Terry Pratchett — [Lumea Disc] 04 Mort

îs MORT 


A DISC WORLD NOVEL 


IE RRY PR ATC HETT 


s ` 


Terry Pratchett - Lumea Disc 

Terry Pratchett este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori 
contemporani. Trăiește în comitatul Wiltshire, în fața unei tastaturi, și a 
încetat să mai creadă că o viaţă are omul, pentru că „se luptă deja să 
ducă trei deodată”. A fost decorat cu Ordinul Imperiului Britanic în 
1998. Mort este al patrulea roman din seria Lumea Disc, care a repurtat 
un succes fenomenal. 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Terry Pratchett 


MORT 


Traducere din limba engleză DOMNICA MACRI 


1 


Mort 


noesis 


Rhiannei 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


lată încăperea însorită de lumânări în care stau ceasornicele vieţii - 
raft după raft de clepsidre îndesate, câte una pentru fiecare suflet viu, 
își lasă nisipul fin să curgă din viitor înspre trecut. Foșnetul reunit al 
grăunțelor de nisip în cădere face sala să vuiască precum marea. 

lată-l și pe proprietarul sălii mărșăluind încoace și-ncolo, cu un aer 
îngândurat. Numele său este Moartea. 

Dar nu o Moarte oarecare. Ci acea Moarte care operează exclusiv în 
sfera... de fapt nu e deloc o sferă, ci Lumea Disc, care e plată și se 
sprijină pe spinările a patru elefanţi gigantici, la rândul lor proptiţi pe 
carapacea enormei țestoase stelare zise Marele A'Tuin, și e înconjurată 
de o cascadă ce se prăvălește necontenit în spaţiu. 

Cercetătorii au calculat că șansele ca ceva atât de absurd să existe 
în realitate sunt de unu la un milion. 

Dar vrăjitorii au calculat și ei că șansele de unu la un milion se 
împlinesc în nouă cazuri din zece. 

Moartea clămpăne cu labele ei osoase pe dalele alb-negre, 
mormăindu-și în tigvă, în timp ce degetele sale scheletice numără 
șirurile de clepsidre aflate în plină activitate. 

Într-un final, găsește una care pare pe gustul său. O ia cu grijă de pe 
raft și o apropie de lumânarea cea mai la îndemână. O ţine în așa fel 
încât să reflecte lumina și privește lung la punctuleţul acela strălucitor. 

Privirea fixă din acele orbite sclipitoare cuprinde ţestoasa lumii, care 
vâslește prin adâncurile spaţiului cu carapacea ei arsă de comete și 
bătută de meteori. Într-o bună zi chiar și Marele A'Tuin va muri, își dă 
seama Moartea; ei bine, asta da provocare. 

Dar privirile i se îndreaptă acum spre splendoarea albastru-cenușie a 
Discului propriu-zis, care se rotește lent sub razele satelitului său solar. 

lar acum se întorc asupra marelui masiv muntos numit Vârfu 
Berbecelui. Vârfu Berbecelui e plin de râpe adânci și de prăpăstii 
nebănuite și de mult mai multă geografie decât poate duce. Masivul are 
și clima sa personală, cu ploi ca de șrapnel, vânturi șfichiuitoare și 
furtuni permanente. Unii spun că toate acestea se întâmplă pentru că 
Vârfu Berbecelui este leagănul magiei străvechi, sălbatice. Dar ce nu 
spun unii și alţii. 

Moartea clipește, își aţintește privirea în altă parte. Acum vede 
ținuturile înverzite de pe versantul de Disc-învârte al munţilor. 

Acum vede un deal anume. 

Acum vede o pajiște. 

Acum vede un băiat care aleargă. 

Acum se uită cu atenţie. 

Acum, cu o voce ca niște dale de plumb lovind în lespezi de granit, 
spune: Da. 


Mort 


Nu exista nicio îndoială că era ceva magic în solul acelei regiuni 
deluroase, fragmentate, căreia - din cauza tentei bizare pe care o 
dădea florei locale - i se spunea ţinutul cu iarbă octarină. De exemplu, 
era unul din puţinele locuri de pe Disc unde plantele dădeau soiuri 
reanuale. 

Reanualele sunt plante care cresc înapoi în timp. Le sădești anul 
acesta și răsar anul trecut. 

Familia lui Mort era specializată în distilarea vinului din struguri 
reanuali. Licoarea era foarte puternică și foarte căutată de ghicitori, de 
vreme ce, firește, îi ajuta să prevadă viitorul. Singurul neajuns era că 
mahmureala te dobora în dimineaţa dinainte și că trebuia să bei din 
greu ca să-ţi revii. 

Cultivatorii de plante reanuale erau în general bărbaţi serioși, 
așezați, cu aplecare spre introspecţie și spre examinarea atentă a 
calendarului. Un fermier care nu sădește la timp seminţele obișnuite 
pierde doar o recoltă, dar cineva care uită să sădească o recoltă deja 
culeasă cu 12 luni înainte riscă să tulbure întreaga textură a 
cauzalităţii, ca să nu mai pomenim de penibilul extrem al situației. 

Era de asemenea extrem de jenant pentru familia lui Mort că băiatul 
cel mai mic nu era deloc serios și avea tot atâta talent la horticultura 
cât ar fi avut o stea de mare uscată. Nu că n-ar fi avut bunăvoință, dar 
era acea bunăvoință vagă și veselă de care oamenii serioşi învăţaseră 
să se teamă cumplit. O bunăvoință din aceea contagioasă, probabil 
chiar mortală. Băiatul era înalt, roșcovan și pistruiat, cu genul de 
constituție care-i dă proprietarului doar un control aproximativ asupra 
corpului; părea făcut dintr-o mulţime de genunchi. 

În acea zi, corpul cu pricina gonea peste poieni, dând din mâini și 
zbierând. 

Tatăl și unchiul lui Mort îl priveau neconsolaţi de pe un zid de piatră. 

— Nu pricep, spuse Lezek, tatăl, cum de nu zburară păsările acelea. 
Eu aș zbura de-aș vedea așa orătanie venind spre mine. 

— Ei, corpul omenesc este minunat. Adică, recunosc, picioarele se 
cam duc care încotro, dar viteza nu e de colo. 

Mort ajunse la capătul unei brazde. Un porumbel îmbuibat se feri 
greoi din calea lui. 

— Are o inimă mare-n piept, să știi, spuse Lezek, prudent. 

— Mda. Sigur, păcat că celelalte nu-s la locul lor. 

— Îi ordonat. Nici nu mâncă mult, zise Lezek. 

— Da, îmi dau seama. 

Lezek se uită pieziș la fratele lui, care privea ţintă la cer. 

— Auzii că se ivi un loc la tine la fermă, Hameș, zise. 

— A. Păi am luat deja un ucenic, nu? 

— Mda, făcu Lezek amărât. Când fu asta? 

— leri, minţi Hameș cu viteza unei vipere. Totul e semnat, bătut în 
cuie. Îmi pare rău. N-am nimic cu Mort ăsta micu, să știi, e un băiat cum 

4 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


nu se poate mai drăguţ, doar că... 

— Știu, știu, zise Lezek. Doar că nu ș-ar găsi nici curu pe care șade. 

Priviră spre silueta din depărtare. Căzuse. Câţiva porumbei se 
apropiaseră să o cerceteze. 

— Nu-i un prost, vezi tu, zise Hameș. Nu-i ceea ce se cheamă prost. 

— Are și minte, ce-i drept, încuviinţă Lezek. Uneori îi așa dus pe 
gânduri că trebui să-i arzi una după ceafă ca să te bage în seamă. 
Bunică-sa îl învăţă să citească, vezi Doamne. Pesemne că i se încinse 
creierul. 

Mort se ridicase și se împiedicase în cămeșoaie. 

— Ar trebui să-l dai să facă o meserie, zise Hameș îngândurat. 
Preoţie, poate. Sau magie. Toată ziua sunt cu nasu-n cărți, vrăjitorii ăia. 

Se priviră. În minţi li se furișă imaginea a ce ar fi putut face Mort 
dacă ajungea să pună mâinile lui pline de bunăvoință pe o carte de 
magie. 

— Bine, zise Hameș grăbit. Atunci altceva. Trebuie să fie o mulțime 
de lucruri de care se poate apuca. 

— Numa gândește prea mult, ăsta-i baiul. lote-te la el acuma. Nu stai 
să te gândești cum să sparii păsările. Le sparii și gata. Dacă ești un 
băiat că toți ăilalţi, adică. 

Hameș se scarpină gânditor în bărbie. 

— Ai putea să lași grija asta în seama altcuiva. Expresia lui Lezek nu 
se modifică, deși o schimbare insesizabilă îi apăru în jurul ochilor. 

— Ce vreai să zici? întrebă. 

— E un târg de ucenici la Culmea Oii săptămâna care vine. Bagă-l la 
stăpân și o să fie treaba aceluia să-l pună pe roate. Așa-i legea. Iscălești 
învoiala și al lui să fie. 

Lezek privi peste câmp la fiul lui, care tocmai examina un bolovan. 

— Vezi că n-aş vrea să paţă ceva, zise el cu îndoială. Ținem mult la 
el, maică-sa și cu mine. Știi cum îi, te-nveţi cu omul. 

— E pentru binele lui, o să vezi. O să facă bărbat din el. 

— Deh, mai știi. Material ar fi destul, nu-i vorbă, suspină Lezek. 

Bolovanul captase interesul lui Mort. Avea cochilii de melci prin el, 
relicve ale vremurilor dintâi, când Creatorul, nimeni nu știe de ce, își 
confecţiona creaturile din piatră. 

Pe Mort îl interesau multe lucruri. De ce se înșirau dinţii oamenilor 
așa frumos unul lângă altul, de exemplu. La asta se gândise o mulțime. 
Apoi era enigma soarelui și de ce răsărea el în timpul zilei în loc de 
noaptea, când lumina lui ar fi fost mai folositoare. Știa explicaţiile 
standard, dar nu prea îl mulțumeau. 

Pe scurt, Mort era unul din acei oameni mai periculoși decât un sac 
plin cu șerpi veninoși. Era hotărât să descopere logica ascunsă a 
universului. 

Ceea ce avea să fie cam greu, pentru că așa ceva nu există. 
Creatorul a avut o sumedenie de idei bune când a meșterit lumea, dar 


5 


Mort 


printre ele nu s-a numărat și aceea de a o face pe înțelesul oamenilor. 
Eroii din tragedii se vaită mereu când se află în atenţia zeilor, dar cei 
care au cu adevărat de suferit sunt oamenii ignoraţi de zei. 
Tatăl lui zbiera la el, ca de obicei. Mort aruncă pietroiul spre un 
porumbel, care era așa de ghiftuit că abia se feri, și traversă câmpul 
înapoi. 


XXX 


lată de ce Mort și tatăl său coborâră din munţi către Culmea Oii în 
ajun de Lăsata Porcului, cu avutul cam precar al băiatului strâns într-un 
sac pe spinarea măgarului. Orașul consta în principal din cele patru 
laturi din jurul unei pieţe pietruite, cu magazine care furnizau toată 
gama de servicii pentru o comunitate de agricultori. 

După cinci minute, Mort ieși de la croitor purtând un obiect 
vestimentar maroniu și cam lălâu, cu o funcţie nedefinită, care din 
motive lesne de înțeles nu mai fusese reclamat de fostul proprietar și 
care urma să-i vină bine după ce mai creștea, presupunând că avea să 
crească vreodată cât un elefant cu nouăsprezece picioare. 

Tatăl îl privi cu un ochi critic. 

— Foarte faină, zise el, la banii ăia. 

— Mă mănâncă, făcu Mort. Cred că mai locuiesc și alte chestii prin 
ea. 

— Sunt mii de băieţi pe lumea asta care ar fi recunoscători cu așa 
o - Lezek șovăi, apoi renunţă - așa o îmbrăcăminte faină, călduroasă. 

— Nu pot să le-o mai împrumut și lor? spuse Mort rugător. 

— Musai s-arăți bine, zise Lezek sever. Trebuie să faci impresie bună, 
să ieși în faţă. 

Despre asta nu încăpea vorbă. Chiar ieșea. Porniră prin gloata care 
se înghesuia în piață, fiecare cu gândurile lui. De obicei, lui Mort îi 
plăcea să viziteze orașul, cu atmosfera lui cosmopolită și cu dialectele 
ciudate de prin sate aflate la depărtare de cinci sau chiar zece 
kilometri, dar de data aceasta avea o stare neplăcută de așteptare, de 
parcă și-ar fi amintit un lucru care încă nu se întâmplase. 

Târgul părea să funcţioneze astfel: bărbaţii care căutau de lucru 
stăteau în șiruri zdrenţăroase în centrul pieţii. Mulţi aveau la pălărie 
simboluri ale meseriei pe care o știau - ciobanii purtau un smoc de 
lână, căruţașii niște păr de cal, decoratorii câte o bucată de tapet mai 
interesant din pânză aspră, și așa mai departe. 

Băieţii care voiau să intre ucenici erau adunați pe partea dinspre 
Miez a pieţei. 

— Te duci și stai acolo și cineva vine și te ia ucenic, spuse Lezek, cu 
vocea vădindu-i nesiguranța. Dacă le place de tine, vreau să zic. 

— Cum vine asta? zise Mort. 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Păi... făcu Lezek și se opri. Hameș nu-i explicase partea asta. Se 
folosi de cunoștințele sale limitate din domeniul pieţei, care se 
reduceau la vânzarea de vite, și sugeră: Pesemne că-ți numără dinții și 
treburi d-aistea. Se uită să nu horcăi și să ai picioare bune. Eu nu le-aș 
zice de citit, oamenii se sparie. 

— Și pe urmă? întrebă Mort. 

— Pe urmă te duci și înveţi o meserie, răspunse Lezek. 

— Ce meserie? 

— Păi... tâmplăria ar fi bună, se aventură Lezek. Sau tâlhăria. Cineva 
trebuie s-o facă și p-asta. 

Mort își studie picioarele. Era un fiu îndatoritor când își aducea 
aminte și, dacă asta așteptau de la el, să devină ucenic, era hotărât să 
devină unul bun. Tâmplăria nu i se părea însă cine știe ce - lemnul era 
obstinat într-ale lui și avea tot timpul tendinţa să se crape. lar tâlharii 
cu patalama erau rari prin munţii Vârfu Berbecelui, unde oamenii nu 
erau suficient de bogaţi ca să și-i permită. 

— Bine, zise el până la urmă. O să încerc. Dar ce se întâmplă dacă 
nu mă ia nimeni în ucenicie? 

Lezek se scarpină în cap. 

— Nu știu, zise el. Cred că tre's-aștepţi pân-la spartu’ târgului. La 
miezul nopţii. Zic și io. 


lar acum se apropia miezul nopţii. _ 

O brumă începuse să pătrundă pietrele de pavaj. In ceasul 
ornamental din turnul care domina piața, două figurine migălos 
sculptate ieșiră pe ușițele de pe cadran și bătură sfertul. 

Încă cincisprezece minute până la miezul nopţii. Mort tremura, dar 
focul stacojiu al rușinii și ambiţiei ardea înăuntrul lui mai încins decât 
cazanele iadului. Își suflă în palme doar ca să aibă ceva de făcut și privi 
în sus, spre cerul sticlos, încercând să evite privirile prelungi ale celor 
câţiva trecători rătăciţi printre rămășițele târgului. 

Cei mai mulţi negustori își strânseseră tarabele și plecaseră. Chiar și 
omul cu plăcinte calde cu carne încetase să își mai strige marfa și, fără 
să ţină cont de siguranţa personală, mânca din ea. 

Ultimul din aspiranții la ucenicie dispăruse cu ore în urmă. Era un 
tânăr care privea cu un ochi la slănină și altul la făină, cocoșat și cu 
nasul înfundat, astfel încât singurul cerșetor oficial din Culmea Oii îl 
considerase candidatul perfect la ucenicie. Băiatul care stătuse de 
cealaltă parte a lui Mort avea să devină meșter de jucării. Se duseseră 
unul câte unul - zidarii, fierarii, asasinii, ţesătorii, tinichigiii, escrocii și 
plugarii. În câteva minute începea anul nou și o sută de băieţi se 
pregăteau plini se speranţă să își înceapă noile cariere, putând să-și 
deruleze în fața ochilor vieţi împlinite de o muncă folositoare. 

Mort se întreba deznădăjduit de ce nu fusese ales. Incercase să aibă 
un aer respectabil și îi privise pe toți potenţialii stăpâni drept în ochi, ca 

7 


Mort 


să-i impresioneze prin caracterul său excelent și calităţile lui extrem de 
apreciabile. Procedeul nu păruse totuși să aibă efectul scontat. 

— Nu vrei o plăcintă cu carne? îl întrebă tatăl lui. 

— Nu. 

— Le dă ieftin. 

— Nu, mulțumesc. 

— Deh. Lezek ezită. 

— Pot să-l întreb pe el dacă n-o vrea un ucenic. Bună afacere, 
negoțul cu d-ale gurii. 

— Nu cred că vrea, zise Mort. 

— Nu, vezi bine că nu, zise Lezek. E mai mult treabă de-un singur 
om. Oricum, d-acuma se duse și el. Știi ceva, îţi las un pic de la mine. 

— Nu prea mi-e foame, tată. 

— Aproape că n-are zgârciuri. 

— Nu, dar mulțumesc oricum. 

— Deh. Lezek se dezumflă puţin. Dansă pe loc să-și mai 
dezmorțească picioarele și fluieră printre dinţi câteva măsuri fără 
melodie. Simţea că trebuie să spună ceva, să-i ofere un sfat, să-i arate 
că viaţa are suișuri și coborâșuri, să-și ia fiul de după umeri și să-i 
vorbească pe larg despre problemele maturizării, să-i sugereze mai pe 
scurt - că lumea e genul de loc unde nimeni n-ar trebui - metaforic 
vorbind - să fie atât de mândru încât să refuze o bunătate de plăcintă 
caldă cu carne. _ 

Acum erau doar ei doi. Inghețul, ultimul din acel an, își întețea atacul 
asupra pietrelor. 

Sus, în tumul alăturat, o roată dințată făcu clanc, ridică o pârghie, 
declanșă un mecanism și eliberă o greutate din fier. Se auzi un oribil 
hârâit metalic și ușițele de pe cadranul orologiului se deschiseră, 
scoțând la iveală păpușile ceasornicului. Legănându-și ciocanele cu 
niște smucituri de parcă sufereau de artrită robotică, acestea începură 
să bată începutul noii zile. 

— Ei, asta fuse, zise Lezek, plin de speranţă. Acum trebuia să 
găsească un loc de dormit. Lăsata Porcului nu era o vreme de umblat 
prin munți. Poate se aciuiau într-un grajd, undeva... 

— Nu e miezul nopţii până nu bate ultima dată, spuse Mort, detașat. 

Lezek ridică din umeri. Forţa cu care se încăpăţâna Mort îl depășea 
pur și simplu. 

— Bine, zise el. S-așteptăm dară. 

Atunci auziră un tropăit de copite ce răsuna ceva mai tare în piața 
înghețată decât ar fi permis o acustică normală. De fapt, tropăit este un 
cuvânt incredibil de nepotrivit pentru zgomotul care zbârnâia în jurul 
capului lui Mort; tropăitul te duce cu gândul la un ponei simpatic, 
eventual unul care poartă o pălărioară de paie cu găuri pentru urechi. 
Un anumit ton din sunetul acela sugera însă foarte clar că pălăriile de 
pai erau excluse. 

8 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Calul intră în piaţă pe poarta dinspre Miez, scoțând aburi de pe 
crupele sale uriașe, albe și umede și iscând scântei pe pietrele de 
pavaj. Avea un trap mândru, de armăsar de luptă. In mod categoric, nu 
purta pălărie de paie. 

Silueta înaltă de pe spinarea lui era bine înfofolită. Când calul ajunse 
în centrul pieței, călăreţul descăleca încet și căută ceva în spatele șeii. 
Într-un final el - sau ea - scoase o desagă de grăunţe, o potrivi pe după 
urechile calului și bătu animalul prietenește pe gât. 

Aerul căpătă o textură groasă, unsuroasă, iar umbrele întunecate din 
jurul lui Mort căpătară contururi de curcubee albastre-purpurii. 
Călărețul se îndreptă spre el, cu mantia neagră fluturându-i și cu 
picioarele clămpănind pe pietre. Erau singurele sunete - tăcerea se 
lăsase asupra pieţii ca un mare nor de vată. 

Efectul impresionant fu în mare parte stricat de o pojghiță de 
gheață. 

Fir-ar să fie. 

Nu era ceea se înțelege de obicei printr-o voce. Cuvintele erau la 
locul lor, dar ajunseseră în capul lui Mort fără să se mai obosească să-i 
treacă prin urechi. 

Băiatul se repezi să ajute silueta prăbușită la pământ și se trezi că 
apucă o mână care nu era decât niște oase lustruite, netede și cam 
îngălbenite, ca o bilă de biliard. Gluga personajului căzu pe spate și un 
craniu dezgolit își întoarse către el orbitele goale. 

De fapt, nu erau chiar goale. În adâncul lor, ca în niște ferestre 
deschise spre abisul spaţial, străluceau două stele albastre. 

Mort își dădu seama că ar trebui să se simtă îngrozit, așa că fu 
oarecum șocat să constate că nu era. În faţa lui se afla un schelet care 
își freca genunchii bombănind, dar era unul viu, impresionant în felul 
lui, dar, în mod bizar, nu foarte înspăimântător. 5 

MULTUMESC, BĂIETE, făcu tigva. CUM TE CHEAMA? 

—Ăăă, făcu Mort, Mortimer... domnule. Mi se spune Mort. 

CE COINCIDENȚA, zise craniul. AJUTA-MA, TE ROG, SA MA RIDIC. 

Silueta se ridică greoi, scuturându-se. Mort putu acum să vadă că la 
brâu purta un chimir greu, de care atârna o sabie cu mânere albe. 

—Sper că nu v-aţi lovit, domnule, spuse el politicos. 

Tigva rânji. Normal, gândi Mort, nu prea are de ales. 

NU-I NIMIC GRAV, SUNT SIGUR. Tigva privi împrejur și păru să-l 
observe pentru prima dată pe Lezek, care arăta ca o statuie 
încremenită în loc. Mort consideră că e nevoie de o explicație. 

— Tatăl meu, zise el, încercând să se așeze, protector, în fața 
Exponatului nr. 1 fără a jigni pe nimeni. Scuzaţi-mă, domnule, dar 
sunteți cumva Moartea? 

CORECT. NOTA ZECE PENTRU SIMŢ DE OBSERVAȚIE. 

Mort înghiţi în sec. 

— Tatăl meu este un om bun, zise. Se mai gândi un pic și adăugă: 


9 


Mort 


Destul de bun. Aș prefera să îl lăsaţi în pace, dacă vă e totuna. Nu știu 
ce i-aţi făcut, dar aș vrea să încetaţi. Nu vreau să vă jignesc. 

N-AM FĂCUT DECÂT SĂ NE SCOT PE MINE ȘI PE TINE DIN TIMP 
PENTRU O VREME. EL NU O SĂ VADĂ ȘI NU O SĂ AUDĂ NIMIC CARE SĂ-L 
TULBURE. NU, BĂIETE, DUPĂ TINE AM VENIT. 

— După mine? 

NU CAUŢI DE LUCRU? 

Mort se lumină. 

— Căutați un ucenic? zise el. 

Orbitele se întoarseră spre el, cu luminițele actinice strălucind. 

DESIGUR. 

Moartea făcu un gest cu mâna sa osoasă. Se zări o lumină purpurie, 
un fel de „poc” vizual, și Lezek se despietri. Deasupra capului lui, 
păpușile automate din ceas își reluară bătutul de miezul nopţii, după ce 
Timpul primi permisiunea de a-și reintra tiptil în drepturi. 

Lezek clipi. 

— Nu te zării până acum, spuse el. lertare... cred că fusei cu gândul 
aiurea. 

TOCMAI I-AM OFERIT O UCENICIE BĂIATULUI TĂU. TRAG NĂDEJDE CĂ 
TE VEI ÎNVOI? 

— Cu ce ziceai că te ocupi? zise Lezek adresându-se unui schelet 
îmbrăcat în negru fără a trăda nicio urmă de surprindere. 

CĂLĂUZESC SUFLETE CĂTRE LUMEA DE DINCOLO, zise Moartea. 

— Ah, făcu Lezek, așa-i, iertăciune. Puteam ghici după veșminte. 
Folositoare muncă, așezată. E o firmă cu vechime? 

LUCREZ DE CEVA VREME, ÎNTR-ADEVĂR, zise Moartea. 

— Bun. Bun. Nu gândii până acum c-ar fi de Mort, dar e bună slujba, 
bună, ai mereu de lucru. Cum te cheamă pe mata? 

MOARTEA. 

— Tată... interveni Mort. 

— Nu cred că auzii de firma asta, zise Lezek. Unde ziseși că ai 
sediul? : i 

DIN ADÂNCURILE CELE MAI PROFUNDE ALE MĂRII PÂNĂ-N SLAVA 
CERULUI, UNDE NICI VULTURII N-AJUNG, zise Moartea. 

— Apăi bine, încuviinţă Lezek din cap. Atunci eu... 

— Tată... zise Mort, trăgându-și tatăl de pulpana hainei. 

Moartea puse o mână pe umărul băiatului. 

CE VEDE ȘI AUDE TATAL TĂU NU E CEEA CE VEZI ȘI AUZI TU, zise el. 
NU-L PUNE PE GÂNDURI, CREZI CĂ AR VREA SĂ MĂ VADĂ... ÎN CARNE ȘI 
OASE, CUM S-AR SPUNE? 

— Bine, dar tu ești Moartea. Umbli să omori oameni! 

EU? SĂ OMOR OAMENI? spuse Moartea, evident ofensat. SIGUR CĂ 
NU. OAMENII SUNT UCIȘI, DAR ASTA-I PROBLEMA LOR. EU PREIAU 
LUCRURILE DIN ACEL MOMENT. ÎN FOND, AR FI O LUME STUPIDĂ RĂU 
DACĂ OAMENII S-AR OMORI ÎNTRE El FĂRĂ SĂ MOARĂ, NU? 

10 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Păi, da... zise Mort cu îndoială. 

Mort nu auzise niciodată cuvântul „intrigat”. Nu se aflase în 
vocabularul curent al familiei sale. Dar o scânteie din sufletul lui îi 
spunea că avea de-a face cu ceva ciudat, fascinant și nu întru totul 
odios și că, dacă ar scăpa o asemenea ocazie, și-ar petrece tot restul 
vieţii regretând. In plus își aminti și de umilințele acelei zile și de cât 
era de mers pe jos până acasă.. 

— Aăă... începu el. Nu trebuie să mor ca să primesc slujba, nu-i așa? 

NU E OBLIGATORIU SĂ FII MORT. 

— Și cu... oasele? 

DOAR DACĂ VREI. 

Mort răsuflă ușurat. Viziunea începuse să-l obsedeze. 

— Dacă tata e de-acord, zise el. 

Priviră către Lezek, care se scărpina în barbă. 

— Tu ce zici de asta, Mort? întrebă el cu acea vioiciune a omului cu 
febră. Nu oricine să-nghesuie la așa o ocupație. Nu la așa ceva trăgeam 
nădejde, mărturisesc. Dar zice-se că meseria de cioclu e foarte 
onorabilă. Tu alegi. 

— Cioclu? făcu Mort. Moartea încuviinţă din cap și ridică degetul la 
buze într-un gest conspirativ. 

— E interesant, zise Mort încet. Cred că aș vrea să încerc. 

— Unde ziceai că e firma matale? zise Lezek. E departe? 

NU MAI DEPARTE DE GROSIMEA UNEI UMBRE, zise Moartea. UNDE A 
FOST PRIMA CELULĂ VIE, ACOLO AM FOST ȘI EU. UNDE SUNT OAMENI, 
ACOLO SUNT ȘI EU. CÂND ULTIMUL CRÂMPEI DE VIAȚĂ SE VA TÂRI PE 
SUB STELELE ÎNGHEȚATE, EU VOI FI ACOLO. 

— Aha, făcu Lezek, deci ar fi ceva de mers. Păru nedumerit, ca unul 
care încearcă să-și amintească ceva important, dar apoi, în mod vizibil, 
renunţă. 

Moartea îl bătu pe umăr prietenește și se întoarse spre Mort. Al CEVA 
BAGAJE, BĂIETE? 

— Da, zise Mort, după care își aminti. Dar cred că am lăsat totul la 
prăvălie. Tată, am lăsat sacul la prăvălia de haine! 

— Trebuie c-au închis, zise Lezek. Prăvăliile nu tin deschis în noaptea 
de Lăsata Porcului. Tre'să te-ntorci poimâine... mâine, de-acuma. 

NU CONTEAZĂ, zise Moartea. O SĂ PLECĂM ACUM. FĂRĂ ÎNDOIALĂ 
CĂ VOI MAI AVEA DE LUCRU PE AICI ÎN CURÂND. 

— Trag nădejde că-i veni să ne vezi curând, zise Lezek. Părea să se 
lupte cu propriile gânduri. Y 

— NU CRED CA AR FI O IDEE PREA BUNA, zise Mort. 

— Apăi, cu bine, fiule, zise Lezek. Să faci cum ți-or spune, înţelegi? 
Și - să-mi fie cu iertare domnule - matale ai vreun fiu? 

Moartea făcu o față descumpănită. 

NU, zise. NU AM NICIUN FIU. 

— Vreau și eu să-i spun vo două vorbe la băiat, dacă nu vă e cu 

11 


Mort 


supărare. | PI 

ATUNCI MA DUC SA VAD DE CAL, zise Moartea cu un tact ieșit din 
comun. 

Lezek își luă fiul de după umeri, cu oarecare dificultate din cauza 
diferenţei de înălţime, și îl conduse ușor prin piaţă. 

— Mort, știi că unchi-tu Hameș îmi spuse de afacerea aiasta cu 
ucenicia? șopti el. 

— ȘI? 

— Apăi, îmi mai spuse și altceva, mărturisi bătrânul. Spuse că uneori 
ucenicul moștenește afacerea stăpâne-su. Ce zici de asta? 

— Păi, nu sunt prea sigur, zise Mort. 

— Merită să te gândești, zise Lezek. 

— Chiar mă gândesc, tată. 

— Mulţi flăcăi porniră așa, îmi zise Hameș. Se vădiră destoinici, 
câștigară încrederea stăpânului și, apăi, de fuseră și fete de măritat pân 
casă... îţi zise domnul, ăăă, domnul ăsta zise ceva de fete? 

— Care domn? zise Mort. 

— Domnul... stăpân-tu ăl nou. 

— Ah. El. Nu. Nu cred, zise Mort încet. Nu cred că e genul familist. 

— Mulţi flăcăi isteți se făcură oameni când își puse pirostriile, zise 
Lezek. 

— Se făcură? 

— Mort, m-auzisi ori ba? 

— Ce? 

Lezek se opri pe dalele înghețate și îl întoarse pe băiat cu faţa la el. 

— Tre'să te străduiești mai mult de-atâta, spuse. Mă-nţelegi tu, 
băiete? Dacă vreai să ajungi ceva pe lume, tre's-asculți. Iti vorbește 
taică-tu. 

Mort se uită la chipul tatălui său. Ar fi vrut să-i spună multe lucruri: 
să-i spună cât de mult îl iubește, cât de speriat este; voia să-l întrebe 
pe tatăl lui ce i se păruse că vede și aude. Voia să-i spună că se simte 
ca unul care a pășit pe un mușuroi și s-a trezit că e de fapt pe un 
vulcan. Voia să-l întrebe ce înseamnă „pirostrii”. 

Dar nu spuse decât: 

— Da, mulțumesc. Mai bine plec. O să încerc să vă scriu. 

— S-o găsi careva să ne citească și nouă, zise Lezek. Cu bine, Mort. 
Își suflă nasul. 

— Cu bine, tată. O să vin în vizită, zise Mort. 

Moartea tuși, cu tact, deși vocea lui avea rezonanța unei crengi 
scorburoase, năpădite de păianjeni cu cruce. 

E TIMPUL SA MERGEM. HOPA SUS, MORI. 

Pe când Mort se căţăra în spatele șeii bătute cu argint, Moartea se 
aplecă și îi strânse mâna lui Lezek. 

MULŢUMESC, spuse. 

— Are suflet bun, zise Lezek. E oleacă visător, asta-i tot. Cred că toți 

12 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


fuserăm tineri odată. 

Moartea se gândi. 

NU, zise. EU NU CRED. 

Strânse dârlogii și întoarse calul către drumul de Margine. Cocoţat în 
spatele siluetei în negru, Mort făcu disperat cu mâna. 

Lezek îi răspunse. Apoi, când calul și cei doi călăreţi dispărură, își 
cobori mâna și o privi. Strânsoarea aceea... fusese ciudată. Dar, cum 
necum, nu-și mai amintea de ce. 


Mort ascultă sunetul pietrei de sub copitele calului. Urmă apoi 
zgomotul înfundat al pământului bătătorit de pe drum, și apoi nimic. 

Privi în jos și văzu peisajul întins la picioarele sale și noaptea gravată 
cu argintul lunii. Dacă ar fi căzut, nu s-ar fi lovit decât de aer. 

Se apucă și mai bine de șa. 

Atunci Moartea spuse: 

ȚL-E FOAME, BĂIETE? 

— Da, domnule. Cuvintele veniseră direct din stomac, fără vreo 
contribuţie din partea creierului. 

Moartea încuviință din cap și struni calul. Acesta se opri în aer, cu 
toată uriașa panoramă circulară a Discului sclipind sub el. Ici și colo, 
câte un oraș strălucea portocaliu; din mările calde de lângă Margine 
răzbătea o aură fosforescentă, în văile mai adânci, lumina zilei rămasă 
prizonieră - căci este o lumină lentă și ceva mai grea*! - se evapora ca 
un abur argintiu. 

Dar era umbrită de lucirea care se ridica spre stele chiar de la 
Margine. Șuvoaie întregi de lumină tremurau sclipind în noapte. Lumea 
era înconjurată de mari ziduri aurii. 

— E minunat, murmură Mort. Ce este? 

SOARELE SE AFLA SUB DISC, spuse Moartea. 

— Așa e în fiecare noapte? 

ÎN FIECARE NOAPTE, spuse moartea. AȘA E NATURA. 

— Și știe cineva? 

EU. TU. ZEII. E FRUMOS, NU? 

— Grozav! 


1 Practic orice pe lume se mișcă mai repede decât lumina de pe Disc, care, spre 
deosebire de lumina obișnuită, este leneșă și docilă. Singurul lucru mai rapid decât 
lumina obișnuită este monarhia, potrivit filosofului Cha Yin Sân. El a făcut următorul 
raţionament: nu poţi avea mai mult de un rege odată, iar cum tradiţia cere să nu fie nicio 
pauză între regi, atunci când un rege moare succesiunea trebuie să aibă loc instantaneu. 
Este de presupus, a spus el, că există particule elementare - regioni, eventual prinţioni - 
care să îndeplinească această sarcină, dar, desigur, uneori succesiunea nu se 
materializează dacă, în mijlocul traiectoriei, acestea lovesc o antiparticulă numită 
republicon. Planurile sale ambiţioase de a-și folosi descoperirea pentru a trimite mesaje, 
care presupuneau și torturarea unui rege mai neînsemnat în scopul modulării semnalului, 
nu au fost niciodată dezvăluite, deoarece la momentul respectiv s-a închis barul. 


13 


Mort 


Moartea se aplecă în șa și privi către regatele lumii. 
NU ȘTIU TU, DAR EU TARE I-AȘ VENI DE HAC UNEI PORŢII DE CURRY. 


Deși era cu mult trecut de miezul nopţii, orașul îngemănat Ankh- 
Morpork forfotea de viaţă. Lui Mort i se păruse că în Culmea Oii era 
aglomerat, dar în comparaţie cu agitația străzii din jur, orășelul era, ce 
mai, ca o morgă. 

Poeţii au încercat să descrie Ankh-Morporkul. Au dat însă greș. 
Probabil că de vină e simpla vitalitate de care mustește locul, sau poate 
că un oraș cu un milion de locuitori și lipsit de canalizare e cam frust 
pentru poeţi, care preferă narcisele fără doar și poate. Să spunem doar 
că orașul Ankh-Morpork este plin de viaţă ca o brânză veche într-o zi cu 
soare, țipător ca o sudalmă-n catedrală, sclipitor ca o pată de ulei, 
colorat ca o vânătaie și plin de activitate, hărnicie, energie și negoţ 
exuberant ca un câine mort pe-un mușuroi de furnici. 

Se aflau acolo temple cu porţile larg deschise, din care se revărsau 
pe străzi sunetele gongurilor și ţimbalelor ori, în cazul religiilor mai 
conservatoare, ţipetele scurte ale victimelor. 

Existau prăvălii din care mărfuri ciudate se revărsau până pe 
trotuare. Păreau să existe și o mulţime de tinere prietenoase care nu-și 
puteau permite prea multe haine. Existau făclii, jongleri și un sortiment 
variat de furnizori de transcendenţă la minut. 

lar Moartea se preumbla prin toate acestea. Mort se așteptase 
oarecum să-l vadă plutind prin mulţime ca fumul, dar nu era deloc așa. 
Purul adevăr era că, oriunde se ducea Moartea, oamenii se îndepărtau 
în mod firesc din calea lui. 

Nu la fel se întâmpla și cu Mort. Mulțimea care se despărţise pe 
nesimţite pentru a-i face loc noului lui stăpân se închidea chiar când era 
să treacă el. Era călcat pe picioare, înghiontit în coaste, oamenii tot 
încercau să-i vândă mirodenii puturoase și legume cu forme sugestive, 
iar o doamnă destul de în vârstă îi spuse chiar, în pofida oricărei 
evidențe, că arăta ca un tânăr cu posibilităţi care și-ar fi dorit puţină 
distracţie. 

Îi mulţumi frumos, dar spera că se distrează deja destul de bine. 

Moartea ajunse la colțul străzii, cu lumina făcliilor jucându-i pe domul 
șlefuit al tigvei, și adulmecă aerul. Un beţiv se împletici și, fără să-și 
dea prea bine seama de ce, făcu un mic ocol în traseul lui aiurit, așa, 
din senin. _ 

ACESTA ESTE ORAȘUL, BAIETE, zise Moartea. CE PĂRERE Al? 

—E foarte mare, spuse Mort, nesigur. Adică, de ce vor toţi să trăiască 
înghesuiți în halul ăsta? Moartea ridică din umeri. 

MIE ÎMI PLACE, zise. E PLIN DE VIAȚĂ. 

— Domnule? 

DA. 

— Ce este un curry? 

14 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Flăcările albastre luciră în adâncul ochilor Morţii. 

AL MUȘCAT VREODATĂ DINTR-UN CUB DE GHEAȚĂ INCANDESCENT? 

— Nu, domnule, răspunse Mort. 

AȘA E CURRY. 

— Domnule? 

DA? 

Mort înghiți cu noduri. 

— lertaţi-mă, domnule, dar tata a zis că dacă nu înțeleg ceva trebuie 
să întreb, domnule. 

FOARTE LAUDABIL, zise Moartea. Porni pe o străduţă lăturalnică, 
timp ce oamenii se dădeau la o parte din faţa lui ca moleculele 
mișcarea lor haotică. 

—Ei bine, domnule, nu pot să nu observ că, vreau să zic, adică, mai 
pe scurt, domnule, ar fi că... 

ZI ODATA, BAIETE. 

— Cum puteţi să mâncaţi, domnule? Moartea se opri brusc, astfel 
încât Mort se lovi de el. Când băiatul vru să deschidă gura, îi făcu semn 
să tacă. Părea să asculte ceva. i S 

SUNT MOMENTE, VEZI TU, zise el aproape pentru sine, CAND MA 
SUPAR RAU DE TOT. 

Se întoarse pe călcâie și o luă în mare viteză pe o alee, cu mantia 
fluturându-i în urmă. Aleea șerpuia printre ziduri întunecate și case 
adormite, mai mult ca o văgăună cu meandre decât ca un loc de 
trecere. 

Moartea se opri lângă un butoi prăpădit plin cu apă, își vâri tot braţul 
înăuntru și scoase un sac mic legat de o cărămidă. Işi trase sabia ca o 
linie albastră de foc prin întuneric și tăie legătura. 

MĂ ÎNFURII FOARTE TARE, zise Moartea. Deschise sacul, iar Mort 
urmări cum niște ghemotoace jalnice de blană făcută leoarcă se 
revarsă pe pavaj. Moartea întinse degetele sale albe și le mângâie ușor. 

După o vreme, ceva ca un fum cenușiu se ridică dinspre pisoi, 
formând în aer trei norișori în formă de mâţe. Se rostogoleau din când 
în când, nesiguri pe forma lor, și clipeau la Mort din ochii lor miraţi și 
cenușii. Când încercă să atingă unul, mâna îi trecu drept prin el și îl 
furnică. _ 

IN MESERIA MEA, NU PREA VEZI CE E MAI FRUMOS IN OAMENI, zise 
Moartea. Suflă într-un pisoi, trimițându-l de-a dura. Mieunatul lui de 
protest răsună de parcă venea de foarte departe printr-un burlan. 

—Sunt suflete, nu-i așa? întrebă Mort. Ale oamenilor cum arată? 

AU FORMĂ DE OAMENI, zise Moartea. PRACTIC TOTUL SE REDUCE LA 
CÂMPUL MORFOGENETIC CARACTERISTIC. 

Cu un suspin ca de giulgiu sfâșiat, culese pisoii din aer și îi puse bine 
undeva în adâncurile întunecate ale robei sale. Se ridică. 

E TIMPUL PENTRU CURRY, zise. 


n 


î 
în 


15 


Mort 


La Grădina cu Curry, de la intersecţia Străzii Domnului cu Aleea 
Sângelui, era plin, dar numai cu crema societăţii - sau cel puţin cu acei 
oameni care sunt găsiți plutind la suprafaţă și e mai sigur să-i numești 
cremă. Tufe parfumate sădite printre mese aproape că mascau mirosul 
propriu orașului, care putea fi asemuit cu echivalentul olfactiv al sirenei 
de ceaţă. 

Mort înfulecă din plin, dar își stăpâni curiozitatea și nu urmări cum 
putea Moartea să mănânce. Mâncarea se aflase acolo la început și pe 
urmă nu se mai aflase, încât se putea presupune că ceva se întâmplase 
între timp. Lui Mort i se păru că Moartea nu avea deprinderea acestor 
lucruri, dar că o făcea ca să se simtă el în largul lui, ca un bătrân unchi 
celibatar care s-a trezit cu nepotul în vacanţă și e îngrozit să nu 
greșească ceva. 

Ceilalți meseni nu prea băgară de seamă nici măcar când Moartea se 
lăsă în fotoliu și-și aprinse o pipă destul de fină. Cineva căruia îi iese 
fumul prin orbite nu se ignoră cu una cu două, dar toată lumea se 
descurcă. 

— E vreo magie? întrebă Mort. S Ş 

TU CE CREZI? spuse Moartea. SUNT AICI CU ADEVARAT, BAIETE? 

— Da, răspunse Mort încet. M-am... m-am uitat la oameni. Se uită la 
dumneavoastră, dar cred că nu vă văd. Faceţi ceva cu mintea lor? 

Moartea clătină din cap. 

ÎȘI FAC SINGURI, zise el. NU E NICIO MAGIE. OAMENII NU MĂ POT 
VEDEA, PUR ȘI SIMPLU NU ÎȘI ÎNGĂDUIE SĂ O FACĂ. PÂNĂ CÂND LE 
VINE CEASUL, DESIGUR. MĂ POT VEDEA VRĂJITORII ȘI PISICILE. DAR 
OMUL DE RÂND... NU, NICIODATĂ. Suflă un rotocol de fum către cer și 
adăugă: STRANIU DAR ADEVĂRAT. 

Mort privi rotocolul cum se ridică tremurând și plutește către fluviu. 

— Eu vă văd, zise el. 

E CU TOTUL ALTCEVA. 

Chelnerul Klatcian sosi cu nota de plată pe care o lăsă în fața Morții. 
Omul era îndesat și tuciuriu, cu o pieptănătură ca de nucă de cocos 
explodată și cu o faţă rotundă care se zbârci toată într-o încruntătură 
mirată atunci când Moartea îi mulțumi politicos din cap. Scutură capul 
ca unul care vrea să-și scoată săpunul din urechi și plecă. 

Moartea băgă mâna în adâncurile robei și scoase o pungă mare de 
piele, plină cu bani diferiţi de aramă, majoritatea înverziţi de vreme. 
Apoi numără douăsprezece monede. 5 

HAIDE, spuse el ridicându-se. TREBUIE SA MERGEM. 

Mort tropăi în urma lui până în stradă, care era încă aglomerată, deși 
la orizont se zăreau primele semne ale zorilor. 

— Ce facem acum? 

ÎTI CUMPARAM NIŞTE HAINE NOI. 

— Astea erau noi azi... ieri, vreau să zic. 

ZAU? 

16 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Tata zicea că prăvălia e celebră prin vestimentația sa pentru buget 
redus, zise Mort, alergând ca să ţină pasul. 

IATĂ O ALTĂ FAȚĂ CUMPLITĂ A SĂRĂCIEI. 

Cotiră pe o stradă mai lată care ducea într-un cartier mai înstărit 
(făcliile erau mai dese și movilele de gunoi mai rare). Aici nu erau 
tarabe și negustori la colț de stradă, ci clădiri în toată regula, cu firme 
atârnate deasupra ușii. Nu erau simple magazine, ci adevărate centre 
comerciale; aveau în ele furnizori de marfă, și fotolii, și scuipătoare. 
Majoritatea erau deschise chiar și la acea oră din noapte, pentru că un 
adevărat comerciant de Ankh nu poate dormi noaptea la gândul banilor 
pe care nu-i câștigă. 

— Pe aici nu doarme nimeni? întrebă Mort. 

SUNTEM ÎNTR-UN ORAȘ, zise Moartea deschizând ușa unui magazin 
de îmbrăcăminte. Când ieșiră, douăzeci de minute mai târziu, Mort 
purta o robă neagră pe măsură, brodată discret cu argintiu, iar 
vânzătorul se uita la pumnul de monede antice, întrebându-se cum o fi 
ajuns în posesia lor. 

— Cum ajung la dumneavoastră toate monedele alea? întrebă Mort. 

ÎNNODATE ÎN BATISTE. 

Un bărbier non-stop îl tunse pe Mort după ultima modă printre tinerii 
orașului, în timp ce Moartea se relaxa pe scaunul alăturat, fredonând 
pentru sine. Spre marea lui surprindere, se simţea bine dispus. 

De fapt, după o vreme își scoase gluga, se uită la ucenicul 
bărbierului, care, în acea stare nevăzătoare și hipnotizată pe care Mort 
ajunsese să o recunoască, îi legase un prosop sub bărbie, și îi porunci: 

PUŢINĂ APĂ DE COLONIE ȘI UN LUSTRU, AMICE. 

Un vrăjitor bătrân care își tundea barba pe scaunul opus înțepeni 
auzind acea voce cu tonuri sumbre de plumb și se întoarse. Se albi la 
față și murmură câteva incantaţii de protecţie după ce Moartea, încet 
de tot, pentru a obține efectul maxim, se întoarse la rândul său și îl 
cadorisi cu un rânjet. 

Câteva minute mai târziu, foarte plin de sine și cam rece pe după 
urechi, Mort se îndrepta spre grajdurile unde își lăsase Moartea calul, 
încercă, experimental, un mers șmecheresc; i se părea că noul veșmânt 
și tunsoarea o cereau. Nu-i prea ieși. 

Mort se trezi. 

Rămase privind la tavan în timp ce memoria i se derula pe repede- 
înapoi și evenimentele zilei precedente se cristalizau în mintea lui ca 
niște cuburi mici de gheață. 

Nu putea să se fi întâlnit cu Moartea. Nu putea să fi stat la masă cu 
un schelet cu ochi albaștri strălucitori. Trebuie să fi fost un vis ciudat. 
Nu putea să fi călărit în spatele șeii pe un armăsar mare și alb care se 
înălţase la cer și ajunsese... 

„unde? 

Răspunsul i se strecură în creier, implacabil ca un formular de 

17 


Mort 


impozite. Aici. 

Mâinile lui căutară în sus, atingându-i părul vâlvoi, apoi în jos, unde 
găsiră niște cearșafuri dintr-un material moale și alunecos. Era mult 
mai fin decât lâna cu care fusese obișnuit acasă, aspră și mirosind 
permanent a oaie; era ca o gheaţă caldă și uscată. 

Sări iute din pat și se uită prin cameră. 

În primul rând era mare, mai mare decât toată casa lor de-acasă, și 
uscată, uscată ca mormintele din adâncul unor străvechi deserturi. 
Aerul avea un gust de parcă fusese pus la cuptor ore întregi și apoi 
lăsat să se răcească. Covorul de sub picioarele lui era destul de pufos 
ca să ascundă un trib întreg de pigmei și producea descărcări electrice 
când pășea prin el. Și totul fusese decorat în negru și purpuriu. 

Își privi corpul care era îmbrăcat cu o cămașă de noapte lungă și 
albă. Hainele îi fuseseră împăturite frumos pe un scaun de lângă pat; 
scaunul, nu putu să nu observe, era delicat sculptat cu un motiv de 
tigvă și oase încrucișate. 

Mort se așeză pe marginea patului și începu să se îmbrace, în timp 
ce mintea îi gonea nebunește. 

Întredeschise ușa masivă de stejar și se simţi inexplicabil dezamăgit 
când aceasta nu scârțâi sinistru. 

Dădu într-un coridor pustiu de lemn, cu niște lumânări mari, galbene, 
fixate pe peretele cel mai depărtat. Mort se strecură afară și se furișă 
pe lângă ziduri până când găsi o scară. Trecu și de ea cu succes, fără să 
se întâmple nimic morbid, și sosi într-un fel de hol de intrare cu 
numeroase uși. Aici se aflau multe draperii funerare și o pendulă care 
ticăia precum inima munților. Lângă ea se afla un suport de umbrele. 

În el se afla o coasă. 

Mort privi la ușile din jurul lui. Aveau un aer important. Deasupra lor 
era sculptat motivul de acum familiar al tigvei cu oase. Se îndreptă spre 
cea mai apropiată și o voce din spatele lui rosti: 

— Acolo nu ai voie, băiete. 

Dură o clipă până să-și dea seama că nu auzea o voce din capul lui, 
ci niște cuvinte adevărate, omenești, pronunţate de o gură și transmise 
până la urechea lui prin sistemul corespunzător de compresiune a 
aerului, așa cum era prevăzut de natură. Natura depusese multe 
eforturi pentru cele cinci cuvinte plus tonul ușor răutăcios. 

Se răsuci în loc. Era o fată cam de înălțimea lui și poate cu câţiva ani 
mai mare. Avea păr de argint, ochi cu irizaţii de sidef și genul acela de 
rochie interesantă, dar total incomodă pe care o poartă de obicei 
eroinele din tragedii, care strâng la piept trandafiri și se uită 
transfigurate la lună. Din păcate, Mort nu auzise niciodată cuvântul 
„prerafaelit”, căci ar fi fost cea mai potrivită descriere. Totuși, fetele 
acelea sunt mai mult genul transparent, bolnav de plămâni, pe când 
cea de față sugera mai curând un exces de ciocolată. 

Se uita la el cu capul aplecat într-o parte, iar cu un picior bătea 

18 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


nervos în podea. Apoi întinse repede mâna și îl ciupi de braț. 

— Au! 

— Hmm. Deci eşti chiar adevărat, zise. Cum te cheamă, băiete? 

— Mortimer. Mi se spune Mort, zise el frecându-și cotul. De ce m-ai 
ciupit? 

— Eu o să-ţi spun Băiete, zise ea. Și nu trebuie să-ți dau eu ţie 
explicaţii, pricepi, dar dacă vrei neapărat să știi, am crezut că ești mort. 
Arăți de parcă ai fi murit. 

Mort nu zise nimic. 

— Ţi-ai pierdut limba? 

De fapt, Mort număra în gând până la zece. 

— N-am murit, zise el într-un târziu. Cel puţin, așa cred. E cam greu 
de spus. Cine ești dumneata? 

— Poţi să-mi spui Domnișoara Ysabell, zise ea pe un ton superior. 
Tata mi-a spus că trebuie să mănânci. Urmează-mă. 

Porni energic către una din celelalte uși. Mort se ţinu după ea exact 
la distanța potrivită ca ușa să se închidă la loc și să-l pocnească în 
celălalt cot. 

De cealată parte a ușii era o bucătărie - lungă, joasă și călduroasă, 
cu tigăi de aramă atârnate de tavan și o plită mare și neagră din fier 
ocupând în întregime unul din pereţii cei lungi. In faţa ei stătea un 
bătrân care prăjea niște ouă cu șuncă, fluierând printre dinţi. 

Mirosul atrase papilele gustative ale lui Mort încă de la intrare, 
sugerându-le că, dacă s-ar întâlni, ar putea petrece clipe minunate 
împreună. Se trezi că înaintează fără să fi cerut părerea picioarelor. 

— Albert, se răsti Ysabell, încă o persoană la micul dejun. 

Bărbatul întoarse capul încet și încuviinţă fără nicio vorbă. Ea se 
întoarse din nou spre Mort. 

— Trebuie să spun că, având tot Discul la dispoziţie ca să aleagă, 
cred că tata ar fi putut găsi ceva mai acătării. Presupun că asta e. 

leși val-vârtej din încăpere, trântind ușa. 

— Că asta e ce? zise Mort, către nimeni anume. 

În cameră se făcu liniște; se auzea doar sfârâitul tigăii și câte un 
cărbune care se rostogolea în inima incandescentă a sobei. Mort 
observă cuvintele „Micul Moloc”? (marcă înregistrată) gravate pe ușa 
cuptorului. 

Bucătarul nu părea să-l observe. Mort își trase un scaun și se așeză 
la masa albită de atâta frecat. 

— Ciuperci? întrebă bătrânul fără să întoarcă privirea. 

— Mmm. Ce? 

— Ziceam, vrei nişte ciuperci? 

— A. Scuze. Nu, mulțumesc, zise Mort. 


2? Moloc - zeitate din vechiul lerusalim care era îmbunată prin arderea copiilor (Cartea 
Regilor II, 23:10) (n.t.) 


19 


Mort 


— Poftim, tinere domn. 

Se întoarse și se îndreptă către masă. 

Chiar și după ce se mai obișnui, Mort își ţinea totdeauna răsuflarea 
când îl vedea pe Albert mergând. Valetul Morţii era genul acela de 
bărbat slab ca un băț, cu nasul roșu, care părea mereu să poarte 
mănuși cu degetele tăiate - chiar și când nu purta -, iar mersul lui se 
compunea dintr-o suită complicată de mișcări. Albert se aplecă în faţă 
și mâna stângă începu să i se legene, la început încet, apoi, treptat, 
ajungând la niște smucituri sălbatice care - în momentul în care 
privitorul s-ar fi așteptat să vadă braţul smulgându-i-se din cot - se 
încheiară brusc, transmiţându-se de-a lungul corpului până la picioare, 
propulsându-l înainte de parcă ar fi alergat pe picioroange. Tigaia trasă 
și ea niște curbe sofisticate prin aer și se opri chiar deasupra farfuriei 
lui Mort. 

Albert avea, într-adevăr, exact ochelarii potriviţi pentru a privi pe 
deasupra lor. 

— Nu e exclus să urmeze și niște terci, zise el făcând cu ochiul de 
parcă ar fi vrut să-l implice și pe Mort în conspirația mondială a 
terciurilor. 

— Scuze, dar unde mă aflu mai precis? 

— Nu știi? Aceasta este casa Morţii, băiete. Te-a adus noaptea 
trecută. 

— Îmi amintesc... într-un fel. Doar că... 

— Mda? 

— Păi, ouăle și șunca, zise Mort, vag. Nu mi se pare prea potrivit. 

— Am și niște cârnaţi pe undeva, zise Albert. 

— Nu, vroiam să spun că... ezită Mort. Doar că nu prea îl văd eu pe 
el așezat la niște felii de șuncă prăjită și un cârnat. 

Albert rânji. 

— Nici n-ai cum, băiete. Nu prea des, în orice caz. Nu-i mare lucru de 
făcut pentru stăpân. Eu gătesc doar pentru mine și - făcu o pauză - 
pentru domnișoara, desigur. 

Mort aprobă din cap. 

— Fiica dumitale, zise. 

— A mea? Ha, făcu Albert. Aici greșești. E a lui. Mort se holbă la 
ouăle din farfurie. Acestea se holbară și ele la el, din băltoaca lor de 
grăsime. Albert auzise de valori nutritive și nu se lăsase influențat. 

— Oare vorbim de aceeași persoană? zise Mort în sfârșit. Inalt, se 
îmbracă în negru, cam... piele și oase... 

— E luată de suflet, zise Albert cu blândețe. E o poveste lungă... 

Un clopoțel sună chiar lângă urechea lui. 

— ... care rămâne pe altă dată. Te așteaptă în birou. Eu, să fiu în 
locul tău, m-aș grăbi. Nu-i place să-l lași s-aștepte. De înţeles, de altfel. 
Sus pe scări și prima la stânga. N-ai cum să nu nimerești. 

— Ușa n-are cumva tigve și oase împrejur? întrebă Mort, ridicându-se 

20 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


de pe scaun. 

— Toate au, sau cele mai multe, oftă Albert. E un moft de-al lui. Nu-i 
cu rea intenție. 

Lăsându-și micul dejun să se încleieze, Mort fugi pe scări în sus, apoi 
pe coridor și se opri în faţa primei uși. Ridică mâna să bată. 

INTRĂ. 

Clanţa se apăsă de la sine. Ușa se deschise înspre înăuntru. 

Moartea stătea în spatele unui birou, studiind atent o carte mare de 
piele, mai mare aproape decât tot biroul. La apariţia lui Mort ridică 
privirea, ţinând rândul cu un deget calcaros, și rânji. Nu prea avea de 
ales. 

AH. Apoi se scarpină în bărbie cu un zgomot ca de unghie trecută pe 
dinţii unui pieptene. CINE EȘTI TU, BĂIETE? 

— Mort, domnule, zise Mort. Ucenicul dumneavoastră. Vă amintiţi? 

Moartea se uită la el ceva vreme. Apoi ochii ca niște puncte albastre 
se întoarseră asupra cărţii. 

A, DA, spuse el, MORT. EI BINE, BĂIETE, VREI CU ADEVĂRAT SĂ 
ÎNVEȚI SECRETELE CELE MAI ASCUNSE ALE TIMPULUI ȘI SPAȚIULUI? 

— Da, domnule. Așa cred, domnule. 

BINE. GRAJDURILE SUNT ÎN SPATE. LOPATA E CHIAR DUPĂ UȘĂ. 

Cobori privirea. Ridică privirea. Mort nu se clintise. 

ESTE OARE POSIBIL SĂ NU MĂ FI ÎNȚELES? 

— Nu întru totul, domnule. 

BĂLEGAR, BĂIETE. BĂLEGAR. ALBERT ARE O GROAPĂ DE COMPOST 
ÎN GRĂDINĂ. PRESUPUN CĂ E ȘI O ROABĂ PE UNDEVA. DĂ-I DRUMUL. 

Mort dădu din cap necăjit. 

— Da, domnule. Înţeleg, domnule. Domnule? 

DA? 

— Domnule, nu înțeleg ce are asta de-a face cu secretele timpului și 
spațiului. 

Moartea nu ridică ochii din carte. 

DE-ASTA TE AFLI AICI, CA SĂ ÎNVEȚI. 


Este o realitate faptul că, deși Moartea de pe Disc este, după spusele 
sale, o personificare antropomorfică, a renunțat de mult să mai 
folosească tradiţionalii caii scheletici, din cauza inconvenientului de a 
se opri tot timpul ca să lege la loc oscioarele care li se tot desprindeau. 
Acum caii lui erau animale adevărate, de cel mai pur sânge. 

Și, avea să afle Mort, foarte bine hrăniți. 

Unele slujbe oferă incremente. Aceasta oferea... ei bine, opusul, dar 
măcar stăteai înăuntru la căldură și nu trebuia să-ţi baţi capul prea 
tare. După o vreme Mort își intră în ritm și începu să joace micul joc 
secret al măsurătorilor, pe care oricine îl joacă în asemenea 
circumstanţe. Să vedem, gândea el, am făcut aproape un sfert, o 
treime să zicem, așa că după ce o să fac și colţul ăla de lângă iesle o să 

21 


Mort 


fie mai bine de jumate, hai să zicem cinci optimi, care înseamnă că încă 
trei roabe... Un joc care nu dovedește mare lucru, cu excepția faptului 
că splendoarea terifiantă a universului e mai ușor de suportat dacă o iei 
în doze mici. 

Calul îl privea din boxa lui și uneori mai încerca să-i mănânce, 
drăgăstos, părul. 

După o vreme își dădu seama că îl mai privea și altcineva. Ysabell se 
sprijinea de marginea boxei, cu bărbia în mâini. 

— Eşti servitor? Mort se sumeti. 

— Nu, zise el. Sunt ucenic. 

— Ce prostie! Albert spune că n-ai cum să fii ucenic. . 

Mort se concentra să arunce o lopată plină în roabă. Incă două lopeţi, 
hai trei dacă e bine presat, și înseamnă că mai sunt patru roabe, 
maximum cinci, până la jumătatea... 

— Zice, spuse Ysabell ridicând vocea, că un ucenic devine meșter și 
că nu există decât o singură Moarte. Așa că ești un simplu servitor și 
trebuie să faci ce spun eu. 

„„„Și încă opt roabe înseamnă că am făcut toată porțiunea până la 
ușă, adică aproape două treimi din total, ceea ce înseamnă... 

— Ai auzit ce am zis, băiete? 

Mort dădu din cap că da. Și o să mai fie paisprezece roabe, hai 
cincisprezece fiindcă n-am curăţat ca lumea în colț, și... 

— Ţi-ai pierdut limba? 

— Mort, spuse Mort încet. Ea se uită la el furioasă. 

— Ce? 

— Mă cheamă Mort. Sau Mortimer. Lumea îmi zice Mort. Voiai să 
vorbești cu mine despre ceva anume? 

Ea rămase o clipă fără grai, mutându-și privirile de la fața lui la 
lopată și înapoi. 

— Doar că mi s-a spus să termin aici, zise Mort. 

Ea explodă. 

— Ce cauţi aici? De ce te-a adus Tata aici? 

— M-a angajat la târgul de ucenici, zise Mort. Toţi băieţii au fost 
angajați. Și eu. 

— Și tu ai vrut? se răsti ea. El e Moartea, știi? Cel cu coasa. E foarte 
important. Nu e ceva ce poţi deveni, trebuie să fii. 

Mort făcu un gest incert către roabă. 

— Presupun că toate or să se aranjeze, zise. Tata zice că în general 
așa se întâmplă. 

Își luă lopata și se întoarse, rânjind către dosul calului când o auzi pe 
Ysabell pufnind și îndepărtându-se. 

Mort curăţă destoinic șaisprezecimile, optimile, sferturile și treimile, 
împingând roaba prin curte până la movila de lângă măr. 

Grădina Morţii era mare, ordonată și bine îngrijită. Era, de asemenea, 
foarte, foarte neagră. larba era neagră. Florile erau negre. Mere negre 

22 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


luceau printre frunzele negre ale unui măr negru. Chiar și aerul avea un 
aspect de tuș. 

După o vreme lui Mort i se păru că distinge - nu, nu putea să fie doar 
închipuire - diferite nuanţe de negru. 

Adică nu nuanţe foarte închise de roșu, verde sau altceva, ci nuanţe 
de negru propriu-zis. Un întreg spectru de culori, toate diferite și 
toate... negre. Răsturnă ultimul transport, puse roaba deoparte și se 
întoarse în casă. 

INTRĂ. r 

Moartea stătea în spatele unui pupitru, studiind o hartă. Il privi pe 
Mort de parcă nu ar fi fost întru totul prezent. 

N-AI AUZIT DE GOLFUL MANTE, NU-I AȘA? zise. 

— Nu, domnule, răspunse Mort. 

UN NAUFRAGIU CELEBRU. 

— A fost? . ERES 

O SĂ FIE, zise Moartea. DACĂ REUŞESC SA GASESC AFURISITUL DE 
LOC. 

Mort ocoli pupitrul și se uită pe hartă. 

— O să scufundaţi corabia? întrebă. 

Moartea își luă un aer oripilat. 

SIGUR CĂ NU. VA FI O COMBINAȚIE INTRE GREŞEALA CĂPITANULUI, 
ADÂNCIMEA PREA MICĂ A MĂRII ȘI VÂNTUL POTRIVNIC. 

—E cumplit, zise Mort. O să se înece multă lume? 

ASTA DEPINDE DE SOARTĂ, ZISE MOARTEA ÎNTORCÂNDU-SE SPRE 
RAFTUL DIN SPATELE SĂU ȘI EXTRĂGÂND UN ATLAS VOLUMINOS. EU 
NU POT FACE NIMIC. CE MIROASE ÎN HALUL ĂSTA? 

— Eu, zise Mort simplu. 

„AH. DE LA GRAJDURI. MOARTEA SE OPRI CU MÂNA PE COTORUL 
CĂRȚII. ȘI DE CE CREZI CA TE-AM TRIMIS LA GRAJDURI? gândește-te 
bine. 

Mort ezită. Se gândise bine în momentele în care nu număra roabele. 
Se întrebase dacă era pentru coordonarea dintre ochi și mână, sau 
pentru a-l deprinde cu ascultarea, sau pentru a-i arăta importanţa, pe 
scară umană, a sarcinilor mărunte, sau ca să-l facă să-și dea seama că 
până și oamenii mari trebuie să înceapă de jos. 

Niciuna din explicaţii nu era însă pe de-a întregul mulțumitoare. 

— Cred... începu el. 

DA? 

— Păi, cred că fiindcă eraţi în rahat până la genunchi, ca să fiu 
sincer. 

Moartea îl privi îndelung. Mort se mută stânjenit de pe un picior pe 
celălalt. 

ABSOLUT CORECT, izbucni Moartea. CLARITATE ÎN GÂNDIRE. 
ABORDARE REALISTĂ, FOARTE IMPORTANTE ÎNTR-O MESERIE CA A 
NOASTRĂ. 


23 


Mort 


— Da, domnule. Domnule? 

HMM. Moartea se lupta cu indexul atlasului. 

— Oamenii mor tot timpul, domnule, nu-i așa? Cu milioanele. Trebuie 

să fiți foarte ocupat. Dar... 
_ Moartea îi aruncă acea privire cu care începuse să se obișnuiască. 
Incepea ca o surpriză lipsită de expresie, licărea scurt a enervare, cerea 
ceva de băut când ajungea la înțelegere și se fixa în final la o vagă 
îngăduinţă. 

DAR? 

— Aș fi zis că o să fiţi, ăăă, mai multă vreme plecat. Știţi 
dumneavoastră. Mărșăluind pe străzi. Bunica avea un almanah în care 
eraţi desenat cu coasă și tot tacâmul. 

ÎNȚELEG. MĂ TEM CĂ E GREU DE EXPLICAT DACĂ NU AIl ÎNVĂȚAT 
DESPRE INCARNAREA LA PUNCT FIX ȘI FOCALIZAREA NODALĂ. 
BĂNUIESC CĂ NU, NU-I AȘA? 

— Nu cred. 

ÎN GENERAL NU ESTE CAZUL SĂ APAR PERSONAL DECÂT ÎN ANUMITE 
OCAZII. 

— Ca un rege, probabil, zise Mort. Adică un rege domnește și când 
doarme sau face altceva. Așa e, domnule? 

MERGE, zise Moartea rulând hărţile la loc. ȘI ACUM, BĂIETE, DACĂ Al 
TERMINAT CU GRAJDUL, VEZI DACĂ ALBERT ARE CEVA DE FĂCUT. DACĂ 
VREI, DISEARĂ POȚI SĂ VD SĂ FACI RONDUL CU MINE. 

Mort făcu semn din cap că ar vrea. Moartea se întoarse la cartea cea 
mare de piele, luă o peniță, o privi o clipă, apoi îl privi pe Mort cu 
craniul aplecat într-o parte. 

AL CUNOSCUT-O PE FIICA MEA? 

— Ăăă. Da, domnule, zise Mort cu mâna pe clanţă. 

E O FATĂ ÎNCÂNTĂTOARE, zise Moartea, DAR CRED CĂ Îl PLACE SĂ 
AIBĂ PE CINEVA DE VÂRSTA El PRIN PREAJMĂ, SĂ MAI SCHIMBE O 
VORBĂ. 

— Domnule? 

ȘI, DESIGUR, TOATE ASTEA VOR FI ALE El ÎNTR-O ZI. 

Ceva ca o mică supernovă albastră străluci în adâncul orbitelor lui. 
Mort își dădu în cele din urmă seama că, oarecum jenat și cu o totală 
lipsă de îndemânare, Moartea îi făcea cu ochiul. 


Într-un peisaj nelegat cu nimic de timp și spaţiu, care nu apărea pe 
nicio hartă, care exista doar în extensiile depărtate ale unui cosmos 
multiplu cunoscut numai acelor astrofizicieni care luaseră droguri 
extrem de prost sintetizate, Mort își petrecu după-amiaza ajutându-l pe 
Albert să planteze broccoli. Broccoli negru, cu pete purpurii. 

— Se străduiește, vezi tu, zise Albert gesticulând cu plantatorul. Doar 
că, atunci când e vorba de culori, nu prea are imaginație. 

— Nu sunt sigur că am înţeles bine, zise Mort. Zici că toate astea 

24 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


sunt făcute de el? 

Dincolo de zidul grădinii, pământul cobora într-o vale adâncă, apoi se 
ridica spre un ţinut mlăștinos care ţinea până la munții din zare, zimţaţi 
ca niște dinţi de pisică. 

— Mda, făcu Albert. Ai grijă cu stropitoarea. 

— Şi ce era aici înainte? 

— N-am idee, zise Albert, apucându-se de un strat nou. Firmamentul, 
pesemne. Asta-i numele fandosit pentru nimic în stare brută. Nu e o 
treabă cine știe ce, ca să fiu sincer. Grădina e în regulă, vreau să zic, 
dar munţii sunt de-a dreptul rasoliţi. Când te apropii sunt pur și simplu 
de nedeslușit. Am fost odată să mă uit. 

Mort își fixă privirile pe copacii cei mai apropiaţi. Păreau admirabil de 
solizi. 

— De ce să fi făcut toate astea? zise. 

Albert mormăi. 

— Ştii ce li se întâmplă puștanilor care pun prea multe întrebări? 

Mort se gândi o clipă. 

— Nu, zise. Ce anume? 

Urmă o tăcere. 

Apoi Albert se ridică și zise: 

— Să fiu al naibii dacă știu. Probabil că primesc răspunsurile și așa le 
și trebuie. 

— A zis că pot să merg cu el diseară, spuse Mort. 

— Păi atunci ești un băiat norocos, nu? răspunse Albert în doi peri, 
îndreptându-se spre casă. 

— Chiar a făcut toate astea? întrebă Mort tinându-se după el. 

— Da. 

— De ce? 

— Presupun că voia un loc în care să se simtă acasă. 

— Tu ești mort, Albert? 

— Eu? Arăt eu a mort? Bătrânul pufni când Mort începu să-l studieze 
încet, cu un ochi critic. Și poţi s-o lași baltă. Sunt la fel de viu ca tine. 
Sau chiar mai viu. 

— Îmi cer scuze. 

— Bine. Albert împinse ușa din spate și se întoarse spre Mort cu o 
privire cât putu de blândă. E mai bine să nu pui asemenea întrebări, 
zise. Îi deranjează pe oameni. Și-acum, ce-ai zice de o gustărică? 


Clopoţelul sună în timp ce jucau domino. Mort luă poziţia de drepți. 

— O să vrea să-i pregătim calul, zise Albert. Vino. 

Merseră la grajduri prin lumina înserării, iar Mort se uită cum 
bătrânul pune şaua pe calul Morții. 

— Îl cheamă Binky, zise Albert strângând chinga. Asta ca să vezi că 
nu poți să știi niciodată. 

Binky încercă afectuos să-i mănânce eșarfa. 

25 


Mort 


Mort își aminti de gravura din almanahul bunicii, aflată între pagina 
despre sezonul de semănat și secțiunea cu fazele lunii, care reprezenta 
Moartia, Marele Secerătoriu, Cela Ce Va Să Vie Asupra Tuturora. Se 
uitase la ea de sute de ori pe vremea când învăţa alfabetul. N-ar fi fost 
nici pe departe la fel de impresionantă dacă s-ar fi știut că armăsarul cu 
suflare de foc pe care călărea spectrul se numea Binky. 

— Eu aș fi ales mai curând Colț, sau Paloș, sau Abanos, continuă 
Albert, dar stăpânul nu-și refuză niciun moft, înţelegi tu. Abia aștepți, 
nu-i așa? 

— Cred că da, zise Mort fără convingere. N-am văzut niciodată 
Moartea la lucru. 

— Nu prea mulţi reușesc s-o vadă, comentă Albert. Nu de două ori, în 
orice caz. 

Mort trase aer adânc în piept. 

— Despre fata asta a lui... începu el. 

AH. BUNA SEARA, ALBERT... BAIETE. 

— Mort, spuse Mort automat. 

Moartea intră în grajd, aplecându-se ușor ca să nu atingă tavanul. 
Albert îl salută din cap, nu cu slugărnicie, observă Mort, ci ca o simplă 
formă de politeţe. Mort întâlnise unul sau doi servitori în puţinele ocazii 
în care fusese luat la oraș, iar Albert nu era deloc ca ei. Părea să se 
comporte de parcă toată casa era a lui, iar proprietarul era doar un 
oaspete trecător, cineva care trebuia tolerat, ca vopseaua care se 
cojește sau păianjenii din baie. Moartea accepta la rândul său situaţia, 
de parcă el și Albert își spuseseră tot ce era de spus cu mult timp în 
urmă, iar acum erau pur și simplu mulțumiți să-și vadă de treabă cu 
minimum de inconveniente. Pentru Mort era ca o plimbare după o 
furtună grozavă - totul era proaspăt, nimic neplăcut, doar senzaţia că 
niște energii uriașe tocmai fuseseră descărcate. 

Așa că la sfârșitul listei lui cu lucruri de făcut se mai adăugă și să 
descopere ce era cu Albert. 

ŢINE ASTA, zise Moartea punându-i în mână o coasă, în timp ce se 
sălta în spatele lui Binky. Coasa arăta aproape normal, cu excepția 
lamei. Era atât de subțire încât Mort vedea prin ea: o lucire de un 
albastru pal în stare să taie flacăra și să despice sunetul. O ţinu cu 
mare grijă. , 

AȘA, BĂIETE, zise Moartea. HOPA SUS. ALBERT, NU E NEVOIE SĂ NE 
AȘTEPȚI. 

Calul o luă la trap prin curte și apoi prin cer. 

Ar fi trebuit să apară vreo lumină sau o ploaie de stele. Aerul ar fi 
trebuit să facă vârtejuri și scântei, așa cum se întâmplă în salturile 
transdimensionale obișnuite, de fiecare zi. Dar aceasta era Moartea, 
care învățase să stăpânească arta de a ajunge oriunde pe neobservate 
și se putea mișca dintr-o dimensiune într-alta la fel de lesne cum se 
strecura printr-o ușă încuiată, așa că galopară ușor prin canioane de 

26 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


vapori, munţi formidabili de cumulus, până când norii se dădură la o 
parte în faţa lor și avură la picioare Discul, scăldat în lumina soarelui. 

ASTA PENTRU CĂ TIMPUL E REGLABIL, spuse Moartea când Mort îi 
atrase atenţia. NU E UN LUCRU IMPORTANT. 

— Eu totdeauna am crezut că este. 

OAMENII CRED CĂ E IMPORTANT DOAR PENTRU CĂ El L-AU 
INVENTAT, zise Moartea sumbru. Lui Mort i se păru un argument cam 
uzat, dar hotărî să nu mai insiste. 

— Acum ce facem? întrebă. 5 

E UN RAZBOI DESTUL DE PROMIȚATOR ÎN KLATCISTAN, zise Moartea. 
CÂTEVA EPIDEMII DE CIUMĂ. UN ASASINAT DESTUL DE IMPORTANT, 
DACĂ PREFERI. 

— Ce, o crimă? 

DA, UN REGE. 

— Ah, regii, zise Mort dezinteresat. Ştia el ce ţi-e cu regii ăștia. O 
dată pe an venea la Culmea Oii o trupă de actori ambulaţi, sau cel puţin 
în tratament ambulatoriu, iar piesele erau invariabil despre regi. Regii 
se omorau totdeauna între ei sau erau omorâţi de alţii. Intrigile erau 
destul de complicate, cu schimbări de identitate, otrăvuri, bătălii, 
regăsirea fiilor demult pierduţi, apariţii, vrăjitoare și, de obicei, o 
mulțime de pumnale. De vreme ce, evident, nu era nicio distracţie să fii 
rege, era inexplicabil de ce jumătate din distribuţie se lupta pentru a 
ocupa locul respectiv. Imaginea lui Mort despre palate era cam ceţțoasă, 
dar își dădea seama că pe-acolo lumea nu prea apuca să doarmă. 

— Mi-ar plăcea să văd un rege adevărat, zise el. Ei stau tot timpul cu 
coroana pe cap, spunea bunica. Chiar și când se duc la baie. 

Moartea analiză atent cele spuse. 

TEHNIC VORBIND, NU VĂD DE CE N-AR STA, admise el. DIN 
EXPERIENȚA MEA ÎNSĂ, NU SE ÎNTÂMPLĂ CHIAR AȘA. 

Calul se roti și marea tablă de șah a câmpiei Sto Lat se desfășură 
sub ei cu viteza fulgerului. Era un ţinut mănos, plin de mâl, de terenuri 
nesfârșite semănate cu varză și de regate mititele și frumos aranjate, 
ale căror graniţe se zvârcoleau ca șerpii pe măsură ce mici războaie 
oficiale, contracte de căsătorie, alianţe complexe și erori cartografice 
modificau harta politică a zonei. 

— Regele ăsta, spuse Mort în timp ce o pădure zbura pe dedesubt, e 
bun sau rău? 

NU MĂ PREOCUPĂ NICIODATĂ ACESTE ASPECTE, zise Moartea. NU E 
MAI RĂU DECÂT ALȚII, PRESUPUN. 

— Trimite oameni la moarte? întrebă Mort, apoi, amihtindu-și cu cine 
stă de vorbă, adăugă: Onoratele persoane de faţă se exclud, desigur. 

UNEORI. CÂND EȘTI REGE, SUNT LUCRURI PE CARE TREBUIE SĂ LE 
FACI. 

Pe sub picioarele lor alunecă un oraș adunat în jurul castelului 
construit pe o stâncă ce răsărea din câmpie ca un furuncul geologic. 


27 


Mort 


Era o stâncă uriașă provenită din îndepărtații munţi Vârfu Berbecelui, 
zicea Moartea, lăsată în urmă de gheţurile care se retrăgeau în 
vremurile legendare când uriașii gheţurilor declaraseră război zeilor și- 
și mânaseră ghețarii peste câmpuri într-o încercare de-a congela 
întreaga lume. Renunţaseră până la urmă și își îndemnaseră turmele 
sclipitoare înapoi în ţinuturile lor ascunse prin munţii cu creste ascuțite 
de la Miez. Cei de la câmpie n-au înţeles niciodată de ce procedaseră 
așa; tânăra generaţie din orașul Sto Lat, cel din jurul stâncii, considera 
că din cauza locului plictisitor de moarte. 

Binky cobori la trap prin nimicnicie și ateriza pe turnul cel mai înalt al 
castelului. Moartea descăleca și îi spuse lui Mort să se ocupe de traista 
cu grăunţe. 

— N-o să observe lumea că e un cal aici? întrebă el în timp ce se 
îndreptau spre scări. 

Moartea scutură din cap. 

TU Al CREDE CĂ POATE SĂ FIE VREUN CAL ÎN VÂRFUL TURNULUI? 

— Nu. Nu poți să urci un cal pe scările astea, spuse Mort. 

PĂI ATUNCI? 

— Ah. Înţeleg. Oamenii nu vor să vadă ceea ce nu e cu putinţă. 

EXCELENT. 

înaintau acum pe un coridor lat, pavoazat cu tapiserii. Moartea se 
căută prin robă și scoase o clepsidră, pe care o cercetă de aproape în 
lumina slabă. 

Era o clepsidră deosebit de frumoasă, cu sticla tăiată în fațete 
elaborate și prinsă într-o reţea decorativă de lemn și aramă. Cuvintele 
„Regele Olerve Bastardul” erau gravate adânc în ea. 

Nisipul dinăuntru sclipea ciudat. Nu mai rămăsese prea mult. 

Moartea fredona ceva pentru sine și ascunse clepsidra la loc în cine 
știe ce fald misterios. 

Dădură colțul și se loviră de un zid de sunete. Era o sală plină de 
lume acolo, sub un nor de fum și sporovăială care se ridica până în 
bezna bântuită de stindarde de sub acoperiș. Sus, la galerie, un trio de 
menestreli făcea tot posibilul pentru a se face auzit și nu reușea. 

Apariţia Morţii nu iscă cine știe ce agitaţie. Un valet de lângă ușă se 
uită la el, deschise gura, apoi se încruntă distrat și se gândi la altceva. 
Câţiva curteni priviră în direcţia lor, dar ochii refuzară instantaneu să-i 
focalizeze, după ce bunul simţ le învinse pe celelalte cinci. 

NE-AU MAI RĂMAS CÂTEVA MINUTE, zise Moartea luând un pahar de 
pe o tavă aflată în trecere. SA SOCIALIZAM ȘI NOI. 

— Nici pe mine nu mă văd! se miră Mort. Dar eu sunt adevărat! 

REALITATEA NU E ÎNTOTDEAUNA CEEA CE PARE, zise Moartea. 
ORICUM, DACĂ NU VOR SĂ MĂ VADĂ PE MINE, PE TINE NICI ATÂT. ĂȘTIA 
SUNT ARISTOCRAȚI, BĂIETE. SUNT, FOARTE BUNI LA A NU VEDEA 
LUCRURI. DE CE AM O CIREAŞA PE BAȚ ÎN BĂUTURA ASTA? 

— Mort, zise Mort automat. 

28 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


„NU SE POATE SPUNE CĂ Îl DĂ VREO AROMĂ. DE CE SĂ IEI O 
BAUTURA PERFECTA ȘI SA-I ADAUGI O CIREAȘA-N PROȚAP? 

— Ce o să se întâmple acum? întrebă Mort. Un bătrân se ciocni de 
cotul lui, se uită de jur împrejur, numai la el nu, ridică din umeri și se- 
ndepărtă. 

UITĂ-TE LA ASTEA, DE EXEMPLU, zise Moartea apucând o tartă în 
trecere. ADICĂ, CIUPERCI ÎNȚELEG, PUI ÎNȚELEG, SMÂNTÂNĂ ÎNȚELEG, 
DAR DE CE, PENTRU NUMELE RAŢIUNII, SĂ LE MĂRUNȚEȘTI PE TOATE ȘI 
SĂ LE PUI ÎN COȘULEȚE DE ALUAT? 

— Poftim? făcu Mort. 

AȘTIA ȚI-S MURITORII, continuă Moartea. N-AU DECÂT CÂȚIVA 
ANIȘORI DE PETRECUT PE LUME ȘI IlI IROSESC COMPLICÂNDU- ȘI 
SINGURI EXISTENȚA. FASCINANT. IA UN CASTRAVECIOR. 

— Unde e regele? întrebă Mort, lungindu-și gâtul ca să vadă peste 
capetele curtenilor. 

TIPUL CU BARBA AURIE, zise Moartea. Bătu un chelner pe umăr, iar 
când acesta se întoarse uimit, făcu abil să decoleze încă o băutură de 
pe tavă. 

Mort se răsuci până când văzu personajul stând într-un grup din 
mijlocul mulțimii și aplecându-se ușor ca să audă mai bine ce îi spunea 
un curtean destul de scund. Era un bărbat înalt, masiv, cu genul de față 
impasibilă, răbdătoare, de la care oricine ar cumpăra cu încredere un 
cal bătrân. 

— Nu arată a rege rău, zise Mort. De ce ar vrea cineva să-l omoare? 

ÎL VEZI PE BĂRBATUL DE LÂNGĂ EL? CEL CU MUSTĂCIOARĂ ȘI UN 
RÂNJET DE ȘOPÂRLĂ? Moartea i-l arătă cu vârful coasei. 

— Da. 

E VĂRUL LUI, DUCELE DE STO HELIT. NU E UN OM DINTRE CEI MAI 
DRAGUȚŢI, zise Moartea. ȘTIE SĂ SE DESCURCE CU O STICLUȚĂ DE 
OTRAVĂ. AL CINCILEA MOȘTENITOR LA TRON ANUL TRECUT, ACUM AL 
DOILEA ÎN LINIE. GENUL DE ARIVIST, Al ZICE. Scotoci prin robă și scoase 
o clepsidră în care nisipul negru curgea pe sub o rețea de sârmă 
ghimpată. O scutură experimental. Și MAI ARE DE TRĂIT TREIZECI, 
TREIZECI ȘI CINCI DE ANI, adăugă cu un suspin. 

— Și ăsta e lăsat să umble aiurea omorând oameni? zise Mort. 
Scutură din cap. Nu există dreptate. 

Moartea oftă. 

NU, zise el cedându-i băutura unui paj care fu surprins să constate că 
ţinea dintr-o dată un pahar gol în mână. NUMAI EU. 

Işi scoase sabia, care avea aceeași lamă subţire ca umbra și albastră 
ca gheaţa precum coasa oficială, și înaintă. 

— Credeam că folosești coasa, șopti Mort. 

PENTRU REGI FOLOSESC SABIA, spuse Moartea. E O CHESTIE DE-AIA 
REGALĂ... PREROGATIVĂ. 

Mâna sa liberă își vâri falangele din nou în robă și scoase la iveală 


29 


Mort 


clepsidra Regelui Olerve. În jumătatea de sus, ultimele câteva grăunţe 
de nisip se strânseseră laolaltă. 

„URMAREȘTE CU ATENȚIE, zise Moartea. S-AR PUTEA SĂ FIE NEVOIE 
SĂ RĂSPUNZI LA NIȘTE ÎNTREBĂRI MAI ÎNCOLO. 

— Stai, zise Mort amărât. Nu e drept. Nu poţi să faci ceva? 

DREPT? zise Moartea. CINE A POMENIT DE DREPTATE? 

— Păi dacă celălat e așa un... s 

ASCULTA, zise Moartea. DREPTATEA NU INTRA ÎN ECUAȚIE. NU AIl 
VOIE SA FII PARTINITOR. PAI, CE FACEM? CÂND VINE CLIPA, ASTA E. 
ALTCEVA NU CONTEAZA, BAIETE. 

— Mort, gemu Mort, cu ochii pe mulțime. 

Și atunci o zări. O mișcare aleatorie deschise un coridor între Mort și 
o fată subţire, roșcată, așezată într-un grup de femei mai în vârstă din 
spatele regelui. Nu era tocmai frumoasă, fiind supradotată la 
departamentul pistrui și, cinstit vorbind, cam de genul costeliv. Dar 
vederea ei produse un șoc ce-i scurtcircuită lui Mort creierul mic și îi 
ajunse direct în stomac, râzând sadic. 

E TIMPUL, spuse Moartea, dându-i lui Mort un ghiont cu cotul lui 
ascuţit. URMEAZA-MA. 

Moartea păși către rege, cântărind sabia în mâini. Mort clipi și se luă 
după el. Ochii fetei îi întâlniră pentru o clipă pe ai lui și priviră imediat în 
altă parte - apoi se năpustiră înapoi trăgând după ei și capul, cu gura 
care începea să formeze un „o” înspăimântat. 

Coloana vertebrală a lui Mort se topi. O rupse la fugă spre rege. 

— Atenţie!, urlă el. Eşti în mare pericol! 

lar lumea se prefăcu într-o melasă. Incepu să se umple cu umbre 
albastre și purpurii, ca un vis dat de insolaţie, și sunetele amuţiră până 
când vuietul curții deveni depărtat și hârâit, ca muzica din căștile 
altcuiva. Mort văzu Moartea stând cu degajare lângă rege, privind în 
sus spre... 

„„.galeria cu menestreli. 

Mort văzu arcașul, văzu arcul, văzu săgeata zburând prin aer cu o 
viteză de melc bolnav. Așa înceată cum era, tot nu o putu ajunge din 
urmă. | se părură ore întregi până când putu să-și controleze picioarele 
de plumb, dar reuși să le aducă pe amândouă pe pământ în același 
timp și demară, cu acceleraţia unui platou continental în derivă. 

In timp ce se răsucea încet prin aer, Moartea spuse, fără ranchiună: 

„N-O SA MEARGA, SA ȘTII. E NORMAL SA VREI SA INCERCI, DAR N-O 
SA MEARGA. 

Ca într-un vis, Mort plutea printr-o lume mută... 

Săgeata lovi. Moartea cobori sabia cu amândouă mâinile, trecând-o 
ușurel prin gâtul regelui, fără a lăsa nicio urmă. Lui Mort, care se 
învârtea delicat prin lumea crepusculară, i se păru că o formă 
fantomatică s-a prăbușit la pământ. 

Nu putea fi regele. Pentru că el, în mod evident, stătea acolo, în 

30 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


picioare, uitându-se drept la Moarte cu o expresie de maximă 
surprindere. Ceva întunecat îi zăcea la picioare, iar cu mult mai departe 
oamenii reacționau cu strigăte și urlete. 

O TREABĂ BUNĂ ȘI CURĂȚICĂ, zise Moartea. CEI DIN FAMILIILE 
REGALE SUNT MEREU O PROBLEMĂ. VOR TOTDEAUNA SĂ MAI RĂMÂNĂ. 
ȚĂRANUL DE RÂND, ÎN SCHIMB, ABIA AȘTEAPTĂ SĂ SE DUCĂ. 

— Cine naiba ești? zise regele. Ce cauţi aici? Ai? Gărzi! îți porunces... 

Mesajul insistent transmis de ochi răzbătu în sfârșit până la creier. 
Mort rămase impresionat. Regele Olerve se menţinuse pe tron mulţi ani 
și, chiar mort, știa cum să se comporte. 

— Ah, zise. Înţeleg. Nu te așteptam așa de curând. 

MAIESTATE, se înclină Moartea, PREA PUȚINI MĂ AȘTEAPTĂ. 

Regele privi în jur. Lumea umbrelor era liniștită și obscură, dar în 
afara ei părea să fie multă agitaţie. 

— Eu sunt acolo jos, nu? 

MĂ TEM CĂ DA, SIRE. 

— Curată treabă. O săgeată, nu-i așa? 

DA. ȘI ACUM, MAIESTATE, DACĂ BINEVOIŢI.. 

— Cine a fost? întrebă regele. Moartea ezită. 

UN ASASIN PLĂTIT DIN ANKH-MORPORK, zise. 

— Hmm. Bine gândit. ÎI felicit pe Sto Helit. Și eu care mă îndopam cu 
antidoturi. Nu există antidot pentru oţelul rece, ai? Ai? 

NU, ÎNTR-ADEVĂR, SIRE. 

— Vechiul truc cu scara de frânghie și un cal iute care așteaptă 
lângă podul suspendat, ai? 

AȘA SE PARE, SIRE, zise Moartea apucând ușor umbra regelui de 
braţ. DACĂ VĂ CONSOLEAZĂ CU CEVA, ÎNSĂ, CHIAR CĂ VA AVEA 
NEVOIE DE UN CAL IUTE. 

— Ai? 

Moartea permise rânjetului său standard să se mai lărgească un pic. 

AM ÎNTLÂNIRE CU PROPRIETARUL CALULUI MÂINE, LA ANKH, zise 
Moartea. VEDEŢI, SIRE, I-A PERMIS DUCELUI SĂ-I DEA LA DRUM UN 
PACHET DE MÂNCARE. 

Regele, a cărui excelentă compatibilitate cu postul pe care îl ocupa 
provenea din faptul că nu pricepea foarte repede, se gândi o clipă și 
apoi râse scurt. Îl observă pentru prima dată și pe Mort. 

— EI cine e? zise. Mort și el? 

UCENICUL MEU, spuse Moartea. CARE O SĂ PRIMEASCĂ O 
MUȘTRULUIALA BUNA UITE-ACUM, NEMERNICUL. 

— Mort, spuse Mort automat. Sunetul cuvintelor lor trecea pe lângă 
el ca o apă, dar nu-și putea lua ochii de la scena din jur. Se simţea 
adevărat. Moartea avea un aspect palpabil. Regele arăta surprinzător 
de în formă și de bine pentru cineva mort. Dar restul lumii era o masă 
de umbre mișcătoare. Trupuri se aplecau deasupra leșului prăbușit, 
trecând prin Mort de parcă nu erau decât o ceaţă. 


31 


Mort 


Fata îngenunche, plângând. 

— E fiica mea, zise regele. Ar trebui să fiu trist, de ce nu sunt? 

EMOȚIILE RĂMÂN ÎN URMĂ. SUNT DOAR O CHESTIUNE DE GLANDE. 

— Aha. Presupun că asta a fost tot. Nu ne poate vedea, nu-i așa? 

NU. 

— Bănuiesc că nu am nicio șansă să... 

NICIUNA, zise Moartea. 

— Doar că ea o să ajungă regină și, dacă aș putea să-i... 

REGRET. 

Fata se uită drept prin Mort. El îl văzu pe duce apropiindu-se prin 
spatele ei și punându-i mâna pe umăr, într-un gest consolator. Avea pe 
buze un zâmbet discret. Genul de zâmbet care pândește de pe mal în 
așteptarea câte unui înotător imprudent. 

— Nu te pot face să mă auzi, zise Mort. Nu te încrede în el! 

Ea se uită la Mort, forțându-și ochii. El întinse mâna și o privi cum 
trece drept prin mâna ei. 

HAI, BĂIETE. FĂRĂ LĂLĂIALĂ. 

Mort simți cum mâna Morții îl strânge de umăr, nu fără prietenie. Se 
întoarse cu părere de rău, luând-o după Moarte și rege. 

Trecură prin zid. Era și el pe jumătate trecut când își dădu seama că 
e imposibil să treci prin ziduri. 

Logica suicidală a acestui gând fu cât pe-aci să-l omoare. Simţi 
răceala pietrei în jurul trupului, dar o voce îi rosti în ureche: 

PRIVEȘTE LUCRURILE ASTFEL: ZIDUL NU POATE FI ACOLO. DOAR N-AI 
FI TRECUT PRIN EL DACĂ ERA, NU, BĂIETE? 

— Mort, zise Mort. 

CE? 

— Mă cheamă Mort. Sau Mortimer, zise Mort furios, împingându-se 
înainte. Răceala rămase în urmă. 

BRAVO. N-A FOST AȘA DE GREU, NU? 

Mort privi în susul și-n josul coridorului și bătu experimental în 
perete. Probabil că trecuse prin el, dar acum părea destul de solid. 
Fragmente de mică sclipiră la el. 

— Cum faci chestia asta? întrebă. Și cum de-am reușit eu s-o fac? E 
magie? , , 

E ORICE, NUMAI MAGIE NU, BĂIETE. CÂND O SĂ REUȘEȘTI SINGUR, 
ÎNSEAMNĂ CĂ NU MAI AM CE SĂ TE ÎNVĂȚ. 

Regele, care acum era mult mai transparent, zise: 

— E impresionant, te asigur. Apropo, mi se pare că pălesc. 

ESTE CÂMPUL MORFOGENETIC, ÎȘI PIERDE DIN FORȚĂ, zise Moartea. 

Vocea regelui rămăsese doar o șoaptă. 

— Deci asta este? Da _ 

LI SE ÎNTÂMPLĂ TUTUROR. ÎNCEARCĂ SĂ TE BUCURI DE EXPERIENȚA. 

— Cum? Vocea era acum doar un contur prin aer. 

FII TU ÎNSUȚI. 

32 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


În momentul acela regele dispăru, făcându-se tot mai mic până când 
câmpul deveni un punct minuscul, strălucitor. Se întâmplă atât de 
repede încât Mort aproape rată momentul. De la fantomă la licurici într- 
o fracțiune de secundă, cu un suspin ușor. 

Moartea prinse gingaș sclipiciul și îl piti undeva prin robă. 

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Mort. 

NUMAI EL ȘTIE, zise Moartea. VINO. 

— Bunica zicea că moartea e ca mersul la culcare, adăugă Mort, cu 
speranţă în glas. | g 

N-AM DE UNDE SA ȘTIU. N-AM INCERCAT NICIUNA, NICI ALTA. 

Mort aruncă o ultimă privire pe coridor. Uşile cele mari fuseseră 
deschise și curtenii se răspândeau. Două femei în vârstă se străduiau 
să o consoleze pe prinţesă, dar ea mergea în faţa lor, așa că nu le 
rămânea decât să ţopăie în urma ei ca două baloane aferate. Dispărură 
pe un alt coridor. | , _ 

DEJA SE POARTA CA O REGINA, zise Moartea aprobator. li plăceau 
lucrurile făcute cu stil. 

Nu mai vorbi până ajunseră pe acoperiș. 

AI INCERCAT SA-L AVERTIZEZI, zise în timp ce-i scotea desaga lui 
Binky. 

— Da, domnule. Îmi pare rău. 

NU POȚI SCHIMBA SOARTA. CLNE EȘTI TU SĂ DECIZI CINE TRĂIEȘTE 
ȘI CINE MOARE? 

Moartea urmări atent expresia lui Mort. 

DOAR ZEILOR LE E PERMIS AȘA CEVA, ADĂUGĂ. DACĂ TE AMESTECI 
ÎN SOARTA UNUI SINGUR INDIVID, POȚI DISTRUGE ÎNTREAGA LUME. 
ÎNŢELEGI? 

Mort încuviinţă din cap amărât. 

— O să mă trimiteţi acasă? spuse el. 

Moartea întinse mâna și îl trase sus pe șa. 

PENTRU CĂ Al DAT DOVADĂ DE COMPASIUNE? NU. POATE DACĂ ÎTI 
FĂCEA PLĂCERE. DAR TREBUIE SĂ ÎNVEȚI GENUL DE COMPASIUNE 
POTRIVIT MESERIEI. 

— Și care-i ăla? 

O LAMĂ B/NE ASCUȚITĂ. 


XXX 


Zilele trecură, deși Mort nu-și prea dădea seama câte. Soarele 
mohorât din lumea Morţii urca și cobora pe cer cu regularitate, dar 
vizitele lor în spaţiul muritor nu păreau să ţină cont de niciun sistem. lar 
Moartea nu vizita numai regi sau bătălii importante; majoritatea 
deplasărilor personale erau la oameni din cei mai obișnuiți. 

Mesele erau servite de Albert, care zâmbea mult pentru sine și nu 
spunea mare lucru. Ysabell stătea mai tot timpul închisă în cameră sau 


33 


Mort 


își călărea poneiul prin jurul casei ori prin mlaștina neagră. Silueta ei cu 
părul fluturând în vânt ar fi fost mai impresionantă dacă ar fi știut să 
călărească, sau dacă poneiul ar fi fost un pic mai mare, sau dacă părul 
ei ar fi fost din cel care flutură în mod natural. Există păr care le are pe- 
astea cu fluturatul și păr care nu. Al ei nu prea le avea. 

Când nu era plecat la ceea ce Moartea numea datorie, Mort îl ajuta 
pe Albert, sau își făcea de lucru în grădină ori la grajduri, sau cotrobăia 
prin biblioteca bine dotată a Morţii, citind cu viteza omnivoră a celor 
care descoperă pentru prima dată magia cuvântului scris. 

Cele mai multe cărți din bibliotecă erau, desigur, biografii. 

Erau neobișnuite într-o singură privinţă. Se scriau singure. Oamenii 
care muriseră, umpleau, bineînțeles, toate paginile dintre coperţi, iar 
cei care nu se născuseră trebuiau să se mulțumească cu pagini albe. 
Cei aflaţi între... Mort făcu unele observaţii, marcând locul și numărând 
rândurile adăugate, și estimă că unele cărți scriau câte patru-cinci 
paragrafe pe zi. Nu reuși să recunoască scrisul. 

lar într-un final își făcu curaj. 

O CE? zise Moartea cu stupefacție, stând la biroul său decorat și 
răsucind la nesfârșit între degete cuțitașul de hârtie în formă de coasă. 

— O după-amiază liberă, repetă Mort. Incăperea păru deodată 
apăsător de mare, iar el se simţi foarte expus în mijlocul covorului de 
mărimea unui lan. 

DAR DE CE? zise Moartea. SĂ NU-MI SPUI CĂ TE DUCI LA 
ÎNMORMÂNTAREA BUNICII, ADĂUGĂ. NU DE ALTA, DAR AȘ FI FOST LA 
CURENT. 

— Vreau și eu să, știți dumneavoastră, să ies și să cunosc oameni, 
zise Mort încercând să înfrunte privirile acelea albastre de nestrămutat. 

DAR CUNOȘTI OAMENI ÎN FIECARE ZI, protestă Moartea. 

— Da, știu, dar, cum să zic, nu pentru mult timp, spuse Mort. Adică 
ar fi frumos să cunosc pe cineva cu o speranţă de viaţă mai mare de 
cinci minute. Domnule, adăugă. 

Moartea bătu cu degetele în birou, făcând un zgomot nu foarte 
diferit de cel al unui șoarece care dansează step, și îl mai fixă pe Mort 
câteva secunde cu privirea. Observă că băiatul părea mai puţin osos 
decât își amintea, stătea ceva mai drept și, dintr-o dată, folosea 
expresii precum „speranţă de viaţă”. Biblioteca aia era de vină. 

BINE, zise el cu jumătate de gură. DAR EU CRED CĂ Al AICI TOT CE 
ÎTI TREBUIE. MUNCA NU E ÎMPOVĂRĂTOARE, NU? 

— Nu, domnule. . e 

ȘI Al MÂNCARE BUNA, UN PAT CALD, TIMP DE ODIHNA ȘI OAMENI DE 
VÂRSTA TA. 

— Poftim, domnule? 

FIICA MEA, zise Moartea. Al CUNOSCUT-O, MI SE PARE. 

— A. Da, domnule. 

ARE O PERSONALITATE PLINĂ DE CĂLDURĂ, DACĂ AJUNGI SĂ O 

34 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


CUNOȘTI MAI BINE. 

— Sunt sigur de asta, domnule. 

ȘI TOTUȘI DOREȘTI - Moartea pronunţă cuvintele cu un ton de 
dezgust - O DUPĂ-AMIAZĂ LIBERĂ? 

— Da, domnule. Dacă binevoiţi, domnule. 

FOARTE BINE. FIE. Al PÂNĂ LA APUSUL SOARELUI. 

Moartea deschise registrul cel mare, luă un toc și începu să scrie. Din 
când în când, mai muta bobitele de pe o numărătoare. 

După un minut, ridică privirea. Ş 

TOT AICI EȘTI, zise. ȘI PE TIMPUL TAU, adăugă cu acreală. 

— ĂZă, făcu Mort, oamenii or să mă poată vedea? 

BĂNUIESC CĂ DA, CU SIGURANȚĂ, zise Moartea. MAI POT SĂ TE AJUT 
CU CEVA ÎNAINTE SĂ TE DUCI SĂ TE DESTRĂBĂLEZI? 

— Păi, ar mai fi un lucru, domnule, nu știu cum să ajung în lumea 
reală, domnule, zise Mort disperat. 

Moartea scoase un oftat zgomotos și trase un sertar al biroului. 

DU-TE PUR ȘI SIMPLU. 

Mort aprobă din cap, nefericit, și porni pe lungul drum până la ușă. În 
timp ce o deschidea, Moartea tuși. 

BĂIETE! strigă el, aruncându-i un obiect. 

Mort îl prinse automat în timp ce ușa se deschidea scârțâind. 

Ușa se evaporă. Covorul pufos de sub picioarele lui se transformă în 
pietre de pavaj pline de noroi. Lumina zilei se revărsă asupra lui ca 
argintul viu. 

— Mort, zise Mort, către univers în general. 

— Ce? făcu tarabagiul de lângă el. Mort se holbă în jur. Era într-o 
piață aglomerată, plină de oameni și animale. Se vindea orice, de la ace 
până la (prin intermediul unor profeţi itineranți) viziuni ale mântuirii. 
Era imposibil să porţi o conversaţie pe un ton mai scăzut decât 
răcnetul. Mort îl bătu pe tarabagiu pe spate. 

— Mă vezi? întrebă el poruncitor. 

Tarabagiul se zgâi la el cu un ochi critic. 

— Zic eu că da, răspunse acesta, sau oricum pe cineva ca tine. 

— Mulţumesc, spuse Mort, extrem de ușurat. 

— N-ai de ce. Văd o mulțime de oameni zilnic, e gratis. Nu iei niște 
șireturi? 

— Nu cred, zise Mort. Cum se cheamă locul ăsta? 

— Nu știi? 

Câţiva oameni de la taraba alăturată îl priveau pe Mort gânditori. 
Rotițele din creier începură să i se învârtească repejor. 

— Stăpânul meu călătorește mult, zise el sincer. Am sosit astă 
noapte și eu adormisem în căruţă. Acum am o după-amiază liberă. 

— Aha, zise tarabagiul. Se aplecă spre el conspirativ. Vrei să te 
distrezi, nu? Să-ţi aranjez ceva? 

— Mi-ar plăcea de minune să știu unde sunt, acceptă Mort. 

35 


Mort 


Omul rămase descumpănit. 

— Suntem în Ankh-Morpork, zise. Se vede de la o poștă. Se și 
miroase. 

Mort adulmecă. Era ceva în aerul acela de oraș. Aveai senzaţia că e 
un aer care știe ce înseamnă viața. Nu puteai să nu observi, cu fiecare 
respiraţie, că mii de alţi oameni se află în jurul tău și că aproape toţi au 
subsuori. 

Tarabagiul îl măsură nemulțumit din ochi, observând chipul palid, 
hainele bine croite și prezenţa stranie, toate lăsând senzaţia unui arc 
întins la maximum. 

— Ascultă, o să-ţi vorbesc deschis, zise. Aș putea să te trimit la un 
bordel grozav. 

— Am mâncat deja, spuse Mort într-o doară. Dar ai putea să-mi spui 
dacă suntem cât de cât aproape de un loc, cred că-i zice Sto Lat. 

— E la vreo treizeci de kilometri spre Miez, dar nu-i nimic acolo demn 
de un flăcău ca tine, zise negustorul repede. Știu, ești de capul tău, vrei 
să încerci lucruri noi, vrei aventură, dragoste... 

Mort deschisese între timp săculeţul pe care i-l dăduse Moartea. Era 
plin de monede mici de aur, cam de mărimea ţechinilor. 

In mintea lui apăru din nou o imagine, un chip tânăr și palid înrămat 
de un păr roșu, care ghicise cumva că el se afla acolo. Sentimentele 
neclare care îi bântuiseră gândurile în ultimele câteva zile deveniră 
dintr-o dată acute. 

— Vreau, spuse el, un cal foarte iute. 


XX x 


Câteva minute mai târziu, Mort se rătăcise. 

Acea parte a Ankh-Morporkului era cunoscută sub numele de Umbre, 
un ghetou urban care avea nevoie urgentă fie de ajutor guvernamental, 
fie, preferabil, de un aruncător de flăcări. Nu putea fi numit un loc 
mizer, pentru că ar fi însemnat să tragi de cuvânt până la refuz. Trecea 
cu mult dincolo de mizerie și ieșea pe partea cealaltă, unde, printr-un 
fel de răsturnare einsteiniană, dobândea o hidoșenie magnifică, afișată 
pretutindeni ca un soi de premiu de arhitectură. Era zgomotos și încins 
și mirosea ca podeaua unui staul. 

Nu puteai vorbi de un cartier, ci mai curând de un sistem ecologic, 
ca un mare recif de corali al uscatului. Și era populat de oameni sau, 
oricum, de echivalentul umanoid al homarilor, caracatițelor, creveţilor, 
și așa mai departe. Și al rechinilor. 

Mort rătăci pierdut pe străzile întortocheate. Dacă l-ar fi urmărit 
cineva de la înălţimea acoperișurilor, ar fi putut observa anumite 
mișcări în mulţimea din spatele lui, ce sugerau că un număr de indivizi 
se grupau nonșalant cu ochii pe o anumită pradă, și ar fi ajuns la 
concluzia, de altfel corectă, că Mort și aurul lui aveau aceeași speranţă 

36 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


de viaţă ca un arici șchiop pe o autostradă cu șase benzi. 

Este probabil deja evident că Umbrele nu erau genul de loc care să 
aibă locuitori. Avea obișnuiți ai locului. Din când în când, Mort încerca 
să lege o conversaţie cu câte unul dintre ei pentru a găsi drumul spre 
un negustor bun de cai. Obișnuitul mormăia în general ceva și o 
întindea repede, deoarece orice om care voia să trăiască în Umbre mai 
mult de, să zicem, trei ore, își dezvolta niște simţuri specifice și n-ar fi 
stat în preajma lui Mort cum n-ar sta un ţăran lângă un copac izolat pe 
vreme de furtună. 

_ Aşa că Mort ajunse într-un târziu la Ankh, cel mai măreț dintre fluvii. 
Incă dinainte de a intra în oraș era greoi și încărcat de mâlul câmpiilor, 
iar când ajungea în Umbre, până și un agnostic ar fi putut merge pe 
apa lui. Era greu să te îneci în Ankh, dar puteai să te sufoci cu ușurință. 

Mort se uită cu îndoială la suprafața fluviului. Părea să se miște. 
Avea și bule de aer. Apă trebuie să fi fost. 

Oftă și se întoarse. 

Trei bărbaţi apăruseră în spatele lui, de parcă se materializaseră din 
ziduri. Aveau aspectul acela masiv, îndesat, al bandiţilor care apar în 
orice naraţiune atunci când e momentul ca eroul să fie ameninţat un 
pic, dar nu prea mult, căci, evident, li se rezervă o surpriză oribilă. 

Cei trei se uitau chiorâș. Erau foarte pricepuţi la asta. 

Unul scosese un cuţit cu care desena cercuri mici prin aer. Înainta 
încet către Mort, în timp ce ceilalți doi stăteau în spatele lui, ca să-l 
susțină imoral. 

— Dă-ne banii, cârâi el. 

Mort duse mâna la săculețul de la brâu. 

— Stai puţin, zise. Și ce se întâmplă după? 

— Cum? 

— Vreau să zic, e vorba de chestia cu banii sau viața? zise Mort. Asta 
cere de obicei un tâlhar. Banii sau viaţa. Am citit odată într-o carte, 
adăugă. 

—Se poate, se poate, admise tâlharul. Simţea că pierde iniţiativa, 
dar își reveni magnific. Pe de altă parte, se poate să fie și banii și viața. 
Două dintr-o lovitură, am putea spune. Omul se uită la colegii lui, care 
chicotiră la unison. 

— În cazul acesta... zise Mort și ridică punga într-o mână, gata să o 
arunce cât mai departe posibil în fluviu, deși exista și o șansă bunicică 
să ricoșeze. 

— Hei, ce faci? strigă tâlharul. Începu să alerge, dar se opri când 
Mort făcu un gest ameninţător cu punga. 

— Păi, zise Mort, uite cum văd eu lucrurile. Dacă tot aveţi de gând să 
mă omorâţi, mai bine să scap de bani. Totul depinde numai de voi. Ca 
să-și susțină punctul de vedere, scoase o monedă din săculeţ și o 
aruncă în râu, care o înghiţi cu un sunet de sucțiune neinspirat. Pe hoți 
îi luă cu tremurici. 


37 


Mort 


Șeful lor se uită la pungă. Se uită la cuţit. Se uită la faţa lui Mort. Se 
uită la colegii lui. 

— Scuză-mă o clipă, zise și se adunară să șușotească. 

Mort măsură din ochi distanța până la capătul aleii. Nu avea cum să 
reușească. Oricum, cei trei păreau pricepuți și la urmăriri. Logica era 
singurul lucru puţin peste puterile lor. 

Șeful lor se întoarse din nou spre Mort. Le aruncă o ultimă ocheadă 
celorlalți doi. Ambii încuviinţară hotărât din cap. 

— Cred că o să te omoram și ne asumăm riscul cu banii, zise. Nu 
vrem să se răspândească genul ăsta de practică. 

Ceilalţi doi își scoaseră cuţitele. Mort înghiţi în sec. 

— S-ar putea să nu fie prea înțelept, zise. 

— De ce? 

— Păi, mie unuia n-o să-mi placă. 

— Nici nu e nevoie să-ți placă, e nevoie să... mori, zise șeful 
apropiindu-se. 

— Nu cred că mi-a sosit timpul să mor, zise Mort dându-se înapoi. 
Sunt sigur că aș fi fost informat. 

— Da, sigur, zise șeful, care începuse să se cam sature. Da, păi ai 
fost informat, nu? Pe toţi rahaţii de elefant!! 

Mort nu făcuse decât să se mai dea un pas înapoi. Printr-un zid. 

Hoţul șef se holbă la pietrele solide care îl înghiţiseră pe Mort și dădu 
drumul cuţitului. 


— ---- m-aş, zise.----l-aș să-l---de vrăjitor! Mi-e greață 
de - - - - ții de vrăjitori! 
— Atunci n-ar trebui să-l- --- atâta, mormăi unul din acoliţii lui, 


pronunţând fără efort un rând întreg de liniuțe. 

Al treilea membru al trioului, mai greu de cap, zise: 

— la uite, a trecut prin zid! 

— Și l-am mai și urmărit nu știu cât, bombăni al doilea. Mare figură 
mai ești, Kusturoiţa. Am zis eu că mi se pare că seamănă a vrăjitor, că 
numai vrăjitorii mai umblă pe aici de unii singuri. Nu ziceam c-arată a 
vrăjior? Am zis... 

— Zici mult prea multe, gemu mai-marele. 

— L-am văzut, a trecut drept pân zid, uite colo... 

— Ei nu mai spune? 

— Zăul 

— Drept prin el, n-ati văzut? 

— Te crezi ascuțit la minte, nu? 

— Ba chiar mă cred, dacă veni vorba! 

Șeful își culese cuțitul din noroi dintr-o singură mișcare șerpuitoare. 

— Mai ascuțit ca ăsta? 

Al treilea hoţ se apropie de zid și îi arse câteva șuturi zdravene, în 
timp ce în spatele lui se auziră sunetele unei încăierări și un gâlgâit. 

— Mada, e un zid în toată regula, zise. Să n-am parte dacă nu-i un zid. 

38 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Cum credeți că le reușește chestia asta, băieți? Băieți? 

Se împiedică de trupurile prăbușite. 

— Ah, făcu. Incet cum îi mergea mintea, nu dură totuși prea mult să- 
și dea seama de ceva foarte important. Se afla într-o fundătură din 
Umbre și era singur. O luă la goană și ajunse destul de departe. 


Moartea pășea încet pe dalele din camera clepsidrelor, inspectând 
rândurile înghesuite de ceasornice ale vieţii. Albert îl urma îndatoritor, 
cu registrul cel mare deschis în brațe. 

Sunetul vuia în jurul lor, o cascadă imensă și cenușie de zgomot. 

Venea dinspre rafturile unde, întinzându-se la infinit, rânduri întregi 
de clepsidre presărau nisipurile timpului pentru muritori. Era un sunet 
greu, un sunet monoton, un sunet care se scurgea ca o cremă vârtoasă 
peste budinca dolofană și luminoasă a sufletului. 

PREA BINE, zise Moartea într-un final. SĂ FIE TREI CU TOTUL. O 
NOAPTE LINIȘTITĂ. 

— O să fie Baba Tendon, Abatele Lob Sang din nou și această 
prinţesă Keli, zise Albert. 

Moartea privi cele trei clepsidre pe care le ţinea în mână. 

MĂ GÂNDEAM SĂ-L TRIMIT PE BĂIAT, zise. 

Albert își consultă registrul. 

— Păi Baba n-o să-i facă probleme, iar despre Abate se poate spune 
că are deja experienţă. Păcat de prințesă. Are doar cincisprezece ani. 
Poate să fie mai complicat. 

DA. ESTE PĂCAT. 

— Stăpâne? 

Moartea ţinea a treia clepsidră în mână privind gânditor la jocul de 
lumini de pe suprafața ei. Suspină. 

AȘA DE TÂNĂRĂ... 

— Te simţi bine, stăpâne? zise Albert, cu îngrijorare în voce. 

TIMPUL, CA UN RÂU NESFÂRȘIT, POARTĂ CU SINE.. 

— Stăpâne! 

CE-I? zise Moartea, revenindu-și. 

— Cred că ai muncit prea mult, stăpâne, asta trebuie să fie... 

CE TOT BAŢI CÂMPII, OMULE? 

— Ai avut o clipă de rătăcire, stăpâne. 

AIUREA. NU M-AM SIMȚIT NICIODATĂ MAI BINE. DECI, CE ZICEAM? 

Albert ridică din umeri și se întoarse la rubricile din registru. 

— Baba e vrăjitoare. Poate să se cam supere dacă îl trimiţi pe Mort. 

Toţi practicanţii magiei câștigau dreptul ca, odată ce nisipul li se 
scurgea din clepsidră, Moartea să vină să îi ia personal, nu prin unul din 
subalternii săi. 

Moartea nu părea să îl audă pe Albert. Se uita din nou pierdut la 
clepsidra prințesei Keli. 

CE E SENTIMENTUL ACELA DIN CAPUL VOSTRU, REGRETUL ACELA 

39 


Mort 


TĂCUT CĂ LUCRURILE SUNT AȘA CUM PAR SĂ FIE? 

— Tristeţea, stăpâne. Cred. Acum... 

EU SUNT TRISTEȚEA. 

Albert rămase cu gura căscată. Într-un târziu se trezi suficient cât să 
se rățoiască: 

— Stăpâne, vorbeam despre Mort! 

CARE MORT? 

— Ucenicul tău, stăpâne, zise Albert răbdător. Tânărul acela înalt. 

DESIGUR. BINE, SĂ-L TRIMITEM PE EL. 

— E oare gata să se ducă de unul singur? spuse Albert cu îndoială. 

Moartea se gândi. 

„O SĂ REUȘEASCĂ, zise într-un final. E AMBIȚIOS, ÎNVAȚĂ REPEDE ȘI, 

ZĂU AȘA, adăugă, DOAR NU S-OR AȘTEPTA SĂ ALERG DUPĂ FIECARE 
TOT TIMPUL. 


Mort se holbă prostit la draperia de catifea care atârna la câţiva 
centimetri în fața ochilor lui. 

Am trecut printr-un zid, gândi el. Şi așa ceva e imposibil. 

Dădu ușor draperia la o parte ca să vadă dacă nu se ascundea vreo 
ușă pe undeva, dar nu găsi decât tencuiala căzută, care se crăpase pe 
ici pe colo pentru a dezvălui niște porţiuni umede, dar în mod clar 
solide, de cărămidă. 

Incercă să le împingă. Era limpede că nu avea să mai iasă tot pe 
acolo. 

— Ei, zise el către perete, și acum ce facem? O voce din spatele lui 
rosti: 

— Hmm. Dacă nu vă supăraţi... 

Se întoarse încet. 

Grupaţi în jurul unei mese din mijlocul încăperii se aflau membrii 
unei familii din Klatch, tatăl, mama și o jumătate de duzină de copii din 
ce în ce mai mici. Opt perechi de ochi rotunzi erau fixate pe Mort. Oa 
noua pereche, aparţinând unui bunic în vârstă și de sex incert, nu era, 
pentru că proprietarul ochilor profitase de întrerupere pentru a-și face 
loc până la bolul comun de orez, adoptând filosofia potrivit căreia nu 
dai peștele fiert din mână pe niciun fel de manifestare inexplicabilă, 
astfel încât tăcerea era punctată de zgomotul hotărât al mestecatului 
său. 

Într-un colț al odăii înghesuite se afla un mic altar dedicat lui Offler, 
zeul crocodil cu șase braţe din Klatch. Rânjea exact ca Moartea, doar că 
Moartea nu avea, desigur, un stol de păsări sacre care să-i aducă știri 
de la credincioși și să-i menţină dantura curată. 

Pentru klatcieni, ospitalitatea este virtutea cea mai de preţ. În timp 
ce Mort continua să se holbeze, femeia mai luă o farfurie de pe raftul 
din spatele ei și începu să o umple, în tăcere, din bolul cel mare, 
reușind după ceva luptă să smulgă din mâna străbunului și o bucată 

40 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


aleasă de pisică de mare. Ochii ei tiviţi cu negru nu se dezlipiră însă de 
pe Mort. 

Cel care vorbise fusese tatăl. Mort se înclină tulburat. 

— Îmi pare rău, zise. Se pare că am trecut prin acest zid. Era o scuză 
cam penibilă, trebuia să recunoască. 

— Poftiţi, vă rog, zise bărbatul. Femeia, cu brățările zornăind, aranja 
atent câteva felii de ardei pe farfurie și stropi totul cu un sos verzui pe 
care Mort se temu că îl recunoaște. ÎI încercase cu câteva săptămâni în 
urmă și, cu toate că fusese vorba de o rețetă complicată, o îmbucătură 
îi ajunsese ca să-și dea seama că era făcut din mațe de pește marinate 
câţiva ani într-un butoi cu fiere de rechin. Moartea spusese că era un 
gust dobândit. Mort hotărâse nici să nu încerce să-l dobândească. 

încercă să se strecoare pe lângă perete spre ușa cu perdea de 
mărgele și toate capetele se întoarseră după el. incercă un rânjet. 

Femeia spuse: 

— De ce își arată acest demon colții, soţ al vieţii mele? 

Bărbatul spuse: 

— l-o fi foame, lună a dorințelor mele. Mai pune pește! 

lar strămoșul mormăi: 

— Era bucata mea, copilă nefericită. Vai de lumea în care nu există 
respect pentru cei vârstnici! 

Acum chestia era că - deși cuvintele pătrunseseră în urechea lui 
Mort în kKlatciana vorbită, cu toate înfloriturile și diftongii subtili ai unei 
limbi atât de vechi și sofisticate încât avea deja cincisprezece sinonime 
pentru cuvântul „asasinat” înainte ca restul neamurilor lumii să se 
prindă că-și pot sparge capetele unul altuia - ele sosiră în creierul lui la 
fel de limpede și ușor de descifrat ca în limba maternă. 

— Nu sunt demon! Sunt om! zise și rămase blocat când cuvintele îi 
ieșiră într-o Klatciană perfectă. 

— Eşti hoț? întrebă tatăl. Sau poate ucigaș? Să te strecori așa în 
casă, oi fi vreun preceptor? Mâna îi alunecă sub masă și reapăru ţinând 
un cuţit de măcelar cu lama subţire ca hârtia. Nevasta lui ţipă, dădu 
drumul farfuriei și îi strânse în braţe pe cei mai mici dintre copii. 

Mort văzu cum se învârtește lama prin aer și renunță. 

— Vă aduc salutări din cele mai profunde cercuri ale iadului, se 
aventură el. 

Schimbarea fu remarcabilă. Cuţitul fu îndepărtat, iar familia afișă 
niște zâmbete largi. 

— Vizita unui demon ne este nouă de foarte bun augur, spuse tatăl 
fericit. Care ţi-e dorinţa, o, odraslă spurcată a măruntaielor lui Offler? 

— Poftim? zise Mort. 

— Un demon aduce binecuvântare și noroc celui care îl ajută, zise 
bărbatul. Cu ce-ţi pot fi de folos, o, tu, răsuflare puturoasă a haznalei 
diavolești? 

— Păi, foame nu prea îmi e, zise Mort, dar dacă știi de unde pot să 

41 


Mort 


iau un cal foarte iute aș putea ajunge în Sto Lat înainte de apus. 

Omul se lumină și făcu o plecăciune. 

— Știu exact locul, scursură otrăvită a intestinelor, dacă ai bunătatea 
să mă urmezi. 

Mort ieși grăbit după el. Bătrânul strămoș îi urmări cu o expresie 
critică și cu fălcile mestecând ritmic. 

— Asta numesc ei demon pe aici? zise. Dare-ar Offler putregai în ţara 
asta umedă, unde și zeii sunt de mâna a treia, nici pe departe ca 
demonii pe care îi aveam în Țara Dinainte. 

Nevasta așeză un castronel cu orez (până dimineaţă avea să 
dispară) în perechea mijlocie de mâini împreunate a statuii lui Offler și 
se dădu un pas înapoi. 

— Soțul meu a spus că luna trecută, la Grădina cu Curry, a servit o 
creatură care nu era acolo, povesti ea. Spunea că a fost impresionat. 

După zece minute, bărbatul se întoarse și, într-o tăcere solemnă, 
așeză pe masă o movilită de monede de aur. Reprezentau o sumă cu 
care se putea cumpăra o parte mărișoară din oraș. 

— Avea o pungă plină, zise. 

Familia se uită o vreme la bani. Nevasta oftă. 

— Bogăția aduce multe necazuri, spuse ea. Ce o să ne facem? 

— Ne întoarcem în Klatch, răspunse hotărât bărbatul, unde copiii 
noștri pot crește într-o ţară normală, respectând glorioasele tradiţii ale 
străvechiului nostru popor, și unde bărbaţii nu trebuie să servească pe 
la mese stăpâni nevolnici, ci pot ţine capul sus, cu mândrie. Și plecăm 
chiar acum, mugure parfumat de curmal. 

— De ce așa curând, o, harnic fiu al deșertului? 

— Deoarece, spuse omul, tocmai am vândut calul campion al 
Patricianului. 

Calul nu era la fel de bun și de iute ca Binky, dar pământul gonea 
sub copitele lui kilometru după kilometru și lăsă cu ușurință în urmă 
câţiva soldaţi călare care, din cine știe ce motive, păreau nerăbdători 
să aibă o discuţie cu Mort. Curând, suburbiile insalubre din Morpork 
rămaseră în urma lui, iar drumul o luă prin ţinutul mănos din Câmpia 
Sto, unde solul se formase de-a lungul erelor prin revărsările periodice 
ale marelui și greoiului fluviu Ankh, ce aduceau regiunii belșug, pace și 
artrită cronică. 

Era printre altele și un ţinut deosebit de plictisitor. În timp ce lumina 
se distila din argint în aur, Mort galopa printr-un peisaj neted, rece, 
împărțit dintr-un orizont în altul în parcele semănate cu varză. Sunt 
multe lucruri de spus despre verze. Se poate vorbi la nesfârșit despre 
faptul că sunt bogate în vitamine, despre aportul de fier, valorosul 
conţinut de fibră și valoarea lor nutritivă sporită. Privite în masă însă, le 
lipsește totuși ceva: în pofida pretinsei lor superiorităţi nete din punct 
de vedere nutritiv și moral faţă de, să zicem, narcise, ele nu au reușit 
să inspire niciodată, prin simpla lor prezenţă, muza poeților. Decât dacă 

42 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


erau foarte flămânzi, desigur. Mai erau doar douăzeci de kilometri până 
la Sto Lat, dar, socotiți în termeni de experienţă umană ratată, păreau 
aproape două mii. 

Sto Lat avea paznici la porți, deși, comparaţi cu gărzile care patrulau 
prin Ankh, aceștia aveau un aer cuminte, de amatori. Mort trecu la trap 
pe lângă ei, iar unul, cu sentimentul că e un idiot, îl întrebă cine e și ce 
dorește. 

— Mă tem că nu mă pot opri, zise Mort. Paznicul era nou pe post și 
destul de ambițios. 

Statul de pază nu era exact ceea ce își dorise. Nu se oferise voluntar 
ca să șadă cât e ziulica de lungă în cămașă de zale și cu un topor înfipt 
într-un par; se așteptase la ceva mai antrenant, mai provocator, la un 
arc cu săgeți și o uniformă care nu ruginea în ploaie. 

Făcu un pas înainte, gata să apere orașul împotriva celor care nu 
respectau ordinele forțelor civice autorizate. Mort evalua vârful de fier 
aflat la câţiva centimetri de fața lui. Hărţuiala asta începea să se cam 
adune. 

— Pe de altă parte, zise, ce-ai zice să-ţi dau în dar acest cal de toată 
frumusețea? 

Nu îi fu greu să găsească intrarea în castel. Și acolo erau gardieni, 
care aveau și arcuri, și o viziune mult mai îngustă asupra vieții și, în 
orice caz, Mort rămăsese fără cai de dar. Se foi un pic prin jur până 
când reuși să le capteze toată atenţia, apoi plecă dezolat pe străzile 
cetățuii, simțindu-se ca un prost. 

După toate astea, după kilometri întregi de crucifere și cu șalele 
amorţite ca o bucată de lemn, nici măcar nu știa de ce se afla aici. 
Așadar, îl văzuse chiar și când era invizibil? insemna oare ceva? Firește 
că nu. Doar că el îi vedea în continuare chipul și licărul de speranţă din 
ochi. Ar fi vrut să-i spună că totul va fi bine. Ar fi vrut să-i spună despre 
el și tot ce visa el să ajungă. Ar fi vrut să afle care era odaia ei în castel 
și să o vegheze toată noaptea, până când se stingeau luminile. Și așa 
mai departe. 

Ceva mai târziu, un fierar care lucra pe una din străduțele acelea 
înguste ce dădeau spre zidurile castelului ridică ochii de pe nicovală și 
dădu de un tânăr înalt și deșirat, cam roșu la faţă, care încerca să 
treacă prin zid. 

Și mai târziu, un tânăr cu câteva zgârieturi superficiale pe frunte 
intră într-una din tavernele orașului și se interesă de cel mai apropiat 
vrăjitor. 

Se făcuse și mai târziu când Mort se înființa în faţa unei case cu 
tencuiala scorojită, pe care o placă înnegrită din bronz anunţa că este 
reședința lui Igneus Tăiuș, Doctor în Magie (U. Nevăzută), Stăpânitoriu 
al Infinităţii, Illuminartus, Vrejitoriu al Principilor, Gardian al Porţilor de 
Taină, Dacă Nu Este Acasă Lăsaţi Corespondanţa la D-na Nugent, 
Alături. 


43 


Mort 


Impresionat așa cum se cuvine de toate acestea, în ciuda inimii care- 
i bătea să se spargă, Mort ridică ciocănelul greu în formă de inel ţinut în 
gură de un gargui hidos și bătu de două ori. 

Dinăuntru se auzi agitaţie, o serie de zgomote care, într-o reședință 
mai puţin nobilă, ar fi sugerat că cineva arunca vasele de spălat în 
chiuvetă și mătrășea rufele murdare aflate la vedere. 

Până la urmă ușa se deschise încet și misterios. 

— Ai fașe bine să te prefași impresionat, spuse garguiul-ciocănel pe 
un ton de conversație, cu oarecare greutate din cauza inelului. O 
deschide cu niște șcripeși și frânghie. Nu se prea prișepe la vrăji de 
deschidere, înșeleji? 

Mort privi mutra rânjită de metal. Eu lucrez pentru un schelet care 
trece prin ziduri, își spuse în sinea lui. Cum mi-aș putea permite să mă 
mai mir de ceva? 

— Mulţumesc, rosti. 

— Cu plășere. Șterje-te pe preș, ștergătorul are ji liberă. 

încăperea spațioasă și scundă era întunecată, plină de umbre și 
mirosea în primul rând a tămâie, dar și a varză fiartă și rufe stătute și a 
genul de persoană care își aruncă ciorapii de perete și îi poartă pe cei 
care nu rămân lipiţi. Mort văzu un glob de cristal crăpat, un astrolab cu 
câteva piese lipsă, o octogramă cam scâlciată pe podea și un aligator 
împăiat atârnat de tavan. Aligatorul împăiat face parte din 
echipamentul absolut indispensabil al unei reședințe magice bine 
dotate. Cel de faţă părea că nu prea savurase experienţa. 

O draperie de mărgele de pe peretele depărtat fu dată la o parte cu 
un gest dramatic și se ivi o siluetă drapată și cu glugă. 

— Constelații prielnice luminează această întâlnire! tună ea. 

— Care anume? zise Mort. 

Urmă o tăcere îngrijorată. 

— Poftim? 

— De care constelații vorbiți? întrebă Mort. 

— Prielnice, zise silueta cu o voce nesigură. Apoi se replie: De ce ai 
venit să-i tulburi liniștea lui Igneus Tăiuș, Deţinătorul celor Opt Chei, 
Călător în Dimensiunile Subterane, Mag Suprem al... 

— Scuzaţi-mă, chiar sunteţi de-adevăratelea? 

— Ce să fiu de-adevăratelea? 

— Stăpân al chestiei ăleia, Mașter Nuștiucum al Dimensiunilor Sacre? 

Tăiuș își trase gluga cu o mișcare enervată. in locul chipului 
transfigurat cu barbă înspicată pe care îl aștepta, Mort văzu o față 
rotofeie, alb-rozalie ca o plăcintă cu carne de porc, cu care semăna și 
din alte puncte de vedere. De exemplu, ca majoritatea plăcintelor cu 
came, nu purta barbă și, tot ca ele, avea un aer voios. 

— Figurativ vorbind, zise. 

— Asta ce înseamnă? 

— Inseamnă că nu, zise Tăiuș. 

44 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Dar ai zis că... 

— Aia era reclamă, explică vrăjitorul. Un nou tip de magie la care 
lucrez. Dumneata ce doreai, de fapt? Făcu o grimasă sugestivă. O 
poţiune de dragoste, nu? Ceva să le dea ghes domnișoarelor? 

—Se poate trece prin ziduri? întrebă Mort disperat. Tăiuș se opri cu 
mâna deja în drum spre o sticlă mare de lichid vâscos. 

— Prin magie? 

— Mmm, făcu Mort, mai degrabă nu. 

— Atunci alege și matale niște ziduri foarte subțiri, zise Tăiuș. Sau, și 
mai bine, folosește ușa. Cea de-aici ar fi numai bună, dacă ai venit doar 
ca să-mi irosești timpul. 

Mort ezită o clipă, apoi puse pe masă punga cu bani de aur. 
Vrăjitorul îi aruncă o privire, scoase un gâjâit din adâncul gâtlejului și 
întinse mâna. Mort îl apucă fulgerător de încheietură. 

— Am trecut prin zid, zise el încet și hotărât. 

— Sigur, sigur, mormăi Tăiuș fără să-și ia ochii de pe săculeţ. Scoase 
dopul sticlei cu lichid albăstrui și trase absent un gât. 

— Doar că înainte să se întâmple nu știam că pot și când am putut n- 
am știut că mi se întâmplă, iar acum, că s-a întâmplat, nu-mi mai 
amintesc cum se face. Și vreau să reușesc din nou. 

— De ce? 

— Pentru că, spuse Mort, dacă pot trece prin ziduri pot face orice. 

— Foarte profund, încuviinţă Tăiuș. De-a dreptul filosofic. Și cum o 
cheamă pe domnișoara de dincolo de zid? 

— Este... Mort înghiţi în sec. Nu știu cum o cheamă. Asta dacă ar 
exista o fată, adăugă el pe un ton superior, fiindcă eu n-am spus că 
există. 

— Înţeleg, zise Tăiuș. Mai trase o dușcă și se scutură. Bun. Cum se 
trece prin ziduri. O să cercetez. S-ar putea să te cam coste, însă. 

Mort luă grijuliu punga și scoase un bănuţ de aur. 

— Un avans, zise el, punând banul pe masă. Tăiuș luă moneda de 
parcă s-ar fi așteptat să explodeze sau să se evapore și o examină 
atent. 

— N-am mai văzut asemenea monedă, rosti el cu reproș. Ce e cu 
scrisul ăsta încâlcit? 

— Totuși e din aur, nu? zise Mort. Adică, nu ești obligat să o 
primeşti... 

— Aur, aur, bineînțeles, spuse repede Tăiuș. Sigur că e din aur. Mă 
întrebam doar de unde vine, asta-i tot. 

— Dacă ți-aş spune n-ai crede, zise Mort. La ce oră e apusul pe aici? 

— De obicei reușim să-l strecurăm între zi și noapte, spuse Tăiuș cu 
ochii încă lipiţi de monedă și tot sorbind din sticla albastră. Cam pe- 
acum. 

Mort privi pe fereastră. Strada avea deja o lumină de crepuscul... 

— Mă voi întoarce, murmură el și se îndreptă spre ușă. Îl auzi pe 


45 


Mort 


vrăjitor strigând ceva, dar el alerga deja pe stradă cât îl ţineau 
picioarele. 

incepu să intre în panică. Moartea îl aștepta la patruzeci de kilometri 
depărtare. Avea să îl certe. Avea să fie îngrozitor... 

A, BĂIETE. 

O siluetă familiară se ivi în conul de lumină din jurul unei tarabe cu 
tipar în aspic, purtând în mâini o tavă cu fructe de mare. 

OȚETUL E FOARTE PICANT. SERVEȘTE-TE, AM O SCOBITOARE ÎN 
PLUS. 

Bineînțeles, dacă era la patruzeci de kilometri depărtare nu însemna 
că nu era și aici, în același timp... 

lar în odaia lui neîngrijită, Tăiuș răsucea moneda între degete iar și 
iar, tot mormăind „ziduri” și sugând din sticlă. 

iși dădu seama ce face doar când se termină băutura, moment în 
care ochii i se fixară pe sticlă și, prin ceața rozalie care se risipea, citiră 
eticheta: „Filtru din Seu de Berbece, Creatoriu de Pasiune și Vigoare, 
făcutu de Buna Batevreme, o lingură numai, înainte de culcare, și aceia 
mică” 


— Singur? zise Mort. 

DESIGUR. AM TOATĂ ÎNCREDEREA. 

— Măiculiţă! 

Propunerea îl făcu pe Mort să uite de toate și se miră să constate că 
nu avea cine știe ce rețineri. Văzuse ceva morţi în ultima săptămână și 
mai bine, iar spaima dispărea când știai că la sfârșit o să stai de vorbă 
cu victimele. Majoritatea se simțeau ușurate, una-două erau furioase, 
dar toate se bucurau de o vorbă de încurajare. 

CREZI CĂ TE DESCURCI? 

— Da, domnule. Cred că da. 

AȘA TE VREAU. L-AM LĂSAT PE BINKY LA ADĂPĂTOARE, DUPĂ COLŢ. 
CÂND TERMINI, ADU-L DIRECT ACASĂ. 

— Dumneavoastră rămâneţi aici, domnule? Moartea privi de-a lungul 
străzii. Orbitele îi sclipiră. 

MĂ GÂNDEAM SĂ MĂ MAI PLIMB PUȚIN, zise el misterios. NU PREA 
MĂ SIMT ÎN APELE MELE. ML-AR PRINDE BINE NIȘTE AER CURAT. Păru 
să-și amintească ceva, se căută prin faldurile secrete ale mantiei și 
scoase trei clepsidre. NUMAI CAZURI SIMPLE, zise. DISTRACȚIE 
PLĂCUTĂ. 

Se răsuci în loc și porni în josul străzii, fredonând. 

— Aăă, mulțumesc, zise Mort. Ridică clepsidrele în lumină și observă 
că într-una se scurgeau ultimele fire de nisip. 

— Asta înseamnă că sunt pe cont propriu? strigă el, dar Moartea 
dăduse colțul. 

Binky îl întâmpină cu un nechezat, în semn de recunoaștere. Mort 
încălecă, cu inima bătându-i tare de neliniște și de povara răspunderii. 

46 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Degetele i se mișcară automat, scoțând coasa din teacă, potrivind și 
fixând lama (care străluci albastiu ca oţelul în noapte, feliind lumina 
stelelor ca pe un salam). Incalecă atent, așteptându-se să-l doară 
rosăturile de la șa, dar Binky era moale ca o pernă. După ce se mai 
gândi un pic, îmbătat de autoritatea cu care fusese investit, scoase din 
sac mantia de călărie a Morții și și-o prinse cu broșa de argint. 

Se uită încă o dată la prima clepsidră și îl îmboldi pe Binky cu 
genunchii. Calul adulmecă răcoarea nopții și porni la trap. 

In urma lor, Tăiuș ieși valvârtej pe ușă, gonind pe strada alunecoasă 
cu roba fâlfâind în urma lui. 

Calul galopa acum, mărind distanţa dintre copite și caldarâm. Cu o 
bătaie din coadă, se înălţă peste acoperișuri și spre cerul înghețat. 

Tăiuș nu îl observă. Avea lucruri mai urgente pe cap. Făcu un salt și 
ateriza cât era de lung în apa înghețată din adăpătoare, unde zăcu 
recunoscător, cu fața în sus, printre așchiile de gheață. După o vreme, 
din apă începură să iasă aburi. 


Mort stătea aplecat pentru a înfrunta viteza ameţitoare. Ținutul 
adormit vuia mut pe sub ei. Binky își încetini galopul, în timp ce mușchii 
formidabili îi jucau pe sub piele ca aligatorii ce părăsesc malul, iar 
coama îi șfichiuia fața lui Mort. Noaptea se desfășura din vârful coasei 
ce gonea pe cer, despicată în două jumătăţi unduitoare. 

Goniră sub lumina lunii tăcuți ca niște umbre, vizibili doar pentru 
pisici și pentru oameni băgaţi în chestii ce nu le sunt date muritorilor. 

Mort nu își mai aminti după aceea, dar probabil că râdea. 

In curând, câmpiile îngheţate făcură loc terenului accidentat ce 
anunța dealurile, apoi, șiruri-șiruri, înșiși munţii Vârfu Berbecelui 
străbătură lumea în goană în întâmpinarea lor. Binky își lăsă capul în 
jos și mări pasul, îndreptându-se spre o trecătoare dintre două vârfuri 
ce sclipeau în lumina argintie, ascuţite ca niște dinţi de spiriduș. 
Undeva, un lup scoase un urlet. 

Mort aruncă încă o privire spre clepsidră. Lemnul sculptat cu frunze 
de stejar și rădăcini de mătrăgună și nisipul dinăuntru erau, chiar la 
lumina lunii, de un auriu pal. Răsucind sticla încoace și încolo, abia dacă 
reuși să distingă numele: „Ammeline Tendon”, scrijelit cu linii foarte 
subţiri. 

Binky mergea acum într-un galop ușor. Mort privi spre coroanele 
pădurii acoperite cu o zăpadă timpurie sau foarte, foarte târzie; putea fi 
oricare, pentru că munţii Vârfu Berbecelui stocau stările vremii, pe care 
le lăsau apoi să se manifeste fără vreo legătură cu anotimpul. 

Sub ei se deschise o prăpastie. Binky încetini din nou, întoarse și 
cobori către un luminiș pe care vântul troienise zăpada. Era perfect 
circular și avea o căsuţă drept în mijloc. Dacă pământul n-ar fi fost 
acoperit de nea, Mort ar fi putut observa că nu existau buturugi; copacii 
nu fuseseră tăiaţi în cerc, fuseseră pur și simplu descurajaţi să crească. 


47 


Mort 


Sau se mutaseră în altă parte. 

Dintr-una din ferestrele de jos se revărsa lumina unei lumânări, 
desenând un cerc oranj în zăpadă. 

Binky ateriza ușor și merse pe crusta de zăpadă îngheţată fără să se 
scufunde. Și, desigur, fără să lase nicio urmă de copită. 

Mort descăleca și porni către ușă, vorbind singur și exersând 
mișcările cu coasa. 

Acoperișul căsuţei era din acelea cu streșini late, care să ferească de 
ninsoare lemnele de foc. Locuitorii din Vârfu Berbecelui nici nu s-ar fi 
gândit să înceapă iarna fără o stivă de lemne care să înconjoare casa 
pe trei laturi. Dar aici nu existau lemne, deși primăvara era încă 
departe. 

Exista însă o legătură de paie după ușă. Avea pe ea un bilet scris cu 
majuscule mari și destul de nesigure: „PIENTRU CALU”. 

Biletul era de natură să-l alarmeze pe Mort, dar el nu se lăsă. Cineva 
îl aștepta. Învăţase însă în ultimele zile că, decât să te lași târât de 
nesiguranţă, mai bine să plutești pe coama ei. Oricum, Binky nu își făcu 
prea multe scrupule și se înfipse în mâncare. 

Mai era problema cu bătutul la ușă. Parcă nu dădea bine. Dacă nu 
răspundea nimeni sau i se spunea să plece? 

Așa că ridică piedica și împinse ușa. Acesta se deschise cu ușurință, 
fără niciun scârțâit. 

Bucătăria avea tavanul jos, cu grinzi care îi ajungeau lui Mort la 
nivelul unei trepanațţii. Lumina singurei lumânări se reflecta în oalele 
așezate pe un raft lung și pe dalele curățate și lustruite până 
deveniseră luminiscente. Focul din vatră nu sporea lumina pentru că 
mai era doar o movilită de cenușă albă sub rămășițele unui buștean. 
Mort știu, fără să i se spună, că fusese ultimul buștean. 

O doamnă în vârstă ședea la masa din bucătărie, scriind grăbit, cu 
nasul ei cocârjat băgat în hârtie. Mâţa mare și cenușie tolănită lângă ea 
clipi calmă înspre Mort. Coasa se lovi de o grindă. Femeia ridică ochii. 

— Imediat, zise. Se încruntă la bucata de hârtie. N-am scris încă 
partea cu întreagă la minte și la trup, sunt numai prostii, oricum, nimeni 
întreg la minte și la trup n-ar zăcea mort. Vrei ceva de băut? 

— Poftim? făcu Mort. Apoi își luă seama și repetă: 

POFTIM? 

— Dacă obișnuiești să bei, vreau să zic. E vin dulce de zmeură. Acolo 
pe raft. Poţi să termini toată sticla, dacă vrei. 

Mort se uită la raft cu suspiciune. Simțea că a cam pierdut iniţiativa. 
Scoase clepsidra și o privi furios. Mai rămăsese o moviliţă de nisip. 

— Mai sunt câteva minute, zise vrăjitoarea, fără să ridice privirea. 

— De unde... adică DE UNDE ȘTII? 

Ea nu-l băgă în seamă, uscă cerneala la lumânare, sigilă scrisoarea 
cu puţină ceară și o vâri sub sfeșnic. Apoi luă pisica. 

— Baba Albinușca o să vină mâine să strângă pe aici, iar tu o să te 

48 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


duci cu ea, ai priceput? Și vezi să îi dea Bunei Sâmburel suportul de 
lavoar din marmură roz, că a pus ochii pe el de ani de zile. 

Pisica scânci a înţelegere. 5 5 

—N-am... vreau să zic N-AM TOATA NOAPTEA LA DISPOZIȚIE, DACA 
NU TE SUPERI, zise Mort cu reproș. 

— Tu o ai, eu n-o am, și nu e cazul să te rățoiești, zise vrăjitoarea. 
Coborî din jilț și Mort văzu că era încovoiată ca un arc. Cu ceva 
dificultate, desprinse din cui o pălărie înaltă, ascuţită, o prinse în părul 
ei alb cu un întreg arsenal de ace și apucă două bastoane. 

Străbătu încăperea până la Mort și îl privi cu doi ochi mici și 
strălucitori ca două coacăze. 

— O să am nevoie de șal? Crezi că o să-mi fie de folos șalul? Nu, 
presupun că nu. Cred că unde mă duc eu e suficient de cald. Se uită 
mai bine la Mort și se încruntă. 

— Eşti mai tânăr decât mi-am închipuit, zise ea. Mort nu zise nimic. 
Atunci Baba Tendon spuse încetișor: 

— Ştii ceva, cred că nu pe tine te-așteptam. Mort își drese vocea. 

— Dar pe cine așteptai, mai exact? 

— Moartea, spuse vrăjitoarea simplu. Așa e înțelegerea, vezi tu. Ştii 
dinainte când o să mori și ţi se garantează... Atenţia personală. 

— Eu sunt aceea, zise Mort. 

— Aceea? 

— Atenţia personală. El m-a trimis. Lucrez pentru el. Nimeni 
altcineva nu m-a angajat. 

Mort făcu o pauză. Nu era de bine. Avea să fie trimis acasă cu coada 
între picioare. Prima sarcină de răspundere, și se făcuse de râs. Parcă îi 
și auzea pe oameni râzând. 

Scâncetul veni de undeva din adâncurile rușinii lui și răsună ca un 
corn de vânătoare: 

— Doar că e prima mea slujbă adevărată și s-a dus totul de râpă! 

Coasa se prăbuși la podea cu zgomot, decupând o porţiune din 
piciorul mesei și tăind o dală de piatră în două. 

Baba îl urmări o vreme, cu capul aplecat într-o parte, apoi spuse: 

— Înţeleg. Cum te cheamă, tinere? 

— Mort, se smiorcăi Mort. De la Mortimer. 

— Ei bine, Mort, presupun că ai o clepsidră cu tine, pe undeva. 

Mort încuviinţă din cap, confuz. Duse mâna la chimir și scoase 
clepsidra. Vrăjitoarea o inspecta cu un ochi critic. 

— Mai e în jur de un minut, zise. N-avem vreme de pierdut. Lasă-mi o 
secundă să înculi. 

— Dar nu înţelegi! se căina Mort. O să stric totul! N-am mai făcut așa 
ceva niciodată! 

Ea îl bătu ușor pe mână. 

— Nici eu, zise. O să învăţăm împreună. Acum ia coasa și încearcă să 
te porți ca un băiat mare ce ești. Așa te vreau. 


49 


Mort 


În ciuda protestelor, bătrâna îl scoase pe Mort afară în zăpadă și 
merse în urma lui, trăgând ușa după ea și încuind cu o cheie mare de 
fier pe care o agăţă într-un cui de pe perete. 

Gerul se lăsase mai dihai peste pădure, strângând-o de-i crăpau 
rădăcinile. Luna apunea, dar cerul era plin de stele albe, dure, care 
făceau iarna să pară și mai friguroasă. Baba Tendon se scutură de un 
fior. 

— Am acolo un buștean bătrân, zise ea pe un ton de conversaţie. De 
pe el se vede până peste vale. Vara, firește. Aș vrea să mă așez. 

Mort o ajută să treacă printre troiene și curăță bușteanul de zăpadă, 
pe cât se putea. Se așezară, cu clepsidra între ei. Orice priveliște ar fi 
oferit valea pe timp de vară, se vedeau acum numai stânci negre pe un 
fundal de cer din care se prăvăleau fulgi de zăpadă. 

— Nu-mi vine să cred, zise Mort. Adică vorbești de parcă ai vrea să 
mori. 

— Sunt unele lucruri de care o să-mi fie dor, spuse ea, dar cu timpul 
începe să cam lase de dorit, mă-nţelegi. Viaţa, la ea mă refer. Nu mai 
poţi conta pe propriul corp, așa că e cazul să mergi mai departe. Cred 
că e vremea să mă apuc și de altceva. Ţi-a spus că oamenii magiei îl 
văd tot timpul? 

— Nu, minţi Mort. 

— Îl vedem, să știi. 

— Nu prea îi plac vrăjitoarele și vrăjitorii, se trezi Mort vorbind. 

— Cui îi plac șmecherii? spuse ea cu oarecare satisfacţie. li dăm de 
furcă, vezi tu. Preoţii nu-i dau, așa că preoţii îi plac. 

— N-a pomenit nimic, zise Mort. 

— Aha. Ei le spun oamenilor cât de bine o să le fie când or să moară. 
Noi le spunem că ar putea fi binișor și pe lumea asta, dacă s-ar opinti 
niţel. 

Mort ezită. Vru să zică: Greșești, el nu gândește așa. Nu-i pasă dacă 
oamenii sunt buni sau răi, câtă vreme sunt punctuali. Și se poartă 
frumos cu pisicile, adăugă în gând. 

Dar se răzgândi. Își dădu seama că oamenii au nevoie să creadă în 
anumite lucruri. 

Lupul urlă din nou, atât de aproape încât îl făcu pe Mort să privească 
speriat în jur. Un altul, de peste vale, îi răspunse. Corului i se adăugară 
alţi doi din adâncul pădurii. Mort nu mai auzise niciodată așa un bocet 
trist. 

Se uită pieziș la silueta neclintită a Babei Tendon și apoi, cu o 
tresărire de panică, la clepsidră. Sări în picioare, înhăţă coasa și lovi cu 
ambele mâini. 

Vrăjitoarea se ridică, părăsindu-și trupul. 

— Bine lucrat, zise. Pentru o clipă, am crezut că o să ratezi. 

Mort se sprijini de un copac, gâfâind. Și se uită cum Baba dădea ocol 
bușteanului, ca să se privescă pe ea însăși. 

50 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Hmm, făcu ea, nemulțumită. Timpul a cam făcut ravagii. Ridică 
mâna și râse când văzu prin ea stelele. 

Apoi se transformă. Mort mai văzuse întâmplându-se așa ceva când 
sufletul își dădea seama că nu mai era legat de câmpul morfic al 
trupului, dar niciodată într-un mod atât de controlat. Părul femeii se 
desfăcu din cocul strâns, lungindu-se și schimbându-și culoarea. Trupul 
i se îndreptă. Ridurile se micșorară și dispărură. Rochia de lână cenușie 
se mișcă precum valurile mării și scoase la iveală contururi cu totul 
diferite și tulburătoare. 

Femeia privi în jos, chicoti și își schimbă rochia într-una verde ca 
iarba și mulată pe corp. 

— Ce părere ai, Mort? întrebă. Vocea dinainte era spartă și 
tremurătoare. Acum avea nuanţe de mosc, sirop de arțar și alte lucruri 
care făceau ca lui Mort să-i salte mărul lui Adam ca o minge pe elastic. 

— ..., reuși el să spună și strânse coasa în mână până când i se 
albiră încheieturile. 

Ea alunecă spre el ca un șarpe prin urmele unui vehicul în derapaj. 

— Nu te-am auzit, toarse ea. 

— F-f-foarte drăguţ, zise el. Așa erai înainte? 

— Așa am fost mereu. 

— Înâm. Mort se uită în jos. Trebuie să te iau cu mine, zise. 

— Știu, spuse ea. Dar eu o să mai rămân. 

— Nu poți face asta! Adică... își căută disperat cuvintele, înţelegi tu, 
dacă rămâi o să te risipești și o devii tot mai subţire, până când... 

— O să-mi facă plăcere, spuse ea cu fermitate. Se aplecă și îi dădu 
un sărut la fel de imaterial ca suspinul unei efemeride, pălind în acest 
timp până când rămase doar sărutul, exact ca pisica de Cheshire, doar 
că mult mai erotic. 

— Ai grijă, Mort, rosti vocea ei în capul lui. Acum poate că vrei să te 
ţii de slujba asta, dar o să mai poţi să te lași vreodată de ea? 

Mort rămase ca un idiot, ţinându-se de obraz. Copacii din jurul 
poieniţei se scuturară o clipă, se auzi un râset în bătaia vântului și apoi 
tăcerea înghețată se așternu din nou. _ 

Prin cețurile rozalii din capul lui auzi chemarea datoriei. Inșfacă a 
doua clepsidră și se uită la ea. Nisipul se scursese aproape tot. Sticla 
avea un model cu petale de lotus. Când Mort bătu în ea cu degetul se 
auzi un „Ommm”. 

Fugi prin zăpada care-i scârţâia sub picioare până la Binky și se 
aruncă în șa. Calul scutură din cap, se ridică în două picioare și se 
avântă înainte către stele. 


XXX 


Mănunchiuri ample de flăcări verzi și albastre atârnau de acoperișul 
lumii. Draperii de lumină octarină jucau lent și maiestuos deasupra 


51 


Mort 


Discului de fiecare dată când Aurora Coriolis, marea descărcare de 
magie din câmpul energetic activ al Discului, se revărsa asupra 
munților de gheaţă verzuie de la Miez. 

În centru, Cori Celesti, lăcașul zeilor, se înălța ca o coloană de 
scântei înghețate, înaltă de zece kilometri. 

Era o priveliște cum puţinor muritori le era dat să vadă, iar Mort nu 
se număra printre ei, pentru că stătea culcat pe gâtul lui Binky, 
ținându-se foarte bine, în timp ce zburau prin văzduhul nopţii lăsând în 
urma lor, ca o cometă, o dâră de aburi. 

In jurul lui Cori se înghesuiau și alți munţi. Comparativ, arătau ca 
niște mușuroaie de furnici, deși în realitate fiecare din ei era o colecție 
maiestuoasă de prăpăstii, creste, versanți, stânci, bolovăniș și ghețari 
care ar face cinste oricărui lanţ muntos obișnuit. 

În cei mai înalţi dintre ei, undeva la capătul unei văi în formă de con, 
se aflau Ascultătorii. 

Era una dintre cele mai vechi secte religioase de pe Disc, cu toate că 
până și printre zei părerile erau împărţite dacă Ascultatul era sau nu o 
religie propriu-zisă, și singurul lucru care împiedica ștergerea templului 
lor de pe faţa Discului cu ajutorul unor avalanșe bine ţintite era 
curiozitatea zeilor față de ce ar fi putut Auzi Ascultătorii. Dacă există 
ceva cu adevărat enervant pentru un zeu, e să nu fie la curent cu toate. 

Mort va mai avea nevoie de câteva minute ca să ajungă. Un rând de 
puncte-puncte ar umple onorabil golul de timp, dar cititorul va fi 
observat deja forma bizară a templului - încolăcit în fundul văii ca o 
cochilie mare și albă - și va dori probabil o explicaţie. 

De fapt, Ascultătorii încearcă să afle exact ce anume a spus 
Creatorul când a făcut universul. 

Teoria este destul de simplă. 

Evident, nimic din ceea ce face Creatorul nu poate fi distrus, ceea ce 
înseamnă că și ecoul primelor Lui silabe trebuie să fie pe aici pe 
undeva, lovindu-se și reverberând de toată materia din cosmos, dar 
audibil încă pentru un bun ascultător. 

Cu multe miliarde de ani în urmă, Ascultătorii au descoperit că 
gheața și șansa transformaseră această vale în opusul acustic al unei 
văi cu ecou și construiseră templul multicompartimentat fix în poziția 
pe care, în casa unui fanatic înrăit al sunetului hi-fi, o ocupă totdeauna 
unicul fotoliu confortabil. Cutii de rezonanţă complicate captau și 
amplificau sunetele transmise prin hornul văii îngheţate, canalizându-le 
tot mai spre interior, spre încăperea centrală, în care, la orice oră din zi 
și din noapte, ședeau câte trei călugări. 

Ascultând. 

Existau unele probleme create de faptul că ei nu auzeau doar 
ecourile silabelor primordiale, ci și orice alt sunet produs pe Disc. 
Pentru a putea recunoaște sunetul Cuvintelor, trebuia mai întâi să 
recunoască toate celelalte zgomote. Acest lucru necesita un oarecare 

52 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


talent, așa că un novice era primit la pregătire doar dacă putea distinge 
după sunet, de la o distanță de o mie de metri, pe ce parte căzuse o 
monedă. În ordinul propriu-zis era acceptat doar când putea să spună și 
ce culoare avea. 

Și, cu toate că Sfinţii Ascultători erau atât de îndepărtați de lume, 
mulţi oameni băteau drumul lung și periculos până la templul lor, 
călătorind prin ţinuturi îngheţate, bântuite de troli, trecând râuri repezi 
pline de sloiuri, cățărându-se pe munţi ameninţători, străbătând tundra 
neospitalieră, doar pentru a urca scărița îngustă ce ducea în valea 
ascunsă și a căuta cu inima deschisă secretele existenţei. 

lară călugării rosteau către dânșii: 

— Mai ușor cu afurisitul ăla de zgomot! Binky trecu printre crestele 
munților ca un abur alb, aterizând în pustietatea ninsă a unei curți 
căreia lumina de discotecă din cer îi dădea un aer spectral. Mort sări jos 
și alergă prin chiliile tăcute până în odaia în care al 88-lea abate zăcea 
pe patul morţii, înconjurat de adepți. 

Pașii lui Mort răsunară grăbit pe podeaua acoperită cu un mozaic 
complicat. Călugării purtau papuci de lână peste încălțări. 

Ajunse lângă pat și stătu o clipă, sprijinit de coasă, ca să-și recapete 
suflul. 

Abatele, care era scund, complet chel și mai ridat ca un sac întreg de 
prune uscate, deschise ochii: 

— Ai întârziat, zise, și muri. 

Mort înghiţi în sec, trase cu greutate aer în piept și cobori coasa 
încet, trasând un arc de cerc. Fu totuși o lovitură destul de reușită; 
abatele se ridică, lăsându-și trupul în urmă. 

— Da' știu că ţi-a luat ceva, zise abatele cu o voce pe care doar Mort 
o putea auzi. Pentru o clipă am fost chiar îngrijorat. 

— E totul în regulă? zise Mort. Pentru că eu trebuie să fug... 

Abatele se săltă din pat și păși către Mort, trecând printre rândurile 
de adepţi îndoliaţi. 

— Nu fugi, zise. Totdeauna aștept cu plăcere aceste discuţii. Ce s-a 
întâmplat cu tipul care venea de obicei? 

— Tipul care venea de obicei? repetă Mort, consternat. 

— Un băiat înalt. Cu mantie neagră. După cum arăta, cred că nu 
mânca destul, zise abatele. 

— Tipul care venea de obicei? Vrei să zici Moartea? zise Mort. 

— Da, el, zise abatele vesel. Mort rămase cu gura căscată. 

— Mori destul de des, nu-i așa? 

— Suficient. Suficient. Desigur, spuse abatele, odată ce te-ai 
obișnuit, e doar o chestiune de exercițiu. 

— Da? 

— Trebuie să mergem, zise abatele. Mort închise repede gura. 

— Asta încercam să spun și eu, zise. 

— Așa că, dacă m-ai putea lăsa și pe mine în vale... continuă calm 


53 


Mort 


călugărul cel mărunţel. Trecu pe lângă Mort și se îndreptă spre curte. 
Mort rămase o clipă holbându-se la podea, apoi fugi după el într-un 
mod despre care își dădea seama că e total neprofesional și nedemn. 

— Ascultă... începu el. 

— Celălalt avea un cal pe nume Binky, din câte îmi amintesc, spuse 
abatele amabil. Ai cumpărat afacerea de la el? 

— Afacerea? făcu Mort, acum total zăpăcit. 

— Sau ce-o fi. Scuză-mă, băiete, zise abatele, nu prea știu cum sunt 
organizate lucrurile astea. 

— Mort, îl corectă Mort absent. Și cred că trebuie să veniţi cu mine, 
domnule. Dacă nu vă supăraţi, adăugă pe un ton care spera să sune 
hotărât și autoritar. Călugărul se răsuci și îi zâmbi prietenește. 

— Mi-ar fi făcut plăcere, zise el. Poate altă dată. Acum, dacă mă poți 
duce până în satul alăturat, te rog. Cred că sunt conceput chiar acum. 

— Conceput? Dar abia aţi murit! zise Mort. 

— Da, dar vezi tu, am ceea ce se numește abonament pe tot 
sezonul, explică abatele. 

In capul lui Mort se făcu lumină, dar foarte încet. 

— Ah, zise. Am citit eu despre asta. Reîncarnare, nu? 

— Așa îi zice. De cincizeci și trei de ori până acum. Sau cincizeci și 
patru. 

Binky își săltă capul la apropierea lor și necheză în semn de 
recunoaștere când abatele îl mângâie pe bot. Mort încalecă și îl ajută 
pe abate să se suie în spatele lui. 

— Trebuie să fie foarte interesant, zise el, în timp ce Binky se 
îndepărta de templu. Pe scara absolută a conversaţiei, acest 
comentariu are probabil o valoare de minus câtva, dar lui Mort nu-i veni 
nicio idee mai bună. 

— Nu, nu trebuie, zise abatele. Crezi că trebuie pentru că îţi închipui 
că îmi amintesc toate vieţile, dar firește că nu mi le amintesc. Nu câtă 
vreme sunt viu, în orice caz. 

— Nu m-am gândit la asta, recunoscu Mort. 

— Imaginează-ţi cum e să înveţi să faci la oliță de cincizeci de ori. 

— Imi închipui că nu prea plăcut, zise Mort. 

— Corect. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, nu m-aș mai reîncarna. Și 
când să mă obișnuiesc și eu, vin băieţii de la templu în căutarea unui 
băiat conceput chiar în ora când a murit abatele. Lipsă de imaginaţie. 
Oprește aici o clipă, te rog. Mort se uită în jos. 

— Suntem în văzduh, spuse el cu îndoială. 

— Nu durează decât o clipă. Abatele se lăsă să lunece de pe Binky, 
merse câţiva pași prin aer și trase un răcnet. 

Strigătul păru să dureze o veșnicie. Apoi abatele se urcă înapoi pe 
cal. 

— Nici nu vrei să știi de când așteptam clipa asta, zise. 

Intr-o vale aflată la câţiva kilometri sub templu se afla un sat care 

54 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


funcţiona ca o mică industrie a prestărilor de servicii. De sus, se vedea 
ca o mână de colibe mititele, dar extrem de bine izolate fonic. 

— E bine oriunde, spuse abatele. Mort îl lăsă la vreun metru 
deasupra zăpezii, în locul unde colibele erau mai dese. 

— Sper ca viaţa viitoare să fie mai bună, zise el. Abatele ridică din 
umeri. 

— E bine să speri, zise. Oricum, am o vacanţă de nouă luni. Peisajul 
nu e cine știe ce, dar măcar e cald. 

— Cu bine, atunci, spuse Mort. Trebuie să fug. 

— Au revoir, rosti abatele trist și se întoarse. Luminile de la Miez își 
aruncau încă licărul decorativ peste peisaj. Mort oftă și scoase a treia 
clepsidră. 

Era din argint decorat cu niște coroniţe mici. Nisipul se scursese 
aproape de tot. 

Mort, care simţea că noaptea scosese la iveală tot ce fusese mai rău 
și nu îi mai poate rezerva nicio surpriză, întoarse atent sticla, ca să 
vadă numele... 


Prinţesa Keli se trezi. 

Se auzise un sunet de parcă cineva stătea fără să scoată niciun 
sunet. Ce atâtea boabe de mazăre și saltele? O selecţie naturală 
riguroasă a stabilit de-a lungul timpului că supraviețuiesc doar acele 
familii regale ale căror membri pot distinge un asasin în beznă doar 
după zgomotul pe care a avut înțelepciunea să nu îl facă, deoarece la 
curțile regale se găsea totdeauna câte un chiţibușar gata să despice 
firul succesiunii în patru... cu pumnalul. 

Prinţesa stătea întinsă în pat, întrebându-se ce să facă. Sub pernă 
avea un stilet. incepu să strecoare mâna încet pe sub cearceaf, în timp 
ce cu ochii mijiţi scruta întunericul din cameră, în căutarea umbrelor 
necunoscute. Își dădea seama că, dacă ar fi trădat în vreun fel faptul că 
nu doarme, nu s-ar mai fi sculat niciodată. 

Ceva lumină intra în încăpere prin fereastra din capătul opus, dar 
armurile, tapiseriile și alte obiecte care înţesau camera ar fi putut 
ascunde o armată întreagă. 

Cuţitul căzuse în spatele tăbliei. Oricum, probabil că n-ar fi știut să-l 
folosească. Să ţipe după ajutor nu era o idee prea bună, decise ea. 
Dacă cineva pătrunsese în cameră, însemna că gărzile fuseseră fie 
doborâte, fie paralizate de vederea unei sume mari de bani. 

Pe dalele de lângă șemineu se afla un încălzitor de pat, cu mâner. 
Oare ar fi fost bun de armă? 

Se auzi un sunet metalic înfundat. Poate că până la urmă ţipatul nu 
era așa o idee rea... 

Fereastra făcu implozie. Pentru o secundă, Keli văzu, profilată pe un 
adevărat iad de flăcări purpurii și albastre, o siluetă învăluită în mantie, 
călare pe cel mai mare cal cu putinţă. 


55 


Mort 


Lângă pat se afla cineva, cu cuțitul pe jumătate ridicat. 

Urmări fascinată cu încetinitorul cum braţul se ridica, iar calul 
străbătea podeaua cu viteza unui ghețar. Acum pumnalul se afla chiar 
deasupra ei, începându-și coborârea, iar calul se ridica în două picioare, 
în timp ce călărețul ridicat în scări agita un fel de armă, a cărei lamă 
sfâșie aerul neclintit cu zgomotul unui deget care se plimbă pe buza 
unui pahar umed... 

Lumina dispăru. Ceva se prăbuși cu un zgomot înfundat pe podea, 
după care se auzi un zăngănit de metal. 

Keli trase aer adânc în piept. 

O mână se așeză repede pe gura ei și o voce speriată spuse: 

— Dacă ţipi, o să regret. Te rog. Am și așa destule necazuri. 

Oricine reușea să aibă o voce atât de imploratoare și uimită, fie 
vorbea serios, fie era un actor așa de bun că n-ar fi avut nevoie să își 
câștige pâinea prin asasinate. Prinţesa spuse: 

— Cine ești? 

— Nu știu dacă am voie să-ți spun, răspunse vocea. Eşti încă în viaţă, 
nu? 

Fata își reprimă în ultima clipă răspunsul sarcastic. Ceva din tonul cu 
care fusese rostită întrebarea o puse pe gânduri. 

— Nu-ţi dai seama? zise. 

— Nu e așa de ușor... Urmă o pauză. Ea își încorda privirea prin 
întuneric pentru a da un chip vocii. E posibil să-ți fi făcut un rău cumplit, 
adăugă aceasta. 

— Nu cumva tocmai mi-ai salvat viața? 

— Nu prea știu ce am salvat, de fapt. Nu e lumină pe aici? 

— Camerista mai lasă uneori chibrituri pe șemineu, zise Keli. Simţi că 
prezenţa de lângă ea se îndepărtează. Se auziră niște pași nesiguri, 
câteva bufnituri și în cele din urmă un zăngănit, deși cuvântul nu e 
suficient pentru a descrie cacofonia deplină a zgomotelor de metal în 
cădere ce umplură camera. Fu chiar urmată de tradiționalul clinchet, 
venit la câteva secunde după ce crezi că totul s-a terminat. 

Vocea spuse, destul de neclar: 

— Sunt sub o armură. Unde ar fi trebuit să fiu? Keli se strecură jos 
din pat, merse pe pipăite până la șemineu, dibui chibriturile la lumina 
tăciunilor aproape stinși, aprinse unul într-o izbucnire de fum sulfuros, 
aprinse o lumânare, găsi armura făcută grămadă, îi scoase sabia din 
teacă și apoi aproape că își înghiţi limba. 

Cineva tocmai îi suflase fierbinte și umed în ureche. 

— Asta-i Binky, se auzi din grămadă. Încearcă să se împrietenească. 
Cred că i-ar plăcea niște fân, dacă ai pe undeva. 

Cu un autocontrol demn de o faţă regală, Keli răspunse: 

— Ne aflăm la etajul patru, în dormitorul unei doamne. Nici n-ai idee 
ce mulți cai nu trec pe aici. 

— Aha. Poţi să mă ajuţi să mă ridic, te rog? Fata lăsă sabia deoparte 

56 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


și îndepărtă o platoșă. 

De dedesubt se ivi un chip slab și palid care se holba la ea. 

— Mai întâi ai face bine să-mi dai un motiv bun ca să nu chem 
gărzile, zise ea. Poţi fi torturat de moarte doar pentru că te afli în 
dormitorul meu. 

Se uită la el furioasă 

Într-un târziu, Mort spuse: 

— Păi - poţi să-mi dai drumul la mână, te rog? Mulţumesc - în primul 
rând probabil că gărzile nici nu m-ar vedea, în al doilea rând, n-o să mai 
afli ce caut aici, și după fața ta cred că ești moartă să afli, iar în al 
treilea rând... 

— În al treilea rând ce? zise ea. 

Gura lui Mort se deschise și apoi se închise. Ar fi vrut să spună: în al 
treilea rând ești atât de frumoasă, sau cel puţin foarte atrăgătoare, sau, 
oricum, mai atrăgătoare decât toate fetele pe care le-am cunoscut eu, 
deși, recunosc, n-am cunoscut prea multe. De aici se va vedea că 
onestitatea înnăscută a lui Mort îl va împiedica să devină vreodată 
poet; dacă Mort ar fi dorit vreodată să compare o fată cu o zi de vară, 
ar fi urmat o explicaţie amănunţită despre care anume zi era vorba și 
dacă plouase sau nu. În aceste condiţii, fu chiar mai bine că își pierdu 
vocea. 

Keli ridică lumânarea și se uită la fereastră. 

Era neatinsă. Cercevelele de piatră erau intacte. Fiecare ochi, cu 
vitralii reprezentând simbolurile heraldice din Sto Lat, era întreg. Se 
uită din nou la Mort. 

— Să lăsăm al treilea rând, zise ea. Hai să ne întoarcem la al doilea. 

O oră mai târziu, în oraș se iveau zorii. Lumina zilei de pe Disc mai 
curând se prelinge decât năvălește, deoarece e încetinită de câmpul 
magic al lumii, așa că zorii se rostogoliră ca un ocean auriu peste 
ţinutul neted. Cetatea de pe colină rămase o clipă ca un castel de nisip 
în mijlocul mareei, până când ziua o acoperi cu un vârtej și își văzu mai 
departe de drum. 

Mort și Keli ședeau unul lângă altul pe patul prinţesei. Clepsidra 
stătea între ei. În partea de sus nu mai era niciun fir de nisip. 

De afară se auzeau sunetele castelului care se trezea. 

— Tot nu înţeleg, spuse ea. Înseamnă că sunt moartă sau nu? 

— Înseamnă că ar trebui să fii moartă, zise el, potrivit sorții sau mai 
știu eu cui. N-am studiat prea bine teoria. 

— lar tu trebuia să mă omori? 

— Nu! Îți spun că nu, asasinul trebuia să te omoare. Ti-am mai 
explicat o dată. 

— Și de ce nu l-ai lăsat? 

Mort se uită la ea oripilat. 

— Păi ce, voiai să mori? 

— Firește că nu. Dar se pare că nu prea contează aici ce vor 

57 


Mort 


oamenii, nu? Încerc să am o atitudine raţională. 

Mort își privi genunchii. Apoi se ridică. 

—Cred că ar fi mai bine să plec, zise el cu răceală. 

Plie coasa și o vâri în husa atârnată de șa. Apoi se uită la fereastră. 

— Pe aici ai venit, îi veni Keli în ajutor. Ascultă, când am spus că... 

— Se deschide? 

— Nu. Pe coridor e un balcon, dar o să fii văzut! Mort nu o băgă în 
seamă, deschise ușa și îl trase pe Binky afară, pe coridor. Keli fugi după 
ei. O cameristă se opri, făcu o reverență și se încruntă ușor, în timp ce 
creierul ei, înțelept, alunga imaginea unui cal foarte mare care tropăia 
pe covor. 

Balconul dădea spre una din curțile interioare. Mort aruncă o privire 
peste parapet și încalecă. 

— Ferește-te de duce, spuse. El e cel care a pus totul la cale. 

— Tata m-a avertizat mereu în ceea ce-l privește, zise prințesa. Am 
un degustător. 

— i-ar trebui și o gardă de corp, spuse Mort. Trebuie să plec. Am 
lucruri importante de făcut. Rămâi cu bine, adăugă pe un ton care 
spera el că redă mânaria rănită. 

— O să ne mai vedem? întrebă Keli. Sunt atâtea lucruri pe care 
voiam... 

— Dacă stai să te gândești, n-ar fi o idee prea bună, zise Mort cu 
superioritate. Plescăi din limbă, Binky făcu un salt în gol, trecu de 
parapet și o luă la galop pe cerul albastru al dimineţii. 

— Voiam să-ţi mulțumesc! strigă Keli în urma lui. 

Camerista, care nu reușea să scape de sentimentul că se întâmplase 
ceva și o urmărise, întrebă: 

— Vă simţiţi bine, domniță? Keli o privi distrată. 

— Ce? făcu. 

— Mă întrebam dacă... e totul în regulă? Keli își lăsă umerii în jos. 

— Nu, zise ea. Nimic nu e în regulă. Am un asasin mort în dormitor. 
Poţi să te ocupi tu, te rog? Și - adăugă cu o mână ridicată - nu vreau să 
aud niciun „Mort, domniță?”, „Asasin, domniță?”, sau țipete, sau cine 
știe ce. Vreau doar să te ocupi de asta. In liniște. Cred că am o migrenă. 
Așa că fă-mi numai semn din cap. 

Camerista dădu din cap, făcu o reverență nesigură și se retrase. 


Mort nu mai știa cum ajunsese înapoi. Cerul se schimbase pur și 
simplu dintr-un albastru strălucitor într-un cenușiu tern în vreme ce 
Binky își dăduse frâu liber în prăpastia dintre dimensiuni. Nu aterizase 
pe pământul întunecat de pe proprietatea Morţii, ci acesta apăruse pur 
și simplu acolo, sub picioarele lui, ca un portavion care s-ar poziționa 
discret sub roțile unui supersonic, ca să-l scutească pe pilot de deranj. 

Bidiviul tropăi până în faţa grajdului și se opri în dreptul porţii, dând 
din coadă. Mort se lăsă la pământ și fugi spre casă. 

58 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Și se opri, fugi înapoi, umplu ieslea cu fân și fugi spre casă, și se opri, 
bombăni în sinea lui, fugi înapoi, șterse calul și verifică găleata cu apă 
și fugi spre casă și fugi înapoi și luă pătura din cui și o aruncă pe cal. 
Binky își frecă botul de el, plin de demnitate. 

Părea să nu fie nimeni acasă când Mort intră pe ușa din dos și se 
strecură în bibliotecă, unde chiar și la acea oră din noapte aerul părea 
făcut din praf fierbinte și uscat. | se părură ani până când reuși să 
localizeze biografia prinţesei Keli, dar până la urmă o găsi. Era un 
volumaș deprimant de subţire, așezat pe un raft la care puteai ajunge 
doar cu scara, o instalaţie extrem de precară, ce aducea cu o mașinărie 
rudimentară de asediu. 

Cu degete tremurânde, deschise la ultima pagină și gemu. 

„Asasinarea prinţesei la vârsta de cincisprezece ani”, citi el, a fost 
urmată de unirea dintre Sto Lat și Sto Helit și, indirect, de prăbușirea 
cetăților-stat din câmpia centrală și ridicarea..." 

Citi mai departe, fără să se mai poată opri. Din când în când, mai 
scotea câte un geamăt. 

Într-un sfârșit puse volumul la loc, ezită o clipă, apoi îl piti în spatele 
altor volume. Îl simţi încă acolo în timp ce cobora scara, strigându-și 
către lumea largă prezenţa incriminatoare. 


Pe Disc existau puţine corăbii care se aventurau în ocean. Nici unui 
căpitan nu îi plăcea să iasă în larg, acolo de unde nu se mai vedea 
țărmul. Mai trist era faptul că acele corăbii care păreau că se prăbușesc 
peste marginea lumii nu dipăreau în realitate dincolo de orizont, ci chiar 
se prăbușeau peste marginea lumii. 

Cam la o generație o dată, unii exploratori entuziaști ajungeau să se 
îndoiască de acest fapt și porneau să demonstreze că nu așa stau 
lucrurile. Printr-o bizară coincidenţă, niciunul din ei nu se întorsese ca 
să comunice rezultatele cercetărilor sale. 

De aceea, analogia care urmează nu ar fi însemnat mare lucru 
pentru Mort. 

Se simţea de parcă ar fi naufragiat cu Titanicul, dar în ultima clipă ar 
fi fost salvat. De Lusitania. 

Se simţea de parcă ar fi aruncat în joacă un bulgăre de zăpadă și ar 
fi privit cum avalanșa iscată îngroapă trei staţiuni de schi. 

Se simţea de parcă istoria se destrăma de jur împrejurul lui. 

Simţea nevoia să stea de vorbă cu cineva, repede. 

Asta însemna fie cu Albert, fie cu Ysabell, deoarece gândul că ar 
trebui să explice totul înaintea celor două flăcărui albastre nu era ușor 
de suportat după așa o noapte lungă. In rarele ocazii când Ysabell 
catadicsea să privească în direcţia lui, lăsa clar să se înțeleagă că 
singura diferență dintre Mort și un broscoi mort era culoarea. Cât 
despre Albert... 

Bine, nu era confidentul perfect, dar era categoric cel mai bun, 


59 


Mort 


având în vedere că era singurul. 

Mort se lăsă în jos pe scară și o luă înapoi printre rafturi. Nici câteva 
ore de somn n-ar fi stricat. 

Atunci auzi un icnet, niște pași care se îndepărtau în fugă și o ușă 
trântită. Când se uită după cel mai apropiat raft, văzu doar un scăunel 
cu câteva cărți pe el. Ridică una, se uită la nume, apoi citi câteva 
pagini. Alături se afla o batistă brodată, umedă. 


Mort se trezi târziu și se grăbi să ajungă la bucătărie, așteptându-se 
să audă din clipă în clipă un ton de reproș. Nu se petrecu nimic. 

Albert era lângă chiuveta de piatră, privind gânditor la tigaia de 
cartofi prăjiţi și întrebându-se probabil dacă era cazul să schimbe uleiul 
sau putea să-l mai lase un an. Se întoarse către Mort, care se așeza. 

— Ai avut ceva de lucru, așadar. Ţi-ai făcut de cap pân-la ore mici, 
aud. Pot să-ţi fac un ou. Sau mai e niște terci. 

— Ou, te rog, zise Mort. Nu-și făcuse niciodată suficient curaj să 
guste din terciul lui Albert, care ducea o viață proprie în adâncul 
marmitei și se hrănea cu linguri. 

— Stăpânul vrea să te vadă după masă, adăugă Albert, dar a zis să 
nu te grăbești. 

— Aha. Mort se uită fix la tăblia mesei. A mai zis și altceva? 

— A zis că el n-a avut nicio seară liberă de două mii de ani, spuse 
Albert. Fredona. Nu-mi place. Nu l-am mai văzut așa. 

— Aha. Mort își luă inima în dinţi. Albert, ești aici de mult? 

Albert îl privi peste marginea ochelarilor. 

— Tot ce se poate, zise el. E greu să ţii socoteala timpului dinafară, 
băiete. Eu mi-s aicea de când a murit regele ăl bătrân. 

— Care rege, Albert? 

— Artorollo, mi se pare că-i zicea. Unul mic, grăsuț. Cu voce 
pițigăiată. L-am văzut o dată numa. 

— Unde se întâmpla asta? 

— În Ankh, firește. 

— Cum? se miră Mort. În Ankh-Morpork nu există rege, toată lumea 
știe! , 

— Era oleacă mai demult, ţi-am zis, spuse Albert. Işi turnă o ceașcă 
de ceai din ceainicul personal al Morţii și se așeză, cu o expresie 
visătoare în ochii lui urduroși. Mort așteptă curios. 

— Și pe atunci erea regi, regi adevăraţi, nu cum vezi acuma. Erea 
monarhi, continuă Albert, turnându-și niște ceai în farfurioară și 
făcându-i vânt afectat cu capătul fularului. Adică erea înţelepţi și drepți 
sau, în fine, trecea drept înţelepţi. Și dacă erea să-ţi taie capul, nu se 
gândea de două ori, ajungea să-ţi arunce o uitătură, adăugă el pe un 
ton aprobator. Și reginele erea toate înalte și palide, și purta ca nește 
coifuri d-alea împletite... 

— Văluri? 

60 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Mda, d-alea, și prințesele erea frumoase ca lumina zilei, și atât de 
nobile că putea să facă bobiţe pân doișpe saltele... 

— Ce? 

Albert ezită. 

— Așa ceva, oricum, renunţă el. Și erea baluri și turnire și execuţii. 
Frumoase vremuri. Zâmbi visător către amintirile sale. 

— Nu ca acum, zise, revenindu-și cu ciudă din reverie. 

— Mai ai și alte nume, Albert? zise Mort. Dar vraja se spulberase și 
bătrânul nu se mai lăsă prins cu una cu două. 

— Da, las că știu eu, afli cum îl mai cheamă pe moșneag și fuga să-l 
cauţi pân bibliotecă, nu? Iți bagi nasul pe peste tot. Te știu eu cum te 
strecori pe acolo nopţile să citești vieţi de domnișoare... 

Vestitorii vinovăţiei își pregătiseră probabil trompetele lor lipsite de 
strălucire în adâncul ochilor lui Mort, căci Albert chicoti și îl împunse cu 
degetul lui osos. 

— Măcar să le pui de unde le-ai luat, zise, nu să le lași grămadă ca 
să le pună săracu Albert. Oricum, nu-i bine să le faci ochi dulci bietelor 
fete moarte. O să orbești până la urmă, pesemne. 

— Dar eu n-am... începu Mort, dar își aminti de batista umedă pe 
care o avea în buzunar și tăcu. 

II lăsă pe Albert mormăind de unul singur în timp ce spăla vasele și 
se strecură în bibliotecă. Raze palide coborau ca niște sulițe din 
ferestrele de sus, decolorând volumele străvechi și răbdătoare. 
Ocazional, câte un fir de praf care plutea printre lănciile aurii era prins 
în conul de lumină și se aprindea ca o supernovă miniaturală. 

Mort știa că, dacă ascultă cu atenţie, poate auzi scrijelitul ca de 
insectă al cărților care se scriau singure. 

Odată ca niciodată, toate astea i s-ar fi părut lui Mort stranii. Acum le 
găsea... liniștitoare. Demonstrau că universul își vedea lin de mersul lui. 
Dar conștiința, care de mult aștepta ocazia, îi aminti cu satisfacţie că, 
bine, bine, poate mergea el lin, dar nu în direcţia cea bună. 

Își croi drum prin labirintul de rafturi spre misteriosul teanc de cărţi 
și constată că dispăruse. Albert fusese în bucătărie, iar Mort nu-l văzuse 
niciodată pe stăpân intrând personal în bibliotecă. Atunci, oare ce căuta 
Ysabell? 

Se uită la versantul de rafturi de deasupra lui și stomacul i se strânse 
când se gândi ce începea să se întâmple... 

N-avea încotro. Trebuia să spună cuiva. 


Între timp, nici pentru Keli viaţa nu era prea ușoară. 

Asta deoarece cauzalitatea avea o doză incredibilă de inerție. 
Lovitura prost plasată a lui Mort, pornită din furie, din disperare și dintr- 
o dragoste în fașă, deviase întregul lanţ cauzal pe un nou traseu, numai 
că acesta nu băgase încă de seamă. Călcase el dinozaurul pe coadă, 
dar avea să mai dureze ceva până când celălalt capăt să constate că e 


61 


Mort 


timpul să facă „au!”. 

Pe scurt, universul știa că prinţesa Keli murise și de aceea era destul 
de surprins să descopere că ea încă mai umbla și mai respira. 

Și își manifesta surprinderea prin lucruri mici. Curtenii care îi 
aruncaseră priviri furișe în dimineaţa aceea n-ar fi putut să spună de ce 
îi deranja, într-un fel ciudat, să se uite la ea. Spre marea lor stânjeneală 
și nu mai mica ei enervare, se treziră că o ignoră sau că vorbesc pe 
șoptite. 

Șambelanul descoperi că poruncise ca steagurile să fie coborâte în 
berna și nu putea să-și explice sub nicio formă de ce. Fu condus în pat, 
cu o ușoară criză nervoasă, după ce comandase fără niciun motiv 
aparent o mie de metri de pânză neagră. 

Senzaţia aceea bizară, ireală, se răspândi curând în tot castelul. 
Șeful grajdurilor ordonă ca dricul oficial să fie scos și lustruit din nou, 
apoi rămase pironit în mijlocul curții și plânse în bucata lui de piele de 
căprioară pentru că nu își mai amintea de ce. Servitorii mergeau pe 
coridoare în vârful picioarelor. Bucătarul trebui să se lupte cu dorința 
irezistibilă de a găti mese austere, alcătuite din carne rece. Câinii urlară 
și se opriră cu sentimentul că sunt niște cretini. Cei doi armăsari negri 
care conduceau de obicei cortegiul funerar din Sto Lat deveniră agitaţi 
și chiar loviră un îngrijitor, mai să-l omoare. 

În castelul lui din Sto Helit, ducele așteptă în zadar mesagerul care, 
de fapt, chiar plecase, dar se oprise în mijlocul drumului, incapabil să-și 
amintească ce trebuia să transmită. 

Keli plutea printre toate acestea ca o stafie solidă și din ce în ce mai 
iritată. 

Prânzul puse însă capac la toate. Prinţesa intră în sala cea mare și 
constată că nu i se pusese masa în faţa jilțului regal. Reuși să îndrepte 
acest lucru vorbindu-i foarte tare și clar unui valet, dar apoi văzu cum 
platourile trec prin fața ei fără să apuce să înfigă furculita în ceva. 
Urmări mohorâtă și nevenindu-i să creadă cum fu adus vinul și turnat 
mai întâi în paharul Lordului Camerei Private. 

Nu era un gest prea regesc, dar întinse un picior și îi puse piedică 
valetului cu vinul. Acesta se împiedică, mormăi în sinea lui și căută 
ceva cu ochii pe podea. 

Ea se aplecă în partea opusă și strigă în urechea Ajutorului de la 
Cămară: 

— Mă vezi, băiete? De ce suntem nevoiţi să mâncăm șuncă și fripturi 
reci? 

Omul se întrerupse din conversaţia șoptită cu Doamna Odăiţei 
Hexagonale din Turnul de Nord, o privi lung până când șocul de pe 
figură fu înlocuit de o uimire neclară și rosti: 

— De ce, păi da... pot... ăăă... 

— Alteța Voastră, îi suflă Keli. 

— Dar... da... Alteță, mormăi el. Se lăsă o tăcere grea. 

62 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Apoi, de parcă cineva îi apăsase un buton, se întoarse cu spatele la 
ea și își reluă discuţia. 

Keli rămase o vreme albă la faţă de șoc și mânie, apoi împinse 
scaunul și fugi val-vârtej în apartamentul ei. Doi servitori care poșteau 
o ţigară rulată în grabă pe coridor fură aproape doborâţi de ceva care 
nu se văzu prea bine. 

Keli intră ca o furtună în camera ei și sună cu furie din clopoțel, ceea 
ce ar fi trebuit s-o aducă în goana mare pe camerista din salon. O 
vreme însă nu se întâmplă nimic, după care ușa fu deschisă încet și o 
față se uită curioasă de după ea. 

De data aceasta prințesa recunoscu privirea și știu cum să 
acționeze. O apucă pe cameristă de umeri și o trase în odaie, trântind 
ușa în urma ei. În timp ce femeia se uita speriată în toate părţile, numai 
la Keli nu, aceasta îi trase o palmă usturătoare peste obraz. 

— Ai simţit-o? Ai simțit-o? urlă ea. 

— Dar... aţi... eu... se bâlbâi camerista retrăgându-se șovăitor până 
când se lovi de pat și căzu grămadă pe el. 

— Uită-te la mine! Uită-te la mine când îţi vorbesc! strigă Keli 
apropiindu-se de ea. Mă vezi, nu-i așa? Spune-mi că mă vezi sau te dau 
pe mâna călăului! 

Camerista se uită în ochii îngroziţi ai prinţesei. 

— Vă văd, zise ea, dar... 

— Dar ce? Dar ce? 

— Eram sigură că aţi... am auzit... am crezut... 

— Ce ai crezut? se răsti Keli. Încetase să mai ţipe. Cuvintele îi ieșeau 
acum din gură ca niște bice de foc. 

Camerista se prăbuși în hohote de plâns. Keli rămase o clipă bătând 
din picior, apoi o scutură cu blândețe. 

— Există vreun vrăjitor în oraș? întrebă ea. Uită-te la mine, /a mine. 
Există un vrăjitor, nu-i așa? Voi, fetele, mereu daţi fuga să vorbiți cu 
vrăjitorii! Unde stă? 

Fata ridică o faţă pătată de lacrimi, luptându-se din greu cu toate 
instinctele care îi spuneau că prinţesa nu exista. 

— Aăă... un vrăjitor, da... Tăiuș, pe Sub Cetate... 

Buzele prințesei se strânseră într-un zâmbet subţire. Se întrebă unde 
îi ţineau de obicei mantiile, dar raţiunea îi spuse că avea să fie mult mai 
ușor să le găsească naibii singură decât s-o facă pe cameristă să-i 
recunoască prezenţa. Așteptă, urmărind atentă cum femeia se opri din 
plâns, se uită în jurul ei năucă și ieși grăbită din încăpere. 

A și uitat de mine, se gândi ea. iși privi mâinile. Păreau destul de 
palpabile. 

Trebuia să fie ceva magic. 

Intră în camera de îmbrăcat și deschise experimental câteva 
dulapuri până când dădu de o mantie neagră cu glugă. Se înfășură în 
ea și ieși pe coridor, apoi o luă în jos pe scara servitorilor. 


63 


Mort 


Nu mai fusese pe acolo din copilărie. Era lumea dulapurilor cu 
lenjerie, a podelelor fără covoare și a ascensoarelor de bucătărie. 
Mirosea a coajă de pâine ușor mucedă. 

Keli trecu precum o fantomă legată de glie. Știa că există o aripă a 
servitorilor, desigur, așa cum oamenii știu, într-un sertar al minţii, de 
existența canalelor sau a burlanelor, și era gata să accepte că, deși 
servitorii arătau toţi cam la fel, aveau probabil unele trăsături 
distinctive, care le permiteau eventual celor apropiaţi să îi identifice. 
Dar nu era pregătită pentru imagini precum Moghedron, valetul cu 
vinurile, pe care până atunci îl văzuse doar ca pe o prezenţă solemnă 
ce se mișca mereu ca o corabie cu toate pânzele sus, așezat în 
chicineta lui, desfăcut la haină și trăgând din lulea. 

Două cameriste trecură pe lângă ea chicotind, fără să-i arunce nicio 
privire. Keli trecu mai departe, cu convingerea ciudată că într-un fel era 
o intrusă în propriul ei palat. 

lar asta se întâmpla, își dădu ea seama, pentru că de fapt nici nu era 
castelul ei. Toată lumea din jur, cu spălătoriile ei pline de aburi și 
cămările răcoroase, își aparţinea doar sieși. Nu putea fi proprietatea ei. 
Eventual invers. 

Luă un copan de pui de pe masa din bucătăria cea mare, un fel de 
peșteră în care stăteau înșirate atâtea oale încât la lumina focurilor 
părea un depozit de armuri pentru broaște țestoase, și simți fiorul 
nemaiîncercat al furtului. Furt! În propriul ei regat! lar bucătarul se uită 
drept prin ea, cu ochii opaci ca o șuncă în aspic. 

Fugi până la grajduri și ieși pe poarta din spate, pe lângă niște 
gardieni ale căror priviri de temut nu reușiră să o localizeze. 

Afară, pe stradă, nu mai era așa de neplăcut, dar încă se simţea 
oarecum dezbrăcată. Era tulburător ca cineva să se afle printre oameni 
care își vedeau de treaba lor și nici nu se uitau la acel cineva, când 
toată experienţa cuiva despre lume era că lumea se învârtește în jurul 
său. Trecătorii se ciocneau de acel cineva și plecau mai departe, 
întrebându-se din mers de ce anume se loviseră, iar cineva fusese 
nevoit de mai multe ori să se ferească din calea trăsurilor. 

Copanul de pui nu reușise să umple toată gaura lăsată de absența 
mesei de prânz, așa că șuti vreo două mere de pe o tarabă, 
promiţțându-și să îl pună pe șambelan să afle cât costau merele și să îi 
trimită niște bani negustorului. 

Despletită, destul de murdară și mirosind ușor a balegă de cal, Keli 
ajunse în sfârșit la ușa lui Tăiuș. Ciocănașul îi cam dădu de furcă. Din 
câte știa ea, ușile ți se deschideau în faţă. Erau oameni anume care 
aranjau chestia asta. 

Era atât de agitată, încât nici nu observă că ciocănașul îi făcuse cu 
ochiul. 

Bătu din nou și i se păru că aude o bufnitură îndepărtată. După o 
vreme, ușa se întredeschise și reuși să zărească o faţă rotundă 

64 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


înconjurată de bucle. Piciorul ei drept o surprinse în mod plăcut, 
strecurându-se inteligent în crăpătura ușii. 

— Doresc să mi se înfăţișeze vrăjitorul, anunţă ea. Vă rog să mă 
conduceţi în clipa asta. 

— E cam ocupat acum, spuse fața. Ai venit după vreun filtru de 
amor? 

— Un ce? 

— Am 0... avem o ofertă specială pentru unsoarea Scutul Pasiunii de 
Tăiuș, spuse fața și îi făcu cu ochiul într-un mod șocant. Te lasă și cu 
glia arată, și cu recolta nesemănată, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Keli se îmbăţoșă. 

— Nu, minţi ea cu sânge rece. Nu înțeleg. 

— Nişte unsoare de berbece? Popasul Fecioarei? Picături de 
Belladona? 

— Doresc... 

— Ne pare rău, e închis, spuse faţa și trânti ușa. Keli își retrase 
piciorul la timp. 

Murmură câteva cuvinte care i-ar fi uimit și indignat pe dascălii ei și 
bătu din nou în ușă. 

Ritmul bătăii se reduse însă pe măsură ce începu să-și dea seama de 
ceva. O văzuse! O auzise! 

Reluă bătăile cu forță sporită, strigând cât o ţineau plămânii. O voce 
de lângă urechea ei zise: 

— N-o șă tsină. E foahre încăpășânat. 

Întoarse încet capul și dădu de privirea impertinentă a ciocănelului 
de pe ușă. Îi făcea semne cu sprâncenele lui metalice și vorbea neclar 
prin inelul lui frumos lucrat. 

— Eu sunt prinţesa Keli, moștenitoarea tronului din Sto Lat, zise ea 
trufașă, străduindu-se să-și ascundă spaima. Și nu vorbesc cu piese de 
arhitectură. 

— Ei bine, eu sunt doah un șiocănel de ușă shi vorbesc cu șine am 
pohtă, spuse garguiul amabil. Și pot să-și spun că stăpânul are o ji 
ghrea și nu fhrea să hie derhanșat. Dar ai putea înșerca să folosești 
formula majică, adăugă el. Din partea unei femei frhumoașe, 
funcșioneajă în nouă cajuri din opt. 

— Formula magică? Ce formulă magică? 

Ciocănelul îi aruncă un rânjet vizibil dispreţuitor. 

— Nu te-au învășat nimic la palat, domnișoarhă? Prinţesa se sumeti, 
ceea ce la înălțimea ei nu prea merita efortul. Considera că și ea 
avusese o zi grea. Tatăl ei executase personal o sută de inamici în 
bătălie. Ar fi trebuit să se poată descurca și ea cu un biet ciocănel de 
ușă. 

— Am fost educată, îl informă ea cu o precizie de gheaţă, de unii 
dintre cei mai mari învăţaţi ai ținutului. 

Ciocănelul nu păru impresionat. 


65 


Mort 


— Dacă nu te-au învășat formula majică, zise el calm, pesemne că 
nu erau așa de mari. 

Keli întinse mâna, apucă inelul greu de metal și îl izbi de ușă. 
Ciocănelul îi aruncă niște priviri lascive. 

— Fii așpră cu mine, se șâșâi el. Așa îmi plașe. 

— Ești scârbos! _ 

— Daa. Oo, se bine a fost. Mai fă-mi odată... Ușa se întredeschise. În 
penumbră se zăriră niște bucle. 

— Domniţă, ţi-am spus că am închi... 

Keli se înmuie. 

— Te rog, ajută-mă, zise ea. Te rog! 

— Veji? zise ciocănelul triumfător. Mai devrheme sau mai târiiu, 
orișine își amintește formula majică. 


Keli fusese în Ankh-Morpork în diverse calităţi oficiale și se întâlnise 
cu vrăjitori de vază de la Universitatea Nevăzută, principalul colegiu de 
magie al Discului. Unii erau înalți, majoritatea erau grași și aproape toţi 
purtau veșminte bogate sau cel puţin își închipuiau că poartă veșminte 
bogate. 

De fapt, și în vrăjitorie, ca și în alte arte mai terestre, există mode, 
iar tendinţa de a arăta precum un potentat local mai în vârstă era doar 
temporară. Vrăjitorii din generaţiile anterioare încercaseră să arate, pe 
rând, palizi și interesanțţi, druidici și nespălaţi sau misterioși și 
saturnieni. Dar, una peste alta, Keli se obișnuise cu vrăjitori de forma 
unui mic munte tivit cu blană și cu voce hârâită, iar Igneus Tăiuș nu se 
prea potrivea imaginii. 

Era tânăr. Să zicem că n-avea ce-i face; probabil că până și vrăjitorii 
trebuiau să înceapă de tineri. Nu purta barbă, iar singurul lucru cu care 
era tivită roba lui cam jegoasă erau marginile zdrențuite. 

— Pot să te servesc cu o băutură, ceva? zise el, împingând discret 
sub masă o haină veche. 

Keli căută cu privirea un loc fără rufe murdare sau vase nespălate ca 
să se așeze și clătină din cap. Tăiuș îi observă expresia. 

— E cam ca la cort aici, mă tem, adăugă el grăbit, în timp ce dădea 
jos pe podea rămășițele unui cârnat cu usturoi. Madam Nugent vine de 
două ori pe săptămână și face curat, dar acum e dusă la soră-sa, care a 
avut o criză de-a ei. Ești sigură? Nu-i niciun deranj. Mai ieri am zărit o 
cupă curată pe aici pe undeva. 

— Domnule Tăiuș, am o problemă, zise Keli. 

— O secundă. Întinse mâna spre un cui de lângă șemineu și luă o 
pălărie ascuţită care cunoscuse și vremuri mai bune, deși probabil că 
nu cu mult, apoi zise: 

— Așa. Te-ascult. 

— De ce e pălăria așa de importantă? 

— A, este foarte esenţială. Pentru vrăjitorie trebuie să ai pălăria 

66 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


potrivită. Noi, vrăjitorii, știm ce înseamnă. 

— Dacă spui tu. Ascultă, mă vezi? 

Vrăjitorul se uită lung la ea. 

— Da. Da, pot spune cu certitudine că te văd. 

— Și de auzit? Mă auzi, nu-i așa? 

— Tare și limpede. Da, fiecare silabă e la locul ei. Nicio problemă. 

— Atunci te-ar mira să afli că nimeni altcineva din oraș nu mă vede 
și nu mă aude? 

— În afară de mine? 

Keli pufni. 

— Și de ciocănelul de la ușă. 

Tăiuș își trase un scaun și se așeză. Se foi niţel. Pe chip i se așternu 
o expresie gânditoare. Se ridică, căută sub el și extrase o masă plată și 
roșiatică, probabil o fostă jumătate de pizza?. Pe care o privi îndurerat. 

— Am căutat-o toată dimineaţa, poţi să crezi una ca asta? Era una cu 
de toate, plus un topping de ardei. Ciuguli trist din forma aceea turtită 
și deodată își aminti de Keli. Aoleu, scuze, zise. Unde mi-s bunele 
maniere? Ce-o să-ţi închipui despre mine? Poftim. la o măslină, te rog. 

— Ai ascultat ce-am spus? îl repezi Keli. 

— Te simţi invizibilă? Ca atare, vreau să zic? zise Tăiuș, neclar. 

— Sigur că nu. Mă simt doar furioasă. Așa că vreau să-mi ghicești 
norocul. 

— Păi, știu eu, pare ceva destul de medica! și... 

— Te pot plăti... 

— E ilegal, vezi tu, zise Tăiuș nefericit. Fostul rege a interzis 
categoric ghicitul viitorului în Sto Lat. Nu prea îi plăceau vrăjitorii. 

— Te pot plăti bine. 

— Madam Nugent zicea că fătuca asta nouă va fi probabil și mai rea. 
E înţepată tare, zicea. Nu e genul să aibă înțelegere pentru practicanți 
artelor subtile, mă tem. 

Keli zâmbi. Curtenii care mai văzuseră acest zâmbet s-ar fi grăbit să- 
l ia pe Tăiuș pe sus și să-l ascundă într-un loc ferit, cum ar fi următorul 
continent, dar el stătea acolo în continuare, încercând să-și culeagă 
bucățelele de ciupercă de pe robă. 

— Înţeleg că are un temperament foarte nesuferit, spuse Keli. Nu m- 
aș mira să vă arunce afară din oraș chiar și așa. 

— Vai de mine, zise Tăiuș, chiar crezi? 


3 Prima pizza de pe Disc a fost creată de misticul klatcian Ronron Shuwadhi, zis și Gigi 
Revelaţie, care susținea că a primit rețeta, în vis, de la însuși Creatorul Discului, care i-ar 
fi spus că asta încercase să facă de la bun început. Călătorii prin deșert care au văzut 
originalul, păstrat, se spune, în mod miraculos, în Orașul Interzis din Îi, povestesc că de 
fapt Creatorul intenționase ceva mic, cu pepperoni și brânză și câteva măsline negre", iar 
celelalte lucruri, precum munții și mările, au fost adăugate într-un entuziasm de ultim 
moment, cum se întâmplă de atâtea ori. 

După Schisma Celor de la Disc învârte și moartea a 25.000 de persoane în jihadul care 
a urmat, dreptcredincioșii au fost lăsaţi să adauge la rețetă o mică frunză de laur. 


67 


Mort 


— Ascultă, zise Keli. Nu e nevoie să-mi ghicești viitorul, ci numai 
prezentul. Nici măcar ea n-ar putea găsi nimic de obiectat. O să pun eu 
o vorbă bună, adăugă mărinimos. 

Tăiuș se lumină. 

— A, o cunoști? întrebă. 

— Da. Deși uneori mi se pare că nu prea bine. 

Tăiuș oftă și scotoci printre dărâmăturile de pe masă, dislocând 
cascade de vase străvechi și resturile mumificate ale mai multor 
prânzuri. Până la urmă dezgropa un portofel gros de piele, lipit de o 
felie de brânză. 

— Așadar, zise el cu îndoială, acestea sunt cărţile de Caroc. 
Însumează înțelepciunea Celor Bătrâni și alte d-astea. Sau ar mai fi 
acest Cing Aling din Țara de Miez. Cea mai în vogă chestie din setul de 
voiaj. În frunze de ceai nu ghicesc. 

— Aș încerca Cingul. 

— Atunci aruncă în sus tulpinile astea de coada șoricelului. 

Keli le aruncă. Amândoi priviră modelul creat. 

— Hmm, făcu Tăiuș după o vreme. Care va să zică e una în șemineu, 
una în cana de cacao, una în stradă, păcat de fereastră, una pe masă și 
una, ba nu, dovă în spatele dulapului. Pe celelalte o să le găsească 
Madam Nugent, sper. 

— N-ai precizat cât de tare să le arunc. Mai încerc o dată? 

— Nu-nu-nu, cred că nu e nevoie. Tăiuș răsfoi paginile unei cărți 
îngălbenite care până atunci proptise piciorul mesei. Modelul ăsta pare 
să însemne ceva. Da, uite, Octograma 8887: llegalitate, Gâscă Fără de 
Remușcări. Care are trimitere la... o secundă... o secundă... da. Am 
găsit. 

— Ei bine? 

— „Lipsit de verticalitate, cu înțelepciune împăratul melcilor merge 
tot înainte la ora ceaiului; seara moluscă tace printre muguri de 
migdal”. 

— Și? spuse Keli plină de respect. Ce înseamnă? 

— Dacă nu ești moluscă, probabil că nu mare lucru, zise Tăiuș. Cred 
că s-a pierdut ceva la traducere. 

— Eşti sigur că te pricepi? 

— Să încercăm și cărţile, spuse Tăiuș grăbit, amestecând pachetul. 
Trage o carte. Orice carte. 

— E Moartea, zise Keli. 

— Aha. Mda. Sigur, cartea cu Moartea nu înseamnă neapărat moarte 
în toate cazurile, zise repede Tăiuș. 

— Vrei să zici că nu înseamnă moarte în cazurile în care clientul se 
implică prea tare, iar ţie ţi-e jenă să spui adevărul, mm? 

— Uite, mai trage o carte. 

— E tot Moartea, zise Keli. 

— Ai pus-o pe cealaltă la loc? 

68 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu. Să mai trag una? 

— N-ai decât. 

— Ei bine, ce coincidenţă! 

— Moartea numărul trei? 

— Exact. E un pachet special pentru prestidigitatori? întrebă Keli, 
încercând să-și păstreze cumpătul, deși putea detecta și singură nota 
de ușoară isterie din vocea ei. 

Tăiuș se încruntă la ea, puse atent cărţile la loc în pachet, amestecă 
și le întinse cu faţa în sus pe masă. Nu era decât o singură Moarte. 

— Vai de mine, zise. Mă tem că avem de-a face cu ceva grav. Pot să- 
ți văd palma, dacă nu te superi? 

O examină îndelung. După o vreme se duse la dulap, scoase dintr-un 
sertar o lupă de bijutier, șterse terciul de pe ea cu mâneca robei și 
petrecu alte câteva minute examinându-i palma în cel mai mic detaliu. 
În cele din urmă se îndreptă, scoase lupa de la ochi și o privi siderat. 

— Eşti moartă, spuse. 

Keli așteptă. Nu găsea nimic potrivit de zis. „Ba nu” ar fi fost cam 
lipsit de stil, iar „E grav?” i se părea că sună frivol. 

—Ți-am spus cumva că mă temeam de ceva grav? întrebă Tăiuș. 

— Cred că da, răspunse Keli atentă, fără niciun fel de intonaţie. 

— Am avut dreptate. 

— Aha. 

— Ar putea fi chiar fatal. 

— Ce poate fi mai fatal, zise Keli, decât să fii mort? 

— Nu pentru tine. 

— A. 

— Se pare că ceva foarte fundamental a mers aiurea, înţelegi. Eşti 
moartă din toate punctele de vedere, mai puţin cel, ăăă, real. Adică 
linia vieţii crede că ești moartă, cărțile cred că ești moartă. Toată lumea 
crede că ești moartă. 

— Eu nu, zise Keli, dar vocea ei numai încrezătoare nu era. 

— Mă tem că opinia ta nu contează. 

— Dar oamenii mă văd și mă aud! 

— Primul lucru pe care îl înveţi la Universitatea Nevăzută, îmi pare 
rău că trebuie să-ţi spun, este că oamenii nu acordă prea multă atenţie 
celor văzute și auzite. E mai important ce le spune mintea. 

— Vrei să zici că oamenii nu mă văd fiindcă așa le spune mintea? 

— Mă tem că da. Se numește predestinare sau ceva de genul ăsta. 
Tăiuș se uită la ea cu jale. Sunt vrăjitor. Noi ne pricepem la chestii din 
astea. De fapt, nu e chiar primul lucru pe care îl înveți când te înscrii, 
adăugă el, adică înveţi întâi unde sunt toaletele și de-astea. Dar după 
aceea, e primul lucru. 

— Totuși tu mă vezi. 

— A. Păi vrăjitorii sunt pregătiți anume ca să vadă lucrurile care sunt 
și să nu vadă lucrurile care nu sunt. Se fac niște exerciţii speciale... 


69 


Mort 


Keli bătu cu degetele în masă sau mai bine zis încercă. Se dovedi 
cam greu. Prinţesa privi în jos, cuprinsă de groază. 

Tăiuș se repezi să șteargă masa cu mâneca. 

— Scuze, murmură el, am mâncat niște sandvișuri cu melasă aseară 
la cină. 

— Ce pot face? 

— Nimic. 

— Nimic? 

— Păi, ai putea deveni cu siguranţă un tâlhar de mare succes... 
scuze. A fost lipsit de gust. 

— Așa zic și eu. 

Tăiuș o bătu nătâng pe mână, dar Keli era prea preocupată ca să 
observe măcar acest act flagrant de lezmajestate. 

— Vezi tu, totul e fixat. Istoria e stabilită de la început până la sfârșit. 
Faptele în sine sunt neimportante; istoria se derulează pe deasupra lor. 
Nu poţi schimba nimic, pentru că schimbările fac deja parte din istorie. 
Eşti moartă. Așa e sortit. Trebuie să accepți. Zâmbi vinovat: Dacă e să 
privești lucrurile obiectiv, ești mai norocoasă decât majoritatea 
morţilor, zise. Tu măcar ești în viaţă ca să te poţi bucura de experienţă. 

— Nu vreau să accept. De ce să accept? Nu e vina mea! 

— Nu înţelegi. Istoria își urmează cursul. Tu nu mai poţi face parte 
din ea. Nu mai ai niciun rol de jucat, nu înţelegi? Mai bine să lași 
lucrurile să meargă înainte. O bătu din nou pe mână. Ea îi aruncă o 
privire. El își retrase mâna. 

— Și ce să fac atunci? zise ea. Să nu mănânc pentru că mâncarea nu 
mi-a fost sortită mie? Să mă duc să trăiesc într-un cavou? 

— Complicată problemă, nu? admise Tăiuș. Asta-i soarta, mă tem. 
Dacă lumea nu te percepe, nu exiști. Sunt vrăjitor. Noi vrăjitorii ne 
pricepem... 

— Taci din gură. 

Keli se ridică. 

Cu cinci generaţii în urmă, unul din strămoșii ei poposise cu banda 
lui de tâlhari la câţiva kilometri de cetatea Sto Lat și privise orașul 
adormit cu acea expresie extrem de hotărâtă care zicea: Merge și aici. 
Chiar dacă te-ai născut călare, nu însemnă că trebuie să și mori în 
afurisita de șa. 

Destul de ciudat, multe din trăsăturile lui distinctive îi fuseseră 
transmise, printr-un capriciu al eredității, acestei descendentef, 
explicând astfel șarmul ei unic. Aceste trăsături nu fuseseră niciodată 
atât de evidente ca acum. Chiar și Tăiuș era impresionat. Când era 
vorba de hotărâre, Keli putea să spargă și pietre între fălci. 

Pe exact același ton folosit de strămoșul cu pricina când îi îmbărbăta 


1 Deși nu și mustaţa pe oală sau căciula rotundă de blană cu mot. 


70 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


pe bieții lui ortaci asudaţi înainte de atac, zise: 

— Nu. Nu, n-am să accept așa ceva. N-o să mă las redusă la un soi 
de fantomă. lar tu o să mă ajuţi, vrăjitorule. 

Subconștientul lui Tăiuș recunoscu tonul. 

Avea în el armonii care făcuseră până și carii din lemn să se 
oprească din muncă și să ia poziţia de drepţi. Nu era un ton care 
exprima o opinie, ci unul care afirma: lucrurile stau astfel. 

— Eu, doamnă? tremură el. Nu văd ce-aș putea eu... 

Fu smucit de pe scaun și scos în stradă, cu robele fluturând în jurul 
lui. Keli mărșăluia spre palat cu umerii aduși în faţă, trăgându-l pe 
vrăjitor după ea ca pe un cățeluș neascultător. Cu un astfel de mers se 
duceau mamele la școală când băieţelul venea acasă cu un ochi vânăt. 
Era de neoprit. Era ca Mersul Timpului. 

— Ce ai de gând să faci? se bâlbâi Tăiuș, dându-și seama cu oroare 
că, indiferent ce ar fi fost, nu se va putea opune. 

— E ziua ta norocoasă, vrăjitorule. 

— Aha, bun, zise el pierdut. 

— Tocmai ai fost numit Recunoscător Regal. 

— Aha. Și ce implică postul, mai exact? 

— O să le amintești tuturor că sunt în viață. E foarte simplu. Ai trei 
mese zdravene pe zi și rufele spălate. Mergi mai cu viață, omule. 

— Regal? 

— Ești vrăjitor. Cred că ar trebui să mai știi un lucru, zise prințesa. 


AR TREBUI? zise Moartea. 

(Asta a fost o tehnică cinematografică adaptată la scris. Moartea nu 
se adresa prinţesei. De fapt era la el în birou și vorbea cu Mort. Dara 
dat bine, nu? Se numește probabil „tranziție rapidă” sau „transfocare 
din mixaj”. Sau așa ceva. O industrie în care un tehnician cu 
răspundere este numit Băiat Bun*ê poate să îi dea practic orice nume.) 

ȘI CE ANUME? adăugă el, înfășurând niște mătase neagră pe un 


5 Cuvântarea a fost transmisă generaţiilor următoare sub forma unui poem epic 


comandat de fiul lui, care nu se născuse în șa și știa să mănânce cu furculița și cuțitul. 
începea astfel: 

lată colo-n vale, 

Răii doarme-n cale, 

Plini de-averi din furt, 

Cu gândul corupt. 

Lăsaţi lănciile mâniei să-i străpungă precum focul 

Pe câmpia fără ploaie, vara, într-o zi cu vânt; 

Lăsaţi paloșele voastre să lovească precum cornul 

Unui bour tânăr foarte, cu durere de măsea... 

Și continua așa timp de trei ore. Realitatea, care nu-și poate permite în general să 
plătească versificatori, a consemnat întregul discurs cam așa: 

„Băieți, cei mai mulţi sunt în pat, așa că o să trecem prin ei ca sucul de fructe Kzak 
printr-o babă bondoacă, că eu unul m-am săturat până-n gât de iurte, bine?” 


71 


Mort 


cârlig de undiţă prins într-o menghină pe care și-o fixase de masă. 

Mort ezită. Mai mult de teamă și rușine, dar și pentru că viziunea 
unui schelet care confecţiona tacticos momeli de suprafaţă era de 
natură să închidă gura oricui. 

În plus, în celălalt colţ al odăii stătea Ysabell, pasămite cosând ceva, 
dar în același timp urmărindu-l dintr-un nor de dezaprobare posacă. 
Simţea privirea ochilor ei înroșiţi găurindu-i ceafa. 

Moartea fixă câteva pene de cioară și fluieră un cântecel printre 
dinţi, neavând printre ce altceva să fluiere. Ridică privirea. 

El BINE? 

— Au... n-a mers așa de bine cum am crezut, zise Mort, stând speriat 
în picioare pe covorul din faţa biroului. 

Al AVUT PROBLEME? întrebă Moartea, secționând câteva capete de 
pene. 

— Păi, cum să zic, vrăjitoarea n-a vrut să vină, iar călugărul, ăăă, a 
luat-o de la capăt. 5 S S 

N-AI DE CE SĂ-ŢI FACI GRIJI ÎN LECĂTURĂ CU EI, BĂIETE. 

— Mort... 

„.„AR FI TREBUIT SĂ OBSERVI PÂNĂ ACUM CĂ FIECARE ARE PARTE DE 
CEEA CE SE AȘTEAPTĂ SĂ AIBĂ. E MULT MAI COMOD AȘA. 

— Știu, domnule. Dar asta înseamnă că oamenii răi care cred că vor 
merge într-un soi de paradis chiar ajung acolo, iar cei buni care se tem 
că vor ajunge în cine știe ce loc oribil chiar suferă. Nu mi se pare drept. 

CE AM ZIS EU CĂ TREBUIE SĂ ŢII MINTE CÂND EȘTI LA DATORIE? 

— Păi aţi... 

EI? 

Bâlbâială lui Mort se stinse în tăcere. 

NU EXISTĂ DREPTATE. DOAR TU. 

— Păi, eu... 

TREBUIE SĂ ŢII MINTE. 

— Da, dar... | , aa E 

PRESUPUN CA TOATE OR SA SE REZOLVE PANA LA URMA. NU L-AM 
ÎNTÂLNIT NICIODATĂ PE CREATOR, DAR AM ÎNȚELES CĂ E DESTUL DE 
BUN CU OAMENII. Moartea încercă firul cu putere și începu să desfacă 
menghina. 

SCOATE-ȚI DIN CAP ASEMENEA GÂNDURI, adăugă el. CEL PUȚIN CEA 
DE-A TREIA TREBUIE SĂ FI MERS FĂRĂ PROBLEME. 

Acesta era momentul. Mort se gândise la el multă vreme. N-avea 
rost să se mai ascundă. Dăduse peste cap tot cursul viitor al istoriei. 
Astfel de lucruri au tendinţa să sară în ochi. Mai bine să se descarce. Să 
facă față ca un bărbat. Să-și înghită hapul. Cărţile pe masă. Invârtit în 
jurul cozii, mai bine nu. Milă, să se lase la a lui. 


ê Best Boy - asistentul electricianului-șef de pe un platou de televiziune sau de 


filmare. (N.T.) 
72 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Ochii cei albaștri și sfredelitori sclipiră la el. 

Le întoarse privirea ca un iepure de noapte care încearcă să înfrunte 
farurile unui tir cu șaisprezece roți al cărui șofer, dopat cu cafeina după 
o zi întreagă de condus, se întrece cu vitezometrele iadului. Nu reuși. 

— Nu, domnule, zise. 

BUN. BINE LUCRAT. ACUM, CE SPUI DE ASTA? 

Pescarii consideră că o momeală bună trebuie să imite perfect 
musca adevărată. Există muște bune pentru pescuitul din zori. Există 
altele pentru apus. Și așa mai departe. 

Dar ceea ce se afla între falangele triumfătoare ale Morţii era o 
muscă din dimineaţa tuturor timpurilor. Era musca picată în supa 
primordială. leșită din ouă depuse în balegă de mamut. Nu era musca 
aceea care se izbește de geamuri, ci aceea care dă găuri în zid. Era o 
insectă care s-ar fi ridicat de sub cel mai greu plici, supurând venin și 
căutând răzbunare. De jur împrejur îi ieșeau aripi și îi atârnau bucăţi 
ciudate. Părea să aibă și o mulţime de dinţi. 

— Cum se numeşte? întrebă Mort. 

O SĂ-L SPUN... GLORIA MORȚII. Moartea îi aruncă o ultimă privire 
admirativă și o băgă în gluga mantiei. SIMT, NEVOIA SĂ MĂ BUCUR 
PUȚIN DE VIAȚĂ ÎN SEARA ASTA, ZISE EL. TU RĂMÂI LA DATORIE, ACUM, 
CĂ POȚI SĂ-I VII SINGUR DE HAC. CA SĂ ZIC AȘA. 

— Da, domnule, spuse Mort nenorocit. Își văzu viaţa derulându-i-se 
în faţa ochilor ca un tunel negru și urât, fără nicio luminiţă la capăt. 

Moartea bătu cu degetul în masă, mormăind pentru sine. A, DA, 
spuse. ALBERT ÎMI SPUNE CĂ CINEVA ÎȘI FACE DE CAP PRIN 
BIBLIOTECĂ. 

— Poftim, domnule? 

UMBLĂ LA CĂRȚI, LE LASĂ UNDE NIMEREȘTE, CĂRŢI DESPRE FETE. 
LUI ALBERT | SE PARE AMUZANT. 

După cum s-a arătat mai sus, Sfinţii Ascultători au un simţ atât de 
bine dezvoltat al auzului încât un apus ca lumea îi poate asurzi. Pentru 
câteva secunde, Mort avu senzația că pielea lui de pe ceafă era pe cale 
să capete puteri similare, pentru că o văzu pe Ysabell îngheţând în 
mijlocul împunsăturii. Auzi și aerul inspirat brusc, așa cum îl auzise 
atunci printre rafturi. Își aminti de batista dantelată. 

Zise: 

— Da, domnule. N-o să se mai repete, domnule. 

Pielea de pe ceafă începu să-l mănânce ca naiba. PI 

EXCELENT. BUN, ACUM PUTEȚI PLECA AMÂNDOI. ALBERT O SĂ VĂ 
PREGĂTEASCĂ UN PRÂNZ LA IARBĂ VERDE, CEVA. IEȘIȚI ŞI VOI LA AER. 
AM VĂZUT EU CUM VĂ EVITAȚI TOT TIMPUL UNUL PE CELĂLALT. Îi dădu 
lui Mort un ghiont conspirativ - de parcă l-ar fi împuns cu un băț - și 
adăugă: MI-A ZIS MIE ALBERT CE ÎNSEAMNĂ ASTA. 

— Da? rosti Mort mohorât. Greșise. Era o luminiţă la capătul tunelului 
și provenea de la un aruncător de flăcări. 


73 


Mort 


Moartea îi făcu din nou cu ochiul ca o supernovă. 

Mort nu îi răspunse. Se întoarse în schimb și porni abătut spre ușă, 
cu o viteză și un pas care îl făceau pe Marele A'Tuin să pară un ieduț, 
prin comparație. 

Străbătuse jumătate din coridor când auzi un sunet discret de pași în 
urma lui și cineva îl prinse de braţ. 

— Mort? 

Se întoarse și prin ceața depresiei o văzu pe Ysabell. 

— De ce l-ai lăsat să creadă că tu ai fost în bibliotecă? 

— Nu știu. 

— A fost... foarte... frumos din partea ta, spuse ea cu prudență. 

— Serios? Nu știu ce mi-a venit. Se căută prin buzunar și scoase 
batista. E a ta, bănuiesc. 

— Mulţumesc. Fata își suflă nasul zgomotos. Mort pornise deja de 
mult pe coridor cu umerii încovoiaţi ca niște aripi de vultur. Ysabell fugi 
după el. 

— Hei, zise ea. 

— Ce-i? 

— Voiam să-ţi mulțumesc. 

— N-ai de ce, murmură el. Doar că ar fi mai bine să nu mai iei cărți. 
Se pare că le deranjează. Scoase ceea ce considera a fi un hohot 
sarcastic: Ha! 

— Ce ha? 

— Ha și-atăât! 

Ajunsese la capătul culoarului. Acolo se afla intrarea în bucătărie, 
unde Albert avea să-i arunce priviri malițioase și atotștiutoare, iar Mort 
decise că nu era în stare să le facă faţă. Se opri. 

— Dar am luat cărțile doar ca să-mi ţină de urât, rosti ea în spatele 
lui. 

Mort cedă. 

— Am putea face o plimbare prin grădină, spuse el disperat, apoi își 
făcu puţin curaj și adăugă: Fără nicio obligaţie, vreau să zic. 

— Adică n-o să te însori cu mine? zise ea. 

Mort rămase oripilat. 

— Să mă însor? 

— Nu de-asta te-a adus tata aici? întrebă ea. Că doar nu are nevoie 
de ucenic. 

— Te referi la toate ghionturile și semnele cu ochiul și comentariile 
cum că toate astea fiule vor fi într-o zi ale tale? zise Mort. Am încercat 
să nu le bag în seamă. Nu vreau să mă însor cu nimeni deocamdată, 
adăugă, alungând o imagine pasageră a prinţesei. Și în orice caz, nu cu 
tine, cu tot respectul. 

— Eu nu m-aș mărita cu tine nici dac-ai fi ultimul bărbat de pe Disc, 
spuse ea dulce. 

Mort se simţi rănit. Una era să nu vrei să te însori cu cineva și alta să 

74 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


ți se spună că cineva nu voia să se mărite cu tine. 

— Măcar eu nu arăt de parcă aș fi stat cu anii într-un dulap, 
îndopându-mă cu gogoși, zise el în timp ce ieșeau pe pajiștea neagră a 
Morții. 

— Măcar eu nu merg de parcă aș avea mai mulţi genunchi la fiecare 
picior, zise ea. 

— Ochii mei nu sunt ca două ochiuri prăjite, gicurâte. 

Ysabell încuviinţă din cap. 

— Pe de altă parte, eu n-am urechile ca niște chestii crescute pe 
copaci morţi. Și ce înseamnă gicurâte? 

— Știi tu, cum face Albert ochiurile. 

— Cu albușul lipicios, moale și plin de bucățele slinoase? 

— Exact. 

— Bun cuvânt, admise ea, pe gânduri. Dar părul meu, vreau să-ţi 
atrag atenţia, nu arată ca o chestie cu care speli privata. 

— Normal, dar nici al meu nu arată ca un arici plouat. 

—Te rog să remarci că măcar pieptul meu nu seamănă cu un prăjitor 
de pâine într-o pungă udă. 

Mort aruncă o privire piezișă spre bustul Ysabellei, care conţinea 
destulă grăsime pentru două rânduri de purceluși, și se abţinu de la 
comentarii. 

— Măcar sprâncenele mele nu arată ca două omizi împreunate, se 
aventură el. 

— E adevărat. Dar nici picioarele mele, zic eu, n-ar lăsa să treacă 
scroafa. 


— Poftim...? 
— Nu-s ca niște paranteze, explică ea. 
— Aha. 


_ Se plimbară printre straturile de crini, rămași temporar fără cuvinte. 
In cele din urmă, Ysabell se întoarse cu fața la Mort și îi întinse mâna. 

— Ajunge? întrebă. 

— Cam da. 

— Bun. Evident, n-ar fi bine să ne căsătorim, măcar de dragul 
copiilor. 

Mort dădu din cap aprobator. 

Se așezară pe o bancă de piatră între două garduri vii frumos tăiate. 
Moartea plasase în această parte a grădinii un heleșteu alimentat de un 
izvor rece, vomitat de un leu de piatră. Crapi grași înotau pe la fund sau 
scoteau nasul printre nuferii negri, catifelaţi. 

— Trebuia să aducem niște mâncare pentru pești, zise Mort galant, 
alegând un subiect complet lipsit de controversă. 

— Nu vine niciodată pe aici, știi? zise Ysabell uitându-se la pești. L-a 
făcut doar ca să-mi facă mie plăcere. 

— N-a prea ţinut, nu? 

— Nu e de-adevăratelea, zise ea. Nimic nu e real aici. Nu real de- 

75 


Mort 


adevăratelea. Îi place să se poarte ca o fiinţă umană. Acum se 
străduiește chiar foarte tare, poate ai observat. Cred că tu îl influenţezi. 
Ştii că odată a încercat să învețe să cânte la banjo? 

— Eu îl vedeam mai curând la orgă. 

— N-a reușit, continuă Ysabell fără să-l asculte. Asta pentru că nu 
poate crea, vezi tu. 

— Ai spus că a creat acest lac. 

— E copia unuia văzut pe undeva. Totul este o copie. 

Mort se foi stânjenit. O insectă i se suise pe picior. 

— E trist, spuse el, sperând că a nimerit tonul potrivit. 

— Da. 

Fata luă un pumn de pietriș de pe alee și începu să arunce absentă 
cu pietricele în heleșteu. 

— Sunt așa de groaznice sprâncenele mele? întrebă. 

— Mm, făcu Mort, mă tem că da. 

— Aha. 

Pleosc. Pleosc. Crapii se uitară la ea dispreţuitori. 

— Dar picioarele mele? zise Mort. 

— Da. Îmi pare rău. 

Mort cotrobăi grăbit prin repertoriul lui destul de limitat de 
conversație măruntă și se lăsă păgubaș. 

— Nu-i nimic, spuse el generos. Măcar tu poţi să te-ajuţi cu penseta. 

— E foarte bun, spuse Ysabell fără să-l asculte, așa în felul lui absent. 

— Nu e tatăl tău adevărat, nu? 

— Părinţii mei au fost uciși în timp ce traversau Marele Nef, cu mulţi 
ani în urmă. A fost o furtună, mi se pare. El m-a găsit și m-a adus aici. 
Nu știu de ce a făcut asta. 

— Poate i-a fost milă de tine. 

— El nu simte nimic, nu în sensul rău al cuvântului, mă înţelegi. Doar 
că nu are cu ce să simtă, n-are cum-le-zice... glande. Probabil că a 
gândit milă de mine. 

Își întoarse faţa ei rotundă și palidă către Mort. 

— Nu vreau să aud nicio vorbă rea despre el. Face și el ce poate. 
Numai că are mereu atâtea pe cap. 

— Și tata era oarecum la fel. Este, vreau să zic. 

— Presupun că el are glande, totuși. 

— Bănuiesc că are, zise Mort, jenat. Nu m-am gândit niciodată la așa 
ceva. 

Șezură unul lângă altul privind la pești. Peștii le întoarseră privirea. 

— Tocmai am dat peste cap întreaga istorie viitoare, spuse Mort. 

— Serios? 

— Vezi tu, când a încercat să o omoare, l-am omorât eu pe el, dar 
chestia e că, potrivit istoriei, ea trebuia să moară și ducele trebuia să 
devină rege, dar partea cea mai rea, cea mai rea, este că, deși tipul 
este un ticălos, avea să unească cetăţile, formând până la urmă o 

76 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


federaţie și cărțile spun că urma o sută de ani de pace și belșug. Adică, 
te-ai fi gândit că o să urmeze un regim de teroare, ceva, dar se pare că 
istoria are uneori nevoie de genul ăsta de persoană, iar prinţesa n-ar fi 
fost decât un monarh ca oricare altul. Nu unul rău, vreau să zic, de fapt 
unul chiar bun, dar nu tocmai potrivit, iar acum n-o să se mai întâmple 
și istoria a rămas atârnând în bătaia vântului și e numai vina mea. 

Se opri, așteptând cu teamă răspunsul ei. 

— Ai avut dreptate, să știi. 

— Da? 

— Trebuia să fi adus mâncare la pești, zise ea. Dar probabil că 
găsesc de mâncare în apă, gâze și alte lucruri. 

— Ai auzit ce am spus? 

— Despre ce? 

— A, nimic. Nimic important, serios. Scuze. 

Ysabell suspină și se ridică. 

— Presupun că vrei să pleci acum, zise. Mă bucur că am lămurit 
chestia asta cu căsătoria. Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă. 

— Am putea avea o relație de ură reciprocă, propuse Mort. 

— Nu prea ajung să vorbesc cu oamenii cu care lucrează tata. Părea 
incapabilă să se îndepărteze, de parcă ar fi așteptat ca Mort să mai 
spună ceva. 

— Păi, normal, fu tot ce reuși el să înjghebe. 

— Presupun că trebuie să te întorci la lucru. 

— Mai mult sau mai puţin. Mort ezită, dându-și seama că pe 
nesimţite discuția părăsise apele superficiale și plutea în zone mai 
profunde, pe care nu le înţelegea prea bine. 

Se auzi un zgomot ca... _ 

Îi aminti lui Mort de curtea lui de acasă și îl împunse ca un dor. În 
timpul iernilor aspre din Vârfu Berbecelui, familia ţinea turma de tharga 
de munte închisă în curte, aruncându-le paie din când în când. Pe la 
dezghețul de primăvară, în curte se aduna un strat de aproape un 
metru cu o crustă solidă deasupra. Puteai să mergi pe ea, dacă erai 
atent. Dacă nu erai și te scufundai până la genunchi în acel rahat 
concentrat, sunetul pe care îl scotea cizma când o extrăgeai de acolo, 
verde și aburindă, era la fel de reprezentativă pentru începutul noului 
sezon ca un ciripit de pasăre sau un zumzet de albine. 

Acela fusese zgomotul. 

instinctiv, Mort își privi încălţările. 

Era Ysabell, care plângea. Nu cu suspine mici, de domnișoară, ci cu 
hohote zdravene, care te înghițeau, ca niște bule de aer din craterul 
unui vulcan subacvatic făcând întrecere care ajunge prima la suprafaţă. 
Erau hohote eliberate de sub presiune, dospite într-o nefericire 
monotonă. 

Mort spuse: 

— Aăă... 

77 


Mort 


Trupul ei se scutura ca fundul mării într-o zonă seismică. Se scotoci 
repede prin mâneci după batistă, dar în acele condiții batista era la fel 
de utilă ca un coif de hârtie pe furtună. Incercă să spună ceva, dar nu-i 
ieși decât o serie de consoane punctate de suspine. 

Mort zise: 

— Ha? 

— Am zis, câți ani crezi că am? 

— Cincisprezece? avansa el. 

— Am șaisprezece, boci ea. Și știi de câtă vreme am șaisprezece? 

— Îmi pare rău, dar nu înţe... 

— Normal că nu. Nimeni n-ar înţelege. Își suflă nasul din nou și, cu 
toate că mâinile îi tremurau, așeză frumos batistuța relativ umedă 
înapoi în mânecă. 

— Tu poţi să ieși, zise ea. Tu n-ai fost aici destulă vreme ca să-ţi dai 
seama. Aici timpul stă în loc, n-ai observat? Sau poate că ceva trece, 
dar nu e timpul real. Tata nu poate crea timp adevărat. 

— Oh. 

Când fata vorbi din nou, era cu vocea subțire, măsurată și mai 
presus de toate curajoasă a cuiva care a reușit să se adune în pofida 
dificultăților copleșitoare, dar care ar fi putut ceda din nou în orice 
moment. 

— Am șaisprezece ani de treizeci și cinci de ani. 

— Oh. 

— A fost suficient de rău și în primul an. 

Mort rememora ultimele sale săptămâni acolo și dădu din cap 
compătimitor. 

— De-aia citeai toate cărțile alea? zise el. 

Ysabell privi în pământ și răsuci jenată vârful sandalei în pietriș. 

— Sunt foarte romantice, spuse. Unele dintre ele sunt niște povești 
încântătoare. Era una cu o fată care a băut otravă când a murit iubitul 
ei și alta care a sărit de pe stâncă fiindcă tatăl ei a ţinut neapărat s-o 
mărite cu un bătrân și alta care a preferat să se înece decât să... 

Mort asculta uimit. Dacă te-ai fi luat după lecturile atent selectate 
ale Ysabellei, cu greu ai mai fi găsit pe Disc o adolescentă care să 
supravieţuiască măcar cât prima ei pereche de dresuri. 

—... şi atunci ea a crezut că el murise și s-a omorât și atunci el s-a 
trezit și s-a omorât de-a devăratel/ea, și mai era și fata aia care... 

Bunul simţ sugera că măcar câteva femei au reușit să intre în al 
treilea deceniu de viață fără să se omoare din dragoste, dar, pe de altă 
parte, în astfel de drame” bunul simţ nu primea nici rolul de dus tava. 


7 Cei mai renumiţi îndrăgostiți de pe Disc au fost, fără îndoială, Melius și Gretelina, a 
căror dragoste pură, pasională și sfâșietoare ar fi ars ca un fier înroșit paginile Istoriei, 
dacă, dintr-un inexplicabil capriciu al sorții, nu s-ar fi născut la două sute de ani distanță 
și pe două continente diferite. Totuși, zeilor li s-a făcut milă de ei și i-au transformat, pe el 
într-o scândură de călcat*, iar pe ea într-o mică bornă de aramă. 


78 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Mort își dădea deja seama că dragostea te face să te simţi fierbinte și 
rece, crud și slab, dar nu realizase că te poate face și prost. 

—... înota în fiecare noapte în râu, dar o dată a fost o furtună și când 
a văzut că el nu se mai întoarce s-a... 

Mort simţea instinctiv că unele cupluri se întâlnesc, să zicem, la hora 
satului, se îndrăgostesc, se curtează un an sau doi, se mai ceartă, se 
împacă, se căsătoresc și nu se sinucid niciodată. 

Işi dădu seama că litania amorurilor blestemate se mai domolise. 

— Aha, zise el fără convingere. Nu se mai împacă deloc oamenii 
ăștia? 

— A iubi înseamnă a suferi, spuse Ysabell. Trebuie să existe multă 
pasiune întunecată. 

— Trebuie? 

— Categporic. Și durere. 

Ysabell păru să-și amintească de ceva. 

— Spuneai tu de ceva care a rămas atârnând în bătaia vântului? zise, 
cu vocea cuiva care își recapătă stăpânirea de sine. 

Mort se gândi. 

— Nu, zise. 

— Nu prea eram atentă, mă tem. 

— N-are nicio importanţă. 

Se întoarseră spre casă în tăcere. 

Când Mort ajunse înapoi în birou, constată că Moartea plecase, 
lăsându-i patru clepsidre pe masă. Registrul mare de piele era așezat 
pe un pupitru, încuiat bine. 

Sub clepsidre se afla un bileţel. 

Mort își închipuise că Moartea folosea fie scriere gotică, fie litere 
lapidare, dar de fapt Moartea citise o lucrare clasică despre grafologie 
și alesese un scris care indica o personalitate echilibrată, bine 
adaptată. Biletul spunea: 

Sunt dus la pescuit. Va să fie o execuție la Pseudopolis, o naturală la 
Krull, o cădere în gol, fatală, în M-tii Carrick, un caz de friguri la Ell- 
Kinte. Ceea ce va să rămâie din zi, al tău să fie. 


Mort se gândea că istoria va lovi ca un cablu de oțel eliberat din 
tensiune și bălăngănindu-se prin realitate cu mișcări ample și 
distrugătoare. 

Istoria nu este însă așa. Istoria se deșiră ușor, ca un pulover vechi. A 
fost cârpită și ţesută de multe ori, desfăcută și făcută ca să se 
potrivească cât mai multor oameni, aruncată într-o ladă sub chiuveta 
cenzurii ca să se taie din ea cârpele de praf ale propagandei, și totuși 
reușește mereu să revină la forma ei binecunoscută. Istoria are obiceiul 


* Când ești zeu, nu trebuie să te justifici. 


79 


Mort 


de a-i schimba pe oamenii care își închipuie că o pot schimba. Istoria 
are totdeauna un as în mâneca ei zdrenţuită. Pentru că e prin zonă de 
multă vreme. 

lată ce se întâmpla: 

Lovitura prost plasată a coasei lui Mort tăiase istoria în două realităţi 
diferite. În orașul Sto Lat, prinţesa Keli guverna încă, cu unele dificultăţi 
și cu ajutorul permanent al Recunoscătorului Regal, care fusese trecut 
pe statul de plată al curţii și însărcinat să ţină minte că ea exista. În 
celelalte ţinuturi însă - dincolo de câmpie, în munții Vârfu Berbecelui și 
de pe coastele Mării Circulare până la Margine - realitatea tradițională 
era încă în drepturi și prinţesa era categoric moartă, ducele era rege, 
iar lumea își urma orbește planul, oricare ar fi fost acela. 

Problema era că ambele realități erau adevărate. 

Așa-numitul orizont al evenimentelor istorice se afla la ora aceea la 
circa treizeci de kilometri de cetate și încă nu se vedea prea bine. Asta 
din cauză că diferența de presiune dintre, să le zicem așa, câmpurile 
istorice nu era așa de mare. Dar era în creștere. Prin loturile umede cu 
varză aerul era scuturat de fiori și se auzea un sfârâit ca de greieri la 
tigaie. 

Oamenii nu pot schimba istoria cum nu schimbă nici păsările cerul, 
dar pot crea imagini de o clipită pe suprafața ei. Centimetru cu 
centimetru, implacabilă ca un ghețar și cu mult mai rece, realitatea cea 
adevărată se apropia de Sto Lat. 


Mort fu primul care să observe. 

Fusese o după-amiază lungă. Alpinistul se ţinuse de stânca lui 
înghețată până în ultima clipă, iar condamnatul la moarte îl făcuse pe 
Mort lacheu al statului monarhic. Doar bătrânica de 103 ani care 
plecase în lumea celor drepţi înconjurată de rude îndurerate îi zâmbise 
și îi spusese că e cam palid la faţă. 

Soarele Discului se apropiase de linia orizontului, iar Binky galopa 
obosit peste Sto Lat când Mort privi în jos și văzu granița realității. Se 
întindea sub el, curbată, ca o semilună palidă de ceață argintie. Nu 
înţelese exact ce înseamnă, dar avu presentimentul neplăcut că avea 
legătură cu el. 

Struni calul, lăsându-l să coboare în trap ușor către pământ, 
aterizând la câţiva metri de zidul de aer luminos. Acesta înainta în pas 
de plimbare, fâsâind ușor în timp ce acoperea ca o fantomă câmpurile 
de varză umede și golașe și șanțurile de irigație înghețate. 

Era o noapte friguroasă, genul acela de noapte în care gerul și ceața 
se luptă pentru supremație, iar sunetele sunt estompate. Nările lui 
Binky lansau arteziene de abur în aerul neclintit. Calul necheză 
încetișor, aproape defensiv, și bătu cu copita în pământ. 

Mort se lăsă să alunece din șa și se strecură până la interfaţă. O auzi 
cum pârâie. Forme ciudate scăpărau pe suprafața ei, plutind și 

80 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


schimbându-se și dispărând. 

După ceva căutare, găsi un băț și înțepă cu grijă peretele mișcător. 
Vălurele ciudate se iscară și dispărură încet. 

Mort urmări cu privirea o formă ce plutea pe deasupra calului său. 
Era o bufniţă neagră care patrula peste șanțuri, cu ochii după tot ce era 
mic și chiţăia. 

Bufnița se lovi de zid împroșcând stropi de ceață sclipitoare și 
născând un val în formă de pasăre, care se mări și se lărgi până când 
se contopi cu restul caleidoscopului în clocot. 

Apoi dispăru. Mort se uită dincolo de interfaţa transparentă și în mod 
sigur nu zări nicio bufniță de partea cealaltă. In timp ce-și punea unele 
întrebări în legătură cu acest lucru, un alt clipocit mut avu loc la câţiva 
metri depărtare și bufnița reapăru, foarte calmă, și pluti mai departe 
peste câmp. 

Mort își veni în fire și trecu dincolo de bariera care nu bara nimic. 
Aceasta scapără. 

În clipa următoare, Binky se aruncă după el, rotindu-și ochii disperat 
și târând pe copite cârcei de interfaţă. Se ridică în două picioare, 
scuturându-și coama ca un căţel ca să scape de fibrele de ceaţă care se 
agățaseră de el, și se uită implorator la Mort. 

Mort îl apucă de căpăstru, îl mângâie pe nas și se căută prin buzunar 
după o bucată cam jegoasă de zahăr. Işi dădea seama că avea de-a 
face cu ceva important, dar nu era încă sigur ce. 

Exista un drum ce pornea printre două șiruri de trestii ude și sumbre. 
Mort încalecă și îl mână pe Binky peste câmp, în întunecimea plouată 
de sub ramuri. 

În depărtare se zăreau luminile din Sto Helit, care era de fapt doar 
un orășel, iar lucirea slabă de la orizont era probabil Sto Lat. Se uită 
într-acolo cu dor. 

Bariera îl îngrijora. O vedea cum înaintează pe câmpia de dincolo de 
copaci. 

Mort era pe cale să-l îndemne pe Binky să-și ia zborul când văzu o 
lumină chiar în faţa lui, caldă și îmbietoare. Se revărsa prin ferestrele 
unei clădiri mari, retrase de la drum. Era probabil o lumină veselă în 
sine, dar în aceste împrejurimi și în comparaţie cu dispoziţia lui Mort era 
de-a dreptul extatică. 

Când se mai apropie, văzu umbre profilate și distinse frânturi de 
cântece. Era un han, iar înăuntru oamenii petreceau, așa cum petreci 
dacă ești un ţăran preocupat în cea mai mare parte a timpului de 
soarta verzelor. Pe lângă crucifere, orice lucru pare distractiv. 

Înăuntru erau oameni care făceau lucruri omenești foarte simple, 
cum ar fi îmbătatul și uitatul textelor de la cântece. 

Lui Mort nu-i fusese cu adevărat dor de casă, poate pentru că mintea 
îi fusese prea ocupată cu alte lucruri. Dar simţi acum, pentru prima 
dată, un fel de nostalgie, nu față de un loc, ci față de o stare de spirit, 


81 


Mort 


față de șansa de a fi un om oarecare cu griji de zi cu zi, cum ar fi banii, 
bolile și ceilalți oameni... 

O să beau ceva, se gândi el, și poate o să mă simt mai bine. 

Pe una din laturile hanului se afla un grajd deschis, iar Mort îl duse 
pe Binky în penumbra caldă care mirosea a cal și care adăpostea deja 
alte trei animale. In timp ce pregătea desaga cu grăunţe, Mort se 
întrebă dacă și calul Morţii se simțea la fel faţă de alţi cai care duceau 
vieți mai puţin supranaturale. În orice caz arăta impresionant în 
comparaţie cu ceilalţi, care îl priveau îngânduraţi. Binky era un cal 
adevărat - bătăturile făcute de lopată în palmele lui Mort stăteau 
mărturie - , iar pus alături de ceilalți părea mai real ca oricând. Mai 
solid. Mai cal. De-a dreptul măreț. 

De fapt, Mort era pe cale să facă o deducție importantă, dar, din 
păcate, pe când se îndrepta spre intrarea joasă, fu distras de firma 
hanului. Cel care o zugrăvise nu fusese prea hăruit, dar linia maxilarului 
și claia de păr roșu ca focul ale lui Keli figurau inconfundabil în portretul 
de „La Capu' Reginei”. Oftă și împinse ușa. 

Ca un singur om, adunarea tăcu și se holbă la el cu acea privire 
rurală onestă care sugerează că, pentru două halbe, e gata oricând să- 
ți ardă o lopată în cap și să te îngroape sub grămada de compost într-o 
noapte cu lună plină. 

Ar merita să mai aruncăm o privire de ansamblu asupra lui Mort, 
pentru că în ultimele capitole s-a schimbat destul de mult. De exemplu, 
deși încă mai are coate și genunchi din belșug, ele par să fi migrat la 
locurile lor firești și nici nu se mai mișcă de parcă încheieturile i-ar fi 
prinse cu elastice prea largi. Inainte arăta de parcă nu știa nimic; acum 
arată de parcă ar ști prea multe. Ceva în ochii lui sugerează că a văzut 
lucruri pe care oamenii de rând nu le văd decât cel mult o dată. 

Ceva în persoana lui le sugerează acum privitorilor că a-i provoca 
neplăceri acestui băiat ar fi la fel de înțelept ca a zgândări un viespar. 
Mort nu mai arată ca ceva fătat de mâțe. 

Hangiul desfăcu pumnul de pe ghioaga ghimpată pe care o ţinea sub 
tejghea ca să-i mai împace cu ea pe zurbagii și-și aranja trăsăturile în 
așa fel încât aduceau - deși nu foarte tare - a zâmbet vesel de bun 
sosit. 

— Sara bună, luminăţia voastră, zise el. Ce vă poftește inima la ora 
asta rece și târzie? 

— Cum? făcu Mort, orbit de lumină. 

— Adică vrea să vă-ntrebe: ce-aţi vrea să beţi? spuse un om cu faţa 
de şobolan care şedea lângă foc, aruncându-i lui Mort privirea pe care o 
aruncă măcelarul unei pajiști pline cu miei. 

— Hm, nu știu, zise Mort. Aveţi suc de stele? 

— N-am auzit de-așa ceva, luminăţia voastră. Mort se uită la 
chipurile care-l priveau la lumina focului. Aparţineau acelui gen de 
oameni numiţi în general sarea pământului. Cu alte cuvinte erau duri, 

82 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


colțoși și făceau rău la sănătate, dar Mort era prea preocupat ca să 
bage de seamă. 

— Ce beau oamenii pe-aici, atunci? 

Hangiul le aruncă mușteriilor o privire piezișă, lucru dat dracului, 
având în vedere că ei stăteau chiar în faţa lui. 

— Păi bine, luminăţia voastră, noi bem scârboviţă de obicei. 

— Scârboviţă? făcu Mort, nereușind să detecteze râsetele înfundate. 

— Da, luminăţie. Făcută din mere. Mă rog, în cea mai mare parte 
mere. 

Lui Mort i se păru destul de sănătos. 

— A, bun, zise. O halbă de scârboviţă, atunci. Băgă mâna în buzunar 
și scoase săculeţul cu aur pe care i-l dăduse Moartea. Era încă aproape 
plin. În liniștea care se lăsă brusc în han, clinchetul slab al monedelor 
răsună precum legendarele Gonguri de Aramă din Leșp care se aud în 
largul mării în nopţile cu furtună, când curenţii le leagănă în 
clopotnițele lor scufundate la sute de metri adâncime. 

— Și servește-le, te rog, acestor domni un rând din ce poftește 
fiecare, adăugă el. 

Fu atât de copleșit de corul de mulțumiri încât nu observă faptul că 
noii lui prieteni beau din pahare mici cât niște degetare și numai 
băutura lui sosi într-o cană mare de lemn. 

Multe povești se spun despre scârboviţă și despre cum este făcută în 
mlaștinile umede, după reţete străvechi transmise, cu întreruperi, din 
tată în fiu. Partea cu șobolanii, sau cu capetele de șerpi, sau cu săgeata 
de plumb nu e adevărată. Cea cu oaia moartă e invenţie pură. Putem 
lăsa deoparte toate variațiunile pe tema nasturelui de la pantaloni. Dar 
cea în care se spune că nu e voie să ia contact cu metalul e absolut 
adevărată, pentru că atunci când hangiul îl fură pe Mort la rest fără 
niciun fel de jenă și trânti movilita de bănuţi de aramă într-o baltă de 
băutură, aceasta începu imediat să spumege. 

Mort își adulmecă băutura și luă o sorbitură. Avea un gust ce aducea 
a mere, a dimineţi de toamnă și destul de tare a putregai de la fundul 
unei grămezi de lemne. Nedorind totuși să pară lipsit de respect, trase 
un gât. 

Mulțimea îl urmări, numărând în gând. 

Mort simţi că lumea așteaptă ceva de la el. 

— Bună, zise. Foarte răcoritoare. Mai luă o înghiţitură. Un gust care 
se dobândește în timp, adăugă el, dar sunt sigur că merită efortul. 

Din spate se auziră una sau două voci nemulțumite. 

— A botezat răchia, asta tre'să fie. 

— Ba nu, că știi ce paţi dacă lași strop de apă în răchie. 

Cârciumarul încercă să ignore murmurul. 

— Îți place? zise cam pe același ton pe care-l foloseau oamenii când 
îl întrebau pe Sfântul Gheorghe „Ai omorât un ce?” 

— E cam pregnant, zise Mort. Și cu o ușoară aromă de sâmbure. 


83 


Mort 


— Scuză-mă, zise hangiul luând cu blândeţe cana din mâna lui Mort. 
O mirosi, apoi se șterse la ochi. 

— Uuuh, făcu. Da, e așa cum trebuie. 

Se uită la băiat cu o expresie ce se apropia de admirație. Nu 
neapărat pentru că băuse aproape o treime dintr-o halbă de scârboviță, 
ci pentru că era încă în picioare și aparent în viaţă. li dădu recipientul 
înapoi de parcă îi înmâna lui Mort trofeul după un concurs incredibil. 
Când băiatul sorbi din nou, mai mulţi mușterii strânseră din ochi. 
Cârciumarul se întrebă din ce erau făcuți dinţii lui Mort și decise că 
trebuia să fi fost același material din care era făcut și stomacul. 

— Nu cumva ești vrăjitor? întrebă el, ca să se asigure. 

— Îmi pare rău, nu. Ar fi trebuit? 

Nici nu m-așteptam, se gândi hangiul, nu are umblet de vrăjitor și, 
oricum, nu fumează nimic. Se uită din nou la halba cu scârboviţă. 

Ceva nu era în regulă. Era ceva în neregulă cu băiatul ăla. Nu arăta 
normal. Arăta... 

„„„mai solid decât ar fi fost cazul. 

Era ridicol, desigur. Barul era solid, podeaua era solidă, mușteriii 
erau solizi cât pofteai. Și totuși Mort, care stătea acolo cu un aer cam 
stânjenit și sorbea firesc dintr-un lichid cu care puteai curăța argintăria, 
părea să emane o soliditate de mare forță, o dimensiune suplimentară 
a realităţii. Părul lui era mai păros, hainele mai hăinoase, cizmele erau 
o chintesenţă de cizme. Te durea capul numai uitându-te la el. Cu toate 
acestea, Mort demonstra chiar în clipa aceea că era și el om. Cana îi 
scăpă dintre degetele amorțite și căzu cu zgomot la podea, unde restul 
de răchie începu să mănânce din dalele de piatră. Arătă cu degetul spre 
perete, iar gura i se deschise și se închise mutește. 

Mușteriii își reluară conversaţia și jocul de-a halba-sus, liniștiți că 
lucrurile reintraseră în normal; Mort se purta acum exact cum se cădea. 
Hangiul, ușurat că băutura făcuse cinste numelui, întinse mâna peste 
tejghea și îl bătu amical pe umăr. 

— E-n regulă, zise. Așa li se întâmplă multora, o să ai o simplă durere 
de cap câteva săptămâni, n-ai grijă, o picătură de scârboviţă și te dregi. 

E știut faptul că cel mai bun remediu pentru mahmureala de după 
scârboviţă e „un păr de-al câinelui”8, deși ar fi mai cinstit să-l numim un 
dinte de-al rechinului sau eventual o șenilă de-a buldozerului. 

Dar Mort continua să arate cu degetul, spunând cu o voce 
tremurătoare: 

— Nu-l vezi? Vine prin zid! Vine drept prin zid! 

— O mulţime de lucruri vin drept prin zid după prima beţie cu 


8 o rețetă populară pentru mahmureală recomandă „un păr de-al câinelui care te-a 
muşcat”, adică un pic din băutura cu care s-a produs intoxicația. Inițial, sfatul era dat 
literal: „Dacă te muşcă un câine, pune un păr de-al câinelui în rană,” pe principiul 
homeopatic „Similia similibus curantur”. (N.T.) 


84 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


scârboviţă. De obicei chestii verzi și păroase. 

— E ceața! N-auzi cum sfârâie? 

— O ceaţă care sfârâie, ai? Hangiul se uită la perete, care era destul 
de gol și lipsit de orice mister, cu excepţia câtorva pânze de păianjen. 
Panica din vocea lui Mort îl tulburase însă. Ar fi preferat familiarii 
monștri cu solzi. Măcar cu ei știai cum stai. 

— Trece chiar prin cameră! Nu simţiţi? Mușteriii își aruncară priviri. 
Mort îi făcea să se simtă aiurea. Unul sau doi aveau să recunoască mai 
târziu că au simţit ceva, cam ca o înțepătură de gheaţă, dar ar fi putut 
fi și o indigestie. 

Mort se trase înapoi și se apucă de tejghea. Se scutură ca de un fior. 

— Ascultă, spuse hangiul, gluma-i glumă, dar... 

— Aveai o cămașă verde înainte! 

Hangiul privi în jos. În vocea băiatului se simţea teroarea. 

— Înainte de ce? rosti el cu un tremur în glas. Spre marea lui uimire, 
și înainte să poată încheia traseul mâinii spre bâta cu spini, Mort se 
aruncă peste tejghea și îl înhaţă de șorț. 

— Ai o cămașă verde, nu-i așa? zise. Am văzut-o, avea nasturi mici, 
galbeni! 

— Da, bine. Am două cămăși. Hangiul încercă să se sumeţească 
oleacă. Sunt un om cu stare, adăugă el. Doar că n-am purtat-o astăzi. 
Nu voia să știe de unde aflase Mort despre nasturi. 

Mort îi dădu drumul și se răsuci. 

— Și-au schimbat toţi locurile! Unde-i omul care stătea lângă foc? 
Totul e altfel! 

leși în fugă și de afară se auzi un strigăt înăbușit. Se năpusti înapoi 
și, cu ochii rătăciţi, zbieră la adunarea îngrozită. 

— Cine a schimbat firma? Cineva a schimbat firma! 

Hangiul își umezi nervos buzele cu limba. 

— După ce a murit regele, adică? zise. Privirea lui Mort îl făcu să- 
ngheţe: ochii băiatului erau două fântâni negre de spaimă. 

— La nume mă refer! 

— Am... a fost același nume tot timpul, zise omul căutând disperat 
sprijinul celor prezenți. Nu-i așa, băieţi? „La Capu' Ducelui”. 

Se auzi un murmur general de aprobare. 

Mort se holbă la fiecare din ei, tremurând vizibil. Apoi făcu stânga 
împrejur și fugi din nou afară. 

Oamenii auziră prin curte un zgomot de copite care răsună din ce în 
ce mai slab și apoi se stinse cu totul, de parcă un cal părăsise suprafața 
pământului. 

În han nu se auzea niciun sunet. Mușteriii își evitau privirile. Niciunul 
nu voia să fie primul care să admită că văzuse ceea ce tocmai văzuse. 

Așa că nu rămase decât ca hangiul să traverseze nesigur încăperea, 
să întindă mâna și să-și treacă degetele pe suprafaţa familiară, 
liniștitoare a ușii. Era din lemn masiv, solid, așa cum trebuie să fie o 

85 


Mort 


ușă. 
Toată lumea îl văzuse pe Mort trecând de trei ori în fugă prin ea. 
Doar că nu o deschisese. 


Binky se lupta să ia înălțime, ridicându-se aproape vertical, biciuind 
aerul cu copitele și lăsându-și în urmă ca o dâră aburii respirației. Mort 
stătea agăţat în mâini, genunchi și mai ales în puterea voinţei, cu fața 
îngropată în coama calului. Nu privi în jos decât când aerul din jur 
deveni înghețat și subţire ca o mâncare de la cantină. 

Deasupra, Luminile Miezului licăreau tăcut pe cerul de iarnă. 
Dedesubt... 

„„.un castron cu gura în jos, mare de câţiva kilometri, lucea argintiu 
în lumina stelelor. Se vedeau luminiţe prin el. Norii treceau prin el. 

Nu. Se uită mai atent. Norii pluteau în mod sigur spre el și erau nori 
și înăuntru, dar norii dinăuntru erau mai rari și se mișcau într-o altă 
direcție și, de fapt, nu păreau să aibă nicio legătură cu cei dinafară. Și 
mai era ceva... a, da, Luminile Miezului. Dădeau o tentă verzuie nopţii 
din afara fantomaticei emisfere, dar nici urmă de ele înăuntrul domului. 

Era ca și cum te-ai fi uitat la o bucată dinti-o altă lume, aproape 
identică, grefată pe Disc. Vremea era ușor diferită înăuntru, iar Luminile 
nu străluceau în seara respectivă. 

lar Discul nu o accepta, ci o înconjura, încercând să o împingă înapoi 
în neființă. De acolo, de sus, Mort nu o putea vedea cum se micșorează, 
dar în urechile mintii auzea târâitul ca de lăcustă al acelui lucru care se 
târa peste pământuri, făcând lucrurile la loc așa cum trebuiau să fie. 
Realitatea se vindeca de la sine. 

Mort știa, fără să fie nevoie să se gândească, cine se afla în centrul 
acelui dom. Era evident chiar de acolo, de sus, că avea în mijloc cetatea 
Sto Lat. 

încercă să nu se gândească ce urma să se întâmple când domul 
avea să ajungă de mărimea unei odăi, apoi de mărimea unei persoane, 
apoi de mărimea unui ou. Nu reuși. 

Logica ar fi trebuit să-i spună lui Mort că aici era salvarea lui. Într-o zi 
sau două, problema avea să se rezolve de la sine; cărţile din bibliotecă 
aveau să fie din nou cum trebuie; lumea își va fi reluat forma ca un 
bandaj elastic. Logica ar fi trebuit să-i arate că a interveni pentru a 
doua oară în acest proces nu ar putea decât să înrăutățească lucrurile. 
Logica i-ar fi spus probabil toate aceste lucruri dacă n-ar fi avut și ea 
seara liberă. 


Lumina călătorește încet pe Disc din cauza efectului de frânare al 
uriașului câmp magic, iar în momentul acela partea de Margine în care 
se afla insula Krull era exact sub orbita micuțului soare, acolo fiind deci 
încă începutul serii. Era și destul de cald, pentru că Marginea primește 
mai multă căldură și se bucură și de o climă maritimă blândă. 

86 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


De fapt insula Krull, din a cărei... coastă să-i zicem, în lipsa unui 
cuvânt mai bun, o bună bucată era suspendată deasupra Marginii, era 
tare norocoasă. Singurii localnici krulieni care nu apreciau acest lucru 
erau cei care nu se uitau pe unde merg sau care umblau în somn și 
dintre care, prin selecție naturală, nu mai rămăseseră prea mulţi. Orice 
națiune are căzăturile ei, dar în Krull acestea nu se mai bucurau de 
șansa de a fi redate societăţii. 

Terpsic Mims nu era o căzătură. Era un pescar amator. Există o 
diferenţă: pescuitul e mai costisitor. Dar Terpsic era fericit. Se uita cum 
o pană prinsă pe un dop sălta ușor pe apele line, mărginite de trestii, 
ale râului Hakrull, iar mintea lui era aproape golită de gânduri. Singurul 
lucru care i-ar fi putut afecta dispoziţia ar fi fost să prindă un pește, 
pentru că prinsul peștilor era singurul lucru pe care nu-l suporta la 
pescuit. Erau reci, lunecoși și sperioși și îl călcau pe nervi, iar Terpsic nu 
stătea prea bine cu nervii. 

Atâta vreme cât nu prindea nimic, Terpsic Mims era unul din cei mai 
fericiți pescari amatori de pe Disc, pentru că râul Hakrull curgea la șase 
kilometri de casa lui și deci la șase kilometri de Doamna Gwladys Mims, 
împreună cu care trăise șase luni de fericire conjugală. Asta se 
întâmplase cu vreo douăzeci de ani în urmă. 

Terpsic nu se îngrijoră prea tare când un alt pescar ocupă un loc mai 
sus pe mal. Desigur, alţi pescari ar fi obiectat față de această încălcare 
a etichetei, dar, după regulile lui Terpsic, orice lucru care îi reducea 
șansele de a prinde până la urmă una din afurisitele de lighioaie era în 
regulă. Cu colţul ochiului observă că noul venit dădea la muscă, o 
îndeletnicire interesantă, pe care Terpsic o evitase pentru că, una peste 
alta, petreceai mult prea mult timp acasă, confecţionând echipamentul. 

Nu mai văzuse niciodată un asemenea fel de a da la muscă. Existau 
muște care pluteau la suprafaţă și muște care se scufundau, dar musca 
asta se arunca în apă scârțâind prevestitor ca dinţii de ferăstrău și 
trăgea peștele pe mal cu spatele. 

Terpsic urmări cu fascinaţie și spaimă cum silueta nedeslușită de 
după salcie arunca undiţă după undiță. Apa era în clocot, căci toată 
populaţia piscicolă a râului se zbătea să fugă din calea monstrului 
bâzâitor și, din nefericire, o știucă mare și înnebunită de groază mușcă 
din pură confuzie din cârligul lui Terpsic. 

În clipa asta stătea pe mal, în clipa următoare se afla într-o 
penumbră verzuie, zgomotoasă, văzând cum răsuflarea i se risipește în 
bule și cum toată viaţa îi trece prin faţa ochilor și, chiar și pe când se 
îneca, având oroare să-și amintească de perioada dintre ziua nunţii și 
prezent. Își dădu seama că Gwladys avea să fie în curând văduvă, ceea 
ce îl mai înveseli un pic. De fapt, Terpsic încercase mereu să vadă faţa 
bună a lucrurilor; și avu revelația, în timp ce se scufunda recunoscător 
în mâl, că din acel moment viaţa lui nu putea să meargă decât spre mai 
bine... 


87 


Mort 


Și o mână îl apucă de păr, trăgându-l la suprafaţă, unde năvăli dintr- 
o dată durerea. În fața ochilor îi pluteau pete negre-albăstrii 
înfiorătoare. Plămânii îi ardeau. Gâtul i se zbătea în agonie. 

Mâini - mâini reci, îngheţate, mâini care păreau niște mănuși 
umplute cu zaruri - îl traseră prin apă până pe mal unde, după ce 
încercă fără succes să își vadă de înecat, fu forțat să se întoarcă la ceea 
ce trecea drept viaţă. 

Terpsic nu se înfuria prea des, deoarece la Gwladys nu ţinea cu 
înfuriatul. Dar acum se simţea înșelat. Se născuse fără să fi fost 
consultat, se însurase fiindcă avuseseră grijă Gwladys și tatăl ei și 
singura realizare umană majoră care îi aparţinea în totalitate îi fusese 
răpită cu brutalitate. Cu câteva secunde mai devreme, totul fusese atât 
de simplu. Acum era din nou complicat. 

Nu că ar fi vrut să moară, firește că nu. Zeii aveau păreri foarte 
ferme cu privire la sinucidere. Doar că nu voise să fie salvat. 

Cu ochii înroșiți sub masca de mâzgă și alge, se uită la forma tulbure 
aplecată deasupra lui și strigă: 

— De ce a trebuit să mă salvezi? 

Răspunsul îl cam îngrijoră. Se tot gândi la el în timp ce pleoscăia pe 
drumul spre casă. li rămase în cap și cât timp Gwladys se plânse de 
starea hainelor lui. | se tot învârti prin minte și în vreme ce stătea și 
strănuta vinovat lângă foc, pentru că a fi bolnav era alt lucru care nu 
ţinea la Gwladys. În timp ce zăcea tremurând în pat, i se ivi în vis ca un 
aisberg. În delirul febrei, murmură: „Cum adică, PENTRU MAI TÂRZIU?” 


În cetatea Sto Lat ardeau torțele. Batalioane întregi de oameni aveau 
sarcina să le înlocuiască permanent. Străzile străluceau. Flăcările 
sfârâitoare alungau umbre care de secole își văzuseră cuminţi de 
treabă în fiecare noapte. Luminau cotloane străvechi în care ochii uimiţi 
ai șobolanilor sclipeau din adâncul vizuinelor. Îi obligau pe hoţi să stea 
la casele lor. Se oglindeau în ceața de deasupra, alcătuind un nimb de 
lumină galbenă care eclipsa flăcările reci ce se ridicau dinspre Miez. 
Dar, mai presus de toate, străluceau pe chipul prinţesei Keli. 

Era pretutindeni. Ocupa orice suprafață plană. Binky galopa pe străzi 
printre prințesele Keli de pe uși, ziduri și frontoane. Mort căsca gura la 
afișele cu iubita inimii lui puse oriunde muncitorii reușiseră să așeze 
puţin lipici. 

Și mai ciudat, nimeni nu părea să le acorde prea multă atenţie. Deși 
viața de noapte din Sto Lat nu era la fel de colorată și plină de incidente 
precum cea din Ankh-Morpork, așa cum un simplu coș de gunoi nu se 
poate lua la întrecere cu groapa municipală pentru deșeuri, străzile 
erau totuși înţesate de lume și vibrau de strigătele vânzătorilor 
ambulanți, agenţilor de pariuri, vânzătorilor de dulciuri, băieţilor cu 
alba-neagra, damelor de companie, hoţilor de buzunare și eventualilor 
negustori cinstiţi care se rătăciseră pe acolo și acum nu reușeau să facă 

88 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


destui bani ca să poată pleca. Trecând printre ei, Mort surprinse frânturi 
de conversaţie într-o jumătate de duzină de limbi; cu resemnare mută 
își dădu seama că le înțelegea pe toate. 

Descălecă în cele din urmă și își duse calul de căpăstru pe Sub 
Cetate, căutând în zadar casa lui Tăiuș. O găsi doar pentru că o 
umflătură de pe un afiș înjura pe înfundate. 

intinse gingaș mâna și dezlipi o bucată de hârtie. 

— Mulșumeșc fhrumoș, spuse ciocănelul cu față de gargui. Să nu-și 
fină să creji, jău. Duși o fiașă normală și odată te trejești cu gura plină 
de lipfiși. 

— Unde-i Tăiuș? 

— Ș-a duș la palat. Ciocănelul rânji la el și îi făcu cu ochiul de bronz 
turnat. Au fenit unii și i-au luat toate lucrurile. Pe urmă alși hoameni au 
înșeput să lipheașcă poja pfrietenei lui phe thoate gardurile. Bastariii, 
adăugă. 

Mort se coloră la faţă. 

— Prietena lui? 

Ciocănelul, fiind de origine demonică, chicoti la auzul tonului lui. 
Râsul lui suna ca niște unghii trecute pe o pilă. 

— Da, spuse ciocănelul. Pfăreau cam grăbiși, dacă mă-ntfebi pe 
mine. 

Mort era deja călare pe Binky. 

— Hei! strigă ciocănelul spre spatele care se îndepărta. Hei! Nu mă 
dejlipești și pe mine, băiete? 

Mort trase atât de tare de dârlogii lui Binky încât calul se ridică în 
două picioare dansând nebunește pe caldarâm, apoi se aplecă și apucă 
de inel. Garguiul se uită la chipul lui și deveni dintr-o dată un ciocănel 
extrem de speriat. Ochii lui Mort luceau ca două cuptoare, expresia lui 
era un furnal, iar vocea îi era suficient de fierbinte ca să topească fierul. 
Nu își dădea seama ce ar fi putut să-i facă, dar știa că ar prefera nici să 
nu afle. 

— Cum m-ai strigat? șuieră Mort. Ciocănelul gândi repede. 

— Domnule? zise. 

— Ce mi-ai cerut să fac? 

— Să mă dejlipiși? 

— N-am de gând. 

— Bfine, spuse ciocănelul, bfine. Eu sunt mulșumit. Stau aiși 
cuminte, lipit locului. 

ÎI privi pe Mort cum se îndepărtează în goană și se scutură ușurat, 
bătându-și singur în poartă de nervi. 


AAAAA 


— Mai tași! 


Mort trecu de gărzi, a căror sarcină părea acum să fie sunatul din 
clopoței și strigatul numelui Prințesei, dar cu oarecare nesiguranţă, de 


89 


Mort 


parcă le era greu să-l ţină minte. Nu le acordă atenţie, pentru că 
asculta niște voci din capul lui care spuneau așa: 

Te-a văzut o singură dată, prostule. De ce i-ar păsa de tine? 

Da, dar i-am salvat viaţa. _ 

Asta înseamnă că îi aparţine ei. Nu ţie. In plus, el e vrăjitor. 

Și ce dacă? Vrăjitorii n-ar trebui să... să umble cu fete, au legământ 
de celebrat... Celebrat? 

N-au voie să știi-tu-ce... 

Cum, complet fără știi-tu-ce? rosti vocea lui interioară, de parcă 
rânjea. 

Cică face rău la magie, se gândi Mort cu amărăciune. 

Ciudat loc de păstrat magia. 

Mort rămase șocat. Cine ești? întrebă el. 

Sunt tu, Mort. Eul tău interior. 

Păi atunci aș vrea să pleci din capul meu, e destulă aglomerație 
acolo și când sunt numai eu. 

Cum vrei, spuse vocea. Voiam doar să fiu de folos. Dar ţine minte, 
dacă ai vreodată nevoie de tine, vei fi mereu prin preajmă. 

Vocea se stinse. 

Ei bine, zise Mort, ăsta trebuie să fi fost eu. Sunt singurul care-mi 
spun pe nume. 

Șocul descoperirii eclipsă faptul că, în timp ce Mort fusese prins în 
monolog, intrase chiar pe poarta palatului. Desigur, oamenii intrau și 
ieșeau pe poartă în fiecare zi, dar majoritatea aveau nevoie ca ea să fie 
deschisă. 

Gărzile din cealaltă parte împietriseră de frică, pentru că își 
închipuiseră că au văzut o fantomă. Ar fi fost mult mai speriaţi dacă ar 
fi știut că ceea ce văzuseră numai fantomă nu era. 

Paznicul de la intrarea sălii celei mari văzuse și el întâmplarea, dar 
avusese timp să-și adune minţile - sau ce-i mai rămăsese din ele - și să 
ridice sulița la Binky, care traversa curtea la trap. 

— Stai, croncăni el. Stai! Cine-i acolo? 

Mort îl observă pentru prima dată. 

— Ce? zise el încă pierdut în gânduri. 

Paznicul își umezi buzele uscate și se dădu înapoi. Mort cobori de pe 
spinarea lui Binky și înainta. 

— Voiam să zic, ce-i acolo? încercă paznicul din nou, cu un amestec 
de obstinaţie și prostie suicidală care îi promitea o avansare rapidă. 

Mort apucă gingaș sulița și o dădu la o parte din dreptul ușii. Pe când 
făcea acest lucru, o torţă îi lumină chipul. 

— Sunt Mort, spuse el încet. 

Pentru orice soldat normal ar fi fost suficient, dar paznicul respectiv 
avea stofă de ofițer. 

— Adică, prieten sau dușman? se bâlbâi el, încercând să evite 
privirile lui Mort. 

90 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ce preferi? rânji Mort. Nu era chiar ca rânjetul stăpânului, dar era 
totuși un rânjet destul de eficient, fără urmă de umor în el. 

Paznicul răsuflă ușurat și se dădu la o parte. 

— Treci, prietene, spuse el. 

Mort traversă sala spre scările ce duceau la apartamentele regale. 
Locul se schimbase foarte mult de când îl văzuse ultima dată. Peste tot 
erau portretele lui Keli; înlocuiseră până și vechile și scofâlcitele 
stindarde de luptă pierdute în penumbra de sub acoperiș. N-aveai cum 
să te plimbi prin palat fără să vezi un portret la fiecare doi pași. O parte 
din mintea lui Mort se întreba de ce, așa cum o alta se gândea cu 
îngrijorare la domul sclipitor care se tot apropia de cetate, dar cea mai 
mare parte a minţii sale fierbea de furie și perplexitate și gelozie. 
Ysabell avusese dreptate, își spuse el, asta trebuie să fie dragostea. 

— Băiatul cu trecutul prin ziduri! 

Ridică capul. Tăiuș stătea în capul scărilor. 

Și vrăjitorul se schimbase foarte mult, se gândi Mort cu amărăciune. 
Deși poate nu chiar atât de mult. Cu toate că purta o robă în alb și 
negru, brodată cu paiete, cu toate că pălăria lui ascuţită era înaltă de 
aproape un metru și decorată cu mai multe simboluri mistice decât o 
fișă dentară și cu toate că pantofii lui de catifea aveau catarame de 
argint și vârful încolăcit în sus ca un melc, tot mai avea câteva pete pe 
guler și părea că mestecă. 

Vrăjitorul se uită la Mort care urca înspre el. 

— Pari furios, zise el. Să știi că începusem să lucrez, dar m-am luat 
cu altele. E foarte grea chestia cu trecutul prin... de ce te uiţi la mine 
așa? 

— Ce cauţi aici? 

— Aș putea să te întreb același lucru. Vrei o căpșună? 

Mort se uită la coșuleţul de lemn din mâna vrăjitorului. 

— În mijlocul iernii? 

— De fapt sunt verze, cu un pic de magie. 

— Și au gust de căpșuni? 

Tăiuș oftă. 

— Nu. De varză. Farmecul nu funcţionează perfect. Am sperat că o 
vor înveseli pe prinţesă, dar mi le-a aruncat în cap. E păcat de ele. 
Poftim, gustă. 

Mort se uită la el buimac. 

— Ți le-a aruncat în cap? 

— Exact cum îţi spun, din păcate. O domnişoară care știe ce vrea. 

Bună, se auzi o voce din mintea lui Mort. Tot tu ești, care vrei să-ți 
atragi atenţia că șansele ca prințesa să se gândească măcar la știi-tu- 
ce cu tipul ăsta sunt foarte îndepărtate. 

Pleacă, se gândi Mort. Subconștientul ăsta îl îngrijora. Părea să aibă 
acces direct la anumite părţi ale corpului pe care pe moment ar fi 
preferat să le ignore. 


91 


Mort 


— De ce te afli aici? zise el în gura mare. Are vreo legătură cu 
portretele astea? 

— Bună idee, nu-i așa? se lumină Tăiuș. Sunt chiar mândru de mine. 

— Scuză-mă, zise Mort vlăguit. Am avut o zi grea. Cred că aș vrea să 
stau puțin jos. 

— Putem sta în Sala Tronului, zise Tăiuș. Nu-i nimeni acolo la ora 
asta. Toată lumea doarme. 

Mort încuviinţă din cap și îl privi suspicios pe tânărul vrăjitor. 

— ŞI tu de ce nu dormi, atunci? zise. 

— Aăă, îngăimă Tăiuș, ăăă, voiam să văd dacă mai e ceva prin 
cămară. 

Ridică din umeri”. 

Este momentul să relatăm aici că și Tăiuș tocmai a observat că Mort, 
cu toată oboseala drumului și lipsa de somn, luminează parcă din 
interior, și că, într-un mod care nu are legătură cu dimensiunea propriu- 
zisă, pare nu mare, ci de-a dreptul măreț. Doar că vrăjitorul e, prin 
natura profesiei, mai priceput la ghicit decât alţi oameni și știe că în 
chestiuni oculte răspunsul evident e de obicei și cel greșit. 

Mort se poate plimba absent prin ziduri și poate bea fără să se 
îmbete rachiu plânsu-văduvelor nu pentru că se transformă în fantomă, 
ci pentru că devine periculos de real. 

De fapt, de vreme ce băiatul merge împiedicându-se pe coridoare și 
trece fără să bage de seamă printr-un stâlp de marmură, e limpede că 
din punctul lui de vedere lumea a ajuns să fie un loc cam lipsit de 
substanţă. 

— Tocmai ai trecut printr-o coloană, observă Tăiuș. Cum ai făcut? 

— Serios? Mort privi în jur. Coloana părea întreagă. Întinse braţul 
spre ea și se lovi la cot. 

— Puteam să jur că ai trecut, spuse Tăiuș. Vrăjitorii observă astfel de 
lucruri, să știi. Se căută prin buzunarele robei. 

— Atunci ai observat și ceața din jurul ținutului, da? zise Mort. 

Tăiuș scoase un scâncet. Borcanul din mâna lui căzu și se sparse pe 
podea; în jur se răspândi un miros ușor rânced de sos de salată. 

— Deja? 


? Găsise o jumătate de borcan de maioneză cam veche, o bucată de brânză foarte 
uscată și o roșie cu mucegai pe ea. De vreme ce în timpul zilei cămara palatului din Sto 
Lat conținea de obicei cincisprezece cerbi întregi, o sută de perechi de prepelițe, cincizeci 
de calupuri de unt, două sute de borcane cu tocăniță de iepure, șaptezeci și cinci de 
pulpe de vită, doi kilometri de cârnăciori asortaţi, diverse păsări de curte, optzeci de 
duzini de ouă, un număr de sturioni de la Marea Circulară, un butoi de caviar și un picior 
de elefant umplut cu măsline, Tăiuș învățase încă o dată că una dintre manifestările 
naturale și generale ale magiei în stare pură din univers este următoarea: orice cămară 
de alimente vizitată pe furiș în toiul nopţii va conţine, indiferent de inventarul ei din 
timpul zilei: o jumătate de borcan de maioneză cam veche, o bucată de brânză foarte 
uscată și o roșie cu mucegai pe ea. 


92 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu știu dacă deja sau nu, dar e un soi de zid scăpărător care 
înaintează peste ţinut și nimeni nu pare să fie deranjat și care... 

— Cât de repede înaintează? 

—... schimbă lucrurile! 

— L-ai văzut? Cât e de departe? Cât de repede merge? 

— Normal că l-am văzut. Am trecut prin el de două ori. Era ca și 
cum... 

— Dar tu nu ești vrăjitor, cum de... 

— Și tu ce cauţi aici, de fapt... 

Tăiuș trase aer adânc în piept. 

— Toată lumea să tacă! urlă el. 

Se făcu liniște. Vrăjitorul îl apucă pe Mort de braț. 

—Vino, zise el trăgându-l înapoi pe coridor. Nu știu exact cine ești și 
sper să apuc să aflu într-o bună zi, dar în curând o să se întâmple ceva 
cumplit și cred că și tu ești implicat, într-un fel sau altul. 

— Ceva cumplit? Când? 

— Depinde cât de departe e interfaţa și cât de repede înaintează, 
zise Tăiuș, târându-l pe Mort printr-un pasaj lateral. Când ajunseră în 
dreptul unei ușițe de lemn, îi dădu drumul de braţ și se scotoci din nou 
în buzunar, extrăgând o bucată de brânză întărită și o roșie storcoșită și 
scârboasă. _ 

— Ține astea un pic, te rog. Mulţumesc. Își scufundă iarăși mâna, 
scoase o cheie și descuie ușa. 

— O s-o omoare pe prințesă, nu-i așa? zise Mort. 

— Da, spuse Tăiuș, și în același timp nu. Se opri cu mâna pe clanţă. 
Foarte perspicace din partea ta. De unde ai știut? 

— Eu... ezită Mort. 

— Mi-a spus o poveste foarte ciudată, zise Tăiuș. 

— Bănuiesc că ţi-a spus, zise Mort. Dacă nu ţi-a venit să crezi, 
înseamnă că era adevărat. 

— Tu ești, nu-i așa? Asistentul Morții. 

— Da. În afara serviciului în clipa asta. 

— Mă bucur să aud. 

Tăiuș trase ușa în urma lor și căută pe pipăite un sfeșnic. Se auzi un 
pocnet din degete, un sfârâit de lumină albastră și un icnet. 

—Scuze, zise vrăjitorul sugându-și degetul. Descântecul de foc. 
Niciodată nu îmi iese cum trebuie. 

— Te așteptai ca domul ăsta să apară, nu? zise Mort panicat. Ce se 
va întâmpla când se va închide? 

Vrăjitorul se lăsă să cadă pe resturile unui sandviș cu șuncă. 

— Nu știu precis, spuse. O să fie interesant de urmărit. Dar nu 
dinăuntru, mă tem. Cred că ultima săptămână pur și simplu nu va mai fi 
existat. 

— O să moară subit? 

— N-ai înțeles. O să fie moartă de o săptămână. Toate astea, făcu un 

93 


Mort 


gest incert cu mâna, nu vor mai fi existat. Asasinul își va fi făcut 
datoria. Tu ţi-o vei fi făcut pe a ta. Istoria se va vindeca de la sine. Totul 
va fi în regulă. Din punctul de vedere al Istoriei, vreau să zic. Nici nu 
prea există altul. 

Mort se uită afară pe fereastra îngustă. Vedea până dincolo de curte, 
în străzile luminate din cetate, unde un portret al prințesei zâmbea 
către cer. 

— Povestește-mi despre portrete, zise el. Pare lucru vrăjitoresc. 

— Nu sunt sigur că dă rezultate. Vezi tu, oamenii au început să se 
supere fără să știe de ce, iar asta a înrăutățit lucrurile. Minţile lor erau 
într-o realitate, iar trupurile în alta. Foarte neplăcut. Nu se puteau 
obișnui cu ideea că prinţesa încă mai trăiește. Am crezut că portretele 
or să ajute, dar oamenii de fapt nu văd ceea ce mintea le spune că nu 
există. 

— Asta puteam să ţi-o spun și eu, zise Mort cu amărăciune. 

— Am pus vestitorii să strige numele ei în timpul zilei. M-am gândit 
că dacă oamenii ar ajunge să creadă în ea, această nouă realitate ar 
putea deveni cea reală. 

— Hm? făcu Mort. Se întoarse de la fereastră. Ce vrei să zici? 

— Păi, înţelegi tu... M-am gândit că dacă există suficient de mulți 
oameni care să creadă în ea, ei pot schimba realitatea. Funcţionează în 
cazul zeilor. Dacă oamenii încetează să mai creadă într-un zeu, acesta 
moare. Dacă are mulţi credincioși, devine puternic. 

— N-am știut. Credeam că zeii sunt pur și simplu zei. 

— Nu le place să se vorbească despre asta, zise Tăiuș, frunzărind 
prin maldărul de cărți și pergamente de pe masă. 

— Poate că la zei funcţionează pentru că ei sunt ceva special, zise 
Mort. Oamenii sunt... mai solizi. Nu cred că ar merge și la oameni. 

— Nu-i adevărat. Să presupunem că ai ieși de-aici și te-ai furișa prin 
palat. Unul din paznici te-ar vedea probabil și ar crede că ești vreun hoţ 
și ar trage cu arcul în tine. Adică, în realitatea lui ai fi un hoț. N-ar fi 
adevărat în sine, dar tot mort ai fi. Credinţa are o mare forță. Sunt 
vrăjitor. Noi știm lucrurile astea. la uite. 

Scoase o carte de sub mormanul de dărâmături din fața lui și o 
deschise în dreptul unei felii de șuncă pe care o folosise ca semn. Mort 
privi peste umărul lui și se încruntă la scriitura magică, înflorită. Literele 
se mișcau pe pagini, răsucindu-se și zbătându-se ca să nu se lase citite 
de un ne-vrăjitor, iar efectul general era neplăcut. 

— Ce-i asta? întrebă Mort. 

— Este Cartia de Magie a lui Alberto Malich, Magul, spuse vrăjitorul, 
un fel de manual de teorie magică. Nu e bine să te uiţi prea insistent la 
cuvinte, că se supără. Uite, scrie aici... 

Buzele i se mișcară fără sunet. Mici broboane de sudoare i se iviră pe 
frunte, iar apoi deciseră să-și dea întâlnire și să coboare ca să vadă ce 
mai face nasul. Ochii îi lăcrimau. 

94 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Unora le place să se așeze cu o carte bună în mână. Dar nimeni care 
e dotat la cutiuță cu un set complet de piese nu s-ar așeza să citească 
de plăcere o carte de magie, pentru că în ea până și cuvintele au vieți 
proprii și agresive, iar citirea lor înseamnă, pe scurt, un soi de lupte 
greco-romane ale minţii. Mulţi vrăjitori tineri au încercat să citească 
grimoare prea puternice pentru ei, iar cei care le-au auzit strigătele au 
mai găsit doar botinele ascuţite, cu clasicul firicel de fum ridicându-se 
din ele, și alături o carte, poate ceva mai grăsuţă. Cititorii din 
bibliotecile magice pot păţi lucruri în comparaţie cu care smulgerea 
feței de către monștrii plini de tentacule din Dimensiunile Subterane e 
doar un fel de masaj. 

Din fericire, Tăiuș avea o ediţie cenzurată, în care paginile mai 
tulburătoare erau zăvorâte (deși în liniștea nopţii auzea uneori 
cuvintele încarcerate zgârmând nervoase în închisoarea lor, ca niște 
păianjeni într-o cutie de chibrituri; oricine a stat lângă o persoană cu 
walkman își poate imagina exact cum sunau). 

— Aici e, zise Tăiuș. Aici zice că și zeii... 

— L-am mai văzut undeva! 

— Ce? 

Mort arătă spre carte cu un deget tremurător. 

— Peel! 

Tăiuș îl privi ciudat și examina pagina din stânga. Avea pe ea 
portretul unui vrăjitor bătrân care ţinea în mâini o carte și un sfeșnic, 
într-o atitudine de demnitate aproape fatală. 

— Asta nu face parte din descântece, zise el iritat, ăsta-i autorul. 

— Ce scrie sub portret? 

— Aă, zice: „Dacă această Cartie v-a făcutu plăcere, veţi fi pesemne 
interesaţi de alte titluri de...” 

— Nu, chiar sub portret! 

— Asta-i ușor. E chiar bătrânul Malich. Orice vrăjitor îl cunoaște. Că 
doar el a fondat Universitatea. Tăiuș chicoti. E o statuie faimoasă de-a 
lui în Sala cea Mare și în timpul Săptămânii Zdrenţăroșilor m-am 
cocoţat pe ea și i-am pus... 

Mort se holba la portret. 

— Spune-mi, zise el încetișor, statuia asta avea și o picătură atârnată 
în vârful nasului? 

— Nu prea cred, zise Tăiuș. Era de marmură. Dar nu știu ce te 
ambalezi atâta. O mulţime de oameni știu cum arăta. E celebru. 

— A trăit de mult, nu-i așa? 

— Acum două mii de ani, cred. Ascultă, nu știu de ce... 

— Dar pun pariu că n-a murit, totuși, zise Mort. Pun pariu că într-o 
bună zi a dispărut pur și simplu. Nu-i așa? 

Tăiuș tăcu o clipă. 

— E ciudat că spui asta, zise el încet. Am auzit eu o legendă. Cică se 
băgase în niște afaceri ciudate. Cică s-a propulsat în Dimensiunile 


95 


Mort 


Subterane în timp ce rostea Ritul lui AșKent pe dos. N-au mai găsit din 
el decât pălăria. O adevărată tragedie. Tot orașul în doliu o zi întreagă 
doar pentru o pălărie. Nici măcar nu era cine știe ce pălărie; avea urme 
de arsură pe ea. 

— Alberto Malich, zise Mort mai mult pentru sine. Ei, ca să vezi. 

Bătu în masă cu degetele, dar sunetul obţinut fu surprinzător de 
silențios. 

— Scuze, zise Tăiuș. Nici sandvișurile cu melasă nu prea îmi ies. 

— Cred că interfața avansează cam în pas de plimbare, zise Mort, 
lingându-și absent degetele. Nu o poţi opri printr-o vrajă? 

Tăiuș scutură din cap. 

— Eu nu. M-ar face piftie, zise vesel. 

— Şi ce o să ţi se întâmple când ajunge aici? 

— A, o să ajung înapoi Sub Cetate. De fapt, nici nu voi fi plecat de 
acolo. Toate astea nu se vor fi întâmplat. Păcat, totuși. Aici se gătește 
destul de bine și rufele mi le spală gratis. Cât de departe zici că era, 
apropo? 

— Cam la treizeci de kilometri, presupun. Tăiuș ridică ochii spre cer 
și mișcă din buze. 

Într-un târziu spuse: 

— Înseamnă că o să ajungă mâine pe la miezul nopţii, chiar când e 
încoronarea. 

— A cui? 

—Aei. 

— Dar e deja regină, nu? 

— Într-un fel, dar oficial nu devine regină decât după încoronare. 
Tăiuș rânji, cu faţa tăiată de umbrele lăsate de lumânare, și adăugă: 
Dacă vrei să te gândești și altfel, e ca diferenţa între a înceta să mai 
trăiești și a fi mort. 

Cu douăzeci de minute mai devreme, Mort fusese atât de obosit 
încât simţise că o să prindă rădăcini. Acum simţea că sângele îi fierbe 
în vine. Era genul acela de energie frenetică de la miezul nopții, pentru 
care știi că vei plăti a două zi la amiază, dar acum simțea că trebuie să 
treacă la acţiune sau mușchii îi vor plesni de prea multă vitalitate. 

— Vreau s-o văd, zise. Dacă tu nu poţi face nimic, s-ar putea să 
reușesc eu. 

— Are paznici la ușă, zise Tăiuș. Spun asta doar ca o simplă 
observaţie. Nu-mi imaginez nicio clipă că ar însemna ceva pentru tine. 


La Ankh-Morpork era miezul nopţii, dar în marele oraș îngemănat 
singura diferenţă dintre noapte și zi este că ziua este, ei bine, puţin mai 
întuneric. Pieţele gemeau de lume, spectatorii erau încă adunaţi 
grămadă în jurul scenelor cu fete despuiate, medaliaţii cu argint în 
eternul și bizantinul război al bandelor pluteau tăcuţi în apele reci ale 
fluviului cu greutăţi legate de picioare, negustorii de diverse plăceri 

96 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


ilegale și chiar ilogice își vedeau de comerțul lor pieziș, tâlharii 
tâlhăreau, cuţitele reflectau lumina stelelor pe străduțe înfundate, 
astrologii își începeau ziua de lucru, iar în Umbre un membru al gărzii 
care se rătăcise sună din clopot și strigă: „Cetăţeni, este ora 
douăsprezece, dormițţi liniștiiii-aaahhhh...” 

Cu toate acestea, Camera de Comerţ din Ankh-Morpork ar fi fost 
deranjată de sugestia că singura diferenţă dintre orașul lor și o mlaștină 
e numărul de picioare al aligatorilor și, într-adevăr, în cartierele selecte 
din Ankh, aflate în general în zonele cu dealuri unde mai adie și vântul, 
nopțile sunt blânde și miros a habiscină și flori de cecillia. 

In noaptea cu pricina, mirosea și a salpetru, pentru că era a zecea 
aniversare a înscăunării Patricianului!", iar acesta invitase câţiva 
prieteni la un pahar, cinci sute de data aceasta, și organizase focuri de 
artificii. Râsetele și, ocazional, gânguritul pasiunii umpleau grădinile 
palatului, iar seara ajunsese în acel punct interesant în care fiecare 
băuse mai mult decât i-ar fi făcut bine, dar nu suficient ca să cadă din 
picioare. E genul de stare în care oamenii fac lucruri de care mai târziu 
își aduc aminte stacojii de rușine, cum ar fi să sufle în ţiuitori de hârtie 
sau să râdă până li se face rău. 

De fapt, circa două sute dintre invitaţii Patricianului se clătinau acum 
și executau ţopăind Dansul Șarpelui, un obicei popular morporkian mai 
special, care consta în a te îmbăta bine, a apuca persoana din faţă de 
talie și a te bălăngăni râzând dement într-un câmat lung care se unduia 
prin cât mai multe încăperi cu putinţă, preferabil cele cu obiecte 
casabile, aruncând câte un picior în aer în ritmul muzicii sau eventual în 
alt ritm. Dansul continua de jumătate de oră și trecuse prin toate 
încăperile palatului, prinzând în vârtejul lui doi troli, bucătarul, călăul 
principal al Patricianului, trei servitori, un hoţ care se întâmplase să 
treacă prin zonă și un mic dragon de mlaștină. 

Undeva în mijlocul șirului se afla dolofanul Lord Rodley din Quirm, 
moștenitorul fabuloaselor domenii Quirm, a cărui preocupare de 
moment erau degetele subțiri care îl ţineau de mijloc. Din baia de 
alcool, creierul tot încerca să îi atragă atenţia. 

— Hei, strigă el peste umăr, în timp ce treceau clătinându-se pentru 
a zecea și cea mai amuzantă dintre dați prin bucătăria imensă, nu așa 
strâns, te rog. 

ÎMI PARE NESPUS DE RĂU. 

— Nici o problemă, bătrâne. Te cunosc de undeva? întrebă Lordul 
Rodley bătând viguros din picioare în contratimp. 

E IMPROBABIL. SPUNE-MI, TE ROG, CARE ESTE SENSUL ACESTEI 
ACTIVITĂŢI? 


SA Ankh-Morpork cochetase cu multe forme de guvernare și în final se pricopsise cu o 
formă de democraţie cunoscută sub numele de Un Om, Un Vot. Patricianul era Omul; 
Votul era al lui. 

97 


Mort 


— Ce? strigă Lordul Rodley peste zgomotul cuiva care trăgea cu 
Șutul într-un dulap cu sticlărie în strigătele de bucurie ale celorlalți. 

CUM SE CHEAMĂ CE FACEM NOI ACUM? zise vocea, cu o răbdare 
glacială. 

— N-ai mai fost la petreceri până acum? Vezi, ai grijă la cioburi.. 

MĂ TEM CĂ NU IES ATÂT CÂT AȘ VREA. TE ROG, EXPLICĂ-MI. “ARE 
LEGĂTURĂ CU SEXUL? 

— Doar dacă ne oprim foarte brusc, mă înţelegi, bătrâne? zise 
înălţimea sa înghiontindu-l pe oaspetele nevăzut cu cotul. Au, făcu. 
Hărmălaia din faţa lor anunţă prăbușirea bufetului rece. 

NU. 

— Ce? 

NU TE ÎNȚELEG. 

— Ai grijă la frișca, alunecă... ascultă, e doar un dans, bine? Pentru 
distracţie. 

DISTRACȚIE. 

— Exact. Ta-ta, ta-ta, ta-șut! Urmă o tăcere lungă. 

CINE E ACEASTĂ DISTRACȚIE? 

— Nu, distracţia nu e cineva, e ceva de care ai parte. 

NOI AVEM PARTE DE DISTRACȚIE? 

— Eu credeam că da, spuse înălţimea sa, cam nesigur. Vocea din 
ureche începea să-l îngrijoreze; părea că îi ajunge direct în creier. 

CE E ACEASTĂ DISTRACȚIE? 

— Asta! 

SA TRAGI ȘUTURI ÎN AER E DISTRACȚIE? 

— Păi face parte din distracţie. Șut! 

SĂ ASCULȚI MUZICĂ ZGOMOTOASĂ ÎN CAMERE SUPRAÎNCĂLZITE E 
DISTRACȚIE? 

— Posibil. 

CUM SE MANIFESTĂ ACEASTĂ DISTRACȚIE? 

— Păi... ascultă, fie te distrezi, fie nu, nu trebuie să mă întrebi pe 
mine, îţi dai seama singur, bine? Cum ai ajuns aici, de fapt? adăugă 
Lordul. Ești prieten cu Patricianul? 

SĂ ZICEM CĂ ÎMI FACILITEAZĂ AFACERILE. AM CONSIDERAT CĂ 
TREBUIE SĂ ÎNVĂȚ CÂTE CEVA DESPRE PLĂCERILE OMENEȘTI. 

— Se pare că ai ceva de lucru. 

ȘTIU. SCUZĂ- MI, TE ROG, IGNORANȚA LAMENTABILĂ. NU DORESC 
DECÂT SĂ ÎNVĂŢ. TOȚI ACEȘTI OAMENI, DACĂ NU TE SUPERI, SE 
DISTREAZĂ? 

— Da! 

DECI ACEASTA ESTE DISTRACȚIA. 

— Mă bucur că am lămurit lucrurile. Ai grijă la scaun, se răsti Lordul 
Rodley, care se simţea acum foarte nedistractiv și neplăcut de treaz. 

O voce din spatele lui rosti încetișor: 

ACEASTA ESTE DISTRACŢIA, SĂ BEI PREA MULT E DISTRACTIV. NOI 

98 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


NE DISTRĂM. EL SE DISTREAZĂ. CE MAI DISTRACȚIE. 

CE DISTRACȚIE. 

În spatele Morţii, micuțul dragon de mlaștină, animal de companie al 
Patricianului, se ţinea hotărât de șoldurile sale osoase și se gândea: cu 
paznici sau fără paznici, data viitoare când mai trec pe lângă o 
fereastră deschisă o iau naibii la sănătoasa. 


Keli se ridică în capul oaselor. 

— Niciun pas în plus! strigă ea. Gărzi! 

— Nu l-am putut opri, spuse primul gardian băgând capul rușinat de 
după ușă. 

— Ne-a împins la o parte... zise al doilea, din cealaltă parte a ușii. 

— Și vrăjitorul a zis că e în regulă și ni s-a spus că trebuie să-l 
ascultăm pentru că... 

— Bine, bine. Poate omul să fie și asasinat aici, zise Keli nervoasă, 
punând arbaleta la loc pe masă fără să mai apese, din păcate, și pe 
piedica de siguranţă. 

Urmă un clic, un plesnet de coardă pe metal, un șuierat prin aer și 
un geamăt. Geamătul venea de la Tăiuș. Mort se întoarse spre el. 

— Ai păţit ceva? întrebă. Te-a lovit? 

— Nu, zise vrăjitorul moale. Nu m-a lovit. Tu cum te simţi? 

— Puțin obosit. De ce? 

— A, nimic. Nimic. Nu te trage niciun curent, de nicăieri? Nu simţi 
nicio scurgere? 

— Nu. De ce? 

— A, nimic, nimic. Tăiuș se răsuci și se uită atent la peretele din 
spatele lui Mort. 

— Nu lăsați nici morţii să se odihnească în pace? zise Keli amar. 
Credeam că după ce mori te asiguri măcar de-un somn bun de noapte. 
Arăta plânsă. Cu o intuiţie care îl miră și pe el, Mort își dădu seama că 
ea știa cum arată și asta o înfuria și mai tare. 

— Nu-i cinstit, zise el. Am venit să dau o mână de ajutor. Nu-i așa, 
Tăiuș? 

— Mm? zise Tăiuș, care găsise săgeata de la arbaletă înfiptă în 
tencuială și o privea cu adâncă suspiciune. A, da. Așa este. N-o să 
meargă însă. Scuzaţi-mă, are cineva o sfoară? 

— Ajutor? se răsti Keli. Ajutor? Dacă n-ai fi fost tu... 

— Ai fi tot moartă, spuse Mort. Ea rămase cu gura deschisă, privindu- 


— Dar măcar n-aș ști, răspunse. Asta-i partea cea mai rea. 

— Cred că voi doi aţi face bine să vă retragetți, le spuse vrăjitorul 
gardienilor, care încercau să treacă neobservaţi. Dar o să iau eu sulița, 
te rog. Mulţumesc. 

— Ascultă, zise Mort. Afară mă așteaptă un cal. Nici nu ţi-ar veni să 
crezi. Pot să te duc oriunde. Nu trebuie să stai aici să aștepți. 


99 


Mort 


— Nu știi mare lucru despre monarhie, nu? zise Keli. 

— Hmm. Nu? 

— Vrea să spună că mai bine o regină moartă pe tronul ei decât 
trăind o viaţă de rând în altă parte, explică vrăjitorul, care înfipsese 
sulița în perete lângă săgeată și încerca să privească de-a lungul ei. 
Oricum, n-ar ţine. Domul nu este centrat pe palat, ci pe ea. 

— Pe cine? zise Keli. Avea o voce cu care puteai ţine laptele proaspăt 
o lună întreagă. 

— Pe Alteța Sa, se corectă Tăiuș automat, chiorându-se de-a lungul 
lancei. 

— Să nu uiţi. 

— N-o să uit, dar nu asta e important, zise Tăiuș. Scoase săgeata din 
tencuială și îi încercă vârful cu degetul. 

— Dar dacă rămâi aici o să mori! zise Mort. 

— Atunci o să demonstrez în fața întregului Disc cum știe să moară o 
regină, spuse Keli, arătând atât de mândră cât îi permitea cămașa de 
noapte din împletitură roz. 

Mort se așeză la picioarele patului cu capul în mâini. 

— Eu știu cum moare o regină, murmură el. Moare ca orice alt om. 
lar unii dintre noi ar prefera să nu se întâmple. 

— Scuzaţi-mă, vreau numai să arunc o privire la arbaletă, zise Tăiuș 
pe un ton de conversaţie, întinzându-se pe deasupra lor. Nu mă băgaţi 
în seamă. 

— O să-mi întâmpin destinul cu demnitate, spuse Keli, deși în vocea 
ei se ivise un mic tremur de nesiguranţă. 

— Ba nu. Adică, știu eu ce spun. Ascultă-mă pe mine. Nu e vorba de 
niciun fel de mândrie. Pur și simplu mori. 

— Da, dar felul în care o faci contează. Eu o să mor cu noblete, ca 
Regina Ezeriel. 

Mort își încreţi fruntea. Istoria era pentru el o carte închisă. 

— Aia cine mai e? 

— A trăit în Klatch și a avut o mulţime de amanți și s-a așezat pe un 
șarpe, interveni Tăiuș care își arma arbaleta. 

— Așa a vrut ea! A fost dezamăgită în dragoste! 

— Nu-mi amintesc decât că făcea baie în lapte de măgar. Ciudată 
chestie, istoria asta, zise vrăjitorul pe gânduri. Ajungi regină, domnești 
treizeci de ani, dai legi, declari războaie și singurul lucru de care își mai 
amintește lumea e că miroseai a iaurt și că ai fost mușcată-n... 

— Se numără printre strămoșii mei îndepărtați, îl repezi Keli. N-am 
de gând să ascult așa ceva. 

— Vreţi să tăceți amândoi și să mă ascultați! strigă Mort. 

Liniștea se lăsă ca un giulgiu. 

Atunci Tăiuș ochi atent către spatele lui Mort și trase. 


Noaptea se scutură de primele ei victime și trecu mai departe. Chiar 
100 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


și cele mai deșucheate petreceri se încheiaseră, iar oaspeţii se târau 
spre paturile lor sau, în orice caz, spre paturile cuiva. Scăpaţi de acești 
tovarăși de drum, niște biete păsări de zi rătăcite din zona lor 
temporală, adevărații supraviețuitori ai nopţii se apucau de negoțul 
serios al întunericului. 

Nu era foarte diferit de comerțul de zi din Ankh-Morpork, doar că 
pumnalele erau la vedere și oamenii nu mai zâmbeau așa de mult. 

În Umbre era liniște, cu excepţia semnalelor fluierate de hoţi și a 
umbletului tiptil a zeci de oameni care își vedeau de treburile lor, atenți 
să nu facă niciun zgomot. 

lar în Aleea Șuncii, celebrul joc de barbut „greu de dibuit” al Ologului 
Wa tocmai începuse. Câteva duzini de siluete înfofolite stăteau în 
genunchi sau ciucite în jurul un cerc de pământ bătătorit, unde cele trei 
zaruri cu opt feţe ale lui Wa se roteau și își țineau înșelătoarea lecție de 
probabilitate statistică. 

— Trei! 

— Pe lo, sunt Ochii lui Tufal!!! 

— Te-a avut la faza asta, Hămak! Pe bune că știe să-și arunce 
oscioarele, băiatul ăsta! 

AVANTAJELE MESERIEI. 

Hămak M'guk, un bărbat scund cu faţa turtită din triburile de la Miez, 
al căror talent la zaruri era vestit oriunde doi oameni se vorbeau să-l 
jecmănească pe un al treilea, luă zarurile și se uită urât la ele. Il 
blestemă în sinea lui pe Wa, a cărui îndemânare în a măslui zarul era la 
fel de celebră printre cunoscători, dar acum, aparent, îl părăsise, îi dori 
o moarte timpurie și dureroasă jucătorului profilat ca o umbră în fața lui 
și aruncă. 

— Douăzeci și unu din prima! 

Wa adună zarurile și i le înmâna străinului. Când se întoarse spre 
Hămak, un ochi îi clipi insesizabil. Hămak fu impresionat - și el abia 
dacă observase mișcarea degetelor deformate înșelător, cu toate că e/ 
o așteptase. 

Zarurile zornăiră într-un fel deconcertant în mâna străinului, iar apoi 
zburară pe o traiectorie lentă, care se încheie cu douăzeci și patru de 
punctuleţe mici privind către stele. 


O parte din chibiţii mai versati se depărtară de străin, pentru că un 
noroc ca ăsta poate aduce mult ghinion la jocul „greu de dibuit” al lui 
Wa Ologu. 

Mâna lui Wa înghiţi zarurile cu un pocnet ca de trăgaci. 

— Toţi optarii, șuieră el. Așa un noroc e nefiresc, domnule. 

Restul gloatei se evaporă ca o rouă, lăsându-i în loc doar pe acei 


u Tuphal's Eyes-aluzie la „snake eyes” - ochii șarpelui - o lovitură de barbut egală cu 
unu-unu. (N.T.) 


101 


Mort 


bărbaţi bine legaţi și lipsiţi de amabilitate care, dacă Wa ar fi plătit 
impozite, ar fi figurat pe formulare ca Echipamente de Bază pentru 
Producție și Desfacere. 

— Poate că nici nu e noroc, adăugă el. Să fie oare vrăjitorie? 

MA DERANJEAZA FOARTE TARE ACEASTA SUGESTIE. 

— Am avut odată un vrăjitor care a vrut să se îmbogăţească, zise 
Wa. Nu-mi amintesc exact ce s-a întâmplat cu el. Băieți? 

— Am stat noi de vorbă cu el... 

— ... și l-am lăsat în Pasajul Porcului... 

— ... și în Aleea Mierii... 

„ şi în alte câteva locuri pe care nu le mai ţin minte exact. 

Străinul se ridică. Băieţii strânseră cercul în jurul lui. 

NU E CAZUL SĂ REACȚIONAȚI AȘA. EU NU VREAU DECÂT SĂ ÎNVĂŢ. 
CE PLĂCERE POT GĂSI OAMENII ÎNTR-O SIMPLĂ REPETARE A LEGILOR 
ȘANSEI? 

— Şansa n-are nicio legătură cu jocu’ ăsta. Hai, băieţi, să vedem ce-i 
cu el. 

De ceea ce a urmat nu și-a mai amintit niciun suflet viu, cu excepția 
celui aparținând uneia dintre miile de pisici vagabonde ale orașului, 
care traversa aleea în drum spre un randevu. Mâţa se opri și privi cu 
interes. _ 

Băieții înghețară cu pumnalele în aer. În jurul lor străluci dureros o 
lumină purpurie. Străinul își scoase gluga și apucă zarurile, pe care le 
împinse în mâna inertă a lui Wa. Omul deschidea și închidea gura, iar 
ochii încercau fără succes să nu vadă ceea ce se afla în faţa lui. 
Rânjind. 

ARUNCA. 

Wa reuși să coboare privirile. 

— Care e miza? șopti el. 5 _ p 

DACA CAȘTIGI, TE VEI ABȚINE SA MAI SUSŢII IN MOD RIDICOL CA 
ŞANSA CONDUCE VIEȚILE OAMENILOR. 

— Da, da. Și... dacă pierd? 

ÎȚI VEI DORI SĂ FI CÂȘTIGAT. 

Wa încercă să înghită, dar gâtul i se uscase. 

— Știu că am ucis o mulțime de oameni.. 

DOUĂZECI ȘI TREI, MAI PRECIS. 

— E prea târziu să spun că îmi pare rău? 5 

CHESTIUNILE ACESTEA NU MA PRIVESC. ACUM ARUNCA. 

Wa închise ochii și scăpă zarurile, prea nervos ca măcar să încerce 
aruncarea specială, cu răsucire din degete. Ținea ochii închiși. 

TOȚI OPTARII. VEZI, N-A FOST AȘA GREU, NU? 

Wa leșină. 

Moartea ridică din umeri și plecă, oprindu-se doar ca să scarpine 
după ureche o pisică rătăcită. Fredona. Nu știa ce-i venise, dar se 
simțea bine. 

102 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


XXX 


— N-aveai de unde să știi dacă o să meargă! 

Tăiuș își desfăcu mâinile într-un gest împăciuitor. 

— Nu, e drept, dar m-am gândit că ce aveam de pierdut? Se dădu 
înapoi. 

— Ce aveai tu de pierdut? strigă Mort. Se repezi și scoase săgeata 
dintr-unul din stâlpii patului prinţesei. N-ai să-mi spui că asta a trecut 
prin mine! se răsti el. 

— Mă uitam cu mare atenţie, zise Tăiuș. 

— Am văzut și eu, spuse Keli. A fost groaznic. Ţi-a ieșit chiar din 
dreptul inimii. 

— lar eu te-am văzut trecând printr-o coloană de piatră, zise Tăiuș. 

— Și eu te-am văzut călărind prin fereastra închisă, zise Keli. 

— Da, dar atunci eram în timpul serviciului, declară Mort, agitându-și 
mâinile prin aer. Asta nu se întâmplă în fiecare zi, e ceva diferit. Și... Se 
opri: Vă uitaţi la mine cam ciudat, zise. Așa s-au uitat și cei de la han 
puţin mai devreme. Ce s-a întâmplat? 

— Felul în care dai din mâini prin tăblia patului, zise Keli moale. 

Mort se holbă la mâna lui, apoi bătu cu ea în lemn. 

— Vezi? spuse. E solidă. Mână solidă, tăblie solidă. 

— Ziceai că oamenii de la han se uitau ciudat la tine, spuse Tăiuș. Ce 
făceai? Treceai prin zid? 

— Nu! Nu, vă spun. Am băut doar niște rachiu din ăla, cum îi zice, 
Scârbovniţă, mi se pare... 

— Scârboviță? 

— Da. Cu gust de mere putrede. Parcă mi-ar fi dat otravă, așa se 
uitau. 

— Și cât ai băut? zise Tăiuș. 

— O halbă, probabil. N-am fost prea atent... 

— Ştiai că scârboviţa e cea mai tare băutură de aici și până la Vârfu 
Berbecelui? întrebă vrăjitorul. 

— Nu. Nu mi-a zis nimeni, spuse Mort. Ce-are a face cu... 

— Nu, spuse Tăiuș încet. N-ai știut. Asta spune ceva, nu? 

— Are vreo legătură cu salvarea prinţesei? 

— Probabil că nu, dar aș vrea totuși să-mi arunc o privire în cărți. 

— În cazul ăsta nu e important, zise Mort cu hotărâre. 

Se întoarse spre Keli, care îl privea cu un început timid de admiraţie. 

— Cred că pot să te ajut, spuse el. Cred că pot pune mâna pe niște 
magie adevărată. Magia poate să oprească domul, nu-i așa, Tăiuș? 

— Magia mea sigur nu. Ar trebui să fie ceva foarte puternic și nici 
atunci nu sunt sigur. Realitatea este mai tare decât... 

— Eu voi pleca, zise Mort. Până mâine, rămâneţi cu bine! 

— E deja mâine, îi atrase atenţia Keli. Mort se dezumflă puţin. 


103 


Mort 


— Bine, pe diseară atunci, zise ușor descumpănit, după care adăugă: 
Dusu-m-am! 

— Dusuma... ce? 

— Așa vorbesc eroii, spuse Tăiuș înțelegător. Nu se poate abţine. 

Mort se strâmbă la el, zâmbi plin de curaj la Keli și ieși din cameră. 

— Ar fi putut măcar să deschidă ușa, comentă Keli după plecarea lui. 

— Cred că se simțea un pic stânjenit, zise Tăiuș. Cu toții trecem prin 
starea asta. 

— Care? De-a trece prin lucruri? 

— Un fel de-a spune. De-a ne lovi de ele, în orice caz. 

— Eu cred că o să mă culc, zise Keli. Chiar și morții au nevoie de 
somn. Tăiuș, nu te mai juca cu arbaleta aia, te rog. Sunt sigură cănue 
demn de un vrăjitor să se afle singur în dormitorul unei doamne. 

— Hm? Dar nu sunt singur, nu? Sunteţi aici cu mine. 

— Asta, rosti ea, este și problema. 

— A. Da. Scuze. Atunci ne vedem dimineaţă. 

— Noapte bună, Tăiuș. Închide ușa după tine. 


Soarele se ivi la linia orizontului, decise să riște și începu să răsară. 

Dar avea să mai dureze ceva până când lumina lui lentă să se 
prăvălească asupra Discului adormit mânând în faţa ei turmele nopții, 
astfel încât umbrele nocturne încă stăpâneau orașul. 

Se adunaseră acum în jurul Tobei Reparate din strada Filigranului, 
cea mai renumită tavernă din oraș. Nu pentru berea ei care arăta ca un 
pipi de fecioară și avea gust de acid de baterie, ci mai curând pentru 
clientelă. Se spunea că, dacă stai mai mult la Tobă, e imposibil ca unul 
din marii eroi ai Discului să nu vină să-ţi fure calul. 

Atmosfera dinăuntru era încă gălăgioasă și plină de fum, cu toate că 
proprietarul făcea ceea ce fac toţi cârciumarii când vor să închidă: sting 
câteva lumini, întorc pendula, acoperă dozatorul și, pentru orice 
eventualitate, verifică dacă ghioaga ţintuită e la locul ei. Nu că mușteriii 
l-ar fi băgat în seamă vreun pic, desigur. Pentru majoritatea, o bâtă cu 
niște cuie înfipte în ea nu însemna decât o vagă aluzie. 

Totuși erau suficient de atenţi pentru ca silueta înaltă și întunecată 
care stătea la bar și îl golea de conţinut să îi îngrijoreze cât de cât. 

Băutorii înrăiți, singuratici, generează întotdeauna un câmp mintal 
care le asigură totala intimitate, dar acesta radia în jur un fel de aură 
fatalistă, care începuse să cam golească localul. Barmanul nu era însă 
îngrijorat, deoarece băutorul singuratic se lansase într-un experiment 
extrem de costisitor. 

Orice cârciumă din multivers are așa ceva -rafturi cu sticle 
lipicioase, de forme curioase, care conţin nu numai lichide exotice, 
adesea albastre sau verzui, ci și diverse resturi pe care băuturile 
adevărate nu s-ar înjosi niciodată să le conţină, precum fructe întregi, 
crenguțe sau, în cazuri extreme, șopârle înecate. Nimeni nu poate 

104 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


spune de ce adună cârciumarii atâtea asemenea sticle, dat fiind că cele 
mai multe au gust de melasă dizolvată în terebentină. S-au făcut 
speculaţii precum că ar visa la ziua în care cineva ar veni de bunăvoie 
și ar cere un pahar de „Dealul cu Piersici cu Parfum de Mentă” și dintr-o 
dată localul ar deveni Locul Unde E Bine Să Fii Văzut. 

Străinul luase șirul de sticle la rând. 

ȘI ASTA VERDE CE E? 

Barmanul se uită la etichetă. 

— Zice că e rachiu de pepene, spuse el cu îndoială. Zice că e 
îmbuteliat de niște călugări, după nuș-ce reţetă veche, adăugă. 

O SA-L GUST. 

Omul se uită pieziș la șirul de pahare goale de pe tejghea, unele 
dintre ele conţinând încă bucățele de salată de fructe, cireșe pe băț sau 
umbreluțe de hârtie. _ 

— Sigur n-aţi băut destul? întrebă el. Îl îngrijora oarecum faptul că nu 
reușea să distingă chipul străinului. 

Paharul, cu băutura cristalizându-se pe margini, dispăru în glugă și 
reapăru gol. 

NU. CE E ĂLA GALBEN CU VIESPI ÎNĂUNTRU? 

— Tonic de Primăvară, zise. Torn? 

DA. DUPĂ CARE CEL ALBASTRU CU PETE AURII. 

— Ăă, Bătrânul Pardesiu? 

DA. ȘI PE URMĂ RÂNDUL DOI. 

— La care anume vă referiți? 

LA TOATE. 

Străinul rămase în picioare, în timp ce paharele cu încărcătura lor de 
siropuri și vegetaţia corespunzătoare dispăreau în gluga lui pe bandă 
rulantă. 

Asta este, se gândi cârciumarul, asta înseamnă stil, din asta o să-mi 
cumpăr eu un veston roșu și poate o să pun pe tejghea niște alune sau 
castraveciori muraţi, mai pavoazez cu ceva oglinzi, mai schimb 
rumegușul. Luă o cârpă muiată în bere și lustrui entuziast lemnăria, 
întinzând picăturile de lichior vărsate pe tejghea în forma unui curcubeu 
care dizolvă lacul de pe mobilier. Ultimul dintre mușteriii casei își luă 
pălăria și plecă legănându-se și mormăind în sinea lui. 

NU ÎNȚELEG ROSTUL, spuse străinul. 

— Poftim? 

CE AR TREBUI SĂ SE ÎNTÂMPLE? 

— Câte pahare aţi băut? 

PATRUZECI ȘI ȘAPTE. 

— Atunci poa'să se-ntâmple cam orice, spuse barmanul și, pentru că 
își cunoștea meseria și știa ce se așteaptă de la el când un client bea 
de unul singur la ore mici, vâri cârpa pentru lături într-un pahar și 
începu să-l lustruiască de zor, spunând: V-a dat afară cucoana, așa-i? 

POFTIM? 


105 


Mort 


— Vă înecaţi necazurile, așa-i? 

EU NU AM NECAZURI. 

— Nu, și normal că nu. Îmi pare rău că am adus vorba. Mai șterse un 
pic paharul. M-am gândit că v-ar prinde bine să vorbiţi cu cineva, 
adăugă. 

Străinul rămase o clipă tăcut, pe gânduri. Apoi spuse: 

TU Al VREA SĂ VORBEȘTI CU MINE? 

— Da. Sigur. Știu să ascult. 

NIMENI PÂNĂ ACUM N-A MAI VRUT SĂ STEA DE VORBĂ CU MINE. 

— Îmi pare rău. 

ȘI NU MĂ INVITĂ NICIODATĂ LA PETRECERI. 

— Nt, nt, nt. 

TOȚI MĂ URĂSC. TOATĂ LUMEA MĂ URĂȘTE, N-AM NICIUN PRIETEN. 

— Toată lumea ar trebui să aibă prieteni, zise barmanul înțelept. 

CRED CĂ... 

— Da? s 

CRED... CRED CA M-AȘ PUTEA ÎMPRIETENI CU STICLA VERDE. 

Barmanul îi împinse sticla octogonală de-a lungul tejghelei. Moartea 
o luă și o răsturnă deasupra paharului. Lichidul se vărsă cu zgomot 
peste buza lui. 

CRE'| CĂ'S BEA’, NO-I AȘA? 

— Eu servesc pe oricine rămâne în picioare din trei încercări. 

AL PERRR-FECTA DREEEP-TATE. DA' IO... 

Străinul se opri cu un deget în aer, declamator. 

ȘI CE ZICEAM? 

— Ziceaţi că eu cred că sunteți beat. 

A. DA. DA’ PO'SĂ FIU TREAZ CĂN' VREAU IO, E DOA'ȘA, UN 
ECSPE'IMENT. Ș'ACU' VREAU S'MAI ECSPE'MENTEZ ON PIC D'N 
CONIACU' ĂLA O' ANJ. 

Cârciumarul oftă și se uită la ceas. Fără îndoială, câștiga o groază de 
bani, mai ales că străinul nu părea preocupat de furatul la preț sau la 
rest. Dar se făcuse cam târziu; de fapt era așa târziu că se făcuse 
devreme. Și era ceva la clientul acela solitar care îl tulbura. Oamenii de 
la Toba Reparată beau adeseori ca și cum mâine n-ar mai fi existat, dar 
acum i se părea pentru prima dată că poate aveau dreptate. 

VREAU SĂ ZIC, CE PO'S'MAI AŞTEPT IO? CA'E MAI E ROSTU'? CE 
'NSEAMNĂ REAL'TATEA DE FAPT? 

— N-aș putea să-ți spun, prietene. Cred că o să te simţi mai bine 
după un pui de somn zdravăn. 

SOMN? SOMN? EU NU DO'M NICIODATĂ. S'NT, COM Îl Z'CE, PROO- 
VEER-BIAL PENT'U ASTA. 

— Toată lumea are nevoie de somn. Chiar și eu, sugeră cârciumarul. 

TOȚI MĂ V'ĂSC, ŞTII? 

— Da, mi-ai mai spus. E totuşi trei fără un sfert. 


106 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Străinul se întoarse nesigur și scrută încăperea tăcută. 

N'A'MAI 'ĂMAS DECÂT TO Ș' CU MINE, zise. 

Cârciumarul ridică tejgheaua și veni pe cealaltă parte a barului, 
ajutându-l pe străin să coboare de pe scaun. 

N'AM NICI'UN P'LETEN. PÂN'ȘI MÂȚELE RÂD DE MINE. 

O mână se repezi și înșfacă o sticlă de Lichior Amanita înainte ca 
hangiul să reușească să-l urnească pe proprietarul ei spre ușă, 
întrebându-se cum poate cineva așa de slab să fie atât de greu. 

IO NU TRE'S'M'MBĂT, ZIC. DE CE VO' OAMENII S'SE'MBETE? E 
DISTRACTIV? 

— Îi ajută să mai uite de viaţă, amice. Acum sprijină-te de aici până 
deschid eu ușa... | 

S'UITE DE VIAȚA. HA. HA. 

— Să mai treci pe aici când ai timp, m-auzi? 

CHIAR Al VREA S'M'MAI VEZI? 

Cârciumarul se uită la grămăjoara de monede de pe tejghea. Făcea 
să îndure puţină ciudățenie. Măcar ăsta era liniștit și nu făcea rău 
nimănui. 

— Da, sigur, zise el, reușind printr-o mișcare abilă să-l împingă pe 
străin în stradă și să recupereze sticla din mâna lui. Vino când ai chef! 

ASTA-I CE’ MA’ DRĂGUȚ LUCRU.. 

Ușa se trânti peste restul propoziției. 


Ysabell se ridică în capul oaselor. Ciocănitul se auzi din nou, încet 
dar imperativ. Fata își trase pătura până sub bărbie. 

— Cine e? întrebă ea în șoaptă. 

— Sunt eu, Mort, veni un șuierat pe sub ușă. Dă-mi drumul, te rog! 

— Așteaptă! 

Ysabell căută febril chibriturile de pe noptieră, dărâmând o sticlă de 
apă de toaletă și dând jos o cutie de ciocolată din care rămăseseră mai 
mult hârtiuțe goale. După ce aprinse lumânarea, se așeză pentru a 
obţine efectul maxim, își decolta cămașa de noapte și spuse: 

— E deschis. 

Mort năvăli în cameră, mirosind a cal, a ger și a scârboviţă. 

— Sper, zise Ysabell cu sarcasm, că nu ai dat buzna aici ca să profiți 
de poziţia ta în această casă. 

Mort privi în jur. Ysabell era o mare adeptă a dantelelor. Chiar și 
masa de toaletă părea că poartă jupon. Camera nu era mobilată, ci mai 
curând îmbrăcată în lenjerie. 

— Ascultă, n-am timp de prostii, zise el. Adu lumânarea în bibliotecă. 
Și, pentru numele cerului, pune ceva decent pe tine, că dai pe dinafară. 

Ysabell privi în jos, apoi ridică brusc bărbia. 

— Asta-i culmea! 

Mort băgă capul înapoi pe ușă. 

— E o chestiune de viaţă și de moarte, adăugă el și dispăru. 

107 


Mort 


Ysabell privi cum ușa se închide scârțâind în urma lui, scoțând la 
iveală capotul albastru cu ciucuri pe care Moartea i-l luase cadou anul 
trecut de Lăsata Porcului și pe care nu avusese inima să-l arunce, cu 
toate că îi era cam mic și avea un iepuraș pe buzunar. 

În cele din urmă coborî din pat, trase pe ea halatul cel jenant și lipăi 
pe coridor. Mort o aștepta. 

— N-o să ne audă tata? 

— Nu s-a întors încă. Vino. 

— De unde știi? 

— Locul e altfel când e el acasă. E... e ca diferenţa dintre o haină 
purtată și una atârnată în cui. N-ai observat? 

— Și ce avem de făcut așa de important? Mort deschise ușa 
bibliotecii. Dinăuntru veni o pală de aer cald, uscat, iar balamalele 
scoaseră un scârţâit de protest. 

—O să salvăm viaţa cuiva, spuse el. A unei prințese, de fapt. 

Ysabell se entuziasmă imediat. 

— O prințesă adevărată? Adică poate să simtă bobiţele de mazăre 
prin douăsprezece saltele? 

— Să simtă bobitele de...? Mort răsuflă ușurat. A, da. Bănuiam eu că 
Albert a înţeles greșit. 

— O iubeşti? 

Mort înțepeni între rafturi, conștient de literele care zgârmau între 
coperţile cărților. 

— E greu de știut, zise. Așa arăt? 

— Arăți un pic emoționat. Ea ce simte pentru tine? 

— Nu ştiu. 

— Aha, spuse Ysabell pe tonul cunoscător al expertului. Dragostea 
neîmpărtășită e cea mai rea. Totuși, cred că nu e o idee bună să iei 
otravă sau să te omori, adăugă gânditoare. Ce căutăm aici? Vrei să-i 
găseşti cartea ca să vezi dacă te ia de bărbat? 

— Am citit-o, iar ea a murit, zise Mort. Dar asta numai tehnic 
vorbind. Adică nu e moartă de-adevăratelea. 

— Bun, altfel ar fi necromantție. Și ce căutăm? 

— Biografia lui Albert. 

— De ce? Nici nu cred că are. 

— Toată lumea are. 

— Ei bine, lui nu-i place să i se pună întrebări personale. Eu am 
căutat-o odată și n-am găsit-o. Având doar numele de Albert nici nu 
prea ai cum. Dar de unde interesul ăsta pentru el? 

Ysabell aprinse câteva lumânări de la cea pe care o adusese cu ea, 
umplând biblioteca de umbre jucăușe. 

— Am nevoie de un mare vrăjitor și cred că el e acela. 

— Cine, Albert? 

— Da. Numai că cel pe care îl căutăm e Alberto Malich. Are peste 
două mii de ani, cred. 

108 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Cine, Albert? 

— Da. Albert. 

— Dar n-a purtat niciodată pălărie de vrăjitor, spuse Ysabell cu 
îndoială. 

— O fi pierdut-o. Oricum, pălăria nu e obligatorie. De unde începem? 

— Păi dacă ești așa de sigur... de la Depozit, presupun. Acolo ţine 
tata biografiile mai vechi de cinci sute de ani. Pe-aici. 

ÎI conduse printre rafturile șopotitoare până la o ușă îngropată într-o 
nișă. O deschise cu oarecare greutate, iar geamătul balamalelor răsună 
în întreaga bibliotecă; Mort își închipui o clipă cum toate cărţile se 
opreau din șușoteală ca să asculte. 

Niște trepte coborau în bezna catifelată. Era plin de praf și pânze de 
păianjen, iar aerul mirosea de parcă ar fi stat închis o mie de ani într-o 
piramidă. 

— Nu prea vine lume des pe-aici, zise Ysabell. O iau eu înainte. 

Mort simţi că trebuie să spună ceva. 

— Trebuie să-ți spun, zise el, că ai fost o bomboană. 

— Adică roz, rotundă și lipicioasă? Chiar că știi cum să vorbești cu o 
fată, băiete. 

— Mort, spuse Mort automat. 

Depozitul era întunecat și tăcut ca o peșteră din adâncul pământului. 
Rafturile de-abia dacă lăsau loc să treacă printre ele o singură persoană 
și se ridicau cu mult mai sus decât ajungea lumina lumânării. Senzaţia 
era și mai stranie pentru că volumele tăceau. Nu mai erau vieţi de scris, 
volumele dormeau. Dar Mort simţea că dormeau ca pisicile, cu un ochi 
deschis. Știau. 

— Am mai coborât aici o dată, șopti Ysabell. Dacă mergi mai 
departe, cărţile se termină și încep tăblițele de lut, și bucăţile de piatră, 
și pieile de animale, și pe toţi îi cheamă Ug și Zog. 

Tăcerea era aproape palpabilă. Mort simțea cum volumele îi 
urmăreau în timp ce traversau culoarele fierbinţi, silențioase. Toţi cei 
care trăiseră cândva se aflau aici, până la primii oameni pe care zeii îi 
copseseră din lut sau din ce i-or fi făcut. Și toţi aceia, nu că i-ar fi purtat 
pică, dar se întrebau ce caută acolo. 

— Ai ajuns mai departe de Ug și Zog? șopti el. Foarte multă lume ar 
fi interesată să știe ce e pe-acolo. 

— Mi s-a făcut frică. E departe și n-aveam destule lumânări. 

— Păcat. 

Ysabell se opri așa de brusc că Mort se ciocni de spatele ei. 

— Cam pe-aici ar trebui să fie, zise ea. Acum ce facem? 

Mort se uită la numele înșirate pe cotoare. 

— Par să nu fie în nicio ordine! gemu el. 

Se uitară în sus. Se plimbară de-a lungul câtorva culoare laterale. 
Traseră din rafturile de jos câteva volume la întâmplare, stârnind nori 
de praf. 


109 


Mort 


— E o prostie, spuse Mort într-un târziu. Sunt milioane de vieţi aici. 
Șansele s-o găsim sunt mai mici decât... 

Ysabell îi acoperi gura cu mâna. 

— Ascultă! 

Mort continuă să mormăie de sub degetele ei până când pricepu 
mesajul. Își ciuli urechile, încercând să prindă altceva decât susuratul 
greu al liniștii absolute. 

Și atunci îl auzi. Un scârţâit slab, enervant. Sus, sus, undeva în 
întunericul impenetrabil de pe versantul de rafturi, o viaţă continua să 
se scrie. 

Se priviră, cu ochii măriţi. Apoi Ysabell spuse: 

— Am trecut pe lângă o scară pe aici pe undeva. Una pe rotile. 

Rotițele de la baza scării gemeau în timp ce Mort o împingea. Partea 
de sus aluneca și ea de parcă era fixată pe un alt set de roţi, undeva, în 
întunecime. 

— Bun, zise el. Dă-mi lumânarea și... 

— Unde se duce lumânarea, acolo merg și eu, spuse Ysabell 
hotărâtă. Tu stai aici și mișcă scara când îţi spun eu. Și nu mă 
contrazice. 

— Ar putea fi periculos acolo, zise Mort galant. 

— Ar putea fi periculos și aici, argumentă Ysabell. Așa că eu voi urca 
pe scară cu lumânarea, mulțumesc. 

Puse piciorul pe prima treaptă și foarte curând nu mai era decât o 
umbră dantelată într-un cocon de lumină care se făcea tot mai mic. 

Mort ţinu scara și încercă să nu se gândească la toate viețile care 
apăsau asupra lui. Din când în când, câte un meteorit de ceară topită 
ateriza cu zgomot alături de el, făcând un mic crater în praful de pe jos. 
Ysabell era acum doar o luminiță pierdută undeva în înălțime, dar îi 
simţea fiecare pas vibrând pe scară. 

Apoi se opri. Păru să dureze foarte mult. 

Apoi vocea ei pluti în jos, înăbușită de greutatea tăcerii din jur. 

— Mort, am găsit-o. 

— Bun. Ad-o jos. 

— Mort, ai avut dreptate. 

— Bine, mulțumesc. Acum ad-o jos. 

— Da, Mort, dar pe care? 

— Lasă prostiile, lumânarea asta nu mai ţine mult. 

— Mort! 

— Ce-i? 

— E un raft întreg! 


Acum chiar că sosiseră zorii, acea clipă a dimineţii care le aparţine 
doar pescărușilor de pe docurile din Morpork, fluxului care își poartă 
unda în susul râului și adierii călduţe dinspre Disc-invârte, care adaugă 
la complexa mireasmă a orașului o boare primăvăratică. 

110 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Moartea stătea pe o baba de cheu, privind marea. Decisese să nu 
mai fie beat. li dădea dureri de cap. 

Încercase pescuitul, dansul, jocurile de noroc și beţia, zice-se patru 
dintre cele mai mari plăceri ale vieţii, și nu era sigur că le vede rostul. 
Mâncarea, da - Moartea se bucura de o masă bună la fel ca oricare 
altul. Nu-și putea imagina însă alte plăceri ale cărnii, sau putea, dar 
erau, vorba ceea, cărnoase, și nu prea vedea cum le-ar fi putut aborda 
fără o restructurare corporală majoră, care nu era în program. În plus, 
oamenii păreau să se lase de ele pe măsură ce înaintau în vârstă, așa 
că probabil nici nu erau așa de atrăgătoare. 

Moartea începea să simtă că n-o să-i înţeleagă pe oameni cât o trăi. 

Soarele făcea să iasă aburul din pietre, iar Moartea simţi un abia 
perceptibil fior al acelui impuls de primăvară capabil să urce mii de 
tone de sevă prin cheresteaua înaltă de zeci de metri dintr-o pădure. 

Pescărușii plonjau și se scufundau în jurul lui. O mâţă chioară, ajunsă 
la a opta viaţă și ultima ureche, ieși din culcușul ei de pe o grămadă de 
cutii de pește, se întinse, căscă și se frecă de picioarele lui. Briza, 
învingând renumitul miros de Ankh, aducea o aromă de mirodenii și 
pâine proaspătă. 

Morţii nu-i venea a crede. Nu se putea împotrivi. Se simțea pur și 
simplu fericit că trăiește și nu avea deloc chef să fie Moartea. 

CRED CĂ TÂNJESC DUPĂ CEVA, se gândi el. 


Mort își făcu loc pe scară lângă Ysabell. Scara tremura, dar părea 
sigură. Bine măcar că n-avea rău de înălţime; dedesubt, totul era 
negru. 

Câteva din volumele de început ale lui Albert erau aproape ferfeniță. 
Alese unul la întâmplare și simţi scara cum se scutură sub ei când se 
întinse să îl ia, apoi îl deschise la mijloc. 

— Adu lumânarea mai încoace, zise. 

— Poţi citi? 

— Să zicem... 

..„Pus-a mâna sa pre a lui, dar fu de-a-ntristarea că orișice om tot la 
nimicu agiunge, adecă la Moarte, și i-a giuruit lui să afle Nemurirea pre 
gândul lui. <Astfel>, le spuse iel giunilor vregiutorii, <cu mantea Zeilor 
acoperimu-ne-vom>. În dziua ce urmă, fiindu ploaie, Alberto...” 

— E scris în Limba Veche, zise el. Înainte să se inventeze ortografia. 
Hai s-o vedem pe ultima. 

Era chiar Albert. Mort găsi mai multe referiri la friganele. 

— Hai să vedem ce face acum, zise Ysabell. 

— Crezi că e bine? Parcă l-am spiona. 

— Și ce? Ţi-e frică? 

— Bine. 

Deschise cartea acolo unde paginile erau albe, apoi răsfoi înapoi 
până când văzu povestea vieţii lui Albert târându-se pe pagină cu o 

111 


Mort 


viteză considerabilă, având în vedere că era miezul nopții; majoritatea 
biografiilor nu au mare lucru de spus despre somn, dacă nu cumva 
visele sunt excepţional de vii. 

— Ține lumânarea ca lumea, da? Nu vreau să las pete de grăsime pe 
viața lui. 

— De ce? Lui îi place grăsimea. 

— Incetează cu chicoteala, vrei să cădem amândoi? Uită-te la pasajul 
ăsta... 

„„.„Se strecură prin întunericul prăfuit al Depozitului - citi Ysabell - cu 
ochii fixaţi pe punctulețul de lumină de deasupra. Spionează, se gândi 
el, își bagă nasul în treburi care nu-i privesc, afurisiții ăștia mici...” 

— Mort, e... 

— Taci din gură, citesc! 

„„.„Avea să le pună capăt în curând. Albert se strecură tiptil la baza 
scării, își scuipă în palme și se pregăti să tragă. Stăpânul n-o să afle 
niciodată; se purtase ciudat în ultima vreme și era numai vina băiatului 
ȘI...” 

Mort privi în ochii îngroziţi ai Ysabellei. 

Atunci fata îi luă cartea, o ţinu o clipă la capătul braţului întins în 
timp ce privirea îi rămăsese fixată într-a lui, fără expresie, și îi dădu 
drumul. 

Mort o văzu că mișca din buze și apoi își dădu seama că și el număra 
în gând. 

Trei, patru... 

Se auzi o bufnitură înfundată, un strigăt înăbușit, apoi tăcere. 

— Crezi că l-ai omorât? întrebă Mort după o vreme. 

— Ce, aici? Oricum, n-am observat până acum la tine nicio idee mai 
acătării. 

— Nu, dar... E om bătrân, la urma urmelor. 

— Ba nu-i, i-o tăie Ysabell, luând-o în jos pe scară. 

— La două mii de ani? 

— Șaizeci și șapte bătuţi pe muche. 

— Cărţile spun... 

— Ti-am mai spus, timpul nu curge aici. Nu timpul real. Asculţi 
vreodată, băiete? 

— Mort, spuse Mort. 

— Și nu mă mai călca pe degete. Cobor cât pot de repede. 

— Scuze. 

— Şi nu te mai căina atâta. Ai idee ce plictiseală e să trăieşti aici? 

— Probabil că nu, zise Mort, adăugând cu neprefăcută invidie: Am 
auzit eu de plictiseală, dar n-am avut niciodată ocazia să mă bucur de 
ea. 

— E groaznic. 

— Dacă e să comparăm, nici viața trepidantă nu așa grozavă pe cât 
se zvonește. 

112 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Cred că orice e mai bine. 

De dedesubt se auzi un geamăt, urmat de un șir de înjurături. 

Ysabell încercă să vadă prin întuneric. 

— E clar că mușchii înjuratului nu i-au fost afectaţi, zise. Nu cred că 
sunt obligată să ascult astfel de cuvinte. Imi pot dăuna la caracter. 

Îl găsiră pe Albert prăbușit lângă raftul de cărţi, bombănind și 
ținându-se de brat. 

— Nu mai face atâta caz, i-o scurtă Ysabell. N-ai păţit nimic; tata nu 
permite să ţi se întâmple nimic. 

— De ce a trebuit să faci asta? se văicări el. Nu voiam nimic rău. 

— Voiai să ne împingi jos de pe scară, spuse Mort, în timp ce îl ajuta 
să se ridice. Am citit. Mă mir că n-ai folosit magia. 

Albert se uită la el furios. 

— A, deci ai aflat, ai? zise el încetișor. Să-ţi fie de bine. N-ai niciun 
drept să iscodești. 

Se săltă de jos, împinse deoparte mâna lui Mort și porni șontâc 
printre rafturile tăcute. 

— Stai, așteaptă, zise Mort. Am nevoie de ajutorul tău! 

— A, da, normal, îi răspunse Albert peste umăr. E logic, nu? Te-ai 
gândit, ia să mă duc eu să scotocesc prin viaţa lui personală și p-ormă 
să-i dau cu ea în cap și p-ormă îl rog să m-ajute. 

— Am vrut doar să fiu sigur că erai tu, zise Mort alergând după el. 

— Eu eram. Toţi suntem. 

— Dacă nu mă ajuţi, o să se întâmple un lucru cumplit. Vezi tu, 
prințesa asta... 

— Lucruri cumplite se întâmplă tot timpul, băiete... 

— ... Mort... 

— ... Şi nimeni nu se așteaptă de la mine să le rezolv. 

— Dar tu erai cel mai mare... 

Albert se opri o clipă, dar nu se întoarse. 

— Am fost cel mai mare, am fost. Și nu încerca să mă lingușești. Nu 
sunt lingușibil. 

— Au statui cu tine și tot restul, zise Mort, străduindu-se să nu caște. 

— Ei sunt proștii, în cazul ăsta. Albert ajunse la capătul scării dinspre 
biblioteca propriu-zisă, urcă energic și rămase profilat în lumina 
lumânărilor din sală. 

— Vrei să zici că nu m-ajuţi? zise Mort. Chiar dacă poți? 

— Daţi-i băiatului un premiu, mormăi Albert. Și să nu crezi că poți 
apela la bunele mele sentimente ascunse sub o aparenţă mai aspră, 
adăugă el, pentru că mi-s al naibii de aspru și pe dinăuntru. 

Îl auziră cum calcă pe podeaua bibliotecii de parcă i-ar fi purtat pică 
și cum trântește ușa în urma lui. 

— Ei bine... spuse Mort nesigur. 

— La ce te așteptai? se răsti Ysabell. Nu-i mai pasă de nimeni, cu 
excepţia tatei. 

113 


Mort 


— Am crezut că un om ca el m-ar ajuta dacă i-aș explica așa cum 
trebuie, zise Mort. Se înmuie. Valul de energie care îl ajutase să 
traverseze noaptea se evaporase, iar mintea îi era ca de plumb. Ştii că 
a fost un vrăjitor renumit? 

— Asta nu înseamnă nimic. Vrăjitorii nu sunt neapărat oameni buni și 
amabili. Nu te amesteca în treburile vrăjitorilor, căci adesea un refuz 
jignește, am citit eu undeva. Ysabell se apropie de Mort și se uită la el 
îngrijorată. Arăţi ca resturile de la cină, zise ea. 

— M’ s'mt bine, spuse Mort, urcând greoi scările până în penumbra 
zgomotoasă a bibliotecii. 

— Ba nu. Ti-ar prinde bine un somn zdravăn, băiete. 

— M'rt, murmură Mort. 

Simţi cum Ysabell îi trece brațul pe după umărul ei. Pereţii se 
unduiau ușor și chiar sunetul vocii lui venea de foarte departe și simţea 
cât de plăcut ar fi fost să se întindă pe o lespede frumoasă de piatră și 
să doarmă pentru totdeauna. 

Moartea avea să se întoarcă în curând, își zise, în timp ce își simţea 
trupul inert călăuzit pe coridoare. N-avea ce-i face, trebuia să-i spună 
Morţii. Nu era băiat rău, în fond. Moartea avea să-l ajute; nu trebuia 
decât să-i explice. Și atunci avea să scape de griji și să dooaa... 


— Și cu ce v-aţi ocupat până acum? 

POFTIM? 

— Cum v-aţi câștigat existenţa? întrebă tânărul firav din spatele 
biroului. 

Silueta din faţa lui se foi cu stânjeneală. 5 _ 

AM CĂLĂUZIT SUFLETE PE LUMEA CEALALTĂ. AM FOST MORMANTUL 
TUTUROR SPERANȚELOR. AM FOST REAUTATEA FINALA. AM FOST 
ASASINUL ÎMPOTRIVA CĂRUIA NICIO ÎNCUIETOARE NU ERA DE FOLOS. 

— Mda, în regulă, am priceput, dar aveţi vreo calificare? 

Moartea se gândi. S 

CRED CA AM O OARECARE EXPERIENȚA CU UNELTE AGRICOLE, lansă 
el după o vreme. 

Tânărul scutură energic din cap. 

NU? 

— Suntem într-un oraș, Domnule... privi în jos și simți din nou o jenă 
pe care nu o putea identifica exact. Domnul... domnul... domnul... și 
suntem cam în criză de lanuri. 

Lăsă jos peniţa și afișă genul acela de zâmbet care sugera că a fost 
învăţat dintr-o carte. 

Ankh-Morpork nu era suficient de avansat ca să aibă o bursă a 
locurilor de muncă. Oamenii aveau slujbe pentru că taţii lor le creau 
special, sau pentru că talentul lor natural găsea o întrebuințare, sau 
pentru că auzeau de la cineva de vreun post. Dar se căutau servitori și 
oameni pentru alte munci domestice și, cum zonele comerciale ale 

114 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


orașului începuseră să se dezvolte, tânărul cel firav - un anume domn 
Liona Keeble - inventase profesiunea de agent de plasare a forței de 
muncă pe care o găsea, în clipa respectivă, extrem de dificilă. 

— Dragă domnule... - se uită în jos - domnule, mulți oameni vin la 
oraș pentru că, din păcate, își închipuie că viața de aici e mai 
îndestulată. Scuză-mă că-ţi spun, dar îmi pari a fi un boier scăpătat. Aș 
fi zis că vrei ceva mai rafinat decât - se uită din nou în jos-o muncă 
plăcută care implică pisici sau flori. 

ÎMI PARE RĂU. AM CONSIDERAT CĂ E TIMPUL SĂ FAC O SCHIMBARE. 

— Ştii să cânţi la vreun instrument? 

NU. 

— Ştii să faci tâmplărie? 

NU ȘTIU, N-AM ÎNCERCAT NICIODATĂ. Moartea se uită în jos. Începea 
să se simtă extrem de jenat. 

Keeble mai mută niște foi pe birou și oftă. 

POT SA TREC PRIN ZIDURI, propuse Moartea, dându-și seama că 
discuţia ajunsese într-un punct mort. 

Keeble ridică ochii cu interes. 

— Aș vrea să văd, zise. Asta ar putea fi o calificare. 

BINE. 

Moartea își împinse scaunul și păși încrezător spre cel mai apropiat 
perete. 

AU. 

Keeble era în așteptare. 

— Haide, zise el. 

ASTA E UN PERETE OBIȘNUIT, NU? 

— Presupun că da, nu sunt specialist. 

PARE SA PREZINTE UNELE DIFICULTAȚI. 

— Așa se pare. 

CUM SE NUMEȘTE CÂND TE SIMŢI FOARTE MIC ȘI ÎNCINS? 

Keeble se jucă puţin cu creionul. 

— Pigmeu? 

Ceva cuj. 

— Stânjenit? Ș 

— Da, spuse Moartea, VREAU SA ZIC DA. 

— Se pare că nu ai nicio calificare utilă și niciun talent, zise. Nu te-ai 
gândit să intri în învățământ? 

Chipul Morţii deveni o mască a groazei. E drept, era oricum o mască 
a groazei, dar acum chiar asta voia să exprime. 

— Vezi dumneata, spuse Keeble cu blândeţe, lăsând jos tocul și 
împreunându-și mâinile, foarte rar am ocazia să caut o nouă carieră 
pentru o... cum ai spus că se numește? 

PERSONIFICARE ANTROPOMORFICA. 

— Aha, da. Ce înseamnă, mai precis? 

Moartea se săturase. 


115 


Mort 


ASTA, zise el. 

Pentru o clipă, o singură clipă, Domnul Keeble îl văzu cu claritate. 
Faţa i se făcu aproape la fel de albă ca a Morţii. Mâinile începură să-i 
tremure convulsiv. Inima i se opri în loc. 

Moartea îl urmări cu un interes moderat, apoi scoase din adâncurile 
robei o clepsidră pe care o ţinu la lumină, examinând-o cu un ochi 
critic. 

LINIȘTEȘTE-TE, MAI Al CÂȚIVA ANI BUNI. 

— Bbbbb... 

POT SA-ŢI SPUN EXACT CÂTI, DACA VREI. 

Keeble, care se lupta să își recapete respirația, reuși să scuture din 
cap. 

ATUNCI VREI SĂ-ȚI ADUC UN PAHAR CU APĂ? 

— nnN... nnN... 

Clopoțelul de la ușă sună. Keeble dădu ochii peste cap. Moartea 
decise că îi era dator omului. Nu putea să-l lase să-și piardă clientela, 
un bun pe care oamenii îl apreciau, evident, foarte mult. 

Dădu la o parte draperia de mărgele și păși în încăperea din față, 
unde o femeie mică și îndesată, arătând cam ca o chiflă înfuriată, bătea 
în tejghea cu un pește. 

— In legătură cu postu’ de bucătar de la Universitate, zise. Mi-ai zis 
că e o slujbuliță bună, da’ e o mizerie acolea, și studenții numa’ 
renghiuri știe să face și să faci bine matale... vreau să... io nu mi-s... 
Vocea i se pierdu. 

— Aăă, făcu, deși se vedea că nu o spune din inimă. Matale nu ești 
Keeble, așa-i? 

Moartea se uită la ea. Nu avusese parte niciodată de un client 
nemulțumit. Nu știa ce să facă. În final, se lăsă păgubaș. 

DISPARI, COTOROANŢĂ NEAGRĂ ȘI NOPTATICĂ. 

Ochii bucătăresei se îngustară. 

— Pe cine faci mata oftatică? zise ea acuzator, lovind din nou cu 
peștele în tejghea. lote-te la ăsta, zise. leri era fierul de încălzit patu’, 
dimineața: pește. Te-ntreb io pe matale. 

FIE CA TOȚI DEMONII IADULUI SA-ȚI BÂNTUIE SPIRITUL DE VIU DACĂ 
NU PLECI ÎN CLIPA ASTA, încercă Moartea. 

— Nu știu io d-astea, da' cu-ncălzitoru' meu cum rămâne? Acolea nu- 
i loc pentru o damă onorabilă, au vrut și să.. 

DACĂ VEI CONSIMȚI SĂ PLECI, SPUSE MOARTEA CU DISPERARE, ÎTI 
VOI DA NIŞTE BANI. 

— Cât? zise bucătăreasa, cu o viteză care ar fi lăsat mult în urmă o 
cobră în plin atac și i-ar fi provocat fulgerului un șoc neplăcut. 

Moartea scoase punga cu bani și răsturnă o grămăjoară de monede 
înverzite și înnegrite pe tejghea. Femeia le privi cu adâncă suspiciune. 

ACUM PLEACĂ IMEDIAT, ÎNAINTE CA VÂNTURILE APRINSE ALE 
INFINITAȚII SA-ȚI ARDĂ HOITUL NEMERNIC. 

116 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Am io grijă să afle bărbată-miu, zise bucătăreasa sumbru, în timp 
ce ieșea. Morţii i se păru că amenințările lui pălesc prin comparație. 

Se întoarse după draperie. Keeble, încă prăbușit în scaun, scoase un 
fel de horcăit sugrumat. 

— Era adevărat! zise. Am crezut că ești doar un coșmar. 

AȘ PUTEA SA MA SIMT OFENSAT, zise Moartea. 

— Chiar ești Moartea? zise Keeble. 

DA. 

— De ce n-ai spus? 

OAMENII PREFERA, IN GENERAL, SA NU AFLE. 

Keeble scotoci prin hârtii, chicotind isteric. 

— Și vrei să faci altceva? zise. Să fii Zâna Măseluţelor? Spiritul 
apelor? Omul negru? 5 

NU FII PROST. SIMT PUR ȘI SIMPLU... CA VREAU O SCHIMBARE. 

Căutările frenetice ale lui Keeble îl conduseră în sfârșit la hârtia 
dorită. Scoase un râs dement și o împinse în mâinile Morții. 

Moartea o citi. | R 

ASTA E O SLUJBA? OAMENII SUNT PLATIŢI PENTRU AȘA CEVA? 

— Da, da, du-te la el, ești foarte potrivit. Numai nu-i spune că te-am 
trimis eu. 


XX x 


Binky galopa ca vântul prin noapte, iar Discul se întindea undeva jos, 
sub copitele sale. Acum Mort descoperea că spada lui ajungea mai 
departe decât crezuse, că putea atinge stelele, și o rotea prin 
adâncurile spaţiului și drept în inima unei stele galbene pitice care se 
transforma foarte satisfăcător într-o nova. El se ridica în scări și 
învârtea tăișul deasupra capului râzând în timp ce flacăra albăstruie 
tăia văzduhul, lăsând în urma sa o dâră de beznă și tăciuni aprinși. 

Și nu se mai oprea. Mort se opintea cu sabia care începuse să taie 
întregul orizont, mărunţind munţii, secând mările, transformând 
pădurile verzi în vreascuri și cenușă. Auzea în spatele lui vocile și 
tipetele scurte ale rudelor și prietenilor la fiecare rotire disperată. 
Furtuni de praf se ridicau din pământul mort pe când se lupta să-și 
descleșteze mâna, dar sabia devenise rece ca gheaţa în pumnul lui, 
târându-l într-un dans care nu se mai sfârșea până când nu mai 
rămânea nimic în viaţă. 

Și când sosea clipa aceea, Mort era singur, cu excepţia Morţii care 
spunea: 

— Bine lucrat, băiete. 

lar Mort răspundea: MORT. 

— Mort! Mort! Trezește-te! 

Mort reveni cu greu la suprafaţă, ca un înecat. Se lupta să nu se 
trezească, agăţându-se de pernă și de ororile somnului, dar cineva îl 

117 


Mort 


trăgea insistent de ureche. 

— Hmmf? făcu el. 

— Mort! 

— Șe-rei? 

— Mort, e vorba de tata! 

Deschise ochii și se uită prostit la fața Ysabellei. Apoi evenimentele 
din noaptea precedentă îl ajunseră din urmă ca un ciorap plin cu nisip 
ud. 

Se ridică pe marginea patului, încă învăluit în rămășițele visului. 

— Mda, în regulă, zise. Mă duc imediat la el. 

— Nu-i aici! Albert a luat-o razna! Ysabell stătea lângă pat, 
mototolind în mâini o batistă. Mort, crezi că i s-o fi întâmplat ceva rău? 

Mort o privi tâmp. 

— Nu fi idioată, zise. Doar e Moartea. Se scarpină. Avea o 
fierbințeală uscată și mâncărimi. 

— Dar n-a mai fost niciodată plecat atâta vreme! Nici măcar când cu 
marea epidemie de ciumă din Pseudopolis! Vreau să zic, trebuie să fie 
aici în fiecare dimineaţă, să facă evidenţa și să se ocupe de noduri și... 

Mort o apucă de brațe. 

— Bine, bine, zise cât de liniștitor putu. Sunt sigur că totul e în 
regulă. Calmează-te, da? O să mă duc să văd... de ce stai cu ochii 
închiși? 

— Mort, pune te rog niște haine pe tine, spuse Ysabell cu o voce 
mică. 

Mort privi în jos. 

— Scuze, zise el pierit. Nu mi-am dat seama... Cine m-a dus la 
culcare? 

— Eu, spuse ea. Dar am ţinut capul întors. Mort își trase pantalonii, 
se vâri în cămașă și porni grăbit spre biroul Morţii, cu Ysabell în urma 
lui. Albert era acolo, sărind de pe un picior pe altul ca o rață într-o 
tigaie. Când apăru Mort, expresia de pe chipul bătrânului ar fi putut 
trece chiar drept recunoștință. 

Mort constată uimit că avea lacrimi în ochi. 

— Jilțul n-a fost folosit, scheună Albert. 

— Îmi pare rău, dar e așa de important? zise Mort. Bunicul nu venea 
acasă cu zilele dacă avea o vânzare importantă în târg. 

— Dar el e mereu aici, spuse Albert. In fiecare dimineaţă, de când îl 
știu, stă aici la birou și se ocupă de noduri. E munca lui. N-ar lipsi 
pentru nimic în lume. 

— Presupun că nodurile astea își pot purta singure de grijă o zi-două, 
zise Mort. 

O scădere bruscă a temperaturii îi spuse că se înșela. Se uită la 
fetele lor. 

— Nu pot? zise. 

Ambele capete se clătinară. 

118 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Dacă nodurile nu sunt făcute ca lumea, întregul Echilibru se 
distruge, spuse Ysabell. Se poate întâmpla orice. 

— Nu ţi-a explicat? întrebă Albert. 

— Nu tocmai. Eu de fapt n-am făcut decât partea practică. A zis că o 
să ne ocupăm de teorie mai târziu, zise Mort. Ysabell izbucni în lacrimi. 

Albert îl luă pe Mort de braț și, cu ample mișcări dramatice din 
sprâncene, îi sugeră că ar vrea să stea de vorbă cu el într-un colţ. Mort 
îl urmă fără tragere de inimă. 

Bătrânul se scotoci în buzunare și într-un târziu extrase o pungă 
ponosită de hârtie. 

— O bomboană de mentă? întrebă. 

Mort scutură din cap. 

— Nu ţi-a spus niciodată despre noduri? zise Albert. 

Mort scutură din nou din cap. Albert începu să sugă din bomboană; 
suna ca scurgerea de la cada lui Dumnezeu. 

— Câţi ani ai, băiete? 

— Mort. Șaisprezece. 

— Sunt unele lucruri pe care un băiat de șaisprezece ani trebuie să 
le știe, spuse Albert, privind peste umăr la Ysabell, care suspina de zor 
în jilțul Morții. 

— A, pe-alea le știu. Tata mi le-a spus când ne-am dus cu iepele de 
tharga la împerecheat. Când un bărbat și o femeie... 

— Despre univers, voiam să zic, interveni repede Albert. Adică, te-ai 
gândit vreodată? 

— Știu că Discul e purtat în spate de patru elefanţi care stau pe 
carapacea Marelui A'Tuin, zise Mort. 

— Asta e numai o parte. Mă refeream la întregul univers de timp și 
spaţiu și viaţă și moarte și zi și noapte și tot restul. 

— N-aș putea spune că m-am gândit cine știe ce la el, zise Mort. 

— Aha. Ar trebui. Ideea e că nodurile fac parte din el. Ele împiedică 
moartea să scape de sub control, înţelegi. Nu pe el, nu Moartea. Ci 
moartea propriu-zisă. Adică, ăăă - Albert își căută cuvintele - adică 
moartea trebuie să vină exact la sfârșitul vieţii, pricepi, nu înainte și nu 
după, iar nodurile trebuie făcute astfel încât principalele cifre să... nu 
mă urmărești, nu? 

— Scuze. 

— Trebuie să se ocupe cineva de ele, o scurtă Albert, și vieţile 
trebuie alese corect. Clepsidrele, cum le spui tu. Datoria propriu-zisă e 
partea ușoară a muncii. 

— Și tu poţi să te ocupi de ele? 

— Nu. Dar tu? 

— Nu! 

Albert supse gânditor din bomboană. 

— Lumea a cam luat-o pe coajă, în cazul ăsta, zise. 

— Ascultă, nu văd de ce ești așa de îngrijorat. Presupun că a fost 


119 


Mort 


reţinut pe undeva, zise Mort, dar până și lui i se păru neconvingător. Nu 
prea se întâmpla ca oamenii să apuce Moartea de butonieră, rugându- 
se să le mai spună încă o poveste, sau să-l bată pe spate și să-i zică 
lucruri de genul „Avem timp de una mică, bătrâne, n-are rost să te 
grăbești acasă”, sau să-l invite la o partidă de popice după care să se 
abată la un restaurant kKlatcian care servește la pachet, sau... Mort avu 
crunta revelație că Moartea trebuie să fie una dintre cele mai 
singuratice creaturi din univers. La marea petrecere a Creaţiei, el era 
totdeauna la bucătărie. 

— Nu știu deloc ce a fost cu stăpânul în ultima vreme, mormăi 
Albert. Ridică-te de-acolo, fata mea. Hai să vedem ce e cu nodurile 
astea. 

Deschiseră registrul. 

Se uitară la el vreme îndelungată. 

Apoi Mort spuse: 

— Ce înseamnă toate simbolurile astea? 

— Sodomia non sapiens, îngână Albert pe sub mustață. 

— Asta ce-nseamnă? 

— Inseamnă să mă pupi undeva dacă știu. 

— Era în vorbire vrăjitorească, nu? zise Mort. 

— Lasă-mă cu vorbirea ta vrăjitorească. Nu știu io de-așa vorbire. Tu 
pune-ţi mintea la lucru cu asta. 

Mort privi din nou la arabescurile din registru. Era de parcă un 
păianjen și-ar fi ţesut pânza pe pagină și s-ar fi oprit la fiecare îmbinare 
să scrie niște notițe. Mort se zgâi până când începură să-l doară ochii, 
tot așteptând să-i vină vreo inspiraţie. Niciuna nu se oferi voluntară. 

— Ceva? 

— Nu pricep boabă, zise Mort. Nu știu nici măcar dacă se citește de 
sus în jos sau lateral. 

— În spirală, de la centru înspre afară, se smiorcăi Ysabell din colţul 
ei. 

Cei doi dădură cap în cap aplecându-se peste centrul paginii. Apoi se 
uitară lung la fată. Ea ridică din umeri. 

— Tata m-a învățat cum să citesc graficul nodurilor, explică ea, când 
coseam aici cu el. Imi tot citea pasaje. 

— Poţi să ne ajuţi? întrebă Mort. 

— Nu, zise Ysabell. Își suflă nasul. 

— Cum adică nu, mugi Albert. E prea important ca dintr-un capriciu... 

— Adică, spuse Ysabell pe un ton de brici, pot să le fac eu și voi să 
mă ajutați. 


XXX 
Breasla Negustorilor din Ankh-Morpork începuse să angajeze bande 


de bărbaţi cu urechile cât pumnul și pumnul cât un sac de nuci, cu 
120 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


sarcina să-i reeduce pe acei rătăciți care nu reușeau să aprecieze 
numeroasele puncte de atracţie ale frumosului lor oraș. De exemplu, 
filosoful Cunpiastru a fost găsit plutind cu faţa în jos în fluviu la câteva 
ore după ce a rostit celebrul dicton „Când te-ai săturat de Ankh- 
Morpork, înseamnă că te-ai săturat de a-ncălca prin mâzgă de-un cot”. 

De aceea, este mai prudent să rămânem la unul singur, - din foarte 
numeroasele, desigur - doar unul dintre lucrurile care fac Ankh- 
Morporkul renumit între orașele multiversului. 

Și acela este mâncarea. 

Rutele comerciale de pe jumătate de Disc trec prin oraș sau pe 
leneșul său fluviu. Peste jumătate din triburile și rasele de pe Disc au 
reprezentanţi care locuiesc pe tot mai întinsele sale hectare. La Ankh- 
Morpork se adună toate bucătăriile lumii: pe meniu se află o mie de 
soiuri de legume, o mie cinci sute de brânzeturi, două mii de mirodenii, 
trei sute de feluri de carne, două sute de tipuri de păsări de curte, cinci 
sute de soiuri de pești, o sută de variaţiuni pe tema pastelor, șaptezeci 
de ouă de un fel sau altul, cincizeci de insecte, treizeci de moluște, 
douăzeci de șerpi și alte reptile, precum și ceva maroniu și bubos 
cunoscut drept trufa migratoare din Klatch. 

Localurile care servesc masa merg de la cele opulente, unde porţiile 
sunt mici, dar farfuriile sunt de argint, până la cele secretoase, unde se 
zvonește că cei mai exotici locuitori ai Discului mănâncă orice reușesc 
să înghită din trei încercări. 

Casa Cotletelor Harga de pe docuri nu se numără probabil printre 
restaurantele de frunte ale orașului, trebuind să satisfacă nevoile unei 
clientele mai solide, ce preferă cantitatea calităţii și sparge mesele 
dacă nu primește ce vrea. Acolo nu se cere nimic special sau exotic, ci 
se folosesc alimente convenţionale precum embrioni de păsări care nu 
zboară, organe mărunţite vârâte în intestine, hălci din corpul unui porc 
și semințe râșnite, prăjite în grăsimi animale; sau, cum se spune în 
jargonul local: ouă, cârnaţi, costiţă și pâine la tigaie. 

Era genul de restaurant care nu are nevoie de meniu. Te uitai direct 
la haina lui Harga. 

Totuși, trebuia să recunoască, noul bucătar părea să fie exact ce 
trebuie. Harga, reclamă vie la propriul meniu bogat în carbohidrați, se 
uita fericit la sala plină de clienţi mulţumiţi. Și ce repede lucra! De fapt, 
deconcertant de repede. 

Bătu în gemuleț. 

— Două porţii de ouă, cartofi prăjiţi, fasole și un trolburger fără 
ceapă, strigă el. 

BINE. 

Gemuleţul se ridică după câteva secunde și apărură farfuriile. Harga 
clătină din cap cu o uimire plină de încântare. 

Așa fusese toată seara. Ouăle erau curate și luceau, boabele de 
fasole sclipeau ca niște rubine, iar cartofii aveau acel brun auriu crocant 


121 


Mort 


al trupurilor bronzate pe plaje de lux. Ultimul bucătar al lui Harga făcea 
cartofii ca pe niște punguțe cu puroi. 

Harga își roti privirile prin cafeneaua plină de fum. Nu se uita nimeni. 
la să afle el cum se explica chestia asta. Bătu din nou în gemuleț. 

— Sandviș de aligator, zise. Și dacă se poate repe... 

Gemuleţul se ridică. După ce își făcu curaj câteva clipe, Harga își 
aruncă ochii sub prima felie a sandvișului lunguieţ din faţa lui. O fi fost 
aligator, n-o fi fost...? Bătu din nou. 

— Bun, zise, nu că mă plâng, vreau doar să știu cum reușești să le 
faci așa de repede. 

TIMPUL NU E IMPORTANT. 

— Zici tu? 

EXACT. 

Harga se hotărî să nu-l contrazică. 

— Oricum, faci o treabă a naibii de bună, băiete, spuse el. 

CUM SE NUMEȘTE CÂND TE SIMȚI CALD ȘI MULȚUMIT ȘI Al VREA CA 
LUCRURILE SĂ RĂMÂNĂ AŞA CUM SUNT? 

— Cred că-i zice fericire, spuse Harga. 

In bucătăria mică, înghesuită, în care grăsimea se stratificase de-a 
lungul deceniilor, Moartea se ducea și se învârtea, tocând, feliind și 
prăjind. Cuţitul îi strălucea prin aburul puturos. 

Deschisese ușa către aerul răcoros al nopţii și vreo duzină de pisici 
de prin vecini se adunaseră, atrase de vasele cu lapte și carne - cea 
mai bună marfă a lui Harga, numai de-ar fi știut el - plasate strategic pe 
podea. Din când în când, Moartea se oprea din lucru și o mai scărpina 
pe câte una după urechi. 

— Fericire, spuse el și rămase uimit de sunetul propriei voci. 


Tăiuș, vrăjitor și Recunoscător Regal în funcţie, se sforța să urce și 
ultima treaptă a turnului și se sprijini de parapet, așteptând să i se mai 
potolească bătăile inimii. 

De fapt nici nu era așa de înalt turnul ăsta, era înalt doar pentru Sto 
Lat. Ca aspect general și ca design, părea un fel de turn standard 
pentru închis domniţele; în realitate, era folosit pentru depozitarea 
mobilei vechi. 

Totuși, turnul oferea o priveliște inegalabilă asupra orașului și a 
câmpiilor din jur, ceea ce însemna că puteai să vezi o groază de verze. 

Tăiuș reuși să ajungă la crenelurile în ruine de pe vârful zidului și 
privi spre zarea dimineţii. Era poate ceva mai ceţoasă decât de obicei. 
Dacă s-ar fi străduit, și-ar fi putut imagina o sclipire pe cer. Dacă s-ar fi 
străduit și mai tare, ar fi putut auzi un băzâit pe deasupra loturilor de 
varză, un sunet de parcă cineva prăjea lăcuste. Íl luă cu tremurici. 

In momente ca acesta, mâinile lui căutau automat prin buzunare, dar 
acum nu găsiră decât jumătate de punguţă de jeleuri lipite între ele și 
un cotor de măr. Niciunul dintre ele nu-i oferea prea multă consolare. 

122 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Tăiuș voia ce ar fi vrut orice vrăjitor în astfel de clipe, anume să 
fumeze. Ar fi ucis pentru un trabuc și ar fi mers până la vătămare 
corporală pentru un chiștoc. Încercă să se adune. Hotărârea făcea bine 
la caracter; din păcate, caracterul ăsta nu aprecia sacrificiile făcute de 
dragul lui. Se zice că un vrăjitor cu adevărat mare este permanent în 
tensiune. Pe Tăiuș l-ai fi putut folosi pe post de arc cu săgeți. 

Se întoarse cu spatele la peisajul cruciferic și cobori pe scara 
întortocheată până în aripa principală a palatului. 

Și totuși, își spuse el, campania părea să dea rezultate. Populaţia nu 
părea să aibă nimic împotriva pregătirilor pentru încoronare, deși nu îi 
era foarte clar cine anume va fi încoronat. Străzile se împodobeau de 
sărbătoare, iar Tăiuș aranjase ca din fântâna din piaţa principală să 
curgă, dacă nu vin, măcar o bere de broccoli mai acceptabilă. Lumea 
avea să danseze, la nevoie sub ameninţarea armelor. Aveau să aibă loc 
și concursuri pentru copii. Aveau să fie și boi la frigare. Caleașca regală 
fusese proaspăt poleită și Tăiuș își punea mari speranțe că oamenii se 
puteau lăsa convinși să o observe când trecea. 

Marele Preot de la Templul lui lo cel Orb ridica unele probleme. Tăiuș 
îl trecuse la categoria bătrânei simpatici a căror expertiză în mânuirea 
cuțitului era atât de slabă încât jumătate din victimele sacrificiilor se 
plictiseau să aștepte și o luau din loc. Ultima dată când încercase să 
sacrifice o capră, până să se concentreze el aceasta avusese timp să 
dea naștere la gemeni și, cu curajul insuflat de starea de maternitate, 
să pună pe fugă toată preoțimea din templu. 

Șansele ca el să reușească să așeze coroana pe capul cui trebuia, 
chiar și în condiţii normale, erau medii, calculase Tăiuș; trebuia să stea 
lângă moșuleţ și să-i ghideze cu mult tact mâinile tremurătoare. 

Și totuși nici asta nu era problema cea mare. Problema cea mare era 
cu mult mai mare. Problema cea mare fusese ridicată de Cancelar după 
micul dejun. 

— Artificii? se mirase Tăiuș. 

— La asta se presupune că vă pricepeți, tu și colegii tăi vrăjitori, nu? 
zise Cancelarul rigid ca o pâine veche de o săptămână. Lumini, pocnete 
și toate cele de trebuinţă. Îmi amintesc, pe când eram eu flăcău, un 
vrăjitor... 

— Mă tem că eu nu știu nimic despre artificii, spuse Tăiuș pe un ton 
care sugera că e foarte bucuros de această ignoranță. 

— Tot felul de rachete, rememora Cancelarul fericit. Lumânări de 
Ankh. Fulgere. Și chestii pe care le ţineai în mână. Nu există o 
încoronare reușită fără focuri de artificii. 

— Da, dar vedeţi... 

— Bravo, i-o tăie Cancelarul, știam că se poate conta pe tine. O 
mulțime de rachete, pricepi, iar la final trebuie făcut ceva special, ai 
grijă, ceva care să-ţi taie respiraţia, cum ar fi un portret al... al... ochii îi 
căpătară luciul acela care îi devenise lui Tăiuș deprimant de cunoscut. 


123 


Mort 


— Prințesei Keli, zise el plictisit. 

— Aha. Da. Al ei, zise Cancelarul. Un portret al... cui ai spus tu... 
făcut din artificii. Desigur, pentru voi, vrăjitorii, probabil că nu e mare 
lucru, dar oamenilor le place. Nişte trăsnete și tunete și mânuțe 
fluturate de la balcon sunt perfecte ca să mențină în formă mușchii 
loialității, zic eu mereu. Ocupă-te tu. Rachete. Cu rune pe ele. 

Cu o oră mai devreme, Tăiuș căutase prin Grimoarul pentru Distracţii 
Monstru și adunase prudent mai multe ingrediente din gospodărie, 
cărora le dăduse foc cu un chibrit. 

Ciudat lucru, sprâncenele, medita el. Nici nu le observi până nu 
rămâi fără ele. 

Roșu pe la ochi și mirosind vag a fum, Tăiuș se îndreptă spre 
apartamentele regale trecând pe lângă stoluri de cameriste care făceau 
ce-or fi făcând ele de obicei, că mereu părea să fie nevoie de câte trei. 
De câte ori îl vedeau pe Tăiuș, de obicei amuţeau, treceau pe lângă el 
repede, cu capetele plecate, iar când ajungeau mai departe, pe coridor, 
izbucneau în chicote înfundate. Acest lucru îl enerva pe Tăiuș. Nu - își 
spunea el repede - din vreo rațiune personală, ci deoarece vrăjitorii ar 
trebui trataţi cu mai mult respect. In plus, unele dintre cameriste aveau 
un mod de a se uita la el care îi provoca gânduri specific nevrăjitorești. 

E adevărat, se gândi el, drumul spre iluminare trece peste cam 
vreun kilometru de sticlă pisată. 

Bătu la ușa apartamentului lui Keli. Îi deschise o cameristă. 

— Stăpâna ta e aici? întrebă el cât putu de semet. 

Fata își puse mâna peste gură. Umerii i se scuturară. Ochii îi sclipiră. 
Un sunet ca de abur sub presiune scăpă dintre degetele ei. 

N-am ce face, își spuse Tăiuș. Se pare că am acest efect formidabil 
asupra femeilor. 

— E un bărbat? se auzi vocea lui Keli dinăuntru. Ochii cameristei se 
încețoșară și lăsă capul într-o parte, de parcă nu era sigură dacă auzise 
ceva. 

— Sunt eu, Tăiuș, zise Tăiuș. 

— A, e în regulă atunci. Poţi intra. 

Tăiuș își făcu loc pe lângă fată și încercă să nu bage în seamă cum 
râdea înfundat în timp ce ieșea în fugă. Desigur, toată lumea știa că un 
vrăjitor nu are nevoie de escortă. Totuși, tonul cu care prințesa rostise 
„A, e în regulă atunci” îl făcuse să i se strângă stomacul. 

Keli şedea la măsuţă și își peria părul. Foarte putini bărbaţi de pe 
lume știu ce poartă o prințesă pe sub rochie, iar Tăiuș li se alătură cu 
extrem de mari reţineri, dar cu o putere de control demnă de admiraţie. 
Nu îl trăda decât mișcarea frenetică, în sus și în jos, a mărului lui Adam. 
Era evident, n-avea să mai fie bun de nicio vrajă zile întregi. 

Ea se întoarse, trimiţându-i o boare de pudră de talc. Săptămâni, fir- 
ar să fie, săptămâni întregi. 

— Arăţi cam încins, Tăiuș. S-a întâmplat ceva? 

124 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Neeh. 

— Poftim? 

Vrăjitorul se scutură. Concentrează-te pe perie, omule, pe perie. 

— Nişte experimente magice, domniță. Doar arsuri superficiale. 

— Mai înaintează? 

— Mă tem că da. 

Keli se întoarse la oglindă. Fața ei exprima hotărâre. 

— Avem timp? 

Asta era partea de care îi fusese groază. Făcuse tot ce-i stătea în 
putinţă. Astrologul regal fusese ţinut la post, fără băuturică, suficient 
cât să ajungă să insiste că a doua zi era singura în care putea avea loc 
ceremonia, așa încât Tăiuș putuse aranja ca totul să înceapă la o 
secundă după miezul nopţii. Tăiase fără milă din repertoriul fanfarei 
regale de trompetiști. Cronometrase invocaţia către zei a Marelui Preot 
și o scurtase drastic; zeii aveau să facă probabil mare tămbălău. 
Ceremonia ungerii cu uleiuri sfințite fusese redusă la o atingere rapidă 
după urechi. Patinele cu rotile erau o invenţie necunoscută pe Disc; 
dacă lucrurile ar fi stat altfel, drumul lui Keli către altar ar fi fost 
neconstituţional de rapid. Și totuși nu era de ajuns. Își luă inima-n dinţi. 

— S-ar putea să nu, zise. S-ar putea să fie cam pe muchie de cuțit. 

Îi văzu privirile furioase în oglindă. 

— Cât de pe muchie? 

— Hm. Foarte. 


— Vrei să spui că poate să ajungă aici chiar în timpul ceremoniei? 

— Hm. Mai curând aș zice că înainte, zise Tăiuș nefericit. Nu se 
auzeau decât degetele lui Keli bătând în masă. Tăiuș se întrebă dacă o 
să facă o criză sau dacă o să spargă oglinda. Ea zise însă: 

— De unde știi? 

Se întrebă dacă poate să scape cu ceva de genul eu sunt vrăjitor și 
noi, vrăjitorii, ne pricepem la lucruri din astea, dar decise că mai bine 
nici să nu încerce. Ultima dată când spusese așa ceva prinţesa îl 
ameninţase cu halebarda. 

— Am întrebat una dintre gărzi unde e hanul de care vorbea Mort, 
zise. Apoi am socotit distanța aproximativă de acolo. Mort spunea că 
înaintează în pas de plimbare și am estimat că pasul lui e cam de... 

— Așa de simplu? N-ai folosit niciun fel de magie? 

— Doar bunul simţ. Pe termen lung, te bazezi mult mai bine pe el. 

Prințesa îl bătu pe mână. 

— Bătrânul meu Tăiuș, spuse. 

— Am doar douăzeci de ani, Domniţă. 

Ea se ridică și se duse în camera de îmbrăcat. Printre lucrurile pe 
care le înveţi când ești prințesă se numără și acela de a ști să fii mai 
bătrână decât orice persoană de rang inferior. 

— Da. Presupun că trebuie să existe și vrăjitori tineri, spuse ea peste 


125 


Mort 


umăr. Doar că oamenii și-i închipuie bătrâni. Mă întreb de ce? 

— Rigorile profesiei, domniţă, zise Tăiuș dând ochii peste cap. Auzea 
foșnetul mătăsii. 

— Ce te-a făcut să alegi vrăjitoria? Vocea îi era voalată, de parcă ar fi 
avut faţa acoperită cu ceva. 

— E o muncă de interior și nu trebuie să cari greutăţi, zise Tăiuș. Și 
presupun că am vrut să aflu cum funcționează lumea. 

— Și ai reușit? 

— Nu. Tăiuș nu se prea pricepea la conversație, altfel nu și-ar fi lăsat 
mintea să o ia razna într-atât încât să întrebe: De ce ați ales să fiți 
prințesă? 

După o pauză de gândire, Keli spuse: 

— Alţii au ales pentru mine, știi? 

— Imi pare rău, eu... 

— Regalitatea e un fel de tradiţie de familie. Bănuiesc că e la fel și cu 
magia; cu siguranţă că tatăl tău era vrăjitor, nu? 

Tăiuș scrâșni din dinți. 

— Hm. Nu, zise el, nu chiar. De fapt deloc. Știa ce urmează și iată că 
sosi fără greș, ca apusul soarelui, pe o voce în care se simţea 
amuzamentul și fascinația. 

— A, da? E adevărat că vrăjitorii n-au voie să... 

— Bine, dacă nu mai e nimic altceva, eu o să mă retrag, spuse tare 
Tăiuș. Dacă aveţi nevoie de mine, luaţi-vă după sunetul exploziilor. Eu... 
9999i! 

Keli ieșise din cabinet. 

Nu că hainele femeiești ar fi fost un subiect care să-l preocupe cine 
știe ce pe Tăiuș - de fapt, când se gândea la femei, imaginile din 
mintea lui nu includeau de obicei niciun fel de haine -, dar apariţia din 
faţa lui îi tăie răsuflarea de-a binelea. Cine concepuse rochia nu știuse 
unde să se oprească. Pusese dantele peste mătăsuri, le tivise cu 
hermină neagră, cususe perle pe orice locșor care părea mai gol, 
înfoiase și scrobise mânecile, apoi adăugase filigran de argint și o luase 
iar de la capăt cu mătasea. 

De fapt era uimitor ce puteai face cu un pumn-două de metale grele, 
câteva moluște iritate, câteva rozătoare moarte și foarte mult fir scos 
din fundul unor insecte. Era o rochie pe care nu atât o purtai, cât o 
ocupai. Dacă marginile nu erau susţinute pe rotițe, atunci Keli era mult 
mai voinică decât își închipuise el. 

— Ce părere ai? întrebă ea, rotindu-se încet. Au purtat-o și mama, și 
bunica, și mama ei. 

— Cum, toate trei deodată? zise Tăiuș gata s-o și creadă. Cum o fi 
intrat în ea? se întrebă. Probabil că are o ușiţă la spate... 

— E o moştenire de familie. Pe corsaj are diamante adevărate. 

— Care parte e corsajul? 

— Partea asta. 

126 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Pe Tăiuș îl luă cu fiori. 

— E impresionantă, zise când avu din nou curajul să vorbească. Nu 
crezi totuși că e puţin prea matură? 

— E regală. 

— Da, dar poate că n-o să-ţi permită să alergi prea repede? _ 

— Nici prin gând nu-mi trece să alerg. E nevoie de demnitate. Incă o 
dată, linia maxilarului indică linia directă a descendenţei ei din 
strămoșul cuceritor, care însă prefera să alerge totdeauna cât putea de 
repede și se purta cu atâta demnitate câtă încăpea pe vârful unei sulițe 
foarte ascuţite. 

Tăiuș își depărta mâinile. 

— În regulă, zise. Bine. O să facem ce putem. Sper doar ca Mort să fi 
rezolvat ceva. 

— E greu să ai încredere într-o fantomă, zise Keli. Mort trece prin 
ziduri! 

— M-am tot gândit la asta, zise Tăiuș. E complicat, nu? Trece prin 
lucruri numai când nu-și dă seama. Cred că e vreo boală profesională. 

— Ce? 

— Aseară am fost aproape sigur. E pe cale să devină real. 

— Dar toți suntem reali! Cel puțin tu ești, și cred că și eu. 

— Dar el devine și mai real. Extrem de real. Aproape la fel de real ca 
Moartea, și greu găsești ceva mai real de atât. Foarte greu. 


— Ești sigură? întrebă Albert, neîncrezător. 

— Normal, zise Ysabell. Rezolvă-le tu, dacă vrei. Albert se uită din 
nou la cărțoiul de pe masă, plin de nesiguranță. 

— Să zicem că ar fi bine, admise el fără eleganță și copie cele două 
nume pe o bucăţică de hârtie. Oricum, nu putem afla decât într-un fel. 

Trase sertarul de sus de la biroul Morţii și scoase un inel mare de 
chei. Pe el se afla o singură cheie. 

ȘI ACUM CE SE ÎNTÂMPLĂ? șopti Mort. 

— Trebuie să luăm clepsidrele, zise Albert. Tu vii cu mine. 

— Mort! șopti Ysabell. 

— Ce-i? 

— Ce ai spus adineauri... Se opri, apoi adăugă: nimic, doar că suna... 
ciudat. 

— Am întrebat doar ce se întâmplă acum, zise Mort. 

— Da, dar... lasă. 

Albert își făcu loc pe lângă ei și se strecură pe culoar ca un păianjen 
cu două picioare, până la ușa care stătea tot timpul închisă. Cheia se 
potrivi perfect. Ușa se dădu în lături. Balamalele nu scoaseră nici măcar 
un scârțâit, ci făcură loc unei tăceri și mai profunde. Și vuietului 
nisipului. 

Mort și Ysabell rămaseră în ușă, transfigurațţi, în timp ce Albert se 
îndepărtă cu pași mari printre pereţii de sticlă. Sunetul nu intra în trup 


127 


Mort 


numai prin urechi, venea și prin picioare, trecea prin craniu și îți umplea 
creierul până când nu te mai puteai gândi decât la zgomotul acela 
cenușiu, foșnitor și șuierător, sunetul a milioane de vieţi care se trăiau. 
Și care se grăbeau spre inevitabila lor destinaţie. 

Ridicară privirile spre rândurile nesfârșite de clepsidre, fiecare 
diferită, fiecare purtând pe ea un nume. Lumina torțelor înșirate pe 
pereţi se oglindea în ele, astfel încât pe fiecare clepsidră strălucea o 
stea. Pereţii din spate ai încăperii erau pierduţi în această galaxie 
luminoasă. 

Mort simţi cum degetele Ysabellei îl strângeau de braţ. Când vorbi, 
vocea ei era gâtuită. 

— Mort, unele sunt așa de mici. 

ȘTIU. 

Strânsoarea ei se desfăcu extrem de atent, ca o mână care abia 
pusese ultimul as pe un castel de cărți de joc și nu voia să dărâme 
întregul edificiu. 

— la mai zi o dată, rosti ea încet. 

— Am spus că știu. N-am ce să fac. N-ai mai fost aici? 

— Nu. Fata se retrăsese puţin și acum se uita drept în ochii lui. 

— Nu e mai rău decât în bibliotecă, zise Mort, aproape convins. 
Numai că în bibliotecă doar citești despre ce se întâmplă, aici vezi cu 
ochii tăi. De ce te uiţi așa la mine? adăugă el. 

— Încercam doar să-mi amintesc ce culoare aveau ochii tăi, pentru 
că... 
— Voi doi, nu v-aţi săturat unul de celălalt? răcni Albert peste 
mugetul nisipului. Pe aici! 

— Căprui, spuse Mort. Sunt căprui. De ce? 

— Grăbiţi-vă! 

— Mai bine du-te să-l ajuţi, zise Ysabell. Pare destul de nervos. 

Mort plecă de lângă ea, cuprins deodată de o mare neliniște care i se 
infiltra în minte, și mărșălui până în locul unde Albert îl aștepta bătând 
din picior. 

— Ce trebuie să fac? întrebă. 

— Vino după mine. 

Din sală se deschideau mai multe coridoare, fiecare plin cu clepsidre. 
Din loc în loc, rafturile erau despărțite de coloane de piatră marcate cu 
semne angulare. Albert se uita uneori la ele; în general însă, mergea 
prin labirintul de nisip de parcă i-ar fi cunoscut pe de rost fiecare 
cotitură. 

— E câte o clepsidră pentru fiecare, Albert? 

— Da. 

— Locul ăsta nu mi se pare suficient de mare. 

— Ai vreo idee despre topografia m-dimensională? 

— Aăă. Nu. 

— Atunci eu în locul tău m-aș feri să-mi dau cu părerea, zise Albert. 

128 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Se opri în fața unui raft de clepsidre, se mai uită o dată la bucăţica 
de hârtie, își trecu mâna peste rând și deodată apucă una dintre ele. 
Partea de sus era aproape golită. 

— Ține-o, zise. Dacă nu ne-am înșelat, a doua ar trebui să fie pe- 
aproape. Aha. Chiar aici. 

Mort răsuci cele două clepsidre în mână. Una avea toate indiciile 
unei vieţi de vază, iar cealaltă era bondoacă și neinteresantă. 

Mort citi numele. Primul părea să se refere la un nobil din regiunea 
Imperiului Agatean. A doua era o colecţie de pictograme pe care Mort le 
localiză ca provenind din Klatchul de Disc-învârte. 

— De-acum e treaba ta, spuse Albert batjocoritor. Cu cât pornești 
mai repede, cu atât vei fi gata mai repede. Il aduc pe Binky la intrarea 
principală. 

— Cum ţi se par ochii mei? întrebă Mort îngrijorat. 

— Par să fie în regulă, din câte văd eu, zise Albert. Cam roșii pe 
margine, ceva mai albaștri decât de obicei, nimic special. 

Mort îl urmă gânditor de-a lungul interminabilelor rafturi cu 
clepsidre. Ysabell îl văzu cum ia sabia de pe suportul de lângă ușă, cum 
îi încearcă tăișul lovind cu ea în aer, exact ca Moartea, și cum rânjește 
mulțumit de zgomotul ca de tunet. 

Îi recunoștea și mersul. Mărșăluia. 

— Mort? șopti ea. 

DA? 

— Se întâmplă ceva cu tine. 

ȘTIU, zise Mort. Dar cred că pot ţine lucrurile sub control. 

Auziră sunetul copitelor și Albert intră pe ușă frecându-și mâinile. 

— Așa, băiete, e timpul să... 

Mort roti sabia cu braţul întins. Aceasta cosi prin aer cu un zgomot 
de mătase sfâșiată și se înfipse în stâlpul ușii, chiar lângă urechea lui 
Albert. 

ÎN GENUNCHI, ALBERTO MALICH. 

Lui Albert îi căzu falca. Ochii i se mișcară în căutarea lamei 
strălucitoare aflate la câţiva centimetri de capul lui, apoi se îngustară. 

— Precis că n-ai îndrăzni, băiete, zise. 

MORT. Silaba izbi rapid ca un vârf de bici și de două ori mai dureros. 

— Am făcut un pact, zise Albert, dar în vocea lui se putea detecta 
bâzâitul imperceptibil al îndoielii. Am făcut o înţelegere. 


— Nu cu mine. 

— Am făcut o înțelegere. Unde am ajunge dacă n-am respecta 
înțelegerile? 

— Nu știu eu unde aș fi, zise Mort încetișor, DAR ȘTIU UNDE Al 
AJUNGE TU. 


— Nu-i drept! Vocea devenise acum un scâncet. 
NU EXISTA DREPTATE. DOAR eu. 
— Oprește-te, zise Ysabell. Mort, e o prostie. Nu poţi omori pe nimeni 


129 


Mort 


aici. Și oricum, nici nu vrei să-l omori pe Albert. 

— Nu aici. Dar l-aș putea trimite înapoi în lume. 

Albert păli. 

— N-ai să îndrăznești! 

— Nu zău? Te-aș putea lua cu mine și te-aș lăsa acolo. Nu cred să-ți 
mai fi rămas mult timp, nu-i așa? NU-I AȘA? 

— Nu vorbi așa, zise Albert nereușind să-i susțină privirea. Când 
vorbești așa, parcă ai fi stăpânul. 

— AȘ putea fi mult mai rău ca stăpânul, zise Mort fără intonaţie. 
Ysabell, du-te și adu-mi cartea lui Albert, bine? 

— Mort, zău că... : 

TREBUIE SA TE MAI ROG O DATA? 

Fata fugi din cameră, albă la față. 

Albert se uită cruciș la Mort de-a lungul săbiei și zâmbi strâmb, fără 
umor. 

— N-o să te poți controla tot timpul, zise el. 

— Nici nu vreau. Vreau doar să pot menține controlul suficient timp. 

— Acum sugi totul ca un burete, înţelegi? Cu cât va lipsi mai mult 
stăpânul, cu atât o să-i sameni mai tare. Numa’ că ție o să-ți fie mai 
greu, c-o să-ți aduci aminte cum e să fii om și... 

— Și atunci tu cum faci? îl repezi Mort. Îți mai amintești cum e să fii 
om? Dacă te-ai întoarce, câtă viaţă ţi-ar mai rămâne de trăit? 

— Nouăzeci și una de zile, trei ore și cinci minute, răspunse prompt 
Albert. Știam c-o să vină să mă ia. Dar aici mi-s în siguranţă și nici nu-i 
un stăpân așa rău. Uneori mă întreb ce s-ar face fără mine. 

— Da, nimeni nu moare în regatul Morţii. lar ţie îţi convine așa? zise 
Mort. 

— Am peste două mii de ani, nu? Am trăit mai mult decât oricine. 

Mort clătină din cap. 

— Ba n-ai trăit, să știi, zise. Doar ai tărăgănat lucrurile. Aici nu se 
trăiește. Timpul de aici e o păcăleală. Nu e real. Nimic nu se schimbă. 
Eu aș prefera să mor și să văd ce se mai întâmplă decât să-mi petrec 
eternitatea aici. 

Albert se ciupi gânditor de nas. 

— Mda, ai putea, admise el. Dar eu am fost vrăjitor, vezi tu. Am fost 
destul de bun. Mi-au ridicat și statuie, așa să știi. Dar nu poți fi multă 
vreme vrăjitor fără să-ţi faci dușmani, pricepi, din ăia de... te așteaptă 
De Partea Cealaltă. Bătrânul pufni. Nici măcar nu-s din ăi cu două 
picioare. Ba unii n-au picioare deloc. Și nici fețe. Nu moartea mă sparie 
pe mine, ci ce vine după. 

— Atunci ajută-mă. 

— Și la ce o să-mi folosească? 

— Intr-o bună zi poate o să ai nevoie de niște prieteni De Partea 
Cealaltă, zise Mort. Se mai gândi câteva clipe și adăugă: Dac-aș fi în 
locul tău, m-aș gândi că nu strică să-i dau un lustru de ultim moment 

130 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


sufletului. Celor care te așteaptă s-ar putea să nu le placă ce gust are. 

Albert se scutură și închise ochii. 

— Nu-ș ce de care tot vorbeşti acolo, spuse, mai mult cu simţire 
decât cu gramatică, ori n-ai zice așa ceva. Ce vrei de la mine? 

Mort îi spuse. Albert râse spart. 

— Doar atât? Doar să schimb Realitatea? Nu se poate. Nu mai există 
vrăji destul de puternice. Marile Descântece să fi reușit, poate. Dar 
altminteri nu se poate. Și cu asta basta, n-ai decât să faci ce vrei și să-ţi 
fie de nas! 

Ysabell se întoarse, gâfâind ușor, ţinând în mâini ultimul volum al 
vieţii lui Albert. Albert își trase nasul din nou. Picătura care îi atârna pe 
vârful lui îl fascina pe Mort. Totdeauna stătea gata să cadă, dar nu avea 
niciodată curajul. Ca și el, se gândi Mort. 

— Nu po'să-mi faci nimic cu cartea aia, zise bătrânul vrăjitor obosit. 

— Nici n-am de gând. Dar îmi dau seama că n-ai ajuns un vrăjitor așa 
puternic spunând tot timpul adevărul. Ysabell, citește-mi ce se scrie 
acum. 

— „Albert îl privi cu neîncredere”, citi Ysabell. 

— Doar n-oi crede tot ce scrie acolo... 

— „... izbucni el, știind în adâncul de piatră al inimii sale că Mort 
credea”, citi Ysabell. 

— Ajunge! 

— p.... strigă el, încercând să nu se gândească la faptul că, deși 
Realitatea nu putea fi oprită, ar fi putut fi încetinită olecuţă”. 

CUM? 

— „.... intona Mort pe tonul de plumb al Morţii”, începu Ysabell 
îndatoritoare. 

— Da, da, bine, nu-i nevoie să citeşti și partea mea, se răsti Mort 
enervat. 

— lartă-mă și că trăiesc, în cazul ăsta. | 

NIMENI NU ESTE IERTAT PENTRU CA TRAIEȘTE. 

— Și nu-mi mai vorbi așa, mulțumesc. Pe mine nu mă sperii, zise ea. 
Se uită la carte, unde rândul care tocmai se încheia o califica drept 
mincinoasă. 

— Spune-mi cum, vrăjitorule, zise Mort. 

— Magia e tot ce mi-a mai rămas! se căina Albert. 

— Dar ţie nu-ţi trebuie, bătrân zgârcit ce ești. 

— Nu mă sperii tu, băiete... 5 

IA UITĂ-TE ÎN OCHII MEI ȘI MAI SPUNE-MI O DATA. 

Mort pocni din degete poruncitor. Ysabell îşi plecă din nou capul 
asupra cărții. 

— „Albert privi lucirea albastră a acelor ochi și își pierdu ultima urmă 
de sfidare”, citi ea, „pentru că văzu nu numai Moartea, ci Moartea cu 
toate cele omenești, cu răzbunare, cruzime și dezgust, și avu teribila 
certitudine că asta era ultima lui șansă și că Mort avea să-l trimită 


131 


Mort 


înapoi în Timp, să-l vâneze și să-l livreze apoi personal în Dimensiunile 
Subterane, unde creaturi de groază aveau să puncte puncte puncte”, 
încheie ea. Sunt puncte-puncte pe jumătate de pagină. 

— Asta pentru că volumul nici nu îndrăznește să le pomenească, 
șopti Albert. Încercă să închidă ochii, dar imaginile iscate în întunericul 
din spatele pleoapelor erau atât de vii încât îi deschise la loc. Chiar și 
Mort era o priveliște mai plăcută. 

— Bine, zise. Există o vrajă. Încetinește timpul într-o zonă restrânsă. 
O să ţi-o scriu, dar trebuie să găsești un vrăjitor s-o rostească. 

— Asta se poate. 

Albert își trecu limba ca o lufă veche peste buzele uscate. 

— Există și un preţ, însă, adăugă el. Trebuie să te duci mai întâi la 
Datorie. 

— Ysabell? zise Mort. Ea se uită la pagina din fața ei. 

— Vorbește serios, zise ea. Dacă nu te duci, toate o vor lua razna, iar 
el va cădea din nou în Timp. 

Toţi trei se întoarseră să se uite la orologiul care domina sala. Lama 
pendulei se legăna încet, tăind timpul în felii subțiri. 

Mort gemu. 

— Dar nu e timp! strigă el. Nu pot să le fac pe amândouă la timp! 

— Stăpânul ar fi găsit timp, observă Albert. Mort smulse spada din 
ușă și o agită furios și ineficient către Albert, care se feri. 

— Atunci scrie odată descântecul, zbieră el. Și mai repede! 

Se întoarse și mărșălui înapoi în biroul Morţii, într-un colț era un disc 
al lumii, cu tot cu patru elefanţi din argint așezați pe carapacea unui 
Mare A'Tuin turnat în bronz și lung de peste un metru. Marile râuri erau 
reprezentate prin vene de jad, deserturile prin pulbere de diamant, iar 
orașele mai importante prin pietre preţioase; Ankh-Morporkul, de 
exemplu, era un cărbune. 

Așeză cele două clepsidre aproximativ în locurile unde se aflau 
proprietarii lor și se aruncă în jilțul Morţii, uitându-se la ele furios, de 
parcă le poruncea să se apropie una de alta. Jilţul scârțâia încet în timp 
ce Mort se foia, fulgerând micul Disc cu privirea. 

După o vreme, Ysabell intră în cameră pășind ușor. 

— Albert a pus totul pe hârtie, zise ea încet. Am verificat. Nu e nicio 
păcăleală. Acum s-a dus și s-a încuiat în odaie și... 

— Uită-te la ele! Uită-te și tu puţin la ele! 

— Cred că ar trebui să te liniștești, Mort. 

— Cum să mă liniștesc când, uite, ăsta de aici e tocmai la marele 
Net, iar ăstalalt e taman în Bes Pelargic, după care trebuie să ajung în 
Sto Lat. E un drum de zece mii de kilometri, oricum ai lua-o. E cu 
neputinţă. 

— Sunt sigură că o să reușești. lar eu o să te ajut. Elo privi de parcă 
o vedea pentru prima dată și constată că era îmbrăcată de plecare, 
într-o haină nepotrivită, cu guler mare de blană. 

132 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Tu? Ce poți face tu? 

— Binky ne poate duce pe amândoi fără probleme, zise timid Ysabell. 
Făcu un gest nesigur cu o pungă de hârtie. Am luat ceva de mâncare Aș 
putea... să-ţi ţin ușile sau chestii din astea. 

Mort râse fără veselie. 

NU VA FI NECESAR. 

— Incetează să mai vorbești așa. 

— Nu pot să iau pasageri. O să mă ţii din drum. 

Ysabell oftă. 

— Uite, ce zici de asta: hai să ne prefacem că ne-am certat și eu am 
câștigat. Vezi? Scutim o groază de efort. Cred, de altfel, că Binky nici n- 
o să vrea să plece fără nune. l-am dat extrem de multe bucăţi de zahăr 
de-a lungul anilor. Și acum... nu plecăm? 

Albert şedea pe patul lui îngust sfredelind cu ochii peretele din fața 
sa Auzi sunetul copitelor, întrerupt brusc când Binky decolă, și mormăi 
ceva în barbă. 

Trecură douăzeci de minute. Pe chipul vrăjitorului expresiile se 
schimbau precum umbrele norilor pe dealuri. Din când în când îngâna 
ceva de genul „Le-am spus io” sau „Nu trebuia să mă las” sau 
„Stăpânul tre'să afle”. 

Până la urmă păru să ajungă la o înțelegere cu sine, îngenunche 
binișor și trase o ladă veche de sub pat. O deschise cu greu și despături 
o robă cenușie și prăfuită, din care se rostogoliră pe podea larve de 
molii și paiete mătuite. O trase pe el, scutură grosul prafului și se 
aplecă din nou sub pat. Se auziră o mulțime de înjurături înfundate și 
ocazional sunete de porțelan, până când, în cele din urmă, Albert 
scoase la iveală un toiag mai înalt decât el. 

Era mai gros decât un toiag obișnuit, în special din cauza 
crestăturilor care îl acopereau de sus până jos. Erau de fapt destul de 
neclare, dar lăsau impresia că dacă ai fi reușit să le distingi ai fi 
regretat. 

Albert se mai scutură o dală și se examina cu un ochi critic în oglinda 
de deasupra lavoarului. 

Apoi zise: 

— Pălăria. N-am pălărie. Tre'să ai pălărie pentru vrăjitorie. La naiba. 

leși val-vârtej din cameră și se întoarse după o forfoteală de 
cincisprezece minute care indusese decuparea unei porţiuni circulare 
din covorul din camera lui Mort, extragerea foiţei de argint din spatele 
oglinzii Ysabellei, găsirea unui ac cu aţă în cutia de sub chiuveta de la 
bucătărie și pescuirea câtorva paiete de pe fundul lăzii cu robe. 
Rezultanta finală nu era așa de reușită cum ar fi dorit și îi tot cădea 
șmecherește pe o ureche, dar era neagră, și avea luna și stelele pe ea, 
și anunţa că proprietarul era, neîndoielnic, vrăjitor, deși probabil unul 
cam disperat. 

Pentru prima dată în două mii de ani se simţi îmbrăcat cum trebuie. 


133 


Mort 


Era un sentiment deconcertant și îl făcu să stea o clipă pe gânduri 
înainte de a înlătura cu un șut covorașul de lângă pat și de a trasa un 
cerc cu toiagul pe podea. 

Acolo pe unde trecea vârful toiagului, rămânea o linie luminoasă de 
octarină, a opta culoare a spectrului, culoarea magiei, pigmentul 
imaginației. 

Vrăjitorul marcă opt puncte pe circumferința cercului și le uni într-o 
octogramă. Încăperea începu să pulseze. 

Alberto Malich păși în centrul figurii și ridică toiagul deasupra 
capului. Îl simţi cum se trezește sub atingerea lui, simţi arsura puterii 
adormite care se dezmorțea încet și hotărât, ca un tigru sculat din 
somn. Îi trezi vechile amintiri despre putere și magie care bâzâiau prin 
mansardele împăienjenite ale minţii sale. Se simţi viu pentru prima dată 
de secole. 

Își linse buzele. Pulsaţiile dispăruseră, lăsând loc unei tăceri ciudate, 
pline de expectativă. 

Malich ridică ochii și strigă o singură silabă. 

Flăcări albastre-verzui ţâșniră din ambele capete ale toiagului. 
Șuvoaie de octarină aprinsă izbucniră din cele opt colţuri ale 
octogramei și îl învăluiră pe vrăjitor. Toate acestea nu erau de fapt 
necesare pentru împlinirea descântecului, dar vrăjitorii consideră că 
trebuie să facă lucrurile cât mai vizibile... 

Dar și cât mai invizibile. Vrăjitorul dispăru. 


Vânturi stratoemisferice biciuiau mantia lui Mort. 

— Unde mergem mai întâi? îi ţipă Ysabell în ureche. 

— La Bes Pelargic! strigă Mort, iar uraganul îi duse cuvintele departe. 

— Unde vine asta? 

— În Imperiul Agatean! Continetul Contragreutate! 

Arătă în jos. 

Deocamdată nu-l forţase prea mult pe Binky, știind ce drum îl 
așteaptă, iar marele armăsar alb alerga într-un galop ușor pe deasupra 
oceanului. Ysabell privi în jos la valurile verzi ce spumegau furioase și 
se ţinu mai strâns de Mort. 

Mort privi în depărtare la masa de nori de deasupra continentului și 
rezistă cu greu tentaţiei de a-și mâna calul cu latul săbiei. Nu-l lovise 
niciodată și nici nu era sigur ce s-ar fi întâmplat dacă încerca. Nu putea 
decât să aștepte. 

O mână apăru pe sub braţul lui, întinzându-i un sandviș. 

— Avem cu șuncă sau cu brânză și sos indian, zise ea. Ar fi bine să 
mănânci, tot n-ai ce face altceva. 

Mort se uită la triunghiul unsuros și încercă să-și aducă aminte când 
mâncase ultima dată. Trecuse mai mult decât pot arăta limbile 
ceasului, oricum - ar fi avut nevoie de calendar ca să calculeze. Luă 
sandvișul. 

134 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Mulţumesc, zise el cât de amabil putu. Micuţul soare se prăvălea 
către orizont trăgând după el ziua leneșă. Norii din fața lor creșteau tot 
mai mari și căpătau contururi roz și portocalii. 

După o vreme, reuși să distingă pe dedesubt suprafaţa mai 
întunecată a pământului, punctată ici și colo de luminile orașelor. 

După o jumătate de oră era sigur că distinge și conturul clădirilor. 
Arhitectura agateană era orientată spre piramide turtite. 

Binky pierdu din înălţime până când copitele îi ajunseră la câţiva 
metri deasupra mării. Mort examina din nou clepsidra și trase ușor de 
dârlogi, îndreptând calul spre un port maritim aflat puţin mai spre 
Margine decât cursul lor curent. 

Câteva ambarcaţiuni erau trase la ancoră, majoritatea mici nave de 
comerț. Imperiul nu își încuraja supușii să se aventureze prea departe, 
ca nu cumva să vadă lucruri care să-i tulbure. Din același motiv, 
întreaga ţară fusese înconjurată de un zid pe care patrula Garda Divină, 
cu principala sarcină de a călca cu nesaț pe degetele locuitorilor cărora 
le trecea prin cap că și-ar dori să iasă cinci minute pe-afară, să respire 
o gură de aer proaspăt. 

Acest lucru nici nu se întâmpla prea des, pentru că majoritatea 
supușilor Împăratului Soare erau destul de fericiți cu traiul lor 
dindărătul Zidului. E de altfel o realitate faptul că fiecare din noi suntem 
de o parte sau alta a unui zid, așa că ori o lași baltă ori aștepți să-ți 
crească degete mai puternice. 

— Cine e cârmuitorul aici? întrebă Ysabell pe când treceau pe 
deasupra portului. 

— E un fel de împărat copil, zise Mort. Dar adevăratul șef este Marele 
Vizir, mi se pare. 

— Să nu te-ncrezi niciodată într-un Mare Vizir, rosti Ysabell cu 
înțelepciune. 

De fapt împăratul Soare nici nu se-ncredea. Vizirul, care se numea 
Nouă Oglinzi Rotitoare, avea o viziune foarte clară despre cine trebuia 
să conducă ţara, și anume el, iar acum, că băiatul crescuse suficient de 
mare ca să pună întrebări de genul „Nu crezi că zidul ar arăta mai bine 
cu câteva porţi în el?” și „Da, dar cum e de partea cealaltă?”, decisese 
că era în interesul împăratului să moară otrăvit în chinuri groaznice și 
să fie îngropat în var. 

Binky ateriză pe pietrișul frumos greblat din fața palatului scund, cu 
multe încăperi, rearanjând drastic armonia universului!:?. Mort descăleca 
și o ajută pe Ysabell să coboare. 


12 Grădina de piatră a Păcii și Simplităţii Universale, aranjată din ordinul bătrânului 
împărat Oglinda Unicului Soare*, utiliza relația dintre poziţii și umbre pentru a simboliza 
unitatea primordială a spiritului și materiei și armonia tuturor lucrurilor. Se spunea că 
secretele ce stau la baza realității sunt ascunse în ordinea precisă a pietrelor. 

* Care mai era renumit și pentru obiceiul său de a le tăia buzele și picioarele 
dușmanilor, promițându-le apoi libertatea dacă defilează prin oraș cântând la trompetă. 


135 


Mort 


— Numai să nu-mi stai în drum, îi spuse el grăbit. Și să nu pui 
întrebări. 

Urcă în fugă câteva trepte lăcuite și alergă prin încăperile tăcute, 
oprindu-se din când în când să se orienteze după clepsidră. În sfârșit, se 
strecură pe un coridor și se uită printr-un grilaj decorativ în sala scundă 
și alungită unde Curtea servea masa de seară. 

Tânărul împărat Soare stătea cu picioarele încrucișate sub el în capul 
rogojinii, cu mantia de blană și pene răsfirată în spatele lui. Părea să-i fi 
rămas mică. Restul curtenilor ședeau în jurul rogojinii în ordinea strictă 
și complicată a rangului, iar Vizirul, care întingea în bolul lui cu 
storkoshi şi alge fierte într-un mod extrem de suspect, se distingea 
limpede. Nimeni nu părea pe moarte. 

Mort străbătu culoarul, dădu colțul și aproape că se izbi nas în nas cu 
câţiva membri forțoși ai Gărzii Divine, care stăteau adunaţi în jurul unui 
orificiu din zid și poșteau o ţigară, palmată așa cum obișnuiesc soldații 
aflaţi în timpul serviciului. 

Se întoarse în vârful picioarelor la grilaj și ascultă următoarea 
conversaţie: 

— Sunt cel mai nenorocos dintre muritori, O, Prezenţă Imanentă, să 
găsesc așa ceva în porția mea altminteri gustoasă de storkoshi, zise 
Vizirul, întinzând beţișoarele. 

Întreaga Curte își lungi gâtul ca să vadă mai bine. La fel și Mort. Mort 
nu putu să nu fie de acord cu afirmația - ceva-ul cu pricina era o 
bucăţică albastru-verzuie cu niște tuburi ca de cauciuc ieșind din ea. 

— Bucătarul va fi disciplinat, Nobilă Personalitate a învăţăturii, spuse 
împăratul. Cine mai are niște cotlete? 

— Nu, Preaînțelegătorule Părinte al Poporului Tău, mă refeream la 
faptul că acestea sunt, se pare, vezica și splina ţiparului pufos de apă 
adâncă, renumite a fi cea mai gustoasă îmbucătură, destinată, așa stă 
scris, doar celor iubiţi de zei în a căror companie, desigur, nu pot, în 
nemernicia mea, să mă număr. 

Cu o mișcare abilă, transportă bucata în bolul împăratului, unde 
aceasta tremură un timp ca o piftie. Băiatul o privi o vreme, apoi o 
înfipse într-un beţișor. 

— A, zise el, dar nu este de asemenea scris de către nimeni altul 
decât marele filosof Cha Yin Sân că un învăţat stă înaintea prinților? îmi 
amintesc că mi-ai dat odată să citesc acest pasaj, O, Vrednic și 
Credincios Căutător al Cunoașterii. 

Bucata descrise un arc de cerc prin aer și ateriza umilă în bolul 
Vizirului. Acesta o pescui cu o mișcare iute și o pregăti pentru serviciul 
următor. Ochii i se îngustară. 

— Poate acesta să fie cazul în general, O, Izvor de Jad al 
înţelepciunii, dar eu unul nu mă pot așeza înaintea împăratului pe care 
îl iubesc ca pe un fiu, și l-am iubit astfel de la moartea nefericită a 
tatălui său, astfel încât așez această mică ofrandă la picioarele sale. 

136 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Ochii curtenilor urmăriră bietul organ în cel de-al treilea zbor al său 
pe deasupra rogojinii, dar împăratul își ridică evantaiul și trase un 
superb voleu care îl trimise înapoi în bolul Vizirului cu atâta forţă încât 
împroșcă alge de jur împrejur. 

— Să-l mănânce odată cineva, pentru numele cerului, strigă Mort, 
fără să-l audă nimeni. Mă grăbesc! 

— Ești într-adevăr cel mai atent servitor, O, Devotat și într-adevăr 
Unic Tovarăș al Tatălui și Bunicului Când Au Murit, și de aceea am decis 
ca răsplata ta să fie această rară și prețioasă îmbucătură. 

Vizirul împunse bucata fără convingere și se uită la zâmbetul 
împăratului. Era luminos și cumplit. Începu să caute o scuză. 

— Din păcate, se pare că am mâncat deja mult prea mult... începu 
el, dar împăratul îi făcu semn să tacă. 

— Fără îndoială că e nevoie și de o garnitură potrivită, spuse el și 
bătu din palme. Peretele din spatele lui se desfăcu în două și cele patru 
Gărzi Divine intrară, primele trei purtând săbiile sa-mor-;o, iar cea de-a 
patra încercând să înghită un chiștoc aprins. 

Vizirul scăpă bolul din mâini. 

— Cel mai credincios dintre servitorii mei are senzaţia că nu mai are 
loc pentru o ultimă îmbucătură, rosti împăratul. Fără îndoială că puteţi 
să-i cercetaţi stomacul ca să vedeţi dacă așa stau lucrurile cu adevărat. 
De ce îi iese omului aceluia fum pe urechi? 

— E dornic de acţiune, O, Eminenţă Celestă, zise repede sergentul. 
Greu să-l mai potolim de-acum, mă tem. 

— Atunci să-și scoată pumnalul și să... ah, Vizirului i s-a făcut foame, 
până la urmă. Foarte bine. 

Se făcu o liniște absolută în timp ce obrajii Vizirului se umflau ritmic. 
Apoi se auzi cum înghite cu zgomot. 

— Delicios, spuse. Magnific. Cu adevărat hrana zeilor, iar acum, 
dacă-mi permiteți... își scoase picioarele de sub el și încercă să se 
ridice. Mici broboane de sudoare i se iviră pe frunte. 

— Dorești să te retragi? întrebă împăratul, ridicând din sprâncene. 

— Treburi presante de stat, O, Perspicace Personalitate a... 

— Stai jos. Face rău la digestie să te ridici imediat după masă, zise 
împăratul, iar gărzile încuviințară din cap. În plus, nu există treburi 
urgente ale statului, afară doar de cele aflate într-o sticluță roșie pe 
care scrie „Antidot”, din dulăpiorul negru de lac aflat pe covorul de 
bambus din odaia ta, O, Lampion cu Ulei de Miazănoapte. 

Vizirului începură să-i ţiuie urechile. Faţa i se albaștri. 

— Vezi? spuse împăratul. Activitatea prea vremelnică a unui stomac 
plin stimulează umori neprielnice. Fie ca acest mesaj să fie purtat în 
toate colțurile țării, ca toți oamenii să afle de nefericita stare în care te 
afli și să tragă învăţătură. 

— Trebuie... să... felicit  llustrul Personaj... pentru aceste... 
consideraţii, zise Vizirul și căzu cu faţa într-un bol de crabi fierți cu 


137 


Mort 


crusta moale. 

— Am avut un excelent profesor, spuse împăratul. 

ERA ȘI TIMPUL, zise Mort, rotind sabia. 

O clipă mai târziu, sufletul Vizirului se ridică de pe rogojină și îl 
măsură pe Mort din cap până în picioare. 

— Cine ești tu, barbarule? se răsti el. 

MOARTEA. 

— Nu Moartea pe care o aştept eu, zise Vizirul hotărât. Unde este 
Celestul Dragon Negru de Foc? _ 

N-A PUTUT SA VINA, zise Mort. In spatele sufletului Vizirului se 
alcătuiau umbre. Câteva purtau veșminte împărătești, dar mai erau 
multe altele care se îmbrânceau și păreau foarte dornice să-l întâmpine 
pe noul sosit pe tărâmul celor morți. 

— Cred că au venit să te vadă, zise Mort și plecă. Până să ajungă la 
coridor, sufletul Vizirului începuse să urle... 

Ysabell aștepta răbdătoare lângă Binky, care servea un prânz 
întârziat dintr-un bonsai vechi de trei sute de ani. 

— De unul am scăpat, zise Mort, încălecând. Haide. Am o presimţire 
rea în legătură cu următorul și nu ne-a mai rămas mult timp. 


Albert se materializă în mijlocul Universităţii Nevăzute, în același loc, 
de fapt, din care părăsise lumea cu vreo două mii de ani în urmă. 

Scose un icnet de satifacție și își scutură câteva fire de praf de pe 
robă. 

iși dădu seama că era privit; când ridică ochii, descoperi că apăruse 
drept sub aspra căutătură de marmură a propriei sale persoane. 

iși potrivi ochelarii și se uită dezaprobator la placa de bronz 
înșurubată pe piedestal. Aceasta spunea: 

„Alberto Malich, Fondator al Acestei Universităţi, AM 1222-1289. NU 
VOM MAI ÎNTÂLNI UN ALTUL CA EL”. 

Halal previziune, se gândi vrăjitorul. lar dacă îl apreciau așa de mult, 
puteau măcar să angajeze un sculptor ca lumea. Era o rușine. Nasul era 
total aiurea. Și ce, ăla era picior? Unde mai pui că oamenii își scriseseră 
numele pe el. Plus că nici mort n-ar fi umblat cu o pălărie ca aia. Bine, 
dacă avea de ales, n-ar fi umblat mort deloc. 

Albert aţinti un fulger octarin către oribila statuie și rânji sălbatic 
când aceasta explodă în mii de fărâme. 

— Bun, zise el către Disc în general, iată-mă înapoi. Simţi magia cum 
îl furnică în sus pe braţ și îi aprinde o lumină caldă în minte. Cât de tare 
îi lipsise în toți acești ani. 

La sunetul exploziei, vrăjitorii dădură fuga pe ușile cele mari și 
traseră din start concluzia greșită. 

lată piedestalul gol. lată un nor de praf de marmură ce acoperă totul. 
Și, ivindu-se din el, iată-l pe Albert, care mormăie de unul singur. 

Vrăjitorii mai din spate începură să o cam roiască, repejor și în vârful 

138 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


picioarelor. Nu era unul care, în tinerețea sa șturlubatică, să nu fi pus 
vreun recipient de dormitor pe capul bătrânului Albert sau care să nu-și 
fi gravat numele în vreo parte a rigidei anatomii a statuii. Ba chiar mai 
rău de atât, cel puţin în timpul Săptămânii Zdrenţelor, când băutura 
curgea în valuri, iar toaletele păreau prea departe ca să se- 
mpleticească până acolo. La vremea respectivă, păruseră niște idei 
amuzante. 

Acum, dintr-o dată, nu mai păreau. 

Doar două personaje rămaseră să facă față furiei statuii, unul pentru 
că își prinsese roba în ușă, iar celălalt pentru că era, de fapt, o maimuţă 
și de aceea putea să adopte o poziţie relaxată în raport cu problemele 
umane. 

Albert îl înșfacă pe vrăjitor, care încerca disperat să intre în zid. Omul 
schelălăi. 

— Bine, bine, recunosc! Eram beat, crede-mă, n-am vrut, cerule 
mare, îmi pare rău. Imi pare atât de rău... 

— Ce tot îndrugi acolo, omule? zise Albert, sincer nedumerit. 

—... atât de rău, dacă aș încerca să-ţi spun cât de rău îmi pare că 
am... 

— Mai termină cu aiurelile astea! Albert aruncă o privire către micul 
maimuţoi, care îl răsplăti cu un zâmbet cald, prietenos. Cum te 
cheamă, omule? 

— Da, domnule. Termin cu aiurelile, domnule, imediat... Vânturache, 
domnule. Ajutor de bibliotecar, dacă nu vă e cu supărare. 

Albert îl măsură cu privirea. Omul avea un aspect disperat și botit, 
de parcă fusese scos din coșul cu rufe murdare. Decise că dacă aici 
ajunsese vrăjitoria, era timpul ca cineva să ia măsuri. 

— Ce fel de bibliotecar ar angaja pe unul ca tine de asistent? întrebă 
el enervat. 

— Uuk. 

Ceva ca o mănușă moale de piele încercă să îl apuce de mână. 

— O maimuţă! În universitatea mea! 

— Urangutan, domnule. A fost vrăjitor, dar a fost prins la mijloc de 
niște magie, domnule, iar acum nu ne lasă să-l facem om la loc și e 
singurul care știe pe unde sunt toate cărțile, recită repede Vânturache. 
Eu mă ocup de bananele lui, adăugă, simțind că se cere o explicaţie 
suplimentară. 

Albert îl fulgeră cu privirea. 

— Taci din gură. 

— Am și tăcut din gură, domnule. 

— Și spune-mi unde e Moartea. 

— Moartea, domnule? zise Vânturache, lipindu-se cu spatele de zid. 

— Înalt, scheletic, ochi albaștri, merge în pas de marș, VORBEȘTE 
CAM AȘA... Moartea. L-ai văzut în ultima vreme? 

Vânturache înghiţi în sec. 


139 


Mort 


— Nu în ultima vreme, domnule. 

— Ei bine, am nevoie de el. Trebuie să se încheie odată aiureala 
asta. O să-i pun capăt chiar acum, pricepi? Vreau ca principalii opt 
vrăjitori să vină aici, da, în jumătate de oră, echipați cu tot ce trebuie 
pentru ritul lui AșKent, ne-am înţeles? Nu că mutra ta mi-ar inspira cine 
știe ce încredere. O adunătură de muieri, asta sunteţi cu toţii, și 
încetează să mă mai iei de mână! 

— Uuk. 

— lar acum o să mă duc la cârciumă, se răsti Albert. Se mai vinde 
zamă de mâță cât de cât decentă pe undeva? 

— Ar fi Toba, domnule, zise Vânturache. 

— Toba Spartă? Din strada Filigranului? Încă mai e acolo? 

— Ei, i s-a mai schimbat numele și a mai fost refăcută din temelii, 
dar locul a rămas, ăăă, la locul lui de ani buni. Bănuiesc că vă e destul 
de sete, nu, domnule? zise Vânturache, pe un ton de camaraderie 
îngrozită. 

— Ce știi tu? i-o scurtă Albert. 

— Absolut nimic, domnule, răspunse prompt Vânturache. 

— Atunci mă duc la Tobă. Jumătate de oră, fii atent. Dacă nu sunt 
toţi gata când mă întorc, apăi să știi c-ar face bine să fie! 

Și părăsi sala într-un nor de praf de marmură. 

Vânturache se uită la el cum pleacă. 

— Ştii ce e cel mai rău? zise. 

— Uuk? 

— Nici măcar nu-mi amintesc să fi trecut pe sub vreo oglindă. 


În vreme ce Albert se afla la Toba Reparată, certându-se cu hangiul 
pe tema unui registru de plăţi îngălbenit, care trecuse - lăsat din tată în 
fiu - printr-un regicid, trei războaie civile, șaizeci și unu de incendii 
majore, patru sute nouăzeci de tâlhării și cincisprezece mii de încăierări 
doar ca să ţină evidența faptului că Albert încă datora localului trei 
bănuţi de aramă, plus o dobândă egală cu conţinutul tuturor seifurilor 
mai mari de pe Disc, ceea ce dovedește o dată în plus că un negustor 
din Ankh care dă pe datorie are o memorie care ar face și un elefant să 
roșească... în vremea aceea, așadar, Binky lăsa o dâră de aburi pe cerul 
de deasupra misteriosului continent klatcian. 

Dedesubt, departe, tam-tamurile răsunau în junglele întunecate și 
pline de miresme, iar fuioare răsucite de ceaţă se ridicau din fluvii 
ascunse, în care fiare nenumite bântuiau sub luciul apei așteptând să le 
treacă pe dinainte următoarea cină. 

— Brânza s-a terminat, ia unul cu șuncă, zise Ysabell. Ce e lumina 
aceea de acolo? 

— Barajele de Lumină, zise Mort. Ne apropiem. Scoase clepsidra din 
buzunar și verifică nivelul nisipului. Dar nu suficient de repede, fir-ar să 
fie! 

140 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Barajele de Lumină se înșirau la Miez de cursul apelor ca niște 
băltoace de lumină, ceea ce de altfel și erau; unele triburi ridicaseră 
ziduri de oglinzi în munții deșertului pentru a colecta lumina soarelui, 
care este înceată și cam greoaie. O foloseau apoi ca monedă de 
schimb. 

Binky alunecă peste focurile de tabără ale nomazilor și peste 
mlaștinile tăcute ale râului Tsort. În fața lor, niște siluete familiare 
începură să se deslușească sumbre în lumina lunii. 

— Piramidele din Tsort la lumina lunii! exclamă Ysabell. Ce romantic! 

PLĂTITE CU SÂNGELE A MII DE SCLAVI, sublinie Mort. 

— Te rog, nu începe. 

— Îmi pare rău, dar adevărul este că aceste... 

— Bine, bine, am înţeles mesajul, zise Ysabell enervată. 

— Se cere foarte mult efort ca să îngropi un rege mort, zise Mort în 


timp ce dădeau roată piramidei celei mici. Îi umplu de conservanti, 
pricepi, ca să supravieţuiască și pe lumea cealaltă. 
— Și merge? 


— Nu din câte am observat. Mort se aplecă peste gâtul lui Binky. Văd 
niște torţe, zise el. Ţin-te bine. 

O procesiune se depărta de aleea piramidelor, având în frunte o 
statuie gigantică a lui Offler, Zeul Crocodil, purtată de o sută de sclavi 
asudaţi. Binky galopă total neobservat pe deasupra lor și efectua o 
aterizare perfectă cu toate patru picioarele pe nisipul bătătorit din fața 
intrării în piramidă. 

— Au mai pus un rege la murat, zise Mort. Examină din nou clepsidra 
în lumina lunii. Era una simplă, nu genul pe care îl asociai cu 
regalitatea. 

— Nu poate fi vorba de el, zise Ysabell. Nu-i murează de vii, nu-i așa? 

— Sper că nu, pentru că am citit undeva că, înainte să îi conserve, îi 
deschid și le scot... 

— Nu vreau să aud.. 

— ... toate părţile moi, încheie Mort brusc. Mai bine că nu ţine 
chestia cu muratul, zău așa, imaginează-ţi cum ar fi să umbli fără... 

— Deci nu pe rege ai venit să-l iei, zise tare Ysabell. Pe cine atunci? 

Mort se întoarse către intrarea întunecată. Nu avea să fie pecetluită 
decât în zori, ca sufletul regelui mort să aibă timp să iasă. Era adâncă și 
rău-prevestitoare, sugerând o utilitate mai atroce decât, să zicem, 
păstrarea unei lame de ras curată și ascuţită. 

— Hai să vedem, zise el. 


— Şase! Se întoarce! 

Principalii opt vrăjitori ai Universităţii Nevăzute se aliniară stângaci, 
încercând să-și netezească bărbile și, în general, făcând eforturi 
zadarnice de a arăta cât mai prezentabil. Nu era lucru ușor. Fuseseră 
luaţi pe sus de la studiu, sau de la un coniac de după masă servit în 


141 


Mort 


faţa unui foc zdravăn, sau de la zăcutul contemplativ sub o batistă în 
vreun fotoliu, așa că toţi erau destul de îngrijoraţi și destul de 
nedumeriţi. Se tot uitau la piedestalul gol. 

O singură ființă ar fi putut imita expresia de pe fețele lor, iar aceea 
era porumbelul care auzise nu numai că Lordul Nelson a coborât de pe 
columna sa, ci și că a fost văzut cumpărând o pușcă de vânătoare cu 12 
focuri și o cutie de cartușe. 

— E pe coridor! strigă Vânturache și plonjă în spatele unui stâlp. 

Adunarea de magicieni privea spre ușa cu două canaturi de parcă 
era gata să explodeze, ceea ce arată marea lor putere de previziune, 
pentru că aceasta explodă. Fură acoperiţi de așchii de stejar nu mai 
mari decât un chibrit, iar în prag se ivi o siluetă măruntă, profilată în 
lumină. Într-o mână ţinea un toiag fumegând. În cealaltă o broscuţă 
galbenă. 

— Vânturache! răcni Albert. 

— Să trăiţi! 

— Scapă de chestia asta. 

Broasca se târî pe mâna lui Vânturache, scuzându-se din priviri. 

— E pentru ultima oară când afurisitul ăsta de hangiu se mai poartă 
obraznic cu un vrăjitor, zise Albert cu satisfacție. Lipsesc și eu câteva 
sute de ani și oamenii din oraș încep să-și închipuie că pot să le 
vorbească de sus vrăjitorilor, ai? 

Unul din bătrânii vrăjitori mormăi ceva. 

— Ce-a fost asta? Zi-i mai tare, tu de colo! 

— Ca Trezorier al Universităţii, trebuie să spun că am încurajat 
totdeauna o politică de bună vecinătate cu comunitatea locală, îngăimă 
vrăjitorul, încercând să evite privirea sfredelitoare a lui Albert. Avea pe 
conștiință o oală de noapte răsturnată și trei cazuri de grafitti cu 
obscenităţi. 

Albert rămase cu gura deschisă. 

— De ce? zise el. 

— Păi, ăăă, dintr-un simţ al datoriei civice, credem că e de 
importanţă vitală să dăm exempl... aaahhhh! 

Vrăjitorul își agită disperat braţele, încercând să-și stingă flăcările din 
barbă. Albert lăsă în jos toiagul și mătură cu privirea șirul de magi. 
Aceștia se fereau, legănându-se ca un lan pe furtună. 

— Mai e careva pe aici cu simţul datoriei civice? Vreun bun vecin, 
ceva? Albert se sumeţi. Viermi nemernici ce sunteţi! N-am fondat 
Universitatea asta ca să puteți voi să daţi cu-mprumut scârba de 
mașină de tuns iarba! La ce folosește puterea, dacă nu o exerciţi? Dacă 
omul nu te respectă, păi atunci ai grijă să nu-i mai rămână din cârciumă 
nici cât de-un grătar, s-a-nţeles? 

Dinspre adunare veni un zgomot ca un suspin. Se uitară cu tristețe la 
broasca din palma lui Vânturache. În zilele tinereţii, cei mai mulţi dintre 
ei învățaseră arta de a se îmbăta porcește la Tobă. Desigur, zilele 

142 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


acelea trecuseră demult, dar în seara următoare ar fi urmat să se ţină, 
în salonul de la etajul Tobei Reparate, banchetul anual al Breslei 
Negustorilor la care vrăjitorii de Nivelul Opt primiseră invitaţii; în meniu 
ar fi fost lebădă la proțap și două feluri de prăjituri și o mulțime de 
toasturi frățești „în sănătatea stimațţilor -ba nu - distinșilor noștri 
oaspeţi”, până la ora la care oamenii de la facultate ar fi venit să-i ia cu 
roabele. 

Albert trecu ţanţoș prin fața rândului, înghiontind din când în când 
câte un burdihan cu toiagul. Mintea lui era în clocot. Să se întoarcă? 
Niciodată! Asta însemna puterea, asta însemna să trăiești; o să-l 
găsească pe boșorogu' ăla costeliv și o să-l scuipe-n tigvă! 

— Pe Oglinda Fumegândă a lui Grism dacă n-or să aibe loc niște 
schimbări pe-acilea! 

Aceia dintre vrăjitori care studiaseră istoria încuviinţară din cap fără 
tragere de inimă. Asta însemna întoarcerea la podele goale de piatră, și 
la sculatul cu noaptea-n cap, și la renunţarea la orice fel de alcool, și la 
învăţarea numelor adevărate ale tuturor lucrurilor până-ţi ţiuia creierul. 

— Ce face omul ăsta?! 

Un vrăjitor care își scosese absent punga de tutun scăpă ţigara pe 
jumătate rulată din mâna tremurătoare. Aceasta sări pe podea și toţi 
vrăjitorii o priviră cu dor cum se rostogolește până când Albert se duse 
hotărât și o strivi. 

Albert se întoarse. Vânturache, care îl urmase ca un soi de aghiotant 
neoficial, aproape că se izbi de el. 

— Tu! Vânturescu! Fumezi? 

— Nu, să trăiţi! Scârbos obicei! zise Vânturache evitând privirile 
superiorilor săi. Își dădu dintr-o dată seama că tocmai își făcuse 
dușmani pe viaţă și nu era o consolare să știe că nu avea să-i aibă prea 
mult timp. 

— Mada! Ține-mi toiagul. Acum voi, adunătură de păcătoşi mizerabili, 
gata cu așa ceva, auzitu-m-aţi? Mâine la prima oră scularea, trei ture de 
curte interioară și înapoi adunarea pentru sărituri! Mese modeste! 
Studiu! Exerciţii în aer liber! Și maimuţțoiul ăla o să plece imediat la 
circ! 

— Uuk? 

Câțiva din vrăjitorii mai bătrâni închiseră ochii. 

— Dar mai întâi, spuse Albert coborând tonul, mă veţi îndatora 
executând Ritul lui AșKent. Am ceva de terminat, adăugă el. 


Mort străbătu coridoarele negre ca o pisică ale piramidei, cu Ysabell 
alergând în urma lui. Lumina slabă emanată de sabia lui scotea la 
iveală lucruri neplăcute; Offler, Zeul Crocodil, era ca o reclamă la 
cosmetice pe lângă unele din chestiile pe care le venerau credincioșii 
din Tsort. În firide se aflau statui ale unor creaturi compuse parcă din 
resturi de la masa de lucru a lui Dumnezeu. 


143 


Mort 


— Astea ce caută aici? 

— Preoţii din Tsort spun că după ce se închide piramida prind viaţă și 
bântuie coridoarele ca să apere trupul regelui de jefuitorii de morminte, 
zise Mort. 

— Ce superstiție oribilă. 

— Cine a pomenit de superstiție? zise Mort absent. 

— Chiar prind viață? 

— Nu voi spune decât că atunci când tsortezii aruncă blestemul 
asupra unui loc, apoi îl aruncă, nu glumă. 

Mort coti și Ysabell îl pierdu din vedere pentru o clipă, cât să-i sară 
inima din loc. Dădu fuga prin beznă și se ciocni de el. Mort examina o 
pasăre cu cap de câine. 

— lââu, făcu ea. Nu-ţi dă fiori pe șira spinării? 

— Nu, răspunse Mort sec. 

— De ce nu? 

PENTRU CĂ EU SUNT MORT. Se întoarse către ea și fata îi văzu cele 
două luminiţe albastre sclipindu-i în ochi. 

— încetează! 

NU POT. 

Fata încercă să râdă. Nu îi ieși. 

— Tu nu ești Moartea, zise ea. Faci doar ceea ce face el. 

MOARTEA ESTE CEL CARE FACE CE FACE MOARTEA. 

Tăcerea perplexă care urmă după aceste cuvinte fu întreruptă de un 
geamăt venit de pe culoarul întunecat. Mort făcu stânga împrejur și 
porni în marș spre locul cu pricina. 

Are dreptate, se gândi Ysabell. Chiar și felul în care se mișcă... 

Dar teama de întunericul pe care îl atrăgea acea lumină o făcu să-și 
depășească îndoielile și se strecură după el, după încă o cotitură și în 
ceea ce, la lumina intermitentă a spadei, părea a fi încrucișarea dintre o 
vistierie și un pod extrem de înglodat. 

— Ce-i cu locul ăsta? șopti ea. N-am văzut în viața mea atâtea 
lucruri! 5 

REGELE LE IA CU EL PE LUMEA CEALALTA, zise Mort. 

— E clar că nu e genul care călătorește cu strictul necesar. Uite, o 
ditamai barca. Și o cadă de aur! | _ 

CU SIGURANȚA CA VA DORI SA FIE CURAT CAT STA ACOLO. 

— Şi câte statui! 

STATUILE, ÎMI PARE RĂU CĂ TREBUIE S-O SPUN, AU FOST OAMENI. 
SERVITORI Al REGELUI, ÎNŢELEGI. 

Ysabell făcu o faţă lungă. 

PREOȚII LE-AU DAT OTRAVĂ. 

Se auzi încă un geamăt, din capătul celălalt al încăperii înglodate. 
Mort se luă după sunet, călcând stângaci peste covoare rulate, ciorchini 
de curmale, mormane de veselă și grămezi de pietre scumpe. Era 
evident că regele nu reușise să se hotărască ce să lase acasă pe timpul 

144 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


călătoriei, așa că preferase să ia totul, ca să fie sigur. 

DOAR CĂ NU ACȚIONEAZĂ TOTDEAUNA IMEDIAT, adăugă Mort 
sumbru. 

Ysabell se caţără vitejește după el și, privind pe deasupra unei 
canoe, văzu o fată tolănită pe o grămadă de covoare. Purta niște 
pantaloni transparenţi, o vestă croită din prea puţin material și brățări 
cât să ancorezi cu ele o corabie de mărime rezonabilă. In jurul gurii 
avea o pată verde. 

— Doare? întrebă încet Ysabell. 

NU. EL CRED CĂ VOR AJUNGE ÎN PARADIS. 

— Și? 

POATE. CINE ȘTIE? Mort scoase clepsidra dintr-un buzunar interior și 
o inspectă la lucirea săbiei. Părea că numără în gând și deodată, cu o 
mișcare bruscă, aruncă peste umăr clepsidra și cu cealaltă mână lovi. 

Umbra fetei se ridică în capul oaselor și se întinse, cu un clinchet de 
bijuterii spectrale. Apoi îl zări pe Mort și își plecă capul. 

— Stăpâne! 

NICIUN STĂPÂN, zise Mort. ACUM FUGI ACOLO UNDE CREZI TU CĂ Al 
TREABĂ. 

— Voi fi concubină la divina curte a Regelui Zetesphut, care vă 
sălășlui de-a pururi printre stele, spuse ea cu hotărâre. 

— Nu ești obligată, zise Ysabell cu trăire. Fata se întoarse spre ea, cu 
ochii mari. 

— O, ba da, trebuie. M-am pregătit pentru asta, zise, în timp ce 
imaginea ei pălea. Până acum n-am reușit să fiu decât servitoare. 

Și dispăru. Ysabell rămase uitându-se crunt și dezaprobator la locul 
pe care îl ocupase. 

— Asta-i bună! zise, apoi: Ai văzut cu ce era îmbrăcată? 

HAI SĂ PLECĂM DE AICI. 

— Și nu poate fi adevărat nici că Regele Cumâizice o să sălășluiască 
printre stele, bombăni ea în timp ce își croiau drum prin înghesuiala din 
cameră. Acolo nu e decât vidul. N E 

E GREU DE EXPLICAT, zise Mort. VA SALAȘLUI PRINTRE STELE IN 
MINTEA LUI. 

— Cu sclavi cu tot? , 

DACA El SE CONSIDERA SCLAVI. 

— Nu prea e drept. 

NU EXISTĂ DREPTATE, zise Mort. DOAR NOI. 

Se îndepărtară grăbiţi pe bulevardele pline de demoni la pândă și 
aproape că alergau când ieșiră în noaptea deșertică. Ysabell se sprijini 
de zidul aspru de piatră, trăgându-și răsuflarea. 

Mort nu avea probleme cu respiraţia. 

Nici nu respira. 

TE VOI DUCE UNDE VREI, zise el, ȘI APOI TREBUIE SĂ TE LAS. 

— Dar parcă voiai s-o salvezi pe prinţesă! 

145 


Mort 


Mort clătină din cap. Ș 

NU AM DE ALES. NU EXISTA OPȚIUNI. 

Ea alergă și îl apucă de braţ în timp ce se îndrepta spre Binky. El îi 
îndepărtă ușor mâna. 

ML-AM TERMINAT UCENICIA. 

— E numai în capul tău! strigă Ysabell. Ești ceea ce îţi închipui că 
ești! 

Se opri și se uită în jos. În jurul picioarelor lui Mort, nisipul începuse 
să fiarbă și să iste mici vârtejuri. 

Aerul începu să scapere și să devină unsuros. Mort căpătă o expresie 
nesigură. Ş 

CINEVA EXECUTA RITUL LUI AȘK... 

O forţă căzută din cer izbi ca un ciocan și lăsă în nisip o adâncitură în 
formă de crater. Se auzi un bâzâit ușor și se simţi miros de metal încins. 

Mort privi în jur la uraganul de nisip care îl înghiţise, învâărtindu-se ca 
într-un vis, singur în centrul calm al furtunii. În norul învârtejit scăpărau 
fulgere. În adâncul minţii lui, încerca să se rupă, dar ceva pusese 
stăpânire pe el și nu-i putea rezista așa cum nu poate acul busolei să se 
opună impulsului de a arăta spre Miez. 

Într-un târziu găsi ceea ce căuta. Era o poartă conturată cu lumină 
octarină, ce se deschidea către un scurt tunel. La celălalt capăt al 
tunelului se aflau niște siluete care îl chemau. 

VIN, rosti el, dar se întoarse să vadă de unde venea zgomotul din 
spatele lui. Șaptezeci de kilograme de carne tânără de femeie îl izbiră 
zdravăn în piept, ridicându-l de la pământ. 

Mort ateriză pe spate, cu Ysabell în genunchi deasupra lui, ţinându-l 
strâns de braţe. 

LASA-MA SA PLEC, intona el. AM FOST CHEMAT. 

— Nu tu, idiotule! 

Fata se uită în adâncul celor două fântâni albastre, fără pupile, din 
ochii lui. Erau ca niște tuneluri care te sorbeau. 

Mort își arcui spatele și strigă un blestem atât de vechi și de virulent 
încât, în puternicul câmp magic format acolo, se întrupă și zbură bătând 
din aripile sale de piele. O furtună cu trăsnete, creată local, se descarcă 
în jurul dunelor de nisip. 

Ochii lui o atraseră din nou. Fata își feri privirile înainte să cadă ca un 
pietroi într-un puț de lumină albastră. 

ÎȚI PORUNCESC. Vocea lui Mort ar fi putut tăia și stânca. : 

— Tata și-a exersat tonul ăsta pe mine ani de zile, zise ea calm. In 
general îl folosea când voia să-mi fac curat în cameră. Nu i-a mers nici 
lui. 

Mort mai zbieră un blestem care se materializă în aer și apoi încercă 
să se îngroape în nisip. 

DUREREA... 

— E numai în capul tău, zise ea, opintindu-se împotriva forței care 

146 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


încerca să-i târască înspre poarta cea sclipitoare. Tu nu ești Moartea. 
Eşti doar Mort. Eşti ceea ce îmi închipui eu că ești. 

În centrul albăstrimii tulburi a ochilor lui se iviră două mici puncte 
maronii, care crescură cu viteza privirii. 

Uraganul din jurul lor se înălţă cu mare vaier. Mort urlă. 


Foarte pe scurt, Ritul lui AșkKent convoacă și constrânge Moartea. 
Maeștrii științelor oculte știu că el se poate executa cu o incantaţie 
banală, trei bucățele de lemn și 4 centimetri cubi de sânge de șoarece, 
dar niciun vrăjitor demn de pălăria ascuţită pe care o poartă n-ar visa 
să se rezume la ceva așa de lipsit de dramatism; vrăjitorii știu în 
adâncul sufletelor lor că, dacă un descântec nu implică lumânări mari și 
galbene, o mare cantitate de rășini aromatice rare, cercuri trasate pe 
podea cu crete de opt culori diferite și câteva cazane în fierbere, nici nu 
merită să te gândești la el. 

Cei opt vrăjitori așezați la locurile lor în vârfurile octogramei 
ceremoniale se legănau și încantau, cu brațele întinse astfel încât să 
atingă cu vârful degetelor mâinile magilor alăturați. 

Dar ceva nu era în regulă. E adevărat, se formase ceaţă în mijlocul 
octogramei trezite la viaţă, dar aceasta se zbătea, se învârtea și refuza 
să se concentreze. 

— Mai multă putere! strigă Albert. Băgaţi mai multă putere! 

O siluetă într-o robă neagră se ivi pentru o clipă din fum, ţinând în 
mână o spadă sclipitoare. Când zări fața palidă de sub glugă, Albert 
trase o înjurătură; nu era destul de palidă. 

— Nu! zbieră Albert sărind în octogramă și izbind cu mâinile în forma 
ce licărea. Nutu, nu tu... 

lar în îndepărtatul Tsort, Ysabell uită că era o doamnă, strânse bine 
pumnul, își îngustă privirile și îi trase una lui Mort în bărbie. Lumea din 
jurul ei explodă... 

În bucătăria de la Casa Cotletelor Harga, o tigaie căzu cu zgomot pe 
podea, speriind pisicile care o zbughiră pe ușă... 

În sala cea mare a Universităţii Nevăzute, toate se întâmplară dintr-o 
dată.” 

Forța uluitoare pe care vrăjitorii o exercitaseră asupra tărâmului 
umbrelor își găsi dintr-o dată obiectul. Ca un dop încăpățânat de sticlă, 
ca un jet piperat de ketchup din sosiera răsturnată a Infinității, Moartea 
ateriza în mijlocul octogramei și înjură. 

Albert își dădu prea târziu seama că se afla în interiorul cercului 
fermecat și dădu să fugă spre margine, dar o mână scheletică îl apucă 
de tivul robei. 

Vrăjitorii, câţi mai rămăseseră în picioare și conștienți, fură surprinși 


13 Acest lucru nu este întru totul exact. Este îndeobşte stabilit de filosofi că cel mai scurt 
timp în care se pot întâmpla toate este o mie de miliarde de ani. 


147 


Mort 


să vadă că Moartea purta șorţ și ținea în mână un pisoi. 

— De ce a trebuit SĂ STRICI TU TOTUL? 

— Să stric totul? N-ai văzut ce-a făcut băiatul ăla? se răsti Albert, 
încă luptându-se să ajungă la marginea cercului. 

Moartea își ridică tigva și adulmecă aerul. 

Sunetul spintecă toate celelalte zgomote din încăpere, obligându-le 
să tacă. 

Era genul de sunet pe care îl auzi în amurgul viselor, cel din care te 
trezești scăldat în sudorile reci ale unei spaime de moarte. Era curentul 
care vuia pe sub ușa groazei. Era ca răsuflarea unui arici, dar genul de 
arici care calcă pe acoperișuri și strivește camioane. Era genul de sunet 
pe care nu vrei să-l mai auzi a doua oară. Nu vrei să-l auzi nici prima 
oară. 

Moartea se îndreptă încet de spate. 

AŞA ÎMI RĂSPLĂTEȘTE EL BUNĂTATEA? SĂ-MI FURE FIICA, SĂ-MI 
INSULTE SERVITORII ȘI SĂ PUNĂ ÎN PERICOL ÎNSĂȘI TEXTURA 
REALITĂȚII DINTR-UN CAPRICIU PERSONAL? O, NEBUNIE, NEBUNIE, M- 
AM LĂSAT PREA MULT ÎN VOIA TA! 

— Stăpâne, dacă ai fi așa de bun să-mi dai drumul la robă... începu 
Albert, observând că vocea sa căpătase un ton rugător care nu existase 
până atunci. 

Moartea îl ignoră. Pocni din degete ca o castanietă și șorțul încins la 
brâul lui dispăru în flăcări. Pisoiul, însă, îl puse jos cu mare grijă și îl 
împinse ușor cu piciorul. 

NU I-AM OFERIT EU TOATE ȘANSELE? 

— Exact, stăpâne, iar acum, că ai văzut limpede calea... 

PREGĂTIRE? O CARIERĂ STRUCTURATĂ? PERSPECTIVE? O SLUJBĂ PE 
VIAȚĂ? 

— Într-adevăr, și dacă mi-ai da drumul.. 

Schimbarea din vocea lui Albert era “totală. Trompetele poruncii 
fuseseră înlocuite de flautele piccolo ale implorării. De fapt, tonul lui era 
de-a dreptul îngrozit, dar reuși să-i surprindă privirea lui Vânturache și îi 
șopti: 

— Toiagul! Aruncă-mi toiagul! Câtă vreme e în cerc nu e invincibil! 
Dă-mi toiagul ca să mă eliberez! 

Vânturache zise: 

— Poftim? 

O, DOAR A MEA ESTE VINA DE A MĂ FI LĂSAT ÎN VOIA ACESTOR 
SLĂBICIUNI, PE CARE ÎN LIPSA UNUI CUVÂNT MAI BUN LE VOI NUMI ALE 
CARNII! 

— Toiagul, imbecilule, toiagul! bâigui Albert. 

— Poftim? 

BLNE-AI FĂCUT, SERVITORULE, SĂ MĂ TREZEȘTI LA REALITATE, ZISE 
MOARTEA. SĂ NU MAI PIERDEM TIMPUL. 

— Toia...! 

148 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Avu loc o implozie și aerul fu supt într-un curent. Flăcările 
lumânărilor se întinseră pentru o clipă ca niște linii de foc, apoi se 
stinseră. 

Trecu o vreme. 

Apoi vocea Trezorierului se auzi de undeva de lângă podea. 

— Foarte urât din partea ta, Vânturache, să-i rătăcești așa toiagul. 
Adu-mi aminte să te pedepsesc aspru într-una din zile. Are cineva o 
lumină? 

— Nu știu unde a dispărut! Tocmai îl sprijinisem aici, de stâlp, și 
acum nu... 

— Uuk. 

— Ah, făcu Vânturache. 

— O porție în plus de banane pentru maimuță, spuse Trezorierul fără 
intonație. Se aprinse un chibrit și cineva reuși să găsească o lumânare. 
Vrăjitorii începură să se adune de pe jos. 

— Ei, să ne servească de învățătură tuturor, continuă el, scuturându- 
și roba de praf și de ceară. Ridică ochii, așteptându-se să vadă statuia 
lui Alberto Malich înapoi pe piedestal. 

— E limpede că până și statuile au sensibilitatea lor, zise. Și eu îmi 
amintesc că eram abia în anul întâi când mi-am scris numele la el pe... 
în fine. Ideea e următoarea: propun aici și acum să înlocuim statuia. 

Sugestia fu întâmpinată cu o tăcere de moarte. 

— Cu, să zicem, același portret turnat în aur. Impodobit cu pietre 
scumpe, așa cum i se cuvine marelui nostru fondator, continuă el vesel. 
Și, ca să ne asigurăm că studenţii nu o vor profana în niciun fel, propun 
să fie ridicată în cea mai adâncă pivniţă, mai spuse. Și apoi ușa să fie 
încuiată, adăugă. Vrăjitorii începură se mai destindă. 

— Și să aruncăm cheia? zise Vânturache. 

— Și să sudăm ușa, reluă Trezorierul. Tocmai își amintise de Toba 
Reparată. Se mai gândi un pic și își aminti și de programul de exerciţii 
fizice. Și apoi să zidim intrarea, spuse. Se auziră aplauze. 

— Și să-l alungăm pe zidar! chicoti Vânturache, căruia începuse să-i 
placă. Trezorierul îl fulgeră cu privirea. 

— Nu e cazul să ne ambalăm, zise. 


În mijlocul tăcerii, o dună de nisip mai mare decât de obicei începu 
să salte ciudat, apoi se prăvăli scoţându-l la iveală pe Binky, care își 
scutură coama și pufni ca să-și curețe nările de nisip. 

Mort deschise ochii. 

Ar trebui să existe un cuvânt care să descrie perioada aceea scurtă 
de după trezire în care mintea e plină de un nimic rozaliu. Zaci total 
golit de gânduri, cu excepţia unei bănuieli tot mai clare că spre tine se 
îndreaptă, ca un sac de nisip ud, noaptea, într-o fundătură, toate 
amintirile de care te-ai lipsi cu dragă inimă și care se pot rezuma la 
ideea că singurul factor pozitiv în viitorul oribil ce te așteaptă este 


149 


Mort 


faptul că va fi destul de scurt. 

Mort se ridică în capul oaselor și își puse mâinile pe cap ca să nu i se 
mai tot deșurubeze. 

Nisipul de lângă el se umflă și Ysabell se ridică și ea în poziţie 
șezândă. Avea părul plin de nisip și faţa murdară de praf de piramidă. O 
parte din șuviţe aveau vârfurile pârlite. Se uita la el prostită. 

— Tu m-ai lovit? zise el, pipăindu-și ușor falca. 

— Da. 

— Aha. 

Se uită la cer, de parcă îi amintea de ceva. Trebuia să ajungă repede 
undeva, ţinea el minte. Apoi își aminti de altceva. 

— Mulţumesc, spuse. 

— Și altă dată, să fii sigur. Ysabell se săltă în picioare și încercă să-și 
curețe rochia de praf și pânze de păianjeni. Mai mergem s-o salvăm pe 
prinţesa aia a ta? întrebă ea timid. 

Realitatea interioară, personală a lui Mort îl ajunse din urmă. Sări în 
sus cu un strigăt sugrumat, văzu cum artificii albastre îi explodează în 
fața ochilor și se prăbuși la loc. Ysabell îl prinse de sub umeri și îl puse 
la loc pe picioare. 

— Hai la râu, spuse ea. Ne-ar prinde bine o gură de apă la toţi trei. 

— Ce s-a întâmplat cu mine? 

Ea ridică din umeri cum putu mai bine în timp ce îl sprijinea pe el. 

— Cineva a rostit Ritul lui AșkKent. Tata nu poate să-l sufere, zice că 
mereu îl cheamă în momente nepotrivite. Partea din tine care era... 
Moartea a fost chemată, iar tu ai rămas aici, cred. Cel puţin acum ţi-ai 
recăpătat vocea. 

— Cât e ceasul? 

— La ce oră ziceai că vin preoții să-nchidă piramida? 

Mort se uită cu ochii înlăcrimaţi spre mormântul regelui. Distingea 
clar cum mâini luminate de torţe lucrau în jurul intrării. În curând, 
potrivit legendei, gardienii aveau să se trezească la viață și să își 
înceapă veșnica patrulare. _ 

Stia că așa va fi. Işi amintea această știință. Işi amintea cum mintea 
lui se simţise rece ca gheaţa și nemărginită ca cerul înstelat. Își 
amintea cum fusese creat împotriva voinţei lui odată cu prima fiinţă vie 
și cum știuse cu certitudine că va exista până când orice formă de viață 
din univers va trece la cele veșnice, când va avea sarcina, la figurat 
vorbind, să pună scaunele pe mese și să stingă lumina, își aminti 
singurătatea. 

— Nu mă lăsa, zise el speriat. 

— Sunt aici, spuse ea. Oricând ai nevoie. 

— E miezul nopţii, zise el simplu, lăsându-se să cadă pe malul 
Tsortului și aplecându-și capul îndurerat spre apă. Lângă el se adăpa și 
Binky, cu un zgomot de cadă care se golește. 

— Asta înseamnă că e prea târziu? 

150 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Da. 

— Îmi pare rău. Aș vrea să pot face ceva. 

— N-ai ce. 

— Cel puţin ţi-ai ţinut promisiunea față de Albert. 

— Da, zise Mort cu amărăciune. Cel puţin atât. 

Aproape tot Discul de la un capăt la celălalt... 

Ar trebui să existe un cuvânt pentru acea geană microscopică de 
speranţă pe care nu îndrăznești să o cultivi de frică să nu dispară în 
momentul în care îţi dai seama de ea, ca și când ai încerca să fixezi cu 
privirea un foton. Nu poţi decât să te strecori până la ea, să privești 
dincolo de ea, să treci de ea, așteptând să crească suficient de mare ca 
să poată lua lumea în piept. 

Mort își săltă capul plin de apă și se uită spre orizontul dincolo de 
care apunea soarele, încercând să-și amintească modelul Discului din 
biroul Morţii fără ca universul să-și dea seama ce gândește el. 

În astfel de momente, echilibrul eventualităţii pare atât de delicat 
încât ţi-e frică să nu-l strici gândind prea tare. 

Se orientă după Luminile Miezului care dansau ca niște firișoare 
printre stele și aprecie după inspiraţie că Sto Lat ar fi fost... cam într- 
acolo... 

— Miezul nopții, zise el cu voce tare. 

— Trecut de miezul nopții de-acum, zise Ysabell. 

Mort se ridică, încercând să nu lase încântarea să emane din el ca o 
rază, și îl apucă pe Binky de dârlogi. 

— Hai, spuse, n-avem prea mult timp. 

— Ce tot vorbești acolo? 

Mort se aplecă să o ridice în spatele lui. Era drăguţ din partea lui, dar 
rezultatul nu fu decât că aproape căzu din șa. Ysabell îl împinse grijulie 
înapoi și încalecă singură. Simţind starea de nerăbdare febrilă a lui 
Mort, Binky făcea pași laterali, pufnind și scurmând nisipul cu copita. 

— Intrebam despre ce vorbeşti. 

Mort întoarse calul cu faţa la geana depărtată a asfinţitului. 

— Despre viteza întunericului. 


Tăiuș scoase capul de după meterezele palatului și gemu. Interfața 
era la depărtare de numai o stradă, distingându-se clar în lumina 
octarină, iar sfârâitul nu mai era nevoie să și-l imagineze. Se auzea clar 
- un bâzâit neplăcut, cu dinţi de fierăstrău, se isca de câte ori particule 
ale probabilității, în mișcarea lor haotică, loveau interfaţa și își eliberau 
energia sub formă sonoră. În înaintarea sa de-a lungul străzii, zidul 
perlat înghiți decoraţiunile, torțele și mulțimea în așteptare, lăsând 
orașul în întuneric. Undeva pe acolo, se gândi Tăiuș, eu dorm la mine-n 
pat și nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Ce noroc pe mine. 

Se lăsă în jos, cobori scara de lemn până pe caldarâm și o tuli înapoi 
în sala tronului, cu pulpanele mantiei fluturându-i în jurul gleznelor. Se 


151 


Mort 


strecură prin ușiţa cea mică tăiată în intrarea cea mare și le ordonă 
gărzilor să o încuie, apoi își sumese din nou roba și o luă pe un coridor 
lateral, ca oaspeţii să nu îl observe. 

Sala era luminată de sute de lumânări și ticsită de demnitari din 
Câmpia Sto, aproape toţi neștiind prea sigur ce căutau acolo. Și, 
desigur, mai era elefantul. 

Elefantul fu cel care îl făcu pe Tăiuș să realizeze că depășise limitele 
sănătăţii mintale, dar i se păruse o idee bună cu câteva ore mai 
devreme când, exasperat de vederea slabă a Marelui Preot, își adusese 
aminte că un gater de la capătul orașului deținea numitul animal în 
scopul ridicării greutăților. Era bătrân, avea artrită și un temperament 
instabil, dar ca victimă a sacrificiului avea un mare avantaj. Marele 
Preot n-avea cum să nu-l vadă. 

O jumătate de duzină de soldaţi încercau cu binișorul să stăpânească 
fiara, în al cărei creier molcom se produsese revelația că ar trebui să se 
afle în ţarcul binecunoscut, având din belșug fân și apă și răgazul de a 
visa la zilele fierbinţi de pe marile întinderi kaki ale Klatchului. Fusese 
astfel cuprinsă de neliniște. 

Avea să se vădească în curând că un alt motiv pentru agitația 
crescândă a elefantului era faptul că, în neorânduiala dinainte de 
încoronare, trompa lui dăduse de potirul ceremonial care conţinea un 
galon de vin tare și îl golise pe tot. Acum idei stranii și aprinse îi 
bolboroseau în faţa ochilor urduroși, despre baobabi scoși din rădăcini, 
lupte între masculii rivali, sate călcate glorios în picioare și alte plăceri 
pe jumătate uitate. În curând avea să vadă elefanţi verzi pe pereți. 

Din fericire, Tăiuș nu știa toate aceste lucruri, așa că îi surprinse 
privirea asistentului de pe lângă Marele Preot - un tânăr ambițios, care 
avusese clarviziunea de a se dota cu un șorţ lung de cauciuc și cizme 
de ploaie - și îi făcu semn să înceapă ceremonia. 

Sări înapoi în vestiarul preotului și se munci să pună pe el roba 
ceremonială specială pe care i-o făcuse croitoreasa palatului, adunând 
de prin fundul coșului ei de lucru capete de dantelă, paiete disparate și 
fir de aur și producând o haină de un atât de orbitor prost gust încât nu 
i-ar fi fost jenă cu ea nici Arhicancelarului Universităţii Nevăzute. Tăiuș 
își acordă cinci secunde admirative în fața oglinzii înainte de a-și 
înfunda pe cap pălăria ascuţită și de a fugi la ușă, oprindu-se însă la 
timp ca să poată ieși cu pasul măsurat ce se cuvenea unei persoane de 
vază. 

Ajunse lângă Marele Preot când Keli pornise de-a lungul navei 
centrale, înconjurată de servitoare care roiau în jurul ei ca remorcherele 
în jurul unei nave de linie. 

În ciuda neajunsurilor cauzate de rochia ereditară, lui Tăiuș i se păru 
foarte frumoasă. Avea ceva care îl făcea... 

Scrâșni din dinţi și încercă să se concentreze la problemele de 
securitate. Așezase gardienii în poziţii strategice prin sală, în caz că 

152 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


ducele de Sto Helit ar fi încercat să facă mici schimbări de ultim 
moment în succesiunea la tron, și își reaminti să fie cu ochii și pe duce, 
care ședea în primul rând și arbora un zâmbet tăcut. Ducele surprinse 
privirea lui Tăiuș, iar acesta se uită repede în altă parte. 

Marele Preot ridică brațele, cerând tăcere. Tăiuș se furișă lângă el în 
timp ce bătrânul se întorcea către Miez și, cu o voce spartă, își începea 
invocaţia către zei. 

Apoi mai aruncă o privire către Duce. 

— Auziţi-mă, hm-hm, O, zei... 

Stătea oare Sto Helit cu privirea fixată în bezna bântuită de lilieci a 
căpriorilor? 

— ... auzi-mă, O, Orbule lo cel cu o Sută de Ochi; auzi-mă, O, Mărite 
Offler, cel cu Gura Bântuită de Păsări; auzi-mă, O, Soartă Milostivă; 
auzi-mă, O, Destin, hm-hm, Crud; auzi-mă, O, tu, Sek cel cu Șapte 
Braţe; auzi-mă, O, Hoki al Pădurilor; auzi-mă, O... 

Tăiuș își dădu seama îngrozit că tâmpitul de moșneag avea de gând, 
contrar instrucțiunilor, să înșire toată lista. Pe Disc existau peste nouă 
sute de zei cunoscuţi, iar cercetătorii în teologie descopereau alţii noi în 
fiecare an. Ar fi putut să dureze ore întregi. Adunarea începuse deja să 
se foiască. 

Keli stătea în faţa altarului cu o căutătură furioasă. Tăiuș îi dădu 
Marelui Preot un ghiont în coaste, fără niciun efect vizibil, apoi mișcă 
ameninţător din sprâncene la asistentul cel tânăr. 

— Oprește-l, șopti el. N-avem timp! 

— Zeii vor fi nemulțumiți... 

— Nu la fel de nemulțumiți ca mine, iar eu sunt aici. 

Asistentul se uită o clipă la expresia de pe chipul lui Tăiuș și decise 
că era preferabil să le explice zeilor mai târziu. Il bătu pe Marele Preot 
pe umăr și îi șopti ceva la ureche. 

— O, Steikhegel, zeu al, hm-hm, grajdurilor de vite izolate; auzi-mă, 
0... poftim? Ce? 

ȘOp-Șop-șop. 

— Asta e, hm-hm, împotriva regulilor. Prea bine, vom trece direct la 
recitarea arborelui geneaologic. 

ȘOp-Șop-șop. 

Marele Preot se uită urât la Tăiuș sau, mă rog, în direcția în care 
credea el că se află vrăjitorul. 

— Aha, bine. Hm, pregătește tămâia și aromele pentru Spovedania 
Căii împătrite. 

ȘOp-Șop-șop. 

Marele Preot se întunecă la faţă. 

— Presupun, zise el acid, că nici nu se pune, hm-hm, problema să 
rostim o, hm-hm, scurtă rugăciune? 

— Dacă anumite persoane nu au de gând să se grăbească, spuse 
calm Keli, vor avea mari necazuri. 


153 


Mort 


ȘOp-șop. 

— Nu știu ce să zic, de asta sunt sigur, zise Marele Preot. Nici nu știu 
de ce s-or mai obosi unii să aibă o ceremonie, hm-hm, religioasă. 
Aduceţi afurisitul de elefant, în cazul ăsta. 

Asistentul îi aruncă lui Tăiuș o privire disperată și le făcu semn 
gardienilor. În timp ce aceștia își mânau cu strigăte și împunsături 
prada care se legăna ușor, preotul cel tânăr se furișă până la Tăiuș și îi 
strecură ceva în mână. 

Vrăjitorul privi în jos. Era o pălărie impermeabilă. 

— Crezi că o să fie nevoie? 

— E foarte pios. S-ar putea să avem nevoie și de mască de 
scafandru. 

Elefantul ajunse la altar și fu obligat, fără prea mare greutate, să 
îngenuncheze. Sughiţa. 

— Haide, unde e? se răsti Marele Preot. Să terminăm odată cu, hm- 
hm, farsa asta! 

Asistentul începu să-i șopotească ceva la ureche. Marele preot 
ascultă, încuviinţă grav din cap, apucă pumnalul ritual cu plasele albe și 
îl ridică deasupra capului cu ambele mâini, întreaga sală îl urmărea cu 
răsuflarea tăiată. Preotul cobori pumnalul din nou. 

— În fața mea unde? 

ȘOp-șop. 

— Cu siguranţă că n-am nevoie de ajutorul tău, băiete! De șaptezeci 
de ani, să tot fie, am sacrificat de la mic la mare, și copil și bărbat - și, 
hm-hm, femei și animale - și dacă n-oi mai fi în stare să folosesc, hm- 
hm, pumnalul, puteţi să mă trimiteţi la culcare sub doi stânjeni de 
pământ, cu lopata. 

Și cu acestea, lovi cu sălbăticie, reușind, din pură întâmplare, să 
julească ușor trompa elefantului. 

Animalul se trezi din plăcuta stare de stupoare reflexivă și schelălăi. 
Asistentul se întoarse, privi terifiat în cei doi ochi mici și injectaţi care 
se chiorau de-a lungul trompei furibunde și părăsi altarul cu o săritură 
elegantă. 

Elefantul era ca turbat. Capul rănit îi fu inundat de amintiri vagi și 
tulburătoare despre incendii, și strigăte, și oameni cu plase și cuști și 
sulițe, și prea mulţi ani de cărat trunchiuri grele de copac. Lovi cu 
trompa în piatra de sacrificiu și, spre propria lui mirare, o sparse în 
două, răsturnă cele două jumătăți cu fildeșii, încercă fără succes să 
smulgă din rădăcini o coloană de piatră și apoi, simțind o nevoie subită 
de aer curat, porni într-o goană artritică prin sală. 

Se izbi de ușă în plină viteză și, cu sângele clocotindu-i de chemarea 
străbunilor și de alcool, o smulse din balamale. Aplecat într-o rână și cu 
rama încă atârnată de gât, alergă prin curte, distruse porțile exterioare, 
râgâi, trecu ca un tunet prin orașul adormit și încă mai accelera când 
adulmecă prin briza nopţii îndepărtatul și întunecatul continent Klatch 

154 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


și, cu coada în vânt, urmă instinctul ce-l mâna spre casă. 

În sală era plin de praf, larmă de glasuri și o mare zăpăceală. Tăiuș 
își trase pălăria de pe ochi și se ridică în patru labe. 

— Mulţumesc, zise Keli, care fusese întinsă sub el. Și de ce anume ai 
sărit pe mine? 

— Primul meu impuls a fost să vă protejez, Maiestate. 

— Impuls, poate, dar... începu ea, dorind să spună că probabil 
elefantul ar fi cântărit mai puţin, dar expresia de pe chipul lui mare, 
serios și destul de stacojiu o opri. O să vorbim despre asta mai târziu, 
zise prinţesa, ridicându-se și scuturându-se de praf. Intre timp, cred că 
o să ne dispensăm de sacrificiu. Nu sunt încă Maiestate, doar Alteță, 
dar dacă cineva o să binevoiască să aducă și coroana... 

În spatele lor se auzi clicul unei piedici. 

— Vrăjitorul să-și pună mâinile la vedere, zise ducele. 

Tăiuș se ridică încet și se întoarse. Ducele avea cu el vreo jumătate 
de duzină de hăndrălăi mari și supăraţi, genul de bărbaţi al căror unic 
rol în viaţă e să se ivească din spatele unor indivizi precum ducele. 
Aveau cu ei vreo jumătate de duzină de arbalete mari și supărate, al 
căror unic rol era de-a fi pe punctul să tragă. 

Prinţesa sări în picioare și se aruncă asupra unchiului ei, dar Tăiuș o 
reținu. 

— Nu, zise el încet. Asta nu e genul de om care te încuie în pivniţă și 
le lasă șoarecilor timp să-ţi roadă frânghiile înainte de viitură. Asta e 
genul de om care te omoară pe loc. 

Ducele făcu o plecăciune. 

— Parcă au grăit zeii, așa se poate spune, zise el. Evident că prinţesa 
a fost în mod tragic strivită de moarte de elefantul scăpat de sub 
control. Oamenii vor suferi. Eu personal voi decreta o săptămână de 
doliu. 

— Nu poți face asta. Toţi invitaţii au văzut...! începu prinţesa, 
aproape plângând. 

Tăiuș clătină din cap. Vedea cum gărzile înaintează prin mulţimea 
buimacă. 

— N-au văzut, zise el. Ai fi uimită să afli câte lucruri n-au văzut. Mai 
ales când vor afla că a fi strivit în mod tragic de un elefant scăpat de 
sub control e molipsitor. Poţi muri de așa ceva chiar la tine în pat. 

Ducele râse amabil. 

— Chiar că ești inteligent pentru un vrăjitor, zise el. În momentul 
ăsta propun un simplu surghiun... 

— N-o să scapi doar cu atât, zise Tăiuș. Se mai gândi un pic și 
adăugă: De fapt, probabil că o să scapi, dar pe patul de moarte o să ai 
remușcări și îţi vei dori să fi... 

Se opri. Gura i se deschise. Ducele se întoarse pe jumătate, 
urmărindu-i privirea. 

— Ei bine, vrăjitorule, ce-ai văzut acolo? 
155 


Mort 


— N-o să scapi, zise Tăiuș cuprins de isterie. De fapt nici nu vei mai fi 
aici. Toate astea nici nu se vor mai fi întâmplat, înţelegi? 

— Fiţi cu ochii pe mâinile lui, zise ducele. Dacă își mișcă măcar 
degetele, omorâţi-i pe amândoi. 

Se uită din nou în jur, nedumerit. Vrăjitorul păruse sincer. Desigur, se 
spunea că vrăjitorii văd lucruri care nu există... 

— Nu contează dacă mă omori, bolborosi Tăiuș, pentru că mâine 
dimineață mă voi trezi la mine în pat și toate astea nici nu se vor fi 
întâmplat. A trecut de zid! 


XXX 


Noaptea se desfășura deasupra Discului. Ea se afla acolo tot timpul, 
bineînțeles, pândind din umbră, din găuri și pivnițe, dar, pe măsură ce 
lumina lentă a zilei plutea pe urma soarelui, băltoacele nopţii se 
măreau, se întâlneau și se uneau între ele. 

Lumina de pe Disc se mișcă mai încet din cauza câmpului magic 
puternic. Lumina de pe Disc nu e ca lumina de prin alte părţi. A mai 
crescut oleacă, a mai umblat prin lume, nu mai simte nevoia să dea 
buzna peste tot. Ştie că, oricât de repede ar alerga, tot întunericul 
ajunge primul, așa că o ia mai ușor. 

Miezul nopţii aluneca peste tărâmuri ca un liliac de catifea. Și, mai 
iute decât miezul nopţii, ca o scânteie minusculă profilată pe lumea 
neagră a Discului, Binky îi galopa pe urme. Din copite îi ieșeau flăcări. 
Mușchii îi zvâcneau pe sub pielea lucioasă ca niște șerpi în ulei. 

Inaintau în tăcere. Ysabell își descolăcise un braț de după talia lui 
Mort și urmărea cum scântei de toate cele opt culori ale curcubeului îi 
trec printre degete. Mici vârtejuri sclipitoare de lumină îi urcau pe braţ 
și i se aprindeau în păr. 

Mort conduse calul mai jos, lăsând în urmă o dâră de nori clocotitori 
care se întindea pe kilometri întregi. 

— Acum chiar știu că am luat-o razna, murmură el. 

— De ce? 

— Tocmai am văzut un elefant acolo, jos. Ho, băiete. Uite, Sto Lat se 
vede drept în faţă. 

Ysabell se uită peste umărul lui la luminiţele îndepărtate. 

— Cât timp mai avem? întrebă ea agitată. 

— Nu știu. Câteva minute, poate. 

— Mort, nu te-am întrebat până acum... 

— Da? 

— Ce o să faci când ajungem acolo? 

— Nu știu, zise el. Speram să se ivească ceva pe moment. 

— Și s-a ivit? 

— Nu, dar încă nu e momentul. Poate că o să ne ajute descântecul 
lui Albert. lar eu... 

156 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Domul realității stătea ciucit peste palat ca o meduză leșinată. Vocea 
lui Mort se pierdu de spaimă. Atunci Ysabell zise: 

— Mă tem că e aproape momentul. Ce o să facem? 

— Țin-te bine! 

Binky alunecă pe porțile năruite ale curții interioare, patină pe dalele 
de piatră stârnind o cascadă de scântei și făcu un salt prin ușa 
devastată drept în sală. Peretele sidefat al interfeței i se ivi înainte și 
trecură prin el ca prin șocul unui spray rece. 

Mort văzu ca prin ceaţă cum Keli și Tăiuș și un grup de bărbaţi 
zdraveni se aruncau la pământ de groază. Recunoscu trăsăturile 
ducelui și trase sabia, sărind din șa de îndată ce calul aburind opri 
derapând pe copite. 

— Să nu cumva să pui mâna pe ea! strigă el. Sau te las fără cap! 

— Impresionant de-a dreptul, zise ducele trăgând și el sabia din 
teacă. Și foarte prostesc. Eu... 

Se opri. Dădu ochii peste cap. Căzu cu fața în jos. Tăiuș cobori 
sfeșnicul de argint cu care lovise și zâmbi vinovat către Mort. 

Mort se întoarse către gardieni, șfichiuind aerul cu flacăra albastră a 
săbiei Morţii. 

— Mai poftește cineva? mârâi el. Toţi se dădură înapoi, apoi se 
întoarseră și o luară la fugă. Trecură prin interfaţă și dispărură. Dincolo 
de peretele translucid nu se mai aflau niciun fel de invitaţi. In realitatea 
reală, sala era întunecată și pustie. 

Mai rămăseseră doar ei patru, într-o emisferă care se micșora 
văzând cu ochii. Mort se apropie de Tăiuș. 

— Vreo idee, ceva? Am aici un descântec... 

— Las-o baltă. Dacă încerc vreo vrajă în spaţiul ăsta, o să sărim în 
aer. Realitatea asta mică e prea înghesuită să mai încapă și vrăji în ea. 

Mort se sprijini de rămășițele altarului. Se simţea pustiit, secat de 
puteri. Privi o clipă cum interfața se apropia bolborosind. El avea să 
supravieţuiască, spera. Ysabell la fel. Tăiuș nu, dar un anume Tăiuș da. 
Doar Keli... 

— Mă încoronează cineva sau nu? zise ea cu răceală. Trebuie să mor 
regină. Ar fi oribil să fiu și moartă, și de rând! 

Mort se uită la ea fără să o vadă, încercând să-și amintească despre 
ce naiba vorbea. Ysabell scormoni prin ruinele din spatele altarului și 
scoase un cerc de aur cam mototolit, bătut cu mici diamante. 

— Asta e? întrebă. 

— Asta e coroana, zise Keli, gata să izbucnească în lacrimi. Dar n- 
avem nici preot, nici nimic. Mort scoase un suspin adânc. 

— Tăiuș, dacă asta e realitatea noastră, o putem aranja cum vrem 
noi, nu? 

— La ce te gândești? 

— Acum tu ești preotul. Alege-ţi un zeu. Tăiuș se înclină și luă 
coroana din mâinile lui Ysabell. 


157 


Mort 


— Vă batetți cu toţii joc de mine! se răsti Keli. 

— Îmi pare rău, zise Mort. A fost o zi cam lungă. 

— Sper să mă pricep, zise Tăiuș solemn. N-am mai încoronat pe 
nimeni până acum. 

— lar eu n-am mai fost încoronată până acum! 

— Bun, încercă s-o îmbuneze Tăiuș. Atunci o să învăţăm împreună. 
începu să murmure niște cuvinte impresionante într-o limbă 
necunoscută. De fapt era o vrajă simplă pentru alungarea puricilor din 
haine, dar, se gândi el, ce mai conta. Și apoi se gândi, măiculiță, în 
realitatea asta sunt cel mai puternic vrăjitor care a existat vreodată, o 
să am ce să le povestesc nepo... Scrâșni din dinţi. Anumite reguli din 
realitatea asta vor trebui schimbate, cu siguranţă. 

Ysabell se așeză lângă Mort și își strecură mâna într-a lui. 

— Ei bine, zise ea încetișor. Acum e momentul. S-a ivit ceva? 

— Nu. 

Interfața era acum la jumătatea sălii, încetinind ușor pe măsură ce 
înfrângea implacabil rezistenţa realităţii intruse. 

Ceva cald și umed îi suflă lui Mort în ureche, întinse mâna și atinse 


botul lui Binky. 

— Căluţ drag, zise el. Și tocmai mi s-a terminat zahărul. O să 
trebuiască să te duci singur acasă... Mâna îi încremeni în mijlocul 
mângâierii. 


— Putem merge cu totii acasă, zise. 

— Nu cred că tata va fi prea încântat, zise Ysabell, dar Mort nu o 
băgă în seamă. 

— Tăiuș! 

— Da.’ 

— Plecăm. Vii și tu? O să exiști și după ce se închide interfaţa. 

— O parte din mine doar, zise vrăjitorul. 

— Asta am vrut să spun, zise Mort urcându-se pe spinarea lui Binky. 

— Dar, vorbind în numele părţii care nu va mai exista, aș vrea să vin 
cu voi, zise repede Tăiuș. 

— Eu intenţionez să rămân aici, să mor în regatul meu, rosti Keli. 

— Ce intenţionezi tu nu prea are importanţă, zise Mort. Am străbătut 
tot Discul ca să te salvez, pricepi, așa că o să fii salvată. 

— Dar eu sunt regina! zise Keli. Nesiguranţa i se ivi în ochi și se 
întoarse către Tăiuș, care cobori vinovat sfeșnicul. Te-am auzit rostind 
cuvintele. Sunt regină, nu-i așa? 

— O, da, zise Tăiuș imediat; și apoi, pentru că vorba unui vrăjitor 
trebuie să fie sfântă, adăugă plin de virtute: Și la adăpost de orice 
infestare. 

— Tăiuș! ţipă Mort. Vrăjitorul încuviinţă din cap, o apucă pe Keli de 
brâu și o aburcă pe cal. Își ridică fustele în talie, se urcă îndărătul lui 
Mort, apoi se aplecă și o săltă și pe Ysabell în spatele lui. Calul se 
împletici, plângându-se de prea marea greutate, dar Mort îl întoarse 

158 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


către ușile smulse din ţățâni și îi dădu pinteni. 

Interfața îi urmări în galopul lor prin sală și prin curte, unde se 
ridicară încet. Ceaţa ei perlată era la numai câţiva metri în urmă, 
apropiindu-se vizibil. 

— Îmi cer scuze, îi spuse Tăiuș lui Ysabell ridicându-și pălăria. Igneus 
Tăiuș, Vrăjitor de Gradul întâi (UN), fost Recunoscător Regal și în curând 
decapitat, probabil. Ştii cumva încotro ne îndreptăm? 

— Spre ţinutul tatălui meu, strigă Ysabell ca să acopere șuierul 
zborului. 

— L-am cunoscut cumva? 

— Nu cred. L-ai fi ţinut minte. 

Binky, cu mușchii încordați în încercarea de a lua înălțime, atinse cu 
copita partea de sus a zidului palatului. Tăiuș se lăsă din nou pe spate, 
ţinându-și pălăria cu mâna. 

— Cine e domnul de care vorbim? zbieră el. 

— Moartea, zise Ysabell. 

— Sper că nu... 

— Ba da. 

— Aha. Tăiuș se uită în jos, spre acoperișurile depărtate, și îi zâmbi 
strâmb. Crezi că aș economisi timp dacă aș sări acum? 

— E destul de drăguţ, dacă ajungi să-l cunoști, zise Ysabell defensiv. 

— Da? Crezi că noi o să apucăm? 

— Tineţi-vă bine! zise Mort. O să trecem chiar... 

O gaură plină de întuneric se repezi de sus din cer și îi cuprinse. 

Interfața se zgâlţâi nesigur, goală ca buzunarul unui cerșetor, și 
continuă să se micșoreze. 


x x x 


Uşa din față se deschise. Ysabell scoase capul afară. 

— Nu-i nimeni acasă, zise. Mai bine intraţi. 

Cei trei se înșirară în hol. Tăiuș se șterse conştiincios pe picioare. 

— E cam strâmt, zise Keli pe un ton critic. 

— înăuntru e mult mai spaţios, zise Mort și se întoarse spre Ysabell. 
Ai căutat peste tot? 

— Nu-l găsesc pe Albert, răspunse fata. Nu ţin minte să mai fi lipsit 
vreodată. 

Își drese vocea, amintindu-și de îndatoririle ei de gazdă. 

— Dorește cineva ceva de băut? întrebă. Keli o ignoră. 

— Mă așteptam măcar la un castel, zise ea. Mare și negru, cu turnuri 
întunecate. Nu la un suport de umbrele. 

— Are o coasă în el, îi atrase atenţia Tăiuș. 

— Să mergem în salon și să stăm jos. Sunt sigură că o să ne simţim 
cu toţii mai bine, interveni repede Ysabell, deschizând ușa acoperită cu 
fetru negru. 


159 


Mort 


Tăiuș și Keli intrară ciondănindu-se. Ysabell îl luă pe Mort de braț. 

— Ce o să ne facem acum? întrebă ea. Tata o să se înfurie rău dacă îi 
găsește aici. 

— O să mă gândesc eu la ceva, zise Mort. O să le rescriu biografiile 
sau cine știe. Zâmbi neconvingător. N-avea grijă, găsesc eu ceva. 

Ușa din spatele lui se trânti cu zgomot, iar când se întoarse, Mort se 
trezi nas în nas cu rânjetul larg a lui Albert. 

Jilțul mare de piele din spatele biroului se răsuci încet. Moartea se 
uita la Mort pe deasupra falangelor sale încrucișate. Când fu sigur că se 
bucura de întreaga lor atenţie și oroare, rosti: 

AL FACE BINE SĂ ÎNCEPI CHIAR ACUM. 

Se ridică, părând tot mai mare pe măsură ce încăperea se întuneca 
de prezenţa lui. UL 

ȘI NU TE OBOSI SĂ ÎȚI CERI SCUZE, adăugă el. 

Keli își îngropa faţa la pieptul generos al lui Tăiuș. 

M-AM ÎNTORS. ȘI SUNT FURIOS. 

— Stăpâne, eu... începu Mort. 

TACI DIN GURA, se răsti Moartea. Cu arătătorul lui calcaros, îi făcu lui 
Keli semn să se apropie. Prințesa se întoarse și îl privi, trupul ei 
neîndrăznind să i se împotrivească. 

Moartea întinse mâna și o apucă de bărbie. Mort duse mâna la sabie. 

ACESTA ESTE CHIPUL CARE A LANSAT O MIE DE CORABII ȘI A 
INCENDIAT TURNURILE NESFÂRȘITE DIN PSEUDOPOLIS? se miră 
Moartea. Keli se holbă hipnotizată la cele două punctulețe roșii care o 
chemau din adâncul orbitelor. 

— Aăă, dacă-mi permiteţi, zise Tăiuș ţinându-și pălăria respectuos, în 
stil mexican. 

POFTIM? zise Moartea cu gândul aiurea. 

— Nu acesta este, domnule. Probabil că vă referii la o altă față. 

CUM TE CHEAMA? 

— Tăiuș, domnule. Sunt vrăjitor, domnule. 5 

SUNT VRAJITOR, DOMNULE, îl îngână Moartea. TACERE, 
VRAJITORULE. 

— Să trăiţi. Tăiuș se retrase. 

Moartea se întoarse către Ysabell. E , 

FIICA MEA, EXPLICĂ-TE. DE CE L-AI AJUTAT PE NĂTÂNGUL ĂSTA? 

Ysabell făcu o plecăciune speriată. 

— ll... iubesc, tată. Așa cred. 

— Mă iubești? făcu Mort uimit. N-ai spus nimic! 

— N-a prea fost timp, zise Ysabell. Tată, n-a vrut să... 

TACERE. 

Ysabell își cobori privirile. 

— Da, tată. 

Moartea ocoli biroul în pas de marș până ajunse în fața lui Mort. Se 
uită la el multă vreme. 

160 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Apoi, deodată, cu o mișcare inperceptibilă, îl lovi peste față, 
trântindu-l la podea. 5 

TE INVIT LA MINE ÎN CASĂ, zise el, TE PREGĂTESC, TE HRĂNESC, TE 
ÎMBRAC, ÎTI OFER ŞANSE LA CARE NICI NU VISAI, ȘI AȘA MĂ 
RĂSPLĂTEȘTI? ÎMI SEDUCI FIICA, ÎȚI NEGLIJEZI DATORIA, FACI VALURI ÎN 
REALITATE CARE N-OR SĂ SE VINDECE NICI ÎNTR-O SUTĂ DE ANI. 
ACȚIUNILE TALE NECUGETATE I-AU CONDAMNAT PE TOVARĂȘII TĂI LA 
UITARE. ZEII NU SE VOR MULŢUMI CU MAI PUȚIN. 

UNA PESTE ALTA, BĂIETE, Al ÎNCEPUT CU STÂNGUL PRIMA TA 
SLUJBĂ. 

Mort se strădui să se ridice în poziţie șezândă, ţinându-se de obraz. Îl 
ardea rece, ca gheaţa de pe comete. 

— Mort, zise el. , 

ULTE-L CA VORBEȘTE! ȘI CE ZICE, MA ROG? 

— Lor ai putea să le dai drumul, zise Mort. Au fost implicaţi fără vina 
lor. Ai putea aranja totul astfel încât... 

ȘI DE CE AȘ FACE-O? ACUM SUNT Al MEI. 

— O să mă lupt pentru ei, zise Mort. 

CE NOBIL. MURITORII ĂŞTIA SE LUPTĂ MEREU CU MINE. EȘTI 
CONCEDIAT. 

Mort se ridică în picioare. Își aminti cum era să fii Moartea. Se agăţă 
se sentimentul acela și îl lăsă să iasă la iveală... 

BA NU, spuse. 

AHA. DECI MĂ PROVOCI CA DE LA EGAL LA EGAL? 

Mort înghiţi în sec. Dar măcar acum știa clar ce-l așteaptă. Când te 
arunci de pe o stâncă, viaţa ta capătă o direcţie foarte precisă. 

— Dacă e necesar, zise. lar dacă voi câștiga... 

DACĂ VEI CÂȘTIGA, VEI FI ÎN POZIȚIA DE A FACE TOT CE DOREȘTI, 
rosti Moartea. URMEAZĂ-MĂ. 

Mărșălui pe lângă Mort și ieși pe coridor. 

Ceilalţi patru se uitară la Mort. 

— Eşti sigur că știi ce faci? zise Tăiuș. 

— Nu. 

— Nu-l poţi învinge pe stăpân, zise Albert. Oftă. Crede-mă pe cuvânt. 

— Ce se întâmplă dacă pierzi? întrebă Keli. 

— N-o să pierd, zise Mort. Asta-i problema. 

— Tata vrea ca el să câștige, zise Ysabell cu ciudă. 

— Vrei să zici că o să-l lase să câștige? zise Tăiuș. 

— A, nu, n-o să-l /ase. Doar că vrea ca el să câștige. 

Mort încuviinţă din cap. În timp ce urmau silueta întunecată a Morţii, 
își imagină un viitor nesfârșit, în serviciul cine știe cărui scop misterios 
de-al Creatorului, trăind în afara timpului. Inţelegea de ce Moartea voia 
să renunțe la slujbă. Moartea spusese că oasele nu erau obligatorii, dar 
poate că nici n-avea să mai conteze. Oare eternitatea avea să i se pară 
lungă, sau poate că vieţile - privite din interior - erau toate la fel, de 


161 


Mort 


aceeași lungime? 

Bună, zise o voce din capul lui. Îţi mai amintești de mine? Eu sunt tu. 
Eu te-am băgat în chestia asta. 

— Mersi, zise el amărât. Ceilalţi îl fulgerară cu privirea. 

Ai putea să scapi din asta, zise vocea. Ai un mare avantaj. Tu ai fost 
în pielea lui, el n-a fost niciodată în pielea ta. 

Moartea străbătu coridorul și intră în Camera Lungă, iar lumânările 
se aprinseră ascultătoare la trecerea lui. 

ALBERT. 

— Da, stăpâne. 

ADU CLEPSIDRELE. 

— Bine, stăpâne. 

Tăiuș îl apucă pe bătrân de braț. 

— Eşti vrăjitor, îi șopti el. Nu ești obligat să-l asculţi! 

— Câţi ani ai, flăcăule? îl întrebă Albert cu blândețţe. 

— Douăzeci. 

— Când oi fi de vârsta mea o să-ţi cântărești altfel opţiunile. 

Se întoarse spre Mort: 

— Îmi pare rău. 

Mort își trase sabia, cu tăișul aproape invizibil în lumina lumânărilor. 
Moartea se întoarse cu fața la el, o siluetă subţire pe fundalul 
nesfârșitelor rafturi cu clepsidre. 

Întinse braţele. Coasa i se materializa în mâini cu un mic tunet. 

Albert se întoarse de pe una din aleile de sticlă aducând două 
clepsidre pe care le așeză fără vorbă pe o policioară montată pe o 
coloană. 

Una era de câteva ori mai mare decât clepsidrele obișnuite - neagră, 
îngustă și decorată cu un motiv complicat de tigve și oase. 

Nu ăsta era însă lucrul cel mai neplăcut. 

Mort scoase un geamăt interior. Ilnăuntru nu se vedea niciun fel de 
nisip. 

Clepsidra mai mică era simplă și fără niciun fel de podoabă. Mort 
întinse mâna. 

— Pot? întrebă el. 

EȘTI INVITATUL MEU. 

Numele Mort era gravat în partea de sus. O ridică în lumină, 
constatând fără prea multă surprindere că mai rămăsese foarte puţin 
nisip. Când o puse la ureche, i se păru că aude, cu tot zvonul 
atotcotropitor al milioanelor de minutare ale vieţii, cum i se scurge 
propria viață. 

O puse jos cu mare grijă. 

Moartea se întoarse spre Tăiuș. 5 5 a 

DOMNULE VRAJITOR, FIŢI AMABIL SA NE NUMARAȚI PANA LA TREI. 

Tăiuș încuviință sumbru din cap. 

—Suntetți siguri că nu se poate rezolva la masa... începu el. 

162 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


NU. 

— Nu. 

Mort și Moartea își dădură ocol prudent, oglindindu-se în pereţii de 
clepsidre. 

— Unu, zise Tăiuș. 

Moartea își roti coasa ameninţător. 

— Doi. 

Tăișurile se încrucișară cu un zgomot ca de mâţă care gheruiește o 
fereastră de sticlă. 

— Au trișat amândoi! zise Keli. Ysabell încuviinţă din cap. 

— Bineînţeles, zise ea. 

Mort se feri, coborând sabia cu o mișcare circulară prea lentă, pe 
care Moartea o pară cu ușurință printr-o lovitură joasă urâtă, pe care 
Mort o evită doar printr-o stângace săritură cu spatele. 

Deși nu se numără printre instrumentele tipice de război, oricine s-a 
aflat de partea care nu trebuie a unei, să zicem, răscoale țărănești știe 
că o coasă poate fi o armă de temut în niște mâini îndemânatice. Odată 
ce proprietarul apucă s-o sucească și s-o-nvârtească, nimeni - inclusiv 
cel ce-o mânuiește - nu mai știe unde e lama acum și unde va fi în clipa 
următoare. 

Moartea înainta, rânjind. Mort evită o lovitură la nivelul capului 
lăsându-se în jos și plonjă lateral, auzind cum vârful coasei agaţă cu un 
clinchet o clepsidră de pe raftul din spate... 

„„„pe o alee întunecată din Morpork, proprietarul unei mici afaceri cu 
îngrășăminte naturale se apucă de piept și se prăbuși cu faţa în jos 
peste căruţă... 

Mort se rostogoli și se ridică rotind sabia cu ambele brațe pe 
deasupra capului și simțind un impuls de sumbră beatitudine când 
Moartea se dădu înapoi pe dalele în tablă de șah. Lovitura lui amarnică 
tăie în două un raft; una după alta, clepsidrele de pe el începură să 
alunece spre podea. Mort își dădu vag seama că Ysabell alerga să le 
prindă una câte una... 

„„în diverse locuri de pe Disc, patru oameni scăpară în mod 
miraculos de la moartea prin cădere... 

„Și atunci se repezi, încercând să-și valorifice avantajul. Mâinile 
Morţii se mișcară ca fulgerul, blocând fiecare lovitură, apoi schimbară 
priza pe mânerul coasei, repezind-o de jos în sus, pe o traiectorie de 
care Mort se feri cu greu, agăţând cu mânerul săbiei suportul unei 
clepsidre pe care o proiectă pe deasupra încăperii... 

„„„în munţii Vârfu Berbecelui, un păstor de tharga, care căuta la 
lumina lămpii un animal rătăcit, făcu un pas greșit și se prăbuși în gol 
de la o mie de stânjeni... 

Tăiuș plonjă și prinse clepsidra în mâinile întinse cu disperare, 
aterizând pe burtă și patinând pe pardoseală. 

„„.un sicomor cu crengile noduroase apăru în mod misterios sub 

163 


Mort 


păstorul care zbiera și îl opri din cădere, scăpându-l de problemele mai 
grave - moartea, judecata zeilor, incertitudinea Paradisului etc. — pe 
care le înlocui cu una comparativ simplă: cum să se cațere câteva zeci 
de metri pe o stâncă abruptă și înghețată, într-o beznă totală. 

Urmă o pauză în care combatanții se depărtară unul de altul dându- 
și din nou ocol, în căutarea unei breșe. 

— Chiar nu putem face nimic? zise Keli. 

— Mort va pierde oricum, zise Ysabell clătinând din cap. Tăiuș scoase 
din mânecă sfeșnicul de argint și îl trecu gânditor dintr-o mână într-alta. 

Moartea ridică coasa ameninţător, zdrobind din greșeală o clepsidră 
de lângă umărul său... 

„„„în Bes Pelargic, călăul împăratului se prăbuși pe spate în propriul 
bazin cu acid... 

„„„Și mai arse o lovitură, pe care Mort o pară doar printr-un mare 
noroc. Dar fusese cât pe ce. Simţea durerea din mușchi și amorțeala 
cenușie dată de otrava oboselii din ceier, două dezavantaje pe care 
Moartea nu avea nevoie să le ia în calcul. 

Moartea băgă de seamă. E 

PREDĂ-TE, spuse. AŞ PUTEA FI MARINIMOS. 

Și pentru a-și susține afirmația, spintecă aerul cu coasa într-o 
lovitură pe care Mort o pară stângaci, cu vârful săbiei. Lama coasei 
ricoșa și sfărâmă o clepsidră în mii de cioburi... 

„„.Ducele de Sto Helit duse mâna la inimă, simţi împunsătura de 
gheață a durerii, ţipă fără glas și se prăvăli de pe cal... 

Mort se retrase până când simţi în ceafă asprimea unei coloane de 
piatră. Clepsidra Morţii, cu cele două emisfere descurajator de goale, se 
afla chiar lângă capul lui. 

Moartea nici nu prea îi acorda atenţie. Se uita, dus pe gânduri, la 
rămășițele vieții Ducelui. 

Mort răcni și ridică sabia, în încurajările timide ale spectatorilor care 
așteptau mișcarea asta de ceva vreme. Până și Albert bătu din palmele 
lui zbârcite. 

Dar în loc de sunetul de sticlă spartă la care se aștepta se auzi... mai 
nimic. 

Se întoarse și mai încercă o dată. Tăișul trecu drept prin sticlă, fără 
să o spargă. 

O schimbare în textura aerului îl făcu să-și readucă sabia în poziție la 
timp pentru a para un atac de sus în jos. Moartea sări în lături, evitând 
contraatacul lui Mort, care fu însă lent și lipsit de forță. 

ȘI ASTFEL SE SFÂRȘEȘTE, BĂIETE. 

— Mort, zise Mort. Ridică ochii. Mort, repetă el, cu o lovitură care 
reteză mânerul coasei în două. 

Clocotea de mânie. Dacă era să moară, măcar să moară cu numele 
lui adevărat. 

— Mort, nenorocitule! urlă el aruncându-se asupra tigvei rânjite cu 

164 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


sabia învârtită într-un dans complicat de lumină albastră. Moartea se 
dezechilibră și se dădu înapoi râzând, cocoșându-se sub ploaia de 
lovituri furioase care tăiau felii din mânerul coasei. 

Mort îi dădea roată, tot tăind și împungând, dându-și pe undeva 
seama, chiar prin ceața stacojie a furiei, că Moartea îi urmărea fiecare 
mișcare, ţinând coasa văduvită de coadă ca pe o sabie. Nu exista nicio 
breșă, iar motorul furiei nu avea să-l ţină prea mult. N-ai să-l învingi 
niciodată, își spuse. În cel mai bun caz o să-l mai ţii o vreme la distanţă. 
Și probabil că înfrângerea e de preferat victoriei. In fond, cine are 
nevoie de eternitate? 

Prin ceața sfârșelii care-l cuprinsese, Mort văzu Moartea înălțându-se 
cât îi era scheletul de lung și coborând încet tăișul, de parcă îl trecea 
printr-o melasă. 

— Tată! ţipă Ysabell. 

Moartea întoarse capul. 

Poate că mintea lui Mort se bucura la gândul vieţii de apoi, dar 
trupul, care simţea probabil că are cel mai mult de pierdut din afacerea 
cu pricina, avu unele obiecţii. Un braț se ridică, lovind imparabil, 
smulgând tăișul coasei din mâinile Morţii și ţintuindu-l pe acesta de o 
coloană. 

În liniștea subită, Mort își dădu seama că nu mai auzea zgomotul 
acela mic și enervant care îl însoţise, la limita auzului, în ultimele zece 
minute. Ochii îi fugiră spre clepsidră. 

Ultimul fir de nisip tocmai se scurgea. 

LOVEȘTE. 

Mort ridică sabia și se uită în focurile albastre îngemănate. Cobori 
sabia. 

— Nu. 

Moartea îi repezi un picior în vintre cu o viteză care îl făcu și pe Tăiuș 
să strângă din ochi. 

Mort se făcu ghem și începu să se tăvălească fără niciun sunet pe 
podea. Printre lacrimi, văzu cum Moartea înaintează cu tăișul coasei 
într-o mână și clepsidra lui în cealaltă. Văzu cum le îndepărtează 
disprețuitor pe Keli și pe Ysabell, care i se agățaseră de robă. Văzu cum 
Tăiuș încasează un cot între coaste și scapă sfeșnicul cu zgomot pe jos. 

Moartea stătea deasupra lui. Vârful lamei pluti o clipă în faţa ochilor 
lui Mort, apoi se ridică. 

— Așa e. Nu există dreptate. Doar tu. 

Moartea ezită, apoi cobori încet tăișul. Se întoarse și o privi în ochi 
pe Ysabell. Fata tremura de furie. 

CE VREI SA SPUI? 

Ea privi Moartea în față cu mânie și apoi mâna i se ridică, și se 
răsuci, și cobori, și se lovi de ceva care răsună ca o cutie de zaruri. 

Dar nu răsună la fel de tare ca liniștea care urmă. 

Keli închise ochii. Tăiuș se întoarse și își acoperi capul cu braţele. 


165 


Mort 


Moartea ridică o mână la tigvă, foarte încet. 

Pieptul Ysabellei se ridica și cobora într-un fel care l-ar fi făcut pe 
Tăiuș să renunțe definitiv la magie. 

Într-un târziu, pe o voce mai cavernoasă decât de obicei, Moartea 
rosti: 

DE CE? 

— Ai zis că dacă intervii în soarta unui individ poţi distruge întreaga 
lume, zise Ysabell. 

DA, ȘI? 

— Tu ai intervenit în soarta lui. Și a mea. Arătă cu mâna tremurândă 
către cioburile de pe jos. Și a lor. 

Și? 

— Ce vor pretinde zeii pentru toate astea? 

DE LA MINE? 

— Da! 

Moartea avu o expresie surprinsă. 

ZEII NU POT PRETINDE NIMIC DE LA MINE. CHIAR ȘI ZEII ÎMI VOR DA 
SOCOTEALĂ, PÂNĂ LA URMĂ. 

— Nu prea e cinstit, nu-i așa? Zeilor nu le pasă de dreptate și 
îndurare? se răsti Ysabell. Fără ca cineva să fi observat, fata apucase 
sabia. 

Moartea rânji. 

ÎTI APRECIEZ EFORTUL, ZISE EL, DAR NU VEI OBȚINE NIMIC. LA O 
PARTE. 

— Nu. : E Ri 

TREBUIE SA ȘTII CA NICI DRAGOSTEA NU TE POATE APARA DE MINE. 
ÎMI PARE RĂU. 

Ysabell ridică sabia. 

— Tie îţi pare rău? 

DĂ-TE LA O PARTE, ÎȚI SPUN. 

— Nu. Nu faci decât să te răzbuni. Nu e cinstit! 

Moartea își aplecă o clipă craniul, apoi ridică niște priviri 
incandescente. 

O SĂ FACI AȘA CUM ÎTI SPUN. 

— Banu. 

ÎMI ÎNGREUNEZI FOARTE MULT SITUAȚIA. 

— Foarte bine. 

Degetele Morții bătură nerăbdătoare în lama coasei, ca un șoarece 
care dansa step pe o conservă. Părea dus pe gânduri. Se uită la Ysabell 
aplecată deasupra lui Mort, apoi se uită la ceilalți, care stăteau 
ghemuiţi lângă unul din rafturi. 

NU, zise el în cele din urmă. NU. NU POT FI ÎNDUPLECAT. NU POT FI 
SILIT. VOI FACE DOAR CEEA CE ȘTIU CĂ E BINE. _ 

Făcu un gest și sabia zbură din mâna Ysabellei. Incă o înfloritură din 
degete și fata fu ridicată în aer și lipită cu blândeţe, dar cu fermitate, de 

166 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


cea mai apropiată coloană. 

Mort văzu cum domnul cu coasa se apropie din nou de el, cu tăișul 
ridicat pentru lovitura de graţie. Se aplecă deasupra băiatului. 

NICI NU ȘTII CÂT DE RÂU ÎMI PARE, spuse. 

Mort se săltă pe coate. 

— Ba s-ar putea să știu, zise. 

Moartea îl privi surprins timp de câteva secunde, apoi începu să 
râdă. Ecourile sunetului se risipiră ca niște fantome prin încăpere, 
izbindu-se de rafturi, în timp ce Moartea, râzând în continuare ca un 
cutremur într-un cimitir, îi puse lui Mort sub nas propria clepsidră. 

Mort încercă să își focalizeze privirile. Văzu cum ultimul fir de nisip 
alunecă pe suprafaţa sticlei, rămâne o clipă suspendat pe margine, apoi 
cade, răsucindu-se cu încetinitorul, spre grămăjoara de jos. In timp ce 
se rostogolea la vale, pe fațetele sale de siliciu se reflecta lumina 
lumânărilor. Ateriza fără sunet, iscând un mic crater. 

Lumina din ochii Morţii se amplifică până când Mort nu mai văzu 
nimic altceva, iar râsul lui zgudui întreg universul. 

lar atunci, Moartea întoarse clepsidra. 


Sala cea mare a palatului din Sto Lat era din nou scăldată în lumină 
și răsuna de muzică. 

În timp ce invitaţii se înghesuiau în jos pe scări spre bufetul rece, 
Maestrul de Ceremonii nu prididea să-i anunțe pe cei care, ca să-și dea 
importanţă sau pur și simplu fiindcă erau căscați, întârziaseră. Ca de 
exemplu: E 

— Recunoscător Regal, Chelar al latacului Reginei, Inălțissimuss 
Igneus Tăiuș, Vrăjitor de Gradul întâi (UN). 

Tăiuș se apropie de cuplu, cu un zâmbet larg și un trabuc într-o 
mână. 

— Pot să sărut mireasa? întrebă el. 

— Dacă vrăjitorii au voie, răspunse Ysabell, întinzându-i obrazul. 

— Artificiile au fost splendide, zise Mort. Și cred că reparaţiile la zidul 
exterior n-or să dureze mult. Sunt sigur că vei reuși să nimerești 
bufetul. 

— Arată mult mai bine în ultima vreme, spuse Ysabell pe după 
zâmbetul de protocol, în timp ce Tăiuș dispărea în mulțime. 

— Fără îndoială că nu-i de ici, de colo să fii singura persoană care nu 
se obosește să-i dea ascultare reginei, zise Mort, salutând din cap un 
nobil. 

— Se spune că el e adevărata forță din spatele tronului, zise Ysabell. 
O eminenţă nu știu de care. 

— Eminence gris, completă Mort absent. Ai observat că nu mai face 
niciun fel de vrăji în ultima vreme? 

— Linișteuiteocăvine. 

— Maiestatea Sa Supremă, Regina Kelirehenna întâia, Stăpânitoare a 

167 


Mort 


Cetăţii Sto Lat, Protectoare al Celor Opt Protectorate și împărăteasă a 
Lungului, Îngustului, Multdezbătutului Ținut de Mijloc Sto Kerrig. 

Ysabell făcu o reverență. Mort se înclină. Keli le zâmbi amândurora. 
Nu putură să nu constate că intrase sub o influenţă care o făcea să 
prefere veșminte ce urmau măcar pe departe formele corpului și care o 
ținea la distanță de coafurile cu aspect de corcituri între un ananas și o 
vată pe băț. 

O ciupi pe Ysabell de obraz, apoi se dădu înapoi și îl măsură pe Mort 
din cap până-n picioare. 

— Ce mai face Sto Helit? 

— Bine, bine, zise Mort. Va trebui să facem ceva cu pivnițele alea, 
totuși. Răposatul vostru unchi avea niște... gusturi neobișnuite și... 

— La tine se referă, îi șopti Ysabell. Așa te cheamă acum. 

— Îmi plăcea mai mult Mort, zise Mort. 

— Și blazonul este foarte interesant, spuse regina. Clepsidră 
încărcată pe scut spintecat, flancată de două coase afrontate pe un 
câmp negru. Colegiul Regal a avut mari bătăi de cap până să-l 
alcătuiască. 

— Nu că mă deranjează să fiu duce, zise Mort. Dar adevăratul șoc a 
fost să mă văd însurat cu o ducesă. 

— O să te obișnuiești 

— Sper că nu. 

— Foarte bine. lar acum, Ysabell, zise Keli, scoțându-și falca în afară, 
dacă e să te învârtești în cercuri regale, sunt câţiva oameni pe care 
trebuie neapărat să-i cunoști... 

Ysabell îi aruncă lui Mort o privire disperată în timp ce era târâtă în 
vâltoarea mulţimii, iar în curând dispăru din vedere. 

Mort își trecu un deget pe sub guler, se uită în dreapta și în stânga și 
fugi să se ascundă într-un colț umbrit de ferigi de la capătul bufetului, 
ca să stea liniștit câteva clipe. 

În spatele lui, Maestrul de Ceremonii își drese vocea. Ochii lui 
căpătară o expresie pierdută, opacă. 

— Răpitorul Sufletelor, zise el cu vocea dusă a unuia care nu aude ce 
spune, Năruitorul Imperiilor, Secătuitorul Oceanelor, Hoţul Anilor, 
Realitatea Absolută, Secerătorul Omenirii, Cel Care... 

BINE, BINE. LASA CA MA DESCURC ȘI SINGUR. 

Mort înlemni cu un picior de curcan în drum spre gură. Nu se 
întoarse. N-avea nevoie. N-aveai cum să confunzi vocea aceea, ce se 
făcea mai curând simțită decât auzită, nici felul în care atmosfera se 
răcea și se întuneca. Larma și muzica petrecerii de nuntă încetiniră și 
păliră. 

— Nu credeam că vei veni, zise Mort către o ferigă în ghiveci. , 

LA NUNTA PROPRIEI MELE FIICE? ORICUM, E PRIMA DATA CA AM 
FOST INVITAT ȘI EU UNDEVA. INVITAȚIE ÎN TOATĂ REGULA, CU CHENAR 
AURIU, RSVP ȘI TOT TACÂMUL. 

168 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Da, dar dacă n-ai venit la ceremonie... 

M-AM GÂNDIT CĂ N-AR FI TOCMAI POTRIVIT. 

— Bine, într-adevăr, bănuiesc că... 

SĂ FIU SINCER, AM CREZUT CĂ O SĂ TE ÎNSORI CU PRINȚESA. 

Mort roși. 

— Am stat de vorbă despre asta, zise el. Apoi ne-am gândit că, doar 
fiindcă s-a întâmplat să salvez o prințesă, nu înseamnă că trebuie să ne 
aruncăm cu capul înainte. 

FOARTE ÎNȚELEPT. PREA MULTE FETE DIN ZIUA DE AZI SE ARUNCĂ ÎN 
BRAȚELE PRIMULUI VENIT CARE LE TREZEȘTE DUPĂ, SĂ ZICEM, O SUTĂ 
DE ANI DE SOMN. 

— Da, și, una peste alta, ne-am gândit că, o dată ce am ajuns s-o 
cunosc mai bine pe Ysabell, am.. 

DA, DA, SIGUR. O DECIZIE EXCELENTĂ. TOTUȘI AM HOTĂRÂT SĂ NU 
MĂ MAI PREOCUP DE CHESTIUNILE UMANE. 

— Serios? 

CU EXCEPȚIA TREBURILOR OFICIALE, DESIGUR. ÎMI ÎNTUNECĂ 
GÂNDIREA. 

O mână scheletică apăru la marginea câmpului vizual al lui Mort și 
înțepă cu îndemânare un ou umplut. Mort se întoarse. 

— Ce s-a întâmplat? zise el. Trebuie să știu! In clipa asta eram în 
Camera Lungă și în clipa următoare eram pe un câmp dinafară orașului, 
și eram tot noi! Adică realitatea a fost schimbată ca să încăpem și noi în 
ea! Cine a făcut asta? 

AM PUS O VORBĂ BUNĂ PE LÂNGĂ ZEI. Moartea avea un aer jenat. 

— Aha. Ai pus, deci? zise Mort. Moartea îi evită privirea. 

DA. 

— Nu cred că au fost prea încântați. 

ZEII SUNT DREPȚI. SUNT ȘI NIȘTE SENTIMENTALI, EU UNUL N-AM 
REUȘIT NICIODATĂ. 

DAR NU EȘTI ÎNCĂ LIBER. TREBUIE SĂ VEGHEZI CA ISTORIA SĂ- ȘI 
URMEZE CURSUL. 

— Știu, zise Mort. Să unesc regatele și tot restul. 

POATE CĂ O SĂ AJUNGI SĂ-ȚI DOREȘTI SĂ FI RĂMAS CU MINE. 

— Cu siguranţă că am învăţat multe lucruri, recunoscu Mort. Își duse 
mâna la faţă și își mângâie absent cele patru cicatrici albe și subţiri de 
pe obraz. Dar nu cred că eram făcut pentru o astfel de muncă. Ascultă, 
îmi pare foarte rău... 

AM UN DAR PENTRU VOI. 

Moartea puse deoparte platoul cu aperitive și se scotoci prin 
adâncurile misterioase ale robei. Când mâna lui scheletică se ivi din 
nou, ţinea între degetul mare și arătător un glob în miniatură. 

Avea vreo zece centimetri diametru. Ar fi putut fi cea mai mare perlă 
din lume, doar că pe suprafața sa alunecau desene complicate de 
argint, mereu pe punctul de a se limpezi într-o formă cunoscută și 


169 


Mort 


mereu reușind să se eschiveze. 

Când Moartea îl depuse în palma lui Mort, acesta constată cu 
surprindere că era greu și călduț. 

PENTRU TINE ȘI DOAMNA TA. UN DAR DE NUNTĂ. O ZESTRE. 

— E frumos. Credeam că suportul de argint pentru pâine prăjită era 
de la tine! Ş , 

ALA E DE LA ALBERT. MA TEM CA NU PREA ARE IMAGINAŢIE. 

Mort răsuci globul pe toate părţile. Formele ce clocoteau în interior 
păreau să răspundă la atingere, transmițând mici fulgere de lumină 
spre degetele lui. 

— E o perlă? întrebă el. 

DA. CÂND CEVA IRITĂ O SCOICĂ ȘI NU POATE FI ÎNDEPĂRTAT, BIATA 
SCOICĂ ÎL ACOPERĂ CU SECREȚII ȘI ÎL TRANSFORMĂ ÎNTR-O PERLĂ. 
ACEASTA E UN ALT SOI DE PERLĂ. O PERLĂ A REALITĂȚII. TOATE 
LUMINIȚELE DINĂUNTRU SUNT ACTUALITATEA CONGELATĂ. AR TREBUI 
SĂ O RECUNOȘTI - E OPERA TA, ÎN FOND. 

Mort începu s-o paseze ușurel dintr-o mână într-alta. 

— O s-o punem lângă bijuteriile castelului, zise el. N-avem prea 
multe. 

ÎNTR-O BUNĂ ZI VA FI SĂMÂNȚA UNUI NOU UNIVERS. 

Mort rată pasa, dar se aplecă cu un reflex fulgerător și prinse globul 
înainte să atingă pardoseala. 

—Ce? 

PRESIUNEA ACTUALEI REALITĂȚI ÎL TINE ASTFEL COMPRESAT. POATE 
CÂNDVA UNIVERSUL SE VA SFÂRȘI, REALITATEA VA ÎNCETA SĂ MAI 
EXISTE, ȘI ATUNCI CEALALTĂ REALITATE VA EXPLODA ȘI... CINE ȘTIE? Al 
GRIJĂ DE EL. NU E NUMAI UN DAR, E ȘI UN POATE. 

Moartea își lăsă craniul într-o parte. 

E O NIMICA TOATĂ, ADĂUGĂ EL. Al FI PUTUT AVEA ETERNITATEA. 

— Știu, zise Mort. Am avut mare noroc. 

Așeză perla cu grijă pe bufet, între ouăle de prepeliţă și rulourile cu 
cârnat. 

AR MAI FI CEVA, ZISE MOARTEA. Se scotoci din nou prin robă și 
extrase un obiect lunguieț, împachetat și legat neîndemânatic cu 
sfoară. 

E PENTRU TINE PERSONAL, ZISE. N-AI MANIFESTAT NICIODATĂ 
INTERES PENTRU EA. CREDEAI CĂ NU EXISTĂ? 

Mort desfăcu pachetul și își dădu seama că ţinea în mână un 
volumaș legat în piele. Pe cotor era scris cu litere aurii, strălucitoare, un 
singur cuvânt: Mort. 

Dădu paginile înapoi, până când găsi mica dâră de cerneală ce 
șerpuia răbdătoare pe pagină, și citi: 

„Mort închise cartea cu un pocnet ce răsună, în liniștea aceea, ca 
începutul creației și zâmbi stânjenit. 

— Mai sunt multe pagini de umplut, zise. Cât nisip mi-a mai rămas? 

170 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Ysabell spunea însă că dacă ai întors clepsidra înseamnă că o să mor 
când o să..." , 

TI-A MAI RAMAS DESTUL, zise Moartea cu răceală. MATEMATICA NU E 
AȘA MARE SCOFALA CUM SE CREDE. 

— Ce părere ai despre o invitaţie la botez? 

MAI BINE NU. N-AM FOST FĂCUT SĂ FIU TATĂ, ȘI CU ATÂT MAI PUȚIN 
BUNIC. N-AM GENUNCHII POTRIVITI PENTRU ASTA. 

Lăsă jos paliarul cu vin și îl salută pe Mort din cap. 

COMPLIMENTELE MELE BUNEI TALE DOAMNE, zise el. ȘI ACUM CHIAR 
CĂ TREBUIE SĂ PLEC. 

— Ești sigur? Ne-am bucura să mai stai. 

DRĂGUȚ DIN PARTEA TA, DAR MĂ CHEAMĂ DATORIA. Întinse o mână 
osoasă. STII CUM E. 

Mort apucă mâna și i-o strânse, fără să țină seama de răceala ei. 

— Ascultă, zise el, dacă ai vreodată nevoie de câteva zile libere, 
înţelegi, dacă vrei o vacantă.. 

MULŢUMESC DE OFERTĂ, zise Moartea politicos. MĂ VOI GÂNDI LA EA 
CU TOATĂ SERIOZITATEA. IAR ACUM... 

— Cu bine, zise Mort, și fu surprins să descopere că i se pusese un 
nod în gât. E o vorbă foarte tristă, nu-i așa? 

CHIAR AȘA. Moartea rânji, pentru că, așa cum s-a mai arătat până 
acum, nu prea avea de ales. Dar e posibil ca de data asta s-o fi făcut 
intenționat. 

EU PREFER LA REVEDERE, zise el. 


SFÂRȘIT 


171 


Titluri de Terry Pratchett din seria 


„LUMEA DISC” 


CULOAREA MAGIEI 
LUMINA FANTASTICĂ 
MAGIE DE AMBELE SEXE 
MORT 

COPILUL MINUNE 
STRANII SURATE 
PIRAMIDE 

GĂRZI! GĂRZI! 

ERIC 

IMAGINI MIȘCĂTOARE 
OMUL CU COASA 

PRIN CELE STRĂNĂTĂȚI 
ZEI MARUNȚI 


LORDS AND LADIES 
MEN AT ARMS 

SOUL MUSIC 
INTERESTING TIMES 
MASKERADE 

FEET OF CLAY 
HOGFATHER 

JINGO 

THE LAST CONTINENT 
CARPE JUGULUM 


172 


Mort