Terry Pratchett — [Lumea Disc] 09 Eric

TERRY 


E 
Ls 
a 
Ax 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Eric este singurul hacker al demonologie! din Lumea Disc. Păcat 
că nu e prea bun. Nu vrea decât să i se îndeplinească trei dorinţe, nimic 
special: să fie nemuritor, să conducă lumea şi cea mai frumoasă femeie 
din lume să se îndrăgostească nebuneşte de el. Chestii obişnuite, însă 
în locul unui demon uşor de controlat Eric îl invocă pe Vânturache, cel 
mai incompetent vrăjitor din univers, şi pe accesoriul lui de călătorie 
extrem de incontrolabil şi de ostil, Bagajul. Alături de aceştia, pe Eric îl 
aşteaptă o călătorie prin spaţiu şi timp care îl va face să îşi mai pună o 
dorinţă (destul de arzătoare) - să nu se fi născut. 


ERIC este a noua carte din seria Lumea Disc - cea mai amuzantă 
serie fantastică a tuturor timpurilor. 


Faust Eric 


Terry Pratchett 
FAUST 


ERIC 


Aleea Bălegarului, nr. 13, 
Pseudopolis, 
Câmpiile Sto, 
Lumea Disc, 

Pe spatele Marelui 
A'Tuin 
Univers, 
Spatiu. 

nr. Mai mult Spatiu 


Traducere din limba engleză 
Bogdan Mihăilescu 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Albinele Morţii sunt mari și negre, zumzăie gros și sumbru, își ţin 
mierea în faguri de ceară albi ca lumânările din altar. Mierea este 
neagră ca noaptea, groasă ca păcatul și dulce ca melasa. 

Este bine cunoscut faptul că opt culori alcătuiesc albul. Dar există, 
de asemenea, opt culori de negru, pentru cei care le pot vedea, iar 
stupii Morţii se află în iarba neagra din livada neagră de sub coroanele 
străvechi, negru înmugurite ale copacilor care, în cele din urmă, vor 
produce mere care... să spunem... nu vor fi roșii. 

larba era scurtă acum. Coasa care făcuse această muncă se 
sprijinea de trunchiul noduros al unui păr. Acum Moarte își inspecta 
albinele, ridicând ușurel fagurii cu degetele lui scheletice. 

Câteva albine zumzăiau pe lângă el. Ca toţi apicultorii, Moarte 
purta o plasă. Nu că ar fi avut ceva care să fie înţepat, dar uneori câte o 
albină îi pătrundea în craniu, bâzâia înăuntru și îi dădea o durere de 
cap. 

În timp ce ţinea un fagure în lumina cenușie a micutei lui lumi 
dintre realităţi, avu loc un fior dintre cele mai slabe. Un zumzet se ridică 
din stup. O frunză pluti la pământ. O pală de vânt bătu pentru o clipă 
prin livadă, iar acesta era cel mai neobișnuit lucru, căci aerul de pe 
tărâmul Morţii este întotdeauna cald și nemișcat. 

Lui Moarte i se păru că aude, foarte scurt, sunetul unor picioare 
care fugeau și un glas rostind: Lanaiba/anaibalanaiba, o să mor o să 
mor o să MOR! 

Moarte este aproape cea mai bătrână fiinţă din univers, cu obiceiuri 
și moduri de gândire pe care un muritor nici nu poate începe să le 
înțeleagă, dar pentru că este și un bun apicultor, puse atent fagurele 
înapoi în suportul lui și capacul pe stup înainte de a reacţiona. 

Merse prin grădina neagră înapoi la căsuţa lui, își scoase plasa, 
goni grijuliu câteva albine care se rătăciseră în adâncurile craniului său 
și se retrase în biroul lui. 

Când se așeză la masă, o altă pală de vânt bătu, zăngănind 
clepsidrele de pe rafturi și făcând marele ceas cu pendul de pe hol să 
se oprească foarte scurt din munca lui interminabilă de a tăia timpul în 
părți ușor de manevrat. 

Moarte oftă și își concentra privirea. 

Nu există loc în care Moarte să nu meargă, indiferent cât de 
îndepărtat sau de periculos. De fapt, cu cât mai periculos este, cu atât 
mai probabil este ca el să fie acolo deja. 

Acum se uita prin cețurile timpului și ale spațiului. 

— AH, zise el. ELE. 


Era o după-amiază fierbinte de vară târzie în Ankh-Morpork, în mod 
normal cel mai prosper, mai agitat și, mai presus de toate, cel mai 


5 


Faust Eric 


aglomerat oraș de pe Disc. Acum, sulițele soarelui obținuseră ceea ce 
nenumărați invadatori, câteva războaie civile și legea stării 
excepţionale nu reușiseră niciodată. Liniștiseră orașul. 

Câinii zăceau gâfâind în umbra arzătoare. RâulAnkh, care nu a fost 
niciodată ceea ce ai putea numi scânteietor, se scurgea între malurile 
sale ca și cum căldura i-ar fi secat spiritul. Străzile erau goale, fierbinţi 
ca un cuptor. 

Dușmanii nu cuceriseră niciodată Ankh-Morpork. Bine, teoretic, o 
făcuseră, destul de des chiar; orașul îi primea cu braţele deschise pe 
invadatorii barbari largi la pungă, dar, cumva, atacatorii uluiţi 
descopereau întotdeauna, după câteva zile, că nu mai erau proprietarii 
propriilor cai și, în câteva luni, erau doar o altă minoritate cu propriile 
însemne și magazine alimentare. 

Insă arșița asediase orașul și cucerise zidurile. Se întindea ca un văl 
peste străzile tremurătoare. Sub lampa de sudură a soarelui, asasinii 
erau prea obosiţi pentru a ucide. Îi făcea pe hoţi să fie cinstiţi. În 
fortăreața năpădită de iederă a Universităţii Nevăzute, principalul 
colegiu de vrăjitorie, locatarii moţăiau cu pălăriile ascuţite trase peste 
fete. Chiar și muștele albastre erau prea epuizate pentru a se mai lovi 
de geamuri. Orașul dormita, așteptând apusul și izbăvirea scurtă, 
fierbinte, catifelată a nopţii. 

Doar Bibliotecarul își păstra sângele rece. De asemenea, se legăna 
și stătea degeaba. 

Aceasta deoarece montase câteva frânghii și inele într-unul dintre 
beciurile bibliotecii Universităţii Nevăzute - cel în care ţineau cărțile, 
hm, erotice!.In cazane cu fulgi de gheață. Și se legăna visător în vaporii 
răcoroși de deasupra lor. 

Toate cărțile de magie au o viață proprie. Unele dintre cele cu 
adevărat pline de energie nu pot fi doar legate în lanţuri de rafturi; 
trebuie să li se bată copertele în cuie sau să fie ţinute între plăci de 
oțel. Sau, în cazul volumelor despre magia sexului tantric pentru 
cunoscătorii serioși, ţinute în apă foarte rece pentru a le împiedica să 
izbucnească în flăcări și să își ardă copertele mult prea simple. 

Bibliotecarul se legăna ușurel înainte și înapoi deasupra cazanelor 
clocotinde, moţăind liniștit. 

Apoi pașii apărură din senin, traversară podeaua în goană, cu un 
zgomot care zgâria suprafaţa brută a sufletului și dispărură prin perete. 
Se auzi un țipăt slab, îndepărtat, care sună ca: Pezeipezeipezei, ASTA e, 
o să MOR. 

Bibliotecarul se trezi, mâna îi alunecă și căzu pleoscăind în cele 
câteva degete de apă care stăteau între Bucuria sexului tantric cu 
ilustrații pentru elevii avansați de O Doamnă și combustia spontană. 

Și ar fi fost de rău pentru el dacă Bibliotecarul ar fi fost o ființă 


'Doar erotice. Nimic ciudat. Este diferenţa dintre a folosi o pană şi a folosi o găină. 


6 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


umană. Din fericire, în acest moment era un urangutan. Cu atât de 
multă magie brută mustind prin Bibliotecă, ar fi de mirare dacă uneori 
nu ar avea loc și accidente, iar unul deosebit de impresionant îl 
transformase într-o primată. Nu multe persoane au șansa de a părăsi 
rasa umană încă din timpul vieţii, iar el se împotrivise din răsputeri 
tuturor eforturilor de a-l readuce la forma iniţială. Cum era singurul 
bibliotecar din univers capabil să apuce cărţile cu picioarele, 
Universitatea nu insistase. 

Acest lucru însemna și că ideea lui despre o companie feminină 
plăcută arăta acum ca un sac de unt, aruncat printr-un vraf de 
anvelope vechi, și astfel avu norocul să scape doar cu arsuri ușoare, o 
durere de cap și niște sentimente cam echivoce față de castraveți, care 
îi trecură până la ora ceaiului. 

In Biblioteca de deasupra, grimoarele scârțâiră și își foșniră paginile 
de uimire în timp ce alergătorul invizibil trecu drept prin rafturile de 
cărți și dispăru sau, mai degrabă, dispăru chiar și mai mult... 


Treptat, Ankh-Morpork se trezea din adormire. Ceva invizibil și 
tipând din toţi rărunchii trecea prin fiecare parte a orașului, lăsând în 
urmă o dâră de distrugeri. Oriunde se ducea, lucrurile se schimbau. 

O prezicătoare din strada Meșteșugarilor Iscusiți auzise pași 
traversând în fugă podeaua dormitorului și globul ei de cristal se 
transformase într-o mică sferă din sticlă cu o căsuță înăuntru, plus fulgi 
de zăpadă. 

Într-un colţ tăcut al tavernei Toba Reparată, unde eroinele Herrena 
Zgripțuroaica Vopsită cu Henna, Scharron cea Roșie și Diome, 
Vrăjitoarea Nopţii, se adunaseră pentru o discuţie ca între fete și un joc 
de canastă, toate băuturile se transformară în mici elefanţi galbeni. 

— Îs vrăjitorii de la Universitate, spuse barmanul, înlocuind iute 
paharele. N-ar trebui să fie permis. 


Miezul nopţii căzu de pe ceas. 

Membrii Consiliului Vrăjitoriei se frecară la ochi și se zgâiră adormiți 
unii la alţii. Și lor li se părea că n-ar trebui să fie permis, mai ales că nu 
ei erau cei care o permiteau. 

În cele din urmă Ezrolith Churn își înghiţi un căscat, se ridică în 
capul oaselor pe scaun și încercă să pară corespunzător de magistral. 
Știa că nu avea cu adevărat stofă de arhicancelar. Nu își dorise postul. 
Avea nouăzeci și opt de ani și atinsese această vârstă importantă 
având grijă să nu reprezinte nicio ameninţare sau problemă pentru 
nimeni. Sperase să își petreacă amurgul vieţii încheindu-și tratatul în 
șapte volume despre Unele aspecte putin cunoscute ale ritualurilor de 
aducere a ploii kuiene, care, în opinia sa, era un subiect ideal pentru 
studiul academic, deoarece ritualurile funcționau doar în Ku, iar acest 


7 


Faust Eric 


continent alunecase în ocean cu câteva mii de ani în urmă?. Problema 
era că în ultimii ani durata de viaţă a arhicancelarilor părea să fie cam 
redusă, iar ambiția firească a tuturor vrăjitorilor pentru acest post 
cedase în faţa unei politeţi curioase, pline de modestie. Intr-o 
dimineață, coborâse și descoperise că toată lumea îi spunea 
„domnule”. Durase zile întregi până aflase de ce. 

II durea capul. I se părea că își depășise ora de culcare cu câteva 
săptămâni. Dar trebuia să spună ceva. 

— Domnilor... începu el. 

— Oook. 

— Scuze, și mai... 

— Oook. 

— Adică primate, firește... 

— Oook. 

Arhicancelarul deschise și închise gura în tăcere o vreme, 
încercând să își schimbe cursul gândurilor. Bibliotecarul era, din oficiu, 
un membru al consiliului universitar. Nimeni nu reușise să găsească o 
regulă privind respingerea urangutanilor, deși, pe ascuns, căutaseră 
foarte tare una. 

— Este un caz de bântuire, se aventură el. Un fel de fantomă, 
poate. O treabă de rezolvat cu un clopot, o carte și o lumânare. 

Trezorierul oftă. 

— Am încercat asta, domnule arhicancelar. 

Arhicancelarul se întinse spre el. 

— Ha? spuse el. 

— Am zis că am încercat asta, domnule arhicancelar, repetă 
trezorierul cu putere, îndreptându-și glasul spre urechea bătrânului. 
După cină, mai ţineţi minte? Am folosit Numele furnicilor a lui 
Humptemper și am sunat din Old Tom’. 

— Chiar așa. A mers, nu? 

— Nu, domnule arhicancelar. 

— Ha? 

— Oricum, n-am mai avut probleme cu fantomele până acum, zise 
preparatorul principal. Vrăjitorii nu bântuie clădirile. 

Arhicancelarul bâjbâie după o fărâmă de liniște. 

— Poate că e ceva firesc, spuse el. Probabil vuietul unui izvor 
subteran. Mișcări ale pământului, poate. E ceva în canalizare. Poate să 
scoată niște sunete tare ciudate, să știți, dacă vântul bate din direcția 
potrivită. 

Se lăsă pe spate și zâmbi. 


?A durat treizeci de ani să se scufunde. Locuitorii şi-au petrecut mult timp bălăcindu-se. A 
rămas în istorie drept cea mai jenantă catastrofă continentală din multivers. 
*Old Tom era singurul şi crăpatul clopot de bronz din clopotniţa Universităţii. Limba îi 
căzuse la puţin timp după ce fusese turnat, dar el încă bătea nişte tăceri nemaipomenit 
de răsunătoare la fiecare oră. 

8 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Restul consiliului avu un schimb de priviri. 

— Canalizarea nu scoate zgomote ca de picioare care se grăbesc, 
domnule arhicancelar, spuse plictisit trezorierul. 

— Doar dacă a lăsat cineva un robinet deschis, zise preparatorul 
principal. 

Trezorierul se încruntă la el. Era în cadă atunci când chestia 
invizibilă care ţipa gonise prin camera lui. Nu era o experiență pe care 
dorea să o repete. 

Arhicancelarul îi făcu un semn din cap. 

— S-a stabilit, deci, spuse el și adormi. 

Trezorierul îl privi în tăcere. Apoi îi scoase bătrânului pălăria și i-o 
vâri ușurel sub cap. 

— Ei? zise el obosit. Are cineva vreo propunere? 

Bibliotecarul ridică mâna. 

— Oook, spuse el. 

— Da, bravo, bun băiat, zise trezorierul cu voioșie. Altcineva? 

Urangutanul se uită urât la el în timp ce restul vrăjitorilor scuturau 
din cap. 

— Este un fior în textura realității, spuse preparatorul principal. 
Asta e. 

— Şi ce ar trebui să facem în această privință? 

— Habar n-am. Doar dacă nu încercăm vechiul... 

— Oh, nu, zise trezorierul. N-o spune. Te rog! E mult prea 
periculos... 

Vorbele îi fură întrerupte de un țipăt care începu în capătul opus al 
camerei și se undui pe masă, însoţit de sunetul multor picioare ce 
fugeau. Vrăjitorii se feriră într-o învălmășeală de scaune răsturnate. 

Flăcările lumânărilor se alungiră în limbi subțiri de lumină octarin 
înainte de a se stinge. 

Apoi se făcu tăcere, de acel fel special de care ai parte după un 
zgomot foarte neplăcut. 

lar trezorierul spuse: 

— În regulă. Mă dau bătut. Vom încerca Ritualul lui AshkEnte. 


Este cel mai serios ritual pe care opt vrăjitori îl pot îndeplini. Îl 
invocă pe Moarte, care, firește, știe tot ce se petrece oriunde. 

Și, desigur, este făcut fără tragere de inimă, căci vrăjitorii principali 
sunt de obicei foarte bătrâni și ar prefera să nu facă nimic care să 
atragă atenţia lui Moarte asupra lor. 

Avu loc la miezul nopţii, în Sala Mare a Universităţii, într-o 
harababură de tămâie, sfeșnice, inscripţii runice și cercuri magice 
dintre care niciunul nu era neapărat necesar, dar care îi făceau pe 
vrăjitori să se simtă mai bine. Magia pâlpâi, incantaţiile fură încantate, 
invocaţiile fură cu precizie invocate. 

Vrăjitorii se uitară fix în octograma magică, dar aceasta rămase 


9 


Faust Eric 


goală. După o vreme, siluetele în robe așezate în cerc începură să 
mormăie. 

— Cred că am făcut ceva greșit. 

— Oook. 

— Poate că El nu e acasă. 

— Sau e ocupat... 

— Credeţi că am putea să renunțăm și să ne întoarcem la culcare? 

— PE CINE AȘTEPTAM, MAI EXACT? 

Trezorierul se întoarse încetișor spre silueta de lângă el. Puteai să 
recunoști oricând o robă de vrăjitor; era împodobită cu paiete, sigilii, 
blană și fireturi, și, de obicei, în ea se afla o cantitate considerabilă de 
vrăjitor. Această robă era, totuși, foarte neagră. Materialul arăta ca și 
cum ar fi fost ales pentru rezistenţa sa la purtat. La fel și proprietarul ei. 
Arăta ca și cum, dacă ar fi scris o carte de diete, aceasta s-ar fi vândut 
foarte bine. 

Moarte privea octograma cu un interes politicos. 

— Hm, zise trezorierul. Adevărul este, de fapt, că ar trebui să fii 
înăuntru. 


— ÎMI PARE RĂU. 
Moarte păși demn în centrul încăperii și îl privi răbdător pe 
trezorier. 


— SPER CĂ NU O SĂ MAI ÎNCEPEM IAR CU CHESTIA AIA CU „DIAVOL 
SCÂRNAV”, zise el. 

— Sigur nu întrerupem nicio acţiune importantă? spuse trezorierul 
politicos. 

— TOATĂ MUNCA MEA ESTE IMPORTANTĂ, zise Moarte. 

— Firește, făcu trezorierul. 

— PENTRU CINEVA. 

— Hm. Hm. Motivul, o, dia... domnule, pentru care te-am chemat 
aici este pentru motivul... 

— ESTE VÂNTURACHE. 

— Ce? R 

— MOTIVUL PENTRU CARE M-AȚI INVOCAT. RASPUNSUL ESTE: ESTE 
VÂNTURACHE. 

— Dar încă nu ţi-am pus întrebarea! 

— TOTUȘI. RĂSPUNSUL ESTE: ESTE VÂNTURACHE. 

— Uite, ceea ce vrem noi să știm este ce provoacă această 
izbucnire de... oh. 

Moarte culese cu subiînțeles particule invizibile de pe tăișul coasei 
lui. 

Arhicancelarul puse pâlnie la ureche o mână noduroasă. 

— Ce zice? Cine-i tipul cu băţul? 

— Este Moarte, domnule arhicancelar, spuse trezorierul răbdător. 

— Ha? 

— E Moarte, domnule. Stiti dumneavoastră. 

10 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Spune-i că nu ne interesează, spuse bătrânul vrăjitor, 
legănându-și toiagul. 

Trezorierul oftă. 

— Noi l-am chemat, domnule arhicancelar. 

— Da? De ce ne-am apucat să facem asta? E o prostie. 

Trezorierul îi zâmbi jenat lui Moarte. Era pe punctul să îl roage să îl 
ierte pe arhicancelar având în vedere vârsta lui, dar își dădu seama că, 
în condiţiile acestea, și-ar fi răcit gura degeaba. 

— Vorbim despre vrăjitorul Vânturache? Cel cu - trezorierul se 
înfioră - cu Bagajul acela îngrozitor cu picioare? Dar a fost aruncat în 
aer când a avut loc toată afacerea aceea cu copilul minune, nu“? 

— ÎN DIMENSIUNILE-TEMNIȚĂ. ȘI ACUM ÎNCEARCĂ SĂ SE ÎNTOARCĂ 
ACASĂ. 

— Poate să facă asta? 

— AR TREBUI SĂ FIE O  CONJUNCTURĂ DE CIRCUMSTANȚE 
NEOBIȘNUITĂ. REALITATEA AR TREBUI SĂ FIE SLĂBITĂ ÎN ANUMITE 
MODURI NEAȘTEPTATE. 

— Asta nu se poate întâmpla, nu? zise trezorierul neliniștit. 

Oamenii care au declarat că de două luni își vizitau mătușa sunt 
întotdeauna neliniștiţi în privinţa celor care apar și care ar putea crede, 
în mod greșit, că nu au făcut-o și, din cauza unei feste jucate de lumină 
ar putea crede că i-au văzut făcând lucruri pe care nu le-ar fi putut 
face, deoarece erau la mătușa lor. 

— AR FI O ȘANSĂ DE UNU LA UN MILION, spuse Moarte. O ȘANSĂ 
DE EXACT UNU LA UN MILION. 

— Oh, zise trezorierul vizibil ușurat. Oh, vai! Ce păcat! Se însenină 
considerabil. Firește, e atâta zgomot! Dar, din nefericire, cred că n-o să 
supraviețuiască prea mult. 

— S-AR PUTEA SĂ FIE ASTFEL, spuse Moarte neutru. SUNT SIGUR, 
TOTUȘI, CĂ NU ŢI-AI DORI SĂ ÎMI FAC UN OBICEI DIN A EMITE AFIRMAȚII 
DEFINITIVE ÎN ACEST DOMENIU. 

— Nu! Nu, firește că nu, făcu iute trezorierul. Bun. Ei, multe 
mulțumiri. Sărmanul băiat! Ce nenorocire! Totuși, n-avem ce-i face. 


“Trezorierul se referea pe departe la situaţia dificilă în care Universitatea aproape că 
adusese sfârşitul lumii şi, de fapt, chiar asta ar fi făcut dacă nu ar fi existat un şir de 
evenimente care îi implicaseră pe Vânturache, un covor fermecat şi jumătate de 
cărămidă băgată într-un ciorap. (Vezi Copilul minune). Întreaga afacere era foarte jenantă 
pentru vrăjitori, aşa cum este întotdeauna pentru oamenii care află după aceea că au fost 
tot timpul în tabăra greşită* şi era remarcabil cât de mulţi dintre angajaţii vechi ai 
Universităţii susțineau acum cu tărie că în acel moment fuseseră bolnavi, plecaţi în vizită 
la mătuşa lor sau că făcuseră experimente cu uşa închisă în timp ce fredonau foarte tare 
şi că habar nu aveau ce se întâmplase afară. Avuseseră loc nişte discuţii fără şir despre 
dezvelirea unei statui a lui Vânturache, dar, prin curioasa alchimie care se petrece de 
obicei în astfel de subiecte sensibile, aceasta a devenit iute o placă comemorativă, apoi o 
însemnare pe Lista de Onoare şi, în cele din urmă, o moţiune de cenzură pentru că fusese 
îmbrăcat nepotrivit. 

*Adică, cea care a pierdut. 


11 


Faust Eric 


Poate că ar trebui să fim filosofici în aceste probleme. 

— POATE CĂ AR TREBUI SĂ FITI. 

— Și mai bine nu te-am mai reţine, adăugă politicos trezorierul. 

— MULŢUMESC. 

— La revedere. 

— NE MAI VEDEM. 

De fapt, zgomotul încetă chiar înainte de micul dejun. Bibliotecarul 
era singurul nefericit din această cauză. Vânturache fusese asistentul și 
prietenul lui, și era un om bun atunci când era vorba de decojit o 
banană. De asemenea, fusese fără pereche la a fugi de lucruri. 
Bibliotecarul considera că nu era tipul de om ușor de prins. 

Probabil că avusese loc o conjunctură de circumstanţe neobișnuită. 

Aceasta era o explicație mult mai probabilă. 


Chiar avusese loc o conjunctură de circumstanţe neobișnuită. 

Printr-o șansă de exact unu la un milion, existase cineva care 
privise, studiase, căutase uneltele potrivite pentru o treabă deosebită. 

Și iată-l pe Vânturache. 

Era cam prea ușor. 


Așa că Vânturache deschise ochii. Deasupra lui era un tavan; dacă 
era podeaua, atunci dăduse de bucluc. Până acum, era bine. 

Pipăi cu grijă suprafaţa pe care era întins. Era granulată, lemnoasă 
de fapt, cu câte o gaură de cui ici și colo. O suprafaţă de un fel uman. 

Urechile îi detectară un foc trosnind și un bolborosit, sursă 
necunoscută. 

Nasul, simțind că era lăsat pe dinafară, se grăbi să raporteze un iz 
de pucioasă. 

Bun. Deci, ce afla de aici? Stătea întins pe o podea aspră din lemn 
într-o cameră luminată de un foc cu ceva care bolborosea și scotea 
mirosuri sulfuroase. În starea lui de vis, ireală, se simţi destul de 
mulțumit de acest proces deductiv. 

Altceva? 

Oh, da! 

Deschise gura și ţipă, ţipă și iar ţipă. 

Asta îl făcu să se simtă niţel mai bine. 

Mai rămase puţin întins. Din grămada lui de amintiri răsturnate, 
veniră rememorări ale dimineţilor care îl prindeau în pat când era mic, 
împărțind cu disperare timpul care trecea în părţi tot mai mici pentru a 
îndepărta momentul îngrozitor când trebuia să se ridice și să se 
confrunte cu toate problemele vieţii, cum erau, în cazul lui, cine era, 
unde era și de ce era. 

— Ce ești tu? zise un glas de la hotarele cunoștinței lui. 

— Ajungeam și la asta, murmură Vânturache. 

Încăperea se legănă și deveni clară când el se ridică în coate. 

12 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Te avertizez, spuse glasul, care părea să vină de la o masă, sunt 
protejat de multe amulete puternice. 

— Minunat, zise Vânturache. Mi-aș dori să fi fost și eu. 

Detaliile începură să se distileze din neclaritate. Era o cameră joasă 
și lungă, cu unul dintre capete ocupat complet de un șemineu enorm. O 
bancă întinsă pe toată lungimea unui perete conţinea o serie de obiecte 
din sticlă care păreau a fi fost făcute de un sticlar beat pe care îl 
apucase sughiţul, iar în spiralele lor bizantine lichide colorate fierbeau 
și bolboroseau. Un schelet atârna relaxat într-un cârlig. Pe o stinghie de 
lângă acesta, cineva prinsese o pasăre împăiată. Orice păcate ar fi 
comis în viaţă, nu merita ceea ce îi făcuse taxidermistul. 

Apoi privirea lui Vânturache mătură podeaua. Era evident că acesta 
era singurul fel de „curățenie” de care avusese parte podeaua de multă 
vreme. Doar în jurul lui fusese eliberat un spaţiu printre cioburi de sticlă 
și retorte răsturnate pentru... 

Un cerc magic. 

Părea o treabă făcută cu mare conștiinciozitate. Cel care îl 
desenase cu cretă era, în mod clar, foarte conștient că scopul acestuia 
era de a împărți universul în două bucățele, interiorul și exteriorul. 

Firește, Vânturache era în interior. 

— Ah, zise el, simțind cum îl străbate o senzaţie cunoscută și 
aproape liniștitoare de groază fără leac. 

— Te implor și te conjur împotriva tuturor actelor agresive, o, 
demon al gropii, rosti glasul din, acum își dădu seama Vânturache, 
spatele mesei. 

— Bine, bine, spuse Vânturache iute. Mie-mi convine. Hm! Sigur nu 
a avut loc o micuță greșeală, nu? 

— Piei! 

— Bun! zise Vânturache. Se uită cu disperare în jur. Cum? 

— Să nu crezi că mă poți ademeni la pieire cu limba-ți mincinoasă, 
o, diavol al lui Shamharoth, spuse masa. Sunt învățat în căile 
demonilor. Supune-te fiecărui ordin al meu sau trimite-voi pe tine în 
iadul arzător din care ai venit. Venit-ai, scuze! Apărut-ai, de fapt. Și 
vorbesc serios. 

Silueta ieși la iveală. Era destul de scundă și cea mai mare parte a 
ei era ascunsă de o varietate de pandantive, amulete și talismane care, 
chiar dacă nu aveau efect împotriva magiei, ar fi apărat-o, probabil, 
împotriva unei lovituri de sabie moderat de hotărâte. Purta ochelari și 
avea o căciulă cu clape lungi care îi dădea aerul unui cocker miop. 

Într-o mână tremurândă ţinea o sabie. Era atât de scrijelită cu atât 
de multe simboluri magice, că începea să se îndoaie. 

— lad arzător, ai zis? spuse Vânturache pierdut. 

— Absolut. Unde ţipetele durerii și ale chinurilor torturate... 

— Da, da, am înţeles, zise Vânturache. Doar că, vezi tu, treaba e 
că, de fapt, eu nu sunt demon. Așa că n-ai vrea să-mi dai drumul? 


13 


Faust Eric 


— Nu mă las înșelat de înfăţișarea-ţi, demonule, spuse silueta. 
Oricum, demonii mint întotdeauna, adăugă ea cu o voce mai normală. E 
un lucru bine știut. A 

— Da? zise Vânturache agăţându-se de acest pai. In cazul ăsta... 
sunt un demon. 

— Aha! Te-ai osândit cu propria gură! 

— Uite, nu sunt obligat să accept așa ceva, spuse Vânturache. Nu 
știu cine ești sau ce se întâmplă, dar mă duc să beau ceva, bine? 

Încercă să iasă din cerc și împietri din cauza șocului când scântei 
ţâșniră din inscripţiile runice și i se scurseră peste tot în corp. 

— Voietu-nai... voie-tun-ai... voie-tuna.-i... Invocatorul demonilor 
renunţă. Uite, nu poţi să ieși din cerc până când nu te eliberez eu, bine? 
Adică, nu vreau să fiu dezagreabil, dar dacă te las afară din cerc o să 
poți să îţi reiei forma adevărată. Și ce mai formă îngrozitoare e, 
bănuiesc. Piei! adăugă el, părându-i-se că trebuia să păstreze tonul. 

— Bine. Piei, piei, zise Vânturache frecându-și cotul. Dar tot nu sunt 
demon. 

— Cum de ai răspuns invocării, atunci? Bănuiesc că doar te-ai 
nimerit în trecere prin dimensiunile paranaturale, ha? 

— Cam așa ceva, cred. Mi-e cam neclar totul. 

— Las-o jos că măcăne. 

Invocatorul își sprijini sabia de un pupitru pe care un volum greu, 
șiroind de semne de carte, stătea deschis. Apoi făcu un mic dans 
nebunesc pe podea. 

— A mers! spuse el. Heheh! 

Surprinse privirea îngrozită a lui Vânturache și se adună. Tuși jenat 
și merse la pupitru. 

— Chiar nu sunt... începu Vânturache. 

— Aveam o listă pe aici pe undeva, zise silueta. Să vedem, deci. 
Oh, da! Îți ordon - ordonucţi, adică - să, ah, să îmi îndeplinești trei 
dorinţe. Da. Vreau să fiu stăpânul regatelor lumii. Vreau să cunosc cea 
mai frumoasă femeie din câte au trăit vreodată și vreau sa trăiesc pe 
vecie. 

Îi aruncă o privire încurajatoare lui Vânturache. 

— Toate astea? spuse acesta din urmă. 

— Da. 

— Oh, nicio problemă, zise Vânturache sarcastic. Și după aceea am 
restul zilei liber, da? 

— Și mai vreau și un cufăr plin cu aur. La pachet cu celelalte. 

— Văd că te-ai gândit la toate. 

— Da. Piei! 

— Bine, bine, Doar că - Vânturache se gândi iute „e cam nebun, 
dar e un nebun cu o sabie în mână, singura șansă e să îl conving să 
renunţe în termenii lui” - doar că, vezi tu, nu sunt un fel de demon prea 
bun și mă tem că astfel de treburi mă cam depășesc, scuze. Poţi să mă 

14 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


iei cu piei cât vrei, dar, pur și simplu, mă depășesc. 

Mica siluetă se uită peste ramele ochelarilor. 

— Înţeleg, zise el iritat. Ce crezi că ai fi în stare să faci, atunci? 

— Păi, hm... spuse Vânturache. Cred că aș putea să mă duc pe la 
magazine să îţi iau un pachet de bomboane mentolate sau altceva. 

Urmă o pauză. 

— Chiar nu poţi face chestiile alea? 

— Scuze. Uite, să-ţi zic ceva. Tu îmi dai drumul, și eu o să am grijă 
să duc vorba mai departe când ajung înapoi... Vânturache ezită. Unde 
naiba /ocuiau demonii, totuși? În Orașul Demonilor, spuse el plin de 
speranţă. 

— Adică în Pandemonium? zise bănuitor personajul. 

— Da, așa. Asta voiam să spun. O să le spun tuturor data viitoare 
când ajungeţi în lumea reală nu uitaţi să îl căutați pe... cum te cheamă? 

— Thursley. Eric Thursley. 

— Bun. 

— Demonolog. Fundătura Băligarului. Pseudopolis. Lângă pielărie, 
zise Thursley plin de speranță. 

— Foarte bine. Nu-ţi face griji. Acum, dacă ai vrea să mă lași să 
ies... 

Lui Thursley îi pică fața. 

— Sigur nu poţi s-o faci? spuse el, iar Vânturache nu putu să nu 
observe tonul rugător din vocea lui. Chiar și un cufăr mic cu aur ar fi de 
ajuns. Și, adică, nu trebuie să fie cea mai frumoasă femeie din toată 
istoria. A doua cea mai frumoasă ar fi de ajuns. Sau a treia. Alege-o pe 
oricare din, să vedem, primele o sut... o mie. Orice ești în stare, cum ar 
fi. 

Până la finalul frazei, glasul îi tremura de dorință. 

Vânturache voia să spună: „Uite, ce ar trebui tu să faci este să 
încetezi să te mai joci cu toate substanțele astea în camere întunecate 
și să te bărbierești, să te tunzi, să faci o baie, să faci două băi, să îţi iei 
niște haine noi și să ieși într-o seară, iar apoi - dar ar fi trebuit să fie 
cinstit, deoarece chiar și spălat, bărbierit și scăldat în parfum, Thursley 
n-avea să câștige niciun trofeu - iar apoi ai putea fi pălmuit de ce 
femeie îţi dorești. 

Adică, n-ar fi prea mult, dar ar fi contact fizic.” 

— Scuze, spuse el iar. 

Thursley oftă. 

— Ceainicul e pe foc, zise el. Vrei o ceașcă cu ceai? 

Vânturache făcu un pas înainte într-o pârâitură de energie magică. 

— Ah, spuse Thursley nesigur, în timp ce vrăjitorul își sugea 
degetele. îţi spun cum facem. Te voi pune sub o vrajă de constrângere. 

— Nu-i nevoie, te asigur. 

— Nu, e cel mai bine așa. Adică poţi să te miști pe aici. Oricum o 
aveam pregătită, în caz că ai fi adus-o, știi, pe ea. 

15 


Faust Eric 


— Bine, zise Vânturache. 

În timp ce demonologul mormăia cuvinte din carte, el se gândi: 
„Picioare. Ușă. Scări. Ce combinaţie minunată!” 

Își dădu seama că era ceva cam neobișnuit la demonolog, dar nu 
putea spune exact ce. Arăta cam ca demonologii pe care Vânturache îi 
cunoscuse în Ankh-Morpork, care erau cocârjaţi și pătaţi de substanţe, 
și aveau ochii cu pupilele ca niște gămălii de ace de la vaporii chimici. 
Acesta s-ar fi potrivit cu ușurință printre ei. Doar că era ceva ciudat. 

— Să fiu sincer, spuse Thursley, ștergând sârguincios o parte din 
cerc, ești primul meu demon. N-a mai mers până acum. Cum te 
cheamă? 

— Vânturache. 

Thursley se gândi la asta. 

— Nu-mi sună cunoscut, zise el. E un Vântrău în Demonologie. Și 
un Vânjău. Dar au mai multe aripi decât tine. Poţi să ieși acum. Trebuie 
să spun că asta e o materializare de prima clasă. Nimeni n-ar crede că 
ești demon, după cum arăţi. Cei mai mulţi demoni, când vor să arate 
uman, se materializează sub forma nobililor, a regilor și a prinţeselor. 
Înfăţișarea asta de vrăjitor mâncat de molii e foarte isteaţă. Aproape că 
m-ai păcălit și pe mine. Păcat că nu poți să faci nimic din lucrurile alea! 

— Nu înțeleg de ce ai vrea să trăiești veșnic, spuse Vânturache, 
hotărând în tăcere că vorbele „mâncat de molii” își vor primi plata, 
dacă i se va ivi ocazia. Să fii tânăr din nou, asta pot să înțeleg. 

— Hm! Să fii tânăr nu e prea amuzant, zise Thursley. Apoi își puse 
mâna la gură. 

Vânturache se aplecă în față. 

Cam cincizeci de ani. Asta lipsea. 

— Aia e o barbă falsă! spuse el. Câţi ani ai? 

— Optzeci și șapte! scânci Thursley. 

— Îi văd agăţătorile pe după urechile tale! 

— Optzeci și șapte, sincer! Piei! 

— Ești un băieţel! 

Eric se sumeti. 

— Nu sunt! se răsti el. Am aproape paisprezece! 

— A-ha! 

Băiatul flutură sabia spre Vânturache. 

— Oricum, nu contează! strigă el. Demonologii pot să aibă orice 
vârstă, tu tot ești demonul meu și trebuie să faci ce spun! 

— Eric! se auzi o voce de undeva de sub ei. 

Eric se albi la față. 

— Da, mamă? strigă el cu ochii aţintiţi asupra lui Vânturache. Cu 
buzele formă cuvintele: „Nu spune nimic, te rog!” 

— Ce-i cu zgomotul ăsta acolo? 

— Nimic, mamă! 

— Coboară să te speli pe mâini, dragule, micul dejun e gata! 

16 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Da, mamă. Se uită rușinat la Vânturache. E mama mea, zise el. 

— Are plămâni buni, să știi, spuse Vânturache. 

— Mai, mai bine mă duc, atunci, zise Eric. Tu va trebui să rămâi 
aici, firește. 

Își dădu seama că, în acest moment, pierdea ceva credibilitate. 
Flutură iar sabia. 

— Piei! zise el. Îţi ordon să nu părăsești această cameră! 

— Bine. Sigur, spuse Vânturache, uitându-se la ferestre. 

— Promiţi? Altfel vei fi trimis înapoi în gheena. 

— Oh, nu vreau asta, spuse Vânturache. Fugi. Nu-ţi face griji pentru 
mine. 

— O să las sabia și restul aici, zise Eric scoțându-și cea mai mare 
parte din harnașament și dând la iveală un tânăr brunet și slăbuț, a 
cărui faţă avea să arate mult mai bine după ce îi va fi trecut acneea. 
Dacă le atingi, lucruri îngrozitoare se vor întâmpla. 

— Nici nu-mi trece prin cap, spuse Vânturache. 

Rămas singur, se duse la pupitru și se uită la carte. Titlul, scris cu 
litere roșii pâlpâind impresionant, era Ma//ificarum Sumpta Diabolicite 
Occularis Singularum. Cartea Controlului Suprem. Știa despre ea. Exista 
o copie în Bibliotecă, pe undeva, deși pe vrăjitori nu-i interesa. 

Asta ar putea părea ciudat, pentru că, dacă există un lucru pentru 
care un vrăjitor și-ar vinde și bunica, acela este puterea. Dar nu era 
atât de ciudat. Întrucât orice vrăjitor destul de isteţ să supravieţuiască 
cinci minute era și destul de isteţ să înțeleagă că, dacă exista ceva 
putere în demonologie, atunci aceasta era la demoni. A o folosi în 
scopuri proprii ar fi fost ca și cum ai fi încercat să omori șoareci în 
bătaie cu un șarpe cu clopoței. 

Chiar și vrăjitorii credeau că demonologii erau ciudaţi; de obicei 
erau oameni palizi, stăteau ascunși, care făceau lucruri complicate în 
camere întunecate și care dădeau noroc cu palme moi și umede. Nu era 
magie bună și curată. Niciun vrăjitor cu respect de sine n-ar fi avut 
nimic de-a face cu zonele demonice, ale căror locuitori erau o 
adunătură de trilu-lilu cum nu puteai găsi decât într-o pădure mare. 

Cercetă îndeaproape scheletul, pentru orice eventualitate. Nu 
părea dispus să aibă vreo contribuţie la această situaţie. 

— l-a aparținut, cumiizice, bunicului lui, cârâi o voce din spatele lui. 

— Cam ciudat testament, zise Vânturache. 

— Oh, nu personal. L-a luat dintr-un magazin de undeva. E una din 
chestiile alea, cumiizice articulat. 

— Acum nu spune prea multe, zise Vânturache apoi deveni foarte 
tăcut și gânditor. 

— Hm, spuse el, fără să-și miște capul. Cu ce, mai exact, vorbesc? 

— Sunt un cumiizice. Îmi stă pe limbă. Începe cu P. 

Vânturache se întoarse încetișor. 

— Eşti un papagal? zise el. 

17 


Faust Eric 


— Asta era. 

Vânturache se zgâi la chestia de pe stinghie. Avea un ochi care 
scânteia ca un rubin. Cea mai mare parte din restul lui era formată din 
piele rozalie și vânătă, presărată cu cioturi de pene, astfel încât efectul 
final era cel al unei perii de păr gata de băgat la cuptor. Se legănă 
anchilozat pe suportul lui, apoi își pierdu încetișor echilibrul, până când 
ajunse să atârne cu capul în jos. 

— Credeam că ești împăiat, zise Vânturache. 

— Să ţi-o trag, vrăjitorule. 

Vânturache îl ignoră și se furișă spre fereastră. Era mică, dar dădea 
spre un acoperiș cu pantă lină. lar afară era viața adevărată, cer 
adevărat, clădiri adevărate. Se întinse să deschidă obloanele... 

Un curent pârâitor îi urcă pe braţ și i se descărcă în cerebel. 

Se lăsă pe podea, cu degetele în gură. 

— Ţi-a zis, spuse papagalul, legănându-se înainte și înapoi cu capul 
în jos. Dar n-ai vrut să cumiizice. Te-a prins de cumlezice. 

— Dar ar trebui să meargă doar pentru demoni! 

— Ah, zise papagalul luându-și destul de mult avânt pentru a sta iar 
drept, după care se stabiliză cu rămășițele boante a ceea ce odată 
fuseseră aripi. Totul e cum trebuie, da. Dacă vii pe ușa pe care scrie 
„Cumlezice” înseamnă că ești tratat ca un cumiizice, corect? Demon, 
adică. Supus tuturor regulilor și cumlezice. Ghinionul tău. 

— Dar tu știi că sunt vrăjitor, nu? 

Papagalul cârâi scurt. 

— l-am văzut, amice. De la cumiizice lor. Te uiţi la unii dintre cei 
care au trecut pe aici și-ți vine meiul înapoi. Nişte cumlezice solzoși și 
plini de flăcări. A durat săptămâni întregi să curețe cenușa de pe pereţi, 
adăugă el, pe un ton aprobator al vocii. Era pe vremea bunicului lui, 
firește. Puștiul n-a fost bun la asta. Până acum. E un băiat isteţ. 
Cumlezice, părinţii, sunt de vină. Bani picaţi peste noapte. Afaceri cu 
vinuri. Îl răsfaţă ceva de groază, îl lasă să se joace cu cumlezice, lucruri 
vechi. „Oh, cât de inteligent e băiatul, stă tot timpul cu nasul în cărți”, 
imită papagalul. Nu i-au dat niciodată nimic din ce îi trebuie cu 
adevărat unui cumiizice sensibil și în creștere, dacă mă întrebi. 

— Ce, vrei să spui dragoste și îndrumare? zise Vânturache. 

— Mă gândeam la o mamă bună de cumiizice, bătaie, răspunse 
papagalul. 

Vânturache își prinse în mâini capul care îl durea. Dacă prin asta 
trebuia să treacă demonii de obicei, nu era de mirare că erau tot timpul 
așa de iritați. 

— Polly vrea un biscuite, spuse papagalul nehotărât, așa cum un 
om ar rosti „Hm” sau „Cum ziceam”, și continuă. Bunicul lui era bun la 
asta. La asta și la porumbei. 

— Porumbei, făcu Vânturache. 

— Nu că ar fi avut mare succes. Era vorba de încercare și cumiizice. 

18 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Parcă ziceai de chestii mari, cu solzi... 

— Oh, da. Dar nu asta căuta. Incerca să invoce un sucub. Ar trebui 
să fie imposibil să rânjești când nu ai decât cioc, dar papagalul reuși. 
Asta e un demon femeie care vine noaptea și face cumiizicepasio... 

— Am auzit de ei, spuse Vânturache. Niște chestii ale naibii de 
periculoase. 

Papagalul își lăsă capul într-o parte. 

— N-a mers niciodată. Nu s-a ales decât cu un nevralger. 

— Ce-i aia? 

— E un demon care vine și îl doare capul din cauza ta. 


Demonii existau pe Lumea Disc cam de când existau și zeii, cu care 
seamănă bine în multe privinţe. Diferenţa este, în mare, aceeași ca 
aceea dintre teroriști și forțele de pace. 

Cei mai mulţi dintre demoni ocupă o dimensiune spațioasă, 
aproape de realitate, decorată tradițional cu umbre de la flăcări și 
păstrată la o temperatură de fierbere. De fapt, asta nu este necesar, 
dar demonul obișnuit este, înainte de toate, un tradiționalist. 

În centrul infernului, înălțându-se maiestuos dintr-un lac de 
înlocuitor de lavă și având o priveliște fără pereche a celor Opt Cercuri, 
se întinde orașul Pandemonium’. Actualmente, se ridica la înălțimea 
numelui său. 

Astfgl, noul Rege al Demonilor, era furios. Nu doar pentru că aerul 
condiţionat se stricase iar, nu pentru că se simțea înconjurat doar de 
idioţi și de complotiști și nici măcar pentru că nimeni nu-i putea încă 
pronunţa corect numele, ci pentru că mai primise și vești proaste de 
curând. Demonul care fusese tras la sorți să i le aducă stătea plecat în 
fața tronului, cu coada între picioare. li era o frică nemuritoare că avea 
să i se întâmple ceva minunat’. 

— Ce a făcut? zise Astflg. 

— S-a, hm, deschis, o, stăpâne. Cercul din Pseudopolis. 

— Ah! Băiatul isteț. Avem mari speranţe pentru el. 

— Hm! Apoi s-a închis la loc, stăpâne. Demonul închise ochii. 

— Și cine a trecut prin el? 


Demonii şi Infernul lor sunt destul de diferiţi de Dimensiunile-Temniţă, acele pustiuri 
paralele nesfârşite din afara timpului şi spaţiului. Lucrurile triste şi nebune din 
Dimensiunile-Temniţă nu înţeleg lumea, ci doar tânjesc după lumină şi formă, şi încearcă 
să se încălzească la focul realităţii, strângându-se în jurul lui cam cu acelaşi efect pe care 
l-ar avea - dacă ar reuşi vreodată - un ocean care ar încerca să se încălzească la o 
lumânare. Pe când demonii aparţin, mai mult sau mai puţin, aceluiaşi cumiizice spațiu- 
timp ca şi oamenii şi au un interes profund şi statornic pentru problemele de zi cu zi ale 
umanităţii. Destul de interesant, zeii Discului nu s-au obosit niciodată prea mult să judece 
sufletele celor morţi, aşa că oamenii ajung în iad doar dacă acolo cred ei, în adâncul inimii 
lor, că merită să meargă. Ceea ce nu vor face dacă nu ştiu despre asta. Ceea ce explică 
de ce este important să împuşti misionarii de cum îi întâlneşti. 

SDemonii au un simţ al valorii distorsionant. 


19 


Faust Eric 


— Hm! Demonul se uită la colegii lui îngrămădiţi în capătul celălalt 
al sălii tronului, lungă de o milă. 

— Am zis cine a trecut prin el? 

— De fapt, o, stăpâne... 

— Da? 

— Nu știm. Cineva. 

— Am dat ordine, nu-i așa, ca atunci când băiatul reușește, ducele 
Vassenego trebuie să se materializeze lângă el și să îi ofere plăceri 
interzise și desfătări întunecate pentru a-l face să respecte voinţa 
Noastră? 

Regele mârâi. Problema cu a fi rău, fusese el nevoit să recunoască, 
era că demonii nu erau mari gânditori novatori și aveau nevoie de 
impulsul ingeniozității umane. Și chiar îl așteptase pe Eric Thursley, al 
cărui fel de gogomănie superinteligentă era o rară plăcere. ladul avea 
nevoie de oameni egoiști, oribil de isteţi ca Eric. Erau mai buni la a fi răi 
decât ar fi reușit demonii să fie vreodată. 

— Într-adevăr, stăpâne, zise demonul. Și ducele așteaptă chemarea 
de ani întregi, ferindu-se de toate celelalte tentaţii, studiind statornic și 
răbdător lumea oamenilor... 

— Și unde era? 

— Hm! Chemarea supranaturii, stăpâne, bolborosi demonul. Se 
întorsese cu spatele de nici două minute, când... 

— Şi cineva a trecut? 

— Încercăm să aflăm... 

Răbdarea lordului Astfgl, care, oricum, avea rezistenţa la întindere 
a plastilinei, cedă în acest moment. Cam despre asta era vorba. Avea 
felul de supuși care foloseau cuvântul „a afla” când voiau să spună „a 
constata”. Damnarea era prea bună pentru ei. 

— leşi, șopti el. Și voi avea grijă să fii condamnat pentru asta. 

— O, stăpâne, te rog... 

— leși! 

Regele  păși apăsat pe coridoarele incandescente către 
apartamentele lui private. 

Predecesorii lui preferaseră picioare din spate păroase și copite. 
Lordul Astfgl respinsese toate acestea din start. Considera că nimeni nu 
ar fi fost luat în serios de nenorociţii ăia băţoși din Dunmanifestin dacă 
partea din spate îi rumega tot timpul, așa că el prefera o mantie din 
mătase roșie, pantaloni purpurii, o glugă cu două mici coarne mai 
sofisticate pe ea și un trident. Acestuia din urmă îi tot cădea mânerul, 
dar, considera el, era felul de aspect cu care un rege al demonilor 
putea fi luat în serios. 

În răcoarea camerelor lui - oh, pe toți zeii sau, mai degrabă, nu pe 
toţi zeii, îi luase un car de ani să le aducă la un standard mai civilizat, 
predecesorii săi fuseseră destul de mulțumiți doar să stea tolăniți și să 
îi tenteze pe oameni, nu auziseră de stresul directorial - ridică ușurel 

20 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


husa de pe Oglinda Sufletelor și o privi cum prinse viaţă pâlpâind. 

Suprafaţa ei neagră și rece era înconjurată de o ramă bogat 
împodobită, din care se ridicau și pluteau tot timpul firicele de fum 
unsuros. 

Care ti-e dorința, stăpâne? spuse ea. 

— Arată-mi evenimentele din jurul porţii Pseudopolis din ultima oră, 
zise Regele și se așeză pentru a urmări. 

După o vreme, se duse și căută numele „Vânturache” în cartoteca 
pe care pusese de curând să fie instalată, în locul vechilor catastife cu 
coperte tulburătoare care fuseseră acolo; sistemul încă trebuia să mai 
fie periat, totuși, pentru că demonii zăpăciți puneau totul la litera O de 
la Oameni. 

Apoi se așeză și urmări imaginile pâlpâitoare, jucându-se neatent 
cu lucrurile de pe birou pentru a-și calma nervii. 

Avea o grămadă de lucruri pe birou: carneţele cu magneți pentru 
agrafele de birou, dispozitive utile pentru ţinut creioanele și acele 
carnețele minuscule care sunt întotdeauna folositoare, statuete 
incredibil de amuzante cu slogane ca „Tu ești șeful!” și mici bile și 
spirale din crom operate de un erzaț de scurtă mișcare perpetuă. 
Nimeni dintre cei care s-ar fi uitat la birou nu s-ar fi putut îndoi că era, 
de fapt, cu adevărat blestemat. 

— Înţeleg, spuse lordul Astfgl, făcând să se legene mai multe bile 
lucitoare cu o singură atingere de gheară. 

Nu-și aducea aminte de niciun demon pe nume Vânturache. Pe de 
altă parte, erau milioane de astfel de nenorociţi, mișunând peste tot, iar 
el nu avusese încă timp să facă un recensământ cum se cuvine și să îi 
scoată la pensie pe cei inutili. Acesta părea să aibă mai puţine apendice 
și mai multe vocale în nume decât majoritatea. Dar trebuia să fie un 
demon. 

Vassenego era un nebun bătrân și mândru, unul dintre demonii în 
vârstă care zâmbeau, îl disprețuiau și nu prea i se supuneau, doar 
pentru că Regele muncise din greu pe parcursul mileniilor pentru a 
ajunge de la originile lui umile unde era astăzi. Nu era sigur că bătrânul 
diavol nu o făcuse intenţionat, doar pentru a-l mânia. 

Ei, va trebui să se ocupe de asta mai târziu. Să-i trimită o informare 
scrisă sau așa ceva. Acum era prea târziu să mai facă ceva în privinţa 
asta. Trebuia să se intereseze personal. Eric Thursley era prea 
promiţător pentru a renunţa. A pune mâna pe Eric Thursley chiar i-ar fi 
scos din sărite pe zei. 

Zeii! Cât îi mai ura pe zei! Îi ura pe zei chiar mai mult decât pe cei 
din garda veche, ca Vassenego, chiar mai mult decât îi ura pe oameni. 
Dăduse o mică serată cu o săptămână în urmă, se gândise mult la ea, a 
vrut să arate că era pregătit să uite trecutul, să coopereze cu ei pentru 
un univers nou, mai bun și mai eficient. li spusese petrecere „Să ne 
cunoaștem mai bine!” Fuseseră cârnaţi pe băț și toate cele, făcuse totul 


21 


Faust Eric 


pentru a fi drăguţ. 
Nici măcar nu se obosiseră să îi răspundă la invitaţii. Și ceruse în 
mod special să se treacă pe ele „Va rugăm trimiteţi confirmare”. 


— Demonule? 

Eric se uită pe după ușă. 

— În ce formă ești? 

— Destul de proastă, zise Vânturache. 

— Ți-am adus ceva de mâncare. Mănânci, da? 

Vânturache gustă niţel. Era un bol cu cereale, nuci și fructe uscate. 
Nu avea nimic cu niciuna dintre acestea. Doar că în timpul preparării se 
părea că ceva li se făcuse acestor ingrediente inocente, ceva pentru 
care îţi trebuie un milion de gravitaţii ca să faci unei stele neutronice. 
Dacă mureai mâncând așa ceva, n-ar fi trebuit să te îngroape, ar fi fost 
nevoie doar să te lase undeva unde era pământul moale. 

Reuși să înghită îmbucătura. Nu era greu. Șmecheria ar fi fost să o 
oprești să se îndrepte în jos. 

— Minunat, tuși el. 

Papagalul imită splendid pe cineva căruia i se face rău. 

— M-am hotărât să te eliberez, spuse Eric. Nu prea are rost să te 
rețin, nu? 

— Absolut. 

— N-ai nicio putere, deloc? 

— Scuze. Sunt un ratat total. 

— Nu arăţi prea demonic, dacă mă gândesc bine, zise Eric. 

— Niciodată nu arată. Nu poţi să ai încredere în cumlezice ăștia, 
hohoti papagalul. 

Își pierdu iar echilibrul. 

— Polly vrea un biscuite, spuse el, cu capul în jos. 

Vânturache se învârti pe călcâie. 

— Tu să nu te bagi, clonţosule! 

Se auzi ceva în spatele lor, ca și cum universul și-ar fi dres glasul. 
Semnele făcute cu cretă ale cercului magic se luminară teribil pentru o 
clipă, deveniră linii arzătoare pe scândurile zgâriate, iar ceva căzu de 
nicăieri și ateriză greoi pe podea. 

Era un cufăr mare, legat în fier. Căzuse pe capacul curbat. După o 
vreme începu să se legene puternic, iar apoi extinse sute de piciorușe 
rozalii și, cu ceva efort, se întoarse. 

În cele din urmă se foi până când ajunse cu faţa la cei doi. Era cu 
atât mai deconcertant deoarece se uita fix fără a avea ochi cu care săo 
facă. 

Eric se mișcă primul. Înșfăcă sabia magică făcută în casă, care se 
fâlfâi nebunește. 

— Ești un demon! Aproape că te-am crezut când ai zis că nu ești! 

— lupiii! făcu papagalul. 

22 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— E doar Bagajul meu, spuse Vânturache disperat. E un fel de... 
bine, vine peste tot cu mine, nu e nimic demonic la el... hm. Ezită. Nu 
mult, oricum, termină el jalnic. 

— Piei! 

— Oh, nu iar. 

Băiatul se uită la cartea deschisă. 

— Comenzile mele de mai devreme revin, spuse el cu fermitate. 
Cea mai frumoasă femeie din câte au trăit, stăpânirea tuturor regatelor 
lumii și viață veșnică. Treci la treabă! 

Vânturache rămase ca de piatră. 

— Ei, dă-i drumul, zise Eric. Ar trebui să dispari într-un nor de fum. 

— Ascultă, chiar crezi că pot să pocnesc din degete... 

Vânturache pocni din degete. 

Apăru un nor de fum. 


Vânturache se uită îndelung, uluit la degetele sale, așa cum te-ai 
uita la o armă care a atârnat zeci de ani pe perete, s-a descărcat dintr- 
odată și a perforat pisica. 

— N-au mai făcut niciodată așa, spuse el. 

Privi în jos. 

— Aahh, zise el și închise ochii. 

Era o lume mai bună în întunericul din spatele pleoapelor. Dacă 
pipăia cu piciorul se putea convinge că simțea podeaua, putea ști că 
era într-adevăr în cameră și că semnalele presante transmise de toate 
celelalte simțuri, care îi spuneau că era suspendat în aer la câteva mii 
de mile și ceva deasupra Discului, erau doar un vis urât din care avea 
să se trezească. Goni iute acel gând. Dacă dormea, prefera să rămână 
așa. În vise puteai zbura. Dacă se trezea, avea să cadă de foarte sus. 

„Poate ca am murit și chiar sunt demon”, se gândi el. 

Era o idee interesantă. 

Deschise iar ochii. 

— Oho! spuse Eric, cu ochii scânteindu-i. Pot să am eu totul? 

Băiatul era în aceeași poziţie în care stătuse în cameră. La fel și 
Bagajul. La fel și papagalul, spre iritarea lui Vânturache. Era cocoţat în 
aer, uitându-se meditativ la panorama cosmică de dedesubt. 

Discul s-ar fi putut foarte bine să fi fost creat pentru a fi văzut din 
spaţiu; nu fusese, Vânturache era al naibii de sigur, fusese creat pentru 
a trăi pe el. Dar trebuia să admită că era impresionant. 

Soarele era gata să răsară de partea cealaltă a marginii și trasa o 
linie de foc care strălucea pe jumătate din circumferință. Un răsărit lung 
și încet tocmai își începea traseul peste peisajul uriaș, întunecat. 

Dedesubt, abia luminat în vidul sterp al spaţiului. Marele A'Tuin, 
testoasa lumii, se târa sub greutatea Creaţiei. Pe carapacea lui - sau a 
ei, problema încă nu fusese rezolvată - cei patru elefanţi se opinteau să 
sprijine însuși Discul. 

23 


Faust Eric 


S-ar fi putut să existe moduri mai eficiente de a construi o lume. Ai 
fi putut începe cu o bilă de fier topit pe care să o acoperi cu straturi 
succesive de piatră, ca o acadea tare de modă veche. Și ai fi avut o 
planetă foarte eficientă, dar nu ar fi arătat așa de drăguţ. In plus, 
lucrurile ar fi căzut de pe partea de jos. 

— Destul de bine, spuse papagalul. Polly vrea un continent. 

— E așa de mare, suflă Eric. 

— Da, zise Vânturache sec. 

Avea impresia că se aștepta ceva mai mult de la el. 

— Să n-o strici, adăugă el. 

Avea o îndoială chinuitoare în privinţa tuturor acestora. Dacă, de 
dragul discuţiei, era un demon, și i se întâmplaseră atât de multe 
lucruri în ultima vreme, încât era pregătit să accepte că se putea să fi 
murit și să nu fi băgat de seamă în toată agitația”, atunci tot nu 
înțelegea cum de era lumea a lui ca să o dea. Era destul de sigur că ea 
avea proprietari care credeau la fel. 

De asemenea, era sigur că un demon trebuia să primească ceva în 
scris. 

— Cred că trebuie să semnezi pentru ea, spuse el. Cu sânge. 

— Al cui? făcu Eric. 

— Al tău, cred, zise Vânturache. Sau, la nevoie, merge și sângele 
de pasăre. 

Se uită cu subiînţeles la papagal, care mârâi la ei. 

— Nu am voie să o încerc mai întâi? 

— Ce? 

— Păi, dacă nu merge? Nu semnez pentru ea până când nu văd 
dacă merge. 

Vânturache se holbă la băiat. Apoi se uită în jos la întinsa 
panoramă a regatelor lumii. „Mă întreb dacă eram ca el când eram de 
vârsta lui? se gândi el. Mă întreb cum am supraviețuit?” 

— Este lumea, spuse el răbdător. Firește că o să meargă al naibii 
de bine. Adică, uită-te la ea. Uragane, deriva continentelor, ciclul 
precipitațiilor - toate sunt la locul lor. Totul ticăie ca un ceas afurisit. 
Așa o lume o să te ţină o viaţă întreagă. Dacă o folosești cu grijă. 

Eric cercetă lumea cu atenție. Avea expresia cuiva care știe că 
toate darurile bune din viaţă par să aibă nevoie de echivalentul 
paranormal a două baterii de U2 și că magazinele nu se vor deschide 
până după sărbători. 

— Trebuie să existe tribut, zise el sec. 

— Ce face? 

— Regii lumii, spuse Eric. Trebuie să îmi plătească tribut. 

— Chiar ai studiat asta, nu? spuse Vânturache sarcastic. Doar 


Lui Vânturache i se spusese că moartea e ca şi cum ai fi intrat în altă cameră. Diferenţa 
este, că atunci când strigi „Unde-mi sunt ciorapii curaţi?”, nu îţi răspunde nimeni. 


24 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


tribut? Nu ţi-ar plăcea luna, dacă tot suntem aici sus? Săptămâna asta e 
ofertă specială, un satelit gratis la fiecare lume dominată? 

— Sunt minereuri utile? 

— Ce? 

Eric scoase un oftat de răbdare greu încercată. 

— Minereuri, zise el. Zăcăminte. Știi tu. 

Vânturache roși. 

— Nu cred că un băiat de vârsta ta ar trebui să se gândească lat... 

— Adică metale și altele. Nu-mi trebuie dacă e doar o grămadă de 
piatră. 

Vânturache se uită în jos. Minusculul satelit al Lumii Disc tocmai se 
ridica peste marginea opusă și arunca o lumină palidă peste modelul în 
zigzag al pământului și al mării. 

— Oh, nu știu. Arată destul de frumos, încercă el. Uite, acum e 
întuneric. Se poate să îți plătească toţi tribut dimineaţă? 

— Vreau niște tribut acum. 

— Mă așteptam. 

Vânturache își cercetă degetele cu atenţie. Nu că ar fi fost vreodată 
bun la pocnit din ele. Încercă din nou. 

Când deschise iar ochii, era cufundat până la glezne în noroi. 

Mai presus decât orice alt talent al lui Vânturache era abilitatea de 
a fugi, pe care în decursul anilor o ridicase la statutul unei științe pure; 
nu conta dacă fugeai de ceva sau spre ceva, atâta timp cât fugeai. 
Doar fuga conta. Fug, deci exist; mai corect, fug, deci cu ceva noroc 
încă voi exista. 

Dar era, de asemenea, iscusit la limbi străine și la geografie 
practică. Putea să strige „ajutor” în paisprezece limbi și să cerșească 
îndurare în încă douăsprezece. Trecuse prin multe dintre ţările de pe 
Disc, prin unele în mare viteză, și în timpul orelor lungi, plăcute și 
plictisitoare în care lucrase în Bibliotecă își petrecuse timpul citind 
despre toate locurile îndepărtate și exotice pe care nu le vizitase. Işi 
amintea că atunci suspinase ușurat că nu fusese nevoit să le viziteze. 

lar acum, iată-l acolo. 

Jungla îl înconjura. Nu era o junglă deschisă, interesantă, plăcută, 
prin care eroi îmbrăcaţi în piele de leopard să se legene din liană în 
liană, ci o junglă reală, serioasă, una care se înălța ca lespezi solide de 
verdeață, cu ţepi și spini, o junglă în care fiecare reprezentant al 
regnului vegetal chiar își suflecase scoarța și trecuse la munca 
istovitoare de a-și întrece în creștere toţi concurenţii. Solul aproape că 
nu era sol, ci plante moarte pe cale de a deveni compost; apa picura 
din frunză în frunză, insectele zumzăiau în aerul umed, încărcat de spori 
și era o tăcere agitată, îngrozitoare, scoasă de motoarele fotosintezei 


sjoc de cuvinte intraductibil. În limba engleză, „ores” („minereuri, zăcăminte”) se 
pronunţă asemănător cu „whores” („prostituate”) (n.tr.) 


25 


Faust Eric 


mergând din plin. Orice erou care ar fi încercat să se legene strigând 
din liană în liană prin așa ceva ar fi putut la fel de bine să își încerce 
norocul cu o răzătoare. 

— Cum faci asta? zise Eric. 

— Probabil că e un talent, spuse Vânturache. 

Eric supuse minunile Naturii unei priviri pripite și disprețuitoare. 

— Asta nu arată ca un regat, se plânse el. Ziceai că putem merge 
într-un regat. Asta numești tu regat? 

— Probabil că suntem în pădurile tropicale din Klatch, spuse Vântu- 
rache. Sunt pline ochi de regate uitate. 

— Adică străvechi rase misterioase de prințese amazoniene care-i 
supun pe toți prizonierii de sex masculin ritualurilor procreative stranii 
și epuizante? zise Eric ai cărui ochelari începeau să se aburească. 

— Haha, făcu Vânturache cu răceală. Ce imaginaţie are puştiul 
ăsta! 

— Cumiizice, cumiizice, cumiizice! ţipă papagalul. 

— Am citit despre ele, spuse Eric, uitându-se iscoditor în frunziș. 
Firește, și aceste regate îmi aparţin. 

Rămase holbat la o viziune personală interioară. 

— Mamă! zise el plin de dorinţă. 

— Dacă aș fi în locul tău, eu m-aș concentra la tribut, spuse 
Vânturache, pornind pe ceea ce se putea să fie o potecă. 

Bobocii viu colorați de pe un copac din apropiere se întoarseră 
pentru a-l privi plecând. 

În junglele din centrul Klatch-ului există, într-adevăr, regate 
pierdute ale prinţeselor amazoniene misterioase care capturează 
exploratori de sex masculin pentru anumite sarcini masculine. Acestea 
sunt, într-adevăr, aspre și epuizante, și victimele nefericite nu rezistă 
mult. 

De asemenea, există platouri ascunse unde monștri reptilieni dintr- 
o epocă trecută zburdă și se joacă, dar și cimitire ale elefanților, mine 
de diamante uitate și ruine stranii, decorate cu hieroglife a căror simplă 
vedere poate îngheţa și cea mai bravă inimă. Pe orice hartă serioasă a 
zonei nu e loc decât pentru copaci. 

Cei câţiva exploratori care s-au întors au transmis câteva indicii 
utile celor ce îi vor urma, cum ar fi: 1) dacă este posibil, evită orice 
liană care atârnă, are ochi sticloși și limba bifurcată; 2) nu lua de pe jos 
nicio liană în dungi portocalii și negre care pare să se întindă zvâcnind 
peste potecă, pentru că adesea la capătul celălalt este un tigru și 3) nu 
te du. 

„Dacă sunt demon, se gândea Vânturache ca prin ceaţă, de ce 
totul încearcă să mă înţepe și să îmi pună piedică? Adică, sigur pot să 
“Aceasta se întâmplă deoarece montarea prizelor, fixarea rafturilor, lămurirea tuturor 


sunetelor ciudate din poduri şi tunderea gazoanelor pot, în cele din urmă, să afecteze 
chiar şi cea mai rezistentă constituţie. 
26 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


fiu rănit doar de un pumnal din lemn înfipt în inimă? Sau mă gândesc la 
usturoi?” 

În cele din urmă, jungla se deschise într-o zonă foarte largă și liberă 
care se întindea până la un lanţ albastru de vulcani. Terenul cobora sub 
ei spre o împletitură de lacuri și câmpuri mlăștinoase, punctate ici și 
colo de mari piramide în trepte, fiecare încoronată cu câte un fuior 
subţire de fum care se încolăcea în aerul dimineţii. Poteca din junglă 
dădea într-un drum îngust, dar pavat. 

— Unde suntem, demonule? întrebă Eric. 

— Arată ca unele dintre regatele tezumane, spuse Vânturache. 
Sunt conduse de Marele Muzuma, cred. 

— E o prinţesă amazoniană, nu? 

— Oricât ar părea de ciudat, nu. Ai fi uimit cât de multe regate nu 
sunt conduse de prințese amazoniene, Eric. 

— Oricum, pare destul de primitiv. Cam din Epoca de Piatră. 

— Preoţii tezumani au un calendar complex și o orologerie! 
avansată, cită Vânturache. 

— Ah, zise Eric. Bun. 

— Nu, spuse Vânturache răbdător. Înseamnă măsurarea timpului. 

— Oh! 

— i-ar plăcea de ei. Se pare că sunt matematicieni minunați. 

— Hm, făcu Eric, clipind solemn. N-aș crede că au prea multe de 
numărat într-o civilizație înapoiată ca asta. 

Vânturache zări carele care se îndreptau rapid spre ei. 

— Cred că de obicei numără victime, zise el. 


Imperiul tezuman din văile acoperite de jungle din centrul Klatch- 
ului este cunoscut pentru grădinile de pe piața organică, meșteșugul 
desăvârșit în lucrul cu obsidianul, penele și jadul, și pentru sacrificiile 
umane în masă în onoarea lui Quezpestecoatl, Boa cu Pene, zeul 
sacrificiilor umane în masă. După cum spuneau, întotdeauna știai la ce 
să te aștepți de la Quezpestecoatl. De obicei, avea legătură cu mulți 
oameni în vârful unei mari piramide în trepte cu cineva cu un elegant 
acoperământ de cap din pene cioplind un splendid cuţit din obsidian 
pentru uzul tău personal. 

Tezumanii sunt vestiți pe continent ca fiind cei mai pesimiști, 
iritabili, sinucigaș de trişti oameni pe care poţi spera să-i întâlnești 
vreodată, din motive care s-ar putea să fie clarificate în curând. Era 
adevărat și despre măsurarea timpului. Cu mult timp în urmă, 
tezumanii își dăduseră seama că totul se înrăutățea încontinuu și, 
având o fire literală îngrozitoare, elaboraseră un sistem complex pentru 
a ţine socoteala cu cât de mult se înrăutăţea fiecare zi. 


joc de cuvinte intraductibil. În limba engleză, „horo/ogy” („ştiinţa măsurării timpului şi a 
creării ceasurilor”) se pronunţă asemănător cu „whorology” („ştiinţa prostituţiei”), (n.tr.) 


27 


Faust Eric 


Contrar credinţei generale, tezumanii chiar au inventat roata. Doar 
că aveau idei radical diferite despre cum să o folosești. 


Era primul car tras de lame din câte văzuse Vânturache. Nu asta 
era ciudat la el. Ciudat era că era purtat de oameni, câte doi ținând 
fiecare capăt al osiei și fugind după animale, lipăind din sandale pe 
dalele de piatră. 

— Crezi că înăuntru e tributul? zise Eric. 

Tot ce părea să conţină carul din frunte, în afară de conducător, era 
un bărbat bondoc, practic în formă de cub, purtând haine din piele de 
puma și un acoperământ de cap din pene. 

Alergătorii se opriră gâfâind, iar Vânturache văzu că fiecare purta 
ceea ce s-ar fi putut descrie ca o sabie primitivă făcută din cioburi de 
obsidian, înfipte într-o bâtă din lemn. | se păreau niște săbii extrem de 
civilizate, cu nimic mai puţin mortale decât cele sofisticate. De fapt, 
arătau mai rău. 

— Ei? făcu Eric. 

— Ei, ce? zise Vânturache. 

— Spune-i să-mi dea tributul. 

Bărbatul gras cobori greoi, merse la Eric și spre surprinderea 
extremă a lui Vânturache, făcu o plecăciune. 

Vânturache simţi ceva cu gheare căţărându-i-se pe spate, apoi pe 
umăr și o voce ca o foaie de tablă sfâșiată în două spuse: 

— E mai bine. Foarte cumiizice, confortabil. Dacă încerci să mă dai 
jos, poţi să cumiizice la revedere de la ureche. Ce mai răsturnare, ha? 
Se pare că îl așteptau. 

— De ce tot zici cumiizice? spuse Vânturache. 

— Cumiizice limitat. Tralala. Chestie. Știi tu. Are cuvinte în el, 
răspunse papagalul. 

— Dicţionar? spuse Vânturache. 

Pasagerii celorlalte care coborâseră și făceau toți plecăciuni în faţa 
lui Eric, care rânjea ca un idiot. Papagalul se gândi la asta. 

— Da, probabil, spuse el. Trebuie să recunosc, continuă el. 
Credeam că ești cam cumiizice la început, dar pari să cumiizice. 

— Demonule, spuse Eric dându-și aere. 

— Da? 

— Ce zic? Știi să le vorbești limba? 

— Hm, nu, spuse Vânturache. Dar pot s-o citesc, totuși, strigă el 
când Eric se întoarse cu spatele. Dacă le-ai putea face semne să scrie 
ce zic... 


Era pe la prânz. În jungla din spatele lui Vânturache creaturile 
răcneau și bolboroseau. Țânţari cât păsările colibri îi bâzâiau în jurul 
capului. 

— Desigur, spuse el pentru a zecea oară. N-au ajuns să inventeze 

28 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


hârtia. 

Pietrarul se dădu înapoi, îi înmâna ajutorului său ultima daltă din 
obsidian tocită și îi aruncă lui Vânturache o privire răbdătoare. 

Vânturache se dădu înapoi și cercetă piatra cu un ochi critic. 

— E foarte bine, zise el. Adică, seamănă foarte bine. l-ai prins 
frizura și tot restul. Firește, nu e atât de, hm, pătrat, de obicei, dar, da, 
foarte bine. Și uite carul, uite și piramidele în trepte. Da. Ei, se pare că 
vor să mergi în oraș cu ei, îi spuse el lui Eric. 

— Zi-le da, rosti Eric hotărât. 

Vânturache se întoarse spre șef. 

— Da, spuse el. 

— ?[Siluetă-Cocoșată-cu-Trei-Pene-pe-Cap-peste-Trei-Puncte]? 

Vânturache suspină. Fără a spune un cuvânt, pietrarul îi puse o 
daltă de piatră nouă între degetele ascultătoare și mânui o nouă 
lespede de granit în poziție. 

Una dintre problemele la a fi tezuman, în afară de a avea un zeu ca 
Quezpestecoatl, este că, dacă trebuie să comanzi pe neașteptate un 
litru de lapte în plus mâine, probabil că ar fi trebuit să începi să scrii 
biletul pentru lăptar luna trecută. Tezumanii sunt singurii oameni care 
se omoară în bătaie cu propriile scrisori de sinucigaș. 


Se făcuse seară când carul intră în orașul din lespezi pe după cea 
mai mare piramidă, printre șiruri de tezumani care ovaţionau. 

— Așa mai merge, zise Eric salutându-i grațios pe cei care îl 
aclamau. Sunt foarte încântați să ne vadă. 

— Da, spuse Vânturache, mohorât. Mă întreb de ce? 

— Păi, pentru că sunt noul conducător, firește. 

— Hmm! 

Vânturache aruncă o privire piezișă papagalului, care era nefiresc 
de tăcut de ceva vreme și acum se ascundea după urechea lui ca o fată 
bătrână într-un bar de striptease. Avea gânduri serioase despre 
elegantele acoperăminte din pene. 

— Nenorociţi cumlezice, cârâi el. Orice cumiizice pune mâna pe 
mine, rămâne fără un deget, ascultă la mine. 

— Ceva nu e în regulă aici, zise Vânturache. 

— Ce? făcu papagalul. 

— Totul. 

— Ascultă la mine, o singură pană dacă... 

Vânturache nu era obișnuit ca oamenii să fie încântați să îl vadă. 
Era nefiresc și nu prevestea nimic bun. Acești oameni nu doar 
ovaţionau, aruncau flori și pălării. Pălăriile erau făcute din piatră, dar 
intenţia conta. 

Vânturache se gândi că erau niște pălării cam ciudate. Nu aveau 
calote. Erau, de fapt, simple discuri cu găuri în mijloc. 

Procesiunea fugi cu pași mărunți pe drumurile largi ale orașului 


29 


Faust Eric 


spre un mănunchi de clădiri de la poalele piramidei, unde îi aștepta un 
alt grup de demnitari obștești. i 

Purtau multe pietre prețioase. In mare, toate erau la fel. Sunt 
destul de multe feluri în care poţi folosi un disc de piatră cu o gaură în 
mijloc, iar tezumanii le exploraseră pe toate în afară de unul. 

Mai importante, totuși, erau cutiile cu bogății stivuite în fața lor. 
Erau pline cu pietre preţioase. 

Eric făcu ochii mari. 

— Tributul! zise el. 

Vânturache cedă. Chiar funcţiona. Nu știa cum, nu știa de ce, dar 
cel puţin totul mergea Bine. Soarele care apunea scânteia în zecile de 
comori. Desigur, îi aparţineau lui Eric, se părea, dar poate că era destul 
și pentru el... 

— Firește, îngăimă el. Ce te așteptai? 


Și a fost un ospăț, și discursuri lungi pe care Vânturache nu le 
înţelegea, dar care erau punctate cu ovații, mișcări din cap și plecăciuni 
în direcţia lui Eric. Și au avut loc lungi recitaluri de muzică tezumană, 
care sună de parcă cineva își suflă o nară deosebit de rău înfundată. 

Vânturache îl lăsă pe Eric să stea mândru pe tron în lumina focului 
și rătăci neconsolat spre piramidă. 

— Îmi plăcea cumiizice, îi reproșă papagalul. 

— Nu mă pot linişti, zise Vânturache. Scuze, dar așa ceva nu mi s-a 
mai întâmplat niciodată. Atâtea pietre preţioase și alte chestii. Să 
meargă totul cum trebuie. Nu e bine. 

Se uită în sus la fața monstruoasă a piramidei abrupte, roșii, 
pâlpâind în lumina focului. Fiecare bloc uriaș avea săpat câte un 
basorelief cu tezumani făcând lucruri îngrozitor de inventive dușmanilor 
lor. Sugera că tezumanii, indiferent ce calități valoroase posedau, nu 
erau în mod tradiţional dispuși să îi primească bine pe străini și să îi 
îngroape în pietre preţioase. Efectul general al grămezii uriașe de 
sculpturi era foarte artistic - doar detaliile erau oribile. 

În timp ce își croia drum în lungul zidului, dădu peste o ușă uriașă, 
care înfățișa artistic un grup de prizonieri care păreau să fie supuși unui 
control medical completi!. 

Dădea într-un tunel scurt, luminat cu torţe. Vânturache păși 
înăuntru, spunându-și că ar putea să iasă iute și ajunse într-un spaţiu 
înalt care ocupa cea mai mare parte a interiorului piramidei. 

Peste tot, pe ziduri, erau și mai multe torţe care luminau totul 
destul de bine. 

Nu era chiar ceva bine-venit, pentru că ceea ce iluminau ele era o 
statuie de dimensiuni gigantice a lui Quezpestecoatl, Boa cu Pene. 

Dacă ai fi nevoit să te afli în aceeași încăpere cu acea statuie, ai 


De la distanţă aşa părea. De aproape, nu. 


30 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


prefera să fie întuneric beznă. 

Sau, totuși, poate că nu. O variantă mai bună ar fi fost să o pui într- 
o cameră întunecată în timp ce tu aveai insomnie la o mie de mile 
distanţă, încercând să uiţi cum arăta. 

„E doar o statuie, își spuse Vânturache. Nu e adevărată. Nu au 
făcut decât să își folosească imaginaţia”, atâta tot. 

— Ce cumiizice e asta? zise papagalul. 

— E zeul lor. 

— Fugi de-aici!? 

— Nu, serios. E Quezpestecoatl. Jumătate om, jumătate pui de 
găină, jumătate jaguar, jumătate șarpe, jumătate scorpion și jumătate 
nebun. 

Ciocul papagalului se mișcă în timp ce el încerca să înțeleagă. 

— Asta face un total cumiizice de trei nebuni cu patima omuciderii, 
spuse el. 

— Da, cam așa, zise statuia. 

— Pe de altă parte, rosti Vânturache pe loc, cred că este 
înspăimântător de important ca oamenii să aibă dreptul să se închine în 
felul lor special și acum cred că noi o să plecăm, așa că... 

— Te rog, nu mă lăsa aici, spuse statuia. Te rog, ia-mă cu tine! 

— Ar putea fi dificil, foarte dificil, zise Vânturache iute, dându-se 
înapoi. Nu din cauza mea, mă înţelegi, doar că de unde vin eu toți au o 
prejudecată rasială împotriva oamenilor de treizeci de picioare, cu 
gheare, colți și acoperiţi cu salbe de cranii. Cred că o să îţi fie greu să te 
integrezi. 

Papagalul îl ciupi de ureche. 

— Vine din spatele statuii, prost cumiizice ce ești, cârâi el. 

Se dovedi că venea dintr-o gaură în podea. Din adâncurile unei 
gropi, o față palidă se uită cu ochi miopi la Vânturache. Era o faţă 
blajină, în vârstă, cu o expresie ușor îngrijorată. 

— Bună? zise Vânturache. 

— Nu știi ce înseamnă să auzi iar o voce prietenoasă, spuse faţa, 
desfăcându-se într-un zâmbet. Dacă ai putea să mă ajuţi să ies...? 

— Scuze? făcu Vânturache. Ești prizonier, nu? 

— Vai, așa este! 

— Nu știu dacă ar trebui să mă apuc să salvez prizonieri fără motiv, 
zise Vânturache. Adică, tu s-ar putea să fi făcut orice. 

— Sunt total nevinovat de orice crimă, te asigur. 

— Ah, bine, așa zici tu, spuse Vânturache grav. Dar dacă tezumanii 
au judecat... 

— Cumiizice, cumiizice, cumiizice! ţipă papagalul în urechea lui în 
timp ce îi ţopăia pe umăr. Nu-nţelegi nimic? Unde-ai fost? E prizonier! 
Un prizonier într-un templu! Trebuie să salvezi prizonierii din temple! 
De aia sunt acolo! 

— Nu, nu-i așa, se răsti Vânturache. Asta e doar ce știi tu! Probabil 


31 


Faust Eric 


că se află aici ca să fie sacrificat. Nu-i așa? Se uită la prizonier pentru 
confirmare. 

Faţa se mișcă aprobator. 

— Intr-adevăr, ai dreptate. Jupuit de viu, de fapt. 

— Poftim! îi spuse Vânturache papagalului. Vezi? Crezi că le știi pe 
toate! E aici ca să fie jupuit de viu. 

— Fiecare bucăţică de piele va fi îndepărtată pentru a însoți 
durerea rafinată, adăugă prizonierul îndatoritor. 

Vânturache se opri. Se gândi că știa ce înseamnă „rafinat” și că nu 
părea să își aibă locul nicăieri lângă „durere”. 

— Ce, fiecare bucăţică? zise el. 

— Așa se pare. 

— Măiculiţă! Ce ai făcut? 

Prizonierul suspină. 

— Nu o să mă crezi niciodată... spuse el. 


Regele demonilor lăsă oglinda să se întunece și bătu o clipă 
darabana cu degetele pe birou. Apoi apucă un tub de vorbit și suflă în 
el. 

În cele din urmă, o voce din depărtare spuse: 

— Da, șefu'? 

— Da, domnule! se răsti regele. 

Vocea îndepărtată mormăi ceva. 

— Da, DOMNULE? adăugă ea. 

— Avem un Quezpestecoatl care lucrează aici? 

— Să văd, șefu'. 

Vocea se stinse, apoi reveni. 

— Da, șefu'. 

— Este duce, earl, conte sau baron? spuse regele. 

— Nu, șefu'. 

— Ei, ce este? 

Urmă o tăcere îndelungă la celălalt capăt. 

— Ei? zise regele. 

— E un nimeni, șefu'. 

Regele se uită urât la tub o vreme. „incerci, se gândi el. Faci 
planuri corecte, încerci să te organizezi, încerci să ajuti oamenii și iată 
de ce ai parte.” 

— Trimite-l la mine, spuse el. 


* 


Afară, muzica ajunse la crescendo și se opri. Focurile trosneau. Din 
junglele din depărtare, o mie de ochi strălucitori urmăreau ceremonia. 
Marele preot se ridică și ţinu un discurs. Eric rânjea ca un dovleac. 
Un șir lung de tezumani aduse coșuri cu pietre preţioase pe care le 
împrăștiară în faţa lui. 
32 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Apoi marele preot ţinu un al doilea discurs. Acesta părea să se 
încheie cu o întrebare. 

— Bine, zise Eric. Minunat. Țineţi-o tot așa. Se scarpină în ureche și 
se aventură. Cu toţii puteți să aveţi o jumătate de zi liberă. 

Marele preot repetă întrebarea, pe un ton ușor nerăbdător. 

— Eu sunt acela, da, spuse Eric, în caz că nu erau lămuriţi. Aţi 
înţeles foarte corect. 

Marele preot vorbi iar. De data asta nu mai era nimic ușor în glasul 
lui. 


— Să reluăm, da? zise regele demonilor. 

Se lăsă pe spate în tronul său. 

— Ai dat peste tezumani într-o zi și ai decis, cred că îmi amintesc 
vorbele tale corect, că sunt „o turmă de nefericiți din Epoca de Piatră, 
care stau într-o mlaștină fără să facă rău nimănui”, am dreptate? Prin 
urmare, ai intrat în mintea unuia dintre marii lor preoţi - cred că pe 
atunci se închinau la un beţigaș - l-ai înnebunit și ai inspirat triburile să 
se unească, să își terorizeze vecinii și să dea naștere pe continent unei 
noi naţiuni credincioase ideii că toţi bărbaţii ar trebui duși în vârful 
piramidelor ceremoniale și ciopârțiți cu pumnale din piatră. 

Regele își trase notițele mai aproape. 

— Oh, da, unii dintre ei trebuia și să fie jupuiţi de vii. 

Quezpestecoatl se foi. 

— Prin urmare, spuse regele, s-au implicat rapid într-un război 
prelungit cam cu toată lumea, aducând moarte și distrugere asupra a 
mii de oamenii moderat nevinovaţi etcetera, etcetera. Acum, uite, 
chestia asta trebuie să înceteze. 

Quezpestecoatl se împletici niţel în spate. 

— A fost doar, știți, un hobby, zise impul. Am crezut, știți, că era 
corect, într-un fel. Moartea și distrugerea, și restul. 

— Chiar așa ai crezut, nu? spuse regele. Mii de oameni mai mult 
sau mai puţin inocenți care să moară? Chiar de mâna noastră - pocni 
din degete - pur și simplu. Direct spre fericitele lor terenuri de 
vânătoare sau ce-o fi. Asta e problema cu voi. Nu vă gândiţi la Imaginea 
Generală. Adică, uită-te la tezumani. Mohorâţi, lipsiţi de imaginație, 
obsesivi... deja ar fi putut inventa un întreg sistem birocratic și de taxe 
care ar fi putut transforma în zgură minţile de pe continent. În schimb, 
sunt doar o gloată de ucigași de mâna a doua cu toporul. Ce pierdere! 

Quezpestecoatl se agită. 

Regele își roti niţel tronul într-o parte și în alta. 

— Acum, vreau să te duci drept acolo și să le spui că îţi pare rău, 
zise el. 

— Pardon? 

— Spune-le că te-ai răzgândit. Spune-le că ce ai vrut cu adevărat 
să facă ei era să năzuiască zi și noapte să-i facă mai buni pe semenii 

33 


Faust Eric 


lor. Asta o să meargă de minune. 

— Ce? făcu Quezpestecoati privind extrem de șiret. Vreţi să mă 
manifest? 

— Te-au văzut deja, nu? Am văzut statuia, e foarte fidelă. 

— Ei, da. Le-am apărut în vise și tot așa, zise demonul cu 
nesiguranţă. 

— Bun atunci. Dă-i drumul! 

Quezpestecoatl era în mod clar nefericit de ceva. 

— Hm, zise el. Chiar vreţi să mă materializez, cum ar fi? Adică, într- 
un fel chiar să apar acolo? 

— Da! 

— Oh! 


Prizonierul se scutură de praf și îi întinse o mână zbârcită lui Vân- 
turache. 

— Multe mulțumiri. Ponce da Quirm, spuse el. 

— Pardon? 

— E numele meu. 

— Oh! 

— E un nume vechi, plin de onoare, zise da Quirm căutând în ochii 
lui Vânturache orice urmă de batjocură. 

— Bine, spuse sec Vânturache. 

— Noi căutam Fântâna Tinereții, continuă da Quirm. 

Vânturache îl măsură din cap până în picioare. 

— Aţi avut ceva noroc? întrebă el politicos. 

— Nu prea, nu. 

Vânturache se uită înapoi în groapă. 

— Ai spus noi, zise el. Unde sunt ceilalți? 

— Au luat religie. 

Vânturache se uită la statuia lui Quezpestecoatl. Nu era nevoie de 
niciun fel de imaginație pentru a-ți închipui de care. 

— Cred, zise el cu grijă, că ar fi bine să plecăm. 

— Adevărat, spuse bătrânul. Și repede. Inainte să apară 
Conducătorul Lumii. _ 

Vânturache îngheță. „Incepe, se gândi el. Ştiam că totul avea să se 
sfârșească prost și acum începe. Cred că am un instinct pentru chestiile 
astea.” 

— De unde știi despre asta? zise el. 

— Oh, au ei o profeție. Ei, nu e chiar o profeție, e mai mult întreaga 
istorie a lumii, de la cap la coadă. E scrisă pe toată piramida asta, 
spuse da Quirm, cu voioșie. Pe cuvânt. Nu mi-ar plăcea să fiu 
Conducătorul când o să apară. Au planuri. 


Eric se ridică în picioare. 
— Acum ascultaţi-mă, zise el. Nu am de gând să accept așa ceva. 
34 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Sunt conducătorul vostru, să știți... 


Vânturache se uita la blocurile de piatră aflate în apropierea statuii. 
Le luase tezumanilor două etaje, douăzeci de ani și mii de tone de 
granit pentru a arăta la ce aveau de gând să-l supună pe 
Conducătorului Lumii, dar rezultatul era, în fine, ilustrativ. Nu avea nicio 
îndoială că erau iritaţi. Ar fi putut merge chiar atât de departe, încât să 
deducă faptul că erau cam supăraţi. 

— Dar de ce îi dau pietrele preţioase la început? întrebă el, arătând 
cu degetul. 

— Păi, el este Conducătorul, zise da Quirm. Are dreptul la ceva 
respect, cred. 

Vânturache dădu aprobator din cap. Era un pic de dreptate în asta. 
Dacă ai fi un trib care trăiește într-o mlaștină în mijlocul unei păduri 
ude, nu are metale, se pricopsește cu un zeu ca Quezpestecoatl și apoi 
dă peste cineva care spune că e la conducerea întregii afaceri, probabil 
că ai vrea să petreci niște timp explicându-i cât de incredibil de 
dezamăgit ești. Tezumanii nu găsiseră niciodată vreun motiv pentru a 
se purta subtil cu zeitățile. 

Semăna foarte bine cu Eric. 

Urmări cu ochii povestea pe zidul următor. 

Pe acest bloc era un desen care semăna foarte bine cu Vânturache. 
Avea un papagal pe umăr. 

— Stai așa, spuse el. Asta-s eu! 

— Să vezi ce îţi fac pe blocul următor, spuse papagalul plin de sine. 
O să-ţi întoarcă cumlezice pe dos. 

Vânturache se uită la bloc. Cumlezice i se întoarseră pe dos. 

— O să plecăm în foarte mare liniște, zise el cu fermitate. Adică, nu 
ne oprim să le mulțumim pentru masă. Putem să le trimitem o scrisoare 
mai târziu. Știi, să nu fim nepoliticoși. 

— Doar o clipă, spuse da Quirm în timp ce Vânturache îl trăgea de 
braț, nu am apucat să citesc toate blocurile. Vreau să văd cum o să se 
termine lumea... 

— Cum o să se termine pentru toţi nu știu, zise Vânturache îndârit, 
târându-l prin tunel. Știu cum o să se termine pentru mine. 

leși în lumina răsăritului, ceea ce era bine. Greșeala fu că păși într- 
un semicerc de tezumani. Aveau sulițe. Aveau capete de suliță frumos 
cioplite din obsidian, care, ca și săbiile lor, nu erau nici pe departe la fel 
de sofisticate ca armele inferioare din oţel, grosolane, obișnuite. „Oare 
era mai bine să știi că urma să fii împuns de exemplare delicate de 
origine etnică adevărată, în loc de obiecte urâte făcute la forjă, bătute 
de oameni care nu erau în comuniune cu ciclurile naturii? 

Probabil că nu”, stabili Vânturache. 


— Întotdeauna am spus, zise da Quirm, că în toate există și o parte 
35 


Faust Eric 


bună. 

Vânturache, legat de lespedea alăturată, își întoarse capul cu greu. 

— Unde e asta acum mai precis? întrebă el. 

Da Quirm miji ochii uitându-se peste mlaștini și cupola pădurii. 

— Bun. Pentru început, se vede minunat de aici de sus. 

— Oh, bine, spuse Vânturache. Știi, niciodată nu aș fi luat-o așa. Ai 
absolută dreptate. Este genul de priveliște pe care o să ţi-o amintești 
tot restul vieții, cred. Adică, nu că ar fi mare greutate. 

— Nu trebuie să fii sarcastic. Făceam și eu o observaţie. 

— Vreau la mami, zise Eric de pe lespedea din mijloc. 

— Capul sus, băiete, spuse da Quirm. Cel puţin ești sacrificat 
pentru ceva important. Eu doar le-am sugerat să încerce să folosească 
roțile în picioare, ca să se rotească. Mă tem că cei de pe aici nu sunt 
prea deschişi la ideile noi. Totuși, nil desperandum. Speranţa moare 
ultima. 

Vânturache mârâi. Un lucru nu suporta, oamenii care nu aveau 
teamă în faţa morții. Părea să îl atingă într-un punct fundamental. 

— De fapt, zise da Quirm, Cred... Se mișcă într-o parte și în alta 
experimental, trăgând de lianele care îl ţineau în loc. Da, cred că atunci 
când au făcut frânghiile astea... da, clar, da... 

— Ce? Ce? făcu Vânturache. 

— Da, clar, spuse da Quirm. Sunt absolut sigur. Le-au făcut foarte 
strânse și profesionist. Nu se lasă nici măcar un picuț, nicăieri. 

— Mulţumesc, zise Vânturache. 

Vârful plat al trunchiului de piramidă era, de fapt, destul de mare, 
având destul loc pentru statui, preoţi, lespezi, jgheaburi, linii de 
producţie pentru cioplirea cuţitelor și toate celelalte lucruri de care 
tezumanii aveau nevoie pentru răspândirea în masă a religiei. În faţa lui 
Vânturache, câţiva preoţi încantau preocupaţi o lungă listă de plângeri 
despre mlaștini, țânțari, lipsa zăcămintelor de metal, vulcani, climă, 
felul în care obsidianul se tocea tot timpul, problema de a avea un zeu 
ca Quezpestecoati, felul în care roţile nu funcționau niciodată ca lumea 
oricât de des le-ai fi pus pe jos și le-ai fi împins, și tot așa. 

De obicei, rugăciunile celor mai multe dintre religii aduc laude și 
mulțumesc zeilor implicaţi, fie din evlavie generală, fie în speranţa că el 
va înţelege aluzia și va începe să acţioneze responsabil. Tezumanii, 
după ce se uitaseră bine la lumea din jur și stabiliseră clar că lucrurile 
erau pe cât se putea de rele, perfecționaseră arta încantării directe a 
plângerilor. 

— Nu mai durează mult, spuse papagalul cocoțat în vârful unei 
statui a unui zeu mai mic al tezumanilor. 

Ajunsese acolo printr-o serie complicată de evenimente care 
implicase multe cârâituri, un nor de pene și trei preoți tezumani cu 
degetele mari foarte umflate. 

— Marele preot tocmai îndeplinește un cumiizice în onoarea lui 

36 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Quezpestecoati, continuă el, degajat. Aţi strâns ceva public. 

— Bănuiesc că nu ai vrea să vii aici și să muști frânghiile astea, nu? 
zise Vânturache. 

— Nicio șansă. 

— Mă gândeam eu. 

— Soarele o să răsară în curând, continuă papagalul. 

Lui Vânturache i se păru că suna nemeritat de vesel. 

— O să mă plâng pentru asta, demonule, gemu Eric. Stai să afle 
mama. Părinţii mei sunt influenţi, să știi. 

— Oh, bine, îngăimă Vânturache. De ce nu-i spui marelui preot că, 
dacă îţi scoate inima din piept, mâine se duce ea drept la școală să se 
plângă. 

Preoţii tezumani făcură o plecăciune spre soare și toți ochii mulțimii 
se întoarseră spre junglă. 

Unde se întâmpla ceva. Se auzea zgomotul vegetației care pârâia. 
Păsările tropicale ţâșniră printre copaci, țipând. 

Firește, Vânturache nu putea vedea toate acestea. 

— Nu ar fi trebuit niciodată să vrei să fii conducătorul lumii, spuse 
el. Adică, ce voiai? Nu poţi să te aștepți ca oamenii să fie fericiţi că te 
văd. Nimeni nu e când apare proprietarul. 

— Dar o să mă omoare! 

— E doar felul lor de a spune că, metaforic, s-au săturat să te 
aștepte să zugrăvești și să te ocupi de canalizare. 

Intreaga junglă făcea acum tărăboi. Animalele răbufneau din 
tufișuri ca și cum ar fi fugit de foc. Câteva bufnituri răsunătoare arătau 
că arborii se prăvăleau. 

In cele din urmă, un jaguar înnebunit ţâșni din vegetaţie și ateriză 
pe drumul pietruit. Bagajul era la câteva picioare în spatele lui. 

Era acoperit de liane, frunze și penele mai multor rare păsări de 
junglă, unele dintre ele fiind acum și mai rare. Jaguarul ar fi putut să-l 
evite făcând zig sau zag în orice parte, dar pura groază prostească îl 
împiedica. Făcu greșeala de a întoarce capul pentru a vedea ce era în 
spate. 

Aceasta a fost ultima greșeală pe care a mai comis-o. 

— Ştii cutia aia a ta? zise papagalul. 

— Ce-i cu ea? spuse Vânturache. 

— Vine încoace. 

Preoţii se uitară la silueta care fugea jos, departe. Bagajul avea un 
mod foarte direct de a trata lucrurile aflate între el și destinaţia lui: le 
ignora. 

În acest moment, împotriva tuturor instinctelor, cu mare agitaţie și, 
cel mai nefericit, în mare neștiinţă de ceea ce se întâmpla, 
Quezpestecoatl alese să se materializeze în vârful piramidei. 

Câţiva dintre preoți îl observară. Le căzură cuţitele din mâini. 

— Hm, chiţăi demonul. 


37 


Faust Eric 


Alţi preoţi se întoarseră. 

— Bun. Acum, vreau să fiţi atenţi cu toţii, chițăi Quezpestecoatl, pu- 
nându-și mânuțele pâlnie la gura principală în încercarea de a se face 
auzit. 

Era foarte jenant. Îi plăcuse să fie zeul tezumanilor, fusese foarte 
impresionat de dedicarea lor hotărâtă, foarte mulţumit de statuia 
incredibil de fidelă din piramidă și chiar îl durea să fie nevoit să 
dezvăluie că, într-un amănunt important, era incorectă. 

Avea câţiva inchi înălțime. 

— Așa, începu el, e foarte important... 

Din păcate, nimeni nu află de ce. in acel moment, Bagajul ajunse în 
vârful piramidei, cu picioarele învârtindu-i-se ca niște elice, și ateriza 
drept pe lespezi. 

Se auzi un chițăit scurt, plat. 


Era o lume ciudată, spunea da Quirm. Chiar trebuia să râzi. Dacă 
nu, înnebuneai, nu? Într-o clipă erai legat de o lespede și așteptai să fii 
supus torturii rafinate, iar în clipa următoare primeai un mic dejun, un 
schimb de haine, o baie fierbinte și un drum gratis în afara regatului. Te 
făcea să crezi că exista un zeu. Firește, tezumanii știau că exista un zeu 
și că acum era o pată unsuroasă mică și neliniștitoare în vârful 
piramidei. Ceea ce le crea o mică problemă. 

Bagajul stătea pe vine în piața centrală a orașului. Toată preoțimea 
ședea în jurul lui și îl urmărea cu grijă, în caz că ar fi făcut ceva 
amuzant sau religios. 

— Vrei să îl lași în urmă? întrebă Eric. 

— Nu e așa de simplu, zise Vânturache. De obicei, mă ajunge din 
urmă. Să plecăm, repede. 

— Dar luăm tributul, da? 

— Cred că ar putea fi o idee incredibil de proastă, spuse 
Vânturache. Să plecăm în liniște, cât au o dispoziţie bună. Uimirea lor o 
să treacă în curând, cred. 

— lar eu trebuie să îmi continui căutarea Fântânii Tinereţii, zise da 
Quirm. 

— Oh, da, făcu Vânturache. 

— Mi-am dedicat întreaga viaţă acestei căutări, să știi, spuse 
bătrânul cu mândrie. 

Vânturache îl măsură din cap până în picioare. 

— Zău? zise el. Ș 

— Oh, da. Exclusiv. Încă de când eram băiat. 

Expresia lui Vânturache era una de zăpăceală acută. 

— În acest caz, începu el, pe tonul cu care se vorbește unui copil, 
nu ar fi fost mai bine... știi, mai logic.... dacă ai fi continuat... 

— Ce? făcu da Quirm. 

— Oh, lasă, rosti Vânturache. Să-ţi zic ceva, totuși, adăugă el, cred 

38 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


că pentru ca să nu te plictisești, știi, ar trebui să îţi oferim acest 
minunat papagal vorbitor. 

ÎI înșfăcă iute, ţinându-și degetele departe de pericol. 

— Este o pasăre a junglei, spuse el. E o cruzime să o supui vieţii de 
oraș, nu? 

— M-am născut în colivie, cumiizice de legat ce ești! chirăi 
papagalul. 

Vânturache îl întoarse spre el, până gând nasul i se atinse de cioc. 

— Ori asta, ori îl facem tocăniţă, zise el. 

Papagalul deschise ciocul să îl muște, îi văzu expresia feței și se 
răzgândi. 

— Polly vrea un biscuite, îngăimă el, adăugând, sotto voce, 
cumiizicecumiizicecumiizice. 

— O păsărică drăguță doar pentru mine, făcu da Quirm. O să am 
grijă de ea. 

— Cumiizicecumiizice. 

Ajunseră la intrarea în junglă. Câteva minute mai târziu, Bagajul 
veni la trap în urma lor. 


Era amiază în regatul Tezuma. 

Din interiorul marii piramide veneau zgomotele dezmembrării unei 
statui uriașe. 

Preoţii stăteau gânditori. Din când în când, câte unul se ridica și 
ţinea un scurt discurs. 

Era clar că se dezbăteau diverse probleme. De exemplu, cum 
economia regatului depindea de o industrie a cuţitelor de obsidian în 
plină dezvoltare, cum regatele vecine cucerite ajunseseră să se bazeze 
pe forța unei guvernări ferme și, întâmplător, pe tăierea, împungerea și 
spintecarea aceleiași guvernări ferme și pe soarta teribilă care aștepta 
orice popor fără zei. Oamenii fără zei pot ajunge la orice, se pot 
întoarce împotriva bunelor și vechilor tradiții de cumpătare și sacrificiu 
de nesine care făcuseră regatul ceea ce era astăzi, se pot întreba de 
ce, dacă nu au un zeu, mai au nevoie de preoţi, orice. 

Ideea fu bine susţinută de Mazuma, marele preot, când spuse: 

— [Siluetă-Strivită-cu-Nasul-Rupt, Gheară de Jaguar, Trei Pene, 
Furnicar Tepos Stilizat]. 

După o vreme, se votă. 

Până la venirea nopţii, pietrarii de frunte ai regatului lucrau deja la 
o nouă statuie. 

Era, în linii mari, dreptunghiulară, cu multe picioare. 


Regele demonilor bătea darabana pe birou. Nu că ar fi fost nefericit 
pentru soarta lui Quezpestecoatl, care acum avea să fie nevoit să 
petreacă mai multe secole într-unul dintre iadurile inferioare pentru a-i 
crește un nou corp fizic. Să se înveţe minte, impul ăsta îngrozitor! Nici 


39 


Faust Eric 


de cursul larg al evenimentelor de la piramidă. Până la urmă, ideea 
afacerii cu dorinţe era să ai grijă ca fiecare client să primească exact 
ceea ce ceruse și exact ceea ce nu voia cu adevărat. 

Doar că avea impresia că nu controla lucrurile. 

Ceea ce, firește, era ridicol. La o adică, putea să se materializeze 
oricând și să rezolve personal problemele. Dar îi plăcea ca oamenii să 
creadă că toate lucrurile rele care li se întâmplau erau doar soartă și 
destin. Era unul dintre puţinele lucruri care îl înveseleau. 

Reveni la oglindă. După o vreme, trebui să regleze controlul 
temporal. 


Într-o clipă junglele umede, senine ale Klatch-ului, în următoarea... 

— Credeam că o să ne întoarcem înapoi la mine în cameră, se 
plânse Eric. 

— Și eu credeam asta, zise Vânturache, strigând pentru a se face 
auzit peste huruit. 

— Pocnește iar din degete, demonule. 

— Nici să nu te gândești! Există o grămadă de locuri mai rele ca 
ăsta! 

— Dar e foarte cald și întuneric. 

Vânturache trebuia să recunoască asta. Mai era și gălăgie, și 
mișcare. Când ochii i se obișnuită cu întunericul, putu să distingă 
câteva puncte de lumină ici și colo, a căror radiaţie slabă sugera că se 
aflau în interiorul a ceva ce aducea cu o barcă. Totul îţi dădea o 
senzaţie clară de lemnărie și un miros puternic de rumeguș și clei. Dacă 
era o barcă, atunci avea parte de o lansare îngrozitor de anevoioasă pe 
o cale unsă cu pietre. 

O hurducătură îl aruncă puternic într-un perete despărțitor. 

— Trebuie să spun, se plânse Eric, că, dacă aici trăiește cea mai 
frumoasă femeie din lume, nu îmi place gustul ei pentru budoâ. Ai 
crede că pune și ea niște perne pe aici. 

— Budoâ? făcu Vânturache. 

— Sigur are unul, zise Eric plin de sine. Am citit despre ele. Se 
tolănește pe el. 

— Spune-mi, rosti Vânturache, ai simţit vreodată nevoia de a face o 
baie rece și o tură în jurul stadionului? 

— Niciodată. 

— Ar merita să încerci. 

Huruitul se opri brusc. 

Se auzea un zăngănit din depărtare, precum cel făcut de două porți 
uriașe care se închid. 

Lui Vânturache i se păru că aude voci pierzându-se în depărtare și 
un chicotit. Nu era unul deosebit de plăcut, era mai degrabă răutăcios 
și nu anunţa nimic bun pentru cineva. Vânturache știa destul de bine 
pentru cine. 

40 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Încetase să se mai întrebe cum de ajunsese să fie aici, oriunde ar fi 
fost asta. Forțele răului, probabil că asta era. Cei puţin, nimic deosebit 
de îngrozitor nu i se întâmpla acum. Probabil că trebuia să mai aștepte 
un pic. 

Bâjbâi niţei în jur până când degetele lui dădură peste ceva ce se 
dovedi a fi, în urma unei inspecții la lumina oferită de cea mai apropiată 
gaură de nod din lemn, o scară de frânghie. Pipăind mai departe în unul 
dintre capetele calei, sau ce o fi fost, ajunse în contact cu un mic 
tambuchi rotund. Era închis pe dinăuntru. 

Se târî înapoi la Eric. 

— Există o ușă, șopti el. 

— Unde duce? 

— Stă pe loc, cred, zise Vânturache. 

— Află unde dă, demonule! 

— Ar putea fi o idee proastă, spuse Vânturache precaut. 

— Dă-i drumul! 

Vânturache se târî posomorât la trapă și apucă zăvorul. 

Trapa se deschise scârțâind. 

Dedesubt - destul de departe dedesubt - erau pietre de pavaj 
umede, peste care o adiere de vânt mâna câteva fuioare ale ceţii de 
dimineață. Cu un oftat slab, Vânturache desfăcu scara. 

Două minute mai târziu, stăteau în întunericul din ceea ce părea să 
fie o piață mare. Câteva clădiri se zăreau prin ceaţă. 

— Unde suntem? întrebă Eric. 

— Întreabă-mă să te-ntreb. 

— Nu știi? 

— Habar n-am. 

Eric se uită urât la arhitectura învăluită în cețuri. 

— Slabă șansă să găsim cea mai frumoasă femeie din lume într-o 
fundătură ca asta, spuse ei. 

Lui Vânturache îi dădu prin cap să vadă din ce coborâseră. Se uită 
în sus. 

Deasupra lor - mult deasupra lor - și sprijinit pe patru picioare 
masive, care coborau spre o uriașă platformă pe roţi, era, fără îndoială, 
un uriaș cal din lemn. Mai corect, dosul unui uriaș cal din lemn. 

Constructorul ar fi putut pune trapa într-un loc mai demn, dar din 
motive umoristice știute doar de el, se părea că hotărâse să nu o facă. 

— Hm, făcu Vânturache. 

Cineva tuși. 

Cobori privirea. 

Ceţurile care se evaporau acum dezvăluiau un cerc larg de bărbați 
înarmaţi, mulţi dintre ei rânjind și cu toţii purtând sulițe lungi, produse 
în masă, lipsite de suflet, dar mai presus de orice ascuțite. 

— Ah, spuse Vânturache. 

Se uită înapoi la trapă. Spunea totul, într-adevăr. 


41 


Faust Eric 


— Singurul lucru pe care nu îl înţeleg, rosti căpitanul gărzii, este: de 
ce doar doi? Noi așteptam cam o sută. 

Se lăsă pe spate în scăunelul lui, ţinându-și marele coif cu panaș în 
poală și având un zâmbet satisfăcut pe faţă. 

— Sincer, ephebienilor! zise el. Ce-am mai râs! Voi credeţi că 
suntem picaţi din lună! Toată noaptea, numai ciocănituri și ferăstraie, 
pe urmă apare în faţa porților un cal din lemn al naibii de mare, așa că 
eu mă gândesc ce ciudat, un afurisit de cal de lemn uriaș cu aerisiri. 
Cam la astfel de mici detalii mă uit eu, înţelegi. Aerisiri. Așa că adun toți 
băieţii și ne trezim mai devreme, îl tragem după porţi, după așteptări, și 
apoi șadem în tăcere în jurul lui, așteptând să vedem ce dă la iveală. 
Acum, Își apropie el fața nebărbierită de a lui Vânturache, ai de ales, 
vezi tu? Locul de sus sau cel de jos, cum vrei. Eu nu trebuie decât să 
transmit mai departe. Dacă îmi arunci discul, ţi-l arunc și eu ție”. 

— Ce loc? spuse Vânturache, ameţit din cauza rafalelor de usturoi. 

— E vorba de triremele de război, zise sergentul cu voioșie. Trei 
locuri, înţelegi, unul deasupra celuilalt? Trieme. Eşti legat cu lanţuri de 
vâsle ani întregi, vezi tu, și totul depinde dacă ești pe locul de sus, unde 
ai aer curat sau pe locul de jos, unde, rânji, nu ai. Așa că ţine de voi, 
băieți. Fiţi cooperanţi și nu va trebui să vă faceţi griji decât de 
pescăruși. Acum. De ce doar doi? 

Se lăsă iar pe spate. 

— Scuză-mă, spuse Eric, suntem cumva în Tsort? 

— Doar nu încerci să râzi de mine, nu, băiete? Pentru că există și 
ceva ce se cheamă penteră, înţelegi? Nu ţi-ar plăcea așa ceva deloc. 

— Oh, mulţumesc, zise Vânturache cu amărăciune. Ai desenat din 
greșeală o grămadă de cercuri oculte, nu, și... 

— Dom’ sergent! Dom’ sergent! 

Un soldat dădu buzna în camera gărzii. Sergentul ridică privirea. 

— Mai e unul, dom’ sergent! Chiar în fața porţilor de data asta! 

Sergentul rânji triumfător la Vânturache. 

— Oh, asta e, nu? spuse el. Voi erați doar avangarda, trimiși să 
deschideţi porțile sau mai știu eu ce. Bun. Ne ducem să ne ocupăm de 
prietenii voștri de afară și ne întoarcem imediat. Arătă spre prizonieri. 
Tu stai aici. Dacă mișcă, fă-le ceva oribil. 

Vânturache și Eric rămaseră singuri cu garda. 

— Ştii ce ai făcut, nu, zise Eric. Ne-ai dus înapoi la Războaiele 
Tsorteene! Mii de ani! Am făcut la școală, calul de lemn, totul! Cum 
frumoasa Elenor a fost răpită de la ephebieni - sau poate de către 
ephebieni - și a avut loc un asediu pentru a o recupera și tot așa. Se 
opri. Hei, asta înseamnă că o să o întâlnesc pe ea. Se opri iar. Uau! făcu 
el. 


"jocurile cu mingea erau necunoscute pe LumeaDisc în acest moment. 


42 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Vânturache se uită prin cameră. Nu arăta antică, dar nici nu avea 
cum, pentru că nu era, încă. Oriunde în timp era acum, odată erai acolo 
sau atunci. Încercă să își amintească puţinul pe care îl știa despre 
istoria clasică, dar era doar o zăpăceală de bătălii, uriași cu un ochi și 
femei al căror chip avea puterea de a trimite în luptă mii de corăbii. 

— Nu înţelegi? șuieră Eric, cu ochelarii scânteind. Au adus calul 
înăuntru înainte să apuce soldaţii să se ascundă în el! Știm ce urmează 
să se întâmple! Ne-am putea îmbogăţi! 

— Cum, mai exact? 

— Păi... băiatul ezită. Am putea paria pe cai, cumva. 

— Minunată idee, spuse Vânturache. 

— Da, și... 

— Tot ce trebuie să facem este să scăpăm, apoi să aflăm dacă au 
curse de cai aici și după aceea să ne chinuim să ne aducem aminte 
numele cailor care au câștigat la curse în Tsort cu mii de ani în urmă. 

Începură iar să se uite posomorâți în podea. Asta era problema la 
călătoria în timp. Niciodată nu erai pregătit pentru ea. Cam singurul 
lucru la care putea spera, hotărî Vânturache, era să găsească Fântâna 
Tinereţii a lui da Quirm și să reușească să rămână în viaţă câteva mii de 
ani, astfel încât să fie pregătii să își omoare propriul bunic, ceea ce era 
singurul aspect care îl atrăgea la călătoria în timp. Intotdeauna 
considerase că strămoșii lui și-o meritau. 

Ciudat, totuși. Își aducea aminte de faimosul cal de lemn, care 
fusese folosit pentru a obţine prin înșelăciune intrarea în orașul 
fortificat. Nu-și amintea nimic despre doi cai. Următorul gând care 
apăru avea ceva inevitabil. 

— Scuză-mă, îi spuse el gărzii. Acest, hm, această a doua chestie 
din lemn din faţa porților... bănuiesc că nu e un cal? 

— Ei, firește, că trebuie să știți asta, nu? zise soldatul. Sunteţi 
spioni. 

— Fac pariu că e mai mult alungită și ceva mai mică? spuse Vântu- 
rache, figura lui fiind o imagine vie a curiozităţii inocente. 

— Ba bine că nu. Sunteţi niște nenorociți cam fără imaginaţie, nu? 

— Înţeleg. 

Vânturache își împreună mâinile în poală. 

— Încearcă să scapi, zise garda. Haide, doar încearcă. Încearcă și 
vezi tu ce se întâmplă. 

— Bănuiesc că tovarășii tăi o s-o aducă în oraș, continuă 
Vânturache. 

— S-ar putea, acceptă soldatul. 

Eric începu să chicotească. 

Soldatul începuse să își dea seama că din depărtare se auzeau 
multe strigăte. Cineva încercă să sufle dintr-o goarnă, dar notele se 
stinseră bolborosind după câteva măsuri. 

— Se luptă ceva acolo, din câte se aude, spuse Vânturache. 


43 


Faust Eric 


Oamenii își câștigă tresele, fac fapte eroice, sunt remarcațţi de ofițerii 
superiori, chestii din astea. Și tu pierzi vremea aici cu noi. 

— Nu trebuie să îmi părăsesc postul, zise soldatul. 

— Este exact atitudinea potrivită, spuse Vânturache. Lasă-i pe toţi 
ceilalți de afară care se luptă vitejește pentru a-și apăra orașul și 
femeile de dușman. Stai aici și păzește-ne. Bravo! Probabil că o să îţi 
ridice o statuie în piaţa orașului, dacă mai rămâne una. „Și-a făcut 
datoria” o să scrie pe ea. 

Soldatul păru să se gândească la asta și, în timp ce o făcea, se auzi 
un îngrozitor scârțâit de așchii din direcţia porții principale. 

— Uite, zise el cu disperare, dacă dau o fugă până afară... 

— Nu-ţi face griji pentru noi, spuse Vânturache pe un ton 
încurajator. Nici măcar nu suntem înarmați. 

— Corect, zise soldatul. Mersi. 

Îi aruncă lui Vânturache un zâmbet îngrijorat și se grăbi în direcţia 
zgomotului. Eric se uită la Vânturache cu ceva ce semăna cu admiraţia. 

— A fost chiar uimitor, spuse el. 

— O să ajungă departe băiatul ăsta, zise Vânturache. Un strateg 
militar capabil, dacă mă întrebi pe mine. Haide! Să fugim de aici! 

— Unde? 

Vânturache oftă. Încercase iar și iar să își explice filosofia de bază, 
dar oamenii nu pricepeau niciodată mesajul. 

— Nu te mai gândi la unde, spuse el. Din experiența mea, asta se 
rezolvă întotdeauna de la sine. Partea importantă este de aici. 


Căpitanul ridică grijuliu capul peste baricadă și mârâi. 

— E doar o cutiuță, sergent, se răsti el. Nici măcar n-ar încăpea în 
ea unu sau doi oameni. 

— Mă iertaţi, domnule, spuse sergentul, a cărui faţă era cea a unui 
om pentru care lumea se schimbase mult în câteva minute scurte. Sunt 
în ea cel puţin patru, să trăiţi. Caporalul Disuse și grupa lui, domnule, |- 
am trimis s-o deschidă, să trăiţi. 

— Ești beat, sergent? 

— Nu încă, să trăiţi, zise sergentul cu sentiment. 

— Cutiuţele nu mănâncă oameni, sergent. 

— După acea s-a înfuriat, domnule. Vedeţi ce a făcut la porţi. 

Căpitanul trase iar cu ochiul peste lemnele rupte. 

— Bănuiesc că a făcut picioare și a mers până acolo, nu? zise el 
sarcastic. 

Sergentul rânji ușurat. Cel puţin păreau să se afle pe aceeași 
lungime de undă. 

— V-aţi prins din prima, domnule. Picioare. Sute de porcării din 
astea micuțe, să trăiţi. 

Căpitanul se uită urât la el. Sergentul își luă fața împietrită care 
fusese transmisă din subofițer în subofițer încă de când un 

44 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


protoamfibian i-a spus unui alt protoamfibian de rang inferior să adune 
un batalion de șopârle și să Cucerească Plaja Aia. Căpitanul avea 
optsprezece ani și era proaspăt ieșit din academie, unde absolvise cu 
brio subiecte ca tactica clasică, lirica de despărţire, ode și gramatică 
militară. Sergentul avea cincizeci și cinci de ani și în locul unei educații 
își petrecuse cam patruzeci atacând sau fiind atacat de harpii, oameni, 
ciclopi, furii și lucruri orbile cu picioare. Simţea că i se cerea prea mult. 

— Ei, mă duc să-i arunc o privire, sergent... 

— ... Nu e un plan bun domnule, dacă îmi permiteți... 

— ... Și după ce îi arunc o privire, sergent, o să fie probleme. 

Sergentul salută. 

— Așa e, să trăiţi, prezise el. 

Căpitanul pufni și se caţără peste baricadă îndreptându-se către 
cutia care ședea, tăcută și nemișcată, în mijlocul distrugerilor pe care le 
făcuse. Sergentul, între timp, se lăsă să alunece într-o poziţie ghemuită 
în spatele celui mai solid lemn pe care îl putu găsi și, cu mare fermitate, 
își trase coiful peste urechi. 


Vânturache se furișa pe străzile orașului, cu Eric mergând pe 
urmele lui. 

— O să o găsim pe Elenor? spuse băiatul. 

— Nu, răspunse Vânturache hotărât. Ce o să facem este să găsim 
altă cale de ieșire. Și o să ieșim pe ea. 

— Nu e drept! 

— E cu mii de ani mai mare ca tine! Adică, atracţie pentru femeia 
matură, foarte bine, dar n-ar ţine. 

— Îți ordon să mă duci la ea, se tângui Eric. Piei! 

Vânturache se opri atât de brusc, încât Eric dădu peste el. 

— Ascultă, spuse el. Suntem în mijlocul celui mai faimos de 
prostesc război din câte au fost, în orice clipă mii de războinici se vor 
încleșta într-o luptă mortală, iar tu vrei să mă duc să o găsesc pe 
femeia asta supraapreciată și să îi spun „prietenul meu vrea să știe 
dacă o să ieși cu el”. Ei, n-o s-o fac. 

Vânturache merse cu pași mari la altă poartă din zidul orașului; era 
mai mică decât cea principală, nu era păzită și avea o ușiță în ea. Trase 
zăvoarele. 

— Asta n-are legătură cu noi, zise el. Noi nici nu ne-am născut încă, 
nu suntem destul de mari să ne luptăm, nu e treaba noastră și nu o să 
facem nimic să deranjăm cursul istoriei, în regulă? 

Deschise ușa, ceea ce scuti întreaga armată ephebiană de multe 
eforturi. Tocmai erau pe punctul să ciocănească. 


Toată ziua răsună zgomotul bătăliei. Aceasta a fost consemnată 
mai târziu de istorici, care au povestit pe larg despre răpirea femeilor 
frumoase, strângerea flotelor, construirea animalelor din lemn, luptele 


45 


Faust Eric 


dintre eroi, dar care nu au pomenit deloc despre rolul jucat de 
Vânturache, de Eric și de Bagaj. Ephebienii au observat, totuși, cu cât 
entuziasm au alergat soldații tsorteeni spre ei... nu atât dornici să se 
arunce în luptă, cât foarte nerăbdători să scape de altceva. 

De asemenea, istoricii nu au notat un alt fapt interesant despre 
războiul klatchian antic, acela că era încă la un nivel destul de primitiv, 
doar între soldaţi, și că nu fusese deschis încă publicului larg. In linii 
mari, toată lumea știa că una din tabere avea să învingă, câţiva 
generali ghinioniști aveau să își piardă capetele, mari sume de bani 
aveau să fie plătite ca tribut învingătorilor, cu toţii aveau să se ducă 
acasă pentru recoltă și că femeia aia afurisită avea să se hotărască de 
partea cui era, ușuratica! 

Așa că viaţa de stradă din Tsort se desfășura mai mult sau mai 
puţin normal, cu cetățenii pășind pe lângă câte un vălmășag de bărbaţi 
care se luptau sau încercau să le vândă kebap. Câţiva dintre ei, mai 
întreprinzători, începură să demonteze calul de lemn pentru suveniruri. 

Vânturache nu încerca să înțeleagă. Ședea la o cafenea de stradă 
și urmărea o bătălie înflăcărată care avea loc printre tarabele din piață, 
așa încât printre chemările de: „Măsline coapte!” se auzeau ţipetele 
răniților și strigăte de: „Atenţie la spate, vă rog, trecem cu încăierarea”. 

Partea grea era să îi vezi pe soldaţi cerându-și iertare când dădeau 
peste clienţi. Partea și mai grea era să îl faci pe proprietarul cafenelei 
să accepte o monedă care purta capul cuiva al cărui stră-stră-străbunic 
nu se născuse încă. Din fericire, Vânturache reuși să îl convingă pe 
acesta că viitorul era altă ţară. 

— Și o limonada pentru băiat, adăugă el. 

— Părinţii mei mă lasă să beau vin, zise Eric. Am voie un pahar. 

— Cum să n-ai, spuse Vânturache. 

Proprietarul curăță sârguincios blatul mesei, întinzându-i stratul de 
reziduuri și de vin vărsat într-un lustru subțire. 

— Aţi venit pentru luptă? întrebă el. 

— Într-un fel, zise Vânturache rezervat. 

— Nu m-aș plimba prea mult în locul vostru, spuse proprietarul. 
Umblă vorba că un civil le-a dat drumul ephebienilor înăuntru... nu că 
am ceva împotriva ephebienilor, sunt niște oameni minunati, adăugă el 
iute când un grup de soldaţi trecu în pas alergător pe lângă el. Un 
străin, se spune. Sunt oameni care îl caută ca să îi explice. Făcu o 
mișcare de retezare cu mâna. 

Vânturache se holbă la mână ca hipnotizat. 

Eric deschise gura. Eric ţipă și se prinse de fluierul piciorului. 

— Au o descriere? zise Vânturache. 

— Nu cred. 

— Ei, le urez mult noroc, spuse Vânturache, mai vesel. 

— Ce-a păţit băiatul? 

— Un cârcel. 

46 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


După ce omul se întoarse în spatele tejghelei, Eric șuieră: 

— Nu trebuia să mă lovești! 

— Ai ceva dreptate. A fost un act complet voluntar din partea mea. 

O palmă grea se lăsă pe umărul lui Vânturache. Se întoarse și ridică 
privirea spre faţa unui centurion ephebian. Un soldat de lângă el zise: 

— Asta e, dom’ sergent. Fac rămășag pe sarea pe un an. 

— Cine ar fi crezut? spuse sergentul. Să mergem, amice, șefu' vrea 
să schimbe o vorbă cu tine. 


Unii vorbesc despre Alexandru și alții despre Hercule, despre 
Hector și Lisandru, și alte nume măreţe ca acestea. De fapt, în toată 
istoria multiversului oamenii au spus lucruri frumoase despre aproape 
toţi mânuitorii de sabie cu urechi ferfeniţite, cel puţin în preajma 
acestora din urmă, pe motiv că așa e mult mai sigur. Este ciudat cum 
oamenii respectă întotdeauna felul de comandant care vine cu strategii 
ca: „Vreau ca cincizeci de mii dintre voi, oamenii mei, să vă năpustiţi 
asupra dușmanului”, pe când comandanții mai chibzuiţi care spun 
lucruri ca: „De ce să nu construim un cal de lemn al naibii de mare și 
apoi ne furișăm pe poarta din spate, în timp ce ei stau în jurul lui 
așteptând să ieşim” sunt consideraţi doar cu o treaptă deasupra 
proștilor obișnuiți și genul de persoană căreia nu i-ai împrumuta bani. 

Asta se întâmplă pentru că majoritatea celor din prima categorie de 
comandant sunt oameni bravi, pe când lașii sunt strategi mult mai buni. 

Vânturache fu târât în faţa conducătorilor ephebieni, care 
ridicaseră un post de comandă în piaţa principală a orașului, astfel încât 
să poată supraveghea asaltul asupra citadelei principale, care se înălța 
deasupra orașului pe dealul ei ameţitor de înalt. Nu erau prea aproape, 
totuși, pentru că apărătorii aruncau cu bolovani. 

Când Vânturache sosi, ei discutau strategie. Consensul părea să fie 
că, dacă grupuri foarte mari de oameni ar fi fost trimise să atace dealul, 
atunci ar fi putut supraviețui bolovanilor destul de mulți pentru a cuceri 
citadela. In esență, aceasta este baza întregii gândiri militare. 

Câteva dintre căpeteniile îmbrăcate mai impresionant își ridicară 
privirile când Vânturache și Eric se apropiară, se uitară la ei într-un fel 
care sugera că viermii erau mai interesanţi, apoi se întoarseră la loc. 
Singura persoană care părea încântată să îi vadă... 

Nu arăta deloc ca un soldat. Avea armură, care era ruginită, 
avea și coif, care arăta ca și cum pana i-ar fi fost folosită pe post de 
pensulă, dar era slab și avea aspectul militar al unei nevăstuici. Totuși, 
figura lui avea ceva familiar. Lui Vânturache i se păru că era destul de 
frumoasă. 

„Incântat să îi vadă” era doar o descriere comparativă. El fu 
singurul care le observă existența. 

Stătea răsturnat într-un scaun și îi dădea Bagajului să mănânce 
sendvișuri. 


47 


Faust Eric 


— Oh, salut, zise el posomorât. Voi erați. 

Era uimitor cât de multe informaţii pot fi înghesuite în două 
cuvinte. Pentru a obține același efect, omul ar fi putut spune: a fost o 
noapte lungă, trebuie să organizez totul, de la construirea calului de 
lemn la turele la spălat lenjeria, idioţii ăștia îmi sunt la fel de mult de 
ajutor ca un ciocan de cauciuc, oricum n-am vrut nicio clipă să fiu aici 
și, colac peste pupăză, uite-vă și pe voi. Salut, voi! 

Arătă spre Bagaj, care își deschise capacul în așteptare. 

— E al tău? spuse el. 

— Într-un fel, răspunse Vânturache rezervat. Nu-mi pot permite să 
plătesc nimic din ce a făcut, să știi. 

— Ce lucru ciudat, nu? zise soldatul. L-am găsit adunând cincizeci 
de tsorteeni într-un colț. De ce crezi că făcea asta? 

Vânturache gândi rapid. 

— Are această abilitate uimitoare de a ști când oamenii se gândesc 
să îmi facă rău, spuse el. 

Se uită urât la Bagaj, așa cum te-ai uita la un animal de companie 
viclean, rău și, în general, vrednic de dispreț care, după ani întregi în 
care a mușcat musafirii, se rostogolește pe spatele lui râios și face pe 
Căţelușul Drăgălaș pentru a-i impresiona pe portărei. 

— Da? zise omul fără prea multă surprindere. Magic, nu? 

— Da. 

— Ceva în lemn, nu? 

— Da. 

— Bună treabă că nu am construit afurisitul de cal din el, atunci. 

— Da. 

— Ai intrat în el prin magie, nu? 

— Da. 

— Mă gândeam. 

li aruncă încă un sendviș Bagajului. 

— De unde ești? 

Vânturache se hotărî să spună drept. 

— Din viitor, zise el. 

Nu avu efectul așteptat. Omul nu făcu decât să dea aprobator din 
cap. 

— Oh, făcu el, apoi spuse, am învins? 

— Da. 

— Oh! Cred că nu îţi amintești rezultatele de la nicio cursă de cai? 
zise omul, fără prea multă speranţă. 

— Nu. 

— Mă gândeam eu că nu. De ce ne-ai deschis poarta? 

Lui Vânturache îi trecu prin cap că a spune că fusese întotdeauna 
un admirator puternic al poziţiei politice ephebiene nu ar fi fost, oricât 
de ciudat părea, lucrul potrivit. Se decise să încerce iar adevărul. Era o 
abordare nouă și merita experimentată. 

48 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Căutam o ieșire, zise el. 

— Să fugi. 

— Da. 

— Bravo! Singurul lucru cu cap, în circumstanţele date. 

II observă pe Eric, care se holba la ceilalți căpitani adunaţi în jurul 
mesei și cufundați în discuție. 

— Tu, băiete, spuse el. Vrei să fii soldat când te faci mare? 

— Nu, domnule. 

Omul se însenină un pic. 

— Așa te vreau. 

— Imi doresc să fiu eunuc, domnule, adăugă Eric. 

Capul lui Vânturache se întoarse de parcă ar fi fost tras de o mână 
invizibilă. 

— De ce? zise el, iar apoi veni cu răspunsul evident în același timp 
cu Eric: pentru că lucrezi toată ziua într-un harem, intonară amândoi 
încetișor. 

Căpitanul tuși. 

— Nu ești învățătorul acestui băiat, nu? spuse el. 

— Nu. 

— Crezi că i-a explicat cineva... 

— Nu. 

— Poate că ar fi o idee bună să îl pun pe unul dintre centurioni să 
stea de vorbă cu el? Ai fi uimit ce înţelegere a limbii au băieţii ăștia. 

— l-ar face un mare bine, cred, zise Vânturache. 

Soldatul își luă coiful, oftă, îi făcu un semn din cap sergentului și își 
netezi cutele mantiei. Era o mantie jegoasă. 

— Cred că ar trebui să vă muștruluiesc sau cam așa, zise el. 

— Pentru ce? 

— Că ați stricat războiul, se pare. 

— Am stricat războiul? 

Soldatul oftă. 

— Haide. Să facem o plimbare. Sergent... tu și doi băieţi, te rog. 

O piatră veni șuierând dinspre fortul aflat mult deasupra lor și se 
făcu praf. 

— Pot să reziste săptămâni întregi acolo, spuse soldatul mohorât, 
în timp ce se depărtau cu Bagajul pășind răbdător în urma lor. Eu sunt 
Lavaeolus. Tu cine ești? 

— E demonul meu, zise Eric. 

Lavaeolus ridică o sprânceană, ceea ce era cel mai aproape de 
exprimarea surprizei la el. 

— Da? Mare e grădina. E bun să meargă în diferite locuri? 

— E mai mult de felul care iese din ele, spuse Eric. 

— Bun, făcu Lavaeolus. 

Se opri lângă o clădire și merse niţel înainte și înapoi, cu mâinile în 
buzunare, bătând în dale cu vârful sandalei. 

49 


Faust Eric 


— Aici, cred, sergent, zise el după o vreme. 

— Imediat, să trăiţi. 

— Uită-te la ăștia, spuse Lavaeolus, în timp ce sergentul și oamenii 
lui începeau să îndepărteze pietrele. Aia din jurul mesei. Sunt băieţi 
viteji, recunosc, dar uită-te la ei. Prea ocupați să pozeze pentru statui 
triumfătoare și să se asigure că istoricii le scriu numele corect. De ani 
întregi asediem locul ăsta. Mai mulţi militari, au zis ei. Ştii, chiar le-a 
plăcut. Adică, la final, cui îi pasă? Să trecem peste asta și să mergem 
acasă, zic eu. 

— Am găsit, domnule, spuse sergentul. _ 

— Bun. Lavaeolus nu se întoarse. In regulă. Işi frecă palmele. Să 
rezolvăm asta și apoi putem să mergem să ne culcăm devreme. Vrei să 
mă însoțești? Animalul tău de companie ar putea fi folositor. 

— Ce o să facem? întrebă Vânturache, suspicios. 

— O să ne întâlnim cu niște oameni. 

— E periculos? 

Un bolovan trecu prin acoperișul unei clădiri din apropiere. 

— Nu, nu chiar, zise Lavaeolus. În comparaţie cu a sta aici, adică. Și 
dacă restul încearcă să ia cu asalt locul, știi, într-un fel militar cum se 
cuvine... 

Gaura ducea într-un tunel. Tunelul, după ce se răsucea niţel, 
ajungea la o scară. Lavaeolus se plimbă în lungul ei, lovind din când în 
când cu piciorul bucățele de tencuială căzută de parcă ar fi avut pică pe 
ele. 

— Hm, făcu Vânturache, unde duce? 

— Oh, e doar un pasaj secret către centrul citadelei. 

— Ştii, mă gândeam că va fi vorba de așa ceva, spuse Vânturache. 
Am un instinct pentru asta, să știi. Bănuiesc că toţi tsorteenii de vârf 
vor fi acolo sus, nu? 

— Sper că da, zise Lavaeolus, călcând apăsat pe trepte. 

— Cu multe gărzi? 

— Cu zecile, îmi închipui. 

— Și bine antrenate? 

Lavaeolus dădu aprobator din cap. 

— Cele mai bune. 

— Şi noi mergem acolo, spuse Vânturache, hotărât să exploreze 
întreaga oroare a planului la fel cum ai sonda locul unui dinte putred. 

— Așa este. 

— Toţi șase. 

— Și cutia ta, firește. 

— Oh, da, zise Vânturache strâmbându-se în întuneric. 

Sergentul îl bătu ușurel pe umăr și se aplecă în faţă. 

— Nu vă faceți griji în privinţa căpitanului, domnule, spuse el. Are 
cel mai bun creier militar de pe continent. 

— De unde știi? L-a văzut cineva vreodată? 

50 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ştiţi, domnule, uitaţi cum stă treaba, îi place să rezolve totul fără 
să fie nimeni rănit, domnule, mai ales el. De aceea visează lucruri cum 
a fost calul, domnule. Și mituiește oameni, și altele. Noaptea trecută 
ne-am îmbrăcat în civil, am intrat și ne-am îmbătat într-o cârciumă cu 
unul dintre oamenii de serviciu de la palat, vedeţi dumneavoastră, și 
am aflat despre acest tunel. 

— Da, dar pasaje secrete! zise Vânturache. O să fie gărzi și altele la 
capătul celălalt! _ 

— Nu, domnule. Îl folosesc să ţină lucrurile de curățat, domnule. 

Se auzi un zăngănit în întunericul din fața lor. Lavaeolus se 
împiedicase de un mop. 

— Sergent? 

— Domnule? 

— Ești bun să deschizi ușa? 

Eric îl trăgea pe Vânturache de robă. 

— Ce? făcu acesta din urmă, iritat. 

— Ştii cine e Lavaeolus, nu? șopti Eric. 

— Păi... 

— E Lavaeolus! 

— Fugi de-aici!? 

— Nu știi Clasicii? 

— Asta e una dintre cursele alea de cai de care trebuia să ne 
aducem aminte, nu? 

Eric își dădu ochii peste cap. 

— Lavaeolus a fost responsabil pentru căderea cetăţii Tsort, pentru 
că era foarte șiret, spuse el. Și apoi i-a luat zece ani să ajungă acasă și 
a avut tot felul de aventuri cu femei ademenitoare, sirene și vrăjitoare 
senzuale. 

— Păi, pot să înţeleg de ce l-ai studiat atât. Zece ani, ha? Unde 
locuia? 

— Cam la două sute de mile depărtare, răspunse Eric cu 
sinceritate. 

— Se tot pierdea, nu? 

— Și când a ajuns acasă s-a luptat cu peţitorii soției lui și tot restul, 
și dragul lui câine bătrân l-a recunoscut și a murit. 

— Oh, vai! 

— Faptul că i-a purtat papucii în gură timp de cincisprezece ani l-a 
omorât. 

— Ce păcat! 

— Şi știi ce, demonule? Toate acestea nu s-au întâmplat încă. L-am 
putea scuti de toate problemele! 

Vânturache se gândi la asta. 

— Am putea să-i spunem să-și ia un navigator mai bun, pentru 
început, spuse el. 

Se auzi un scârţâit. Soldaţii deschiseseră ușa. 


51 


Faust Eric 


— Toată lumea, în formaţie, sau cum naiba o fi comanda, zise Lava- 
eolus. Cutia magică în frunte, vă rog! Nu omorâm pe nimeni, decât 
dacă este neapărat nevoie. Încercaţi să nu stricaţi nimic. Bun. Înainte! 

Ușa dădea într-un coridor mărginit de coloane. Din depărtare se 
auzea un murmur de voci. 

Trupa se furișă către sunet până când ajunse la o draperie grea. La- 
vaeolus inspiră adânc, o trase într-o parte, păși în față și se lansă într- 
un discurs pregătit dinainte. 

— Acum, vreau să fiu înțeles foarte bine, spuse el. Nu vreau să 
apară niciun fel de neplăceri sau strigăte după gărzi și așa mai departe. 
Nici măcar un strigăt. Noi doar o să o luăm pe tânăra domniţă și 
mergem acasă, adică unde oricine are ceva în cap ar trebui să fie. 
Altfel, chiar voi fi nevoit să trec pe toată lumea prin sabie și nu-mi place 
deloc să tratez așa lucrurile. 

Publicul acestei declaraţii nu păru să fie impresionat. Aceasta din 
cauză că era format dintr-un copilaș pe oliță. 

Lavaeolus schimbă viteza mentală și continuă mieros: 

— Pe de altă parte, dacă nu îmi spui unde e toată lumea, o să îi cer 
sergentului aici de faţă să te plesnească rău de tot. 

Copilul își scoase degetul din gură. 

— Mami e în vizită la Cassie, spuse el. Tu ești domnul Beekle? 

— Nu cred, zise Lavaeolus. 

— Domnul Beekle e un prost. 

Copilul își retrase degetul și, cu aerul cuiva care încheie o cercetare 
amănunţită, adăugă: 

— Domnul Beekle e caca. 

— Sergent? 

— Domnule? 

— Păzește acest copil. 

— Da, să trăiţi. Caporal? 

— Dom’ sergent? 

— Ai grijă de copil. 

— Da, dom'sergent. Soldat Archeios? 

— Da, dom' caporal, spuse soldatul cu glasul întunecat de 
previziunea a ce urma. 

— Vezi la bebe. 

Soldatul Archeios se uită înjur. Mai rămăseseră doar Vânturache și 
Eric și, deși era adevărat că un civil era în toate privinţele cel mai de jos 
rang posibil din câte existau, venind undeva după măgarul 
regimentului, expresiile de pe fețele lor sugerau că nu aveau de gând 
să primească ordine. 

Lavaeolus traversă încăperea și ascultă la cealaltă draperie. 

— Am putea să îi spunem tot felul de lucruri despre viitorul lui, 
șuieră Eric. A avut - adică, va avea parte de tot felul de lucruri. 
Naufragii și magie, iar tot echipajul lui s-a transformat în animale și alte 

52 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


chestii din astea. 

— Da, i-am putea spune: „Mergi pe jos acasă”, zise Vânturache. 

Draperia se trase într-o parte cu un foșnet. 

Era o femeie acolo - durdulie, arătând bine într-un fel ușor trecut, 
purtând o rochie neagră și începuturile unei mustăţi. Mai mulţi copii de 
diferite mărimi încercau să se ascundă după ea. Vânturache numără cel 
puţin șapte. 

— Cine e? întrebă Eric. 

— Ahm, făcu Vânturache. Aș crede că e Elenor din Tsort. 

— Nu fi prost, șopti Eric. Arată ca mama. Elenor era mai tânără și 
era numai... 

Vocea i se stinse și făcu niște semne unduitoare din mână, indicând 
forma unei femei care, probabil, nu ar fi fost capabilă să își păstreze 
echilibrul. 

Vânturache încercă să evite privirea sergentului. 

— Da, spuse el roșind niţel. Păi, vezi tu. Hm. Ai mare dreptate, dar 
ei, a fost un asediu lung, nu, ba una, ba alta. 

— Nu înțeleg ce legătură are, zise Eric aspru. Clasicii n-au spus 
nimic despre copii. Au spus că și-a petrecut tot timpul rătăcind prin 
turnuri și plângându-și dragostea pierdută. 

— Ei, da, cred că a jelit nite/, rosti Vânturache. Doar că, știi, plângi 
și tu până la un punct și în turnurile alea trebuie să fi fost cam răcoare. 
— Poţi să mori, rătăcind așa, dădu sergentul aprobator din cap. 

Lavaeolus o privi gânditor pe femeie. Apoi făcu o plecăciune. 

— Bănuiesc că știți de ce ne aflăm aici, doamna mea? spuse el. 

— Dacă te atingi de vreunul dintre copii, ţip, zise Elenor sec. 

Încă o dată, Lavaeolus demonstra că pe lângă abilităţile lui de 
gherilă avea și împotrivirea de a irosi un discurs gata pregătit. 

— Dulce fecioară, începu el. Prin multe pericole am trecut pentru a 
te salva și a te duce înapoi la cei... Glasul îi șovăi... Dragi. Hm. Totul a 
mers îngrozitor de prost, nu? 

— N-am ce-i face. Asediul părea să ţină atât de mult și regele 
Mausoleum a fost foarte drăguţ, iar mie nu mi-a plăcut niciodată prea 
mult în Ephebe, oricum... 

— Unde sunt ceilalți acum? Tsorteeni, adică. În afară de tine. 

— Sunt cu toţii afară pe creneluri, aruncând bolovani, dacă vrei să 
știi. 

Lavaeolus își ridică braţele în semn de disperare. 

— Nu puteai și tu, știi, să ne strecori un bileţel? Sau să ne inviţi la 
unul dintre botezuri? 

— Cu toţii păreaţi să vă simţiţi atât de bine, spuse ea. 

Lavaeolus se întoarse și ridică din umeri posomorăt. 

— In regulă, zise el. Bine. QED. Nicio problemă. Voiam să plec de 
acasă și să îmi petrec zece ani stând într-o mlaștină împreună cu o 
grămadă de cretini cu capul tare. Nu că aș fi avut ceva important de 


53 


Faust Eric 


făcut acasă, doar un mic regat de condus, cam așa ceva. Sunt sigur că 
nu știu cum o să îi anunţ pe ceilalţi, spuse el cu amărăciune, se distrau 
așa de bine. Probabil că o să dea un banchet al naibii de mare, o să 
râdă pe seama asta și o să se îmbete, ar fi în stilul lor. 

Se uită la Vânturache și la Eric. 

— Mai bine mi-aţi spune ce urmează, zise el. Sunt sigur că știți. 

— Hm, făcu Vânturache. 

— Orașul arde, spuse Eric. Mai ales turnurile ale căror acoperișuri 
se pierd în nori. N-am apucat să le văd, adăugă el îmbufnat. 

— Cine a făcut asta? Ai lor sau ai noștri? zise Lavaeolus. 

— Ai tăi, cred, spuse Eric. 

Lavaeolus oftă. 

— Pare în stilul lor, zise el. Se întoarse spre Elenor. Ai noștri - adică, 
ai mei - o să ardă orașul, rosti el. Pare foarte eroic. Este exact lucrul pe 
care îl urmăresc. S-ar putea să fie o idee bună să vii cu noi. la copiii! O 
să fie ca o excursie cu toată familia, de ce nu? 

Eric trase spre gura lui urechea lui Vânturache. 

— E o glumă, nu? spuse el. Nu e cu adevărat dulcea Elenor, doar 
îmi joci o farsă? 

— Așa se întâmplă cu persoanele astea cu sângele fierbinte, zise 
Vânturache. La treizeci și cinci de ani clar se duc pe copcă. 

— Pastele sunt de vină, spuse sergentul. 

— Dar am citit că era cea mai frumoasă... 

— Ah, bine, făcu sergentul. Dacă ai de gând să citești... 

— Chestia e, zise repede Vânturache, ceea ce se numește 
necesitate dramatică. Nimeni nu o să mai fie interesat să poarte un 
război pentru o doamnă destul de plăcută, moderat de atractivă într-o 
lumină bună. Nu? 

Eric aproape că plângea. 

— Dar spuneau că doar chipul ei a avut puterea de a trimite în 
luptă mii de corăbii... 

— Asta se numește metaforă, spuse Vânturache. 

— Minciună, explică sergentul cu blândețe. 

— Oricum, n-ar trebui să crezi tot ce citești în Clasici, adăugă Vân- 
turache. Niciodată nu-și verifică datele. Nu vor decât să vândă legende. 

Între timp, Lavaeolus era adâncit într-o discuţie cu Elenor. 

— Bine, bine, zise el. Stai aici dacă vrei. Ce-mi pasă mie? Haideţi, 
cu toţii. Mergem. Ce faci, soldat Archeios? 

— Sunt un cal, să trăiţi, explică soldatul. 

— E domnul Caca, spuse copilul, care purta coiful soldatului Arche- 
ios. 

— Ei, atunci când termini să mai fii cal, găsește-ne o lampă cu ulei. 
M-am lovit zdravăn la genunchi în tunelul ăla. 


Flăcările se dezlănțuiau peste Tsort. Toată partea de cer dinspre 
54 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Miez era roșie. 

Vânturache și Eric priveau de pe o piatră de lângă plajă. 

— Nu sunt turnuri ale căror acoperișuri se pierd în nori, oricum, zise 
Eric după o vreme. Le văd acoperișurile. 

— Cred că au vrut să spună turnuri ale căror acoperișuri sunt 
sprijinite de nori, se aventură Vânturache când un altul se prăbuși, 
încins la roșu, în ruinele orașului. Și aici au greșit. 

Priviră în tăcere încă ceva timp, iar apoi Eric rosti: 

— Ciudat. Cum te-ai împiedicat tu de Bagaj și ai scăpat lampa și tot 
restul. 

— Da, spuse Vânturache scurt. 

— Te face să te gândești că întotdeauna istoria o să găsească o 
cale să se manifeste. 


— Da. 

— Bun, totuși, felul în care Bagajul tău i-a salvat pe toţi. 

— Da. 

— A fost amuzant să-i vezi pe toţi copiii călărind pe spatele lui. 
— Da. 


— Toată lumea pare destul de mulțumită. 

Armatele dușmane erau, oricum. Nimeni nu se obosea să-i întrebe 
pe civili, ale căror păreri despre război nu erau niciodată demne de 
încredere. Printre soldaţi, cel puţin printre cei de un anumit rang, se 
împărțeau multe bătăi pe spate și se spuneau anecdote, se schimbau 
jovial scuturi și exista un consens că, punând la un loc focurile, asediile, 
flotele, caii de lemn și toate cele, fusese un război pe cinste. Cântecele 
răsunau peste marea neagră ca vinul. 

— Ascultă-i, spuse Lavaeolus ieșind din întunericul din jurul navelor 
ephebiene. O să urmeze cincisprezece refrene din Balul lui 
Philodelphus, ascultați la mine. O grămadă de idioţi care își ţin creierii 
în suspensoare. 

Se așeză pe piatră. 

— Nenoriciţii, rosti el cu sentiment. 

— Crezi că Elenor va putea să-i explice totul prietenului ei? întrebă 
Eric. 

— Îmi închipui că da, zise Lavaeolus. De obicei pot. 

— Chiar s-a măritat. Și are mulţi copii, spuse Eric. 

Lavaeolus ridică din umeri. 

— O pasiune sălbatică de moment, zise el. 

Îi aruncă o privire pătrunzătoare lui Vânturache. 

— Hei, tu, demonule! rosti Lavaeolus. Dacă se poate, vreau să 
vorbesc ceva între patru ochi cu tine. 

ÎI conduse pe Vânturache spre bărci, pășind greoi pe nisipul umed, 
ca și cum ar fi avut multe pe cap. 

— In noaptea asta plec acasă, cu mareea, spuse el. Nu are rost să 
mai rămân pe aici dacă războiul s-a sfârșit. 

55 


Faust Eric 


— Bună idee. 

— Dacă e ceva ce nu îmi place, călătoriile pe mare sunt, zise Lava- 
eolus. Dădu un șut celei mai apropiate bărci. E din cauza tuturor 
idioţilor care umblă de colo-colo și strigă, știi? Trage asta, coboară aia, 
volta ailaltă. Și mai am și rău de mare. 

— La mine e de înălţime, spuse Vânturache compătimitor. 

Lavaeolus lovi iar barca, luptându-se în mod evident cu o 
complicată problemă emoţională. 

— Chestia e, zise el nefericit, nu știi din întâmplare dacă ajung 
acasă cu bine, nu? 

— Ce? 

— Sunt doar câteva sute de mile, n-ar trebui să dureze prea mult, 
nu? spuse Lavaeolus radiind neliniște ca un far. 

— Oh! 

Vânturache se uită la fața omului. „Zece ani, se gândi el. Și tot felul 
de chestii ciudate cu cumlezice înaripate și monștri marini. Pe de altă 
parte, la ce l-ar fi ajutat să știe?” 

— O să ajungi acasă cu bine, zise el. Eşti cunoscut pentru asta, de 
fapt. Sunt legende întregi despre cum te duci acasă. 

— Pfiu! 

Lavaeolus se sprijini de o carenă, își scoase coiful și se șterse pe 
frunte. 

— Mi-ai luat o piatră de pe inimă, crede-mă. Îmi era teamă că zeii 
mi-ar putea purta pică. 

Vânturache tăcu. 

— Se cam supără dacă umbli cu idei cum ar fi caii de lemn și 
tunelele, spuse Lavaeolus. Sunt tradiţionaliști, să știi. Preferă ca 
oamenii doar să se spintece între ei. Am crezut, vezi tu, că, dacă le-aș 
putea arăta oamenilor cum să obțină mai ușor ce vor, ar înceta să mai 
fie atât de al naibii de proști. 

De mai departe de pe linia malului, venea sunetul vocilor 
bărbătești ridicate în cântec: 

— ... Fecioare vestale,/ Au coborât din Heliodeliphildeaphiboschro- 
menos/ Și când balul s-a-ncheiat, / Erau... 

— Nu merge niciodată, zise Vânturache. 

— Trebuie să merite încercat, totuși. Nu? 

— Oh, da! 

Lavaeolus îl bătu pe spate. 

— Capul sus, spuse el. Nu poate decât să fie mai bine. 

Intrară în valurile mari și întunecate, unde corabia lui Lavaeolus era 
ancorată, iar Vânturache îl urmări cu privirea cum înotă și urcă la bord. 
După o vreme, vâslele fură așezate sau lăsate la apă, sau cum se 
numește când sunt scoase prin găurile din laterale și corabia ieși 
încetișor în golf. 

Câteva glasuri plutiră peste spuma valurilor. 

56 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— îndreaptă vârful ascuţit încolo, sergent. 

— Da, da, căpitane! 

— Și nu striga. Ti-am spus eu să strigi? De ce trebuie să strigațţi 
toți? Acum mă duc jos să mă întind. 

Vânturache se întoarse obosit pe plajă. 

— Problema e, spuse el, că lucrurile nu devin niciodată mai bune, 
doar rămân la fel, numai că mai mult. Dar o să aibă destule pentru care 
să își facă griji. 

În spatele lui, Eric își suflă nasul. 

— Asta a fost cel mai trist lucru din câte am auzit, zise el. 

De mai departe de pe plajă, armatele ephebiană și tsorteană 
cântau încă din toate puterile în jurul focurilor lor de tabără 
sărbătorești. 

— ... Harpia satului acolo era. 

— Haide, spuse Vânturache, să mergem acasă. 

— Ştii ce e ciudat la numele lui? zise Eric în timp ce mergeau agale 
pe nisip. 

— Nu. Cum adică? 

— Lavaeolus înseamnă „Vânturătorul de vânt”. 

Vânturache se uită la el. 

— E strămoșul meu? spuse el. 

— Cine știe? rosti Eric. 

— Oh! Mamă! Vânturache se gândi la asta. Ei, mi-aș dori să-i fi zis 
să evite să se însoare. Sau să viziteze Ankh-Morpork. 

— Probabil că nici nu e construit... 

Vânturache încercă să pocnească din degete. 

De data aceasta, merse. 


Astfgl se lăsă pe spate. Se întrebă ce se întâmplase cu Lavaeolus. 

Zeii și demonii, fiind creaturi din afara timpului, nu se mișcă în el ca 
bulele de aer într-un pârâu. Totul se întâmplă în același moment pentru 
ei. Asta ar trebui să însemne că ei știu tot ce se întâmplă pentru că, 
într-un fel, deja s-a întâmplat. Motivul pentru care nu o fac este că 
realitatea e un loc mare în care se petrec multe lucruri și a ţine 
socoteala tuturor este ca a încerca să folosești un video recorder foarte 
mare fără buton de pauză sau contor pentru bandă. De obicei, e mai 
simplu să aștepți și să vezi. 

Intr-o zi, va trebui să se ducă să se uite. 

Aici și acum, în măsura în care aceste cuvintele pot fi folosite 
pentru o zonă din afara spațiului și a timpului, lucrurile nu se 
desfășurau bine. Eric părea niţel mai agreabil, ceea ce nu era 
acceptabil. De asemenea, părea să fi schimbat cursul istoriei, deși este 
imposibil, de vreme ce singurul lucru pe care îl poți face cursului istoriei 
este să îl înlesnești. 

Era nevoie de ceva culminant. De ceva care să distrugă cu 


57 


Faust Eric 


adevărat sufletul. 
Regele demonilor își dădu seama că își răsucea mustățile. 


Problema cu pocnitul din degete este că niciodată nu știi la ce o să 
ducă... 

Totul în jurul lui Vânturache era negru. Nu era doar o absenţă a 
culorii. Era o beznă care nega sec orice posibilitate ca orice culoare să fi 
existat vreodată. 

Nu atingea nimic cu picioarele și părea să plutească. Mai lipsea 
ceva. Nu putea să își dea seama exact ce. 

— Ești aici, Eric? se aventură el. 

— Da. Tu ești aici, demonule? rosti o voce clară de lângă el. 

— Da... aaa. 

— Unde suntem? Cădem? 

— Nu cred, zise Vânturache, vorbind din experienţă. Nu vâjâie 
vântul. Când cazi, vântul vâjâie pe lângă tine. De asemenea, viața îţi 
trece prin fața ochilor, iar eu încă nu am văzut nimic din ce cunosc. 

— Vânturache? 

— Da? 

— Când deschid gura, nu iese niciun sunet. 

— Nu fi... Vânturache șovăi. 

Nici el nu scotea niciun sunet. Știa ce spunea, doar că nu ajungea 
în lumea exterioară. Însă îl putea auzi pe Eric. Poate că vorbele doar 
renunţaseră la urechile lui și se duceau direct la creier. 

— Probabil e un fel de vrajă sau așa ceva, zise el. Nu e aer. De 
aceea nu e sunet. Toate bucățelele de aer se lovesc într-un fel între ele, 
ca bilele. Așa ai parte de sunet, să știi. 

— Da? Măiculiţă! 

— Așa că suntem înconjurați de absolut nimic, spuse Vânturache. 
Nimic total. Ezită. Există un cuvânt pentru asta. Este ce îţi rămâne când 
nu mai e nimic și totul a fost folosit. 

— Da. Cred că se numește notă de plată, zise Eric. 

Vânturache se gândi niţel la asta. Părea destul de corect. 

— În regulă, spuse el. Nota de plată. Acolo suntem. Plutim într-o 
notă de plată absolută. O notă de plată totală, completă, solidă. 


Astfgl înnebunea acum. Avea vrăji care puteau găsi pe oricine 
oriunde, oricând, iar ei nu erau nicăieri. Într-o clipă se uita la ei pe plajă, 
în următoarea... nimic. 

Asta însemna că mai rămâneau doar două locuri. 

De fericire, îl alese mai întâi pe cel greșit. 


— Măcar niște stele dacă ar fi, zise Eric, 
— E ceva foarte ciudat aici, spuse Vânturache. Adică, ţi-e frig? 
— Nu. 

58 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Bine, ţi-e cald? 

— Nu. Nu simt mai nimic, zău. 

— Nici fierbinte, nici rece, nici lumină, nici căldură, nici aer, zise 
Vânturache. Doar nota de plată. De când suntem aici? 

— Nu știu. Parcă ar fi trecut secole, dar... 

— Aha. Nu sunt sigur că există măcar timp. Nu ce ai numi timp 
adevărat. Doar felul de timp pe care îl fac oamenii în timp ce merg 
înainte. 

— Păi, nu mă aşteptam să mai văd pe cineva pe aici, spuse o voce 
în urechea lui Vânturache. 

Era un glas ușor exasperat, un glas făcut pentru a se plânge, dar, 
cel puţin, în el nu era nicio urmă de ameninţare. Vânturache se lăsă să 
plutească și să se întoarcă. 

Un bărbat micuţ, cu față ca de şobolan, şedea cu picioarele 
încrucișate privindu-l cu ușoară suspiciune. Avea un creion după 
ureche. 

— Ah! Salut, făcu Vânturache. Și unde suntem aici, mai exact? 

— Nicăieri. Asta era ideea, nu? 

— Nicăieri-nicăieri? 

— Nu încă. 

— În regulă, zise Eric. Când o să fie undeva? 

— Greu de spus, zise micuțul. Uitându-mă la voi doi și punând 
lucrurile cap la cap, vitezele metabolice și toate cele, aș spune că acest 
loc trebuie să devină undeva în, hm, mai mult sau mai puţin, cam cinci 
mii de secunde. Începu să desfacă un pachet pe care îl ţinea în poală. 
Vreţi un sendviș cât așteptăm? 

— Ce? Dacă vreau... 

În acest moment stomacul lui Vânturache, conștient că, dacă era 
lăsat creierul la conducere, el era în pericol să piardă iniţiativa, 
interveni și îl făcu peVânturache să spună: 

— De care? 

— Habar n-am. De care ai vrea să fie? 

— Scuze? 

— Nu te prosti. Spune doar de care vrei să fie. 

— Oh? Vânturache se zgâi la el. Păi, dacă ai ou și niște creson... 

— Să fie ou și creson, cum ar veni, zise micuțul. 

Băgă mâna în pachet și îi oferi un triunghi alb lui Vânturache. 

— Mamă! făcu Vânturache. Ce coincidenţă! 

— Ar trebui să înceapă în orice clipă, zise micuțul. Acolo - nu că ar 
avea direcţiile stabilite încă, firește, nu ei. 

— Nu văd decât beznă, spuse Eric. 

— Nu, nu vezi, zise micuțul triumfător. Nu vezi decât ce există 
înainte ca bezna să se instaleze, cumva. Se uită urât la bezna-care-nu- 
era-încă. Haide, spuse el. Ce mai așteptăm, ce-e mai așteptăm? 

— Ce așteptăm? zise Vânturache. 

59 


Faust Eric 


— Totul. 
— Tot ce? spuse Vânturache. 
— Totul. Nu tot ce. Totul, cum ar fi. 


Astfgl trase cu ochiul pe după norii de gaze învârtejiţi. Cel puţin era 
unde trebuia. Toată chestia cu sfârșitul universului era că nu puteai să 
treci pe lângă el din greșeală. 

Ultimii tăciuni rămași se stinseră. Timpul și spaţiul se ciocniră în 
tăcere și se prăbușiră. 

Astfgl tuși. Poţi să te simţi tare singur când ești la douăzeci de 
milioane de ani-lumină de casă. 

— E cineva aici? spuse el. 

— DA. 

Vocea era chiar lângă urechea lui. Chiar și regii demonilor se pot 
înfiora. 

— În afară de tine, adică, zise el. Ai văzut pe cineva? 

— DA. 

— Pe cine? 

— PE TOŢI. 

Astfgl suspină. 

— Adică pe cineva de curând. 

— A FOST FOARTE MULTA LINIȘTE, spuse Moarte. 

— La naiba! 

— AȘTEPTAI PE ALTCINEVA? 

— Credeam că aici ar putea fi cineva numit Vânturache, dar... 
începu Astfgl. 

Orbitele lui Moarte scăpărară roșu. 

— VRAJITORUL? făcu el. 

— Nu, e dem... Astfgl se opri. 

Pentru ceea ce ar fi fost câteva secunde, dacă timpul ar mai fi 
existat, pluti într-o stare de bănuială îngrozitoare. 

— Un om? mârâi el. 5 _ 

— E O UTILIZARE CAM LARGA A TERMENULUI, DAR, IN LINII MARI, Al 
DREPTATE. 

— Ei, să fiu al naibii! zise Astfgl. 

— CRED CĂ DEJA EȘTI. 

Regele demonilor întinse o mână tremurătoare. Furia crescândă îi 
copleșea simţul esteticului; mănușile lui roșii de mătase se sfâșiară 
când ghearele ieșiră. 

lar apoi, deoarece nu este niciodată o idee bună să deranjezi pe 
oricine are o coasă, Astfgl spuse: 

— Scuze de deranj, și dispăru. 

Doar când consideră că ieșise din raza auzului extrem de ascuţit al 
lui Moarte, își urlă furia. 

Neantul își desfășură lungimea interminabilă prin spaţiile răcoroase 

60 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


de la capătul timpului. 

Moarte așteptă. După o vreme, degetele lui scheletice începură să 
bată darabana pe mânerul coasei. 

Bezna clipocea în jurul lui. Nu mai exista nici măcar infinit. 

Incercă să fluiere printre dinţi câteva frânturi de cântece 
nepopulare, dar sunetul era, pur și simplu, tras în neant. 

Intotdeauna se terminase. Toate nisipurile se scurseseră. Marea 
cursă între entropie și energie se încheiase, iar favoritul fusese 
învingător până la urmă. 

Poate că ar fi trebuit să își ascută coasa iar? 

Nu. 

Nu prea avea rost, zău. 

Vălătuci uriași de nimic se întindeau în ceea ce s-ar fi numit 
depărtare, dacă ar fi existat un cadru de referință spațiu-timp pentru a 
mai da vreun sens logic vorbelor ca „distanţă”. 

Se părea că nu mai erau prea multe de făcut. 

„POATE CA ESTE VREMEA SA INCHEI ZIUA”, gândi el. 

Moarte se întoarse să plece, dar tocmai când o făcu, auzi zgomote 
foarte slabe. Erau pentru sunet ceea ce este fotonul pentru lumină, atât 
de slabe și de firave, încât ar fi rămas complet neauzite în vacarmul 
unui univers în plină funcționare. 

Era o bucăţică minusculă de materie, intrând cu o pocnitură în 
existenţă. 

Moarte merse cu pași mari la locul de sosire și privi cu atenţie. 

Era o agrafă de hârtie”. 

Ei, era un început. 

Se auzi o altă pocnitură, care lăsă un mic nasture alb de cămașă 
învârtindu-se în vid. 

Moarte se relaxa niţel. Firește, avea să dureze ceva. Avea să fie un 
interludiu înainte ca toate acestea să devină destul de complicate 
pentru a produce nori de gaze, galaxii, planete și continente, ca să nu 
mai vorbim de chestiile minuscule în formă de tirbușon care se 
zvârcolesc prin băltoace noroioase și se întreabă dacă evoluția merită 
bătaia de cap de a-ţi lăsa să crească aripioare, picioare și altele. Dar 


'5Mulţi oameni cred că trebuie să fi fost o moleculă de hidrogen, dar aceasta este 
împotriva faptelor observate. Oricine a găsit o bucăţică de coajă de ou până atunci 
necunoscută blocând un biet sertar de bucătărie ştie că materia primară se scurge 
încontinuu în univers în forme destul de dezvoltate, prinzând existenţă în mod normal în 
scrumiere, vaze şi torpedouri. Îşi alege forma pentru a îndepărta bănuiala şi manifestările 
obişnuite sunt agrafe de hârtie, bolduri de la o cămaşă împachetată, cheiţe pentru 
radiatoarele de încălzire centrală, bile, bucățele de creion, piese misterioase ale 
dispozitivelor de tocat mirodenii şi albumele vechi ale lui Kate Bush. De ce face materia 
acest lucru este neclar, dar este evident că materia are Planuri. De asemenea, este 
evident că uneori creatorii preferă metoda Big Bang-ului pentru construcţia universului şi 
că, alteori, folosesc metodele mai blânde ale Creaţiei Continue. Aceasta respectă studiile 
cosmoterapeuţilor care au dezvăluit că violenţa Big Bang-ului îi poate crea probleme 
psihologice serioase unui univers atunci când acesta se face mai mare. 


61 


Faust Eric 


indica începutul unei tendinţe de neoprit. 

Tot ce avea de făcut era să fie răbdător și era bun la asta. Curând, 
aveau să existe fiinţe vii, dezvoltându-se nebunește, fugind și râzând în 
lumina noului soare. Obosind. Îmbătrânind. 

Moarte se lăsă pe spate. Putea aștepta. 

Când vor avea nevoie de el, va fi acolo. 


Universul prinse viaţă. 

Orice cosmolog recreat îţi va spune că toate chestiile interesante s- 
au petrecut în primele două minute, când neantul s-a adunat să 
formeze spațiul și timpul, și când au apărut o grămadă de găuri negre 
foarte mici și tot așa. După aceea, spun ei, a devenit doar o problemă 
de, bine, materie. Practic, se terminase totul, în afară de radiația în 
microunde. 

Văzut de aproape, totuși, prezenta o anumită atracție stridentă. 

Micutul își trase nasul. 

— Prea ţipător, zise el. Nu ai nevoie de atâta zgomot. La fel de bine 
ar fi mers un Mare Șuierat sau nițică muzică. 

— Ar fi mers? 

— Da, și nu a arătat prea bine cam pe la cota de două picosecunde. 
În mod clar, a fost un caz de chituire proastă. Dar așa se întâmplă în 
zilele noastre. Nu mai există măiestrie. Când eram băiat, îţi lua zile 
întregi să faci un univers. Puteai să te mândrești cu asta. Acum îl 
montează la repezeală, hop înapoi în camion și pa și la revedere. Și, știi 
ce? 

— Nu? îngăimă Vânturache. 

— Șutesc lucruri de pe șantier. Găsesc pe cineva din apropiere care 
vrea să își extindă niţel universul și, într-o clipă, face rost de o grămadă 
de firmament și îl înregistrează ca extensie pe undeva. 

Vânturache se holbă la el. 

— Cine ești tu? 

Bărbatul luă creionul de după ureche și se uită gânditor la spaţiul 
din jurul lui Vânturache. 

— Fac lucruri, zise el. 

— Ce fel de lucruri? 

— Ce fel de lucruri ai vrea? 

— Ești Creatorul? 

Micutul păru tare jenat. 

— Nu acela. Nu acela. Doar unul. Nu iau contracte pentru chestii 
mari, stelele, giganţii de gaz, pulsarii și așa mai departe. Sunt 
specializat în ceea ce ai numi lucrul pe comandă. Le aruncă o privire 
plină de mândrie sfidătoare. Imi fac singur toţi copacii, să știți, mărturisi 
el. Meșteșug. Îţi ia ani să înveţi cum se face un copac. Chiar și 
coniferele. 

— Oh, făcu Vânturache. 

62 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu aduc pe altcineva să îi termine. Fără subcontractări, ăsta e 
mottoul meu. Afurisiţii te lasă să aștepți în timp ce ei instalează stele 
sau mai știu eu ce pentru altcineva. Micuţul oftă. Ştii, oamenii cred că 
trebuie să fie foarte ușor să creezi. Cred că nu trebuie decât să mergi 
pe deasupra apelor și să dai niţel din mâini. Nu e deloc așa. 

— Nu? 

Micuțul se scarpină iar pe nas. 

— De exemplu, rămâi repede fără idei pentru fulgii de zăpadă. 

— Oh! 

— Începi să te gândești că ar fi floare la ureche să strecori câţiva 
identici. 

— Da? 

— Îți zici: „Sunt un miliard bilioane de catralioane, n-o să bage 
nimeni de seamă”. Dar aici intervine profesionalismul, într-un fel. 

— Da? 

— Unii oameni, și aici creatorul aruncă o privire tăioasă materiei 
neformate care tot mai curgea pe lângă ei, cred că e de ajuns să aplici 
câteva formule fizice de bază și apoi să iei banii și să fugi. Un miliard de 
ani mai târziu, cerul îţi picură pe la toate încheieturile, ai găuri negre 
cât capul de mari și, când vrei să te plângi, la tejghea nu e decât o fată 
care spune că nu știe unde e șeful. Cred că oamenii apreciază nota 
personală, nu? 

— Ah, făcu Vânturache. Deci... când oamenii sunt loviți de fulger... 
hm... nu e doar din cauza chestiilor ălora cu descărcări electrice, locuri 
înalte și restul... hm... chiar vrei să se întâmple? 

— Oh, nu eu. Nu eu conduc lucrurile. E o treabă destul de grea să 
le construieşti, nu poţi să te aștepți să le și exploatez. Mai există o 
grămadă de universuri, să știi, adăugă el, cu un ușor ton acuzator în 
voce. Am o listă cât braţul tău de lungă. 

Băgă mâna sub el și scoase o carte mare, legată in piele, părea 
nefolosită. Aceasta se deschise scârțâind. 

Vânturache simţi că îl trăgea cineva de robă. 

— Uite, zise Eric. Doar nu e chiar... El, nu? 

— El spune că e, răspunse Vânturache. 

— Ce căutăm aici? 

— Nu știu. 

Creatorul se uită urât la ei. 

— Puţină liniște, vă rog, zise el. 

— Dar ascultă, șuieră Eric, dacă într-adevăr e creatorul lumii, atunci 
sendvișul e o relicvă religioasă! 

— Măiculiţă, îngăimă Vânturache. 

Nu mâncase de un car de ani. Se întrebă care era pedeapsa pentru 
mâncarea unui obiect de cult. Probabil una severă. 

— L-ai putea pune într-un templu pe undeva și milioane de oameni 
ar veni să îl vadă. 


63 


Faust Eric 


Grijuliu, Vânturache ridică felia de pâine de deasupra. 
— Nu are maioneză, spuse el. Se mai pune? 
Creatorul își drese glasul și începu să citească cu voce tare. 


Astfgl aluneca pe panta entropiei, o scânteie roșie mânioasă pe 
fundalul vârtejurilor interspaţiului. Era atât de furios acum, încât 
ultimele vestigii ale autocontrolului îl părăseau; pălăria elegantă cu 
micile ei coarne elegante devenise un punctișor stacojiu atârnând de 
vârful uneia dintre uriașele coarne de berbec răsucite care îi încadrau 
craniul. 

Cu un sunet aproape senzual, mătasea roșie de pe spatele lui se 
sfâșie și aripile i se desfăcură. 

Sunt prezentate convenţional ca fiind din piele, dar pielea nu ar 
rezista mai mult de câteva secunde în acel mediu, în plus, nu se 
împăturește prea bine. 

Aceste aripi erau făcute din magnetism și spaţiu modelat, și se 
întindeau până când ajungeau o draperie fină pe firmamentul 
incandescent și băteau la fel de încet și de inexorabil ca apariţia 
civilizaţiilor. 

Încă arătau ca de liliac, dar asta era doar de dragul tradiţiei. 

Undeva cam pe la al douăzeci și nouălea mileniu, fu depășit, cam 
pe nebăgate de seamă, de ceva mic, dreptunghiular și, probabil, chiar 
mai furios decât era el. 


Opt vrăji pentru a face lumea. Vânturache știa destul de bine asta. 
Ştia că acea carte care le conţinea era Octavo, deoarece încă exista în 
biblioteca Universităţii Nevăzute - actualmente în interiorul unei cutii 
din fier sudat pe fundul unui puț special săpat, unde radiaţiile ei magice 
puteau fi ţinute sub control. i 

Vânturache se întrebase cum începuse totul. Iși imaginase un fel de 
explozie pe dos, cu gazele interstelare adunându-se bubuitor pentru a-l 
forma pe Marele A'Tuin sau cel puţin un tunet, sau cam așa ceva. 

În schimb, se auzi un slab zbârnâit muzical și acolo unde nu 
existase Lumea Disc, Lumea Disc exista, ca și cum până atunci ar fi stat 
ascunsă undeva. 

De asemenea, își dădu seama că senzaţia de cădere cu care atât 
de recent se obișnuise să trăiască era una cu care avea să și moară. 
Când lumea apăru sub el, aduse oferta specială a acestui eon - 
gravitația, disponibilă într-o varietate de forțe la cel mai apropiat corp 
planetar masiv. 

Spuse, așa cum se întâmplă adesea în astfel de situații: 

— Aaaghh. 

Creatorul, încă șezând calm în aer, apăru lângă el în timp ce se 
prăbușea. 

— Frumoși nori, nu ţi se pare? Am făcut treabă bună cu norii, zise 

64 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


el. 

— Aaaghh, repetă Vânturache. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Aaaghh. _ 

— Aștia-s oamenii, spuse creatorul. Intotdeauna se grăbesc 
undeva. Se aplecă mai aproape. Nu ţine de mine, firește, dar adesea m- 
am întrebat ce vă trece prin cap. 

— Într-o clipă o să fie picioarele mele! ţipă Vânturache. 

Eric, căzând pe lângă el, îl trase de gleznă. 

— Nu așa se vorbește cu creatorul universului! strigă el. Spune-i să 
facă ceva, să facă pământul moale sau altceva! 

— Oh, nu știu dacă aș putea face asta, zise creatorul. E vorba de 
normele de cauzalitate. Inspectorul ar veni peste mine într-o, într-o, 
într-o perioadă de timp foarte scurtă, adăugă el. Probabil că v-aș putea 
oferi o mlaștină foarte moale. Sau nisipuri mișcătoare, că sunt foarte 
populare acum. Aș putea să vă ofer un pachet complet de nisipuri 
mișcătoare cu baltă și mlaștină en suite, nu-i problemă. 

— ! spuse Vânturache. 

— Va trebui să vorbești niţel mai tare, îmi pare rău. Stai puţin. 

Se auzi un alt zbârnâit armonios. 

Când Vânturache își deschise ochii, stătea pe o plajă. La fel și Eric. 
Creatorul plutea în apropiere. 

Vântul nu mai vâjâia pe lângă el. Nu avea nici măcar o vânătaie. 

— Am vârât o chestie în velocităţi și poziţii, zise creatorul observân- 
du-i expresia. Acum: ce spuneai? 

— Voiam să mă opresc din căderea mortală, rosti Vânturache. 

— Oh! Bun. Mă bucur că s-a rezolvat, atunci. Creatorul se uită în jur 
zăpăcit. Nu mi-ai văzut cumva cartea? Parcă o aveam în mână când am 
început. Oftă. O să-mi pierd și capul. Odată am făcut o lume întreagă și 
am lăsat pe dinafară spaţiile dintre degete. Nu am putut să fac rost de 
ele la timp, am zis că pot să le strecor când o să fie pe stoc, am uitat 
complet de ele. Închipuiește-ţi. Nimeni nu a băgat de seamă, desigur, 
pentru că evident că au evoluat acolo și nu au știut că trebuia să existe 
spaţii dintre degete, dar în mod clar le-a provocat profunde probleme 
psihologice, să știi. În adâncul sufletului, își dădeau seama că lipsea 
ceva, într-un fel. 

Creatorul își reveni. 

— Oricum, nu pot să ard gazul toată ziua, zise el. Cum spuneam, 
am o grămadă de treburi. 

— Multe? întrebă Eric. Credeam că e doar una. 

— Oh, nu! Sunt o mulţime, spuse creatorul începând să dispară. 
Asta e mecanica cuantică, vezi tu. Nu o faci o dată și gata. Nu, se tot 
ramifică. Variante multiple, așa îi zice, e ca și cum ai vopsi... ai vopsi... 
ai vopsi ceva foarte mare pe care trebuie să-l tot vopsești, într-un fel. 
Poţi foarte bine să zici că trebuie să schimbi un singur detaliu, dar care, 


65 


Faust Eric 


asta e adevărata problemă. Ei, mă bucur că v-am cunoscut. Dacă mai 
aveţi nevoie de ceva, știți, o lună în plus sau mai știu eu ce... 

— Hei! 

Creatorul reapăru, cu sprâncenele ridicate în semn de mirare 
politicoasă. 

— Ce se întâmplă acum? întrebă Vânturache. 

— Acum? Păi, cred că o să apară niște zei în curând. Nu durează 
mult până să vină, să știi. Ca muștele la... ca muștele la... ca muștele. 
De obicei, sunt destul de vioi la început, dar curând se liniștesc. Cred că 
ei au grijă de oameni etcetera. Creatorul se aplecă înainte. Niciodată nu 
am fost bun la făcut oameni. Nu-mi ies mâinile și picioarele ca lumea. 
Dispăru. 

Așteptară. 

— Cred că de data asta chiar a plecat, spuse Eric după o vreme. Ce 
om drăguţ! 

— Cu siguranţă înţelegi mult mai mult despre motivul pentru care e 
lumea așa după ce vorbești cu el, zise Vânturache. 

— Ce e mecanica cuantică? 

— Nu știu. Cred că o doamnă care repară cuantumuri. 

Vânturache se uită la sendvișul cu ou și creson pe care încă îl ţinea 
în mână. Tot nu avea maioneză, iar pâinea era udă, dar abia peste mii 
de ani avea să mai fie unul. Trebuia să aibă loc nașterea agriculturii, 
domesticirea animalelor, evoluţia cuţitului pentru unt din strămoșii lui 
primitivi de silex, dezvoltarea tehnologiei laptelui - și, dacă exista vreo 
dorință de a face o treabă bună, cultivarea măslinilor, a plantelor de 
piper, apariţia salinelor, a proceselor de fermentație a oţetului și a 
tehnicilor chimiei alimentare elementare - înainte ca lumea să vadă 
încă unul ca acesta. Era unic, un mic triunghi alb plin de anacronisme, 
pierdut și singur-singurel într-o lume neprietenoasă. Mușcă din el 
oricum. Nu era prea bun. 

— Ceea ce nu pricep, spuse Eric, este de ce suntem aici. 

— İnțeleg că nu este o întrebare filosofică, zise Vânturache. 
Bănuiesc că ai vrut să zici: de ce sunt aici, la începuturile creaţiei, pe 
această plajă care aproape că n-a fost folosită? 

— Da. Asta am vrut să zic. 

Vânturache se așeză pe un bolovan și oftă. 

— Cred că e destul de evident, nu? rosti el. Voiai să trăieşti veșnic. 

— Nu am zis nimic despre călătoria în timp, spuse Eric. Am zis 
foarte clar că nu vreau șmecherii. 

— Nu e nicio șmecherie. Dorinţa încearcă să te ajute. Adică, e 
destul de evident dacă stai să te gândești. „Veșnic” înseamnă toată 
durata timpului și a spaţiului. Veșnic. Vecie. Înțelegi? 

— Adică, trebuie să începi de la căsuţa de start? 

— Exact. 

— Dar nu e bine! O să treacă ani întregi până să mai apară cineva! 

66 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Secole, îl corectă Vânturache posomorât. Milenii. leuni. Și o să fie 
tot felul de războaie, monștri și altele. Cea mai mare parte a istoriei e 
cam oribilă dacă priveşti cu atenţie. Sau chiar fără să te uiţi cu mare 
atenţie. 

— Dar ideea era că voiam să continui să trăiesc de acum, zise Eric 
înnebunit. Adică, de atunci. Adică, uită-te la locul ăsta. Fără fete. Fără 
oameni. Fără nimic de făcut duminica seara... 

— Nici măcar nu o să aibă seri de duminică pentru niște mii de ani, 
spuse Vânturache. Doar seri. N 

— Trebuie să mă duci înapoi imediat, zise Eric. Iți ordon. Piei! 

— Dacă mai spui asta o singură dată, îţi trag o urecheală, rosti Vân- 
turache. 

— Dar nu trebuie decât să pocnești din degete! 

— N-o să meargă. Ţi-ai primit cele trei dorinţe. Scuze. 

— Ce mă fac? 

— Păi, dacă vezi ceva târându-se afară din mare și încercând să 
respire, ai putea încerca să îi spui să nu se obosească. 

— Ți se pare amuzant, nu? 

— E destul de haios, dacă tot ai adus vorba, zise Vânturache, lipsit 
de expresie. 

— Atunci, gluma o să se cam răsufle în decursul anilor, spuse Eric. 

— Ce? 

— Păi, doar n-o să pleci nicăieri, nu? Va trebui să stai cu mine. 

— Prostii, o să... Vânturache se uită înjur cu disperare. „O să ce?” 
se gândi el. 

Valurile se rostogoleau liniștit pe plajă, deocamdată nu prea 
puternic, deoarece încă își pipăiau drumul. Prima maree se apropia, cu 
grijă. Nu exista o linie a țărmului atinsă de maree, nicio dungă pestriță 
de alge vechi și carapace care să dea vreo idee despre ce se aștepta de 
la ea. Aerul avea mirosul proaspăt, curat al aerului care încă trebuie să 
cunoască emanaţiile solului unei păduri sau toate amănuntele 
sistemului digestiv al unei rumegătoare. i 

Vânturache crescuse în Ankh-Morpork. li plăcea aerul care se 
plimbase niţel, care ajunsese să cunoască oameni, în care se trăise. 

— Trebuie să ne întoarcem, zise el apăsat. 

— Asta spuneam și eu, rosti Eric cu răbdarea încercată. 

Vânturache mai luă o îmbucătură din sendviș. Privise moartea în 
faţă de multe ori sau, mai precis Moarte privise de multe ori în ceafa lui 
care se depărta rapid și, dintr-odată, posibilitatea de a trăi veșnic nu îl 
mai atrăgea. Firește, erau marile întrebări la care ar fi putut afla 
răspunsurile, precum ar fi cum a evoluat viaţa și tot restul, dar dacă te 
uitai la asta ca la un mod de a-ţi petrece tot timpul liber pentru 
următorul infinit nu părea la fel de atrăgător ca o plimbare liniștită într- 
o seară pe străzile din Ankh. 

Totuși, obținuse un strămoș. Asta era ceva. Nu oricine avea un 


67 


Faust Eric 


strămoș. Ce ar fi făcut strămoșul lui într-o situaţie ca asta? 

Nu ar fi fost acolo. 

Ei, da, firește, dar în afară de asta, ar i... s-ar fi folosit de gândirea 
militară ascuţită pentru a cugeta la uneltele disponibile, asta ar fi făcut. 

Avea: obiect, sendviș cu ou și creson pe jumătate mâncat. Nimic de 
ajutor aici. Îl aruncă. 

Avea: obiect, el însuși. Trase un băț din nisip. Nu era sigur la ce i-ar 
fi folosit, dar putea reveni la asta mai târziu. 

Avea: element, Eric, demonolog de treisprezece ani și punct de 
detonare al acneei. Cam asta era tot. 

Se uită o vreme fix la nisipul proaspăt și curat, mâzgălind în el. 

Apoi spuse, încetișor: 

— Eric. Vino aici o clipă... 


Valurile erau mult mai puternice acum. Chiar înţeleseseră cum 
stătea treaba cu mareea și încercau niţel flux și reflux. 

Astfgl se materializa într-un norișor de fum albastru. 

— Aha! făcu el, dar asta nu prea prinse pentru că nu era nimeni să 
audă. 

Se uită în jos. Erau urme de pași în nisip. Cu sutele. Mergeau 
înainte și înapoi, ca și cum ceva ar fi căutat înnebunit, apoi ar fi 
dispărut. 

Se apropie mai mult. Era greu de distins, cu toate urmele și 
efectele vântului, și ale mareei, dar chiar la buza malului, pe care 
valurile tot înaintau, erau semnele de neconfundat ale unui cerc magic. 

Mareea își continuă treaba. Mai departe pe plajă, ultimul val se 
scurse într-o deschizătură în pietre și noul soare bătu pe rămășițele ude 
dintr-un sendviș cu ou și creson pe jumătate mâncat. Acţiunea mareei îl 
întoarse cu faţa în jos. Mii de bacterii se treziră deodată în mijlocul unei 
explozii de gust și începură să se înmulțească nebunește. 

Dacă ar fi fost niște maioneză, viaţa ar fi putut ieși mult mai 
diferită. Mai picantă și poate cu niţel mai multă cremă în ea. 


x 


Călătoria prin mijloacele magice avea dezavantaje majore. Aveai 
senzația că stomacul îţi rămânea în urmă. Și mintea ți se umplea de 
groază pentru că destinația era întotdeauna cam nesigură. Nu că ai fi 
putut ajunge oriunde. „Oriunde” reprezenta o gamă de variante foarte 
restrânsă în comparație cu felul de locuri în care magia te putea 
transporta. Călătoria în sine era simplă. Să ajungi la o destinație care, 
de exemplu, ți-ar fi permis să supraviețuiești în toate cele patru 
dimensiuni deodată cerea mult efort. 

De fapt, probabilitatea de eroare era atât de uriașă, încât părea 
cam discordant să ieși într-o cavernă cu nisip pe jos, destul de 

68 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


obișnuită. 

Conţinea, pe peretele opus, o ușă. 

Nu încăpea îndoială că era o ușă amenințătoare. Arăta ca și cum 
creatorul ei studiase toate ușile de celulă pe care le putuse găsi și apoi 
se dusese și produsese o versiune pentru, cum ar fi, întreaga orchestră 
vizuală. Era mai mult o poartă. Un avertisment străvechi și probabil 
înspăimântător era săpat deasupra arcadei ei fărâmicioase, dar era 
destinat să rămână necitit pentru că deasupra lui cineva lipise un afiș 
lucios în alb și roșu pe care scria: „Nu Trebuie Să Fii «Afurisit» Să 
Muncești Aici, Dar Ajută!!!” 

Vânturache se uită printre gene la afiș. 

— Firește că pot să-l citesc, zise el. Doar că nu-mi vine să-l cred. 

— Semnele de exclamare multiple, continuă ei, clătinând din cap, 
sunt dovada sigură a unei minţi bolnave. 

Se uită în spate. Contururile strălucitoare ale cercului magic al lui 
Eric deveniră mai slabe și se stinseră. 

— Nu sunt mofturos, mă înţelegi, spuse el. Doar că parcă ziceai că 
poți să ne duci înapoi în Ankh. Asta nu e Ankh. Imi dau seama după 
detaliile mărunte, cum ar fi umbrele roșii pâlpâitoare și ţipetele din 
depărtare, în Ankh, ţipetele sunt de obicei mult mai aproape, adăugă el. 

— Cred că m-am descurcat foarte bine să îl fac să meargă, zise Eric 
înfuriindu-se. Nu ar trebui să poţi face cercuri magice invers. În teorie, 
înseamnă că tu stai în cerc și realitatea se mișcă în jurul tău. Cred că 
m-am descurcat foarte bine. Vezi tu, adăugă el, glasul vibrându-i dintr- 
odată de entuziasm, dacă rescrii codexul sursă și, aici e partea dificilă, 
treci totul printr-un... 

— Da, da, foarte isteţ, ce-o să vă mai treacă prin cap, spuse Vântu- 
rache. Chestia e că suntem, eu cred că e destul de posibil să fim în 
Infern. 

— Oh? 

Lipsa de reacţie a lui Eric îl făcu pe Vânturache curios. 

— Ştii, adăugă el. Locul ăla cu mulți demoni în el? 

— Oh? 

— În general, se consideră că nu e un loc în care e bine să fii, zise 
Vânturache. 

— Crezi că am putea fi în stare să explicăm? 

Vânturache se gândi la asta. Nu era prea sigur, dacă mergeai direct 
la esenţă, ce îţi făceau demonii. Dar știa ce îţi făceau oamenii și, după o 
viață petrecută în Ankh-Morpork, acest loc s-ar fi putut dovedi a fi mai 
bun. Mai cald, oricum. 

Se uită la ciocănelul de la ușă. Era negru și oribil, dar asta nu conta 
pentru că era și legat, astfel încât să nu poată fi folosit. Lângă el, cu 
toate semnele că fusese montat de curând de cineva care nu știa ce 
face și nici nu voia să o facă, era un buton montat în tâmplăria spartă. 
Vânturache îl împunse șovăielnic. 


69 


Faust Eric 


Sunetul pe care îl scoase ar fi putut fi odată o melodie îndrăgită, 
poate chiar una scrisă de un compozitor talentat căruia i se acordase, 
pentru un scurt moment extatic, accesul la muzica sferelor. Acum, 
totuși, făcea doar bing-BONGding-DONG. 

Și ar fi fost o utilizare leneșă a limbajului să spui că ceea ce 
deschise ușa era un coșmar. De obicei, coșmarurile sunt chestii cam 
țicnite și este foarte greu să îi explici unui ascultător ce a fost așa de 
îngrozitor la faptul că șosetele tale au prins viaţă sau la morcovii uriași 
care săreau din gardurile vii. Acesta era acel lucru înspăimântător care 
putea fi creat doar de cineva care se apucase să gândească lucruri 
oribile foarte clar. Avea mai multe tentacule decât picioare, dar mai 
puţine braţe decât capete. 

De asemenea, avea un ecuson. 

Pe ecuson scria: „Mă numesc Urglefloggah, Sămânţa Gheenei și 
Paznic Detestat al Porții Groazei: Cum Vă Pot Ajuta?” 

Nu era foarte încântat de asta. 

— Da? scrâșni el. 

Vânturache încă citea ecusonul. 

— Cum ne poti ajuta? spuse el îngrozit. 

Urglefloggah, care semăna niţel cu răposatul Quezpestecoatl, 
scrâșni din unii dintre dinţii săi. 

— Salut... are, intonă el, în felul cuiva căruia îi fusese explicat 
răbdător scenariul de către altcineva înarmat cu un fier de marcat 
înroșit în foc. Mă numesc Urglefloggah, Sămânţa Gheenei, și sunt gazda 
dumneavoastră astăzi... Permiteţi-mi să fiu primul care vă urează bun 
venit în luxosul nostru... 

— Stai așa, zise Vânturache. 

— ... Ales pentru confortul dumneavoastră... hurui Urglefloggah. 

— Ceva e în neregulă aici, spuse Vânturache. 5 

— ... Respectând întru totul dorințele DUMNEAVOASTRA, clientul... 
continuă demonul cu stoicism. 

— lartă-mă, făcu Vânturache. 

— ... Cât mai plăcut posibil, zise Urglefloggah. Scoase un zgomot 
ca un suspin de ușurare, de undeva din adâncul mandibulelor sale. 
Acum părea să asculte pentru prima dată. 

— Da? Ce? spuse el. 

— Unde suntem? zise Vânturache. 

Diferite guri zâmbiră. 

— Ciocul mic, muritorilor! 

— Ce, suntem într-o pasăre? 

— Târâţi-vă și chirciţi-vă, muritorilor! se corectă demonul, căci 
sunteţi condamnaţi la eternă... Se opri și scoase un scâncet slab. Va 
urma o perioadă de terapie de corecție, se corectă el iar, scuipând 
fiecare cuvânt, care sperăm să fie cât mai instructivă și plăcută posibil, 
respectând toate drepturile DUMNEAVOASTRA, clientul. 

70 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Se uită la Vânturache cu câţiva ochi. 

— Ingrozitor, nu? spuse el cu o voce mai normală. Nu da vina pe 
mine. Dacă era după mine, ar fi bătrânele lucrușoare arzătoare drept în 
aia, într-o clipită. 

— Ăsta este ladul, nu? zise Eric. Am văzut imagini. 

— Sunteţi chiar aici, spuse demonul tânguitor. 

Se așeză sau, cel puţin, se împături într-un fel complicat. 

— Serviciul cu publicul, asta era. Oamenii simțeau că ne dădeam 
interesul, că nu erau doar numere, ci, în fine, victime. Aveam o tradiţie 
a serviciului. Vezi să nu-i pese /ui. Dar de ce vă spun eu vouă 
problemele mele? Nu că nu aţi avea și voi destule, fiind morți și 
ajungând aici. Nu sunteți muzicanți, nu? 

— De fapt, noi nici nu suntem mor... începu Vânturache. 

Demonul îl ignoră, însă se ridică și începu să meargă greoi pe 
coridorul umed și rece, făcându-le semn să îl urmeze. 

— Chiar aţi fi urât locul ăsta dacă eraţi muzicanți. L-aţi fi urât mai 
mult, adică. Zidurile cântă muzică toată ziua, bine, e/ îi spune muzică, 
eu n-am nimic împotriva unei melodii drăguțe, să știți, ceva pe care să 
tipi, dar asta nu e, adică, am auzit că ar trebui să avem toate melodiile 
bune, aşa că de ce avem chestiile astea care sună ca și cum cineva ar fi 
pornit pianul și apoi ar fi plecat, și l-ar fi lăsat așa? 

— De fapt... 

— Și mai sunt și ghivecele cu flori. Nu mă înțelegeţi greșit, îmi 
place să văd și eu un pic de verdeață. Doar că unii dintre băieţi spun că 
astea nu sunt plante adevărate, dar eu zic că trebuie să fie, nimeni în 
toate minţile nu ar face o plantă care arată ca o piele verde-închis și 
care miroase ca un lemur mort. E/ zice că dă locului un aspect prietenos 
și deschis. Aspect prietenos și deschis! Am văzut grădinari pricepuţi 
cedând și izbucnind în plâns. Vă spun, au zis că tot ce le-am făcut după 
aceea a părut mai bun. 

— Morți nu este cum am fi noi... rosti Vânturache, încercând să 
vâre cuvintele într-o pauză a monologului nesfârșit al lucrului, dar era 
prea târziu. 

— Aparatul de cafea, acum, asta cu aparatul de cafea e bună, 
recunosc. Nu obișnuiam decât să îi înecăm pe oameni în lacuri de pipi 
de pisică, nu îi făceam să îl cumpere la ceașcă. 

— Nu suntem morți! strigă Eric. 

Urglefloggah se opri legănându-se. 

— Bineînţeles că sunteţi morți, spuse el. Altfel, nu aţi fi aici. Nu pot 
să-mi imaginez oameni vii care să vină aici. N-ar rezista nici cinci 
minute. 

iși deschise câteva dintre guri, scoțând la iveală o varietate de 
colți. 

— Hm, hm, adăugă el. Dacă aș prinde vreun om viu aici... 

Nu degeaba supravieţuise Vânturache ani întregi în complexităţile 


71 


Faust Eric 


paranoice ale Universităţii Nevăzute. Se simțea aproape ca acasă. 
Reflexele îi funcţionară cu o precizie incredibilă. 

— Adică, nu ţi s-a spus? zise el. 

Era greu să vezi dacă expresia lui Urglefloggah se schimbă, doar și 
pentru că era greu să știi ce parte din el avea expresia, dar, în mod 
clar, proiectă un aer familiar de nesiguranță bruscă și revoltată. 

— Ce să mi se spună? zise el. 

Vânturache se uită la Eric. 

— Ai crede că le spun oamenilor, nu? 

— Ce să le spu... argarg, făcu Eric, prinzându-se de gleznă. 

— Ăsta e managementul modern, zise Vânturache, faţa lui radiind o 
preocupare furioasă. Se apucă și fac toate schimbările astea, toate 
aceste noi amenajări și îi consultă oare pe cei care formează coloana.... 

— ... Exoscheletul... îl corectă demonul. 

— ... Sau altă structură chitinoasă sau de calciu a organizaţiei? 
încheie Vânturache, elegant. 

Așteptă răbdător ceea ce știa că avea să urmeze. 

— Nu ei, zise Urglefloggah. Sunt prea ocupați să pună afișe, așa e. 

— Cred că e dezgustător, spuse Vânturache. 

— Ştii, zise Urglefloggah, că nu mă lasă la sărbătoarea Club 18 000 
- 30 000? Cică sunt prea bătrân.Cică o să stric distracţia. 

— Unde o să ajungă ladul? spuse Vânturache compătimitor. 

— Niciodată nu vin aici jos, să știi, zise demonul pleoștindu-se niţel. 
Niciodată nu îmi spun nimic. Oh, da, foarte important, doar să păzești 
poarta aia afurisită e cel mai important, nu cred! 

— Uite, rosti Vânturache. N-ai vrea să vorbesc cu ei, ce zici? 

— Stau aici atâtea ore. li conduc înăuntru... 

— Poate dacă am vorbi cu cineva? spuse Vânturache. 

Demonul pufni, din mai multe nasuri odată. 

— Ai vrea? zise el. 

— AȘ fi fericit, răspunse Vânturache. 

Urglefloggah se însenină niţel, dar nu prea mult, pentru orice 
eventualitate. 

— N-are ce să strice, nu? spuse el. 

Vânturache își adună curajul și bătu creatura pe ceea ce spera din 
toată inima că era spatele ei. 

— Nu-ţi face griji pentru asta, zise el. 

— E foarte drăguţ din partea ta. 

Vânturache se uită peste grămada tremurătoare la Eric. 

— Ar trebui să mergem, spuse ei. Să nu întârziem la întâlnire. 

Făcu semne înnebunite peste capul demonului. 

Eric rânji. 

— Da, așa e, întâlnirea, zise el. 

Merseră pe coridorul larg. 

Eric începu să chicotească isteric. 

72 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Acum fugim, nu? spuse ei. 

— Acum mergem, zise Vânturache. Doar mergem. Partea 
importantă este să te porţi nonșalant. Partea importantă este să alegi 
momentul potrivit. 

Se uită la Eric. 

Eric se uită la el. 

In spatele lor, Urglefloggah scoase un sunet de tocmai-m-am-prins. 

— Cam acum? făcu Eric. 

— Cam acum cred că ar fi bine, da. 

Fugiră. 


ladul nu era ceea ce Vânturache fusese făcut să creadă, deși 
existau semne a ce ar fi putut să fi fost odată - câțiva bulgări de zgură 
într-un colț, o urmă urâtă de arsură pe tavan. Era arzător, totuși, cu 
acel fel de căldură pe care o obţii fierbând aerul într-un cuptor ani 
întregi. 

ladul, se sugerase, sunt ceilalți. 

Asta li se păruse întotdeauna o surpriză multor demoni muncitori, 
care întotdeauna crezuseră că ladul însemna să înfigi lucruri ascuţite în 
oameni și să îi împingi în lacuri de sânge și tot așa. 

Aceasta deoarece demonii, ca majoritatea oamenilor, nu reușesc să 
facă deosebirea dintre trup și suflet. 

De fapt, după cum observaseră mulţimi de regi ai demonilor, exista 
o limită a ceea ce puteai face unui suflet cu, de exemplu, o pensetă 
încinsă la roșu, deoarece chiar și sufletele destul de rele și de corupte 
erau destul de istețe să își dea seama că, de vreme ce nu aveau trupul 
necesar și terminaţiile nervoase prinse de ele, nu exista niciun motiv 
real, în afară de forţa obișnuintei, pentru care să sufere dureri 
chinuitoare. Așa că nu mai sufereau. Demonii continuau să o facă, 
oricum, deoarece prostia totală face parte din ce înseamnă a fi demon, 
dar cum nimeni nu mai suferea, nici lor nu le mai făcea mare plăcere și 
toată treaba era fără rost. Secole întregi de lipsă de sens. 

Astfgl adoptase, fără a-și da seama ce făcea, o nouă și radicală 
abordare. 

Demonii se pot mișca interdimensional și astfel el găsise 
ingredientele de bază pentru echivalentul foarte util al unui lac de 
sânge, cum ar veni, pentru suflet, „învăţaţi de la oameni, le spusese el 
lorzilor demonilor, învăţaţi de la oameni. E uimitor ce poți învăţa de la 
oameni.” 

lei, de exemplu, un anume fel de hotel. Este, probabil, varianta 
englezească a unui hotel american, dar condus cu acel geniu englezesc 
unic de a lua ceva american și a scoate din el singurul aspect care 
merită, astfel încât te pomenești cu un fast-food încet, West Country, 
muzică occidentală și, bine, acest hotel. 

Este ziua în care se închide devreme. Barul e doar o masă cu blat 


73 


Faust Eric 


din cioburi de sticlă roz-pastel și o frapieră idioată pe ea, pusă într-un 
colţ, și nu va fi deschis multe ore de acum înainte. Mai adaugi ploaie și 
lași ca singurul canal disponibil pe singurul televizor să fie, poate, 
Channel Four galez, care își transmite obișnuitul lui eisteddfod!* sucit 
de la Pant-y-gyrdl. Și există o singură carte în acest hotel, lăsată în 
urmă de o victimă anterioară. Este una dintre acelea pe care numele 
autorului este scris pe copertă cu litere aurii și în relief, mai mare decât 
titlul și, probabil, are și un trandafir și un glonţ pe ea. Jumătate dintre 
pagini lipsesc. 

Și singurul cinematograf din oraș rulează ceva cu subtitrări și 
umbrele franțuzești. 

lar apoi oprești timpul, dar nu și experienţa, așa încât pare că 
însuși puful din mochetă se ridică treptat pentru a-ţi umple creierul și în 
gură începi să ai un gust ca de proteză veche. 

Și apoi faci ca asta să dureze pe vecie. Asta înseamnă mai mult 
decât de acum până la ora deschiderii. 

lar apoi o distilezi. 

Firește că Lumii Disc îi lipsesc mai multe dintre obiectele descrise 
mai sus, dar plictiseala este universală și Astfgl obținuse în lad un tip 
deosebit de ales de plictiseală, care este acela pe care îl capeţi atunci 
când a) te costă bani și b) are loc în timp ce tu ar trebui să te simti 
bine. 

Cavernele care se deschiseră în fața lui Vânturache erau pline de 
ceață și de paravane pline de gust. Din când în când, ţipete de 
plictiseală se ridicau dintre plantele în ghivece, dar în mare parte era 
tăcerea îngrozitor de paralizantă a creierului uman fiind transformat în 
brânză topită dinspre interior spre exterior. 

— Nu înțeleg, zise Eric. Unde sunt cuptoarele? Unde sunt flăcările? 
Unde, adăugă el, plin de speranţă, sunt sucubii? 

Vânturache se uită la cea mai apropiată dovadă. 

Un demon neconsolat, al cărui ecuson proclama că era Azaremoth, 
Putoarea Respiraţiei de Câine și, în plus, spera ca, totuși, cititorul să 
aibă o zi plăcută, ședea pe marginea unei gropi puţin adânci, în care se 
afla o stâncă de care era răstignit un om. 

O pasăre care părea foarte obosită stătea lângă el. Vânturache 
crezu că papagalul lui Eric o păţise urât, dar această pasăre trecuse în 
mod clar prin storcătorul Vieţii. Arăta ca și cum mai întâi ar fi fost 
jumulită, apoi penele i-ar fi fost înfipte la loc. 

Curiozitatea învinse lașitatea obișnuită a lui Vânturache. 

— Ce se petrece? întrebă el. Ce i se întâmplă omului? 

Demonul încetă să mai bată cu călcâiele în marginea gropii. Nu îi 
dădu prin cap să îl întrebe pe Vânturache ce căuta acolo. Presupuse că 


“Eisteddfod - festival galez de muzică şi poezie, a cărui tradiţie datează din secolul al XII- 
lea. (n.tr.) 
74 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


nu ar fi fost acolo dacă nu ar fi avut dreptul de a fi. Alternativa era 
incredibilă. 

— Nu știu ce a făcut, zise el, dar când am venit eu aici pedeapsa lui 
era să fie legat în lanțuri de stânca aia și în fiecare zi un vultur să 
coboare și să îi mănânce ficatul. Asta e o tortură de demult. 

— Acum nu pare să îl atace, spuse Vânturache. 

— Nu. S-a schimbat totul. Acum, coboară în zbor în fiecare zi și îi 
povestește despre operaţia lui de hernie. Acum e eficient, recunosc, 
zise demonul cu tristețe, dar nu este ce aș numi eu tortură. 

Vânturache se întoarse cu spatele, dar nu înainte de a zări expresia 
de agonie de pe faţa victimei. Era îngrozitoare. 

Era și mai rău, totuși. În următoarea groapă, câtorva oameni 
înlănţuiţi care gemeau li se arătau niște desene. In faţa lor, un demon 
citea dintr-un scenariu. 

— ... Aici e când am fost în Al Cincilea Cerc, dar nu se vede unde 
am stat, e chiar în stânga acolo și ăsta este cuplul acela ciudat pe care 
l-am cunoscut, nici n-o să credeți, locuiesc pe Câmpiile de Gheaţă ale 
Pieirii, chiar lângă... 

Eric se uită la Vânturache. 

— Le arată poze cu el în vacanţă? spuse el. 

Amândoi ridicară din umeri și merseră mai departe, clătinând din 
cap. 

Apoi urmă un delușor. La poalele lui era un bolovan rotund. Lângă 
el şedea un bărbat încătușat, cu faţa disperată îngropată în palme. Un 
demon verde și pitic stătea lângă el, aproape prăvălindu-se sub 
greutatea unei cărți enorme. 

— Am auzit de asta, zise Eric. Un om care a sfidat zeii sau cam așa 
ceva. Trebuie să tot împingă bolovanul la deal chiar dacă se 
rostogolește înapoi de fiecare dată... 

Demonul ridică privirea. 

— Dar mai întâi, ciripi el, trebuie să asculte Normele Nesănătoase 
și de Nesiguranţă cărora li se supune Ridicarea și Mutarea Obiectelor 
Mari. 


Volumul 93 din Comentarii, de fapt. Normele în sine formau încă 1 
440 de volume. Partea 1, adică. 


Lui Vânturache îi plăcuse întotdeauna plictiseala, prețuind-o doar și 
pentru valoarea pe care i-o dădea raritatea. Intotdeauna i se păruse că 
singurele dăți din viața lui când nu fusese urmărit, închis sau lovit erau 
cele când fusese lăsat să cadă de pe diferite lucruri și, deși căderea de 
foarte sus părea întotdeauna la fel, nu se punea ca „plictiseală”. 
Singura dată de care își putea aduce aminte cu un anumit grad de 
afecțiune era intervalul scurt în care fusese bibliotecar-ajutor la 
Universitatea Nevăzută, când nu erau prea multe de făcut în afară de a 


75 


Faust Eric 


citi cărţi, a te asigura că provizia de banane a bibliotecarului nu se 
terminase și, rareori, a-l ajuta cu un grimeur deosebit de recalcitrant. 

Acum își dădea seama ce făcea ca plictiseala să fie atât de 
atractivă. Era faptul că știa că lucrurile mai rele, lucrurile periculos de 
interesante se petreceau chiar după colț și că tu nu aveai de-a face cu 
ele. Pentru ca plictiseala să fie plăcută, trebuia să fie ceva cu care să o 
compari. 

Pe când aceasta era doar plictiseală peste și mai multă plictiseală, 
acumulându-se până când devenea un baros uriaș și zdrobitor care 
paraliza toate gândurile și experienţa, și lovea eternitatea până când o 
transforma în ceva moale ca flanela. 

— E îngrozitor, spuse el. 

Omul înlănţuit își ridică faţa trasă. 

— Mie-mi zici? făcu el. Într-o vreme, îmi plăcea să împing bolovanul 
la deal. Puteai să te oprești să mai schimbi o vorbă, vedeai ce se mai 
întâmpla, puteai încerca diferite feluri de prindere și tot așa. Eram și un 
fel de atracţie pentru turiști, oamenii mă arătau cu degetul. N-aș spune 
că era distractiv, dar îţi dădea un scop în viaţa de apoi. 

— lar eu îl ajutam, zise demonul, cu glasul tremurând de indignare 
mâhnită. Ti-am mai dat câte o mână de ajutor, uneori, nu? li mai 
spuneam câte o bârfă și așa mai departe. Într-un fel, îl încurajam când 
se rostogolea înapoi și așa mai departe. Ziceam chestii ca: „hopa, iar se 
duce nenorocitul”, și el făcea: „La naiba”. Ne-am simţit bine, nu? Ce 
vremuri minunate! zise suflându-și nasul. 

Vânturache tuși. 

— E prea mult, spuse demonul. Eram fericiţi pe vremuri. Nu că ar fi 
făcut prea mare rău cuiva și, bine, eram împreună în asta. 

— Așa e, zise omul înlănţuit. Ştiai că, dacă îţi cunoșteai lungul 
nasului, aveai șansa să scapi într-o zi. Ştii că acum o dată pe 
săptămână trebuie să mă opresc ca să iau lecţii de meserii? 

— Asta trebuie să fie drăguţ, spuse Vânturache, nesigur. 

Omul miji ochii. 

— Împletirea coșurilor? zise el. 

— Sunt aici de optsprezece milenii, demon și imp, mormăi 
demonul. Mi-am învățat meseria, să știi. Optsprezece mii de ani 
nenorociți la coada furcii și acum asta. Să citesc o... 

Un bubuit sonic răsună în tot iadul. 

— Vai, vai, spuse demonul. S-a întors El. Mai și pare mânios. Mai 
bine revenim la lucru. 

Și, într-adevăr, în toate cercurile lui Hades, demoni și damnati 
gemeau la unison și se întorceau la iadurile personale. 

Omul înlănţuit începu să transpire. 

— Uite, Vizzimuth, zise el, n-am putea să sărim unu sau două 
paragrafe... 

— E treaba mea, spuse demonul nefericit. Știi că El verifică, e mai 

76 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


mult decât munca mea... 

Se întrerupse, îi aruncă lui Vânturache o grimasă tristă și, cu o 
gheară blândă, bătu ușurel pe spate personajul care hohotea. 

— Uite cum facem, zise el cu blândețe, o să sar unele dintre 
subclauze. 

Vânturache îl apucă pe Eric de umăr, iar acesta nu se opuse. 

— Mai bine am pleca, spuse el încetișor. E 

— Chiar este oribil, zise Eric în timp ce se îndepărtau. li face răului 
un nume rău. 

— Hm, spuse Vânturache. 

Nu îi plăcea cum suna că El se întorsese și că El era mânios. De 
fiecare dată când cineva destul de important pentru a merita majuscule 
era mânios, de obicei era mânios pe el. 

— Dacă știi așa multe despre acest loc, zise el, poate îţi aduci 
aminte cum se iese? 

Eric se scărpină în cap. 

— Ajută dacă unul dintre voi e fată, spuse el. Conform mitologiei 
ephebiene, e o fată care coboară aici în fiecare iarnă. 

— Ca să stea la cald? 

— Cred că povestea spune că ea de fapt creează iarna, într-un fel. 

— Am cunoscut femei ca asta, zise Vânturache, dând din cap cu 
înțelepciune. 

— Sau te ajută să ai o liră, cred. 

— Ah! Aici s-ar putea să fim pe teren mai sigur, spuse Vânturache. 

Se gândi o clipă, apoi adăugă: 

— Hm! Am câteva monede în buzunar... 

— Una la care se cântă, zise Eric răbdător. 

— Oh! 

— ȘI, și, și când chiar pleci, dacă te uiţi în urmă... cred că pe 
undeva apar rodiile sau, sau, sau te transformi într-o bucată de lemn. 

— Eu nu mă uit niciodată în urmă, spuse Vânturache cu fermitate. 
Una dintre primele reguli ale fugii este să nu te uiţi niciodată în urmă. 

In spatele lor se auzi un urlet. 

— Mai ales când auzi zgomote puternice, continuă Vânturache. 
Când e vorba de lașitate, asta deosebește bărbaţii de oi. Fugi drept 
înainte. 

Își apucă poalele robei. 

Și fugiră și tot fugiră, până când o voce cunoscută rosti: 

— Staţi așa, dragi băieţi! Hopa sus! Uimitor cum te întâlneşti cu 
vechi prieteni aici jos. 

Și o altă voce făcu: 

— Cumiizice? Cumiizice? 


— Unde sunt! 
Lorzii inferiori ai ladului tremurau. Avea să fie îngrozitor. Se putea 


77 


Faust Eric 


chiar să se lase cu o informare scrisă. 

— Nu se poate să fi scăpat, scrâșni Astfgl. Sunt pe aici, pe undeva. 
De ce nu sunteţi în stare să îi găsiţi? Sunt înconjurat de incompetenţi la 
fel ca și de proști? 

— Stăpâne... 

Prinții demonilor se întoarseră. 

Cel care vorbise era ducele Vassenego, unul dintre cei mai bătrâni 
demoni. Cât de bătrân, nimeni nu știa. Dacă nu fusese chiar el cel care 
inventase păcatul originar, atunci cel puțin făcuse una dintre primele 
copii. În privinţa purei cutezanţe și a necinstei ar fi putut trece drept om 
și, de fapt, de obicei lua forma unui avocat bătrân, cam trist și care 
avea un vultur prin arborele genealogic. 

Și fiecare minte demonică gândi: „Sărmanul Vassenego, de data 
asta a făcut-o lată. Nu o să mai fie doar o informare scrisă, o să fie o 
declaraţie de politică internă, transmisă tuturor departamentelor și cu o 
copie pentru arhivare”. 

Astfgl se întoarse încet, ca și cum ar fi fost pus pe o placă turnantă. 
Revenise la forma lui preferată acum, dar își revenise, cum s-ar zice, la 
un nivel emoţional ridicat. Doar gândul că pe domeniul lui erau oameni 
vii îl făcea să tremure de furie ca o coardă de vioară. Nu puteai să ai 
încredere în ei. Nu te puteai baza pe ei. Ultimul om căruia i se 
permisese să coboare aici viu făcuse o Publicitate foarte proastă 
locului. Mai presus de orice, îl făceau să se simtă inferior. 

Acum, întreaga putere activă a mâniei lui se concentra asupra 
bătrânului demon. 

— Ai ceva de zis? făcu el. 

— Voiam doar să spun, stăpâne, că am cercetat în amănunt toate 
cele opt cercuri și sunt convins... 

— Liniște! Să nu crezi că nu știu ce se petrece, mârâi Astfgl dând 
ocol figurii încleștate. Te-am văzut eu - și pe tine, și pe tine - tridentul 
lui arătă spre unii dintre ceilalţi lorzi bătrâni - complotând pe la colțuri, 
încurajând rebeliunea! Eu domnesc aici, nu este așa? Și voi fi ascultat! 

Vassenego era palid. Nările sale patriciene se umflau ca niște guri 
de admisie. Totul la el spunea:,„Micuţă creatură înfumurată, firește că 
încurajăm rebeliunea, suntem demoni! Și eu înnebuneam minţile 
prinților când tu încurajai pisicile să lase șoareci morţi sub pat, idiot cu 
minte mică și iubitor de hârtii!” Totul la el spunea asta în afară de voce, 
care rosti calm: 

— Nimeni nu neagă asta, sire. 

— Atunci căutaţi iar! Și demonul care i-a lăsat înăuntru să fie dus în 
cea mai de jos groapă și dezmembrat, s-a-nţeles? 

Vassenego se încruntă. 

— Bătrânul Urglefloggah, sire? A fost prost, cu siguranţă, dar este 
credincios... 

— Incerci cumva să mă contrazici? 

78 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Vassenego șovăi. Oricât de groaznic i se părea în sinea lui regele, 
demonii cred cu tărie în întâietate și ierarhie. Erau prea mulţi demoni 
tineri care insistau ca lorzii seniori să folosească fățiș căile regicidului și 
ale loviturii de palat, indiferent care ar fi fost provocarea. 

Vassenego avea și el planurile lui. Nu avea rost să strice totul 
acum. 

— Nu, sire, zise el. Dar asta ar însemna, sire, că poarta groazei nu 
va mai fi... 

— Fă-o! 


Bagajul ajunse la poarta groazei. 

Nu se poate descrie cât de furios poţi să devii după ce ai alergat de 
două ori lungimea continuumului spațiu-timp, iar Bagajul fusese destul 
de iritat încă de la început. 

Se uită la balamale. Se uită la încuietori. Se dădu niţel în spate și 
păru să citească noul afiș de deasupra porții. 

Se poate ca acesta să îl fi făcut și mai furios, deși în cazul Bagajului 
nu exista niciun mod sigur de a-ţi da seama pentru că, într-un fel, își 
petrecea tot timpul dincolo de orizontul evenimentului ostilității. 

Porțile ladului erau antice. Nu doar timpul și căldura le copseseră 
lemnul în ceva ca un granit negru. Adunaseră frică și răutate 
întunecată. Erau mai mult decât niște simple lucruri cu care să astupi o 
gaură în perete. Erau destul de deștepte să fie ușor conștiente de ce 
era posibil să le rezerve viitorul. 

Urmăriră cum Bagajul se dădu în spate pe nisip, își încorda 
picioarele și se lăsă pe vine. 

Incuietoarea ţăcăni. Zăvoarele se traseră singure cu iuțeală. 
Uriașele bare se săltară din lăcașurile lor. Porţile se dădură singure la 
perete. 

Bagajul se relaxă. Se îndreptă. Păși înainte. Aproape că mergea 
țanţoș. Trecu printre balamalele strâmbe și, când aproape că intrase, se 
întoarse și îi dădu un șut de pomină celei mai apropiate dintre porți. 


Era o roată de ocnă uriașă. Nu alimenta nimic și avea lagăre 
deosebit de scârțţâitoare. Era una dintre cele mai inspirate idei ale lui 
Astfgl și nu avea nicio utilitate în afară de a arăta câtorva sute de 
oameni că, dacă ei crezuseră că vieţile le fuseseră lipsite de sens, nu 
văzuseră încă nimic. 

— Nu putem să stăm aici pe veci, zise Vânturache. Trebuie să 
facem diferite lucruri. Cum ar fi să mâncăm. 

— Acesta este unul dintre avantajele uriașe când ești un suflet 
damnat, spuse Ponce da Quirm. Toate vechile griji trupești dispar. 
Firește, primești un set complet nou de griji, dar întotdeauna mi s-a 
părut recomandabil să caut partea bună a lucrurilor. 

— Cumiizice! făcu papagalul care ședea pe umărul lui. 


79 


Faust Eric 


— Ca să vezi, zise Vânturache. Nu știam că animalele ajung în lad. 
Deși pot să înţeleg de ce au făcut o excepţie în cazul ăsta. 

— Să ţi-o trag, vrăjitoriile! 

— De ce nu ne caută aici, eu asta nu înțeleg, spuse Eric. 

— Taci și continuă să mergi, zise Vânturache. Sunt proști, de aia. 
Nu-și pot închipui că am face așa ceva. 

— Da, aici au dreptate. Nici eu nu-mi pot închipui că facem așa 
ceva. 

Vânturache mișcă niţel picioarele, privind cum trecea în grabă un 
grup de demoni care îi căutau înnebuniţi. 

— Deci n-ai găsit Fântâna Tinereţii, spuse el, considerând că ar 
trebui să facă conversaţie. 

— Oh, ba da, zise da Quirm cu sinceritate. Un izvor cu apă 
proaspătă, în adâncul junglei. Era foarte impresionant. Am și luat o 
înghițitură bună. Sau sorbitură, ceea ce cred că este cuvântul mai 
potrivit. 

— Și...? făcu Vânturache. 

— În mod clar, a funcţionat. Da. Pentru o vreme am simţit clar cum 
deveneam mai tânăr. 

— Dar... Vânturache flutură vag din mână pentru a-i cuprinde pe da 
Quirm, roata, cercurile înalte ale gheenei. 

— Ah, zise bătrânul. Firește, asta e partea enervantă. Am citit atât 
de mult despre Fântână și ai crede că în toate aceste cărți cineva a 
pomenit lucrul cu adevărat important despre apă, nu? 

— Care era...? 

— „Fierbe-o mai întâi”. Spune totul, nu? Mare păcat, zău! 


Bagajul cobora la trap marele drum în spirală care unea cercurile 
gheenei. Chiar și în condiţii normale, probabil că nu ar fi atras prea mult 
atenţia. Măcar pentru că era mai puţin uimitor decât cei mai mulți 
dintre locuitori. 


— E tare plictisitor, spuse Eric. 

— Asta e ideea, zise Vânturache. 

— N-ar trebui să stăm ascunși aici, ar trebui să încercăm să găsim 
o cale de ieșire! 

— Păi, da, dar nu există. 

— De fapt, există, spuse o voce din spatele lui Vânturache. 

Era glasul cuiva care văzuse totul și nu îi plăcuse prea mult. 

— Lavaeolus? zise Vânturache. 

Strămoșul lui era chiar în spate. 

— O să ajungi acasă cu bine, spuse Lavaeolus cu amărăciune. 
Exact vorbele tale. Ha! Zece ani de belele, una după alta. Ai fi putut să-i 
zici unui prieten. 

— Hm, rosti Eric. Nu am vrut să deranjăm cursul istoriei. 

80 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu aţi vrut să deranjaţi cursul istoriei, repetă Lavaeolus rar. Se 
uită în jos la lemnăria roții. Oh! Bine. Asta face ca totul să fie în regulă. 
Mă simt mult mai bine că știu asta. Vorbind în numele cursului istoriei, 
aș vrea să vă mulțumesc foarte mult. 

— Scuze, zise Vânturache. 

— Da? 

— Ziceai că mai e o ieșire? 

— Oh, da. Una prin spate. 

— Unde este? 

Lavaeolus se opri o clipă din pășit și arătă peste hăul acoperit de 
cețuri. 

— Vezi arcada aia de acolo? 

Vânturache miji ochii. 

— Cu greu, spuse el. Aia e? 

— Da. Mult de cățărat și abrupt. Nu știu unde duce, totuși. 

— Cum ai aflat despre ca? 

Lavaeolus ridică din umeri. A 

— Am întrebat un demon, zise el. Intotdeauna e o cale mai simplă 
de a face totul, să știi. 

— O să ne ia o grămadă să ajungem acolo, spuse Eric. E chiar în 
partea cealaltă, n-o să reușim niciodată. 

Vânturache dădu aprobator din cap și continuă posomorât 
plimbarea nesfârșită. După câteva minute, zise: 

— Ție nu ţi se pare că mergem mai repede? 

Eric se întoarse. 

Bagajul li se alăturase și încerca să îi prindă din urmă. 


Astfgl stătea în faţa oglinzii. 

— Arată-mi ce văd ei! ordonă el. 

Da, stăpâne. 

Astfgl cercetă o clipă imaginea tremurătoare. 

— Spune-mi ce înseamnă, zise el. 

Sunt doar o oglindă, stăpâne. De unde să știu eu? 

Astfgl mârâi. 

— lar eu sunt Lordul Hadesului, spuse el fluturându-și tridentul. Și 
sunt gata să risc încă șapte ani de ghinion. 

Oglinda se gândi la variantele pe care le avea. 

S-ar putea să aud un scârțăit, stăpâne, se aventură ea. 

— ŞI? 

Miros fum. 

— Fără fum. Am interzis anume toate focurile deschise. Un concept 
tare demodat. Dădea o reputație proastă locului. 

Totuși, stăpâne. 

— Arată-mi... Hades. 


81 


Faust Eric 


Oglinda făcu tot ce putu. Regele nimeri taman la timp să vadă 
roata, cu lagărele strălucind încinse la roșu, căzând de pe suport și 
rostogolindu-se, la fel de înșelător de încet ca o avalanșă, pe tărâmul 
damnaților. 

Vânturache era atârnat de bara de sprijin, privind traversele 
trecând vâjâind cu o viteză care i-ar fi ars tălpile sandalelor dacă ar fi 
fost destul de prost să lase picioarele jos. Morţii, totuși, acceptau totul 
cu aplombul voios al celor care știu că ce era mai rău deja li s-a 
întâmplat. Țipete de: „Dă-mi vata de zahăr” ajungeau la el. Îl auzi pe 
Lavaeolus admirând tracţiunea splendidă și explicându-i lui da Quirm 
cum, dacă ai fi avut un vehicul care să mănânce drumul din faţa lui, așa 
cum, de fapt, făcea Bagajul, și l-ai fi acoperit cu armură, atunci 
războaiele ar fi fost mai puţin sângeroase, ar fi durat jumătate de timp 
și toată lumea ar fi putut petrece și mai multă vreme mergând acasă. 

Bagajul nu comenta nimic. Își vedea stăpânul atârnând un pic mai 
încolo și continua să meargă. Se poate să se fi gândit că această 
călătorie îi lua ceva timp, dar era problema Timpului. Și astfel, azvârlind 
în lături câte un suflet care ţipa, lovind, răsturnând și zdrobind câte un 
demon ghinionist, roata se rostogolea în continuare. 

Se izbi de stânca din partea opusă. 


Lordul Vassenego zâmbi. 

— Acum, zise el, este momentul. 

Ceilalți demoni bătrâni păreau cam neliniștiţi. Erau, firește, iscusiţi 
în rele, iar Astfgl era, în mod clar, Nu Unul Dintre Noi și cel mai 
revoltător țărănoi din câţi își croiseră drum în post... 

Dar... bine, asta... poate că erau niște lucruri care erau prea... 

— Învăţaţi de la oameni, îl imită Vassenego. M-a îndemnat pe mine 
să învăţ de la oameni. Eu! Ce nerușinare! Ce aroganță! Dar am privit, 
oh, da, am învăţat. Am plănuit. 

Expresia de pe fața lui era indescriptibilă. Chiar și lorzii din cele mai 
de jos cercuri, care se făleau cu ticăloșia, fură nevoiți să își întoarcă 
privirile. 

Ducele Drazometh cel Putred ridică șovăielnic o labă. 

— Dar dacă măcar bănuiește, spuse el, adică, are un temperament 
infect. Informările alea scrise... Se înfioră. 

— Dar ce facem? Vassenego își desfăcu brațele într-un gest 
inocent. Ce e rău în asta? Fraţilor, vă întreb: ce e rău? 

Degetele i se încleștară. Încheieturile lor străluceau alb sub pielea 
subţire, cu vene albastre în timp ce studia feţele nesigure. 

— Sau aţi prefera să primiţi încă o afirmare de politică internă? 

Expresiile fețelor se schimbară când lorzii se hotărâră ca un șir de 
piese de domino căzând. Erau unele lucruri în privința cărora chiar și ei 
erau uniţi. Gata cu afirmările de politică internă, gata cu documentele 
consultative, gata cu mesajele care să ridice moralul întregii echipe. 

82 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Acesta era ladul, dar trebuia să existe o limită. 

Earl Beezlemoth își frecă unul dintre cele trei nasuri. 

— Și oameni de pe undeva au scornit singuri-singurei toate astea? 
întrebă el. Nu le-am dat, știi, niciun indiciu? 

Vassenego clătină din cap. 

— E doar munca lor, zise el cu mândrie, ca un profesor înduioșat 
care tocmai a văzut un elev bun care a absolvit summa cum laude. 

Beezlemoth se uită în infinit. 

— Credeam că noi trebuia să fim cei îngrozitori, spuse el, glasul 
fiindu-i plin de venerație. _ 

Bătrânul lord dădu afirmativ din cap. Așteptase mult pentru asta. În 
timp ce alţii vorbeau despre revoluţia înfierbântată, el doar se uitase în 
lumea oamenilor și urmărise, și se minunase. 

Acest personaj Vânturache fusese extrem de util. Reușise să îl ţină 
pe rege complet ocupat. Meritase tot efortul. Afurisitul ăsta de om 
nebun tot mai credea că degetele lui făceau treaba! Trei dorințe, cum 
să nu! 


* 


Și astfel s-a făcut că atunci când Vânturache s-a eliberat dintre 
rămășițele roții, l-a descoperit pe Astfgl, regele demonilor, lordul 
gheenei, înălțându-se deasupra lui. 

Astfgl trecuse prin faza anterioară a furiei și era acum în laguna 
calmă a mâniei unde vocea este liniștită, comportamentul este măsurat 
și politicos, și doar o dâră slabă de salivă în colțul gurii trădează 
infernul interior. 

Eric se târî de sub o stinghie ruptă și privi în sus. 

— Oh, mamă, zise el. 

Regele demonilor învârti tridentul. Dintr-odată, nu mai arăta comic 
deloc. Arăta ca un băț greu din metal, cu trei ţepușe sinistre la un cap. 

Astfgl zâmbi și se uită înjur. 

— Nu, spuse el, aparent pentru sine. Nu aici. Nu e destul de public. 
Veniti! 

Câte o mână îi apucă pe fiecare de umăr. Nu i se puteau împotrivi 
mai mult decât doi fulgi de zăpadă neidentici s-ar fi putut împotrivi unui 
aruncător de flăcări. Urmă o clipă de dezorientare, iar Vânturache se 
trezi în cea mai mare încăpere din univers. 

Era sala cea mare. Ai fi putut construi în ea rachete spațiale. Regii 
Infernului se poate să fi auzit cuvinte ca „subtil” și „discreție”, dar 
auziseră și că, dacă aveai, trebuia să te dai mare și judecaseră că, dacă 
nu aveai, trebuia să te dai și mai mare, iar ceea ce nu aveau ei era 
bunul-gust. Astfgl făcuse tot ce îi stătuse în puteri, dar chiar și el fusese 
incapabil să adauge prea mult proiectului prost de la început, culorilor 
neasortate și tapetului oribil. Pusese câteva măsutţe de cafea și un afiș 


83 


Faust Eric 


cu lupte cu tauri, dar acestea erau mai mult sau mai puţin pierdute în 
haosul general, iar husa cea nouă de pe spatele Tronului Groazei 
servea doar pentru a scoate în evidenţă unele dintre cele mai 
deranjante basoreliefuri ale acestuia. 

Cei doi oameni fură aruncați pe podea. 

— lar acum... zise Astfgl. 

Dar glasul i se pierdu în uralele pornite din senin. 

Ridică privirea. 

Demoni de toate formele și mărimile umpleau aproape întreaga 
sală, îngrămădiţi pe pereţi și chiar atârnând de tavan. O formaţie 
muzicală diavolească lovi diferite coarde ale unei mari varietăți de 
instrumente. O pancartă, atârnată dintr-o parte în alta a sălii, spunea: 
„Trăiască Şefu.” 

Pe loc sprâncenele lui Astfgl se împletiră paranoic atunci când Vas- 
senego, urmat de alţi lorzi, se abătu asupra lui. Faţa bătrânului demon 
era despicată într-un zâmbet complet inocent, iar regele aproape că se 
panică și îl lovi cu tridentul înainte ca Vassenego să se întindă și să îl 
plesnească pe spate. 

— Bravo! ţipă el. 

— Ce? 

— Oh, foarte bine făcut! 

Astfgl se uită în jos la Vânturache. 

— Oh! zise el. Da. Bine. işi drese glasul. N-a fost mare lucru, 
adăugă el îndreptându-se de spate. Ştiam că nu o să reușiţi nimic, așa 
că... 

— Nu ăștia, rânji batjocoritor Vassenego. Asemenea lucruri triviale. 
Nu, sire. Mă refeream la ridicarea dumneavoastră. 

— Ridicare? făcu Astfgl. 

— Promovarea dumneavoastră, sire! 

Urale puternice se ridicară dinspre demonii mai tineri, care ar fi 
ovaţionat orice. 

— Promovare? Dar, dar eu sunt regele... protestă slab Astfgl. 

Simţea că puterea de înţelegere îl părăsea ușurel. 

— Pfui! zise Vassenego expansiv. 

— Pfui? 

— Într-adevăr, sire. Rege? Rege? Sire, vorbesc în numele tuturor 
când spun că acesta nu este un titlu pentru un demon ca 
dumneavoastră, sire, un demon a cărui putere de înțelegere a 
problemelor și priorităţilor organizaționale, a cărui pricepere profundă a 
funcţiilor potrivite ale fiinţei noastre, ale cărui - dacă pot spune așa - 
capacităţi pur intelectuale ne-au dus spre noi și măreţe adâncuri! 

Deși nu voia, Astfgl se simţi încântat. 

— Păi, știți... începu el. 

— Şi totuși, descoperim, în ciuda poziţiei dumneavoastră, că sunteţi 
preocupat de cele mai mici detalii ale muncii noastre, zise Vassenego 

84 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


uitându-se cruciș la Vânturache. Ce dedicare! Ce devotament! 

Astfgl se umflă în pene. 

— Firește. Întotdeauna am simţit... 

Vânturache se ridică în coate și se gândi: „Ai grijă, în spatele tău...” 

— Și astfel, spuse Vassenego cu un zâmbet ca un țărm acoperit de 
faruri, Consiliul s-a întrunit și a hotărât, permiteţi să adaug, sire, a 
hotărât în unanimitate, să creeze un premiu complet nou în cinstea 
realizărilor dumneavoastră remarcabile! 

— Importanța birocraţiei corecte... ce premiu? făcu Astfgl, plevușca 
suspiciunii ţâșnind dintr-odată prin oceanul respectului de sine. 

— Poziţia, sire, de Președinte Suprem pe Viaţă al Infernului! 

Trupa lovi iar. 

— Cu propriul dumneavoastră birou - mult mai mare decât chestia 
aia înghesuită pe care a trebuit să o suportaţi toți acești ani, sire. Sau, 
mai bine, domnule președinte! 

Trupa încercă altă coardă. 

Demonii așteptară. 

— O să fie... ghiveciuri cu plante? zise Astfgl rar. 

— Grămezi! Plantaţii! Jungle! 

Astfgl păru să fie luminat de o ușoară strălucire interioară. 

— Şi mochete? Adică, din perete în perete...? 

— Pereţii au trebuit să fie depărtaţi special pentru a le face loc, 
sire. Cât despre grosimea ei, sire? Triburi întregi de pigmei se întreabă 
de ce rămâne lumina aprinsă noaptea, sire! 

Uluit, regele își permise să lase ca un braţ exuberant să îl apuce pe 
după umeri și fu condus ușurel, toate gândurile de răzbunare uitate, 
printre mulțimile care aclamau. 

— Intotdeauna mi-am dorit una dintre chestiile alea speciale de 
făcut cafea, murmură el, în timp ce ultimele vestigii ale autocontrolului 
erau erodate. 

— O manufactură pozitivă a fost instalată, sire! Și un tub pentru 
vorbit, sire, pentru a vă comunica indicaţiile subordonaților. Și ultimul 
răcnet în materie de agende, doi eoni pe o pagină și o chestie pentru... 

— Carioci colorate. Intotdeauna am susţinut că... 

— Curcubeie întregi, sire, tună Vassenego. Dar să mergem acolo 
fără întârziere, sire, căci  bănuiesc că, datorită  profunzimii 
dumneavoastră înfocate, abia așteptați să vă confruntaţi cu sarcinile 
considerabile care vă așteaptă, sire. 

— Desigur, desigur! Era și vremea să fie îndeplinite, într-adevăr... o 
expresie de vagă perplexitate trecu pe fața tulburată a lui Astfgl. 
Aceste sarcini considerabile... 

— Nimic mai puţin decât o cercetare și o analiză aprofundată 
autoritare, totale și complete ale rolului, funcţiei, priorităţilor și 
scopurilor noastre, sire! 

Vassenego făcu un pas în spate. Lorzii demonilor își ţinură 


85 


Faust Eric 


respiraţia. Astfgl se încruntă. Universul păru să încetinească. Stelele se 
opriră pentru o clipă pe traiectoria lor. 

— Cu planificare de viitor? spuse el în cele din urmă. 

— O prioritate de vârf, sire, pe care aţi identificat-o instantaneu cu 
incisivitatea dumneavoastră obișnuită, zise Vassenego iute. 

Lorzii demonilor răsuflară. Pieptul lui Astfgl se umflă puțin. 

— Voi avea nevoie de personal special pentru a formula... 

— A formula! Exact ce trebuie! spuse Vassenego, care se lăsa, 
poate, luat un pic de val. 

Astfgl îi aruncă o privire ușor bănuitoare, dar în acel moment 
formaţia cântă iar. 

Ultimele cuvinte pe care le auzi Vânturache, în timp ce regele era 
condus afară din sală, au fost: 

— Și pentru a analiza informaţiile, voi avea nevoie de... 

Și apoi plecă. 

Restul demonilor, conștienți că distracţia părea să se fi încheiat 
pentru acea zi, începură să se îngrămădească și să iasă pe ușile mari. 
Cei mai inteligenţi dintre ei începeau să își dea seama că, în curând, 
focurile aveau să ardă iar. 

Nimeni nu părea să îi bage în seamă pe cei doi oameni. Vânturache 
îl trase pe Eric de robă. 

— Acum fugim, nu? zise Eric. 

— Acum mergem, zise Vânturache ferm. Nonșalant, calm și, hm... 

— lute? 

— Prinzi repede, nu? 


Este foarte important ca folosirea corectă a celor trei dorințe să 
aducă fericire celui mai mare număr posibil de oameni și, de fapt, 
aceasta se și întâmplase. 

Tezumanii erau fericiţi. Când lipsa rugăciunilor îl făcu pe Bagaj să 
se întoarcă și să le calce în picioare dușmanii, își otrăviră toți preoții și 
încercară ateismul luminat în schimb, ceea ce însemna că tot mai 
puteau omori câți oameni voiau, dar nu trebuia să se mai trezească 
atât de devreme ca să o facă. 

Oamenii din Tsort și Ephebe erau fericiți - cel puţin aceia care scriu 
și joacă în dramele istoriei, ceea ce conta. Acum, îndelungatul lor război 
se încheiase și ei puteau continua cu preocuparea potrivită a naţiunilor 
civilizate, adică să se pregătească pentru următorul. 

Cei din Infern erau fericiţi sau, cel puţin, mai fericiţi decât până 
atunci. Flăcările pâlpâiau din nou cu putere, aceleași vechi torturi 
familiare erau aplicate trupurilor eterice destul de incapabile să le 
simtă, iar damnaţii primiseră acea lecţie care face greutăţile atât de 
ușor de suportat - cunoașterea sigură și absolută că lucrurile pot fi mai 
rele. 

Lorzii demonilor erau fericiţi: 

86 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Stăteau în jurul oglinzii magice, sărbătorind cu ceva de băut. Din 
când în când, câte unul dintre ei risca să îl bată pe Vassenego pe spate. 

— Să îi lăsăm să plece, sire? zise un duce, uitându-se cu atenție la 
siluetele care se căţărau din imaginea întunecată a oglinzii. 

— Oh, cred că da, spuse Vassenego aerian. Intotdeauna e bine să 
lași câteva povești să se răspândească, să știi. Pur encurajer le... pur 
encoura... ca să îi faci pe toţi să fie atenţi și să bage naibii la cap. Și au 
fost folositori, în felul lor. 

Se uită în adâncurile paharului, jubilând în tăcere. 

Și totuși, și totuși, în străfundurile minții lui întortocheate, i se 
părea că auzea vocea slabă care avea să devină mai puternică odată 
cu trecerea anilor, vocea care bântuie toţi regii demonilor, de peste tot: 
ai grijă, în spatele tău... 

Este greu de spus dacă Bagajul era fericit sau nu. Deja atacase cu 
sălbăticie paisprezece demoni, iar pe trei dintre ei îi încolţea în propria 
groapă cu ulei clocotind. Curând avea să fie nevoit să își urmeze 
stăpânul, dar nu trebuia să se grăbească. 

Unul dintre ei încercă înnebunit să se apuce de mal. Bagajul îl călcă 
apăsat pe degete. 

Creatorul universurilor era fericit. Tocmai introdusese experimental 
un fulg de zăpadă cu șapte feţe într-un viscol și nimeni nu observase. 
Mâine era aproape hotărât să încerce mici litere ale alfabetului delicat 
cristalizate. Ninsoare Alfabet. Ar fi putut prinde. 

Vânturache și Eric erau fericiţi: 

— Văd cerul albastru! zise Eric. Unde crezi că o să ieșim? Și când? 

— Oriunde, rosti Vânturache. Oricând. 

Se uită în jos la treptele late pe care urcau. Erau ceva destul de 
inovator; fiecare era construită din litere de piatră mari. Cea pe care 
tocmai pășea, de exemplu, spunea: Am Făcut-O Cu Cele Mai Bune 
intenţii. 

Următoarea era: Am Crezut Că O Să Va Placă. 

Eric stătea pe: De Dragul Copiilor. 

— Ciudat, nu? zise acesta. De ce să faci așa? 

— Cred că ar trebui să fie bune intenţii, spuse Vânturache. 

Acesta era drumul spre lad, iar demonii erau, până la urmă, 
tradiționaliști. 

Și, deși sunt, desigur, iremediabil demonici, nu sunt întotdeauna 
răi. Și astfel, Vânturache păși de pe Suntem Angajatori Cu Şanse Egale, 
printr-un zid care se vindecă în urma lui și în lumea reală. 

Trebuia să accepte că ar fi putut fi mult mai rău. 


Președintele Astfgl, stând într-un loc niţel mai luminat din uriașul 
său birou întunecat, suflă iar în tubul de vorbit. 

— Alo? zise el. Alo? 

Nu răspundea nimeni. 


87 


Faust Eric 


Ciudat. 

Își luă unul dintre creioanele lui colorate și se uită la stiva de hârtii 
din spatele lui. Toate acele dosare, care trebuiau să fie analizate, 
cântărite, apreciate și evaluate, iar apoi trebuia să se ajungă la 
directivele manageriale potrivite și apoi un document de politică 
internă în amănunt trebuia să fie redactat, după care, în urma analizei 
potrivite, refăcut... 

Încercă iar tubul. 

— Alo? Alo? 

Nu era nimeni. Totuși, nicio problemă, erau multe de făcut. Timpul 
lui era prea important ca să îl irosească. 

Își cufundă picioarele în mocheta lui groasă și călduroasă. 

Se uită cu mândrie la ghivecele lui cu plante. 

Lovi un montaj complicat de sârme și bile cromate, care începură 
să se legene și să țăcăne directorial. 

Deșurubă capacul stiloului cu o mână fermă, hotărâtă. 

Scrise: Cu ce ne ocupăm noi?? 

Se gândi o vreme, apoi scrise cu grijă dedesubt: Ne ocupăm cu 
damnarea!! _ 

Și aceasta era, de asemenea, fericire. Intr-un fel. 


SFÂRȘIT 


88 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Titluri de Terry Pratchett din seria 


„LUMEA DISC” 


CULOAREA MAGIEI 
LUMINA FANTASTICĂ 
MAGIE DE AMBELE SEXE 
MORT 

COPILUL MINUNE 
STRANII SURATE 
PIRAMIDE 

GĂRZI! GĂRZI! 

ERIC 

IMAGINI MIȘCĂTOARE 
OMUL CU COASA 

PRIN CELE STRĂNĂTĂȚI 
ZEI MARUNȚI 


LORDS AND LADIES 
MEN AT ARMS 

SOUL MUSIC 
INTERESTING TIMES 
MASKERADE 

FEET OF CLAY 
HOGFATHER 

JINGO 

THE LAST CONTINENT 
CARPE JUGULUM 


89