Terry Pratchett — [Lumea Disc] 02 Lumina Fantastica

LUMINA _ 
FANTASTICA ~ 


Urmarea volumului 
CULOAREA MAGIEI 
TERRY PRATCHETT 


Terry Pratchett - Lumea Disc 

Terry Pratchett s-a născut în 1948 și încă nu a murit. Și-a început 
cariera de jurnalist într-o zi din 1965, iar primul cadavru l-a văzut după 
numai trei ore, căci pe vremea aceea experiența de lucru nu era doar o 
vorbă goală. După ce a ocupat toate posturile posibile în presa locală, 
mai puţin, desigur, pe cel de comentator al meciului de sâmbătă, s-a 
angajat la Regia Centrală a Energiei Electrice, ca ofițer de presă pentru 
patru centrale termonucleare. Ar putea scrie o carte despre experienţa 
lui din acea perioadă, dar nu l-ar crede nimeni. 


Perioada a luat sfârșit în 1987, când i-a devenit limpede că a scrie 
despre Lumea Disc era mult mai plăcut decât a munci de-adevăratelea. 
Volumele din această serie au ajuns la numere cu două cifre și se află 
în mod constant pe lista celor mai bine vândute cărți. Mai scrie și proză 
pentru tinerii cititori. Din când în când este acuzat de literatură. 


Terry Pratchett trăiește în Wiltshire, cu soţia sa Lyn și fiica lor 
Rhianna. Consideră că scrisul e cel mai bun mod de a te amuza de unul 
singur. 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Terry Pratchett 


LUMINA FANTASTICĂ 


Multumiri doamnei Mimica Wolfe Murray pentru sprijinul acordat. 


noesis 


Lumina fantastica 


Soarele răsărea încet, de parcă nu era sigur că merită efortul. 

Pe Disc începea, treptat, o nouă zi. Chiar foarte treptat - și iată de 
ce. 

Când lumina întâlnește un câmp magic de mare forță, își pierde 
total simţul datoriei. Încetinește de tot. Și cum în Lumea Disc magia era 
stânjenitor de puternică, lumina galbenă, blândă a zorilor se revărsa 
peste peisajul adormit ca mângâierea unui amant priceput sau, cum ar 
spune unii, ca un sirop auriu. Se oprea din loc în loc ca să umple văile. 
Se acumula la poalele lanțurilor muntoase. Când ajunse la Cori Celesti, 
turnul de piatră cenușie și gheață verde, înalt de zece kilometri, ce 
marchează miezul Discului și servește drept sălaș zeilor, se adună 
grămezi, grămezi, până când, în sfârșit, explodă într-un uriaș, dar leneș 
tsunami, care se revărsă silențios ca o catifea peste tărâmurile 
întunecate de dincolo de munte. 

Era o priveliște ce nu avea pereche în nici o altă lume. 

Desigur, nici o altă lume nu plutea prin infinitatea stelară pe 
spatele a patru elefanţi, la rândul lor cocoțați pe carapacea unei 
țestoase uriașe. Numele Ei - sau al Lui după o altă școală de gândire - 
era Marele A'Tuin. El - respectiv ea - nu va ocupa un rol central în cele 
ce urmează, dar, pentru o corectă înțelegere a Discului, e esenţial să 
spunem că el - sau ea - se află acolo, dincolo de abatajele minelor, de 
mările subterane sau de falsele oase fosilizate puse la îndemână de un 
Creator care nu avea ceva mai bun de făcut decât să-i zgândăre pe 
arheologi și să le bage în cap idei prostești. 

Marele A'Tuin, țestoasa stelară, cu carapacea acoperită cu chiciură 
de metan, străpunsă de craterele meteoriţilor și albită de praful 
asteroizilor. Marele A'Tuin, cu ochii ca niște mări preistorice și cu 
creierul de mărimea unui continent, prin care gândurile se mișcau ca 
niște ghețari sclipitori. Marele A'Tuin, cu înotătoarele uriașe, decolorate 
și lente și cu carapacea patinată de aștri, croindu-și drum anevoie prin 
noaptea galactică, sub povara Lumii Disc. Mare ca universul. Bătrân ca 
timpul. Răbdător ca o cărămidă. 

De fapt, filosofii se înșală amarnic. Marele A'Tuin se distrează de 
minune. 

Marele A'Tuin e singura creatură din întregul univers care știe 
exact încotro se îndreaptă. 

Desigur, filosofii au dezbătut ani de zile încotro s-ar putea îndrepta 
Marele A'Tuin și deseori și-au exprimat temerea că nu vor afla 
niciodată. 

Urmează să afle mai exact în circa două luni de zile. Și atunci chiar 
că vor avea de ce să se teamă... 

Un alt lucru care îi preocupă de multă vreme pe gânditorii mai cu 
imaginaţie ai Discului este chestiunea sexului Marelui A'Tuin și s-a 
cheltuit destul timp și energie pentru ca acesta să fie stabilit o dată 
pentru totdeauna. 

2 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


De fapt, în vreme ce uriașa siluetă plutește în derivă, precum o 
nesfârșită perie cu mânerul de baga, rezultatele ultimelor eforturi 
științifice tocmai se ivesc la orizont. 

Apare, așadar, rostogolindu-se incontrolabil, cochilia de bronz a 
Preapotentului Voyager, un soi de navă spaţială neolitică, construită și 
împinsă peste marginea Discului de preoţii-astronomi din Krull, ţară 
situată convenabil chiar pe muchea lumii, ceea ce dovedește că, 
indiferent ce zice lumea, tot ce nu zboară... se aruncă. 

În interiorul navei se află Doiflori, primul turist de pe Disc. Recent, 
el a petrecut câteva luni explorând planeta și acum o părăsește în 
grabă, din raţiuni destul de complexe, legate în general de o tentativă 
de evadare din Krull. 

Tentativa a înregistrat un succes de sută la sută. 

Dar, în ciuda indiciilor că ar putea deveni și ultimul turist de pe 
Disc, Doiflori se bucură de priveliște. 

Tot în cădere liberă, la vreo trei kilometri deasupra lui, se află 
Vânturache, vrăjitorul, echipat cu ceea ce pe Disc trece drept un 
costum spaţial. Imaginaţi-vi-l ca pe un costum de scafandru creat de 
oameni care nu au văzut niciodată marea. Cu șase luni în urmă, 
Vânturache era un vrăjitor ratat ca oricare altul. Apoi l-a întâlnit pe 
Doiflori, care l-a angajat ca ghid pentru un salariu scandalos, iar de 
atunci încoace și-a petrecut timpul fiind vânat, terorizat, urmărit și 
atârnat în locuri înalte din care nu se putea da jos sau, cum se întâmplă 
chiar acum, prăbușindu-se din locuri înalte. 

El nu este atent la panoramă pentru că viaţa tocmai îi trece pe 
dinaintea ochilor, blocând perspectiva. Și înţelege acum de ce, atunci 
când îmbraci un costum spațial, e esențial să nu-ţi uiţi casca. 

Multe ar mai fi de adăugat aici pentru a explica de ce acești doi 
indivizi se prăbușesc de pe Lume și de ce Bagajul lui Doiflori, care 
ultima dată a fost văzut alergând disperat pe sutele sale de piciorușe ca 
să-și urmeze stăpânul, nu este o valiză obișnuită. Astfel de răspunsuri 
cer însă timp și ar ocupa mai mult spaţiu decât merită. De exemplu, se 
zice că, la o petrecere, cineva l-a întrebat pe faimosul filosof Cha Yin 
Sân „De ce te afli aici?”, iar răspunsul a durat trei ani. 

Mult mai important este însă un eveniment care are loc mai sus, 
mult deasupra lui A'Tuin, a elefanților și a vrăjitorului în agonie 
galopantă. Însăși țesătura spaţiului și a timpului e gata să fie băgată la 
storcător. 


Aerul avea textura aceea unsuroasă ce indică prezența magiei, 
precum și mirosul acela întepător de fum de lumânare neagră, făcută 
dintr-o ceară a cărei origine e mai înțelept să rămână necercetată. 

Încăperea pitită în subsolurile Universităţii Nevăzute - principalul 
colegiu magic de pe Disc - avea ceva foarte ciudat. In primul rând 
părea să aibă prea multe dimensiuni, deși nu se vedeau ca atare, ci 


3 


Lumina fantastica 


rămâneau undeva, la limita razei vizuale. Pereţii erau acoperiți cu 
simboluri oculte, iar cea mai mare parte a podelei era ocupată de 
Sigiliul Octuplu al Incremenirii, reputat în cercurile magice că putea opri 
pe cineva în loc cu eficienţa unei cărămizi bine ţintite. 

Singura piesă de mobilier din cameră era un postament din lemn 
de culoare închisă, sculptat în formă de pasăre, - de fapt, ca să fim 
cinstiţi, în formă de ceva cu aripi pe care e preferabil să nu-l examinezi 
prea îndeaproape - iar pe postament, fixată cu un lanţ gros, plin de 
lacăte, odihnea o carte. î 

O carte mare, dar care nu impresiona în mod special. În bibliotecile 
Universităţii erau cărți cu coperţile bătute în nestemate rare sau 
încrustate cu lemn preţios, ori legate în piele de dragon. Aceasta însă 
era învelită într-o piele banală, cam zdrenţuită. În registrele de 
bibliotecă, o astfel de carte e trecută cu menţiunea „cam șifonată”, 
deși, sincer, arăta mai degrabă bumbăcită, dacă nu cumva mătăsită și 
eventual chiar lânită. 

Era închisă cu zăvoare de metal. Acestea nu erau decorate în nici 
un fel, aveau doar un aspect foarte masiv, ca dealtfel și lanţul, care nu 
atât o atașa, cât o priponea de postament. 

Zăvoarele păreau făcute de cineva care avusese un scop foarte 
precis în minte și care își petrecuse o mare parte a vieţii făurind 
harnașamente pentru elefanți. 

Aerul se îngroșă în vârtejuri. Paginile cărții începură să foșnească 
într-un mod deliberat și odios, iar dintre ele se revărsă o lumină 
albastră. Tăcerea din cameră se adună grămadă, ca un pumn strâns în- 
cetul cu încetul. 

O jumătate de duzină de vrăjitori în cămăși de noapte se uitau cu 
schimbul prin ferestruica zăbrelită de la ușă. Nici un magician nu ar fi 
putut dormi într-un moment ca acesta, când magia brută se acumula în 
Universitate, ridicându-se ca o maree. 

— Bun, zise o voce. Ce se întâmplă? Și de ce nu am fost chemat? 

Galder Batevreme, Mare Conjuror al Ordinului Stelei de Argint, Lord 
Imperial al Toiagului Sacru, lpsissimus de Nivelul Opt și al 304-lea 
Cancelar al Universităţii Nevăzute, reprezenta o priveliște impre- 
sionantă chiar și în cămașa de noapte roșie, brodată cu rune mistice, 
chiar și cu scufia de noapte cu moț, chiar și cu sfeșnicul lui Wee Willie 
Winkie! în mână. Aproape că făcea față chiar și în papucii pufoși, cu 
pompoane. 

Șase chipuri speriate se întoarseră către el. 

— Aăă, păi ati fost chemat, domnule, spuse unul din vrăjitorii mai 
mic în grad. De-asta vă și aflaţi aici, adăugă el drept explicaţie. 


Ipersonaj dintr-o poezie pentru copii, care umblă seara pe străzi în cămaşă de noapte şi 
dă stingerea pentru cei mici. (n.t.) 


4 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Vreau să zic, de ce nu m-aţi chemat mai; înainte? se răsti Galder, 
făcându-și loc până la ferestruică. 

— Înaintea cui, domnule? întrebă vrăjitorul. 

Galder se uită la el furios și riscă și o privire rapidă prin grilaj. 

Aerul din încăpere scotea acum mici scântei - fire de praf care se 
aprindeau de la magia brută. Sigiliul Incremenirii începea să sfârâie și 
să se îndoaie pe la margini. 

Cartea cu pricina se numea Octavo și, evident, nu era o carte ca 
oricare. 

Desigur, există multe cărți de magie renumite. Unii ar pomeni 
Nicrotelicomniconul, cel cu pagini din piele de șopârlă preistorică; alţii 
ar aminti de Cartea De leșit Pe La Un Unșpe scrisă de o sectă Llamaică 
misterioasă și cam lenevoasă; alţii ar putea invoca Grimoarul de 
Divertisment, despre care se zice că ar conţine singura glumă originală 
păstrată în Univers. Dar toate sunt niște biete fițuici în comparaţie cu 
Octavo, pe care Creatorul Universului - în marea sa zăpăceală - l-a 
lăsat în urma sa la scurtă vreme după ce și-a încheiat lucrarea. 

Cele opt descântece încătușate în paginile lui au avut o viață 
proprie, secretă, și s-a crezut că... 

In timp ce privea în camera cu probleme, lui Galder i se încreţi 
fruntea. Desigur, acum nu mai erau decât șapte descântece. Un imbecil 
de student în magie își aruncase cândva ochii prin carte, iar una dintre 
vrăji evadase, cuibărindu-i-se în minte. Nimeni nu reușise să 
reconstituie exact felul în care se întâmplaseră lucrurile. Chiar, cum îl 
chema? Tânvurache? 

Scântei octarine și violacee sclipiră pe cotorul volumului. Din 
postament se ridică un fir subţire de fum, iar zăvoarele grele de metal 
care ţineau cartea închisă începură să se comporte de parcă erau 
forțate. 

— Ce au descântecele de se agită atâta? întrebă unul dintre 
vrăjitorii mai tineri. 

Galder ridică din umeri. Sigur că nu-și putea permite să o arate, dar 
începea să fie îngrijorat de-a binelea. În calitate de vrăjitor calificat de 
nivelul opt, putea zări formele semiimaginare ce se iveau câte o clipă 
prin aerul tremurător, chemând și ademenind. Așa cum apar muștele 
înainte de furtună, și aglomerările masive de magie atrag lucruri din 
haoticele Dimensiuni Subterane - lucruri neplăcute, pline de secreții și 
de organe plasate anapoda, aflate veșnic în căutarea unei fisuri prin 
care să se strecoare în lumea oamenilor?. 

Trebuia să pună capăt acestui fenomen. 


2 Nu vor fi descrise aici, deoarece până şi cele mai drăgălaşe arată ca nişte corcituri între 
o caracatiţă şi o bicicletă. Se ştie că lucrurile din universurile indezirabile caută 
întotdeauna să pătrundă în acest univers, care este echivalentul paranormal al unui loc 
„mai apropiat de magazine şi mijloace de transport”. (n.a.) 


5 


Lumina fantastica 


— O să am nevoie de un voluntar, rosti el hotărât. Brusc, se făcu 
liniște. Singurul sunet care se mai auzea venea de dincolo de ușă. Era 
sunetul nesuferit al metalului care începe să cedeze. 

— Foarte bine, spuse. În acest caz o să am nevoie de o pensetă de 
argint, un litru de sânge de pisică, o biciușcă și un scăune... 

Se spune că opusul zgomotului e tăcerea. Nu e adevărat. Tăcerea e 
doar absenţa zgomotului. Tăcerea ar fi fost o hărmălaie îngrozitoare, în 
comparaţie cu subita implozie delicată de nonzgomot care îi izbi pe 
vrăjitori cu forța exploziei unui puf de păpădie. 

Un jet puternic de lumină ţâșni din carte sub forma unei coloane 
groase, se aprinse la impactul cu tavanul și dispăru. 

Galder se uită la gaura lăsată, fără să ia seama la smocurile 
fumegânde din propria barbă. Arătă teatral cu degetul. 

— Spre pivnițele superioare! strigă el și o luă la goană pe scările de 
piatră. Lipăind din papuci și fluturând din cămășile de noapte, ceilalţi 
vrăjitori se aruncară pe urmele lui, căzând unii peste alţii în dorința lor 
de a ajunge ultimii. 

Cu toate acestea, ajunseră cu toţii la timp ca să vadă cum mingea 
de foc a acelei potenţialități oculte dispare prin tavanul camerei de 
deasupra. 

— Câh! făcu vrăjitorul cel mai tânăr, indicând spre podea. 

Incăperea în care se aflau aparținuse bibliotecii înainte de a fi 
spălată de valul de magie care reasamblase brutal particule ale 
probabilității provenite de la tot ce-i stătuse în cale. Se putea 
presupune deci că șopârlele purpurii făcuseră cândva parte din podea, 
iar crema de ananas fusese niște cărți. lar câţiva dintre vrăjitori ar fi 
putut să jure că urangutanul mic și amărât care ședea în mijlocul 
nebuniei semăna foarte bine cu bibliotecarul șef. 

Galder privi în sus. 

— La bucătărie! răcni el plescăind prin crema dulce către rândul 
următor de scări. 

Nimeni nu a mai aflat în ce fusese transformat cuptorul cel mare, 
turnat din fontă, pentru că acesta deja dărâmase un zid și o ștersese 
înainte ca grămada de magi în dezordine și cu ochii ieșiți din orbite să 
dea buzna în cameră. Bucătarul responsabil cu legumele a fost 
descoperit mult mai târziu, ascuns în cazanul de supă și bolborosind 
chestii irelevante precum „Încheieturile! Ce încheieturi oribile!” 

Ultimele fire de magie, acum ceva mai lente, tocmai dispăreau prin 
tavan. 

— Spre Sala cea Mare! 

Scările erau aici mult mai late și mai luminoase. Găfâind și mirosind 
a ananas, vrăjitorii mai în formă ajunseră sus în momentul în care 
mingea de foc se afla în centrul bătut de curent al principalei săli a 
Universităţii. Plutea în loc, neclintită, cu excepţia unei mici ieșituri care 
se arcuia și bolborosea pe suprafaţa ei. 

6 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


După cum se știe, vrăjitorii fumează. Asta explică, probabil, tusea 
colectivă, ca din cavou, și horcăiala de polizor care izbucni în spatele lui 
Galder, în timp ce acesta evalua situaţia, întrebându-se dacă are sau nu 
curajul să caute cu privirea un loc de ascuns. Inșfăcă un student 
speriat: 

— Fă-mi rost de niște ghicitori, vizionari, cititori în globuri de cristal 
și înlăuntruvăzători, lătră el. Vreau să studiez ce se întâmplă! 

Ceva prindea viaţă în interiorul globului de foc. Galder își făcu 
mâna streașină la ochi și încercă să privească forma care lua naștere 
sub ochii lui. Nu încăpea îndoială. Era universul. 

Era sigur de asta, pentru că avea la el în birou o machetă a 
universului, despre care se spunea că e mult mai impresionantă decât 
originalul. În faţa posibilităţilor de expresie oferite de perlele de cultură 
și de filigranul de argint, Creatorul fusese nevoit să se dea bătut. 

Dar micuțul univers din interiorul mingii de foc era nefiresc de... ei 
bine, de real. Nu lipseau decât culorile. Era tot de un alb translucid, 
cețos. 

Se vedeau Marele A'Tuin, și cei patru elefanți, și Discul. Din locul în 
care se afla, Galder nu vedea prea bine suprafața planetei, dar știa cu o 
certitudine matematică că era modelată cu maximă acuratețe. Putea 
totuși distinge o variantă miniaturală a lui Cori Celesti, în vârful căruia 
zeii certăreţi și cam burghezi ai acelei lumi locuiau într-un palat compus 
din marmură, alabastru și apartamente mochetate de trei camere, pe 
care deciseseră să-l numească Dunmanifestin. Pentru orice cetățean al 
Discului cu minime pretenţii de cultură era enervant să fie condus de 
niște zei a căror idee de experiența artistică înălțătoare era 
reprezentată de o sonerie muzicală. 

Universuțul embrionar începu să se miște ușor, lăsându-se într-o 
parte... 

Galder încercă să strige, dar vocea nu-l ascultă. 

Blând, dar cu forța implacabilă a unei explozii, forma se extinse. 

Privi îngrozit, apoi uimit, cum aceasta trece prin el ca un gând. 
Întinse o mână și se uită la fantomele palide ale straturilor geologice 
care i se scurgeau printre degete într-o tăcere activă. 

Marele A'Tuin, deja mai mare decât o casă, ajunsese sub nivelul 
podelei. 

Vrăjitorii din spatele lui Galder erau cufundaţi în mare până la brâu. 
O bărcuţă cât un degetar atrase pentru o clipă privirea arhicancelarului 
înainte ca un curent potrivnic să o poarte dincolo de perete. 

— Pe acoperiș! reuși el să îngaime, ridicând un deget tremurător 
către cer. 

Vrăjitorii cărora le mai rămăsese ceva cenușiu în tărtăcuţă și ceva 
aer în plămâni îl urmară în fugă, peste continentele care ningeau rar 
prin zidurile de piatră. 


Lumina fantastica 


Era o noapte liniștită, ușor colorată de promisiunea zorilor. Luna 
nouă tocmai apunea. Ankh-Morpork, cel mai mare oraș de la Marea 
Circulară, dormea. 

Ultima afirmaţie nu e tocmai adevărată. 

Pe de-o parte, acele părţi ale orașului ocupate cu, să zicem, 
vânzarea legumelor,  potcovirea cailor, sculptarea  figurinelor 
ornamentale de jad, schimbarea banilor sau confecţionarea mobilei 
dormeau. Asta dacă nu aveau insomnie sau nu se sculaseră în toiul 
nopţii ca să se ducă pân-la baie. Pe de altă parte, mulți dintre cetățenii 
mai certaţi cu legea erau foarte treji, îndeletnicindu-se cu, să zicem, 
intratul pe ferestrele altora, tăierea beregatelor, jefuirea reciprocă, 
statul în pivnițe cu mult fum și cu muzică asurzitoare și, în general, 
distrându-se mult mai bine. Dar majoritatea animalelor dormea, cu 
excepţia șobolanilor. Și a liliecilor, desigur. In ceea ce privește 
insectele... 

Ideea este că stilul descriptiv reușește rareori să fie veridic, iar pe 
vremea când Olaf Quimby al II-lea domnea ca Patrician peste Ankh- 
Morpork a fost adoptată o legislaţie care să pună capăt unor astfel de 
lucruri și să aducă mai multă onestitate în consemnări. Astfel, dacă o 
legendă spunea despre vreun erou marcant cum că „toţi oamenii îi 
lăudau vitejia”, orice bard care ţinea la viața sa ar fi adăugat repede: 
„cu excepţia câtorva consăteni care îl considerau un mincinos și a 
multor altor oameni care nici nu auziseră de el”. Comparaţiile poetice 
erau și ele reduse la enunţuri de genul „vânjosul armăsar zbura 
precum, într-o zi de vară, un vânticel de intensitate aproximativ trei” și 
orice vorbărie goală despre un chip care lansa o mie de corăbii? trebuia 
susținută cu dovezi cum că obiectul dorinţei poetului semăna, într- 
adevăr, cu o sticlă de șampanie. 

Quimby a fost până la urmă asasinat de un poet nemulțumit, în 
timpul unui experiment desfășurat în incinta palatului cu scopul de a 
demonstra acuratețea zicalei „Penelul e mai puternic decât spada”, la 
care ulterior s-a adăugat, în amintirea patricianului: „doar dacă spada e 
foarte mică și penelul e foarte ascuţit”. 

Deci. Aproximativ șaizeci și șapte, poate șaizeci și opt la sută din 
oraș dormea. Ceea ce nu însemnă că ceilalți cetățeni, care se furișau cu 
diverse treburi în general ilicite, au observat aburul pal care îneca stră- 
zile. Doar vrăjitorii, obișnuiți să vadă lucruri invizibile, l-au observat cum 
vine din depărtare, învăluind totul. 

Turtit fiind, Discul nu prea are orizont. Orice marinar aventuros, 
căruia îi trăsneau diverse năzbâtii prin cap după ce se uita prea mult la 
o portocală sau un ou și care pleca spre antipozi, afla în curând că 


3 „a face that launched a thousand ships”, vers din piesa „Tragica istorie a Doctorului 


Faust” de Christopher Marlowe, devenită un loc comun în limba engleză pentru a 
desemna o persoană de o frumuseţe orbitoare. (n.t.) 


8 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


singurul motiv pentru care corăbiile depărtate păreau că dispar dincolo 
de marginea lumii era faptul că ele chiar dispăreau dincolo de marginea 
lumii. 

Dar, cu toate acestea, nici Galder nu putea să vadă până la infinit 
prin aerul plin de praf și de rotocoale de ceaţă. Ridică privirea. Sus, 
dominând întreaga Universitate, se afla bătrânul și sumbrul Turn al 
Artelor, probabil cea mai veche clădire de pe Disc, cu renumita lui scară 
în spirală de opt mii opt sute optzeci și opt de trepte. De pe acoperișul 
crenelat, adăpost pentru corbi și pentru niște garguie deconcertant de 
vivace, un vrăjitor putea cuprinde cu privirea tot Discul, până la 
margine. Asta după ce mai întâi horcăia îngrozitor vreo zece minute, 
desigur. 

— Afurisită scară, bombăni el. Dar la urma urmei, de ce sunt 
vrăjitor? Avyento, thessalous! Voi zbura. Vă invoc, spirite ale aerului și 
întunericului! 

Întinse o mână noduroasă și indică spre o porţiune din parapetul 
năruit. De sub unghiile sale pătate de nicotină, o flacără octarină 
izbucni, lovind piatra măcinată a turnului. 

Bucata de zid căzu. Printr-un schimb bine calculat de viteze, Galder 
se ridică în același timp, cu cămașa de noapte fluturându-i peste 
picioarele ciolănoase. Zbură tot mai sus, străpungând lumina palidă ca 
un... în fine, ca un vrăjitor bătrân, dar puternic, proiectat în sus de un 
deget expert care apăsa pe balanţa universală. 

Ateriză peste niște cuiburi părăginite, își recăpătă echilibrul și se 
uită în jos, la perspectiva ameţitoare a răsăritului de pe Disc. 

La acea vreme a anului lung, Marea Circulară era aproape la apus 
față de Cori Celesti și, în vreme ce lumina zilei clipocea spre Ankh- 
Morpork, umbra muntelui despica peisajul precum limba mare a unui 
ceasornic zeiesc. Dar înspre miazănoapte, în competiţie cu lumina care 
avansa lent spre marginea lumii, venea o dâră de ceaţă alburie. 

Un zgomot de rămurele rupte se auzi din spate. Galder se întoarse 
și îl zări pe Ymper Trymon, numărul doi în ierarhia Ordinului și singurul 
vrăjitor ce reușise să se ţină după el. 

ÎI ignoră pentru moment, ocupat să se țină bine de zid și să-și 
întărească descântecele personale de protecţie. Intr-o profesiune care, 
în mod tradiţional, garanta o viaţă lungă, promovarea se făcea greu și 
era un fapt general acceptat ca vrăjitorii mai tineri să avanseze călcând 
peste cadavrele - de care singuri își făceau rost - vrăjitorilor mai mari în 
grad. În plus, tânărul Trymon avea în el ceva periculos. Nu fuma, bea 
numai apă fiartă, iar Galder avea cumplita bănuială că era și deștept. 
Nu zâmbea suficient de des și îi plăceau cifrele și tipul ăla de grafice în 
care apar o mulţime de pătrățele cu săgeți care arată spre alte 
pătrăţele. Pe scurt, era genul de om care, atunci când spunea „resurse 
umane”, vorbea serios. 


Lumina fantastica 


Întregul Disc era acum acoperit de o peliculă albă, tremurătoare, 
care i se potrivea mănușă. 

Galder se uită la propriile sale mâini și văzu că erau acoperite cu o 
rețea transparentă de fire sclipitoare, care îi urmau fiecare mișcare. 

Cunoștea acest descântec. Il folosise și el. Dar la o scară mai 
mică... mult mai mică. 

— E un descântec de schimbare, zise Trymon. Întreaga lume e pe 
cale de a fi schimbată. 

Altcineva, gândi Galder cu obidă, ar fi avut decența să pună un 
semn de exclamare la sfârșitul unei astfel de afirmaţii. 

Un zgomot slab, ca o inimioară de șoricel care se frânge, răsună 
pur, înalt și ascuțit. 

— Ce-a fost asta? întrebă Galder. 

Trymon ciuli urechile. 

— Do diez, dacă nu mă înșel. 

Galder nu spuse nimic. Vălul alb dispăruse, iar primele zgomote ale 
orașului care se trezea la viaţa începeau să ajungă la cei doi vrăjitori. 
Totul părea să fie exact ca înainte. Tot acel efort, doar ca lucrurile să 
rămână neschimbate? 

iși pipăi distrat buzunarele și găsi până la urmă ceea ce căuta în 
spatele urechii. Vâri chiștocul scos între buze, invocă o flacără mistică 
în vârful degetelor și trase tare din amărâta de ţigară până când 
luminiţe albastre îi jucară în faţa ochilor. Tuși o dată sau de două ori. 

Se concentră din răsputeri. 

Incerca să-și amintească dacă nu știa vreun zeu care să-i fi rămas 
dator. 


În realitate, și zeii erau la fel de nedumeriţi ca vrăjitorii de ceea ce 
se întâmpla și, oricum, erau prinși în lupte care durau de eoni întregi cu 
Uriaşii Gheţurilor, care refuzaseră să le dea înapoi mașina de tuns 
iarba. 

Dar un indiciu cu privire la cele întâmplate se putea găsi în faptul 
că Vânturache, a cărui viaţă derulată rapid prin faţa ochilor lui tocmai 
ajunsese la un episod incitant de pe când avea el cincisprezece ani, se 
trezi că nu a murit, ci spânzura într-un pin, atârnat de picioare. 

Cobori fără probleme, și anume căzând incontrolabil din creangă în 
creangă, până când ateriză în cap pe un morman de ace de conifer, 
unde stătu cu răsuflarea tăiată, dorindu-și să fi fost un om mai bun. 

Undeva, știa sigur, trebuia să existe o explicaţie perfect logică. În 
secunda asta mori, după ce ai căzut peste marginea lumii, iar în 
secunda următoare ești agăţat într-un copac, cu capul în jos. 

Așa cum se întâmpla de fiecare dată în asemenea situații, 
Descântecul i se ivi în minte. 

Vânturache fusese totdeauna apreciat de profesorii săi ca fiind la 
fel de talentat într-ale vrăjitoriei ca peștii într-ale alpinismului. Probabil 

10 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


că ar fi fost oricum dat afară din Universitatea Nevăzută, - nu putea să 
memoreze nici o vrajă, iar fumatul îi făcea rău - dar apucase să 
provoace probleme mari furișându-se în încăperea unde se afla 
înlănţuită Cartea Octavo și deschizând-o. 

Si mai grav, nimeni nu reușise să-și dea seama cum de toate 
lacătele se descuiaseră tocmai în acel moment. 

Descântecul nu era un chiriaş pretenţios. Stătea acolo, ca o 
broască pe fundul bălții. Dar, ori de câte ori Vânturache se simţea 
epuizat sau foarte speriat, încerca să se facă rostit. Nimeni nu știa ce s- 
ar fi putut întâmpla dacă unul din cele Opt Mari Descântece ar fi fost 
rostit de unul singur, dar toţi erau de acord că cel mai bine era să-i 
urmărești efectele dintr-un univers vecin. 

Și - ciudat că-i venise în gând așa ceva tocmai când zăcea pe un 
morman de ace de pin, la scurt timp după ce căzuse peste marginea 
lumii - dar lui Vânturache i se părea că Descântecul se străduiește să-l 
ţină în viaţă. 

Mie-mi convine, spuse-n sinea lui. 

Se ridică și se uită la copaci. Vânturache era un vrăjitor de oraș și, 
deși își dădea seama că între diferitele tipuri de arbori există diferenţe 
după care cei dragi și rudele îi pot deosebi, personal știa doar că un 
copac stă cu verdele-n sus. lar aici erau mult prea mulţi, aranjaţi fără 
pic de simţ al ordinii. Locul părea să nu mai fi fost curăţat de o veșnicie. 

Își aminti vag despre cum poţi să-ţi dai seama unde te afli uitându- 
te pe care parte a trunchiului crește mușchiul pe copaci. Aceștia însă 
aveau mușchi peste tot, după cum aveau și cioturi, și ramuri bătrâne 
aruncate alandala; dacă arborii ar fi oameni, aceștia precis ar fi zăcut în 
niște balansoare. 

Vânturache dădu cu șutul în cel mai apropiat copac. Acesta îi scăpă 
în cap, cu maximă acuratețe, o ghindă. Vrăjitorul spuse „Au”. Copacul, 
cu o voce de ușă veche scârţâind din balamale, răspunse „Așa îţi 
trebuie”. 

Urmă o tăcere prelungă. 

Apoi Vânturache rosti: 

— Tu ai spus asta? 

— Da. 

— Și asta? 

— Da. 

— Aha. Se gândi un pic. Apoi încercă: Nu cumva se întâmplă să știi 
pe unde se iese din pădure? 

— Nu, nu prea circul, zise copacul. 

— Plictisitoare viață, îmi imaginez, zise Vânturache. 

— N-am de unde să știu. N-am fost niciodată altceva, zise copacul. 

Vânturache se uită la el cu atenţie. Părea la fel ca orice alt copac. 

— Ești fermecat? întrebă. 

— Nu mi s-a mai spus așa ceva, răspunse copacul. Presupun că da. 


11 


Lumina fantastica 


Vânturache se gândi: Nu se poate să vorbesc cu un copac. Dacă aș 
face așa ceva, ar însemna că sunt nebun, și cum eu nu sunt nebun, 
înseamnă că nici copacii nu vorbesc 

— La revedere, spuse el hotărât. 

— Hei, nu pleca, începu copacul, apoi își dădu seama că nu avea 
nici un rost. Îl urmări cum se împleticea printre tufișuri și se întoarse la 
îndeletnicirile sale de a simţi soarele pe frunze, gâlgâitul apei în 
rădăcini, fluxul și refluxul sevei în trunchi sub influența soarelui și lunii. 
Plictisitor, gândi el. Ce ciudat să spună așa ceva. Copacii se pot plictisi, 
desigur, gâzelor li se întâmplă tot timpul, dar nu cred că la asta se 
referea. Și: poţi oare să devii cu adevărat altceva? 

De fapt Vânturache nu a mai vorbit niciodată cu copacul respectiv, 
dar scurta lor conversaţie a dus la nașterea primei religii a arborilor, 
care în timp a cuprins toate pădurile lumii. Doctrina ei era: un copac 
bun, care duce o viaţă curată, decentă și dreaptă, își asigură o viaţă și 
dincolo de moarte. Dacă a fost cu adevărat bun, poate să se 
reîncarneze chiar sub forma a cinci mii de suluri de hârtie igienică. 


La câțiva kilometri mai încolo, Doiflori încerca și el să-și revină din 
surpriză după ce se trezise din nou pe Disc. Ședea pe fuzelajul Preapo- 
tentului Voyager, care se scufunda gâlgâind încet în apele întunecate 
ale unui mare lac înconjurat de copaci. 

În mod inexplicabil, nu era prea îngrijorat. Doiflori era turist, primul 
din această specie ce avea să evolueze ulterior pe Disc, iar la însăși 
baza existenței sale se afla credința nestrămutată că lui nu i se putea 
întâmpla nimic rău pentru că nu era implicat în evenimente; credea, de 
asemenea, că oricine poate înţelege limba lui, cu condiţia să o 
vorbească tare și rar, că oamenii sunt în general demni de încredere și 
că orice diferend se poate rezolva între persoane de bună credință, cu 
condiția să se comporte raţional. 

La prima vedere, toate aceste date îi dădeau turistului șanse de 
supravieţuire ușor mai scăzute decât, să zicem, cele ale unui pui de 
scrumbie, dar, spre uimirea lui Vânturache, convingerile lui funcționau. 
Totala inconștienţă a omulețului față de orice formă de pericol făcea, 
într-un fel sau altul, ca pericolul să se descurajeze și să renunțe. 

Așa că simpla perspectivă de a muri înecat nu avea nici o șansă în 
faţa lui. Doiflori era absolut convins că, într-o societate bine organizată, 
oamenilor nu li se permite să se înece așa, de capul lor. 

Era totuși un pic preocupat de ce se întâmplase cu Bagajul lui. Se 
consola însă cu gândul că, fiind confecţionat din lemn de păr înţelept, 
era suficient de inteligent ca să-și poarte singur de grijă. 


Într-o altă parte a aceleiași păduri, un tânăr șaman își finaliza o 
parte esenţială a pregătirii. Gustase din ciuperca sacră, fumase 
rădăcina cea sfântă, își pudrase cu grijă și umpluse diversele orificii cu 

12 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


alte plante mistice, iar acum, așezat cu picioarele încrucișate sub un 
pin, se concentra în primul rând ca să intre în contact cu straniile și 
miraculoasele taine ale Fiinţei și, în al doilea rând, ca să-și împiedice 
calota craniană să se deșurubeze și s-o ia din loc. 

Prin fața ochilor îi jucau triunghiuri albastre cu patru laturi. Din 
când în când zâmbea atoatecunoscător la nimic anume și rostea lucruri 
de genul „Uau” sau „Câh”. 

Apoi ceva se mișcă în aer și avu loc ceea ce mai târziu șamanul 
descrise drept „un fel de explozie, dar invers”, iar acolo unde nu se 
aflase nimic apăru deodată o ladă mare de lemn, cam uzată. 

Ateriză greoaie pe frunzișul muced, făcu zeci de piciorușe și se 
întoarse agale ca să se uite la şaman. Nu că ar fi avut față, dar chiar și 
prin ceața aceea micologică șamanul era conștient într-un mod oribil că 
lada se uita la el. Și nu avea o uitătură prea plăcută. Uimitor cât de 
dispreţuitoare izbuteau să fie o gaură a cheii și niște balamale. 

Spre marea sa ușurare, obiectul dădu lemnos dintr-un soi de umeri 
și o luă la trap printre copaci. 

Cu un efort supraomenesc, șamanul își reaminti succesiunea de 
mișcări necesare pentru a ajunge în poziţie verticală și reuși chiar să 
facă vreo doi pași, după care privi în jos și se lăsă păgubaș, pentru că 
nu-i mai ajungeau picioarele. 

intre timp, Vânturache găsise o potecă. Făcea ea o droaie de 
ocoluri și nici pietruită nu era, dar măcar îi dădea o ocupaţie. 

Mai mulţi copaci încercară să lege cu el o conversaţie, dar 
Vânturache era aproape sigur că nu așa trebuie să se comporte niște 
copaci normali, drept care îi ignoră. 

Ziua înainta. Nu se auzea nici un sunet, înafară de murmurul 
micilor insecte nesuferite și pișcătoare, de trosnetul ocazional al unei 
crengi în cădere și de șoaptele copacilor care discutau despre religie și 
despre problema veverițelor. Vânturache începu să se simtă foarte 
singur. Se închipui nevoit să rămână în pădure pentru totdeauna, silit 
să doarmă pe un pat de frunze și să mănânce... să mănânce... ce se 
mânca de obicei prin păduri. Copaci, probabil, și alune, și mure. Ar fi 
fost obligat să... 

— Vânturache! 

Inaintea lui pe potecă venea Doiflori - ud leoarcă, dar strălucind de 
fericire. Bagajul tropăia pe lângă el (orice obiect făcut din lemnul 
respectiv își urma stăpânul oriunde și de aceea părul înţelept era folosit 
adesea pentru a ambala bunurile puse în mormintele regilor foarte 
bogaţi care voiau să fie siguri că vor începe noua viaţă de pe lumea 
cealaltă cu lenjerie curată). 

Vânturache oftă. Până în momentul acela crezuse că ziua nu putea 
sfârși mai prost decât începuse. 


13 


Lumina fantastica 


Cădea o ploaie deosebit de udă și rece. Vânturache și Doiflori 
stăteau sub un copac și se uitau cum toarnă. 

— Vânturache? 

— Mmm? 

— De ce suntem aici? 

— Ei bine, potrivit unora, Creatorul Universului a făcut Discul și tot 
ce se află pe el, potrivit altora, e vorba de o poveste complicată, în care 
intră testiculele Zeului Cer și laptele Vacii Celeste, în timp ce alţii susțin 
că suntem cu toţii rodul acumulării întâmplătoare de particule ale 
probabilității. Dar dacă voiai să mă întrebi de ce suntem aici, în sensul 
în care nu mai cădem de pe Disc, n-am nici o idee. Trebuie să fie o 
greșeală teribilă. 

— Aha. Crezi că se găsește ceva de mâncare în pădurea asta? 

— Da, zise cu ciudă vrăjitorul. Noi. 

— Am niște ghindă, dacă vrei, spuse copacul serviabil. 

Rămaseră pentru câteva momente într-o tăcere umedă. 

— Vânturache, copacul a spus că... 

— Copacii nu vorbesc, îl repezi Vânturache. E foarte important să ţii 
minte asta. 

— Dar ai auzit... 

Vânturache suspină. 

— Ascultă, spuse. Totul se reduce la biologie elementară, nu-i așa? 
Dacă e să vorbeşti, ai nevoie de echipamentul potrivit, de plămâni, de 
buze și de... de... 

— Coarde vocale, completă copacul. 

— Mda, cum spui, zise Vânturache. Tăcu și se uită mohorât la 
ploaie. 

— Credeam că vrăjitorii știu totul despre arbori, despre plante 
sălbatice comestibile și alte lucruri de genul ăsta, zise Doiflori cu 
reproș. Foarte rar se întâmpla ca vocea lui să indice că ar vedea în 
Vânturache altceva decât un mag de primă clasă, așa că vrăjitorul se 
simţi împins să treacă la fapte. 

— Chiar știu, se răsti el. 

— Atunci ăsta ce fel de copac e? întrebă turistul. 

Vânturache se uită în sus. 

— Artar, spuse cu hotărâre. 

— De fapt..., începu copacul, dar se opri imediat. Surprinsese 
privirea lui Vânturache. 

— Chestiile alea seamănă cu ghindele, zise Doiflori. 

— Păi, da, este varietatea sessilis sau heptocarpus, zise 
Vânturache. Fructele sunt foarte asemănătoare cu ghinda. Practic 
oricine se poate păcăli. 

— Ei na! exclamă Doiflori, și: Tufișul ăla de acolo ce e? 

— Vâsc. 

— Dar are spini și boabe roșii! 

14 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Da, și? spuse Vânturache aspru, privindu-l drept în ochi. Doiflori 
cedă. 

— Nimic, zise el moale. Probabil că am fost prost informat. 

— Bun. 

— Dar sub el uite niște ciuperci mai mari. Sunt bune de mâncat? 

Vânturache se uită la ele prudent. Erau într-adevăr foarte mari și 
aveau căciuli roșii cu pete albe. De fapt aparțineau speciei din care 
șamanul local (care în momentul respectiv se afla la câţiva kilometri 
distanţă, unde încerca să lege prietenie cu o stâncă) nu ar fi gustat 
decât după ce și-ar fi ancorat zdravăn de picioare un pietroi. Dar 
Vânturache n-avea ce face decât să iasă în ploaie și să le studieze mai 
îndeaproape. 

Ingenunche în frunzișul putred și se uită sub căciulile ciupercilor. 
După o vreme spuse slab: 

— Nu, nu-s deloc bune de mâncat. 

— De ce? strigă Doiflori de la locul lui. Din cauza nuanţei lamelelor? 

— Nu, nu tocmai... 

— Presupun atunci că gulerașul de pe picior nu e așa cum trebuie. 

— Arată în regulă. 

— Atunci căciula, căciula trebuie să aibă o culoare dubioasă. 

— Nu sunt sigur. 

— Bine, dar atunci de ce nu se pot mânca? 

Vânturache tuși. 

— Din cauza ușiţelor și ferestrelor, zise el nefericit. Ăsta e un semn 
sigur. 


Tunetele bubuiau deasupra Universităţii Nevăzute. Ploaia curgea 
peste acoperișuri și gâlgâia din gurile garguielor, deși una sau două, 
mai șmechere, o tuliseră să se adăpostească prin labirintul de streșini. 

Mult mai jos, în Sala cea Mare, cei mai puternici opt vrăjitori din 
Lumea Disc se adunaseră deasupra unei octograme ceremoniale, câte 
unul la fiecare colț. De fapt, dacă e să fim cinstiți, poate că nu erau cei 
mai puternici, dar aveau cu siguranţă o mare putere de supravieţuire, 
ceea ce, în lumea extrem de competitivă a magiei, înseamnă aproape 
același lucru. In spatele fiecărui vrăjitor de nivelul opt se afla o jumă- 
tate de duzină de vrăjitori de nivelul șapte care încercau să scape de el 
și era recomandabil ca vrăjitorii seniori să-și cultive o atitudine 
bănuitoare față de, să zicem, posibilii scorpioni din așternutul lor. Vorba 
unei vechi zicale: dacă un vrăjitor s-a săturat să mai caute sticla pisată 
din desert, atunci s-a săturat de viaţă. 

Cel mai bătrân dintre ei, Grihald Spold, reprezentant al Străvechilor 
și Cu Adevărat Originalilor Inţelepţi ai Cercului Neîntrerupt, bătu 
zgomotos din toiag și grăi iaca așa: 

— Hai odată, Batevreme, că mă lasă picioarele. 


15 


Lumina fantastica 


Galder, care făcuse o pauză în vorbire doar pentru a mări efectul 
dramatic, se uită urât la el. 

— Prea bine, în acest caz voi fi scurt.. 

— Fain. 

— Am căutat cu toţii îndrumare cu privire la evenimentele de azi 
dimineaţă. Se poate lăuda cineva că a primit vreun semn? 

Vrăjitorii își aruncară priviri oblice. Mai multă neîncredere și 
suspiciune reciprocă decât la o adunare de magicieni seniori găseai 
doar la o seară frăţească de colectare a fondurilor din cadrul convenției 
unei uniuni sindicale. Dar adevărul era că ziua decursese foarte prost. 
Demonii folosiți de obicei drept informatori, chemați la repezeală din 
Dimensiunile Subterane, se dovediseră temători și nu stătuseră să fie 
chestionaţi. Oglinzile fermecate crăpaseră. Cărţile de tarot se 
șterseseră în mod misterios. Globurile de cristal se tulburaseră. Chiar și 
frunzele de ceai, dispreţuite de vrăjitori ca fiind o metodă frivolă și 
nedemnă de luat in seamă pentru ghicirea viitorului, se adunaseră în 
fundul ceștilor și refuzaseră să se mai miște. 

Pe scurt, vrăjitorii nu știau ce să facă. Măcar cu asta părea să fie 
toată lumea de acord. 

— Așa că propun să îndeplinim Ritul lui AșKent, spuse Galder, 
teatral. 

Trebuia să admită că se așteptase la un răspuns mai animat, ceva 
de genul „Oh, nu, nu Ritul lui AșKent! Muritorilor nu le e dat să se 
amestece în asemenea taine!” 

In schimb, se auzi un murmur aprobator. 

— Bună idee. 

— Mi se pare logic. 

— Atunci hai să-i dăm drumul. 

Ușor descumpănit, Galder convocă vrăjitorii mai mărunți, care 
aduseră în sală diverse accesorii magice. 

Am menţionat deja că în perioada respectivă existau mari 
neînțelegeri între frățiile de vrăjitori despre felul în care trebuie 
practicată magia. 

Tinerii în special susțineau că e timpul ca magia să-și modernizeze 
imaginea și că vrăjitorii ar trebui să înceteze să se mai prostească în 
jurul unor bucățele de ceară și capete de os și să pună bazele unei 
chestii organizate, cu programe de cercetare și convenţii de trei zile în 
hoteluri elegante, unde să se citească referate cu titluri ca „Geomanţia, 
încotro?” sau „Rolul Cizmelor de Șapte Poște într-o societate deschisă”. 

Trymon, de exemplu, nu făcea practic nici un fel de magie, dar 
conducea Ordinul cu o eficiență de clepsidră și scria multe dări de 
seamă și avea pe peretele din birou un grafic enorm, acoperit cu buline 
și steguleţe și linii colorate pe care nu le înţelegea nimeni altcineva, dar 
care arătau absolut impresionant. 


16 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Celălalt gen de vrăjitori erau cei care spuneau că toate astea sunt 
apă de mlaștină și că lor nu le pasă de imagine, decât dacă e vorba de 
una din ceară, cu ace înfipte în ea. 

Șefii celor opt ordine erau toţi de acest gen, tradiţionaliști până la 
ultimul mag, așa că ustensilele adunate morman în jurul octogramei 
aveau un aspect ocult cu care nu era de glumit. ți săreau în ochi 
coarnele de berbec, tigvele, obiectele baroce de metal, lumânările 
masive, cu toate că vrăjitorii mai tineri descoperiseră că Ritul lui AșKent 
se poate executa perfect cu trei bucățele de lemn și patru centimetri 
cubi de sânge de șoarece. 

Pregătirile durau în mod normal câteva ore, dar puterile reunite ale 
venerabililor vrăjitori scurtară considerabil această perioadă și, după 
doar patruzeci de minute, Galder incanta ultimele cuvinte ale des- 
cântecului. Acestea plutiră câteva momente în faţa lui înainte de a se 
dizolva. 

Aerul din centrul octogramei tremură, se îngroșă și conţinu dintr-o 
dată o siluetă înaltă și întunecată. Era în cea mai mare parte ascunsă 
sub o robă neagră cu glugă, dar probabil cu atât mai bine. Intr-o mână 
tinea o coasă lungă și nu putea trece neobservat faptul că în loc de 
degete avea niște oase goale și albe. 

Cu cealaltă mână scheletică ţinea o scobitoare pe care erau înfipte 
bucățele de brânză și ananas. 

DA? zise Moartea cu o voce care avea căldura și coloritul unui 
aisberg. Surprinse privirile vrăjitorilor și se uită la scobitoare. 

ERAM LA O PETRECERE, adăugă, cu o undă de reproș. 

— O, tu, Creatură a Pământului și Întunericului, te chemăm să 
abjuri aici..., începu Galder cu o voce puternică, poruncitoare. Moartea 
încuviință din cap. 

DA, DA, ȘTIU PARTEA ASTA, zise. DE CE M-AȚI CHEMAT? 

— Se spune că poţi vedea atât viitorul cât și trecutul, spuse Galder 
cam supărat, pentru că marele monolog al conjurație era cel care-i 
plăcea cel mai mult, și lumea era de părere că îi ieșea de minune. 

E PERFECT ADEVĂRAT. 

— Atunci poate ne poți explica mai exact ce anume s-a întâmplat 
azi dimineață? întrebă Galder. Apoi își reveni și adăugă sonor. „lţi 
poruncesc în numele lui Azimroth, al lui T'cikel, al lui.. 

BINE, GATA, AM ÎNȚELES, zise Moartea. CE VRETI SĂ ȘTIŢI, MAI 
PRECIS? CĂ AZI DIMINEAȚĂ S-AU ÎNTÂMPLAT MULTE, UNII S-AU NĂSCUT, 
ALȚII AU MURIT, TOȚI COPACII AU MAI CRESCUT UN PIC, VALURILE AU 
ALCĂTUIT MODELE INTERESANTE PE SUPRAFAȚA MĂRII.. 

— Mă refeream la Cartea Octavo, spuse Galder rece. 

AH, AIA? NU A FOST DECÂT O REAJUSTARE A REALITĂȚII. AM 
ÎNȚELES CĂ OCTAVO SE TEMEA SĂ NU- ȘI PIARDĂ CEL DE-AL OPTULEA 
DESCÂNTEC. SE PARE CĂ ERA PE CALE SĂ CADĂ DE PE DISC. 


17 


Lumina fantastica 


— la stai, stai puţin, întrerupse Galder. Se scărpină sub bărbie. Ne 
referim la cel aflat în interiorul capului lui Vânturache? Un tip înalt, cam 
sfrijit? Cel pe care... 

... PE CARE L-A TÂRÂT DUPA EL ÎN TOȚI ACEȘTI ANI, DA. 

Galder se încruntă. Fusese un efort substanţial. Oricine știa că 
atunci când un vrăjitor moare, toate descântecele din capul lui sunt 
eliberate, deci de ce ar fi avut nevoie să-l salveze pe Vânturache? Până 
la urmă, al Optulea Descântec ar fi revenit la locul lui. 

— Ai idee de ce? rosti fără să se gândească, dar, luând seama, se 
adună și zise: În numele lui Yrriph și Kcharla, pre tine te abjur și... 

AȘ PREFERA SĂ NU MAI FACI CHESTIA ASTA. NU ȘTIU DECÂT CĂ 
DESCÂNTECELE TREBUIE SĂ FIE TOATE LAOLALTĂ DE LĂSATA PORCULUI SAU, 
DACĂ NU, DISCUL VA FI DISTRUS. 

— Vorbiţi mai tare! strigă GrihaldSpold. 

— Taci din gură! zise Galder. 

EU? 

— Nu, el. Afurisit boșoro... 

— Te-am auzit! îl repezi Spold. Voi, tinerii din ziua de... Se opri. 
Moartea se uită la el pe gânduri, de parcă încerca să-i reţină trăsăturile. 

— Mai repetă partea aia o dată, te rog, zise Galder. Discul va fi 
cum? 

DISTRUS, spuse Moartea.POT SĂ PLEC ACUM? MI-AM LĂSAT 
PAHARUL. 

— Stai puţin, zise repede Galder. Pe Celiliki, pe Orizon și așa mai 
departe, cum adică distrus? . 

E O VECHE PROFEȚIE SCRISA PE ZIDUL INTERIOR AL MAREI 
PIRAMIDE DIN TSORT. CUVÂNTUL DISTRUS E DESTUL DE LIMPEDE, 
CRED EU. 

— Asta-i tot ce poţi să ne spui? 

DA. 

— Dar Lăsata Porcului e peste numai două luni! 

DA. 

— Poţi măcar să ne zici unde e Vânturache acum? 

Moartea ridică din umeri. Părea făcut pentru această mișcare. 

PADUREA SKUND, DE LA MUNȚII VÂRFU' BERBECELUI, PUȚIN SPRE 
MARGINE. 

— Ce face acolo? 

ÎȘI PLÂNGE DE MILĂ. 

— Aha. 

ACUM POT PLECA? 

Galder încuviință din cap, absent. Se gândi cu jind la ritualul de 
izgonire, care începea cu „Piei, umbră” și conţinea câteva pasaje destul 
de emoționante, pe care le tot repetase, dar nu reuși să se mobilizeze. 


18 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Da, sigur, spuse. Mulţumim, sigur că da. Și apoi, pentru că nu e 
bine să-ți faci dușmani nici printre creaturile întunericului, adăugă 
politicos: Sper că e o petrecere reușită. 

Moartea nu răspunse. Se uita la Spold cum se uită un câine la niște 
oase, doar că în cazul de față era viceversa, mai mult sau mai puţin. 

— Am zis că sper că e o petrecere reușită, spuse Galder mai tare. | 

PENTRU MOMENT ESTE, zise Moartea fără intonaţie. CRED INSA CA 
SE VA SPARGE BRUSC LA MIEZUL NOPȚII. 

— De ce? . . 

ATUNCI AȘTEAPTA TOȚI SA-MI DAU MASCA JOS. 

Și dispăru, lăsând în urmă o scobitoare și o spirală de hârtie 
colorată. 


Cineva urmărise toate acestea din umbră. Era, desigur, total 
împotriva regulilor, dar Trymon știa totul despre reguli, pe care 
considera că e bine să le faci, nu să le respecţi. 

Cu mult înainte ca restul magicienilor să se aștearnă pe discuții 
contradictorii despre ce voise să spună apariția spectrală, Trymon era 
la nivelul principal al bibliotecii universitare. 

Era un loc ce-ţi inspira groaza. Multe dintre cărți erau vrăjite, și e 
de reţinut că grimoarele pot deveni arme mortale în mâinile unui 
bibliotecar prea ordonat, care se va apuca să le pună pe toate în 
același raft. O idee proastă dacă e vorba de cărți din care se scurge 
magia, pentru că atunci când se adună două sau mai multe la un loc 
pot forma o masă criptică. În plus, descântecele minore sunt foarte 
pretenţioase în privința anturajului și își formulează obiecțiile aruncând 
violent cu cartea care le găzduiește. Și, desigur, mai e și prezenţa pe 
jumătate simțită a Lucrurilor din Dimensiunile Subterane, care se adună 
în jurul scurgerilor de magie, căutând permanent o fisură în zidurile 
realității. 

Ocupaţia de bibliotecar magic, care te obligă să-ţi petreci timpul de 
lucru într-o astfel de atmosferă încărcată, are un grad mare de 
periculozitate. 

Bibliotecarul șef stătea pe biroul său, curăţând liniștit o portocală, 
foarte conștient de riscul asumat. 

Când intră Trymon, ridică privirea. 

— Caut tot ce s-a scris despre Piramida lui Tșut, zise Trymon. 
Venise pregătit: din buzunar extrase o banană. 

Bibliotecarul se uită la ea cu tristețe, apoi sări greoi pe podea. 

Trymon simţi cum o mână moale se strecoară într-a sa și se lăsă 
condus de bibliotecar, care porni legănându-se abătut printre rafturi. 
Parcă ţinea în palmă o mănușă de piele. 

În jurul lor cărţile sfârâiau și șuierau, descărcându-se ocazional, 
fără ţintă, în fulgere magice care erau atrase de paratrăsnetele 


19 


Lumina fantastica 


strategic bătute în cuie pe rafturi. Se simțea un miros metalic, albăstrui 
și - chiar la limita auzului - chicoteala sinistră a creaturilor subterane. 

Ca multe alte aripi ale Universităţii Nevăzute, biblioteca ocupa mai 
mult spaţiu decât ar fi sugerat dimensiunile sale exterioare, deoarece 
magia distorsionează spaţiul în chipuri ciudate, și era probabil singura 
bibliotecă din univers cu rafturi Mobius. Dar catalogul mental al 
bibliotecarului funcţiona perfect. Se opri lângă un teanc interminabil de 
cărți mucegăite, își luă avânt și dispăru în întunericul de deasupra. Se 
auzi un foșnet de hârtie și un nor de praf se scutură peste Trymon. Apoi 
bibliotecarul reveni, cu un volum subțire în mână. 

— Uuuk, spuse. 

Trymon luă cartea grijuliu. 

Coperta era zgâriată și cu colţurile jumulite, foița de aur care 
acoperea literele se scorojise de mult, dar reuși să distingă câteva 
cuvinte în vechea limbă magică din Valea Tsort: De Templulu Celu 
Marele De La Tsortu, O Istoară Mistichie. 

— Uuuk? întrebă bibliotecarul. 

Trymon întoarse prudent paginile. Nu se prea descurca cu limbile 
străine, i se păruseră totdeauna genul acela de lucruri ineficiente, care 
ar trebui înlocuite cu un sistem numeric ușor de înţeles, dar totuși 
părea că e întocmai ceea ce căuta. Pagini întregi acoperite cu hieroglife 
pline de sensuri ascunse. 

— Asta e tot cei ai despre piramida din Tsort? întrebă el încet 

— Uuuk. 

Ești sigur? 

— Uuuk. 

Trymon ciuli urechea. Auzea, undeva, în depărtare, sunetul unor 
voci care se apropiau, certându-se. Dar era pregătit și pentru asta. 

Băgă mâna în buzunar. 

— Nu mai vrei o banană? zise. 


Pădurea Skund era o pădure cu adevărat fermecată, ceea ce nu ar 
fi fost lucru neobișnuit pe Disc, dar era și unica pădure din univers 
numită „Degetul Tău, Tâmpitule”, cum se traduce cuvântul Skund în 
dialectul local. 

Explicaţia este, din păcate, una prea des întâlnită. Când primii 
exploratori din ţările calde de la Marea Circulară s-au aventurat în 
interiorul îngheţat al discului, au completat spaţiile goale de pe hărţi în 
felul următor: au înhăţat primul localnic care le-a ieșit în cale, i-au 
arătat cu degetul vreo formă de relief din depărtare vorbind foarte tare 
și clar și apoi au trecut pe hartă tot ce le spunea băștinașul. Astfel au 
ajuns generaţii întregi de atlase să imortalizeze toponime precum: „E 
Doar Un Munte”, „Nu Știu, Ce Anume?” și, desigur, „Degetul Tău, 
Tâmpitule”. 


20 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


În timp ce norii de ploaie se adunau în jurul vârfului golaș al Mt. 
Oolskunrahod (Cine-i Cretinul Asta Care Nu Ştie Ce-i Un Munte), Bagajul 
se cuibări cât mai comod sub un copac plin de apă, care încercă fără 
succes să lege o conversaţie. 

Doiflori și Vânturache se certau. Persoana la care se referea cearta 
stătea cuminte pe ciuperca sa și îi urmărea. Arăta ca unul care mirosea 
ca unul care trăia într-o ciupercă, iar asta îl deranja pe Doiflori. 

— Și de ce nu are pălărie roșie? 

Vânturache ezită, încercând disperat să-și dea seama unde bate 
Doiflori. 

— Ce? făcu el, lăsându-se bătut. 

— Ar trebui să aibă pălărie roșie, spuse Doiflori. Și în mod categoric 
ar trebui să fie mai curat și, cumva, mai vesel. Eu nu cred că ăsta e un 
gnom. 

— Ce tot spui? 

— Uită-te la barbă, continuă Doiflori cu asprime. Am văzut și bucăţi 
de brânză cu bărbi mai ca lumea. 

— la ascultă. E înalt de trei palme și trăiește într-o ciupercă, se răsti 
Vânturache. Normal că e gnom, ce naiba vrei să fie! 

— Nu ne putem baza doar pe cuvântul lui. 

Vânturache se uită la gnom. 

— Scuză-mă, te rog, spuse și îl trase pe Doiflori în celălalt capăt al 
luminișului. Ascultă, zise el printre dinţi, dacă ar avea cinci metri și ar 
zice că e un uriaș, tot pe cuvântul lui ne-am baza, nu-i așa? 

— Ar putea să fie spiriduș, rosti Doiflori sfidător. 

Vânturache se uită din nou la personajul minuscul, care se scobea 
voinicește în nas. 

— Ei și? zise. Gnom, spiriduș, zână... tot una. 

— Zână nu e, zise Doiflori hotărât. Zânele sunt îmbrăcate în nuanţe 
de verde și au niște pălării ascuţite și niște chestii mici ca niște antene 
pe cap. Am văzut poze. 

— Unde? 

Doiflori ezită, privind în jos. 

— Cred că se numea „mmm, mmm, mmm”. 

— Ce? Se numea cum? 

Omulețul căpătă un interes subit pentru dosul palmelor sale. 

— „Cărticică pentru cei mici despre zânele din flori”, îngână el. 

Vânturache nu trădă nici o emoție. 

— E o carte despre cum să le eviţi? 

— Nu, dimpotrivă, zise Doiflori repede, te învață cum să le găsești. 
Acum Îmi amintesc pozele. O expresie visătoare îi apăru pe chip, 
făcându-l pe Vânturache să scoată în sinea lui un geamăt amar. Exista 
chiar și o zână specială, care venea și îţi lua dinţii. 

— Cum? Chiar venea și îţi scotea dinţii din gu...? 


21 


Lumina fantastica 


— Nu, nu. Vreau să zic după ce-ţi cădeau, trebuia să pui dintele sub 
pernă, iar zâna venea și îl lua și îţi lăsa în loc o monedă de un rhinu. 

— De ce? 

— De ce, ce? 

— De ce aduna dinţi? 

— Pur și simplu. 

Vânturache își imagină acea entitate bizară care trăia într-un castel 
făcut din dinţi. Era genul de imagine de care încerci să scapi. Zadarnic. 

— Puah! făcu. 

Pălării roșii, auzi! Se întrebă dacă era cazul să-l lumineze pe turist 
cu privire la realităţile unei vieţi în care broscuţa reprezenta o masă 
bună, scorbura iepurașului un loc în care să te adăpostești de ploaie, iar 
bufnița un pericol ce plutește mut în noapte. Pantalonii din piele de 
cârtiţă sunt pitorești până în momentul în care trebuie să-i jupoi 
personal de pe posesorul original, după ce ai încolţit afurisita de jivină 
în văgăuna ei.În ceea ce privește pălăriile roșii, oricine umbla printr-o 
pădure în culori vii și ţipătoare urma să o facă doar pentru un timp 
foarte, foarte scurt. 

Ar fi vrut să spună: ascultă, viața gnomilor și spiridușilor este urâtă, 
brutală și scurtă. Ca și ei. 

Ar fi vrut să-i spună toate astea, dar nu putea. Fiind un om care 
ardea să viziteze întreaga infinitate, Doiflori nu ieșea practic niciodată 
din interiorul propriului cap. Să-i spui adevărul era ca și cum ai fi dat cu 
șutul într-un pui de cocker. 

— Șoș coș moșmondat, zise o voce de lângă piciorul lui. Privi în jos. 
Gnomul, care se prezentase sub numele de Șvirs, privi în sus. 
Vânturache avea talent la limbi străine. Ceea ce tocmai auzise însemna 
„Am niște şerbet de șopârlă rămas de ieri”. 

— Sună grozav, zise Vânturache. 

Șvirs îi dădu încă un ghiont în gleznă. 

— Celălalt maimare e în regulă? întrebă el amabil. 

— Suferă de șocul realităţii, explică Vânturache. N-ai din întâmplare 
o pălărie roșie? 

— Șum? 

— Mă gândeam așa. 

— Ştiu unde găsiţi niște mâncare pentru maimari, zise gnomul. Și 
adăpost. Nu prea departe. 

Vânturache privi spre cerul care se întuneca. Ziua era pe ducă, iar 
norii arătau de parcă tocmai auziseră de existența zăpezii și acum luau 
în considerare această variantă. Desigur, nu era obligatoriu ca un 
omuleț care trăia într-o ciupercă să fie de încredere, dar în momentul 
respectiv vrăjitorul s-ar fi aruncat de bunăvoie în orice capcană dacă 
momeala ar fi fost o masă caldă și un pat curat. 

Porniră. După câteva secunde, Bagajul se puse grijuliu pe picioare 
și o luă pe urma lor. 

22 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Psst! 

Se întoarse încet, executând niște figuri complicate cu picioarele, și 
păru să se uite în sus. 

— Cum e să fii piesă de tâmplărie? întrebă cu sufletul la gură 
copacul. A durut? 

Bagajul păru că stă pe gânduri. Fiecare mâner de alamă, fiecare 
nod din lemnărie sugera concentrare maximă. 

Apoi strânse din balamale și o porni legănat mai departe. 

Copacul suspină și scutură de pe rămurele câteva frunze moarte. 


Căsuţa era mică și într-o rână, dar împodobită ca un mileu. Era 
probabil opera vreunui cioplitor nebun, decise Vânturache, unul care 
comisese lucruri iremediabile înainte de fi luat cu forța de acolo. Fiecare 
ușă, fiecare oblon avea sculptat câte un ciorchine de struguri sau câte o 
semilună și arteziene de conuri de pin traforate erau puse cu duiumul 
pe toți pereţii. Aproape că te așteptai ca, de la fereastra de sus, un cuc 
uriaș să scoată capul și să anunţe ora exactă. 

Vânturache observă și textura unsuroasă, caracteristică, a aerului. 
Din degete îi ţâșniră scântei verzi și purpurii. 

— Ce câmp magic puternic, mormăi el. Cel puţin o sută de militha- 
umi’. 

— Locul e impregnat de magie, zise Șvirs. Aici locuia o vrăjitoare 
bătrână. A plecat de mult, dar vrăjile încă mai ţin casa pe picioare. 

— la uite, e ceva ciudat cu ușa aia, zise Doiflori. 

— De ce e nevoie de vrăji ca să ţină casa? întrebă Vânturache. 
Doiflori atinse cu mare dulceaţă un perete. 

— E lipicios! 

— Nuga, explică Șvirs. 

— Măiculiţă! O căsuţă de turtă dulce adevărată! Vânturache, e 
chiar... 

Vânturache încuviință mohorât din cap. 

— Mda. Școala de Arhitectură Cofetărească, zise. Nu a reușit 
niciodată să se impună. Privi suspicios la ciocănelul de la intrare, făcut 
din lemn dulce. 

— Crește la loc de la sine, spuse Șvirs. Formidabil, nu? Astăzi nu se 
mai fac asemenea case, nu se mai găsește turtă dulce de calitate. 

— Serios? făcu Vânturache posomorât. 

— Intraţi, spuse gnomul, dar aveţi grijă la pragul de sus. 

— De ce? 

— E din vată de zahăr. 


4 Un Thaum este unitatea fundamentală de măsură a puterii magice. A fost calculată 
drept cantitatea de magie necesară pentru materializarea unui porumbel de dimensiuni 
mici sau a trei bile obişnuite de biliard. (n.a.) 


23 


Lumina fantastica 


Marele Disc se rotea încet sub soarele istovit, iar lumina zilei băltea 
prin gropi, până când se scurse cu totul, lăsând loc nopţii. 

În camera lui rece din Universitatea Nevăzută, Trymon stătea 
aplecat asupra cărții, mișcând buzele în timp ce degetul urmărea scrisul 
străvechi, prea puţin familiar. Citi cum că Marea Piramidă din Tsort, de 
mult dispărută, fusese făcută dintr-un milion trei mii zece blocuri de 
calcar. Citi cum că zece mii de sclavi muriseră epuizați, muncind la 
această construcție. Află că piramida fusese un labirint de culoare 
secrete, pe ai căror pereţi - se spunea - întreaga înțelepciune a 
vechiului Tsort fusese distilată în picturi. Mai citi că înălțimea plus 
lungimea împărțite la jumătate din lățime fac exact 1,67563, adică de 
exact 1,237.98712567 ori diferența dintre distanța până la soare și 
greutatea unei portocale mai mici. Află că șaizeci de ani fuseseră 
dedicați în întregime construirii piramidei. 

| se păru că era cam mult deranj doar ca să ascuţi o lamă. 

lar în Pădurea din Skund, Doiflori și Vânturache se așezaseră să 
servească o masă compusă din șemineu de turtă dulce și se gândeau 
cu dor la niște ceapă murată. 

lar undeva departe, dar pe o traiectorie ce avea să se intersecteze 
cu a lor, cel mai mare erou pe care-l avusese vreodată Lumea Disc își 
răsucea o ţigară, ignorând complet rolul care i se pregătea. 

Unicatul pe care îl rotea expert printre degete era un model 
interesant, pentru că, precum mulţi dintre vrăjitorii rătăcitori de la care 
își însușise această nobilă artă, avea obiceiul să păstreze chiștoacele 
într-o punguțţă de piele și să le utilizeze pentru a confecţiona ţigări noi. 
Așadar, conform implacabilei legi a mediei aritmetice, o parte din 
tutunul respectiv fusese fumat încontinuu ani în șir. Obiectul pe care 
încerca fără succes să îl aprindă era... în fine, era bun de pavat 
drumurile. 

Atât de mare era reputaţia persoanei în cauză încât un grup de 
călăreţi barbari nomazi o invitaseră respectuos să li se alăture în jurul 
unui foc de bălegar. Nomazii din regiunile Miezului migrau de obicei 
către Margine pe timpul iernii, iar aceștia făceau parte dintr-un trib care 
își înălțase corturile pe o caniculă de -3 grade, iar acum umblau cu 
nasurile cojite și se plângeau de insolaţie. 

Căpetenia barbară rosti: 

— Care sunt, așadar, cele mai mărețe lucruri pe care un bărbat le 
poate afla în viață? Acesta era genul de lucruri pe care trebuia să le 
spui ca să-ți menţii imaginea în cercurile barbare. 

Bărbatul din dreapta lui sorbi gânditor din cocktailul de lapte de 
iapă și sânge de râs, apoi rosti: 

— Orizontul limpede al stepei, vântul care-ţi bate prin păr, calul 
odihnit de sub tine. 

Bărbatul din stânga spuse: 


24 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Strigătul vulturului alb din înalt, ninsoarea ce cade peste păduri, 
o săgeată zdravănă ce încordează arcul. 

Căpetenia încuviinţă din cap și rosti: 

— Cu siguranţă că sunt imaginea inamicului răpus, umilinţa tribului 
său și plânsetul femeilor sale. 

Un murmur aprobator răsună dinspre capetele bărboase din jur la 
auzul acestei înșiruiri revoltătoare. 

Căpetenia se întoarse atunci plină de respect spre oaspetele său, o 
siluetă scundă care își alina degerăturile la foc, și spuse: 

— Dar acest oaspete al nostru, al cărui nume e o legendă, trebuie 
să ne înveţe cu adevărat: care sunt lucrurile pe care un bărbat le 
numește cele mai măreţe din viață? 

Oaspetele se întrerupse în mijlocul unei noi încercări ratate de a-și 
aprinde ţigara. 

— Şe ziși? spuse el printre buze. 

— Am spus: care sunt lucrurile pe care un bărbat le numește cele 
mai măreţe din viaţă? 

Războinicii își apropiară capetele. Erau cuvinte demne de auzit. 

Oaspetele se gândi bine apoi rosti încet și răspicat: 

— Apa caldă, lucrările stomatologișe de calitate și hârtia ijienică 
fină. 


Forja arunca scântei octarine orbitoare. Gol până la brâu și cu fața 
protejată cu o mască de sticlă fumurie, Galder Batevreme se uita 
printre gene la flacără, lovind cu precizie chirurgicală cu un baros. 
Magia schelălăia și se contorsiona în clești, dar el o muncea în 
continuare, transformând-o într-o linie de foc în agonie. 

O scândură din pardoseală scârțâi. Galder petrecuse multe ore 
acordând podeaua, o precauţie utilă atunci când ai un asistent ambițios 
care pășește ca o pisică. 

Re bemol. Asta însemna că era chiar în dreapta ușii. 

— Ah, Trymon, zise fără să se întoarcă și notă cu satisfacţie o 
imperceptibilă respirație sugrumată în spatele lui. Bine că ai 
venit.Inchide ușa, dacă ești drăguţ. 

Cu chipul lipsit de expresie, Trymon împinse ușa masivă. Pe raftul 
de deasupra lui, diverse imposibilități conservate îl priveau cu interes 
din borcanele de murături. 

Ca orice atelier de vrăjitor, locul arăta de parcă un taxidermist și-ar 
fi dat la topit toată opera și apoi s-ar fi luat la bătaie cu un sticlar 
dement, proces în care ar fi zdrobit și ţeasta unui crocodil aflat în 
trecere (și care atârna acum de tavan, mirosind puternic a camfor). Se 
aflau acolo lămpi și inele pe care Trymon ardea de dorinţa de a le freca, 
precum și oglinzi care păreau capabile să-ţi arate mai mult dacă te uitai 
cu atenţie în ele. O pereche de cizme de șapte poște se agita într-o 
cușcă. O întreagă colecţie de grimoare, desigur, nu atât de puternice 


25 


Lumina fantastica 


precum Octavo, dar, oricum, grele de magie, scârțâiau și se zbăteau în 
lanțuri simțind privirea lacomă a vrăjitorului. Forţa brută care se afla 
acolo îl tulbura mai mult decât orice pe lume. Detesta însă dezordinea 
generală și teatralitatea în care se complăcea Galder. 

Știa, de exemplu, că lichidul verzui care bolborosea misterios într- 
un labirint întortocheat de ţevi, instalat pe una din mese era vopsea 
verde amestecată cu puţin săpun, pentru că aflase întâmplător de la 
unul din servitori, în schimbul unui bacșiș. 

Într-o bună zi, gândi el, or să dispară toate, începând cu nenorocitul 
ăla de aligator. Strânse din pumni până i se albiră încheieturile... 

— la să vedem, zise Galder bine dispus, scoțându-și șorțul și 
așezându-se în fotoliul său cu braţe în formă de gheare de leu și 
picioare de găină. Mi-ai trimis mem-memorelul ăla. 

Trymon se îmbăţoșă. 

— Memorandumul. N-am făcut decât să subliniez, Arhicancelare, că 
toate celelalte Ordine și-au trimis agenţi în Pădurea Skund pentru a 
recupera Descântecul, în timp ce domnia voastră nu faceţi nimic, zise. 
Fără îndoială că aveţi motive serioase, pe care le veți dezvălui curând. 

— Încrederea ta mă copleșește, replică Galder. 

— Vrăjitorul care va captura descântecul se va acoperi de glorie pe 
sine și Ordinul din care face parte, zise Trymon. Ceilalţi au pus la bătaie 
cizmele și tot felul de alte vrăji de altminterea. Noi, maestre, ce 
propuneţi să folosim? 

— Detectez oare o undă de sarcasm? 

— Categoric nu, maestre. 

— Nici măcar un piculeţ? 

— Nici cel mai mic pic, maestre. 

— Foarte bine. Pentru că eu n-am de gând să merg nicăieri. 

Galder se aplecă și ridică o carte străveche. li murmură o poruncă, 
iar aceasta se deschise scârţâind; un semn de carte ce semăna suspect 
de mult cu o limbă dispăru rapid la adăpostul coperților. 

Pipăi în spatele pernei și scoase la iveală un săculeţ cu tutun și o 
pipă de mărimea unui mic incinerator. Cu îndemânarea unui 
nicotinoman în fază terminală, rulă între degete un ghemotoc de tutun 
și îl îndesă în pipă. Pocni din degete și o flacără se ivi. Trase cu putere 
în piept și oftă mulțumit... 

„.. ridică ochii. 

— Tot aici ești, Trymon? 

— M-aţi chemat, maestre, explică Trymon fără intonaţie. Sau cel 
puţin asta spunea vocea lui. În ochii săi cenușii, o sclipire imperceptibilă 
spunea însă că ţine o listă cu fiecare afront, fiecare uitătură de sus, 
fiecare mustrare blândă, fiecare privire atotcunoscătoare și că pentru 
fiecare dintre ele creierul încă viu al lui Galder avea să stea câte un an 
în acid. 


26 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— A, da, așa e. Ai îngăduinţă pentru neputințele unui om bătrân, 
rosti Galder pe un ton plăcut. Ridică volumul pe care îl citea. Nu prea 
îmi place mie toată tevatura asta, zise. Foarte dramatic, să te fâțâi pe 
covoare zburătoare și așa mai departe, dar, după părerea mea, asta nu 
e magie adevărată. Poftim, cizmele de șapte poște, de exemplu. Dacă 
Dumnezeu voia ca oamenii să străbată 140 de kilometri într-un pas, 
sunt sigur că i-ar fi făcut cu picioare mai lungi... Ce ziceam? 

— Nu prea știu, zise Trymon cu răceală. 

— A, da. Ciudat că n-am găsit nimic la bibliotecă despre piramida 
din Tsort, nu-i așa? Ai fi zis că trebuie să fie câte ceva, nu? 

— Bibliotecarul va fi admonestat, desigur. 

Galder îi aruncă o privire piezișă. 

— Nimic drastic, spuse. Eventual rețineţi-i din banane. 

Pentru o clipă se priviră drept în ochi. 

Galder cedă primul - totdeauna îi făcea rău să-l privească prea 
mult pe Trymon. Era la fel de deconcertant ca și cum s-ar fi uitat într-o 
oglindă și n-ar fi văzut pe nimeni. 

— Oricum, continuă el, în mod nebănuit, am găsit ajutor în altă 
parte. În modesta mea bibliotecă personală, mai exact. În jurnalul lui 
Skrelt Schimbăcoș, fondatorul Ordinului nostru. Dumneata, tinere atât 
de grăbit, știi ce se întâmplă când moare un vrăjitor? 

— Vrăjile pe care le-a memorat se rostesc singure, răspunse 
Trymon. E unul din primele lucruri pe care le învăţăm. E 

— Numai că nu se aplică și celor Opt Mari Descântece originare. În 
urma unor studii minuţioase, Skrelt a aflat că, în acest caz, un Mare 
Descântec se refugiază în cea mai apropiată minte deschisă și dispusă 
să îl primească. Împinge, te rog, oglinda aceea mare până aici. 

Galder se ridică și își târșâi picioarele până la forjă, care între timp 
se răcise. Coarda magică mai fremăta însă în ea, prezentă și absentă 
deopotrivă, ca o crestătură spre alt univers plin de lumină albastră, 
fierbinte. O apucă cu ușurință, luă din cui un arc, spuse o vorbă magică 
și privi cu satisfacție cum puteri invizibile apucau capetele arcului, 
încordându-l până ce lemnul începu să geamă. Apoi alese o săgeată. 

Trymon trăsese între timp o oglindă grea, înaltă de un stat de om, 
până în mijlocul încăperii. Când o să fiu eu mai-marele ordinului, cu 
siguranţă nu o să mă fâţâi în papuci de pluș, își spuse el. 

După cum am mai menţionat, Trymon considera că niște sânge 
proaspăt ar fi putut aduce multe schimbări, dacă uscăturile ar fi fost 
înlăturate - dar pentru moment era sincer interesat să vadă ce avea de 
gând boșorogul ăla prost. 

S-ar fi simţit mai bine dacă ar fi știut că atât Galder cât și Skrelt 
Schimbăcoș se înșelau amarnic. 

Galder își trecu mâinile de câteva ori prin fața oglinzii, care se 
aburi, apoi se limpezi din nou, lăsând să se zărească o vedere aeriană a 
Pădurii Skund. Privi cu atenţie, în timp ce ţinea arcul cu săgeata 


27 


Lumina fantastica 


îndreptată vag spre tavan. Murmură câteva cuvinte precum „ia în 
considerare o viteză a vântului de, să zicem, trei noduri” și „ajustează 
în funcţie de temperatură”, apoi, cu o mișcare destul de 
dezamăgitoare, trase. 

Dacă legile acțiunii și reacţiunii ar fi avut vreun amestec, săgeata 
ar fi trebuit să cadă pe podea, câţiva pași mai încolo. Dar cine să le 
bage în seamă... 

Cu un zgomot care sfidează orice descriere, dar pe care de dragul 
încercării l-am putea dafini ca pe un „zang”, plus trei zile de muncă într- 
un studio radiofonic cât de cât bine echipat, săgeata dispăru. 

Galder aruncă arcul și rânji. 

— Sigur, mai durează cam o oră până ajunge, zise. Apoi 
descântecul nu trebuie decât să urmeze traiectoria ionizată până aici. 
La mine. 

— Remarcabil, rosti Trymon, dar orice telepat care s-ar fi nimerit 
prin preajmă ar fi putut citi cu litere mari de zece coți: de ce la tine și 
nu la mine? Aruncă o privire spre masa în dezordine și zări un cuțit lung 
și foarte ascuțit, care părea că se potrivește mănușă cu ceea ce tocmai 
îi trecuse prin gând. 

Nu era unul căruia să-i placă violenţa, decât poate dacă o folosea 
altcineva în numele lui. Dar Piramida din Tsort arăta limpede ce 
răsplată i se cuvenea celui care avea să readucă laolaltă toate cele opt 
descântece la momentul oportun, iar Trymon nu putea să renunțe la ani 
întregi de strădanie doar pentru că un prost avusese o idee genială. 

— Nu vrei o cacao cât timp așteptăm? întrebă Galder, târșâindu-și 
papucii ca să sune servitorii. 

— Cum să nu, zise Trymon. Luă cuțitul, cântărindu-l bine în pumn 
pentru a-i da echilibru și precizie. Vă felicit, maestre. Văd că trebuie să 
ne sculăm dis-de-dimineaţă ca să vă prindem... la lucru. 

Galder râse. lar cuțitul părăsi mâna lui Trymon cu o asemenea 
viteză încât (din cauza naturii oarecum greoaie a luminii de pe Disc) 
deveni ceva mai scurt și mai îndesat în traiectoria sa fără greș spre 
beregata lui Galder. 

Dar nu ajunse la ea. Fu în schimb deviat pe o orbită atât de rapidă 
încât Galder păru deodată că poartă la gât un colan metalic. Se 
întoarse, iar lui Trymon i se păru că era cu vreo zece centimetri mai 
înalt și mult mai puternic. 

Cuţitul își încetă rotirea și se înfipse în ușă, la nici o umbră de 
urechea lui Trymon. 

— Dis de dimineaţă? făcu Galder pe un ton amabil. Dragul meu, ar 
trebui să stai treaz toată noaptea ca să mă prinzi. 


— Mai servește puţină masă, zise Vânturache. 
— Nu, mulțumesc, nu-mi place marțipanul, răspunse Doiflori. Și, 
oricum, nu sunt sigur că e frumos să mănânci din mobila altora. 
28 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— N-avea grijă, zise Șvirs. Bătrâna vrăjitoare n-a mai fost văzută de 
ani de zile. Se zice că au cam pus-o pe jar doi puștani scandalagii. 

— Tinerii din ziua de astăzi, comentă Vânturache. 

— Vina e a părinţilor, spuse Doiflori. 

Cu un mic efort mental, căsuţa de turtă dulce era chiar un loc 
plăcut. Urmele de magie o ţineau încă în picioare, iar animalele 
sălbatice care nu muriseră încă din cauza cariilor dentare o ocoleau cu 
grijă. Un foc vesel din bușteni de lemn dulce ardea cam anapoda în 
cămin. Vânturache încercase să adune niște surcele de afară, dar se 
lăsase păgubaș. E greu să arzi lemne care discută cu tine. 

Râgâi. 

— Nu prea e sănătos, zise. Adică de ce neapărat dulciuri? De ce nu 
pâine prăjită cu brânză? Sau salam, de exemplu - mie unuia mi-ar 
plăcea o canapea drăguță de salam. 

— N-am idee, zise Șvirs. Bunicuţa Kapsec făcea doar dulciuri. Să-i fi 
văzut bezelele... 

— Le-am văzut, zise Vânturache, când mă uitam la saltele... 

— Turta dulce e mai tradiţională, făcu Doiflori. 

— Cum? Pentru saltele? 

— Nu fi prost, explică Doiflori raţional. Cine a mai văzut o saltea de 
turtă dulce? 

Vânturache icni. Se gândea la mâncare - mai exact la mâncarea 
din Ankh-Morpork. Ciudat cum locul îi părea tot mai atrăgător pe 
măsură ce se îndepărta de el. Nu trebuia decât să închidă ochii pentru 
a-și aminti, în cele mai picante detalii, tarabele cu mâncăruri dintr-o 
sută de culturi diferite. Se putea mânca squishi, o supă din aripioare de 
rechin atât de proaspete încât înotătorii nici nu s-ar fi apropiat de ea 
și... 

— Crezi că aș putea să cumpăr casa asta? îl întrerupse Doiflori. 
Vânturache ezită. Descoperise că era întotdeauna mai avantajos să se 
gândească foarte bine înainte de a răspunde la întrebările cele mai 
surprinzătoare ale tovarășului său. 

— Pentru ce? întrebă el prudent. 

— Păi, duhnește a ambient. 

— Aha. 

— Ce-i aia ambient? zise Șvirs adulmecând prudent și afișând o 
expresie care însemna că orice ar fi fost, nu-l făcuse el. 

— Cred că-s un fel de broaște, zise Vânturache. Oricum, nu poţi să 
cumperi casa pentru că nu ai de /a cine... 

— Cred că aș putea aranja eu, în numele consiliului pădurii, 
desigur, întrerupse Șvirs, încercând să evite privirile tăioase ale lui 
Vânturache. 

— ... şi oricum nu o poţi lua cu tine, adică nu îmi imaginez că ar 
încăpea în Bagaj, nu-i așa? Vânturache arătă cu capul spre Bagaj, care 
ședea lângă foc, reușind să arate în mod inexplicabil ca un tigru sătul, 

29 


Lumina fantastica 


dar încă la pândă, apoi se întoarse iar către Doiflori. Faţa i se lungi. Nu-i 
așa? repetă el. 

Încă nu se obișnuise cu gândul că interiorul Bagajului nu făcea 
parte din aceeași lume ca exteriorul. Sigur, acesta era doar un produs 
secundar al stranietăţii fundamentale a obiectului, dar era mereu 
deconcertant să-l vezi pe Doiflori îndesând în el cămăși murdare și 
ciorapi rupţi, ca apoi să deschidă capacul și să dea de un teanc de rufe 
impecabil de curate și mirosind delicat a lavandă. Doiflori mai 
cumpărase și o mulțime de obiecte artizanale vechi sau, cum le zicea 
Vânturache, gunoaie, și până și bastonul ceremonial de scărpinat 
porcul, lung de șapte coţi, încăpuse înăuntru fără probleme, fără să-i 
iasă capătul pe nicăieri. 

— Nu știu, zise Doiflori. Tu ești vrăjitorul, tu te pricepi la lucruri din 
astea. 

— Da, bine, sigur că da, dar magia bagajelor este o artă de înaltă 
specializare, răspunse vrăjitorul. Oricum, nu cred că gnomii ar fi de 
acord să o vândă, e o... e 0o..., bâjbâi el prin ce mai ţinea minte din 
vocabularul dement al lui Doiflori, e o atracţie turistică. 

— Ce-i aia? se interesă Șvirs, curios. 

— Înseamnă că o mulţime de oameni ca el or să vină să se uite la 
ea, traduse Vânturache. 

— De ce? 

— Pentru că..., bâjbâi din nou Vânturache, are patină autentică. E, 
ăăă, din „cea lume d-altădată”. Folclorică. Aăă, un exemplu minunat de 
artă populară dispărută, ivită din tradiţiile unei epoci de mult apuse. 

— Serios? făcu Șvirs uitându-se cu uimire la căsuță. 

— Da. 

— Tot ce-ai zis? 

— Mă tem că da. 

— Te ajut s-o împachetezi. 


lar noaptea trece sub o pătură joasă de nori care acoperă cea mai 
mare parte a Discului, ceea ce e un lucru bun, căci, după ce se va 
însenina, iar astrologii vor apuca să vadă cum stau lucrurile pe cer, se 
vor enerva foarte tare. 

lar în diverse colţuri ale pădurii, grupuri de vrăjitori se rătăcesc sau 
se învârtesc în cerc, ascunzându-se unii de alții și supărându-se pentru 
că, de câte ori se ciocnesc de un copac, acesta își cere scuze. Dar, așa 
anevoie cum înaintează, mulţi dintre ei sunt destul de aproape de 
căsuţă... 

Moment în care ar fi bine să ne întoarcem în clădirile întortocheate 
ale Universităţii Nevăzute, mai precis în apartamentele lui Grihald 
Spold, care deocamdată este, și e hotărât să rămână, cel mai bătrân 
vrăjitor de pe Disc. 

Acesta tocmai a avut o surpriză extrem de neplăcută. 

30 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


În ultimele ore fusese foarte ocupat. O fi fost el puţin surd și puţin 
greu de cap, dar vrăjitorii bătrâni au instincte de supravieţuire foarte 
bine dezvoltate și știu că, atunci când o siluetă înaltă purtând o robă 
neagră și o unealtă agricolă ultimul răcnet se uită gânditor la tine, e 
timpul să acţionezi rapid. Servitorii fuseseră trimiși acasă. Ușile 
fuseseră încuiate și sigilate cu o pastă făcută din musculiţe pisate, iar 
pe ferestre fuseseră desenate octograme protectoare. Uleiuri rare și 
destul de puturoase fuseseră turnate pe jos, alcătuind modele 
complicate de te dureau ochii, și care sugerau că desenatorul fusese fie 
beat, fie din altă dimensiune, fie amândouă; chiar în centrul camerei, se 
găsește octograma Reţinerii, înconjurată de lumânări roșii și verzi. lar în 
mijlocul ei se află o cutie din lemn de pin cu ace crețe, care trăiește 
până la vârste foarte înaintate, căptușită cu mătase roșie și cu alte 
amulete protectoare. Pentru că GrihaldSpold știe că Moartea îl caută și 
a petrecut mulți ani punând la punct această ascunzătoare 
inexpugnabilă. 

Tocmai a învârtit mecanismul complicat al încuietorii și a astupat 
gaura cheii, așezându-se liniștit la gândul că se află într-un adăpost 
perfect împotriva dușmanului său final, cu toate că nu a luat încă în 
considerare rolul pe care îl poate juca ventilaţia într-o astfel de situaţie. 

Și lângă el, chiar lângă ureche, o voce tocmai îi șoptește: CAM 
ÎNTUNERIC AICI, NU CREZI? 


începu să ningă. Ferestrele de zahăr ars ale căsuței străluceau 
vesel în întunecimea nopții. 

Intr-o margine a luminișului, trei puncte roșii sclipiră pentru un 
moment, apoi se auzi o tuse cavernoasă, curmată brusc. 

— Liniște! șuieră un vrăjitor de nivelul trei. Or să ne audă! 

— Cine? Celor de la Frăția Imbrobodelii le-am tras clapa în 
mlaștină, iar idioţii ăia de la Consiliul Venerabililor Clarvăzători s-au 
abătut oricum de la poteca greșită. 

— Mda, zise vrăjitorul cel mai tânăr, atunci cine tot vorbește cu 
noi? Se zice că pădurea asta e fermecată, plină de spiriduși, de lupi și 
de... 

— Copaci, rosti un glas de undeva de sus, din întuneric. Suna ca o 
cutie de rezonanţă. 

— Mda, zise vrăjitorul cel tânăr. Trase din chiștoc și se scutură de 
un frison. 

Conducătorul grupului scoase nasul de după pietroiul care-i 
adăpostea și privi căsuţa. 

— Bun, zise, scuturându-și pipa de tocul cizmei de șapte poște, 
care chiţăi în semn de protest. Dăm buzna, punem mâna pe ei și am 
tulit-o. Bine? 

— Ești sigur că sunt doar oameni? întrebă vrăjitorul cel tânăr, 
temător. 


31 


Lumina fantastica 


— Normal că sunt sigur, îl repezi conducătorul. Ce crezi că o să fie, 
trei ursuleţi? , 

— Ar putea fi niște monștri. Asta e exact genul de pădure în care 
găsești monștri. 

— Și copaci, adăugă o voce prietenoasă dintre ramuri. 

— Mda, murmură conducătorul, prudent. 


Vânturache se uită atent la pat. Era un pătuţ foarte drăguţ, dintr-un 
fel de caramea tare, încrustată cu acadele, dar ar fi preferat să-l 
mănânce decât să doarmă în el și, oricum, arăta ca și cum cineva chiar 
înfulecase dintr-însul. 

— Cine mi-a mâncat din pătuţ? se plânse el. 

— Îmi plac caramelele, răspunse Doiflori, defensiv. 

— Dacă nu ai grijă, o să vină zâna și o să-ți ia toți dinţii, zise Vântu- 
rache. 

— Nu, or să vină elfii, zise Șvirs de lângă măsuţa de toaletă. Elfii se 
ocupă cu asta. Și pot fi foarte irascibili uneori. 

Doiflori se lăsă pe pat. 

— Cred că i-ai încurcat, spuse. Elfii sunt creaturi nobile și frumoase, 
înțelepte și drepte; sunt sigur că așa am citit. 

Șvirs și genunchiul lui Vânturache schimbară priviri cu subînţeles. 

— Probabil că te gândești la alt soi de elfi, zise gnomul încetișor. 
Cei de pe aici sunt exact invers. Dar nu cumva să-i acuzi, că sunt iuți la 
mânie, adăugă el grăbit. Doar dacă nu vrei să pleci cu dințţii-n boccea. 

Scârţâitul distinct al unei uși de nuga ajunse până la ei. In același 
timp, din partea cealaltă a casei, răsună un clinchet delicat, ca de 
piatră care sparge cu maximum de precauţie un geam de zahăr ars. 

— Ce-a fost asta? făcu Doiflori. 

— Care din ele? întrebă Vânturache. 

Se auzi zgomotul unei crengi zdravene care lovea în pervaz. 
Răcnind „Elfii!”, Șvirs traversă podeaua și dispăru într-o gaură de 
șoarece. 

— Ce facem? zise Doiflori. 

— Ne panicăm? propuse Vânturache. Totdeauna fusese de părere 
că panica e cel mai bun mijloc de supraviețuire; teoria sa era că, în 
zilele de demult, oamenii care se trezeau în fața unui tigru flămând, cu 
colţi ca niște pumnale, se puteau împărţi în două categorii: cei care 
intrau în panică și cei care rămâneau pe loc, spunând „Ce fiară 
superbă!” și „Hai, pis-pis-pis”. 

— Uite un dulap, zise Doiflori arătând spre o ușiță înghesuită între 
perete și șemineu. Se îndesară în întunericul dulce, siropos. 

De afară răzbătu scârțâitul podelei de ciocolată. Cineva spuse „Am 
auzit voci”. 

Altcineva zise „Da, îmbrobodiţii, cred că sunt jos”. 

— Parcă spuneai că le-am tras clapa! 

32 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Hei ia uitaţi, casa asta e de mâncare! Uite, poţi să... 

— Liniste! 

Se auziră o mulțime de alte scârțâituri, urmate de un strigăt 
înăbuşit venit de jos, unde un Venerabil clarvăzător care se strecurase 
tiptil pe întuneric, prin fereastra spartă, călcase pe degete un 
îmbrobodit ascuns sub masă. Brusc, se auzi clinchetul și zumzetul 
magiei. 

— La naiba! zise o voce de afară. Au pus mâna pe el! Să mergem! 

Alte scârțâituri, și apoi liniște. După o vreme, Doiflori zise: 

— Vânturache, cred că e o mătură aici în dulap. 

— Da, și ce-i cu ea? 

— E o mătură cu ghidon. 

De jos răzbătu un țipăt sfâșietor. Prin beznă, un vrăjitor încercase 
să deschidă capacul Bagajului. Un trosnet în debara anunţă sosirea unui 
grup de Magi lluminaţi ai Cercului Nepătruns. 

— Ce-or fi căutând? șopti Doiflori. 

— Nu știu, dar ar fi bine să nici nu aflăm, zise Vânturache gânditor. 

— S-ar putea să ai dreptate. 

Vânturache împinse încetișor ușa dulapului, încăperea era pustie. 
Merse tiptil până la fereastră, se aplecă și privi drept în faţă trei Fraţi ai 
Ordinului Miezonopticii. 

— Ele! 

Se retrase grăbit și alergă spre scară. 

Scena pe care o găsi era indescriptibilă, dar, cum această afirmaţie 
se pedepsea cu moartea în timpul domniei lui Olaf Quimby Il, ar fi 
preferabil să încercăm totuși s-o descriem. Mai întâi, cei mai mulţi 
dintre vrăjitorii în acţiune încercau să lumineze locul cu diverse flăcări, 
globuri de foc și văpăi magice, astfel încât rezultatul final dădea 
impresia unei discoteci într-o fabrică de orgi de lumini; fiecare din cei 
prezenţi încerca să găsească o poziţie din care să poată supraveghea 
restul camerei fără a fi atacat și absolut toţi încercau să se ferească din 
calea Bagajului, care prinsese doi Venerabili Clarvăzători într-un colț și 
clănțănea din capac la oricine se apropia. Din acest mișmaș, unul din 
vrăjitori ridică totuși privirea: 

— Ele! 

Vânturache se trase înapoi și se ciocni cu spatele de ceva. Se 
întoarse repede și făcu ochii mari când îl văzu pe Doiflori plutind în aer, 
călare pe mătură. 

— Probabil că a lăsat-o vrăjitoarea! zise Doiflori. O mătură 
zburătoare autentică! 

Vânturache ezită. Din perii măturii ţâșneau scântei octarine, iar el 
ura înălțimile mai mult decât aproape orice pe lume, dar nu mai mult 
decât o duzină de vrăjitori foarte furioși și irascibili care să fugă după el 
pe scări, așa cum se întâmpla acum. 

— Bine, zise el, dar conduc eu! 


33 


Lumina fantastica 


Repezi un bocanc spre magicianul care se afla la jumătatea unui 
Descântec de Încremenire și sări pe mătură, care plonjă pe scări în jos 
și apoi luă virajul urcându-se pe tavan, astfel încât Vânturache avu 
experienţa sinistră de a se trezi ochi în ochi cu un Frate al Miezonopticii. 

Țipă și trase convulsiv de ghidon. 

Atunci se întâmplară mai multe lucruri deodată. Mătura ţâșni ca din 
pușcă și trecu prin zid, lăsând în urmă o cascadă de fărâmituri: Bagajul 
făcu un salt și îl mușcă de picior pe Frate; și cu un șuierat straniu, o 
săgeată apăru de nu se știe unde, îl rată pe Vânturache la milimetru și 
se înfipse cu un zgomot foarte sec în capacul Bagajului. 

Bagajul se făcu nevăzut. 


Într-un cătun din adâncul pădurii, un șaman bătrân mai puse 
câteva vreascuri pe foc și se uită printre flăcări la chipul rușinat al 
ucenicului său. 

— O ladă cu picioare? zise. 

— Da, maestre. A apărut din cer și s-a uitat la mine, spuse ucenicul. 

— Avea și ochi, care vasăzică? 

— N..., începu ucenicul, dar se opri, încurcat. Bătrânul se încruntă. 

— Mulţi l-au zărit pe Topaxci, Zeul Ciupercii Roșii, câștigându-și 
astfel numele de șamani, rosti el. Unii l-au văzut pe Skelde, duhul 
fumului, și se numesc vraci. Doar câţiva au avut privilegiul să-l zărească 
pe Umcherrel, sufletul pădurii, iar aceia sunt numiţi maeștri ai spiritului. 
Dar dacă vreunul a văzut o ladă cu sute de picioare care se uita la el 
fără ochi, acela se numește idio... 

Întreruperea fusese provocată de niște ţipete și de un vârtej de 
zăpadă și scântei care răscoli focul din coliba întunecată; o viziune 
tulbure se ivi, apoi peretele opus fu făcut bucăţi, iar apariţia se 
evaporă. 

Urmă o tăcere prelungă. Apoi o tăcere ceva mai scurtă. După care 
șamanul întrebă încet: 

— Nu cumva ai văzut doi bărbaţi călărind cu capul în jos pe o 
mătură zburătoare și zbierând unul la altul? 

Băiatul îl privi inexpresiv. 

— Firește că nu, spuse. 

Șamanul suspină ușurat. 

— Slavă Domnului, zise. Nici eu nu i-am văzut. 


Căsuţa era în fierbere, pentru că vrăjitorii nu numai că voiau să 
pornească pe urmele măturii, dar voiau să se și împiedice unii pe alţii 
să facă acest lucru, ceea ce duse la mai multe incidente regretabile. Cel 
mai spectaculos și cel mai tragic dintre toate avu loc atunci când unul 
dintre Clarvăzători încercă să folosească în scopul menționat cizmele 
de șapte poște, fără a rosti însă seria de descântece pregătitoare. Așa 
cum s-a pomenit mai devreme, cizmele de șapte poște sunt o formă de 

34 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


magie cam cu dus și întors, în cel mai bun caz, iar vrăjitorul și-a amintit 
prea târziu că niciodată nu ești prea prudent în folosirea unui mijloc de 
locomoţie care, odată îndeplinite toate condiţiile, se bazează pe 
plasarea unui picior la 140 de kilometri înaintea celuilalt. 


Primele furtuni ale iernii făceau ravagii și de fapt cea mai mare 
parte a Discului era acoperită de nori suspect de grei. Și, totuși, foarte 
de sus, la lumina argintie a micii sale luni, planeta oferea una dintre 
cele mai frumoase priveliști din multivers. 

Fuioare de nori lungi de sute de kilometri se răsuceau de la 
Cascada Mărginașă până la Munţii Miezului. În tăcerea rece și cristalină, 
uriașa spirală albă sclipea ca gheața sub lumina stelelor, învârtindu-se 
ușor, ca și cum Dumnezeu își amestecase cafeaua și apoi turnase niște 
lapte. 

Nimic nu tulbura această scenografie feerică, în care... 

Ceva mic sparse plafonul de nori undeva în depărtare, lăsând în 
urmă dâre de vapori. In calmul stratosferic, sunetele unei ciondăneli 
răzbăteau clar și ascuțit. 

— Ziceai că știi să conduci o mătură! 

— Ba nu, am spus doar că tu nu știi! 

— Păi n-am mai mers niciodată cu așa ceva! 

— Ce coincidenţă! 

— Oricum, tu ai zis... uită-te la cer! 

— Nu-i adevărat! 

— Ce s-a întâmplat cu stelele? 

Așa s-a făcut că Vânturache și Doiflori au devenit primii oameni de 
pe Disc care au văzut ce le rezervă viitorul. 

La o mie de kilometri sub ei, chiar la Miez, muntele Cori Celesti 
străpungea cerul, lăsând o umbră sclipitoare ca o lamă de cuţit peste 
norii învârtejiţi, astfel că zeii ar fi trebuit să observe și ei - dar zeii nu 
prea se uită la cer în general, iar în acest caz particular tocmai erau 
prinși într-o dispută cu Uriaşii Ghețurilor, care refuzau să dea radioul 
mai încet. 

Spre Margine, pe direcția în care călătorea Marele A'Tuin, cerul 
fusese curățat de stele. 

In acel cerc de beznă, o singură stea strălucea, o stea roșie și 
amenințătoare ca lucirea din ochii unei nutrii turbate. Era mică, oribila 
la vedere și neiertătoare. lar discul plutea chiar în direcţia ei. 

Vânturache știu exact ce să facă într-o astfel de situaţie. Dădu un 
urlet și îndreptă mătura drept în jos. 


Galder Batevreme păși în centrul octogramei și ridică braţele. 

— Urșalo, dileptor, chula, îndeplinește-mi voia! 

O ceaţă începu să i se formeze în jurul tâmplelor. Aruncă o privire 
spre Trymon, care stătea bosumflat la marginea cercului magic. 


35 


Lumina fantastica 


— Partea care urmează e chiar impresionantă, zise. Fii atent. Kot- 
b'hai! Kot-șam! Veniţi către mine, spirite ale pietricelelor rătăcite și ale 
șoriceilor speriați, nu mai lungi de șapte centimetri! 

— Ce? făcu Trymon. 

— Pentru bucata asta a trebuit să fac o mulţime de cercetări, 
încuviință Galder, mai ales pentru șoricei. Oricum, ce ziceam? A, da... 

Ridică din nou braţele. Trymon îl urmări, lingându-se absent pe 
buze. Prostul de moșneag chiar se concentra, dedicându-și toată 
atenţia Descântecului și nebăgându-l în seamă pe Trymon. 

Invocațiile se revărsau în încăpere, ricoșând de pereţi și dispărând 
printre rafturi și borcane. Trymon ezită. 

Galder închise o clipă ochii, cu chipul luminat de extaz în timp ce 
rostea cuvântul final. 

Trymon deveni atent, iar degetele i se încolăciră din nou pe 
pumnal. lar Galder deschise un ochi, îi făcu un semn cu capul și trimise 
o șarjă laterală de putere care îl ridică pe vrăjitorul mai tânăr și îl lăţi pe 
unul din pereți. 

Galder îi făcu cu ochiul și ridică din nou braţele. 

— Vă chem, o spirite ale... 

Se auzi un tunet, avu loc o implozie de lumină și un moment de 
totală incertitudine fizică, în care chiar și zidurile părură că sunt 
absorbite în ele însele. Trymon auzi o inspiraţie zgomotoasă și apoi o 
izbitură. 

In cameră se lăsă deodată liniștea. 

După câteva minute, Trymon ieși de după un fotoliu și se scutură 
de praf. Fluieră câteva măsuri fără noimă și se întoarse spre ușă cuo 
grijă exagerată, privind tavanul de parcă nu mai văzuse așa ceva în 
viaţa lui. Se mișca într-un chip care sugera că vrea să bată recordul 
mondial de viteză la stilul „mers nonșalant”. 

În centrul cercului se afla Bagajul, care clămpăni din capac. 

Trymon se opri. Se întoarse încet, încetișor, îngrozit de ce ar putea 
vedea. 

Bagajul părea să conţină rufărie curată, mirosind vag a lavandă. 
Inexplicabil, dar era cel mai cumplit lucru pe care vrăjitorul îl văzuse în 
viața lui. 

— Aăă, zise, nu cumva... mmm... ai văzut vreun alt vrăjitor prin 
zonă? 

Bagajul reuși să arate și mai înspăimântător. 

— Aha, zise Trymon. Păi, bine, n-are importanţă. 

Se trase într-o doară de tivul robei și cercetă o vreme detaliile 
cusăturii. Când ridică privirea, lada cea oribilă era încă acolo. 

— La revedere, spuse și o rupse la fugă. Reuși să iasă pe ușă în 
ultimul moment. 


— Vânturache? 
36 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Vânturache deschise ochii. Acest lucru nu-i fu de prea mare folos. 
Doar că în loc de beznă neagră văzu beznă albă, ceea ce, în mod 
surprinzător, era și mai rău. 

— Ești bine? 

— Nu. 

— Aha. 

Vânturache se ridică în capul oaselor. Era, după toate aparențele, 
pe o stâncă ninsă, dar care nu se comporta așa cum te-ai fi așteptat de 
la o stâncă. Te-ai fi așteptat, de exemplu, să nu se miște. 

În jurul lui zăpada viscolea. Doiflori era câţiva metri mai încolo, cu o 
expresie de sinceră îngrijorare pe chip. 

Vânturache gemu. Oasele lui erau foarte furioase pentru felul în 
care fuseseră tratate în ultima vreme și stăteau la coadă ca să depună 
plângere. 

— Acum ce mai e? întrebă. 

— Ții minte când zburam și când eu mă temeam că o să ne lovim 
de ceva prin furtuna aia și când tu ai zis că singurul lucru de care ne 
putem lovi e un nor umplut cu pietre? 

— Da, și? 

— De unde ai știut? 

Vânturache privi în jur, dar, judecând după gradul de diversitate și 
interes al peisajului, ar fi putut la fel de bine să se afle în interiorul unei 
mingi de ping-pong. _ 

Bolovanul de sub ei se bolo... se bala... ei bine, se balansa. și 
plimbă mâinile pe suprafaţa lui și simţi scrijelituri de daltă. Când puse 
urechea pe piatra udă și rece, i se păru că aude un bocănit surd, 
înfundat ca bătăile unei inimi. Se târî până la margine și se uită cu 
prudenţă în jos. În acel moment stânca trecea, probabil peste o 
spărtură în masa de nori, pentru că zări o frântură neclară, dar cumplit 
de îndepărtată, a unor vârfuri crestate de munţi. Erau mult, mult mai 
jos. 

Bolborosi ceva incoerent și se retrase tot târâș. 

— E ridicol, îi spuse el lui Doiflori. Stâncile nu zboară. E una din 
calitățile lor definitorii. 

— Poate ar zbura, dacă ar putea, recită Doiflori. Poate aceasta e 
prima care a descoperit cum. 

— Să sperăm doar că n-o să uite la loc, spuse Vânturache. Se 
înfășură în roba udă și se uită posomorât la norii dimprejur. Se gândi 
că, poate, undeva existau și oameni care aveau un oarecare control 
asupra vieților lor; care se sculau dimineaţa se duceau seara la culcare 
cu o doză rezonabilă de siguranţă că nu vor cădea peste marginea 
lumii, că nu vor fi atacați de niște lunatici și că nu se vor trezi pe un 
bolovan cu idei mai presus de condiţia lui. Işi amintea vag că și el 
dusese o astfel de viață cândva. 


37 


Lumina fantastica 


Vânturache adulmecă. Bolovanul ăsta mirosea a prăjeală. Mirosul 
venea de undeva din faţă și se adresa în mod direct stomacului lui. 

— Nu simţi un miros? întrebă. 

— Cred că e șuncă, zise Doiflori. 

— Sper că e șuncă5, zise Vânturache, pentru că eu am s-o mănânc. 
Se ridică pe stânca mișcătoare și înaintă nesigur prin nori, încercând să 
străpungă cu privirea ceața dinaintea lui. 

La marginea din față, sau balconul stâncii, un druid mititel stătea 
cu picioarele cruciș în fața unui mic foc. Pe cap avea o bucată de fâș 
înnodată sub bărbie. Invârtea niște șuncă într-o tigaie, folosindu-se de o 
seceră ornamentală. 

— Hm, zise Vânturache. Druidul ridică privirea și scăpă tigaia în foc. 
Sări în picioare și apucă secera agresiv, sau atât de agresiv cât poate 
să arate cineva într-o cămașă de noapte albă, udă și cu apa șiroindu-i 
din batic. 

— Vă previn, sunt nemilos cu piraţii aerului, zise și strănută violent. 

— Putem să dăm o mână de ajutor, spuse Vânturache privind cu 
jind la feliile care se ardeau în tigaie. Asta păru să-l nedumerească pe 
druid, care, spre moderata uimire a lui Vânturache, era destul de tânăr; 
presupunea că, teoretic, trebuie să existe și druizi tineri, doar că nu și-i 
imaginase niciodată. 

— Nu încercaţi să furaţi stânca? întrebă druidul, lăsând secera o 
idee mai jos. 

— Nici măcar nu știam că stâncile se pot fura, spuse Vânturache pe 
un ton obosit. 

— Scuzaţi-mă, interveni politicos Doiflori, cred că v-a luat foc micul 
dejun. 

Druidul privi in jos și începu să agite inutil din braţe în jurul 
flăcărilor. Vânturache se grăbi să-i sară în ajutor, urmă o grămadă de 
fum, cenușă și încâlceală, iar triumful împărtășit de a salva câteva 
bucăţi de șuncă puţin cam rumenită valoră mai mult decât un manual 
întreg de diplomaţie. 

— Cum aţi ajuns aici, de fapt? întrebă druidul. Suntem la două sute 
de metri deasupra solului, dacă n-am citit din nou greșit runele. 

Vânturache încercă să nu se gândească la înălțime. 

— Am picat și noi așa, în trecere, zise. 

— İn drum spre pământ, adăugă Doiflori. 

— Doar că stânca ta ne-a amortizat căderea, zise Vânturache. 
Spatele lui protestă. Mulţumim, adăugă el. 

— Mi s-a părut mie că am trecut prin ceva turbulențe puţin mai 
devreme, zise druidul, care se vădi că se numea Belafon. Voi trebuie să 


> Pentru ardeleni: nu, nu e vorba de şuncă dintr-aia de pe piciorul 
animalului, e vorba de slanină, deci opriţi, vă rog, glandele salivare. Și 
ceapă, după cum aţi citit deja, nu este îin inventar (Bilbo Baggins) 

38 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


fi fost. Se scutură de un fior. Cred că s-a făcut dimineaţă. La naiba cu 
regulamentul, urcăm! Țineţi-vă bine. 

— Cum să ne ţinem? vru să știe Vânturache. 

— Păi, lăsând să se vadă dorința voastră de a nu cădea, zise 
Belafon. Luă un pendul mare de fier și îl balansă de câteva ori aiurea pe 
deasupra focului. 

Norii o porniră în goană pe lângă ei, avură senzaţia cumplită de 
îngreunare și deodată stânca ieși la lumina soarelui. 

Se redresă la câţiva metri deasupra plafonului de nori, sub un cer 
rece, dar strălucitor. Norii, care păruseră înfiorător de depărtațţi în 
noaptea dinainte și cumplit de umezi dis de dimineață, arătau acum ca 
un covor pufos și alb, care se întindea în toate direcţiile; câteva vârfuri 
de munți se iveau din lâna lui ca niște insule. Vârtejul lăsat de trecerea 
stâncii sculpta materia ceţoasă în spirale pasagere. lar stânca... 

Era lungă de vreo zece metri și lată de trei. Și albăstrie. 

— Ce panoramă formidabilă, spuse Doiflori, cu ochii lucindu-i. 

— Mda, și ce anume ne ţine în aer? întrebă Vânturache. 

— Puterea de convingere, zise Belafon storcându-și tivul robei. 

— Aha, spuse Vânturache înțelept. 

— Să le ţinem în aer e nimica toată, zise druidul, ridicând degetul 
mare și chiorându-se pe direcţia lui spre un vârf depărtat de munte. 
Problema e cu aterizarea. 

— N-ai zice, nu? comentă Doiflori. 

— Convingerea este cea care ţine laolaltă întregul univers, spuse 
Belafon. Degeaba spunem că totul e magie. 

Vânturache se nimeri să zărească printr-un nor mai rărit un peisaj 
de iarnă aflat la o distanţă considerabilă sub el. Știa că se află în 
prezenţa unui nebun, dar dacă ascultându-l pe acest nebun puteau 
pluti în continuare, el era numai urechi. 

Belafon se așeză cu picioarele legănându-i-se peste marginea 
stâncii. 

— Ascultă, nu vă faceţi griji, zise. Dacă vă tot gândiţi că o stâncă 
nu poate să zboare, s-ar putea să vă audă și să se lase convinsă, și 
atunci se va dovedi că aţi avut dreptate, da? E clar că nu sunteți la 
curent cu gândirea modernă. A 

— Aşa se pare, zise Vânturache pierit. Incerca să nu se gândească 
la stâncile de pe pământ. Încerca să se gândească la stânci care 
pluteau ca rândunelele, la bolovani care brăzdau văzduhul, plini de 
bucuria levitaţiei, zburând spre înălțimi ca... 

Işi dădea seama cu groază că nu se pricepe deloc. 


Druizii de pe Disc se mândreau cu modul avangardist în care 
abordau misterele universului. Desigur, asemeni druizilor de 
pretutindeni, credeau în unitatea fundamentală a vieţii, în puterea 
vindecătoare a plantelor, în ritmul natural al anotimpurilor și în arderea 


39 


Lumina fantastica 


pe rug a oricărui ins care nu abordează aceste subiecte din unghiul 
potrivit, dar se gândiseră îndelung și profund și la fundamentele 
creației, formulând următoarea teorie: 

Universul, spuneau ei, depindea în funcţionarea sa de echilibrul a 
patru forțe, pe care le identificaseră ca fiind farmecul, convingerea, 
incertitudinea și căpoșenia. 

Astfel se făcea că soarele și luna se învârteau în jurul Discului 
pentru că erau convinse să nu cadă, dar nu se depărtau de el din cauza 
incertitudinii. Farmecul făcea posibilă creșterea copacilor, iar căpoșenia 
îi ţinea la verticală și așa mai departe. 

Unii druizi erau de părere că teoria are unele lipsuri, dar bătrânii 
explicau foarte răspicat că există, într-adevăr, loc pentru noi 
argumente, pentru dezbateri științifice aprinse, și anume pe grămada 
de lemne a următorului rug de solstițiu. 

— A, deci ești astronom? zise Doiflori. 

— Nu, nu, explică Belafon în timp ce stânca plana ușor pe lângă un 
versant de munte. Sunt consultant în domeniul plăcilor de bază pentru 
computer. 

— Ce-s alea plăci de bază pentru computer? 

— Păi astea, zise druidul bătând cu sandaua în stâncă. Asta-i doar o 
parte, de fapt. O piesă de schimb. Eu trebuie s-o livrez. Au probleme cu 
circuitele cele mari din Câmpiile Vortex. Așa zic ei, cel puţin. Ce n-aș da 
să am eu un torc de bronz pentru fiecare utilizator care n-a citit cartea 
tehnică. Ridică din umeri. 

— La ce folosește, mai exact? zise Vânturache. Doar ca să-și ia 
gândul de la prăpastia de sub ei. 

— Se folosește ca să... ca să știi în ce moment al anului te afli, zise 
Belafon. 

— A, deci, dacă e acoperită cu zăpadă, probabil e iarnă? 

— Da. Adică nu. Adică să zicem că vrei să știi când urmează să 
răsară o anumită stea... 

— De ce? întrebă Doiflori cuviincios, emanând tot numai interes. 

— Păi, poate vrei să știi când trebuie să începi să semeni recolta, 
zise Belafon, care începea să asude, sau toate... 

— Îţi împrumut almanahul meu, dacă vrei, zise Doiflori. 

— Almanah? 

— E o carte care îţi spune ce zi e, explică Vânturache plictisit. Ar fi 
exact pe gustul tău. 

Belafon se îmbăţoșă. 

— O carte? zise. De hârtie, vrei să zici? 

— Da. 

— Nu mi se pare ceva serios, comentă cu răutate druidul. Cum 
poate o carte să știe ce zi este. Hârtia nu știe să numere. 

Tropăi până la capătul stâncii, făcând-o să se legene periculos. 
Vânturache înghiţi în sec și îi făcu semn lui Doiflori să se apropie. 

40 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ai auzit vreodată de șoc cultural? șuieră el. 

— Ce-l aia? 

— E ceea ce se întâmplă când cineva se chinuiește cinci sute de ani 
să facă un circuit megalitic să funcționeze cum trebuie, după care 
apare unul cu o cărțulie care are o pagină pentru fiecare zi a anului și 
mici texte precum „lată momentul potrivit să vă semănaţi fasolea”, sau 
„Cine stă și nu muncește o mie de ani trăiește”, și, să văd dacă 
ghicești, cel mai important lucru de reținut despre șocul cultural - 
Vânturache se opri ca să tragă aer în piept și apoi mișcă din buze, ca 
să-și aducă aminte unde rămăsese cu propoziția - este...? 

— Ce? 

— Să nu i-l provoci unuia care conduce o stâncă de o mie de tone. 


— A plecat? 

Trymon scoase prudent capul de după crenelurile Turnului Artelor, 
uriașa construcție părăginită care domina Universitatea Nevăzută. 
Studenţii și profesorii de magie adunați la poalele turnului încuviințară 
din cap. 

— Sunteţi siguri? 

Casierul-șef își făcu mâinile căuș la gură și strigă. 

— A spart poarta dinspre Miez și a scăpat acum o oră, domnule, 
zbieră el. 

— Greșit, zise Trymon. A fugit; de scăpat am scăpat noi. Bine, 
atunci cobor. A prins pe careva? 

Casierul înghiţi în sec. El nu era vrăjitor, era doar un om de treabă, 
cu suflet bun, care n-ar fi trebuit să fie martor la lucruri precum cele 
petrecute în ultima oră. Desigur, se mai întâmplase ca demoni mititei, 
luminiţe colorate și alte forme pe jumătate materializate să umble prin 
campus, dar masacrul implacabil comis de către Bagaj îl demoralizase. 
Nu i te puteai opune, era ca și cum ai fi încercat să te iei la trântă cu un 
ghețar. 

— L-a... l-a înghiţit pe Decanul de la Studii Liberale, domnule, strigă 
el. 

Trymon se lumină. 

— Semn rău, murmură el. 

O luă în jos pe lunga scară în spirală. După o vreme surâse. Un 
surâs subţire, crispat. In mod clar, ziua mergea mai bine. 

Erau multe de organizat. lar dacă lui Trymon îi plăcea ceva cu 
adevărat, acel ceva era să organizeze. 


Stânca plutea deasupra podișurilor, spulberând zăpada din norii de 
dedesubt. Belafon se învârtea grăbit de colo colo, mai ungând niște 
alifie de vâsc ici, mai trasând o rună cu cretă colo, în timp ce 
Vânturache se prăbușise de groază și oboseală, iar Doiflori era 
îngrijorat de soarta Bagajului. 


41 


Lumina fantastica 


— Acolo, în faţă! strigă druidul, acoperind zgomotul jetului 
propulsor. lată marele computer al cerurilor! 

Vânturache privi printre degete. Undeva, spre orizont, se ivise o 
construcţie gigantică din blocuri de piatră negre și cenușii, aranjate în 
cercuri concentrice și alei mistice, care se profilau aspre și 
amenințătoare pe zăpadă. Oamenii n-ar fi izbutit, cu siguranţă, să 
urnească acei munți în formare... cu siguranţă că o armată de uriași 
fusese transformată în stane de piatră de vreo... 

— Arată ca un morman de pietre, zise Doiflori. 

Belafon ezită în mijlocul gesticulației. 

— Ce? făcu. 

— E foarte drăguţ, adăugă repede turistul. Căută cuvântul potrivit. 
Etnic, decise el. 

Druidul se îmbăţoșă. 

— Drăgut? se ambală ei. E un triumf al maselor de silicon, un 
miracol al tehnologici masonice de ultimă oră... drăguţ, zici? 

— Sigur că da, rosti Doiflori, pentru care sarcasmul nu era decât un 
cuvânt din șapte litere care începea cu S. 

— Şi ce înseamnă etnic? 

— Înseamnă extraordinar de impresionant, interveni repede 
Vânturache. Și mi se pare că suntem în pericol să aterizăm, dacă nu te 
superi... 

Belafon se întoarse, numai pe jumătate îmbunat. Ridică braţele 
într-un gest larg și strigă o serie de cuvinte intraductibile, care se 
termina cu un „drăgut!” șoptit pe un ton îndurerat. 

Stânca încetini, plană lateral într-un vârtej de zăpadă și rămase 
plutind deasupra cercului. Jos, un alt druid agita două rămurele de vâsc, 
făcând niște semne complicate, iar Belafon își manevră îndemânatic 
pietroiul printre doi coloși de stâncă, lângă care se opri cu un clic 
imperceptibil. 

Vânturache dădu drumul la tot aerul din piept într-un oftat prelung. 
Acesta se grăbi să se ascundă pe undeva. 

O scară fu proptită cu zgomot pe marginea stâncii, unde curând se 
ivi și capul unui druid mai bătrân. Acesta le aruncă celor doi pasageri o 
privire perplexă, apoi se uită la Belafon. 

— Era și timpul, zise. Mai sunt doar șapte săptămâni până la Lăsata 
Porcului și iar ne-a căzut. 

— Bună, Zakaria, zise Belafon. Ce s-a mai întâmplat, de data asta? 

— A luat-o complet razna. Azi a prevăzut răsăritul cu trei minute 
mai devreme. Ca un bolovan, băiete, zău așa. 

Belafon cobori pe scară și dispăru. Pasagerii se uitară unul la 
celălalt, apoi spre vastul spaţiu liber din interiorul cercului de piatră. 

— Acum ce facem? întrebă Doiflori. 

— Am putea să tragem un pui de somn, propuse Vânturache. 

Doiflori nici nu-l băgă în seamă și cobori scara. 

42 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


De jur împrejurul cercului, druizii băteau în megaliţi cu niște 
ciocănele, ascultând atent. Câteva din pietrele uriașe zăceau 
răsturnate, fiecare înconjurată de câte un alt grup de druizi, care o 
examinau minuţios și se certau între ei. Crâmpeie de fraze cifrate răz- 
băteau până sus, la Vânturache: 

— Nu poate fi incompatibilitate de programe - Cântul Spiralei Mult- 
umblate a fost conceput pentru cercurile concentrice, tâmpitule... 

— Eu zic să-l aprindem din nou și să încercăm o ceremonie 
selenară simplă... 

— „bine, bine, nu-s pietrele de vină, universul a luat-o razna, nu-i 
așa?... 

Prin aburii care umpleau creierul lui obosit, Vânturache își aminti 
oribila stea roșie pe care o zăriseră pe cer. Ceva chiar o luase razna în 
univers în noaptea dinainte. 

Cum de ajunsese înapoi pe Disc? 

Avea sentimentul că răspunsurile se aflau undeva în propriul lui 
cap. Și începuse să aibă sentimentul și mai neplăcut că mai era ceva 
care urmărea cele petrecute, tot din spatele ochilor săi. 

Descântecul se târâse din vizuina lui ascunsă pe un drumeag 
neumblat din mintea lui Vânturache, iar acum stătea ţanţoș și la vedere 
în lobii frontali, urmărind scena și executând echivalentul cerebral al 
mâncatului de floricele. 

Încercă să-l împingă înapoi... iar lumea dispăru... 

Se afla în întuneric; o beznă caldă, umedă, bezna mormântului, 
negrul catifelat al sarcofagului. 

Mirosea puternic a piele veche și a hârtie mucedă. Hârtia foșni. 

Simţi că întunericul acela era plin de orori inimaginabile... iar 
problema cu ororile inimaginabile e că sunt mult prea ușor de 
imaginat... 

— Vânturache, zise o voce. Vânturache nu auzise niciodată o 
șopârlă vorbind, dar dacă ar fi vorbit vreuna, precis ar fi avut o voce ca 
aceasta. 

— Hmm, făcu vrăjitorul. Da? 

Vocea chicoti - un sunet straniu, ca un foșnet de hârtie. 

— Ar trebui să întrebi „Unde mă aflu?”, zise vocea. 

— M-ar bucura răspunsul? se interesă Vânturache. Scrută atent 
bezna. Acum, că se obișnuise cu întunericul, putea distinge câte ceva. 
Ceva nedeslușit, nu suficient de luminos ca să reprezinte ceva anume, 
doar niște urme vagi prin aer. Ceva ciudat de familiar. 

— Bine, cedă el. Unde mă aflu? 

— Visezi. 

— Acum pot să mă trezesc, vă rog? 

— Nu, rosti o altă voce, la fel de bătrână și de uscată ca prima, dar 
totuși diferită. 


43 


Lumina fantastica 


— Avem ceva foarte important să-ţi spunem, zise o a treia voce, cu 
o și mai pronunțată uscăciune cadaverică, dacă așa ceva e posibil. 
Vânturache  încuviinţă prostește din cap. Undeva, în mintea lui. 
Descântecul se furișa prudent și i se uita - cerebral vorbind - peste 
umăr. 

— Ai provocat multe neplăceri, tinere Vânturache, continuă vocea. 
Toată tărășenia asta cu prăbușitul peste marginea lumii, fără să te 
gândești la ceilalți. A trebuit să deformăm serios realitatea, să știi. 

— Mamă. 

— lar acum te așteaptă o sarcină extrem de importantă. 

— A. Bun. 

— Cu mulți ani în urmă, am aranjat ca unul dintre noi să se 
ascundă în mintea ta, pentru că am prevăzut că va veni vremea când 
vei fi nevoit să joci un rol cheie. 

— Eu? De ce? 

— Eşti genul care fuge tot timpul, spuse una dintre voci. E un lucru 
bun. Ești un supravieţuitor. 

— Supravieţuitor? Era să fiu omorât de zeci de ori până acum. 

— Tocmai. 

— Ah. 

— Dar încearcă să nu mai cazi de pe Disc. E prea mult pentru noi. 

— Care noi, mai precis? 

Prin întuneric se auzi o foială. 

— La început a fost cuvântul, zise o voce uscată, chiar în spatele 
lui. 

— Ba a fost Oul, o corectă o altă voce. Îmi amintesc limpede. 
Marele Ou al Universului. Un pic elastic. 

— Vă înșelați amândouă. Sunt sigur că a fost vorba de secreția 
primordială. 

O voce de pe la genunchiul lui Vânturache rosti: 

— Nu, aia a fost după. Întâi a fost bolta cerului. Multă, multă boltă. 
Cam lipicioasă, ca vata de zahăr. Siropoasă de-a dreptul, de fapt.. 

— În caz că vrea cineva să știe, interveni o voce spartă din stânga lui 
Vânturache, nici unul dintre voi n-are dreptate. La început a fost Dresul 
Vocii... 

— „apoi cuvântul... 

— Ba să mă scuzaţi, a fost secreția... 

— Mi s-a părut că era elastic, fără nici un dubiu... 

Urmă o pauză. Apoi o voce rosti răspicat: 

— Oricum, indiferent ce era, noi ne amintim limpede. 

— Așa e. 

— Exact. 

— lar sarcina noastră e să nu i se întâmple nimic rău, Vânturache. 

Vânturache se chiori prin beznă. 

— Puteţi fi atât de amabili să-mi explicaţi despre ce e vorba? 

44 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Se auzi un suspin foșnitor. 

— Destul cu metaforele, zise o voce. Ascultă, e foarte important să 
ai grijă de Descântecul din capul tău și să ni-l aduci înapoi la timpul 
potrivit, înţelegi, astfel încât să putem fi rostite chiar la momentul 
oportun. Pricepi? 

Vânturache se gândi: să putem fi rostite? 

Și atunci își dădu seama ce erau urmele din faţa lui. Era scrisul de 
pe o hârtie, văzut de dedesubt. 

— Mă aflu înăuntrul Cărții Octavo? zise. 

— Dintr-un punct de vedere metafizic, explică una dintre voci, pe 
un ton nonșalant. Vocea se apropie. Îi simţea foșnetul uscat chiar în 
fața nasului... 

O rupse la fugă. 


Punctul roșu lucea pe petecul lui de întuneric. Trymon, purtând încă 
roba ceremonială de la înscăunarea lui ca șef al Ordinului, nu scăpa de 
senzația că acesta mai crescuse un pic de când se uita la el. Se întoarse 
de la fereastră cu un frison. 

— Ei bine? zise. 

— E o stea, spuse Profesorul de Astrologie, bănuiesc. 

— Bănuiești? 

Astrologul clipi. Se aflau în observatorul Universităţii Nevăzute, iar 
micul punct rubiniu de la orizont nu-l privea parcă atât de urât ca noul 
maestru. 

— Păi, să vedeţi, problema e că totdeauna am considerat că stelele 
sunt mai mult sau mai puţin asemănătoare cu soarele nostru... 

— Adică niște mingi de foc de vreun kilometru diametru? 

— Întocmai. Numai că aceasta e, ei bine... mare. 

— Mai mare ca soarele? se miră Trymon. Totdeauna socotise că o 
bilă de foc lată de un kilometru e ceva destul de impresionant, deși, în 
principiu, nu-i plăceau stelele. Din cauza lor cerul era mereu 
dezordonat. 

— Mult mai mare, zise încet astrologul. 

— Mai mare decât capul Marelui A'Tuin, eventual? 

Astrologul făcu o mutră nenorocită. 

— Mai mare decât Discul cu A'Tuin cu tot, spuse. Am verificat, 
adăugă repede, și suntem siguri. 

— Chiar că e mare. Uriașă e cuvântul care-ţi vine în minte. 

— Masivă, îl aprobă repede astrologul. 

— Hmm. 

Trymon străbătu podeaua de mozaic a observatorului, decorată cu 
semnele zodiacului de pe Disc. Erau șaizeci și patru în total, de la 
Wezen, Cangurul cu Două Capete, până la Cahuli, Vaza cu Lalele (o 
constelație cu semnificaţii religioase profunde, al căror înțeles, din 
păcate, se pierduse). 

45 


Lumina fantastica 


Poposi pe mozaicul galben-siniliu care o reprezenta pe Mubbo, 
Hiena, și se răsuci brusc. 

— O să ne ciocnim de ea? întrebă. 

— Mă tem că da, domnule, răspunse astrologul. 

— Hmm. Trymon mai înaintă câţiva pași, mângâindu-și gânditor 
barba. Se opri chiar unde începea zodia Comis-Voiajorului Okjock și a 
Țelinei Celeste. Nu sunt un expert, dar îmi imaginez că nu e un lucru 
prea bun, nu? 

— Nu, domnule. 

— Sunt fierbinţi tare, stelele astea? 

Astrologul înghiţi în sec. 

— Da, domnule. 

— O să ardem? 

— Într-un final. Desigur, până atunci vor fi cutremure de disc, valuri 
tsunami, tulburări de gravitație și atmosfera va fi probabil jupuită. 

— Aha. Într-un cuvânt, lipsa unei minime organizări. 

Astrologul avu o ezitare, dar renunţă. 

— Se poate spune și așa, domnule. 

— Oamenii vor intra în panică? 

— Doar pentru foarte scurt timp, din păcate. 

— Hmm, făcu Trymon, care tocmai călca peste Poarta Poate, 
orbitând încetișor spre Vaca Cerurilor. Se uită din nou la lucirea 
roșiatică de la orizont. Păru să fi luat o decizie. 

— Nu-l putem găsi pe Vânturache, iar dacă nu-l găsim pe el nu 
găsim nici al Optulea Descântec din Octavo. Dar noi avem convingerea 
că citind din Cartea Octavo putem evita catastrofa - altminteri de ce ar 
fi fost lăsată de Creator? 

— Poate era uituc? sugeră astrologul. 

Trymon îl săgetă cu privirea. 

— Celelalte Ordine scotocesc toate teritoriile de aici până la Miez, 
continuă el, numărând pe degete argumentele, pentru că pare ilogic ca 
un om să dispară într-un nor și să nu mai apară... 

— Doar dacă nu era un nor umplut cu pietre, zise astrologul, într-o 
stângace și, de altfel, total nereușită încercare de a detensiona 
atmosfera. 

— Dar de căzut trebuie să cadă... undeva. Unde? ne întrebăm noi. 

— Unde? repetă loial astrologul. 

— Și, numaidecât, ni se ivește și o cale de acţiune. 

— Aha, făcu astrologul, fugind ca să ţină pasul cu vrăjitorul care 
trecea cu pași mari peste zodia Celor Doi Veri Grași. 

— lar acea cale de acţiune este...? 

Astrologul întâlni doi ochi la fel de cenușii și inexpresivi ca oţelul. 

— Mmm. Să nu mai căutăm? se aventură el. 

— Întocmai. Folosim darurile pe care Creatorul ni le-a dat, adică, 
privim în jos și ce vedem noi acolo? 

46 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Astrologul gemu în sinea lui. Privi în jos. 

— Plăci de mozaic? îndrăzni. 

— Da, plăci care împreună alcătuiesc..? Trymon aștepta cu interes. 

— Zodiacul? lansă astrologul, de-acum disperat. 

— Exact! Deci nu trebuie decât să facem horoscopul personal al lui 
Vânturache și vom ști cu precizie unde se află. 

Astrologul rânji ca unul care, după ce a dansat step pe nisipuri 
mișcătoare, simte deodată sub tălpi fermitatea stâncii. 

— Va trebui să-i aflu locul și momentul exact al nașterii, zise. 

— Nimic mai ușor. Le-am copiat din fişele de la universitate chiar 
înainte de a veni. 

Astrologul se uită la notițe și fruntea i se încreţi. Traversă încăperea 
și trase un sertar mare, plin cu hărți. Citi din nou datele. Luă un compas 
complicat și trasă niște semne pe hărți. Apoi luă un mic astrolab de 
cupru și îl roti cu grijă. Luă niște cretă și mâzgăli câteva numere pe o 
tablă. 

Trymon, între timp, se uitase atent la noua stea. Se gândea: 
legenda Piramidei din Tsort spune că cel care va aduce laolaltă cele Opt 
Descântece când Discul se va afla în pericol va obţine ceea ce își 
dorește cu adevărat. Și toate astea aveau să se întâmple atât de 
curând! 

Și se mai gândea: îmi aduc aminte de Vânturache, nu era el băiatul 
ăla neîngrijit, care era mereu ultimul din clasă la lucrările practice? N- 
avea pic de talent la magie. Doar să pun mâna pe el și vedem noi dacă 
nu scoatem toate cele opt... 

Astrologul scoase o exclamaţie înăbușită. Trymon se întoarse spre 
el: 

— Ei bine? 

— Fascinant horoscop, zise astrologul pe nerăsuflate. Se încruntă. 
Cam ciudat totuși, adăugă. 

— Cât de ciudat? 

— S-a născut sub semnul Micului Grup Plicticos de Stele Cam Stinse 
care, după cum știți, se află între Șoarecele Zburător și Sfoara Innodată. 
Se zice că nici înțelepţii din vechime n-au găsit nimic interesant de zis 
despre acest semn, care... 

— Bine, bine, treci mai departe, zise Trymon nervos. 

— E semnul asociat în general cu meșterii de table de șah, 
vânzătorii de ceapă, fabricanţii de statui de ghips ale unor zeități 
nesemnificative și oamenii alergici la cositor. Nu e un semn potrivit 
pentru un vrăjitor. lar în momentul nașterii lui, umbra lui Cori Celesti... 

— Nu vreau să știu detaliile tehnice, mâărâi Trymon. Treci la 
horoscop. 

Astrologul, care se simțea în elementul lui, oftă și mai făcu câteva 
calcule suplimentare. 


47 


Lumina fantastica 


— Prea bine, zise. Sună așa: „Azi e o zi bună ca să-ți faci noi 
prieteni. O faptă bună poate avea consecințe neprevăzute. Nu supăra 
nici un druid. Curând vei porni într-o călătorie foarte neobișnuită. 
Castraveţii mici sunt mâncarea ta norocoasă. Cei care îndreaptă spre 
tine cuțite nu au probabil intenţii prea bune. P.S. Vorbim serios în 
legătură cu druizii.” 

— Druizi? îngână Trymon. Nu cumva... 


— Te simţi bine? zise Doiflori. 

Vânturache deschise ochii. 

Se săltă în capul oaselor și îl apucă pe turist de cămașă. 

— Vreau să plecăm de aici, zise repede. Chiar acum! 

— Dar se pregătește o ceremonie tradițională, străveche! 

— Nu-mi pasă cât de străveche! Vreau să simt sub tălpi niște pietre 
cinstite de caldarâm, vreau să simt mirosul acela atât de cunoscut de 
latrină, vreau să merg acolo unde sunt mulțimi de oameni și incendii, și 
acoperișuri, și ziduri, și alte astfel de chestii prietenoase! Vreau acasă! 

Descoperi că îl apucase dintr-o dată un dor nebun după străzile 
fumegânde ale Ankh-Morporkului, orașul care înflorea cu adevărat 
primăvara, când luciul slinos de pe apele tulburi ale Fluviului Ankh se 
colora în culorile curcubeului, iar streșinile gemeau de păsări 
cântătoare sau, în fine, păsări tușind ritmic. 

O lacrimă i se ivi în ochi în timp ce își aminti jocul subtil al luminii 
pe templul Zeilor Mărunţi, o renumită atracţie locală, și un nod i se puse 
în gât când se gândi la taraba cu pește prăjit de la intersecţia Străzii 
Gunoiului cu Strada Artizanilor Măieștri. Se gândi la castraveciorii care 
se vindeau acolo, niște chestii verzi, masive, ce pluteau pe fundul 
borcanelor ca niște balene înecate. Vocea lor îl ademenea pe 
Vânturache de la mari depărtări, cu promisiunea că îi vor face 
cunoștință și cu ouăle murate din borcanul alăturat. 

Se gândi la confortabilele poduri de grajd și călduroasele guri de 
aerisire în care își petrecea nopţile. Ca un prost, nedreptăţise uneori 
acest stil de viaţă. | se păruse plicticos, ceea ce acum era de necrezut. 

Acum se săturase. Avea să se întoarcă acasă. Castraveciori muraţi, 
vă aud chemarea... 

II împinse pe Doiflori deoparte, își strânse cu mare demnitate 
poalele robei zdrenţuite, se așeză cu fața spre acea porţiune a 
orizontului despre care bănuia că ar conţine orașul lui natal și cu 
deplină hotărâre și considerabilă neglijență păși în gol de pe vârful unui 
trilition de zece metri. 

După vreo zece minute, când Doiflori, îngrijorat și chinuit de 
remușcări, îl scosese la lumină din mormanul de zăpadă viscolită de la 
baza pietrei, expresia lui rămăsese aceeași. Doiflori se uită la el mirat. 

— Te simţi bine? zise. Câte degete îţi arăt? 

— Vreau acasă! 

48 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Bine. 

— Nu, nu încerca să mă convingi să renunţ, m-am săturat, aș vrea 
să pot spune că ne-am distrat grozav, dar nu pot, și... Ce? 

— Am zis bine, zise Doiflori. Chiar mi-ar plăcea să revăd Ankh-Mor- 
porkul. Bănuiesc că au apucat să reconstruiască o mare parte din el 
până acum. 

Ar trebui reamintit în acest punct că, ultima dată când cei doi 
văzuseră orașul, acesta ardea din temelii, fapt ce avea directă legătură 
cu inițiativa lui Doiflori de a introduce conceptul de asigurare contra 
incendiului unei populaţii inocente, dar ignorante. Focurile devastatoare 
erau însă o trăsătură regulată a vieţii morporkeze, iar orașul fusese de 
fiecare dată reconstruit cu bună-dispoziţie și mare meticulozitate, 
folosindu-se materiale tradiționale precum lemnul uscat ca iasca și 
paiele izolate cu catran. 

— A, făcu Vânturache, dezumflându-se puţin. A, bine. Foarte bine. 
Bun. Atunci poate ar fi cazul s-o luăm din loc 

Se ridică și se scutură de zăpadă. 

— Doar că ar fi preferabil să așteptăm până dimineaţă, adăugă Doi- 
flori. 

— De ce? 

— Păi, pentru că e ger, nu prea știm unde ne aflăm. Bagajul a 
dispărut, se întunecă... 

Vânturache se opri. În prăpăstiile cele mai adânci ale minţii lui i se 
păru că aude foșnet de hârtie învechită. Avu senzația oribilă că visele 
aveau să i se repete întruna în perioada următoare, iar el avea lucruri 
mult mai bune de făcut decât să se lase boscorodit de o adunătură de 
descântece înaintate în vârstă, care nu puteau nici măcar să se pună de 
acord cum începuse Universul... 

O voce mică, de undeva din fundul creierului zise: Ce /ucruri mai 
bune? 

— Of, mai taci din gură, spuse vrăjitorul. 

— N-am zis decât că e ger și că..., începu Doiflori. 

— Nu tu, eu. 

— Ce? 

— Of, taci și tu, zise Vânturache obosit. Presupun că nu găsim 
nimic de mâncare pe aici? 

Megaliţii se ridicau negri și amenințători în lumina verzuie a 
apusului. Cercul interior era plin de druizi care se agitau la lumina unor 
focuri mari, potrivind toate accesoriile necesare unui computer de 
piatră, cum ar fi un ram împodobit cu vâsc și cranii de berbec, 
stindarde brodate cu viermi încolăciţi și așa mai departe. Dincolo de 
cercurile de foc se adunaseră o mulțime de localnici; festivalurile 
druidice erau populare, mai ales când degenerau. 

Vânturache se uită la ei mirat. 

— Ce se petrece? 


49 


Lumina fantastica 


— Păi să vezi, începu Doiflori entuziast, se pare că o să aibă loco 
ceremonie veche de mii de ani, care sărbătorește renașterea, ăăă, lunii, 
sau poate a soarelui. Nu, sunt aproape sigur că a lunii. Se pare că e un 
eveniment foarte solemn și frumos și investit cu o noblețe aparte. 

Pe Vânturache îl luă cu frig. Totdeauna îl îngrijora când Doiflori 
începea să vorbească în felul ăsta. Bine că deocamdată nu spusese încă 
„pitoresc” sau „cu patină autentică”; Vânturache nu găsise încă o 
traducere potrivită pentru cei doi termeni, dar cel mai apropiat sinonim 
pe care-l putea oferi era „necazuri”. 

— Aș fi vrut ca Bagajul să fie aici, zise turistul cu regret. Aș fi putut 
folosi cutia cu imagini. Ritualul pare ceva foarte pitoresc și cu patină 
autentică. 

Mulțimea se agită nerăbdătoare. Părea gata să înceapă. 

— Ascultă, zise repede Vânturache. Druizii sunt preoţi. Nu uita asta. 
Nu face nimic care să-i enerveze. 

— Dar... 

— Nu le propune să cumperi megaliţii. 

— Dar eu... 

— Nu începe să perorezi despre obiceiurile populare cu patină 
autentică. 

— Credeam... 

— Şi mai ales nu încerca să le vinzi asigurări, asta-i enervează 
întotdeauna. 

— Păi sunt preoţi! scânci Doiflori. 

Vânturache se opri. 

— Da, zise. Asta e și ideea, nu? 

La extremitatea depărtată a cercului exterior se forma un soi de 
procesiune. 

— Bine, dar preoţii sunt oameni buni, milostivi, zise Doiflori. La noi 
acasă umblă cu niște străchinioare de cerșit. Singura lor avuţie, adăugă 
el. 

— Aha, făcu Vânturache, fără să fi înțeles prea bine. În care se 
pune sângele, nu? 

— Sângele? 

— Da, de la sacrificii. Vânturache se gândi la preoţii pe care-i 
cunoscuse la el acasă. Era, desigur, atent să nu-și facă zeii dușmani, 
așa că participase la câte și mai câte slujbe la templu și, una peste alta, 
considera că cea mai exactă definiţie a unui preot din regiunea Mării 
Circulare era: persoană care-și petrece o bună parte din timp cufundată 
până la gât în sânge și măruntaie. 

Doiflori îl privi oripilat. 

— În nici un caz, zise. De unde vin eu, preoţii sunt oameni sfinţi 
care s-au consacrat unei vieţi în sărăcie, faptelor bune și studiilor 
despre natura lui Dumnezeu. 

Vânturache examină această nouă variantă. 

50 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Fără sacrificii? întrebă. 

— Categoric. 

Vânturache se lăsă păgubaș. 

— Ce să zic, spuse, mie unul nu mi se par așa de sfinţi. 

O orchestră de trompete de bronz dădu un semnal zgomotos. Vân- 
turache privi în jur. Un șir de druizi trecea încet, purtând secere lungi, 
împodobite cu crenguţe de vâsc. Erau urmaţi de druizi începători și de 
ucenici care cântau la diverse instrumente de percuție menite să 
gonească spiritele necurate - ceea ce, probabil, le reușea de minune. 

Lumina torțelor țesea desene fantastice pe suprafaţa pietrelor 
profilate, rău-prevestitor, pe cerul verde. Spre Miez, perdelele 
tremurânde ale aurorei coriolis începură să sclipească printre stele, în 
timp ce în câmpul magic al Discului dansau milioane de cristale de 
gheaţă. 

— Belafon mi-a explicat totul, șopti Doiflori. O să urmărim un 
ceremonial prestigios, care celebrează Contopirea Omului cu Universul, 
așa zicea. 

Vânturache se uită înnegurat la procesiune. În timp ce druizii se 
așezau în jurul unei pietre mari și joase care domina centrul cercului, nu 
putu să nu observe o tânără destul de palidă, dar totuși atrăgătoare, 
aflată între ei. Purta o robă lungă, albă, un colan de aur la gât și o 
expresie de ușoară îngrijorare. 

— E o druidiță? întrebă Doiflori. 

— Nu prea cred, spuse Vânturache încet. 

Druizii începură incantaţiile. Era, din câte-și dădea seama 
Vânturache, un cânt destul de monoton și deosebit de neplăcut, care 
promitea un final abrupt. Imaginea tinerei întinse pe blocul de piatră nu 
îl ajuta deloc să își schimbe mersul gândurilor. 

— AŞ putea să rămân, spuse Doiflori. Cred că ceremoniile de genul 
acesta ne duc înapoi către o simplitate primitivă care... 

— Da, da, zise Vânturache. Dar or s-o sacrifice, dacă vrei să știi. 

Doiflori se uită la el perplex. 

— Cum, s-o omoare? 

— Da. 

— De ce? 

— Nu mă întreba pe mine. Ca să crească recoltele, sau să răsară 
luna, sau ceva de genul ăsta. Sau poate le place pur și simplu să 
omoare oameni Asta-i religia. 

Işi dădu seama de prezenţa unui zumzăit pe ton de bas, care mai 
curând se simţea decât se auzea. Părea să vină dinspre piatra 
alăturată. Sub suprafaţa ei jucau mici pete de lumină, ca niște frânturi 
de mică. 

Doiflori deschidea și închidea gura. 

— N-ar putea să se mulțumească cu flori și fructe de pădure? 
întrebă. Ceva simbolic? 


51 


Lumina fantastica 


— Nu. 

— Au încercat măcar? 

Vânturache oftă. 

— Ascultă, zise. Nici un Mare Preot care se respectă nu va trece 
prin toată tevatura asta cu trompete, procesiuni, standarde și alte alea, 
ca la urmă să înfigă cuțitul în vreo narcisă sau într-un pumn de prune. 
Trebuie să accepţi că toată povestea cu crengile de aur și ciclurile 
naturii și restul se reduce la sex și violență, de obicei amândouă 
deodată. 

Spre uimirea lui, văzu că lui Doiflori îi tremura buza de jos. Nu 
numai că Doiflori vedea lumea prin ochelari roz, își dădu seama 
Vânturache, ci o vedea printr-un creier roz și o auzea cu urechi roz. 

Incantația se apropia inexorabil de punctul culminant. Druidul șef 
încerca lama secerii și toți ochii erau aţintiţi asupra limbii de piatră de 
pe dealul înzăpezit din spatele cercului, unde luna avea să apară pe 
post de invitat special. 

— N-are rost să... 

Dar Vânturache vorbea de unul singur 


Totuși, peisajul îngheţat din jurul cercului nu era cu totul lipsit de 
viață. De exemplu, mai mulţi vrăjitori, alertați de Trymon, erau chiar 
acum în drum spre el. 

Dar mai era și o siluetă măruntă, solitară, care privea totul din 
umbra unei pietre convenabil răsturnate. Una dintre marile legende ale 
Discului urmărea evenimentele din interiorul cercului de piatră cu un 
interes considerabil. 

Văzu cum druizii se învârtesc în cerc și intonează incantații, îl văzu 
pe marele preot ridicând secera... 

Auzi vocea: 

— Pardon! Dacă nu vă supăraţi! Pot să spun și eu ceva? 


Vânturache se uită disperat în jur, căutând o scăpare. Nu exista 
scăpare. Doiflori stătea lângă altarul de piatră cu un deget ridicat și cu 
o atitudine politicoasă, dar hotărâtă. 

Vânturache își aminti ziua când Doiflori considerase că un păstor în 
trecere își bătea prea tare vacile, iar pledoaria sa pentru un 
comportament decent faţă de animale îi adusese vrăjitorului o tăvăleală 
zdravănă sub copite, completată pe ici, pe colo cu împunsături. 

Druizii se uitau la Doiflori cu acea expresie de obicei rezervată oilor 
turbate sau ocazionalei ploi cu broaște. Vânturache nu auzea exact ce 
spunea tovarășul său, dar câteva expresii precum „tradiţii populare” 
sau „alune și flori” plutiră peste pietrele cufundate în tăcere. 

Apoi niște degete ca niște batoane de cașcaval se lipiră peste gura 
vrăjitorului, o lamă extrem de ascuţită îi ciupi mărul lui Adam și o voce 
umedă îi șopti chiar în ureche: 

52 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nişi un șunet șau eșșt un om mort. 

Ochii lui Vânturache se rotiră în orbite de parcă încercau să 
găsească o ieșire. 

— Dacă nu vrei să zic nimic, de unde o să știi că am înţeles ce mi-ai 
spus? mârâi el. 

— Tași din gură și șpune-mi șe fașe șelălalt idiot! 

— N-am cum, dacă tac din gură nu mai pot... 

Cuţitul de la gât deveni o linie fierbinte, dureroasă, așa că 
Vânturache se hotărî să renunţe pentru moment la logică: 

— Îl cheamă Doiflori. Nu e de prin părţile astea. 

— Niși nu pare. Șunteși prieteni? 

— Să zicem că avem o relație de ură amestecată cu ură, da. 

Vânturache nu-l putea vedea pe agresor, dar, după pipăit, părea să 
aibă un corp făcut din umerașe. Și mirosea puternic a bomboane 
mentolate. 

— Are șeva boașe, nu jic ba. Fă ecșact cum șpun eu și poate că n-o 
șă șfârșeașcă atârnat de ele. 

— Mrrr. 

— Nu șunt prea ecumeniși pe aici, din câte veji. 

În acel moment luna, dând ascultare legii convingerii, răsări, deși, 
din respect față de legile computerelor, nu se afla nici pe departe acolo 
unde susțineau pietrele că o să se afle. 

Acolo, în schimb, ițindu-se de după norii zdrenţțuiţi, se afla o stea 
roșie, strălucitoare. Răsărise exact deasupra pietrei celei mai sfinte, 
sclipind ca lucirea din găvanele ochilor Morţii. Era sumbră și cumplită și 
- Vânturache nu putu să nu observe - puţin mai mare decât în noaptea 
dinainte. 

Un strigăt de groază se înălţă dinspre adunarea preoțească. 
Mulțimea din jur se îmbulzi înainte; era un început promiţător. 

Vânturache simţi că un mâner de cuţit i se strecoară în palmă, iar 
vocea plescăită din spatele lui zise: 

— Ai mai făcut așa șeva vreodată? 

— Ce fel de ceva? 

— Șă atași un templu, șă omori preoșii, șă furi aurul și șă șalveji 
fata. 

— Nu, nu chiar cu cuvintele astea. 

— Uite așa șe fașe! 

La o palmă de urechea lui Vânturache, o voce izbucni într-un strigăt 
ca de babuin căzut în capcană într-un canion cu ecou și un trup mic și 
atos o zbughi pe lângă el. 

La lumina torțelor, văzu că era vorba de un bărbat foarte bătrân, 
genul acela de aschimodie căreia i se spune de obicei „sprinţar”, 
complet chel, cu barba aproape până la genunchi și cu o pereche de 
picioare ca niște bețe de chibrit, pe care varicele trasau harta unui oraș 
măricel. În ciuda zăpezii, nu purta decât un acoperământ de piele bătut 


53 


Lumina fantastica 


în ţinte și niște cizme în care ar fi încăput lejer o a doua pereche de 
picioare. 

Cei doi druizi care se aflau mai aproape de el schimbară o privire și 
își cântăriră secerile în mâini. Urmă o mișcare rapidă și amândoi se 
prăbușiră în spasmele agoniei, horcăind. 

In învălmășeala care urmă, Vânturache se furișă spre piatra de 
sacrificiu, ţinând delicat cuțitul, ca să nu atragă vreun comentariu 
nedorit. De fapt nimeni nu prea se uita la el; druizii care nu fugiseră, în 
general cei mai tineri și mai puternici, se adunaseră în jurul bătrânului 
ca să discute pe tema sacrilegiului, cu referire în special la 
monumentele megalitice, dar, judecând după ţipetele ascuţite și după 
sunetul de cartilagii rupte, se pare că moșul conducea dezbaterea. 

Doiflori privea lupta cu interes. Vânturache îl apucă de umăr. 

— Hai să mergem, zise. 

— N-ar trebui să dăm o mână de ajutor? 

— Sunt sigur că n-am face decât să le stăm în drum, zise 
Vânturache repede. Știi cum e să ţi se uite cineva peste umăr când ai 
mult de lucru. 

— Cel puţin s-o salvăm pe tânăra doamnă, spuse Doiflori pe un ton 
decis. 

— Bine, dar mișcă-te mai repede! 

Doiflori luă cuțitul și alergă spre altar. După câteva lovituri 
stângace, reuși să taie funiile care o imobilizau pe fată. Aceasta se 
ridică în capul oaselor și izbucni în lacrimi. 

— Nu s-a întâmplat nimic..., începu el 

— Ba bine că nu! îl repezi ea, fulgerându-l din ochii ei înroșiţi de 
plâns. De ce se găsesc întotdeauna unii să strice totul? Își suflă 
înciudată nasul în poala robei. 

Doiflori se uită jenat la Vânturache. 

— Aăă, nu știu dacă ai înțeles, zise. Adică, noi tocmai te-am salvat 
de la moarte sigură. 

— Nu-i ușor pe aici, zise ea. Vreau să zic, să te menţii... Roși, 
frământând nefericită în mâini tivul robei. Vreau să zic să rămâi... să nu 
te lași... să nu-ți pierzi calificările... 

— Calificările? întrebă Doiflori, câștigând în acest fel Cupa Vântura- 
che pentru încetineală la minte pe întregul multivers. Ochii fetei se 
îngustară. 

— Acum puteam să fiu acolo sus, cu Zeița Lunii, să beau mied 
dintr-o cupă de argint, se enervă ea. Opt ani de stat acasă în fiecare 
sâmbătă seara s-au dus pe apa sâmbetei! 

ÎI privi pe Vânturache și se încruntă. 

Acesta avu o presimţire. Poate niște pași abia auziţi în spatele lui 
sau poate o mișcare oglindită în ochii ei - cert e că se lăsă în jos. 

Ceva șuieră prin aer, cam la nivelul la care fusese gâtul lui, și 
ricoșă de pe creștetul chel al lui Doiflori. Vânturache se întoarse, îl văzu 

54 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


pe arhidruid pregătindu-și secera pentru o nouă lovitură și, în absența 
oricărei șanse de a putea fugi la timp, îi trase un șut disperat. 

Lovitura îl nimeri pe druid chiar în genunchi. În vreme ce acesta 
dădea un urlet, scăpând arma din mână, se auzi un sunet cărnos și 
omul căzu cu faţa înainte. In spate, moșulețul cu barba lungă își scoase 
sabia din cadavru, o șterse cu un pumn de zăpadă și rosti: 

— Crija de lumbago iar îmi joacă fește. Poși să duși tu comoara. 

— Comoara? repetă moale Vânturache. 

— Colierele și reștul. Și colanele de aur. Au o mulșime. Așta și-e 
preoșimea, zise bătrânul împroșcând cu salivă. Numai bani, bani, bani. 
Șine-i fătuca? 

— Nu vrea să ne lase s-o salvăm, zise Vânturache. Fata se uită 
sfidătoare la moșneag de după pleoapele mâăzgălite de fard. 

— Şi şe dacă, zise el și, dintr-o singură mișcare, o ridică în brațe, se 
clătină un pic, dădu un strigăt de durere din cauza artritei și căzu 
grămadă. După o clipă, din poziția culcat pe burtă, o repezi: Nu șta 
acolo dejeaba, muiere neghioabă, ridică-mă! Spre marea uimire a lui 
Vânturache, și cu siguranţă și a fetei, aceasta se execută. 

Între timp, Vânturache încerca să-l trezească pe Doiflori. Omulețul 
avea la tâmplă o zgârietură care nu părea mare lucru, dar zăcea 
inconștient, cu un zâmbet ușor îngrijorat încremenit pe chip. Respirația 
îi era superficială și stranie. 

Și era ușor. Nu doar pierduse din greutate, ci rămăsese pur și 
simplu fără ea. Era ca și cum vrăjitorul ar fi cărat o umbră. 

Vânturache își aminti ce se povestea despre otrăvurile teribile și 
stranii pe care le foloseau druizii. Desigur, se mai povestea, de obicei 
de către aceiași oameni, că escrocii sunt spâni și cu părul roș, că 
fulgerele nu lovesc de două ori în același loc și că, dacă Dumnezeu ar fi 
vrut ca omul să zboare, i-ar fi dat un bilet de avion. Dar era ceva în 
lipsa de greutate a lui Doiflori care îl speria pe Vânturache. Il speria 
cumplit. 

Se uită la fată. Aceasta îl încărcase pe moșneag pe un umăr și 
zâmbea palid spre Vânturache, în chip de scuză. De undeva din dreptul 
taliei, o voce spuse: 

— Aşi luat tot? Ș-o șterjem de-aiși până nu șe-ntorc. 

Vânturache îl luă pe Doiflori la subţioară și porni după ei. Nu părea 
să aibă altceva mai bun de făcut. 


Bătrânul avea un cal mare, alb, priponit de un copac uscat, într-o 
râpă plină cu zăpadă, ceva mai încolo de cercuri. Era un animal 
zdravăn, lucios, iar aspectul său general de cal superb de bătălie era 
doar parțial alterat de colacul pentru hemoroizi care atârna de șa. 

— Bun, pune-mă joș. Veji că e o știclă cu niște alifie în șacul de la 
oblânc, dacă ești drăgușă. 


55 


Lumina fantastica 


Vânturache îl propti pe Doiflori cât mai atent posibil de copac și, la 


lumina lunii, - și la lumina, după cum își dădu apoi seama, noii stele 
amenințătoare - îl văzu pentru prima dată cum se cuvine pe salvatorul 
său. 


Omul avea un singur ochi; al doilea era acoperit cu un petic negru. 
Trupul lui slab era o reţea de cicatrici și, la momentul respectiv, o 
explozie alb-incandescentă de tendoane inflamate. Dinţii se retrăseseră 
de mult din activitate. 

— Cine ești tu? spuse el. 

— Bethan, spuse fata întinzând un pumn de unsoare verde și 
puturoasă pe spatele moșneagului. Avea aerul uneia care, întrebată 
cam ce se poate întâmpla după ce fecioara e salvată de la sacrificiu de 
un erou pe un armăsar alb, nu ar fi pomenit nimic de alifie, dar care, 
dându-și seama că până la urmă tot la alifie se ajungea, era decisă să 
facă faţă cu succes. 

— Mă refeream la el, zise Vânturache. 

Un ochi strălucitor îl privi de jos. 

— Mă numeșc Cohen, băiete. Mâinile lui Bethan se opriră din 
masat. 

— Cohen? zise ea. Cohen Barbarul? 

— El înșuși. 

— Ei, stai puțin, zise Vânturache. Cohen e un tip înalt, uriaș, cu 
gâtul ca de taur, cu pectoralii ca niște saci umpluţi cu mingi. În fond, e 
cel mai mare războinic al Discului, o legendă încă din timpul vieţii. Imi 
amintesc că bunicul mi-a povestit cum l-a văzut... bunicul mi-a 
povestit..., bunicul... Se poticni sub privirea ca de sfredel: Ah, făcu. Ah, 
sigur că da. Scuze. 

— Da, zise Cohen și oftă. Așa ește, băiete. Șunt o lejendă încă în 
viașă. 

— Mamă-doamne, zise Vânturache. Câţi ani ai, exact? 

— Optjeși și șapte. 

— Dar tu ai fost cel mai grozav! zise Bethan. Barzii încă mai cântă 
despre tine. 

Cohen ridică din umeri și icni de durere. 

— Eu nu primeșc nişi un fel de proșent, spuse. Se uită melancolic la 
zăpadă. Așta-i șaga vieșii mele. Opjeși de ani la datorie și cu șe mă 
laud? Dureri de șpate, hemoroiji, dijeștie proaștă și o șută de reșete 
pentru șupă. Şupă! Urăsc șupa! 

Fruntea lui Bethan se încreți 

— Șupă? 

— Supă, explică Vânturache. 

— Da, șupă, zise Cohen nefericit. Din cauja dinșilor, înșeleji. Nimeni 
nu te ia în șerioș când nu ai dinși, toși își jic: „Stai colea lângă foc, 
tataie, și ia niște legume pișate...”. Cohen se uită insistent la 
Vânturache. Urâtă tușe, băiete. 

56 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Vânturache își feri privirea, incapabil să se uite în ochii lui Bethan. 
Apoi se înnegură. Doiflori şedea tot rezemat de copac, dormind 
împăcat, dar cu o expresie dezaprobatoare, în măsura în care îi 
permiteau circumstanțele. 

Cohen păru că își amintește și el de turist. Se ridică anevoie și își 
târî picioarele până la el. Îi deschise amândoi ochii, îi examină 
zgârietura de la cap, îi luă pulsul. 

— Ș-a duș, zise. 

— Mort? zise Vânturache. În sala de ședințe a minţii lui, o duzină de 
sentimente se ridicară în picioare și începură să ţipe. Ușurarea tocmai 
se producea gălăgios când Șocul interveni pe ordinea de zi, iar apoi 
Uimirea, Spaima și Regretul începură o luptă care se încheie doar când 
se ivi Rușinea din camera de alături, ca să vadă despre ce era vorba. 

— Nu, zise Cohen. Nu tocmai. Doar ș-a duș. 

— Unde? 

— Nu știu, zise Cohen. Dar ș-ar putea să cunoșc pe șineva care are 
o hartă. 


Departe, pe câmpia înzăpezită, vreo jumătate de duzină de 
luminițe roșii luceau prin întuneric. 

— Nu mai e mult, zise vrăjitorul care conducea grupul, privind într- 
un mic glob de cristal. 

Din rânduri se auzi un murmur de protest, care în mare însemna 
că, oricât de departe ar fi fost Vânturache, nu putea fi atât de departe 
pe cât se aflau o baie fierbinte, o masă bună și un pat moale. 

Apoi vrăjitorul care se târâia în coada plutonului se opri și zise: 

— Ascultaţi! 

Ascultară. Se auzeau sunetele subtile ale iernii care începea să 
pună stăpânire pe ţinut, stâncile care trosneau, fojgăiala mută a micilor 
viețuitoare ascunse în tuneluri, sub plapuma de zăpadă. Intr-o pădure 
îndepărtată, un lup urlă, se simţi rușinat văzând că nu i se mai alătură 
nimeni și tăcu. Se auzea sunetul ca de chiciură argintie al luminii lunii. 
Se mai auzeau și horcăielile unei jumătăţi de duzină de vrăjitori care 
încercau să respire fără zgomot. 

— Nu aud nimic..., începu unul din ei. 

— Sssst! 

— Bine, bine... 

Atunci îl auziră cu toţii; un crănţănit slab, depărtat, ca și cum ceva 
pășea foarte repede pe zăpada înghețată. 

— Lupi? zise un vrăjitor. Își imaginară cu toţii sute de trupuri slabe, 
flămânde, alergând prin noapte. 

— Mmm, nu, zise conducătorul grupului. Sună prea regulat. Poate 
un mesager? 

Se auzea mai tare acum, un ritm crocant, de parcă cineva ar fi 
ronţăit foarte repede niște ţelină. 


57 


Lumina fantastica 


— O să lansez o flacără, zise șeful. Luă un pumn de zăpadă, făcu 
un bulgăre, îl aruncă în sus și îl aprinse cu un șuvoi de lumină octarină 
pornit din vârful degetelor. O lumină puternică, albastră, străluci pentru 
câteva clipe. 

Urmă o tăcere. Un alt vrăjitor zise: 

— Of, neghiobule, acum nu mai văd nimic. 

Fu ultimul lucru pe care îl auziră înainte ca ceva zgomotos, rapid și 
dur să se năpustească din beznă, izbindu-se de ei și dispărând apoi în 
noapte. 

După ce se dezgropară unul pe altul de sub nămeţi, găsiră doar o 
dâră de urme mititele de picioare. Sute de urme de piciorușe, foarte 
aproape unele de altele, care treceau în linie absolut dreaptă peste 
zăpadă. 


— Divinaţie! zise Vânturache. 

Bătrâna de lângă foc ridică din umeri și scoase dintr-un buzunar 
nevăzut un pachet de cărți slinoase. 

Cu tot gerul de afară, în iurtă era o atmosferă ca-n subţioara unui 
fierar, iar vrăjitorul transpira deja abundent. Balega de cal era un bun 
combustibil, dar Neamul Călăreţilor mai avea multe de învăţat despre 
aerul condiţionat, începând cu definiția. 

Bethan se rezemă pe-un cot. 

— Ce e o divă nație? șopti ea. 

— Divinaţie. Ghicirea viitorului, explică el. 

— A, zise ea, ușor dezamăgită. 

La cină mâncaseră carne de cal, brânză de cal, sângerete de cal și 
niște calmari, precum și o bere diluată, despre a cărei provenienţă 
Vânturache nu dorea să afle mai multe. Cohen (care servise supă de 
cal) le explicase că cei din Triburile de Călăreţi din stepele Ţării de Miez 
se născuseră în șa - lucru pe care Vânturache îl considera o 
imposibilitate ginecologică - și că aveau un talent natural pentru 
magie, deoarece viaţa în stepa deschisă te face să-ţi dai seama cât de 
bine se mulează cerul peste marginile pământului și îţi inspiră întrebări 
profunde precum „Cum?”, „Când?” și „De ce nu încercăm și niște carne 
de vită?”. 

Bunica șefului de trib făcu un semn din cap spre Vânturache și 
întinse cărțile. 

Vânturache, după cum am mai spus, era cel mai inept vrăjitor de 
pe Disc: nici o vrajă nu se mai fixase în mintea lui de când Descântecul 
se cuibărise acolo, așa cum nici peștii nu stau într-o baltă plină de 
știucă. Dar avea și el mândria lui, iar vrăjitorilor nu le place să vadă 
femeile făcând magie, nici măcar din cea mai simplă. Universitatea 
Nevăzută nu acceptase niciodată femei, bolborosind drept scuză ceva 
despre situaţia instalaţiilor sanitare. Adevăratul motiv era însă groaza 


58 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


nerostită de a nu vedea că, odată lăsate să își facă de cap cu magia, 
femeile s-ar fi dovedit rușinos de pricepute... 

— Oricum, eu nu cred în cărţile de Caroc, bombăni el. Toată 
povestea cum că ar conţine toată înțelepciunea distilată a Universului 
nu-i decât vrăjeală. 

Prima carte, îngălbenită de fum și roasă de vreme, era... 

Ar fi trebuit să fie Steaua. Dar, în locul binecunoscutului disc rotund 
înconjurat de raze, apărea un punctuleț roșu. Bătrâna murmură ceva, 
zgâriind cartea cu unghia, apoi îl fulgeră cu privirea pe Vânturache. 

— Eu n-am nici o vină, zise el. 

Femeia întoarse Importanţa De A-Ți Spăla Mâinile, Optul de Octo- 
gramă, Bolta de Cer, Lumina de Seară, Patrul de Elefant, Asul de 
Țestoasă și - Vânturache se aștepta - Moartea. 

Ceva era în neregulă și cu Moartea. Ar fi trebuit să fie o 
reprezentare realistă a Morţii călare pe calul său alb și, într-adevăr, era. 
Dar cerul avea o culoare roșiatică, iar pe dealul din spate se ivise o 
siluetă, abia vizibilă în lumina opaiţelor cu untură de cal. Lui Vânturache 
nu-i trebui însă prea mult ca s-o identifice, pentru că în urma ei se afla 
o ladă pe sute de piciorușe. 

Bagajul își urma stăpânul peste tot. 

Vânturache se uită la Doiflori - o formă palidă, culcată pe niște piei 
de cal în capătul celălalt al cortului. 

— Chiar e mort? întrebă. _ 

Cohen traduse pentru babă, care scutură din cap. Întinse mâna 
către o lădiţă de lemn de lângă ea și scotoci printr-o colecție de săculeți 
și sticluțe, până când găsi una mică și verde, al cărei conţinut îl 
răsturnă în berea lui Vânturache. Acesta privi licoarea bănuitor. 

— Jișe că-i un șoi de doctorie, spuse Cohen. Eu în locul tău aș bea- 
o, oamenii ăștia șe cam șupără dacă nu le acșepși oșpitalitatea. 

— N-o să-mi spulbere minţile? zise Vânturache. 

— Jișe că e mușai ș-o bei. 

— Păi, dacă zici că e în regulă... Oricum berea nu poate fi mai 
scârboasă decât era. 

Luă o înghiţitură, conștient că toți ochii erau ațintiți asupra sa. 

— Mmm, zise. Știi că nicinue ră... 

Ceva îl ridică și îl azvârli în aer. Deși într-un fel se mai afla încă în 
faţa focului; se vedea acolo, din ce în ce mai depărtat, stând în cercul 
de lumină care se micșora și el rapid. Lângă trupul lui mai erau câteva 
siluete de jucărie, care îl priveau atent. Cu excepţia bătrânei. Ea se uita 
în sus, drept la el, rânjind. 


___ Vrăjitorii cei mai de seamă de la Marea Circulară nu rânjeau deloc. 
Işi dădeau scama că se confruntau cu ceva nou și de temut. Un tânăr 
pus pe fapte. 


59 


Lumina fantastica 


De fapt, nici unul dintre ei nu era sigur ce vârstă avea acest 
Trymon, dar puţinul lui păr era încă negru, iar pielea avea un aspect 
cerat, care într-o lumină mai slabă putea trece drept floarea tinereții. 

Cei șase șefi încă în viaţă ai celor Opt Ordine ședeau la masa lungă, 
lucioasă și nouă din fostul atelier al lui Galder Batevreme și se întrebau 
ce anume din felul de a fi al lui Trymon le stârnește dorința să-i ardă 
câte un șut. 

Nu faptul că era ambițios și crud. Oamenii cruzi sunt proști; știau cu 
toții cum poate fi strunit un individ crud și erau cu siguranţă capabili să 
stăvilească orice ambiţie. Nu rămâneai mult timp mag de Nivelul Opt 
dacă nu erai expert într-un soi de judo mental. 

Nu faptul că era sângeros, avid de putere și deosebit de rău. 
Aceste lucruri nu erau neapărat niște neajunsuri pentru un vrăjitor. 
Vrăjitorii nu erau mai răi, în mare vorbind, decât comitetul oricărui Club 
Rotary luat la întâmplare, dar fiecare se ridicase pe culmile profesiunii 
sale, nu atât prin talentul magic, cât neuitând niciodată să valorifice 
greșelile adversarilor. 

Nu faptul că era foarte profund. Orice vrăjitor se considera mare și 
tare în străfundurile profunzimii sale; făcea parte din meserie. 

Nu era nici măcar vorba de carismă. Știau cu toţii să recunoască un 
om cu carismă, iar Trymon avea tot atâta carismă cât un ou de rață. 

De fapt, asta era... 

Nu era nici bun, nici rău, nici crud, nici exagerat în vreun sens, 
decât poate în acela că ridicase platitudinea la statutul de artă și că își 
cultivase o minte cruntă și neînduplecată și la fel de logică precum 
hăurile Iadului. 

Și cel mai ciudat era că nici unul dintre acești vrăjitori, care în 
cursul activităţii întâlniseră nu o dată, în intimitatea unei octograme 
magice, entităţi cu gheare de tigru, aripi de liliac și răsuflare de foc, nu 
avusese vreodată aceeași senzaţie de disconfort ca acum, când, cu 
zece minute întârziere, Trymon intră în cameră. 

— Îmi pare rău de întârziere, domnilor, minţi el frecându-și repede 
palmele. Sunt atâtea de făcut, de organizat, știți cum este, sunt sigur. 

Vrăjitorii schimbară priviri piezișe, în timp ce Trymon se așeză în 
capul mesei și răsfoi preocupat prin niște hârtii. 

— Ce s-a întâmplat cu fotoliul bătrânului Galder, cel cu braţe de leu 
și picioare de pui? întrebă Jiglat Wert. Acesta dispăruse, la fel ca multe 
alte piese de mobilier familiare, iar în locul lui se aflau acum câteva 
fotolii joase din piele, care păreau extraordinar de comode până când 
stăteai în ele vreo cinci minute. 

— Ăla? Am pus să fie ars, zise Trymon fără să ridice ochii. 

— Ars? Dar era un obiect magic nepreţuit, o piesă autentică din... 

— Un gunoi, din păcate, îi replică Trymon, cadorisindu-l cu un 
zâmbet pasager. Sunt convins că adevărații vrăjitori nu au nevoie de 


60 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


așa ceva. Acum, dacă-mi permiteți să vă atrag atenţia asupra proble- 
melor curente... 

__—Ce-i cu hârtia asta? interveni Jiglat Wert din ordinul 
Imbrobodiţilor, fluturând documentul pe care îl găsise în faţa lui, pe 
masă, și fluturându-l cu atât mai zdravăn cu cât propriul lui fotoliu, din 
foișorul lui ticsit și confortabil, era mai ornat decât al lui Galder, dacă 
așa ceva era cu putință. 

— E ordinea de zi, Jiglat, spuse Trymon răbdător. 

— Și ce se face cu o dinea de zi? 

— E doar o listă a lucrurilor pe care trebuie să le discutăm. E foarte 
simplu. Imi pare rău, n-aş vrea să credeți că... 

— N-am avut niciodată nevoie de așa ceva! 

— Eu cred că ați avut nevoie, doar că nu ați folosit-o, zise Trymon 
cu o rezonanţă rezonabilă în voce. 

Wert ezită. 

— Bine, bine, spuse el mohorât, căutând sprijin în jurul mesei, da' 
ce-i asta unde scrie - se uită atent pe hârtie - „Succesorul lui Grihald 
Spold”. Doar e vorba de Rhunlet Vard, nu? Așteaptă de ani de zile. 

— Da, dar e oare suficient de zdravăn? 

— Cum? 

— Sunt sigur că ne dăm cu toţii seama de importanța unei 
conduceri competente, zise Trymon. Vard este, desigur, valoros în felul 
lui, dar... 

— Nu e treaba noastră, zise unul dintre vrăjitori. 

— Nu, dar ar putea deveni, răspunse Trymon. 

Se făcu liniște. 

— Să ne amestecăm în treburile altui ordin? zise Wert. 

— Sigur că nu, spuse Trymon. Propun doar să le oferim... sfaturi. 
Dar hai să lăsăm discuţia asta pe mai târziu... 

Vrăjitorii nu auziseră niciodată de termenul „monopol al puterii”, 
altfel Trymon n-ar fi scăpat așa ușor. Adevărul era că ideea de a-i ajuta 
pe alţii să ajungă la putere, fie și pentru a-și întări propria echipă, le era 
total străină. In ceea ce-i privea, fiecare magician acţiona pe cont 
propriu. Un vrăjitor ambițios abia dacă se descurca să le facă față 
dușmanilor din propriul Ordin, ca să nu mai vorbim de diversele entităţi 
paranormale ostile. 

— Cred că acum ar trebui să abordăm cazul Vânturache, reluă Try- 
mon. 

— Şi steaua, zise Wert. Oamenii au început s-o observe. 

— Da, lumea așteaptă de la noi să facem ceva, zise Lumuel Panter, 
de la Ordinul Miezonopticii. Ce anume, aș vrea să știu? 

— Nimic mai ușor, zise Wert. Lumea zice că ar trebui să citim din 
Octavo. Asta ne cer mereu. Recoltele sunt proaste? Citiţi din Octavo. 
Vacile sunt bolnave? Citiţi din Octavo. Descântecele or să rezolve totul. 


61 


Lumina fantastica 


— S-ar putea să fie ceva adevăr în asta, zise Trymon. Defunctul 
meu... ăăă... predecesor a efectuat un studiu destul de serios asupra 
Cărţii. 

— Ca noi toţi, replică acid Panter, dar la ce bun? Cele Opt 
Descântece lucrează numai împreună. Da, sunt de acord, dacă toate 
celelalte soluţii dau greș, merită încercat, dar Cele Opt trebuie rostite 
ori împreună, ori deloc, iar unul din ele se află în capul lui Vânturache. 

— Pe care nu reuşim să-l găsim, zise Trymon. Așa stau lucrurile, 
nu? Sunt convins că fiecare din noi a încercat, pe cont propriu. 

Vrăjitorii se uitară unii la alţii, stânjeniţi. Până la urmă Wert zise: 

— Da. Bun. Să dăm cărțile pe față. Eu unul nu reușesc să-l 
localizez. 

— Am încercat cu globul de cristal, spuse altul. Nimic. 

— Eu am trimis duhurile casei, zise un al treilea. 

Ceilalți se ridicară în picioare. Dacă pe ordinea de zi erau înscrise 
declaraţii de eșec, atunci ai naibii să fie ei dacă n-aveau să 
demonstreze cât de eroic au eșuat. 

— Cum, doar atât? Eu am trimis demoni. 

— Eu am privit în Oglinda Supravegherii. 

— Noaptea trecută l-am căutat în Runele lui M'haw. 

— Aș vrea să știe toată lumea că eu am încercat și Runele, și 
Oglinda, și măruntaiele de nebunac. 

— Eu am stat de vorbă cu fiarele de pe câmpuri și cu păsările 
cerului. 

— Ai aflat ceva? 

— Nt. 

— Ei bine, eu am interogat fiecare oscior al ținutului, da, și stâncile 
din străfunduri, și munţii. 

Urmă o tăcere înghețată. Se uitară lung la cel care vorbise. Era 
Ganmack Treehallet, de la Venerabilii Clarvăzători, care se foi jenat în 
scaun. 

— Da, și ţi-ai pus și clopoței, probabil, comentă cineva. 

— N-am zis că mi-au și răspuns. 

Trymon măsură din ochi adunarea. 

— Eu am trimis pe cineva să-l caute. 

— Ultimele două dăţi n-a mers prea bine, nu? pufni Wert. 

— Asta pentru că ne-am bazat pe magie, dar e limpede că 
Vânturache e cumva imun la magie. Urmele însă nu și le poate 
ascunde. 

— l-ai pus pe cineva pe urme? 

— Un fel de-a zice. 

— Ai trimis un erou? Wert reuși să cumuleze multe sensuri într-un 
singur cuvânt. Într-un alt univers, exact pe un astfel de ton ar fi rostit 
un sudist cuvintele „yankeu afurisit”. 

Vrăjitorii se uitară la Trymon cu gurile căscate. 

62 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Da, zise el calm. 

— Cu voia cui? îl luă la rost Wert. Trymon îi întoarse o privire 
cenușie. 

— A mea. Nu aveam nevoie de altă permisiune. 

— E... e total neregulamentar! De când trebuie vrăjitorii să 
năimească eroi ca să le rezolve treburile? 

— De când au descoperit că magia lor nu dă rezultate, zise Trymon. 

— E doar o situaţie temporară. 

Trymon ridică din umeri: 

— Poate, zise. Dar nu avem timp să verificăm dacă e așa. Dovediţi- 
mi că am greșit. Găsiţi-l voi pe Vânturache în globurile magice sau 
vorbind cu păsările. Cât despre mine, n-am încotro, trebuie să fiu 
înțelept. lar oamenii înţelepţi se adaptează la vremuri. 

E un fapt binecunoscut că vrăjitorii și războinicii nu se prea înțeleg, 
pentru că primii îi consideră pe cei din urmă drept o adunătură de idioţi 
însetaţi de sânge, incapabili să pășească și să gândească în același 
timp, în timp ce aceștia sunt în mod firesc bănuitori față de un grup de 
bărbaţi care bolborosesc și poartă rochii lungi. Aha, zic vrăjitorii, dacă e 
să recurgem la argumente de-astea, cum e cu colanele ţintate și cu 
mușchii unși cu ulei, cum au cei de la Asociaţia Tineretului Păgân? La 
care eroii răspund, frumoasă acuzaţie din partea unei șleahtă de 
tăntălăi care nici nu se apropie de femei, că, vezi doamne, cică le 
secătuiesc puterile magice. Deci așa, spun vrăjitorii, asta-i culmea, voi 
ăia cu bikini de piele. A, da? zic eroii, de ce nu vă... 

Și așa mai departe. Conflictul durează de secole și a condus la 
bătălii majore, care au lăsat zone întregi nelocuibile din cauza 
descărcării de unde magice. 

De fapt eroul care, chiar în acest moment, galopează către 
Câmpiile Vortex nu s-a implicat niciodată în astfel de dezbateri, nu 
numai pentru că nu le-a luat în serios, dar mai ales pentru că, personal, 
era o eroină. Una cu părul roșu. 

Ei bine, într-un punct ca acesta există tendinţa de a-i arunca o 
privire complice graficianului care ilustrează coperta și de a începe o 
peroraţie nesfârșită despre piele, cizme înalte și săbii fără teacă. 

Cuvinte precum „plin”, „rotund” sau chiar „obraznic” se tot 
strecoară în naraţiune, până când scriitorul trebuie să se ducă să facă 
un duș rece și să se întindă puţin. 

Ceea ce e o prostie, pentru că nici o femeie care își câștigă 
existenţa cu spada n-o să umble ca una desprinsă de pe coperta unei 
reviste de lenjerie mai specială, pentru cumpărători avizaţi. 

Bine, bine. Trebuie subliniat doar faptul că, deși Herrena, Harpia- 
cu-Păr-de-Henna, ar arăta uimitor după o baie bună, o manichiură 
zdravănă și o raită pe la magazinele Oriental Exotica al lui Wu Hun Ling 
și Accesorii Marţiale de pe Strada Eroilor, acum era îmbrăcată cât se 
poate de decent, cu cămașă de zale, cizme moi și o spadă scurtă. 


63 


Lumina fantastica 


Bine, poate că cizmele erau de piele, dar nu negre. 

Alături de ea călăreau câţiva bărbaţi tuciurii, care probabil că vor fi 
omorâţi oricum în curând, așa că descrierea lor nu e neapărat 
necesară. Cuvântul „obraznic” nu putea fi aplicat nici unuia dintre ei. 

Poftim, ei pot să poarte piele, dacă vreți. 

Herrena nu era prea mulțumită de ei, dar erau tot ce reușise să 
tocmească la Ankh-Morpork. Mulţi dintre locuitorii orașului își strângeau 
catrafusele și fugeau spre munţi de frica stelei roșii. 

Dar Herrena fugea spre munți din cu totul alt motiv. La Margine de 
Câmpii și în Sensul Rotirilor de Disc se aflau Munţii Osdetrol, cu crestele 
lor golașe. Ca una care de ani de zile exploata șansele egale acordate, 
în mod excepţional, femeilor capabile să mânuiască bine spada, 
Herrena își asculta instinctul. 

Acest Vânturache era un şobolan, iar șobolanilor le plac 
ascunzătorile. Și, oricum, munţii erau departe de Trymon și, cu toate că 
în prezent era angajata lui, Herrena se bucura de lucrul acesta. Ceva în 
felul de a fi al vrăjitorului îi dădea mâncărime în palme. 


Vânturache știa că ar fi trebuit să intre în panică, dar nu era ușor 
pentru că, cu toate că nu-și dădea seama, trăiri precum panica, groaza 
și furia au de-a face cu zemurile care leorpăie prin glande, iar toate 
glandele lui Vânturache rămăseseră la el în corp. 

Era dificil să-și dea seama unde se afla de fapt corpul lui, dar, 
uitându-se în jos, văzu o dâră subţire, albastră pornind din locul pe 
care, de dragul sănătăţii mintale, prefera încă să-l numească glezna lui 
și pierzându-se în întuneric. În mod logic, presupuse că trupul părăsit 
trebuia să se afle la celălalt capăt al dârei. 

Nu era un trup prea grozav, era primul care să recunoască acest 
lucru, dar una-două părți din el aveau valoare sentimentală și își dădu 
seama că, dacă firul albastru s-ar fi rupt, ar fi trebuit să-și petreacă 
restul vie... restul existenţei dând târcoale meselor de spiritism și 
prefăcându-se că e mătușica moartă a nu știu cui sau alte chestii pe 
care le fac sufletele rătăcite ca să-și mai ia de plictiseală. 

Acest gând îl sperie atât de tare încât abia dacă simţi când 
picioarele îi atinseră pământul. Un fel de pământ, în tot cazul; hotărî că 
aproape sigur nu era pământul, care, din câte își amintea, nu era negru 
tot și nu se învârtea într-un mod atât de deconcertant. 

Privi împrejur. 

Munţi crestaţi și înalţi se ridicau ca niște sulițe în jurul lui, 
împungând cerul îngheţat, presărat cu stele cumplite, stele care nu 
apăreau pe nici o hartă cerească a multiversului, iar acolo, chiar între 
ele, se afla un disc roșu și răuvoitor. Vânturache se scutură de un fior și 
își mută privirea. În faţa lui, terenul cobora abrupt și un vânt uscat 
șușotea printre stâncile crăpate de ger. 


64 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Șușotea la propriu. În timp ce vârtejuri cenușii îl apucau de robă și 
îl trăgeau de păr, lui Vânturache i se păru că aude voci slabe și 
îndepărtate rostind lucruri precum: „Eşti sigur că alea din tocăniţă erau 
ciuperci? Mă simt un pic cam...” și „Se vede grozav de aici, dacă te 
apleci puţin...” și „Nu te mai văicări, e doar o zgârietură” și „ Ai grijă 
încotro îndrepţi arcul ăla, aproape că m-ai...” și așa mai departe. 

O luă la vale poticnindu-se, cu degetele în urechi, până când zări o 
priveliște pe care puţini muritori au zărit-o. 

Valea adâncă se transforma într-o pâlnie uriașă, lată de peste un 
kilometru, prin care răsuflarea șoptită a sufletelor morţilor trecea 
stârnind un murmur vast, amplificat de ecou, de parcă Discul însuși 
respira. Un singur vârf ascuţit de stâncă se boltea pe deasupra hăului, 
ajungând pe un pinten de pământ, la câteva zeci de metri depărtare. 

Acolo se aflau o grădină cu pomi fructiferi și straturi de flori, și o 
căsuţă neagră, destul de mică. 

O cărare ducea până la ea. 

Vânturache privi în urmă. Dâra albăstruie era încă acolo. 

Și mai era și Bagajul. 

Stătea ghemuit pe cărare, uitându-se la el. 

Vânturache nu se împăcase niciodată cu Bagajul, care îi dădea 
mereu impresia că îl judecă foarte aspru. Dar măcar acum nu îl privea 
furios. Avea chiar o privire jalnică, de câine care s-a întors acasă după o 
tăvăleală bună prin balegă și a descoperit că familia s-a mutat pe alt 
continent. 

— Fie, zise Vânturache. Haide. 

Bagajul făcu picioare și îl urmă pe cărăruie. 

Vânturache se așteptase oarecum ca grădina de pe pintenul de 
pământ să fie plină de flori moarte, dar în realitate era foarte îngrijită și 
se vedea că fusese aranjată de cineva cu gust la culori, cu condiția ca 
acele culori să fie purpuriu aprins, negru ca noaptea, sau alb ca giulgiul. 
Flori uriașe de liliac îmbălsămau aerul. In mijlocul unei pajiști proaspăt 
cosite se afla un cadran solar fără ac în mijloc. 

Cu Bagajul pe urmele lui, Vânturache înaintă pe aleea pavată cu 
pietricele de marmură până când ajunse în spatele căsuței și deschise 
ușa. 

Patru cai îl priviră pe deasupra sacilor cu grăunţe. Erau calzi și plini 
de viaţă și probabil cele mai bine întreținute animale pe care le văzuse 
vrăjitorul. Un armăsar alb avea o boxă numai pentru el, iar pe portiță 
atârnau niște dârlogi negri-argintii. Ceilalţi trei erau priponiţi în faţa 
unui staul cu fân, de parcă stăpânii lor tocmai veniseră în vizită. Il 
priviră pe Vânturache cu acea vagă curiozitate animală. 

Bagajul i se ciocni de picior. Vânturache se întoarse și șuieră: 

— la vezi! 

Bagajul se retrase. Avea un aer stânjenit. 


65 


Lumina fantastica 


Vânturache merse tiptil până la ușa următoare și o deschise 
prudent. Dădea într-un coridor pavat cu piatră, care la rândul lui se 
termina într-un hol spaţios de primire. _ 

Se strecură mai departe cu spinarea lipită de zid. In spatele lui, 
Bagajul se ridică pe vârfuri și înaintă temător. 

Coridorul în sine... 

Pe Vânturache îl îngrijoră nu atât faptul că era mult mai mare decât 
părea toată casa văzută de afară; așa cum mergeau lucrurile în ultima 
vreme, i-ar fi râs în nas oricui i-ar fi spus că nu poți turna o jumătate de 
litru într-o halbă de un sfert. Nu era de vină nici decorul, aparţinând 
stilului Criptic Timpuriu, cu elemente repetitive de draperii negre. 

De vină era ceasul. Era foarte mare, ocupând tot spațiul dintre 
două scări de lemn în formă de melc, acoperite cu gravuri pe care 
oamenii le văd în mod normal doar după o ședință zdravănă de ingerat 
chestii ilegale. 

Avea un pendul foarte lung, iar pendulul se legăna cu un tic-tac 
lent care îi strepezi dinţii, pentru că era genul ăla de ticăit enervant, 
intenţionat, care ţinea morţiș să arate că fiecare tic și fiecare tac îţi mai 
scurtează cu câte o secundă viața. Era genul de sunet care sugerează 
foarte clar că undeva, într-o clepsidră ipotetică, alte câteva fire de nisip 
ți-au mai fugit de sub picioare. 

Inutil să mai precizăm, greutatea din capătul pendulului era în 
formă de tăiș și ascuţită ca o lamă. 

Ceva îl bătu pe umăr. Se întoarse furios: 

— Asculta, pui de valiză, ţi-am mai spus... 

Dar nu era Bagajul. Era o tânără - cu părul argintiu, cu ochii 
argintii, cu o figură nedumerită. 

— Ah, zise Vânturache. Aăă. Bună. 

— Ești viu? întrebă ea. Avea o voce pe care de obicei o asociezi cu 
umbrelele de soare, uleiul de plajă și cocktailurile reci. 

— Păi, așa sper, zise Vânturache, întrebându-se dacă glandele lui 
se simțeau bine, pe unde s-or fi aflat. Uneori nu sunt sigur. Unde mă 
aflu? 

— Aceasta este Casa Morții, zise ea. 

— Aha, făcu Vânturache. Își trecu limba peste buzele uscate. Păi, 
mi-a făcut plăcere. Cred că e timpul să plec... 

Tânăra bătu din palme. 

— Vai, dar nu trebuie să pleci! zise. Nu avem prea des oameni vii în 
vizită. Morţii sunt așa de plicticoși, nu crezi? 

— Aăă, da, se grăbi să încuviinţeze Vânturache cu ochii pe ușă. 
Presupun că nu prea fac multă conversație. 

— N-auzi decât „Când eram eu viu...” și „Pe timpul meu altfel se 
respira...”, zise ea, punându-i o mână mică și albă pe braţ și zâmbind. O 
ţin numai pe-a lor. N-au nici un haz. Sunt așa de formali. 


66 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Rigizi? sugeră Vânturache. Tânăra îl remorcă înspre o intrare 
boltită. 

— Exact. Cum te cheamă? Eu sunt Ysabell. 

— Mmm, Vânturache. Scuză-mă, dar dacă asta chiar este Casa 
Morţii, tu ce cauţi aici? Că nu prea pari moartă. 

— A, eu aici locuiesc. Se uită la el insistent. Ascultă, sper că n-ai 
venit să-ţi recapeţi iubita. Asta-l enervează totdeauna pe Tăticul, zice 
că are noroc că nu doarme niciodată, altfel l-ar trezi întruna tropăitul 
tinerilor eroi veniţi până aici ca să ia înapoi tot felul de fetișcane 
prostuțe, zice el. 

— Se întâmplă mereu, nu? spuse Vânturache apatic, în timp ce 
străbăteau un coridor drapat cu negru. 

— Tot timpul. Mie mi se pare foarte romantic. Doar că la plecare e 
important să nu te uiţi înapoi. 

— De ce? 

Fata dădu din umeri. 

— Nu știu. Poate că perspectiva nu e prea grozavă. De fapt tu ce 
ești, erou? 

— Nu, nu ca atare. De fapt, nu sunt deloc erou. Chiar mai puţin 
decât deloc, în realitate. Am venit să caut un prieten, zise el cu un aer 
nefericit. Nu l-ai văzut cumva? Unul mic și gras, vorbește mult, poartă 
ochelari și niște haine caraghioase. _ 

În timp ce vorbea, își dădu seama că omisese ceva esenţial. Închise 
ochii, încercând să reia în gând ultimele minute de conversaţie. Apoi 
detaliul îl izbi ca un sac cu nisip. 

— Tăticul? 

Fata privi în jos cu sfială: 

— De fapt am fost adoptată, zise. Spune că m-a găsit când eram 
mică. A fost o poveste tristă. Apoi se lumină. Dar vino să-ți fac 
cunoștință. Hai, în seara asta are câţiva prieteni în vizită, sunt sigură că 
va dori să te cunoască. Nu prea socializează. Nici eu, de altfel, adăugă. 

— lartă-mă, zise Vânturache, dar vorbim despre Moarte, nu? Tipul 
ăla înalt, slab, cu orbitele goale, foarte calificat în mânuirea coasei? 

Tânăra suspină: 

— Da. Aspectul nu îl favorizează, din păcate. 

Deși e adevărat că, așa cum am mai menţionat, Vânturache și 
vrăjile erau ca bondarul și bicicleta, el avea încă acel privilegiu rezervat 
doar practicanţilor artei magice, respectiv ca în clipa morţii Moartea să 
vină personal să îl ia (în loc să delege în acest scop una din 
personificările antropomorfice mai neimportante din mitologie, așa cum 
procedează de obicei). Vânturache ratase însă în repetate rânduri 
ocazia de a muri la momentul potrivit, de regulă din cauza propriei 
ineficiențe. lar dacă Moartea detesta ceva pe lume, acel lucru era lipsa 
de punctualitate. 


67 


Lumina fantastica 


— Uite, cred că prietenul meu s-a rătăcit pe undeva, zise 
Vânturache. Mereu face asta, e povestea vieţii lui, mă bucur că te-am 
cunoscut, trebuie să plec... 

Dar ea se oprise deja în fața unei uși înalte, căptușite cu catifea 
purpurie. De partea cealaltă se auzeau voci - sunete lugubre, pe care 
cuvântul tipărit nu va reuși niciodată să le redea până când cineva nu 
va meșteri un linotip cu efect de ecou și, eventual, un șpalt care să 
arate precum ceva rostit de o moluscă. 

lată ce spuneau vocile: 

AI PUTEA SA MAI EXPLICI O DATA? 

— Păi, dacă dai orice altceva decât atu, Sudul va putea să joace la 
culoare și să piardă doar o Țestoasă, un Elefant și o Arcană Mare, după 
care... 

— Ăsta-i Doiflori! șopti Vânturache. l-aș recunoaște vocea dintr-o 
mie! 

STAI O CLIPĂ... SUDUL E MOLIMA? 

— Hai măi Mort! Doar ne-a explicat asta. Dar dacă Foametea ar juca la a 
doua levată un - cum îi zice? - atu? Vocea era hârâită, umedă, practic 
contagioasă în sine. 

— A, atunci ai putea să ceri o singură Țestoasă, în loc de două, zise 
Doiflori entuziast. 

— Dar dacă Războiul ar fi pus jos un atu de la început, atunci 
contractul ar fi coborât cu două puncte? 

— Exact! : 

NU PREA AM ÎNȚELES. MAI SPUNE-MI O DATA CE E CONTRACTUL 
PSIHOLOGIC, DEȘI CRED CA M-AM PRINS. Era o voce grea, cavernoasă, ca 
două plăci mari de plumb care se izbesc una de alta. 

— Atunci când licitezi în primul rând ca să-i induci în eroare pe 
adversari, deși asta poate să-i creeze probleme partenerului. 

Vocea lui Doiflori continuă să turuie pe același ton entuziast. Vântu- 
rache se uită inexpresiv la Ysabell în timp ce, prin capitonajul de 
catifea, răzbăteau expresii precum „culoare relicitabilă”, „contra de 
ape!” și „mare șlem”. 

— Înţelegi ceva din toate astea? întrebă ea. 

— Nici un cuvințel, spuse el. 

— Sună foarte complicat. 

De cealaltă parte a uşii vocea cea grea zise: 

SPUI CĂ OAMENII JOACĂ AȘA CEVA CA SA SE DISTREZE? 

— Da, și unii ajung să joace excelent. Eu sunt doar un amator, din 
păcate. 5 

DAR El NU TRĂIESC MAI MULT DE OPTZECI-NOUĂZECI DE ANI! 

— Tu știi cel mai bine, Mort dragă, rosti o voce pe care Vânturache 
n-o mai auzise și pe care, cu siguranță, nu și-ar fi dorit să o mai audă, 
mai ales pe întuneric. 

— E foarte... captivant. 

68 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


MAI DĂ-LE O DATĂ, SĂ VEDEM DACĂ AM PRICEPUT. 

— Poate că ar fi bine să intrăm, zise Ysabell. O voce din spatele ușii 
rosti: 

LICITEZ VALETUL DE BROASCĂ. 

— Nu se poate, sigur ai greșit, dă-mi voie să mă uit la... 

Ysabell deschise ușa. 

Era un salon destul de primitor, poate puţin cam sumbru, probabil 
creat într-o zi mai proastă de un decorator de interioare care suferea de 
migrenă și de mania de a umple toate suprafeţele orizontale cu 
clepsidre, precum și cu stocul său excedentar de lumânări mari, 
unsuroase, galbene și care se topeau extrem de repede. 

Moartea de pe Disc era o fire tradiționalistă, care se mândrea cu 
munca sa și se afla într-o continuă depresie pentru că nimeni nu-i prea 
aprecia eforturile. Îi plăcea să atragă atenţia că nimănui nu îi este frică 
de moarte propriu-zis, ci doar de durere, de despărțire și de uitare, și că 
era ilogic să ai pică pe cineva doar pentru că avea orbitele goale și își 
făcea treaba în tăcere și cu capul sus. Folosea în continuare coasa, 
sublinia el, deși Morțile din alte lumi investiseră de mult în combine 
secerătoare. 

Moartea şedea la o masă neagră de joc, în mijlocul încăperii, 
ciondănindu-se cu Foametea, Războiul și Molima. Doiflori fu singurul 
care ridică privirea și îl observă pe Vânturache. 

— Hei, cum ai ajuns aici? 

— Păi, unii spun că Dumnezeu a luat un pumn de... a, înțeleg, e mai 
greu să-ți explic, dar... 

— Ai adus Bagajul? 

Lada de lemn își făcu loc pe lângă Vânturache și se așeză în faţa 
stăpânului său, care îi deschise capacul și cotrobăi înăuntru până când 
extrase o carte mică legată în piele, pe care i-o înmână Războiului, 
ocupat să bată în masă cu pumnul îmbrăcat în zale. 

— E „Manualul lui Nosehinger asupra Regulilor Contractului”, zise. 
E destul de bună și explică multe despre contrele de apel și despre cum 
se... 

Moartea înșfăcă volumul cu o mână scheletică și îl răsfoi, ignorând 
total prezenţa celor doi bărbaţi. 

AȘA, rosti. MOLIMĂ, DESFĂ UN PACHET NOU. Îl DAU EU DE CAPĂT, 
SĂ ȘTIU CĂ MOR, FIGURAT VORBIND, DESIGUR. 

Vânturache îl apucă pe Doiflori și îl trase afară din salon. În timp ce 
alergau pe coridor, cu Bagajul galopând pe urmele lor, îl întrebă: 

— Ce-a fost asta? 

— Păi au foarte mult timp liber și m-am gândit că le-ar face 
plăcere, gâfâi Doiflori. 

— Ce, să joace cărți? 


69 


Lumina fantastica 


— E un joc special. Se numește..., ezită el. Limbajul nu era punctul 
lui forte. Pe limba voastră sună cam ca numele unui obiect tăios, dacă 
nu mă-nșel, conchise el. 

— Foarfecă? lansă Vânturache. Ciob? Lamă? Cuţit? 

— Da, se poate. 

Ajunseră în hol, unde pendula cea mare continua să radă câte o 
secundă din viețile de pe lume. 

— Și cât timp crezi că o să-i ţină ocupați? 

Doiflori se opri. 

— Nu știu sigur, zise el gânditor. Probabil până la ultimul atu - ce 
ceas formidabil... 

— Nu încerca să-l cumperi, îl sfătui Vânturache. Nu cred că cei de 
aici ar aprecia oferta. 

— Ce înseamnă aici, mai exact? zise Doiflori, în timp ce își chema 
Bagajul și îi deschidea capacul. 

Vânturache privi în jur. Holul era întunecat și pustiu, iar ferestrele 
înalte și înguste erau încadrate de gheaţă. Privi în jos. De gleznă încă îi 
atârna firul subțire și albastru. Văzu că și Doiflori avea unul la fel. 

— E un fel de moarte neoficială, zise. Altceva nu găsi să spună. 

— Aha. Doiflori cotrobăia în continuare. 

— Nu te îngrijorează? 

— Păi, până la urmă lucrurile se rezolvă, nu? Oricum, eu cred cu 
tărie în reîncarnare. Ție ce ţi-ar plăcea să fii într-o viaţă viitoare? 

— Eu o prefer pe asta, zise Vânturache hotărât. Hai, să ieșim de... 
oh, nu. Nu chestia aia. 

Doiflori scosese din Bagaj o cutie. Era mare, neagră și avea o 
manetă într-o parte, o ferestruică rotundă în faţă și o curea cu care și-o 
putea atârna de gât, ceea ce și făcu. 

Fusese o vreme când lui Vânturache chiar îi plăcuse iconoscopul. 
Credea, în ciuda experienței, că lumea era eminamente explicabilă și 
că, dacă s-ar fi echipat cu uneltele mintale potrivite, ar fi putut să-i 
scoată capacul și să vadă cum funcţionează. Desigur, se înșela 
amarnic. lconoscopul nu făcea picturi lăsând lumina să cadă pe o hârtie 
special preparată, cum bănuise el, ci prin metoda mult mai simplă de a 
încarcera un drăcușor cu talent coloristic și cu un penel sigur. Fusese 
foarte supărat să descopere asta. 

— N-avem timp de picturi! șuieră el. 

— Nu durează mult, zise Doiflori hotărât și bătu în peretele cutiei. O 
ușiță se deschise și drăcușorul scoase capul. 

— Să mă ia mama naibii, zise el. Unde suntem? 

— N-are importanţă. Întâi ceasul, zic eu. 

Drăcușorul făcu ochii mici. 

— Lumină prea slabă, spuse. Trei ani întregi, la distanţă focală 8, 
dacă mă întrebi. Trânti ușa. O clipă mai târziu, se auzi zgomotul unui 
scăunel minuscul târât către șevalet. 

70 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Vânturache scrâșni din dinți. 

— Nu trebuie să faci picturi, poţi să ţii minte! urlă el. 

— Nu-i același lucru, răspunse calm Doiflori. 

— Ba e mai bine! E mai real! 

— Ba nu. În anii care vor veni, când voi sta în faţa focului... 

— O să stai în fața focului de-a pururi dacă nu ieșim de-aici! 

— Oh, sper că nu plecaţi 

Se întoarseră amândoi. Ysabell stătea sub poarta boltită, zâmbind 
șters. Într-o mână avea o coasă, una proverbial de ascuţită. Vânturache 
încercă să nu se uite spre linia albastră care îl lega de viaţă; o fată cu o 
coasă în mână n-ar fi trebuit să zâmbească în felul acela neplăcut, 
atotștiutor și un pic dement. 

— Tăticul pare distras pentru moment, dar sunt sigură că nici nu s- 
ar gândi să vă lase să plecaţi așa, adăugă ea. În plus, eu n-am cu cine 
sta de vorbă. 

— Cine este? întrebă Doiflori. 

— E un fel de locatară, mormăi Vânturache. E un fel de fată, 
adăugă. 

Îl apucă pe Doiflori de umăr și încercă să-l împingă pe nesimţite pe 
ușă, spre grădina cea rece și întunecată. Nu avu succes, în primul rând 
pentru că Doiflori nu era omul care să înţeleagă limbajul gesturilor și 
apoi pentru că nu se gândea niciodată că i s-ar putea întâmpla ceva 
rău. 

— Încântat, zise. Foarte drăguță casă aveţi. Oasele și craniile dau 
un efect baroc interesant. 

Ysabell zâmbi. Vânturache se gândi: dacă Moartea le-ar lăsa 
moștenitorilor afacerea de familie, fata ar face față cu succes. E dusă. 

— Da, dar trebuie să mergem, zise. 

— Nici nu vreau să aud, spuse ea. Trebuie să rămâneţi, să-mi 
povestiţi despre voi. Timp avem berechet, iar aici e atât de plictisitor. 

Se trase într-o parte și roti coasa către firele lucitoare. Tăișul dădu 
un vaier ca de motan castrat, și se opri brusc. 

Se auzi un scârțâit. Bagajul mușcase din lama coasei. 

Doiflori se uită la Vânturache uimit. lar vrăjitorul, foarte deliberat, 
dar și cu destulă satisfacţie, îi trase un pumn bine ţintit în bărbie. 
Omuleţul căzu pe spate, iar Vânturache îl prinse, îl aruncă peste umăr 
și o luă la fugă. 

Ramurile din grădina luminată de stele îi biciuiau trupul, iar diverse 
lucruri mici, păroase și probabil oribile se fereau din calea lui, în timp ce 
gonea de-a lungul dârei albastre care licărea slab și straniu în iarba 
îngheţată. 

În clădirea din spatele lui răsună un urlet ascuţit de furie și 
dezamăgire. Se izbi de un copac, își reveni și mări pasul. 

Pe undeva era o potecă, își amintea el. Dar, în acest labirint de 
lumini și umbre argintii, acum cu nuanţe de roșu, - căci teribila stea își 


71 


Lumina fantastica 


făcea simțită prezenţa și în lumea de dincolo - nimic nu mai părea la 
locul lui. Oricum, linia vieţii părea că se îndreaptă într-o direcţie greșită. 

Auzi pași în spate. Vânturache se opinti până i se tăie respiraţia; 
părea să fie Bagajul, iar pentru moment el nu ţinea să se întâlnească cu 
Bagajul, pentru că nu știa cum interpretase acesta pumnul pe care îl 
primise stăpânul lui și pentru că, în general, Bagajul îi mânca pe cei 
care-i displăceau. Vânturache nu avusese niciodată tăria să întrebe 
unde se duceau acei oameni peste care se închidea capacul, dat fiind 
că, atunci când se deschidea la loc, nu mai erau acolo. 

De fapt n-ar fi trebuit să-și facă griji. Bagajul, cu piciorușele mișcân- 
du-se așa de repede că nici nu se mai vedeau, îl întrecu din trei salturi. 
Lui Vânturache i se păru că era foarte concentrat pe fugă, de parcă ar fi 
ghicit ce venea din urmă și nu i-ar fi plăcut de loc. 

Nu priviți înapoi, își aminti el sfatul. Probabil că perspectiva nu e 
prea grozavă. 

Bagajul se năpusti într-un tufiș și dispăru. 

O secundă mai târziu, Vânturache înțelese de ce. Se prăbușise 
peste marginea pintenului și cădea în pâlnia de dedesubt, în fundul 
căreia, observa el acum, se zărea o luminiţă roșie. De la Vânturache, 
trecând peste margineaprăpastiei și coborând în pâlnie, porneau două 
linii albastre, luminoase. 

Se opri, nesigur. Această afirmaţie nu e tocmai adevărată, pentru 
că era extrem de sigur de câteva lucruri, de exemplu de faptul că nu 
voia să sară, dar, categoric, nu voia nici să dea cu ochii de ceea ce 
venea în urma lui, de faptul că, deși în lumea spiritelor, Doiflori atârna 
cam greu și de faptul că existau lucruri mai rele decât să fii mort. 

— Dă-mi două exemple, murmură el și sări în gol. 

Câteva secunde mai târziu sosiră și cavalerii, dar nu se opriră la 
marginea prăpastiei, ci galopară prin aer, strunindu-și caii peste hău. 

Moartea privi în jos. 

TOTDEAUNA MĂ ENERVEAZĂ CHESTIA ASTA. O SĂ INSTALEZ O UȘĂ 
TURNANTĂ PÂNĂ LA URMĂ. 

— Mă întreb ce voiau? zise Molima. 

— N-am idee, spuse Războiul. Oricum, drăguţ joc. 

— Așa-i, încuviinţă Foametea. Mi s-a părut incitant. 

AVEM TIMP PENTRU ÎNCĂ O PALMĂ, zise Moartea. 

— Mână, îl corectă Războiul. 

CE SĂ MÂN? 

— Se numesc mâini, zise Războiul. 

AȘA, MÂINI, spuse Moartea. Ridică privirea spre noua stea, între- 
bându-se ce-o fi însemnând. CRED CA AVEM TIMP, repetă, ușor nesigur. 


Am pomenit deja cum s-a încercat să se introducă puţină onestitate 
în relatările narative de pe Disc și cum poeților și barzilor li s-a interzis, 
sub ameninţarea cu... în fine, ameninţarea, să mai bată câmpii despre 

72 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


izvoare tremurânde și aurora cu degete de roză și nu mai aveau voie să 
vorbească despre chipul care lansează o mie de corăbii decât dacă 
puteau prezenta dovezi atestate de căpitănia portului. 

De aceea, dintr-un respect accidental față de această tradiţie, nu 
vom spune despre Vânturache și Doiflori că au devenit o undă albastră 
înghețată plutind prin dimensiunile întunecate, sau că s-a auzit un 
sunet precum vibraţiile unui colț de fildeș monstruos, sau că vieţile le- 
au defilat prin faţa ochilor (oricum lui Vânturache îi trecuse viața prin 
faţa ochilor așa des, că deja adormea la secvențele mai plicticoase), 
sau că universul s-a prăbușit peste ei ca o piftie uriașă. 

Vom spune doar, pentru că asta s-a demonstrat deja pe cale 
experimentală, că a urmat un sunet ca de riglă de lemn lovită puternic 
cu un diapazon în do diez, sau poate re bemol, și o senzaţie bruscă de 
nemișcare absolută. 

Asta pentru că ei stăteau absolut nemișcațţi și era absolut întuneric. 

Vânturache bănui că ceva nu funcţionase. 

Apoi văzu urmele albastre în fața lui. 

Se afla din nou în interiorul Cărţii Octavo. Se întrebă ce s-ar fi 
întâmplat dacă cineva ar fi deschis cartea; oare el și Doiflori ar fi apărut 
ca o planșă color? 

Probabil că nu, își spuse.Cartea în care se aflau era ceva oarecum 
diferit de cea legată în lanţuri de postamentul ei din Universitatea 
Nevăzută, care nu era decât o reprezentare tridimensională a unei 
realități multidimensionale și... 

Stai puţin, se gândi el. Eu nu gândesc așa. Cine gândește în locul 
meu? 

— Vânturache, rosti o voce precum foșnetul paginilor dintr-o carte 
veche. 

— Cine? Eu? 

— Normal că tu, tâmpitul naibii. 

Un imbold de sfidare răsări pentru o clipă în sufletul zdrobit al lui 
Vânturache. 

— Aţi reușit să vă amintiți cum a început Universul? zise el 
răutăcios. Ceva legat de Dresul Vocii, parcă, sau Trasul Răsuflării, sau 
poate era vorba de Scărpinatul în Cap și Statul Să-Mi Amintesc, Uite 
Tocmai Imi Scapă? 

O altă voce, uscată ca iasca, șuieră: 

— Ține minte unde te afli, îți recomand. E greu să șuieri o frază 
care nu conține nici o consoană sibilantă, dar vocea făcea tot posibilul. 

— Să ţin minte unde mă aflu? Să ţin minte? strigă Vânturache. 
Normal că ţin minte, mă aflu într-o afurisită de carte și stau de vorbă cu 
o droaie de voci invizibile! De ce credeţi că urlu așa? 

— Bănuiesc că te întrebi de ce ai fost adus înapoi, spuse o voce 
lângă urechea lui. 

— Nu. 


73 


Lumina fantastica 


— Nu? 

— Ce-a zis? întrebă o altă voce fără trup. 

— Aziscă nu. 

— Chiar? 

— Da. 

— Ah. 

— De ce? 

— Uite-așa mi se întâmplă tot timpul, se plânse Vânturache. Acum 
cad peste marginea lumii, în clipa următoare sunt într-o carte, pe urmă 
pe o stâncă zburătoare, apoi mă uit cum Moartea joacă Ciob, sau Lamă, 
sau cum s-o chema. De ce să îmi mai pun întrebări? 

— Ei bine, credem că vei dori să știi de ce nu dorim să fim rostite, 
zise prima voce, conștientă că pierde iniţiativa. 

Vânturache ezită. Un gând îi trecuse prin minte, numai că foarte, 
foarte repede și uitându-se nervos în stânga și-n dreapta, să nu-l 
doboare careva. 

— Dar de ce ar vrea cineva să vă rostească? 

— Din cauza stelei, zise Descântecul. Steaua roșie. Vrăjitorii sunt 
deja pe urmele tale; când te vor găsi, vor dori să rostească toate 
Descântecele deodată, ca să schimbe viitorul. Ei cred că Discul se va 
ciocni de stea. 

Vânturache stătu o clipă pe gânduri. 

— Și e adevărat? 

— Nu tocmai, dar într-o... ce-i asta? 

Vânturache cobori privirea. Bagajul se ivise din beznă. Sub capac îi 
lucea o bucată de lamă de coasă. 

— E doar Bagajul, zise. 

— Dar pe el nu l-am convocat! 

— Nimeni nu-l convoacă nicăieri, explică Vânturache. Apare singur. 
Nu vă faceţi griji. 

— Aha. Ce ziceam? 

— Chestia cu steaua roșie. 

— Exact. E foarte important ca tu... 

— Alo, alo, e cineva pe-acolo? 

O voce slabă și piţigăiată răsuna din cutia de picturi care rămăsese 
atârnată la gâtul lui Doiflori. 

Pictorul-drăcușor deschise ușița și se chiori la Vânturache. 

— Unde suntem, conașule? zise. 

— Nu știu sigur. 

— Tot morţi? 

— Posibil. 

— Păi, să sperăm că o să ajungem undeva unde nu ne trebuie așa 
mult negru, pentru că mi s-a terminat. Ușa se trânti la loc. 

Lui Vânturache îi trecu prin faţa ochilor o scenă în care Doiflori își 
arăta picturile, povestind lucruri de genul „Aici sunt eu, chinuit de un 

74 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


milion de demoni” sau „Uite-mă aici, cu cuplul ăla ciudat pe care l-am 
întâlnit pe versanţii Lumii de Dincolo”. Vânturache nu era sigur ce se 
întâmplă după moarte, autorităţile nu se exprimau clar pe această 
temă; un marinar tuciuriu din ţinuturile Marginii se declarase convins că 
va ajunge într-un paradis unde se găseau șerbet și hurii. Vânturache nu 
știa precis ce e o hurie, dar după ceva gândire ajunsese la concluzia că 
trebuie să fie un fel de pai din lemn dulce, prin care se suge șerbetul. 
Oricum, pe el șerbetul îl făcea să strănute. 

— Acum, că s-a terminat cu întreruperile, zise o voce uscată și 
hotărâtă, poate reluăm discuţia. E foarte important să nu îi lași pe 
vrăjitori să-ţi ia Descântecul. Lucruri cumplite se pot întâmpla dacă Cele 
Opt sunt rostite prea curând. 

— Eu nu vreau decât să fiu lăsat în pace, zise Vânturache. 

— Bun, bun. Știam că putem avea încredere în tine din prima zi în 
care ai deschis Cartea Octavo. 

Vânturache ezită: 

— Staţi o clipă, zise. Vreţi să fug de colo până colo ca să-i împiedic 
pe vrăjitori să strângă toate Descântecele? 

— Exact 

— De-aia unul dintre voi s-a ascuns în capul meu. 

— Întocmai. 

— Mi-aţi distrus viața, știați chestia asta? zise el înfocat. Puteam să 
mă afirm ca vrăjitor dacă nu hotărâți voi să mă folosiţi pe post de 
grimoar ambulant. Nu pot să ţin minte nici o vrajă, toate se tem să stea 
în același cap cu voi! 

— Ne pare rău. 

— Vreau acasă! Vreau să mă întorc acolo unde - ochii începură săi 
se umezească - acolo unde simţi caldarâmul sub picioare, și uneori 
berea nici nu-i așa de rea, și unde o seară poate să însemne o porţie 
bunicică de pește, poate și niște castraveți muraţi, eventual chiar niște 
plăcintă de ţipar și o porţie de melci, și unde găsești oricând un grajd 
primitor ca să pui capul jos, iar dimineaţă te trezești și ești în același loc 
ca în seara dinainte, și nu e vremea asta schimbătoare. Adică nu mă 
deranjează chestia cu magia, oricum n-am eu, știți voi, stofă de vrăjitor, 
eu doar vreau acasă!... 

— Dar tu trebuie..., începu unul dintre descântece. 

Prea târziu însă. Dorul de casă, acel elastic al subconștientului, 
capabil să propulseze un somon la cinci mii de kilometri depărtare, prin 
mări și oceane necunoscute, sau să trimită un milion de lemingi în salt 
voios către patria lor ancestrală, care, datorită unei mici perturbări 
tectonice, nu mai e acolo - dorul de casă, așadar, se ridică în interiorul 
lui Vânturache ca o salată indiană de creveţi servită seara, târziu, se 
prelinse pe firul imaterial care îi lega trupul de suflet, se înfipse bine în 
călcâie și trase... 

Descântecele rămaseră singure în Octavo. 


75 


Lumina fantastica 


Singure, adică, cu excepţia Bagajului. 

Se uitară la el, nu cu ochii, ci cu conștiinţele lor la fel de străvechi 
ca însăși Lumea Disc și rostiră: 

— Marş și tu de-aici! 


— „rău. 

Vânturache știu că el era cel care vorbește, își recunoscu vocea. 
Deocamdată privea prin proprii săi ochi, dar nu în mod firesc, ci ca un 
spion care se uită prin niște găuri din spatele unui tablou. Deodată își 
reveni. 

— Te șimși bine, Vânturache? zise Cohen. Păreai un pic duș. 

— Da, erai cam palid, încuviință Bethan. De parcă îţi umbla cineva 
pe mormânt. 

— Mmm, da, cred că eram chiar eu, zise. Ridică degetele și și le 
numără. Păreau să fie în cantitatea regulamentară. 

— Ăăă, m-am mișcat vreun pic? zise el. 

— Te-ai uitat fix la foc, de parcă văzuseși o fantomă, spuse Bethan. 

În spatele lor se auzi un geamăt. Doiflori se ridicase și își ţinea 
capul în mâini. 

Ochii lui se opriră asupra lor. Buzele i se mișcară fără sunet. 

— Asta chiar că a fost un... vis ciudat, zise. Ce fel de loc e ăsta? Ce 
caut aici? 

— Păi, începu Cohen, unii jic că Creatorul a luat un pumn de lut și... 

— Nu, vreau să zic în /ocul ăsta, zise Doiflori. Vânturache, tu ești? 

— Da, răspunse Vânturache, nu prea sigur, dar acordându-și 
prezumția de nevinovăție. 

— Era un fel de... un ceas care... și niște oameni care..., îngăimă 
turistul. Scutură din cap. De ce miroase totul a cal? 

— Ai fost bolnav, zise Vânturache. Ai avut halucinații. 

— Da... probabil. Doiflori lăsă privirile în jos și zări cutia de picturi. 
Dar în cazul ăsta, de ce am... 

Vânturache sări în picioare. 

— Mă scuzaţi, e cam înghesuială aici, am nevoie de o gură de aer, 
zise. Scoase cutia cu picturi de după gâtul lui Doiflori și se năpusti spre 
ieșirea din cort. 

— N-am observat cutia când a venit aici, zise Bethan. Cohen ridică 
din umeri. 

Vânturache reuși să ajungă la câţiva metri de iurtă când tamburul 
cutiei cu picturi începu să păcăne. Încet de tot, ultima pictură făcută de 
drăcușor se ivi din cutie. 

Vânturache o înhăţă. 

Ceea ce reprezenta ar fi arătat oribil și la lumina soarelui, dar în 
noaptea îngheţată, înroșită de focurile de pe noua stea nefastă, era cu 
atât mai rău. 


76 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu, zise Vânturache încetișor. Nu era chiar așa, era o casă, și o 
fată, și... 

— Tu vezi ceea ce vezi, iar cu pictez ceea ce văd, spuse drăcușorul 
din vizuina lui. Dar ce văd e real. Așa sunt eu făcut. Nu văd decât ceea 
ce se află acolo cu adevărat. 

O formă întunecată tropăi pe zăpada îngheţată până la Vânturache. 
Era Bagajul. Oricât de mult îl detesta și se ferea de el vrăjitorul, acum 
avu deodată senzaţia revigorantă că era cel mai normal lucru pe care îl 
zărise vreodată. 

— Văd că te-ai descurcat, zise Vânturache. Bagajul zăngăni din 
capac. Bravo, dar ce-ai văzut tu acolo? Te-ai uitat în urmă? 

Bagajul nu răspunse. Pentru o clipă rămaseră amândoi tăcuţi, ca 
doi războinici care au părăsit câmpul însângerat al bătăliei și se 
odihnesc pentru a-și recăpăta suflul și mințile. 

Apoi Vânturache rosti: _ 

— Hai, înăuntru arde focul. Intinse mâna ca să mângâie Bagajul pe 
capac. Acesta clănțăni nervos, gata să-l apuce de degete. Viaţa 
revenise la normal. 


Dimineața următoare fu senină, însorită și rece. Cerul părea o 
cupolă albastră alezată pe pânza albă a lumii, iar efectul de prospețime 
și strălucire ar fi fost ca dintr-o reclamă la pastă de dinţi dacă n-ar fi 
existat acel punct rozaliu la orizont. 

— Acum șe vede și jiua, zise Cohen. Șe-i aia? 

ÎI privi intens pe Vânturache, care se făcu stacojiu. 

— Ce vă tot uitaţi la mine? zise. Nu știu ce e, poate e vreo cometă 
sau cine știe. 

— O să ardem cu toţii? întrebă Bethan. 

— De unde să știu eu? Nu m-am mai ciocnit cu nici o cometă până 
acum. 

Călăreau în șir indian peste albul orbitor al zăpezii. Neamul 
Călăreţilor, care părea să îl respecte în mod deosebit pe Cohen, le 
dăduse cai și indicaţii cum să ajungă la Fluviul Smarl, aflat la o sută de 
kilometri spre Margine, unde Cohen bănuia că Vânturache și Doiflori 
puteau găsi o ambarcaţiune care să-i scoată la Marea Circulară. li 
anunţase că o să vină și el cu ei, din cauza degerăturilor. 

Bethan anunţă imediat că merge și ea, în caz că Cohen avea 
nevoie să i se maseze ceva. 

Vânturache avea vaga senzaţie că ceva chimic bolborosește în aer. 
În primul rând, Cohen făcuse efortul de a-și pieptăna barba. 

— Cred că te cam place, îi spuse el. Cohen suspină. 

— Dacă aș avea douăjeși de ani mai pușin, spuse el visător. 

— Da? 

— AȘ avea șaijeși și șapșe. 

— Și ce are a face? 

77 


Lumina fantastica 


— Păi... cum să-ţi zic? Când eram tânăr şi-mi fășeam un roșt pe 
lume, ei bine, atunși îmi plășeau femeile cu părul roșu, focoașe! 

— Aha. 

— Și când am mai îmbătrânit nișel, căutam femei bălaie și cu priviri 
șăgalnișe. 

— A, da? 

— Dar dup-aia am mai îmbătrânit nișel și am înșeleș la șe sunt 
bune femeile brune și mai poșomorâte. 

Se opri. Vânturache așteptă. 

— Și? zise. Pe urmă? Acum ce cauţi la o femeie? 

Cohen se uită la el cu ochiul lui albastru, urduros. 

— Răbdare, zise. 

— Nu pot să cred, se auzi o voce în spatele lor. Eu să călăresc 
alături de Cohen Barbarul! 

Era Doiflori. Din zori, de când aflase că respiră același aer cu cel 
mai mare erou al tuturor timpurilor, se comportase ca o maimuţă care a 
primit cheia de la plantaţia de banane. 

— Nu cumva e șarcaștic? îl întrebă Cohen pe Vânturache. 

— Nu. Așa e el. 

Cohen se răsuci în șa. Doiflori îi zâmbi radios și îi făcu mândru cu 
mâna. Cohen se întoarse la loc și bombăni: 

— Doar are ochi, nu-i așa? 

— Da, dar nu sunt ca ai altor oameni. Crede-mă pe cuvânt. Adică - 
știi, de pildă, iurta Călăreţilor, în care am stat aseară? 

— Da. 

— N-ai zice că era cam întunecoasă, și unsuroasă, și că avea un iz 
de cal bolnav? 

— Foarte preșișă deșcriere, jic eu. 

— El nu ar fi de acord. Ar zice că era un cort barbar magnific, 
căptușit cu pieile unor fiare de temut, vânate de războinici cu ochii 
pieziși de la frontiera civilizaţiei, și că mirosea a esențe rare și stranii, 
jefuite de la caravanele care străbăteau nemăsurata... și așa mai 
departe. Vorbesc serios, adăugă. 

— E nebun? 

— Cam așa ceva. Dar un nebun cu mulţi bani. 

— În cazul ășta nu-i nebun. Știu eu șe vorbeșc. Dacă un om are 
mulși bani, atunși e doar ecșentric. 

Cohen se răsuci din nou în șa. Doiflori îi povestea lui Bethan cum 
Cohen îi învinsese de unul singur pe luptătorii-șerpi ai Lordului vrăjitor 
din S'belinde și cum furase diamantul sacru de pe uriașa statuie a lui 
Offler, Zeul-Crocodil. 

Printre ridurile lui Cohen se ivi un zâmbet ciudat. 

— Pot să-l rog să înceteze, dacă vrei, zise Vânturache. 

— Și ar înșeta? 

— Nu tocmai. 

78 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Lașă-l șă turuie, zise Cohen. Mâna i se lăsă pe mânerul spadei, 
lustruit de deceniile de priză. Oricum îm; plac ochii lui, zise el. Văd 
lucruri de acum șinjeși de ani. 

La o suta de metri în urma lor, ţopăind neîndemânatic prin zăpada 
moale, venea Bagajul. Lui nu-i cerea nimeni niciodată părerea. 


Până seara ajunseră la marginea podișului și începură să coboare 
prin pădurile întunecate de pin, în care furtuna de zăpadă nu reușise să 
lase decât un strat subţire, ca de praf. Era un peisaj format din uriașe 
stânci zimţate și văi atât de înguste și adânci că lumina ajungea în ele 
doar vreo douăzeci de minute pe zi. Un ţinut sălbatic, aflat la răscruce 
de vânturi, numai bun să găsești în el... 

— Troli, zise Cohen, adulmecând aerul. 

Vânturache se uită în jur prin lumina roșie a înserării. Dintr-o dată, 
stâncile care păruseră perfect normale căpătară un aer suspect de vioi. 
Locuri umbroase, la care nu s-ar fi uitat de două ori, păreau acum teribil 
de populate. 

— Mie îmi plac trolii, zise Doiflori. 

— Ba nu-ți plac, îl corectă ferm Vânturache. Nu se poate să-ţi placă. 
Sunt mari, noduroși și mănâncă oameni. 

— Ba nu, zise Cohen, lăsându-se să alunece greoi de pe cal și 
masându-și genunchii. O prejudecată foarte rășpândită, cheștia așta. 
Trolii n-au mâncat nișiodată pe nimeni. 

— Nu? 

— Nu, totdeauna șcuipă bucășile. Nu pot șă dijere oameni, prișepi? 
Un trol de rând niși nu-și dorește alșeva de la viașă decât o bucată 
bună de granit, poate cu o felie de calcar la deșert. Am aujit pe șineva 
spunând că așta e pentru că șunt șilicoși... șiliconiși... Cohen se opri și 
se șterse pe barbă: din piatră. 

Vânturache dădu din cap. Trolii erau, desigur, cunoscuţi și în Ankh- 
Morpork, unde erau adesea angajaţi ca bodyguarzi. Erau cam costisitori 
însă până când se obișnuiau cu ușile și nu mai părăseau casa trecând la 
întâmplare prin cel mai apropiat zid. 

În timp ce adunau lemne pentru foc, Cohen continuă: 

— Dinșii de trol, ăia-ș șei mai importanși. 

— De ce? se miră Bethan. 

— Șunt diamante. Mușai șă fie. Doar ele pot șă șfarme piatra, și şi- 
așa le trebuie un șet nou în fiecare an. 

— Că veni vorba de dinţi, zise Doiflori. 

— Da? 

— Nu am putut să nu observ... 

— Da? 

— Nu, nimic, se lăsă Doiflori păgubaș. 


79 


Lumina fantastica 


— Da? Aha. Hai șă fașem focul ășta până nu șe lașă întunericul. Pe 
urmă - Cohen făcu o faţă lungă - preșupun că trebuie șă fașem niște 
șupă. 

— Vânturache se pricepe, zise Doiflori entuziast. Știe totul despre 
ierburi, rădăcini și treburi dintr-astea. 

Cohen îi aruncă lui Vânturache o privire care sugera că el unul se 
îndoiește. 

— Păi, Călăreșii ne-au dat niște carne ușcată de cal, zise. Dacă 
gășiși niște șeapă șălbatică și alte lucruri de jenul ășta, o șă-i dea gușt. 

— Dar eu..., începu Vânturache, dar se dădu bătut. Oricum, gândi 
el, știu cum arată o ceapă. E o chestie albă, moale, cu ceva verde în 
vârf, ar trebui să sară-n ochi. Mă duc să văd, bine? zise. 

— Da. 

— Acolo, în tufărișul ăla des și umbros? 

— Foarte bună alejere. 

— Unde sunt râpele alea adânci și chestiile alea, vrei să zici? 

— Locul ideal, jic eu. 

— Așa mă gândeam și eu, zise Vânturache cu obidă. O luă din loc, 
întrebându-se cum se ademenește o ceapă. Că, până la urmă, deși le 
vedeai atârnând pe funii la piaţă, probabil că nu creșteau chiar așa, 
poate că ţăranii, sau cine or fi fost, foloseau copoi de ceapă sau cântau 
niște cântece speciale care le ademeneau. 

Câteva stele răsăriseră deja pe cer când începu să caute fără ţintă 
prin frunziș și iarbă. Ciuperci luminoase, neplăcut de organice și 
semănând cu niște accesorii maritale pentru gnomi plescăiau sub 
picioarele lui. Mici chestii zburătoare îl ciupeau. Alte lucruri, din fericire 
invizibile, ţopăiau sau se târau pe sub tufe și orăcăiau la el pline de 
reproș. 

— Cepelor! E vreo ceapă pe aici? 

— E un lot întreg lângă tisa aia bătrână, rosti o voce lângă el. 

— Aha, zise Vânturache. Bun. 

Urmă o tăcere prelungă, întreruptă doar de băzâitul ţânţarilor pe 
lângă urechile lui. 

Vrăjitorul stătea perfect neclintit. Nu-și mișcase nici măcar ochii. 

Până la urmă zise. 

— Scuză-mă. 

— Da? 

— Care anume e tisa? 

— Copacul ăla mic și noduros, cu acele alea mici, verde-închis. 

— A, da. Il văd. Mulţumesc încă o dată. 

Tot nu se mișcă. Într-un final, vocea zise pe un ton de conversaţie: 

— Mai pot să te ajut cu ceva? 

— Nu ești un copac, nu-i așa? zise Vânturache, privind drept 
înainte. 

— Nu fii prost, copacii nu vorbesc. 

80 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Îmi pare rău. Dar am avut tot felul de probleme cu copacii în 
ultima vreme, știi cum e. 

— Nu prea știu. Eu sunt o stâncă. 

Vocea lui Vânturache abia dacă înregistră un tremur. 

— Frumos, frumos, zise el încet. Păi, atunci să mă duc după cepele 
alea. 

— Poftă bună! 

Se îndepărtă cu grijă și demnitate, ochi un grup de chestii albe, 
aţoase, îngrămădite sub lăstăriș, le culese atent și se întoarse. 

Puțin mai încolo se afla o stâncă. Dar stânci erau peste tot, era o 
regiune în care însăși osatura Discului se afla foarte aproape de 
suprafață. 

Se uită concentrat la copacul de tisă, în caz că ar fi spus ceva. Dar 
tisa, fiind un arbore solitar de felul ei, nu auzise de Vânturache, 
mântuitorul pădurilor, și oricum dormea. 

— Dacă tu ești, Doiflori, să știi că m-am prins de la bun început, 
zise Vânturache. Vocea îi răsună deodată foarte limpede și solitară în 
amurgul care se lăsa. 

Vânturache își aminti singurul lucru sigur pe care îl știa despre troli, 
respectiv că la lumina soarelui se prefăceau în stânci, așa că cine 
angaja troli trebuia să cheltuiască o avere pe creme de protecţie. 

Dar acum, că stătea să se gândească, nicăieri nu zicea ce se 
întâmplă cu ei după apus... 

Ultima rază de lumină părăsi peisajul. Și dintr-o dată păru că 
împrejur se află extrem de multe stânci. 


— Stă cam mult după ceapa aia, zise Doiflori. Nu crezi că ar fi bine 
să mergem după el? 

— Vrășitorii știu șă-și poarte de grișă, spuse Cohen. Nu te teme. 
Făcu o grimasă. Bethan îi tăia unghiile de la picioare. 

— Nu e un vrăjitor prea grozav, de fapt, zise Doiflori apropiindu-se 
de foc. Nu i-aș spune așa ceva în faţă, dar - se aplecă spre Cohen - nu 
l-am văzut niciodată făcând ceva magic. 

— Bun, acum dă-mi-l pe celălalt, zise Bethan. 

— Eşti foarte drăgușă. 

— lar tu ai avea niște picioare foarte drăguţe dacă le-ai îngriji un 
pic. 

— Nu mai pot șă mă aplec ca alte dăși, zise Cohen jenat. Firește că 
în branșa mea nu prea întâlnești pedichiuriști. Noștim, jău așa. Am 
întâlnit preoți-șerpi, jei nebuni, căpetenii cu duiumul, dar nişi un 
pedichiurișt. Cred că nişi n-ar şuna bine... Cohen în răjboi cu 
Pedichiuriștii... 

— Sau Cohen și Osteopaţii Apocalipsei, sugeră Bethan. Cohen 
chicoti. 

— Sau Cohen și Dentiștii Nebuni! râse Doiflori. 


81 


Lumina fantastica 


Gura lui Cohen se închise brusc. 

— Șe-i de râs în asta? întrebă cu o voce care strângea din pumni. 

— Păi, ăăă... să vezi..., făcu Doiflori. Dinţii tăi... 

— Șe-i cu ei? îl repezi Cohen. 

Doiflori înghiţi în sec. 

— Nu pot să nu constat că nu se află... ăăă... în aceeași poziţie 
geografică cu gura ta. 

Cohen îl privi furios. Apoi se resemnă și păru foarte mic și bătrân. 

— Așa-i, deșigur. Nu te condamn. E greu șă fii erou fără dinși. 
Alșeva nu conteajă dacă pierji, merje și cu un șingur ochi, dar dacă își 
arăși jinjiile, nimeni nu te mai respectă. 

— Ba eu da, zise Bethan, loială. 

— De ce nu-ţi faci rost de alţii? întrebă Doiflori vesel. 

— Da, bine, dac-aș fi rechin șau altă lighioaie, poate mi-ar mai 
crește un rând, zise Cohen sarcastic. 

— A, nu, se pot cumpăra, explică Doiflori. Uite, să-ţi arăt... ăăă, Be- 
than, ești amabilă să te uiţi în altă parte? Așteptă până când fata se 
întoarse și își băgă mâna în gură. 

— Veji? zise. 

Bethan îl auzi pe Cohen scoțând un strigăt de uimire: 

— Ai tăi șe școt? 

— Da, șigur, am mai multe șeturi. Șcujă-mă... Se auzi un cogâlţ, 
apoi Doiflori continuă cu o pronunție mai normală: E cât se poate de 
convenabil, asta-i cert. 

Vocea lui Cohen emana stupoare, în măsura în care așa cevae 
posibil fără dinţi, adică în aceeași măsură ca și cu dinţi, dar sunând mai 
puţin impresionant. 

— Cred și eu, zise. Când te dor nu trebuie decât șă-l școși și șă-i 
lași în lejea lor, nu? Șă le dai o lecșie afurișișilor, șă șuporte și ei 
durerea de unii șinguri! 

— Nu e chiar așa, îl corectă grijuliu Doiflori. Dinţii nu sunt ai mei, 
sunt doar proprietatea mea. 

— Și-ai băgat dinșii altcuiva în gură? 

— Nu, cineva i-a confecționat, în ţara mea multă lume poartă așa 
ceva, e 0... 

Dar prelegerea lui Doiflori despre proteze dentare rămase 
nerostită, pentru că cineva ÎI lovi. 


Micuța lună a Discului înainta anevoie pe cer. Avea strălucire 
proprie, graţie aranjamentelor astronomice incomode și destul de 
ineficiente ale Creatorului, și era cam asaltată de zeițe lunare care, la 
momentul respectiv, nu prea erau atente la ce se petrecea pe Disc, 
pentru că strângeau semnături pe o petiție în legătură cu Uriaşii 
Gheţurilor. 


82 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Dacă ar fi privit în jos, l-ar fi văzut pe Vânturache vorbind pe un ton 
agitat cu o grămadă de stânci. 

Trolii sunt una din cele mai vechi forme de viaţă din multivers, 
datând de când cu încercările timpurii de a pune pe picioare chestia 
asta cu viața, fără atâta fleșcăială de protoplasmă. Trolii trăiesc mult 
timp, hibernând pe timpul verii și dormind ziua, pentru că temperaturile 
mari îi afectează și îi încetinesc. Rasa are o geologie fascinantă. Se 
poate vorbi aici despre tribologie, se poate menționa efectul de 
semiconductor al siliconului impur, se poate vorbi de trolii preistorici, 
gigantici, care alcătuiesc majoritatea masivelor muntoase mai 
importante ale Discului și ar putea provoca probleme majore dacă s-ar 
trezi vreodată, dar fapt este că fără câmpul magic de mare forță și 
răspândire de pe Disc trolii ar fi murit de mult. 

Psihiatria nu fusese încă inventată pe Disc. Nimeni nu pusese vreo 
pată de cerneală sub nasul lui Vânturache ca să vadă dacă i s-a ars 
vreun beculeț la cucurigu. Deci singurul mod în care ar fi putut descrie 
stâncile preschimbându-se în troli ar fi fost să îndruge ceva aproximativ 
despre formele care se ivesc când te uiţi fix la flăcări sau la nori. 

Acum era o piatră ca oricare alta, și deodată niște crăpături care 
fuseseră tot timpul în același loc luau forma clară a unei guri sau a unei 
urechi ascuţite. După o clipă, fără să se modifice deloc, în locul pietrei 
stătea un trol rânjind cu gura plină de diamante. 

N-o să mă poată digera, își spuse, o să le dau niște crampe 
cumplite. 

Asta nu-l încălzea totuși prea tare. 

— Deci tu ești Vânturache, vrăjitorul, zise trolul cel mai apropiat. 
Vocea lui suna de parcă alerga cineva prin pietriș. Nu-ș-de ce, da' 
credeam că ești mai înalt. 

— Poate că s-a mai erodat, zise altul. Legenda e tare veche. 

Vânturache se foi stânjenit. Era sigur că piatra pe care ședea își 
modifica forma, iar un pui de trol, nu mai mare decât o pietricică, i se 
așezase amical pe un picior și îl privea cu maxim interes. 

— Legendă? zise el. Ce legendă? 

— A fost transmisă din munte-n pietriș încă din amurgul? istoriei, 
zise primul trol. „Când steaua cea roșie va lumina cerul, vrăjitorul 
Vânturache va veni după ceapă. Nu îl mușcați. E foarte important să-l 
ajutaţi să rămână în viaţă.” 

Urmă o pauză. 

— Asta-i tot? zise Vânturache. : 

— Da, zise trolul. Totdeauna ne-am mirat de ea. In general avem 
legende mai captivante. Pe vremuri, viața de rocă era mult mai 
interesantă. 


6 O metaforă foarte interesantă. Pentru troli, care sunt fiinţe nocturne, zorii istoriei sunt 
de domeniul viitorului. (n.a.) 


83 


Lumina fantastica 


— Serios? zise Vânturache apatic. 

— O, da. Distracţie non-stop. Vulcani peste tot. Pe atunci chiar 
însemna ceva să fii piatră. Fără aiureli de-astea sedimentare: erai rocă 
vulcanică sau nu erai deloc. Desigur, vremurile acelea s-au dus. Mulţi 
din cei care-și spun astăzi troli nu mai sunt decât niște tăblițe de 
ardezie. Sau chiar cretă. Eu unul n-aș fi prea mândru dacă cineva ar 
desena cu mine. Tu? 

— Nu, zise Vânturache repede. Categoric, nici eu. Și... ăăă... 
legenda asta. Zicea să nu mă mușcaţi? 

— Așa e! zise trolul cel pitic de pe piciorul lui. Și să știi că eu ţi-am 
spus unde e ceapa! 

— Ne bucurăm că ai venit, zise primul trol, care era, după cum Vân- 
turache nu putu să nu constate, cel mai mare dintre ei. Suntem un pic 
îngrijoraţi de steaua cea nouă. Ce înseamnă? 

— Nu știu, zise Vânturache. Toată lumea crede că eu știu ceva, dar 
eu nu... 

— Nu că ne-ar deranja să fim topiţi, zise trolul cel mare. Oricum, 
așa am venit pe lume. Dar ne-am gândit că poate însemna sfârșitul 
tuturor lucrurilor, și asta n-ar fi prea bine. 

— E tot mai mare, spuse un alt trol. Uită-te la ea. E mai mare decât 
aseară. 

Vânturache se uită. Era vizibil mai mare decât în seara precedentă. 

— Așa că poate ai tu ceva sugestii, zise căpetenia trol cu atâta 
sfiiciune câtă poate exprima o voce ca o gargară cu blocuri de granit. 

— Aţi putea sări peste Margine. Trebuie să existe multe locuri în 
univers cărora le-ar prinde bine câteva stânci în plus. 

— Am auzit și noi de asta, zise trolul. Am întâlnit pietre care au 
încercat. Cică plutești milioane de ani, după care se face foarte cald și 
arzi, și până la urmă sfârșești în fundul unei găuri imense din decor. Nu 
e o perspectivă prea strălucită. Trolul se ridică, sunând ca un vagonet 
de cărbuni răsturnat pe banda rulantă, și își întinse brațele groase, 
noduroase: Așadar, noi trebuie să te ajutăm, zise. Ai ceva anume de 
făcut? 

— Trebuia să fac niște supă, zise Vânturache. Ridică cepele cu un 
gest incert. Probabil că nu era cel mai eroic, nici cel mai hotărât gest al 
său. 

— Supă? zise trolul. Doar atât? 

— Păi, poate și niște biscuiţi. 

Trolii schimbară priviri între ei, lăsând să se vadă nestemate 
dentare cu care puteai cumpăra un oraș de mărime mijlocie. 

Până la urmă trolul cel mare zise: 

— Supă să fie, atunci. Ridică din umeri scrâșnind. Doar că ne-am 
închipuit mereu că legenda o să fie, știu eu, mai... Nu știu, mă 
gândeam... dar probabil că n-are importanţă. 

intinse o mână ca un ciorchine de banane fosilizate. 

84 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Eu sunt Kwartz, zise. Ei sunt Krysoprase, Brecda, Jasper și soția 
mea Beryl - e un pic metamorfică, dar cine nu e în zilele astea? Jasper, 
dă-te jos de pe piciorul lui. 

Vânturache apucă încet mâna care i se întindea, așteptându-se să 
audă trosnetul oaselor strivite. Nu îl auzi. Mâna trolului era aspră și cu 
licheni pe la unghii. 

— Îmi cer scuze, zise Vânturache. N-am mai făcut cunoștință cu nici 
un trol până acum. 

— Suntem o rasă pe cale de dispariţie, zise Kwartz cu tristeţe. 
Tânărul Jasper e singura pietricică din tribul nostru. Suferim cu toţii de 
filosofie. 

— Da? făcu Vânturache încercând să ţină pasul cu ei. Grupul de 
troli înainta foarte repede, dar și foarte silențios, forme uriașe 
strecurându-se prin noapte ca niște fantome. Doar ţipătul zdrobit al 
câte unui animal nocturn care nu-i auzise venind le semnala trecerea. 

— O, da. Nişte martiri ai filosofiei. Toţi sfârșim așa mai devreme 
sau mai târziu. Într-o bună seară, te trezești și te întrebi „De ce mă mai 
obosesc?”, după care nu te mai obosești. Vezi bolovanii ăia de-acolo? 

Vânturache văzu niște forme uriașe prăvălite în iarbă. 

— Cea din capăt e mătușa mea. Nu știu la ce se gândește, dar nu s- 
a mai mișcat de două sute de ani. 

— Vai de mine, îmi pare rău. 

— A, nu-i nici o problemă cât suntem noi aici să avem grijă de ei, 
zise Kwartz. Pe-aici nu prea sunt oameni. Știu că nu e vina ta, dar voi, 
oamenii, nu prea faceţi diferenţa între un trol care gândește și o piatră 
oarecare. În fratele bunicului meu au făcut carieră de piatră, dacă-i 
poţi imagina. 

— Ce groaznic! 

— Este. Acum era trol și în clipa următoare era placă de șemineu 
ornamental 

Se opriră în faţa unei stânci cu aspect cunoscut. Urmele răscolite 
ale unui foc fumegau în beznă. 

— Parcă s-a dat o luptă aici, zise Beryl. 

— Au dispărut cu toţii! strigă Vânturache. Alergă până la marginea 
luminișului. Și caii! Chiar și Bagajul! 

— Unul dintre ei a avut o scurgere, zise Kwartz, lăsându-se în 
genunchi. Chestia aia roșie, apoasă, pe care o aveţi înăuntru. Uite. 

— Sânge! 

— Așa îi zice? N-am înţeles niciodată care-i e rostul. 

Vânturache se învârtea ca unul care-și pierduse total cumpătul, 
căutând prin tufișuri să vadă dacă nu se ascunsese cineva pe acolo. De 
aceea se împiedică de o sticluță verde 

— Alifia lui Cohen! gemu el. Nu pleacă niciodată fără ea! 


85 


Lumina fantastica 


— Voi, oamenii, zise Kwartz, aveţi chestia aia pe care o faceţi, 
vreau să zic în loc să încetiniţi și să vă apuce filosofia, voi vă faceți 
bucăți... 

— Se cheamă moarte! strigă Vânturache. 

— Așa. Doar că ei n-au făcut chestia aia, pentru că nu sunt aici. 

— Doar dacă n-au fost mâncaţi, strigă Jasper entuziasmat. 

— Hmmm, făcu Kwartz, și: 

— De lupi? făcu Vânturache. 

— Am călcat în picioare toți lupii de pe aici, cu ani în urmă, zise 
trolul. Bunicul i-a călcat. 

— Nu-i plăceau lupii? 

— Nu, doar că nu prea se uita pe unde calcă. Hmm. Trolii priviră din 
nou în jos. Uite o urmă, zise. Mulţi cai. Privi spre dealurile dimprejur, 
unde stânci ascuţite și vârfuri crestate dominau pădurile luminate de 
lună. Acolo stă Tataie Al Bătrân. 

Ceva din tonul lui îl făcu pe Vânturache să hotărască pe loc ca nu 
dorea să-l întâlnească vreodată pe Tataie Al Bătrân. 

— Un tip periculos, nu? îndrăzni el. 

— E foarte bătrân, foarte mare și foarte rău. Nu l-am văzut de ani 
de zile, zise Kwartz. 

— De secole, îl corectă Beryl. 

— O să-i facă una cu pământul, adăugă Jasper, ţopăind pe degetele 
de la piciorul lui Vânturache. 

— Uneori se întâmplă ca un trol foarte mare și bătrân să se retragă 
de unul singur în munți și... hmmm... piatra preia controlul, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. 

— Nu? 

Kwartz oftă. 

— Uneori oamenii se poartă ca animalele, nu? Și uneori trolii încep 
să gândească ca niște pietre, iar pietrelor nu le prea plac oamenii. 

Breccia, un trol slăbănog, luat parcă la polizor, îl bătu pe Kwartz pe 
umăr. 

— Atunci ce facem, nu-i urmărim? zise el. Legenda spune că 
trebuie să-l ajutăm pe zemosul ăsta de Vânturache. 

Kwartz se ridică, se gândi o clipă, apoi îl apucă pe Vânturache de 
ceafă și, cu o mișcare amplă și scrâșnitoare, și-l așeză pe umeri. 

— Să mergem, zise el hotărât. Dacă îl întâlnim pe Tataie Al Bătrân, 
o să încerc să-i explic... 


La trei kilometri depărtare, un șir de cai tropăia prin noapte. Trei 
dintre animale purtau prizonierii, legaţi meșterește și cu căluș la gură. 
Un al patrulea târa după el o targă, pe care Bagajul zăcea imobilizat în 
plase și tăcut. 

Herrena opri fără zgomot coloana și îl chemă pe unul din oamenii 
ei. 

86 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Eşti sigur? întrebă ea. N-am auzit nimic. 

— Am văzut siluete de trol, zise el fără intonaţie. 

Eroina privi împrejur. Copacii se răriseră, panta era plină de 
bolovăniș, iar cărarea pe care mergeau ducea către un deal golaș, 
stâncos și care arăta deosebit de neplăcut în lumina aceea roșie. 

O îngrijora cărarea. Era foarte veche, și totuși ceva o bătătorise 
recent. lar trolii erau greu de ucis. 

Oftă. Dintr-o dată i se păru că o carieră de secretară nu mai era o 
opţiune atât de vrednică de dispreț. 

Nu pentru prima dată, se gândi că erau multe dezavantaje în 
munca de spadasină, unul dintre ele fiind acela că bărbaţii nu te luau în 
serios până când nu-i omorai, moment în care, oricum, nu mai conta. Pe 
urmă, toată pielăria aia, care îţi dădea spuzeală, dar părea să facă 
parte dintr-o tradiție de nestrămutat. Și pe urmă berea. Era simplu 
pentru unii ca Hrun Barbarul sau Cimbar Asasinul să petreacă nopți 
întregi în localuri rău famate, dar Herrena nu putea intra decât în baruri 
care vindeau băuturi adevărate, în păhărele mici, preferabil și cu o 
cireașă înăuntru. Cât despre toalete... 

Dar era prea bine făcută ca să se facă hoț, prea cinstită ca să 
devină asasin, prea inteligentă ca să fie nevastă și prea mânară ca să 
se apuce de cealaltă profesiune feminină rămasă pe listă. 

Așa că devenise eroină, și încă una bună, adunând o mică avere pe 
care o drămuia cu grijă pentru un viitor care nu îi era foarte limpede, 
dar care, dacă era după ea, urma să includă în mod sigur și un bideu. 

Un sunet de lemn zdrobit răsună în depărtare. Trolii considerau că 
nu are sens să ocolească copacii. 

Se uită din nou spre vârful dealului. Două brațe de piatră urcau pe 
dreapta și spre stânga, iar drept înainte era o movilă înaltă cu - își 
încordă privirea - niște peșteri săpate în ea? 

Peșteri de troli. Mai sigure totuși decât rătăcitul sub cerul liber pe 
întuneric. lar dacă sosea și dimineața, totul era sub control. 

Se aplecă spre Gancia, șeful bandei de mercenari din Morpork. Nu 
era prea mulţumită de el. E adevărat că era mușchiulos ca un bou și 
rezistent ca un bou, problema era că părea și inteligent ca un bou. Și 
șiret ca o vulpe. Ca majoritatea băieţilor din mahalaua Morporkeză, și- 
ar fi vândut bucuros bunica pe o pungă de aurolac, și probabil chiar o 
vânduse. 

— O să mergem în peșteră și o să aprindem focuri mari la intrare, 
zise ea. Trolilor nu le place focul. 

El îi aruncă o privire care sugera că are alte păreri despre cine ar 
trebui să dea ordinele, dar buzele lui rostiră: 

— Tu ești șefa. 

— Exact. 


87 


Lumina fantastica 


Herrena se uită la cei trei prizonieri Da, aia era lada - descrierea lui 
Trymon fusese foarte precisă. Dar nici unul dintre bărbaţi nu avea 
figură de vrăjitor. Nici măcar de vrăjitor ratat. 


— Of, doamne! murmură Kwartz. 

Trolii se opriră. Noaptea îi învăluia ca o catifea. O bufniţă buhuhăi 
straniu - sau cel puţin Vânturache presupuse că era o bufniță, deși era 
cam confuz în materie de ornitologie. Poate că privighetoarea făcea 
buhuhu, dacă nu cumva sturzul. Un liliac trecu în zbor pe deasupra lor. 
Despre liliac era aproape sigur. 

Mai era și foarte obosit și plin de vânătăi. 

— De ce „of doamne”? întrebă. 

Se uită prin pâcla neagră. Pe deal se zărea o luminiță îndepărtată 
care ar fi putut fi un foc. 

— Ah, zise, vouă nu vă place focul, nu? 

Kwartz încuviinţă din cap: 

— Ne distruge superconductivitatea din creier, zise. Deși un foc mic 
n-ar avea cine știe ce efect asupra lui Tataie Al Bătrân. 

Vânturache privi prudent în jur, încercând să prindă vreun zgomot 
de trol sălbatic. Văzuse ce pot face niște troli obișnuiți dintr-o pădure. 
Nu că ar fi fost distrugători din fire, dar materia organică nu era pentru 
ei decât un fel de ceaţă enervantă. 

— Să sperăm atunci că n-o să-l observe, spuse din tot sufletul 
vrăjitorul. 

Kwartz oftă: 

— Slabă nădejde, zise. L-au aprins chiar în gura lui. 


— Pedeapșa șelui de șuș! gemu Cohen. Smuci zadarnic de legături. 

Doiflori îl privi ameţit. Praștia lui Gancia îi făcuse un cucui zdravăn 
la ceafă, așa că multe lucruri nu-i erau prea clare, începând cu propriul 
nume. 

— Ar fi trebuit șă șiuleșc urechea, zise Cohen. Șă fiu atent și șă nu 
mă laș furat de toată vorbăraia așta deșpre, cum le jișe, deșpre /ucrări 
din tare. Cred că mi-au șlăbit puterile. 

Se săltă în coate. Herrena și banda ședeau lângă foc în gura 
peșterii. Bagajul stătea liniștit sub năvod, într-un colţ. 

— E ceva ciudat cu peștera asta, zise Bethan. 

— Şe? întrebă Cohen. 

— la uită-te la ea. Ai mai văzut vreodată asemenea pietre? 

Cohen fu nevoit să admită că semicercul de bolovani de la intrarea 
în grotă era neobișnuit; fiecare piatră era mai înaltă de un stat de om, 
foarte tocită și surprinzător de lucioasă. Pe tavan se afla un semicerc 
asemănător. Efectul general era cel al unui computer de piatră 
asamblat de un druid cu vagi noţiuni de geometrie și care nu auzise de 
gravitație. 

88 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Uită-te și la ziduri. 

Cohen se chiori la peretele de lângă el. Era străbătut de vinișoare 
de cristal roșu. Nu își dădea seama sigur, dar parcă mici luminiţe ar fi 
sclipit chiar în interiorul pietrei. 

Era și foarte curent. Un vânt puternic bătea din adâncul întunecat 
al grotei. 

— Sunt sigură că atunci când am intrat bătea din direcţia opusă. Tu 
ce zici, Doiflori? 

— Păi, nu prea sunt eu expert în peșteri, dar tocmai mă gândeam 
că e o stala-cum-ii-zice foarte interesantă acolo, pe tavan. Seamănă cu 
un bulb, aș spune eu, nu-i așa? Se uitară într-acolo. N-aș putea preciza 
de ce, dar cred că ar fi o idee bună să ieșim de-aici. 

— A, șigur, zise Cohen sarcastic. Atunși ar fi cajul șă-i rugăm pe 
oamenii ăștia șă ne dejleje și șă ne lașe șă plecăm, ai? 

Cohen nu petrecuse prea multă vreme în compania lui Doiflori, 
altfel nu s-ar fi mirat când omuleţul încuviinţă vesel din cap și zise, cu 
acea voce tare, răspicată și atentă pe care o folosea drept alternativă la 
limbile străine: 

— Scuzați-mă, aţi putea să ne dezlegați și să ne lăsaţi să plecăm? E 
cam curent și umezeală aici. Mă scuzați. 

Bethan se uită pieziș la Cohen. 

— Chiar trebuia să spună asta? 

— E șeva inedit, te așigur. 

Și, într-adevăr, trei oameni se desprinseră din grupul de lângă foc 
și se apropiară de ei. Nu păreau să aibă de gând să dezlege pe cineva. 
Dimpotrivă, cei doi bărbaţi păreau genul care, odată ce au legat pe 
cineva, încep să se joace cu cuţitele, să facă comentarii greţoase și să 
schimbe priviri cu mult subînţeles. 

Herrena se prezentă trăgând sabia și aţintind-o spre inima lui 
Doiflori. 

— Care dintre voi e Vânturache, vrăjitorul? zise ca. Aveaţi patru cai. 
E aici, cu voi? 

— Aăă, nu știu unde e, zise Doiflori. Se dusese să caute niște 
ceapă. 

— Atunci înseamnă că voi sunteţi prietenii lui și că o să vină după 
voi, zise Herrena. Le aruncă o privire lui Cohen și Bethan, apoi inspectă 
mai atent Bagajul. 

Trymon subliniase că nu trebuie să se atingă de Bagaj. Dacă, într- 
adevăr, curiozitatea poate să te omoare, atunci curiozitatea Herrenei 
era în stare să te măcelărească sălbatic. 

Tăie plasele și trase de capac. 

Doiflori strânse cu teamă din ochi. 

— Încuiată, zise. Unde e cheia, tu, ăla gras? 

— Nu... nu are cheie, zise Doiflori. 

— Văd că are broască, arătă ea. 


89 


Lumina fantastica 


— Păi da, dar dacă vrea să stea încuiat, stă încuiat, explică Doiflori 
iritat. 

Herrena era conștienta de rânjetul lui Gancia. Se răsti: 

— Vreau s-o văd deschisă, zise. Gancia, ocupă-te. Se înapoie la foc. 

Gancia scoase un cuţit lung și îngust și se apropie de faţa lui 
Doiflori. 

— Vrea s-o vadă deschisă, zise. Ridică ochii spre tovarășul lui și 
rânji. Vrea s-o vadă deschisă, Weems. 

— Mda. 

Gancia mișcă încet cuțitul prin faţa ochilor lui Doiflori. 

— Ascultă, zise răbdător omuleţul. Nu cred că ați priceput. Nimeni 
nu poate să deschidă Bagajul dacă el e într-o pasă închisă. 

— Ah, da. Uitasem, spuse Gancia gânditor. Sigur că da, e o cutie 
magică, nu-i așa? Cu multe piciorușe, cică. la zi, Weems, vezi vreun 
picioruș pe partea aia? Nu? Puse cuțitul la beregata lui Doiflori. Sunt 
foarte supărat. Și Weems e supărat, să știi. Nu prea se pricepe el la 
vorbe, dar știi la ce se pricepe? Să sfâșie oamenii bucăţi. Așa - că - 
deschide - cutia! 

Se răsuci și trase un picior în ladă, lăsând o urmă urâtă în lemn. 

Se auzi un clic delicat. 

Gancia rânji. Capacul se deschise încet, greoi. Flăcările din peșteră 
se reflectară în piesele de aur - mult aur, sub formă de vase, lanţuri și 
monede, sclipind greu în umbrele care jucau împrejur. 

— Aaașa, spuse încet Gancia. 

Se uită spre cei de lângă foc, care erau atenţi în altă parte, părând 
să strige la cineva din afara peșterii. Apoi se uită întrebător la Weems. 
Buzele acestuia se mișcau fără sunet într-un efort aritmetic cu care nu 
era obișnuit. 

Se uită la cuţit. 

Atunci podeaua se clătină. 


— Am auzit pe cineva, zise unul din mercenari. Acolo, printre... 
hmm... pietre. 

Vocea lui Vânturache răsună din beznă. 

— Hei, zise. 

— Da? făcu Herrena. 

— Sunteţi în mare pericol! strigă Vânturache. Trebuie să stingeți 
focul! 

— Nu, nu, zise Herrena. E tocmai pe dos, tu ești în pericol. lar focul 
rămâne aprins. 

— E un trol mare, bătrân... 

— Toată lumea știe că trolii se feresc de foc, zise Herrena. Făcu un 
semn cu capul. Doi oameni traseră săbiile și dispărură în noapte. 

— Ai absolută dreptate! ţipă Vânturache disperat. Doar că trolul 
ăsta n-are cum, înţelegi? 

90 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— N-are cum? Herrena avu o ezitare. Spaima din vocea lui Vântura- 
che o izbi. 

— Da, pentru că, vezi tu, l-aţi aprins pe limba lui. 

Atunci podeaua se clătină. 


Tataie ĂI Bătrân se trezi foarte încet din somnul lui de secole. 
Aproape că nici nu se trezi, de fapt, și dacă mai întârziau câteva decenii 
chiar că nu s-ar mai fi întâmplat nimic. Când un trol îmbătrânește și 
începe să se gândească serios la univers, găsește de obicei un locșor 
liniștit și se pune pe filosofat adânc, iar după o vreme începe să uite de 
extremităţi. Se cristalizează pe la margini și, până la urmă, nu mai 
rămâne decât un licăr de viaţă în interiorul unui deal destul de masiv, 
cu straturi de rocă mai puţin obișnuite. 

Tataie Al Bătrân nu ajunsese așa departe. Se trezi din evaluarea 
unei linii de gândire destul de promițătoare despre sensul adevărului și 
descoperi un gust fierbinte de cenușă în ceea ce, după ceva efort, își 
aduse aminte că e gura lui. 

incepu să se înfurie. Comenzile începură să zburde pe traseele 
neurale de siliciu impur. Undeva, în profunzimea trupului său silicos, 
piatra începu să alunece pe îmbinări anume. Copacii se prăbușiră, iarba 
fu spintecată și degete de mărimea unor corăbii se desfăcură și 
apucară pământul. Două mari lunecări de teren, sus, pe vârful stâncii, 
marcară deschiderea ochilor ca niște pietre gigantice de opal. 

Vânturache nu văzu toate acestea, desigur, de vreme ce proprii lui 
ochi făceau parte din ediţia de zi, dar văzu cum peisajul acela sumbru 
se cutremură încet și apoi începe să se ridice, neverosimil, către stele. 


Apăru soarele. 

Dar nu și lumina. Fapt e că faimoasa lumină din Lumea Disc, cea 
care, așa cum am mai indicat, călătorește foarte lent prin puternicul 
câmp magic al Discului, clipoci delicat peste tărâmurile de la margine și 
începu lupta sa tăcută, moale, împotriva armatelor în retragere ale 
nopţii. Se prelinse peste ţinutul adormit ca aurul topit” - luminos, curat 
și, mai ales, foarte lent. 

Herrena nu ezită. Cu mare prezenţă de spirit, alergă la marginea 
buzei de jos a lui Tataie Al Bătrân și sări, rostogolindu-se în cădere. 
Oamenii ei o urmară, înjurând în timp ce aterizau printre sfărâmăturile 
de stâncă. 

Ca un grăsan care încearcă să facă flotări, bătrânul trol se 
împingea în sus. 


7 Nu chiar în toate detaliile, desigur. Copacii nu luară foc, oamenii nu deveniră brusc 
foarte bogaţi şi foarte morţi, iar mările nu se prefăcură în aburi. De fapt, mai bună ar fi 
fost comparaţia „spre deosebire de aurul topit”. (n.a.) 


91 


Lumina fantastica 


Acest lucru nu era vizibil din locul în care zăceau prizonierii. Ei nu 
știau decât că podeaua se tot rostogolea sub ei și că era foarte mult 
zgomot, în cea mai mare parte neplăcut. 

Weems îl apucă de braț pe Gancia. 

— E un cutremur de piatră, zise. Hai să ieșim de aici! 

— Nu fără aurul ăla, spuse Gancia. 

— Ce? 

— Aurul, aurul. Omule, putem fi bogaţi precum Creosot! 

O fi avut el, Weems, un coeficient de inteligenţă cât temperatura 
camerei, dar știa să recunoască un imbecil când îl vedea. Ochii lui 
Gancia sclipeau mai ceva ca aurul și părea că se uită fix la urechea 
stângă a lui Weems. 

Weems se uită disperat la Bagaj. Era în continuare deschis 
ademenitor, ceea ce era bizar - ai fi zis că tot cutremuratul ăla ar fi 
închis capacul. 

— N-o să-l putem duce, sugeră el. E prea greu, adăugă. 

— Ba o să cărăm naibii măcar o parte din el! ţipă Gancia, 
repezindu-se la cufăr în timp ce podeaua se cutremura din nou. 

Capacul se închise brusc. Gancia dispăru. 

Și ca nu cumva să creadă Weems că fusese un accident, capacul se 
deschise din nou brusc, doar pentru o secundă, și o limba roșie ca 
mahonul trecu peste niște dinţi laţi, albi ca sicomorul. Apoi se trânti la 
loc. 

Spre groaza și mai adâncă a lui Weems, sute de piciorușe răsăriră 
de sub cutie. Aceasta se ridică cu intenţie vădită și, târșâind din 
picioare, se întoarse cu fața spre el. Avea o expresie deosebit de 
răutăcioasă la gaura cheii, o privire care spunea: „Ei, hai, fă-mă 
fericit..” 

Mercenarul se dădu înapoi, privindu-l rugător pe Doiflori. 

— Cred că ar fi o idee bună să ne dezlegi, sugeră Doiflori. Poate fi 
foarte prietenos după ce te cunoaște mai bine. 

Lingându-și nervos buzele, Weems scoase cuțitul. Bagajul scoase și 
el un scârțâit de avertisment. 

Le tăie legăturile și se dădu repede înapoi. 

— Mulţumesc, zise Doiflori. 

— Cred că iar m-am îÎnșepenit de șpate, se plânse Cohen, în timp ce 
Bethan îl ajuta să se ridice. 

— Ce facem cu el? zise Bethan. 

— li luăm cușitul și îi șpunem ș-o taie, răspunse Cohen. Ai aujit? 

— Da, domnule! Mulţumesc, domnule! zise Weems și se aruncă 
spre gura peșterii. Pentru o clipă, silueta lui se zări, profilată pe cerul 
cenușiu dinaintea zorilor, apoi dispăru. Îl auziră strigând „aaaahh” de 
undeva de departe. 


92 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Lumina soarelui se prăvălea tăcută peste pământ, ca un val. Ici 
colo, unde câmpul magic era mai slab, fâșii de dimineaţă o luau 
înaintea zilei, lăsând în urmă insule de întuneric ce se micșorau și 
dispăreau pe măsură ce oceanul strălucitor înainta. 

Dealurile din jurul Câmpiilor Vortex stăteau înaintea fluxului 
luminos ca o corabie mare și cenușie. 


Trolii pot fi înjunghiaţi, dar e nevoie de antrenament și nimeni nu 
apucă să se antreneze mai mult de o dată. Oamenii Herrenei văzură 
cum trolii se desprind din întuneric ca niște fantome extrem de solide. 
Săbiile se ciobiră lovind pielea de siliciu, se auziră numai unul sau două 
strigăte gâtuite, apoi doar voci care se depărtau, încercând să 
mărească cât mai repede distanţa dintre ele și roca răzbunătoare. 

Vânturache ieși de după un copac și privi în jur. Era singur, dar 
tufișurile din spatele lui trosneau, indicând că trolii porniseră în 
urmărirea bandei. 

Ridică privirea. 

Mult deasupra lui, doi ochi cristalini se concentrau plini de ură 
asupra oricărui lucru moale, zemos și mai ales cald. Vânturache se 
prăbuși îngrozit când o mână cât casa se făcu pumn și se prăvăli asupra 
lui. 

Ziua sosi cu o explozie mută de lumină. Pentru o clipă, corpul 
enorm și înspăimântător al lui Tataie Al Bătrân deveni un baraj în calea 
luminii, care se prelinse pe lângă el. Ceva scrâșni scurt. 

Apoi fu liniște. 

Mai multe minute se scurseră. Nu se întâmplă nimic. 

Câteva păsări începură să cânte. Un bondar bâzâi peste bolovanul 
care fusese pumnul lui Tataie și ateriză pe un mănunchi de cimbru care 
crescuse de sub o unghie de piatră. 

Mai jos se auzi o mișcare. Vânturache se strecură anevoie prin 
spaţiul îngust rămas între pumnul de piatră și pământ, ca un șarpe care 
iese din culcuș. 

Rămase întins pe spate, privind cerul din spatele siluetei înțepenite 
a trolului. Acesta nu se schimbase de loc, doar că era nemișcat, deși 
ochiul deja începea să joace feste. In noaptea dinainte, Vânturache se 
uitase la crăpăturile pietrelor și le văzuse transformându-se în guri și 
ochi; acum se uita la chipul uriaș de stâncă și vedea cum trăsăturile 
devin, ca prin farmec, simple neregularități ale rocii. 

— Măiculiţă! făcu. 

Nu servi la nimic. Se ridică, se scutură de praf și privi împrejur. 
Dacă nu punea la socoteală bondarul, era absolut singur. 

După ce mai scotoci în jur o vreme, găsi o piatră care, dintr-un 
anumit unghi, semăna cu Beryl. 

Era rătăcit și singur și departe de casă. Era... 


93 


Lumina fantastica 


Undeva deasupra se auzi un zgomot și frânturi de stâncă se 
prăvăliră pe pământ. O gaură apăru pe fața lui Tataie Al Bătrân; Bagajul 
își arătă pentru o clipă dosul, în vreme ce se străduia să-și recapete 
echilibrul, apoi din gura peșterii se ivi capul lui Doiflori. 

— E cineva acolo? Hei! 

— Hei! strigă vrăjitorul. Te pomenești că sunt fericit să te văd! 

— Nu știu. Ești? zise Doiflori. 

— Ce să fiu? 

— Doamne, ce mai priveliște grozavă ai de aici, de sus! 


Le luă o jumătate de oră să coboare. Din fericire, Tataie ÄI Bătrân 
fusese destul de ridat, ceea ce oferea multe puncte de sprijin pentru 
mâini și picioare, deși nasul ar fi reprezentat un obstacol serios dacă 
într-o nară nu i-ar fi crescut un stejar rămuros. 

Bagajul nu avu nevoie să se dea jos. Sări pur și simplu, rostogolin- 
du-se până jos fără să păţească nimic. 

Cohen se așeză la umbră, ca să-și recapete suflul și minţile rămase 
în urma evenimentelor. Se uita la Bagaj dus pe gânduri. 

— Am pierdut toţi caii, zise Doiflori. 

— O șă-l gășim noi, zise Cohen. Ochii lui sfredeleau Bagajul, care 
începu să se simtă prost. 

— Toată mâncarea era la ei, zise Vânturache. 

— E plină pădurea de mâncare. 

— Am niște biscuiţi hrănitori în Bagaj, zise Doiflori. Digestivii 
Călătorului. Totdeauna prind bine la nevoie. 

— l-am încercat, spuse Vânturache. Au ceva aspru și.. 

Cohen se ridică, strângând din ochi de durere. 

— Șcujă-mă, zise el. Trebuie șă mă lămuresc într-o privinșă. 

Se duse drept la Bagaj și îl apucă de capac. Lada se dădu repede 
înapoi, dar Cohen întinse un picior sfrijit și îi puse piedică la jumătate 
dintre piciorușe. În timp ce lada se răsucea să-l muște, el strânse din 
dinți și o săltă, răsturnând-o pe capacul curbat, unde rămase 
legănându-se ca o ţestoasă furibundă. 

— Ei! Ala-i Bagajul meu! zise Doiflori. De ce îmi atacă Bagajul? 

— Cred că știu de ce, zise calm Bethan. Cred că se teme de el. 

Doiflori se întoarse spre Vânturache cu gura căscată. Vrăjitorul 
ridică din umeri. 

— Nu mă întreba pe mine, zise el. Eu unul fug de lucrurile de care 
mă tem. 

Cu un clămpănit din capac,Bagajul sări în sus și reveni pe pământ 
în plină viteză, arzându-i lui Cohen o directă la ciolane cu unul din 
colțurile îmbrăcate în metal. In timp ce se întorcea, eroul îl apucă 
suficient cât să-l proiecteze cu toată puterea într-o stâncă. 

— Nu-i rău, zise Vânturache admirativ. 


94 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Bagajul se clătină, se opri o clipă, apoi se năpusti la Cohen 
fluturând ameninţător din capac. Acesta sări și ateriză chiar pe muchea 
interioară, cu mâinile și picioarele prinse între capac și ladă. 

Asta îl nedumeri complet pe Bagaj. Fu și mai uimit când Cohen 
trase puternic aer în piept și se opinti, cu mușchii umflându-i-se ca niște 
nuci de cocos pe brațele slăbănoage. 

Rămaseră încleștaţi așa o vreme, tendon contra balama. Din când 
în când, unul din ei mai scârţâia. 

Bethan îl înghionti pe Doiflori. 

— Fă ceva, spuse ea. 

— Hmm, zise Doiflori. Da. Ajunge, cred. Lasă-l jos, te rog. 

Bagajul scârţâi a trădare la auzul vocii stăpânului. Capacul i se 
săltă cu asemenea forţă încât Cohen căzu pe spate, dar se ridică, 
aruncându-se din nou asupra cufărului. 

Conţinutul acestuia era acum la vedere. 

Cohen cotrobăi înăuntru. 

Bagajul scârțâi un pic, dar se gândi probabil la șansele de a ajunge 
în Marele Dulap Ceresc. Când Vânturache îndrăzni să se uite printre 
degetele care-i acopereau ochii, îl văzu pe Cohen holbându-se în Bagaj 
și înjurând pe înfundate. 

— Rufe? ţipă el. Doar atât? Doar rufe? Tremura de furie. 

— Trebuie să fie și niște biscuiţi, zise Doiflori cu vocea pierită. 

— Dar avea aur! Și l-am văjut înghișind pe șineva! 

Cohen se uită rugător la Vânturache. Vrăjitorul oftă: 

— Nu te uita la mine, zise. Nu sunt eu proprietarul. 

— L-am cumpărat de la magazin, se apără Doiflori. Am cerut o ladă 
de călătorie. 

— Asta ai și căpătat, zise Vânturache. 

— E foarte loială, zise Doiflori. 

— Da, sigur, încuviinţă Vânturache. Loialitatea e exact ce-ţi trebuie 
la o valiză. 

— Ștai pușin, zise Cohen, care se prăbușise pe un pietroi. Nu era un 
magajin din ăla... vreau șă jic nu-i așa că nu-l mai văjușeși până atunci 
și când te-ai întors acolo nu mai era? 

Doiflori se lumină: 

— Așa-i! 

— Și vânjătorul era un bătrâne! școfâlșit? Un magajin plin cu chestii 
șiudate? 

— Exact! Nu l-am mai găsit dup-aia, credeam că am greșit strada, 
fiindcă unde știam eu că e am găsit doar un zid de cărămidă. Mi-aduc 
aminte că la vremea respectivă mi s-a părut destul de... 

Cohen dădu din umeri. 


95 


Lumina fantastica 


— Un magajin dintr-așeleas, zise. Așta ecșplică multe. Duse mâinile 
la șale și se strâmbă. Afurișitul de cal a plecat cu alifia mea! 

Vânturache își aminti ceva și cotrobăi prin adâncurile robei sale 
jerpelite, acum și foarte jegoase. Scoase o sticluţă verde. 

— Așta era! se bucură Cohen. Eşti o comoară. Se uită pieziș la 
Doiflori. L-aș fi bătut, zise el încet, chiar dacă nu ne întrerupeai tu, tot l- 
aș fi bătut până la urmă. 

— Așa e, spuse Bethan. 

— Voi doi ași putea șă vă fașeși utili, adăugă el. Bagajul ășta a 
șpart un dinte de trol ca șă ne școată afară. Era de diamant. Vedeși 
dacă nu mai gășiși șeva bucăși. Mi-a venit o idee. 

In timp ce Bethan își suflecă mânecile și desfăcu sticla, Vânturache 
îl trase pe Doiflori deoparte. Când ajunseră la adăpost în spatele unui 
tufiș, zise: 

— A luat-o razna. 

— Vorbim despre Cohen Barbarul! zise Doiflori profund șocat. E cel 
mai mare războinic din... 

— A fost, îl corectă Vânturache aprins. Toate chestiile alea cu 
preoţii războinici și cu fantomele mâncătoare de oameni au fost cu ani 
în urmă. Acum nu i-au mai rămas decât amintirile și atâtea cicatrici că 
ai putea juca X și O pe pielea lui. 

— E mai bătrân decât îmi închipuisem, într-adevăr, zise Doiflori. 
Culese o bucăţică de diamant. 

— Așa că ar trebui să-i lăsăm, să ne găsim caii și să ne cărăm de 
aici, zise Vânturache. 

— Ar fi cam urât din partea noastră. 

— Ei se descurcă, zise Vânturache. Problema e, tu te-ai simţi bine 
în compania unuia care e în stare să sară cu mâinile goale la beregata 
Bagajului? 

— Bine pusă problema. 

— Oricum, cred că le va fi mai bine fără noi. 

— Ești sigur? 

— Absolut sigur, zise Vânturache. 


Găsiră caii rătăcind fără ţintă prin tufăriș, luară un mic dejun 
alcătuit din carne de cal prost afumată și porniră în ceea ce Vânturache 
își închipuia că e direcţia cea bună. După câteva minute, Bagajul ieși de 
sub niște tufe și porni după ei. 


8 Nu se ştie de ce, dar toate obiectele cu adevărat misterioase şi magice sunt cumpărate 
în magazine care apar şi, după o perioadă de activitate comercială mai scurtă chiar decât 
cea a unei companii de termopane, se evaporă ca un fum. S-au lansat diverse explicaţii 
pentru aceste fapte, fără a le elucida întru totul. Astfel de magazine apar peste tot în 
univers, iar non-existenţa lor subită într-un oraş sau altul se poate detecta în funcţie de 
mulțimile de oameni care bat străzile purtând în mâini foste obiecte magice şi certificate 
de garanţie cu înflorituri şi se uită foarte bănuitori la zidurile de cărămidă. (n.a.) 


96 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Soarele se ridică pe cer, dar nu reuși să acopere strălucirea noii 
stele. 

— S-a făcut mai mare peste noapte, zise Doiflori. De ce nu face 
cineva ceva? 

— Cum ar fi? 

Doiflori se gândi. 

— N-ar putea cineva să-i spună Marelui A'Tuin să o evite? întrebă. 
S-o ocolească? 

— S-a mai încercat așa ceva, zise Vânturache. Vrăjitorii au încercat 
să intre în legătură cu mintea Marelui A'Tuin. 

— Și n-a mers? 

— Ba da, a mers, zise Vânturache. Doar că... 

Doar că citirea unei minţi atât de vaste precum cea a Țestoasei 
Lumii cuprindea anumite riscuri neprevăzute. Vrăjitorii se antrenaseră 
pe țestoase marine și țestoase uriașe, ca să se obișnuiască cu structura 
mintală cheloniană, dar, cu toate că știau că mintea lui A'Tuin va fi 
ceva mare, nu se așteptaseră să fie și așa lentă. 

— De treizeci de ani, un grup de vrăjitori lucrează la cititul ei în trei 
schimburi, continuă Vânturache. Tot ce au aflat e că Marele A'Tuin 
așteaptă ceva cu nerăbdare. 

— Ce? 

— Cine știe? 

Călăriră o vreme în tăcere prin ţinutul pietros, pe un drum mărginit 
cu blocuri uriașe de calcar. Într-un târziu, Doiflori zise: 

— Ar trebui să ne întoarcem, să știi. 

— Ascultă, mâine ajungem la Smari, zise Vânturache. N-or să 
păţțească nimic, nu văd de ce... 

Dar vorbea de unul singur. Doiflori își întorsese calul și acum o 
luase înapoi la trap, dovedind tot atâta pricepere în ale echitaţiei 
precum un sac de cartofi. 

Vânturache cobori privirea. Bagajul se uita la el cu ochii bulbucați. 

— La ce te holbezi? îl apostrofă Vânturache. N-are decât să se 
întoarcă, ce treabă am eu? 

Bagajul nu spuse nimic. 

— Ascultă, nu răspund eu de el, zise Vânturache. Să fim înţeleși pe 
chestia asta. 

Bagajul nu spuse nici acum nimic, dar ceva mai tare. 

— Hai, du-te după el. N-ai nici o treabă cu mine. 

Bagajul își retrase piciorușele și se așeză în drum. 

— Bine, eu plec, zise Vânturache. Vorbesc serios, adăugă. 

Întoarse calul spre noile orizonturi și aruncă o privire în jos. Bagajul 
rămăsese pe loc. 

— Nu încerca să mă îndupleci. Poţi să stai aici toată ziua, nu-mi 
pasă. Eu o iau la trap, bine? 

Se uită furios la Bagaj. Bagajul îi întoarse privirea. 


97 


Lumina fantastica 


— Mă gândeam eu că o să te întorci, zise Doiflori. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, spuse Vânturache. 

— Vrei să vorbim despre altceva? 

— Mda, cel mai mult mi-ar plăcea o discuţie despre cum să scăpăm 
de frânghiile astea, zise vrăjitorul. Smuci de legăturile de la încheieturi. 
— Nu-mi pot imagina de ce ești atât de important, zise Herrena. 

Stătea pe un bolovan în faţa lor, cu sabia pe genunchi. Cea mai 
mare parte a bandei se cocoţase pe stâncile din jur, supraveghind 
drumul. 

Vânturache și Doiflori căzuseră penibil de ușor în ambuscadă. 

— Weems mi-a spus ce i-a făcut cutia ta lui Gancia, adăugă ea. Nu 
pot spune că e o mare pierdere, dar sper că va înţelege de ce, dacă se 
apropie la mai puţin de un kilometru de noi, vă voi tăia personal 
beregățile. 

Vânturache încuviinţă energic din cap. 

— Bun, zise Herrena. Ei te vor viu sau mort. Pe mine nu mă 
interesează cum te predau, dar câţiva băieţi de-ai mei vor să aibă o 
mică discuție cu voi în legătură cu trolii ăia. Dacă n-ar fi răsărit 
soarele... 

Lăsă fraza neterminată și se îndepărtă. 

— Ei bine, iată-ne în altă belea, zise Vânturache. Mai trase o dată 
de legături. În spatele lui era o stâncă și, dacă și-ar fi putut ridica 
mâinile... da, era exact cum își închipuise, îl rănea pe el, dar era prea 
boantă ca să aibă vreun efect asupra sforii. 

— Dar de ce pe noi? Are legătură cu steaua, nu? vru să știe Doiflori. 

— Nu știu nimic în legătură cu steaua, zise Vânturache. Nici măcar 
n-am fost la cursurile de astrologie de la Universitate! 

— Presupun că totul se va rezolva până la urmă, zise Doiflori. 

Vânturache se uită lung la el. Genul ăsta de remarci îl lăsa 
totdeauna în ceaţă. 

— Chiar crezi asta? întrebă. Vreau să zic, sincer? 

— Păi, în general lucrurile chiar se rezolvă în mod satisfăcător, dacă 
stai să te gândești. 

— Dacă socotești că balamucul total în care s-a derulat viața mea 
din ultimul an e satisfăcător, atunci s-ar putea să ai dreptate. Nici nu 
mai știu de câte ori era să fiu omorât... 

— Douăzeci și șapte, zise Doiflori. 

— Ce? 

— De douăzeci și șapte de ori, zise Doiflori îndatoritor. Am ţinut eu 
socoteala. Dar tu niciodată n-ai... 

— Ce? Tinut socoteala? zise Vânturache, care începea să aibă 
senzația atât de bine cunoscută că discuţia îi scăpa de sub control. 

— Nu. Fost omorât. Nu ţi se pare puţin suspect? 


98 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— N-am avut obiecţii, dacă la asta te referi, zise Vânturache. Își 
privi furios picioarele. Doiflori avea dreptate, bineînţeles. Descântecul îl 
ţinea în viaţă, era evident. Dacă ar fi sărit de pe un vârf de munte, 
vreun nor i-ar fi amortizat cu siguranţă căderea. 

Problema cu teoria asta era însă că nu funcţiona decât dacă nu 
credea în ea. Dacă s-ar fi crezut invulnerabil, în clipa următoare ar fi 
fost mort. 

Așa că, una peste alta, era mai înțelept să nu se gândească deloc. 

Oricum, era posibil să nu aibă dreptate. 

Singurul lucru de care putea fi sigur era că îl încerca o migrenă. 
Speră că Descântecul se afla undeva în zona dureroasă și că se chinuia 
cumplit. 

Când ieșiră din trecătoare, atât Vânturache cât și Doiflori călăreau 
pe cal alături de câte cineva. Vânturache ședea incomod în faţa lui 
Weems, care își sucise o gleznă și era prost dispus, iar Doiflori în faţa 
Herrenei, ceea ce, la înălţimea lui, însemna că măcar îi era cald la 
urechi. Ea călărea cu cuțitul scos din teacă și cu ochii în paișpe după 
orice cutie cu picioare; Herrenei nu-i era tocmai limpede ce era Bagajul, 
dar era suficient de deșteaptă să-și dea seama că acesta nu ar fi permis 
ca Doiflori să fie ucis. 

După vreo zece minute îl văzură în mijlocul drumului. Avea capacul 
deschis ca o invitaţie. Era plin cu aur. 

— Ocoliţi-l, zise Herrena. 

— Dar... 

— E o capcană. 

— Așa-i, zise Weems, alb la faţă. Credeţi-mă pe cuvânt. 

Cu părere de rău, își struniră caii pe lângă tentaţia sclipitoare și 
continuară drumul. Weems se uită înapoi speriat, temându-se să nu 
vadă lada venind după el. 

Văzu ceva aproape și mai rău. Dispăruse. 

Mai încolo, pe marginea drumului, iarba se mișcă puţin, apoi se 
opri. 

Vânturache nu era el mare vrăjitor, și luptător nici atât, dar era 
expert în lașitate și știa să miroasă frica de la o poștă. Rosti încetișor. 

— O să te urmărească, să știi. 

— Cum? zise Weems distrat. Incă se mai uita la iarbă. 

— E foarte răbdător și nu renunţă niciodată. Doar e vorba de lemn 
de păr înțelept. O să te lase să crezi că a uitat de tine și într-o bună zi, 
când o să mergi pe vreo stradă întunecoasă, o să auzi în urma ta multe 
piciorușe - pâș, pâș, pâș, or să facă ele, tu o s-o iei la fugă, iar ele o să 
grăbească pasul, pâș pâș PAȘ... 

— Taci din gură! ţipă Weems. 

— Probabil că te-a recunoscut deja, deci... 

— Am zis gura! 


99 


Lumina fantastica 


Herrena se răsuci în șa și îi privi mânioasă. Weems se încruntă, 
trase de urechea lui Vânturache până când și-o aduse chiar în dreptul 
gurii și zise răgușit: 

— Mie nu mi-e frică de nimic, pricepi. Chestiile astea vrăjitorești, 
nici cât un scuipat nu fac. 

— Toţi spun așa până când aud piciorușele, zise Vânturache. Se 
opri. Un vârf de cuţit îl împungea în coaste. 


În ziua aceea nu se mai întâmplă nimic, decât că, spre bucuria lui 
Vânturache și paranoia crescândă a lui Weems, Bagajul se mai arătă de 
câteva ori. Ba apărea cocoţat caraghios pe vreun pisc, ba se ivea pe ju- 
mătate îngropat într-un șanț, cu mușchi crescut pe el. 

După amiaza târziu ajunseră pe vârful unui deal, de unde se vedea 
deschizându-se larg valea superioară a Fluviului Smarl, cel mai lung de 
pe Disc. Apa era deja lată de aproape un kilometru și plină de acel mâl 
care făcea ca valea inferioară a fluviului să aibă cel mai fertil sol de pe 
continent. Câteva fuioare de ceață timpurie se ridicau de pe maluri. 

— Pâș, făcu Vânturache. Îl simţi pe Weems cum tresare și se 
încordează în șa. 

— Ha? 

— Îmi dregeam vocea, zise Vânturache și rânji. Își pregătise cu grijă 
rânjetul acela. Era genul de rânjet folosit de cei care se uită fix la 
urechea ta stângă și îţi spun pe un ton panicat că sunt urmăriţi de 
agenţi secreți din galaxia vecină. Nu era un rânjet care să inspire 
încredere. S-au văzut probabil și rânjete mai sinistre, dar numai la acel 
rânjitor portocaliu cu dungi negre care are coadă lungă și își face 
veacul prin jungle, căutând victime cărora să le rânjească. 

— Lasă rânjetul, îi zise Herrena din mers. 

Drumul cobora către mal, unde se aflau un ponton primitiv și un 
gong de bronz. 

— Cu ăsta se cheamă omul de la bac, zise Herrena. Dacă trecem 
pe aici, scutim un ocol pe lângă cotul râului. Poate chiar ajungem într- 
un oraș până diseară. 

Weems părea nesigur. Soarele se făcuse mare și roșu, iar ceața tot 
mai deasă. 

— Sau poate vreţi să petreceţi noaptea pe partea asta a apei? 

Weems luă ciocănelul și lovi gongul atât de tare încât acesta se 
dădu peste cap și căzu. 

Așteptară în tăcere. Apoi, cu un zornăit, un lanţ se ivi din apă și se 
întinse, ancorat de un drug de fier înfipt în mal. Până la urmă silueta 
turtită a bacului apăru încet printre ceţuri, în timp ce omul cu glugă 
care îl conducea învârtea din greu la o roată mare plasată chiar în 
mijloc, trăgându-l spre mal. 

Fundul plat al bacului se frecă de prundiș și silueta cu glugă se 
sprijini de roată, gâfâind. 

100 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Urcași câte doi, mormăi el. Doar doi și armășarii. 

Vânturache înghiţi în sec și încercă să nu se uite la Doiflori. Probabil 
că omuleţul se apucase deja să zâmbească și să se strâmbe ca un idiot. 
Riscă totuși o privire cu coada ochiului. 

Doiflori stătea cu gura larg deschisă. 

— Nu ești omul pe care-l știm, zise Herrena. Barcagiul de aici e un 
tip zdravăn, un fel.. 

— Are ji liberă. E 

— Atunci, bine, zise ea cu îndoială. In cazul ăsta... dar ăsta de ce 
râde? 

Umerii lui Doiflori se scuturau, faţa i se înroșise și pufnea pe 
înfundate. Herrena se uită furioasă la el, apoi îl fixă pe barcagiu. 

— Voi doi, luaţi-l! 

Urmă o pauză. Apoi unul dintre mercenari zise: 

— Pe barcagiu? 

— Da! 

— De ce? 

Herrena rămase mută. Așa ceva nu trebuia să se întâmple. Era 
îndeobște acceptat ca, atunci când cineva strigă ceva de genul „Puneţi 
mâna pe el!” sau „Gardieni!”, lumea să sară, nu să stea așa, la discuții. 

— Fiindcă am zis eu! fu tot ce reuși să spună. 

Cei doi bărbaţi de lângă silueta aplecată se uitară unul la celălalt, 
ridicară din umeri, descălecară și îl apucară fiecare de câte un umăr. 
Omul le venea până la brâu. 

— Așa? întrebă unul din ei. 

Doiflori se sufoca de râs. 

— Acum vreau să văd ce are pe sub roba aia. 

Cei doi schimbară priviri. 

— Nu cred că..., începu unul din ei. 

Nu reuși să încheie, pentru că un cot noduros se repezi în stomacul 
lui ca un piston. Tovarășul lui privi în jos, nevenindu-i să creadă, și primi 
cel de-al doilea cot în rinichi. 

Cohen se strădui, printre sudalme, să își descurce sabia din 
faldurile robei, în timp ce ţopăia ca un crab către Herrena. Vânturache 
gemu, strânse din dinţi și își smuci capul spre spate cu toată puterea. 
Se auzi țipătul lui Weems, iar Vânturache se lăsă să cadă într-o parte, 
ateriză în mocirlă, se culese disperat de pe jos și căută un loc să se 
ascundă. 

Cu un strigăt triumfător, Cohen reuși să tragă spada și o agită 
eroic, rănind grav un mercenar care se strecurase în spatele lui. 

Herrena îl împinse pe Doiflori de pe cal și își căută arma. Doiflori 
încercă să se ridice, făcând un alt cal să se cambreze și să-și arunce 
călăreţul, care ajunse cu capul în poziția perfectă pentru a primi un șut 
zdravăn de la Vânturache. Vânturache era primul care să admită că era 
laş ca un șobolan, dar chiar și șobolanii se luptă dacă sunt prinși la colţ. 


101 


Lumina fantastica 


Mâinile lui Weems se lăsară însă pe umerii lui și un pumn cât un 
bolovan de dimensiuni medii îl pocni în cap. 

În timp ce se prăbușea, o auzi pe Herrena rostind destul de calm: 

— Omoară-i pe amândoi. Eu mă ocup de caraghiosul ăsta bătrân. 

— Să trăiţi! zise Weems, întorcându-se spre Doiflori cu sabia trasă. 

Vânturache îl văzu că ezită. Urmă un moment de liniște, în care 
până și Herrena auzi clipocitul făcut de Bagaj când ieși la mal, cu apa 
șiroindu-i de pe capac. 

Weems se uită la el îngrozit. Sabia îi căzu din mână. Se întoarse și 
fugi în ceaţă. O secundă mai târziu. Bagajul sări peste Vânturache și se 
luă după el. 

Herrena se aruncă asupra lui Cohen, care pară lovitura și gemu de 
junghiul din braţ. Tăișurile se izbiră cu un sunet de metal ud, apoi 
Herrena fu silită să se retragă, după ce o mișcare isteaţă a lui Cohen 
aproape o dezarmă. 

Vânturache merse împleticindu-se până la Doiflori și trase zadarnic 
de el. 

— E timpul să mergem, bolborosi. 

— Grozav! zise Doiflori. Ai văzul cum a... 

— Da, da, vino. 

— Dar vreau să... excelent, pe cuvânt! 

Sabia Herrenei îi zbură din mână și se înfipse vibrând în noroi. 

Cu un hohot de satisfacţie, Cohen își retrase spada, ochii i se 
încrucișară o clipă, schelălăi scurt de durere și rămase absolut 
nemișcat. 

Herrena se uită la el, fără să priceapă. Făcu un pas, de probă, în 
direcția propriei săbii și, când văzu că nu se întâmplă nimic, o recuperă, 
o cântări în mână și se uită lung la Cohen. Doar ochii i se mișcau, plini 
de durere, în timp ce ea îi dădea prudent ocol. 

— lar l-a lăsat spatele! șopti Doiflori. Ce putem face? 

— Putem să vedem dacă mai prindem vreun cal? 

— Ei bine, zise Herrena. Nu știu cine ești și ce cauţi aici și n-am 
nimic personal cu tine, înţelegi, sper. 

Ridică sabia cu ambele mâini. 

Prin ceaţă se zări o mișcare subită și se auzi sunetul înfundat al 
unei bucăţi grele de lemn care lovește un cap. Herrena păru uimită, iar 
după o clipă căzu grămadă. 

Bethan dădu drumul parului și se uită la Cohen. Apoi îl apucă de 
umeri, îi propti genunchiul în șale, răsuci profesionist și îi dădu drumul. 

O expresie de fericire apăru pe fața bătrânului. Se aplecă 
experimental. 

— Mi-a trecut! zise. Șpatele! Mi-a trecut! 

Doiflori se întoarse spre Vânturache. 

— Tata recomanda să stai atârnat de o ușă, zise el pe un ton de 
conversaţie. 

102 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Weems se strecură prudent printre crengile joase, încărcate de 
ceaţă, ale copacilor. Aerul pal și umed înăbușea orice sunet, dar el era 
sigur că în ultimele zece minute nu fusese nimic de auzit. Se întoarse 
foarte încet și își permise luxul unui suspin lung de ușurare. Apoi se 
întoarse la adăpostul tufișurilor. 

Ceva îl atinse foarte ușor la nivelul genunchilor. Ceva colțuros. 

Privi în jos. Văzu mai multe picioare decât ar fi fost cazul. 

Se auzi un clămpănit scurt, sonor. 


Focul se zărea ca un punctuleț roșu în decorul întunecat. Luna nu 
răsărise încă, dar steaua își arunca deja lucirea lugubră la orizont. 

— Acum e rotundă, zise Bethan. Arată ca un soare mai mic. Sunt 
sigură că dă și căldură. 

— Nu începe, zise Vânturache. Că am și-așa destule griji pe cap. 

— Eu tot nu-nșeleg, zise Cohen, căruia Bethan îi masa spatele, cum 
de v-au prinș fără ș-aujim și noi. Niși n-am fi știut dacă Bagajul n-ar fi 
șopăit pe lângă noi. 

— Şi n-ar fi scâncit, zise Bethan. Toţi ochii se îndreptară spre ea. Ei, 
arăta de parcă ar fi scâncit, zise. Mie mi se pare adorabil, zău. 

Patru perechi de ochi se mutară atunci asupra Bagajului, care 
stătea ciucit de cealaltă parte a focului. Acesta se ridică foarte înțepat 
și se retrase mai în umbră. 

— Ușor de hrănit, zise Cohen. 

— Greu de pierdut, aprobă Vânturache. 

— Loial, sugeră Doiflori. 

— Încăpător, zise Cohen. 

— Dar adorabil n-aș spune, zise Vânturache. 

— Preșupun că nu vrei șă-l vinji? zise Cohen. 

Doiflori clătină din cap: 

— Nu cred c-ar înțelege, spuse. 

— Nu, preșupun că nu, zise Cohen. Se ridică și își mușcă buza. 
Căutam un dar pentru Bethan, știi. Ne cășătorim. 

— Ne-am gândit ca voi să fiţi primii care află, zise Bethan, roșind. 

Vânturache nu surprinse privirea lui Doiflori. 

— Asta e foarte, ăăă... 

— De îndată ce găsim un oraș cu preot, zise Bethan. Vreau să 
facem totul așa cum trebuie. 

— Asta e foarte important spuse Doiflori cu seriozitate. Dacă ar fi 
mai multă moralitate pe lume, nu ne-am mai ciocni de stele. Stătură o 
clipă să evalueze această afirmaţie. Apoi Doiflori continuă vesel: 

— In cazul ăsta, trebuie să sărbătorim. Eu am niște biscuiţi și niște 
apă, dacă mai ai tu carne din aia uscată. 


103 


Lumina fantastica 


— A, grozav, îngăimă Vânturache. Îl trase pe Cohen deoparte. Cu 
barba așa aranjată, bătrânul trecea lesne drept unul de șaptezeci de 
ani, mai ales pe întuneric. 

— E ceva serios, hm? Chiar ai de gând să te însori cu ea? 

— Cu șiguranță. Ai vreo obiecșie? 

— Păi, nu, sigur că nu, dar... vreau să zic, ea are șaptesprezece ani 
și tu ești, cum să spun, mai înaintat în vârstă. 

— Vrei șă jiși că e timpul șă mă așej la cașa mea? 

Vânturache nu-și găsea cuvintele: 

— Ești cu șaptezeci de ani mai mare decât ea, Cohen. Ești sigur 
că... 

— Am mai fost înșurat, șă știi. Am o memorie deștul de bună, zise 
Cohen cu reproș. 

— Nu, altceva vreau să spun, din punct de vedere fizic adică, ce te 
faci cu diferența de vârstă și restul. E o problemă de sănătate, nu-i așa, 
şi.. 

— Aha, zise încet Cohen. Înșeleg șe vrei șă jiși. Efortul. Nu m-am 
gândit la așta. 

— Nu, zise Vânturache, îndreptându-se de spate. E de înțeles. 

— Chiar că mi-ai dat de gândit, zise Cohen. 

— Sper să nu fi stricat nimic. 

— Nu, nu, zise Cohen distrat. Nu te șcuja. Ai făcut bine șă-mi șpui. 

Se întoarse și se uită la Bethan, care îi făcu cu mâna, apoi la steaua 
care lucea printre ceţuri. Apoi zise: 

— Trăim vremuri tulburi. 

— Așa este. 

— Șine știe şe va adușe jiua de mâine? 

— Eu unul nu. 

Cohen îl bătu pe Vânturache pe umăr. 

— Uneori trebuie șă-și așumi unele rișcuri, zise. Nu mi-o lua în 
nume de rău, dar cred că o să fașem nunta oricum și, - se uită la 
Bethan suspinând - ei bine, șă șperăm că va fi deștul de puternică. 


Pe la amiaza zilei următoare intrară într-un oraș cu ziduri de 
chirpici, înconjurat de câmpii verzi și mănoase. Totuși, foarte mult trafic 
venea din sensul opus. Pe lângă ei treceau căruțe încărcate cu vârf. 
Turmele umpleau marginile drumului. Bătrâne gârbovite cărau în 
spinare gospodării întregi și clăi de fân. 

— Ciuma? îl întrebă Vânturache pe un drumeţ care împingea un 
cărucior plin cu copii. 

Acesta scutură din cap: 

— Steaua, prietene, zise. N-ai văzut-o pe cer? 

— Ba, întâmplător am observat-o. 


104 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Cică o să ne lovească de Lăsata Porcului și mările vor da în 
clocot, ţinuturile de pe Disc vor fi nimicite, regii răsturnaţi și orașele 
transformate în lacuri de sticlă, zise omul. Eu mă duc în munți. 

— Și acolo zici că e mai ferit? spuse Vânturache neîncrezător. 

— Nu, dar se vede mai bine. 

Vânturache se întoarse la ceilalți. 

— Toată lumea e îngrozită de stea, zise. Se pare că în orașe n-a 
mai rămas aproape nimeni, toți fug de frică. 

— Nu vreau să vă îngrijorez, interveni Bethan, dar nu vi se pare 
cam cald pentru anotimpul în care ne aflăm? 

— Asta ziceam și eu aseară, zise Doiflori. Foarte cald, mi se pare. 

— Cred că o șă șe facă mult mai cald, zise Cohen. Hai să intrăm în 
oraș. 

O luară pe străzile pustii care răsunau de ecoul copitelor. Cohen se 
tot uită la firmele prăvăliilor, până când își opri calul și zise: 

— Așta căutam. Voi gășiși un templu și un preot, vin și eu imediat. 

— La bijutier? se miră Vânturache. 

— E o șurprijă. 

— Mi-ar prinde bine și o rochie, zise Bethan. 

— O șă-și fur una. 

Era ceva foarte apăsător în orașul acela, decise Vânturache. Și 
ceva foarte straniu. 

Aproape fiecare ușă avea pictată pe ea o stea mare, roșie. 

— E sinistru, zise Bethan. De parcă oamenii ar vrea să cheme 
steaua încoace. 

— Sau s-o ţină la distanţă, zise Doiflori. 

— N-o să meargă. E prea mare, zise Vânturache. Văzu două feţe 
care se întoarseră spre el. 

— Păi e logic, nu? încercă el, neconvingător. 

— Nu, zise Bethan. 

— Stelele sunt luminițe mici pe cer, zise Doiflori. Odată a căzut una 
lângă casa mea - una albă și mare cât o casă, a luminat săptămâni 
întregi până s-a stins. 

— Steaua asta e altfel, zise o voce. Marele A'Tuin s-a urcat pe plaja 
universală. Acesta este marele ocean spaţial. 

— De unde știi? întrebă Doiflori. 

— Ce să știu? zise Vânturache. 

— Ce ziceai adineaori, despre plaje și oceane. 

— N-am zis nimic! 

— Ba da, aiuritule! strigă Bethan. Ți-am văzut și buzele cum se 
mișcau! 

Vânturache închise ochii. În mintea lui, văzu cum Descântecul 
fugea să se ascundă în spatele conștiinței, mormăind în sinea lui. 

— Bine, bine, zise. Nu-i nevoie să ţipaţi la mine. Nu știu de unde 
știu, cert e că știu... 


105 


Lumina fantastica 


— Era bine să ne spui și nouă. 

Dădură colţul. 

Toate orașele de la Marea Circulară aveau un loc special rezervat 
zeilor, pe care Discul îi deţine în cantităţi generoase. De obicei, zona 
era înghesuită și nu prea atrăgătoare din punct de vedere arhitectonic. 
Zeii mai vechi aveau, firește, temple mari și somptuoase, dar problema 
a fost că cei apăruţi ulterior au revendicat drepturi egale și în curând 
zonele sfinte s-au extins cu zeci de verande, anexe, supraetajări, subso- 
luri duble, garsoniere ergonomice, plombe ecleziastice și co-proprietăţi 
transtemporale, pentru că nici un zeu nu suporta ideea de a rămâne în 
afara ariei sacre - sau, cum devenise acum, a corului sacru. De obicei 
se ardeau acolo câte trei sute de feluri de tămâie deodată, iar zgomotul 
era la limita suportabilului din cauza preoţilor care se întreceau care 
mai de care să-și cheme partea de turmă la rugăciune. 

Dar acum strada era cufundată într-o tăcere de moarte, acea 
tăcere, deosebit de neplăcută, provenită de la sute de oameni speriați 
și furioși care stau absolut neclintiţi. 

Bărbatul aflat în fruntea adunării se întoarse și se încruntă la noii 
veniţi. Pe frunte avea însemnată o stea roșie. 

— Ce.-i..., începu Vânturache, dar se opri pentru că vocea îi răsuna 
mult prea tare. Ce-i asta? 

— Sunteţi străini? întrebă omul. 

— Ba ne cunoaștem destul de..., începu Doiflori, apoi tăcu. Bethan 
arătă în susul străzii. 

Toate templele aveau câte o stea roșie pictată pe ele. Una mare de 
tot era mâzgălită peste ochiul de piatră care decora templul Orbului lo, 
șef peste toţi zeii. 

— Aoleu, făcu Vânturache. lo o să se cam enerveze când o să vadă 
chestia asta. Nu cred că e bine să mai zăbovim pe aici, prieteni. 

Mulțimea stătea cu fața la o tribună improvizată, ridicată în mijlocul 
unei străzi mai late. În faţa construcţiei fusese atârnat un drapel mare. 

— Auzisem că Orbul lo poate vedea tot ce se întâmplă în lume, zise 
Bethan încet. De ce n-a... 

— Liniște! zise cineva lângă ei. Vorbește Dahoney. 

La tribună urcă un om înalt, slab și cu părul ca o păpădie. Din 
mulțime nu răsună nici un strigăt, ci doar un oftat colectiv. Bărbatul 
începu să vorbească. 

Vânturache ascultă cu groază crescândă. Unde sunt zeii? vocifera 
omul. Au dispărut. Poate că nici n-au existat. In fond, își amintea cineva 
să-i fi văzut vreodată? Și acum fusese trimisă steaua... 

Și tot așa, o voce limpede și calmă, care folosea termeni precum 
„epurare”, „curăţire” sau „purificare” și care îţi pătrundea în creier ca 
un sfredel încins. Unde sunt vrăjitorii? Unde e magia? A funcţionat oare 
vreodată sau totul a fost un vis? 


106 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Vânturache începu să se teamă serios că zeii ar putea să afle 
despre toate astea și să se înfurie așa de tare încât să se ia de oricine 
se aflase prin preajmă la momentul respectiv. 

Dar, într-un fel chiar și mânia zeilor ar fi fost mai bună decât 
sunetul acelei voci. Steaua se apropie, părea ea să rostească, iar focul 
ei necruţător poate fi evitat numai prin... prin... Vânturache nu era prea 
sigur, dar avea viziuni cu săbii și stindarde și războinici cu ochi 
inexpresivi. Vocea nu credea în zei, - ceea ce, după principiile lui 
Vânturache, era în regulă - dar nu credea nici în oameni. 

Un străin înalt, cu capul acoperit, aflat la stânga lui Vânturache, îi 
trase un cot. Se întoarse... și dădu cu ochii de o tigvă rânjită sub o 
glugă neagră. 

Vrăjitorii, ca și pisicile, pot vedea Moartea. 

În comparaţie cu sunetul acelei voci, Moartea era aproape plăcută 
la vedere. Se rezema de un zid, cu coasa proptită lângă el. II salută pe 
Vânturache din cap. 

— Ai venit să-ţi savurezi opera? șopti Vânturache. 

Moartea ridică din umeri. 

AM VENIT SĂ VĂD VIITORUL, zise. 

— Ăsta e viitorul? 

UNUL DIN ELE, zise Moartea. 

— E sinistru, spuse Vânturache. 

SUNT ÎNCLINAT SA-ȚI DAU DREPTATE, zise Moartea. 

— AȘ fi zis că ţie o să-ţi placă! TORR 

NU AȘA. MOARTEA RAZBOINICULUI, SAU A BATRANULUI, SAU A 
COPILULUI, ASTA ÎNȚELEG, LE IAU DUREREA ȘI LE CURM SUFERINŢA. 
DAR NU ÎNȚELEG ACEASTĂ MOARTE-A-MINȚII. 

— Cu cine vorbești? zise Doiflori. Mai mulţi membri ai congregaţiei 
se întorseseră și îl priveau bănuitori pe vrăjitor. 

— Cu nimeni, zise Vânturache. Putem să plecăm? Mă doare capul. 

Acum un grup întreg de oameni de la marginea mulţimii murmura, 
arătându-i cu degetul. Vânturache îi luă pe ceilalţi doi și îi trase după 
colț. 

— Încălecaţi și hai să mergem, zise. Am sentimentul neplăcut că... 

O mână i se lăsă pe umăr. O pereche de ochi cenușii, tulburi, 
situaţi pe un cap rotund chel aflat deasupra unui corp mare și plin de 
mușchi, se uitau fix la urechea lui stângă. Omul avea o stea pictată pe 
frunte. 

— Arăţi ca un vrăjitor, zise pe un ton care sugera că așa ceva era 
imprudent și poate chiar fatal. 

— Cine, eu? Nu, eu sunt... funcţionar. Da. Funcţionar. Așa e, zise 
Vânturache. 

Râse mărunt. 

Omul se opri, cu buzele mișcându-i-se muțește, de parcă asculta o 
voce interioară. Mai mulţi oameni cu stele roșii pe frunte i se 


107 


Lumina fantastica 


alăturaseră. Urechea stângă a lui Vânturache devenise un punct de 
mare interes public. 

— Eu cred că ești vrăjitor, zise omul. 

— Ascultă, zise Vânturache, dacă aș fi vrăjitor aș putea să fac vrăji, 
corect? Te-aș putea transforma în ceva, dar n-am făcut-o, deci nu sunt. 

— l-am omorât pe toţi vrăjitorii de pe-aici, zise unul dintre cei 
adunați. Unii au fugit, dar am omorât o mulţime. Tot dădeau din mâini 
și nu le ieșea nimic. 

Vânturache se uită lung la el. 

— Noi credem că și tu ești vrăjitor, zise cel care îl ţinea tot mai 
strâns. Ai cutia aia cu picioare și arăţi ca un vrăjitor. 

Vânturache își dădu seama că ei trei și Bagajul fuseseră separați de 
caii lor și că acum erau înconjurați de un cerc tot mai strâns de indivizi 
solemni, cu feţe cenușii. 

Bethan pălise. Chiar și Doiflori, a cărui capacitate de a detecta 
pericolul era la fel de dezvoltată ca abilitatea lui Vânturache de a zbura, 
părea acum îngrijorat. 

Vânturache inspiră puternic. 

Ridică brațele în acea poză clasică pe care o învățase cu ani în 
urmă și scrâșni: 

— Inapoi! Sau vă umplu de magie! 

— Magia nu mai are putere, zise bărbatul. l-a luat-o steaua pe 
toată. Toţi falșii vrăjitori și-au rostit cuvintele lor anapoda și nu s-a 
întâmplat nimic. Atunci s-au uitat îngroziți la mâinile lor și, de fapt, 
foarte puţini din ei au mai avut bunul simţ să fugă. 

— Vorbesc serios! zise Vânturache. 

O să mă omoare, gândi el. Asta e. Nici să blufez nu mai sunt în 
stare. Nu-s bun nici să fac vrăji, nici să mă prefac, sunt un... 

Descântecul din mintea lui se agită. Il simţi cum îi picură în creier 
ca apa îngheţată și cum se pregătește. O furnicătură rece îi străbătu 
brațul. 

Mâna i se ridică de una singură și simţi cum gura i se închide și i se 
deschide și cum limba i se mișcă, în timp ce o voce care nu era a lui, o 
voce care suna bătrână și uscată, rosti silabe care se risipiră în aer ca 
niște nori de fum. _ 

De sub unghii îi ţâșniră flăcări octarine. Il învăluiră pe bărbatul 
înspăimântat până când acesta dispăru cu totul într-un nor rece care-i 
împroșcă pe toţi, se ridică deasupra străzii, rămase acolo ceva timp, 
apoi dispăru cu o explozie. 

Nu rămase din el nici măcar o dâră de abur unsuros. 

Vânturache se uită îngrozit la mâinile lui. 

Doiflori și Bethan îl apucară fiecare de câte un braţ și îl împinseră 
prin mulțimea încă în stare de șoc, până când ajunseră pe strada goală. 
Urmă un moment dureros, când fiecare din ei încercă să o ia la fugă pe 


108 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


altă alee, dar până la urmă reușiră să înainteze, purtându-l pe 
Vânturache aproape pe sus. 

— Magie..., murmura el încântat de propria-i putere. Am făcut 
magie... 

— Așa e, îl ostoi matern Doiflori. , 

— Nu vreţi să vă fac o vrajă? zise Vânturache. Îndreptă un deget 
către un câine în trecere și rosti: Hopaaa! Animalul îi aruncă o privire 
jignită. 

— Vraja mea preferată: fă-ţi picioarele să alerge mai repede, zise 
Bethan supărată. 

— Sigur! zise Vânturache. Picioare! Alergaţi mai repede! la uite că 
m-ascultă! 

— Au mai multă minte ca tine, zise Bethan. Acum pe unde o luăm? 

Doiflori se uită la labirintul de străduţe din jurul lor. Se auzeau 
multe strigăte la oarecare depărtare. 

Vânturache se desprinse din strânsoarea lor și porni împleticit pe 
cea mai apropiată alee. 

— Pot! strigă el ca apucat. Aveţi grijă cu toţii... 

— E în stare de șoc, explică Doiflori. 

— De ce? 

— N-a mai făcut vrăji în viața lui. 

— Dare vrăjitor! 

— E mai complicat, zise Doiflori alergând să-l oprească pe Vântura- 
che. Oricum, nu sunt sigur că a fost chiar el. In mod sigur vocea nu 
suna ca a lui. Hai, prietene. 

Vânturache îl privi sălbatic, cu ochii duși. 

— Acuși te transform în trandafir, zise. 

— Da, da, foarte bine. Numai vino cu mine, zise Doiflori 
mângâietor, trăgându-l ușor de braţ. 

Se auziră pași din mai multe direcţii și, deodată, vreo zece oameni 
cu stea veniră spre ei. 

Bethan apucă mâna inertă a lui Vânturache și o ridică ameninţător. 

— Rămâneţi pe loc! urlă ea. 

— Exact, strigă și Doiflori. Avem un vrăjitor și nu vom ezita să-l 
folosim! 

— Vorbesc serios! ţipă Bethan învârtindu-l pe Vânturache în loc ca 
pe un cabestan. 

— Exact! Suntem bine înarmaţi! Ce? strigă Doiflori. 

— Ziceam, unde-i Bagajul? șuieră Bethan pe după spatele lui 
Vânturache. 

Doiflori privi în jur. Bagajul dispăruse. 

Vânturache avea totuși efectul dorit asupra oamenilor cu stea. 
Tratau mâna care i se agita la întâmplare ca pe o coasă rotativă și se 
piteau unul după altul. 

— Păi, unde s-a dus? 

109 


Lumina fantastica 


— De unde să știu eu? făcu Doiflori. 

— E Bagajul tãu! 

— De multe ori mi se întâmplă să nu știu unde mi-e Bagajul, în fond 
asta înseamnă să fii turist, zise Doiflori. Oricum, pleacă adesea de capul 
lui. E probabil mai bine să nu ne întrebăm de ce. 

Gloata începu să își dea seama că de fapt nu se întâmpla nimic și 
că Vânturache nu era în stare să arunce nici o vorbă-n vânt, darămite 
un blestem, înaintă, așadar, urmărindu-i cu atenţie mâinile. 

Doiflori și Bethan se dădură înapoi. Doiflori căută cu privirea în jur. 

— Bethan? 

— Ce-i? zise fata fără să-și ia ochii de la mulţimea care se apropia. 

— Asta-i o fundătură. 

— Ești sigur? 

— Cred că pot și eu să recunosc un zid de cărămidă, zise el cu 
reproș. 

— Atunci cam asta a fost, zise Bethan. 

— Crezi că dacă le explic...? 

— Nu. 

— Aha. 

— Nu cred că sunt genul de oameni care să stea să asculte 
explicaţii, completă ea. 

Doiflori îi privi mai atent. Era, așa cum am mai pomenit, total 
nepăsător faţă de orice pericole. În pofida experienţei umane generale, 
Doiflori era convins că dacă oamenii ar comunica între ei, dacă ar bea 
câte un păhărel și și-ar arăta picturile cu nepoțeii, eventual ar merge și 
la un spectacol, ceva, orice problemă s-ar putea rezolva. Mai credea și 
că oamenii sunt fundamental buni, dar că uneori au zile mai proaste. 
Ceea ce se apropia acum de ei, pe stradă, avea asupra lui efectul unei 
gorile într-o fabrică de sticlă. 

În spatele lui se auzi un sunet imperceptibil, de fapt nu atât un 
sunet cât o schimbare în textura aerului. 

Oamenii din fața lui rămaseră cu gurile căscate, se întoarseră și 
dispărură rapid după colț. 

— Ha? făcu Bethan, care îl sprijinea încă pe Vânturache, acum 
inconștient. 

Doiflori se uita în spate, la o vitrină plină cu mărfuri bizare, la o 
poartă cu draperie de mărgele și la o firmă mare, care acum, când 
literele reușiseră în fine să se așeze la locul lor, spunea: 


Skillet, Wang, Yrxle!yt, Bunglestiff 
Cwmlad și Patel 
Fondată: diverse dăți 
FURNIZORI 


110 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Bijutierul întoarse încet aurul pe mica nicovală, așezând la locul lui 
ultimul diamant cu tăietură bizară. 

— Dintr-un dinte de trol, zici? murmură el, uitându-se îndeaproape 
la lucrarea pe care o încheiase. 

— Da, zise Cohen, și cum șpuneam, poși păștra reștul 
fragmentelor. Moșmondea ceva pe o tăviţă plină cu inele de aur. 

— Sunteţi prea generos, spuse bijutierul, care era din neamul 
piticilor și știa să miroasă o afacere bună. Suspină. 

— Șlabă activitate în ultima vreme, nu? Eroul se uită prin geamlâc 
la un grup de indivizi cu privirile goale, adunaţi pe partea cealaltă a 
străzii pustii. 

— Vremuri grele, într-adevăr. 

— Și șine șunt tipii ăștia pictași cu ștele? zise Cohen. 

Piticul bijutier nici nu ridică ochii. 

— Nebuni, zise. Spun că n-ar trebui să mai lucrez pentru că vine 
steaua. Eu le zic că stelele nu mi-au făcut niciodată nici un rău, mi-ar 
plăcea să pot spune la fel și despre oameni. 

Cohen încuviinţă gânditor din cap, în timp ce șase bărbaţi se 
desprinseră din grup și se apropiară de prăvălie. Aveau arme de toate 
felurile și niște priviri hotărâte, pornite. 

— Șiudat, zise Cohen. 

— Eu sunt, după cum se vede, de sorginte piticească, zise 
bijutierul. Una din rasele magice, se spune. Oamenii cu stea cred că 
steaua va cruța Discul doar dacă ne lepădăm de magie. Probabil că au 
de gând să mă bată un pic. Așa stau lucrurile. 

Ridică lucrarea cu o pensetă. 

— Cel mai ciudat lucru pe care l-am făcut, zise, dar, îmi dau seama, 
foarte util. Cum ai spus că se cheamă? 

— Lucrări-din-tare, zise Cohen. Privi cele două potcoave cuibărite în 
palma sa brăzdată, apoi deschise gura și scoase o serie de gemete. 

Ușa sări în lături. Bărbaţii intrară și se aliniară pe lângă pereți. 
Transpirau și aveau un aer nesigur, dar liderul lor îl împinse dispreţuitor 
pe Cohen și îl ridică pe pitic de cămașă. 

— Ți-am spus și ieri, piticanie, zise. Să ieși de aici pe picioare sau 
cu ele înainte, pe noi nu ne interesează. Dar acum ne-am cam supă... 

Cohen îl bătu pe umăr. Bărbatul se întoarse iritat. 

— Ce vrei, tataie? se răsti el. 

Cohen așteptă până când se bucură de întreaga atenţie a omului, 
apoi zâmbi. Un zâmbet lent, leneș, dezveli pietre prețioase de 300 de 
carate ce părură să lumineze încăperea. 

— O să număr până la trei, zise el, pe un ton prietenos. Unu. Doi. 
Genunchiul lui osos zbură în sus, îngropându-se în vintrele șefului de 
grup cu un zgomot multțumitor de cărnos, apoi eroul se întoarse pe 
jumătate ca să-și înfigă cu toată puterea cotul în rinichii lui, lăsându-l să 
se prăbușească într-un univers al durerii cu acces privat. Trei, îi spuse 


111 


Lumina fantastica 


el ghemului care agoniza pe podea. Cohen auzise de lupta dreaptă și 
decisese cu mult timp în urmă că așa ceva nu era de nasul lui. 

Se uită la ceilalţi bărbaţi și le aruncă unul din incredibilele sale 
zâmbete luminoase. 

Ar fi trebuit să sară pe el. În schimb, unul dintre ei, încrezător în 
faptul că el avea sabie, iar Cohen nu, se furișă spre erou pășind lateral. 

— Vai, nu, zise Cohen, dând din mâini. Vai, băiatule, nu așa. 

Omul îl privi pieziș. 

— Nu așa cum? întrebă el bănuitor. 

— Ai mai mânuit vreodată spada? 

Omul se întoarse spre colegii lui, căutând sprijin. 

— Nu cine știe ce, nu, zise. Nu prea des. Agită sabia ameninţătior. 

Cohen ridică din umeri. 

— Poate că o să mor, dar sper măcar să fiu omorât de un bărbat 
care știe să ţină spada ca un adevărat războinic, zise. 

Bărbatul își privi mâinile. 

— Mie mi se pare în regulă, rosti el cu îndoială. 

— Ascultă, tinere, la asta mă pricep și eu oleacă, vreau să zic, vino 
puţin încoace, - îmi dai voie? - așa, mâna stângă vine aici, pe mâner, 
iar mâna dreaptă vine - exact, chiar aici - iar sabia vine chiar în piciorul 
tău. 

In vreme ce omul urla ţinându-se de laba străpunsă, Cohen îi zbură 
cel de-al doilea picior de sub el cu un șut, apoi se întoarse către restul 
camerei. 

— Devine cam plicticos, zise. De ce nu mă atacați? 

— Chiar așa, se auzi o voce de la nivelul taliei. 

Bijutierul scosese la iveală un topor foarte mare și murdar, care 
promitea să adauge la vicisitudinile războiului și tetanosul. 

Cei patru stătură o clipă să-și calculeze șansele și se retraseră spre 
ușă. 

— Și faceţi bine să ștergeţi stelele alea tâmpite, zise Cohen. Să le 
spuneţi la toți că Barbarul Cohen se va supăra rău de tot dacă mai vede 
stele din astea, s-a-nţeles? 

Ușa se trânti. O clipită mai târziu toporul se izbi în ea, ricoșă și 
despică o feliuţă de piele din vârful sandalei lui Cohen. 

— Scuze, zise piticul. A fost al bunicului. Acum nu-l mai folosesc 
decât la lemne. 

Cohen își pipăi falca, experimental. Lucrările din tare păreau că se 
potrivesc de minune. 

— In locul tău, aș pleca de-aici oricum, zise. 

Dar piticul se învârtea deja prin cameră, răsturnând tăviţe cu 
metale prețioase și pietre scumpe într-un sac de piele. O trusă de 
unelte dispăru într-un buzunar, un pachet cu bijuterii finisate în celălalt 
și, cu un icnet, piticul își vâri brațele prin mânerele forjei sale 
miniaturale și o săltă în spate. 

112 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ai dreptate, zise. Sunt gata. 

— Vrei să vii cu mine? 

— Până la porțile orașului, dacă nu te superi, spuse. Mă înţelegi, 
nu-i așa? 

— Da, dar lasă toporul. 

leșiră în lumina soarelui de după-amiază, pe strada pustie. Când 
Cohen deschidea gura, mici puncte strălucitoare alungau umbrele 
amurgului. 

— Am de luat niște prieteni, zise, și adăugă: Sper că n-au pățit 
nimic. Pe tine cum te cheamă? 

— Fărdefalcă. 

— E vreun loc pe aici unde aș putea - Cohen se opri ca să savureze 
cuvintele - mânca o friptură? 

— Oamenii cu stea au închis toate hanurile. Cică e păcat să 
mănânci și să bei în timp ce... 

— Știu, știu, zise Cohen. Încep să pricep cum stau lucrurile. E ceva 
care le place? 

Fărdefalcă rămase o clipă pe gânduri. 

— Să dea foc la lucruri, zise într-un târziu. La asta se pricep. Cărţi și 
alte obiecte. Inalţă niște ruguri grozave. 

Cohen rămase șocat. 

— Ruguri din cărți? 

— Da. Cumplit, nu-i așa? 

— Așa e, spuse Cohen. 

| se părea oribil. Oricine-și petrecuse viața sub cerul liber cunoștea 
foarte bine valoarea unei cărți bune, groase, care ar trebui să te ţină un 
sezon întreg de aprins focul, dacă știi cum să rupi paginile. Câte vieți nu 
fuseseră salvate, pe nopți cu viscol și ger, de o grămadă de lemne ude 
și o cărticică bine uscată. lar dacă aveai poftă să fumezi și nu găseai o 
pipă, tot cartea te scotea la liman. 

Cohen își dădea seama că oamenii scriau diverse lucruri în cărți. 
Totdeauna i se păruse o risipă total frivolă de hârtie. 

— Mă tem că prietenii tăi or să aibă necazuri dacă dau de ăștia, 
zise Fărdefalcă abătut în timp ce se aflau pe drum. 

Dădură un colț și văzură rugul. Ardea în mijlocul străzii. Câţiva 
oameni cu stea îl alimentau cu cărţi dintr-o casă alăturată, care avea 
ușa spartă și care fusese vopsită toată cu stele. 

Vestea despre sosirea lui Cohen nu se răspândise încă. Cei care 
ardeau cărțile nici nu se sinchisiră de el când se apropie și se sprijini de 
un zid. Bucăţele de hârtie încreţită de flăcări erau ridicate de aerul 
fierbinte și zburau peste acoperișuri. 

— Ce faceţi aici? întrebă el. 

Unul dintre oamenii cu stea, o femeie, își dădu părul din ochi cu 
mâna plină de funingine, se uită atent la urechea stângă a lui Cohen și 
zise: 

113 


Lumina fantastica 


— Scăpăm Discul de ticăloșie. 

Doi bărbaţi ieșiră din casă și se uitară urât la Cohen, sau cel puţin 
la urechea lui. 

Cohen întinse mâna și apucă volumul cel gros pe care îl ducea 
femeia. Coperta era acoperită cu pietre stranii, roșii și negre, care 
alcătuiau ceea ce Cohen știa precis că e un cuvânt. l-o arătă lui 
Fărdefalcă. 

— Necrotelicomniconul, zise piticul. E pentru vrăjitori. Te învaţă 
cum să iei contact cu morții, mi se pare. 

— Aştia ţi-s vrăjitorii, zise Cohen. Pipăi o pagină între degetul mare 
și arătător; era subţire și destul de moale. Scrisul cu aspect organic, 
destul de neplăcut, nu îl îngrijoră de loc. Da, o carte ca asta era 
prietenul omului... 

— Da? Dorești ceva? îl întrebă el pe unul din oamenii cu stea care îl 
apucase de braț. 

— Toate cărțile magice trebuie să fie arse, zise omul, dar ușor 
nesigur, căci ceva în legătură cu dinţii lui Cohen îi dădea senzaţia 
antipatică de echilibru mintal. 

— De ce? se interesă Cohen. 

— Așa ni s-a arătat. 

Acum zâmbetul lui Cohen era larg cât lumea și ceva mai periculos. 

— Cred că ar trebui să mergem, zise Fărdefalcă speriat. Un grup de 
oameni cu stea se iviseră pe strada din spatele lor. 

— Cred că ar trebui să omor pe cineva, zise Cohen, încă zâmbind. 

— Steaua a poruncit ca Discul să fie epurat, zise omul dându-se 
înapoi. 

— Stelele nu vorbesc, zise Cohen trăgând sabia. 

— Dacă mă omori, alţi o mie îmi vor lua locul, zise omul, acum lipit 
cu spatele de un zid. 

— Da, zise Cohen pe ton de dezbatere, dar nu asta e problema, nu? 
Problema e că tu vei fi mort. 

Mărul lui Adam începu să joace pe gâtul omului ca un hopa-mitică. 
Se uită cruciș la sabia lui Cohen. 

— Da, există și aspectul ăsta, admise el. Uite ce, ce-ar fi să stingem 
focul? 

— Bună idee, zise Cohen. 

Fărdefalcă îl trase de centură. Ceilalţi oameni cu stea veneau în 
fugă spre ei. Erau mulţi și înarmaţi și se părea că lucrurile iau o 
întorsătură serioasă. 

Cohen flutură sabia sfidător în direcţia lor, apoi se întoarse și o 
rupse la fugă. Fărdefalcă abia se ţinea după el. 

— Ciudat, zise. Pentru o clipă am avut impresia că vrei să stai să te 
lupți cu ei. 

— Am zis... că mai bine... le joc... un... renghi. 


114 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Când ieșiră la lumină, în celălalt capăt al străzii, Cohen se lipi de 
zid, trase sabia, rămase cu capul într-o parte, ascultând pașii care se 
apropiau, apoi lovi cu tăișul orizontal la nivelul stomacului. Se auzi un 
sunet neplăcut și câteva ţipete, dar Cohen se afla deja departe, 
alergând cu pasul acela târșâit care îi menaja monturile. 

Cu Fărdefalcă bocănind îndârjit pe lângă el, intră într-un han pictat 
tot cu stele roșii, sări pe o masă cu doar un icnet scurt de durere, 
alergă de-a lungul ei, - în timp ce, perfect sincronizat, Fărdefalcă alerga 
pe sub ea, fără să se aplece - sări jos la capătul celălalt, traversă 
bucătăria, împărțind șuturi în dreapta și în stânga, și ieși pe o altă alee. 

Se furișară după alte câteva cotituri și se proptiră într-o poartă. 
Cohen se lipi de zid și horcăi până când steluțele albastre și roșii îi 
dispărură din faţa ochilor. 

— Ei, zise, ce ai luat? 

— Aăă, oliviera, zise Fărdefalcă. 

— Doar atât? 

— Păi eu a trebuit să trec pe sub masă, nu? Tu nici măcar atât n-ai 
reușit. 

Cohen se uită disprețuitor la micul pepene galben pe care izbutise 
să-l agaţe din goană. 

— Cred că aveţi o viață dură aici, zise mușcând din coajă. 

— Vrei niște sare? întrebă piticul. 

Cohen nu spuse nimic. Rămăsese cu pepenele în mână cu gura 
căscată. 

Fărdefalcă privi în jur. Fundătura în care se aflau era goală, cu 
excepţia unei lăzi vechi pe care cineva o lăsase lângă un zid. 

Cohen se uita fix la ea. Îi înmână pepenele piticului fără să-l 
privească, și ieși la lumină. Fărdefalcă îl văzu cum se strecoară tiptil pe 
lângă ladă - sau, în fine, cât de tiptil se poate când încheieturile îţi 
scârțâie ca o corabie cu toate pânzele sus - cum o împunge de vreo 
două ori cu sabia, dar ușurel, de parcă s-ar fi așteptat să explodeze. 

— E doar o cutie, zise piticul. Ce-i așa deosebit la ea? 

Cohen nu răspunse. Cu mari suferințe, se lăsă pe vine ca să 
studieze îndeaproape gaura cheii de pe capac. 

— Ce-are înăuntru? întrebă Fărdefalcă. 

— Nu vrei să știi, zise Cohen. Ajută-mă să mă ridic. 

— Da, dar cutia asta... 

— Cutia, zise Cohen, cutia asta €..., făcu un gest neclar cu mâinile. 

— Dreptunghiulară? 

— Demoniacă, spuse Cohen misterios. 

— Demoniacă? 

— în. 

— Aha, făcu piticul. Rămaseră un timp cu ochii pe ladă. 

— Cohen? 

— Da? 

115 


Lumina fantastica 


— Ce înseamnă demoniacă? 

— Păi înseamnă... Cohen se opri și cobori privirea, iritat: Dă-i un șut 
și o să vezi. 

Cizma cu placheuri de metal a piticului izbi într-o latură a lăzii. 
Cohen tresări. Altceva nu se mai întâmplă.. 

— Pricep, zise piticul. Demoniacă înseamnă de lemn? 

— Nu, zise Cohen. N-ar fi trebuit să se poarte așa. 

— Înţeleg, zise Fărdefalcă, care nu înţelegea și începea chiar să-și 
dorească să nu-l fi lăsat pe Cohen atâta timp în soare. Și ar fi trebuit s-o 
ia la fugă, zici? 

— Da. Sau să-ți smulgă piciorul cu totul. 

— Aha, zise piticul. IIl apucă binișor de braț. Hai, că aici, la umbră, e 
plăcut. De ce nu stai un pic... 

Cohen îl împinse cât colo. 

— Se uită la zid, zise. Uite, de-aia nici nu ne bagă în seamă. Se uită 
fix la zid. 

— Da, așa e, spuse Fărdefalcă cu blândeţe. Sigur că se uită la zid, 
cu ochișorii ei... 

— Nu fi cretin, n-are nici un fel de ochi, îl repezi Cohen. 

— Scuze, scuze, se corectă repede Fărdefalcă. Se uită la zid fără 
ochi, scuze. 

— Cred că e îngrijorat de ceva, zise Cohen. 

— Păi normal, nu-i așa, zise Fărdefalcă. Cred că vrea să plecăm de 
aici, s-o lăsăm în pace. 

— Cred că e foarte nedumerit. 

— Da, în mod sigur arată nedumerită, zise piticul. Cohen se uită 
urât la el. 

— Da' tu de unde știi? îl repezi. 

Fărdefalcă constată deodată că, în mod nedrept, rolurile se 
inversau. Işi plimbă ochii de la Cohen la cutie, cu gura mișcându-i-se 
mutește. 

— Da' tu de unde știi? zise și el. Dar Cohen oricum nu-l mai asculta. 
Se așezase în fața cutiei, asta presupunând că partea cu încuietoarea 
era faţa, și o privea concentrat. Fărdefalcă se dădu înapoi. Ciudat, zise 
mintea lui, dar afurisita de chestie chiar se uită la mine. 

— Bun, zise Cohen. Știu că noi doi nu ne prea avem la inimă, dar 
acum Încercăm să găsim pe cineva care ne e drag la amândoi, nu-i 
așa? 

— Eu nu..., începu Fărdefalcă, dar își dădu seama că Cohen vorbea 
cu cutia. 

— Așa că spune-mi unde s-au dus. 

Sub privirile oripilate ale lui Fărdefalcă, Bagajul își scoase 
piciorușele, își luă avânt și se năpusti cu toată puterea spre cel mai 
apropiat zid. Cărămizile de chirpici și mortarul uscat explodară în jurul 
lui. 

116 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Cohen se uită prin spărtură. Pe partea cealaltă se afla o cămară 
mizerabilă. In mijlocul podelei trona Bagajul, radiind de perplexitate 
maximă. 


— Un magazin! exclamă Doiflori. 

— E cineva aici? zise Bethan. 

— Uuuh, făcu Vânturache. 

— Cred că trebuie să-l așezăm undeva, să-i dăm un pahar de apă, 
zise Doiflori. Dacă găsim așa ceva pe-aici. 

— Găsim orice altceva, zise Bethan. 

Încăperea era plină de rafturi, iar rafturile erau pline cu de toate. 
Lucrurile care nu încăpuseră pe ele atârnau ciorchine de tavanul 
cufundat în umbre; cutii și saci de tot felul acopereau podeaua. 

De afară nu se auzea nici un sunet. Bethan privi în jur și află de ce. 

— N-am văzut în viaţa mea atâtea lucruri, zise Doiflori. 

— Un singur lucru le lipsește din stoc, zise Bethan sigură pe ea. 

— Cum îţi dai seama? 

— Uită-te și tu. Tocmai au rămas fără ieșiri. 

Doiflori se întoarse. Acolo unde fuseseră ușa și geamul, acum erau 
rafturi pline de cutii, arătând de parcă se aflau acolo de multă vreme. 

Doiflori îl așeză pe Vânturache într-un scaun șubred de lângă 
tejghea și pipăi, incredul, rafturile. Erau acolo lăzi întregi de cuie, perii 
de păr. Erau calupuri de săpun, decolorate de vreme. Era un stoc de 
borcane conţinând săruri de baie înmuiate, pe care cineva lipise un 
bilet destul de jalnic, anunțând voios, în pofida oricărei evidențe, că așa 
ceva ar reprezenta Cadoul Ideal. Mai era și destul de mult praf. 

Bethan examină rafturile de pe peretele opus și izbucni în râs. 

— la te uită la astea! zise. 

Doiflori se uită. Ținea în mână o... era de fapt o căbănuţă de 
munte, dar acoperită de jos până sus cu scoici, căreia făptașul îi 
pirogravase cuvintele „Un Suvenir Deosebit” pe acoperiș (care de altfel 
se deschidea ca să-ţi pui înăuntru ţigările și cânta și o melodie ca de 
tinichea). 

— Ai mai văzut vreodată așa ceva? 

Doiflori făcu semn din cap că nu. Gura îi rămăsese deschisă. 

— Te simţi bine? îl întrebă Bethan. 

— Cred că e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în viața mea, 
zise. 

De deasupra se auzi un zbârnâit. Ridicară privirile. 

Un glob mare, negru, se lăsă în jos din penumbra tavanului. 
Luminiţe roșii se aprindeau și se stingeau pe el și cum îl priveau, acesta 
se întoarse și se uită și el la ei cu un ochi mare, de sticlă. Era un ochi 
ameninţător. Sugera foarte apăsat că ceea ce vede i se pare 
dezgustător. 

— Bună ziua? încercă Doiflori. 


117 


Lumina fantastica 


Deasupra tejghelei apăru un cap. Părea furios. 

— Sper ca aveaţi de gând să-l plătiţi, rosti el dezagreabil. Expresia 
lui sugera că se aștepta ca Vânturache să zică da, iar el să nu-l creadă. 

— Pe-ăsta? făcu Bethan. N-aș cumpăra așa ceva nici dacă mi-aţi da 
și-o traistă de pietre scumpe și... 

— Îl cumpăr eu. Cât costă? zise repede Doiflori, băgând mâinile în 
buzunare. Faţa i se lungi. De fapt nu am bani, zise, au rămas în Bagaj, 
dar... 

Se auzi o pufnitură. Capul dispăru de după tejghea și reapăru în 
spatele unei etajere cu periuțe de dinţi. 

Îi aparţinea unui omuleţ extrem de mărunt, aproape înghiţit de un 
şort verde. Părea foarte supărat. 

— N-ai bani? zise. Intri în magazinul meu... 

— N-am vrut să intrăm, zise repede Doiflori. N-am observat că era 
aici. 

— Nici nu era, spuse Bethan categoric. Doar e fermecat, nu-i așa? 

Micuţul vânzător ezită. 

— Da, încuviinţă el reticent. Puțin. 

— Puțin? zise Bethan. Putin fermecat? 

— Destul, în cazul ăsta, spuse el concesiv, retrăgându-se. Apoi: 
Bine, admise, sub privirea insistentă a lui Bethan. E fermecat! N-am ce 
să fac. Nu-mi spuneţi că afurisita de ușă a dispărut din nou? 

— Ba da, și nu ne place deloc chestia aia din tavan. 

Se uita în sus și se încruntă. Apoi dispăru pe o ușă cu draperie de 
mărgele, pe jumătate mascată de marfă. Se auziră tot felul de 
bocănituri și de bârâituri, după care globul dispăru în beznă. Fu înlocuit, 
pe rând, de un mănunchi de ierburi, o instalaţie făcând reclamă la ceva 
de care Doiflori nu auzise, dar părea un fel de băutură dinainte de 
culcare, de o armură și de un crocodil împăiat cu o expresie foarte 
realistă de mirare amestecată cu durere cumplită. 

Vânzătorul reapăru. 

— Mai bine? întrebă. 

— Oarecum, zise Doiflori fără convingere. Cel mai mult mi-au 
plăcut ierburile. 

În acel moment Vânturache gemu. Era pe punctul de a se trezi. 


Trei teorii generale au fost avansate până acum pentru a explica 
fenomenul magazinelor călătoare sau, după cum sunt îndeobște 
cunoscute, tabernae vagantes. 

Prima teorie afirmă că acum multe mii de ani, undeva în multivers, 
a apărut o rasă al cărei unic talent era acela de a cumpăra ieftin și de a 
vinde scump. În curând, reprezentanţii acesteia controlau un vast 
imperiu galactic sau, cum îl numeau chiar ei, Emporium, iar membrii cei 
mai avansați ai speciei descopereau o cale de a-și dota magazinele cu 
elemente de propulsie unice, capabile să spargă înșiși pereţii întunecați 

118 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


ai spaţiului și să deschidă calea spre noi pieţe. Și, mult timp după ce 
lumile din Emporium au dispărut în apocalipsa fierbinte a universului 
respectiv, după o insolentă lichidare de stoc a materialelor 
incandescente, magazinele călătoare prin stele încă își duceau negoțul, 
croindu-și drum prin paginile spaţiului-timp ca o carie printr-un roman 
în trei volume. 

A doua susține că magazinele au fost create de Soarta zâmbitoare 
și însărcinate să furnizeze lucrul potrivit la momentul potrivit. 

Cea de-a treia spune că e vorba doar de un mod foarte ingenios de 
a ocoli legea care interzice comerțul în zilele de duminică. 

Toate aceste teorii, oricât ar fi ele de diferite, au două lucruri în 
comun: explică niște fapte constatate și sunt complet și absolut greșite. 


Vânturache deschise ochii și rămase o clipă cu ei aţintiţi asupra 
reptilei împăiate. Nu era cea mai plăcută priveliște la trezire, după niște 
vise agitate... 

Magia! Deci asta era! Nu-i de mirare că vrăjitorii nu le prea aveau 
cu sexul! 

Vânturache știa ce înseamnă un orgasm, desigur, doar avusese și 
el câteva la vremea lui, unele chiar în doi, dar nimic din experiența sa 
nu aducea măcar pe departe cu acel moment fierbinte, tensionat, când 
fiecare nerv al trupului îi fusese invadat de focul alb-albastru și când 
magia pură îi ţâșnise din vârful degetelor O experienţă care te umplea, 
te ridica și simţeai că plutești pe coama tot mai înaltă și curbată a 
valului forțelor elementare. Nici nu era de mirare că vrăjitorii se luptau 
pentru putere... 

Și așa mai departe. Totuși, nu el făcuse vraja, ci Descântecul din 
capul lui. incepea să urască Descântecul ăla. Era sigur că, dacă n-ar fi 
pus pe fugă toate celelalte vrăji pe care încercase să le înveţe, ar fi 
ajuns și el să fie un vrăjitor decent, la locul lui. 

Undeva, în sufletul multîncercat al lui Vânturache, viermele revoltei 
își arătă colții. 

Deci așa, zise vrăjitorul în sinea lui. Las' că te-ntorci tu în Octavo cu 
prima ocazie. 

Se ridică puţin. 

— Unde naiba suntem? zise, apucându-se de cap, ca să nu-i 
explodeze. 

— Într-un magazin, zise trist Doiflori. 

— Sper că au și cuțite, pentru că simt nevoia să-mi tai capul, zise 
Vânturache. Ceva din expresia celorlalți doi îl trezi însă din 
mahmureală. A 

— A fost o glumă, zise. În mare parte, cel puţin. De ce suntem în 
magazinul ăsta? 

— Nu avem cum să ieşim, zise Bethan. 

— Ușa a dispărut, completă Doiflori, îndatoritor. 


119 


Lumina fantastica 


Vânturache se ridică ușor nesigur pe picioare. 

— A, zise. Un magazin dintr-acelea? 

— Da, bine, zise vânzătorul nervos. E fermecat, da, spuse el plim- 
bându-se de colo-colo; da, nu, nu vă pot spune de ce.. 

— Puteţi să-mi daţi niște apă, vă rog? zise Vânturache. 

Vânzătorul păru jignit. 

— Întâi vin fără bani, dup-aia vor apă, se răsti el. E cam... 

Bethan pufni și se îndreptă spre omuleţ, care încercă să se retragă. 
Dar prea târziu. 

Îl ridică de bretelele șorţului și îl privi ochi în ochi. Așa, cu rochia 
sfâșiată, cu părul în dezordine cum era, deveni pentru o clipă simbolul 
tuturor femeilor care au prins un bărbat umblând cu ocaua mică la 
cântarul vieții. 

— Timpul înseamnă bani, zise ea. Îţi dau treizeci de secunde să-i 
aduci un pahar cu apă. Mie mi se pare un chilipir, ţie nu? 

— Pe cuvânt, șopti Doiflori, e o nebunie când e furioasă, nu-i așa? 

— Da, zise Vânturache fără entuziasm. 

— Bine, bine, zise vânzătorul vizibil intimidat. 

— Și apoi poţi să ne arăţi cum să ieșim de aici, adăugă Bethan. 

— N-am nimic împotrivă. Oricum nu era deschis pentru clienţi. M- 
am oprit doar o clipă să-mi iau coordonatele și ați dat voi buzna! 

leși bombănind prin perdeaua de mărgele și reveni cu o ceașcă cu 
apă. 

— Am spălat-o anume, zise, evitând privirea lui Bethan. 

Vânturache privi lichidul din ceașcă. Fusese probabil limpede 
înainte de a fi turnat, dar să-l bea acum ar fi însemnat genocid curat 
pentru milioane de germeni nevinovați. 

Puse ceașca jos cu grijă. 

— Acum o să mă spăl ca lumea, zise Bethan și păși demnă prin 
perdeaua de mărgele. 

Proprietarul magazinului făcu un semn vag cu mâna și se uită 
rugător la Vânturache și Doiflori. 

— Nu-i fată rea, zise Doiflori. Se mărită cu un prieten de-al nostru. 

— El știe? 

— Nu prea merg afacerile în domeniul magazinelor stelare, nu? zise 
Vânturache cât de amabil putu. 

Omulețul se scutură. 

— Nici nu vă imaginaţi, zise. Adică, ești învățat să nu te aștepți la 
prea mult, vinzi câte ceva ici colo, cât să-ți câştigi existența, mă 
înțelegeţi? Dar oamenii din zilele astea, ăștia cu stele roșii pictate pe 
față, ei bine, abia deschid și mă și ameninţă că îmi ard magazinul. Prea 
multă magie, zic ei. Și eu zic, magie, normal, ce altceva? 

— Sunt mulţi pe aici? întrebă Vânturache. 

— Sunt pe tot Discul, prietene. Nu mă întreba de ce. 

— Ei cred că steaua se va ciocni de Disc, zise Vânturache. 


120 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Și aşa e? 

— Mulţi oameni cred asta. 

— Păcat. Făceam afaceri bune pe aici. Prea multă magie, auzi! Da' 
ce-are magia, aș vrea eu să știu? 

— Şi ce o să faci? întrebă Doiflori. 

— A, o să găsesc un alt univers, că e plin de ele, zise vânzătorul 
senin. Mulţumesc că mi-aţi spus de stea, totuși. Vreţi să vă las undeva 
în drum? 

Mintea lui Vânturache primi un ghiont de la Descântec. 

— Aăă... nu, zise el. Cred că e mai bine să rămânem. Să ducem 
lucrurile până la capăt. 

— Înseamnă că tu nu ești îngrijorat de stea? 

— Steaua înseamnă viaţă, nu moarte, zise Vânturache. 

— Cum vine asta? 

— Cum vine ce? 

— lar faci așa! strigă Doiflori ridicând un deget acuzator. Spui 
lucruri și dup-aia habar n-ai că le-ai spus! 

— Am zis doar că mai bine rămânem aici, zise Vânturache. 

— Ai zis că steaua înseamnă viaţă, nu moarte, zise Doiflori. Și 
vocea îţi suna spart și îndepărtat. Nu-i așa? Se întoarse spre vânzător 
pentru confirmare. 

— E adevărat, zise omulețul. Cred că i s-au încrucișat puțin și ochii. 

— E Descântecul, înseamnă, zise Vânturache. incearcă să preia 
controlul asupra mea. Știe ce o să se întâmple și cred că vrea să ajungă 
la Ankh-Morpork. Și eu vreau să merg acolo, adăugă pe un ton sfidător. 
Poţi să ne duci? 

— E vorba de marele oraș al Ankhului? Lucrul acela întins, cu miros 
de hazna? 

— E un oraș cu o istorie străveche și onorabilă, zise Vânturache cu 
vocea gâtuită de mândrie civică rănită. 

— Mie nu așa mi l-ai descris, interveni Doiflori. Mi-ai spus că e 
singurul oraș care a fost decadent încă de la întemeiere. 

Vânturache păru jenat. 

— Da, dar ce să fac, e casa mea, nu înţelegi? 

— Nu, spuse proprietarul magazinului, nu prea. Eu spun mereu că 
acasă e locul unde îţi atârni pălăria. 

— Mmm, nu tocmai, zise Doiflori, totdeauna dornic să-i lumineze pe 
cei din jur. Locul unde îţi atârni pălăria se cheamă cuier. Casa este... 

— Mă duc să mă ocup de plecarea voastră, zise proprietarul 
repede, în timp ce Bethan se întorcea. Trecu pe lângă ea ca din praștie. 

Doiflori îl urmă. 

De cealaltă parte a draperiei de mărgele se afla o odaie cu un pat 
mic, o sobiță cam jegoasă și o măsuţă pe trei picioare. Vânzătorul făcu 
ceva la măsuţă, se auzi un sunet ca de dop care iese anevoie dintr-o 


121 


Lumina fantastica 


sticlă și camera cuprinse deodată, din perete în perete, un întreg 
univers. 

— Nu te teme, zise vânzătorul în timp ce stelele pluteau pe lângă 
el. 

— Nu mă tem, zise Doiflori, cu ochii strălucind. 

— A, făcu vânzătorul, ușor dezamăgit. Oricum, e doar o imagine 
generată în magazin, nu e de-adevăratelea. 

— Și poţi merge oriunde? 

— Oh, nu, spuse vânzătorul, profund șocat. Are tot felul de sisteme 
antieșec, din construcție; în fond n-ar avea nici un rost să mergi undeva 
unde nu au disponibil suficient venit per capita. Și trebuie să existe și 
un zid corespunzător, bineînțeles. A, uite, ăsta e universul vostru. O 
bijuterie, am zis totdeauna. Un bibelou de univers. 


lată întunecimea spațiului, miriada de stele sclipitoare ca praful de 
diamant, sau, cum ar spune unii, ca niște globuri de hidrogen care 
explodează la foarte mare distanță. Dar unii sunt capabili să spună 
orice. 

O umbră începe să acopere lucirea depărtată, iar această umbră 
este mai neagră decât însuși spațiul. 

De aici pare și mult mai mare decât el, pentru că spaţiul nu e mare 
în sine, e doar un loc în care încape ceva mare. Planetele sunt mari, dar 
ăsta-i rostul lor, iar a fi de mărimea potrivită nu e așa o șmecherie. 

Dar această formă care se profilează pe cer precum pasul lui 
Dumnezeu nu este o planetă. 

E o ţestoasă care, de la capul plin de cratere până la coada 
blindată, măsoară douăzeci de mii de kilometri. 

lar Marele A'Tuin e chiar gigantic. 

Inotătoare enorme se ridică și coboară greoi, învârtejind spaţiul în 
forme ciudate. Lumea Disc alunecă pe cer ca un șlep regesc. Dar însuși 
Marelui A'Tuin îi este mai greu acum, când iese din adâncurile spațiului 
liber și are de înfruntat forțele ameţitoare ale zonei solare de suprafață. 
Magia are puteri scăzute aici, pe litoralul luminii. Încă alte câteva zile 
din acestea și Lumea Disc va fi distrusă de presiunile realității. 

Marele A'Tuin știe toate acestea, dar Marele A'Tuin își amintește că 
a mai trecut prin așa ceva cu multe milenii în urmă. 

Ochii astrochelonianului, care lucesc roșiatic în lumina stelei pitice, 
nu privesc totuși spre stea, ci spre o bucată de spaţiu ceva mai încolo... 


— Da, dar unde suntem? zise Doiflori. Proprietarul magazinului, 
aplecat peste masă, ridică din umeri. 

— Nu cred că suntem nicăieri anume, zise. Suntem într-o 
incongruenţă cotangentă, bănuiesc. E posibil să mă înșel. În general 
magazinul știe ce face. 

— Adică tu nu? 

122 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Mai prind și eu din zbor. Vânzătorul își suflă nasul. Uneori 
aterizez într-o lume unde locuitorii se pricep la astfel de lucruri. 
Îndreptă o pereche de ochi mici și trişti spre Doiflori. Aveţi un chip 
blând, domnule. Dumneavoastră pot să vă spun. 

— Ce să-mi spui? 

— Asta nu e viaţă, să ai grijă de Magazin. Să nu te oprești 
niciodată, să călătorești tot timpul fără să închizi. 

— De ce nu renunți, atunci? 

— Păi tocmai asta e, vedeți dumneavoastră, domnule... nu pot. 
Sunt blestemat, zău. Cumplită poveste. Işi suflă nasul din nou. 

— Blestemat să vinzi într-un magazin? 

— Pentru totdeauna, domnule. Și fără să închid niciodată. Timp de 
sute de ani! Era un vrăjitor, știți, iar eu am făcut un lucru groaznic. 

— Într-un magazin? zise Doiflori. 

— Da, da. Nu mai știu ce căuta, dar când mi-a cerut, eu... am făcut 
un zgomot din acela aspirat, știți, ca și cum ai fluiera, dar trăgând aerul. 
Făcu o demonstrație. 

Doiflori avea un aer sumbru, dar inima lui era bună și gata oricând 
să ierte. 

— Înţeleg, rosti el încet. Chiar și așa... 

— Asta nu e tot! 

— Vai. 

— l-am spus că lucrul respectiv nu e în cerere! 

— După ce ai făcut zgomotul acela aspirat? 

— Da. Probabil am și rânijit. 

— Oh, Doamne. Sper că nu i-ai spus și conașule. 

— Ba... ba se poate s-o fi făcut și pe-asta. 

— Hmm. 

— N-am terminat. 

— Nu se poate! 

— Ba da. l-am spus că pot să comand și să revină a doua zi. 

— Asta nu-i așa rău, zise Doiflori, singurul din tot multiversul care 
le permitea prăvăliilor să comande marfă pentru el și nu avea nimic 
împotrivă să plătească sume destul de mari drept compensație pentru 
că vânzătorul se deranja să ţină marfa în stoc, uneori câteva ore bune. 

— Era zi scurtă, zise vânzătorul. 

— Ah. 

— Da, și l-am auzit scuturând clanţa. Aveam un afiș pe ușă, ceva 
de genul „Închis chiar și pentru vânzarea ţigărilor Necromant”, oricum, 
I-am auzit cum bate și am râs. 

— Ai râs? 

— Da. Uite așa. Hâmhâmhâmhrf. 

— Probabil n-a fost cel mai înţelept gest din partea ta, zise Doiflori 
clătinând din cap. 


123 


Lumina fantastica 


— Știu, știu. Tatăl meu spunea mereu, zicea: „Nu te încurca cu 
vrăjitorii...”. Oricum, l-am auzit strigând cum că nu voi mai închide 
niciodată și alte cuvinte, pe care nu le-am înţeles, și apoi magazinul... 
magazinul a prins viață. 

— Și de atunci rătăcești așa? 

— Da. M-am gândit că într-o zi l-aș putea găsi pe vrăjitor și, 
eventual, aș avea în stoc ce căuta el. Până atunci însă trebuie să merg 
din loc în loc... 

— Ai făcut ceva foarte urât, zise Doiflori. 

Vânzătorul își șterse nasul cu șorțul. 

— Mulţumesc, spuse. 

— Chiar și așa, n-ar fi trebuit să te blesteme așa de rău, adăugă 
Doiflori. 

— Da? Ei, ce să-i faci. Vânzătorul își netezi șorțul și făcu o încercare 
curajoasă de a se aduna. Oricum, cu asta nu ajungeţi la Ankh-Morpork, 
nu? 

— Ciudat e, zise Doiflori, că eu mi-am cumpărat Bagajul tot într-un 
magazin ca ăsta. Un alt magazin, vreau să zic. 

— Da, suntem mai mulţi, zise vânzătorul întorcându-se la masă. 
Vrăjitorul cu pricina trebuie să fi fost o persoană foarte nerăbdătoare. 

— Să cutreieri fără încetare prin univers, spuse Doiflori visător. 

— Așa e. Și, să nu uităm, economisești ceva la rate. 

— Rate? 

— Da, sunt... vânzătorul se opri și-și încreți fruntea. Nu-mi mai 
amintesc exact, era de mult de tot. Rate, rate... 

— Nişte păsări de curte, crăcănate și cu ciocul lat? 

— Probabil. 


— Stai puţin... cred că i-a venit o idee, zise Cohen. 

Fărdefalcă ridică ochii obosit. Fusese plăcut să stea acolo, la 
umbră. Tocmai își dăduse seama că, în încercarea lui de a scăpa dintr- 
un oraș de nebuni periculoși, reușise să capteze întreaga atenţie a unui 
alt nebun. Se întrebă dacă o să mai apuce să regrete ce făcea. 

Spera din tot sufletul. 

— O, da, categoric că i-a venit o idee, zise el cu amărăciune. 
Oricine poate vedea. 

— Cred că i-a găsit. 

— Ce bine. 

— Ține-te de el. 

— Ai înnebunit? zise Fărdefalcă. 

— Îl cunosc, crede-mă. Și, oricum, preferi să rămâi aici, la oamenii 
cu stea? S-ar putea să vrea să stea de vorba cu tine. Cohen se strecură 
până la Bagaj și se aruncă pe el, călare. Acesta nu-l băgă în seamă. Hai, 
grăbește-te, zise. Cred că o s-o ia din loc. 

Fărdefalcă ridică din umeri și se cățără binișor lângă Cohen. 

124 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Da? zise. Și mă rog cum o s... 


Ankh-Morpork! 

Perla orașelor! 

Aceasta nu e cea mai exactă descriere, desigur, - orașul nu e 
rotund și strălucitor - dar chiar și cei mai răi dușmani ai săi sunt de 
acord că, dacă e să compari Ankh-Morporkul cu ceva, de ce nu cu un 
grăunte de gunoi acoperit cu secrețiile bolnave ale unei moluște pe 
moarte. ă 

Au existat și orașe mult mai mari. Au existat orașe mai bogate. In 
mod sigur au existat orașe mai frumoase. Dar nici un oraș din multivers 
nu poate rivaliza cu Ankh-Morpork în privința mirosului. 

Cei Din Vechime, care știu totul despre toate universurile și care au 
mirosit și Calcutta, și !Xrc-!, și Dauntocum Marsport, au ajuns la 
concluzia că toate aceste exemple alese de poezie olfactivă sunt niște 
biete epigrame în comparaţie cu gloriosul miros de Ankh-Morpork. 

Poţi vorbi despre vagabonzi. Poţi vorbi despre usturoi. Poţi pomeni 
Franța. N-ai decât. Dar dacă n-ai mirosit Ankh-Morporkul într-o zi 
călduroasă, n-ai mirosit nimic. i 

Cetățenii orașului sunt mândri de el. Işi scot șezlongurile afară ca 
să-i savureze mai bine mirosul în zilele cu adevărat mirositoare. Işi 
umflă obrajii și se bat în piept și comentează diversele nuanţe distinc- 
tive. l-au ridicat chiar și o statuie, comemorând timpurile când armata 
unui stat rival a încercat să invadeze orașul furișându-se noaptea, pe 
întuneric, și a ajuns chiar să escaladeze zidurile când, spre groaza 
soldaţilor, dopurile de nas le-au cedat. Negustorii bogaţi care petrec 
mulţi ani în străinătate cer să li se aducă de acasă niște aer ambalat în 
sticle speciale, sigilate, iar când le deschid îi podidesc lacrimile. 

lată ce efecte are. 

De fapt, efectul mirosului din Ankh-Morpork asupra unui nas aflat în 
vizită poate fi descris într-un singur fel, și anume prin analogie. 

Luaţi un material în carouri. Presăraţi-l cu confeti. Puneţi pe el 
lumini stroboscopice. 

Acum luaţi un cameleon. 

Puneţi cameleonul pe material. 

Uitaţi-vă cu atenţie. 

Vedeţi? 

Ceea ce explică de ce, când magazinul se materializă în sfârșit la 
Ankh-Morpork, Vânturache se ridică imediat și spuse: „Am ajuns”, 
Bethan păli, iar Doiflori, care nu avea simţul mirosului, zise: 

— Serios? Cum îţi dai seama? 

Fusese o după-amiază lungă. Intraseră în spaţiul real prin diferite 
ziduri, în diferite orașe, deoarece, după spusele vânzătorului, câmpul 
magic al Discului făcea figuri și dădea totul peste cap. 


125 


Lumina fantastica 


Orașele erau golite de majoritatea locuitorilor și încăpuseră pe 
mâinile unor bande de fanatici ai urechii stângi. 

— De unde tot vin ăștia? întrebă Doiflori, în timp ce fugeau din nou 
din calea unei gloate. 

— înăuntrul oricărui om sănătos se află un nebun care se zbate să 
iasă la lumină, explică vânzătorul. Eu unul așa am crezut mereu. 
Nimeni nu înnebunește mai repede ca o persoană perfect normală. 

— Nu prea are sens, zise Bethan, sau, dacă are, nu-mi place cum 
sună. 

Steaua era acum mai mare decât soarele. Noaptea nu avea să fie 
noapte. La orizontul opus, micul soare al Discului făcea tot posibilul să 
apună normal, dar efectul general al luminii aceleia roșii era să facă 
orașul, niciodată excesiv de frumos, să arate ca opera unui pictor 
dement după o perioadă de viziuni oribile, provocate de inhalarea 
intensivă a cremei de ghete. 

Dar aici era acasă. Vânturache privi în susul și în josul străzii și se 
simţi aproape fericit. 

Undeva, în cotloanele minţii sale, Descântecul făcea scandal, dar el 
îl ignoră. Poate era adevărat că forța magiei scădea pe măsură ce 
steaua se apropia, sau poate că purtase Descântecul atâta timp în 
minte încât dezvoltase un fel de imunitate psihică, dar în orice caz 
simţea că îi poate rezista. 

— Suntem în port zise. Simţiţi mirosul de mare? 

— Da..., zise Bethan moale, sprijinindu-se de zid, sigur... 

— Asta e ozon, să știi, zise Vânturache. E aer cu personalitate. 
Respiră adânc. 

Doiflori se întoarse către vânzător. E 

— Sper să îl găsești pe vrăjitor, zise. Imi pare rău că n-am 
cumpărat nimic, dar toţi banii mei sunt în Bagaj. 

Vânzătorul îi puse ceva în palmă. 

— Un mic cadou, zise. O să-ţi prindă bine. 

Se retrase în prăvălie, clopoțelul sună, un afiș cu „Treceţi mâine 
pentru Lipitorile Lingurovici - Mici Sugative” se legănă uitat pe ușă, iar 
magazinul se topi în zidărie de parcă nici n-ar fi fost. Doiflori atinse ușor 
cărămida, nevenindu-i să creadă. 

— Ce ai în săculeţ? întrebă Vânturache. 

Era o punguţă de hârtie brună cu mânere de sfoară. 

— Dacă face picioare, eu nu vreau să știu, zise Bethan. 

Doiflori se uită înăuntru și extrase conținutul. 

— Doar atât? zise Vânturache. O căsuţă de scoici? 

— E foarte folositoare, spuse Doiflori defensiv. Poţi să-ți pui ţigările 
în ea. 

— Și exact de ţigări ai tu nevoie, nu? zise Vânturache. 

— Eu aș avea în schimb nevoie de o sticlă de ulei de bronzat cu 
protecție maximă, zise Bethan. 

126 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Haideţi, zise Vânturache și porni de-a lungul străzii. Ceilalţi îl 
urmară. 

Doiflori se gândi că era cazul să spună câteva vorbe bune, să 
încerce, cu mult tact, să o scoată pe Bethan din starea ei, cum se 
exprima el, și în general să o înveselească. 

— Nu-ţi face griji, spuse. Cohen are încă șanse să fie în viaţă. 

— A, sunt convinsă că e în viaţă, zise ea călcând apăsat pe pietrele 
de caldarâm, de parcă avea ceva personal cu fiecare din ele. Nu apuci 
optzeci și șapte de ani în branșa asta dacă te ţii de murit toată ziua. 
Doar că nu e aici. 

— Nici Bagajul meu nu e, zise Doiflori. Sigur, nu e același lucru. 

— Crezi că steaua o să se ciocnească de Disc? 

— Nu, zise Doiflori încrezător. 

— De ce nu? 

— Pentru că așa zice Vânturache. Fata se uită la el uimită. Ştii, 
continuă turistul, chestia aia care se face cu algele? 

Bethan, crescută în Câmpiile Vortex, nu auzise de mare decât în 
povești și, oricum, hotărâse că nu-i place. Păru nedumerită. 

— Le mănânci? 

— Nu, le atârni deasupra ușii și ele îţi spun dacă o să plouă. 

Un alt lucru pe care îl învățase Bethan era că nu avea rost să te 
chinuiești să înţelegi nimic din ce spune Doiflori și că singurul lucru 
care-i rămânea de făcut era să ţină aproape, în speranţa că o să poată 
intra și ea în conversație la vreo cotitură. 

— Înţeleg, spuse. 

— Așa e și Vânturache, vezi tu. 

— Ca algele? 

— Da. Dac-ar fi fost ceva de temut, el s-ar fi temut. Dar nu se teme. 
Steaua e singurul lucru de care nu i-a fost frică până acum. Și dacă e/ 
nu e îngrijorat, atunci, crede-mă, chiar nu există nici un motiv de 
îngrijorare. 

— N-o să plouă? zise Bethan. 

— Păi, nu. Metaforic vorbind. 

— Aha. Bethan decise să nu întrebe ce înseamnă metaforic, ca să 
nu fie tot ceva în legătură cu algele. 

Vânturache se întoarse spre ei. 

— Haideţi. Nu mai e mult. 

— Până unde? întrebă Doiflori. 

— Până la Universitatea Nevăzută, desigur. 

— Crezi că e înțelept? 

— Probabil că nu, dar tot mă duc... Vânturache se opri, cu faţa 
împietrită de durere. iși duse mâinile la urechi și gemu. 

— Descântecul îţi face probleme? 

— Ahhh. 

— Încearcă să fredonezi ceva. 


127 


Lumina fantastica 


Faţa lui Vânturache se contorsionă. 

— Scap eu de chestia asta, zise el cu vocea scăzută. O să se 
întoarcă în carte, la locul lui! Îmi vreau capul înapoi! 

— Dar atunci..., începu Doiflori, dar se opri. Auziră cu toții niște voci 
depărtate care scandau ceva și multe picioare care tropăiau. 

— Crezi că sunt oamenii cu stea? zise Bethan. 

Ei erau. Conducătorii coloanei apărură de după cotitură, la câteva 
sute de pași de ei, purtând un drapel alb, zdrenţuit, cu o stea mare în 
opt colțuri. 

— Nu sunt doar oameni cu stea, zise Doiflori. Sunt tot felul de 
oameni! 

Mulțimea îi luă ca un val. La doar o clipă după ce stătuseră singuri 
pe strada pustie, fură măturaţi de acel flux uman, care îi purtă mai 
departe, cu forța, prin oraș. 


Lumina torțelor dansa prin tunelurile umede de sub Universitate, 
pe unde șefii celor opt Ordine mergeau în șir indian. 

— Măcar aici e răcoare, zise unul. 

— Numai că noi n-ar trebui să fim aici. 

Trymon, care conducea grupul, tăcea. Dar gândea intens. Se 
gândea la sticluța cu ulei pe care o avea la cingătoare și la cele opt chei 
pe care le aveau vrăjitorii - opt chei pentru cele opt lacăte care ţineau 
Cartea Octavo legată de pupitrul ei. Se gândea că vrăjitorii care simt că 
magia e pe ducă sunt preocupaţi de problemele lor și, probabil, mai 
puţin atenţi decât ar trebui. Se gândea că, în câteva minute, Octavo, 
cea mai mare concentrare de magie de pe Disc, se va afla în mâinile 
lui. 

Cu toată răcoarea tunelului, începu să transpire. 

Ajunseră la niște uși placate cu plumb, săpate chiar în stâncă. 
Trymon scoase o cheie grea, - o cheie ca lumea, adevărată, din fier, nu 
ca acele chei sucite și deconcertante cu care se descuia Octavo - 
împroșcă niște ulei în broască, introduse cheia și o răsuci. Incuietoarea 
se deschise, scârțâind în semn de protest. 

— Suntem hotărâți cu toţii? Urmă o serie de mormăieli vag 
afirmative. 

Impinse ușa. 

Fură izbiți de un curent cald de aer gros și oarecum unsuros. Se 
auzea un ciripit subţire și neplăcut. Mici scântei octarine le țâșneau din 
nări, unghii și bărbi. 

Vrăjitorii înaintară cu capetele aplecate în fața furtunii de magie 
dezorganizată ce bătea dinspre interiorul încăperii. Forme pe jumătate 
închegate chicotiră, zburând pe lângă ei, în timp ce locuitorii de coșmar 
ai Dimensiunilor Subterane tot căutau (cu niște chestii care treceau 
drept degete doar pentru că se aflau la extremitatea braţelor) vreo 


128 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


intrare nepăzită în acel cerc de lumină care trecea drept un univers al 
ordinii și raţiunii. 

Chiar în acel moment nefericit pentru magie, chiar într-o cameră 
creată special pentru a reduce vibraţiile magice, Cartea Octavo tot 
scăpăra de atâta putere. 

Nici nu era nevoie de torţe. Octavo umplea încăperea cu o lumină 
mată, tristă, care nu era tocmai lumină, ci opusul ei; întunericul nu e 
opusul luminii, ci absenţa acesteia, iar ceea ce radia din carte era 
lumina din capătul celălalt al spectrului beznei, lumina fantastică. 

Avea o culoare purpurie, destul de banală. 

Așa cum s-a mai spus, Octavo era înlănțuită de un postament 
sculptat în forma unei creaturi relativ păsărești, oarecum reptiliene și 
oribil de vii. Doi ochi sclipitori îi priveau pe vrăjitori cu o ură mascată. 

— Se mișcă, zise unul. 

— Suntem în siguranţă atâta vreme cât nu atingem cartea, zise 
Trymon. Scoase de la brâu un sul de pergament și îl desfăcu. Aduceţi 
torța mai aproape, zise, și stingeți tigara aia! _ 

Așteptă izbucnirea de mândrie jignită. Aceasta nu avu loc. În 
schimb, magicianul vinovat își scoase chiștocul din gură cu degetele 
tremurânde și îl strivi pe podea. 

Trymon exultă. Așadar, gândi el, mă ascultă. Doar pentru moment 
poate, dar pentru moment e suficient. 

Se uită la scrisul abia descifrabil al unui vrăjitor mort de mult. 

— Bun, zise. la să vedem: „De  domolirea Hiarei care 
iaștePăzitoriu...” 


Mulțimea năvăli peste unul din podurile care legau Morporkul de 
Ankh. Sub el, fluviul, de obicei umflat, dacă nu mai rău, era doar un 
firișor aburind. 

Podul se cutremura sub picioarele lor mai mult decât ar fi fost 
cazul. Prin albia secată a râului trecură unde stranii. Câteva ţigle căzură 
de pe acoperișul unei case din preajmă. 

— Ce-a fost asta? zise Doiflori. 

Bethan se uită în spate și dădu un țipăt. 

Steaua răsărea. În timp ce soarele Discului se grăbea să se pună la 
adăpost dincolo de orizont, bila umflată a stelei se cocoță încet pe cer, 
până când ajunse să se vadă întreagă la câteva grade peste marginea 
lumii. 

ÎI traseră pe Vânturache la adăpostul unei porţi. Mulțimea nici nu îi 
observă, ci fugi mai departe, speriată ca un banc de lemingi. 

— Steaua e plină de pete, zise Doiflori. 

— Nu, zise Vânturache. Sunt niște... chestii. Care se învârtesc în 
jurul stelei. Ca soarele în jurul Discului. Dar sunt aproape pentru că... 
pentru că..., se opri. Cred că știu! 

— Ce știi? 

129 


Lumina fantastica 


— Trebuie să scap de Descântecul ăsta! 

— Pe unde e Universitatea? întrebă Bethan. 

— Pe aici! zise Vânturache arătând de-a lungul străzii. 

— Trebuie să fie un loc foarte popular. Acolo se duce toată lumea. 

— Mă întreb de ce, zise Doiflori. 

— Nu știu de ce, zise Vânturache, dar mă tem că nu se duc să se 
înscrie la cursurile serale. 

De fapt Universitatea Nevăzută, sau cel puţin acele părți ale ei care 
erau vizibile în dimensiunile obișnuite, de zi cu zi, se afla sub asediu. 
Mulțimea din fața porții revendica, în mare, una din două. Fie a) 
vrăjitorii terminau cu prostiile și se descotoroseau de stea; fie - iar asta 
era revendicarea preferată de oamenii cu stea - b) încetau să mai facă 
farmece și se sinucideau în mod disciplinat, scăpând astfel Discul de 
blestemul magiei și îndepărtând acea ameninţare cumplită de pe cer. 

Vrăjitorii aflaţi de cealaltă parte a zidului nu aveau nici o idee cum 
să aplice punctul a) și nici o intenţie să aplice punctul b) și, de fapt, 
mulţi dintre ei susțineau punctul c), care consta, în general, în 
strecuratul pe uși dosnice și de acolo luatul la sănătoasa cât îi ţineau 
picioarele, dacă nu chiar mai rapid. 

Magia care mai rămânea în funcţiune în Universitate era folosită 
pentru a ţine închise porţile principale. Vrăjitorii începeau să înveţe că, 
oricât de frumoase și impresionante erau niște porți încuiate prin forța 
magiei, constructorilor ar fi trebuit să le dea prin cap să includă și niște 
sisteme de rezervă, cum ar fi un zăvor zdravăn de fier, așa urât și 
neimpresionant. 

În piaţa din faţa porţilor fuseseră aprinse câteva ruguri, mai mult 
pentru efect, căci steaua dogorea. 

— Dar încă se mai văd stelele, zise Doiflori. Celelalte stele, adică. 
Cele mici. Pe un cer negru. 

Vânturache îl ignoră. Se uita la porţi. Un grup de cetățeni cu stea 
încercau să le doboare. 

— E zadarnic, zise Bethan. N-o să putem intra. Unde te duci? 

— Să mă plimb, zise Vânturache. O porni cu pas hotărât pe o 
stradă laterală. 

Acolo se mai aflau câţiva protestatari pe cont propriu, angajaţi în 
special în distrugerea magazinelor. Vânturache nici nu-i băgă în seamă, 
ci merse de-a lungul zidului până când acesta deveni paralel cu o alee 
dosnică, întunecată, ce emana acel miros nefericit al aleilor dosnice de 
pretutindeni. 

Acolo începu să studieze cu mare atenţie zidăria. Zidul era înalt de 
vreo șase metri și în vârf avea ţepușe lungi de metal. 

— Am nevoie de un cuţit. 

— Vrei să tai zidul? întrebă Bethan. _ 

— Găsiţi-mi un cuţit, bine? zise Vânturache. Incepu să ciocănească 
în pietre. 

130 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Doiflori și Bethan se uitară unul la altul și ridicară din umeri. După 
câteva minute, se întoarseră cu o selecție de cuțite, la care Doiflori 
reușise să adauge și o spadă. 

— Ne-am servit, zise Bethan. 

— Dar am lăsat niște bani, zise Doiflori. Adică am fi lăsat, dacă 
aveam... 

— Așa că a insistat să lăsăm un bilet, interveni plictisită fata. 

Doiflori se sumeti, deși înălțimea nu prea îi permitea. 

— Nu văd de ce..., începu el băţos. 

— Da, bine, zise Bethan, așezându-se supărată. Știu că nu vezi de 
ce. Vânturache, toate magazinele au fost sparte. Peste drum era o 
șleahtă întreagă care se servea cu instrumente muzicale, dacă poţi să 
crezi așa ceva. 

— Mda, zise Vânturache, alegând un cuţit și examinându-i atent 
tăișul. Ciupitori de coarde, presupun. 

Înfipse lama în zid, o învârti și se trase înapoi, lăsând să cadă un 
bolovan uriaș. Se uită în sus, numărând în gând, și scoase încă o piatră 
din locașul ei. 

— Cum ai reușit? întrebă Doiflori. 

— Ajută-mă un pic, da? zise Vânturache. O secundă mai târziu, cu 
picioarele proptite în găurile astfel create, se străduia să sape noi 
trepte în partea de sus a zidului. 

— Așa e de secole, se auzi vocea lui de undeva de sus. Anumite 
pietre nu simt prinse în tencuială. E o intrare secretă, înțelegeţi? 
Atenţie la cap. Încă o piatră se prăbuși pe caldarâm. Au făcut-o 
studenții, cu mult timp în urmă. Ca să poată ieși și intra fără probleme 
după stingere. 

— A, zise Doiflori, înțeleg. Să sară zidul și să meargă în taverne 
scăldate în lumină unde să bea, să cânte și să recite poezii. 

— Aproximativ exact, cu excepţia cântatului și a poeziilor, zise 
Vânturache. Câteva din ţepușe ar trebui să se poată desprinde... Se 
auzi un sunet metalic. 

— Pe partea asta nu e așa de înalt, se auzi vocea lui după câteva 
clipe. Haideţi, dacă vreţi să veniți. 


Și iată cum Vânturache, Doiflori și Bethan intrară în Universitatea 
Nevăzuta. 

În vremea aceasta, în altă parte a campusului... 

Cei opt vrăjitori introduseră cheile și, schimbând între ei multe 
priviri temătoare, le răsuciră. Se auzi un clinchet ușor, iar lacătul se 
deschise. 

Cartea Octavo era descătușată. Pe coperţi îi juca o lumină octarină 
palidă. 

Trymon întinse mâinile și o ridică fără ca nimeni să aibă vreo 
obiecţie. Simţi că îl furnică brațul. 

131 


Lumina fantastica 


Se întoarse spre ușă. 

— Acum să mergem în Sala Cea Mare, fraţilor, zise, și daţi-mi voie 
să vă conduc.. 

Și nu se auzi nici o obiecţie. 

Ajunse la ușă cu cartea sub braț. Era fierbinte și parcă avea ghimpi. 

La fiecare pas se aștepta să audă un strigăt, un protest, dar nu se 
întâmplă nimic. Trebui să folosească ultimii mililitri de autocontrol ca să 
nu-l pufnească râsul. Era mai ușor decât și-ar fi închipuit vreodată. 

Ceilalţi erau abia pe la jumătatea apăsătorului donjon când el reuși 
să iasă și poate că atunci observară ceva în felul în care își strângea 
umerii, dar era prea târziu, căci el trecuse pragul, apucase clanţa, 
trântise ușa, răsucise cheia și zâmbise zâmbetul. 

Merse liniștit mai departe pe coridor, neluând în seamă răcnetele 
turbate ale vrăjitorilor care constataseră că este cu neputinţă să faci 
vrăji într-o încăpere construită special pentru a fi impermeabilă faţă de 
magie. 

Cartea Octavo se foi, dar Trymon o ţinu strâns. O luă la fugă, 
încercând să-și scoată din minte oribilele senzaţii pe care le 
experimenta la subţiori, unde cartea se preschimba pe rând în lucruri 
cu păr, osoase sau cu ţepi. Mâna îi amorţi. Micile ciripituri pe care le 
auzise mai devreme deveniră tot mai zgomotoase, iar pe fundalul lor se 
iviră și alte sunete - batjocorindu-l ori chemându-l, cu vocile unor orori 
inimaginabile, pe care totuși lui Trymon îi era foarte lesne să și le 
imagineze. În timp ce traversa în fugă Sala cea Mare și o lua în sus pe 
scări, umbrele începură să se miște, să ia forme noi și să se strângă în 
jurul lui, și își dădu seama că mai era ceva care se ţinea după el, ceva 
cu piciorușe săltăreţe care se mișcau cu o viteză obscenă. Pe pereţi se 
formă gheață. Pragurile ușilor se năpusteau la el când se arunca peste 
ele. Scările de sub picioare păreau să fie ca un fel de limbă... 

Nu degeaba petrecuse Trymon atâtea ore în echivalentul bizar pe 
care Universitatea îl găsise sălii de sport, lucrându-și mușchii minţii. Să 
n-ai încredere în simţuri, știa asta, pentru că ele pot fi înșelate. Scările 
sunt pe undeva pe acolo, dorește-le, poruncește-le să ia ființă în timp 
ce urci; și, băiete, ai face bine să te antrenezi serios. Pentru că toate 
astea nu sunt doar imaginație. 


Marele A'Tuin încetini. 

Cu înotătoarele sale de mărimea unor continente, țestoasa celestă 
înfruntă gravitația stelei și rămase în așteptare. 

Nu avea mult de așteptat... 


Vânturache se furișă în Sala cea Mare. Câteva torţe erau aprinse și 
locul arăta pregătit pentru un soi de ritual magic. Dar sfeșnicele 
ceremoniale fuseseră răsturnate, octogramele complexe marcate cu 
creta pe podea arătau de parcă dansase cineva peste ele iar aerul era 

132 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


plin de un miros care, chiar după standardele generoase din Ankh- 
Morpork, era neplăcut. Avea un iz de sulf, dar de sub el răzbătea ceva 
și mai rău. Mirosea ca fundul unei băltoace. 

Se auzi o trosnitură înfundată și multe ţipete. 

— Se pare că porțile au cedat, zise Vânturache. 

— Hai să ieşim de aici, zise Bethan. 

— Putem cobori în pivniţă, zise Vânturache și porni pe sub o 
arcadă. 

— Jos acolo? 

— Da. Preferi să rămâi aici? 

Luă o torţă dintr-un suport prins în zid și porni în jos pe scări. 

După câteva niveluri, lambriurile dispărură și zidul rămase din 
piatră goală. Din când în când întâlneau uși grele, proptite să stea 
deschise. 

— Am auzit ceva, zise Doiflori. 

Vânturache ascultă. Se auzea un zgomot de undeva de dedesubt, 
departe. Nu părea ameninţător. Părea mai curând zgomotul făcut de o 
mulțime de oameni care bat cu pumnul într-o ușă strigând „Alo!”. 

— Nu sunt chestiile alea din Dimensiunile Subterane de care ne 
povesteai, nu? zise Bethan. 

— Alea nu-njură în halul ăsta, zise Vânturache. Haideţi. 

Înaintară grăbiţi prin coridoarele umede, ghidându-se după sunetul 
blestemelor răcnite și al crizelor violente de tuse, care le dădeau o 
oarecare siguranţă; nimic care horcăia în halul acela, deciseră 
ascultătorii, nu putea reprezenta un pericol. 

În sfârșit ajunseră la o ușă mai retrasă. Părea suficient de solidă ca 
să ţină piept unui ocean întreg. Avea și o gură de aerisire. 

— Hei! strigă Vânturache. Nu era cine știe ce util, dar nu-i venise 
altă idee. 

Brusc se făcu liniște. Apoi o voce de pe partea cealaltă a ușii 
întrebă foarte încet: 

— Cine este acolo? 

Vânturache recunoscu vocea. Cu ani în urmă, îl trezise din visările 
lui cu ochii deschişi în multe după-amiezi fierbinţi de curs, aducându-l 
înapoi la cruda realitate. Era Lemuel Panter, care cândva își făcuse o 
ambiţie personală din a vâri cu de-a sila în capul tânărului Vânturache 
rudimentele divinaţiei și invocaţiilor. Își aminti ochii ca niște sfredele ai 
profesorului, îngropaţi într-o faţă de porc, și vocea lui care rostea: „lar 
acum domnul Vânturache va ieși la tablă pentru a ne desena simbolul 
relevant în acest caz”, precum și drumul de un milion de kilometri prin 
faţa clasei, în timp ce încerca, disperat, să își amintească ce dondănise 
vocea aia cu cinci minute mai devreme. Chiar și acum, gâtul i se uscă 
de spaimă și îl cuprinse un sentiment de vinovăţie. lar Dimensiunile 
Subterane n-aveau nimic de-a face cu această teroare. 


133 


Lumina fantastica 


— Vă rog, domnule, sunt eu, Vânturache, domnule, chiţăi el. Văzu 
pe Doiflori și Bethan că se uită la el uimiţi și își drese vocea. Da, 
adăugă, cu o voce cât putu de îngroșată. Eu sunt și gata. Vânturache. 
Așa să știți. 

De partea cealaltă a ușii se auziră șușoteli. 

— Vânturache? 

— Ce vânt? 

— Mi-amintesc de un băiat care nu era deloc... 

— Descântecul, mai tineti minte? 

— Vânturache? 

Urmă o pauză. Apoi vocea zise: 

— Presupun că cheia nu e în broască, nu? 

— Nu, zise Vânturache. 

— Ce-a zis? 

— A zis că nu. 

— Tipic pentru băiatul ăsta. 

— Hmm, dar acolo cine e? întrebă Vânturache. 

— Maeștrii Vrăjitori, zise vocea cu demnitate. 

— De ce? 

Incă o pauză, și apoi un colocviu de șoapte stânjenite. 

— Am rămas... ahem-ahem... încuiaţi înăuntru, zise vocea, cu 
ezitări. 

— Cum, cu Cartea Octavo? 

ȘOp, ȘOPp, Ș0p. 

— De fapt, Octavo nu mai e aici, de fapt, rosti încet vocea. 

— Aha. In schimb sunteţi voi? zise Vânturache cât de politicos putu, 
în timp ce rânjea ca un necrofil la morgă. 

— Se pare că așa stau lucrurile. 

— Putem să vă ajutăm cu ceva? zise Doiflori îndatoritor. 

— Aţi putea să ne ajutaţi să ieșim. 

— N-am putea să forțăm broasca? zise Bethan. 

— N-are sens, zise Vânturache. E sută la sută antifurt. 

— Cohen ar fi reușit, sunt sigură, zise Bethan loială. Oriunde s-o fi 
aflând. 

— Bagajul ar fi dărâmat-o imediat, i se alătură Doiflori. 

— Păi, atunci, asta e, zise Bethan. Hai să ieșim la aer curat. Sau cel 
puțin mai curat. Se întoarse să plece. 

— Staţi puţin, zise Vânturache. Așa procedați tot timpul, da? 
Bătrânul Vânturache n-ar putea avea și el o idee, nu? O, nu, el e doar 
așa, de balast. Daţi-i și un șut când treceţi pe lângă el. Să nu contaţi pe 
el, că e... 

— Bun, zise Bethan. Hai să auzim. 

— ... o nonentitate, un ratat, un... ce? 

— Cum propui să deschizi ușa? zise Bethan. 


134 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Vânturache se uită la ea cu gura căscată. Apoi se uită la ușă. Era, 
într-adevăr, foarte solidă, iar încuietoarea avea un aer foarte sigur de 
sine. 

Dar el reușise să intre, cândva, demult. Studentul Vânturache 
împinsese ușa, iar aceasta se dăduse în lături și, o clipă mai târziu, 
Descântecul se cocoțase în mintea lui și îi distrusese viața. 

— Ascultă, spuse o voce din spatele ușii, căutând să fie cât mai 
blândă. Du-te și caută-ne un vrăjitor, hai, fii băiat bun. 

Vânturache trase aer în piept. 

— Daţi-vă la o parte, rosti el răgușit. 

— Ce? 

— Găsiţi ceva după care să v-ascundeţi, lătră el, cu doar un mic 
tremur în voce. Și voi, le spuse el lui Bethan și Doiflori. 

— Dar nu poți... 

— Vorbesc serios! 

— Vorbește serios, zise Doiflori. Vena aia de la tâmplă, știi, când îi 
pulsează așa înseamnă... 

— Liniște! 

Vânturache ridică un braţ tremurător și îl aţinti spre ușă. 

Se făcu tăcere deplină. 

O, zei, gândi el, acum ce o să se întâmple? 

În întunericul din spatele minţii lui, Descântecul se foi, incomodat. 

Vânturache încercă să intre în armonie, sau cum îi zice, cu metalul 
încuietorii. Dacă ar fi putut semăna zâzanie între atomi, ca aceștia să se 
dezintegreze... 

Nu se întâmplă nimic. 

înghiţi în sec și își concentră atenţia asupra lemnului. Era vechi, 
aproape fosilizat și probabil nu ar fi ars nici muiat în petrol și aruncat 
într-un furnal, încercă totuși, explicându-le străvechilor molecule că n-ar 
fi rău să facă niște sărituri ca mingea, ca să se încălzească... 

În tăcerea apăsătoare din propria-i minte, se uită foarte urât la 
Descântec, care păru intimidat. 

Observă atent aerul din jurul ușii, întrebându-se cum l-ar fi putut 
modela în forme contorsionate, astfel încât ușa să se transfere cu totul 
într-un alt set de dimensiuni. 

Dar ușa rămase acolo, solidă și sfidătoare. 

Transpirând, în vreme ce mintea lui reîncepea nesfârșitul drum 
spre tablă prin faţa unei clase întregi care rânjea, se întoarse disperat 
asupra încuietorii. Probabil era făcută din bucățele de metal, nu foarte 
grele... 

Dinspre gura de aerisire veni un sunet imperceptibil. Era zgomotul 
făcut de vrăjitorii care se relaxau și clătinau din capete. 

Cineva șopti: 

— V-am spus eu... 

Atunci se auzi un hărâit slab și un clic. 


135 


Lumina fantastica 


Faţa lui Vânturache rămase împietrită. Sudoarea îi picura din 
bărbie. 

Urmă alt clic și apoi sunetul unor rotițe care se învârtesc împotriva 
voinței lor. Trymon unsese broasca, dar uleiul fusese absorbit de rugină 
și de praful depus de-a lungul anilor, iar singura metodă prin care un 
vrăjitor poate muta un obiect cu ajutorul magiei, în cazul în care nu 
captează o mișcare exterioară, este să își folosească propria minte 
drept pârghie. 

Vânturache încerca din răsputeri să-și împiedice creierul să-i iasă 
pe urechi. 

Încuietoarea zdrăngăni. Butucii de metal fixaţi în lagărele lor 
scobite cedară, făcând să se miște căţeii. 

Angrenajele avură un declic, antrenând zăvorul. Urmă un scârțâit 
prelung, care îl aduse pe Vânturache în genunchi. 

Ușa se roti în balamalele ei îndurerate. Vrăjitorii se strecurară afară 
temători. 

Doiflori și Bethan îl ajutară pe Vânturache să se ridice. Era cenușiu 
la față și se clătina. 

— N-a fost rău, zise unul dintre vrăjitori, studiind încuietoarea cu 
atenţie. Puțin prea încet, poate. 

— Lasă asta! zise Jiglad Wert. Voi trei, ați mai întâlnit pe cineva pe 
drumul încoace? 

— Nu, zise Doiflori. 

— Cineva a furat Cartea Octavo. 

Vânturache ridică brusc capul. Ochii își recăpătară vioiciunea. 

— Cine? 

— Trymon... 

Vânturache înghiţi: 

— Un tip înalt? zise. Blond, cu mutră de vulpe? 

— Acum, că zici tu... 

— A fost cu mine în clasă, zise Vânturache. Toată lumea spunea că 
o să ajungă departe. 

— O să ajungă chiar nesperat de departe dacă deschide cartea aia, 
interveni unul dintre vrăjitori, care tocmai își răsucise cu degetele 
tremurânde o țigară. 

— De ce? întrebă Doiflori. Ce o să se întâmple? 

Vrăjitorii se uitară unul la celălalt. 

— E un secret străvechi, transmis din mag în mag, și nu-l putem 
dezvălui unor profani, zise Wert. 

— Ei hai, spune, zise Doiflori. 

— Probabil că nu mai are importanţă oricum. O singură minte nu 
poate cuprinde toate vrăjile. Se destramă și se face o gaură. 

— Cum? O gaură în cap? 

— Hm. Nu. În țesătura Universului, explică Wert. Poate își închipuie 
că le poate controla de unul singur, dar... 

136 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Simţiră sunetul înainte de a-l auzi. Porni din interiorul pietrei, ca un 
fel de vibraţie joasă ce se subție brusc până la un scâncet ascuţit ca o 
lamă, care trecea de timpane și sfredelea direct în creier. Era ca o voce 
umană care cânta, sau scanda, sau ţipa, dar alături de care se auzeau 
acorduri mai profunde și mai înspăimântătoare. 

Vrăjitorii păliră. Apoi, ca un singur om, făcură stânga-mprejur și o 
tuliră în sus pe scări. 

În faţa clădirii se adunase o mulţime de oameni. Unii purtau torţe, 
alţii se întrerupseră când tocmai ridicau ruguri pe lângă ziduri. Acum 
toată lumea se uita în sus, spre Tumul Artelor. 

Vrăjitorii își croiră drum printre trupurile total absorbite de 
priveliște și ridicară și ei privirile. 

Cerul era plin de luni. Fiecare era de trei ori mai mare decât luna 
Discului și din fiecare se vedea doar o semilună roz, în partea care 
reflecta lumina stelei. 

Ceva mai aproape, vârful Turnului Artelor devenise scena unei 
descărcări incandescente de furie. Niște forme întunecate se deslușeau 
cu greu, dar nu aveau nimic liniștitor. lar sunetul se transformase într- 
un bâzâit ca de viespe, dar amplificat de un milion de ori. 

Câţiva dintre vrăjitori căzură în genunchi. 

— A făcut-o, zise Wert, clătinând din cap. Le-a deschis calea. 

— Aia sunt demoni? se interesă Doiflori 

— Ei, demoni, zise Wert. Demonii sunt un prânz la iarbă verde în 
comparaţie cu ce încearcă să pătrundă pe acolo. 

— Sunt mai răi decât orice se poate imagina, zise Panter. 

— lar eu Îmi imaginez chestii destul de rele, completă Vânturache. 

— Astea-s și mairele. 

— Aha. 

— Și ce aveţi de gând să faceţi? spuse o voce dulce. 

Se întoarseră. Bethan se uita la ei furioasă, cu brațele încrucișate la 
piept. 

— Poftiţi? făcu Wert. 

— Sunteţi vrăjitori, dacă nu mă înșel, spuse fata. la treceţi la 
treabă. 

— Ce, noi să ne ocupăm de ăia? zise Vânturache. 

— Știţi pe altcineva care s-o facă? 

Wert își croi drum în faţă. 

— Doamnă, nu cred că înțelegeți... 

— Dimensiunile Subterane se vor vărsa în Universul nostru, nu? 
zise Bethan. 

— Păi, da... 

— O să fim mâncaţi de vii de niște chestii cu tentacule în loc de 
fețe, nu? 

— Nu va fi chiar așa de plăcut, dar... 

— Și o să permiteţi să se întâmple așa ceva? 

137 


Lumina fantastica 


— Ascultă, zise Vânturache. S-a terminat, nu pricepi? Nu mai poți 
să pui Descântecele la loc în carte, nu mai poţi lua înapoi ce a fost 
rostit, nu mai poți... 

— Poţi să-ncerci! 

Vânturache suspină și se întoarse, căutând sprijin la Doiflori. 

Acesta nu mai era însă acolo. Ochii lui Vânturache se întoarseră 
inevitabil spre baza turnului, exact la timp ca să vadă silueta rotofeie a 
turistului cum dispare, ţinând stângaci sabia, dincolo de poartă. 

Picioarele lui Vânturache luară singure decizia și, din punctul de 
vedere al creierului lui, o luară pe cea greșită. 

Ceilalţi vrăjitori se uitară la el cum pleacă. 

— Deci? făcu Bethan. E/s-a dus. 

Vrăjitorii încercară fiecare să evite privirile celorlalți. 

Până la urmă Wert zise: 

— Am putea încerca, probabil. Nu pare să se răspândească 
deocamdată. 

— Dar nu mai avem magie aproape deloc, zise unul dintre vrăjitori. 

— Ai tu o idee mai bună? 

Unul câte unul, cu robele de ceremonie sclipind în lumina aceea 
bizară, vrăjitorii făcură stânga-mprejur și se îndreptară anevoie spre 
turn. 

Turnul era gol pe dinăuntru, iar treptele de piatră erau fixate cu 
mortar direct pe zid, în spirală. Doiflori făcuse deja înconjurul de câteva 
ori când Vânturache îl ajunse din urmă. 

— Așteaptă, zise el, străduindu-se să pară vesel. Chestia asta e 
pentru alde Cohen, nu pentru unul ca tine. Nu vreau să te jignesc. 

— Crezi că el ar rezolva problema? 

Vânturache se uită în sus, la lumina radioactivă care se strecura 
prin ieșirea depărtată de la capătul scării. 

— Nu, admise el. 

— Atunci voi fi la fel de bun ca și el, nu? zise Doiflori, agitându-și 
sabia de furat. 

Vânturache continuă să ţopăie în urma lui, ţinându-se cât mai 
aproape de zid. 

— N-ai înţeles! strigă. Acolo se află orori inimaginabile! 

— N-ai zis tu mereu că cu n-am deloc imaginație? 

— Așa e, da, recunoscu Vânturache, dar... 

Doiflori se așeză. 

— Ascultă, zise. De când am venit aici am așteptat un moment ca 
ăsta. Doar e o aventură, nu? Singur împotriva zeilor sau așa ceva. 

Vânturache deschise și închise gura de mai multe ori până când 
cuvintele potrivite reușiră să se alcătuiască. 

— Eşti în stare să mânuiești o sabie? întrebă el vlăguit. 

— Nu știu. N-am încercat niciodată. 

— Ești nebun! 

138 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Doiflori lăsă capul într-o parte. 

— Uite cine vorbea, zise. Eu sunt aici fiindcă asta îmi doresc, dar 
tu? Arătă în jos, unde restul vrăjitorilor se aburcau pe trepte. Dar ei? 

O lumină albastră umplu interiorul turnului. Răsună și un tunet. 

Vrăjitorii îi ajunseră din urmă, tușind oribil și abia trăgându-și 
sufletul. 

— Care e planul? zise Vânturache. 

— N-avem nici un plan, spuse Wert. 

— Bun. Bine, zise Vânturache. Atunci vă las pe voi să vă descurcați. 

— Ba vii cu noi, zise Panter. 

— Dar eu nici măcar nu sunt un vrăjitor pe bune. M-aţi 
exmatriculat, nu ţineţi minte? 

— Nu-mi amintesc să fi avut vreun student mai nevrednic, zise 
bătrânul vrăjitor, dar acum ești aici, și asta e singura diplomă de care ai 
nevoie. Haide. 

Lumina izbucni și apoi se stinse. Sunetele cumplite se stinseră, ca 
sugrumate. 

Liniștea umplu turnul; o liniște grea, apăsătoare. 

— S-a oprit, zise Doiflori. 

Ceva se profilă pe pata roșie de cer de deasupra. Cădea încet, 
rostogolindu-se și planând dintr-o parte în alta a turnului. Ateriză pe 
trepte chiar deasupra lor. 

Vânturache ajunse acolo primul. 

Era Octavo. Dar zăcea pe pietre amorfă și lipsită de viaţă ca orice 
carte, cu foile fluturându-i în curentul care sufla pe scări. 

Doiflori i se alătură gâfâind și se uită la pagini. 

— Sunt goale, șopti el. Toate paginile sunt complet albe. 

— Atunci a reușit, zise Wert. A citit descântecele. Pe toate. N-aș fi 
crezut. 

— Toate zgomotele alea, zise Vânturache cu îndoială. Și lumina. Și 
formele. Nu prea mi se pare că a reușit. 

— A, dar la o lucrare magică de proporţii totdeauna atragi ceva 
atenţie extradimensională, zise Panter, expediind problema. E doar ca 
să impresioneze publicul. 

— Mie mi s-a părut că erau niște monștri acolo, sus, zise Doiflori, 
dându-se mai aproape de Vânturache. 

— Monștri? Să-mi arătaţi și mie monștrii ăia, zise Wert. 

instinctiv, toată lumea privi în sus. Nu se auzea nimic. Pe fundalul 
luminos nu se întrezărea nici o mișcare. 

— Cred că ar trebui să urcăm și... ăăă... să-l felicităm, zise Wert. 

— Să-l felicitați? explodă Vânturache. A furat Cartea Octavo! Pe voi 
v-a încuiat în beci! 

Vrăjitorii schimbară priviri atotcunoscătoare. 

— De, zise unul. Când vei mai avansa în branşa asta, băiete, o să 
știi că sunt momente în care succesul trece înaintea altor lucruri. 


139 


Lumina fantastica 


— Tot ce contează e să-ţi atingi scopul, spuse Wert pe șleau. Nu și 
pe ce căi. 

Porniră în sus pe scara spirală. 

Vânturache se așeză, încruntându-se la bezna din jur. 

Simţi o mână pe umăr. Era Doiflori, care ţinea Cartea Octavo. 

— Nu așa se tratează o carte, zise. Uite, i-a dat coperta peste cap. 
Oamenii procedează mereu așa, habar n-au cum să se poarte cu 
cărţile. 

— Deh, bâigui Vânturache. 

— Nu fi îngrijorat. 

— Nu sunt îngrijorat, sunt furios, îl repezi Vânturache. Dă-mi 
afurisita de carte încoace! 

Înșfăcă volumul și o deschise brutal. 

Cotrobăi prin dosul minţii, unde își făcea veacul Descântecul. 

— Bine, se răsti. Te-ai distrat destul, mi-ai făcut viața praf, acum 
du-te de unde ai venit! 

— Dar eu..., protestă Doiflori. 

— Descântecul. Mă refeream la Descântec, zise Vânturache. Hai, 
treci în pagină. Se uită la pergamentul străvechi până i se încrucișară 
privirile. Atunci o să te rostesc! ţipă el, iar turnul răsună de ecoul vocii 
sale. Poţi să te duci cu celelalte și călătorie sprâncenată! 

Îi aruncă lui Doiflori cartea în braţe și plecă poticnindu-se pe scări 
în sus. 

Vrăjitorii ajunseseră în vârf și nu se mai zăreau. 

— Băiete, da? mormăi el. Când o să mai avansez, da? Am reușit să 
trăiesc ani de zile cu unul din Cele Opt Mari în cap fără să o iau complet 
razna, nu-i așa? Analiză ultima întrebare sub toate aspectele. Da, ai 
reușit, se încurajă el. Te-ai ţinut tare și nu ai vorbit cu copacii, nici 
măcar când ei; vorbeau cu tine. 


Scoase capul în aerul încins de deasupra turnului. 

Se așteptase să vadă pietre carbonizate și purtând urme de gheare 
sau chiar mai rău. 

Îi văzu însă pe cei șapte vrăjitori stând alături de Trymon, care nu 
avea nici o zgărietură. Acesta se întoarse către Vânturache și îi zâmbi 
amabil. 

— A, Vânturache. Vino aici, lângă noi, bine? 

Deci asta a fost, se gândi Vânturache. Atâta teatru pentru nimic. 
Poate chiar nu sunt făcut să fiu vrăjitor, poate... 

Ridică ochii și îl privi pe Trymon în față. 

Poate că Descântecul era de vină, poate că în toţi anii ăia în care 
locuise în capul lui îi afectase vederea. Sau poate că timpul petrecut cu 
Doiflori, care vedea lucrurile doar așa cum trebuie să fie, îl învățase pe 
el să le vadă așa cum erau în realitate. 


140 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Dar, în mod cert, cel mai greu lucru pe care îl făcuse Vânturache în 
toată viața lui fu să se uite la Trymon fără să o ia la goană îngrozit și 
fără să verse. 

Ceilalţi păreau să nu fi observat. 

Păreau, de asemenea, să stea foarte ţepeni. 

Trymon încercase să cuprindă cele șapte Descântece cu mintea, iar 
aceasta cedase. Dimensiunile Subterane găsiseră așadar gaura de care 
aveau nevoie. Ce prostie să-și închipuie că trebuiau neapărat să 
coboare printr-o spărtură a norilor, agitându-și mandibulele și 
tentaculele. Așa ceva era demodat și mult prea riscant. Chiar și urgiile 
fără nume se adaptau la vremuri. Nu le trebuia decât un cap în care să 
se aciueze. 

Ochii lui Trymon erau goi ca niște hăuri. 

O revelaţie îi străpunse mintea lui Vânturache ca un cuţit de 
gheață. Dimensiunile Subterane erau joacă de copii în comparaţie cu ce 
puteau face Lucrurile dacă puneau mâna pe un univers ordonat. 
Oamenii iubeau ordinea, ordine urmau să primească - ordinea 
șurubelniţei care se rotește ritmat, legea imuabilă a liniilor drepte și a 
cifrelor. Aveau să se roage să-i mântuiască cineva de chinuri... 

Trymon se uită la el. Ceva se uită la el. lar ceilalţi tot nu băgaseră 
de seamă. Avea măcar cum să le explice? Doar Trymon arăta la fel ca 
totdeauna, cu excepţia ochilor și a unui ușor luciu al pielii. 

Vânturache se holbă la el și înţelese că existau lucruri mult mai rele 
decât Răul. Toţi demonii iadului se înghesuiau să-ţi tortureze sufletul, 
dar asta pentru că preţuiau foarte tare sufletele; Răul va încerca 
întotdeauna să stăpânească universul, dar cel puţin consideră că 
universul merită stăpânit însă lumea cenușie din spatele acelor ochi goi 
dorea să calce în picioare și să distrugă fără măcar să le acorde victi- 
melor sale distincţia urii, fără măcar să le observe. 

Trymon întinse mâna. 

— Al optulea Descântec, zise. Dă-mi-l. 

Vânturache se dădu înapoi. 

— Asta se cheamă nesupunere, Vânturache. În fond sunt superiorul 
tău. La urma urmelor, am fost ales comandantul suprem al tuturor 
Ordinelor. 

— Serios? făcu Vânturache răgușit. Se uită la ceilalţi vrăjitori. 
Aceștia rămaseră imobili, ca niște statui. 

— O, da, zise Trymon pe un ton plăcut. Și fără vreo intervenție. A 
fost un vot foarte democratic. 

— Eu preferam tradiţia, zise Vânturache. Ca să voteze și morții. 

— Ai să-mi dai Descântecul de bunăvoie, zise Trymon. Vrei să-ţi 
arăt ce pot să fac în caz contrar? După care o să mi-l dai oricum. O să 
urli după șansa de a mi-l da. 

Dacă e să-i pun capăt, acum e momentul, își spuse Vânturache. 

— Va trebui să-l iei singur. Eu nu ţi-l dau. 


141 


Lumina fantastica 


— Îmi amintesc de tine, zise Trymon. Nu erai un student prea 
grozav, din câte ţin minte. N-ai avut niciodată încredere în magie, ziceai 
că trebuie să existe și o metodă mai bună de a conduce lumea. O să 
vezi acum. Am unele planuri. Noi doi am putea... 

— Nu există nici un noi doi, zise Vânturache hotărât. 

— Dă-mi Descântecul! 

— Încearcă să-l iei, zise Vânturache retrăgându-se. Nu cred că o să 
reușești. 

— Zău? 

Vânturache sări în lături când un fulger de lumină octarină ţâșni din 
degetele lui Trymon, lăsând între pietre o băltoacă de lavă în clocot. 

Simţea cum Descântecul se ascunde în spatele minţii lui. li simţea 
temerile. 

Pătrunse în peșterile tăcute ale propriei minţi, încercând să ajungă 
la Descântec. Acesta se retrase uimit, ca un câine în fața unei oi 
turbate. El îl urmă, tropăind furios prin loturile în paragină și zonele 
centrale sinistrate din subconștient, până când îl găsi pitit în spatele 
unei grămezi de amintiri cenzurate. De acolo, dădu un răget mut de 
sfidare, dar vrăjitorul nu se lăsă impresionat. 

— Așa merge? ţipă Vânturache. Când vine momentul, fugi și te 
ascunzi? Ți-e frică? 

Descântecul zise: Ce prostie, cum poţi să crezi una ca asta, doar 
sunt unul din Cele Opt Mari. Dar Vânturache înaintă spre el furios, 
răstindu-se: Oi fi tu, dar, cinstit să fiu, asta cred; și ai face bine să-ți 
amintești în al cui cap ne aflăm, bine? Aici pot să cred ce-mi place! 

Vânturache se feri din nou când o altă săgeată de foc fu lansată în 
noaptea fierbinte. Trymon rânji, făcând încă o mișcare complicată cu 
mâinile. 

Vânturache simţi presiunea. Era ca și cum fiecare centimetru de 
piele îi era folosit pe post de nicovală. Căzu în genunchi. 

— Există și lucruri mult mai rele, zise Trymon pe un ton dulce. Pot 
să-ți fac carnea să ardă pe oase sau să te umplu cu furnici. Am puterea 
să... 

— Am o sabie, să știi! 

Vocea chițăise foarte ameninţător. 

Vânturache ridică ochii. Prin ceața purpurie a durerii îl zări pe Doi- 
flori stând în spatele lui Trymon, cu sabia ridicată exact invers decât ar 
fi trebuit. 

Trymon râse și își flexă degetele. Pentru o clipă, atenţia îi fu 
distrasă. 

Vânturache era supărat. Supărat pe Descântec, pe lume, pe 
nedreptatea generală, pe faptul că nu prea dormise în ultima vreme și 
că nu gândea prea limpede. Dar cel mai supărat era pe Trymon, care 
stătea acolo, plin de magia pe care el și-o dorise totdeauna și nu o 
atinsese niciodată, dar incapabil să facă ceva bun cu ea. 

142 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Sări, lovindu-l pe Trymon cu capul în stomac și, în disperare de 
cauză, înlănţuindu-l cu brațele. Se rostogoliră pe dalele de piatră, 
doborându-l pe Doiflori. 

Trymon mârâi și scoase prima silabă dintr-o vrajă înainte de a primi 
o lovitură cu cotul drept în gât. O explozie de magie întâmplătoare îi 
pârli lui Vânturache niște șuvițe de păr. 

Vânturache se luptă cum se lupta mereu, fără pricepere, sau 
cavalerism, sau tactică, dar cu energia unei tornade. Strategia era de a- 
| împiedica pe adversar să aibă timp să-și dea seama că Vânturache nu 
e nici un luptător prea bun, nici prea puternic, și de multe ori dădea 
rezultate. 

Funcţionă și de data aceasta, pentru că Trymon petrecuse prea 
multă vreme citind manuscrise vechi și neglijând să facă mișcare și să 
ia vitamine. Reuși să strecoare și el câteva lovituri, pe care Vânturache 
era prea turbat de furie ca să le observe, dar folosindu-și doar mâinile, 
în timp ce Vânturache se lupta cu genunchii, picioarele și chiar cu dinţii. 

Și de fapt, câștiga. 

Ceea ce era de-a dreptul șocant. 

Și mai șocant fu faptul că, atunci când tocmai îngenunchease pe 
pieptul lui Trymon cărându-i pumni în cap, faţa celuilalt se schimbă 
deodată. Pielea i se modelă, tremurând ca un văl de aer fierbinte, iar 
Trymon rosti: 

— Ajută-mă! 

Pentru o clipă, ochii lui plini de teamă și durere îl priviră pe Vântu- 
rache rugător. În clipa următoare însă nu mai erau ochi, ci niște chestii 
cu multe fațete, pe un cap care nu putea fi numit cap decât 
extrapolând foarte mult definiția cuvântului. Tentacule și picioare 
zimţate și gheare ieșiră la iveală pentru a sfâșia carnea și așa deficitară 
a lui Vânturache. 

Doiflori, turnul și cerul înroșit dispărură. Timpul se scurse foarte 
încet și apoi se opri. 

Vânturache își înfipse dinţii într-un tentacul care încerca să-i 
smulgă fața. In timp ce acesta se descolăcea de durere, repezi un pumn 
care se opri în ceva moale și zemos. 

Ele priveau. Întoarse capul și observă că lupta se dădea într-o 
arenă uriașă. În tribune, rânduri-rânduri de creaturi se holbau la el, cu 
fețe și trupuri ce păreau obţinute din încrucișarea mai multor vise urâte. 
Apucă să zărească în spatele lui lucruri și mai hidoase, umbre lungi 
proiectate pe cerul greu de nori, înainte ca monstrul-Trymon să se 
năpustească la el cu acul lui păros de mărimea unei sulițe. 

Vânturache se dădu în lături și apoi se răsuci cu mâinile adunate 
într-un singur pumn, care izbi lucrul acela drept în stomac, sau eventual 
în piept, cu o lovitură ce produse un sunet satisfăcător de chitină 
zdrobită. 


143 


Lumina fantastica 


Se năpusti înainte, luptând de groaza a ceea ce se putea întâmpla 
dacă se oprea. Amfiteatrul fantomatic era plin de ciripitul Creaturilor 
Subterane, un adevărat perete de sunete foșnitoare care îi spărgeau 
timpanele. Işi imagină Discul acoperit de sunetul acela și lansă lovitură 
după lovitură pentru a salva lumea oamenilor, pentru a nu lăsa micul 
cerc de lumină să fie înghiţit de noaptea haosului și pentru a închide 
spărtura prin care pătrundea coșmarul. Dar mai ales pentru a evita să 
încaseze lovituri. 

Gheare sau pinteni lăsau dâre de foc pe spinarea lui și ceva îl 
mușcă de umăr, dar el descoperi prin toată solzăraia și firăraia un set 
de tuburi moi și îl strânse din răsputeri. 

Un braț acoperit cu spini îl azvârli cât colo, iar el căzu rostogol în 
praful negru, zgrunțuros. 

instinctiv, se făcu ghem, dar nu se întâmplă nimic.În loc de 
dezlănțuirea de furie la care se aștepta, deschise ochii și văzu cum 
creatura se îndepărta de el, șchiopătând și pierzând diverse lichide. 

Era prima dată când ceva fugea de Vânturache. 

Se aruncă după ea, prinse un picior plin de solzi și îl răsuci. 
Creatura chițăi la el și dădu disperată din extremităţile care mai 
funcționau, dar strânsoarea lui Vânturache era de neînfrânt. Se ridică și 
plasă o ultimă și savuroasă lovitură în ochiul rămas. Creatura ţipă și o 
luă la fugă. Și nu exista decât un loc în care putea fugi. 

Turnul și cerul roșiatic reveniră în actualitate cu un clic. 

De îndată ce simţi apăsarea dalelor de piatră sub picioare, 
Vânturache se aruncă într-o parte și apoi se rostogoli pe spate, ţinând 
creatura care se zbătea disperat la o lungime de braț. 

— Acum, urlă vrăjitorul! 

— Acum ce? zise Doiflori. A. Da. Bine! 

Ridică sabia stângaci, dar cu ceva forță, și o repezi în jos, ratându-l 
la milimetru pe Vânturache și îngropând adânc tăișul în Lucrul acela. Se 
auzi un bâzâit ascuţit, de parcă doborâse un cuib de viespi, iar melanjul 
de brațe, picioare și tentacule se zbătu agonic. Se mai rostogoli o dată, 
tipând și biciuind dușumeaua, apoi biciuind în gol, pentru că ajunsese la 
marginea scării, și trăgându-l și pe Vânturache după el. 

Se auzi plescăind din treaptă în treaptă, apoi un țipăt tot mai 
îndepărtat anunţă căderea sa în puţul turnului. 

In sfârșit, urmă o explozie și o izbucnire de lumină octarină. 

Apoi Doiflori se trezi singur în vârful turnului - asta dacă nu-i 
punem la socoteală pe cei șapte vrăjitori, care păreau în continuare 
încremeniți. 

Se uită perplex cum șapte mingi de foc se ridică din beznă și intră 
în Cartea Octavo, care deodată reveni la vechea și mult mai interesanta 
sa înfățișare. 

— Oh, doamne, spuse el. Astea trebuie să fie Descântecele. 


144 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Doiflori! Vocea era îndepărtată și cavernoasă, încât de abia îl 
puteai recunoaște pe Vânturache. 

Doiflori se opri în timp ce se pregătea să ridice cartea. 

— Da? zise. Tu... tu ești, Vânturache? 

— Da, zise vocea, cu o sonoritate ca de mormânt. Și vreau să te 
rog ceva foarte important, Doiflori. 

Doiflori privi în jur. Se îndreptă. Deci, soarta Discului avea să 
depindă până la urmă de el. 

— Sunt pregătit, zise, cu vocea vibrându-i de mândrie. Ce vrei să 
fac? 

— În primul rând vreau să asculţi cu mare atenţie, rosti răbdător 
vocea neîntrupată a lui Vânturache. 

— Ascult. 

— E foarte important ca, după ce îţi spun ce ai de făcut, să nu 
întrebi „Ce vrei să zici?”, sau să mă contrazici, sau ceva de genul ăsta, 
înţelegi? 

Doiflori era în poziţie de drepţi. Sau cel puţin mintea îi era în poziţie 
de drepţi, pentru că trupul nu prea putea. Stătea cu câteva bărbii în 
afară. 

— Sunt gata, zise. 

— Bun. Acum, ceea ce vreau să faci este... 

— Da? 

Vocea lui Vânturache se ridică din adâncul puţului: 

— Vreau să vii să mă ajuţi înainte să-mi alunece mâna de pe piatra 
asta, zise ea. 

Doiflori deschise gura, dar o închise repede la loc. Fugi la marginea 
scărilor și se uită în jos. La lumina roșcovană a stelei, reuși să distingă 
ochii lui Vânturache care îl priveau în ochi. 

Doiflori se culcă pe burtă și întinse mâna. Vânturache îl apucă de 
încheietură cu genul acela de strânsoare care sugera că dacă el, 
Vânturache, nu era scos din gaura aceea, nici că va mai slăbi vreodată. 

— Mă bucur că trăiești, zise. 

— Foarte bine. Și eu, zise Vânturache. 

Atârnă așa, în întuneric, o vreme. După ceea ce trăise în ultimele 
minute, senzaţia era aproape plăcută, dar numai aproape. 

— Acum trage-mă sus, încercă el o aluzie. 

— Cred că o să fie cam dificil, gemu Doiflori. De fapt nici nu cred că 
voi reuși. 

— Dar de ce te ţii? 

— De tine. 

— Vreau să zic, în afară de mine. 

— Cum adică în afară de tine? zise Doiflori. 

Vânturache spuse o vorbă. 

— Ascultă, zise Doiflori. Treptele merg în spirală, nu? Dacă te-aș 
legăna și ţi-ai da drumul... 

145 


Lumina fantastica 


— Dacă ai de gând să-mi sugerezi să mă arunc zece metri în gol, 
într-un turn negru ca noaptea, în speranţa că voi nimeri niște trepte 
mici și unsuroase care ar putea nici să nu fie acolo, las-o baltă, i-o tăie 
Vânturache. 

— Mai există o alternativă, atunci. 

— Dă-i drumul, măi, omule. 

— Poţi să te arunci două sute de metri în gol, într-un turn negru ca 
noaptea, și să te lovești de podeaua care e sigur acolo, zise Doiflori. 

De sub el urcă o tăcere de moarte. Apoi Vânturache zise pe un ton 
acuzator. 

— Asta a fost sarcasm. 

— Credeam că le spun lucrurilor pe nume. 

Vânturache dădu un geamăt. 

— Presupun că nu poţi face o vrajă..., începu Doiflori. 

— Nu. 

— Mă gândeam și eu. 

Dedesubt sclipi o lumină și se auziră niște strigăte amestecate, 
apoi urmară alte lumini și alte strigăte și un șir de torţe începu să urce 
pe lungul drum spiralat. 

— Urcă cineva pe scări, zise Doiflori, totdeauna dornic să 
informeze. 

— Sper că urcă în pas alergător, zise Vânturache. Nu-mi mai simt 
braţul. 

— Ai noroc, zise Doiflori. Eu îl simt pe al meu. 

Torța care deschidea drumul se opri și o voce răsună, umplând 
turnul de ecouri indescifrabile. 

— Cred, zise Doiflori, observând că alunecă tot mai mult spre hăul 
cel negru, că cineva ne spune să rezistăm. 

Vânturache mai spuse o vorbă. 

Apoi adăugă, pe un ton mai scăzut și mai disperat: 

— De fapt nu cred că mai rezist deloc. 

— Încearcă. 

— N-are rost, simt cum îmi alunecă mâna! 

Doiflori oftă. Era timpul să treacă la măsuri drastice. 

— Foarte bine, zise. Cazi, atunci. Nici că o să-mi pese. 

— Ce? făcu Vânturache, atât de uimit că uită să-și mai dea drumul. 

— Hai, mori. Alege calea cea mai ușoară. 

— Ușoară? 

— Nu trebuie decât să te prăbușești țipând și să-ţi sfărâmi fiecare 
oscior, zise Doiflori. Oricine poate face așa ceva. Haide. N-aș vrea să 
crezi că trebuie să rămâi în viaţă pentru că avem noi nevoie să spui 
Descântecele și să salvezi Discul. Doamne ferește. Cui îi pasă dacă ne 
prăjim cu toţii? Hai, gândește-te doar la tine. Dă-ţi drumul. 

Urmă o tăcere lungă, penibilă. 


146 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu știu de ce, zise Vânturache într-un târziu, ceva mai tare decât 
ar fi fost necesar, dar de când te-am cunoscut mi se pare că am 
petrecut o groază de timp atârnat de un fir de păr, dând cu piciorul unei 
soarte mai sigure, ai observat? 

— Moarte, îl corectă Doiflori. 

— Ce moarte? zise Vânturache. 

— Moarte, nu soarte. O moarte sigură, zise Doiflori îndatoritor, 
încercând să ignore alunecarea lentă, dar inexorabilă, a trupului său pe 
podeaua de piatră. Ai dat cu piciorul la o moarte sigură. Ție nu-ţi place 
înălțimea. 

— Cu înălțimea n-am probleme, zise vocea lui Vânturache din 
beznă. Cu înălțimea mă descurc. Adâncimea mă preocupă pe mine 
acum. Știi ce o să fac după ce scăpăm de aici? 

— Nu? zise Doiflori, proptindu-și degetele de la picioare într-o 
crăpătură și încercând să se ţintuiască în loc doar prin puterea voinței. 

— O să construiesc o casă în cel mai neted loc pe care îl găsesc și 
nu o să aibă decât parter și n-o să mai port nici măcar sandale cu tălpi 
groase... 

Primul purtător de torța făcu încă un înconjur al turnului și Doiflori 
dădu cu ochii de faţa zâmbitoare a lui Cohen. În spatele lui, ţopăind 
stângaci pe trepte, se distingea conturul liniștitor al Bagajului. 

— Totul e în regulă? zise Cohen. Pot să fac ceva pentru voi? 

Vânturache trase puternic aer în piept. 

Doiflori recunoscu simptomele. Vânturache urma să spună ceva de 
genul: „Da, am o mâncărime la ceafă, ești drăguţ să mă scarpini un pic, 
dacă tot ai trecut pe aici?”, sau „Nu, mulțumesc, îmi place să atârn 
deasupra prăpăstiilor fără fund”, iar el decise că nu poate suporta așa 
ceva. Interveni rapid: 

— Trage-l pe Vânturache sus pe scări, se răsti el. Vânturache se 
dezumflă în plină mârâială. 

Cohen îl apucă de după brâu și îl smuci fără prea multă ceremonie 
până pe treptele de piatră. 

— Scârboasă chestie aia de jos de pe pavaj, zise el pe un ton de 
conversaţie. Cine era? 

— Avea - Vânturache înghiţi cu noduri - avea... știi tu... tentacule și 
alte chestii de-astea? 

— Nu, zise Cohen. Doar membrele regulamentare. Dar s-a lăţit un 
pic, normal. 

Vânturache se uită la Doiflori, care clătină din cap. 

— Era un simplu vrăjitor care s-a lăsat în voia lucrurilor, zise. Clăti- 
nându-se, cu brațele urlând de durere, Vânturache se lăsă condus 
înapoi pe acoperișul turnului. Cum ai ajuns aici? adăugă el. 

Cohen arătă spre Bagaj, care se trăsese lângă Doiflori și își căscase 
capacul, ca un căţel care știe că n-a fost cuminte și speră că prin 
manifestările sale subite de afecţiune va evita ziarul rulat al autorităţii. 


147 


Lumina fantastica 


— Cam hurducăit, dar rapid, zise el admirativ. Și încă ceva: cu ăsta 
nimeni nu încearcă să te oprească. 

Vânturache se uită la cer. Era într-adevăr plin de luni, discuri 
găurite de cratere, acum de zece ori mai mari decât micuțul satelit al 
planetei. Se uită la ele fără prea mare interes. Se simţea fiert și stors 
mai mult decât putea îndura, ca un elastic vechi, gata să se rupă. 

Observă că Doiflori se pregătește să instaleze cutia cu picturi. 

Cohen se uita la cei șapte maeștri vrăjitori. 

— Ciudat loc să pui niște statui, comentă el. Nimeni nu le vede aici. 
Și nici nu arată cine știe ce. Slab meșteșugar. 

Vânturache merse anevoie până la ele și ciocăni ușor în pieptul lui 
Wert. Era din piatră. 

Asta e, își zise. Nu vreau decât să ajung acasă. 

Stai puţin. Sunt acasă. Mai mult sau mai puţin. Nu vreau decât să 
trag un somn bun și poate dimineaţă va fi mai bine. 

Privirea îi căzu pe Cartea Octavo, pe ale cărei muchii jucau mici 
flăcări octarine. O, da, gândi el. 

Ridică volumul și îl răsfoi alene. Paginile erau pline ochi de o 
scriitură complexă și sucită, care se schimba și rescria chiar sub ochii 
lui. Părea că nu s-a hotărât încă ce să fie; acum era o tipăritură 
ordonată, oarecare; în clipa următoare era un șir de rune angulare. Apoi 
se transforma în scris magic kythian, plin de bucle. Apoi în pictograme 
dintr-un alfabet vechi, uitat și nefast, care consta în principal din fiinţe 
cu aspect de reptilă făcându-și una alteia chestii complicate și 
dureroase... 

Ultima pagină era goală. Vânturache oftă și privi în spatele minţii 
sale. Descântecul îi întoarse privirea. 

Visase la clipa aceasta, când avea, în sfârșit, să evacueze 
Descântecul, să-și ia în posesie propriul cap nemobilat și să înveţe toate 
acele descântece mai mititele, care până acum fuseseră prea speriate 
ca să stea în mintea lui. Se așteptase să fie un moment mai 
emoțţionant. 

In schimb, fiind total epuizat și deloc dispus să mai suporte o 
discuție, se uită cu răceală la Descântec și îi făcu un semn metaforic cu 
degetul mare peste umăr. 

Tu. Afară. 

Descântecul păru o clipă că are de gând să protesteze, dar se 
răzgândi în mod înţelept. 

Simţi o gâdilătură, o lumină albastră în spatele ochilor, urmate de o 
senzaţie bruscă de goliciune. 

Când se uită la pagină, aceasta se umpluse de cuvinte. Care arătau 
din nou a rune. Se bucură, imaginile cu reptile nu erau numai 
indescriptibile, ci, probabil, și impronunţțabile, amintindu-i de lucruri pe 
care se străduia din răsputeri să le uite. 


148 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Se uită prostit la carte, în vreme ce Doiflori își făcea de lucru 
nestânjenit, iar Cohen încerca în zadar să scoată inelele de pe degetele 
vrăjitorilor împietriți. 

Avea ceva de făcut, își aminti el. Ce anume era? 

Deschise cartea la prima pagină și începu să citească, mișcând din 
buze și urmărind cu degetul fiecare literă. În timp ce murmura, 
cuvintele se formau pe rând în aer, lângă el, în culori vii care dispăreau 
apoi, purtate de vânt. 

Intoarse pagina. 

Pe scări sosea tot mai multă lume - oameni cu stea, cetățeni, chiar 
și câteva din gărzile personale ale Patricianului. Vreo doi înstelaţi făcură 
chiar o încercare timidă de a se apropia de Vânturache, care era acum 
înconjurat de un vârtej de litere în toate culorile curcubeului și nici nu îi 
observă, dar Cohen trase spada și le aruncă o privire nonșalantă, care îi 
făcu să se răzgândească. 

Tăcerea se răspândea dinspre silueta aplecată a lui Vânturache ca 
valurile într-o baltă. Se prăvăli în cascadă peste marginea turnului, 
acoperi mulțimea care se foia dedesubt, pluti peste ziduri, se revărsă, 
întunecată, peste oraș și apoi cuprinse tărâmurile de dincolo de porțile 
sale. 

Masa uriașă a stelei plutea silențios deasupra Discului. Pe cerul 
dimprejur, noile luni se roteau încet și fără zgomot. 

Singurele sunete erau șoaptele răgușite ale vrăjitorului care 
întorcea pagină după pagină. 

— Nu că-i grozav? făcu Doiflori. Cohen, care își răsucea o ţigară din 
rămășițele strămoșilor ei, se uită la el inexpresiv, uitând să ducă hârtia 
la buze. 

— Ce să fie grozav? zise. 

— Toată magia asta! 

— Nu sunt decât lumini, zise Cohen pe un ton critic. N-a scos nici 
măcar un porumbel din mânecă. 

— Da, dar nu simţi potenţialitatea ocultă? zise Doiflori. 

Cohen scoase un chibrit mare, galben, de prin punguta lui cu tutun, 
se uită o clipă la Wert și, cu un gest foarte deliberat, îl aprinse pe nasul 
fosilizat al acestuia. 

— Uite ce, îi explică el lui Doiflori cât putu de drăguţ. Ce vrei de la 
unul ca mine? Sunt bătrân, am văzut magie câtă încape, și pot să-ţi 
spun că, dacă umbli cu gura căscată, oamenii îţi vor băga câte un pumn 
în ea. Oricum, și vrăjitorii mor ca toţi ceilalți când le înfigi o... 

Vânturache închise cartea cu un zgomot puternic. Se ridică și privi 
în jur. 

Atunci se întâmplă următorul lucru: 

Nimic. 

Dură puţin până când lumea își dădu seama de asta. Toţi se 
chirciseră, instinctiv, așteptând explozia de lumină albă sau globul de 


149 


Lumina fantastica 


foc orbitor sau, în cazul lui Cohen, care avea așteptări foarte reduse, 
câţiva porumbei albi, eventual un iepuraș mai mototolit. 

Nu era nici măcar acel nimic plin de interes. Uneori lucrurile nu se 
întâmplă într-un mod spectaculos, dar acesta nu putea concura nici 
măcar la categoria nonevenimente. 

— Asta a fost tot? întrebă Cohen. Mulțimea începu să murmure și 
mai mulţi oameni cu stea se uitară fioros la Vânturache. 

Vrăjitorul se uită ca prin ceaţă la Cohen. 

— Presupun că da, zise. 

— Dar nu s-a întâmplat nimic. 

Vânturache se uită prostit la Octavo. _ 

— Poate că acţionează pe căi mai subtile? zise el cu speranţă. In 
fond, nu știm exact ce ar trebui să se întâmple. 

— Ştiam noi! strigă unul din oamenii cu stea. Magia nu 
funcționează! E doar o iluzie! 

O piatră zbură pe deasupra acoperișului și îl lovi pe Vânturache în 
umăr. 

— Da, zise un alt om cu stea. Să punem mâna pe el! 

— Să-l aruncăm de pe turn! 

— Da, să punem mâna pe el și să-l aruncăm de pe turn! 

Mulțimea se năpusti înainte. Doiflori ridică mâinile. 

— Sunt sigur că s-a strecurat o greșeală..., apucă să spună înainte 
ca cineva să-i secere picioarele de sub el. 

— Ei, la naiba, zise Cohen, scuipând chiștocul și strivindu-l sub 
sanda. Își trase sabia și căută din ochi Bagajul. 

Acesta nu sărise în ajutorul lui Doiflori. Stătea în fața lui 
Vânturache, care ţinea Cartea Octavo la piept ca pe o sticlă cu apă 
caldă și privea în jur buimac. 

Un om cu stea se repezi la el. Bagajul deschise capacul, 
ameninţător. 

— Ştiu de ce nu s-a întâmplat nimic, zise o voce din spatele 
mulțimii. 

Era Bethan. 

— Zău? zise cetăţeanul de alături. Și de ce mă rog te-am asculta pe 
tine? O fracțiune de secundă mai târziu, sabia lui Cohen era la beregata 
lui. Pe de altă parte, zise omul fără să schimbe tonul, poate că ar trebui 
să fim atenţi la ce vrea să ne spună domnișoara. 

În timp ce Cohen se învârtea lent, cu lama la îndemână, Bethan ieși 
în faţă și arătă spre vârtejul de forme al descântecelor, ce pluteau încă 
în aerul din jurul lui Vânturache. 

— Acela trebuie să fie greșit, zise ea, indicând o pată de cafeniu 
murdar aflată printre luminile viu colorate care pulsau. Probabil că ai 
pronunțat un cuvânt greșit. Hai să ne mai uităm. 

Vânturache îi înmână Cartea Octavo fără o vorbă. 

Ea o deschise și cercetă paginile. 

150 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ce scris ciudat, zise. Se tot schimbă. Ce-i face chestia aia ca un 
crocodil caracatiţei? Vânturache se uită peste umărul ei și, fără să se 
gândească prea mult, îi explică. Ea rămase o clipă fără grai. 

— Ah, zise apoi încet. Nu știam că crocodilii pot face așa ceva. 

— Sunt doar niște pictograme străvechi, zise Vânturache repede. 
Or să se schimbe dacă aștepți. Descântecele pot apărea în toate limbile 
cunoscute. 

— Îţi mai amintești ce ai spus când a apărut culoarea aceea 
greșită? 

Vânturache trecu un deget peste pagină. 

— Acolo, cred, zise. Unde șopârla aia cu două capete face... ce-o fi 
făcând. 

Doiflori apăru pe deasupra celuilalt umăr al fetei. Descântecul trecu 
într-o altă scriitură. 

— Nici măcar nu se poate pronunţa, zise Bethan. Buclă, buclă, 
punct, liniuţă. 

— Alea sunt rune de zăpadă Cupumuguk, zise Vânturache. Cred că 
se pronunţă „zâf”. 

— Dar totuși n-a fost bine. Poate „sâf”. 

Priviră cuvântul. Acesta se încăpățână să rămână decolorat. 

— Sau „sfi”? zise Bethan. 

— Eventual „ţfi”, zise Vânturache fără convingere. Cuvântul deveni 
parcă și mai maroniu. 

— Ce ziceţi de „zsfî”? zise Doiflori. 

— Nu fi prost, spuse Vânturache. Runele de zăpadă se... 

Bethan îl înghionti în stomac și arătă cu degetul. Forma brună 
devenise acum de un roșu aprins. Cartea îi tremură în mâini. 
Vânturache o apucă pe Bethan de talie, îl înșfăcă pe Doiflori de guler și 
se trase înapoi. 

Bethan scăpă din mână Octavo, care se rostogoli către pavaj. Și nu 
ajunse până acolo. 


Aerul din jurul cărții strălucea. Octavo se ridica încet, fluturându-și 
paginile ca pe niște aripi. 

Apoi se auzi o vibraţie răsunătoare, dulce, iar cartea păru să 
explodeze într-o floare de lumină silenţioasă foarte complicată, care 
înflori, păli și dispăru. 

Dar altceva se petrecea mult mai sus, pe cer... 

Undeva, în adâncurile geologice ale creierului masiv al Marelui 
A'Tuin, noi gânduri porniră la drum pe căi neurale mari cât niște șosele. 
Era imposibil ca o țestoasă celestă să își schimbe expresia, dar, într-un 
mod greu de definit, fața ei solzoasă, găurită de meteoriți, părea că 
așteaptă ceva cu nerăbdare. 

Se uita fix la cele opt sfere care orbitau la infinit în jurul stelei, chiar 
pe plajele spaţiale. 

151 


Lumina fantastica 


Sferele tocmai crăpau. 

Segmente uriașe de rocă se desprinseră din ele, căzând pe o 
traiectorie spiralată către stea. Cerul se umplu de fărâme strălucitoare. 

Din coaja avariată a uneia din sfere, o ţestoasă mititică porni înot 
prin lumina roșiatică. Era cu puţin mai mare decât un asteroid, iar 
carapacea minusculă era plină de gălbenuș topit. 

Pe ea se aflau și patru pui mici de elefant. Și pe spatele lor o lume 
disc, încă micuță, plină de vulcani și de fum. 

Marele A'Tuin aşteptă până când toţi cei opt pui de ţestoasă se 
eliberară din ouă și porniră prin spaţiu năuci de uimire. Apoi, cu grijă să 
nu atingă nimic, bătrâna țestoasă se întoarse și, cu mare ușurare, 
începu lunga traversare a adâncurilor binecuvântat de răcoroase și 
nemărginite ale spaţiului. 

Tinerele țestoase îl urmară, orbitând în jurul părintelui lor. 


Doiflori privi vrăjit la imaginile de deasupra lui. Probabil că avea și 
cea mai bună perspectivă de pe Disc. 

Apoi îi veni un gând teribil. 

— Unde mi-e cutia cu picturi? întrebă el disperat 

— Ce? făcu Vânturache cu ochii aţintiţi pe cer. 

— Cutia cu picturi, strigă Doiflori. Trebuie să fac neapărat o pictură! 

— Nu poţi să ţii minte? întrebă Bethan fără să-l privească. 

— Și dacă uit? 

— Eu n-o să uit niciodată, zise ea. E cel mai frumos lucru pe care l- 
am văzut. 

— Mult mai frumos decât porumbeii și bilele de biliard, încuviință 
Cohen. Trebuie să recunosc, Vânturache. Cum ai făcut? 

— Nu știu, zise Vânturache. 

— Steaua se face mai mică, zise Bethan. 

Vânturache auzea ca prin vis vocea lui Doiflori certându-se cu 
drăcușorul care locuia în cutie și picta picturile. Era o dispută tehnică, 
ceva despre planuri de adâncime și despre câtă vopsea roșie mai avea 
drăcușorul. 

Ar trebui subliniat că Marele A'Tuin era la momentul respectiv 
foarte mulțumit și satisfăcut, iar sentimente de acest fel, generate într- 
un creier de mărimea câtorva metropole, nu pot decât să radieze în 
exterior. Și de fapt majoritatea locuitorilor Discului se aflau într-o stare 
de spirit care nu se obţine de obicei decât după o viață de meditație 
sau treizeci de secunde de tratament ilegal cu anumite ierburi. 

Asta e Doiflori cel pe care-l știm, se gândi Vânturache. Nu că nu ar 
aprecia frumusețea, dar o apreciază în felul lui. Adică, dacă un poet 
vede o narcisă, se holbează la ea și pe urmă scrie o poezie lungă, în 
timp ce Doiflori fuge să caute o carte de botanică. Călcând pe narcisă. E 
adevărat ce spunea Cohen. El doar se uită la lucruri, dar nimic din ce a 
privit el nu mai rămâne la fel. Nici eu, presupun. 

152 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Soarele Discului răsări. Steaua se micșorase deja și nu mai 
reprezenta așa o concurență. Lumina sănătoasă, solidă a Discului se 
revărsă peste peisajul încântat ca o mare de aur. 

Sau, după cum susţin unii observatori mai obiectivi, ca un sirop 
auriu. 


O fi ăsta un final perfect de dramă, dar în viaţă nu merge chiar așa, 
plus că mai erau și alte lucruri care trebuiau să se întâmple. 

Mai era Cartea Octavo, de exemplu. Când lumina soarelui o atinse, 
aceasta se închise cu zgomot și începu să cadă înapoi spre vârful 
turnului. Și mulţi dintre cei de față își dădură seama că cel mai magic 
obiect de pe Disc tocmai le cădea în cap. 

Sentimentul de fericire și frăție se evaporă odată cu roua dimineţii. 
Vânturache și Doiflori fură împinși cât colo, în timp ce oamenii se 
repeziră s-o prindă, dându-și coate și urcându-se unii peste ceilalţi, cu 
mâinile întinse. 

Octavo căzu în mijlocul mulţimii care zbiera. Se auzi un clămpănit, 
unul definitiv. Genul de clămpănit scos de un capac care nu se lasă 
deschis cu una cu două. 

Vânturache se uită la Doiflori printre picioarele cuiva. 

— Ştii ce o să se întâmple? zise el râzând. 

— Ce? 

— Când o să deschizi capacul Bagajului, o să găsești în el rufărie 
curată, cred eu. 

— Vai de mine. 

— Cred că Octavo știe să-și poarte singură de grijă. E locul cel mai 
bun pentru ea, zău. 

— Se poate. Știi, uneori am senzaţia că Bagajul știe exact ce face. 

— Inteleg ce spui. 

Se târâră până la marginea gloatei care forfotea, se ridicară, se 
scuturară de praf și porniră către scară. Nimeni nu le dădu vreo atenție. 

— Ce fac acum? întrebă Doiflori în timp ce se străduia să zărească 
ceva peste capetele mulțimii. 

— Mi se pare că încearcă să-i forțeze capacul, zise Vânturache. 

Se auzi un clămpănit și un urlet. 

— Cred că Bagajului îi face plăcere toată atenţia asta, zise Doiflori 
în timp ce-și începeau, prudenţi, coborârea. 

— Da, probabil îi prinde bine să mai iasă, să cunoască oameni, zise 
Vânturache. lar în momentul ăsta, cred că mie mi-ar prinde bine să 
mergem să comandăm două tării. 

— Bună idee, zise Doiflori. O să iau și eu două tării. 


Era aproape amiază când Doiflori se trezi din somn. Nu își amintea 
cum ajunsese într-un pod cu fân sau de ce purta hainele altcuiva, dar 
avea o idee bine înfiptă în creier. 


153 


Lumina fantastica 


Hotări că era important să i-o comunice și lui Vânturache. 

Căzu din maldărul de fân și ateriză pe Bagaj. 

— A, aici erai! zise. Sper că ţi-e jenă de ce-ai făcut. Bagajul păru 
surprins. Oricum, vreau să mă pieptăn.Deschide, zise Doiflori. Bagajul 
își ridică îndatoritor capacul. Doiflori scotoci printre sacii și cutiile 
dinăuntru până când dădu de un pieptene și o oglindă și mai elimină 
din efectele nopţii trecute. Apoi se uită mustrător la Bagaj: Presupun că 
nu vrei să-mi spui ce ai făcut cu Octavo? Bagajul păstră o expresie care 
ar putea fi descrisă doar ca înlemnită. Foarte bine. Vino, atunci. 

Doiflori ieși în soarele amiezii, puţin prea puternic pentru 
preferințele sale din momentul respectiv, și o luă hai-hui pe străzi. Totul 
părea proaspăt și nou, chiar și mirosurile, dar oamenii nu se prea 
treziseră încă. Fusese o noapte lungă. 

ÎI găsi pe Vânturache la baza Turnului Artelor, supraveghind o 
echipă de lucrători care ridicaseră un fel de schelă pe acoperiș și îi 
coborau pe vrăjitorii de piatră. Părea să fie asistat în munca lui de o 
maimuţă, dar Doiflori nu era in dispoziţia de a se lăsa prea ușor 
surprins. 

— Or să poată fi transformați la loc? zise. 

Vânturache se uită în jur. 

— Ce? A, tu erai. Nu, probabil că nu. Și mă tem că pe bătrânul Wert 
l-au scăpat pe jos, oricum. Două sute de metri, drept pe caldarâm. 

— Și poţi să mai faci ceva? 

— Poate o alee drăguță de pietriș. Vânturache se întoarse și le făcu 
semn cu mâna muncitorilor. 

— Ești foarte vesel, zise Doiflori cu o undă de reproș. Nu te-ai 
culcat deloc? 

— Ciudat, dar n-am putut să dorm, zise Vânturache. Am ieșit să iau 
puţin aer și nimeni nu știa de unde să înceapă, așa că i-am adunat pe 
oameni - arătă spre bibliotecar, care încerca să-l apuce de mână - și 
am organizat puţin lucrurile. Frumoasă zi, nu-i așa? Un aer ca vinul. 

— Vânturache, m-am hotărât să... 

— Ştii ceva, s-ar putea să mă înscriu din nou, zise Vânturache 
zglobiu. Cred că de data asta i-aș da de capăt. Chiar mă văd apucându- 
mă serios de magie și absolvind cu rezultate foarte bune. Cică dacă 
termini summa cum laudae, trăiești foarte bine... 

— Bun, pentru că... 

— Au rămas și multe poziţii libere la vârf, de când greii s-au mutat 
în pavilionul de sculptură, și... 

— Plec acasă. 

— ...un băiat isteț cu ceva experienţă de viaţă ar putea... ce? 

— Uuk? 

— Am zis că mă duc acasă, repetă Doiflori făcând mici eforturi 
politicoase de a scăpa de bibliotecar, care încerca să-l curețe de 
păduchi. 

154 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ce casă? zise Vânturache uimit. 

— Casa de acasă. Casa mea. Unde locuiesc, explică Doiflori 
intimidat. Peste mare. Știi. De unde am venit. Poţi să încetezi, te rog? 

— Îhî. 

— Uuk? 

Urmă o pauză. Apoi Doiflori zise: 

— Vezi tu, aseară mi-am dat seama, m-am gândit, toată chestia cu 
călătoritul și văzutul e bună, dar la fel de distractiv este și să fi fost 
undeva. Mă înţelegi, să-ţi lipești picturile într-o carte și să îți amintești 
cum era. 

— E distractiv? 

— Uuk? 

— Da, crede-mă. Cel mai important lucru, când ai multe amintiri, e 
să te duci undeva unde să le poți depăna în voie. Trebuie să te mai și 
oprești. N-ai fost nicăieri cu adevărat până când nu ești înapoi acasă. 
Cred că asta voiam să zic. 

Vânturache repetă ultima propoziție în gând. Nu părea cu nimic 
mai clară decât prima dată. 

— Îhî, făcu el din nou. Păi, bine. Dacă așa vezi tu lucrurile. Și când 
pleci? 

— Astăzi, cred. Trebuie să fie vreo corabie care să mă ducă o parte 
din drum. 

— Bănuiesc că o fi, rosti vrăjitorul anevoie. Se uită în jos. Se uită în 
sus. Își drese vocea. 

— Am trecut prin multe împreună, nu? zise Doiflori, înghiontindu-l 
în coaste. 

— Mda, zise Vânturache, contorsionându-și fața într-o imitație de 
zâmbet. 

— Nu ești supărat, sper? 

— Cine, eu? zise Vânturache. Doamne ferește. Am o mie de chestii 
de făcut. 

— Atunci e în regulă. Ascultă. Hai să luăm micul dejun și pe urmă 
coborâm în port. 

Vânturache încuviinţa din cap mohorât, se întoarse spre asistentul 
lui și scoase din buzunar o banană. 

— Acum cred că ai prins mișcarea, rămâi tu în locul meu, murmură. 

— Uuk. 


De fapt nu era nici o corabie spre Imperiul Agatean, dar asta numai 
teoretic vorbind, pentru că Doiflori numără monede de aur în palma 
primului căpitan cu o navă cât de cât curată până când acesta socoti că 
merită să-și schimbe destinația. 

Vânturache aşteptă pe chei până când Doiflori termină de plătit 
cam de patruzeci de ori valoarea corăbiei. 


155 


Lumina fantastica 


— S-a aranjat, zise el. O să mă lase în Insulele Brune și de acolo 
găsesc fără probleme altă corabie. 

— Grozav, zise Vânturache. 

Doiflori căzu o clipă pe gânduri. Apoi deschise Bagajul și scoase un 
săculeț cu aur. 

— l-ai mai văzut pe Cohen și Bethan? întrebă. 

— Cred că s-au dus să se căsătorească, zise Vânturache. Am auzit- 
o pe Bethan spunând că acum ori niciodată. 

— Când îi vezi, dă-le asta din partea mea, zise Doiflori înmânându-i 
sacul. Știu că e greu să pui pe picioare un cămin. 

Doiflori nu înțelesese niciodată diferenţa cursului de schimb. Cu 
sacul ăla, Cohen ar fi putut lesne pune pe picioare un mic regat 
personal. 

— O să li-l dau cu prima ocazie, zise și, spre surprinderea lui, 
constată că avea chiar de gând s-o facă. 

— Bun. M-am gândit să-ţi las ceva și ţie. 

— Vai, dar nu... 

Doiflori scotoci în Bagaj și extrase un sac încăpător. Începu să 
îndese în el haine, bani și cutia cu imagini, până când Bagajul rămase 
complet gol. Ultimul lucru pe care îl transferă fu port-ţigaretul 
împodobit cu scoici, ambalat cu grijă în hârtie moale. 

— E al tău, zise închizând capacul Bagajului. Nu voi mai avea 
nevoie de el și, oricum, nu mi-ar fi încăput pe dulap. 

— Cum? 

— Nu-l vrei? 

— Păi, eu... sigur, dar... e al tău. Pe tine te urmează, nu pe mine. 

— Bagajule, zise Doiflori. Acesta este Vânturache. Acum ești al lui, 
bine? 

Bagajul făcu piciorușe, se întoarse fără grabă și se uită ţintă la 
Vânturache. 

— De fapt, cred că își aparține doar lui însuși, zise Doiflori. 

— Da, bâigui Vânturache. 

— Atunci, cam asta a fost, zise Doiflori. Întinse mâna. 

— La revedere, Vânturache. O să-ţi trimit o carte poștală când 
ajung acasă. Sau ceva de felul ăsta. 

— Da. Oricând mai ai drum pe aici, o să știe cineva unde mă 
găsești. 

— Da. Bine. Asta e, deci. 

— Asta e, bineînţeles. 

— Așa-i. 

— Mda. 

Doiflori urcă pe pasarelă, iar echipajul o ridică nerăbdător la bord. 

Toba începu să bată ritmul pentru vâslași, iar corabia fu împinsă 
încet prin apele Ankh-ului, acum umflate din nou la nivelul normal, de 
unde fu purtată de reflux până în largul mării. 

156 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Vânturache o urmări până se prefăcu într-un punct la orizont. 
Atunci se uită la Bagaj. Acesta îi întoarse privirea. 

— Ascultă. Poţi să pleci. Te dau în propria ta stăpânire, înţelegi? 

li întoarse spatele și se îndepărtă. După câteva secunde, își dădu 
seama că în spatele lui se auzeau o mulţime de piciorușe. Se întoarse. 

— Am zis că nu te vreau! îl repezi el, lovindu-l cu piciorul. 

Bagajul se făcu mic. Vânturache plecă. 

După câţiva metri se opri să asculte. Nici un sunet. Când se 
întoarse, Bagajul era exact unde îl lăsase. Arăta ca și cum ar fi stat 
ghemuit. Vânturache se gândi un pic. 

— Bine, zise el. Vino. 

Se răsuci și o luă spre Universitate. După câteva minute, Bagajul 
păru că ia o decizie, își scoase piciorușele și tropăi în urma lui. 
Considerase că nu prea are de ales. 

Merseră de-a lungul cheiului și intrară în oraș, două punctulețe în 
peisajul care se tot îndepărta și, pe măsură ce perspectiva se lărgea, 
ajungea să cuprindă și mica galeră care se avântase pe marea cea 
verde, ce nu era decât o parte din strălucitorul ocean circular de pe 
Discul înconjurat de nori, cocoţat pe spinările a patru elefanţi, ei înșiși 
urcați pe spatele unei țestoase enorme. 

Care, la rândul ei, deveni în curând doar o sclipire pe cerul cu stele 
și apoi dispăru. 


SFÂRȘIT 


157 


Titluri de Terry Pratchett din seria 


„LUMEA DISC” 


CULOAREA MAGIEI 
LUMINA FANTASTICĂ 
MAGIE DE AMBELE SEXE 
MORT 

COPILUL MINUNE 
STRANII SURATE 
PIRAMIDE 

GĂRZI! GĂRZI! 

ERIC 

IMAGINI MIȘCĂTOARE 
OMUL CU COASA 

PRIN CELE STRĂNĂTĂȚI 
ZEI MARUNȚI 


LORDS AND LADIES 
MEN AT ARMS 

SOUL MUSIC 
INTERESTING TIMES 
MASKERADE 

FEET OF CLAY 
HOGFATHER 

JINGO 

THE LAST CONTINENT 
CARPE JUGULUM 


158 


Lumina fantastica