bine mâine- 
dimineaţă, ai să vezi. 

Linişte. Ș 

— Ce-ar fi să te culci devreme? zise Ţaţa. Iți aduce 
Shawn ceva fierbinte de băut, dacă suni. E cam frig aici 
afară, să spun drept. Te şi minunezi cum ţin frigul zidurile 
astea vechi de piatră. 

Linişte. 

— Atunci, o să plec, da? zise Ţaţa tăcerii necruțătoare. Că 
tot nu obţin nimic, după cum se vede. Eşti sigură că nu vrei 
să vorbim? 

Tăcere. 

— Să stai drept în faţa zeului tău, să te înclini în faţa 
regelui şi să îngenunchezi în faţa bărbatului. Asta-i o reţetă 
pentru o viaţă fericită, să ştii, se adresă Ţaţa lumii în 
general. Ei, am plecat. Ştii ceva, o să mă-ntorc mâine de cu 
Zori, să te ajut să te pregăteşti, treburi de-astea. Ce zici? 

Linişte. 

— Bine, deci aşa rămâne, zise Ţaţa. Hai salut! 

Aşteptă un minut întreg. În mod normal, conform 


mecanicii umane a acestor situaţii, zăvoarele ar fi trebuit să 
se tragă şi Magrat să scoată capul să se uite după ea pe 
coridor sau chiar s-o strige. Dar n-o făcu. 

Ţaţa clătină din cap. Pe moment îi trecuseră prin minte 
cel puţin trei moduri de a intra în cameră şi doar unul dintre 
ele avea de-a face cu uşa. Dar exista un loc şi-un moment 
potrivit pentru vrăjitorie, şi nu era acesta. [aţa Ogg trăise o 
viaţă lungă şi în general fericită deoarece ştia când să nu 
fie vrăjitoare, şi aceasta era una dintre acele ocazii. 

Cobori scările şi ieşi din castel. Shawn făcea de pază la 
poarta cea mare, exersând pe furiş lovituri de karate 
împotriva văzduhului serii. La apropierea Ţaţei Ogg, se opri, 
ruşinat. 

— Ce rău îmi pare că nu mă duc la Spectacol, mami! 

— Ei, regele o să fie foarte generos cu tine, când o veni 
ziua lefii, fiindcă ţi-ai făcut datoria, părerea mea, zise Ţaţa. 
Adu-mi aminte să-i amintesc. 

— Tu nu te duci? 

— Păi, eu... eu mă duc să dau o tură prin oraş, zise Ţaţa. 
Esme s-a dus cu ei, nu? 

— Nu ştiu, mami. 

— Am ceva de făcut. 

Nu ajunsese prea departe când o voce din spatele ei 
spuse: 

— Bonsoar, o, lună a încântării mele! 

— Da’ ce te mai furişezi, Casanunda! 

— Am făcut rezervare să luăm cina la Ţapul şi Tufişul, 
anunţă contele pitic. 

— Ooo, ăla-i un local groaznic de scump! exclamă Ţaţa 
Ogg. N-am mâncat niciodată acolo. 

— Le-au venit nişte provizii deosebite cu ocazia nunţii şi 
cu toată nobilimea asta în oraş, zise Casanunda. Am făcut 
pregătiri speciale. 


Care fuseseră dificile. 
Hrana ca afrodiziac nu era un concept care să fi prins 
vreodată rădăcini în Lancre, cu excepţia faimoasei Plăcinte 


cu Morcovi şi Stridii“! a Ţaţei Ogg. Din punctul de vedere al 
bucătarului de la Ţapul şi Tufişul, alimentele şi sexul n- 
aveau nicio legătură, cu excepţia unor anume gesturi 
amuzante, cu referire la lucruri de felul castraveţilor. Nu 
auzise niciodată de ciocolată, coji de banană, avocado cu 
ghimbir, halviţă şi miile de alte mâncăruri pe care alţii le 
folosesc, ocazional, ca să traseze o autostradă directă de la 
A la B peste cărările încâlcite ale amorului. Casanunda 
petrecuse zece minute laborioase schiţându-i bucătarului 
un meniu detaliat, şi o sumă mărişoară de bani îşi 
schimbase proprietarul. 

Plănuise cu grijă o cină romantică, la lumina lumânărilor. 
Casanunda întotdeauna crezuse în arta seducţiei. 

Multe femei înalte, accesibile cu ajutorul scăriţei, de-a 
lungul şi de-a latul continentului, avuseseră ocazia să 
reflecteze la cât de ciudat era că piticii, o rasă pentru care 
sus-menţionata artă a seducţiei consta, în principal, în a 
afla în mod diplomatic cărui sex, pe sub toate straturile 
alea de pielărie şi de zale, îi aparținea un alt pitic, 
odrăsliseră pe cineva de felul lui Casanunda. 

Era ca şi cum eschimoşii ar fi produs un expert înnăscut 
în îngrijirea şi cultivarea plantelor tropicale rare. Marile 
talazuri zăgăzuite ale sexualităţii piticeşti găsiseră o fisură 
la baza digului - mică, dar cu debit suficient cât să pună o 
turbină în mişcare. 

Tot ceea ce semenii lui pitici făceau cu totul ocazional, 
după imperativele naturii, el făcea toată ziua, câteodată pe 
bancheta vreunui palanchin şi, odată, cu capu-n jos într-un 
copac - dar, şi asta era important, cu o grijă şi atenţie faţă 
de detalii care erau tipic piticeşti. Un pitic ar fi în stare să 
muncească luni de zile la cine ştie ce bijuterie măiestrită şi, 
pentru motive în linii mari similare, Casanunda era un 
musafir bine primit la multe palate şi curţi regale, de obicei, 
din cine ştie ce motive, în absenţa stăpânului casei. Mai 
avea şi îndemânarea piticilor la dres încuietori, care e 
întotdeauna un talent util în acele stânjenitoare momente 


1 Morcovi ca să vezi pe întuneric, explica ea, şi stridii ca să ai 
la ce să te uiţi. 


sur la boudoir. 

lar Ţaţa Ogg era o femeie atrăgătoare, ceea ce nu e 
acelaşi lucru cu a fi frumoasă. Pe Casanunda îl fascina. Era 
incredibil de confortabil să fii în preajma ei, în parte fiindcă 
avea o minte atât de cuprinzătoare că ar fi încăput acolo 
trei terenuri de fotbal, plus o pistă de bowling. 


— Păcat că n-am arbaleta la mine, bombăni Ridcully. Cu 
trofeul ăla pe perete, aş avea oricând unde să-mi atârn 
pălăria. 

Unicornul smuci din cap şi scurmă pământul cu copita. 
De pe coaste i se ridicau aburi. 

— Nu-s prea convinsă că ar merge, zise Buna. Eşti sigur 
că nu mai ai deloc scăpărici în degetele alea? 

— Aş putea crea o iluzie, propuse vrăjitorul. Asta nu-i 
greu. 

— Nu ţine. Unicornul e o creatură elfească. Magia nu 
lucrează asupra lor. Văd prin iluzii. Ar fi culmea să nu vadă, 
că se pricep grozav la ele. Ce zici de maluri? Crezi că te poţi 
căţăra? 

Priviră amândoi la povârnişuri. Erau de argilă roşie, 
alunecoase ca iezuiţii. _ 

— Hai să mergem de-a-ndăratelea, zise Buna. Incetişor. 

— Dar mintea lui? Nu poţi intra? 

— E deja cineva acolo. Biata jivină e animalul ei de casă. 
N-o ascultă decât pe ea. 

Unicornul o pornise după ei, încercând să-i ţină pe 
amândoi sub ochi în acelaşi timp. 

— Şi ce facem când ajungem la pod? 

— Mai ştii să înoţi, nu? 

— E cale lungă de căzut. 

— Dar chiar sub pod e o ştioalnă adâncă. Nu-ţi aduci 
aminte? Ai sărit în ea, odată. Într-o noapte cu lună... 

— Eram tânăr şi prost, pe-atunci. 

— Ei şi? Acum eşti bătrân şi prost! 

— Credeam că unicornii sunt mai... pufoşi. 

— Vezi limpede! Nu te lăsa prostit de glamour! Vezi ce ai 
în faţa ochilor! E un ditai calul nenorocit, cu o ţeapă-n 


capăt! zise Buna. 

Unicornul scurma-n pământ. 

Picioarele Bunei simţiră pavajul podului. 

— A ajuns aici din greşeală şi nu se poate întoarce, zise 
ea. Dac-ar fi fost doar unul dintre noi, l-ar fi atacat deja. 
Suntem cam la jumătatea podului... 

— Râul ăla e umflat cu zăpadă topită, şovăi Ridcully. 

— O, da, zise Buna. Ne vedem la stăvilar. 

Şi dispăru. 

Unicornul, care încerca să se hotărască asupra tintei, 
rămase doar cu Ridcully. 

Până la unu ştia să numere. 

Cobori cornul la orizontală. 

Lui Ridcully nu-i plăcuseră niciodată caii, animale care, 
după părerea lui, aveau o extrem de fragilă sănătate 
mintală. 

Drept urmare, cum unicornul se năpustea spre el, sări 
peste parapet şi căzu, fără cine ştie ce graţie aerodinamică, 
în apele îngheţate ale râului Lancre. 


Bibliotecarului îi plăcea la teatru. La fiecare premieră a 
câte unei noi producţii de la oricare din teatrele dintre 
Ankh-Morpork, el era în primul rând, abilităţile lui prehensile 
permițându-i să aplaude de două ori mai tare decât oricare 
alt spectator sau, după caz, să arunce cu coji de arahide. 

lar acum se simţea dezamăgit. Aproape că nu se găseau 
deloc cărţi în castel, cu excepţia unor volume serioase 
despre etichetă sau creşterea animalelor, sau 
managementul proprietăţilor agricole. In general, cei de 
spiţă regală nu prea citesc. 

N-avea cine ştie ce aşteptări în ce priveşte Spectacolul. 
Aruncase o privire în spatele perdelei de sac unde erau, 
chipurile, cabinele, şi văzuse o jumătate de duzină de 
haidamaci mătăhăloşi care se certau. Asta nu-i dădea mari 
speranţe că urma să aibă parte de o seară de splendoare 
histrionică, deşi exista oricând o şansă ca unul din ei să-l 


pocnească pe altul peste faţă cu o tartă cu frişcă?. 

Reuşise să obţină locuri în rândul întâi, pentru toţi trei. 
Asta nu se potrivea cu regulile de precedenţă, dar era 
uluitor cum se înghesuise toată lumea, ca să le facă loc. 
Găsise şi nişte arahide. Nimeni nu fusese vreodată în stare 
să afle de unde făcea rost de ele. 

— Uuk? ` 

— Nu, mulțumesc, zise Ponder Stibbons. Imi provoacă 
gaze. 

— Uuk? 

— Ce-mi place să ascult un om care vorbeşte! Uupsi! 
Rumeguş şi melasă! la dă ăsta la hering şi vezi dacă-i 
prieşte! 

— Nu cred că vrea, zise Ponder. 

Cortina se ridică sau, mai bine-zis, fu trasă la o parte de 
către Căruţaş, brutarul. 

Spectacolul începu. 

__ Bibliotecarul privea, din ce în ce mai mohorât. Era uluitor. 
In mod normal, lui chiar îi plăceau piesele prost jucate, cu 
condiţia să existe suficiente dulciuri aeropurtate, dar ăştia 
nu se pricepeau nici măcar să joace prost. Plus că nimeni 
nu părea pe punctul de a azvârli cu nimic. 

Pescui o alună din pungă şi-o rulă între degete, privind cu 
atenţie la urechea stângă a lui Croitoru, celălalt ţesător. 

Şi simţi cum i se face părul măciucă. Asta-i o senzaţie 
foarte puternică, la un urangutan. 


“2 Bibliotecarul, un antropoid cu gusturi simple, dar energic 
susţinute, considera că un episod bazat pe tarte cu frişcă, găleți 
cu var şi mai ales partea aceea în care cineva îi ia altcuiva 
pălăria, o umple cu ceva cleios şi apoi i-o pune la loc, pe fruntea 
impasibilă, în vreme ce orchestra cântă 
„UUA...Uua...uua...uuaaa...“ este un ingredient absolut esenţial în 
orice spectacol teatral. Având în vedere că alunele prăjite sunt 
proiectile periculoase, când sunt aruncate cu mare precizie, 
regizorii din Ankh-Morpork pricepuseră de mult ideea. Aceasta 
făcea marile melodrame grand guignol cam neobişnuite, dar se 
considera că piese ca de pildă Sângeroasa Tragedie a 
Călugărului Nebun din Quirm (cu Scenă cu Tarte cu Frişcă) erau 
preferabile, decât să fii surd de-o ureche cinci zile la rând. 


Aruncă o privire spre deal, în spatele actorilor amatori şi 
mârâi în surdină: 

— Uuk? 

Ponder îi dădu un cot. 

— Linişte! şuieră el. A început să le iasă mai bine... 

Vocea unuia dintre actori, cu o perucă de paie, avea 
ecou. 

— Ce-a spus? întrebă Ponder. 

— Uuk! 

— Cum a făcut asta? Ce machiaj bun are... 

Ponder tăcu. 

Dintr-o dată, Bibliotecarul se simți foarte singur. 

Toţi ceilalţi spectatori aveau privirile ațintite ferm asupra 
scenei de iarbă. 

El mişcă o mână în sus şi-n jos, prin faţa ochilor lui 
Stibbons. 

Peste deal, între pietrele cele scunde, începu să ningă. 

— Uuk? 


Singură în cameră, Magrat despachetă rochia de 
mireasă. 

Şi ăsta era încă un lucru. 

Ar fi trebuit să fie şi ea implicată. Doar ea urma - ar fi 
urmat s-o poarte, în definitiv. Ar fi trebuit să fie săptămâni 
întregi de ales materialul şi probe, şi răzgândiri, şi schimbat 
materialul, şi schimbat modelul, şi alte probe... 

. Deşi bineînţeles ea era o femeie independentă şi n- 
avea câtuşi de puţin nevoie de aşa ceva... 

... Dar ar fi trebuit să i se dea de ales. 

Era din mătase albă, cu exact atâta dantelă cât să fie de 
bun-gust. Magrat era conştientă că n-avea habar de 
limbajul croitoriei. Ştia ce sunt lucrurile, doar că nu ştia cum 
le cheamă. Toate pliseurile şi godeurile, şi fronseurile alea. 

Ridică rochia şi-o examină cu un ochi critic. 

După o oarecare luptă cu ea însăşi, Magrat cedă şi probă 
rochia. Că doar n-avea de gând s-o poarte mâine. Şi dacă 
nu şi-ar fi pus-o deloc pe ea, toată viaţa ar fi sâcâit-o 
întrebarea: oare i se potrivea? 


Se potrivea. Sau, mai bine-zis, nu se potrivea, dar într-un 
mod avantajos. Oricât o fi plătit Verence pe ea, merita toţi 
banii. Croitoreasa făcuse tot felul de şmecherii cu 
materialul, aşa încât rochia se subţia acolo unde trupul lui 
Magrat venea otova şi se înfoia acolo unde Magrat ar fi 
trebuit s-o facă. 

Voalul avea flori de mătase pe bentiţă. 

„N-am de gând să plâng iar, îşi spuse ea. Am de gând să 
rămân mânioasă. O să înfăşor mânia şi-o s-o strâng ghem 
până se-ngroaşă destul să devină furie, iar când o să se- 
ntoarcă, o să...“ 

... O să ce? 

Putea încerca să fie glacială. Să treacă, maiestuoasă, pe 
lângă ei... rochia asta se preta la aşa ceva... şi asta o să-i 
înveţe minte. 

Şi pe urmă? Nu putea rămâne aici, unde toţi ştiau ce se- 
ntâmplase. Fiindcă o să afle. O să se ştie despre scrisoare. 
Că  bârfele străbăteau ţara Lancre mai repede ca 
terebentina maţele unui măgar bolnav. 

O să trebuiască să plece. Să găsească, eventual, vreun 
loc unde nu sunt vrăjitoare şi s-o ia de la început, deşi, 
deocamdată, sentimentele ei faţă de vrăjitoare erau de aşa 
natură încât ar fi preferat practic orice altă profesie, în 
măsura în care ex/stau alte profesii pentru o fostă 
vrăjitoare. 

Magrat ridică bărbia-n vânt. După cum se simţea acum, 
cu fierea clocotind în ea ca un izvor termal, era în stare să 
creeze o nouă profesie. Una care, cu puţin noroc, să nu aibă 
de-a face cu bărbaţii şi nici cu babele băgăcioase. 

Şi nenorocita de scrisoare o s-o păstreze, doar aşa, spre 
aducere-aminte. 

De atâta vreme se tot întreba cum de fusese Verence în 
stare să aranjeze totul, cu săptămâni întregi înaintea 
întoarcerii ei, şi uite ce simplu era. Cum trebuie să mai fi 
râs de ea... 


Ţaţei Ogg îi trecu, pentru o clipă, prin minte că ar fi fost 
mare nevoie de ea altundeva, dar la vârsta ei, o invitaţie la 


o cină intimă, la lumina lumânărilor, nu apărea în fiecare zi. 
Trebuia să existe o vreme când nu-ţi mai făceai griji despre 
ce se-ntâmplă cu restul lumii şi te mai ocupai niţel şi de 
tine. Trebuia să fie un timp şi pentru un moment liniştit, 
lăuntric. 

— Da’ bun e vinul ăsta, zise ea, mai luând o sticlă. Cum 
ziceai că-i zice? Se chiori mai de-aproape la etichetă. 
Chateau Maison? Chat-eau... asta va să zică apă de pisică, 
pe străineşte, ştii, dar e doar o glumă de-a lor, ştiu că nu-i 
pipi de pisică adevărat. Ala miroase mai tare. 

Indesă dopul în sticlă cu plăselele cuţitului, apoi băgă 
degetul în gâtul sticlei şi-i trase o scuturătură zdravănă, „să 
se ia toată bunătatea”. 

— Dar nu-s de acord să-l bei din ghete de damă, zise ea. 
Ştiu că-i la modă, dar nu văd ce-i aşa minunat să mergi 
pân-acasă cu ghetele pline cu vin. Nu ţi-e foame? Dacă nu 
vrei zgârciul ăla, îl mănânc eu. Mai sunt homari? N-am mai 
mâncat homari până acum. Nici maioneză. Nici ouleţe d- 
alea mici umplute cu chestii. Acuma, gemu’ ăla de mure 
avea gust de peşte, mie aşa mi s-a părut. 

— E caviar, murmură Casanunda. 

Şedea cu bărbia sprijinită-n palmă, privind-o cu încântare 
extatică. 

Îşi dăduse, cu surprindere, seama că se distrează 
extraordinar, deşi nu la orizontală. 

Ştia cum ar fi trebuit să decurgă o cină ca asta. Era una 
dintre armele de bază din arsenalul seducătorului. Amoreza 
trebuia înduplecată cu vinuri fine şi mâncăruri scumpe, dar 
uşoare. Pe deasupra mesei se schimbau multe priviri 
anticipative, iar pe sub masă se-ncâlceau picioarele. Şi se 
mâncau, cu mult subînţeles, pere, banane şi altele 
asemenea. Şi astfel, corabia ispitei era îndrumată, încet, 
dar inexorabil, spre portul cel bun. 

Dar mai era şi [aţa Ogg. 

Tata Ogg aprecia vinurile fine în modul ei, foarte 
personal. Niciodată nu i-ar fi trecut prin minte lui 
Casanunda că ar putea cineva să toarne Porto peste vin 
alb, doar fiindcă a ajuns la fundul sticlei. 


Şi în ceea ce priveşte mâncarea... păi, şi pe asta o 
aprecia. Casanunda nu mai văzuse niciodată aşa mişcare 
din coate. Arată-i Ţaţei o cină bună, şi ea se repede asupra 
ei cu cuțitul, furculiţa şi berbecul de asalt. Imaginea ei, 
mâncând un homar, era o experienţă pe care n-avea s-o 
uite prea curând. Hangiul o să culeagă bucățele de cleşti 
din lemnărie săptămâni în şir. 

Şi sparanghelul... poate că va încerca, de fapt, s-o uite pe 
Tata Ogg cum înfulecă sparanghel, dar avea o bănuială că 
amintirea se va furişa înapoi. 

„Trebuie să fie o chestie de-a vrăjitoarelor”, îşi spuse el. 
Ele ştiu mereu foarte clar ce vor. Dacă ai fi escaladat stânci 
şi-ai fi traversat fluvii, şi-ai fi schiat la vale de pe piscuri ca 
să-i aduci o cutie cu bomboane Ţaţei Ogg, ea le-ar fi pescuit 
pe alea cu umplutură de nuga din stratul de la fund încă 
înainte ca tu să-ţi scoţi crampoanele. Asta era. Indiferent ce 
face o vrăjitoare, o face mie-n sută. 

Hip, hip, ura! 

— Nu mănânci creveţii ăia? Păi, atunci împinge farfuria 
încoace. 

Încercase el ceva joc de picioare, doar ca să-şi păstreze 
avansul, cum ar veni, dar o lovitură accidentală peste 
gleznă cu una din ghetele ghintuite ale Ţaţei îi tăiase 
avântul. 

Şi mai fusese şi ţiganul lăutar. La început, Ţaţa se 
plânsese de indivizii ăştia care tot cântă la scripcă şi n-o 
lasă şi pe ea să se concentreze la mâncare, dar apoi, între 
feluri, îi smulsese omului instrumentul, aruncase arcuşul 
într-o vază cu camelii, acordase scripca să sune cam ca un 
banjo şi-i oferi lui Casanunda trei strofe dintr-un cântec pe 
care, cum el era străin, alesese să-l numească // Porcupino 
Nil Sodomy Est. 

Şi pe urmă mai băuse nişte vin. 

Ceea ce, de asemenea, îl captiva pe Casanunda era şi 
felul cum întreaga ei faţă devenea o masă de cute vesele, 
orizontale, când râdea. Şi [aţa Ogg râdea mult. 

De fapt, Casanunda îşi dădea seama, prin aburii uşori ai 
vinului, că se simţea realmente foarte bine. 


— Să înţeleg că nu există un domn Ogg? întrebă el, până 
la urmă. 

— A, ba da, există un domn Ogg, răspunse Ţaţa. L-am 
îngropat cu ani în urmă. Păi, n-aveam încotro. Că era mort. 

— Trebuie să fie foarte greu pentru o femeie să trăiască 
aşa, singură? 

— Groaznic, încuviinţă Ţaţa Ogg, care nu mai făcuse 
vreodată mâncare şi nici nu mai pusese mâna vreodată pe 
o cârpă de praf din ziua în care fiica ei cea mare crescuse 
destul cât s-o facă ea în locul mamei şi căreia i se găteau 
zilnic cel puţin patru mese de către diferite nurori 
terorizate. 

— Cred că te simţi tare singură, mai ales noaptea, 
continuă Casanunda, mai mult din obişnuinţă. 

— Ei, mai e şi Greebo, zise Ţaţa. Mă încălzeşte la 
picioare. 

— Greebo... 

— Motanul. Ce zici, or avea prăjituri? 

Mai târziu, ceru o sticlă la pachet, pentru câine. 


Domnul Brooks, stuparul, turnă nişte lichid verde, 
puturos, din cratita care fierbea pururi pe sobă, în coliba lui 
secretă, şi-şi umplu vermorelul. 

În zidul grădinii era un cuib de viespi. Până mâine- 
dimineaţă, va deveni morgă. 

Asta era chestia cu albinele. Ele păzeau mereu urdinişul 
stupului, cu preţul vieţii, la nevoie. Dar viespile ştiau să 
găsească vreo găurică, vreo crăpătură în lemnul stupului, 
pe la spate, şi intrau, afurisitele, şi jefuiau roiul când nici nu 
gândeai. Ciudat. lar albinele din stup le lăsau în pace. 
Păzeau intrarea, dar dacă o viespe găsea o altă cale să 
pătrundă, nu ştiau ce să facă. 

Apăsă pe piston. Lichidul ţâşni şi lăsă o dâră fumegândă 
pe podea. 

Erau frumuşele ele, viespile. Dar dacă erai cu albinele, 
trebuia să fii împotriva viespilor. 

În sala mare părea să fie un soi de petrecere. Parcă-şi 
amintea că primise şi el o invitaţie, dar, una peste alta, 


lucrurile de felul ăsta nu-l interesaseră niciodată. Şi cu atât 
mai puţin acum. Ceva nu era bine. Niciunul dintre stupi nu 
dădea semne de roire. Nici măcar unul. 

Cum trecea pe lângă stupi, în lumina amurgului, le auzi 
zumzetul. Aşa făceau, în nopţile calde. Plutoane de albine 
stăteau ciopor la intrare, făcând vânt cu aripile ca să 
răcorească puietul. Dar acum se auzea şi zbârnâitul 
albinelor care dădeau roată stupilor. 

Erau furioase şi în alertă. 

e 

Chiar la hotarele ţării Lancre se găseau o serie de mici 
stăvilare. Buna Batevreme se căţără pe lemnul umed şi 
merse, plescăind, până la mal, unde-şi goli ghetele de apă. 

După o vreme, o pălărie ţuguiată, de vrăjitor, veni pe râu 
la vale, apoi începu să se ridice, scoțând la iveală vrăjitorul 
de dedesubt. Buna întinse o mână şi-l ajută pe Ridcully să 
iasă la mal. 

— Ei, zise ea, revigorant, nu? Mi se pare că aveai nevoie 
de-o baie rece! 

Ridcully încercă să-şi scoată nişte nămol din ureche. Se 
încruntă la Buna. 

— Tu de ce nu eşti udă? 

— Ba sunt. 

— Ba nu. Eşti doar jilavă. Eu sunt ud fleaşcă. Tu cum poţi 
să vii prin apă la vale şi să fii doar jilavăâ? 

— Mă usuc repede. 

Buna Batevreme se încruntă în sus, spre stânci. La mică 
distanţă, drumul urca pieptiş, spre Lancre, dar mai existau 
şi alte poteci, mai ascunse, şi ea le ştia. 

— Aşa deci, zise ea, mai mult pentru sine. Vrea să mă 
împiedice să merg acolo, carevasăzică? Ei, o să mai vedem 
noi. 

— Să mergi unde? întrebă Ridcully. 

— Nu ştiu sigur, răspunse Buna. Tot ce ştiu e că, dacă ea 
nu mă vrea acolo, atunci acolo mă duc. Dar nu mă 
aşteptam să apari tu şi să ţi se urce sângele la inimă. 
Haide! 

Ridcully îşi stoarse roba. O mulţime de paiete se 


pierduseră. Îşi scoase pălăria şi-i deşurubă vârful. 

Pălăriile captează vibrații  morfice. Universitatea 
Nevăzută avusese parte de mari necazuri, odată, din cauza 
pălăriei unui precedent Arhicancelar, care se încărcase cu 
prea multe vibrații magice, şezând atâta vreme pe atâtea 
capete de magi şi-şi dezvoltase o personalitate proprie. 
Ridcully rezolvase problema, punând să i se facă o pălărie a 
lui, după planuri amănunțite, de către o firmă de pălărieri 
nebuni de legat“, din Ankh-Morpork. 

Nu era o pălărie vrăjitorească obişnuită. Puţini vrăjitori se 
foloseau de ţugui, poate doar ca să mai ţină acolo vreo 
pereche de şosete. Dar pălăria lui Ridcully avea dulăpioare 
în ea. Avea surprize. Avea patru picioare telescopice şi un 
rulou de mătase dată cu ulei, în bor, care se putea lăsa-n 
jos, devenind un cort mic, dar suficient la nevoie, şi avea şi- 
o lampă cu spirt, patentată, chiar deasupra. Avea buzunare 
interioare cu raţii uscate pe trei zile. lar vârful se deşuruba, 
eliberând o rezervă rezonabilă de băuturi spirtoase, pentru 
cazuri de urgenţă, ca, de pildă, când îi era sete 
proprietarului. 

Ridcully flutură capacul ţuguiat spre Buna. 

— Coniac? întrebă el. 

— Ce-i aia de pe capul tău? 

Ridcully îşi pipăi, prudent, chelia. 

— Ag... 

— Mie-mi miroase a miere şi-a balegă de cal. Şi chestia 
aia ce e? _ 

Ridcully îşi ridică de pe cap cuşcuţa. In ea se afla o roată 
mică, într-o reţea complexă de baghete de sticlă. Se mai 
vedeau şi vreo două castronele cu mâncare. Şi un şoarece 
mic, blănos şi în prezent ud fleaşcă. 

—A, e ceva ce-au inventat vrăjitorii cei tineri, zise 
Ridcully, sfios. Şi-am zis că... c-o să-l testez pentru ei. Blana 
şoarecelui se freacă de baghetele de sticlă şi ies scântei, 
vezi tu, Şi... ŞI... 

Buna  Batevreme privi părul cam  năclăit al 


“5 Aluzie la personajul Pălărierul Nebun, din A/ice în Jara 
Minunilor, de Lewis Carroll (n.tr.) 


Arhicancelarului şi ridică dintr-o sprânceană. 
— Parol, zise ea. Mă întreb ce-o să le mai treacă prin cap. 
— Nu prea pricep cum funcţionează, ăsta-i domeniul lui 
Stibbons, eu am vrut doar să-i ajut... 
— Norocul lor că tu cheleai, nu? 


În întunericul odăii ei de suferindă, Diamanda deschise 
ochii, dacă or fi fost ochii ei. Aveau o lucire sidefie. 

Cântecul era, deocamdată, doar la limita auzului. 

Şi lumea era diferită. O mică parte din mintea ei era încă 
Diamanda şi privea afară, prin aburii farmecelor. Lumea 
părea un desen din linii argintii, în continuă mişcare, de 
parcă totul era înveşmântat în filigran. În afară de locurile 
cu fier. Acolo, liniile erau strâmte, strivite, îndoite. Acolo, 
lumea era invizibilă. Fierul deforma lumea. Fereşte-te de 
fier! 

Se dădu jos din pat, îşi înfăşură mâna în pătură, apucă 
clanţa cu ea şi deschise uşa. 


Shawn Ogg stătea aproape în poziţie de drepţi. 

Pentru moment, păzea castelul şi încerca să Vadă Cât 
Poate Sta Într-un Picior. 

Pe urmă, îşi dădu seama că asta nu-i o activitate potrivită 
pentru un artist marţial şi schimbă repede pe nr. 19, Dublu 
Şut Din Cădere Crizantema Zburătoare. 

Apoi, îşi dădu seama că se auzea ceva, de câtăva vreme. 
Avea un oarecare ritm şi-i aducea aminte de ţârâitul 
greierilor. Venea dinăuntrul castelului. 

Se întoarse cu atenţie, rămânând vigilent, în caz că 
armatele reunite ale Străinătăţurilor ar încerca să invadeze 
castelul cât era el cu spatele. 

Asta necesita gândire. El nu era acolo ca să păzească 
împotriva a ceea ce era înăuntrul castelului, nu? „Pază” 
însemna că e vorba de ce-i afară. Asta era ideea, la un 
castel. De-aia aveai toate zidurile alea şi celelalte. Că el 
avea posterul ăla mare, de-l dădeau gratis de la Catalogul 


Jane's al Armelor de Asalt Din Întreaga Lume“. Ştia cum 
stau lucrurile. 

Shawn nu era el cel mai rapid gânditor, dar în minte îi tot 
apărea, inexorabil, elful din beci. Dar ăla era încuiat bine. El 
însuşi zăvorâse uşa. Şi era fier peste tot acolo, iar mami 
fusese foarte categorică în privinţa fierului. 

Şi totuşi... 

Procedă metodic. Ridică podul mobil şi lăsă grilajul, apoi 
privi peste zid, ca să fie sigur, dar nu era decât amurgul şi 
briza nopţii. 

Acum simţea sunetul. Părea să vină din înseşi pietrele 
zidului şi avea un fel de tăiş de fierăstrău, care-i zgâria 
nervii. 

Nu se putea să fi ieşit, nu? Nu, evident. Lumea nu 
construia temnițe din care să-ţi fie uşor să ieşi. 

Sunetul oscila în sus şi-n jos pe gamă. 

Shawn îşi sprijini lancea ruginită de zid şi scoase sabia. 
Pe asta ştia s-o folosească. Exersa câte zece minute în 
fiecare zi, şi tare amărât mai era sacul ăla de paie atârnat 
de grindă, când îşi încheia e/ socotelile cu dânsul. 

Se strecură în castel pe uşa din dos şi se furişă pe 
coridor, spre temniţă. Era pustiu. Normal, toţi se duseseră 
să vadă Spectacolul. Şi aveau să se-ntoarcă din clipă-n 
clipă, să continue cu distracţia. 

Castelul părea mare şi vechi, şi îngheţat. 

Din clipă-n clipă. 

Fără îndoială. 

Zgomotul încetă. 

Shawn riscă o privire după colţ. lată treptele, iată uşa 
deschisă către temnițe. 

— Stai! strigă Shawn, pentru orice eventualitate. 

Vocea lui ricoşă de piatra zidului. 

— Stai! Sau... sau... Stai! 

Cobori treptele cu grijă şi privi de-a lungul coridorului. 

— Te previn! Sunt un învățăcel al Căii Fericitului Lotus de 
Jad! 


4 Aluzie la anuarul de arme Jane's Gun Recognition Guide 
(n.tr.) 


Şi iată uşa celulei, întredeschisă. Şi o siluetă în alb, 
alături. 

Shawn clipi. 

— Tu nu eşti domnişoara Tockley? 

Ea îi zâmbi. Ochii ei luceau, în lumina palidă. 

— Porţi zale, Shawn, zise ea. 

— Cum, domnişoară? 

Aruncă din nou o privire uşii deschise. 

— Asta e îngrozitor. Trebuie să le scoţi, Shawn! Cum poţi 
auzi, cu chestia aia împrejurul urechilor? 

Shawn simţea spaţiul gol din spatele lui. Dar nu-ndrăznea 
să privească înapoi. 

— Aud tare bine, domnişoară, zise el, încercând să se 
strecoare astfel încât să aibă zidul în spate. 

— Dar nu poţi să auzi cu adevărat, insistă Diamanda, 
plutind spre el. Fierul te surzeşte. 

Shawn nu era obişnuit să vadă fete tinere, îmbrăcate 
sumar, apropiindu-se de el cu o expresie visătoare pe chip. 
Îşi dorea cu ardoare s-o poată apuca pe Calea Retragerii 
Îndărăt. 

Aruncă o privire în lături. 

În uşa celulei văzu o siluetă înaltă şi slabă. Stătea acolo 
cu mare grijă, ca şi cum ar fi încercat să păstreze o distanţă 
cât mai mare faţă de ce avea în jur. 

Diamanda îi zâmbea într-un mod ciudat. 

El o rupse la fugă. 


Pădurea, într-un chip nedefinit, se schimbase. Ridcully 
era sigur că, pe când era el tânăr, fusese plină de clopoței 
şi de ciuboţica-cucului şi... şi clopoței şi... şi-aşa mai 
departe. Nu de ditai măceşii peste tot. li agăţau roba, iar 
odată, un echivalent căţărător al acestora îi smulsese 
pălăria de pe cap. 

Şi ceea ce făcea să fie şi mai rău era că Esme Batevreme 
părea să evite toate obstacolele. 

— Cum reuşeşti asta? 

— Doar ştiu unde mă aflu tot timpul, zise Buna. 

— Ei şi? Şi eu ştiu unde mă aflu! 


— Ba nu. Tu doar se-ntâmplă să fii prezent. Nu e acelaşi 
lucru. 

— Păi atunci, ţi se-ntâmplă cumva să ştii pe unde-i o 
cărare ca lumea? 

— Asta-i o scurtătură. 

— Un drum între două locuri unde nu eşti rătăcită, vrei să 
spui? 

— De câte ori ţi-am spus, nu m-am rătăcit! Sunt doar... 
dezavantajată direcţional. 

— Ha! 

Dar asta era chestia cu Esme Batevreme, trebuia să 
recunoască. Nu conta că se rătăcise, căci el avea motive 
serioase să creadă că asta era situaţia acum, dacă nu 
cumva în această pădure se aflau doi copaci cu exact 
aceeaşi dispunere a ramurilor, plus o fâşie din roba lui 
agăţată de una dintre ele, dar ea avea o calitate care la 
oricine altcineva care nu purta o pălărie ponosită şi 
tuguiată şi o rochie neagră de-a dreptul antică ar fi putut fi 
numită prestanţă. Prestanţă absolută. Era greu să ţi-o 
imaginezi făcând o mişcare stângace, decât dacă aşa voia 
ea. 

Remarcase asta cu multă vreme în urmă, deşi atunci 
fusese doar uimit de perfecțiunea cu care silueta ei se 
insera în spaţiul din jur. ŞI... 

Se încurcase din nou în spini. 

— Stai o clipă! 

— Hainele astea-s complet nepotrivite la ţară! | 

— Nu mă aşteptam la o excursie prin pădure! Asta-i un 
nenorocit de costum de ceremonie! 

— Păi, atunci scoate-l. 

— Şi cum o să mai ştie lumea că-s vrăjitor? 

— Am eu grijă să le spun! 

Buna Batevreme începea să se înfurie. De asemenea, în 
pofida afirmațiilor ei, se rătăcise. Dar problema era că nu te 
puteai rătăci între stăvilarul din vale de vârtejurile râului 
Lancre şi oraşul Lancre. O luai doar la deal, tot drumul. În 
plus, prin pădurile astea ea umblase o viaţă întreagă. Erau 
pădurile ei. 


Era destul de sigură că trecuseră de două ori pe lângă 
acelaşi copac. Avea agăţată în el o bucată din roba lui 
Ridcully. 

Era ca şi cum s-ar fi rătăcit în propria grădină. 

Plus că era convinsă că văzuse unicornul de vreo două 
ori. Îi urmărea. Încercase să intre în mintea lui. Putea la fel 
de bine să încerce să se caţere pe un zid făcut din gheaţă. 

Şi nici măcar mintea ei nu era liniştită. Dar, cel puţin, 
acum ştia că nu era nebună. 

Când pereţii dintre universuri se subţiază, când firele 
paralele care sunt S-ar Putea se strâng, ca să încapă în 
Acum, atunci unele lucruri se pot strecura. Semnale 
minuscule, poate, dar audibile, pentru un receptor suficient 
de priceput. 

In capul ei răsunau gândurile îndepărtate, insistente, a o 
mie de Esme Batevreme. 

e 

Magrat nu prea ştia ce să împacheteze. Majoritatea 
hainelor ei vechi păreau să se fi evaporat de când se 
mutase la castel şi nu se făcea să le ia pe cele pe care le 
cumpărase Verence pentru ea. lar cu inelul de logodnă era 
acelaşi lucru. Nu era sigură dacă aveai voie să-l păstrezi. 

Se încruntă la imaginea ei din oglindă. 

Trebuia să înceteze de-a mai gândi astfel. Parcă toată 
viaţa şi-o petrecuse încercând să se facă mică, să fie 
politicoasă, cerându-şi scuze când o călcau alţii în picioare, 
încercând să fie bine-crescută. Şi ce ieşise? Oamenii o 
trataseră ca şi cum ar fi fost mică şi politicoasă, şi bine- 
crescută. 

O să îndese, ăă, dracului scrisoarea în rama oglinzii, ca 
să ştie toată lumea de ce plecase. 

Al dracului de tare o tenta să plece într-un oraş mare şi 
să se facă curtezană. 

Indiferent ce-o mai fi fost şi aia. 

Şi apoi auzi cântecul. 

Era, fără nicio îndoială, cel mai frumos pe care-l auzise 
Magrat în viaţa ei. Curgea direct prin urechi şi până-n 
creierul mic, şi de-acolo în sânge, şi în os... 


Un furou de mătase îi alunecă dintre degete şi căzu pe 
podea. 

Ea se luptă cu uşa şi o mică fărâmă din mintea ei, care 
încă mai era capabilă de gândire raţională, îşi aminti de 
cheie. 

Coridorul era plin de cântec. Ea îşi strânse cutele rochiei 
în pumni, să-i fie mai uşor să alerge şi se grăbi spre scări... 

Ceva ţâşni printr-o altă uşă şi o trânti la pământ. 

Era Shawn Ogg. Prin negura cromatică, îi putea vedea 
faţa îngrijorată, cum se uita la ea, de sub gluga ruginită 
de... 

„.. Fier. 

Cântecul se schimbă, rămânând totuşi acelaşi. Armoniile 
complexe, ritmul fascinant nu se modificară, dar, dintr- 
odată, iritau, de parcă ea ar fi auzit cântecul prin urechi 
diferite. 

Fu târâtă în cadrul unei uşi. 

— Sunteţi bine, domnişoară Regină? 

— Ce se-ntâmplă? 

— Nu ştiu, domnişoară Regină. Dar cred că avem elfi. 

— Elfi? 

— Şi au luat-o pe domnişoara Tockley. Ăă. Ştiţi că aţi luat 
fierul de lângă ea... 

— Despre ce vorbeşti, Shawn? 

Faţa lui Shawn era albă ca varul. 

— Ala din temniţă a început să cânte, şi ea fusese 
însemnată de ei, aşa că acum face ce vor ei... 

— Shawn! 

— Şi mami spune că nu te ucid, dacă pot să n-o facă. Nu 
imediat. Că se distrează mult mai bine cu tine dacă nu eşti 
mort! 

Magrat se holbă la el. 

— A trebuit să fug! Încerca să-mi scoată gluga! A trebuit 
s-o las, domnişoară! Inţelegeţi, domnişoară? 

— Elfi? 

— Trebuie să ţii bine de ceva de fier, domnişoară! Ei nu 
suportă fierul! 

Ea îl plesni peste față şi se răni la degete de zalele lui. 


— Vezi că baţi câmpii, Shawn! 

— Au ieşit din castel, domnişoară! Am auzit podul mobil 
coborând! Sunt acolo, afară, şi noi suntem aici şi ei nu te 
omoară, te ţin în viaţă... 

— Poziţie de drepţi, soldat! 

Altceva nu-i trecuse prin minte. Dar părea să funcţioneze. 
Shawn se adună. 

— Uite ce, zise Magrat, toată lumea ştie că de fapt nu 
mai există elfi... 

Vocea i se stinse. Ochii i se îngustară. 

— Toată lumea în afară de Magrat Usturoi ştie că, de 
fapt, nu-i aşa, da? 

Shawn tremura. Magrat îl înşfăcă de umeri. 

— Mami şi Jupâneasa Batevreme au zis că să nu vă 
spunem! se jelui Shawn. Au zis că e treabă de vrăjitoare! 

— Şi unde-s ele acum, când au de rezolvat treburi de 
vrăjitoare? întrebă Magrat. Eu nu le văd, tu le vezi? Sunt 
cumva după uşă? Nu! Sunt oare sub pat? Ce ciudat, nu 
sunt... sunt doar eu aici, Shawn Ogg. Şi dacă nu-mi spui tot 
ce ştii chiar în clipa asta, o să te fac să regreţi ziua în care 
m-am născut! 

Lui Shawn i se agita mărul lui Adam în sus şi-n jos, în 
vreme ce chibzuia. Apoi se smulse din strânsoarea lui 
Magrat şi se duse să asculte la uşă. 

Cântecul se oprise. Pentru o clipă, Magrat crezu că aude 
paşi dincolo de uşă, îndepărtându-se în grabă. 

— Păi, domnişoară Regină, mama şi  Jupâneasa 
Batevreme erau sus la Dansatori... 

Magrat îl ascultă. 

— Şi unde s-a dus toată lumea, acum? 

— Nu şt'u, domnişoară. S-au dus toţi la Spectacol... dar 
ar fi trebuit să se-ntoarcă până acum. 

— Unde s-a ţinut Spectacolul? 

— Nu ştiu, domnişoară. Domnişoară? 

— Da? 

— De ce sunteţi îmbrăcată cu rochia de mireasă? 

— Nu e treaba ta. 

— Poartă ghinion dacă vede mirele mireasa îmbrăcată 


aşa, înaintea nunţii, zise Shawn, refugiindu-se în idioţenii şi 
clişee ca să uite de groază. 

— Ghinion o să aibă el, dacă-l văd eu prima, mârâi 
Magrat. 

— Domnişoară? 

— Da? 

— Mi-e frică să nu li se fi întâmplat ceva tuturor. Frate- 
miu Jason a zis că se-ntorc într-o oră sau două şi deja au 
trecut ore întregi! 

— Dar sunt aproape o sută de oaspeţi şi practic întreaga 
populaţie a oraşului. N-ar putea elfii să le facă nimic. 

— Nici n-ar avea nevoie, domnişoară. 

Shawn se duse la fereastră, care avea geam. 

— Uitaţi ce, domnişoară. Pot să sar de aici până pe 
acoperişul silozului, din curtea grajdurilor. E de stuf, nu 
păţesc nimic. Şi de-acolo pot să mă furişez pe la bucătărie 
şi să ies pe portiţa mică de lângă turnul dinspre Miez, cu 
precizie militară. 

— De ce ai face asta? 

— Ca să aduc ajutoare, domnişoară. 

— Dar n-ai de unde şti dacă ex/stă ajutoare de adus. 

— Aveţi altă idee, domnişoară? 

Ea n-avea. 

— Eşti foarte... curajos că faci asta, Shawn, zise Magrat. 

— Dumneavoastră staţi aici şi-o să fiţi în siguranţă, zise 
Shawn. la staţi... Ce părere aveţi dacă încui uşa camerei şi 
iau cheia cu mine? Atunci, chiar dacă vă cântă, nu puteţi să 
le deschideţi uşa, nici să vreţi! 

Magrat încuviinţă. 

Shawn încercă să-i zâmbească. 

— Păcat că nu mai avem încă un costum de zale, zise el. 
Dar sunt toate în arsenal. 

— Nu păţesc nimic, zise Magrat. Hai, du-te atunci! 

Shawn dădu din cap. Stătu o clipă pe pervaz şi-apoi îşi 
dădu drumul în întuneric. 

Magrat împinse patul, blocând uşa cu el, şi se aşeză pe 
margine. 

Acum, că se gândea, ar fi fost o idee bună să se ducă şi 


ea. Dar asta ar fi însemnat să lase castelul gol şi, cumva, 
nu i se părea corect. 

În plus, îi era frică. 

In cameră era o singură lumânare şi aceea pe jumătate 
consumată. Când se va sfârşi, nu va mai rămâne decât 
lumina lunii. Lui Magrat îi plăcuse întotdeauna clarul de 
lună. Până acum. Afară era linişte. Ar fi trebuit să se audă 
zgomotul oraşului. In minte i se furişă gândul că nu fusese 
foarte înţelept să-l lase pe Shawn să plece cu cheia, fiindcă 
dacă-l prindeau, atunci puteau deschide... 

Se auzi un țipăt, care continuă multă vreme. 

Apoi noaptea reveni. 

După câteva minute, se auzi un zgrepţănat la 
încuietoare, cam cum ar face cineva care ar încerca să 
descuie cu o cheie ţinută în mai multe straturi de pânză, ca 
să nu intre în contact cu fierul. 

Uşa începu să se deschidă, apoi se lovi de pat. 

— Nu vrei să ieşi afară, domniţă? 

Uşa scârţâi din nou. 

— Nu vii să dansezi cu noi, drăgălaşă domniţă? 

Vocea avea inflexiuni stranii şi un ecou care-ţi zumzăia 
înăuntrul ţestei mai multe secunde după ce ultimul cuvânt 
fusese rostit. 

Uşa se trânti de perete. 

Trei siluete intrară. Unul examină patul, iar ceilalţi doi 
scotociră prin ungherele întunecoase. Apoi, unul dintre ei se 
duse la fereastră şi privi afară. 

Peretele şubred mergea drept în jos, până la acoperişul 
de stuf complet neocupat. 

Insul dădu din cap către alte două momâăi, care erau în 
curte, păru-i blond strălucind în lumina lunii. 

Unul dintre aceia arătă cu degetul în sus, unde cineva, cu 
o rochie lungă, albă, care se umfla în vânt, se căţăra pe 
zidul turnului. 

Elful râse. Urma să fie şi mai plăcut decât prevăzuse. 


Magrat se aburcă peste pervaz şi căzu, gâfâind, pe 
podea. Apoi se împletici până la uşă, care nu avea cheie. 


Dar existau două bârne solide, în chip de zăvor, pe care le 
instală la locul lor. 

Fereastra avea oblon de lemn. 

A doua oară n-aveau s-o mai lase să scape. Se aşteptase 
la o săgeată în spate, dar... nu, ceva atât de simplu nu i-ar 
fi amuzat suficient. 

Se încruntă în întuneric. Deci... era în camera asta. Nici 
măcar nu ştia ce cameră e. Găsi un sfeşnic şi nişte 
chibrituri şi, după câteva încercări, reuşi să aprindă 
lumânarea. 

Lângă pat erau câteva cutii şi valize. Aşa deci... odaia 
unui oaspete. 

Gândurile picurau prin liniştea din capul ei, unul după 
altul. 

Se întrebă dacă aveau să-i cânte şi dacă va putea rezista 
încă o dată. Poate că, dacă ştiai la ce să te aştepţi... 

Cineva bătu cu blândeţe în uşă. 

— Îi avem pe prietenii tăi la parter, domniţă. Vino şi 
dansează cu mine. 

Magrat se holbă, disperată, prin încăpere. 

Era banală ca toate dormitoarele de oaspeţi, de 
pretutindeni. Un lighean şi-o carafă pe-un spălător, 
scârbosul alcov-garderob, ascuns, dar nu de tot, după o 
perdea, patul, pe care se aflau câteva boccele aruncate, un 
scaun ponosit, cu lacul sărit de tot şi o bucată mică de 
covor, cenuşiu din cauza vechimii şi a prafului cu care era 
îmbâăcsit. 

Uşa zdrăngăni. 

— Dă-mi drumul înăuntru, dulce domniţă! 

De data asta, fereastra nu mai era o scăpare. Se putea 
ascunde sub pat, dar cât timp ar fi câştigat astfel, două 
secunde? 

Printr-un fel de magie oribilă, ochii i se tot întorceau spre 
garderobul camerei, care-o pândea de după perdea. 

Magrat ridică uşor capacul. Puţul era destul de larg cât să 
încapă un om, era clar. Garderoburile erau notorii pentru 
asta. Mulţi regi nepopulari îşi găsiseră sfârşitul, cum s-ar 
zice, în garderob, de mâna vreunui asasin cu talent de 


căţărător, o lance şi-o abordare fundamentală în materie de 
politică. 

Ceva izbi zdravăn în uşă. 

— Domniţă, vrei să-ţi cânt? 

Magrat luă o hotărâre. 

Până la urmă, balamalele fură cele care cedară, cuiele lor 
ruginite pierzând, într-un târziu, contactul cu piatra. 

Perdeaua pe jumătate trasă a alcovului flutura în vânt. 

Elful zâmbi, se duse la perdea şi-o dădu în lături. 

Capacul de stejar era ridicat. 

Elful privi înăuntru. 

Magrat se înălţă în spatele lui, ca o stafie albă, şi-l pocni 
zdravăn peste ceafă cu scaunul, care se sfărâmă. 

Elful încercă să se întoarcă şi să-şi recapete echilibrul, 
dar Magrat mai avea încă destul scaun în mână şi-l trosni 
cu el, disperată, în continuarea primei lovituri. Elful căzu pe 
spate, încercă să se agaţe de capac, dar nu reuşi decât să-l 
închidă în urma lui. Magrat auzi o bubuitură şi un urlet de 
furie, când elful se prăvăli în întunericul puturos. N-avea 
rost să-şi facă speranţe că va muri din căzătură. In fond, 
aterizase pe moale. 

„Plin nu doar de fumuri, îşi zise Magrat, ci şi de duhoare.“ 

Dacă te ascunzi sub pat nu câştigi decât vreo două 
secunde, dar câteodată două secunde ajung. 

Dădu drumul scaunului. Tremura. Dar era încă vie şi asta 
era plăcut. Asta-i chestia cu viaţa. Eşti în viaţă ca să te 
bucuri de ea. 

Magrat aruncă o privire pe coridor. 

Trebuia să plece. Luă cu ea un picior rupt de scaun, mai 
mult pentru sprijin moral, şi ieşi. 

Din nou, se auzi un țipăt, din direcţia Marii Săli. 

Magrat privi în cealaltă parte, spre Galeria Lungă. O 
rupse la fugă. Trebuia să fie vreo ieşire, pe undeva, vreo 
poartă, vreo fereastră... 

Un suveran mai întreprinzător pusese geamuri la 
ferestre, mai demult. Prin ele pătrundea lumina lunii, în 
pătrate mari, argintii, semănate printre câmpuri de beznă 
adâncă. 


Magrat alerga din lumină-n întuneric, din lumină-n 
întuneric, de-a lungul nesfârşitei încăperi. Monarh după 
monarh fulgerau pe lângă ea, ca într-un film derulat la 
viteză prea mare. Rege după rege, toţi numai mustăţi şi 
coroane, şi bărbi. Regină după regină, toate numai dantele 
şi corsaje ţepene, şi vinderei cap-de-baset, şi căţeluşi, şi... 

O formă oarecare, vreo părere iscată de lumina lunii, 
vreo expresie pe una dintre feţele pictate răzbătu cumva 
dincolo de teroarea ei şi-i atrase privirea. 

Era acolo un portret pe care nu-l mai văzuse. Nu 
ajunsese niciodată atât de departe. O deprimase lipsa 
idioată de substanţă a tuturor acelor regine. Dar asta... 

Asta de-aici, într-un fel sau altul, o atrăgea. 

Se opri. 

Nu se putea să fi fost pictată după natură. Pe vremea 
acestei regine, singura vopsea cunoscută prin partea 
locului era un fel de albastru, care se folosea în general 
pentru corp. Dar, în urmă cu câteva generaţii, Regele Lully | 
fusese un romantic şi un împătimit de istorie. Cercetase tot 
ce se mai ştia despre perioada timpurie a ţării Lancre şi, 
acolo unde izvoarele autentice erau cam neîndestulătoare, 
recursese, în cea mai bună tradiţie a istoricului naţional 
entuziast, la deducţii din înţelepciunea revelată şi de la sine 
înţeleasă“ şi la extrapolări pornind de la surse apropiate“. 
Şi apoi comandase portretul reginei Ynci Arţăgoasa, una 
dintre fondatoarele regatului. 

Regina purta un coif cu aripi şi cu o ţepuşă-n vârf şi avea 
o coamă de păr negru, împletit în codițe multe, date cu 
sânge pe post de gel. Era machiată strident, în stilul indigo- 
cu-sânge-şi-spirale al cosmeticii barbare. Purta o platoşă 
mărimea 95, cupă D şi apărători de umeri cu ţepuşe. Avea 
genunchere cu ţepuşe, şi ţepuşe la sandale, şi o fustă cam 
scurtă, cu un imprimeu modern, ecosez cu sânge. O mână i 
se odihnea nonşalant pe o secure de luptă cu două tăişuri, 
cealaltă mângâia mâna unui războinic inamic capturat. 


%5 Inventase. 
46 Citise o mulţime de lucruri pe care alţii, la rândul lor, le 
inventaseră. 


Restul războinicului inamic capturat atârna prin diverşi pini, 
în fundal. In pictură mai apărea şi Ţeapă, bidiviul ei de luptă 
favorit, care aparţinea rasei, acum dispărute, Muntean de 
Lancre, înzestrate cam cu aceeaşi formă şi temperament ca 
un butoi de praf de puşcă, şi carul ei de luptă, care relua 
îndrăgitul motiv al ţepuşelor. Avea nişte roţi de te puteai 
bărbieri cu ele. 

Magrat se holbă la tablou. 

Despre asta nu-i vorbise nimeni. 

li povestiseră despre goblen şi broderie, şi malacovuri, şi 
despre cum să dai mâna cu lorzii. Nu-i pomenise nimeni de 
țepuşe. 

Dinspre capătul galeriei, pe unde intrase ea, se auzi 
ceva. şi înşfăcă fustele în pumni şi-o rupse la fugă. 

In spatele ei se auziră paşi şi râsete. 

La stânga, prin portic, pe urmă de-a lungul coridorului 
întunecat de deasupra bucătăriei, pe lângă... 

In întuneric, ceva se mişcă. Se văzu o sclipire de dinţi 
albi. Magrat ridică piciorul de scaun şi se opri la jumătatea 
loviturii. 

— Greebo? 

Motanul Ţaţei Ogg i se frecă de picioare. Avea blana lipită 
de trup. Asta o descumpăni pe Magrat şi mai tare. Vorbim 
de Greebo, regele necontestat al populaţiei pisiceşti din 
Lancre şi tatăl majorităţii acesteia, în a cărui prezenţă lupii 
umblau pe vârfuri şi urşii se căţărau în copaci. Şi-i era 
teamă. 

— Vino încoace, idiotule! 

Il înşfăcă de ceafa lui plină de cicatrice şi alergă mai 
departe, în vreme ce Greebo, recunoscător, îşi înfipse 
ghearele în braţul ei până la os” şi i se căţără pe umăr. 

Acum probabil că se afla pe undeva pe lângă bucătărie, 
că aici era teritoriul lui Greebo. Asta era o zonă 
necunoscută, întunecată, terorizanta terra incognita, unde 
carnea covoarelor şi stucul coloanelor se terminau, şi 
oasele de piatră ale castelului ieşeau la iveală. 


417 „E aşa sentimental, de fapt“ - din Cartea de Zicători Pisiceşti 
a Jatei Ogg. 


Era sigură că aude paşi în urma ei, foarte rapizi şi uşori. 

Dacă se grăbea să fugă după colţ... 

În braţele ei, Greebo se încordă ca un arc. Magrat se opri. 

După colţ... 

Fără să aibă ea, aparent, vreo intenţie, braţul care ţinea 
lemnul frânt se ridică încet şi se dădu pe spate. 

Înaintă spre colţ şi lovi, cu aceeaşi mişcare. Se auzi un 
şuierat triumfător, care se preschimbă în urlet când lemnul 
jupui gâtul elfului care stătea la pândă. Acela se retrase, 
împleticindu-se. Magrat o rupse la fugă spre cea mai 
apropiată uşă, plângând panicată, şi zgâlţâi de clanţă. Se 
deschise. Ea se repezi înăuntru, trânti uşa, pipăi disperată 
prin întuneric după zăvoare, le trase în urma ei şi căzu în 
genunchi. 

Ceva lovi uşa, pe dinafară. 

După o vreme, Magrat deschise ochii şi-apoi se întrebă 
dacă îi deschisese cu adevărat, fiindcă întunericul nu era 
mai puţin adânc. În faţa ei se simţea un spaţiu. Erau tot 
felul de lucruri în castel, încăperi vechi, ascunse, de toate... 
putea să fie un puț dinaintea ei, putea să fie orice. Pipăi, 
căutând cadrul uşii, se ţinu de el şi se ridică în picioare, 
apoi orbecăi, cu prudenţă, în direcţia generală a peretelui. 

Găsi o poliţă. Aici era o lumânare. Şi asta era o cutie de 
chibrituri. 

Deci, insistă ea, încercând să-şi acopere bătăile inimii, 
camera asta fusese folosită recent. Majoritatea cetăţenilor 
din Lancre încă mai aprindeau focul cu amnare. Doar regele 
putea să-şi permită chibrituri aduse tocmai din Ankh- 
Morpork. Aveau din astea şi Buna Batevreme, şi [aţa Ogg, 
dar ele nu le cumpărau. Le primeau. Era uşor să primeşti 
lucruri dacă erai vrăjitoare. 

Magrat aprinse bucata de lumânare, apoi se-ntoarse să 
vadă în ce încăpere se afla. 

O, nu... 


— Măi să fie, zise Ridcully. Uite un copac cunoscut. 
— Taci din gură! 
— Parcă zisese cineva că nu trebuie decât s-o luăm la 


deal, spuse Ridcully. 

— Taci din gură! 

— Mi-amintesc că odată, când eram aici în pădure, m-ai 
lăsat să... 

— Taci din gură. 

Buna Batevreme se aşeză pe o buturugă. 

— Ne-a băgat în labirint, zise ea. Cineva ne joacă feste. 

— Îmi amintesc de o poveste, continuă Ridcully, în care 
erau doi copii şi s-au pierdut prin codru şi-au venit o 
grămadă de păsărele şi i-au acoperit cu frunze. 

În voce i se simţea speranţa, ca un vârf de condur ce se 
iţeşte de sub o crinolină. 

— Da, ăsta-i exact genul de idioţenie care i-ar trece unei 
păsări prin cap, zise Buna. Îşi masă fruntea. Fa o face. E un 
truc elfesc. Rătăceşte călătorii. Îmi îmbrobodeşte mintea. 
Chiar mintea mea. O, e tare bună! Ne face să mergem unde 
vrea ea. Ne face să ne-nvârtim în cerc. Imi face asta mie. 

— Poate ai altceva la care te gândeşti, zise Ridcully, care 
nu renunţase încă la speranţă. 

— Normal că mă gândesc la altceva, cu tine care cazi 
grămadă tot timpul şi spui numai prostii, zise Buna. Dacă 
Domnul Vrăjitoru' Lu’ Peşte n-ar fi ţinut musai să 
răscolească lucruri care nici măcar n-au existat, dintru 
început, eu n-aş mai fi fost aici, aş fi fost în mijlocul acţiunii, 
şi aş fi ştiut ce se-ntâmplă! 

Şi strânse pumnii. 

— Ei, dar nu-i musai, zise Ridcully. E o noapte frumoasă. 
Am putea să stăm aici şi... 

— Te-a prostit şi pe tine, observă Buna. Toate aiurelile 
astea de blegi şi visători, cu priviri-ce-se-întâlnesc-în- 
mijlocul-mulţimii. Nu pot să-mi dau seama cum de eşti în 
stare să-ţi păstrezi slujba de vrăjitor-şef. 

— Păi, mai ales fiindcă-mi controlez patul cu atenţie şi 
mă asigur întotdeauna că toţi ceilalţi de la masă au mâncat 
deja din felul din care iau şi eu, recunoscu Ridcully, cu 
sinceritate dezarmantă. Nu-i cine ştie ce de greu, serios! 
Trebuie mai ales să semnezi lucruri şi să ţipi convingător la 
ei... 


Ridcully se lăsă păgubaş. 

— Şi oricum, şi tu ai părut surprinsă când m-ai văzut, zise 
el. Te-ai făcut albă ca hârtia! 

— Da' cum să nu te faci, când vezi ditai omul în toată 
firea cum stă şi se uită la tine cu o faţă ca de oaie care se 
sufocă, zise Buna. 

— Nu cedezi deloc, nu? întrebă Ridcully. Uluitor! Nu dai 
înapoi nici atâtica. 

Încă o frunză căzu pe lângă ei. 

Ridcully nu făcu nicio mişcare. 

— Ştii, zise el, cu o voce absolut calmă, fie toamna vine 
foarte devreme pe aici, fie păsările din zonă sunt alea din 
povestea de care ţi-am spus, fie e cineva în copac, 
deasupra noastră. 

— Ştiu. 

— Ştii? 

— Da, fiindcă eu am fost atentă, în vreme ce tu încurcai 
circulaţia pe Aleea Amintirilor, zise Buna. Sunt cel puţin 
cinci, şi-s exact deasupra noastră. Ce mai fac degetele alea 
magice ale tale? 

— Aş putea, probabil, să scot o minge de foc. 

— Nu-i bună. Poţi să ne duci în altă parte? 

— Nu pe amândoi. 

— Doar pe tine? 

— Probabil, dar nu te las singură aici. 

Buna îşi dădu ochii peste cap. 

— Ştii, e adevărat, zise ea. Toţi bărbaţii-s cavaleri. Du-te 
odată, moş bleg ce eşti! Pe mine nu vor să mă ucidă. Cel 
puţin, nu încă. Dar habar n-au ce-i aia un vrăjitor, şi pe tine 
o să te facă bucăţi, nici n-o să stea să se gândească! 

— Acuma cine-i bleagă? 

— Nu vreau să te văd mort când ai putea să faci ceva 
util! 

— Să fugi nu e ceva util. 

— O să fie mult mai util decât să stai aici. 

— Nu mi-aş ierta-o niciodată dac-aş pleca. 

— lar eu nu te-aş ierta dac-ai rămâne, şi eu sunt mult mai 
neiertătoare decât tine, se oţări Buna. După ce s-o termina, 


caut-o pe Gytha Ogg. Spune-i să se uite în cutia mea a 
veche. O să ştie ce-i acolo. Şi dacă nu pleci acum... 

O săgeată se înfipse în buturuga de lângă Ridcully. 

— Nenorociţii trag în mine! strigă el. Dacă aveam 
arbaleta... 

— Eu m-aş duce după ea, în locul tău, zise Buna. 

— Corect! Mă întorc numaidecât! 

Ridcully dispăru. O clipă mai târziu, mai multe calupuri de 
zidărie de castel căzură din spaţiul pe care tocmai îl 
ocupase el. 

— Ei, de el am scăpat, atunci, zise Buna, fără să se 
adreseze cuiva anume. Se ridică în picioare şi privi în jur, la 
copaci. Bun, adăugă ea, aici sunt. Nu fug. Veniţi şi luaţi-mă. 
Sunt aici. Eu întreagă. 


Magrat se calmă. Normal că exista. Fiecare castel avea 
unul. Şi bineînţeles că ăsta era în uz. Se vedea o cărare 
bătută prin praf, până la un soi de cuier, la un metru de la 
uşă, unde atârnau vreo câteva costume de zale cam 
deşirate, alături de sulițe. 

Probabil Shawn venea zilnic aici. Ăsta era arsenalul. 

Greebo sări de pe umerii lui Magrat şi o porni pe aleile-i 
prăfuite, în eterna lui căutare după ceva mic şi chiţăitor. 

Magrat îl urmă, ameţită. 

Regii din Lancre nu aruncaseră nimic, niciodată. Sau, cel 
puţin, nu aruncaseră nimic din ce putea fi folosit la ucis 
oameni. 

Erau acolo armuri pentru oameni. Erau armuri pentru cai. 
Erau armuri pentru câinii de luptă. Erau până şi armuri 
pentru corbi, deşi planurile regelui Gurnt cel Prost cu privire 
la o divizie de atac aerian rămăseseră la pământ. Erau şi 
mai multe lănci, şi săbii, şi iatagane, rapiere, spade, paloşe, 
bice de luptă, buzdugane, ghioage, măciuci şi gogoloaie 
imense, cu ţepi. Erau toate îngrămădite laolaltă şi, acolo 
unde acoperişul lăsa ploaia să intre, erau sudate de rugină 
într-o masă unică. Mai erau şi arcuri mari, arcuri mici, 
arcuri-pistol, arcuri-scăriţă, arbalete, puse grămadă ca 
lemnele de foc şi stivuite cu aceeaşi lipsă de îngrijire. Piese 


disparate de armură formau alte grămezi printre ele, toate 
roşii de rugină. Uriaşa încăpere era plină de moartea 
fierului. 

Magrat mergea înainte, ca o jucărie mecanică, care nu-şi 
schimbă direcţia până nu se loveşte de ceva. 

Lumina lumânării se reflecta, stins, în săbii şi platoşe. 
Armurile pentru cai, în special, erau îngrozitoare, pe 
stativele lor de lemn putregăit - stăteau acolo ca nişte 
schelete externe, şi, la fel ca scheletele, îndrumau mintea 
către gânduri despre moarte. Orbitele lor goale priveau, 
oarbe, spre mica siluetă din lumina lumânării. 

— Domniţă? 

Vocea venea de dincolo de uşă, mult în spatele lui 
Magrat. Dar se răsfrângea împrejurul ei, ricoşând de secole- 
ntregi de armament mucegăit. 

„Nu pot intra aici, gândi Magrat. E prea mult fier. Aici, 
sunt în siguranţă.“ 

— Dacă domniţa vrea să se joace, îi vom aduce prietenii! 

Când Magrat se întoarse, lumina atinse muchia a ceva, 
care străluci. 

Magrat dădu la o parte un scut uriaş. 

— Domniţă? 

Magrat întinse mâna. 

— Domniţă? 

În mâinile lui Magrat se afla un coif ruginit de fier, cu 
aripi. 

— Vino să dansezi la nuntă, domniţă! 

Mâinile lui Magrat strângeau din plin o platoşă dăruită de 
Natură, cu ţepuşe. 

Greebo, care urmărise nişte şoareci printr-o armură 
căzută la pământ, scoase capul dintr-un crac. 

Cu Magrat se petrecuse o schimbare. Se vedea în 
respiraţia ei. Înainte, gâfâise, de frică şi de oboseală. Apoi, 
preţ de câteva clipe, nu se mai auzise niciun fel de 
răsuflare. Şi, la urmă, începuse din nou să respire. Lent. 
Adânc. Hotărât. 

Greebo o văzu pe Magrat, pe care până atunci o 
considerase, în linii mari, cam ca un fel de şoarece cu formă 


omenească, ridicând coiful cu aripi şi punându-şi-l pe cap. 

Magrat ştia totul despre puterea pălăriilor. 

În urechea minţii, auzea deja huruitul carelor de luptă. 

— Domniţă? Îţi vom aduce prietenii, să-ţi cânte! 

Ea se întoarse. 

Lumina lumânării îi scânteia în ochi. _ 

Greebo se retrase în armură, la adăpost. Işi amintea de o 
anume ocazie, când atacase o vulpe de parte femeiască. In 
mod normal, Greebo putea bate o vulpe şi cu o singură 
labă, dar, după cum se dovedi, aceasta avea pui. El nu 
ştiuse de asta până n-o fugărise înapoi la vizuină. Pierduse 
o bucată de ureche şi o mulţime de păr, până să reuşească 
să scape. 

Vulpea avusese o expresie care semăna foarte mult cu 
cea pe care Magrat o avea acum pe chip. 

— Greebo? Vino-ncoace! 

Motanul se întoarse şi încercă să-şi găsească o 
ascunzătoare sigură, în platoşa armurii. Începea să aibă 
îndoieli că va ieşi cu bine din noaptea“ asta. 


Elfii rătăceau prin grădina castelului. Până la urmă, 
uciseră peştii din havuz. 

Domnul Brooks era cocoţat pe un scaun de bucătărie şi 
meşterea la o crăpătură din peretele grajdului. 

Simţise el că se iscase ceva agitaţie, dar era o treabă de- 
a oamenilor şi, ca urmare, de importanţă secundară. Dar îşi 
dădu seama de schimbarea în zumzetul stupilor şi auzi 
lemnul cum se frânge. 

Un stup fusese deja răsturnat. Albinele furioase se 
adunaseră nor în jurul a trei siluete, ale căror picioare le 
sfâşiau fagurii şi mierea, şi puietul. 

Râsetele se opriră când o fiinţă în halat alb şi cu un văl 
pe faţă se înălţă deasupra gardului viu. Aceasta ridică un 
tub lung de metal. 

Nimeni nu aflase vreodată ce pune domnul Brooks în 
vermorelul lui. Erau acolo resturi de tutun şi rădăcini fierte, 


48 Joc de cuvinte în engleză între „night“ - noapte şi „knight” - 
cavaler, care se pronunţă la fel. (n.tr.) 


şi răzătură de coajă de copac, şi plante de care nici măcar 
Magrat nu auzise. Din el izbucni un jet strălucitor, pe 
deasupra gardului, care-l lovi pe elful din mijloc drept între 
ochi şi-i împroşcă pe ceilalţi doi. 

Domnul Brooks privi, impasibil, până când zvârcolirile lor 
încetară. 

— Viespi! zise el. 

Apoi se duse să aducă o lădiţă, aprinse un felinar şi, cu 
mare grijă şi delicateţe, fără să ia în seamă înţepăturile, 
începu să repare fagurii stricaţi. 


Shawn nu mai simţea mare lucru în braţul rănit, decât 
acea durere surdă şi fierbinte care anunţă existenţa cel 
puţin a unui os rupt şi ştia sigur că două dintre degete n-ar 
fi trebuit să arate aşa. Asuda, deşi era îmbrăcat doar în 
maiou şi chiloţi. N-ar fi trebuit să-şi scoată costumul de 
zale, dar e greu să spui nu când un elf te ţine în bătaia 
săgeţii. Shawn ştia ceea ce, din fericire, mulţi oameni nu 
ştiu - că zalele nu oferă cine ştie ce apărare împotriva 
săgeţilor. lar dacă săgeata te ţinteşte între ochi, nu te 
apără deloc. 

Il târâseră pe coridoare până la arsenal. Erau cel puţin 
patru elfi, dar nu prea le puteai vedea feţele. Lui Shawn îi 
aminteau de ziua când veniseră saltimbancii cu Lanthorna 
Magică în Lancre. Privise, fascinat, cum proiectaseră tot 
felul de poze pe unul dintre cearşafurile Ţaţei Ogg. De asta 
îi aminteau feţele elfilor. Aveau, pe undeva pe-acolo, ochi şi 
câte-o gură, dar toate celelalte păreau să fie temporare, 
trăsăturile lor plutind parcă de-a curmezişul feţelor, ca 
pozele de pe ecran. 

Nu prea vorbeau. Râdeau tot timpul, şi-atât. Erau un 
popor vesel, în special atunci când îţi suceau braţul la 
spate, să vadă cât de departe se poate duce. 

Elfii vorbiră unul cu altul pe limba lor. Apoi unul dintre ei 
se-ntoarse spre Shawn şi-i arătă uşa arsenalului. 

— Dorim să iasă domniţa de-acolo, zise el. Tu trebuie să-i 
spui că, dacă nu iese, noi ne vom mai juca cu tine. 

— Şi dacă iese, ce-o să faceţi? întrebă Shawn. 


— O, tot ne vom juca cu tine, zise elful. Tocmai aici e 
distracţia. Dar ea trebuie să spere, nu? Vorbeşte-i acum! 

ÎI împinseră până la uşă. El ciocăni, într-un mod, spera el, 
respectuos. 

— Ăă. Domnişoară Regină? 

Vocea lui Magrat era înfundată: 

— Da? 

— Sunt eu, Shawn. 

— Ştiu. i 

— Sunt aici afară. Aă. Cred c-au rănit-o pe domnişoara 
Tockley. Şi spun c-o să mă mai tortureze pe mine dacă nu 
ieşiţi. Dar nu-i nevoie să ieşiţi, fiindcă ei nu îndrăznesc să 
intre acolo, că-i prea mult fier. Aşa că, în locul 
dumneavoastră, eu nu i-aş asculta. 

Se auziră nişte zăngănituri îndepărtate, apoi un zbang. 

— Domnişoară Magrat? 

— Întreab-o, zise un elf, dacă are apă şi mâncare acolo 
înăuntru. 

— Domnişoară, au spus... 

Unul dintre elfi îl smuci în lături. Alţi doi se postară de-o 
parte şi de alta a uşii, iar ultimul îşi lipi urechea ascuţită de 
lemnul ei. 

Apoi îngenunche şi se chiori pe gaura cheii, cu mare grijă 
să nu atingă metalul încuietorii. 

Se auzi un sunet, nu mai tare decât un declic. Elful 
rămase nemişcat o clipă, apoi se prăbuşi încetişor, fără un 
suspin. 

Shawn clipi. 

Din ochiul elfului ieşea, cam de două degete, lemnul unei 
săgeți de arbaletă. Penele îi fuseseră retezate de trecerea 
prin gaura cheii. 

— Uau, zise el. 

Uşa arsenalului se dădu de perete, dezvăluind doar 
bezna dinăuntru. 

Unul dintre elfi începu să râdă. 

— S-a zis cu el, spuse. Ce prost... Domniţă? Nu vrei să-ţi 
asculţi războinicul? 

Înşfăcă braţul cel rupt al lui Shawn şi-l răsuci. 


Shawn încercă să nu ţipe. Prin faţa ochilor îi sclipeau 
lumini violete. Se întrebă ce s-ar întâmpla dac-ar leşina. 

Tare-şi dorea să fi fost mama lui aici! 

— Domniţă, începu iar elful, dacă nu... 

— Bine, zise vocea lui Magrat, de undeva din întuneric. 
Am să ies. Dar trebuie să-mi promiteţi că n-o să-mi faceţi 
rău. 

— O, într-adevăr promit, domniţă. 

— Şi să-i daţi drumul lui Shawn. 

— Da. 

Elfii care stăteau de-o parte şi de alta a uşii îşi făcură 
semne din cap. 

— Vă rog!! stărui Magrat. 

— Da! 

Shawn gemu. Dac-ar fi fost mami sau Jupâneasa 
Batevreme în locul ei, ar fi luptat până la moarte. Mama 
avea dreptate - Magrat a fost întotdeauna aia proastă de 
bună... 

... Care tocmai a tras cu arbaleta prin gaura cheii. 

Un fel de al optulea simţ îl făcu pe Shawn să-şi mute 
greutatea pe celălalt picior. Dacă elful îşi slăbea 
strânsoarea măcar pentru o clipă, Shawn era pregătit să se 
împleticească. 

Magrat apăru în cadrul uşii. Purta în mâini o lădiţă antică, 
de lemn, pe latura căreia scria „Lumânări”, cu vopsea 
scorojită. 

Shawn privi de-a lungul coridorului, plin de speranţă. 

Magrat zâmbi, radioasă, elfului de lângă ea. 

— Asta e pentru tine, spuse ea, dându-i lădiţa. 

Elful o luă, automat. 

— Dar să n-o deschizi. Şi adu-ţi aminte că ai promis să 
nu-mi faci rău. 

Elfii se strânseră în spatele lui Magrat. Unul dintre ei 
ridică braţul, în care ţinea un cuţit de piatră. 

— Domniţă? zise elful care ţinea lădiţa, care i se clătina 
uşor în mâini. 

— Da? zise Magrat, supusă. 

— Te-am minţit. 


Cuţitul plonjă spre spatele ei. 

Şi se sparse. 

Elful privi la expresia nevinovată a lui Magrat şi-apoi 
deschise lădiţa. 

Greebo petrecuse două minute enervante înăuntru. 
Teoretic, un cotoi închis într-o cutie poate fi viu sau poate fi 
mort“. Nu poţi să ştii până nu te uiţi. De fapt, simplul act al 
deschiderii cutiei va determina starea animalului, deşi, în 
acest caz, existau trei stări determinate în care acesta se 
putea afla, şi anume Viu, Mort şi Furios ca Naiba. 

Shawn plonjă în lateral când Greebo explodă de-acolo, ca 
o mină direcţională. 

— Nu-l băga în seamă, zise Magrat, visătoare, în vreme 
ce elful se zbătea să scape de motanul turbat. E aşa de 
simţitor! 

Scoase, din faldurile rochiei, un cuţit, se-ntoarse pe 
călcâie şi-l înjunghie pe elful din spatele ei. Nu era o 
lovitură precisă, dar nici nu era nevoie de precizie. Nu cu un 
cuţit de fier. 

Termină manevra ridicându-şi, delicat, marginea fustei şi 
dându-i celui de-al treilea elf un şut chiar sub genunchi. 

Shawn văzu o sclipire de metal, când piciorul ei se 
retrase înapoi sub volanele de mătase. 

Apoi Magrat îl împinse cu cotul în lături pe elful care urla, 
dădu fuga înapoi în arsenal şi se-ntoarse cu o arbaletă. 

— Shawn, zise ea, care din ei te-a chinuit? 

— Toţi, rosti cu voce stinsă Shawn. Dar ăla care se luptă 
cu Greebo a înjunghiat-o pe Diamanda. 

Elful şi-l smulse pe Greebo de pe faţă. Din zeci de răni i 
se scurgea sângele verde-albăstrui, iar Greebo încă era 
ferm ancorat de braţul lui, deşi elful îl tot izbea de perete. 

— Opreşte-te, zise Magrat. 

Elful privi la arbaletă şi îngheţă. 

— Nu voi cerşi îndurare, zise el. 

— Bine, zise Magrat şi trase. 

Mai rămânea un singur elf, care se tăvălea în cerc pe 
podeaua de piatră, ţinându-se de genunchi. 


19 Aluzie la Experimentul Schrodinger. 


Magrat păşi delicat peste trupul unui alt elf, dispăru 
pentru o clipă în arsenal şi se-ntoarse cu o secure. 

Elful rămase nemişcat şi-şi concentră întreaga atenţie 
asupra ei. 

— Acum, zise Magrat relaxată, nu vreau să te mint cu 
privire la şansele tale, fiindcă n-ai niciuna. O să-ţi pun nişte 
întrebări. Dar, mai întâi de toate, o să mă asigur că eşti 
atent. 

Elful se aşteptase la asta şi reuşi să se dea la o parte din 
calea securii, care sparse piatra podelei. 

— Domnişoară? zise Shawn sfârşit, în vreme ce Magrat 
ridica iar securea. 

— Da? 

— Mama spune că nu simt durerea, domnişoară. 

— Nu? Dar sunt sigură că pot fi incomodaţi! 

Magrat lăsă jos securea. 

— Bineînţeles, avem armuri, zise ea. Am putea să-l 
îmbrăcăm pe ăsta în armură. Ce părere ai? 

— Nu! 

Elful încercă să se târască de-acolo. 

— De ce nu? Mai bine decât securea, nu-i aşa? 

— Ba nu! 

De ce nu? 

— E ca şi cum ai fi îngropat în pământ! şuieră elful. N-ai 
ochi, n-ai urechi, n-ai gură! 

— În zale, atunci, zise Magrat. 

— Nu! 

— Unde e regele? Unde sunt oamenii? 

— Nu spun! 

— În regulă. 

Magrat intră din nou în arsenal şi se-ntoarse târând un 
costum de zale. 

Elful încercă să fugă. 

— N-o să reuşiţi să i-l puneţi, o avertiză Shawn, de-acolo 
de unde zăcea. N-o să i-l puteţi trece peste braţe... 

Magrat ridică securea. 

— O, nu! strigă Shawn. Domnişoară! 

— N-o să-l iei niciodată înapoi, zise elful. E al ei. 


— O să mai vedem noi, zise Magrat. În regulă. Shawn? Ce 
să facem cu el? 

Până la urmă, îl târâră într-o magazie de lângă temniţă şi 
îl legară cu cătuşele de gratiile ferestrei. Incă mai scâncea, 
chinuit de atingerea fierului, când Magrat trânti uşa 
încăperii. 

Shawn încerca să se ţină la o distanţă respectuoasă. Asta 
din cauza felului în care zâmbea Magrat, fără întrerupere. 

— Acum hai să vedem ce-i cu braţul ăla al tău, zise ea. 

— Eu sunt bine, dar pe Diamanda au înjunghiat-o, e în 
bucătărie. 

— Pe ea am auzit-o ţipând? 

— Ăă. În parte. Ăă. 

Shawn privea fascinat la elfii cei morţi, peste care păşea 
Magrat. 

— l-aţi omorât! 

— N-am făcut-o cum trebuie? 

— Ăă. Nu, zise Shawn prudent. Nu, aţi făcut-o... chiar 
foarte bine, serios. _ 

— Şi mai e unul în fosă, zise Magrat. Ştii tu... Fosa. In ce 
zi suntem? 

— Marţi. 

— Şi tu o cureţi în ce zi...? 

— Miercurea. Doar că miercurea trecută n-am curăţat-o, 
fiindcă... 

— Atunci probabil că nu-i nevoie să ne mai batem capul 
cu el. Mai sunt şi alţii pe-aici? 

— Eu... nu cred. Aă. Domnişoară Regină? 

— Da, Shawn? 

— Aţi putea lăsa securea jos, vă rog? M-aş simţi mult mai 
bine dacă aţi lăsa jos securea. Securea, domnişoară Regină. 
O tot faceţi roată. Poate să iasă rău în orice clipă. 

— Ce secure? 

— Aia din mâna dumneavoastră. 

— A, securea asta. 

Magrat păru s-o observe abia atunci. 

— Braţul ăla arată rău. Hai să mergem la bucătărie şi ţi-l 
pun în lopăţele. Şi nici degetele alea nu arată bine deloc. Pe 


Diamanda au ucis-o? 

— Nu ştiu. Şi nu înţeleg de ce. Vreau să zic, ea îi ajuta! 

— Da. Aşteaptă o clipă. 

Magrat mai intră o dată în arsenal şi se-ntoarse cu un 
sac. 

— Haide. Greebo! 

Greebo îi aruncă o privire vicleană şi se opri din spălat. 

— Ştii ce-i nostim aici în Lancre? zise Magrat, în timp ce 
se furişau în jos pe scări. 

— Ce, domnişoară? 

— Nu aruncăm nimic, niciodată. Şi mai ştii ceva? 

— Nu, domnişoară. 

— N-aveau cum s-o fi pictat după natură, bineînţeles. 
Vreau să spun, pe vremea ei nu se pictau portrete. Dar 
armura... ha! Nu era nevoie decât să se uite la ea. Şi ştii ce- 
i ciudat? 

Lui Shawn i se făcu frică, dintr-odată. Mai fusese el 
speriat şi înainte, dar atunci avea motive fizice şi imediate. 

Magrat însă, aşa cum era acum, îl înfricoşa mai tare 
decât elfii. Era ca şi cum ar fi fost atacat de o oaie. 

— Nu, domnişoară? zise el. 

— Nimeni nu mi-a pomenit despre ea. De parc-ar fi fost 
vorba doar de cusut goblen şi umblat mereu în rochii lungi! 

— La ce vă referiţi, domnişoară? 

Magrat flutură dintr-un braţ. 

— La toate astea! 

— Domnişoară! strigă Shawn, de la nivelul genunchilor. 

Magrat privi în jos. 

— Cum? 

— Vă rog, lăsaţi securea jos! 

— Oh. Scuze! 


Hodgesaaargh dormea noaptea într-un mic şopron de 
lângă grajduri. Şi el primise o invitaţie la nuntă, dar îi 
fusese smulsă din mână şi mâncată de Lady Jane, un hultan 
bătrân şi arţăgos, care-o confundase cu degetele lui. Aşa că 
el se mulţumise cu programul lui din fiecare seară, adică-şi 
spălase rănile, mâncase nişte pâine uscată cu nişte brânză 


străveche şi se culcase devreme, să sângereze blând, la 
lumina lumânării, citind un număr din C/onţțuri şi Căngi”. 

Auzind un zgomot dinspre grajduri, ridică ochii, luă 
sfeşnicul şi se duse să vadă ce-i. 

Un elf îi privea păsările. Pe braţul lui şedea Lady Jane. 

Hodgesaaargh, ca şi domnul Brooks, nu prea acorda 
atenţie altor lucruri, în afară de marea lui pasiune. El ştia că 
e castelul plin de musafiri şi, din punctul lui de vedere, 
oricine se uita la şoimii lui îi împărtăşea entuziasmul. 

— Asta-i cea mai bună pasăre a mea, zise el, mândru. 
Aproape am dresat-o. E grozavă. Eu o dresez. E foarte 
inteligentă. Cunoaşte unsprezece comenzi! 

Elful încuviinţă dând din cap, solemn. Apoi scoase 
căciuliţa păsării şi i-l arătă cu capul pe Hodgesaaargh. 

— Ucide! porunci el. 

Ochii lui Lady Jane sclipiră în lumina torţei. Apoi se 
năpusti şi-l izbi pe elf drept în beregată cu două rânduri de 
gheare şi cu ciocul. ` 

— Şi mie-mi face la fel, zise Hodgesaaargh. Imi pare rău. 
E foarte inteligentă. 


Diamanda zăcea pe podeaua bucătăriei, într-o baltă de 
sânge. Magrat îngenunche lângă ea. 

— E încă vie. Dar abia suflă. 

Apucă de tivul fustei şi încercă să-l sfâşie. 

— Fir-ar să fie de chestie. Ajută-mă, Shawn! 

— Domnişoară? 

— Ne trebuie bandaje! 

— Dar... 

— Of, nu mai căsca gura! 

Fusta se rupse. O duzină de trandafiri de mătase se 
deşirară. 

Shawn nu avusese niciodată cunoştinţă de ce anume 
poartă reginele pe sub haine, dar, chiar şi pornind de la 
anumite observaţii asupra lui Millie Chillum şi extrapolând 
de-acolo, nu-şi închipuise niciodată lenjerie de metal. 


50 Titlul parafrazează Guns and Ammo (Pistoale şi Muniţie), 
celebră revistă pentru amatorii de arme. (n.tr.) 


Magrat se plesni peste platoşă. 

— Îmi vine destul de bine, zise ea, sfidându-l pe Shawn, 
să nu îndrăznească să remarce că, în unele locuri, era o 
mulţime de aer între placa de metal şi Magrat. 

— Nu că nu i-ar prinde bine nişte ajustări şi câte-un nit pe 
ici şi pe colo. Ce zici, arată binişor? 

— O, da, zise Shawn. Tabla vă prinde de minune. 

— Chiar crezi? 

— O, da, zise Shawn, inventând nebuneşte. Aveţi exact 
silueta care trebuie. 

Ea îi îndreptă şi-i puse în atele braţul şi degetele, 
metodic, folosind fâşii de mătase pe post de bandaje. Cu 
Diamanda fu mai greu. Magrat o spălă şi-o cusu, şi-o 
bandajă, în vreme ce Shawn şedea şi se uita la ea, 
încercând să nu bage-n seamă durerea insistentă, ca o 
gheaţă fierbinte, din braţ. 

Şi tot repeta: 

— Ăia doar au râs şi-au înjunghiat-o. Şi ea nici măcar n-a 
încercat să fugă. Se purtau de parcă s-ar fi jucat. 

Dintr-un motiv sau altul, Magrat aruncă o privire spre 
Greebo, care avu bunul-simţ să arate ruşinat. 

— Urechi ascuţite şi un păr pe care-ţi vine să-l mângâi, 
zise ea, ca pentru sine. Şi sunt în stare să te fascineze. lar 
când sunt mulţumiţi, scot un zgomot agreabil. 

— Cum? 

— Ei, mă gândeam şi eu. 

Magrat se ridică. 

— În regulă. O să înteţesc focul şi-o să aduc câteva 
arbalete, şi-o să ţi le încarc. Şi să ţii uşa închisă şi să nu dai 
drumul la nimeni, auzi? lar dacă nu mă întorc... încearcă să 
ajungi undeva unde e lume. Du-te sus, la pitici, la Capul de 
Aramă. Sau la troli. 

— Ce vreţi să faceţi? 

— Mă duc să văd ce s-a întâmplat cu ceilalţi. g 

Magrat deschise sacul pe care-l adusese din arsenal. In el 
era un coif. Avea sudate nişte aripi şi, după părerea lui 


Shawn, nu era deloc practic”!. Mai erau acolo şi o pereche 
de mănuşi de zale şi o gamă selectă de armament ruginit. 

— Dar probabil mai sunt elfi şi pe-afară! 

— Mai bine afară decât înăuntru. 

— Ştiţi să vă luptaţi? 

— N-am idee. N-am încercat niciodată, recunoscu Magrat. 

— Dar dacă aşteptăm aici, sigur o să vină cineva! 

— Da. De asta mă tem. 

— Vreau să spun, nu sunteţi obligată să faceţi asta! 

— Ba sunt. Mâine mă mărit. Într-un fel sau altul. 

— Dar... 

— Taci din gură! 

„O s-o omoare,” gândi Shawn. Nu ajunge să fii în stare să 
ridici sabia. Mai trebuie şi să ştii care capăt să-l bagi în 
inamic. Eu trebuia să fiu de pază şi pe ea o s-o omoare... 

Dar... 

Dar... 

Îl săgetase pe unul drept în ochi, chiar prin gaura cheii. 
Eu n-aş fi putut face asta. Eu aş fi spus ceva de genul: 
„Mâinile sus!” mai înainte. Dar ăia îi stătuseră în cale şi ea 
pur şi simplu... îl înlăturase. 

Tot o s-o omoare. Doar că probabil o să moară vitejeşte. 
Aş fi vrut să fie mami aici. 

Magrat termină de făcut sul rămăşiţele pătate ale rochiei 
de mireasă şi-o îndesă în sac. 

— Avem cai? 

— Sunt... cei elfeşti în curte, domnişoară. Dar nu cred c-o 
să puteţi călări vreunul. 

Shawn îşi dădu seama imediat că n-ar fi trebuit să spună 
asta. 


Era negru şi mai mare decât îşi imagina Magrat că arată 


>l Se pricepea la asta, fiindcă numărul de luna trecută al 
revistei Armura Populară publicase un articol cu titlul: „Testăm 
Pentru Voi Cele Mai Bune 20 de Coifuri La Sub $ 50“. Pe urmă 
publicaseră încă un articol, intitulat „Securi de Luptă: Ce Pot 
Face Cele mai Bune 10“, plus un anunţ de angajare pentru alţi 
şase voluntari pentru testare. 


un cal omenesc. Îşi rostogoli ochii roşii spre ea şi încercă să 
găsească o poziţie bună ca să-i tragă o copită. 

Magrat izbuti să-l încalece doar după ce aproape că-i 
priponi picioarele de inelele fixate în peretele grajdului, dar 
după ce reuşi să se urce pe el, calul se schimbă. Avea 
docilitatea animalelor bătute şi părea să nu mai aibă voinţă 
proprie. 

— E de la fier, zise Shawn. 

— Dar ce le face? Nu se poate să doară! 

— Nu ştiu, domnişoară. Mi se pare că doar îi înlemneşte 
sau aşa ceva. 

— Să laşi grilajul jos după ce trec. 

— Domnişoară... 

— Vrei să-mi spui să nu plec? 

— Dar... 

— Atunci, taci din gură. 

— Dar... 

— Mi-aduc aminte de un cântec popular despre o situaţie 
exact ca asta, zise Magrat. Era cu o fată şi Regina Elfilor i-a 
furat logodnicul, iar ea s-a urcat frumuşel pe cal şi s-a dus 
şi l-a salvat. Ei, asta o să fac şi eu. 

Shawn încercă să zâmbească. 

— Vreţi să cântaţți? 

— Vreau să lupt. Am cu prisosinţă pentru ce lupta, nu? ŞI 
am încercat toate celelalte metode. 

Shawn voia să-i spună: dar nu e acelaşi lucru! Să te duci 
la luptă ca persoană reală nu e ca în baladele populare! În 
viaţa reală mori! In balade, nu trebuie decât să-ţi aduci 
aminte să ţii mereu un deget în ureche şi cum s-ajungi la 
următorul refren! În viaţa reală, nimeni nu face tra-la-lilu- 
frunză-verde-hop-şi-aşa-măi! 

Dar ceea ce spuse fu: 

— Dar, domnişoară, dacă nu vă întoarceţi... 

Magrat se răsuci în şa. 

— Am să mă întorc. 

Shawn o privi cum îndeamnă calul cel leneş la trap şi 
dispare peste podul mobil. 

— Noroc bun! îi strigă el. 


Apoi cobori grilajul şi se întoarse în castel, unde pe masa 
din bucătărie şedeau trei arbalete încărcate. 

Tot acolo se afla şi cartea de arte marţiale, pe care-o 
comandase regele, special. 

Mai înteţi focul oleacă, întoarse un scaun să stea cu faţa 
la uşă şi deschise cartea la Secţiunea Avansaţi. 


Magrat ajunsese la jumătatea drumului spre piaţa 
oraşului când adrenalina o părăsi şi trecutul o ajunse din 
urmă. 

Privi în jos, la cal şi la armură şi gândi: Mi-am pierdut 
minţile. 

E din cauza nenorocitei ăleia de scrisoare. Plus că eram 
speriată. Mi-am închipuit că o să le-arăt eu, tuturor, din ce 
plămadă sunt. Şi acum probabil că o să afle: sunt plămădită 
dintr-o mulţime de maţe şi bucățele verzui-vineţii şi 
storcoşite. 

Cu elfii ăia am avut noroc, asta-i tot. Şi n-am stat să mă 
gândesc. Cum mă gândesc, cum înţeleg aiurea. Nu cred că 
o să mai am aşa noroc şi de-acum încolo... 

Noroc? 

Işi aminti cu nostalgie de sacii ei cu amulete şi talismane 
de pe fundul râului. Nu funcţionaseră niciodată cu adevărat, 
dacă e să te iei după viaţa pe care-o dusese, dar poate - ce 
gând îngrozitor - poate că fără ele ar fi fost mai rău. 

In oraş nu era aprinsă aproape nicio lumină şi o mulţime 
dintre case aveau obloanele trase. 

Copitele calului răsunau cu zgomot pe pavaj. Magrat 
încerca să pătrundă cu privirea umbrele. Acum, acestea 
puteau fi porţi către cine ştie ce. 

Dinspre Miez, se adunau norii. Pe Magrat o trecu un fior. 

Asta era ceva ce nu mai văzuse niciodată până acum. 

Era noapte adevărată. 

Se lăsase noaptea peste Lancre şi era o noapte bătrână. 
Nu era doar o simplă absenţă a zilei, patrulată de lună şi 
stele, ci o prelungire a ceva ce existase deja cu mult înainte 
de a exista pe lume lumină, care s-o definească prin 
absenţa ei. Se despletea de sub rădăcini de copaci şi 


dinăuntrul pietrelor, târându-se înapoi peste faţa lumii. 

Sacul lui Magrat, plin cu ce considera ea a fi ustensile 
esenţiale, o fi fost el pe fundul râului, dar ea fusese 
vrăjitoare timp de peste zece ani şi putea simţi teroarea din 
aer. 

Oamenii n-au ţinere de minte. Dar societățile au memorii 
bune, roiul îşi aminteşte, codificând informaţia ca s-o 
strecoare pe lângă cenzorii minţii, şi-o transmite de la 
bunică la nepot în frânturi de prostioare, care să nu merite 
osteneala de a le uita. Câteodată, adevărul se agaţă de 
viaţă prin tot felul de viclenii, în pofida eforturilor 
păstrătorilor oficiali ai informaţiei. Fragmente străvechi de 
versuri se adunau acum în capul lui Magrat. 

„Sus pe munte-n vânt, prin trestii în luncă...” 

„De strigoi şi de moroi, şi goange cu picioroange...” 

„Mi-a spus mama ca nicicând...” 

„La vânat nu cutezăm, căci ne temem...” 

„Ce bufneşte-n beznă...” 

„Cu zâne-n joc să nu mă prind...” 

Magrat şedea pe calul în care n-avea încredere şi 
strângea în pumn sabia pe care nu ştia s-o folosească, în 
vreme ce, din adâncul memoriei, cifrurile se furişau afară şi 
se adunau într-o anume formă. 

„Fură vite şi prunci...” 

„Fură laptele...“ 

„Indrăgesc muzica şi fură muzicanți...“ 

„De fapt, fură totul.” 

„Niciodată nu vom fi atât de liberi ca ei, atât de frumoşi 
ca ei, atât de deştepţi ca ei, atât de uşori ca ei; suntem 
nişte animale.” 

Vântul rece şuiera în pădure, dincolo de oraş. Fusese 
întotdeauna plăcut să te plimbi prin pădurea aceea, seara, 
dar de-acum, ştia ea bine, nu va mai fi aşa. Copacii vor 
avea ochi. Se vor auzi râsete îndepărtate, purtate de vânt. 

„Ceea ce iau e totul.” 

Magrat dădu pinteni calului, pornind la pas. Undeva, în 
oraş, se trânti o uşă. 

„Şi ceea ce-ţi dau e teama.” 


De pe cealaltă parte a străzii se auzea ciocănind. Un 
bărbat bătea ceva în cuie de uşă. Privi în jur, îngrozit, o 
văzu pe Magrat şi se repezi înăuntru. 

Ceea ce bătuse în uşă era o potcoavă. 

Magrat legă bine calul de-un copac şi alunecă de pe 
spinarea lui. Ciocăni în uşă, dar nu i se răspunse. 

Cine locuia acolo? Căruţaş, ţesătorul, oare sau Ţesător, 
brutarul? 

— Deschide, omule! Sunt eu, Magrat Usturoi! 

Lângă prag era ceva alb. 

Care se dovedi a fi un castron cu smântână. 

Din nou, Magrat se gândi la Greebo. O jivină împuţită, 
crudă, răzbunătoare, pe care nu te puteai baza - dar care 
torcea frumos şi căpăta un castron cu lapte în fiecare 
seară. 

— Haide! Deschide! 

După o vreme, zăvoarele se traseră şi un ochi fu aplicat 
la foarte îngusta crăpătură a uşii. 

— Da? 

— Eşti Căruţaş, brutarul, nu? 

— Sunt Ţesător, meşterul de acoperişuri. 

— Şi ştii cine sunt eu? 

— Domnişoara Usturoi? 

— Hai, dă-mi drumul înăuntru! 

— Sunteţi singură, domnişoară? 

— Da! 

Crăpătura se lăţi până la dimensiunea lui Magrat. 

In cameră ardea o lumânare. Ţesător se dădu înapoi 
dinaintea lui Magrat până ajunse să stea aplecat foarte 
incomod deasupra mesei. Magrat lungi gâtul să se uite în 
spatele lui. 

Restul familiei Ţesător era ascuns sub masă. Patru 
perechi de ochi îngroziţi se holbau la Magrat. 

— Ce se-ntâmplă aici? întrebă ea. 

— Aă... zise Ţesător. Nu v-am recunoscut cu casca 
dumneavoastră zburătoare, domnişoară... 

— Credeam că voi daţi Spectacolul. Ce s-a întâmplat? 
Unde-i toată lumea? Unde e viitorul meu soț? 


— Aă... 

Da, probabil a fost din cauza coifului. Aşa decise Magrat, 
mai târziu. Există unele lucruri, ca de pildă săbiile şi 
pălăriile de vrăjitor şi coroanele şi inelele, care preiau ceva 
din personalitatea stăpânilor lor. Regina Ynci nu cususe 
pesemne vreun goblen în viaţa ei şi, fără îndoială, n-avea 
răbdare nici cât o balegă udă”. Era preferabil să-ţi 
imaginezi că un coif purtat de ea îi transmisese lui Magrat 
ceva din personalitatea posesoarei, ca un fel de eczemă 
regală a scalpului. Mai bine s-o lase pe Ynci să conducă 
ostilitățile. 

Îl înşfăcă pe Ţesător de guler. 

— Dacă mai zici o dată „ăă“, zise ea, îţi tai urechile. 

— Aă... aoleu... adică, domnişoară... îs Seniorii şi 
Doamnele, domnişoară! 

— Chiar au venit elfii? 

— Domnişoară! scânci Ţesător, cu o privire rugătoare. Nu 
rostiţi cuvântul! l-am auzit cum au luat-o în jos pe stradă. 
Cu zecile! Şi-au furat vaca lui moş Stufaru şi capra lui 
Skindle şi i-au spart uşa lui... 

— De ce-ai pus un blid cu lapte afară? se răsti Magrat. 

Gura lui Ţesător se deschise şi se-nchise de câteva ori. 
Pe urmă reuşi să îngaime: 

— Păi, ştiţi, Eva mea a zis că bunica ei mereu punea nişte 
lapte afară pentru ei, ca să fie mul... 

— Inţeleg, zise Magrat, glacială. Şi regele? 

— Regele, domnişoară? rosti Ţesător, trăgând de timp. 

— Regele, repetă Magrat. Unu’ scund, ochi lăcrimoşi, 
urechi cam clăpăuge, nu cum vor fi alte urechi din această 
încăpere, dintr-o clipă într-alta. 

Degetele lui Ţesător se răsuceau şi se-mpleteau ca nişte 
şerpi supuşi torturii. 

— Păi... păi... păi... 

Aruncă o privire la Magrat, îi văzu expresia şi se pleoşti. 

— Am făcut piesa, zise el. Eu le-am spus, hai să jucăm 


2 Cea mai scurtă unitate de timp din multivers e Secunda 
Newyorkeză, definită ca perioada de timp de când s-a făcut 
verde semaforul şi până când te claxonează taxiul din spate. 


mai bine Băţul şi Găleata, dar ei au ţinut-o una şi bună cu 
piesa. Şi la început a mers bine, şi pe urmă, pe urmă, pe 
urmă... dintr-odată E; erau acolo, cu sutele, şi toţi o luaseră 
la fugă, şi cineva m-a izbit în plin şi m-a aruncat drept în 
pârâu, şi pe urmă s-a iscat o hărmălaie grozavă, şi l-am 
văzut pe Jason Ogg cum culcă la pământ patru elfi lovindu-i 
cu ce-i căzuse-n mână... 

— Cu alt elf? 

— Chiar aşa, şi pe urmă i-am găsit pe Eva şi pe copii, şi 
apoi mai toţi o luaseră la goană spre oraş, şi erau nişte... 
Nobilime călări, şi-i auzeam cum râd, şi am ajuns acasă şi 
Eva a zis să pun o potcoavă pe uşă şi... 

— Dar regele unde-i? 

— Nu ştiu, domnişoară. Ultima dată când l-am văzut, 
râdea de Stufaru, cu peruca lui de paie. 

— Dar Tata Ogg şi Buna Batevreme? Cu ele ce s-a 
întâmplat? 

— Nu ştiu, domnişoară. Nu-mi amintesc să le fi văzut, dar 
erau o mulţime de oameni şi alergau peste tot... 

— Şi unde a fost asta? 

— Domnişoară? 

— Unde s-a întâmplat? zise Magrat, încercând să 
vorbească rar şi desluşit. 

— Sus la Dansatori, domnişoară. Ştiţi dumneavoastră. 
Pietrele alea vechi. 

Magrat îi dădu drumul. 

— O, da, zise ea. Nu-i spuneţi lui Magrat, Magrat nu 
trebuie să ştie despre lucrurile astea. La Dansatori? Normal. 

— N-am fost noi de vină, domnişoară! Noi doar ne 
prefăceam! 

— Ha! 

Magrat trase din nou zăvoarele. 

— Unde vă duceţi, domnişoară? întrebă Ţesător, care n- 
ar fi avut nicio şansă la Campionatul de Gândire Rapidă, 
faza pe Lancre. 

— Tu ce crezi? 

— Dar, domnişoară, nu puteţi duce fier... 

Magrat trânti uşa. Apoi dădu blidului cu lapte aşa un şut, 


de-l împrăştie în toată strada. 
e 

Jason Ogg se târa prudent prin feriga udă. La vreo doi 
metri de el era cineva. Ridică precaut o piatră... 

— Jason? 

— Tu eşti, Tesător? 

— Nu, sunt eu, Croitoru. 

— Unde-s ceilalți? 

— Tinichigiu şi Brutaru l-au găsit pe Lemnaru, adineauri. 
Pe Ţesător l-ai văzut? 

— Nu, dar i-am văzut pe Căruţaş şi pe Stufaru! 

Din pajişte se ridicau aburi, cum duruia ploaia pe 
pământul cald. Cei şapte căluşari din Lancre care mai 
rămăseseră se adăpostiră sub un tufiş murat. 

— Ce-o s-o mai încasăm noi mâine! gemu Căruţaş. Când 
ne-o dibui ea, am încurcat-o! 

— Dacă găsim nişte fier, n-o să păţim nimic, zise Jason. 

— Pe ea n-o supără fierul! O să ne tăbăcească pieile! 

De groază, Căruţaş îşi strânsese genunchii la gură. 

— Cine? 

— Jupâneasa Batevreme! 

Stufaru îi dădu un cot în coaste. De pe frunzele de 
deasupra lor se prăvăli o cascadă de apă, strecurându-se 
pe după fiecare gât. 

— Nu fi tâmpit! l-ai văzut pe ăia? Ce-ţi mai faci griji de 
baba ailaltă? 

— O să ne tăbăcească pieile, o să vezi! Că cică a fost 
vina noastră, aşa o să zică! 

— Tot ce sper e să aibă ocazia, mormăi Tinichigiu. 

— Suntem, zise Stufaru, între ciocan şi nicovală. 

— Ba nu, suspină Căruţaş. Am fost acolo. Ciocanul şi 
Nicovala sunt stâncile alea din deal de Curunsus. Nu 
suntem acolo! Aş vrea eu să fim acolo! Suntem aici sub 
tufă! Şi ăia o să ne caute! Şi ea la fel! 

— Ce s-a întâmplat când făceam Spec... începu Lemnaru. 

— Nu-mi pun acum întrebarea asta, zise Jason. Intrebarea 
pe care mi-o pun acum e cum ajungem noi azi acasă. 

— O să ne aştepte ea! se jeli Căruţaş. 


Din întuneric se auzi un clinchet. 

— Ce ai acolo? întrebă Jason. 

— E sacul cu recuzita, zise Căruţaş. Ştii că mi-ai spus că 
treaba mea e să am grijă de sacul cu recuzita! 

— Şi tu ai târât sacul ă/a după tine până aici? 

— Da' ce, crezi că-mi mai trebuie înc-un bucluc fiindcă 
am pierdut sacul cu recuzita? 

Căruţaş începu să tremure. 

— Dacă ajungem acasă, zise Jason, vorbesc eu cu mama 
şi poate-ţi face rost de nişte pilule d-ălea noi, de broaşte 
uscate. 

Trase sacul spre el şi-i desfăcu băierile. 

— Uite, zurgălăii noştri, zise el, şi toiegele. Şi cine ţi-a 
spus să iei şi acordeonul? 

— M-am gândit că poate ne hotărâm să jucăm Băţul şi... 

— Nimeni nu mai joacă niciodată Băţul şi... 

Se auzi un râset, mai încolo pe dealul cel ud şi trosnete 
printre ferigi. Jason se simţi deodată în centrul atenţiei. 

— Sunt acolo, afară! şopti Căruţaş. 

— Şi noi n-avem nicio armă, zise Tinichigiu. 

Un rând de zurgălăi grei, de bronz, îl izbi în piept. 

— Taci din gură, zise Jason, şi pune-ţi zurgălăii. Căruţaş? 

— Ne aşteaptă! 

— O să spun asta doar o dată, zise Jason. După noaptea 
asta, nimeni nu va mai vorbi niciodată despre Bățul şi 
Găleata. S-a-nţeles? 


Căluşarii din Lancre stăteau faţă-n faţă, cu ploaia lipindu- 
le hainele de trup. 

Căruţaş, pe faţa căruia lacrimile de groază se amestecau 
cu fardul şi cu ploaia, apăsă acordeonul. Acesta scoase acel 
acord prelung care, conform legii, trebuie să preceadă orice 
fel de muzică populară, ca să dea timp trecătorilor să se 
îndepărteze. 

Jason ridică o mână şi numără pe degete. 

— Unu, doi... 

Fruntea i se încreţi. 

— Unu, doi, trei... 


— ... Patru... şuieră Tinichigiu. 

— ... Patru, zise Jason. Jucaţi, flăcăi! 

Şase toiege grele de frasin se ciocniră-n aer. 

— ... Un, doi, înainte, unu, înapoi, rotire... 

Şi, încet, după cum se împleteau prin ceaţă notele 
hârâite ale cântecului  Chiriaşul Doamnei Widgery, 
dansatorii săltară şi clipociră în drumul lor prin noapte... 

— ... Doi, înapoi, salt... 

Toiegele se loviră din nou în aer. 

— Ne privesc! găfâi Croitoru, pe când ţopăia pe lângă 
Jason. li văd! 

__—... Un... doi... n-o să ne facă nimic cât cântă muzica!... 
Inapoi, doi, întoarce... unu şi şase, strivirea gândacului!... 
salt, înapoi, rotire... 

— Uite-i cum ies din ferigi! strigă Lemnaru, când se loviră 
din nou în toiege. 

— l-am văzut... doi, trei, înainte, întoarce... Căruţaş... 
înapoi, rotire... tu înc-o dată... doi, înapoi... Anghel Rătăcitu' 
pe mijloc... 

— Imi pierd cumpătul, Jason! 

— Cântă!... doi, trei, rotire... 

— Sunt peste tot! 

— Joacă! 

— Ne privesc! Se apropie! 

— ... Rotire, înapoi... salt... aproape am ajuns la drum... 

— Jason! 

— V-amintiţi când... trei, întoarce... am câştigat cupa în 
faţa Relaxaţilor din Ohulan?... rotire... 

Toiegele se izbiră, cu o bufnitură de lemn pe lemn. 
Picioarele tropăiau, azvârlind bulgări de pământ în noapte. 

— Jason, doar nu vrei... 

— ... Inapoi, doi... executarea... 

— Căruţaş... unu, doi... şi-a pierdut suflul... doi, rotire... 

— Se topeşte acordeonul, Jason! suspină Căruţaş. 

— ... Unu, doi, înainte... semănat fasole! 

Acordeonul horcăia. Elfii se apropiau. Cu coada ochiului, 
Jason zări o duzină de feţe rânjite, fascinate. 

— Jason! 


— ... Unu, doi... Căruţaş în mijloc... unu, doi, rotire... 

Şapte perechi de cizme bufniră-n pământ... 

— Jason! 

— ... Unu, doi... rotire... fiţi gata... un, doi... înapoi... Un, 
doi... întoarce... UCIDE... şi înapoi, unu, doi... 


Hanul era o ruină. Elfii îl goliseră de tot ce era comestibil 
şi rostogoliseră afară toate butoaiele, deşi vreo două roţi de 
caşcaval mai sălbatice din pivniţă se opuseseră cu 
înverşunare. 

Masa se prăbuşise. Printre resturile bucatelor devastate 
zăceau cleşti de homar şi sfeşnice răsturnate. 

Nu mişca nimic. 

Apoi cineva strănută, iar în vatra rece căzu nişte 
funingine, urmată de Tata Ogg şi, ceva mai târziu, de 
făptura mică, neagră şi furioasă a lui Casanunda. 

— Puah, zise Ţaţa, privind în jur la sfărâmături. Asta chiar 
e culmea. 

— Trebuia să mă laşi să mă bat cu ei! 

— Erau prea mulţi, băiete! 

Casanunda îşi trânti sabia pe jos, dezgustat. 

— Tocmai când începusem şi noi să ne cunoaştem mai 
bine, dau buzna cin'zeci de elfi peste noi! La naiba! Mereu 
mi se-ntâmplă chestii de-astea! 

— Asta-i cea mai mare calitate a negrului, că nu se vede 
funinginea pe el, remarcă Ţaţa Ogg, absentă, scuturându-şi 
rochia. Deci, au reuşit. Esme a avut dreptate. Mă întreb 
unde-o fi? Ei, în fine. Haide! 

— Unde mergem? întrebă piticul. 

— La mine acasă. 

— Ah! 

— Ca să-mi iau mătura, zise Ţaţa Ogg ferm. N-o las eu pe 
Regina Zânelor să domnească peste copiii mei. Aşa că, ar fi 
cazul să ne ducem după ajutor. Aştia au întrecut măsura. 

— Am putea urca în munţi, zise Casanunda, pe când se 
furişau în jos pe scări. Sunt mii de pitici acolo. 

— Nu, zise Ţaţa Ogg. Esme n-o să-mi fie recunoscătoare 
pentru asta, dar eu sunt cea care trebuie să fluture punga 


cu bomboane când se-apucă ea să facă ce nu-i stă în 
puteri... şi mă gândesc acum la cineva care o urăşte grozav 
pe Regină. 

— N-ai să găseşti pe nimeni care s-o urască mai tare 
decât piticii, zise Casanunda. 

— O, ba găseşti, zise aţa Ogg. Dacă ştii unde să cauţi. 


Elfii trecuseră şi pe la casa Ţaţei Ogg. Nu mai rămăseseră 
două mobile întregi acolo. 

— Ce nu fură, distrug, strigă Ţaţa Ogg. 

Răscoli în sfărâmături cu piciorul. Se auzi un clinchet de 
sticlă. 

— Vaza aia mi-a făcut-o cadou Esme, zise ea, la modul 
general, către universul indiferent. Niciodată nu mi-a 
plăcut. 

— De ce fac asta? întrebă Casanunda, privind în jur. 

— O, ăştia ar sparge şi pământul însuşi, dacă ar crede că 
iese un zgomot agreabil, explică Ţaţa. 

leşi din nou afară şi pipăi pe sub streaşina acoperişului 
scund de stuf şi-şi scoase mătura de acolo, cu un mârâit de 
triumf. 

— Intotdeauna o îndes acolo, zise ea, altfel o fură copiii, 
să se plimbe. Tu încalecă în spatele meu, deşi ştiu prea 
bine că fac o imprudenţă cu asta. 

Casanunda se cutremură. Piticilor le e în general teamă 
de înălţimi, fiindcă nu prea au ocazia să se acomodeze cu 
ele. 

Ţaţa se scărpină în bărbie, scoțând un zgomot ca de 
şmirghel. 

— Şi-o să avem nevoie de o rangă, zise ea. De-astea are 
Jason în fierărie. Hopa sus, băiete! 

— Nu mă aşteptam la aşa ceva, serios, admise 
Casanunda, urcându-se pe mătură pe pipăite, cu ochii 
închişi. Eram nerăbdător să mă bucur de o seară intimă, 
doar noi doi. 

— Suntem doar noi doi. 

— Da, dar nu mă aşteptam să ia parte şi-o mătură! 

Mătura se înălţă încet. Casanunda se încleştă, amărât, de 


nuielele ei. 

— Unde mergem? întrebă el cu voce pierită. 

— Ştiu eu un loc, sus între dealuri, zise Ţaţa. N-am mai 
trecut pe-acolo de-un secol. Esme nu s-ar apropia nici s-o 
pici cu ceară, iar Magrat e prea tânără ca să-i spunem ce şi 
cum. Dar eu mergeam des pe-acolo. Când eram codană. 
Fetele obişnuiau să se ducă acolo dacă voiau să... of, fir- 
ar... 

— Ce-i? 

— Mi s-a părut că văd ceva zburând peste faţa lunii şi-s al 
naibii de sigură că nu era Esme. 

Casanunda încercă să privească în jur, ţinându-şi în 
acelaşi timp ochii închişi. 

— Elfii nu zboară, bombăni el. 

— N-ai tu habar, zise Ţaţa. Zboară pe tulpini de coada- 
şoricelului. 

— Tulpini de coada-şoricelului? 

— Da. Am încercat şi eu, odată. Au ceva portanță, dar îţi 
fac praf bazoanele. Nu se compară cu o legătură dolofană 
de nuiele. Oricum, zise ea, înghiontindu-l pe Casanunda, tu 
ar trebui să te simţi ca acasă pe chestia asta. Magrat spune 
că măturile sunt o de-aia, cum îi zice, o metraforă 
sexuală”. 

Casanunda deschisese un ochi pentru o clipă, cât să vadă 
un acoperiş cum aluneca tăcut pe sub el. I se făcu greață. 

— Diferenţa fiind, continuă Ţaţa Ogg, că o mătură rezistă 
în aer mai multă vreme. Plus că poţi s-o foloseşti ca să ţii 
casa curată, ceea ce nu s-ar putea spune despre... Te simţi 
bine? 

— Chiar nu-mi place deloc treaba asta, doamnă Ogg. 

— Încerc doar să-ţi ridic moralul, domnule Casanunda. 

— „Moralul” îmi place, doamnă Ogg, zise piticul, dar 
putem evita partea cu „ridicatul”? 

— Coborâm într-o clipită. 

— Aşa da. 

Ghetele Ţaţei râcâiră pământul bătut din curtea fierăriei. 

— Am să las magia mergând, mă întorc cât ai clipi, zise 


5 Dar asta e ceva falucios. 


ea. 

Fără să bage-n seamă behăitul de ajutor al piticului, sări 
de pe mătură şi dispăru pe uşa din dos. 

Cel puţin, elfii nu trecuseră pe aici. Era prea mult fier. 
Luă o rangă de pe bancul de lucru şi se grăbi să iasă. 

— Ţine tu asta, îi zise ea lui Casanunda. Apoi ezită. Ne 
trebuie cât de mult noroc, aşa-i? adăugă ea şi fugi din nou 
înăuntru. 

De data asta, ieşi mult mai repede, băgându-şi ceva în 
buzunar. 

— Gata? întrebă ea. 

— Nu. 

— Atunci, hai să mergem. Şi fii cu ochii-n patru. Cu ochii 
deschişi! 

— Mă uit după elfi? 

— S-ar putea. Nu era Esme, şi alt zburător nu mai e pe la 
noi decât domnul Ixolit, care-i banshee”, dar el e tare 
amabil şi întotdeauna ne bagă un bilet pe sub uşă, când are 
de gând să iasă. Pentru controlul traficului aerian, ştii? 

Oraşul era, în cea mai mare parte, cufundat în întuneric. 
Lumina lunii aşeza pătrate negre şi argintii pe faţa 
pământului. După o vreme, Casanunda se mai relaxă. 
Mişcarea măturii i se părea chiar liniştitoare. 

— Ai dus mulţi pasageri la viaţa ta? întrebă el. 

— Din când în când, da, zise Ţaţa. 

Casanunda părea să aibă ceva anume în minte. După o 
vreme, spuse cu o voce mustind de curiozitate ştiinţifică: 

— Spune-mi, a încercat vreodată cineva să facă... 

— Nu, zise Ţaţa Ogg, cu fermitate. Ai să cazi. 

— Nu ştii ce voiam să te-ntreb! 

— Pui pariu pe juma’ de dolar? 

Câteva minute zburară în linişte, apoi Casanunda o bătu 
pe Ţaţa pe umăr. 

— Elfi la ora trei! 

— A, bine atunci. Mai avem câteva ore. 

— Adică, sunt acolo! 


> Fiinţă supranaturală din folclorul irlandez, ale cărei ţipete 
prevestesc moartea când se aud de pe casa cuiva. (nitr.) 


Ţaţa se uită chiorâş spre stele. Ceva zdrenţăros zbura 
prin noapte. 

— Of, fir-ar! 

— Nu poţi să-i laşi în urmă? 

— Nicio şansă. Aştia sunt în stare să încingă pământul c- 
un corset în patruj’ de minute. 

— De ce? Nu-i aşa gras! zise Casanunda, care începuse 
să simtă nevoia unui pumn de pilule de broaşte uscate. 

— Vreau să spun că sunt rapizi. Nu-i putem lăsa în urmă 
nici dacă mai dăm jos din greutate. 

— Eu unul cred c-am mai scăzut niţeluş, zise Casanunda, 
pe când mătura plonja către copaci. 

Ghetele Ţaţei greblară frunzişul. Către stânga, lumina 
lunii străluci o clipă, reflectată de plete blonde-cenuşii... 

— La dracu’, la dracu’, /a dracu’! 

Trei elfi zburau în formaţie cu mătura. Asta era chestia cu 
elfii. Te hăituiau până cădeai jos, până-ţi îngheţa sângele-n 
vine de groază; un pitic, pe de altă parte, dacă voia să te 
omoare, te reteza-n două cu securea, cu prima ocazie. Dar 
asta era din cauză că piticii erau mult mai cumsecade decât 
elfii. 

— Ne ajung din urmă! zise Casanunda. 

— Ai ranga? 

— Da! 

— Bun... 

Mătura zbura-n zigzag pe deasupra pădurii tăcute. Unul 
dintre elfi îşi scoase sabia şi se repezi spre ei. Să-i 
prăvălească între copaci, să-i lase în viaţă cât mai mult 
posibil... 

Mătura intră în marşarier. Capul şi picioarele Ţaţei Ogg 
ţâşniră înainte, astfel încât ea şedea parţial pe propriile 
mâini, dar, în cea mai mare parte, şedea pe nimic. Elful 
plonjă spre ea, râzând... 

Casanunda ridică ranga. 

Se auzi un zgomot foarte asemănător cu do/oinng. 


> Aluzie la replica lui Puck, din Visul unei nopți de vară, de 
William Shakespeare: „Pământu-l voi încinge cu un brâu în mai 
puţin de-un ceas“. (n.tr.) 


Mătura se smuci din nou înainte, trântind-o pe Tată în 
poala lui Casanunda. 

— Scuze! 

— Nicio problemă! De fapt, mai fă o dată, dacă vrei. 

— L-ai pocnit, da? 

— l-am tăiat răsuflarea. 

— Bun. Unde sunt ceilalţi? 

— Nu-i văd. 

Casanunda rânjea nebuneşte. 

— Le-am arătat noi, corect? 

Ceva făcu zip şi se înfipse în pălăria Ţaţei Ogg. 

— Ştiu că avem fier, zise ea. N-o să se mai apropie de 
noi. Nici n-au nevoie, adăugă ea, cu amărăciune. 

Mătura devie, ocolind un copac şi şterse nişte ferigi. Apoi 
o apucă pe-o potecă năpădită de buruieni. 

— Nu ne mai urmăresc, zise Casanunda, după o vreme. l- 
am speriat, aşa-i? 

— Nu noi. Le e frică să se apropie de Omul Lung. Nu-i 
teritoriul lor. Hă, ia uite în ce hal e poteca asta! Cresc 
copaci pe ea. Când eram eu fată, nici fir de iarbă nu vedeai 
crescând aici. Zâmbi amintirilor de demult. Veneau mulţi la 
Omul Lung în nopţile de vară, să ştii. 

Acum textura pădurii se schimbase. Era bătrână, chiar şi 
pentru standardele forestiere din Lancre. De pe ramurile 
joase, noduroase, atârnau bărbi de muşchi. Frunze antice 
foşneau pe jos, la trecerea vrăjitoarei şi-a piticului în zbor 
printre copaci. O jivină îi auzi şi-o rupse la fugă zgomotos, 
prin desişuri. După sunet, era ceva cu coarne. 

Ţaţa lăsă mătura să se oprească de la sine. 

— lată, zise ea, dând o ferigă la o parte, ăsta-i Omul 
Lung. 

Casanunda se uită pe sub cotul ei. 

— Asta-i tot? E doar un gorgan vechi. 

— Trei gorgane vechi, îl corectă Ţaţa. 

Casanunda privi peisajul năpădit de vegetaţie. 

— Da, le văd, zise el. Două rotunde şi unul mai lung. Ei 
şi? 

— Prima dată când le-am văzut din aer, zise Tata, era să 


cad jos de pe afurisita de mătură de-atâta râs. 

Urmă una dintre acele pauze pentru picatul fisei, cum se 
spune, în timpul căreia piticul pricepu topografia situaţiei. 

— Măi să fie, zise Casanunda. Credeam că vechii 
constructori de gorgane erau druizi serioşi şi oameni de- 
ăştia, nu... nu indivizi care desenează pe pereţii privatei cu 
două sute de mii de tone de pământ, ca să mă exprim aşa. 

— N-aş fi zis că-ţi stă în fire să fii şocat de aşa ceva. 

Taţa putea să jure că piticul roşise, pe sub perucă. 

— Păi, mai are omul şi stil, zise Casanunda. Se cere şi 
ceva subtilitate. Nu face să zbieri pur şi simplu: Am un 
cogeamite tonker! 

— E niţel mai complicat de-atât, zise Ţaţa, strecurându- 
se printre tufişuri. Aici peisajul e cel care spune: Am un 
cogeamite tonker. Asta-i un cuvânt piticesc, nu? 

— Da. 

— Bun cuvânt! 

Casanunda încerca să se descurce dintr-un măceş. 

— Esme nu vine niciodată aici, zise Ţaţa, de undeva din 
faţă. Zice că şi-aşa e destul de rău cu cântecele populare şi 
stâlpii de armindeni şi de-astea, nu-i nevoie să se apuce tot 
decoru' de insinuări. Sigur, continuă ea, locul ăsta n-a fost 
niciodată destinat femeilor. Străbunica mea spunea că în 
vremurile vechi bărbaţii veneau aici ca să îndeplinească 
ritualuri stranii, pe care nicio femeie nu le-a privit vreodată. 

— Doar străbunica ta, care s-a ascuns în tufişuri, 
interveni Casanunda. 

Ţaţa se opri brusc. 

— Tu de unde-ai ştiut? 

— Să spunem doar că am început şi eu să le înţeleg niţel 
pe femeile neamului Ogg, doamnă Ogg, explică piticul. 

Un tufiş spinos îi sfâşiase haina. 

— Ea povestea că ăia doar îşi construiau băi de aburi şi 
şedeau acolo puţind ca subsuoara unui fierar, şi beau 
scârbavniţă şi jucau în jurul focului, cu coarne pe cap, şi se 
pişau printre copaci, la nimereală, zise Ţaţa. Spunea că ei 
uneia i s-au părut cam molâi, dacă e s-o spună p-a dreaptă. 
Dar eu cred că un bărbat trebuie lăsat să fie bărbat, chiar 


dacă asta-nseamnă să fie molâu. Unde ţi-e peruca? 

— Cred că în copacul de colo. 

— Mai ai ranga? 

— Da, doamnă Ogg. 

— Atunci, haide! 

Ajunseseră la capătul gorganului celui lung. Acolo erau 
trei lespezi mari şi neregulate, formând un fel de peşteră 
joasă. Ţaţa Ogg se aplecă şi intră în întunericul muced şi 
mirosind niţel a amoniac. 

— Cam pe-aici ar fi, zise ea. Ai un chibrit? 

Lumina sulfuroasă dezvălui o stâncă plată cu un desen 
grosolan zgâriat pe ea. Liniile fuseseră încrustate cu ocru. 
Desenul înfăţişa o siluetă de om cu ochi ca de bufniţă, 
purtând blănuri şi coarne. 

În lumina tremurătoare, părea că dansează. 

Dedesubtul lui era o inscripţie runică. 

— A descifrat cineva vreodată ce scrie? întrebă 
Casanunda. 

Ţaţa încuviinţă. 

— E într-o variantă a limbii Oggham”, explică ea. În linii 
mari, înseamnă „Am Un Cogeamite Tonker”. 

— Oggham?! se miră piticul. 

— Familia mea a trăit în aceste, cum să spun eu, în 
aceste părţi foarte multă vreme, zise Ţaţa. 

— E o adevărată educaţie, când te întâlneşte omul pe 
dumneata, doamnă Ogg! zise Casanunda. 

— Aşa spun toţi. Îndeasă ranga pe lângă latura pietrei, 
da? Întotdeauna mi-am dorit un pretext ca să pot cobori 
acolo. 

— Dar ce e acolo? 

— Păi, intrarea care duce în Peşterile Lancre. Astea se 
întind peste tot, aşa am auzit. Chiar şi pân-la Capul de 
Aramă. Cică există o trecere şi spre castel, dar eu n-am 
găsit-o niciodată. Dar, în primu' rând, duc către tărâmul 
elfilor. 

— Credeam că Dansatorii duc către tărâmul elfilor. 

— Ăsta-i celălalt tărâm al elfilor. 


56 Există un vechi alfabet celtic, numit ogam. (n.tr.) 


— Credeam că au doar unul! 

— Despre ăsta nu le place să vorbească. 

— Şi tu vrei să intri acolo? 

— Da. 

— Vrei să cauti elfi? 

— Corect. Acuma, ai de gând să stai acolo toată noaptea 

sau ai de gând să dai piatra la o parte? Îi dădu un ghiont. 
Se găseşte aur acolo jos, ştii. 
_ — O, da, mulţumesc frumos, pufni Casanunda, sarcastic. 
Asta-i speciism, să ştii. Doar fiindcă sunt... dezavantajat 
vertical, încerci să mă momeşti cu aur, aşa-i? Piticii sunt 
doar o grămadă de pofte pe două picioare, aşa-ţi închipui. 
Ha! 

TŢaţa suspină. 

— Of, bine, zise ea. Uite ce... când ne întoarcem acasă, îţi 
fac nişte pâine piticească aşa ca de la mama ei, ce părere 
ai? 

Un rânjet neîncrezător se lăţi pe faţa lui Casanunda. 

— Pâine piticească adevărată? 

— Da. Cred că mai am încă reţeta şi, oricum, sunt 
săptămâni întregi de când n-am mai golit lădiţa 
motanului”. 

— Păi, de acord... 

Casanunda înfipse un capăt al răngii sub piatră şi trase 
de ea cu forţă piticească. După câteva clipe de împotrivire, 
lespedea se ridică. 

Dedesubt erau trepte, pline de pământ şi rădăcini 
bătrâne. 

Tata începu să coboare fără să privească îndărăt, apoi îşi 
dădu seama că piticul n-o urmează. 

— Care-i problema? 


` Există multe reţete pentru pâinicile piticeşti din Lancre, 
rotunde şi turtite, dar scopul lor comun este să fie nişte raţii de 
campanie durabile, uşor de transportat şi să poată, de 
asemenea, eviscera inamicul, dacă le arunci cu destulă forţă şi 
viteză. Comestibilitatea e un fel de bonus opţional. Majoritatea 
ingredientelor sunt păstrate cu grijă secrete, cu excepţia 
pietrişului. 


— Nu mi-au plăcut niciodată locurile strâmte şi 
întunecoase. 

— Cum? Eşti pitic! 

— Prin naştere, doar prin naştere. Dar mi se face frică şi 
când mă ascund în şifonier. Şi ăsta-i un dezavantaj serios în 
branşa mea. 

— Nu fi prost! Mie nu mi-e frică. 

— Tu nu eşti eu. 

— Uite ce - îţi pun nişte pietriş în plus la pâine. 

— Ooh... eşti o ispititoare, doamnă Ogg! 

— Şi adu torţele! 

În peşteri era cald şi uscat. Casanunda tropăia mărunţel 
în urma Ţaţei, dornic să rămână în lumina torţei. 

— N-ai mai fost pe-aici niciodată? 

— Nu, dar ştiu drumul. Ă 

După o vreme, Casanunda se simţi mai liniştit. In peşteri 
era mai bine decât în şifoniere. În primul rând, nu te 
împiedicai tot timpul de pantofi, plus că nu prea erau şanse 
să deschidă uşa vreun soţ cu sabia-n mână. 

De fapt, era chiar fericit. 

Cuvintele îi urcară nechemate pe buze, de undeva din 
vreun buzunar dosnic al cromozomilor. 

— Hai-ho, hai-ho... 

Tata Ogg zâmbi în întuneric. 

Tunelul se deschidea într-o cavernă largă. Lumina torţei 
atingea sugestia unor pereţi îndepărtați. 

— Aici e? întrebă Casanunda, strângând ranga. 

— Nu. Aici e altceva. Noi... ştim despre locul ăsta. E mitic. 

— Nu-i real? 

— O, e real. Și mitic. 

Torța sfârâi. Se văzură sute de lespezi îmbrăcate-n praf, 
înşirate prin peşteră într-o uriaşă spirală; în centrul spiralei 
atârna un clopot, suspendat de-o frânghie care dispărea în 
bezna tavanului. Chiar sub clopotul atârnat se afla o 
grămăjoară de monede de aur şi una de monede de argint. 

— Nu atinge banii, zise Ţaţa. la, fii atent la asta, mi-a 
povestit tata, e o şmecherie grozavă. 

Întinse mâna şi ciocăni foarte uşor în clopot, scoțând un 


ting slab. 

De pe cea mai apropiată lespede, praful curse în valuri. 
Ceea ce Casanunda luase drept sculptură se ridică în capul 
oaselor. Era un războinic în armură. Din moment ce se 
ridicase, era aproape sigur viu, dar arăta de parc-ar fi ajuns 
de la viaţă la rigor mortis fără să fi trecut, în drum, prin 
moarte. 

Îşi fixă ochii înfundaţi în orbite asupra Ţaţei Ogg. 

— Ce soiu de oară blestemată crezi Domnia Ta că iaşte, 
hai? 

— Încă nu-i ora ta, zise Ţaţa. 

— Atunci, di ce ai trasu clopotulu? Aiasta-i culmea, n-am 
pusu geană pe geană de două sute de ai, pururea trage 
vreun bicisnic clopotulu. Să pleci. 

Războinicul se culcă la loc. 

— E un rege din vechime şi războinicii lui, şopti Ţaţa, pe 
când se grăbeau să plece. Un somn magic, aşa am auzit. O 
vrajă de-a unui magician de demult. Cică-o să se trezească 
pentru un soi de bătălie finală, când o mânca lupul 
soareles:. 

— Şi vrăjitorii ăştia, mereu fumează porcării, zise 
Casanunda. 

— Mai ştii, se poate. Facem la dreapta aici. Mereu la 
dreapta. 

— Mergem în cerc? 

— În spirală. Acum suntem chiar dedesubtul Omului 
Lung. 

— Nu, nu se poate, zise Casanunda. Am coborât printr-o 
trapă de sub Omul Lung... ia stai... vrei să spui că suntem 
în locul de unde-am plecat, dar e alt loc acum? 

— Ai început să te pricepi, pe câte văd. 

Urmară spirala mai departe. 

Care, până la urmă, îi conduse la un fel de uşă. 

Aici, aerul era mai fierbinte. Din tuneluri laterale, se 
zărea o lumină roşie. 

Două stânci masive fuseseră proptite în picioare, de-un 


58 Aluzie la legenda Amurgului Zeilor, din mitologia scandinavă 
(n.tr.) 


perete de piatră, şi o a treia lespede era aşezată deasupra 
lor. Blănuri de animale atârnau şi închideau intrarea 
grosolană, formată de pietre; de sub ele, se încolăceau 
firişoare de fum. 

— Astea au fost ridicate în acelaşi timp cu Dansatorii, îi 
explică Ţaţa. Doar că aici gaura e verticală, aşa că n-a fost 
nevoie decât de trei. Poţi să laşi ranga aici şi să-ţi scoţi 
cizmele, dacă au în ele cuie de fier. 

— Cizmele astea au fost cusute de cel mai bun cizmar din 
Ankh-Morpork, să ştii, zise Casanunda, şi într-o bună zi, am 
să-l plătesc. 

Taţa dădu blănurile la o parte. 

Aburul ieşi în valuri. 

înăuntru era beznă, groasă şi fierbinte ca melasa şi 
puţind ca vestiarul unei vulpi. Casanunda, urmând-o pe 
Tata Ogg, simţi prezenţe nevăzute în aerul puturos şi auzi 
liniştea conversaţiilor şoptite, întrerupte brusc. La un 
moment dat, i se păru că vede un lighean cu pietre înroşite- 
n foc, apoi o mână fantomatică se mişcă prin faţa lor, 
răsturnă un polonic şi le ascunse-n abur. 

„Ăsta nu poate fi interiorul Omului Lung, îşi spuse el. 
Omul Lung e o movilă de pământ, ăsta-i un cort lunguieţ, 
din piei.“ 

Nu pot fi amândouă acelaşi lucru. 

Îşi dădu seama că transpira prin toţi porii. 

Două torţe deveniră vizibile, printre vălătucii de abur, 
lumina lor abia dând o tentă roşiatică beznei. Dar erau de- 
ajuns ca să se vadă o siluetă enormă, întinsă pe jos, lângă 
un alt lighean cu pietre încinse. 

Aceasta ridică ochii. Nişte coarne se mişcară prin căldura 
umedă şi lipicioasă. 

— Ah, doamna Ogg! 

Vocea era precum ciocolata. 

— Înălţimea Voastră, zise Ţaţa. 

— Presupun că nu mă pot aştepta de la tine să 
îngenunchezi? 

— Taman aşa, Excelenţa Voastră, zise Ţaţa, rânjind. 

— Ştii, doamnă Ogg, ai un fel anume de a-ţi arăta 


respectul în faţa zeului tău, care l-ar face pe un ateu 
obişnuit să se-nverzească de invidie, zise insul cel 
întunecat. Şi căscă. 

— Mulţumesc, Alteța Voastră. 

— Oamenii nici măcar nu mai dansează pentru mine 
acum. Ce, e prea greu atâta lucru? 

— Cum spuneţi dumneavoastră, Înălţime. 

— Voi, vrăjitoarele, nici măcar nu mai credeţi în mine. 

— Corect din nou, Cornoşenia Voastră. 

— Ah, micuță doamnă Ogg, şi cum oare, după ce ai intrat 
aici, îţi mai închipui că ai să şi ieşi? rosti tolănitul. 

— Pentru că am fier, zise Ţaţa, vocea devenindu-i 
deodată tăioasă. 

— Bineînţeles că nu ai, micuță doamnă Ogg. Niciun fir de 
fier nu poate intra pe acest tărâm. 

— Am fierul care intră orişiunde, zise Ţaţa. 

Scoase mâna din buzunarul şorţului, ridicând în aer o 
potcoavă. 

Casanunda auzi fojgăială în jur, cum se luptau elfii cei 
ascunşi să se îndepărteze. Aburi noi izbucniră cu un şuierat, 
când se răsturnă un lighean cu pietre fierbinţi. 

— la-l de aici! 

— Am să-l iau când am să plec, zise Ţaţa. Acum, ascultă- 
mă! Cucoana iar ne face probleme. Trebuie s-o opreşti. Aşa- 
i corect. Nu mai vrem să-nceapă iar Vechile Necazuri. 

— Şi de ce aş face asta? 

— Vrei să ajungă puternică, deci? 

Se auzi un pufnet. 

— Nu mai poţi domni niciodată afară în lume, zise Ţaţa. 
Acolo-i prea multă muzică. E prea mult fier. 

— Fierul rugineşte. 

— Nu şi fierul din cap. 

Regele pufni. 

— Totuşi... chiar şi acela... într-o zi... 

— Într-o zi. 

Ţaţa încuviinţă din cap. 

— Da. Pentru asta mă învoiesc să beau. Într-o zi. Cine 
ştie? Intr-o zi. Toţi avem nevoie de „într-o zi“. Dar ziua aia 


nu e azi. Înţelegi? Aşa că, vino afară şi echilibrează 
lucrurile! Că altfel, uite ce-o să fac. O să aduc oameni să 
sape Omul Lung cu cazmale de fier, vezi tu, şi o să zică, ie- 
te, e doar un gorgan vechi, şi o să vină vrăjitori pensionari 
şi preoţi care n-au nimic mai bun de făcut decât să 
scotocească prin mormanul de moloz şi-o să scrie cărţi 
prăfuite şi plicticoase despre tradiţii funerare şi d-alde 
astea, şi asta va fi încă un cui de fier în coşciugul tău. lar 
mie o să-mi pară niţel rău de asta, că ştii că întotdeauna 
am avut o slăbiciune pentru tine. Dar am copilaşi acasă, 
vezi tu, şi copiii mei nu se-ascund sub scări că le e frică de 
trăsnet, şi nu pun lapte afară pentru elfi, şi nu se grăbesc s- 
ajungă acasă de teama nopţii, şi decât să ne-ntoarcem la 
vechile vremuri întunecate ma; bine te bat în cuie. 

Cuvintele despicară aerul. 

Omul încornorat se ridică. Şi-apoi se ridică mai sus. 
Coarnele lui atingeau tavanul. 

Lui Casanunda îi căzu falca. 

— Aşa că, vezi tu, continuă aţa, înmuindu-se, nu astăzi. 
Într-o zi, poate. Tu poţi să stai aici şi să năduşeşti până Într- 
o zi. Dar nu azi. 

— Voi... lua o hotărâre. 

— Foarte bine. la hotărârea. Şi eu o să plec. 

Cel cu coarne privi în jos la Casanunda. 

— Şi tu la ce te holbezi, piticule? 

Tata Ogg îl înghionti pe Casanunda. 

— Hai, răspunde-i frumos lui domnu’! 

Casanunda înghiţi în sec. 

— Parol, zise el, da’ ce mai semeni cu portretul tău! 


Într-o vale îngustă, câteva mile mai încolo, nişte elfi 
găsiseră o vizuină de iepuraşi abia fătaţi, care, împreună cu 
un muşuroi de furnici de prin preajmă, le oferi distracţie 
pentru o bună bucată de vreme. 

Chiar şi cei mai umili, orbi şi fără glas au zei. 

Herne Hăituitul, zeul celor vânaţi, se furişa printre 
tufişuri, dorindu-şi cu ardoare ca şi zeii să aibă zei. 

Elfii se ghemuiseră la pământ, să vadă mai bine, şi astfel 


erau cu spatele la el. 

Herne Hăituitul se târî pe sub o tufă de mure, se încordă, 
apoi sări. 

Îşi înfipse dinţii în pulpa unui elf până se-ntâlniră la mijloc 
şi fu azvârlit la o parte când elful ţipă şi se-ntoarse. 

Căzu grămadă şi-o rupse la fugă. 

Asta era problema. Nu era construit pentru luptă, n-avea 
pic de instinct de prădător în el. Atac şi-apoi fugă, asta era 
singura opţiune. 

lar elfii alergau mai repede. 

El sărea peste buşteni, aluneca pe frunze moarte şi-şi 
dădea seama, deşi vederea începea să i se înceţoşeze, că 
elfii îl depăşeau şi pe stânga, şi pe dreapta, ţinând pasul cu 
el, aşteptând ca el să... 

Frunzele explodară. Micuţul zeu zări pentru o clipă o 
creatură cu colţi, toată numai braţe şi răzbunare. Apoi 
apărură doi umanoizi ciufuliţi, unul din ei fluturând o rangă 
de fier deasupra capului. 

Herne nu aşteptă să vadă urmarea. Plonjă printre 
picioarele nălucirii şi fugi mai departe, dar un îndepărtat 
strigăt de luptă continua să-i răsune în urechi: 

— Dar, bineînţeles, o să-ţi iau melcul!! Cum se face asta? 
Volum!! 


Tata Ogg şi Casanunda mergeau în tăcere, înapoi către 
gura peşterii şi scările de la intrare. Într-un târziu, când 
ieşiră afară, în noapte, piticul exclamă: 

— Uau! 

— Se simte până aici, afară, zise Ţaţa. E-un loc teribil 
de... 

— Dar vreau să spun, măiculiţă... 

— E mai deştept decât ea. Sau mai leneş, zise Ţaţa. O s- 
aştepte să se termine. 

— Dar era... 

— Nouă poate să ne-apară sub ce înfăţişare vrea el, zise 
Tata. Vedem forma pe care noi le-o dăm. 

Lăsă lespedea să cadă la locul ei şi-şi şterse mâinile de 
praf. 


— Dar de ce-ar vrea el s-o oprească? 

— Păi, e bărbatu-su, în definitiv. N-o poate suferi. E ceea 
ce s-ar numi un mariaj deschis. 

— Şi aşteaptă să se termine ce? întrebă Casanunda, 
uitându-se în jur să nu mai fie şi alți elfi. 

— O, ştii tu, zise Ţaţa, fluturând dintr-o mână. Tot fierul 
ăsta şi cărţile, şi ceasornicăria, şi universităţile şi cititul şi 
alte asemenea. El crede că o să treacă, vezi tu. Şi într-o zi o 
să se termine cu toate, iar oamenii o să ridice privirea spre 
cerul de apus, la amurg, şi hop şi el. 

Casanunda se trezi că se întoarce să privească apusul, 
dincolo de gorgane, pe jumătate imaginându-şi uriaşa 
siluetă conturându-se în ultimele luciri ale zilei. 

— Intr-o zi, se va întoarce, rosti Ţaţa, încet. Când până şi 
fierul din cap a ruginit. 

Casanunda îşi lăsă capul pe-un umăr. Nu poţi să trăieşti 
printre fiinţe de altă specie o viaţă-ntreagă fără să înveţi să 
le citeşti destul de bine limbajul trupului, mai ales când e 
scris cu litere atât de mari. 

— Şi ţie n-o să-ţi pară sută la sută rău, aşa-i? zise el. 

— Eu? Eu nu-i vreau înapoi! Sunt înşelători şi cruzi, şi 
nişte paraziți aroganţi, şi n-avem nevoie de ei nici atâtica! 

— Pui pariu pe juma’ de dolar? 

Tata păru deodată stânjenită. 

— Nu te uita aşa la mine! Esme are dreptate. Bineînţeles 
că are dreptate. Nu ne mai trebuie elfi. E evident. 

— Esme e aia scundă, nu? 

— Ha, nu, Esme e aia înaltă cu nasul mare. O ţii minte. 

— Aha, da. 

— Aia scundă e Magrat. Ea-i un suflet plin de blândeţe şi-i 
cam bleagă. Poartă flori în păr şi crede în cântecele 
populare. Ea s-ar prinde-n joc cu elfii într-o clipită, aşa zic 
eu. 


În viaţa lui Magrat se înmulţiseră îndoielile. În primul 
rând, era arbaleta. O arbaletă e o armă foarte utilă şi 
comodă, proiectată să fie rapidă, ucigătoare şi uşor de 
folosit de către persoane neexperimentate, cam ca o 


versiune mai rapidă a mâncării congelate expirate. Dar e 
gândită ca să fie folosită o singură dată de către cineva 
care are unde să se adăpostească în timp ce-o încarcă din 
nou. Altfel, nu-i decât nişte metal şi lemn, cu o sfoară la 
capăt. 

Şi mai era şi sabia. În pofida temerilor lui Shawn, Magrat 
ştia, teoretic, ce se face cu sabia. Te străduiai s-o înfigi în 
inamic printr-o viguroasă mişcare a braţului, iar inamicul 
încerca să te oprească. Nu prea era sigură ce se întâmpla 
după aceea. Spera că ai voie să mai încerci o dată. 

Mai avea îndoieli şi în legătură cu armura. Coiful şi 
platoşa erau OK, dar în rest, era de zale. Şi, după cum ştia 
prea bine Shawn, din punctul de vedere al unei săgeți, 
zalele puteau fi asimilate cu o serie de găuri legate între 
ele. 

Turbarea era încă acolo, furia pură încă îi stăpânea 
miezul sufletului. Dar adevărul de neocolit era că inima pe 
care-o stăpânea era înconjurată de restul făpturii lui Magrat 
Usturoi, fecioară a acestei parohii şi în pericol de-a rămâne 
astfel. 

Prin oraş nu se mai zăreau elfi, dar se vedea pe unde 
fuseseră. Uşile atârnau, scoase din balamale. Străzile 
arătau de parcă trecuse Gingis Cohen” pe-acolo. 

Acum ajunsese pe drumul care ducea sus la pietre. Era 
mai larg decât fusese deunăzi; caii şi trăsurile îl răscoliseră 
urcând, iar populaţia panicată îl transformase-n mlaştină, la 
coborâre. 

Ştia că era privită şi se simţi aproape uşurată când trei 
elfi ieşiră dintre copaci, înainte măcar să fi pierdut din 
vedere castelul. 

Cel din mijloc rânji. 

— Bună seara, fato, zise el. Numele meu e Lord Lankin şi 
vei face o reverență când mi te adresezi. 

Tonul lui sugera că nu exista absolut nicio posibilitate ca 
ea să nu se supună. Ea simţi cum muşchii i se încordează, 
încercând să execute ordinul. 


5 De unde şi termenul „distrugere angro”. În engleză, 
expresie curentă, cu sensul de „distrugere totală“. (n. tr.) 


Regina Ynci nu s-ar fi supus... 

— Din întâmplare, eu sunt, practic, regina, ripostă ea. 

Era prima dată când privea un elf în faţă şi era destul de 
calmă ca să remarce detaliile. Cel de aici avea momentan 
pomeţi proeminenţi şi păr legat la spate într-o coadă de cal; 
pe trup avea tot felul de zdrenţe, dantele şi blănuri, ştiind 
cu certitudine că orice zdreanţă arată bine când e purtată 
de un elf. 

Strâmbă din nasul lui perfect către ea. 

— Există o singură Regină în Lancre, zise el. Şi tu, 
categoric, nu eşti ea. 

Magrat încercă să se concentreze. 

— Şi ea unde-i, atunci? 

Ceilalţi doi ridicară arcurile. 

— O cauţi pe Regină? Atunci te vom duce la ea, afirmă 
Lankin. Şi, domniţă, în caz că doreşti să foloseşti arcul acela 
neplăcut de fier, mai avem încă doi arcaşi ascunşi în copaci. 

Din copacii de pe una din laturile drumului se auzi într- 
adevăr un freamăt, dar fu urmat de-o bufnitură. Elfii părură 
derutaţi. 

— La o parte din drumul meu, răcni Magrat. 

— Cred că nu înţelegi cum stau lucrurile, zise elful. 

Zâmbetul lui deveni mai larg, dar dispăru când se auzi un 
alt trosnet forestier, din partea cealaltă a potecii. 

— Te-am simţit venind încă din vale, zise elful. Fata cea 
vitează care aleargă să-şi salveze iubitul! O, ce romantic! 
Luaţi-o! 

O umbră se ridică în spatele celor doi elfi înarmaţi, le 
înhăţă capetele în câte-o mână şi le izbi unul de altul. 

Umbra păşi înainte, peste trupurile lor şi, când Lankin se 
întoarse să-l înfrunte, îi aplică un croşeu care-l săltă de la 
pământ şi-l trimise într-un copac. 

Magrat îşi scoase sabia. 

Indiferent ce era arătarea, părea mai rea decât elfii. Era 
păroasă şi plină de noroi, avea o formă aproape ca de trol şi 
înşfăcase hăţurile calului ei cu un braţ care părea nesfârşit 
de lung. Ea ridică sabia... 

— Uuk? 


— Lăsaţi sabia jos, vă rog, domnişoară! 

Vocea venea de undeva din spatele ei, dar avea un 
timbru omenesc şi îngrijorat. Elfii nu păreau niciodată 
îngrijoraţi. 

— Tu cine eşti? întrebă ea, fără să se-ntoarcă. 

Monstrul din faţa ei îi zâmbi larg, dezvelindu-şi dinţii 
galbeni. 

— Ăă, sunt Ponder Stibbons. Un vrăjitor. Şi acela e un 
vrăjitor, de asemenea. 

— N-are haine pe el! 

— Pot să-i spun să facă baie, dacă vreţi, zise Ponder, cam 
isteric. Întotdeauna îşi pune un halat vechi, verde, după ce 
face baie. 

Magrat se mai relaxă. Nimeni nu putea fi cine ştie ce 
ameninţare dacă vorbea aşa, decât poate pentru el însuşi. 

— De partea cui eşti, domnu' Vrăjitor? 

— Da’ câte părţi sunt? 

— Uuk? 

— Când mă dau jos de pe calul ăsta, zise Magrat, o s-o 
rupă la fugă. Aşa că poţi, te rog, să-i spui... prietenului tău 
să dea drumul hăţurilor? Altfel o să-l rănească. 

— Uuk? 

— Aă. Sau poate nu. 

Magrat se lăsă să alunece jos. Calul, eliberat de prezenţa 
fierului, o rupse la fugă. Cam doi metri. 

— Uuk. 

Calul se zbătea să se ridice-n picioare. 

Magrat clipi. 

— Aă, e cam nervos pentru moment, zise Ponder. Unul 
dintre... elfi... a tras cu o săgeată-n el. 

— Dar ei fac asta ca să-i controleze pe oameni! 

— Ăă. El nu e om. 

— Uuk! 

— Adică, nu din punct de vedere genetic. 

Magrat mai întâlnise vrăjitori. Din când în când mai 
venea câte unul în Lancre, dar nu zăbovea. Avea Buna 
Batevreme ceva care-i făcea să o ia din loc. 

Dar aceia nu arătau ca Ponder Stibbons. Ponder îşi 


pierduse cea mai mare parte din robă, iar din pălărie nu-i 
mai rămăsese decât borul. Faţa îi era aproape acoperită cu 
noroi, şi unul din ochi îl avea înconjurat de o vânătaie 
multicoloră. 

— Ei ţi-au făcut asta? 

— Păi, noroiul şi hainele rupte sunt doar de la, ştiţi 
dumneavoastră, de la pădure. Şi ne-am ciocnit de... 

— Uuk. 

— ... Am trecut peste elfi de câteva ori. Dar asta e de la 
un pumn pe care mi l-a tras Bibliotecarul. 

— Uuk. 

— Slavă Domnului! continuă Ponder. M-a pus la pământ. 
Că, dacă n-o făcea, aş fi fost şi eu precum ceilalţi. 

Pe Magrat o cuprinse teama de conversaţia care avea să 
urmeze. 

— Care ceilalţi? se răsti ea. 

— Sunteţi singură? 

— Care ceilalţi? 

— Aveţi măcar o idee despre ce s-a întâmplat? 

Magrat se gândi la castel, la oraş. 

— M-aş putea hazarda să fac o presupunere, zise ea. 

Ponder scutură din cap. 

— E mai rău de-atât, zise el. 

— Care ceilalţi? întrebă Magrat. 

— Cred că e clar că s-a produs o ruptură inter-continuum 
şi sunt sigur că există o diferenţă la nivelurile de energie. 

— Dar care ceilalti? insistă Magrat. 

Ponder Stibbons aruncă o privire temătoare pădurii 
dimprejur. 

— Haideţi să plecăm de pe potecă. Mai sunt o mulţime de 
elfi în urmă. 

Ponder dispăru în hăţişuri. Magrat îl urmă şi dădu peste 
încă un vrăjitor, proptit de un copac, ca o scară. Pe faţa lui 
trona un zâmbet uriaş. 

— Trezorierul, îl prezentă Ponder. Cred că am cam 
exagerat cu pilulele de broaşte uscate. Ridică vocea: Cum... 
vă... mai... simţiţi... domnule? 

— O, am să iau nişte dihor la proţap, dacă sunteţi amabil, 


zise Trezorierul, surăzând radios la nimic. 

— De ce e aşa de ţeapăân? 

— Noi credem că e un fel de efect secundar, explică 
Ponder. 

— Şi nu-l puteţi rezolva cumva? 

— Cum, şi să nu mai avem pe ce traversa pâraiele? 

— Vino şi mâine, brutare, şi-o să luăm una mai prăjită! 
rosti Trezorierul. 

— Şi oricum, pare destul de mulţumit, zise Ponder. 
Sunteţi războinică, domnişoară? 

— Cum? întrebă Magrat. 

— Păi, vreau să spun, cu armura şi celelalte... 

Magrat privi în jos. Încă mai ţinea sabia în mână. Coiful îi 
tot cădea peste ochi, dar îl mai capitonase niţel, cu nişte 
fâşii din rochia de mireasă. 

— Eu... âă... aşa-i. Da, aşa-i. Asta sunt, zise ea. Absolut. 
Da. 

— Aţi venit pentru nuntă, presupun. Ca şi noi. 

— Aşa-i. Categoric, am venit pentru nuntă. E adevărat. 

Apucă mai bine sabia-n mână. 

— Acum, spune-mi ce s-a întâmplat, îl îndemnă ea. Şi 
pune accentul pe ce s-a întâmplat cu ceilalţi. 

— Păi... 

Ponder apucă, absent, un colţ al robei lui sfâşiate şi 
începu să-l răsucească între degete. 

— Am mers toţi la Spectacol, vedeţi dumneavoastră. Era 
o piesă. Ştiţi? Teatru? Şi, şi era foarte amuzant. Erau toţi 
mitocanii ăia cu ghetele lor mari şi celelalte, peruci de paie 
şi-aşa mai departe, şi tropăiau pe-acolo prefăcându-se că 
sunt seniori şi doamne şi toate celelalte, şi le ieşea teribil 
de prost. Era tare caraghios. Trezorierul a râs o grămadă de 
ei. Bine, el a râs şi de copaci, şi de pietre, de fapt. Dar ne 
distram cu toţii. Şi pe urmă... pe urmă... 

— Vreau să ştiu totul, zise Magrat. 

— Păi... păi... pe urmă a fost o parte pe care nu prea mi-o 
amintesc. Era ceva în legătură cu felul cum jucau, cred. 
Vreau să spun, dintr-odată... dintr-odată totul părea real. 
Ințelegeți? 


— Nu. 

— Era individul ăla crăcănat şi cu nasul roşu care-o juca 
pe Regina Zânelor sau aşa ceva şi deodată el era tot el, 
dar... totul parcă... dispăruse totul în jurul meu, nu mai erau 
decât actorii... şi era un deal... vreau să spun, trebuie să fi 
fost cu adevărat buni, fiindcă eu chiar am crezut... Am 
impresia că la un moment dat, mi-amintesc că a cerut 
cineva să aplaudăm... şi toţi arătau foarte straniu şi se 
auzea cântecul ăla şi era minunat şi... şi... 

— Uuk. 

— Şi pe urmă m-a pocnit Bibliotecarul, zise Ponder, 
simplu. 

— De ce? 

— Mai bine să spună el, cu cuvintele lui, sugeră Ponder. 

— Uuk uuk uk. Uuk! Uuk! 

— Tuşeşte, Julia! Pe după cotitură! zise Trezorierul. 

— N-am înțeles ce-a spus Bibliotecarul, recunoscu 
Magrat. 

— Ăš. Am asistat cu toţii la o  străpungere 
interdimensională, explică Ponder. Provocată de credință. 
Piesa a fost ultima picătură care a deschis falia. Trebuie să 
fi existat o zonă foarte sensibilă de instabilitate, foarte 
aproape. E greu de descris, dar dacă aveţi un cearşaf de 
cauciuc şi nişte greutăţi de plumb pot să vă arăt... 

— Încerci să-mi spui că acele... creaturi există fiindcă 
oamenii cred în ele? 

— O, nu! Îmi închipui că există oricum. Dar au intrat aici 
fiindcă oamenii cred în ei aici. 

— Uuk. 

— El ne-a luat şi-a fugit cu noi. Au tras în el cu arcul. 

— Uuk. 

— Dar asta doar i-a dat mâncărimi. 

— Uuk. 

— În mod normal e blând ca un mieluşel. Serios. 

— Uuk. 

— Dar nu suportă elfii. Cică nu miros cum trebuie. 

Bibliotecarului i se umflară nările. 

Magrat nu ştia mare lucru despre junglă, dar se gândea 


la maimuţele din copaci, adulmecând putoarea tigrului. 
Maimuţele nu-i admiră niciodată unduirea blănii şi 
strălucirea ochilor, căci sunt mult prea conştiente de 
ascuţişul colţilor. 

— Da, zise ea, nu mă mir de asta. Piticii şi trolii îi urăsc şi 
ei. Dar nu cred că-i urăsc atât de mult ca mine. 

— Nu puteţi să vă luptaţi cu toţi, o avertiză Ponder. 
Roiesc ca albinele, acolo sus. Şi sunt şi unii care zboară, să 
ştiţi. Bibliotecarul spune că au pus oamenii să aducă 
buşteni căzuţi şi alte lucruri şi să dărâme, ştiţi, pietrele alea 
la pământ. Erau nişte pietre, sus pe deal. Le-a căşunat pe 
ele. Nu ştiu de ce. 

— Ai văzut vrăjitoare la Spectacol? întrebă Magrat. 

— Vrăjitoare, vrăjitoare... mormăi Ponder. 

— Nu se putea să nu le vezi, zise Magrat. Trebuie să fi 
fost una slabă care se uita urât la toţi şi una mică şi grasă, 
care spărgea nuci şi râdea tot timpul. Şi probabil că 
vorbeau între ele, foarte tare. Şi purtau amândouă pălării 
înalte, ţuguiate. 

— Eu unul nu le-am observat, recunoscu Ponder. 

— Atunci, înseamnă că n-au fost acolo, zise Magrat. O 
vrăjitoare ştie, în primul rând, să se facă remarcată. 

Era pe punctul să adauge că ei nu-i prea reuşise 
niciodată, dar n-o făcu. În loc de asta, spuse: 

— Am să urc acolo. 

— Pentru asta v-ar trebui o armată, domnişoară. Vreau 
să spun, dacă n-ar fi fost Bibliotecarul sus în copaci, aţi fi 
fost în mare bucluc, adineauri. 

— Dar n-am o armată. Aşa că, o să trebuiască să încerc şi 
singură, nu? 

De data asta, Magrat dădu pinteni şi reuşi să pornească 
în galop. 

Ponder o privi cum pleacă. 

— Cântecele astea populare ar trebui trase la 
răspundere, zău aşa, zise el, către aerul nopţii. 

— Uuk. 

— O s-o facă praf şi pulbere. 

— Uuk. 


— Sal'tare, domnu’ Ghiveci, două halbe de ţipari, dacă 
eşti amabil. 

— Sigur, ar putea fi destinul ei sau ceva de genul ăsta. 

— Uuk. 

— Mână moartă şi creveţi. 

Ponder Stibbons părea cam ruşinat. 

— Vrea cineva s-o urmăm? 

— Uuk. 

— Hopa, io-te-l cum trece cu ciomagul. 

— Asta a fost un „da“? 

— Uuk. 

— Nu ce-ai zis tu, ce-a zis el. 

— Fleaşca-pleaşca, vine jeleul. 

— Cred că asta ar putea fi considerat „da“, probabil, zise 
Ponder, cu regret. 

— Uuk? 

— Am un maiou nou şi adorabil. 

— Dar, uite, zise Ponder, cimitirele sunt pline de oameni 
care s-au repezit în luptă cu mult curaj, dar fără chibzuinţă. 

— Uuk. 

— Ce-a spus? întrebă Trezorierul, care era în trecere prin 
realitate, în drumul lui spre altundeva. 

— Cred că a spus: „Mai devreme sau mai târziu, 
cimitirele sunt pline cu toată lumea“, zise Ponder. Of, fir-ar! 
Haideţi! 

— Da, cum să nu, zise Trezorierul, mâinile sus cu 
mănuşa, domnu’ Boţman! 

— Of, taci din gură! 


Magrat descălecă şi dădu drumul calului. 

Ştia că ajunsese aproape de Dansatori. Cerul era plin de 
sclipiri colorate. 

Tare-şi dorea să poată pleca acasă! 

Aici, aerul era mai rece, mult prea rece pentru o noapte 
de miez de vară. In timp ce ea înainta greoi, vântul începu 
să aducă fulgi de zăpadă, care se transformară în ploaie. 


Ridcully se  materializă înăuntrul castelului  şi-apoi 


îmbrăţişă un stâlp şi se ţinu de el, până-şi recăpătă 
răsuflarea. Transmigraţia făcea întotdeauna să-i joace stele 
albastre în faţa ochilor. 

Nu-l observă nimeni. În castel era învălmăşeală. 

Nu toţi fugiseră să se ascundă în case. In ultimele câteva 
mii de ani, ţara Lancre fusese invadată de multe armate, şi 
amintirea zidurilor groase şi sigure ale castelului fusese 
practic gravată în memoria neamului. „Fugiţi la castel.” Şi 
acum castelul adăpostea majoritatea populaţiei micului 
regat. 

Ridcully clipi. Aici era o mulţime care se foia pe loc, la 
care tot striga un tânăr scund, în zale prea largi şi cu un 
braţ în eşarfă, şi care părea a fi singura persoană care avea 
cât de cât idee ce se petrece. 

Când fu sigur că poate merge drept, Ridcully se îndreptă 
direct spre el. 

— Ce se-ntâmplă aici, tinere... începu el, apoi se opri. 

Shawn Ogg se întoarse să-l privească. 

— Câtă viclenie la ea! zise Ridcully încăperii în general. 
„O, du-te înapoi şi ia-o, atunci“, zice, şi eu m-am lăsat 
păcălit! Chiar dac-aş mai fi în stare de înc-o rundă, nu am 
idee unde ne aflam! 

— Domnule? zise Shawn. 

Ridcully se scutură. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă el. 

— Nu ştiu! zise Shawn, care mai avea puţin şi izbucnea în 
plâns. Cred că suntem atacați de elfi! Nimic din ce-mi 
spune lumea nu are logică! Intr-un fel sau altul, au apărut 
aici în timpul Spectacolului! Sau aşa ceva! 

Ridcully privi în jur la oamenii năuciţi şi înspăimântați. 

— Şi domnişoara Magrat s-a dus să se lupte cu ei de una 
singură! 

Ridcully păru şocat. 

— Cine-i domnişoara Magrat? 

— Ea o să fie regină! Mireasa! Ştiţi? Magrat Usturoi? 

Mintea lui Ridcully nu putea digera decât numai o 
informaţie odată. 

— De ce s-a dus? 


— Fiindcă l-au prins pe rege! 

— Ştiai c-au luat-o şi pe Esme Batevreme? 

— Cum, pe Buna Batevreme? 

— M-am întors ca s-o salvez, zise Ridcully, şi apoi îşi dădu 
seama că spusele lui păreau fie ilogice, fie o laşitate. 

Shawn era prea agitat ca să observe asta. 

— Tot ce sper e că nu colecţionează vrăjitoare, zise el. 
Fiindcă atunci ar avea nevoie şi de mami ca să aibă setul 
complet! 

— Păi, atunci nu mă au, rosti aţa Ogg din spatele lui. 

— Mami? Cum ai intrat? 

— Cu mătura. Să pui nişte arcaşi pe acoperiş. Am aterizat 
acolo. La fel pot să facă şi alţii. 

— Ce-o să ne facem, mami? 

— Sunt bande de elfi peste tot, zise Ţaţa, şi deasupra 
Dansatorilor luceşte cerul... 

— Trebuie să-i atacăm! strigă Casanunda. Să le dăm fier 
să guste! 

— Viteaz om, piticul ăsta! zise Ridcully. Aşa e! Să-mi iau 
arbaleta! 

— Sunt prea mulţi, spuse Ţaţa, sec. 

— Buna şi domnişoara Magrat sunt acolo, mami, zise 
Shawn. Domnişoara Magrat a început să se poarte ciudat 
rău, şi-a pus armură şi-a plecat să se bată ea cu toți! 

— Dar dealurile mişună de elfi, protestă Ţaţa. E acolo 
porţie dublă de iad cu supliment de diavoli. Moarte sigură! 

— Moartea e sigură oricum, interveni Ridcully. Asta-i 
chestia cu Moartea, certitudinea. 

— N-am avea nicio şansă, zise Ţaţa. 

— De fapt, o şansă am avea, fu de părere Ridcully. Nu 
prea înţeleg cum vine treaba asta cu continuinuinuum, dar, 
din câte spune tânărul Stibbons, înseamnă că toate cele 
trebuie musai să se întâmple undeva, vedeţi 
dumneavoastră, şi asta înseamnă că e posibi/ să se 
întâmple aici. Chiar dacă e o şansă de un milion la unu, 
doamnă. 

— De acord, zise Ţaţa, dar ceea ce spui tu e că, pentru 
fiecare Domnu' Ridcully care supravieţuieşte trebuşoarei 


din astă-noapte, 999 999 vor fi ucişi? 

— Da, dar nu-mi pasă de ticăloşii ăia, zise Ridcully. Să se 
descurce singuri. Aşa le trebuie, dacă nu m-au invitat la 
nunțile lor! 

— Cum? 

— Nimic. 

Shawn ţopăia de pe un picior pe altul. 

— Ar trebui să ne batem cu ei, mami! 

— Uită-te la lumea asta! exclamă Ţaţa. Sunt morţi de 
oboseală, uzi şi zăpăciţi de cap! Asta nu-i o armată! 

— Mami, mami, mami! 

— Ce? 

— Am să-i înflăcărez, mami! Asta tre' să faci înainte să 
intre soldaţii în luptă, mami! Am citit eu în cărţi! Poţi să iei 
o gloată de-alde ăştia şi, dacă ştii ce discurs să le ţii, îi 
înflăcărezi şi faci din ei o trupă de luptători cumpliţi, mami! 

— Deja arată cumplit! 

— Cumplit, adică feroce, mami! 

Taţa Ogg privi la cei vreo sută de supuşi ai regatului 
Lancre. Era nevoie de ceva gândire ca să ţi-i poţi imagina în 
stare să se lupte cu careva, cât de prăpădit. 

— Ai studiat chestiunea, Shawn? se interesă ea. 

— Am colecţia pe cinci ani de la Arcuri şi Muniţie*, mami, 
zise Shawn, cu reproş. 

— Bine, încearcă atunci. Dacă tu crezi c-o să meargă. 

Tremurând de emotie, Shawn se urcă pe masă, îşi scoase 
sabia cu mâna teafără şi izbi cu ea în lemnul mesei până se 
făcu linişte. 

Ţinu un discurs. 

Atrase atenţia ascultătorilor că regele lor fusese capturat, 
iar viitoarea lor regină plecase să-l salveze. Le arătă care 
era datoria lor de supuşi loiali. Le arătă că alţi cetăţeni, 
care nu se află momentan aici, ci la casele lor, ascunşi sub 
pat, îşi vor dori, după glorioasa victorie, să fi fost aici, şi nu 
sub sus-menţionatul pat sub care se ascundeau acum, ştiţi, 
patul de care-a vorbit adineauri. De fapt, spuse că era mai 


“ Parafrază la Guns and Ammo, celebră revistă despre 
armament şi tehnică militară (n.tr.) 


bine că sunt mai puţini oameni aici, să dea piept cu 
duşmanul, fiindcă asta însemna că revenea un procent mai 
mare de glorie pe cap de supravieţuitor. Folosi cuvântul 
„glorie” de trei ori. Spuse că, în viitor, oamenii îşi vor aminti 
de această zi, în câte-om fi azi, şi-şi vor arăta cu mândrie 
cicatricele, cel puţin, aceia care vor supraviețui îşi vor arăta 
cicatricele, şi vor fi foarte mândri şi probabil alţii le vor da 
de băut. Sfătui lumea să imite mişcarea Vulpii Reciproce de 
Lancre şi să-şi învârtoşeze cerbicea, dar nu într-atât încât 
să nu se mai poată mişca, de fapt, ar fi probabil mai bine 
pentru început să şi-o relaxeze şi pe urmă s-o învârtoşeze, 
când o fi momentul. Sugeră că ţara Lancre aştepta de la 
fiecare să-şi facă datoria. Şi ăă. Şi hm. Vă rog? 

Liniştea care urmă fu întreruptă de Tata Ogg, care rosti: 

— Probabil că se gândesc la ce-ai spus, Shawn. Ce-ar fi 
să te duci cu domnu' Vrăjitor sus la el în cameră şi să-l ajuţi 
cu arbaleta aia? 

Şi-i arătă, autoritară, scările cu capul. 

Shawn ezită, dar nu multă vreme. Văzuse sclipirea din 
ochii mamei. 

După plecarea lui, Ţaţa se urcă şi ea, tot pe masa aia. 

— Ei, zise ea, uite cum stă treaba. Dacă ieşiţi din castel, 
s-ar putea să trebuiască să ţineţi piept elfilor. Dar dacă staţi 
aici, atunci o să aveţi /a sigur de-a face cu mine. Acuma, 
elfii îs mai răi decât mine, nu zic nu. Dar eu sunt mai 
stăruitoare. 

Ţesător ridică o mână timidă. 

— Vă rog, doamnă Ogg? 

— Da, Ţesător? 

— Care e mişcarea Vulpii Reciproce, mai exact? 

Ţaţa se scărpină după ureche. 

— Pe câte-mi amintesc, zise ea, labele din spate i se duc 
aşa, dar alea din faţă merg aşa. 

— Nu, nu, sări Quarney, prăvăliaşul. Aşa face din coadă. 
Cu labele face așa. 

_ — Asta nu-i reciprocitate, e doar oscilație, zise cineva. 
Ala-i Ocelotul cu Coadă Inelată, de care pomeneşti tu. 
TŢaţa dădu din cap. 


— Atunci, am stabilit, zise ea. 

— la staţi, nu sunt sigur... 

— Da, domnule Quarney? 

— Aă... mă rog... 

— Bine, bine, zise Ţaţa, tocmai când Shawn se întoarse în 
cameră. Lumea tocmai spunea, Shawn, cum i-ai convins pe 
toţi cu discursul tău. Ce i-ai mai înflăcărat! 

— Fir-aş! 

— Sunt gata să te urmeze până-n fălcile iadului însuşi, 
mă gândesc, zise Ţaţa. 

Cineva ridică mâna. 

— Veniti şi dumneavoastră, doamnă Ogg? 

— O să mă ţin şi eu după voi, mai agale, zise Ţaţa. 

— Oh. Bine. Poate până /a fălcile iadului, atunci. 

— Uluitor, îi spuse Casanunda Ţaţei, pe când mulţimea se 
îndrepta, cu părere de rău, spre arsenal. 

— Nu trebuie decât să ştii cum să te porţi cu oamenii. 

— Când un Ogg arată drumul, ei îl urmează? 

— Nu chiar, zise Ţaţa, dar, dacă vor să le fie bine, o să se 
ducă acolo unde-i urmează un Ogg. 


Magrat ieşi dintre copaci. În faţa ei se întindea păşunea. 

Un vârtej de nori se rotea deasupra Dansatorilor sau, cel 
puţin, deasupra locului unde fuseseră Dansatorii. In lumina 
pâlpâitoare, se mai vedeau una sau două pietre, zăcând 
într-o rână sau rostogolite la vale, pe costişă. 

Dealul însuşi strălucea. Ceva era greşit la peisaj. Avea 
curbe acolo unde n-ar fi trebuit să aibă. Distanţele erau 
altele. Lui Magrat îi amintea de-o gravură, care fusese pusă 
într-unul din catastifele ei vechi, ca semn de carte. Înfăţişa 
chipul unei babe, dar, dacă te uitai lung la ea, vedeai că e 
în acelaşi timp capul unei femei tinere; nasul devenea gât, 
sprânceana devenea colier. Imaginile basculau, înainte şi- 
napoi. Şi ea, ca toată lumea, se chiorâse la poză până 
ameţise, încercând să le vadă pe amândouă în acelaşi timp. 

Cam asta făcea şi peisajul. Ceea ce era un deal era în 
acelaşi timp o vastă panoramă înzăpezită. Lancre şi ţara 
elfilor încercau să ocupe acelaşi spaţiu. 


Dar ţării invadatoare nu-i ieşeau toate după voie. Lancre i 
se împotrivea. 

Chiar pe muchia peisajelor încleştate, se afla un cerc de 
corturi, ca o tabără militară pe un țărm invadat. Erau 
ţipător colorate. Tot ce avea legătură cu elfii era frumos, 
până când imaginea se preschimba şi-i vedeai din cealaltă 
parte. 

Ceva se întâmpla. Mai mulţi elfi încălecaseră, iar alţi cai 
erau aduşi, de hăţuri, printre corturi. 

Se părea că ridicau tabăra. 


Regina şedea pe-un tron improvizat, la ea în cort. Avea 
cotul sprijinit pe braţul tronului şi degetele i se încovoiau, 
gânditoare, în jurul gurii. 

Mai erau şi alţi elfi, aşezaţi în semicerc, doar că „aşezat” 
nu e tocmai cuvântul potrivit. Erau tolăniţi; un elf era în 
stare să se instaleze comod şi pe-o sârmă. Aici se vedea 
mai multă dantelă şi mai puţine pene, deşi nu prea-ţi puteai 
da seama dacă asta însemna că erau aristocrați - elfii 
purtau, pare-se, orice aveau ei chef să poarte, având mereu 
siguranţa că vor arăta absolut uluitor$.. 

Fiecare dintre aceştia o privea pe Regină şi-i oglindea 
fidel dispoziţia. Când ea zâmbea, zâmbeau şi ei. Când 
spunea ceva ce i se părea amuzant, râdeau. 

Pentru moment, obiectul atenţiei ei era Buna Batevreme. 

— Ce se întâmplă, babo? întrebă ea. 

— Nu-i uşor, aşa-i? zise Buna. Ai crezut că o să fie uşor, 
nu-i aşa? 

— Ai făcut vreo vrajă, nu? Ceva ni se împotriveşte. 

— Nicio vrajă, răspunse Buna. Absolut niciuna. Dar ai fost 


6& Călugării Cool, a căror micuță şi exclusivă mănăstire se 
ascunde într-o vale cu adevărat foarte răcoroasă şi relaxată de la 
poalele munţilor Vârfu' Berbecului, aveau un test de absolvire 
pentru novici. li duceau într-o cameră plină cu toate felurile 
posibile de haine şi-i întrebau: Yo*, fiule, care dintre acestea e 
cel mai elegant veşmânt? lar răspunsul corect este: Hei, ăla pe 
care-l prefer eu. 

* Cool, dar nu neapărat de actualitate. 


plecată prea multă vreme, asta-i tot. Lucrurile se schimbă. 
Acum, pământul aparţine oamenilor. 

— Asta nu se poate, zise Regina. Oamenii jefuiesc. Ară cu 
fier. Devastează pământul. 

— Unii aşa fac, nu te contrazic. Dar alţii înapoiază mai 
mult decât au luat. Dau înapoi iubire. Au pământul în oase. 
Ei spun ţării ce e ea. Pentru asta sunt oamenii. Fără 
oameni, Lancre ar fi doar nişte ţărână cu bucăţi de 
verdeață deasupra. Care nici n-ar şti că sunt copaci. Aici 
suntem cu toţii împreună, cucoană - noi şi pământul. Acum 
nu mai e doar pământ, e o ţară. E ca un cal care-a fost 
învăţat cu şaua şi potcovit, ca un câine care-a fost 
îmblânzit. De fiecare dată când oamenii trag o brazdă cu 
plugul sau sădesc o sămânță, mai îndepărtează niţel 
pământul de tine, zise Buna. Lucrurile se schimbă. 

Verence şedea lângă Regină. Pupilele lui erau cât vârful 
de ac; avea un zâmbet uşor, permanent, care-l făcea să 
semene teribil cu Trezorierul. 

— Ah! Dar când vom fi căsătoriți, zise Regina, atunci ţara 
va trebui să mă accepte. Conform legilor voastre. Cunosc 
treburile astea. Să fii rege înseamnă mai mult decât să 
porţi o coroană. Regele şi ţara sunt una. lar eu voi fi 
Regină. 

Îi zâmbi Bunei. Aceasta avea un elf de fiecare parte şi, 
Buna ştia bine, cel puţin unul în spate. Elfii nu obişnuiau să 
cadă pe gânduri; dacă s-ar fi mişcat fără voia lor, ea ar fi 
murit. 

— Ce vei fi tu încă n-am hotărât, zise Regina. 

Ridică o mână încântător de subţire şi-şi îndoi arătătorul 
şi degetul mare, formând un inel pe care şi-l puse la ochi. 

— Şi acum soseşte cineva, zise ea. Cu o armură care nu-i 
vine, cu o sabie pe care nu ştie s-o folosească şi cu o 
secure pe care abia dacă poate s-o ridice, fiindcă asta-i atât 
de romantic, nu-i aşa? Cum o cheamă? 

— Magrat Usturoi, zise Buna. 

— E o prea puternică farmazoană, da? 

— Se pricepe la plante. 

Regina râse. 


— Aş putea s-o ucid de aici. 

— Da, zise Buna, dar asta n-ar avea niciun haz, nu-i aşa? 
Umilirea, ăsta-i clenciul. 

Regina încuviinţă. 

— Ştii, tu gândeşti exact ca un elf. 

— În curând vin zorii, gândesc eu, zise Buna. O zi 
frumoasă. Lumină bună. 

— Nu destul de curând. 

Regina se ridică. Îl privi preţ de o clipă pe Regele Verence 
şi se schimbă. Rochia îi deveni din roşie, argintie, strălucind 
în lumina torţelor ca solzii sclipitori ai peştilor. Părul i se 
despleti şi se rearanjă, devenind blond ca grâul. lar pe faţă i 
se perindară unde subtile de schimbare înainte ca ea să 
spună: 

— Ce părere ai? 

Arăta ca Magrat. Sau, cel puţin, arăta aşa cum Magrat şi- 
ar fi dorit să arate şi, poate, aşa cum Verence o văzuse 
întotdeauna. 

Buna încuviinţă, ca de la expert la expert. Putea 
recunoaşte o răutate superlativă, când o avea în faţa 
ochilor. 

— Şi ai s-o înfrunţi aşa, zise ea. 

— Categoric. Până la urmă. La sfârşit. Dar să nu-ţi pară 
rău pentru ea. Ea doar o să moară. Vrei să-ţi arăt ce ai fi 
putut tu să devii? 

— Nu. 

— Mi-ar fi foarte uşor. Mai sunt şi alte timpuri. Aş putea 
să ţi-o arăt pe bunica Batevreme. 

— Nu. 

— Trebuie să fie îngrozitor, să ştii că nu ai prieteni. Că 
nimănui n-o să-i pese când ai să mori. Că n-ai atins 
niciodată inima cuiva. 

— Da. 

— Şi sunt sigură că te gândeşti la asta... în serile acelea 
lungi când nu e nimeni să-ţi ţină de urât decât ticăitul 
ceasului şi frigul din cameră, şi deschizi caseta şi priveşti... 

Regina dădu vag dintr-o mână, pe când Buna se lupta să 
se elibereze. 


— N-o ucideţi! porunci ea. E mult mai amuzantă vie. 


Magrat înfipse sabia în noroi şi cântări în mâini securea. 

Din ambele părţi, o împresura pădurea. Elfii n-aveau pe 
unde să vină, decât pe-aici. Dar aceia erau cu sutele, pe 
câte se părea, şi ea nu era decât o singură Magrat Usturoi. 

Ştia că există ce se cheamă şansa eroilor. Cântecele şi 
baladele, şi poveştile, şi poemele erau pline de relatări 
despre cum o singură persoană, fără niciun ajutor, 
înfruntase şi învinsese un număr uriaş de inamici. 

Dar abia acum îşi dădea seama că acelea erau cântece şi 
balade, şi poveşti, şi poeme pentru că aveau de-a face cu 
lucruri care erau, ca să nu mai despicăm firul în patru, 
neadevărate. 

Acum, că avea timp să se gândească la asta, nu-şi 
amintea de nici măcar un singur exemplu similar din /storie. 

În pădurea din coasta ei, un elf ridică arcul şi ochi cu 
grijă. 

În spatele lui trosni o rămurică. El se întoarse. 

Trezorierul rânji, radios. 

— Hopa-ţopa, moş izmană, îmi zemuie fasolea! 

Elful întoarse arcul spre el. 

O pereche de picioare prehensile coborâră din frunziş, îl 
înşfăcară de umeri şi-l traseră în sus, cu viteză. Se auzi un 
trosnet când capul i se lovi de partea de dedesubt a unei 
crengi. 

— Uuk. 

— Înainte marş! 

De cealaltă parte a potecii, alt elf ochi. Şi atunci lumea lui 
i se scurse de sub picioare... 

Aşa arată mintea unui elf, pe dinăuntru: 

Sunt aici cele cinci simţuri obişnuite, dar sunt cu toatele 
subordonate unui al şaselea simţ. Pentru acesta nu există 
un cuvânt anume pe Lumea Disc, căci forța e atât de slabă, 
încât doar fierarii mai iscoditori o observă, şi-i spun Iubirea 
de Fier. Poate ar fi descoperit-o navigatorii, dacă n-ar fi fost 
câmpul magic al Discului, care e mult mai stabil şi de 
încredere. Dar albinele o simt, fiindcă albinele simt totul. 


Porumbeii o folosesc ca să se orienteze. Şi, peste tot în 
multivers, elfii o folosesc ca să ştie exact unde se află. 

Tare greu trebuie să le fie oamenilor, care-s forțați să 
umble mereu prin atâta geografie incomodă. Oamenii sunt 
mereu uşor rătăciţi. E una dintre caracteristicile lor de bază. 
Aşa se explică multe lucruri, în ceea ce-i priveşte. 

EIfii nu se rătăcesc niciodată. E una dintre caracteristicile 
lor de bază. Explică multe lucruri în ceea ce-i priveşte. 

Elfii au poziție absolută. Curgerea forței argintii le 
desenează, palid, peisajul. Şi ființele generează câte un 
strop devenind astfel vizibile în curentul ei. Forța le scapără 
în muşchi, le susură în minţi. Pentru aceia care ştiu cum, 
până şi gândurile pot fi citite, după minusculele schimbări 
locale din curenți. 

Pentru un elf, lumea e un lucru pe care întinzi mâna şi-l 
iei. Dar apare metalul cel îngrozitor, care înghite forța şi 
strâmbă universul de curgeri, ca o greutate de plumb pe-un 
cearşaf de cauciuc, şi-i orbeşte, şi-i surzeşte, şi-i lasă fără 
direcție şi mai singuri decât pot fi vreodată cei mai mulți 
oameni... 

Elful se prăbuşi cu faţa-n jos. 

Ponder Stibbons cobori sabia. 

Alţii nu şi-ar fi bătut capul. Dar soarta cea crudă a lui 
Ponder îi cerea să caute înţelesuri într-o lume nepăsătoare. 

— Dar abia l-am atins, zise el, nu către ceilalţi, ci către 
sine. 


— „Şi-am sărutat-o în boscheţi, unde privighetoarea”... 
cântaţi, ticăloşilor! Doi, trei! 

Nu ştiau unde sunt. Nu ştiau de unde vin. Nu erau prea 
siguri cine sunt. Dar Căluşarii din Lancre ajunseseră într-un 
fel de stare în care, acum, era mai uşor să continue decât 
să se oprească. Cântecele atrăgeau elfii, dar îi şi fascinau... 

Dansatorii se roteau şi săltau, se-nvârteau şi ţopăiau 
înaintând pe poteci. Trecură prin cătune izolate, în care elfii 
îi părăseau pe nefericiţii pe care-i torturau pentru moment 
ca să se apropie, la lumina caselor în flăcări... 

— Şi-nc-o dată TROSC şi-aşa, hai diri-diri diri-diri da, hei! 


Şase toiege îşi făcură datoria, fix pe ritmul muzicii. 

— Unde mergem, Jason? 

— Cred c-am luat-o pe Râpa Lunecoasă şi suntem pe 
drumul ocolit către oraş, zise Jason, depăşindu-l pe Brutaru, 
într-un picior. Dă-i drumul înainte, Căruţaş! 

— A intrat ploaia în clape, Jason! 

— Nu contează! Nu-şi dau ei seama! Pentru muzică 
populară, merge! 

— Cred că mi-am frânt toiagul adineauri, Jason! 

— Tu dă-i înainte, Tinichigiu! Acum, băieţi... ce ziceţi de 
La Cules de Mazăre? Dacă tot suntem aici, măcar să facem 
o repetiţie... 

— Sunt oameni în faţă, zise Croitoru, în timp ce îi 
depăşea, ţopăind. Se văd torţe şi de-astea. 

— Oameni, doi, trei sau alţi elfi? 

— Nu ştiu! 

Jason se roti şi dansă îndărăt. 

— Tu eşti, Jason? 

Jason râse, răguşit, auzind vocea care stârnea ecouri pe 
sub copacii muraţi. 

— E mami! Şi Shawn. Şi - şi lume multă! Am reuşit, 
băieţi! 

— Jason, zise Căruţaş. 

— Da? 

— Nu-s sigur că mă pot opri! 


Regina îşi studie chipul într-o oglindă agăţată de unul 
dintre stâlpii cortului. 

— De ce? întrebă Buna. Tu ce vezi acolo? 

— Orice doresc eu să văd, zise Regina. Ştii asta. ŞI 
acum... să încălecăm şi să mergem la palat. Legaţi-i 
mâinile! Dar lăsaţi-i picioarele libere. 

Se pornise din nou ploaia măruntă, dar în zona pietrelor, 
se transforma în lapoviţă. Apa picura din părul lui Magrat, 
descâlcindu-l temporar. 

Dintre copaci, de unde vara se lupta cu iarna, se ridicau 
ceţuri. 

Magrat urmări curtea elfească încălecând. Desluşea 


silueta lui Verence, mişcându-se ca o marionetă. Şi pe Buna 
Batevreme, legată, cu o frânghie lungă, dinapoia calului 
Reginei. 

Caii împroşcau noroi din copite. La hamuri aveau zurgălăi 
de argint, ciorchini întregi. 

Elfii din castel, noaptea cu strigoii şi umbrele ei, toate 
acestea nu erau decât un ghem întărit în memoria ei. Dar 
clinchetul zurgălăilor era ca o pilă de unghii trecută peste 
dinţi. 

Regina opri procesiunea la câţiva metri de ea. 

— Ah, fata cea vitează, zise ea. Ai venit să-ţi salvezi 
logodnicul, tu singură? Ce frumos! S-o omoare cineva! 

Un elf dădu pinteni calului şi înaintă, ridicând spada. 
Magrat strânse securea în mâini. 

Undeva în spatele ei, o coardă de arbaletă lovi lemnul. 
Elful se smuci în loc. La fel şi cel din spatele lui. Săgeata îşi 
continuă drumul, traiectoria ei curbându-se niţel când trecu 
pe deasupra unuia dintre Dansatorii căzuţi. 

Apoi, armata dezordonată a lui Shawn năvăli din pădure, 
în afară de Ridcully, care încerca, febril, să-şi reîncarce 
arbaleta. 

Regina nu păru surprinsă. 

— Şi-s doar vreo sută, zise ea. Ce crezi, Esme 
Batevreme? O ultimă, eroică bătălie? E aşa frumos, nu? 
Ador felul cum gândesc oamenii! Gândesc ca în cântece. 

— Să te dai jos de pe calul ăla! strigă Magrat. 

Regina îi zâmbi. 

Shawn simţi efectul. Ridcully îl simţi şi el. Ponder la fel. 
Un val de glamour trecu peste ei. 

Elfii se temeau de fier, dar n-aveau nevoie să se apropie 
de el. 

Nu te puteai lupta cu elfii, fiindcă erai atât de lipsit de 
valoare, pe lângă ei! Era corect să fii fără valoare. Şi ei erau 
atât de frumoşi! lar tu nu erai. Tu erai cel care, la figurat 
vorbind, erai întotdeauna ultimul selectat în echipă, până şi 
copilul ăla gras, cu o nară permanent blocată, ţi-o ia 
înainte; tu erai mereu cel căruia nu i se spuneau regulile 
jocului decât după ce pierdeai, iar atunci nu ţi se spuneau 


nici noile reguli; erai cel care ştia, întotdeauna, că toate 
lucrurile interesante li se întâmplă celorlalţi. Toate aceste 
simţăminte fierbinţi şi autodistructive se combinau şi se 
amestecau. Nu te puteai lupta cu un elf. Cineva atât de 
inutil ca tine, atât de greoi ca tine, atât de uman ca tine, n- 
ar fi putut niciodată învinge; nu aşa era construit 
universul... 

Vânătorii povestesc că, rareori, câte-un animal iese din 
tufişuri şi stă acolo, aşteptând lovitura... 

Magrat reuşi să-şi ridice, pe jumătate, securea, apoi 
braţul i se lăsă la loc pe lângă trup. Plecă ochii în pământ. 
Atitudinea potrivită a omului în faţa unui elf era cea a 
ruşinii. Ţipase atât de grosolan la ceva de o asemenea 
frumuseţe, cum erau elfii... 

Regina descălecă şi se apropie de ea. 

— N-o atinge, strigă Buna. 

Regina dădu din cap. 

— Poţi să te împotriveşti, zise ea. Dar, vezi tu, nu 
contează. Putem cuceri Lancre fără luptă. Nu poţi face 
nimic. Priveşte armata cea mică şi vitează cum stă ca o 
turmă de oi. Oamenii sunt atât de entuziaşti! 

Buna îşi privi ghetele. 

— Nu poţi conduce cât timp trăiesc eu, zise ea. 

— Aici nu-i nicio şmecherie, replică Regina. Nicio proastă 
de babă, cu pungi de bomboane. 

— Ai observat mişcarea aia, nu? zise Buna. Gytha a avut 
intenţii bune, presupun. Babă zăpăcită. Te superi dacă stau 
jos? 

— Sigur că-ţi dau voie, zise Regina. Eşti o femeie bătrână 
acum, în fond. 

Făcu un semn din cap către elfi. Buna se lăsă, 
recunoscătoare, pe o stâncă, cu mâinile încă legate la 
spate. 

— Asta-i chestia cu vrăjitoria, zise ea. Nu se poate spune 
că te ţine tânără, dar în schimb eşti bătrână mult mai multă 
vreme. Pe de altă parte, voi, bineînţeles, nu îmbătrâniţi, 
adăugă ea. 

— Într-adevăr, noi nu. 


— Dar bănuiesc că aţi putea fi reduși. 

Zâmbetul Reginei nu dispăru, în schimb îngheță, aşa cum 
se întâmplă cu zâmbetele ale căror stăpâni au îndoieli în 
legătură cu ceea ce tocmai se spusese şi nu ştiu ce-ar 
trebui să răspundă. 

— Te-ai amestecat într-o piesă, zise Buna. Cred că nu-ți 
dai seama ce ai făcut. Piesele şi cărţile... pe astea nu tre’ să 
le scapi din ochi, afurisitele! Că ţi se-ntorc împotrivă. Şi-o să 
am eu grijă să se-ntoarcă. 

Dădu amical din cap către un elf acoperit cu desene 
indigo şi piei prost tăbăcite. 

— Nu-i aşa, Zână Măzăriche®?? 

Regina se încruntă. 

— Dar nu acesta-i e numele, zise ea. 

Buna Batevreme zâmbi larg către Regină. 

— O să mai vedem noi, zise ea. În ziua de azi sunt mult 
mai mulţi oameni şi mare parte din ei şed la oraş, şi ei n-au 
habar ce-s ăia elfii sau cum sunt. Şi au fier în capete. Ai 
venit prea târziu. 

— Nu. Oamenii au întotdeauna nevoie de noi, zise 
Regina. 

— Ba n-au nevoie. Câteodată, vă doresc. Asta-i altceva. 
Dar tot ce le puteţi da voi e aur care se evaporă în zori. 

— Unii ar spune că aur pentru o noapte e de ajuns. 

— Nu. 

— E mai bun ca fierul, babă proastă ce eşti, copilă 
proastă care-a îmbătrânit, dar n-a făcut nimic, n-a fost 
nimic! 

— Nu. E doar moale şi lucitor. Frumos la privit şi absolut 
de niciun folos, zise Buna, a cărei voce era tot mai liniştită 
şi egală. Dar aici e lumea reală, cucoană. Asta e ceea ce eu 
a trebuit să învăţ. Şi are înăuntru oameni adevăraţi. N-ai 
niciun drept asupra lor. Oamenii au destule greutăţi doar ca 
să fie oameni. N-au trebuinţă să le mai picaţi şi voi pe cap, 
fâţâindu-vă pe-aici cu părul vostru lucitor şi ochi lucitori, şi 
aur lucitor, trecând lăturiş prin viaţă, mereu tineri, mereu 


€ Numele unui personaj din Visul unei nopți de vară, de 
William Shakespeare. (n.tr.) 


cântând, niciodată învățând. 

— N-ai gândit întotdeauna aşa. 

— Asta a fost demult. Şi, milady, oi fi eu bătrână, oi fi eu 
babă, dar proastă nu-s. Nu ai tu fason de zeiţă. N-am nimic 
împotriva zeilor şi zeiţelor, la locul potrivit. Dar să fie cei pe 
care noi singuri îi facem. Că atunci putem să-i demontăm 
pentru piese când nu ne mai trebuie, înţelegi? lar elfii acolo 
departe, pe tărâmul zânelor, ei, poate că sunt ceva de care 
oamenii au nevoie, să fie mai puţin grele vremurile fierului. 
Dar nu îngădui elfi aici. Ne faceţi să dorim ce nu putem 
avea şi ceea ce ne daţi n-are nicio valoare şi ceea ce luaţi e 
totul şi tot ce ne mai rămâne e costişa rece, şi pustietate, şi 
râsul elfilor. Buna trase adânc aer în piept. Aşa că, valea! 

— Obligă-ne, babo! 

— M-am gândit că ai să spui asta. 

— N-avem nevoie de întreaga lume. Regatul ăsta mic ne 
ajunge. Şi-l vom lua, fie că ne vrea, fie că nu. 

— Doar peste cadavrul meu! 

— Da, dacă asta-i o condiţie! 

Regina o biciui cu mintea, ca o pisică. 

Buna Batevreme se crispă şi, pentru o clipă, se dădu 
îndărăt. 

— Cucoană? 

— Da? zise Regina. 

— Nu avem reguli aici, aşa-i? 

— Reguli? Ce-s acelea reguli? se miră Regina. 

— Aşa credeam şi eu, zise Buna. Gytha Ogg? 

Ţaţa reuşi să-şi întoarcă privirea. 

— Da, Esme? 

— Cutia mea. Ştii tu. Cea din scrin. O să ştii ce să faci. 
Buna Batevreme zâmbi. Regina se clătină dintr-o parte într- 
alta, de parc-ar fi fost pălmuită. 

— Chiar ai învăţat, zise ea. 

— O, da. Ştii că n-am intrat niciodată la tine în cerc. Că 
vedeam unde duce asta. Aşa că a trebuit să învăţ. Toată 
viaţa. Pe calea mai grea. Şi calea grea e grea, nu glumă, 
dar nu atât de grea ca şi calea uşoară. Am învăţat. De la 
troli şi de la pitici, şi de la oameni. Până şi de la pietre. 


Regina vorbi abia auzit. 

— Nu vei fi ucisă, şopti ea. Asta îţi făgăduiesc. Vei fi 
lăsată în viaţă, ca să boscorodeşti şi să-ţi curgă balele şi să 
musteşti în propria mizerie şi să rătăceşti din uşă-n uşă, 
cerşind resturi. Şi oamenii vor spune: „Uite baba nebună 
cum trece“. 

— Asta spun şi acum, zise Buna Batevreme. Ei cred că 
nu-i aud. 

— Dar înăuntru, continuă Regina, neluând-o în seamă, 
înăuntru o să păstrez doar o părticică din tine, care să 
privească afară, prin ochii tăi, şi să ştie ce-ai devenit. Şi nu 
te va ajuta nimeni. 

Acum se apropiase şi ochii-i erau ca două vârfuri de ac, 
pline de ură. 

— Nicio milă pentru baba nebună. Ai să vezi ce vei fi 
obligată să mănânci, ca să trăieşti. lar noi vom fi cu tine tot 
timpul, în mintea ta, doar ca să-ţi aducem aminte. Ai fi 
putut să fii cea mai mare dintre toate, ai fi putut face 
atâtea lucruri. Şi, înăuntru, ai s-o ştii, şi cât o ţine 
întunecata noapte vei jindui după tăcerea elfilor. 

Regina era nepregătită. Mâna Bunei Batevreme ţâşni, 
printre bucăţi de frânghie împrăştiate, şi-o plesni peste 
faţă. 

— Cu asta mă ameninţi? strigă ea. Pe mine? Care 
îmbătrânesc? 

Mâna femeii elfe se ridică, încet, spre semnul livid care-i 
apăruse pe obraz. Elfii înălţară arcurile, aşteptând ordinul. 

— Du-te înapoi, zise Buna. Te crezi nu'ş'ce soi de zeiţă şi 
nu Ştii nimic, cucoană, nimic. Ce nu moare nu poate trăi. Ce 
nu trăieşte nu se poate schimba. Ce nu se schimbă nu 
poate învăţa. Cea mai măruntă făptură, care moare-n iarbă, 
ştie mai multe decât tine. Ai dreptate. Sunt mai bătrână. Tu 
ai trăit mai mult decât mine, dar eu sunt mai bătrână decât 
tine. Şi mai bună. Şi, cucoană, asta nu-i greu deloc. 

Regina lovi sălbatic. 

Ricoşeul şocului mental o trânti pe Ţaţa Ogg în genunchi. 
Buna Batevreme clipi. 

— Asta a fost zdravănă, hăârâi ea. Dar eu sunt tot în 


picioare, şi tot nu voi îngenunchea. Şi tot mai am putere... 

Un elf se prăbuşi. De data asta, Regina se clătină. 

— Oh, dar n-am timp pentru asta, zise ea şi pocni din 
degete. 

Trecură câteva clipe. Regina privi în jur, la elfii ei. 

— Nu pot să tragă, rosti Buna. Şi tu nici n-ai vrea asta, 
nu? Un sfârşit atât de simplu? 

— Nu se poate să-i ţii tu! Nu ai atâta forţă! 

— Vrei să cercetezi câtă forţă am, cucoană? Aici, pe iarba 
din Lancre? 

Făcu un pas înainte. Puterea trosnea în aer. Regina fu 
obligată să se dea îndărăt. 

— Pe pământul meu? întrebă Buna. 

O plesni din nou pe Regină, aproape cu blândeţe. 

— Ce-i asta? zise Buna Batevreme. Nu mi te poţi 
împotrivi? Unde-i puterea ta acuma, cucoană? Adună-ţi 
puterile, cucoană! 

— Hârcă nebună ce eşti! 

Pe o rază de-o milă, toate făpturile tremurară. Cele mai 
mici muriră. Păsările se prăbuşiră din cer. Elfi şi oameni 
deopotrivă căzură la pământ, cu mâinile încleştate pe cap. 

Şi, în grădina Bunei Batevreme, albinele se înălţară din 
stupi. 

leşeau ca o trâmbă de abur, ciocnindu-se una de alta în 
graba lor de a-şi lua zborul. Vuietul profund, de navă 
militară, al trântorilor se împletea cu zumzăitul agitat al 
lucrătoarelor. 

Dar, mai tare decât glasul trântorilor, se înălța ţiuitul de 
soprană al mătcilor. 

Roiurile se învârtejiră deasupra luminişului, îi dădură ocol 
o dată, apoi plecară. Li se alăturară altele, de prin 
buduroaiele din curţi şi din scorburile copacilor, înnegrind 
cerul. 

După o vreme, în marele nor rotitor, începu să se 
distingă o ordine. În flancuri, zburau trântorii, uruind ca 
bombardierele. Lucrătoarele formau un con alcătuit din mii 
de trupuri minuscule. lar în vârful acestuia, zburau o sută 
de regine. 


În urma roiului tuturor roiurilor, care luase formă de 
săgeată, câmpurile rămâneau tăcute. 

Florile stăteau singure, nesărutate. Nectarul curgea 
nebăut. Bobocii erau lăsaţi în seama lor, să se fertilizeze 
singuri. 

Albinele se îndreptau spre Dansatori. 


Buna Batevreme căzu în genunchi, ţinându-se de cap. 

— Nu... 

— O, ba da, zise Regina. 

Esme Batevreme ridică mâinile. Degetele îi erau chircite, 
de durere şi de efort. 

Magrat descoperi că-şi poate mişca ochii. Restul trupului 
şi-l simţea moale şi inutil, în pofida zalelor şi-a platoşei. 
Deci aşa stătea treaba. Simţea năluca reginei Ynci cum 
râde, dispreţuitoare, de la o mie de ani distanţă. Fa nu s-ar 
fi dat bătută. Magrat nu era decât una dintre acele duzini 
de femeiuşti ţepene şi fandosite, care nu făcuseră decât să- 
ncurce locul, în rochiile lor lungi, asigurând succesiunea 
regală... 

Din cer se revărsară albine. 

Buna Batevreme îşi întoarse faţa către Magrat. 

Magrat auzi vocea distinct, în minte: 

— Vrei să fii regină? 

Şi era liberă. 

Simţi cum moleşeala îi piere din trup şi, de asemenea, 
cum din coif îi curge concentrat de Ynci în cap. 

Alte mii de albine se cerneau de sus, acoperind trupul 
prăbuşit al bătrânei vrăjitoare. 

Regina se întoarse şi-i pieri zâmbetul când Magrat se 
îndreptă de spate, înaintă şi, fără măcar să se gândească, 
ridică securea şi dădu s-o secere. 

Regina fu mai rapidă. Mâna ei ţâşni şi-o apucă pe Magrat 
de încheietură. 

— O, da? făcu ea, rânjindu-i în faţă lui Magrat. Chiar aşa? 
Chiar crezi? 

Şi-i suci mâna. Magrat scăpă securea. 

— Şi tu voiai să fii vrăjitoare? 


Albinele erau o ceaţă cafenie, care învăluia elfii - prea 
mici să le loveşti, imune la glamour, dar hotărâte să ucidă. 

Magrat îşi simţi osul trosnind. 

— Cu vrăjitoarea cea bătrână am terminat, zise Regina, 
împingând-o pe Magrat în jos. 

— Nu spun că nu era bună. Dar nu era destul de bună. lar 
tu în mod sigur nu eşti. 

Încet şi inexorabil, Magrat fu pusă la pământ. 

— De ce nu încerci şi tu o vrajă? zise Regina. 

Magrat îi trase un şut. O nimeri pe Regină în genunchi şi 
se auzi un trosnet. Când se retrase clătinându-se, Magrat 
se aruncă asupra ei şi-o înşfăcă de mijloc, trântind-o la 
pământ. 

Fu uluită de cât de uşoară era. Magrat era şi ea destul de 
slabă, dar Regina părea să nu aibă greutate deloc. 

— Cum, zise ea, săltându-se până când ajunse faţă-n faţă 
cu Regina, dar tu eşti mai nimic. Totul e doar în minte, aşa- 
i? Fără glamour, eşti... 

... O faţă aproape triunghiulară, o gură minusculă, nasul 
abia dacă există, dar nişte ochi mai mari decât cei 
omeneşti şi care, acum, erau fixaţi pe Magrat, cu acută 
teroare. 

— Fier, şopti Regina. 

Mâinile ei strângeau braţele lui Magrat. N-aveau deloc 
putere. Puterea unui elf consta în a-i convinge pe ceilalţi că 
erau slabi. 

Magrat o simţea cum încearcă, disperată, să-i pătrundă 
în minte, dar nu reuşea. Coiful... 

... Zăcea la câţiva metri, în noroi. 

Avu răgaz doar cât să-şi dorească să nu fi observat asta 
înainte ca Regina să atace din nou, explodând în 
nesiguranța ei ca o supernovă. 

Era nimic. Era neînsemnată. Era atât de lipsită de valoare 
şi importanţă, încât până şi ceva complet fără valoare şi pe 
deplin lipsit de importanţă ar considera că nu-i merită nici 
măcar disprețul. Ridicând mâna asupra Reginei, meritase 
cu prisosinţă chinurile veşnice. Nu avea control asupra 
propriului trup. Nici nu merita să aibă. Nu merita nimic. 


Dispreţul viscolea asupra ei, sfărâmând în bucăţi trupul 
pământean al lui Magrat Usturoi. 

Nu va fi niciodată bună de nimic. Nu va fi niciodată 
frumoasă sau inteligentă, sau puternică. Nu va fi niciodată 
nimic. 

Încredere în sine? Încredere în ce? 

Ochii Reginei erau tot ce putea vedea. Tot ce voia să facă 
era să se piardă în ei. 

Şi ablaţiunea lui Magrat Usturoi înainta ca o tornadă, 
sfâşiindu-i straturile sufletului... 

„„. Scoţând la lumină miezul. 

Ea strânse pumnul şi-o pocni pe Regină între ochi. 

Urmă o clipă de perplexitate, apoi Regina ţipă şi Magrat o 
pocni din nou. 

O singură regină într-un stup! Loveşte! Ucide! 

Se luptau, tăvălindu-se, nimerind în noroi. Magrat simţi 
cum o înţeapă ceva în picior, dar nu-i dădu atenţie. Nici 
zgomotele din jur nu le băgă în seamă, în schimb, când 
aterizară amândouă într-o băltoacă de turbă, găsi securea 
sub mâna ei. Elfa căuta s-o înşface, dar de data asta fără 
forţă, şi Magrat reuşi să se ridice-n genunchi şi să înalțe 
securea... 

... Şi apoi observă liniştea. 

Tăcerea curgea peste elfii Reginei şi peste armata 
improvizată a lui Shawn Ogg, eliberată de glamour. 

Se vedea o siluetă, conturată de lumina lunii care 
apunea. 

Briza zorilor îi purta mirosul spre ei. 

Mirosea a cuşcă de lei şi-a frunziş putrezit. 

— S-a întors e/, zise Ţaţa Ogg. 

Aruncă o privire în lături şi-l văzu pe Ridcully, care, cu 
ochii strălucindu-i, ridicase arbaleta. 

— Las-o jos, zise ea. 

— Fii atentă ce coarne poa’ să aibă... 

— Las-o jos. 

— Dar... 

— Săgeata ar trece prin el ca prin fum. Uite, poți vedea 
copacul ăla din spate, prin trupul lui. Nu e cu adevărat aici. 


Nu poate trece de poartă. Dar îşi poate trimite gândurile 
afară. 

— Dar îi simt mirosul... 

— Dac-ar fi cu adevărat aici, noi n-am mai fi în picioare. 

Mulțimea elfilor se despărţi, făcându-i loc Regelui să 
treacă. Picioarele lui dindărăt nu erau construite pentru 
mersul biped; genunchii se îndoiau invers şi copitele erau 
prea mari. 

Ignorând pe toată lumea, merse, împăunându-se, până la 
Regina căzută la pământ. Magrat se ridică-n picioare, 
cântărind, nesigură, securea în mâini. 

Regina ţâşni, sărind cu mâinile ridicate, gura i se 
deschise, modelând primele cuvinte ale vreunui blestem... 

Regele îi întinse o mână şi spuse ceva. 

Doar Magrat auzi ce. 

Era ceva despre întâlniri sub scânteierea lunii“, povesti 
ea, mai târziu. 

Şi oamenii se treziră. 

Soarele se înălţase binişor peste Margine. Lumea se 
ridica în picioare, copăcel, holbându-se unii la alţii. 

Nu se vedea nici picior de elf. 

Taţa Ogg fu prima care vorbi. De obicei, vrăjitoarele se 
împacă repede cu ceea ce este, în loc să insiste asupra a 
ceea ce artrebui să fie. 

Ea privi în sus, la dealuri. 

— Primul lucru pe care-l facem, zise ea, primul lucru e să 
punem pietrele la loc. 

— Al doilea lucru, o corectă Magrat. 

Priviră amândouă la trupul inert al Bunei Batevreme. 
Câteva albine rătăcite zburau în cercuri triste, lângă capul 
ei, la firul ierbii. 

Tata Ogg îi făcu cu ochiul lui Magrat. 

— Te-ai descurcat bine acolo, fato. Nu credeam că ai ce-ţi 
trebuie ca să rezişti la un aşa atac. Că şi eu aproape că m- 
am scăpat pe mine. 


€ Aluzie la replica lui Oberon: „Titanie trufaşă, nu mă bucur/ 
Că te-ntâlnesc sub scânteierea lunii”, din Visul unei nopti de 
vară, de William Shakespeare. (n.tr.) 


— Am antrenament, zise Magrat, sumbru. 

Tata Ogg ridică din sprâncene, dar nu comentă. O 
înghionti pe Buna în coaste cu vârful ghetei. 

— Trezeşte-te, Esme! Ai făcut treabă bună. Am câştigat. 

— Esme? 

Ridcully îngenunche, cam ţeapăn şi ridică unul din 
braţele Bunei. 

— Cred c-a secat-o de puteri, tot efortul ăla, turui Ţaţa. 
Cum a eliberat-o pe Magrat, şi celelalte... 

Ridcully ridică ochii. 

— E moartă, zise el. 

Îşi băgă ambele braţe sub trupul ei şi se ridică în 
picioare, clătinându-se. 

— O, n-ar face ea aşa ceva, zise Ţaţa, dar cu tonul cuiva 
a cărui gură merge pe pilot automat, fiindcă i s-a debranşat 
creierul. 

— Nu respiră şi n-are puls, zise vrăjitorul. 

— Probabil, doar se odihneşte. 

— Da. 

Sus, pe cerul azuriu, se roteau albinele. 


Ponder şi Bibliotecarul dădură o mână de ajutor la târâtul 
pietrelor înapoi la locul lor, folosindu-l, din când în când, pe 
Trezorier pe post de pârghie. Era iar în faza lui rigidă. 

Pietrele astea erau, observă Ponder, tare neobişnuite - 
foarte dure şi cu un aspect care sugera că odată, cu multă 
vreme în urmă, fuseseră topite şi-apoi se închegaseră la 
loc. 

Jason Ogg îl găsi cufundat în gânduri lângă una dintre 
ele. In mână ţinea o sfoară cu un cui legat la capăt. Dar, în 
loc să atârne de sfoară, cuiul făcea aproape un unghi drept 
şi părea că se opinteşte cu disperare să ajungă la piatră. 
Sfoara vibra. Ponder o privea ca hipnotizat. 

Jason ezită. El nu prea întâlnise vrăjitori şi nu era sigur 
cum trebuia să te porţi cu ei. 

Il auzi pe vrăjitor spunând: 

— II suge. Dar de ce îl suge? 

Jason tăcu. 


Îl auzi pe Ponder din nou: 

— Poate că există fier şi... şi fier care iubeşte fierul? Sau 
fier bărbătesc şi fier femeiesc? Sau fier plebeu şi fier regal? 
Unele soiuri de fier mai conţin şi altceva? Unele soiuri de 
fier sunt ca o greutate în lume şi altele se rostogolesc la 
vale pe cearşaful de cauciuc? 

Trezorierul şi Bibliotecarul se apropiară de el şi studiară 
şi ei cuiul zburător. 

— La naiba! zise Ponder şi dădu drumul cuiului. Acesta 
lovi piatra, făcând zdrong. 

El se întoarse către ceilalţi, cu expresia chinuită a aceluia 
care are tot imensul mecanism zumzăitor al Universului de 
demontat şi o agrafă îndoită drept singură unealtă. 

— Salve, domnu’ Sclipici! zise Trezorierul, care se simţea 
aproape vesel de la aerul curat şi lipsa zbieretelor. 

— Roci! De ce-mi bat eu capul cu lespezi de stâncă? Ce, 
au spus ele vreodată ceva cuiva? întrebă Ponder. Ştiţi, 
domnule, câteodată am impresia că există un mare ocean 
de adevăr, undeva, iar eu nu fac decât să şed pe plajă şi să 
mă joc cu... cu pietre“. 

Dădu pietrei un şut. 

— Dar, într-o zi, vom găsi un mijloc ca să navigăm pe 
oceanul ăla, zise el şi suspină. 

— Haide! Cred că e cazul să ne ducem la castel. 

Bibliotecarul îi privi cum se alătură convoiului de oameni 
istoviţi care coborau dealul, clătinându-se pe picioare. 

Apoi trase de cui de câteva ori şi-l privi cum zboară 
înapoi spre piatră. 

— Uuk. 

Privi în ochii lui Jason Ogg. 

Spre marea surpriză a lui Jason, urangutanul îi făcu cu 
ochiul. 

Câteodată, dacă te uiţi foarte atent la pietricele, 
descoperi ce e cu oceanul. 


Ceasul ticăia. 
In penumbra matinală şi rece a căsuței Bunei Batevreme, 


54 Aluzie la o butadă a lui Albert Einstein (n.tr.) 


Tata Ogg deschise cutia. 

Toată suflarea din Lancre ştia despre misterioasa casetă 
a Bunei Batevreme. Diverse şi variate zvonuri susțineau că 
se află acolo cărţi de vrăji, un mic univers particular, leacuri 
pentru toate relele, titlurile de proprietate ale unor 
pământuri dispărute şi mai multe tone de aur, ceea ce era 
o ispravă remarcabilă pentru un obiect care n-avea nici 
două şchioape. Buna nu-i spusese nici măcar Ţaţei ce ţinea 
acolo, în afară de testament. 

Taţa fu niţel dezamăgită, dar deloc surprinsă să constate 
că nu conţine nimic altceva decât două plicuri mari, un 
pachet de scrisori şi un asortiment haotic de lucruri banale, 
la fund. 

Ţaţa scoase hârtiile afară. Primul plic îi era adresat şi 
purta cuvintele: „Pientru Gytha Ogg, Citeşte Asta ACUMA“. 

Al doilea plic era puţin mai mic şi pe el scria: 
„Testamentulu Esmereldei Batevreme, Muartă în Ajunul 
Sânzienelor”. 

Şi mai era un pachet de scrisori, legate cu o sforicică. 
Erau foarte vechi; când Magrat le luă în mână, din margini li 
se  desprinseră bucățele de hârtie îngălbenită şi 
sfărâmicioasă. 

— Toate scrisorile îţi sunt adresate, constată ea. 

— Nu-i ceva de mirare, zise Ţaţa Ogg. Oricine poate primi 
scrisori. 

— Şi mai sunt toate astea la fund, adăugă Magrat. Par a 
fi pietre. Ridică una. Asta are o chestie de-aia răsucită, 
fosilă, prinsă înăuntru, zise ea. lar asta... asta arată ca 
piatra aia roşie din care-s făcuţi Dansatorii. Şi are un ac de 
cusut lipit de ea. Ce ciudat! 

_ — Mereu a fost atentă la chiţibuşuri şi amănunte, Esme. 
Intotdeauna încerca să vadă până înăuntru, la adevărul 
lucrului. 

Rămaseră amândouă tăcute un moment şi tăcerea se 
desfăşură dintre ele şi umplu bucătăria, şi fu blând 
îmbucătăţită de ticăitul discret al ceasului. 

— N-am crezut niciodată că vom ajunge să facem asta, 
zise Magrat, după o vreme. N-am crezut c-o să-i citim noi 


testamentul. Credeam c-o să reziste la infinit. 

— Ei, asta e, zise Ţaţa. Tempo sfugii. 

— Tată? 

— Da, dragă? 

— Nu înțeleg. Era prietena ta, dar tu nu pari... cum să 
spun... supărată? 

— Păi, am îngropat câțiva soţi şi un copilaş sau doi. Te 
obişnuieşti. Şi, oricum, dacă n-a ajuns într-un loc mai bun, 
atunci, după cum o ştiu eu, o să se-apuce să-l 
îmbunătăţească ea. 

— Tată? 

— Da, dragă? 

— Tu Ştiai ceva despre scrisoare? 

— Care scrisoare? 

— Aia pentru Verence. 

— Nu ştiu nimic despre nicio scrisoare pentru Verence. 

— Probabil c-a primit-o cu săptămâni întregi înainte să ne 
întoarcem noi. Cred că nici n-ajunseserăm noi la Ankh- 
Morpork când i-a scris-o. 

Pe câte putea Magrat să-şi dea seama, expresia de 
inocenţă de pe faţa Ţaţei era autentică. 

— Of, la dracu'! exclamă Magrat. Uite, de scrisoarea asta 
vorbesc. 

Şi-o pescui din platoşă. 

— Vezi? 

Tata Ogg citi: 


Drage Sire, Ve informez prin prezenta că Magrat Usturoiu se 
va întoarce în Lancre de sau în preajma Marţei Porcului Orbu. Ea 
ieste o Curcă Plouată dar ieste curată şi are Denţi Senetoşi. Dacă 
doreşti so iei de soţie, atunci începe pregătirile neîntarziatu, fincă 
daca o ceri şi alte asiemenea ia osă te Ducă cu Vorba că nimene 
nu se pricepe ca Magrat săşi pună singură beţen roate în vieaţă. 
Nu Ştie ce Vria. Tu ieşti Regie şi poţi să faci ce vrei. Trebe so pui 
în faţa unui Faptu Consumatu. PS. Am auzitu zvonuri că 
vrejitoarele vor plătii inpozite, niciun Regie na încercatu aşa ceva 
de multă vremie, ia egzamplu dela iei. Respectile mele, cu 
sanatate, deocamdată. O PRIETINA. 


Ticăitul ceasului broda pe cuvertura liniştii. 

Tata Ogg se-ntoarse să-l privească. 

— Ea a aranjat totul! zise Magrat. Ştii cum e Verence. 
Vreau să spun, nici nu s-a ostenit să nu dea de înţeles cine 
e, nu-i aşa? Şi când m-am întors, totul era planificat... 

— Ce-ai fi făcut dacă nu era nimic planificat? zise Ţaţa. 
Magrat păru, pentru o clipă, descumpănită. 

— Păi, aş fi... Vreau să spun, dacă el ar fi... aş fi... 

— Ai fi fost azi mireasă, da? zise [aţa, dar cu o voce 
îndepărtată, de parcă s-ar fi gândit la altceva. 

— Păi, asta depinde de... 

— Vrei să te măriţi, nu? 

— Păi, da, bineînţeles, dar... 

— Foarte frumos atunci, zise aţa, cu o voce pe care 
Magrat o numea, în sinea ei, vocea ei de dădacă. 

— Da, dar ea m-a dat la o parte şi m-a închis în castel, şi 
eu m-am înfuriat aşa de tare... 

— Erai atât de furioasă, încât ai îndrăznit să te 
împotriveşti Reginei. Ba chiar ai ridicat mâna asupra ei, zise 
Tata. Bravo ţie! Magrat cea veche n-ar fi făcut aşa ceva, 
este? Esme întotdeauna reuşea să vadă lucrurile aşa cum 
sunt ele cu adevărat. Acum dă o fugă pe uşa din dos şi uită- 
te la stiva de lemne, fii fată bună! 

— Dar am urât-o îngrozitor şi acum ea e moartă! 

— Da, dragă. Acum du-te şi spune-i Ţaţei cum e cu 
grămada de lemne. 

Magrat deschise gura să spună: „Se întâmplă să fiu 
aproape regină”, dar n-o făcu. In schimb se duse, cu regală 
bunăvoință, să se uite la stiva de lemne. 

— Sunt multe lemne, zise ea, intrând înapoi şi suflându-şi 
nasul. Arată de parcă tocmai le-a pregătit pentru iarnă. 

— Şi a întors ceasul ieri, zise Ţaţa. lar cutia de ceai e pe 
jumătate plină, am controlat. 

— Şi? 

— Nu era sigură, zise Ţaţa. Hmmm! 

Deschise plicul adresat ei. Era mai mare şi mai subţire 
decât cel cu testament, şi conţinea o singură bucată de 
carton. 


Tata o citi, apoi o lăsă să cadă pe masă. 

— Haide, zise ea. N-avem prea mult timp. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Adu şi zaharniţa! 

Tata trânti uşa de perete şi dădu fuga la mătură. 

— Haide! 

Magrat ridică bucata de carton. Inscripţia îi era 
cunoscută. O mai văzuse de câteva ori înainte, când îi făcea 
câte o vizită neanunţată Bunei. 

Scria: „NU-S MUARTA“. 


— Stai! Cine pasă acolo? 

— Ce cauţi să faci de gardă cu braţu-n eşarfă, Shawn? 

— Chemarea datoriei, mami. 

— Bine, atunci dă-ne drumul imediat! 

— Eşti Prieten sau Duşman, mami? 

— Shawn, uite-o pe aproape-Regina Magrat aici cu mine, 
da? 

— Da, dar trebuie să... 

— În clipa asta! 


> yu 


— Aaaăăă, mami! 

e 

Magrat se străduia să se ţină după Ţaţa, care fugea cu 
paşi mărunți prin castel. 

— Vrăjitorul a zis bine. Era moartă, să ştii. Te înţeleg că 
speri, dar îmi dau şi eu seama când cineva e mort. 

— Ba nu-ţi dai. Mi-aduc aminte, acum câţiva ani, când ai 
venit într-un suflet la mine acasă, plângând şi când colo ea 
era doar la Împrumutat. De atunci s-a apucat să folosească 
biletul. 

— Dar... 

— Nu era sigură ce-o să se întâmple, zise aţa. Mie atât 
mi-ajunge. 

— Ţaţă... 

— Nu poţi să ştii sigur până nu te uiţi, insistă Ţaţa Ogg, 
enunţându-şi propria versiune a Principiului Incertitudinii. 

Ţaţa trase un şut uşilor Marii Săli, dându-le de perete. 

— Ce-i cu toate astea? 


Ridcully se ridică de pe scaun, cam ruşinat. 

— Păi, nu părea corect, s-o las aşa singură... 

— Vai de mine şi de mine, zise Ţaţa, privind solemnul 
tablou. Crini şi lumânări. Pariez că i-ai şterpelit tu cu mâna 
ta, din grădină. Şi te-ai apucat s-o fereci aici, în casă. 

— Păi... 

— Şi nimănui nu i-a trecut prin cap să lase o amărâtă de 
fereastră deschisă! Ce, nu le auzi? 

— Ce să aud? 

Ţaţa privi grăbită în jur şi înşfăcă un sfeşnic de argint. 

— Nu! 

Magrat i-l smulse din mână. 

— Asta se întâmplă să fie - zise ea, ridicând braţul - 
aproape cu-adevărat - ţinti locul - castelul meu... 

Sfeşnicul zbură, rostogolindu-se în aer şi lovi un vitraliu 
mare drept în mijloc. 

O rază nouă de soare se desfăşură până la masă, cu o 
mişcare vizibilă, în leneşul câmp magic al Discului. Şi pe ea, 
ca bilele pe-un tobogan, curseră albinele. 

Roiul se instală pe capul vrăjitoarei, dând impresia unei 
foarte periculoase peruci. 

— Ce-ai fă... începu Ridcully. 

— Săptămâni întregi o să se dea mare pe chestia asta, 
explică Ţaţa. Nimeni n-a reuşit vreodată să facă asta cu 
albinele. Că ele au mintea peste tot, ştii? Nu doar într-o 
singură albină. În tot roiul. 

— Despre ce... 

Degetele Bunei Batevreme tresăriră. 

Pleoapele ei fluturară. g 

Foarte încet, se ridică în capul oaselor. Işi fixă, cu 
oarecare greutate, privirea pe Magrat şi Ţaţa Ogg, şi spuse: 

— Vreau un sszznop de flori, un casszztron cu miere, şşzi 
pe cineva ssză-l înţep. 

— Ţi-am adus zaharniţa, Esme, zise Ţaţa Ogg. 

Buna se uită cu lăcomie la zahăr, apoi la albinele care 
decolau de pe capul ei ca avioanele de pe-un portavion 
avariat. 

— Toarnă un sszztrop de apă înăuntru atunci şi 


răsszztoarn-o pe masă pentru ele. 

Apoi privi triumfătoare la asistenţa uluită, în vreme ce 
Tata Ogg se grăbea să-i îndeplinească ordinele. 

— Am făcut-o cu alzzbinele! Wimeni n-o poate face cu 
albinelezz, şi eu am făcut-o! Te trezzzeşti că-ţi zzzboară 
mintea în mai multe direcţzzii diferite! Trebuie să fii bună 
ca sz-o faci cu albinele! 

Taţa Ogg amestecă niţel siropul improvizat şi-l răsturnă 
pe masă. Roiul cobori. 

— Eşti vie? reuşi Ridcully să spună. 

— Uite ce bună e o educaţie universzzitară la casa 
omului, zise Buna, masându-şi braţele, să le mai 
dezmorţească. Numai cinci minute ssză te vadă stând în 
suzzz Şi vorbind, şi deja zz-a lămurit că eşti viu. 

Tata Ogg îi aduse un pahar cu apă. Acesta pluti o clipă 
prin aer, apoi se sfărâmă de podea, fiindcă Buna încercase 
să-l apuce cu al cincilea picior. 

— Scuzzze. 

— Ştiam eu că nu erai sigură! zise Ţaţa. 

— Szzzigură? Ba szigur că eram sigură! N-am avut nici 
cea mai mică îndoială. 

Magrat se gândi la testament. 

— N-ai avut nicio clipă de îndoială? 

Buna Batevreme avu bunul-simţ să n-o privească în ochi. 
În schimb, îşi frecă mâinile, aferată. 

— Ce s-a mai întâmplat cât am lipsit? 

— Păi, zise Ţaţa, Magrat i-a ţinut piept... 

— A, păi ştiam că aşa o să facă. Şi nunta aţi făcut-o, da? 

— Nunta? 

Ceilalţi din cameră schimbau priviri între ei. 

— Păi, sigur că nu! zise Magrat. Trebuia să oficieze 
Fratele Perdor, de la Minunătorii de Ziua a Noua, dar l-a 
lăsat lat un elf, şi oricum lumea e încă... 

— la să n-aud eu pretexte de-astea, rosti Buna, 
categorică. Şi, oricum, la nevoie, poate să oficieze şi un 
vrăjitor de rang înalt, nu-i aşa? 

— Eu, eu, eu, cred că aşa e, admise Ridcully, care se 
simţea cam depăşit de evenimente. 


— Corect. În fond, ce-i un vrăjitor, dacă nu un preot fără 
un zeu şi cu palmele umede, zise Buna. 

— Dar mai toţi nuntaşii au fugit! 

— Găsim noi alţii, zise Buna. 

— Doamna Scorbic n-o să reuşească niciodată să 
gătească ospăţul de nuntă aşa repede! 

— O să trebuiască să-i porunceşti, zise Buna. 

— Domnişoarele de onoare sunt plecate! 

— Ne descurcăm noi. 

— N-am rochie! 

— Dar asta de pe tine ce-i? 

Magrat îşi privi zalele pătate, platoşa placată cu noroi şi 
cele câteva rămăşiţe jilave de mătase albă care atârnau 
deasupra, ca o capă zdrenţuită. 

— Eu zic că-ţi şade bine, zise Buna. O să-ţi aranjeze Ţaţa 
părul. 

Magrat ridică instinctiv mâna, îşi scoase coiful cu aripi şi- 
şi pipăi părul. Încâlceala de rămurele şi resturi de iarbă- 
neagră de acolo era de o complexitate în stare să rupă 
orice pieptene. Nici în condiţii normale nu-i stătea părul 
bine mai mult de cinci minute; acum arăta ca un cuibar de 
găină. 

— Cred c-am să-l las aşa, zise ea. 

Buna dădu, aprobator, din cap. 

— Bună atitudine, admise ea. Nu contează ce ai, 
contează cum le-ai căpătat. Ei, păi atunci se cheamă că 
suntem gata. 

Tata se aplecă spre ea şi-i şopti ceva. 

— Cum? A, da. Unde-i mirele? 

— E cam ametit. Nu prea-şi dă seama ce s-a întâmplat. 

— Perfect normal, zise Ţaţa, după petrecerea burlacilor. 


Au mai fost dificultăţi de învins: 

— Avem nevoie de un cavaler de onoare. 
— Uuk. 

— Mă rog, dar măcar pune ceva pe tine. 


Doamna Scorbic, bucătăreasa, îşi încrucişă braţele ei 


rozalii şi uriaşe. 

— Nu se poate, ripostă ea pe un ton categoric. 

— Mă gândeam că poate doar nişte salate şi pateuri şi 
câteva... zise Magrat, rugătoare. 

Bărbia păroasă a bucătăresei se ridică-n vânt, cu 
hotărâre. 

— Elfii ăia mi-au răscolit toată bucătăria, zise ea. O să-mi 
ia zile întregi să fac ordine. Şi, oricum, toată lumea ştie că 
legumele crude fac rău la om, şi nu mă bag io la 
parascoveniile alea de plăcinte cu ouă. 

Magrat îi ceru, din priviri, ajutor Ţaţei Ogg. Buna 
Batevreme plecase în grădină, să-şi bage nasul în toate 
florile până scapă de ideea asta fixă. 

— N-are asta a face cu mine, zise Ţaţa. Asta nu-i 
bucătăria mea, dragă. 

— Nu, e a mea. Sunt bucătăreasă aici de ani de zile, zise 
doamna Scorbic, şi ştiu io cum se face lucrurile, şi n-o să-mi 
poruncească mie o fetişcană taman în bucătăria mea. 

Magrat se pleoşti. Ţaţa o bătu pe umăr. 

— S-ar putea să ai acum nevoie de asta, zise ea şi-i 
înmână lui Magrat coiful înaripat. 

— Regele a fost foarte mulţumit de... începu doamna 
Scorbic. 

Se auzi un declic. Bucătăreasa privi de-a lungul arbaletei 
şi întâlni privirea fermă a lui Magrat. 

— Dă-i drumul... zise Regina din Lancre, încetişor, fă-mi 
pateurile. 


Verence şedea cu capul în mâini, îmbrăcat în cămaşă de 
noapte. Nu-şi mai amintea aproape nimic din noaptea ce 
trecuse, afară de-o senzaţie de frig. Şi nimeni nu părea să 
vrea să-i povestească. 

Uşa se deschise cu un scârţâit slab. 

— Mă bucur să te văd deja pe picioare, zise Buna 
Batevreme. Am venit să te ajut să te-mbraci. , 

— M-am uitat prin garderob, zise Verence. Aia... elfii, 
parcă erau?... au devastat totul. Nu mai am nimic care să 
se poată purta. 


Buna îşi roti ochii prin cameră. Apoi se duse la un cufăr 
şi-l deschise. Ceva luci, galben cu roşu, şi scoase un 
clinchet vag de zurgălăi. 

— M-am gândit eu că nu le-ai aruncat, zise ea. Şi nu te-ai 
îngrăşat de atunci, aşa că încă îţi vin bine. Pune bălţătura 
asta. O să-i faci o bucurie lui Magrat. 

— O, nu, refuză Verence. Sunt foarte hotărât în privinţa 
asta. Acum sunt rege. Ar fi înjositor pentru Magrat să se 
mărite cu un Nebun. Trebuie să-mi ţin rangul, pentru binele 
regatului. În plus, unii oameni mai au şi mândrie. 

Buna îl privi fix lung, încât el începu să se foiască, 
stânjenit. 

— Păi, unii au, zise el. 

Buna dădu din cap şi-apoi o porni către uşă. 

— De ce pleci? întrebă Verence, neliniştit. 

— Nu plec, rosti Buna, încet. Doar închid uşa. 


Şi a mai fost şi incidentul cu coroana. 

După o căutare grăbită prin dormitorul lui Verence, 
volumul Ceremonii şi Protocoale ale Regatului Lancre a fost, 
în fine, găsit. Procedura era cât se poate de clară. Noua 
regină era încoronată de către rege, în cursul ceremoniei. 
Tehnica nu prezenta dificultăţi pentru niciun rege care ştia 
care capăt al reginei era cel potrivit, şi chiar şi cel mai 
consanguinizat rege tot nimerea, din două încercări. 

Dar lui Ponder Stibbons i se păruse că ritualul avusese o 
oarecare ezitare, în acest punct. 

De fapt, i se păruse că, exact în clipa în care regele ar fi 
trebuit să aşeze coroana pe capul miresei, el îşi aruncase 
ochii spre celălalt capăt al sălii, unde se afla bătrâna 
vrăjitoare. Şi, odată cu el, aproape toată lumea o privise, 
inclusiv mireasa. 

Bătrâna vrăjitoare încuviinţă, aproape imperceptibil, din 
cap. 

Magrat fu încoronată. 

Frunză-verde-hop-şi-aşa etc. 


Mirele şi mireasa stăteau umăr la umăr, strângând 


mâinile oaspeţilor care formaseră un lung şir, cam ameţiţi, 
aşa cum e şi normal în acest punct al ceremoniei. 

— Sunt convins că veţi fi foarte fericiţi... 

— Mulţumim. 

— Uuk! 

— Mulţumim. 

— Pironeşte-o de tejghea, Lord Ferguson, şi blestemaţi 
fie negustorii de brânză! 

— Mulţumim. 

— Pot să sărut mireasa? 

Verence îşi dădu brusc seama că îi vorbise văzduhul gol. 
Cobori privirea. 

— Mă scuzati, zise el, dumneavoastră sunteţi...? 

— Cartea mea de vizită, zise Casanunda. 

Verence o citi. Ridică din sprâncene. 

— Ah, zise el. Oh. Ăă. Măi, măi, măi. Al doilea, deci? 

— Eu sunt mai zelos, admise Casanunda. 

Verence aruncă o privire vinovată în jur, apoi se aplecă 
până când gura lui ajunse la acelaşi nivel cu urechea 
piticului: 

— AŞ putea schimba o vorbuliţă cu dumneata, peste vreo 
două minute? 


Căluşarii din Lancre se revăzură, pentru prima dată, la 
recepţie. Le venea cam peste mână să-şi vorbească. Mai 
mulţi dintre ei oscilau, distraţi, în sus şi-n jos, în timpul 
conversaţiei. 

— In regulă, zise Jason, 
văratelea? 

— Mi-aduc aminte începutul, zise Croitoru, celălalt 
ţesător. Începutul mi-l amintesc bine. Şi dansul prin pădure. 
Dar Spectacolul... 

— Erau elfi în piesă, zise Tinichigiu, brutarul. 

— De-asta s-a dus totul dracului, interveni Stufaru, 
căruţaşul. Şi-au mai fost şi multe ţipete. 

— A fost cineva cu coarne, zise Căruţaş, şi cu un 
cogeamite... 

— Totul a fost, spuse Jason, un fel de vis. 


A 


işi aminteşte cineva? De-ade- 


— Hei, uite colo, Căruţaş, zise Ţesător, făcând cu ochiul 
către ceilalţi, uite maimuța aia. Voiai s-o întrebi ceva, nu-i 
aşa? 

Căruţaş clipi. 

— A, da, recunoscu el. 

— Eu, în locul tău, n-aş irosi aşa o ocazie de aur, zise 
Ţesător, cu vesela răutate ce le-o arată deseori deştepţii 
celor proşti. 

Bibliotecarul pălăvrăgea cu Ponder şi cu Trezorierul. 
Căruţaş îl înghionti şi el se întoarse. 

— Ai fost la Curmătura, deci, aşa e? i se adresă el, 
deschis şi vesel, cum îi era felul. 

Bibliotecarul îi adresă o privire plină de nedumerire 
politicoasă. 

— Uuk? 

Căruţaş păru nedumerit. 

— Acolo ţi-ai pus nuca, nu-i aşa? 

Bibliotecarul îi mai aruncă o privire cam ciudată, apoi 
scutură din cap. 

— Uuk. 

— Ţesător! zbieră Căruţaş, maimuța zice că nu şi-a pus 
nuca unde n-o ajunge soarele! Tu ai zis că şi-a pus-o! Dar n- 
ai pus-o, nu-i aşa? Ela zis că da. 

Se întoarse către Bibliotecar. 

— Nu şi-a pus-o, Ţesător! Vezi, ştiam eu c-ai priceput pe 
dos. Eşti dus. Nu-s maimuțe la Curmătura. 

Dinspre cei doi se scurgea linişte, în toate direcţiile. 

Ponder Stibbons îşi ţinu răsuflarea. 

— Ce petrecere încântătoare, spuse Trezorierul unui 
scaun, ce mi-ar plăcea să fiu aici. g 

Bibliotecarul luă o sticlă dolofană de pe masă. II bătu pe 
Căruţaş pe umăr. Apoi îi turnă un pahar mare, i-l dădu şi-l 
mângâie pe creştet. 

Ponder se relaxă şi-şi văzu mai departe de ceea ce făcea. 
Legase un cuţit de-un capăt de sfoară şi-l privea, mohorât, 
cum se-nvârteşte pe loc... 

In drumul lui spre casă, în acea seară, Ţesător fu luat pe 
sus de către un atacator misterios şi aruncat în râul Lancre. 


Nimeni nu află vreodată de ce. Nu vă amestecați în 
treburile vrăjitorilor, în special dacă-s simieni. Nu sunt 
foarte subtili. 


Şi alţii mergeau acasă, în acea seară. 

— O să-i vină idei care nu-s de rangul ei, zise Buna 
Batevreme, pe când cele două vrăjitoare păşeau agale prin 
miresmele nopţii. 

— E regină. Asta-i un rang destul de înalt, zise Ţaţa Ogg. 
Aproape la fel cu vrăjitoarele. 

— Da... bine... nu se face să-ţi dai aere, remarcă Buna 
Batevreme. Suntem avantajate, da, dar ne purtăm cu 
modestie şi nu ne Băgăm în Faţă. Nimeni nu poate spune 
că n-am fost modestă şi decentă toată viaţa mea. 

— Totdeauna ai fost timidă ca un şoricel, aşa am spus 
mereu, zise Ţaţa Ogg. Când vine vorba de smerenie, n-o să 
găsiţi pe nimeni mai smerit ca Esme Batevreme, le spun eu 
tuturor. 

— Mi-am văzut întotdeauna de treabă şi nu m-am 
amestecat cu alţii... 

— Nici nu simte omul că eşti de faţă, de obicei, zise Ţaţa 
Ogg. 

— Vorbeam eu, Gytha! 

— Scuze! _ 

Merseră în linişte, o vreme. Era o seară caldă şi uscată. In 
copaci cântau păsărelele. 

Ţaţa zise: 

— E ciudat să te gândeşti la Magrat a noastră, măritată 
şi-aşa mai departe. 

— Ce vrei să spui, şi-aşa mai departe? 

— Păi, ştii tu - măritată, şopti Ţaţa. l-am dat câteva 
sfaturi. Să poarte mereu ceva, în pat. Să-i trezească 
interesul bărbatului. 

— Tu purtai întotdeauna pălăria. 

— Corect. 

Ţaţa flutură un cârnat pe băț. Niciodată nu scăpa vreo 
ocazie de a se aproviziona cu mâncare, dacă era gratis. 

— Ospăţul de nuntă a fost grozav, nu-i aşa? Şi Magrat 


arăta strălucitoare, zic eu. 

— Eu zic că arăta roşie şi agitată. 

— Asta-i strălucirea, la o mireasă. 

— Dar ai dreptate totuşi, recunoscu Buna Batevreme, 
care mergea puţin mai în faţă. A fost o masă bună. N-am 
mai mâncat până acum Variantă Vegetariană. 

— Când ne-am luat cu domnul Ogg, am avut trei duzini 
de stridii la ospăţul nostru de nuntă. Da’ n-au funcţionat 
toate. 

— Şi mi-a plăcut cum ne-a dat tuturor câte-o bucăţică de 
tort de nuntă, într-o punguţă, zise Buna. 

— Da. Ştii, se spune că, dacă-ţi pui o bucăţică dintr-asta 
sub pernă, îl visezi pe viitorul tău so... 

Pe Ţaţa Ogg o luase gura pe dinainte. 

— Nu-i nimic, zise Buna. Nu mă deranjează. 

— Scuze, Esme! 

— Toate cele se întâmplă undeva. Ştiu. Știu. Toate se 
întâmplă undeva. Aşa că, până la urmă, nu mai contează. 

— Foarte continuinuinuumă gândire ai, Esme! 

— Tortul e bun, şopti Buna, dar... în clipa asta... nu ştiu 
de ce... dar ce mi-aş dori, Gytha, în momentu’ ăsta, ar fi... o 
bomboană. 

Ultimul cuvânt stărui în aerul serii, ca ecoul unei 
împuşcături. 

Tata se opri. Mâna îi zbură spre buzunar, unde sălăşluia 
de obicei eterna ei pungă, cu acadele prăfuite. Privi fix 
ceafa lui Esme Batevreme, conciul ei strâns de păr cărunt, 
de sub borul pălăriei ascuţite. 

— Bomboană? întrebă ea. 

— Presupun că ai altă pungă, acum, zise Buna, fără s-o 
privească. 

— Esme... 

— Ai ceva de spus, Gytha? Despre pungi cu bomboane? 

Buna Batevreme tot nu se întorsese. 

Tata îşi privea ghetele. 

— Nu, Esme, zise ea spăşită. 

— Ştiam c-ai să te duci la Omul Lung, să ştii. Cum ai 
intrat? 


— Am folosit una dintre potcoavele speciale. 
Buna dădu din cap. 
— Nu trebuia să-l bagi şi pe el în treaba asta, Gytha! 


— Da, Esme. 

— E la fel de viclean ca şi ea. 

— Da, Esme. 

— Îmi faci figura cu umilinţa preventivă. 
— Da, Esme. 


Mai merseră o bucată. 

— Ce era dansu' ăla pe care l-au jucat Jason şi băieţii lui, 
când s-au îmbătat? întrebă Buna. 

— Băţul şi Găleata ca la Lancre, Esme. 

— Şi-i legal? 

— În principiu, n-ar avea voie să-l joace dacă sunt femei 
de faţă, recunoscu Ţaţa. Că altfel se cheamă că-i căluşire 
sexuală. 

— Şi mi s-a părut că Magrat a fost foarte surprinsă când 
ai recitat poezia aia, la recepţie. 

— Ce poezie? 

— Aia, la care ai făcut şi gesturile. 

— A, poezia aia. 

— L-am văzut pe Verence cum îşi lua notițe pe-un 
şerveţel. 

Tata băgă din nou mâna prin tainiţele informe ale 
bulendrelor ei şi scoase o sticlă de şampanie, întreagă, 
despre care ai fi jurat că n-are cum să încapă acolo. 

— Acuma, mie mi s-a părut că arăta fericită, să ştii, zise 
ea. Cum stătea acolo, îmbrăcată cu juma’ de rochie ruptă şi 
murdară şi cu zale pe dedesubt. Hei, ştii ce mi-a spus? 

— Ce? 

— Ţii minte tabloul ăla vechi cu Regina Ynci? Ştii tu, aia 
cu corsetu' de fier? Cu toate ţepuşele şi cuţitele alea la 
şaretă? Ei, mi-a spus că e sigură că... că spiritul lui Ynci a 
ajutat-o. Cică şi-a pus armura ei şi-a putut face lucruri la 
care nici n-ar fi îndrăznit să se gândească. 

— Parol, făcu Buna, abţinându-se de la alte comentarii. 

— Ciudată lume, fu de acord Ţaţa. 

Mai merseră o vreme în tăcere. 


— Şi deci, nu i-ai spus că n-a existat nicio regină Ynci? 

— Ce rost avea? 

— Regele Lully ăl bătrân a inventat-o fiindcă îşi închipuia 
că avem nevoie de ceva romantic în istorie. Avea el goanga 
asta. A comandat până şi armura. 

— Ştiu. A făcut-o bărbatul străbunică-mii, dintr-o albie de 
tablă şi vreo două cratiţe. 

— Dar n-ai crezut că e cazul să-i spui şi ei? 

— Nu. 

Buna încuviinţă. 

— Ştii, e ciudat, zise ea, chiar şi când Magrat e complet 
diferită, tot la fel e, de fapt. 

Taţa Ogg scoase o lingură de lemn de undeva de prin 
şorţ. Apoi îşi ridică pălăria şi, cu mare grijă, cobori de-acolo 
un castron cu şarlotă, jeleu şi frişcă, pe care-l ascunsese®., 

— Hm. Chiar nu înţeleg de ce furi mâncare tot timpul, 
zise Buna. Verence ţi-ar da un cazan plin, dacă i-ai cere. Ştii 
că el unul nu pune gura pe frişcă. 

— Aşa-i mai amuzant, recunoscu Ţaţa. La vârsta mea, 
merit şi eu ceva distracţie. 

În desişuri se auzi un freamăt şi unicornul ţâşni în drum. 

Era furios. Era turbat. Se afla într-o lume în care nu-şi 
găsea locul. Şi era mânat din urmă. 

La o sută de yarzi de ele, scurmă pământul cu copita şi- 
apoi cobori cornul. 

— Hopaa! exclamă Ţaţa, lăsându-şi dreapta răsplată să 
cadă pe jos. Haide. Uite un copac acolo, haide! 

Buna Batevreme scutură din cap. 

— Nu. De data asta nu fug. N-a putut să mă doboare 
înainte şi acum încearcă să se folosească de-un animal, 
carevasăzică? 

— Tu nu vezi ce ditai cornul are?? 

— Văd foarte limpede, zise Buna, calmă. 

Unicornul lăsă capul în pământ şi atacă. Ţaţa Ogg ajunse 


6 Și Tata Ogg era o mare culegătoare de mărunţişuri* 
desconsiderate. 

* joc de cuvinte în engleză: trifle înseamnă atât „fleac“, 
„mărunţiş”, cât şi un tip de budincă. (n.tr.) 


la cel mai apropiat copac cu ramuri joase şi sări în el. 

— Vino, Esme! 

— Nu. Înainte nu gândeam limpede, dar acum gândesc. 
Sunt unele lucruri de care n-am nevoie să fug. 

Dihania albă gonea pe drumul dintre copaci, o jumătate 
de tonă de muşchi în spatele celor doisprezece inci de corn 
sclipitor. In urma lui se formau vălătuci de abur. 

— Esme! 

Vremea cercurilor se termina. În plus, acum ştia de ce-i 
fusese mintea atât de răvăşită, şi asta era bine. Acum nu 
mai auzea gândurile fantomatice ale tuturor celorlalte Esme 
Batevreme. 

Poate unele trăiau în lumi conduse de elfi. Sau muriseră 
de mult. Sau trăiau ceea ce considerau ele a fi vieţi fericite. 
Rareori i se întâmpla Bunei Batevreme să dorească ceva, 
fiindcă dorinţele erau pentru blegi, dar simţea un mic 
regret, ştiind că nu le va putea întâlni niciodată. 

Poate unele dintre ele erau pe punctul de a muri, aici, pe 
această potecă. Fiecare lucru pe care-l făceai însemna că 
un milion de câpii ale tale făceau ceva diferit. Unele dintre 
ele vor muri. Le simţise morţile viitoare... morţile lui Esme 
Batevreme. Şi nu le putea salva, căci nu astfel lucrează 
probabilitatea. 

Pe un milion de dealuri, fata alergă, pe un milion de 
poduri, fata alese, pe un milion de poteci femeia rămase 
nemişcată... 

Toate diferite, toate una singură. 

Tot ce putea face pentru ele era să fie ea însăşi, aici şi 
acum, din toate puterile. 

Întinse o mână. 

Câţiva metri mai încolo, unicornul lovi un zid invizibil. 
Copitele i se vânturară prin aer, încercând să se oprească şi 
parcurse restul distanţei până la picioarele Bunei culcat pe 
spate. 

— Gytha, zise Buna, pe când bestia încerca să se ridice, 
cu trupul contorsionat de durere, îţi vei scoate ciorapii, îi 
vei lega să faci din ei un căpăstru şi mi-i vei da încetişor. 

— Esme... 


— Ce-i? 

— N-am ciorapi pe mine, Esme. 

— Dar ce-ai făcut cu perechea aia frumoasă, roşu cu alb, 
pe care ţi-am dat-o de Lăsata Porcului? l-am tricotat cu 
mâna mea. Şi ştii cât urăsc tricotatul. 

— Păi, e o seară caldă. Mie-mi place, ştii tu, să las aerul 
să circule. 

— M-am chinuit ca naiba cu călcâiele. 

— Scuze, Esme! 

— Cel puţin, ai să fii bună să dai o fugă la mine acasă şi 
să aduci tot ce e pe fundul scrinului. 

— Da, Esme. 

— Dar mai înainte, ai să treci pe la fi-tu Jason să-i spui să 
încingă bine forja. 

Taţa Ogg se holbă la unicornul care se zbătea. Părea 
blocat acolo, îngrozit de Buna, dar, în acelaşi timp, complet 
incapabil de fugă. 

— Oh, Esme, doar n-ai de gând să-i ceri lui Jason să... 

— N-am să-i cernimic. Şi nici ţie nu-ţi cer. 

Buna Batevreme îşi scoase pălăria şi-i făcu vânt în 
tufişuri. Apoi, fără ca ochii ei să părăsească vreo clipă 
animalul, ridică mâinile spre conciul ei cărunt ca fierul şi 
scoase câteva spelci strategice. 

Cocul se desfăşură, ca un şarpe care se trezeşte şi, după 
ce scutură ea capul de câteva ori, părul îi ajungea până la 
brâu. 

Ţaţa privi fascinată cum Buna ridică mâna din nou şi 
smulse un singur fir de păr din rădăcină. Mâinile Bunei 
descriseră mişcări complicate în aer când ea făcu un laţ din 
ceva aproape prea subţire ca să poată fi văzut. Fără să dea 
atenţie smucelilor cornului, puse laţul de gâtul unicornului. 
Apoi trase. 

Zbătându-se, smulgând cu copitele nepotcovite bulgări 
mari de glod din cărare, unicornul se luptă să se ridice. 

— N-ai cum să-l ţii cu ăla, zise Ţaţa, furişându-se pe după 
un copac. 

— Pot să-l ţin şi c-un fir de păianjen, Gytha Ogg. Cu un fir 
de păianjen. Acum du-te în treaba ta! 


— Da, Esme. 

Unicornul îşi dădu capul pe spate şi zbieră. 

Jumătate din oraş aştepta pe străzi când Buna aduse 
animalul, cu copitele patinându-i pe pavaj, în târgul Lancre, 
fiindcă atunci când îi spui ceva Ţaţei înseamnă c-ai spus 
tuturor. 

Jivina juca la capătul hamului de-o subţirime imposibilă, 
zvârlind din copite spre cei imprudenţi în stadiu terminal, 
dar încercările sale de-a se elibera eşuau de fiecare dată. 

Jason Ogg, încă îmbrăcat în cele mai bune haine ale sale, 
stătea în pragul fierăriei, cam agitat. Deasupra hornului, 
aerul supraîncălzit tremura. 

— Domnu’ Făurar, începu Buna Batevreme, am o 
trebuşoară pentru tine. 

— Aă, zise Jason, ăla-i un unicorn, să ştii. 

— Corect. 

Unicornul zbieră din nou şi-şi rostogoli ochii roşii şi 
dementi spre Jason. 

— Nimeni n-a mai potcovit vreodată un unicorn, replică 
Jason. 

— Gândeşte-te la asta, zise Buna Batevreme, ca la 
momentul tău de glorie. 

Mulțimea se îngrămădi în jurul lor, încercând să vadă şi 
să audă, dar rămânând în afara razei de acţiune a copitelor. 

Jason se scărpină-n bărbie cu barosul. 

— Ştiu şi eu... 

— Ascultă-mă, Jason Ogg, zise Buna, smucind de firul de 
păr, în vreme ce bestia derapa în jurul ei, în cerc, tu poţi 
potcovi orice fiinţă pe care ţi-o aduce cineva. Şi există un 
preţ pentru asta, nu-i aşa? 

Jason îi aruncă o privire panicată Ţaţei Ogg. Ea avu 
bunul-simţ să arate stânjenită. 

— Ea nu mi-a spus nimic, niciodată, îl asigură Buna, care, 
ca întotdeauna, părea în stare să citească expresia Ţaţei 
privind prin propria ceafă. 

Se aplecă mai aproape de Jason şi acum aproape că 
atârna de dihania cabrată. 

— Preţul pentru a putea potcovi orice, orice fiinţă pe care 


ţi-o aduce cineva... este că trebuie să potcoveşti orice îţi 
aduce cineva. Preţul pentru a fi cel mai bun este 
întotdeauna... că eşti obligat să fii cel mai bun. Şi tu îl 
plăteşti, la fel ca mine. 

Unicornul smulse câteva degete de lemn din cadrul uşii, 
cu copita. 

— Dar fier... zise Jason. Şi cuie... 

— Da? 

— Fierul o să-l omoare, explică Jason. Dacă ţintuiesc fier 
de el, am să-l omor. Uciderea nu face parte din învoială. N- 
am ucis nimic, niciodată. Cu furnica aia am stat o noapte- 
ntreagă, n-a durut-o nici atâtica. N-am de gând să chinui o 
fiinţă care nu mi-a făcut niciun rău. 

— Ai adus ce se afla în scrinul meu, Gytha? 

— Da, Esme. 

— Dă-le încoace, atunci. Şi tu, Jason, tu doar încinge 
forja. 

— Dar dacă ţintuiesc fier de el... 

— Am spus eu ceva despre fier? 

Cornul lovi şi făcu o piatră să sară din zid, la două 
şchioape de capul lui Jason. El se dădu bătut. 

— Atunci o să trebuiască să vii şi mata să-l faci să stea 
binişor, zise el. Niciodată n-am potcovit aşa un armăsar, 
decât cu doi bărbaţi şi-un ucenic care să-l ţină bine. 

— O să facă ce-i spui, promise Buna. Nu mi se poate 
împotrivi. 

— Criminalul ăsta l-a ucis pe moş Scrope, zise Ţaţa Ogg. 
Mie nu mi-ar părea rău să-l omor. 

— Atunci, ruşine să-ţi fie, femeie! exclamă Buna. E un 
animal. Un animal nu poate fi criminal. Numai noi, rasele 
superioare, putem fi. Asta-i unul dintre lucrurile care ne 
deosebesc de animale. Dă-mi sacul ăla! 

Trase înăuntru dihania care se împotrivea din răsputeri şi 
doi săteni se grăbiră să închidă uşile duble în urma lor. O 
clipă mai târziu, o copită lovi şi făcu o gaură în lemn. 

Ridcully sosi în fugă, cu arbaleta-i uriaşă atârnată de-un 
umăr. 

— Mi-au spus că iar a apărut unicornul! 


Încă o scândură se frânse. 

— E înăuntru? 

Ţaţa încuviinţă. 

— L-a târât aici tocmai din pădure, zise ea. 

— Dar fiara aia e feroce! 

Tata Ogg îşi scărpină nasul. 

— Da, păi... dar ea răspunde cerinţelor, nu-i aşa? Când e 
vorba de îmblânzirea unicornilor. N-are nimic de-a face cu 
vrăjitoria. 

— Ce vrei să spui? 

— Credeam că sunt unele lucruri pe care toată lumea le 
ştie despre unicorni, explică Ţaţa, înţepată. Cine poate să-i 
prindă, la asta fac eu aluzii delicate. Mereu a alergat mai 
repede decât tine Esme a noastră. Putea întrece orice 
bărbat. 

Ridcully stătea acolo, cu gura căscată. 

— Eu, pe de altă parte, continuă Ţaţa, eu mereu mă 
împiedicam de prima rădăcină de copac care-mi ieşea în 
cale. Câteodată, dura o veşnicie până găseam una. 

— Vrei să spui că, după ce am plecat eu, ea niciodată... 

— Acuma să nu intri la idei romanţioase. La vârsta 
noastră, oricum tot aia e, zise Ţaţa. Ea nici nu s-ar mai fi 
gândit la asta, dacă nu apăreai tu. 

O idee asociată i se ivi în minte. 

— Nu l-ai văzut cumva pe Casanunda? 

— Bună, bobocelul meu de trandafir! auzi o voce veselă 
şi plină de speranţă. 

Tata nici măcar nu se întoarse. 

— Ce te mai furişezi pe unde nu te vede omul! zise ea. 

— Sunt faimos pentru asta, doamnă Ogg! 

In fierărie se lăsase liniştea. Apoi, se putu desluşi 
bocănitul ciocanului lui Jason. 

— Ce fac ei acolo înăuntru? întrebă Ridcully. 

— Orice-or face, l-a făcut să nu mai zvârle din copite, zise 
Ţaţa. 

— Ce era în sac, doamnă Ogg? întrebă Casanunda. 

— Ce mi-a spus ea s-aduc, răspunse Ţaţa. Serviciul ei 
vechi de ceai, din argint. Moştenire de familie. Nu l-am 


văzut decât de două ori în viaţa mea, şi una din dăţi a fost 
acu', când l-am pus în sac. Nu cred că l-a folosit vreodată. 
Are o căniţă de lapte în formă de vacă umoristică. 

Lângă fierărie se mai adunase lume. Mulțimea umpluse 
toată piaţa oraşului. 

Ciocănitul se opri. Vocea lui Jason, părând a veni de 
foarte aproape, zise: 

— O să ieşim acum. 

— O să iasă acum! strigă aţa. 

— Ce-a spus? 

— A spus că o să iasă acum. 

— O să iasă acum! 

Mulțimea se retrase. Uşile se deschiseră. 

Buna ieşi, cu unicornul de căpăstru. Mergea liniştit, la 
pas, şi muşchii i se rostogoleau pe sub blana albă ca 
broaştele-n ulei. Şi copitele îi zuruiau pe pavaj. Luciul lor îi 
sări în ochi lui Ridcully. 

Fiara înaintă politicos, în rând cu vrăjitoarea, până ce ea 
ajunse în centrul pieţei. Apoi vrăjitoarea îl dezlegă şi-i dădu 
o palmă blândă peste crupă. 

El necheză încetişor, se întoarse şi galopă de-a lungul 
străzii, spre pădure... 

Tata Ogg apăru, tăcută, în spatele Bunei Batevreme, care 
îl privea cum pleacă. 

— Potcoave de argint? se miră ea. O să se tocească 
numaidecât. 

— Şi caiele de argint. Atât cât e nevoie, o să reziste, zise 
Buna, adresându-se lumii în general. Şi ea n-o să-l capete 
niciodată înapoi, poa' să-l strige şi-o mie de ani. 

— Să potcoveşti unicornul, zise Ţaţa, scuturând din cap. 
Numai ţie-ţi putea da prin cap să potcoveşti unicornul, 
Esme! 

— Toată viaţa mea, asta am făcut, zise Buna. 

Acum, unicornul era doar un grăunte alb, pe păşunea din 
deal. Cum ÎI priveau ele, dispăru în umbrele serii. 

Taţa Ogg suspină şi rupse ce vrajă o fi fost acolo. 

— Asta a fost, deci. 

— Da. 


— Te duci la balul de la castel? 

— Tu te duci? 

— Păi... pe mine m-a rugat domnu' Casanunda să-l duc 
să vadă Omul Lung. Adică, ştii tu, aşa cum trebuie. Probabil 
că-l interesează, că e pitic, mă gândesc. Le plac excavaţiile. 

— Nu ne mai săturăm de ele, zise Casanunda. 

Buna dădu ochii peste cap. 

— Fă-te că ai vârsta pe care-o ai, Gytha! 

— Să mă fac? N-am nevoie să mă fac, îmi iese automat, 
zise Ţaţa Ogg. Să mă fac că am jumătate din cât am... ei, 
aici e greutatea. Şi, oricum, nu mi-ai răspuns la întrebare. 

Spre surprinderea Ţaţei şi a lui Ridcully, şi poate chiar şi 
a Bunei Batevreme înseși, ea îşi strecură braţul pe sub al lui 
Ridcully. 

— Eu şi Domnul Ridcully o să facem o plimbare până jos 
la pod. 

— O să facem? zise Ridcully. 

— O, ce drăguţ! 

— Gytha Ogg, dacă te mai uiţi aşa la mine, să vezi ce 
scatoalcă o să-ţi dau. 

— Scuze, Esme, zise Ţaţa. 

— Bun. 

— Presupun că vreţi să vorbiţi despre timpurile trecute, 
se aventură Ţaţa. 

— Poate despre timpurile trecute. Poate despre alte 
timpuri. 

Unicornul ajunse în pădure şi galopă mai departe. 


Apele râului Lancre tălăzuiau dedesubt. Nimeni nu 
traversează aceeaşi apă de două ori, nici chiar pe un pod. 

Ridcully aruncă o pietricică. Făcea pl/eosc. 

— Totul se aranjează, zise Buna Batevreme, pe undeva. 
Vrăjitorul ăla tânăr al tău ştie asta, doar că pune cuvinte 
zăpăcite în jur. Ar fi chiar deştept, dacă ar fi atent la ce are 
în faţa ochilor. 

— Vrea să rămână aici o vreme, rosti Ridcully mohorât. 

Mai aruncă o pietricică în adânc. 

— Pare fascinat de pietrele alea. Ce să fac, nu pot să-i 


interzic. Regele e încântat de idee. Cică alţi regi au avut 
întotdeauna Nebuni, aşa că el o să încerce să ţină un 
înţelept pe lângă el, poate iese mai bine. 

Buna râse. 

— Şi fata aia, Diamanda, o să se pună pe picioare cât de 
curând. 

— Ce vrei să spui? 

— O, nimic! Asta-i chestia cu viitorul. Poţi să te trezeşti 
că iese orice. Sau totul. 

Ridică şi ea o pietricică. Aceasta lovi apa în acelaşi timp 
cu una de-a lui Ridcully, scoțând un dublu p/eosc. 

— Crezi, oare, zise Ridcully, câ... undeva... a ieşit totul 
bine? 

— Da. Aici! 

Buna se înmuie, când îl văzu cocoşându-se. 

— Dar şi acolo, zise ea. 

— Cum? 

— Vreau să spun că, undeva acolo, Mustram Ridcully s-a 
însurat cu Esme Batevreme şi au trăit - Buna strânse din 
dinţi - fericiţi până la adânci bătrâneţe. Mai mult sau mai 
puţin. Cât pot oamenii să fie. 

— De unde ştii? 

— Am captat frânturi din amintirile ei. Părea destul de 
fericită. Şi eu nu-s uşor de mulţumit. 

— Cum poţi să faci asta? 

— Încerc să fiu bună în tot ceea ce fac. 

— A spus ceva despre... 

— Ea n-a spus nimic! Nu ştie că existăm! Nu pune 
întrebări! E destul să ştii că totul se întâmplă undeva, nu-i 
aşa? 

Ridcully încercă să rânjească. 

— Asta-i maximum ce-mi poţi spune? 

— E maximum ce există. Sau aproape. 


Unde se sfârşeşte oare$€? 


6 Când Hwel, faurul de piese, şi restul trupei au sosit şi ei, a 
doua zi, i s-a povestit totul, şi el a scris o piesă. Dar a omis toate 
detaliile care nu-şi găseau loc pe o scenă sau erau prea scumpe, 


Într-o noapte de vară, cu perechi care se îndepărtează 
fiecare pe drumul lor, şi amurgul vioriu, mătăsos, crescând 
printre copaci. Dinspre castel, mult după încheierea 
petrecerii, râsete stinse şi clinchet de mici zurgălăi de 


argint. lar dinspre dealurile goale, doar tăcerea elfilor. 


sau pe care nu le-a crezut. În orice caz, el a numit piesa 
Imblânzirea Popândăului*, fiindcă nimeni n-ar fi fost atras de o 
piesă cu titlul Lucruri Care s-au Intâmplat Intr-o Noapte de Vară. 

* În engleză, cuvântul „scorpie“ din titlul piesei Îmb/ânzirea 
Scorpiei de William Shakespeare mai înseamnă şi chiţcan - mic 
mamifer carnivor, de mărimea unui şoarece. (n.tr.)