Terry Pratchett — [Lumea Disc] 10 Imagini Miscatoare

TERRY 
PRATCHETT 


SERIA LUMEA DISC 


IMAGINI MIŞCĂTOARE 


» a 
MEN IOR aa 
ER iF è 


TERRY PRATCHETT 


IMAGINI MIŞCĂTOARE 


Traducere din limba engleză 
CEZAR OCTAVIAN TABARCEA 


Terry Pratchett este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori 
contemporani. Trăieşte în spatele unei tastaturi în comitatul 
Wiltshire din Anglia şi spune că nu crede că o viaţă are omul, 
pentru că lui i se pare că trăieşte trei vieţi în acelaşi timp. A fost 
numit Ofiţer al Imperiului Britanic în 1988. Imagini mişcătoare 
este volumul zece din seria de mare succes Lumea Disc. 


Aş vrea să le mulţumesc tuturor acelor oameni minunaţi care 
au făcut posibilă această carte. 


Și ție. Și ție. Şi ţie... 


Nota traducătorului 


Lumea Disc, aşa cum se spune chiar în această carte, este în 
acelaşi timp lume şi „oglindă a lumilor”. Prin aceste cuvinte, 
autorul îşi defineşte cum nu se poate mai bine impresionanta 
construcţie parodică în care se reflectă, deformate, mituri, 
motive, culturi şi subculturi, precum şi viaţa de zi cu zi, aşa cum 
o cunoaştem azi. 

lar această reflexie se realizează, cu precădere, prin limbaj. 
Multe dintre metaforele şi jocurile de cuvinte cu care autorul îşi 
pigmentează textul cer, de la cititor, un efort de decriptare şi 
interpretare a aluziilor, mai mult sau mai puţin evidente. 

Romanul de faţă este unul dintre cele mai încărcate cu astfel 
de aluzii; fiind dedicat celei mai populare arte a zilelor noastre, 
arta cinematografică, el se construieşte în mare măsură din 
referiri la momente emblematice ale acesteia, de la epopeile 
marelui ecran, Pe Aripile Vântului sau Casablanca, până la Fălci 
sau desenele animate cu Tom şi Jerry. 

Întâlnind astfel de jocuri de cuvinte, am avut de ales între o 
traducere indiferentă, care riscă să-şi piardă esenţa, şi una mult 
prea fidelă originalului, care poate să contravină firescului 
limbii române. În cele din urmă, am decis să las cititorilor 
plăcerea de a descoperi ce se ascunde în spatele cuvintelor, cu 
credinţa că acei credincioşi ai Lumii Disc au un bagaj suficient 
de cunoştinţe despre cultura populară pentru a izbuti să le 
decripteze aşa cum se cuvine. Este o invitaţie şi, în egală 
măsură, o provocare. 

Mi se pare, totuşi, important să elucidez una dintre temele 
recurente ale romanelor lui Terry Pratchett, a cărei origine ar 
putea fi mai greu de înţeles pentru cititorul român. Este vorba 
de creaturile coşmareşti din Dimensiunile Donjonale, monştri 
diformi, tentaculari, polimorfi, care ameninţă permanent să 
invadeze Lumea Disc, acolo unde realitatea se subţiază 
îndeajuns de mult. Aşa cum o dovedeşte o aluzie de la sfârşitul 
acestui roman, sursa de inspiraţie pentru aceştia a fost lumea 
creată de H.P. Lovecraft, poate cel mai cunoscut autor de 
romane fantastice de groază, şi cu precădere de al său Cthulhu, 
încarnarea răului, monstrul absolut. Aşa se explică deci, de ce 
un personaj al cărţii foloseşte, pentru a denumi şi defini peştera 
în care monştrii se pregătesc să pătrundă, termenul Cthinema, 


pe care l-am păstrat ca atare în text. Tot de acolo sunt inspirate 
şi nume precum cel al tomului vrăjitoresc Necrotelicomnicon şi, 
în genere, tot ceea ce are legătură cu aceste creaturi. 

Nu pot decât să sper că am avut îndeajuns de multă 
inspiraţie şi zel pentru a oferi o variantă cât mai expresivă a 
acestui text, unul dintre cele mai vii şi pline de vervă pe care am 
avut plăcerea de a le întâlni. 


Cezar Octavian Tabarcea 


Priviţi cu atenţie... 

Acesta este spaţiul cosmic. Uneori, i se spune ultima 
frontieră. 

(Numai că, fireşte, o ultimă frontieră nu poate exista, pentru 
că, atunci, ce-ar mai fi dincolo de ea? Nu ultima, aşadar, însă, 
fără discuţie, penultima.) 

Şi iată cum, peste perdeaua de stele, se întinde o nebuloasă 
uriaşă, întunecată, în mijlocul căreia se întrevede o sclipire 
gigantică, roşie, precum furia pătimaşă a unui zeu... 

lar apoi ne dăm seama că sclipirea este de fapt un ochi mare 
cât toate zilele; ea dispare, pentru o clipă, îndărătul unei 
pleoape, apoi nebuloasa mişcă dintr-o înotătoare şi Marele 
A'Tuin, testoasa stelară, îşi continuă plutirea lentă prin vid. 

Pe spatele său se află patru elefanţi uriaşi, iar pe umerii 
acestora, înconjurată de ape, sclipind în razele minusculului 
soare care o orbitează, rotindu-se maiestuos împrejurul munţilor 
îngheţatului Centru se află Lumea Disc: lume şi oglindă a 
lumilor. 

Aproape ireală. 

Realitatea nu este digitală - nu se bazează pe O şi 1 -,ci 
analogică, gradată. Cu alte cuvinte, realitatea este o calitate a 
lucrurilor precum, să zicem, greutatea. De pildă, unii oameni 
sunt mai reali ca alţii. S-a estimat că pe o planetă oarecare se 
află numai vreo cinci sute de oameni întru totul reali - pe care 
jocul hazardului îi obligă să se tot întâlnească. 

Lumea Disc este la limită. Cu doar un strop de irealitate în 
plus, n-ar mai putea exista. 

Totuşi, este îndeajuns de reală ca să aibă necazuri dintre 
cele mai mari. 


La vreo treizeci de mile de Ankh-Morpork, în sens Rotaţional, 
se află un colţ de pământ bătut de valuri, acoperit de alge şi 
dune de nisip, tocmai în locul în care Marea Circulară se 
întâlneşte cu Oceanul Bordurii. 

Dealul în sine se vedea de departe. Nu era prea înalt, dar 
zăcea în mijlocul dunelor precum o corabie răsturnată sau o 
balenă foarte ghinionistă, acoperit de arbori şi tufişuri pitice. Pe 
acolo, ploaia nu cădea niciodată, decât atunci când, efectiv, nu 
mai avea de ales. Cu toate că, peste dunele dimprejur, vântul 
sufla fără încetare, creasta joasă a dealului era ca o oază de 
linişte permanentă, aproape răsunătoare. 

De sute de ani, pe acolo nu se schimbase decât dispunerea 
firişoarelor de nisip. 

Asta până acum. 

Pe întinderea plajei curbate se afla o colibă prăpădită, clădită 
din lemnele aduse de mare. Mă rog, a spune că fusese „clădită” 
este o insultă grozavă la adresa tuturor acelor meşteri pricepuţi 
care, de-a lungul secolelor, se îndeletniciseră cu ridicarea unor 
astfel de colibe prin felurite colţuri ale lumii. Dacă lemnele ar fi 
fost lăsate aşa cum le îngrămădise marea, poate că ar fi ieşit o 
treabă mai bună. 

Înăuntru, tocmai murise un bătrân. 

— Oh, zise el, deschizând ochii şi privind împrejur; trecuseră 
vreo zece ani de când nu mai reuşise să desluşească aşa bine 
contururile lucrurilor din colibă. 

Apoi îşi cobori... dacă nu picioarele, măcar amintirile 
picioarelor de pe salteaua din iarbă de mare şi se ridică. Apoi 
ieşi afară, la aerul curat al dimineţii. Constată, cu interes, că, 
deşi era mort, avea încă pe el o imagine străvezie a străvechii 
sale robe de ceremonie. Era pătată şi zdrenţuită, dar tot se mai 
putea observa că fusese cândva din catifea roşu-închis, cu 
fireturi de aur. Asta însemna, se gândi, fie că hainele mureau 
odată cu tine, fie că, din obişnuinţă, te îmbrăcai mental de câte 
ori te ridicai din pat. 

Tot din obişnuinţă, se îndreptă către grămada de vreascuri 
de lângă colibă. Incercă să adune câteva bețe, dar, vai, degetele 
îi alunecară drept prin ele. 

Înjură. 

De-abia atunci observă o siluetă care şedea lângă mal, 
privind marea. Se sprijinea într-o coasă. Roba neagră îi flutura 
în vânt. 


Omul dădu să o pornească, şchiopătat, în direcţia respectivă, 
apoi îşi aminti că era mort şi grăbi pasul. Nu mai făcuse paşi 
atât de mari de vreo zece ani, dar, ce să vezi, îşi amintea. 

De-abia străbătuse jumătate din distanţă, când silueta 
întunecată îi vorbi. 

— DECCAN RIBOBE. 

— Eu sunt. 

— ULTIMUL STRĂJER AL PORŢII. 

— Mda, pesemne. 

Moarte şovăi. 

— PĂI, ORI EŞTI, ORI NU EŞTI, zise. 

Deccan îşi scărpină nasul, mirându-se la început că pe sine 
însuşi se putea atinge, apoi gândindu-se că era firesc. Altfel, 
trupul i s-ar fi făcut bucățele. 

— Teoretic, spuse, Străjerii trebuie unşi de către Marile 
Preotese care n-au mai existat de mii de ani. Vezi dumneata, eu 
am învăţat ce trebuie făcut de la moş Trento, care a locuit aici 
înaintea mea. Într-o bună zi, îl aud: „Deccan, pare-mi-se că-s pe 
moarte, aşa că de-acum trebuie să faci tu treaba, că, dacă nu 
mai rămâne aicea nimeni care să-şi amintească aşa cum se 
cuvine, o să înceapă totul de la capăt şi ştii ce-nseamnă asta”. 
Ce să zic, n-a fost rău, dar nicio învestinţă chiar ca la carte. 
Părerea mea. 

Şi se uită în sus, către creasta nisipoasă a dealului. 

— Era numai el şi cu mine, zise. Apoi numai eu, să-mi 
amintesc de Holy Wood. Iar acum... 

Şi îşi duse mâna la gură. 

— Vă-lee-leeu, făcu. 

— MDA, zise Moarte. 

S-ar putea spune că pe chipul lui Deccan Ribobe trecu o 
urmă de panică, dar ar fi greşit - de vreme ce, în clipa aceea, 
chipul său se afla la ceva depărtare, cu un rânjet împietrit pe 
faţă, de parcă, în cele din urmă, pricepuse şi el poanta. Un 
lucru, însă e sigur: spiritul său se înspăimântă profund. 

— Uite, vezi dumneata cum vine, rosti în grabă, pe-aici nu 
trece nimeni în afară de pescarii din golful de-alături, care lasă 
peştele şi pleacă pe dată, din pricină de superstiții, iar io n-am 
putut să plec să-mi găsesc, cum ar veni, un ucenic, pen'că 
trebuia să păzesc focul şi să cânt imnurile, şi... 

— DA. 


— ... Groaznică răspundere, să fii singurul în stare de o 
anumită muncă... 

— DA, zise Moarte. 

— Mada, fireşte, dumneata ştii cum vine treaba... 

— DA. 

— ... Adică, înţelegi, speram să naufragieze şi pe-aicea 
careva sau, mai ştiu eu, să vină să caute comori, ca să pot să le 
explic ce-mi povestise şi mie moş Trento, să-i învăţ imnurile şi să 
aranjez totul înainte să mor... 


— AŞA, ŞI? 
— Păi, pesemne că n-am nicio şansă să... cum ar veni... 
— NU. 


— Mda, bănuiam, spuse disperat Deccan, apoi se uită la 
valurile care se spărgeau de țărm. Acolo jos, acum mii de ani, 
era un oraş. Adică, acolo, sub apă. Când e furtună, se aud 
vechile clopote răsunând pe dedesubt. 

— ŞTIU. 

— În nopţile cu vânt, obişnuiam să şed la mal, să ascult, şi 
parcă-i vedeam pe morţii ăia din străfunduri cum trag clopotele. 

— IAR ACUM TREBUIE SĂ PLECĂM. 

— Moş Trento zicea că e ceva sub deal care-i poate face pe 
oameni să o ia razna. Care le vâră în cap tot felul de idei 
ciudate, făcu Deccan, fără nicio tragere de inimă. 

— DE-ASTA ERA NEVOIE DE IMNURI, zise Moarte, apoi 
pocni din degete. Pe dată, un cal care încerca să pască firele de 
iarbă răspândite, ici şi colo, printre dune, se lăsă păgubaş şi 
veni către ei. Deccan rămase uimit să-i vadă urmele copitelor în 
nisip. S-ar fi aşteptat să vadă scântei sau măcar dâre de piatră 
topită. 

— Dacă se poate, începu el, spune-mi şi mie ce urmează. 
Moarte îi comunică. 

— Mda, bănuiam, spuse Deccan, posomorât. 

Pe coasta dealului, focul care arsese toată noaptea se 
prăbuşi într-un vârtej de cenuşă. Rămaseră, totuşi, câţiva 
tăciuni care încă mai pâlpâiau. În curând, aveau să se stingă şi 
ei. 


Se stinseră şi ei. 


Vreme de o zi întreagă, nu se întâmplă nimic. Apoi, într-o 
scobitură mică, de la poalele dealului mohorât, câteva grăunţe 
de nisip alunecară din loc, lăsând în urma lor o găurică. 

Ceva ieşi la lumină. Ceva nevăzut. Ceva plin de voioşie, de 
egoism şi de minunăţii. Ceva imaterial ca o idee - căci tocmai 
asta era. O idee scăpată din laţ. 

Era bătrână, bătrână de tot - niciun calendar imaginat de 
Om nu-i putea cuprinde vârsta. Avea tot felul de amintiri şi 
dorinţe. Işi amintea de viaţa de demult, din universul acela, dar 
şi din altele. Avea nevoie de oameni. 

Se înălţă către stele, preschimbându-şi forma, răsucindu-se 
ca o pală de fum. 

La orizont se vedeau lumini. 

li plăceau luminile. 

Le privi câteva clipe, apoi, ca o săgeată nevăzută, se întinse 
către oraş şi o porni iute la drum. Şi acţiunile hotărâte îi 
plăceau... 

Şi trecură câteva săptămâni. 


Se zice că toate drumurile duc în Ankh-Morpork, cel mai 
mare dintre oraşele Lumii Disc. 

Sau, cel puţin, se zice că se zice că toate drumurile duc în 
Ankh-Morpork. 

Şi e fals. De fapt, toate drumurile pleacă din Ankh-Morpork, 
numai că, uneori, oamenii le străbat în direcţia greşită. 

Poeţii au încercat să descrie oraşul - dar s-au lăsat demult 
păgubaşi. De-acum, cei mai isteţi dintre ei încearcă să-l scuze. 
Mda, spun ei, o fi puturos, o fi prea înghesuit, o fi aducând cu 
Iadul - dacă focurile de-acolo ar fi stinse, şi o cireadă de vaci cu 
probleme digestive ar bântui prin preajmă vreun an de zile -, 
dar trebuie să recunoaşteţi că e plin de viaţă. Viaţă în stare 
pură, agitată, mereu în mişcare. Ceea ce-i adevărat - chiar dacă 
o spun poeţii. Dar oamenii care nu sunt poeţi spun: „Şi ce 
dacă?” Şi saltelele sunt pline de viaţă, în general, dar nu stă 
nimeni să le închine ode. Cei care locuiesc în oraş îl urăsc de 
moarte şi, dacă trebuie cumva să se mute, din pricina afacerilor 
sau plecând după aventuri, sau, cel mai adesea, din pricina 


vreunei legi de curând intrate în vigoare, de-abia aşteaptă să se 
întoarcă, pentru a se putea bucura de voluptatea de a-şi uri din 
răsputeri traiul. Îşi lipesc, la spatele căruţelor, petice de hârtie 
pe care scrie: „Ankh-Morpork - Urăşte-l sau ia-ţi tălpăşiţa”. L-au 
poreclit Marele Wahooni - e un fruct!. 

Din când în când, vreun conducător al oraşului pune să se 
construiască un zid, de jur împrejur, chipurile pentru ca 
duşmanii să nu poată pătrunde. Însă Ankh-Morpork nu se teme 
de duşmani. De fapt, îi primeşte cu bucurie - numai să fie 
duşmani cu buzunarele pline?. A scăpat cu bine de potopuri, 
incendii, invazii, revoluţii şi dragoni. Ei, da, uneori din 
întâmplare - dar tot a scăpat. Spiritul voios, sută-n sută 
mercantil, al oraşului l-a ferit de absolut orice primejdie... Până 
acum. 


Bu-um. 

Explozia pulveriză ferestrele, uşa şi mare parte din coş. 

Aşa ceva era un lucru normal pe Strada Alchimiştilor. 
Oamenii care locuiau acolo preferau exploziile, care erau uşor 
de identificat şi se isprăveau repede, faţă de valurile de mirosuri 
puturoase care te învăluiau pe neaşteptate. 

Exploziile făceau parte din decor - atât cât mai era. 

lar asta fusese foarte izbutită - chiar şi după standardele 
înalte ale cunoscătorilor din vecinătate. În mijlocul trâmbelor de 
fum negru se zărea - lucru mare! - o sclipire de un roşu intens. 


1 Un fruct care crește numai în anumite părţi din Howondaland - 
tărâmul păgân. E lung de douăzeci de picioare, plin de ţepi de 
culoarea cerii din ureche, și miroase ca un furnicar care-a înghiţit o 
furnică stricată rău. 

? Că veni vorba, faimoasa publicaţie editată de Breasla Neguţătorilor, 
numită La bună venită în Ankh-Morporku, Orașulu celor o Mie de 
Surprize, conţine, de la o vreme încoace, o secțiune întreagă intitulată 
„Deci, cine-mi ești mătăluță? Aha, un invadatori barbari” în care se 
pot găsi recomandări despre viața de noapte, despre tot felul de 
chilipiruri din bazar și, sub titlul „Unde se ospătează liftele”, o listă a 
restaurantelor de unde se poate cumpăra plăcintă cu lapte de iapă și 
carne de iac, cât de cât decentă. Și mulţi au fost vandalii cu coifuri 
ascuţite pe cap care s-au întors îndărăt la iurtele lor îngheţate, 
întrebându-se de ce păreau să aibă mult mai puţini bani decât la 
plecare, și la ce ie-o fi trebuit un covor prost ţesut, o sticlă de un litru 
cu vin acru și un măgăruș mov de cârpă, cu o pălărie de paie pe cap. 


Bucăţile de cărămidă aproape topite erau mai moi decât de 
obicei. Una peste alta, explozia era de-a dreptul impresionantă. 

Bu-um. 

La vreo două minute după aceea, o siluetă se strecură cu 
greu prin gaura unde fusese, cândva, uşa. Omul nu mai avea 
păr, iar hainele, câte-i mai rămăseseră, erau în flăcări. 

Se îndreptă, clătinându-se, către micul grup de privitori care 
admira prăpădul şi, cu totul întâmplător, îşi lăsă mâna murdară 
de funingine pe umărul unui vânzător de plăcinte cu carne şi 
chifle cu cârnaţi în ele, numit Lua-Mi-aş Singur Beregata 
Dibbler, care avea un talent - aproape miraculos - de a apărea 
oriunde era rost de ceva clienţi. 

— Imi trebe’, spuse omul cu un glas visător, pierdut, un 
cuvânt. Imi stă pe limbă. 

— Arsură? încercă Beregată, apoi îşi recapătă înzestrările de 
comerciant şi adăugă, întinzându-i o cutie cu plăcinte plină cu 
atât de multe resturi organice reciclate, încât ar fi fost de 
mirare să nu conţină şi forme primordiale de viaţă: După aşa 
păţanie, ce-ţi trebuie dumitale este o îmbucătură de plăcintă 
caldă... 

— Nununu. Nu arsură. E vorba aia de-o spui când descoperi 
ceva, şi ieşi în stradă urlând, rosti, cu glas nerăbdător, silueta 
fumegândă. E o vorbă specială, adăugă, încreţindu-şi fruntea 
neagră de cenuşă. 

Mulțimea,  convingându-se, cu oarece dezamăgire, că 
exploziile se terminaseră, se adună în jurul lor. Discuţia 
promitea să devină la fel de interesantă. 

— Mdea, aşa-i, zise un bărbat mai în vârstă, privind 
triumfător în jur, în timp ce-şi îndesa pipa. leşi afară în fugă, 
urlând: „Foc! Foc!” 

— Nu-i asta... 

— Sau „Ajutor!” sau... 

— Nu, are dreptate, zise o femeie cu un coş cu peşte pe cap. 
E o vorbă specială. E străină. 

— Da, da, interveni vecinul ei. O vorbă specială, într-o limbă 
străină, pentru oamenii care-au descoperit ceva. A inventat-o un 
prăpădit din ăla de cine ştie unde, în baie... 

— Păi, io unul, zise bărbatul cu pipa, aprinzându-şi-o de la 
pălăria alchimistului, care ardea mocnit, nu pricep de ce 
oamenii din oraşu' ăsta s-o pornească pă străzi, urlând vorbe 
păgâne, numai fincă au făcut o baie. Şi ia uitaţi-vă la ăsta. Ce, 


ăsta a făcut baie? Nu că nu i-ar prinde bine, nu zic, dar de făcut 
n-a făcut. La ce să se-apuce să zbiere vorbe pe străineşte? Noi 
n-avem vorbe bune de zbierat, sau ce? 

— Cum ar fi? întrebă Lua-Mi-aş Singur Beregata. 

— Păi... spuse, ezitant, fumătorul... ceva gen... „Hei, am 
descoperit ceva!” sau... „Ura!”... 

— Nu, nu, eu mă gândeam la un prăpădit de prin Tsort, pare- 
mi-se, care tocmai era în baie când i-a venit o idee pentru nu 
ştiu ce şi a fugit în stradă, urlând. 

— Urlând ce? 

— Habar n-am. „Daţi-mi un prosop!” ce ştiu eu? 

— Să vedeţi ce-ar mai fi urlat dacă încerca aşa ceva prin 
părţile noastre, spuse, vesel, Beregată. Şi-acum, doamnelor, 
domnilor, am aici nişte chifle cu cârnaţi în ele care o să vă facă 
să... 

— Evrika, spuse cel de culoarea funinginei, clătinându-se pe 
picioare. 

— Ce-i cu asta? întrebă Beregată. 

— Păi, ăsta-i cuvântul. Evrika, răspunse bărbatul cu faţa 
neagră, rânjind neliniştit. Înseamnă „Am găsit-o”. 

— Ce-ai găsit? făcu Beregată. 

— Păi, ideea. Aveam şi produsul, dar s-a dus. Octo-celu-loză. 
Super material! O aveam în mână, dar am apropiat-o prea mult 
de foc, răspunse celălalt, cu glasul năucit al celor aflaţi pe 
pragul comoţiei cerebrale. Asta-i foarte important! Să nu cumva 
să uit. Nu trebuie lăsată să se încingă. E foarte important. E un 
fapt tare important şi tre’ să-l scriu undeva. 

Apoi se îndepărtă clătinându-se, printre ruinele fumegânde. 
Dibbler privi în urma lui. 

— Ce-o mai fi fost şi asta? spuse, apoi scutură din umeri şi 
ridică glasul: Plăcinte cu carne! Chifle dulci şi moi! Cu cârnaţi 
fierbinţi, atât de proaspeţi că porcul nici n-a observat că i-au 
dispărut! 


Vârtejul sclipitor al ideii ieşite de sub coasta dealului 
observase toate acestea. Alchimistul nici măcar nu ştia de 
existenţa sa. Nu ştia decât că, în ziua aceea, fusese neobişnuit 
de inventiv. 

Iar acum, ideea observase mintea vânzătorului de plăcinte. 


Cunoştea genul acela de minţi şi le iubea. O minte care putea 
scoate la vânzare plăcintele acelea de coşmar putea să vândă şi 
vise. 

Aşa că se năpusti. 

Pe coasta unui deal din depărtare, adierea vântului spulberă 
cenuşa rece. 

Ceva mai jos, într-o crăpătură din fundul unei văgăuni 
ascunse între două pietre, unde un tufiş pitic de ienupăr se 
zbătea să supravieţuiască, firişoare minuscule de nisip începură 
să curgă. 


Bu-um. 

Un nor de tencuială fină se prăvăli peste biroul lui Mustram 
Ridcully, noul Arhicancelar al Universităţii Nevăzute, tocmai 
când el încerca să înfigă în cârlig o muscă foarte greu de 
mânuit. 

Bărbatul aruncă o privire pe fereastra fumurie. Peste centrul 
Morporkului se înălța un nor de fum. 

— Trezorieer! 

În câteva clipe, sosi şi Trezorierul, cu sufletul la gură. 
Zgomotele puternice îl întorceau mereu pe dos. 

— Alchimiştii sunt de vină, Domnule, gâfâi el. 

— E a treia oară într-o săptămână. Lua-i-ar toţi dracii de 
vânzători de artificii, bombăni Arhicancelarul. 

— Aşa-i, Domnule, din păcate aveţi dreptate, zise Trezorierul. 

— Da’ ce naiba fac acolo? 

— Zău că nu ştiu, Domnule, răspunse Trezorierul, trăgându- 
şi suflul. Alchimia nu m-a pasionat niciodată. E mult prea... 
prea... 

— Periculoasă, spuse hotărât Arhicancelarul. Niciuna, nici 
două, amestecă tot felul de chestii şi p'ormă, numai ce-i auzi: 
„Hei, oare ce s-o-ntâmpla dacă adăugăm şi o picătură din asta 
galbenă?” După care, gata, rămân două săptămâni fără 
sprâncene. 

— Eu aş fi spus nepractică, făcu Trezorierul. De ce or fi 
încercând să rezolve lucrurile pe calea asta atât de dificilă, când 
au la dispoziţie magia de zi cu zi, care este extraordinar de 
simplă?! 

— Parcă voiau să spargă piatra filosofului, sau ceva, zise 
Arhicancelarul. După mine, numai prostii. Bun, am plecat. 


În timp ce el dădea să iasă, Trezorierul scoase la iveală într-o 
clipă un teanc de hârtii şi începu să gesticuleze cu ele. 

— Până să plecaţi, domnule Arhicancelar, făcu el, cu 
deznădejde, poate aţi fi aşa de bun să-mi semnaţi câteva... 

— Mai târziu, omule, se răsti Arhicancelarul. Acum tre' să 
mă duc să vorbesc cu cineva despre un cal, nu? 

— Poftim? 

— Aşa. 

Şi uşa se închise. Trezorierul se uită la ea şi oftă. 

De-a lungul anilor, Universitatea Nevăzută cunoscuse fel de 
fel de Arhicancelari. Mai mari, mai mici, mai vicleni, uşor 
dementi, nebuni de legat - veneau, îşi făceau datoria (uneori nu 
apucau să reziste nici măcar până li se finisa portretul oficial 
care trebuia atârnat în Sala Mare), apoi mureau. În lumea 
magiei, vrăjitorii cu funcţii de conducere aveau tot atâtea şanse 
la o angajare pe perioadă nedeterminată ca şi un dansator de 
step într-un câmp plin de mine antipersonal. 

Cu toate astea, dinspre partea Trezorierului, era totuna. Ei 
da, din când în când se mai schimbau numele, dar lucrul cel mai 
important era că exista întotdeauna un Arhicancelar, a cărui 
treabă de căpătâi, în viziunea Trezorierului, era să semneze 
felurite hârtii, preferabil fără să le şi citească. 

Ăsta noul, însă, nu era aşa. De pildă - nu era mai niciodată 
de găsit. Se întorcea în Universitate numai pentru a-şi schimba 
hainele pline de noroi. Şi mai şi ţipa la cei din jur. In general, la 
Trezorier. 

Şi totuşi, la momentul respectiv, păruse o idee bună să 
aleagă Arhicancelar pe unul care nu mai pusese piciorul în 
Universitate de patruzeci de ani. 

În ultima vreme avuseseră loc atât de multe lupte între 
feluritele ordine vrăjitoreşti încât, o dată în viaţă, vrăjitorii din 
funcţiile de conducere căzuseră de acord că Universitatea avea 
nevoie de o perioadă de stabilitate, ca să aibă şi ei răgazul să-şi 
vadă în linişte, vreme de câteva luni, de intrigi şi comploturi. 
Scotociseră prin arhive şi dăduseră peste numele lui Ridcully cel 
Brun care, după ce devenise mag de Nivelul al Şaptelea la 
incredibila vârstă de douăzeci şi şapte de ani, plecase de la 
Universitate ca să-şi administreze moşiile moştenite, aflate 
undeva într-un fund de lume. 

Părea candidatul ideal. 


— Ăsta-i omul, spuseseră cu toţii. Sânge nou. Aer proaspăt. 
Un vrăjitor de la ţară. Să ne întoarcem la vechile taine, la 
rădăcinile magiei. Un tip jovial cu pipă şi ochi sclipitori. Genul 
de om care ştie să recunoască ierburile, 
care-străbate-codrii-înfrăţit-cu-toate-animalele şi aşa mai 
departe. Pesemne că mai şi doarme sub cerul liber. Nu ne-am 
mira să aflăm că înțelege graiul vântului. Putem pune rămăşag 
că ştie pe nume toţi străvechii copaci. Şi să nu uităm, vorbeşte 
cu păsările. 

Aşa că fusese trimis un sol. lar Ridcully cel Brun oftase, 
trăsese câteva înjurături, îşi găsise toiagul în grădina din spate, 
unde îl folosise ca suport pentru o sperietoare de păsări, şi o 
pornise la drum. 

— lar dacă e vreo problemă, mai spuseseră vrăjitorii, în 
intimitatea propriilor cugetări, unul d-ăsta care vorbeşte cu 
copacii n-ar trebui să fie prea greu de eliminat. 

Apoi omul sosise - şi iată că se dovedise că Ridcully cel Brun 
vorbea într-adevăr cu păsările. De fapt, striga la ele. Şi, în 
general, striga cam aşa: 

— 'Ţi-am tras-o, nemernico! 

Şi fiarele pământului, şi păsările cerului îl cunoşteau pe 
Ridcully cel Brun - şi-ncă cum: ajunseseră să se priceapă atât de 
bine să facă legături, încât pe o rază de aproximativ douăzeci de 
mile împrejurul mogşiilor sale nu făceau decât s-o ia la fugă, să 
se ascundă sau, dacă situaţia era disperată, să sară la beregată 
de îndată ce zăreau în depărtare o pălărie ţuguiată. 

Nu trecuseră mai mult de douăsprezece ore de când sosise, 
şi Ridcully îşi instalase deja cârdul de dragoni de vânătoare în 
cămară, trăsese cu arbaleta sa fioroasă în corbii stabiliţi în 
străvechiul Turn al Farmecelor, băuse o duzină de sticle cu vin 
roşu, apoi se culcase pe la două dimineaţa, cântând un cântec în 
care se regăseau cuvinte pe care vrăjitorii mai în vârstă şi uituci 
trebuiseră să le caute în dicţionar. 

Şi se trezise la cinci, ca să plece la vânătoare de rațe, în 
mlaştinile estuarului. 

După care se întorsese, plângându-se în stânga şi în dreapta 
că prin împrejurimi nu era niciun râu bun pentru pescuitul de 
păstrăvi - în râul Ankh oricum nu puteai pescui: dacă voiai să 
scufunzi cârligul, trebuia să-l îndeşi cu călcâiul. 

Şi avea obiceiul să ceară bere la micul dejun. 

Şi spunea bancuri. 


Pe de altă parte, se gândi Trezorierul, măcar nu-şi băga 
nasul în administrarea Universităţii. Lui Ridcully cel Brun nici 
măcar nu-i trecea prin cap să-şi exercite atribuţiile de 
conducător, decât, eventual, într-un alai de vânătoare. Lucrurile 
în care nu puteai trage cu săgețile, pe care nu le puteai fugări în 
goana calului sau prinde în cârlig erau, în opinia sa, cam fără 
rost. : 

Bere la micul dejun! Trezorierul se înfioră. În genere, 
vrăjitorii nu funcționau bine decât de la amiază încolo, iar micul 
dejun în Sala Mare se desfăşura într-o linişte aproape totală, 
întreruptă doar de o tuse spartă, de paşii furişaţi ai slujitorilor 
şi, din când în când, de câte un geamăt. Oamenii care strigau în 
gura mare să li se aducă rinichi, sângerete şi bere erau ceva 
absolut nemaivăzut. 

Singurul care nu se înfricoşase de purtările nou-venitului era 
bătrânul Windle Poons, care avea o sută treizeci de ani, era surd 
şi, chiar dacă era expert în străvechile scrieri magice, avea 
nevoie mereu de cineva care să-l ţină la curent şi să-i explice 
treburile legate de viaţa de zi cu zi. Izbutise să reţină că noul 
Arhicancelar era un individ dintr-ăla care ciripea-în-rând-cu- 
păsările. Până să-şi dea seama că situaţia se schimbase, avea să 
mai treacă vreo săptămână, iar între timp se străduia să 
converseze, politicos, bazându-se pe puţinul pe care-l mai ştia 
despre Natură şi alte cele. De pildă: 

— Pesemne că, ăăă, e o mare schimbare pentru dumneata, 
mm, să dormi într-un pat adevărat şi nu, ăăă, sub cerul liber, 
nu? 

Sau: 

— Chestiile astea, mm, se cheamă cuțite şi furculiţe. 

Sau: 

— Mm, ce crezi, ăăă, treaba asta verde de deasupra oului o fi 
pătrunjel, mm? 

Numai că, de vreme ce noul Arhicancelar nu era niciodată 
prea atent la ce i se spunea în timp ce mânca, iar Poons nu 
observa niciodată că nu i se răspunde, se înțelegeau de minune. 

Oricum, Trezorierul avea altele pe cap. 

De pildă, Alchimiştii. Nu puteai avea încredere în ei. Erau 
prea serioşi. 

Bu-um. 


Încă o explozie, apoi gata. Trecură zile în şir fără să se audă 
nici măcar una mică. Oraşul se linişti - ceea ce era o mare 
prostie. 

Ceea ce-i scăpase Trezorierului era faptul că lipsa exploziilor 
nu însemna că Alchimiştii puseseră capăt vechilor lor 
îndeletniciri, însemna, doar, că începuseră s-o facă aşa cum 
trebuia. 


Era miezul nopţii. Valurile se spărgeau cu zgomot de mal şi 
străluceau fosforescent în noapte. Însă împrejurul străvechiului 
deal, era o tăcere atât de profundă de parcă, pentru a pătrunde 
acolo, sunetele ar fi trebuit să străbată mai multe straturi de 
catifea. 

De-acum, gaura din nisip se mărise binişor. 

Dacă ai fi putut să-ţi lipeşti urechea de ea, ţi s-ar fi părut că 
auzi aplauze. 


Era tot miezul nopţii. Luna plină plutea peste fumurile şi 
duhorile din Ankh-Morpork, fericită că între acestea şi ea se 
aflau mai multe mii de mile de cer. 

Sediul Breslei Alchimiştilor era o clădire nouă. Aşa era 
mereu. În ultimii doi ani, fusese demolată prin explozii şi apoi 
reconstruită de patru ori - ultima dată, din proiect fuseseră 
eliminate sala de şedinţe şi cea pentru demonstraţii, în speranţa 
că lucrurile aveau să se îmbunătăţească. 

În noaptea aceea, mai multe siluete învăluite în mantii 
pătrunseră înăuntru, parcă pe furiş. După câteva minute, 
luminile de la o fereastră aflată la ultimul etaj se micşorară, apoi 
se stinseră de tot. 

Sau aproape. 

Acolo sus se întâmpla ceva. O licărire tremurătoare, ciudată, 
se reflectă în fereastră vreme de câteva clipe. De îndată, se 
auziră urale înfundate. 

Apoi un alt zgomot. De data asta, însă, nu o explozie, ci un 
soi de tors mecanic, straniu, precum cel scos de o pisică fericită 
aflată pe fundul unui cazan de tinichea. 

Făcea clicaclicaclicaclicaclica... clic. 

O tinu aşa câteva minute, pe fundalul uralelor. Apoi, un glas 
spuse: 


— That's all folks’. 


— Cum adică asta-i tot? Care... asta? întrebă, în dimineaţa 
următoare, Patricianul din Ankh-Morpork. 

Bărbatul din faţa lui tremura de spaimă. 

— Nu ştiu, înălţime, zise. Nu m-au lăsat să intru. M-au pus să 
aştept la uşă, înălţime. 

Nervos, îşi frământă palmele. Privirea Patricianului îl 
pironise în loc. Era extrem de potrivită, printre altele, pentru a-i 
face pe oameni să continue să vorbească, chiar şi după ce aveau 
impresia că au terminat. 

Câţi spioni avea în oraş, numai Patricianul însuşi ştia. Cel de- 
acum era angajat al Breslei Alchimiştilor. Cândva, avusese 
ghinionul să fie chemat în faţa Patricianului, acuzat de 
vagabondaj premeditat, şi alesese din proprie iniţiativă să 
devină spiont. 

— Mai mult nu ştiu, înălţime, se smiorcăi el. N-am auzit 
decât clincănitul ăla şi am văzut un soi de sclipire pe sub uşă. 
După care au spus că lumina zilei de prin părţile astea nu era 
potrivită. 

— Poftim? Cum adică nu era potrivită? 

— Păi... nu ştiu, să trăiţi, că mai multe nu au spus. Cică ar 
trebui să meargă undeva unde e lumină mai bună. A, şi mi-au 
spus să mă duc să le aduc ceva de mâncare. 

Patricianul căscă. Ghiduşiile astea ale alchimiştilor aveau în 
ele ceva incredibil de plictisitor. 

— Ca să vezi, zise. 

— Numai că nu trecuse decât un sfert de oră de când luaseră 
cina, izbucni slujitorul. 

— Poate că îndeletnicirea asta a lor face foame, răspunse 
Patricianul. 

— Da, iar bucătăria se închisese deja, aşa că a trebuit să 
merg să cumpăr o tavă cu chifle cu cârnaţi fierbinţi în ele, de la 
Beregată Dibbler. 

— Ca să vezi, făcu Patricianul, coborându-şi privirea către 
hârtiile de pe birou. Îţi mulţumesc. Poţi pleca. 


3 „Asta-i tot, oameni buni.” (n.tr.) 
4 Alternativa fiind să aleagă din proprie iniţiativă să fie aruncat în 
puţul cu scorpioni. 


— Şi ştiţi ceva, înălţime? Le-au plăcut! Chiar le-au plăcut! 


Faptul în sine că Alchimiştii aveau o Breaslă era 
surprinzător. Vrăjitorii erau la fel de puţin înclinați către ideea 
de a colabora, însă erau, de asemenea, de la natură, competitivi 
şi aveau un mare respect pentru ierarhii, aşa că aveau nevoie de 
organizare. La ce bun să fii vrăjitor de Rangul al Şaptelea, dacă 
nu existau celelalte şase ranguri pe care să le priveşti de sus, şi 
al optulea către care să aspiri? Era nevoie de alţi vrăjitori, pe 
care să-i poţi uri şi dispreţui. 

Pe de altă parte, fiecare alchimist era pe cont propriu. 
Lucrau prin camere întunecoase sau pivnițe tăinuite, căutând 
fără încetare potul cel mare - Piatra Filosofală, Elixirul Vieţii 
Veşnice. În general, erau oameni slabi, cu ochii roşii, cu bărbi 
care nu erau, de fapt, bărbi, ci mai degrabă smocuri de păr care 
se-nghesuiau unele-ntr-altele pentru a se putea apăra mai bine. 
Mulţi alchimişti aveau acea înfăţişare distantă, de pe altă lume, 
pe care o dobândeşti dacă îţi petreci prea mult timp pe lângă 
mercurul care dă în clocot. 

Şi nu se poate spune că alchimiştii se urau între ei. De multe 
ori, nici nu se băgau în seamă sau se confundau reciproc cu o 
morsă. 

Astfel că minuscula lor Breaslă, demnă de dispreţ, nu 
aspirase niciodată să dobândească puterea pe care o avea, să 
spunem, Breasla Tâlharilor sau cea a Asasinilor. În schimb, se 
dedicase misiunii de a ajuta văduvele şi familiile acelor 
alchimişti care avuseseră, de pildă, o atitudine mult prea 
relaxată atunci când umblau cu cianură de potasiu sau 
obţinuseră, prin distilare, nişte ciuperci interesante, le 
înghiţiseră şi apoi săriseră de pe acoperişuri pentru a se prinde 
în horele zânelor, însă nu erau foarte multe văduve şi orfani - 
lucru firesc, de vreme ce alchimiştilor le venea greu să aibă 
relaţii prea îndelungate cu alţi oameni. In general, dacă 
izbuteau să se însoare, o făceau numai ca să aibă pe cineva să le 
ţină eprubetele. 

Una peste alta, singurul talent pe care şi-l descoperiseră 
alchimiştii din Ankh-Morpork era să transforme aurul în ceva 
mai puţin aur. 

Până acum... 

Acum, când erau plini de entuziasm şi de nervozitate, 
precum cei care-au descoperit, din senin, o sumă foarte mare de 


bani în contul personal şi nu ştiu dacă să spună cuiva sau, pur şi 
simplu, să ia banii şi să dispară. 

— Vrăjitorilor n-o să le convină, spuse unul dintre ei - un 
bărbat slăbănog şi timid pe nume Lully. O să spună că-i magie. 
Ştiţi ce tare se băşică dacă au impresia că vreunul care nu e 
vrăjitor face farmece. 

— Dar nu-i vorba nicidecum de magie, zise Thomas 
Silverfish, preşedintele Breslei. 

— Păi, impii... 

— Asta nu-i magie. E vorba doar de nişte creaturi 
supranaturale dintre cele mai obişnuite. 

— Dar salamandrele? 

— Forme de viaţă cu totul şi cu totul normale. Nu-i nimic în 
neregulă cu ele. 

— O fi, o fi. Dar ei o să spună că-i magie. Ştii cum fac! 

Ceilalţi alchimişti încuviinţară posomorâţi. 

— Sunt nişte  reacţionari, făcu  Sendivoge, secretarul 
Breselei. Nişte thaumocraţi ordinari. La fel şi celelalte Bresle. 
Ce ştiu ei despre progres? Ce le pasă? Puteau inventa aşa ceva 
de mulţi ani încoace, dar au făcut-o? Nici vorbă! Gândiţi-vă 
numai că putem face vieţile oamenilor mult mai... mult mai 
bune, ce mai. Posibilităţile sunt enorme! 

— İn educaţie, zise Silverfish. 

— În istorie, zise Lully. 

— Ca să nu mai vorbim de divertisment, spuse şi Peavie, 
trezorierul Breslei, un bărbat micuţ şi nervos - cam cum erau 
toţi alchimiştii, din pricina faptului că nu se ştia niciodată ce- 
avea să se întâmple cu lichidul care clocotea în alambicul de 
testare. 

— Ei, da, normal. Şi ceva divertisment, recunoscu Silverfish. 

— Gândiţi-vă, numai, începu Peaves, la marile drame istorice. 
Imaginaţi-vă! Aduni câţiva actori care să le joace, numai o dată, 
apoi lumea din toate colţurile Discului poate să-i vadă de câte 
ori pofteşte. Şi ce economie la cheltuieli, de asta nici nu mai 
vorbesc, adăugă. 

— Dar totul făcut cu gust, zise Silverfish. Ne revine marea 
responsabilitate de a veghea să nu se întâmple nimic care să fie, 
în vreun fel... ei, ştiţi voi, grosolan, sfârşi el, cu glasul tremurat. 

— Au să ne oprească, spuse mohorât Lully. li ştiu eu pe 
vrăjitori. 


— Am cugetat şi eu la asta, zise Silverfish. Oricum, aici 
lumina e foarte proastă. Am stabilit asta. Avem nevoie de cer 
senin. Şi va trebui să mergem undeva departe. Cred că ştiu un 
loc numai bun. 

— Ştiţi, nici nu-mi vine să cred că facem asta, interveni 
Peavie. Acum o lună era doar o idee nebunească. Iar acum totul 
e pus la punct! Ca printr-o vrajă! Dar fără să fie, cu adevărat, 
magie, dacă înţelegeţi ce vreau să zic, se grăbi să adauge. 

— Nu-i doar iluzie, ci o iluzie adevărată, făcu Lully. 

— Nu ştiu dacă s-a gândit cineva, zise Peavie, dar ar putea să 
ne-aducă şi ceva bani. Ei? 

— Dar asta nu contează, zise Silverfish. 

— Nu, nu, sigur că nu, îngână Peavie, apoi trase cu ochiul la 
ceilalţi. Să ne mai uităm o dată? spuse, cu glas şovăielnic. Pot să 
învârt eu manivela, nu mă deranjează. Şi, şi... ce mai, ştiu că n- 
am prea contribuit la proiectul ăsta, dar până la urmă am găsit 
şi eu ceva. Uitaţi. 

Scoase din buzunarul robei o pungă mare şi o lăsă pe masă. 
Se răsturnă şi din ea căzură câteva grăunţe albe pufoase, 
umflate, de formă neregulată. Alchimiştii se uitară lung. 

— Ce-i asta? întrebă Lully. 

— Păi, făcu stânjenit Peavie, ce trebuie să faci este să iei 
nişte boabe de porumb şi să le pui, să zicem, într-un alambic 
mărimea 3, cu ceva ulei de gătit, înţelegeţi, apoi pui un capac 
sau ceva deasupra şi, dacă le încălzeşti, fac bum. Nu cine ştie ce 
bum, să ne-nţelegem. Şi după ce s-au oprit din pocnit, scoţi 
capacul şi boabele s-au transformat în... chestii d-astea. 

Trase cu ochiul la chipurile nedumerite ale celorlalţi. 

— Sunt de mâncare, mormăi, pe un ton de scuză. Dacă pui 
unt şi sare pe ele, au gust de unt sărat. 

Silverfish întinse mâna pătată de acizi şi alese cu mare grijă 
o bucăţică pufoasă, apoi o mestecă gânditor. 

— Nu prea ştiu ce mi-a venit, făcu Peavie, roşind. Mi-a trecut 
prin cap că aşa trebuia să fie. 

Silverfish continua să mestece. 

— Au gust de carton, spuse, după o vreme. 

— Iertare, făcu Peavie, încercând să adune restul grămezii 
îndărăt în pungă, dar Silverfish îl atinse uşor pe braţ. 

— Totuşi, zise, alegând altă bucăţică, au ceva special, nu-i 
aşa? Ceva ce pare... să se potrivească. Cum ai zis că se cheamă? 


— Nu i-am dat, propriu-zis, un nume, zise Peavie. Doar 
grăunţe explodate. 

— Ce ciudat! Parcă nu te poţi opri din mâncat, zise Silverfish, 
luând încă una. Tot mai vrei şi mai vrei. Grăunţe explodate? Ei, 
fie. Oricum... domnilor, haideţi să mai învârtim o dată manivela. 

Lully începu să strângă la loc pelicula înăuntrul lanternei 
non-magice. 

— Spuneai că ştii un loc unde putem să punem cu adevărat 
proiectul pe roate, fără ca vrăjitorii să ne facă necazuri? întrebă. 

Silverfish luă un pumn de grăunţe explodate. i 

— E undeva pe coastă, spuse. Un loc drăguţ şi însorit. În 
zilele noastre, nimeni nu mai trece pe-acolo. E doar o pădure 
bătrână şi bătută de vânturi, un templu şi nişte dune de nisip. 

— Un templu? Zeii se băşică rău dacă... începu Peavie. 

— Uite ce-i, îl întrerupse Silverfish, zona a fost părăsită de 
secole. Nu-i nimic acolo. Nici oameni, nici zei, nimic. Doar mult 
soare şi pământul care ne aşteaptă. Asta-i şansa noastră, băieţi. 
Vrăji n-avem voie să facem, aur nu putem, nici măcar traiul de zi 
cu zi nu ni-l putem câştiga, aşa că haideţi să facem imagini 
mişcătoare. Să scriem istoria! 

Alchimiştii se lăsară pe spate, părând ceva mai veseli. 

— Mdea, zise Lully. 

— Da, aşa-i, făcu Peavie. 

— În cinstea imaginilor mişcătoare, zise Sendivoge, ridicând 
pumnul plin de grăunţe explodate. De unde-ai auzit de locul 
ăsta? 

— Păi, am... începu Silverfish, apoi se opri, nedumerit. De 
fapt, habar n-am, zise în cele din urmă. Parcă nu reuşesc să-mi... 
amintesc. Pesemne că am auzit cândva de el, apoi am uitat şi, 
brusc, mi-am adus aminte. Se mai întâmplă, ştiţi şi voi. 

— Da, zise Lully. Cam cum am păţit eu cu pelicula. Parcă îmi 
aduceam aminte cum trebuie făcut. Mintea asta îţi joacă nişte 
feste... 

— Mdea. 

— Mdea. 

— E o idee căreia i-a venit timpul, înţelegeţi voi? 

— Mdea. 

— Mdea. 

— Asta tre’ să fie. 

Peste masă se lăsă o tăcere oarecum îngrijorată. Era 
zgomotul minţilor care încercau cu frenezie să pună degetele lor 


mentale pe ceva care le neliniştea. Văzduhul părea să 
sclipească. 

— Cum se numeşte locul ăsta? întrebă în cele din urmă Lully. 

— Nu ştiu cum îi zicea în trecut, răspunse Silverfish, lăsându- 
se pe spate şi trăgând grăunţele explodate spre el. Dar acum i 
se spune Holy Wood, Crângul Sfânt. 

— Holy Wood, făcu Lully. Sună... familiar. 

Căzură pe gânduri. Tăcerea se lăsă la loc. O rupse 
Sendivoge. 

— Ei, fie, zise el voios. Holy Wood, sosim! 

— Mdea, spuse Silverfish, scuturând din cap, de parcă voia 
să disloce un gând care-l tulbura. Ce chestie ciudată! Am aşa... o 
senzaţie... că într-acolo ne-am tot îndreptat... dintotdeauna. 


La mai multe mii de mile sub picioarele lui, Marele A'Tuin, 
testoasa cosmică, plutea visător prin noaptea înstelată. 
Realitatea este o curbă. 

Dar nu asta-i problema. Problema e că nu există atât de 
multă realitate pe cât ar trebui. Conform unora dintre cele mai 
mistice texte de pe rafturile bibliotecii Universităţii Nevăzute - 
cel mai de frunte colegiu pentru magie şi ospeţe sardanapalice 
de pe Disc, a cărui colecţie de cărţi este atât de extinsă încât 
face să se distorsioneze spaţiul şi timpul - cel puţin nouă zecimi 
din toată cantitatea de realitate creată vreodată se găseşte în 
afara multiversului. Şi cum, prin definiţie, multiversul include 
absolut tot ce este ceva, asta creează oarece tensiune. 

Dincolo de hotarele universurilor se află realităţile în stare 
crudă, ceea ce, cândva, ar fi putut să fie, ceea ce încă s-ar putea 
produce, ceea ce n-a ajuns niciodată să existe, precum şi ideile 
nedomesticite. Totul se creează şi se distruge neîncetat, într-un 
vârtej haotic, precum elementele dintr-o supernovă care tocmai 
clocoteşte. 

Numai din când în când, acolo unde pereţii lumilor s-au cam 
şubrezit, toate acestea pot pătrunde înăuntrul lor. 

Iar realitatea începe să se scurgă în afară. 

Efectul produs este aidoma unuia dintre acele gheizere 
fierbinţi, de la fundul mării, împrejurul cărora ciudatele făpturi 
submarine găsesc îndeajuns de multă căldură şi hrană pentru a- 
şi crea o minusculă oază de viaţă, într-un mediu în care aceasta 
nu ar trebui să existe nicicum. 


Ideea Crângului Sfânt se strecură, nevinovată şi veselă, în 
hotarele Lumii Disc. 

Iar realitatea începu să se scurgă în afară. 

Şi nu scăpă nici măcar o clipă nedetectată. Căci în afară 
există Creaturi care au o atare abilitate de a adulmeca 
moleculele de realitate, încât, prin comparaţie, treaba cu 
rechinii care simt picăturile de sânge amestecate cu apa 
oceanelor este ceva de-a dreptul banal. Şi Creaturile începură 
să se adune. 


Printre dune se strecura o furtună. Când ajunseră însă în 
dreptul deluşorului, norii parcă se curbară, încercând să-l 
ocolească. Numai câteva picături de ploaie atinseră pământul 
pârjolit, iar rafalele furioase se transformară în adieri uşoare. 

Adierile împrăştiară nisipul peste rămăşiţele unui foc demult 
stins. 

Ceva mai jos, pe coasta dealului, o piatră micuță se desprinse 
de la locul său, de lângă o gaură care ajunsese îndeajuns de 
mare pentru, să spunem, un viezure, şi se rostogoli până la 
poale. 


În mare grabă, trecu o lună - nu avea niciun chef să 
zăbovească. 


Trezorierul bătu respectuos la uşa Arhicancelarului, apoi o 
deschise. 

Săgeata slobozită dintr-o arbaletă îi pironi pălăria de o 
bârnă. 

Arhicancelarul cobori arbaleta şi se uită urât la el. 

— Fir-a a naibii de treabă, ce-ţi veni să faci asta? întrebă. 
Puteai provoca un accident. 

Trezorierul n-ar fi ajuns ce era - sau, mai degrabă, ce fusese 
cu zece secunde înainte, adică un om calm şi sigur pe sine, şi nu 
ce era acum, adică un om aflat pe punctul să sufere un uşor 
infarct - fără remarcabila înzestrare de a-şi reveni repede din 
tulburările neprevăzute. 

Işi desprinse cu grijă pălăria de pe ţinta desenată cu creta pe 
lemnul străvechi. 

— N-are nimic, zise, cu un glas atât de calm încât era 
limpede că făcuse un mare efort. Nici nu se vede gaura. Dar, 
Domnule... ăăă... de ce trăgeaţi în uşă? 


— Păi, gândeşte, omule! Afară-i întuneric şi blestemaţii ăştia 
de pereţi sunt din piatră. Doar nu te-aştepţi să trag în pereţi, nu, 
fir-ar a naibii de treabă? 

— Aha, zise Trezorierul. Uşa asta are vreo cinci sute de ani, 
să ştiţi, adăugă, cu o foarte fină şi respectuoasă nuanţă de 
reproş. 

— Aşa şi arată, spuse franc Arhicancelarul. Uită-te la 
ea - mare şi neagră, fir-ar a naibii. Iti spun eu ce lipseşte de- 
aicea, omule. Ne-ar trebui mai puţină piatră, mai puţin lemn şi 
ceva mai multă voioşie. Nişte trofee de vânătoare, de pildă, 
măcar unul sau două. 

— Mă ocup imediat, minţi Trezorierul fără să clipească, apoi 
îşi aminti de teancul de hârtii pe care-l avea sub braţ. Intre 
timp, Domnule, poate aveţi amabilitatea să... 

— Bravo, bravo, făcu Arhicancelarul, îndesându-şi pe cap 
pălăria ţuguiată. Acuma tre’ să mă duc să văd ce-mi mai fac 
dragonii. Unul era bolnav. Sărmanul animal n-a mai pus gura pe 
smoală de câteva zile. 

— Am nevoie de semnătura dumneavoastră pe unul sau două 
docu... începu în grabă Trezorierul. 

— Treaba asta mă scoate din sărite, răspunse Arhicancelarul, 
făcându-i semn să plece. Şi-aşa e prea multă hârţogăraie pe aici. 
Şi, că veni vorba, adăugă, uitându-se la Trezorier de parcă 
tocmai şi-ar fi amintit ceva. Azi-dimineaţă am văzut o chestie 
ciudată. Era o maimuţă în clădire. Se plimba de colo-colo ca la 
ea acasă. 

— Ah, da, spuse vesel Trezorierul. Bibliotecarul, pesemne. 

— Are un animal de casă, sau cum? 

— Nu, n-aţi înţeles, domnule Arhicancelar, făcu Trezorierul, 
la fel de voios. Era chiar Bibliotecarul. 

Arhicancelarul îl privi lung. Zâmbetul Trezorierului începu să 
se strâmbe. 

— Bibliotecarul e o maimuţă? 

După ceva vreme, adică după ce Trezorierul izbuti să-i 
explice cum stăteau lucrurile, Arhicancelarul spuse: 

— Deci, dac-am înţeles eu bine, insul ăsta s-a preschimbat în 
maimuţă din pricina unei vrăji? 

— Da, a fost un accident în Bibliotecă. O explozie de natură 
magică. Nici una, nici două, s-a transformat în urangutan. Şi nu 
care cumva să-i spuneţi maimuţă, Domnule. E o primată. 

— Mare diferenţă, ce să zic! 


— Aparent chiar este. Dacă-i spuneţi maimuţă, devine foarte 
violent. 

— Sper că nu-şi arată dosul, nu? 

— Nu, Domnule, făcu Trezorierul, închizând ochii şi 
înfiorându-se. Aceia care fac treaba asta sunt babuinii. 

— Aha, răspunse Arhicancelarul, căzând pe gânduri. D-ăştia 
nu avem pe-aici, să-nţeleg? 

— Nu, Domnule. E numai Bibliotecarul. 

— Aşa ceva e de neacceptat. Ascultă bine ce-ţi spun. N-am să 
îngădui ca o fiară d-asta păroasă să umble pe-aici ca şi cum ar fi 
stăpân, spuse ferm Arhicancelarul. Fă-i vânt. 

— Vai de mine, nu se poate! E cel mai bun Bibliotecar pe 
care l-am avut. Ca să nu mai vorbim de salariul pe care i-l 
oferim... 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— ÎI plătim în arahide, răspunse prompt Trezorierul, în plus, 
e singurul care înţelege cum funcţionează, de fapt, Biblioteca. 

— Atunci faceţi-l om la loc. Ce viaţă-i asta, să fii maimuţă? 

— Primată, Domnule. Şi mi-e teamă că, pentru el, e 
preferabil. 

— Păi, de unde ştii? întrebă, bănuitor, Arhicancelarul. Că 
doar nu vorbeşte, nu? 

Trezorierul şovăi. Ăsta era necazul cu Bibliotecarul. Cu toţii 
se obişnuiseră cu el, astfel încât aproape nici nu-şi mai aminteau 
de vremurile în care Biblioteca nu fusese condusă de un 
urangutan cu colții galbeni şi înzestrat cu puterea a trei bărbaţi. 
Dacă o situaţie anormală se prelungeşte îndeajuns de mult, 
devine normală. Problema era că, atunci când trebuia să-i 
explici unei terţe persoane, totul sună bizar. Trezorierul tuşi 
nervos. 

— Spune „uuk”, Domnule, răspunse. 

— Şi asta ce vrea să-nsemne? 

— „Nu”. 

— Şi-atunci „da”, cum spune? 

Exact de asta se temea Trezorierul. 

— „Uuk”, domnule Arhicancelar. 

— Ai făcut exact la fel ca şi prima dată! 

— A, nu, nu, nicidecum. Vă rog să mă credeţi că sunt tonuri 
diferite. Adică, vreau să spun că la un moment dat te obişnuieşti 
şi... începu Trezorierul, apoi ridică din umeri. Ce mai tura-vura, 
Domnule, noi am ajuns să pricepem tot ce vrea să ne spună. 


— Măcar el se menţine apt, spuse răutăcios Arhicancelarul. 
Nu ca voi, ceilalţi. Am intrat azi-dimineaţă în Sala Mare şi am 
găsit-o plină de inşi care dormeau şi sforăiau! 

— Conducerea, probabil, Domnule, zise Trezorierul. Cu toate 
că eu unul aş spune că sunt cu toţii foarte apti. 

— Apti? Decanul arată ca un om care-a-nghiţit un pat! 

— Păi, Domnule, răspunse  Trezorierul zâmbind cu 
indulgență, cuvântul „apt”, aşa cum îl înţeleg eu, înseamnă 
potrivit pentru un anume scop. Şi aş spune că trupul Decanului 
este, fără discuţie, potrivit pentru misiunea de a şedea într-un 
jilţ cât e ziua de lungă şi de a îngurgita mari cantităţi de hrană. 

Şi îşi îngădui un zâmbet fugar. Arhicancelarul îi aruncă o 
privire de om de modă veche. Atât de veche, că ar fi putut fi 
privirea unui amonit. 

— Asta-i o glumă? întrebă, pe tonul bănuitor al unuia care n- 
ar putea înţelege cu adevărat expresia „simţ al umorului”, nici 
dacă i s-ar explica vreme de o oră încheiată, făcându-i-se şi o 
schemă. 

— O simplă observație, Domnule, răspunse  precaut 
Trezorierul. 

Arhicancelarul scutură din cap. 

— Nu suport glumele. Nu-i suport pe ăi care tot încearcă să 
fie nostimi. Aşa se-ntâmplă dacă petreci prea puţin timp afară, 
la aer curat. Pune-l pe Decan să alerge vreo douăzeci de mile, şi 
va fi un cu totul alt om. 

— Fireşte, făcu Trezorierul. Va fi mort. 

— Sănătos. 

— Poate. Dar mort - cu siguranţă. 

Iritat, Arhicancelarul răsfoi hârtiile de pe biroul său. 

— Neglijenţă, mormăi. Pe unde te întorci, numai asta vezi. 
Totul se duce de râpă. Oamenii nu fac decât să doarmă sau să se 
transforme în maimuțe. Când eram eu student, nici cu gândul 
nu gândeam să ne facem maimuțe. Ce spuneai că vrei? mai 
întrebă, privindu-l nervos pe celălalt. 

— Poftim? făcu Trezorierul, luat pe nepregătite. 

— Parcă spuneai că vrei ceva de la mine, nu? Imi cereai să 
fac nu ştiu ce. Pesemne pentru că eu sunt singurul ins de pe-aici 
care nu doarme dus şi nu se urcă în copaci să chicotească toată 
dimineaţa, adăugă Arhicancelarul. 

— Am senzaţia că asta o fac gibonii, Domnule Arhicancelar. 

— Ce? Ce? Haide, omule, încearcă să vorbeşti desluşit. 


Trezorierul se forţă să se adune. Nu înţelegea deloc de ce 
trebuia să fie tratat aşa. 

— De fapt, voiam să vă vorbesc despre un student, Domnule, 
spuse el cu răceală. 

— Student? lătră Arhicancelarul. 

— Da, Domnule. Ştiţi dumneavoastră, sunt băieţii ăia mai 
slăbuţi şi traşi la faţă. Asta pentru că aici e o universitate, da? 
Nu putem scăpa de ei, sunt ca şobolanii... 

— Credeam că avem oameni plătiţi să aibă de-a face cu ei. 

— Personalul didactic, da. Dar, uneori... Domnule 
Arhicancelar, mi-aş permite să vă rog să vă uitaţi puţin la aceste 
rezultate de la examene... 


Era miezul nopţii. Nu acelaşi miez de noapte ca mai înainte, 
dar unul foarte asemănător. Moş Tom, clopotul fără limbă din 
clopotniţa Universităţii tocmai bătuse de douăsprezece ori, într- 
o tăcere răsunătoare. 

Norii negri îşi storceau ultimele picături de ploaie pe 
deasupra oraşului. Ankh-Morpork zăcea sub lumina umedă a 
celor câtorva stele, cum nu se poate mai real. 

Ponder Sitbbons, student într-ale vrăjitoriei, lăsă cartea jos şi 
se frecă pe faţă. _ 

— Aşa, spuse. Întreabă-mă ce vrei tu. Haide. Orice vrei. 

Victor Tuglebend, şi el student într-ale vrăjitoriei, îşi luă 
exemplarul ferfeniţit din  Necrotelicomnicon-ul pentru uzul 
studenţilor. Include experimente practice, şi dădu paginile la 
întâmplare. Era întins pe patul lui Ponder. Sau, cel puţin, umerii 
săi se aflau acolo. Trupul i se întindea în susul peretelui. Este o 
poziţie absolut firească pentru un student care se relaxează. 

— OK, zise. Aşa. OK. Care, aşa... care este numele 
monstrului provenit dintr-o altă dimensiune, al cărui strigăt 
specific este „Cevreicevreicevreicevreice”? 

— Yob Soddoth, răspunse prompt Ponder. 

— Dap. Şi cum procedează monstrul Tshup Aklathep, 
Drăceasca Broască Râioasă Stelară cu o Mie de Mormoloci, 
pentru a-şi ucide victimele prin tortură? 

— Păi... stai aşa, stai aşa, nu-mi spune... le pironeşte la 
pământ şi le arată poze cu copiii săi, până ce le implodează 
creierii. 


— Dap. Eu n-am înţeles niciodată cum vine asta, zise Victor, 
frunzărind paginile. Pesemne că după ce spui de o mie de ori 
„Da, are exact ochii dumitale”, oricum îţi vine să te sinucizi. 

— Ce multe ştii, Victor! spuse cu admiraţie Ponder. Mă mir 
că eşti încă student. 

— Ei, da, zise Victor. Păi... n-am prea avut noroc la examene, 
ce să zic. 

— Hai, mai departe, făcu Ponder. Mai întreabă-mă ceva. 
Victor deschise din nou cartea. O clipă, se lăsă tăcerea. 

Apoi, tânărul spuse: 

— Unde-i Holy Wood? 

Ponder închise ochii şi se bătu cu pumnul în frunte. 

— Stai aşa, stai aşa, nu-mi spune, nu-mi spune... Cum adică 
unde-i Holy Wood? întrebă aspru, deschizând ochii la loc. Nu ţin 
minte să fie acolo ceva despre asta. 

Victor se uită lung la pagină tipărită. Nu era nimic despre 
Holy Wood. 

— Puteam să jur că am auzit... cred că am luat-o razna, îşi 
sfârşi el vorba, stânjenit. Pesemne că e din cauza învățatului. 

— Mda. Ce chin! Dar merită, ca să ajungi vrăjitor. 

— Da, zise Victor. De-abia aştept. 

Ponder închise cartea. 

— S-a oprit ploaia. Hai să sărim zidul, făcu. Merităm o duşcă. 

— Dar numai una, îi răspunse Victor, ameninţându-l cu 
degetul. Să nu ne îmbătăm. Mâine e licenţa. Trebuie să avem 
mintea limpede! 

— Uff, făcu Ponder. 

Fireşte, e foarte important să fii treaz când dai un examen. 
Pe neînţelegerea acestui simplu fapt s-au fondat multe şi 
meritorii cariere în industriile de curățat străzile, adunat 
gunoaiele sau cântat la chitară în metrou. Însă Victor avea un 
motiv special pentru a fi sobru. 

Dacă făcea vreo greşeală, poate trecea. 

Răposatul său unchi îi lăsase moştenire o mică avere, cu 
condiţia să nu devină vrăjitor. Nu-şi dăduse seama de asta 
atunci când îşi întocmise testamentul, dar o făcuse. Avusese 
impresia că-şi ajută nepotul să termine o facultate, însă Victor 
Tugelbend era un tânăr foarte isteţ, în felul său neconvențional, 
astfel că se gândise aşa: 

„Care sunt avantajele şi dezavantajele poziţiei de vrăjitor? Pe 
de o parte, te bucuri de un anumit prestigiu. Pe de alta, te 


găseşti adesea în situaţii periculoase şi eşti, aproape 
întotdeauna, în primejdia de a fi ucis de un tovarăş într-ale 
magiei”. Pe Victor, perspectiva de a fi un foarte respectat 
cadavru nu-l atrăgea. 

In altă ordine de idei... 

Care sunt avantajele şi dezavantajele poziţiei de student 
vrăjitor? Pe de o parte, ai destul de mult timp liber, te bucuri de 
o oarecare îngăduinţă când vine vorba de băut bere şi cântat 
cântece licenţioase, nimeni nu încearcă să te omoare - decât 
aşa, la modul general, cu totul obişnuit pentru cetăţenii din 
Ankh-Morpork - şi, mulţumită moştenirii, mai ai şi mijloacele 
pentru a duce un trai modest, dar confortabil. Fireşte, pe de altă 
parte, nu te bucuri de cine ştie ce prestigiu, dar măcar eşti 
conştient de acest lucru, fiind în viaţă. 

Astfel că Victor îşi dedicase o însemnată parte a resurselor 
sale de energie mai întâi studiului testamentului, apoi al 
regulilor de evaluare - destul de învechite - aplicate la 
Universitatea Nevăzută precum şi al tuturor testelor din ultimii 
cincizeci de ani. 

Nota minimă la licenţă era 88. 

Să pici era uşor. Orice idiot putea s-o facă. 

Dar unchiul lui Victor nu fusese un prost. Una dintre 
condiţiile din testament era că izvorul de bani avea să sece la fel 
de uşor ca o dâră de scuipat pe o sobă încinsă, dacă Victor 
obținea vreodată mai puţin de 80. 

Într-un fel, unchiul dobândise ceea ce voia. Puţini studenţi 
învăţaseră la fel de mult ca Victor. Se spunea că, atunci când 
venea vorba de cunoştinţe în domeniul magiei, acesta se putea 
măsura cu unii dintre vrăjitorii cei mai de seamă. Işi petrecea 
ore întregi într-un jilt confortabil din Bibliotecă, citind vechile 
manuscrise. Cerceta în amănunt modul în care să-şi formuleze 
răspunsurile şi tehnicile de examinare. Audia prelegerile până 
ce le învăţa pe dinafară. Una peste alta, personalul didactic îl 
consideră cel mai isteţ şi, fără discuţie, cel mai zelos student pe 
care-l avuseseră de zeci de ani. Iar la fiecare sesiune de licenţă, 
cu multă grijă şi precizie, obținea nota 84. 

Era de-a dreptul supranatural. 


Arhicancelarul ajunse la ultima pagină. În cele din urmă, 
spuse: A 
— Aha, înţeleg. Îţi pare rău pentru flăcăul ăsta, nu? 


— Am impresia că nu v-aţi dat seama unde voiam să ajung, 
zise Trezorierul. 

— Mi se pare evident, răspunse Arhicancelarul. Mereu pică 
la mustață. Oricum, continuă, alegând o hârtie din teanc, zice 
aicea că acum trei ani a trecut. A luat 91. 

— Da, Domnule. Dar a făcut contestaţie. 

— Poftim? A făcut contestaţie după ce-a trecut? 

— A spus că, pesemne, examinatorii nu au observat că 
greşise alotropii octironului, la întrebarea a şasea şi că, dacă îi 
întrecea nemeritat pe colegii săi mai pricepuţi şi mai merituoşi, 
remuşcările l-ar fi bântuit câte zile mai avea de trăit. Dacă 
observati, la următoarele două examene a luat numai 82 şi 83. 

— De ce oare? 

— După părerea noastră, Domnule, n-a vrut să rişte nimic. 
Arhicancelarul începu să bată darabana în birou. 

— Nu accept aşa ceva, făcu. Cum adică? Un ţâşti-bâşti din 
ăsta care s-a specializat în a fi aproape-vrăjitor şi ne face pe noi 
de... de... cum naiba se zice că ne face? 

— Exact asta-i şi părerea mea, susură încântat Trezorierul. 

— Ar trebui să-l facem de băşcălie, zise cu fermitate 
Arhicancelarul. 

— Nicidecum, Domnule, se împotrivi Trezorierul. „A face pe 
cineva de băşcălie” ar însemna să-l criticăm şi să ne batem joc 
de el. 

— Aha, perfect. Păi, hai, făcu Arhicancelarul. 

— Nu, nu, Domnule, zise Trezorierul răbdător. El ne face pe 
noi de băşcălie, aşa că noi îl facem să-şi ia tălpăşiţa. 

— Aşa. Să ne facem că plouă. Sau cum s-o mai fi zicând, 
adăugă Arhicancelarul, văzând cum celălalt îşi dădea ochii peste 
cap. Să înţeleg că vrei să-l zbor, da? Păi, trimite-l mâine- 
dimineaţă la mine şi... 

— Nu, Domnule. Aşa nu se poate. 

— Cum nu se poate? Nu suntem noi ăia care decidem aici? 

— Ba da, dar cu Domnişorul 'Tugelbend trebuie procedat cu 
mare, mare grijă. E expert în regulamente. Aşadar, mă 
gândisem că la examenul de licenţă de mâine să-i strecurăm 
testul ăsta... 

Arhicancelarul luă hârtia şi o citi în tăcere, mişcând uşor din 
buze. 

— Doar o întrebare. 


— Da. Ori trece, ori pică. Să-l vedem cum face să mai ia 84 şi 
de data asta. 


Dintr-un anumit punct de vedere, pe care dascălii săi, spre 
marea lor iritare, nu izbuteau să-l definească, Victor Tugelbend 
era şi omul cel mai leneş care trăise vreodată pe pământ. 

Şi nu la modul simplist, banal. Lenea obişnuită se 
caracteriza, pur şi simplu, prin lipsa efortului. Victor trecuse de 
asta, încă de multă vreme. Străbătuse hotarele inactivităţii de zi 
cu zi, de la un capăt la celălalt, şi ajunsese dincolo. Investea mai 
multă energie în a fugi de muncă decât investeau cei mai mulţi 
oameni care-şi câştigau traiul cu sudoarea frunţii. 

Nu-şi dorise niciodată să devină vrăjitor. De fapt, nu-şi dorise 
niciodată mare lucru, decât, eventual, să fie lăsat în pace şi să 
nu vină nimeni să-l trezească înainte de prânz. Când era copil, 
oamenii îl tot întrebau: „Şi tu ce vrei să te faci când vei fi mare, 
micuţule?” iar el răspundea: „Nu ştiu. Dumneavoastră ce-mi 
propuneţi?” 

O vreme, izbutise să scape. Dar numai până la un punct, căci 
niciodată nu e suficient să fii ceea ce eşti. Totdeauna trebuie să 
trudeşti să devii altcineva. 

Încercase şi el. O lungă vreme încercase să-şi dorească să 
devină fierar, pentru că asta i se părea ceva interesant şi 
romantic. Dar era trudă la mijloc şi trebuia să aibă de-a face cu 
bucăţi grele de metal. Apoi încercase să-şi dorească să devină 
asasin - o meserie aventuroasă, fascinantă şi romantică. Dar şi 
aici era muncă grea şi, dacă o făceai până la capăt, la un 
moment dat trebuia să mai şi omori pe câte unul. Apoi încercase 
să-şi dorească să fie actor, o viaţă romantică, plină de patimă şi 
zbucium, dar asta însemna să se îmbrace în nădragi strâmţi şi 
prăfuiţi, să locuiască în mansarde înghesuite, şi, spre marea lui 
mirare, să muncească din greu. 

Se lăsase trimis la Universitate pentru că era mai uşor decât 
să se opună. 

Din fire, era un om zâmbăreţ. Avea un rânjet uşor uimit, care 
le dădea celor din jur impresia că era ceva mai deştept ca ei 
când, de fapt, nu făcea, în general, decât să se chinuie să 
înţeleagă ceea ce tocmai se vorbise. 

Şi avea şi o mustăcioară subţire care, dintr-un anumit unghi, 
îl făcea să pară un tip relaxat şi sigur pe el, iar din altul - să 
pară că tocmai băuse o cană cu ciocolată foarte groasă. Era 


foarte mândru de mustaţa lui. Atunci când cineva ajungea 
vrăjitor, se aştepta de la el să nu se mai bărbierească şi să-şi 
lase o barbă ca un tufiş de grozamă. Vrăjitorii cu funcţiile cele 
mai înalte păreau în stare să-şi absoarbă hrana din aer, prin 
mustăţi, precum balenele. 

De-acum se făcuse unu şi jumătate, iar Victor venea agale 
dinspre Toba Peticită, cârciuma cea mai constant ordinară din 
toate cele din oraş. Victor Tugelbend lăsa mereu impresia că 
merge agale, chiar şi atunci când alerga. 

Era, de asemenea, treaz trezuleţ şi, în consecinţă, oarecum 
surprins să se trezească în Piaţa Lunilor Sfărâmate, având în 
vedere că ţinta lui era o alee îngustă aflată în spatele 
Universităţii, unde se găsea o bucată de zid cu câteva cărămizi 
căzute, în anumite poziţii propice, cu ajutorul cărora, de sute şi 
sute de ani, studenţii vrăjitori ocoliseră - sau, mai bine zis, 
săriseră peste - regulamentele de ordine interioară ale 
Universităţii Nevăzute. 

Piaţa în care se afla acum nu era deloc în drum. 

Victor se întoarse pe călcâie, gata s-o pornească agale înapoi 
de unde venise, apoi se opri. Se întâmpla ceva neaşteptat. 

În general, în piaţa respectivă se afla fie vreun povestitor de 
stradă, fie nişte muzicanti, fie vreun mic întreprinzător care 
căuta cumpărători pentru bunurile aflate în surplus în Ankh- 
Morpork precum, să spunem, Turnul Farmecelor sau Podul de 
Alamă. Acum însă, nu se vedeau decât nişte oameni care ridicau 
un ecran mare, precum un cearşaf alb întins între nişte pari. 
Victor se grăbi către ei. 

— Ce faceţi? întrebă politicos. 

— Va avea loc un spectacol. 

— Aha, teatru, spuse Victor fără prea mare interes şi o porni 
din nou prin bezna umedă, dar se opri deodată, auzind un glas 
care venea din spaţiul întunecos dintre două clădiri. 

— Ajutor, spuse glasul, foarte încet. 

— Mai bine dă-o încoace, da? răsună un alt glas. 

Victor se apropie şi îşi miji ochii, încercând să vadă prin 
întuneric. 

— Hei, hei! încercă el. E totul în ordine? 

Urmă o pauză, apoi un glas înfundat rosti: 

— O cauţi cu lumânarea, băiete. 


„Are un cuţit, se gândi Victor. O să mă atace cu un cuţit. Asta 
înseamnă că fie am să mă trezesc înjunghiat, fie va trebui s-o iau 
la fugă. Ce risipă de energie!” 

Cei care n-au cugetat cu atenţie la faptele povestite până 
acum au rămas, poate, cu ideea că Victor Tugelbend era un tip 
gras şi mototol. De fapt, era, fără îndoială, cel mai înzestrat atlet 
din Universitate. Dacă ar fi fost nevoit să-şi târâie straturile de 
grăsime după el, ar fi irosit mult prea mult efort, aşa că avea 
mare grijă să se menţină în formă, pentru că era mult mai uşor 
să faci ce-aveai de făcut, folosindu-te de nişte muşchi bine 
lucraţi, decât împovărat de şunci. 

Astfel că acum îşi roti palma prin aer şi nu doar că-l atinse cu 
dosul ei pe tâlhar, ci îl săltă în aer şi îl azvârli cât colo. Apoi se 
uită în jur după fosta victimă, care tot nu se dezlipise de zid. 

— Sper că nu sunteţi rănit, zise. 

— Nu te mişca! 

— Nici n-aveam de gând, spuse Victor. 

Silueta se apropie printre umbre. Sub un braţ ducea un 
pachet. Palmele şi le ţinea în faţă, într-un gest ciudat - degetele 
mari şi arătătoarele erau întinse în unghi drept şi unite două 
câte două, astfel încât omuleţul părea să-l privească printr-un 
cadru, cu ochi mici şi vicleni, ca de nevăstuică. 

„Pesemne că se fereşte de Deochi, se gândi Victor. Cu roba 
aia cu atâtea simboluri pe ea, aduce a vrăjitor.” 

— Uluitor! spuse bărbatul, privindu-l printre degete, cu ochii 
mijiţi. Intoarce puţin capul, te rog. Minunat! Păcat de nas, dar 
cred că putem rezolva într-un fel. 

Apoi se apropie şi încercă să-l ia pe Victor pe după umeri cu 
un braţ. 

— Ce noroc pe dumneata că m-ai întâlnit, spuse. 

— Chiar aşa? făcu Victor, care se gândea că era fix invers. 

— Eşti exact genul pe care-l caut. 

— Îmi pare rău, răspunse Victor. Credeam că eraţi pe 
punctul să fiţi tâlhărit. 

— Căuta ăsta, zise bărbatul, mângâindu-şi pachetul de sub 
braţ care răsună înfundat, ca un gong. Dar nu i-ar fi folosit la 
nimic. 

— Deci nu-i nimic de valoare acolo, înţelese Victor. 

— Ba da. Ceva nepreţuit. 

— Păi... atunci e bine, făcu Victor. 


Bărbatul, care tot încerca să-l cuprindă cu braţul pe după 
ambii umeri - foarte laţi - se lăsă păgubaş şi se mulţumi cu unul 
singur. 

— Mulţi vor fi, însă, dezamăgiţi, spuse. Acum, ia ascultă. Ai o 
siluetă numai bună. Un profil perfect. Ce zici, băiete, ţi-ar 
plăcea să intri în industria imaginilor mişcătoare? 

— Păi, făcu Victor, nu. Nu cred. 

Omul îl privi cu gura căscată. 

— Ai auzit bine, da? întrebă. Industria imaginilor mişcătoare. 

— Da. 

— Toată lumea vrea să intre în industria asta. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Victor, politicos. Sunt convins că 
slujba merită, dar mie, pur şi simplu, nu-mi sună prea 
interesant. 

— Vorbim de imaginile mişcătoare! 

— Da, rosti cu blândeţe Victor. Am auzit. 

Omul clătină din cap. 

— Ei... zise, asta da, întâlnire. De săptămâni întregi n-am 
vorbit decât cu oameni care umblau cu limba scoasă să intre în 
industria imaginilor mişcătoare. Credeam că numai d-ăştia 
există pe lume. De cum te-am văzut, m-am gândit: pentru ce-a 
făcut în noaptea asta, o să vrea să-i dau o slujbă în industria 
imaginilor mişcătoare. 

— Mulţumesc oricum, zise Victor. Dar nu cred că mi s-ar 
potrivi. 

— Atunci înseamnă că-ţi sunt dator, făcu omuleţul, apoi se 
scotoci în buzunar şi scoase un cartonaş. Victor îl luă şi citi: 


Thomas Silverfish 
Specialist în Kinematografie Interesantă şi Instructivă 


Una sau Două Role din Material 
aproape niciodată exploziv 


Nr. 1, Holy Wood 


— Asta dacă te răzgândeşti cumva, zise bărbatul. În Holy 
Wood, mă cunoaşte toată lumea. 

— Mulţumesc, îngână Victor, holbându-se la cartonaş. Ăăă... 
sunteţi cumva vrăjitor? 

Silverfish îl privi urât. 

— Cum de ţi-a trecut prin cap aşa ceva? se răsti. 

— Păi, patrafirul ăsta, simbolurile magice... 

— Simboluri magice? Uită-te mai bine, băiete! Astea nu-s 
simbolurile simpliste ale unui sistem de credinţe învechit şi 
caraghios! Sunt emblemele unei ştiinţe a luminilor, al cărei 
răsărit tocmai... răsare, mă rog! Simboluri magice! sfârşi el, pe 
un ton de profund dispreţ. Şi nu-i patrafir, e robă, adăugă. 

Victor trase cu ochiul la mulţimea de stele, coarne de lună şi 
altele asemenea. In ochii lui, emblemele ştiinţei luminilor, al 
cărei răsărit tocmai răsărea arătau exact ca simbolurile 
simpliste ale unui sistem de credinţe învechit şi caraghios, 
numai că, pesemne, nu era momentul potrivit s-o spună cu voce 
tare. 

— Scuze, repetă. N-am văzut bine. 

— Sunt alchimist, rosti Silverfish, doar o idee mai calm. 

— Aha, dintre cei care preschimbă plumbul în aur şi altele, 
zise Victor. 

— Nu plumbul, băiete. Lumina. Cu plumbul nu merge, însă 
lumina... 

— Chiar aşa? întrebă politicos Victor, în timp ce Silverfish 
tocmai aşeza un trepied în mijlocul pieţei. 

Împrejurul lor începea să se adune o mulţime de oameni. 
Asta se întâmpla cu mare uşurinţă în Ankh-Morpork. În oraş, 
locuiau unii dintre cei mai pricepuţi spectatori din univers. 
Puteau urmări orice, mai ales dacă exista posibilitatea ca 
vreunul s-o încaseze într-un fel amuzant. 

— De ce nu stai să vezi spectacolul? întrebă Silverfish, apoi 
se îndepărtă. 

Un alchimist. Ei, toată lumea ştia că alchimiştii erau puţin 
nebuni, se gândi Victor. Nimic mai firesc. Cine ar fi crezut că 
erau oameni pe lume dornici să-şi petreacă timpul mişcând 
imagini. Mai ales că, dinspre partea lui, cele mai multe păreau 
să fie exact la locul potrivit. 

— Chifle cu cârnaţi în ele! Luaţi-le cât sunt calde! tună un 
glas la urechea lui; Victor se întoarse. 

— A, domnul Beregată, bine v-am găsit, zise. 


— Seară bună, flăcău. Un cârnat numai bun? 

Victor trase cu ochiul la cilindrii unsuroşi de pe tava pe care 
Beregată o purta atârnată de gât. Miroseau frumos. Aşa era 
mereu. Apoi muşcai din ei şi învăţai, încă o dată, că Lua-Mi-aş 
Singur Beregata Dibbler ştia să folosească până şi acele 
bucățele din corpul unui animal pe care acesta nici nu era 
conştient că le avea, mai ales de când ajunsese la concluzia că 
oamenii puteau mânca orice, numai să fie suficientă ceapă 
prăjită şi muştar pe deasupra. 

— Preţuri studenţeşti, şopti conspirativ Dibbler. Cinşpe' bani, 
şi e ca şi cum mi-aş lua singur beregata. 

Apoi ridică uşor capacul tigăii, lăsând să se împrăştie un nor 
de abur. Aroma picantă a cepei prăjite îşi făcu nelegiuitul efect. 

— Fie, daţi-mi unul, atunci, spuse prudent Victor, 

Dibbler pescui un cârnat din tigaie şi-l înfipse într-o chiflă, cu 
mişcările experte ale unei broaşte care culege o muscă din aer. 

— N-ai să prinzi tu ceasul în care să-ţi pară rău că i-ai 
încercat, spuse voios. 

Victor ronţăi un pic de ceapă. Cu asta nu avea ce să 
păţească. 

— Ce-i acolo? întrebă, arătând cu degetul mare către ecranul 
care flutura în vânt. 

— Ceva spectacol, zise Dibbler, apoi urlă: Cârnaţi fierbinţi! 
Sunt extraordinari! Din câte aud, e ultima modă în marile oraşe, 
adăugă, regăsindu-şi tonul şoptit şi conspirativ. Un soi de 
imagini care se mişcă. Au încercat să pună totul la punct, 
înainte să vină în Ankh-Morpork. 

Se uitară amândoi cum Silverfish şi doi tovarăşi de-ai săi se 
foiau ca nişte cunoscători pe lângă o cutie aşezată pe trepied. 
Aceasta avea un orificiu circular la un capăt, pe care, dintr- 
odată, se revărsă un fascicul de lumină care făcu ecranul să 
strălucească. Mulțimea ovaţiona, deşi cam fără tragere de 
inimă. 

— Ah, zise Victor, înţeleg. Asta-i tot? Jocuri de umbre şi 
nimic mai mult? Şi unchiu-meu făcea asta, ca să mă distreze. 
Ştiţi? Îţi mişti cumva mâinile în raza de lumină, iar umbrele 
alcătuiesc un soi de imagine. 

— Ah. Da, răspunse Dibbler, cam nesigur pe sine. „Elefantul 
cel masiv”, sau „Vulturul pleşuv”. Şi bunicul meu ştia să le facă. 

— Unchiului meu nu prea-i ieşea decât „Iepurele schilod”, 
zise Victor. Nu era foarte priceput. De cele mai multe ori, totul 


era de-a dreptul jenant. Noi şedeam adunaţi împrejur şi ne tot 
chinuiam să ghicim diverse chestii precum „Ariciul tulburat” sau 
„Hermelina turbată”, iar el pleca să se culce, nervos, pentru că 
de fapt încercase să ni-l imite pe „Lordul Henry Skipps şi 
Oamenii săi, luptându-se cu  troiii, în bătălia pentru 
Pseudopolis”. Ce-o fi aşa special în jocul ăsta de umbre, eu nu 
înţeleg. 

— Din câte am aflat, nu e chiar aşa, spuse Dibbler. Ceva mai 
devreme, i-am vândut o Specialitate Extra unuia dintre ei, iar el 
mi-a spus că totul constă într-un şir de imagini care se scurg 
foarte repede. Multe, multe imagini lipite laolaltă şi apoi 
proiectate unele după altele. Foarte, foarte repede, din câte mi- 
a spus. 

— Nu cred că se poate, îl corectă Victor. Dacă se scurg prea 
repede, cum le mai vezi? 

— Păi, cică tot secretul e să nu le vezi cum se scurg, 
răspunse Dibbler. Trebuie să le vezi pe toate deodată, sau cam 
aşa ceva. 

— Atunci ar fi tulburi, se împotrivi Victor. Nu l-aţi întrebat 
despre asta? 

— Păi, nu, recunoscu vânzătorul. Chiar atunci a trebuit să 
plece. Mi-a zis că se simţea puţin cam rău. 

Victor trase gânditor cu ochiul la rămăşiţele de chiflă şi 
cârnat. Tocmai atunci îşi dădu seama că era privit, la rândul 
său. Cobori ochii. La picioarele sale se afla un câine. Era mic, cu 
picioarele strâmbe, ciolănos. La culoare era mai ales cenuşiu, 
dar avea câteva petice maro, albe sau negre, prin diverse locuri, 
şi se uită foarte fix. 

Aşa o privire pătrunzătoare, Victor nu mai întâlnise 
niciodată. Nu era amenințătoare sau agresivă. Doar foarte lentă 
şi foarte scrutătoare, ca şi cum câinele s-ar fi străduit să 
memoreze totul, pentru a putea, mai târziu, să dea raportul 
autorităţilor în drept. 

Odată ce se asigură că-i atrăsese atenţia, îşi îndreptă 
privirea către cârnat. 

Simţindu-se prost pentru că fusese atât de crud cu un 
sărman animal lipsit de darul vorbirii, Victor lăsă cârnatul să-i 
cadă. Câinele îl prinse şi-l înghiţi dintr-o singură mişcare, 
dozându-şi cu grijă efortul. 

De-acum, în piaţă începuseră să apară mai mulţi oameni. 
Lua-Mi-aş Singur Beregata Dibbler se îndepărtase şi acum 


tocmai se îmbogăţea pe spezele unora prea beţi pentru a-şi mai 
putea împiedica firea optimistă să înfrângă rezistența 
experienţei de viaţă. Oricum, cei care cumpărau de mâncare la 
unu dimineaţa, după o noapte de petrecere, aveau să se simtă, 
în scurtă vreme, foarte rău, aşa că, la urma urmei, de ce să nu 
facă şi un pic de paradă cu asta? 

Încet-încet, Victor se trezi înconjurat de un mare număr de 
persoane. Şi nu erau numai oameni. La câţiva paşi de el, 
recunoscu silueta uriaşă a lui Detritus, un trol bătrân, foarte 
cunoscut studenţilor, datorită faptului că-şi găsea mereu un loc 
de muncă acolo unde era nevoie de cineva care să dea afară 
clienţii rămaşi fără bani. Trolul îl observă şi încercă să-i facă 
semn cu ochiul - până la urmă, clipi din ambele pleoape, căci 
Detritus nu se prea pricepea la chestii complicate. În general, 
lumea era de părere că, dacă el ar fi putut învăţa să scrie şi să 
citească îndeajuns de bine pentru a participa la un test de 
inteligenţă, s-ar fi dovedit, până la urmă, o idee mai nătâng 
decât un scaun. 

Silverfish luă un megafon. 

— Doamnelor şi domnilor, spuse, în noaptea asta veţi avea 
privilegiul să fiţi martori la un moment crucial din istoria 
Secolului... 

Apoi lăsă megafonul jos şi Victor îl auzi conversând, într-o 
şoaptă înfrigurată, cu un asistent. 

— Ce secol este? Ştii sigur? 

Apoi ridică la loc megafonul şi continuă, pe acelaşi ton de un 
optimism debordant. 

— ... Secolului Vulpii Zburătoare! Nici mai mult, nici mai 
puţin, decât naşterea industriei Imaginilor Mişcătoare! Imagini 
care se mişcă, fără magie! 

Se întrerupse, aşteptând aplauzele, dar acestea nu se 
revărsară. Mulțimea nu făcea decât să-l privească. Pentru a 
dobândi aplauze de la publicul din Ankh-Morpork, nu era 
suficient să-ţi închei toate propoziţiile cu semne de exclamare. 
Uşor dezamăgit, alchimistul continuă: 

— Nu credeţi până nu vedeţi, după cum se spune! Dar, 
doamnelor şi domnilor, în noaptea asta N-o Să Vă Credeţi 
Ochilor! Sunteţi pe punctul de a fi martori la Triumful Ştiinţelor 
Naturale! Un Miracol al Epocii Noastre! O Mare Descoperire, 
nu, îndrăznesc să spun o Invenţie care va Zgudui Universul! 


— Sper să fie ceva mai OK decât mizeria aia de cârnat, 
măcar, spuse un glas de undeva de la genunchiul lui Victor. 

— ... Mecanismele Naturii sunt înjugate pentru a crea Iluzii! 
Iluzii, doamnelor şi domnilor, produse fără ajutorul magiei. 

Victor îşi cobori privirea, dar nu-l văzu decât pe câinele cel 
prăpădit, care se scărpina plin de zel. Acesta ridică încet 
privirea şi spuse: 

— Ham? 

— ... Un imens Potenţial Educativ! Artistic! Istoric! Vă 
mulţumesc, doamnelor şi domnilor, dar ţineţi cont că încă N-aţi 
Văzut Nimic! 

Vorbitorul se întrerupse din nou, nădăjduind în ceva aplauze. 

— Chiar aşa, zise un om din primele rânduri. N-am văzut 
nimic. 

— Mdea, făcu o femeie de lângă el. N-ai de gând să nu-i mai 
dai cu gura şi să treci la spectacolul de umbre? 

— Zău aşa, se răsti o altă femeie. Fă „Iepurele schilod”. 
Copiilor mei le place cel mai mult. 

Victor îşi mută privirea în altă parte, o vreme, pentru a nu-i 
da câinelui de bănuit, apoi se întoarse brusc şi se uită lung la el. 
Câinele stătea liniştit, privind mulţimea, aparent fără să-i bage 
în seamă câtuşi de puţin. Nedumerit, Victor încercă să-şi curețe 
urechea cu un deget. Pesemne că-l înşelase ecoul, sau cine ştie 
ce. Nu era vorba de faptul că auzise „ham” - cu toate că nici 
asta nu era prea firesc, de vreme ce majoritatea câinilor din 
univers nu fac niciodată „ham”, ci scot zgomote mult mai 
complicate, precum „hoam-hoam” sau „ha-uuu”. Problema era 
că nu fusese un lătrat. Câinele spusese pur şi simplu „ham”. 

Scutură din cap şi îşi întoarse privirea către Silverfish, care 
tocmai cobora de pe scenă, făcând semn unuia dintre asistenţi 
să înceapă să răsucească o manivelă aflată pe o latură a cutiei. 
Se auzi un zgomot metalic, care se transformă în curând într-un 
clincănit ritmic. Pe ecran începură să danseze umbre tulburi, iar 
apoi... 

Apoi Victor nu izbuti să-şi mai amintească mare lucru, în 
afară de un glas aflat undeva, lângă genunchiul său, care spuse: 

— Putea să fie şi mai rău, nenea. Puteam să fi spus: „Miau”. 


Holy Wood visează... 


Şi acum suntem opt ore mai târziu. 


Pradă unei mahmureli groaznice, Ponder Stibbons se uită 
plin de vinovăţie la banca goală de lângă el. De obicei, Victor nu 
lipsea de la examene pentru că, spunea el, îi plăceau 
provocările. 

— Pregătiţi-vă să întoarceţi foile, spuse supraveghetorul de 
la capătul sălii; şaizeci de piepturi ale celor şaizeci de vrăjitori 
aspiranţi se strânseră într-o tensiune de nepovestit. Ponder 
începu să se joace nervos cu stiloul său norocos. 

Vrăjitorul de pe podium întoarse o clepsidră. 

— Puteţi începe, zise. 

Unii dintre studenţi mai plini de ei îşi ridicară foile pocnind 
din degete. Ponder începu pe dată să-i urască. Dădu să-şi ia 
călimara, dar mai întâi, din pricina nervozităţii, o rată, apoi o 
răsturnă. Un mic văl negru se revărsă peste foaia sa de testare. 

Un val de panică şi ruşine aproape ia fel de dens i se revărsă 
în suflet. Dădu să şteargă cerneală cu poala robei, dar nu făcu 
decât s-o întindă mai bine. Broscuţa pe care-o avea pe bancă 
pentru a-i purta noroc căzu la podea, luată de val. 

Roşu de jenă, scăldat în cerneală neagră, ridică privirea 
umilă şi imploratoare către vrăjitorul care-i supraveghea, apoi 
făcu un semn din cap către banca goală de lângă el. 

Vrăjitorul încuviinţă. Recunoscător, Ponder se trase pe 
celălalt loc, aşteptă ca inima să nu-i mai bubuie în piept apoi, cu 
foarte multă grijă, întoarse foaia aflată pe pupitru. 

După zece secunde, simțind că-şi pierdea minţile, o întoarse 
iarăşi, pentru a verifica dacă nu cumva fusese o greşeală şi 
restul întrebărilor se aflau, până la urmă, pe partea care fusese 
în sus. 

În jurul său răsuna tăcerea intensă a cincizeci şi nouă de 
minţi care mai aveau puţin şi cedau sub povara concentrării. 
Ponder întoarse iarăşi hârtia. 

Poate că era, într-adevăr, o greşeală. Dar nu... uite pecetea 
Universităţii, semnătura Arhicancelarului şi tot restul. Deci 
poate era un test special. Poate că era urmărit, chiar în clipa 
aceea... 

Trase pe furiş cu ochiul în jur. Ceilalţi studenţi păreau 
cufundaţi în lucru. Poate că, până la urmă, era doar o greşeală. 
Da. Cu cât se gândea mai mult, cu atât părea mai logic. 
Pesemne că Arhicancelarul semnase hârtiile, iar apoi, pe când 
funcţionarii copiau testele, unul dintre ei trecuse de prima şi cea 
mai importantă întrebare, apoi fusese chemat undeva sau cine 


ştie ce, nimeni nu observase şi aşa foaia ajunsese pe pupitrul lui 
Victor. Numai că el nu era acolo, iar Ponder se aşezase în locul 
său, ceea ce însemna, conchise el într-un acces subit de pietate, 
că zeii hotărâseră că foaia norocoasă să-i parvină. La urma 
urmelor, nu era vina sa că se întâmplase aşa ceva. Mai mult - 
pesemne că ar fi comis un sacrilegiu, sau ceva asemănător, dacă 
ar fi lăsat să-i scape ocazia. 

Testele predate trebuiau acceptate ca atare. Nu degeaba 
colegul de cameră al lui Ponder fusese unul dintre cei mai mari 
experţi în domeniul procedurilor de examinare. Mai învățase şi 
el câte ceva. 

Privi iarăşi întrebarea. „Cum vă numiţi?” 

Apoi răspunse. 

După o vreme, sublinie ce scrisese, de mai multe ori, 
folosindu-se de rigla sa norocoasă. 

După încă o vreme, pentru a-şi demonstra bunăvoința, scrise 
deasupra: „Răspunsulu la întrebarea Unu este:” 

După încă zece minute, completă cu: „Şi deci acesta mi-i 
numele”, pe rândul următor, şi sublinie totul. li trecu prin cap 
că sărmanului Victor avea să-i pară rău că ratase ocazia. 

Oare unde era? 

XXX 

Nu exista încă un drum pe care să se ajungă în Holy Wood. 
Toţi cei care doreau s-o facă o apucau pe drumul de căruţe către 
Quirm şi apoi, într-un punct oarecare din decorul sărăcăcios, 
coteau şi o luau către dunele de nisip. Pe ambele părţi ale 
drumului se vedeau tufişuri de levănţică sălbatică şi rozmarin. 
Nu se auzea decât bâzâitul albinelor şi cântecul îndepărtat al 
unei ciocârlii, care nu făcea decât să intensifice liniştea. 

Victor Tugelbend ieşi de pe drum în locul în care 
terasamentul fusese dărâmat şi împrăştiat de trecerea multor 
căruţe şi, din câte se vedea, a şi mai multor picioare. li mai 
rămâneau încă nişte mile bune de mers, aşa că-i dădu înainte. 

Undeva, în străfundurile minţii, o voce slabă îi tot repeta 
lucruri precum: „Unde sunt? De ce fac asta?” pe când o altă 
parte din el ştia că, la urma urmei, nimic nu-l silea să continue. 
Precum acele victime ale hipnozei care ştiu că, de fapt, nu sunt 
hipnotizate şi că se pot trezi când poftesc, dar uite că, 
întâmplător, n-au chef să se trezească, şi el îngădui picioarelor 
să meargă de la sine. 


Nu era sigur de ce. Ştia, numai, că acolo exista ceva la care 
trebuia să ia parte. Ceva care, poate, nu avea să se mai repete 
niciodată. 

Undeva în urmă, dar apropiindu-se repede, era Lua-Mi-aş 
Singur Beregata Dibbler, care încerca să călărească. Nu era 
prea înzestrat şi din când în când mai cădea, iată de ce nu-l 
întrecuse încă pe Victor. Şi mai era un motiv: înainte de a părăsi 
oraşul, se oprise să-şi vândă afacerea cu cârnaţi unui pitic 
căruia nu-i venea să creadă cât fusese de norocos (impresie ce 
avea să se schimbe radical odată ce încerca să şi vândă câţiva 
cârnaţi). 

Ceva îl ademenea din depărtare. Un glas de sirenă. 

La mare distanţă în urma sa, târâindu-se prin nisip, era 
Detritus, trolul. E greu de precizat cu certitudine la ce se 
gândea - aşa cum e greu de precizat ce-i trece prin cap unui 
porumbel călător. Pur şi simplu, ştia că locul în care trebuia să 
fie nu era cel în care se afla la momentul acela. 

Şi, în cele din urmă, încă şi mai în urmă pe drum, se afla o 
căruţă cu coviltir, trasă de opt cai, care transporta lemne către 
Holy Wood. Vizitiului nu-i trecea mare lucru prin cap, cu toate 
că era oarecum mirat de un incident care avusese loc tocmai 
când ieşea din Ankh-Morpork, la puţină vreme înainte de 
răsărit. Un glas care răsuna din umbre strigase: „In numele 
Străjii oraşului, opreşte!” iar el se supusese. Dar nu se mai 
întâmplase nimic, aşa că se uitase împrejur - dar nu era nimeni. 

Căruţa trecu huruind mai departe, dezvăluind ochiului unui 
eventual privitor înzestrat cu multă imaginaţie siluetă micuță a 
lui Gaspode, Câinele Minune care încerca să se aşeze cât mai 
confortabil printre scândurile din spate. Şi el mergea în Holy 
Wood. 

Şi nici el nu ştia de ce. 

Dar era hotărât să afle. 


În acei ani, ultimii din Secolul Vulpii Zburătoare, nimeni n-ar 
fi crezut că viaţa cotidiană a Lumii Disc era supravegheată 
îndeaproape, cu multă nerăbdare, de anumite minţi mai 
cuprinzătoare decât a Omului sau, în orice caz, mult mai 
perverse. Totul era cântărit şi cercetat, aşa cum un om care n-a 
mai mâncat de trei zile cercetează înfrigurat meniul Tot-ce-poţi- 
băga-la-burdihan-pentru-un-dolar, afişat la intrarea localului 
numit La Harga. Casa Coastelor... 


Sau, de fapt... pesemne că majoritatea vrâăjitorilor ar fi 
crezut, dacă le-ar fi explicat cineva. 

Şi Bibliotecarul, cu siguranţă. 

Dar şi doamna Marietta Cosmopilite, domiciliată la numărul 
3 pe strada Quirm, în Ankh-Morpork, ar fi crezut-o. Numai că ea 
credea şi că lumea era rotundă, că, dacă-şi îndesa un căţel de 
usturoi în sertarul cu lenjerie putea îndepărta vampirii, că era 
bine să mai şi râzi din când în când, că toţi oamenii erau de 
treabă dacă ştiai cum să-i iei şi că trei pitici scârboşi trăgeau cu 
ochiul la ea în fiecare noapte, când se dezbrăca?. 


Holy Wood!... 


. Nu era încă mare lucru. Doar un deluşor la malul mării, 
dincolo de care se găseau mai multe dune de nisip. Era genul 
acela de loc frumos care nu-i defel frumos decât dacă poţi să 
pleci după ce-l admiri în treacăt, ducându-te undeva unde ai la 
dispoziţie băi cu apă fierbinte şi băuturi la gheaţă. Dacă este să 
rămâi acolo mai multă vreme, devine un chin. 

Cu toate acestea, răsărise acolo şi un orăşel... dacă putea fi 
numit aşa. Oriunde cineva descărcase din căruţă o grămadă de 
lemne, răsărise câte o colibă - toate rudimentare, de parcă cei 
care le construiseră aveau lucruri mult mai importante de făcut 
şi nu voiau să piardă timpul. Erau numai nişte cutii din scânduri. 

În spate. În faţă era cu totul altfel. 

Dacă voiai să înţelegi ce se întâmplase la Holy Wood, 
spusese Victor mulţi ani mai târziu, trebuia mai întâi să-i 
înţelegi clădirile. 

Poftim. Uite o cutie aşezată pe nisip. Avea un acoperiş 
prăpădit, dar asta nu conta, căci în Holy Wood nu ploua 
niciodată. Pereţii aveau crăpături astupate cu cârpe. Ferestrele 
erau numai nişte găuri - sticla era mult prea fragilă pentru a fi 
adusă cu căruţa din Ankh-Morpork. Iar faţada, văzută din spate, 
era pur şi simplu un panou mare de lemn, prins cu cârlige şi 
frânghii. 

Din faţă, însă, era un model de arhitectură extravagantă, 
barocă, împodobită cu frize, sculpturi, picturi şi alte ornamente. 
În Ankh-Morpork, oamenii de bun-simţ îşi construiau case 


> Aici avea dreptate, dar numai din întâmplare. 


simple, ca să nu atragă atenţia, şi păstrau podoabele pentru a le 
expune înăuntru. Dar în Holy Wood, casele se purtau pe dos. 

Ameţit, Victor străbătu ceea ce trecea acolo drept stradă 
mare. În orele mici ale dimineţii se trezise printre dune. De ce? 
Se hotărâse să vină în Holy Wood, dar de ce? Nu izbutea să-şi 
amintească. Nu-şi mai amintea decât că, la momentul respectiv, 
i se păruse că era singurul lucru care-i mai rămânea de făcut. Şi 
asta din multe motive, care mai de care mai întemeiate. 

Oare de ce nu-şi mai amintea niciunul? 

Nu că mintea sa ar fi avut răgazul să-şi amintească ceva. Era 
prea ocupată să conştientizeze că-i era foarte foame şi că murea 
de sete. Scotocindu-se prin buzunare, adunase uriaşa sumă de 
şapte bănuţi, cu care nu putea cumpăra nici măcar un castron 
de supă, darmite o masă bună. 

Numai că de asta avea nevoie. După o masă bună, lucrurile 
aveau să arate cu totul altfel. 

Işi croi drum prin mulţime. Cei mai mulţi oameni din jurul 
său păreau a fi tâmplari, dar erau şi alţii care duceau cu ei 
damigene sau cutii misterioase. Cu toţii mergeau foarte repede 
şi hotărâți, grăbindu-se la cine ştie ce treburi importante. 

Numai el nu. 

Se fâţâi în sus şi în jos pe strada improvizată, holbându-se la 
case, simțindu-se ca o lăcustă rătăcită într-un muşuroi de 
furnici. Unde mai pui că, din câte vedea... 

— Hei! Uită-te pe unde mergi! 

Victor se lovi de un zid. Când îşi recăpătă echilibrul, observă 
că persoana de care se izbise se îndepărtase deja prin mulţime. 
Se uită o clipă în zare, apoi o luă, disperat, la fugă după ea. 

— Hei, spuse. Scuze! Iertare! Domnişoară? 

Fata se opri, nerăbdătoare, aşteptându-l să se apropie. 

— Ce-i? făcu. 

Era ceva mai scundă decât el. Silueta nu i-o putea aprecia, 
de vreme ce era învăluită aproape în întregime într-o rochie 
caraghios de împopoţonată - cu toate că nici măcar rochia nu 
era atât de extravagantă precum peruca blondă, buclată. La faţă 
era albă din cauza machiajului, cu excepţia ochilor care erau 
înconjurați de cercuri foarte negre. Una peste alta, aducea cu 
un abajur care n-a mai dormit bine de câteva nopţi încoace. 

— Ce-i? repetă fata. Grăbeşte-te! În cinci minute reîncep să 
turneze! 

— Aăă... 


Ea se înmuie un pic. 

— Nu, nu-mi spune. Tocmai ai ajuns aici. Totul e nou. Nu ştii 
ce să faci. 'Ţi-e foame. N-ai niciun ban. Aşa-i? 

— Da. De unde ştii? 

— Cu toţii încep aşa. Şi-acum, pesemne că vrei să-ţi faci un 
rost în clicuri, nu? 

— Clicuri? 

Fata îşi dădu ochii peste cap. 

— Imaginile mişcătoare! 

— Oh... 

„Dar chiar asta vreau, se gândi Victor. N-o ştiam, dar asta 
vreau. Da. De-asta am venit încoace. Cum de nu m-am gândit?” 

— Da, răspunse. Da, asta vreau să fac. Vreau să... âăâ... să- 
mi fac un rost. Cum procedez? 

— În general, trebuie să aştepţi o veşnicie. Până când eşti 
observat, făcu fata, cântărindu-l din cap până-n picioare cu un 
dispreţ pe care nici nu se obosea să-l ascundă. De ce nu te-apuci 
de tâmplărie? În Holy Wood e mereu nevoie de măcelari 
pricepuţi de copaci. 

Apoi se întoarse pe călcâie şi dispăru într-o mulţime de 
oameni ocupați. 

— Păi, mulţumesc, strigă Victor după ea. Mulţumesc. Sper să 
ţi se vindece ochii, adăugă, ridicând glasul. 

Apoi începu să se joace cu mărunţişul pe care-l avea în 
buzunar. 

Una peste alta, tâmplăria nici nu intra în discuţie. Părea o 
muncă grea. Încercase, cândva, dar lemnul şi cu el căzuseră în 
scurtă vreme la învoială: Victor se angaja să nu-l atingă, lemnul 
- să nu se sfărâme. 

Ideea de a aştepta o veşnicie îl atrăgea întru câtva, numai că 
pentru asta avea nevoie de bani. 

Pe neaşteptate, dădu de un cartonaş pe care uitase că-l avea 
în buzunar. Îl scoase şi-l privi. 

Cartea de vizită a lui Silverfish. 


Până la urmă, se dovedi că la adresa Holy Wood, nr. 1 se 
găseau două barăci înconjurate de un gard înalt. La poartă era 
un şir de persoane - troli, pitici şi oameni. Păreau să fie acolo de 
mult; de fapt, unii dintre ei se pricepeau atât de bine să arate 
abătuţi şi obosiţi, rămânând totuşi în picioare, încât pesemne că 


evoluaseră direct din oamenii preistorici specializaţi în statul la 
cozi. 

La poartă se afla un bărbat masiv şi voluminos, care-i privea 
pe ceilalţi cu înfăţişarea mulţumită şi suficientă a tuturor celor 
care se bucură de o astfel de meschină autoritate, de 
pretutindeni. 

— Scuzaţi-mă, începu Victor. 

— Domnu' Silverfish nu mai angajează pe nimeni în 
dimineaţa asta, spuse bărbatul din colţul gurii. Aşa că, valea! 

— Dar mi-a spus că, dacă ajung vreodată pe aici... 

— Nu ţi-am zis să-ţi iei tălpăşiţa, amice? 

— Ba da, dar... 

Uşiţa tăiată în gard se crăpă uşor. Apăru un chip micuţ. 

— Avem nevoie de-un trol şi vreo doi oameni, spuse. Pentru o 
zi, plata obişnuită. 

Apoi uşa se închise la loc. Bărbatul cel masiv se ridică şi-şi 
duse mâinile pline de cicatrice pâlnie la gură. 

— Aşa, nespălaţilor! strigă. Aţi auzit ce-a zis. 

Işi plimbă privirea prin coada de oameni, cu aerul 
experimentat al unui crescător de vite. 

— Tu, tu şi tu, zise, arătând cu degetul. 

— Scuze, interveni Victor, îndatoritor, cred că domnul acela 
era, de fapt, primul la... 

Se trezi îmbrâncit. Cei trei norocoşi se înghesuiră să intre. 
Lui Victor i se păru că observă sclipirea unor monede care 
treceau dintr-o mână într-alta. Apoi portarul îşi întoarse chipul 
roşu şi mânios către el. 

— Tu, făcu, la capătul cozii! Şi acolo să rămâi. 

Victor îl privi lung. Apoi privi poarta. Apoi şirul de indivizi 
abătuţi. 

— Păi, nu, răspunse. Nici prin cap nu-mi trece. Dar 
mulţumesc, oricum. 

— Atunci, cară-te! 

Victor îi zâmbi prietenos, apoi se duse până la capătul 
gardului şi se luă după el. Până la urmă, ajunse într-o alee 
îngustă. Scotoci o vreme printre gunoaiele care se găseau, 
bineînţeles, acolo, până ce găsi o bucată de hârtie veche. Apoi 
îşi suflecă mânecile. Şi numai după aceea se apucă să cerceteze 
cu grijă gardul, până ce dădu de două scânduri care nu erau 
bine prinse în cuie, printre care, cu un mic efort, se strecură. 


_ Ajunse într-un loc plin de lemne şi de mormane de pânză. 
Imprejur, nu se vedea nimeni. 

Păşind hotărât, cu gândul că niciun bărbat cu mânecile 
suflecate, care se plimbă în felul acesta, cu o bucată de hârtie în 
mână, nu este vreodată oprit din drum, o porni de-a curmezişul 
minunatului tărâm al Kinematografiei Interesante şi Instructive. 

Erau acolo clădiri pictate pe dosul altor clădiri. Erau copaci 
care numai din faţă arătau aşa, din spate fiind numai o 
adunătură de vreascuri. Şi mai era o perpetuă agitaţie, cu toate 
că, din câte văzu Victor, nimeni nu făcea, cu adevărat, ceva. 

Observă un bărbat cu o mantie lungă şi neagră, joben şi o 
mustață deasă ca o bidinea, care lega o fată de un copac. 
Nimeni nu părea dornic să-l oprească, deşi fata se zbătea. De 
fapt, alţi doi bărbaţi stăteau şi-l priveau fără interes, şi mai era 
încă unul care învârtea la manivela unei cutii fixate pe un 
trepied. 

Fata întinse braţul, într-un gest de implorare, apoi începu să 
deschidă şi să închidă gura, fără să scoată vreun sunet. 

Unul dintre privitori se ridică, scotoci printr-un vraf de 
cartoane pe care le avea cu el, alese unul şi-l ridică în faţa 
cutiei. Cu litere albe pe fond negru era scris: „Nu! Nu!”. 

Apoi plecă. Ticălosul îşi răsuci mustăţile. Celălalt se întoarse, 
cu un alt carton. De data aceasta, textul era: „Hohoho! Mândră- 
mi eşti, frumoaso!” 

Celălalt privitor, care nici nu se ridicase în picioare, luă un 
megafon. 

— E bine, e bine, spuse. OK, cinci minute pauză, apoi toată 
lumea înapoi pentru marea scenă a luptei. 

Ticălosul dezlegă fata şi plecară amândoi. Bărbatul care 
învârtea la manivelă se opri, îşi aprinse o ţigară, apoi deschise 
capacul cutiei. 

— Aţi prins totul, da? întrebă. 

Drept răspuns, se auzi un cor de chiţăituri. Victor se apropie 
şi-l bătu pe umăr pe bărbatul cu megafonul. 

— Mesaj urgent pentru domnul Silverfish, spuse. 

— E în birou, uite acolo, zise celălalt, arătând cu degetul 
peste umăr, fără să se întoarcă. 

— Mulţumesc. 

Prima baracă în care îşi băgă nasul nu conţinea decât un şir 
de cuşti mici, care se pierdeau în întuneric. Nişte făpturi 


misterioase se izbeau de barele cuştilor şi chiţăiau la el. Se 
grăbi să închidă uşa. 

În baraca următoare îl găsi pe Silverfish, care stătea în faţa 
unui birou plin de bucăţi de sticlă şi mormane de hârtii. Acesta 
nici măcar nu se întoarse. 

— Las-o acolo, spuse el, neatent. 

— Sunt eu, Domnule Silverfish, zise Victor. 

Alchimistul se întoarse şi-l privi ametit, ca şi cum ar fi fost 
vina lui Victor că numele său nu însemna nimic. 

— Da? 

— Am venit pentru slujbă, făcu tânărul. Vă amintiţi? 

— Ce slujbă, ce să-mi amintesc? se răsti Silverfish. Cum 
naiba ai intrat aici? 

— Mi-am croit drum în industria imaginilor mişcătoare, 
răspunse Victor. Dar nu vă îngrijoraţi, cu un ciocan şi câteva 
cuie se rezolvă totul. 

Pe chipul lui Silverfish trecu o urmă de panică. Victor scoase 
cartea de vizită şi o flutură prin aer într-un gest, spera el, 
încurajator. 

— În Ankh-Morpork? făcu. Acum două nopţi? Cineva vă 
ameninţa... 

— Oh, da, spuse Silverfish cu glas stins; îşi amintise. Tu eşti 
flăcăul care mi-a dat atunci ceva ajutor. 

— Şi mi-aţi spus să trec să vă văd, dacă-mi venea cheful să 
mişc imagini, zise Victor. Pe atunci nu-mi venise, dar acum da. 

Şi îi zâmbi larg, cu toate că prin minte îi treceau 
următoarele: „Acum are să-ncerce să găsească o cale de 
scăpare. li pare rău de ce mi-a oferit. O să mă trimită îndărăt la 
coadă”. 

— Ei, fireşte, spuse Silverfish, o mulţime de oameni, care mai 
de care mai talentaţi, vor să pătrundă în industria imaginilor 
mişcătoare. Dintr-o zi într-alta vom avea şi sunet. Ascultă. Eşti 
tâmplar? Ai ceva experienţă în materie de alchimie? Ai lucrat 
vreodată cu impi? Te pricepi cât de cât să lucrezi cu mâinile? 

— Nu, recunoscu Victor. 

— Cânţi? 

— Putin. În baie. Dar nu foarte bine, admise tânărul. 

— Ştii să dansezi? 

— Nu. 

— Săbii. Ştii să te lupţi cu sabia? 


— Un pic, zise Victor, amintindu-şi că, din când în când, se 
mai prostea aşa prin sala de gimnastică - numai că nu se 
luptase niciodată cu adevărat împotriva unei alte persoane, căci 
vrăjitorii, în general, urăsc exerciţiile fizice şi singurul locatar al 
Universităţii care mai dădea pe acolo era Bibliotecarul - care nu 
folosea decât frânghiile şi inelele. Însă Victor inventase o 
metodă cu totul şi cu totul a lui, foarte energică, pe care o 
exersase în faţa oglinzii, iar aceasta nu izbutise să-l înfrângă 
niciodată. 

— Înţeleg, făcu Silverfish mohorât. De cântat, nu cânţi. De 
dansat, nu dansezi. Cu sabia, te pricepi un pic. 

— Dar v-am salvat viaţa de două ori, zise Victor. 

— De două ori? se răsti celălalt. 

— Da, răspunse tânărul, apoi inspiră adânc - era riscant ce 
voia el să facă. Atunci, spuse, şi acum. 

Urmă un lung moment de tăcere, apoi alchimistul spuse: 

— Nu cred că era nevoie de aşa ceva. 

— Îmi pare rău, domnule Silverfish, se rugă Victor. Zău că 
nu-mi stă în fire, dar mi-aţi promis, am venit pe jos atâta drum şi 
n-am nici un ban, mi-e foame şi am să fac orice mi-aţi cere. 
Absolut orice. Vă rog! 

Silverfish îl privi neîncrezător. 

— Chiar şi actorie? întrebă. 

— Poftim? 

— Adică să te plimbi de colo-colo, prefăcându-te că faci 
diverse lucruri, îi explică îndatoritor celălalt. 

— Da! 

— Mare păcat, zău aşa, de un băiat isteţ şi bine educat ca 
tine, spuse Silverfish. Cu ce te ocupi? 

— Studiez. Ca să devin vră... începu Victor, apoi îşi aminti de 
antipatia alchimistului la adresa vrăjitorilor şi se corectă. 
Funcţionar. 

— Vrăfuncţionar? făcu Silverfish. 

— Dar nu ştiu dacă am să mă pricep la actorie, totuşi, 
mărturisi Victor. 

— Ei, nu-ţi face griji, îi răspunse celălalt, părând surprins. E 
foarte greu să fii un actor prost, în industria imaginilor 
mişcătoare. 

Apoi se scotoci în buzunar şi scoase o monedă de un dolar. 

— Poftim, spuse. Du-te şi mănâncă ceva. Ce mai aştepţi? 
întrebă, cântărindu-l pe Victor din cap până-n picioare. 


— Păi, răspunse acesta, speram să-mi explicaţi şi mie ce se 
întâmplă pe aici. 

— Cum adică? 

— Acum două nopţi am vizionat... clicul dumneavoastră, zise 
tânărul, mândru, în sinea sa, pentru că-şi amintise cuvântul, 
acolo în oraş şi, dintr-odată, m-a cuprins nesaţul de a ajunge şi 
eu aici. Nu mi s-a mai întâmplat până acum să-mi doresc cu 
adevărat ceva. 

Silverfish rânji, uşurat. 

— A, despre asta vorbeai, spuse. Locul ăsta e vrăjit, pur şi 
simplu. Dar nu-i vorba de magie de-a vrăjitorilor, se grăbi să 
adauge. Aia-i numai superstiție şi hocus-pocus. Nu. Asta-i magie 
pentru omul de rând. Mintea îţi dă în clocot, la gândul atâtor 
posibilităţi. In orice caz, mie aşa mi s-a-ntâmplat. 

— Mda, încuviinţă Victor, cam nesigur pe sine. Dar cum 
funcţionează totul? 

Silverfish se lumină la faţă. 

___— Vrei să ştii asta? Vrei să ştii cum se face? Mă bucur mult. 
inţelegi tu, cei mai mulţi oameni sunt, pentru mine, o 
dezamăgire. Le arăţi ceva miraculos, precum cutia cu imagini, şi 
nu fac decât să se mire. Niciodată nu întreabă cum 
funcţionează. Domnule Bird! strigă deodată alchimistul. 

După o vreme, o uşă din capătul îndepărtat al barăcii se 
deschise şi apăru un bărbat, cu o cutie cu imagini atârnată de 
gât. La brâu avea felurite unelte. Mâinile îi erau pătate de acizi 
şi nu avea sprâncene, ceea ce - după cum avea să afle Victor 
mai târziu - era un semn sigur că-şi petrecuse multă vreme 
lucrând cu octo-celuloza. Mai avea şi o şapcă, pe care o purta cu 
cozorocul la spate. 

— Dânsul este Meşterul Bird, spuse Silverfish, care nu-şi mai 
încăpea în piele de mândrie. Tehnicianul-şef. Meştere, el este 
Victor. O să fie actor. 

— Aha, făcu Meşterul, privindu-l pe tânăr ca un măcelar care 
examinează un animal tocmai înjunghiat. Nu mai spune! 

— Şi vrea să afle cum funcţionează totul! făcu Silverfish. 

Meşterul îi aruncă lui Victor încă o privire, la fel de 
morocănoasă şi dispreţuitoare ca şi prima. 

— Cu sârmă, spuse el sumbru. Totul funcţionează datorită 
sârmei. Dac-ai şti cum se strică lucrurile pe aici, ai fi de-a 
dreptul uimit. Nu ştiu ce s-ar face fără mine şi balotul meu de 
sârmă. 


Din cutia pe care-o purta la gât începu brusc o larmă de 
glasuri. Meşterul o lovi cu palma. 

— la mai isprăviţi. Ce v-a apucat? făcu, apoi se uită spre 
Victor. Dacă nu-s lăsaţi să-şi facă treaba aşa cum s-au obişnuit, 
devin nervoşi, spuse. 

— Ce-ai acolo? întrebă Victor. 

— Cred şi eu că vrei să afli, răspunse Meşterul, făcându-i cu 
ochiul lui Silverfish. 

Victor îşi aminti de cuştile din baraca în care intrase ceva 
mai devreme. 

— După zgomote, s-ar zice că sunt nişte simpli drăcuşori. 

Meşterul îi aruncă o privire binevoitoare, ca şi cum ar fi fost 
un câine prostănac, care tocmai a făcut o şmecherie 
neaşteptată. 

— Mda, aşa-i, recunoscu. 

— Şi cum faci să-i ţii acolo? întrebă Victor. 

Meşterul rânji larg. 

— Faină invenţie, sârma asta, spuse. 


Lua-Mi-aş Singur Beregata Dibbler era unul dintre puţinii 
oameni înzestrați cu talentul de a gândi în linii drepte. Cei mai 
mulţi oameni gândesc în curbe şi zigzaguri. De exemplu, încep 
cu o idee precum: „Mă întreb ce-aş putea să fac ca să devin 
foarte bogat”, apoi o apucă pe o cale ocolită şi încâlcită, trecând 
prin etape precum: „Mă întreb ce-avem la cină” şi „Mă întreb 
care dintre cunoscuţii mei îmi poate împrumuta cinci dolari”. 

În schimb, Beregată era în stare să identifice gândul aflat la 
celălalt capăt al traseului - în cazul de faţă „Sunt foarte 
bogat” - apoi să tragă o linie între cele două şi să se ţină după 
ea, încet şi cu răbdare, până ce ajungea dintr-un punct în 
celălalt. 

Nu că ar fi funcţionat. Din câte aflase el, exista întotdeauna 
un clenci - mic, dar absolut crucial. In genere, era vorba de o 
bizară îndârjire a celor din jur de a nu cumpăra lucrurile pe care 
le avea el de vânzare. 

Însă, acum, economiile sale de-o viaţă întreagă se aflau într-o 
pungă de piele pe care şi-o îndesase sub surtuc. Petrecuse o zi 
în Holy Wood. li cântărise haotica organizare, atâta cât era, cu 
ochiul său de neguţător încercat. Nu părea să fie loc pentru el 
nicăieri, dar asta nu era o problemă. La vârf, se găsea mereu 
câte un prilej. 


După o zi întreagă în care adunase informaţii şi observase 
atent mersul lucrurilor, ajunsese la sediul Kinematografiei 
Interesante şi Instructive. Acum se afla la celălalt capăt al 
străzii, privind totul. 

Privi coada. Îl privi pe omul de la poartă. Se hotărî. 

O porni agale de-a lungul cozii. Minte avea suficientă - asta 
ştia. Íi lipseau însă muşchii. Trebuia să găsească el, pe undeva 
prin preajmă... 

— Bună ziua, Domnu' Dibbler. 

Capul plat, braţele groase, buza de jos care se curba în afară, 
glasul răguşit care trăda un coeficient de inteligenţă de 
mărimea unei alune. Pune-le pe toate laolaltă şi obţii... 

— Sunt eu, Detritus, zise trolul. Ca să vezi, unde ne-ntâlnim... 

Şi pe chip i se aşternu un zâmbet, ca o crăpătură care se 
întinde pe suportul de piatră al unui pod. 

— Salutare, Detritus. Lucrezi în filme? întrebă Dibbler. 

— Nu s-ar prea putea spune că lucrez, răspunse Detritus, 
sfios. 

Dibbler îl privi în tăcere. În genere, pumnii ciobiţi ai trolului 
reprezentau ultimul cuvânt în orice bătaie de stradă. 

— Cum se poate aşa ceva? spuse. E jenant! Nu ţi-ar plăcea să 
lucrezi pentru mine, Detritus? întrebă, scoţându-şi punga cu 
bani şi numărând cinci dolari. 

Plin de respect, trolul îşi duse palmă la fruntea proeminentă. 

— Cum să nu, Domnu' Dibbler, făcu. 

— Hai încoace! 

Şi Dibbler se apropie din nou de capătul cozii. Omul de la 
poartă întinse braţul să-l oprească. 

— IÎncotro mergi aşa hotărât, amice? întrebă. 

— Am o întâlnire cu domnul Silverfish, zise Dibbler. 

— Şi ştie şi el asta? ripostă portarul pe un ton care lăsa să 
se-nţeleagă că el unul n-ar crede nici dacă ar vedea scris în cer. 

— Încă nu, spuse Dibbler. 

— Ei, amice, în cazul ăsta n-ai decât să... 

— Detritus? 

— Da, Domnu' Dibbler? 

— Dă-i una ăstuia. 

— Cum spuneţi, Domnu' Dibbler. 

Şi braţul lui Detritus se roti 180 de grade prin aer. La 
capătul său aştepta uitarea. Portarul se trezi ridicat de la 
pământ şi proiectat prin uşă. Se prăbuşi la douăzeci de picioare 


mai departe, pe nişte surcele. Oamenii de la coadă izbucniră în 
urale. 

Dibbler îl privi, mulţumit, pe trol. Detritus nu purta pe el 
decât o bucată de pânză murdară, cu care să acopere ceea ce 
trolii considerau că trebuia ascuns vederii. 

— Foarte bine, Detritus. 

— Cum spuneţi, Domnu' Dibbler. 

— Numai că va trebui să-ţi găsim un costum, zise Dibbler. 
Acum te rog să păzeşti poarta. Nu lăsa pe nimeni să intre. 

— Cum spuneţi, Domnu' Dibbler. 

Două minute mai târziu, un câine mic, cenuşiu, trecu în pas 
săltat printre picioarele scurte şi strâmbe ale trolului şi sări 
peste rămăşiţele porţii, dar Detritus nu luă nicio măsură, pentru 
că, aşa cum ştia oricine, câinii nu contau. 


— Domnul Silverfish? încercă Dibbler. 

Alchimistul, care tocmai traversa cu multă grijă studioul, 
cărând o cutie cu peliculă proaspătă, şovăi la vederea acestui 
individ ciolănos care se îndrepta către el ca o nevăstuică 
întoarsă după o lungă absenţă. Pe chipul lui Dibbler se vedea 
acea expresie pe care o are şi făptura lunguiaţă, subţire şi albă, 
ce tocmai trece înot de recifuri şi pătrunde în apele calde şi 
puţin adânci ale golfuleţului unde se joacă copilaşii. 

— Da? făcu Silverfish. Cine eşti dumneata? Cum ai intrat... 

— Dibbler mă cheamă, răspunse celălalt. Dar aş prefera să- 
mi spuneţi Beregată. 

Prinse mâna moale a alchimistului, apoi îi puse cealaltă mână 
pe umăr şi se apropie, scuturându-l cu forţă de braţ. Rezultatul 
acestui gest de maximă prietenie era că, dacă Silverfish încerca 
să se tragă înapoi, avea să-şi disloce singur braţul. 

— Aş vrea să ştiţi, continuă Dibbler, că suntem cu toţii 
încântați să aflăm ce faceţi aici, dumneavoastră şi tovarăşii 
dumneavoastră. 

Silverfish îşi privi neputincios mâna, captivă în lanţurile 
prieteniei, şi surâse slab. 

— Şi cine eşti dumneata...? încercă. 

— Toate astea... făcu Dibbler, dându-i drumul la umăr pentru 
o clipă, cât să poată arăta către harababura neîncetată din jurul 
lor. Sunt absolut... fantastice! O minunăţie! Şi ultima 
producţie... oare cum se chema? 


— „Tămbălău la prăvălie”, răspunse Silverfish. E cea în care 
tâlharul fură cârnaţii şi vânzătorul îl aleargă? 

— Da, zise Dibbler şi zâmbetul îi îngheţă pe chip, dar numai 
pentru câteva clipe, înainte să redevină sincer şi deschis. Da. 
Asta era. O minunăţie. O capodoperă. O metaforă minunat 
ilustrată! 

— Ne-a costat aproape douăzeci de dolari, să ştii dumneata, 
spuse Silverfish, reţinut, dar mândru. Şi încă patruzeci de centi 
cârnaţii, fireşte. 

— Uluitor! zise Dibbler. Şi pesemne că a fost urmărită de 
sute de oameni, nu? 

— Mii, făcu Silverfish. 

De-acum, zâmbetul lui Beregată devenise imposibil de 
descris prin analogii. Dacă se mai lăţea puţin, era în pericol să-i 
desprindă calota craniană. 

— Mii? întrebă. Chiar aşa? Atât de mulţi? Şi, fireşte că 
fiecare plăteşte... cât? 

— A, pe moment nu cerem decât atât cât poate fiecare să 
dea, veni răspunsul. Doar să ne amortizăm costurile, câtă vreme 
suntem încă în stadiu experimental, înţelegi dumneata. Dacă nu 
te superi, continuă Silverfish, lăsând ochii în jos, ai putea să-mi 
dai drumul la mână? 

Dibbler îi urmări privirea. 

— Fireşte! spuse şi-i lăsă braţul, dar acesta continuă să se 
scuture o vreme, de la sine, din pricina contracţiilor musculare 
reziduale. 

Dibbler rămase câteva clipe tăcut. Arăta ca un om aflat în 
comuniune cu o divinitate din adâncurile sufletului său. Apoi 
spuse: 

— Ştii, Thomas - pot să-ţi spun Thomas? - Când am vizionat 
capodopera m-am gândit: Dibbler, în spatele acestei opere se 
află un artist, un creator... 

— ... Dar de unde ştii că mă cheamă... 

— ... Un creator, aşa m-am gândit, care ar trebui să fie liber 
să-şi asculte muzele, în loc să fie împovărat cu toate 
mărunţişurile administrative. Am dreptate? 

— Păi... e adevărat că toată hârţogăria e puţin cam... 

— Intocmai, făcu Dibbler. Şi mi-am zis: Dibbler, ar trebui să 
te duci acolo chiar acum şi să-ţi oferi serviciile. Înţelegi 
dumneata. Administraţia. Să-ţi iau povara de pe umeri. Să-ţi 


îngădui să mergi înainte cu ceea ce ştii să faci. Am dreptate, 
Tom? 

— Păi, păi, păi... da, fireşte, e adevărat că punctul meu forte 
este mai ales... 

— Exact! Exact! spuse Dibbler. Tom, primesc! 

Silverfish îl privea cu ochi nedumeriţi. 

— Aăă, spuse. 

Dibbler îi trase un pumn prietenesc în umăr. 

— Nu trebuie decât să-mi arăţi hârtiile, după care tu poţi să 
pleci şi să faci ceea ce ştii atât de bine să faci. 

— Ăăă... bine, zise Silverfish. 

Dibbler îl apucă de ambele braţe şi-l electrocută cu zâmbetul 
său de o mie de waţi, sută la sută onest. 

— E o zi mare pentru mine, îi spuse cu glas răguşit. Nici nu 
ştii cât înseamnă. Pot să-ţi spun, cu toată sinceritatea, că este 
cea mai fericită zi din viaţa mea. Să nu uiţi asta, Tommy! Crede- 
mă! 

Un chicotit slab întrerupse liniştea solemnă care se lăsase. 
Dibbler îşi roti încet privirea împrejur. Nu era nimeni în afară de 
ei şi de o jăvruţă cenuşie care şedea culcată la umbra unei 
grămezi de lemne. Îi observă expresia şi-şi lăsă capul pe o parte. 

— Haam? făcu. 

Lua-Mi-aş Singur Beregata Dibbler căută în jur ceva cu care 
să arunce, apoi, în scurtă vreme, îşi dădu seama că aşa ceva nu 
cadra cu personajul pe care-l interpreta şi se întoarse către 
prizonierul său. 

— Ştii, îi spuse cu multă onestitate, am avut mare noroc că 
te-am întâlnit. 


Prânzul la local îl costase pe Victor un dolar şi încă nişte 
cenți. Consta într-un castron de supă. Totul costa mult, îi 
spusese vânzătorul, pentru că trebuia adus de departe. 

Împrejurul lor nu existau ferme şi, oricum, cine ar fi stat să-şi 
piardă vremea cu muncile câmpului, când putea face filme? 

După-masă, Victor se duse să-l caute pe Meşter, pentru a da 
o probă. 

Din câte se dovedi, nu a avut de făcut altceva decât să stea 
nemişcat un minut, în timp ce tehnicianul îl privea fix pe 
deasupra unei cutii cu imagini. După ce trecu timpul necesar, 
Meşterul spuse: 

— Aşa. Băiete, eşti formidabil. 


— Dar n-am făcut nimic, obiectă Victor. Mi-ai spus doar să nu 
mă mişc. 

— Exact. Ai perfectă dreptate. De asta avem nevoie - de 
oameni care ştiu să stea nemişcaţi, îi spuse Meşterul. Aici nu-i 
vorba de cine ştie ce interpretări, ca la teatru. 

— Dar nu mi-ai spus ce fac drăcuşorii acolo, în cutie, zise 
Victor. 

— Ei, uite ce fac, răspunse Meşterul, desfăcând cele câteva 
cârlige. Un şir de ochi minusculi şi răuvoitori se aţinti asupra lui 
Victor, fixându-l cu ură. Aştia şase, îi explică Meşterul, arătând 
cu degetul, dar cu mare grijă, pentru a se feri de gheare, se uită 
prin găurica din capătul cutiei şi pictează ceea ce văd. E musai 
să fie şase, înţelegi? Doi pictează, patru suflă, ca să se usuce. 
Pentru că totul trebuie să fie gata repede, să poată trece la 
imaginea următoare. Pricepi? De câte ori se răsuceşte manivela, 
bucata asta de membrană transparentă se trage în sus, pentru a 
face loc următoarei imagini. 

Şi răsuci manivela. Se auzi clicaclicaclic, iar impii gemură. 

— De ce-au făcut asta? întrebă Victor. 

— Aha, i se răspunse, păi pentru că odată cu manivela se 
mişcă şi rotiţa asta pe care stau bicele. Numai aşa îi poţi face să 
muncească îndeajuns de repede. În general, impii sunt nişte 
putori. Totul stă în acţiune şi reacțiune, înţelegi? Cu cât învârţi 
mai repede de manivelă, pelicula se mişcă mai iute şi ei trebuie 
să picteze într-un ritm mai alert. Trebuie găsită viteza potrivită. 
Învârtitul la manivelă e o treabă foarte importantă. 

— Dar nu e cam... ce mai tura-vura, nu e cam crud? 

Meşterul păru surprins. 

— Ah, nu. Nu, nicidecum. La fiecare jumătate de oră am 
pauză. Aşa-s regulamentele Breslei. 

Apoi se îndepărtă câţiva paşi şi-i arătă lui Victor o altă cutie, 
desfăcută în partea din spate. De astă dată, tânărul văzu o cuşcă 
plină de şopârle greoaie, care-l priviră cu ochi posomorâţi, 
clipind. 

— Soluţia asta nu ne mulţumeşte total, spuse Meşterul, dar 
mai mult de-atât n-am putut face. Inţelegi tu, salamandrele au 
obiceiul de a sta toată ziua întinse la soare, în deşert, absorbind 
lumina. Dacă ceva le sperie, o elimină pe dată. Un mecanism de 
auto-apărare, parcă aşa se cheamă. Deci, pe măsură ce pelicula 
curge, iar oblonul ăsta de aici se mişcă înainte şi înapoi, lumina 


trece prin film şi prin lentilele astea, şi apoi ajunge pe ecran. 
Una peste alta, e foarte simplu. 

— Dar cum faci să le sperii? se interesă Victor. 

— Vezi mânerul ăsta? 

— Aha. 

Victor pipăi gânditor cutia cu imagini. 

— Ei, toate bune şi frumoase, zise. Deci ai la dispoziţie o 
mulţime de imagini minuscule. Şi le mişti repede, una după alta. 
Ar trebui să se tulbure totul, dar uite că nu. Cum aşa? 5 

— Aaa, zise Meşterul făcând un gest conspirativ. Asta-i 
secretul Breslei, să ştii. Trece numai de la inițiat la inițiat, 
adăugă el, mândru. 

Victor îl străpunse cu privirea. 

— Păi, credeam că n-au trecut decât câteva luni de când 
oamenii au început să facă filme, spuse. 

Meşterul avu decenţa să pară jenat. 

— Ei, fie, pe moment le explicăm tuturor celor care vor să 
înveţe meserie, recunoscu. Dar mai lasă-ne câţiva ani şi ai să 
vezi ce mai taină o să scoatem din asta. Hei, ia mâna! 

Victor, care tocmai întindea braţul către un morman de cutii 
de pe banchetă, se trase vinovat îndărăt. 

— Acolo-i peliculă, să ştii, zise Meşterul, dându-l uşor la o 
parte. Trebuie să fii foarte atent cu ea. Nu poate fi lăsată să se 
încingă, pentru că-i făcută din octo-celuloză, şi nici şocurile 
puternice nu-i prind bine. 

— De ce, ce i se întâmplă? întrebă Victor, fără să-şi ia ochii 
de la cutii. 

— Cine ştie? N-a scăpat nimeni cu viaţă, ca să ne spună, făcu 
Meşterul, apoi îi privi chipul şi rânji. Dar nu-ți face griji. 
Mătăluţă ai să fii în faţa cutiei cu imagini. 

— Doar că nu ştiu deloc să joc, zise Victor. 

— Să faci ce ţi se spune ştii? 

— Păi... da. Aşa cred. Pesemne că da. 

— Păi, numai de asta ai nevoie, băiete. Numai de asta, şi de 
ceva muşchi. 

leşiră în arşiţa soarelui şi se îndreptară către baraca lui 
Silverfish. 

Pe care o găsiră ocupată. 

Lua-Mi-aş Singur Beregata Dibbler făcea cunoştinţă cu 
lumea filmului. 


— M-am gândit, spuse Dibbler, la ceva de soiul ăsta. Fii 
atent! 
Şi ridică un carton pe care stătea scris, cu litere tremurate: 


După spectacolu, Ci-ar Fii să Treceţ 
Pe La Harga, Cassa Cuastelor, 
Pentru cele mai Bune Delicateţen! 


— Ce-s alea delicateţen? întrebă Victor. 

— E pe străineşte, făcu Dibbler şi se încruntă la el; faptul că-l 
întâlnise acolo nu făcea parte din plan - sperase să-l prindă pe 
Silverfish de unul singur. Înseamnă mâncare, adăugă. 

Silverfish se uită lung la carton. 

— Şi ce să facem cu ăsta? zise. 

— Păi, ce-ar fi, începu Dibbler, cu multă grijă, să-l ţinem aşa, 
în sus, la sfârşitul filmului? 

— Şi pentru ce, mă rog? 

— Pentru că unul ca Sham Harga o să ne plătească o groa... 
adică destul de mulţi bani, spuse Dibbler. 

Cu toţii se holbară la carton. 

— Am mâncat acolo, spuse Victor. N-aş spune că e cel mai 
bun local. Nu e cel mai bun. Nu e nici pe departe cel mai bun. 
De fapt, unul care să fie mai departe de a fi „cel mai bun” nici 
nu găseşti, adăugă, după ce se gândi un pic. 

— Asta nu contează, spuse aspru Dibbler. N-are importanţă. 

— Dar, făcu Silverfish, dacă ne-apucăm să spunem că la Casa 
Coastelor e localul cel mai bun din oraş, ce-au să zică celelalte 
restaurante? 

Dibbler se aplecă peste masă către el. 

— Au să zică: „Cum de nu ne-am gândit noi primii?” 

Şi se aşeză la loc. Silverfish îl privi cu ochi mari şi 
nedumeriţi. 

— Mai explică-mi o dată, rogu-te, rosti. 

— Ceilalţi o să vrea să facă exact acelaşi lucru! zise Dibbler. 

— Aha, pricep, interveni Victor. Au să ne ceară să le facem şi 
lor cartoane pe care să scrie ceva de genul: „De fapt, nu la 
Harga e locul cel mai bun, ci la noi!” 

— Cam aşa, cam aşa, se răsti Dibbler, privindu-l urât. Poate 
mai lucrăm la formulări, dar ideea asta e. 

— Dar, dar... încercă Silverfish care se chinuia din răsputeri 
să nu piardă firul discuţiei, asta n-o să-i convină lui Harga, nu? 


Dacă ne plăteşte să spunem că la el e cel mai bine, iar apoi noi 
luăm bani şi de la alţii ca să spunem altceva, precis că ne va... 

— ... Plăti mai mult, completă Dibbler, ca s-o mai spunem o 
dată, dar cu litere mai mari. 

Ceilalţi se uitară lung la el. 

— Chiar crezi că o să meargă? întrebă Silverfish. 

— Da, răspunse sec Dibbler. Ascultă-i pe vânzătorii de pe 
stradă. Nimeni nu strigă: „Portocale prospeţimea a doua, doar 
puţin storcoşite, la preţuri rezonabile!”, nu-i aşa? Nicidecum. 
Strigă: „Hai la portocale, neamule, portocale minunate!”, că 
doar aşa se fac afacerile. 

Se aplecă din nou pe deasupra biroului. 

— După părerea mea, zise, cam de asta avem şi noi nevoie pe 
aici. 

— Aşa s-ar spune, răspunse cu glasul pierit Silverfish. 

— Iar cu banii obţinuţi, făcu Dibbler, cu un glas precum o 
rangă înfiptă în crăpăturile realităţii înconjurătoare, poţi 
continua să-ţi îmbunătăţeşti operele de artă. 

— Adevărat, spuse Silverfish, înveselindu-se un pic. De pildă, 
am putea căuta o cale să punem şi sunet... 

Dar Dibbler nu-l asculta. In loc de asta, arătă către un teanc 
de cartoane sprijinite de un perete. 

— Ce-s alea? întrebă. 

— Aha, zise Silverfish. Păi, a fost ideea mea. M-am gândit că 
ar fi... o afacere - şi rosti cuvântul cu atâta plăcere de parcă ar fi 
fost o podoabă dintre cele mai alese - să le povestim oamenilor 
despre celelalte pelicule la care lucrăm. 

Dibbler luă un carton şi-l ridică pentru a-l cerceta. lată ce 
spunea: 


Săptămuna Viitoare v-ă vom Przenta 
Pelias şi Melisande 
Trajedie Romantikă în Două Role. 
Mulţumim frumos. 


— Aha, spuse Dibbler, sec. 

— Ce, nu e bine? întrebă Silverfish, de-acum de-a dreptul 
deznădâjduit. Păi, le spune tot ce trebuie să ştie, nu? 

— Îmi dai voie? 


Şi Dibbler luă o bucată de cretă de pe birou. Foarte 
concentrat, scrijeli o vreme pe dosul cartonului, apoi îl întoarse. 
Acum spunea: 


Zeii şi oameniii Spus-au că n-avea să fiie, dar lei 
Nau vrut Să Asculte! 


Pelias şi Melisande, Povestea unei Iubiri Interzise! 


O devastatoare Hepopee a Passiunii care străbate Spatul şi 
Timmpul! 


Vă v-a şoka! 
În film - 1 000 dă elefanţi! 


Victor şi Silverfish citiră cu grijă, aşa cum cineva citeşte un 
meniu scris într-o limbă pe care n-o cunoaşte. Într-adevăr, nici 
ei nu cunoşteau această limbă care - şi asta era încă şi mai rău - 
era chiar a lor. 

— Măi, măi, făcu Silverfish. Ce să zic... Nu ştiu dacă a fost cu 
adevărat interzisă. Aăă... e doar o bucată de istorie. Credeam 
că-i poate ajuta pe copii şi aşa mai departe. Să înveţe istoria. Cei 
doi nu s-au întâlnit niciodată, de fapt, şi de-asta a fost tragic. E o 
poveste foarte tristă, mai zise, cu ochii ţintă la carton. Cu toate 
că, trebuie să recunosc, textul dumitale are ceva... Aăă... dar de 
elefanţi nu-mi amintesc nimic, continuă, părând stânjenit, de 
parcă era vina lui. Am stat acolo toată după-amiaza cât l-am 
filmat, şi nu-mi amintesc să fi apărut vreodată o mie de elefanţi. 
Dacă erau, n-aveau cum să-mi scape, nu? 

Dibbler privea în gol. Descoperise că, dacă-şi punea mintea 
la contribuţie, de cine ştie unde îi veneau nişte idei foarte clare 
despre ceea ce trebuia să apară în filme. O mie de elefanţi 
păreau numai buni, pentru început. 

— Deci, fără elefanţi? spuse. 

— Păi... aşa aş zice. 

— Dar dansatoare sunt? 

— Păi... nu. 

— Ceva urmăriri palpitante, oameni stând spânzurați de buza 
unei stânci cu o mână? 


— Cred că, la un moment dat, avem o scenă cu un balcon, 
răspunse Silverfish, înseninându-se un pic. 

— Aşa? Şi nu e nimeni care să stea atârnat cu o mână de el? 

— Nu cred, spuse alchimistul. Pare-mi-se că Melisande se 
apleacă peste el. 

— Da, bine, bine, dar oare publicul va sta cu răsuflarea 
tăiată, întrebându-se dacă nu cumva o să cadă? 

— Eu speram să urmărească discursul lui Pelias, se 
încăpăţână Silverfish. A trebuit să folosim cinci cartoane. Scrise 
mărunt. 

Dibbler oftă. 

— Cred că ştiu ce vrea publicul, spuse. Oricum ar fi, nu vrea 
să fie silit să citească o sumedenie de cuvinte scrise mărunt! 
Vrea spectacol! 

— Deci mărimea literelor e de vină? întrebă Victor, sarcastic. 

— Publicul vrea dansatoare! Vrea fiori! Elefanţi! Oameni care 
cad de pe acoperiş! Publicul vrea să viseze! Lumea e plină de 
mărunţei cu visuri măreţe! 

— Adică pitici, gnomi şi alţii ca ei? făcu Victor. 

— Nu! 

— Dacă nu te superi, domnule Dibbler, zise Silverfish, cu ce 
te ocupi dumneata? 

— Vând marfă, răspunse Dibbler. 

— Mai ales cârnaţi, completă Victor. 

— Orice marfă, îl corectă Dibbler cu asprime. Mă mulţumesc 
cu cârnaţi atunci când afacerile celelalte nu merg prea bine. 

— Şi vrei să spui că vânzarea cârnaţilor te-a făcut să crezi că 
poţi îmbunătăţi industria imaginilor mişcătoare? se ascuţi 
Silverfish. Oricine poate vinde cârnaţi! Nu-i aşa, Victor? 

— Păi... începu acesta, gândindu-se că nimeni pe lume nu 
putea vinde carnaţii lui Dibbler, în afară de acesta însuşi. 

— Poftim, făcu Silverfish. 

— Treaba este, spuse Victor, că domnul Dibbler le poate 
vinde cârnaţi chiar şi celor care-au mai cumpărat şi altădată de 
la dânsul. 

— Chiar aşa! exclamă Dibbler, zâmbindu-i. 

— Iar un om care poate convinge pe cineva să mai cumpere o 
dată carnatii aceia de la el poate vinde orice, sfârşi tânărul. 


A doua zi dimineaţă, vremea era frumoasă şi senină, precum 
se întâmpla mereu în Holy Wood, aşa că se apucară de 
„Ciudatele şi Interesantele Peripeţii ale lui Cohen Barbarulu”. 

Dibbler le spuse că lucrase toată seara la scenariu. 

Titlul, însă, îi aparţinea lui Silverfish. Cu toate că Dibbler îl 
asigurase că acest Cohen Barbarul era, practic, un personaj real 
şi cu un mare potenţial educativ, Silverfish se opusese din toate 
puterile ca filmul să se numească „Văioaga Însângerată”. 

Victor primi un soi de punguţă de piele, care se dovedi a fi 
costumul. Se schimbă în spatele unor stânci. Primi şi o sabie 
mare, dar boantă. 

— Aşa, făcu Dibbler, care şedea într-un scaun de pânză, uite 
ce ai de făcut: te lupti cu trolii, dai năvală şi dezlegi fata de pe 
parul ăla, te lupţi cu ceilalţi troli, apoi dai fuga în spatele stâncii 
de-acolo. Eu aşa văd lucrurile. Tu ce spui, Tommy? 

— Păi, eu... începu Silverfish. 

— A, perfect, zise Dibbler. Deci e OK. Da, Victor? 

— Aţi pomenit de troli. Care troli? întrebă tânărul. 

Cele două stânci se ridicară în picioare. 

— Nu-dzi face probleme, domnu', spuse stânca cea mai 
apropiată. Io şi gu amigu' Galena ştim ce-avem dă făcut. 

— Troli! exclamă Victor, trăgându-se înapoi. 

— Egzact, zise Galena, fluturând prin aer o ghioagă în care 
era înfipt un cui. 

— Dar... Dar... începu Victor. 

— Da, gare-i treaba? întrebă celălalt trol. 

Victor ar fi vrut să se exprime în felul următor: sunteţi troli, 
sunteţi nişte stânci însufleţite şi fioroase, care trăiesc în munţi şi 
omoară călătorii luaţi pe nepregătite, folosindu-se de nişte 
ghioage uriaşe cam ca aia pe care-o văd acum, iar când s-a 
vorbit de troli m-am gândit că se referă la oameni obişnuiţi 
îmbrăcaţi în, nu ştiu, ceva pânză de sac vopsită cenuşiu sau cam 
aşa. 

— Ah, ce bine, rosti el cu glas slab. Ăăă... 

— Şi nu gare gumva să pleci urechea la poveştile gare spun 
gă noi mângăm oameni, zise Galena. Sunt doar bârve. Ia 
gândejte-te. Suntem făcuţi din piatră. De ce să mângăm 
oameni...? 

— Să-i înghidzim, interveni celălalt trol. Asta se dzice, gă-i 
înghidzim. 


— Mdea. De ce să-i înghidzim? Osgioarele le zguipăm 
întotdeauna. Şi, origum, am renunţat la asta demult, adăugă în 
grabă Galena. Nu gă am fi făgut-o vreodată. 

Îl înghionti prieteneşte pe Victor, aproape fracturându-i o 
coastă. 

— Aici e bine, îi spuse, confidenţial. Avem trei dolari pe dzi, 
plus unul bonfigaţie, pentru gă lugrăm pe lumină. 

— Pe motiv gă, aldfel, ne-am transvorma în stânci până la 
găderea nopdzii, ceea ce-i o pagoste, zise tovarăşul său. 

— Mdea, ji unde mai pui gă lumea trage gu pujga în tine sau 
te folozejte pentru a abrinde ghibriturile... 

— İn blus, în gontragtul nostru dzice gă primim cingi cendzi 
pe dzi dagă ne aducem propria ghioagă. 

— Ce-ar fi să începem... încercă Silverfish. 

— De ce sunt numai doi troii? se plânse Dibbler. Nu-i mare 
eroism să te lupţi cu doi troli. Am cerut douăzeci, dacă nu mă- 
nşel. 

— Mie-mi convine cu doi, strigă Victor. 

— Ia ascultă, domnule Dibbler, zise Silverfish, ştiu că vrei să 
fii de ajutor, dar fă şi dumneata o socoteală... 

Silverfish şi Dibbler începură să se certe. Meşterul, care 
trebuia să dea la manivelă, oftă şi plecă să dea de mâncare şi 
apă impilor, care începuseră să se plângă. 

Victor se sprijini în sabie. 

— Înţeleg că aveţi experienţă în meseria asta, nu? le spuse 
trolilor. _ 

— Mdea, răspunse Galena. Muldă. In Răzgumpărarea 
redzelui, am jugat pe un trol gare ze năpuztea la oameni şi le 
dădea cu bâta-n gap. lar în Pădurea Îndunecată, am jugat pe un 
trol gare alerga gădre oameni ză le dea cu bâta-n gap. Iar... iar 
în Mundele tainelor am jugat pe un trol gare se năpuzdea la 
oameni ji-i zdrivea în picioare. M-am gam manieridzat şi nu brea 
rendează. 

— Şi tu faci aceleaşi chestii? îl întrebă Victor pe celălalt trol. 

— A, nu. Morraine e un mare zbecialist, nu-i aja? răspunse 
Galena. Cel mai bun dă pă piadză... 

— Şi în ce te-ai specializat? 

— Zdânci. 

Victor rămase cu gura căscată. 


— Asta din gauză gă are atâtea riduri, continuă Galena. Şi nu 
face doar zdânci. Ar trebui să-l vedzi în rol de monolit prăbujit. 
Ţi-ar plăcea. Haide, Morry, ia arată-i domnului insgripţia ta. 

— Neah, nu aguma, rânji stânjenit Morraine. 

— Mă gândeam să-mi zghimb numele pentru gât mai fag 
filme, continuă Galena. Să aleg ceva mai elegant şi zovizti-gat. 
Mă gândeam la „Flint”$. Ce dzici? îl întrebă pe Victor, 
aruncându-i o privire îngrijorată - cel puţin în măsura în care un 
chip care părea sculptat în granit, de o pereche de ghete cu 
vârfuri de oţel, putea exprima această emotie. 

— Păi, sună foarte bine. 

— M-am gândit gă e mai dinamig, zise viitorul Flint. 

Spre marea sa mirare, Victor se auzi spunând: 

— Sau Rock”. Rock e un nume frumos. 

Trolul se uită lung la el, mişcându-şi buzele, fără să scoată 
vreun sunet, încercând să-şi dea seama cum suna. 

— Băăăi, făcu. Nici nu mă gândisem. Rock. Imi place. Gu un 
nume ga ăsta, o să merit mai mult de trei dolari pe dzi, nu 
gredeţi? 

— Putem începe? făcu Dibbler, aspru. Dacă acest clic va avea 
succes, poate că o să ne permitem mai mulţi troli, dar asta nu se 
va întâmpla dacă depăşim bugetul. Aşadar, trebuie să terminăm 
până la prânz. Bun, deci, Morry şi Galena... 

— Rock, îl corectă Rock. 

— Ei, nu, zău. Bine, deci voi doi vă năpustiţi să-l atacați pe 
Victor. OK. Aşa... dă-i drumul... 

Meşterul începu să învârtă de manivelă. Se auzi un clincănit 
uşor, iar demonii începură să geamă. Victor rămase pe loc, 
arătând îndatoritor şi vigilent. 

— Asta înseamnă că trebuie să treci la treabă, îi explică, 
răbdător, Silverfish. Trolii se vor năpusti din spatele stâncilor, 
iar tu te vei apăra cu mult curaj. 

— Dar nu ştiu cum să mă lupt cu trolii! se văicări Victor. 

— Uite ce-i, spuse recent botezatul Rock. Dumneata 
pareadză, iar noi o s-avem gridjă ză nu te lovim. 

Se făcu lumină. 

— Adică totul e o prefăcătorie? spuse Victor. 


6 „Cremene” (n.tr.) 
7 „Stâncă” (n.tr.) 


Trolii schimbară între ei o privire scurtă, care totuşi izbuti să 
exprime următoarele: te şi miri, nu-i aşa, că lighioanele de soiul 
ăstuia conduc, aparent, lumea! 

— Mdea, zise Rock. Egzact. Nu-i pe bune. 

— N-avem voie ză te omorâm, îl asigură Morraine. 

— Ghiar aşa, spuse Rock. Doar nu grezi gă am face-o. 

— Dagă se întâmplă, nu mai primim niciun ban, făcu 
Morraine, posomorât. 


Afară, Aceia se adunară împrejurul găurii din tesutul 
realităţii, mijindu-şi organele care semănau pe undeva cu ochii, 
pentru a prinde lumina şi căldura. Erau destul de mulţi de- 
acum. 

Cândva, pe acolo fusese o cale. A spune că ei îşi aminteau ar 
fi greşit, pentru că nu erau înzestrați cu ceva atât de sofisticat 
precum memoria. De-abia ce se putea spune că aveau cap. Dar 
instinctele şi emoţiile nu le lipseau. 

Căutau o cale să pătrundă. 

Şi o găsiseră. 


A şasea oară, le ieşi chiar bine. Principala problemă se 
dovedi entuziasmul cu care trolii se loveau unul pe altul, loveau 
pământul, văzduhul şi, destul de des, pe ei înşişi. 

Până la urmă, Victor se concentră asupra ghioagelor care 
fluturau pe lângă el, încercând să le lovească. Dibbler părea 
mulţumit de rezultat. Meşterul, însă, nu. 

— S-au mişcat prea mult, spuse. De cele mai multe ori, erau 
afară din imagine. 

— E vorba de o luptă, zise Silverfish. 

— Da, dar nu pot muta cutia, se împotrivi tehnicianul. Impii 
ar cădea din picioare. 

— Nu poţi să-i legi cu ceva? întrebă Dibbler. 

— Păi... făcu Meşterul, scărpinându-şi bărbia, cred c-aş putea 
să le bat cuie în tălpi. 

— Una peste alta, acum merge, zise Silverfish. Să trecem la 
scena în care salvezi fata. Unde-i fata? I-am spus foarte clar să 
poftească încoace. De ce n-a venit? De ce nu mă ascultă nimeni? 

Meşterul îşi luă mucul de ţigară din colţul gurii. 

— Filmează dincolo de deal, le explică. Indrăznețul, cică. 

— Dar ăla trebuia să fie gata de ieri! se jelui Silverfish. 

— Le-a explodat pelicula, veni răspunsul. 


— Fir-ar să fie! Mă rog, putem face lupta următoare, în 
schimb. Pentru asta, nu avem nevoie de ea, zise morocănos 
Silverfish. Aşa, atenţie toată lumea! Facem scena în care Victor 
se luptă cu înfricoşătorul Balgrog. 

— Ce-i aia Balgrog? întrebă Victor. 

O mână prietenoasă, dar grea, i se lăsă pe umăr. 

— E un monstru legendar, fioroz, dar în ezenţă e Morry 
vobzit în verde ji cu nijte aripi, zise Rock. Mă duc ză-l ajut ză ze 
vobzeazgă. 

Şi plecă, târâindu-şi picioarele. Pe moment, nimeni nu părea 
să aibă nevoie de Victor, aşa că el înfipse sabia cea caraghioasă 
în nisip şi se îndepărtă, căutând un pic de umbră, pe sub nişte 
măslini pirpirii. Erau şi stânci pe acolo - le lovi uşor. Nu păreau 
a fi însufleţite. 

Se afla într-un soi de văioagă - un loc de-a dreptul relaxant, 
după standardele arşiţei din Holy Wood. 

Se simţea chiar şi o adiere, suflând de cine ştie unde. 
Sprijinindu-se cu spatele de stânci, Victor simţi un curent de aer 
rece venind dinspre ele. „Pesemne că acolo, jos, e plin de 
peşteri”, se gândi. 

Undeva, departe, la Universitatea Nevăzută, într-un coridor 
răcoros şi cu multe coloane, un aparăţel căruia nimeni nu-i 
dăduse atenţie de ani de zile începu să facă zgomot. 

Deci, acesta era Holy Wood. Pe ecran arătase cu totul altfel. 
Din câte i se părea acum, industria imaginilor mişcătoare 
presupunea lungi perioade de aşteptare şi, dacă auzise bine, tot 
felul de încurcături legate de timp. Diverse lucruri se întâmplau 
înaintea celor după care se întâmplaseră de fapt. Monstrul era 
doar Morry, pictat în verde şi cu aripi la spate. Nu era nimic 
real. 

Ce era mai ciudat, era că asta îl atrăgea. 

— M-am săturat, spuse un glas lângă el. 

Victor îşi ridică privirea. Din cealaltă parte, se apropiase o 
fată. Din pricina grabei, era roşie la faţă - pe sub straturile de 
machiaj, iar părul îi cădea în ochi, într-o cascadă de bucle 
caraghioase. Purta o rochie care, deşi croită pe măsura ei, era, 
evident, destinată unei persoane cu zece ani mai tinere şi căreia 
îi plăcea la nebunie dantela. 

Era şi foarte atrăgătoare, cu toate că asta nu se observă din 
prima. 


— Şi ştii ce ţi se răspunde dacă te plângi? întrebă, fără să i 
se adreseze cu adevărat lui Victor - el reprezenta numai o 
pereche de urechi disponibile. 

— Nici prin cap nu-mi trece, răspunse el, politicos. 

— Cică: „Alţii de-abia aşteaptă să aibă ocazia să pătrundă în 
industria imaginilor mişcătoare”. Asta-ţi răspund. 

Fata se sprijini de un copac noduros şi-şi făcu vânt cu pălăria 
de paie. 

— Şi e mult prea cald, se plânse. Iar acum trebuie să mă duc 
să filmez o mizerie de-o singură bobină pentru Silverfish, care 
habar n-are de meserie. Şi, pesemne, cu vreun puştan căruia-i 
miroase gura, cu părul plin de fân şi fruntea lată ca tăblia mesei. 

— Şi sunt şi troli, făcu încet Victor. 

— Of, pe zei. Doar nu Morry şi Galena? 

— Ba da. Dar Galena îşi zice Rock, mai nou. 

— Parcă se hotărâse pentru Flint. 

— Rock îi place mai mult. 

Din spatele stâncilor, răsună bocetul lui Silverfish care se 
întreba unde dispăruse toată lumea, tocmai când avea nevoie de 
ei. Fata îşi dădu ochii peste cap. 

— Zei din ceruri, pentru asta ratez eu prânzul? 

— Poţi să-l mănânci de pe fruntea mea, spuse Victor, 
ridicându-se. 

Avu satisfacția să-i simtă în ceafă privirea scrutătoare, în 
timp ce se duse să-şi ia sabia şi o flutură de câteva ori prin aer, 
cu ceva mai multă forţă decât era, de fapt, nevoie. 

— Tu eşti tipul de pe stradă, nu? îl întrebă ea. 

— Chiar aşa. Tu eşti fata care se ducea să turneze, zise 
Victor. S-a terminat sindrofia? 

Ea îl privi curioasă. i 

— Cum de ţi-ai găsit o slujbă atât de repede? În general, 
trebuie să aştepţi săptămâni întregi până se iveşte ocazia. 

— Dintotdeauna am spus că ocaziile se găsesc acolo unde le 
cauţi, făcu Victor. 

— Dar, cum...? 

Însă Victor se îndepărtase deja, păşind trufaş şi nonşalant. 
Ea se luă după el, strâmbându-se ca un copil mic. 

— Aha, spuse sarcastic Silverfish. Ei, nu pot să cred. Cu toţii 
sunt la locurile lor. Ei, foarte bine. Începem cu momentul în care 
el o găseşte pe ea legată de par. Ce ai de făcut, îi explică lui 
Victor, este s-o dezlegi, apoi s-o tragi mai la o parte şi să te lupţi 


cu Balgrogul, iar tu - arătă spre fată - tu... tu... tu ţine-te după 
el şi ai grijă să arăţi cât mai... salvată cu putinţă, OK? 

— La asta mă pricep, răspunse ea, resemnată. 

— Nu, nu, nu, făcu Dibbler, ducându-şi mâinile la cap. Iar 
asta? 

— Păi, nu asta voiai? întrebă Silverfish. Lupte şi alte cele? 

— Dar mai trebuie ceva! zise Dibbler. 

— Cum ar fi? ripostă Silverfish. 

— Păi, nu ştiu. Bum bum şi poc poc. Palpitaţii. Şi ceva şugu- 
şugu. 

— Adică zgomote ciudate? Dar nu ştim cum să obţinem 
sunetul. 

— Cu toţii fac clicuri despre oameni care aleargă de colo- 
colo, se luptă şi cad la pământ, zise Dibbler. Ar trebui să mai fie 
ceva. M-am uitat la ce faceţi voi aici şi să ştii că mie unuia toate 
mi se par identice. 

— Şi mie, unuia, toţi cârnaţii mi se par identici, se răsti 
Silverfish. 

— Aşa şi trebuie! Asta aşteaptă clienţii! 

— Şi eu le dau tot ceea ce aşteaptă, zise Silverfish. 
Oamenilor le place să tot urmărească lucrurile la care se 
aşteaptă. Lupte, urmăriri, chestii de-astea... 

— Iertare, dom’ Silverfish, rosti tehnicianul, încercând să se 
facă auzit pe deasupra vacarmului mânios al demonilor. 

— Da? se răsti Dibbler. 

— Iertare, domnu' Dibbler, dar trebuie să-i hrănesc într-un 
sfert de oră. 

Dibbler gemu. 

De câte ori îşi amintea de cele câteva minute care urmaseră, 
Victor se simţea tulburat. Aşa se întâmplă mereu. Momentele 
care-ţi schimbă viaţa sunt cele care apar pe neaşteptate, 
precum cel în care mori. 

Avusese loc o altă bătălie cosmetizată - de asta, cel puţin, îşi 
amintea - în cursul căreia îl înfruntase pe Morry, înarmat cu un 
bici care ar fi putut fi de-a dreptul înfricoşător dacă trolul nu şi 
l-ar fi tot înfăşurat împrejurul propriilor picioare. Iar după ce 
monstruosul Balgrog fusese înfrânt şi se târâse afară din cadru, 
gemând groaznic şi încercând, cu o mână, să-şi ţină aripile să nu 
cadă, Victor se întorsese şi tăiase frânghiile care-o ţineau pe 
fată legată de par. După care ar fi trebuit s-o tragă repede spre 
dreapta, când... începuseră şoaptele. 


Nu erau chiar cuvinte, ci mai degrabă ceva ce stă la temelia 
lor, ceva ce-i pătrundea prin urechi şi se ducea drept în jos, prin 
măduva spinării, fără să se mai ostenească să facă o escală în 
creier. 

Se uită lung în ochii fetei şi se întrebă dacă auzea şi ea 
acelaşi lucru. p 

Undeva, departe, cineva vorbea. Il auzi pe Silverfish 
spunând: 

— Haide, grăbeşte-te, ce te holbezi aşa la ea? 

Meşterul spunea: 

— Dacă ratează o masă, se poate isca o adevărată răscoală... 

Şi Dibbler, care vorbea cu un glas şuierat, ca un cuţit 
aruncat prin aer: 

— Să nu cumva să te opreşti. Dă acolo la manivelă. 

Vederea periferică i se înceţoşă, iar în ceața aceea apărură 
siluete care se preschimbară şi se topiră înainte să apuce să le 
cerceteze. Neajutorat ca o muscă prinsă într-o revărsare de 
ambră, la fel de stăpân pe destinul său ca un balon de săpun în 
mijlocul unui uragan, Victor se aplecă şi-o sărută pe fată. 

Dincolo de zbârnâitul din urechi, erau alte şi alte discuţii. 

— De ce face asta? l-am spus eu să facă asta? Nu i-a spus 
nimeni să facă asta! 

— ... Şi după aia tre’ să le strâng gunoiul şi să ştiţi de la mine 
că nu-i nicio... 

— Învârte! Învârte manivela! strigă Dibbler. 

— Acum de ce-arată aşa? 

— Băăăi! 

— Dacă te opreşti, îţi făgăduiesc că zbori din oraşul ăsta 
imediat! Invârte manivela! 

— Uite care-i treaba, domle, se întâmplă să fac parte din 
Breaslă... 

— Nu te opri! Nu te opri! 

Victor ieşi la suprafaţă. Şoaptele încetară, iar în locul lor 
începu să răsune zgomotul valurilor care se spărgeau de țărm. 
Se întorsese în lumea reală, fierbinte şi aspră, cu soarele 
proţăpit pe cer ca o medalie primită pentru aşa o zi reuşită. Fata 
inspiră adânc. 

— Aoleu, îmi pare tare, tare rău, îngăimă Victor, dându-se 
înapoi. Zău că nu ştiu ce s-a-ntâmplat... 

Dibbler ţopăia de bucurie. 

— Asta e, asta e! urlă. Cât îţi trebuie ca să-l finisezi? 


— Păi, cum spuneam, trebuie să hrănesc impii, să le fac 
curat... 

— Bine, bine, aşa o să am şi eu ceva timp să pun să se 
deseneze afişele, zise Dibbler. 

— Am pregătit deja unele, spuse cu răceală Silverfish. 

— Sunt convins, sunt convins, spuse entuziasmat Dibbler. Şi 
sunt convins că textul este ceva de genul: „Clicul aciesta s-ar 
putia dovedi dea dreptu Interesant pt. Dvs.!” 

— Şi care-i problema? se răsti Silverfish. Oricum e un slogan 
mai bun decât: „Cârnaţi fierbinţi”! 

— Ţi-am mai spus, când vinzi cârnaţi, nu stai ca prostul 
aşteptând ca lumea să poftească la ei, te duci în mijlocul 
mulţimii şi îi faci să se înfometeze. Şi pui muştar deasupra - 
exact ce-a făcut băiatul ăsta aici. 

Cu o mână, înşfăcă umărul lui Silverfish, iar pe cealaltă 
începu s-o fluture prin aer. 

— Nu înţelegi? făcu, apoi şovăi - în minte i se revărsau idei 
ciudate, mai repede decât le putea procesa; se simţea ametit din 
pricina entuziasmului şi a tuturor posibilităţilor. Paloşul Iubirii, 
aşa o să-i spunem! N-o să-i dăm numele unui moşneag ramolit 
care probabil c-a şi murit. Paloşul Iubirii! Da! O epopee 
tumultuoasă a Dorinţelor şi a... a... a găsim-noi-ceva Pure, sub 
Arşiţa Aprigă a unui Continent în Chinuri! Pasiune! Farmec! 
Trei Role care vă vor Vrăji! Fiorii Luptelor pe Viaţă şi pe Moarte 
cu Monştri Înspăimântători! Veţi urla de groază când o mie de 
elefanţi... 

— N-are decât o rolă, se încăpăţână Silverfish. 

— Mai filmează două în după-amiaza asta! strigă răguşit 
Dibbler, dându-şi ochii peste cap. Nu trebuie decât încă nişte 
lupte şi ceva monştri! 

— Iar elefanţi chiar n-avem de unde lua, se răsti Silverfish. 

Rock ridică un braţ uşor crăpat. 

— Da? făcu alchimistul. 

— Dagă avedzi ceva vobzea cenujie şi maderial pentru 
ureghi, Morry ji gu mine pudem să... 

— Nimeni n-a mai făcut un clic de trei role, cugetă Meşterul. 
Mi se pare cam complicat. De pildă, ar însemna să dureze 
aproape zece minute. Dar, dacă facem bobinele mai mari... mai 
spuse el, gânditor. 

Silverfish ştia că fusese pus la colţ. 

— Uite ce-i, începu. 


Victor lăsă ochii în jos, uitându-se la fată. Nimeni nu-i băga 
în seamă. 

— Ăăă, îndrăzni el, pare-mi-se că nici nu m-am prezentat... 

— Nu că asta te-ar fi stânjenit vreun pic, zise ea. 

— În mod normal, n-aş face niciodată aşa ceva. Pesemne că 
eram... bolnav. Sau ceva. 

— Ah, minunat! Şi, adică, asta ar trebui să mă facă să mă 
simt mai bine? 

— Ce-ar fi să mergem la umbră? Aici e foarte cald. 

— Adineauri, ochii ţi s-au... tulburat. 

— Serios? 

— Arătau foarte ciudat. 

— Aşa mă şi simţeam. 

— Ştiu. E numai din pricina acestui loc. Te face să te 
schimbi. Ştii o treabă? continuă ea, aşezându-se pe nisip. Există 
tot felul de reguli pentru impi şi celelalte creaturi, că nu trebuie 
să se obosească, trebuie să primească de mâncare şi mai ştiu eu 
ce, dar de noi nu-i pasă nimănui. Până şi trolii sunt trataţi mai 
bine. 

— Pesemne că, dacă am fi şi noi aşa înalţi şi masivi... făcu 
Victor. 

— Mă cheamă Theda Withel, dar prietenii îmi spun Ginger, 
zise ea. J 

— Pe mine - Victor Tugelbend. Aăă... dar prietenii îmi spun 
Victor, spuse el. 

— E primul tău clic, aşa-i? 

— De unde ţi-ai dat seama? 

— Păi, după cum arătai, s-ar fi zis că te distrai de minune. 

— Oricum, e mai bine decât să munceşti, nu crezi? 

— Ai răbdare. Să vedem ce-o să mai spui după ce ajungi să ai 
atâta experienţă câtă am eu, zise fata, cu amărăciune. 

— De când eşti aici? 

— Aproape de la început. De cinci săptămâni. 

— Văleu! Totul s-a-ntâmplat atât de repede! 

— E de-a dreptul minunat, spuse Ginger, sec. 

— Mda, aşa s-ar spune. Auzi, oare avem voie să mergem să 
mâncăm? întrebă Victor. 

— Nu. Din clipă în clipă au să urle după noi, i se răspunse. 

Victor dădu din cap. Una peste alta, întreaga viaţă şi-o 
petrecuse într-un chip de-a dreptul mulţumitor, făcând numai 


ceea ce poftea, cu hotărâre, dar fără să supere pe nimeni. Nu 
vedea de ce să nu continue la fel şi în Holy Wood. 

— Atunci n-au decât să urle, zise. Vreau ceva de mâncare şi 
ceva rece de băut. Cred că mi s-a urcat soarele la cap. 

— Păi, există o cantină, dar... făcu Ginger, cam nesigură pe 
sine. 

— Perfect. Arată-mi drumul. 

— Ştii ce uşor sunt concediaţi actorii? 

— Poftim? Şi cum rămâne cu cea de-a treia rolă? 

— „Sunt o groază de oameni care de-abia aşteaptă să 
pătrundă în industria imaginilor mişcătoare”, cică... 

— Minunat! Asta înseamnă că au întreaga după-amiază la 
dispoziţie să găsească doi care seamănă leit cu noi. 

Şi trecu cu paşi sprinteni pe lângă Morry, care încerca şi el 
să se adăpostească la umbra unei stânci. 

— Dacă ne caută cineva, îi spuse, să ştiţi că ne-am dus la 
masă. 

— Gum, agum? zise trolul. 

— Da, răspunse ferm Victor şi plecă mai departe. Undeva, în 
spate, îi zări pe Dibbler şi pe Silverfish care se certau aprig, 
întrerupţi, din când în când, de Meşter, care vorbea pe tonul 
relaxat al unuia care avea să primească şase dolari pentru ziua 
de lucru, indiferent de rezultat. 

— ... O să-i spunem epopee. Oamenii o să vorbească la 
nesfârşit despre asta. 

— Da, povestind cum am dat faliment! 

— Uite ce-i, ştiu de unde putem face rost de nişte panouri 
colorate, aproape pe gratis... 

— ... Mă gândeam, poate dac-aş lua nişte sârmă şi aş lega 
cutia pe nişte roţi, ca să se poată mişca de colo-colo... 

— O să se spună: „la uite la Silverfish, un adevărat artizan al 
imaginilor mişcătoare, care a avut îndrăzneala să le dea 
oamenilor ceea ce voiau. Un om care - cum e vorba aia? - a 
trecut dincolo de limite...” 

— ... Şi, poate, dacă folosim un par şi un scripete, putem 
apropia cutia de... 

— Poftim? Crezi că aşa au să spună? 

— Ai încredere în mine, Tommy. 

— Păi... bine. Bine. Dar fără elefanţi. Să fie foarte, foarte 
limpede. Fără elefanţi. 


— Mi se pare bizar, zise Arhicancelarul. Arată ca nişte 
elefanţi de ceramică. Parcă ziceai că-i o maşină! 

— Un fel de... un fel de mecanism, mai degrabă, spuse 
şovăielnic Trezorierul şi o împinse uşor; unii dintre elefanții de 
ceramică se clătinară. L-a construit Riktor Ingeniosul, cred. 
Înainte să vin eu aici. 

Obiectul arăta ca o oală mare şi bogat împodobită, cam de 
înălţimea unui om înalt cât un cazan supra-dimensionat. De jur 
împrejurul său erau opt elefanţi de ceramică, atârnaţi pe lanţuri 
scurte de aramă. Unul dintre ei se bălăngănea înainte şi înapoi, 
după ce Trezorierul îl atinsese. Arhicancelarul trase cu ochiul 
înăuntru. 

— Ce-o fi cu toate mânerele şi foalele astea? se întrebă, 
scârbit. 

Trezorierul se întoarse către menajera Universităţii. 

— Ei, doamnă Whitlow, deci, ce s-a petrecut exact? 

Doamna Whitlow, o fiinţă uriaşă, de culoare roz şi strânsă în 
corset, îşi mângâie peruca roşcată şi o înghionti pe firava 
cameristă care gravita în jurul ei ca o barcă de salvare. 

— Ksandra, povesteşte-i Inălţimii Sale, porunci. 

— Păi, domnule, uitaţi cum a fost, tocmai ştergeam praful... 

— Mtocmai performa curăţenia, spuse îndatoritoare doamna 
Whitlow care, atunci când discuta cu superiorii săi, conştientă 
că făceau parte din clase sociale diferite, avea o ingeniozitate 
lingvistică atât de mare încât depăşea cu mult intenţiile naturii. 

— ... Apoi, ăsta a început să scoată un zgomot... 

— Maşinăraia mscotea mzgomote, zise doamna Whitlow. Aşa 
că fata a venit şi mi-a spus, înălţime, aşa cum îi ordonanţasem. 

— Ce fel de zgomote, Ksandra, întrebă Trezorierul, cât putea 
mai blând. 

— Păi, domnule, era un fel de... începu fata, apoi strânse 
pleoapele şi continuă: vuum... vuum... vuum... vuum... 
vumvumvum VUUUM VUUUM - ping, domnule. 

— Ping, spuse solemn Trezorierul. 

— Da, domnule. 

— Mping, repetă doamna Whitlow. 

— Şi atunci m-a scuipat, domnule, zise Ksandra. 

— A expectorat, o corectă doamna Whitlow. 

— Din câte înţeleg, unul dintre elefanţi a scuipat o biluţă de 
plumb, Domnule, zise Trezorierul. De-aici - „ping”. 


— Ăsta le-a pus capac, pe zei, făcu Arhicancelarul. Nu tolerez 
oalele care îmbăloşează oamenii. 

Doamna Whitlow tresări nervos. 

— De ce-o fi făcut-o? adăugă Ridcully. 

— Zău că nu ştiu, Domnule. M-am gândit că poate ştiţi 
dumneavoastră. Cred că Riktor a conferenţiat aici pe când eraţi 
student. Doamna Whitlow e foarte îngrijorată, adăugă 
Trezorierul, pe un ton care dădea de înţeles că, atunci când 
doamna Whitlow era îngrijorată, ar fi fost o neghiobie din partea 
oricărui Arhicancelar să nu plece urechea. E îngrijorată că 
personalul ar putea fi afectat de vrăji. 

Arhicancelarul bătu uşor cu degetele în oală. 5 

— E cumva vorba de bătrânul Riktor „Unitate”? Ala o fi? 

— Aparent, da, Domnule. 

— Nebun de legat. Credea că totul se poate măsura. Nu doar 
lungimile sau greutatea, sau altele de soiul ăsta, ci absolut tot. 
„Dacă există, trebuie să-l poți măsura.” Aşa spunea, făcu 
Ridcully, cu privirea pierdută în gol, amintindu-și. Făcea tot felul 
de maşini bizare. Credea că poți măsura adevărul, frumuseţea, 
visele şi altele asemenea. Deci asta-i una dintre jucăriile lui, da? 
Oare ce măsoară? 

— Eu opinez, zise doamna Whitlow, că ar trebui dusă undeva 
unde să nu vătămeze pe nimeni, dacă binevoiți să agreati. 

— Da, da, da, fireşte, se grăbi Trezorierul - ştiind cât era de 
greu să găsească slujnice noi la Universitatea Nevăzută. 

— La gunoi, spuse Arhicancelarul. 

— Vai, nu, domnule, se îngrozi Trezorierul. Aici, la noi, nimic 
nu se aruncă. Unde mai pui că este, probabil, ceva de valoare. 

— Hmmm, făcu Ridcully. De valoare? 

— Un artefact de mare importanță istorică, Domnule. 

— Atunci cărăbăneşte-l în biroul meu. Ți-am zis că locul ăla 
are nevoie de ceva decoraţii. Aşa, o să am despre ce vorbi cu 
lumea care vine să mă vadă. Bun, acum tre’ să plec. Mă 
întâlnesc cu unul să-i dau un grifon la dresat. Ziua bună, 
doamnelor... 

— Ăăă, domnule Arhicancelar, dacă sunteţi bun, am ceva de 
semnat... începu Trezorierul, dar se trezi că se adresa unei uşi 
închise. 

Nimeni n-o întrebă pe Ksandra care dintre elefanţi scuipase 
biluţa şi, oricum, şi dacă aflau direcţia, aceasta n-ar fi însemnat 
nimic pentru ei. În după-amiaza aceea, doi slujitori ridicară 


singurul entograf* funcţional din univers şi-l mutară în biroul 
Arhicancelarului. 


Nimeni nu găsise soluţia pentru a adăuga sunet imaginilor 
mişcătoare, însă exista un zgomot asociat îndeaproape cu 
aşezările din Holy Wood. Era zgomotul cuielor care se înfigeau 
în lemn. 

Holy Wood dăduse în clocot. Peste noapte apăreau case noi, 
străzi noi, cartiere noi. Iar în zonele în care ucenicii alchimişti, 
educați în grabă, nu se familiarizaseră suficient cu părţile mai 
delicate ale procesului de fabricaţie a octo-celulozei, acestea 
dispăreau încă şi mai repede. Nu că asta ar fi contat prea mult. 
De-abia apuca fumul să se risipească, şi cineva se apuca din nou 
de construit. 

Holy Wood se dezvolta prin fisiune. Nu aveai nevoie decât de 
un angajat cu mână sigură, nefumător, care ştia să descifreze 
scrierea alchimică, de unul care să-nvârtă la manivelă, o ceată 
de drăcuşori şi mult soare. Ah, şi de câţiva oameni - dar ăştia se 
găseau peste tot. Dacă nu te pricepeai nici să îngrijeşti de impi, 
nici să amesteci chimicale, nici să învârţi în ritm constant la 
manivelă, te puteai ocupa cu priponitul cailor sau te puteai 
angaja chelner la local, căutând să-ţi făureşti un chip cât mai 
interesant şi nădăjduind. lar dacă nu mergea absolut nimic 
altceva, te angajai să dai cu ciocanul. Şir după şir de clădiri 
improvizate înconjurau dealul. Scândurile lor începuseră deja să 
se fărâme şi să se albească din pricina soarelui neiertător. Dar 
deja era nevoie urgentă de mai multe. 

Căci Holy Wood îi chema pe toţi la el. Cu fiecare zi, soseau 
alţii. Nu veneau pentru a fi grăjdari, chelneri sau tâmplari 
amatori. Veneau să facă filme. 

Şi habar nu aveau de ce. 

După cum ştia foarte bine Lua-Mi-aş Singur Beregata 
Dibbler, atunci când cel puţin doi oameni se adună laolaltă, 
apare şi altul care încearcă să le vândă un cârnat cam dubios, 
într-o chiflă. 

Acum că Dibbler avea altă îndeletnicire, răsăriseră alţii care 
să se ocupe de asta. 


8 În traducere literală „inscriptor de fiinţare” - mecanism pentru 
detectarea și măsurarea fisurilor din țesutul realităţii. 


Unul dintre ei era Nodar Borgle din Klatch, a cărui baracă 
uriaşă şi plină de ecouri nu era atât un restaurant cât o uzină de 
hrănire. La un capăt erau marmite gigantice, aburinde. 

În rest, erau numai mese, împrejurul cărora şedeau - Victor 
rămase uimit - troli, oameni şi pitici. Şi câţiva gnomi. Şi poate şi 
câţiva elfi - neamul cel mai retras dintre toate cele de pe Disc. 
Şi multe alte creaturi, despre care Victor nădăjduia că erau troli 
deghizați, căci, dacă nu erau, însemna că toată lumea avea mari 
necazuri. Cu toţii mâncau şi lucrul cel mai ieşit din comun era 
că nu se mâncau între ei. 

— Iei o farfurie, te aşezi la coadă şi plăteşti la sfârşit, zise 
Ginger. Se cheamă „fă-ţi-o singur”. 

— Plăteşti înainte să mănânci? Şi dacă-i oribilă? 

— Vezi că ai înţeles? făcu mohorâtă Ginger. 

Victor ridică din urmeri şi se aplecă spre piticul din spatele 
tejghelei cu prânzul. 

— Aş vrea... 

— Numa’ tocană avem, zise piticul. 

— Ce fel de tocană? 

— Nu există decât un fel. D-aia-i tocană, se răsti piticul. 
Tocana-i tocană. 

— Voiam să întreb ce conţine, zise Victor. 

— Dacă trebuie să întrebi înseamnă că nu-ţi e încă foame cu 
adevărat, spuse Ginger. Două porţii de tocană, Fruntkin. 

Victor se uită lung la terciul maro-cenuşiu care îi fusese 
trântit în farfurie. Cocoloaşe ciudate, aduse la suprafaţă de 
misterioşi curenţi de convecţie, se bălăbăniră o clipă apoi se 
scufundară la loc - poate, dacă avea noroc, pentru totdeauna. 

Borgle învățase meserie la şcoala lui Dibbler. 

— Tocană sau valea, băiete, rânji bucătarul. Juma' de dolar. 
Ieftin ca braga. 

Victor plăti, cam fără tragere de inimă, apoi se uită după 
Ginger. 

— Hai aici, zise ea, aşezându-se la o masă lungă. Salut, 
Picior-de-Trăsnet. Salut, Breccia, cum îţi merge? El e Vic. E nou. 
Salut, Sniddin, nici nu te văzusem. 

Victor se trezi înghesuit între Ginger şi un trol de munte, 
îmbrăcat cu ceva ce părea a fi o cămaşă de zale, dar care se 
dovedi una marca Holy Wood, adică sârmă împletită stângaci şi 
vopsită în argintiu. 


Ginger începu să discute însufleţită cu un gnom minuscul şi 
un pitic care purta jumătate de costum de urs, făcându-l să se 
simtă oarecum izolat. 

Trolul îi făcu un semn din cap, apoi se strâmbă în direcţia 
farfuriei din care mânca. 

— Asta cică-i ponce, zise. Nici măcar n-au curăţat-o de lavă. 
Şi nici nu se simte nisipul. 

Victor se uită lung la porţia trolului. 

— Nu ştiam că trolii mănâncă pietre, se scăpă el. 

— Păi, de ce nu? 

— Dar nu din asta sunteţi făcuţi? 

— Ba da. Dar voi sunteţi făcuţi din carne. Şi nu asta mâncaţi? 

— Bine zis, făcu Victor, uitându-se la propria farfurie. 

— Facem un clic pentru Silverfish, zise Ginger, întorcându- 
se. Şi cică vor să-l facă de trei role. 

Toţi cei prezenţi murmurară cu interes. Victor scoase cu 
mare grijă din farfurie ceva galben şi tremurător, şi-l puse 
deoparte. 

— Ia spuneţi-mi, întrebă, gânditor, aţi simţit vreodată, în 
timp ce filmati... adică aţi avut vreo...? 

Şovăi. Cu toţii îl priveau. 

— Aţi simţit vreodată că parcă era altcineva în locul vostru, 
care juca? Altfel nu ştiu cum s-o spun. 

Comesenii se relaxară. 

— Aşa-i la Holy Wood, zise trolul. La un moment dat, te 
farmecă. Din cauză dă atâta creativitate care pluteşte-n aer. 

— Dar criza ta a fost destul de serioasă, totuşi, zise Ginger. 

— Se-ntâmplă mereu, spuse şi piticul, gânditor. Dar e numai 
din pricină de Holy Wood. Săptămâna trecută, lucram cu băieţii 
la Poveştile din cavernă şi numai ce ne-am trezit cântând cu 
toţii. Aşa, pur şi simplu. Ne-a venit la toţi în minte un cântec. Ce 
ziceţi de asta? 

— Ce cântec? întrebă Ginger. 

— Habar n-am. li spunem pur şi simplu cântecelul cu Hai-ho. 
Astea erau versurile. „Hai-ho, hai-ho. Hai-ho, hai-ho.” 

— Pentru mine, aşa-s toate cântecele piticeşti, tună trolul. 


Când ajunseră îndărăt la locul de filmare, trecuse de ora 
două. Meşterul îşi desfăcuse cutia şi îi curăța de zor fundul cu o 
lopăţică. Dibbler dormea în scaunul său de pânză, cu o batistă 
aşternută peste faţă. Dar Silverfish era treaz. 


— Unde-aţi fost? zbieră. 

— Mi-era foame, zise Victor. 

— Şi aşa o să-ţi fie şi de-acum înainte, băiete, pentru că... 
Dibbler ridică un colţ al batistei. 

— Hai să începem, mormăi. 

— Dar asta-i intolerabil! Auzi, să-ţi spună actorii că... 

— Termină filmul, apoi dă-i afară, spuse Dibbler. 

— Exact! făcu Silverfish, ameninţându-i pe Victor şi Ginger 
cu un deget tremurător. N-o să mai lucraţi niciodată în oraşul 
ăsta! 

Cumva, izbutiră să treacă şi de după-amiază. Dibbler îi sili 
să-i aducă un cal şi-l înjură pe Meşter, pentru că încă nu izbutise 
să facă un sistem de mişcat cutia. 

Drăcugşorii începură să se plângă. Aşa că puseră calul să stea 
cu botul la cutie, iar Victor, urcat în şa, se săltă de mai multe ori 
în sus şi în jos. După cum spunea Dibbler, pentru imaginile 
mişcătoare era suficient. 

După aceea, cu foarte puţină tragere de inimă, Silverfish le 
plăti fiecăruia câte doi dolari şi-i alungă. 

— O să le povestească tuturor celorlalţi alchimişti, zise 
mohorâtă Ginger. Cu toţii lucrează mână în mână. 

— Observ că noi primim numai doi dolari. Trolii primesc trei, 
spuse Victor. De ce oare? 

— Pentru că nu sunt prea mulţi troli care să vrea să facă 
asta, zise Ginger. lar un meşter priceput poate lua şi şase sau 
şapte dolari pe zi. Actorii nu sunt importanţi. Mă descurcam 
bine, spuse deodată, întorcându-se şi uitându-se urât la el. Nu 
spectaculos, dar bine. Aveam chiar mult de lucru. Oamenii mă 
considerau de ispravă. Imi construiam o carieră... 

— Nu poţi să-şi construieşti o carieră în Holy Wood, zise 
Victor. E ca şi cum ţi-ai clădi o casă într-o mlaştină. Nimic nu-i 
real. 

— Dar îmi plăcea! Şi acum ai apărut tu şi ai stricat totul! Şi 
probabil că va trebui să mă-ntorc în sătucul meu oribil, de care 
pesemne nici n-ai auzit în viaţa ta! Indărăt la coada vacii, fir-ar a 
dracului! Mulţumesc foarte mult. De câte ori am să ridic 
privirea în fundul Joianei, am să-mi amintesc de tine. 

Şi plecă furioasă înspre oraş, lăsându-l pe Victor cu trolii. 
După o vreme, Rock îşi drese vocea. 

— Ai unde zta? întrebă. 

— Nu prea cred, răspunse Victor, cu glasul slab. 


— Origum nu e loc bentru todzi, zise Morry. 

— Mă gândeam să dorm pe plajă, făcu Victor. La urma 
urmelor, e destul de cald. Cred că mi-ar prinde bine ceva 
odihnă. Noapte bună. 

Şi plecă în direcţia respectivă. Soarele apunea, iar briza 
mării făcuse un pic de răcoare. Împrejurul dealului întunecat, 
luminile din Holy Wood se aprindeau. Holy Wood nu se relaxa 
decât pe întuneric. Atunci când materia primă este lumina zilei, 
nu-ţi permiţi s-o iroseşti. 

Pe plajă era destul de plăcut. Nu multă lume trecea pe-acolo. 
Lemnele aduse de mare, sfărâmate şi acoperite cu o crustă de 
sare, nu erau bune pentru construcţii. Se înşirau, albe, chiar la 
marginea apei. Victor adună câte îi trebuiau ca să facă un foc, 
apoi se lăsă pe spate şi urmări cum valurile se spărgeau de 
țărm. 

De pe vârful dunei alăturate, ascuns în spatele unui smoc de 
iarbă uscată, Gaspode Câinele Minune îl privea gânditor. 


Miezul nopţii trecuse de două ceasuri. De-acum, ideea îi 
stăpânea pe toţi. Se revărsa voioasă de pe deal, umplând lumea 
cu sclipirile ei. Holy Wood visează... Visează pentru toţi ceilalţi. 

În bezna sufocantă a unei colibe improvizate, Ginger Withel 
visa covoare roşii şi mulţimi de oameni care-o aclamau. Şi o 
gură de aerisire, acoperită cu grilaj. În vis, se tot întorcea la 
gura aceea, unde un vârtej de aer cald îi ridica fusta... 

În bezna aproape la fel de sufocantă a unei colibe uşor mai 
scumpe, Silverfish, artizanul imaginilor mişcătoare, visa mulţimi 
care-l aclamau şi pe cineva care-i dădea un premiu pentru cel 
mai bun clic făcut vreodată. Era o ditamai statuia. 

Afară, printre dune, Rock şi Morry moţăiau iepureşte, căci 
trolii sunt, prin firea lor, creaturi nocturne. Dormind aşa, pe 
întuneric, simțeau cum instinctele vechi de cât lumea se 
atrofiau. 

Visau munţi. 

Jos, pe plajă, la lumina stelelor, Victor visa cai în galop, robe 
largi, corăbii de pirați, dueluri, candelabre... 

În vârful dunei vecine, Gaspode Câinele Minune dormea cu 
un ochi deschis şi visa lupi. 

Numai Lua-Mi-aş Singur Beregata Dibbler nu visa, pentru că 
nu dormea. 


Drumul până în Ankh-Morpork fusese lung, mai ales că el 
prefera să vândă cai, nu să-i călărească, dar până la urmă 
ajunsese. 

Ploile care ocoleau cu mare grijă Holy Wood nu aveau nicio 
reţinere faţă de Ankh-Morpork, aşa că acolo turna cu găleata. 
Totuşi, asta nu afecta cu nimic viaţa de noapte a oraşului. Doar 
că o făcea un pic mai jilavă. 

În Ankh-Morpork puteai cumpăra orice, chiar şi în miez de 
noapte, iar Dibbler avea o groază de lucruri de cumpărat. 
Trebuia să pună să i se picteze nişte afişe. Avea nevoie de varii 
lucruri. Cele mai multe erau mecanisme pe care fusese nevoit să 
le inventeze pe drum, iar acum trebuia să le explice, cu lux de 
amănunte, altor persoane. Şi trebuia s-o facă repede. 

Atunci când descălecă, în sfârşit, în lumina cenuşie a zorilor, 
ploaia era ca o cortină groasă. Canalizarea dăduse pe dinafară. 
Pe acoperişuri, scârboşii gargui vomitau experţi în capul 
trecătorilor, cu toate că, fiind acum cam cinci dimineaţa, foiala 
de oameni se mai rărise un pic. 

Beregată trase adânc în piept aerul gros al oraşului. Aer 
adevărat. Aer mai real decât în Ankh-Morpork nu se găsea cu 
uşurinţă. Doar respirându-l, îţi dădeai seama că alţii făcuseră şi 
ei acelaşi lucru, vreme de mii de ani. 

Pentru prima dată după mai multe zile, îşi simţi capul 
limpede. Asta era ciudăţenia în Holy Wood. Când erai acolo, 
totul părea firesc, de parcă viaţa numai în asta consta, dar după 
ce te îndepărtai şi priveai îndărăt, era ca şi cum te-ai fi holbat la 
un balon sclipitor de săpun, de parcă, în Holy Wood, erai altă 
persoană. 

Ei, Holy Wood era Holy Wood, Ankh era Ankh, iar Ankh era 
un loc de nădejde, un adevărat scut - în opinia lui Beregată - 
împotriva tuturor ciudăţeniilor de Holy Wood. 

O porni prin băltoace, ascultând ploaia. 

După o vreme observă, pentru prima dată în viaţă, că aceasta 
avea un anumit ritm. 

Ciudat. Puteai să trăieşti o viaţă în oraş, dar numai după ce 
plecai pentru un timp şi te întorceai, observai că modul în care 
ploaia cădea de pe acoperişuri avea un ritm particular: PAM-pa- 
pa-pam, papam-papam PAM PAM... 

Câteva minute mai târziu, Sergentul Colon şi Caporalul 
Nobbs, din Straja de noapte, tocmai împărțeau prieteneşte o 
ţigară, la adăpostul unui intrând, îndeletnicindu-se cu treaba la 


care Straja se pricepea cel mai bine, adică să stea la căldurică şi 
să se ferească de necazuri. 

Numai ei observară silueta înnebunită care venea dănţuind 
în josul străzii inundate, făcând piruete printre băltoace, 
apucându-se de un burlan pentru a lua colţul dintr-o săritură şi 
bătând voioasă din călcâie, înainte să dispară în depărtare. 

Sergentul Colon îi trecu tovarăşului său mucul umezit. 

— Nu era cumva bătrânul Beregată Dibbler? spuse, după o 
vreme. 

— Ba da, zise Nobby. 

— Părea foarte fericit, nu? 

— Cred că şi-a ieşit din minţi. Părerea mea, făcu Nobby. Să 
alerge aşa, cântând în ploaie... 


Vuum... vuum... 

Arhicancelarul, care tocmai îşi aducea la zi carneţelul de 
notițe despre împerecherea dragonilor savurând un pahar după 
cină, în faţa focului, ridică ochii. 

„.. VUuum... Vuum... vuum... 

— Pe zei! exclamă Ridcully şi se apropie de oală, care se 
clătina pe loc, de parcă era cutremur. Arhicancelarul o privi 
fascinat. 

„.. vuum... vumvumvumVUUM. 

Apoi se opri din clătinat şi se făcu linişte. 

— Ciudat, zise Arhicancelarul. Tare ciudat, ce naiba? Ping. 

Carafa cu coniac, aflată în celălalt capăt al camerei, se 
sfărâmă. Ridcully cel Brun inspiră adânc. 

— 'Trezorieeer! 


Victor se trezi din pricina unor musculiţe. Era deja cald. Se 
anunţa încă o zi frumoasă. 

Intră în apă câţiva paşi, pentru a se spăla şi a-şi limpezi 
minţile. 

Aşadar... încă mai avea cei doi dolari de ieri, plus un pumn 
de monede. Putea să-şi permită să mai rămână o vreme, mai 
ales dacă dormea pe plajă. 

Iar tocana de la Borgle, deşi, la drept vorbind, era mâncare, 
era destul de ieftină - cu toate că, dacă se gândea bine, 
mâncând acolo risca să dea peste Ginger, ceea ce ar fi fost 
jenant. 

Mai făcu un pas şi se scufundă. 


Până atunci, nu mai înotase niciodată în mare. Se ridică la 
suprafaţă, pe jumătate mort, călcând furios apa. Plaja era la o 
foarte mică distanţă. Se linişti, îşi dădu un răgaz pentru a-şi 
trage răsuflarea, apoi înotă relaxat de-a lungul malului. Apa era 
limpede ca un cristal. Se vedea şi fundul, care se prăvălea 
abrupt într-un abis albastru în mijlocul căruia, printre 
numeroasele bancuri de peşti, se puteau desluşi contururile 
unor stânci paralelipipedice împrăştiate pe nisip. 

Victor încercă să se scufunde, chinuindu-se să rămână sub 
apă până ce începură să-l doară urechile. Un homar uriaş, cel 
mai mare pe care-l văzuse vreodată, îşi flutură mustăţile către 
el, de la adăpostul unei stânci, apoi se pierdu în adâncuri, 
clănţănind din cleşti. 

Victor ieşi iarăşi la suprafaţă, respirând greu, şi se îndreptă 
către plajă. 

Una peste alta, dacă nu izbuteai să pătrunzi în industria 
imaginilor mişcătoare, aici era suficient de lucru pentru un 
pescar. Asta era sigur. Se putea trăi şi din adunatul lucrurilor 
aduse de mare. Erau suficiente vreascuri uscate, pe la marginea 
dunelor, pentru a întreţine mai mulţi ani de zile focurile din 
Ankh-Morpork. În Holy Wood, nimănui nici măcar nu-i trecea 
prin cap să aprindă un foc, decât pentru gătit sau pentru stat la 
discuţii. 

Dar iată că, aici, cineva tocmai asta făcuse. leşind la mal, 
Victor îşi dădu seama că lemnele aflate ceva mai încolo de el, pe 
plajă, nu fuseseră îngrămădite la întâmplare, ci, din câte se 
părea, conform unui anumit plan, în mai multe mormane 
ordonate. Şi mai departe se aflau pietre dispuse astfel încât să 
alcătuiască o vatră grosolană. 

Era astupată cu nisip. Poate că mai trăise şi altcineva pe 
plajă, aşteptându-şi marea şansă în industria imaginilor 
mişcătoare. Dacă stăteai să te gândeşti, şi scândurile aflate în 
spatele pietrelor pe jumătate îngropate în nisip păreau adunate 
cu bună ştiinţă. Dacă priveai dinspre mare, ţi-ai fi putut 
imagina, cu puţină bunăvoință, că acele câteva scânduri 
alcătuiseră, cândva, o uşă arcuită. 

Poate că încă mai era cineva acolo. Şi poate avea şi ceva de 
băut. 

Era, într-adevăr, acolo. Dar nu mai avusese nevoie de apă de 
mai multe luni. 


Era opt dimineaţa. O bătaie răsunătoare în uşă îl trezi pe 
Bezam Planter, proprietarul stabilimentului numit Odium, una 
dintre multele săli destinate imaginilor mişcătoare, care 
apăruseră precum ciupercile în Ankh-Morpork. 

Avusese o noapte proastă. Oamenilor din oraş le plăcea 
noutatea. Necazul e că plăcerile lor nu durau foarte mult. 
Stabilimentul făcuse bani frumoşi vreme de o săptămână, 
stătuse pe linia de plutire în săptămâna următoare, iar acum 
agoniza. La ultimul spectacol din noaptea precedentă, singurii 
clienţi fuseseră un pitic surd şi un urangutan, care-şi adusese 
alunele cu el. Pentru a-şi scoate banii, Bezam se bizuia pe 
vânzarea alunelor şi a grăunţelor explodate, aşa că acum nu era 
prea bine dispus. 

Deschise uşa şi privi lung, cu ochii mijiţi. N 

— E închis pân’ la două, zise. Atunci e matineul. Intoarce-te 
atunci. Sunt locuri peste tot. 

Şi trânti uşa, care se lovi de gheata lui Beregată Dibbler, se 
întoarse şi-l lovi drept în nas. 

— Am venit în legătură cu spectacolul extraordinar cu 
Paloşul Iubirii, zise Beregată. 

— Spectacol extraordinar? Care spectacol extraordinar? 

— Cel despre care tocmai urmează să-ţi povestesc, făcu 
Beregată. 

— N-avem niciun spectacol extraordinar, cu niciun paloş 
îndrăgostit. La noi rulează Pasionantele... 

— Domnu' Dibbler a zis că rulează Paloşul Iubirii, tună o 
voce. 

Beregată se sprijini de uşă. Lângă el se afla o stâncă. Arăta 
de parcă aruncase cineva în ea cu bile de oţel, vreme de treizeci 
de ani. Stânca se îndoi de mijloc şi se aplecă spre Bezam. 

Acesta îl recunoscu pe Detritus. Cu toţii îl cunoşteau pe 
Detritus. Nu era un trol pe care să-l poţi uita. 

— Dar nici măcar n-am auzit... începu Bezam. Beregată 
scoase din haină o cutie mare de tinichea şi rânji. 

— Domnu' Dibbler mi-a dat voie să lipesc câteva pe pereţi, 
spuse mândru Detritus. 

Bezam desfăcu afişul. Culorile te făceau să plângi. Era un 
portret al unei femei - care, cu puţină bunăvoință, ar fi putut fi 
Ginger - purtând o bluză mult prea mică pentru ea, şi 
strâmbându-se bosumflată, şi al unui bărbat - Victor - care 
tocmai se pregătea s-o ia pe un umăr, în timp ce, cu braţul 


celălalt, se lupta cu o adunătură de monştri. Pe fundal, vulcani 
care începuseră să erupă, dragoni care brăzdau cerul şi oraşe 
care ardeau. 

— „Pelicula care N-A-U Pututo Interzice!” citi şovăielnic 
Bezam. „O Aventură Pătimajă, desfăşurată în timpul Naşterii 
unui Nou Cotinent! Un bărbat ş-o femeie azvârliţi unu în braţele 
celuilalt, în Vârtegiul unei Lumi Nebunne! ÎN ROLURILE 
PRINCIPALE, Stauri: **Delores De Syn** „Femeia” şi **Victor 
Maraschino** „Cohen Barbarul”!!! Rulează în curând, la o sală 
din apropiere!!!” 

Citi din nou textul. 

— Cine-i Stauri? Dar Dolores de Syn? întrebă el, bănuitor. 

— Staruri, nu stauri, zise Beregată. De-asta le-am pus steluțe 
în dreptul numelor, înţelegi? Se zice, continuă el, aplecându-se 
mai aproape şi coborându-şi vocea într-o şoaptă ascuţită, că 
don'şoara asta ar fi fiica unui pirat din Klatch şi a prinţesei pe 
care acesta a luat-o prizonieră, iar tipul e fiul... e fiul... unui 
vrăjitor excomunicat şi al unei dansatoare nesăbuite de 
flamenco. 

— Măi să fie! făcu Bezam, impresionat fără voia lui. Dibbler 
îşi îngădui să se bată mental pe spate, în semn de felicitare. Şi 
lui îi plăcuse. 

— Cred că ar trebui să începi spectacolele cam într-o oră, 
spuse. 

— Aşa dimineaţă? se împotrivi Bezam. Clicul pe care-l 
obținuse pentru ziua respectivă era Pasionantele aventuri ale 
unui Olar, şi tocmai asta îl îngrijora. Propunerea lui Dibbler 
părea mult mai bună. 

— Da, zise Beregată. Pentru că au să vrea să-l vadă mulţi 
oameni. _ 

— Nu ştiu ce să zic, făcu Bezam. În ultima vreme, unele săli o 
duc prost. 

— Pe ăsta au să vrea să-l vadă, spuse Beregată. Ai încredere 
în mine. Te-am minţit eu vreodată? 

— Păi, răspunse Bezam, scărpinându-se în creştet, luna 
trecută mi-ai vândut o chiflă cu cârnat în ea şi ai spus... 

— Vorbeam la figurat, se răsti Beregată. 

— Mdea, făcu Detritus. 

— Oh, se pleoşti Bezam. Nu ştiu cum vine asta cu figuratul. 

— Aşa, zise Beregată, rânjind ca un bostan carnivor. Tu 
deschide, apoi n-ai decât să stai în fund şi să-ţi numeri banii. 


— Ah, bun, spuse Bezam, cu glasul slab. 

— Iar acum, făcu Beregată, punându-i prieteneşte braţul pe 
după umeri, să vorbim despre procente. 

— Ce-s alea? 

— Ia un trabuc, zise Beregată. 


Victor mergea încet pe strada principală, încă fără nume, din 
Holy Wood. Avea nisip sub unghii. Nu era convins că făcuse bine 
ce făcuse. 

Pesemne că bărbatul fusese unul dintre cei care trăiau din 
vânzarea lucrurilor găsite pe plajă. Într-o seară, se culcase şi nu 
se mai trezise. Totuşi, haina roşie era ceva neobişnuit pentru un 
asemenea om. Era greu de precizat de când murise. Arşiţa şi 
aerul sărat îl conservaseră bine - pesemne că aşa arătase şi cât 
era în viaţă, recte ca un mort. 

După cum arăta coliba, pe plaja aceea se găseau din când în 
când lucruri ciudate. 

Lui Victor îi trecuse mai întâi prin cap să spună cuiva ce 
descoperise, dar apoi se gândise că, după toate probabilitățile, 
nimeni din Holy Wood nu avea să fie interesat. Pesemne că 
existase o singură persoană pe lume căreia îi păsa dacă bătrânul 
mai trăia sau murise - şi acea persoană aflase prima tristele 
veşti. 

Victor îngropase cadavrul în nisip, la câţiva paşi de colibă. 

Tot mergând aşa, zări localul lui Borgle şi se hotări să rişte şi 
să ia micul dejun acolo, mai ales că avea nevoie de un loc în 
care să şadă, pentru a citi cartea. 

Era genul de lucru pe care nu prea te-aşteptai să-l găseşti pe 
o plajă, într-o colibă din vreascuri, cu mâna unui mort încleştată 
pe el. 

Pe copertă stătea scris: Cartia Filmului. 

Pe prima pagină, cu litere rotunde şi ordonate, de om nu 
prea obişnuit cu scrisul, erau următoarele cuvinte: „Aciasta este 
Hronica Străjerilor de la ParaMountain, coppiată dă mini 
Deccan, din prcină Kă celei vechi a încieput să-i Zboare 
paginile”. 

Victor întoarse cu mare grijă paginile înţepenite. Păreau 
pline de însemnări, aproape identice. Nu erau datate, dar asta 
nici nu conta, de vreme ce fiecare zi aducea foarte mult cu cele 
dinaintea ei. 


„Sculat din pat. Mers la toaletă. Făcut focul, rostit 
Spectacolul de la Matineu. Mâncat mic dejun. Adunat llemne. 
Făcut focul. Căutat pe dial. Rostit Incantaţia de seară. Cinat. 
Rostit Incantaţia de Noaptea Târziu. Mers la tualetă. Culcat. 

Sculat din pat. Mers la toaletă. Făcut focul, rostit Spectacolul 
de la Matineu. Mâncat mic dejun. Sosit Crullet, pescarul din 
Jowser Cove, cu 2 crapi f. frumoşi. Adunat Imne. Celebrat 
ritoalul Incantaţiei dă Siară, făcut focul. Dereticat. Cinat. Rostit 
Incantaţia de Nuaptea Trâziu. Culcat. Sculat la Miejul Nopţii, 
mers la toaletă, uitat la foc, dar nu era Nevoie de lemne.” 

Cu coada ochiului, Victor o zări pe chelneriţă. 

— Aş vrea un ou fiert, spuse. 

— Numai tocană avem. Tocană de peşte. 

Ridică ochii şi întâlni privirea înflăcărată a lui Ginger. 

— Nu ştiam că eşti chelneriţă, zise. 

— Nici eu, până ieri, ripostă fata, prefăcându-se că ştergea 
solniţa de praf. Norocul meu că fata care venea dimineţile să 
lucreze pentru Borgle a prins şansa de a juca în noul clic pe 
care-l fac cei de la Alchimiştii şi Compania, nu? Cine ştie, 
continuă, ridicând din umeri, dacă am baftă până la capăt, poate 
prind şi tura de după-amiază. 

— Uite ce-i, n-am vrut să... n 

— Tocană avem şi-atât. Vrei, bine, nu vrei, iarăşi bine. În 
dimineaţa asta am avut deja trei clienţi care au făcut şi una, şi 
alta. 

— Vreau. Uite, n-o să-ţi vină să crezi, dar am găsit cartea 
asta în mâinile... 

— N-am voie să stau la taclale cu clienţii. N-o fi asta cea mai 
bună slujbă din oraş, dar n-am de gând s-o pierd iarăşi, din 
cauza ta, se răsti Ginger. Tocană de peşte, da? 

— A. Bine. lartă-mă. 

Victor începu să răsfoiască paginile la întâmplare. Descoperi 
că predecesorul lui Deccan fusese un anume Tento, care, la 
rândul său, recita incantaţiile de trei ori pe zi şi primea, din 
când în când, în dar peşte, şi mergea şi el la toaletă, numai că 
fie nu o făcea atât de des ca Deccan, fie nu considera necesar s- 
o consemneze de fiecare dată. Inainte de el, cântăreţul fusese 
un anume Meggelin. Pe plajă locuise, peste ani, un lung şir de 
oameni, iar şi mai departe în timp erau chiar mai mulţi deodată. 
Încă şi mai departe, notițele din carte aveau un caracter mai 


oficial. Erau greu de înţeles şi păreau scrise codat, rânduri, 
rânduri de imagini micuţe şi complicate... 

Cineva îi trânti pe masă un castron cu supă primordială. 

— Ascultă, începu Victor, la ce oră termini... 

— Niciodată, răspunse Ginger. 

— Mă întrebam numai dacă nu cumva ştii unde... 

— Nu. 

Victor se holbă la fiertura de culoarea mâlului. Aparent, 
Borgle se ghida după principiul că, dacă se găseşte în apă, e 
peşte. În castron se vedea ceva de culoare mov. Cu cel puţin 
zece picioare. i 

Totuşi, mâncă tot. Îl costă treizeci de centi. 

Apoi, dat fiind că Ginger se încăpăţâna să nu-l bage în 
seamă, trebăluind dincolo de tejghea cu spatele la el, ca un far, 
astfel încât ori de câte ori încerca să-i atragă atenția, nu-i vedea 
decât ceafa, fără ca ea să fi făcut vreo mişcare observabilă, 
Victor plecă să-şi caute altă slujbă. 

Până acum, nu muncise nici măcar o clipă pentru a-şi câştiga 
existenţa. Dinspre partea lui, slujbele erau numai pentru ceilalţi. 


Bezam Planter potrivi mai bine tava la gâtul soţiei sale. 

— OK, zise. Ai totul? 

— Grăunţele explodate s-au înmuiat, răspunse femeia. Şi n- 
am cum să păstrez cârnaţii calzi. 

— O să fie întuneric, iubito, n-o să observe nimeni. Poftim, 
zise Bezam, după ce ajustă cureaua şi se trase cu un pas în 
spate. Ştii ce ai de făcut. La jumate, am să opresc filmul şi am să 
ridic cartonul cu „Ce-ar fi să-Nercaţi ceva Beuturi Răcoritoare şi 
Grăunţe Explodate?” apoi tu intri pe acolo şi cobori pe interval. 
Şi mai cred că ar trebui să nu mai foloseşti torţa, ca să-i duci pe 
oameni la locurile lor. Ai stârnit deja o groază de incendii. 

— Dar numai aşa pot vedea pe întuneric, făcu ea. 

— Bine, bine, numai că astă-noapte a trebuit să-i dau 
piticului ăluia banii înapoi. Ştii că barba e un subiect delicat 
pentru ei. Uite ce e, scumpo, o să-ţi dau o salamandră într-o 
cuşcă. Au stat de azi-dimineaţă pe acoperiş, cred că sunt gata. 

Aşa şi erau. Dihaniile zăceau pe podeaua cuştii, în letargie. 
Trupurile lor vibrau încet, absorbind lumina. Bezam alese şase 
dintre cele mai coapte, cobori cu greu îndărăt în camera de 
proiecţie şi le îndesă în cutia potrivită. Rulă filmul lui Beregată 
Dibbler pe o bobină, apoi trase cu ochiul în întunericul sălii. 


Eh, asta e. Ce-ar fi să vadă dacă apăruse cineva? 

Căscând, se apropie de uşa din faţă. 

Se întinse şi trase siguranţa de sus. 

Se aplecă şi o trase şi pe cea de jos. 

Deschise uşile. 

— Bine, bine, mormăi. Şi-acum o să vedeţi... 

Apoi se trezi în camera de proiecţie. Doamna Planter, 
disperată, îi făcea vânt cu şorţul. 

— Ce s-a-ntâmplat? şopti Betam, încercând să nu se mai 
gândească la picioarele care tropăiau peste el. 

— E plin! îngăimă ea. Şi alţii sunt încă la coadă, afară. Stradă 
e blocată! Numai din cauza afişelor ălora scârboase. 

Bezam se ridică, destul de nesigur, dar plin de zel. 

— Femeie, taci din gură, mişcă-te la bucătărie şi mai pune 
nişte grăunţe la explodat! Apoi vino încoace să mă ajuţi să 
pictez alte anunţuri! Dacă sunt atâţia dispuşi să dea cinci 
bănuţi, o să scoată din buzunar şi zece! 

Îşi suflecă mânecile şi apucă manivela. 

În primul rând şedea Bibliotecarul, cu o pungă cu alune în 
poală. După câteva minute, se opri din mestecat şi rămase cu 
gura căscată la imaginile tremurătoare. 


— Aveţi nevoie să vă ţin calul, domnule? Doamnă? 

— Nu! 

Până la amiază, Victor câştigase doi bănuţi. Nu că oamenii n- 
ar fi avut cai care să trebuiască priponiţi... doar că se părea că 
voiau să o facă alţii, nu el. 

În cele din urmă, un omuleţ zbârcit se apropie de el cu paşi 
mărunți, venind din josul străzii cu patru cai după el. Victor îl 
tot urmărea de câteva ore bune. Crezuse că lumea n-avea să-i 
ofere ofilitului omuleţ nici măcar un zâmbet, darmite un cal să-l 
priponească, însă, spre marea lui uimire, nu era aşa. Omul 
făcuse un dever destul de bun, în timp ce înfăţişarea lui Victor - 
umeri largi, profil arătos, faţă onestă - se vădea a fi un mare 
dezavantaj în industria priponitului. 

— Eşti nou, aşa-i? întrebă micuțul. 

— Da, zise Victor. 

— A, mi-am dat seama. Aşteptai să prinzi marea şansă în 
industria imaginilor mişcătoare, nu? mai spuse celălalt şi-i 
zâmbi încurajator. 


— Nu. De fapt, la un moment dat chiar o prinsesem, 
răspunse tânărul. 

— Păi şi-atunci? 

— Am scăpat-o la loc, ridică Victor din umeri. 

— A, nu mai spune... Aşadomnu', mulţamdomnu', zeii- 
săvapere, ziuabunădomnu'... făcu omuleţul, în timp ce lua încă 
un căpăstru. 

— Nu cumva ai nevoie de-un ajutor? îl întrebă Victor, 
privindu-l cu invidie. 


Bezam Planter se uita lung la grămada de monede din faţa 
lui. Beregată Dibbler veni mai aproape şi, după câteva clipe, 
grămada se micşoră, dar rămase, totuşi, o grămadă mai mare 
decât văzuse Bezam vreodată cu ochii săi - treaz fiind. 

— La fiecare sfert de oră îl mai punem o dată! şuieră Bezam. 
A trebuit să-mi angajez un băiat să învârtă la manivelă. Habar n- 
am ce să fac cu atâţia bani. 

Beregată îl bătu pe umăr. 

— Cumpără un loc mai mare, îi spuse. 

— M-am gândit la asta, făcu Bezam. Da... Ceva aşa, mai 
şmecher, cu coloane la intrare. Iar fiică-mea Calliope se pricepe 
bine la orgă, ar putea să acompanieze spectacolul. Şi ar trebui 
să fie peste tot vopsea aurie şi bucățele răsucite... 

Ochii i se împăienjeniră. 

Ideea dăduse peste o altă minte. 

Holy Wood visează... 

... Ar putea foarte bine să fie un palat, precum miraculosul 
Roxie din Klatch. Sau templul cel mai bogat care-a existat 
vreodată, în care sclavele tinere şi frumoase să vândă grăunţe 
explodate şi alune, iar el, Bezam Planter, să se plimbe ca pe 
moşia lui, îmbrăcat într-o haină de catifea roşie cu fireturi de 
aur... 

— Hmmm? îngână el, cu fruntea scăldată în sudoare. 

— Ziceam că plec, făcu Beregată. In industria imaginilor 
mişcătoare trebuie să te mişti repede, să ştii. 

— Doamna Planter cică să mai faceţi filme cu tânărul ăsta, 
zise Bezam. Tot oraşul vorbeşte despre el. Cică mai multe 
cucoane au leşinat când s-a holbat el aşa, cu ochii ăia... Nevastă- 
mea l-a văzut de cinci ori, adăugă, devenind, dintr-odată, 
bănuitor. Şi fata aia! Uau! 

— Nu-ţi face griji, zise relaxat Beregată. Sunt sub contro... 


Brusc, pe chip îi apăru o expresie de nesiguranţă. 

— Pe curând, spuse el abrupt şi se grăbi să plece. 

Bezam rămase singur şi privi în jur, la pereţii plini de pânze 
de păianjen ai sălii sale. Imaginaţia sa înfierbântată aşezase deja 
palmieri, în ghivece, prin toate colţurile, podoabe aurite şi 
îngeraşi grăsulii. Sub tălpile sale scrâşneau coji de alune şi 
grăunţe explodate. „Trebuie să pun pe cineva să curețe până la 
următorul spectacol, se gândi. Pesemne că maimuţoiul ăla iar o 
să fie primul la coadă.” 

Apoi, privirea i se îndreptă către afişul pentru Paloşul Iubirii. 
De-a dreptul uimitor. Elefanţi şi vulcane nu prea apăruseră, iar 
monştrii fuseseră de fapt nişte troli cu felurite bucățele lipite pe 
ei, dar când venise momentul acelui prim-plan... ce mai... toţi 
bărbaţii oftaseră, toate femeile oftaseră şi ele... Ca o vrajă. 

Privi portretele lui Victor şi Ginger, şi rânji. „Oare ce-or face 
ăştia acum, se gândi. Pesemne că băga-n ei la caviar, pe farfurii 
aurite, stând tolăniţi pe perne de catifea. Pun rămăşag.” 


— Zici c-ai intrat în el până la genunchi, băiete, zise omul cu 
caii. 

— Teamă mi-e că nu prea am prins hangul acestei meserii, 
zise Victor. 

— A, păi ca meserie-i grea, măi băiete, răspunse omul. Tre' 
să-nveţi să linguşeşti atât cât trebuie şi să faci poante 
maliţioase-dar-nu-chiar-neruşinate, de om crescut cu frâu-n 
mână. Vezi tu, clienţii nu vrea numa’ să le ţii calu’. Vrea să 
trăiască o hexperienţă de neuitat. 

— Zău? 

— Vrea să-ntâlnească un tip amuzant, care să le dea fo' două 
replici hazoase, spuse micuțul. Nu-i vorba doar de ţinut frâie. 

Victor începu să-şi dea seama. 

— E un spectacol! zise. 

Omul crescut cu frâu-n mână îşi duse un deget la nasul ca o 
căpşună. 

— Chiar aşa! făcu. 


Peste tot în Holy Wood ardeau torţe. Victor se strecură prin 
mulţimea de oameni de pe stradă mare. Fiecare bar, fiecare 
cârciumă, fiecare prăvălie aveau uşile deschise larg. Printre 
toate acestea, era un du-te vino neîntrerupt. Victor încercă să 
ţopăie de câteva ori, ca să caute prin marea de chipuri. Se 


simţea singur, pierdut şi înfometat. Avea nevoie de cineva cu 
care să vorbească, iar ea nu era acolo. 

— Vigtor! 

Se răsuci pe călcâie. Rock se năpusti asupra lui ca o 
avalanşă. 

— Vigtor! Amice! 

Şi un pumn mare şi greu cât o piatră de temelie îl lovi jucăuş 
în umăr. 

— Ei, salut, spuse Victor cu glasul slab. Păi... cum merge, 
Rock? 

— Minunat! Minunat! Mâine facem Brimejdia din Valea 
Trolilor! 

— Mă bucur mult pentru tine, zise Victor. 

— Du ejti omul meu norogos! tună Rock. Rock! Ce nume! Hai 
ză bei ceva! 

Victor acceptă. Nici nu prea avea de ales, căci Rock îl luă de 
braţ şi, croindu-şi drum prin mulţime ca un spărgător de gheaţă, 
mai îl conduse, mai îl târî către uşa cea mai apropiată, care avea 
o firmă luminată de o strălucire albastră. In genere, oamenii din 
Ankh-Morpork ştiau să citească în troleză - nu era o limbă prea 
dificilă. Runele de formă ascuţită spuneau: „Albastru de liasic”. 

Era un bar de troli. 

Singura lumină dinăuntru era strălucirea focului din furnalul 
aflat în spatele lespezii care servea drept tejghea. Aceasta lăsa 
să se vadă trei siluete de troli care cântau la ceva... ceva 
instrument de percuție, în orice caz, dar Victor nu-şi dădea 
seama ce era, căci nivelul decibelilor ajunsese în zona în care 
sunetul devine o forţă concretă, care-i făcea globii oculari să 
vibreze. Tavanul nu se vedea din pricina fumului. 

— Ce iei? tună Rock. 

— Nu e musai să beau metal topit, da? strigă Victor, ridicând 
glasul şi ascuţindu-se cât putea de mult, pentru a fi auzit. 

— Avem or'ce băutură dă oameni! strigă femela trol din 
spatele tejghelei. i 

Trebuia să fie femelă. Nu încăpea îndoială. Intr-o oarecare 
măsură, arăta precum statuile zeițelor fertilităţii, pe care 
oamenii cavernelor obişnuiau să le sculpteze cu mii de ani în 
urmă. În cea mai mare măsură, însă, arăta ca un deluşor. 

— Suntem foarte cosmopolitani. 

— Atunci o să iau o bere. 


— Ji bentru mine, Ruby, flori-dă-zulf cu zvărmături! adăugă 
Rock. 

Victor profită de ocazie să vadă ce mai era prin bar, mai ales 
că ochii i se obişnuiseră cu penumbra, iar timpanele, spre marea 
sa fericire, îi amorţiseră. Observă grupuri-grupuri de troli 
aşezaţi pe la mesele lungi. Printre ei, din loc în loc, câte un pitic 
- ceea ce era destul de ciudat. În mod normal, piticii şi trolii se 
detestau precum... precum piticii şi trolii, ce mai. În munţii lor 
natali, starea de urgenţă domnea permanent. Chiar că lucrurile 
erau altfel la Holy Wood. 

— Pot să-ţi spun ceva, numai pentru urechile noastre? urlă 
Victor în urechea ascuţită a lui Rock. 

— Sigur! făcu acesta, lăsându-şi pe masă băutura, în care se 
afla o umbreluţă din hârtie mov, care începuse să se pârlească 
din pricina fierbinţelii. 

— Ai văzut-o pe Ginger? O ştii? Ginger? 

— Lugrează la Borgle! 

— Numai dimineaţa! De-acolo vin! Unde se duce când nu 
lucrează? 

— Da cine poade ză jtie unde... 

Dintr-odată, comunitatea învăluită de fum tăcu. Un trol luă o 
piatră, nu foarte mare, şi începu s-o lovească încet-încet, creând 
un ritm lent, obsedant, care se lipea de pereţi ca fumul. lar 
dintr-un nor de ceaţă ieşi brusc Ruby, ca o corabie cu toate 
pânzele sus, purtând la gât un boa caraghios. Era precum deriva 
continentală, înzestrată cu ceva curbe. Începu să cânte. Trolii o 
ascultau respectuoşi. După o vreme, Victor auzi un suspin. 
Obrajii lui Rock erau scăldaţi în lacrimi. 

— Despre ce vorbeşte cântecul? şopti tânărul, iar Rock se 
aplecă spre el. 

— E veghi... din folglorul trolilor, zise. Despre Amber ji 
Jasper. Erau... şovăi el, fluturându-şi braţele... erau brieteni. 
Brieteni... buni? 

— Mda, înţeleg, spuse Victor. 

— Ji îndr-o bună dzi, Amber îi duce trolului ei cina în pejteră 
ji acolo-l găzejte... - Rock îşi flutură iarăşi braţele, cu mişcări nu 
foarte precise, dar extrem de sugestive - gu altă duamnă trol. Ji 
ze duce agasa, îji ia ghioaga, se-ndoarce ji-l omoară-n bădaie, 
drozc, drozc, drozc. Găci el trol i-a fozt ji-a tratat-o prozt. l-un 
gândec foarte romantic. 


Victor se uita cu gura căscată. Ruby cobori legănându-se de 
pe scena minusculă şi pluti printre clienţi, ca un munte pitic pe 
un cărucior cu patru roţi. „Nu poate avea mai puţin de două 
tone în greutate, se gândi tânărul. Dacă mi se aşază pe 
genunchi, au să mă adune de pe jos ca pe un covor.” 

Ruby îi şopti ceva unui trol din public. 

— Ce-a spus? întrebă Victor, auzind sala zguduită de un 
hohot de râs. 

— E un joc dă guvinde, făcu Rock, scărpinându-şi nasul. 
Voarte greu dă dradus. În ezenţă, e gam aja: „Ai gumva în 
buzunar Legendarul Zgeptru al lui Magma, Regele Mundelui, 
Brăbădul Dujmanilor cu Miile, ba ghiar cu Dzecile dă Mii, 
Stăbânul Râului de Aur, Domnul Podurilor, Cel ce Zălăzluiejte în 
Adânguri, Zpaima Duduror... - ajuns aici, rămase fără aer şi se 
văzu nevoit să inspire adânc - ... sau doar de buguri gă mă vezi? 

— Nu m-am prins, zise Victor, căzând pe gânduri. 

— Poade nu dradug io bine, răspunse Rock, luând o gură de 
sulf topit. Aud că Alghimijtii ji Gombania gaută agtori bendru... 

— Rock, e ceva foarte ciudat cu oraşul ăsta, zise Victor, 
insistent. Nu simţi? 

— Gum ciudat? 

— Păi, nu ştiu, parcă totul... clocoteşte. Nimeni nu se poartă 
cum ar trebui. Ştiai că aici a fost cândva un mare oraş? Acolo 
unde acum e marea. Un oraş imens. Şi a dispărut, pur şi simplu. 

Rock îşi frecă nasul, gânditor. Arăta ca primul toporaş ieşit 
din mâinile Omului de Neanderthal. 

— Şi-apoi, uită-te cum se poartă cu toţii! exclamă Victor. Ca 
şi cum ei şi dorinţele lor sunt lucrul cel mai important din 
lume... 

— Mă îndreb... începu Rock. 

— Da? 

— Mă îndreb dagă meridă să-mi dai o bugădzigă din nas? Jtie 
văru-meu Breccia un biedrar gare l-a ajutat gu ureghile. Ce 
dzici? 

Victor îl privi lung, cu ochii tulburi. 

— Mă gândezc aja: be de-o barte, e brea mare. Be de alta, e 
un adevărat nas dă trol, nu? Adigă, ji dagă o să arăt mai bine, 
boate gă în induzstria azta nu drebuie degât să arăţi gât ză 
boate dă trol. Uide, Morry ji-a dat gu buţin ciment, ji aguma are 
o faţă dă ţi-e ji frigă să-l vezi la colţ dă zdradă dubă ce să lasă 
noabtea. Ce dzici? Ţin la bărerea ta, că ejti om gu idei. 


Şi-i dărui lui Victor un zâmbet larg, de silicon. Trecu o 
vreme, apoi Victor îi răspunse: 

— Ai un nas super, Rock. Tu şi cu el puteţi ajunge departe. 
Rock rânji larg şi mai trase o duşcă de sulf. Scoase din pocal un 
beţişor de oţel şi supse stratul de ametist care se depusese 
acolo. 

— Ghiar grezi... începu, apoi îşi dădu seama că vorbea în gol. 
Victor dispăruse. 


— Nu ştiu nimic despre nimeni, spuse omul cu caii, privind 
pieziş silueta uriaşă a lui Detritus. 

Dibbler îşi mozoli capătul trabucului. Drumul din Ankh până 
în Holy Wood fusese destul de neplăcut, chiar şi cu noua sa 
caleaşcă şi, în plus, pierduse masa de prânz. 

— Un băiat înalt, cam tăntălău, cu mustăcioară. Lucra pentru 
dumneata, nu? întrebă. 

— Oricum, cedă celălalt, n-ar fi putut ajunge departe în 
meseria asta. Nu ştie să se detaşeze. Cred că s-a dus să 
mănânce. 


Victor şedea cu spatele lipit de zid, într-o alee întunecată, şi 
încerca să cugete. 

Îşi aminti de o zi îndepărtată, din copilăria sa, când stătuse 
prea mult la soare. Apoi, se simţise cam cum se simţea şi acum. 

Pe nisipul bătătorit de la picioarele sale se auzi un fâsâit. 
Cineva îi aşezase în faţă o pălărie. Victor o privi lung. Apoi, 
necunoscutul începu să cânte la muzicuţă. Nu prea se pricepea. 
Cele mai multe note erau greşite, iar cele corecte sunau spart. 
Era şi o melodie pe-acolo, pe undeva, aşa cum într-un tocător 
pentru hamburgeri există şi un pic de carne adevărată de vacă. 
Victor oftă şi se scotoci în buzunar, căutând nişte bănuţi pe 
care-i aruncă în pălărie. 

— Da, da, zise. Minunat. Acum pleacă. 

Tocmai atunci, simţi un miros ciudat. Era greu de definit, dar 
putea proveni, de pildă, de la un covor foarte vechi şi uşor 
umed, din camera copiilor. Ridică ochii. 

— Ham, ham, în paştele măssii, zise Gaspode Câinele 
Minune. 


În seara aceea, angajatul lui Borgle se hotărâse să încerce o 
salată, cu toate că regiunea cea mai apropiată în care creşteau 
zarzavaturi se afla la vreo treizeci de mile depărtare. 

— Ce-i asta? întrebă un trol, ridicând la vedere ceva moale şi 
maroniu. 

— 'Ţelină? se hazardă Fruntkin, şeful de sală, uitându-se mai 
de aproape. Mdea, ţelină. 

— Da-i aproape neagră. 

— Tocmai, tocmai. Ţelina coaptă tre’ să fie aproape neagră, 
spuse repede Fruntkin. Altfel nu-i bună de cules, adăugă. 

— Ar trebui să fie verde. 

— Nooo... Alea-s tomatele, făcu Fruntkin. 

— Bun, bun, dar zeama asta ce-i? întrebă un om de la coadă. 

Fruntkin se înălţă cât era de lung. 

— Aia-i maionaiză, zise. Io am făcut-o. Din carte, adăugă el, 
cu mândrie. 

— Mda, pesemne că da, zise omul, amestecând cu furculiţa. 
E limpede că ouăle, uleiul şi oţetul n-au avut niciun amestec 
aici, nu? 

— Specialitatea casei, zise Fruntkin. 

— Ah, clar, clar, spuse omul. Numai că tocmai ce s-a pus să- 
mi distrugă salata. 

Nervos, Fruntkin luă polonicul. 

— Uite ce-i, începu. 

— Gata, s-a rezolvat, zise prospectivul client. Melcii au 
format un perimetru de apărare. 

La uşă se produse o busculadă, apoi Detritus veni legănat 
printre clienţi. Lua-Mi-aş Singur Beregata Dibbler se ţinea după 
el, cu paşi mici. Trolul îmbrânci la o parte oamenii din coadă, 
uitându-se urât la Fruntkin. 

— Domnu' Dibbler vrea să-ţi vorbească, spuse, apoi se 
întinse peste tejghea, îl luă pe pitic de bluzonul pătat de 
mâncare şi începu să-l legene în faţa lui Beregată. 

— L-a văzut cineva pe Victor Tugelbend? întrebă acesta. Sau 
pe fata aia, Ginger? 

Funtkin deschise gura să înjure, apoi se gândi mai bine. 

— Băiatul a fost aici acum juma’ de oră, chiţăi el. Iar Ginger 
vine să lucreze dimineaţa. Dar nu ştiu unde stă. 

— Şi Victor unde s-a dus? întrebă Beregată, apoi scoase o 
pungă din buzunar; aceasta clincăni; ochii lui Fruntkin se 
îndreptară către ea, ca pilitura de fier atrasă de un magnet. 


— Nu ştiu, domnu' Beregată, îngăimă. Când a văzut că ea nu 
era aici, a plecat. 

— Aşa, făcu Beregată. Ei, dacă-l vezi, spune-i că-l caut şi că 
am să fac din el o stea, bine? 

— O stea. Perfect, spuse piticul. 

Beregată băgă mâna în pungă şi scoase o monedă de zece 
dolari. 

— Şi vreau o masă pentru mai târziu, adăugă. 

— O masă. Perfect, scheună Fruntkin. 

— Un grătar şi nişte crevete, să zicem, spuse Beregată. Cu 
garnitură de legume de sezon, apoi ceva căpşuni şi frişcă. 

Fruntkin căscă gura la el. 

— Păi... începu. 

Detritus îi dădu un ghiont, făcându-l să se bălăngăne înainte 
şi înapoi. 

— lar io, zise, am să iau... ăăă... o bucată de bazalt măturat, 
cu nişte cremene proaspătă alături. In regulă? 

— Păi... da, zise Fruntkin. 

— Lasă-l jos, Detritus, nu-l mai ţine în suspensie. Dar cu 
blândeţe, făcu Beregată şi se uită în jur la chipurile fascinate ale 
celorlalţi. Nu uitaţi, îl caut pe Victor Tugelbend. Am să fac din el 
o stea. Dacă-l vedeţi, să-i spuneţi. A, Fruntkin, grătarul îl vreau 
în sânge. 

Şi o porni cu paşi mari spre uşă. După ce ieşi, se iscă o 
discuţie animată. 

— Să facă din el o stea? Ce nevoie are de stele? 

— Nu ştiam că se poate aşa ceva... Credeam că stelele sunt, 
ştiţi voi, lipite pe cer... 

— Din câte am înţeles, ideea era să facă din omul ăla o stea, 
chiar aşa, în sine. 

— Ei, cum să faci o stea dintr-un om? 

— Habar n-am. Pesemne că-l striveşti până se face mic, mic 
de tot, şi apoi explodează într-un nor de hidrogen... 

— Vai de mine şi de mine! 

— Aşa-i. Trolul ăla e ceva de speriat, nu credeţi? 


Victor se uită cu atenţie la câine. Era cu neputinţă să-i fi 
vorbit. Pesemne că i se păruse. Dar asta spusese şi înainte, nu? 

— Mă întreb cum te cheamă, zise el, mângâind animalul pe 
cap. 

— Gaspode, răspunse Gaspode. 


Braţul lui Victor încremeni la jumătatea mişcării. 

— Doi bani, spuse obosit câinele. Sunt singurul câine din 
lume care cântă la muzicuţă, ce mama mă-sii, şi tu-mi dai doi 
bănuţi? A 

„E de la soare, se gândi Victor. N-am purtat pălărie. În 
câteva clipe am să mă trezesc printre cearşafuri reci.” 

— Păi, n-ai cântat prea bine, n-am recunoscut melodia, zise, 
schimonosindu-şi chipul într-un rânjet sinistru. 

— Nu asta e ideea: e să recunoşti melodia, ce naiba? făcu 
Gaspode, aşezându-se cu greu la pământ şi începând să se 
scarpine la ureche cu piciorul din spate. Sunt câine. Ideea ar fi 
să rămâi cu gura căscată, în paştele mă-sii, că izbutesc să fac 
mizeria asta să guiţe. 

„Cum să formulez? se întrebă Victor. Să zic aşa: scuză-mă, s- 
ar zice că vorb... Nu, nu cred că-i bine.” 

— Ăăă, începu el, hei, eşti tare vorbăreţ pentru un... nu. 

— Puricii ăştia mă omoară, zise Gaspode, schimbând piciorul 
şi urechea. 

— Vai de mine... 

— Şi trolii la fel. Nu-i sufăr deloc. Au un miros aiurea. Stânci 
ambulante, ce paştele mă-sii. Încerci să-i muşti şi, niciuna, nici 
două, rămâi fără canini. Nu-i normal. 

„Că veni vorba de normalitate, n-am putut să nu observ că...” 

— Şi deşertul ăsta, fir-ar al naibii, zise Gaspode. 

„Eşti un câine vorbitor.” 

— Pesemne că te întrebi, zise Gaspode, întorcându-şi din nou 
privirea pătrunzătoare către Victor, cum se face că pot vorbi. 

— Nici prin cap nu mi-a trecut, zise Victor. 

— Nici mie, spuse Gaspode, până acum vreo două săptămâni, 
în viaţa mea n-am spus nicio vorbă, fir-ar a naibii de treabă. 
Lucram pentru unul din oraş. Făceam şmecherii şi alte cele. 
Duceam o minge pe nas. Mergeam în două picioare. Săream 
printr-un cerc. După care mă plimbam printre oameni cu 
pălăria-n dinţi. Ştii tu. Industria divertismentului. Şi într-o bună 
zi, o cucoană mă mângâie pe cap şi cică: „Uuu, ce câine drăguţ, 
zici că înţelege tot ce spun”, iar io mă gândesc aşa: „Hă. Hă, 
tanti, nici măcar nu mă mai străduiesc”, după care, ce să vezi? 
Imi dau seama că am şi rostit cuvintele. Aşa că am luat pălăria 
şi m-am cărăbănit repejor, cât încă nu apucase nimeni să-şi 
revină. 

— Dar de ce? întrebă Victor. 


Gaspode îşi dădu ochii peste cap. 

— Păi, zi şi tu, acuma, ce viaţă crezi că poate avea un câine 
vorbitor autentic? Trebuia să-mi ţin gura asta proastă! 

— Dar cu mine vorbeşti, spuse Victor, iar câinele îl privi 
pieziş. 

— Mdea, dar încearcă tu să spui cuiva şi ai să vezi ce păţeşti, 
făcu. Oricum, tu eşti OK. Ai moaca aia, te-am citit de la 
depărtare. 

— Ce naiba vrei să spui? întrebă Victor. 

— Nu-i aşa că ai senzaţia că parcă nu mai eşti tu? zise 
câinele. Că parcă e altul care gândeşte pentru tine? 

— Vai şi-amar de mine! 

— Asta-ţi dă o moacă hăituită, zise Gaspode, luând pălăria în 
gură. Doi bănuţi, îngână el printre dinţi. Bun, ştiu că n-am cum 
să-i cheltuiesc, dar orişicât... doi bănuţi? 

Apoi ridică din umeri pe câineşte. 

— Cum adică, o moacă hăituită? întrebă Victor. 

— Aşa aveţi cu toţii. Mulţi veniţi, puţini aleşi, sau cum s-o 
mai fi zicând. 

— Ce moacă? 

— Ca şi cum aţi fost chemaţi aici şi nu ştiţi de ce, zise 
Gaspode, încercând să se scarpine iarăşi. Te-am văzut făcând-o 
pe Cohen Barbarul. 

— Aăă... şi cum ţi s-a părut? întrebă Victor. 

— Păi, câtă vreme nu află şi moş Cohen, n-are ce rău să ţi se- 
ntâmple. 


— Cât a trecut de când a fost aici, asta am întrebat! urlă 
Dibbler. 

Pe scena minusculă, Ruby scârţâia un cântec, cu un glas 
precum o corabie aflată pradă ceţurilor şi buclucurilor. 

— Grooooovvwonnogghrhhooooo?... 

— De-abia ce-a blegat! tună Rock. Mă lăzaţi odadă ză azgult 
gântegul? 


? SUBTITLURI: „Yarăji m-am îndrăgostit (în traducere ad litteram, am 
simţit plăcutul fior de a fi lovită în creștet cu o piatră de Chonondrite, 
zeul trol al dragostei)”. Notă: Chonondrite nu trebuie confundat cu 
Gigalit, zeul trol care le dă acestora înţelepciunea, lovindu-i în creștet 
cu o piatră, nici cu Silicar, zeul trol care le aduce noroc lovindu-i în 
creștet cu o piatră, nici cu Monolit, eroul popular care a furat pentru 
prima oară zeilor taina pietrelor. 


— Oowoowgrhhffrghooooo!... 

Lua-Mi-aş Singur Beregata îl înghionti pe Detritus, care 
tocmai îşi oblojea fisurile de pe dosul palmei, privind spectacolul 
cu gura căscată. 

Până atunci, viaţa bătrânului trol fusese foarte 
simplă - oamenii îl plăteau, el bătea alţi oameni. De-acum, însă, 
se complicase - Ruby îi făcuse cu ochiul. Sufletul încercat al lui 
Detritus era acum agitat de emoţii bizare şi noi. 

— ... Groooowooohoofoooooo!l... 

— Haide, se răsti Beregată. 

Detritus se ridică stângaci, cu o ultimă privire plină de dor 
către scenă. 

—... Ooooogoooomoo. OOhhhooo!?. 

Ruby îi făcu o bezea, iar Detritus roşi, precum malachitul de- 
abia scos din carieră. 


Ţinându-se după Gaspode, Victor ieşi de pe alee şi străbătu 
labirintul întunecat de tufişuri uscate şi buruieni aflat dincolo de 
oraş. 

— Sunt convins că e ceva în neregulă cu locul ăsta, mormăi 
câinele. 

— E altfel, zise Victor. Dar cum adică, în neregulă? 

Gaspode îl privi urât, de parcă-i venea să scuipe. 

— Uită-te la mine, de pildă, continuă, fără să bage în seamă 
întreruperea. Câine. N-am visat în viaţa mea nimic altceva decât 
că fugăresc felurite făpturi. Şi că fac sex, fireşte. Şi-acuma, 
brusc, încep să visez. În culori. M-am speriat de moarte, fir-ar a 
naibii de treabă. Nu mai văzusem culori înainte, pricepi? Câinii 
văd în alb-negru, după cum bănuiesc că ştii, fiind aşa un cititor 
pasionat. Şi crede-mă pe cuvânt, roşul e un mare şoc. Ai 
impresia că mănânci un os alb cu ceva fărâmiţe cenuşii pe el şi 
bum! Te trezeşti că, de fapt, bagi în tine o chestie scârboasă, 
roşu cu violet. 

— Şi ce fel de lucruri visezi? întrebă Victor. 

— E de-a dreptul jenant, tu-i mama mă-sii, făcu Gaspode. 
Uite. De pildă am un vis în care apa s-a revărsat peste un pod, şi 
io tre' să alerg să dau alarma prin lătrat, da? Şi altul în care o 


10 SUBTITLURI: „Cum să face că-s neagră la chip?” 
11 SUBTITLURI: „Ce măsuri să iau acușa?” 
12 SUBTITLURI: „... N-am ce-i face. Ei, bună seara, frumosule”. 


casă e în flăcări, iar io mă duc să scot afară nişte copii. Sau altul 
cu nişte copii pierduţi în peşteră, iar io tre' să-i găsesc şi să 
conduc echipa de salvare până la ei. Io, care nu suport copiii. 
Zilele astea, parcă nu mai pot să-nchid un ochi fără să mă 
trezesc că salvez oameni, prind tâlhari sau mai ştiu io ce. Ce 
naiba? Am şapte ani, uită-te cât sunt de jigărit, bolnav, am purici 
ceva dă groază. Ce treabă-i asta, să mă transform într-un erou 
de câte ori adorm? 

— Vai de mine! Ce interesantă-i viaţa, zise Victor, când o vezi 
din punctul de vedere al celuilalt, nu? 

Gaspode îşi dădu ochii galbeni şi urduroşi peste cap. 

— Aăă... şi acuma unde mergem? întrebă Victor. 

— Mergem să vedem nişte tipi din Holy Wood, îi răspunse 
câinele. Fincă' aici să-ntâmplă ceva ciudat. 

— Sus, pe deal? Ce caută oamenii ăştia acolo? 

— Da’ nu-s oameni, zise Gaspode. 


Pe coasta deluşorului din Holy Wood ardea un foc. îl 
aprinsese Victor, pentru că aşa... aşa parcă se simţea un pic mai 
bine. Pentru că era ceva tipic pentru om, iar el simţea nevoia să- 
şi reamintească, prin orice mijloace, că era om şi, probabil, în 
toate minţile. 

Nu era din pricina discuţiei cu câinele. Oamenii vorbeau 
adesea cu câinii lor. La fel şi cu pisica. Şi poate chiar cu 
iepurele, însă conversaţia cu şoarecele şi cu răţoiul era 
adevărata bomboană de pe colivă. 

— Şi crezi că noi asta ne doream? Să vorbim? se răsti 
iepurele. Zi şi tu. Acu’ sunt un simplu iepure, foarte mulţumit de 
viaţă, după care, într-o clipă, hop-ţop, încep să gândesc. Şi, 
ascultă la mine, ăsta-i un mare dezavantaj, dacă vrei să fii fericit 
ca iepure, pentru că lucrurile de care ai nevoie sunt iarba şi 
sexul, nu gânduri precum „La urma urmei, care-i sensul vieţii?” 

— Da, da’ măcar tu mănânci iarbă, sublinie Gaspode. Şi 
măcar iarba nu-ţi vorbeşte. Când eşti flămând, ultimul lucru de 
care ai nevoie e o dilemă morală, să-mi bag picioarele! 

— Adică, tu ai probleme? făcu pisica, de parcă-i citise 
gândurile. Io numa’ peşşte mai pot să mănânc. Pui laba pe şină, 
începe să urle: „Ajutor”! Şe părere-ţi făşi? 

Se lăsă liniştea. Cu toţii se uitau la Victor. Şi şoarecele. Şi 
răţoiul. Răţoiul părea şi mai războinic decât ceilalţi. Pesemne că 
auzise despre sosul cu portocale. 


— Dap. Uită-te şi la noi, zise şoarecele. Io, cu ăsta după 
mine, explică, arătând motanul care şedea ameninţător lângă el, 
prin bucătărie. Fugi încolo, fugi încoace, chiţ chiţ, panică. Şi 
niciuna, nici două, aud un sfârâit şi-mi vine-n minte o tigaie. 
Pricepi? Habar n-aveam ce era şi mă trezesc c-o iau de coadă şi, 
când apare el pă după colţ, poc. P-ormă, el se bălăbăne de colo- 
colo şi cică: „Ce m-a lovit?” şi io de colo: „Io!” Şi uite-aşa ne 
dăm seama că am început să vorbim. 

— Să conşeptualizăm, zise motanul - era negru, cu labe albe, 
urechile ca nişte ţinte de mitralieră şi botul plin de cicatrice, ca 
unul care şi-a trăit deja din plin opt vieţi din nouă. 

— Aşa, spune-i tu, amice, făcu şoarecele. 

— Spune-i ce-aţi făcut după aia, zise Gaspode. 

— Am venit încoaşe, spuse motanul. 

— Din Ankh-Morpork? întrebă Victor. 

— Da. 

— Sunt aproape treij' de mile! 

— Aşa-i şi crede-mă, făcu motanul, e greu să găseşti ocazii 
când eşti din neamul pisişesc. 

— Vezi? făcu Gaspode. Se întâmplă iarăşi şi iarăşi. Tot felul 
de fiinţe vin către Holy Wood. Nici nu ştiu de ce, doar că trebuie 
să ajungă aici. Şi se poartă altfel decât în mod obişnuit, crede- 
mă că i-am urmărit. Să-ntâmplă ceva ciudat. 

Răţoiul măcăni. Erau şi nişte cuvinte pe acolo pe undeva, dar 
atât de pocite, din cauză că laringele şi ciocul nu funcționau 
bine împreună, încât Victor nu izbuti să înţeleagă nimic. 
Animalele, în schimb, ascultară cu multă înţelegere. 

— What's up, Duck”? întrebă iepurele. 

— Rața zice, traduse Gaspode, că e o treabă asemănătoare 
cu migraţia. Aceeaşi senzaţie, din câte a spus. 

— Da? Eu n-am avut cine ştie ce drum de făcut, interveni 
iepurele. Oricum locuiam aici, printre dune, oftă el. De trei ani 
fericiţi şi patru zile de rahat, adăugă. 

Lui Victor îi veni o idee. 

— Deci ştii de bătrânul de pe plajă, nu? 

— De cine? A, de ăla... da. Ştiu. Venea mereu încoace. 

— Ce fel de om era? întrebă Victor. 

— Uite ce-i, amice, până acu' patru zile, vocabularul meu 
cuprindea două verbe şi-un substantiv. Ce părere crezi că 


15 „Care-i treaba, rață?” (n. Tr.) 


puteam să-mi fac? Nu ştiu decât că ne lăsa în pace. Pesemne că- 
I consideram o stâncă ambulantă sau ceva asemănător. 

Victor se gândi la cartea pe care-o purta în buzunar. 
Incantaţii şi focuri. Ce fel de om se îndeletnicea cu aşa ceva? 

— Nu ştiu ce se-ntâmplă, spuse, dar mi-ar plăcea să aflu. Că 
veni vorba, voi n-aveţi nume? Mă simt aiurea să vorbesc cu 
persoane anonime. 

— Numai eu am, zise Gaspode. Fincă-s câine. M-au botezat 
după celebrul Gaspode, ştii? 

— Cândva, un puşti mi-a spus Pisi, zise motanul, cam confuz. 

— Credeam că aveţi nume în propria voastră limbă de taină, 
făcu Victor. Ştiţi voi, ceva gen „Gheară Aspră” sau... sau 
„Moarte-iute”, sau... 

Şi le zâmbi încurajator. Ceilalţi îl priviră lung, cu ochii goi. 

— E mare cititor, le explică Gaspode. Vezi tu, treaba-i aşa, 
adăugă, scărpinându-se cu furie. În genere, animalele nu se 
obosesc să aibă nume. Ştim cine suntem, nu? 

— Cu toate că, cinstit să fiu, îmi place „Moarte-iute”, zise 
şoarecele. 

— După capul meu, ăsta-i nume de pisică, spuse Victor, 
începând să transpire. Şoriceii au nume mai simple, mai 
simpatice, precum... precum „Chiţ”. 

— Chiţ? făcu şoarecele, cu răceală-n glas; iepurele rânji. 

— Cât despre iepuri, îngână Victor, am crezut dintotdeauna 
că au nume ca... Urechilă. Sau Bocănilă. 

Rânjetul de pe chipul iepurelui se topi. Acesta zvâcni din 
urechi. 

— Uite ce-i, amice... începu. 

— Ştiţi, zise voios Gaspode, încercând să reînvie discuţia, 
aud că există o legendă cum că primii doi oameni din lume au 
botezat toate animalele. Te pune pe gânduri, nu? 

Ca să-şi mascheze jena, Victor scoase cartea. Incantaţii şi 
focuri. De trei ori pe zi. 

— Şi bătrânul ăsta... începu el. 

— Ce-i tot dai cu el? întrebă iepurele. Nu făcea decât să se 
urce pe deal şi să scoată zgomote de mai multe ori pe zi. Precis 
ca un... ca un... încercă el, apoi şovăi. Venea mereu în acelaşi 
timp. De mai multe ori pe zi. 

— De trei ori. Trei spectacole. Ca un soi de teatru? făcu 
Victor, urmărind textul cu degetul. 


— Noi nu ştim să numărăm până la trei, răspunse iepurele, 
acru. La noi e aşa: unu... mulţi. De multe ori pe zi. Auzi, 
Bocănilă, sfârşi el, uitându-se urât la Victor, cu un dispreţ 
suveran în glas. 

— Şi alţi oameni veneau să-i aducă peşte, zise tânărul. Dar 
pe-aici pe-aproape nu locuieşte nimeni. Pesemne că veneau de 
la mai multe mile distanţă. Făceau atâta drum pe apă ca să-i 
aducă peşte. De parcă nu voia să mănânce peştii de-aici, din 
golf. Deşi e plin de ei. Când am înotat, am văzut nişte homari 
incredibili. 

— Şi pe ei cum i-ai botezat? zise Bocănilă, care nu era genul 
de iepure prea iertător. Cleştanu'...? 

— Da, ce-ar fi să lămurim asta chiar aici, pe loc? chiţăi 
şoarecele. Acasă, eram şoarece de ordinul întâi. Cel mai tare din 
toată casa. Vreau un nume potrivit, băiete! Dacă se găseşte 
cineva să-mi zică „Scârţişor” sau mai ştiu eu cum, adăugă, 
uitându-se la Victor, îi sparg faţa cu tigaia, e limpede? 

Răţoiul se puse pe măcănit. 

— Stai încet, zise Gaspode. Uite, rața spune că toate astea 
sunt legate între ele. Oameni, troli şi alte neamuri care vin 
încoace. Animale care prind deodată grai. Rața cică, pesemne, 
cauza e pe undeva pe-aici. 

— De unde ştie o rață toate astea? întrebă Victor. 

— Uite ce-i, amice, zise iepurele, încearcă şi tu să zbori peste 
mare. Şi dacă izbuteşti măcar continentul corect să-l identifici, 
atunci poţi să te iei de rațe. 

— Oh, făcu Victor, deci e vorba de simţurile alea misterioase 
ale animalelor? 

Cu toţii îl priviră pieziş. 

— Oricum, zise Gaspode, treaba asta trebuie să-nceteze. Voi, 
oamenii, n-aveţi decât să cugetaţi şi să cântăriţi, şi să vorbiti. 
Sunteţi obişnuiţi. Dar ideea e că trebuie să descopere cineva 
motivul pentru toate astea... 

Continuară să-i privească pieziş. 

— Păi, spuse Victor, nu foarte sigur pe el, poate ne ajută 
cartea. La început, e scrisă într-un soi de limbă veche. Eu unul 
nu... începu, apoi se opri; vrăjitorii nu erau bine-veniţi în Holy 
Wood, aşa că, pesemne, nu era o idee bună să pomenească de 
Universitate sau de poziţia, chiar nesemnificativă, pe care o 
deținuse acolo. Adică, îşi reluă firul vorbelor, alegându-le cu 


grijă, cred că ştiu pe cineva în Ankh-Morpork care-ar putea s-o 
ştie. Tot un animal. O primată. 

— Cum stă cu simţurile misterioase? întrebă Gaspode. 

— A, minunat, răspunse Victor. 

— Păi. Atunci... zise iepurele. 

— Staţi aşa, făcu Gaspode. Vine cineva. 

Pe coasta dealului se vedea un felinar. Rața se înălţă 
stângace în aer şi dispăru. Ceilalţi se pierdură printre umbre. 
Rămase numai câinele. 

— Tu nu te ascunzi? şuieră Victor. 

— Ham? zise Gaspode, ridicând dintr-o sprânceană. 

Felinarul se plimba de colo-colo printre tufişuri, ca un 
licurici. Din când în când se oprea puţin, apoi o apuca în cu totul 
altă direcţie. Ardea foarte puternic. 

— Ce-i? întrebă Victor. 

— Om, făcu Gaspode, adulmecând. Femelă. S-a dat cu un 
parfum ieftin. Să cheamă... începu, încreţindu-şi iarăşi nasul, 
Obiectul Pasiunii. Lenjerie curată, fără apret, continuă, 
adulmecând din nou. Pantofi vechi. O tonă de machiaj de la 
studiouri. A fost la Borgle şi a mâncat... tocană, sfârşi, cu un aer 
expert. Dar nu o porţie prea mare. 

— Pesemne că poţi să-mi spui şi cât e de înaltă, nu? făcu 
Victor. 

— După miros, cam unu cincizeci, cinzeşcinci, ghici Gaspode. 

— Ei, hai lasă-mă! 

— Pune-te zece minute în pielea mea, apoi mai vorbeşte! 

Victor înăbuşi focul şi cobori panta. Când ajunse în 
apropierea felinarului, acesta se opri în loc. O clipă, reuşi să 
zărească o siluetă de femeie care-şi strângea şalul pe lângă trup 
cu o mână şi ţinea felinarul sus, deasupra capului. Apoi, lumina 
se stinse atât de repede încât lăsă în urmă pete albastre şi 
violete care-i dănţuiau în faţa ochilor. În spatele celor doi, apăru 
o altă siluetă, ca un petic de umbră încă şi mai neagră decât 
împrejurimile. Femeia spuse; 

— Ce faci în... ce-i cu mine... cum ai intrat... unde... 

Apoi, ca şi cum ar fi înţeles, în cele din urmă, situaţia, 
întrebă, schimbând tonul, cu un glas mult mai familiar: 

— Ce faci aici? 

— Ginger? întrebă Victor. 

— Da. 

Victor se opri. Oare ce trebuia spus în astfel de împrejurări? 


— Ăăă, încercă, e frumos seara pe aicea, nu? 

Fata se uită urât la Gaspode. 

— Ăsta-i câinele ăla scârbos care bântuia prin studiouri, nu? 
zise. Nu suport câinii mici. 

— Hău, hău, făcu Gaspode. 

Ginger se uită lung la el. Victor aproape că putea să-i 
citească gândurile: „A zis: «Hău, hau». Şi e câine, şi ăsta-i 
zgomot de câine, nu?” 

— Eu una prefer pisicile, făcu fata, cam tulburată. 

— Aşa? Aşa? se auzi un glas de undeva de jos. Poate te speli 
şi tu cu salivă, sau ce? 

— Ce-a fost asta? 

Victor se trase înapoi, fluturându-şi frenetic braţele. 

— Nu te lua de mine! Nu eu am spus-o! 

— Aha, pesemne că a fost câinele atunci, nu? întrebă ea. 

— Cine, eu? făcu Gaspode. 

Ginger îngheţă. Ochii ei se răsuciră în sus, apoi în jos, către 
Gaspode care-şi scărpina o ureche, cu un calm suveran. 

— Ha-uuu? spuse el. 

— Câinele vorbeşte... începu Ginger, întinzând un deget 
tremurător către el. 

— Ştiu, zise Victor. Înseamnă că te place. 

Apoi privi peste umărul ei. Pe deal se apropia altă sursă de 
lumină. 

— Ai adus pe cineva cu tine? întrebă. 

— Eu? făcu Ginger, întorcându-se. 

Lumina se apropie. Se auzi trosnetul unor crenguţe uscate, 
apoi Dibbler apăru lângă el, urmat de Detritus, care aducea cu o 
umbră de-a dreptul fioroasă. 

— Aha! făcu Beregată. Porumbeii surprinşi în flagrant, da? 

— Cine? întrebă Victor, căscând gura la el. 

— Cine? făcu şi Ginger. 

— V-am căutat peste tot, zise Dibbler. Cineva mi-a zis că v-a 
văzut venind încoace. Foarte romantic! Ne-ar folosi şi la muncă, 
aşa ceva. Dă bine pe afişe. Aşa, zise, luându-i de umeri. Haideţi! 

— Unde? întrebă Victor. 

— Acasă. Mâine, la prima oră, filmăm, spuse Dibbler. 

— Dar domnul Silverfish a zis că n-am să mai găsesc de lucru 
nicăieri în oraşul ăsta, începu Victor. 

Dibbler deschise gura şi, doar pentru o clipă, şovăi. 


— Ah! Da. Dar eu am să-ţi mai dau o şansă, zise, vorbind pe 
un ton încurcat, cu totul neobişnuit pentru el. Da. O şansă. 
Sunteţi amândoi tineri. Încăpăţânaţi. Am fost şi eu ca voi, 
cândva. Şi m-am gândit: Dibbler, chiar dacă-ţi iei singur 
beregata, dă-le o şansă. Vă mai tăiem din salariu, însă, evident. 
Un dolar pe zi. Cum sună? 

Victor văzu speranţa înmugurind pe chipul lui Ginger. 
Deschise gura. 

— Cinşpe' dolari, zise un glas; nu era al lui. 

Victor închise gura. 

— Ce? făcu Dibbler. 

Victor deschise iarăşi gura. 

— Cinşpe' dolari. Dup-o săptămână, mai vorbim. Cinşpe' 
dolari sau nu batem palma. 

Victor închise gura la loc, simțind că-i venea să leşine. 
Dibbler îi flutură un deget pe sub nas, apoi şovăi. 

— Îmi place, spuse, după o vreme. Ştii să te tocmeşti. OK, 
trei dolari. 

— Cinşpe'. 

— Cinci, dar nu mai mult, băiete. Sunt mii de oameni pe aici 
care-ar sări în sus de bucurie să li se ofere aşa ceva. 

— Ziceţi-mi două nume, domnule Dibbler. 

Beregată trase cu ochiul la Detritus, care era cufundat în 
visare, cu gândul la Ruby, apoi se uită lung la Ginger. 

— OK, zise. Zece. Fiindcă-mi place de voi. Dar asta-i ca şi 
cum mi-aş lua singur beregata. 

— S-a făcut. 

Beregată întinse mâna. Victor şi-o privi lung pe a sa, de 
parcă o vedea pentru prima dată, apoi o apucă pe-a celuilalt. 

— Şi-acum hai înapoi, zise Dibbler. Avem multe de pus la 
punct. 

Şi porni cu paşi mari, printre copaci. Victor şi Ginger se 
luară după el, în stare de şoc. 

— Eşti nebun? şuieră fata. Ce te-ai lăsat aşa greu? Puteam să 
pierdem totul! 

— N-am spus nimic! Credeam că eşti tu! zise Victor. 

— Minţi! spuse Ginger. 

Privirile li se întâlniră, apoi coborâră încet, către pământ. 

— Ham, ham, spuse Gaspode, Câinele Minune. 

— Ce-i asta? întrebă Dibbler, întorcându-se. 


— A, nimic. Doar câinele ăsta care se ţine după noi, zise în 
grabă Victor. Il cheamă Gaspode. Ca pe faimosul Gaspode, 
Ştiţi... 

— Face şmecherii, spuse Ginger, pe un ton sumbru. 

— Câine de circ? făcu Dibbler, aplecându-se şi mângâindu-l 
pe capul alungit. 

— Mârr, mârr! 

— Dac-aţi şti ce poate face, aţi rămâne cu gura căscată, zise 
Victor. 

— ... Căscată, îi tinu Ginger isonul. 

— Da-i tare urât, totuşi, zise Dibbler, privindu-l lung şi intens 
pe Gaspode - dar asta era ca şi cum ar fi provocat un miriapod 
la un concurs de şuturi în fund, căci Gaspode avea o privire care 
putea face de ruşine până şi-o oglindă. Dibbler părea frământat 
de un gând. Ia ascultă... luaţi-l cu voi, dimineaţă. Oamenii vor să 
mai şi râdă. 

— A, cu el au să se prăpădească. Au să moară de râs, zise 
Victor. 

În timp ce se îndepărtau, Victor auzi un glas înfundat, în 
urma lui. 

— 'Ţi-o coc eu pentru asta. Oricum, îmi datorezi un dolar. 

— Pentru ce? 

— Taxa de impresariat, zise Gaspode, Câinele Minune. 


Stelele străluceau peste Holy Wood. Erau sfere uriaşe de 
hidrogen, încinse la milioane de grade, atât de fierbinţi încât 
nici nu puteau să ardă. Multe dintre ele aveau să se umile 
înainte să moară, apoi să se strângă, devenind nişte piticanii 
invidioase, de care numai astronomii cei mai romantici aveau să- 
şi amintească. Intre timp, străluceau - datorită unor 
metamorfoze pe care nici măcar alchimiştii nu le puteau 
înţelege, transformând materiile cele mai banale în lumină pură. 

Peste Ankh-Morpork ploua. Aşa, pur şi simplu. 

Conducerea Universităţii se adunase împrejurul vasului cu 
elefanţi. Acesta fusese dus la loc în coridor, la porunca fermă a 
lui Ridcully. 

— ÎL ţin minte pe Riktor, zise Decanul. Un slăbănog. Cam 
obsedat. Dar deştept. 

— Hehehe, făcu Windle Poons, din străvechiul său scaun cu 
rotile. Ţin minte numărătorul de şoareci. Auzi, număra şoareci... 


— Vasul în sine e de fapt... începu Trezorierul, apoi spuse: 
Cum adică număra şoareci? Ca un fel de capcană, sau cum? 

— Ah, nu, nu avea nimic special. Era doar un aparat cu arc, îl 
întorceai şi el stătea pur şi simplu pe masă şi zuruia, numărând 
toţi şoarecii din clădire, mmm, şi apoi apăreau nişte rotiţe cu 
numere pe ele. 

— De ce? 

— Mmm? Păi, ştiu eu? Poate voia doar să afle câţi şoareci 
mai erau. 

Trezorierul ridică din umeri. 

— Vasul ăsta, făcu el, uitându-se mai îndeaproape, e de fapt 
foarte vechi. E un Ming. 

Şi privi în jur, de parcă aştepta un semnal. 

— De ce-i zice aşa? întrebă Arhicancelarul, la tanc. 

Trezorierul lovi uşor vasul, care făcu „ming”. 

— Şi toate cele de soiul ăsta scuipă grăunţe de plumb, adică? 
zise Ridcully. 

— Nu, Domnule, numai că Riktor l-a folosit ca să-şi 
amplaseze maşinăria asta... sau cum să-i zic. Aparatul ăsta de 
măsurat... cine ştie ce... 

„.. Vumm... 

— Hopa! S-a clătinat, făcu Decanul. 

... Vumm... vumm... 

Cuprinşi de o panică subită, vrăjitorii se priviră. 

— Ce se-ntâmplă? Ce se-ntâmplă? întrebă Windle Poons. De 
ce nu-mi spune nimeni, mmm, ce se-ntâmplă? 

... Vumm... vumm... 

— Fugiţi! propuse Decanul. 

— Încotro? se înfioră Trezorierul. 

... Vumm... VUUMMM... 

— Sunt om bătrân şi vă ordon să-mi spuneţi ce se... 

Apoi, linişte. 

— Capu” la cutie! strigă Arhicancelarul. 

Ping! 

Din stâlpul din spatele lui zbură o sfărâmătură. Ridcully 
ridică fruntea. 

— Pe zei, începu el, am scăpat u... 

Ping! 

A doua biluţă îi zbură vârful pălăriei. Vreme de câteva 
minute, vrăjitorii rămaseră întinşi la podea, tremurând. După un 
timp, se auzi glasul înfundat al Decanului: 


— Ce ziceţi, asta o fi fost tot? 

Arhicancelarul ridică ochii. Chipul său, întotdeauna roşu, era 
acum incadescent. 

— Trezorieer! 

— Domnule? 

— Ăsta zic şi eu tir! 


Victor se întoarse pe o parte. 

— Critrba? făcu. 

— A bătut de şase, domnu' Dibbler cică jos din pat, zise 
Detritus, luând aşternuturile cu o mână şi trăgându-le pe podea. 

— Şase? Dar e noapte încă, gemu Victor. 

— O să fie o zi lungă, zice domnu' Dibbler, spuse trolul. Cică 
tre’ să fiţi pe platou la şi jumate. Şi aşa o să fie. 

Victor îşi trase pantalonii. 

— Dar micul dejun sper că am voie să-l iau, da? întrebă 
sarcastic. 

— Domnu' Dibbler cică s-a ocupat el dă asta, răspunse 
Detritus. 

De sub pat se auzi un gâfâit. Apăru Gaspode, învăluit într-un 
nor cu aromă de preş. Începu scărpinatul de dimineaţă. 

— Ce mama... făcu, apoi îl zări pe trol şi se corectă: Ham, 
ham. _ 

— Ooo, un căţeluş. Imi plac căţeluşii, spuse Detritus. 

— Uuf, uuf. 

— Fără garnitură, adăugă trolul, însă nu izbuti să-şi găsească 
tonul ameninţător pe care l-ar fi dorit - mintea îi era ocupată cu 
viziunea lui Ruby, învăluită în eşarfa sa de pene şi zece metri 
pătraţi de catifea roşie. 

Gaspode îşi scărpină, ameninţător, urechea. 

— Grrr, spuse el în surdină. Pe un ton scăzut şi ameninţător, 
adăugă, după ce Detritus plecase. 


Când ajunse Victor, panta deja forfotea de lume. Apăruseră 
şi vreo două corturi. Era acolo cineva care ţinea o cămilă. Intr- 
un copac, mai multe colivii cu impi se zgâlţâiau şi se 
bălăngăneau. În mijlocul agitaţiei, erau Dibbler şi Silverfish care 
se certau, braţul lui Dibbler înconjurând umărul alchimistului. 

— Clar, făcu un glas de la nivelul genunchilor lui Victor. 
Vreun sărman amărât o s-o păţească, înseamnă. 


— Ar fi un pas înainte pentru tine, Tom! spunea Dibbler. Ia 
zi, câtă lume în Holy Wood se poate mândri cu titlul de 
Vicepreşedinte executiv? 

— Da, dar compania e a mea! se jelui Silverfish. 

— Exact, exact, zise Dibbler. Asta şi înseamnă vicepreşedinte 
executiv! 

— Zău? 

— Te-am minţit eu vreodată? 

— Păi, începu Silverfish, căzând pe gânduri, ieri ai spus... 

— Era la modul metaforic, spuse Dibbler. 

— Ah, da? La modul metaforic? Atunci, ce să zic, nu. 

— Ei, vezi? Aşa. Unde-i artistul ăla? făcu Dibbler, răsucindu- 
se pe călcâie, lăsând impresia că alchimistul tocmai fusese pus 
pe pauză. 

Un bărbat cu o mapă sub braţ apăru în grabă. 

— Da, domnu' Dibbler, aici sunt. 

Beregată scoase o hârtie din buzunar. 

— Vreau să fie gata afişele până diseară. Pricepi? făcu el, 
ameninţător. Uite! Asta-i numele cheului. 

— Umbrele Dăssertului, citi artistul, apoi căzu pe gânduri - 
era mult prea educat pentru nevoile celor din Holy Wood. Deci e 
despre mâncare? întrebă. 

Numai că Dibbler nu-l asculta, ci se apropiase de Victor. 

— Victor! exclamă. Puiule! 

— Şi-a prins urechile rău de tot, spuse încet Gaspode. Mai 
rău decât toţi ceilalţi, după părerea mea. 

— Cum adică? De unde-ţi dai seama? şuieră Victor. 

— În parte, din pricină că dă semne subtile pă care tu nu pari 
să fii în stare să le recunoşti, zise Gaspode, şi în parte, pentru 
că, pă bune, să poartă ca un idiot. 

— Ce bine-mi pare să te văd! exclamă Dibbler, entuziast, cu o 
sclipire nebunească în ochi; îl luă pe Victor pe după umăr cu 
braţul şi îl conduse, aproape împingându-l, către corturi. O să 
fie un film mare! 

— Ah, ce bine, făcu tânărul, cu voce slabă. 

— Tu îl joci pe şeful bandiţilor, zise Dibbler, numa’ că-i vorba 
de un tip de ispravă, blând cu femeile şi-aşa mai departe. Dai 
iama într-un sat, răpeşti o sclavă, numa’ că te uiţi în ochii ei, 
înţelegi, şi ţi se aprind călcâiele după ea. P-ormă vine un atac, 
sute de oameni călare pe elefanţi dau năvală... 

— Cămile, spuse un tânăr slăbănog din spatele lui. Pe cămile. 


— Am cerut elefanţi! 

— Dar ai primit cămile. 

— Ei, fie cămile, fie elefanţi... spuse nepăsător Dibbler. Tot 
exotice sunt, nu? Şi... 

— Şi nu e decât una, zise tânărul. 

— Una ce? 

— O cămilă. N-am găsit decât una, spuse tânărul. 

— Dar sunt aicea zeci de oameni cu cearşafuri în cap care 
aşteaptă cămile, strigă Dibbler, fluturându-şi braţele prin aer. 
Multe şi multe cămile, da? 

— N-avem decât una, fiindcă atâta există în Holy Wood. Am 
avut noroc că un individ din Klatch a venit încoace călare pe ea, 
răspunse tânărul. 

— Trebuia să trimiţi să ne mai aducă, se răsti Dibbler. 

— Dar domnul Silverfish mi-a interzis. 

Dibbler mârâi. 

— Poate, dacă se mişcă mult prin cadru, o să pară că-s mai 
multe, spuse optimist tânărul. 

— Ce-ar fi să facem aşa: trecem cu cămila prin faţa cutiei cu 
imagini, punem meşterul de la manivelă să oprească demonii, o 
ducem înapoi, punem alt călăreț pe ea, pornim cutia şi trecem 
din nou? întrebă Victor. Oare o să meargă? 

Dibbler îl privi cu gura căscată. 

— Ce v-am zis?! exclamă el, cu ochii spre cer. Băiatul e 
genial! Aşa putem avea o sută de cămile la preţ de una, nu? 

— Totuşi, asta înseamnă că tâlharii deşertului călăresc în şir 
indian, zise tânărul. Nu s-ar putea spune că dau năvală, înţelegi. 

— Sigur, sigur că nu, spuse Dibbler, nepăsător. Nicio 
problemă. Scriem un carton, cum că şeful spune... spune... Da, 
continuă, după câteva clipe de gândire. Spune aşa: „Urmaţi-mă 
în şir indian, bwanas, ca să-i păcălim pe ticăloşii duşmani”. 
Merge? 

Apoi făcu un semn din cap către Victor. 

— Asta-i nepotul meu, Soll. V-aţi cunoscut? zise. Băiat isteţ. 
Aproape că a fost la şcoală şi mai ştiu eu ce. Ieri l-am adus. E 
Vicepreşedinte însărcinat cu filmările. 

Soll şi Victor se salutară. 

— Dar nu cred că „bwanas” e un cuvânt potrivit, unchiule, 
zise Soll. 

— E din Klatch, nu? făcu Dibbler. 


— Da, teoretic, dar cred că nu e din partea care ne trebuie 
nouă. Poate „effendi” sau ceva asemănător... 

— Câtă vreme e străin, merge, zise Dibbler pe un ton care 
dădea de înţeles că discuţia se încheiase, apoi îl bătu din nou pe 
Victor pe spate. Aşa, băiete, pune-ţi costumul. O sută de cămile! 
chicoti el. Ce minte! 

— Scuze, domnule Dibbler, spuse artistul cu afişele, care se 
fâţâia prin jurul său, stingherit. Partea asta de aici n-o înţeleg... 

— Ce parte? se răsti Beregată, smulgându-i hârtia din mână. 

— Unde o descrieţi pe domnişoara Desyn... 

— Păi, ce mare greutate? zise Dibbler. Scopul este să evocăm 
parfumul exotic, atrăgător, dar străin al iubirilor din Klatch, 
tărâmul piramidelor, da? Aşa că, evident, trebuie să folosim 
simbolul unui continent misterios şi necunoscut. Chiar trebuie 
să vă explic totul ca unor copii? 

— Da, dar eu ştiam... începu artistul. 

— Tu pune mâna şi fă ce ţi-am zis! 

— Are chipul, citi artistul de pe hârtie, unui Sfinc. 

— Aşa, zise Dibbler. Vezi că ai înţeles? 

— Dar nu e cumva Sfinx? 

— Ei, poftim, făcu Dibbler, luând iarăşi cerurile ca martori şi 
privindu-l urât. Că doar n-are două chipuri, nu? Sfinc la 
singular, Sfincs la plural! Haide, la treabă! Vreau ca afişele alea 
să ajungă în oraş mâine la prima oră. 

Artistul îi aruncă lui Victor o privire chinuită, pe care acesta 
ajunsese s-o recunoască. O vedea pe chipurile tuturor celor care 
petreceau mai multă vreme în preajma lui Dibbler. 

— Cum spuneţi, domnule Dibbler, făcu bărbatul. 

— Aşa. Tu de ce nu te-ai schimbat? se răsti Dibbler, 
întorcându-se către Victor. 

Acesta se strecură la iuţeală într-un cort. O doamnă micuţă!, 
în vârstă, cu o siluetă ca o pâine crescută în casă, îl ajută să 
îmbrace un costum făcut, după toate aparențele, din cearşafuri 
vopsite stângaci în negru - cu toate că, la standardele de viaţă 


14 Doamna Marietta Cosmopilite, fostă cusătoreasă în Ankh-Morpork, 
pe care visurile o aduseseră în Holy Wood. Acolo, ea a descoperit că 
talentul de a mânui acul cu aţă era la mare căutare. Cândva, cârpea 
ciorapi la gura sobei, acum tricota armuri false pentru troli și era în 
stare să producă în două clipite o pereche de șalvari numai buni de 
purtat în harem. 


din Holy Wood, puteau fi pur şi simplu nişte cearşafuri oarecare, 
de-abia strânse de pe un pat. Apoi, doamna îi oferi o sabie 
curbată. 

— De ce-i îndoită? întrebă el. 

— Cred că aşa trebuie, drăguță, spuse ea, cam stingherită. 

— Eu credeam că săbiile trebuie să fie drepte, făcu Victor; de 
afară se auzi glasul lui Dibbler care întreba cerurile de ce era 
toată lumea atât de proastă. 

— Poate că aşa sunt la început, apoi se îndoaie din pricina 
uzurii, zise bătrânica, mângâindu-l pe mână. Se întâmplă cu 
multe alte lucruri, adăugă, şi-i zâmbi larg. Dacă ai terminat, 
drăguță, mă duc s-o ajut şi pe duduia, nu cumva să tragă vreun 
pitic cu ochiul la ea. 

Apoi ieşi cu pas legănat din cort. De alături, se auzi un 
clincănit metalic şi glasul lui Ginger care se plângea de ceva. 
Victor flutură sabia prin aer de vreo câteva ori, de încercare. 
Gaspode îl privea cu capul într-o parte. 

— Şi ce-ar trebui să fii tu acum? întrebă, în cele din urmă. 

— Şeful unei trupe de tâlhari din deşert, cică, zise Victor. 
Romantic şi năvalnic. 

— Şi unde năvăleşti? 

— Nicăieri în mod special, doar năvalnic aşa, din principiu. 
Gaspode, cum adică Dibbler şi-a prins urechile? 

— Priveşte-i ochii, rosti câinele, rozându-şi o labă. Sunt mai 
groaznici chiar şi decât ai tăi. 

— Ai mei? Ce-i cu ochii mei? 

Detritus îşi băgă capul prin pânza care acoperea intrarea. 

— Domnu' Dibbler zice să vii imediat, spuse. 

— Ochii? insistă Victor. E vreo problemă cu ochii mei? 

— Haam. 

— Domnu' Dibbler zice... începu Detritus. 

— Bine, bine, vin! 

Victor ieşi din cort în acelaşi timp cu Ginger, care ieşea 
dintr-al ei. Văzând-o, închise ochii. 

— Aoleu, scuze, îngână tânărul. Mă duc la loc să aştept până 
te îmbraci. 

— Sunt îmbrăcată. 

— Domnu' Dibbler spune... zise Detritus din spatele lor. 

— Haide, făcu Ginger, apucându-l pe Victor de braţ. Să nu-i 
facem să ne-aştepte. 


— Dar eşti... eşti... încercă el. Lăsând ochii în jos - ceea ce 
nu-l ajută prea mult. [i se vede buricul prin diamant, izbuti să 
rostească, în cele din urmă. 

— Cu asta m-am obişnuit, zise Ginger, ridicând din umeri, în 
încercarea de a face toate podoabele să se aşeze la locurile lor. 
Farfuriuţele astea două, însă, mă încurcă. Uite, aşa, îmi dau 
seama cât trebuie să sufere sărmanele fete din harem. 

— Şi nu te deranjează ideea că oamenii au să te vadă aşa? 
spuse uimit Victor. 

— De ce să mă deranjeze? Aici facem clicuri - doar nu-i ceva 
real. Oricum, nu cred c-ai vrea să ştii ce trebuie să facă alte 
fete. Şi încă pentru bani mai puţini decât cei zece dolari ai 
noştri. 

— Nouă, o corectă Gaspode, care încă se mai ţinea după ei. 

— Aşa, haideţi încoace, oameni buni, strigă Dibbler printr-o 
portavoce. Fiii Deşertului, aicea, vă rog. Sclavele... unde sunt 
sclavele? Aşa. Meşterii? 

— N-am văzut niciodată atâţia oameni într-un clic, şopti 
Ginger. Pesemne că-i costă peste o sută de dolari! 

Victor trase cu ochiul la Fiii Deşertului. După cum arătau, 
pesemne că Dibbler trecuse pe la Borgle şi-i racolase pe primii 
douăzeci de clienţi de lângă uşă, fără să-şi mai pună problema 
dacă erau potriviţi pentru rol. Apoi, îi înzestrase pe toţi cu ceea 
ce, în viziunea sa, trebuia să fie un văl de purtat pe cap. Erau Fii 
ai Deşertului din spiţă de troli - Rock îl văzu şi-i făcu un semn cu 
mâna, Fii ai Deşertului din spiţă de pitici, precum şi, îndesându- 
se la capătul şirului, un Fiu micuţ, păros, scărpinându-se cu 
furie, căruia vălul îi cădea până mai jos de labe. 

— ... Pui mâna pe ea, frumuseţea ei te farmecă, apoi o arunci 
pe oblânc, auzi Victor, ca de la mare depărtare, glasul lui 
Dibbler. 

Disperat, încercă să-şi reamintească instrucţiunile, pe care, 
parcă, le primise. 

— Pe ce? întrebă. 

— Uite aici, pe şa, şuieră Ginger. 

— Aha. 

— Apoi te pierzi în noapte, cu toţi Fiii pe urme, cântând 
imnul captivant al tâlharilor. 

— Pe care n-o să-l audă nimeni, spuse îndatoritor Soll. Dar 
dacă deschideţi şi închideţi gura, asta o să ne ajute să creăm, 
ştiţi voi, hambi-hanţa. 


— Dar nu e noapte, zise Ginger. Uite ce soare e! 

Dibbler o privi lung. Dădu să rostească ceva, de vreo două 
ori, se lăsă păgubaş, apoi, într-un târziu, urlă: 

— Soll! 

— Noaptea nu putem filma, unchiule, spuse în grabă nepotul. 
Demonii n-ar mai avea cum să vadă. Dar ce-ar fi să facem un 
carton pe care scrie: „Noaptea”, pentru începutul scenei, pentru 
ca să... 

— Dar asta nu mai e vraja imaginilor mişcătoare! se răsti 
Dibbler. E o aiureală. 

— Iertare, făcu Victor. Nu vă supăraţi, dar nu cred că are 
mare importanţă. Impii pot picta cerul negru, cu ceva stele pe 
el, nu? 

O clipă, se lăsă tăcerea. Apoi Dibbler îl privi pe Meşter. 

— Pot sau nu pot? întrebă. 

— Neah, zise celălalt. E şi-aşa destul dă greu să-i facem să 
picteze ce văd, darmite ce nu văd. 

Dibbler îşi frecă nasul. 

— Sunt dispus să negociez, spuse. 

— Nu înţelegeţi cum stă chestia, domnu’ Dibbler, ridică 
Meşterul din umeri. Ce să facă ei cu banii? l-ar înghiţi pe dată. 
Dacă începem să le spunem să picteze ceea ce nu se vede, 
intrăm în tot soiul de... 

— Poate că nu e soare, doar o lună plină, foarte puternică. 
Ce ziceţi? încercă Ginger. 

— Bine gândit, încuviinţă Dibbler. Facem un carton pe care 
scrie ce-i zice Victor lui Ginger. Ceva cam aşa: „Ce tare 
străluceşte luna în seara asta, bwana!” 

— Ceva cam aşa, spuse cu diplomaţie Soll. 


Venise amiaza. Dealul din Holy Wood sclipea în soare, ca o 
lamă de gumă cu aromă de şampanie, pe jumătate mestecată. 
Tehnicienii învârteau la manivele, figuranţii dădeau năvală, cu 
mult entuziasm, încoace şi încolo, Dibbler urla la toţi, iar 
imaginea a trei pitici, patru oameni, doi troli şi un câine, 
călărind, pe rând, o cămilă şi urlând înfricoşaţi la ea să se 
oprească, îşi aducea contribuţia la scrierea istoriei artei 
cinematografice. 

În cele din urmă, îi veni şi lui Victor rândul să-i fie prezentat 
cămilei. Aceasta clipi, cu genele sale lungi, părând să mestece 
săpun. Şedea la pământ, cu picioarele adunate sub ea, şi arăta 


ca o cămilă care avusese o zi lungă şi grea, şi nu mai era 
dispusă să înghită nicio porcărie de la nimeni. Lovise, deja, cu 
copita trei oameni. 

— Cum îi spune? întrebă, cu mare grijă, tânărul. 

— li spunem Fiu-de-Căţea-lnimă-Spurcată, răspunse noul 
Vicepreşedinte însărcinat cu cămilele. 

— Nu pare un nume adevărat. 

— Pentru o cămilă, e numai bun, spuse pornit celălalt. 

— Şi care-i problema să fii fiu de căţea? făcu un glas din 
spatele său. Şi eu sunt fiu de căţea. Şi taică-meu era fiu de 
căţea, împuţitule, cămeşoi jegos ce eşti! 

Angajatul îi zâmbi nervos lui Victor, apoi se întoarse. În 
spatele său nu era nimeni. Lăsă ochii în jos. 

— Ham ham, zise Gaspode, fluturându-şi aşa-zisa coadă. 

— N-ai auzit nimic? întrebă, tulburat, îngrijitorul. 

— Nu, răspunse Victor, apoi se aplecă la urechea cămilei şi, 
în caz că avea de-a face cu un animal special, de Holy Wood, 
şopti: Uite, eu nu-ţi port niciun gând rău, OK? 

Fiu-de-Căţea-lInimă-Spurcată îşi flutură o ureche, groasă cât 
un covor!. 

— Cum să fac să călăresc? întrebă Victor. 

— Când vrei să mergi înainte, o înjuri şi o loveşti cu băţul, iar 
când vrei să te opreşti, o înjuri şi o loveşti şi mai zdravăn cu 
băţul. 

— Şi dacă vreau s-o fac la stânga? 

— Aaa, cu asta trecem deja la nivelul avansat. Cel mai bine e 
să cobori şi s-o întorci manual. 

— Hai, la treabă! tună Dibbler prin portavoce. Călăreşti până 
la cort, sari de pe cămilă, te lupţi cu uriaşii eunuci, dai năvală în 
cort, tragi fata afară, sus pe cămilă şi o porneşti în goană. Ai 
priceput? Ce zici, poţi s-o faci? 

— Ce eunuci uriaşi? întrebă Victor, în timp ce cămila tocmai 
se ridica. 

Unul dintre uriaşii eunuci ridică, timid, un braţ. 

— Zalut. Zunt eu, Morry, zise. 

— A, salut Morry. 

— Zalut, Vic. 

— Ji eu, Rock, zise al doilea eunuc uriaş. 


15 Cămilele sunt mult prea deștepte pentru a recunoaște că nu sunt 
lipsite de inteligenţă. 


— Salut, Rock. 

— Zalut, Vic. 

— La locurile voastre, vă rog, zise Dibbler. Ince... ce s-a- 
ntâmplat, Rock? 

— Băăii, domnu” Dibbler, mă îndrebam: ce modivadzie am eu 
în scena azta? 

— Motivaţie? 

— Da. Ăăă... aj vrea ză jtiu, îndzelegedzi? zise Rock. 

— Aha. Ce-ar fi să zicem aşa: dacă nu-ţi iese bine, te 
concediez. 

— Berfegt, domnu' Dibbler, rânji Rock. 

— OK, făcu Dibbler. Pe locuri, fiţi gata... dă-i la manivelă! 


Fiu-de-Căţea-lnimă-Spurcată se întoarse stângaci, cu 
picioarele fluturându-i în unghiuri ciudate, dar tipice pentru o 
cămilă, apoi o apucă într-un trap încurcat. Manivela se 
învârtea... 

Văzduhul licări. 

Iar Victor se trezi. Era ca şi cum te-ai fi înălţat încet, dintr-un 
nor roz, sau te-ai fi dezmeticit dintr-un vis minunat care, oricât 
de mult te-ai chinui să-l reţii, ţi se scurge din minte, odată cu 
ivirea zorilor, lăsând în urmă o groaznică senzaţie de lipsă, 
astfel încât îţi dai seamă pe dată că nimic, dar nimic din toate 
lucrurile de care vei avea parte în ziua aceea nu va fi nici pe 
jumătate atât de plăcut ca visul respectiv. 

Victor clipi. Imaginile pieriră. Işi dădu seama că-l dureau 
muşchii, ca şi când tocmai ar fi făcut ceva exerciţii fizice. 

— Ce s-a-ntâmplat? îngăimă, apoi privi în jos. Uau! 

În locul unde, până nu demult, fusese gâtul cămilei, zări 
acum o fesă aproape dezgolită. Era mult mai bine aşa. 

— De ce mă aflu pe cămilă? făcu Ginger, cu răceală-n glas. 

— Habar n-am. Te-am luat cu forţa? 

Ea se lăsă cu picioarele pe nisip şi încercă să-şi aranjeze 
costumul. În acel moment, deveniră amândoi conştienţi că erau 
urmăriţi. 

Dibbler. Nepotul lui. Meşterul.  Figuranţii.  Diverşii 
vicepreşedinţi şi ceilalţi oameni care, după toate probabilitățile, 
prind viaţă automat în preajma locurilor în care se creează 
imagini mişcătoare!$. Gaspode, Câinele minune. 


16 Unii dintre ei, cu câte un clipboard în mână. 


Şi cu toţii - minus câinele, care chicotea - se holbau cu gura 
căscată. 

Mâna Meşterului încă mai învârtea la manivelă. Lăsă ochii în 
jos, de parcă vedea ceva cu totul nou lipit de corpul său, apoi se 
opri. Şi Dibbler păru să-şi revină din transa aceea bizară. 

— Ooo-hoo, făcu el. Fir-aş al naibii. 

— Magie, şopti Soll. Adevărată magie. 

Dibbler îl înghionti pe tehnician. 

— Ai prins totul, da? întrebă. 

— Ce să prindă? izbucniră Ginger şi Victor laolaltă. Apoi, 
Victor îl observă pe Morry aşezat pe nisip. Avea o bucată, destul 
de mare, lipsă din braţ. Rock tocmai îl ajuta, bandajându-l cu un 
fel de ciment, cu ajutorul unei mistrii. Trolul îi observă chipul şi- 
i rânji slab. 

— Da cin’ te grezi, Gohen Barbarul? zise. 

— Ghiar aja, interveni Rock. Ce de-a abugat să-i zpui gum i-ai 
zpus? Ji îngă ceva: dagă ai de gând ză mai faci jmegherii gu 
zabia, noi o ză cerem bonus un dolar, bentru gazuri de 
Zvărâmare. 

Sabia lui Victor era şi ea ciobită în câteva locuri, însă el nu-şi 
dădea seama, nici în ruptul capului, cum ajunsese aşa. 

— Măi, încercă disperat, eu nu înţeleg nimic. Nu ştiu să fi zis 
ceva cuiva. Am început filmările? 

— Acu' stau liniştită în cort, după care, niciuna, nici două, 
văd în faţa ochilor numai cămila, spuse şi Ginger, mofluză. Cer 
prea mult dacă vreau şi eu să aflu ce se-ntâmplă? 

Numai că nu părea să-i asculte nimeni. 

— De ce nu găsim o cale să punem sunet? făcu Dibbler. 
Replicile au fost al naibii de bune. N-am înţeles nimic, dar ştiu 
ce-nseamnă replici bune când le-aud. 

— Papagali, spuse sec Meşterul. Verzii de Howondaiand. 
Minunate păsări. Au o memorie de elefant. Luăm vreo două 
duzini, de felurite mărimi, şi facem un întreg ansamblu de... 

Apoi se cufundară într-o discuţie tehnică. Victor se lăsă să 
alunece de pe spinarea cămilei, apoi trecu pe sub botul acesteia 
ca s-ajungă la Ginger. 

— Ascultă, îi spuse, cu insistenţă, a fost ca data trecută - dar 
încă şi mai rău. Ca un fel de vis. Ala a început să învârtă de 
manivelă, şi parcă m-aş fi cufundat într-un vis. 

— Bine, dar de fapt ce-am făcut? întrebă ea. 


— Ce-aţi făgut? zise Rock. El a venit în galob bână la gort, a 
zărit din ja, z-a năpuztit la noi ga o vijelie... 

— ... Dzobăind be zdânci ji râzând... completă Morry. 

— Da, ji i-a zis lu’ Morry: „De-am zbart, Negru Digălos”, 
spuse Rock. Dubă gare i-a draz una drebt în bradz, aboi a zvâjiat 
bânza gortului... 

— Doduji, mijcările au fozt foarde elegande, spuse cu 
admiraţie Morry. Gam exagerate, dar elegande. 

— Dar eu nu ştiu să... începu Victor. 

— ... Iar du jedeai agolo, îndinsă, lung-roasă doadă, continuă 
Rock. Ji du ai luad-o în bradze, iar ea a zis... 

— Lung-roasă? făcu Ginger, cu voce slabă. 

— Languroasă, zise Victor. Cred că asta vrea să spună. 

— ... Ea a zis: „Be viadza mea, e Hodzul din... Hodzul din...” 
şovăi Rock. Babadag. Bargă. 

— Bagădadă, îl corectă Morry, frecându-şi braţul. 

— Da-da, ji apoi ea cigă: „Ejti în mare brimejdie, gă dadăl 
meu a jurat ză te omoare”, ji tu cigă: „Dar agum, drandafirul 
meu drag, bod ză-dzi dezvălui gă sund de fabt Umbra 
Dejertului...” 

— Ce înseamnă languroasă? întrebă, bănuitoare, Ginger. 

— B-ormă Vigtor cigă: „Hai gu mine în zbor gătre bavilionul 
meu...” zău gam aja ceva, ji pe urmă adzi făgut aia... aia... ce fag 
oamenii gu buzele. 

— Am început să fluierăm? zise Victor, cu o deznădăjduită 
speranţă în glas. 

— Nu, ailaldă. Ga un dob gare iese dindr-o zdiglă, spuse 
Rock. 

— Ne-am sărutat, rosti Ginger, cu răceală. 

— Da. Eu nu mă briceb, făcu Rock, dar a dzinud, bargă, 
dezdul dă muld. O adevărată... jdidzi voi, bubăceală. 

— Eu unul mă aşteptam s-arunce cineva cu apă pe voi, spuse 
un glas liniştit, de sorginte canină, din spatele lui Victor, care 
încercă să tragă un şut în direcţia respectivă, dar în zadar. 

— Dubă gare, de-ai urgat iar be gămilă, ai draz-o ji be ea zuz, 
iar Domnu' Dibbler a urlad: „Zdob, zdob, ce dragu' să-ndâmblă, 
de ce nu-mi zbune nimeni ce să-ndâmplă aici?” ji aboi ai zis ji tu 
la fel: „Ce z-a-ndâmblat?” sfârşi Rock. 

— Demuld n-am mai văzut aja măiezdrie gu zabia, spuse 
Morry. 

— Oh, spuse Victor. Ei, mulţumesc. 


— Ji doade urledele alea: „Ha-ha!” ji „Dzine-aici, gâine!” 
Foarde brovezionizte, adăugă trolul. 

— Înţeleg, spuse Victor, apoi se întinse şi o luă pe Ginger de 
braţ. Trebuie să discutăm ceva, şuieră. Intre patru ochi. In 
spatele cortului. 

— Doar nu crezi că mă poţi convinge să merg cine ştie unde 
cu tine... începu ea. 

— Ascultă, nu-i momentul să începi să te porţi ca o... 

O mână grea se lăsă pe umărul lui Victor, care se întoarse şi 
văzu lumea eclipsată de silueta lui Detritus. 

— Domnu' Dibbler cică să nu plece nimeni, spuse acesta. 
Toată lumea rămâne pe loc până zice domnu' Dibbler. 

— Mare pacoste mai eşti, ştiai? făcu Victor, iar Detritus îi 
aruncă un zâmbet larg, sclipitor”. 

— Domnu' Dibbler cică pot să fiu vicepreşedinte, spuse el cu 
mândrie. 

— Şi de ce-ai să te ocupi? întrebă Victor. 

— De vicepreşedinţi, veni răspunsul. 


Gaspode, Câinele Minune, scoase un mârâit din fundul 
gâtului. Cămila, care privea visătoare cerul, se trase un pic mai 
la o parte apoi, pe neaşteptate, îl lovi pe trol cu copita drept în 
spate. Detritus ţipă. Gaspode aruncă împrejur o privire în care 
se citea o nevinovată mulţumire de sine. 

— Haide, spuse sumbru Victor. Până nu găseşte ceva cu care 
să dea în cămilă. 

Se aşezară, împreună, la umbra cortului. 

— Vreau doar să-ţi spun, începu Ginger, cu răceală, că n-am 
încercat niciodată-n viaţa mea să arăt languroasă. 

— Poate ar fi meritat, spuse Victor, cu gândurile aiurea. 

— Ce? 

— Scuze. Uite, e ceva aici care ne face să ne purtăm aşa. Eu 
nu ştiu să mă lupt cu sabia. De când mă ştiu, n-am făcut decât s- 
o flutur încoace şi-ncolo. Tu ce-ai simţit? 

— Ştii cum e când auzi pe cineva vorbind, şi-ţi dai seama că 
visai cu ochii deschişi? 

— De parcă viaţa ta e undeva departe, şi în locul ei a apărut 
altceva... 

Cufundaţi în gânduri, tăcură amândoi. 


17 Trolii au dinţi de diamant. 


— Crezi că are de-a face cu Holy Wood? întrebă apoi fata. 
Victor încuviinţă. Apoi se aruncă într-o parte şi căzu peste 
Gaspode, care-i privea fix de ceva timp. 

— Auu, făcu acesta. 

— Ia ascultă, îi şuieră Victor la ureche. Gata cu indiciile. Ce- 
ai observat la noi? Dacă nu spui, te dau la Detritus. Cu un 
borcan de muştar alături. 

Câinele i se zvârcoli în braţe. 

— Sau putem să-ţi punem botniţă, propuse Ginger. 

— Da’ nu-s câine rău! se jelui Gaspode, scurmând cu labele 
în nisip. 

— Un câine vorbitor mi se pare destul de primejdios, oricum, 
zise Victor. 

— Chiar foarte, spuse Ginger. Niciodată nu ştii ce-o să-i iasă 
pe gură. 

— Vedeţi? Vedeţi? zise trist Gaspode. Ştiam că o să am 
numai necazuri, dacă află cineva că pot vorbi. Aşa ceva n-ar 
trebui să i se întâmple nici unui câine. 

— Vrei să-ţi repet ce te-aşteaptă? întrebă Victor. 

— Ei, bine, bine. Oricum, degeaba vă spun, mormăi Gaspode. 

Victor îi dădu drumul, iar câinele se ridică şi se scutură de 
nisip. 

— Tot n-o să-nţelegeţi, mârâi. Un alt câine m-ar înţelege, voi 
n-aveţi cum. Ţine de experienţa fiecărei specii, da? Precum 
sărutul. Voi ştiţi ce-i aia, eu nu. Nu-i ceva tipic câinesc. 

Apoi observă privirea aspră a lui Victor şi se grăbi mai 
departe: 

— Voi doi arătaţi de parcă ăsta-i locul potrivit pentru voi, 
făcu, apoi îi privi lung. Ei, vedeţi, vedeţi? V-am şi zis că n-o să- 
nţelegeţi. E ceva ce ţine de... teritoriu, da? Toate semnele arată 
că vă găsiţi în locul cel mai nimerit pentru voi. Aproape toţi 
ceilalţi sunt străini de aici, dar nu şi voi. Ăăă, ca de exemplu, 
trebe’ c-aţi observat că unii câini vă latră când ajungeţi într-un 
loc nou? Nu e doar mirosul, noi suntem dotați cu un simţ uimitor 
al mutaţiei. Ştiţi că unii oameni nu se simt bine, când văd un 
tablou atârnat strâmb? La noi e cam la fel, doar că mult mai rău. 
Cât despre voi... parcă singurul loc din lume în care ar trebui să 
fiţi este acesta, adăugă Gaspode, apoi iarăşi îi privi şi începu să 
se scarpine plin de entuziasm la o ureche. Ei, ce naiba, făcu. 
Necazul e că pot să explic pe Câineşte, dar voi nu ştiţi s- 
ascultați decât în Omenească. 


— Pare o chestie mistică, zise Ginger. 

— Spuneai ceva de ochi, rosti şi Victor. 

— Da, păi... te-ai uitat să vezi ce fel de ochi ai? Şi dumneata 
de asemenea, duduie, o înghionti Gaspode pe Ginger. 

— Nu fi prost, zise Victor, cum să mă uit ce fel de ochi am? 

Gaspode ridică din umeri. 

— Atunci uitaţi-vă fiecare-n ochii celuilalt, le propuse. Din 
instinct, cei doi se întoarseră să se privească. Urmă un lung 
moment de tăcere, pe care Gaspode îl folosi pentru a urina 
zgomotos pe un stâlp de susţinere a cortului. În cele din urmă, 
Victor spuse: 

— Uau. 

— Şi ai mei sunt la fel? făcu Ginger. 

— Da. Nu doare? 

— Păi, tu ce zici? 

— Ei, acum aţi înţeles, zise Gaspode. Când daţi cu ochii de 
Dibbler, uitaţi-vă şi la el. Dar uitaţi-vă bine. 

Victor se frecă la ochi. Începuseră să-i lăcrimeze. 

— Ca şi cum Holy Wood ne-a chemat aici, şi-acum se 
foloseşte de noi şi ne-a... ne-a... 

— ... însemnat, spuse cu amărăciune Ginger. Asta a făcut. 

— Da, dar, ăăă... arată foarte bine, de fapt, spuse galant 
Victor. Parcă sclipesc, aşa. 

Pe nisip se întinse o umbră. 

— Aha, aici eraţi, spuse Dibbler, apoi îi luă de umeri, după ce 
se ridicară, şi-i strânse într-un soi de îmbrăţişare. Voi, tinerii, 
mereu vă furişaţi undeva, singuri, le spuse pe un ton secretos. 
Frumos. Frumos. Foarte romantic. Dar avem un clic de turnat şi 
o groază de oameni care v-aşteaptă, aşa că la treabă. 

— Ei, aţi observat? şopti foarte încet Gaspode. 

Când ştiai după ce să te uiţi, nu aveai cum să nu vezi, în ochii 
lui Dibbler, drept în mijlocul fiecăruia, sclipea câte-o minusculă 
steluţă aurie. 


În inima marelui continent negru, Klatch, văzduhul era greu 
şi împovărat de apropierea musonului. Printre trestiile de pe 
malul râului leneş, cu unde maronii, orăcăiau broaşte uriaşe!t. 
Întinşi pe câte-un petic de noroi, moţăiau crocodilii. 

Natura îşi ţinea răsuflarea. 


18 Numai că acest cadru a fost, până la urmă, tăiat la montaj. 


În colivia de porumbei a lui Azhural N'choate, neguţător de 
animale de povară, se produse, brusc, agitaţie. Bărbatul, care 
tocmai picotea, se trezi şi se duse să vadă ce era. 

Cele câteva antilope răpciugoase, din specia ameţitelor, care 
căscau, somnoroase din pricina căldurii, în ţarcurile largi din 
spatele colibei, ridicară alarmate capetele, când N'choate cobori 
treptele verandei dintr-o săritură şi se năpusti spre ele. Apoi 
ocoli ţarcurile zebrelor şi sări pe ajutorul său, M'Bu, care făcea, 
liniştit, curăţenie la struţi. 

— Câţi... începu el, apoi se opri să gâfâie. 

M'Bu, care avea doisprezece ani, lăsă lopata jos şi-l bătu 
zdravăn pe spate. 

— Câţi... încercă iarăşi N'Choate. 

— Iar ai exagerat cu munca, şefu'? întrebă, îngrijorat, M'Bu. 

— Câţi elefanţi avem? 

— Tocmai am terminat cu ei, răspunse M'Bu. Sunt trei. 

— Eşti sigur? 

— Da, şefu', spuse, calm, M'Bu. Cu elefanții nu-i greu să fii 
sigur. 

Azhural se ghemui în praful roşu şi începu să scrijelească 
frenetic, cu un băț. 

— Moş Muluccai trebuie că mai are şi el vreo şase, mormăi. 
Şi Tazikel ţine şi el, de obicei, cam douăzeci, iar oamenii din 
deltă pot să aibă până la... 

— Vrea cineva elefanţi, şefu'? 

— ... Acolo-s cinşpe', din câte-mi spunea, şi mai e şi cârdul 
ăla mare al tăietorilor de lemne, probabil că-i dau ieftin, să 
zicem încă două duzini... 

— Cineva vrea mulţi elefanţi, şefu'? 

— ... îmi spunea că mai e un cârd pe drumul spre T'etse, 
ăştia n-ar trebui să reprezinte nicio problemă, şi mai sunt şi 
toate văile din drumul spre... 

M'Bu se rezemă de gard şi aşteptă. 

— Una peste alta, vreo două sute, plus minus zece, spuse 
Azhural, aruncând băţul. Nici pe departe câţi îmi trebuie mie. 

— Nu-i aşa simplu să spui plus minus zece elefanţi, şefu', 
spuse ferm M'Bu, care ştia bine că numărătoarea de elefanţi e o 
treabă de precizie; se mai întâmpla ca un bărbat să nu ştie câte 
neveste avea, dar cu elefanții era cu totul altceva - nu era loc de 
incertitudini. 


— Agentul nostru din Klatch are comandă de, făcu Azhural şi 
înghiţi în sec, o mie de elefanţi. O mie! Şi cât mai repede! Banii 
la livrare. Într-un loc pe nume Ankh-Morpork, continuă el, 
lăsând să-i cadă hârtia din mână, deznădăjduit. Ar fi fost frumos 
să o putem onora. 

M'Bu se scărpină în creştet şi trase cu ochiul la norii negri 
care se adunau peste muntele F'twangi. In scurtă vreme, savana 
uscată avea să răsune de ropotul ploilor. Apoi se întinse şi luă 
băţul. 

— Ce faci? întrebă Azhural. 

— Desenez o hartă, şefu', zise M'Bu. 

Azhural scutură din cap. 

— Nu merită osteneala, băiete. Până în Ankh sunt vreo trei 
mii de mile, cred. M-am lăsat dus de visare. Prea multe mile, 
prea puţini elefanţi. 

— Putem s-o luăm peste câmpie, şefu', zise M'Bu. La câmpie 
sunt o groază de elefanţi. Trimitem veşti înainte, şi putem aduna 
o sumedenie pe drum, nu-i nicio greutate. Sunt aproape peste 
tot, fir-ar ei să fie. 

— Nu, ar trebui să ocolim pe coastă, spuse neguţătorul, 
trăgând o linie şerpuită pe nisip. Şi asta pentru că, ia uite, aici e 
junglă - şi lovi uşor într-un punct de pe pământul pârjolit - şi 
aici la fel - lovi din nou, provocându-i o comoţie uşoară unei 
lăcuste care tocmai ieşea, şi care, debordând de optimism, 
confundase prima lovitură cu începutul ploilor -, iar în junglă nu 
sunt drumuri. 

M'Bu luă băţul şi trase o linie dreaptă de-a curmezişul 
junglei. 

— Unde sunt o mie de elefanţi, şefu', nu-i nevoie de drumuri. 

Azhural căzu pe gânduri, apoi luă băţul şi trasă o linie în 
zigzag alături de junglă. 

— Dar aici sunt Munţii Soarelui, zise. Foarte înalţi, plini de 
hăuri. Şi fără poduri. 

M'Bu luă băţul, arătă jungla şi rânji. 

— Dar ştiu eu un loc cu o groază de copaci de-abia scoşi din 
rădăcini, şefu'. 

— Da? Ei, OK, băiete, dar lemnul trebuie cărat în munţi. 

— Se întâmplă să ştiu şi că o mie de elefanţi zdraveni tocmai 
se îndreaptă încolo, şefu'. 


Şi M'Bu rânji din nou. Cei din tribul său aveau obiceiul să-şi 
ascută toţi dinţii, ca pe nişte pumnale!?. Îi dădu băţul şefului, 
care rămăsese împietrit, deschizând din când în când gura, ca 
un peşte. 

— Pe cele şapte luni ale lui Nasreem, şuieră, în cele din 
urmă, Azhural. Putem s-o facem, ştii? Aşa, nu sunt decât vreo 
treişpe' sau paişpe' mii de mile. Poate şi mai puţin. Da. Chiar 
putem s-o facem. 

— Da, şefu'. 

— Dintotdeauna am vrut să fac ceva măreț în viaţa asta a 
mea. Ceva care să rămână, spuse Azhural. Înţelegi tu, un struţ 
colo, o girafă dincolo, nu e cine ştie ce. Nimeni nu te ţine minte 
pentru asta. Chiar putem s-o facem, nu? mai zise, uitându-se 
lung la orizontul cenuşiu cu mov. 

— Sigur, şefu'. 

— Drept peste munţi! 

— Sigur, şefu'. 

Dacă te uitai bine, observai şi o dungă albă, la marginea 
petelor cenuşii. 

— Munţii-s destul de înalţi, spuse Azhural, cu o undă de 
îndoială în glas. 

— Ce se urcă, se şi coboară, spuse înţelept M'Bu. 

— Asta-i adevărat, zise Azhural. Deci, în medie, putem spune 
că-i drum drept. 

Şi privi iarăşi munţii. 

— O mie de elefanţi, mormăi. Ştii tu, băiete, când s-a 
construit Mormântul Regelui Leonid din Ephebe, s-au folosit o 
sută de elefanţi să care pietrele? Şi, din câte ne spune istoria, 
alţi două sute au fost folosiţi pentru a construi palatul Rhoxie, 
din Klatch. 

În depărtare bubui tunetul. 

— O mie de elefanţi, repetă Azhural. O mie de elefanţi. Mă 
întreb pentru ce-i vor! 


Pentru Victor, restul zilei trecu ca într-o transă. Mai un 
galop, mai o luptă, apoi rearanjarea timpului. Asta, Victor încă 
n-o înţelegea bine. Reieşea că filmul putea fi tăiat şi apoi lipit, 
pentru ca lucrurile să se petreacă în ordinea corectă. Iar unele 


19 Și nu din cine știe ce motive religioase. Doar că le plăcea efectul, 
când rânjeau. 


nu se mai petreceau defel. Îl văzu pe artist scriind pe un carton: 
„In Palatul Regelui, Un Cias mai Târziu”. Aşadar, o oră 
dispăruse, pur şi simplu. Fireşte, Victor ştia că aceasta nu 
fusese efectiv îndepărtată din viaţa sa, ca printr-o operaţie 
chirurgicală. Era ceva ce se întâmpla frecvent în cărţi. Şi pe 
scenă. Văzuse cândva spectacolul unei trupe de actori 
ambulanti, care săreau ca prin vrajă de la „Un câmp de luptă 
din Tsort” la „Fortăreaţa din Ephebe, în aceiaşi nuapte”, printr-o 
simplă coborâre a cortinei din pânză de sac, urmată de mai 
multe bocăneli înăbuşite şi ceva blesteme ieşite din gura celor 
care schimbau decorul. 

Dar aici era altceva. Turnai ceva, apoi, la zece minute, 
începea altă scenă care se întâmpla în ziua precedentă, şi în altă 
parte, pentru că Dibbler închiriase corturi pentru ambele scene 
şi nu voia să plătească mai mult decât strictul necesar. Pentru 
asta, trebuia să încerci să uiţi de toate în afară de Clipa de Faţă, 
şi era destul de greu, dacă stăteai mereu în aşteptarea acelei 
senzaţii evanescente... 

Care nu mai veni. Tocmai terminaseră o scenă cam răsuflată 
de luptă, când Dibbler îi anunţă că filmul era gata. 

— Dar sfârşitul? întrebă Ginger. 

— L-am făcut azi-dimineaţă, spuse Soll. 

— Oh! 

Începu o zarvă: demonii fuseseră eliberaţi din cutie şi acum 
se  aşezaseră,  bălăngănindu-şi  picioruşele, pe marginea 
capacului, poştind o ţigară minusculă. Figuranţii se aşezaseră la 
coadă să-şi ia banii. Cămila îl lovi cu copita pe Vicepreşedintele 
însărcinat cu cămilele. Tehnicienii rulară pelicula pe uriaşele 
bobine şi plecară la tăiat, lipit şi ce alte treburi misterioase mai 
aveau după căderea nopţii. Doamna Cosmopilite, Vicepreşedinte 
însărcinat cu garderoba, adună costumele şi plecă, poate pentru 
a le pune la loc pe paturi. O bucată de pânză de sac, cam 
jerpelită, încetă să mai reprezinte dunele deşertului Marele Nef, 
şi redeveni o bucată, cam jerpelită, de pânză de sac. Lui Victor îi 
trecu prin cap că şi cu el se petrecea ceva de soiul ăsta. 

Câte unul, câte doi, făuritorii imaginilor mişcătoare plecară, 
râzând, glumind şi înţelegându-se să se întâlnească ceva mai 
târziu, la Borgle. Ginger şi Victor rămaseră singuri, într-un cerc 
pustiu care se tot lărgea. 

— Aşa m-am simţit prima dată când circul a plecat din satul 
meu, spuse fata. 


— Domnul Dibbler zicea că mâine facem altul, zise Victor. 
Din câte-l cunosc, nu m-ar mira. Şi, oricum, avem zece dolari 
fiecare. Minus ce-i datorăm lui  Gaspode, adăugă, cu 
conştiinciozitate. Hai, fruntea sus, îi spuse fetei, rânjindu-i 
prosteşte. Faci ceva ce ţi-ai dorit dintotdeauna. 

— Nu fi tâmpit. Până acum vreo două luni, nici măcar nu 
ştiam despre asta. Nici nu exista aşa ceva. 

O apucară în pas de plimbare către oraş. 

— Dar ce voiai să te faci? îndrăzni Victor. 

— Nu ştiu, ridică Ginger din umeri. Ştiu doar că nu voiam să 
ajung lăptăreasă. 

Şi la el acasă existaseră lăptărese. Victor încercă să-şi 
amintească măcar ceva despre ele. 

— Mie asta mi s-a părut dintotdeauna o meserie interesantă, 
spuse el, cu gândurile aiurea. Smântânitul oalelor... aer 
proaspăt... 

— E mereu frig şi umezeală, şi tocmai când ai terminat, 
scârba de vacă răstoarnă găleata. Nu-mi povesti tu mie despre 
muls. Sau despre păstorit. Sau despre crescut gâşte. Vai. Ce-mi 
mai uram ferma! 

— Oh! 

— Unde mai pui că se aşteptau de la mine să mă mărit cu 
văru-meu, de îndată ce împlineam cinşpe' ani. 

— Dar e voie? 

— Oh, da. Pe-acolo, toţi verii se căsătoresc între ei. 

— De ce? întrebă Victor. 

— Pesemne că, aşa, nu mai trebuie să te îngrijorezi că n-ai ce 
face sâmbătă noaptea. 

— Oh! 

— Dar tu, zise Ginger, exprimând îndeajuns de mult dispreţ 
cât pentru o frază întreagă, cu numai aceste două sunete, ce 
voiai să te faci? 

— De fapt, nu prea voiam nimic, recunoscu Victor. Totul 
părea interesant, până ce treceai efectiv la treabă - după care, 
descopereai că era, pur şi simplu, o slujbă. Pun pariu că până şi 
cei de soiul lui Cohen Barbarul se trezesc dimineaţa gândindu- 
se: „O, nu, altă zi în care am de sfărâmat sub tălpile sandalelor 
mele tronurile împodobite cu nestemate ale puternicilor lumii!” 

— Cu asta se ocupă el? întrebă Ginger, părând, în ciuda ei, 
interesată. 

— Aşa spun poveştile. 


— De ce? 

— Habar n-am. Pesemne că trebuie s-o facă şi pe asta cineva. 

Ginger se aplecă şi luă un pumn de nisip pe care-l lăsă să i se 
scurgă printre degete. În urmă, rămaseră câteva cochilii albe, 
minuscule. 

— Mi-aduc aminte când a venit circul, spuse. Aveam zece 
ani. Era acolo o fată în colanţi dungaţi care mergea pe sârmă. 
Putea să facă şi salturi pe spate, acolo, sus. Toată lumea o 
aclama şi o aplauda. Pe mine nu mă lăsau nici să mă caţăr în 
copaci, dar pe ea o aclamau. Atunci m-am hotărât. 

— Aha, zise Victor, încercând să înţeleagă procesul. Te-ai 
hotărât să devii cineva? 

— Nu fi caraghios. Atunci m-am hotărât că vreau să fiu mult 
mai mult decât „cineva”. M-am hotărât, râse ea, aruncând 
cochiliile înspre soarele care apunea, să fiu cea mai celebră 
femeie din lume, de care toată lumea să se îndrăgostească, şi să 
trăiesc veşnic. 

— E bine când ştii precis ce vrei, spuse diplomat Victor. 

— Ştii care-i cea mai mare tragedie cu putinţă? făcu Ginger, 
fără să-i acorde nici cea mai mică atenţie. Ca oamenii să nu afle 
niciodată ce vor să facă sau la ce sunt buni. Toţi fiii care devin 
fierari, pentru că asta au fost şi taţii lor. Toţi cei care-ar putea fi 
flautişti talentaţi, dar îmbătrânesc şi mor fără să fi văzut măcar 
un instrument muzical în toată viaţa lor, aşa că se fac agricultori 
proşti. Oamenii înzestrați cu talente pe care nu ajung să le 
descopere. Ce să mai zic de cei care nici nu se nasc într-o vârstă 
care să le îngăduie să se dezvolte... continuă ea, inspirând 
adânc. Toţi cei care nu ajung niciodată să afle ce pot cu 
adevărat să devină. Toate ocaziile irosite. Ei bine, ocazia mea se 
numeşte Holy Wood, înţelegi? Asta-i momentul pentru mine! 

— Da, încuviinţă Victor. Magie pentru oamenii obişnuiţi, aşa 
i-a spus Silverfish. Un bărbat învârte o manivelă, şi viaţa ta se 
schimbă... 

— Şi nu doar a mea, continuă Ginger. E o ocazie pentru noi 
toţi, pentru cei care nu sunt vrăjitori, regi sau eroi. Holy Wood e 
ca un cazan mare cu tocană, care dă în clocot, dar de data asta, 
la suprafaţă ies alte bucăţi decât cele obişnuite. Dintr-odată, 
oamenii au multe lucruri noi la dispoziţie. Ştii că femeile nu au 
voie să urce pe scenă, la teatru? Dar la Holy Wood au. Şi trolii 
găsesc slujbe unde nu li se mai cere să ia pe cineva la bătaie. Iar 
tehnicienii... ia zi, ce-au făcut ăştia înainte să existe manivele? 


Făcu un gest vag în direcţia în care, la mare depărtare, 
sclipeau luminile din Ankh-Morpork. 

— Acum încearcă să găsească o cale să pună şi sunet, zise, 
iar acolo, departe, se află oameni care vor deveni nemaipomenit 
de pricepuţi la făcut... la făcut imagini zgomotoase. N-o ştiu nici 
ei, măcar, dar sunt acolo, îi simt. Sunt acolo. 

Ochii îi sclipeau cu luciri aurii. „O fi doar amurgul, se gândi 
Victor, dar...” 

— Pentru că există Holy Wood, sute de oameni au să afle ce 
vor de fapt să fie, zise Ginger. Şi alte mii şi mii au şansa să uite 
de ei pentru un ceas. Lumea asta mare se cutremură din 
temelii! 

— Tocmai, spuse Victor, şi asta mă nelinişteşte. E ca şi cum 
fiecare dintre noi este pus la locul care-i revine. Tu crezi că noi 
ne folosim de Holy Wood, dar de fapt e invers. Holy Wood se 
foloseşte de noi, de noi toţi. 

— Cum? De ce? 

— Nu ştiu, dar... 

— Uită-te la vrăjitori, de pildă, mai spuse Ginger, tremurând 
de indignare. Crezi că magia lor a făcut vreodată ceva bun 
pentru oamenii de rând? 

— Păi, din câte ştiu, ea ţine lumea laolaltă... începu Victor. 

— Tare se mai pricep să scoată foc din te miri ce, dar o 
franzelă ştiu să coacă, oare? făcu Ginger, care, evident, nu se 
afla în dispoziția potrivită pentru a pleca urechea la 
argumentele altuia. 

— Ştiu, dar n-o pot face să dureze... răspunse, neajutorat, 
Victor. 

— Cum adică? 

— Ceva real, precum o franzelă, conţine multă... cum să zic... 
presupun că poţi să-i spui energie, zise Victor. Şi pentru a crea 
atâta energie e nevoie de multă putere. Numai un vrăjitor foarte 
iscusit poate face o franzelă care să existe cu adevărat în 
această lume, pentru mai mult de o fracțiune de secundă. Dar 
nu asta e importanţa magiei, înţelegi tu, se grăbi să adauge, 
pentru că lumea asta este... 

— Cui îi pasă? îl întrerupse Ginger. Oamenii din Holy Wood 
fac lucruri cu adevărat bune pentru ceilalţi. Asta-i farmecul 
ecranului argintiu. 

— Ce ţi-a venit? Astă-noapte... 


— Astă-noapte a trecut, spuse iritată Ginger. Nu înţelegi? 
Noi doi putem ajunge undeva. Putem deveni cineva. Şi asta 
numai aici, la Holy Wood. Lumea e la... 

— ... Picioarele noastre, completă Victor. 

Fata făcu un gest dispreţuitor. 

— Dacă aşa vrei să-i spui, fie. Eu mă gândeam că e la- 
ndemâna noastră. 

— Aşa? Eu mă gândeam că e la picioare... 


— 'Trezorieeer! 

„La vârsta mea, n-ar trebui să fiu nevoit să alerg aşa, se 
gândi Trezorierul, grăbindu-se pe coridor, ca răspuns la mugetul 
Arhicancelarului. Şi, la urma urmelor, ce l-o fi interesând atâta 
oala aia? Fir-ar a naibii de oală!” 

— Viin, Domnule! ciripi el. 

Biroul Arhicancelarului era plin de documente străvechi. La 
moartea unui vrăjitor, toate hârtiile îi erau depozitate într-una 
din aripile mai retrase ale Bibliotecii. Rafturi întregi de 
documente care mucegăiau încet, domeniul favorit al feluritor 
gândaci şi al putrefacţiei, se întindeau pe distanţe nebănuite. 
Toată lumea spunea, de câte ori prindea ocazia, că era acolo o 
bogăţie de materiale, numai bune de cercetat, numai să se 
găsească cineva cu suficient timp la dispoziţie. 

Trezorierul era nervos. Bibliotecarul nu era de găsit nicăieri. 
De ceva vreme încoace, urangutanul parcă lipsea mereu, aşa că 
trebuise să umble chiar el prin toată mizeria aia acumulată. 

— Cred că astea-s ultimele, Domnule Arhicancelar, spuse, 
răsturnând un potop de hârtii prăfuite pe birou. Din ele se ridică 
un nor de molii. Ridcully începu să-şi fluture braţele, încercând 
să le alunge. 

— Hârtii, hârtii, hârtii, mormăi. Câte naibii or fi cu toatele, 
ei? 

— Păi... 23 813, Domnule, zise Trezorierul. Le ţinea 
socoteala. 

— Poftim, zise  Arhicancelarul. „Socotitorul de Stele”... 
„Indicator de reverență, de folosit în clădirile cu scop 
Ecleziastic”...  „Măsurătorul de  Mlaştini”... Măsurător de 
mlaştini! Era nebun ăsta! 

— Avea o minte foarte ordonată, obiectă Trezorierul. 

— E acelaşi lucru. 


— Dar oare, Domnule, contează chiar atât de mult oala aia? 
încercă Trezorierul. 

— Naiba s-o ia! A tras cu bile în mine, replică Ridcully. De 
două ori! 

— Sunt convins că nu era ceva... intenţionat... 

— Vreau să văd cum e făcută, omule! Gândeşte-te că ar 
putea fi bună pentru ceva sporturi. 

Trezorierul încercă să-şi imagineze. 

— Dar nu prea cred că Riktor să fi văzut în ea o armă de 
atac, făcu, deznădăjduit. 

— Cui îi pasă ce-a văzut el? Unde-ai dus-o acum? 

— Am pus nişte slujitori să aducă saci cu nisip şi să-i 
rânduiască împrejur. 

— Bună idee. E... 

... Vuum... Vuum... 

Dinspre coridor, venea un sunet înfundat. Cei doi vrăjitori se 
priviră cu subînţeles. 

... Vuum... vuumVUM. 

Trezorierul îşi tinu răsuflarea. 

Ping! 

Ping... 

Ping! 

Arhicancelarul trase cu ochiul la clepsidra de pe policioară. 

— A început să scuipe la fiecare cinci minute, zise. 

— Şi de trei ori, făcu Trezorierul. Trebuie să mai trimit după 
saci. 

Scotoci printr-un teanc de hârtii. Un cuvânt îi atrase atenţia. 

Realitate. 

Trase cu ochiul la pagina plină ochi. Scrisul era foarte mic, 
înghesuit şi hotărât. Cineva-i spusese că asta era din pricină că 
Riktor Ingeniosul suferea de hiper-retenţie anală - expresie al 
cărei înţeles Trezorierul nu-l cunoştea şi spera să nu-l afle 
niciodată. 

Un alt cuvânt: Măsurătoare. Privirea Trezorierul se îndreptă 
spre susul paginii, îmbrăţişând titlul subliniat: Observaţii despre 
Măsurarea cu Precizie a Realităţii. Era şi o diagramă acolo. 
Trezorierul o privi lung. 

— Ai găsit ceva? întrebă Arhicancelarul, fără să îşi ridice 
privirea. 

— Nimic important, răspunse celălalt, îndesându-şi hârtia în 
mânecă. 


Jos, sub ei, valurile se spărgeau de țărm (... iar, în 
străfunduri, homarii se târâiau de-a-ndoaselea în lungul străzilor 
largi, scufundate). Victor mai puse un lemn pe foc. Acesta se 
aprinse, arzând cu flăcări albastre, de la sare. 

— N-o înţeleg, spuse. Ieri era foarte normală, astăzi parcă i s- 
a urcat totul la cap. 

— Căţelele astea! spuse, cu compasiune, Gaspode. 

— Ei, n-aş merge chiar aşa departe, zise Victor. Doar că a 
fost foarte distantă. 

— Stresantă! îl îngână Gaspode. 

— V-am spus, raţiunea strică viaţa sexuală, zise Nu-cumva- 
să-mi-spuneţi-Bocănilă. lepurii n-au asemenea necazuri. Ai 
prins-o, ai pus-o, ai şters-o şi cu asta-basta. 

— De şe nu înşerşi să-i oferi un şoareşe? zise motanul. Nu 
dintre şei de faţă, fireşte, adăugă, cu un aer vinovat, încercând 
să se ferească de privirile lui Orice-dar-nu-Chiţ. 

— Nici viaţa mea socială nu se poate spune că s-ar fi 
îmbunătăţit, de când cu inteligenţa, spuse amar Bocănilă. Acum 
o săptămână era perfect. Acum, dintr-odată, eu vreau să fac 
conversaţie, iar ele stau şi mă privesc galeş, adulmecând. Mă 
fac să mă simt ca un cretin. 

Se auzi un măcănit sugrumat. 

— Rața cică te-ai ocupat de carte? traduse Gaspode. 

— M-am uitat prin ea în pauza de prânz, răspunse Victor. 

Un alt măcănit nervos. 

— Rața cică bine, bine, dar ce măsuri ai luat? zise Gaspode. 

— Uite ce-i, nu pot să mă duc aşa, fain frumos, până în Ankh- 
Morpork, se răsti Victor. E departe! Şi-aşa filmăm toată ziua. 

— Cere o zi liberă, zise Bocănilă. 

— Nimeni nu cere zile libere în Holy Wood, spuse Victor. Şi, 
mulţumesc frumos, dar am mai fost o dată concediat. 

— După care te-a angajat din nou, pe bani mai mulţi, făcu 
Gaspode. Hm! Ciudată chestie! Spune-i că ai o zi liberă 
prevăzută în contract, propuse, scărpinându-şi o ureche. 

— Dar n-am contract, ştii bine. Muncesc, primesc bani. E 
simplu. i 

— Da, făcu Gaspode. Da. Da? Contract verbal. E simplu. Imi 
place asta. 


Către sfârşitul nopţii, trolul Detritus se foia nervos printre 
umbre, lângă uşa din spate a barului Albastru de liasic. Toată 
ziua, trupul său fusese sfâşiat de senzaţii ciudate. De câte ori 
închidea ochii, nu vedea decât o siluetă ca un deluşor. Trebuia 
să recunoască. Se îndrăgostise. 

E drept, petrecuse mulţi ani în Ankh-Morpork, bătându-i pe 
alţii pentru bani. Da, fusese o viaţă singuratică, abrutizantă. Şi 
pustie. Se resemnase cu ideea de a deveni un burlac bătrân şi 
iată că, dintr-odată, Holy Wood îi oferea o şansă la care nici nu 
îndrăznise să viseze. 

În copilărie, fusese educat cu stricteţe şi îşi amintea vag 
predica pe care i-o ţinuse tatăl său pe când era încă un tânăr 
trol. Dacă vezi o fată care-ţi place, nu dai năvală peste ea aşa, 
pur şi simplu. Lucrurile trebuie rezolvate cum se cuvine. 

Căutase pe plajă până găsise o piatră. Dar nu oarecare. 
Căutase cu grijă şi găsise una mare, şlefuită de apă, cu vinişoare 
roz şi albe. Fetelor le plăceau pietrele de soiul ăsta. lar acum 
aştepta, timid, ca ea să-şi termine tura. Încercă să-şi imagineze 
ce avea să-i spună. Asta nu-l învățase nimeni. Şi nu se putea 
spune că era un trol prea deştept, precum Rock sau Morry, care 
se pricepeau la vorbe. Una peste alta, nu avusese niciodată 
nevoie de un adevărat vocabular. Posomorât, lovi cu piciorul în 
nisip. Ce şanse avea, cu aşa o doamnă deşteaptă ca ea? 

Se auzi zgomotul unor paşi grei, apoi uşa se deschise şi 
obiectul dorințelor sale apăru în noapte, şi inspiră adânc - 
provocându-i lui Detritus o senzaţie precum cea a unui cub de 
gheaţă plimbat pe gât. El aruncă o privire panicată către piatră. 
Parcă nu mai părea suficient de mare, dacă te uitai şi la ea, cât 
era. Dar poate că mărimea nu conta chiar atât de mult. 

Ei, asta era. Cică prima dată nu se uită niciodată... 

Ridică braţul, cu piatră cu tot, şi o pocni drept între ochi. 
Apoi, totul începu să meargă prost. 

Tradiţia spunea că fata, de îndată ce-şi revenea din ameţeală 
- şi numai dacă piatra era de bună calitate - trebuia să cedeze 
pe dată propunerilor trolului său, de pildă să se lase invitată la o 
bucată bună de om, la lumina lumânărilor, cu toate că asta nu 
prea se mai făcea, mai ales dacă exista o şansă să fii prins. 

Oricum, fata nu trebuia să-l privească pieziş şi să-i tragă una 
după ureche, de-i sună apa în cap. 


— Trol prost! strigă ea, în timp ce Detritus se împleticea în 
jurul ei. La ce-ai făcut asta? Crezi că io sunt o fată necioplită de- 
abia coborâtă dă pă munte? La ce n-o faci cum trebe’? 

— Dar, dar, începu Detritus, înspăimântat de mânia ei, nu 
poci să cer dă la tată îngăduinţa să te pocnesc, că nu ştiu unde 
stă... 

Ruby se îndreptă de spate, cu trufie. 

— Toate astea-s dă modă veche şi grosolane, pufni. Nu mai 
sunt moderne. Eu nu pun ochii pă orice trol, adăugă, dacă nu 
ştie cum merg lucrurile. Cu piatra în frunte-i romantic, nu zic, 
dar tot mai bun e-un diamant, continuă cu un glas din ce în ce 
mai nesigur, pe măsura ce fraza căpăta formă; şovăi - nici 
măcar ei nu-i sună bine. 

Iar Detritus rămase complet năucit. 

— Ce? Adică să-mi scot un dinte? făcu. 

— Bine, bine, nu diamante, cedă Ruby. Dar acu’ tre’ s-o faci 
modern. O fată trebe’ făr... 

Detritus se însenină. 

— Păi, stai niţel... începu. 

— FărMECATĂ, nu fărâmată, spuse Ruby, scoasă din răbdări. 
Trebe’ să... să... să... 

Se opri. Nu era deloc sigură de ce trebuia făcut, de fapt. Dar 
petrecuse câteva săptămâni în Holy Wood şi acolo, una peste 
alta, totul se transformă. În Holy Wood, intrase într-o vastă 
reţea subterană de femele din diverse specii, a cărei existenţă 
nici măcar n-o bănuise vreodată, şi învăţa repede. Vorbise pe 
larg cu nişte fete din neamul omenesc, foarte îndatoritoare. Şi 
cu nişte fete de-ale piticilor. Pe zei, până şi piticii se pricepeau 
mai bine să curteze?”. Cât despre oameni... era de-a dreptul 
uluitor. 

Dar o femeie trol, ce putea aştepta de la soartă? O lovitură 
rapidă în frunte, şi-apoi o viaţă întreagă în care să se ocupe de 
prins şi gătit ceea ce-i aducea soţul seara, când se întorcea în 
peşteră. 

Dar, gata. Dacă ea, Ruby, se întorcea vreodată acasă, trolii 
de munte aveau să fie confruntaţi cu cel mai mare cataclism din 
existenţa lor, de la ultima ciocnire a continentelor. Intre timp, 


20 Toţi piticii au bărbi și poartă multe veșminte, unele peste altele. La 
ei, în genere, a face curte înseamnă a afla, prin niște metode delicate 
și complexe, ce sex are celălalt pitic. 


avea să-şi pună singură viaţa în ordine. Aşa că îşi flutură braţul, 
într-un gest vag. 

— Trebe’ să cânţi la fereastra fetei, zise, şi să-i dăruieşti 
oograah. 

— Oograah? 

— Da. Dar nişte oograah care arată bine”. 

Detritus se scărpină în creştet. 

— De ce? întrebă. 

O clipă, Ruby simţi că intră în panică. Nici ea nu înţelegea 
câtuşi de puţin de ce un asemenea cadou, constând într-un 
mănunchi de plante care nu se puteau mânca, era atât de 
important, dar nu avea de gând s-o recunoască. 

— N-aş fi crezut că există lucruri pe care să nu le ştii, 
răspunse ea, usturător. 

Dar, cu Detritus, sarcasmul era o pierdere de timp. Ca şi 
multe alte lucruri. 

— Aşa, făcu el. Nu-s aşa grosolan cum crezi tu, adăugă. Pot 
să fiu şi io la modă. Aşteaptă şi-ai să vezi. 


Împrejurimile răsunau de zgomotul ciocanelor şi al cuielor. 
Clădirile se întindeau în spate, dinspre strada principală, 
rămasă fără nume, către dune. In Holy Wood, nimeni nu era 
proprietar; dacă găseai vreun petic liber de teren, te apucai pe 
dată de construit. 

De-acum, Dibbler avea două birouri - unul în care tipa la alţii 
şi altul, ceva mai mare, imediat alături de primul, în care alţii 
ţipau între ei. Soll ţipa la tehnicieni. Tehnicienii la alchimişti. 
Demonii se fâţâiau peste tot, se înecau în cănile de cafea şi ţipau 
şi ei unii la alţii. La fel şi un cuplu de papagali verzi, aduşi acolo 
pentru experimente. Oameni îmbrăcaţi în bucăţi desperecheate 
de costume intrau şi începeau să ţipe. Silverfish tipa pentru că 
nu izbutea să-şi dea seama de ce avea doar un birou de lucru în 
cameră mai mare, deşi studiourile erau ale lui. A 

Gaspode şedea liniştit lângă uşa care dădea în biroul mic. În 
ultimele cinci minute, dobândise: un şut, nu foarte entuziast, un 


21 Trolii au 5 400 de cuvinte pentru pietre și unul singur pentru 
vegetaţie. „Oograah” poate însemna orice, de la licheni până la arborii 


sequoia. În opinia lor, dacă tot nu se mănâncă, la ce să mai strici 
cuvintele? 


biscuit muiat şi o mângâiere pe cap. Din punct de vedere 
câinesc, se putea spune că era pe plus. 

Acum, încerca să asculte toate discuţiile în acelaşi timp. Era 
teribil de instructiv. De pildă, unii dintre cei care intrau şi urlau 
cărau cu ei saci cu bani... 

— Ce vrei? 

Ţipătul veni din biroul mic, Gaspode îşi ciuli cealaltă ureche. 

— O zi liberă. Nu vrei să lucrezi? 

— E vorba doar de o zi, domnule Dibbler. 

— Doar nu-ţi trece prin cap că o să plătesc oamenii să stea 
degeaba, nu? Nu-s făcut din bani, să ştii. Nici măcar nu avem 
profit, încă. Mai bine-mi duci arbaleta la tâmplă şi ai terminat. 

Gaspode privi sacii din faţa lui Soll, care nu mai prididea cu 
adunările, şi ridică, cinic, dintr-o sprânceană. Înăuntru, se lăsă 
tăcerea. „Vai, nu, se gândi Gaspode. Puştiul cretin şi-a uitat 
replicile.” 

— Dar nu vreau bani, domnule Dibbler. 

Dibbler se linişti. 

— Nu vrei bani? 

— Nu, domnule Dibbler. 

— Dar slujba o vrei înapoi, când te întorci, bănuiesc? făcu 
sarcastic Beregată. 

Gaspode se încordă. Fusese nevoie de mult antrenament 
pentru ca Victor să se poată considera pregătit. 

— Păi, aşa nădăjduiesc, domnule Dibbler. Dar mă gândeam 
să trec să văd şi ce au să-mi ofere Alchimiştii şi Compania. 

Se auzi un sunet, precum spătarul unui scaun izbit de perete. 
Gaspode rânji crud. În faţa lui Soll apăru alt sac de bani. 

— Alchimiştii şi Compania! 

— Păi, se aude că fac progrese cu imaginile zgomotoase, 
domnule Dibbler, spuse calm Victor. 

— Dar sunt nişte diletanţi! Şi escroci pe deasupra! 

Gaspode se  încruntă. Nu _ izbutise să meargă cu 
antrenamentul până în acest punct. 

— Păi, domnule Dibbler, asta-i de-a dreptul o uşurare. 

— Cum aşa? 

— Ar fi fost groaznic să fie escroci profesionişti. 

Gaspode încuviinţă. Drăguţ. Drăguţ. Se auzi zgomotul unor 
paşi care înconjurau în grabă biroul. Apoi, Dibbler vorbi din nou, 


cu un glas pe care-l puteai aduna în borcane, pentru a-l vinde cu 
zece dolari bucata. 

— Victor! Vic! Nu-i aşa că m-am purtat cu tine ca un 
adevărat unchi? 

„Păi, da, se gândi Gaspode. Aşa se poartă cu majoritatea 
celor de-aici. Şi asta pentru că-i sunt nepoti.” 

Nu mai ascultă restul discuţiei, din două motive - mai întâi, 
pentru că era sigur că Victor avea să-şi obţină ziua liberă, 
pesemne şi cu bani, dar mai ales pentru că în cameră apăruse 
un alt câine. 

Era mare şi avea blană lucioasă. Sclipea ca mierea. 

Gaspode recunoscu în el un dulău de vânătoare pur-sânge, 
din Munţii Vârfu Berbecului. Când nou-venitul se aşeză lângă el, 
era ca şi cum un frumos iaht de curse, nou-nouţ, ar fi acostat 
lângă o barjă de transportat cărbuni. Îl auzi pe Soll spunând: 

— Aha, deci ăsta-i ultimul proiect ai Unchiului, da? Cum îi 
zice? 

— Laddie, zise îngrijitorul. 

— Cât a costat? 

— Şaizeci de dolari. 

— Pentru un câine? Cred că ne-am greşit cariera. 

— Ştie tot soiul de şmecherii, din câte mi-a spus crescătorul. 
Şi e isteţ de nu se poate, cică. Exact ce căuta domnu’ Dibbler. 

— Bine, leagă-l acolo. lar dacă javra ailaltă se dă la el, 
scoate-o de-aici în şuturi. 

Gaspode îl privi lung şi scrutător pe Soll. Apoi, când celălalt 
îşi îndreptă atenţia în altă parte, se apropie de nou-venit, îl privi 
din creştet până în tălpi şi-i spuse în surdină, din colţul gurii: 

— Ce faci aici? 

Câinele îi aruncă o privire de trufaşă nedumerire. 

— Adică eşti al cuiva sau ce? făcu Gaspode. 

Câinele scoase un scâncet slab. Gaspode încercă să-l ia în 
Câineasca comună, o combinaţie de scâncete şi gâfâieli. 

— Alo? începu. E cineva acasă? 

Câinele dădu nesigur din coadă. 

— Haleala-i groaznică pe-aici, zise Gaspode. 

Câinele îşi ridică botul cu pedigri. 

— Ce loc îi ăsta? spuse. 

— Aici e Holy Wood, îi explică liniştit Gaspode. Şi eu sunt 
Gaspode. M-au botezat după celebrul Gaspode, să ştii. Dacă vrei 
să afli ceva, n-ai decât să... 


— Şi-atâţia două-labe pe-aici. Dăă... Ce loc îi ăsta? 

Gaspode se uită la el cu gura căscată. Tocmai atunci, uşa lui 
Dibbler se deschise. Victor ieşi, înecându-se, la un capăt al unui 
trabuc. 

— Superb, superb, zise Dibbler, care venea în urma lui. 
Ştiam eu că ne putem înţelege. Ai grijă, băiete, nu-l irosi, nu-l 
irosi. Costă un dolar cutia. A, văd că ţi-ai adus şi căţeluşul. 

— Ham, spuse Gaspode, nervos. 

Celălalt câine lătră scurt şi se ridică, alert şi supus până în 
vârful unghiilor. 

— Aha, zise Dibbler, văd că a sosit şi Câinele Minune. 

Pseudo-coada lui Gaspode flutură o dată, de două ori... apoi, 
adevărul îşi croi drum în mintea sa. Se uită urât la celălalt câine, 
deschise gura să vorbească, se opri la timp şi izbuti să scoată 
doar un: 

— Hau-hau? 

— Ideea mi-a venit deunăzi, când ţi-am văzut câinele, zise 
Dibbler. M-am gândit că oamenilor le plac animalele. Mie unuia 
îmi plac câinii. Şi dau şi bine. Salvează vieţi, cei mai buni 
prieteni ai omului, chestii de-astea. 

Victor trase cu ochiul la furia de pe chipul lui Gaspode. 

— Şi Gaspode e foarte isteţ, spuse. 

— Mdea, păi ce să zici şi tu, făcu Dibbler. Dar uită-te la ei. Pe 
de-o parte, un animai inteligent, ascultător, frumos, pe de altă 
parte, un ghem de praf atins de mahmureală. Nici nu se poate 
face-o comparaţie, am dreptate? 

Câinele Minune scoase un lătrat scurt şi ascuţit. 

— Ce loc îi ăsta? Bravo ţie, Laddie! 

Gaspode îşi dădu ochii peste cap. 

— Vezi, vezi? spuse Dibbler. Dă-i un nume potrivit şi, cu un 
pic de dresaj, se va naşte o stea. Mi-a părut bine să te văd, 
continuă, bătându-l prieteneşte pe Victor pe spate. Vino când 
vrei, dar nu prea des, trebuie să luăm şi prânzul împreună 
cândva, şi-acum la revedere. Soll! 

— Vin acum, Unchiule! 

Brusc, Victor rămase singur - numai cu cei doi câini şi 
încăperea plină de oameni. Îşi scoase trabucul din gură, scuipă 
pe capătul aprins şi-l ascunse cu grijă în spatele unui ghiveci cu 
o plantă în el. 

— S-a fătat o stea, spuse un glas slab şi ironic din spatele 


sau. 


— Ce-a zis? Ce loc îi ăsta? 

— Degeaba te iei de mine, zise Victor. N-am avut nimic de-a 
face cu asta. 

— Numai uită-te puţin. Ce-i aici, Idiotenburg sau ce? chicoti 
Gaspode. 

— Bravo Laddie! 

— Haide, zise Victor. Trebuie să fiu pe platou în cinci minute. 

Gaspode se luă după el, mormăind pe înfundate. Victor 
prinse, pe ici, pe colo, câteva cuvinte: „preş împuţit”, „cel mai 
bun prieten ai omului” şi „băga-mi-aş picioarele în el de câine 
minune”. Până la urmă, se sătură. 

— Eşti pur şi simplu gelos, spuse. 

— Ce, pe un căţelandru supradimensionat, cu un coeficient 
de inteligenţă cu o singură cifră? râse Gaspode. 

— Şi cu blană lucitoare, nasul rece şi, pesemne, un pedigri 
lung cât braţul tău. Cât braţul meu, se corectă Victor. 

— Pedigri? Pedigri? Ce-i ăla pedigri? Strămoşi, atât şi nimic 
mai mult. Am avut şi eu tată, să ştii. Şi doi bunici. Şi patru 
străbunici. Şi unde mai pui că mulţi dintre ei erau unul şi- 
acelaşi! Aşa că să nu-mi spui că n-am şi io pedigri, zise Gaspode, 
apoi se opri şi ridică un picior să împroaşte noua firmă pe care 
scria: „Casa de Imagini Mişcătoare a Secolului Vulpii 
Zburătoare”. _ 

Şi asta îl năucise pe Thomas Silverfish. În dimineaţa aceea, 
venind la muncă, descoperise că firma cu „Filme Interesante şi 
Instructive” dispăruse, înlocuită de acel panou uriaş. Acum 
şedea la biroul său cu capul în mâini, încercând să se convingă 
că fusese ideea lui. 

— Eu sunt cel chemat de Holy Wood, mormăi Gaspode, cu 
auto-compătimire în glas. Am venit până aici, după care ei l-au 
ales pe ăsta mare şi păros. Pesemne că o să-l pună să 
muncească pentru un castron de carne pe zi. 

— Ce să zic, poate n-ai fost chemat în Holy Wood pe post de 
câine minune, zise Victor. Poate că are altceva de gând cu tine. 

„E caraghios, se gândi. De ce vorbim aşa despre locul ăsta? 
Un loc n-are minte. Nu poate chema oamenii la el... decât dacă 
luăm în calcul şi factori precum dorul de casă. Dar n-are cum să- 
ţi fie dor de un loc în care n-ai mai fost, asta e limpede. Şi pe 
aici n-au mai fost oameni de mii de ani.” 

Gaspode pufni înspre un perete. 

— I-ai spus lui Dibbler tot ce te-am învăţat? întrebă. 


— Da. A fost foarte tulburat când i-am spus că am să trec pe 
la Alchimiştii şi Compania. 

Gaspode chicoti. 

— Şi i-ai zis cum ţi-am spus? Că un contract verbal nu face 
nici cât hârtia pe care-i tipărit? 

— Da, şi-a răspuns că nu înţelege la ce mă refer. Dar mi-a dat 
un trabuc. Şi-a promis că Ginger şi cu mine vom merge în 
curând în Ankh-Morpork, pe banii lui. Cică are în minte un film 
de-a dreptul măreț. 

— Despre ce? întrebă bănuitor Gaspode. 

— N-a spus. 

— Uite care-i treaba, puştiule, zise Gaspode. Dibbler face 
avere. Am numărat. Pe biroul lui Soll erau cinci mii două sute 
şaptezeci şi trei de dolari şi cincizeci şi doi de cenți. Câştigaţi de 
tine. Mă rog, şi de Ginger. 

— Vai de mine! 

— Aşa că vreau să mai înveţi nişte cuvinte, zise Gaspode. 
Crezi că poţi? 

— Sper că da. 

— Pro-cen-te din brut, făcu câinele. Ia zi, crezi că ţii minte? 

— Pro-cen-te din brut, repetă Victor. 

— Bravo! 

— Ce-nseamnă? 

— Nu-ţi bate tu capul, zise Gaspode. Trebuie doar să spui că 
asta vrei, bine? La momentul potrivit. 

— Şi când o să vină momentul potrivit? 

Gaspode rânji cu cruzime. 

— A, cred că cel mai bine ar fi după ce Dibbler tocmai a luat 
ceva mâncare-n gură. 


Dealul fremăta ca un muşuroi de furnici, în plină activitate. 
Pe coasta dinspre mare, Studiourile Pinul turnau A/ Treilea 
Gnom. La Microlitic, un studio condus aproape numai de pitici, 
se lucra din greu la Căutătorii de auru din 1457, care avea să fie 
urmat de Goana după auru. La Băşica Umflată, se apucaseră de 
Copanul. lar la Borgle era plin. 

— Facem unul, nu ştiu cum îi zice, despre mersul până la un 
vrăjitor. Ceva cu o bodegă din cărămizi galbene, spuse un 
bărbat care purta jumătate de costum de leu, către tovarăşul 
său de coadă. 

— Dar credeam că-n Holy Wood nu-i voie cu vrăjitori. 


— A, ăsta al nostru e OK. Nu-i prea priceput. 

— Şi care-i noutatea? 

Sunetul! Asta era problema! Peste tot, prin Holy Wood, 
alchimiştii trudeau, urlând la papagali, rugându-se de păsările 
mynah, asamblând mecanisme complicate din sticlă pentru a 
captura sunetul şi a-l stoca în siguranţă, până venea momentul 
să-i dea drumul. Sporadicelor explozii provocate de octo- 
celuloză li se adăugau, acum, suspinele epuizate sau strigătele 
furibunde, atunci când un papagal mânios confunda un deget 
nepăzit cu o alună. 

Papagalii nu dăduseră randamentul scontat. Era adevărat că 
puteau reţine ce auzeau şi puteau, într-un anume fel, să repete, 
însă nu aveai cum să-i opreşti şi aveau obiceiul de a insera alte 
sunete pe care le auziseră din întâmplare sau, bănuia Dibbler, le 
aflaseră de la tehnicienii răuvoitori. Astfel, scurtele dialoguri 
romantice erau, adesea, întrerupte de strigăte precum: „Craaa! 
Susfustiţa!” iar Dibbler spunea tuturor că nu avea de gând să 
facă astfel de filme, cel puţin deocamdată. 

Sunetul! Se spunea că acela care avea să-l obţină primul 
avea să stăpânească Holy Wood. De-acum, publicul se bătea să 
intre la clicuri, dar publicul era infidel. Culoarea era altceva - se 
putea rezolva rapid, cu o rasă de impi care să poată picta 
îndeajuns de repede. Sunetul era adevărata noutate. 

Între timp, se căutau alte inovaţii. Studiourile piticilor 
renunţaseră la obiceiul răspândit al cartoanelor cu replici 
inserate între scene, şi inventaseră subtitlurile, care funcționau 
perfect, câtă vreme actorii nu uitau că nu trebuia să vină prea 
aproape, ca să nu dărâme literele. 

Dar, câtă vreme sunetul lipsea, ecranul trebuia umplut dintr- 
un capăt în celălalt cu un festin pentru ochi. În Holy Wood, 
zgomotul ciocanelor nu înceta niciodată, dar acum răsuna de 
două ori mai puternic... 

In Holy Wood, se reclădeau oraşele lumii. 

Începutul îl făcuseră cei de la Alchimiştii şi Compania, cu o 
replică de unu la zece, din lemn şi pânză, a Marii Piramide din 
Tsort. În scurtă vreme, în curţi înfloriră străzi întregi din Ankh- 
Morpork, palate din Pseudopolis, castele din ţinuturile de la 
Centru. Se întâmpla şi ca străzile să fie pictate pe dosul 
palatelor, aşadar, între prinți şi ţărani nu se afla decât un strat 
de pânză vopsită. 


Victor îşi petrecu restul dimineţii muncind la un clic scurt, de 
o rolă. Ginger aproape că nu-i vorbi, nici măcar după sărutul 
obligatoriu, care punea capăt scenei în care o salvă de făptura 
pe care o întruchipa Morry în ziua respectivă. Vraja pe care-o 
tesea Holy Wood în minţile lor nu funcţiona, în ziua aceea, aşa 
că Victor se bucură să scape mai repede. 

După ce termină, se plimbă prin curte, ca să-l vadă pe 
Laddie, Câinele Minune, la treabă. Urmărind silueta graţioasă 
care se năpustea ca o săgeată peste obstacole, apucându-l pe 
dresor de braţul bine protejat, se gândi că nu încăpea îndoială - 
acela era un câine pe care Natura părea să-l fi făurit special 
pentru imaginile mişcătoare. Până şi lătratul său era fotogenic. 

— Dar ştii ce zice? rosti un glas morocănos de lângă el - era 
Gaspode, imaginea vie a deznădejdii cu labe strâmbe. 

— Nu. Ce? întrebă Victor. 

— Io Laddie. Io băiat bun. Bravo, Laddie, zise Gaspode. Nu-ţi 
vine să verşi? 

— Ei, toate bune şi frumoase, dar tu poţi să sari peste aşa o 
movilă? făcu Victor. 

— Mare deşteptăciune, ce să zic, spuse Gaspode. Parcă nu 
pot s-o ocolesc. Acum ce fac? 

— li dau masa, presupun. 

— Aia numesc ei masă? 

Victor îl urmări pe Gaspode cum se apropia şi trăgea cu 
ochiul în castronul celuilalt. Laddie îl privi pieziş. Gaspode lătră 
încet. Laddie scânci. Gaspode lătră iarăşi. Discuţia tinu o bună 
bucată de timp, numai în schelălăieli. Apoi, Gaspode se întoarse 
şi se aşeză lângă Victor. 

— Fii atent, spuse. 

Laddie luă castronul în dinţi şi-l răsturnă. 

— Numai mizerii, zise Gaspode. Rămăşiţe şi maţe. Ceva ce n- 
aş da nici la câine - şi gândeşte-te că asta sunt şi eu. 

— L-ai făcut să-şi arunce mâncarea? făcu Victor, îngrozit. 

— Tare ascultător, puştiul, zise trufaş Gaspode. 

— Ce lucru oribil! 

— Ah, nicidecum. I-am dat şi nişte sfaturi. 

Laddie lătră cu subînţeles către oamenii adunaţi în jurul său. 
Victor îi auzi bombănind. 

— Dacă dulăul nu papă, răsună glasul lui Detritus, rămâne 
flămând. 


— Nu fi prost! Domnul Dibbler zice că valorează mai mult 
decât noi toţi! 

— Poate n-o fi obişnuit. Uitaţi-vă ce mai baştan de câine, iar 
chestiile alea-s cam scârboase, nu? 

— Papa dă câine! Asta tre’ să mănânce! 

— Bine, bine, dar o fi şi pentru câinii minune? Cu ce se 
hrănesc câinii minune? 

— Domnul Dibbler o să-l hrănească cu bucăţi din tine, dacă 
apar necazuri. 

— OK, OK. Detritus, du-te la Borgle şi vezi ce are. Dar nu ce 
dă la clienţii obişnuiţi, ai grijă. 

— Păi, exact asta dă la clienţii obişnuiţi. 

— Şi eu ce spuneam? 

Cinci minute mai târziu, Detritus se întoarse, cu o bucată de 
vreo patru kilograme de carne macră, pe care o trânti în 
castronul câinelui. Toţi dresorii se uitară la Laddie. Acesta 
ridică dintr-o sprânceană către Gaspode, care făcu un semn, 
aproape imperceptibil, de încuviinţare. Câinele cel mare puse 
un picior pe halcă de carne, luă celălalt capăt în gură şi smulse 
o bucată, apoi se apropie şi o lăsă, cu mult respect, în faţa lui 
Gaspode, care-i aruncă o privire lungă şi scrutătoare. 

— Nu ştiu, nu ştiu, făcu, în cele din urmă. Ce zici, Victor, 
aduce asta a zece la sută? 

— l-ai negociat cina? 

— Zece la sută e foarte cinstit, spuse Gaspode, cu gura plină. 
Părerea mea. Foarte cinstit, ţinând cont de toate împrejurările. 

— Ştii ceva? Chiar eşti fiu de căţea, zise Victor. 

— Şi mă mândresc cu asta, răspunse, hăpăind, Gaspode, apoi 
înghiţi şi ultimul dumicat. Acum ce facem? 

— Cică să mă culc devreme. Mâine în zori plecăm în Ankh, 
spuse Victor, cam îndoit. 

— Tot n-ai făcut nimic cu cartea? 

— Nu. 

— Dă-mi să mă uit şi eu, atunci. 

— Ştii să citeşti? 

— Habar n-am. N-am încercat. 

Victor privi în jur. Nimeni nu le dădea atenţie. Aşa era 
mereu. După ce manivela se oprea, nimănui nu-i mai păsa de 
actori - era ca şi cum ar fi devenit, temporar, invizibili. Se aşeză 
pe o grămadă de lemne, deschise cartea la întâmplare, pe la 


început, şi o puse sub ochiul critic al lui Gaspode. În cele din 
urmă, câinele spuse: 

— Sunt tot felul de semne aici. 

— Asta înseamnă scriere, oftă Victor. 

— Cum adică, toate imaginile astea micuţe? se chiori 
Gaspode. 

— Aşa erau vechile scrieri. Oamenii desenau imagini micuţe, 
care să reprezinte idei. 

— Deci... dacă una apare foarte des, înseamnă că-i o idee 
importantă? 

— Ce? Păi, da. Presupun că da. 

— Ca mortul ăsta. 

Victor nu înţelegea nimic. 

— Mortul de pe plajă? 

— Nu, ăsta din carte. Vezi? Peste tot, apare mortul. 

Victor îl privi curios, apoi întoarse cartea şi se uită şi el. 

— Unde? Nu văd niciun mort. 

Gaspode pufni. 

— Uită-te mai bine, e peste tot pe pagină, spuse. Arată exact 
ca un mormânt dintr-un templu vechi, sau mai ştiu eu de unde. 
Ştii ce zic? Deasupra, pe capac, e aşezată statuia mortului, cu 
braţele pe piept, ţinând o sabie. Un nobil mort. 

— Vai de mine! Ai dreptate! Chiar că aduce a... mort... 

— Pesemne că textul spune ce tip grozav era când era în 
viaţă, spuse expert Gaspode. Ştii tu. „Răpus-a duşmani cu miile” 
şi aşa mai departe. Pesemne că o fi lăsat o groază dă bani la 
preoţi să spună rugăciuni, să aprindă lumânări, să omoare capre 
şi altele. Se făcea deseori asta. Tipi care toată viaţa nu făceau 
decât să petreacă, să curvăsărească şi nici nu le păsa, cum s- 
apropia Bătrânul cu Coasa şi începea s-o ascută, ţop şi ei - 
deveneau credincioşi, dădeau saci de bani la preoţi să le tragă o 
spălare rapidă pă suflet şi să le povestească la zei ce oameni dă 
treabă erau ei de fapt. 

— Gaspode? întrebă încet Victor. 

— Ce-i? 

— Eşti un câine de stradă. De unde ştii toate astea? 

— Păi, află că nu-s doar un chip frumos, ci mult mai mult. 

— Nu eşti nici pe departe un chip frumos, Gaspode. 

Căţelul ridică din umeri. 


— Am ştiut dintotdeauna să-mi ţin ochii deschişi şi urechile 
ciulite. Dac-ai şti câte afli când eşti câine, ai rămâne cu gura 
căscată. Fireşte, p-atunci nu ştiam ce-nseamnă. Acum ştiu. 

Victor se uită iar la carte. Era acolo o imagine care, dacă o 
priveai cu ochii pe jumătate închişi, aducea foarte bine cu 
statuia unui cavaler, cu braţele odihnindu-i-se pe sabie. 

— Poate nici n-o fi vorba de-un om, spuse. Scrierea 
pictografică nu e simplă. Totul depinde de context, înţelegi? 

Se chinui să-şi aducă aminte de unele cărţi pe care le văzuse. 

— De pildă, în agateană, dacă pui alături semnele pentru 
„femeie” şi „sclav”, îţi iese de fapt „soţie”. 

Privi pagina mai îndeaproape. Mortul - sau adormitul, sau 
bărbatul care stătea sprijinit în sabie, căci figura era atât de 
stilizată încât era greu să-ţi dai seama - părea să apară de multe 
ori însoţit de o altă imagine. Victor arătă cu degetul şirul de 
pictograme. 

— Vezi? spuse. Poate că omul ăsta e numai o parte din 
cuvânt. Uite. E mereu la dreapta acestei imagini care aduce... 
aduce cu o poartă, sau ceva. Deci ar putea fi... îndrăzni el după 
ce ezită un pic, port-arul. 

Intoarse puţin cartea. 

— O fi vreun rege din vechime, zise Gaspode. Poate că- 
nseamnă ceva aşa: „Omul cu sabie e întemnițat”. Sau: „Grijă 
mare! În spatele uşii e un Om cu sabie!” Dă fapt, poate fi orice. 

Victor examină iarăşi cartea. 

— Ciudat, spuse. Nu pare mort. Doar că... nu e viu. Aşteaptă 
să învie? Un om cu sabie, în aşteptare? 

Se uită foarte de aproape la imagine. Nu avea trăsături, dar 
chipul tot îi era, pe undeva, vag cunoscut. 

— Ştii, spuse, e leit Unchiu-meu Osric... 

XXX 

Clicaclicaclica. Clic. 

Pelicula se opri. Izbucni un ropot de aplauze, urmat de o 
năvală de paşi şi o salvă de pungi goale de grăunţe explodate, 
pe care nişte binevoitori le umflau cu aer, şi-apoi le spărgeau. 

Chiar în primul rând de scaune din sala Odium se afla 
Bibliotecarul, care se uita fix la ecranul rămas gol. In după- 
amiaza aceea, urmărise deja de patru ori Umbra Dessertului, 
pentru că un urangutan de vreo 150 de kilograme are un ceva al 
lui, care-i descurajează pe cei din jur să încerce să-l dea afară, 


în pauza dintre spectacole. La picioarele sale se adunase un 
troian de coji de alune şi pungi de hârtie mototolite. 

Bibliotecarul era îndrăgostit de clicuri. li mergeau drept la 
suflet. Ba chiar se apucase şi el să scrie o poveste, despre care 
credea că putea sta la baza unui clic foarte bun”. Toţi cei cărora 
le-o arătase îi spuseseră că era minunată, adesea înainte de-a o 
citi, A 

Însă clicul pe care tocmai îl văzuse îl îngrijora. Il urmărise de 
patru ori, şi tot nu se liniştise. Se ridică stângaci de pe cele trei 
locuri pe care le ocupa şi se duse, ajutându-se cu braţele, în sus 
pe interval, până în cămăruţa în care Bezam tocmai derula 
pelicula. Acesta, auzind uşa, privi spre el. 

— leşi imed... începu, apoi rânji cu disperare şi spuse: Ziua 
bună, domnule. Un clic minunat, nu? Acuşi îl punem din nou şi... 
ce naiba faci? N-ai voie! 

Bibliotecarul smulse uriaşa bobină de pe aparatul de 
proiecţie şi începu să şi-o petreacă printre degetele moi, tinând- 
o în lumină. Bezam dădu să i-o ia, alegându-se cu o palmă în 
piept care-l făcu să cadă ca un bolovan pe podea. Rotocoale 
voluminoase de peliculă i se revărsară în creştet. 

Îngrozit, îl urmări pe urangutan care mârâi, apucă o bucată 
de peliculă cu ambele mâini şi apoi, din două muşcături, o 
decupă. Apoi, Bibliotecarul îl adună de pe jos, îl scutură de praf, 
îl mângâie pe creştet, îi trânti o grămadă de peliculă în braţele 
neajutorate şi ieşi repede, cu câteva cadre atârnându-i dintr-o 
labă. 

Bezam rămase cu gura căscată în urma lui, neştiind ce să 
facă. 

— De-acum, să nu te mai prind pe aici! strigă, după ce 
trecuse îndeajuns de mult timp pentru ca urangutanul să nu-l 
mai poată auzi. 

Apoi privi capetele retezate ale peliculei. 

Nu era ceva neobişnuit ca un clic să conţină pauze. De multe 
ori, Bezam se văzuse silit să intervină chiar în timpul 
spectacolului, tăind şi lipind în grabă mare, în timp ce publicul 
huiduia şi bătea voios din picioare, şi arunca entuziast în ecran 
cu alune, pumnale şi securi cu două tăişuri. 


22 Era despre o gorilă, părăsită încă de la naștere într-un mare oraș, 
unde ajunge să fie crescută de oameni. 


Lăsă pelicula să se desfăşoare pe podea şi se întinse după 
foarfeci şi clei. În cele din urmă, descoperi - după ce examinase 
cele două capete la lumina unui felinar - că Bibliotecarul nu-i 
luase o parte prea interesantă. Măcar atât. Dar era ciudat. L-ar 
fi văzut în stare să fure partea în care fata îşi arăta pieptul într- 
un mod care era chiar la limita ultimă a decenţei, sau o scenă de 
luptă. Dar rezulta că urangutanul nu dorise decât o bucată în 
care Fiii erau înfăţişaţi coborând în galop din fortăreaţa lor din 
vârf de munte, în şir, pe cămile identice. 

— La ce i-o fi trebuit asta? bombăni Bezam, scoțând capacul 
de la borcanul cu clei. Nu-s decât stânci de văzut acolo. 


Victor şi Gaspode se aflau printre dunele de nisip de lângă 
plajă. 

— Acolo e căsuţa, zise Victor, arătând cu degetul, şi dacă te 
uiţi bine, ai să vezi un soi de cărare, care duce drept spre deal. 
Dar sus sunt numai copaci bătrâni. 

Gaspode întoarse capul şi privi golful Holy Wood. 

— Ce ciudat că-i aşa rotund, spuse. 

— Şi eu m-am gândit, recunoscu Victor. 

— Am auzi că a existat cândva un oraş atât de ticăloşit, încât 
zeii l-au preschimbat într-o băltoacă de sticlă topită, spuse 
Gaspode, fără nicio legătură. Şi singura persoană care a asistat 
la incident a fost transformată în stâlp de sare ziua, şi borcan de 
parmezan noaptea. 

— Aoleu! Dar ce făcuseră oamenii ăia? 

— Habar n-am, dar pesemne nu mare lucru. Zeii se 
enervează uşor. 

— Io băiat bun! Bravo, Laddie! 

Câinele veni în fugă peste dune, ca o cometă cu păr auriu, se 
opri brusc în faţa lui Gaspode, apoi începu să ţopăie entuziast 
împrejur, hămăind scurt. 

— A fugit şi acum vrea să mă joc cu el, spuse deznădăjduit 
Gaspode. E caraghios, nu crezi? Laddie, fă pe mortul! 

Ascultător, Laddie se culcă pe spate, cu picioarele în aer. 

— Vezi? Inţelege tot ce-i spun, mormăi Gaspode. 

— Te place, zise Victor. 

— Of, pufni cățelul. Cum să realizeze şi câinii ceva pe lumea 
asta, dacă ajung să-i venereze pe oameni numai pentru că au 
primit de mâncare? Ce-o fi vrând să fac cu chestia asta? 


Laddie adusese un băț pe care-l aşezase în faţa celuilalt, 
privindu-l nerăbdător. 

— Vrea să i-l arunci, zise Victor. 

— De ce? 

— Ca să ţi-l poată aduce înapoi. 

— Ce nu înţeleg eu, spuse Gaspode, în timp ce Victor lua 
băţul şi-l arunca, iar Laddie pleca în goană după el, este cum se 
face că descindem din lupi. Păi, lupii sunt, în genere, destul de 
isteţi, nu? Vicleni, hotărâți şi mai ştiu eu cum. Că doar se zice că 
brăzdează întinderea necunoscută a tundrei cu labele lor 
cenuşii, continuă, privind cu jind munţii din depărtare. Şi-apoi, 
brusc, la vreo două generaţii mai târziu, iată-l pe Cuţi Căţeluşul, 
aici de faţă, cu nasul lui rece, ochii limpezi, blană lucioasă şi 
creier de hering ametit. 

— Şi pe tine, pe de altă parte, spuse Victor. 

Laddie se întoarse în goană, într-un vârtej de nisip, şi lăsă 
băţul jilav în faţa lui. Victor îl luă şi-l aruncă iarăşi. Laddie o luă 
la fugă, mai-mai să leşine de atâta lătrat entuziast. 

— Ei, da, zise Gaspode, plimbându-se de colo-colo, cu trufie, 
pe picioarele sale strâmbe. Numai că eu pot să-mi port singur de 
grijă. În lumea asta, toţi câinii se mănâncă între ei. Crezi că 
Tâmpi Jăvruţa ar rezista vreun pic în Ankh-Morpork, fie şi cinci 
minute? Dacă pune măcar o labă pe anumite străzi, cât ai zice 
peşte, nu mai rămân din el decât trei perechi de mănuşi şi un 
meniu cu cartofi prăjiţi, numărul 27, la prima tavernă non-stop 
cu specific de Klatch din apropiere. 

Victor aruncă iarăşi băţul. 

— Spune-mi, cine era celebrul Gaspode după care ai fost 
botezat? 

— N-ai auzit niciodată de el? 

— Nu. 

— Era celebru peste tot. 

— Era un câine? j 

— Da. A trăit acum mulţi ani. În Ankh era un moş care-a dat 
colțul şi care făcea parte dintr-o sectă dintr-ălea în care trebuie 
să te îngroape, şi asta s-a şi întâmplat, iar bătrânul lui câine... 

— ... Pe nume Gaspode? 

— Da, bătrânul lui câine, care-i fusese singurul tovarăş, s-a 
culcat pe mormânt după ce l-au îngropat şi a urlat, şi a urlat 
vreo două săptămâni. Mârâia la toţi care se-apropiau. Şi p-ormă 
a murit. 


Victor, care tocmai se pregătea să arunce iarăşi băţul, se 
opri. 

— Ce trist! spuse. 

Apoi aruncă. Laddie o rupse la fugă şi dispăru într-un desiş 
de copaci jigăriţi de pe coasta dealului. 

— Da. Toată lumea spune că asta arată dragostea nevinovată 
şi fără de moarte a câinelui pentru stăpân, spuse Gaspode, 
scuipând cuvintele de parcă erau cenuşă. 

— Dar tu nu prea crezi, să înţeleg? 

— Nu tocmai. Cred că orice câine ar sta şi-ar urla, dacă i-ai 
prins coada sub piatra de mormânt, ce mama măssii, zise 
Gaspode. 

Se auzi un lătrat ca o rafală de mitralieră. 

— Nu te îngrijora. Pesemne c-a găsit o stâncă primejdioasă, 
sau mai ştiu eu ce, zise Gaspode. 

De fapt, o găsise pe Ginger. 


Bibliotecarul  străbătea hotărât labirintul bibliotecii 
Universităţii Nevăzute. Coborî pe scările care duceau la 
rafturile de maximă securitate. 

Aproape toate cărțile din Bibliotecă, magice fiind, erau cu 
mult mai periculoase decât cele obişnuite. Multe erau legate cu 
lanțuri de raft, ca să nu se mai vânture peste tot. 

Dar la etajele de jos... 

... Acolo erau ţinute cărţile ticăloase, cărțile ale căror purtări 
sau conţinut cereau să aibă la dispoziţie un raft întreg, sau chiar 
o încăpere. Cărţile canibale, cărţi care, dacă ar fi fost lăsate la 
un loc cu tovarăşele lor mai puţin viguroase, ar fi fost găsite în 
dimineaţa următoare într-o grămadă de cenuşă fumegândă, 
arătând binişor mai voluminoase şi mai trufaşe. Cărţi din care 
numai cuprinsul ar fi fost îndeajuns pentru a transforma mintea 
omului de rând într-o bucată de brânză cenuşie. Cărţi care nu 
erau doar cărţi, ci cărţi vrăjite. 

Se vorbeşte mult despre magie. Oamenii discută pe unde 
apucă despre armoniile mistice şi echilibrul cosmic, şi unicorni. 
Pe lângă adevărata magie, toate astea sunt ceea ce este o 
marionetă pe lângă Compania de Teatru a Reginei. 

Magia cea adevărată este mâna care ţine fierăstrăul, este 
scânteia aruncată în butoiul cu pulbere, gaura de vierme care te 
duce drept în miezul unei stele, sabia de flăcări care arde din 
vârf până-n plasele. Decât să te pui cu ea, mai bine jonglezi cu 


torţe aprinse într-un puț de smoală. Mai bine te întinzi la 
pământ în calea unui cârd de o mie de elefanţi. 

Cel puţin, aşa spun vrăjitorii - şi tocmai de-asta cer atâţia 
bani pentru a recurge la ea, lua-o-ar naiba! 

Însă acolo jos, în tunelurile întunecoase, nu te mai puteai 
ascunde în spatele unor amulete, robe împodobite cu stele şi 
pălării ţuguiate. Acolo, ori ştiai, ori nu ştiai. Şi, dacă nu ştiai, ăla 
erai. 

Din spatele uşilor ferecate cu bare groase pe lângă care 
trecea Bibliotecarul, se auzeau felurite zgomote. O dată sau de 
două ori, ceva masiv se aruncă în uşă, făcând-o să tremure din 
balamale. 

Se auzeau şi urlete. 

Urangutanul se opri în faţa unei arcade, protejate de o uşă 
făcută nu din lemn, ci din piatră şi astfel concepută încât să 
poată fi cu uşurinţă deschisă din afară, dar să reziste la mari 
presiuni pe dinăuntru. Rămase o clipă pe gânduri, apoi băgă 
laba într-o mică scobitură şi scoase de acolo o mască din fier şi 
sticlă fumurie, pe care şi-o puse pe cap, precum şi o pereche de 
mănuşi groase din piele, cu plasă de oţel. Mai era acolo şi o 
torţă făcută din cârpe înmuiate în petrol, pe care o aprinse de la 
alta care ardea în coridor. 

În capătul scobiturii era şi o cheie de alamă. Bibliotecarul o 
luă, apoi inspiră adânc. 

Fiecare Carte Fermecată are particularităţile sale. Cea 
numită Octavo era aspră şi poruncitoare. Enciclopedia Glumelor 
la Limită se ţinea numai de poante mortale. Bucuria Sexului 
Tantric trebuia ţinută în apă cu gheaţă. Bibliotecarul le 
cunoştea pe toate şi ştia cum să se poarte cu ele. 

Dar cea de acolo era diferită. In genere, oamenii vedeau 
numai copii la a zecea sau a douăsprezecea mână după ea, la fel 
de asemănătoare cu originalul precum se asemăna o explozie 
cu, să zicem, tabloul în care era înfăţişată. Cartea de acolo se 
îmbibase de spurcăciunea pură, cenuşie, a subiectului pe care-l 
trata. 

Numele său era încrustat în piatră, deasupra arcadei, ca nu 
cumva oamenii şi urangutanii să-l uite. 

NECROTELICOMNICON 

Bibliotecarul introduse cheia în broască şi înălţă zeilor o 
rugăciune. 

— Uuk, spuse el, cu reverență în glas. Guuk. 


Uşa se deschise. 
În bezna dinăuntru, un lanţ clincăni uşor. 


— Răsuflă, spuse Victor; Laddie ţopăia împrejurul lor, lătrând 
furios. 

— Poate ar trebui să-i desfaci hainele, sau ceva, zise 
Gaspode. Mă gândeam şi eu, adăugă. Nu te mai uita aşa urât! 
Sunt câine, ce ştiu eu? 

— Pare nevătămată, dar... uită-te la palmele ei, zise Victor. 
Ce naiba încerca să facă? 

— Să deschidă uşa aia, răspunse Gaspode. 

— Care uşă? 

— Aia de-acolo. 

O parte a dealului se prăbuşise. Din nisip ieşeau blocuri 
uriaşe de piatră. Erau rămăşiţele unor străvechi coloane, ieşind 
la suprafaţă ca nişte dinţi curăţaţi cu fluor. 

Între două dintre ele se găsea o arcadă, de trei ori mai înaltă 
ca Victor, astupată cu două uşi de culoare cenuşiu-deschis, fie 
din piatră, fie din lemn care se întărise ca piatra, odată cu 
trecerea timpului. Una din ele era întredeschisă, dar fusese 
împiedicată să se deschidă mai larg de troienele de nisip 
adunate în faţa ei. 

În nisip se vedeau brazde adânci, săpate în grabă mare. 
Ginger încercase s-o mişte cu mâinile goale. 

— Ce prostie, pe căldura asta, spuse Victor, cu minţile 
aiurea; privi dinspre uşă către mare, apoi lăsă ochii în jos, la 
Gaspode. 

Laddie se căţără pe mormanul de nisip şi începu să latre din 
toate puterile la deschizătura dintre uşi. 

— De ce face asta? întrebă Victor, neliniştindu-se brusc. Uite, 
toată blana i s-a zbârlit. Ce zici, nu cumva are o premoniţie 
dintr-alea misterioase, cum păţesc animalele, când simt răul? 

— E un tăntălău. Părerea mea, zise Gaspode. Laddie, taci din 
gură! 

Laddie schelălăi şi se îndepărtă de uşă, îşi pierdu echilibrul 
pe nisip şi se rostogoli pe pantă. Sări în picioare şi începu iarăşi 
să latre, dar nu mai era un lătrat obişnuit, ci unul adevărat, de 
tipul „uite-pisica”. 

Victor se aplecă şi atinse uşa. Era foarte rece, în ciuda 
căldurii permanente din Holy Wood, şi parcă, undeva în 
străfunduri, vibra uşor. li pipăi suprafaţa. Era aspră, ca şi cum 


acolo ar fi fost cândva o incrustaţie, pe care trecerea timpului o 
făcuse să se şteargă. 

— O uşă ca asta, spuse Gaspode din spatele lui, o uşă ca 
asta, dacă vrei părerea mea, o uşă ca asta, o uşă ca asta - 
răsuflă adânc - tăinuie. 

— Hmm? Ce? Ce tăinuie? 

— Nu trebuie să tăinuiască nimic, zise Gaspode. Simpla 
senzaţie de tăinuială e îndeajuns, ascultă-mă pe mine. 

— Pesemne că era ceva important. Aduce a templu, spuse 
Victor. De ce-o fi vrut s-o deschidă? 

— Pământul se deschide şi ţop, apare o uşă misterioasă, 
spuse Gaspode clătinând din cap. Ce vrei mai tainic de-atât? Hai 
să mergem undeva departe şi să ne gândim bine, bine, ce zici? 

Ginger gemu. Victor se lăsă pe vine lângă ea. 

— Ce-a zis? 

— Habar n-am, făcu Gaspode. 

— Parcă am auzit „Vreau să fiu lingură”, nu? 

— O tâmpenie. Cred că a bătut-o soarele în cap, spuse, 
expert, Gaspode. 

— S-ar putea. E foarte fierbinte, recunoscu Victor, luând-o în 
braţe şi împleticindu-se uşor din pricina greutăţii. Haide, izbuti 
să rostească. S-o ducem în oraş. În curând se face noapte. 

Privi în jur, către copacii schilodiţi. Uşa se afla într-un soi de 
văioagă unde, aparent, era îndeajuns de multă umezeală pentru 
ca vegetaţia să fie mai puţin uscată decât în rest. 

— Ştii, locul ăsta îmi pare cunoscut, zise Victor. Aici am 
turnat primul clic. Aici am cunoscut-o. 

— Foarte romantic, spuse Gaspode din depărtare, grăbindu- 
se să plece, cu Laddie ţopăind vesel împrejur. Dacă iese vreo 
scârboşenie pe uşa aia, puteţi să-i spuneţi Monstrul Nostru 
Special. 

— Hei, aşteaptă! 

— Atunci grăbeşte-te. 

— De ce-o fi vrut să fie lingură, oare? 

— Habar n-am... 

După plecarea lor, liniştea se revărsă la loc în văioagă. 

Ceva mai târziu, apuse soarele. Ultimele raze atinseră uşa, 
punând în evidenţă incrustaţiile aproape şterse. Cu puţină 
imaginaţie, acolo se distingea silueta unui bărbat. 

Cu o sabie. 


Cu un zgomot foarte, foarte slab, nisipul se scurgea de lângă 
uşă, pic cu pic. Până la miezul nopţii, aceasta se mai deschisese 
încă puţin. 

Holy Wood visa. 


Visa că se trezeşte. 

Ruby stinse focurile sub marmite, aşeză băncile pe mese şi 
se pregăti să închidă barul. Dar, chiar înainte să stingă ultima 
lampă, se opri o clipă în faţa oglinzii. 

Avea s-o aştepte şi în seara aceea. Ca în fiecare seară. 
Fusese şi înăuntru, rânjind pentru sine. Punea ceva la cale. 

Ruby ascultase de sfaturile unor fete care făceau filme şi, pe 
lângă eşarfa de pene, mai investise şi într-o pălărie cu boruri 
largi, cu un soi de oograah - parcă cireşe se numeau - pe ea. 
Fusese asigurată că efectul era dărâmător. 

Necazul, trebuia s-o recunoască, era că avea de-a face cu un 
trol foarte macho. De milioane de ani, femelele trol fuseseră 
atrase în mod firesc de masculii clădiţi precum un monolit cu un 
măr în vârf. Instinctele trădătoare ale lui Ruby îi trimiteau fel de 
fel de mesaje pe şira spinării, şoptindu-i viclene şi insistente că 
picioarele strâmbe şi colții alungiţi reprezentau tot ce-şi putea 
dori pe lumea asta o fată trol de la perechea sa. 

Fireşte, trolii ca Rock şi Morry erau mult mai moderni şi în 
stare de tot felul de lucruri - precum să folosească furculiţa şi 
cuțitul, de pildă - dar Detritus avea în el ceva... reconfortant. 
Poate că era modul în care dosul palmelor sale se freca atât de 
dinamic de sol. Şi, dincolo de toate, Ruby era convinsă că era 
mai isteţ decât părea. 

Şi insistența lui oarbă, de neoprit, o fascina, într-o oarecare 
măsură. Tot instinctele erau de vină - inteligenţa nu fusese 
niciodată o trăsătură esenţială pentru supraviețuirea speciei lor. 
În plus, Ruby trebuia să recunoască un lucru: oricât s-ar fi 
străduit cu eşarfele de pene şi pălăriile sofisticate, se apropia de 
140 de ani şi sărea cam cu 200 de kilograme de greutatea 
ideală. 

Măcar dacă i-ar fi venit şi lui nişte idei. 

Sau măcar una. 

Poate machiajul de care-i vorbiseră fetele merita încercat. 

Ruby oftă, stinse lampa, deschise uşa şi păşi drept în mijlocul 
unui labirint de rădăcini. 


Toată strada era blocată de un arbore uriaş. Pesemne că-l 
târâse după el cale de mai multe mile. Crengile care mai 
rămăseseră se iţeau de prin ferestre sau se fluturau melancolice 
în aer. 

Drept în mijloc era Detritus, stând mândru în echilibru pe 
trunchi, cu chipul sfâşiat într-un rânjet larg, cu braţele 
desfăcute larg în lături. 

— Taa-daa! făcu. 

Ruby oftă adânc. Amorul era lucru greu, pentru un trol. 


Bibliotecarul sili pagina să se deschidă, apoi o prinse cu 
lanţul. Cartea dădu să-l muşte. 

Avea un caracter aidoma conţinutului - era ticăloasă şi 
vicleană. 

Vorbea despre lucruri interzise. Mă rog, nu chiar interzise. 
Nimeni nu ajunsese să le interzică efectiv, pentru că, dincolo de 
toate, pentru asta trebuia să ajungi să le cunoşti, or asta era 
interzis. Dar conţinea, fără discuţie, genul de informaţii pe care, 
odată ce le dobândeai, îţi doreai să n-o fi făcut”. 

Legenda spunea că orice muritor care citea mai mult de 
câteva rânduri din varianta originală murea cu minţile rătăcite. 
Şi era, fără îndoială, adevărat. Tot legenda spunea că erau în 
carte ilustraţii care i-ar fi înmuiat creierul până şi unui om tare 
din fire. Şi asta era, probabil, adevărat. Legenda îi dădea 
înainte, spunând că simplul act de a deschide 
Necrotelicomniconul te putea lăsa fără pielea de pe mână şi 
antebraţ. Nimeni nu ştia dacă şi asta era adevărat, dar suna 


23 Necrotelicomniconul fusese scris de un necroroant din Klatch, 
cunoscut drept Achmed Nebunul, cu toate că el prefera să fie numit 
Achmed Câteo-dată-Mă-Cam-Doare-Capul. Se zice că ar fi scris cartea 
într-o zi, după ce băuse prea mult din ciudata cafea de Klatch, care nu 
doar că te trezește, ci te poartă dincolo de hotarele treziei, astfel că 
ajungi să zărești adevărata faţă a universului, în spatele acelor nori 
călduţi ai amăgirii de sine pe care formele de viaţă înzestrate cu 
inteligenţă îi generează, ca să nu o ia razna de tot. Despre viaţa lui 
dinainte de acest eveniment nu se știu prea multe, dat fiind că pagina 
intitulată „Despre Autor” a ars, cu de la sine putere, la scurtă vreme 
după moartea sa. Cu toate acestea, o secţiune intitulată „Alte Lucrări 
de Același Autor” arată că precedenta sa lucrare publicată fusese: 
Cartea de Povești Distractive cu Pisici a lui Achmed Căteodată-Mă- 
Cam-Doare-Capul, ceea ce ar putea explica multe. 


îndeajuns de groaznic pentru a fi, şi nimeni n-avea de gând să 
experimenteze. 

Legenda avea multe de spus despre Necrotelicomnicon, de 
fapt, dar absolut nimic de spus despre urangutani care, dinspre 
partea ei, puteau să rupă cartea în bucăţi şi s-o mănânce coaptă. 
Bibliotecarul nu păţise mare lucru după ce o consultase: doar o 
vagă durere de cap şi o eczemă uşoară - dar asta nu însemna că 
trebuia să rişte. Işi potrivi vizorul din sticlă fumurie şi urmări cu 
degetul învelit în piele neagră Indexul; atinse de deget, 
cuvintele de pe pagină se zbârliră şi încercară să-l muşte. 

Din când în când, Bibliotecarul ridica bucata de peliculă la 
lumina tremurătoare a torţei. 

Pe stânci erau scrijelite nişte desene. Vântul şi nisipul le 
făcuseră să pălească, dar nu încăpea îndoială că erau acolo. Şi 
Bibliotecarul le văzuse deja, în altă parte. 


Găsi referinţa pe care-o căuta şi, după o luptă scurtă în care 
se văzu nevoit să amenințe Necrotelicomniconul cu torţa, sili 
cartea să întoarcă paginile. 

Veni mai aproape. 

Mare om şi Achmed Câteodată-Mă-Mai-Doare-Capul ăsta! 

„+... Şi, se dzice că, pe dealul acela, se găsi o Uşă care ducea 
afară din Lume, iar oamenii din oraş se uitară să vadă Ce era 
Dincolo, fără să ştie că între universuri îi aştepta Groaza...” 

Degetul Bibliotecarului se plimbă de la dreapta la stânga 

peste pictograme, apoi sări la următorul paragraf. 
Lume. Iar într-o noapte se petrecură fel de fel de Nebunii, iar 
Haosul se înscăună şi Oraşul se scufundă în Mare, şi toţi se 
făcură una cu peştii şi homarii, în afară de puţinii care 
apucaseră să fugă...” 

Urangutanul îşi scoase buza în afară şi se uită în josul 
paginii. 

„... Un Războinic Daurit care sili Bestiile să se retragă şi 
salvă Lumea, şi spuse Unde e Poarta, Acolo sunt şi Eu, Sunt cel 
născut din Holy Wood, spre paza Sălbaticei Idei. lar oamenii 
spuseră Ce e de făcut pentru a distruge pe vecie Poarta, iar el le 
spuse Asta nu e cu Putinţă, căci Poarta nu cunoaşte Moarte, dar 
Eu am s-o străjuiesc spre binele vostru. lar ei, că doar nu erau 
născuţi Ieri, temându-se mai mult de Medic decât de Boală, îi 
spuseră Ce-ai să ceri de la Noi, ca s-o Străjuieşti. Iar el crescu 


până ce ajunse cât un copac şi spuse Numai să vă Amintiţi de 
Mine, că Nu Dorm. De trei ori pe zi să v-amintiţi de Holy Wood, 
căci altfel Oraşele Lumii vor tremura şi se vor Frânge, şi-l veţi 
vedea pe Cel mai mare dintre Toate arzând în flăcări. Şi cu asta 
Războinicul Daurit îşi luă sabia de aur şi pătrunse în Deal şi 
rămase lângă Poartă, pentru vecie. Iar oamenii îşi spuseră între 
ei Ce bizar, e leit Unchiu-meu Osbert...” 

Bibliotecarul dădu pagina. 

„... Dar erau printre ei, oameni şi animale laolaltă, cei atinşi 
de farmecul din Holy Wood. Acesta străbate Generaţiile ca un 
străvechi blestem, până ce preoţii nu-şi vor mai Aminti şi Cel 
Daurit va adormi. Şi-atunci, Lumea să se ferească...” 

Bibliotecarul lăsă cartea să se închidă, cu zgomot. 

Legenda era răspândită - o mai citise cel puţin o dată, sau 
cel puţin cea mai mare parte din ea, din cărţi mai puţin 
primejdioase decât aceea. In toate oraşele de pe Câmpia Sto 
circulau variante. Cândva, în ceţurile preistoriei, existase un 
oraş, mai mare decât Ankh-Morpork - dacă aşa ceva era cu 
putinţă. lar locuitorii comiseseră ceva, un soi de crimă de 
nepovestit, nu doar împotriva Umanității sau zeilor, ci de-a 
dreptul împotriva alcătuirii universului, ceva atât de groaznic 
încât oraşul se scufundase în mare, într-o noapte cu furtună. 
Numai câţiva oameni scăpaseră cu viaţă, pentru a le transmite 
neamurilor barbare din colţurile mai puţin progresiste ale 
Discului toate artele şi meşteşugurile civilizaţiei, precum 
camăta şi macrameul. 

Nimeni nu luase povestea în serios. Era, pur şi simplu, unul 
dintre acele mituri tip „Dacă mai faci, ai să orbeşti”, pe care 
civilizațiile obişnuiesc să le transmită din tată în fiu. 

La urma urmelor, Ankh-Morpork era, în genere, considerat 
drept un oraş ticăloşit până în măduva oaselor şi nu părea să-şi 
fi atras niciun fel de răzbunare supranaturală, cu toate că era cu 
putinţă ca aceasta să se fi petrecut fără s-o fi observat nimeni. 

După legendă, oraşul fără nume se aflase undeva, foarte 
departe, şi existase cu multă vreme în urmă. Nimeni nu ştia 
unde, şi nici măcar dacă existase cu adevărat. 

Bibliotecarul privi iarăşi simbolurile. 

Îi erau foarte cunoscute. Se găseau peste tot, încrustate pe 
ruinele din Holy Wood. 


Azhural stătea pe culmea unui deluşor, uitându-se la marea 
de elefanţi care fremăta sub el. Ici, colo, o căruţă de provizii se 
legăna printre trupurile cenuşii, prăfuite, ca o barcă fără cârmă. 
O milă pătrată de savană fusese transformată într-o întindere de 
noroi, fără iarbă - cu toate că, după miros, avea să devină 
peticul cel mai înverzit de pe Disc, după căderea ploilor. 

Neguţătorul îşi şterse ochii cu un colţ al robei. 

Trei sute şaizeci şi trei! Cine-ar fi crezut? 

Aerul răsuna năprasnic de trâmbiţările ascuţite ale celor trei 
sute şaizeci şi trei de elefanţi. lar, cu cetele de vânători şi 
mesageri trimise deja înaintea lor, aveau să se adune mulţi alţii. 
Cel puţin, aşa spunea M'Bu. Iar el, Azhural, n-avea de gând să-l 
contrazică. 

Ciudată treabă! Vreme de mai mulţi ani de zile îl considerase 
pe M'Bu un soi de zâmbet pe două picioare. Făcea treabă bună 
cu peria şi lopata, dar nu s-ar fi putut numi un mare înfăptuitor. 
Apoi, pe neaşteptate, cineva comandase o mie de elefanţi, iar 
băiatul ridicase capul, în ochi i se aprinsese o sclipire, şi cu toţii 
observaseră că sub rânjetul acela se ascundea un kilo- 
pachidermatolist iscusit, gata să răspundă chemării. Ciudat! 
Cunoşteai o persoană de o viaţă întreagă, şi tot nu-ți dădeai 
seama că zeii o aduseseră pe această lume ca să mişte dintr-un 
loc într-altul o mie de elefanţi. 

Azhural nu avea fii. Se hotărâse deja să-i lase totul 
asistentului său. Bine, în momentul respectiv, nu avea decât trei 
sute şaizeci şi trei de elefanţi şi, hahaha, un schelet de mamut, 
dar intenţia conta. 

M'Bu se apropie de el cu paşi mărunți şi cu un clipboard 
strâns la subsuoară. 

— Totu-i gata, şefu', spuse. Aşteptăm OK-ul. 

Azhural îşi îndreptă umerii, privi împrejur, peste câmpia 
fremătândă, baobabii din depărtare, munţii roşiatici. Da. Munţii. 
Munţii îl preocupau. li pomenise de ei şi lui M'Bu, care 
răspunsese: „Podurile alea, şefu', le trecem când ajungem la 
ele”, iar când Azhural obiectase că, de fapt, podurile nu existau, 
băiatul îl privise ferm în ochi şi-i spusese: „Întâi le facem, p- 
ormă le trecem”. 

Departe, dincolo de munţi, era Marea Circulară, Ankh- 
Morpork şi locul acela numit Holy Wood. Locuri îndepărtate, cu 
nume ciudate. 


Peste savană adia un vânt, aducând cu el şoapte slabe, chiar 
şi acolo. 

Azhural ridică bastonul. 

— Până în Ankh-Morpork sunt cincisprezece mii de mile, 
spuse. Avem trei sute şaizeci şi trei de elefanţi, cincizeci de 
căruţe cu provizii, musonul stă să înceapă, şi noi purtăm pe 
ochi... pe ochi... nişte chestii ca de sticlă, doar că negre... 

Ajuns aici, se opri, încreţindu-şi fruntea. Parcă îşi ascultase 
propriul glas, fără să priceapă ce zicea. Aerul părea să 
sclipească, îl văzu pe M'Bu care se holba la el. Ridică din umeri. 

— Să mergem, spuse. 

M'Bu îşi duse mâinile pâlnie la gură. Nu închisese un ochi 
toată noaptea, plănuind. 

— Detaşamentul Albastru, bilong Unchiul N'gru - înainte! 
strigă. Detaşamentul Galben, bilong Tuşa Googool - înainte! 
Detaşamentul verde, bilong Văr de-al doilea Ikck - înainte... 

Un ceas după aceea, savana de la poalele deluşorului era 
pustie, cu excepţia unui miliard de muşte şi a unui gândac de 
bălegar care nu-şi putea crede ochilor de fericire. 

Ceva făcu „plic” în praful roşu, săpând un mic crater. 

Apoi iarăşi şi iarăşi. 

Un trăsnet despică trunchiul unui baobab din apropiere 

Incepură ploile. 


Pe Victor începuse să-l doară spatele. Pe hârtie, fetele 
salvate şi duse în braţe de cavalerii lor dădeau bine, dar, după 
prima sută de yarzi, apăreau şi dezavantajele. 

— Ai idee unde stă? spuse. Şi dacă e pe-aproape? 

— Habar n-am, răspunse Gaspode. 

— Cândva mi-a zis că sub ea este o prăvălie de haine, zise 
Victor. 

— Înseamnă că e pe aleea aia de lângă Borgie, replică 
Gaspode. 

Cei doi câini îl conduseră pe felurite alei, apoi o apucară în 
sus, pe o scară cam şubredă. Poate că mirosul îi condusese 
către locuinţa lui Ginger - Victor n-avea de gând să se pună cu 
misterioasele simţuri animale, aşa că urcă şi el pe scara din 
spate, furişându-se cât putea mai încet. Avea o vagă idee că 
astfel de locuri erau adesea infestate cu prădători din specia 
Proprietăreselor - ramura Comună, zisă şi Foarte Suspicioasă -, 
iar el avea, şi aşa, destule probleme. 


Împinse uşa, folosindu-se de picioarele lui Ginger. 

Camera era mică, joasă şi plină de mobile din acelea 
prăpădite, la mâna a doua, care se întâlnesc peste tot în 
multivers, în camerele închiriate. Cel puţin aşa fusese la 
început. 

Acum, era mobilată cu Ginger. 


Păstrase toate afişele. Chiar şi cele de la început, pe care 
numele ei apărea cu litere foarte mici, în rolul „Unei fete”. Erau 
prinse în piuneze pe pereţi. Chipul lui Ginger - şi al lui însuşi - 
se holba la Victor din toate unghiurile. 

La un capăt al micuţei încăperi era o oglindă mare, cu două 
lumânări pe jumătate consumate. 

Cu mare grijă, Victor lăsă fata pe patul îngust, apoi privi 
foarte atent în jur. Al şaselea simţ al său - împreună cu al 
şaptelea şi al optulea - intrase în alertă. 

Se afla într-un loc fermecat. 

— E ca un soi de templu, spuse. Un templu închinat... ei. 

— Mi s-a făcut pielea de găină, zise Gaspode. 

Victor se holbă în jur. Chiar dacă izbutise, cu mari eforturi, 
să nu dobândească niciodată pălăria ţuguiată şi toiagul, 
instinctele vrăjitoreşti tot i se dezvoltaseră. Brusc, îi apărură în 
faţa ochilor oraşul scufundat, caracatiţele care pluteau hotărâte 
printre arcadele inundate şi homarii care supravegheau străzile. 

— Destinului nu-i place când oamenii ocupă mai mult spaţiu 
decât ar trebui. Toată lumea ştie. 

„Am să fiu cea mai celebră femeie din toată lumea, se gândi 
Victor. Aşa a spus.” Clătină din cap. 

— Nu, nu, spuse cu glas tare. Există o altă explicaţie: îi plac 
afişele. E pur şi simplu vanitoasă. 

Dar nu părea credibil, nici măcar pentru el. Camera aproape 
vibra de... 

... De ce oare? Nu mai simţise niciodată aşa ceva. Era un soi 
de putere acolo, evident. Ceva care-i mângâia ademenitor 
simţurile. Nu era chiar magie - cel puţin nu cea cu care era el 
obişnuit -, dar era ceva care părea aidoma ei, fără ca, de fapt, să 
fie, precum zahărul şi sarea, care aveau aceeaşi formă şi 
culoare, dar... 

Ambiţia nu era ceva magic. Era o putere, da, dar nu de 
natură magică. Sau, oare...? 


Magia nu era grea - iată secretul pe care întregul edificiu 
baroc al vrăjitoriei fusese menit să-l străjuiască. Orice om 
înzestrat cu puţină inteligenţă şi îndeajuns de multă stăruinţă 
putea face vrăji. lată de ce vrăjitorii inventaseră atâtea ritualuri 
şi toată afacerea cu pălăriile ţuguiate. 

Şmecheria era să scapi cu bine, după ce făceai vrăji. 

Căci specia umană putea fi comparată cu un lan de grâu, iar 
cei care foloseau magia erau nişte spice care creşteau ceva mai 
înalte - nu mult, dar suficient pentru a ieşi în evidenţă. Aceştia 
atrăgeau atenţia zeilor, precum şi - Victor şovăi - a Altor 
făpturi. Din afara lumii. 

În general, oamenii care foloseau magia fără să ştie ce 
făceau aveau parte de un sfârşit neplăcut. 

Uneori sfârşeau împrăştiaţi prin toată camera. 

Se gândi la Ginger, aşa cum o văzuse pe plajă. „Vreau să fiu 
cea mai celebră femeie din întreaga lume.” Poate că asta era 
noutatea, dacă se gândea bine. Nu era ca pofta de aur, de 
putere, de avuţii - lucruri banale, care făceau de multă vreme 
parte din universul umanităţii. Era doar o poftă de a fi tu însuţi, 
cât mai mare cu putinţă. Nu era o poftă de ceva concret, ci poftă 
de a fi. 

Clătină din cap. Se afla într-o cămăruţă dintr-o clădire 
prăpădită dintr-un oraş care era aproape la fel de (i)real 
precum... precum... precum, de pildă, grosimea unui clic. Nu era 
locul potrivit pentru asemenea gânduri. 

Lucrul cel mai important era să nu uite că Holy Wood nu era, 
câtuşi de puţin, un loc adevărat. _ 

Se uită iarăşi lung la afişe. „In viaţă ai o singură şansă, îi 
spusese ea. Trăieşti vreo şaptezeci de ani şi, dacă ai noroc, 
primeşti o şansă. Să ne gândim la toţi schiorii talentaţi care se 
nasc în deşert. La toţi fierarii de geniu care s-au născut cu sute 
de ani înainte să fi fost inventat calul. La toate înzestrările 
rămase nefolosite. La toate şansele irosite.” 

„Ce noroc, se gândi el, mohorât, că s-a-ntâmplat să apuc 
aceste vremuri.” 

Ginger se foi în somn. Măcar răsufla ceva mai regulat. 

— Haide, spuse Gaspode. Nu se cuvine să fii singur în 
budoarul unei domnişoare. 

— Dar nu sunt singur, spuse Victor. E şi ea cu mine. 

— Tocmai, făcu Gaspode. 

— Ham, adăugă şi Laddie, loial. 


— Ştii, spuse Victor, urmându-i pe câinii care coborau, încep 
să cred că aici e ceva în neregulă. Se întâmplă ceva şi nu ştiu 
ce. De ce încerca să intre în încăperea de sub deal? 

— Pesemne că-i în cârdăşie cu Puterile de Taină, zise 
Gaspode. 

— Oraşul, dealul, cartea şi toate cele, continuă Victor, fără 
să-l ia în seamă. Ar fi uşor de explicat, dacă aş înţelege ce le 
leagă. 

Apoi ieşi în lumina soarelui la amurg, printre toate sclipirile 
şi zgomotele din Holy Wood. 

— Mâine, pe zi, o să urcăm acolo şi o să cercetăm locul aşa 
cum se cuvine, spuse. 

— Nici vorbă, zise Gaspode. Din pricină că mâine mergem în 
Ankh-Morpork, ai uitat? 

— Mergem? făcu Victor. Ginger şi cu mine, poate. Dar tu? 

— Merge şi Laddie, zise Gaspode. Iar eu... 

— Bravo, Laddie! 

— Da, da, bine. I-am auzit pe dresori vorbind. Aşa că trebuie 
să fiu şi eu acolo, să am grijă să nu intre în vreun bucluc, 
înţelegi cum vine treaba. 

— Ei, căscă Victor, eu mă duc să mă culc. Probabil că va 
trebui să ne trezim devreme. 

Gaspode privi nevinovat în susul şi în josul aleii. Undeva, o 
uşă se deschise şi se auzi râsul unui betiv. 

— lo mă gândeam să facem câţiva paşi înainte de culcare, 
zise. Ca să-i arăt lui Laddie... 

— Laddie, bravo, Laddie! 

— ... împrejurimile şi restul. 

Victor nu părea prea convins. 

— Dar nu întârzia prea mult, spuse. Ceilalţi au să se- 
ngrijoreze. 

— Da, bine, bine, făcu Gaspode. Noapte bună. Apoi se aşeză 
şi-l privi plecând. 

— Hm, spuse, într-o şoaptă puturoasă, vezi să nu se- 
ngrijoreze cineva de mine. 

Se uită urât la Laddie, care sări ascultător în picioare. 

— Aşa, căţelică, zise, e vremea să-ţi începi ucenicia. Lecţia 
unu, Cum să Ciupeşti Băutură pe Gratis în baruri. Norocul tău, 
adăugă, că m-ai întâlnit. 

Două siluete canine se împleticiră pe stradă în miez de 
noapte. 


— Şuntem nijte mieluşei, urla Gaspode, care nu mai şştiu dă 
ei... Ham! Ham! Ham! Şuntem mieii rătăcişi, care... care... 
care... 

Apoi se pleoşti şi se scărpină la ureche sau, măcar, în locul în 
care parcă, cine ştie, i se afla urechea. Laba din spate îi tremura 
nesigură prin aer. Laddie îl privi cu milă. 

Mare mirare, dar seara ieşise minunat. Până atunci, Gaspode 
obținuse de băut pe gratis nefăcând altceva decât să se aşeze şi 
să se uite lung la oameni, până ce aceştia începeau să se simtă 
prost şi-i turnau ceva bere într-o farfuriuţă, sperând că avea s-o 
bea şi să plece. Era un proces lent şi plicticos, dar dădea 
rezultate. Laddie, însă... 

Laddie făcea şmecherii. Laddie ştia să bea din sticlă. Laddie 
ştia să indice, prin lătrat, câte degete ridica omul. Şi Gaspode 
ştia, fireşte, numai că nu-i trecuse niciodată prin cap că o 
asemenea îndeletnicire putea fi răsplătită. 

Laddie ştia să depisteze tinerele femei care erau scoase în 
oraş de cine ştie ce porc cu gânduri mari, să-şi lase capul în 
poala lor şi să le arunce priviri atât de intense, încât porcul 
ajungea să-i cumpere o farfuriuţă de bere şi o punguţă de 
biscuiţi în formă de peştişori, doar pentru a-şi impresiona 
potenţiala iubită. Gaspode nu izbutise niciodată s-o facă, pentru 
că 1. Avea picioarele prea scurte şi 2. Oricum nu obținea nimic 
altceva decât zbierete. 

Aşa că se mulţumise să şadă întins sub masă, privindu-l pe 
celălalt, mai întâi uimit şi  dezaprobator, apoi uimit, 
dezaprobator şi din ce în ce mai ameţit, căci Laddie era foarte 
generos cu berea pe care-o primea. lar acum că fuseseră 
amândoi azvârliţi afară, Gaspode hotărî că venise momentul 
pentru o prelegere despre ce însemna cu adevărat să fii câine. 

— Nişiodată să nu te ulime... uşilemi... umileşti în faţa la 
oameni, zise. li dezamăjeşşti pă toţi. Dacă unv’ ca tine să bucură 
atâta când vede un om, n-o să ne mai şşcuturăm niciodată de 
lanşurile sclaviei care ne încătuşşează de ei. Am fost scârbit, dar 
absolut scârbit, dă-mi voie, când te-ai apucat să faşi pe mortul 
cu labele-n sus. 

— Ham. 

— Nu eşşti decât un câine de pază al imperialismului 
omenesc, îl dojeni Gaspode cu asprime. 


Laddie îşi acoperi botul cu labele din faţă. Gaspode încercă 
să se ridice, se împiedică şi se lăsă să cadă la loc. După o vreme, 
două lacrimi uriaşe i se scurseră pe bot. 

— Fireşşşte, spuse, io n-am avut nişi o şansă în viaşă, ştii? 
făcu, izbutind apoi să se ridice pe toate cele patru picioare. 
Adică, uită-te cum a-nceput totul. Am fost aruncat în râu, într-un 
sac. Un sac, prişepi? Sărmanul căţeluş dăşchide ochii să 
privească uimit lumea şea mare, ştii tu cum vine, şi top! E în 
sac. Vreme dă două săptămâni am crezut că maică-mea-i-o 
cărămidă. 

— Haam, făcu Laddie, cu simpatie, dar fără să-l înţeleagă. 

— Norocu' meu că m-au ajvârlit tocma' în Ankh, continuă 
Gaspode. În orişe alt râu, m-aş fi înecat şi aş fi ajuns în raiu’ 
căţelesc. Aud că şică, când mori, vine un câine mare şi negru şi 
zişe că ţi-a bătut şesul... şişul... şiasul. Cu ochii în gol, căzând pe 
gânduri, adăugă: Da' în Ankh nu te poţi îneca. Najpa râu, 
Ankhu'! 

— Ham. 

— Aşa seva, nişi un câine n-ar trebui să păţească, zise 
Gaspode. La figurat, fireşşte. 

— Ham. 

Cu ochii înceţoşaţi, Gaspode privi chipul atent, vesel şi 
absolut nătâng al lui Laddie. 

— Ce paşştele mă-sii, că tu nu-nţeleji nimic din ce-ţi spun, 
nu? mormăi. 

— Ham, ham, spuse Laddie, cerşind mângâiere. 

— Ferişitule, oftă Gaspode. 

La celălalt capăt al aleii se auzi o hărmălaie de glasuri, apoi 
unul care rosti, cu evidentă uşurare: 

— Uite-l acolo! Laddie, aici băiatule! 

— Omul! mârâi Gaspode. Nu eşşti obligat să te duşi. 

— Bravo, Laddie! Bravo, Laddie, bravo! lătră celălalt, 
apropiindu-se ascultător, deşi cam nesigur pe picioare. 

— Te-am căutat peste tot! mormăi un dresor, ridicând băţul. 

— Nu-l lovi! spuse celălalt. Ai să strici totul. 

Trase cu ochiul pe alee şi întâlni, din partea opusă, privirea 
fixă a lui Gaspode. 

— Uite şi javra aia de care nu mai scăpăm, spuse. Când îl 
văd, mă trec căldurile. 

— Dă cu ceva în ea, propuse celălalt. 


Dresorul se aplecă şi ridică o piatră, dar, când se ridică la 
loc, aleea era pustie. Beat sau treaz, în anumite împrejurări 
Gaspode avea reflexe ireproşabile. 

— Vezi? făcu dresorul, uitându-se urât în umbre, parcă-mi 
citeşte gândurile. 

— Cine, potaia aia? făcu tovarăşul său. Nu-ţi mai face griji. 
Mai bine hai să-i punem ăstuia lesă şi să-l ducem înapoi până nu 
află domnul Dibbler. 

Ascultător, Laddie se lăsă dus îndărăt la Veacul Vulpii 
Zburătoare şi, legat cu un lanţ, în cuşca sa. Situaţia nu-i prea 
plăcea, dar era greu să fie sigur de asta, în labirintul de 
îndatoriri, obligaţii şi umbre de emoţii din care era alcătuită 
ceea ce, în lipsă de un cuvânt mai potrivit, trebuia numită 
mintea sa. 

Trase de câteva ori de lanţ, pentru a-l pune la încercare, apoi 
se întinse pe jos, aşteptând să vadă ce-avea să urmeze. După o 
vreme, un glas răguşit de dincolo de gard spuse: 

— Aş putea să-ţi trimit un os cu o pilă în el, dar n-ai face 
decât s-o înghiţi. 

Laddie ridică botul. 

— Bravo, Laddie! Bravo, Gaspode! 

— Şşş, şşş! Măcar ar trebui să te lase să vezi un avocat, zise 
Gaspode. Lanţurile astea contravin drepturilor omului. 

— Ham. 

— Oricum, te-am răzbunat. M-am ţinut după scârbosu' ăla 
pân-acasă şi i-am stropit toată uşa din faţă. 

— Ham. 

Gaspode oftă şi se îndepărtă. Din când în când, în 
străfundurile minţii sale, se întreba dacă, la urma urmelor, ar fi 
fost chiar aşa de rău să aparţină şi el cuiva. Nu doar să fie al lor, 
să-l lege cine ştie unde, ci să le aparţină cu adevărat, să fie 
fericit că-i vede, să le aducă papucii în dinţi şi să se stingă de 
dor când mureau etc. Lui Laddie chiar îi plăceau astfel de 
lucruri - deşi, nu era atât vorba de „plăcere”, cât de un soi de 
instinct. Posomorât, Gaspode se întrebă dacă nu cumva asta 
însemna, cu adevărat, să fii câine, şi mârâi pe înfundate. Dacă 
era pe-aşa, el unul îşi băga picioarele. Pentru că a fi un adevărat 
câine nu avea nimic de-a face cu papucii, plimbările şi dorul de 
stăpân - era sigur de asta. A fi câine însemna să fii un dur, să nu 
depinzi de nimeni şi să fii rău. 

Da. 


Gaspode auzise cândva că toţi câinii se puteau împerechea 
între ei, ajungând, chiar, până la strămoşii lupi. Aşadar, se putea 
spune că în fiecare câine, undeva în străfunduri, se ascundea un 
lup. Puteai face dintr-un lup un câine, dar nu puteai da afară 
lupul din el. Iar când îţi cădea blana şi puricii se trezeau la 
viaţă, şi porneau să se ospăteze, acesta era singurul gând care 
te mai putea consola. 

Gaspode se întrebă cum se proceda pentru a te împerechea 
cu o lupoaică, şi ce ţi se putea întâmpla după. Mă rog, nu că ar 
fi contat. Ceea ce conta, însă, era că adevărații câini nu erau cei 
care înnebuneau de plăcere, de câte ori un om le adresa vreun 
cuvânt. 

Da. 

Mârâi la un morman de gunoi, parcă provocându-l să-şi 
exprime şi el părerea. 

Mormanul fremătă, iar un chip felin cu un peşte răposat în 
dinţi se holbă la el. Gaspode tocmai se pregătea să latre, cam 
fără chef, numai de dragul tradiţiilor, când celălalt scuipă 
peştele şi-i vorbi: 

— Salut, Gaspode. 

— A, salut, motane, se linişti Gaspode. Nu te supăra, n-am 
ştiut că eşti tu. 

— Şe mă seacă peşştii, zise motanul, dar măcar ăşştia nu 
vorbesc. 

Mormanul de gunoi fremătă iarăşi, iar Chiţ, şoarecele, ieşi la 
suprafaţă. 

— Da’ ce faceţi aicea? întrebă Gaspode. Parcă spuneaţi că 
eraţi mai în siguranţă pe deal. 

— Ş-a terminat, zise motanul. Parcă bântuie tot felu' de 
chestii p-acolo. 

— Păi, şi? se încruntă a dojană Gaspode. Pentru un motan, 
asta ar trebui să fie ideal. 

— Mdea, dar nu şi când din blană-ncep să-ţi sară scântei 
aurii, pământul se clatină tot timpul şi mai auzi şi voşi, zise 
motanul. Devine de-a dreptu' paranormal. 

— Aşa că am plecat cu toţii, zise Chiţ. Bocănilă şi rața s-au 
ascuns printre dune. 

De pe gard cobori o altă pisică - mare, tărcată şi lipsită de 
binecuvântata inteligenţă tip Holy Wood. Văzând un şoarece 
care şedea atât de liniştit în prezenţa unui semen de-al său, se 
uită lung. 


— Trimite-o la plimbare, făcu Chiţ, înghiontind motanul, care 
se uită urât la nou-venit. 

— Hai, cărelu', spuse. Hai, hai, valea. Să mor io’, e de-a 
dreptu' umilitor. 

— Nu doar pentru tine, zise Gaspode, în timp ce pisica 
străină pleca, scuturând din cap. Dacă mă văd câinii din oraşul 
ăsta stând la taclale cu o pisică, s-a zis cu reputaţia mea. 

— Ne gândiserăm, făcu motanul, stânjenit, trăgând cu ochiul 
la Chiţ, dacă n-ar fi bine să ne resemnăm şi să vedem dacă... 
dacă... dacă... 

— Dacă nu ne putem găsi şi noi un loc în industria imaginilor 
mişcătoare, spuse Chiţ. Ce crezi? 

— Împreună? zise Gaspode, iar ei încuviinţară. Nici vorbă, le 
spuse. Cine credeţi voi că ar fi dispus să plătească pentru a 
vedea şoareci şi pisici fugărindu-se? Nici de câini nu le pasă, 
decât dacă îi văd ţinându-se numai după oameni, aşa că sunt 
absolut convins că un şoarece şi o pisică n-au să le spună nimic. 
Ascuitaţi-mă pe mine, că ştiu cum stă treaba. 

— Păi, atunci ar fi cazul ca omul ăla al tău să facă ce-o face 
ca să putem pleca acasă, se răsti şoarecele. Să nu mai stea cu 
mâinile în sân. Nu-i bun de nimic. 

— E îndrăgostit, spuse Gaspode. Situaţia-i tare nasoală. 

— Da, şştiu, spuse cu compasiune motanul. Toată lumea 
aruncă-n tine cu bocanşi vechi. 

— Bocanci? făcu şoarecele. 

— Eu asta păţeam când mă-ndrăgosteam, spuse motanul 
nostalgic. 

— Pentru oameni e altfel, interveni Gaspode, cam nesigur. Ei 
n-au treabă atâta cu găleţile cu apă sau cu bocancii, cât cu... 
ăăă... florile şi certurile, şi alte cele. 

— lam văzut eu p-ăştia doi, spuse Chiţ. Ea îl crede un 
dobitoc. 

— Tocmai, adăugă Gaspode. Aşa-i iubirea. 

— Eu prefer bocanşii, spuse motanul, ridicând din umeri. 
Măcar aşa, ştii cum stai. 


Spiritul sclipitor se revărsă din Holy Wood către lume. 
Cândva, fusese un pârâiaş, acum era un torent care gâlgâia prin 
venele oamenilor şi chiar ale animalelor. De câte ori tehnicienii 
învârteau la manivelă, era şi el acolo. De câte ori tâmplarii 


bocăneau cu ciocanele lor, o făceau pentru Holy Wood. Era 
peste tot, în tocana de la Borgle, în nisip, în văzduh... Creştea. 

Şi era pe cale să înflorească. 

Lua-Mi-aş Singur Beregata Dibbler - care, de la o vreme, 
prefera să i se spună LMSB - se ridică în capul oaselor, în pat, şi 
rămase cu ochii în gol, pierduţi în întuneric. 

În mintea sa, un oraş ardea. 

Cu gesturi febrile, se întinse după chibrituri, izbuti să 
aprindă lumânarea şi, în cele din urmă, găsi o pană, numai că nu 
avea hârtie. Şi totuşi, le poruncise tuturor să aibă grijă să fie 
ceva hârtie în dormitorul său, în caz că-i venea vreo idee în 
somn - căci atunci era momentul cel mai propice. 

Măcar avea pană şi cerneală... 

Prin faţa ochilor săi pluteau imagini. Dacă nu le prindea, 
aveau să dispară pentru totdeauna... 

Înşfăcă pana şi începu să scrie pe cearşafuri. 

Un Bărbat şi o Femeie pârjoliţi de Amor într-un Oraş Sfâşiat 
de Război Şivil! 

Pana scârţâia şi împroşca cearşafurile aspre de in. 

Da! Da! Asta era! 

O să le-arate el tuturor. La gunoi cu piramidele caraghioase 
din gips şi palatele de doi bani! Asta era adevăratul clic! Viitorii 
istorici care aveau să scrie despre Holy Wood îl vor arăta şi vor 
spune: lată Clicul Clicurilor! 

Troli! Lupte! Iubiri! Bărbaţi cu mustăcioară! Aventurieri! Şi o 
femeie care se luptă să-şi păstreze... Dibbler şovăi... preţioasa 
ceva-acolo, ne mai gândim noi, în vârtegiul unei lumi nebune! 

Pana fremăta şi sfâşia pânza, în goana sa. 

Frate contra frate! Femei în rochii cu crinolină, pălmuindu-i 
pe bărbaţi! Puterea unei dinastii, fărâmată! Un oraş care arde! 
Nu de pasiune, a se nota, ci de foc! Poate chiar... 

İşi muşcă buza. 

Da. Asta era momentul! Da! 

O mie de elefanţi! 

(Ceva mai târziu, Soll Dibbler avea să spună: 

— Uite ce-i, Unchiule, războiul civil din Ankh-Morpork e o 
idee nemaipomenită. E minunat. Eveniment istoric de prim 
rang, e minunat. Numai că niciun istoric n-a pomenit nici măcar 
o dată de elefanţi. 

— A fost ditamai războiul, avea să obiecteze Dibbler. Le-o 
mai fi scăpat câte ceva. 


— Poate, dar nu o mie de elefanţi. Părerea mea. 

— Cine conduce studioul ăsta? 

— Dac-o iei aşa... 

— Ascultă, avea să spună Dibbler. N-or fi avut ei o mie de 
elefanţi, dar noi o s-avem, căci o mie de elefanţi sună mai 
adevărat. OK?) 

Încet-încet, cearşaful se umplu cu rezultatul entuziasmului 
lui Dibbler. Ajunse la capăt şi continuă pe scândurile patului. 

Pe zei, asta era adevărata artă! Gata cu luptele de doi bani. 
Aveau să fie acolo aproape toţi tehnicienii din Holy Wood! 

Se lăsă pe spate gâfâind, epuizat, dar fericit. Avea totul în 
minte. Practic, clicul era gata. 

li mai trebuia doar titlul. Ceva care să sune bine. Ceva ce 
oamenii aveau să ţină minte. Ceva... se scărpină cu pana pe 
bărbie... ceva ce sugera că viaţa oamenilor de rând este ca o 
mână de praf prinsă în furtunile istoriei. Furtuni, asta era! 
Minunat simbol, furtuna. Tunete. Trăsnete. Ploaie. Vânt. 

Vântul! Da! 

Se târâi îndărăt la capătul cearşafului şi scrise, cu mare 
grijă: 

PRADĂ RAFALELOR. 


Victor se foia în patul îngust, încercând să adoarmă. Prin 
mintea sa amorţită se învârtejeau imagini. Curse de care, 
corăbii de pirați şi altele pe care nu le putea deosebi, iar în 
mijlocul acestui uragan o făptură care urca pe un turn. Ceva 
uriaş, înfricoşător, care sfida lumea cu rânjetul său. Şi altcineva 
care ţipa... 

Se ridică în capul oaselor, scăldat în sudoare. 

După câteva minute, se dădu jos din pat şi merse la 
fereastră. 

Înălţându-se dincolo de luminile oraşului, dealul Holy Wood 
se desluşea întunecat şi sumbru în lumina slabă a zorilor. Se 
anunţa încă o zi frumoasă. 


Visele de Holy Wood se scurgeau pe străzi, în valuri aurii 
uriaşe, invizibile. 

Şi Altceva sosi împreună cu ele. 

Ceva ce niciodată, niciodată nu visa. Ceva ce nici nu 
adormea vreodată. 


Ginger cobori din pat şi privi şi ea dealul, cu toate că, 
probabil, nu-l văzu. Mişcându-se ca o oarbă într-o încăpere 
cunoscută, se apropie cu paşi mici de uşă, cobori treptele şi ieşi 
afară, în noapte. 

Un câine micuţ, un motan şi un şoarece o urmăreau dintre 
umbre, în timp ce ea străbătea tăcută aleea, îndreptându-se 
spre deal. 

— l-aţi văzut ochii? făcu Gaspode. 

— Sclipeau, zise motanul. Ce scârboşşenie! 

— Se duce pe deal, continuă câinele. Asta nu-mi place. 

— Şi ce dacă? zise Chiţ. E tot timpul pe-acolo. Se duce în 
fiecare noapte şi se învârte peste tot, cu o mutră tragică. 

— Poftim? 

— În fiecare noapte. Credeam că e din pricina poveştii ăsteia 
cu amorul. 

— Dar ceva nu-i în regulă, se vede din cum se mişcă... spuse 
disperat Gaspode. Nici nu poţi spune că păşeşte, mai degrabă se 
târâie. Ca şi cum ar fi atrasă de o voce tăinuită, nu aşa se 
spune? 

— Mie nu mi se pare, zise Chiţ. După capul meu, toţi care 
merg în două picioare se târâie. 

— Dar uită-te ce faţă are! Clar, e ceva în neregulă cu ea. 

— Fireşte că-i ceva în neregulă cu ea. E om, spuse Chiţ. 
Gaspode se gândi la ce-i rămânea de făcut. Nu mare lucru. 

Putea, fireşte, să se ducă după Victor şi să-l aducă acolo, dar 
se hotări să n-o facă. Prea aducea cu stilul entuziast şi prostesc 
al lui Laddie. De parcă un câine care adulmecă o taină nu avea 
nimic altceva de făcut decât să găsească un om s-o desluşească. 
Aşa că se apropie în fugă de Ginger şi apucă strâns în dinţii 
poala cămăşii sale de noapte. Ea, însă, merse mai departe, 
târâindu-l în urma sa. Motanul râse - cu puţin prea mult 
sarcasm, după părerea lui Gaspode. 

— Hai, scularea, don'şoară, mârâi el, dându-i drumul la 
cămaşă; Ginger merse mai departe. 

— Vezi? făcu motanul. Dă-le un deget opozabil şşi, mamă, 
mamă, ce speciali şe mai cred. 

— Mă duc după ea, se hotărî Gaspode. O fată singură, 
noaptea, poate s-o păţească. 

— Aşşa-ş toţi câinii, îi zise motanul lui Chiţ. Umblă cu limba 
scoasă după oameni. Ştai şă vezi şe urmează: o zgardă de 
diamant şi un castron cu numele şău pe el, pot şă pun pariu! 


— Dacă ţi s-a urât cu blana pe care-o ai, pisoiaş, te rezolv eu 
imediat, se răsti Gaspode, arătându-şi colții cariaţi. 

— Cum îşi permişi şă vorbeşşti aşşa? făcu motanul, 
ridicându-şi cu trufie botul. Hai, Chiş! Şă ne găşim o grămadă 
de gunoi unde nu şunt atâtea mijerii. 

Şi-i întoarseră spatele. Gaspode se încruntă. 

— Felină proastă! strigă în urma lor. 

Apoi o apucă pe urmele lui Ginger, simțindu-se foarte 
nemulţumit de sine însuşi. „Dacă aş fi lup, ceea ce, la urma 
urmelor, sunt, se gândi, ar trebui să-mi casc fălcile şi aşa mai 
departe. O fată care se plimbă singură ar fi în mare primejdie cu 
mine. Aş putea s-o atac, aş putea s-o atac în orice clipă, doar că 
prefer să nu. Şi, în orice caz, nimeni nu poate spune că mă aflu 
aici ca s-o păzesc. Ştiu că Victor aşa mi-a spus, dar eu nu sunt 
genul de câine care face ce-i spun oamenii. Să-i văd eu pe 
oamenii ăia în stare să-mi dea mie ordine. Le-aş rupe beregata, 
uite-aşa. Ha! 

Dar, dacă i s-ar întâmpla ceva ăsteia, ălălalt şi-ar pierde 
minţile şi, pesemne, ar uita să mă hrănească. Nu că un câine ca 
mine are nevoie de oameni pentru a-şi găsi hrana, câtă vreme aş 
putea să mă pierd în pădure, pe urmele renilor, să le sar în 
spate şi să le sfâşii beregăţile, dar e tare bine să primeşti totul 
pe o tipsie.” 

Ginger mergea destul de repede. Gaspode alerga cu limba 
scoasă, încercând să n-o piardă din ochi. Îl durea capul. Până la 
urmă, îşi îngădui să privească împrejur de câteva ori, cu ochii 
mijiţi, ca să vadă dacă nu cumva îl urmărea vreun alt câine. 
Dacă dădea de vreunul, se gândi, putea să se prefacă, să lase să 
creadă că o urmărea. De fapt, asta şi făcea. Da. Necazul era că 
nu fusese niciodată prea rezistent, şi acum îi venea destul de 
greu să ţină pasul. Putea să aibă şi ea decenţa să mai 
încetinească. 

Ginger începu să urce dealul. Gaspode se gândi să latre tare, 
iar dacă, după aceea, cineva avea să-i reamintească de asta, 
putea să pretindă că dorise s-o sperie. Necazul era că de-abia 
mai putea răsufla - nu putea scoate decât, cel mult, un 
ameninţător gâfâit. 

Ginger trecu de o înălţime şi dispăru în văioaga dintre 
copaci. 

Gaspode o urmă, împleticindu-se, apoi se îndreptă, deschise 
gura să scoată un scâncet de avertizare, şi aproape că-şi înghiţi 


limba. Uşa se mai deschisese puţin. Chiar sub privirile lui, un 
morman de nisip se prăvăli la vale. 

Începu să audă glasuri. Rosteau ceva, dar parcă nu cuvinte, 
ci schelete de cuvinte, sensuri fără niciun fel de mască. I se 
învârtejeau în capul alungit ca nişte țânțari cerşetori, 
implorând, linguşind şi... 

— Era cel mai celebru câine din lume. Avea blană frumos 
pieptănată, mare şi cârlionţată, o siluetă zveltă şi dinţi albi şi 
puternici. În faţa lui apărură tot felul de tăvi, încărcate nu cu 
organele multicolore şi misterioase cu care era obişnuit, ci cu 
fleici de un roşu-închis. Într-un castron cu numele său pe el era 
apă limpede - nu, bere. Miresme ademenitoare lăsau să se- 
nţeleagă că mai multe căţele de familie bună de-abia aşteptau 
să-l cunoască, după ce avea să termine masa. Mii de oameni îl 
considerau minunat. Avea o zgardă pe care stătea scris numele 
său şi... 

Nu, asta sigur nu era bine. Fără zgardă. Dacă acceptai 
zgarda, ce putea să urmeze? Poate vreo jucărie cu muzicuţă, 
nici mai mult, nici mai puţin. Vârtejul de imagini se tulbură şi 
dispăru, dar apoi... 

— Ceata de lupi plutea printre copacii întunecaţi, acoperiţi 
de zăpadă, ţinându-se după el, cu boturile căscate. Picioarele 
lungi înghiţeau distanţele. Oamenii care fugeau pe sanie nu 
aveau nicio şansă; unul căzu în lături, când o tălpică se lovi de o 
crenguţă, şi rămase întins pe zăpadă, urlând, în timp ce 
Gaspode şi lupii săi se năpustiră... 

„Nu, nu era nici asta corect, se gândi Gaspode, nefericit. De 
fapt, oamenii nu erau de mâncare. Numai zeii puteau şti cât de 
tare te scoteau din sărite, dar, una peste alta, nu puteai să-i 
mănânci.” 

Amestecul instinctelor ameninţa să-i scurtcircuiteze mintea 
schizoidă de câine. 

Scârbite, glasurile îl lăsară în pace şi îşi îndreptară atenţia 
către Ginger care, cu multă aplicaţie, încerca să mai dea la o 
parte nişte nisip. 

Unul dintre puricii lui Gaspode îl ciupi aspru. Pesemne că se 
visa cel mai mare purice din lume. Din instinct, ridică piciorul 
pentru a se scărpina, şi vraja se rupse. Clipi. 

— Fir-ar a naibii de treabă, scânci el. Deci asta se întâmplă 
cu oamenii! Oare pe ea ce-o fac să viseze? 


Părul de pe spate i se zbârli. Aici nu era nevoie de niciun fel 
de instincte misterioase. Instinctele comune, de zi cu zi, erau 
îndeajuns pentru a-l face să se îngrozească. De cealaltă parte a 
uşii se afla ceva oribil. Iar Ginger încerca să-i dea drumul. 

Trebuia s-o trezească. 

Putea s-o muşte, dar nu era o idee bună, căci dinţii lui nu mai 
erau ce fuseseră. Pesemne că nici lătratul nu l-ar fi ajutat mai 
mult. Rămânea o singură posibilitate... 

Nisipul tremura sub picioarele sale; poate că visa şi el cum 
era să fie iarăşi stâncă. Arborii piperniciţi care împrejmuiau 
văioaga erau cufundaţi în reverii de sequoia. Până şi aerul care 
se învălătucea împrejurul capului alungit al lui Gaspode se 
mişca lent, deşi cine naiba ar putea să ştie ce visează aerul? 

Gaspode se apropie în grabă de Ginger şi-şi lipi nasul de 
piciorul ei. 


În univers există multe moduri oribile de a te trezi - precum 
hărmălaia gloatei care-ţi dărâmă uşa din faţă, zgomotul 
sirenelor de pompieri sau conştiinţa că dimineaţa de luni, care 
vineri seară părea atât de îndepărtată în timp, a şi sosit. La 
drept vorbind, senzaţia nasului umed al unui câine nu poate fi 
numită cea mai groaznică dintre toate, însă conţine şi ea un 
sâmbure de teroare pe care profesioniştii spaimei şi proprietarii 
de câini de peste tot au ajuns să-l cunoască, umplându-se de 
fiori. E ca şi cum cineva ţi-ar lipi cu mult drag de piele o bucată 
de ficat dezgheţat. 


Ginger clipi. Sclipirea din ochi i se stinse. Lăsă capul în jos, 
iar expresia de groază de pe chipul său se transformă în uimire 
şi apoi, când îl văzu pe Gaspode care-i rânjea sinistru, redeveni 
spaimă, dar de un tip mult mai banal. 

— Sal'tare, spuse afectuos Gaspode. 

Ea se trase înapoi, ridicând braţele ca să se apere. Printre 
degete i se scurseră fire de nisip. Năucită, se uită la ele, apoi 
îndărăt către Gaspode. 

— Pe zei, e oribil, spuse. Ce se-ntâmplă? De ce sunt aici? Oh, 
nu, făcu, ducând palma la gură, iarăşi? 

Rămase o vreme cu ochii aţintiţi asupra lui, apoi se uită urât 
către arcadă, se întoarse, îşi suflecă poalele cămăşii de noapte şi 
o porni în grabă îndărăt, către oraş, prin ceţurile dimineţii. 


Gaspode se repezi după ea, conştient de mânia care plutea în 
aer şi încercând, disperat, să ajungă cât mai departe de uşă cu 
putinţă. „E ceva groaznic acolo, îşi spuse. Pesemne nişte chestii 
cu tentacule care-ţi smulg capul.” Hai să ne gândim puţin: când 
găseşti o uşă misterioasă, îngropată pe coasta unui vechi deal, şi 
de-acolo iese ceva, e limpede că n-o să fie mulţumit să te vadă. 
Fo' Făptură Spurcată la care Omul nici n-ar trebui să cugete 
vreodată, şi nici câinele aici de faţă nu vrea s-o facă. 

Nu putea şi ea să... 

Mârâind, se îndreptă către oraş. 

În urma lui, uşa se mai mişcă încă puţin. 


Holy Wood se trezise cu mult înaintea lui Victor, iar zgomotul 
ciocanelor de la Veacul Vulpii Zburătoare se auzea din 
depărtare. La poartă, era un şir de căruţe cu lemne. Victor se 
trezi îmbrâncit şi dat la o parte de un grup grăbit de zidari şi 
tâmplari. Inăuntru, cete întregi de muncitori se agitau 
împrejurul lui Silverfish, care se certa cu LMSB Dibbler. Victor 
ajunse lângă ei tocmai când Silverfish spunea, pe un ton năucit: 

— Întregul oraş? 

— Zonele mărginaşe poţi să le omiţi, zise Dibbler. Dar vreau 
tot centrul. Palatul, Universitatea, Breslele, tot ceea ce-l face să 
fie un adevărat oraş, pricepi? Trebuie să fie aşa cum trebuie. 

Era roşu la faţă. În spatele său se înălța silueta lui Detritus 
care, foarte răbdător, ţinea deasupra capului ceea ce părea a fi 
un pat. Părea un chelner cu o tavă. Detritus avea într-o mână 
aşternuturile. Apoi, Victor îşi dădu seama că scrisul se întindea 
nu doar pe cearşafuri, ci pe întreg patul. 

— Dar costurile... protestă Silverfish. 

— O să scoatem noi banii de undeva, răspunse calm Dibbler. 

Celălalt n-ar fi putut arăta mai îngrozit nici dacă Dibbler ar fi 
purtat o rochie. Încercă să se adune. 

— Ei, dacă eşti hotărât, Beregată! 

— Sunt! 

— Păi, dacă stau bine să mă gândesc, poate putem amortiza 
preţul decorului, dacă-l folosim în mai multe clicuri, sau poate 
chiar să-l închiriem... 

— Ce vorbeşti acolo? făcu Dibbler. E construit special pentru 
Pradă Rafalelor! 

— Da, da, fireşte, încercă să-l mângâie Silverfish. Dar, după 
aia, putem... 


— După aia? După aia n-o să mai fie nimic! N-ai citit 
scenariul? Detritus, arată-i scenariul! 

Îndatoritor, Detritus lăsă patul jos, între ei. 

— Asta-i patul pe care dormi, Beregată. 

— Pat, scenariu, care-i diferenţa? Uite aici... chiar deasupra 
încrustaţiilor... 

Silverfish începu să citească. Se lăsă liniştea. Trecu destul de 
multă vreme, căci alchimistul nu era obişnuit să citească lucruri 
care nu erau puse pe coloane, cu totalul dedesubt. In cele din 
urmă, spuse: 

— Ai de gând să-i dai... să-i dai... 

— E un eveniment istoric. Nu te pui cu istoria, spuse trufaş 
Dibbler. În timpul războiului civil, oraşul a ars - toată lumea ştie 
asta. 

Silverfish se înfoie. 

— O fi ars, dar eu nu eram atunci acolo, să găsesc 
sponsorizări! E o risipă nemaivăzută! 

— Facem noi cumva rost de bani, spuse calm Dibbler. 

— Într-un cuvânt, im-posibil. 

— Astea-s două cuvinte, replică Dibbler. 

— Nu pot lucra la aşa ceva, zise Silverfish, fără să-l bage în 
seamă. Am încercat să-ţi înţeleg punctul de vedere, nu-i aşa? 
Dar tu încerci să transformi imaginile mişcătoare în... în... în 
vise. Eu n-am intenţionat niciodată să ajungem aici! Pe mine să 
nu mai contezi! 

— Perfect, zise Dibbler şi se uită la trol. Domnul Silverfish 
tocmai pleca, adăugă. 

Detritus încuviinţă, apoi încet, dar ferm, îl ridică pe Silverfish 
de guler. Acesta se albi. 

— Nu poţi scăpa aşa uşor de mine, încercă el. 

— Pariem? 

— N-o să mai existe alchimist în Holy Wood care să lucreze 
pentru tine! O să iau cu mine şi tehnicienii! Eşti terminat! 

— Ascultă! După clicul ăsta, toţi oamenii de-aici au să vină 
să-mi ceară o slujbă! Detritus, dă-l pe vagabondul ăsta afară! 

— Sigur, Domnu’ Dibbler, tună trolul, strângându-l pe 
Silverfish de guler. 

— Ne mai întâlnim noi... megaloman viclean şi ticălos! 

Dibbler îşi scoase trabucul din colţul gurii. 

— DOMNULE megaloman! Că doar nu ne batem pe burtă, 
spuse. 


Apoi puse trabucul la loc şi-i făcu un semn elocvent trolului 
care, cu blândeţe, dar cu multă hotărâre, îl luă pe Silverfish şi 
de un picior. 

— Dacă pui mâna pe mine, n-ai să mai găseşti de lucru pe 
nicăieri în oraşul ăsta! strigă alchimistul. 

— Dar am de lucru, domnu' Silverfish, zise liniştit Detritus, 
ducându-l spre poartă. Sunt Vicepreşedinte însărcinat cu Dat 
Afară Oamenii Care-l Supără pe Domnu' Dibbler! 

— Atunci va trebui să-ţi iei un ajutor! se răsti Silverfish. 

— Am un nepot care caută să-şi facă o carieră, zise trolul. La 
revedere. 

— Aşa, făcu Dibbler, frecându-şi palmele cu mişcări bruşte. 
Soll! 

Acesta apăru din spatele unei mese pliante încărcate cu hărţi 
rulate şi luă un creion în gură. 

— Da, Unchiule? 

— Cât o să dureze? 

— Cam patru zile, Unchiule. 

— E prea mult. Mai angajează oameni. Vreau să fie gata 
mâine, bine? 

— Dar, Unchiule... 

— Altfel zbori, zise Dibbler. Soll părea înspăimântat. 

— Dar îţi sunt nepot, Unchiule, se împotrivi el. Nu poţi să-ţi 
dai afară nepoţii. 

Dibbler privi împrejur şi păru să-l observe pe Victor pentru 
prima oară. 

— Aha, Victor. Tu te pricepi la vorbe, zise. Pot să-mi dau 
afară un nepot? 

— Păi, nu prea cred. Cred că trebuie dezmoşteniţi sau ceva 
asemănător, îngăimă Victor. Dar... 

— Aşa! Aşa! strigă Dibbler. Bravo! Ştiam eu că există o vorbă 
de soiul ăsta. Dezmoştenit. Ai auzit, Soll? 

— Da, Unchiule, spuse abătut acesta. Mă duc să văd dacă 
mai găsesc tâmplari, bine? 

— Bravo! 

Soll se îndepărtă, după ce-i aruncase lui Victor o privire 
uimită şi îngrozită. Dibbler începu să dojenească un grup de 
tehnicieni, aruncând în ei cu instrucţiuni ca o fântână arteziană. 

— Înţeleg, deci, că nu mai merge nimeni azi în Ankh- 
Morpork, spuse un glas de lângă genunchiul lui Victor. 


— Mda. Chiar că-i ambițios, azi, zise Victor. Parcă nici n-ar fi 
el. 

Gaspode se scărpină la ureche. 

— Am ceva să-ţi zic. Oare ce era? A, da, mi-am amintit. 
Gagica ta e agentă a puterilor diavoleşti. În noaptea aia când am 
găsit-o pe deal, pesemne că se pregătea să se facă una cu răul. 
Ce zici de asta, e? 

Şi rânji. Era destul de mulţumit de modul în care adusese 
vorba. 

— Ce drăguţ, spuse Victor, distrat; se vedea cu ochiul liber 
că Dibbler se purta şi mai ciudat decât de obicei - era prea mult 
chiar şi pentru Holy Wood. 

— Da, zise Gaspode, cam iritat de reacţie. Nu m-ar mira să 
aflu că dănţuieşte la vreme de noapte cu spiritele care bântuie 
lumea de dincolo. 

— Bravo, zise Victor. 

În mod normal, în Holy Wood, nu se ardea nimic. Totul era 
pus bine şi vopsit pe cealaltă parte. În ciuda voinţei sale, începu 
să devină interesat. 

— ... Mii de figuranti, spunea Dibbler, nu ştiu de unde-i luaţi, 
îi angajăm pe toţi din Holy Wood dacă trebuie, da? Şi vreau... 

— li ajută să-şi îndeplinească ticăloasele planuri de a se- 
nstăpâni asupra lumii. Părerea mea, zise Gaspode. 

— Chiar aşa? făcu Victor. 

Dibbler începuse să discute cu doi ucenici alchimişti. Se 
chinui să audă ce se spunea. Douăzeci de role? Dar nimeni nu 
visase vreodată să treacă de cinci. 

— Da, şi sapă pentru a-i trezi din somnul lor de veci şi a 
semăna haosul, aşa s-ar zice, continuă Gaspode. Pesemne că-i 
ajutată de pisici, ascultă ce-ţi... 7 

— Taci un pic, bine? se răsti Victor. Incerc să ascult ce spun 
ăia. 

— Vai, iertăciune, încercam şi io să salvez lumea, mormăi 
câinele. Să nu vii să-mi plângi mie dacă te trezeşti cu făpturi 
scârbavnice din vremuri imemoriale încep să-ţi facă semne pe 
sub pat. 

— Ce tot spui acolo? întrebă Victor. 

— A, nimic, nimic... 

Dibbler îşi ridică privirea, văzu chipul mirat al lui Victor şi-i 
făcu semn cu mâna. 


— Hei, băiete! Hai încoace! Ia ghici: am un super-rol pentru 
tine, sau n-am? 

— Păi, nu ştiu! Aveţi? întrebă Victor, făcându-şi loc prin 
mulţime. 

— Păi, asta am spus! 

— Nu, aţi întrebat dacă... începu Victor, dar se lăsă păgubaş. 

— Şi unde-i duduia Ginger, dacă-mi dai voie să-ntreb? făcu 
Dibbler. Iar întârzie? 

— ... Pesemne că nu s-a putut trezi... mormăi un glas 
morocănos, pe care nimeni nu-l băgă în seamă, de undeva din 
marea de picioare... pesemne că-i greu tare... să te amesteci în 
treburi oculte... 

— Soll, trimite pe cineva după ea. 

— Da, Unchiule. 

— ... La ce să te-aştepţi, oamenii cărora le plac pisicile sunt 
în stare de orice, ce încredere poţi avea... 

— Şi găseşte pe cineva să transcrie patul. 

— Da, Unchiule. 

— ... Dar nimeni nu te-ascultă. Noo. Pun pariu că, dac-aş 
avea blană lucioasă şi-aş ţopăi de colo-colo, lătrând, atunci m-ar 
asculta... 

Dibbler deschise gura, apoi se încruntă şi ridică braţul. 

— De unde vine bombănitul ăsta? întrebă. 

— ... Pesemne că am salvat lumea-ntreagă, ar trebui să-mi 
facă ş-o statue, dar nu, nu, asta nu-i de dumneavoastră, Domnu' 
Gaspode, că nu sunteţi dumneavoastră persoana potrivită, 
deci... 

Jelania se întrerupse. Mulțimea se trase la o parte, dând la 
iveală un câine mic, cenuşiu şi cu picioare strâmbe, care-l privi 
impasibil pe Dibbler. 

— Ham? făcu el, nevinovat. 


În Holy Wood, totul se mişca repede, dar munca la Pradă 
Rafalelor progresa cu iuţeala fulgerului. Toate celelalte proiecte 
ale companiei fuseseră stopate. La fel ca multe altele dintre cele 
din oraş, căci Dibbler plătea figuranţii şi tehnicienii dublu faţă 
de ceilalţi angajatori. 

Iar printre dune se înălţă un soi de Ankh-Morpork. Dacă s-ar 
fi dus pe furiş să filmeze în oraş, riscând mânia vrăjitorilor, şi- 
apoi i-ar fi strecurat unui vagabond o mână de dolari să pună şi 


foc, ar fi fost mai ieftin - dacă stăteai s-asculţi plângerile lui 
Soll. Dar Dibbler nu era de acord. 

— Mai presus de orice, declară el, nu ar da bine pe peliculă. 

— Dar, Unchiule, vorbim aici de adevăratul Ankh-Morpork, 
zise Soll. Ar arăta exact aşa cum trebuie. Cum adică să nu dea 
bine? 

— Ankh-Morpork nu arată aşa de autentic, să ştii, spuse 
gânditor Dibbler. 

— Cum poţi să spui aşa o prostie? se răsti Soll, forțând la 
maximum elasticitatea legăturilor de rudenie. E acolo unde 
trebuie să fie! Este chiar oraşul despre care e vorba! Fireşte că-i 
autentic! Mai autentic de-atât nu se poate! Asta-i definiţia 
autenticităţii! 

Dibbler îşi scoase trabucul din gură. 

— Nu, nu-i aşa, spuse. Ai să vezi. 

Ginger apăru pe la prânz, aşa de palidă la faţă încât nici 
măcar Dibbler nu ţipă la ea, şi tot uitându-se urât către 
Gaspode, care încerca s-o evite. Cât despre Dibbler, el avea 
oricum altele pe cap. Era în biroul său, explicând Intriga. 

Care era, de fapt, foarte simplă, urmând povestea clasică 
despre Un Băiat şi o Fată, o Fată şi Alt Băiat, O Iubire Pierdută, 
numai că, de data asta, era la mijloc şi un război civil. 

Originile Războiului Civil din Ankh-Morpork (3 Grunie 432, 
ora 8.32 p. m. - 4 Grunie 432, ora 10. 45 a. m.) au reprezentat 
dintotdeauna un subiect de dispute încinse în rândul istoricilor. 

Există două mari teorii: 1. Oamenii de rând, scoşi din fire de 
impozitele mult prea mari promovate de un rege încă şi mai 
idiot decât precedenţii, se hotărâseră că venise vremea să 
elimine conceptul învechit de monarhie, înlocuindu-l pe 
stăpânitor, din câte a reieşit ulterior, cu o dinastie de despoţi 
care au menţinut pragul impozitelor, având însă bunul-simţ să 
nu pretindă că zeii înşişi le dăduseră acest drept şi, astfel, 
făcându-i pe toţi ceilalţi să se simtă mult mai bine SAU 2. Un 
bărbat care juca „Bagă-l la apă pe dom’ Ceapă” într-o cârciumă 
îl acuzase pe altul că avea în mână mai mulţi aşi decât ar fi 
trebuit, se scoseseră cuţitele, apoi unul îl lovise pe altul cu o 
banchetă în cap, apoi altcineva înjunghiase pe altcineva, 
începuseră să zboare săgețile, unul se agăţase de candelabru, o 
secure aruncată pe alături lovise pe cineva de pe stradă, fusese 
chemată Straja, cineva dăduse foc la cârciumă, altul lovise o 


groază de oameni cu o masă, apoi cu toţii îşi pierduseră 
cumpătul şi începuseră să se lupte. 

Oricum, din toate acestea ieşise un război civil - motiv de 
mândrie pentru orice civilizaţie ajunsă la maturitate??. 

— Uite cum văd eu lucrurile, zise Dibbler. O fată de familie 
bună trăieşte singură într-o casă mare, da, iar tânărul ei pleacă 
să lupte de partea rebelilor, ea îl întâlneşte pe altul, încep să 
sară scântei... 

— Adică explodează, sau cum? întrebă Victor. 

— Adică se îndrăgostesc, spuse cu răceală Ginger. 

— Aşa ceva, încuviinţă Dibbler. Privirile li se-ntâlnesc într-o 
încăpere plină de lume. Ea e singură, nu-i are alături decât pe 
slujitori şi, să vedem, da, poate şi un câine de salon... 

— Laddie? făcu Ginger. 

— Mdea. Şi, fireşte, ea e dispusă să facă orice pentru a salva 
mina familiei, aşa că flirtează într-o oarecare măsură cu 
amândoi, adică bărbaţii, nu câinele, apoi unul este ucis în război 
şi celălalt o părăseşte, dar totul e în regulă pentru că ea e tare 
de fire. Ce credeţi? întrebă Dibbler, lăsându-se pe spătarul 
scaunului. 

Cei din jur se priviră tulburaţi. Se lăsă o tăcere stânjenită. 

— Sună minunat, Unchiule, zise Soll, care avusese îndeajuns 
de multe probleme pentru o zi. 

— Foarte pretenţios din punct de vedere tehnic, spuse 
Meşterul. 

Restul echipei izbucni într-un cor de osanale uşurate. 

— Ştiu şi eu...? făcu încet Victor. 

Ochii tuturor se întoarseră către el, aşa cum spectatorii 
aşezaţi pe buza puţului cu lei îl urmăresc pe primul condamnat 
care apare, îmbrâncit din spate, pe poarta de fier. Victor 
continuă: 

— Adică asta-i tot? Nu pare, cum să zic, prea complicat, 
pentru un clic atât de lung. Nişte oameni care se îndrăgostesc în 
timpul războiului civil... nu prea văd cum să scoţi cine ştie ce 
mare chestie de-aici. 


24 Mai presus de orice, acesta le oferă fraţilor un pretext ceva mai bun 
ca altele pentru a se lupta între ei, faţă de cele obișnuite, precum „ce-a 
zis nevastă-sa despre Mami la înmormântarea Mătușii Vera”. 


Tăcerea febrilă se înscăună din nou. Câţiva oameni care 
şedeau lângă Victor se traseră un pic mai departe. Dibbler se 
uita fix la el. De undeva, de sub scaun, Victor auzi un glas şoptit: 

— ... Mda, mda, fireşte, pentru Laddie se găseşte mereu câte 
un rol... ce-are el şi n-am io, asta aş vrea să aflu... 

Dibbler nu-şi lua ochii de la Victor. În cele din urmă, spuse: 

— Ai dreptate! Ai dreptate! Victor are dreptate! De ce n-a 
mai observat nimeni? 

— Exact asta voiam şi eu să spun, Unchiule, se grăbi Soll. 
Trebuie să-i dăm ceva mai multă consistenţă. 

Dibbler îşi flutură trabucul prin aer, cu un gest neglijent. 

— O să găsim şi alte chestii, odată ce trecem la treabă. Nu-i 
o mare problemă. De pildă... de pildă... ce-aţi zice de o cursă de 
care? Aşa ceva place tuturor. E palpitantă. Oare o să cadă, oare 
au să-i sară roţile? Da. O cursă de care. 

— Am, ăăă, am citit câte ceva despre Războiul Civil, spuse cu 
mare grijă Soll, şi nu cred că se pomeneşte nimic despre... 

— Despre faptul că pe atunci NU existau curse de care, nu-i 
aşa? zise Dibbler, cu un glas moale ca săpunul în care se 
ascundea, amenințătoare, o lamă de ras. 

Soll se pleoşti. 

— Dacă pui problema aşa, Unchiule, ai dreptate, spuse. 

— Şi... începu Dibbler, căzând pe gânduri... poate băgăm şi... 
un ditamai rechinul? 

Până şi el părea uşor surprins de idee. Soll îl privi 
deznădăjduit pe Victor. 

— Sunt aproape sigur că rechinii n-au luptat în Războiul 
Civil, zise acesta. 

— Chiar aşa? 

— Ar fi observat cineva dacă erau acolo, zise Victor. 

— Ar fi fost striviţi sub picioarele elefanților, bombăni Soll. 

— Ei, da, zise Dibbler, era doar o propunere. Nici nu ştiu ce 
mi-a venit, de fapt. 

Rămase o vreme cu privirea în gol, apoi scutură scurt din 
cap. „Un rechin, se gândi Victor. Gândurile tale înoată fericite, 
ca nişte peştişori aurii, apoi apa se învolburează şi, de cine ştie 
unde, apare o idee ca un rechin uriaş. Ca şi cum altcineva ar 
gândi pentru noi.” 


— Pur şi simplu nu ştii să te porţi, îi spuse Victor lui 
Gaspode, când rămaseră singuri. Te-am auzit. Ai mormăit tot 
timpul acolo, sub scaun. 

— N-oi şti eu să mă port, dar măcar nu umblu cu limba 
scoasă după o fată care cheamă înspăimântătoarele Făpturi ale 
Nopţii în lume, ripostă câinele. 

— Măcar atât, făcu Victor, apoi îi pică fisa: Ce vrei să spui? 

— Aha! Acum ştii să mai şi asculţi. Gagică-ta... 

— Nu-i gagica mea! 

— Gagică-ta prospectivă, se corectă Gaspode, pleacă în 
fiecare noapte să încerce să deschidă uşa aia de pe deal. A 
încercat şi astă-noapte, după ce-ai plecat tu. Eu am văzut-o şi 
am oprit-o, adăugă, sfidător. Nu că m-aş aştepta să am parte de 
vreo recunoştinţă, fireşte. Dar acolo e ceva oribil, iar ea vrea să- 
i dea drumu'. Nu mă miră că dimineaţa întârzie şi e mereu 
obosită, dacă-şi petrece noaptea săpând. 

— De unde ştii că e ceva oribil? întrebă fără vlagă Victor. 

— S-o luăm aşa, făcu Gaspode. Dacă ceva e ferecat într-o 
peşteră, sub un deal, îndărătul unor uşi mari, asta nu înseamnă 
că oamenii vor să-l vadă ieşind în fiecare noapte să spele vasele, 
nu? Sigur, continuă el milos, nu zic că ea ştie ce face. Pesemne 
că duşmanii au pus stăpânire pe mintea ei slabă, de femeie 
iubitoare de pisici, şi-acum o sucesc după bunul lor plac. 

— Ce prostii poţi să spui uneori, zise Victor - deşi cu un glas 
care nici măcar lui nu i se părea prea convingător. 

— Poftim, întreab-o, spuse câinele, plin de el. 

— Am s-o-ntreb! 

— Aşa să faci! 

„Dar oare cum să procedez? se întrebă Victor, în timp ce 
ieşeau afară, la soare. Imi cer iertare, domnişoară, dar câinele 
meu spune că... nu. Auzi, Ginger, înţeleg că te duci să... nu. Hei, 
Ginuţa, cum se face că ăsta te-a văzut... nu.” 

Poate că trebuia doar să înceapă o discuţie şi să aştepte să 
vină vorba de la sine de scârboşeniile din Lumea de Dincolo. 
Dar, până una, alta, trebuia să aibă răbdare până se termina 
cearta. 

Era vorba de al Treilea rol important din Pradă rafalelor. 
Fireşte, Victor era eroul năvalnic, dar periculos, pentru rolul 
feminin singura opţiune era Ginger, dar cel de-al doilea erou - 
plicticos, dar loial - le punea ceva probleme. 


Victor nu mai văzuse niciodată pe cineva bătând din picior de 
furie. Crezuse că aşa ceva se întâmpla numai în cărţi. Însă 
Ginger tocmai asta făcea. 

— Pentru că aş arăta ca o tâmpită, de-aia! strigă ea. 

Soll, care se simţea ca un paratrăsnet într-o zi ploioasă, îşi 
flutură frenetic braţele. 

— Dar e numai bun pentru rol! spuse. E nevoie de cineva 
tare... 

— Tare? Sigur că-i tare! E făcut din piatră! zbieră Ginger. O 
fi având armură şi mustață falsă, dar tot trol rămâne! 

Rock, care se înălța ca un monolit în spatele lor, îşi drese 
glasul cu zgomot. 

— Zguze, spuse, ce-ar fi ză derminăm gu remarcele aztea 
elementalizte? 

Venise rândul fetei să-şi fluture braţele. 

— N-am nimic cu trolii, spuse. Cel puţin câtă vreme sunt 
troli. Dar cum puteţi să-mi cereţi să joc o scenă romantică 
împreună cu... cu... cu unul cu faţa ca o faleză? 

— Uide ce-i, zise Rock, ridicând glasul ca un tenisman care 
se pregăteşte să servească, vrei ză dzici gă, dagă abar troli gare 
znobezg oamenii cu ghioagele, e dodul bine, dar dagă abar troli 
care au zentimente galde, pregum moladecii dă oameni, nu mai 
e bine? 

— Nu asta vrea să spună, interveni disperat Soll. Nici 
vorbă... 

— Dagă mă dai gu gudzitul, oare nu-mi gurge sânge? făcu 
Rock. 

— Nu, nu-ţi curge, zise Soll, dar... 

— Mda. Dar mi-ar gurge. Dag-aş avea sânge, mi-ar gurge 
peste tot... 

— Şi încă ceva, zise un pitic, înghiontindu-l pe Soll în 
genunchi. În scenariu scrie că fata are o mină plină de pitici 
fericiţi, care râd şi cântă, da? 

— Oh, da, spuse Soll. Fericit să scape de problema cu trolii. 
Şi ce-i cu asta? 

— E cam repetitiv, nu? zise piticul. De parcă pitici înseamnă 
automat mineri. Nu văd de ce trebuie să fim manierizaţi în halul 
ăsta. 

— Dar cei mai mulţi pitici sunt mineri, încercă disperat Soll. 

— Ei, or fi, dar asta nu înseamnă că-s fericiţi, spuse alt pitic. 
Şi nici nu cântă tot timpul. 


— Chiar aşa, zise al treilea. Pentru siguranţă, pricepi? Dacă 
tot cânţi aşa, poate să-ţi cadă în cap tot tavanul. 

— lar în apropiere de Ankh-Morpork nu sunt mine, spuse 
unul - care putea fi cel care deschisese discuţia, cu toate că lui 
Soll toţi i se păreau identici. Toată lumea ştie. Solul nu se 
potriveşte. Dacă ne vede cineva săpând după diamante în 
apropiere de Ankh-Morpork, o să ne facem de râsul curcilor. 

— N-aj zbune gă am o faţă dă faleză, tună Rock, căruia, din 
când în când, îi trebuia ceva timp să înţeleagă. E gam zbârcidă. 
Dar nu-i ga o faleză. 

— Treaba e, spuse unul dintre pitici, că nu înţelegem de ce 
oamenii obţin toate rolurile bune, iar noi numai din cele 
minuscule. 

Soll râse voios, precum un om pus la colţ care speră că va 
izbuti să însenineze atmosfera cu o glumă. 

— Aha, spuse, păi asta e din cauză că voi... 

— Da? făcură piticii la unison. 

— Aaa, îngână Soll, apoi încercă să schimbe brusc subiectul. 
Vedeţi voi, toată treaba - din câte înţeleg - este că Ginger ar 
face orice prostie, numai să-şi păstreze conacul şi mina, şi... 

— Nu începem odată? zise Meşterul. Într-un ceas tre’ să le 
fac curat la impi. 

— Aha, briceb, zise Rock. Deci io zunt orice broztie, da? 

— Minele nu pot fi păstrate, spuse un pitic. Minele te 
păstrează pe tine. Tu scoţi comorile la iveală. Nu le bagi 
înăuntru. Asta-i tot şpilul cu minele. 

— Păi, poate că asta e secată, zise repede Soll. Oricum, ea... 

— Păi, atunci, n-o mai păstrezi, spuse alt pitic, pe tonul unuia 
care e pe cale să înceapă o lungă explicaţie. O abandonezi, 
întărind-o cu bârne acolo unde e cazul, şi începi să sapi pe 
direcţia filonului principal... 

— Cu mare atenţie la porțiunile instabile şi la pante, adăugă 
altul. 

— Cu mare atenţie la porțiunile instabile şi la pante, fireşte, 
apoi... 

— Şi la aglomerările cristaline. 

— Fireşte, apoi... 

— Dacă nu cumva vrei doar să treci dincolo, evident. 

— Fireşte, dar... 

— Nu îndzeleg, începu Rock, gum de faţa mea boate vi 
azemănată cu... 


Mere TĂCEŢI! zbieră Soll. Toată lumea să tacă din gură! 
TACEŢI DIN GURA! Următorul care deschide gura va zbura din 
oraşul ăsta pentru totdeauna. Pricepeţi? E LIMPEDE? Bun. 

Tuşi, apoi continuă pe un ton ceva mai firesc: 

— Aşa. Vreau să înţeleagă toată lumea că aici e vorba de un 
clic Palpitant, Răvăşitor şi Romantic, despre lupta unei femei 
pentru a-şi salva... 

Se uită ce scria pe clipboard, apoi continuă curajos: 

— ... Tot ce are mai presus, în Vârtegiul unei Lumi Nebune. 
Aşa că nu mai vreau necazuri de la nimeni. 

Un pitic ridică încurcat mâna. 

— Scuze? 

— Da? făcu Soll. 

— Cum se face că toate clicurile domnului Dibbler se petrec 
în Vârtegiul unei Lumi Nebune? 

Soll strânse din pleoape. 

— Pentru că domnul Dibbler are mult spirit de observaţie, 
mârâi el. 


Dibbler avusese dreptate. Noul oraş era ca un distilat al celui 
vechi. Aleile înguste erau încă şi mai înguste, clădirile înalte 
erau şi mai înalte. Garguii erau şi mai fioroşi, acoperişurile - 
mai ascuţite. Uriaşul Turn al Farmecelor de la Universitatea 
Nevăzută aici era şi mai înalt, şi mai fragil, chiar dacă, la urma 
urmelor, era numai pe sfert cât cel original. Universitatea însăşi 
era şi mai barocă, împodobită cu şi mai multe creneluri. Palatul 
Patricianului avea mai multe coloane. Tâmplarii forfoteau în sus 
şi în jos, de-a lungul şi de-a latul unei construcţii care, odată 
terminată, avea să facă din marele oraş un Ankh-Morpork de 
mâna a doua - cu excepţia faptului că palatele cele adevărate nu 
erau, în general, pictate pe pânze întinse pe scânduri, şi 
împroşcate, cu mare grijă, cu mizerie. Clădirile din Ankh- 
Morpork erau silite să se murdărească de unele singure. 

Una peste alta, oraşul din Holy Wood părea mult mai Ankh- 
Morpork decât fusese vreodată acesta din urmă. 


Înainte ca Victor să prindă prilejul să-i vorbească, Ginger se 
trezise luată pe sus şi azvârlită în cortul-garderobă. Apoi 
începură să filmeze, şi era deja prea târziu. 

Conducerea Vulpii Zburătoare (de câtva timp, pe firmă 
apăruse încă o propoziţie, cu litere un pic mai mici decât numele 


studiourilor: „La noi sunt mai multe stele decât pe cer."%) 
considera că un clic trebuie produs într-un timp aproape de zece 
ori mai lung decât cel necesar pentru a fi urmărit - dar nu mai 
mult. Însă cu Pradă rafalelor era altă poveste. Conţinea lupte. 
Scene de noapte, pe care impii le pictau frenetic, la lumina 
torţelor. Piticii munceau veseli într-o mină care nu existase şi nu 
avea să mai existe nicăieri după aceea, în care lingouri 
artificiale, mari cât nişte găini, erau înfipte în pereţi de gips; şi, 
de vreme ce Soll le poruncise să-şi mişte buzele, cu toţii cântau 
o versiune ceva mai îndrăzneață a cântecului cu Hai-ho, care 
devenise foarte la modă în rândul populaţiei piticeşti din Holy 
Wood. 

Poate că Soll ştia cum se potriveau laolaltă toate bucăţile. 
Victor însă, nu. Învăţase deja că era preferabil nici măcar să nu 
încerce să urmărească povestea din clicurile pe care le făcea şi, 
oricum, Soll filma nu doar de la coadă la cap, ci şi de la stânga 
la dreapta. Era un adevărat haos, exact ca în viaţa reală. 

Când prinse, în cele din urmă, prilejul să discute cu Ginger, 
se treziră urmăriţi de doi tehnicieni şi de toţi ceilalţi figuranţi 
care, pentru moment, erau liberi. 

— Aşa, oameni buni, zise Soll. Am ajuns la scena de pe la 
sfârşit, în care Victor o întâlneşte pe Ginger, după toate cele 
prin care au trecut amândoi, iar pe carton o să apară... începu 
el, apoi se uită lung la dreptunghiul mare şi negru care-i fusese 
înmânat... o să apară că spune: „Cinstit vorbind, scumpo, aş da 
orice pentru un... platou cu coaste de porc... de prima mână... în 
sosul curry... special... de la Harga...” 

Glasul i se stinse. Când izbuti să răsufle, era ca o balenă care 
iese la suprafaţă. 

— Cine a scris ASTA? 

Un artist ridică mâna, cu mare grijă. 

— Aşa mi-a spus domnu' Dibbler, făcu el repede. 

Soll frunzări grămada în care erau adunate cele mai multe 
dintre dialogurile din film. Buzele i se subţiară. Făcu semn unuia 
dintre oamenii cu clipboarduri şi spuse: 

— Vrei, te rog, să dai o fugă până în birou şi să-l rogi pe 
Unchiul să vină încoace, dacă are timp? 

Apoi scoase un carton din grămadă şi citi: 


25 49 873, conform Socotitorului Celest cu mecanism de ceas, inventat 
de Riktor Ingeniosul. 


— „Mi-e dor de vechea mină, dar pentru o farfurie cu 
mâncare ca la mama-acasă, mă duc de fiecare dată la Casa... 
Harga...” Da, înţeleg. 

Alese altul, la întâmplare. 

— Aha, observ că ultimele cuvinte ale unui soldat regalist 
rănit sunt: „Ce n-aş da acum pentru un platou de 1 dolar, 
Mănânci-Până-Nu-Mai-Poţi, special de la Harga... Casa... 
Coastelor... Of, Mamă!” 

— Mi se pare foarte mişcător, spuse Dibbler, din spatele său. 
Ochii tuturor au să se umezească, ai să vezi. 

— Unchiule, începu Soll. 

Dibbler ridică mâinile. 

— Ţi-am zis că fac eu rost de bani de undeva, zise, iar Sham 
Harga ne-a ajutat cu mâncarea pentru scena picnicului. 

— Ai spus că n-ai să te amesteci în scenariu! 

— Dar nu m-am amestecat, protestă hotărât Dibbler. Nu văd 
cum poţi să spui aşa ceva. L-am mai periat pe ici, pe colo. Cred 
că aşa e un pic mai bun. Unde mai pui că meniul de un dolar, 
Bagi-Până-Crăpi, e la mare preţ, mai nou. 

— Dar clicul se petrece acum sute de ani! zbieră Soll. 

— Pă-ăi, zise Dibbler, poate că un personaj ar putea să 
rostească ceva de genul: „Mă întreb dacă mâncarea de la 
Harga, Casa Coastelor, va fi la fel de bună şi peste sute de 
ani...” 

— Dar astea nu mai sunt imagini mişcătoare! E negustorie 
curată! 

— Sper şi eu, zise Dibbler. Dacă nu e, am încurcat-o. 

— Uite ce-i, începu Soll, ameninţător. 

Ginger se întoarse către Victor. 

— Putem merge undeva să discutăm? îi spuse încet. Fără 
câine, adăugă, cu glasul ei de fiecare zi. Orice-ar fi, fără câine. 

— Vrei să vorbeşti cu mine? făcu Victor. 

— Păi, demult n-am mai avut ocazia, nu? 

— Exact. Sigur. Gaspode, stai aici. Bravo, bravo căţeluşule, 
spuse Victor, cu un fior de nevinovată mulţumire la vederea 
expresiei scârbite care apăru pe chipul lui Gaspode. 

În urma lor, cearta, tipică pentru Holy Wood, ajunsese la 
apogeu. Soll şi LMSB se priveau ameninţător, urlând, în mijlocul 
unui cerc de privitori amuzaţi şi interesaţi. 

— Nu mă obligă nimeni să înghit aşa ceva! Pot să-mi dau 
demisia! 


— Nu, nu poţi! Eşti nepotul meu! Nu poţi să-ţi dai demisia 
din funcţia de nepot! 

Ginger şi Victor se aşezară pe treptele unui conac din pânză 
şi lemn. Nimeni nu le tulbura intimitatea, căci nimănui nu avea 
cum să-i pese de ei, în vreme ce, la numai câţiva paşi, se 
desfăşura o ceartă atât de atractivă. 

— Ăăă, începu Ginger, învârtindu-şi degetele, ale căror 
unghii - Victor nu se putu împiedica să observe - erau 
zdrenţuite. Ăăă, făcu ea din nou - chipul său era o imagine vie a 
neliniştii, palid, cu tot machiajul: „nu e o frumuseţe, se trezi 
Victor gândind, dar bărbaţii pot avea mari necazuri, dacă se lasă 
pradă farmecului ei”. Ăăă, păi, nu ştiu cum să spun, zise ea în 
cele din urmă, dar m-a observat cumva cineva mergând în 
somn? 

— Sus, pe deal? întrebă Victor. 

Ea îşi întoarse capul, iute ca un şarpe. 

— Ştii? De unde ştii? M-ai urmărit? se răsti; era din nou ea 
însăşi, pătimaşă, veninoasă şi agresivă până la limita 
paranoicului. 

— Ieri după-amiază, Laddie te-a găsit... adormită, spuse 
Victor, trăgându-se înapoi. 

— Peste zi? 

— Da. 

— E mai rău decât credeam, şopti Ginger, ducându-şi mâna 
la gură. Din ce în ce mai rău! Ştii când ne-am întâlnit pe deal? 
Chiar înainte să ne găsească Dibbler şi să creadă că... ştii tu... 
roşi ea. Nici măcar nu ţin minte cum am ajuns acolo! 

— Iar astă-noapte te-ai întors, zise Victor. 

— Ţi-a spus câinele, nu? întrebă ea, sec. 

— Da. Scuze. 

— Se întâmplă în fiecare noapte, de la o vreme, gemu Ginger. 
O ştiu, pentru că, şi dacă ajung să mă culc, e nisip peste tot şi 
am unghiile sfărâmate. Mă duc în fiecare noapte, şi nu ştiu de 
ce! 

— Încerci să deschizi uşa, spuse Victor. E acolo o uşă mare şi 
veche, într-un loc în care dealul s-a prăbuşit, şi... 

— Da, am văzut-o, dar de ce? 

— Păi, s-ar putea să ştiu eu, zise prudent Victor. 

— S-aud! 

— Păi... ai auzit de o făptură numită genius loci? 

— Nu, făcu ea, gânditoare. E o şmecherie, nu? 


— E un fel de „spirit al locului”. Poate dobândi puteri destul 
de mari, dacă este venerat, iubit sau detestat pentru mai multă 
vreme. Şi mă întreb dacă nu cumva spiritul locului poate să le 
vorbească oamenilor. Şi animalelor. Adică, Holy Wood e un loc 
ciudat, nu crezi? Aici, lumea se poartă altfel. In restul lumii, 
lucrurile cele mai importante sunt zeii şi banii, sau vitele. Aici, 
lucrul cel mai important este să fii important. 

— Da? îl încurajă ea - care începuse să-l asculte cu cea mai 
mare atenţie. Până acum nu pare prea groaznic. 

— Ajungem şi la partea aia. 

— Oh! 

Victor înghiţi în sec. Creierul îi fierbea ca o ciorbă. Informaţii 
pe jumătate uitate ieşiră o clipă la suprafaţă, ispititoare, apoi se 
cufundară la loc. Poveştile seci şi bătrâne ale dascălilor seci şi 
bătrâni din sălile mari şi bătrâne de curs deveniseră, dintr- 
odată, preţioase. Se chinui disperat să şi le amintească. 

— Nu sunt... spuse el răguşit, apoi îşi drese vocea. Nu sunt 
totuşi sigur că-i aşa, izbuti să rostească. Spiritul acestui loc e 
venit din altă parte. E cu putinţă. Ai auzit de idei cărora le-a 
venit vremea? 

— Da. 

— Ei, astea-s cele domestice. Dar există şi altele. Idei atât de 
pline de energie încât nu mai aşteaptă nici măcar să le vină 
vremea. Idei sălbatice. Evadate. Şi necazul e că, dacă dai peste 
aşa ceva, se produce o gaură... 

li privi chipul, politicos, dar complet nedumerit. Diverse 
analogii se înălţară la suprafaţa minţii sale, precum crutoanele 
înmuiate. Imaginează-ţi că toate lumile care au existat vreodată 
sunt, într-un fel oarecare, îndesate laolaltă ca un sandvici... un 
pachet de cărţi de joc... o carte... un cearşaf împăturit... şi, dacă 
totul e organizat cum trebuie, diverse lucruri se pot deplasa 
prin, şi nu de-a lungul... dar, dacă deschizi o poartă între lumi, 
te ameninţă mari primejdii, ca de pildă... 

Ca de pildă... 

Ca de pildă... 

Ca de pildă ce? 

Amintirea ieşi deasupra, ca o bucată de tentacul cu aspect 
ciudat, pe care-o descoperi tocmai când credeai că n-ai ce să 
păţeşti dacă mănânci paella. 

— S-ar prea putea ca şi altceva să încerce să intre pe aceeaşi 
cale, se hazardă el. În mijlocul, ăăă, în mijlocul nimicului dintre 


cevauri există creaturi pe care, una peste alta, aş prefera să nu 
ţi le descriu. 

— Ai făcut-o deja, spuse Ginger, cu încordare în glas. 

— Şi, ăăă, în genere, astea sunt foarte dornice să pătrundă în 
lumile adevărate, şi poate că, cine ştie cum, iau legătura cu tine 
în timp ce dormi şi... 

Aici renunţă. Nu mai putea suporta să-i vadă chipul. 

— S-ar putea să nu fie nicidecum aşa, adăugă în grabă. 

— Trebuie să mă împiedici să deschid uşa, şopti ea. Poate că 
sunt una dintre Ei. j 

— Oh, nu cred, zise degajat Victor. In genere, Ei au mult 
prea multe brațe, din câte-mi amintesc. 

— Am încercat să pun piuneze pe podea ca să mă trezesc, 
zise Ginger. 

— Sună groaznic. N-a mers? 

— Nu. Dimineaţa, le-am găsit pe toate la loc în pungă. 
Pesemne că le-am adunat. 

— Ăsta ar putea fi un semn bun, spuse Victor, cugetând. 

— De ce? 

— Dacă ai fi chemată de, ăăă, de nişte făpturi răuvoitoare, nu 
cred că le-ar păsa prea mult în ce calci. 

— Scârbos! 

— Şi chiar habar n-ai de ce se întâmplă toate astea, deci? 
întrebă Victor. 

— Nu! Dar visez mereu acelaşi lucru. Hei, făcu ea, mijindu-şi 
ochii, de unde ştii aşa de multe? 

— Păi... mi-a povestit cândva un vrăjitor, răspunse Victor. 

— Nu eşti şi tu vrăjitor? 

— Eu? Nuuu... nicidecum. Nu există vrăjitori în Holy Wood. 
Şi visul? 

— A, e prea ciudat, n-are ce să însemne. Oricum, de mică am 
început să-l visez. Începe cu un munte, numai că, vezi tu, nu e 
un munte normal, pentru că... 

Umbra lui Detritus se aşternu peste ei. 

— Tânăru' domn Dibbler cică să începem iarăşi filmarea, 
tună el. 

— Vii la noapte la mine? şuieră Ginger. 

— Păi, da, sigur, dar poate proprietăresei tale n-o să-i placă... 
începu Victor. 

— A, doamna Cosmopilite e foarte tolerantă, zise Ginger. 

— Chiar aşa? 


— O să creadă că facem sex, pur şi simplu, zise Ginger. 

— Aha, spuse, răguşit, Victor. Deci e-n regulă. 

— Tânărului domn Dibbler nu-i place s-aştepte, zise Detritus. 

— Of, mai taci din gură, făcu Ginger, apoi se ridică şi-şi 
scutură rochia de praf. 

Detritus clipi. Nu era obişnuit ca oamenii să-i spună să tacă. 
Pe frunte îi apărură câteva riduri de expresie. Se întoarse şi 
încercă să pară ameninţător, de data asta în ochii lui Victor. 

— Tânărului domn Dibbler nu-i place... 

— Of, mai cară-te, se răsti Victor şi porni după fată. 

Detritus rămase singur şi strânse din pleoape, chinuindu-se 
să gândească. Fireşte, din când în când, oamenii îi mai spuneau 
şi: „Cară-te” sau: „Taci din gură”, dar glasurile le tremurau 
întotdeauna sub povara chinului de a mima curajul, aşa că, 
fireşte, el le răspundea de fiecare dată: „Hă, hă, hă” şi-i pocnea. 
Dar nu i se mai întâmplase până atunci ca să-i vorbească cineva 
de parcă, orice s-ar fi întâmplat, nu le păsa nici cât negru sub 
unghie. Umerii săi masivi se pleoştiră. Poate că nu-i făcea bine 
să stea atâta după Ruby. 

Soll stătea lângă artistul care scria cartoanele. Când Victor şi 
Ginger se apropiară, îşi ridică privirea. 

— Aşa, spuse, toată lumea la locurile lor. Trecem direct la 
scena balului. 

Părea foarte mulţumit de sine însuşi. 

— Aţi rezolvat-o cu replicile? întrebă Victor. 

— Foarte uşor, spuse mândru Soll, apoi trase cu ochiul la 
soare. Am pierdut o grămadă de timp, aşa că hai să nu mai 
tândălim. 

— Ciudat că l-ai făcut pe LMSB să cedeze aşa, zise Victor. 

— Dar nu avea niciun argument. S-a dus îndărăt în birou, să- 
şi plângă de milă, pesemne, comentă trufaş Soll. OK, hai, cu 
toţii... 

Artistul care scria îl trase de mânecă. 

— Domnu' Soll, mă întrebam... oare ce vreţi să pun în loc în 
scena cea mare, acum că Victor nu mai pomeneşte de coaste? 

— Nu mă bate la cap, omule! 

— Dar, dacă mi-aţi da măcar o idee... 

Cu multă hotărâre, Soll îi desfăcu degetele care-i strângeau 
mâneca. 

— Cinstit vorbind, spuse, puţin îmi pasă. 


Apoi se îndreptă cu paşi mari spre locul de filmare. Artistul 
rămase singur. Luă pensulă. Buzele i se mişcau neauzit, 
repetând cuvintele. Apoi, spuse: 

— Hmmm... E bună, e bună. 


Banana N'Vectif, cel mai dibaci vânător din marile câmpii 
aurite din Klatch, îşi ţinea răsuflarea în timp ce introducea, cu 
mare grijă, ultima piesă la locul său. Ploaia răpăia pe acoperişul 
colibei. 

Gata. Asta era. 

Nu mai făcuse niciodată aşa ceva, dar ştia că nu greşise. 

La vremea sa, construise capcane pentru tot felul de 
animale, de la zebră la tharga... şi cu ce se alesese? Însă, chiar 
în ziua precedentă, pe când ducea un transport de piei la 
N'kouf, auzise un neguţător spunând că, dacă se găsea cineva 
care să perfecţioneze cursa de şoareci, lumea avea să-l ţină 
minte în vecii vecilor. 

Gândindu-se la asta, Banana nu închisese un ochi toată 
noaptea. Apoi, chiar la revărsatul zorilor, se apucase de treabă: 
scrijelise o schemă pe perete, cu un băț, şi pornise să 
construiască. Cât fusese în oraş, profitase de ocazie pentru a 
examina câteva capcane de şoareci şi constatase că, fără 
discuţie, mai era de lucru la ele. Nu fuseseră construite de 
vânători. 

Acum apucă o crenguţă şi o împinse uşor înăuntrul celei 
făurite de el. 

Plici. 

Perfect. 

Nu-i mai rămânea decât s-o ducă la N'kouf şi să vadă dacă 
neguţătorul... 

Ploaia răpăia foarte puternic. De fapt, aducea mai mult cu... 

Când se trezi, Banana zăcea printre ruinele colibei sale, într- 
o fâşie de noroi, lată de jumătate de milă. Se uită, cu ochii 
tulburi, la ce mai rămăsese din locuinţa sa. Se uită la cicatricea 
maronie care se întindea de-a lungul câmpiei, cât vedea cu 
ochii. Se uită la norul negru, noroios, care se distingea, parcă, la 
un capăt al acesteia. Apoi, privi în jos. Capcana perfecționată 
era, de-acum, o schemă în două dimensiuni, destul de reuşită, 
întipărită în mijlocul unei urme enorme. 

— Habar n-aveam că funcţiona atât de bine, spuse Banana. 


Cărţile de istorie consemnează că bătălia hotărâtoare care-a 
pus capăt Războiului Civil din Ankh-Morpork s-a purtat între 
două mici grupuri de oameni, storşi de puteri, într-o mlaştină, la 
primele ore ale dimineţii. Cu toate că una din părţi a pretins că 
ieşise victorioasă, practic bătălia s-a încheiat cu scorul general 
de 0 (pentru oameni) la 1000 (pentru corbi), aşa cum se 
întâmplă de cele mai multe ori în război. 

Amândoi Dibblerii erau, însă, de acord că, dacă ar fi fost ei la 
conducere, nimeni n-ar fi putut scăpa basma curată cu aşa un 
război de mâna a şaptea. Era strigător la cer că unii avuseseră 
îngăduinţa de a pune în scenă unul dintre evenimentele cruciale 
ale istoriei oraşului, fără mii de oameni, cămile, tranşee, arme 
de asediu, cai şi flamuri. 

— Şi unde mai pui că erau şi în ceaţă, zise Meşterul. La 
luminozitate nu s-au gândit? 

Cercetă viitorul câmp de luptă, cu palma streaşină la frunte 
pentru a se apăra de soare. Aveau să fie unsprezece tehnicieni 
care să filmeze din toate unghiurile cu putinţă. Unul după altul îi 
făcură semn că totul era pregătit. Meşterul bătu uşor în cutia pe 
care-o avea în faţă. 

— Gata, băieţi? zise. 

Drept răspuns izbucni un cor de chiţăituri. 

— Aşa vă vreau, făcu Meşterul. Dacă vă iese bine, primiţi o 
şopârlă în plus la ceai. 

Apucă manivela cu o mână şi o portavoce cu cealaltă. 

— Noi suntem gata, domnu' Dibbler! strigă. 

LMSB încuviinţă dând din cap şi tocmai dădea să ridice 
braţul, în chip de semn, când Soll se repezi şi-l apucă de umăr. 
Nepotul se uita lung şi insistent la şirurile ordonate de călăreţi. 

— Doar o clipă, îi spuse liniştit, apoi îşi duse mâinile pâlnie la 
gură. Hei, tu de colo! Al cinşpelea cavaler din rând! Da, da, tu! 
Vrei să-ţi desfăşori flamura, dacă eşti drăguţ? Mulţumesc! 
Acum, te rog frumos, du-te şi vorbeşte cu doamna Cosmopilile 
să-ţi dea una nouă. Mulţumesc. 

Soll se întoarse către unchiul său şi ridică din sprâncene. 

— E... e un blazon, spuse iute acesta. 

— Două coaste încrucişate pe un câmp de salată? făcu Soll. 

— Păi, cavalerii ăştia din vechime numai la mâncare se 
gândeau... 


— Şi mi-a plăcut şi deviza, zise Soll. „Adevăraţii Cavaleri 
mănâncă la Harga, Casa Coastelor”. Mă întreb, dacă am avea 
sunet, ce strigăt de luptă ar fi scos ăla? 

— Eşti sânge din sângele meu, făcu Dibbler, clătinând din 
cap. Cum poţi să-mi faci asta? 

— Tocmai pentru că sunt sânge din sângele tău, răspunse 
Soll. 

Dibbler se însenină. Fireşte, dacă puneai problema aşa, nu 
mai părea un lucru atât de rău. 


Suntem în Holy Wood. Ca să treacă timpul mai repede, nu 
trebuie decât să filmezi un ceas ale cărui limbi se mişcă la 
iuţeală... 

La Universitatea Nevăzută, entograful a început deja să 
scuipe de şapte ori pe minut. 


Către sfârşitul după-amiezii, dădură foc oraşului Ankh- 
Morpork. 

Oraşul cel adevărat arsese de mai multe ori, de-a lungul 
anilor - drept răzbunare, din neglijenţă, din invidie sau, pur şi 
simplu, pentru a se încasa o asigurare. Cele mai multe dintre 
clădirile mari, de piatră, care făceau din Ankh-Morpork un oraş, 
şi nu o simplă aglomerare de cocioabe, scăpaseră neatinse şi 
mulți’ erau de părere că un incendiu zdravăn, cam la o sută de 
ani o dată, era esenţial pentru sănătatea publică, de vreme ce 
făcea să se împuţineze şobolanii, gândacii, puricii şi, fireşte, 
oamenii care nu erau îndeajuns de bogaţi pentru a locui în case 
de piatră. 

Celebrul incendiu petrecut în vremea Războiului Civil se 
distingea numai prin faptul că fusese stârnit de ambele facţiuni 
învrăjbite, în acelaşi timp, pentru ca oraşul să nu cadă în mâinile 
duşmanilor. 

În alte privinţe, conform cărţilor de istorie, nu fusese cine 
ştie ce. În vara aceea, apele râului Ankh crescuseră destul de 
mult, iar oraşul era, în cea mai mare parte, prea jilav ca să ardă. 

De data asta, totul ieşi mult mai bine. 

Flăcările se înălţau la cer. Fiind vorba de Holy Wood, ardea 
totul, pentru că singura deosebire dintre casele de piatră şi cele 
de lemn era ceea ce era pictat pe pânză. Ardea şi reproducerea 


26 Cel puţin aceia care locuiau în case de piatră. 


în două dimensiuni a Universităţii Nevăzute. Ardea şi Palatul, 
fără spate, al Patricianului. Până şi modelul la scară al Turnului 
Farmecelor scuipa flăcări ca o lumânare de seu. 

Dibbler privea îngrijorat. După o vreme, Soll, care stătea în 
spatele lui, întrebă: 

— Aştepţi ceva, Unchiule? 

— Poftim? A, nu. Sper că Meşterul e atent să prindă Turnul, 
atâta tot, zise Dibbler. E un adevărat simbol al oraşului. 

— Sigur că e, făcu Soll. Foarte important. Atât de important, 
de fapt, încât am trimis nişte băieţi la prânz să verifice dacă 
totul era în regulă acolo. 

— Chiar aşa? îngăimă Dibbler, prins cu mâţa-n sac. 

— Da. Şi ştii ce-au găsit? Au descoperit că cineva bătuse în 
cuie nişte artificii, pe latura din afară. Multe, multe artificii, 
toate cu fitile. Şi bine că le-au găsit, pentru că, dacă s-ar fi 
aprins, ar fi stricat imaginea, şi ştii bine că nu putem reface 
nimic. A, şi încă ceva: cică păreau aranjate să alcătuiască litere, 
adăugă Soll. 

— Şi ce ar fi urmat să scrie? 

— Nici nu mi-a trecut prin cap să-i întreb, zise Soll. Nici nu 
mi-a trecut prin cap. 

Îşi îndesă mâinile în buzunare şi începu să fluiere încet. După 
o vreme, se uită pieziş la unchiul său. 

— „Cele mai fierbinţi coaste din oraş”, bombăni. Zău aşa... 

Dibbler părea bosumflat. 

— Ar fi fost o glumă bună, oricum, spuse. 

— Uite ce-i, Unchiule, chestia asta trebuie să înceteze, spuse 
Soll. Gata cu şmecheriile astea negustoreşti, bine? 

— Of, bine, bine. 

— Promiţi? 

— Am zis „bine”, ce mai vrei? încuviinţă Dibbler. 

— Parcă nu-i de ajuns, Unchiule. 

— Promit solemn să nu mă mai amestec în clic, spuse serios 
Dibbler. Îţi sunt unchi. Suntem rude. Nu-ţi ajunge? 

— Ba da. OK. 

După ce focul se stinse, adunară nişte tăciuni pentru un 
grătar, sărbătorind sfârşitul zilei de lucru, la lumina stelelor. 


Cortina de catifea a nopţii se lasă peste colivia cu papagali 
numită şi Holy Wood. În nopţile calde ca aceasta, mulţi oameni 
îşi văd de treburile lor tainice. 


Un cuplu de tineri care se plimbau mână în mână printre 
dune erau cât pe ce să moară de spaimă, când un trol uriaş sări 
la ei din spatele unei stânci, fluturându-şi braţele prin aer şi 
zbierând: „Baaau!” 

— V-am speriat, nu-i aşa? spuse, nerăbdător, Detritus. 

Albi la faţă, cei doi făcură semn că da. 

— Ce uşurare, făcu trolul, apoi îi mângâie pe creştet, 
făcându-i să se adâncească uşor în nisip. Mulţumesc frumos. Vă 
rămân dator. Vă doresc o noapte frumoasă, adăugă el, pe un ton 
jalnic. 

Îi privi îndepărtându-se, mână-n mână, apoi izbucni în 
lacrimi. 


În baraca tehnicienilor, LMSB Dibbler îl privea gânditor pe 
Meşter, care se apucase de lipit materialul din ziua aceea. 
Meşterul se simţea de-a dreptul fericit; Dibbler nu se arătase 
niciodată până atunci interesat de latura tehnică a întregii 
afaceri. Poate că tocmai din acest motiv se arăta Meşterul ceva 
mai generos cu secretele Breslei, care fuseseră transmise, pe 
orizontală, din generaţie în aceeaşi generaţie. 

— De ce seamănă toate între ele? întrebă Dibbler, în timp ce 
tehnicianul rula pelicula pe bobină. După capul meu, asta-i 
pierdere de timp şi de bani. 

— Dar nu-s identice, zise Meşterul. Fiecare e un pic altfel, 
vedeţi? Aşa că oamenii care urmăresc văd o mulţime de imagini, 
cu foarte mici deosebiri între ele, scurgându-se foarte repede, şi 
ochii lor au impresia că văd ceva mişcându-se. 

— Deci totul e doar o şmecherie, făcu uimit Dibbler, 
scoţându-şi trabucul din gură. 

— Da, chiar aşa, chicoti tehnicianul şi se întinse către 
borcanul cu clei. 

Dibbler îl privea fascinat. 

— Credeam că e un soi de magie, spuse el, uşor dezamăgit. 
Iar acum îmi spui că totul e doar un joc de Uniţi-Punctele? 

— Cam aşa. Vedeţi dumneavoastră... nimeni nu vede, de fapt, 
o singură imagine. Oamenii le văd pe toate la un loc, vedeţi? 

— Hei, m-am pierdut. După „vedeţi”, n-am mai înţeles nimic. 

— Fiecare imagine se adaugă la efectul global. Lumea nu 
vede - scuze! - o imagine în sine, ci doar efectul global, 
provocat de mulţimea de imagini care le trece, foarte repede, 
prin faţa ochilor. 


— Chiar aşa? Foarte interesant, spuse Dibbler. Foarte, foarte 
interesant. 

Scutură scrumul înspre demoni. Unul dintre ei îl prinse şi-l 
înghiţi. 

— Deci, ce s-ar întâmpla, adăugă el, pe un ton plin de 
subînţelesuri, dacă o singură imagine ar fi diferită de celelalte? 

— Să vedeţi ce chestie, zise Meşterul, chiar s-a-ntâmplat aşa 
ceva. Mai deunăzi, când puneam cap la cap Dincolo de Valea 
Trolilor, unul dintre băieţi a lipit acolo, din greşeală, o imagine 
din Goana după Aurui... una singură. Toată dimineaţa nu ne-am 
putut gândi decât la aur, fără să ştim de ce. Parcă ni se urcase 
la cap, cu toate că, de fapt, ochii nu înregistraseră nimic. 
Fireşte, când ne-am dat seama, i-am tras vreo două băiatului, 
dar dacă nu derulam pelicula foarte, foarte încet, n-am fi 
observat. 

Luă iarăşi pensula, apropie două bucăţi de peliculă şi le lipi. 
După o vreme, observă că, în spatele său, se făcuse tăcere. 

— Aţi păţit ceva, Domnu' Dibbler? întrebă. 

— Poftim? Oh, zise Dibbler, cufundat în gânduri. Deci o 
singură imagine a avut aşa un efect? 

— Da, da. S-a-ntâmplat ceva, domnu' Dibbler? 

— Nu, Meştere, nicidecum. Totul e minunat, răspunse 
Beregată, frecându-şi palmele. Tu şi cu mine... trebuie să 
discutăm puţin. Pentru că, vreau să-ţi spun o treabă, adăugă, 
punându-şi prieteneşte mâna pe umărul celuilalt, cred că astăzi 
e ziua ta norocoasă. 


Altundeva, pe o alee, Gaspode şedea culcat, bombănind pe 
înfundate: N 

— Ha. Stai, cică. Imi dă ordine. Şi de ce, mă rog? Numai 
pentru că gagică-sii îi miroase urât cu un câine în cameră. Deci, 
uite-mă, cel mai bun prieten al omului, stând în ploaie - dacă ar 
ploua, vreau să zic. Poate că nu plouă, da' dacă plouă, aş fi fost 
deja ud pâr’ la piele. Ar trebui să mă ridic şi să plec. Ar merita- 
o. Şi aş prea putea s-o fac. Oricând poftesc. Nu sunt obligat să 
stau aici. Sper că nu crede cineva că stau aici pentru că aşa mi 
s-a spus. Să-l văd io pă omul ăla care să-mi dea mie porunci. 
Stau aici fincă aşa poftesc. Da! 

Apoi scânci un pic şi se pierdu printre umbre, unde se putea 
ascunde mai bine. 


În camera de deasupra, Victor stătea cu faţa la perete. Era 
umilitor. De parcă nu fusese îndeajuns că se întâlnise pe scări 
cu doamna Cosmopilite, care-i rânjise larg, cu bunăvoință, 
făcându-i şi un gest sugestiv şi energic, cu coatele, pe care, 
după părerea lui, micuţele doamne în vârstă n-ar fi trebuit să-l 
cunoască. 

În spatele lui se auzeau clinchete şi, din când în când, câte 
un foşnet. Ginger se pregătea să se culce. 

— De fapt, e foarte drăguță, zise aceasta. Ieri mi-a spus că a 
fost căsătorită de patru ori. 

— Şi cu oasele ce-a făcut? întrebă Victor. 

— Nu te înţeleg, pufni fata. Ei, gata, poţi să te întorci. M-am 
băgat în pat. 

Victor se relaxă şi se întoarse. Ginger îşi trăsese cuvertura 
până sub bărbie şi o ţinea strâns, ca o garnizoană asediată, în 
spatele baricadelor. 

— Trebuie să-mi promiţi că, dacă se întâmplă ceva, n-ai să 
încerci să profiti de situaţie, zise ea. 

— Promit, oftă Victor. 

— Trebuie să mă gândesc la cariera mea, înţelegi. 

— Da, înţeleg, spuse Victor, aşezându-se lângă lampă şi 
scoţându-şi cartea din buzunar. 

— Nu vreau să par nerecunoscătoare sau mai ştiu eu cum, 
continuă Ginger. 

Victor frunzări paginile îngălbenite, căutând unde rămăsese. 
Din câte reieşea, zeci de oameni îşi petrecuseră vieţile în 
apropierea dealului din Holy Wood, fără să aibă vreo altă 
îndeletnicire decât paza focurilor şi incantaţiile rostite de trei 
ori pe zi. De ce? 

— Ce citeşti? întrebă Ginger, după o vreme. 

— O carte veche pe care-am găsit-o, răspunse el, pe scurt. E 
despre Holy Wood. 

— Oh! 

— Mai bine te culci, zise Victor, răsucindu-se ca să poată 
descifra scrisul înghesuit în lumina slabă a lămpii. 

O auzi căscând. 

— Nu ţi-am terminat povestirea visului, nu? spuse fata. 

— Parcă nu, răspunse Victor, pe un ton politicos, dar 
descurajant - din câte nădăjduia. 

— Începe, de fiecare dată, cu un munte... 

— Ştii ce? Poate chiar ar trebui să taci... 


— ... înconjurat de stele. Pe cer, înţelegi, însă una cade şi nici 
măcar nu e o stea, e o femeie care ridică deasupra capului o 
torţă... 

Încet, Victor dădu paginile până la începutul cărţii. 

— Aşa? spuse, cu voce scăzută. 

— Şi tot încearcă să-mi spună ceva, ceva ce nu izbutesc să 
înţeleg. Parcă e vorba de cineva care trebuie trezit, apoi se văd 
multe lumini şi se aude un răget - ca de leu sau de tigru, 
înţelegi? Apoi mă trezesc. 

Degetul lui Victor se plimbă lent pe conturul muntelui 
luminat de stele. 

— Probabil că e doar un vis, spuse. Şi nu înseamnă nimic. 

Fireşte, dealul Holy Wood nu avea nicio creastă ascuţită. Dar 
poate că avusese, cândva, pe vremea în care în locul golfului se 
afla un oraş. Vai şi amar! Pesemne că cineva - sau ceva - chiar 
avusese un dinte împotriva locurilor acelora. 

— Nu cumva îţi mai aminteşti şi altceva despre visul ăla? 
întrebă, cu o nepăsare prefăcută. 

Nu i se răspunse. Se furişă spre pat. Ginger adormise. 

Victor se întoarse la scaunul său, care promitea să devină 
extrem de lipsit de confort în mai puţin de o jumătate de oră, şi 
făcu lampa mai mică. 

Ceva din străfundul dealului. Acela era pericolul. 

Mai exista încă unul, ceva mai presant - se simţea şi el 
somnoros. 

Cufundat în întuneric, începu să se frământe. Nici măcar nu 
ştia ce să facă pentru a trezi un somnambul. Parcă îşi amintea 
că se zicea că este extrem de periculos. Erau tot felul de poveşti 
despre oameni care visau că sunt executaţi şi apoi, când cineva 
îi atingea pe umăr pentru a-i trezi, le cădeau capetele de pe 
umeri. 

Rămânea, însă, neclar de unde ştiau cei din jur ce visase 
mortul. Poate că fantoma sa se întorsese, se aşezase la capul 
patului şi începuse să se plângă. 

Îşi schimbă poziţia, iar scaunul scoase un scârţâit alarmant. 
Poate, dacă întindea piciorul uite aşa, putea să-l aşeze pe pat, şi 
atunci, chiar dacă adormea, ea nu mai avea cum să treacă fără 
să-l trezească. 

Era de-a dreptul ciudat. Vreme de mai multe săptămâni o 
luase în braţe, zi de zi, apărând-o curajos de feluriţii monştri 
încarnaţi de Morry, sărutând-o şi pierzându-se în amurg, pentru 


a trăi pe vecie fericit, dacă nu de-a dreptul extaziat, alături de 
ea. Pesemne că nimănui dintre cei care urmăriseră clicurile nu i- 
ar fi venit să creadă că, acum, acelaşi Victor îşi petrecea 
noaptea în camera ei, pe un scaun făcut din aşchii. Nici măcar 
lui însuşi nu-i prea venea să creadă, deşi era acolo. În clicuri nu 
se întâmplau astfel de lucruri. Clicurile erau despre Iubire în 
Vârtegiul unei Lumi Nebune. Dacă ar fi fost într-un clic, n-ar fi 
stat pe întuneric într-un scaun tare. Ar fi... mă rog, una peste 
alta, n-ar fi stat pe întuneric într-un scaun tare. În nici un caz. 


Trezorierul încuie uşa biroului. Era musai, câtă vreme 
Arhicancelarul părea să creadă că era singurul om de pe lume 
căruia nu i se cerea să bată la uşă înainte de a intra. Măcar bine 
că nenorocitul părea să-şi fi pierdut interesul pentru entograf. 
Sau cum se numea ciudăţenia aia a lui Riktor. Trezorierul 
petrecuse o zi îngrozitoare, încercând să vadă de treburile 
Universităţii în timp ce gândul că hârtia era ascunsă în camera 
sa nu-i dădea pace. 

O scoase de sub covor, făcu lampa mai mare şi începu să 
citească. 

Nu se pricepea defel la chestii mecanice. Era primul în stare 
s-o recunoască, aşa că sări repede peste paragrafele în care era 
vorba de pivoti, penduluri cu octiron şi foale care comprimau 
aerul. Astfel, ajunse iarăşi la locul în care se spunea: 

„Dacă, aşadar, fisurile din țesutul realităţii provoacă unde 
care se întind în jurul epicentrului, pendulul se va legăna, va 
face aerul să se comprime în foalele corespunzătoare, iar 
elefantul ornamental cel mai apropiat de epicentru va elibera o 
biluţă de plumb într-o cană. Astfel, direcţia în care se află 
fisura...” 

... Vumm... vumm... 

„„„„. Poate fi aproximată prin observarea numărului de 
proiectile...” 

... Vumm... vummVUMMVUMM. 

Trezorierul se trezi că-şi ţinea răsuflarea. 

„... Şi a forţei cu care sunt aruncate. În cazul unor fisuri 
grave...” 

Ping. 

„„.. Se prea poate să fie mai mult de două...” 

Ping. 

„..„. Aruncate la 5, 10 centimetri...” 


Ping. 

ps. ÎN cursul...” 
Ping. 

pe. Unei...” 
Ping. 

„+... Singure...” 
Ping. 

pes Luni.” 
Ping. 


Gaspode se trezi şi se ridică iute într-o postură, nădăjduia el, 
alertă. 

Cineva strigă, dar cu multă politeţe, ca şi cum ar fi cerut 
ajutor, dar numai dacă nu era prea mare deranjul. 

O apucă în sus pe scări. Uşa era întredeschisă. O împinse cu 
fruntea. 

Victor zăcea pe spate, în scaun, legat fedeleş. Gaspode se 
aşeză şi-l privi lung, în caz că avea să facă vreo şmecherie 
interesantă. 

— Ei, suntem bine? zise, după o vreme. 

— Nu sta de lemn Tănase, deşteptule! Desfă nodurile, zise 
Victor. 

— Oi fi eu... dăştept... da' legat nu-s, răspunse, calm, 
Gaspode. Te-a luat pe nepregătite, să înţeleg? 

— Pesemne că am aţipit o clipă, spuse Victor. 

— Doar atâta cât să apuce ea să se ridice, să rupă un cearşaf 
şi să te lege de scaun, făcu câinele. 

— Da, bine, bine, să lăsăm. Nu poţi să le rozi sau ceva? 

— Cu dinţii mei? Aş putea să aduc pe cineva, însă, spuse 
Gaspode şi rânji. 

— Păi... nu cred că-i o idee prea bună... 

— Nu-ţi face griji, vin imediat, zise Gaspode şi plecă în pas 
săltat. 

— Ar putea fi greu de explicat... strigă Victor după el, dar 
câinele coborâse deja scările şi se strecură prin labirintul de 
curţi şi alei, până ce ajunse la gardul din spate al Studiourilor 
Vulpii Zburătoare. 

Se apropie de gard. De dincolo, se auzi clincănitul slab al 
unui lanţ. 

— Laddie? şopti răguşit Gaspode. 

I se răspunse cu un lătrat încântat: 


— Bravo, Laddie! 

— Mada, făcu Gaspode. Mda. 

Oftă. Oare fusese şi el aşa, cândva? Dacă da, slavă cerului că 
nu era conştient. 

— Bravo mie! 

— Sigur, sigur. Laddie, taci, mormăi Gaspode, apoi îşi forţă 
trupul înţepenit şi se strecură pe sub gard. Când ieşi, Laddie îl 
linse pe faţă. 

— Sunt prea bătrân pentru şmecherii de-astea, mormăi, apoi 
se uită în jur. L-au legat de gât, făcu. Paştele mă-sii! L-au legat 
de gât. Nu mai trage, prostule. Dă-te în spate. În spate. Aşa. 

Apoi vâri o labă pe sub laţ şi i-l trecu lui Laddie peste cap. 

— Aşa, zise. Dacă am şti cu toţii să facem asta, am conduce 
lumea, ce mama mă-sii. De-acum, gata cu joaca. Avem nevoie de 
tine. 

Laddie sări în picioare, cu limba scoasă, aşteptând. Dacă ar fi 
putut da onorul, ar fi făcut-o. Gaspode se strecură iarăşi pe sub 
gard şi aşteptă. Il auzea pe celălalt de dincolo, însă părea să se 
îndepărteze de gard, nu să se apropie. 

— Nu! şuieră Gaspode. Ţine-te după mine. 

Se auziră paşi precipitaţi, un foşnet, apoi Laddie apăru în 
zbor, peste gard, şi ateriză pe toate cele patru picioare în faţa 
lui. Gaspode îşi dezlipi limba de cerul gurii. 

— Bravo, mormăi. Bravo ţie! 


Victor se ridică, frecându-şi ceafa. 

— M-am lovit când a căzut scaunul pe spate, spuse. 

Laddie se aşeză, părând că aşteaptă ceva, cu rămăşiţele 
cearşafului în dinţi. 

— Ce vrea? întrebă Victor. 

— Să-i spui bravo, oftă Gaspode. 

— Nu ceva carne sau o prăjitură, sau mai ştiu eu ce? 

Gaspode clătină din cap. 

— Spune-i bravo şi că e băiat bun. Pentru câini, asta-i mai 
ceva ca valuta forte. 

— Da? Păi... bravo, Laddie! Eşti băiat bun! 

Laddie începu să ţopăie încântat. Gaspode înjură în surdină. 

— Îmi pare rău, zise. E de-a dreptul jalnic, nu? 

— Bravo, Laddie, acum găseşte-o pe Ginger, zise Victor. 


— Uite ce-i, asta pot s-o fac şi eu, spuse, deznădăjduit, 
Gaspode, în vreme ce Laddie se şi apucă să adulmece podeaua. 
Ştim cu toţii încotro se îndreaptă. Nu trebuia să... 

Laddie se năpusti pe uşă - cu mişcări la fel de graţioase ca 
oricând, de altfel. Se opri în josul scării şi lătră scurt, parcă 
spunându-le să-l urmeze. 

— Jalnic, se plânse Gaspode. 


Stelele care scânteiau deasupra dealului păreau întotdeauna 
mai luminoase decât în alte părţi. Fireşte, aerul era mai curat 
decât în Ankh. Nu era atâta fum, dar chiar şi aşa... parcă erau şi 
mai mari, şi mai apropiate, de parcă cerul era o lentilă uriaşă. 

Laddie se strecură printre dune, oprindu-se, din când în 
când, ca să-l aştepte pe Victor. Gaspode era la ceva distanţă în 
urma lor, rostogolindu-se de colo-colo şi gâfâind. 

Urmele duceau în văioagă, care era pustie. Uşa era deschisă 
de vreo două palme. Nisipul împrăştiat în jur arăta că, fie că 
ieşise ceva de-acolo sau nu, Ginger intrase. Victor se uită lung. 
Laddie se aşeză lângă uşă, privindu-l întrebător. 

— Aşteaptă, zise Gaspode. 

— Ce? întrebă, temător, Victor. 

— Oare ce crezi? gemu câinele. 

— A, da. Bravo, Laddie, eşti băiat bun. 

Laddie lătră scurt şi încercă să facă o tumbă. 

— Mai departe ce facem? zise Victor. Intrăm şi noi, nu? 

— Poate, spuse Gaspode. 

— Mda. Sau o putem aştepta să iasă. De fapt, niciodată nu 
mi-a plăcut întunericul, zise Victor. Cu noaptea n-am nicio 
problemă, dar bezna asta nepătrunsă... 

— Pun pariu că lui Cohen Barbarul nu-i e frică de întuneric, 
zise Gaspode. 

— Păi, nu, dar... 

— Şi nici Umbra Neagră a Deşertului, nici lui nu-i e frică. 

— Bine, dar... 

— Iar Howondaland Smith, Vânătorul de Balgrogi, e de-a 
dreptul îndrăgostit de întuneric, făcu Gaspode. 

— Da, dar eu nu sunt niciunul dintre ăştia! se văicări Victor. 

— Spune-le asta şi celor care şi-au dat banii din buzunar să 
te vadă cum te prefăceai c-ai fi, zise Gaspode, apoi se scărpină, 
încercând să scape de un purice insomniac. Pe cinstea mea, ar fi 
mişto să avem un tehnician cu noi, nu crezi? spuse voios. Ce mai 


comicărie ar ieşi. Am putea să-i spunem Faptele eroice ale 
Domnului Nu-Suport-Intunericul, probabil, şi ar fi mai reuşită 
decât Labe de curcan şi decât O Noapte în Arenă. Cred că 
oamenii s-ar înghesui să... 

— Bine, bine, zise Victor. Intru, dar numai puţin. 

Apoi se uită disperat în jur, la copacii uscați care 
împrejmuiau văioaga. 

— Şi am să-mi fac o torţă, adăugă. 


Se aşteptase să dea peste păianjeni, umezeală şi poate şi 
ceva şerpi, dacă nu şi mai râu... 

În loc de asta, era doar un tunel uscat, de formă aproape 
pătrată, care cobora uşor. Aerul mirosea parcă a sărat, 
sugerând că tunelul era, pe undeva, legat de mare. Victor făcu 
câţiva paşi şi se opri. 

— Stai aşa, zise. Dacă se stinge torţa, putem să ne rătăcim 
urât. 

— Nu, nu putem, zise Gaspode. De-aia avem simţul 
mirosului, înţelegi? 

— Măi să fie, ce deştept eşti! 

Victor merse un pic mai departe. Pereţii erau acoperiţi cu 
pictograme uriaşe - variantele la scară mare ale celor din carte. 

— Ştii, făcu el, pipăind una, astea nu prea aduc a limbaj, de 
fapt. Mai degrabă... 

— Mişcă-te şi nu mai căuta pretexte, spuse Gaspode din 
spatele său. 

Victor lovi cu piciorul în ceva care se pierdu în întuneric, cu 
zgomot. 

— Ce-a fost asta? se înfioră. 

Gaspode făcu câţiva paşi în întuneric, adulmecând, apoi se 
întoarse. 

— Nu-ţi face griji, zise. 

— A, bun. 

— Era doar un craniu. 

— Al cui? 

— N-a spus, răspunse Gaspode. 

— Taci! 

Sub sandaua lui Victor trosni ceva. 

— Iar asta... începu Gaspode. 

— Nu vreau să ştiu! 

— Era o scoică, de fapt, făcu câinele. 


Victor făcu ochii mici, încercând să vadă prin pătratul 
mişcător de întuneric din faţa lui. Torța improvizată tremura din 
pricina curentului. Dacă-şi forţa auzul, desluşea, parcă, un sunet 
ritmic. Era fie răgetul unei fiare, undeva departe, fie zgomotul 
mării care se agita într-un tunel subteran. Alese a doua variantă. 

— E ceva care-o cheamă, spuse. În vis. Ceva care vrea să fie 
eliberat. Mi-e teamă că va păţi cine ştie ce. 

— Nu merită, zise Gaspode. Dacă te încurci cu fete care-s 
roabele Făpturilor din Haos, o păţeşti. Crede-mă. N-ai nicio 
siguranţă cu ce soi de creatură te vei trezi lângă tine în pat, 
dimineaţa. 

— Gaspode! 

— Ai să vezi că am dreptate. 

Torța se stinse. Victor o flutură disperat şi suflă în ea, 
încercând s-o aprindă la loc. Câteva scântei licăriră, apoi se 
stinseră. Nu mai rămăsese mare lucru din torţă. Întunericul îi 
împresură în goană. Victor nu mai văzuse niciodată aşa un 
întuneric. Oricât de mult te-ai fi chinuit, ochii nu ţi se obişnuiau 
cu el. Pentru că nu era nimic acolo, cu care să se obişnuiască. 
Era bezna beznelor, bezna absolută, bezna subpământeană, 
bezna atât de adâncă încât era aproape tangibilă, ca o bucată 
rece de catifea. 

— Tare întuneric mai e, să-mi bag picioarele, încercă 
Gaspode. 

„M-a cuprins ceva ce se numeşte sudoare rece, se gândi 
Victor. Deci asta-i senzaţia. Mereu m-am întrebat.” Se deplasă 
uşor în lături până ce atinse peretele. 

— Mai bine ne întoarcem, spuse, pe un ton calm - sau, cel 
puţin, aşa spera. Cine ştie peste ce-am putea da, dacă înaintăm. 
Vreo spărtură, vreo prăpastie. Mai luăm nişte oameni cu noi, 
nişte torţe şi ne întoarcem. 

De undeva din tunel se auzi un zgomot sec. 

Buuuf. 

Îl urmă o lumină atât de puternică, încât imaginea ochilor lui 
Victor i se întipări pe cerebel. După câteva secunde se stinse, 
însă parcă tot lăsă în urmă o sclipire dureroasă. Laddie scânci. 

— Poftim, spuse răguşit Gaspode. Acum ai ceva lumină, deci 
totul e în regulă. 

— Da, dar cine-o produce? 

— Şi eu de unde să ştiu? 


Victor înaintă, pas cu pas. Umbra îi dănţuia la picioare. După 
vreo sută de yarzi, sau poate mai puţin, tunelul se lărgi. Dădea 
într-un spaţiu deschis care fusese, poate, cândva, o peşteră 
naturală. Lumina provenea dintr-o arcadă aflată la un capăt, 
sus, dar era îndeajuns de puternică pentru a pune în evidenţă 
fiecare detaliu. 

Sala era mai amplă chiar decât Sala Mare a Universităţii şi, 
pesemne, cândva fusese şi mai impresionantă. Ornamentaţia 
barocă, aurită, sclipea în lumină. La fel şi stalactitele care 
împânzeau tavanul. Dintr-o gaură largă, întunecoasă, scobită în 
podea, se înălţau trepte largi, cât pentru un întreg regiment. Tot 
de-acolo se auzea un bufnet ritmic. Mirosul de sare le spunea că 
marea îşi găsise pe undeva, dedesubt, o intrare. Aerul era umed 
şi răcoros. 

— Să fi fost un templu? îngână Victor. 

Gaspode adulmecă draperia de un roşu-închis care atârna 
într-o parte a intrării. De-abia o atinsese că se şi fărâmă, într-un 
nor unsuros. 

— Ce scârbos! spuse. Locul ăsta-i tot numai mucegai. 

Ceva cu multe picioare se îndepărtă în grabă pe podea şi 
căzu în gaura de unde veneau treptele. Victor se întinse uşor şi 
atinse o funie roşie, groasă, spânzurată între doi stâlpişori 
suflaţi cu aur. Aceasta se dezintegră. Scara cea crăpată urca 
până la arcada luminată, din depărtare. O apucară şi ei într- 
acolo, sărind peste grămezile de alge putrede şi vreascurile 
lăsate în urmă de flux. Arcada dădea într-o altă peşteră largă, 
precum un amfiteatru. Erau acolo rânduri de scaune care 
coborau către... un perete? 

Acesta sclipea ca o perdea de mercur. Dacă puteai umple cu 
mercur o piscină dreptunghiulară, mare cât o casă, pentru ca 
apoi s-o ridici pe o parte, cam aşa ar fi arătat. 

Dar poate nu atât de amenințătoare şi răuvoitoare. 

Era plată şi mată, dar pe Victor îl cuprinse, dintr-odată, 
impresia că se holba la el, ca şi cum ar fi fost la microscop. 
Laddie scânci. Apoi, Victor îşi dădu seama ce-l neliniştea. Nu 
era un perete. Un perete e legat de ceva. Dar chestia aia nu era. 
Spânzura, pur şi simplu, în aer, unduindu-se şi tremurând ca 
imaginea dintr-o oglindă, dar fără oglindă. 

Lumina venea de undeva de dincolo. Victor izbuti să şi 
zărească locul. Era un punct luminos care se mişca prin beznă, 
la capătul îndepărtat al încăperii. O apucă în jos, pe intervalul 


înclinat dintre rândurile de scaune. Câinii veneau după el cu 
urechile în jos şi coada între picioare. Se târâră prin ceva care 
putea să fi fost cândva un covor. Acesta se rupse, cu un soi de 
plescăit şi se făcu praf sub picioarele lor. După ce mai merseră 
puţin, Gaspode spuse: 

— Nu ştiu dac-ai observat, dar unele dintre scaune sunt... 

— Ştiu, răspunse sumbru Victor. 

— Sunt încă... 

— Ştiu. 

— ... Ocupate. 

În sală se aflau oameni - sau nişte făpturi care fuseseră, 
odinioară, oameni. Şedeau nemişcaţi, de parcă urmăreau un 
clic. 

Ajunsese aproape dedesubtul întinderii sclipitoare, ca un 
dreptunghi înzestrat cu lungime, lăţime, dar nu şi grosime. 
Chiar în faţa lui, sub ecranul argintiu, o scară ceva mai mică 
ducea în jos, către un puț circular, pe jumătate plin de 
sfărâmături. Căţărându-se pe ele, putea vedea dincolo de ecran, 
în locul din care venea lumina. 

Acolo era Ginger. Stătea cu un braţ ridicat deasupra capului. 
Avea o torţă, care strălucea ca fosforul. Se uita fix la un trup 
culcat pe o lespede. Era un uriaş. Sau, cel puţin, ceva care 
aducea cu un uriaş. Putea să fi fost doar o armură cu o sabie 
deasupra, pe jumătate îngropată în praf şi nisip. 

— E chestia aia din carte! şuieră Victor. Pe zei, ce-o fi în 
mintea ei? 

— Cred că nimic, zise Gaspode. 

Ginger se întoarse pe jumătate, iar Victor îi zări chipul. 
Zâmbea. În spatele lespezii, Victor zări un fel de disc mare, 
ruginit, care însă atârna din tavan cu nişte lanţuri normale, nu 
sfida gravitația într-un mod atât de derutant precum ecranul 
imaterial. 

— Aşa, spuse Victor. Treaba asta trebuie să-nceteze. Ginger! 

Strigătul său răsună din pereţii îndepărtați. Il auzi 
pierzându-se printre peşteri şi coridoare... ger... ger... ger. 
Undeva, departe, în urma lui, se auzi o stâncă prăbuşindu-se. 

— Taci! făcu Gaspode. O să ne cadă totul în cap! 

— Ginger! şuieră Victor. Sunt eu! 

Ea se întoarse şi-l privi sau privi prin el, sau în el. 


— Victor, spuse, cu un glas drăgăstos. Pleacă! Du-te departe. 
Pleacă imediat sau o să se-ntâmple ceva cumplit. 

— „O să se-ntâmple ceva cumplit”, bombăni Gaspode. Ce 
vorbe rău prevestitoare! 

— Nu ştii ce faci, zise Victor. Mi-ai cerut să te opresc! Hai 
înapoi. Hai acum înapoi, cu mine! 

Încercă să urce până la ea... 

Dar, sub picioare, i se mişcă ceva. Se auzi un gâlgâit 
îndepărtat, apoi un zgomot metalic, apoi un sunet armonios, 
fremătător, care înflori de jur împrejurul său şi răsună în 
peşteră. Îşi mişcă, în grabă, piciorul, dar călcă pe o altă lespede 
care se mişcă, la fel ca prima, scoțând alt sunet. 

Apoi se auzi şi un scrâşnet. Victor se afla într-o mică 
scobitură, dar observă, cu groază, că începea să se înalțe, 
însoţită de sunete puternice, triumfătoare, şi de pârâitul unui 
străvechi mecanism. Întinse braţele şi atinse un mâner ruginit. 
Răsună un alt acord, apoi mânerul se rupse. Laddie începu să 
urle. Victor o văzu pe Ginger scăpând torţa şi astupându-şi 
urechile cu palmele. 

O bucată din zid se aplecă încet, căzu şi se sfărâmă de 
scaune. Bucăţi de piatră se prăbuşiră cu un răpăit, iar un tunet 
înfundat, ca un contrapunct, le sugeră că în întreaga peşteră se 
produceau modificări. 

Apoi, după un gâlgâit lung şi pierdut, şi un ultim sunet ca un 
oftat, încetă. Câteva smucituri şi scârţâieli lăsară să se înţeleagă 
că maşinăria preistorică activată de Victor îşi dăduse toată 
silinţa, înainte să piară. Se făcu linişte. 

Victor ieşi cu mare grijă din puţul muzical, care spânzura de- 
acum în aer, şi fugi către Ginger care căzuse în genunchi, 
suspinând. 

— Haide, spuse. Să plecăm de-aici. 

— Unde sunt? Ce se-ntâmplă? 

— Nici nu ştiu de unde să-ncep, ca să-nţelegi. 

Torța  fâsâia pe podea. Focul îşi pierduse sclipirea 
fosforescentă. Rămăsese doar un vreasc pârjolit, aproape stins. 
Victor îl luă şi-l flutură, până ce în vârf înflori o flacără galbenă, 
mată. 

— Gaspode? se răsti el. 

— Da? 

— Ia-l pe Laddie şi arătaţi-ne drumul! 

— Vai, mulţumesc foarte mult, pentru încredere. 


În timp ce-şi croiau, cu chiu, cu vai, drum în sus, pe interval, 
Ginger se agăţă de el. În ciuda groazei care începuse să-l 
copleşească, Victor trebui să recunoască faptul că era o senzaţie 
foarte plăcută. Din când în când dădea cu ochii de unul sau altul 
dintre fantomaticii spectatori şi se înfiora. 

— Zici că au murit privind un clic, zise. 

— Da. O comedie, zise Gaspode, mergând înaintea lui, în pas 
săltat. 

— De ce zici asta? 

— Uite-i cum rânjesc. 

— Gaspode! 

— Trebe’ să vezi partea bună, nu crezi? chicoti câinele. Doar 
n-o să-ncepi să te jeluieşti, numai pentru că te afli în cine ştie ce 
mormânt subteran, pierdut, împreună cu o nebună iubitoare de 
pisici şi cu o torţă care se poate stinge oricând... 

— Mergi mai departe! Mergi mai departe! 

Coborâră scările, mai alergând, mai  prăbuşindu-se, 
alunecând înspăimântați pe peticele de alge, îndreptându-se 
către micuța arcadă dincolo de care se afla ademenitoarea 
perspectivă a ieşirii la aer curat, sub razele soarelui. Torța 
începea să-l ardă pe Victor la mână. li dădu drumul. Măcar nu 
se puteau rătăci; dacă se ţineau de un perete şi nu făceau nicio 
prostie, până la urmă tot aveau s-ajungă la uşă. Ín plus, 
pesemne că veniseră deja zorii, aşa că în scurtă vreme aveau să 
vadă lumina. 

Victor se îndreptă de spate. La urma urmelor, era o faptă de- 
a dreptul eroică. Nu avusese monştri cu care să se lupte, dar 
pesemne că şi aceştia putreziseră după atâtea secole. Fusese 
cam de speriat, e drept, dar în ultimă instanţă era numai un fel 
de expediţie arheologică. Acum că scăpase, parcă nu mai părea 
atât de sinistru... 

Laddie, care alerga înaintea lor, lătră ascuţit. 

— Ce spune? întrebă Victor. 

— Spune, făcu Gaspode, că tunelul e blocat. 

— Oh, nu! 

— Pesemne că e din cauza recitalului tău de orgă. 

— Blocat de tot? 

Blocat de tot. Victor se căţără pe mormanul de dărâmături. 
Câteva lespezi mari căzuseră din tavan, aducând cu ele mai 
multe tone de piatră sfărâmată. Trase şi împinse de câteva 
bucăţi, dar nu se întâmplă nimic bun, doar alte prăbuşiri. 


— Poate o mai fi o cale? spuse. Nu puteţi voi, câinii, să 
mergeţi... 

— Nici vorbă, amice, zise Gaspode. Oricum, singura cale e în 
jos pe scările alea. Au legătură cu marea, nu? N-ai decât să pleci 
înot pe-acolo, sperând că te ţin plămânii. 

Laddie lătră. 

— Nu tu, spuse Gaspode. Nu vorbeam cu tine. Niciodată să 
nu te oferi voluntar. 

Victor continuă să scotocească printre pietre. 

— Nu sunt sigur, zise, după o vreme, dar mi se pare că se 
vede un pic de lumină. Ce credeţi? 

Îl auzi pe Gaspode strecurându-se printre dărâmături. 

— S-ar putea, s-ar putea, spuse posomorât acesta. Pare-se că 
două bucăţi s-au depărtat un pic şi au lăsat ceva loc. 

— Suficient de mult ca să iasă cineva târâş? întrebă Victor, 
încurajator. 

— Ştiam io că asta ai să spui, zise Gaspode. î 

Victor auzi scrâşnetul ghearelor pe piatra fărâmiţată. În cele 
din urmă, o voce înfundată spuse: 

— Se lărgeşte un pic... dar tot e strâmtă... fir-aş al naibii. 

Apoi se lăsă tăcerea. 

— Gaspode? făcu Victor, înspăimântat. 

— E în regulă, am trecut. Şi se vede uşa. 

— Minunat! ; 

Victor simţi o mişcare în aer, apoi auzi un scrâşnet. Întinse 
cu mare grijă braţul şi dădu de un trup foarte păros. 

— Laddie încearcă să te urmeze. 

— E prea mare. O să se-nţepenească. 

Se auzi un geamăt câinesc, apoi o sforţare puternică, de pe 
urma căreia Victor se trezi împroşcat cu pietricele, şi un lătrat 
scurt, triumfător. 

— Fireşte, el e ceva mai zvelt ca mine, zise, după o vreme, 
Gaspode. 

— Acum fugiţi amândoi după ajutor, spuse Victor. Noi o să... 
aşteptăm aici. 

Îi auzi dispărând în depărtare. Lătratul distant al lui Laddie 
anunţă că ajunseseră afară, la aer. Victor se lăsă pe spate. 

— Acum nu mai trebuie decât să aşteptăm, spuse. 

— Suntem sub deal, nu-i aşa? răsună glasul lui Ginger prin 
întuneric. 

— Da. 


— Cum am ajuns aici? 

— Te-am urmărit. 

— Dar ţi-am spus să mă opreşti. 

— Aşa e, dar m-ai legat. 

— Eu? Minti! 

— M-ai legat, repetă Victor. Apoi ai venit încoace, ai deschis 
uşa, ţi-ai făcut un fel de torţă şi ai intrat până... acolo. Mi-e 
groază să mă gândesc ce-ai fi făcut dacă nu te-aş fi trezit. 

Urmă o pauză. 

— Chiar am făcut toate astea? spuse, nesigură pe ea, Ginger. 

— Chiar ai făcut. 

— Dar nu-mi amintesc nimic! 

— Te cred. Dar asta nu-nseamnă că n-ai făcut. 

— Dar... totuşi, ce e locul ăsta? 

Victor se foi în întuneric, încercând să se aşeze mai comod. 

— Nu ştiu, mărturisi. La început, am crezut că era un templu. 
Arată ca şi cum ar fi fost folosit pentru a urmări imaginile 
mişcătoare. 

— Dar pare vechi de sute de ani! 

— Mii, mai degrabă. 

— Dar n-are cum să fie aşa, zău, zise Ginger, cu glasul, slab 
al unei persoane care încearcă să-şi păstreze firea, în timp ce 
nebunia tocmai sparge uşa cu toporul. Alchimiştii au descoperit 
asta doar acum câteva luni. 

— Da. Te cam pune pe gânduri. 

Victor întinse braţul şi o găsi. Trupul ei era încordat ca o 
scândură. Simţindu-i atingerea, tresări. 

— Aici suntem în siguranţă, atât cât se poate, adăugă 
tânărul. Gaspode se va întoarce repede, cu ajutoare. Nu-ţi face 
griji. 

Incercă să uite de marea care se agita la picioarele scărilor, 
la fiinţele cu multe picioare care se foiau pe podea, prin 
întuneric. Încercă să-şi alunge din minte gândul la caracatiţele 
care se târau pe neauzite peste scaunele din faţa acelui ecran 
viu, tremurător, la oamenii care şedeau în beznă în timp ce, 
deasupra lor, treceau secolele. Poate că aşteptau să vină 
doamna cu grăunţe explodate şi cârnaţi fierbinţi. 

„Viaţa întreagă e ca un clic pe care ai venit să-l vezi, se 
gândi. Numai că s-a întâmplat să ajungi cu zece minute după ce- 
a început, şi nimeni nu vrea să-ţi povestească acţiunea, aşa că 
trebuie să-ţi dai seama singur, interpretând indiciile. 


Şi nimeni, dar absolut nimeni nu are ocazia să rămână şi la 
spectacolul următor.” 


Coridorul lăturalnic al Universităţii era luminat de flacăra 
tremurătoare a unei lumânări. 

Trezorierul nu se considera un om curajos. Lucrul cel mai 
înspăimântător pe care ar fi putut să-l înfrunte era o coloană de 
numere adunate. Faptul că se pricepea la matematică îl adusese 
mai sus în ierarhia Universităţii Nevăzute decât orice înzestrare 
magică. Dar acum nu putea sta cu mâinile în sân. 

„.. Vumm... vumm... vummvummvummVUMM-VUMM. 

Se ghemui în spatele unui stâlp şi numără unsprezece 
proiectile. 

Din saci, nisipul ieşea în jeturi subţiri. Intervalul dintre 
proiectile se micşorase de-acum la două minute. Trezorierul fugi 
spre grămada de saci şi trase de ei. 

Realitatea nu era la fel peste tot. Sigur, asta o ştia fiecare 
vrăjitor. Iar pe Disc, realitatea nu se adunase nicăieri în straturi 
prea groase. Ba chiar, pe alocuri, era foarte subţire. De-asta şi 
funcţiona magia. Ceea ce se gândise Riktor să măsoare erau 
fluctuațiile realităţii, locurile în care aceasta se transforma cu 
repeziciune în irealitate. Şi toţi vrăjitorii ştiau ce se putea 
întâmpla dacă lucrurile deveneau îndeajuns de ireale pentru a 
se forma o gaură. 

Dar, se gândi Trezorierul în timp ce trăgea de saci, pentru 
asta ai avea nevoie de mari cantităţi de magie. Asemenea 
cantităţi ar fi uşor de depistat. Ar ieşi în evidenţă precum... mă 
rog, precum o grămadă de magie. 

Pesemne că au trecut deja vreo cincizeci de secunde. 

Trase cu ochiul la oala adăpostită în buncărul său. 

Oh! 

Nădăjduise să se fi înşelat. 

Toate biluţele zburaseră în aceeaşi direcţie. Vreo şase saci 
erau, de-acum, plini de găuri. Iar Ingeniosul fusese de părere că 
două biluţe pe lună arătau că irealitatea se aduna în cantităţi 
periculoase. 

Mental, Trezorierul trase o linie dinspre oală, peste saci, 
până la capătul îndepărtat al coridorului. 

... Vumm... vumm... 


Oala se zgudui puternic, iar maşinăria misterioasă începu să 
se învârtă. Trezorierul îşi apropie fruntea. Da, chiar se auzea un 
fâsâit, precum cel scos de aerul comprimat. 

Unsprezece biluţe se izbiră în mare viteză de saci. Oala se 
trase înapoi, supunându-se faimosului principiu al reacţiunii. În 
loc să lovească un sac, îl lovi pe Trezorier. 

Ming-ing-ing. 

El clipi, se trase un pas îndărăt şi căzu. 

Pentru că fisurile din țesutul realităţii de la Holy Wood îşi 
întindeau tentaculele, slabe, dar mereu gata să profite, până în 
Ankh-Morpork, în jurul capului Trezorierului zburară, pentru 
câteva clipe, două păsărele mici şi albastre, care ciripiră de trei 
ori înainte să dispară. 

XXX 

Gaspode zăcea pe nisip, gâfâind. Laddie ţopăia împrejurul 
său, lătrând nerăbdător. 

— Am scăpat uşor, izbuti să rostească Gaspode, apoi se 
ridică şi se scutură. 

Laddie lătră, arătând incredibil de fotogenic. 

— Bine, bine, oftă Gaspode. Ce-ar fi să mergem să mâncăm 
ceva, poate să mai şi dormim puţin, iar apoi... 

Laddie lătră din nou. Gaspode oftă. 

— Of, bine, zise. Fie ca tine. Dar să nu te-aştepţi să primeşti 
mulţumiri. 

Câinele cel mare se năpusti peste dune. Gaspode îl urmă 
într-un pas ceva mai lent, mai comod, şi rămase foarte surprins 
când Laddie se întoarse, îl luă cu grijă de ceafă şi o luă iarăşi la 
fugă. . 

— Îţi permiţi aşa ceva numai pentru că sunt eu mic, se 
plânse Gaspode, bălăngănindu-se dintr-o parte într-alta, şi 
adăugă: Nu, nu pe acolo! Oamenii nu ne sunt de folos aşa 
devreme. Troli ne trebuie. Pesemne că nu s-au culcat, şi în plus 
se pricep de minune să lucreze sub pământ. Fă-o pe prima la 
dreapta. Să ajungem la Albastru de liasic şi apoi... of, fir-ar... 

Îşi dăduse dintr-odată seama că va trebui să vorbească. 

În public. 

Poftim. Îţi petreceai o viaţă întreagă ascunzându-ţi cu mare 
grijă talentele faţă de oameni şi apoi, bum, venea un moment în 
care erai obligat să vorbeşti. Altfel, tânărul Victor şi Femeia 
Pisică aveau să rămână acolo să mucegăiască, pentru 
totdeauna. Tânărul Laddie avea să-l lase jos în faţa cuiva, cu 


moaca lui întrebătoare, şi cine să explice, dacă nu el? După 
care, avea să-şi petreacă restul vieţii în calitate de ciudăţenie a 
naturii. 

Laddie urcă în goană strada şi trecu pe sub arcadele 
fumegânde ale barului, care era plin. Îşi croi drum printr-un 
labirint de picioare groase cât un trunchi de copac, ajunse la 
tejghea, lătră ascuţit şi-l lăsă pe Gaspode pe podea. Avea o 
moacă întrebătoare. Zumzetul conversaţiilor încetă. 

— Să fie Laddie? zise un trol. Ce vrea? 

Ameţit, Gaspode se apropie de trolul cel mai apropiat şi trase 
politicos de o bucată descopciată din cămaşa ruginită de zale. 

— Scuze, spuse. 

— Tare dăştept câinele ăsta, să fiu al naibii, zise alt trol, 
trăgându-i un şut neglijent lui Gaspode. L-am văzut ieri într-un 
clic. Poate să facă pe mortul şi să numere pân’ la cinci. 

— Deci e mai dăştept ca tine, spuse cineva, iar lumea râse”. 

— Ei, ia tăceţi, zise primul trol, încearcă să ne spună ceva. 

— ... Scuze... 

— Uitaţi-vă cum ţopăie şi latră. 

— Aşa. L-am văzut într-un clic, le arată oamenilor unde să-i 
găsească pe copiii rătăciţi în peşteră. 

—... Scuze... 

— Ca să-i mănânce, adică? făcu un trol, căzând pe gânduri. 

— Nu, ca să-i scoată afară. 

— La un picnic, sau cum? 

— ... Scuze... 

Dar Gaspode nu reuşi decât să primească un şut în cap. 

— Poate c-a găsit alţii, acum. Uitaţi-vă cum aleargă înainte şi 
înapoi până la uşă. Tare isteţ câine! 

— Ce-ar fi să mergem să vedem? întrebă primul trol. 

— Bună idee. N-am mai fost la un picnic de nu ştiu când. 

— Ascultă, în Holy Wood n-ai voie să mănânci oameni. Asta 
ne aduce faimă proastă! Liga anti-discriminării siliconice o să-ţi 
cadă pe cap ca o tonă de chestii d-alea dreptunghiulare de 
construit. 

— Da, dar ar putea fi şi-o răsplată, cine ştie? 

— IERTARE... 

— Exact! De asemenea, dacă găsim copiii pierduţi, ne-am 
putea îmbunătăţi mult imaginea. Astea-s relaţiile publice. 


27 După standardele trolilor, replica era demnă de Oscar Wilde. 


— Şi chiar dacă nu-i găsim, putem să mâncăm câinele, nu-i 
aşa? 

Barul se goli. Nu rămaseră decât obişnuiţii nori de fum, 
cazanele cu băuturile topite ale trolilor, Ruby care curăța, cu 
mişcări lente, lava întărită pe căni, precum şi un câine mic, 
obosit, mâncat de molii. 

Câinele cel mic, obosit şi mâncat de molii căzu pe gânduri. 
Cugetă la diferenţa dintre a arăta şi a te purta ca un câine 
minune şi a fi cu adevărat unul. Până la urmă, spuse: 

— Futu-i. 


Victor îşi aminti că, în copilărie, îi era frică de tigri. Degeaba 
îi explicau adulţii că tigrul cel mai apropiat de el se afla la vreo 
trei mii de mile. „Există ocean între aici şi acolo?” întreba el, iar 
răspunsul era: „Păi, nu, dar...” şi atunci el spunea: „Deci, e pur 
şi simplu o problemă de timp”. 

Cu întunericul era la fel. Toate locurile înspăimântătoare şi 
cufundate în beznă erau legate între ele, prin însăşi natura 
întunericului. Acesta era peste tot, tot timpul, aşteptând să se 
stingă luminile. Era, practic, la fel cu Dimensiunile Donjonale, 
care aşteptau ca realitatea să se crape puţin. 

Aşa că o strânse puţin mai tare pe Ginger. 

— Nu-i nevoie, zise ea. Nu-i mai las eu să pună mâna pe 
mine. 

— Bravo, spuse el cu glasul slab. 

— Intrebarea e, acum, ce-mi rămâne de făcut cu tine. 

Victor îşi mai slăbi puţin strânsoarea. 

— 'Ţi-e frig? întrebă fata. 

— Puțin. Aici jos e foarte umed. 

— Ce se aude clănţănind? Nu cumva dinţii tăi? 

— Păi, ai cui altcuiva? Nu, se grăbi Victor să adauge, nici 
măcar să nu te gândeşti la aşa ceva. 

— Ştii, spuse ea după o vreme, nu-mi amintesc defel să te fi 
legat. Nici măcar nu ştiu să fac noduri. 

— Şi totuşi, alea erau destul de zdravene, răspunse el. 

— Nu-mi amintesc decât visul. Un glas îmi spunea că trebuie 
să-l trezesc pe... cel ce doarme? 

Victor se gândi la silueta în armură, întinsă pe lespede. 

— Te-ai uitat bine la el? întrebă. Cum arăta? 


— În noaptea asta, nu ştiu ce să zic, răspunse Ginger, 
alegându-şi cuvintele cu grijă. Dar, în vise, mi s-a părut mereu 
că era leit Unchiu-meu Oswald. 

Victor se gândi la sabia care era mai lungă decât el. O astfel 
de lovitură era cu neputinţă de parat. Ar fi putut străpunge 
orice. Pe undeva, era greu de conceput că o creatură stăpână 
peste o asemenea sabie putea să semene cu un oarecare 
Oswald. 

— Şi de ce oare? întrebă. 

— Pentru că şi Unchiu' Oswald zăcea aşa, nemişcat. Mă rog, 
l-am văzut o singură dată. La înmormântarea lui. 

Victor deschise gura... apoi auzi larmă de glasuri, de undeva, 
din depărtare. Câteva pietre se mişcară de la locurile lor. O 
voce, de-acum mai apropiată, spuse cu voioşie: 

— Zalutare. Copilaji. Be aici, copilaji. 

— Asta-i Rock! exclamă Ginger. 

— După voce, nu-i nicio îndoială, încuviinţă Victor. Hei, 
Rock! Sunt eu! Victor! 

Se lăsă o tăcere înfrigurată. Apoi, glasul lui Rock tună: 

— E Vigtor, briedenul meu! 

— Adică nu-l putem mânca? 

— Nimeni n-are voie ză-l mănânce be Vigtor! Hai ză-l 
zgoadem repede de-agolo! 

Se auzi un molfăit. După ceva timp, un alt glas de trol se 
plânse: 

— Asta-i calcar? N-are niciun gust. 

Zgomotele continuară o vreme, apoi o altă voce îngână: 

— Tot nu înţeleg de ce nu-l putem mânca. N-o să ştie 
nimeni... 

— Bolovan dă trol ce ejti! îl dojeni Rock. Unde dzi-e gapul? 
Mănângă tu oameni, dagă vrei să râdă todzi dă dine ji ză dzigă: 
Uide ji la trolul ăzta drădădor, nu jtie ză ză boarde în societatea 
alează! Ji-aboi ză văd cine-dzi mai dă dzie drei dolari pă dzi! Au 
ză te drimidă la log în mundzi! 

Victor chicoti - degajat, din câte nădăjduia. 

— Ce amuzanţi sunt! făcu. 

— Mă prăpădesc de râs, zise Ginger. 

— Nici prin cap nu le trece să ne mănânce. Se dau şi ei mari, 
doar atât. Nu se întâmplă aproape niciodată. Nu-ţi face griji. 

— Nici nu-mi fac, îmi fac griji pentru că mă plimb în somn şi 
nu ştiu de ce, iar tu mi-ai dat de înţeles că încerc să trezesc din 


amorţeală cine ştie ce creatură. E groaznic. Ceva îmi umblă prin 
minte. 

Stâncile date la o parte bubuiră. 

— Aici e ceva ciudat, zise Victor. Când cineva e... mă rog, 
posedat, chestia care-l posedă nu dă nici doi bani pe el şi pe 
nimeni altcineva. La urma urmelor, de ce m-ai legat? De ce nu 
mi-ai dat cu ceva în cap, sau mai ştiu eu ce... 

Pe întuneric, se întinse s-o ia de mână. 

— Făptura aia culcată pe lespede... începu. 

— Ce-i cu ea? i 

— Am mai văzut-o. In cartea pe care am găsit-o. Apare de 
nenumărate ori. Pare-se că era esențial să fie ţinută dincolo de 
poartă. Asta spun pictogramele, cred. Poartă... om. Omul de 
dincolo de poartă. Un prizonier. Vezi tu, sunt convins că de-asta 
erau aici atâţia preoţi, sau ce-or mai fi fost, care să rostească în 
fiecare zi incantaţiile... 

O piatră mare, aflată chiar în dreptul capului său, se prăbuşi, 
iar razele soarelui se revărsară înăuntru, urmate, aproape 
imediat, de Laddie, care încerca să-l lingă pe faţă şi să latre în 
acelaşi timp. 

— Da, da! Bravo, Laddie! zise Victor, încercând să se 
ferească. Eşti băiat bun. Bravo, Laddie! 

— Bravo, Laddie! Bravo, Laddie! 

Lătratul său entuziast provocă o ploaie de sfărâmături. 

— Aha! zise Rock. 

În spatele său apărură alte câteva capete de troli, care se 
holbau la Victor şi la Ginger. 

— Da’ nu-s copii, mormăi cel care ar fi vrut să-i mănânce. Par 
cam aţoşi. 

— V-am mai zbuz, făcu ameninţător Rock, nimeni nu 
mănângă pă nimeni. Brea multe brobleme. 

— Poate măcar un picior. Aşa, am fi cu toţii... 

Rock luă într-o mână o lespede de jumătate de tonă, o 
cântări gânditor, apoi îl lovi pe celălalt cu atâta forţă, încât îl 
culcă la pământ. 

— Dzi-am mai zbuz, se răsti la cel prăbuşit, trolii ga dine ne 
fac dă râz pă dodzi. Gum să ne ogubăm logul meritat în marea 
vrădzie a zbeciilor înzezdrade gu indeligendză, gu nijte 
drădădori ga dine gare fag dod neamul dă bavdă? 

Apoi se aplecă şi-l trase pe Victor afară, cu totul. 

— Mulţumesc, Rock. Să ştii că... e şi Ginger acolo. 


Rock îl înghionti prieteneşte, învineţindu-i vreo două coaste. 

— Văd, zise. Imbrăgadă îndr-un negălidzeu drăgudz dă 
mădaze. Indzeleg. Adzi găzit un log redraz unde ză vă jugadzi 
un pig de-a „Gum de mai zimdzi azi” ji adzi făgut pămândul să 
să cudremure, nu? 

Ceilalţi troli rânjiră. 

— Păi, da, s-ar putea spune, începu Victor. 

— Nici vorbă! se răsti Ginger, în timp ce era ajutată să iasă. 
Nu făceam nimic... 

— Ba da, ba da! zise Victor, făcându-i semne disperate cu 
mâinile şi sprâncenele. E absolut adevărat! Ai perfectă dreptate, 
Rock. 

— Da, zise un trol din spatele lui Rock. I-am văzut io şi-n 
clicuri. Tot timpu’ o pupă şi-o ia cu el pă cal. 

— Ia ascultă, făcu Ginger. 

— Ji-agum, iude, iude, ză ne luăm dălbăjidza, spuse Rock. 
Davanul ăzta pare voarte jubred. Boade cădea în orice glibă. 

Victor privi în sus. Mai multe bucăţi de piatră se înclinau 
ameninţător. 

— Aşa-i, zise, apoi o luă de braţ pe Ginger, care protesta, şi o 
târi prin tunel. Trolii îl adunară de jos pe tovarăşul căzut fiindcă 
nu ştiuse să se poarte politicos în societate, şi îi urmară. 

— Ce scârboşenie, să le laşi impresia că... şuieră Ginger. 

— Taci! se răsti Victor. Ce-ai fi vrut să le spun, ă? Adică, ce 
soi de explicaţie crezi tu că ar fi potrivită? Ce-ai vrea să afle 
lumea? 

Ea şovăi. 

— Ei, bine, recunoscu. Dar te-ai fi putut gândi la altceva. 
Puteai spune că făceam cercetări sau căutam, ăăă, fosile... 

Incurcată, tăcu. 

— Da, sigur, în miez de noapte, cu tine într-un negălidzeu de 
mătase, zise Victor. Că veni vorba, ce-i aia negălidzeu? 

— Cred că voia să spună neglije, spuse Ginger. 

— Haide, să ne-ntoarcem. Poate prind şi eu vreo două ore de 
somn, după ce isprăvim. 

— Cum adică, după ce isprăvim? 

— Va trebui să le facem şi băieţilor cinste cu ceva... 

Dinspre deal se auzi un tunet înfundat. Un nor de praf, 
împroşcat prin arcadă, îi acoperi pe troli din cap până-n 
picioare. Se prăbuşise şi restul tavanului. 


— Şi cu asta, basta, zise Victor. S-a terminat. Oare poţi să-ţi 
convingi latura somnambulă că nu mai are rost să încerci să mai 
intri acolo? Nu mai ai cum. Totul e îngropat. S-a terminat. Slavă 
cerului! 


În fiecare oraş există un astfel de bar. E întunecos, iar 
băutorii, cu toate că vorbesc, nu se adresează, de fapt, nimănui 
şi nu ascultă. Nu fac decât să-şi verse amarul. E un bar pentru 
cei părăsiţi şi ghinionişti şi pentru toţi cei care, pe moment, au 
fost eliminaţi din cursa vieţii şi trimişi la standuri. 

Un astfel de bar e mereu plin. 

În ziua aceea, păgubiţii şedeau înşiraţi la tejghea, fiecare 
învăluit în propriul nor de jale, convins că era cel mai nefericit 
individ din întreaga lume. 

— Eu am creat totul, zise Silverfish, mohorât. Credeam că 
avea să fie educativ. Că avea să lărgească orizontul celor mulţi. 
Nu voiam să se transforme într-un... într-un... într-un spectacol. 
Cu o mie de elefanţi! adăugă pe un ton răutăcios. 

— Mdea, făcu Detritus. Nici nu înţeleg ce vrea. Fac tot ce-mi 
cere, apoi cică, nu e bine, eşti un trol bădăran, n-ai sensibilitate, 
nu ştii ce vor fetele. Cică fetele vrea să mănânce chestii 
lipicioase din cutii cu funde-mprejur, i-am făcut şi cutie cu 
fundă, deschide cutia, urlă, cică nu la bucăţi de cal jupuit se 
referea ea. Nici ea nu ştie ce vrea. 

— Mdea, se auzi un glas de sub scaunul lui Silverfish. Ar 
merita să plec cu lupii, să vedem ce-ar face atunci? 

— Adică, uitaţi-vă la treaba asta cu Pradă rafalelor, spuse 
Silverfish. Nu-i nici măcar autentică. Nu aşa au stat lucrurile. 
Sunt numai minciuni. Oricine poate spune minciuni. 

— Mdea, zise Detritus. P-ormă, cică, fetele vrea muzică la 
fereastră, i-am cântat şi muzică la fereastră, toată lumea s-a 
trezit şi a-nceput să tipe, trolu’ dracu”, ce faci cu pietrele alea la 
ora asta? Şi ea nici măcar nu s-a trezit. 

— Mdea, făcu Silverfish. 

— Mdea, îngână Detritus. 

— Mdea, făcu şi glasul de sub scaun. 

Omul care ţinea barul avea o fire voioasă. Nici nu era greu, 
la urma urmelor, câtă vreme clienţii erau ca nişte paratrăsnete 
pentru toate particulele de tristeţe care pluteau în aer. Ajunsese 
la concluzia că nu era o idee bună să spună „Nu-i nimic, priveşte 
partea bună a lucrurilor”, pentru că aşa ceva nu exista, şi nici 


„Hai, lasă, poate că n-are să fie aşa”, pentru că, adesea, chiar 
aşa era. Tot ceea ce i se cerea era să umple fără întârziere 
paharele. 

Totuşi, în dimineaţa aceea era cam nedumerit. Avea senzaţia 
că mai era cineva în bar - pe lângă cel care vorbea de undeva de 
pe podea. Nu putea scăpa de impresia că mai servea şi pe 
altcineva cu băutură, ba chiar primea şi banii pentru asta şi 
vorbea cu misteriosul client. Dar de văzut, nu-l vedea. De fapt, 
nici nu era sigur ce vedea sau cu cine vorbea. Se apropie de 
capătul tejghelei. Cineva împinse un pahar către el. 

— INCA UNUL, spuse un glas din umbră. 

— Păi, da, sigur, zise barmanul. Ce a fost? 

— ORICE. 

Barmanul umplu paharul cu rom. Acesta dispăru. Barmanul 
încercă să găsească ceva de spus. Fără să înţeleagă de ce, se 
simţea îngrozit. 

— Nu prea v-am văzut pe aici, izbuti să rostească. 

— VIN PENTRU ATMOSFERĂ. ÎNCĂ UNUL. 

Barmanul şovăi. Avea un suflet bun şi milos. 

— Nu credeţi că a venit momentul să vă opriţi? spuse. 

— CÂND VA VENI, AM SĂ ŞTIU PRECIS. 

— Toată lumea spune asta, credeţi-mă. 

— IAR EU ŞTIU CÂND VINE MOMENTUL PENTRU TOATĂ 
LUMEA SĂ SE OPREASCĂ. 

Era ceva foarte ciudat cu glasul acela. Barmanul nu era chiar 
convins că îl auzea cu urechile şi nu pe altă cale. 

— Ei, bine, cum vreţi, făcu. Încă unul? 

— NU. MÂINE AM TREABĂ. PĂSTREAZĂ RESTUL. 

Pe tejghea apăru o grămăjoară de monede. Erau foarte reci 
la pipăit şi cele mai multe erau pline de rugină. 

— O, păi... începu barmanul. 

Uşa se deschise, apoi se închise. Deşi noaptea era caldă, 
înăuntru pătrunse o pală de aer îngheţat. Barmanul curăţă 
tejgheaua, cu gândurile aiurea, ocolind cu mare grijă monedele. 

— Ce de ciudati vezi, când munceşti la bar, mormăi el. 

Apoi auzi un glas la ureche. 

— AM UITAT. TE ROG DĂ-MI ŞI UN PACHET DE ALUNE. 

XXX 

Primele creste dinspre Bordură ale munţilor Vârfu 

Berbecului, acel lanţ uriaş, cât toată lumea, care, ocolind Marea 


Circulară, alcătuieşte o barieră naturală între Klatch şi 
întinderea netedă a Câmpiilor Sto, erau acoperite de zăpadă. 

Era un tărâm al ghețarilor exilați, al avalanşelor 
amenințătoare şi al câmpiilor înalte şi tăcute de zăpadă. 

Acolo locuiau yeti. Aceştia sunt o specie de troli, care trăiesc 
la altitudini mari şi habar nu au că nu mai este la modă să 
mănânci oameni. Principiul lor este: dacă se mişcă, papă-l. Dacă 
nu, aşteaptă să se mişte. Şi-apoi papă-l. 

Toată ziua stătuseră cu urechile ciulite. Felurite ecouri 
veniseră din creastă în creastă, de-a lungul vârfurilor îngheţate. 
În cele din urmă, se transformaseră într-un tunet continuu, 
înfundat. 

— Văru-meu, zise un yeti, care se scobea leneş în dinţi cu o 
gheară, cică sunt nişte animale cenuşii, uriaşe. Elefanti. 

— Mai mari ca noi? întrebă celălalt. 

— Aproape cât noi, zise primul. Şi cică-s mulţi. Nu i-a putut 
număra. 

Al doilea yeti adulmecă vântul şi păru să cugete. 

— Mda, mă rog, făcu el mohorât. Văru-tău nu ştie să numere 
mai sus de unu. 

— Cică erau mulţi şi mari. Flefanţi cenuşii, ditamai fiarele. 
Urcau panta, legaţi unul de altul. Mari şi lenți. Şi aveau o groază 
de oograah cu ei. 

— Aha. 

Primul yeti arătă spre panta largă, acoperită de zăpadă. 

— E numai bună astăzi, zise. Pe zăpada asta, nimic nu se 
poate mişca prea repede. Ne ascundem, frumos, şi n-au să ne 
vadă decât când e prea târziu. Li înfricoşăm, şi p-ormă, he, he, 
începe ospăţul. 

Işi flutură prin aer uriaşele labe. 

— Cică-s ditamai, zice văru-meu. Ascultă-mă pe mine, nu au 
cum să scape cu fuga. 

— Cum zici tu, făcu celălalt, ridicând din umeri. 

Din depărtare se auzea trâmbiţatul îngrozit al elefanților. Cei 
doi se culcară în zăpadă. Albi cum erau, aduceau cu două 
paşnice moviliţe. Această tehnică de vânătoare funcţionase de 
multe ori până atunci, şi fusese transmisă de la yeti la yeti 
vreme de mii de ani, cu toate că acest lucru n-avea să mai ţină 
mult. 

Aşteptară. 


Zgomotele din ce în ce mai puternice le indicau că turma se 
apropia. 

În cele din urmă, primul trol, vorbind foarte, foarte 
lent - pentru că se gândise mult la poantă - spuse: 

— Deci, ia zi: ce obţii dacă treci elefantu' peste munte? 

Nu primi răspuns. 

De fapt, avusese dreptate: când cele cinci sute de sănii 
grosolane, fiecare a câte doi elefanţi, care coborau panta cu 
şaizeci de mile pe oră, în vreme ce ocupanţii lor, cuprinşi de 
panică, trâmbiţau, ajunseră în locul în care erau ascunşi cei doi 
yeti, era deja prea târziu. 


Victor nu apucase să doarmă decât două ceasuri, dar se trezi 
foarte proaspăt şi optimist. _ 

Se terminase. De-acum, totul avea să fie mult mai bine. In 
seara trecută - mă rog, cu câteva ore înainte, la urma urmelor - 
Ginger se purtase foarte frumos cu el. lar creatura de sub deal 
fusese îngropată pentru totdeauna. 

„Se mai întâmplă, se gândi, în timp ce turna apă în ligheanul 
crăpat şi se spăla în grabă. Un rege sau un vrăjitor bătrân şi 
ticălos este ucis şi îngropat. După care, spiritul său se târâie din 
loc în loc, încercând să se răzbune, sau cine ştie ce. Efectul era 
bine cunoscut. Acum, însă, tunelul era, pesemne, blocat de 
milioane de tone de stâncă, aşa că nimic nu se mai putea târâi 
pe-acolo.” 

Îşi aduse, brusc, aminte de ecranul cel sinistru, care părea 
viu, dar nici măcar acela nu-l mai înfricoşa cine ştie ce. Ín 
întuneric, cu toate umbrele acelea mişcătoare, cu nervii lui 
întinşi la maximum, nici nu era de mirare că ochii îi jucaseră o 
festă. Mă rog, mai erau scheletele, dar până şi ele îşi pierduseră 
aura amenințătoare. Victor auzise şi altădată de şefii de trib 
care locuiau sus, pe câmpiile îngheţate, şi care obişnuiau să fie 
îngropaţi împreună cu armii întregi de călăreţi înarmaţi, pentru 
ca sufletele lor să continue să trăiască în lumea de dincolo. 
Poate că fusese şi pe-acolo, cândva, ceva de soiul ăsta. Da, totul 
părea mult mai puţin înfricoşător, la lumina rece a zilei. 

Hm, şi fix aşa era. Lumină rece. 

Încăperea se umpluse de lumină, de soiul celei care te 
întâmpină când te trezeşti într-o dimineaţă de iarnă şi îţi dai 
seamă pe dată că a nins. Era o lumină fără umbre. 


Victor se apropie de fereastră şi privi afară, într-o mare de 
sclipiri palide, argintii. 

Holy Wood dispăruse. 

Viziunile nopţii i se revărsară iarăşi în minte, aşa cum, atunci 
când se stinge lumina, întunericul se întoarce pe dată. „Stai 
calm, stai calm, se gândi, luptând cu panica. E numai ceaţă. 
Suntem aproape de mare, e normai să se mai lase, din când în 
când, şi ceața. Şi sclipeşte aşa pentru că a ieşit soarele. Ceaţa n- 
are nimic misterios. Sunt doar picăturele de apă care plutesc în 
aer, Atâta tot.” 

Îşi trase hainele pe el, deschise uşa şi aproape că se 
împiedică de Gaspode, care zăcea cât era de lung în prag, 
precum cel mai mizerabil sul anti-curent din univers. Acesta se 
ridică, împleticindu-se, pe picioare, îşi aţinti un ochi galben 
asupra lui Victor şi-i spuse: 

— Un lucru să ştii. Nu dorm în faţa uşii tale din pricină dă 
prostii d-alea, gen câinele care-şi apără stăpânul, bine? Doar că, 
atunci când m-am întors... 

— Taci din gură, Gaspode. 

Victor deschise uşa de afară. Ceaţa pluti peste ei. Părea, 
cumva, cercetătoare; intră în casă de parcă aşteptase de multă 
vreme ocazia. 

— Ceaţa-i ceaţă, spuse Victor cu glas tare. Haide. Astăzi 
mergem în Ankh-Morpork, ce, ai uitat? 

— Capul meu, făcu Gaspode, capul meu seamănă cu fundul 
unei litiere pentru pisici. 

— Poţi să dormi în trăsură. Şi eu la fel, că veni vorba. Făcu 
câţiva paşi prin strălucirea argintie şi se pierdu aproape 
imediat. Printre fuioarele groase şi umede, clădirile se 
desluşeau foarte vag. 

— Gaspode? făcu Victor, întrebător. 

„Ceaţa-i ceaţă, atât şi nimic mai mult, îşi spuse iarăşi. Dar 
mă simt ca într-o încăpere înghesuită. De parcă, dacă s-ar risipi 
acum, aş vedea sumedenie de oameni care stau şi mă privesc. 
Dinafară. E caraghios, pentru că sunt afară, şi pe dinafară de 
afară nu-i nimic. Şi mai şi sclipeşte.” 

— Pesemne că vrei acum să te conduc eu, spuse un glas 
trufaş de la înălţimea genunchiului său. 

— Ce linişte e, nu crezi? spuse Victor, încercând să pară 
nepăsător. Pesemne că ceața înăbuşă orice zgomot. 


— Fireşte, se mai poate şi ca din mare să fi ieşit cine ştie ce 
făpturi scârboase care i-au ucis deja pe toţi în afară de noi, făcu, 
pe un ton foarte natural, Gaspode. 

— Taci! 

O siluetă uriaşă se contura printre fuioare. Pe măsură ce se 
apropia, se micşoră, iar tentaculele şi antenele cu care 
imaginaţia lui Victor o împodobise se transformară în braţele şi 
picioarele, mai mult sau mai puţin obişnuite, ale lui Soll Dibbler. 

— Victor? făcu acesta, îngrijorat, apoi îl zări şi se linişti 
vizibil. La naiba, ceața asta acoperă totul. Crezuserăm că te-ai 
pierdut. Haide, e aproape amiază. Suntem aproape gata de 
plecare. 

— Şi eu. 

— Bine, răspunse Soll; părul şi hainele îi erau pline de apă. 
Ăăă, de fapt unde suntem? 

Victor se întoarse către locul în care trebuia să fi fost 
locuinţa lui. 

— Ceaţa asta schimbă totul, nu? făcu, nefericit, Soll. Ce zici, 
oare cățelul tău nu poate să găsească drumul până la studiouri? 
Pare foarte isteţ. 

— Mârr, mârr, zise Gaspode, apoi se ridică în două labe şi 
cerşi, cu gesturi pe care Victor, cel puţin, le recunoscu ca fiind 
sarcastice. 

— Pe cuvântul meu, parcă înţelege, nu-i aşa? spuse Soll. 

Gaspode lătră tare. După câteva clipe, i se răspunse printr- 
un tir de lătrături entuziaste. 

— Ăsta-i Laddie, fireşte, zise Soll. Ce câine deştept! 

Gaspode părea mândru de sine. 

— Mă rog, Laddie e şi mai şi, continuă Soll, în timp ce 
porniră în direcţia lătrăturilor. Pesemne că l-ar putea învăţa şi 
pe ăsta al tău ceva şmecherii, nu? 

Victor nici nu îndrăzni să privească în jos. După ce mai 
rătăciră puţin, arcada de la Veacul Vulpii Zburătoare le trecu pe 
deasupra capetelor ca o fantomă. Dădură peste alţi oameni, de 
parcă studiourile se umpleau de călători pierduţi care nu ştiau 
unde altundeva să se ducă. La uşa biroului lui Dibbler aştepta o 
trăsură, lângă care era Dibbler însuşi, bătând din picioare. 

— Haideţi, haideţi, spuse. L-am trimis pe Meşter înainte, cu 
clicul. Urcaţi amândoi! 

— Dar putem călători, cu ceața asta? întrebă Victor. 


— Păi, ce-o să păţim? făcu Dibbler. Către Ankh-Morpork e un 
singur drum şi, oricum, cred că o să scăpăm de ea după ce 
trecem de coastă. Nu înţeleg de ce e toată lumea aşa de 
nervoasă. Ceaţa-i ceaţă, atât şi nimic mai mult. 

— Asta spun şi eu, zise Victor, urcând în trăsură. 

— Slavă cerului că am terminat de ieri cu Pradă rafalelor, 
zise Dibbler. Pesemne că toate fenomenele astea sunt sezoniere. 
N-avem de ce să ne îngrijorăm. 

— Ai mai spus-o, răspunse Soll. De cel puţin cinci ori în 
dimineaţa asta. 

Ginger şedea prăbuşită pe bancheta sub care se întinsese 
Laddie. Victor se tot foi, până ce se trase mai aproape de ea. 

— Ai dormit vreun pic? şopti. 

— O oră, poate două, răspunse fata. Nu s-a-ntâmplat nimic. 
Nici vise, nici nimic. 

Victor se relaxă. 

— Deci chiar s-a terminat, spuse. Nu eram sigur. 

— Dar ceața? întrebă ea. 

— Poftim? făcu Victor, prins cu mâţa-n sac. 

— Ceaţa asta de unde vine? 

— Păi, răspunse el, din câte am înţeles, când aerul rece trece 
peste pământul încălzit, apa se evaporă din... 

— Ştii la ce mă refer! Nu e o ceaţă normală! Parcă... parcă 
pluteşte ciudat, sfârşi încurcată Ginger. Şi parcă se aud şi tot 
felul de glasuri, adăugă. 

— Cum adică „parcă” se aud glasuri? Nu există aşa ceva, 
spuse Victor, sperând că şi raţiunea sa avea să se lase convinsă. 
Ori se aud, ori nu se aud. Ascultă, suntem obosiţi amândoi. Atât 
şi nimic mai mult. Am muncit din greu, n-am prea dormit aşa că, 
ăăă, e de înţeles că ni se pare că auzim şi vedem tot felul de 
chestii. 

— Aha, deci ţie ţi se pare că şi vezi ceva? spuse, triumfătoare 
Ginger. Şi mai termină cu tonul ăla liniştit şi rezonabil, când 
vorbeşti cu mine, adăugă. Nu suport oamenii care se poartă aşa. 

— Sper că nu vă certaţi, porumbeilor? 

Victor şi Ginger se încordară. Dibbler se lăsă pe bancheta din 
faţă şi le rânji larg, încurajator. Soll îl urmă. Vizitiul închise uşa 
trăsurii, cu un pocnet. 

— Pe la jumătate, ne oprim să mâncăm, zise Dibbler, după ce 
o porniră cu o smucitură din loc; tăcu puţin, apoi începu să 
adulmece îngrijorat. Ce-i mirosul ăsta? întrebă. 


— Mi-e teamă că e câinele meu. S-a băgat sub banchetă, făcu 
Victor. 

— E bolnav? întrebă Dibbler. 

— Nu. Aşa miroase el, din păcate. 

— Nu crezi c-ar fi o idee bună să-i faci o baie? 

Iar un glas, aproape neauzit, bombăni: 

— Nu crezi c-ar fi o idee bună să te muşc de picioare? 


Între timp, ceața se îndesea peste Holy Wood... 


Afişele care anunțau Pradă rafalelor circulau de câteva zile 
prin Ankh-Morpork, iar interesul publicului creştea. De data 
asta, ajunseseră chiar şi la Universitate. Bibliotecarul îşi 
prinsese unul pe peretele cuibului urât mirositor şi plin de cărţi 
căruia îi spunea casă%, iar altele circulau pe sub mână, chiar şi 
pe la vrăjitori. 

Artistul dăduse la iveală o capodoperă. Strânsă în braţele lui 
Victor, având pe fundal imaginea oraşului care ardea, apărea 
Ginger - care îşi arăta aproape toate farmecele pe care le avea, 
plus altele pe care, la drept vorbind, nu le avea. 

Efectul produs asupra vrăjitorilor întrecuse toate aşteptările 
pe care le-ar fi putut avea Dibbler. In Sala Mare, afişul era 
trecut dintr-o mână tremurătoare în alta, ca o bombă. 

— Uite-o fată care are Ceva al ei, spuse Şeful 
Departamentului de Studii Nespecificate. 

Era unul dintre vrăjitorii cei mai graşi, atât de îndesat încât 
aducea cu o canapea. Toţi cei care-l priveau se aşteptau să vadă 
părul de cămilă scurgându-se prin porțiunile descopciate, şi 
aveau tendinţa să bage mâna prin faldurile sale, căutând 
monede rătăcite. 

— Ce-i aia Ceva, Şefule? făcu alt vrăjitor. 

— Ei, ştiţi voi. Ceva. Frichi-frichi. Hop şi-aşa. 

Cu toţii îl priveau politicoşi şi nedumeriţi, aşteptând poanta. 

— Fir-ar să fie de treabă, chiar trebuie s-o spun pe a 
dreaptă? făcu el. 

— Adică atracţie sexuală, spuse fericit Conferenţiarul de la 
Rune Moderne. Asta vrea să zică. Ispita sânilor obraznici, a 
coapselor moi şi calde, şi a roadelor interzise ale dorinţei care... 


28 De fapt, îi spunea Uuk. Dar pesemne că, în traducere, însemna casă. 


Câţiva vrăjitori se grăbiră să-şi tragă scaunele ceva mai 
departe de el. 

— Aha. Sexul, interveni Decanul de Pentagrame, întrerupând 
oftatul nostalgic al Conferenţiarului. Se pune prea mult accent 
pe asta, de la o vreme. Părerea mea. 

— Ei, nu ştiu ce să zic, spuse Conferenţiarul, pe un ton de 
regret. 

Discuţia îl trezi pe Windle Poons, care moţăia în scaunul său 
pe rotile, lângă foc. În Sala Mare se făcea mereu foc, fie iarnă, 
fie vară. 

— Ce? Ce? făcu el. 

Decanul se aplecă şi-i vorbi tare în ureche: 

— Spuneam că, pe când eram noi tineri, nici nu ştiam ce 
înseamnă aia „sex”. 

— Aşa-i, aşa-i, foarte adevărat, spuse Poons, privind gânditor 
focul din cămin. la ziceţi, vă mai amintiţi, oare am aflat 
vreodată? 

Câteva clipe, se lăsă tăcerea. 

— Ziceţi ce vreţi, e o tânără foarte reuşită, spuse sfidător 
Conferenţiarul de la Rune Moderne. 

— Are carne pe ea cât pentru mai multe tinere reuşite, zise 
Decanul. 

Windle Poons se chiori la afiş. 

— Da” tânăru' ăsta cine-i? întrebă. 

— Care tânăr? săriră într-un glas câţiva vrăjitori. 

— Uite ăsta, d-aici, zise Poons. Care-o ţine în braţe. 

Cu toţii se uitară ia tablou. 

— A. EL, spuse Şeful Departamentului, dispreţuitor. 

— Mmm, mie mi se pare cunoscut, făcu Poons. 

— Vai de mine, dragă Poons, sper că nu te-ai dus pe furiş să 
urmăreşti spectacolele astea, zise Decanul, rânjind către ceilalţi. 
Ştii că e înjositor pentru un vrăjitor să frecventeze distracţiile 
ordinare. Arhicancelarul ar fi foarte furios să audă aşa ceva. 

— Ce? Ce? zise Poons, ducându-şi mâna la ureche. 

— Totuşi, acum că ne-ai spus, parcă şi mie îmi pare cunoscut, 
zise Decanul, uitându-se mai de-aproape la afiş. 

Conferenţiarul de la Rune Moderne îşi lăsă capul pe-o parte. 

— E tânărul Victor, nu? spuse. 

— Poftim? făcu Poons. 

— Ştii, s-ar putea să ai dreptate, zise Şeful Departamentului 
de Studii Nespecificate. Are mustăcioara aia subţiratică... 


— Cine-i ăsta? zise Poons. 

— Dar Victor era student aici. Putea ajunge vrăjitor, spuse 
Decanul. Ce i-o fi trebuit să plece şi să se-apuce de pipăit fete? 

— Da, Victor îl cheamă, dar nu e Victor al nostru. Cică îi zice 
Victor Maraschino, spuse Şeful Departamentului. 

— A, păi ăsta e nume de clic, zise netulburat Conferenţiarul 
de la Rune Moderne. Pe toţi îi cheamă la fel: Delores De Syn, 
Blanche Ispitee, Rock Stâncescu şi aşa mai departe... 

Îşi dădu seama că toţi îl priveau acuzator. 

— Aşa am auzit, adăugă, încurcat. De la portar. Se duce la 
clicuri aproape în fiecare noapte. 

— Ce tot vorbiţi acolo? făcu Poons, fluturându-şi bastonul 
prin aer. 

— Şi bucătăreasa la fel, zise Şeful Departamentului. Şi 
majoritatea fetelor de la bucătărie. E aproape cu neputinţă să 
mai primeşti un sandvici cu şuncă după nouă seara. 

— Aproape toţi se duc, zise Conferenţiarul. Numai noi nu. 

Un alt vrăjitor se uită lung la ce scria în josul afişului. 

— Uite ce zice, făcu: „Sargă a Pasiunii şi Balustradelor 
Arcuite, desfăjurată în Historia Tumulutuasă a oraşului Ankh- 
Morpork!” 

— Aha, deci e ceva istoric, nu? spuse Conferenţiarul. 

— „O Poveste Zguduitoare dă Iubire, care a Uimit Zeiii şi 
Uameniii!!” aşa cică. 

— Oho, deci e şi religios. 

— „Cu o Mie dă Elefanţi!!” în plus. 

— Viaţa în natură. E foarte educativă viaţa în natură, spuse 
Şeful Departamentului, uitându-se întrebător la Decan, la fel ca 
şi ceilalţi vrăjitori. 

— După părerea mea, începu, lent, Conferenţiarul, nimeni n- 
are de ce să se împotrivească ideii că nişte vrăjitori cu vechime 
asistă la un spectacol de interes istoric, religios, şi care 
înfăţişează viaţa în natură. 

— Regulile Universităţii sunt foarte stricte, spuse Decanul, 
dar fără mare entuziasm. 

— Dar sunt numai pentru studenţi, nu? făcu Conferenţiarul. 
E de înţeles ca studenţii să nu aibă voie să vadă aşa ceva. 
Pesemne că ar începe să fluiere şi să arunce cu tot felul de 
chestii în ecran. Dar pentru noi, vrăjitori cu vechime, este 
absolut firesc să vrem să examinăm acest adevărat fenomen 
popular, nu? 


Bastonul lui Poons îl pocni zdravăn pe Decan peste gambe. 

— Vreau să ştiu despre ce tot vorbiţi! Acum! se răsti el. 

— Spuneam că vrăjitorii cu vechime ar trebui să aibă voie să 
urmărească imagini mişcătoare! zbieră Şeful Departamentului. 

— Păi, bravo, bravo! strigă Poons. Cui nu-i place să se uite la 
o fată aşa drăguță? 

— Nu-i vorba de fete drăguţe. Ce ne atrage pe noi este 
gândul de a examina un fenomen din ce în e mai popular, zise 
Şeful Departamentului. 

— Ei, spuneţi-i cum vreţi! chicoti Windle Poons. 

— Dacă ne vede lumea ieşind pe poartă şi intrând într-o sală 
oarecare de spectacole, o să-şi piardă tot respectul pentru 
profesiunea de vrăjitor, zise Decanul. Nici măcar nu-i magie 
adevărată. E doar o şmecherie! 

— Ştiţi? făcu, gânditor, unul dintre vrăjitorii de rang mai mic. 
M-am întrebat demult ce naiba sunt clicurile astea. Un fel de 
spectacole de marionete? Oameni pe scenă, jucând? Spectacole 
de umbre? 

— Vedeţi? zise Şeful Departamentului. Cică noi suntem 
înţelepţii, dar habar nu avem. 

Se uitară cu toţii la Decan. 

— Da, dar nu mai bine mergem să vedem fete în rochiţe 
scurte, dansând? întrebă el, disperat. 


Ponder Stibbons, cel mai norocos vrăjitor cu licenţă din toată 
istoria Universităţii, se îndrepta voios către „intrarea” secretă 
de peste zid. Mintea sa, de altfel foarte relaxată, era plăcut 
stimulată de gândul la câteva halbe cu bere, poate şi o vizită ia 
clicuri şi, cine ştie, un curry super-picant, de Klatch, pentru a 
încheia seara, iar apoi... 

Momentul următor se dovedi cel mai penibil din întreaga sa 
viaţă. Sau aproape. Exista numai unul care să-l întreacă. 

Erau cu toţii acolo. Toată conducerea. Până şi Decanul. Până 
şi bătrânul Poons, în scaunul său cu rotile. Stăteau acolo, în 
umbră, privindu-l sever. În pubela minţii sale, paranoia explodă 
ca un foc de artificii: pe el, pe el îl aşteptau. Precis! 

Ingheţă. 

Decanul prinse grai. _ j 

— Oh. Oh. Oh. Äăă. Îmm. Îmm, începu, apoi păru să-şi mai 
recapete un pic cumpătul. Oh. Ce-i asta? Ia apropie-te, omule, 
cât mai repede! 


Ponder  şovăi, apoi o rupse la fugă. După o vreme, 
Conferenţiarul de la Rune Moderne spuse: 

— Era tânărul Stibbons, nu? A plecat? 

— Cred că da. 

— O să ne toarne precis. 

— Nu, n-o s-o facă. 

— Credeţi că a văzut că am scos cărămizile? 

— Nu. M-am pus eu în faţa spărturii, zise Şeful 
Departamentului. 

— Atunci, haideţi. Unde eram? 

— Ştiţi ce e? Mie chiar mi se pare o idee foarte proastă, 
spuse Decanul. 

— Mai taci din gură, bătrâne! Ţine cărămida asta. 

— Bine, cum vreţi voi, dar spuneţi-mi: cum facem să trecem 
scaunul cu rotile? 

Se uitară cu toţii la scaunul lui Poons. 

Există în univers scaune cu rotile care sunt uşoare şi astfel 
construite încât să le permită posesorilor să funcţioneze pe 
deplin, fără să depindă de alţii, în societatea modernă. Faţă de 
obiectul locuit de Poons, acestea sunt ca nişte gazele pe lângă 
un hipopotam. Poons era perfect conştient de funcţia sa în 
societatea modernă - în opinia sa, exista pentru a fi împins de 
colo-colo şi, în genere, pentru a-i obliga pe ceilalţi să-i facă toate 
voile. 

Scaunul era lat, lung, şi se deplasa cu ajutorul unui volan 
mic, în faţă, şi a unui levier lung, din fontă. De fapt, fonta juca 
un mare rol în alcătuirea sa. Era împodobit cu decoraţiuni 
baroce, din fier, care păreau făurite din nişte ţevi sudate una de 
alta. Mai lipsea ca roţile din spate să aibă ataşate lame - nu era 
cazul, dar orice om care vedea obiectul era conştient că 
opţiunea aceasta putea fi activată oricând. Avea şi alte câteva 
leviere fioroase, al căror scop era cunoscut numai de Poons, şi o 
capotă uriaşă, din pânză unsă cu ulei, care putea fi ridicată în 
numai câteva ore, pentru a-l proteja pe ocupant de ploi, furtuni 
şi, pesemne, şi de meteoriți şi clădirile prăbuşite din cer. Pentru 
protecţie, în partea din faţă era prevăzut şi cu varii trompete, 
claxoane şi fluieraşe, prin intermediul cărora Poons îşi vestea 
periplurile pe coridoarele labirintice ale Universităţii. Căci 
adevărul era că, deşi scaunul nu putea fi mişcat din loc decât de 
un om foarte zdravăn, care să-l împingă din toate puterile sale, 
de îndată ce o pornea la drum căpăta un soi de inerție de 


neoprit. O fi avut el şi frâne, dar Windle Poons nu se obosise 
niciodată să le găsească. Şi profesorii, şi studenţii ştiau că, 
odată ce auzeau un claxon sau o trompetă undeva, în apropiere, 
singura speranţă de a scăpa cu viaţă era să se lipească de 
perete, lăsând înspăimântătorul vehicul să treacă, legănându-se, 
pe lângă ei. 

— N-o să-l putem nicicum transporta dincolo, spuse ferm 
Decanul. Cred că are peste o tonă. Oricum, ar trebui să-l lăsăm 
aici. Windle e prea bătrân pentru aşa ceva. 

— Când eram eu tânăr, săream zidul ăsta în fiecare noapte, 
pe cinstea mea, spuse, ofensat, Poons, apoi chicoti: Ce ne mai 
distram pe-atunci... ascultaţi-mă pe mine. Dacă aş avea un bănuţ 
pentru fiecare ocazie în care Straja m-a fugărit până acasă, aş 
avea... rosti, apoi începu să mişte din buze, calculând frenetic, 
cinci bănuţi şi jumătate. 

— Poate dacă... începu Şeful Departamentului, apoi zise: 
Cum adică cinci bănuţi şi jumătate? 

— Păi, odată s-au lăsat păgubaşi la jumatea drumului, spuse 
fericit Poons. Ce vremuri! Ţin minte cum m-am căţărat odată, 
împreună cu bătrânul Riktor Ingeniosul şi cu Spold Tudgy, drept 
în vârful Templului Zeilor Mărunţi. În timpul slujbei, înţelegeţi 
voi? Iar Tudgy avea un purcel într-un sac şi... 

— Vedeţi ce-aţi făcut? se plânse Conferenţiarul de la Rune 
Moderne. L-aţi stârnit. 

— Am putea să-l ridicăm printr-o vrajă, spuse Şeful 
Departamentului. Ascensionala de Ordinul Întâi a lui Grindle ar 
trebui să rezolve problema. 

— ... Apoi marele preot s-a întors şi, he, he, he. Ce mai faţă 
avea. Şi amicul Ingeniosul cică hai să... 

— Nu-i o folosinţă prea demnă pentru magie, pufni Decanul. 

— Oricum e mai demnă decât să trebuiască să ridicăm noi 
înşine maşinăria asta sinistră, nu crezi? făcu Conferenţiarul de 
la Rune Moderne, suflecându-şi mânecile. Haideţi, băieţi! 

— ... După care, ce să vezi, Pimple bate la uşa Breselei 
Asasinilor, iar moş Scummidge, care era portar acolo şi, ho, ho, 
ho, era de-a dreptul fioros... deci, iese moş Scummidge, apoi 
apar şi gărzile de după colţ... 

— Sunteţi gata? Hai! 

— ... Cea ce-mi aduce aminte de ziua în care eu şi cu Framer 
Castravete am luat nişte clei şi ne-am dus la... 

— Mai ridică-l şi la tine! 


Vrăjitorii gâfâiau din cauza efortului. 

— Şi, mmm, îmi amintesc de parc-ar fi fost ieri. Ce mai faţă a 
făcut când... 

— Acum jos! 

Roţile turnate în fier clincăniră uşor pe aleea pietruită. Poons 
dădea binedispus din cap. 

— Ce vremuri! Ce vremuri, îngână, apoi adormi. 

Ceilalţi se căţărară încet, cu mişcări stângace, peste zid, cu 
dosurile lor lătăreţe care sclipeau în lumina lunii. Când ajunseră 
jos, de-abia îşi mai trăgeau răsuflarea. 

— la spune, i se adresă Conferenţiarul  Decanului, 
sprijinindu-se de zid ca să nu-i mai tremure picioare, oare... 
zidul ăsta... a fost înălţat de curând, să zicem... în ultimii 
cincizeci de ani? 

— Nu prea... cred. 

— Curios. De obicei, săream ca o gazelă peste el. Şi n-a 
trecut mult. N-a trecut deloc mult, la urma urmelor. 

Vrăjitorii îşi şterseră frunţile de sudoare şi se priviră pe furiş. 

— Aproape în fiecare noapte o ştergeam să beau un pahar. 
Sau mai multe, zise Şeful Departamentului. 

— Eu, în genere, stăteam serile să studiez, se făli Decanul. 

Şeful Departamentului făcu ochii mici. 

— Mda, aşa făceai mereu, zise. Ţin minte. 

Încet-încet, cu toţii începură să-şi dea seama că erau afară 
din Universitate, noaptea, fără învoire, lucru care nu se mai 
întâmplase de zeci de ani. Un fior de entuziasm reţinut trecea, 
pe rând, de la unul la altul. Un privitor priceput la descifrarea 
limbajului trupului ar fi putut pune rămăşag că, după 
terminarea clicului, unul dintre ei avea să propună să treacă şi 
pe la o cârciumă, altuia avea să i se facă foame, după care 
mergeau numai bine alte câteva pahare, încât, până la urmă, pe 
la ora 5 dimineaţa, gărzile oraşului aveau să bată cu respect la 
porţile Universităţii, rugându-l pe Arhicancelar să fie drăguţ şi 
să vină să identifice nişte pretinşi vrăjitori care fuseseră ridicaţi 
în timp ce cântau, pe şase voci, într-o armonie aproximativă, un 
cântec obscen; poate aducea şi ceva bani, să plătească daunele. 
Şi asta pentru că, în străfundurile fiecărui bătrân se află un 
tânăr, care se întreabă fără încetare ce naiba s-a petrecut cu el. 

Şeful Departamentului ridică braţul şi apucă borul pălăriei 
sale vrăjitoreşti, mare, lată şi pleoştită. 

— Aşa, băieţi, zise. Pălăriile jos. 


Cu toţii se des-pălăriară, dar fără nicio tragere de inimă. 
Vrăjitorii se ataşează puternic de pălăriile lor ţuguiate. Cu ele 
pe cap, nu uită niciodată cine sunt. Dar, aşa cum le explicase 
ceva mai devreme Şeful Departamentului, odată ce oamenii te 
recunoşteau drept vrăjitor tocmai în virtutea pălăriei ţuguiate, 
atunci, dacă o dădeai jos, aveai să fii luat drept altceva, de pildă 
drept un neguţător bogat. Decanul se înfioră: 

— Parcă m-aş fi dezbrăcat de tot, spuse. 

— Putem să le ascundem sub păturile lui Poons, zise Şeful 
Departamentului. Aşa, nimeni n-o să mai ştie cine suntem. 

— Să nu cumva să uităm şi noi înşine, spuse Conferenţiarul 
de la Rune Moderne. 

— O să ne creadă nişte... nişte burgheji de frunte. 

— Aşa mă şi simt, spuse Decanul. Ca un burghez de frunte. 

— Sau negustori, completă Şeful Departamentului, 
aranjându-şi părul cărunt. Ţineţi minte, continuă, dacă spune 
cineva ceva, nu suntem vrăjitori. Doar nişte negustori de 
ispravă, care caută să se distreze şi ei într-o seară, bine? 

— Cum arată un negustor de ispravă? întrebă un vrăjitor. 

— Eu de unde să ştiu? făcu Şeful Departamentului. Oricum, 
nimeni n-are voie să facă vrăji. Nici nu mai trebuie să vă explic 
ce se va întâmpla dacă află Arhicancelarul că personalul său a 
fost văzut participând la distracţiile vulgului. 

— Mie mi-e mai teamă să nu afle studenţii, se cutremură 
Decanul. 

— Bărbi false, spuse triumfător Conferenţiarul de la Rune 
Moderne. Ar trebui să purtăm bărbi false. 

Şeful Departamentului îşi dădu ochii peste cap. 

— Avem deja bărbi, din cele ADEVĂRATE, zise. Halal ne-ar fi 
să ne deghizăm cu unele false! 

— Aha, păi asta-i poanta, zise Conferenţiarul. Când vezi pe 
cineva purtând o barbă falsă, parcă nu-ţi vine să crezi că ar avea 
pe dedesubt una adevărată, nu-i aşa? 

Şeful Departamentului deschise gura să se împotrivească, 
apoi şovăi. 

— Păi... făcu. 

— Dar de unde să găsim noi bărbi false la ora asta târzie din 
noapte? întrebă, cu îndoială în glas, un vrăjitor. 

Conferenţiarul zâmbi încântat şi băgă mâna în buzunar. 

— Nu ne trebuie, spuse. Asta-i partea cea mai deşteaptă. Am 
adus nişte sârmă cu mine, vedeţi? Nu trebuie decât să rupem 


două bucățele, să ni le împletim în perciuni, apoi să ni le 
aducem peste urechi, dar să nu le ascundem cu totul. Uite aşa, 
le demonstră el. Şi cu asta, basta! 

Şeful Departamentului se uită lung. 

— E straniu de-a dreptul, zise, în cele din urmă. Ai dreptate! 
Arăţi exact ca unul care poartă o barbă falsă prost făcută. 

— Uimitor, nu? spuse, fericit, Conferenţiarul, împărțind 
bucăţile de sârmă. Asta-i mintologie. Să ştiţi de la mine. 

Trecură câteva minute în care cu toţii munciră din greu, 
gemând din când în când, după ce se înţepau în degete, dar, în 
cele din urmă, totul se termină şi vrăjitorii se priviră, timizi. 

— Dac-am avea o faţă goală de pernă şi i-am îndesa-o Șefului 
pe sub robă, ca să se vadă numai vârful, ar arăta exact ca un om 
slab care se preface obez, purtând o pernă uriaşă, spuse unul, 
cu entuziasm, apoi prinse privirea Șefului şi tăcu. 

Doi dintre ei apucară mânerele înspăimântătorului scaun al 
lui Poons şi începură să-l împingă, cu zgomot, pe pietre. 

— Ce-i, ce-i? Ce facem? făcu Poons, trezindu-se brusc din 
somn. 

— O să ne jucăm de-a burghezii de frunte, răspunse Decanul. 

— Aha. Îmi place jocul, spuse Poons. 


— Mă auzi, bătrâne? 

Trezorierul deschise ochii. Infirmeria Universităţii nu era 
prea mare şi nici prea des folosită, căci, în genere, vrăjitorii 
erau fie sănătoşi tun, fie morţi. Singurele medicamente de care 
aveau mai mare nevoie erau cele împotriva acidității - şi o 
încăpere întunecoasă în care să se retragă până la ora 
prânzului. 

— Ţi-am adus ceva să citeşti, spuse glasul, cam nesigur. 

Trezorierul izbuti să desluşească titlul cărţii: Aventuri cu 
undița şi arbaleta. 

— Rău te-ai mai lovit, amice. Ai dormit toată ziua. 

Trezorierul privi, cu ochii mijiţi, negura cu nuanţe roz şi 
portocalii care, încet-încet, se preschimbă în chipul cu nuanţe 
roz şi portocalii al Arhicancelarului. „Ia stai, se gândi, cum am 
ajuns...?” Apoi se ridică în capul oaselor, apucă strâns în pumni 
roba celuilalt şi zbieră drept către chipul lătăreţ, în nuanţe roz 
şi portocalii: 

— O să se-ntâmple ceva groaznic! 


Vrăjitorii se strecurau pe străzile întunecoase. Până una, 
alta, deghizamentul funcţiona perfect. Se întâmplase chiar să fie 
îmbrânciţi - cu toate că nimeni nu avea tupeul să îmbrâncească 
un vrăjitor. Era ceva cu totul nou pentru ei. 

La intrarea sălii Odium era adunată o uriaşă mulţime. Se 
făcuse o coadă care se întindea până în stradă. Decanul nu-i 
dădu nicio atenţie şi-şi conduse grupul drept înainte, pe scări. 
La care, cineva spuse: 

— Hei! 

Decanul ridică ochii şi văzu un trol roşu la faţă, într-o 
uniformă care-i venea prost, cu aspect militar: avea în dotare o 
pereche de epoleţi cât farfurioarele, dar nu şi pantaloni. 

— Da? făcu Decanul. 

— Oamenii ăştia stă la coadă, ştiţi? zise trolul. 

Decanul făcu un semn politicos din cap. În Ankh-Morpork, 
cozile erau, prin definiţie, şiruri de oameni în fruntea cărora se 
afla un vrăjitor. 

— Văd, spuse. Şi foarte bine fac. Dacă eşti drăguţ să te dai la 
o parte, vrem să ne găsim şi noi locuri. 

Trolul îl înghionti în stomac. 

— Da’ cin! te crezi, mă? zise. Vrăjitor, sau ce? 

Oamenii din jur izbucniră în râs. Decanul se aplecă spre el. 

— De fapt, chiar asta şi suntem, şuieră. 

Trolul îi rânji larg. 

— Nu face, mă, mijto dă mine, spuse. Să vede dă la o poştă 
că barba aia-i falsă! 

— Ia ascultă... începu Decanul, dar îşi pierdu pe dată vocea, 
când trolul îl luă de gulerul robei şi-l împinse în stradă. 

— Treci la coadă cu toată lumea, zise, iar oamenii care 
aşteptau la rând îl aclamară. 

Decanul mârâi şi ridică braţul drept, cu degetele depărtate... 
Şeful Departamentului îl apucă de umăr. 

— O, da, şuieră. Exact asta mai lipseşte să faci. Haide! 

— Unde? 

— La coadă! 

— Dar suntem vrăjitori! Vrăjitorii nu stau niciodată la coadă! 

— Suntem nişte negustori de ispravă, ai uitat? făcu Şeful 
Departamentului, apoi trase cu ochiul la oamenii din jur, care-i 
priveau ciudat. Suntem negustori de ispravă, repetă el, cu voce 
tare şi-l înghionti pe Decan, şuierându-i: Fă şi tu ceva! 

— Adică? 


— Nu ştiu, zi ceva ce să sune negustoreşte. 

— Ce? întrebă Decanul, năucit. 

— Spune ceva, orice! Toată lumea se uită la noi! 

— Oh, îngăimă Decanul, cu chipul schimonosit de panică; 
apoi îi veni o idee salvatoare: Mere frumoase, spuse. Luaţi cât 
mai sunt calde. Sunt minunate... Ce zici, merge? 

— Ei, sper că da. Acum hai la coadă... 

La celălalt capăt al străzii se produse agitaţie. Lumea se 
năpusti înainte. Oamenii din coadă rupseră rândurile şi dădură 
năvală, iar negustorii se treziră, pe neaşteptate, înconjurați de o 
groază de persoane care împingeau din toate puterile. 

— Ia ascultați, aici e, totuşi, un rând, spuse Negustorul de la 
Rune Moderne, cu un glas cam tremurat, trezindu-se împins. 

Decanul îl apucă de umăr pe un băietan care tot încerca să-i 
tragă un cot pentru a-l scoate din competiţie. 

— Ce se-ntâmplă, tinere? întrebă el, sever. 

— Vin, vin! strigă băiatul. 

— Cine vine? 

— Stelele. 

La unison, vrăjitorii ridicară ochii spre cer. 

— Nu, nu vin, spuse Decanul, dar băiatul se eliberase deja şi 
dispăruse în marea de oameni. Ce superstiții ciudate şi 
înapoiate, continuă el, iar vrăjitorii, în afară de Poons, care 
bombănea şi lovea cu bastonul în stânga şi-n dreapta, se 
înălţară pe vârfuri ca să vadă mai bine. 


Trezorierul se întâlni cu Arhicancelarul pe coridor. 

— În Sala Mare nu e nimeni! zbieră el. 

— Biblioteca e goală! tună şi Arhicancelarul. 

— Am auzit despre lucruri de soiul ăsta, se jelui Trezorierul. 
Ceva, nu ştiu cum îi zice, spontan. S-au spontănit toţi! 

— Linişteşte-te, omule. Numai pentru că... 

— Nici măcar slujitorii nu sunt de găsit! Ştiţi bine ce se- 
ntâmplă când realitatea se fisurează. Pesemne că tentaculele 
uriaşe se pregătesc chiar în clipa asta să... 

Din depărtare se auzi... vumm... vumm... Apoi zgomotul unor 
biluţe izbite de perete. 

— Mereu în aceeaşi direcţie, mormăi Trezorierul. 

— Ce direcţie? 

— Direcţia din care au s-apară Aceia! Cred că-mi pierd 
minţile! 


— Haide, haide, spuse Arhicancelarul, mângâindu-l pe umăr. 
Termină cu văicărelile. Astea-s vorbe de nebun. 


Cuprinsă de panică, Ginger se holbă pe fereastra trăsurii. 

— Cine-s toţi ăştia? întrebă. 

— Fanaticii, răspunse Dibbler. 

— Dar nu sunt zeiţă! 

— Unchiul vrea să spună că sunt oamenii cărora le place să 
te vadă în clicuri, zise Soll. Ăăă... le place tare, tare mult. 

— Sunt şi femei, rosti Victor, apoi făcu uşor cu mâna; în 
mulţime, o femeie leşină. Eşti faimoasă, continuă el. Mi-ai spus 
de la-nceput că asta voiai. 

Ginger privi din nou mulţimea. 

— Da, dar nu mi-a trecut prin cap că are să fie aşa. Ascultă... 
cu toţii ne strigă pe nume! 

— Ne-am dat toată silinţa să le povestim oamenilor despre 
Pradă rafalelor, zise Soll. 

— Chiar aşa, făcu Dibbler. Le-am explicat că este clicul cel 
mai măreț din întreaga istorie scrisă la Holy Wood. 

— Dar au trecut numai vreo două luni de când facem clicuri, 
protestă Ginger. 

— Şi ce dacă? Oricum s-a scris ceva istorie, spuse Dibbler. 

Victor observă expresia de pe faţa fetei. De fapt şi de drept, 
când începuse istoria de la Holy Wood? Poate că acolo jos, pe 
fundul mării, printre homari, se afla un străvechi calendar 
sculptat în piatră. Sau poate nu există nicio modalitate de a o 
măsura. Cum se măsoară vârsta unei idei? 

— O să fie şi mulţi demnitari aici, cu noi, zise Dibbler. 
Patricianul, nobilii, şefii Breslelor şi câţiva mari preoţi. Nu şi 
vrăjitorii, fireşte, încuiaţii naibii. Dar o să fie, oricum, o noapte 
de neuitat. 

— Va trebui să le fim prezentaţi tuturor? se interesă Victor. 

— Nu. Ei vă vor fi prezentaţi vouă, răspunse Dibbler. Şi va fi 
cel mai mare eveniment din viaţa lor. 

Victor privi din nou mulţimea. 

— Mi se pare mie, spuse, sau se lasă ceața? 


Poons îl lovi pe Şeful Departamentului cu băţul peste 
picioare. 
— Ce se-ntâmplă? întrebă. De ce urlă toată lumea? 


— Patricianul tocmai a coborât din trăsură, spuse Şeful 
Departamentului. 

— Şi ce, mare brânză? comentă Poons. Şi eu am coborât din 
trăsură de sute de ori. Nu e mare filozofie. 

— E puţin ciudat, recunoscu celălalt. L-au aclamat şi pe şeful 
Breslei Asasinilor, şi pe Marele Preot al lui Io cel Orb. Iar acum 
cineva a întins un covor roşu. 

— Cum, pe stradă? In Ankh-Morpork? 

— Da. 

— Curăţătoria o să-i coste de-o să-i usuce, spuse Poons. 

Conferenţiarul de la Rune Moderne îl înghionti zdravăn pe 
Şeful Departamentului în coaste - sau, cel puţin, îl locul în care 
se aflau coastele, bine învelite în straturile de grăsime 
acumulate de pe urma celor cincizeci de ani de mese copioase. 

— Taci din gură! şuieră. Vin! 

— Cine? 

— Cineva important, din câte se pare. 

Chipul Șefului se schimonosi de teamă, la adăpostul falsei 
sale bărbi adevărate. 

— Doar nu l-au invitat pe Arhicancelar, ce credeţi? 

Vrăjitorii încercară să se facă mici în robele lor, ca nişte 
broaşte țestoase pe două picioare. De fapt, era o trăsură mult 
mai impresionantă decât cele care se descompuneau în 
grajdurile Universităţii. Mulțimea se năpusti către şirul de troli 
şi de gărzi, holbându-se nerăbdătoare la uşile trăsurii. Văzduhul 
răsuna de entuziasmul lor. 

Domnul Bezam, cu pieptul atât de umflat de trufie încât 
părea să plutească, făcu o plecăciune către uşa trăsurii şi o 
deschise. 

Mulțimea părea să-şi ţină respiraţia la unison - cu excepţia 
unui singur membru, care-i lovea pe cei din jur cu băţul şi 
bombănea: 

— Ce se-ntâmplă? Ce este? De ce nu-mi spune nimeni ce se- 
ntâmplă? Vreau să-mi explice cineva, urgent! 


Uşa rămase închisă. Ginger strângea clanţa de parcă era un 
colac de salvare. 

— Sunt cu miile! spuse. Nu pot să ies de-aici! 

— Dar cu toţii îţi admiră clicurile, se rugă Soll. Acesta e 
publicul tău fidel! 

— Nu! 


Soll ridică braţele cu disperare. 

— Nu poţi tu s-o convingi? îl întrebă pe Victor. 

— Nici măcar pe mine însumi nu sunt sigur că mă pot 
convinge, răspunse acesta. 

— Dar ai petrecut zile întregi în faţa lor, spuse Dibbler. 

— Nu, nici vorbă, interveni Ginger. Eraţi doar 
dumneavoastră, tehnicienii, trolii şi ceilalţi. Era altceva. Şi, 
oricum nu eram eu, adăugă. Era Delores De Syn. 

Victor îşi muşcă gânditor buza de jos. 

— Atunci poate c-ar trebui s-o trimiţi acolo, afară, pe Delores 
De Syn, zise. 

— Cum adică? întrebă ea. 

— Păi... poţi să te prefaci că eşti într-un clic. 

Cei doi Dibbler, unchiul şi nepotul, se priviră. Apoi Soll îşi 
duse mâinile la ochi, ca şi cum ar fi fost o cutie cu imagini, îl 
înghionti pe Dibbler, iar acesta îi puse nepotului său o mână pe 
creştet şi începu să-i învârtă în ureche o manivelă invizibilă. 

— Acţiune! porunci el. 


Uşa trăsurii se deschise. Mulțimea oftă, ca un munte care 
trage aer în piept. Victor ieşi, luă mâna lui Ginger... Multimea 
începu să aclame, înnebunită. Conferenţiarul de la Rune 
Moderne îşi muşca degetele, debordând de entuziasm. Şeful 
Departamentului scoase un zgomot înfundat, din gât. 

— Mai ştii când te-ntrebai cum poate cineva să renunţe la 
vrăjitorie? făcu. 

— Un vrăjitor adevărat nu trebuie să se gândească decât la 
un singur lucru, spuse pe înfundate Decanul. Ştiţi asta. 

— Da, ştiu, cum să nu. 

— Vorbeam de magie. 

Şeful Departamentului trase cu ochiul la siluetele care se 
apropiau. 

— Să ştiţi că e chiar tânărul Victor. Pot să jur, zise. 

— Ce scârbos, făcu Decanul. Imaginaţi-vă, a preferat să-şi 
piardă vremea cu fete, când putea să devină vrăjitor. 

— Mda, ce tăntălău, zise Conferenţiarul de la Rune Moderne, 
care de-abia mai putea să răsufle. 

Se auzi un soi de oftat colectiv. 

— Tre’ să recunoaşteţi că fata asta e ceva, totuşi, zise Şeful 
Departamentului. 


— Sunt om bătrân şi dacă cineva nu-mi face şi mie loc 
urgent, spuse un glas spart din spatele lor, o să aflaţi imediat 
ce-mi poate, mmm, băţul, bine? 

Doi vrăjitori se traseră într-o parte şi făcură loc scaunului. 
Odată pus în mişcare, acesta se duse până la marginea 
covorului, învineţind toţi genunchii sau gleznele care-i stăteau 
în drum. 

Poons rămase cu gura căscată. 

Ginger îl apucă pe Victor de mână. 

— Uite-acolo! E un grup de bătrâni graşi, cu bărbi false, 
care-ţi fac cu mâna, îi spuse, printre dinţii încleştaţi, rânjind 
fără încetare. 

— Da. Cred că sunt vrăjitori, rânji Victor drept răspuns. 

— Unul dintre ei tot ţopăie în scaunul cu rotile şi urlă chestii 
gen: „Hop ş-aşa!”, „Hei-ho!” şi „Aleluia!” 

— E cel mai bătrân vrăjitor din lume, spuse Victor, apoi îi 
făcu cu mâna unei doamne grase din mulţime, care leşină. 

— Vai de mine! Oare cum o fi fost acum cincizeci de ani? 

— În primul rând, era tânăr - n-avea decât optzeci”! Nu-i 
trimite bezele! 

Mulțimea urlă de fericire. 

— Pare dulce! 

— Zâmbeşte şi fă cu mâna! 

— Of, pe zei, uită-te câţi oameni aşteaptă să ne fie 
prezentaţi! 

— Văd, zise Victor. 

— Dar sunt oameni de seamă! 

— Păi, înseamnă că şi noi suntem. 

— De ce? 

— Pentru că suntem noi. Chiar tu ai zis-o, atunci, pe plajă. 
Am ajuns mari, cum nu se poate mai importanţi! Nu asta voiai? 
Suntem... 

Se opri. Trolul care păzea uşa sălii Odium îl salută cu mişcări 
stângace. Bufnetul palmei cu care îşi lovi urechea răsună 
limpede, pe deasupra zarvei mulţimii... 


Gaspode alerga în goana mare în josul unei alei. Laddie, 
ascultător ca întotdeauna, îl urma îndeaproape. Nimeni nu le 


29 Vrăjitorii care izbutesc să se ferească de insistenţele ambiţioase ale 
altor vrăjitori au tendinţa să trăiască mult. Uneori, chiar prea mult. 


dăduse atenţie când săriseră - sau, în cazul lui Gaspode, ar fi 
mai corect spus că se prăbuşiseră - din trăsură. 

— Nu-mi surâde deloc ideea să-mi petrec toată seara în sala 
aia înghesuită, bombăni Gaspode. Suntem într-un oraş adevărat. 
Aici nu-i Holy Wood. Stai cu mine, căţelandrule, şi n-o să-ţi pară 
rău. Prima oprire - uşa din spate de la Harga, Casa Coastelor. 
Am cunoştinţe pe acolo. OK? 

— Bravo, Laddie! 

— Cum zici tu, cum zici tu, spuse Gaspode. 


— Uită-te cum e îmbrăcat! zise Victor. 

— Catifea roşie cu fireturi aurii, spuse Ginger, din colţul 
gurii. Şi ce dacă? Mă rog, bine ar fi fost să-i dea şi o pereche de 
pantaloni. 

— Pe zei, oftă tânărul. 

Intrară în foaierul splendid luminat al sălii Odium. 

Bezam se întrecuse pe sine. Mai mulţi troli şi pitici făcuseră 
muncă suplimentară pentru a termina de decorat. Erau acolo 
draperii din pluş roşu, coloane şi oglinzi. Peste tot era plin de 
amoraşi bucălaţi şi fel de fel de fructe, toate vopsite în auriu. 
Era ca şi cum ai fi intrat înăuntrul unei cutii foarte scumpe de 
bomboane de ciocolată. Sau într-un coşmar. În sinea lui, Victor 
se aştepta, parcă, să audă mugetul mării, să vadă draperiile 
prăbuşindu-se într-o baltă neagră de noroi. 

— Pe zei, repetă. 

— Ce-ai păţit? zise Ginger, rânjind fără încetare în direcţia 
şirului de demnitari publici care aşteptau să le fie prezentaţi. 

— Aşteaptă şi-ai să vezi! spuse, răguşit, Victor. E Holy Wood! 
Holy Wood transportat în Ankh-Morpork. 

— Da, dar... A 

— Nu-ţi aminteşti nimic din noaptea trecută? Inainte să te 
trezeşti? 

— Ţi-am mai spus că nu. 

— Aşteaptă şi-ai să vezi, repetă Victor, apoi trase cu ochiul la 
un şevalet sprijinit de zid. 

Era acolo un afiş care spunea: „Trei spectacole pe zi”. Ceea 
ce-l făcu să se gândească la dune, străvechi mituri şi homari. 


În Lumea Disc, hărţile nu erau niciodată foarte precise. 
Cartografii porneau la drum plini de bune intenţii, dar, adesea, 
se lăsau într-atât de captivaţi de balenele care scuipau jeturi de 


apă, monştrii, valurile şi celelalte podoabe de toate formele şi 
culorile, încât uitau să mai deseneze şi părţile plicticoase - 
munţii, râurile şi restul. 

Arhicancelarul fixă un colţ care ameninţa să se îndoaie cu 
ajutorul unei scrumiere pline ochi, apoi îşi plimbă degetul pe 
suprafaţa zgrunţuroasă. 

— Cică „Aici sunt Dragoni”, spuse. Şi chiar în oraş. Ce 
ciudăţenie! 

— A, păi acolo este Sanctuarul „Razei de soare” pentru 
Dragoni Bolnavi, al lui Lady Ramkin, răspunse, distrat, 
Trezorierul. 

— Şi-aici cică „Terra Incognita”, continuă Ridcully. De ce? 

Trezorierul se întinse să vadă mai bine. 

— Păi, probabil că e mai interesant aşa decât să desenezi o 
grămadă de ferme de varză. 

— Uite! Şi aici Dragoni! 

— A, acolo cred că-i vorba, pur şi simplu, de o minciună. 

Degetul mare şi gros al Arhicancelarului continuă să se 
deplaseze în direcţia pe care o aproximaseră. Dădu la o parte 
câteva mizerii de muşte. 

— Dar aici nu-i absolut nimic, spuse, uitându-se mai de- 
aproape. Doar marea şi... îşi miji ochii să descifreze scrisul, un 
loc pe nume Holy Wood. Îţi spune ceva? 

— Nu acolo s-au dus toţi alchimiştii? făcu Trezorierul. 

— A, iarăşi ei? 

— Doar nu s-or fi apucat, zise încet Trezorierul, să facă cine 
ştie ce vrăji... Ce credeţi? 

— Alchimiştii? Vrăji? 

— Scuze. Ce idee caraghioasă! Ştiu. Portarul mi-a spus că se 
îndeletnicesc cu nişte, cum să zic, nişte jocuri de umbre sau 
ceva asemănător. Sau marionete. Ceva pe acolo. Imagini. Drept 
să fiu, nu ştiu precis, nu eram foarte atent la ce-mi spunea. Să 
fim serioşi... alchimiştii? Zău aşa! Asasinii, da. Hoţii, da... Până 
şi negustorii. Şi ăştia pot fi, câteodată, mari ticăloşi. Dar 
alchimiştii? Nu există breaslă de oameni mai aerieni, mai 
zăpăciţi, mai bine intenţionaţi... 

Apoi, în cele din urmă, îşi dădu şi el seama ce spunea şi se 
întrerupse. 

— Doar n-au îndrăznit aşa ceva, spuse, după o vreme. 

— Oare? 

Trezorierul râse spart. 


— Nu-u-u! Sunt convins că n-au îndrăznit! Ştiu că le-am 
cădea pe cap ca o tonă de cărămizi dacă ar încerca să umble cu 
magia pe-aici... 

Se întrerupse iarăşi. 

— Sunt sigur că n-ar face niciodată aşa ceva, spuse. 

— Nici măcar acolo, departe, zise. 

— N-ar îndrăzni, spuse. 

— Oricum, nu magie. Nu credeţi? spuse. 

— N-am avut niciodată încredere în nemernicii ăia cu 
bătături în palmă! adăugă. Nu sunt ca noi, înţelegeţi? N-au pic 
de bună-cuviinţă şi demnitate! 


Mulțimea care se înghesuia în jurul ghişeului de bilete era 
din ce în ce mai densă şi mai nervoasă. 

— Ei, v-aţi scotocit prin toate buzunarele? întrebă Şeful 
Departamentului. 

— Da! bombăni Decanul. 

— Atunci, mai uitaţi-vă o dată. 

În opinia vrăjitorilor, cei care plăteau erau întotdeauna 
ceilalţi, ei înşişi nu. În general, pălăriile ţuguiate le erau 
suficiente. În timp ce Decanul se  scotocea, Şeful 
Departamentului îi rânji deznădăjduit tinerei care vindea bilete. 

— Dar vă asigur, duduie dragă, încercă el pentru a mia oară, 
că suntem vrăjitori. 

— Se vede că purtaţi bărbi false, spuse fata şi pufni. Am mai 
văzut eu de-alde voi pe aici. De unde ştiu că nu sunteţi, acolo 
dedesubt, trei băieţei care-au furat roba tatălui lor? 

— Doamnă! 

— Am doi dolari şi cincisprezece cenți, spuse Decanul, 
scoțând monedele dintr-un pumn de scame şi felurite obiecte 
oculte. 

— Deci două locuri la stal, zise fata, cam fără tragere de 
inimă, pregătind două tichete. 

Şeful Departamentului i le smulse imediat. 

— Deci intru eu cu Windle, zise repede, întorcându-se către 
ceilalţi. Regret, însă voi, restul, ar trebui să vă întoarceţi la 
cinstitele voastre negustorii! 

Şi începu să-şi ridice şi să-şi coboare sprâncenele, cu gesturi 
conspirative. 

— Nu înţeleg de ce tocmai noi... începu Decanul. 


— Altfel o s-avem probleme, continuă Şeful Departamentului, 
strâmbându-se frenetic. Dacă nu vă duceţi... de-a-ndăratelea. 

— Uite ce-i, eu am fost cu banii şi... făcu Decanul, dar 
Conferenţiarul de la Rune Moderne îl apucă de braţ. 

— Haide, haide, zise, apoi îi făcu încet cu ochiul Șefului, 
privindu-l fix. E vremea să mergem... de-a-ndăratelea. 

— Nu înţeleg de ce... spuse sugrumat Decanul, aproape luat 
pe sus. 


Suprafaţa oglinzii magice a Arhicancelarului era acoperită de 
vârtejuri de nori cenușii. Mulţi vrăjitori aveau asemenea oglinzi, 
dar numai câţiva se oboseau să le folosească. Erau imprevizibile 
şi nestăpânite. Nici măcar pentru bărbierit nu erau bune. 

Ridcully, însă, se dovedi surprinzător de priceput în a o folosi 
pe a sa. 

— Sunt bune pentru pândit, explică el pe scurt. Că doar n-o 
să stau toată ziua să mă târâi prin ierburi ude, pe zei! Toarnă-ţi 
un pahar, omule. Şi pune-mi şi mie unul. 

Norii sclipiră. 

— Altceva nu mai izbutesc să prind, spuse Arhicancelarul. 
Tare ciudat! Numai ceaţă din asta sclipitoare. 

Şi îşi drese vocea. Cât despre Trezorier, acesta începea să-şi 
dea seama că, în pofida tuturor aşteptărilor sale, Arhicancelarul 
era un om foarte deştept. 

— Ai văzut vreodată un spectacol d-ăsta de umbre 
mişcătoare marionete piese imagini? întrebă Ridcully. 

— Slujitorii se duc des să le urmărească, răspunse 
Trezorierul - ceea ce, cugetă Arhicancelarul, însemna, pesemne, 
„nu”. 

— Cred că ar trebui să aruncăm şi noi o privire, spuse. 
— Cum doriţi, Domnule, făcu Trezorierul, supus. 


Oriunde în multivers, clădirile destinate spectacolelor de 
imagini mişcătoare se supun, cu toatele, unei legi de neîncălcat: 
splendorile arhitectonice din partea din faţă sunt direct 
proporţionale cu ororile care te aşteaptă în spate. În faţă - 
coloane, arcade, foiţă de aur, lumini. In spate - conducte bizare, 
tot felul de ţevi ruginite, pereţi nevopsiţi, alei puturoase. 

Şi ferestrele de la toaletă. 

— Tot nu înţeleg de ce trebuie să trecem prin asta, se jelui 
Decanul, în timp ce restul vrăjitorilor trudeau în beznă. 


— Taci şi împinge acolo, îngână Conferenţiarul de la Rune 
Moderne, de dincolo de fereastră. 

— Puteam să preschimbăm ceva în bani, făcu Decanul. O 
mică iluzie, acolo. Ce-i rău în asta? 

— Aşa creşte inflaţia, răspunse Conferenţiarul. Pentru una ca 
asta, te poţi trezi în puţul cu scorpioni. Unde să-mi pun 
picioarele? Unde să-mi pun picioarele? 

— Hai, că ai ajuns, zise un vrăjitor. Acum, tu, adăugă, 
adresându-i-se Decanului. 

— Vai de mine, gemu acesta, în timp ce era tras prin 
ferestruica îngustă în penumbra indescriptibilă de dincolo. N-o 
să iasă nimic bun din asta... 

— Ai grijă unde pui picioarele. Poftim, vezi ce-ai făcut? Nu ți- 
am zis să ai grijă? Mă rog, acum haideţi. 

Vrăjitorii străbătură, furişându-se - sau, în cazul Decanului, 
pleoscăind - partea din spate, ajungând în sala plină, cufundată 
în penumbră, unde îl găsiră pe Windle Poons care le ţinea locuri 
libere printr-un procedeu foarte simplu, adică ameninţându-i cu 
băţul pe toţi care se apropiau. Cu chiu, cu vai, călcându-se unul 
pe altul pe picioare, se aşezară. 

Apoi se holbară la dreptunghiul cenuşiu, umbrit, de la 
celălalt capăt al sălii. După o vreme, Şeful Departamentului 
spuse: 

— Nu înţeleg ce-i aşa de grozav. 

— A făcut cineva Iepurele Schilod, sau încă nu? întrebă 
Conferenţiarul de la Rune Moderne. 

— Dar nici n-a-nceput, şuieră Decanul. 

— Mi-e foame, se plânse Poons. Sunt om bătrân, mmm, şi mi- 
e foame. 

— Ştiţi ce-a făcut? zise Şeful Departamentului. Ştiţi ce mi-a 
făcut moşul? O tânără foarte amabilă, cu o torţă, tocmai ne ajuta 
să găsim locuri, şi el a ciupit-o de... de partea dorsală. 

Poons chicoti. 

— Hop şi-aşa! Maică-ta ştie c-ai plecat? făcu el, ascuţindu-şi 
glasul. 

— 1 s-a urcat la cap, se plânse Şeful Departamentului. Nu 
trebuia să-l aducem. 

— Vă daţi seama că pierdem cina? zise Decanul. 

Ceilalţi vrăjitori tăcură brusc. O femeie destul de plinuţă, 
care dădea să se strecoare pe lângă scaunul lui Poons, tresări, 


privi bănuitoare în jur, dar nu văzu decât un bătrânel inofensiv 
care, din câte se putea observa imediat, dormea adânc. 

— Iar marţea avem gâscă, zise Decanul. 

Poons deschise un ochi şi apăsă un claxon. 

— Tantanaam! Mişto vreme, nu, băieţi? făcu el, triumfător. 

— Vedeţi, vedeţi? spuse Şeful Departamentului. Nici nu ştie 
în ce secol e. 

Poons îl privi cu ochii săi negri, ca nişte mărgeluţe. 

— Hmmm, oi fi eu bătrân, spuse, şi, mmm, poate şi cam 
ramolit, da’ lihnit n-am de gând să fiu. 

Apoi scotoci în străfundurile de nepătruns ale scaunului cu 
rotile şi scoase o pungă neagră, cam unsuroasă, care clincănea. 

— Am văzut o duduie în faţă care vindea ceva mâncare 
specială pentru imaginile mişcătoare, zise. 

— Adică aveai bani cu tine de la bun început? se mânie 
Decanul. Şi nu ne-ai spus? 

— Dar nu m-ati întrebat. 

Vrăjitorii se holbară, înfometați, la pungă. 

— Cică au grăunţe explodate cu unt, chifle cu cârnaţi în ele şi 
chestii de ciocolată cu alte chestii pe dinăuntru şi alte chestii pe 
dinafară, zise Poons şi le aruncă un zâmbet ştirb şi viclean. Dacă 
vreţi şi voi, serviţi-vă, adăugă generos. 


Decanul trecu în revistă comanda. 

— Deci, spuse, avem şase porţii Patrician de grăunţe 
explodate, cu adaos de unt, opt chifle cu cârnaţi, un mega-pahar 
de băutură de asta cu bule şi o pungă de stafide în ciocolată. 

Şi plăti. A 

— Aşa, spuse Şeful Departamentului, adunând pungile. Aăă... 
ce zici, să luăm ceva şi pentru ceilalţi? 


În camera de proiecţie, Bezam blestema de zor, în timp ce 
introducea uriaşa bobină cu Pradă rafalelor în cutia cu lumini. 

Puțin mai încolo de el, în porţiunea rezervată de la balcon, 
Patricianul din Ankh-Morpork, Lord Vetinari, era şi el cam 
nedumerit. 

Cei doi, trebuia s-o recunoască, erau oameni plăcuţi. Dar nu 
înţelegea de ce trebuia să şadă lângă ei, şi ce-i făcea atât de 
importanţi. Era obişnuit cu oamenii de vază, sau, cel puţin, cu 
oamenii care aveau impresia că sunt de vază. Vrăjitorii ajungeau 
importanţi prin magia lor. Hoţii - prin jafurile îndrăzneţe şi 


spectaculoase; negustorii - cam la fel. Războinicii ajungeau 
importanţi prin bătăliile pe care le câştigau şi prin faptul că 
scăpau cu viaţă din războaie. Asasinii - prin înhumări 
meşteşugite. Erau multe căi pentru a ajunge sus - dar cu toatele 
erau evidente, puteau fi înţelese. În felul lor, erau de bun-simţ. 

Însă cei doi nu făcuseră decât să se fâţâie, cu mişcări 
expresive, prin faţa acelei noi invenţii imbecile care făurea 
imaginile mişcătoare. Pe lângă ei, cel mai amărât actor de 
teatru din oraş era un adevărat virtuoz - numai că nimănui nu-i 
trecea prin cap să iasă în stradă, strigându-i numele, după 
spectacol. 

Patricianul nu mai fusese niciodată să vadă clicurile. Din câte 
ştia, Victor Maraschino era celebru pentru privirea pătimaşă 
care le făcea pe doamnele de vârstă mijlocie - care ar fi trebuit 
să aibă mai multă minte - să leşine în scaune. Iar punctul forte 
al Domnişoarei De Syn era să se mişte molatic, să dea palme şi 
să arate uluitor printre pernele de mătase. 

În vreme ce el, Patricianul din Ankh-Morpork, stăpânea 
oraşul, îl întreținea, îl iubea, îl ura şi petrecuse o viaţă întreagă 
în slujba lui... 

Şi totuşi, în vreme ce oamenii de rând se înghesuiau în stal, 
auzul său ascuţit prinsese următoarea discuţie: 

— Cine-i acolo, sus? 

— Victor Maraschino şi Delores De Syn! Nimic nu ştii! 

— Nu ei, ăla înalt, în negru. 

— A, habar n-am. Vreun grangure, probabil. 

Da, era de-a dreptul fascinant. Puteai deveni faimos numai 
pentru că erai... mă rog, faimos. Patricianul se gândi că era un 
lucru foarte primejdios şi că, pesemne, avea să fie silit să şi 
execute pe cineva, într-o bună zi, cu toate că, fireşte, decizia 
avea să fie însoţită de mari păreri de rău%. Până atunci, însă, 
constată că exista pe lume şi un soi de glorie de rangul al doilea, 
care provenea din a fi văzut în tovărăşia celor cu adevărat 
faimoşi. Spre marea sa mirare, aceasta îi provoca o senzaţie 
foarte plăcută. 


Sinistrul Dibbler, aşezat de cealaltă parte a sa, tocmai îi 
explica mecanismul de funcţionare a imaginilor mişcătoare, cu 


3 Dinspre partea lui, adică. Regretele celor implicaţi erau, probabil, 
subînţelese. 


credinţa - întru totul lipsită de fundament - că Patricianul îl 
asculta. 

Dintr-odată, răsună un ropot de aplauze. Patricianul se 
aplecă spre Dibbler. 

— De ce s-au micşorat, brusc, toate luminile? întrebă. 

— Ah, Înălţime, făcu Dibbler, ca să puteţi vedea mai bine 
imaginile. 

— Serios? Pare mai firesc să fie invers, zise Patricianul. 

— Dar cu imaginile mişcătoare e altfel, Înălţime, spuse 
Dibbler. 

— De-a dreptul fascinant. 

Patricianul se aplecă în partea opusă, către Ginger şi Victor. 
Cu uşoară surprindere, constată că amândoi păreau foarte 
încordaţi. De altfel, observase asta de când intraseră. Băiatul se 
holba la decoraţiunile caraghioase de parcă stăteau să sară la 
el, iar pe fată o auzise cu urechile sale oftând, atunci când 
intrase în sala de proiecţie. Păreau în stare de şoc. 

— Pesemne că, pentru dumneavoastră, toate astea sunt ceva 
banal, spuse. 

— Nu, răspunse Victor, nicidecum. N-am mai fost niciodată 
într-o adevărată sală de proiecţie. 

— Ba da. O singură dată, spuse încruntată Ginger. 

— Aşa-i. Am fost o dată. 

— Însă dumneavoastră, cum să zic, creaţi imaginile 
mişcătoare, continuă cu blândeţe Patricianul. 

— Da, dar nu ajungem să le şi vedem. Vedem numai bucăţi, 
atunci când tehnicienii le lipesc laolaltă. Singurele clicuri pe 
care le-am văzut până acum au fost proiectate pe un cearşaf 
vechi, atârnat undeva, într-o piaţă, zise Victor. 

— Deci toate astea sunt noi? spuse Patricianul. 

— Nu chiar, răspunse Victor, negru la faţă. 

— Ce fascinant, replică Patricianul, apoi se întoarse la 
Dibbler, continuând să-l ignore - nu ajunsese acolo unde era 
frământându-se să afle cum funcționau diversele lucruri peste 
care dădea; ceea ce-l intriga pe el era cum funcționau oamenii 
implicaţi. 

Câteva scaune mai încolo, Soll se aplecă spre unchiul său şi-i 
aruncă în poală o scurtă bucată de peliculă. 

— Asta-i a dumitale, spuse cu un glas dulce. 

— Ce-i? făcu Dibbler. 


— Păi, m-am gândit să arunc o ultimă privire la clic, înainte 
să înceapă... 

— Ei, nu zău! exclamă Dibbler. 

— Şi ce crezi c-am găsit, drept în mijlocul scenei cu oraşul 
arzând? Cinci minute în care nu se vedea decât o farfurie cu 
coaste înecate în Sosul Special de Alune de la Harga. N-am să 
te-ntreb de ce, pentru că ştiu deja. Te întreb însă, atât: De ce 
aşa? 

— Păi, rânji vinovat Dibbler, m-am gândit aşa: dacă o 
imagine micuță poate să-i facă pe oameni să cumpere diverse 
lucruri, gândeşte-te cum ar fi să folosim cinci minute întregi... 

Soll se uită fix la el. 

— Mă doare, să ştii, zise Dibbler. N-ai avut încredere în 
mine. In unchiul tău. După ce ţi-am promis solemn că nu mai 
încerc nimic, tot n-ai avut încredere? M-ai rănit, Soll. Sunt 
profund afectat. Oare nu mai există integritate pe faţa 
pământului? 

— Cred că ai vândut-o cuiva, Unchiule. 

— Sunt profund rănit, insistă Dibbler. 

— Dar nu ţi-ai respectat promisiunea, Unchiule. 

— N-are a face. Afacerile-s afaceri, dar aici e vorba de 
familie. Trebuie să înveţi să ai încredere în familie, Soll. Mai 
ales în mine. 

— Bine, OK, făcu Soll, ridicând din umeri. 

— Ai s-o faci? 

— Da, Unchiule, rânji Soll. Promit solemn. 

— Bravo, băiete. 

La celălalt capăt al rândului, Victor şi Ginger se holbau 
îngroziţi la ecranul alb. 

— Ştii ce se va-ntâmpla, nu? făcu Ginger. 

— Da. Cineva va începe să cânte la un instrument, într-o 
fosă. 

— Deci peştera aia era o sală de proiecţie? 

— Mda. Cred că da, răspunse Victor, prudent. 

— Dar aici ecranul e numai un ecran. Nu e... ce mai, e doar 
un ecran. Un soi de cearşaf de calitate mai bună. Nu e... 

Şi iată. De undeva, din faţă, izbucni o hărmălaie. Cu un 
clincănit, însoţit de şuieratul aerului care ţâşnea de cine ştie 
unde, Calliope, fiica lui Bezam, se înălţă lent din podea, şi 
începu să lovească furioasă clapele unei orgi de mici dimensiuni, 
cu toată verva dată de cele câteva ceasuri în care exersase şi de 


efortul combinat al celor doi troli zdraveni care dădeau la foale 
dedesubtul scenei. Era o tânără destul de cărnoasă. Nu era 
limpede ce voia să cânte, dar se vedea cu ochiul liber că melodia 
nu avea nicio şansă de scăpare. 

Jos, în stal, Decanul îi oferi Şefului Departamentului o pungă. 

— Vrei o stafidă în ciocolată? întrebă. 

— Zici că-s căcăreze de şoarece, răspunse acesta. 

Pe întuneric, Decanul trase cu ochiul la pungă. 

— Deci asta-i explicaţia, zise. Acum câteva minute, am scăpat 
punga pe jos. Când le-am adunat, mi s-a părut mie că erau prea 
multe. 

— Şşş, făcu o femeie de pe rândul din spate; capul lui Windle 
Poons se răsuci spre ea, ca un magnet. 

— Ala bala, chicoti spart vrăjitorul. Uite înc-o frumuşică! 

Se făcu şi mai întuneric. Ecranul licări. Pe suprafaţa lui 
apărură câteva numere, care sclipiră scurt, în ordine 
descrescătoare. Calliope se uită atent la partitura pe care-o avea 
în faţă, îşi suflecă mânecile, îşi dădu părul din ochi şi se lansă 
plină de energie într-o melodie care, cu multă bunăvoință, putea 
fi identificată drept imnul oficial din Ankh-Morpork*!. 

Luminile se stinseră. 


Cerul  sclipea. Nu era  câtuşi de puţin ceață 
obişnuită - împrăştia o lumină argintie cu nuanţe albăstrui, care 
licărea intermitent, precum o încrucişare între Aurora Coriolis şi 
fulgerele unei furtuni de vară. Dar înspre Holy Wood, cerul 
ardea luminos. Se vedea până şi din aleea din spatele Casei 
Coastelor, stabilimentul lui Sham Harga, unde doi câini tocmai 
devorau cu bucurie specialitatea numită Tot-Ce-Poţi-Recupera- 
Din-Pubelă. Laddie ridică botul şi mârâi. 

— Mare dreptate ai, făcu Gaspode. Am mai spus eu că se 
anunțau lucruri rele. Hai, recunoaşte, aşa-i că am spus-o? 

Firele din blană începură să-i trosnească. Imprejur săreau 
scântei. 

— Haide, spuse. Cred că trebuie să-i prevenim pe oameni. Că 
doar la asta te pricepi. 


Clicaclicaclica... 


31 „Ankh-Morpork, te iubim. Să te vindem ne grăbim!” 


Era singurul zgomot care se mai auzea în sală. Calliope se 
oprise din cântat şi se holba la ecran. Cu toţii şedeau cu gurile 
căscate, închizându-le numai din când în când, pentru a mai 
mesteca nişte grăunţe explodate. 

Pe undeva, Victor încă îşi mai amintea că se opusese, 
încercase să-şi întoarcă ochii. Până şi acum, un glas slab, din 
străfundurile minţii sale, îi spunea că era ceva în neregulă - însă 
nu-l băga în seamă. Cum să fie ceva în neregulă? Totul era 
minunat. Oftase şi el, împreună cu toţi ceilalţi, văzând-o pe 
eroină cum încerca să-şi păstreze intactă mina moştenită de la 
strămoşi, în Vârtegiul unei Lumi Nebune. Se cutremurase la 
vederea luptelor. Urmărise, înfiorat de romantism, scena 
balului. Apoi... apoi simţi, brusc, un fior rece pe picior - ca şi 
cum un cub de gheaţă, pe jumătate topit, i se lipise de pantaloni, 
încercă să nu-i dea atenţie - dar aşa ceva se dovedi imposibil. 
Lăsă ochii în jos. 

— lertăciune, făcu Gaspode. 

Victor încercă să-şi limpezească văzul. Apoi, de la sine 
putere, ochii i se întoarseră către ecran, unde o versiune uriaşă 
a propriei persoane tocmai săruta o versiune uriaşă a lui Ginger. 
Senzaţia de răceală lipicioasă reveni. Victor ieşi din nou la 
suprafaţă. 

— Aş putea să te mugşc, dacă vrei, zise Gaspode. 

— Păi, eu, păi... începu Victor. 

— Am nişte colţi de toată frumuseţea, adăugă câinele. Numai 
să-mi spui şi se rezolvă. 

— Nu, nu, ăăă... 

— E ceva acolo afară care nu-mi miroase a bine, după cum 
am mai spus. Pute, de-a dreptul. Laddie a lătrat aicea până a 
răguşit şi degeaba. Nu-l ascultă nimeni. Aşa că am încercat 
vechea metodă cu nasul. Şi mi-a ieşit, ca de obicei. 

Victor privi în jur. Restul spectatorilor se holbau la ecran de 
parcă erau dispuşi să rămână acolo, în scaunele lor... pentru 
totdeauna. 

Când îşi ridică braţele de pe scaun, din degete începură să-i 
sară scântei. In plus, aerul era, parcă, unsuros - o senzaţie pe 
care până şi studenţii vrăjitori învaţă repede să o asocieze cu 
acumularea unei mari cantităţi de magie. Mai mult, înăuntru se 
lăsase ceața. Era de-a dreptul caraghios, şi totuşi... podeaua era, 
parcă, acoperită de un val argintiu. 


O scutură pe Ginger de umăr. Îşi flutură braţul a musa 
ochilor ei. Îi strigă în ureche. Încercă apoi cu Patricianul... 
Dibbler... Ambii se aplecară spre el, dar reveniră, pe dată, î în 
poziţia iniţială. 

— E din cauza clicului, spuse. Altă explicaţie nu există. Şi 
totuşi, nu înţeleg. E un clic ca toate celelalte. La Holy Wood nu 
se foloseşte magia. Cel puţin... nu magia obişnuită... 

Se chinui să-şi îndrepte genunchii care nu-l ascultau, ajunse 
la interval şi o luă la fugă în sus, printre tentaculele de ceaţă. 
Începu să bată cu pumnii în uşa camerei din care se proiecta 
clicul, dar nu obţinu niciun răspuns, aşa că o culcă la pământ. 
Inăuntru, dădu de Bezam care se holba la ecran, printr-o 
găurică pătrată, tăiată în perete. Cutia cu lumini clincăia 
voioasă, de capul său. Nimeni nu învârtea la manivelă, sau, cel 
puţin, se corectă Victor, nicio făptură vizibilă. 

În depărtare se auzi un tunet. Pământul se cutremură. 

Se uită la ecran şi recunoscu momentul. Scena incendierii 
oraşului stătea să înceapă. Mintea sa lucra frenetic. Ce se zicea, 
oare, despre zei? Că nu ar fi existat fără oameni care să creadă 
în ei. Şi asta era valabil pentru tot. Realitatea era numai ceea ce 
se petrecea în minţile oamenilor. Iar acolo erau sute de oameni 
care credeau nesmintit în ceea ce vedeau... 

Victor scotoci printre mizeriile de pe bancheta de lucru a lui 
Bezam, căutând foarfece sau un cuţit, dar nu le găsi. Maşinăria 
zumzăia înainte, rulând realitatea dinspre viitor înspre trecut. 
Pe fundal, îl auzi pe Gaspode spunând: 

— Tocmai am salvat situaţia, nu-i aşa? 

În mod normal, creierul uman răsună mereu de strigătele 
feluritelor gânduri neimportante care cerşesc, şi ele, un pic de 
atenţie. Numai în cazuri de extremă urgenţă, acestea sunt 
reduse la tăcere. Şi tocmai asta se întâmpla acum. Un anume 
gând, care tot încercase să se facă auzit de o lungă vreme, 
răsună, în cele din urmă, limpede. 

Şi dacă exista un loc în care realitatea era ceva mai subţire 
decât de obicei? Şi dacă făceai acolo ceva care s-o slăbească şi 
mai tare? Cărţile nu erau îndeajuns. Nici măcar teatrul obişnuit 
nu era, pentru că, în străfundul sufletului, ştiai că erau numai 
nişte oameni îmbrăcaţi în haine bizare, care se agitau pe o 
scenă. Dar Holy Wood îţi pătrundea direct în creier, prin ochi. În 
sinea ta, credeai că totul este aievea. Da. Clicurile erau soluţia 
perfectă. 


Asta se petrecuse şi acolo, sub deal. Oamenii străvechiului 
oraş folosiseră fisura din țesutul realităţii pentru distracţie. Iar 
Aceia îi descoperiseră. 

Şi acum totul se repeta. Era ca şi cum cineva învăţa să 
jongleze cu torţe, într-o fabrică de artificii. Şi Aceia aşteptau... 

Dar de ce nu încetase? Că doar o oprise pe Ginger. 

Filmul clincăia înainte. Cutia cu lumini părea cufundată în 
ceaţă. Nici măcar contururile nu i se mai distingeau limpede. 
Victor dădu să înşface manivela. Aceasta rezistă o clipă, apoi se 
rupse. Cu blândeţe, tânărul îl împinse pe Bezam din scaun, luă 
scaunul şi lovi cutia cu el. Scaunul se făcu fărâme. Apoi, Victor 
deschise cuşca din spate şi scoase salamandrele, dar clicul 
dănţuia înainte pe ecranul îndepărtat. 

Clădirea se clătină din nou. 

„Ai parte de un singur prilej, se gândi Victor, şi apoi mori.” 

Îşi scoase cămaşa şi-şi înveli mâna cu ea. Apoi se întinse 
către fâşia sclipitoare de peliculă şi o apucă. Aceasta se rupse. 
Cutia tresaltă. Pelicula continuă să se deruleze în colaci 
sclipitori, care, parcă, dădură să-l atace, apoi se aşternură pe 
podea. 

Clicaclic... a... clic. 

Bobinele se opriră. 

Cu mare grijă, Victor înghionti grămada de peliculă cu vârful 
piciorului. Parcă se şi aştepta s-o vadă sărind la el ca un şarpe. 

— Acum am salvat situaţia? încercă Gaspode. Tare aş mai 
vrea să ştiu. 

Victor privi ecranul. 

— Nu, răspunse. 

Imaginile erau încă acolo. Nu foarte limpezi, însă silueta sa şi 
cea a lui Ginger tot se mai distingeau, luptându-se să existe. Şi 
ecranul însuşi se mişca. Începuse să se umfle pe ici, pe colo, ca 
o baltă de mercur în stare pură. Senzaţia era cunoscută şi 
extrem de deranjantă. 

— Ne-au găsit, zise Victor. 

— Cine? întrebă Gaspode. 

— Făpturile alea scârboase de care vorbeai. Mai ţii minte? 

— Cele din negura vremurilor? făcu Gaspode, gânditor. 

— Cele de dincolo de timp, îl corectă Victor, apoi observă că 
publicul se foia în scaune. Trebuie să-i scoatem pe toţi de aici, 
spuse. Dar fără panică. 


Izbucni un cor de urlete. Publicul se trezea. Ginger cea 
uriaşă încerca să iasă din ecran. Era de trei ori mai mare decât 
originalul şi tremura vizibil. Era şi uşor transparentă, dar şi 
grea - judecând după podeaua care se îndoia şi se crăpa sub 
picioarele sale. Publicul se înghesuia să scape. Victor îşi croi 
drum în jos, pe interval, tocmai când scaunul cu rotile în care se 
afla Poons zbură pe lângă el, purtat de mulţime. Posesorul se 
agita deznădăjduit şi zbiera: 

— Hei! Hei! Tocmai venea partea bună! 

Şeful Departamentului îl apucă pe Victor strâns de braţ. 

— Asta era prevăzută? întrebă. 

— Nu! 

— Nu e un soi de efect special? făcu Şeful, optimist. 

— Nu cred că au apucat să se îmbunătăţească până într-atât, 
în ultimele douăzeci şi patru de ore, spuse Victor. Cred că sunt 
cei din Dimensiunile Donjonale. 

Celălalt îl privi lung. 

— Eşti tânărul Victor, nu-i aşa? zise. 

— Da. Iertare, răspunse Victor, apoi se strecură pe lângă 
vrăjitorul uluit şi se căţără peste scaune, până în locul în care se 
afla Ginger, încremenită, holbându-se la propriul chip. Monstrul 
Ginger tocmai privea împrejur, clipind foarte lent, ca o şopârlă. 

— Aia-s eu? 

— Nu! spuse Victor. Adică, da. Poate. Nu întru totul. Pe 
undeva, doar. Şi acum hai! 

— Dar seamănă perfect cu mine! făcu Ginger, cu glasul 
vibrând isteric. 

— Numai pentru că nu au de ales, şi trebuie să se folosească 
de Holy Wood! Şi asta le... defineşte, într-un fel, aspectul. Aşa 
cred, răspunse în grabă Victor, apoi o smulse din scaun şi o luă 
pe sus. Ginger dădea din picioare, împroşcând ceaţă şi grăunţe 
explodate. După ce atinse podeaua, îl urmă, împleticindu-se şi 
privind mereu peste umăr. 

— Mai e unul care încearcă să iasă din ecran, zise. 

— Haide! 

— Eşti tu! E 

— Eu sunt eu! Ala e... altceva. Ceva ce se foloseşte de chipul 
meu! 

— Dar, în mod normal, cum arată? 

— Nu vrei să ştii! 


— Ba da, vreau! De ce crezi că am întrebat? urlă ea, în timp 
ce se-mpleticeau printre scaunele sfărâmate. 

— Arată mai groaznic decât îţi poţi închipui! 

— Pot să-mi închipui lucruri destul de sinistre, să ştii! 

— De-asta am şi spus că-i mai groaznic! 

— Oh! 

Uriaşa fantomă Ginger trecu pe lângă ei, tremurând ca 
flacăra unei lumânări, apoi ieşi prin perete, spărgând totul în 
cale. De afară se auziră strigăte. 

— Parcă se face mai mare, şopti Ginger. 

— leşi, îi spuse Victor. Pune-i pe vrăjitori s-o oprească. 

— Şi tu ce-ai de gând să faci? 

Victor îşi umflă pieptul. 

— Există lucruri, spuse, pe care un bărbat trebuie să le facă 
de unul singur. 

— Poftim? Adică? Vrei să te duci la toaletă, sau ce? 

— Taci şi ieşi! 

O împinse către uşi, apoi se întoarse şi-i văzu pe cei doi câini 
privindu-l întrebător. 

— Şi voi, spuse. 

Laddie lătră. 

— Câinele nu-şi părăseşte stăpânul, asta-i ideea, zise 
Gaspode, ruşinat. 

Disperat, Victor privi în jur, apucă o bucată de scaun, 
deschise uşa, aruncă lemnul cât putea de mult şi strigă: 

— Aport! 

Ambii câini se năpustiră, mânaţi de instincte. Trecând în 
goană pe lângă el, Gaspode izbuti să-şi recapete stăpânirea de 
sine într-atât încât să îngâne: 

— Porcule! 

Victor deschise uşa camerei de proiecţie şi se întoarse cu 
mănunchiuri din Pradă rafalelor, strânse în pumn. Sosia cea 
uriaşă întâmpina anumite probleme în a ieşi din ecran. Capul şi 
un braţ erau deja afară, în trei dimensiuni. Braţul chiar flutură 
ameninţător înspre Victor, atunci când acesta îl acoperi cu 
bucăţi de octo-celuloză. Apoi, tânărul alergă îndărăt în cămăruţă 
şi scoase mormanele de clicuri pe care Bezam, sfidând bunul- 
simţ, le ascunsese sub o banchetă. 

Procedând cu calmul şi metoda unui om înspăimântat de 
moarte, duse cutiile, cu braţul, până la ecran, şi le îngrămădi 
acolo. Creatura izbuti să-şi scoată un alt braţ din sistemul cu 


două dimensiuni şi încercă să le dea la o parte, însă se dovedi că 
încă nu se adaptase întru totul noului său aspect. Pesemne că 
nu ştia cum să se descurce cu numai două braţe, îşi spuse 
Victor, în timp ce arunca ultima cutie în grămadă. 

— În lumea noastră există reguli, zise cu glas tare. Pun pariu 
că te aprinzi la fel de iute ca orice altceva, nu? 

Creatura se zbătea să-şi elibereze un picior. Victor îşi pipăi 
buzunarele, apoi fugi îndărăt în cămăruţă şi începu să 
scotocească frenetic. Chibrituri! Nu găsea nicăieri chibrituri! 
Deschise uşile care dădeau în foaier şi se năpusti în stradă. 
Acolo, mulţimea se foia de jur împrejur, fascinată şi îngrozită, 
urmărind-o pe Ginger cea Uriaşă cum se descotorosea de 
ruinele unei clădiri. 

Undeva, în apropiere, Victor auzi un clinchet. Foarte 
concentrat, Meşterul filma scena. Puțin mai încolo, Şeful 
Departamentului ţipa la Dibbler: 

— Fireşte că nu putem folosi magia! Asta şi vrea! Magia o s-o 
facă şi mai puternică! 

— Dar trebuie să faceţi ceva! urlă Dibbler. 

— Dragă domnule, nu noi am început să ne amestecăm în 
lucruri în care... începu Şeful, apoi şovăi, în mijlocul răgetului şi 
sfârşi jalnic prin.:... În care n-ar fi trebuit să ne amestecăm. 

— Chibrituri! strigă Victor. Chibrituri! Repede! 

Cu toţii se holbară la el, apoi Şeful încuviinţă. 

— Focul. Focul obişnuit, spuse. Ai dreptate. Asta va rezolva 
problema. Bine gândit, băiete. 

Se  scotoci în buzunar şi scoase un pumn de 
chibrituri - vrăjitorii fumau ca turcii, aşa că era firesc să le aibă 
cu el. 

— Doar nu vrei să dai foc? se răsti Dibbler. E plin de peliculă 
acolo, înăuntru! 

Victor smulse un afiş de pe perete, făcu din el o torţă 
grosolană şi o aprinse. 

— Tocmai de-asta, spuse. 

— ... Scuze... 

— Ce prostie! Ce prostie! strigă Dibbler. Chestia aia arde 
repede! 

— ... Scuze... 

— Şi ce dacă? N-am de gând să stau prea mult pe-acolo, zise 
Victor. 

— Repede de tot! 


— Scuzaţi-mă, spuse răbdător Gaspode; cu toţii lăsară ochii 
în jos. Laddie şi cu mine putem rezolva problema. Patru 
picioare-s mai bune ca două şi aşa mai departe. Inţelegeţi? Cel 
puţin când vine vorba de salvat situaţia. 

Victor privi spre Dibbler şi se încruntă. 

— Mă rog, cred că are dreptate, recunoscu acesta. 

Victor făcu un semn din cap. Laddie sări grațios în aer, îi 
smulse torţa din mână şi alergă îndărăt în sală. Gaspode îl urmă 
legănat. 

— Mi s-a năzărit, sau câinele ăla mic poate să vorbească? 
întrebă Dibbler. 

— El zice că nu poate, făcu Victor. 

Dibbler şovăi. Era cam zăpăcit de toată agitația din jurul său. 

— Mă rog, spuse, el ştie cel mai bine. 

XXX 

Cel doi câini alergau înspre ecran. Victor cel Uriaş era 
aproape liber, prăbuşit printre cutii. 

— Pot să aprind eu focul? întrebă Gaspode. De fapt, e treaba 
mea. 

Laddie lătră ascultător şi lăsă jos bucata de pergament 
aprinsă. Gaspode o luă iute şi se apropie cu mare grijă de 
creatură. 

— Aşa se salvează situaţia, mormăi, apoi lăsă torţa drept în 
vârful unei grămezi de peliculă, care se aprinse instantaneu şi 
începu să ardă cu o flacără albă, tulbure, ca magneziul. OK, 
continuă câinele. Acum hai să ieşim naibii de... 

Creatura urlă, renunţă la orice încercare de a copia 
înfăţişarea lui Victor şi începu să se zbată printre flăcări. Era ca 
o explozie într-un acvariu. Un tentacul se întinse şi se înfăşură 
împrejurul piciorului lui Gaspode. Acesta se întoarse şi dădu să 
muşte. 

Laddie veni în goană prin sala devastată şi se aruncă înspre 
braţul care fremăta. Acesta se trase înapoi, culcându-l la pământ 
şi făcându-l pe Gaspode să se răsucească de câteva ori, pe 
podea. Apoi, câinele cei mic se ridică, făcu câţiva paşi tremuraţi 
şi căzu. 

— Mi-am rupt piciorul, fir-ar a naibii de treabă, mormăi. 
Laddie îl privi trist. Flăcările lingeau cutiile cu peliculă. 

— Haide, ieşi odată, potaie proastă, zise Gaspode. O să sară 
totul în aer din clipă în clipă. Nu! Nu mă lua în dinţi! Lasă-mă 
jos! Nu e timp... 


Pereţii clădirii se întinseră, plutind lent prin aer. Fiecare 
scândură, fiecare piatră îşi păstra locul iniţial, în raport cu 
restul, dar zbura independent. 

În cele din urmă, Timpul le prinse din urmă. 

Bu-um. 

O minge portocalie de foc săltă acoperişul şi se răspândi pe 
cerul acoperit de ceaţă. Dărâmăturile împroşcate se izbiră de 
pereţii clădirilor din jur. O cutie de peliculă, roşie ca focul, trecu 
sfârâind peste creştetele vrăjitorilor care se culcaseră cu faţa la 
pământ, răpăind ameninţător, apoi explodă, lovind un zid din 
depărtare. Răsună un bocet subţire şi ascuţit, care se întrerupse 
brusc. 

Ginger cea Uriaşă se clătina înainte şi-napoi, împroşcată de 
aburi. Pala de aer încins îi umflă rochia, ridicându-i-o pe şolduri. 
Rămase aşa o vreme, pâlpâind nesigură, în timp ce împrejurul 
său ploua cu dărâmături. Apoi se întoarse stângace şi plecă 
legănat în drumul ei. Victor o privi pe Ginger, care se holba la 
norii de fum, în timp ce se împrăştiau peste ceea ce fusese 
cândva sala Odium. 

— Nu-i bine, mormăi ea. Nu aşa se întâmplă. Niciodată nu se 
întâmplă aşa. Tocmai când crezi că-i prea târziu, apare cineva în 
galop, printre pale de fum. Nu-i aşa? făcu ea, privindu-l cu ochii 
pierduţi, pe un ton jalnic. 

— Aşa-“i în clicuri, zise Victor. Dar noi suntem în realitate... 

— Şi care-i deosebirea? 

Şeful Departamentului îl apucă pe Victor de umăr şi-l sili să 
se întoarcă. 

— Se îndreaptă spre Bibliotecă! strigă el. Trebuie s-o opreşti! 
Dacă ajunge acolo, magia o s-o facă invulnerabilă! N-o să mai 
scăpăm niciodată de ea! Va putea să-şi aducă şi tovarăşii! 

— Sunteţi vrăjitori, spuse Ginger. De ce n-o opriţi? 

Victor clătină din cap. 

— Creaturile de soiul ăsta iubesc magia noastră, zise. Dacă o 
folosim împotriva lor, devin mai puternice. Dar nu înţeleg ce-aş 
putea face eu... 

Apoi se întrerupse. Mulțimea îl privea nerăbdătoare. Şi nu îl 
priveau ca şi cum ar fi fost singura lor speranţă, îl priveau ca şi 
cum ar fi fost singura certitudine. Auzi un copil întrebând: 

— Şi-acum ce se-ntâmplă, Mami? 

Femeia cea grasă care-l strângea severă de mână răspunse: 


— Simplu. El se năpusteşte şi opreşte monstrul în ultima 
clipă. Aşa-i mereu. L-am mai văzut de câteva ori. 

— Dar n-am făcut-o niciodată! zise Victor. A 

— Te-am văzut, ripostă femeia, sigură pe ea. In Fiii 
Dessertului. Când duduia - şi îi făcu o scurtă plecăciune lui 
Ginger - era pe calul ăla care-a aruncat-o în prăpastie şi 
dumneata ai venit în galop şi-ai apucat-o de braţ în ultima clipă. 
Foarte emotionant. Părerea mea. 

— Nu era în Fiii Dessertului, spuse pedant un bărbat mai în 
vârstă, care tocmai îşi umplea pipa, era în Valea Trolilor. 

— Ba era în Fii, se opuse o femeie subţirică din spatele lui. L- 
am văzut de douăzeci şi şapte de ori. N-am cum să mă-nşel. 

— Da, a fost foarte reuşită treaba, nu credeţi? făcu prima 
femeie. De câte ori văd o scenă în care ea îl părăseşte şi el se- 
ntoarce şi o priveşte aşa, pieziş, mă bufneşte plânsul... 

— Scuzaţi-mă, dar nu era Fiii Dessertului, interveni un 
bărbat, cu un glas lent şi hotărât. Vorbiţi despre faimoasa scenă 
a pieţei, din Pasiuni Incendiare... 

Femeia cea grasă luă mâna moale a lui Ginger şi o mângâie. 

— Bun bărbat ţi-ai mai găsit, duduie, spuse. Te-a salvat de 
atâtea ori... Dacă aş fi eu răpită de troli sălbatici, moşu' meu n- 
ar face altceva decât să mă-ntrebe unde vreau să-mi trimită 
hainele. 

— Al meu nu s-ar ridica din scaun, nici dac-aş fi prinsă de 
dragoni, spuse cea subţire, înghiontind-o uşor pe Ginger. Dar, 
duduie, cred c-ar trebui să-ţi pui ceva mai multe haine pe tine. 
Data viitoare când te mai răpesc, să nu te laşi până nu-ţi dau 
voie să-ţi iei o haină groasă. De câte ori te văd pe ecran, mă 
gândesc: „Aşa golaşă, o să răcească la sigur”. 

— Da’ unde-i sabia? întrebă copilul, lovind-o pe maică-sa cu 
piciorul în gleznă. 

— Păi, acuş o scoate, răspunse ea, zâmbindu-i încurajator lui 
Victor, 

— Aăă... da, făcu acesta. Haide Ginger. Şi o apucă de mână. 

— Faceţi-i loc băiatului, spuse autoritar bărbatul cu pipa. 
Oamenii se traseră îndărăt din jurul lor. Victor şi Ginger văzură 
mii de chipuri pline de speranţă care-i priveau. 

— Aştia cred că totul e adevărat, se jelui fata. Nimeni nu face 
nimic, pentru că toţi te cred un erou, fir-ar a naibii! lar noi doi, 
ce-am putea încerca? Chestia aia-i mai mare decât amândoi la 
un loc. 


Victor se uită lung la caldarâmul ud. „Cred că pot să-mi 
amintesc ceva vrăji, se gândi, dar magia obişnuită nu foloseşte 
împotriva celor din Dimensiunile Donjonale. Şi sunt aproape 
sigur că eroii adevăraţi nu pierd vremea cu mulțimile care-i 
aclamă. Adevăraţii eroi fac ce au de făcut. Sunt ca sărmanul 
Gaspode. Lumea nu-i bagă în seamă decât când e prea târziu. 
Aşa-i viaţa adevărată.” 

Ridică încet capul. 

Sau. Poate, nu? 

Văzduhul trosnea, încărcat cu un alt soi de magie, care se 
revărsa nestăvilită în lume, ca o bobină de peliculă ruptă. Dac-ar 
fi putut pune mâna pe ea... 

Realitatea nu trebuia musai să fie reală. Dacă totul era aşa 
cum trebuia, poate că era de ajuns ce credeau oamenii... 

— Inapoi, şopti. 

— Ce-ai de gând să faci? întrebă Ginger. 

— Am să încerc o vrajă de tip Holy Wood! 

— Dar nu există magie în Holy Wood. 

— Ba... cred că da. Un alt soi. Am simtit-o cu toţii. Magia se 
află oriunde o poţi descoperi. 

Inspiră adânc, de câteva ori, şi-şi lăsă gândurile să se 
desfăşoare încet. Asta era taina. Nu te mai gândeai la nimic - 
făceai, pur şi simplu, ce aveai de făcut. Instrucţiunile veneau din 
afară. Era doar o slujbă. Nu trebuia decât să simţi ochiul cutiei 
cu imagini aţintit asupra ta, şi totul se schimba. Erai într-o altă 
lume, care constă numai într-un ecran argintiu, sclipitor. 

Sclipirea era taina. 

Magia obişnuită nu făcea decât să plimbe lucrurile de colo- 
colo. Nu putea să creeze ceva din nimic - decât pentru câteva 
secunde, pentru că aşa ceva cerea multă putere. La Holy Wood 
însă, era uşor să creezi şi să tot recreezi un anumit lucru, de 
zeci de ori pe secundă. Nu trebuia să ţină mult. Doar îndeajuns 
cât să-l prinzi pe peliculă... 

Dar vrăjile de tip Holy Wood se supuneau unor reguli 
stricte... 

Victor îşi întinse braţul, încordat la maximum, către cerul 
întunecat. 

— Lumini! 

Un şir de fulgere făcu întreg oraşul să se aprindă. 

— Cutia cu imagini! 

Meşterul învârtea furibund manivela. 


— Acţiune! 

Nimeni nu ştia de unde apăruse calul - era acolo, pur şi 
simplu, venind în zbor peste capetele oamenilor din mulţime. 
Era alb şi avea căpăstrul împodobit cu tot felul de obiecte 
argintii. Trecu la trap pe lângă Victor, iar acesta sări în şa şi-l 
făcu să se cabreze, lovind aerul cu copitele din faţă. Era 
impresionant. Apoi, tânărul trase din teacă o sabie care, cu o 
clipă în urmă, nici nu existase. 

Şi sabia şi calul pâlpâiau, aproape imperceptibil. 

Victor zâmbi. O rază i se reflectă în dinte. Ping! Smalţul 
sclipi, dar pe tăcute - sunetul încă nu se inventase. 

Trebuie să crezi. Doar atât. Să crezi fără încetare. Să 
păcăleşti ochiul, să păcăleşti creierul... 

Victor o porni în galop, printre şirurile de privitori care-l 
aclamau, către Universitate. Îl aştepta scena cea mare. Meşterul 
se relaxă, însă Ginger îl bătu pe umăr. 

— Dacă nu dai la manivela aia, îi susură în ureche, îţi rup 
gâtul! 

— Dar aproape că a ieşit din cadru... 

Ginger îl împinse către străvechiul scaun al lui Windle Poons 
şi îi zâmbi acestuia atât de dulce încât norişori de ceară 
începură să-i sară din urechi. 

— Iertare, spuse fata, cu un glas molatic, care-i aduse pe toţi 
vrăjitorii în pragul delirului, putem să vă împrumutăm câteva 
clipe? 

— Ho-ho-ho! Dă-i bătaie, păpuşico! 


... Vumm... vumm... 

Ponder Stibbons ştia despre oală, fireşte. Toţi studenţii 
trecuseră pe acolo s-o privească. Aşa că nu-i dădu prea mare 
atenţie, în timp ce se furişa pe coridor, într-o nouă încercare de 
a obţine o seară liberă. 

... Vummvummvummvummvummvumm. 

Dacă o lua prin curţile interioare, nu avea decât să... 

PING. 

Toţi cei opt elefanţi scuipară simultan câte o bilă. Entograful 
explodă, transformând tavanul într-un soi de solniţă. După vreo 
două minute, Ponder se ridică, mişcându-se cu mare grijă. 
Pălăria sa devenise o adunătură de găuri, cusute una de alta. Îi 
lipsea şi o bucăţică dintr-o ureche. 


— Nu voiam decât să beau un pahar, îngână, ameţit. Ce-i rău 
în asta? 


Bibliotecarul stătea ghemuit pe cupola Bibliotecii, urmărind 
mulţimea care se înghesuia pe străzi, în timp ce silueta 
monstruoasă se apropia cu paşi târşâiţi. Rămase uimit să vadă, 
în urma ei, un soi de cal fantomatic, ale cărui copite nu făceau 
niciun zgomot pe caldarâm. Ceva mai în spate, venea un scaun 
cu trei roţi, care luă colţul numai pe două dintre ele, scoțând 
scântei. Era plin ochi cu vrăjitori, care zbierau de mama focului. 
Din când în când, unul mai cădea şi trebuia să alerge o vreme în 
spate, până ce dobândea suficientă viteză ca să sară la loc. 

Trei nu izbutiseră. Primul ajunsese doar să apuce o curea de 
piele care atârna în urma scaunului, iar următorii doi nu 
reuşiseră decât să prindă roba primului, aşa că, de câte ori luau 
o curbă, o coadă alcătuită din trei vrăjitori zbierând „Aoleu” 
flutura dintr-o parte într-alta. 

Mai erau şi persoane civile în scaun care, ce să vezi, urlau 
încă şi mai tare decât vrăjitorii. 

Bibliotecarul văzuse multe lucruri ciudate la vremea sa, însă 
această privelişte se putea clasa, fără discuţie, cel puţin pe locul 
5752. De acolo, de sus, glasurile se auzeau perfect: 

— ... Trebuie să învârteşti fără încetare la manivelă. Altfel, 
nu va izbuti. E magie de Holy Wood! O face să funcţioneze în 
lumea reală! urla un glas de fată. 

— Bine, bine, dar impii devin foarte refractari dacă... se auzi 
şi glasul unui bărbat supus unei mari presiuni. 

— La naiba cu impii! 

— Dar cum să facă să apară un cal? interveni Decanul, pe 
care Bibliotecarul îl recunoscu după tonul plângăcios. Asta-i 
magie de cea mai înaltă clasă! 

— Nu-i un cal adevărat, e cal de clic, răspunse fata. Hei, tu! 
Încetineşti! 

— Nu! Nu-i adevărat! Uite, dau la manivelă, dau la manivelă! 

— Dar nu poate călări pe un cal care nu există cu adevărat! 

— Chiar credeţi? Nu sunteţi magicieni? 

— Vrăjitori, de fapt. 

— Ei, n-are a face. Oricum, asta nu-i magie de felul celei pe 
care-o folosiţi dumneavoastră. 


3? Era un urangutan foarte organizat. 


Bibliotecarul încuviinţă, apoi renunţă să-i mai asculte. Avea 
altele de făcut. 

Creatura aproape că ajunsese la Turnul Farmecelor şi, în 
scurtă vreme, avea să vină spre Bibliotecă. Făpturile de soiul ei 
identificau imediat sursa cea mai apropiată de magie şi se 
duceau glonţ într-acolo. Numai de asta aveau nevoie. 


Scotocind printr-o cameră de arme plină de mucegaiuri din 
Universitate, Bibliotecarul găsise o suliță lungă, pe care o ţinea 
cu grijă cu un picior, în timp ce desfăcea funia pe care-o legase 
de giruetă. Se întindea până în vârful Turnului; muncise toată 
noaptea s-o pregătească. 

Se uită în jos, către oraş, apoi începu să se bată cu pumnii în 
piept, zbierând: 

— Aaaa AAaaaA AA - îhh, îhh. 

Poate că nu era absolut necesar să se bată cu pumnii în 
piept, se gândi, aşteptând ca urechile să nu-i mai ţiuie şi prin 
faţa ochilor să nu-i mai plutească pete colorate. Apoi luă sulița 
cu o mână, funia cu cealaltă şi sări. 

Cel mai bun mod de a descrie zborul Bibliotecarului printre 
clădirile Universităţii Nevăzute este simpla redare a sunetelor 
pe care le scosese în timp ce plutea. 

Mai întâi: „Aaaaaaaaaaaaaaa” - uşor de interpretat; suntem 
în prima parte a călătoriei, când totul părea să meargă bine. 

Apoi: „Aaaiaiaiai” - sunetul scos în momentul în care trece 
pe la ceva depărtare de creatura care înainta greoaie, începând 
să-şi dea seama că, dacă eşti legat cu o funie de vârful unui turn 
foarte înalt şi extrem de tare, din piatră, şi acum te îndrepţi 
către el, în zbor, faptul că nu ţi-ai atins obiectivul vizat este o 
greşeală pe care ai s-o regreţi până în clipa morţii (care, din 
păcate, va sosi mult mai repede decât trebuia). 

Funia ajunse la capăt. Se auzi un zgomot exact ca acela scos 
de un sac de cauciuc plin cu unt care se loveşte de o lespede din 
piatră, urmat, la câteva clipe, de un altul, foarte slab: „uuk”. 

Suliţa căzu în gol, zornăind. Bibliotecarul se lipi de zid, cu 
mâinile şi picioarele întinse, ca o stea de mare, îndesându-şi 
degetele în flecare scobitură disponibilă. 

Poate c-ar fi reuşit să coboare, în cele din urmă, dar nu mai 
avu nici măcar timp să încerce, căci creatura întinse o mână 
pâlpâindă şi-l adună de pe zid, cu un zgomot precum cel scos de 
o pompă care destupă o ţeavă zdravăn înfundată. 


Apoi îl ridică până în dreptul feţei pe care o folosea în clipa 
respectivă. 


Mulțimea se aduna în piaţa din faţa Universităţii. În primele 
rânduri se aflau cei doi Dibbler. 

— Uită-te la ei, oftă Lua-Mi-aş Singur Beregata. Sunt cu 
miile, şi nimeni nu le vinde nimic. 

Scaunul cu rotile se opri, împroşcând scântei. Victor îl 
aştepta. Calul fantomatic pâlpâia sub el. Nu era, de fapt, un 
singur cal, ci o succesiune de cai. Nu se mişcau, ci doar se 
schimbau cu fiecare cadru. Fulgeră iarăşi. 

— Ce face? întrebă Şeful Departamentului. 

— Încearcă s-O împiedice să ajungă la Bibliotecă, spuse 
Decanul, iţindu-se printre picăturile de ploaie care începuseră 
să răpăie pe caldarâm. Ca să rămână în viaţă în lumea reală, 
Aceia au nevoie de magie, să-i ţină întregi. Înţelegeţi voi, din fire 
ei nu au câmp morfogen, aşa că... 

— Faceţi ceva! Aruncaţi-o în aer cu o vrajă! zbieră Ginger. 
Vai, biata maimuţică! 

— Nu putem folosi vrăji, ar fi ca şi cum am turna gaz peste 
foc! se răsti Decanul. Unde mai pui că... nu ştiu cum să fac să 
arunc în aer o femeie înaltă de douăzeci de yarzi. N-am mai 
făcut-o niciodată. 

— Dar nu-i o femeie! E... e o creatură din clicuri, imbecilule! 
Chiar crezi că sunt atât de mare? strigă Ginger. Se foloseşte de 
Holy Wood! E un monstru de Holy Wood! Din ţara imaginilor 
mişcătoare! 


— Coteşte, în paştele mă-sii! Coteşte! 

— Nu ştiu cum! 

— Lasă-te-ntr-o parte! 

Trezorierul strângea nervos coada măturii. „Mda, e uşor să 
vorbeşti, se gândi. Că doar tu eşti obişnuit.” 

Tocmai ieşeau din clădire când o femeie uriaşă trecuse în 
paşi greoi pe sub poartă, ducând în pumn un urangutan care 
scotea sunete nearticulate. Acum, Trezorierul încerca să 
stăpânească o mătură străveche, din muzeul Universităţii, în 
timp ce, în spatele lui, un dement se chinuia din răsputeri să 
încarce o arbaletă. 

Aeropurtaţi, spusese Arhicancelarul. Era musai să fie 
aeropurtaţi. 


— Nu poţi s-o ţii mai dreaptă? întrebă Ridcully. 

— Nu-i făcută pentru doi, Domnule! 

— Dar n-am cum să ochesc, dacă te roteşti aşa prin ceruri, 
omule! 

Molipsitorul spirit din Holy Wood, care flutura prin oraş ca o 
parâmă de oţel care s-a desprins brusc de la un capăt, atinse în 
treacăt mintea Arhicancelarului. 

— Nu ne putem părăsi oamenii în primejdie, mormăi acesta. 

— Urangutanii, Domnule, spuse Trezorierul, din reflex. 


Creatura înainta căznit spre Victor. Se mişca greoaie, 
luptându-se cu forţele realităţii care o hărţuiau şi pâlpâia, tot 
încercând să-şi păstreze chipul cu care intrase în lume. Astfel, 
imaginea lui Ginger apărea şi dispărea, înlocuită de ceva care se 
încolăcea şi şerpuia. 

Avea nevoie de magie. 

Îl văzu pe Victor, cu sabia în mână şi - admițând că era în 
stare de ceva atât de sofisticat precum procesul de deductie - îşi 
dădu seama că era vulnerabilă. 

Se întoarse şi o apucă spre Ginger şi vrăjitori. 

Care izbucniră în flăcări. 


Decanul ardea într-o superbă nuanţă de albastru. 

— Nu te teme, domniţă, zise Şeful Departamentului, din 
pălălaie. E o iluzie. Nu e real. 

— Mie-mi spuneţi? făcu Ginger. Haideţi, înainte! 

Vrăjitorii o porniră. Ginger auzi paşi în urma ei. Erau cei doi 
Dibbler. 

— De ce se teme de flăcări? întrebă Soll, văzând creatura 
care se trăgea înapoi. Sunt doar iluzii. Nu-mi spuneţi că nu 
simte că nu e pic de căldură. 

Ginger clătină din cap. Părea o femeie care încearcă din 
toate puterile să se menţină pe creasta unui val de isterie. Poate 
şi pentru că nu se întâmplă în fiecare zi să-ţi vezi sosia uriaşă 
distrugând un oraş sub picioare. 

— A folosit magia de Holy Wood, spuse. Aşa că trebuie să se 
supună regulilor. Nu simte, nu aude. Doar vede. Ceea ce vede 
este real. Şi de ce se teme pelicula cel mai mult şi mai mult? De 
foc. 

Ginger cea Uriaşă ajunsese cu spatele la turn. 

— Ei, de-acum e în capcană, zise Dibbler. Au prins-o. 


Creatura clipi speriată, urmărind apropierea flăcărilor. 
Se întoarse. Întinse braţul liber. Şi începu să se caţere. 


Victor se lăsă să alunece din şa şi nu se mai concentră 
asupra calului, care dispăru imediat. 

În ciuda panicii care stătea să-l cuprindă, găsi răgaz şi 
pentru un fior de mândrie răutăcioasă. Dacă vrăjitorii ar fi mers 
la clicuri, ar fi ştiut şi ei cum să procedeze. Totul ţinea de 
punctul critic al frecvenţei de fuziune. Până şi realitatea avea 
aşa ceva. Dacă obiectul pe care-l creai nu putea rămâne în lume 
decât o fracțiune de secundă nu însemna că ai eşuat, însemna 
că trebuie să continui. 

Se furişă ca un şarpe pe lângă baza turnului, trăgând cu 
ochiul la creatura care se căţăra pe zid, şi se împiedică de ceva 
metalic - se dovedi a fi sulița scăpată de Bibliotecar. La câţiva 
paşi văzu şi capătul funiei, care căzuse într-o băltoacă. Victor se 
gândi un pic, apoi, folosindu-se de suliță, tăie o bucată de 
frânghie din care înnodă un laţ grosolan, cu ajutorul căruia şi-o 
atârnă de umăr. Apucă funia şi trase uşor, încercând să-şi dea 
seama dacă era rezistentă. Numai că... 

Numai că nu întâmpină niciun fel de rezistenţă şi sări înapoi 
cu o clipă înainte ca aproape o milă de funie udă să se 
prăbuşească pe caldarâm, cu un zgomot înfundat. 

Disperat, Victor se uită în jur, căutând altă cale pe care să 
ajungă în vârf. 


Cei doi Dibbler urmăreau, cu gurile căscate, creatura care se 
căţăra. Nu se mişca prea repede, iar, din când în când, era silită 
să-l îndese pe Bibliotecarul care se agita şi ţipa într-un meterez, 
până găsea un alt punct de sprijin. Dar înainta. 

— Oh, da, da, şuieră Soll. Ce imagine! Cinematografie pură! 

— O femeie uriaşă care cară cu sine o maimuţă urlătoare, 
urcându-se pe o clădire înaltă, oftă Dibbler. Şi nici măcar nu 
trebuie să plătim salarii! 

— Da, făcu Soll. 

— Mdea... îngână Dibbler, dar cu o undă de nesiguranţă în 
glas. 

Soll părea tulburat. 

— Mdea, repetă. Păi... 

— Ştiu ce-ţi trece prin cap, făcu încet unchiul său. 

— E... e minunat, într-adevăr, dar... parcă simt, pe undeva... 


— Da. Ceva e greşit, spuse sec Dibbler. 

— Nu, nu greşit, rosti Soll, deznădăjduit. Nu chiar greşit. Nu 
în sine. Doar că lipseşte... 

Şi se opri să-şi găsească vorbele potrivite. Apoi oftă. Oftă şi 
Dibbler. Deasupra lor, mugea tunetul. 

Iar din cer se prăbuşi o mătură cu doi vrăjitori care urlau din 
toţi rărunchii. 


Victor împinse uşa de la poala Turnului Farmecelor, înăuntru 
era întuneric şi se auzea ploaia picurând din acoperişul aflat la 
mare depărtare. 

Se spunea că turnul era clădirea cea mai veche din lume. 
Dinăuntru, aşa şi părea. Nu mai era folosit, iar podelele 
putreziseră demult, aşa că nu mai rămăsese decât scara. Era 
spiralată, făurită din lespezi uriaşe înfipte drept în zid. Unele 
lipseau. Urcuşul ar fi fost periculos şi pe lumină. 

Pe întuneric... nicio şansă. 

Uşa din spatele său se deschise larg. Intră, cu paşi mari, 
Ginger, trăgându-l pe Meşter după ea. 

— Ei? făcu. Hai, sus, iute. Trebuie să salvezi sărmana 
maimuţă. 

— Nu-i maimuţă, e primată, o corectă Victor, cu gândurile 
aiurea. 

— Ce-o fi. 

— E prea întuneric, mormăi Victor. 

— În clicuri nu e niciodată prea întuneric, replică sec fata. 
Gândeşte-te. 

Apoi îl înghionti pe Megşter care se grăbi să încuviinţeze. 

— Aşa-i. Niciodată. E şi normal. Tre’ să fie lumină, ca să vezi 
să pictezi întunericul. 

Victor trase cu ochiul în sus, apoi se întoarse iar către 
Ginger. 

— Ascultă! îi spuse cu insistenţă. Dacă... dacă se întâmplă 
ceva cu mine, spune-le vrăjitorilor despre... ştii tu ce. Despre 
peşteră. Creaturile au să încerce să pătrundă şi pe acolo. 

— Nu mai calc eu acolo! 

Se auzi un tunet. 

— Haide odată! strigă Ginger, albă la faţă. Lumini! Cutia cu 
imagini! Acţiune! Şi altele! 

Victor strânse din dinţi şi o luă la fugă. Era îndeajuns de 
multă lumină pentru ca bezna să prindă formă, aşa că sări din 


treaptă în treaptă, în timp ce legile magiei de la Holy Wood îi 
răsunau în minte ca o litanie. 

— Trebuie să fie lumină, gâfâi, ca să vezi întunericul. 

Se împletici. 

— Unde mai pui că, în Holy Wood nu-mi pierd niciodată 
puterea, adăugă sperând că picioarele aveau să-l creadă - aşa, 
trecu de încă un nivel. La Holy Wood, totdeauna ajung în ultima 
clipă, strigă, sprijinindu-se o clipă de zid şi încercând să-şi 
recapete suflul. În ultima clipă, rosti, în şoaptă. 

Şi o luă iarăşi la fugă în sus. Lespezile îi zburau pe sub 
picioare, precum cadrele de peliculă clincănind în cutie. Şi avea 
să ajungă în ultima clipă. Mii de oameni o ştiau. Dacă eroii nu 
ajungeau în ultima clipă, ce rost mai avea totul? Şi... 

Piciorul pe care se pregătea să se sprijine nu mai întâlni 
nicio lespede. Iar piciorul celălalt se arcuia deja pentru a-l 
propulsa. Îşi canaliză până şi ultimul strop de energie către 
impulsul care făcu să-i zbârnâie tendonul, simţi cum degetele îi 
atinseră marginea lespezii următoare, se aruncă înainte şi sări 
iarăşi, pentru că altfel şi-ar fi rupt oasele. 

— Ce nebunie! 

Fugi înainte, încercând să vadă dacă mai lipseau lespezi. 

— Mereu în ultima clipă, îngână. 

Deci nu putea, oare, să se odihnească un pic? Tot ar fi ajuns 
în ultima clipă. Că doar asta însemna expresia... 

Nu. Trebuia să joci cinstit. _ 

În faţă îi apăru altă lespede lipsă. O privi, cu ochii goi. Il 
aştepta un turn întreg plin de aşa ceva. Se concentră un pic, 
apoi sări în gol şi golul deveni o lespede, numai pentru acea 
fracțiune de secundă de care avea nevoie ca să sară mai 
departe. Rânji, pe întuneric, şi o rază venită de nicăieri făcu să-i 
sclipească smalţul dinţilor. 

Creaţiile magiei din Holy Wood nu durau foarte mult. Dar 
puteau să dureze îndeajuns. Ura pentru Holy Wood! 


De-acum, creatura nu mai pâlpâia atât de puternic. Nu-şi mai 
petrecea prea multă vreme sub chipul versiunii uriaşe a lui 
Ginger. Arăta mai degrabă ca amestecul de organe din ţeava de 
evacuare a căzii unui taxidermist. Işi săltă trupul diform peste 
marginea acoperişului şi rămase întinsă acolo. Aerul îi şuiera pe 
traiectele respiratorii. Sub tentaculele sale, piatra se sfărâma, 


pe măsură ce magia era suptă şi înlocuită cu foamea 
devastatoare a Timpului. 

Creatura era năucită. Unde erau ceilalţi? Era singură şi 
înconjurată de duşmani, într-un loc ciudat... 

lar apoi se înfurie. Îşi întinse un ochi şi se uită urât la 
cimpanzeul care se zbătea în ceea ce fusese cândva o mână. 
Tunetul zgudui turnul. Ploaia se prăvălea pe pietre. Creatura 
întinse un pseudopod şi îl înfăşură împrejurul mijlocului 
Bibliotecarului... 

„„„ Apoi zări altă făptură, ridicol de mică, năpustindu-se pe 
scară. 


Victor îşi luă sulița de pe spate. Acum ce urma? Când aveai 
de-a face cu oamenii, existau diverse opţiuni. Puteai spune: 
„Hei, lasă primata aia jos şi ieşi cu tentaculele deasupra 
capului!” sau... 

Tocmai atunci, un tentacul cu gheare la capete, gros cât 
braţul său, se prăbuşi pe pietre, sfărâmându-le. Victor sări în 
spate şi lovi măiestru cu sulița, croind un şanţ adânc şi galben în 
carnea creaturii, care urlă şi-şi schimbă poziţia, cu o iuţeală de 
rău augur, pentru a-şi putea întinde şi alte tentacule înspre el. 

„Forma, se gândi Victor. În lumea asta, creaturile nu au 
formă. Îşi pierde prea mult timp încercând să se menţină într-o 
bucată. Cu cât îşi îndreaptă mai multă atenţie spre mine, cu atât 
mai uşor se poate face fărâme.” 

Creatura îşi aţinti asupra lui o serie de ochi de felurite 
mărimi, care se iţiră din diverse cotloane ale trupului său. 
Privindu-l fix, aceştia se umplură de vinişoare roşii, din cauza 
mâniei. „Perfect, se gândi Victor. I-am atras atenţia. Şi acum?” 

Străpunse o gheară care dădea să-l prindă şi sări cu 
genunchii la bărbie când un pseudopod, din fericire 
neidentificabil, încercă să-l lovească peste picioare. 

Un alt tentacul se întinse. 

Dar o săgeată trecu prin el, producând acelaşi efect ca un 
glonţ de oţel care străpunge un ciorap plin cu budincă. Creatura 
ţipă ascuţit. 

Mătura apăru de nicăieri, în viteză. Arhicancelarul tocmai îşi 
încărca arbaleta, cu mişcări febrile. Din depărtare, Victor auzi: 

— Dacă sângerează, putem s-o omorâm! 

Şi apoi: 

— De ce mă includeți şi pe mine? 


Victor se apropie, hăcuind orice membru care părea 
vulnerabil. Creatura îşi schimbă forma, încercând să-şi facă 
pielea mai groasă sau să-şi acopere cu o carapace locurile în 
care se înfigea sulița, dar nu se mişca îndeajuns de repede. „Au 
dreptate. Poate fi ucisă, se gândi Victor. Poate să-mi ia o zi 
întreagă, dar măcar nu e de neînvins.” 

Brusc se trezi în faţă cu Ginger, care-l privea îndurerată şi 
şocată. 

Şovăi. 

Apoi, o săgeată se înfipse cu zgomot în presupusul trup al 
fetei. 

— La marele fix! Hai, Trezorier, încă o dată! 

Imaginea se şterse. Creatura urlă, îl aruncă pe Bibliotecar 
într-o parte ca pe o păpuşă şi se apropie de Victor, cu toate 
tentaculele încordate. Unul îl culcă la pământ, alte trei îi 
smulseră sulița din mâini, după care creatura se înălţă ca o 
mantisă, ridicând sulița de fier pentru a-şi da atacatorii jos din 
cer. Victor se sprijini în coate şi se concentră. 

Nu trebuia să existe prea mult. Doar cât era nevoie. 

Fulgerul îmbrăcă monstrul într-o mantie de lumină albastră 
şi albă. După ce răsună şi tunetul, creatura se clătină ca beată. 
Fiori electrici îi trosneau prin piele. Câteva membre începuseră 
să fumege. Cu toate acestea, tot mai încerca să-şi păstreze 
forma, luptându-se cu forţele care îi clocoteau în trup. Alunecă, 
răsucindu-se, pe pietre, scoțând un fel de mieunaturi slabe, 
apoi, holbându-se cu ură la Victor, cu singurul ochi care-i mai 
rămăsese intact, păşi în gol. 

Victor se ridică pe coate şi pe genunchi, şi se apropie de 
margine. i 

Nici măcar în cădere, creatura nu cedă. Incerca frenetică 
varii combinaţii de pene, piei şi membrane, căutând să evolueze 
în ceva ce putea rezista impactului. 

Curgerea timpului încetini. Aerul se împurpură. Moarte lovi 
cu coasa. 

AI TRĂIT DEJA PREA MULT, spuse. 

... Apoi se auzi un sunet, ca o grămadă de rufe ude lovite de 
un perete. Şi reieşi, până la urmă, că singurul lucru care putea 
rezista impactului era un cadavru. 


Mulțimea se apropie prin ploaia torențială. Acum că nu mai 
deţinea controlul, creatura se descompunea în moleculele din 


care fusese alcătuită, pe care apa le purta cu ea în canale, de 
acolo în râu şi apoi în adâncurile reci ale mării. 

— Se lichefiază, spuse Conferenţiarul de la Rune Moderne. 

— Serios? făcu Şeful Departamentului. Credeam că asta fac 
plantele. 

Şi înghionti trupul cu vârful piciorului. 

— Ai grijă, spuse Decanul. Nu-i mort ce poate-n veci să se 
preschimbe... 

Şeful Departamentului veni mai aproape şi se uită. 

— Mie-mi pare moartă de-a binelea. Dă-o dracului, spuse. Ia 
staţi... se mişcă ceva. 

Un tentacul răscrăcănat se prăvăli într-o parte. 

— A căzut pe cineva? se întrebă Decanul. 

Chiar aşa şi era. Extraseră trupul lui Ponder Stibbons, care 
zvâcnea uşor, apoi îl mângâiară şi-l înghiontiră cu multă 
blândeţe, până ce deschise ochii. 

— Ce s-a-ntâmplat? zise el. 

— Ţi-a căzut în cap un monstru de cinşpe' metri, îi explică, 
pe scurt, Decanul. Ia zi, eşti bine? 

— Nu voiam decât să beau ceva, îngână Ponder. Şi m-aş fi 
întors repede, zău. 

— Ce vorbeşti acolo, băiete? 

Ponder nu-l băgă în seamă. Se ridică apoi, clătinându-se 
uşor, şi porni împleticit către Universitatea din care nu mai avea 
de gând să iasă niciodată, niciodată, niciodată. 

— Ce băiat ciudat, făcu Şeful Departamentului. 

Se uitară din nou către creatură, care se dizolvase aproape 
de tot. 

— Frumoasa a ucis bestia, zise Decanul, căruia îi plăcea să 
rostească lucruri de felul ăsta. 

— Nici vorbă, se împotrivi Şeful Departamentului. Căzătura a 
făcut-o. 


Bibliotecarul se ridică şi-şi frecă fruntea. Apoi, în faţa ochilor 
îi apăru o carte. 

— Citeşte! spuse Victor. 

— Uuk. 

— Te rog! 

Cimpanzeul deschise volumul la o pagină plină de 
pictograme, le privi gânditor o vreme, apoi duse degetul în 


colţul din dreapta jos al paginii şi începu să urmărească semnele 
de la dreapta la stânga. 

De la dreapta la stânga. 

„Deci aşa trebuia citit, se gândi Victor.” 

Deci greşise de la bun început. 


Meşterul îşi plimbă cutia cu imagini peste şirul de vrăjitori, 
apoi o cobori iute către monstrul care se dizolva cu repeziciune. 
Manivela se opri. Meşterul ridică ochii şi le zâmbi tuturor, larg. 

— Puteţi veni mai aproape unii de alţii, domnilor? spuse - iar 
vrăjitorii îl ascultară supuşi. Lumina nu-i prea bună. 

Soll scrise pe un carton: „Vrăjitorii spunând Vorbe Dă Duh 
lângă caddavru, dubla 3”. 

— Păcat că n-ai prins căzătura, spuse, cu un tremur isteric în 
glas. Poate putem s-o trucăm, ce zici? 

Ginger şedea printre umbre, la baza turnului, cu genunchii la 
gură, încercând să se oprească din tremurat. Printre formele pe 
care le testase creatura, chiar înainte de sfârşit, fusese şi a ei. 
Se îndreptă de spate şi, ţinându-se de piatra aspră ca să nu 
cadă, dădu să se îndepărteze. Nu era sigură ce-i rezervă viitorul, 
dar, dacă avea şi ea un cuvânt de spus, trebuia să fie pe undeva 
şi o cană cu cafea. Tocmai când trecea pe lângă uşa Turnului, se 
auzi zgomot de paşi, iar Victor ieşi împleticit, cu Bibliotecarul 
după el. 

Tânărul dădu să spună ceva, dar nu mai avea suflu. 
Urangutanul îl împinse la o parte şi o apucă pe Ginger strâns de 
braţ. Atingerea sa era caldă şi moale, dar lăsa să se înţeleagă 
că, dacă era, vreodată, nevoie, Bibliotecarul putea cu uşurinţă 
să transforme un braţ într-o pungă de lichid cu ceva aşchii prin 
ea. 

— Guuk! 

— Ce mai vrei? S-a terminat, spuse Ginger. Monstrul a murit. 
Aşa se termină povestea, bine? Iar acum mă duc după ceva de 
băut. 

— Uuk! 

— Uuk şi ţie! 

Victor ridică fruntea. 

— Nu... s-a terminat, rosti. 

— Pentru mine, da. Tocmai m-am văzut transformată într-o... 
CHESTIE CU TENIACULE. Aşa ceva nu e foarte plăcut pentru o 
fată, află! 


— N-are a face! izbuti Victor să rostească. Am înţeles greşit. 
Pricepe, de-acum au să tot vină. Trebuie să mergem îndărăt în 
Holy Wood. Au să vină şi pe-acolo. 

— Guuk! încuviinţă Bibliotecarul, împungând cartea cu o 
unghie mov. 

— Pot s-o facă şi fără mine, spuse Ginger. 

— Nu, nu pot! Adică, ba da, pot, şi au s-o facă! Dar tu poţi să- 
i opreşti! Of, nu te mai uita aşa la mine, spuse Victor, apoi îl 
înghionti pe Bibliotecar. Haide, spune-i! 

— Guuk, făcu răbdător Bibliotecarul. Uuk. 

— Nu înţeleg nimic! se jelui Ginger. 

— Chiar nu? se miră Victor, căzând pe gânduri. 

— N-am cum să-nţeleg ce-mi zice o maimuţă! 

Panicat, Victor se uită înspre Bibliotecar, care rămase, o 
clipă, împietrit, ca o statuie preistorică, de mai mici dimensiuni, 
apoi luă cu multă blândeţe mâna lui Ginger şi o mângâie. 

— Uuk, îi spuse, politicos. 

— Scuze, făcu Ginger. 

— Ascultă! zise Victor. Am înţeles greşit! Tu nu încercai să-i 
ajuţi pe Aceia, încercai să-i opreşti! Am citit invers! Nu e niciun 
om în spatele porţii, e un om care stă în faţa porţii. lar omul din 
faţa porţii, îngână el, trăgând aer adânc în piept, e un străjer! 

— Da, dar nu putem ajunge în Holy Wood! E departe! 

Victor ridică din umeri. 

— Du-te şi adu tehnicianul, răspunse. 


Ţinutul dimprejur de Ankh-Morpork este fertil şi consacrat, 
în general, câmpurilor de varză, care contribuie la aroma 
specifică a oraşului. Lumina cenuşie dinaintea zorilor se 
desfăşura peste întinderea albastră-verzuie, scăldând în razele 
ei doi fermieri care se apucaseră, mai de timpuriu, de recoltat 
spanacul. Aceştia ridicară privirea, nu pentru că ar fi auzit 
vreun sunet, ci, tocmai, pentru că pe lângă ei tocmai trecea o 
bulă de tăcere, înăuntrul căreia toate zgomotele din jur erau 
înăbuşite. 

Erau un bărbat şi o femeie, precum şi o altă creatură, ca un 
soi de bărbat mic şi îndesat, într-o haină de blană mult prea 
largă pentru el, într-o caleaşca mare, care se bălăngănea în 
mers. Aceasta o coti pe drumul spre Holy Wood şi dispăru din 
vedere. 


La un minut sau două, în urma ei apăru un scaun cu rotile. 
Osia îi sclipea, încinsă la maximum. Era plin de oameni care 
ţipau unii la alţii, printre care şi unul care învârtea o manivelă 
fixată pe o cutie. Scaunul era atât de plin încât, din când în 
când, un vrăjitor mai cădea şi apoi o apuca în fugă după ceilalţi, 
zbierând la ei, până când izbutea să sară la loc ca să mai zbiere 
puţin. Cineva încerca să ţină direcţia, dar nu prea izbutea, aşa 
că scaunul dănţuia în stânga şi-n dreapta pe drum, până ce, la 
un moment dat, intră prin peretele unui hambar. Unul dintre 
fermieri îl înghionti pe celălalt. 

— Am văzut asta în clicuri, zise. Mereu e la fel. Se izbesc de 
un hambar şi p'ormă ies prin partea ailaltă, ducând cu ei tot 
felu’ dă găini care cloncăne. 

Tovarăşul său se sprijini gânditor în sapă. 

— Tare-aş vrea să văd şi io asta, zise. 

— Cred şi io. 

— Şi asta fincă', pretene, acolo înăuntru e numa’ varză. Fo’ 
douăj dă tone. 

Se auzi un zgomot, apoi scaunul ieşi val vârtej din hambar, 
într-o ploaie de găini, îndreptându-se vijelios către drum. 
Fermierii se priviră. 

— Ce pana mea? făcu unul dintre ei. 


Holy Wood sclipea la orizont. Cutremurele se înteţiseră. 
Caleaşca pâlpâindă ieşi dintr-un desiş şi se opri în vârful pantei 
care cobora spre oraş. Totul era o mare de ceaţă, din care 
ieşeau săgeți de lumină care se încrucişau pe cer. 

— Am ajuns prea târziu? întrebă plină de speranţă Ginger. 

— Aproape, răspunse Victor. 

— Uuk, interveni Bibliotecarul, a cărui unghie se plimba 
înainte şi înapoi, pe măsură ce citea străvechile pictograme: de 
la dreapta la stânga... mereu de la dreapta la stânga. 

— Ştiam eu că era ceva greşit, spuse Victor. Statuia 
adormită... străjerul. Preoţii din vechime cântau şi celebrau 
pentru a-l ţine treaz. Îşi aminteau cum puteau mai bine de Holy 
Wood. 

— Dar eu nu ştiu nimic despre niciun străjer. 

— Ba da, ştii. Undeva, în adâncul sufletului. 

— Guuk, făcu Bibliotecarul, arătându-le o pagină. Uuk! 

— Zice că, pesemne, tu descinzi din Marile Preotese de 
demult. De fapt, după părerea lui, toţi oamenii din Holy Wood 


descind din... înţelegi cum vine... adică, prima dată când Aceia 
au izbutit să pătrundă, întregul oraş a fost distrus, iar 
supraviețuitorii au fugit încoace şi încolo, pricepi tu, numai că 
fiecare are capacitatea să-şi amintească până şi lucruri care li s- 
au întâmplat strămoşilor lor, pentru că memoria este, cum să-ţi 
explic, ca o mare uriaşă, adâncă, iar noi suntem cumva legaţi de 
ea, iar când totul a luat-o de la capăt, am fost chemaţi încoace, 
iar tu ai încercat să rezolvi problema, numai că spiritul care îţi 
vorbea era slab şi nu putea pătrunde decât când dormeai... 
spuse Victor, apoi se poticni. 

— „Uuk”? făcu neîncrezătoare Ginger. Ai înţeles toate astea 
numai din „uuk”? 

— Mă rog, nu dintr-un singur „uuk”, recunoscu Victor. 

— Aşa tâmpenii n-am mai auzit în... începu Ginger, apoi se 
opri, când o mână mai moale decât orice mănuşă din piele 
întoarsă se strecură într-a ei. Se întoarse, şi dădu de un chip 
care semăna, pe undeva, cu o minge de fotbal dezumflată - deşi 
comparatia nu-l avantaja. 

— Uuuk, spuse Bibliotecarul. 

Se priviră o vreme, ochi în ochi. Apoi, Ginger zise: 

— Dar nu m-am simţit niciodată-n viaţa mea ca o mare 
preoteasă... 

— Visul de care-mi povesteai, zise Victor. După capul meu, e 
foarte potrivit. Foarte... foarte... 

— Guuk. 

— Sacerdotal, exact, traduse Victor. j 

— E doar un vis, spuse, tulburată, Ginger. Il am de când mă 
ştiu. 

— Uuuk uuuk. 

— Ce-a zis? făcu Ginger. 

— A zis că probabil că-l ai de mult, mult mai înainte... 

În faţa lor, Holy Wood sclipea ca promoroaca, precum un 
oraş alcătuit din strălucirea lichefiată a stelelor. 

— Victor? spuse Ginger. 

— Da? 

— Unde-au dispărut cu toţii? 

Victor privi în josul drumului. Ar fi trebuit să vadă oameni 
panicaţi, fugind deznădăjduiţi... dar nu era nimic. Numai 
tăcerea şi lumina. 

— Unde or fi? repetă fata. 

Victor îi privi chipul. 


— Dar tunelul s-a prăbuşit! zise el cu voce tare, sperând că, 
aşa, totul va deveni adevărat. Nu se mai putea intra! 

— Totuşi, unor troli nu le-ar lua prea mult să-şi croiască 
drum, zise Ginger. 

Victor se gândi la... la sala de Cthinema din adâncurile 
pământului. Şi la primul spectacol, care dura de mii de ani. Şi la 
oamenii pe care-i cunoştea, şi care aveau să rămână acolo încă 
pe-atât, în vreme ce, deasupra capetelor lor, configuraţia 
astrelor se modifica. 

— Fireşte, ar putea să fie, cu toţii... ce să zic, altundeva, 
minţi el. 

— Dar nu sunt, spuse Ginger. Ştim amândoi acest lucru. 

Neajutorat, Victor se holbă la oraşul de lumini. 

— De ce noi? făcu. De ce ni se întâmplă tocmai nouă? 

— Totul trebuie să se întâmple cuiva, răspunse Ginger. 

— Şi n-ai decât un prilej. Nu? întrebă Victor, ridicând din 
umeri. 

— Tocmai când nevoia de a salva lumea te copleşeşte, hop - 
uite şi lumea de salvat, la picioarele tale, spuse Ginger. 

— Dap, zise Victor. Ce noroc pe noi! 


Cei doi fermieri traseră cu ochiul, cu multă prudenţă, prin 
uşa hambarului. Înăuntru, în penumbră, grămezi întregi de 
varză zăceau placide. 

— Ţi-am zis io că-i varză, făcu unul. Ştiam io că nu erau 
găini. Dacă văd o căpăţână de varză, e varză. De ce-aş crede să 
fie altceva decât varză? 

De sus, din văzduh, răsunară glasuri care veneau din ce în ce 
mai aproape. 

— Pe zei, omule, nu poţi să cârmeşti? 

— Dacă vă tot agitaţi aşa, Domnule, nu am cum! 

— Unde naiba suntem? Nu văd nimic, pe ceața asta! 

— Să văd dacă pot să mă îndrept spre... nu vă aplecaţi aşa! 
Nu vă aplecaţi aşa! V-am rugat să nu vă aplecaţi...! 

Fermierii se aruncară în lături, când o mătură cu coadă se 
prăbuşi în spirală prin uşile căscate şi dispăru printre grămezile 
de varză. Se auzi un zgomot sec, ca de cruciferoase storcoşite. 
În cele din urmă, un glas înfundat spuse: 

— V-aţi aplecat. 

— Ce prostii spui! Uită-te în ce m-ai băgat! Ce-i asta? 

— Varză, domnule Arhicancelar. 


— Adică un soi de legumă? 

— Da. 

— Nu suport legumele. Fac sângele să se subţieze. 

Se lăsă tăcerea. După o vreme, fermierii auziră cel de-al 
doilea glas rostind: _ 

— Ce pot să zic? Îmi pare rău s-aud, sac de grăsime însetat 
de sânge ce-mi eşti! 

Din nou - tăcere. Apoi: 

— Trezorier, pot să te dau afară? 

— Nu, domnule Arhicancelar. Am un contract de muncă 
foarte solid. 

— Atunci, ajută-mă să ies de-aici şi hai să găsim ceva de 
băut. 

Fermierii se furişară afară. 

— Ce pana mea? spuse cel care credea în varză. Vrăjitori. 
Mai bine nu ne vârâm nasul în treburile vrăjitorilor, în pana 
mea. 

— Mdea, spuse celălalt. Auzi... ce-i cu pana asta? Explică şi 
mie... la ce te referi? 


Era vremea tăcerii. 

În Holy Wood nu se mişca nimic, în afară de lumina care 
pâlpâia încet. „Lumină de Holy Wood”, se gândi Victor. 

Peste tot domnea o senzaţie de aşteptare înfrigurată. Dacă 
platoul de filmare era ca un vis care aştepta să devină realitate, 
atunci oraşul era cu un pas mai departe - un loc real, care 
aştepta ceva nou, ceva ce nu putea fi descris în limbajul 
cotidian. 

— , zise el, apoi se opri. 

— ? făcu Ginger. 

—? 

—! 

O vreme, se holbară unul la altul. Apoi, Victor o apucă de 
mână şi o trase după el în clădirea cea mai apropiată, care se 
nimeri să fie cantina. Scena pe care o văzură era de nedescris, 
şi aşa şi rămase până ce Victor găsi tăbliţa folosită pentru 
prezentarea caricaturii care, în acel loc, trecea drept meniul 
zilei. Victor luă creta. 

— VORBESC DAR NUMI AUD GLASUL, scrise, apoi, cu un 
gest solemn, îi înmână fetei creta. 

— NICI EU. DC? 


Gânditor, Victor se jucă un pic cu creta, apoi scrise: 

— CRED K PI K CLICURILE VORBITE NU SAU INVENTAT 
INK. POATE K, DK NU AR FI EXISTAT IMPI KRE SĂ PICTEZE 
COLOR AM FI & NOI ALB NEGRU. 

Traseră cu ochiul la scena dimprejur. Pe aproape toate 
mesele erau porţii neatinse sau doar pe jumătate mâncate. La 
Borgle, asta nu ar fi fost ceva ieşit din comun - numai că, în 
genere, lângă farfurii erau şi oamenii care se plângeau în gura 
mare. Cu gingăşie, Ginger îşi vâri un deget în farfuria cea mai 
apropiată. 

— E caldă, făcu ea din buze. 

— Să mergem, zise Victor pe tăcute, arătând spre uşă. 

Fata dădu să spună ceva mai complicat, se încruntă, 
văzându-i expresia nedumerită, apoi scrise: 

— AR TREBUII SĂI AŞTEPTĂM P VRJITORI. 

O vreme, Victor rămase împietrit în loc. Apoi, din vârful 
buzelor, rosti o frază pe care Ginger se hotări să pretindă că nu 
o cunoştea şi se năpusti afară. Scaunul supra-încărcat venea 
deja, legănându-se, pe stradă. Osia fumega. Victor începu să 
ţopăie în faţa lui, fluturându-şi braţele. 

Urmă o lungă discuţie neauzită. Un perete din apropiere se 
umplu de însemnări. În cele din urmă, Ginger îşi pierdu 
răbdarea şi fugi către ei. 

— TRE SĂ RĂMÂNEŢI AICI. DK ĂIA REUŞESC SĂ TREAK, 
VAŢ ARS. 

— ŞI VOI LA FEL - spunea un grafiti într-un scris ceva mai 
ordonat; al Decanului, pesemne. 

— NUMA K, scrise Victor, EU KRED K ŞTIU CE 
SENTÂMPLĂ. ORICUM, DK IESE PROST, TRE SĂI AJUTAŢI PE 
CEILALŢI. 

Apoi îi făcu Decanului un semn din cap şi se grăbi îndărăt, 
către Ginger şi Bibliotecar. [Il privi îngrijorat pe cimpanzeu. 
Teoretic, Bibliotecarul era vrăjitor - cel puţin aşa era când era 
om, deci pesemne că situaţia nu se schimbase. Pe de altă parte, 
era şi urangutan, un om de nădejde în situaţiile de urgenţă. Se 
hotărî: 

— Haideţi, le spuse din vârful buzelor. 

Drumul spre deal era uşor de găsit. Cândva, fusese o 
potecuţă - acum era ditamai pârtia, plină de semne lăsate de 
felurite făpturi care o străbătuseră în grabă mare. O sanda. O 
cutie cu imagini părăsită. O eşarfă de pene, căzută în praf. 


Uşa care ducea înăuntrul dealului fusese scoasă din 
balamale. Din tunel se zărea o sclipire mată. Victor ridică din 
umeri şi intră. Bucăţile căzute din tavan nu fuseseră, propriu- 
zis, scoase afară, ci date la o parte şi bine îndesate, pentru ca 
mulţimea să poată trece. lar tavanul nu se prăbuşise în 
totalitate. 

Se proptise în ceva. Mai precis - în Detritus, care-l sprijinea. 

Mai mult sau mai puţin. Deja fusese nevoit să se lase într-un 
genunchi. 

Victor şi Bibliotecarul adunară bolovani de jur împrejurul 
trolului, până ce acesta izbuti să-şi lase greutatea de pe umeri. 

Gemu - sau, cel puţin, aşa părea - şi căzu cu nasul la 
pământ. Ginger îl ajută să se ridice. 

— Ce s-a-ntâmplat? îl întrebă din vârful buzelor. 

— ?? făcu Detritus, care părea năucit de lipsa glasului şi tot 
încerca să-şi privească gura mişcându-se. 

Victor oftă. Parcă vedea în faţa ochilor mulțimile din Holy 
Wood care dădeau năvală, orbeşte, în tunel, în timp ce trolii 
îndepărtau sfărâmăturile. De vreme ce Detritus era cel mai 
zdravăn, fireşte că jucase rolul cel mai important. Şi de vreme 
ce singura funcţie a creierului său, în mod normal, era aceea de 
a-i umple calota craniană, pentru a nu se prăbuşi, era la fel de 
firesc ca el să fie cel rămas să ţină pe umeri greutatea dealului. 
Victor şi-l închipui strigând, neauzit, în urma celorlalţi care 
treceau în grabă pe lângă el. Se întrebă dacă să-i scrie un mesaj 
de încurajare, dar - fiind vorba de Detritus - aşa ceva era, 
aproape sigur, o pierdere de vreme. Oricum, trolul nu avea de 
gând să zăbovească. O porni legănat prin tunel, cu o înfăţişare 
posomorâtă, concentrându-se intens la ceva, numai de el ştiut. 
Cu dosul palmelor, care i se târâiau prin praf, lăsa două urme 
paralele. 

Tunelul se deschise în peştera care era, din câte îşi dădu 
Victor seama, un soi de anticameră a sălii în sine. Pesemne, cu 
mii de ani în urmă, credincioşii se înghesuiau aici pentru a 
cumpăra... ce? Cârnaţi sfinţiţi, poate, şi grăunţe explodate în 
focul sacru. Acum, peştera era plină de lumină fantomatică. Pe 
unde-şi aţintea privirile, Victor nu vedea decât pete de igrasie şi 
mucegaiuri. Însă undeva, în colţul ochilor, îi rămăsese impresia 
că se afla într-un loc frumos împodobit, ca un palat, cu draperii 
grele din pluş şi decoraţiuni baroce de aur. Îşi tot smucea capul 
în stânga şi-n dreapta, încercând să prindă imaginea sclipitoare, 


fantomatică. La un moment dat, întâlni chipul încruntat şi 
îngrijorat al Bibliotecarului, şi scrise cu creta pe peretele 
peşterii: Ă 5 

— REALITĂȚILE SE ÎNTREPĂTRUND? 

Bibliotecarul făcu semn că da. Victor oftă, apoi îşi conduse 
micuța ceată de luptători de gherilă - adică doi luptători de 
gherilă şi un urangutan - sus pe scări, până în sală. 

Ceva mai târziu, îşi dădu seama că Detritus era cel care-i 
salvase pe toţi. 

Aruncară o privire - una singură! - către imaginile care se 
învârtejeau pe ecranul imposibil şi... 

Vis. Realitate. Crede. 

Aşteaptă... 

„.. Şi Detritus încercă să treacă prin ei. Imaginile menite să 
prindă în capcană şi să farmece orice minte raţională se izbiră 
de peretele craniului său stâncos şi săriră în lături. Nu le dădu 
nicio atenţie. Avea alţi iepuri de prins. 

A fi aproape călcat în picioare de un trol obsedat este, 
practic, tratamentul ideal pentru cineva care nu mai e sigur ce-i 
real şi ce nu-i real. Realitatea este piciorul care stă să-ţi rupă 
spinarea. 

Victor se ridică în picioare, căznit, îi trase pe ceilalţi mai 
aproape, le arătă cu degetul dreptunghiul pâlpâitor, vălurit, din 
capătul sălii şi le spuse, din vârful buzelor: 

— Nu vă uitaţi! _ 

Ei încuviinţară. În timp ce-şi croiau drum, încet-încet, în jos 
pe interval, Ginger îl apucă strâns de braţ. 

Toată mulţimea din Holy Wood era acolo. Văzură chipuri 
cunoscute, ici şi colo, printre scaune. Cu toţii şedeau nemişcaţi, 
în lumina fremătândă, cu ochii aţintiţi către ecran. 

Victor simţi unghiile fetei înfigându-i-se în piele. Erau acolo 
şi Rock, şi Morry, şi Fruntkin, piticul de la cantină, şi doamna 
Cosmopilite garderobiera. Era şi Silverfish, cu alţi alchimişti 
după el. Erau şi tâmplarii, şi tehnicienii, şi toate stelele care nu 
avuseseră timp să strălucească, toţi cei care ţineau caii sau 
curăţau mesele, sau stăteau pe la cozi, aşteptându-şi marea 
şansă. 

„Homari, se gândi Victor. Era, cândva, un mare oraş, apoi 
mulţi oameni au murit şi acum este sălaşul homarilor.” 


33 Expresia din limba trolilor este: „Alţi urși turbaţi de doborât”. 


Bibliotecarul arătă cu degetul. 

Detritus o găsise pe Ruby. Era chiar în primul rând. Acum, 
trolul încerca din răsputeri să o facă să se ridice, dar, oricum ar 
fi mişcat-o, ochii ei se îndreptau din nou către dansul imaginilor. 
Detritus se postă în faţa ei. Ruby clipi, năucită, apoi se încruntă 
şi-l dădu la o parte, cu un pumn. Ochii i se goliră la loc. Se aşeză 
mai bine în scaun. 

Victor îşi lăsă o mână pe umărul lui Detritus şi făcu nişte 
gesturi care, spera el, erau liniştitoare şi miloase. Chipul trolului 
era o adevărată panoramă a suferinţei. 

Armura se afla acolo unde o lăsaseră - pe lespedea din 
spatele ecranului, în faţa discului acoperit de mizerie. Se 
holbară deznădăjduiţi la ea. 

De curiozitate, Victor îşi trecu degetul prin stratul de praf, 
lăsând în urmă o sclipire de metal galben şi viu. O privi pe 
Ginger. 

— Şi acum? o întrebă pe tăcute. 

Ea ridică din umeri. Însemna: „De unde să ştiu? Data trecută 
eram adormită.” 

De-acum, ecranul de deasupra lor începuse să se umfle 
binişor. Cât mai era până să apară Aceia? 

Victor încercă să-l scuture pe... mă rog, pe bărbat - să zicem. 
Pe acel bărbat uriaş. In armură de aur, de nepătruns. Mai bine 
încerca să trezească un munte. Se întinse şi dădu să scoată 
sabia, cu toate că era mai lungă decât el şi, chiar dacă ar fi 
izbutit s-o ridice, s-ar fi dovedit la fel de uşor de manevrat ca o 
barjă. Dar era bine prinsă la locul ei. 

Bibliotecarul încerca să citească la lumina ecranului, dând 
nerăbdător paginile. Victor scrise cu creta pe marginea lespezii: 

— NAI NICI O IDEE? 

— NU! răspunse Ginger, luând creta. MAI TREZIT!! NUSH 
CE AM DE FĂKUTH! NUSH DK EXISTĂ CEVA DE FĂKUT!!!. 

Al patrulea semn de exclamare nu se desăvârşi, pentru că 
tocmai atunci i se rupse creta. O bucată zbură prin aer şi se izbi 
de ceva, scoțând un zgomot uşor: Ping! Victor luă cealaltă 
jumătate din mâna fetei. 

— CEAR FII SĂ TE UIŢI NIŢEL LA CARTE? propuse. 

Bibliotecarul încuviinţă şi încercă să-i îndese cartea în mâini. 
Ginger se împotrivi o clipă, holbându-se, împietrită, printre 
umbre. Apoi luă cartea. Se uită la urangutan... la bărbat... la 
trol. Apoi ridică braţul şi o aruncă departe. 


De data asta, nu se mai auzi niciun „ping... ci un foarte 
hotărât, adânc şi foarte răsunător „buum”. În locul acela al 
tăcerii, exista ceva care putea scoate sunete. 

Victor ocoli în grabă lespedea. 

Discul uriaş era un gong. Il lovi cu palma. Câteva cruste de 
mizerie căzură, dar discul se clătină, la uşoara sa atingere, şi 
scoase un alt tunet metalic, înfundat. Dedesubt, observă Victor, 
care o căuta din instinct, se afla o stinghie de metal, de vreo doi 
yarzi, cu o măciulie moale la un capăt. O apucă şi o ridică de pe 
suportul său. Sau măcar încercă - dar era ruginită şi nu se 
mişca din loc niciun pic. 

Bibliotecarul se duse la celălalt capăt, prinse privirea lui 
Victor şi, de astă dată, traseră împreună. Palmele tânărului se 
murdăriră de rugină. 

Era cu neputinţă. Timpul şi aerul sărat transformaseră 
ciocanul şi suportul său într-o singură bucată de metal. 

Apoi, timpul păru să încetinească, preschimbându-se într-o 
serie de mişcări separate, în lumina care pâlpâia, precum 
imaginile mişcătoare care se scurgeau în cutie. 

Clic. 

Detritus se întinse peste capul lui Victor, luă ciocanul de la 
mijloc şi-l ridică, smulgând suportul ruginit din stâncă. Clic. 

Ceilalţi se aruncară cu faţa la pământ, iar trolul îl apucă în 
ambele mâini, îşi încordă muşchii şi dădu să lovească în gong. 

Clic. Clic. Clic. Clic. 

Prins într-o succesiune de tablouri imobile, Detritus părea să 
treacă prin... clic... mai multe ipostaze, diferite între ele, dar 
inter-conectate, în timp ce pivotă pe un picior solzos... clic... şi 
măciulia... clic... lăsa o dâră sclipitoare în întuneric. 

Clic. 

Impactul scutură atât de tare gongul încât lanţurile se 
rupseră, iar el se izbi de peretele sălii. 

Sunetul se întoarse în grabă şi se revărsă atât de năvalnic, 
de parcă fusese întemnițat undeva, îndărătul unui dig, apoi 
eliberat brusc pentru a inunda, energic, lumea, înecând toate 
timpanele. 

Booooooong. 

Clic. 


Uriaşa siluetă de pe lespede se ridică încet. Praful i se 
scurgea şiroaie de pe trup. Pe dedesubt era aur, neatins de 


trecerea timpului. Se mişca încet, dar cu hotărâre, de parcă 
avea arcuri. O mână strânse sabia uriaşă, iar cealaltă se prinse 
de marginea lespezii, ca punct de sprijin, în vreme ce picioarele 
lungi, de formă conică, se coborau spre podea. 

Se ridică - avea vreo trei yarzi în înălţime - îşi sprijini 
palmele pe plăselele sabiei şi se opri, cam în aceeaşi ipostază ca 
şi atunci când zăcuse întins pe lespede, dar, de această dată, 
parcă sub tensiune - ca un ghem uriaş de energie care stă şi- 
aşteaptă să se dezlănţuie. Nici nu-i băgă în seamă pe cei patru 
care-l treziseră. 

Ecranul, care se învolbura din ce în ce mai tare, se linişti 
brusc. Ceva, de dincolo, simţise prezenţa bărbatului auriu şi îşi 
îndrepta atenţia asupra lui. Ceea ce însemna că, pentru o vreme 
cel puţin, nu se mai concentra în altă parte. Spectatorii începură 
să se foiască - erau pe punctul de a se trezi. Victor îi apucă pe 
Bibliotecar şi pe Detritus. 

— Voi doi, le spuse, scoateţi lumea de-aici. Şi repede. 

— Guuk! 

Mulțimea nu mai avea nevoie de niciun îndemn. Faptul că 
vedeau limpede siluetele creaturilor de pe ecran, fără perdeaua 
hipnozei, era suficient pentru ca orice făptură, ceva mai isteaţă 
decât Detritus, să resimtă dorinţa subită de a se îndepărta cât 
mai repede. Victor îi şi vedea chinuindu-se să sară peste scaune 
şi să scape din sală. Ginger dădu să-i urmeze, dar Victor o opri. 

— Nu încă, îi spuse încet. Noi nu. 

— Cum adică? făcu ea. 

— Trebuie să ieşim ultimii, răspunse Victor, clătinând din 
cap. Aşa e la Holy Wood. Poţi folosi magia, numai că şi ea te 
foloseşte. In plus, nu vrei să vezi sfârşitul? 

— Aş fi vrut să văd sfârşitul de undeva, de la mare depărtare. 

— Bine, s-o luăm altfel... o să le ia câteva minute să iasă toţi. 
Nu crezi c-ar fi mai bine să aşteptăm până avem cale liberă? 

Din anticameră se auzeau zgomote: foştii spectatori se 
înghesuiau în tunel. Victor păşi pe intervalul rămas dintr-odată 
pustiu, până la ultimul rând de scaune, aşezându-se într-un loc 
gol. 

— Sper că bătrânul Detritus e îndeajuns de deştept încât să 
nu mai rămână iarăşi cu tavanul pe umeri, zise. 

Ginger oftă şi se aşeză alături de el. Victor îşi ridică 
picioarele, proptindu-le pe spătarul scaunului din faţă, apoi se 
scotoci în buzunare. 


— Vrei nişte grăunţe explodate? întrebă. 

Dedesubtul ecranului se întrezărea silueta bărbatului auriu 
care stătea cu capul plecat. 

— Ştii, chiar e leit Unchiu-meu Oswald, spuse Ginger. 

Ecranul se întunecă atât de repede, încât bezna care-l 
potopise aproape că răsună. „Pesemne că s-a întâmplat de multe 
ori, se gândi Victor. În zeci de universuri. Ideea sălbatică se 
eliberează şi, cine ştie cum, bărbatul auriu, Oswald ăsta sau 
cum i-o fi zicând, apare pentru a o stăpâni. Sau ceva 
asemănător. Poate că, oriunde este Holy Wood, hop şi Osric.” 

Apăru un punct de lumină violetă, care crescu foarte repede. 
Victor avu senzaţia că se prăbuşea într-un tunel. Silueta aurie 
ridică fruntea. Lumina se strâmbă şi începu să se transforme. 
Ecranul nu mai exista. In locul său, era o creatură care 
pătrundea în lume. Nu un tablou de la celălalt capăt al sălii, ci o 
făptură care se zbătea deznădăjduită să existe. Bărbatul auriu 
trase sabia. Victor o scutură pe Ginger de umăr. 

— Cred că a venit momentul să plecăm, zise. 

Sabia se înfipse. Peştera se umplu de lumină aurie. Victor şi 
Ginger o luaseră deja la fugă, pe treptele care duceau în 
anticameră, când se produse prima zguduitură. Se holbară, 
amândoi, la gura pustie a tunelului. 

— Nici vorbă, făcu Ginger. Nu mă las eu prinsă iarăşi aici. 

Ajunseseră la treptele scufundate. Era evident că se aflau în 
legătură cu marea, iar distanţa nu era cine ştie ce, numai că apa 
era neagră precum cerneala şi, vorba lui Gaspode, rău- 
prevestitoare. 

— Ştii să înoţi? întrebă Victor. 

Îndărătul lor, unul dintre stâlpii putreziţi care susțineau 
peştera se prăbuşi. Din sală răsună un schelălăit jalnic, 
înfricoşător. 

— Nu prea bine, spuse Ginger. 

— Nici eu, rosti el; agitația din urmă lor se înteţea. Totuşi, 
continuă Victor, luând-o de mână, gândeşte aşa: ai o şansă să te 
perfecţionezi foarte rapid. 

Şi săriră. 


Victor ieşi la suprafaţă la ceva distanţă de țărm, simțind că 
mai avea puţin şi-i plesneau plămânii. Ginger apăru şi ea, brusc, 
foarte aproape de el. Călcau apa şi priveau. 

Pământul tremura. 


Oraşul Holy Wood, construit din lemn verde şi cuie scurte, se 
zguduia şi cădea. Casele implodau încet, ca nişte castele din 
cărţi de joc. Pe ici, pe colo, explozii slabe le arătau unde 
fuseseră depozitele de octo-celuloză. Oraşele din pânză şi munţii 
de gips dispăreau rând pe rând. 

Iar printre ele, ferindu-se de scândurile care cădeau, dar 
sărind fără să ezite peste toate celelalte, mulţimea din Holy 
Wood fugea mâncând pământul. Tehnicienii, actorii, alchimiştii, 
impii, trolii, piticii fugeau ca nişte furnici din muşuroiul în 
flăcări, cu bărbia în piept, pe vârfuri, cu ochii aţintiţi către 
orizont. 

O bucată întreagă din deal se prăbuşi. O clipă, lui Victor i se 
păru că zăreşte uriaşa siluetă aurie a lui Osbert, lipsită de 
substanţă, precum un fuior de praf într-o rază de lumină, 
înălțându-se peste Holy Wood şi lovind cu sabia, o singură dată, 
într-o mişcare atotcuprinzătoare. 

Apoi dispăru. 


Victor o ajută pe Ginger să iasă la mal. Ajunseră la strada 
principală. Era linişte, de-acum - nu se mai auzea decât câte un 
scârţâit sau trosnet, când se mai prăbuşea câte o scândură din 
clădirile pe jumătate dărâmate. Îşi croiră drum printre bucăţi 
rupte din decoruri şi rămăşiţele cutiilor cu imagini. 

În urma lor răsună ceva - firma cu „Veacul Vulpii 
Zburătoare” căzu din lanţurile care-o susțineau şi se prăbuşi, cu 
o bufnitură, în nisip. 

Trecură şi de ruinele cantinei lui Borgle, a cărei dispariţie 
făcuse ca media calităţii mâncării din lume să crească, puţin, 
dar semnificativ. În dreapta şi în stânga, fluturau în vânt bucăţi 
de clicuri desfăşurate de pe role. 

Păşeau peste sfărâmături de vise. 

La marginea locului care fusese, odată, Holy Wood, Victor se 
opri şi privi în urmă, o singură dată. 

— Ei, uite că, în cele din urmă, s-a adeverit, zise. N-ai să mai 
găseşti de lucru nicăieri în oraşul ăsta. 

Auzi un suspin. Spre mirarea sa, Ginger plângea. O luă pe 
după umeri cu braţul. 

— Haide, spuse. Te duc acasă. 


Magia originară din Holy Wood, smulsă din rădăcini, 
simțindu-se aproape de pieire, se scurgea de colo-colo ca un fior 
electric, căutând căi pentru a se împământeni. 

Clic... 

Era la căderea serii. Lumina roşiatică a soarelui la apus 
sclipea în ferestrele de la Harga, Casa Coastelor care, în această 
clipă, era aproape părăsită. 

Numai Detritus şi Ruby şedeau, foarte incomod, pe două 
scaune croite pentru oameni. Erau aproape singuri - numai 
Sham Harga însuşi mai era cu ei, ocupat să împrăştie mai 
uniform mizeria de pe mesele părăsite, cu o cârpă, şi fluierând 
în surdină. 

— Aăă, se aventură Detritus. 

— Da? făcu, plină de speranță, Ruby. 

— Ăăă, nimic, zise Detritus. 

Nu se simțea în largul lui în locul acela, dar Ruby insistase. 
Nu putea scăpa de senzația că ea voia să-l audă spunând cine 
ştie ce, dar nu se putea gândi decât la cum ar fi fost s-o 
pocnească în frunte cu o cărămidă. 

Harga se opri din fluierat. Detritus simţi cum întoarce capul 
fără voia sa. Deschise gura, şi... 

— Mai cântă o dată, Sham, zise Holy Wood. 

Răsună un acord spart. Peretele din spate al Casei Coastelor 
se deplasă, pierzându-se prin cine ştie ce dimensiune, iar o 
orchestră, cu contururi cam tulburi, dar uşor de recunoscut, 
umplu locul ocupat, în mod normal, de bucătăria lui Harga şi de 
aleea zgomotoasă din spatele său. Rochia lui Ruby se 
transformă într-o cascadă de sclipici. Celelalte mese se 
pierdură, învârtindu-se, în spaţiu. Detritus îşi aranjă reverele 
sacoului, apărut ca din senin, şi-şi drese vocea. 

— Se prea poa' să ne-aştepte mari necazuri, începu - 
cuvintele se scurgeau direct dintr-o misterioasă sursă către 
corzile sale vocale. 

Luă mâna lui Ruby. Dintr-odată, un baston cu vârf aurit îl lovi 
peste ureche. Un joben de mătase se materializă de nicăieri şi i 
se izbi de cot. Dar el nu le luă în seamă. 

— Dar acu”, cât străluceşte luna şi cântă muzica... 

Se încurcă. Vorbele cu scânteieri aurii se pierdeau în 
depărtări. Pereţii apărură la locul lor. La fel şi mesele. Sclipiciul 
se aprinse mai tare, apoi dispăru. 

— Aăă, făcu, atunci, Detritus. 


Ruby îl privea fix. 

— Aăă, scuze, zise el. Nu ştiu ce mi-a venit. 

Harga se apropie cu paşi hotărâți. 

— Ce-a fost mizeria asta... începu, dar, fără să-şi întoarcă 
ochii, Ruby întinse un braţ cât un trunchi de copac, făcându-l să 
se învârtă în loc ca un titirez, apoi împingându-l prin perete. 

— Sărută-mă, nebunaticule, spuse. 

— Ce? făcu Detritus, căzând pe gânduri. 

Ruby oftă. Ei, la naiba cu procedurile omeneşti. Luă un scaun 
şi îl lovi, cu mare precizie, drept în creştet. El zâmbi larg şi căzu 
cu capul înainte. Ruby îl ridică, fără prea mare greutate, şi-l luă 
pe un umăr. Învăţase şi ea ceva în Holy Wood - anume că n-avea 
niciun sens să-ţi aştepţi masculul visurilor să te pocnească între 
ochi cu o cărămidă. Uneori, trebuia să-ţi găseşti singură 
cărămizile. 


Clic... 

Într-o mină de pitici, la mare, mare depărtare de Ankh- 
Morpork, un maistru foarte nervos începu să bată în lopată, ca 
să i se dea atenţie, şi grăi astfel: 

— Vreau să vă intre bine, bine de tot în cap un lucru, OK? 
Dacă vă mai aud o dată... o singură dată... o dată doar, aţi 
priceput?... Dacă vă mai aud o dată cu Hai-ho, hai-ho, podoabe 
de grădină ce-mi sunteţi, am să-mi iau din cui securea cu două 
tăişuri. Clar? Suntem pitici, fir-ar a naibii de treabă. Purtaţi-vă 
cum se cuvine. Şi la tine mă refer, Somnorilă! 

XXX 

Clic... 

Fă-mă-Fericit-Spune-mi-Bocănilă ţopăi până-n vârful dunei şi 
privi cu mare grijă peste ea. Apoi se lăsă să alunece la loc. 

— Totu-i pustiu, dădu el raportul. Nu-i nimeni. Numai ruine. 

— Un loc numai al noştru, spuse, fericit, motanul. Un loc în 
care toate animalele, indiferent de alcătuire, de speşie, pot trăi 
împreună într-o armonie perfec... 

Răţoiul măcăni. 

— Rața spune, zise Dacă-mi-spui-Bocănilă-te-am-Spart, că 
merită încercat. Dacă tot e să rămânem înzestrați cu inteligenţa 
asta, de ce să nu ne perfecţionăm? Haideţi. 

Apoi se înfioră, simțind, împrejurul său, ceva, ca un fior slab 
de electricitate statică. O clipă, locul strâmt dintre dune se 
văluri, ca şi cum ar fi fost cotropit de arşiţa verii. Răţoiul măcăni 


din nou. Nu-mă-Cheamă-Bocanilă scutură din mustăţi. Dintr- 
odată, îi venea greu să se concentreze. 

— Rața spune, începu el, căznit, rața spune... spune... rața 
spune... spune... mac? 

Motanul privi spre şoarece. 

— Miii-au? făcu. 

Şoarecele ridică din umeri şi comentă: 

— Chit. 

Iepurele continua să adulmece, confuz, aerul. Răţoiul se uită 
cu ochii mijiți la motan. Acesta se holba la iepure. Şoarecele îți 
aţinti privirile asupra răţoiului. Acesta se înălţă brusc în zbor. 
Iepurele se transformă într-un nor de nisip care se pierdea, 
repede, în depărtare. Şoarecele o luă la fugă peste dune, iar 
motanul, simțindu-se cu mult mai fericit decât în ultimele câteva 
săptămâni, o porni după el. 


Clic... 

Ginger şi Victor şedeau la o masă retrasă din cârciuma Toba 
Peticită. După o lungă perioadă de tăcere, fata spuse: 

— Erau nişte câini de treabă. 

— Mda, făcu Victor, cu gândurile aiurea. 

— Morry şi Rock au săpat o veşnicie prin dărâmături. Cică 
sunt tot felul de pivnițe şi alte cele acolo. Imi pare rău. 

— Da. 

— Poate ar trebui să le ridicăm o statuie, ce zici? 

— N-aş prea fi de acord, spuse Victor. la gândeşte-te ce fac 
câinii când ajung la o statuie. Poate că moartea lor era necesară 
pentru Holy Wood, nu ştiu ce să zic... 

Ginger începu să-şi plimbe degetul pe faţa de masă, cu ochii 
în jos. 

— De-acum s-a terminat, spuse. Ştii asta, da? Holy Wood nu 
mai există. S-a terminat. 

— Da. 

— Patricianul şi vrăjitorii n-au să mai îngăduie nimănui să 
toarne clicuri. Patricianul părea foarte hotărât, când a spus 
asta. 

— Oricum, cred că nimeni nu mai vrea să aibă de-a face cu 
asta, făcu Victor. Şi acum, cine-şi va mai aminti de Holy Wood? 

— Cum adică? 

— Preoţii aceia de demult au construit o întreagă religie, aşa, 
la mâna a doua, acolo. Şi au uitat despre ce era de fapt vorba. 


Dar asta nu contează. Nu cred că e musai nevoie de focuri şi de 
incantaţii. E nevoie, pur şi simplu, să-ţi aminteşti de Holy Wood. 
E nevoie de cineva care să nu uite, care să ţină foarte bine 
minte totul. 

— Mda, zise Ginger, rânjind. Ar fi nevoie de o mie de elefanţi. 

— Mda, râse şi Victor. Bietul Dibbler, continuă el. Nici măcar 
nu a ajuns să-i aibă... 

Ginger se tot juca, distrată, în farfurie, cu o bucată de cartof. 
O preocupa ceva - şi nu mâncarea. 

— Totuşi, a fost minunat, nu crezi? izbucni. Aveam acolo ceva 
cu adevărat uluitor, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi oamenii chiar au apreciat, n-am dreptate? 

— Oh, da, spuse sumbru Victor. 

— Adică, zi şi tu: am adus pe lume ceva minunat sau n-am 
adus? 

— Am adus, am adus. 

— Ei, nu asta voiam să spun. Nu-i aşa de uşor să fii o zeiţă a 
ecranului, ştii? făcu Ginger. 

— Ştiu foarte bine. 

— Gata cu magia de la Holy Wood, oftă fata. 

— Cred că se prea poate să mai fi rămas ceva, spuse Victor. 

— Unde? 

— Pe ici, pe colo, în zbor. Căutând căi pentru a se epuiza, 
dacă nu mă-nşel. 

Ginger îşi privea fix paharul. 

— Şi-acum ce-ai să faci? întrebă. 

— Nu ştiu. Dar tu? 

— Habar n-am. Poate o să mă întorc la fermă. 

— De ce? y 

— Holy Wood a fost şansa mea, înţelegi? În Ankh-Morpork, 
nu-s prea multe posibilităţi pentru o femeie. Cel puţin, se 
corectă ea, nu prea există slujbe care să-mi surâdă în vreun fel. 
Am primit deja trei cereri în căsătorie. De la bărbaţi foarte bine 
situaţi. 

— Chiar aşa? De ce? 

— Hei, se încruntă ea, nu-s chiar aşa lipsită de farmec... 

— N-am vrut să sune aşa, se grăbi Victor să rostească. 

— Ei, presupun că, dacă eşti un neguţător de prim rang, e 
drăguţ să ai o nevastă faimoasă. Ca şi cum ai avea în stăpânire o 
bijuterie. Doamna Cosmopilite, continuă ea, lăsând ochii în jos, 


mi-a cerut voie să-l ia ea pe unul dintre cei pe care nu-i vreau 
eu. l-am zis să-i ia pe toţi trei. 

— Aşa am procedat şi eu, dintotdeauna, când venea vorba de 
alegeri, spuse Victor, înveselindu-se. 

— Serios? Oricum, dacă numai atâta am de ales, atunci la 
revedere. Ce-ai mai putea să devii, după ce-ai fost tu însăţi, 
mare cât casa? 

— Nimic, spuse Victor. 

— Nimeni nu ştie cum e. 

— Numai noi. 

— Da. 

— Da. 

Ginger zâmbi. Era prima dată când Victor îi vedea chipul nici 
bosumflat, nici mânios, nici îngrijorat, nici acoperit de machiajul 
de la Holy Wood. 

— Fruntea sus, spuse ea. E şi mâine o zi. 


Clic... 

Sergentul Colon, din Straja din Ankh-Morpork, se trezi din 
somnul său liniştit, în ghereta de lângă poarta mare, din pricina 
unui tunet care venea din depărtare. Un nor de praf se întindea 
cât vedea cu ochii. Il privi, o vreme, gânditor. Crescu ce crescu 
până ce, la un moment dat, scuipă afară un tânăr cu pielea 
neagră, călare pe un elefant. Acesta veni la trap până la poartă 
şi se opri, greoi, lângă zidul oraşului. Norul de praf - din câte 
observă, aproape fără voia sa, Colon - nu se risipea, ci, 
dimpotrivă, creştea din ce în ce. Băiatul îşi duse mâinile pâlnie 
la gură şi strigă: 

— Puteţi să-mi spuneţi care-i drumul spre Holy Wood? 

— Din câte-am auzit, nu mai există Holy Wood, răspunse 
Colon. 

Băiatul păru să cadă pe gânduri. Privi bucata de hârtie pe 
care o avea în mână, apoi spuse: 

— Ştiţi unde-l pot găsi pe domnul LMSB Dibbler? 

Sergentul Colon repetă, în surdină, inițialele. 

— Adică Beregată? întrebă. Lua-Mi-aş Singur Beregata 
Dibbler? 

— E înăuntru? 

Sergentul Colon trase cu ochiul la oraşul care se întindea în 
spatele său. 

— Mă duc să văd, spuse. Cine să-i zic că-l caută? 


— Avem un transport pentru el. Plata la livrare. 

— Plata la livrare? îngână Colon, privind norul de praf care 
începea să se lase. Şi ce-aduci acolo? Cai? 

— Nu, nu cai. 

Printre vârtejurile de praf începuseră să apară capete uriaşe, 
cenuşii. De asemenea, se simţea un miros pătrunzător, tipic 
pentru o mie de elefanţi care au rătăcit mai multe zile printre 
plantaţii de varză. 

— Stai aşa, zise Colon. Mă duc să-l aduc. 

Îşi vârî capul la loc în gheretă şi-l înghionti pe tovarăşul său, 
care dormea dus - era Caporalul Nobbs, adică cea de-a doua 
jumătate a batalionului bine pregătit şi de elită care străjuia 
neîncetat oraşul. 

— Care-i treaba? 

— L-ai văzut pe amicu' Beregată în dimineaţa asta, Nobby? 

— Mdea, pe Strada Uşorului. Am cumpărat de la el un Mega- 
meniu Surpriză. 

— S-a apucat iarăşi de vândut cârnaţi? 

— N-are de ales. Şi-a pierdut toţi banii. Ce s-a-ntâmplat? 

— Uită-te un pic afară, te rog, spuse Colon, cu un glas lipsit 
de expresie. 

Nobby făcu întocmai. 

— Păi, din câte văd... ce zici, Dom’ Sergent, cam o mie de 
elefanţi? 

— Mda. Cam o mie. Atâta zic şi eu. 

— Mă gândeam eu că arată cama o mie. 

— Mi-a zis unu' de-acolo că Beregată i-a comandat, zise 
Sergentul Colon. 

— Pentru ce? Să înţeleg că vrea să ne ia chiar prin 
surprindere cu Mega-Meniul, sau ce? 

Privirile li se întâlniră. Nobby rânjea de-a dreptul sadic. 

— Ei, haide, spuse. Dă-mi voie să mă duc eu să-i spun. Te rog 
frumos... 


Clic... 

Thomas Silverfish, alchimist şi producător ratat, mestecă 
într-un alambic şi oftă nostalgic. 

Acolo departe, în Holy Wood, rămăsese îngropată o grămadă 
de aur, la dispoziţia celor care-aveau curajul să meargă şi să 
sape. Dar pentru cei care nu-l aveau - şi Silverfish nu avea nicio 
ezitare în a se încadra şi pe sine însuşi în această categorie - nu 


rămâneau decât vechile metode, îndelung testate, sau, ca să 
formulăm altfel, testate şi de multe ori eşuate de a face avere. 
Aşa că se întorsese acasă, apucându-se de treabă de-acolo de 
unde o lăsase. 

— Ai obţinut ceva? făcu Peavie, care trecuse pe la el să-şi 
plângă împreună amarul. 

— Păi, uite... e argintiu, spuse, cam îndoit, Silverfish. Şi 
oarecum metalic. Şi e mai greu ca plumbul. Numai că trebuie să 
foloseşti o groază de minereu. Chestia ciudată e că de data asta, 
chiar credeam că mi-a ieşit. Chiar credeam că, iată, eram şi noi 
pe calea care duce către un viitor nebănuit, frumos... 

— Şi cum ai să-i spui? întrebă Peavie. 

— O, habar n-am. Pesemne că nici nu merită să aibă nume, 
zise Silverfish. 

— Ankhmorporkariu?  Silverfishiu?  Neplumbiu? propuse 
Peavie. 

— Enzadariu, mai degrabă, făcu Silverfish. Cred că mă las 
păgubaş şi mă întorc la ceva mai de bun-simt. 

Peavie trase cu ochiul în cuptor. 

— Dar nu explodează, aşa-i? întrebă. 

Silverfish îi aruncă o privire plină de dispreţ. 

— Chestia aia? spuse. De unde ţi-a mai venit aşa o idee? 


Clic... 

Sub dărâmături era întuneric beznă. Şi aşa fusese de multă 
vreme. 

Gaspode simţea tonele de piatră care apăsau asupra micuței 
văgăuni. Pentru aşa ceva, nu aveai nevoie de simţuri 
misterioase, animale. Se târâi până în locul în care o coloană se 
prăbuşise prin podea, până în pivniță. Laddie se chinui să-şi 
ridice capul, îl linse pe faţă şi izbuti să latre foarte, foarte slab. 

— Bravo, Laddie... Bravo, Gaspode... 

— Bravo, Laddie, şopti Gaspode. 

Coada lui Laddie lovi de câteva ori pietrele. Apoi, câinele cel 
mare scânci o vreme, făcând pauze din ce în ce mai mari. Apoi 
se auzi un zgomot slab. Ca un os pe piatră. Gaspode zvâcni din 
urechi şi ridică botul pentru a privi silueta care se apropia, 
vizibilă chiar şi prin beznă, pentru că era cu mult mai întunecată 
decât putea vreodată spera să fie bezna obişnuită. Gaspode se 
chinui să se ridice, cu părul zbârlit pe spate, şi mârâi. 

— Dacă mai faci un pas, îţi smulg piciorul şi-l îngrop, spuse. 


O mână scheletică se întinse şi-l scărpină la urechi. Din 
întuneric se auzi un lătrat slab: 

— Bravo, Laddie. 

Cu lacrimile şiroindu-i pe bot, Gaspode îi rânji, în chip de 
scuză: 

— E caraghios, nu-i aşa? spuse el răguşit. 

— N-AM DE UNDE SĂ ŞTIU. NU AM IUBIT NICIODATĂ 
CÂINII, DIN CALE-AFARĂ, răspunse Moarte. 

— Serios? Că veni vorba, nici pe mine nu m-a atras niciodată 
ideea să mor, făcu Gaspode. Dar suntem pe moarte, nu? 

— DA. 

— Nu mă miră. La urma urmelor, toată viaţa mea a stat sub 
semnul ăsta, zise Gaspode. Numai că, aveam impresia, adăugă 
el plin de speranţă, că pentru câini există o Moarte numai a lor. 
Cine ştie? Poate un dulău mare şi negru... 

— NU, rosti Moarte. 

— Ciudat, zise Gaspode. Auzisem io cândva că fiecare specie 
îşi are propriul spectru, înfricoşător şi negru, care apare când 
sună ceasul. Fără supărare, se grăbi să spună, da' trăiam cu 
impresia că o să apară un dulău care să s-apropie în goană şi să 
zică: „Aşa, Gaspode, truda ta s-a isprăvit şi mai ştiu io ce, lasă-ţi 
acum povara, treburi d-astea, şi hai cu mine într-un ţinut unde 
sunt numai cotlete şi gunoaie prin care să scormoneşti”. 

— NU. ÎN AFARĂ DE MINE, NU E NIMENI, zise Moarte. 
SUNT NUMAI EU. ULTIMA FRONTIERĂ. 

— Da”, dacă nu-s încă mort, cum de te văd? 

— AI HALUCINAŢII. 

Gaspode păru interesat. 

— Ei, nu! Serios? 

— Bravo, Laddie! 

De data asta, lătratul era ceva mai puternic. Moarte se 
scotoci în tainicele falduri ale robei şi scoase o clepsidră mică. 
În partea de sus, nu mai rămăsese nisip aproape deloc. Ultimele 
secunde din viaţa lui Gaspode se scurgeau şuierând dinspre 
viitor înspre trecut. 

Apoi, nu mai rămase absolut nimic. 

Moartea se ridică. 

— AICI, GASPODE. 

Se auzi un zgomot slab - precum echivalentul auditiv al unui 
licăr. Clepsidra se umplu de scântei aurii. Nisipul începu să 


curgă invers. Moarte rânji şi, dintr-odată, în locul în care stătuse 
până atunci, apăru un triunghi de lumină puternică. 

— Bravo, Laddie! 

— Uide-l, mă! Dzi-am dzis io gă am audzit un lădrad! spuse 
glasul lui Rock. Bravo, băiede! Hai îngoace, băiede! 

— Mamă, ce mă bucur să vă văd, începu Gaspode, dar trolii 
adunaţi împrejurul spărturii nu-i dădură nicio atenţie. Rock 
dădu coloana la o parte şi-l ridică blând pe Laddie. 

— Eh, să vindegă el gu dimbul, zise. 

— Acu’ putem să-l mâncăm? făcu un trol de deasupra lui. 

— Eşti defegt la minde zau ce-ai? Gâinele ăzda e un erou! 

— ... Mda, bine, scuze... 

— Bravo, Laddie! 

Rock dădu altcuiva câinele şi se căţără afară. 

— ... Iertare... spuse răguşit Gaspode, în urma lui. 

Din depărtare, auzi urale răsunătoare. După o vreme, dat 
fiind că nu prea părea să aibă de ales, se târi cu greu până la 
coloana înclinată şi izbuti să iasă dintre dărâmături. Nu era 
nimeni în jur. Bău puţină apă dintr-o băltoacă. Se ridică, 
punându-şi la încercare piciorul rănit - ei, mergea. În cele din 
urmă, înjură. 

— Ham, ham, ham-ham! 

Se opri. Nu era bine. Incercă iarăşi: 

— Ha-uu! 

Privi în jur... 

„.. Şi universul îşi pierdu toate culorile, redevenind - slavă 
cerului! - alb şi negru. 

Lui Gaspode îi veni în minte că sosise ceasul la care Harga 
îşi scotea afară gunoaiele şi că trebuia să găsească el şi un grajd 
călduros pe undeva. Cam asta era tot ce-i trebuia unui câine aşa 
Mic. 

Undeva, în depărtare, printre munţi, lupii urlau. Iar 
altundeva, în casele lor prietenoase, câini cu zgardă la gât şi cu 
un castron cu numele lor pe el erau mângâiaţi pe creştet. 

Undeva, la mijloc - simțindu-se nemaipomenit - era Gaspode 
Câinele Minune, care se pierdu şchiopătând în splendoarea unui 
amurg monocolor. 


La vreo treizeci de mile de Ankh-Morpork, în sens Rotaţional, 
se află un colţ de pământ bătut de valuri, acoperit de alge şi 


dune de nisip, tocmai în locul în care Marea Circulară se 
întâlneşte cu Oceanul Bordurii. 

Rândunicile de mare pluteau la mică înălţime deasupra 
talazurilor. Corolele uscate ale macilor de nisip fluturau în 
bătaia neîncetată a brizei, care golea cerul de nori şi mişca 
nisipul de colo-colo, alcătuind modele bizare. 

Dealul în sine se vedea din departe. Nu era prea înalt, dar 
zăcea în mijlocul dunelor precum o corabie răsturnată sau o 
balenă foarte ghinionistă, acoperit de arbori şi tufişuri pitice. Pe 
acolo, ploaia nu cădea niciodată, decât când, efectiv, nu mai 
avea de ales. Dar vântul sufla şi îngrămădea dunele peste 
lemnele uscate, albite de vreme, din fostul oraş Holy Wood. 
Mugind, îşi spunea replica prin curţile din spatele studiourilor. 

Rostogolea ghemotoace de hârtie printre minunile lumii de 
gips, aflate în plin proces de descompunere. Scutura scânduri, 
până ce acestea cădeau în nisip şi se îngropau. Clicaclicaclica. 

Vântul gemu, învălătucindu-se peste scheletul unei cutii cu 
lumini, care se înclina, ca beată, pe trepiedul părăsit. Prinse o 
bucată ruptă de peliculă şi proiectă în jur ultimul spectacol de 
imagini mişcătoare, făcând banda lucioasă să şerpuiască pe 
nisip. Înăuntrul ochiului sticlos al cutiei, siluete minuscule 
dănţuiră stângaci, prinzând viaţă pentru câteva clipe. 

Clicaclica. 

Pelicula se rupse şi zbură printre dune. Clica... clic... 

Manivela se răsuci puţin încoace şi încolo, apoi se opri. Clic. 

Holy Wood visează.