Terry Pratchett — [Lumea Disc] 03 Magie de ambe sexe

À TERRY A 
tY = PRATCHETT [4 


MA. iE A A TREIA CARTE DIN SERIA LUMEA DISC 


MAGIE DE 3 
' AMBE SEXE A K 


À 


Terry Pratchett - Lumea Disc 

Terry Pratchett s-a născut în 1948 și încă nu a murit. Și-a început 
cariera de jurnalist într-o zi din 1965, iar primul cadavru l-a văzut după 
numai trei ore, căci pe vremea aceea experiența de lucru nu era doar o 
vorbă goală. După ce a ocupat toate posturile posibile în presa locală, 
mai puţin, desigur, pe cel de comentator al meciului de sâmbătă, s-a 
angajat la Regia Centrală a Energiei Electrice, ca ofițer de presă pentru 
patru centrale termonucleare. Ar putea scrie o carte despre experienţa 
lui din acea perioadă, dar nu l-ar crede nimeni. 

Perioada a luat sfârșit în 1987, când i-a devenit limpede că a scrie 
despre Lumea Disc era mult mai plăcut decât a munci de-adevăratelea. 
Volumele din această serie au ajuns la numere cu două cifre și se află 
în mod constant pe lista celor mai bine vândute cărți. Mai scrie și proză 
pentru tinerii cititori. Din când în când este acuzat de literatură. 

Terry Pratchett trăiește în Wiltshire, cu soţia sa Lyn și fiica lor 
Rhianna. Consideră că scrisul e cel mai bun mod de a te amuza de unul 
singur. 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Terry Pratchett 


MAGIE DE AMBE SEXE 


Traducere din limba engleză DOMNICA MACRI 


1 


Magie de ambe sexe 


noesis 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Această poveste e despre magie, despre încotro se îndreaptă ea, dar 
mai ales de unde vine și de ce, cu toate că nu are pretenţia să 
răspundă la nici una din aceste întrebări. 


Povestea noastră ar putea totuși încerca să explice de ce Gandalf! 
nu s-a căsătorit niciodată și de ce Merlin era bărbat. Pentru că e și o 
poveste despre sex, probabil nu în sensul sportiv, de hârjoneală în care 
numeri picioarele și împărți la doi, dacă nu cumva personajele vor 
scăpa cu totul de sub controlul autorului. Ceea ce nu e exclus. . 

Oricum, este în primul rând o poveste despre un univers. Incepe. 
Urmăriţi-o cu atenție, efectele speciale sunt destul de costisitoare. 

Un sunet grav, de bas. O notă profundă și vibrantă, ce sugerează 
că secțiunea alămuri ar putea da în orice moment tonul unei fanfare 
cosmice, pentru că scena e dominată de o beznă spaţială, cu doar 
câteva stele sclipind ca mătreaţa de pe umerii lui Dumnezeu. 

Apoi apare deasupra capetelor, mai mare decât cea mai mare și 
cea mai hidos înarmată navă spaţială din imaginaţia oricărui regizor de 
filme de acțiune: o țestoasă lungă de zece mii de mile. E Marele A'Tuin 
- unul din rarele astrocheloniene într-un univers în care lucrurile sunt 
mai puţin ceea ce sunt și mai curând ceea ce și le imaginează oamenii 
că ar fi - și duce pe carapacea sa bătucită de meteoriți patru elefanți 
gigantici care poartă la rândul lor pe umeri marea roată a Discului. 

Pe măsură ce unghiul perspectivei se schimbă, întreaga lume poate 
fi văzută în lumina micuţțului soare ce orbitează în jurul ei. Are 
continente, arhipelaguri, mări, pustiuri, lanţuri muntoase și chiar o 
minusculă calotă de gheaţă în centru. Locuitorii acestui spațiu n-au cum 
să aibă, evident, nici o tangenţă cu teoriile globale. Lumea lor, 
mărginită de jur împrejur de un ocean care se varsă fără încetare în 
spațiu printr-o unică, mare cascadă, e rotundă și plată ca o pizza 
geologică, doar că fără măsline. 

O lume ca asta, care există doar pentru că zeilor le place să mai și 
glumească, trebuie să fie un loc unde magia să poată supraviețui. Ca și 
sexul, de altfel. 


Venise umblând prin furtună și se vedea că e vrăjitor, pe de-o parte 
din cauza mantiei lungi și a toiagului sculptat, dar mai ales din cauza 
picăturilor de ploaie care se opreau la câteva degete de capul lui și se 
prefăceau în abur. 

Era ţara furtunilor grozave, aici în Munţii Vârfu Berbecelui, o țară cu 
creste zimţate, cu păduri dese și râpe atât de adânci încât nici nu 
ajungea bine lumina zilei pe fundul lor, că se și lăsa seara. Fuioare 
zdrenţuite de nori atârnau de piscurile mai mici, aflate mai jos decât 


1 Gandalf - un puternic magician, personaj principal în „Hobbitul” și „Stăpânul inelelor” de 
J.R.R. Tolkien. (n.t.) 
3 


Magie de ambe sexe 


cărarea de munte pe care vrăjitorul mergea acum, târșâindu-si 
picioarele și derapând prin noroi. Câteva capre cu ochii mijiţi îl 
urmăreau cu un interes moderat. Nu-ţi trebuie cine știe ce ca să 
stârnești interesul unei capre. 

Uneori se oprea și își arunca toiagul greu în sus. Acesta cădea 
indicând invariabil aceeași direcţie, iar vrăjitorul ofta, îl ridica și își 
continua mersul lipăit prin noroi. 

Furtuna înainta printre dealuri pe picioarele ei de fulgere, ţipete și 
mârâieli. 

Vrăjitorul dispăru după o cotitură a drumului, iar caprele se 
întoarseră la pășunatul lor umed. 

Până când altceva le făcu să-și ridice din nou privirile. Rămaseră 
neclintite, cu ochii măriţi, cu nările fremătând. 

Era ciudat, pentru că pe cărare nu se vedea nimic. Dar caprele 
continuară să-l privească până când dispăru din ochi. 


Era un sat înghesuit într-o vale îngustă, între niște versanţi abrupți 
și împăduriţi. Nu era un sat prea mare, iar pe o hartă a munţilor nici nu 
ar fi apărut. Abia dacă se vedea pe harta satului. 

De fapt, era unul din acele locuri care există doar ca oamenii să 
aibă de unde să se tragă. Universul e plin de ele: sate ascunse, orașe 
bătute de vânturi sub cerul larg, căsuțe izolate de prin munţi înghețaţi 
care rămân în istorie doar pentru că au fost locurile incredibil de 
obișnuite unde ceva extraordinar a început să se întâmple. De obicei, o 
simplă placă memorială stă mărturie că, împotriva oricărei probabilităţi 
ginecologice, cineva extrem de celebru s-a născut pe la jumătatea 
fatadei respective. 

Ceaţa se încolăcea pe lângă case în timp ce vrăjitorul trecea un 
pod îngust peste pârâul umflat și se îndrepta către fierăria satului, deși 
cele două acţiuni nu au nici o legătură una cu alta. Ceaţa s-ar fi 
încolăcit oricum; era o ceaţă cu experienţă și dusese încolăcirea pe 
culmile artei. 

Fierăria era, firește, destul de aglomerată. E locul unde poţi fi sigur 
că găsești un foc bun și pe cineva cu care să schimbi o vorbă. Câţiva 
săteni stăteau tolăniţi în umbra caldă a încăperii, dar când vrăjitorul se 
apropie se ridicară cu interes, încercând să pară inteligenţi, în general 
fără mare succes. _ 

Fierarul nu simţi nevoia să se arate la fel de servil. II salută din cap 
pe vrăjitor, dar era un salut între egali, cel puţin din punctul de vedere 
al fierarului. În fond, orice fierar cât de cât priceput a făcut cunoștință 
măcar de la distanţă cu magia sau cel puţin așa îi place să creadă. 


Vrăjitorul se înclină. O mâţă albă care adormise pe cuptor se trezi și 
îl urmări cu atenţie. 
— Cum se numește locul acesta, domnule? spuse vrăjitorul. 
4 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Fierarul dădu din umeri. 

— Kurunsus, spuse el. 

— Kuru...? 

— „„.nsus, repetă fierarul, cu un ton care sfida pe oricine ar fi 
îndrăznit să facă vreo aluzie. 

Vrăjitorul se gândi puţin. 

— Un nume cu o istorie, spuse el într-un târziu, pe care în alte 
împrejurări mi-ar face plăcere să o ascult. Dar aș vrea să vorbesc cu 
tine, fierarule, în legătură cu fiul tău. 

— Care dintre ei, spuse fierarul, iar cei prezenţi chicotiră. Vrăjitorul 
zâmbi. 

— Ai șapte fii, nu-i așa? Și ai fost tu-însuţi al optulea fiu la părinţi? 

Chipul fierarului îngheță. Se întoarse către ceilalţi săteni. 

— Gata, ploaia s-a oprit, zise, căraţi-vă cu toţii. Eu și... se uită la 
vrăjitor ridicând din sprâncene. 

— Drum Bilet, spuse vrăjitorul. 

— Eu și dl. Bilet avem de discutat. Își legănă ciocanul ușor și unul 
câte unul, lungindu-și gâturile și privind peste umăr, să nu piardă nimic 
în caz că vrăjitorul ar fi făcut ceva interesant, spectatorii plecară. 

Fierarul trase de sub o băncuţă două scaune. Scoase o sticlă dintr- 
un dulap de lângă butoiul cu apă și turnă din ea două pahare foarte 
mici de lichid transparent. 

Cei doi bărbaţi priviră ploaia și ceața care se rostogolea peste pod. 
Apoi fierarul zise: 

— Știu la ce fiu te referi. Doar Buna, vrăjitoarea, e sus cu nevastă- 
mea. Al optulea fiu al celui de-al optulea fiu, bineînțeles. Mi-a trecut 
prin cap, dar n-am dat prea multă importanţă gândului, sincer să fiu. 
Măi, măi. Un vrăjitor în familie, ai? 

— Pricepi repede, spuse Bilet. Pisica albă sări de pe pervazul ei, 
păși pe podea și apoi făcu un salt până în braţele vrăjitorului, unde se 
ghemui confortabil. Degetele lui subţiri începură să o mângâie absent. 

— Măi, măi, făcu fierarul din nou, un vrăjitor în Kurunsus, ai? 

— Posibil, posibil, zise Bilet. Desigur, va trebui să meargă mai întâi 
la Universitate. Dar, desigur, se poate descurca foarte bine. 

Fierarul analiză ideea din toate unghiurile și decise că îi place la 
nebunie. Îl izbi însă un gând. 

— Stai puţin, făcu. Încerc să-mi amintesc ce mi-a zis taică-meu. Un 
vrăjitor care știe că va muri poate să treacă niscai puteri la vreun 
moștenitor, nu? 

— N-am mai auzit lucrurile astea prezentate atât de succint, dar 
da, spuse vrăjitorul. 

— Deci o să cam mori? 

— Oh, da. Pisica torcea în timp ce degetele o scărpinau după 
ureche. 

Fierarul se simţi jenat. 


Magie de ambe sexe 


— Când? 

Vrăjitorul se gândi o clipă. 

— In circa șase minute. 

— îu. 

— Nu-ţi face griji, zise vrăjitorul, să-ţi spun cinstit, abia aştept. Am 
auzit că nu doare. 

Fierarul se gândi. 

— De unde ai auzit? întrebă într-un târziu. 

Vrăjitorul se prefăcu că nu-l aude. Se uita la pod, căutând prin 
vălătucii de ceaţă ceva semne grăitoare, 

— Ascultă, spuse fierarul, mai bine mi-ai zice cum se crește un 
vrăjitor, că prin părţile astea nu e nici unul, și... 

— Se va rezolva de la sine, spuse Bilet binevoitor. Magia m-a adus 
la tine și tot magia va avea grijă mai departe. De obicei așa face. S-a 
auzit cumva un țipăt? 

Fierarul privi spre tavan. Dincolo de zgomotul ploii se distingea 
sunetul unei perechi noi de plămâni în plină activitate. Vrăjitorul zâmbi. 

— Adu-l aici. f 

Pisica se ridică privind cu interes spre poarta largă a atelierului. In 
timp ce fierarul striga spre cei de sus, ea sări pe podea și traversă încet 
camera torcând ca un joagăr. 

O femeie înaltă, cu părul alb, apăru la baza scărilor, strângând în 
brațe o legăturică înfășurată într-o pătură. Fierarul o conduse repede 
spre locul unde stătea vrăjitorul. 

— Dar..., începu ea. 

— E foarte important, spuse fierarul cu importanţă. Ce facem 
acum, domnule? 

Vrăjitorul își ridică toiagul. Era înalt de un stat de om, gros cât 
încheietura mâinii și acoperit cu gravuri care păreau să se schimbe sub 
privirile fierarului, de parcă n-ar fi vrut să-l lase să vadă ce erau. 

— Copilul trebuie să-l ţină, spuse Drum Bilet. Fierarul dădu din cap 
și scotoci prin pătură până localiză o mână mică și roz. O îndrumă 
ușurel spre lemnul sculptat. Mânuţa îl apucă cu putere. 

— Dar..., zise moașa. 

— E în regulă, Buno, știu eu ce fac. E vrăjitoare, domnule, n-o 
băgaţi în seamă. Bun, adăugă fierarul, și acum? 

Vrăjitorul tăcu. 

— Ce facem ac..., începu fierarul, dar se opri. Se aplecă să vadă 
mai bine fața bătrânului. Bilet zâmbea, dar îi lăsase pe ceilalți să 
ghicească de ce. 

Fierarul împinse copilul înapoi în brațele moașei disperate. Apoi, cât 
mai respectuos cu putință, desprinse degetele subțiri și palide de pe 
toiag. 

Toiagul avea o textură stranie, unsuroasă, cam ca electricitatea 
statică. Lemnul în sine era aproape negru, dar gravurile erau ceva mai 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


deschise la culoare și te făceau să te doară ochii dacă încercai să 
distingi exact ce reprezintă. 

— Ești mulțumit de tine? întrebă moașa. 

— Ce? Ah, da, de fapt chiar sunt. De ce? Femeia dădu la o parte un 
colț de pătură. 

Fierarul se uită înăuntru și înghiţi în sec. 

— Nu, șopti el, vrăjitorul a spus... 

— Și de unde, mă rog, putea dumnealui să știe? răspunse Buna 
batjocoritor. 

— Dar a zis că va fi un fiu! 

— Mie nu-mi prea pare un fiu, băiete. Fierarul se prăbuși pe scaun, 
cu capul în mâini. 

— Ce-am făcut? gemu. 

— Ai dat lumii prima femeie-vrăjitor, zise moașa. Ține-i mică și 
dulțică! 

— Ce? 

— Vorbeam cu copilul. 

Mâţa torcea și se arcuia de parcă s-ar fi frecat de picioarele unui 
vechi prieten. Ceea ce era ciudat, pentru că acolo nu se afla nimeni. 

— Am fost nesăbuit, spuse o voce pe un ton ce ar fi scăpat auzului 
oricărui muritor. Am crezut ca magia știe ce face. 

POATE CA ȘTIE. 

— Dacă aș putea să fac ceva... 

NU E CALE DE ÎNTOARCERE, NU E CALE DE ÎNTOARCERE, răspunse 
vocea profundă, grea ca sunetul unor uși de cavou care se trântesc. 

Fărâma de nimic care era acum Drum Bilet căzu pe gânduri. 

— Dar o să aibă o mulțime de probleme. 5 

ASTA-I VIAȚA. CEL PUȚIN AȘA MI S-A SPUS, EU N-AM CUM SA ȘTIU, 
BINEÎNȚELES. 

— Dar reîncarnarea? 

Moartea ezită. S 

NU ȚI-AR PLACEA, spuse. CREDE-MA PE CUVÂNT. 

— Am auzit că unii o practică tot timpul. 

TREBUIE SĂ Al ANTRENAMENT. TREBUIE SĂ ÎNCEPI CU CEVA MIC ȘI 
SĂ ÎTI CROIEȘTI DRUM ÎN SUS. N-AI IDEE CE ORIBIL E SĂ FII FURNICĂ. 

— E rău? 

NICI N-AI CREDE. IAR CU O KARMA CA A TA ȘI FURNICĂ E PREA 
MULT. 

Copilul îi fusese înapoiat mamei, iar fierarul stătea neconsolat și se 
uita la ploaie. 

Drum Bilet scărpină pisica după urechi și se gândi la viaţa lui. 
Fusese lungă - unul din avantajele de a fi vrăjitor - și pe parcursul ei 
făcuse multe lucruri de care nu era prea mândru. Era timpul să... 

N-AM TOATĂ ZIUA LA DISPOZIȚIE, spuse Moartea cu reproș. 


7 


Magie de ambe sexe 


Vrăjitorul se uită la pisică și pentru prima dată își dădu seama ce 
ciudat arăta acum. 

De multe ori cei vii nu se gândesc ce complicat arată lumea pentru 
cei morţi, pentru că, dacă moartea eliberează mintea din cămașa de 
forţă a celor trei dimensiuni, o rupe și de Timp, care nu e decât o altă 
dimensiune. Așa că, dacă mâţa ce se freca acum de niște picioare 
invizibile era fără îndoială aceeași pisică pe care o văzuse cu câteva 
minute în urmă, ea era în mod evident și un pisoi mic și jucăuș, și o 
mâţă grasă pe jumătate oarbă, și toate fazele intermediare. Simultan. 
Și de la bun început arăta ca un morcov alb în formă de pisică - o 
descriere care va trebui utilizată până când lumea va inventa niște 
adjective cvadridimensionale adecvate. 

Mâna scheletică a morții îl bătu pe Bilet ușor pe umăr. HAIDE, 
FIULE. 

— Nu mai pot face nimic? 

VIAȚA E PENTRU CEI VII. ORICUM, I-AI DAT TOIAGUL. 

— Da. Asta e. 

Numele moașei era Buna Batevreme. Era vrăjitoare. Un lucru foarte 
acceptabil în Munţii Vârfu Berbecelui, unde nimeni nu avea nimic rău de 
spus despre vrăjitoare. Cel puţin dacă voia să se scoale dimineața în 
aceeași formă în care se dusese la culcare. 

Fierarul se uita încă mohorât la ploaie când femeia cobori și îi puse 
o mână grijulie pe umăr. 

El își ridică privirile spre ea. 

— Ce să fac, Buno? întrebă pe un ton din care nu reușea să scoată 
nota de implorare. 

— Ce ai făcut cu vrăjitorul? 

— L-am pus în magazia de cărbuni. Am făcut bine? 

— Deocamdată merge, i-o reteză ea. Și acum trebuie să arzi 
toiagul. 

Se întoarseră amândoi să se uite la bastonul greu pe care fierarul îl 
rezemase în cel mai întunecos colț ai atelierului. Ai fi zis că le întorcea 
privirile. 

— Dar e fermecat, șopti el. 

— ŞI? 

— O să ardă? 

— N-am întâlnit lemn care să nu ardă. 

— Nu mi se pare un lucru bun! 

Buna Batevreme închise ușile cele mari și se întoarse furioasă spre 
el. 

— Ascultă-mă bine, domnule Gordo Fieraru, nici femeile-vrăjitor nu 
sunt un lucru bun! Nu e genul de magie potrivită pentru femei, e magie 
de vrăjitor, cu cărți, stele și jometrie. N-o să reușească niciodată. Cine a 
mai auzit de femei vrăjitor? 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Există vrăjitoare, spuse fierarul nesigur. Și zâne, din câte am 
auzit. 

— Vrăjitoarele sunt cu totul altceva, îl repezi Buna Batevreme. E 
magie din pământ, nu din cer, iar bărbaţii n-ar fi niciodată în stare de 
așa ceva. Cât despre zâne, fac și ele ce pot. Crede-mă, arde toiagul, 
îngroapă mortul și nu mai spune nimănui ce s-a întâmplat! 

Fierarul încuviință reținut, se duse în fierărie și suflă din foaie până 
se ridicară scântei. Apoi se întoarse să ia toiagul. Toiagul nu se mișcă. 

— Nu se mișcă! 

Broboane de sudoare i se iviră pe frunte în timp ce se opintea cu 
bucata de lemn. 

Aceasta rămase necooperantă și imobilă. 

— Lasă-mă pe mine, zise Buna dându-l la o parte. 

Se auzi un pârâit și se simţi miros de plită încinsă. 

Fierarul străbătu în fugă atelierul până în locul unde Buna aterizase 
cu picioarele în sus, lipită de peretele opus. 

— Te simţi bine? 

Ea deschise ochii ca două diamante scăpărând de furie și zise: 

— Ințeleg. Deci așa merge, da? 

— Așa merge ce? întrebă fierarul total ametit. 

— Ajută-mă să mă ridic, neghiobule. Și adu-mi o secure. 

Tonul ei sugera că e preferabil să nu opună rezistenţă. Fierarul 
scormoni disperat printre fiarele aruncate în fundul atelierului până găsi 
un topor cu două tăișuri. 

— Bun, acum scoate-ţi șorțul. 

— De ce, ce vrei să faci? zise fierarul, căruia evenimentele 
începeau să-i scape de sub control. 

Buna oftă exasperată. 

— E de piele, tâmpitule. O să-l înfășor în jurul cozii. Nu mă 
păcălește el de două ori în același fel! 

Fierarul se zbătu să-și scoată șorțul greu de piele și i-l înmână cu 
delicateţe. Ea îl înfășură în jurul toporului și făcu una sau două mișcări 
în aer. Apoi, cu o siluetă ca de păianjen în lumina cuptorului aproape 
incandescent, se strecură de-a curmezișul camerei și, cu un icnet ce 
exprima triumful, dar și efortul, lăsă tăișul greu să cadă chiar pe 
mijlocul toiagului. 

Se auzi un declic. Un zgomot ca un piuit de potârniche. O bufnitură. 

Apoi tăcere. 

Fierarul ridică mâna foarte încet, fără să-și miște capul, și atinse 
tăișul toporului. Nu mai era pe coada toporului. Se înfipsese în ușă chiar 
lângă capul lui, luându-i și o feliuţă din ureche. 

Buna, cu aerul ametit al unuia care a lovit din răsputeri un obiect 
absolut imobil, se holba la mânerul de lemn pe care îl ţinea în mână. 

— Buuuuuun, Îîngăimă ea, în caaazul ăstaaaaaa... 


9 


Magie de ambe sexe 


— Nu, spuse fierarul hotărât, frecându-și urechea. Orice ai vrea să 
sugerezi, nu. Lasă-l. O să pun niște lucruri în jurul lui, n-o să-l observe 
nimeni. Lasă-l. E doar un băț. 

— Doar un băț? 

— Ai vreo idee mai bună? Una care să nu-mi taie capul? 

Buna privi aprig la toiag, care păru să nu bage de seamă. 

— Acum nu, recunoscu ea, dar dă-mi ceva timp și... 

— Bine, bine. Oricum am multe de făcut, magicieni de îngropat, știi 
cum e. 

Fierarul luă o cazma de după ușă și ezită un moment. 

— Buno. 

— Ce? 

— Ai idee cum vor vrăjitorii să fie îngropaţi? 

— Da! 

— Cum? 

Buna se opri o clipă la baza scărilor. 

— Cu reticenţă. 

Mai târziu, noaptea veni ușor, pe măsură ce ultima rază din lumina 
înceată a Discului părăsea valea, și o lună palidă, spălăcită de ploaie 
străluci pe un cer bătut cu stele. lar în livada umbroasă din spatele 
fierăriei se auzea la răstimpuri câte un zăngănit de cazma și câte o 
înjurătură înfundată. 

Sus, în leagănul ei, prima femeie-vrăjitor a lumii visa la nu cine știe 
ce. 

Pisica albă stătea pe jumătate adormită pe policioara ei personală 
de lângă cuptor. Singurul sunet din fierărie era cel al jarului care 
trosnea sub cenușă. 

Toiagul stătea în colţ, așa cum dorise, învăluit în umbre ceva mai 
negre decât sunt umbrele de obicei. 

Timpul trecea, pentru că asta era, în fond, treaba lui. 

Apoi se auzi un clinchet slab și vântul adie ușor. După o vreme 
pisica se ridică și privi cu interes. 

Mijiră zorile. Aici în Vârfu  Berbecelui zorile erau mereu 
impresionante, mai ales după ce o furtună curăța aerul. Valea ocupată 
de satul Kurunsus avea în față o panoramă cu munţi mai mărunți și 
dealuri colorate în purpuriu și portocaliu de lumina dimineţii care plutea 
ușor pe deasupra lor (pentru că lumina circulă într-un ritm mai lent prin 
vastul câmp magic al Discului), în timp ce, mai departe, marea câmpie 
era încă o baltă de umbre. Incă și mai departe, marea oferea din când 
în când câte o sclipire distantă. 

De fapt, de aici puteai vedea până la capătul lumii. 

Nu era o imagine poetică, ci un fapt real, de vreme ce lumea era în 
mod destul de categoric plată și în plus era cărată în spate de patru 
elefanţi care la rândul lor stăteau pe carapacea Marelui A'Tuin, Marea 
Țestoasă Cerească. 

10 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Aici, în Kurunsus, satul se trezea. Fierarul tocmai intrase în fierărie 
și o găsise mai curată decât fusese ea vreodată în ultima sută de ani: 
cu toate uneltele puse la locul lor, podeaua măturată și un foc aprins 
proaspăt în cuptor. Acum stătea pe nicovală, care fusese mutată tocmai 
din capătul celălalt al încăperii, și se uita la toiag încercând să 
gândească. 


În următorii șapte ani nu se întâmplă nimic deosebit, doar că în 
livada de lângă fierărie unul dintre meri crescu vizibil mai înalt decât 
ceilalţi și că în el se cățăra frecvent o fetiță cu părul castaniu, 
strungăreaţă la dinţii din faţă și trăsături care promiteau să devină dacă 
nu frumoase, măcar interesante și atractive. 

Se numea Eskarina, fără vreun alt motiv decât acela că mamei ei îi 
plăcuse cum sună. 

Și, cu toate că Buna Batevreme era cu ochii pe ea, nu scosese la 
iveală nici cel mai mic semn de magie. E adevărat că fetiţa petrecea 
mai mult timp căţărându-se în copaci, alergând și strigând decât alte 
fete, dar multe lucruri îi pot fi iertate unei fetițe care are încă patru fraţi 
mai mari, toți aflaţi încă la casa părintească. De fapt, vrăjitoarea 
începuse să se relaxeze și să creadă că magia nu pusese până la urmă 
stăpânire pe ea. 

Dar magia are obiceiul să stea ascunsă, ca o greblă în iarbă. 

larna veni din nou și fu o iarnă grea. Norii se adunau pe lângă 
munţii Berbecelui ca niște oi mari și grase, umplând râpele cu zăpadă și 
transformând pădurile în peșteri sumbre și tăcute. Trecătorile de pe 
culmi erau închise, iar caravanele nu aveau să mai vină până la 
primăvară. Kurunsus deveni o mică insulă de lumină și căldură. 

La masa de dimineață, mama Eskarinei spuse: 

— Sunt îngrijorată de Buna Batevreme. N-am mai văzut-o de mult. 

Fieraru o privi pe deasupra lingurii de fiertură. 

— Nu mă plâng, spuse, €.... 

— Are nasul lung, întrerupse Esk. 

Părinţii îi aruncară o privire grea. 

— Nu ai voie să faci o astfel de remarcă, spuse mama cu asprime. 

— Dar tata zice că totdeauna își țuguie... 

— Eskarina! 

— Dara zis că... 

— N-auzi?! 

— Da, dar chiar a zis că are... 

Fieraru se aplecă și o pocni. Nu foarte tare și oricum îi păru rău 
imediat. Băieţii îi mai simțeau latul palmei, ocazional chiar lungul 
curelei, dacă o meritau. Problema cu fata era nu neapărat obrăznicia, ci 
modul enervant în care urmărea neobosită firul unei dispute, chiar 
atunci când de mult ar fi trebuit să renunţe. De fiecare dată îl 
nedumerea. 


11 


Magie de ambe sexe 


Esk izbucni în lacrimi. Fieraru se ridică, furios pe el însuși și jenat, și 
porni către atelier. 

Se auzi o trosnitură puternică și o bufnitură. 

ÎI găsiră rece pe podea. Mai târziu avea să susţină că se lovise cu 
capul de pragul de sus. Lucru straniu, pentru că fierarul nu era prea 
înalt și până atunci avusese totdeauna loc gârlă să treacă pe sub prag. 
Oricum, era convins că orice se întâmplase nu avea legătură cu 
mișcările estompate din cel mai întunecos colț al fierăriei. 

Aceste evenimente își puseră cumva amprenta asupra zilei. Deveni 
o zi cu oale sparte, o zi în care oamenii se calcă pe bătături și sunt 
arțăgoși. 

Mama lui Esk scăpă un vas pe care-l avea de la bunica ei și se 
dovedi că o ladă întreagă de mere din pod se stricase. In fierărie 
cuptorul se înfundă și refuză să mai tragă. 

Jaims, băiatul cel mare, alunecă pe gheaţă și se lovi la braţ. Pisica 
albă, sau poate unul din descendenţii ei, căci pisicile aveau o viaţă 
intimă complicată în șopronul de fân de lângă atelier, se cățără pe coșul 
din spălător și refuză să mai coboare. Chiar și cerul deveni apăsător ca 
o saltea veche, iar aerul părea înăbușitor în ciuda zăpezii. 

Nervii întinși, plictiseala și proasta dispoziţie făceau aerul să 
vibreze ca pe timp de furtună. 

— Gata! Ajunge. Până aici a fost! strigă mama. Cern, tu și Gulta și 
Esk puteți să vă ducețţi să vedeţi ce face Buna și... unde-i Esk? 

Băieții mai mici ridicară privirile de sub masă, unde se înghionteau, 
cam fără tragere de inimă. 

— S-a dus în livadă, zise Gulta. Din nou. 

— Mergeţi s-o găsiţi atunci și luaţi-o din loc. 

— Dar e frig! 

— O să ningă din nou! 

— E la nici jumate de poștă, iar drumul e destul de bun. Și în plus, 
cine vroia așa de tare să iasă la plimbare când a nins prima oară? Afară 
cu voi și să nu vă întoarceţi până n-o să fiţi într-o pasă mai bună. 

O găsiră pe Esk în furca mărului cel mare. Băieţilor nu le prea 
plăcea pomul. Mai întâi era acoperit de atâta vâsc încât părea verde 
chiar și în plină iarnă, fructele erau mici și treceau direct de la stadiul 
acru de-ţi strepezea dinţii la cel putred plin de viermi și, cu toate că 
părea ușor de urcat, avea obiceiul de a ceda și de a-ți face piciorul să 
alunece în cele mai nepotrivite momente. Cern putea să jure că o dată 
o creangă s-a răsucit doar ca să-l dea pe el jos. Dar pomul o tolera pe 
Esk, care obișnuia să se urce și să stea în el de câte ori era plictisită sau 
nervoasă sau voia să fie singură, iar băieţii simțeau că dreptul 
sacrosanct al oricărui frate de a-și chinui drăgăstos sora lua sfârșit la 
baza trunchiului. Așa că aruncară în ea cu un bulgăre. Acesta își rată 
ţinta. 

— Mergem s-o vedem pe bătrâna Batevreme. 

12 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Dar nu-i nevoie să vii și tu. 

— Pentru că o să ne ţii în loc și probabil o să plângi. 

Esk îi privi solemn. Nu plângea prea des, fiindcă nu părea că dă 
rezultate. 

— Dacă nu vreţi să vin, atunci vin, zise. Între fraţi, așa ceva se 
numește raționament logic. 

— A, dar vrem să vii, spuse repede Gulta. 

— Mă bucur să aud, răspunse Esk, lăsându-se să cadă pe zăpadă. 

Aveau un coș cu cârnaţi afumaţi, ouă fierte și - pentru că mama lor 
era nu numai generoasă, ci și prudentă - un borcan mare de gem de 
piersici de care nimeni din familie nu era prea încântat. Ea îl făcea 
oricum în fiecare an, când se coceau piersicile sălbatice, să fie. 

Oamenii din Kurunsus învățaseră să trăiască cu ninsorile 
interminabile, drumurile care duceau afară din sat aveau parapete ca 
să mai reducă troienele și mai ales ca să îi ajute pe străini să nu se 
rătăcească. Dacă erai localnic nu prea conta dacă te rătăceai, pentru că 
un geniu neslăvit din consiliul sătesc de acum câteva generaţii avusese 
ideea să cioplească marcaje în fiecare al zecelea copac din pădurea 
care înconjura satul, pe o rază de două mile. Durase o veșnicie, iar 
refacerea marcajelor dădea oricând de lucru oricărui sătean care avea 
o clipă liberă, dar în iernile în care furtunile puteau face omul să se 
rătăcească și la zece metri de propria casă, multe vieți fuseseră salvate 
de mănunchiul de crestături căutate cu degetele tremurânde pe sub 
nămeţi... 

Ningea din nou când părăsiră drumul și apucară cărarea pe care, în 
timpul verii, casa vrăjitoarei se cuibărea într-o demenţă de hăţișuri de 
zmeură și buruieni vrăjitorești ciudate. 

— Nici o urmă, spuse Cern. 

— În afară de vulpi, adăugă Gulta. Se zice că poate să se facă 
vulpe. Sau orice. Chiar și pasăre. Orice. Așa știe mereu ce se petrece. 

Priviră în jur, prudenţi. O cioară zburlită îi urmărea, într-adevăr, de 
pe un ciot de copac îndepărtat. 

— Se zice că în Vârfu Crăpii e o familie întreagă care poate să se 
transforme în lupi, zise Gulta, care nu era genul să renunțe la un 
subiect atât de promiţător, fiindcă într-o noapte cineva a tras într-un 
lup, iar a doua zi mătușa șchiopăta cu o rană de săgeată la picior și... 

— Eu nu cred că oamenii se pot preface în animale, spuse Esk 
încet. 

— Zău, domnişoară Isteţime? 

— Buna e destul de mare. Dacă s-ar preface în vulpe, ce s-ar 
întâmpla cu bucăţile care nu încap? 

— Le-ar vrăji să dispară. 

— Nu cred că așa funcționează magia, puse Esk. Nu poţi să faci 
lucrurile să se întâmple, pur și simplu, e un fel de ... e ca un balansoar, 
dacă tragi unul din capete în jos, celălalt se ridică... Vocea i se pierdu. 


13 


Magie de ambe sexe 


Fraţii ei o priviră. 

— Nu prea o văd pe Buna pe un balansoar, zise Gulta. Cern chicoti. 

— Adică, vreau să zic că de câte ori se întâmplă ceva, se mai 
întâmplă și altceva... cred, ezită Esk, în timp ce ocolea un dâmb de 
zăpadă mai mare decât restul. Dar în direcția cealaltă! 

— E o prostie, zise Gulta, fiindcă uite, ţii minte când a venit bâlciul 
vara trecută și era acolo un vrăjitor și a făcut păsările și toate lucrurile 
alea să apară din nimic? Vreau să zic că s-a întâmplat pur și simplu, a 
zis niște vorbe, a dat din mâini și s-a întâmplat. Nu era nici un 
balansoar. 

— Era un leagăn, zise Cern. Și o chestie în care trebuia să nimerești 
ca să câștigi alte chestii. 

— Și tu n-ai nimerit nimic, Gul. 

— Nici tu. Și ai zis că lucrurile alea erau lipite acolo ca să nu poţi să 
le dai jos, ai zis... 

Conversaţia lor se îndepărtă de subiect așa cum se îndepărtează în 
joacă niște cățeluși. Esk asculta doar pe jumătate. Eu știu ce vreau să 
spun, își zise în sinea ei. Magia e ușor de făcut, găsești punctul unde 
totul e în echilibru și împingi. Oricine poate să o facă, nu e nimic magic. 
Toate cuvintele ciudate și datul din mâini sunt doar... e pentru.... 

Se opri uimită de sine însăși. Ştia ce vrea să spună. Ideea era chiar 
acolo, în vârful minţii ei. Dar nu știa cum să o pună în cuvinte, nici 
măcar pentru ea. 

E o chestie groaznică să găsești în propriul tău cap anumite lucruri 
și să nu știi la ce sunt bune. E ceva... 

— Haide, o să ne ia toată ziua. 

Scutură din cap și se grăbi după fraţii ei. 

Casa vrăjitoarei consta din atâtea dependințe și umbrare încât era 
greu să-ţi dai seama cum arătase clădirea originală sau dacă existase 
vreodată. Vara era înconjurată de straturi dense de ceea ce Buna 
numea destul de vag „ierburi” - plante bizare, păroase, sau turtite, sau 
agăţătoare, cu flori ciudate, sau fructe viu colorate, sau păstăi umflate 
urât. Doar Buna știa la ce folosesc, iar porumbeii sălbatici care erau 
suficient de înfometați ca să se repeadă asupra lor ieșeau de obicei de 
acolo gângurind de unii singuri și cam lovindu-se de copaci (iar uneori 
nu mai ieșeau de loc). 

Acum totul era sub un strat gros de zăpadă. O giruetă uitată de 
lume se lovea de un stâlp. Buna nu prea le avea cu înălțimile, dar o 
parte din prietenele ei încă mai foloseau mături zburătoare. 

— Pare pustiu, zise Cern. 

— Nici urmă de fum, adăugă Gulta. 

Ferestrele arată ca niște ochi, își spuse Esk, dar păstră remarca 
pentru sine. 

— E doar casa Bunei, nu e nimic nelalocul lui. 


14 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Casa emana părăsire. O simțeau. Ferestrele chiar arătau ca niște 
ochi, negre și amenințătoare pe fundalul alb al zăpezii. Și nimeni din 
munţii Vârfu Berbecelui nu-și lăsa vreodată focul să se stingă cât ţinea 
iarna; era o chestie de mândrie. 

Esk vru să spună „Hai să mergem acasă”, dar știa că băieţii atâta 
așteptau ca s-o ia la goană. Spuse în schimb: „Mama zice că e o cheie 
lăsată într-un cui, în privată”, și fu aproape la fel de rău. Chiar și o 
privată obișnuită conţinea mici motive de teroare, cum ar fi cuiburi de 
viespi, păianjeni uriași, vietăți misterioase care foșneau pe acoperiș sau 
- așa cum se întâmplase într-o iarnă de pomină - chiar un ursulet în 
hibernare, care a provocat constipaţie acută întregii familii până când a 
putut fi convins să își mute culcușul în șura de fân. Privata unei 
vrăjitoare ar fi putut conţine orice. 

— Să mă duc să mă uit, da? 

— Dacă vrei, spuse Gulta nepăsător, aproape reușind să-și ascundă 
ușurarea. 

De fapt, când Esk reuși să deschidă ușa blocată de nămeţi, privata 
se dovedi un loc curat și ordonat, în care cel mai sinistru lucru era un 
almanah vechi, sau mai exact o jumătate de almanah, atârnat cu grijă 
într-un cui. Buna avea obiecţii de ordin filosofic față de citit, dar era 
ultima care să spună că o carte, mai ales una cu pagini fine, subţiri, nu- 
și are utilitatea ei. 

Cheia împărțea policioara de după ușă cu o crisalidă și un capăt de 
lumânare. Esk o apucă ușurel, încercând să nu deranjeze crisalida, și se 
grăbi înapoi la băieţi. g 

N-avea rost să încerce ușa din față. In Kurunsus, ușile din față erau 
doar pentru mirese și cadavre, iar Buna evitase întotdeauna să ajungă 
în vreuna din aceste posturi. În spate, zăpada se stivuise peste ușă și 
nimeni nu spărsese gheaţa de la butoiul cu apă. 

Lumina începuse să se scurgă de pe cer când reușiră să ajungă la 
ușă şi convinseră cheia să se învârtească în broască. 

Inăuntru, bucătăria cea mare era întunecată și rece, mirosind 
numai a zăpadă. Era ea întunecată mereu, dar erau obișnuiți să vadă 
un foc mare în căminul spaţios și să simtă mirosul aburilor a ce-o mai fi 
fiert Buna în ziua respectivă, în general aburi dătători de migrene sau 
de vedenii. 

Se plimbară fără ţintă, strigând, până când Esk decise că nu mai 
puteau amâna momentul urcatului pe scări. Zgomotul ivărului de la ușa 
ce dădea spre trepte se auzi mult mai tare decât ar fi trebuit. 

Buna era pe pat, cu brațele strânse la piept. Ferestruica odăii 
fusese deschisă de vânt. Un praf fin de zăpadă fusese spulberat peste 
podea și pat. 

Esk privi pătura din petice pe care stătea întinsă bătrâna, căci 
există clipe când un mic detaliu se poate extinde până umple întreaga 
lume. Nici nu-l auzi pe Cern izbucnind în plâns: și-l amintea pe tatăl ei 


15 


Magie de ambe sexe 


cum lucra la pătură cu două ierni înainte, când zăpada era tot așa mare 
și nu prea avea de lucru în atelier, și cum folosise tot felul de zdrențe 
care-și găsiseră cumva drumul până în Kurunsus din toate părțile lumii: 
mătase, piele dilema, bumbac de baltă și lână tharga și cum, desigur, 
pentru că nici la cusut nu se prea pricepea, ieșise o chestie ciudată și 
cu noduri, mai mult ca o țestoasă turtită decât ca o pătură, și cum 
mama decisese cu generozitate să i-o dea Bunei de ultima Lăsată a 
Porcului și... 

— E moartă? întrebă Gulta, de parcă Esk ar fi fost expertă în așa 
ceva. 

Esk o privi pe Buna Batevreme. Chipul bătrânei era uscat și 
cenușiu. Așa arătau oare morţii? N-ar fi trebuit ca pieptul să i se ridice 
și să coboare? 

Culta își adună gândurile. 

— Trebuie să mergem să chemăm pe cineva, și asta chiar acum, că 
începe să se întunece, spuse el sec. Dar Cern o să rămână aici. 

Fratele lui îl privi îngrozit. 

— De ce? întrebă. 

— Cineva trebuie să stea cu morții, zise Gulta. Țineţi minte când a 
murit unchiul Derghart și tata a trebuit să meargă să vegheze cu toate 
lumânările peste noapte? Altfel vine ceva rău și îți duce sufletul la... 
într-un loc, se poticni el la final. Și apoi morţii se întorc și te bântuie. 

Cern deschise gura ca să înceapă din nou să plângă. Esk spuse 
repede. 

— Stau eu. Nu mă deranjează, e doar Buna. 

Gulta o privi ușurat. 

— Aprinde lumânări sau ceva, zise. Cred că asta se cuvine să faci. 
Și dup-aia... 

De pe pervaz se auzi un râcâit. O cioară aterizase și stătea acolo, 
uitându-se la ei cu suspiciune. Gulta strigă și aruncă în ea cu pălăria. 
Cioara zbură cu un croncănit dojenitor, iar el închise fereastra. g 

— Am mai văzut-o pe aici, spuse. Cred că Buna îi dă de mâncare. li 
dădea, se corectă. Oricum, ne întoarcem cu oameni, foarte repede. Hai 
să mergem, Ce. 

Tropăiră în jos pe scara întunecoasă. Esk îi conduse și trase zăvorul 
în urma lor. 

Soarele era o minge roșie deasupra munților și primele stele se 
vedeau deja. 

Fata se plimbă prin bucătăria întunecată până când găsi un capăt 
de lumânare și un amnar. Cu mult efort, reuși să aprindă lumânarea și 
o așeză pe masă, deși nici așa nu lumina propriu-zis încăperea, ci doar 
popula întunericul cu umbre. Apoi găsi balansoarul Bunei lângă căminul 
rece, se așeză în el și așteptă. 

Timpul trecu. Nu se întâmplă nimic. 


16 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Apoi se auzi o bătaie în fereastră. Esk luă lumânarea și încercă să 
privească prin geamurile groase și rotunde. 

Un ochi galben ca o mărgică îi întoarse privirea. 

Lumânarea pâlpâi și se stinse. 

Ea rămase nemișcată, aproape fără respiraţie. Bătaia începu din 
nou, apoi încetă. O scurtă tăcere, apoi zăvorul de la ușă zăngăni. 

Vine ceva rău, ziseseră băieţii. 

Străbătu camera pe pipăite până când aproape se împiedică de 
balansoar, pe care îl trase și îl propti cum putu mai bine în dreptul ușii. 
Ivărul mai zăngăni o dată și se potoli. 

Esk așteptă până când liniștea îi vui în urechi. Apoi ceva începu să 
lovească în ferestruica din spălător, încet, dar insistent. După o vreme 
se opri. Un moment mai târziu, începu din nou în dormitorul de 
deasupra - un fel de râcâit, un zgomot ca de gheară. 

Esk simţi că era nevoie de curaj, dar într-o astfel de noapte curajul 
se menține atâta timp cât rămâne și o lumânare aprinsă. Bâjbâi prin 
bucătăria întunecată, cu ochii închiși, până ajunse la ușă. 

O bucată mare de zgură căzu în cămin cu o bufnitură, iar când auzi 
râcâiturile disperate venind din horn, Esk trase zăvorul, dădu ușa de 
perete și fugi în noapte. _ 

Frigul o lovi ca un cuţit. Inghețul acoperise zăpada cu o crustă tare. 
Nu-i păsa unde se duce, dar spaima mută o înarmase cu hotărârea 
arzătoare de a ajunge acolo cât mai repede. 

În casă, cioara ateriză cu zgomot în cămin, plină de funingine și 
cârâind nervoasă în sinea ei. Se amestecă cu umbrele și, după o clipă, 
se auzi sunetul ivărului și fâlfâitul aripilor pe scări. 


Esk se înălţă cât putu și căută de jur împrejurul copacului marcajul. 
De data aceasta avu noroc, dar punctele și șănțuleţele care alcătuiau 
marcajul îi spuseră că era la mai bine de un kilometru depărtare de sat 
și că fugise în direcția greșită. 

Sus străluceau o lună brânzoasă și o mână de stele mici și 
necruțătoare. Pădurea din jur era o țesătură din umbre negre și nea 
albă, iar fata își dădea seama că nu toate umbrele stăteau nemișcate. 

Toată lumea știa că în munți erau lupi pentru că, în unele nopți, 
urletele lor se auzeau de pe culmile cele mai înalte, dar aceștia nu prea 
veneau pe lângă sate - lupii moderni erau strănepoţii unor animale care 
supravieţuiseră doar învățând că adeseori carnea de om are marginile 
ascuţite. 

Dar vremea era aspră și haita suficient de flămândă ca să uite de 
selecția naturală. 

Esk își aminti ceea ce fuseseră învățați toţi copiii. Urcă-te într-un 
copac. Aprinde un foc. Când nu-ţi iese nici una, nici alta, ia un băț și 
încearcă măcar să-i rănești. Nu încerca niciodată să îi întreci la fugă. 

Copacul din spatele ei era un fag neted și de neurcat. 


17 


Magie de ambe sexe 


Esk privi cum o umbră se desprinde din marea de întuneric din faţa 
ei și vine un pic mai aproape. Ingenunche, obosită, speriată, incapabilă 
să gândească, încercând să dibuie pe sub zăpada rece și tăioasă un 
băț. 


Buna Batevreme deschise ochii și privi fix la tavan, care era crăpat 
și se lăsa în jos ca o pânză de cort. 

Se concentră ca să-și aducă aminte că are mâini, nu aripi, și că nu 
trebuie să ţopăie. Era totdeauna înțelept să rămână puţin întinsă după 
un împrumut, ca să-și lase mintea să se reobișnuiască cu trupul, dar 
știa că de data asta nu are timp. 

— Al naibii copil, bombăni, încercând să zboare până pe tăblia 
patului. Cioara, care mai trecuse prin asta de zeci de ori și considera - 
în măsura în care pot păsările să considere ceva, adică într-o măsură 
foarte mică - că dieta constantă de coji de slănină și resturi alese de la 
masă, precum și cuibul cald pentru noapte erau un preț bun pentru a-i 
permite Bunei accesul în interiorul capului ei, o urmărea acum cu un 
interes moderat. 

Buna își găsi ghetele și bocăni pe scări în jos, rezistând cu fermitate 
tentaţiei de a plana. Ușa era larg deschisă și pe podea se așternuse 
deja un strat de zăpadă. 

— Fir-ar să fie, făcu. Se întrebă dacă merita să încerce să localizeze 
mintea lui Esk, dar minţile omenești nu erau niciodată la fel de clare și 
ascuţite ca ale animalelor și, oricum, supramintea pădurii făcea 
căutarea asta pe nepusă masă la fel de dificilă ca deslușirea zgomotului 
unei cascade în mijlocul unei furtuni cu tunete și trăsnete. In schimb, 
putea să simtă, fără măcar s-o caute, mintea haitei de lupi: un 
sentiment ascuţit, violent, care-i umplea gura cu gust de sânge. 

Abia putu distinge prin zăpada îngheţată urmele mici de pași, pe 
jumătate umplute de ninsoare. Blestemând și bombănind. Buna 
Batevreme își trase mai bine șalul pe ea și porni. 


Pisica cea albă se trezi, pe priciul ei personal, la auzul zgomotelor 
din colțul cel mai întunecat al atelierului. Fieraru închisese cu grijă ușile 
cele mari când plecase împreună cu băieţii aproape isterizaţi, iar pisica 
urmări cu interes cum o umbră îngustă își face de lucru cu lacătul și 
încearcă balamalele. 

Ușile erau de stejar, întărite de căldură și de timp, ceea ce nu le-a 
împiedicat să fie zburate până-n partea cealaltă a drumului. 

În timp ce înainta grăbit pe drum, Fieraru auzi un sunet venind din 
cer. Îl auzi și Buna. Era un șuierat hotărât ca zborul unui stol de gâște, 
iar norii pufoși de zăpadă fierbeau și se răsuceau la trecerea lui. 

Și lupii îl auziră cum se învârtește peste vârfurile copacilor și se 
năpustește asupra luminișului. Dar îl auziră mult prea târziu. 


18 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Buna Batevreme nu mai trebui să se ia după urmele de pași. Putu 
acum să se orienteze pe direcția săgeţilor de lumină stranie, a 
șfichiuirilor și bufniturilor bizare și a urletelor de durere și spaimă. Vreo 
doi lupi o zbughiră pe lângă ea, cu urechile lipite de cap și cu hotărârea 
fermă să se facă nevăzuţi de acolo, indiferent ce le-ar sta în cale. 

Se auzi un zgomot de crengi rupte. Ceva mare și greu ateriză într- 
un brad de lângă Buna și căzu, scâncind, în zăpadă. Un alt lup trecu pe 
lângă ea pe o traiectorie joasă, cam la nivelul capului, și ricoșă de 
trunchiul unui copac. 

Urmă o tăcere. 

Buna își croi drum printre crengile acoperite de omăt. 

Se vedea zăpada bătătorită în formă de cerc. Câţiva lupi zăceau pe 
margini, fie morţi, fie deciși, în mod înțelept, să nu mai facă nici o 
mișcare. 

Toiagul stătea înfipt drept în zăpadă, iar Buna avu impresia că se 
întorcea să o urmărească pe măsură ce trecea cu grijă pe lângă el. 

În mijlocul cercului era și o moviliţă făcută ghem. Buna îngenunche 
cu ceva greutate și întinse ușurel mâna spre ea. 

Toiagul se mișcă. Nu mai mult decât un tremurat, dar îi făcu mâna 
să se oprească înainte să atingă umărul lui Esk. Buna le aruncă 
crestăturilor de lemn o privire furioasă, sugerându-le să mai miște, 
dacă îndrăznesc. 

Aerul deveni mai dens. Toiagul păru să se retragă, fără să se 
urnească din loc, iar ceva nedefinit o lăsă pe vrăjitoare să înțeleagă 
limpede că, din punctul de vedere al toiagului, nu era vorba de o 
înfrângere, ci doar de o decizie tactică și că n-ar vrea ca ea să creadă 
că a câștigat în vreun fel, pentru că nu era cazul. 

Esk fu scuturată de un frison. Buna o bătu încet pe umăr. 

— Eu sunt, micuţo. E doar Buna bătrâna. 

Moviliţa nu se desfăcu. 

Buna își mușcă buzele. Nu era niciodată sigură cum să procedeze 
cu copiii, se gândea la ei - în rarele ocazii când i se întâmpla - ca la 
niște fiinţe pe undeva între om și animal. Inţelegea pruncii. Turnai lapte 
la un capăt și încercai să ţii celălalt capăt curat, pe cât posibil. Cu 
adulții era și mai ușor, că se hrăneau și se spălau singuri. Dar la mijloc 
era o întreagă lume de experienţe despre care nu își pusese niciodată 
prea multe întrebări. Din câte își dădea ea seama, trebuia să-i împiedici 
să ia vreo boală mortală și să speri că până la urmă totul va fi bine. 

De fapt Buna era în mare încurcătură, dar știa că trebuie să facă 
ceva. 

— Ne-am luptat cu lupusorul țel lău, daaa? se aventură ea. 

Din cu totul alte motive decât calculase ea, abordarea păru să dea 
rezultate. Din mijlocul balotului, o voce înfundată răspunse: „Am opt 
ani, în caz că nu știai”. 


19 


Magie de ambe sexe 


— Persoanele de opt ani nu stau ghem în zăpadă, răspunse Buna, 
tatonând calea prin hăţișurile conversaţiei dintre adult și copil. 

Ghemul nu răspunse. 

— Cred că aș avea ceva lapte și biscuiţi acasă, plusă ea. 

Nu avu nici un efect perceptibil. 

— Eskarina Fieraru, dacă nu te porţi cum trebuie în clipa asta, uite- 
așa te pocnesc! 

Esk scoase capul, prudentă. 

— Nu e nevoie să te porți așa, zise. 

Când Fieraru ajunse la casa Bunei, aceasta tocmai sosise cu Esk de 
mână. Băieţii o priviră, ascunși după tatăl lor. 

— Hm, făcu Fieraru neștiind exact cum se începe o conversație cu 
cineva despre care se presupune că ar fi mort. Mi-au zis că ești, hm... 
bolnavă. Se întoarse și îi străpunse cu privirea pe băieţi. 

— Mă odihneam și cred că am aţipit. Am somnu' tare greu. 

— Da, spuse Fieraru nesigur. Bun, atunci toate bune. Ce-i cu Esk? 

— S-a speriat un pic, zise Buna strângând mâna fetei. Umbre și alte 
alea. Trebuie să steie la căldură. Vroiam s-o pun în patul meu, dacă nu 
te superi, e un pic ameţită. 

Fieraru nu era sigur dacă se supără sau nu, dar avea certitudinea 
că nevasta lui, ca toate femeile din sat, avea pentru Buna Batevreme 
un respect solemn, dacă nu cumva un soi de spaimă, și că dacă ar fi 
început să obiecteze și-ar fi depășit rapid atribuţiile. 

— Sigur, sigur, răspunse, dacă nu e prea mare osteneala. Să trimit 
după ea de dimineaţă, da? 

— Bine, zise Buna. V-aș invita înăuntru, dar m-aţi prins așa, fără 
focul făcut... 

— Nu, nu, e în regulă, spuse repede Fieraru. Mă așteaptă mâncarea 
pe masă. Se răcește, adăugă el uitându-se la Gulta, care deschise gura 
să spună ceva, dar apoi se gândi mai bine și decise înțelept să nu. 

După ce oaspeţii plecară, iar protestele celor doi băieţi se pierdură 
printre copaci, Buna deschise ușa, o împinse pe Esk înăuntru și trase 
zăvorul în urma lor. Luă niște lumânări din dulăpiorul de sus și le 
aprinse. Apoi scoase dintr-o ladă veche niște pături de lână, vechi dar 
foarte bune, mirosind încă a ierburi de alungat moliile, o înfășură pe Esk 
în ele și o așeză în balansoar. 

Se lăsă în genunchi, într-un acompaniament de trosnituri și 
gemete, și se apucă să facă focul. Era o treabă complicată, la care se 
folosea lemn putred, rumeguș, bucăți de surcele uscate, înjurături și 
mult oftat. 

Esk spuse: „Nu e nevoie să-l faci așa, Buno”. Buna se îmbăţoșă și 
se uită la grătarul căminului. Era unul destul de frumos, i-l făcuse 
Fieraru cu ani în urmă și avea ornamente în formă de bufniţe și lilieci. 
Acum, însă, nu-i păsa deloc de model. 


20 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— A, da? zise bătrâna cu o voce plată. Știi tu o metodă mai bună, 
nu-i așa? 

— Ai putea să-l vrăjești să se aprindă. 

Buna deveni deodată foarte atentă la aranjatul surcelelor printre 
flăcările îndărătnice. 

— Și cum se face asta, mă rog? întrebă cu aerul că s-ar adresa 
grătarului. 

— Ăăă, făcu Esk, nu-mi amintesc. Da’ tu trebuie să știi, oricum. 
Toată lumea știe că poți să faci vrăji. 

— Există vrăji, spuse Buna, și vrăji. Lucrul cel mai important, fata 
mea, e să știi la ce se folosește și la ce nu se folosește magia. Și crede- 
mă, magia nu e făcută ca să aprinzi focul cu ea, poţi să fii absolut 
sigură de asta. Dacă voia Creatorul să aprindem focul cu farmece nu 
ne-ar fi dat..., ăăă, chibrituri. 

— Dar tu ai putea să aprinzi focul cu o vrajă? întrebă Esk, în timp ce 
Buna atârna un ceaun negru și vechi pe cârlig. Vreau să zic, dacă ai 
vrea, dacă ar fi voie. 

— Poate, spuse Buna, care nu putea. Focul nu avea minte, nu era 
viu, iar acestea erau două din cele trei motive. 

— L-ai putea aprinde mult mai bine. 

— Ca un lucru să merite făcut, trebuie să merite rău de tot, spuse 
Buna, găsindu-și scăparea în aforisme, ultimul refugiu al unui adult 
încolțit. 

— Da, dar... 

— Fără nici un dar. 

Buna scotoci într-o cutie din lemn închis la culoare de pe scrin. Se 
mândrea cu incomparabilele ei cunoștințe despre proprietăţile ierburilor 
din munţii Berbecelui - nimeni nu știa mai bine ca ea multele 
întrebuinţări ale plantelor de larba Urechii, Dorul Fetii și lubirea-Ce- 
Mustește - dar erau momente în care, pentru a obţine efectul dorit, 
trebuia să recurgă la micul ei stoc de medicamente cumpărate cu 
parcimonie și chivernisite cu mare grijă, din Cele Străinătăţi (în viziunea 
ei, orice loc până la care făceai mai mult de o zi pe drum). 

Mărunţi într-o cană niște frunze roșii uscate, o umplu cu miere și 
apă fierbinte din ceainic și i-o înmână lui Esk. Apoi puse o piatră mare, 
rotundă sub grătar - piatră care mai târziu, înfășurată într-o pătură, 
avea să încălzească patul - și, dându-i fetei poruncă aspră să nu se 
miște de pe scaun, se duse în bucătărie. 

Esk bătu cu călcâiele în picioarele balansoarului și sorbi din 
băutură. Avea un gust ciudat, iute. Se întrebă din ce era. Mai gustase 
din fierturile Bunei, firește, pregătite cu mai multă sau mai puţină 
miere, în funcţie de câte mofturi se aștepta să faci. lar Esk știa că 
bătrâna e renumită în toată regiunea pentru leacurile ei bune la felurite 
boli, la care mama ei și, uneori, alte femei, mai tinere, făceau aluzie cu 
sprâncenele ridicate și vocile coborâte... 


21 


Magie de ambe sexe 


Când Buna se întoarse, fata dormea. Nu își mai aminti când fu 
purtată până în pat și când ferestrele fură închise. 

Buna Batevreme cobori din nou și își trase balansoarul mai aproape 
de foc. 

E ceva cu fata, își spuse, ceva care dormitează în mintea ei. Nu-i 
plăcu să-și imagineze exact ce, dar își aminti ce se întâmplase cu lupii. 
Și chestia aia cu aprinsul focului prin magie. Vrăjitorii fac așa ceva, e 
unul din primele lucruri pe care le învaţă. 

Buna oftă. Exista doar o cale să se convingă și era cam bătrână 
pentru așa ceva. 

Luă lumânarea și, prin bucătărie, ajunse în șopronul unde își ţinea 
caprele. O priviră fără teamă, fiecare așezată în despărțitura ei: niște 
grămezi de blană, trei guri mestecând ritmic din porţia de fân a zilei. 
Aerul era călduţ și mirosea ușor a flatulenţă. 

Sus pe grindă stătea o bufniță mică, una din numeroasele creaturi 
care considerau că e rentabil să trăiască prin preajma Bunei, cu toate 
inconvenientele ocazionale. Cu o vorbă. Buna o aduse pe braţul ei și îi 
mângâie gânditoare capul rotunjit, în timp ce căuta din priviri un loc 
confortabil în care să se așeze. 

Trebui să se limiteze la o grămadă de fân. 

Stinse lumânarea și se întinse pe spate, cu bufnița cocoţată pe un 
deget. 

Caprele mestecau, râgâiau și înghițeau ca să le treacă noaptea. 
Erau singurele sunete din toată casa. 

Trupul Bunei amuți. Bufnița o simţi cum îi pătrunde în minte și îi 
făcu loc, politicoasă. Buna știa că va regreta. După două împrumuturi în 
aceeași zi, dimineaţa nu va mai fi bună de nimic și în plus va rămâne cu 
o poftă bolnavă de a mânca șoareci. Sigur, în tinerețe era o nimica 
toată, alerga cu cerbii, vâna cu vulpile, învăţa căile întortocheate și 
întunecate ale cârtiţelor, abia dacă petrecea câte o noapte în propriul ei 
trup. Dar acum era din ce în ce mai greu, în special la întoarcere. Poate 
că avea să vină ziua când nu se va mai putea întoarce, când trupul de 
acasă va fi mai mult carne moartă, și poate nici nu era așa rău, până la 
urmă. 

Era genul de lucruri pe care vrăjitorii nu aveau de unde să le știe. 
Dacă le-ar fi trecut prin cap să intre în mintea unei alte creaturi, ar fi 
făcut-o ca niște hoţi - nu din răutate, ci pentru că altceva nu le-ar fi 
venit în minte, cretini nenorociți. Și la ce le-ar fi folosit să pună mâna pe 
trupul unei bufnițe? Oricum n-ar fi putut zbura, le-ar fi luat o viață să 
învețe. Dar se putea face și cu binișorul, călătorind în mintea ei, 
îndrumând-o cu blândeţțe, așa cum o adiere mișcă frunzele. 

Bufnița tresări, zbură pe pervaz și alunecă tăcută în noapte. 

Norii dispăruseră și luna pală făcea munţii să strălucească. Buna 
privi prin ochii de bufniță în timp ce înainta rapid printre șirurile de 
copaci. Devenea singurul mod de a călători, odată ce trupul îi prindea 

22 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


gustul. Cel mai mult îi plăcea să împrumute păsări, ca să exploreze 
văile ascunse sus, printre vârfuri, unde nu ajungea nimeni, lacurile 
neștiute prinse între stânci negre, pajiștile de pe micile platouri ascunse 
în munţii de piatră, proprietatea unor fiinţe nevăzute și secretoase... 
Odată călătorise cu gâștele sălbatice care treceau munții în fiecare 
primăvară și toamnă și trăsese spaima vieţii ei când aproape că 
depășise limita de la care se putea întoarce. 

Bufnița ieși din pădure și pluti deasupra acoperișurilor din sat, 
aterizând, într-o arteziană de zăpadă, în cel mai înalt măr din livada lui 
Fieraru. Era plin de vâsc. 

Știu că avusese dreptate de îndată ce ghearele atinseră scoarța. 
Copacul era deranjat de prezenţa ei, îl simţi cum încearcă să o 
îndepărteze. 

Nu mă las, se gândi. 

In liniștea nopţii, copacul spuse: Normal, hărțuiește-mă, profită de 
faptul că sunt doar un copac. Tipic muieresc. 

Măcar așa ești și tu bun de ceva, gândi Buna. Mai bine pom decât 
vrăjitor, nu? 

Nu-i așa rău, gândi copacul. Soare, aer curat, timp să reflectezi. 
Sunt și albine, primăvara. 

Ceva lasciv în felul în care spusese „albine” o făcu pe Buna, care 
ținea câţiva stupi, să se scârbească la ideea de miere. Era ca și când ti- 
ar aminti cineva că ouăle sunt pui nenăscuți. 

Am venit în legătură cu fata, Esk, şuieră ea. 

Un copil care promite, gândi copacul, o urmăresc cu interes. Mai 
ales că îi plac și merele mele. 

Animalule, spuse Buna, șocată. 

Ce-am spus? lartă-mă că nu respir! 

Buna se dădu mai aproape de trunchi. 

Trebuie să o lași în pace, gândi ea. Magia începe să iasă la iveală. 

Deja? Sunt impresionat, spuse copacul. 

Dar nu e genul potrivit de magie! ţipă Buna. E magie de vrăjitor, nu 
de femeie. Ea nici nu știe ce e, dar a omorât vreo duzină de lupi în 
seara asta! 

Grozav! zise copacul. Buna buhuhui de furie. 

Grozav? Dacă se certa cu fraţii ei si se enerva mai tare? 

Copacul dădu din umeri. De pe ramuri se revărsară fulgi de zăpadă. 

Atunci trebuie s-o pregătești. 

S-o pregătesc? Ce știu eu cum se pregătesc vrăjitorii? 

Atunci trimite-o la universitate. 

E femeie! buhuhui Buna ţopăind în sus și-n jos pe cracă. 

Și? Cine zice că femeile nu pot fi vrăjitori? 

Buna ezită. Era ca și cum copacul ar fi întrebat de ce nu pot peștii 
să fie păsări. Trase aer în piept și începu să explice. Și se opri. Știa că 


23 


Magie de ambe sexe 


există un răspuns tăios, incisiv, usturător și mai ales evident. Doar că, 
spre extrema ei neplăcere, nu și-l putea aminti. 

Femeile nu au fost niciodată vrăjitori. E împotriva naturii. E ca și 
când ai zice că vrăjitoarele pot fi bărbați. 

Dacă definim vrăjitoarea drept o persoană care slăvește pornirile 
pan-creative, adică venerează baza..., începu copacul și continuă preţ 
de mai multe minute. Buna Batevreme ascultă cu o plictiseală iritată 
fraze de genul Zeițele Mame și credințele selenare primitive, spunându- 
și că știe foarte bine ce înseamnă o vrăjitoare, e vorba de ierburi și 
blesteme, și zburat noaptea și, în general, de păstrarea tradiţiilor care-s 
bune, și în mod categoric n-are nici un amestec cu zeițele, mamele și 
altele de genul ăsta, care păreau să se ocupe de chestii foarte 
îndoielnice. lar când copacul începu să vorbească despre dansul în 
pielea goală, încercă să nici nu asculte. iși dădea bine seama că 
undeva, sub straturile ei complicate de vestoane și fuste, se afla și ceva 
carne, dar asta nu însemna că era și de acord. 

Copacul își încheie monologul. 

Buna așteptă să fie absolut sigură că nu mai avea nimic de 
adăugat și zise: Asta-i magia de vrăjitoare, nu ? 

E baza teoretică, într-adevăr. 

Voi, vrăjitorii, aveti niște idei trăsnite. 

Copacul spuse: Nu mai sunt vrăjitor, sunt doar un copac. 

Buna își înfoie penele. 

Atunci ascultă, domnule Copac cu Baza Teoretică, dacă femeile 
erau menite să fie vrăjitori, atunci ar fi avut și bărbi lungi și albe, iar ea 
nu va fi vrăjitor, e destul de clar, vrăjitorii nu știu să folosească magia, 
pricepi, nu fac decât lumini și focuri și umblă cu puterea, iar ea n-o să 
se bage în așa ceva, așa că noapte bună. 

Bufnița decolă de pe creangă. Buna nu tremura de furie doar ca să 
nu o împiedice la zbor. Vrăjitorii ăștia! Care vorbesc atât și prind vrăjile 
în cărți ca fluturii în insectar și care - ce-i mai rău - își închipuie că 
magia lor e singura care merită practicată. 

Buna era absolut sigură de un lucru. Femeile nu fuseseră niciodată 
vrăjitori și n-aveau să înceapă tocmai acum. 

Ajunse înapoi acasă pe la orele mici și palide ale nopţii. Corpul 
măcar îi era odihnit după somnul din grămada de fân, așa că Buna 
spera să petreacă următoarele câteva ore în balansoar, să-și pună 
ordine în gânduri. Momentul acela, când noaptea nu trecuse încă de tot 
dar nici ziua nu începuse, era cel în care gândurile ieșeau la iveală 
luminoase, limpezi și fără mască. Era... 

Toiagul se sprijinea de perete, lângă scrin. 

Buna rămase nemișcată. 

— Înţeleg, zise ea într-un târziu. Deci așa stă treaba, da? Până și în 
casa mea! Mișcându-se foarte încet, se duse până la cămin, aruncă 


24 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


câţiva bușteni peste jarul aprins și suflă din foale până când flăcările 
izbucniră cu putere. 

Când fu mulțumită, se întoarse, șopti preventiv câteva descântece 
protectoare și apucă toiagul. Acesta nu opuse rezistență, făcând-o să-și 
piardă echilibrul. Dar acum îl avea în mână: simţi vibraţiile, descărcările 
ca de furtună dinăuntrul lui și începu să râdă. 

Era simplu deci, acum nu se mai lupta. 

Blestemându-i pe vrăjitori și toată lucrarea lor, Buna ridică toiagul 
deasupra capului și îl aruncă cu zgomot peste grămada de lemne, în 
partea cea mai fierbinte a focului. 

Esk dădu un țipăt. Sunetul trecu printre scândurile dușumelei și 
răzbătu ca un tăiș prin întunericul casei. 

Buna era bătrână și obosită și nu judeca tocmai limpede după o 
asemenea zi, dar pentru a supraviețui ca vrăjitoare e nevoie de 
capacitatea de a trage concluzii extrem de sumare. Așa că în timp ce 
privea toiagul în foc și înregistra ţipătul, mâinile ei căutau deja ceaunul 
cel negru. Îl răsturnă peste foc, trase toiagul din norul de aburi și fugi 
sus, îngrozită de ce ar fi putut să vadă. 

Esk stătea pe patul îngust, fără vreo urmă de arsură, dar ţipând din 
răsputeri. Buna luă copila în braţe și încercă să o îmbuneze; nu știa 
exact cum se face, dar bătutul ușurel pe spate combinat cu niște 
sunete liniștitoare păreau că dau rezultate, așa că ţipătul se transformă 
în scâncet și apoi în suspin. Din când în când Buna putu distinge 
cuvinte precum „foc” și „fierbinte”, iar gura fetei deveni o linie subţire 
ce exprima amărăciune. 

În sfârșit liniști copilul, îl băgă înapoi în așternuturi și se strecură 
tiptil jos. 

Toiagul stătea rezemat de zid. Nu fu mirată să constate că focul nu- 
i lăsase nici o urmă. 

Buna își întoarse balansoarul ca să poată sta cu ochii pe toiag și se 
așeză cu bărbia în palme și cu o expresie de hotărâre mută. 

Scaunul începu să se legene de la sine. Era singurul sunet, într-o 
tăcere care se îngroșa, și se răspândea, și umplea camera ca o ceață 
amarnică și întunecată. 

În dimineaţa următoare, înainte de-a se trezi Esk, Buna ascunse 
toiagul în paie, la fereală de orice pericol. 

Esk mâncă și bău o cană mare de lapte de capră, fără să dea vreun 
semn că și-ar aminti prin ce trecuse în ultimele 24 de ore. Se afla 
pentru prima dată în casa Bunei într-o vizită atât de lungă, așa că, în 
timp ce bătrâna spălă vasele și mulse caprele, profită cât putu de 
permisiunea subiînțeleasă de a cerceta locul. 

Descoperi că viaţa din casa Bunei nu era tocmai cum se cuvine. De 
exemplu, chestia cu numele caprelor. 

— Dar trebuie să aibă nume! insistă ea. Totul are un nume. 


25 


Magie de ambe sexe 


Buna o privi de după sfârcurile în formă de pară ale caprei 
conducătoare, în timp ce laptele ţâșnea în vasul scund. 

— Cred că au nume în limba căprească, rosti fără convingere. La ce 
le mai trebuie și nume în limba oamenilor? 

— Păi, zise Esk și se opri. Se gândi puţin. Altfel cum le spui să facă 
ce vrei tu? 

— Fac și fără să le spun, iar când vor ceva, behăie. 

Esk îi dădu cu gravitate caprei conducătoare o mână de fân. Buna o 
privi gânditoare. Caprele aveau nume între ele, știa prea bine. Erau: 
„capra care e iedul meu”, „capra care e mama mea”, „capra care e 
șefa turmei” și încă vreo duzină de nume, printre care ar mai fi de 
menţionat și „capra care e această capră”. Aveau o turmă cu 
organizare complicată, patru stomacuri fiecare și un sistem digestiv 
care suna foarte operativ în nopţile liniștite, iar Bunei i se păruse 
totdeauna că a le pune nume de genul Untuleţ ar fi fost o insultă adusă 
unui animal nobil. 

— Esk? spuse luând o hotărâre bruscă. 

— Da? 

— Ce-ai vrea să te faci când o să fii mare? 

Esk rămase inexpresivă. 

— Habar n-am. 

— Bine, zise Buna în timp ce mâinile ei continuau să mulgă, dar ce 
crezi că o să faci după ce o să crești? 

— Habar n-am, o să mă mărit, probabil. 

— Ai vrea? 

Buzele lui Esk începură să ia conturul literei H, dar surprinse 
privirea Bunei și se opri să se gândească. 

— Toţi oamenii mari pe care-i știu sunt măritaţi, răspunse într-un 
târziu, după care se mai gândi un pic. In afară de tine, adăugă prudent. 

— E adevărat, rosti Buna. 

— Tu n-ai vrut să te măriţi? 

Fu rândul Bunei să se gândească. 

— N-am ajuns niciodată acolo, zise în sfârșit. Erau prea multe altele 
de făcut. 

— Tata zice că ești vrăjitoare, se aventură Esk. 


— Asta și sunt. 
Esk dădu din cap. În munţii Vârfu Berbecelui, vrăjitoarele aveau un 
statut similar cu cel pe care, în alte culturi, îl au călugărițele, 


reprezentanţii fiscului sau vidanjorii. Adică erau respectate, uneori 
admirate, aplaudate pentru munca lor, pe care cineva trebuia să o facă, 
dar oamenii nu se simțeau niciodată prea bine în aceeași încăpere cu 
ele. 

Buna o întrebă: 

— Ai vrea să înveţi vrăjitorie? 

— Adică magie? zise Esk luminându-se la față. 

26 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Da, magie. Dar nu magie cu artificii. Magie adevărată. 
— Poţi să zbori? 

— Sunt lucruri mai interesante decât zburatul. 

— Și pot să le învăţ și eu? 

— Dacă te lasă părinţii. 

Esk oftă. 

— Tata n-o să mă lase. 

— O să vorbesc eu cu el, spuse Buna. 


— Ascultă-mă cu atenţie, Gordo Fieraru! 

Fieraru se dădu înapoi, cu mâinile întinse pentru a ţine furia 
bătrânei la distanță. Ea înainta spre el, cu un deget despicând aerul a 
învăţare de minte. 

— Te-am adus pe lume, prost ce ești, și nu ai în cap mai multă 
minte decât aveai atunci.... 

— Dar..., încercă Fieraru ocolind nicovala cu spatele. 

— Magia a găsit-o. Magie de vrăjitor! Magie care nu e bună pentru 
ea, pricepi? Nu e făcută pentru ea! 

— Dar, dar... 

— Ai cea mai mică idee ce e-n stare să facă? 

Fierarul cedă. 

— Nu. 

Buna făcu o pauză, mai pierzându-și puţin din avânt. 

— Nu, repetă ea, nici n-ai avea de unde. 

Se așeză pe nicovală și încercă să gândească niște gânduri mai 
calme. 

— Ascultă. Magia are un fel de viață proprie. Asta nu are mare 
importanță pentru că, oricum, vezi tu, magia vrăjitorilor... Se uită la 
chipul lui mare, inexpresiv, și încercă altfel. Auzi, știi cum e cidrul? 

Fieraru dădu din cap. Se simţea pe un teren mai sigur, dar nu își 
dădea seama unde bate Buna. 

— Mai e și lichiorul de mere, da? zise vrăjitoarea. 

Fierarul dădu din nou din cap. Orice om din Kurunsus făcea iarna 
lichior de mere, lăsând butoaiele cu cidru afară peste noapte și apoi 
scoțând gheaţa, pojghiţă după pojghiţă, până când rămânea un miez 
mic de alcool. 

— Ei bine, din cidru poţi să bei o grămadă și te simţi grozav, așa-i? 

Fierarul dădu iarăși din cap. 

— Dar lichiorul îl bei în păhărele mici si doar câte puţin, și nu prea 
des, pentru că se duce direct la cap, nu? 

Fierarul mai dădu o dată din cap și, dându-și seama că nu prea 
contribuie la dialog, adăugă: 

— Așa-i. 

— Ei, asta-i diferenţa, conchise Buna. 

— Diferenţa dintre ce? 


27 


Magie de ambe sexe 


Buna oftă. 

— Diferenţa dintre ce fac vrăjitoarele și ce fac vrăjitorii, spuse. 
Magia i-a dat de urmă lu' Esk și, dacă fata nu va avea putere să 
controleze, va sfârși prin a fi ea controlată. Magia e un fel de ușă, iar de 
partea cealaltă sunt Lucruri neplăcute. Pricepi? 

Fierarul dădu din cap. Nu înțelegea cu adevărat, dar bănuia că, 
dacă ar fi recunoscut, Buna ar fi intrat în detalii din cele mei hidoase. 

— E puternică și o să dureze ceva, adăugă Buna, dar mai devreme 
sau mai târziu or să ajungă la ea. 

Fieraru luă ciocanul de pe bancul de lucru, îl privi de parcă îl vedea 
pentru prima dată și îl puse la loc. 

— Dar dacă ce are ea înăuntru e magie de vrăjitor, degeaba o s-o 
înveți magie de vrăjitoare, nu? Ai zis că-s diferite. 

— Sunt amândouă forme de magie. Dacă nu poți învăţa să călărești 
pe un elefant, măcar să înveţi pe un cal. 

— Ce-i aia elefant? 

— Un fel de sconcs, zise Buna. Doar nu își mențţinuse credibilitatea 
în toată pădurea timp de patruzeci de ani recunoscându-și vreodată 
ignoranța. 

Meșteșugarul oftă. Știa că fusese învins. Nevestei lui îi surâdea 
ideea, i-o spusese limpede și, până la urmă, dacă stătea să se 
gândească, existau unele avantaje. Doar Buna n-avea să trăiască o 
veșnicie, și să fii tatăl singurei vrăjitoare din regiune nu era așa rău. 

— Bine, zise. 

Așa că, în timp ce iarna își săvârșea urcușul lung și opintit către 
primăvară, Esk stătea cu zilele pe la Buna Batevreme, învățând 
meșteșugul vrăjitoriei. 

Părea în cea mai mare parte format din lucruri ce trebuie 
memorate. 

Lecţiile erau destul de practice. Curăţatul mesei de bucătărie și 
Cunoștinţe de Bază despre lerburi. Strânsul balegii de capră și 
Utilizarea Ciupercilor. Spălatul rufelor și Invocarea Zeilor Mărunţi. Şi, 
invariabil, întreţinerea cazanului mare de cupru din spălător și Teoria și 
Practica Distilării. Când începu să bată vântul călduț dinspre Margine, 
iar zăpada rămase în fâșii pe jumătate topite doar pe partea dinspre 
Miez a copacilor, Esk știa deja să prepare o serie de alifii, câteva feluri 
de rachiu medicinal și un număr de poţiuni misterioase ale căror 
utilizări, spunea Buna, avea să le înveţe la timpul lor. 

Ce nu făcuse în schimb deloc era magie. 

— Toate la timpul lor, spunea Buna fără convingere. 

— Dar trebuie să ajung vrăjitoare! 

— Nu ești încă vrăjitoare. Spune-mi câteva ierburi bune pentru 
mate. 

Esk duse mâinile la spate, închise ochii și recită: „Floare de Păuniţă 
Mare, rădăcină de lţarii Moșului, tulpină de crin sângeriu, păstăi de...” 

28 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Bine. Unde se găsesc castraveţii de baltă? 

— În gropi puturoase și băltoace, începând cu luna... 

— Bun, începi să înveți. 

— Dar asta nu e magie! 

Buna se așeză la masa de bucătărie. _ 

— Cea mai mare parte a magiei asta înseamnă. |Inseamnă să 
cunoști ierburile potrivite, să înveţi să fii atentă la anotimpuri și să 
urmărești obiceiurile animalelor. Și obiceiurile oamenilor. 

— Asta-i tot? făcu Esk îngrozită. 

— Tot? E un tot destul de mare. Dar nu, nu e totul, mai sunt și alte 
lucruri. 

— Și nu poți să mă-nveţi? 

— Toate la timpul lor. Încă nu e cazul să arăţi ce poți. 

— Să arăt? Cui? 

Ochii Bunei alunecară spre umbrele din colțurile odăii. 

— N-ai tu treabă. 

Apoi chiar și ultimele fâșii de zăpadă dispărură și furtunile de 
primăvară vuiră printre vârfuri. Aerul din pădure începu să miroasă a 
frunze mucegăite și a terebentină. Câteva flori timpurii ieșiră să 
înfrunte înghețul de peste noapte și începură să zboare albinele. 

— Ei bine, spuse Buna, albinele sunt o adevărată vrajă. Ridică 
grijuliu capacul primului stup. Albinele îți dau mied, ceară, lăptișor, 
miere. Minunat lucru, albinele. Și sunt conduse de o regină, spuse ea pe 
un ton aprobator. 

— Nu te înțeapă? întrebă Esk dându-se puţin înapoi. Albinele 
dădură în clocot, ieșind dintre faguri și revărsându-se peste marginile 
de lemn neșlefuit ale stupului. 

— Aproape niciodată, zise Buna. Voiai magie? Uite. 

Băgă mâna în mijlocul viermuielii de insecte și din fundul gâtului 
scoase un sunet ca un șuierat ascuţit. Masa de albine se mișcă și o 
albină mare, mai lungă și mai grasă decât celelalte, i se sui pe mână. 
Câteva lucrătoare o urmară, ca să o mângâie și să aibă grijă de ea în 
toate cele. 

— Cum ai făcut asta? se miră Esk. 

— Aha, răspunse Buna, nu-i așa că vrei să afli? 

— Așa-i. De-aia am și întrebat, Buno, spuse Esk cu severitate. 

— Crezi că m-am folosit de magie? 

Esk se uită la regină. Se uită apoi la vrăjitoare. 

— Nu, spuse. Cred că știi o mulţime de lucruri despre albine. 

Buna rânji. 

— Exact de corect. Asta e una din formele magiei, desigur. 

— Ce, să știi o mulțime de lucruri? 

— Să știi lucruri pe care ceilalți oameni nu le știu, spuse Buna. Puse 
regina cu grijă la loc printre supusele ei și închise capacul stupului. Și 
cred că e timpul să înveţi câteva secrete, rosti. 


29 


Magie de ambe sexe 


În sfârșit, se gândi Esk. 

— Dar mai întâi trebuie să ne plecăm în faţa Roiului. Reuși chiar să 
îl rostească pe R mare. 

Fără să stea pe gânduri, Esk făcu reverența. 

Palma Bunei o atinse după ceafă. 

— Ți-am zis să te înclini, spuse ea fără supărare. Vrăjitoarele se 
înclină. Îi arătă cum. 

— Dar de ce? se plânse Esk. 

— Pentru că vrăjitoarele trebuie să fie diferite, iar ăsta e unul dintre 
secrete, răspunse Buna. 

Șezură pe banca albită de vreme, pe latura dinspre Centură a 
căsuței. In faţa lor, ierburile se înălțau deja de jumătate de metru, o 
colecție cam sinistră de frunze palid-verzui. 

— Deci, zise Buna instalându-se cât mai comod pe bancă, știi 
pălăria din hol, de lângă ușă? Du-te și ad-o. 

Esk se duse ascultătoare și desprinse pălăria Bunei din cui. Era 
înaltă, ascuţită și, firește, neagră. 

Buna o răsuci în mâini și o privi cu grijă. 

— înlăuntrul acestei pălării, spuse ea solemn, se află unul din 
secretele vrăjitoriei. Dacă nu știi să-mi spui despre ce e vorba, nici nu 
te mai învăţ nimic, căci odată ce-ai aflat secretul pălăriei nu mai e cale 
de întoarcere. Spune-mi ce știi despre pălărie. 

— Pot s-o ţin în mână? 

— Te rog. 

Esk se uită în interior. Erau niște sârme care îi dădeau forma și 
niște ace de pălărie. Atât. 

Nu avea nimic special sau straniu, doar că nimeni din sat nu avea 
așa ceva. Dar asta nu o făcea să fie fermecată. Esk își mușcă buza; se 
și vedea trimisă acasă, după ce se făcuse de râs. 

Nu simţi nimic ciudat la pipăit și nici buzunare ascunse. Era doar o 
pălărie oarecare de vrăjitoare. Buna o purta mereu când mergea în sat, 
dar când se ducea la pădure purta o glugă obișnuită de piele. 

Incercă să-și aducă aminte fărâmele de învăţătură pe care Buna le 
lăsa să-i scape cu parcimonie. Nu ceea ce știi tu, ci ceea ce nu știu 
ceilalți. Magia poate fi uneori lucrul potrivit la locul nepotrivit sau lucrul 
nepotrivit la momentul potrivit. Poate fi... 

Buna o purta totdeauna în sat. Așa cum purta și mantia cea mare și 
neagră, care sigur nu era magică pentru că toată iarna servise drept 
pătură pentru capre și Buna o spălase abia când se împrimăvăra. 

Esk începu să cam intuiască ce formă avea răspunsul și nu prea îi 
plăcu. Era ca multe din răspunsurile Bunei. Un fel de păcăleala din 
cuvinte. Spunea lucruri pe care le știe oricine, dar puţin altfel, astfel 
încât suna foarte important. 

— Cred că știu, zise ea într-un târziu. 

— Dă-i drumul atunci. 

30 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— E cum ar veni din două părți. 

— Da? 

—E o pălărie de vrăjitoare pentru că o porţi tu. Dar tu ești 
vrăjitoare pentru că porți pălăria. Aă... 

— ȘI... o încurajă Buna. 

— Și oamenii care te văd venind cu pălăria și cu mantia știu că ești 
vrăjitoare și de-aia funcţionează magia? încheie Esk. 

— Exact, zise Buna. Se numește mintologie.Îiși aranjă părul argintiu, 
care era prins într-un coc atât de strâns că puteai sparge pietre cu el. 

— Dar nu-i de-adevăratelea! protestă Esk Asta nu-i magie, e... e... 

— Ascultă, zise Buna. Dacă-i dai cuiva o sticlă de sirop pentru gaze, 
poate că o să-l folosească, da? Dar dacă vrei să fii sigur că-i folosește, 
atunci faci în așa fel încât mintea lui să lucreze pentru asta. Îi spui că 
sunt raze de lună în vin fermecat sau ceva de genul ăsta. Mormăi o 
vrajă, două deasupra sticlei. E la fel ca blestemul. 

— Blestemul? îngăimă Esk. 

— Da, blestemul, fata babei, și lasă aerul ăsta șocat. O să blestemi 
și tu când o să fie nevoie. Când o să fii singură, fără nici un ajutor, 
când... Ezită și, apăsată de privirile întrebătoare ale lui Esk, încheie 
brusc: când oamenii n-o să-ţi arate suficient respect. Fă blestemul să 
sune tare, complicat, lung, inventează-l dacă e nevoie, oricum va 
funcţiona. A doua zi, când o să se lovească la deget sau o să le moară 
câinele, o să-și amintească de tine. Și o să se poarte mai bine data 
viitoare. 

— Dar tot nu pare vrăjitorie, spuse Esk scurmând cu picioarele în 
praf. 

— Am salvat viaţa unui om, odată, zise Buna. Un leac special, de 
două ori pe zi. Apă fiartă cu puţin suc de afine, l-am zis că l-am 
cumpărat de la pitici. Asta-i cea mai importantă parte a doctrinei, de 
fapt. Oamenii pot depăși aproape orice dacă-și pun în minte, trebuie 
doar să-i stimulezi puţin. 

O luă pe Esk de mână și o mângâie cât mai blând cu putinţă. 

— Ești cam tânără pentru lucrurile astea, zise, dar pe măsură ce 
crești o să-ţi dai seama că majoritatea oamenilor nu prea se 
aventurează în afara minţii lor. Și nici tu, adăugă ea, înţeleaptă. 

— Nu înțeleg. 

— M-aș fi mirat să înţelegi, i-o tăie Buna, dar ai putea în schimb să- 
mi spui cinci ierburi bune pentru tuse seacă. 

Sosise primăvara în toată puterea cuvântului. Buna începuse să o 
ia pe Esk în plimbări lungi, care durau toată ziua, până la lacuri neștiute 
sau până sus, pe creasta munţilor, ca să adune plante rare. Lui Esk îi 
plăcea acolo sus, pe dealuri, unde soarele ardea mai tare, dar aerul 
rămânea rece ca gheaţa. Plantele creșteau într-un strat gros, 
îmbrățișând pământul. De pe vârfurile cele mai înalte putea să vadă 
până la Oceanul de Centură care înconjura lumea. În direcţia opusă se 


31 


Magie de ambe sexe 


întindeau munţii Vârfu Berbecelui, îmbrăcați în gheţuri veșnice. Se 
întindeau până la Miez unde - era îndeobște stabilit - zeii sălășluiau pe 
un munte de stâncă și gheață înalt de 10 leghe. 

— Zeii sunt în regulă, zise Buna în timp ce își luau prânzul 
admirând priveliștea. Nu-i deranjezi, nu te deranjează nici ei pe tine. 

— Cunoști mulţi zei? 

— l-am văzut pe zeii tunetului de câteva ori, spuse Buna, și pe 
Hoki, bineînţeles. 

— Hoki? 

Buna mesteca un sandviș fără coajă. 

— Un zeu al naturii, răspunse. Uneori apare sub formă de stejar, 
alteori e pe jumătate om, pe jumătate țap, dar cel mai des l-am văzut 
sub aspectul de ghimpe-n coastă. Il găsești doar în adâncul pădurilor, 
desigur. Cântă la fluier. Foarte prost, trebuie să precizez. 

Esk stătea pe burtă și se uita la tărâmul de la picioarele ei, în timp 
ce câteva albine stinghere patrulau prin mănunchiurile de lămâiță. 
Soarele îi ardea spatele, dar sus, pe partea dinspre Miez a stâncilor, 
rămăseseră încă petice de zăpadă. 

— Povestește-mi despre pământurile de acolo, de jos. 

Buna aruncă o privire dezaprobatoare celor zece mii de mile de 
peisaj. 

— Sunt doar alte locuri, spuse. La fel ca aici, doar că altfel. 

— Sunt și orașe și chestii de-astea? 

— Așa zic. 

— Nu te-ai dus niciodată să vezi? 

Buna se așeză comod, aranjându-și delicat fustele ca să scoată la 
soare câţiva centimetri de jupon respectabil și să lase căldura să-i 
mângâie oasele bătrâne. 

— Nu, zise. Sunt destule probleme pe aici ca să nu trebuie să mergi 
să le cauţi prin cele străinătățţi. 

— Am visat odată un oraș, spuse Esk. Avea sute de oameni în el și 
avea și o clădire mare, cu niște porți mari și care erau vrăjite. 

Un sunet ca de pânză sfâșiată veni din spatele ei. Buna adormise. 

— Buno! 

— Hmm? 

Esk se gândi o clipă. 

— Cum ţi se pare timpul, potrivit? întrebă fata, cu intenţie. 

— Hmmm. 

— Ai zis că o să-mi arăţi niște magie adevărată la timpul potrivit, și 
acum e timpul potrivit. 

— Hmmm. 

Buna Batevreme deschise ochii și privi drept spre cer; era mai 
întunecat aici sus, mai curând violet decât albastru. Se gândi: de ce nu? 
Învață repede. Știe mai multe decât mine despre ierburi. Când eram de 
vârsta ei, bătrâna Gramatia Tumult mă punea să împrumut și să mă 

32 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Preschimb și să Transmit la orice oră din zi și din noapte. Poate că sunt 
eu prea prudentă. 

— Măcar un pic? se rugă Esk. 

Buna se gândea și răzgândea. Nu prea mai găsea motive de 
amânare. O să regret chestia asta, își spuse, dovedind o clarviziune 
considerabilă. 

— Bine, spuse ea scurt. 

— Magie adevărată? Fără ierburi sau mintologie? 

— Magie adevărată, cum îi zici tu, da. 

— O vrajă? 

— Nu, un împrumut. 

Chipul lui Esk era tot numai așteptare. Părea mai animată decât 
fusese vreodată. 

Buna își aruncă ochii peste văile care li se întindeau înainte până 
când găsi ceea ce căuta. Un vultur cenușiu se învârtea leneș peste un 
petic de pădure umbrit de ceața albastră a depărtării. Mintea îi plutea 
în voie. Era numai bun. 

II chemă ușurel, iar vulturul începu să-și lărgească cercurile către 
ele. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l ţii minte când împrumuţi este că 
trebuie să stai confortabil, într-un loc sigur, zise netezind iarba în 
spatele fetei. Cel mai bine e în pat. 

— Dar ce e împrumutul? 

— Intinde-te pe spate și dă-mi mâna. Vezi vulturul ăla de colo? 

Esk miji ochii spre cerul întunecat și fierbinte. 

Văzu... două siluete mici pe iarbă, în timp ce trupul ei se roti odată 
cu o boare de vânt... 

Simţi cum o șfichiuiește vântul prin pene. Pentru că vulturul nu era 
la vânătoare, ci doar plutea bucurându-se de căldura soarelui pe aripi, 
pământul de sub el era doar o formă fără importanţă. Dar aerul, aerul 
era complex, un /ucru tridimensional în continuă schimbare, o îmbinare 
de spirale și curbe întrețesute care se pierdeau în zare, serpentine de 
curenţi construite peste coloane de aer cald. 

Simţi o apăsare ușoară chemând-o înapoi. 

— Următorul lucru de ţinut minte, rosti vocea Bunei, este să nu-l 
superi pe proprietar. 

Dacă îţi faci simțită prezenţa, fie se va opune, fie va intra în panică 
și în nici unul din cazuri nu ai nici o șansă, pentru că el a fost vultur 
toată viața, iar tu nu. 

Esk rămase tăcută. 

— Nu ţi-e frică, nu? întrebă Buna. Prima dată poate să te ducă și... 

— Nu mi-e frică, zise Esk adăugând: Cum îl controlezi? 

— Nu-l controlezi. Nu încă. Oricum, nu e ușor de învățat cum se 
controlează o făptură cu adevărat sălbatică. Trebuie cumva să-i 
sugerezi că ar avea chef să facă anumite lucruri. Cu un animal 


33 


Magie de ambe sexe 


domestic, firește, e cu totul altceva. Dar nu poţi face nici o creatură să 
facă ceva ce e total împotriva naturii sale. Acum încearcă să găsești 
mintea vulturului. 

Esk o simțea pe Buna ca pe un nor argintiu, difuz, undeva pe 
fundalul propriei sale minţi. După ceva căutare găsi și vulturul. Aproape 
că trecu pe lângă el. Mintea lui era mică, ascuţită și purpurie, ca un vârf 
de săgeată. Era concentrată exclusiv asupra zborului și nu o băgă în 
seamă. 

— Bun, zise Buna încurajator. Nu o să mergem prea departe. Dacă 
vrei să-l faci să se întoarcă trebuie... 

— Da, da, zise Esk. işi flexă degetele, oriunde ar fi fost ele, iar 
pasărea se lăsă pe o parte în aer și viră. 

— Foarte bine, zise Buna, luată prin surprindere. Cum ai făcut asta? 

— Am... nu știu, mi s-a părut firesc. 

— Mda. Buna încercă ușurel mintea mititică a vulturului. Acesta le 
ignora complet pe pasagerele sale. Fu impresionată în mod real, ceea 
ce i se întâmpla foarte rar. 

Plutiră pe deasupra muntelui, în timp ce Esk explora cu pasiune 
simţurile vulturului. Vocea Bunei îi răsuna în conștiință, dându-i 
instrucțiuni, sfaturi și avertismente. Le asculta numai pe jumătate. 
Sunau mult prea complicat. De ce să nu încerce să preia controlul 
asupra minţii vulturului? Nu i-ar face nici un rău. 

Își dădu seama cum trebuie să facă, era un fleac, cât ai pocni din 
degete - chestie care de altfel nu-i ieșise niciodată ca lumea - și ar fi 
putut să experimenteze zborul cu adevărat, nu la mâna a doua. 

După care ar fi putut... 

— Nu, spuse Buna calm. Nu va ieși nimic bun din asta. 

— Ce? 

— Chiar crezi că ești prima, fetițo? Crezi că nu ne-am gândit cu toții 
ce lucru minunat ar fi să luăm un alt trup și să pășim pe aer sau să 
respirăm prin apă? Și chiar crezi că ar merge atât de ușor? 

Esk o privi cu mânie. 

— Nu e cazul să te uiţi așa, spuse Buna, într-o zi o să-mi 
mulțumești. Nu încerca nimic până nu te lămurești despre ce e vorba, 
da? Până să te apuci de șmecherii trebuie să înveţi ce să faci dacă 
treaba nu iese bine. Nu încerca să mergi până nu știi să alergi. 

— Dar simt ce trebuie să fac, Buno. 

— Tot ce se poate. E mai greu, pare-se, decât împrumutul, deși îţi 
jur că ai ceva chemare. Ajunge pentru astăzi. Du-ne înapoi deasupra 
noastră și o să-ţi arăt cum să te întorci. 

Vulturul bătu din aripi deasupra celor două siluete tolănite, iar Esk 
văzu cu ochii minţii două canale deschise. Forma minţii Bunei dispăru. 

lar acum... 


34 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Buna greșise. Mintea vulturului nu opuse aproape nici o rezistenţă 
și nici nu avu timp să intre în panică. Esk o înfășură în propria ei minte. 
Se zbătu o clipă, apoi se topi în ea. 

Buna deschise ochii la timp ca să vadă vulturul dând un țipăt 
răgușit de triumf, virând pe lângă panta acoperită cu iarbă și planând în 
jos pe sub versant. Pentru o clipii se văzu ca un punct tot mai mic, apoi 
dispăru, lăsând în urmă doar ecoul unui alt țipăt. 

Buna se uită la trupul tăcut al lui Esk. Fata era ușurică, dar până 
acasă era drum lung și ziua era pe sfârșite. 

— La naiba, zise fără vreo intonaţie anume. Se ridică, își netezi 
hainele și cu un icnet săltă corpul inert pe umăr. 

Sus, deasupra munţilor, în aerul cristalin al apusului, Esk-vulturul se 
avânta tot mai sus, îmbătată de simpla vitalitate a zborului. 

Pe drumul spre casă, Buna întâlni un urs flămând. Spatele îi cam 
dădea de furcă și nu prea avea dispoziţie să se lase mârâită. Bombăni 
câteva cuvinte și ursul, spre marea dar scurta sa mirare, intră drept 
într-un copac și nu-și recăpătă cunoștința decât după câteva ore. 


Când ajunse acasă. Buna băgă trupul lui Esk în pat și făcu focul. 
Duse caprele în staul, le mulse și termină celelalte treburi ale serii. 

Se asigură că toate ferestrele sunt deschise și, când începu să se 
întunece, aprinse un felinar și îl lăsă pe pervaz. 

Buna Batevreme nu dormea în general decât câteva ore pe noapte, 
așa că se trezi din nou la miezul nopţii. Camera era la fel, doar felinarul 
căpătase un sistem solar propriu, format din fluturi de noapte tare 
tâmpiţi. 

Când se trezi în zorii zilei, flacăra se stinsese de mult, iar Esk era 
cufundată în același somn superficial, dar de neîntrerupt, al celui ce 
Împrumută. 

Bătrâna scoase caprele în ţarc și privi cerul cu insistență. 

Veni amiaza, apoi treptat lumina se scurse și din noua zi. Buna 
patrula prin bucătărie fără nici un ţel. Din când în când se apuca 
îndârjită de câte o corvoadă gospodărească. Murdărie adunată de când 
vremea fu scoasă fără prea multă ceremonie din crăpături, iar grătarul 
din cămin fu curăţat de funinginea adunată peste iarnă și frecat până 
ce era să se curețe de tot. Un cuib de șoareci din fundul cămării fu 
expulzat cu blândețe, dar cu fermitate, în staul. 

Apuse soarele. 

Lumina Discului era bătrână, înceată și greoaie. Din ușa căsuţei, 
Buna o urmări cum se scurge de pe munte, revărsându-se în râuri aurii 
prin pădure. Pe ici, pe colo băltea prin văi, până când pălea și dispărea 
cu totul. 

Bătu nervos din degete pe cadrul ușii, îngânând un cântecel amar. 

Sosiră zorii, iar casa rămase goală, cu excepția trupului tăcut și 
neclintit al lui Esk. 


35 


Magie de ambe sexe 


Dar când lumina aurie pluti încet peste lumea Discului, ca primul 
val al fluxului peste întinderile noroioase, vulturul se avântă mai sus pe 
bolta cerului, bătând aerul cu lovituri lente, dar puternice de aripi. 

Întreaga lume se afla dedesubtul lui Esk - toate continentele, toate 
insulele, toate râurile și mai ales marele inel al Oceanului de Centură. 

Acolo sus nu mai rămăsese nimic, nici măcar sunetul. 

Esk se extazia de această trăire, poruncindu-le mușchilor ei 
epuizați un efort și mai mare. Dar ceva nu mergea așa cum ar fi trebuit. 
Gândurile păreau să-i scape de sub control și să dispară. Durerea și 
bucuria și oboseala îi invadau mintea, dar în același timp alte lucruri o 
părăseau. Amintirile se pierdeau duse de vânt. De îndată ce se agăța 
de un gând, acesta se evapora, nelăsând în urma lui nimic. 

Pierdea bucăţi întregi din ea însăși și nu își mai amintea ce anume 
pierduse. Intră în panică, ascunzându-se în lucrurile de care era sigură. 

Sunt Esk, și am furat trupul unui vultur și simt vântul prin pene, 
foamea, căutarea prin negura cerul de dedesubt. 

încercă din nou. Sunt Esk și caut curentul de aer, durerea 
mușchilor, tăișul aerului, răceala lui... 

Sunt Esk deasupra aerului-umed-ud-alb, deasupra tuturor, cerul e 
subțire... 

Sunt, sunt. 


Buna era în grădină, printre stupi, cu vântul de dimineaţă biciuindu- 
i fustele. Mergea din stup în stup, bătând în capace. Apoi se așeză în 
desișurile de limba-mielului și de ceai de Oswego pe care le plantase 
împrejur, cu braţele întinse înaintea ei, și cântă ceva pe note atât de 
înalte încât un om obișnuit nici nu le-ar fi auzit. 

Dar din stupuri se ridică un zumzet și aerul se umplu deodată de 
formele grele, de ochii mari și vocile groase ale albinelor lucrătoare. Se 
învârtiră în cerc deasupra Bunei, adăugând basul lor profund la cântul 
ei. 

Apoi dispărură, ridicându-se în lumina tot mai puternică deasupra 
luminișului și șerpuind printre copaci. 

E știut - sau cel puţin vrăjitoarele știu - că toate roiurile de albine 
sunt doar părticele dintr-o creatură numită Roiul, după cum fiecare 
albină în parte e doar o celulă componentă a minţii stupului. Buna nu-și 
amesteca prea des gândurile cu cele ale albinelor, pe de-o parte pentru 
că minţile insectelor sunt lucruri ciudate, nefamiliare, cu gust metalic, și 
pe de alta pentru că avea bănuiala că Roiul era mult mai inteligent 
decât ea. 

Știa că albinele vor ajunge în curând la coloniile de albine sălbatice 
din adâncul pădurii și că, peste câteva ore, fiecare colțișor al muntelui 
se va afla sub cea mai atentă supraveghere. Nu putea decât să aștepte. 


36 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


La amiază, albinele se întoarseră și Buna citi în gândurile ascuţite și 
acide ale stupului că nu se vedea nici urmă de Esk. 

Se întoarse în răcoarea casei și se așeză în balansoar, cu ochii ţintă 
la ușă. 

Știa ce urmează și detesta ideea. Dar aduse o scară scurtă, se 
cățără cu  scârțâieli până pe acoperiș și scoase toiagul din 
ascunzătoarea lui de paie. 

Era rece ca gheaţa și fumega. 

— Pe unde-s zăpezile veșnice, așadar, zise Buna. 

Cobori și îndesă toiagul într-un strat de flori, aruncându-i o privire 
aprinsă. Avu senzația că băţul îi întoarce privirea. 

— Nu-ţi închipui că ai câștigat, pentru că nu e cazul, îl repezi ea. 
Doar că nu am timp de prostii. Tu trebuie să știi unde e. Îți poruncesc 
să mă duci la ea! 

Toiagul rămase ca de lemn. 

— Pe... - Buna se opri, invocaţiile ei erau cam prăfuite - pe zeii mei, 
îți poruncesc! 

Activitate, mișcare, vioiciune - toate acestea ar fi descrieri total 
inexacte ale reacției toiagului. ; 

Buna se scărpină sub bărbie. Işi aminti cum sunt învățați copiii să 
spună cuvântul magic. 

— Te rog? sugeră ea. 

Toiagul tremură, se ridică puțin de la pământ și se răsuci în aer, 
astfel încât rămase plutind ca o invitație, la înălțimea taliei. 

Buna auzise că măturile erau din nou la modă printre tinerele 
vrăjitoare, dar ea una nu agreea obiceiul. Nu puteai să arăţi respectabil 
zburătăcind prin aer călare pe un obiect de uz casnic. În plus, avea 
senzația că acolo sus e și foarte curent. 

Dar acum nu era timp pentru ţinută respectabilă. Întârzie doar cât 
să-și ia pălăria din cuiul de după ușă, apoi se cățără pe toiag, 
proptindu-se cum putu mai bine, cu ambele picioare în aceeași parte, 
bineînțeles, și cu fustele strânse bine între genunchi. 

— Bun, zise. Și acu-uuu-uu.... 

Prin păduri, animalele se împrăștiau speriate când umbra trecea pe 
deasupra lor, ţipând și blestemând. Buna se ţinea cu pumnii strânși și 
încheieturile albite, zbătând nebunește din picioarele ei subţiri, pe 
măsură ce, zburând mult deasupra copacilor, învăţa lucruri esențiale 
despre centrul de greutate și golurile de aer. Toiagul înainta grăbit, fără 
să țină seama de răcnetele ei. 

Când ajunse deasupra pajiștilor montane, se obișnuise într-o 
oarecare măsură, ceea ce însemna că reușea să stea agățată cu 
mâinile și cu picioarele, e drept, cu capul în jos. Măcar așa pălăria se 
dovedea folositoare, cu forma ei aerodinamică. 


37 


Magie de ambe sexe 


Toiagul plonjă între niște stânci negre și de-a lungul unor văi 
golașe, pe unde se spunea că odată, pe vremea Uriașilor Zăpezii, 
curseseră râuri de gheaţă. Aerul se rări și deveni înțepător. 

Opriră brusc pe o limbă de zăpadă. Buna căzu și rămase pe jos 
gâfâind și încercând să-și amintească de ce trecea prin toate astea. 

La câţiva metri mai încolo, sub o stâncă stătea un ghem de pene. 
Când Buna se apropie de el, din ghem se ivi un cap: vulturul se uită la 
ea cu ochi fioroși, îngroziți. Incercă să zboare, dar se prăbuși. Când 
Buna întinse mâna spre el, îi smulse cu ciocul un triunghi de carne. 

— Deci așa, zise Buna, fără să se adreseze cuiva anume. Privi în jur 
și găsi un bolovan de mărime potrivită. Dispăru în spatele lui, pentru 
câteva secunde, de dragul respectabilităţii, și reapăru ţinând în mâini o 
fustă. Pasărea se zbătu, distrugând câteva săptămâni bune de brodat 
răbdător în petit-point, dar Buna reuși să o lege și să o ridice evitând 
atacurile ei sporadice. 

Buna se întoarse spre toiag, care stătea acum drept înfipt în 
zăpadă. 

— Mă întorc pe jos, îi spuse ea distant. 

Se dovedi că se aflau într-un pinten, deasupra unei prăpăstii de 
câteva sute de metri, formată din stânci negre și ascuțite. 

— Foarte bine atunci, se resemnă ea. Dar o să zbori foarte încet, s- 
a înțeles? Și fără înălțimi. 

De fapt, pentru că acum avea ceva mai multă experienţă, dar și 
pentru că toiagul avu mai multă grijă, zborul înapoi fu aproape liniștit. 
Buna începuse chiar să creadă că ar putea să manifeste doar 
dezaprobare faţă de zbor, în loc de oroare. Mai trebuia să afle numai 
cum se poate evita privitul în jos. 


Vulturul stătea răstignit pe preșul din fața căminului rece. Băuse 
niște apă, deasupra căreia Buna rostise câteva din descântecele 
folosite de obicei ca să-i impresioneze pe pacienţi, în fond nu știai 
niciodată, ar fi putut avea ceva puteri, și mâncase câteva bucățele de 
carne crudă. 

Ce nu făcuse era să dea dovadă de vreo urmă de inteligenţă. 

Se întrebă dacă luase pasărea care trebuia. Riscă încă o ciupitură 
ca să se mai uite o dată insistent în ochii ei portocalii și răi, încercând 
să se convingă singură că undeva în adâncul lor, unde aproape că nici 
nu se mai vedea, sălășluia o mică strălucire aparte. 

Incercă în interiorul capului. Mintea vulturului era acolo, la locul ei, 
vie și ascuţită, dar alături se mai afla și altceva. Mintea nu are, desigur, 
o culoare anume, totuși porțiunile de minte ale vulturului păreau 
purpurii, în jurul lor și printre ele se împleteau porțiuni palide, argintii. 

Esk aflase prea târziu că mintea ia forma trupului, că împrumutul e 
una, dar visul de a fura altă formă își are pedeapsa în însăși îndeplinirea 
lui. 

38 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Buna se legăna în balansoar. Era neputincioasă și știa asta. 
Dezlegarea minţilor împletite era peste puterile ei, peste puterile oricui 
din munţii Vârfu Berbecelui, chiar peste... 

Nu se auzi nici un sunet, dar se produse parcă o schimbare în 
textura aerului. Buna se uită la toiag, care fusese primit înapoi în casă. 

— Nu, spuse hotărâtă. 

Apoi gândi: pentru cine am spus asta? Pentru mine? Există o putere 
aici, dar nu e genul meu. 

Pe de altă parte, nu am alt gen de putere la îndemână. Și ar putea 
fi deja prea târziu. 

Poate că niciodată nu a fost suficient de devreme. 

Pătrunse din nou în capul păsării ca să-i risipească temerile și să-i 
calmeze panica. Pasărea o lăsă să o ridice de jos și șezu stingheră pe 
brațul Bunei, cu ghearele strângându-i carnea până la sânge. 

Buna luă toiagul și urcă în odaia joasă, cu plafonul ei vechi cu 
chenar, în care Esk zăcea pe patul îngust. _ 

Puse pasărea pe tăblia patului și se întoarse către toiag. Incă o 
dată, gravurile se modificară sub privirea ei, fără să-și dezvăluie nici o 
clipă adevărata formă. 

Buna știa destule despre cum se folosesc puterile, dar personal se 
limita la o presiune ușoară prin care modifica subtil mersul lucrurilor. Ea 
nu s-ar fi exprimat așa, bineînțeles, ar fi zis că există întotdeauna o 
pârghie dacă știi unde s-o cauţi. Puterea toiagului era brutală, aprigă, 
era făcută din materia primă a magiei, distilată din forțele care pun în 
mișcare însuși universul. 

Și avea să coste. lar Buna știa suficient despre vrăjitorie ca să fie 
sigură că prețul va fi mare. Dar cine se teme de preţuri nu are ce căuta 
în prăvălie. 

Își drese vocea și se întrebă ce naiba trebuie să facă în continuare. 
Poate că... 

Puterile o loviră ca o cărămidă. Le simţi cum o iau pe sus și fu 
uimită să se uite în jos și să-și vadă picioarele încă bine înfipte pe 
podea. Încercă să facă un pas înainte și descărcări de magie fulgerară 
în aerul din jurul ei. Întinse mâna să se rezeme de perete, iar bârna 
veche de lemn vibră la atingere și începu să scoată lăstari. Un adevărat 
ciclon de magie se dezlănţui prin încăpere, ridicând praful și dându-i 
forme din cele mai tulburătoare; ligheanul și cana de pe lavoar, 
desenate pe margine cu boboci de trandafir, se prefăcură-n ţăndări. 
Sub pat, al treilea membru al tradiţionalului trio de porțelan de 
transformă în ceva oribil și dispăru. 

Buna deschise gura să înjure, dar își reconsideră atitudinea după ce 
din cuvintele ei înfloriră norișori mărginiţi de curcubee. 

Se uită la Esk și la vultur, care părea indiferent la toate aceste 
manifestări, și încercă să se concentreze. Se lăsă să alunece în 
interiorul capului păsării și văzu din nou porțiunile de minte, cu firele 

39 


Magie de ambe sexe 


argintii împletite atât de strâns cu cele purpurii încât luaseră aceeași 
formă. Dar acum vedea unde se termină aceste porțiuni și de unde, cu 
o împunsătură bine calculată, ar fi putut începe să le despletească. Era 
atât de evident încât se auzi râzând, iar vocea i se rotunji în nuanţe de 
roșu și portocaliu și dispăru prin tavan. 

Timpul trecea. Chiar și cu puterile acelea pulsându-i în cap, era o 
sarcină cumplit de grea, ca și când ai fi încercat să bagi aţa în ac la 
lumina lunii, dar până la urmă adună un pumn de argint. In lumea grea 
și înceată în care îi părea acum că se mișcă, luă șuviţa și o aruncă ușor 
spre Esk. Fuiorul se transformă într-un nor, apoi într-un vârtej și 
dispăru. 

Își dădu seama de prezenţa unui șuierat ascuţit și a unor umbre ce 
abia puteau fi zărite. Trebuia să se întâmple mai devreme sau mai 
târziu. Veniseră, atrase de descărcarea de magie. Trebuia doar să înveţi 
să nu le bagi în seamă. 

Buna se trezi cu soarele pătrunzându-i printre gene. Era proptită de 
ușă şi simţea în tot corpul un fel de dureri de dinți. 

intinse o mână și găsi pe pipăite marginea lavoarului, de care se 
prinse și se ridică în șezut. Nu fu foarte surprinsă să vadă că ligheanul 
și cana arătau cum le știa dintotdeauna; de fapt, curiozitatea îi înfrânse 
durerile și aruncă o privire rapidă și sub pat pentru a vedea că, da, 
lucrurile era la fel de normale. D 

Vulturul era în continuare ghemuit pe tăblia patului. In pat, Esk 
dormea și Buna constată că era un somn adevărat, nu nemișcarea unui 
trup părăsit. 

Acum nu putea decât să spere că fata nu se va trezi cu o pornire 
irezistibilă de a vâna iepuri. 

Cără pasărea, care nu opuse rezistenţă, până jos și o dădu afară pe 
ușa din dos. Vulturul zbură greoi până la cel mai apropiat copac, unde 
se așeză să se odihnească. Avea sentimentul că ar trebui să poarte pică 
cuiva, dar pe viaţa lui dacă mai putea să-și amintească de ce. 


Esk deschise ochii și privi multă vreme spre tavan. Pe parcursul 
lunilor, ajunsese să-i cunoască fiecare ridicătură și fiecare crăpătură a 
tencuielii, coordonatele unui fantastic peisaj răsturnat, pe care îl 
populase cu o personală și foarte complexă civilizaţie. 

Mintea ei gemea de vise. Trase un braţ de sub cuvertură și se 
întrebă de ce nu era acoperit de pene. Totul era foarte încurcat. 

Dădu pătura la o parte, își lăsă picioarele să se legene pe marginea 
patului, își întinse aripile pe adierea vântului și plană pe deasupra 
lumii... 

Bufnitura de pe podeaua dormitorului o făcu pe Buna să dea fuga 
sus pe scări, ca să o ia și s-o strângă în brațe pe fata cuprinsă de 
groază. Se balansă pe vârfuri și pe călcâie, legănând-o înainte și înapoi 
și scoțând diverse sunete fără înțeles, dar liniștitoare. 

40 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Esk o privi cu chipul deformat de spaimă. 

— Am simţit că dispar! 

— Da, da. E bine acum, gata, murmură Buna. 

— Nu pricepi! Nu puteam să-mi amintesc nici cum mă cheamă! ţipă 
Esk. 

— Dar acum îți amintești. 

Esk ezită o clipă, verificând în gând. 

— Da, zise. Sigur, acum da. 

— Deci a trecut. 

— Dar... 

Buna oftă. 

— Ai învăţat ceva, zise, părându-i-se mai sigur să strecoare și o 
notă de asprime în voce. Se spune că știința puţină e periculoasă, dar 
nu-i nici pe jumătate atât de rea ca ignoranţa multă. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Ai crezut că împrumutul nu e suficient și ţi-ai zis că ar fi frumos 
să furi alt corp. Dar trebuie să știi că un trup e ca o... ca o formă de 
prăjitură. Dă formă conţinutului, înţelegi? Nu poți să fii o fetiță în trup 
de vultur. Nu pentru mult timp, oricum. 

— Am devenit vultur? 

— Da. 

— Nu mai eram eu deloc? 

Buna se gândi o vreme. Totdeauna trebuia să ia câte o pauză când 
conversațiile cu Esk o purtau dincolo de posibilităţile de exprimare ale 
unei persoane decente. 

— Nu, zise într-un târziu. Nu așa cum crezi. Erai doar un vultur, 
eventual unul cu niște vise ciudate. Așa cum visezi uneori că zbori, el 
și-ar fi amintit poate că vorbea și umbla în două picioare. 

— Ihî. 

— Dar acum a trecut, zise Buna, gratificând-o cu un surâs subţire. 
Eşti din nou tu însăți, iar vulturul și-a căpătat mintea înapoi. E în fagul 
cel mare de lângă privată. Aș vrea să te duci să-i dai ceva de mâncare. 

Esk se așeză cu picioarele sub ea, privind fix spre un punct din 
spatele Bunei. 

— Au fost niște chestii ciudate, spuse ea pe un ton firesc. Buna se 
întoarse. Adică am văzut ca prin vis niște lucruri, zise Esk. 

Bătrâna păru atât de șocată încât ezită, temându-se să nu fi spus 
ceva rău. 

— Ce fel de lucruri? întrebă Buna fără intonaţie. 

— Niște creaturi uriașe, tot felul de forme. Stăteau în jurul meu. 

— Era întuneric, adică Lucrurile astea... erau în întuneric? 

— Erau stele, mi se pare. Buno? 

Buna Batevreme se uita fix la peretele din față. 

— Buno? repetă Esk. 


41 


Magie de ambe sexe 


— Mhhm. Ce? Ah, își reveni Buna. Da, înțeleg. Acum vreau să te 
duci jos, să iei șunca din cămară și să îi dai din ea păsării, înţelegi? Ar fi 
bine să-i și mulțţumești. Nu se știe niciodată. Ă 

Când Esk se întoarse. Buna ungea pâinea cu unt. Își trase un scaun 
lângă masă, dar Buna îi făcu semn cu cuțitul. 

— Să începem cu începutul. Ridică-te. Cu faţa la mine. 

Esk se execută, nedumerită. Buna înfipse cuțitul în fundul de lemn 
și dădu din cap. 

— La naiba, zise către lume în general. N-am idee cum fac ei, ar 
trebui să existe un soi de ceremonie, dacă vrăjitorii sunt cum cred eu și 
le place să complice lucrurile... 

— Cum adică? 

Buna nu păru să o audă, ci se îndreptă spre colțul întunecat al 
camerei. 

— Probabil că ar trebui să ai un picior în găleata cu terci rece, și o 
mănușă în mână, și alte chestii de-astea, continuă ea. Nu am vrut să 
fac asta, dar ei mă obligă. 

— Despre ce vorbești, Buno? 

Bătrâna vrăjitoare scoase toiagul din ascunzătoare și îl flutură prin 
fata lui Esk. 

— Uite. E-al tău. la-l. Sper că am făcut ce trebuie. 

De fapt, predarea toiagului către un ucenic se face într-o 
ceremonie impresionantă, mai ales dacă toiagul provine de la un mag 
în vârstă; obiceiurile vechi cuprind un ritual lung și înfricoșător cu 
măști, glugi și săbii, și jurăminte în care se vorbește despre limbi tăiate 
și măruntaie smulse de la păsări sălbatice și despre cenușa lor risipită 
în cele opt vânturi și așa mai departe. După câteva ore de astfel de 
lucruri, ucenicul poate fi admis în frăţia celor Inţelepţi și Luminaţi. 

Ritualul include și un discurs interminabil. Printr-o simplă 
coincidenţă, Buna surprinsese esenţa lui în câteva vorbe. 

Esk luă toiagul și îl măsură din priviri. 

— E foarte drăguţ, zise ea nesigură. Gravurile sunt frumoase. La ce 
folosește? _ 

— Stai jos. Și ascultă ce-ţi spun, măcar o dată. In ziua în care te-ai 
născut... 


— ...Şi are forma asta. 

Esk se uită atentă la toiag, apoi la Buna. 

— Trebuie să fiu vrăjitor? 

— Da. Nu. Nu știu. 

— Ăsta nu prea e un răspuns, Buno, zise Esk mustrător. Trebuie 
sau nu? 

— Femeile nu pot fi vrăjitori, spuse Buna scurt. E-mpotriva firii. E ca 
și când ai avea o femeie fierar. 


42 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Păi, de fapt chiar l-am văzut pe tata cum lucrează și nu văd de 
ce... 

— Ascultă, zise Buna repede, nu poţi să fii femeie vrăjitor așa cum 
nu poți fi nici bărbat vrăjitoare, pentru că... 

— Eu am auzit de vrăjitoare de gen bărbătesc, spuse Esk timid. 

— Vracii? 

— Cred că da. 

— Nu sunt vrăjitoare de gen bărbătesc, sunt doar niște bărbaţi 
proști. Adică, dacă bărbaţii ar fi vrăjitoare, atunci ar fi direct vrăjitori. E 
chestie de - își bătu capul cu degetul - mintologie. Cum îţi funcționează 
mintea. Mintea bărbaţilor e diferită de a noastră, înţelegi? Magia lor e 
cu numere, cu unghiuri și muchii, și cu ce fac stelele, de parcă ar avea 
vreo importanţă. E plină de puteri. E plină de - Buna făcu o pauză 
pentru a etala cuvântul ei favorit, care descria tot ce dispreţuia ea mai 
mult la vrăjitori - jometrie. 

— Foarte bine, zise Esk ușurată. O să stau aici și o să învăţ să fiu 
vrăjitoare. 

— Of, făcu Buna mohorâtă, tu poți să spui asta, dar nu cred că va fi 
așa ușor. 

— Dar tu ai spus că bărbaţii sunt vrăjitori și femeile vrăjitoare și nu 
poate fi invers. 

— Așa-i. 

— Atunci, spuse Esk triumfătoare, s-a rezolvat, nu? N-am încotro și 
trebuie să fiu vrăjitoare? 

Buna arătă spre toiag. Esk dădu din umeri. 

— E doar un băț vechi. 

Buna dădu din cap. Esk clipi. 

— Nu? 

— Nu. 

— Și nu pot să fiu vrăjitoare? 

— Nu știu ce poţi să fii. la toiagul în mână. 

— Ce? 

— la-l în mână. Am pregătit lemnele în cămin. Aprinde focul. 

— Amnarul €..., începu Esk. 

— Mi-ai spus cândva că există și metode mai bune de a aprinde 
focul. Arată-mi. 

Buna se ridică. Întunericul din bucătărie păru să crească până când 
umplu spaţiul cu frânturi de umbre mișcătoare, pline de amenințări. O 
scăpără pe Esk cu privirea. 

— Arată-mi, porunci ea din nou, iar vocea ei avea inflexiuni de 
gheață. 

— Dar..., zise Esk disperată, apucând toiagul greu și dărâmând 
scaunul în graba de-a se da înapoi. 

— Arată-mi. 


43 


Magie de ambe sexe 


Cu un țipăt, Esk se răsuci. Din vârfurile degetelor ei ţâșniră flăcări 
care se arcuiră peste odaie. Lemnele explodară cu o forţă ce aruncă 
mobila vraiște prin încăpere, iar în cămin începu să sfârâie un glob de 
lumină verde, agresivă. 

Imagini mișcătoare se iviră pe suprafaţa globului, care se învârti 
șuierând și făcând pietrele să crape și apoi să se topească. Grătarul de 
fier rezistă eroic câteva secunde înainte de a se topi la rândul lui ca 
ceara. Işi făcu o ultimă apariţie ca o pată roșie pe globul de foc și 
dispăru. După o secundă, ceainicul se duse și el, în același fel. 

Când părea că și coșul e gata să le urmeze, bătrâna piatră de vatră 
cedă și, cu un sfârâit final, mingea de foc se scufundă. 

Trosniturile ocazionale și pufăiturile semnalară trecerea globului 
spre adâncul pământului. Restul fu tăcere, acea liniște sonoră ca un 
țiuit care se lasă după un zgomot asurzitor, iar camera se cufundă în 
beznă totală după strălucirea actinică de mai înainte. 

Până la urmă, Buna se iți din spatele mesei și se apropie târâș, pe 
cât o lăsa curajul, de gaura încă înconjurată de un strat de lavă. Se 
trase însă repede înapoi când un jet de aburi clocotiți țâșni din crater. 

— Cică piticii ar fi săpat mine pe sub Vârfu Berbecelui, zise ea fără 
prea multă coerenţă. Aș zice că pe micuţi îi cam așteaptă o surpriză. 
Cercetă băltoaca de fier incandescent unde fusese ceainicul și adăugă: 
Păcat de grătar. Era cu bufniţe, știi? 

Își potrivi binișor, cu mâna tremurândă, părul cărunt. 

— Cred că acum ar merge o ceașcă bună de apă rece. 

Esk stătea și se uita uimită la propria ei mână. 

— Asta a fost magie adevărată. Și eu am făcut-o. 

— Unul din tipurile de magie adevărată, o corectă Buna. Nu uita 
asta. Și nici nu vrei să faci așa ceva tot timpul. Dacă puterea e în tine, 
trebuie să înveţi să o controlezi. 

— Poţi să mă înveţi? 

— Eu? Nu. 

— Cum să învăţ dacă nu mă învaţă nimeni? 

— Trebuie să te duci acolo unde se pricep. La școala de vrăjitori. 

— Dar ai zis... 

Buna se opri în timp ce umplea o cană din găleata cu apă. 

— Da, da, făcu. Lasă ce-am zis eu sau ce e de bun simţ. Uneori 
trebuie să te lași în voia lucrurilor și cred că, într-un fel sau altul, o să 
mergi la școala de vrăjitori. 

Esk se gândi. 

— Vrei să zici că ăsta e destinul meu? întrebă, în sfârșit. 

Buna ridică din umeri. 

— Așa ceva. Probabil. Cine știe. 

In noaptea aceea, la multă vreme după ce o trimisese pe Esk la 
culcare, Buna își puse pălăria, aprinse o lumânare nouă și scoase o 


44 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


cutie de lemn ascunsă prin sertarele bufetului. Înăuntru se aflau o sticlă 
de cerneală, o peniță veche și câteva foi de hârtie. 

Buna nu era prea fericită când trebuia să înfrunte lumea literelor. 
Ochii i se bulbucau, limba îi ieșea din gură și boabe mici de sudoare îi 
apăreau pe frunte, dar peniţa își croia drum pe pagină acompaniată de 
ocazionalul „la naiba” sau „fir-ar să fie”. 

Scrisoarea conținea următoarele, din prezenta versiune lipsind 
totuși urmele de ceară, petele, ștersăturile și porțiunile grase prezente 
pe original: 


Domniei sale  Maimare  Vrejitoriu,  Universetatea  Nevăzută, 
Complimente, Speriu că sunteti bine, vio trimit pe Eskarina Fieraru, are 
cele trebuincioase vrejitoriei, dar ce se cuvine a se face cu dânsa mai 
departe, nu pociu spune ie harnică și se ține curățăcă și stăpânește 
diuerse meşteşuguri de-a casii, trimit și bani cu dânsa să treiti mult și 
pacea fie cu voi, și oblije, Esmerelder Batevremea (d-șoară), vrejitoarie. 


Buna ridică scrisoarea la lumina lumânării și o privi critic. Era o 
scrisoare bună. Luase diverse din Almanah, pe care îl citea în fiecare 
seară. Totdeauna prezicea „diuerse molimi și „diuerse nenorociri”. 
Buna nu era pe deplin sigură ce înseamnă, dar oricum era un cuvânt al 
naibii de bun. 

Sigilă scrisoarea cu ceară de lumânare și o lăsă pe bufet. Putea să 
o dea curierului a doua zi când se ducea în sat să vadă de un ceainic 
nou. 


În dimineaţa următoare Buna zăbovi ceva cu îmbrăcatul, alegând o 
rochie neagră cu un motiv de broaște și lilieci, o mantie mare de 
catifea, sau mai bine zis o mantie făcută din acel material care fusese 
catifea înainte de a fi purtat insistent timp de 30 de ani, și pălăria de 
serviciu, răstignită pe cap cu ace de pălărie. 

Prima vizită fu la pietrar, ca să comande o nouă piatră de vatră. 
Apoi merseră la fierar. 

Fu o întâlnire lungă și furtunoasă. Esk ieși în livadă și se cocoță în 
locul ei preferat din măr, în timp ce din casă se auzeau ţipetele tatălui, 
plânsetele mamei și lungi pauze de tăcere, ceea ce însemna că Buna 
Batevreme vorbea încetișor, pe vocea pe care Esk o poreclise „tocmai 
bună”. Era probabil genul de voce pe care o folosise și Creatorul. Fie că 
era magie, fie doar mintologie, orice opoziție era exclusă. Era clar că, 
indiferent despre ce era vorba, vocea arăta lucrurile exact așa cum 
trebuie să fie. 

Vântul clătina ușor pomul. Esk stătea pe o cracă, legănându-și 
leneș picioarele. 

Se gândea la vrăjitori. Nu veneau prea des prin Kurunsus, dar erau 
destule povești despre ei. Erau înţelepţi, își amintea ea, de obicei foarte 


45 


Magie de ambe sexe 


bătrâni și făceau vrăji puternice, complicate și misterioase și aproape 
toți purtau barbă. Și erau, de asemenea, fără nici o excepţie, bărbați. 

Cu vrăjitoarele știa mai bine cum stă, fiindcă mersese cu Buna în 
vizită la vrăjitoarele din câteva sate de peste dealuri și, oricum, 
vrăjitoarele erau reprezentate din plin în folclorul din Vârfu Berbecelui. 
Vrăjitoarele erau viclene și de obicei foarte bătrâne, sau cel puţin 
încercau să arate bătrâne, făceau vrăji ușor suspecte, casnice și 
organice și unele dintre ele purtau barbă. Și erau, de asemenea, fără 
excepţie, femei. 

Exista aici o problemă fundamentală pe care nu prea reușea să o 
rezolve. De ce n-ar fi... 

Cern și Gulta se apropiară hârjonindu-se pe alee și, mai trăgându- 
se, mai împingându-se, ajunseră sub copac. Se uitară în sus spre sora 
lor cu un amestec de fascinaţie și dispreţ. Vrăjitoarele și vrăjitorii erau 
obiect de groază, dar surorile nu. Cumva, faptul că sora ta se pregătea 
să devină vrăjitoare arunca o notă degradantă asupra întregii profesii. 

— Nu poți să faci farmece de-adevăratelea, zise Cern. Nu-i așa? 

— Normal că nu poți, făcu și Gulta. Ce-i cu bățul ăsta? 

Esk lăsase toiagul sprijinit de pom. Cern îl încercă prudent. 

— Nu vreau să vă atingeţi de el, zise Esk repede. Vă rog. E al meu. 

Cern avea de obicei sensibilitatea unui rulment, dar mâna i se opri 
în plin atac, spre marea lui surpriză. 

— Nici nu vroiam să-l ating, mormăi ca să-și ascundă deruta. E doar 
un băț vechi. 

— E adevărat că poţi să faci farmece, întrebă Gulta. Am auzit-o pe 
Buna zicând că poți. 

— Am ascultat la ușă, adăugă Cern. 

— Voi aţi zis că nu pot, spuse Esk, dându-și aere. 

— Ei bine, poţi sau nu? întrebă Gulta și fața îi deveni roșie. 

— Cine știe. 

— Nu poți! 

Esk îl privi în faţă. Își iubea fraţii, când se străduia, dintr-un fel de 
simţ al datoriei, deși de obicei și-i amintea ca pe o colecţie de zgomote 
îmbrăcate în pantaloni. Dar era ceva porcesc și neplăcut în felul în care 
Gulta se holba la ea, de parcă suferise o ofensă personală. 

Simţi cum corpul începe să-i freamăte și lumea deveni dintr-o dată 
foarte acută și limpede. 

— Pot, zise. 

Gulta se uită de la ea la toiag și ochii i se îngustară. Dădu un picior 
în baston cu răutate. 

— Vechitură de băț! 

Arată, gândi Esk, exact ca un porc mic și furios. 

Țipetele lui Cern îi aduseră pe părinţi și pe Buna mai întâi la ușa din 
dos, iar apoi în goană pe cărare. 


46 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Esk stătea cocoțată în furca mărului, cu o expresie de contemplaţie 
visătoare pe chip. Cern era ascuns după copac, iar faţa îi ajunsese o 
margine rotundă în jurul unui omușor roșu, vibrând. Gulta stătea destul 
de năuc în mijlocul unui morman de haine care nu-i mai veneau, 
mișcând din rât. 

Buna se căţără în copac până când nasul ei coroiat ajunse la 
același nivel cu cel al lui Esk. 

— Nu e voie să transformi oamenii în porci! șuieră ea. Nici chiar pe 
fraţii tăi! 

— N-am făcut-o eu, s-a întâmplat pur și simplu. Oricum, trebuie să 
recunoști că e o formă mult mai potrivită pentru el, răspunse Esk calm. 

— Ce se întâmplă? făcu Fieraru. Unde-i Gulta? Ce caută porcul ăsta 
aici? 

— Porcul ăsta, zise Buna Batevreme, e fiul tău. 

Un suspin se auzi dinspre mama Eskarinei, care se prăbuși lin pe 
spate, dar Fieraru fu ceva mai puţin surprins. Se uită atent de la Gulta, 
care reușise să scape din îmbrăcăminte și acum scurma entuziast 
printre primele mere căzute, la unica lui fiică. 

— Ea a făcut asta? 

— Da. Sau prin ea s-a făcut, zise Buna, privind cu suspiciune la 
toiag. 

— Aha. Fieraru se uită la al cincilea său fiu. Trebuia să admită că 
forma i se potrivea. intinse o mână fără să privească și îl altoi după 
ceafă pe Cern, care ţipa în continuare. 

— Poţi să-l faci la loc? întrebă. 

Buna se răsuci transmiţându-i fetei întrebarea prin niște priviri 
ucigătoare, dar Esk ridică din umeri. 

— Nu credea că pot să fac vrăji, spuse ea liniștită. 

— Da, bine, cred că ţi-ai demonstrat punctul de vedere, spuse 
Buna. Și acum o să-l faci la loc, domnișoară. În clipa asta. Auzi? 

— Nu vreau. A fost grosolan. 

— Inteleg. 

Esk privi în jos, sfidătoare. Buna privi în sus cu asprime. Voințele lor 
se izbiră ca două talgere, iar aerul dintre ele căpătă substanță. Dar 
Buna petrecuse o viață întreagă supunând voinței sale creaturi 
recalcitrante și, cu toate că Esk era un oponent surprinzător de 
puternic, era clar că va ceda înainte de sfârșitul paragrafului. 

— Bine, scânci ea. Nici nu știu de ce s-ar deranja cineva să-l 
transforme în porc, când se descurcă foarte bine în rolul ăsta și singur. 

Nu știa de unde venise magia, dar se îndreptă - mental - cu fața 
într-acolo și făcu o sugestie. Gulta reapăru, în pielea goală, cu un măr în 
gură. 

— Şe șe-ntâmplă? 

Buna se răsuci asupra lui Fieraru. 


47 


Magie de ambe sexe 


— Acum mă crezi? se răsti ea. Chiar crezi că poate să trăiască aici 
și să uite de magie? Gândește-te ce va păţi săracu' de bărbat-su dacă 
se mărită. 

— Dar mereu ai zis că femeile nu pot fi vrăjitori, spuse Fieraru. De 
fapt era destul de impresionat. Despre Buna Batevreme nu auzise 
nimeni să fi transformat pe cineva în ceva. 

— Lasă asta, spuse Buna, mai liniștită. Are nevoie de pregătire. 
Trebuie să învețe cum să-și controleze puterea. Pentru Dumnezeu, 
puneti ceva pe copilul ăla. 

— Gulta, îmbracă-te și nu mai tremura, îi spuse tatăl și se întoarse 
spre Buna. 

— Ziceai că e un loc pentru învăţătură de-asta? îndrăzni el. 

— Universitatea Nevăzută, da. E pentru vrăjitori. 

— Și știi unde e? 

— Da, minţi Buna, ale cărei cunoștințe de geografie erau doar cu 
puţin mai slabe decât cele de fizică subatomică. 

Fieraru își plimbă privirea de la ea la fiica lui, care stătea 
bosumflată. 

— Și o să facă din ea un vrăjitor? 

Buna oftă. 

— Nu știu ce o să facă din ea, spuse. 


Așa că, o săptămână mai târziu. Buna încuie ușa căsuței sale și 
atârnă cheia în cuiul din privată. Caprele le trimisese la o soră 
vrăjitoare de peste dealuri, care promisese că va arunca și câte un Ochi 
pe acasă. Kurunsus trebuia să se descurce o vreme fără vrăjitoare. 

Buna își dădea cumva seama că nu puteai găsi Universitatea 
Nevăzută decât dacă aceasta voia să fie găsită, iar singurul loc de unde 
putea începe căutarea era Ohulan Cutash, un orășel de vreo sută de 
case aflat la patru poște depărtare. Acolo te duceai măcar o dată sau 
de două ori pe an dacă erai un kurunsusian cosmopolit. Buna mai 
fusese acolo doar o dată în toată viaţa ei și nu-i plăcuse deloc. Mirosea 
urât, te rătăceai și nu puteai să ai defel încredere în orășeni și în 
obiceiurile lor stridente. 

Găsiră un loc în căruța care venea periodic în sat cu metal pentru 
fierar. Le zguduia, dar era mai bine decât pe jos, mai ales că Buna 
ambalase puţinul lor avut într-un sac mare, pe care, pentru siguranţă, 
stătea așezată. 

Esk ședea ţinând în braţe toiagul și se uita cum trece pădurea pe 
lângă ea. Când ajunseră la câteva mile de sat, zise: 

— Parcă mi-ai spus că plantele sunt diferite în cele străinătăți. 

— Și chiar sunt. 

— Copacii ăștia sunt exact la fel. 

— Dar nici pe departe la fel de buni. 


48 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


De fapt simţea deja că o cuprinde panica. Promisiunea de a o însoţi 
pe Esk la Universitatea Nevăzută fusese rostită pe negândite, iar Buna, 
care aflase puţinul pe care-l știa despre restul Discului din bârfe și din 
paginile Almanahului, era convinsă că unde se duc le așteaptă 
cutremure, valuri tsunami, molime și masacre, multe dintre ele diuerse, 
sau chiar mai rău. Dar era hotărâtă să meargă până la capăt. O 
vrăjitoare se baza prea mult pe cuvinte ca să-și ia vreodată cuvântul 
înapoi. 

Purta un negru suferitor și avea asupra persoanei sale mai multe 
ace de pălărie și un cuţit de pâine. Ascunsese mica lor rezervă de bani, 
pe care Fieraru le-o dăduse fără tragere de inimă, în straturile cele mai 
misterioase ale vestimentaţiei. În buzunarul de la fustă îi zăngăneau 
amuletele și o potcoavă nou-nouţă, totdeauna bună să prevină necazul 
în vremuri grele, îi atârna în geantă. Se simţea pregătită - pe cât posibil 
- să înfrunte lumea. 

Drumul șerpuia printre munți. Cerul era și el o dată senin, înălțimile 
Berbecelui se zăreau îngheţate și albe ca niște mirese ale cerului 
(având trusourile bine garnisite cu furtuni, tunete și trăsnete), iar 
numeroasele pâraie care însoțeau sau traversau cărarea curgeau 
leneșe printre maluri cu măceși și rădăcini de Fuga-Fuga. 

Pe la prânz ajunseră în suburbia Ohulanului (orașul era prea mic să- 
și permită mai mult de una, formată dintr-un han și câteva locuinţe 
pentru cei care nu puteau suporta presiunile vieţii urbane) și după alte 
câteva minute căruţa le depuse în piaţa principală, și de fapt unică, a 
orașului. 

Se dovedi a fi zi de târg. 

Buna Batevreme stătea nesigură pe caldarâm, ţinând-o pe Esk 
strâns de după umăr, în timp ce mulţimea forfotea în jurul lor. Auzise ce 
lucruri nerușinate li se puteau întâmpla fetelor de la ţară care ajungeau 
în orașe mari, așa că strânse de geantă mai tare, până când 
încheieturile i se albiră. Dacă vreun bărbat necunoscut ar fi făcut 
imprudenţa să o salute măcar din cap, ar fi fost rău de el. 

Lui Esk îi străluceau ochii. Piaţa era un mozaic de zgomote, și 
culori, și arome. Pe una din laturi se înșirau templele zeităților cele mai 
pretenţioase ale Discului și parfumuri ciudate venite dintr-acolo se 
amestecau cu izul de comerț, într-o împletitură complexă de mirosuri. 
Erau tarabe pline de curiozități din cele mai interesante, pe care ardea 
să le cerceteze. 

Buna se lăsă purtată de mulţime. Tarabele o uimeau și pe ea. Se 
uită la ele fără să-și piardă însă nici o clipă vigilenţa față de borfași, 
cutremure și traficanţi de carne vie, până când detectă ceva cât de cât 
familiar. 

Era o tarabă acoperită, mică, drapată în negru și cu un aer 
demodat, ce fusese înghesuită în spațiul îngust dintre două case. Deși 
nu atrăgea atenţia, părea să aibă foarte mulţi clienţi. Erau în special 


49 


Magie de ambe sexe 


femei, de toate vârstele, deși observă și câţiva bărbați. Toţi aveau ceva 
în comun: nici unul nu se ducea acolo direct. Păreau că au și trecut de 
ea, când deodată se pitulau sub cortul umbros. După o clipă apăreau 
din nou, scoțând repede mâna din buzunar, concurenţi atât de 
remarcabili pentru titlul mondial la Mers Nonșalant încât un privitor 
neavizat ar fi putut ajunge să se îndoiască de ceea ce văzuse cu o clipă 
mai devreme. 

Era uimitor că o tarabă despre care cei mai mulţi nu știau că se află 
acolo era atât de căutată. 

— Ce-i acolo? întrebă Esk. Ce cumpără toţi? 

— Leacuri, spuse Buna hotărât. 

— Trebuie să fie mulți oameni bolnavi la oraș, zise Esk cu gravitate. 

In cort era o masă de umbre de catifea, iar mirosul de ierburi era 
atât de dens că l-ai fi putut pune în sticle. Cu degete de expert, Buna 
cercetă câteva mănunchiuri de frunze uscate. Esk se îndepărtă de ea și 
încercă să citească etichetele mâăzgălite pe sticluțelele din fața ei. 
Cunoștea bine mai toate preparatele Bunei, dar pe acestea nu le 
recunoștea. Numele erau aproape amuzante, ca Uleiul Tigrului, 
Rugăciunea Fecioarei sau Salvarea Soțului, iar unul sau doi clienți 
miroseau ca bucătăria Bunei după ce distila ea vreuna din licorile ei 
secrete. 

O siluetă se mișcă în ungherul cel mai întunecat ale cortului și o 
mână brună și ridată se strecură peste mâna ei. 

— Pot să te ajut, domniţă? făcu o voce răgușită, pe un ton de sirop 
de smochine. Vrei să-ţi auzi norocul, sau poate vrei să ţi-l schimbi? 

— E cu mine, se răsti Buna, răsucindu-se în loc, iar pe tine te-au 
lăsat ochii, Hilta Căpreală, dacă nu vezi câţi ani are. 

Forma din fața lui Esk se aplecă înainte. 

— Esme Batevreme? întrebă vocea. 

— Ea însăși, zise Buna. Tot mai vinzi picături de tunet și bileţele cu 
dorinţe, Hilta? Cum merge? 

— Mai bine acum, că te văd pe tine, răspunse silueta. Ce te aduce 
din munţii tăi, Esme? Și fetița, asistenta ta probabil? 

— Ce vindeţi aici, dacă nu vă supăraţi? întrebă Esk. 

Silueta râse. 

— A, lucruri care să oprească lucrurile care n-ar trebui să fie și să le 
ajute pe cele care ar trebui, iubito, spuse. Aşteptaţi să închid aici, 
dragelor, și o să stau puţin cu voi. 

Forma își croi loc pe lângă Esk într-un caleidoscop de arome și 
trase draperiile dinspre stradă. Apoi le ridică pe cele din spate, lăsând 
soarele după-amiezii să umple locul. 

— Mie nu-mi plac întunericul și aerul închis, explică Hilta Căpreală, 
dar clienţii asta așteaptă. Știi cum e. 

— Da, zise Esk cu un aer înţelept. Mintologie. 


50 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Hilta, o femeie mică și îndesată purtând o pălărie enormă 
împodobită cu fructe, își mută privirile de la ea la Buna și zâmbi larg. 

— Așa vă vreau, aprobă ea. Beţi un ceai? 

Se așezară pe baloturi de ierburi necunoscute în colţul retras dintre 
cort și unghiul format de pereţii celor două case și băură ceva parfumat 
și verde din cești surprinzător de fine. Spre deosebire de Buna, care se 
îmbrăca precum un corb foarte respectabil, Hilta era toată numai 
dantele și șaluri colorate și cercei și atâtea brățări că, la orice mișcare a 
brațelor, răsuna ca secţiunea de percuție a unei orchestre prăbușindu- 
se de pe o stâncă. Dar Esk vedea clar asemănarea dintre ele. 

Era greu de descris. Să spunem că nu ți le puteai imagina 
plecându-se în faţa nimănui. 

— Așadar, făcu Buna. Care mai e viața? 

Cealaltă vrăjitoare ridică din umeri, făcându-i pe percuţioniști să-și 
piardă din nou echilibrul, când abia se cocoțaseră înapoi pe stâncă. 

— Ca amantul grăbit, vine și plea..., începu, dar se opri când Buna 
privi cu înțeles spre Esk. Nu-i rău, nu-i rău, se corectă ea în grabă. 
Consiliul a încercat să mă alunge o dată sau de două ori, știi tu, dar au 
toți neveste, așa că niciodată nu-și duc planul la bun sfârșit. Li se pare 
că nu-i de rangul lor să aibă de-a face cu mandea, dar eu zic că multe 
familii ar fi mai numeroase și mai sărace în orașul ăsta dacă n-ar fi 
Preventivele Mentolate ale lui Madam Căpreală. Știu eu alde cine vine 
în buticul meu. Știu eu alde cine cumpără picăturile văcarului și cine 
Alifie Dă-Deajuns, știu bine, Viaţa nu-i rea. Și cum mai e în satul ăla al 
tău cu nume caraghios? 

— Kurunsus, o ajută Esk. Luă o ulcică de lut de pe o poliţă și îi 
mirosi conţinutul. 

— E destul de bine. Slujitoarele naturii au mereu căutare. 

Esk adulmecă din nou praful, care părea să fie mentă plus o bază 
pe care nu o putea identifica, și puse capacul la loc cu grijă. In timp ce 
bătrânele bârfeau într-un fel de cod feminin, plin de priviri cu subînțeles 
și adjective nerostite, examină celelalte poțiuni exotice aflate la vedere. 
Sau, mai curând, ferite vederii. Păreau să fie pe jumătate ascunse, într- 
un chip ciudat, ca și când Hilta nu prea voia să le vândă. 

— Nu recunosc nimic de aici, spuse Esk mai mult pentru sine. 
Pentru ce le iau oamenii? 

— Pentru libertate, zise Hilta, care avea un auz foarte ascuţit. Se 
întoarse către Buna. Cât ai învățat-o? 

— Nu într-atâta. Are puteri, dar de ce fel, nu știu. Puteri de vrăjitor, 
poate. 

Hilta se întoarse încet și o măsură pe Esk de sus până jos. 

— Aha, zise, așa se explică toiagul. Mă întrebam eu despre ce 
dădeau zvon albinele. Măi, măi. la dă mâna încoace, fetițo. 

Esk îi întinse mâna. Degetele Hiltei erau atât de pline de inele încât 
era ca și cum și-ar fi băgat-o într-un sac de alune. 


51 


Magie de ambe sexe 


Hilta începuse să cerceteze palma fetei când Buna se ridică 
emanând dezaprobare din toată fiinţa ei. 

— Nu cred că e cazul de așa ceva, nu între noi, zise ea cu asprime. 

— Și tu faci asta, Buno, sări Esk. Te-am văzut eu în sat. Și în ceștile 
de ceai. Și în cărți. 

Buna se foi, stânjenită. 

— Da, bine, zise. Depinde. Tu te uiţi în palma lor și oamenii își 
ghicesc singuri viitorul. Dar nu e cazul să și crezi, cum ar fi dacă am 
începe să credem toate astea? 

— Puterile Care Sunt au multe calităţi stranii, iar felurile în care-și 
arată ele dorinţele în acest cerc de lumină pe care îl numim lumea reală 
sunt diverse și uimitoare, spuse Hilta solemn. li făcu lui Esk cu ochiul. 

— Asta-i bună, se răsti Buna. 

— Nu, pe bune, făcu Hilta. E adevărat. 

— Hm. 

— Văd că pleci într-o călătorie lungă. 

— O să întâlnesc un tânăr cu ochii verzi? întrebă Esk examinându-și 
palma. Buna așa le spune totdeauna femeilor, zice că... 

— Nu, zise Hilta, în timp ce Buna pufni indignată. Dar va fi o 
călătorie foarte ciudată. O să ajungi departe stând în același loc. Și într- 
o direcție ciudată. Va fi un fel de explorare. 

— Ai văzut toate astea în palma mea? 

— Mai mult am ghicit, răspunse Hilta, lăsându-se pe spate ca să 
ajungă la ceainic (șeful percuţiei se prăbuși peste cei de la talgere). Se 
uită atent la Esk și adăugă: 

— O femeie vrăjitor, zici? 

— Buna mă duce la Universitatea Nevăzută, spuse Esk. 

Hilta ridică din sprâncene. 

— Ştii unde e ? 

Buna se încruntă. 

— Nu în atâtea cuvinte, admise ea. Dar speram ca tu să-mi poţi da 
niște indicaţii mai precise, fiind mai obișnuită cu lumea asta de 
cărămidă. 

— Se zice că are multe uși, dar cele care dau spre lumea asta se 
află în orașul Ankh-Morpork, zise Hilta. Buna privi inexpresiv. La Marea 
Circulară. Semnul cuviincios de întrebare din privirile Bunei nu dispăru. 
La o mie de kilometri de aici, adăugă Hilta. 

— Ah. 

Se ridică scuturând o scamă imaginară de pe rochie. 

— Atunci am face mai bine să plecăm, zise. 

Hilta râse. Lui Esk îi plăcu sunetul. Buna nu râdea niciodată, dar 
Hilta râdea ca una care învățase multe despre Viaţă și înțelesese 
gluma. 

— Plecaţi mâine mai bine. Am loc acasă, puteți să staţi cu mine și 
să porniţi pe lumină. 

52 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— N-am vrea să deranjăm. 
— Ce prostie. De ce nu vă mai uitaţi pe aici, până strâng eu marfa? 


Ohulan era principalul oraș dintr-o regiune cu multe sate, iar ziua 
de târg nu se încheia la lăsarea întunericului. În faţa fiecărei prăvălii 
erau aprinse torţe, iar prin porţile deschise ale hanurilor răzbătea 
lumina. Chiar și templele aveau la intrare felinare colorate, ca să atragă 
credincioșii noctambuli. 

Hilta se mișca prin mulțime ca un șarpe prin iarbă, cu cortul și 
marfa strânse într-o boccea neașteptat de mică și bijuteriile zornăindu-i 
de parcă ar fi purtat după ea un sac plin cu dansatori de flamenco. 
Buna mergea greoi în urma ei, iar picioarele, neobișnuite cu drumul 
pietruit, o dureau. 

lar Esk se pierdu. 

Cu ceva dificultate, dar reuși. Trebui pentru asta să se lase în jos 
între două tarabe și apoi să se strecoare pe o alee dosnică. Buna o 
avertizase de nenumărate ori ce lucruri de nerostit bântuiau prin orașe, 
ceea ce dovedea că bătrâna nu înțelesese întru totul mintologia, de 
vreme ce acum Esk ținea morțiș să vadă unul sau două lucruri dintr- 
astea cu ochii ei. 

De fapt, pentru că Ohulan era destul de barbar și necivilizat, 
singurele lucruri care se petreceau pe întuneric erau ceva hoţii, niscai 
negoț semicalificat prin casele de toleranță și niște beţii care te 
doborau din picioare, te făceau să cânţi sau amândouă. 

Conform licenţei poetice standard, prin iarmaroc te miști precum o 
lebădă albă pe lac la înserare?, dar din cauza dificultăţilor practice Esk 
preferă să se miște prin mulţime ca o mașinuţă din cele care se 
ciocnesc la parcul de distracţii, izbindu-se de unul și de altul, cu vârful 
toiagului răsărindu-i cu vreo jumate de metru deasupra capului. li făcea 
pe mulţi să întoarcă privirea și asta nu doar pentru că erau înghiontiţi; 
prin locul acela mai trecuseră vrăjitori, dar nimeni nu mai văzuse unul 
de-o șchioapă și cu părul lung. 

Dar cine ar fi fost mai atent, ar fi observat că pe unde trecea ea se 
întâmplau lucruri ciudate. 

lată, de exemplu bărbatul cu trei pahare răsturnate dinainte, care 
invita mulțimea adunată să exploreze împreună cu el incitanta lume a 
șanselor și probabilităților în relaţie cu poziţia unei boabe de mazăre. 
Omul își dădu vag seama că o siluetă micuță îl urmărește solemn timp 
de câteva minute, după care câte un val de boabe de mazăre se 
revărsă din fiecare pahar pe care îl întorcea, în câteva secunde, fu 


? Versurile unui cântec popular irlandez intitulat: „She Moved Through 
the Fair”, interpretat, printre alţii, de formațiile „Fairport Convention” și 
„All About Eve”. (n.t.) 


53 


Magie de ambe sexe 


îngropat în legume până la genunchi. Dar problemele sale nu se opreau 
aici, căci dintr-o dată le datora tuturor o sumedenie de bani. 

Era apoi maimuţica nefericită, care de ani de zile se agita la 
capătul unui lanţ în timp ce stăpânul ei cânta o melodie îngrozitoare la 
flașnetă. Animalul se întoarse deodată, își îngustă ochișorii stacojii, își 
mușcă stăpânul zdravăn de picior, își smulse lanţul și o rupse la fugă 
peste acoperișuri, cu câștigul unei nopţi întregi zăngănind în cana de 
aluminiu. Istoria nu ne spune nimic despre felul în care a fost cheltuită 
suma. 

O cutie de rațe de marțipan de pe o tarabă prinseră viaţă și 
zburătăciră pe lângă proprietar pentru a ateriza, măcănind fericite, în 
râu (unde, până dimineaţă, se dizolvară - selecție naturală, dacă vreți). 

Taraba însăși se furișă pe o alee și nimeni nu o mai zări vreodată. 

De fapt, Esk se plimba prin târg cam cum se mișcă piromanul 
printre căpiţele de fân sau neutronul prin reactor, fără să prea ţină cont 
de poeți, iar un privitor ipotetic ar fi putut reconstitui mișcarea ei 
aleatorie doar urmărind izbucnirile de isterie și violență. Dar, ca orice 
bun catalizator, fata nu era direct implicată în procesele pe care le 
declanșa și, când toţi privitorii mai puţin ipotetici își luau ochii de la cele 
întâmplate, ea era deja în altă parte. 

Dar începea să obosească. Dacă Buna Batevreme era în principiu 
de acord cu activitatea de noapte, ea nu aproba în nici un caz lumina 
promiscuă a lumânării, iar dacă voia să citească ceva după lăsarea 
întunericului, convingea în general bufnița să stea pe umerii ei și citea 
prin ochii păsării. Așa că Esk era trimisă la culcare la apusul soarelui, 
care acum trecuse de mult. 

În fata ei era o intrare cu aspect prietenos. Sunete vesele ieșeau de 
acolo, alunecând pe lumina gălbuie, și bălteau pe pietrele de caldarâm. 
Cu toiagul încă iradiind de magie întâmplătoare ca un far demonic, se 
îndreptă într-acolo, trudită dar hotărâtă. 

Hangiul de la „Sluta cu Lăuta” se considera un om de lume și chiar 
avea dreptate, pentru că era prea prost ca să fie cu adevărat crud și 
prea leneș ca să fie cu adevărat meschin și, cu toate că trupul lui 
văzuse multe, mintea nu-i trecuse niciodată dincolo de interiorul 
capului. 

Nu era obișnuit să stea de vorbă cu beţțele. Mai ales dacă aveau o 
voce firavă și pițigăiată și cereau lapte de capră. 

Prudent și conștient că toată lumea din local se uita la el rânjind, se 
săltă pe deasupra barului până când putu să vadă dincolo de tejghea. 
Esk se uita fix la el. Uită-te drept în ochii lor, îi spusese Buna mereu: 
adună-ţi puterile și ţintuiește-i cu privirea, nimeni nu poate privi în ochi 
o vrăjitoare, cu excepţia caprelor, bineînţeles. 

Hangiul, pe nume Somoară, se trezi în faţa unui copil care părea să 
se uite cruciș. 

— Ce? făcu. 

54 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Lapte, zise copilul fixându-l în continuare cu furie. Îl iei de la 
capre. Știi? 

Somoară vindea numai bere, pe care clienţii lui susțineau că o ia de 
la pisici. Nici o capră care se respecta cât de cât nu ar fi suportat 
mirosul din „Sluta cu Lăuta”. 

— N-avem, zise. Se uită lung la toiag, iar sprâncenele i se întâlniră, 
conspirativ, deasupra nasului. 

— Ai putea să te uiţi mai întâi, zise Esk. 


Somoară se lăsă în spatele barului, în parte ca să scape de privirea 
care îi făcea ochii să lăcrimeze și în parte pentru că în mintea lui se 
întrupa o bănuială cumplită. 

Chiar și barmanii de mâna a doua intră în rezonanţă cu berea pe 
care o servesc, iar vibraţiile venind dinspre butoaiele de bere nu mai 
aveau acum nota de jet și guler de spumă, ci emiteau într-o tonalitate 
mult mai lactică. 

Întoarse, experimental, un robinet și văzu cum un fir de lapte se 
coagulează în găleata de pe jos. 

Toiagul se ițea în continuare de după tejghea, ca un periscop. Ar fi 
putut să jure că și acesta se uita fix la el. 

— Nu-l risipi, spuse o voce. O să fii recunoscător pentru asta într-o 
zi. 

Era același ton pe care Buna îl folosea când Esk nu-și manifesta 
îndestul entuziasmul în faţa unei farfurii de verdeață gălbejită, fiartă 
până când cedase și ultima vitamină. Dar urechile insensibile ale lui 
Somoară nu auziră porunca, ci mai curând o prevestire. Nu vedea ce l- 
ar fi putut face să fie recunoscător pentru un amestec de bere veche și 
lapte prins. Mai bine mort. 

Poate chiar va fi mort. 

Șterse foarte grijuliu cu degetul o halbă aproape curată și o umplu 
de la robinet. Işi dădea seama că foarte mulţi dintre mușterii părăsesc 
localul pe tăcute. Nimănui nu-i plăceau farmecele, mai ales venind de la 
o femeie. Nu știai niciodată la ce să te aștepți. 

— Laptele dumneavoastră, spuse, adăugând: Domnișoară. 

— Am niște bani, zise Esk. Buna îi spusese: arată-te totdeauna gata 
să plătești și n-o să fii nevoită, oamenii vor să îţi fie pe plac, e vorba de 
mintologie. 

— Nu, nici vorbă, zise repede Somoară. Dacă ați putea... ăăă... să 
faceţi restul la loc, totuși? Laptele nu prea are căutare prin părțile 
astea. 

Se dădu puţin mai încolo. Esk își sprijinise toiagul de tejghea în 
timp ce își bea laptele, iar obiectul îi dădea o senzaţie de inconfort. 

Esk îl privi de după o mustață groasă de smântână. 

— Nu am făcut eu laptele, doar am știut că o să fie acolo, fiindcă 
asta voiam. Tu ce credeai că e? 


55 


Magie de ambe sexe 


— Ăăă. Bere. 

Esk se gândi. Își amintea că gustase cândva berea și avea un gust 
cam de mâna a doua. Dar își amintea o băutură pe care toată lumea 
din Kurunsus o considera mult mai bună decât berea. Era una din 
rețetele cel mai bine păstrate de Buna. Era făcută doar din fructe, fiartă 
și apoi îngheţată, iar picăturile erau grijuliu încercate deasupra flăcării. 

Buna îi punea și ei o lingură în lapte, în serile foarte friguroase. 
Trebuia să fie o lingură de lemn, pentru că metalul păţea nu știu ce. 

Se concentră. Își imagină gustul și, cu acele mici puteri pe care 
începuse să le accepte deși nu le înțelegea, descoperi că poate separa 
gustul în mici forme colorate... 

Soţia cea uscăţivă a lui Somoară ieși din camera din dos să vadă de 
ce era atâta liniște, iar el îi făcu semn să tacă în timp ce Esk se legăna 
încet, cu ochii închiși și buzele mișcându-se. 

„„„ formele care nu-ţi trebuiau erau trimise înapoi în masa cea mare 
de forme, și apoi le găseai pe cele de care aveai nevoie și le îmbinai, și 
apoi era un fel de cârlig care însemna că poţi transforma orice lucru 
potrivit în ceva la fel ca ele, și apoi... 

Somoară se întoarse foarte încet și privi butoiul din spatele lui. 
Mirosul din încăpere se schimbase și simţea aurul transpirând prin 
lemnul vechi. 

Luă cu grijă un păhărel din dulapul de sub tejghea și lăsă să scape 
din robinet câteva picături de lichid auriu. Se uită la el meditativ în 
lumina lămpii, învârti paharul metodic, îl mirosi de câteva ori și îl dădu 
pe gât dintr-o dată. 

Chipul îi rămase neschimbat, dar ochii i se umeziră și gâtul îi 
zvâcni. Nevasta lui și Esk văzură cum o broboană de sudoare îi apare 
pe frunte. Trecură zece secunde, de parcă ar fi vrut să doboare un 
record de eroism. Poate chiar i-a ieșit abur din urechi, așa cum s-a 
zvonit mai târziu, sau poate nu. Degetele îi băteau un tam-tam bizar pe 
tejghea. 

În sfârșit înghiţi, păru să-și formeze o părere, se întoarse solemn 
spre Esk și zise: 

— Șee ie ăsta tale gloșaf? 

Se încruntă, în timp ce își formula din nou propoziția, și mai făcu o 
încercare. 

— Şe şe mai șic? 

Renunţă. 

— Nae-mprtanș. R 

Soția lui pufni și îi luă paharul din mâna inertă. Il mirosi. Se uită la 
butoaie, la toate zece. Întâlni privirea bărbatului, care abia reușea să se 
fixeze. Într-un paradis privat, doar al lor, calculară pe mutește prețul de 
vânzare a șase sute de galoane de rachiu de piersici triplu distilat, de la 
munte, iar zerourile nu le mai ajungeau. 


56 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Doamna Somoară era mai rapidă în reacţii decât soțul ei. Se aplecă 
și îi zâmbi lui Esk, care era prea obosită ca să-i răspundă încrucișându- 
și ochii. Nu era un zâmbet foarte reușit, fiindcă doamna Somoară nu 
prea avea antrenament. 

— Cum ai ajuns aici, fetițo? zise, pe o voce care amintea de căsuţa 
de turtă dulce și de trântitul ușii de la cuptor. 

— M-am pierdut de Bunica. 

— Și unde e Bunica acum, iubito? 

Clang, se trântiră din nou ușile metalice; se anunţa o noapte grea 
pentru călătorii din pădurile metaforice. 

— E pe undeva, probabil. 

— Nu vrei tu să dormi într-un pat de puf, moale și cald? 

Esk o privi recunoscătoare, chiar dacă pe undeva își dădea seama 
că femeia are o faţă de nevăstuică înfometată, și dădu din cap. 

— Aveţi dreptate. Nu ajunge un tăietor de lemne ca să rezolve 
această situaţie. 


Buna era, în vremea aceasta, două străzi mai încolo. Și ea era, 
după standardele uzuale, pierdută. În optica ei personală situaţia stătea 
însă altfel: ea știa unde se află, restul locurilor nu știau. 

Am menţionat deja că e mult mai greu să detectezi o minte umană 
decât, să zicem, mintea unei vulpi. Mintea umană, privind această 
afirmaţie ca pe un fel de ofensă, vrea să știe de ce. lată de ce: 

Minţile animalelor sunt simple și, deci, ascuţite. Animalele nu-și 
petrec niciodată timpul împărțindu-și experiența pe bucățele și 
analizând bucăţelele pe care le-au ratat, întreaga panoplie a universului 
se împarte în lucruri A) cu care te împerechezi, B) pe care le mănânci, 
C) de care fugi și D) pietre. Această diviziune eliberează mintea de 
orice gânduri inutile și îi conferă un tăiș ascuţit când e nevoie. Animalul 
de care vorbim nu încearcă niciodată să mestece gumă și să meargă în 
același timp. 

Omul pe care îl știți, în schimb, se gândește la tot felul de lucruri, 
toată ziua, la tot felul de niveluri, cu întreruperi din partea a numeroase 
calendare biologice și alte instrumente de măsurare a timpului. Există 
gânduri gata să fie rostite, gânduri intime, gânduri despre realitate și 
gânduri despre gânduri, precum și o întreagă gamă de gânduri 
subconștiente. Pentru un telepat, în capul omului este un permanent 
vacarm. E un terminal de cale ferată cu toate megafoanele la 
maximum, lansând anunţuri diferite în același timp. E o bandă întreagă 
de ultrascurte - unde nu toate posturile au o faimă prea bună - cu stații 
pirat de pe mări ilicite, care pun muzică insinuantă la ore târzii. 

Încercând să o localizeze pe Esk după minte, Buna căuta acul în 
carul cu fân. 


57 


Magie de ambe sexe 


Nu reușea, dar la ea ajungeau suficiente semnale prin heterodina a 
mii de creiere gândind în același timp, cât să o convingă că lumea era, 
într-adevăr, prostească, așa cum își închipuise întotdeauna. 

Se întâlni cu Hilta la colţul străzii. Aceasta își adusese și mătura, 
cea mai bună soluţie pentru o căutare aeriană (cu mare fereală totuși; 
bărbaţii din Ohulan sprijineau Unsoarea Ce Ține Mult, dar puneau 
piciorul în prag când era vorba de femei zburătoare). Avea o mină 
îngrijorată. 

— Nici urmă de ea, spuse Buna. 

— Ai fost la râu? Poate a căzut în apă! 

— Atunci ar fi căzut și afară din apă. Oricum, știe să înoate. Cred că 
se ascunde, fir-ar ea să fie. 

— Ce ne facem? 

Buna îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Hilta Căpreală, mi-e rușine cu tine, te porți ca o fricoasă. Arăt eu 
îngrijorată? 

Hilta se uită la ea pieziș. 

— Cam arăţi. Puțin. Ți s-au subţiat buzele de tot. 

— Sunt doar furioasă. 

— Țiganii vin mereu la bâlci, poate au luat-o ei. 

Buna putea să creadă multe despre orășeni, dar la capitolul ţigani 
stătea mai bine. 

— Atunci ar fi mult mai curajoși decât îi cred eu în stare, replică ea. 
Ascultă, are toiagul. 

— Şi la ce o ajută? zise Hilta, care era în pragul lacrimilor. 

— Nu cred că ai înțeles nimic din ce ţi-am spus, zise Buna sever. Nu 
trebuie decât să mergem înapoi la tine acasă și să așteptăm. 

— Ce? 

— Țipetele, zgomotele, mingile de foc sau ce-o mai fi, explică Buna, 
destul de aproximativ. 

— Dar e total lipsit de inimă! 

— Probabil că o vor încasa pe merit. Hai, du-te înainte și pune de 
ceai. 

Hilta o privi buimacă, apoi se sui pe mătură se ridică încet și coti 
spre întunericul acoperișurilor. Dacă măturile ar fi fost mașini, a ei ai fi 
fost un Mini Morris cu parbriz dublu. 

Buna o urmări cum dispare, apoi porni după ea, bocănind pe strada 
udă. Era hotărâtă să nu se lase urcată pe așa ceva. 


Esk stătea întinsă între cearșafurile mari, ușoare și un pic umede, 
în patul liber din mansarda „Slutei”. Era obosită, dar nu putea să 
doarmă. Patul era prea rece, printre altele. Se întrebă dacă să 
îndrăznească să și-l încălzească, dar se răzgândi. Oricât experimentase, 
nu reușea să se descurce cu vrăjile de foc. Fie funcționau prea bine, fie 
deloc. Pădurea din jurul casei Bunei devenise un adevărat traseu cu 

58 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


capcane de atâtea găuri căscate în urma mingilor de foc. Cel puţin, 
dacă nu mergea treaba cu vrăjitoria, zicea Buna, o să aibă viitorul 
asigurat construind private sau săpând puțuri. 

Se întoarse și încercă să ignore izul de ciuperci din încăpere. Apoi 
întinse mâna în întuneric, până când atinse toiagul proptit frumos lângă 
pat. Doamna Somoară insistase să îl ia jos cu ea, dar Esk se agăţase de 
el ca disperata. Era singurul lucru din lume de care era absolut sigură 
că îi aparține. 

Suprafaţa lucioasă, acoperită cu gravuri, o liniștea într-un mod 
inexplicabil. Esk adormi și visă brățări, și pachete ciudate, și munții. Și 
stele depărtate deasupra munţilor, și un deșert îngheţat unde creaturi 
ciudate bântuiau pe nisipul uscat privind-o cu ochii lor de insecte... 

Se auzi un scârțâit pe scări. Apoi altul. Apoi o liniște, acea liniște 
înfundată, blănoasă, făcută de cineva care stă cât poate de nemișcat. 

Ușa se deschise. Somoară apăru ca o umbră neagră în lumina 
palidă de pe scări și se mai auzi o discuţie șoptită înainte ca el să 
pășească în vârful picioarelor, încercând să nu facă zgomot, către capul 
patului. Toiagul căzu într-o rână când îl atinse, în timp ce-și căuta 
prudent drumul pe întuneric, dar bărbatul îl apucă repede în pumn și 
apoi lăsă aerul să îi iasă, încet, din plămâni. 

Așa că nu prea mai avea aer ca să ţipe când simți că toiagul se 
mișcă în mână. Il simţi solzos, mușchiulos și inelat. 

Esk se ridică la timp ca să-l vadă pe Somoară rostogolindu-se cu 
spatele pe scara abruptă și zbătându-se cu disperare să scape de ceva 
invizibil care i se încolăcise peste brațe. Un al doilea țipăt se auzi când 
ateriză drept peste nevasta lui. 

Toiagul căzu cu zgomot pe podea, unde rămase înconjurat de o 
ușoară strălucire octarină. 

Esk se ridică din pat și lipăi pe podea. Se auzi o înjurătură teribilă; 
nu suna prea sănătos. Se iți de după ușă și se uită în jos la doamna 
Somoară. 

— Dă-mi toiagul ăla! 

Esk duse mâna la spate și strânse lemnul încrustat. 

— Nu, zise. E al meu. 

— Nu e un lucru potrivit pentru fetiţe, o repezi nevasta hangiului. 

— Este al meu, spuse Esk și închise ușa încetișor. 

Ascultă o clipă bombănelile care veneau de jos și se gândi ce să 
facă. Să-i transforme pe amândoi în ceva, ar fi provocat probabil un 
mare scandal, și nici nu era sigură cum se procedează. 

De fapt magia lucra doar când nu se gândea la ea. Mintea ei părea 
să fie o piedică. 

Traversă camera și deschise ferestruica. Bizarele mirosuri nocturne 
ale civilizației năvăliră în cameră - mirosul umed al străzii, parfumul 
grădinilor și sugestia că, undeva mai departe, o privată avea nevoie de 
vidanjor. Țiglele erau ude. 


59 


Magie de ambe sexe 


În timp ce Somoară o lua din nou în sus pe scări, Esk scoase toiagul 
pe acoperiș și se strecură în urma lui, ţinându-se de marginea decorată 
de deasupra ferestrei. Acoperișul cobora spre o magazie, iar fata reuși 
să rămână aproape în picioare în vreme ce aluneca și se împiedica de 
tiglele inegale. Se lăsă să cadă doi metri până pe o grămadă de 
butoaie, cobori repede de pe lemnul alunecos și traversă curtea 
hanului. 

În timp ce o lua la picior prin ceaţă, auzi ecourile certei care 
continua la „Sluta”. 


Somoară trecu pe lângă nevastă-sa și se repezi la robinetul celui 
mai apropiat butoi. Făcu o pauză și apoi îl deschise dintr-o mișcare. 

Aroma rachiului de piersici invadă încăperea, intensă ca lama unui 
cuţit. Închise robinetul și se relaxă. 

— Te temeai că o să se transforme în ceva scârbos? îl întrebă 
nevasta. 

El aprobă din cap. 

— Dacă n-ai fi fost așa neîndemânatic..., începu ea. 

— Dacă-ţi zic că m-a mușcat! 

— Puteai să fii vrăjitor și să nu mai fie nevoie să ne batem capul cu 
toate astea. N-ai și tu puţină ambiţie? 

Somoară dădu din cap. 

— Cred că-ţi trebuie mai mult decât un toiag ca să fii vrăjitor, zise. 
Oricum, am auzit că vrăjitorii n-au voie să se însoare și nici măcar să... 
ezită el. 

— Să ce? N-au voie să ce? 

Somoară se simţi în încurcătură. 

— Ei. Știi tu. Aia. 

— Sunt sigură că nu știi despre ce vorbești, i-o tăie scurt doamna 
Somoară. 

— Nu, cred că nu. 

O urmă fără tragere de inimă afară din cârciumă. Se gândea că 
până la urmă vrăjitorii nici n-au o viață așa de rea. 

Se dovedi că avusese dreptate a doua zi dimineața, când rachiul de 
piersici din cele zece butoaie se transformase, într-adevăr, în ceva 
scârbos. 


Esk colindă fără nici un ţel pe străzile cenușii până când ajunse la 
minusculele docuri ale Ohulanului. Barje late, cu fundul turtit, se loveau 
încetișor de pontoane, iar una sau două scoteau vârcolaci de fum pe 
coșurile prietenoase ale sobelor. Esk se cățără fără greutate pe barja 
cea mai apropiată și, cu toiagul, ridică prelata care o acoperea aproape 
în întregime. Un miros cald, ceva între lanolină și gunoi, o învălui. Barja 
era încărcată cu lână. 


60 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


E o prostie să te culci pe un vas necunoscut, fără să știi ce 
promontorii vor trece pe lângă tine când te vei trezi, fără să știi că 
barjele pornesc de obicei devreme (înainte de răsăritul soarelui), fără 
să știi ce noi orizonturi te vor întâmpina a doua zi. 

Voi știți asta. Esk nu știa. 


Când se trezi, cineva fluiera o melodie. Esk rămase nemișcată, 
derulând în minte evenimentele serii precedente, până când își aminti 
de ce se afla acolo, apoi se rostogoli încet și ridică un colț de prelată. 

Așadar se afla tot acolo. Doar că „acolo” se deplasase puţin. 

— Deci asta numesc ei navigaţie, își spuse văzând cum alunecă 
malurile pe lângă ea. Nu pare ceva foarte deosebit. 

Nu consideră că trebuie să se îngrijoreze. În primii opt ani din viața 
ei lumea fusese un loc extrem de plicticos și acum, că devenea mai 
interesant, nu avea de gând să se arate nerecunoscătoare. 

Omului care fluiera i se alătură un câine care lătra. Esk se lăsă pe 
spate în mormanul de lână și căută mintea animalului, pe care o 
împrumută cu ușurință. Din acest creier ineficient și dezorganizat află 
că erau cel puțin patru oameni pe barja respectivă și mulți alţii pe 
celelalte ambarcaţiuni care pluteau înșiruite pe râu. Unii păreau să fie 
copii. 

Dădu drumul animalului și rămase multă vreme să privească 
peisajul - barja trecea acum printre niște stânci înalte și portocalii, 
străbătute de vine de rocă de atâtea culori încât părea că un zeu 
flămând bătuse recordul absolut la sandvișuri - încercând să evite 
următorul gând. Dar acesta persista, făcându-și intrarea în mintea ei 
precum un dansator de limbo neașteptat pe sub ușa de la baie a vieţii. 
Mai devreme sau mai târziu trebuia să iasă. Nu stomacul era de vină, 
vezica nu mai tolera nici o întârziere. 

Poate dacă... 

Prelata de deasupra ei fu ridicată dintr-o dată și un cap mare și 
bărbos îi zâmbi de sus. 

— Ei, ei, făcu. Ce avem noi aici? Un pasager clandestin, da sau nu? 

Esk îi aruncă o privire. 

— Da, zise. Nu ar fi avut sens să nege. Poţi să mă ajuţi să ies, te 
rog? 

— Nu ţi-e frică să nu te arunc la... la știucă? întrebă capul. Apoi 
observă privirea ei perplexă. Un pește mare, de apă dulce, adăugă 
îndatoritor. Rapid. Dinţi mulți. Știucă. 

Așa ceva nu-i trecuse prin minte. 

— Nu, mărturisi. De ce ? Ai de gând? 

— Nu, de fapt nu. N-are de ce să-ți fie frică. 

— Nici nu mi-e. 

— Aha. Un braţ bronzat, legat de cap prin sistemul obișnuit, apăru 
și o ajută să iasă din culcușul ei de lână. 

61 


Magie de ambe sexe 


Esk se postă în mijlocul punţii privind în jur. Cerul era mai albastru 
decât binecunoscutele cutii cu cremă de mâini și se potrivea la fix 
peste valea largă prin care râul curgea anevoios, ca o anchetă socială. 

În spatele ei Munţii Vârfu Berbecelui încă mai funcționau drept 
pripoane pentru nori, dar nu mai dominau împrejurimile, așa cum 
făcuseră de când se știa Esk. Distanţa începuse să îi erodeze. 

— Unde suntem? întrebă, adulmecând mireasma nouă, de mlaștină 
și stuf. 

— Pe Valea Superioară a Fluviului Ankh, spuse gazda ei. Cum ţi se 
pare? 

Esk se uită în susul și-n josul râului. Era deja mult mai lat decât la 
Ohulan. 

— Nu știu. E foarte multă, oricum. Asta e barca ta? 

— Barjă, o corectă el. Era mai înalt decât tatăl ei, deși nu atât de 
bătrân, și era îmbrăcat ca un ţigan. Majoritatea dinţilor i se 
transformaseră în aur, dar Esk decise că nu era momentul potrivit să 
întrebe de ce. Avea genul acela de bronz profund pe care bogătașii se 
străduiesc din răsputeri să-l obțină cu vacanțe costisitoare și bucăţi de 
poleială, când de fapt nu trebuie decât să-ți scoţi sufletul muncind de 
dimineaţă până seara în aer liber. Fruntea i se încreți. 

— Da, e a mea, răspunse, decis să recapete iniţiativa. Și ce cauţi tu 
pe ea, aș vrea să știu? Ai fugit de acasă, da sau nu? Dacă ai fi băiat, aș 
zice că ai plecat să-ţi cauţi norocul. 

— Fetele nu pot să-și caute norocul? 

— Cred că ele trebuie să-și caute un băiat cu noroc, zise bărbatul, 
oferindu-i un zâmbet de 200 de carate. Intinse o mână tuciurie, plină de 
inele. Hai să mănânci ceva. 

— Aș prefera să merg la privată, spuse. 

Bărbatul rămase cu gura căscată. 

— Asta-i o barjă, da sau nu? 

— Da? 

— Asta înseamnă că n-avem decât râul la dispoziţie. O bătu pe 
mână și adăugă: N-avea grijă, e obișnuit cu așa ceva. 


Buna stătea pe chei, bătând nervos în lemn cu botina. Omulețul 
care trecea în Ohulan drept un fel de căpitan al portului tocmai servea 
o porţie întreagă din privirea ei și era vizibil copleșit. Expresia ei nu era, 
poate, la fel de dureroasă ca menghina călăului, dar sugera că o 
ședință de tortură ar fi oricând posibilă. 

— Au plecat înainte de zori, zici, spuse ea. 

— D-d-da, făcu el. Nu știam că nu trebuie să-i las. 

— Ai văzut o fetiță la bord? Botina ei făcea toc-toc-toc. 

— Hm. Nu. Îmi pare rău. Faţa i se lumină. Erau zooni, zise. Dacă 
fata e cu ei, nu va păţi nimic. Poţi să ai încredere în zooni, se zice, sunt 
foarte familiști. 

62 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Buna se întoarse spre Hilta, care se agita ca un fluture nedumerit, 
și ridică din sprâncene. 

— A, da, ciripi Hilta. Zoonii au o reputaţie foarte bună. 

— Hmm, pufni Buna. Se întoarse pe călcâie și o luă la trap înapoi 
spre centrul orașului. Șeful portului luă pe loc repaus, de parcă i-ar fi 
scos cineva un umeraș de sub cămașă. 

Locuinţa Hiltei era deasupra celei a unui botanist și în spatele unei 
tăbăcării, oferind o vedere splendidă asupra acoperișurilor din Ohulan. 
Ei îi plăcea pentru că oferea intimitate, totdeauna apreciată de, cum le 
spunea ea, „clienţii mei mai așezați, care preferă să-și efectueze 
cumpărăturile mai speciale într-o atmosferă de calm și într-un loc unde 
cuvântul de ordine este discreția”. 

Buna Batevreme se uită prin camera de zi cu un dispreț abia 
reținut. Una peste alta, erau mult prea mulţi ciucuri, draperii de 
mărgele, hărţi astrologice și pisici negre. Buna nu suporta pisicile. 
Adulmecă. 

— Asta-i de la tăbăcărie? întrebă ea acuzator. 

— E tămâie. Hilta se sumeţi curajoasă în faţa dispreţului afișat de 
Buna. Clienţii o apreciază, zise. Le creează dispoziția potrivită. Știi cum 
e. 

— Credeam că se pot face afaceri și în chip respectabil, Hilta, fără 
efecte d-astea ieftine, spuse Buna așezându-se și începând lunga și 
dificila operaţiune de extragere a acelor de pălărie. 

— La oraș e altfel, trebuie să te adaptezi la mersul vremurilor. 

— Sunt convinsă că nu aș înțelege. Ai pus de ceai? 

Buna întinse mâna și scoase husa de catifea de pe globul de cristal 
al Hiltei, o sferă de cuarț mare cât capul ei. 

— Niciodată nu m-am putut obișnui cu drăcia asta de silicon, spuse. 
Când eram eu mică, ajungea un vas cu apă și o picătură de cerneală. la 
să vedem... 

Privi în inima mișcătoare a globului, încercând să se concentreze 
asupra locului unde se afla Esk. 

Cristalul este o chestie înșelătoare, în cel mai bun caz, și, de obicei, 
dacă te uiţi multă vreme în el, te asiguri că unul din lucrurile pe care ţi 
le rezervă viitorul este o migrenă zdravănă. Buna nu avea încredere în 
globuri, considerând că „miroseau a magie”; pentru doi bani, 
nemernicele erau în stare să-ţi soarbă minţile ca pe niște măduvă 
fiartă. 

— Al naibii glob e numai sclipici, zise aburindu-l și frecându-l cu 
mâneca. Hilta privi și ea peste umărul Bunei. 

— Nu e doar sclipici, înseamnă ceva, rosti încet. 

— Ce? 

— Nu sunt sigură. Pot să încerc? E obișnuit cu mine. Hilta dădu jos 
o mâţă de pe al doilea scaun și se așeză să se uite în adâncul globului. 

— Mda. Te rog, zise Buna. Dar n-o să găsești... 


63 


Magie de ambe sexe 


— Aşteaptă, apare ceva. 

— De aici se vede doar că lucește, insistă Buna. 

— Luminiţe argintii care plutesc de jur împrejur, ca niște fulgi de 
jucărie, din ăia închiși în sticle. Drăguţ, zău. 

— Da, dar uită-te în spatele fulgilor. 

Buna se uită. 

lată ce văzu. 

Privea de undeva de foarte sus și sub ea se întindea un tărâm 
necuprins, albăstrit de depărtare, prin care un râu lat cotea încoace și 
încolo ca un șarpe beat. In plan apropiat se vedeau luminiţe argintii, dar 
erau doar câţiva fulgi din uriașa furtună de lumini care se răsucea într-o 
spirală leneșă, un fel de tornadă geriatrică, precedată de un front de 
zăpadă și subţiată în partea de jos până se pierdea în peisajul cețos. 

Din când în când câte un soi de fulger lucea scurt în tunelul de 
steluțe. Buna clipi și ridică ochii. Odaia părea foarte întunecată. 

— Ciudată vreme, spuse, pentru că altceva mai bun nu-i veni. Chiar 
și cu ochii închiși, încă mai vedea steluțele licărindu-i dinainte. 

— Nu cred că e vorba de vreme, spuse Hilta. Nu cred că oamenii 
reușesc să vadă lucrurile astea, dar cristalul le arată. Cred că e magie 
care se condensează din aer. 

— În toiag? 

— Da, asta face un toiag de vrăjitor. Distilează, într-un fel, magia. 

Buna mai riscă o privire în adâncurile globului. 

— În Esk, rosti cu sfială. 

— Da. 

— Pare foarte multă. 

— Da. 

Nu era prima dată când Buna își dorea să fi știut mai multe despre 
vrăjitori și puterile lor magice. Și-o imagină pe Esk umplându-se de 
magie până când i se satura fiecare bucată de trup și fiecare por. Se 
gândi cum avea să se scurgă apoi toată magia asta, mai întâi încet, în 
jeturi arcuite care vor stropi pământul, apoi într-o mare descărcare de 
putere ocultă. Putea să facă tot felul de stricăciuni. 

— La naiba, făcu, niciodată nu mi-a plăcut toiagul ăla. 

— Măcar se îndreaptă spre Universitate, Acolo vor ști ce să-i facă. 

— Tot ce se poate. Cât de departe crezi că sunt? 

— La vreo douăzeci de leghe. Barjele astea merg la pas. Zoonii nu 
se grăbesc nicăieri. 

— Bine. 

Buna se ridică, își împinse mandibula înainte, sfidător, se întinse 
după pălărie și își luă sacul cu lucruri. 

— Presupun că pot să merg mai repede decât o barjă. Râul are tot 
felul de meandre, iar eu pot s-o iau în linie dreaptă. 

— Ai de gând să mergi după ea pe jos? se înspăimântă Hilta. Dar 
sunt păduri, animale sălbatice! 

64 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Foarte bine, mă bucur să mă întorc la civilizaţie. Esk are nevoie 
de mine. Toiagul pune stăpânire pe ea. Am zis eu că așa o să se 
întâmple, dar crezi că m-a ascultat cineva? 

— Te-a ascultat? întrebă Hilta, încercând să-și dea seama ce voia 
Buna să spună cu întorsul la civilizație. 

— Nu, răspunse Buna rece. 


Numele lui era Amschat B'hal Zoon. Trăia pe vas împreună cu cele 
trei soţii și cei trei copii. Era un Mincinos. 

Ceea ce îi exaspera întotdeauna pe inamicii tribului Zoon nu era 
atât onestitatea lor enervantă, cât totala francheţe. Zoonii nu auziseră 
în viaţa lor de eufemisme și, dacă le-ai fi pus unul sub nas, n-ar fi știut 
la ce folosește și ar fi spus probabil că „nu-i decât un mod drăguţ de a 
spune lucruri neplăcute”. Loialitatea lor rigidă faţă de adevăr nu le era, 
se pare, impusă de vreo divinitate, cum se întâmplă de obicei, ci avea 
baze genetice. Un zoon de rând nu putea să spună o minciună așa cum 
nu putea să respire sub apă și însuși conceptul părea să-i tulbure destul 
de tare. A spune o Minciună însemna a modifica total Universul. 

Un asemenea obicei era însă un fel de handicap pentru un neam de 
negustori, așa că de-a lungul mileniilor, bătrânii tribului studiaseră 
această putere ciudată pe care toţi ceilalți păreau să o stăpânească 
atât de bine și deciseseră că aveau și ei nevoie de ea. 

Tinerii care dădeau cel mai mic semn că ar avea un asemenea 
talent erau încurajați, la ocazii festive speciale, să deformeze Adevărul 
în cadrul unor competiţii. Prima minciună rămasă în analele tribului era: 
„De fapt, bunicul meu a fost un tip înalt”, dar până la urmă trecură la 
un nivel superior și fu instituită funcţia de Mincinos tribal. 

Să precizăm că dacă cei mai mulţi zooni sunt incapabili să mintă, ei 
au în schimb un respect imens pentru cei care pot spune că lumea e 
altfel decât e, așa că Mincinosul deţine o poziţie privilegiată. El 
reprezintă tribul în relaţiile cu lumea din afară, pe care zoonii de rând 
au renunţat de mult să mai încerce să o înțeleagă. Zoonii sunt foarte 
mândri de Mincinoșii lor. 

Alte rase sunt însă foarte iritate de lucrul ăsta. Consideră că tribul 
ar fi trebuit să adopte un titlu mai potrivit, cum ar fi „diplomat” sau 
„însărcinat cu relaţii publice”. Li se pare că sunt luate în bătaie de joc. 

— E adevărat? întrebă Esk bănuitoare, uitându-se la chipurile care 
umpleau cabina barjei. 

— Nu, răspunse Amschat categoric. Soţia lui mai tânără, care 
pregătea terciul pe o sobă mică, decorată, chicoti. Cei trei copii o 
urmăreau pe Esk cu figuri solemne peste tăblia mesei. 

— Voi nu spuneţi niciodată adevărul? 

— Dar tu? își arătă Amschat dantura de aur, deși ochii nu îi 
zâmbeau. De ce te găsesc la mine în lână? Amschat nu răpește copii. 
Cineva te așteaptă acasă, da sau nu? 


65 


Magie de ambe sexe 


— Presupun că Buna o să vină să mă caute, zise Esk, dar nu cred 
că o să-și facă prea multe griji. O să se înfurie doar, probabil. Oricum, 
mă duc la Ankh-Morpork. Mă puteţi da jos de pe corabie... 

— ... barjă... 

— Cum vreți. Sau la știucă, pe mine nu mă deranjează. 

— Nu pot să fac așa ceva, spuse Amschat. 

— E și asta o minciună? 

— Nu! Dar pe aici e un ţinut sălbatic. Sunt tâlhari și... alte lucruri. 

Esk dădu fericită din cap. 

— Atunci s-a aranjat, zise. Nu mă deranjează să dorm în lână. Și pot 
să-mi plătesc drumul. Pot să fac..., ezită. Propoziția neterminată pluti în 
aer ca un cristal, până când discreţia reuși să-i pună limba sub 
stăpânire: ...lucruri utile, încheie ea cam abrupt. 

Își dădea seama că Amschat se uită cu coada ochiului la soţia mai 
în vârstă, care cosea lângă sobă. Potrivit tradiţiei zoone, ea purta negru 
din cap până în picioare. Bunei i-ar fi plăcut. 

— Ce fel de lucruri utile? Spălat și măturat, da sau nu? 

— Dacă vreţi, spuse Esk. Sau distilări cu alambicul triplu, 
prepararea lacurilor, glazurilor, cremelor, alegerea cerii și pregătirea 
lumânărilor, alegerea corectă a semințelor, rădăcinilor și lăstarilor și 
cele mai multe preparate din optzeci de lerburi Miraculoase. Pot să torc, 
să dărăcesc, să bat și să pieptăn, să țes de mână, pe gherghef sau la 
război, pot să împletesc dacă îmi pune cineva pe ochiuri, să citesc 
pământul și piatra, să fac tâmplărie, inclusiv îmbinări triple, să prevăd 
vremea după păsări și nori, să roiesc albinele, să prepar cinci tipuri de 
mied, să fac vopsele și fixative și pigmenți, inclusiv albastru intens, să 
lucrez cu metale ușoare, să repar ghete, să tăbăcesc și să croiesc cele 
mai multe feluri de piele și dacă aveţi capre pot să am grijă de ele. Imi 
plac caprele. 

Amschat o privea gânditor. Simţi că așteaptă să continue. 

— Bunei nu-i place să stai degeaba, avansă ea. Zice că o fată care 
e îndemânatică n-o să rămână niciodată pe drumuri, adăugă pentru a 
completa explicaţia. 

— Sau fără bărbat, probabil, dădu Amschat din cap. 

— De fapt, Buna spune multe și despre asta... 

— Sunt convins, făcu Amschat. O privi pe prima nevastă, care 
încuviinţă din cap aproape imperceptibil. Foarte bine, zise el. Dacă te 
faci folositoare, poţi rămâne. Și știi să cânți la vreun instrument? 

Esk îi întoarse fără să clipească privirea insistentă. 

— Probabil. 


Așa că Esk, fără mare dificultate și cu foarte puţin regret, părăsi 


munții Vârfu Berbecelui și clima lor capricioasă pentru a li se alătura 
zoonilor pe ruta lor comercială din josul fluviului Ankh. 


66 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Erau cel puţin 30 de barje, cu câte o familie extinsă pe fiecare, și 
aparent nu existau două cu aceeași încărcătură. Majoritatea erau legate 
între ele, așa că, dacă aveau chef să socializeze, zoonii nu trebuiau 
decât să tragă de odgon și să sară pe cealaltă punte. 

Esk își aranjă locuinţa în lână. Era cald, mirosul amintea întrucâtva 
de căsuţa Bunei și, mult mai important, nu o deranja nimeni. 

Era puțin îngrijorată de partea cu magia. 

In mod clar, îi scăpase de sub control. Ea nu făcea nimic, lucrurile 
magice se întâmplau în jurul ei. Și își dădea seama că cei din jur nu ar fi 
fost prea încântați să afle. 

Asta însemna că, dacă spăla, trebuia să facă zgomot și să 
stropească pentru a ascunde faptul că vasele se curățau de la sine, iar 
când cârpea, trebuia să se ascundă într-un colţ, ca să nu vadă nimeni 
că marginile rupturii se lipeau singure, ca și cum... ca prin farmec. Apoi, 
într-a doua dimineaţă a călătoriei, descoperi că peste noapte câţiva din 
vălătucii de lână din locul unde-și ascunsese toiagul se pieptănaseră, se 
torseseră și se aranjaseră frumos în sculuri. 

iși alungă din minte orice gând despre aprinderea focurilor. 

Existau însă și avantaje. Fiecare cotitură a marelui fluviu brun 
aducea noi peisaje. Pe alocuri, malurile erau întunecate, tivite cu păduri 
dese, prin care barjele călătoreau pe mijlocul râului, cu bărbaţii 
înarmaţi pe punte și femeile jos în cabine - în afară de Esk, care stătea 
afară, urmărind cu interes corul de mormăieli și strănuturi care îi 
însoțea de pe maluri. Pe alocuri se vedeau ferme. Apăreau și orașe, cu 
mult mai mari decât Ohulan. Erau chiar și munţi, deși aceștia erau 
bătrâni și turtiţi, nu tineri și îndrăzneţi ca munţii ei. Nu că i-ar fi fost dor 
de casă, dar uneori se simţea ea însăși ca o barcă, plutind la capătul 
unei frânghii infinite, dar legată de o ancoră. 

In unele orașe, barjele făceau popas. Conform tradiţiei, pe mal se 
duceau doar bărbaţii și numai Amschat, împodobit cu pălăria de 
ceremonie a Mincinosului, vorbea cu cei care nu erau zooni. De obicei 
Esk îl însoțea. Incercase el să-i sugereze că poate ar trebui să respecte 
legile nescrise ale tribului și să rămână pe apă, dar pentru Esk o 
sugestie era ca o pișcătură de ţânţar pentru un rinocer, deoarece 
învățase deja că, dacă ignori regulile, în jumătate din cazuri ceilalţi 
oameni le vor rescrie, discret, astfel încât acestea să nu te mai vizeze și 
pe tine. 

Oricum, lui Amschat i se părea că de câte ori Esk se afla alături de 
el obținea un preț foarte bun. Copilul ăla, care se chiora la ei de după 
genunchii zoonului, avea ceva care îi făcea chiar pe negustorii trecuţi 
prin ciur și prin dârmon să încheie târgul grăbiţi. 

De fapt, lucrul ăsta începea să îl îngrijoreze. Când un telal din 
fortăreața Zemphis îi oferi un săculeț de ultramarine pentru o sută de 
sculuri de lână, o voce de la nivelul buzunarului îi spuse. 

— Nu sunt ultramarine. 


67 


Magie de ambe sexe 


— l-auzi ce zice copilul! rânji telalul. 

Amschat ridică solemn una din pietre în dreptul ochiului. 

— Aud, dar arată într-adevăr ca ultramarinele. Au strălucirea și 
apele... 

Esk clătină din cap. 

— Sunt doar spiralite. O spuse fără să se gândească și regretă în 
secunda următoare, când cei doi bărbaţi se întoarseră și o priviră lung. 

Amschat răsuci piatra în palmă. Dacă puneai spiralite cameleon în 
aceeași cutie cu niște pietre preţioase, ele împrumutau culoarea 
nestematelor, - o șmecherie veche - dar acestea păreau să aibă acel 
foc interior, albastru, autentic. Se uită la telal cu asprime. Amschat 
fusese bine pregătit în arta minciunii. Îi recunoștea și semnele mai 
subtile, acum, dacă se gândea mai bine. 

— Se pare că există o îndoială, zise, dar e lesne de rezolvat. Nu 
trebuie decât să le ducem la bijutierul din Strada Pinilor, pentru că 
toată lumea știe că spiralitele se dizolvă în acid hypactic, da sau nu? 

Telalul ezită. Amschat își schimbase ușor poziţia, iar felul în care 
arătau acum mușchii lui sugera că, la orice mișcare bruscă, negustorul 
s-ar fi trezit în praful drumului. Și copilul ăla afurisit se uita la el cruciș, 
de parcă îi vedea gândurile. Nervii îi cedară. 

— Regret această nefericită neînțelegere. Eu am primit pietrele cu 
bună-credinţă, ca ultramarine, dar decât să işte o gâlceavă între noi, 
mai bine ţi le ofer în dar, iar pentru lână îţi pot da această rozeată de 
primă calitate. 

Și scoase o piatră mică, roșie dintr-o punguţă de catifea. Amschat 
abia dacă o privi, dar, fără să-și ia ochii de la negustor, i-o înmâna lui 
Esk. Aceasta aprobă din cap. 

După ce telalul dispăru, Amschat o luă pe Esk de o mână și 
aproape o târî până la prăvălia bijutierului, un fel de nișă într-un zid. 
Bătrânul luă cea mai mică dintre pietrele albastre, ascultă explicaţia 
grăbită a lui Amschat turnă o ceașcă de fluid hypactic și dădu drumul 
pietrei. Aceasta dispăru bolborosind. 

— Foarte interesant, zise. Luă o altă piatră cu o pensetă și o privi 
printr-o sticlă. Sunt într-adevăr, spiralite, însă exemplare extrem de 
frumoase, conchise el. Evident nu au nici o valoare, iar eu aș fi gata să 
vă ofer - fetița asta are ceva la ochi? 

Ainschat îi dădu fetei un ghiont, iar Esk renunţă să-și mai exerseze 
Privirea pe bijutier 

— V-așş oferi, să zicem, doi zaţi de argint. 

— Să zicem mai bine cinci? spuse Amschat amabil. 

— Și aş vrea să păstrez una din pietre, zise Esk. 

Bijutierul ridică mâinile. 

— Bine, dar ele sunt o simplă curiozitate, nu au valoare decât 
pentru un colecţionar! 


68 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Care colecţionar le poate vinde cumpărătorilor neavizaţi drept 
cele mai fine roseate sau ultramarine, zise Amschat, mai ales dacă e 
singurul bijutier din oraș. 

Bijutierul bombăni ceva la auzul acestor vorbe, dar în final se 
înțeleseră la trei zaţi și una dintre pietre pe un lănțţișor de argint pentru 
Esk. 

Când se îndepărtară, Amschat îi înmână monedele de argint și zise: 

— Astea-s ale tale. Le-ai câștigat. Dar..., își cobori el ochii la nivelul 
ei, trebuie să-mi spui de unde știai că sunt false. 

Avea o privire îngrijorată, iar Esk își dădu seama că adevărul nu era 
de natură să-l liniștească. Magia îi tulbura pe oameni. Nu i-ar fi plăcut 
să audă: „spiritele sunt spirite și ultramarinele sunt ultramarine, iar 
dacă unora li se par la fel e pentru că nu-și folosesc ochii cum trebuie. 
Nimic nu-și poate ascunde până la capăt adevărata natură”. 

Așa că preferă să spună: 

— Piticii scot spiralite din mină chiar în apropiere de satul în care 
m-am născut, așa că am învăţat să observ cum reflectă lumina într-un 
fel aparte. 

Amschat o privi o vreme în ochi. Apoi strânse din umeri. 

— Bun, zise. Foarte bine, mai am niște treburi pe aici. De ce nu te 
duci să-ți cumperi niște haine sau ceva? Mai că-mi vine să-ţi atrag 
atenţia că unii negustori sunt hoţi, dar îmi dau seama, nu știu de ce, că 
n-o să ai nici un fel de probleme. 

Esk încuviință. Amschat o porni prin târg. La primul colţ se întoarse, 
o privi gânditor și apoi dispăru în mulţime. 


— lată și sfârșitul călătoriei pe apă, își zise Esk. Acum nu știe sigur, 
dar va fi cu ochii pe mine și la un moment dat o să mă trezesc cu 
toiagul confiscat, ceea ce va crea tot felul de neplăceri. De ce se sperie 
toți de magie în halul ăsta? 

Suspină filosofic și porni să exploreze posibilitățile orașului. 

Mai era și problema toiagului. Esk îl îngropase bine sub lâna care 
nu urma să fie descărcată prea curând. Dar dacă se ducea să-l ia, 
oamenii aveau să-i pună întrebări la care ea nu cunoștea răspunsul. 

Găsi o alee dosnică și o cercetă până când o intrare îi oferi 
adăpostul pe care îl căuta. Dacă nu se întorcea la barjă, îi rămânea un 
singur lucru de făcut. Întinse o mână și închise ochii. 

Ştia exact ce vrea să facă, de parcă vedea în fața ochilor. Toiagul 
nu trebuia să vină zburând prin aer, făcând stricăciuni pe barjă și 
atrăgând atenţia asupra lui. Tot ce voia, își spuse, era o mică schimbare 
în felul în care era organizată lumea. Să nu mai fie o lume în care 
toiagul stătea în lână, ci o lume în care toiagul se afla în mâna ei. O 
schimbare minusculă, o modificare infinitesimală a Ceea Ce Este. 

Dacă ar fi avut pregătire de vrăjitor, Esk ar fi știut că așa ceva e 
imposibil. Toţi vrăjitorii știau cum să miște lucrurile, de la protoni în sus, 


69 


Magie de ambe sexe 


dar esenţialul, atunci când deplasezi ceva de la punctul A la punctul Z, 
este ca acel lucru să treacă prin toate celelalte litere ale alfabetului. 
Pentru ca un lucru să dispară din punctul A și să reapară în punctul Z, 
ar trebui ca întreaga realitate să fie dată deoparte. Problemele care s-ar 
isca de aici sunt de negândit. 

Esk nu fusese, desigur, instruită, dar se știe că un ingredient 
esențial al succesului este să n-ai idee că ceea ce vrei să faci este 
irealizabil. O persoană care ignoră eventualitatea eșecului poate deveni 
bucata de cărămidă aruncată în faţa bicicletei istoriei. 

In timp ce Esk încerca să-și dea seama cum poate să transporte 
toiagul, undele se propagară în eterul magic, modificând Lumea Disc în 
mii de chipuri minuscule. Cele mai multe trecură cu totul neobservate. 
Poate câteva fire de nisip își schimbară locul pe plajă sau, pe ici pe colo, 
câte o frunză atârna de ramură într-o poziţie oarecum diferită. Dar apoi 
valul probabilității se lovi de malul Realităţii și - precum planctonul de 
la marginea iazului care se întâlnește cu undele create de o piatră 
aruncată - iscă mici, dar foarte importante vârtejuri în însăși materia 
existenței. Poţi crea vârtejuri în materia existenţei, pentru că e o 
materie foarte ciudată. 

Esk nu avea habar de toate astea, bineînţeles, dar fu mulțumită 
când toiagul căzu din cer drept în mâna ei. 

Era fierbinte. 

Se uită la el o vreme. Își dădea seama că trebuie să facă ceva cu 
el: era prea mare, prea special, prea incomod. Atrăgea atenția. 

— Dacă te iau la Ankh-Morpork, zise ea gânditoare, va trebui să te 
deghizezi. 

Câteva scântei întârziate de magie jucară pe suprafaţa toiagului, 
apoi se stinseră. 

Mai târziu, Esk rezolvă problema la o prăvălie de mături din piața 
principală a orașului Zemphis, unde o cumpără pe cea mai mare. 
Intoarsă la adăpostul ei din aleea dosnică, scoase mânerul și înfipse 
toiagul adânc între rămurelele de arțar. Nu era frumos să tratezi în felul 
acesta un obiect nobil, așa că își ceru scuze în gând. 

Dar acum era altceva. Nimeni nu băga în seamă o fetiţă care ducea 
o mătură. 

In timp ce se plimba, își cumpără o bucată de plăcintă 
condimentată (tarabagiul o păcăli nonșalant la rest și abia mai târziu își 
dădu seama că în mod inexplicabil îi înmânase două monede de argint; 
de asemenea, șobolanii îi înghiţiră noaptea, în chip misterios, tot stocul 
de alimente, iar bunica lui fu lovită de trăsnet). 

Orașul era mai mic decât Ohulan și foarte diferit de el, pentru că se 
găsea la intersecția a trei drumuri comerciale, dacă nu puneai la 
socoteală și fluviul. Era construit în jurul unei piețe enorme, o 
încrucișare între un permanent ambuteiaj exotic și un sat de corturi. 
Cămilele loveau catării, catării loveau caii, caii loveau cămilele și cu 

70 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


toţii loveau oamenii; era o revoluție de culori, o cascadă de sunete, o 
orchestră nazală de mirosuri și zgomotul constant, ameţitor, a sute de 
oameni care munceau din greu să facă bani. 

Una din cauzele marii înghesuieli era faptul că pe zone vaste ale 
continentului alți oameni preferau să facă bani fără să muncească deloc 
și, cum pe Disc nu se dezvoltase încă o industrie a înregistrărilor 
muzicale, erau obligaţi să recurgă la forme mai vechi și mai tradiţionale 
de banditism. 

In mod ciudat, acestea necesitau adesea un efort considerabil. 
Rostogolirea unor bolovani uriași pe marginea unor stânci înalte pentru 
a organiza o ambuscadă decentă, tăierea copacilor pentru a bloca 
drumurile, săparea unor șanțuri și umplerea lor cu ţepușe, întreținerea 
unei lame bine ascuţite la pumnal, toate cereau mai multă cheltuială de 
creier și mușchi decât alte profesiuni mai acceptabile din punct de 
vedere social. Cu toate acestea, destule persoane erau suficient de 
induse în eroare pentru a se supune la asemenea suferințe, la care se 
adăugau nopţi lungi de pândă petrecute în condiţii neprielnice doar 
pentru a pune mâna pe nişte cutii mari cu bijuterii. 

Așa că orașul Zemphis era locul unde caravanele se formau, se 
despărțeau și se uneau la loc, pe măsură ce zecile de neguțători și 
călători căutau să se adune pentru a se proteja de acești năpăstuiţi ai 
societăţii presăraţi pe drumurile din jur. Esk, hoinărind nebăgată în 
seamă prin furnicarul uman, află toate astea pur și simplu căutând 
persoane cu un aer important și trăgându-le de pulpana hainei. 

Bărbatul respectiv era pe cale să numere niște baloturi de tutun și 
chiar ar fi reușit dacă nu ar fi fost întrerupt. 

— Ce? 

— Am zis: ce se-ntâmplă aici? 

Omul vru să zică „Șterge-o și bate la cap pe altcineva”. Vru să-i 
ardă și o castană ușoară în creștet. Așa că fu uimit când se trezi că se 
lasă pe vine și stă de vorbă serios cu un copil mic și cu fața bucălată, 
care ţinea în mână o mătură (care mătură, păru el să-și amintească mai 
târziu, era și ea, într-un chip greu de definit, atentă la explicaţii). 

li explică despre caravane. Copilul dădu din cap. 

— Oamenii se adună ca să călătorească împreună? 

— Exact. 

— Încotro? 

— Peste tot. La Sto Lat, Pseudopolis, Ankh-Morpork, bineînțeles... 

— Dar acolo duce și râul, zise Esk raţională. Barjele. Zoonii. 

— A, da, zise negustorul, dar ei cer mulţi bani și nu pot transporta 
orice, și, oricum, nimeni nu prea are încredere în ei. 

— Dar sunt foarte cinstiţi! 

— Hm, da, răspunse el. Dar știi cum se zice: să n-ai încredere în 
omul cinstit. Zâmbi înțelept. 

— Cine zice așa ceva? 


71 


Magie de ambe sexe 


— Păi se zice. Ştii tu. Lumea, răspunse, de data asta cu ceva 
nesiguranţă în glas. 

— Aha, făcu Esk. Se gândi un pic. Lumea asta trebuie să fie tare 
proastă, spuse ea înțepată. Mulţumesc oricum. 

O urmări cum se îndepărtează și se întoarse la numărat. După o 
clipă simţi din nou o smucitură. 

— Cinzeșaptecinzeșaptecinzeșapteda? zise, încercând să nu piardă 
șirul 

— lartă-mă că te deranjez din nou, zise Esk, dar baloturile alea... 

— Ce-i cu ele cinzeșaptecinzeșaptecinzeșapte? 

— O fi normal să aibă un fel de viermișori înăuntru? 

— Cinzeșap... ce? Negustorul își lăsă în jos tăblița și se uită prostit 
la Esk. Ce viermișori? 

— Unii încolăciţi. Albi, spuse Esk binevoitoare. Și-au făcut tot felul 
de găuri pe la mijlocul baloturilor. 

— Vrei să zici viermi de tutun? Aruncă o privire sălbatică spre 
baloturile care erau descărcate de un negustor care, acum că stătea să 
se gândească mai bine, avea privirea nervoasă a unui spiriduș de 
noapte care ar prefera s-o șteargă înainte să descoperi în ce se 
transformă aurul său la lumina zilei. Dar mi-a zis că au fost depozitate 
cum trebuie și ... de fapt de unde știi? 

Copilul dispăruse însă în mulțime. Negustorul se uită lung spre locul 
unde îl zărise cu o clipă înainte. Se uită lung și la vânzătorul de tutun, 
care rânjea nervos. Se uită lung la cer. Apoi își scoase cosorul din 
buzunar, îl privi un moment, păru să fi ajuns la o decizie și se îndreptă 
spre cel mai apropiat balot. 

Între timp, Esk reușise, trăgând cu urechea la întâmplare, să 
localizeze caravana care se forma pentru Ankh-Morpork. Șeful coloanei 
stătea la o masă alcătuită dintr-o scândură pusă pe două butoaie. 

Era ocupat. 

Vorbea cu un vrăjitor. 

Călătorii experimentați știu că un grup care se pregătește să 
traverseze o regiune presupusă ostilă trebuie să aibă un număr de săbii 
pregătite, dar trebuie neapărat să aibă și un vrăjitor, în caz că e nevoie 
de arta magiei, iar dacă aceasta nu se dovedește necesară, măcar 
pentru aprinderea focurilor. Orice vrăjitor de la rangul trei în sus nu 
concepe să plătească privilegiul de a se alătura grupului. Dimpotrivă, se 
așteaptă să fie plătit. Negocieri delicate în acest sens erau tocmai pe 
cale să se încheie. 

— Foarte bine, Maestre Melasso, dar ce facem cu tânărul? spuse 
șeful caravanei, unul Adab Gander, cu o statură impresionantă, 
completată de o jachetă din piele tăbăcită de trol, o îndrăzneață pălărie 
moale și un kilt de piele. El nu-i vrăjitor, din câte văd. 


72 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Se pregătește, zise Melasso, un vrăjitor slăbănog, a cărui robă 
afirma că ar fi mag al Vechilor și Adevăraţilor Fraţi ai Stelei de Argint, 
unul din cele opt ordine vrăjitorești. 

— Atunci nu-i vrăjitor. Eu știu regulile: nu ești vrăjitor dacă nu ai 
toiag. Și el n-are. 

— Chiar acum se duce la Universitatea Nevăzută ca să rezolve 
acest mic detaliu, spuse Melasso demn. Vrăjitorii se despărțeau de 
banii lor ceva mai greu decât se desparte un tigru de propriii colți. 

Gander îl privi pe tânărul în chestiune. Întâlnise mulţi vrăjitori la 
viaţa lui, așa că se considera un bun judecător și trebuia să admită că 
băiatul părea să fie materie primă potrivită pentru așa ceva. Adică era 
slab, deșirat, palid de la atâtea cărți tulburătoare citite în încăperi 
nesănătoase și cu ochii umezi ca două ouă fierte moi. Lui Gander îi 
trecu prin cap că, cine vrea să reușească, trebuie să speculeze chiar și 
astfel de însușiri. 

Tot ce-i trebuie ca să ajungă în vârf, gândi el, e un mic handicap. 
Vrăjitorii sunt de obicei martirizaţi de chestii precum astmul sau 
platfusul, care le dau într-un fel impulsul necesar. 

— Cum te cheamă, băiete? întrebă el cât putu de amabil. 

— Ssssssssssssssssss, făcu băiatul. Mărul lui Adam i se zbătu ca un 
balon captiv. Se întoarse către tovarășul său cu o rugăminte mută în 
ochi. 

— Simon, spuse Melasso. 

— „„.„imon, încuviinţă, recunoscător, Simon. 

— Poţi să faci cercuri de foc sau să arunci vârtejuri descântate 
împotriva unui dușman? 

Simon îl privi pe Melasso pieziș. 

— Nnnnnnnnrm, începu el. 

— Tânărul meu prieten se află la un nivel mai înalt al magiei decât 
simpla proferare de blesteme. 

— ...U, zise Simon. 

Gander încuviinţă din cap. 

— Ei bine, zise, poate vei ajunge într-adevăr vrăjitor, băiete. Poate, 
când îţi vei primi toiagul cel nou, vei accepta să călătorești cu mine, o 
dată, bine? O să fac o investiţie în tine, da? 

— Ddd... 

— Dă din cap, zise Gander, care nu era crud din fire. 

Simon dădu din cap recunoscător. Melasso și Gander dădură și ei 
din cap unul spre altul, apoi vrăjitorul se îndepărtă, împreună cu 
ucenicul care ostenea în urmă sub greutatea bagajelor. 

Gander se uită pe lista pe care o avea în faţă și șterse grijuliu, cu o 
linie, cuvântul „vrăjitor”. 

O umbră mică apăru pe masă. Ridică ochii și tresări fără să vrea. 

— Da? zise el rece. 


73 


Magie de ambe sexe 


— Vreau să merg la Ankh-Morpork, vă rog, spuse Esk. Am ceva 
bani. 

— Du-te acasă, la mama ta, copilă. 

— Serios, îmi caut norocul. 

Gander oftă. 

— Și de ce cari mătura aia? 

Esk o privi de parcă o vedea pentru prima dată. 

— Orice lucru trebuie să se afle undeva, răspunse. A 

— Du-te acasă, fata mea. Nu iau copii fugari la Ankh-Morpork. În 
orașele mari, fetiţele mici pot păţi fel de fel de lucruri ciudate. 

Esk se lumină. 

— Ce fel de lucruri ciudate? 

— Ascultă. Am zis să te duci acasă, da? Acum! 

Își luă creta și continuă să taie de pe listă diverse articole, 
încercând să ignore privirea insistentă, care părea să-i pătrundă în 
creier. 

— Pot să fiu de ajutor, spuse Esk cuminte. 

Gander aruncă creta și se scărpină iritat. 

— Câţi ani ai? 

— Nouă. 

— Ei bine, domnişoară Nouă-Ani, am două sute de animale și o sută 
de oameni care vor să meargă la Ankh, și jumătate dintre ei are pică pe 
cealaltă jumătate, și nu am destui oameni care să poată lupta, și se 
zice că drumurile sunt rele și că bandiții s-au obrăznicit de tot sus în 
munţi, pe la Ţâţe, și că trolii cer o taxă de pod și mai mare anul ăsta, și 
în plus insectele au dat iama în provizii, iar eu am tot timpul migrene. 
Așa că spune-mi, unde, în harababura asta, mai am eu loc și de tine? 

— Aha, făcu Esk. Se uită împrejur, spre piaţa aglomerată. Care din 
drumurile astea duce spre Ankh? 

— Cel de colo, cu poarta. 

— Mulţumesc, spuse ea grav. Sper să nu mai aveţi necazuri și să 
nu vă mai doară capul. 

— Da, zise Gander nesigur. Bătu cu degetele în tăblia mesei, 
urmărind-o pe Esk cum se îndreaptă spre drumul de Ankh. Un drum 
lung, întortocheat. Un drum bântuit de tâlhari și gnoli. Un drum care se 
aburca prin trecători înalte de munte și se târa gâfâind prin deșerturi. 
La naiba, mormăi el. Hei! Vino înapoi! 


Buna Batevreme avea necazuri. 

În primul rând, decise ea, n-ar fi trebuit niciodată să se lase 
convinsă de Hilta să împrumute mătura. Era veche, imprevizibilă, zbura 
numai noaptea și nici atunci nu prindea o viteză mai mare decât un 
trap domol. 


74 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Descântecele de zbor erau atât de uzate încât nici nu funcționa 
dacă nu era deja în mișcare, într-un ritm bunicel. Era, de fapt, singura 
mătură din lume care pornea numai împinsă. 

Și tocmai când Buna Batevreme, asudând și blestemând, alerga pe 
o potecă de pădure ţinând afurisitul de măturoi la înălțimea umărului, 
dădu peste capcana de urs. 

O altă problemă era că ursul dăduse peste ea primul. De fapt asta 
nu fu chiar așa o problemă, pentru că Buna, deja foarte prost dispusă, îl 
pocni între ochi cu coada măturii, făcându-l să se îndepărteze cât îi 
permitea lărgimea puţului și să stea ghemuit, încercând să se 
concentreze asupra unor gânduri pozitive. 

Nu fu o noapte prea confortabilă și nici vânătorii care apărură în 
zori la marginea puțului nu avură o dimineaţă prea bună. 

— Era și timpul, zise Buna. Scoateţi-mă de aici. 

Capetele speriate dispărură și se auzi o conversație șoptită. 
Văzuseră pălăria și mătura. 

In final, un cap bărbos reapăru, ezitant, de parcă trupul de care era 
legat ar fi fost împins înainte cu de-a sila. 

— Aă, începu, ascultă, măicuţă... 

— Nu sunt măicuţa nimănui, se repezi Buna. În mod sigur nu sunt 
mama voastră, dacă oți fi avut vreodată mame, ceea ce mă cam 
îndoiesc. Dacă aș fi fost mama voastră, mi-aș fi luat lumea-n cap 
înainte să vă nașteți. 

— Asta e doar o figură de stil, spuse capul bărbos, cu reproș. 

— Ba e o insultă în toată regula! 

Se auziră alte șoapte. 

— Dacă nu ies de aici, zise Buna cu o voce răsunătoare, veţi avea 
Necazuri. Vedeți pălăria asta, ai? O vedeţi? 

Capul reapăru. 

— Tocmai aici e problema, zise. Adică, ce o să se întâmple dacă te 
scoatem? Ni se pare mai puţin riscant să astupăm putul cu pământ. N- 
avem nimic cu tine, personal, înţelegi? 

Buna își dădu deodată seama ce i se părea ciudat în legătură cu 
capul. 

— Stai cumva în genunchi? întrebă ea acuzator. Ba nu stai, nu-i 
așa! Sunteţi pitici! 

— ŞOp,Șop, Ș0p. 

— Ei și ce-i cu asta? veni răspunsul, sfidător E ceva rău? Ai ceva 
contra piticilor? 

— Știţi să reparaţi mături? 

— Mături zburătoare? 

— Da! 

— ŞOp, ȘOp, Ș0p. 

— Și dacă știm? 

— Păi, poate ne înțelegem.... 

75 


Magie de ambe sexe 


Sălașurile piticilor răsunau de zgomotul ciocanelor, deși asta era 
mai mult de fațadă. Piticii nu reușeau să se concentreze dacă nu 
auzeau acest zgomot care li se părea liniștitor, așa că piticii mai avuţi 
din rândul clerului plăteau niște spiriduși să lovească mici nicovale de 
ceremonie pentru a menţine ambianța piticească tradiţională. 

Mătura zăcea pe două capre de lemn. Buna Batevreme şedea pe o 
recoltă proaspătă de rocă, în timp ce un pitic ce-i ajungea până la brâu, 
încins cu un șorț acoperit de buzunare, se învârtea în jurul măturii și o 
înghiontea din când în când. 

Până la urmă izbi cu piciorul în mănunchiul de peri și trase lung aer 
în piept, un fel de șuierat invers, care e semnul secret al meseriașilor 
de pretutindeni și înseamnă că se pregătește ceva costisitor. 

— Buuun, zise. Ar trebui să chem ucenicii să se uite la chestia asta. 
Foarte educativă. Și zici că ai reușit să zbori cu asta? 

— Ca o pasăre. 

Piticul își aprinse o pipă. A 

— Mi-ar plăcea grozav să văd și eu pasărea aia, zise el gânditor. Imi 
închipui că merită văzută așa o pasăre. 

— Bine, dar poţi să o repari? Mă grăbesc. 

Piticul se așeză încet și cu subiînţeles. 

— De reparat, nu știu. Poate să o reconstruiesc. Sigur, o să fie greu 
să găsim peri de tipul ăsta, chiar dacă ai oamenii care să-ţi lege cotorul, 
iar descântecele trebuie... 

— Nu vreau să o reconstruiești, vreau doar să funcţioneze ca 
lumea, spuse Buna. 

— E un model vechi, înţelegi? continuă piticul. Foarte complicate 
modelele astea vechi. Lemnul nu se mai găsește... 

Se trezi ridicat de la pământ până când privirea i se află la același 
nivel cu cea a Bunei. Piticii, ei înșiși fiinţe magice, sunt destul de 
rezistenți la magie, dar expresia ei arăta de parcă ar fi încercat să-i 
lipească ochii de fundul capului. 

— Vreau doar s-o repari, șuieră ea. Te rog. 

— Cum, să fac o treabă de mântuială? întrebă piticul în timp ce 
pipa i se izbea de podea. 

— Da. 

— S-o cârpesc, vrei să zici? Să îmi fac de râs meseria dând rasol? 

— Da, zise Buna. Pupilele ei erau două mici găuri negre. 

— Aha, făcu piticul. Bine atunci. 


Gander, șeful caravanei, era un om preocupat. 

Se aflau la trei zile de Zemphis, mergând într-un ritm bun, și urcau 
către Țâţele Scillei (erau opt; Gander se întreba mereu cine o fi fost 
această Scilla și dacă i-ar fi plăcut de ea). 

Un grup de gnomi se strecurase până la ei în timpul nopţii. 
Nesuferitele creaturi, un soi de spiriduși de stâncă, tăiaseră beregata 

76 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


unui străjer și erau probabil hotărâte să măcelărească pe toată lumea. 
Doar că... 

Doar că nimeni nu înţelegea exact ce se petrecuse după. Fuseseră 
treziți de ţipete și, până când să se aprindă focurile, iar Melasso, 
vrăjitorul, să arunce o lumină albastră asupra taberei, gnomii care mai 
rămăseseră în viaţă erau departe, niște umbre subţiri care fugeau de 
parcă erau gonite de legiunile Iadului. 

judecând după ce li se întâmplase colegilor lor, aveau probabil 
dreptate. Bucăţi de gnomi atârnau de stâncile dimprejur, conferindu-le 
un aer vesel, festiv. Lui Gander nu-i părea prea rău, - gnomii obișnuiau 
să ia călătorii ostatici și să exerseze pe ei o ospitalitate de tipul 
„mMăciuci și cuțite ascuţite” - dar nici nu-i plăcea să se afle în aceeași 
zonă cu Ceva care trecea prin zeci de gnomi înarmaţi periculos așa cum 
trece o lingură printr-un ou moale, și asta fără să lase urme. 

De fapt locul fusese frumos măturat. 

Fusese o noapte foarte lungă și dimineața nu părea să aducă vreo 
îmbunătăţire. Singura persoană trează era Esk, care dormise neîntoarsă 
sub o căruţă și spunea doar că a visat ciudat. 

Oricum, era o ușurare să se îndepărteze de priveliștea aceea 
macabră. Gander considera că gnomii arată la fel de rău și pe dinafară 
și pe dinăuntru. Maţele lor îi întorceau maţele pe dos. 

Esk stătea în căruţa lui Melasso, discutând cu Simon care mâna cu 
stângăcie în timp ce, în spatele lor, vrăjitorul încerca să recupereze 
câteva ore de somn. 

Simon făcea totul cu stângăcie. Era unul dintre acei lungani, care 
par alcătuiți din genunchi, coate și degete. Oboseai doar privindu-l cum 
merge și așteptând în fiecare clipă să i se desfacă sforile care păreau 
să-l ţină laolaltă. lar când vorbea, spasmul agonizant care îi apărea pe 
chip la gândul că îl așteaptă un S sau un V îi făcea pe oameni să 
rostească, instinctiv, cuvintele-problemă în locul lui. Merita efortul, 
măcar pentru privirea recunoscătoare care îi lumina fața plină de coșuri 
ca un răsărit de soare suprafaţa lunii. 

Acum îi curgeau ochii din cauza alergiei la fân. 

— Vroiai să fii vrăjitor și când erai mic? 

Simon scutură din cap. 

— Tot ce vvwv... 

— ... vroiai? 

— ... era să descopăr cum se Îînvvwv... 

— ... vârtește? 

— Da. Lumea. Cineva din sat a povestit la Universitate și Mmaestrul 
M-Melasso a fost trimis după mine. O să fiu vvvv... 

— ... răjitor... 

— ... într-o zi. Maestrul Melasso zice că sunt foarte bun la te-teorie. 

Ochii umezi ai lui Simon se înceţoșară și o expresie de fericire pluti 
peste chipul lui neregulat. 


77 


Magie de ambe sexe 


— Mi-a sp-spus că la biblioteca din Universitatea Nevăzută s-s-sunt 
mii de cărți, spuse cu vocea unui bărbat îndrăgostit. M-mai multe decât 
poate cinevvva să citească într-o viaţă de om. 

— Mie nu prea îmi plac cărţile, spuse Esk într-o doară. Cum poate 
hârtia să știe? Buna zice că o carte nu-i bună decât dacă are foi subțiri. 

— Nu, nu-i adevărat, răspunse Simon grăbit. Cărţile sunt pline de 
vwv..., înghiţi aer aruncându-i o privire rugătoare. 

— ... vorbe? propuse Esk după o clipă de gândire. 

— Da, și ele pot schimba lumea. Asta vvv, asta vrrr, vvv... 

— ... Vreau... 

— ... să descopăr. Știu că e pe undeva, prin cărţile cele vechi. Se 
sss... 

— ... spune... 

— ... că nu există farmece noi, dar eu știu că se ascund pe undeva, 
VO-VO-VO... 

— „vorbele... 

— Da, pe care nici un vvv-vr... 

— ... vrăjitor? spuse Esk, încruntată de atâta concentrare. 

— Da, nu le-a aflat vreodată. Închise ochii și cu un zâmbet de 
beatitudine adăugă: Vorbele Ce Vor Schimba Viaţa. 

— Ce? 

— Ha? făcu Simon deschizând ochii exact la timp ca să împiedice 
boul înjugat la căruţă să iasă de pe drum. 

— Ai spus toate cuvintele alea cu V. 

— Serios? 

— Te-am auzit limpede. la mai încearcă. 

Simon trase aer în piept. 

— Vo-vo-vo, v-v-v-v, zise. Vo-vo-vo, continuă el. Nu merge, s-a dus, 
spuse. Mi se mai întâmplă, dacă nu mă gândesc la ele. Maestrul 
Melasso zice că sunt alergic la ceva. 

— Alergic la V-uri? 

— Nu, pro-pro... 

— ... prostuto, completă Esk cu generozitate. 

— E ce-ce-ce... 

— „ceva... 

— ... în aer, p-polenul poate, sau iarba. Maestrul Melasso a încercat 
să afle ca-cauza, dar nici un farmec n-a m-mers. 

Străbăteau o trecătoare îngustă săpată în stâncă portocalie. Simon 
o privi neconsolat. 

— Bunica m-a învăţat niște leacuri pentru alergia la polen, zise Esk. 
Am putea să le încercăm. 

Simon clătină din cap. Părea gata-gata să-i cadă. 

— Am încercat de toate, răspunse. Grozav vvwv... magician o să 
mai fiu, nu pot nici măcar să ssss... pronunț vo-vo-vo... cuvântul. 


78 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Înţeleg care-i problema, spuse Esk. Privi în jur o vreme, 
urmându-și un gând. Ar fi oare posibil, ăăă, ca o femeie să fie, știi tu, 
vrăjitor? se aventură ea până la urmă. 

Simen se holbă la ea, iar Esk îi susținu sfidătoare privirea. 

Gâtlejul i se crispă. Incercă să găsească o propoziţie care să nu 
înceapă cu S. Până la urmă fu nevoit să facă unele concesii. 

— Ce idee curioasă, spuse. 

Se mai gândi un pic, apoi începu să râdă până când expresia de pe 
chipul lui Esk îl mai potoli. 

— Nostim, zău, adăugă, dar râsul îi pieri de pe față și fu înlocuit de 
nedumerire. De fapt nu m-am gândit niciodată serios la asta. 

— Și? E posibil? Avea un ton cu care te puteai bărbieri. 

— Sigur că nu. Se înțelege de la sine, copilă. Simon, înapoi la cărțile 
tale. 

Melasso ieși de sub coviltir și se urcă pe capră. 

Expresia ușor panicată își reluă locul pe chipul lui Simon. În timp ce 
Melasso îi lua frâul din mână, băiatul îi aruncă lui Esk o privire 
rugătoare, dar ea îl ignoră. 

— De ce nu? Ce e atât de la sine înțeles? 

Melasso se întoarse spre ea privind-o de sus în jos. Nu-i acordase 
prea multă atenţie până atunci - fusese doar o figură oarecare din 
tabără. 

Era vicecancelar al Universităţii Nevăzute și destul de obișnuit să 
vadă siluete grăbite și neconturate ocupându-se de treburi esențiale, 
dar neimportante, precum pregătitul meselor sau curăţatul odăii. Era 
prost, da, așa cum numai oamenii cei mai deștepţi știu să fie, avea tact 
cam cât o avalanșă și era mai egocentric decât o tornadă, dar nu era în 
stare să considere un copil într-atât de important încât să se poarte 
urât cu el. 

Melasso era vrăjitor din vârful părului alb, lung și ondulat și până în 
cel răsucit al botinelor. Avea sprâncene regulamentare, lungi și 
stufoase, robă presărată cu paiete și barbă patriarhală, doar pe ici, pe 
colo îngălbenită de nicotină (vrăjitorii sunt celibatari, dar se bucură 
oricând de un trabuc de calitate). 

— O să înţelegi exact când o să fii mare, spuse. E o idee amuzantă, 
desigur, un joc simpatic de cuvinte. O femeie vrăjitor! E ca și când ai 
inventa un bărbat vrăjitoare! 

— Vracii, zise Esk. 

— Poftim? 

— Bunica mea zice că bărbaţii nu pot fi vrăjitoare. Zice că dacă 
bărbaţii ar încerca să fie vrăjitoare, ar deveni vrăjitori. 

— Pare o femeie foarte înţeleaptă, spuse Melasso. 

— Zice că femeile trebuie să se ocupe de lucrurile la care se pricep. 

— Foarte rezonabil. 


79 


Magie de ambe sexe 


— Zice că dacă femeile ar putea fi la fel de bune ca bărbaţii, i-ar 
întrece cu mult! 

Melasso râse. 

— E vrăjitoare, spuse Esk, adăugând în sinea ei: poftim, să vedem 
ce mai zici. Domnule Te Dai Mare. 

— Scumpa mea domnişoară, te aștepți să fiu șocat de asta? Se 
întâmplă să am tot respectul pentru vrăjitoare. 

Esk se încruntă. Nu asta trebuia să răspundă. 

— Da? 

— Desigur. Cred cu tărie că este o carieră excelentă pentru o 
femeie. O chemare nobilă. 

— Crezi? Adică este? 

— O, da. Foarte folositoare în zonele rurale, pentru... pentru 
oameni care... fac copii și așa mai departe. Totuși, vrăjitoarele nu sunt 
vrăjitori. Arta lor e felul Naturii de-a le permite și femeilor accesul la 
fluxurile magice, dar trebuie să reţii că nu e vorba de magie înaltă. 

— Ințeleg. Nu e magie înaltă, replică Esk cu asprime. 

— Nu. Vrăjitoarele sunt foarte potrivite să-i ajute pe oameni să 
treacă prin viaţă, sigur, dar... 

— Presupun că femeile nu-s destul de rezonabile ca să fie vrăjitori. 
Presupun că de asta e vorba, de fapt. 

— Nu pot decât să-mi exprim cel mai profund respect pentru femei, 
spuse Melasso, care nu remarcase noul tăiș apărut în vocea lui Esk. Nu 
au egal atunci când e vorba de, de... 

— Făcut copii și așa mai departe? 

— Exact, așa este, încuviinţă vrăjitorul generos. Dar uneori pot să-ţi 
dea de furcă. Un pic cam emoţionale. Magia înaltă cere o mare claritate 
a gândirii, iar talentele femeilor nu se îndreaptă în această direcţie. Li 
se încinge creierul prea tare. Imi pare rău să spun că există o singură 
poartă către magie, poarta principală de la Universitatea Nevăzută, și 
că nici o femeie n-a pășit vreodată prin ea. 

— Spune-mi, întrebă Esk, la ce folosește mai precis magia înaltă? 

Melasso îi zâmbi. 

— Magia înaltă, copila mea, ne poate oferi tot ce ne dorim. 

— A! 

— Așa că scoate-ți din cap toată aiureala asta cu vrăjitorii, da? 
Melasso surâse binevoitor. Cum te cheamă, copilă? 

— Eskarina. 

— Și ce cauţi la Ankh, draga mea? 

— Vroiam să-mi caut norocul, murmură Esk, dar probabil că fetele 
n-au ce noroc să caute. Ești sigur că vrăjitorii le dau oamenilor ceea ce- 
și doresc? 

— Desigur. De-asta există magia înaltă. 

— Înţeleg. 


80 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Caravana înainta aproape la pas. Esk sări, trase toiagul din 
ascunzătoarea lui temporară dintre bagajele și coșurile atârnate de 
căruță și o luă la fugă înapoi, de-a lungul șirului de animale. Printre 
lacrimi îl zări pe Simon uitându-se după ea din spatele căruței, cu o 
carte deschisă în faţă. El îi zâmbi încurcat și începu să spună ceva, dar 
ea alergă mai departe și ieși de pe drum. 

Tufișuri pitice de grozamă îi zgâriară picioarele în timp ce se căţăra 
pe un mal lutos, apoi o luă la sănătoasa pe un platou sterp, tivit de 
stâncile portocalii. 

Nu se opri decât când se pierdu de-a binelea, dar furia încă îi ardea 
în piept. Se mai înfuriase ea și înainte, dar niciodată așa; de obicei furia 
era ca flacăra roșie care se ridică din forjă la început, când o aprinzi, 
toată numai strălucire și scântei, dar acum era altfel, de parcă foalele 
suflau din răsputeri și flacăra devenise alb-albastră, în stare să taie 
fierul. 

Își simţea corpul vibrând. Trebuia să facă ceva ca să nu explodeze. 

De ce când o auzea pe Buna perorând despre leacuri își dorea 
tăișul magiei, dar când îl auzea pe Melasso vorbind cu vocea lui 
piţigăiată și-ar fi dat viaţa să fie vrăjitoare? Avea să le facă pe 
amândouă sau niciuna. Și cu cât vor încerca să o oprească, o să vrea și 
mai tare. 

O să fie și vrăjitoare, și vrăjitor. O să le arate ea lor! 

Esk se așeză sub o tufă scundă de ienupăr la poalele unei stânci 
abrupte și colțuroase, cu mintea clocotindu-i de furie și de planuri 
felurite. Simţea cum i se închid ușile în nas înainte chiar să încerce să le 
deschidă. Melasso avea dreptate; nu aveau să o primească la 
Universitate. Nu era suficient să ai un toiag ca să fii vrăjitor, trebuia să 
ai și pregătire, iar pe ea n-avea s-o pregătească nimeni. 

Soarele amiezii cobori în spatele stâncii și aerul din jurul lui Esk 
începu să miroasă a albine și a gin. Se întinse privind prin frunze bolta 
aproape purpurie a cerului și într-un sfârșit adormi. 

Când practici magia, unul din efectele secundare e faptul că te 
năpădesc vise realiste și tulburătoare. Desigur, există o cauză a acestor 
vise, dar numai când se gândesc la ea vrăjitorii au coșmaruri. 

Minţile vrăjitorilor pot întrupa gândurile. Vrăjitoarele lucrează cu 
ceea ce există deja pe lume, dar un vrăjitor e capabil, dacă e suficient 
de bun, să dea viață lucrurilor pe care și le imaginează. Acest lucru ar fi 
inofensiv, în sine, dacă micul cerc de lumină numit generic „universul 
de spaţiu și timp” nu ar pluti în ceva mult mai neplăcut și mai 
imprevizibil. Cele mai bizare Lucruri orbitează în afara zidurilor fragile 
ale normalităţii; în crevasele adânci de la marginea Timpului se aud 
urlete și croncănituri lugubre. Sunt lucruri atât de cumplite că și 
întunericul se teme de ele. 

Cei mai mulţi oameni nu sunt conștienți de aceste lucruri și cu atât 
mai bine, căci lumea nu ar putea funcţiona dacă toți ar sta în pat, cu 


81 


Magie de ambe sexe 


pătura peste cap, așa cum s-ar întâmpla dacă ar ști ce orori îi pasc la 
două umbre mai încolo. 

Problema e că oamenii interesaţi de magie și misticism petrec mult 
timp căscând gura pe la marginea luminii, atrăgându-le atenţia 
creaturilor din Dimensiunile Subterane, care apoi încearcă să-i 
folosească în lupta lor neobosită de a pătrunde în această realitate. 

Majoritatea rezistă, dar atacurile neîncetate ale Lucrurilor se 
întețesc când subiectul doarme. 

Bel-Shamharoth,  C'hulagen, Cel Dinlăuntru -  hidoșii zei ai 
întunericului din Necrotelicomnicon, cartea cunoscută unora dintre 
adepţii fanatici sub numele de Liber Paginarum Fulvarum - sunt oricând 
gata să se furișeze într-o minte aţipită. Coșmarurile sunt de cele mai 
multe ori foarte vii și totdeauna neplăcute. 

Esk se obișnuise cu ele de când cu primul vis, când împrumutase 
întâia oară, iar familiaritatea înlocuise aproape cu totul spaima. lar când 
se găsi singură pe câmpia sclipind de praf, sub stele străine, știu că a 
sosit timpul pentru încă unul. 

— La naiba, zise. Bine, hai. Adu monștrii. Sper doar că n-o să fie iar 
ăla cu cochilia pe faţă. 

Dar de data aceasta se pare că visul se schimbase. Esk privi în jur 
și văzu cum în spatele ei se ridică un castel înalt și negru. 

Turnurile i se pierdeau printre stele. De pe creneluri se răspândeau 
lumini, focuri de artificii și o muzică îmbietoare. Porţile uriașe stăteau 
larg deschise, ca o invitaţie. Părea că înăuntru are loc o petrecere de 
tot hazul. 

Se ridică, își scutură nisipul argintiu de pe rochie și pomi spre porți. 
Aproape ajunsese când acestea i se trântiră în nas. Nu se mișcaseră; 
pur și simplu fuseseră deschise și în clipa următoare erau închise, cu un 
zgomot care cutremură totul în jur. 

Esk întinse mâna și le atinse. Erau negre și atât de reci încât 
începuse să se formeze gheață pe ele. 

Ceva mișcă în spatele ei. Se întoarse și văzu toiagul, fără costumul 
lui de mătură, stând drept în nisip. Șerpi de lumină i se încolăceau pe 
lemnul șlefuit și se târau pe gravurile pe care nimeni nu reușea să le 
distingă. 

ÎI luă și lovi cu el în poartă. O ploaie de scântei octarine ţâșni din 
metalul negru, care rămase însă intact. 

Ochii lui Esk se îngustară. Întinse mâna cu toiagul și se concentră 
până când o linie subţire de foc ieși din lemn și se năpusti asupra porții. 
Gheaţa deveni abur, dar întunericul - acum știa sigur că nu era vorba 
de metal - absorbi toată puterea fără să scoată măcar o scânteie. și 
dublă energia, lăsând toiagul să condenseze toată magia pe care o 
înmagazinase într-o rază atât de strălucitoare, încât trebui să închidă 
ochii (și încă o mai vedea, ca pe o linie luminoasă). 

Apoi raza se stinse. 

82 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


După câteva clipe, Esk alergă și atinse ușurel porțile. Erau atât de 
reci încât aproape rămase fără degete. 

Și de pe ziduri auzi un hohot înfundat. N- ar fi fost așa rău, de fapt, 
dacă ar fi fost un râs, în special unul din acela demonic, cu ecouri 
puternice; dar acesta era ... o chicoteală. 

Dură mult. Era unul din cele mai neplăcute sunete pe care le auzise 
Esk în viaţa ei. 

Se trezi tremurând. Trecuse cu mult de miezul nopţii, iar stelele 
păreau umede și reci; aerul era plin de tăcerea agitată a nopţii, creată 
de mii de vieţuitoare îmblănite care umblă cu grijă, încercând să își 
procure cina, dar evitând în același timp să ajungă ele însele felul întâi. 

Răsărise luna nouă și lumina palidă și cenușie dinspre Margine 
sugera că, în ciuda tuturor probabilităților, o nouă zi era în pregătire. 

Cineva o învelise pe Esk cu o pătură. 

— Știu că nu dormi, rosti vocea Bunei Batevreme. Mai bine te-ai 
face utilă și ai aprinde focul. E numa’ lemn pe-aici primprejur. 

Esk se ridică în capul oaselor, apucându-se de tufișul de ienupăr. 
Se simţea ușoară, s-o ia vântul. 

— Focul? îngăimă ea. 

— Da. Ştii tu, arăţi cu degetul și „Vuum!”, făcu Buna cu 
amărăciune. Stătea pe o piatră încercând să găsească o poziţie care să- 
i menajeze artrita. 

— Nu... nu cred că pot. 

— Mie-mi spui? zise Buna misterioasă. 

Bătrâna vrăjitoare se aplecă și puse mâna pe fruntea lui Esk; era ca 
și cum cineva ar fi mângâiat-o cu un ciorap plin cu zaruri încălzite. 

— Ai puţină febră, adăugă. Prea mult soare și pământ rece. Uite cu 
ce te-alegi din cele străinătăți. 

Esk se lăsă într-o parte, până când capul îi ajunse în poala Bunei, 
cu aromele ei cunoscute de camfor, ierburi și capră. Buna o bătu ușurel 
pe umăr, cu ceea ce spera să fie un gest mângâietor. 

După o vreme, Esk spuse cu voce scăzută, 

— N-or să mă primească la Universitate. Mi-a spus un vrăjitor, și 
am și visat, unul din visele alea adevărate. Știi, de care mi-ai zis tu, 
chestiile alea cu metre. 

— Metrafore, spuse Buna pe un ton didactic. 

— Unul din alea. 

— Credeai că o să fie ușor? întrebă Buna. Credeai că o să intri pe 
poartă agitându-ţi toiagul și zicând: „Hei, am venit, vreau să fiu vrăjitor, 
vă mulțumesc”? 

— Mi-a zis că femeile nu au voie în Universitate! 

— Greșește. 

— Nu, mi-am dat seama că spunea adevărul. Ştii, Buno, poţi să-ţi 
dai seama... 


83 


Magie de ambe sexe 


— Prostuţo. Nu-ţi dai seama decât că el e convins că spune 
adevărul. Dar lumea nu e întotdeauna așa cum o văd oamenii. 

— Nu înțeleg, se plânse Esk. 

— O să înveţi, spuse Buna. Acum povestește-mi. Visul ăsta... nu 
vroiau să te lase să intri în Universitate, așa-i? 

— Da, și râdeau! 

— Și apoi ai încercat să arzi porţile? 

Esk întoarse capul din poala Bunei și îi aruncă o privire intrigată. 

— De unde știi? 

Buna zâmbi, dar așa cum ar zâmbi o șopârlă. 

— Eram la kilometri depărtare. Imi îndreptam mintea către tine și, 
deodată, te-am simţit peste tot. Străluceai ca un far, zău. Cât despre 
foc, ia uită-te în jur. 

În licărirea zorilor, platoul se vedea ca o masă uriașă de lut ars. 
Stânca din faţa lui Esk lucea și probabil se topise ca smoala sub atac; 
avea crăpături adânci din care cursese lavă și zgură. 

— Cum, eu am făcut asta? 

— Așa se pare, spuse Buna. 

— Dar dormeam! A fost doar un vis! 

— Magia e de vină. Incearcă să iasă la suprafaţă. Puterea de 
vrăjitoare și cea de vrăjitor se hrănesc, într-un fel, nu știu cum, una pe 
cealaltă. 

Cred. 

Esk își mușcă buzele. 

— Ce să fac? întrebă. Visez tot felul de lucruri! 

— Păi, pentru început, o să mergem direct la Universitate, decise 
Buna. Probabil acolo sunt obișnuiți cu ucenici care nu pot controla 
magia și au vise fierbinţi, altfel locul ar fi ars din temelii de mult. 

Privi către Margine și apoi către mătura care zăcea la picioarele ei. 


Vom trece peste alergatul înainte și înapoi, peste strânsul 
legăturilor măturii, peste înjurăturile la adresa piticilor, peste scurtele 
momente de speranță când magia scotea o scânteie și cumplitele 
sentimente de disperare când aceasta se stingea, peste noua repriză 
de fugă, urmată de vraja care făcea dintr-o dată contact, cocoțatul din 
mers, strigătele, decolarea... 

Esk stătea agățată de Buna cu o mână, iar cu cealaltă își ţinea 
toiagul în timp ce, ca să fim cinstiţi, abia dacă se târau la câteva zeci de 
metri deasupra pământului. Câteva păsări zburau alături de ele, 
interesate de noul copac plutitor. 

— Căraţi-vă! strigă Buna, scoțându-și pălăria ca să hușuie păsările. 

— Nu prea avem viteză, Buno, îndrăzni Esk, timidă. 

— E suficient de repede pentru mine! 

Esk privi în jur. În spatele lor. Marginea era scăldată în lumină de 
aur, brăzdată de nori. 

84 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Cred că ar trebui să coborâm puţin, spuse Esk deodată. Ziceai că 
mătura nu zboară pe lumină. Se uita la peisajul de dedesubt. Avea un 
aspect ascuţit și neprimitor. Și în plus părea că așteaptă ceva. 

— Știu eu ce fac, domnişoară, o repezi Buna, care se apucă 
zdravăn de mătură, încercând în același timp să pară cât mai ușoară. 

Am pomenit deja că lumina de pe Disc călătorește foarte încet din 
cauză că trebuie să-i străbată nemăsuratul și străvechiul câmp magic. 

Așa că zorii nu sunt o chestiune de o clipă, ca în alte lumi. Noua zi 
nu erupe, ci se strecoară ușor peste peisajul adormit, așa cum fluxul 
alunecă pe plajă topind castelele de nisip ale nopţii. Pare să se scurgă 
pe lângă crestele munţilor. Dacă în pădure copacii sunt strânși în 
mănunchiuri, lumina iese tăiată în panglici, cu decupaje de umbre. Un 
observator plasat la o înălţime convenabilă - de dragul argumentaţiei, 
să zicem, pe o șuviță de cirro-stratus de la marginea atmosferei - ar 
vedea cât de iubitor se împrăștie lumina în spațiu, cu cât entuziasm se 
aruncă peste câmpii și cum încetinește atunci când întâlnește terenuri 
mai înalte, cât de frumos... 

De fapt sunt unii observatori care, în faţa unei asemenea 
demonstraţii de viteză, se vor plânge că lumina va ajunge să stea, și 
atunci chiar că nu se va mai vedea. La care li se poate răspunde: 
„Lumina nu ajunge să stea, ci de la stea vine”. 

Dar destul cu cinismul. Acolo jos, pe Disc, mătura fugea de mijitul 
zorilor, retrăgându-se spre umbra noptatică. 

— Buno! 

Ziua le cuprinse. În faţa lor, stâncile părură să ia foc, clătite de 
valul de lumină. Buna simţi că mătura se clatină și privi cu o groază 
fascinată înspre umbrele care goneau sub ele. Se apropiau. 

— Ce o să se întâmple când o să lovim pământul? 

— Poate avem noroc de niște stânci mai moi, spuse Buna, din 
vocea căreia răzbătea îngrijorarea. 

— Mătura asta se prăbușește! Nu facem nimic? 

— Păi ne-am putea da jos. 

— Buno, spuse Esk cu vocea aceea exasperată și extrem de adultă 
pe care o folosesc copiii pentru a-i pune la punct pe adulţi când o iau 
razna. Nu cred că înţelegi. Eu nu vreau să lovesc pământul. Nu mi-a 
făcut nimic. 

Buna era ocupată să găsească o vrajă potrivită, regretând că 
mintologia nu funcţionează și cu pietrele, dar, dacă ar fi detectat 
ascuțimea de lamă din tonul lui Esk, probabil că i-ar fi replicat: „Spune-i 
asta măturii”. 

Și s-ar fi prăbușit cu adevărat. Dar își aminti la timp să-și apuce 
pălăria și să se ţină bine. Mătura se mai scutură odată, se răsturnă... 

„„„Și peisajul se înceţoșă. 


85 


Magie de ambe sexe 


Nu fu o călătorie lungă, dar fu una pe care Buna avea să și-o 
amintească întotdeauna, în general pe la trei noaptea, după o masă 
copioasă. Avea să revadă culorile de curcubeu care foșneau prin 
curenţii de aer și senzația cumplită de greutate, de ca și cum ceva 
foarte mare și greu se așezase pe univers. 

Avea să-și amintească și râsul Eskarinei. In ciuda tuturor eforturilor, 
avea să revadă iarăși și iarăși felul în care pământul se grăbea spre ele 
și în care lanţuri întregi de munți treceau prin dreptul lor scoțând vuiete 
scurte și nesuferite. 

Și mai mult ca orice avea să-și aducă aminte cum prinseseră din 
urmă noaptea. 

Apăru în faţa lor, o linie frântă de întuneric fugind în fața dimineții 
lipsite de remușcări. Privi din nou, fascinată și îngrozită, cum linia 
devenea o pată, o întindere, un întreg continent de întunecime care 
gonea către ele. 

Pentru o secundă, fură pe vârful talazului de lumină care se 
spărgea într-un tunet tăcut deasupra pământului. Nici un surfer nu mai 
încălecase vreodată un asemenea val, dar mătura lor sparse pelicula de 
lumină și zbură către liniștea de dincolo. 

Buna lăsă aerul să-i iasă din piept. 

Întunericul mai potolea spaima. Și mai însemna și că, chiar dacă 
Esk își pierdea interesul, mătura putea să zboare singură, doar cu 
vrăjile ei ruginite. 

— ..., zise Buna. Apoi își drese vocea pentru o a doua încercare: 
Esk? 

— E grozav, nu? Mă întreb cum îmi reușește! 

— Da, grozav, făcu Buna, cam fără voce. Dar pot să conduc eu 
acum, te rog? Nu vreau să cădem peste Margine. Te rog? 

— E adevărat că peste Margine cade o cascadă uriașă, de jur 
împrejurul lumii, și că dacă te uiţi în jos vezi stelele? 

— Da. Acum putem încetini? 

— Aș vrea să o văd. 

— Nu! Vreau să zic nu chiar acum. 

Mătura încetini. Aura de curcubeu din jurul ei dispăru cu un pocnet. 
Fără o zvâcnitură, fără măcar o poticnire. Buna se trezi zburând din nou 
cu o viteză respectabilă. 

Buna își construise o reputaţie solidă pe faptul că avea întotdeauna 
răspuns la toate. Era o realizare cu totul uimitoare să își recunoască 
ignoranta, fie și pentru ea însăși. Dar viermele curiozității rodea acum 
din mărul minţii ei. 

— Cum, rosti ea în sfârșit, ai făcut asta? 

O tăcere gânditoare se lăsă în spatele ei. Apoi Esk răspunse: 

— Nu știu, am avut nevoie și deodată mi-a venit în cap. Ca și când 
ţi-ai aminti ceva. 

— Bine, dar cum? 

86 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu... nu știu. Mi-am imaginat ce vreau să se întâmple și, într-un 
fel sau altul, am intrat în imagine. 

Buna scrută întunericul nopţii. Nu mai auzise de asemenea 
imagine, dar părea ceva extrem de puternic, probabil chiar mortal. A 
intrat în imagine! Normal, orice act magic schimba lumea întrucâtva, 
vrăjitorii credeau chiar că numai la asta folosește, - nu se împăcau cu 
ideea de a lăsa lumea așa cum e și de a-i schimba pe oameni - dar ce 
spunea Esk era literal. Cerea ceva gândire. Dar cu picioarele pe 
pământ. 

Pentru prima dată în viața ei, Buna se întrebă dacă nu cumva s-o 
afla ceva important în cărțile alea, pe care lumea părea să pună atâta 
preț în zilele din urmă, deși ea una se opunea cărţilor din considerente 
morale, de vreme ce auzise că majoritatea erau scrise de oameni morți, 
drept care era clar ca bună ziua că a le citi era la fel de rău ca a 
practica necromanţia. Printre numeroasele lucruri din infinit de variatul 
univers pe care Buna nu le agrea era și statul la taclale cu morții, care 
după toate aparențele aveau destule necazuri pe cap. 

Dar nu așa multe ca ea, îi venea acum să creadă. Privi distrată la 
pământul negru și nu-i fu clar imediat de ce stelele se aflau dedesubt. 

O clipă - cât de-un infarct - se întrebă dacă nu cumva zburaseră 
totuși peste Margine, apoi își dădu seama că miile de luciri de la 
picioarele ei erau prea galbene și că pâlpâiau. In plus, cine mai auzise 
de stele aranjate după un model atât de ordonat? 

— E tare frumos, spuse Esk. Așa arată un oraș? 

Buna scană cu atenţie sporită împrejurimile. Dacă era un oraș, era 
mult prea mare. Dar acum, dacă stătea să se gândească, mirosea, într- 
adevăr, a foarte mulți oameni. 

Aerul din jurul lor mustea de miresme de tămâie, de grâne, de 
condimente și bere, dar în special de acel iz datorat unui nivel ridicat al 
râului, mai multor mii de locuitori și unei abordări cam directe a 
problemei canalizării. 

Se scutură de toate gândurile. Ziua era pe urmele lor. Căută o zonă 
unde luminile erau slabe și rare - gândindu-se că asta înseamnă un 
cartier mai sărac, unde oamenii nu au obiecţii față de vrăjitoare - și 
îndreptă mătura în jos. Reuși să ajungă la un metru jumătate de 
pământ când zorii veniră pentru a doua oară. 


Porţile erau cu adevărat mari și negre și păreau făcute din întuneric 
solid. 

Buna și Esk stăteau în mulțimea care se înghesuia în piaţa din faţa 
Universităţii și se uitau la ele. În sfârșit, Esk spuse: 

— Nu văd cum se poate intra. , 

— Prin magie, presupun, răspunse Buna cu acreală. Aștia ţi-s 
vrăjitorii. Oricine altcineva ar fi pus un ciocănel. 

își agită mătura în direcția ușilor celor înalte. 

87 


Magie de ambe sexe 


— Nu m-aș mira să trebuie să spui vreun hocus-pocus ca să se 
deschidă, adăugă ea. 

Erau în Ankh-Morpork de trei zile, iar Buna începea, spre marea ei 
uimire, să se simtă bine. Găsise o locuinţă în Umbre, un cartier vechi al 
orașului, unde mai toți locuitorii erau noctambuli și nu prea își băgau 
nasul în treburile altora, deoarece curiozitatea nu te ucide pur și simplu, 
ci mai întâi te aruncă în fluviu cu greutăţi legate de picioare. Camerele 
erau la ultimul etaj, lângă locuinţa bine păzită a unui negustor de 
obiecte furate, pentru că, după cum auzise Buna, gardurile solide îţi 
asigură o vecinătate plăcută. 

În Umbre se afla, așadar, reședința zeilor discreditaţi, a hoţilor fără 
licenţă, a vampelor de noapte, a vânzătorilor de mărfuri exotice, a 
alchimiștilor și comedianţilor ambulanți - pe scurt, toată unsoarea de 
pe axul civilizaţiei. 

Și totuși, cu toate că acești oameni tind să aprecieze formele 
ușoare de magie, era o remarcabilă criză de vrăjitoare. La câteva ore 
de la sosirea Bunei, vestea se dusese în cartier și un puhoi de oameni 
veniseră tiptil, pe furiș ori șontâc la ușa ei, în căutare de poţiuni, vrăji, 
informaţii despre viitor și alte servicii personale specializate, pe care 
vrăjitoarele le furnizează în mod tradițional celor ale căror vieţi sunt 
umbrite de nori sau de-a dreptul furtunoase. 

La început fusese plictisită, apoi jenată, apoi flatată; clienţii aveau 
bani, ceea ce era util, dar îi ofereau și respect, ceea ce însemna valută 
forte. 

Până la urmă, Buna ajunsese să se gândească chiar la posibilitatea 
de a face rost de o locuinţă ceva mai mare, cu o bucăţică de grădină și 
de a-și aduce caprele. Mirosul ar fi fost o problemă, desigur, dar în final 
caprele s-ar fi obișnuit. 

Vizitară atracțiile Ankh-Morpork-ului, docurile animate, 
numeroasele poduri, sukuri, kasbah-uri sau străzi pe care se înșira 
templu după templu. Buna numără gânditoare templele. Zeii cereau 
totdeauna ca adepţii lor să acționeze altfel decât le era natura, iar 
rezultatul era că vrăjitoarele aveau foarte mult de lucru cu cei care nu 
ţineau pasul. 

Terorile civilizației nu se materializaseră până una-alta, deși un hoț 
de buzunare încercase să o șteargă cu poșeta Bunei. Spre uimirea 
trecătorilor, Buna îl chemase înapoi, iar el venise, luptându-se cu 
picioarele care încetaseră cu desăvârșire să îl mai asculte. Nimeni nu a 
văzut exact ce s-a întâmplat cu ochii ei când l-a privit drept în față, nici 
nu a auzit cuvintele pe care i le-a șoptit la ureche. 

Dar cert este că el i-a dat toți banii înapoi, plus o mulţime de bani 
furaţi de la alţii și, înainte să fie lăsat să plece, i-a promis că o să se 
bărbierească, o să stea drept și o să fie un om bun pentru tot restul 
vieţii. Până la lăsarea serii, descrierea Bunei se afla la toate casele 


88 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Breslei Tâlharilor, Hoţilor de Buzunare, Spărgătorilor și Asociaţii?, cu 
instrucțiuni stricte ca persoana să fie ocolită cu orice preț. Hoţii fiind și 
ei creaturi ale nopţii, știau să recunoască Necazul când îi privea în faţă. 

Buna scrisese între timp încă două scrisori către Universitate. Nu 
primise nici un răspuns. 

— Îmi place mai mult în pădure, zise Esk. 

— Nu știu, răspunse Buna. Și aici e un fel de pădure. Oricum, 
oamenii știu în mod sigur să aprecieze o vrăjitoare. 

— Sunt foarte prietenoși, admise Esk. Știi casa din josul străzii, 
unde stă doamna aceea grasă, cu toate doamnele care spuneai că îi 
sunt rude? 

— Doamna Palma? întrebă Buna prudentă. O adevărată doamnă. 

— Oamenii vin la ele în vizită toată noaptea. M-am uitat. Mă mir că 
mai apucă să doarmă. 

— Hm, făcu Buna. 

— Trebuie să fie tare obositor pentru săraca femeie, cu atâtea fete 
de hrănit. Oamenii ăia nu se prea gândesc. 

— De fapt, încercă Buna, nu sunt sigură că... 

Fu salvată de o căruţă viu colorată care se opri la porțile 
Universităţii. Căruţașul opri boii la doi pași de Buna și zise: 

— Să-mi fie cu iertăciune, buna mea doamnă, dacă nu ti-ar fi cu 
supărare să te dai la o parte... 

Buna se dădu, revoltată de parada de politețe directă și în special 
de faptul că fusese considerată „buna doamnă” a cuiva, iar căruțașul o 
văzu pe Esk. 

Era Melasso, care rânji ca un șarpe speriat. 

— Măi să fie. Nu e asta domnișoara care crede că femeile ar trebui 
să fie vrăjitori? 

— Da, spuse Esk fără a ţine seama de lovitura zdravănă pe care 
Buna i-o aplică peste gleznă. 

— Ce nostim. Și ai venit să ni te alături, nu? 

— Da, zise Esk, și pentru că ceva din comportamentul lui Melasso 
părea să o ceară, adăugă: domnule. Doar că nu putem intra. 

— Putem? făcu Melasso și apoi o zări pe Buna. A, da, desigur. 
Aceasta trebuie să fie mătușa ta. 

— Buna mea. De fapt, nu neapărat a mea, un fel de Buna tuturor. 


3 o instituție foarte respectabilă, care de fapt reprezenta și principala agenție de 
impunere a legii și ordinii în oraș. lată de ce: Breasla primea o cotă anuală, reprezentând 
nivelul social acceptabil de furturi, jafuri și asasinate, dar în schimb veghea prin metode 
extrem de clare și finale ca orice crimă neoficială să fie nu numai eliminată rapid, ci și 
tăiată, mărunţită, împărțită și lăsată în diferite puncte ale orașului, într-o gamă întreagă 
de pungi de hârtie. Era considerat un aranjament puţin costisitor și inteligent de către 
toată lumea - mai puţin de acei nefericiţi care, căzând ei înșiși pradă jafului sau 
asasinatului, refuzau să vadă în asta o îndatorire socială - și le permitea hoţilor să își 
planifice o carieră decentă, cu examene de admitere și coduri de conduită, precum multe 
alte profesiuni, cu care, diferenţa nefiind oricum prea mare, ajunseseră să semene.(n.a.) 


89 


Magie de ambe sexe 


Buna dădu băţoasă din cap. 

— Nu putem admite așa ceva, spuse Melasso cu o voce moale ca o 
budincă. Categoric nu. Prima noastră doamnă-vrăjitor abandonată 
astfel pe trepte? Ar fi o rușine... îmi dai voie să te însoțesc? 

Buna o apucă zdravăn pe Esk de umăr. 

— Dacă nu vă deranjează..., începu ea. Dar Esk se desprinse din 
strânsoare și fugi către căruță. 

— Chiar poţi să mă duci înăuntru? întrebă, cu ochii strălucindu-i. 

— Desigur. Sunt convins că șefii ordinelor vor fi foarte 
recunoscători să te întâlnească. Vor fi foarte uimiţi și perplecși, adăugă 
și râse încetișor. _ 

— Eskarina Fieraru..., strigă Buna, apoi se opri. Il privi pe Melasso. 
Nu știu ce e în capul dumitale, domnule Vrăjitor, dar mie nu-mi place, 
spuse. Esk, știi unde locuim. Eu înțeleg să fii proastă, dar măcar să nu 
te prostească alții. 

Se întoarse pe călcâie și traversă piaţa. 

— Ce femeie remarcabilă, spuse Melasso fără convingere. Văd că 
încă mai ai mătura. Excelent. 

Dădu drumul hamurilor pentru o clipă și, cu ambele mâini, desenă 
un semn complicat în aer. 

Porţile cele înalte se deschiseră, dând la iveală o curte mare cu 
gazon de jur împrejur, în spatele lor se afla o clădire părăginită, sau mai 
multe - era greu de spus pentru că nu arăta ca o construcţie, ci mai 
curând ca o grămadă de turnuri, ziduri, arcade, domuri, poduri, cupole 
și contraforți care se adunaseră laolaltă să se încălzească. 

— Aici e? întrebă Esk. Arată de parcă s-ar fi topit. 

— Da, aici, zise Melasso. Alma mater, Gaudi-am-efigii-turn și 
celelalte. Desigur, e mult mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară, ca 
un aisberg, așa am înțeles, eu personal n-am văzut niciodată unul. lată 
Universitatea Nevăzută, doar că, desigur, o mare parte din ea nu se 
vede. Du-te, te rog, și adu-l pe Simon din spate, bine? 

Esk ridică marginea coviltirului și trase cu ochiul în căruță. Simon 
stătea întins pe o grămadă de pături, citind dintr-o carte uriașă și luând 
notițe pe bucăţi de hârtie. 

Ridică privirea și îi zâmbi cu îngrijorare. 

— Tu ești? o întrebă. 

— Da, răspunse Esk cu convingere. 

— Credeam că ne-ai părăsit. Toată lumea a crezut că erai acolo, cu 
toţi ceilalți, dar apoi, când ne-am oprit, am vvvvvvăzut... 

— V-am ajuns din urmă. Cred că domnul Melasso vrea să vii să vezi 
Universitatea. 

— Am ajuns? făcu el, și apoi o privi ciudat: Și tu ai ajuns? 

— Da. 

— Cum? 


90 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Domnul Melasso m-a invitat să intru. A zis că toţi vor fi uimiţi să 
mă vadă. O fâlfâire de nesiguranţă i se citi în ochi. Așa să fie? 

Simon se uită în jos, la cărţi, și își acoperi ochii care îi curgeau cu o 
batistă roșie. 

— Are tot felul de idei, murmură el, dar nu e om rău. 

Uimită, Esk privi paginile îngălbenite deschise în faţa băiatului. 
Erau pline de simboluri roșii și negre ce, într-un mod inexplicabil, 
păreau la fel de puternice și neplăcute ca un pachet în care ticăie ceva 
și totuși atrăgeau privirea, întocmai ca un accident urât. Ai fi vrut să afli 
ce înseamnă, bănuind în același timp că, după ce vei afla, vei prefera 
să nu o fi făcut. 

Simon îi observă expresia și închise grăbit cartea. 

— Nişte magie. Ceva la care tocmai III... 

— „„„lucrai, spuse Esk, automat. 

— Mulţumesc. 

— Trebuie să fie interesant să citeşti cărți, spuse Esk. 

— Cam așa ceva. Dar ce, tu nu știi să citeşti, Esk? 

Mirarea din vocea lui o atinse. 

— Probabil că știu, răspunse ea sfidător. N-am încercat niciodată. 


Esk n-ar fi recunoscut un substantiv colectiv nici dacă o scuipa între 
ochi, dar știa că se spune turmă de capre și adunare de vrăjitoare. Nu 
știa însă cum se numesc mai mulţi vrăjitori. Un ordin? O conspirație? Un 
cerc? 

Oricum s-ar fi numit, colectivitatea respectivă umplea acum 
Universitatea. Vrăjitorii se plimbau pe sub bolți și ședeau pe băncile 
dintre copaci. Tineri vrăjitori pășeau grăbiţi pe alei când sunau 
clopotele, cu braţele pline de cărți - sau în cazul studenților din anii mai 
mari, cu cărțile urmându-i înșirate prin aer. Aerul avea consistenţa 
unsuroasă a magiei și gust de metal. 

Esk pășea între Melasso și Simon îmbătându-se cu priveliștea. Nu 
numai că magia plutea în aer, dar era domesticită și funcţiona, ca o 
moară. Era putere, dar una ţinută în frâu. 

Simon era la fel de entuziasmat ca ea, dar se observa numai după 
ochii care îi curgeau mai mult ca de obicei și după bâlbâiala care i se 
accentuase. Se tot oprea ca să arate spre diferitele colegii și 
laboratoare. 

Unul era scund și cam deprimant, cu ferestre înalte și înguste. 

— A-asta-i b-biblioteca, spuse Simon, cu vocea spartă de emoție și 
respect. Pot să mă u-u-uit? 

— O să ai timp din belșug de acum înainte, răspunse Melasso. 

Simon aruncă spre clădire o privire plină de dor. 

— Toate c-c-cărțile de magie scrise vreodată, suspină el. 

— De ce sunt gratii la ferestre? vru știe Esk. 

Simon înghiţi. 

91 


Magie de ambe sexe 


— Păi, d-deoarece c-cărţile de magie nu sunt ca alte c-cărți, ele au 
O... 

— Ajunge, îl opri Melasso. Se uită la Esk de parcă o vedea pentru 
prima dată și se încruntă. 

— Ce cauţi tu aici? 

— Dumneavoastră m-aţi invitat, zise Esk. 

— Eu? Ah, da. Sigur. Scuze, mă gândeam aiurea. Domnișoara care 
vrea să fie vrăjitor. Să vedem, bine? 

Îi conduse în sus pe o scară largă până la o impresionantă ușă 
dublă. Sau, în fine, care dorea să impresioneze. Arhitectul contase pe 
încuietorile masive, balamalele răsucite, ţintele de aramă și bolta de 
piatră sculptată cu mare măiestrie să sugereze oricui intra pe acolo că 
nu e deloc o persoană importantă. 

Arhitectul fusese vrăjitor. Uitase ciocănașul. 

Melasso bătu cu toiagul. Ușile ezitară o clipă, apoi zăvorul alunecă 
încet și se dădură în lături. 

Sala era plină de vrăjitori și de băieţi. Și de părinţi ai băieţilor. 

Există două moduri de a pătrunde în Universitatea Nevăzută (de 
fapt sunt trei, dar pe atunci vrăjitorii nu își dăduseră încă seama). 

Prima cale este săvârșirea unei lucrări măreţe în ale magiei, cum ar 
fi recuperarea unei relicve străvechi și atotputernice sau inventarea 
unei vrăji cu totul noi, ceea ce rareori se mai realiza la vremea aceea. 
În trecut existaseră mari vrăjitori capabili să alcătuiască descântece noi 
din magia brută care plutea prin lume, vrăjitori de la care au descins 
toate formulele magice. Dar zilele acelea trecuseră și nu mai existau 
astfel de magi. 

Așa că metoda obișnuită era aceea de a fi sponsorizat de un 
vrăjitor respectabil, cu experiență, după o perioadă convenabilă de 
ucenicie. 

Competiţia pentru un loc la Universitate și pentru onoarea și 
privilegiile pe care o diplomă Nevăzută le putea aduce era dură. Mulți 
dintre băieţii care acum se fâțâiau pe coridoare și aruncau unul asupra 
altuia blesteme minore aveau să pice și să își petreacă viața la rangul 
inferior de magicieni, tehnologi în ale magiei cu bărbi sfidătoare și 
coatele peticite cu piele, care la petreceri se adunau în mici congregații 
invidioase. 

Nu erau pentru ei nici multrâvnita pălărie ascuţită pe care - 
opţional - figurau simboluri magice, nici robele impunătoare, nici 
toiagul - semn al autorităţii. Dar măcar puteau să-i privească de sus pe 
scamatori, care erau de obicei veseli și grași, vorbeau cu „este mulţi”, 
beau o groază de bere, umblau cu fătuce slabe în colanţi sclipitori și îi 
înfuriau pe magicieni nedându-și seama cât de josnici sunt și insistând 
să le tot spună bancuri. Cel mai jos - cu excepţia vrăjitoarelor, desigur - 
erau taumaturgii, care nu primeau nici un fel de educaţie. Unui 
taumaturg abia dacă puteai să-i încredințezi spălarea unui alambic. 

92 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Multe vrăji cereau însă lucruri precum mucegai de pe trupul unui mort 
prin strivire, sau sămânța unui tigru viu, sau rădăcina unei plante care 
scotea un strigăt în ultrasunete când era smulsă din rădăcini. Cine era 
deci trimis să le procure? Exact. 

Este o eroare frecventă să se spună despre vrăjitorii de grad 
inferior că sunt tufă. De fapt, vrăjitorii tufă sunt o ramură aparte, 
extrem de respectată, dar și de specializată, ce atrage persoane tăcute, 
gânditoare, de orientare druidică și cu înclinații aparte spre tunsul 
grădinilor. Dacă inviţi un vrăjitor tufă la o petrecere, va petrece 
jumătate de seară vorbind cu plantele din ghiveci. Și cealaltă jumătate 
ascultându-le. 

Esk observă câteva femei în sală, deoarece chiar și tinerii vrăjitori 
au mame și surori. Familii întregi veniseră să-și ia rămas bun de la fiii 
lor favoriţi. Se suflau nasuri, se ștergeau lacrimi și se zăngăneau 
monede - ceva bani de buzunar depuși de taţii mândri în mâinile 
progeniturilor. 

Vrăjitorii foarte bătrâni se preumblau prin mulţime, discutând cu 
sponsorii și examinându-i pe potenţialii studenți. 

Câţiva dintre ei își croiau drum prin înghesuială către Melasso, 
aidoma unor corăbii bătute în aur, navigând cu toate pânzele sus. În 
faţa lui, se înclinară respectuos și îl priviră aprobator pe Simon. 

— Acesta este tânărul Simon, da? întrebă cel mai masiv dintre ei, 
zâmbind spre băiat. Am auzit lucruri grozave despre tine, tinere. Ha? 
Ce? 

— Simon, fă o plecăciune Arhicancelarului Farunghi“ Arhimag al 
Vrăjitorilor celor Șapte Stele, spuse Melasso. 

Simon se înclină conștiincios. 

Farunghi îl privi binevoitor. 

— Am auzit lucruri minunate despre tine, băiete, zise. Aerul ăla de 
munte, probabil că face bine la creier, nu? 

Râse. Vrăjitorii din jurul lui râseră și ei. Râse și Melasso. Lui Esk i se 
păru nostim, pentru că nu se petrecea nimic amuzant. 

— N-n-nu știu, ddddd... 

— Din câte am auzit, ăsta trebuie să fie singurul lucru pe care nu-l 
știi! mai spuse Farunghi, cu fălcile bălăbănindu-i-se. Alt hohot de râs îi 
răspunse prompt. 

Farunghi îl bătu pe Simon pe umăr. 

— lată bursa, băiete, zise. Uimitoare rezultate, cele mai bune pe 
care le-am văzut. Și autodidact pe deasupra. Uimitor, ce mai vorbă. Nu- 
i așa, Melasso? 

— Superb, domnule Arhicancelar. 

Farunghi îi privi pe vrăjitorii care se adunaseră în jur. 

— Poate ne-ai putea face o probă. O mică demonstraţie? 


4 Rimează cu „pizza con funghi”. (n.t.) 


93 


Magie de ambe sexe 


Simon îl privi ca un animal speriat. 

— De f-fapt nu sunt prea b-b-b... 

— Gata, gata, zise Farunghi, cu ceea ce considera probabil un ton 
încurajator. Nu te teme. Fără grabă. Când ești tu gata. 

Simon își linse buzele uscate și îl privi implorator pe Melasso. 

— Hm, făcu, nu s-s-s.... Înghiţi cu greu. Adev-v-v... 

Ochii îi ieșiră din orbite, lacrimile îi curgeau șuvoi și umerii i se 
lăsaseră. 

Melasso îl bătu amical pe spate. 

— Alergie la fân, explică el. Nu reușesc să o vindec. Am încercat de 
toate. î 

Simon înghiţi. Și încuviinţă din cap. Îl dădu pe Melasso la o parte cu 
mâinile lui lungi și albe și închise ochii. 

Timp de câteva secunde nu se întâmplă nimic. Stătea pe loc, iar 
buzele i se mișcau fără sunet. Apoi liniștea se răspândi de la el precum 
lumina unei lumânări. Valuri de tăcere spălară mulţimea din sală, lovind 
pereţii cu toată forța unui sărut suflat din palmă și întorcându-se înapoi. 
Oamenii își priveau partenerii vorbind mutește și se înroșeau de efort 
văzând că hohotele lor de râs nu se aud nici cât un băzâit de țânţar. 

În jurul capului lui apărură mici pete de lumină. Se învârtiră în 
spirale, într-un complex dans tridimensional, apoi căpătară formă. 

De fapt lui Esk i se păru că forma fusese acolo tot timpul, 
așteptând doar ca ochii ei să o vadă, așa cum un nor absolut oarecare 
poate deveni, fără să se schimbe nici un pic, o balenă, sau o corabie, 
sau un chip. 

Forma din jurul capului lui Simon era lumea. 

Era foarte clar, deși sclipirea și mișcarea luminițelor acopereau 
unele detalii. Dar se vedeau Marele A'Tuin, țestoasa cerească, cu cei 
patru elefanţi în spinare, iar pe spatele lor Discul. Se vedea lucirea 
cascadei uriașe ce cade peste Marginea lumii, iar acolo, chiar în buricul 
ei, un ac uriaș de stâncă, muntele Cori Celești, unde trăiau zeii. 

Imaginea se dilată, apoi se centră pe Marea Circulară și pe orașul 
Ankh, luminiţele îndepărtându-se de Simon și dispărând la vreo doi 
metri de capul lui. Acum orașul văzut de sus se apropia vertiginos, iată 
și Universitatea, tot mai reală, iată și Sala cea Mare... 

„iată-i pe oamenii care urmăreau tăcuţi, cu gurile căscate, și pe 
Simon, conturat în pete de lumină argintie. Și lângă el, o imagine mică, 
sclipind în aer, iar acea imagine conţinea încă una, și încă una... 

Era de parcă universul fusese întors pe dos în toate dimensiunile 
sale deodată. Era o senzaţie neclară, distorsionată.... Suna de parcă 
întregul univers ar fi făcut „bâldâbâc”. 

Zidurile dispărură. Apoi podeaua. Portretele marilor vrăjitori din 
trecut, toți cu pergamente în mână, cu bărbi și cu niște căutături 
constipate, se evaporară. Gresia de pe jos, un model frumos în alb și 
negru, se topi - pentru a fi înlocuită de un nisip moale, cenușiu ca 

94 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


lumina lunii și rece ca gheața. Stele ciudate, surprinzătoare, sclipiră 
deasupra capetelor; la orizont se zăreau dealuri scunde, erodate nu de 
vântul sau ploaia acelui loc fără intemperii, ci de însuși glaspapirul fin al 
Timpului. 

Nimeni altcineva nu părea că observă. De fapt, nimeni altcineva nu 
părea să mai fie în viaţă. Esk era înconjurată de oameni nemișcați și 
tăcuțţi ca statuile. _ 

Și nu erau singuri. Mai erau alte ... Lucruri... În spatele lor, și altele 
noi apăreau tot timpul. Nu aveau formă sau păreau să împrumute 
forme la întâmplare de la tot felul de creaturi; lăsau impresia că au 
auzit de braţe, picioare, fălci, gheare și organe, fără să știe însă exact 
cum merg toate împreună. Sau că nu le păsa. Sau că erau așa de 
flămânde că nu mai conta. 

Scoteau un sunet ca un roi de muște. 

Erau creaturile pe care le visase, venite acum să se hrănească cu 
magie. Ştia că acum nu le păsa de ea nici cât de bomboana mentolată 
de după masă. Toată atenţia lor era îndreptată asupra lui Simon, care 
le ignora total prezenţa. 

Esk îi dădu lui Simon un șut discret în gleznă. 

Deșertul îngheţat dispăru, lumea reală dădu buzna înapoi. Simon 
deschise ochii, zâmbi slab si căzu ușor pe spate, în braţele lui Esk. 

Un murmur se ridică din rândul vrăjitorilor și câţiva începură să 
aplaude. Nimeni nu părea să fi observat nimic ciudat, cu excepţia 
luminiţelor argintii. 

Farunghi se scutură și ridică o mână pentru a liniști adunarea. 

— Destul de... remarcabil, îi spuse el lui Melasso. Spui că a făcut 
totul singur? 

— Da, domnule. 

— Nu l-a ajutat nimeni nici un pic? 

— Nici n-avea cine să-l ajute, explică Melasso. Mergea din sat în sat 
făcând farmece. Dar numai pentru cei care îl plăteau în cărți sau hârtie. 

Farunghi încuviinţă din cap. 

— N-a fost o iluzie, spuse, și totuși nu și-a folosit mâinile. Ce 
cuvinte murmura, ai idee? 

— Spune că sunt doar cuvinte care-ţi ajută mintea să funcţioneze 
cum trebuie, zise Melasso, apoi ridică din umeri. Oricum nu înțeleg nici 
jumătate din ce spune, asta-i sigur. Zice că trebuie să inventeze 
cuvinte, pentru că încă nu există nume pentru lucrurile pe care le face. 

Farunghi privi în lături, spre ceilalți magi. Aceștia dădură din cap. 

— Va fi o onoare să îl avem printre noi. Te rog să-i spui asta când 
se trezește. 

Simţi că cineva îl trage de poala robei și privi în jos. 

— Scuzaţi-mă. 

— Bună ziua, domnișoară, făcu Farunghi, numai lapte și miere. Ai 
venit să-l vezi pe fratele dumitale cum intră la Universitate? 


95 


Magie de ambe sexe 


— Nu e fratele meu, răspunse Esk. Existaseră momente când 
lumea părea mult prea plină de fraţi, dar acum nu era cazul. 

— Sunteţi cineva important? întrebă ea. 

Farunghi se uită la colegii săi și zâmbi larg. 

Ca în orice domeniu, și în vrăjitorie existau mode; uneori vrăjitorii 
erau slabi și uscați și vorbeau cu animalele (animalele nu ascultau, dar 
gestul contează), alteori erau întunecați și saturnieni, cu bărbițe mici, 
negre și ascuțite. Acum se purta stilul „șef de trib”. Farunghi se umflă 
de modestie. 

— Destul de important, spuse. Fiecare trebuie să se străduiască să 
pună tot ce are mai bun în serviciul celorlalţi. Da. Aș putea spune că 
sunt cineva important. 

— Vreau să fiu vrăjitor, spuse Esk. 

Vrăjitorii mai mici în rang din spatele lui Farunghi o măsurară 
prelung, de parcă era un nou și interesant tip de insectă. Arhicancelarul 
se înroși la faţă și ochii îi ieșiră din orbite. Se uita la Esk și părea că își 
tine respiraţia. Apoi începu să râdă. Incepu de undeva de jos, din 
extinsele regiuni ale stomacului, iar râsul urcă, trimițându-și ecoul din 
coastă în coastă și provocând mici seisme vrăjitorești în cutia toracică, 
până când izbucni sub forma unei serii de pufnituri strangulate. Era 
fascinant de urmărit râsul acela. Avea o personalitate proprie. 

Dar se opri când văzu expresia lui Esk. Dacă râsul era un clovn de 
estradă, atunci privirea chiorâșă a fetei era găleata cu var, intrată pe o 
traiectorie ultrarapidă. 

— Vrăjitor? zise el. Tu vrei să fii vrăjitor? 

— Da, zise Esk, împingându-l pe Simon, încă ameţit, în braţele 
neprimitoare ale lui Melasso. Sunt al optulea fiu al unui al optulea fiu. 
Adică fiică. 

Vrăjitorii din jur se uitau unul la altul și șușoteau. Esk încercă să 
facă abstracţie de ei. 

— Ce zice? 

— Vorbește serios? 

— Totdeauna copiii de vârsta asta mi s-au părut încântători, nu-i 
așa? 

— Eşti al optulea fiu al unei a opta fiice, zise Farunghi. Serios? 

— Invers, dar nu tocmai, spuse sfidătoare Esk. 

Farunghi își tampona ochii cu o batistă. 

— Fascinant, spuse el. Nu cred că am mai auzit așa ceva până 
acum. Ha? 

Se uită împrejur, la auditoriul tot mai numeros. Oamenii din spate 
nu reușeau să o vadă pe Esk și se înălțau pe vârfuri ca să descopere 
dacă acolo, în faţă, avea loc vreo magie interesantă. Farunghi era 
derutat. 

— Așadar, zise, vrei să fii vrăjitor? 


96 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Eu tot spun la toată lumea, dar nimeni nu pare să audă, 
răspunse Esk. 

— Câţi ani ai tu, fetițo? 

— Aproape nouă. 

— Şi vrei să te faci vrăjitor când o să fii mare? 

— Vreau să fiu vrăjitor acum, spuse Esk hotărâtă. Am nimerit bine, 
nu-i așa? 

Farunghi se uită la Melasso și îi făcu cu ochiul. 

— V-am văzut, spuse Esk. 

— Nu cred că a mai existat vreodată vreo doamnă vrăjitor, spuse 
Farunghi. Cred că asta cam contravine tradiţiei. N-ai prefera cumva să 
fii vrăjitoare? înțeleg că e o carieră bună pentru o fată. 

Un vrăjitor de grad mai mic din preajmă începu să râdă. Esk îi 
aruncă o privire. 

— E destul de convenabil să fii vrăjitoare, admise ea, dar cred că 
vrăjitorii se distrează mai bine. Dumneavoastră ce credeți? 

— Cred că ești o fetiță foarte specială, răspunse Farunghi. 

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că nu există decât una ca tine. 

— Asta așa e, răspunse Esk, dar tot vreau să fiu vrăjitor. 

Farunghi își găsea greu cuvintele. 

— Păi, nu poţi, zise el. Numai când te gândești! 

Se îndreptă pe toată lățimea lui și dădu să plece. Ceva îl trase de 
robă. 

— De ce nu? întrebă o voce. 

Arhicancelarul se întoarse. 

— Pentru că, răspunse el încet și apăsat, pentru că... ideea în sine e 
complet ridicolă, de-aia. Și e total împotriva tradiţiei. 

— Dar pot face magie de vrăjitor! spuse Esk, în a cărei voce se 
auzea o ușoară urmă de tremur. 

Farunghi se aplecă până când fața lui fu la același nivel cu a ei. 

— Ba nu poţi, șuieră el, pentru că tu nu ești vrăjitor. Femeile nu 
sunt vrăjitori, pricepi? 

— la uite! strigă Esk. 

Își întinse mâna, cu degetele desfăcute, și privi de-a lungul ei până 
când zări statuia lui Malich cel înțelept, fondatorul Universității. 
instinctiv, vrăjitorii aflaţi între ea și statuie se dădură la o parte, după 
care se simţiră destul de prost. 

— Vorbesc serios, zise. 

— Pleacă de aici, fetițo, spuse Farunghi. 

— Bine, făcu Esk. Se uită chiorâș, din răsputeri, la statuie, și se 
concentră... 


Porțile Mari ale Universităţii Nevăzute sunt făcute din octiron, un 
metal atât de instabil încât nu poate exista decât într-un univers saturat 


97 


Magie de ambe sexe 


cu magie în stare pură. Rezistă la orice forță cu excepţia magiei: nici 
focul, nici berbecele de piatră, nici o armată întreagă nu le poate 
sparge. 

De aceea, majoritatea vizitatorilor obișnuiți ai Universităţii folosesc 
intrarea din dos, o ușă făcută din lemnul cel mai normal cu putință, 
care nu umblă să terorizeze oamenii - și nici măcar nu stă să terorizeze 
oamenii. Are și ciocănaș și tot ce trebuie. 

Buna examină stâlpii porţii cu atenţie și scoase un sunet de 
satisfacție când descoperi ceea ce căuta. Nici nu se îndoise că era 
acolo, ascuns discret de textura lemnului. 

Apucă ciocănașul în formă de cap de dragon și bătu civilizat, de trei 
ori. După un timp, îi deschise o tânără, cu gura plină de cârlige de rufe. 

— Ce ooiţi? se interesă ea. 

Buna se înclină, lăsându-i timp fetei să asimileze imaginea pălăriei 
negre și ascuţite, prinsă cu ace în formă de aripi de liliac. Avu un efect 
impresionant. Fata se îmbujoră și, privind repede în susul și-n josul aleii 
pustii, îi făcu semn să intre. 

De partea cealaltă a zidului se afla o curte mare, acoperită cu 
mușchi și întretăiată în toate părțile de frânghii de rufe. Buna avea 
șansa de a deveni una din acele puţine femei care știu ce poartă cu 
adevărat vrăjitorii pe sub robe, dar din modestie își feri privirile și o 
urmă pe fată de-a lungul dalelor de piatră și apoi pe o scară largă. 

Aceasta ducea într-un tunel lung și înalt, cu bolți de-o parte și de 
alta și, la momentul respectiv, plin de abur. Buna observă cazanele de 
rufe înșirate în odăile mari de pe laturi; aerul era cald și avea izul gras 
al pânzei călcate. Un grup de fetișcane ducând coșuri cu rufe urcară în 
grabă scările făcându-și loc pe lângă ea - apoi se opriră din drum și se 
întoarseră încet să o privească. 

Buna trase umerii înapoi și încercă să pară cât mai misterioasă cu 
putință. 

Călăuza ei, care nu scăpase încă de cârlige, o conduse printr-un 
pasaj lateral spre o încăpere în care rafturile cu teancuri de rufărie 
formau un adevărat labirint. Chiar în centrul labirintului, la o masă, 
ședea o femeie foarte grasă cu o perucă roșcată. Scrisese ceva într-un 
registru uriaș, deschis în fața ei, iar acum inspecta o jachetă mare, 
pătată. 

— Ai încercat să o albești? 

— Da, coniţă, răspunse fata de lângă ea. 

— Dar cu tinctură de myryt? 

— Da, coniță, da’ s-a făcut albastră. 

— laca ceva ce io nu știu, zise femeia de la spălătorie. Și vorba 
ceea, văzui de toate, și zgură, și cenușă, și sânge de dragon, și de 
demon, și mai știu io ce. Întoarse vesta și citi eticheta cusută cu grijă în 
interior. Hmm. Granpone cel Alb. O să ajungă Granpone cel Cenușiu 


98 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


dacă nu vede de rufele lui. îţi spun io, fato, magia albă nu e decât 
magie neagră, da' cu o îngrijitoare ca lumea. la asta... 

Ochii îi căzură pe Buna și se opri. 

— A ătuh a uhă, preciză călăuza, cu o reverență grăbită. Ișeași hă... 

— Da, da, multam Ksandro, poţi să pleci, spuse femeia cea grasă. 
Se ridică, zâmbi către Buna și, cu un clic discret, își acordă vocea cu 
câteva clase sociale mai sus. 

— Mă rog să aveţi iertare, zise. Cu toatele suntem în vălmașeală, 
fiind zi de spălat și toate cele. Sunteţi o mosafiră sau, îndrăznesc să vă 
întreb, - cobori vocea - aveţi un mesaj de pe Ceea Lume? 

Buna o privi fără să înțeleagă, dar numai o fracțiune de secundă. 
Semnele vrăjitorești de pe stâlpul porții îi spuseseră că econoama 
primea cu bucurie vrăjitoare și aștepta cu nerăbdare vești de la cei 
patru soţi pe care îi avusese; era de asemenea pe urmele unui al 
cincilea, de unde peruca roșcovană și, dacă pe Buna nu o înșela auzul, 
scârțâitul a suficiente oase de balenă cât să înfurie o întreagă mișcare 
ecologică. Proastă și fraieră, spuseseră semnele. Buna se abţinea să o 
judece, pentru că nici vrăjitoarele de oraș nu erau așa răsărite. 

Econoama îi înțelesese însă greșit privirea. 

— Nu te teme, spuse. Fetele miele au ordine clare să le primească 
pe vrăjitoare, măcar că ăi de sus, normal, nu dau voie. Cred că ai vrea 
un ceai și ceva de îmbucat, nu? 

Buna se înclină solemn. 

— Și o să văd io acuș dacă nu găsim o legăturică drăguță de haine 
vechi pentru Dumneata, se bucură econoama. 

— Haine vechi. Ah, da. Mulţumesc, domniţă. 

Femeia se aruncă înainte scârțâind ca un bric vechi prins de 
furtună și o invită pe Buna să o urmeze. 

— O să cer ceaiul în odăile mele. Ceai cu o mulţime de frunze. 

Buna pășea zgomotos în urma ei. Haine vechi? Femeia asta grasă 
vorbea serios? Ce tupeu! Ei, dacă erau de bună calitate, sigur... 

Sub Universitate părea să încapă o întreagă lume. Era o reţea de 
pivnițe, cămări, depozite, bucătării, spălătorii și fiecare ocupant al 
acestora fie căra ceva, pompa ceva, trăgea de ceva sau pur și simplu 
stătea și zbiera. 

Buna zări încăperi pline de gheaţă, altele emanând căldura unor 
sobe cât peretele încinse la roșu. Brutăria mirosea a pâine proaspătă, 
sălile cu butoaie miroseau a bere veche. Totul mirosea a sudoare și a 
afumat. 

Econoama o conduse pe o scară în spirală și deschise ușa cu una 
din numeroasele chei care-i atârnau de cingătoare. 

Pe dinăuntru, camera era roz și dantelată. Erau mileuri în locuri 
unde nici un om în toate minţile n-ar fi pus un mileu. Era ca interiorul 
unei porții de vată pe băț. 


99 


Magie de ambe sexe 


— Foarte drăguţ, zise Buna. Și, pentru că simţi că asta se aștepta 
de la ea, adăugă: Cât bun gust. Se uită împrejur după un loc fără mileu 
ca să se așeze și se dădu bătută. 

— Vai, unde mi-i capul! cântă econoama. lo mi-s Madam Kapsec, 
dar bănuiesc că știi deja, bineînţeles. Și cui am onoarea să mă adresez? 

— Ce? A! Buna Batevreme, spuse Buna. Mileurile o călcau pe nervi. 
Dădeau culorii roz o proastă reputație. 

— Și eu sunt medium, desigur, adăugă madam Kapsec. 


Buna nu avea nimic împotriva ghicitului, cu condiţia să fie prost 
făcut, de către oameni fără nici un pic de talent pentru asta. Era însă cu 
totul altceva dacă o făceau oameni care se presupunea că au ceva în 
cap. Considera că viitorul e un lucru destul de fragil, ca să nu spunem 
mai rău, și că dacă te uiţi prea mult la el riști să-l schimbi. Buna avea 
niște teorii destui de complexe despre spaţiu, timp și de ce nu trebuie 
să umbli la ele, dar din fericire ghicitorii talentaţi erau rari și oricum 
lumea îi prefera pe cei proști, de la care puteau obţine doza necesară 
de încurajare și optimism. 

Buna știa totul despre ghicitul fără talent. Era mai greu decât cel 
adevărat. Cerea o imaginaţie bogată. 

Se tot întreba dacă madam Kapsec nu era cumva o vrăjitoare de 
vocaţie care își ratase cariera. În mod evident, ea tocmai întindea o 
capcană viitorului. De sub o acoperitoare de ceainic roz și dantelată se 
ivea un glob de cristal și în jur se mai zăreau câteva pachete de cărți 
pentru ghicit, o punguță de catifea rozalie cu pietre runice, una din 
acele măsuțe pe roți pe care o vrăjitoare prudentă n-ar atinge-o nici cu 
o mătură de trei metri și - aici Buna nu era sigură - fie niște rahaţi 
uscați de cocă dintr-o lamaserie, fie niște rahați uscați de lamă dintr-o 
cocserie - care aveau puterea specială ca, aruncaţi într-un anumit fel, 
să dezvăluie suma cunoașterii și înțelepciunii universale. Cam trist. 

— Sau, desigur, mai sunt frunzele de ceai, spuse madam Kapsec, 
arătând spre ceainicul mare și brun aflat pe măsuţa dintre ele. Știu io 
că vrăjitoarele le preferă, dar mie îmi par așa de... așa, comune. Nu 
vreau să zic nimic rău. 

Probabil că nu voia să spună nimic rău cu asta, gândi Buna. Madam 
Kapsec îi arunca acum genul acela de privire folosită de cățeluși atunci 
când nu știu la ce să se aștepte și începe să le încolțească teama că ar 
putea fi vorba de un ziar făcut sul. 

Buna ridică ceașca doamnei Kapsec și tocmai începuse să se uite în 
ea când surprinse expresia de dezamăgire ce apăru pe chipul 
econoamei ca o umbră peste o întindere de zăpadă. Işi aminti atunci ce 
rol joacă și întoarse ceașca de trei ori de la apus la răsărit, făcu câteva 
pase ambigue deasupra ei și murmură un descântec (pe care de obicei 
îl folosea ca să vindece caprele bătrâne de mastită, dar ce conta). 


100 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Această demonstraţie de talent magic păru să-i aducă o bucurie 
nemăsurată doamnei Kapsec. 

Buna nu se prea pricepea la frunze de ceai, dar se uită la masa de 
frunze lipite în zahăr pe fundul ceștii și își lăsă mintea să călătorească. 
Acum i-ar fi fost de folos un șobolan sau măcar vreun gândac care se 
nimerise prin preajma lui Esk, ca să-i împrumute mintea. 

Ceea ce descoperi, fu că Universitatea avea o minte proprie. 


Se știe prea bine că piatra poate gândi, pentru că pe asta se 
bazează întreaga electronică, dar există și lumi în care oamenii petrec 
secole de-a rândul căutând viaţă inteligentă undeva în cer, fără să se 
uite măcar o dată sub picioarele lor. Se cheamă că au înţeles total 
greșit scurgerea timpului. Din punctul de vedere al pietrei, universul nu 
e încă gata, lanţurile muntoase joacă tontoroiul ca pedalele de orgă, în 
vreme ce continentele se dau înainte și înapoi într-o bună dispoziție 
generală, izbindu-se între ele din simpla bucurie a mișcării și 
descărcându-se de greutăţi. Va mai dura ceva, din fericire, până când 
piatra să observe mica boală de piele care o desfigurează și să înceapă 
să se scarpine. 

Pietrele din care era clădită Universitatea Nevăzută absorbiseră 
magie timp de câteva mii de ani, așa că toată puterea aceea acumulată 
la întâmplare trebuia să se concentreze undeva. 

Universitatea își dezvoltase așadar o personalitate. 

Buna o simţea ca pe un animal mare și destul de prietenos, gata 
oricând să se rostogolească cu podelele în sus și să se lase scărpinat pe 
sub acoperiș. Totuși, animalul nu-i acorda nici o atenţie. O urmărea pe 
Esk. 

Buna dădu de urma fetei mergând pe firul atenţiei Universităţii și 
privi fascinată scenele care se derulau în Sala Mare... 

— ...acolo? 

Vocea părea să vină de foarte departe. 

— Mmhm? 

— Vreau și io să știu, ce vezi acolo? repetă madam Kapsec. 

— Ce? 

— Vreau să știu ce... 

— Ah. Buna își recuperă mintea, destul de confuză. Problema cu 
împrumutul era că totdeauna te simţeai aiurea când te întorceai în 
propriul trup, iar Buna era prima persoană care citea mintea unei 
clădiri. Acum se simțea mare și nisipoasă și plină de coridoare. 

— Vă simţiţi bine? _ 

Buna dădu din cap că da și deschise ferestrele. iși întinse aripa 
estică și cea vestică și încercă să se concentreze pe ceșcuța pe care o 
ţinea între coloane. 

Din fericire, madam Kapsec puse chipul alb ca varul și tăcerea 
cavernoasă pe seama lucrării puterilor oculte, în timp ce Buna 


101 


Magie de ambe sexe 


descoperi că scurtul contact cu vasta memorie de silicon a Universităţii 
îi stimulase simţitor imaginaţia. 

Cu o voce ca șuieratul curentului pe coridoare, care o impresionă în 
mod deosebit pe econoamă, ea îi țesu femeii un viitor plin de tineri 
dornici să lupte pentru favorurile ei abundente. Vorbea însă foarte 
repede, pentru că ceea ce văzuse în Sala Mare o făcea să se grăbească 
din nou către poarta principală. 

— Și ar mai fi ceva, adăugă. 


— Da? Da? 
— Te văd angajând o nouă servitoare - tu angajezi servitorii, nu-i 
așa? Bun! - și e vorba de o fată foarte tânără, modestă, bună 


lucrătoare, pricepută la toate treburile. 

— Ce-i cu ea, atunci? întrebă madam Kapsec, deja savurând 
descrierea neobișnuit de amănunţită făcută de Buna viitorului și 
îmbătată de curiozitate. 

— Spiritele nu spun clar, zise Buna, dar e foarte important să o 
angajezi. 

— Asta nu-i problemă, zise Madam Kapsec, nu prea putem ţine 
servitorii pe-aci, sau nu pentru mult timp. Din cauza magiei. Sunt 
scurgeri, înţelegeţi. Mai ales din bibliotecă, de-și ţin ei toate cărțile alea 
magice. Două menajere de la etajele de sus au plecat chiar ieri, cică s- 
au săturat să se ducă la culcare întrebându-se în ce-o să se mai 
transforme până dimineaţa. Vrăjitorii cei bătrâni le fac la loc, dar nu-i 
tot una. 

— Păi spiritele spun că tânăra cu pricina nu va avea asemenea 
probleme, rosti Buna aspru. 

— Dacă poate să spele și să frece e binevenită, normal, zise 
madam Kapsec, cam nedumerită. 

— Ba își aduce și mătura. După câte zic spiritele, adică. 

— De mare ajutor. Când o să sosească această tânără? 

— Curând, curând..., așa spun spiritele. 

Un nor de bănuială umbri chipul econoamei. 

— Spiritele nu spun de obicei așa ceva. Unde se vede asta, mai 
exact? 

— Aici, răspunse Buna, grupul ăla de frunze dintre zahărul ăsta și 
crăpătura de aici. N-am dreptate? 

Ochii li se întâlniră. Madam Kapsec o fi avut ea punctele ei slabe, 
dar avea puterea să ţină-n frâu lumea subterană a Universităţii. Buna 
însă ar fi putut susține și privirea unui șarpe; după câteva secunde, 
ochii econoamei începură să lăcrimeze. 

— Da, cred că da, zise ea încetișor, pescuind o batistă din 
adâncurile decolteului. 

— Bun, făcu Buna îndreptându-se în scaun și punând ceașca la loc 
pe farfurioară. 


102 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Pentru o tânără dornică de muncă, aici sunt o mulţime de 
posibilităţi, spuse madam Kapsec. Și eu am început ca îngrijitoare, 
știaţi? 

— Așa începem toţi, răspunse Buna, ambiguu. lar acum trebuie să 
plec. Se ridică și întinse mâna după pălărie. 

— Dar... 

— Mă grăbesc, am o întâlnire urgentă, îi aruncă ea peste umăr, în 
timp ce se grăbea pe scări în jos. 

— Am o legătură de haine vechi... 

Buna se opri, în timp ce instinctele ei dădeau o bătălie interioară. 

— Ceva catifea neagră? 

— Da, și niște mătase. 

Buna nu era sigură că e de acord cu mătasea, de care auzise că 
provine din fundul unor omizi, dar catifeaua neagră avea o mare putere 
de atracţie asupra ei. Loialitatea învinse însă. 

— Pune-le de-o parte, s-ar putea să mai trec, strigă ea fugind pe 
coridor. 

Bucătarii și fetele de la spălătorie nu știau unde să se ascundă din 
calea bătrânei care tropăia pe dalele ude, urcând două câte două 
treptele spre curtea interioară și derapând pe alee, cu șalul în vânt și cu 
ghetele scoțând scântei pe pietre. Odată ieșită la lumină, își sumese 
fustele și o rupse la galop, scârțâind periculos, pe două tălpi, la curbă și 
lăsând la colțul pieţei centrale o urmă lungă, albă, pe pavajul de piatră. 

Ajunse tocmai la timp ca s-o vadă pe Esk venind în fugă, 
înlăcrimată. 


— Magia pur și simplu nu a funcţionat. O simțeam acolo, dar nu 
voia să iasă! 

— Poate că te-ai străduit prea tare, spuse Buna. Magia e ca 
pescuitul. Dacă sari și te agiţi n-o să prinzi cine știe ce pește, trebuie să 
stai cuminte și să lași să vină de la sine. 

— Și au râs toţi de mine! Cineva chiar mi-a dat o bomboană! 

— Atunci te-ai ales cu ceva pe ziua de astăzi, spuse Buna. 

— Buno! o apostrofă Esk cu reproș. 

— Ei, ce vroiai? întrebă. Măcar s-au mulţumit doar să râdă. Râsul 
nu doare. Te-ai dus la șeful vrăjitorilor și te-ai dat în spectacol în fața 
tuturor și ai scăpat doar cu niște zâmbete. Te descurci bine, zău. Ai 
mâncat bomboana? 

— Da, zise Esk dispreţuitoare. 

— De care era? 

— Caramea. 

— Nu pot să sufăr caramelele. 

— A, și presupun că data viitoare vrei să obţin un drops de mentă... 

— Nu mă lua pe mine cu sarcasme, domnişoară băiețoi. Dropsurile 
de mentă sunt foarte bune. Dă-mi bolul ăla. 


103 


Magie de ambe sexe 


Un alt avantaj al vieţii de oraș, descoperise Buna, era sticlăria. 
Câteva din poţiunile mai complicate necesitau o aparatură care fie 
trebuia cumpărată de la pitici la prețuri exorbitante, fie, în cazul în care 
era comandată de la cel mai apropiat sticlar, sosea în paie și, de obicei, 
în bucăţi. Încercase să-și sufle ea însăși vasele de care avea nevoie, dar 
efortul îi provocase totdeauna o tuse care dăduse naștere la rezultate 
extrem de amuzante. Dar la oraș, unde breasla alchimiștilor prospera, 
magazine întregi de vase de sticlă așteptau să fie cumpărate, iar o 
vrăjitoare putea obține preţuri preferenţiale. 

Urmări atentă cum aburul gălbui se ridica prin labirintul răsucit de 
tuburi și se condensa în final într-o unică picătură lipicioasă. O prinse cu 
îndemânare pe buza unei linguri de sticlă și o introduse cu grijă într-o 
micuță fiolă translucidă. 

Esk o urmărea printre lacrimi. 

— Ce-i acolo? întrebă. 

— Ceva ce nu te privește pe tine, răspunse Buna, sigilând cu ceară 
dopul fiolei. 

— Un medicament? 

— Un fel de-a spune. Buna își trase mai aproape trusa pentru scris 
și alese o peniță. Limba i se ivi la colţul gurii în timp ce scria cu grijă 
eticheta, scârțâind de zor și oprindu-se des ca să dea de capăt 
ortografiei. 

— Pentru cine e? 

— Madam Herapath, nevasta sticlarului. 

Esk își suflă nasul. 

— Cel care nu prea reușește să sufle-n sticlă, nu? 

Buna îi aruncă o privire peste masă. 

— Ce vrei să spui? 

— Când vorbea ieri cu tine, nevasta lui îi zicea „Domnul-La-Două- 
SăptămâniOdată”. 

— Hmm, făcu Buna. 

Își încheie cu grijă propoziţia: „Diluiază în 1 kil de apă, săi pui o 
picătură în ciai dumnelui și puartă cămeșea largă și veze să nu vie nime 
în visită”. 

Într-o bună zi, își spuse, va trebui să stau de vorbă cu ea despre 
asta. 

Fata părea că pricepe inexplicabil de greu. Doar asistase deja la 
destule nașteri și dusese caprele la ţapul Tușii Merișor și totuși nu 
izbutise să tragă niște concluzii evidente. Buna nu știa exact ce să facă, 
iar momentul potrivit pentru a aduce vorba nu părea să vină niciodată. 
Se întreba dacă, în străfundul inimii ei, nu se simţea cumva prea jenată. 
Era în postura unui geambaș de cai care știe să-i potcovească, să-i 
vindece, să-i îngrijească și să-i evalueze, dar n-are decât o idee foarte 
vagă despre cum se călărește. 

Lipi eticheta pe fiolă și o înveli cu grijă în hârtie. 

104 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Mai există o cale de a intra în Universitate, zise ea trăgând cu 
coada ochiului la Esk, care se îndeletnicea fără nici o plăcere cu 
mestecatul unor ierburi într-un mojar. O cale a „vrăjitoarelor”. 

Esk ridică privirea. 

Buna se gratulă cu un zâmbet subţire și porni să scrie următoarea 
etichetă; în ceea ce o privea, scrijelirea acestor etichete era partea cea 
mai grea a magiei. 

— Nu mă aştept să fii interesată, continuă ea, pentru că nu e o cale 
prea strălucită. 

— Au râs de mine, murmură Esk. 

— Da. Mi-ai spus. Așa că n-o să mai vrei să încerci. Înţeleg perfect. 

Se lăsă o tăcere întreruptă doar de scârțâitul peniţei. Până la urmă, 
Esk se aventură: 

— Si calea asta... 

— Mm? 

— O să mă ducă la Universitate? 

— Desigur, zise Buna înţepată. Am zis că voi găsi o cale, nu? Și încă 
una foarte bună. Nu o să trebuie să te chinui cu lecţii, o să poţi umbla 
peste tot, nimeni n-o să te observe - o să fii invizibilă de-a dreptul și 
poți, cum să zic, să faci curățenie pe-acolo. Dar, desigur, după ce-au râs 
atâta, nu mai ești interesată, nu-i așa? 


— Vă rog, mai serviţi o ceașcă de ceai, madam Batevreme, zise 
madam Kapsec. 

— Doamna, zise Buna. 

— Poftim? 

— Sunt Doamna Batevreme, spuse Buna. Trei de zahăr, vă rog. 

Madam  Kapsec împinse zaharnița mai aproape. Oricât de 
bucuroasă era de vizitele vrăjitoarei, ele deveniseră cam costisitoare în 
ceea ce privește zahărul. Bucăţelele de zahăr nu aveau viaţă lungă în 
preajma Bunei. 

— Foarte rău pentru siluetă, zise. Și pentru dinţi, din câte-auzii. 

— Cu silueta n-am putut niciodată să mă laud, iar dinţii se descurcă 
singuri, zise Buna. Din păcate, era adevărat. Buna suferea de dinţi 
zdraveni, pe care îi considera un mare neajuns pentru o vrăjitoare. O 
invidia din suflet pe Tușa Merișor, vrăjitoarea de dincolo de munte, care 
până la vârsta de douăzeci de ani reușise să-și piardă toți dinţii 
devenind o cotoroanţă credibilă. Sigur, asta însemna să mănânci mai 
mult supă, dar și să te bucuri de mai mult respect. Apoi mai erau negii. 
Fără nici un efort. Tuşa se chivernisise cu o față parcă umplută cu 
pietre, în timp ce Buna, care încercase cele mai reputate soluţii pentru 
negi, nu reușise să obțină nici măcar obligatoriul buboi de pe nas. Așa-s 
unele, norocoase. 

— Mm? făcu, dându-și seama de cotcodăci- tul lui madam Kapsec. 


105 


Magie de ambe sexe 


— Ziceam, spunea madam Kapsec, că tânăra Eskarina e o 
adevărată comoară. Ce mai găselniță! Podeaua e impecabilă, 
impecabilă! Nimic nu i se pare greu. Îi zic io ieri, zic, mătura ta parcă 
are viaţă, și știți ce-mi răspunde? 

— Nici nu vreau să mă gândesc, spuse Buna cu voce slabă. 

— Zice că praful se teme de ea! Vă daţi seama? 

— Da, zise Buna. 

Madam Kapsec își împinse ceașca spre Buna și îi zâmbi jenată. 

Buna oftă în sinea ei și privi în adâncurile viitorului, niciodată prea 
limpezi. În mod clar, începea să-și piardă imaginaţia. 


Mătura se agita de-a lungul coridorului, stârnind un nor mare de 
praf care, dacă te uitai atent, părea să fie supt apoi în mâner. Dacă te 
uitai și mai atent, vedeai că mânerul avea niște semne bizare pe el, nu 
atât gravate cât suspendate pe lemn, și că acestea își schimbau forma 
văzând cu ochii. 

Dar nimeni nu se uita. 

Esk stătea la una din ferestrele adâncite în zid și privea orașul. Se 
simţea mai furioasă ca de obicei, așa că mătura ataca praful cu o 
vigoare neobișnuită. Păianjenii făceau salturi disperate pe cele opt 
picioare pentru a se salva în timp ce pânzele lor străvechi erau 
spulberate. În pereţi, șoarecii se strângeau unul într-altul, agăţaţi cu 
gheruțele de pereţii găurilor lor. Carii de lemn se târau spre grinzile din 
tavan, în timp ce erau supţi, inexorabil, afară din tunelurile pe care le 
săpaseră. 

— Da’ știu că faci curățenie, nu glumă! zise Esk. 

Erau și avantaje, trebuia să recunoască. Mâncarea era simplă, dar 
din belșug, avea o cameră numai pentru ea undeva la mansardă și 
ducea un trai comod, pentru că putea să doarmă până la cinci 
dimineața, ceea ce, după criteriile Bunei, însemna aproape la prânz. 
Munca nu era grea deloc. incepea să măture până când toiagul 
înţelegea ce are de făcut, apoi putea să se joace până când el termina. 
Dacă venea cineva, toiagul se rezema imediat, nonșalant, de zid. 

Dar nu învăţa nici un fel de vrăjitorie. Putea să intre în clasele goale 
și să se uite la diagramele desenate cu creta pe tablă, - sau pe podea, 
în clasele mai avansate - dar formele erau lipsite de sens. Și neplăcute. 

Îi aminteau lui Esk de desenele din cărţile lui Simon. Păreau vii. 

Se uită pe deasupra acoperișurilor din Ankh-Morpork și raţionă în 
felul următor: scrisul nu era decât niște cuvinte vorbite, înghesuite între 
foi de hârtie până când se fosilizau (fosilele erau binecunoscute pe 
Disc: cochilii spiralate uriașe și creaturi prost construite rămase din 
vremurile când Creatorul nu se decisese exact ce vrea să creeze, așa 
că se juca în dorul lelii cu Pleistocenul). lar vorbele pe care oamenii le 
rosteau erau doar niște umbre ale lucrurilor reale. Dar unele lucruri 


106 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


erau prea mari ca să fie închise în cuvinte și chiar cuvintele în sine erau 
prea puternice ca să fie domesticite de scris. Ş 

Reieșea deci că unele scrieri încercau să devină /ucruri. In acest 
punct, și lucrurile din capul lui Esk începeau să se încurce, dar de un 
fapt era sigură - cuvintele magice erau acelea care pulsau furios, 
încercând să scape și să devină realitate. 

Nu arătau prea simpatic. 

Își aminti de ziua precedentă. 

Fusese destul de ciudat. Clasele din Universitate erau concepute pe 
înălţime, rândurile de bănci - lustruite de fundurile celor mai renumiţi 
magi ai Discului - coborând abrupt spre zona centrală, unde se aflau o 
masă de lucru, două table și loc abia cât să încapă o octogramă școlară 
de mărime decentă. Sub aceste bănci era însă mult spaţiu mort, unde 
Esk își plasase un util post de observaţie și de unde îl privea pe profesor 
printre botinele ascuţite ale ucenicilor vrăjitori. Era foarte odihnitor, 
mormăiala vorbitorilor plutea spre ea ca bâzâitul albinelor ușor ameţite 
din grădina de ierburi speciale a Bunei. Nu făceau niciodată magie 
practică, ci numai vorbărie. Se părea că vrăjitorilor le plac cuvintele. 

Dar în ziua precedentă fusese altfel. Esk stătea în obscuritatea 
prăfoasă, încercând să facă măcar niște vrăji mai simple, când auzise 
ușa deschizându-se și tropăit de botine pe podea. Era de mirare. Esk 
știa orarul, iar studenţii de anul doi care ocupau de obicei sala 
respectivă erau la ora de Dematerializare pentru începători cu Jeophal 
cel Sprinten, jos, în sala de sport. (Studenţii în ale magiei nu aveau în 
general nevoie de exerciţii fizice; sala de sport era o cameră mare 
căptușită cu plumb și lemn de scoruș, unde neofiții puteau face exerciții 
de magie înaltă fără să provoace dezechilibre serioase în univers și, 
deși nu totdeauna, fără să se dezechilibreze serios ei înșiși. Magia nu 
avea milă pentru cei cu mână nesigură. Unii studenţi neîndemânatici se 
puteau considera norocoși dacă ieșeau de acolo pe picioare, alții erau 
scoși în sticluțe.) 

Esk se uită printre picioarele scaunelor. Nu erau studenți, erau 
vrăjitori. Ba, judecând după robe, chiar unii de rang înalt. lar silueta 
care urcase la tribună nu putea fi confundată - o păpușă prost mânuită, 
care se izbea de mobile și le cerea apoi, distrat, scuze. Era Simon. 
Nimeni altcineva nu avea ochii ca două ochiuri fierte în apă și nasul 
roșu de atâta suflat. Pentru Simon, perioada de polenizare nu se încheia 
niciodată. 

Esk avu revelaţia că, fără alergia generală la tot ce făcea parte din 
Creaţie, cu o tunsoare decentă și câteva lecţii de bune maniere, băiatul 
ar fi arătat chiar bine. Era un gând neobișnuit, așa că îl puse repede 
deoparte pentru a-l analiza ulterior. 

După ce vrăjitorii se așezară, Simon începu să vorbească. Citea de 
pe niște notițe și de câte ori se poticnea la un cuvânt vrăjitorii îl 
scandau într-un glas în locul lui, incapabili să se abțină. 


107 


Magie de ambe sexe 


După o vreme, o bucată de cretă se ridică de pe pupitru și începu 
să scrie pe tabla din spatele lui. Esk prinsese destulă magie ca să- și 
dea seama că aceasta e o realizare uimitoare - Simon era la 
Universitate de câteva săptămâni, iar ceilalți studenţi nu stăpâneau 
Levitaţia Ușoară nici la finele anului doi. 

Ciotul alb dansa și  scârțâia pe suprafața neagră în 
acompaniamentul vocii lui Simon. Chiar dacă treceai cu vederea 
bâlbâiala, tot nu era un vorbitor prea strălucit. Își scăpa notițele. 
Revenea și se corecta. Scotea „ăă”-uri și „mm”-uri. Și, din punctul de 
vedere al lui Esk, nici nu spunea mare lucru. Expresii trunchiate 
ajungeau până la ascunzătoarea ei. Una dintre ele era „țesătura de 
bază a Universului”, iar ea nu înţelegea ce-o fi aia, în afară de cazul în 
care se referea la doc, sau poate la lenaj. O alta era „Mutabilitatea 
matricei posibilităților”, din care nu pricepea nimic. 

Uneori părea să spună că nimic nu exista dacă nu erau mai întâi 
oameni care să creadă că există și că lumea ființa cu adevărat doar 
pentru că locuitorii ei și-o imaginau. Dar apoi părea să spună că există 
o mulțime de lumi, toate aproape la fel și aproape ocupând același 
spaţiu, dar toate separate de ceva subțire ca o umbră, astfel încât orice 
ar putea să se întâmple vreodată să aibă unde să se întâmple. 

(Esk putea să înţeleagă asta. De fapt chiar bănuise că așa se 
întâmplă de când făcuse curăţenie la toaleta vrăjitorilor de rang înalt, 
sau mai bine zis de când toiagul se ocupase cu asta, în timp ce Esk 
examinase pisoarele și, cu ajutorul câtorva amintiri vagi despre fraţii ei 
în cada de tablă pusă în faţa căminului de acasă, își formulase Teoria 
Generală de anatomie comparată, varianta neoficială. Toaleta seniorilor 
era un loc magic, cu apă curentă și faianţă interesantă și, cel mai 
important, două oglinzi mari de argint prinse pe doi pereți opuși, astfel 
încât cineva care privea într-una din ele se vedea repetat din nou, și din 
nou, până când imaginea era prea mică pentru a se mai distinge. 
Fusese primul contact al lui Esk cu ideea de infinit. Dar, ca să revenim 
la obiect, atunci i se iscase bănuiala că una dintre numeroasele Esk din 
oglindă, cea aflată chiar la limita vederii, îi făcuse cu mâna.) 

Era ceva tulburător în expresiile folosite de Simon. Părea tot timpul 
să spună că lumea e cam tot atât de adevărată ca un balon de săpun 
sau ca un vis. 

Creta scrâșnea pe tabla din spate. Uneori, Simon trebuia să se 
oprească pentru a le explica vrăjitorilor un simbol sau altul, iar aceștia 
păreau să se anime la ceea ce lui Esk îi păreau niște propoziţii prostești. 
Apoi creta o pornea din nou, orbitând peste întunecime ca o cometă, cu 
o coadă de praf în urma ei. 

Lumina pălea pe cerul de afară. Pe măsură ce camera devenea tot 
mai întunecată, cuvintele scrise cu cretă prindeau strălucire, iar tabla îi 
părea lui Esk nu atât că se înnegrește mai tare, cât că dispare cu totul, 
de parcă cineva decupase o gaură pătrată în univers. 

108 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Simon continua să vorbească despre lumea constituită din 
lucrușoare mici a căror prezenţă era determinată doar de faptul că nu 
existau, mici bile rotitoare de nimicnicie pe care magia putea să le 
manevreze pentru a crea stele, și fluturi, și diamante. Totul era făcut 
din goliciune. 

Cel mai nostim era că lui i se părea asta fascinant. 

Esk vedea numai că pereţii sălii se subțiau, devenind inconsistenți 
ca un fum, ca și când goliciunea din ei se dilata, încercând să înghită 
consistenţa a ceea ce îi definea pe ei ca pereți; în locul lor nu mai era 
acum decât cunoscuta câmpie rece, pustie și scânteietoare, cu 
dealurile scunde undeva în depărtare și cu creaturile care stăteau ca 
niște statui undeva, deasupra. 

Erau mult mai numeroase acum. 

Păreau să se adune în jurul lumii ca fluturii de noapte la lumină. 

Diferenţa era însă importantă: fața unui fluture de noapte, chiar 
mărită de multe ori, era dulce ca un iepuraș de pluș pe lângă lucrurile 
care îl priveau pe Simon. 

Apoi un servitor intră să aprindă lămpile, iar creaturile dispărură, 
transformându-se în umbre perfect normale care adăstau prin colţuri. 

La un moment dat, în trecutul recent, cineva hotărâse să 
înveselească străvechile coridoare ale Universităţii, zugrăvindu-le, 
probabil în ideea că procesul de învățare trebuie să fie ceva plăcut. Nu 
reușise. E un fapt binecunoscut în toate universurile că, oricât de atent 
s-ar alege culorile, decorul instituţional sfârșește prin a fi verde-vomă, 
maro-de-nedescris, galben-nicotină sau roz-leucoplast. Printr-un proces 
prea puţin înțeles de rezonanţă simpatică, coridoarele vopsite în aceste 
culori au întotdeauna un ușor miros de varză fiartă - chiar dacă 
niciodată nu se fierbe varză în apropiere. 

Undeva pe coridoare sună un clopoțel. Esk se lăsă ușor să cadă de 
pe pervaz, înhăţă toiagul și începu să măture cu hărnicie în timp ce 
ușile se dădeau de pereţi și culoarele se umpleau de studenți. Trecură 
pe lângă ea în două șiruri, ca apa pe lângă o piatră. Câteva minute 
domni o dezordine totală. Apoi ușile se trântiră, câţiva pași întârziaţi se 
depărtară și se trezi din nou singură. 

Nu pentru prima dată, Esk își dori ca toiagul să poată vorbi. Ceilalți 
servitori erau prietenoși, dar cu ei nu puteai vorbi. In orice caz, nu 
despre magie. 

Ajunsese de asemenea la concluzia că trebuie să înveţe să 
citească. Chestia asta cu cititul părea să fie cheia magiei de vrăjitor, 
care se ocupa doar cu cuvintele. Vrăjitorii păreau să creadă că numele 
erau tot una cu lucrurile și că, dacă schimbai numele, schimbai și lucrul. 
Sau ceva de genul ăsta... 

Să citească. Asta însemna să meargă la bibliotecă. Simon îi 
spusese că acolo sunt mii de cărţi, așa că printre toate cuvintele alea 


109 


Magie de ambe sexe 


trebuia să se găsească și unul-două pe care să le poată citi. Esk își puse 
toiagul pe umăr și se îndreptă hotărâtă către biroul lui madam Kapsec. 

Aproape ajunsese când un zid făcu „Psst!”. Când se uită mai bine la 
el, se dovedi a fi Buna. Nu că Buna se putea face invizibilă, dar avea 
talentul de a se contopi cu prim-planul și de a trece neobservată. 

— Cum te descurci? întrebă Buna. Cum merge cu magia? 

— Ce faci aici, Buno? zise Esk. 

— Am fost să-i ghicesc norocul lui madam Kapsec, zise Buna, 
tinând în mână, nu fără satisfacţie, o legătură mare de haine vechi. 
Zâmbetul i se șterse însă sub privirea aspră a lui Esk. 

— Vezi tu, lucrurile sunt altfel la oraș. Orășenii sunt mereu 
îngrijoraţi de viitor, pentru că nu mănâncă natural. Oricum, adăugă ea, 
dându-și seama dintr-o dată că se smiorcăia, de ce să nu ghicesc? 

— Tu erai cea care spunea mereu că Hilta profită de slăbiciunea 
sexului ei, răspunse Esk. 7u erai cea care spunea că celor care ghicesc 
ar trebui să le fie rușine și, oricum, n-ai nevoie de haine vechi. 

— Nu dori, nu risipi, spuse Buna afectată. Işi petrecuse întreaga 
viață în haine vechi și n- avea de gând să lase această prosperitate 
temporară să-i demoleze standardele: Primești mâncare suficientă? 

— Da, zise Esk. Buno, magia asta de vrăjitor e numai din vorbe... 

— Totdeauna am fost de părere că e numai vorbe. 

— Adică, vreau să zic..., începu Esk, dar Buna o întrerupse cu un 
gest iritat. 

— Nu-mi stă mie capul la asta acum, spuse. Am niște comenzi 
serioase până diseară și, dacă lucrurile merg tot așa, va trebui să-mi 
iau o ucenică. Nu poţi să vii pe la mine când vă dă o după-amiază 
liberă, sau ce v-o fi dând? 

— Să-ţi iei ucenică? spuse Esk îngrozită. Adică s-o înveţi să fie 
vrăjitoare? 

— Nu, zise Buna. Adică, cine știe? 

— Și cu mine cum rămâne? 

— Păi tu ai apucat-o pe drumul tău, răspunse Buna. Oricare ar fi 
acela. 

— Hmm, făcu Esk. 

Buna se uită lung la ea. 

— Atunci am plecat, zise într-un târziu. Se întoarse și o luă spre ușa 
de la bucătărie. Când se răsuci, mantaua i se roti, iar Esk văzu că acum 
era tivită cu roșu. O nuanţă închisă, ca vinul, dar totuși roșu. Pe Buna, 
care era cunoscută pentru că nu purtase niciodată la vedere altceva 
decât negru, arăta pur și simplu șocant. 


— Biblioteca? se miră madam Kapsec. Nu cred că face cineva curat 


acolo! Părea încurcată. 
— De ce? întrebă Esk. Nu se face praf? 


110 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Păi..., făcu madam Kapsec. Se gândi puţin. Probabil că se face, 
acum că ai adus vorba. Nu m-am gândit niciodată. 

— Știţi, am curăţat peste tot, spuse Esk mieroasă. 

— Da, zise madam Kapsec. Așa e, nu? 

— Păi atunci... 

— Doar că n-am mai... făcut asta niciodată, zise madam Kapsec. 
Dar pe viaţa mea dacă îmi dau seama de ce. 

— Bine atunci, spuse Esk. 


— Uuk? făcu bibliotecarul principal dându-se un pas înapoi. Dar Esk 
auzise de el și venise pregătită. Îi oferi o banană. 

Urangutanul întinse mâna încet, apoi smulse fructul cu un rânjet 
triumfător. 

Poate că în unele universuri meseria de bibliotecar e considerată 
pașnică, iar riscul maxim este să-ţi cadă în cap un volum mai gros, dar 
a avea pe mână o bibliotecă magică nu e o ocupaţie pentru neaveniţi. 
Vrăjile au puteri pe care simpla scriere a cuvintelor și plasarea lor între 
două coperţi nu le pot reduce. Au loc scurgeri de magie. Cărțile 
reacţionează una față de alta, creând magie întâmplătoare, dotată cu 
voință proprie. Cărţile de magie sunt de obicei prinse în lanţuri de 
rafturile lor, și asta nu pentru a împiedica un eventual furt... 

Un astfel de accident îl transformase pe bibliotecar în maimuţă, iar 
el se opusese ulterior tuturor încercărilor de a-l face la loc, explicând în 
limbajul semnelor că viața de urangutan e considerată mai bună decât 
cea de om pentru că toate frământările filosofice se reduc la întrebarea 
„de unde va veni următoarea banană?”. Și, oricum, braţele lungi și 
picioarele cu deget opozabil sunt ideale pentru a te descurca printre 
rafturile acela înalte. 

Fata îi dădu tot ciorchinele de banane și dispăru printre cărţi 
înainte ca maimuța să poată obiecta. 

Esk nu văzuse până atunci mai mult de o carte o dată, așa că 
biblioteca era pentru ea ca orice altă bibliotecă. Sigur, era un pic ciudat 
că la o anumită distanță podeaua părea să devină perete; și era bizar 
felul în care rafturile îţi jucau în fața ochilor, răsucindu-se în ceva mai 
mult decât cele trei dimensiuni obișnuite; și te surprindea să te uiţi în 
sus și să vezi rafturi pe tavan și câte un student colindând nonșalant 
printre ele. 

Adevărul era că prezența unei cantități atât de mari de magie 
distorsiona spaţiul din jur. Undeva, în adâncuri, însuși docul - sau poate 
lenajul - universului era torturat în forme speciale. Milioanele de 
cuvinte incapabile să scape din închisoarea lor deformau realitatea din 
jur. 

Lui Esk i se părea logic ca printre toate aceste cărți să fie și una 
care să te înveţe cum să le citeşti pe toate celelalte. Nu știa exact cum 


111 


Magie de ambe sexe 


să dea de ea, dar în adâncul sufletului ei simțea că probabil va avea pe 
copertă desene cu iepuraşi zglobii și pisicuțe simpatice. 

In bibliotecă nu era liniște. Se auzeau ocazional pocnetele și 
sfârâielile unei descărcări magice, câte o scânteie octarină țâșnea din 
raft în raft, scaunele zăngăneau ușor. Și, desigur, se auzea fâșâitul slab 
al miilor de pagini închise în celulele lor de piele. 

Esk se asigură că nu o vede nimeni și trase primul volum care-i 
veni la îndemână. | se deschise în mâini și fata constată cu tristețe că 
înăuntru erau aceleași tipuri neplăcute de diagrame pe care le 
observase în cartea lui Simon. Scrisul era total necunoscut, și îi părea 
bine - ar fi fost oribil să știe ce însemnau cu adevărat toate acele litere, 
compuse parcă din creaturi hidoase care își făceau una alteia lucruri 
complicate. Inchise cartea cu greu, din cauza cuvintelor ce păreau să 
opună o rezistență disperată. Pe copertă era desenată o altă creatură; 
semăna în mod suspect cu unul din lucrurile din deșertul cel rece. În 
mod clar, nu semăna deloc cu o pisicuță simpatică. 

— Bună! Esk, nu-i așa? C-cum ai aj-j-juns aici? 

Era Simon, care stătea chiar în faţa ei cu câte o carte sub fiecare 
braț. Esk roși. 

— Buna nu mi-a explicat prea clar, dar cred că e legat de chestia 
aia pe care-o fac bărbaţii și femeile împreună, zise. 

Simon se uită la ea siderat. Apoi rânji. 

Esk se gândi mai bine la întrebare. 

— Aici lucrez. Fac curat. Și drept explicaţie îi arătă toiagul. 

— Aici? 

Esk se uită lung la el. Se simţea singură, pierdută și nu în mică 
măsură înșelată. Toată lumea părea să-și vadă de viaţă, mai puţin ea. 
iși va petrece restul zilelor făcând curat după vrăjitori. Nu era cinstit și 
se cam săturase. 

— De fapt nu mătur. De fapt învăţ să citesc ca să pot deveni 
vrăjitor. 

Băiatul o privi câteva secunde prin ochii lui umezi. Apoi luă ușor 
cartea din mâna lui Esk și citi titlul. 

— „Demonylogie Malyfycorum” de Henchanse cel Nesatisfăcător. 
Cum îţi închipui că poţi învvvăţa să ci-citești din asta? 

— Aă, zise Esk, păi încerci până reușești, nu? Ca la muls, la împletit 
sau... Vocea i se stinse. 

— Nu știu cum e cu mulsul, dar cărţile astea pot deveni, cum să-ți 
spun, agresive. Dacă n-ai g-grijă, te citesc ele pe tine. 

— Ce vrei să spui? 

— Se sss... 

— ...spune... completă Esk automat. 

— ... că odată era un vvw... 

— „vrăjitor... 


112 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— „care a început să ci-citească Necrotelecomnicon și și-a lăsat 
mintea să zzzz... 

— „..zburde... 

— „Și a doua zi dimineața i-au g-găsit hainele pe scaun și pă- 
pălăria p-pusă deasupra și c-c-cartea... 

Esk își vâri degetele în urechi, dar fără să le apese tare, ca să nu 
piardă ceva interesant. 

— Dacă e ceva groaznic nu vreau să aud. 

— ...avea mult mai multe pagini. 

Esk își scoase degetele din urechi: 

— Și era ceva pe pagini? 

Simon dădu din cap. 

— Da. Pe abs-s-solut f-fiecare era... 

— Nu, întrerupse Esk. Nici nu vreau să-mi imaginez. Credeam că 
cititul e o îndeletnicire mai pașnică, în fond Buna își citea Almanahul în 
fiecare zi și nu i s-a întâmplat nimic niciodată. 

— Îndrăznesc să spun că dacă sunt obișnuite, domestice, cccc... 

— „cuvintele... 

— „sunt în regulă, admise Simon mărinimos. 

— Eşti absolut sigur? 

— Doar că vorbele pot avea putere, zise Simon, înfigând cartea 
înapoi în raft, de unde aceasta își scutură ameninţător lanţurile spre el. 
Și se spune că p-p-peniţa e mai puternică decât sss... 

— „„„spada..., zise Esk. Bine, dar cu care ai prefera să fii lovit? 

— Aă, cred că nu are ro-rost să-ți ssspun că n-ar t-trebui să te afli 
aici, nu? întrebă tânărul vrăjitor. 

Esk cumpăni bine întrebarea. 

— Nu, zise, nu cred că are. 

— Aș p-putea chema pa-paznicii să te ia. 

— Da, dar nu o s-o faci. 

— Nu vw... 

— „vreau... 

— ... să pă-pățești ceva, înţelegi. Serios nu v-v-vreau. Poate fi f- 
foarte ppppericulo... 

Esk surprinse un vârtej ușor creat deasupra capului lui. Atunci le 
zări pentru o fracțiune de secundă - erau formele cenușii din locul acela 
friguros. Stăteau la pândă. Și în liniștea bibliotecii, acolo unde greutatea 
magiei subţiase cel mai mult textura universului, hotărâseră să 
acționeze. 

În jurul ei, foșnetul mut al cărţilor se prefăcu într-o foială 
asurzitoare. Câteva din cărțile cele mai puternice reușiră să sară din 
rafturi și prinseră să se legene, dând din foi ca nebunele, la capătul 
lanțurilor. Un grimoar uriaș plonjă din suportul său de pe polița cea mai 
de sus - smulgându-se din lanţ - și se îndepărtă fâlfâind ca o găină 
speriată, risipindu-și paginile pe drum. 

113 


Magie de ambe sexe 


Un vânt magic îi smulse lui Esk basmaua de pe cap și îi despleti 
părul. Îl văzu pe Simon cum încerca să se sprijine de un corp de 
bibliotecă, în timp ce cărţile explodau în jurul lui. Aerul era gros și avea 
gust metalic. Vibra. 

— Încearcă să intre! urlă Esk. 

Chipul torturat al lui Simon se întoarse spre ea. Un incunabul 
înnebunit de spaimă îl lovi cu putere în ceafă și îl trânti pe podeaua 
care gâfâia, înainte de a face un salt peste rândurile de etajere. Esk se 
lăsă în jos ca să se ferească de un stol de dicționare care zburară, 
târând după ele și raftul, și se îndreptă în patru labe spre băiat. 

— Ele au speriat cărțile în halul ăsta, îi strigă ea la ureche. Nu le 
vezi acolo sus? 

Simon dădu din cap că nu. O carte își smulse legăturile deasupra 
lor, acoperindu-i de foi. 

Groaza se poate strecura în mintea omului prin toate simţurile. Prin 
chicotitul cu subînțeles ce răzbate dintr-o cameră întunecată și 
încuiată, prin imaginea unei jumătăţi de omidă înfiptă în furculita de 
salată, prin mirosul curios care vine din dormitorul proprietarului, prin 
izul de melc simţit în sufleul de conopidă. Pipăitul de obicei nu intră la 
socoteală. 

Dar acum se întâmpla ceva și cu podeaua de sub mâinile lui Esk. 
Privi în jos, cu faţa schimonosită de groază, pentru că dușumelele 
prăfoase deveniseră zgrunţuroase. Și uscate. Și foarte, foarte reci. 

Între degete ţinea un nisip fin și cenușiu. 

Apucă toiagul și, ferindu-și ochii de vânt, îl agită către siluetele care 
se înălțau deasupra ei. Ar fi frumos să putem povesti cum o săgeată de 
foc alb a curăţat pe dată aerul încărcat. Dar nu s-a întâmplat așa... 

Toiagul se răsuci în mâna ei ca un șarpe și îi arse lui Simon una 
peste ureche. 

Lucrurile cenușii tremurară și dispărură. 

Realitatea reveni în scenă, prefăcându-se că nici nu plecase. 
Tăcerea se lăsă ca o catifea groasă, fald după fald. O tăcere grea, cu 
ecou. Câteva cărți căzură grămadă, simțindu-se prost. 

Podeaua de sub picioarele lui Esk era, cu certitudine, de lemn. 
Tropăi zdravăn pe ea ca să se asigure. 

Pe jos era o baltă de sânge, iar Simon zăcea nemișcat în mijlocul ei. 
Esk se uită la el, apoi în sus, apoi la toiag. Avea un aer înțepat. 

Auzi voci depărtate și zgomot de pași. 

O mână ca o mănușă de piele fină se strecură într-a ei și o voce din 
spatele ei rosti încetișor „uuk”. Se întoarse și se trezi privind fața 
blândă, ca de pneu, a bibliotecarului. Acesta își duse degetul la buze, 
într-un gest inconfundabil și o trase de mână. 

— L-am ucis! șopti ea. 

Bibliotecarul dădu din cap că nu și o trase din nou, insistent. 

— Uuk, explică el, uuk. 

114 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


O trase cu forța pe un pasaj lateral prin labirintul de rafturi 
străvechi cu doar câteva secunde înainte ca un grup de vrăjitori în 
vârstă, atrași de zgomot, să apară de după colț. 

— lar s-au bătut cărțile... 

— Of, va dura o veșnicie până să prindem din nou toate 
descântecele, știi că se duc și-și caută ascunzători... 

— Cine-i acolo pe jos? 

Se lăsă tăcerea. 

— E leșinat. Pare să-l fi lovit vreun raft. 

— Cine e? 

— E băiatul cel nou. Se zice că are capul plin de creier, știi? 

— Dacă raftul ăla cădea mai de sus, am fi avut ocazia să ne 
convingem cu ochii noștri. 

— Voi doi, duceţi-l la infirmerie. Restul mai bine aţi pune mâna pe 
cărţile alea. Unde-i afurisitul de bibliotecar? Nu știe că nu trebuie să 
lase să se adune o astfel de Masă Critică? 

Esk trase cu ochiul la urangutan, care ridică din sprâncene. Scoase 
din raft un volum prăfuit de farmece pentru grădinărit, extrase o 
banană maronie și moale din locul rămas gol în spate și o mâncă cu 
plăcerea calmă a unuia care știe că, oricare ar fi problemele, ele sunt 
de competența oamenilor. 

Privi în partea cealaltă, la toiagul din mâna ei, și buzele i se 
subţiară. Ştia că nu ea îl scăpase din mână. Toiagul sărise la Simon, 
chitit să-l omoare. 


Băiatul zăcea pe un pat tare într-o cameră îngustă, cu un prosop 
rece împăturit pe frunte. Melasso și Farunghi îl vegheau cu grijă. 

— Cât timp a trecut? întrebă Farunghi. 

Melasso strânse din umeri. 

— Trei zile. 

— Și nu și-a revenit deloc? 

— Nu. 

Farunghi se lăsă să cadă pe marginea patului și se apucă de 
rădăcina nasului. Simon nu arătase niciodată prea sănătos, dar acum 
fața lui era cumplit de trasă. 

— O minte strălucită, băiatul ăsta, zise el. Explicaţia lui asupra 
principiilor fundamentale ale magiei și materiei... uimitoare. 

Melasso încuviință din cap. 

— Felul în care absoarbe cunoștințele, zise Farunghi. Am fost 
vrăjitor toată viaţa și într-un fel pot spune că, până să-l ascult pe el, n- 
am înțeles niciodată magia. Atât de limpede. Atât de evident, până la 
urmă. 

— Toată lumea spune asta, zise și Melasso. Se simt de parcă le-a 
scos cineva o glugă de pe cap și au văzut lumina zilei pentru prima 
dată. 


115 


Magie de ambe sexe 


— Exact, răspunse Farunghi. E stofă de vrăjitor, în mod sigur. Ai 
făcut bine să-l aduci aici. 

Urmă o pauză prelungită. 

— Doar că..., începu Melasso. 

— Doar că ce? 

— Doar că ce anume aţi înţeles, mai exact? întrebă Melasso. Nu-mi 
dă pace chestia asta. Adică, puteți explica? 

— Cum adică să explic? întrebă Farunghi, îngrijorat. 

— Ce tot vorbește, zise Melasso, cu o urmă de disperare în voce. 
Da, sunt lucruri de bază, știu, dar ce anume? 

Farunghi îl privi cu gura căscată. Până la urmă spuse: 

— A, e ușor. Magia umple universul și de câte ori universul se 
modifică, nu, vreau să zic de câte ori e invocată magia, universul se 
modifică, dar în toate direcțiile deodată, înţelegi, și... Dădu din mână 
nesigur, căutând pe chipul lui Melasso o urmă de înțelegere. S-o luăm 
altfel: orice fragment de materie, o portocală, sau lumea, sau... 

— ...un crocodil? sugeră Melasso. 

— Da, un crocodil, sau... orice, are forma de bază a unui morcov. 

— Nu-mi aduc aminte de așa ceva, zise Melasso. 

— Sunt sigur că asta a spus, zise Farunghi. Incepea să transpire. 

— Nu, îmi amintesc doar bucata în care sugera că dacă mergi 
suficient de departe, în orice direcție, îţi vei vedea ceafa, insistă 
Melasso. 

— Sigur nu se referea la ceafa altcuiva? 

Melasso stătu puţin pe gânduri. 

— Nu, sunt sigur că se referea la propria ceafă. Mi se pare că zicea 
că poate dovedi asta. 

Analizară fraza în liniște. 

Până la urmă Farunghi rosti, foarte încet și apăsat: 

— Eu văd lucrurile așa, zise. Înainte de a-l auzi vorbind, eram ca 
toți ceilalți. Ce înseamnă asta? Că eram confuz și nesigur asupra 
tuturor micilor detalii ale vieţii. Dar acum, se lumină el, sunt în 
continuare confuz și nesigur, dar la un nivel mult mai înalt, pricepi, 
acum măcar știu că sunt perplex în fața realităţilor cu adevărat 
importante și fundamentale din univers. 

Melasso încuviință din cap. 

— Eu nu vedeam lucrurile așa, spuse, dar ai absolută dreptate. A 
extins limitele ignoranței. Sunt atâtea lucruri pe care nu le știm despre 
univers. 

Savurară amândoi strălucirea caldă și stranie dată de sentimentul 
de a fi mult mai ignoranţi decât oamenii de rând, care ignorau doar 
lucruri comune. 

Apoi Melasso zise: 

— Sper doar să se facă bine. A scăpat de febră, dar parcă nu vrea 
să se trezească. 

116 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Două servitoare intrară cu un vas cu apă și ștergare curate. Una 
ducea și o mătură cam flendurită. In timp ce ele începură să schimbe 
cearșafurile muiate de sudoare de sub băiat, cei doi vrăjitori ieșiră, 
discutând în continuare uriașele căi ale necunoașterii pe care geniul lui 
Simon le dezvăluise lumii. 

Buna așteptă până când pașii lor se îndepărtară, apoi își scoase 
broboada. 

— La naiba, zise. Esk, stai și ascultă la ușă. Luă cârpa de pe capul 
lui Simon și îi puse mâna pe frunte. 

— Foarte frumos din partea ta că ai venit, zise Esk, la cât ești de 
ocupată cu toate cele. 

— Hmm. Buna strânse din buze. Ridică pleoapele băiatului și îi luă 
pulsul. Puse urechea pe pieptul lui ca un xilofon și îi ascultă inima. Stătu 
neclintită o vreme, cercetându-i interiorul capului. 

Se încruntă. 

— Se face bine? întrebă Esk temătoare. 

Buna se uită la pereţii de piatră. E 

— Fir-ar să fie de cameră, făcu ea. Asta nu-i loc pentru un copil 
bolnav. 

— Da' se face bine? 

— Ce? Buna tresări, trezită din gândurile ei. Ah. Da. Probabil. 
Oriunde s-ar afla. 

Esk se uită la ea, apoi la trupul lui Simon. 

— Nu-i nimeni acasă, zise Buna, simplu. 

— Ce vrei să spui? 

— Auzi-o, sări Buna. De parcă n-aş fi învăţat-o nimic. Vreau să spun 
că mintea lui e plecată. l-a părăsit capul. 

Privi trupul lui Simon aproape cu admiraţie. 

— Sunt cam mirată, cinstită să fiu, adăugă ea. N-am mai întâlnit un 
vrăjitor care să poată Împrumuta. 

Se întoarse spre Esk, a cărei gură rămăsese încremenită într-un O 
speriat. 

— Imi amintesc când eram eu mică și Tuşa Merișor a plecat în 
Călătorie. Și s-a ambalat prea tare cu viaţa de vulpe, din câte ţin minte. 
Ne-a luat zile întregi s-o găsim. La fel cu tine. Nu te-aș fi găsit niciodată 
dacă nu era toiagul ăla și... ce-ai făcut cu el, fato? 

— L-a lovit pe Simon, murmură Esk. A încercat să-l omoare. L-am 
aruncat în râu. 

— Nu-i frumos din partea ta, după ce te-a salvat, zise Buna. 

— M-a salvat lovindu-l pe el? 

— Cum, nu ţi-ai dat seama? El chema chestiile alea... Lucrurile. 

— Nu-i adevărat! 

Buna se uită adânc în ochii sfidători ai fetei și gândi: am pierdut-o. 
Trei ani de muncă duși pe apa sâmbetei. Nu poate fi vrăjitor, dar putea 
să fie vrăjitoare. 

117 


Magie de ambe sexe 


— De ce nu-i adevărat, domnişoară Istețime? 

— N-ar face așa ceva! strigă Esk, gata să izbucnească în lacrimi. L- 
am auzit vorbind, e... nu e rău, e un om grozav, aproape că înțelege 
cum funcţionează totul, e... 

— Cred că e un băiat foarte bun, spuse Buna mohorâtă. Și n-am zis 
c-ar face magie neagră, bine? 

— Alea sunt niște Lucruri oribile! suspină Esk. El nu le-ar chema 
niciodată, pentru că își dorește exact opusul lor, iar tu ești o bătrână 
rea... 
Palma răsună ca un clopot. Esk se dădu înapoi, clătinându-se, albă 
de uimire. Buna rămase cu mâna ridicată, tremurând. 

O mai lovise pe Esk o dată. Genul de lovitură pe care o primește 
copilul drept bun-venit pe lume și ca să știe la ce să se aștepte de la 
viaţă. Dar fusese ultima dată. In trei ani petrecuţi sub același acoperiș, 
existaseră destule ocazii, lapte dat în foc sau capre lăsate din neglijenţă 
fără apă, dar un cuvânt aspru ori o tăcere și mai aspră dăduseră 
rezultate mai bune decât forța și nu lăsaseră nici vânătăi. 

O apucă pe Esk zdravăn de umeri și o fixă cu privirea. 

— Ascultă-mă, o scutură ea. Nu ţi-am spus eu mereu că, dacă 
umbli cu magie, trebuie să treci prin viaţă ca un cuţit prin apă? Nu ți- 
am spus așa? 

Esk dădu din cap, hipnotizată, ca un șoarece prins în cursă. 

— Şi tu ai crezut că e doar un moft bătrânesc de-al Bunei, nu? Dar 
adevărul este că, atunci când folosești magia, atragi atenţia asupra ta. 
Atenţia Lor. Care stau cu ochii pe lume tot timpul. Minţile obișnuite Le 
apar ca o ceață, nici nu Le interesează, dar o minte plină de magie 
luminează, pricepi, e ca o rază. Nu întunericul Le cheamă, ci lumina, 
lumina care naște umbre! 

— Dar... dar de ce le trebuie? Ce vor? 

— Formă și viaţă, răspunse Buna. 

Se destinse și îi dădu drumul lui Esk. 

— Sunt jalnice, zău, zise. N-au viaţă sau formă proprie decât dacă 
le fură. N-ar putea supraviețui pe lumea asta așa cum nu poate trăi 
peștele-n foc, dar asta nu Le împiedică să tot încerce. Au inteligenţă cât 
să ne urască pe noi, pentru că suntem vii. 

Esk se cutremură. Işi aminti de răceala nisipului zgrunțuros. 

— Ce sunt până la urmă? Am crezut mereu că sunt un fel... un fel 
de demoni. 

— Nu. Nimeni nu știe exact. Sunt doar Lucrurile din Dimensiunile 
Subterane din afara universului. Creaturi din umbră. 

Se întoarse către forma inertă a lui Simon. 

— N-ai idee unde e, nu? zise uitându-se cu viclenie la Esk. Nu s-a 
dus să zboare cu pescărușii, nu? 

Esk scutură din cap. 


118 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu, spuse Buna. Nici nu-mi închipuiam. Au pus mâna pe el, nu-i 
așa? 

Nu era o întrebare. Esk încuviinţă din cap, cu o figură nenorocită. 

— Nu e vina ta, continuă Buna. Mintea lui le-a oferit o portiţă și, 
când a căzut leșinat, i-au furat-o. Doar că... 

Bătu cu degetele în tăblia patului și păru să fi luat o decizie. 

— Care e cel mai important vrăjitor de pe-aici? întrebă. 

— Aăă, Lordul Farunghi, răspunse Esk. E Arhicancelar. Unul din cei 
doi care erau în cameră. 

— Cel gras sau cel ca un hrean murat? 

Esk își smulse din gând imaginea lui Simon în deșertul îngheţat și 
se trezi că spune: 

— E vrăjitor de Nivelul Opt și mag de 33 de grade, de fapt. 

— Adică stă înclinat? făcu Buna. Ai stat prea mult în preajma lor și 
ai ajuns să-i iei în serios, fata mea. Se intitulează Marele Lord 
Nuștiucum și înălțimea sa Imperială Nuștiucare fiindcă asta face parte 
din joc. Chiar și scamatorii fac așa, ai zice că trebuie să aibă mai mult 
bun simţ, dar nu, strigă în gura mare că se numesc Uimitorii-Bonko-și- 
Doris. Oricum, unde se află acest Mare Tiri-Mogo-Dan? 

— Probabil la cină în Sala cea Mare, zise Esk. Crezi că el îl poate 
aduce pe Simon înapoi? . 

— Asta-i problema. Indrăznesc să spun că oricare din noi ar putea 
aduce cu ușurință ceva înapoi, ceva care să umble și să vorbească 
omenește. Dar dacă ar fi chiar Simon, asta-i altă mâncare de pește. 

Se ridică. 

— Atunci să găsim Sala cea Mare. Nu e timp de pierdut. 

— Ăă, femeile n-au voie să intre, zise Esk. 

Buna se opri în ușă. Umerii i se ridicară. Se întoarse foarte încet. 

— Ce ai spus? întrebă. M-au înșelat urechile astea bătrâne, dar să 
nu-mi spui că da, pentru că nu e adevărat. 

— Scuze, zise Esk, obișnuința. 

— Văd că ţi-au inoculat idei care sunt sub nivelul tău, zise Buna cu 
răceală. Găsește pe cineva să aibă grijă de băiatul ăsta și hai să vedem 
ce-i așa grozav în sala aia, de n-am eu voie să pun piciorul în ea. 

Și astfel, în vreme ce toată suflarea Universităţii Nevăzute lua cina 
în venerabila sală, porțile zburară în lături cu un efect dramatic - ușor 
atenuat de faptul că una din ele se izbi de un slujitor și reveni, lovind-o 
pe Buna în fluierul piciorului. Așa că în loc de pașii sfidători cu care 
intenţiona să străbată podeaua în tablă de șah, fu nevoită să meargă 
pe jumătate șchiopătând, pe jumătate sărind. Se străduia totuși să 
ţtopăie cu demnitate. 

Esk o urma grăbită, conștientizând în mod dureros că sute de ochi 
sunt aţintiți asupra lor. 

Zgomotul conversațţiei și al tacâmurilor se stinse. Câteva scaune 
fură răsturnate. În fundul sălii îi văzu pe vrăjitorii seniori la masa lor 


119 


Magie de ambe sexe 


înălţată, care de fapt plutea la mai bine de un metru de podea. Toţi se 
uitau la ele. 

Un vrăjitor de grad mediu - Esk îl recunoscu pe lectorul de 
Astrologie Aplicată - venea în fugă, agitându-și braţele. 

— Nu-nu-nu-nu, strigă el. Aţi greșit ușa. Trebuie să plecați. 

— Nu mă băga în seamă, zise Buna cu calm, croindu-și loc pe lângă 
el. 

— Nu-nu-nu, e împotriva tradiţiei, trebuie să plecaţi mediat. 
Doamnele nu au voie aici. 

— Eu nu sunt doamnă, sunt vrăjitoare, zise Buna. Se întoarse către 
Esk: Ăsta e important? 

— Nu prea cred, spuse Esk. 

— Bun. Se întoarse către lector: Du-te și găsește-mi un vrăjitor 
important, te rog. Repede. 

Esk o bătu pe Buna pe umăr. Câţiva vrăjitori cu mai mare prezenţă 
de spirit se strecuraseră afară pe ușă prin spatele lor, iar acum câţiva 
paznici înaintau ameninţător prin sală, în încurajările și fluierăturile 
studenţilor. Esk nu-i plăcuse niciodată pe paznici, care trăiau izolaţi în 
căsuţa lor, dar acum i se făcu milă de ei. 

Doi dintre aceștia își întinseră mâinile păroase și o apucară pe 
Buna de umeri. Mâna femeii dispăru o clipă la spate și se produse o 
oarecare agitaţie, încheiată cu cei doi depărtându-se șontăc, ţinându-se 
cu mâinile de diverse părţi ale corpului și înjurând. 

— Acul de pălărie, explică Buna. O apucă pe Esk cu mâna rămasă 
liberă și se îndreptă spre masa cea înaltă, aruncând flăcări din priviri 
oricui părea că are de gând să le stea în cale. Studenţii mai mici, care 
intuiseră imediat ce șansă de distracție gratuită li se oferea, băteau din 
picioare, chiuiau și își loveau farfuriile de mese. Masa cea înaltă se lăsă 
pe dalele de gresie cu o bufnitură, iar vrăjitorii cei bătrâni se grupară în 
spatele lui Farunghi, care încerca să-și regăsească rezervele de 
demnitate. Eforturile sale nu prea dădeau rezultate; e foarte greu să ai 
un aer demn când ai șervetul de masă prins sub bărbie. 

Ridică mâna cerând liniște, iar sala rămase în așteptare, în vreme 
ce Buna și Esk se apropiau de el. Buna privea cu interes la portretele 
străvechi și statuile de magi din alte timpuri. 

— Cine-s ăștia? întrebă ea din colţul gurii. 

— Au fost vrăjitori de seamă, șopti Esk. 

— Arată cam constipaţi. N-am văzut niciodată un vrăjitor care să 
iasă afară regulat, zise Buna. 

— Sunt greu de șters de praf, asta-i tot ce pot să spun, completă 
Esk. 

Farunghi stătea cu picioarele depărtate, mâinile în șold și burta 
scoasă ca pe pârtia de schi pentru începători, toată atitudinea sa 
întruchipând așadar o poză asociată în general cu Henric al VIll-lea, dar 
opţional și cu Henric al IX-lea sau al X-lea, 

120 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ei bine? zise. Care e rostul acestui scandal 

— Ăsta e important? o întrebă Buna pe Esk. 

— Eu, domniţă, sunt Arhicancelarul! Întâmplător conduc această 
Universitate! lar dumneata, domniţă, ai încălcat un teritoriu extrem de 
periculos! Te previn că... nu te mai uita așa la mine! 

Farunghi se dădu înapoi, cu mâna ridicată pentru a se feri de 
privirea Bunei. Vrăjitorii din spatele lui se risipiră, răsturnând mese în 
spatele cărora să se adăpostească de acei ochi. 

Căci ochii Bunei se schimbaseră. 

Esk nu îi văzuse niciodată așa. Erau perfect argintii, două mici 
oglinzi care reflectau tot ce vedeau. Farunghi era un punctuleţ pierdut 
în adâncul lor, cu gura deschisă, cu braţele ca niște chibrituri agitându- 
se disperat. 

Arhicancelarul se retrase până se lovi de un stâlp, iar șocul îl ajută 
să-și revină. Își scutură nervos capul și trimise în direcţia vrăjitoarei un 
șuvoi de flăcări albe. 

Fără să-și coboare privirea irizată. Buna ridică mâna și făcu flăcările 
să ricoșeze spre tavan. Urmă o explozie și o ploaie de fragmente de 
țiglă. 

Ochii i se măriră. 

Farunghi dispăru. În locul unde fusese înainte se afla un șarpe 
uriaș, încolăcit, cu capul ridicat, gata de atac. 

Buna dispăru. În locul ei apăru un coș încăpător de nuiele. 

Șarpele se prefăcu într-o reptilă colosală din negura vremurilor. 

Coșul deveni vântul tăios al Uriașilor de Gheaţă, acoperindu-l de 
promoroacă pe balaurul ce se zbătea furios. 

Reptila se transformă într-un tigru cu colţi ca pumnalul, la pândă. 

Viscolul deveni o groapă cu smoală fumegândă. 

Tigrul reuși să se prefacă într-un vultur în picaj. 

Groapa cu smoală deveni o glugă de piele. 

Apoi imaginile începură să joace pe măsură ce o formă înlocuia o 
alta, ca niște umbre create pe ziduri de un stroboscop. Un vânt magic 
începu să sufle, consistent și uleios, iscând scântei octarine prin bărbile 
și în vârful degetelor magicienilor. În centru, Esk abia reușea să distingă 
prin ochii înlăcrimaţi siluetele Bunei și a lui Farunghi, ca niște statuete 
smălţuite printre imaginile învrăjbite. 

Mai distinse însă și altceva, un sunet înalt, aproape imperceptibil. 

Îl mai auzise și altă dată, pe câmpia cea rece - un fel de ciripit 
intens, un sunet de stup, de mușuroi... 

— Au venit! urlă ea pe deasupra hărmălaiei. Sunt chiar aici! 

leși din spatele mesei unde se refugiase de duelul magic și încercă 
să ajungă la Buna. O pală de magie brută o ridică de la pământ și o 
trânti peste un scaun. 

Zumzăitul se auzea acum mai tare, aerul fremăta ca un cadavru 
vechi de trei săptămâni într-o zi de vară. Esk mai încercă o dată să 


121 


Magie de ambe sexe 


ajungă la Buna, dar renunţă când o flacără verde i se urcă pe braț și îi 
pârli părul. 

Se uită disperată după ceilalţi vrăjitori, dar cei care fugiseră din 
fața efectelor magiei stăteau pitiţi în spatele mobilierului, în vreme ce 
furtuna ocultă se dezlănţuia deasupra capetelor lor. 

Esk traversă sala în fugă și o luă pe coridorul întunecat. Umbre se 
încolăceau în jurul ei în timp ce se grăbea, suspinând, pe coridoarele 
pline de zumzet, spre cămăruţa lui Simon. 

Ceva o să încerce să intre în trupul lui, spusese Buna. Ceva care va 
merge și va vorbi ca Simon, dar nu va fi el... _ 

Un grup de studenți se adunaseră temători în fața ușii. işi 
întoarseră chipurile palide spre Esk, care venea spre ei în salturi, 
suficient de șocați ca să se dea la o parte speriaţi în fața mersului ei 
hotărât. 

— E ceva înăuntru, spuse unul. 

— Nu putem deschide ușa. 

O priviră întrebători. Unul se interesă: 

— N-ai cumva o cheie, din întâmplare? 

Esk apucă mânerul ușii și îl răsuci. Acesta cedă puţin, dar apoi 
reveni cu atâta forţă încât aproape îi zdreli pielea de pe degete. Ciripitul 
dinăuntru era în creștere și se mai auzea un zgomot, ca de piele lovită. 

— Sunteţi vrăjitori! strigă ea. Faceţi bine și vrăjiți! 

— N-am făcut încă telekinezie, răspunse unul. 

— Eu am fost bolnav la ora de aruncare a flăcărilor... 

— De fapt, nu prea sunt bun la dematerializare... 

Esk fugi spre ușă, dar se opri cu un picior în aer. Își aminti că Buna 
îi spusese că până și clădirile au o minte proprie, dacă sunt destul de 
vechi. Universitatea era foarte veche. 

Se dădu atentă la perete și își trecu mâinile peste pietrele 
străvechi. Trebuia să aibă grijă, să nu o sperie - iar acum simţea mintea 
din pietre, înceată și simplă, dar vie. Pulsa în jurul ei, îi simţea micile 
scântei închise adânc în rocă. 

Un cântec de cucuvea se auzi din spatele ușii. 

Cei trei studenți urmăriră uimiți cum Esk încremeni cu palmele și 
fruntea lipite de zid. . 

Aproape reușise. Işi simţea greutatea, ponderea trupului, amintirile 
depărtate din zorii existenţei, când piatra era topită și liberă. Pentru 
prima dată își dădu seama cum e să ai balcoane. 

Înaintă cu blândeţe prin mintea clădirii, studiindu-și senzațiile, 
căutând, pe cât de repede îndrăznea, coridorul respectiv, ușa 
respectivă. 

intinse o mână, cu mare grijă. Studenţii se uitară cum își desface, 
încet de tot, un deget. 

Balamalele ușii începură să scârţâie. 


122 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Urmă un moment de tensiune, apoi cuiele săriră din balamale, 
izbindu-se de peretele din spate. Scândurile începură să se îndoaie, în 
timp ce ușa încerca să se deschidă împotriva forţei... a ceea ce o ţinea 
închisă. 

Lemnul se tă/lăzui. 

Raze albastre ieșiră pe coridor, mișcându-se și dansând în faţa 
ochilor, în ritm cu umbrele incerte care fojgăiau în lumina orbitoare 
dinăuntru. Era o lumină ceţoasă și actinică, genul care l-ar fi făcut pe 
Steven Spielberg să-și sune imediat avocatul însărcinat cu chestiuni de 
copyright. 

Părul lui Esk se făcu vâlvoi, făcând-o să semene cu o păpădie 
ambulantă. Șerpi de magie i se strecurau pe trup în timp ce pășea 
peste prag. 

Studenţii urmăriră cu groază cum dispărea în lumina orbitoare. 
Aceasta se stinse într-o explozie mută. 

Când în sfârșit găsiră suficient curaj să privească în încăpere, nu 
văzură decât trupul adormit al lui Simon. Și pe Esk, tăcută și rece, la 
podea, respirând foarte încet. Și podeaua acoperită cu un strat subţire 
de nisip argintiu. 

Esk plutea prin negura lumii, observând cu o detașare bizară 
precizia cu care se strecura prin materia solidă. 

Mai erau și alţii cu ea. Le auzea ciripitul. 

Furia o umplea ca o fiere. Se întoarse și porni pe urma zgomotelor, 
luptându-se cu forțele de seducţie care îi tot spuneau ce plăcut ar fi să- 
și slăbească controlul asupra minţii și să se cufunde într-o mare călduţă 
de nimicnicie. Furia, asta era soluția. Işi dădu seama că era important 
să rămână extrem de furioasă. 

Lumea Discului se îndepărtă undeva sub ea, ca în ziua în care 
fusese vultur. Dar de data asta, dedesubt se vedea Marea Circulară, - 
era cu adevărat circulară, ca și când Dumnezeu fusese în pană de idei - 
iar dincolo de ape se aflau cele două brațe ale continentului și lungul 
lanț al munților Berbecelui, întinzându-se până la Miez. Mai erau și alte 
continente de care nu auzise și mici șiruri de insule. 

Unghiul de vedere i se schimbă și în față îi apăru Marginea. Era 
noapte și, cum soarele ce orbita în jurul Discului se afla acum 
dedesubtul lui, lumina cădea drept pe cascada care înconjura Marginea. 

Lumina cădea și pe Marele A'Tuin, Țestoasa Lumii. Esk se întrebase 
de multe ori dacă Țestoasa nu era cumva doar un mit. | se părea cam 
mult deranj doar pentru a pune în mișcare o lume. Dar ia t-o, aproape 
la fel de mare ca Discul pe care îl purta în spate, închiciurată de praf 
stelar și acoperită cu cratere făcute de meteoriți. 

Capul ţestoasei trecu chiar prin fața ei și putu s-o privească drept 
în ochi, un ochi în care ar putut naviga toate flotele lumii. Auzise că 
dacă te uiţi în depărtare, în direcţia în care se uită și Marele A'Tuin, poţi 
vedea capătul universului. Poate că ciocul era de vină, dar pe chipul 

123 


Magie de ambe sexe 


Marelui A'Tuin se citea oarecare speranţă, optimism chiar. Poate că 
sfârșitul tuturor lucrurilor nu era chiar așa îngrozitor. 

Ca prin vis, se concentră și încercă să împrumute cea mai mare 
minte din tot universul. 

Se opri la timp, ca un copil suit pe tobogan care se așteaptă lao 
coborâre lină și vede deodată vârfurile acoperite de nea ale unor munți 
magnifici coborând vertiginos pe pantele înghețate ale infinitului. 
Nimeni nu va putea vreodată să împrumute acea minte, ar fi ca și cum 
ar încerca să soarbă oceanul. Gândurile care pluteau în ea erau mari și 
încete ca niște ghețari. 

Dincolo de Disc se aflau stelele, dar ceva nu era în regulă cu ele. Se 
învârteau ca niște fulgi de zăpadă. Din când în când se linișteau, 
arătând imobile ca întotdeauna, apoi iar se porneau pe dansat. 

Niște stele adevărate n-ar face una ca asta, decise Esk. Ceea ce 
însemna că n-are în faţă niște stele adevărate. Ceea ce însemna că nu 
se află într-un loc adevărat. Dar un ciripit, undeva pe aproape, îi aminti 
că merge la moarte sigură dacă pierde urma acelor zgomote. Se 
întoarse și urmări sunetele prin furtuna de zăpadă stelară. 

lar stelele se răsuceau și se opreau, iar se răsuceau și iar se 
opreau... 

În vreme ce se ridica, Esk încercă să se concentreze pe treburile de 
zi cu zi, pentru că, dacă s-ar fi gândit la lucrurile pe care le urmărea, 
sigur ar fi luat-o înapoi și nu era sigură că mai știa drumul. Incercă să-și 
amintească cele optsprezece ierburi care vindecau durerea de ureche, 
ceea ce o ţinu ocupată o vreme, pentru că nu-i mai veneau deloc în cap 
ultimele patru. 

O stea trecu pe lângă ea, apoi, cu o smucitură bruscă, o luă în 
direcție opusă; era mare de vreo zece metri. 

Când termină cu ierburile începu cu bolile caprelor, ceea ce dură 
destul de mult, deoarece caprele se pot molipsi de o mulţime de chestii 
de la vaci, plus alte chestii, plus ce mai au și oile, plus o serie completă 
de boli numai ale lor. După ce termină să înșire ugerul lemnos, urechea 
veștedă și infecția octarină, încercă să reconstituie codul complex de 
linii și puncte care se marca pe copacii din jurul satului ei, ca să-i ajute 
pe cei rătăciţi în nopţile cu viscol să găsească drumul spre casă. 

Ajunsese la punct-punct-punct-linie-punct-linie (o milă până în sat, 
spre Miez-Disc-Învârte) când universul din jurul ei dispăru cu un pocnet 
ușor. Căzu pe brânci, se lovi de ceva tare și zgrunțuros și se rostogoli. 

Senzaţia de zgrunțuros venea de la nisip. Nisip fin, uscat, rece. Era 
clar că ar fi rămas la fel de uscat și de rece chiar dacă ai fi săpat la 
metri adâncime. 

Esk rămase pentru o clipă cu faţa îngropată în el, făcându-și curaj 
să ridice privirea. Zărea, la câţiva pași mai încolo, veșmântul cuiva. Sau 
de pe ceva, se corectă ea. Dacă nu cumva era o aripă. Ar fi putut fi o 
aripă dintr-un fel de piele rufoasă. 

124 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Privirea i se sui pe aripa cu pricina până când, undeva la înălţimea 
unui acoperiș, descoperi o faţă proiectată pe cerul înstelat. Proprietarul 
ei încercase în mod evident să-și croiască o înfățișare de coșmar, dar se 
străduise prea mult. În esenţă, era vorba de un pui de găină mort de 
vreo două luni, dar efectul neplăcut al imaginii era distrus de colții de 
mistreț, antenele de fluture de noapte, urechile de lup și cornul de 
inorog. Ansamblul avea un aspect de colaj artizanal, de parcă 
proprietarul auzise de anatomie, dar nu asimilase întru totul ideea. 

Creatura se uita fix, dar nu la ea, ci la ceva de dincolo de ea, care îi 
capta tot interesul. Esk își întoarse capul foarte încet. 

Simon stătea cu picioarele încrucișate în centrul unui cerc format 
din Lucruri. Erau cu sutele, nemișcate și tăcute ca niște statui, 
pândindu-l cu răbdarea unor reptile. 

În palmele lui făcute căuș se afla ceva mic, colţuros. Emitea o 
lumină albastră, estompată, ce dădea chipului său un aspect straniu. 

Alte asemenea forme stăteau pe jos lângă el, fiecare cu mica sa 
strălucire palidă. Erau acele forme regulate pe care Buna le expedia 
sub numele de jometrie - cuburi, diamante cu multe fațete, conuri, 
chiar și un glob. Erau toate transparente și înăuntru aveau... 

Esk se dădu mai aproape. Nimeni nu îi dădea nici o atenţie. 

În interiorul unei sfere de cristal care fusese aruncată pe nisip 
plutea o minge albastră-verzuie, întretăiată de modele albe de nori și 
de ceva ce ar fi putut trece drept continente, dacă cineva ar fi fost atât 
de prost să trăiască pe o minge. Părea un soi de model, doar că ceva 
din strălucirea lui îi spuse lui Esk că era de-adevăratelea, probabil 
foarte mare și nu tocmai la locul lui - în toate sensurile. 

O așeză jos încetișor și se târî către o formă cu zece fațete, în care 
plutea o lume mult mai acceptabilă. Avea formă normală, de disc, dar 
în locul cascadei de la Margine era un perete de gheaţă și în locul 
Miezului era un copac gigantic, atât de mare încât rădăcinile formau 
lanţuri muntoase. 

Alături, o prismă conţinea un alt disc, ce se rotea ușor printre 
steluțe. Acesta era înconjurat nu de pereţi de gheaţă, ci de un fir roșu- 
auriu care, la o examinare mai atentă, se dovedi a fi un șarpe - un 
șarpe suficient de mare pentru a cuprinde lumea. Din motive numai de 
el știute, șarpele își mușca singur coada. 

Esk răsturnă prisma o dată și încă o dată, observând cu uimire că 
discul rămâne hotărât în poziţie de drepți. 

Simon chicoti ușor. Esk puse la loc discul cu șarpele și se uită 
prudentă peste umărul lui. 

Ținea în mâini o mică piramidă de sticlă. Era plină cu stele și, din 
când în când, băiatul o zgâlţâia, iar steluţele dansau ca fulgii de zăpadă 
în bătaia vântului, până când se linișteau din nou. Apoi chicotea. 

lar dincolo de stele... 


125 


Magie de ambe sexe 


Era lumea Discului. Marele A'Tuin, nu mai mare decât o farfurioară, 
se târa sub o lume ce părea rezultatul muncii unui bijutier maniac. 

Zgâlţăit, dans. Zgâlțâit, dans, chicoteală. Fisuri cât firul de păr 
apăruseră deja în sticlă. 

Esk se uită la ochii inexpresivi ai lui Simon, la chipurile flămânde 
ale Lucrurilor, apoi întinse mâna, îi luă piramida din mâini și o rupse la 
fugă. 

Lucrurile nu se clintiră în timp ce alerga către ele, aproape frântă 
de mijloc, cu piramida strânsă bine la piept. Dar deodată picioarele ei 
nu mai atinseră nisipul și fu ridicată în aerul îngheţat, în timp ce un 
Lucru cu față de iepure înecat se întoarse ușor spre ea și scoase o 
gheară. 

Nu te afli aici de-adevăratelea, își spuse Esk. E doar un fel de vis, 
ceea ce Buna numește o anvalogie. Nu poţi să pățești nimic, totul e 
imaginaţie. Nu ţi se poate întâmpla absolut nimic, totul e în mintea ta. 

Mă întreb dacă știe și el? 

Gheara o pescui din aer, iar fața de iepure se desfăcu precum o 
coajă de banană. Nu avea gură, doar o gaură neagră, de parcă Lucrul 
nu era decât o intrare spre o dimensiune și mai cumplită, în comparaţie 
cu care nisipul rece și lumina selenară fără de lună erau ca o după- 
amiază veselă pe plajă. 

Esk ținu piramida cu Discul într-o mână, iar cu cealaltă lovi gheara 
care o apucase. Nu avu nici un efect. Întunericul se lăsa asupra ei ca o 
poartă spre uitarea totală. 

li dădu un șut din toate puterile. 

Care nu erau, având în vedere circumstanțele, prea însemnate. 
Totuși, în locul lovit se produseră o explozie de scântei albe și un 
zgomot - iar trosnitura ar fi fost și mai satisfăcătoare dacă aerul rarefiat 
nu ar fi absorbit sunetul. 

Lucrul scârțâi ca un ferăstrău care întâlnește, într-un lăstar 
inofensiv, un cui uitat de vreme. Celelalte Lucruri se puseră pe un 
bâzâit încurajator. 

Esk lovi din nou, iar Lucrul ţipă și o lăsă să cadă în nisip. Avu 
prezenţa de spirit să se rostogolească, cu lumea miniaturizată strânsă 
protector în braţe, căci o gleznă luxată poate fi dureroasă chiar și în vis. 

Lucrul veni asupra ei, clătinându-se. Esk își îngustă ochii. Puse 
lumea jos, cu grijă, lovi Lucrul cam pe acolo pe unde trebuiau să fie 
tibiile, dacă sub mantia aceea exista vreo tibie, apoi ridică din nou 
lumea, cu o mișcare sigură. 

Creatura urlă, se îndoi de șale, apoi se prăvăli ca un sac plin cu 
umerașe. Când lovi pământul, se sparse într-un morman de membre 
disparate; capul se rostogoli mai încolo și se opri locului legănându-se 
uşor. 

Asta să fie tot? gândi Esk. Nu-s în stare nici să meargă! Dacă le dai 
una, cad grămadă? 

126 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Lucrurile din imediata apropiere ciripiră și încercară să dea înapoi, 
în timp ce Esk se apropia hotărâtă, dar cum trupurile lor păreau ţinute 
laolaltă numai printr-o gândire pozitivă, nu prea le reuși. Fata lovi unul 
cu faţa ca o mică familie de creveţi, iar acesta se dezumflă într-o 
grămăjoară de oase răsucite, bucățele de blană și fragmente disparate 
de tentacule, cam ca un meniu grecesc. Altul se comportă mai bine și 
reuși chiar să se depărteze puţin înainte ca Esk să-i ardă un șut într- 
unul din cele cinci picioare. 

Se agită disperat în cădere și sfârși prin a mai dărâma alte două. 

Intre timp, celelalte reușiseră să se dea la o parte din drumul fetei 
și o urmăreau de la distanţă. 

Esk făcu doi pași către unul la întâmplare. Lucrul încercă să fugă și 
se prăbuși. 

Erau ele hidoase. Erau poate și rele. Dar când venea vorba de 
poezia mișcării, Lucrurile dovedeau tot atâta graţie și coordonare cât un 
scaun pliant. 

Esk le aruncă niște priviri furioase, apoi se uită la discul din 
piramida de sticlă. Toate tulburările din jur nu păreau să-l fi deranjat. 

Reușise să iasă, dacă aici era într-adevăr afară și dacă Discul era 
înăuntru. Dar cum putea să intre la loc? 

Atunci cineva râse. Era un râs... 

De fapt, era „p-ci-zami-civcov”. Acest cuvânt care face epiglota să 
vibreze e rareori folosit pe Disc, și atunci doar de lingviștii bine plătiţi și, 
desigur, de micuțul trib K'tumi care l-a inventat. Nu are nici un sinonim 
direct, deși cuvântul cumhulic „squernt” (sentimentul încercat atunci 
când descoperi că ocupantul anterior al toaletei a folosit ultima 
bucăţică de hârtie igienică) se apropie oarecum, prin felul în care 
surprinde profunzimea trăirilor. Cea mai apropiată traducere e 
următoarea: 


sunetul șoptit și extrem de neplăcut al sabiei scoase din teacă în 
spatele tău exact în momentul în care credeai că ai scăpat de dușmani. 

„„„deși vorbitorii de k'turni spun că traducerea scapă din vedere 
sudoarea rece, preinfarctul și înghețarea sângelui în vine, incluse în 
sensul original. 

Era genul acela de râs. 

Esk se întoarse încet. Simon plutea spre ea prin nisip, cu palmele 
făcute căuș în față. Avea ochii închiși. 

— Chiar credeai că o să scapi așa ușor? întrebă el. El sau Altceva, 
căci nu semăna cu vocea lui Simon, ci cu zeci de voci vorbind în același 
timp. 

— Simon? făcu Esk, nesigură. 

— El nu ne mai este de folos, zise Lucrul în formă de Simon. El ne-a 
arătat drumul, copilă. Acum înapoiază-ne ce-i al nostru. 

Esk bătu în retragere. 


127 


Magie de ambe sexe 


— Nu cred că vă aparține, spuse, oricine ați fi voi. 

Chipul din fața ei deschise ochii. În ei nu era decât întuneric, nu 
aveau culoare, erau simple găuri spre un alt spațiu. 

— Am putea spune că, dacă ne-o dai, vom fi mărinimoase. Am 
putea spune că te vom lăsa să pleci de aici în forma ta actuală. Dar n-ar 
prea avea rost să spunem așa ceva, nu? 

— Nu v-aș crede, zise Esk. 

— Păi atunci... 

Lucrul în formă de Simon râniji. 

— Nu faci decât să amâni inevitabilul, zise el. 

— Mie-mi convine. 

— Putem să ţi-o luăm oricum. 

— Atunci luaţi-o. Dar nu cred că puteţi. Nu puteţi lua decât ce vă e 
dat, nu-i așa? 

Cercul se strângea în jurul ei. 

— O să ne-o dai, spuse Lucrul-Simon. 

Acum se apropiau și celelalte Lucruri, înaintând prin deșert cu 
mișcări smucite, sinistre. 

— O să obosești, continuă el. Noi putem aștepta. Ne pricepem să 
așteptăm. 

Făcu o mișcare la stânga, dar Esk se întoarse să-l înfrunte. 

— N-are importanţă. Acum sunt în vis și în vis nu pot să pățesc 
nimic. 

Lucrul făcu o pauză, privind-o cu ochii săi goi. 

— Nu aveţi voi un cuvânt în lumea voastră, mi se pare că-i zice 
„psihosomatic”? 

— N-am auzit de el, îl repezi Esk. 

— Înseamnă că poți să fii rănit în vis. Și ce e interesant e că dacă 
mori în vis, acolo rămâi. Ce frumos! 

Esk aruncă o privire la munţii depărtațţi, risipiţi pe orizontul rece ca 
niște cozonaci de noroi. Nu existau copaci, nici măcar stânci. Doar nisip, 
stele îngheţate și... 

Simţi mișcarea, mai curând decât s-o audă, și se întoarse cu 
piramida ridicată între mâini ca o bâtă. Îl izbi pe Lucrul-Simon în plină 
săritură, cu o bufnitură multumitoare, dar acesta reveni la verticală, cu 
o ușurință îngrijorătoare, de îndată ce atinse solul. O auzise însă 
tresărind și apucase să vadă durerea de o secundă din ochii ei. Se opri. 

— Aha, te-a durut, nu-i așa? Nu-ţi place să vezi pe altcineva că 
suferă, nu? Mai ales pe acest cineva, se pare. 

Se întoarse și făcu un semn, iar două dintre Lucrurile mai înalte 
veniră și îl apucară zdravăn de braţe. 

Ochii i se schimbară. intunericul păli și ochii lui Simon apărură din 
nou pe chipul acestuia. Se uită la Lucrurile care îl flancau și se zbătu 
puţin, dar unul îi ţinea încheietura mâinii înfășurată în câteva perechi 


128 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


de tentacule, iar celălalt îl strângea de braț cu cel mai mare cleşte de 
homar din lume. 

Apoi o zări pe Esk și ochii i se opriră pe micuța piramidă de sticlă. 

— Fugi, șuieră el. Du-o imediat de aici! Nu le lăsa să ţi-o ia! Cleștele 
i se strânse pe braţ, făcându-l să se strâmbe de durere. 

— Ce-i asta, vreo păcăleală? zise Esk. Cine ești, de fapt? 

— Nu mă recunoști? întrebă el disperat. Ce cauţi în visul meu? 

— Dacă ăsta-i vis, atunci aș dori să mă trezesc, dacă se poate. 

— Ascultă. Trebuie să fugi imediat, înţelegi? Nu sta acolo cu gura 
căscată. 

DA-NE-O, rosti o voce metalică în capul lui Esk. 

Esk privi piramida de sticlă cu lumea ei lipsită de griji și se holbă la 
Simon, cu gura rămasă într-un O uimit. 

— Dar ce e înăuntru? 

— Uită-te bine! 

Esk se uită atentă prin sticlă. Dacă își micșora puţin ochii, micul 
Disc părea granulat, de parcă era format din milioane de pete. lar dacă 
se uita mai bine la petele alea... 

— Sunt doar cifre! zise. Toată lumea... e făcută din cifre... 

— Nu e lumea, e o idee despre lume, spuse Simon. Eu am creat-o. 
Lucrurile nu pot ajunge la noi, pricepi, dar pot folosi ideile, care se 
întrupează și aici. Ideile sunt reale. 

DA-NE-O. 

— Dar ideile nu pot face rău nimănui! 

— Am transformat lucrurile în cifre ca să le pot înţelege mai bine, 
dar Ele vor să le controleze, spuse Simon cu amărăciune. S-au aciuat în 
cifrele mele ca niște... 

Scoase un strigăt. E 

DĂ-NE-O SAU ÎL FACEM BUCĂTI. 

Esk privi cea mai apropiată față de coşmar. 

— De unde să ştiu că pot avea încredere în voi? întrebă. 

NU POȚI AVEA ÎNCREDERE, DAR N-AI ÎNCOTRO. 

Esk privi cercul de chipuri care ar fi scârbit și un necrofil, compuse 
din resturi de prin coșul pescarului, din creaturi care bântuie în găurile 
obscure din fundul oceanelor și în peșteri, fețe nu destul de umane 
pentru a batjocori sau a huli, dar la fel de înspăimântătoare ca unda în 
formă de V apărută în preajma unui înotător imprudent. 

Nu putea să aibă încredere, dar nu avea încotro. 


Într-un loc aflat nu mai departe decât grosimea unei umbre, se mai 
petrecea ceva. 

Studenţii vrăjitori dăduseră fuga înapoi în Sala cea Mare, unde 
Farunghi și Buna Batevreme erau încă prinși în echivalentul magic al 
unei lupte indiene. Dalele de sub Buna erau pe jumătate topite, iar 


129 


Magie de ambe sexe 


masa din spatele lui Farunghi prinsese rădăcini și scosese deja o recoltă 
bogată de ghinde. 

Unul dintre studenţi câștigă mai multe premii pentru curaj 
îndrăznind să îl tragă pe Farunghi de robă... 

lar acum se înghesuiau cu toţii în cămăruţa îngustă, privind cele 
două trupuri. 

Farunghi chemă doctori pentru trup și doctori pentru minte, iar 
încăperea vibră de magie când aceștia se puseră pe treabă. 

Buna îl bătu pe umăr. 

— Dă-mi voie să-ţi șoptesc o vorbă la ureche, tinere, zise ea. 

— Nu prea mai sunt tânăr, domniţă, suspină Farunghi. Se simţea 
stors de vlagă. De zeci de ani nu se mai duelase, deși în studenție 
fusese ceva curent. Avea chiar senzaţia neplăcută că Buna ar fi câștigat 
până la urmă. Lupta cu ea era ca încercarea de-a strivi o muscă pe 
propriul tău nas. Nu-și dădea seama ce-l apucase să accepte 
provocarea. 

Buna îl conduse în hol, până la o fereastră de după colţ. Se așeză, 
sprijinindu-și mătura de zid. Ploaia răpăia puternic pe acoperișuri, iar 
cele câteva zigzaguri luminoase indicau că o furtună demnă de Vârfu 
Berbecelui se apropia de oraș. 

— A fost un tur de forță impresionant, spuse ea. O dată sau de 
două ori ai fost pe punctul să câștigi. 

— Ei, făcu Farunghi, luminându-se. Vorbești serios? 

Buna dădu din cap că da. 

Farunghi pipăi diverse zone ale robei, până când localiză un săculeţ 
înnegrit cu tutun și un sul de hârtie. Își meșteri cu mâinile tremurânde o 
țigară subţiratică din câteva fire de tutun de pipă. Işi trecu limba pe 
obiectul acela mizerabil, dar abia reuși să-l umezească. Apoi, o vagă 
reminiscență de bune maniere îi răsări în gând. 

— Aă... deranjează dacă fumez? întrebă. 

Buna dădu din umeri. Farunghi aprinse un chibrit pe zid și încercă 
zadarnic să aducă ţigara și flacăra în aproximativ aceeași poziţie. Buna 
îi luă cu grijă băţul din mână și îi aprinse ţigara. 

Farunghi trase un fum, tuși ritual și se relaxă. Capătul aprins al 
chiștocului era singura lumină de pe coridor. 

— Copiii sunt în Călătorie, spuse Buna într-un târziu. 

— Știu, răspunse Farunghi. 

— Vrăjitorii tăi nu-i vor putea aduce înapoi. 

— Știu și asta. 

— Ceva s-ar putea totuși să aducă. 

— Speram să nu spui asta. 

Urmă o pauză, în care amândoi își imaginară cam ce ar fi putut să 
fie acel ceva ascuns în niște trupuri vii și comportându-se aproape ca 
posesorii acestora. 


130 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Probabil e vina mea..., spuseră în același timp, după care se 
opriră surprinși. 

— După dumneata, domniţă, zise Farunghi. 

— Chestiile astea de pipat, întrebă Buna, ajută la nervi? 

Farunghi deschise gura pentru a preciza foarte politicos că tutunul 
e un obicei rezervat vrăjitorilor, dar se răzgândi. li întinse Bunei punga 
cu tutun. 

Ea îi povesti despre nașterea lui Esk, și despre vizita bătrânului 
vrăjitor, și despre toiag, și despre incursiunile magice ale fetei. Până să 
termine, reușise să ruleze un cilindru subțire și dens, care ardea cu o 
flacără mică, albăstruie și îi umplea ochii de fum. 

— Nu știu dacă nu-i mai bine să fii cu nervii la pământ, se smiorcăi 
ea. 

Farunghi n-o asculta. 

— E uimitor, zise el. Spui că fata nu a avut de suferit? 

— Din câte am observat eu, nu, răspunse Buna. Toiagul părea... 
cum să zic, de partea ei, dacă mă înţelegi. 

— Și unde e toiagul acum? 

— A zis că l-a aruncat în râu... 

Bătrânul vrăjitor și vrăjitoarea și mai bătrână se uitară unul la altul 
cu chipurile iluminate de sclipirea unui fulger de afară. 

Farunghi clătină din cap. 

— Râul tocmai și-a ieșit din matcă, zise. E o șansă la un milion. 

Buna zâmbi amar. Era genul de zâmbet de care fugeau și lupii. 
Apucă mătura, pusă pe fapte. 

— O șansă la un milion, răspunse, se împlinește în nouă cazuri din 
zece. 


Există furtuni de-a dreptul teatrale, cu fulgere din întrerupător și 
tunete din foaie de tablă. Există furtuni tropicale și aprige, cu înclinaţie 
spre vânturi fierbinţi și fulgere globulare. Dar aceasta era o furtună din 
câmpiile Mării Circulare și principala ei ambiţie era de a lovi pământul 
cu cât mai multă apă. Era genul de furtună care te face să crezi că 
întreg cerul a luat diuretice. Tunetele și trăsnetele se retrăseseră în 
fundal, pe post de cor, iar vedeta era ploaia. Care dansa step peste 
pământ. 

Terenurile Universităţii se întindeau până la malul fluviului. Ziua, 
ele ofereau un aranjament clar de alei cu pietriș și garduri vii, dar în 
mijlocul unei nopţi ude și agitate gardurile păreau să-și fi schimbat 
locul, iar aleile se retrăseseră pur și simplu într-un loc mai uscat. 

O lumină slabă strălucea ineficient printre frunzele devenite 
robinete. Dar ploaia își găsea în general drumul și pe întuneric. 

— Poţi să faci un glob de foc de-ăla vrăjitoresc? 

— Ai milă, domniţă. 

— Eşti sigur că pe aici ar fi venit? 

131 


Magie de ambe sexe 


— E un fel de debarcader pe-aici pe undeva, dacă nu cumva m-am 
rătăcit. 

Se auzi zgomotul unui corp mare căzut peste un tufiș ud, apoi un 
pleoscăit. 

— Măcar știm că am găsit râul. 

Buna Batevreme își încordă privirile în întunericul murat de ploaie. 
Auzea vuietul râului și putea desluși crestele de spumă albă ale viiturii. 
Mai era și mirosul aparte al fluviului Ankh, care sugera că mai multe 
armate au folosit râul mai întâi ca privată și apoi ca cimitir. 

Farunghi veni spre ea lipăind deprimat. 

— E o nebunie, spuse, nu vreau să te jignesc, domniță. Dar cu 
viitura asta, toiagul a ajuns cu siguranţă în mare. lar eu o să mor de 
frig. 

— Nu poţi să te uzi mai tare de atât. Oricum, mergi greșit pentru 
vreme de ploaie. 

— Pardon? 

— Mergi adus de spate, te lupți cu ploaia, nu e bine. Ar trebui să... 
cum să zic... să treci printre picături. Și într-adevăr. Buna abia dacă era 
stropită. 

— O să încerc să ţin minte. Hai, domniţă. Eu unul sunt pentru un 
foc zdravăn și un pahar de ceva fierbinte și vicios. 

Buna suspină. 

— Nu știu. Intr-un fel mă aşteptam să-l văd înfipt cuminte în noroi 
sau ceva de genul ăsta. Nu atâta apă. 

Farunghi o bătu prietenește pe umăr. 

— Am mai putea face ceva... , începu el, dar fu întrerupt de un 
fulger și o nouă succesiune de tunete. Ziceam că am mai putea..., 
începu el din nou, 

— Ce se vede acolo? întrebă Buna. 

— Ce? zise Farunghi, nelămurit. 

— Fă-mi niște lumină! 

Vrăjitorul suspină umed și întinse o mână. Un arc de flăcări aurii 
tâșni peste apele înspumate, apoi se stinse cu un sfârâit. 

— Acolo! strigă Buna triumfătoare. 

— E doar o barcă, explică Farunghi. Studenţii le folosesc vara... O 
luă prin apă, urmând cât putea de repede silueta hotărâtă a Bunei. 
Doar nu te gândești să ieși în larg pe o noapte ca asta, zise. E o 
nebuniei 

Buna alunecă pe scândurile ude ale pontonului, care era deja 
aproape acoperit de apă. 

— Nu știi nimic despre bărci! protestă Farunghi. 

— O să trebuie să învăţ iute în cazul ăsta, replică Buna calm. 

— Dar n-am mai fost cu barca de când eram un puști! 

— De fapt nici nu te-am invitat să vii. Partea ascuţită merge în 
față? 

132 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Farunghi gemu. 

— E admirabil ce încerci să faci, zise, dar n-am putea aștepta până 
dimineaţă? 

Un fulger lumină faţa Bunei. n 

— Probabil că nu, admise Farunghi. Inaintă greoi pe ponton și trase 
micuța ambarcațiune spre el. Era o chestie de noroc să nimerești 
înăuntru, dar reuși până la urmă, trăgând orbește de frânghie. 

Barca porni și fu luată de apă, învârtindu-se ușor. 

Buna se apucase de scândura pe care stătea, în timp ce vârtejurile 
îi săltau încoace și încolo, și îl privea plină de speranţă pe Farunghi. 

— Și acum? 

— Și acum ce? 

— Ai zis că te pricepi la bărci. 

— Nu. Am zis că dumneata nu te pricepi. 

— Aha. 

Se ținură de barca ce se aplecă puternic, se redresă miraculos și fu 
trasă mai departe în aval. 

— Când ai zis că n-ai mai fost cu barca din copilărie..., începu Buna. 

— Aveam doi ani, cred. 

Ambarcaţiunea fu prinsă într-un vârtej, răsucită de câteva ori și 
propulsată din nou înainte. 

— Te credeam genul de băiat care e toată ziua cu barca. 

— M-am născut la munte. Am rău de mare și când calc prin iarba 
udă, dacă vrei să știi, spuse Farunghi. 

Barca izbi în plin un trunchi de copac și un val îi spălă prova. 

— Știu un descântec care te apără de înec, zise el nefericit. 

— Mă bucur. 

— Doar că trebuie rostit când stai pe uscat. 

— Scoate-ţi botinele, porunci Buna. 

— Ce? 

— Scoate-ţi ghetele, omule! 

Farunghi se foi, jenat, pe locul lui. 

— Ce-ai de gând? întrebă. 

— Apa trebuie să fie afară din barcă, atâta lucru știu și eu! arătă 
Buna spre valul întunecat care li se plimba peste picioare. la apă cu 
ghetele și arunc-o peste bord! 

Farunghi încuviinţă din cap. Simţea că în ultimele câteva ore fusese 
purtat de val fără să facă vreo mișcare și, pentru o clipă, se consolă cu 
gândul că viaţa i-a scăpat total de sub control și că nimeni nu-l va putea 
învinui, orice s-ar întâmpla. A-și umple ghetele cu apă în timp ce plutea 
în derivă în miez de noapte, pe un fluviu ieșit din matcă, împreună cu 
ceea ce nu putea fi categorisit drept altceva decât o femeie, i se părea 
o acţiune la fel de logică precum oricare alta, având în vedere 
circumstanțele. 


133 


Magie de ambe sexe 


O femeie bine, spuse o voce uitată din subconștientul său. Ceva din 
felul în care folosea mătura jerpelită ca să cârmească barca prin apele 
înșelătoare îi tulbura cotloane de mult uitate ale ființei. 

Nu că silueta ei ar fi fost în vreun fel deslușită, cu tot vântul și toată 
ploaia și cu obiceiul Bunei de-a purta toată garderoba deodată. 
Metaforic vorbind însă, era o femeie bine. 

— Aă, ascultă, zise el, e meritoriu ceea ce faci, dar având în vedere 
faptele, adică viteza apei și tot restul, înţelegi? Probabil că a ajuns de 
mult în largul oceanului. S-ar putea să nu mai iasă niciodată la țărm. Ar 
putea chiar să cadă peste Margine. 

Buna, care scruta suprafaţa apei, se întoarse spre el. 

— Ai idee ce altceva am mai putea face? întrebă ea poruncitor. 

— Nu, spuse el. 

— Ai mai auzit de cineva care să se întoarcă? 

— Nu. 

— Atunci merită încercat, nu? 

— Nu mi-a plăcut niciodată oceanul, se plânse Farunghi. Ar trebui 
pavat. Are tot felul de viețuitoare cumplite prin părţile mai adânci. 
Monștri marini siniștri. Așa se spune cel puțin. 

— Scoate apa, amice, sau o să ai ocazia să te convingi dacă e 
adevărat. 

Furtuna se rostogolea încoace și-ncolo pe deasupra capetelor lor. 
Era pierdută aici, în lunca netedă; ea venea tocmai din munţii Vârfu 
Berbecelui, unde o furtună ţapănă e apreciată cum se cuvine. 
Bodogădea, în căutarea unui deal mai răsărit pe care să-și arunce 
trăsnetul. 

Ploaia se mai domoli, fixându-se la ritmul acela monoton care 
poate dura zile întregi, iar ceața veni în ajutorul ei dinspre mare. 

— Dacă am avea niște vâsle am putea vâsili, în cazul în care am ști 
unde mergem, comentă Farunghi. Buna nu-i răspunse. 

Mai scoase câteva botine pline cu apă de pe fundul bărcii și își 
dădu seama că probabil tivul auriu de pe mantia lui nu va mai arăta 
niciodată ca înainte. Era plăcut să-și închipuie că detaliul ăsta va mai 
avea vreodată importanţă. 

— Bănuiesc că nu știi, din întâmplare, în ce direcţie e Miezul, nu-i 
așa? îndrăzni el. Incercam să fac conversație. 

— la-te după mușchiul de pe copaci, răspunse Buna fără să-și 
întoarcă privirea. 

— Aha, zise Farunghi aprobând din cap. 

Se uită posomorât la apele uleioase și se întrebă care anume ape 
uleioase erau. judecând după mirosul de sare, se aflau probabil în 
largul golfului. 

ÎI speria faptul că marea era singura barieră dintre el și lucrurile 
oribile care trăiau la fundul apei. Desigur, știa că în mod logic singura 
barieră între el și tigrii mâncători de oameni din Klatch era distanţa, dar 

134 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


parcă nu era același lucru. Tigrii nu ieșeau din adâncurile înghețate cu 
gurile pline de dinţi ca niște lame... 

Frisonă. 

— Simti? întrebă Buna. Se simte în gustul aerului. Magie! E o 
scurgere pe undeva. 

— Magia nu se dizolvă în apă, spuse Farunghi. Plescăi din buze de 
câteva ori. Da, ceața avea, într-adevăr, un gust ușor metalic, iar aerul o 
consistență grasă. 

— Eşti vrăjitor, decretă Buna severă. Nu-l poţi chema sau ceva de 
genul ăsta? _ 

— Nu s-a pus problema niciodată, zise Farunghi. In general vrăjitorii 
nu-și aruncă toiegele. 

— E pe aici pe undeva, se răsti Buna. Ajută-mă să-l caut, omule! 

Farunghi gemu. Fusese o noapte grea și înainte să mai încerce vreo 
vrajă avea nevoie de vreo douăsprezece ore de somn, de câteva mese 
bune și o după-amiază liniștită în faţa șemineului. Era prea bătrân 
pentru așa ceva. Dar închise ochii și se concentră. 

Da, era magie destulă în preajmă. Există locuri unde magia se 
acumulează în mod natural. Se adună în jurul filoanelor de octiron, 
metalul nepământean, în lemnul anumitor copaci, în lacurile izolate, se 
infiltrează prin lume, iar cei calificați o pot capta și depozita. In zonă se 
afla un astfel de depozit de magie. E 

— E puternic, spuse el. Foarte puternic. Își duse mâinile la tâmple. 

— Se face al naibii de frig, se plânse Buna. Ploaia insistentă se 
transformase în ninsoare. 

Lumea se schimbă dintr-o dată. Barca se opri, fără vreo smucitură, 
ci ca și când marea s-ar fi decis să devină solidă. Buna privi peste bord. 

Marea devenise solidă. Sunetul valurilor venea de undeva departe 
și continua să se depărteze. 

Se aplecă peste marginea ambarcaţiunii și ciocăni în apă. 

— Gheaţă, rosti. Barca stătea neclintită pe un ocean de gheaţă și 
scârțâia ameninţător. 

Farunghi încuviinţă încet din cap. 

— Totul se leagă, zise el. Dacă cei doi copii sunt... unde credem 
noi, atunci trebuie să fie foarte frig. Rece ca noaptea interstelară, se 
zice. lar toiagul simte asta. 

— Bun, zise Buna, coborând din barcă. Nu trebuie decât să găsim 
centrul gheții și toiagul va fi acolo, nu? 

— Știam că asta o să spui. Pot măcar să-mi pun ghetele la loc? 

O luară peste valurile încremenite; Farunghi se oprea din loc în loc 
încercând să localizeze toiagul. Roba înghețase pe el. Dinţii îi 
clănțăneau. 

— Ție nu ţi-e frig? o întrebă pe Buna, a cărei rochie abia dacă 
pârâia. 

— Mi-e frig, recunoscu ea. Doar că nu tremur. 

135 


Magie de ambe sexe 


— Așa erau iernile când eram eu copil, spuse Farunghi suflându-și 
în palme. În Ankh nu ninge aproape niciodată. 

— Serios? făcu Buna, încercând să vadă prin ceața înghețată. 

— Pe vârful munţilor era zăpadă tot anul, îmi amintesc. Nu mai sunt 
temperaturile de altădată... Sau cel puţin nu erau până acum, adăugă, 
tropăind ca să se încălzească. Gheaţa trosni periculos, amintindu-i că 
era singura barieră dintre el și fundul mării. Tropăi din nou, cât mai ușor 
cu putință. 

— Care munţi erau? întrebă Buna. 

— Păi Vârfu Berbecelui. Chiar aproape de Miez, de fapt, într-un loc 
numit Valea Arămii. 

Buna mișcă din buze: Farunghi, Farunghi. 

— Ești cumva rudă cu Acktur Farunghi? Locuia într-o căsoaie sub 
Muntele Săritor, avea o droaie de băieți. 

— Era tatăl meu. Mic e Discul! De unde știi? 

— Acolo am crescut, rosti Buna, rezistând tentației de a răspunde 
doar cu un zâmbet atoateștiutor. În valea alăturată. Kurunsus. Îmi 
amintesc de mama dumitale. O femeie bună, creștea găini albe și 
porumbace, mă trimitea mereu maică-mea să cumpăr ouă de la ea. 
Asta înainte să mă dea la vrăjitorie, desigur. 

— Nu-mi aduc aminte de dumneata, zise. Bine, e și mult de atunci. 
Erau mereu mulți copii pe lângă casa noastră. Suspină. E posibil să te fi 
tras o dată de codițe. Știu că asta obișnuiam să fac. 

— Poate. Îmi amintesc de un băiețel gras. Cam antipatic. 

— E posibil să fi fost eu. Mi se pare că și eu țin minte o fetiță cam 
autoritară, dar a trecut mult timp. Mult de tot. 

— Pe vremea aceea n-aveam părul alb, spuse Buna. 

— Totul se vedea în alte culori pe vremea aceea. 

— Adevărat. 

— Nu ploua așa de mult vara. 

— Apusurile de soare erau mai roșii. 

— Erau mai mulţi bătrâni. Lumea era plină de ei, zise vrăjitorul. 

— Da, știu. Acum e plină de tineri. Nostim, zău. Te-ai aștepta să fie 
exact pe dos. 

— Până și aerul era mai bun. Era mai ușor de respirat, spuse 
Farunghi. Pășeau prin vârtejurile de zăpadă, gândindu-se la evoluţia 
curioasă a timpului și a Naturii. 

— Ai mai fost pe-acasă? 

Farunghi ridică din umeri. 

— Când a murit tata. Ciudat, n-am mai spus nimănui asta, dar... 
fraţii mei - pentru că, firește, eu eram al optulea fiu - aveau copii și 
nepoți și nici măcar unul nu era în stare să-și scrie numele. Puteam să 
cumpăr satul cu totul. Și m-au tratat ca pe-un rege și totuși... cum să 
spun... eu am fost în locuri și am văzut lucruri de le-ar fi stat minţile-n 


136 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


loc, am înfruntat creaturi mai rele decât în cele mai negre coșmaruri, 
știu secrete pe care puţini le știu... 

— Dar te-ai simţit dat deoparte, completă Buna. Nu-i nimic ciudat. 
Ni se întâmplă tuturor. A fost alegerea noastră. 

— Vrăjitorii n-ar trebui să se mai întoarcă acasă, spuse Farunghi. 

— Nici nu cred că se mai pot întoarce, sublinie Buna. Am eu o 
vorbă, că nu poţi trece același râu de două ori. 

Farunghi stătu puţin să se gândească. 

— Cred că aici greșești, zise. Cred că am trecut același râu de, ce 
să zic, mii de ori. 

— Ei, dar nu era același. 

— Nu? 

— Nu. 

Farunghi ridică încă o dată din umeri. 

— Părea să fie același afurisit de râu. 

— Nu e cazul să vorbești așa, spuse Buna. Nu văd de ce să accept 
un asemenea limbaj de la un vrăjitor care nici măcar nu știe să 
răspundă la scrisori. 

— Ah, zise, înțeleg. De la tine erau, nu-i așa? 

— Exact. Aveam numele scris în josul foii. Asta ar fi trebuit să fie un 
indiciu, nu? 

— Bine, bine. Am crezut că e vorba de o glumă, pe cuvânt, 
bombăni Farunghi. 

— O glumă? 

— Nu prea primim cereri de la fete. Nu primim de/oc, mai bine zis. 

— Mă întrebam de ce n-am primit răspuns, zise Buna. 

— Le-am aruncat, dacă vrei să știi. 

— Puteai cel puţin... uite-l! 

— Unde, unde? Ah, uite-l! 

Ceaţa se dădu în lături și îl văzură limpede... o arteziană de fulgi, 
un stâlp ornamental de aer înghețat. lar la baza lor... 

Toiagul nu era prins în gheaţă, ci zăcea cuminte într-o băltoacă de 
apă care sfârâia. 

Unul din aspectele mai neobișnuite ale universului magic este 
existența principiilor opuse. S-a constatat deja că întunericul nu este 
opusul luminii, ci pur și simplu absenţa ei. Tot așa, zero absolut 
înseamnă doar absenţa căldurii. Dacă vrei să știi ce înseamnă cu 
adevărat frigul, un frig atât de intens încât nu îngheață, ci antifierbe, nu 
trebuie să cauţi mai departe de această băltoacă. 

Priviră tăcuți timp de câteva secunde, uitând de ciorovăială. Apoi 
Farunghi rosti apăsat: 

— Dacă-ţi vâri mâna acolo, o să ţi se rupă degetele ca morcovii. 

— Crezi că îl poţi scoate printr-o vrajă? întrebă Buna. 

Farunghi începu să se caute prin buzunare și, într-un final, scoase 
la iveală punga de tutun. Transformă cu îndemânare câteva chiștoace 


137 


Magie de ambe sexe 


într-o bucăţică nouă de hârtie pe care o linse și o rulă, fără să-și ia ochii 
de la toiag. 

— Nu, zise. Dar o să încerc. i 

Se uită cu poftă la ţigară, apoi și-o puse după ureche. Intinse 
mâinile, cu degetele rășchirate, iar buzele rostiră mutește câteva 
cuvinte fermecate. 

Toiagul se răsuci în băltoacă, apoi se ridică ușor de pe gheaţă, 
devenind imediat miezul unui cocon de aer înghețat. Farunghi gemu de 
atâta efort - levitaţia directă e cea mai dificilă parte a magiei practice, 
din pricina pericolului veșnic prezent al binecunoscutului principiu al 
acțiunii și reacţiunii, care înseamnă că un vrăjitor care încearcă să 
ridice un obiect greu doar cu puterea minţii poate sfârși cu creierii în 
bocanci. 

— Poţi să-l pui drept? se interesă Buna. 

Cu maximă delicateţe, toiagul execută o rotire în aer, până când 
ajunse să plutească exact în fața Bunei, la vreo două palme de sol. 
Chiciura îi sclipea pe crestături, dar lui Farunghi i se păru - prin ceața 
stacojie a migrenei care îi acoperea vederea - că bățul îl privește. Cu 
râcă. 

Buna își aranjă pălăria și se îndreptă de spate în chip de 
introducere. 

— Aaașșa, spuse ea. . 

Farunghi se clătină. Tonul vocii ei îl tăie ca un vârf de diamant. |și 
aminti vag cum îl certa mama lui când era mic. Cam asta era vocea, 
doar că acum era rafinată și concentrată și ascuțită ca un glaspapir; un 
ton atât de poruncitor încât ar fi făcut un cadavru să execute drepți și 
să mărșăluiască jumătate din cimitir înainte să-și dea seama că e mort. 

Buna stătea în faţa toiagului care levita, aproape topind cu furia din 
priviri crusta lui de gheaţă. 

— Așa crezi tu că e normal să te comporți? Să zaci aici în mijlocul 
mării în timp ce alţii mor? Foarte frumos, n-am ce zice! 

Merse câțiva pași, în semicerc. 

Spre uimirea lui Farunghi, toiagul se întoarse spre ea. 

— Deci ai fost aruncat, îl repezi Buna. Și ce dacă? E doar o copilă, 
iar copiii sfârșesc totdeauna prin a se descotorosi de noi. Asta numești 
tu loialitate? Nu ţi-e rușine să zaci și să-ţi plângi de milă când, în sfârșit, 
ai putea să fii și tu de vreun folos? 

Se aplecă în faţă, până ajunse cu nasul la o palmă de toiag. 
Farunghi fu aproape convins că toiagul se lăsa ușor pe spate. 

— Să-ţi spun ce se întâmplă cu toiegele rele? șuieră. Dacă Esk nu 
mai poate fi găsită, știi ce o să-ţi fac? Ai fost salvat o dată din foc, 
pentru că ai trecut durerea asupra ei, mai ţii minte? Dar data viitoare 
nu de foc o să ai parte. 

Vocea îi cobori într-o șoaptă ca șfichiuitul unui bici: 

— Mai întâi o să fie cuţitoaia. Apoi glaspapirul și sfredelul și dalta... 

138 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Hei, mai ușor, zise Farunghi, cu ochii umezi. 

—... Şİ ce mai rămâne o să duc în pădure și o să urmeze 
mucegaiul, carii și gândacii. Poate dura ani de zile. 

Gravurile se cutremurară. Cele mai multe se pitiseră pe partea din 
spate a toiagului, la adăpost de privirea Bunei. 

— Așa că, continuă ea, îţi spun cum o să facem. O să te iau și o să 
mergem la Universitate, da? Că de nu, ferăstrăul te mănâncă. 

Își suflecă mânecile și întinse o mână. 

— Vrăjitorule, spuse, acum vreau să-i dai drumul. Farunghi 
încuviinţă din cap, nefericit. Când zic eu gata, gata! Gata! 

Farunghi deschise ochii. 

Buna stătea cu mâna stângă întinsă drept în faţa ei și degetele 
strânse pe toiag. 

Gheaţa de pe el explodă, împroșcând aburi. 

— Bine, încheie ea. Și dacă se mai întâmplă vreodată, să știi că mă 
voi înfuria extrem de tare, s-a-nţeles? 

Farunghi lăsă mâinile jos și dădu fuga spre ea: 

— Ai păţit ceva? 

Bătrâna clătină din cap. 

— E ca și cum ai ţine în mână un ţurțure fierbinte, zise. Hai, n-avem 
timp de discuţii. 

— Cum o să ajungem înapoi? 

— Hai, omule, fii bărbat, pe toți zeii! O să zburăm. 

Buna arătă spre mătură. Arhicancelarul se uită la ea cu îndoială. 

— Pe asta? 

— Normal. Vrăjitorii nu zboară pe toiege? 

— Nu ar fi de demnitatea lor. 

— Dacă pot eu, poți și dumneata. 

— Bine, dar nu-i periculos? 

— Te referi la pericol la modul absolut? întrebă. Sau, să zicem, în 
comparaţie cu pericolul de a rămâne pe un bloc de gheaţă care se 
topește? 


— E pentru prima dată că zbor pe o mătură, mărturisi Farunghi. 

— Serios? 

— Credeam că trebuie doar să te urci pe ele și își iau zborul. Nu 
știam că e nevoie să alergi atâta și să strigi la ele. 

— E o șmecherie, explică Buna. 

— Credeam că merg mai repede, continuă Farunghi și, să fiu 
sincer, ceva mai sus. 

— Cum adică, mai sus? se revoltă Buna, care încerca să 
compenseze greutatea vrăjitorului de pe locul din spate în timp ce 
zburau în susul râului. Ca orice pasager de pe locul din spate, din cele 
mai vechi timpuri și până-n zilele noastre, și el se înclina în mod 
persistent în direcția greșită. 

139 


Magie de ambe sexe 


— Vreau să zic, pe deasupra copacilor, zise Farunghi, lăsându-se în 
jos înainte ca o creangă să-i smulgă pălăria de pe cap. 

— N-are nimic mătura, în afară de cele câteva kilograme în plus ale 
tale, îl puse Buna la punct. Sau preferi să o iei pe jos? 

— Lăsând la o parte faptul că picioarele mele oricum ating 
pământul la fiecare doi pași, zise Farunghi, nu vreau să te fac să te 
simţi prost. Dacă cineva m-ar fi pus să enumăr pericolele zborului, nu 
m-aș fi gândit și la cel de-a-mi rupe gleznele în vreo rădăcină. 

— Fumezi cumva? zise Buna, privind cu încrâncenare drept înainte. 
Miroase a ţigare. 

— Doar ca să-mi mai liniștesc nervii, domniţă, cu toate plonjoanele 
astea cu capul înainte. 

— Ei bine, stinge-o imediat. Și ţin-te bine. 

Mătura ţâșni în sus, mărindu-și viteza până la nivelul unui alergător 
octogenar. 

— Domnule Vrăjitor? 

— Da? 

— Când am zis să te ţii... 

— Da? 

— Nu mă gândeam că de-acolo. 

Urmă o pauză. 

— Ah, da. Înţeleg. Îmi cer mii de scuze. 

— E-n regulă. 

— Memoria mea nu mai e ce-a fost... te asigur... n-a fost cu 
intenţie. 

— Te cred. 

Mai zburară o clipă în tăcere. 

— Totuși, zise Buna meditativ, cred că până la urmă aș prefera să-ţi 
iei mâinile. 


Ploaia șiroia pe acoperișurile Universităţii Nevăzute și se scurgea în 
uluci, unde cuiburile corbilor, abandonate de peste vară, pluteau ca 
niște bărci construite de mântuială. Apa gâlgâia de-a lungul burlanelor 
străvechi, acoperite de piatră. Se strecura pe sub ţigle și îi saluta pe 
păianjenii pitiți pe după streșini. Sărea din jgheaburi și forma, sus 
printre turnulețe, mici lacuri secrete. 

Întregi sisteme ecologice își duceau viaţa printre nesfârșitele 
acoperișuri ale Universităţii, care făceau Gormenghast? să pară, prin 
comparaţie, un fel de magazie de unelte pentru calea ferată; păsările 
cântau în micile jungle răsărite din cotoare de măr și semințe de 


> Gormenghast - sumbrul castel care dă numele trilogiei fantastice a lui Mervyn 
Peake (1911-1968), publicată în Marea Britanic în anii '50, în aceeași perioadă cu trilogia 
lui Tolkien. (n.t.) 
140 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


buruieni, broscuțele înotau în ulucii cei mai de sus, iar o colonie de 
furnici era ocupată să inventeze o complexă și interesantă civilizaţie. 

Singurul lucru pe care apa nu-l putea face era să ţâșnească din 
garguiele ornamentale înșirate pe acoperișuri. Asta pentru că la primul 
semn de ploaie garguiele o luau din loc și se adăposteau prin poduri. 
Considerau că dacă ești urât nu înseamnă neapărat că trebuie să fii și 
prost. 

Ploua cu găleata. Ploua șiroaie. Ploua râuri și mări. Dar mai ales, 
ploua prin tavanul Sălii celei Mari, unde duelul dintre Buna și Farunghi 
lăsase o ditamai gaura, iar Melasso simţea că, întrucâtva, plouă pe el 
personal. 

Stătea pe o masă, organizând echipele de studenţi care dădeau jos 
tablourile și tapiseriile străvechi înainte de a fi făcute fleașcă. Trebuia 
să stea pe masă, pentru că pe podea apa era deja înaltă de câteva 
palme. 

Nu apă de ploaie, din nefericire. Era apă cu personalitate, genul de 
caracter pe care îl capeţi după ce ai călătorit mult timp prin noroaiele 
de la ţară. Avea textura bogată a apei de Ankh autentice - prea groasă 
pentru băut, prea lichidă ca să fie arată. 

Fluviul își ieșise din matcă, așa că milioane de ape mai mici 
începuseră să curgă invers, dând buzna în pivnițe și jucându-se de-a 
mijoarca pe sub plăcile de gresie. Câte o bubuitură depărtată se auzea 
de câte ori niște magie uitată în vreun donjon inundat făcea scurt- 
circuit și se preda; Melasso nu era deloc încântat de unele bolboroseli și 
sfârâieli care ieșeau la suprafaţă. 

Se gândi din nou ce bine era să fii un vrăjitor din cei care trăiesc în 
peșteri uitate de lume, culegând ierburi, gândindu-se la lucruri 
însemnate și înțelegând limba bufniţelor. Dar probabil că peștera ar fi 
umedă, ierburile otrăvitoare, cât despre gânduri, Melasso n-avea să știe 
niciodată care, la urma urmelor, sunt cele cu adevărat însemnate. 

Cobori anevoie și plescăi prin vârtejurile de apă întunecată. Făcuse 
tot ce putea. Incercase să-i organizeze pe vrăjitorii seniori ca să repare 
acoperișul prin magie, dar se iscase o ceartă generală pe tema vrăjilor 
care se cădeau folosite și se decisese în unanimitate că asta-i treabă 
pentru meșteri și muncitori. 

Ăștia ţi-s vrăjitorii, se gândi el supărat, în timp ce înainta pe sub 
arcadele din care picura apă: mereu în căutarea infinitului, dar orbi faţă 
de tot ce e definit, mai ales în materie de treburi casnice. N-am avut 
asemenea probleme înainte să apară femeia aia. 

Lipăi în sus pe trepte, la lumina unui fulger absolut impresionant. 
Avea certitudinea clară că deși, bineînțeles, nimeni n-ar fi putut să dea 
vina pe el pentru tot ce se întâmplase, toată lumea asta va face. Apucă 
tivul robei și îl stoarse în silă, apoi dădu să caute punga cu tutun. 


141 


Magie de ambe sexe 


Era o pungă verde, frumoasă și rezistentă la apă. În sensul că toată 
ploaia care intrase în ea nu mai avea pe unde să iasă. Era ceva de 
nedescris. 

Își găsi teancul de hârtiuţe. Erau încleiate toate, ca legendara 
bancnotă de o liră descoperită în buzunarul de la spate după ce 
pantalonii au fost spălaţi, storși, uscați și călcaţi. 

— Băga-mi-aş! zise el cu trăire. 

— Hei! Melasso! 

Melasso privi în jur. Plecase ultimul din sala în care, chiar în acel 
moment, câteva bănci erau luate de apă. Vârtejuri și mănunchiuri de 
bule marcau locurile prin care magia răsufla din pivnițe, dar nu se 
vedea nimeni. 

Desigur, dacă nu cumva vorbise una dintre statui. Erau prea grele 
ca să fie mutate, iar Melasso își aminti cum le spusese studenţilor că 
probabil o spălătură din cap până în picioare n-o să le strice. 

Se uită la chipurile lor aspre și regretă ce spusese. Statuile vechilor 
magicieni de seamă erau uneori mult mai vii decât s-ar fi cuvenit. Poate 
că ar fi trebuit să vorbească mai încet. 

— Da? îndrăzni el, resimţind acut uităturile lor de piatră. 

— Aici, sus, tâmpitule! 

Ridică ochii. Mătura coborî greoi prin ploaie, cu o serie de răsuciri și 
smucituri. La vreo doi metri deasupra apei, pierdu orice pretenţii de 
obiect aeropurtat și se prăbuși zgomotos în mijlocul unui vârtej. 

— Nu sta așa, idiotule! 

Melasso își forţă privirea prin întuneric. 

— Trebuie să stau cumva, se scuză el. 

— Vreau să zic, dă-ne o mână de ajutor, se răsti Farunghi, 
ridicându-se din vălurele ca o Venus grasă și furioasă. Mai întâi 
doamnei, firește. 

Se întoarse spre Buna, care pescuia prin apă. 

— Mi-am pierdut pălăria, zise. 

Farunghi suspină. 

— Mai contează într-un moment ca ăsta? 

— O vrăjitoare trebuie să poarte pălărie, altfel cine o recunoaște? 
explică Buna. 

Întinse mâna după un obiect închis la culoare și îmbibat de apă 
care plutea prin apropiere, chicoti victorios, se ridică și își îndesă 
pălăria pe cap. 

Se cam înmuiase și îi atârna șmecherește pe un ochi. 

— Așa! făcu ea, pe un ton care sugera că întregul univers ar face 
bine să aibă grijă. 

Urmă un nou fulger strălucitor, ceea ce arată că până și zeii meteo 
au un dezvoltat simţ teatral. 

— Îţi stă bine, zise Farunghi. 

— Nu te supăra, dar nu e asta vră... 

142 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Lasă asta, zise Farunghi luând-o pe Buna de mână și ajutând-o 
să urce scările. Scoase toiagul. 

— Dar e împotriva tradiţiei să permitem vră... Se opri să se uite la 
Buna, care întinse mâna și atinse peretele umed de lângă ușă. Farunghi 
îi puse lui Melasso o mână în piept. 

— Arată-mi unde scrie, zise el. 

— Copiii sunt în bibliotecă, îi întrerupse Buna. 

— Era singurul loc uscat, spuse Melasso, dar.. 

— Clădirea asta se teme de tunete și fulgere. Are nevoie s-o 
calmeze cineva. 

— Dar tradiţia..., repetă Melasso disperat. 

Buna o luase deja pe coridor, iar Farunghi, care ţopăia în urma ei, 
se întoarse spre el. 

— Ai auzit ce-a spus doamna, zise. 

Cu gura larg căscată, Melasso îi privi cum se îndepărtează. Când 
sunetul pașilor lor se stinse, rămase tăcut o vreme, gândindu-se la 
viaţă în general și în special la clipa în care a lui se dusese de râpă. 

Totuși nu avea de gând să fie acuzat de nesupunere. 

Încet de tot, și fără să știe exact de ce, întinse mâna și bătu 
peretele încurajator. 

— Gata, gata, șopti. 

Și ciudat, se simţi mult mai bine. 


Lui Farunghi îi trecu prin cap că el ar fi trebuit să arate drumul, de 
vreme ce era teritoriul lui, dar dependenţa sa aproape terminală de 
nicotină nu-i permitea să ţină pasul cu mersul grăbit al Bunei decât prin 
niște salturi ca de crab. 

— Pe aici, zise, pleoscăind prin băltoace. 

— Știu, mi-a spus clădirea. 

— Chiar voiam să te întreb despre asta, zise Farunghi, fiindcă mie 
nu mi-a spus niciodată nimic, și trăiesc aici de ani de zile. 

— Ai ascultat-o vreodată? 

— Nu tocmai, nu, admise el. N-am ascultat-o propriu-zis. 

— Păi atunci, răspunse Buna, strecurându-se pe lângă o cascadă 
iscată pe fostele trepte ale bucătăriei (rufele lui madam Kapsec nu vor 
mai fi niciodată la fel) cred că în sus pe aici și apoi prin pasaj, nu? 

Trecu pe lângă un trio de vrăjitori uimiţi - surprinși de ea și absolut 
șocați de pălăria ei. 

Farunghi gâfâia în urma ei și reuși s-o prindă de braţ chiar în faţa 
intrării în bibliotecă. 

— Ascultă, zise el disperat, nu vreau să te jignesc, domnișoa... ăă, 
doamnă... 

— Cred că de-acum poţi să-mi spui Esmerelda. După ce am împărțit 
mătura și toate celelalte. 

— Pot să intru eu primul? E biblioteca mea, imploră el. 


143 


Magie de ambe sexe 


Buna se întoarse, cu faţa încremenită de surprindere. Apoi zâmbi. 

— Sigur că da. Imi pare rău. 

— Doar ca să păstrăm aparențele, înţelegi? adăugă Farunghi pe ton 
de scuză. Impinse ușa. 

Biblioteca era plină de vrăjitori, care au grijă de cărţile lor cum au 
furnicile de ouă, adică în orice moment de restriște le poartă cu ei. Apa 
pătrundea chiar și aici, apărând în locurile cele mai neașteptate din 
cauza jocului bizar al gravitaţiei din bibliotecă. Toate rafturile de jos 
fuseseră golite, iar șiruri de vrăjitori și studenți puneau cărțile pe toate 
mesele și rafturile uscate care erau disponibile. Zgomotul paginilor care 
foșneau furios umplea aerul, aproape înecând zvonul îndepărtat al 
furtunii. 

Toate astea îl necăjeau în mod evident pe bibliotecar, care trecea 
de la un vrăjitor la altul trăgându-i de robe și strigând „uuk”. 

II ochi pe Farunghi și se grăbi spre el. Buna nu mai văzuse 
niciodată un urangutan, dar n-avea de gând să recunoască, așa că își 
păstră calmul în fața omulețului burtos cu braţe extrem de lungi, piele 
măsura 12 și corp măsura 8. 

— Uuk, explică acesta, uuuuk. 

— Cred că da, răspunse Farunghi grăbit, apucându-l pe vrăjitorul 
cel mai apropiat, care se clătina sub greutatea a vreo zece grimoare. 
Omul se uită la el de parcă vedea o stafie, se uită din colţul ochiului la 
Buna și scăpă teancul de cărți. Bibliotecarul avu o tresărire nervoasă. 

— Arhicancelare, exclamă vrăjitorul, sunteţi în viață? Adică... am 
auzit că aţi fost vrăjit să dispăreţi de către... se uită din nou la Buna... 
adică am crezut... Melasso ne-a zis... 

— Uuk, zise bibliotecarul, mânând câteva pagini înapoi între 
coperţile lor. 

— Unde sunt tânărul Simon și fata? Ce-aţi făcut cu ei? vru să știe 
Buna. 

— Sunt... i-am dus acolo, zise vrăjitorul, dându-se înapoi. Aă... 

— Condu-ne, spuse Farunghi. Și nu mai bâigui așa, omule, ai zice 
că n-ai mai văzut femeie în viaţa ta. 

Vrăjitorul înghiţi în sec și dădu din cap cu aplomb. 

— Desigur. Și... vreau să zic... vă rog să mă urmaţi...ăă... 

— N-aveai de gând să spui ceva despre tradiţie, nu? se interesă 
Farunghi. 

— Aă... nu, domnule Arhicancelar. 

— Bun. 

Se ținură după el printre vrăjitorii care roboteau și a căror 
majoritate se oprea din lucru la vederea Bunei. 

— Devine jenant, șopti Farunghi din colțul gurii. Va trebui să te 
numesc vrăjitor onorific. 

Buna privi drept înainte și buzele abia i se mișcară. 


144 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Îndrăznește numai, șuieră ea, că te declar și eu vrăjitoare 
onorifică. 

Farunghi tăcu brusc. 

Esk și Simon zăceau pe o masă, într-una din sălile de lectură mai 
izolate, cu vreo șase vrăjitori în jurul lor. Aceștia se dădură speriaţi de-o 
parte când cei trei se apropiară, cu bibliotecarul legănându-se pe 
urmele lor. 

— M-am gândit, zise Farunghi. N-ar fi mult mai bine să-i dăm 
toiagul lui Simon? El este vrăjitor și... 

— Peste cadavrul meu, răspunse Buna. Și al tău. Prin el își iau 
Lucrurile puterea, vrei să le dai mai multă? 

Farunghi oftă. Admirase îndelung toiagul, era unul dintre cele mai 
grozave pe care le văzuse vreodată. 

— Foarte bine. Ai dreptate, desigur. 

Se aplecă și așeză toiagul pe trupul adormit al lui Esk, apoi se 
îndreptă cu un gest demonstrativ. 

Nu se întâmplă nimic. 

Unul dintre vrăjitori tuși nervos. 

Continuă să nu se întâmple nimic. 

Gravurile de pe toiag păreau să rânjească. 

— Nu merge, nu-i așa? spuse Farunghi. 

— Uuk. 

— Dă-i timp. 

Îi dădură timp. Afară, furtuna călărea cerul, încercând să ridice 
capacele caselor. 

Buna şedea pe un teanc de cărți și se freca la ochi. Mâinile lui 
Farunghi rătăciră după punga de tutun. Vrăjitorul cu tușea nervoasă fu 
scos din cameră de un coleg. 

— Uuk, făcu bibliotecarul. 

— Ştiu, spuse Buna, astfel încât ţigara pe jumătate răsucită a lui 
Farunghi îi zbură dintre degete, într-o ploaie de tutun. 

— Ce? 

— Nu s-a terminat! 

— Ce? 

— Nu poate folosi toiagul, firește, zise Buna, ridicându-se. 

— Dar ziceai că a măturat cu el și că o protejează și că..., începu 
Farunghi. 

— Nununu, îl opri Buna. Asta înseamnă că toiagul se folosește 
singur sau o folosește pe ea, dar ea nu a putut niciodată să-l 
folosească, pricepi? 

Farunghi se uită lung la cele două trupuri inerte: 

— Ar trebui să poată. E un toiag de vrăjitor în toată regula. 

— Aha, zise Buna. Deci ea e vrăjitor în toată regula, da? 

Farunghi ezită. 


145 


Magie de ambe sexe 


— Păi sigur că nu. Nu ne poţi cere să o declarăm vrăjitor. Nu există 
precedent. 

— Ce anume? îl repezi Buna. 

— Nu s-a mai întâmplat niciodată. 

— Multe lucruri nu s-au mai întâmplat niciodată. Ne naștem o 
singură dată. 

Farunghi se uită la ea rugător. 

— Dar e împotriva t... 

Începu să spună tradiţie, dar cuvântul se dizolvă în aer. 

— Unde zice? spuse Buna triumfătoare. Unde zice că femeile nu pot 
fi vrăjitori? 

În capul lui Farunghi se succedară în viteză următoarele gânduri: 

„.. Nu zice nicăieri, dar zice peste tot. 

„„„ Pe de altă parte Simon părea să creadă că peste tot seamănă 
atât de mult cu nicăieri, încât cu greu poţi face deosebirea. 

„„Oare vreau să rămân în memoria vrăjitorilor ca primul 
Arhicancelar care a admis femei în Universitate? Totuși... măcar așa e 
sigur că-și vor aminti de mine. 

„„. Chiar că e o femeie bine, așa cum stă acum. 

.. Toiagul ăsta are idei proprii. 

„„ Parcă ar ști ce vrea. 

„„„ Or să râdă de mine. 

„„„ S-ar putea să nu meargă. 

„ S-ar putea să meargă. 


Nu putea să aibă încredere, dar nu avea încotro. 

Esk privi fețele teribile care o priveau de sus și trupurile dezlânate, 
ascunse din fericire sub veșminte. 

Simţi niște furnicături în palme. 

În lumea umbrelor, ideile sunt reale. Gândul păru că îi circulă prin 
braţe. 

Era un gând exploziv, plin de bule. Râse și își depărtă braţele, iar 
toiagul i se materializă între palme ca un fel de electricitate solidă. 

Lucrurile începură să ciripească nervos, iar cele mai din spate se 
îndepărtară. Gardienii lui Simon îl abandonară grăbiţi, iar Simon căzu 
pe palme și pe genunchi în nisip. 

— Folosește-l! strigă el. Asta e! De el le e frică! 

Esk îi zâmbi și continuă să studieze toiagul. 

Pentru prima dată reușea să vadă ce reprezentau de fapt gravurile. 

Simon apucă piramida ce conţinea lumea și fugi spre ea. 

— Hai! zise el. Au oroare de el! 

— Poftim? spuse Esk. 

— Folosește toiagul, zise Simon poruncitor și întinse mâna după el. 
Hei! M-a mușcat! 


146 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Îmi pare rău, zise Esk. Despre ce vorbeam? Ridică ochii și privi 
Lucrurile hămesite de parcă le vedea pentru prima dată. A, despre a/ea. 
Există numai în capetele noastre. Dacă n-am crede în ele n-ar exista 
deloc. 

Simon le privi și el. 

— Nu pot spune cu toată sinceritatea că te-aș crede, zise. 

— Cred că acum ar trebui să ne întoarcem acasă, zise Esk. Lumea o 
să se îngrijoreze. 

Își apropie mâinile și toiagul dispăru, cu toate că pentru o clipă 
palmele ei străluciră de parcă erau făcute căuș în jurul unei lumânări. 

Lucrurile dădură un urlet. Câteva se prăbușiră. 

— Cel mai important lucru la magie e felul în care nu o folosești, 
zise Esk, luându-l pe Simon de braţ. 

El se uită la siluetele căzute din jurul lui și zâmbi tâmp. 

— Cum nu o folosești? întrebă. 

— Da, da, spuse Esk, în timp ce se îndreptau drept spre Lucruri. 
Încearcă și singur. 

Desfăcu mâinile, făcu să apară toiagul și i-l oferi. Băiatul dădu să-l 
apuce, apoi își retrase mâna. 

— Aă, mai bine nu. Nu cred că mă place prea tare. 

— Dacă ţi-l dau eu, cred că e în regulă. Nu prea are cum să 
protesteze, explică Esk. 

— Unde se duce? 

— Cred că devine o idee despre el însuși. 

Întinse din nou mâna și își strânse degetele peste lemnul 
strălucitor. 

— Așa, zise, și îl ridică în poza clasică a vrăjitorului răzbunător. 
Acum le arăt eu lor. 

— Nu. Greșit. 

— Cum adică greșit? Am puterea în mână! 

— Ele sunt un fel de reflecţie a noastră, explică Esk. Nu-ţi poți 
înfrânge imaginea din oglindă, ea va fi totdeauna la fel de tare ca și 
tine. De aceea Lucrurile se apropie de tine când începi să folosești 
magia. Și nu obosesc niciodată. Ele se hrănesc cu magie, așa că nu cu 
magie le poți învinge. Nu, soluţia e... cum să spun: dacă nu folosești 
magia pentru că nu poți, nu are nici un efect. Dar dacă nu o folosești cu 
toate că poţi, asta Le enervează îngrozitor. Detestă chestia asta. Dacă 
oamenii ar înceta să mai facă vrăji, Lucrurile ar muri de tot. 

Lucrurile cădeau unele peste altele în graba lor de a li se feri din 
cale. 

Simon se uită la toiag, apoi la Esk, la Lucruri și din nou la toiag. 

— Se cere gândit, zise el nesigur. Aș vrea să reușesc să înţeleg. 

— Sunt sigură că o vei face foarte bine. 

— Fiindcă tu spui că adevărata putere este când treci prin magie și 
ieși pe partea cealaltă. 


147 


Magie de ambe sexe 


— Păi a mers, nu? 

Acum erau singuri pe câmpia înghețată. Lucrurile erau niște siluete 
filiforme în depărtare. 

— Mă întreb dacă asta e ceea ce se înțelege prin magie 
primordială, zise Simon. 

— Nu știu. Tot ce se poate. 

— Tare aș vrea să mă lămuresc, repetă el răsucind toiagul pe toate 
părţile. Am putea face niște experimente, înţelegi, nefolosind magia în 
mod deliberat. Am putea să nu desenăm, cu grijă, o octogramă pe 
podea, am putea să nu conjurăm tot felul de lucruri, tot în mod 
deliberat și... mă ia cu nădușeală numai când mă gândesc! 

— Eu aș prefera să mă gândesc cum să ajungem acasă, zise Esk 
uitându-se la piramidă. 

— Păi, se cheamă că asta e ideea mea despre lume. Ar trebui să fiu 
în stare să găsesc o cale. Cum faci chestia aia cu mâinile? își apropie 
palmele. Toiagul alunecă între ele, luminându-i o clipă printre degete, 
apoi dispăru. Zâmbi. Bun! zise. Acum nu mai trebuie decât să găsim 
Universitatea... 


Farunghi își aprinse a treia ţigară de la chiștocul celei de-a doua. 
Ultima pe care și-o confecţionase era în bună parte rodul puterii 
creative a energiilor negative, așa că arăta ca o cămilă cu picioarele 
tăiate. 

Urmărise cum toiagul se ridicase ușurel de pe Esk și se așezase pe 
Simon. 

Acum plutea din nou. 

În încăpere se adunaseră și alţi vrăjitori. Bibliotecarul ședea sub o 
masă. 

— Măcar dacă am avea cea mai vagă idee despre ce se întâmplă, 
spuse Farunghi. Suspansul mă omoară. 

— Gândește pozitiv, omule, se răsti Buna, și stinge naibii ţigara aia. 
Nu pot să-mi închipui cum să vrea cineva să se întoarcă într-o cameră 
care miroase ca o scrumieră. 

Ca un singur om, adunarea de vrăjitori se întoarse către Farunghi, 
așteptând răspunsul. 

Acesta își scoase din gură tutunul năclăit și, cu o privire pe care nici 
unul din cei prezenţi nu simţi nevoia să o înfrunte, o zdrobi sub călcâi. 

— Probabil că oricum era timpul să mă las, zise. E valabil și pentru 
voi, restul. Locul ăsta e uneori mai rău ca un furnal. 

Atunci văzu toiagul. Era... 

Farunghi n-ar fi putut descrie scena decât spunând că toiagul părea 
să înainteze extrem de repede în timp ce rămânea pe loc. 

Din el țâșniră și apoi dispărură niște cozi gazoase, dacă de gaz era 
vorba. Oricum, strălucea ca o cometă creată de un tehnician ageamiu 


148 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


de la efecte speciale. Emitea scântei colorate care dispăreau nu se știe 
unde. 

În același timp își schimba culoarea, de la roșu stins, traversând tot 
spectrul, până la violetul cel mai dureros. Șerpi albi se încolăceau 
scăpărând pe toată lungimea lui. 

(Ar trebui să existe un cuvânt pentru cuvintele care sună așa cum 
ar suna obiectele dacă ar face zgomot, se gândi el. Cuvântul „lucește” 
sclipește într-adevăr uleios, iar dacă ar exista vreun cuvânt care să 
sune așa cum arată scânteile care se furișează pe o hârtie arsă, sau 
cum s-ar furișa luminile orașului pe mapamond dacă întreaga civilizaţie 
umană ar fi înghesuită într-o singură noapte, nu s-ar găsi altul mai 
potrivit decât „a scăpăra”). 

iși dădu seama ce era pe cale să se întâmple. 

— Atenţie, șopti el, o să.... 

Într-o liniște totală, acea liniște care absoarbe sunetele și le 
înăbușă, toiagul deveni o flacără octarină pură pe toată lungimea sa. 

A opta culoare, produsă de raze filtrate printr-un câmp magic de 
mare putere, lumină trupurile, rafturile și cărţile. Celelalte culori se 
estompară și se grupară laolaltă, de parcă lumina era un pahar de gin 
turnat peste acuarela lumii. Norii de deasupra Universităţii străluciră, se 
răsuciră în forme neașteptate și fascinante și o luară la goană în sus. 

Un observator postat undeva deasupra Discului ar fi putut zări cum 
o fâșie de pământ de pe lângă Marea Cercului sclipește timp de câteva 
secunde ca o bijuterie, apoi se stinge. 

Tăcerea din încăpere fu întreruptă de sunetul lemnos al toiagului 
care căzu pe masă. 

Cineva rosti ușurel de tot „uuk”. 

În sfârșit, Farunghi își aminti la ce-i servesc mâinile și le ridică spre 
locul unde spera că i se află ochii. Totul în jur era negru. 

— Mai e... cineva aici? zise. 

— Doamne, n-ai idee ce bine-mi pare că te-aud, zise o voce. 
Tăcerea se umplu dintr-o dată de flecăreală. 

— Mai suntem oare în același loc? 

— Nu știu, unde eram? 

— Aici, cred. 

— Întinde mâna! 

— Nu înainte de a fi absolut sigură ce risc să ating, tinere, se auzi 
vocea inconfundabilă a Bunei Batevreme. 

— Întindeţi cu toţii mâinile, ordonă Farunghi și își înăbuși un țipăt 
când o mână ca o mănușă caldă de piele îi cuprinse glezna. Un „uuk” 
plin de mulțumire îi risipi însă spaima, aducându-i alinare și bucuria de 
a veni în contact cu o altă ființă umană ori, în cazul respectiv, de tip 
antropoid. 

Se auzi un hârșâit și o binecuvântată flacără roșie răsări în mâinile 
unui vrăjitor din colțul celălalt al încăperii, care își aprindea o ţigară. 

149 


Magie de ambe sexe 


— Cine a făcut asta? 

— lertaţi-mă, domnule Arhicancelar, din obișnuinţă. 

— Cine a făcut-o să fumeze cât poftește. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Cred că încep să deslușesc conturul ușii, spuse o altă voce. 


— Buno? 

— Da, acum văd limpede... 

— Esk? 

— Sunt aici, Buno. 

— Pot să fumez și eu, domnule? 

— Băiatul e cu tine? 

— Da. 

— Uuk. 

— Sunt aici. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Tăceți din gură cu toții! 

Lumina obișnuită, înceată și plăcută ochiului, se strecură înapoi în 
bibliotecă. 

Esk se ridică în capul oaselor, dând jos toiagul care se rostogoli sub 
masă. Simţi că ceva îi alunecă pe ochi și ridică mâna. 

— O clipă, zise Buna repezindu-se spre ea. O apucă de umeri și se 
uită lung în ochii ei. Bun venit înapoi, spuse și o sărută. 

Esk duse mâna la cap și atinse ceva tare. Il dădu jos, ca să vadă ce 
era. 

Era o pălărie ascuţită, ceva mai mică decât a Bunei, dar de un 
albastru deschis și pictată cu steluțe argintii. 

— O pălărie de vrăjitor? se miră ea. 

Farunghi făcu un pas înainte. 

— Ăă... mda, zise dregându-și vocea, vezi tu, ne-am gândit - sau 
așa părea - oricum, când am analizat... 

— Eşti vrăjitor, spuse Buna simplu. Arhicancelarul a schimbat 
tradiţia. A fost o ceremonie destul de simplă, până la urmă. 

— E și toiagul pe aici pe undeva, zise Farunghi. L-am văzut pe jos... 
aha. 

Se ridică cu toiagul în mână și i-l arătă Bunei. 

— Credeam că are gravuri pe el, spuse, dar ăsta arată ca un băț. 

Și așa și era. Toiagul nu arăta cu nimic mai ameninţător și mai 
puternic decât o surcică. 

Esk răsuci pălăria în mâini ca unul care, deschizând cadoul 
împachetat cochet în proverbial de colorata poleială, descoperă 
înăuntru un săpun și un deodorant. 

— E foarte drăguță, spuse ea nesigură. 

— Asta-i tot ce ai de spus? 


150 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— E și ascuţită. Nu știa de ce, dar a fi vrăjitor nu i se părea așa 
diferit de a nu fi vrăjitor. 

Simon se aplecă spre ea. 

— Ține minte, trebuie mai întâi să fii vrăjitor. Abia după aceea poți 
începe să cauţi în partea cealaltă. Așa cum ai spus. 

Ochii li se întâlniră și zâmbiră. 

Buna se uită la Farunghi. Acesta ridică din umeri. 

— Nu pricep, zise. Ce s-a întâmplat cu bâlbâiala ta, băiete? 

— Pare să fi dispărut, domnule, spuse Simon. Trebuie c-am lăsat-o 
în urmă, pe undeva. 


Râul era tot maroniu și umflat, dar parcă acum mai aducea a râu. 

Era neobișnuit de cald pentru un sfârșit de toamnă, iar prin părțile 
mai joase ale orașului covoarele și păturile scoase la uscat abureau de 
zor. Străzile erau acoperite de mâl, ceea ce până la urmă era un câștig, 
iar impresionanta colecţie civică de câini morţi fusese evacuată în 
mare. 

Aburii se ridicau și din dalele de piatră de pe veranda personală a 
Arhicancelarului, precum și din ceainicul de pe masă. 

Buna stătea răsturnată într-un fotoliu vechi de trestie, lăsând 
căldura târzie să îi cuprindă gleznele. Privea într-o doară cum o echipă 
de furnici urbane - care trăiseră pe sub pietrele Universităţii de atâta 
amar de vreme încât nivelul ridicat de magie din atmosferă le 
modificase definitiv genele - urcau o bucată de zahăr umed din 
zaharniţa de pe masă într-un cărucior minuscul. Un alt grup de furnici 
construia din bețe de chibrit un pod suspendat pe marginea mesei. 

Nu știm dacă Buna ar fi fost sau nu interesată să afle că una dintre 
furnici era Drum Bilet, care decisese până la urmă să mai dea o șansă 
Vieţii. 

— Se spune, zise ea, că dacă vezi o furnică în ziua de Lăsata 
Porcului, iarna va fi foarte blândă. 

— Cine spune? întrebă Farunghi. 

— În general oamenii care n-au dreptate, răspunse Buna. Eu notez 
în Almanah, înţelegi. Verific. Majoritatea lucrurilor care „se spun” sunt 
greșite. 

— Cum ar fi „dacă luna ţine apa, o să plouă” sau „nu poţi dresa un 
câine bătrân”. 

— Nu cred că pentru asta sunt făcuţi câinii bătrâni, zise Buna. 
Bucata de zahăr ajunsese la podul suspendat, iar furnicile o atârnau de 
un sistem microscopic de scripeți. 

— Nu înţeleg nici jumătate din ce spune Simon, zise Farunghi, deși 
mulți dintre studenţi sunt extrem de entuziasmați. _ 

— Eu înţeleg ce spune Esk, numai că nu cred, zise Buna. In afară de 
partea cu vrăjitorii care au nevoie de inimă. 


151 


Magie de ambe sexe 


— Dar spune și de vrăjitoare, că au nevoie de cap, adăugă 
Farunghi. Vrei o chiflă? Un pic umedă, mă tem. 

— Mi-a spus că magia le poate da oamenilor ceea ce vor, în schimb 
nefolosirea ei le dă ceea ce au nevoie, zise Buna întinzând mâna pe 
deasupra farfuriei. 

— Așa îmi spune și Simon. Nu înțeleg nici eu, doar magia e pentru 
a fi folosită, nu acumulată. Hai, răsfață-te. 

— Magie dincolo de magie, mormăi Buna. Luă chifla și o unse cu 
gem. Se opri o clipă, apoi puse și frișcă deasupra. 

Bucata de zahăr ateriză pe podea și fu imediat înconjurată de o altă 
echipă, gata să o tracteze până la lungul șir de furnici roșii, de grădină, 
folosite ca sclavi. 

Farunghi se foi stânjenit în fotoliu, care scârțâi sub greutatea lui. 

— Esmerelda, începu el, voiam să te întreb... 

— Nu, i-o tăie Buna. 

— De fapt, voiam să-ţi spun că ne-am gândit să mai primim niște 
fete la Universitate. În chip de experiment. De îndată ce rezolvăm cu 
grupurile sanitare, spuse Farunghi. 

— De tine depinde, normal. 

— ȘI... și m-am gândit că, de vreme ce pare sortit să devenim o 
instituţie coeducaţională, m-am gândit, adică... 

— Adică? 

— ... dacă nu ai avea nimic de obiectat pentru a deveni, vreau să 
zic, dacă ai dori să accepți Jilțţul unei catedre. 

Se lăsă înapoi pe spătar. Bucata de zahăr trecu pe sub fotoliul lui, 
rostogolindu-se pe butuci din bețe de chibrit, însoţită de ţipetele 
aproape audibile ale furnicilor vechili de sclavi. 

— Hmmm, făcu Buna. Nu văd de ce nu. Totdeauna mi-am dorit unul 
din alea mari, din răchită, știi tu, alea cu un soi de umbrar deasupra 
capului. Dacă nu e prea mult deranj. 

— Nu asta voiam să spun, zise Farunghi, adăugând imediat: Deși 
sunt sigur că se poate aranja. Vreau să zic, ai vrea să le ţii lecţii 
studentelor? Din când în când? 

— Despre ce? 

Farunghi căută repede un subiect. 

— lerburi? încercă el. Noi nu ne prea pricepem la ierburi aici. Sau 
mintologie. Esk mi-a povestit multe despre mintologie, pare fascinant. 

Cu o ultimă smucitură, bucata de zahăr dispăru printr-o crăpătură a 
zidului. Farunghi arătă cu capul într-acolo. 

— Sunt extrem de lacome la zahăr, zise, dar n-am avut inima să 
facem nimic în privinţa asta. 

Buna se încruntă, apoi făcu semn cu capul spre lucirea zăpezii de 
pe munții Vârfu Berbecelui, ce se zărea dincolo de ceața orașului. 

— E cale lungă, zise. Nu pot să mă tot plimb de colo-colo la vârsta 
mea. 

152 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ti-am putea cumpăra o mătură mult mai bună, zise Farunghi. 
Una care să pornească fără s-o împingi. ȘI... ai putea avea un 
apartament aici. Și câte haine vechi poftești, adăugă el, aruncând în 
luptă arma secretă. Se documentase discret la Madam Kapsec. 

— Hm, zise Buna. Mătase? 

— Neagră și roșie, spuse Farunghi. Imaginea Bunei în mătase 
neagră și roșie îi traversă mintea și îl făcu să muște adânc din chiflă. 

— Și poate la vară aducem niște studenți la tine acasă, pentru 
studii extra-muros. 

— Cine e Extra Muros ăsta? 

— Vreau să spun că au ce învăţa acolo, cu siguranţă. 

Buna se gândi la acest aspect. Sigur, privata avea nevoie de o 
recondiţionare serioasă înainte să se facă prea cald și bălegarul trebuia 
scos din hambarul caprelor până în primăvară. Și săpatul parcelei cu 
ierburi era o treabă destul de grea. Tavanul de la dormitor era o rușine 
și câteva ţigle erau desprinse. 

— Lucruri practice? zise ea pe gânduri... 

— Absolut, încuviinţă Farunghi. 

— Hmmm, bine, o să mă gândesc, spuse Buna, care știa vag că nu 
e bine să mergi prea departe de la prima întâlnire. 

— N-ai vrea să cinezi cu mine în seara asta și să-mi dai răspunsul? 
zise Farunghi cu ochii îngustați. 

— Ce mâncăm? 

— Carne rece și cartofi. Madam Kapsec își făcuse bine treaba. 


Mâncară. 
Esk și Simon continuară să dezvolte un cu totul nou tip de magie, 
pe care nimeni nu îl înțelegea, dar toți îl considerau valoros și 


întrucâtva reconfortant. 

Și mai important poate, furnicile folosiră tot zahărul pe care reușiră 
să-l fure pentru a construi, într-o scobitură din perete, o mică piramidă 
de zahăr în care, cu mare ceremonie, îngropară trupul mumificat al 
unei regine. Pe zidul unei minuscule camere secrete înscriseră, în 
hieroglife de insectă, adevăratul secret al longevităţii. 

ÎI nimeriseră perfect și probabil că ar fi avut implicaţii serioase 
asupra universului, dacă n-ar fi fost dizolvat cu totul de apele fluviului la 
următoarea inundație. 


SFÂRȘIT 


153 


Titluri de Terry Pratchett din seria 


„LUMEA DISC” 


CULOAREA MAGIEI 
LUMINA FANTASTICĂ 
MAGIE DE AMBELE SEXE 
MORT 

COPILUL MINUNE 
STRANII SURATE 
PIRAMIDE 

GĂRZI! GĂRZI! 

ERIC 

IMAGINI MIȘCĂTOARE 
OMUL CU COASA 

PRIN CELE STRĂNĂTĂȚI 
ZEI MARUNȚI 


LORDS AND LADIES 
MEN AT ARMS 

SOUL MUSIC 
INTERESTING TIMES 
MASKERADE 

FEET OF CLAY 
HOGFATHER 

JINGO 

THE LAST CONTINENT 
CARPE JUGULUM 


154 


Magie de ambe sexe