Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul DOC)
Cumpără: caută cartea la librării
Terry Pratchett - Lumea Disc Terry Pratchett este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori contemporani. Trăiește în spatele unei tastaturi în comitatul Wiltshire din Anglia și spune că nu crede că o viață are omul, pentru că lui i se pare că trăiește trei vieţi în același timp. A fost numit Ofițer al Imperiului Britanic în 1998. Copilul minune este al cincilea roman din seria de mare succes Lumea Disc. Copilul minune Terry Pratchett COPILUL MINUNE noesis Terry Pratchett - Lumea Disc COPILUL MINUNE Terry Pratchett COPILUL MINUNE © Terry and Lyn Pratchett 1988 First published by Victor Gollancz Ltd, London Traducere din limba engleză MONICA AIRAM Coperta € Dan Ghiordănescu Copyright © Editura Noesis 2005 pentru prezentare în limba română Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României PRATCHETT, TERRY Copilul minune/Terry Pratchett; trad.: Monica Airam. — București: Noesis, 2005 ISBN 973-85637-8-X |. Airam, Monica (trad.) 821.111-311.9=135.1 Editura Noesis Bd. Nicolae Bălcescu 18 Et. 1, ap. 2, sector 1 București, ROMANIA Comenzi la www.stilus.ro Copilul minune DEDICAȚIE Cu mulţi ani în urmă, am văzut în localitatea Bath o doamnă corpolentă din America ce tracta după ea cu mare viteză o imensă valiză ecosez care, datorită rotilelor zornăitoare ce o făceau să tresalte la fiecare crăpătura din pavaj, părea că are o viață proprie. In clipa aceea s-a născut Bagajul. Multe mulțumiri doamnei respective și tuturor celor din localităţi precum Power Cable, Neb., care nu primesc nici pe departe încurajările pe care le merită. Această carte nu conţine o hartă. Sunteţi liberi să desenaţi una. Terry Pratchett - Lumea Disc A fost odată un om care a avut opt fii. În afară de asta, nu a reprezentat mai mult decât o virgulă pe pagina Istoriei. E trist, dar asta e tot ce poți spune despre unii oameni. Dar al optulea fiu a crescut și s-a căsătorit și a avut la rândul lui opt fii, și pentru că există o singură meserie potrivită pentru al optulea fiu al unui al optulea fiu, acesta a devenit vrăjitor. Și a devenit înțelept și puternic, sau în orice caz puternic, și a purtat pălărie ascuţită și aici s-ar fi terminat totul... Ar fi trebuit să se termine... Dar în ciuda Tradiţiei Magiei și în mod cert în pofida oricărei raţiuni cu excepţia rațţiunilor inimii care sunt moi și pufoase și, ei bine, iraționale - el a părăsit domeniul magiei, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit, nu neapărat în această ordine. Și a avut șapte fii, care erau, încă din fragedă pruncie, cel puţin la fel de puternici ca oricare vrăjitor din lume. Și apoi avu un al optulea fiu... Un vrăjitor la pătrat. O sursă de magie. Un magician. Tunetul văratec se rostogoli peste stânci. Mult mai jos marea sugea pietrișul de pe mal, ca un bătrânel cu un singur dinte căruia i s-a oferit o bomboană pe băț. Câţiva pescăruși planau alene pe curenţii calzi, așteptând să se întâmple ceva. Și tatăl vrăjitorilor stătea pe marginea stâncii, în mijlocul algelor și ierburilor marine, legănând în braţe bebelușul și privind înspre mare. Un zid de nori negri se apropia de țărm, iar lumina pe care o împingea înainte avea acea textură siropoasă prevestitoare de furtuni strașnice. Omul se întoarse când simţi o liniște adâncă apărând brusc în spatele său, și văzu prin ochii înroșiți de lacrimi o siluetă înaltă, înveșmântată într-o robă neagră cu glugă. IPSILOR CEL ROȘU? întrebă silueta. Vocea era goală ca o cavernă, densă ca o stea neutronică. lpsilor rânji sinistru, așa cum o fac cei ce tocmai și-au pierdut minţile și ridică băiatul astfel încât Moartea să îl poată vedea mai bine. — Fiul meu, spuse. ÎI voi numi Monedă! UN NUME LA FEL DE BUN CA ORICARE ALTUL - spuse Moartea politicos. Orbitele lui goale fixau fețișoara rotundă cufundată în somn. În ciuda zvonurilor, Moartea nu e un tip crud - ci doar un foarte, foarte bun profesionist. — Pe mama lui ai luat-o, spuse Ipsilor pe un ton egal, fără ranchiună. £ Engl. Coin, paronim al numelui englezesc Colin. (n. t.) 7 Copilul minune În valea de după stânci căminul lui Ipsilor devenise o ruină fumegândă, iar vântul ce se întețea împrăștia deja cenușa peste dunele șuierânde. A FOST UN ATAC DE CORD PÂNĂ LA URMĂ, spuse Moartea. EXISTĂ ȘI MODURI MAI NEPLĂCUTE DE A MURI. CREDE-MĂ PE CUVÂNT. Ipsilor privi înspre mare. — Cu toată magia din mine n-am putut s-o salvez, spuse el. EXISTĂ LOCURI ÎN CARE NICI MAGIA NU POATE PĂTRUNDE. — Și acum ai venit să iei copilul? NU, COPILUL ARE UN DESTIN PROPRIU. AM VENIT DUPĂ TINE. — Aha. Vrăjitorul se ridică, așeză cu mare grijă bebelușul adormit pe iarba săracă și ridică de pe jos un toiag lung. Era confecţionat dintr-un metal de culoare neagră, ornamentat din belșug cu figurine din aur și argint ce-i confereau un aer de opulenţă lipsită de orice bun gust; metalul era octrion, adică intrinsec magic. — Eu l-am făcut, să știi, continuă el. Cu toţii mi-au spus că nu se poate face un toiag din metal, au spus că e obligatoriu să fie din lemn, dar n-au avut dreptate. Am lăsat în el o parte din mine. O să i-l dau lui. Își plimbă drăgăstos mâna de-a lungul toiagului, iar acesta scoase un sunet de rezonanţă. Repetă, mai mult pentru sine: — Am lăsat în el o parte din mine. ESTE UN TOIAG BUN, spuse Moartea. Ipsilor ridică toiagul și privi în jos către cel de-al optulea fiu al său, care îi răspunse printr-un gângurit. — Ea își dorea o fiică. Moartea ridică din umeri. lIpsilor îi aruncă o privire încărcată de uimire și furie. — Ce este el? AL OPTULEA FIU AL UNUI AL OPTULEA FIU AL UNUI AL OPTULEA FIU, spuse Moartea pe un ton neutru. Vântul îi șfichiuia roba, strângând între timp nori negri deasupra lui. — Și ce înseamnă asta? CĂ ESTE UN MAGICIAN, DUPĂ CUM BINE ŞTII. Pe fază, tunetul se făcu auzit. — Care va fi destinul său? urlă lpsilor peste zgomotul tot mai puternic al furtunii. Moartea ridică din umeri încă o dată. Îi ieșea foarte bine mișcarea asta. MAGICIENII ÎȘI CROIESC PROPRIUL DESTIN. El PLUTESC PRIN VIAȚĂ. Ipsilor se sprijini în toiag, aparent pierdut în ceața propriilor gânduri. Sprânceana stângă i se zbătea. — Nu, spuse el moale, nu. Eu am să-i făuresc destinul. NU TE SFATUIESC. — Taci! Și ascultă când îţi spun că m-au alungat cu cărţile și ritualurile și Tradițiile lor. Își spun vrăjitori dar au mai puţină magie în 8 Terry Pratchett - Lumea Disc toate corpurile lor grăsane decât am eu în degetul mic. Alungat! Eul! Pentru că am arătat că sunt om? Cum ar fi oamenii fără iubire? PUȚINI, spuse Moartea. CU TOATE ASTEA... — Ascultă! Ne-au gonit aici, la capătul lumii, și din cauza asta ea s-a prăpădit. Au încercat să-mi ia toiagul! urlă Ipsilor deasupra vuietelor. Ei bine, încă mai am ceva putere. Și eu spun că fiul meu va merge la Universitatea Nevăzută și va purta pălăria de Arhicancelar și toți vrăjitorii lumii se vor pleca dinaintea lui. Și va scoate la iveală ce le sălășluiește în adâncul inimilor. În găunoasele și hulpavele lor inimi. Va arăta /umii adevăratul ei destin și nu va exista o magie mai puternică decât a lui. NU. Și deși Moartea abia șoptise cuvântul, acesta se auzi mai puternic decât vuietul furtunii. ÎI readuse pe Ipsilor, cu brutalitate, într-o stare de luciditate provizorie. Ipsilor se clătină înainte și înapoi, ameţit, și întrebă: — Ce? AM SPUS NU. NIMIC NU ESTE DEFINITIV. NIMIC NU ESTE ABSOLUT. ÎN AFARĂ DE MINE, BINEÎNȚELES. O ASEMENEA DETURNARE A DESTINULUI POATE PROVOCA SFÂRȘITUL LUMII. TREBUIE SĂ EXISTE O ȘANSĂ, ORICÂT DE MICĂ. AVOCAȚII DESTINULUI CER SĂ EXISTE O PORTIȚĂ DE SCĂPARE ÎN ORICE PROFEȚIE. Ipsilor privi fața impasibilă a Morţii. — Trebuie să le dau o șansă? DA. Pac, pac, pac făcură degetele lui Ipsilor pe toiagul metalic. — Atunci vor avea o șansă când o să îngheţe iadul. 5 NU. NU MI SE PERMITE SA TE INFORMEZ, NICI IN SITUAȚIA DE FAȚA, CU PRIVIRE LA TEMPERATURILE DE PE LUMEA CEALALTA. — Atunci, spuse Ipsilor, atunci își vor avea șansa când fiul meu se va lepăda de toiag. 5 E E NICIUN VRAJITOR NU ȘI-AR LEPADA VREODATA TOIAGUL. LEGATURA E PREA MARE. — Cu toate astea trebuie să recunoști că e posibil. Moartea luă în calcul posibilitatea. Cuvântul trebuie nu îi era foarte familiar, dar părea că înțelege conceptul. DE ACORD. — E o șansă destul de mică? SUFICIENT DE MOLECULARĂ. Ipsilor se mai relaxă puţin. Cu o voce aproape normală spuse: — Nu regret nimic, să știi. Dacă ar fi să o iau de la capăt tot așa aș face. Copiii sunt speranța noastră pentru viitor. NU EXISTĂ SPERANȚĂ PENTRU VIITOR, spuse Moartea. — Și atunci ce ne rezervă viitorul? PE MINE. 9 Copilul minune — Înafară de tine, vreau să spun! Moartea îi aruncă o privire nedumerită. CUM ADICA? Furtuna de deasupra lor atinsese apogeul. Un pescăruș zbură pe lângă ei, cu spatele. — Adică, spuse Ipsilor, ce anume face ca viața să merite trăită, pe lumea asta? Moartea se gândi la ce să spună. S PISICILE, răspunse în cele din urmă. PISICILE SUNT DRAGUȚE. — Blestemat să fii! M-AU BLESTEMAT ȘI ALȚII, spuse pe un ton egal. — Cât mai am de trăit? Moartea scoase o clepsidră voluminoasă din faldurile robei sale. Cei doi bulbi de sticlă erau încadrați de bare negre ornate cu aur, iar nisipul se afla aproape în întregime în partea de jos. HMM, CAM NOUA SECUNDE. Ipsilor se îndreptă, revenind la statura lui obișnuită, încă destul de impunătoare, și oferi copilului toiagul strălucitor din metal. O mânuţă ca un mic clește roz apăru din păturică și se prinse de obiect. — Facă-se să fiu eu primul și ultimul vrăjitor din lume care își transmite puterile propriului fiu, zise el rar și sonor. Și îl însărcinez să le folosească... 5 _ EU M-AŞ GRĂBI DACĂ AȘ FI ÎN LOCUL TĂU... — ... pe deplin, spuse Ipsilor, și să devină cel mai... Fulgerul ţipă din inima norului, îl lovi pe Ipsilor în ţuguiul pălăriei, se scurse prin mâna lui, ilumină toiagul și îl trăzni pe copil. Vrăjitorul dispăru într-un norișor de fum. Toiagul străluci în nuanţe de verde, apoi de alb și apoi de roșu incandescent. Copilul zâmbi în somn. După ce tunetul pieri, Moartea se aplecă încet și ridică băiatul de pe jos, cu grijă. Acesta deschise ochii, larg. Străluceau auriu, din interior. Pentru prima oară în ceea ce vom numi, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, viaţa lui, Moartea se trezi fixând o privire pe care îi era greu să o susțină. Ochii păreau să se focalizeze pe un punct aflat la câţiva centimetri în interiorul tigvei sale. Nu am vrut să se întâmple asta, spuse vocea lui Ipsilor de nicăieri. A pățit ceva? NU. Moartea își întoarse privirea de la zâmbetul acela proaspăt și atotcunoscător. PRET E A ABSORBIT PUTEREA. ESTE UN MAGICIAN. FARA INDOIALA VA SUPRAVIEȚUI UNOR ÎNCERCĂRI MULT MAI GRELE. ȘI ACUM - TU VII CU MINE. Nu. BA DA. Al MURIT, ÎNȚELEGE. Moartea căută împrejur spectrul lui Ipsilor, fără succes. 10 Terry Pratchett - Lumea Disc UNDE EȘTI? În toiag. Moartea se sprijini în coasă și oftă. CE NESĂBUIT. CÂT DE UȘOR TE-AȘ PUTEA SCOATE DE ACOLO. Nu și fără să distrugi toiagul, spuse vocea lui Ipsilor, iar Morţii i se păru că distinge o notă de exuberanţă în tonalitatea ei. Acum că băiatul a acceptat toiagul nu mai poti să-l distrugi fără să-l distrugi și pe el. Și asta nu o poți face fără să tulburi soarta. Asta e ultima mea vrajă. Destul de bine lucrată, aș zice. Moartea împunse toiagul. Acesta pârâi, și o mulţime de steluțe se înghesuiră cu nesimţire pe toată lungimea lui. În mod neașteptat, Moartea nu era supărat. Supărarea e un sentiment, iar pentru sentimente e nevoie de glande și Moartea nu prea le avea cu glandele; în plus era nevoie de mult mai mult ca să îl superi. Era totuși parţial deranjat. Oftă din nou. Oamenii încercau mereu chestii de genul ăsta. Pe de altă parte, era interesant de urmărit și oricum era ceva original prin comparaţie cu simbolicul joc de șah care avea loc de obicei și pe care Moartea nu putea să îl sufere pentru că niciodată nu-și amintea cum se mută calul. NU FACI DECÂT SĂ AMÂNI INEVITABILUL. Asta înseamnă să trăiești. DAR CE ANUME SPERI SĂ CÂȘTIGI? Voi fi alături de fiul meu. Va învăța de la mine, deși fără să-și dea seama. Am să-l fac să înțeleagă. Și, când va fi pregătit, am să-l îndrum. SPUNE-MI, zise Moartea, PE CEILALȚI FII Al TĂI CUM I-AI ÎNDRUMAT? l-am izgonit. Au îndrăznit să mă contrazică, nu au vrut să înveţe de la mine. Dar acesta va învăța. E ÎNȚELEPT CE FACI? Toiagul rămase tăcut. Alături de el, băiatul chicoti la sunetul unei voci pe care numai el o putea auzi. Nu există analogie pentru modul în care Marele A'Tuin, ţestoasa lumii, se deplasează prin noaptea galactică. Dacă ești lung de zece mii de mile, ai carapacea găurită de meteoriți și arsă de comete, serios vorbind, nu poţi să te compari decât cu tine însuţi. Așa că Marele A'Tuin înota încetișor prin adâncurile interstelare de parcă ar fi fost cea mai mare țestoasă care a existat vreodată, ţinând pe carapacea sa cei patru elefanți ce poartă pe spinările lor vastul cerc al Lumii Disc, mărginit de cascade scăpărătoare și care există ca urmare a unui imposibil zbenghi pe curba probabilității, sau poate datorită faptului că și zeii știu să se bucure de o glumă bună, ca orice om. De fapt, chiar mai mult decât majoritatea oamenilor. Lângă țărmul Mării Circulare, în bătrânul și tentacularul oraș Ankh- Morpork, pe o pernă de catifea dintr-un raft, într-unui din turnurile 11 Copilul minune Universităţii Nevăzute, se odihnea o pălărie. Era o pălărie bună. Era o pălărie magnifică. Era ascuțită, desigur, cu bordură moale și largă, dar după ce trecuse peste aceste detalii fundamentale pălărierul se pusese cu adevărat pe treabă. Folosise danteluri din aur și perle și șiraguri de cristale și fâșii din cea mai pură blană de vermină și strălucitoare pietre de Ankh?, și niște țechini de un prost gust incredibil și - un indiciu inutil - o coroană de octarine. Fiindcă pentru moment nu se aflau într-un câmp de mare intensitate magică, octarinele nu străluceau, și arătau ca niște diamante de calitate inferioară. Primăvara sosise în Ankh-Morpork. Nu o vedeai cu ochiul liber, dar pentru cunoscători existau indicii clare. De exemplu, jegul de pe râul Ankh, întinderea imensă și lentă de apă care servea orașului îngemănat drept rezervor, canal și ocazional morgă, dobândise o anumită nuanţă de verde fosforescent. De prin acoperișurile umede ale orașului răsăreau saltele și perne, pe măsură ce așternuturile de iarnă erau scoase la aerisit în palida lumină a zilei, iar în adâncurile pivniţelor mucegăite bârnele pârâiau și se răsuceau, seva lor uscată răspunzând chemării străvechi a pădurii. Păsările își construiau cuiburi prin burlanele și canalele de scurgere de sub acoperișurile Universităţii Nevăzute, dar se putea observa că în ciuda cererii mari de spațiu din zonele de cuibărit, cuiburile nu erau niciodată amplasate în gurile îmbietor deschise ale garguielor aliniate pe sub streșini, spre marea dezamăgire a acestora. _ Un fel de primăvară sosise chiar și prin bătrâna Universitate. In seara aceasta era Ajunul Zeilor Mărunţi, și un nou Arhicancelar urma să fie ales. Ei bine, nu chiar a/es, pentru că vrăjitorii nu priveau cu ochi buni acest sistem înjositor numit votare și era bine cunoscut faptul că Arhicancelarii erau selectați prin voinţa zeilor, și anul acesta se estima că zeii îl vor alege pe bătrânul Potenţel Curcăbete, care era băiat bun și așteptase răbdător ani de zile ca să-i vină rândul. Arhicancelarul Universității Nevăzute era în mod oficial conducătorul tuturor vrăjitorilor de pe Disc. În vremuri demult apuse asta însemna că era cel mai puternic mânuitor de magie, dar acum vremurile deveniseră mult mai liniștite și, ca să fim cinstiţi, vrăjitorii mai înaintați în vârstă considerau practicarea magiei oarecum sub demnitatea lor. Aveau tendința să prefere treburile administrative, care erau mai puţin periculoase și aproape la fel de amuzante, și mesele festive. Și așa lunga după-amiază trecea. Pălăria odihnea pe perna tocită din apartamentele lui Curcăbete în timp ce acesta se înmuia în cada 2 Sunt ca pietrele de Rin, numai că râul este diferit. Când vine vorba de obiecte strălucitoare, vrăjitorii au bunul gust şi autocontrolul unei coţofene demente, (n.a.) 12 Terry Pratchett - Lumea Disc orientată cu faţa spre șemineu și își săpunea barba. Ceilalţi vrăjitori moţăiau cu nasul prin cărţi sau, în așteptarea festinului de seară, se încumetau la câte o plimbare lejeră prin grădină pentru stimularea apetitului; cam o duzină de pași erau îndeobște considerați a reprezenta un efort arhisuficient. In Sala Mare, sub privirile sculptate sau pictate a două sute de Arhicancelari anteriori, personalul de serviciu așeza mese lungi și bănci. Prin labirintul arcuit din bucătării - ei bine, vă puteţi imagina și singuri. Ar trebui să fie vorba de multă untură, căldură și strigăte, ulcele cu caviar, berbeci la proţap, șiraguri de cârnaţi atârnate din perete în perete ca lampioanele de hârtie, de bucătarul șef lucrând într-una din camerele frigorifice la finisarea unui model al Universităţii confecționat, dintr-un motiv inexplicabil, din unt. Făcea chestia asta la fiecare masă festivă - lebede din unt, clădiri din unt, întregi menajerii gălbui din grăsime unsuroasă - și era atât de pasionat încât nimeni nu avea inima să-i spună să se potolească. In propriile sale beciuri labirintice, majordomul cerceta prin butoiașe, decanta și degusta. Starea de expectativă se răspândise până și printre corbii ce ocupau Turnul Artelor, înalt de două sute cincizeci de metri și bănuit că ar fi cea mai veche clădire din lume. Cu mult deasupra acoperișurilor din oraș, pietrele lui sfărâmicioase susțineau miniaturale păduri luxuriante. O mulțime de specii de cărăbuși și mici mamifere evoluaseră acolo sus, și pentru că oamenii urcau în turn din ce în ce mai rar ca urmare a dezagreabilei sale tendințe de a se balansa la cea mai mică adiere de vânt, aparţinea în prezent corbilor. Care acum zburau în jurul lui într-o oarecare stare de agitaţie, ca înainte de furtună. Ar fi bine dacă cineva de dedesubt i-ar remarca. Ceva îngrozitor urmează să se întâmple. V-aţi dat seama, nu-i așa? Nu sunteți singurii. — Ce le-a apucat? strigă Vânturache peste vacarm. Bibliotecarul feri capul în timp ce un grimoar legat în piele țâșni de pe raft și apoi se opri în aer, zmucindu-se când ajunse la capătul lanțului de care era prins. Bibliotecarul plonjă, făcu o tumbă și ateriză pe un exemplar din Descuoperirile Demonuologice ale lui Maleficio care se izbea cu încăpățânare de pupitru. — Uuuk! spuse el. Vânturache sprijini cu umărul o etajeră care se zgâlţâia și împinse la loc, cu genunchii, volumele fremătătoare. Zgomotul era asurzitor. Cărţile de magie au un fel de viață proprie. Unele au chiar prea multă, astfel că prima ediţie a lui Wecrotelicomicon trebuie păstrată într-o armură de oțel, Adevărata Artă a Levitaţiunii și-a petrecut ultimii o sută cincizeci de ani sus pe grinzi, iar Compenydyumul de Sex Majik 13 Copilul minune de Ge Forje este ţinut pe un bloc de gheaţă într-o cameră izolată, sub regula strictă care spune că poate fi citit numai de vrăjitorii care au depășit vârsta de optzeci de ani și sunt, pe cât posibil, morți. Dar până și grimoarele și incunabulele obișnuite de pe rafturile principale erau neliniștite și tensionate ca locatarii unui coteț sub a cărui podea zgârmă ceva ascuţit. Dintre coperţile închise venea un sunet ca un scrijelit de gheare. — Ce-ai zis? ţipă Vânturache. — Uuuk*! — Corect! Vânturache, în calitate de bibliotecar adjunct onorific, nu progresase cu mult peste clasificarea primară și adusul bananei, și nu putea decât să admire felul în care Bibliotecarul se deplasa printre rafturile mișcătoare, aici mângâind un cotor uzat, acolo liniștind cu câteva șoapte maimuţești un dicţionar înspăimântat. După un timp Biblioteca începu să se liniștească, și Vânturache simţi cum mușchii umerilor i se relaxează. Cu toate astea liniștea era precară. Pe ici pe colo câte o pagină mai foșnea. Câte un scârţâit ce nu prevestea nimic bun mai venea din când în când dinspre rafturile îndepărtate. După starea iniţală de panică Biblioteca era acum încordată și alertă ca o pisică cu coada lungă într-o fabrică de balansoare. Bibliotecarul reveni de printre șirurile de cărți. Avea o faţă pe care doar o anvelopă de camion o poate îndrăgi, dar de pe care nu lipsea niciodată un vag zâmbet încremenit; cu toate astea Vânturache își dădu seama că antropoidul era profund îngrijorat, după felul în care se târâse sub birou și își ascunsese capul sub o păturică. Priviţi-l pe Vânturache, cum se zgâiește pe după rafturile tăcute. Pe Disc există opt nivele de magie; după șaisprezece ani Vânturache nu a ajuns nici măcar la nivelul întâi. De fapt, după opinia expertă a unor profesori de-ai lui, el nu este capabil să atingă nici măcar nivelul zero, 3 Un accident de magie petrecut în Bibliotecă, loc de muncă total neindicat pentru obișnuiții ștampilatori și clasificatori după sistemul Dewey*, îl transformase cu ceva timp în urmă pe Bibliotecar în urangutan. De atunci el se opusese tuturor eforturilor de a-l readuce la forma iniţială. Era foarte mulțumit de îndemânaticele braţe lungi, de degetele opozabile de la picioare, de faptul că se putea scărpina în public, dar mai ales de felul în care marile întrebări existenţiale se rezolvaseră de la sine, transformându-se într-un vag interes în legătură cu modul în care își va procura următoarea banană. Asta nu însemna că nu era conștient de disperarea și de noblețea condiției umane. Doar că, din punctul lui de vedere, puteai să ţi le bagi undeva. n.a. * Sistemul de clasificare Zecimala Dewey, numit și sistemul zecimal Dewey, este un sistem de catalogare a bibliotecilor pus la punct de Melvil Dewey în 1876. Acest sistem organizează toate cunoștințele în zece mari categorii, de la divin (filozofie și religie) până la uman (istorie și geografie) 14 Terry Pratchett - Lumea Disc nivel pe care majoritatea oamenilor îl ating /a naștere; sau ca să o luăm altfel, s-a sugerat că la moartea lui Vânturache potenţialul magic al rasei umane va crește cu câteva fracțiuni. Este înalt și uscăţiv și are o barbă meschină care arată de parcă persoana care o poartă nu este în mod firesc făcută pentru a purta barbă. E îmbrăcat cu o robă de culoare roșu închis care a avut și zile mai bune, poate chiar decade mai bune. Dar ne putem da seama că este vrăjitor, pentru că poartă o pălărie țuguiată cu bordură moleșită. Cuvântul „văjitor" este brodat pe pălărie cu litere mari și argintii, de către o persoană a cărei măiestrie în arta cusutului este mult inferioară măiestriei ortografice. Are și o stea în vârf. Majoritatea ţechinilor au fost însă pierduţi. Ținându-și pălăria pe cap, Vânturache dădu la o parte bătrânele uși ale Bibliotecii și păși afară, în lumina aurie a după-amiezei. Atmosfera de liniște și calm era întreruptă numai de croncănitul isteric al corbilor ce roiau în jurul Turnului Artelor. Vânturache îi privi câteva clipe. Corbii Universităţii erau trecuţi prin multe. Cu greu îi neliniștea ceva. Pe de altă parte însă... „„. cerul era de un albastru palid stropit cu auriu și brăzdat de câteva fâșii înalte de nori pufoși ce străluceau rozaliu în lumina târzie. Bătrânii castani din curtea interioară erau în floare. Printr-un geam se auzea cum un student vrăjitor cântă la vioară, cam fals. Nu era, cum s-ar spune, nimic rău prevestitor. Vânturache se sprijini de tencuiala călduţă a Universităţii. Și ţipă. Clădirea tremura. Simţi cum îi trece prin palmă și apoi prin brațe o senzaţie ritmică, pe frecvența groazei incontrolabile. Până și pietrele erau speriate. Privi îngrozit în direcţia unui clinchet metalic. Un capac de canal sări în sus și se iviră mustăţile unui şobolan. Care aruncă o privire disperată spre Vânturache în timp ce ieșea din canal, urmat de câteva duzini de membri de trib. Unii dintre ei purtau haine, dar asta nu era ceva neobișnuit în Universitate, unde fundalul de magie de înalt nivel afecta genele în moduri bizare. In timp ce privea de jur împrejur, Vânturache văzu alte șiruri de corpuri cenușii părăsind Universitatea, țâșnind din fiecare burlan spre zidul exterior. In dreptul urechii sale iedera foșni și printr-o serie de salturi ce sfidau moartea niște șobolani aterizară pe umerii lui și alunecară în jos, pe robă. Altfel îl ignorară complet, ceea ce nu era ieșit din comun. Majoritatea vieţuitoarelor îl ignorau pe Vânturache. Făcu stânga-împrejur și intră grăbit în Universitate, cu roba fâlfâindu- i pe lângă genunchi, și ajunse în dreptul trezoreriei. Bătu în ușă cu putere până când aceasta se deschise cu un scârţâit. — Ah. Esti tu, ăă, Vânturache, nu-i așa? Spuse trezorierul, fără prea mult entuziasm. Ce s-a întâmplat? 15 Copilul minune — Ne scufundăm! Trezorierul se zgâi la el câteva clipe. Numele lui era Zinc. Era înalt și deșirat și arăta de parcă își trăise vieţile anterioare sub formă de cal, iar în viaţa actuală ratase de puţin ocazia de a fi reîncarnat sub aceeași formă, întotdeauna lăsa oamenilor impresia că îi privește printre dinţi. — Ne scufundăm? — Da, toţi șobolanii fug! Trezorierul îi mai aruncă o privire. — Poftim înăuntru, Vânturache, spuse el cu blândețe. Vânturache îl urmă prin camera joasă și întunecată până în dreptul ferestrei, care dădea spre grădini și spre fluviul care curgea liniștit. — Nu cumva te-ai, ăă, surmenat? întrebă trezorierul. — Cum să mă surmenez? făcu Vânturache cu un aer vinovat. — Vezi tu, asta e o clădire, zise trezorierul și, ca majoritatea vrăjitorilor puși faţă în față cu o problemă, începu să își răsucească o țigară. Nu este o corabie. Sunt destule indicii în sensul ăsta. Absența delfinilor zburdând la prova, o lipsă acută de punți, chestii de genul ăsta. Șansele noastre de scufundare sunt extrem de reduse. În caz contrar, ăă, ar trebui să fugim către șoproane și să vâslim spre țărm. Hmm? — Dar șobolanii... — O fi ajuns o corabie cu grâne în port, asta cred. Sau o fi vreo, ăă, sărbătoare de primăvară. — Sunt sigur că am simţit și clădirea zgâlțâindu-se, spuse Vânturache cu o umbră de îndoială. Aici, în această cameră liniștită, cu focul pâlpâind în șemineu, pericolul nu mai părea așa real. — Un cutremur trecător. O fi sughițat A'Tuin, ăă, probabil. Ar trebui, ăă, să îţi vii în fire. Ai băut cumva? — Nu! — Ăă, și nu vrei? Zinc se duse înspre un dulăpior negru din lemn masiv de stejar, scoase de acolo două pahare și le umplu cu apă de la robinet. — La ora asta cel mai bine îmi iese vinul, spuse el plasându-și mâinile deasupra paharelor. Spune-mi, ăă, dulce sau sec? — Aă, nu. Cred că ai dreptate. Mai bine mă duc să mă odihnesc puţin. — Bună idee. Vânturache o luă la pas pe culoarele de piatră. Din când în când își punea palma pe zid și părea că stă să asculte ceva și apoi scutura din cap. Traversând iarăși curtea interioară văzu cum o hoardă de șoareci cobora de la balcon îndreptându-se înspre râu. Și pământul pe care alergau părea că se mișcă. lar când Vânturache privi mai de aproape văzu că asta se datora furnicilor care îl acopereau. 16 Terry Pratchett - Lumea Disc Nu erau orice fel de furnici. Magia scursă timp de secole prin zidurile Universităţii avusese efecte bizare asupra lor. Unele trăgeau după ele mici căruțe, altele erau călare pe cărăbuși, dar toate părăseau Universitatea cât mai repede cu putinţă. Pe măsură ce avansau, iarba de pe pajiște se unduia. Vânturache privi în sus și văzu cum o saltea veche și dungată iese forțându-se printr-o fereastră și aterizează jos, pe dale. După o pauză, aparent ca să își tragă sufletul, aceasta se ridică puţin deasupra solului apoi porni plutind pe deasupra gazonului ca și cum ar fi avut un scop precis, năpustindu-se asupra lui Vânturache, care totuși reuși să se ferească la timp. Auzi niște ciripeli subțiratice și reuși să vadă cu coada ochiului câteva mii de piciorușe hotărâte pe sub pânza cocoloșită înainte ca salteaua să îl depășească rapid. Până și ploșnițele plecau și nu doreau să riște în caz că n-ar fi găsit cazare la nivelul de confort cu care se obișnuiseră. Una dintre ele îi făcu un semn și scârțâi un salut. Vânturache se trase câţiva pași de-a-ndărătelea până când simţi că ceva îi atinge partea din spate a picioarelor și îi îngheaţă șira spinării. Se dovedi a fi o bancă din piatră. O observă preţ de câteva clipe. Nu părea să se grăbească nicăieri. Se așeză, recunoscător. Probabil că există o explicaţie naturală, gândi el. Sau, oricum, una supranaturală perfect normală. Un hârșâit îl făcu să privească de-a lungul gazonului. Pentru asta nu exista nicio explicaţie naturală. Cu o încetineală incredibilă, coborând pe parapete și burlane, într-o liniște absolută cu excepţia ocazionalelor scrijelituri de piatră pe piatră, garguiele părăseau acoperișul. Din păcate, Vânturache nu văzuse niciodată stop-cadre de calitate proastă, pentru că atunci ar fi știut exact cum să descrie ceea ce vedea. Creaturile nu se mișcau în adevăratul sens al cuvântului, dar totuși înaintau printr-o serie de imagini date pe repede înainte, astfel că o mulțime de ciocuri, coame, aripi, gheare și excremente de porumbel trecură pe lângă el într-o procesiune rapidă. — Ce se întâmplă? guiţă el. O chestie cu față de goblin, corp de harpie și picioare de uliu întoarse capul printr-o serie de mici smuceli și îi răspunse printr-o voce cu ecou de grotă montană (cu toate că efectul puternic de rezonanță era subminat, bineînţeles, de faptul că nu putea să-și închidă gura). — Ine un aghichian. Ugi hi halveagă-he! spuse chestia. — Ce? Întrebă Vânturache. Dar garguia trecuse deja mai departe, iar acum se târa pe gazonul* 4 Brazdele lăsate în urmă de garguiele fugare l-au făcut pe grădinarul şef al Universităţii să muşte săpăliga şi să dea naştere următorului citat: „Cum se obţine un astfel de gazon? Il tunzi şi îl îngrijeşti fo' cinsute de ani şi dup-aia îţi aleargă pe el o gaşcă de nemernici." (n.a.) 17 Copilul minune secular. Așa că Vânturache rămase așezat și privi în gol preț de vreo zece secunde înainte de a scoate un urlet scurt și de a o lua la sănătoasa cât de tare îl ţineau picioarele. Nu se opri până când nu ajunse în camera sa din incinta Bibliotecii. Nu era cine știe ce cameră, fiind folosită mai mult ca depozit de mobilă veche, dar era acasă. De un perete întunecos stătea sprijinit un dulap. Nu era unul dintre acele dulapuri moderne, numai bune pentru ascuns adulterinii speriați atunci când soţul se întorcea acasă mai devreme, ci o piesă veche din stejar masiv și negru ca noaptea, în ale cărui adâncimi prăfuite umerașele se încălecau și se înmulțeau; hoarde întregi de pantofi stâlciţi colcăiau pe tăblia de jos. Era chiar posibil să fi fost o ușă secretă către alte lumi fantastice, dar nimeni nu avusese curajul să verifice din cauza mirosului înecăcios de naftalină. lar pe dulap, înfășurat în rămășițe de hârtie îngălbenită și cuverturi învechite, zăcea un cufăr cu chingi de alamă. | se spunea Bagajul. De ce acceptase să îi aparţină lui Vânturache era un secret pe care numai Bagajul îl știa și nu dorea să-l dezvăluie, dar probabil că niciun alt obiect din istoria accesoriilor de voiaj nu avea o poveste atât de plină de mister și dureroase leziuni corporale. Era adesea descris ca fiind jumătate valiză și jumătate maniac ucigaș. Avea multe calităţi deosebite care vor fi dezvăluite sau nu în curând, numai că momentan exista doar una care îl diferenţia de oricare alt cufăr cu armături de alamă. Sforăia producând un sunet de parcă cineva ar fi tăiat foarte încet un buștean, cu fierăstrăul. Poate că Bagajul este fermecat. Poate că e îngrozitor. Dar sufletul său enigmatic e înrudit cu sufletele tuturor celorlalte valize din multivers și ca atare preferă să-și petreacă iernile hibernând deasupra dulapului. Vânturache îl lovi cu o mătură până când sforăitul încetă, apoi își umplu buzunarele cu tot ce putu apuca din lada de banane care îi servea drept noptieră și o zbughi pe ușă. Nu putu să nu remarce că îi dispăruse salteaua, dar nu prea conta pentru că era extrem de hotărât să nu mai doarmă vreodată pe vreo saltea. Bagajul ateriză pe podea cu o bufnitură. După câteva secunde și cu mare grijă, se ridică pe câteva sute de piciorușe mici și rozalii. Se balansă puţin înainte și înapoi, întinzâdu-și fiecare picior în parte, apoi deschise capacul și căscă... — Vii sau nu? Capacul se închise cu o pocnitură. Bagajul execută o manevră complicată cu picioarele, poziționându-se în final pe direcția ușii și porni după stăpânul său. Biblioteca era încă în stare de agitaţie; din când în când se mai 18 Terry Pratchett - Lumea Disc auzea câte un zăngănit de lanţ; sau câte un foșnet înăbușit de pagină. Vânturache își băgă mâna sub birou și îl înșfăcă pe Bibliotecar, care stătea tot ghemuit sub păturică. — Haide, am zis! — Uuuk. — Dau de băut! spuse Vânturache în disperare de cauză. Bibliotecarul se desfăcu precum un păianjen patruped. — Uuuk? Vânturache aproape că îl târî pe antropoid din cuibul său și apoi pe ușă afară. Nu se îndreptă către porțile principale, ci către o zonă de zid aparent neînsemnată, unde câteva cărămizi fixate precar oferiseră studenţilor, timp de mii de ani, o cale de acces după ce se suna stingerea. Se opri atât de brusc încât Bibliotecarul se lovi de el ca o ghiulea și apoi Bagajul îi izbi pe amândoi. — Uuuk! — Pe toţi zeii! la uite! — Uuuk? Un val negru și lucios se revărsa printr-un grilaj din apropierea bucătăriei. Lumina stelelor de curând răsărite se reflecta pe milioane de mici carapace negre. Dar nu apariţia gândacilor era ceea ce deranja, ci faptul că mărșăluiau la pas, în rânduri egale de câte o sută de indivizi. Bineînţeles, ca toți locuitorii nelegitimi din Universitate și gândacii erau mai neobișnuiți, dar sunetul a miliarde de piciorușe lovind caldarâmul la unison dădea o senzaţie deosebit de neplăcută. Vânturache păși cu grijă peste coloana mărșăluitoare. Bibliotecarul sări peste ea. Bagajul, evident, îi urmă, făcând un zgomot de parcă cineva ar fi bătut step pe o pungă cu pufuleți. Și așa, forțând Bagajul să facă un ocol până la poartă pentru că altfel ar fi lăsat o gaură în perete, Vânturache părăsi Universitatea împreună cu celelalte insecte și mici rozătoare speriate și decise că dacă un număr rezonabil de beri liniștite nu îl vor ajuta să vadă lucrurile într-o lumină mai bună, probabil că ceva mai multe vor reuși. Oricum, merita încercat. Din acest motiv nu a fost prezent în Sala Mare pentru cină. Avea să fie cea mai importantă cină sărită din viaţa sa. Undeva mai departe se auzi un clinchet slab în timp ce o ancoră cu patru cârlige își înfigea colții în partea de sus a zidului Universităţii. O clipă mai târziu, o siluetă subţirică înveșmântată în negru ateriză fără 5 în majoritatea bibliotecilor vechi, cărţile sunt legate de policioare pentru a preveni distrugerea lor de către oameni. În Biblioteca Universităţii Nevăzute, bineînţeles, problema se pune oarecum invers, (n.a.) 19 Copilul minune zgomot în curtea interioară și o porni rapid către Sala Mare, unde foarte curând se pierdu printre umbre. _ Oricum, nimeni nu ar fi putut remarca nimic. In partea opusă a campusului, Magicianul se îndrepta către porţile principale. Acolo unde picioarele lui atingeau caldarâmul scăpărau scântei albastre, care evaporau roua înserării. Era foarte cald. Imensul șemineu de la capătul dinspre disc-învârte al Sălii Mari era practic incandescent. Vrăjitorii sunt foarte sensibili la rece, așa că valul de căldură provenit dinspre buștenii care trosneau în foc topea lumânările pe o rază de șase metri și făcea ca lacul de pe mesele de lemn să se evapore cu bulbuci. Aerul era albastru de la fumul de țigară care, sub presiunea curenților arbitrari de magie, alcătuia figurine ciudate. Pe masa centrală, un porc întreg părea foarte deranjat de faptul că cineva îi făcuse felul fără să-l aștepte să-și mănânce mărul, iar macheta Universităţii confecţionată integral din unt se scufunda blajin într-o băltoacă de grăsime. Berea curgea valuri. Pe ici pe colo vrăjitori roșii la faţă lălăiau fericiţi vechi cântece de beţie ce includeau pleznituri peste genunchi și strigăte de „Ho!". Singura scuză plauzibilă pentru un astfel de comportament ar fi aceea că vrăjitorii sunt celibatari și ca atare trebuie să-și găsească distracţiile pe unde pot. Un alt motiv pentru buna dispoziţie generală era și faptul că nimeni nu încerca să omoare pe nimeni. Ceea ce este extrem de neobișnuit în cercurile vrăjitorești. În lumea vrăjitorilor posturile bune sunt extrem de periculoase. Fiecare vrăjitor încearcă să dizloce vrăjitorii aflaţi ierarhic mai sus decât, el în timp ce îi calcă pe degete pe cei de mai jos; a spune că vrăjitorii au un spirit competitiv sănătos e ca și cum ai spune că peștii piranha au un oarecare apetit. Oricum, de când marile Războaie ale Magilor au făcut ca regiuni întregi de pe Disc să devină de nelocuit, vrăjitorilor li s-a interzis să își rezolve disputele prin intermediul magiei, pentru că provocau mari neplăceri în rândul populaţiei și oricum era dificil de stabilit care dintre băltoacele de grăsime fumegândă rezultate fusese câștigătorul. Așa că în mod tradiţional apelau la cuțite, otrăvuri discrete, scorpioni în pantofi și capcane amuzante care includeau lame ascuţite care pendulau deasupra ușilor întredeschise. Oricum, uciderea unui confrate vrăjitor în Ajunul Zeilor Mărunţi era considerat un act complet lipsit de bun gust, așa că vrăjitorii își puteau lăsa părul să le cadă pe umeri fără să se teamă că ar putea fi strangulaţi cu el. Scaunul Arhicancelarului era gol. Curcăbete cina singur la el în birou ê Cel puţin dacă doreai să te trezeşti sub aceeaşi formă sau măcar să aparţii aceleiaşi specii ca atunci când te-ai băgat în pat. (n.a.) 20 Terry Pratchett - Lumea Disc așa cum îi stă bine unui om ales de către zei ca urmare a unor serioase tratative de bun simţ purtate în cursul zilei cu vrăjitorii mai în vârstă. În ciuda vârstei de optzeci de ani se simțea puţin emoţionat și abia se atinsese de al doilea pui fript. _ In câteva minute urma să ţină un discurs. In tinerețe, Curcăbete își încercase puterile în cele mai stranii moduri: se bătuse cu demoni în octograme înflăcărate, privise prin dimensiuni de care oamenii n-ar trebui să afle, înfruntase chiar și comitetul de acordare a burselor din Universitatea Nevăzută, dar nimic din cele opt cercuri ale nimicniciei nu i se părea la fel de înspăimântător ca două sute de fețe expectative zgâindu-se la el prin fumul de ţigară. In curând aveau să vină să-l conducă în Sala Mare. Oftă și împinse la o parte șarlota neatinsă, traversă camera, se opri în faţa oglinzii mari și scotoci în buzunarul robei după însemnări. După un timp reuși să le pună într-o oarece ordine și își drese glasul. — Fraţii mei într-ale artei, începu el, nu vă pot spune cât de tare... ăsta... cât de tare... în buna tradiție a acestei bătrâne universități... ăsta... mă uit în jurul meu și văd portretele Arhicancelarilor de demult... Se opri, își aranjă din nou însemnările și continuă cu ceva mai mult aplomb: — Aflându-mă aici în seara asta îmi amintesc de întâmplarea cu vânzătorul ambulant cu trei picioare și, ăsta, fetele negustorului. Se pare că acest negustor... Se auzi un ciocănit în ușă. — Intră, lătră Curcăbete în timp ce își mijea ochii pe însemnări. Acest negustor, bombăni el, acest negustor, da, acest negustor avea trei fete. Așa cred că era. Da. Erau trei. Se pare că... Privi în oglindă și se întoarse. — Cine esti t... apucă să întrebe. Și realiză că, în fond, există lucruri mult mai neplăcute decât ţinerea unui discurs. Silueta subţire și întunecată care bâjbâia prin coridoare auzi zgomotul, dar nu îi acordă prea mare atenţie. Zgomotele neplăcute nu erau ceva neobișnuit acolo unde se practica magie la ordinea zilei. Silueta căuta ceva. Nu îi era clar ce anume, dar știa că atunci când va găsi ce căuta, va ști. Dupa câteva minute pașii o conduseră spre camera lui Curcăbete. Aerul era încărcat și unsuros. Particule de cenușă pluteau ușor prin aer, iar pe podea se vedeau urme arse în formă de picior. Silueta ridică din umeri. Niciodată nu puteai să știi ce vei descoperi în camera unui vrăjitor. Cu coada ochiului își văzu reflexia multifaţetată în oglinda spartă, își aranjă gluga și continuă căutările. Mișcându-se ca la îndemnul unei voci interioare, se furișă fără niciun zgomot prin cameră până când ajunse la măsuţa pe care se afla o cutie 21 Copilul minune înaltă și rotundă din piele scorojită. Se apropie și deschise capacul, cu mare grijă. Vocea din cutie părea că vine de sub câteva straturi de covoare când îi spuse: În sfârșit! De ce a durat așa de mult? — Adică, cum au început? Adică, pe vremuri, erau vrăjitori adevăraţi, nu era toată organizarea asta pe nivele. Pur și simplu dacă vroiau - o făceau. Zbang! Câţiva dintre ocupanţii tavernei întunecoase cunoscută sub numele de Toba Reparată priviră de jur împrejur, impacientaţi la auzul zgomotelor. Erau noii veniţi în oraș. Clienţii obișnuiți ai locului nici nu mai remarcau zgomote bruște precum răcnetele sau sunetele neplăcute produse de cartilagii zdrobite. Era mai sănătos așa. In anumite zone ale orașului, dacă îţi băgai nasul unde nu îţi fierbea oala nu numai că te frigeai ci mai erai și aruncat în râu cu greutăți de plumb atârnate de picioare. Vânturache își agita mâinile haotic pe deasupra mulţimii de pahare goale de pe masa din faţa lui. Aproape că uitase de gândaci. După încă un pahar poate va reuși să uite și de saltea. — Țâști! Un bulgăre de foc. Vâjj! Dispare ca fumul. Țâști! ... Scuze. Bibliotecarul își trase ce mai rămăsese din berea lui în afara razei de acțiune a brațelor lui Vânturache. — Magie ca lumea, pufni Vânturache. — Uuuk. Vânturache se zgâi la rămășițele înspumate ale ultimei sale beri și apoi, cu o grijă deosebită, ca nu cumva ţeasta să i se desprindă și să-i cadă, se aplecă și turnă într-o farfurioară puţină bere pentru Bagaj. Acesta stătea sub masă, ceea ce era o mare ușurare. De obicei îl punea pe Vânturache în situaţii penibile prin baruri, pentru că teroriza clienţii până când îl hrăneau cu sărățele. Se întrebă ca prin ceaţă pe unde îi deraiaseră gândurile. — Unde rămăsesem? — Uuuk, îi indică Bibliotecarul. — Da, se lumină Vânturache. Einu aveau atâtea nivele și grade, mă înţelegi? În timpurile alea aveau magicieni care plecau în lume să găsească vrăji noi și treceau printr-o mulţime de aventuri... Își înmuie un deget într-o băltoacă cu bere și schiţă un desen pe lemnul pătat și zgâriat al mesei. Unul dintre profesorii lui Vânturache spusese că dacă ar numi cunoștințele lui teoretice despre magie ca fiind abisa/e ar însemna că nu ar mai avea la dispoziţie niciun cuvânt care să descrie priceperea lui la practica magiei. Acest lucru îl nedumerise întotdeauna pe Vânturache. El unul nu era de părere că dacă ești vrăjitor trebuie să te și pricepi la magie. În adâncurile sufletului el știa că este vrăjitor. Competența în ale magiei nu avea nicio legătură cu asta. Era doar ceva 22 Terry Pratchett - Lumea Disc suplimentar, nu era ceva ce te definea. — Când eram copil, spuse el meditativ, am văzut într-o carte poza unui magician. Stătea în vârful unei stânci, mișcându-și mâinile și valurile se ridicau până la el, știi, ca în Portul Ankh pe timp de furtună și era înconjurat de fulgere strălucitoare... — Uuuk? — Nu știu de ce, poate că era încălţat cu cizme de cauciuc, îl bruscă Vânturache și apoi continuă visător: Și avea un toiag și o pălărie tuguiată, exact ca a mea și ochii îi luceau într-un anume fel și din degete îi ieșeau scântei și mă gândeam că într-o zi o să fac și eu la fel și... — Uuuk? — Doar jumătate. — UuukK. — Cum plătești tu pentru asta? De fiecare dată când îţi dă cineva bani îi mănânci. — UuukK. — Extraordinar. Vânturache își termină schiţa în bere. Reprezenta o siluetă scheletică pe un deal. Nu prea semăna cu el - pictura în bere trezită nu e o artă precisă - deși asta se intenţionase. — Asta mi-am dorit să fac, spuse el. Zbang! Nu toată corvoada asta. Toate cărţile astea și chestii, nu despre asta-i vorba. Avem nevoie de vrăji adevărate. Această remarcă ar fi putut câștiga premiul pentru cea mai eronată declaraţie a zilei dacă Vânturache nu ar mai fi adăugat: — Păcat că nu mai există magicieni adevărați. Zinc bătu cu lingura în masă. Avea o prezență impunătoare în roba sa de ceremonie, cu glugă mov-cu-vermină”, simbol al Venerabilului Consiliu al Clarvăzătorilor și cu șnurul galben ce indica faptul că este vrăjitor de nivelul cinci; era la nivelul cinci de trei ani, așteptând ca unul dintre cei șaizeci și patru de vrăjitori de nivelul șase să crape ca să se elibereze un post. Cu toate astea, era bine dispus. Nu numai pentru că tocmai avusese parte de o cină gustoasă, ci și pentru că avea în camera lui o fiolă mică, plină cu otravă instabilă garantată ca fiind nedetectabilă și care, folosită corect, îi va aduce promovarea în câteva luni. Viaţa părea frumoasă. Marele ceas din capătul sălii tremura pe muchia orei nouă. Bătutul cu lingura în masă n-avusese efect. Zinc apucă un pocal de aramă și îl izbi cu putere de masă. 7 Vermina este un animal mic, negru cu alb, care trăieşte în regiunile friguroase dinspre Miez; este o rudă îndepărtată a lemmingului. Blana lui este foarte apreciată, în special de către el însuşi; micuțul egoist ar face orice ca să şi-o păstreze, (n.a.) 23 Copilul minune — Fraţilor, strigă el zâmbind aprobator pe măsură ce murmurul sălii se stingea. Vă mulțumesc. Am să vă rog să vă ridicaţi în picioare pentru ceremonia, ăă, cheilor. Un val de râsete și un zumzet expectativ străbătură încăperea pe măsură ce vrăjitorii dădeau băncile la o parte și se ridicau greoi în picioare. Ușile duble ale sălii fuseseră încuiate și zăvorâte de trei ori. Arhicancelarul în devenire trebuia să ceară de trei ori permisiunea de a intra înainte ca ușile să se deschidă, aceasta semnificând că a fost numit în funcţie cu acordul întregii vrăjitorimi. Sau cam așa ceva. Originea se pierduse în negura vremii, ceea ce reprezenta un motiv la fel de bun ca oricare altul pentru respectarea cu sfințenie a acestui obicei. Conversaţia se stinse treptat. Mulțimea de vrăjitori privea către uși. Se auzi un fel de ciocănit. — Cară-te! Strigară vrăjitorii, iar unii dintre ei căzură pe jos de la atâta subtilitate umoristică. Zinc apucă marele inel de fier pe care erau cheile Universităţii. Nu toate erau din metal. Nu toate erau vizibile. Unele dintre ele erau de-a dreptul stranii. — Cine îi de bătut-a din înafară? intonă el. — Eu. Acest răspuns avu următorul efect ciudat: fiecare vrăjitor simţise că vorbitorul se afla exact în spatele lui. Mulţi dintre ei s-au trezit că se uită peste umăr. În acel moment de liniște consternată se auzi declicul ascuţit al încuietorii. Cu toţii priviră cu oroare și fascinaţie cum drugii de fier se deplasează din proprie iniţiativă; masivele bârne din lemn de stejar, transformate de trecerea Timpului în ceva mai tare ca piatra, alunecară din închizători; balamalele mai întâi se înroșiră, apoi se îngălbeniră, apoi se albiră și la urmă explodară. Încet și inevitabil, ușile se prăbușiră în sală. În fumul balamalelor apăru o siluetă. — La naiba, Potenţel, spuse unul dintre vrăjitorii prezenţi, asta a fost tare de tot. Când silueta păși în lumină văzură cu toţii că, de fapt, nu era Potenţel Curcăbete. Era cu cel puţin un cap mai scund decât oricare vrăjitor și purta o robă albă, simplă. Era și cu câteva decade mai tânăr; arăta cam de zece ani și într-una din mâini ţinea un toiag cu mult mai înalt decât el. — Staţi așa, ăsta nu-i vrăjitor... — Nici glugă n-are. — Și unde îi e pălăria? Străinul înaintă printre vrăjitorii uimiţi până când ajunse în faţa mesei principale. Zinc privi în jos spre o faţă subţirică încadrată de o 24 Terry Pratchett - Lumea Disc claie de păr blond, apoi văzu doi ochi aurii ce luminau din interior. Și simţi că aceștia nu se uită la el, ci fixează un punct aflat la câţiva centimetri în spatele capului său. Zinc avu senzaţia că stă în cale și că este în plus pentru cerințele imediate. Își adună demnitatea și se ridică în picioare. — Ce înseamnă, ăă, asta? Era o revenire cam slabă, trebuia să recunoască, dar intensitatea acelei priviri incandescente părea că îi șterge cuvintele din memorie. — Am venit, spuse străinul. — Venit? Pentru ce? — Ca să îmi ocup locul. Unde trebuie să mă așez? — Eşti unul dintre studenţi? întrebă Zinc, alb la față de mânie. Cum te numești, tinere? Băiatul îl ignoră și privi de jur împrejur, la adunarea de vrăjitori. — Cine este cel mai puternic vrăjitor de aici? întrebă el. Doresc să-l cunosc. Zinc făcu un semn cu capul. Doi dintre paznicii universităţii, care de câteva minute se strecurau în direcția noului venit, îl încadrară. — Luati-l și aruncaţi-l în stradă! spuse Zinc. Paznicii, bărbaţi solizi care nu știau de glumă, dădură din cap aprobator. Înșfăcară braţele subțiri ale băiatului cu mâinile lor ca niște snopuri de banane. — Tatăl tău va afla despre asta, spuse Zinc sever. — Ştie deja, spuse băiatul. Privi în sus către cei doi bărbaţi și ridică din umeri. — Ce se petrece aici? Zinc se întoarse și îl văzu pe Skarmer Bilias, conducătorul Ordinului Stelei de Argint. Pe când Zinc era cam slab și deșirat, Bilias era un expansiv, care arăta mai degrabă ca un balon capturat și păstrat, din cine știe ce motiv, într-un drapaj de catifea mov cu vermină; împreună, cei doi vrăjitori făceau pe medie cât doi oameni normali. Din nefericire, Bilias era genul de persoană care își imagina că se pricepe la copii. Se aplecă atât cât îi permitea cina și își întoarse fața îmbujorată și bărboasă spre băiat. — Care-i problema, flăcău? întrebă el. — Acest copil a intrat cu forța aici pentru că, zice el, vrea să cunoască un vrăjitor puternic, spuse Zinc dezaprobator. Zinc avea oroare de copii și probabil din acest motiv aceștia îl considerau fascinant. În momentul de faţă se abţinea cu succes să-și pună întrebări în legătură cu ușile pulverizate. — Păi ăsta nu-i un lucru rău, spuse Bilias. Orice flăcău de ispravă își dorește să devină vrăjitor. Și eu vroiam să mă fac vrăjitor când eram flăcău. Nu-i așa, flăcău? — Ești puissant? întrebă copilul. — Hmm? 25 Copilul minune — Am întrebat, ești puissant? Cât de puternic ești? — Puternic? întrebă Bilias. Se îndreptă bătându-se cu degetele pe șnurul lui de nivelul opt și îi făcu lui Zinc cu ochiul. — Ehe, sunt cam puternic. Chiar destul de puternic, după ale vrăjitorimii. — Bun. Te provoc. Arată-mi cea mai puternică vrajă a ta. Și după ce o să te înving, ei bine, am să devin Arhicancelar. — Măi obrăznicătură... începu Zinc, dar protestul lui se pierdu în râsetele celorlalți vrăjitori. Bilias se plezni peste genunchi, sau în orice caz cât de aproape de ei putea să ajungă. — Un duel, ai? spuse el. Frumos, ai? — Duelurile sunt interzise, după cum bine știi, spuse Zinc. Oricum, e complet ridicol. Nu știu cine i-a făcut chestia cu ușile, dar n-am de gând să stau cu braţele în sân în vreme ce voi ne irosiți timpul... — Ei, haide, haide, spuse Bilias. Cum te cheamă, flăcău? — Monedă. — Monedă, domnule, se răţoi Zinc. — Ei bine, Monedă, vrei să vezi cea mai tare vrajă a mea, ai? — Da. — Da, domnule, pufni Zinc. Monedă îl învrednici cu o privire fixă, bătrână ca Timpul, acel gen de privire care se lăfăie la soare pe malul apei și care nu obosește niciodată. Zinc simţi cum i se usucă gura. Bilias ridică mâinile ca să se facă liniște. Apoi, cu un gest teatral, își suflecă mâneca stângă și își întinse mâna. Adunarea vrăjitorilor privea cu interes. Vrăjitorii de nivelul al optulea erau, de regulă, mai presus de magie și își petreceau timpul în contemplație - de regulă a meniului - și evitând micile atenţii ale ambiţioșilor vrăjitori de nivelul al șaptelea. Orice urma să se întâmple merita văzut. Bilias rânji spre băiat, care îl răsplăti cu o privire focalizată într-un punct aflat la câţiva centimetri în spatele capului bătrânului vrăjitor. Pierzându-și oarecum concentrarea, Bilias își trosni degetele. Brusc, realiză că nu mai era vorba de un simplu joc și simţi nevoia de nestăvilit să impresioneze. Starea i se transformă în supărare faţă de propria persoană pentru că se lăsase, prostește, enervat. — Am să îţi arăt, spuse trăgând aer în piept, Minunata Grădină a lui Maligri. Dinspre meseni se auzi un murmur. În întreaga istorie a Universităţii, numai patru vrăjitori realizaseră cu succes Grădina în întregime. Majoritatea vrăjitorilor puteau crea copacii și florile, câtorva le reușeau chiar și păsările. Nu era cea mai puternică vrajă, nu mutai munții cu ea, dar fineţea detaliilor din complexele silabe ale lui Maligri cerea multă 26 Terry Pratchett - Lumea Disc măiestrie. — După cum vezi, adăugă Bilias, nu am nimic ascuns în mânecă. Buzele lui începură să se miște. Mâinile lui fâlfâiau prin aer. O mulțime de steluțe aurii se iviră în palma lui, contorsionându-se, luând apoi forma unei sfere și în cele din urmă începând să umple spaţiul cu detalii. Legenda spune că Maligri, unul dintre ultimii magicieni adevăraţi, crease Grădina ca pe un mic univers privat în care să poată ieși să fumeze o ţigară și să gândească în liniște, la adăpost de grijile cotidiene. Faptul în sine ridica un mare semn de întrebare, pentru că nimeni nu își putea imagina ce griji ar putea să aibă un magician așa puternic ca Maligri. Oricare ar fi fost motivul, Maligri ajunsese să se retragă din ce în ce mai departe în universul pe care și-l crease, până când într-o zi a încuiat ușa după el și nu s-a mai întors. Grădina era un glob strălucitor în mâinile lui Bilias. Vrăjitorii aflaţi în apropiere se înghesuiau să admire peste umerii lui o sferă cu diametrul de șaptezeci de centimetri în interiorul căreia se vedea un peisaj delicat, presărat cu flori; ceva mai departe era un lac, detaliat până la ultima încrețitură de apă, mai încolo se vedeau niște munţi violeţi în spatele unei păduri misterioase. Păsărele de dimensiunile albinelor zburau din pom în pom și câteva căprioare nu mai mari decât niște șoricei își ridicară privirile din iarbă către Monedă. Care spuse cu o voce critică: — E destul de reușită. Dă-mi-o. Luă globul intangibil din mâinile vrăjitorului și îl ridică în sus, apoi întrebă: — De ce nu e mai mare? Bilias își tamponă fruntea cu o batistă dantelată. — Ei bine, spuse el slăbit și atât de uluit de tonul folosit de Monedă încât era incapabil să se simtă ofensat, din vremurile acelea și până în zilele noastre eficacitatea vrăjii s-a cam... Monedă își aplecă într-o parte capul, ca și cum ar fi ascultat ceva. Apoi șopti câteva silabe și mângâie suprafaţa sferei. Care se mări. La început fusese ca o jucărie în mâinile băiatului, iar acum... . vrăjitorii stăteau pe iarba răcoroasă dintr-o poiană umbrită, cu deschidere spre lac. O briză ușoară sufla dinspre munți și aducea arome de busuioc și de fân. Cerul era de un albastru intens; spre orizont dădea în violet. Căprioarele priviră suspicioase către noii veniţi, din pășunea lor de sub copaci. Zinc privi în jos, șocat. Un păun îi ciugulea șireturile. — ... începu el și se opri. Monedă încă mai ţinea în mâini o sferă, o sferă de aer. În interiorul ei, văzută ca prin fundul unei sticle, era Sala Mare a Universităţii 27 Copilul minune Nevăzute. Băiatul privi copacii, apoi aruncă o privire către munții din zare și făcu din cap un semn aprobator către oamenii șocați de lângă el. — Nu-i rău deloc, spuse el. Mi-ar place să mai vin pe aici. Făcu din mâini o mișcare complicată care, într-un mod inexplicabil, păru că i le întoarce pe dos. Acum vrăjitorii se aflau din nou în Sală iar băiatul ţinea în palmă o Grădină care se micșora. În tăcerea șocată și apăsătoare puse sfera în mâinile lui Bilias și spuse: — A fost foarte interesant. Acum am să fac eu o vrajă, își ridică mâinile, privi fix către Bilias și îl pulveriză. Izbucni un haos de nedescris, așa cum se întâmplă de obicei în asemenea ocazii. Monedă ramase pe loc, complet liniștit, în mijlocul unui nor de fum unsuros care se împrăștia. ignorând tumultul, Zinc se aplecă încet și, cu mare băgare de seamă, ridică de pe podea o pană de păun. O trecu prin dreptul buzelor sale subţiri înainte și înapoi, în timp ce privea gânditor de la cadrul ușilor la băiat și la scaunul vacant de Arhicancelar; apoi gura i se subţie și începu să zâmbească. O oră mai târziu, pe când tunetul începea să se rostogolească pe cerul senin de deasupra orașului și Vânturache tocmai începea să fredoneze încetișor ca să uite de gândaci și o saltea singuratică hoinărea pe alei, Zinc închise ușa de la biroul Arhicancelarului și se întoarse către colegii săi de nivelul al optulea. Șase la număr erau și tare îngrijoraţi. Erau într-atât de îngrijoraţi, remarcă Zinc, încât ascultau de el, un biet vrăjitor de nivelul al cincilea. — A băut un pahar cu lapte cald și s-a culcat, spuse el. — Lapte? întrebă unul dintre vrăjitori, cu oroare obosită în glas. — E prea tânăr pentru alcool, explică trezorierul. — A, da. Ce prostie din partea mea. Un vrăjitor din faţa lui, cu privirea golită, spuse: — Aţi văzut ce-a făcut cu ușa? — Am văzut ce i-a făcut lui Bilias! — Ce anume i-a făcut? — Nu vreau să știu! — Fraţilor, fraţilor, spuse Zinc pe un ton liniștitor. Privi în jos către fețele lor îngrijorate și gândi: prea multă mâncare. Prea multe după-amieze așteptând servitorii să aducă ceaiul. Prea mult timp petrecut în camere neaerisite, citind cărţi vechi scrise de oameni morți. Prea multe brocarturi aurite și ceremonii ridicole. Prea multă grăsime. Întreaga Universitate e numai bună pentru un brânci... Sau o piedică... — Mă întreb dacă într-adevăr ne confruntam cu o, ăă, problemă, 28 Terry Pratchett - Lumea Disc spuse el. _ Sosuleţ Derment, de la Ințelepţii Umbrei Necunoscute, lovi în masă cu pumnul. — Asta-i bună, omule! izbucni el. Un copil apare așa în plină noapte, caftește doi dintre cei mai de vază membri ai Universităţii, se așează în scaunul Arhicancelarului și tu te întrebi dacă într-adevăr ne confruntăm cu o problemă? Băiatul ăsta e un talent! Din câte am văzut în seara asta, niciun vrăjitor de pe Disc nu îi poate ţine piept. — Şi atunci de ce i-am ţine piept? întrebă Zinc pe un ton raţional. — Pentru că e mai puternic decât noi! — Da? Vocea lui Zinc ar fi făcut o oglindă să arate ca un câmp arat, mierea să pară criblură. — Păi e la bunul simţ... Sosuleţ ezită. Zinc îi oferi un zâmbet de încurajare. — Hmm. Hâmâitorul era Marmaric Cartoforescu, mai-marele Clipitorilor cu Glugă. Își încrucișă degetele pline de inele și îi aruncă lui Zinc o privire ascuţită pe deasupra lor. Trezorierul îl displăcea intens. Avea mari dubii cu privire la inteligența acestui om. Suspecta că este foarte ridicată si că în spatele acelor fălci traversate de vinișoare mov funcţiona o minte plină de rotițe sclipitoare, bine șlefuite, care se învârteau cu viteză nebună. — Nu pare a fi extrem de dornic să folosească această putere, spuse Cartoforescu. — Dar ce zici de Bilias și de Potenţel? — Toane copilărești, spuse Cartoforescu. Ceilalţi vrăjitori își mutau privirile de la el la trezorier și înapoi. Își dădeau seama că se petrecea ceva, dar nu puteau să spună cu exactitate ce anume. Motivul pentru care vrăjitorii nu erau stăpânii Discului era unul foarte simplu. Dă-le oricăror doi vrăjitori o bucată de sfoară și ei vor trage de ea, instinctiv, în direcţii opuse. Era ceva genetic sau ceva învăţat în școală care le insufla o anumită atitudine cu privire la ajutorul reciproc și la cooperare. Pe lângă ei, un elefant cu abces era inofensiv ca o furnică. Zinc își desfăcu brațele: — Fraţilor, spuse el din nou, nu înţelegeţi ce se întâmplă? E vorba de un tânăr înzestrat, probabil crescut în izolare într-o zonă neghioabă de pe la, ăă, ţară, care simțind chemarea străveche a magiei care îi curge prin vene, a venit de departe, înfruntând cine știe ce primejdii și în final a ajuns la capătul drumului său, singur și înspăimântat, dorind nimic altceva decât să înveţe de la noi, profesorii lui, să-i formăm și să-i îndrumăm talentele. Cum am putea oare să-i întoarcem spatele, să-l aruncăm în, ăă, viscolul de afară, să-i curmăm visul... 29 Copilul minune Discursul fu întrerupt de Sosuleţ, care își sufla nasul. — Acum nu e iarnă, spuse placid unul dintre vrăjitori și chiar e o noapte călduroasă. — Afară, în capricioasa vreme de primăvară, pufni Zinc, și blestemat va fi într-adevăr acela care nu va reuși, ăă, în acest context... — E aproape vară. Cartoforescu își scărpină gânditor nasul și spuse: — Băiatul are un toiag. Cine i l-a dat? Ai întrebat? — Nu, răspunse Zinc, care încă se mai uita urât la atotcunoscătorul care îl întrerupsese. Cartoforescu începu să-și studieze unghiile într-un mod pe care Zinc îl consideră extrem de sugestiv. — Ei bine, oricare ar fi problema, sunt sigur că poate aștepta până mâine dimineaţă, spuse el cu o voce pe care Zinc o cataloga drept ostentativ plictisită. — Pe toţi zeii, l-a pulverizat pe Bilias! spuse Sosuleţ. Și se zice că în camera lui Potenţel nu a mai rămas decât cenușă! — Probabil au fost neatenți, spuse Cartoforescu mieros. Sunt sigur, bunul meu frate, că tu nu poţi fi întrecut în Artă de un biet copilaș. Sosuleţ ezită. — Ei bine, ăă, nu. Bineînțeles că nu. Remarcă surâsul inocent al lui Cartoforescu și tuși zgomotos. — Desigur, nu. Bineînţeles. Bilias a fost neatent. Cu toate astea, ca să fim siguri, unele precauţii ar fi... — Atunci hai să fim precauţi mâine dimineaţă, spuse Cartoforescu vesel. Fraţilor, hai să punem capăt acestei întâlniri. Băiatul doarme, iar noi ar trebui să-i urmăm exemplul. Situaţia va arăta mai bine pe lumină. — Am văzut și chestii care nu arătau mai bine pe lumină, spuse Sosuleț sumbru, pentru că nu avea încredere în Tinerețe. În opinia lui, aceasta nu aducea niciodată nimic bun. Vrăjitorii se întoarseră în Sala Mare, unde cina ajunsese la felul nouă și se apropia de apogeu. E nevoie de mult mai mult decât ceva magie și o evaporare în fum pentru ca apetitul unui vrăjitor să fie diminuat. Dintr-un motiv nedezvăluit, Zinc și Cartoforescu rămaseră pe loc. Erau așezați fiecare într-unul din capetele mesei lungi, privindu-se reciproc ca două pisici. Pisicile pot să se măsoare una pe alta din priviri ore întregi, executând manevre mentale care ar face un Mare Maestru de șah să pară, prin comparaţie, impulsiv; dar pisicile sunt mici copii faţă de vrăjitori. Niciunul dintre cei doi nu era pregătit să facă o mișcare înainte de a- și derula prin minte întreaga conversaţie ce avea să urmeze, pentru a ști dacă poate beneficia de o mutare în plus. Zinc cedă primul. — Toţi vrăjitorii sunt fraţi, spuse el. Ar trebui să avem încredere unul 30 Terry Pratchett - Lumea Disc în celălalt. Deţin informații. — Știu, spuse Catoforescu. Tu știi cine e băiatul. Buzele lui Zinc se mișcară fără sunet, în timp ce încerca să prevadă următorul schimb de replici. — Nu poţi fi sigur de asta, spuse el după o vreme. — Dragul meu Zinc, te înroșești atunci când spui adevărul fără să vrei. — Nu m-am înroșit! — Tocmai, zise Cartoforescu. — Bine, cedă Zinc. Dar și tu crezi că știi ceva. Vrăjitorul cel gras ridică din umeri: — E doar suspiciunea unei bănuieli. Dar de ce ar trebui să mă a/iez - cuvântul neobișnuit îi facu gura pungă - cu tine, un amărât de vrăjitor de nivelul al cincilea? Mi-ar fi mai ușor să-ţi storc creierul de informații. Nu vreau să te jignesc, înţelegi, întreb și eu așa, ca să știu. Evenimentele imediat următoare s-au petrecut mult prea rapid pentru a fi înțelese de ne-vrăjitori, desfășurându-se aproximativ cam așa: Zinc începuse să deseneze în aer, pe sub masă, simbolurile Acceleratorului lui Megrim. Acum bombăni o silabă și aruncă vraja, care săpă o brazdă fumegândă în lemnul mesei. Cam pe la jumătatea distantei Acceleratorul întâlni șerpii argintii ai Puternicului Fâs-Șprei al Fratelui Șoptitoru, care tocmai izvorâseră din vârfurile degetelor lui Cartoforescu. Cele două vrăji se ciocniră, transformându-se într-o minge de flăcări verzi care explodă și umplu camera cu mici cristale galbene. Vrăjitorii își aruncară niște priviri de genul celor pe care poţi prăji castane. Cartoforescu era pur și simplu surprins. Nu ar fi trebuit să fie. Vrăjitorii de nivelul al optulea sunt rareori provocaţi la confruntări de magie. Teoretic există doar șapte alţi vrăjitori cu puteri egale, iar toți vrăjitorii de nivel inferior sunt prin definiţe, ei bine, inferiori. Ca urmare, cei de nivelul al optulea nu prea au de ce să fie vigilenți. Dar Zinc, pe de altă parte, se afla la nivelul al cincilea. Poate că viaţa e dură pentru cei din vârful piramidei și probabil e și mai dură pentru cei de la bază, dar la jumătate este atât de dură că poți face din ea potcoave. La jumătate, toți habarniștii, leneșii, proștii și ghinioniștii au fost eliminaţi, terenul a fost curăţat și fiecare vrăjitor este pe cont propriu și înconjurat de dușmani de moarte din toate părţile. Cei de la nivelul al patrulea presează. Aroganții de la nivelul al șaselea sunt mereu pe fază, gata să stârpească orice ambiţie. lar de jur împrejur sunt colegii de nivelul al cincilea, care abia așteaptă orice ocazie să mai elimine din concurenţă. Și nimeni nu stă pe loc. Vrăjitorii de nivelul al cincilea sunt răi și duri și au reflexe iuți ca oţelul, iar ochii lor sunt îngustaţi de la atâta privit de-a lungul acelei ultime sute 31 Copilul minune metaforice la capătul căreia se află cel mai cel dintre premii, pălăria de Arhicancelar. Noutatea conceptului de colaborare începu să îi surâdă și lui Cartoforescu. Era aici o sursă de putere demnă de luat în consideraţie, care putea fi coruptă în interes propriu atâta vreme cât era nevoie. Bineînţeles, după aceea s-ar putea să trebuiască... descurajată. Zinc gândea: patronaj. Auzise acest cuvânt, deși niciodată în interiorul Universităţii și știa că înseamnă să convingi pe cineva aflat mai sus decât tine să îţi dea o mână de ajutor. În mod normal vrăjitorii nu ar fi întins o mână unui coleg nici în vis, decât poate sub forma unui pumn în faţă. Numai gândul că ar putea încuraja un concurent... Dar, pe de altă parte, boșorogul ăsta nebun i-ar putea fi de folos o vreme și, după aceea, ei bine... Se priviră cu admiraţie plină de invidie și cu neîncredere fără de margini, dar măcar era o neîncredere pe care ambii se puteau baza. Până după aceea. — Numele lui este Monedă, spuse Zinc. Și spune că pe tatăl lui îl cheamă lpsilor. — Mă întreb câţi fraţi o fi având? spuse Cartoforescu. — Poftim? — Magie ca asta nu s-a mai văzut la Universitate de sute, poate chiar de mii de ani. Eu doar am citit despre așa ceva. — A fost alungat un Ipsilor cu treizeci de ani în urmă, spuse Zinc. Registrele spun că s-a căsătorit. Ințeleg că dacă ar avea băieţi, ăă, ei ar fi vrăjitori, dar nu înţeleg cum de... — Aia n-a fost vrăjitorie. A fost magie pură, spuse Cartoforescu, lăsându-se cu scaunul pe spate. Zinc îl privi printre bulbucii care încă ieșeau din lacul de pe masă. — Magie pură? — Al optulea fiu al unui vrăjitor este un magician. — Nu știam chestia asta! — Nu i se prea face reclamă. — Da, dar... magicienii au trăit pe vremuri, vreau să spun că magia era mult mai puternică atunci, ăă, oamenii erau altfel... și asta nu avea nicio legătură cu, mă rog, împerecherea. Zinc gândi: opt fii, asta înseamnă că a făcut-o de opt ori. Cel puţin. Uau. — Magicienii puteau face orice, continuă el. Erau aproape la fel de puternici ca zeii și, ăă, provocau numai probleme. Zeii pur și simplu nu vor mai tolera așa ceva, poţi să fii sigur. — Ei bine, erau probleme pentru că magicienii se luptau între ei, spuse Cartoforescu, dar un singur magician nu va crea probleme. Un magician consiliat cum trebuie, vreau să spun. De către niște persoane înțelepte, mai în vârstă. — Dar vrea pălăria de Arhicancelar! 32 Terry Pratchett - Lumea Disc — Și de ce nu i-am da-o? Gura lui Zinc rămase deschisă. Asta era prea mult, chiar și pentru el. Cartoforescu îi zâmbi, amabil. „„. Dar pălăria... — E doar un simbol, spuse Cartoforescu. Nu e nimic de capul ei. Dacă o vrea, o să i-o dăm. E un lucru destul de neînsemnat. Doar un simbol, nimic mai mult. O marionetă. — O marionetă? — Purtată de o marionetă. — Dar Arhicancelarul e ales de zei! Cartoforescu ridică o sprânceană. — Serios? _ — Ei bine, da, cred că da. Intr-un fel. — Într-un fel? Cartoforescu se ridică și își strânse trenele pe lângă el. — Cred că mai ai încă multe de învăţat, spuse el. Apropo, unde e pălăria aia? — Nu știu, spuse Zinc, care era încă în stare de șoc. Undeva prin, ăă, apartamentele lui Potenţel. — Ar fi bine să o luăm de acolo. Se opri în ușă și își mângâie barba, gânditor. — Îmi aduc aminte de Ipsilor. Am fost studenţi în același timp. Era un sălbatic. Cu obiceiuri stranii. Superb ca vrăjitor, bineînţeles, asta înainte să se spurce. Îmi amintesc cum i se zbătea o sprânceană când era agitat. Cartoforescu privi în gol, de-a lungul celor patruzeci de ani de amintiri și se cutremură. — Pălăria, își aminti. Să o găsim. Ar fi păcat să se fi întâmplat ceva cu ea. De fapt pălăria nu dorea să i se întâmple nimic și tocmai se îndrepta grăbită către Toba Reparată, sub brațul unui hoţ cam nedumerit, îmbrăcat în negru. Acest hoț, după cum vom vedea în continuare, era un hoț aparte. Acest hoț ridicase furatul la rang de artă. Hoţii ordinari se mulțumeau să fure orice nu era bătut în cuie, dar acest hoț fura și cuiele. Acest hoț scandalizase Ankhul datorită pasiunii sale deosebite de a fura, cu o impresionantă rată de succes, obiecte care nu numai că erau bătute în cuie dar pe deasupra se aflau în încăperi inaccesibile, păzite de gardieni vigilenţi. Există artiști care pictează tavane de capelă; hoţul acesta era unul dintre cei care puteau să le fure. Despre acest hoț anume se spunea că furase cuțitul pentru eviscerat, bătut cu nestemate, din Templul lui Offler, zeul crocodil, în timpul Ceremoniei și potcoavele de argint ale celui mai bun cal de curse al Patricianului, în timp ce acesta tocmai câștiga o cursă. Când 33 Copilul minune Gritoller Peștescu, vicepreședintele Breslei Hoţilor, a fost înghiontit în piață și ajuns acasă a descoperit că un pumn de diamante proaspăt subtilizate dispăruseră din locul în care fuseseră ascunse, a știut pe cine să dea vinat. Acesta era genul de hoţ care îţi putea fura iniţiativa, inspiraţia și cuvintele din gură. Cu toate astea, era pentru prima dată când furase ceva care nu numai că îi ceruse să o facă, cu o voce joasă dar autoritară, dar îi dăduse și instrucţiuni precise care nu suportau niciun fel de comentariu cu privire la maniera în care trebuia furat. Era acel moment al nopţii, acel punct de răscruce în ziua aglomerată a Ankh-Morporkului, când cei care își câștigă pâinea pe lumină se odihnesc după orele de program, iar cei care fac un ban cinstit la lumina rece a lunii tocmai își încarcă bateriile ca să plece la lucru. Ziua ajunsese, de fapt, la acea oră sensibilă la care e prea târziu ca să mai spargi case și prea devreme ca să te apuci de tâlhării la drumul mare. Vânturache stătea de unul singur în încăperea aglomerată și plină de fum și aproape că nici nu observă când o umbră trecu pe lângă masă și o arătare sinistră se așeză în faţa lui. Arătările sinistre nu ieșeau în evidenţă în acest local. Toba își păstra reputaţia de cea mai stilată tavernă de proastă calitate din Ankh-Morpork, iar imensul trol care păzea intrarea cu sfințenie tria clienţii după criterii precum pelerinele negre, ochii strălucitori, săbiile fermecate și tot așa. Vânturache nu aflase niciodată ce le făcea celor necorespunzători. Probabil îi mânca. Când arătarea vorbi, vocea ei hârșâită se auzi din adâncimile unei glugi negre din catifea, tivită cu blană. — Băi, spuse vocea. — Nu prea, dar mă străduiesc, îi răspunse Vânturache, care datorită dispoziţiei în care se afla nu putuse rezista tentaţiei. — Caut un vrăjitor, spuse vocea. Părea a fi înăsprită din cauza efortului de a se preface. Din nou, asta nu era ceva neobișnuit în Tobă. — Un vrăjitor anume? întrebă Vânturache precaut. Puteai să-ţi creezi mari probleme în acest fel. — Un vrăjitor care respectă tradiţiile și care nu s-ar sfii să-și asume niște riscuri în schimbul unei recompense pe măsură, spuse o altă voce. Părea că vine dintr-o cutie rotundă din piele neagră, aflată sub braţul străinului. — Aha, spuse Vânturache. Asta restrânge întrucâtva cercul de suspecți. Este implicată cumva și o călătorie riscantă prin tărâmuri necunoscute și probabil pline de pericole? — Da, într-adevăr. — Întâlnirea unor creaturi exotice? zâmbi Vânturache. 8 Asta fiindcă, pentru mai multă siguranţă, Gritoller înghiţise diamantele, (n.a.) 34 Terry Pratchett - Lumea Disc — Posibil. — Moarte aproape sigură? — Aproape sigur. Vânturache salută și își luă pălăria. — Ei bine, vă urez succes în această căutare, spuse el. Aș putea să vă ajut eu, numai că nu am s-o fac. — Ce? — Îmi pare rău. Nu știu de ce, dar perspectiva unei morți aproape sigure pe tărâmuri necunoscute în ghearele unor monștri exotici nu e de mine. Am încercat chestia asta, dar nu i-am prins gustul. Fiecare cu ale lui, după părerea mea; eu de exemplu sunt făcut pentru plictiseală. Își îndesă pălăria pe cap și se ridică, nesigur pe picioare. Ajunsese în capul scărilor care dădeau spre stradă când o voce din spatele lui spuse: — Un vrăjitor adevărat ar fi acceptat. Ar fi putut să își continue drumul. Ar fi putut urca pe scări până în stradă, ar fi putut să-și ia o pizza la pachet de la prăvălia Klatchiană din Aleea Anghilei și apoi s-ar fi putut băga în pat. Istoria ar fi fost cu totul alta și de fapt ar fi fost considerabil mai scurtă și el ar fi avut o noapte de somn liniștit cu toate că, bineînțeles, ar fi dormit pe podea. Viitorul își ţinu răsuflarea, așteptând ca Vânturache să își vadă de drum. Ceea ce nu făcu, din trei motive. Primul era alcoolul. Al doilea era mica fărâmă de mândrie care pâlpâie până și în inima celui mai precaut fricos. lar al treilea era vocea. Era frumoasă. Suna așa cum arată mătasea sălbatică. Problema sexului la vrăjitori e una foarte complicată, dar după cum am indicat și mai devreme se reduce, în principiu, la următoarea frază: în ceea ce privește vinul, femeile și cântecele, vrăjitorilor le e permis să se îmbete și să lălăie cât vor. Explicaţia care li se dădea tinerilor vrăjitori era aceea că practicarea magiei este un lucru dificil și solicitant și incompatibil cu anumite activităţi discrete și lipicioase. Era mult mai de bun simţ, li se spunea, să nu se mai gândească la asemenea lucruri și mai bine să încerce să se apuce de lectura operei Bazele Ocu/tismului de Woddeley. În mod bizar însă, această explicaţie nu îi satisfăcea pe deplin, tinerii vrăjitori suspectând că adevăratul motiv era acela că regulile erau făcute de vrăjitorii bătrâni, care aveau memorie slabă. Se înșelau, cu toate că adevăratul motiv fusese demult uitat: dacă vrăjitorii erau lăsaţi să se împerecheze de capul lor, exista riscul apariţiei de magie pură. Bineînţeles, Vânturache văzuse și făcuse multe la viața lui și își ratase într-atât pregătirea încât era capabil să petreacă ore în șir în compania unei femei fără să aibă nevoie de dușuri reci. Dar vocea aceea ar fi putut face și o statuie să se dea jos de pe piedestal pentru câteva ture de înviorare și cincizeci de flotări. Era o voce care putea 35 Copilul minune face ca „Bună dimineaţa!" să sune ca o invitaţie în pat. Străina își trase gluga de pe cap și își scutură părul. Era de un alb aproape pur. Cum pielea ei avea un bronz auriu, efectul general era calculat astfel încât să lovească în libidoul masculin ca o rangă de plumb. Vânturache ezită și pierdu o splendidă oportunitate de a-și ţine gura. Din capul scărilor se auzi o voce groasă de trol: — A'o, am sis că nu puteți în trea... Fata se repezi înainte și îndesă în brațele lui Vânturache o cutie rotundă din piele. — Repede, trebuie să vii cu mine, spuse ea. Eşti în mare pericol! — De ce? — Pentru că dacă nu vii te omor! — Păi, ia stai puţin, în cazul ăsta... Trei membri ai gărzii personale a Patricianului își făcură apariţia în capul scărilor. Conducătorul lor mătură sala cu privirea. Din zâmbetul său reieșea că intenţiona să fie singurul care va înţelege care-i poanta. — Să nu miște nimenea, sugeră el. Vânturache auzi zgomotele unei îmbulzeli în spatele său, pe măsură ce alţi gardieni își făceau apariţia pe ușa din dos. Ceilalți clienţi ai Tobei îngheţară cu mâinile pe diverse mânere. Băieții ăștia nu făceau parte din garda orașului, care era compusă din oameni prudenți și genial de corupți. Băieţii ăștia erau numai mușchi și absolut incoruptibili, dacă nu din alt motiv atunci măcar pentru că Patricianul putea face oricând o contra-ofertă mai bună. Oricum, se părea că nu au treabă cu nimeni în afară de femeie. Clientela se relaxă și se pregăti de spectacol. Spre final ar putea fi profitabil să se alăture luptei, dar asta numai după ce va fi clar cine va învinge. Vânturache simţi cum presiunea de pe încheietura mâinii sale se mărește. — Ești nebună? șuieră el. Te pui cu Omul! Se auzi un vâjâit și în umărul sergentului răsări un mâner de cuţit. Apoi fata se roti și, cu precizie chirurgicală, înfipse un picioruș în vintrea primului gardian intrat pe ușă. Douăzeci de perechi de ochi se umeziră, prin simpatie. Vânturache își apucă pălăria și încercă să plonjeze sub cea mai apropiată masă, dar strânsoarea era ca de oțel. Următorul gardian care se apropie primi un cuţit în coapsă. Apoi fata scoase o sabie, care arăta ca un ac foarte lung și o ridică amenințătoare. — Cine urmează? întrebă ea. Unul dintre gardieni ridică o arbaletă. Bibliotecarul, care era aplecat peste paharul său, întinse leneș o mână ca două cozi de mătură prinse cu elastic și îl trânti pe spate. Săgeata ricoșă din steaua de la pălăria lui Vânturache și se înfipse în perete, lângă ţeasta unui proxenet foarte respectabil care stătea la vreo două mese depărtare. Gărzile personale 36 Terry Pratchett - Lumea Disc ale acestuia aruncară un cuţit care rată de puţin un hoţ aflat în partea opusă a camerei, care ridică o bancă, cu care izbi în doi gardieni, care la rândul lor începură să lovească în oricine le era mai la îndemână. De aici încolo lucrurile au cam degenerat, pentru că fiecare încerca să obţină ceva: îndurare, sânge, sau răzbunare. Vânturache se simţi tras cu insistenţă în spatele barului. Proprietarul stătea sub tejghea, așezat pe sacii cu bani, cu două macete încrucișate pe genunchi și savura liniștit o băutură. Din când în când, sunetul unei mese distruse îl făcea să strângă din pleoape. Ultimul lucru pe care Vânturache îl văzu înainte de a fi târât afară fu Bibliotecarul. În ciuda faptului că arăta ca un sac păros de cauciuc umplut cu apă, urangutanul putea rivaliza în greutate și alonjă cu orice om din încăpere, iar momentan era cocoţat pe umerii unui gardian căruia încerca, nu fără oarecare succes, să îi deșurubeze capul. Ceva mai îngrijorător pentru Vânturache era fapul că se vedea târât pe scări în sus. — Stimată domnişoară, spuse el disperat, ce aveți de gând? — Putem ajunge pe acoperiș? — Da. Ce e în cutie? — Șșșt! Fata se opri într-o curbă a culoarului întunecos și scoase dintr-un săculeț de la brâu câteva mici obiecte metalice pe care le împrăștie în urma lor. Erau făcute din câte patru cuie fiecare, sudate astfel încât oricum ar fi căzut pe jos, unul din cuie rămânea cu vârful în sus. Evaluă cu un ochi critic cea mai apropiată ușă. — Nu ai la tine, întâmplător, o funie de un metru și jumătate? întrebă ea curioasă. Scosese la iveală un alt cuţit, cu care se juca aruncându-l în sus. — Nu cred, răspunse Vânturache moleșit. — Păcat. Mie tocmai mi s-a terminat. Bine, hai, vino. — De ce? Doar n-am făcut nimic. Ea merse până la cea mai apropiată fereastră, o deschise și se opri cu un picior peste pervaz. — Bine, îi aruncă peste umăr. Rămâi și explică-le tu gardienilor. — De ce te urmăresc? — Nu știu. — Ei, haide, trebuie să existe un motiv. — A, motive sunt din plin. Doar că nu știu pentru care anume mă urmăresc. Vii? Vânturache ezită. Gărzile personale ale Patricianului nu erau celebre pentru abordarea responsabilă a politicii comunitare, ci preferau mai degrabă să taie comunitatea în bucăţi. Printre lucrurile care le displăceau se număra și existenţa altor oameni în același univers. Să fugi de ei era probabil o infracţiune care atrăgea pedeapsa capitală. — Cred că mai bine vin cu tine, spuse el galant. O fată care umblă 37 Copilul minune singură prin orașul ăsta poate avea probleme. Ceaţa rece umplea străzile din Ankh-Morpork. Făcliile vânzătorilor ambulanți creau mici halouri galbene în smogul sufocant. Fata privi după un colț. — Am scăpat de ei, spuse ea. Încetează cu tremuratul. Nu mai ești în pericol. — Adică, vrei să spui că am rămas singur cu o criminală? întrebă Vânturache. Ce noroc pe mine... Ea se destinse și râse. — Te-am urmărit, îi spuse. Acum o oră îţi era teamă că viitorul tău va fi plicticos și neinteresant. — Dar vreau să fie plicticos și neinteresant! Mă tem că va fi scurt. — Intoarce-te cu spatele, ordonă fata în timp ce intrau pe o alee. — Nici mort. — O să mă dezbrac. Vânturache se întoarse, roșu la faţă. Auzi o fâșâială în spatele lui și simţi un parfum. După un timp fata îi spuse: — Poţi să te uiţi acum. El nu o făcu. — Nu te îngrijora. Sunt îmbrăcată. Vânturache deschise ochii. Fata purta o rochie modestă, din dantelă albă, cu mâneci bufante. Vânturache deschise gura. Realiză cu claritate absolută că până acum problemele pe care le avusese fuseseră simple, mărunte, din categoria celor care se puteau rezolva cu o vorbă bună dacă i se oferea ocazia, sau, în caz contrar, cu un mic handicap la start. Creierul lui începu să transmită mesaje urgente către mușchii responsabili cu fuga, dar înainte ca acestea să ajungă la destinaţie fata îl înșfăcă din nou de mână. — N-ar trebui să fii așa stresat, îi spuse ea pe un ton dulce. Acum, hai să vedem chestia asta! Deschise capacul cutiei rotunde din mâinile cuminţi ale vrăjitorului și scoase la iveală pălăria de Arhicancelar. Octarinele din jurul coroanei acesteia străluciră în toate cele opt culori ale spectrului, dând naștere prin ceața de pe alee unui efect pentru a cărui realizare, prin mijloace ne-vrăjitorești, un foarte bun specialist în efecte speciale ar fi fost solicitat la maximum. Pe măsură ce pălăria era ridicată tot mai sus, emana o lumină proprie în culori pe care foarte puţini oameni le pot vedea în circumstanţe legale. Vânturache se prăbuși în genunchi. Fata îl privi de sus, mirată. — Ți s-au înmuiat picioarele? — Este... este pălăria! Pălăria de Arhicancelar, spuse Vânturache gâtuit, și ochii i se îngustară. Ai furat-o! strigă el luptându-se să se ridice în picioare și încercând să apuce bordura strălucitoare. 38 Terry Pratchett - Lumea Disc — E doar o pălărie! — Dă-mi-o în clipa asta! Femeile n-au voie s-o atingă! Aparține vrăjitorilor! — De ce te agiţi așa? întrebă ea. Vânturache deschise gura. Vânturache închise gura. Ar fi vrut să spună: Este pălăria de Arhicancelar, nu pricepi? E purtată de capul tuturor vrăjitorilor, mă rog, pe capul capului tuturor vrăjitorilor, ba nu, metaforic vorbind e purtată de toți vrăjitorii, potenţial, oricum, și la ea aspiră oricare vrăjitor, este simbolul vrăjitorimii organizate, e vârful ascuţit al profesiunii, e un simbol, e ceea ce înseamnă pentru toţi vrăjitorii... Și așa mai departe. Lui Vânturache i se povestise despre pălărie în prima sa zi de la Universitate și informaţia trecuse prin mintea lui impresionabilă ca o greutate de plumb printr-un jeleu. Nu era sigur de multe lucruri pe lumea asta, dar era convins că pălăria de Arhicancelar e un lucru important. Poate că și vrăjitorii au nevoie de puţină magie în viețile lor. Vânturache, spuse pălăria. El se holbă la fată. — Mi-a vorbit! — Ca o voce din capul tău? — Da! — Și mie mi-a făcut la fel. — Dar a știut cum mă cheamă! Bineînțeles că știm, prostovane. Se presupune că suntem o pălărie vrăjită, la urma urmei. Vocea pălăriei nu era doar hăinoasă. Avea și un ciudat efect coral, ca și cum îngrozitor de multe voci vorbeau în același timp, aproape la unison. Vânturache se adună. — O, mărită și minunată pălărie, spuse el pompos, pedepsește-o pe această imprudentă fată care a avut îndrăzneala, ba nu, chiar... Of, mai taci. Ne-a furat pentru că așa i-am ordonat. Și n-a fost o treabă ușoară. — Dar e... Vânturache ezită. E de orientare feminină, mormăi el. Așa era și mama ta. — Da, se poate, dar mama a fugit înainte ca eu să mă nasc, bombăni Vânturache. Din toate cârciumile rău famate din oraș în care ai fi putut să intri, tu ai intrat tocmai în a lui, se plânse pălăria. — Era singurul vrăjitor pe care l-am putut găsi, spuse fata. Părea potrivit. Avea și cuvântul „văjitor" scris pe pălărie. Să nu mai crezi tot ce citesti. Oricum, e prea târziu acum. Nu mai avem prea mult timp. — Stai așa, stai așa. Ce se întâmplă? Ai vrut ca ea să te fure? De ce 39 Copilul minune nu mai avem timp? spuse Vânturache grăbit și îndreptă un deget acuzator către pălărie. Oricum, nu ar trebui să te lași furată, ar trebui să stai pe... pe capul Arhicancelarului! Ceremonia trebuia să aibă loc în seara asta, trebuia să fiu și eu acolo... Ceva îngrozitor se întâmplă la Universitate. Este vital să nu fim duși înapoi, întelegi? Trebuie să ne duci în Klatch, unde există cineva demn să ne poarte. — De ce? Vocea pălăriei avea ceva ciudat, hotărî Vânturache. Era imposibil să nu i te supui. Dacă i-ar fi cerut să se arunce de pe o stâncă, ar fi ajuns la jumătatea căderii înainte să-i vină ideea să n-o asculte. Moartea întregii vrăjitorimi se apropie. Vânturache privi de jur împrejur, vinovat. — De ce? întrebă el. Lumea se va sfârși. — Ce, iarăși? Vorbesc serios, spuse pălăria îmbufnată. Triumful Uriașilor Ghețurilor, Apocralipsa, Ora Ceaiului Zeilor, întreaga tărășenie. — O putem opri? Viitorul este neclar în această privință. Expresia de teroare hotărâtă se șterse treptat de pe fața vrăjitorului. — Asta e cumva o ghicitoare? întrebă el. Poate că ar fi mai simplu dacă ai face ceea ce ti se spune în loc să încerci să întelegi, spuse pălăria. Tânără femeie, tu ne vei pune la loc în cutie. O mulțime de oameni ne vor căuta în curând. — Hei, stai puţin, spuse Vânturache. Te știu de ani de zile și până acum nu te-am mai auzit vorbind. Nu am avut nimic de zis. Vânturache aprobă din cap. Explicaţia i se părea de bun simţ. — Indeas-o în cutie și hai să mergem, spuse fata. — Te rog, puţin respect, domnișorică, spuse Vânturache arogant. Întâmplător vorbești despre simbolul anticei vrăjitorimi. — Atunci car-o tu. — Ascultă, spuse Vânturache împleticindu-se după fată pe măsură ce ea mătură aleea cu privirea, traversă o stradă îngustă și intră pe o altă alee printre niște case care se sprijineau unele de altele într-un asemenea hal încât etajele superioare aproape că li se atingeau. — Ce? îl bruscă ea. — Tu ești hoțul misterios, nu-i așa? Spuse el. Toată lumea vorbește despre tine, cum ai luat obiecte chiar și din camere încuiate și alte de- astea. Arăţi altfel decât mi-am imaginat. — A, da? spuse ea rece. Cum așa? — Ei bine, ești... mai scundă. — Ei, haide! Felinarele de stradă, oricum nu foarte răspândite în această zonă a 40 Terry Pratchett - Lumea Disc orașului, se răriseră de tot. În față era numai beznă vigilentă. — Am zis, haide! Repetă ea. De ce ţi-e frică? Vânturache luă aer în piept. — De criminali, borfași, hoţi, asasini, șuţi, tăietori de poşete, spărgători, mutilatori, violatori și jefuitori, spuse el. Ăsta în care vrei tu să intri e cartierul Umbrelor’. — Da, dar nimeni n-o să vină să ne caute aici. — Ba de venit, or să vină, doar că nu or să mai plece, spuse vrăjitorul. Și nici noi, de altfel. Adică, o tânără frumoasă cum ești tu... nici nu pot să mă gândesc... Adică, unii din oamenii de pe aici... — Dar o să mă aperi tu, spuse fata. Lui Vânturache i se păru că aude zgomot de pași la câteva străzi distanţă. — Ştii ce? oftă el. Bănuiam că asta o să spui. Asta-i drumul pe care trebuie să umble un bărbat, gândi Vânturache. Și pe la mijloc s-o rupă la fugă. În această noapte ceţoasă de primăvară cartierul Umbrelor e atât de întunecat încât ar fi imposibil să citiţi despre înaintarea lui Vânturache pe străzile înfiorătoare, așa că pasajul descriptiv se va ridica deasupra acoperișurilor ornamentate și a pădurii de hornuri întortocheate și vom admira câteva stele pâlpâitoare care au reușit să străpungă smogul învolburat. Va încerca să ignore sunetele ce vin de dedesubt - zgomotul de pași grăbiţi, alergarea, trosnetele, gemetele, strigătele înăbușite. Sună de parcă un animal sălbatic cutreieră Umbrele după două săptămâni de post negru. Undeva în apropiere de centrul Umbrelor - o hartă exactă a zonei nu s-a putut realiza niciodată - era o curticică. Aici măcar existau torţe pe ziduri, dar lumina pe care o emanau era însăși lumina Umbrelor: răutăcioasă, roșie și întunecată. Vânturache se prăvăli în curte și se sprijini de perete, pentru siguranţă. Fata păși în lumina roșiatică în urma lui, fredonând ca pentru sine. — Te simţi bine? — Nurrgh, spuse Vânturache. — Poftim? — Bărbaţii ăia, bolborosi el, adică, cum i-ai tras una în... când l-ai luat de... când l-ai înjunghiat pe ăla chiar în... cine naiba ești? — Numele meu e Conina. 3 Publicaţia Breslei Comercianţilor din Ankh-Morpork, Bun venitu în Ankh-Morpork, oraşu celor o mie de surprize descrie zona din vechiul Morpork cunoscută sub numele de Umbre ca „o rețea folclorică dă vechi alei şi străduțe pitoreşti pă unde surprizele şi romatismu te pândeşte la tot pasu şi unde poţi auzi multe urlete tradiţionale dă stradă ca pă timpuri de asemenia poţi vedea zâmbetel de pă feţele centăţenilor care îşi vede dă treburile lor." Cu alte cuvinte, aţi fost avertizaţi, (n.a.) 41 Copilul minune Vânturache o privi, lipsit de expresie, preț de câteva clipe. — Îmi pare rău, spuse el, dar nu îmi sună cunoscut. — Nu sunt aici de multă vreme. — Da, nici nu credeam că ești de prin părțile astea. Aș fi auzit de tine. — Am luat o cameră aici. Intrăm? Vânturache privi în sus la placa de lemn prăfuit care de abia se zărea în lumina ștearsă a torțelor. Indica faptul că pensiunea din spatele ușiței întunecate se numea Capul Trolului. S-ar putea crede că Toba Reparată, scena luptelor surprinzătoare de acum o oră, era un local mizerabil de reputație proastă. De fapt era un local de reputaţie proastă cu pretenții. Clienţii săi aveau un soi de respectabilitate din topor - s-ar fi omorât între ei fără ezitare, ca între egali, dar ar fi făcut-o fără răutate. Un copil ar fi putut intra să bea o limonadă fără să pățească nimic mai rău decât o palmă după ceafă, primită de la mamă-sa atunci când aceasta îi remarca vocabularul îmbogăţit. În nopţile liniștite și atunci când era sigur că Bibliotecarul nu va veni, proprietarul mai scotea pe bar castronașe cu alune. Capul Trolului era însă o văgăună de cu totul altă factură. Clienţii de aici, dacă s-ar fi reformat, s-ar fi curățat și și-ar fi îmbunătăţit imaginea până la a deveni aproape de nerecunoscut, poate, cu un dram de noroc, ar fi putut să aspire la titulatura de cele mai abjecte scursuri ale umanităţii. lar în Umbre o scursură e o scursură. Și apropo, chestia aia de la intrare nu e un desen. Când s-au hotărât să boteze taverna Capul Trolului nu le ardea de glume. Îngreţoșat și strângând cutia pălăriei vorbitoare la piept, Vânturache păși înăuntru. Liniște. Se învălui în jurul lor la fel de groasă ca fumul produs de o duzină de substanţe care transformau, garantat, orice creier normal în brânză. Ochi bănuitori străpungeau smogul. O pereche de zaruri zdrăngăniră și se opriră pe o masă. Zgomotul se auzi foarte tare și după toate probabilitățile zarurile nu căzuseră pe numărul norocos al lui Vânturache. Simţi privirile câtorva zeci de clienţi aţintite asupra sa, în timp ce urma silueta sobră și surprinzător de micuță a Coninei. Văzu cu coada ochiului expresia de ură și silă ce se citea pe fețele oamenilor care l-ar fi omorât mai repede decât ar fi gândit s-o facă, ceea ce probabil le-ar fi fost și mai ușor. În locul în care un local respectabil ar fi avut un bar erau doar niște sticle negre înșiruite pe podea și câteva butoaie mari sprijinte de perete. _ Liniștea se strânse ca un garou. În orice clipă, gândi Vânturache. Un bărbat mare și gras, îmbrăcat cu nimic altceva decât o vestă de blană și un suspensor din piele, își împinse scaunul și se ridică în picioare, bălăbănindu-se și făcând răutăcios cu ochiul către colegii săi. 42 Terry Pratchett - Lumea Disc Deschise o gură ca o gaură ferfenițită și pronunţă cu dificultate: — Cauţi un bărbat, domnișorică? Conina privi în sus către el. — Te rog lasă-mă în pace. Un val de râsete invadă încăperea. Gura Coninei se închise ca o cutie poștală. — Aaa, da, boloborosi bărbatul, îmi place fetele cu personalitate... Mâna Coninei se mișcă. Era ca o adiere, oprindu-se acolo și acolo: după câteva secunde de consternare bărbatul scoase un geamăt și se prăbuși, cu încetinitorul. Vânturache se trase înapoi pe măsură ce toti ceilalți oameni din încăpere se aplecară în faţă. Instinctul îi spunea să fugă, dar el știa că dacă s-ar lua după acel instinct ar muri pe loc. Afară era cartierul Umbrelor. Orice avea să i se întâmple în continuare, avea să i se întâmple aici. Nu era un gând liniștitor. O mână îl apăsă pe gură. Alte două îi smulseră cutia din brațe. Conina se roti în jurul lui, ridicându-și fusta pentru a trage un șut precis într-o ţintă aflată lângă talia lui Vânturache. Cineva scânci în urechea lui și se prăbuși. In timp ce executa piruete graţioase, fata ridică de pe jos două sticle, le sparse fundurile de o policioară și ateriză tânând capetele ciobite în fața ei. Pumnale de Morpork, cum li se spunea pe stradă. In faţa acestora, clientela Capului Trolului își pierdu interesul. — Cineva a furat pălăria, bâigui Vânturache prin buzele uscate. S-a strecurat afară prin ușa din spate. Fata îi aruncă o privire urâtă și se îndreptă către ușă. Mulțimea de clienţi ai Capului se trase în lături din calea ei, ca rechini ce recunosc un alt rechin și Vânturache fugi după ea înainte ca mulţimea să-și formeze o opinie și despre el. leșiră în fugă pe o alee. Vânturache încerca să ţină pasul cu Conina, pentru că oamenii care o urmăreau aveau tendința să calce pe chestii ascuţite și el nu era sigur că fata își va aminti că e de partea ei, oricare parte ar fi fost asta. incepuse să plouă. Era o ploaie leșinată, fără chef, cu stropi fini. În capătul aleii se zărea o vagă strălucire albastră. — Așteaptă! Teroarea din glasul lui Vânturache fu de ajuns ca să o încetinească. — Ce s-a întâmplat? — De ce s-a oprit? — O să-l întreb, spuse Conina hotărâtă. — De ce e acoperit de zăpadă? Fata se opri și se întoarse cu mâinile înfipte în șolduri, bătând ritmic cu un picior în piatra cubică umezită. — Vânturache, te cunosc de o oră și sunt surprinsă că ai trăit chiar și atât. 43 Copilul minune _ — Da, dar am facut-o, nu-i așa? Am un fel de talent pentru asta. Intreabă pe oricine. Sunt dependent. — Dependent de ce? — De viaţă. M-am apucat de la o vârsta fragedă și nu vreau să mă las sau să mi-o ia cineva și crede-mă pe cuvânt, asta nu mi se pare în regulă! Conina privi înapoi, către silueta înconjurată de o strălucitoare aură albastră. Părea că se uită la ceva, care se afla în propriile mâini. Zăpada i se așternea pe umeri ca un caz grav de matreață. Mătreaţă fatală. Vânturache avea un simţ special pentru astfel de lucruri și suspecta că bărbatul plecase deja într-un loc în care șamponul nu avea cum să-l mai ajute. Se apropiară de el, de-a lungul unui perete strălucitor. — E ceva ciudat cu el, recunoscu Conina. — Te referi la viscolul ăsta privat? — Nu pare să-l deranjeze. Uite, zâmbește. — Un rânjet îngheţat, aș zice. Mâinile pline cu ţurțuri ale bărbatului ridicaseră capacul cutiei, iar octarinele de pe pălărie luminau o pereche de ochi lacomi, împrejmuiţi de gheață. — ÎI cunoști? întrebă Conina. Vânturache se cutremură. — L-am mai văzut, spuse el. | se spune Gigei Vulpoiul sau Mitică Nevăstuică, așa ceva. Oricum, un fel de rozătoare. Doar fură, nu face altceva. E inofensiv. — Pare incredibil de rece, dârdâi Conina. — Cred că s-a dus într-un loc mai cald. Nu crezi că ar trebui să închidem cutia? Nu mai e niciun pericol acum, spuse vocea pălăriei din mijlocul radiațiilor. Si astfel pieri-vor toți dușmanii vrăjitorimii. Vânturache nu avea de gând să se încreadă în spusele unei pălării. — Avem nevoie de ceva cu care să închidem capacul, mormăi el. Un cuţit sau ceva. Ai din întâmplare așa ceva la tine? — Uită-te în partea cealaltă, îl avertiză Conina. Se auzi un foșnet și iar se simţi miros de parfum. — Poţi să te uiţi acum. Lui Vânturache îi fu înmânat un cuţit de aruncat cu lama de treizeci de centimetri. Il luă, cu timiditate. Mici particule de metal sclipeau pe marginea lamei. — Mulţumesc. Nu te-am lăsat fără, așa-i? — Mai am altele. — Eram sigur. Vânturache îndreptă cu precauţie cuțitul spre cutia de piele. Pe măsură ce se apropie de cutie, lama se albi și începu să aburească. Vânturache scânci atunci când frigul îi învălui mâna - un frig arzător, 44 Terry Pratchett - Lumea Disc străpungător, un frig care începu să i se prelingă în sus pe braţ și îi asaltă mintea. Își forță degetele amorţite să acţioneze și, după un efort considerabil, împinse marginea capacului cu vârful lamei. Strălucirea se estompă. Zăpada deveni lapoviță și apoi se topi, transformându-se în ploaie fină. Conina îl împinse la o parte și trase cutia din mâinile înghețate. — AȘ fi vrut să putem face ceva pentru el. Nu mi se pare corect să-l lăsăm aici, pur și simplu. — N-o să se supere, spuse Vânturache cu convingere. — Da, dar am putea măcar să-l rezemăm de zid. Sau ceva. Vânturache aprobă din cap și apucă hoţul congelat de unul din brațele pline de ţurțuri. Bărbatul alunecă din stânsoare și se izbi de piatra cubică. Unde se sparse în mii de bucățele. Conina privi în jos. — Îâân. O oarecare agitaţie izbucni în capătul opus al aleii, în zona ușii din dos a Capului Trolului. Vânturache simţi cum îi este smuls cuțitul din mână și cum trece apoi pe lângă urechea lui, urmând o traiectorie precisă, până se înfipse în tocul ușii de la cincizeci de metri depărtare. Un cap se retrase grăbit în interior. — Mai bine plecăm, spuse Conina grăbind pasul pe alee. Avem unde să ne ascundem? Poate la tine acasă? — În mod normal eu dorm la Universitate, spuse Vânturache ţopăind pe lângă ea. Să nu cumva să vă întoarceți la Universitate, mârâi pălăria din adâncimile propriei cutii. Vânturache aprobă, distrat. Ideea oricum nu îl atrăgea. — Oricum femeile nu au voie să intre acolo după ce se întunecă. — Dar înainte de a se întuneca? — Nici atunci. Conina oftă. — Ce prostie! Ce aveți voi, vrăjitorii, cu femeile? Fruntea lui Vânturache se încreți. — Nu ar trebui să avem nimic cu femeile. Tocmai asta-i ideea. Ceţuri sinistre șerpuiau deasupra docurilor din Morpork, scurgându- se de pe catarge, înfășurându-se pe acoperișuri, pândind prin alei. Docurile, pe timpul nopţii, erau o zonă chiar mai periculoasă decât Umbrele. Doi tâlhari, un hoț de buzunare și o persoană care abia o atinsese pe Conina pe umăr ca să o întrebe cât e ceasul aflaseră asta pe propria lor piele. — Te superi dacă te întreb și eu ceva? spuse Vânturache pășind peste trecătorul ghinionist care zăcea ghemuit în jurul propriei sale dureri. 45 Copilul minune — Ce e? — Adică, nu vreau să te jignesc... — Ce e? — Chestia e că nu am putut să nu observ... — Hmm? — Ştii cum să te porți cu străinii. Vânturache se feri, dar nu se întâmplă nimic. — Ce faci acolo jos? întrebă Conina, la capătul răbdării. — Pardon. — Știu ce vrei să spui. N-am ce-i face. Semăn cu tata. — Și cine e tatăl tau? Cohen Barbarul? Vânturache rânji ca să arate că glumește. Cel puţin buzele lui se arcuiră într-o semilună disperată. — Nu văd ce-i de râs, vrăjitorule. — Ce? — Nu e vina mea. Buzele lui Vânturache se mișcară fără să scoată vreun sunet. — Îmi pare rău, spuse el. Am înţeles bine? Tatăl tău chiar e Cohen Barbarul? — Da, răspunse fata și se încruntă la Vânturache. Oricine trebuie să aibă un tată. Chiar și tu, presupun. Trase cu ochiul după un colţ. — Liber. Haide, spuse și apoi continuă, în timp ce grăbeau pasul pe dalele umede: Presupun că tatăl tău a fost vrăjitor. — Nu prea cred, spuse Vânturache. Este interzis ca vrăjitoria să fie o afacere de familie. ÎI cunoștea pe Cohen, fusese chiar invitat la una dintre nunțile lui, când se căsătorise cu o fată de vârsta Coninei. Puteai afirma fără să te înșeli că barbarul știa cum să trăiască viaţa la maxim. — O grămadă de oameni și-ar dori să-i semene lui Cohen, adică, a fost cel mai bun luptător, cel mai mare hoţ, cel mai... — O grămadă de bărbați și-ar dori să-i semene, izbucni Conina. Se sprijini de un perete și îl privi furioasă. — Ascultă. Există un cuvânt mai lung, știi, mi l-a spus o vrăjitoare bătrână... nu mi-l amintesc acuma... voi vrăjitorii vă pricepeți la cuvinte lungi. Vânturache se gândi la cuvinte lungi. — Marmeladă? încercă el. Ea își scutură capul iritată. — Înseamnă că semeni cu părinţii. Vânturache se încruntă. Nu prea se pricepea la părinţi. — Cleptomanie? Recidivist? — Incepe cu E. — Egocentrism? întrebă Vânturache disperat. — Eriditar, spuse Conina. Mi-a explicat vrăjitoarea aia ce înseamnă. Mama mea a fost dansatoare în templul unui zeu nebun, sau cam așa 46 Terry Pratchett - Lumea Disc ceva și tata a salvat-o și... au petrecut ceva vreme împreună. Mi s-a spus că trăsăturile și silueta le-am moștenit de la ea. — Frumoasă moștenire, spuse Vânturache cu galanterie lipsită de speranţă. Conina se îmbujoră. — Da, poate, numai că de la e/am moștenit niște mușchi cu care poți să ancorezi o corabie, reflexe ca ale unui șarpe pe o tablă încinsă, o nevoie teribilă să fur și acea senzaţie îngrozitoare, de fiecare dată când întâlnesc pe cineva, că trebuie să-i înfig un cuțit între ochi de la douăzeci de metri distanță. Și chiar pot, adăugă ea nu fără oarecare mândrie. — Uau! — Ceea ce îi cam descurajează pe bărbați. — E și firesc, spuse Vânturache slăbit. — Adică, după ce află, îmi e foarte greu să păstrez un iubit. — Poate cu forţa, spuse Vânturache. — Nu așa se construiește o relație. — Da. Imi dau seama. Totuși, ai tot ce-ţi trebuie dacă vrei să te faci erou barbar celebru. — Dar nu și pentru a mă face coafeză. — Ah. Priviră în gol prin cețuri. — Serios, coafeză? Conina oftă. — Cred că nu există prea mare cerere pentru coafeze barbare, opină Vânturache. Adică, nu cred că își dorește nimeni șamponare-și- decapitare. — Doar că de fiecare dată când văd o trusă de manichiură am o poftă teribilă să mă joc cu forfecuța pentru pielițe. Cu spada, vroiam să spun. Vânturache oftă. — Știu cum e, spuse el. Și eu vroiam să mă fac vrăjitor. — Dar tu ești vrăjitor. — Eh. Da, numai că... — Linişte! Vânturache se trezi izbit de perete și un firicel de ceață condensată începu, în mod inexplicabil, să i se prelingă pe după gât. Un mare cuțit de aruncat apăruse ca prin farmec în mâna Coninei, care era încordată ca un animal al junglei sau, mai rău, ca un om al junglei. — Ce... începu Vânturache. — Taci! îi șuieră ea. Se apropie ceva! Se ridică printr-o mișcare fluidă, pivotă pe un picior și eliberă cuțitul. Se auzi un singur sunet, gol, lemnos și înfundat în același timp. Conina rămase în picioare și privi. De data asta însă, sângele eroic care îi curgea prin vene și îi sabota 47 Copilul minune toate șansele de a-și petrece viaţa într-un furou roz fusese irosit degeaba. — Tocmai am omorât o ladă de lemn. Vânturache privi după colț. Bagajul stătea cuminte pe strada udă, cu un cuţit care încă mai vibra înfipt în capac și se holba la Conina. Apoi își schimbă oarecum poziţia, piciorușele lui executând un tango complicat și se holbă la Vânturache. Bagajul nu avea trăsături, în afară de o încuietoare și două balamale, dar se putea holba mai bine decât o stâncă plină de iguane. Era capabil să se holbeze mai tare ca o statuie. La capitolul priviri pline de sentimente rănite, Bagajul se putea întrece cu orice pui de labrador expus spre vânzare într-o vitrină. Cioturi de săgeți și câteva săbii erau înfipte în el. — Ce e asta? șuieră Conina. — E doar Bagajul, spuse Vânturache plictisit. — Îţi aparţine? — Nu chiar. Într-un fel. — E periculos? Bagajul făcu din nou manevre ca să se holbeze la ea. — İn legătură cu problema asta există două curente de gândire, spuse Vânturache. Unii spun că e periculos, iar ceilalţi că e foarte periculos. Tu ce părere ai? Bagajul își întredeschise capacul. Bagajul fusese construit din lemn de păr înțelept, o plantă atât de magică încât aproape dispăruse de pe Disc, supraviețuind numai în unul sau două locuri; era ca un fel de buruiană care creștea nu în zonele de testare a bombelor nucleare, ci în zonele care văzuseră mari descărcări de magie. Toiegele vrăjitorilor erau confecţionate, de regulă, din acest lemn; la fel era și Bagajul. Una dintre calităţile magice ale Bagajului, foarte simplă și directă, era aceea că își urma pretutindeni stăpânul adoptat. Și nu numai într- un anume set de dimensiuni, sau într-o anumită ţară, sau într-un anume univers sau într-o anumită viaţă. Oriunde. Mai ușor te descotoroseai de o meningită decât de el și era și mai plăcut. Bagajul era de asemeni foarte protector faţă de stăpân. E greu de descris atitudinea lui faţă de restul lumii, dar am putea începe cu expresia „răutate sângeroasă" și continua de aici. Conina privi spre capac. Semăna foarte bine cu o gură. — Cred că votez pentru „fatal de periculos", spuse ea. — li plac sărăţelele, spuse Vânturache și apoi adăugă: Poate totuși e cam mult spus îi plac. Mănâncă sărățele. — Oamenii îi plac? — A, da și oamenii. Cred că au fost vreo cinșpe până acum. — Erau buni sau răi? — Doar morţi, cred. Îţi spală și rufele, pui hainele murdare înăuntru 48 Terry Pratchett - Lumea Disc și le scoţi spălate și călcate. — Şi pline de sânge? — Ştii, asta e chestia ciudată, spuse Vânturache. — Asta e chestia ciudată? repetă Conina neluându-și ochii de la Bagaj. — Da, pentru că vezi tu, interiorul nu e întotdeauna la fel, e multidimensional și... — Ce părere are despre femei? — A, nu e pretențios. A mâncat o carte de vrăji anul trecut. A rumegat la ea trei zile înainte să o scuipe. — E oribil, spuse Conina și se trase înapoi. — A, da, absolut! — Mă refer la modul în care se holbează la mine. — Se pricepe, nu-i așa? Trebuie să pornim către Klatch, spuse o voce din interiorul cutiei. Oricare dintre aceste corăbii e bună. Rechizitionati una. Vânturache privi la formele întunecate și amenințătoare învăluite de ceața umedă, care păreau că plutesc sub o pădure de funii și catarge. Pe ici pe colo, câte o lampă de semnalizare dădea o lumină dispersată prin întuneric. — E destul de greu să nu i te supui, nu-i așa? spuse Conina. — Incerc, spuse Vânturache. Fruntea i se umpluse cu broboane de sudoare. Urcati la bord acum, spuse pălăria. Picioarele lui Vânturache începură să se miște, împotriva voinţei lui. — De ce îmi faci asta? se tângui el. Pentru că nu am altă alternativă. Crede-mă, dacă aș fi putut să găsesc un vrăjitor de nivelul al optulea aș fi făcut-o. Nu trebuie să fiu purtată! — Și de ce nu? Doar ești pălăria de Arhicancelar. Și prin mine vorbesc toti Arhicancelarii care au trăit vreodată. Eu sunt Universitatea. Eu sunt Tradiția. Eu sunt simbolul magiei stăpânite de om... și nu voi fi purtată de un magician! Nu trebuie să mai existe magicieni! Lumea este prea tocită pentru magie pură! Conina tuși, apoi întrebă cu precauție: — Tu ai înţeles ceva? — Parţial, dar nu pot să cred, spuse Vânturache, cu picioarele ferm înțepenite pe loc. M-au numit marionetă! Rosti pălăria cu o voce plină de sarcasm. Vrăjitori grăsani care trădează toate principiile Universităţii, mă numesc pe mine marionetă! Vânturache, îti poruncesc. Și tie, domnişoară. Serviți-mă cu credință și vă voi îndeplini cele mai ascunse dorințe. — Cum poţi să îmi îndeplinești cele mai ascunse dorinţe dacă lumea se va sfârși? Pălăria păru că se gândește la ce să răspundă. 49 Copilul minune Păi, nu aveți vreo dorință ascunsă care să ne ia doar câteva minute? — Ascultă, cum poți tu să faci vrăji? Eşti doar o... Eu SUNT magie. Magie adevărată. In afară de asta, nu ești purtată de cei mai mari vrăjitori ai lumii timp de două mii de ani fără să înveți câte ceva. Haideţi, acum. Trebuie să fugim. Cu demnitate, bineînţeles. Vânturache o privi jalnic pe Conina, care ridică din umeri. — Nu te uita la mine, spuse ea. Asta pare a fi o aventură. Mă tem că eu sunt condamnată la aventuri. Așa ţi-e cu genetica! asta. — Dar eu nu sunt bun la ele! Crede-mă, am trecut prin destule! se văicări Vânturache. Ah. Experiență, spuse pălăria. — Nu, serios, sunt îngrozitor de laș, mereu o iau la fugă, spuse Vânturache în timp ce pieptul îi tresălta. Pericolul mi-a văzut ceafa, oho, de sute de ori. Nu vreau să ajungi în pericol. — Bun. A Vreau să stai IN AFARA oricărui pericol. — De ce eu? bâigui Vânturache prăbușindu-se. Pentru binele Universității. Pentru onoarea vrăjitorimii. De dragul lumii în care trăim. Pentru ce-ti dorește inima. Și pentru că am să te îngheț de viu dacă nu mă asculti. Vânturache oftă aproape ușurat. Nu reacţiona la mită, la lingușeli sau atunci când se făcea apel la sufletul lui bun. Dar amenințările, ei bine, amenințările erau teren familiar. Știa cum stă treaba atunci când era amenințat. După ziua sărbătorii Zeilor Mărunţi, soarele apunea ca un ou ochi prăjit aiurea. Norii se adunaseră deasupra Ankh-Morporkului în fâșii luminoase de aur și argint - umede, calde, tăcute. Dinspre câmpie se auzea mârâitul îndepărtat al unui tunet primăvăratic. Aerul părea să fie mai cald decât ar fi trebuit. Vrăjitorii dorm până târziu, de regulă. Dar în această dimineaţă mulţi dintre ei se treziseră devreme și umblau aiurea pe culoare. Simțeau schimbarea din aer. Universitatea se umplea cu magie. Bineînţeles, era oricum plină de magie, dar de o magie veche și comodă, la fel de agitată și periculoasă ca un papuc de pluș. Dar prin cea veche curgea acum una nouă, ascuţită și vibrantă, luminoasă și 10 pe Disc, studiul geneticii a eşuat din faşă, atunci când vrăjitorii au încercat încrucişarea artificială a unor subiecţi binecunoscuţi precum musculiţa de oţet şi mazărea. Din păcate nu prea înţeleseseră conceptele de bază şi rezultatul acestui experiment - un fel de bob de fasole verzui, păros şi bâzâitor - a avut o viaţă scurtă şi tristă înainte de a fi mâncat de un păianjen care trecea pe-acolo. (n.a.) 50 Terry Pratchett - Lumea Disc rece ca o coadă de cometă. leșea din fiecare cărămidă, pocnind pe orice suprafaţă ca electricitatea statică pe mocheta sintetică a Creaţiei. Bâzâia și fâsâia. Cârlionţa bărbi vrăjitorești, se scurgea în fâșii de fum octarin prin degete care de peste trei decade nu mai făcuseră nimic mistic în afară de mici iluzii optice. Oare cum s-ar putea descrie cu delicateţe și bun gust acest efect? Pentru majoritatea vrăjitorilor, era ca și cum un moșneag, întâlnind pe nepusă-masă o tânără frumoasă, descoperă spre propria încântare și groază că trupul îi este la fel de dornic ca și spiritul. lar cuvintele care se șopteau prin sălile și culoarele Universităţii erau: Magie pură! Pe furiș, unii vrăjitori încercau vrăji pe care nu reușiseră de ani de zile să le stăpânească și care acum, spre surprinderea lor, funcționau perfect. Mai întâi timizi, apoi încrezători, la urmă cu strigăte și încurajări, vrăjitorii aruncau unul în altul cu mingi de foc, sau scoteau porumbei albi din pălărie, sau făceau să cadă din cer paiete multicolore. Magie pură! Câţiva vrăjitori, oameni civilizaţi care până acum nu comiseseră nimic mai indecent decât mâncatul unei stridii, se făcură invizibili și începură să fugărească pe culoare cameristele și spălătoresele. Magie pură! Unii vrăjitori mai îndrăzneţi încercaseră câteva din vechile vrăji pentru zbor, iar în prezent se ciocneau, cam ameţiţi, de tavan. Magie pură! Numai Bibliotecarul se ţinuse deoparte, în timpul micului dejun agitat. Urmărise bufoneriile pentru un timp, ţuguindu-și buzele, iar în cele din urmă se îndreptase cu demnitate spre Bibliotecă. Dacă cineva s-ar fi deranjat să remarce, l-ar fi auzit cum încuie ușa după el. În Bibliotecă era o liniște mormântală. Cărţile nu mai erau frenetice. Trecuseră prin frică și ieșiseră pe partea cealaltă, iar acum stăteau încordate pe rafturi, ca niște iepuri hipnotizaţi. O mână lungă și păroasă se întinse și apucă Lexiconu completu al majiei cu precepte pentru cei înţelepţi de Casplock, înainte ca acesta să se poată feri. Degetele lungi îl mângâiară, calmându-l, apoi îl deschiseră la litera M. Bibliotecarul întinse pagina tremurătoare cu blândeţe și urmări cu o unghie cornoasă definițiile până când descoperi: Magician, substantiv (mitologic). Un proto-vrăjitoru, o ușă prin care majia nouă poate pătrunde în universu, un vrăjitoru care nu îi limitat de abilitățile fizice ale propriului trup, nici de Destin, nici de Moarte. Stă scris că fost-au magicieni pe când lumea tânără erea, dar nu ar fi bineveniți acuma, pentru că omu nu îi făcut ca să fie magician și apoi întoarcerea lor ar însemna Sfârșitul Lumii... Dacă Creatorul ar fi voit ca oamenii să fie aidoma zeilor, atunci i-ar fi înzestrat cu aripi. VEZI ȘI: Apocralipsa, Legenda Uriașilor Ghețurilor și Ora Ceaiului Zeilor. 51 Copilul minune Bibliotecarul citi și referinţele, se întoarse la prima definiţie și o privi îndelung prin ochii lui adânci și negri. Apoi puse cartea la loc cu grijă, se târî sub birou și își trase păturica peste cap. Dar în galeria menestrelului de deasupra Sălii Mari, Cartoforescu și Zinc priveau scena cu sentimente total opuse. Așa cum stăteau unul lângă celălalt, arătau aproape exact ca numărul 10. — Ce se petrece? Întrebă Zinc. Avusese o noapte albă și nu se concentra prea bine. — Magia se revarsă în Universitate, spuse Cartoforescu. Asta înseamnă un magician. Un canal pentru magie. Magie adevărată, băiete. Nu chestia aia veche și obosită cu care a trebuit să ne descurcăm în ultimele secole. Trăim zorii unui... unui... — Nou, ăă, răsărit? — Exact. O eră a miracolelor, un... un... — Anus mirabilis? Cartoforescu se încruntă. — Da, spuse el în cele din urmă, cam așa ceva, cred. Ești bun la vorbe. — Mulţumesc, frate. Vrăjitorul mai în vârstă păru să ignore această familiaritate. Se întoarse și se aplecă peste balustrada dantelată, privind spectacolele de magie de dedesubt. Mâinile i se îndreptară automat spre buzunare, după punguţa cu tutun și apoi se opriră. Rânji și pocni din degete. O țigară aprinsă îi apăru între buze. — Nu mai eram în stare să fac chestia asta de ani de zile, spuse el. Schimbări mari, băiete. Nimeni nu realizează încă asta, dar a venit sfârșitul Ordinelor și Nivelelor. Erau numai... un sistem de raţionalizare. Acum nu mai avem nevoie de ele. Unde e băiatul? — Doarme încă... începu Zinc. — Sunt aici, spuse Monedă. Stătea sub arcada care ducea spre apartamentele vrăjitorilor importanţi și ținea în mână toiagul de octrion o dată și jumătate mai înalt decât el. Mici vinișoare de foc galben radiau pe suprafaţa neagră și mată a acestuia, care era atât de întunecată încât părea o fisură în univers. Zinc se simţi sfredelit de ochii aurii, ca și cum cele mai intime gânduri i se scurgeau în spirală prin spatele craniului. — Aaa, spuse el cu o voce care se dorea veselă și familiară dar de fapt suna ca un geamăt gâtuit dinaintea morții. După un asemenea început contribuţia lui nu putea decât să se înrăutăţțească și așa se și întâmplă: — Văd că te-ai, ăă, sculat. — Dragul meu băiat, spuse Cartoforescu. Monedă îl fixă cu o privire ca de gheață. — Te-am văzut aseară. Eşti puissant? 52 Terry Pratchett - Lumea Disc — Numai un pic, spuse Cartoforescu, amintindu-și pe dată tendința băiatului de a trata vrăjitoria ca pe o competiţie extremă. Dar cu siguranţă nu la fel de puissant ca tine. — Voi fi numit Arhicancelar, așa cum îmi e destinul? Ș — Vai, absolut, spuse Cartoforescu. Nu există niciun dubiu. Imi dai voie să mă uit la toiagul tău? Ce model interesant... intinse o mână grăsună. Un astfel de gest era o gravă încălcare a etichetei; nici unui vrăjitor nu i-ar trece prin cap să atingă toiagul unui confrate, fără permisiunea expresă a acestuia. Dar unii indivizi nu concep că și copiii sunt oameni și consideră că respectarea bunelor maniere nu se aplică în relaţiile cu ei. Degetele lui Cartoforescu se încolăciră în jurul toiagului negru. Se produse un zgomot pe care Zinc mai degrabă îl simţi decât îl auzi și Cartoforescu zbură prin galerie până se izbi de peretele opus, producând un sunet ca de sac de osânză trântit pe asfalt. — Nu face asta, spuse Monedă. Se întoarse și privi printr-un Zinc palid, apoi adăugă: — Ajută-l să se ridice. Probabil nu e grav rănit. Trezorierul se grăbi de-a lungul camerei și se aplecă deasupra colegului său, care respira cu greu și avea o culoare ciudată. Il plezni ușor peste mână. Cartoforescu deschise un ochi. — Ai văzut ce s-a întâmplat? șopti el. — Nu sunt sigur. Aă. Ce s-a întâmplat? șuieră Zinc. — M-a mușcat. — Data viitoare când te mai atingi de toiag, spuse Monedă nonșalant, ai să mori. Ai înțeles? Cartoforescu își ridică încetișor capul, ca nu cumva să îi cadă bucățele din el. — Absolut, spuse el. — Și acum aș dori să văd Universitatea, continuă băiatul. Am auzit multe despre ea... Zinc îl ajută pe Cartoforescu să se ridice clătinându-se în picioare și îl sustinu pe măsură ce alergau supuși după copil. — Să nu-i atingi bastonul, murmură Cartoforescu. — O să ţin minte să nu, ăă, fac asta. Ce ai simţit? — Ai fost vreodată mușcat de o viperă? — Nu. — În cazul ăsta o să înţelegi exact ce am simţit. — Hmm? — Nu a fost deloc ca o mușcătură de șarpe. Grăbiră pasul după silueta hotărâtă, în timp ce Monedă cobora scările și trecea prin ușa devastată a Sălii Mari. Zinc se băgă în faţă, dornic să facă impresie bună. — Aceasta este Sala Mare, spuse el. 53 Copilul minune Monedă își întoarse privirea aurie către el și vrăjitorul simţi cum i se usucă gura. A — Se numește așa pentru că este o sală, vezi tu. Și e mare. Inghiţi în sec. — Este o sală mare, continuă luptând din răsputeri să își păstreze coerenţa, care se evapora ca arsă de focul din acea privire. O ditamai sală mare, de unde îi vine și numele de... — Cine sunt oamenii aceștia? întrebă Monedă și arătă cu toiagul. Adunarea de vrăjitori, care se întorseseră să îl privească, se dispersă de parcă toiagul ar fi fost un aruncător de flăcări. Zinc urmări privirea magicianului. Monedă se uita la portretele și statuile foștilor Arhicancelari, atârnate de pereţi. Bărboși purtători de pălării ţuguiate, care ţineau în mâini manuscrise ornamentale sau părți simbolice și misterioase de echipamente astrologice, priveau în jos cu condescendenţă feroce sau, poate, cu constipaţie cronică. — De pe acești pereți, spuse Cartoforescu, două sute de magi supremi privesc în jos către tine. — Nu îmi plac, spuse Monedă și din toiag ţâșni un șuvoi de foc. Arhicancelarii dispărură. — Și ferestrele sunt prea mici... — Tavanul e prea înalt... — Totul e prea vechi... Vrăjitorii se aruncară la podea, ferindu-se din calea toiagului scuipător de vrăji. Zinc își trase pălăria peste ochi și se ghemui sub o masă, în timp ce însuși materialul din care era făcută Universitatea se rotea în jurul lui. Lemnul pârâia, piatra trosnea. Ceva îl atinse pe cap. Urlă. — Încetează! îi strigă Cartoforescu pe deasupra vacarmului. Ridică-ţi pălăria! Fii demn! — Da' tu ce cauţi sub masă? răspunse Zinc acru. — Trebuie să profităm de ocazie. — Așa cum ai făcut cu toiagul? — Urmează-mă! Zinc ieși din ascunziș, într-o nouă și îngrozitor de luminoasă lume. Pereţii din piatră aspră nu mai existau. Grinzile din lemn întunecos, bântuite de bufniţe, dispăruseră. La fel și podeaua cu dale de marmură, aranjate într-un model alb-negru care te făcea să lăcrimezi. Chiar și micile ferestre de sus, cu patina lor familiară de grăsime învechită, dispăruseră. Lumina soarelui, nefiltrată, pătrundea pentru prima dată în încăpere. Vrăjitorii se uitau unii la alții cu gurile căscate și ceea ce vedeau nu era ceea ce crezuseră întotdeuna că văd. Razele necruțătoare transmutau bogatele broderii din aur în poleială prăfuită, stofa opulentă în catifea pătată și tocită, bărbile frumoase și cârlionțate în încâlceli îngălbenite de nicotină, splendidele diamante în mediocre pietre de 54 Terry Pratchett - Lumea Disc Ankh. Lumina proaspătă se băga peste tot, eliminând toate umbrele confortabile. Și, Zinc trebuia să recunoască, ceea ce rămânea nu inspira prea multă încredere. Brusc, deveni extrem de conștient de faptul că pe sub robă - roba lui zdrențuită și prost croită, realiză el cu un nou spasm de vinovăţie, roba care avea și o zonă găurită de șoareci - era încălţat cu papuci de casă. Sala era acum aproape în totalitate din sticlă. Unde nu era sticlă era marmură. Era atât de frumoasă încât Zinc se simţi nedemn de ea. Se întoarse către Cartoforescu și îl văzu pe acesta holbându-se la Monedă cu ochi strălucitori. Majoritatea celorlalți vrăjitori aveau aceeași expresie. Dacă vrăjitorii nu ar fi fost atrași de putere nu ar mai fi fost vrăjitori și asta era putere adevărată. Toiagul îi hipnotizase ca pe niște cobre. Cartoforescu întinse mâna să atingă umărul băiatului, dar apoi se răzgândi. — Magnific, spuse el. Se întoarse către adunătura de vrăjitori și ridică braţele. — Fraţilor, intonă el, avem în mijlocul nostru un vrăjitor cu mare putere! Zinc îl trase de robă și îi șopti: — Era să te omoare... Cartoforescu îl ignoră. — Și propun... și îl propun pentru funcţia de Arhicancelar! După un moment de liniște izbucniră urale și strigăte dezaprobatoare. Mai în spatele mulțimii se iscară câteva încăierări. Vrăjitorii din faţă nu păreau însă așa dornici de scandal. Puteau vedea zâmbetul de pe faţa lui Monedă. Era luminos și rece, ca o lună plină. Se produse o busculadă și un vrăjitor mai în vârstă își croi drum până în fața mulțimii. Zinc îl recunoscu pe Ovin Hachiţian, vrăjitor de nivelul al șaptelea și conferenţiar al Tradiţiei. Era roșu de furie, cu excepţia locurilor în care era alb de mânie. Atunci când vorbi, cuvintele îi zburară prin aer de parcă erau cuțite. — Ai înnebunit? spuse el. Numai un vrăjitor de nivelul al optulea poate deveni Arhicancelar! Și trebuie să fie ales de ceilalţi vrăjitori cu vechime într-o adunare solemnă! (Corespunzător îndrumați de către zei, desigur.) Asta este Tradiţia! (Cât tupeu!). Hachiţian studiase Tradiţia Magiei timp de ani de zile și, pentru că magia tinde să fie un proces cu dus și întors, își pusese și ea amprenta pe el. Omul lăsa impresia că e fragil ca un pai și, nu se știe cum, anostitatea eforturilor sale intelectuale îl făcuse capabil să pronunţe semnele de punctuație. Rămase în picioare tremurând de indignare și realiză că devine din ce în ce mai singur. De fapt se afla în centrul unui cerc în expansiune, mărginit de vrăjitori gata să jure că nu îl mai văzuseră niciodată în viaţa 55 Copilul minune lor. Monedă își ridică toiagul. Hachiţian îl admonestă cu un deget sever. — Nu mă sperii tu pe mine, tinere, se burzului el. Oi fi tu talentat, dar numai talentul nu e suficient. Sunt multe alte calități care i se cer unui mare vrăjitor. Abilități administrative, de exemplu și înțelepciune și... Monedă își cobori toiagul. — Tradiţia se aplică tuturor vrăjitorilor, nu-i așa? întrebă el. — Absolut! Au fost întocmite... — Dar eu nu sunt un vrăjitor, mărite Hachiţian. Vrăjitorul ezită. — A, spuse și ezită din nou. Ai dreptate. — Dar sunt conștient de rolul înțelepciunii, viziunii și sfaturilor competente și voi fi onorat dacă vei putea să îmi procuri aceste mărfuri valoroase. De exemplu: de ce vrăjitorii nu stăpânesc universul? — Ce? . — E o întrebare simplă. In camera asta sunt, buzele lui Monedă se mişcară pentru o fracțiune de secundă, patru sute șaptezeci și doi de vrăjitori, experți în cele mai subtile dintre arte. Cu toate astea, tot ce stăpâniţi sunt câteva hectare de arhitectură de calitate inferioară. De ce? Vrăjitorii mai vârstnici schimbară priviri pline de subiînţeles. — Așa pare să fie, spuse Hachiţian în cele din urmă, dar, copile, noi avem domenii atemporale. Cu siguranţă, magia îţi poate conduce mintea către peisajul interior al artelor oculte... — Da, da, spuse Monedă. Cu toate astea pereţii exteriori ai Universităţii sunt extrem de solizi. De ce? Cartoforescu își umezi buzele. Era extraordinar. Copilul îi exprima gândurile. — Vă bateţi între voi pentru putere, spuse Monedă cu o voce mieroasă și totuși care este diferenţa, pentru omul care desfundă haznale sau pentru negustorul de rând, între un vrăjitor de nivelul al optulea și un biet scamator? Hachiţian îl privi perplex. — Copile, este evident chiar și pentru cel mai neînsemnat cetăţean. Robele și chiar ornamentele... — A, spuse Monedă, robele și ornamentele. Desigur. O tăcere scurtă, apăsătoare și îngândurată umplu sala. — Mie mi se pare, spuse Monedă într-un târziu, că vrăjitorii sunt stăpâni doar peste vrăjitori. Cine conduce realitatea de afară? — In ceea ce privește orașul, este condus de Patrician, Lordul Vetinari, spuse Cartoforescu prudent. — Și e un conducător corect și drept? Cartoforescu se gândi un moment înainte să răspundă. Se zvonea că rețeaua de spionaj a Patricianului era superbă. — Aș zice, spuse el cu precauţie, că este incorect și nedrept, dar în 56 Terry Pratchett - Lumea Disc mod democratic. E la fel de incorect și de nedrept cu toată lumea. — Și această stare de fapt vă mulțumește? Cartoforescu încercă să evite privirea lui Hachiţian. — Nu se pune problema dacă ne mulțumește sau nu, spuse el. Cred că nu ne-am gândit prea mult la asta. Vezi tu, adevărata vocaţie a unui vrăjitor... — Poate fi adevărat că cei înţelepţi se lasă conduși în acest fel? Cartoforescu mârâi. — Bineînţeles că nu! Fii serios! E vorba de toleranţă. Asta însemnă înțelepciune, o să pricepi când o să mai crești, e vorba de așteptarea momentului potrivit... — Unde e acest Patrician? Aș dori să-l văd. — Asta se poate aranja, spuse Cartoforescu. Patricianul e întotdeuna dispus să acorde vrăjitorilor audienţe și... — Acum eu o să-i acord /ui o audienţă, spuse Monedă. Trebuie să afle că vrăjitorii au așteptat destul momentul potrivit. La o parte, vă rog Işi ridică toiagul. XXX Conducătorul temporal al tentacularului oraș Ankh-Morpork era așezat în scaunul lui de la baza scărilor ce urcau spre tron și iscodea urme de inteligenţă în rapoartele iscoadelor sale. Tronul era vacant de peste două mii de ani, de la moartea ultimului descendent al familiei regale de Ankh. Legenda spunea că într-o zi orașul va avea din nou un rege și continua cu detalii despre săbii fermecate, semne distinctive din naștere în formă de căpșună și despre toate celelalte chestii cu care legendele bat câmpii în astfel de circumstanțe. De fapt, singura calitate necesară în prezent pentru ocuparea tronului era capacitatea de a supravieţui mai mult de cinci minute după dezvăluirea existenței vreunei săbii fermecate sau a vreunui semn din naștere, pentru că marile familii de negustori din Ankh conduceau orașul de mai bine de douăzeci de secole și ar fi renunțat la putere cu același entuziasm cu care un melc ar fi renunţat la cochilie. Actualul Patrician, capul extrem de bogatei și influentei familii Vetinari, era înalt, subţire și avea tot atâta sânge rece ca un pinguin mort. Numai uitându-te la el îţi făceai impresia că este genul de om care are o pisică albă pe care o mângâie absent în timp ce trimite oameni la moarte într-un bazin cu rechini și probabil că te-ai hazarda în continuare și ai presupune că deţine o colecție de porțelanuri fine pe care le sucește în toate părţile cu degetele lui albe-albăstrui în timp ce din adâncurile temniţei răzbat ecouri de strigăte sfâșietoare. L-ai crede în stare să folosească cuvinte ca „excepţional" și să aibă buzele subțiri. Părea a fi genul de persoană ale cărui clipiri merită notate în calendar. 57 Copilul minune Practic, nimic nu era mai departe de adevăr, cu toate că avea un mic terier sârmos și extrem de bătrân, numit Codiţă, care mirosea urât și gâfâia la oameni. Se spunea că era singurul lucru din lume de care îi păsa cu adevărat. Bineînțeles că uneori poruncea ca niște oameni să fie torturați îngrozitor până mureau, dar un astfel de comportament era considerat perfect acceptabil pentru un conducător civic și în general era aprobat de majoritatea covârșitoare a cetățenilori!. Cetăţenii din Ankh erau oameni practici, care considerau că decretul Patricianului ce interzicea mimii și orice formă de teatru stradal compensa o mulțime de neajunsuri. Patricianul nu impunea un regim de teroare, ci doar le impunea unora să ţină regim. Vetinari oftă și așeză ultimul raport peste grămada de hârtii de lângă scaun. In copilărie văzuse un jongleur care putea să învârtă în aer, simultan, douăsprezece farfurii. Dacă omul respectiv ar fi fost capabil să execute același truc cu o sută de farfurii, Vetinari considera că ar fi fost numai bun să-și înceapă ucenicia în arta conducerii Ankh-Morporkului, un oraș cândva asemuit unui mușuroi de termite răsturnat, doar că fără farmecul acestuia. Privi pe geam la îndepărtatul Turn al Artelor, centrul Universităţii Nevăzute și se întrebă într-o doară dacă vreunul dintre măscăricii ăia bătrâni și plicticoși ar putea găsi o soluţie pentru organizarea eficientă a tuturor hârtiilor ăstora. Bineînţeles că nu - doar nu te puteai aștepta ca un vrăjitor să înțeleagă un lucru atât de elementar ca spionajul civic. Oftă din nou și ridică stenograma conversațţiei dintre președintele Breslei Hoţilor și adjunctul său, care avusese loc la miezul nopţii în camera izolată fonic și ascunsă în spatele biroului de la sediul central al Breslei și... Era în Sala Ma... Nu era în Sala Mare a Universităţii Nevăzute, unde participase la câteva cine interminabile, doar că în jurul lui erau o mulţime de vrăjitori și toţi erau... „„„ schimbaţi. La fel ca Moartea, cu care câţiva dintre mai puțin norocoșii cetățeni ai orașului considerau că seamănă bine, Patricianul nu se supăra niciodată înainte de a se gândi bine mai înainte. Numai că uneori gândea foarte repede. Privi de jur împrejur la adunarea de vrăjitori, dar aceștia aveau un aer care îl făcu să-și înghită cuvintele mânioase. Arătau ca niște oi care dăduseră peste un lup încolţit, după ce tocmai auziseră de ideea că în unire stă puterea. 1 Majoritatea covârșitoare a cetățenilor fiind definită în acest caz ca mulţimea tuturor oamenilor care nu atârnau, în acel moment, cu capul în jos deasupra unei gropi pline cu scorpioni, (n.a.) 58 Terry Pratchett - Lumea Disc Era ceva în privirile lor. — Ce înseamă acestă neobră... ezită și apoi concluzionă, aceasta? E cumva o farsă de Ziua Zeilor Mărunţi? Ochii lui se rotiră prin încăpere, până întâlniră privirea unui băiețel care ţinea în mâna un toiag lung din metal. Copilul avea întipărit pe chip cel mai bătrân zâmbet pe care îl văzuse vreodată Patricianul. Cartoforescu tuși. — Înălţimea ta, începu el. — Spune odată, omule, îl bruscă Vetinari. Cartoforescu era iniţial ezitant, dar tonul Patricianului fusese puţin cam prea dictatorial. Pumnii vrăjitorului se încleștară. — Sunt vrăjitor de nivelul al optulea, spuse el liniștit și nu îţi permit să folosești tonul ăsta când mi te adresezi. — Bine zis, spuse Monedă. — Duceţi-l în temniţă, porunci Cartoforescu. — N-avem temniţă aici, spuse Zinc. Suntem într-o universitate. — Atunci duceți-l în pivniţa de vinuri, se răsti Cartoforescu. Și dacă tot vă duceţi până acolo, construiți și o temniță. — Ai cea mai vagă idee ce faci? întrebă Patricianul. Cer să mi se spună ce înseamnă această... — Nu ceri nimic, spuse Cartoforescu. Și asta înseamnă că de acum vrăjitorii vor fi la putere, așa cum e rânduiala. Și acum luați-l... — Voi? Să conduceţi Ankh-Morporkul? Niște vrăjitori care de abia se conduc pe ei înșiși? — Da! Cartoforescu realiză că acesta nu era tocmai cuvântul potrivit pentru o replică usturătoare, dar în același timp era conștient și de faptul că terierul Codiţă, care fusese teleportat odată cu stăpânul său, se împleticea pe podea chiorându-se la ghetele lui. — În acest caz, orice om cu adevărat înţelept va prefera să stea la adăpostul unei temnițe, spuse Patricianul. Și acum, veți înceta cu prosteala și mă veți pune la loc în palatul meu și există posibilitatea să nu pomenesc nimic de acest incident. Sau cel puţin niciunul dintre voi nu va avea ocazia să audă. Codiţă renunță la investigarea ghetelor lui Cartoforescu și o porni spre Monedă, lăsând în urma lui smocuri de păr. — Pantomima asta a durat destul, spuse Patricianul. Acum chiar că mă... Codiţă mârâi. Sunetul era primitiv și adânc și atinse o coardă sensibilă în cei de faţă, care simţiră nevoia de a se cocoța urgent într- un copac. Mâărâitul sugera umbre lunguieţe și cenușii, pornite la vânătoare la începuturile timpului. Era uimitor cum un animal atât de mic putea transmite atâta ameninţare, toată îndreptată spre toiagul din mâna lui Monedă. Patricianul făcu un pas înainte ca să înhațe animalul, iar 59 Copilul minune Cartoforescu ridică mâna și trimise de-a lungul încăperii un șuvoi de foc portocaliu și albastru. Patricianul dispăru. În locul în care stătuse, o mică șopârlă galbenă clipea cu stupizenie reptiliană și răuvoitoare. Cartoforescu își privi uimit degetele, de parcă le vedea pentru prima oară. — Meserie! șopti gâtuit. Vrăjitorii priviră în jos, la șopârla cu limbă bifurcată și apoi afară, spre orașul scăldat în lumina dimineţii. Acolo se aflau consiliul bătrânilor, Garda orașului, Breasla Hoţilor, Breasla Negustorilor, soborul de preoți... și nici unii nu aveau habar ce urma să îi lovească. A început, spuse pălăria din interiorul cutiei sale, aflată pe punte. — Ce anume? Întrebă Vânturache. Domnia magiei. Faţa lui Vânturache era lipsită de expresie. — Și e bine? Intelegi vreodată ce ti se spune? Vânturache simţi că intră pe un teren cât de cât cunoscut. — Nu, spuse el. Nu întotdeauna. Nu în ultimul timp. Nu foarte des. — Eşti sigur că ești vrăjitor? întrebă Conina. — Este singurul lucru de care nu m-am îndoit niciodată, răspunse el cu convingere. — Ce ciudat. Vânturache se așezase pe Bagaj, în plin soare, pe puntea din față a corăbiei Va/su/ Oceanic. Aceasta înainta pașnică prin apele verzui ale Mării Circulare. De jur împrejurul lui marinarii executau importante operațiuni nautice, era convins, și spera că le executau corect pentru că după înălţime, chestia care îi displăcea cel mai mult era adâncimea. — Pari neliniștit, îi spuse Conina, care îl tundea. Vânturache încerca să își micșoreze capul pe cât posibil în timp ce lamele ascuţite străluceau pe lângă el. — Chiar sunt. — Ce e de fapt Apocralipsa asta? Vânturache ezită. — Ei bine, e sfârșitul lumii. Oarecum. — Oarecum? Oarecum sfârșitul lumii? Vrei să spui că n-o să ne dăm seama? Ne vom uita de jur împrejur și ne vom întreba unii pe alţii „Nu vă supăraţi, aţi auzit cumva un zgomot?" — Clarvăzătorii nu s-au înţeles niciodată pe tema asta. Au făcut o mulțime de previziuni neclare. Unele dintre ele de-a dreptul nebunești. Așa că i s-a spus Apocralipsa. Un fel de Apocalipsă apocrifală. E un joc de cuvinte. — Nu e cine știe ce. 60 Terry Pratchett - Lumea Disc — Nu. Ai dreptate!?. Foarfecă din mâna Coninei hârșâia plină de zel. — Căpitanul pare foarte fericit că ne are oaspeți la bord, remarcă ea. — Da, pentru că lumea crede că un vrăjitor la bordul unei corăbii aduce noroc. Ceea ce nu e adevărat. — Totuși mulţi oameni cred asta. — A, da, poartă noroc altor oameni, numai că mie nu. Eu nu știu să înot. — Cum, niciun pic? Vânturache ezită și își aranjă grijuliu steluța din vârful pălăriei. — Cam cât de adâncă e marea în zona asta, după părerea ta? Aproximativ, așa? — Vreo doișpe stânjeni, cred. — Asta înseamnă că pot înota preţ de vreo doișpe stânjeni. — Nu mai tremura așa, era să-ți tai urechea, se răsti Conina. Se uită urât la un marinar care trecea pe acolo și agită foarfecă spre el. — Ce e, n-ai mai văzut până acum un om care se tunde? Cineva aflat sus, printre pânze, făcu un comentariu ce produse un val de râsete. — O să mă prefac că n-am auzit, spuse Conina și smuci cu sălbăticie pieptenul, dislocând astfel o mulţime de creaturi mici și inofensive. — Au! — Ei bine, ar fi trebuit să stai nemișcat. — E cam dificil să stau nemișcat când știu cine manevreză niște lame de oțel pe lângă capul meu. Și așa dimineața trecu, cu valuri mici la prova, cu scârțâit de vele și cu o complexă tunsoare în scări. Vânturache fu nevoit să recunoască, atunci când se privi într-un ciob de oglindă, că se produsese o schimbare în bine. Căpitanul spusese că se îndreptau spre orașul Al Khali, aflat pe coasta dinspre Miez a ținutului Klatch. — E la fel ca Ankhul, numai că are nisip în loc de mocirlă, explică Vânturache aplecându-se peste balustradă. Și are o foarte bună piaţă de sclavi. — Sclavia este imorală, spuse Conina cu convingere. — Serios? Vai de mine! spuse Vânturache. — Nu vrei să-ţi aranjez și barba? întrebă Conina plină de speranţă. Se opri cu foarfeca în mână și privi în largul mării. — Există un anume tip de marinari care se deplasează într-o canoe cu niște chestii de metal în lateral și cu un fel de ochi roșu pictat în faţă și cu o pânză mică? întrebă ea. 12 Gusturile vrăjitorilor în materie de jocuri de cuvinte sunt comparabile cu gusturile lor pentru obiecte strălucitoare, (n.a.) 61 Copilul minune — Am auzit de piraţii sclavagiști din Klatch, spuse Vânturache, dar asta e o corabie mare, nu cred că un pirat ar îndrăzni s-o atace. — Unul singur poate că nu ar îndrăzni, spuse Conina privind în continuare spre zona aceea neclară unde cerul se îmbină cu marea, dar ăștia cinci s-ar putea să îndrăznească. Vânturache privi în zare și apoi în sus către omul care făcea de gardă și care scutură din cap. — Haide, se hlizi el, amuzant ca o scurgere înfundată. De fapt nu vezi nimic acolo. Nu-i așa? — Câte zece oameni în fiecare canoe, spuse Conina încruntată. — Auzi, gluma e glumă... — Cu săbii lungi și încovoiate. — Ei bine, eu nu văd... — ... cu plete lungi și cam murdare care le flutură în vânt... — Cu vârfurile despicate, așa-i? spuse Vânturache acru. — Încerci să fii nostim? — Eu? — Și iată-mă aici fără nicio armă, spuse Conina traversând puntea. Pun pariu că nu există nicio sabie ca lumea pe corabia asta. — Nu te îngrijora. Poate vin pentru un șamponat. În timp ce Conina scormonea frenetică prin rucsac, Vânturache se furișă până la cutia pălăriei de Arhicancelar și îi deschise capacul, cu precauţie. — Nu e nimic acolo, nu-i așa? De unde vrei să știu? Pune-mă pe cap. — Ce? Pe capul meu? O, pe toti zeii... — Dar eu nu sunt un Arhicancelar, spuse Vânturache. Vreau să zic, am auzit despre gânditul la rece, dar... Am nevoie să folosesc ochii tăi. Acum poartă-mă. Pe capul tău. — Hmm. Ai încredere în mine. E Vânturache nu putu să nu se supună. Işi luă pălăria lui cenușie și obosită de pe cap cu mare grijă, se uită drăgăstos la steluța dezmembrată și apoi scoase pălăria de Arhicancelar din cutie. Era mai grea decât s-ar fi așteptat. Octarinele din jurul coroanei pâlpâiau slab. O așeză cu grijă peste noua sa frizură, ţinându-și mâinile încleștate pe bordură în caz că ar simţi primul fior de îngheț. De fapt se simţea incredibil de ușor. Și mai simţea mare înțelepciune și putere - nu tocmai prezente, dar, mental vorbind, pe vârful limbii sale metaforice. Crâmpeie ciudate de amintiri îi traversară mintea, dar nu erau amintiri de care își amintea să și le mai fi amintit vreodată. Le încercă cu grijă, ca arunci când împungi cu limba o măsea cariată și iată-le... 62 Terry Pratchett - Lumea Disc Două sute de Arhicancelari morți se pierdeau în trecutul sumbru și înghețat, unul în spatele celuilalt, privindu-l cu ochi străini și goi. Din cauza asta e așa de rece, își spuse el, căldura se scurge în lumea morților. O, nu... Când pălăria vorbi, văzu mișcându-se două sute de perechi de buze palide. Cine ești tu? Vânturache, gândi Vânturache. Și în ascunzișurile minţii sale încercă să gândească doar pentru sine... ajutor. Simţi cum genunchii îi cedează sub greutatea secolelor. Cum e să fii mort? Gândi el. Moartea este doar un somn, îi spuseră vrăjitorii. Dar ce simţi? gândi Vânturache. Vânturache, vei avea o șansă de neegalat să afli, când vor ajunge canoele alea aici. Cu un urlet de frică sări ca ars în picioare și își smulse pălăria de pe cap. Viaţa reală, cu sunetele ei, îi năvăli înapoi în minte, dar pentru că cineva lovea cu frenezie într-un gong foarte apropiat de urechea lui, situația nu se schimbase în bine. Acum ambarcaţiunile erau vizibile pentru toată lumea și tăiau apa într-o liniște sinistră. Siluetele îmbrăcate în negru din canoe ar fi trebuit să strige și să chiuie; asta nu ar fi îmbunătăţit situaţia cu nimic, dar ar fi părut mai corespunzător. Liniștea sugera hotărâre maximă în vederea unui scop precis. — Pe toţi zeii, a fost îngrozitor. Dar și asta e la fel. Membrii echipajului se agitau haotic pe punte, înarmaţi cu mici iatagane. Conina îl bătu pe umăr pe Vânturache. — Vor încerca să ne captureze vii. — Aha, spuse Vânturache slăbit. Bun! Apoi își mai aminti ceva despre negustorii de sclavi din Klatch și simţi cum i se usucă gâtul. — Pe tine, pe tine te vor de fapt, spuse el. Am auzit eu ce le fac... — Crezi că ar trebui să știu? întrebă Conina. Spre oroarea lui Vânturache, fata nu părea să fi găsit nicio armă. — Or să te arunce într-un harem! Conina ridică din umeri. — Ar putea fi și mai rău. — Dar sunt atâtea încuietori și cuie acolo și după ce se închide ușa... se hazardă Vânturache. Canoele erau atât de aproape acum încât fețele hotărâte ale vâslitorilor se puteau vedea foarte bine. — Ala nu e un harem, e o Fecioară de Fier. Nu știi ce e ăla un harem? — Aă... Ea îi spuse. El deveni stacojiu. — Oricum, ar trebui să mă prindă mai întâi, spuse Conina. Tu însă ar trebui să îţi faci probleme. 63 Copilul minune — Eu, de ce? — Eşti singura persoană în afară de mine care poartă rochie. Vânturache pufni. — E orobă... — Robă, rochie. Poţi spera că sunt în stare să facă diferenţa. O mână ca un snop de banane cu inele îl apucă pe Vânturache de umăr și îl întoarse cu faţa în spate. Căpitanul, un om cu o constituţie generoasă ca de urs, originar din ţinuturile dinspre Miez, îi strigă în faţă printr-o aglomerare de păr facial: — Ha! Ei nu știu că noi la bord un vrăjitor avem. Și el cu un verde foc o să le pârjolească mațele. Ha? Pădurile întunecate ale sprâncenelor lui se încruntară când deveni evident că Vânturache nu era tocmai pregătit să-și dezlănţuie vrăjile răzbunătoare asupra invadatorilor. — Ha? insistă căpitanul, făcând ca o singură silabă să realizeze efectul de îngheţat sângele în vine al unui întreg șir de ameninţări. — Păi, eu... ăă, tocmai mă încălzeam, spuse Vânturache. Asta făceam. Mă pregăteam. Foc verde era, da? — Și plumb încins să le treacă prin oase, spuse căpitanul. Și să aibă pielea bășicată și scorpioni nemiloși să le mănânce creierii pe dinăuntu și... Prima canoe ajunse lângă corabie și în balustradă se înfipseră cârlige de metal. Odată ce primii vânători de sclavi își făcură apariția, căpitanul își scoase grăbit iataganul din teacă. Se opri pentru o clipă și se întoarse către Vânturache. — Tu încălzești repede la tine, că altfel n-o să mai ai ce să încălzești. Ha? Vânturache se întoarse către Conina, care se sprijinea de balustradă examinându-și unghiile. — Ar trebui să te apuci de treabă, spuse ea. Deci cincizeci de focuri verzi și plumbi încinși la pachet. Cu garnitură de bășici și scorpioni. Și fără milă. — Așa păţesc mereu, gemu Vânturache. Se aplecă peste balustradă înspre ceea ce considera a fi podeaua principală a corăbiei. Invadatorii câștigau prin superioritate numerică, folosind plase și funii pentru a supune echipajul. Lucrau într-o liniște absolută, lovind și eschivând, evitând pe cât posibil folosirea săbiilor. — Ca să nu cumva să strice marfa, oferi Conina, ca explicaţie. Vânturache privi îngrozit cum căpitanul se prăbușea sub presiunea siluetelor negre, urlând: — Foc verde, foc verde! Se trase înapoi. Nu era prea bun la magie, dar avea o rată de succes de sută la sută la rămasul în viaţă și nu vroia să o diminueze. Tot ce avea de făcut era să înveţe să înoate în intervalul de timp dintre 64 Terry Pratchett - Lumea Disc momentul saltului și momentul intrării în apă. Merita încercat. — Ce mai aștepți? Hai să plecăm câtă vreme sunt încă ocupați, îi spuse Coninei. — Am nevoie de o sabie, spuse ea. — În curând n-o să știi pe care s-o alegi. — Doar una îmi e de ajuns. Vânturache lovi cu piciorul în Bagaj. — Haide, o să ai de plutit la greu. Bagajul își întinse piciorușele cu o nonșalanţă exagerată, se întoarse încet și se așeză lângă fată. — Trădătorule, spuse Vânturache către balamalele Bagajului. Se părea că deja lupta se terminase. Cinci dintre pirați urcară scara pe puntea de sus, lăsâdu-și în urmă majoritatea colegilor care îi strângeau pe membrii echipajului învins. Conducătorul lor își scoase masca și aruncă o privire pofticioasă și întunecată spre Conina; apoi se întoarse și îi aruncă același gen de privire lui Vânturache, numai că pentru ceva mai mult timp. — E o robă, se grăbi Vânturache să spună. Și ar fi bine să ai grijă ce faci pentru că eu sunt vrăjitor. Trase aer în piept și continuă: — Numai îndrăznește să mă atingi și o să mă faci să îmi doresc să nu fi făcut asta. Te previn. — Un vrăjitor? Din vrăjitori nu poţi să scoţi sclavi buni și puternici, spuse meditativ conducătorul. — Absolut, spuse Vânturache. Așa că mai bine îmi dai drumul... Conducătorul îi făcu semn unuia dintre colegii săi spre Conina. Apoi arătă cu un braţ tatuat spre Vânturache. — Nu-l omorâţi prea repede. De fapt... făcu o pauză și îl trată pe Vânturache cu un zâmbet plin de dinţi. Poate... da. De ce nu? Știi să cânţi, vrăjitorule? — S-ar putea să știu, spuse Vânturache cu precauţie. De ce? — Ai putea fi tocmai omul de care are nevoie Califul în harem. Câţiva vânători de sclavi începură să râdă. — Poate fi o ocazie unică, continuă conducătorul, încurajat de aprecierile spectatorilor. Din spatele lui veneau alte aprobări, care mai de care mai lipsite de prejudecăţi. Vânturache se trase înapoi. — Nu cred, spuse el, dar vă mulțumesc oricum. Nu sunt croit pentru așa ceva. — O, dar ai putea fi, spuse conducătorul cu privirea strălucindu-i. Ai putea fi. — Of, pentru numele zeilor, bombăni Conina. Îi privi pe bărbaţii care o încadrau de-o parte și de alta și apoi mâinile i se mișcară. Cel înjunghiat cu foarfecă a suferit probabil mai puţin decât cel scrijelit de pieptene, date fiind stricăciunile pe care le 65 Copilul minune poate aduce unei fețe un pieptene metalic. Conina se aplecă și ridică de pe jos o sabie scăpată de unul dintre cei doi bărbaţi atacați și se năpusti spre ceilalți doi. Conducătorul se întoarse după ţipete și văzu în spatele său Bagajul cu capacul deschis. Vânturache se aruncă în spatele lui ca o ghiulea, azvârlindu-l în misterioasele adâncimi multidimensionale din interiorul cufărului. Se auzi un răcnet, care fu brusc întrerupt. Apoi se auzi un declic, ca al zăvorului de la porțile iadului. Vânturache se trase înapoi, tremurând. — O ocazie unică, mormăi în bărbie citatul poaspăt învăţat. Măcar el avea ocazia unică de a o vedea pe Conina luptând. Foarte puţini oameni au șansa asta de două ori. Adversarii ei mai întâi rânjiră văzând curajul unei biete fete care îndrăznea să-i atace și apoi trecură prin diverse stadii de uimire, dubiu, îngrijorare și teroare abjectă pe măsură ce deveneau centrul unui cerc din oțel, luminos și foarte strâns. Conina îl rezolvă pe ultimul dintre gardienii conducătorului cu o serie de lovituri care făcură ochii lui Vânturache să se umezească și apoi, cu un oftat, sări balustrada pe puntea principală. Spre nemulțumirea lui Vânturache, Bagajul se luă după ea, amortizându-și căderea cu ajutorul unui vânător de sclavi pe care ateriză în forţă, ceea ce spori panica subită a invadatorilor - deși era destul de neplăcut să fii atacat cu acuratețe mortală și feroce de o fată drăguță îmbrăcată într-o rochie albă cu flori, era și mai neplăcut pentru orgoliul masculin să fii bătut de un accesoriu de voiaj, iar situaţia nu era mai plăcută nici pentru restul masculului. Vânturache aruncă o privire peste balustradă. — Exhibiţionistule, murmură el. Un cuţit de aruncat ciupi lemnul de lângă bărbia sa și apoi ricoșă pe lângă o ureche. Işi ridică mâna spre durerea înțepătoare și apoi se holbă la ea îngrozit înainte de a-și pierde încetișor cunoștința. Nu fiindcă nu suporta să vadă sânge în general, ci pentru că imaginea propriului sânge era foarte supărătoare. Piaţa din Rondul Erut, o largă deschidere de piatră cubică aflată în faţa porților negre ale Universităţii, era în plin vacarm. Se spunea că în Ankh-Morpork totul era de vânzare, cu excepţia berii și a femeilor, pe care le puteai numai închiria. Și aproape orice fel de marfă era disponibilă în piaţa Erut, care crescuse de-a lungul anilor, tarabă cu tarabă, până când noii veniţi fuseseră puși cu spatele la însuși zidul Universităţii; de fapt zidul devenise un binevenit suport pentru rafturi cu haine și etajere cu talismane. Nimeni nu observă când se deschiseră porţile. Dar liniștea se rostogoli în afara Universităţii, răspândindu-se prin 66 Terry Pratchett - Lumea Disc piața gălăgioasă și aglomerată, ca primele valuri ale fluxului clipocind într-o mlaștină luxuriantă. Nu era, de fapt, o liniște reală, ci un mare răcnet de anti-zgomot. Liniştea nu e opusul sunetelor, e doar absența lor. Acesta era sunetul aflat de partea cealaltă a liniștii, anti-zgomotul, iar decibelii săi fantomatici acopereau strigătele pieței ca o cortină de catifea. Oamenii din mulțime se uitau împrejur înnebuniţi, dând din gură ca niște peștișori aurii și cam cu același efect. Toate capetele se întoarseră către porți. Se mai scurgea ceva de acolo, în afară de acea cacofonie de tăcere. Tarabele din fața porților începură să alunece pe piatra cubică, împrăștiindu-și marfa. Proprietarii lor se adăpostiră în timp ce tarabele loviră rândul următor și se rostogoliră mai departe, îngrămădindu-se una peste alta până când de-a latul pieţei apăru o alee largă de caldarâm liber și curat. Ardroty Toiagmare, Furnizor de Plăcinte Pline de Personalitate, tocmai se zgâia pe deasupra rămășitelor tarabei sale în momentul în care vrăjitorii își făcură apariţia. Îi cunoștea pe vrăjitori, sau cel puţin credea că îi cunoaște. Erau niște bătrânei inofensivi, îmbrăcaţi ca niște canapele uzate, clienţi fideli pentru orice marfă la preț redus datorită vechimii sau a unei personalități mai presus de toleranța oricărei casnice. Dar acești vrăjitori erau ceva nou pentru Ardroty. Intraseră în Rondul Erut ca niște stăpâni. Unde pășeau, scăpărau mici steluțe albastre. Păreau, cumva, mai înalți. Sau poate că de vină era felul în care umblau. Da, asta era... Ardroty avea un strop de magie în bagajul său genetic și în timp ce îi privea pe vrăjitori cum trec prin piaţă, acesta îi spunea că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face pentru sănătatea proprie ar fi să-și împacheteze cuţitele și tocătoarele și să plece din oraș, oricând în următoarele zece minute. Ultimul vrăjitor din grup rămase în urma colegilor săi și privi de jur împrejurul pieţei, cu dispreț. — Pe vremuri erau arteziene aici, spuse el. Voi ăștia, luaţi-vă tălpășița. Negustorii se priviră unii pe alţii. Vrăjitorii vorbeau de regulă pe un ton superior, era de așteptat. Dar vocea aceea avea o tonalitate pe care n-o mai auziseră până atunci. Avea pumni în ea. Ochii lui Ardroty fugiră într-o parte. Ridicându-se ca un înger al răzbunării dintre ruinele tarabei sale cu stele de mare și scoici, dizlocând diverse moluște de prin barbă și scuipând oțet, își făcu apariţia Bărcuț Cimpoieru, despre care se spunea că poate să desfacă stridii cu o singură mână. Anii petrecuţi desprinzând moluște de pe stânci și luptând cu meduzele uriașe din Golful Ankh îi conferiseră acel gen de fizic asociat în mod normal cu plăcile tectonice. Nu se ridica în 67 Copilul minune picioare, ci mai degrabă se desfășura. Apoi își croi drum până în dreptul vrăjitorului și, tremurând, îndreptă un deget către rămășițele lumești ale tarabei sale, de unde câţiva homari întreprinzărori tocmai încercau să evadeze. Mușchii de la marginea gurii îi zvâcneau ca niște ţipari furioși. — Tu ai făcut asta? întrebă el. — La o parte, prostovane, spuse vrăjitorul, patru cuvinte care, în opinia lui Ardroty, îi dădeau speranţa de viaţă a unui țambal din sticlă. — Eu urăsc la vrăjitori, spuse Cimpoieru. Eu urăsc la vrăjitori cu adevărat. Așa că o să te pocnesc, ai? Își trase pumnul înapoi și își luă avânt. Vrăjitorul ridică o sprânceană și un foc auriu îl învălui pe vânzătorul de crustacee. Se auzi un sunet ca de mătase sfâșiată și Cimpoieru dispăru. În locul unde stătuse rămaseră, așezate cuminţi pe piatra cubică, două ghete fumegânde. Nimeni nu știe de ce întotdeauna rămân ghetele fumegânde, indiferent cât de mare a fost explozia. E una din acele chestii. Ochii atenţi ai lui Ardroty observară că vrăjitorul însuși era aproape la fel de surprins ca mulţimea, dar își reveni magnific, făcând o înfloritură cu toiagul. — Asta ar trebui să vă fie învăţătură de minte, spuse el. Nimeni nu ridică mâna asupra unui vrăjitor, aţi înţeles? Se vor schimba multe pe aici. Da, ce vrei? Ultima remarcă îi fusese adresată lui Ardroty, care încerca să plece fără să fie remarcat. Scurmă rapid prin tava lui cu plăcinte. — Mă întrebam dacă înălțimea voastră nu ar dori să achiziționeze una din aceste plăcinte minunate, spuse el în grabă. Foarte hrănitoa... — Privește aici cu mare atenţie, persoană vânzătoare de plăcinte. Vrăjitorul întinse mâna, făcu un gest ciudat cu degetele și o plăcintă apăru din senin. Era pufoasă și aurie și avea o crustă perfectă. Dintr-o simplă privire, Ardroty își dădu seama că era plină ochi cu carne macră de porc și lipsită de zone mari pline cu aer care nu se văd și care reprezintă marja lui personală de profit. Era genul de plăcintă în care purcelușii speră să ajungă atunci când vor crește mari. Inima lui Ardroty se umplu de durere. Falimentul îi plutea prin faţa ochilor, frumos rumenit. — Vrei să guști? întrebă vrăjitorul. Mai sunt destule de unde a venit asta. — De unde-o mai fi apărut... spuse Ardorty. Privi peste plăcintă la faţa vrăjitorului și în strălucirea dementă a acelor ochi văzu cum lumea se răstoarnă cu susul în jos. Se retrase, distrus și o porni către cea mai apropiată ieșire din oraș. De parcă nu era destul de rău că vrăjitorii omorau oameni, acum le mai luau și mijloacele de existenţă, gândi el. 68 Terry Pratchett - Lumea Disc O găleată de apă îl stropi peste faţă pe Vânturache, trezindu-l brusc dintr-un vis oribil în care se făcea că o sută de femei mascate încercau să-l tundă cu ajutorul unor paloșe și aveau mare succes. Unii oameni ar interpreta un astfel de coșmar drept anxietatea castrării și l-ar da uitării, dar subconștientul lui Vânturache putea recunoaște groaza- înfiorătoare-de-a-fi-tăiat-în-bucăţi atunci când dădea nas în nas cu ea. Pentru că o întâlnea aproape mereu. Se ridică în șezut. — Te simţi bine? îl întrebă Conina îngrijorată. Vânturache își roti ochii de jur împrejurul punţii răvășite. — Nu tocmai, răspunse el cu precauție. Nu păreau să mai fie pirați înveșmântați în negru prin apropiere, sau cel puţin nu în poziţie verticală. Erau însă mulţi membri ai echipajului, toți la o distanţă respectuoasă faţă de Conina. Doar căpitanul stătea ceva mai aproape, cu un zâmbet tâmp întipărit pe față. — Au plecat, spuse Conina. Au luat ce au putut și au plecat. — Nește ticăloși, spuse căpitanul, dar vâslește tare repede! Conina tresări atunci când căpitanul îi plezni o palmă răsunătoare peste spate și adăugă: — Bine luptă ea, pentru o cocoană. Da! Vânturache se ridică nesigur în picioare. Corabia înainta veselă spre un petic îndepărtat de pământ aflat la linia orizontului, care trebuia să fie coasta dinspre Miez a Klatchului. El personal era complet nevătămat, începu să se înveselească puţin. Căpitanul îi salută din cap și plecă grăbit să-și strige ordinele legate de pânze și funii și chestii. Conina se așeză pe Bagaj, care nu păru să aibă obiecţii. — A zis că ne este într-atât de recunoscător încât ne va duce până la Al Khali, spuse ea. — Credeam că oricum așa aranjasem, spuse Vânturache. Am văzut când i-ai dat banii și toate alea. — Da, numai că plănuise să ne captureze și să mă vândă pe mine ca sclavă, când ajungeam. — Cum și pe mine nu mă vindea? întrebă Vânturache și pufni. Bineînţeles, din cauza robei de vrăjitor, n-ar îndrăzni... — Ăă, da. De fapt, a zis că pe tine ar fi fost nevoit să te dea pe degeaba, spuse Conina în timp ce se străduia să scoată o așchie imaginară din capacul Bagajului. — Să mă dea pe degeaba? — Da, ăă, cum ar veni, un vrăjitor gratuit la fiecare concubină. Hmm. — Nu văd ce legătură au legumele cu toate astea. Conina îl privi lung și intens și când văzu că nu zâmbește, oftă și spuse: — De ce sunteţi voi, vrăjitorii, mereu neliniștiți de prezenţa femeilor? 69 Copilul minune — Ei, hai că-mi place! Dacă vrei să știi... uite, oricum, chestia e că mă înțeleg foarte bine cu femeile în general, doar femeile cu săbii mă neliniștesc. Se gândi pentru o clipă la ce spusese și apoi adăugă: — La drept vorbind, oricine poartă sabie mă neliniștește. Conina zgândări conștiincioasă așchia. Bagajul scârțâi mulțumit. — Și mai e ceva ce-o să te neliniștească, mormăi ea. — Hmm? — A dispărut pălăria. — Ce? — Nu am putut să-i împiedic. Au luat tot ce le-a căzut în mână. — Piraţii au fugit cu pălăria? — Nu-mi vorbi mie pe tonul ăsta! Doar nu eram eu cea care dormea liniștită în timp ce... Vânturache începu să dea din mâini, frenetic. — Nununu, nu te ambala, nu ţi-am vorbit pe niciun ton, vreau doar să mă gândesc puţin la toată tărășenia. — Căpitanul crede că probabil s-au întors deja la Al Khali, o auzi el pe Conina. Există un loc pe unde își face veacul elementul criminal și în curând vom putea... — Nu văd de ce ar trebui să facem ceva, spuse Vânturache. Pălăria dorea să rămână în afara Universităţii și nu cred că piraţii vor trece vreodată pe acolo. — O să-i lași să fugă cu ea? întrebă Conina, șocată. — Ei bine, cineva trebuie s-o facă. Doar că nu văd de ce aș fi eu acela. — Dar ai spus că e simbolul vrăjitorimii! Că la ea aspiră toți vrăjitorii! Nu poți s-o lași să-ți scape chiar așa! — Stai să vezi! Vânturache se așeză. Era, într-un mod straniu, surpins. Tocmai luase o hotărâre. Era a lui. Îi aparţinea. Nimeni nu îl fortase. Uneori părea că viaţa lui e o înșiruire de belele în care intrase din cauza lucrurilor pe care și le doreau alţii, dar acum luase el o hotărâre și cu asta basta. Va debarca în Al Khali și va găsi o cale să se întoarcă acasă. Altcineva putea salva lumea, și el îi ura succes. Luase o hotărâre. Se încruntă. Oare de ce nu era mulțumit? Pentru că e o hotărâre greșită, prostule. Gata, gândi el, am avut destule voci în cap. Afară. Dar aici e locul meu. Adică tu ești eu? Sunt conștiința ta. Aha. Nu poți să le permiţi să distrugă pălăria. Este simbolul... „„. da, bine, știu... simbolul magiei supuse Tradiţiei. Magiei aflată sub controlul 70 Terry Pratchett - Lumea Disc omenirii. Doar nu vrei să ne întoarcem la acei ioni întunecați... „.„Ce?... loni... Vreau să spun eoni? Așa. Eoni. Să ne întoarcem cu eoni în urmă, pe vremea când magia brută era la putere. Intreaga structură a realității era zdruncinată zilnic. Era destul de groaznic, pot să mi-o spun. Cum de știu asta? Memorie rasială. Hopa. Am eu așa ceva? Oarecum. Parte dintr-una. Da, bine, dar de ce eu? In sufletul tău, tu știi că ești un vrăjitor adevărat. Cuvântul „Vrăjitor" e gravat în inima ta. — Da, dar problema e că mă tot întâlnesc cu oameni care vor să vadă asta cu ochii lor, spuse Vânturache nefericit. — Ce zici? întrebă Conina. Vânturache privi către peticul de pământ de la orizont și oftă. — Vorbeam de unul singur. Cartoforescu examină pălăria cu un ochi critic. Înconjură masa și o privi din alt unghi. În cele din urmă spuse: — E destul de reușită. De unde ai făcut rost de octarine? — Sunt doar pietre de Ankh de foarte bună calitate, spuse Zinc. Dar te-au păcălit, nu-i așa? Era o pălărie magnifică. De fapt, Zinc trebuia să recunoască, arăta cu mult mai bine decât cea originală. Vechea pălărie de Arhicancelar era mai degrabă obosită. Broderia din fir de aur dobândise patină și pe alocuri se destrămase. Copia reprezenta o îmbunătăţire semnificativă. Copia avea stil. — Imi place în mod deosebit dantela, spuse Cartoforescu. — Mi-a consumat o grămadă de timp. — De ce n-ai încercat cu magie? Cartoforescu își flutură degetele și înșfăcă paharul înalt și rece care apăruse suspendat în aer. Sub umbreluța de hârtie și salata de fructe conţinea o tărie lipicioasă și costisitoare. — N-a mers, spuse Zinc. Pur și simplu, ăă, nu ieșea ca lumea. A trebuit să-i cos cu mâna fiecare țechin. intinse mâna după cutia pălăriei. Cartoforescu tuși în pahar. — N-o pune încă la loc, spuse el și luă pălăria din mâinile trezorierului. Mi-am dorit întotdeuna să fac asta... Se întoarse către oglinda mare de pe peretele trezorierului și își cobori cermonios pălăria peste buclele cam năclăite. Prima zi de magie pură se apropia de sfârșit și vrăjitorii reușiseră să 71 Copilul minune schimbe totul, mai puţin pe ei înșiși. Cu toţii încercaseră pe furiș, atunci când credeau că nu-i vede nimeni. În intimitatea biroului său, chiar și Zinc avusese o tentativă. Reușise să devină cu douăzeci de ani mai tânăr, cu niște pectorali tari ca piatra, dar în clipa în care își pierduse concentrarea se scofâlcise la loc, revenind la vechea formă și vârstă într-un mod extrem de neplăcut. Felul în care arătai avea ceva elastic. Cu cât te schimbai mai mult, cu atât îţi reveneai mai rapid. Și revenirea asta era cea mai grea. Buzduganele, săbiile și ghioagele sunt considerate, în general, arme de temut, dar nici una dintre ele nu se compară cu douăzeci de ani care te pleznesc subit peste ceafă. Toate astea pentru că, aparent, magia pură nu avea efect asupra lucrurilor intrinsec magice. Cu toate astea, vrăjitorii făcuseră câteva îmbunătăţiri importante. De exemplu, roba lui Cartoforescu devenise o confecţie opulentă din mătase și dantelă, de un prost gust absolut, ce conferea purtătorului aspectul unei imense gelatine roșii învelită într-o husă drapată. — Îmi vine bine, nu-i așa? întrebă Cartoforescu, ajustând borurile pălăriei și dându-i astfel un aer nepotrivit de depravat. Zinc nu răspunse. Se uita pe geam. Era evident că se făcuseră unele îmbunătățiri. Fusese o zi aglomerată. E Vechile ziduri de piatră dispăruseră. In locul lor apăruse un gard din fier forjat, destul de drăguţ. In spatele acestuia orașul strălucea ca în povești, transformat într-un poem de marmură albă și ţigle roșii. Fluviul Ankh nu mai era canalul de scurgere pe care îl știa din copilărie, ci o panglică sclipitoare ca cristalul, plină cu - detaliu de fineţe - crapi găsuni ce pluteau prin apa pură ca zăpada topită”. Văzut de deasupra, Ankh-Morporkul te putea orbi. Strălucea. Toate gunoaiele acumulate de-a lungul mileniilor fuseseră înlăturate. Ceea ce îl făcea pe Zinc să nu se simtă în apele lui. Nu își găsea locul, de parcă ar fi purtat haine noi care îi provocau mâncărimi. Bineînţeles, purta haine noi care îi provocau mâncărimi, dar nu asta era problema. Lumea cea nouă era foarte frumoasă, exact așa cum ar fi trebuit să fie și totuși și totuși - oare chiar își dorise o asemenea schimbare, sau își dorise doar ca lucrurile să fie rearanjate mai corespunzător? — Am spus, nu-i așa că parcă ar fi fost făcută pentru mine? întrebă Cartoforescu. Zinc se întoarse inexpresiv către el. — Aă? 13 Bineînţeles, cetăţenii din Ankh-Morpork susţinuseră întotdeauna că oricum apa fluviului era incredibil de pură. Orice apă care fusese filtrată de atâţia rinichi, argumentau ei, trebuia să fie într-adevăr foarte pură. (n.a.) 72 Terry Pratchett - Lumea Disc — Pălăria, omule. — A. Aă, foarte... potrivită. Cu un oftat, Cartoforescu își scoase piesa barocă de pe cap șio așeză cu grijă în cutie. — Mai bine i-am duce-o băiatului, spuse el. A început să întrebe de ea. — Mă deranjează că nu știm unde e cea adevărată, spuse Zinc. — Este aici, spuse Cartoforescu hotărât, ciocănind în cutie. — Mă refeream la, ăă, cea adevărată. — Aceasta este cea adevărată. — Mă refeream la... — Aceasta este Pălăria de Arhicancelar, spuse Cartoforescu apăsat. Ar fi trebuit să știi acest lucru. Doar tu ai făcut-o. — Da, dar... începu trezorierul fără prea multă convingere. — Doar n-ai fa/fisicat-o, nu? — Nu, ăă, ca atare... — E doar o pălărie. E ceea ce oamenii cred că este. Dacă oamenii îl văd pe Arhicancelar purtând-o, vor crede că este autentică. Și, într-un sens anume, chiar este. Lucrurile sunt definite de funcţia pe care o îndeplinesc. Și oamenii la fel, desigur. Astea sunt bazele fundamentale ale vrăjitoriei. Cartoforescu făcu o pauză pentru a spori efectul dramatic și trânti cutia pălăriei în braţele lui Zinc. — „Cogitum ergot pălărium", am putea spune. Zinc lucrase la un studiu de caz despre limbile moarte, asa că făcu un efort și se hazardă: — „Gândesc, deci sunt o pălărie"? — Ce? întrebă Cartoforescu în timp ce porniră pe scări în jos către noua versiune a Sălii Mari. — „Cred că sunt o pălărie nebună"? sugeră Zinc. — Taci odată, bine? Ceaţa încă mai persista deasupra orașului, vălurile ei de aur și argint preschimbându-se în sânge pe măsură ce soarele se pregătea să apună și își trimitea ultimele raze prin ferestrele sălii. Monedă era așezat pe un taburet, cu toiagul pe genunchi. Zinc realiză că nu-l văzuse niciodată pe băiat fără toiag, ceea ce era straniu. Majoritatea vrăjitorilor și le ţineau sub pat, sau agățate deasupra șemineului. Nu îi plăcea acest toiag. Era negru, dar nu din motive de culoare, ci pentru că părea mai degrabă o gaură mișcătoare căscată spre un alt, mult mai neplăcut, set de dimensiuni. Nu avea ochi, dar cu toate astea părea că îl privește pe Zinc de parcă i-ar fi cunoscut cele mai intime gânduri, ceea ce pe moment era mai mult decât cunoștea însuși Zinc. Pielea i se făcu de găină pe măsură ce traversă încăperea alături de Cartoforescu și simţi suflul de magie brută venind dinspre silueta 73 Copilul minune așezată. Câteva zeci de vrăjitori cu vechime erau adunați în jurul taburetului și priveau minunându-se către podea. Zinc se aplecă să vadă și el și văzu... Lumea. Plutea într-o băltoacă neagră ca smoala ce părea că face parte chiar din podea și Zinc realiză cu groază că era chiar lumea, nu o imagine sau o proiecție a ei. Avea și nori deasupra și de toate. Putea distinge pustietatea înghețată dinspre Miez, Continentul Contragreutate, Marea Circulară, Cascada, toate erau acolo, mici și pastelate și cât se poate de reale... Cineva îi vorbea. — Aă? spuse el și brusca scădere a temperaturii metaforice îl aduse înapoi la realitate. Realiză îngrozit că Monedă tocmai îi adresase o remarcă. — Îmi pare rău, n-am auzit, își reveni el. Doar că lumea... atât de frumoasă... — Zinc al nostru e un estet, spuse Monedă și se auzi un chicot scurt dinspre cei câţiva vrăjitori care cunoșteau semnificaţia cuvântului. În ceea ce privește lumea, poate fi îmbunătăţită. Spusesem, Zinc, că oriunde ne uităm vedem cruzime și lăcomie și lipsă de omenie, ceea ce ne spune că lumea este într-adevăr prost guvernată, nu-i așa? Zinc deveni conștient că douăzeci și cinci de perechi de ochi se întorseseră către el. — Aă, păi, nu poţi schimba natura umană. Remarca fu urmată de o liniște mormântală. Zinc ezită și întrebă: — Sau poţi? — Asta rămâne de văzut, spuse Cartoforescu. Dar dacă schimbăm lumea, atunci și natura umană se va schimba. Nu-i așa, fraţilor? — Avem orașul, spuse unul dintre vrăjitori. Eu personal am creat un castel... — Conducem orașul, dar cine conduce lumea? interveni Cartoforescu. Trebuie să fie pe-acolo cel puţin o mie de regi mărunți și împărați și șefi de trib. — Din care niciunul nu e în stare să citească fără să-și miște buzele, sublinie un vrăjitor. — Patricianul era capabil să citească, spuse Zinc. — Nu și dacă i-ai fi tăiat degetul arătător, spuse Cartoforescu. Oare ce s-o fi întâmplat cu șopârla? Nu contează. Ideea e că lumea ar trebui condusă de înţelepţi și filozofi. Trebuie îndrumată. Ne-am petrecut secole întregi luptându-ne între noi, dar uniți... cine știe ce putem realiza? — Astăzi orașul, mâine lumea, spuse cineva din spatele gloatei. Cartoforescu aprobă. — Mâine lumea și - calculă rapid - până vineri tot universul, 74 Terry Pratchett - Lumea Disc înseamnă că suntem liberi în weekend, gândi Zinc. Își aminti de cutia pe care o ţinea în braţe și o întinse către Monedă. Cartoforescu i se băgă în față, înșfăcă cutia printr-o mișcare fluidă și i-o oferi băiatului, cu o înfloritură. — Pălăria de Arhicancelar, spuse el. Care ţi se cuvine, după părerea noastră. Monedă luă pălăria. Pentru prima oară Zinc văzu o umbră de îndoială pe faţa lui. _ — Nu există vreun fel de ceremonie oficială? Intrebă copilul. Cartoforescu tuși. — Păi... ăă, nu, spuse el. Nu, nu cred. Privi către ceilalţi vrăjitori cu vechime, care scuturau din capete. — Nu. N-am făcut niciodată așa ceva. În afară de festin, bineînţeles. Hm. Vezi tu, nu e ca o încoronare, Arhicancelarul, vezi tu, conduce frăţia vrăjitorilor, el este, vocea lui Cartoforescu începu să se stingă la lumina acelei priviri aurii, el este, vezi tu... este... primul... printre... egali... Se retrase grăbit, în timp ce toiagul se mișcă ameninţător și rămase aţintit în direcţia lui. Din nou, Monedă părea că ascultă o voce interioară. — Nu, spuse el în cele din urmă și când vorbi vocea lui avea acel gen de ecou pe care dacă nu ești vrăjitor îl poţi obţine numai cu ajutorul unor echipamente audio sofisticate. Va avea loc o ceremonie. Trebuie să aibă loc o ceremonie, oamenii trebuie să înțeleagă că vrăjitorii sunt acum la putere, dar nu va avea loc aici. Voi alege un loc. Și toți vrăjitorii care au trecut vreodată prin aceste porți vor fi prezenţi, s-a înţeles? — Unii dintre ei locuiesc la mare depărtare, spuse Cartoforescu cu prudenţă. O să le ia ceva timp călătoria, deci când ai vrea să... — Sunt vrăjitori! urlă Monedă. Pot ajunge aici cât ai clipi! Le-am dat puterea! În afară de asta, spuse pe un ton mai domol, Universitatea e terminată. Nu a fost niciodată adevăratul cămin al magiei, ci doar temnita ei. Voi construi un loc nou pentru noi. Scoase pălăria nouă din cutie și zâmbi către ea. Zinc și Cartoforescu își ținură respirația. — Dar... Cei doi priviră împrejur. Vorbise Hachiţian, maestrul Tradiţiei, care acum stătea împietrit, deschizând și închizând gura. Monedă se întoarse către el, cu o sprânceană ridicată. — Doar nu vrei să zici că o să închizi Universitatea, spuse bătrânul vrăjitor cu un glas tremurat. — Nu mai este necesară. E un loc prăfuit, plin de cărţi vechi. Am depășit faza asta. Nu-i așa... fraţilor? Se auzi un cor de murmure ezitante. Vrăjitorilor le era greu să-și închipuie viața fără zidurile de piatră ale bătrânei U.N. Cu toate că, dacă se gândeau mai bine, era cam mult praf, bineînţeles și cărțile erau 75 Copilul minune destul de învechite... — Oricum... fraţilor... care dintre voi a mai fost prin întunecata bibliotecă în ultimele zile? Magia se află în voi acum, nu încătușată între coperţi. Nu e acesta un motiv de bucurie? Există printre voi vreunul care să nu fi făcut mai multă magie, magie rea/ă, în ultimele douăzeci și patru de ore decât a făcut în tot resul vieţii lui de dinainte? Există printre voi vreunul care în adâncul sufletului său nu e de acord cu mine? : Zinc se cutremură. În adâncul sufletului său se trezise un Zinc interior care se străduia să se facă auzit. Era acel Zinc căruia deodată i se făcuse dor de zilele liniștite în care magia era gentilă și își târșâia picioarele în papuci de pluș și avea oricând timp pentru un pahar de vin și nu era ca o sabie de oțel care îi străpungea mintea și, mai presus de toate, nu omora pe nimeni. Teroarea îl cuprinse pe măsură ce își simţi corzile vocale încordându- se și pregătindu-se, în ciuda tuturor eforturilor sale, să iși exprime dezacordul. a Toiagul încerca să-l localizeze. li simţea căutările. Urma să îl pulverizeze, așa cum făcuse și cu bătrânul Bilias. Işi încleștă fălcile, dar nu era de ajuns. Simţi cum pieptul i se umflă. Gura i se deschise. Cartoforescu, foindu-se jenat, îl călcă pe picior. Zinc icni. — Scuze, spuse Cartoforescu. — S-a întâmplat ceva, Zinc? întrebă Monedă. Zinc ţopăia într-un picior, simțind eliberarea cum îi umple trupul în timp ce agonia îi umplea degetele strivite, mai recunoscător decât oricine altcineva din istoria omenirii că o sută de kile de vrăjitor tocmai se prăvăliseră peste el. Urletul său sparse vraja. Monedă oftă, se ridică în picioare și decretă: — A fost o zi bună. Era ora două a dimineţii. Aburii fluviului se încolăceau ca niște șerpi pe străzile Ankh-Morporkului, dar se încolăceau de capul lor. Vrăjitorii nu suportau ca oamenii să rămână treji după miezul nopţii, așa că nimeni nu o făcea. În schimb dormeau somnul agitat al celor vrăjiţi. În Piaţeta Lunilor Sparte, cândva un lăcaș al plăcerilor misterioase, de pe ale cărui tarabe cu cortine luminate de felinare clientul noptatic putea obţine orice, de la o farfurie de anghile în aspic și până la boala venerică pe care i-o dorea inima, aburii se încolăceau și picurau în golul răcoros. Tarabele dispăruseră, fiind înlocuite de marmură strălucitoare și de o statuie înfățișând spiritul cine știe cui, înconjurată de fântâni luminate. Pleoscăitul lor plicticos era singurul sunet care spărgea colesterolul liniștii ce apucase în gheare inima orașului. Liniștea domnea și prin întunericul Universităţii Nevăzute. Cu o singură excepţie... 76 Terry Pratchett - Lumea Disc Zinc se furișa pe coridoarele întunecate ca un păianjen cu două picioare, țâșnind - sau cel puţin șchiopătând rapid - din pilon în arcadă, până când ajunse în dreptul ușilor intimidante ale Bibliotecii. Se chiori agitat prin întunericul din jur și după câteva ezitări ciocăni cu foarte, foarte mare grijă. Din lemnul masiv al ușilor se scurgea numai liniște. Dar spre deosebire de liniștea care subjugase orașul, aceasta era o liniște precaută și alertă; era liniștea unei pisici adormite care tocmai deschisese un ochi. Când nu mai putu suporta, Zinc se așeză în patru labe și încercă să vadă ceva pe sub uși. În cele din urmă își puse gura cât de aproape reuși de crăpătura prăfuită și mucegăită de sub cea mai de jos balama și spuse în șoaptă: — Alo. Aă. Mă auzi? Avu certitudinea că ceva se mișcase, departe în întuneric, încercă din nou, starea lui de spirit pendulând între teroare și speranță cu fiecare bătaie neregulată a inimii sale. — Alo? Sunt eu, ăă, Zinc. Mă știi? Vrei să vorbești cu mine, te rog? Poate că niște labe mari cu pielea bătătorită se mișcau încet, făcând podeaua să scârțâie, sau poate se auzea numai scârțâitul nervilor lui. Încercă să-și înghită uscăciunea din gât și mai făcu o tentativă. — Uite, bine, dar, uite, se vorbește despre închiderea Bibliotecii! Liniștea deveni mai puternică. Pisica adormită își ciulise o ureche. — Tot ce se întâmplă e greșit, mărturisi trezorierul și își puse mâna peste gură când realiză enormitatea celor spuse. — Uuuk? Sunetul se auzise atât de încet, că parcă fusese scârţâitul unui gândac. Brusc încurajat, Zinc își împinse buzele și mai aproape de crăpătură. — Il ai pe, ăă, Patrician acolo? — UuukK. — Și pe căteluș? — Uuuk. — Aha. Bine. La adăpostul întunericului, Zinc se întinse pe jos cât era de lung și bătu darabana cu degetele pe podeaua răcoroasă. — N-ai vrea, ăă, să mă lași și pe mine înăuntru? se aventură el. — Uuuk! Zinc se strâmbă în întuneric. — Bine, dar nu poţi să mă lași să intru doar pentru câteva minute? Trebuie să vorbim ceva urgent, ca de la bărbat la bărbat. — liik! — Vroiam să spun antropoid. — Uuuk. — Atunci, nu vrei să ieşi tu un pic? 77 Copilul minune — Uuuk. Zinc oftă. — Loialitatea asta e foarte bună, dar o să mori de foame acolo. — Uuuk. Uuuk. — Care altă intrare? — UuukK. — Bine, cum vrei. Zinc oftă. Dar pe undeva se simțea mai bine după această conversaţie. Toţi ceilalți din Universitate păreau că trăiesc într-un vis, pe când Bibliotecarul nu își dorea de la viaţă nimic altceva decât fructe moi, aprovizionarea regulată cu fișe de indexare și, cam o dată pe lună, oportunitatea de a sări peste gardul menajeriei!* private a Patricianului. În mod ciudat, asta îl liniștea pe Zinc. — Deci ai destule banane și așa mai departe? se interesă el după încă o pauză. — Uuuk. , — Să nu dai drumul la nimeni, bine? Aă. Cred că asta e extrem de important. — UuukK. — Bine. Zinc se ridică și își scutură praful de pe genunchi. Apoi își lipi gura de gaura cheii și adăugă: — Să nu te încrezi în nimeni. — Uuuk. In Bibliotecă nu era complet întuneric, deoarece șirurile de cărţi de magie emanau o palidă licărire octarină, produsă de scurgerea taumaturgică în câmpul de mare intensitate ocultă. Strălucirea era îndeajuns de puternică încât să ilumineze grămada de rafturi proptite în ușă. Fostul Patrician fusese decantat cu grijă într-un borcan de pe biroul Bibliotecarului. Bibliotecarul însuși ședea sub birou, cu păturica trasă peste el și îl ţinea în braţe pe Codiţă. Din când în când mânca o banană. Între timp, Zinc se întorcea șchiopătând prin coridoarele pline de ecouri ale Universităţii spre siguranța propriului dormitor. Pentru că din cauza emoţiei urechile lui erau ciulite la maxim, receptând până și cel mai vag sunet, undeva la limita audibilului auzi plânsetul. Nu era un sunet obișnuit prin acele locuri. Prin coridoarele tapisate ale zonei rezidențiale a vrăjitorilor cu vechime puteai auzi o sumedenie de zgomote în miez de noapte, precum sforăitul, clinchetul cristalin al paharelor ciocnite, cântatul fals și, ocazional, sfârâitul vreunei vrăji ratate. Dar sunetul scos de cineva care plângea încetișor era de o asemenea noutate încât Zinc se trezi atras irezistibil pe culoarul care ducea spre apartamentele Arhicancelarului. Ușa era întredeschisă. Spunându-și că n-ar trebui să facă așa ceva și 14 Nimeni nu a avut vreodată curajul să îl întrebe ce face acolo. (n.a.) 78 Terry Pratchett - Lumea Disc pregătindu-se să o ia la fugă, Zinc aruncă un ochi înăuntru. Vânturache se holba. — Ce este ăsta? șopti el. — Cred că e un fel de templu, spuse Conina. Vânturache se opri pe loc și privi în sus, în timp ce mulţimea din Al Khali se izbea de el și ricoșa din el ca într-o mișcare browniană umană. Un templu, gândi el. Ei bine, era mare și era impresionant și arhitectul folosise toate trucurile posibile ca să îl facă să arate chiar mai mare și mai impresionant decât era și să creeze privitorilor senzația că ei, prin comparaţie, erau neînsemnaţi și banali și nu aveau nici pe departe la fel de multe domuri. Era genul de loc care arăta exact așa cum urma să ţi-l amintești mereu. Vânturache era de părere că poate recunoaște arhitectura unui lăcaș de cult atunci când întâlnea așa ceva, însă frescele de pe zidurile imense și bineînţeles impresionante nu păreau deloc religioase. În primul rând, participanţii se simțeau foarte bine. Aproape sigur, se simțeau foarte bine. Da, așa ar fi normal. Ar fi extrem de surprinzător să nu se simtă bine. — Nu dansează, nu-i așa? întrebă el încercând cu disperare să nu-și creadă ochilor. Sau poate o fi un gen de acrobație? Conina își miji ochii și privi în sus, prin lumina dură a soarelui. — Nu prea cred, răspunse gânditoare. Vânturache realiză brusc pe ce lume e. — Nu cred că o tânără ca tine ar trebui să se uite la astfel de lucruri, spuse cu severitate. Conina îi zâmbi. — Eu cred că vrăjitorilor le este interzis cu strictețe, spuse amabilă. Se pare că le provoacă orbirea. Vânturache își îndreptă din nou faţa în sus, pregătit să își riște, poate, un ochi. Așa ceva era și de așteptat, își spuse el. Aștia nu știu altceva. Ţările străine sunt, ei bine, ţări străine. Lucrurile se fac altfel pe aici. Cu toate că unele lucruri, hotărî el, se făceau la fel, doar cu ceva mai multă inventivitate și după cum se vedea, mult mai des. — Frescele templului din Al Khali sunt celebre peste mări și ţări, spuse Conina în timp ce înaintau prin mulțimea de copii care tot încercau să-i vândă lui Vânturache diverse obiecte și să îi prezinte pe verișoarele lor foarte amabile. — Da, îmi dau seama că așa ar și trebui să fie, recunoscu Vânturache. Cară-te! Nu, nu vreau să cumpăr chestia aia, indiferent ce- o fi. Nu, nu vreau să fac cunoștință cu ea. Nici cu el. Nici cu animalul ăla, obraznicule. Daţi-vă jos de acolo! Ultimul strigăt le fusese adresat copiilor ce călăreau liniștiți Bagajul, care se deplasa răbdător în urma lui Vânturache fără să încerce să-i 79 Copilul minune scuture de pe el. Poate că i se făcuse rău de la ceva, gândi vrăjitorul și se mai înveseli puţin. — Cam câţi oameni crezi că sunt pe continentul ăsta? — Nu știu, răspunse Conina, fără să se întoarcă. Milioane, după părerea mea. — Dacă eram deștept nu mă aflam aici, spuse Vânturache cu patos. Se aflau de câteva ore bune în Al Khali, poarta misteriosului continent Klatch. Vânturache începea să se resimtă. Un oraș ca lumea ar trebui să aibă puţină ceață pe deasupra, gândi el, și oamenii ar trebui să stea prin case, nu să-și petreacă atâta timp pe străzi. N-ar trebui să fie atâta nisip și căldură. Cât despre vânt... Ankh-Morporkul avea un miros celebru, atât de plin de personalitate încât putea stoarce lacrimi de la un bărbat în toată firea. Dar Al Khali avea vântul, care sufla dinspre imensitatea deșerturilor și continentelor de lângă Margine. Era o briză blândă, dar neîntreruptă, care în cele din urmă avea asupra vizitatorilor efectul pe care îl are o răzătoare asupra unei roșii. După un timp aveai senzaţia că ţi-a eliminat pielea și că îţi biciuiește direct nervii. Pentru nările sensibile ale Coninei vântul aducea mesaje aromate din inima continentului: frigul deșertului, putoarea leilor, putregaiul junglei și flatulenţa antilopelor. Vânturache, bineînțeles, nu simţea nimic. Adaptarea la mediu e un lucru minunat, astfel majoritatea Morporkienilor n-ar fi simţit miros de cauciuc ars nici de la doi metri. — Unde mergem acum? întrebă el. Undeva unde să nu ne bată vântul? — Tatăl meu și-a petrecut ceva timp în Khali, pe când căuta orașul pierdut li, spuse Conina. Și mi se pare că-mi aduc aminte că vorbea cu mult respect despre soah. E un fel de bazar. — Presupun că vom merge să căutăm standul cu pălării de mâna a doua, spuse Vânturache. Pentru că mie ideea asta mi se pare total... — Eu speram că poate vom fi atacați. Mi se pare cea mai bună idee. Tatăl meu spunea că foarte puţini străini care intră în soah mai și ies. Acolo își fac veacul criminalii adevăraţi, așa zicea. Vânturache analiză cele auzite. — Vrei să repeţi, te rog? spuse el. După ce ai zis că vom fi atacați au început să-mi ţiuie urechile. — Păi, vrem să dăm de elementul criminal, nu? — Nu tocmai vrem, spuse Vânturache. Eu nu aș folosi chiar acest cuvânt. — Și atunci cum ai formula tu? — Hm. Cred că expresia „nu vrem" redă foarte bine ce vreau să spun. — Dar ai fost de acord că trebuie să recuperăm pălăria! — Dar nu și să murim încercând, spuse Vânturache epuizat. N-ar 80 Terry Pratchett - Lumea Disc folosi nimănui. Nu mie, oricum. — Tatăl meu spunea că moartea e doar un fel de somn, spuse Conina. — Da, și pălăria mi-a zis același lucru, spuse Vânturache în timp ce coteau pe un drum îngust și aglomerat, mărginit de ziduri albe. Dar eu cred că ţi-e mult mai greu să te dai jos din pat dimineaţa, atunci când ești mort. — Uite ce e, nu riști prea mult. Ești cu mine. — Da și tu de abia aștepți, nu-i așa? spuse Vânturache acuzator în timp ce Conina înainta printr-o alee umbroasă, cu suita de întreprinzători imberbi după ea. Eriditatea aia e de vină. — Taci din gură și încearcă să arăţi ca o victimă, bine? — Asta pot să fac, spuse Vânturache încercând să scape de unul din membrii Camerei de Comerţ Aripa Juniori, am destulă experienţă. Pentru ultima oară, nu vreau să cumpăr pe nimeni, copil afurisit! Privi zidurile din jurul lor. Măcar nu mai aveau pe ele desene jenante, dar briza fierbinte încă mai spulbera praful de prin jur, și lui i se făcuse rău și se plictisise de atâta nisip. Își dorea câteva beri reci, o baie rece și un schimb de haine; probabil că nu l-ar fi făcut să se simtă mai bine, dar măcar starea de rău ar fi devenit mai plăcută. Nu că ar fi existat bere pe aici. Era ciudat, dar în orașe răcoroase ca Ankh-Morpork băutura specifică locului era berea, care te răcorea, iar în locuri ca cel în care se aflau, unde tot cerul era un cuptor încins uitat cu ușa deschisă, oamenii consumau mici băuturi lipicioase care îți incendiau gâtlejul. Și arhitectura era aiurea. Și în temple erau statui care, ei bine, nu cadrau. Asta nu era un loc potrivit pentru vrăjitori. Bineînţeles că exista o versiune băștinașă, tămăduitori sau ceva, dar aceștia nu practicau magie civilizată... Conina mergea înaintea lui, fredonând pentru sine. O cam placi, nu-i așa? Îmi dau seama, spuse o voce din capul lui Vânturache. La naiba, gândi Vânturache, iarăși tu, conștiință? Eu sunt libidoul tău. E un aer cam închis pe aici, nu crezi? N-ai mai aerisit de când am trecut ultima dată. Uite ce e, te rog să pleci. Eu sunt vrăjitor! Vrăjitorii sunt conduși de cap, nu de inimă! lar eu primesc voturi de la glande, care spun că creierul tău se află în minoritate de unul. Da? Dar are drept de veto. Ha! Asta s-o crezi tu. lar inima n-are nimic de-a face cu toate astea, să știi, e doar un organ muscular care face sângele să circule. Dar s-o luăm altfel: o placi mult, nu-i așa? Ei bine... da, gândi el, ăă... E o companie plăcută, nu? Are o voce frumoasă? Da, bineînţeles... Ți-ar place s-o mai vezi? 81 Copilul minune Păi... Vânturache realiză, spre surpriza lui, că da, i-ar place. Nu se putea spune că era complet neobișnuit cu prezenţa femeilor, dar se părea că acestea îl băgau întotdeauna în belele și, desigur, era un lucru bine știut că aveau o influenţă proastă asupra abilităţilor magice, cu toate că trebuia să recunoască faptul că abilităţile lui magice, în particular, fiind similare cu cele ale unui ciocan de cauciuc, nu prea aveau ce să sufere. inseamnă că n-ai nimic de pierdut, îi strecură libidoul său pe un ton alunecos. In acest punct Vânturache realiză că ceva important lipsea. Avu nevoie de câteva momente ca să-și dea seama ce anume. De câteva minute bune, nimeni nu încercase să-i vândă nimic. În Al Khali, asta însemna probabil că ești mort. EI, Conina și Bagajul rămăseseră singuri într-o alee lungă și întunecoasă. Zumzetul orașului se auzea undeva în depărtare, dar în imediata lor apropiere nu era nimic în afară de o liniște întrucâtva prevestitoare. — Au fugit, spuse Conina. — Urmează să fim atacați? — S-ar putea. Ne urmăresc trei bărbaţi, pe acoperișuri. Vânturache privi în sus aproape în același moment în care trei bărbaţi, înveșmântaţi în robe negre fluturânde, aterizară ușor pe alee. lar atunci când privi în jur, realiză că încă doi apăruseră după un colţ. Toţi cinci purtau săbii lungi și curbate și cu toate că aveau fețele acoperite, era aproape sigur că rânjeau răutăcios. Vânturache ciocăni rapid în capacul Bagajului. — Ucide, sugeră el. Bagajul rămase încremenit pentru o clipă și apoi tropăi și se așeză lângă Conina. Părea că are un aer oarecum mulțumit și, Vânturache realiză cu oroare și gelozie, că era cam stânjenit. — Vai, ce... ce poșetă ești! mârâi el și îi trase un șut. Se trase mai aproape de fata care rămăsese pe loc, cu un zâmbet gânditor întipărit pe figură. — Acum ce facem? întrebă el. Le oferi un permanent? Bărbaţii se apropiară. Observă că erau interesați doar de Conina. — Nu sunt înarmată, spuse fata. — Ce s-a întâmplat cu pieptenele tău legendar? — L-am lăsat pe corabie. — Nu ai nimic? Conina se mișcă puţin, pentru a păstra în raza vizuală cât mai mulţi dintre bărbaţi. — Am niște agrafe, spuse din colțul gurii. — Sunt bune de ceva? — Nu știu, nu le-am încercat. 82 Terry Pratchett - Lumea Disc — Tu ne-ai băgat în chestia asta! — Liniștește-te. O să fim luaţi prizonieri, nimic mai mult. — Oho, ţie îți convine. Tu nu ești oferta la preţ redus a săptămânii. Bagajul pocni din capac o dată sau de două ori, oarecum nesigur. Unul din bărbaţi își întinse sabia cu precauţie și îl înţepă în spinare pe Vânturache. — Vor doar să ne ducă undeva, vezi? spuse Conina, apoi scrâșni din dinţi. O, nu... — Ce mai e acum? — Nu pot. — Ce? Conina își lăsă capul în mâini. — Nu pot să mă las prizonieră fără luptă! Simt cum o mie de strămoși barbari mă acuză de trădare! — Hai, las-o baltă. — Nu, serios. Nu va dura mult. Brusc, se produse o mică confuzie și bărbatul din imediata lor apropiere se prăbuși gâlgâind la pământ. Apoi Conina lovi cu coatele în stomacurile bărbaţilor care se aflau în spatele ei. Mâna stângă îi vâjâi lui Vânturache pe lângă ureche și după un zgomot ca de mătase sfâșiată bărbatul din spatele lui fu doborât. Al cincilea o luă la fugă, dar o piedică îl aruncă prin aer și îl izbi cu capul de zidul cel mai apropiat. Conina se ridică în picioare, respirând sacadat, cu ochii strălucind. — Nu-mi face plăcere să recunosc, dar mă simt mult mai bine acum. Ce e neplăcut e că am trădat tradiţiile coafatului. Opa. — Da, spuse Vânturache sumbru, mă întrebam dacă i-ai remarcat. Ochii Coninei cercetară înșiruirea de arcași iviți pe zidul din faţa lor. Aveau acea privire impasibilă a oamenilor care fuseseră plătiți ca să facă o treabă și cărora nu le păsa dacă treaba respectivă implica și omorâtul cuiva. — E timpul să scoţi agrafele alea, spuse Vânturache. — Tatăl meu spunea că nu are sens să ataci frontal un adversar bine dotat la capitolul arme cu proiectile, spuse ea. Vânturache, care cunoștea modul de exprimare al lui Cohen, îi aruncă o privire neîncrezătoare. — Mă rog, ceea ce spunea de fapt era că nu e bine să faci concurs de dat șuturi în fund cu un arici. Zinc nu avea chef de mic dejun. Se întreba dacă ar fi bine să discute cu Cartoforescu, dar avea sentimentul neplăcut că bătrânul vrăjitor nu l-ar asculta și oricum nu l- ar crede. De fapt nici lui nu prea îi venea să creadă... Ba îi venea. Și nu avea să uite niciodată. Deși intenţiona să depună eforturi în acest sens. In zilele acelea, una dintre problemele vieţii în Universitate era aceea 83 Copilul minune că locul în care te culcai putea fi complet schimbat atunci când te trezeai. Din cauza magiei arbitrare, camerele aveau obiceiul să se modifice și să se mute. Magia se acumula în covoare, încărcându-i pe vrăjitori în asemenea hal încât o simplă strângere de mâini însemna o inevitabilă transformare în ceva. Acumularea de magie, de fapt, depășea capacitatea de absorbţie a zonei. Dacă nu se vor lua măsuri repejor, în curând chiar și oamenii de rând vor putea face vrăji - era un gând care îi dădea fiori reci, dar cum mintea lui Zinc era într-atât de plină de astfel de gânduri încât o puteai folosi pe post de frapieră, nu pierdu prea mult timp frământându-se din cauza lui. Cu toate astea, geografia casnică nu era unica dificultate. Presiunea fluxului taumaturgic afecta și mâncarea. Ceea ce fusese o furculiță cu ciulama când o ridicasei din farfurie putea deveni cu totul altceva în momentul în care îţi intra în gură. Dacă aveai noroc era ceva necomestibil. Dacă aveai ghinion, era comestibil dar probabil nu ceva ce doreai să știi că aproape înghiţisei sau și mai rău, înghiţisei deja pe jumătate. Zinc îl găsise pe Monedă în ceea ce seara trecută fusese o debara pentru mături. Camera devenise acum mult mai mare. Singurul motiv pentru care Zinc nu putea s-o compare cu un hangar de avioane era acela că nu văzuse niciodată vreunul, cu toate că, dacă e să fim corecti, foarte puţine hangare au marmură pe jos și sunt pline de statui. Câteva mături aruncate într-un colț și o găleată îndoită făceau notă discordantă, dar nu erau nici pe departe la fel de discordante ca mesele presate din Sala Mare, care din cauza valurilor de magie se micșoraseră într-atât încât Zinc le-ar fi putut compara cu niște mici cabine telefonice, dacă ar fi văzut vreodată așa ceva. Se strecură în cameră cu mare grijă și își ocupă locul în consiliul vrăjitorilor. Aerul era unsuros de la atâta putere. Zinc materializă un scaun lângă Cartoforescu și se aplecă spre acesta. — Nici n-ai să crezi... începu el. — Taci! îi șuieră Cartoforescu. Privește, e uluitor! Monedă era așezat pe un taburet în mijlocul cercului de vrăjitori, cu una din mâini pe toiag și cu cealaltă întinsă, susținând ceva mic, alb, cu formă de ou. Obiectul se vedea ciudat, ca prin ceaţă. De fapt, gândi Zinc, nu este ceva mic văzut de aproape. Este ceva imens, dar aflat la mare depărtare. Și băiatul îl ţine în mână. — Ce face? șopti. — Nu sunt tocmai sigur, murmură Cartoforescu. Din câte am înţeles, creează un nou cămin pentru vrăjitorime. Fâșii de lumină multicoloră sclipiră împrejurul ovoidului neclar, ca o furtună îndepărtată. lradiau de dedesubt faţa lui Monedă, făcând-o să arate ca o mască. — Nu văd cum o să încăpem cu toții acolo, spuse trezorierul. Ascultă, 84 Terry Pratchett - Lumea Disc Cartoforescule, aseară am văzut... — E gata, spuse Monedă. Ridică oul care strălucea ocazional din interior, dezvăluind mici proeminențe albe. Nu numai că este foarte departe, gândi Zinc, dar este și foarte greu; trece prin greutate și iese pe partea cealaltă, în acea stranie realitate negativă în care plumbul are densitatea vidului. Inșfăcă din nou mâneca lui Cartoforescu. — Cartoforescule, ascultă-mă, e important, ascultă, când m-am uitat în... — Aș vrea să încetezi, vorbesc serios. — Dar toiagul, toiagul lui nu e... Monedă se ridică și îndreptă toiagul către un zid, în care apăru instantaneu o ușă. leși prin ea, lăsându-i pe vrăjitori să-l urmeze. Trecu prin grădina Arhicancelarului, urmat de un stol de vrăjitori la fel cum o cometă e urmată de coadă și nu se opri până când nu ajunse pe malul Ankhului. Acolo se găseau niște sălcii bătrâne și pletoase și râul curgea, sau în orice caz se mișca, luând forma unei potcoave în jurul unei mici pajiști bântuită de salamandre, cunoscută sub denumirea optimistă de Plăcerea Vrăjitorului. În serile de vară, dacă vântul bătea înspre râu, acesta era un loc unde plimbările puteau fi plăcute. Ceaţa călduţă și argintie încă mai persista deasupra orașului atunci când Monedă lipăi prin iarba udă și ajunse în mijlocul pajiștii. Aruncă oul, care descrise un arc de cerc și ateriză pleoscăind. Se întoarse către vrăjitorii care se apropiau grăbiţi. — Staţi mai în spate, le ordonă el. Și pregătiţi-vă să fugiţi. Îndreptă toiagul de octrion către obiectul pe jumătate scufundat. Un curcubeu de lumină octarină ţâșni din vârful lui și lovi oul, care explodă într-o ploaie de scântei și lăsă în urmă imagini reziduale, în tonuri de albastru și violet. Urmă o pauză. Doisprezece vrăjitori priveau oul, cu sufletele la gură. O briză trecu printre sălcii, într-un mod cât se poate de banal. Nu se mai întâmplă nimic. — Ăă... începu Zinc. Și apoi veni primul cutremur. Câteva frunze se scuturară din copaci și o pasăre de apă își luă zborul, înspăimântată. Sunetul începu ca un muget în tonuri joase, mai degrabă simţit decât auzit, ca și cum tălpile tuturor se transformaseră brusc în urechi. Copacii tremurară și același lucru li se întâmplă și câtorva vrăjitori. Mâlul din jurul oului începu să fiarbă. Și explodă. Pământul se coji ca o portocală. Picături de noroi încins îi stropiră pe vrăjitori în timp ce plonjau la adăpost în spatele copacilor. Numai Monedă, Zinc și Cartoforescu rămăseseră pe loc să vadă cum o strălucitoare clădire albă răsare în mijlocul poienii, dizlocând iarba și 85 Copilul minune pământul. Alte turnuri erupseră din sol în spatele lor, iar prin aer crescură arcade, care uniră turnurile între ele. Zinc scânci atunci când pământul îi fugi de sub picioare, fiind înlocuit de marmură argintie. Rămase pironit locului în timp ce podeaua se înălța inexorabil, purtându-i pe toţi trei cu mult deasupra vârfurilor de copaci. Pe lângă ei trecură acoperișurile Universităţii, care rămaseră în urmă. Ankh-Morporkul se împrăștie ca o hartă, fluviul deveni un șarpe captiv, câmpiile o pată încețoșată. Lui Zinc îi pocneau urechile, dar urcarea continuă mai departe, spre nori. leșiră uzi și înghețaţi în orbitoarea lumină a soarelui, deasupra unui covor de nori ce se întindea în toate direcţiile la picioarele lor. Alte turnuri răsăreau de jur împrejur, strălucind puternic în lumina zilei. Cartoforescu îngenunchie și pipăi cu grijă podeaua. li făcu semn lui Zinc să facă același lucru. Acesta simţi o suprafață mai netedă decât piatra șlefuită. Părea de gheață, asta în caz că gheaţa ar fi călduţă și ar arăta ca fildeșul. Nu era tocmai transparentă, dar lăsa impresia că ar fi vrut să fie. Și Avu senzaţia clară că dacă ar închide ochii nu ar mai simţi-o. Intâlni privirea lui Cartoforescu. — Nu te uita la, ăă, mine, spuse el. Nici eu nu știu ce este. Își întoarseră privirile către Monedă, care le spuse: — E magie. — Da, maestre, dar din ce este făcută? întrebă Cartoforescu. — Este făcută din magie. Magie brută. Solidificată. Reînnoită în fiecare secundă. Vă puteţi imagina un material mai bun din care să fie construit noul cămin al magicienilor? Toiagul străluci pentru o clipă, împrăștiind norii. Lumea Disc apăru sub ei și de aici de sus puteai să vezi că într-adevăr era un disc, țintuit de cer de muntele central Cori Celesti, unde sălășluiau zeii. Se vedea Marea Circulară, atât de aprope încât ţi se părea că ai fi putut plonja în ea; se vedea și imensul continent Klatch, deformat de perspectivă. Cascada ce împrejmuia Marginea era o curbă sclipitoare. — Este prea mare, spuse Zinc cu răsuflarea tăiată. Lumea în care trăise până atunci nu depășea cu mult porțile Universităţii, și lui îi convenea. Într-o lume de asemenea dimensiuni te puteai simţi confortabil. Cu siguranță nu se putea simţi bine la o jumătate de kilometru în aer, stând pe ceva care, în mod fundamental, nu era acolo. Acest gând îl șocă. Era vrăjitor și avea o problemă cu magia. Alunecă precaut înapoi lângă Cartoforescu, care îi spuse: — Nu este tocmai cum mă așteptam să fie. — Aă? — Totul pare mult mai mic, văzut de aici, nu-i așa? — Aă, habar n-am. Ascultă, trebuie să-ţi spun... 86 Terry Pratchett - Lumea Disc — Uită-te de exemplu la munţii Vârful Berbecelui. Aproape că ai putea să te întinzi și să-i atingi. Priviră pe deasupra a două sute de leghe către munții albi, sclipitori și reci. Se spunea că dacă mergeai către Miez prin văile ascunse ale munţilor Vârful Berbecelui, puteai găsi în ţinuturile înghețate de sub însuși Cori Celesti lăcașul secret al Uriașilor Gheţurilor, capturați după ultima lor mare confruntare cu Zeii. La începutul timpului munții fuseseră doar niște insule într-un imens ocean de gheaţă și gheaţa încă mai supravieţuia pe crestele lor. Monedă își zâmbi zâmbetul auriu. — Ce spuneai, Cartoforescule? — E din cauza aerului curat, stăpâne. Par atât de mici și așa de aproape. Ziceam că parcă ai putea să-i atingi... Monedă îi făcu semn să tacă. Își suflecă mâneca, semnul tradițional că urma să se întâmple magie fără trucuri. Intinse mâna și apoi se întoarse spre ei, cu degetele strânse în jurul a ceea ce era, fără nici cea mai mică umbră de îndoială, un bulgăre de zăpadă. Muţi de uimire, cei doi vrăjitori urmăriră zăpada cum se topește și se scurge pe podea. Monedă râse. — Vă e chiar așa de greu să credeţi? întrebă el. Să aduc niște perle din mărginașul Krull, sau nisip din Marele Nef? Ar putea vechile voastre vrăji să facă măcar jumătate din toate astea? Lui Zinc i se păru că vocea copilului căpătase un timbru metalic. Privea intens către fețele lor. În cele din urmă Cartoforescu oftă și spuse încet: — Nu. Toată viața am căutat magia și n-am găsit decât lumini colorate și mici trucuri și cărți vechi, secătuite. Vrăjitoria nu a făcut nimic pentru lumea asta. — Și dacă vă spun că intenţionez să desființez Ordinele și să închid Universitatea? Deși, bineînţeles, sfătuitorilor mei li se va acorda un statut special. Cartoforescu se albi la față, dar ridică din umeri. — Nu sunt prea multe de zis, spuse el. La ce folosește o lumânare în mijlocul zilei? Monedă se întoarse către Zinc. Același lucru îl făcu și toiagul. Sculpturile filigranate îl priveau cu răceală. Una dintre ele, aflată în apropierea vârfului toiagului, semăna neplăcut de mult cu o sprânceană. — Ești foarte tăcut, Zinc. Nu aprobi? Nu. Lumea a mai avut parte de magie pură și a renunțat la ea în favoarea vrăjilor. Vrăjile sunt magia pentru oameni, nu pentru zei. Magia pură nu e de noi. E ceva în neregulă cu ea, atâta doar că am uitat ce anume. Îmi plăcea vrăjitoria. Nu deranja lumea în care trăim. Se potrivea. Era de ajuns. Și nu îmi doream să fiu mai mult decât 87 Copilul minune vrăjitor. Se uită în jos și șopti: — Ba da. — Bun, spuse Monedă mulţumit. Se duse până la marginea turnului și privi în jos către îndepărtata hartă a străzilor Ankh-Morporkului. Turnul Artelor de abia dacă se ridica la o zecime din înălţimea noului turn. Cred, continuă Monedă, cred că ceremonia va avea loc săptămâna viitoare, când va fi lună plină. — Hm. Va fi lună plină abia peste trei săptămâni, spuse Cartoforescu. — Săptămâna viitoare, repetă Monedă. Dacă spun că luna va fi plină, așa va fi. Continuă să privească în jos la macheta Universităţii și apoi arătă cu degetul. — Ce e aia? Cartoforescu înțepeni. — Ăă, Biblioteca. Da. Este Biblioteca. Hm. Tăcerea era atât de apăsătoare încât Caroforescu simţi că se așteaptă ceva mai mult de la el. Orice comentariu ar fi fost mai bun decât acea tăcere. — Știi, acolo păstrăm cărţile. Nouăzeci de mii de volume, nu-i așa, Zinc? — Ce? A, da. Cam nouăzeci de mii, presupun. Monedă se sprijini în toiag și îi privi atent. — Ardeţi-le, spuse el. Pe toate. Miezul nopţii pășea mândru pe coridoarele Universităţii Nevăzute atunci când Zinc, cu mult mai puţină convingere, se târa precaut către ușile impasibile ale Bibliotecii. Ciocăni și ecoul produs de sunet fu atât de puternic încât simţi nevoia să se sprijinie de zid și să aștepte ca bătăile inimii să-i revină la normal. După un timp auzi un sunet ca și cum o piesă de mobilier masiv era mutată din loc. — Uuuk? — Sunt eu. — Uuuk? — Zinc. — UuukK. — Fii atent, trebuie să ieși, o să dea foc la Bibliotecă. Nu se mai auzi nimic. Zinc se lăsă în genunchi. — O s-o facă, șopti el. Probabil o să mă pună pe mine să o fac, toiagul ăla, ăă, știe tot ce se petrece, știe că știu de el... te rog ajută- mă... — Uuuk? 88 Terry Pratchett - Lumea Disc — Noaptea trecută, l-am văzut în camera lui... toiagul, toiagul lumina, stătea acolo în mijlocul camerei ca un far și băiatul era pe pat și plângea, simțeam cum îl atinge, cum îl învață, cum îi șoptește lucruri îngrozitoare și apoi m-a văzut, trebuie să mă ajuţi, ești singurul care nu e sub puterea... Zinc se opri. Figura îi încremeni. Se întoarse foarte încet, împotriva voinţei lui, pentru că ceva îl învârtea încet. Știa că Universitatea e goală. Toţi vrăjitorii se mutaseră în Noul Turn, unde până și cel mai neînsemnat student avea un apartament mai impunător decât avuseseră înainte vrăjitorii cu vechime. Toiagul plutea în aer la câţiva metri depărtare. Era înconjurat de o palidă licărire octarină. Zinc se ridică cu mare grijă, cu spatele lipit de perete și ochii ţintă la obiect și alunecă ușor de-a lungul zidului până când ajunse în capătul culoarului. La colț observă că toiagul, deși nu se apropiase, se rotise în jurul propriei axe, urmărindu-l. Țipă scurt, își apucă poalale robei și o luă la fugă. Toiagul era acum în faţa lui. Zinc rămase pe loc, trăgându-și respiraţia. — Nu mă sperii tu pe mine, minţi el și făcu stânga-mprejur, pornind în direcţie opusă și pocnind din degete pentru a materializa o torţă care ardea cu flacără albă (doar penumbra ei octarină indica faptul că e de origine magică). Din nou, toiagul se afla în faţa lui. Lumina torței îi fu suptă într-un șuvoi subţire de foc alb, care scăpără și apoi dispăru cu un „pac". Zinc aşteptă cu ochii umeziţi din cauza imaginilor reziduale albastre, dar dacă toiagul se mai afla prin zonă, nu părea că dorește să profite de situaţie. După ce îi reveni vederea își dădu seama că distinge o umbră mai întunecată în partea stângă. Scara ce ducea către bucătărie. Țâșni în direcţia respectivă ţopăind pe scările invizibile și ateriză tare și brusc pe niște dale inegale de piatră. Lumina lunii pătrundea printr-un grilaj și el știa că pe acolo pe undeva se află o ușă către lumea exterioară. Clătinându-se, cu dureri de glezne, cu sunetul propriei respiraţii bubuindu-i în urechi ca și cum și-ar fi băgat tot capul într-o scoică, Zinc o porni prin deșertul nesfârșit și întunecat al podelei. Tot felul de chestii îi clămpăneau pe sub tălpi. Desigur, acum nu mai erau șobolani pe aici, după ce bucătăria căzuse în dizgrație - bucătarii Universităţii erau dintre cei mai pricepuţi din lume, dar acum orice vrăjitor putea să-și conjure mâncăruri de un rafinament culinar ce depășea priceperea lumească. Tingirile mari din cupru atârnau neglijate pe perete, strălucirea lor aproape dispărută, iar rafturile ce încadrau imensa arcadă a șemineului nu mai conţineau nimic altceva în afară de câteva fire de cenușă. Toiagul stătea de-a latul ușii din spate, ca un zăvor. Se roti pe 89 Copilul minune măsură ce Zinc înainta înspre el și rămase suspendat în aer, la câţiva metri depărtare și radiind rea-voinţă mută. Apoi, foarte încet, începu să se apropie. Zinc se trase înapoi, picioarele alunecându-i pe pietrele unsuroase. O împunsătură în spatele coapselor îl făcu să dea un țipăt scurt, dar când bâjbâi cu mâinile prin spate descoperi că era vorba doar de unul din fundurile de lemn. Mâna lui pipăi cu disperare suprafața scrijelită și în ciuda tuturor așteptărilor dibui un satâr. Cu un gest instinctiv, bătrân ca însăși omenirea, degetele i se încleștară în jurul mânerului. Işi pierduse suflul și răbdarea și noţiunea de timp și spaţiu și era așa de speriat că mai avea puțin și își pierdea și mințile. Așa că atunci când toiagul se bălăngăni în faţa lui, înșfăcă satărul și îl răsuci cu toată puterea pe care reuși s-o adune... Și ezită... Vrăjitorul din el se revolta împotriva distrugerii unei puteri atât de mari, putere care ar fi putut fi folosită, poate chiar de el... Și toiagul se roti astfel încât axa lui fu îndreptată pe direcția vrăjitorului. Și la câteva culoare depărtare, Bibliotecarul rămase proptit cu spatele de ușa Bibliotecii, privind fulgerele albe și albastre care scăpărau pe podea. Auzi pocnetul îndepărtat al energiei brute și sunetul care începu de jos și sfârși în zone acustice în care nici Codiţă, așezat pe jos cu lăbuţele peste ochi, nu putea auzi. Și apoi se auzi încetișor un zdrăngănit obișnuit, ca unul ce ar putea fi produs de un satâr, topit și contorsionat, căzând pe dalele de piatră. Era genul de zgomot care face ca liniștea ce îi urmează să dea năvală, ca o avalanșă călduţă. Bibliotecarul înfășură liniștea în jurul lui ca pe o cuvertură și ridică privirea la rândurile de cărţi suprapuse, care pulsau vag în lumina propriei forțe magice. De pe toate etajerele, cărțile se uitau în jos” la el. Auziseră și ele. Le putea simţi frica. Timp de câteva minute urangutanul rămase neclintit ca o statuie, iar apoi păru că ajunge la o concluzie. Inaintă pe încheieturile mâinilor până la birou și după ce scotoci intens scoase la iveală un inel plin de chei. Apoi se întoarse și se așeză în mijocul podelei și rosti cu hotărâre: — UuukK. Cărţile de pe rafturi se înclinară către el. Reușise să le capteze toată atenţia. — Ce-o fi locul ăsta? întrebă Conina. 15 Sau în sus, sau oblic. Topografia Bibliotecii Universităţii Nevăzute era un coşmar, deoarece simpla prezenţă a unui asemenea volum de magie răsucea dimensiunile şi gravitația ca pe nişte spaghete şi l-ar fi făcut şi pe M. C. Escher să se ducă să zacă puţin la orizontală, sau poate pe diagonală, (n.a.) 90 Terry Pratchett - Lumea Disc Vânturache privi împrejur și făcu o presupunere. Erau încă în inima Al Khaliului. Zumzetul metropolei se putea auzi în spatele zidurilor. Dar în mijlocul viermuielii orașului cineva curățase un spaţiu imens, îl împrejmuise cu ziduri și plantase o grădină romantică, la fel de naturală ca un purcel din zahăr ars. — Se pare că cineva a luat pe lung și pe lat câte opt kilometri din mijlocul orașului și i-a împrejmuit cu ziduri și turnuri, se hazardă el. — Ce ciudat, spuse Conina. — Ei bine, unele religii de pe aici... ei bine, când mori, vezi tu, ei cred că ajungi într-un fel de grădină, unde e muzică și, și, șerbet și, și... femei tinerele. Conina evaluă splendoarea verde a grădinii împrejmuite, plină cu păuni, arcade sofisticate și fântâni clipocitoare. Douăsprezece femei tolănite o priviră la rândul lor, impasibile. O orchestră de coarde ascunsă privirilor interpreta o complicată partitură a muzicii bhong, specifică zonei. — Nu sunt moartă, spuse ea. Sunt sigură că mi-aș fi amintit. Și oricum, asta nu e imaginea mea despre paradis. Privi cu un ochi critic la siluetele tolănite și adăugă: — Mă întreb cine le face coafurile. Un vârf de sabie o împunse în spate și amândoi porniră pe aleea ornamentală către un pavilion acoperit, înconjurat de măslini. Conina se încruntă. — In afară de asta, mie nu-mi place șerbetul. Vânturache nu comentă, prea ocupat cu examinatul propriei stări interioare, de care nu era prea încântat. Avea senzaţia oribilă că se îndrăgostise. Era sigur că prezintă toate simptomele. Palmele umede, senzaţia de fierbințeală din stomac, impresia generală că cineva i-a întins pielea de pe piept ca pe un elastic. Și de fiecare dată când Conina spunea ceva, avea senzaţia că cineva îi toarnă metal încins pe șira spinării. Privi în jos către Bagaj, care pășea stoic pe lângă el și recunoscu și la acesta simptomele. — Nu și tu la fel? Poate că de vină erau razele soarelui ce jucau pe capacul scrijelit al Bagajului, dar pentru o clipă acesta păru mai roșu ca de obicei. Bineînţeles, lemnul de păr înțelept are un fel de legătură ciudată cu starea de spirit a stăpânului... Vânturache scutură din cap. Cu toate astea, așa s-ar fi putut explica de ce obiectul nu era la fel de arțăgos ca de obicei. — N-ar ţine, spuse el. Adică, ea e femeie și tu ești, ei bine, tu ești... Ei bine, orice ai fi, ești de natură lemnoasă. N-ar ţine. Lumea ar comenta. Se întoarse și privi către gardienii îmbrăcaţi în negru din spatele său. — Nu știu la ce vă uitaţi, spuse el sever. 91 Copilul minune Bagajul se trase mai aproape de Conina, urmând-o la o distanţă atât de mică încât ea își lovi glezna de el. — Fă pași, izbucni ea și îl lovi, de data asta intenţionat. Pe cât era posibil ca Bagajul să aibă expresie, îi aruncă fetei una șocată de asemenea trădare. Pavilionul din faţa lor era un dom în formă de ceapă, bătut cu nestemate și susținut de patru coloane. Interiorul era format dintr-o aglomerare de pernițe pe care stătea întins un bărbat gras între două vârste, înconjurat de trei tinere femei. Purta o robă mov cusută cu fir de aur; după părerea lui Vânturache aceasta demonstra că poţi face multe cu o draperie și cu puţină imaginație, dar totuși nu destule. Bărbatul părea că scrie. Işi ridică privirea spre ei. — Bănuiesc că nu puteţi să-mi spuneţi o rimă bună pentru „tălică"? îi întrebă el cu înfrigurare. — „Mică", spuse Vânturache. „Bucăţică"? — „Viţică", sugeră Conina, forțându-se să zâmbească. Bărbatul ezită. — „Viţică" îmi place, spuse el. „Viţică" e un cuvânt cu potenţial. „Viţică" ar putea să meargă. Luaţi loc pe perniţe. Gustaţi niște șerbet. De ce ați rămas așa? — De vină sunt funiile astea, spuse Conina. — lar eu sunt alergic la metal rece, adăugă Vânturache. — Serios? Ce obositor! spuse bărbatul gras și bătu din palmele lui atât de pline de inele încât rezultatul sună ca un zdrăngănit. Doi gardieni forțoși se apropiară și le tăiară legăturile, iar apoi întregul batalion se topi, cu toate că Vânturache era pe deplin conștient că zeci de ochi întunecați îl priveau din frunzișul înconjurător. Instinctul îi spunea că deși pare că e singur cu bărbatul și cu Conina, orice manevră agresivă din partea lui ar face ca lumea să se trasnsforme într-un loc plin de obiecte ascuţite și durere. Incercă să radieze tranchilitate și bunăvoință. Incercă să găsească ceva de spus. — Ei bine, se aventură el, privind draperiile din brocart, pilonii bătuți cu rubine și pernițele cu filigran auriu, aţi aranjat frumos aici. Este - se gândi la o descriere cât mai potrivită - ei bine, un miracol al lucrurilor deosebite. — Am vrut să fie cât mai simplu, oftă bărbatul, mâzgălind preocupat. De ce sunteți aici? Nu că n-ar fi întotdeauna o plăcere să întâlnesc colegi în ale poeziei. — Am fost aduși cu forța, spuse Conina. — Bărbaţi cu săbii, adăugă Vânturache. — Dragii de ei, le place să se menţină în formă. Vrei una din astea? Pocni din degete către una din fete. — Nu, ăă, chiar acum, începu Vânturache, dar fata ridicase deja un platou plin cu bețigașe maronii-aurii pe care îl întinse umilă către el. Gustă un bețigaș. Era delicios, era crocant și avea o aromă dulce, ca 92 Terry Pratchett - Lumea Disc de miere. Mai luă două. — Nu te supăra, spuse Conina, dar cine ești? Și unde ne aflăm? — Numele meu e Creozot, Calif al Al Khaliului și aceasta este Sălbăticia mea. Am făcut și eu ce am putut. Vânturache se înecă cu bețigașul cu miere. — Nu cumva acel Creozot din expresia „bogat ca Creozot"? întrebă el. — Acela era dragul meu tată. Nu, eu sunt de fapt ceva mai bogat ca el. Când ai foarte mulţi bani e cam greu să ajungi la simplitate. Am făcut și eu ce am putut, repetă cu un oftat. — Ai putea să încerci să dai de pomană, spuse Conina. Creozot oftă din nou. — Să știi că nu e chiar așa de simplu. Nu, trebuie să te străduiești să faci foarte puţin cu foarte mult. — Nu, nu, fii atent, spuse Vânturache scuipând bucățele de beţigaș. Am auzit că se spune că tot ce atingi se transformă în aur, pentru numele zeilor! — Asta înseamnă că mersul la baie poate pune probleme, interveni Conina veselă. Scuze. — Am auzit povești din astea despre mine, spuse Creozot ignorând ultima remarcă. E așa obositor. De parcă bunăstarea ar conta. Adevăratele bogății se găsesc în zăcămintele literaturii. — Acel Creozot de care auzisem eu, spuse Conina rar, era căpetenia unei bande de, ăă, ucigași demenţi. Asasinii originali, temuti în întregul ținut Klatchian dinspre Miez. Nu te supăra. — A, da, iubitul meu tată, spuse Creozot junior. Hașișimii'$. Ce idee revoluționară! Numai că nu erau foarte eficienţi. Așa că i-am angajat pe Bandiţi în locul lor. — A, numiţi așa după o sectă religioasă”, spuse Conina în cunoștință de cauză. Creozot se uită lung la ea. — Nu, spuse el rar, nu cred. Am impresia că i-am denumit așa după modul în care le scot oamenilor fețele prin partea opusă a craniului. Oribil, vorbesc serios. Apucă pergamentul pe care scria și continuă: — Eu caut o viață mai cerebrală. Din acest motiv am transformat 16 Haşişimii, al căror nume provenea de la vasta cantitate de haşiş pe care o consumau, se deosebeau de ceilalţi criminali înrăiţi prin faptul că erau letali şi în acelaşi timp predişpuşi la chicoteli, entuziasmându-se din cauza interesantelor jocuri de umbre şi lumini ce se formau pe înspăimântătoarele lor lame de cuţit, şi în cazurile extreme tăvălindu-se pe jos de râs. (n.a.) 17 În original Thugs, respectiv hoţi, asasini, gangsteri, bandiți şi în acelaşi timp denumirea unei organizaţii cu caracter religios de asasini profesionişti care a acţionat în India timp de sute de ani, prima atestare documentară datând din 1356. (n.t.) 93 Copilul minune centrul orașului în Sălbăticie. E mult mai bine pentru fluxul cerebral. Am făcut și eu ce am putut. Imi daţi voie să vă citesc ultima mea oeuvre? — Ou? întrebă Vânturache, care nu urmărise fraza. Creozot ridică o mână grăsană și declamă după cum urmează: Un palat de vară sub o frunzulică, O sticlă de vin, o bucată de pâine, niște orez cu miel și castraveți, limbi de păun prăjite, kebabi, șerbet de la gheaţă, dulciuri asortate de la chioșc și tot ce vrei tălică, Cântând alături de mine în Sălbăticie, Și Sălbăticia e... Se opri și rămase pe gânduri, cu creionul în mână. — Poate că totuși „viţică" nu e o idee prea bună. Acum că mă gândesc mai bine... Vânturache privi tufișurile tunse, pietrele aranjate cu grijă, zidurile înalte ce împrejmuiau zona. Un tălică îi făcu cu ochiul. — Asta e o Sălbăticie? întrebă el. — Cred că arhitecţii mei peisagiști au inclus toate elementele esenţiale. Le-a luat secole numai să facă pârâiașul suficient de sinuos. Am fost informat de către specialiști că peisajul conţine elemente de grandoare zdrenţuită de o frumusețe inegalabilă. — Și scorpioni, spuse Vânturache luând încă un bețigaș cu miere. — Asta nu știu, spuse poetul. Scorpionii nu mi se par prea poetici. Mierea și lăcustele par mult mai potrivite, conform instrucțiunilor poetice standard, cu toate că nu am reușit să prind gustul acestor insecte până acum. — Eu înțelesesem că lăcustele pe care le consumă oamenii în sălbăticie sunt de fapt fructele unui copac, spuse Conina. Tata îmi spunea că sunt foarte gustoase. — Nu e vorba de insecte? întrebă Creozot. — Nu cred. Califul făcu un semn cu capul către Vânturache. — Poţi să le termini tu, atunci. Oribile chestii crocante, nu le vedeam deloc rostul. — N-aș vrea să par nerecunoscătoare, spuse Conina acoperind tusea convulsivă a lui Vânturache, dar de ce ne-ai adus aici? — Bună întrebare. Creozot o privi inexpresiv preț de câteva secunde, ca și cum încerca să-și amintească de ce se aflau acolo. — Eşti o tânără foarte atrăgătoare, spuse el. Nu cumva știi să cânțţi la harpă? — Câte lame are? întrebă Conina. — Păcat, spuse Califul. Adusesem una din import, special. — Tatăl meu m-a învăţat să cânt la muzicuţă, se oferi ea. Buzele lui 94 Terry Pratchett - Lumea Disc Creozot se mișcară fără sunet, în timp ce evalua ideea. — Nu-mi folosește, spuse el. Nu se potrivește. |ți mulțumesc, oricum. Ştii, esti într-adevăr foarte frumoasă, spuse privind-o gânditor. Ţi-a mai spus cineva că ai gâtul aidoma unui turn de fildeș? — Niciodată, spuse Conina. — Păcat, spuse din nou Creozot. Scormoni printre perniţe și scoase la iveală un clopoțel, din care sună. După un timp, un bărbat înalt și foarte demn apăru în spatele pavilionului. Arăta ca cineva care ar putea să își strecoare mintea printr-un tirbușon fără să o încovoaie și avea ceva în privire care ar fi făcut o rozătoare turbată să facă stânga-mprejur și să-și ia tălpășița descurajată. Acest bărbat, aţi fi spus, are scrise în frunte cuvintele Mare Vizir. Defraudarea văduvelor și închisul tinerilor în peșteri presupuse pline de nestemate nu aveau secrete pentru el. Pe tema treburi murdare, acest individ scrisese probabil manualul definitiv, sau mai degrabă îl plagiase. Purta un turban din care ieșea ţuguiul unei pălării. Purta, bineînţeles și o mustață lungă și subţire. — A, Abrim, spuse Creozot. — Înălţimea-ta? — Marele meu Vizir, spuse Califul. Știam eu, își spuse Vânturache. — Oamenii ăștia, de ce i-am adus aici? Vizirul își răsuci mustaţa, lichidând probabil în gând vreo zece ipoteci. — Pălăria, înălțimea-ta. Pălăria, dacă îţi amintești. — A, da. Fascinant. Pe unde am pus-o? — Așteaptă, spuse Vânturache grăbit. Pălăria asta... nu cumva e una ascuţită, cam jerpelită și cu multe chestii pe ea? Un fel de dantelă și chestii și și... n-a încercat nimeni să și-o pună pe cap, nu-i așa? — Ne-a avertizat chiar ea să nu o facem, spuse Creozot, așa că, firește, Abrim a pus un sclav să o probeze. A spus că i-a dat o durere de cap. — Ne-a mai spus că veţi sosi în curând, spuse vizirul înclinându-se întrucâtva către Vânturache și de aceea eu... adică vreau să spun Măria Sa, a gândit că poate veți putea să ne spuneţi mai multe despre acest minunat obiect. Există o tonalitate a vocii cunoscută drept interogativă și vizirul o folosea; vorbele oarecum tăioase sugerau că, dacă nu va afla în cel mai scurt timp lucruri noi despre pălărie, avea în minte diverse acțiuni care implicau cuvinte precum „fier încins" și „cuţit". Desigur, toți Marii Viziri vorbesc în acest fel. Probabil că există o școală pentru așa ceva. — O, ce mă bucur că aţi găsit-o, spuse Vânturache. Pălăria aia este gngngnh... 95 Copilul minune — Poftim? întrebă Abrim, făcând semn câtorva gardieni discreți să se apropie. Mi-a scăpat ce ai spus după ce tânăra domnişoară - se înclină ușor către Conina - ţi-a tras un cot în ureche. — Cred, spuse Conina pe un ton politicos dar ferm, că mai bine ne-ai duce să o vedem. Cinci minute mai târziu, din locul ei de odihnă de pe o masă din trezoreria Califului, pălăria spuse: În sfârșit! De ce ati întârziat așa? Într-un moment ca acesta, când Vânturache și Conina sunt probabil pe cale să devină victimele unui atac sângeros, și Monedă se pregătește să vorbească adunării de vrăjitori înspăimântați despre abjectul subiect al trădării, când întregul Disc e pe punctul de a cădea sub dictatura magiei, merită menţionate poezia și inspiraţia. De exemplu Califul, în bijuteria lui de Sălbăticie, tocmai răsfoise paginile cu versuri pentru a revizui rândurile ce încep astfel: Ridică-te pentru că dimineaţa ielele Au scăpat linguriţa care alungă stelele. „„. Și oftă pentru că gândurile care îi traversau imaginaţia nu păreau niciodată să iasă la lumină așa cum își dorea. Este, de fapt, practic imposibil s-o facă vreodată. Din păcate, asemenea lucruri se întâmplă mereu. Este bine cunoscut, în toate lumile multidimensionale ale multiversului, că majoritatea descoperirilor cu adevărat măreţe sunt datorate unui scurt moment de inspiraţie. La început e necesară o grămadă de muncă de târnăcop, bineînțeles, dar ceea ce declanșează toată treaba este vederea, să zicem, unui măr în cădere, unui ibric care fierbe sau unor stropi de apă revărsați din cadă. Se produce un declic în capul observatorului și totul se așează frumos la locul lui. Forma ADN- ului, se spune, își datorează descoperirea faptului că cercetătorul a văzut din întâmplare o scară în spirală exact atunci când mintea lui era la o temperatură receptivă potrivită. Dacă ar fi luat liftul, e posibil ca toată genetica să fi arătat altfel acum?8. Se zice că acesta e un lucru minunat. Nu e adevărat. E tragic. Mici particule de inspiraţie plutesc mereu prin univers, trecând prin materia cea mai densă la fel cum un neutrino trece printr-o căpiţă cu fân și cele mai multe dintre ele își ratează ţinta. Mai rău, majoritatea celor care ating o ţintă cerebrală o nimeresc pe cea greșită. De exemplu, visul ciudat despre o gogoașă de plumb atârnată de o 18 Cu toate că e posibil să fi fost mai rapidă. Şi să aibă licenţă de transport pentru numai patru persoane, (n.a.) 96 Terry Pratchett - Lumea Disc balanță înaltă de un kilometru, care în mintea potrivită ar fi fost catalizatorul pentru inventarea generatorului electric cu represie gravitaţională (o sursă de energie ieftină, inepuizabilă și total nepoluantă pe care lumea respectivă o căuta de secole și în lipsa căreia a fost scufundată într-un oribil război civil) a fost visat de o rățușcă ameţită. Prin altă lovitură de ghinion, priveliștea unei herghelii de cai albi galopând pe o pajiște cu flori sălbatice ar fi inspirat un tânăr compozitor în curs de afirmare să scrie Suita Zeului Zburător, aducând astfel alinare pentru milioane de suflete, dacă respectivul nu s-ar fi aflat acasă în pat din cauza unei răceli. Așa că inspiraţia a căzut pe capul unei broaște care nu era tocmai în măsură să aducă o contibuţie majoră în domeniul poeziei sunetelor. Multe civilizaţii și-au dat seama de această șocantă risipă și au testat diverse mijloace de prevenire a ei, majoritatea constând în încercări plăcute dar ilegale de a plasa mintea pe lungimea de undă corespunzătoare prin folosirea unor ierburi exotice sau a unor produse fermentate. Dar astfel de metode nu funcţionează niciodată așa cum ar trebui. Și astfel Creozot, care a visat inspiraţia pentru un poem destul de bun despre viaţă și filozofie și despre cum arată amândouă mult mai bine dacă sunt văzute prin fundul unui pahar de vin, a fost total incapabil să facă ceva cu asta pentru că abilităţile lui poetice erau similare cu cele ale unei hiene. Motivul pentru care zeii continuă să permită așa ceva constituie un mister. De fapt, scânteia de inspiraţie necesară explicaţiei a avut loc, numai că vietatea care a primit-o - o mică femelă de ciocănitoare - nu a reușit să-și exprime clar poziţia, nici chiar după epuizanta lăsare a mai multor mesaje cifrate pe trunchuri de copaci. Printr-o stranie coincidență, un filozof care dedicase câteva nopți nedormite aceluiași mister s-a trezit în dimineața respectivă cu o nouă și minunată idee cu privire la extragerea alunelor din tăvițele cu mâncare pentru păsări. Ceea ce ne aduce, în mod elegant, la subiectul magie. La mare distanță, prin negura spaţiului interstelar, o solitară particulă de inspiraţie plutește inconștientă de propriul destin, ceea ce nu are prea mare importanţă deoarece destinul ei este să lovească, în câteva ore, o minusculă zonă din mintea lui Vânturache. Va fi un destin greu de adus la îndeplinire, cu toate că nodul creativ al lui Vânturache are dimensiuni rezonabile, dar karma particulei trebuia să rezolve problema nimeritului unei ţinte de dimensiunile unui bob de strugure, în mișcare, la o distanţă de câteva sute de ani lumină. Viaţa poate fi foarte dificilă pentru o mică particulă subatomică, într-un mare univers. Dar dacă va reuși, lui Vânturache îi va veni o idee filozofică de mare 97 Copilul minune importanță. Dacă nu, o cărămidă din apropiere va avea acces la niște informaţii cu care nu va ști ce să facă. Palatul Califului, cunoscut în legende sub numele de Rhoxie', ocupa cea mai mare parte a centrului Al Khaliului care nu era ocupat de Sălbăticie. Majoritatea lucrurilor care aveau legătură cu Creozot erau mitologice și arcuitul, domatul și multi-pilonatul palat se spunea că are mai multe camere decât a putut vreodată să numere cineva. Vânturache nu știa ce număr avea camera în care se afla. — E fermecată, nu-i așa? întrebă vizirul Abrim. ÎI înghionti pe Vânturache între coaste. — Ești vrăjitor, spuse el. Zi-mi ce face. — De unde știi că sunt vrăjitor? întrebă Vânturache disperat. — Scrie pe pălăria ta, spuse vizirul. — Ah. — Și te aflai cu ea pe corabie. Oamenii mei te-au văzut. — Califul angajează vânători de sclavi? izbucni Conina. Asta nu sună tocmai simplu! — O, nu, eu angajez vânătorii de scavi. Eu sunt vizirul, în definitiv, spuse Abrim. Așa ceva e de așteptat din partea mea. Privi gânditor către fată și apoi făcu un semn cu capul către gardieni. — Actualul Calif are viziuni cam /iterare. Ale mele, pe de altă parte, nu sunt așa. Duceţi-o în harem, deși, își dădu ochii peste cap și oftă iritat, sunt sigur că unica soartă care o așteaptă acolo e plictisul și poate o durere în gât. Se întoarse către Vânturache. — Nu vorbi, spuse el. Nu-ţi mișca mâinile. Nu încerca să mă surprinzi cu trucuri magice. Sunt protejat de amulete stranii și puternice. — la stai puţin... începu Vânturache, dar Conina spuse: — E în regulă, întotdeauna mi-am dorit să văd cum arată un harem. Gura lui Vânturache începu să se deschidă și să se închidă, dar nu se auzea nimic. În cele din urmă reuși: — Serios? Fata ridică o sprânceană către el. Era probabil un fel de semnal. Vânturache se simțea dator să-l priceapă, dar trăiri ciudate îi răscoleau adâncurile ființei. Nu îi dădeau curaj, ci îl supărau. Dat pe repede înainte, dialogul din spatele ochilor săi decurgea cam așa: îân. Cine e acolo? Conștiinţa ta. Mă simt cumplit. Uite, o duc în harem. Mai bine pe ea decât pe mine, gândi Vânturache, dar fără prea multă convingere. 19 The Roxie - cel mai vechi cinematograf încă funcţional din San Francisco, construit în 1909 în stilul arhitectural art deco. (n.t.) 98 Terry Pratchett - Lumea Disc Fă ceva! Sunt prea mulţi gardieni! Or să mă omoare! Și ce dacă te omoară? Nu e sfârșitul lumii. Ar fi, pentru mine, gândi Vânturache sumbru. Dar gândește-te numai ce fericit ai fi în viața următoare... Știi ceva, hai să mai și tac, am înţeles? M-am cam săturat de mine. Abrim traversă camera către Vânturache și îl privi curios. — Cu cine vorbești? Întrebă el. — Te previn, spuse Vânturache cu dinţii încleștați, am o cutie fermecată cu picioare care e neîndurătoare cu atacatorii, un cuvânt numai să îi spun... — Sunt impresionat, spuse Abrim. E invizibilă? Vânturache riscă o privire în spate. — Sunt sigur că o aveam când am intrat, spuse el dezumflat. Ar fi greșit să spunem că Bagajul era de negăsit. El se găsea undeva, numai că locul în care se găsea nu era în apropierea lui Vânturache. Răsucindu-și mustața, Abrim înconjură încet masa pe care se afla pălăria. — Încă o dată, spuse el, îți poruncesc: acesta e un obiect cu putere, simt asta foarte clar și trebuie să îmi spui ce face. — De ce n-o întrebi? spuse Vânturache. — Refuză să-mi spună. — Ei bine, de ce vrei să știi? Abrim râse. Nu suna plăcut. Suna de parcă cineva îi explicase ce e râsul, probabil cu calm și în mod repetat, dar el personal nu auzise pe nimeni râzând vreodată. — Eşti vrăjitor, spuse el. Vrăjitoria înseamnă putere. Chiar și eu sunt interesat de magie. Am talent, să știi. O, da. Dar nu am fost acceptat la voi la Universitate. Au spus că am un psihic instabil. |ţi vine să crezi? — Nu, spuse Vânturache sincer. Majoriatea vrăjitorilor de la Nevăzută nu păreau să aibă toți boii acasă. Abrim s-ar fi integrat perfect. Vizirul îi oferi un zâmbet încurajator. Vânturache privi cu coada ochiului la pălărie, care nu spunea nimic. Se uită înapoi la vizir. Cu toate că râsul fusese straniu, pe lângă zâmbet părea mai natural decât ciripitul de păsărele. Părea că vizirul învățase să zâmbească din diagrame. — Nici caii sălbatici nu m-ar putea târî în ajutorul tău! — A, o provocare, spuse vizirul și făcu un semn către un gardian din apropiere. — Avem cai sălbatici în grajduri? — Avem unii destul de mânioși, stăpâne. — Înfurie patru dintre ei și du-i în curtea din sensul rotirilor de disc. A, da și adu și niște lanțuri. — Imediat, stăpâne. 99 Copilul minune — Hm. Uite ce e... spuse Vânturache. — Da? — Ei bine, dacă o iei așa... — Ai ceva de zis? — E pălăria Arhicancelarului, dacă ţii morţiș să știi. E simbolul vrăjitorimii. — Puternică? Vânturache se cutremură. — Foarte. — De ce i se spune pălăria Arhicancelarului? — Vezi tu, Arhicancelarul este cel mai de seamă vrăjitor. Liderul. Dar fii atent... Abrim luă pălăria în mâini și o răsuci pe toate părțile. — Este, cum s-ar zice, simbolul funcţiei? — Absolut, dar fii atent, dacă o pui pe cap, ar fi bine să te avertizez... Taci. Abrim făcu un salt înapoi, scăpând pălăria pe podea. Vrăjitorul nu știe nimic. Lasă-l să plece. Trebuie să negociem. Vizirul privi în jos la octarinele strălucitoare ce înconjurau pălăria. — Eu, să negociez? Cu un obiect de garderobă? Pe capul potrivit am multe de oferit. Vânturache se albi la faţă. Am menţionat deja că avea un instinct pentru primejdie ce nu mai poate fi găsit decât în unele specii de mici rozătoare și pentru moment acest instinct îi ciocănea în timpane într-o încercare disperată de a ieși afară și de a da fuga spre o ascunzătoare. — Nu asculta! ţipă el. Probează-mă, spuse pălăria pe un ton rugător, cu o voce străveche ce suna de parcă vorbitorul avea câlţi în gură. Dacă într-adevăr exista o școală pentru viziri, Abrim o absolvise cu coroniţă. — Să vorbim, mai întâi. Făcu un semn gardienilor, indicând în direcţia lui Vânturache. — Luaţi-l și aruncaţi-l în acvariul cu păianjeni. — Nu, nu și păianjeni pe deasupra! gemu Vânturache. Căpitanul gărzilor înaintă, înclinându-și fruntea respectuos. — Nu mai avem păianjeni, stăpâne, spuse el. — Ah. Vizirul privi în gol pentru o clipă și apoi continuă: — În cazul ăsta, închideţi-l în cușca tigrului. Gardianul ezită, încercând să ignore văicărelile izbucnite brusc în spatele lui. — Tigrul e bolnav, stăpâne. S-a zvârcolit toată noaptea. — Atunci aruncă-l pe smiorcăitul ăsta fricos în cuptorul Focului Etern. Câţiva gardieni schimbară priviri pe deasupra lui Vânturache, care se prăbușise în genunchi. 100 Terry Pratchett - Lumea Disc — Păi pentru asta ar fi trebuit să fim anunţaţi din timp, stăpâne... — ... ca să-l aprindem din nou, cum ar veni. Pumnul vizirului lovi cu putere în masă. Căpitanul gărzilor afișă un rânjet sinistru. — Ar mai fi groapa cu șerpi, stăpâne, spuse el. Ceilalţi gardieni aprobară din cap. Intodeauna le rămânea groapa cu șerpi. Patru capete se întoarseră către Vânturache, care tocmai se ridicase și își scutura nisipul de pe genunchi. — Ce părere ai despre șerpi? întrebă unul din gardieni. — Șerpi? Nu prea îmi plac șerpii... — Văgăuna șerpilor, decretă Abrim. — Corect. Văgăuna șerpilor, aprobară gardienii. — ... adică unii șerpi nu mă deranjează... continuă Vânturache în timp ce doi gardieni îl înșfăcau de subţiori. De fapt era vorba de un singur șarpe mai degrabă precaut, care se încăpăţâna să rămână încolăcit într-un colț al văgăunii umbroase și să îl privească pe Vânturache cu suspiciune, probabil fiindcă îi amintea de o mangustă. — Bună, spuse el în cele din urmă. Ești vrăjitor? Ca replică din partea unui șarpe era o îmbunătăţire considerabilă faţă de obișnuitul șir de esuri, dar Vânturache era suficient de disperat ca să nu piardă timpul mirându-se, așa că răspunse pur și simplu: — E scris pe pălăria mea, știi să citești? — În șaptesprezece limbi. Am învăţat singur. — Serios? — Am comandat niște cursuri. Dar mă străduiesc să nu citesc. Nu prea cadrează cu personajul. — Asta cam așa e. Aceasta era cu siguranţă cea mai cultivată voce de șarpe pe care o auzise vreodată Vânturache. — Și mi-e teamă că același lucru e valabil și pentru voce, adăugă șarpele. N-ar trebui să vorbesc cu tine acum. Oricum, nu așa. Presupun că ar trebui să sâsâi puţin. Și de fapt cred că ar trebui să încerc să te omor. — Am puteri stranii și neobișnuite, spuse Vânturache. Sunt destul de sincer, gândi. Incapacitatea aproape totală de a stăpâni orice formă de magie e destul de neobișnuită pentru un vrăjitor. Și oricum, nu contează dacă minţi un șarpe. — Vai de mine! Bun, atunci mă aştept că n-o să-ţi faci veacul pe-aici. — Hmm? — Mă aștept să levitezi de-aici ca din pușcă, în orice moment. Vânturache privi în susul celor cinci metri de adâncime ai gropii și își frecționă juliturile. — S-ar putea, spuse el precaut. 101 Copilul minune — În cazul ăsta, nu mă iei și pe mine? — Ai? — Cer cam mult, știu, dar văgăuna asta e, ăă, o văgăună. — Să te iau cu mine? Dar ești un șarpe, asta e văgăuna ta. Ideea e că tu stai aici și oamenii vin la tine. Crede-mă, mă pricep la de-astea. O umbră aflată în spatele șarpelui se desfășură și se ridică în picioare. — E foarte urât să spui așa ceva despre oricine. Silueta înaintă în lumină. Era un tânăr, mai înalt decât Vânturache. Adică, deși Vânturache stătea pe jos, băiatul ar fi fost mai înalt decât el chiar dacă ar fi stat în picioare. Dacă am spune despre el că era suplu am rata ocazia perfectă de a folosi cuvântul „scheletic". Arăta de parcă printre strămoșii lui s-ar fi numărat câteva scaune pliante și motivul pentru care acest lucru era evident era îmbrăcămintea lui. Vânturache se mai uită o dată. Văzuse bine de prima oară. Silueta filiformă din fața lui purta practic costumaţia tradițională a eroilor barbari - niște chiloți din piele bătuţi în ţinte, cizme mari din blană, o bocceluţă din piele și, firește, propria sa piele care era ca de găină. Nimic neobișnuit până aici, puteai întâlni o grămadă de aventurieri îmbrăcaţi în același stil pe orice stradă din Ankh-Morpork, doar că niciunul dintre ei nu ar purta... Tânărul îi urmări privirea, se uită în jos și ridică din umeri. — Nu am ce face, spuse el. l-am promis mamei. — Indispensabili din lână? Lucruri stranii se petreceau în Al Khali în acea noapte. O ceaţă argintie se rostogolea dinspre mare, ceea ce îi cam nedumerea pe astronomi, dar nu asta era cel mai straniu. Mici fulgere de magie brută se descărcau ca electricitatea statică atunci când întâlneau muchii ascuţite, dar nu asta era cel mai straniu. Cel mai straniu lucru intră într-o tavernă de la marginea orașului, în care prin fiecare geam nechituit vântul neîntrerupt aducea mirosurile deșertului și se așeză pe jos în mijlocul încăperii. Clienţii tavernei îl priviră un timp, sorbindu-și cafelele asezonate cu orakh - băutura deșertului. Această băutură, făcută din sevă de cactus și venin de scorpion, e una din cele mai virulente băuturi alcoolice din univers, dar nomazii deșertului nu o consumă pentru efectul ei intoxicant. Ci pentru a contracara cumva efectul cafelei klatchiene. Nu pentru că puteai folosi cafeaua pentru a impermeabiliza acoperișurile. Nu pentru că trecea prin stomacurile neantrenate ca o bilă de fier încins prin unt topit. Ceea ce făcea era mai rău. 102 Terry Pratchett - Lumea Disc Te făcea taeb®”. Fii deșertului priviră cu suspiciune ceșcuțele de cafea cât niște degetare și se întrebară dacă nu cumva exageraseră cu orakhul. Oare și ceilalți vedeau același lucru? Ar fi o prostie să spună ceva? Acestea sunt problemele pe care ţi le faci dacă vrei să-ţi păstrezi reputaţia de fiu al deșertului cu privire oțelită. Să arăţi cu un deget tremurător și să spui: „la uite, extraordinar, o cutie cu sute de picioare tocmai a intrat pe ușă!" este o dovadă clară a unei groaznice și posibil fatale lipse de bărbăţie. Băutorii încercară să nu-și intersecteze privirile, nici chiar atunci când Bagajul se îndreptă spre șirul de recipiente cu orakh sprijinite de zidul din spate. Bagajul avea un mod de a sta nemișcat care te speria chiar mai tare decât felul lui de a se mișca. In cele din urmă unul dintre băutori spuse: — Cred că vrea să bea ceva. Urmă o tăcere prelungită și apoi unul dintre ceilalți spuse, cu precizia cu care un Mare Maestru al șahului face o mutare ucigătoare: — Cine? Ceilalţi băutori priviră impasibili în propriile pahare. Pentru un timp nu se mai auzi nimic în afară de pașii clipociți ai unei șopârle pe tavan. Primul băutor răspunse: — La demonul care tocmai s-a mișcat în spatele tău mă refeream, O, frate al nisipurilor. Actualul deţinător al Cupei Campionatului Imperturbabilităţii zâmbi sticlos până când simţi că îl trage ceva de robă. Zâmbetul îi rămase acolo unde era, dar restul feţei părea că nu vrea să fie asociată cu acesta. Bagajul se simțea trădat în amor și se comporta la fel cum ar fi făcut- o orice persoană rezonabilă aflată în aceeași situaţie, respectiv intenționa să se îmbete. Nu avea bani și nu avea cum să ceară ce vroia dar, cu toate astea, Bagajul nu părea să aibă vreodată probleme în a se face înţeles. Proprietarul tavernei petrecu o noapte foarte lungă turnând orakh într-o farfurioară, înainte ca Bagajul să plece bălăbănindu-se, printr-un perete. Deșertul era silențios. Nu era silențios în mod obișnuit. În mod obișnuit era plin de viaţă, de concerte de greieri, de bâzâit de țânțari, 20 într-un univers cu adevărat magic, totul are un opus. De exemplu, există anti-lumina. Ceea ce nu e acelaşi lucru cu întunericul, pentru că întunericul e doar absenţa luminii. Anti-lumina e ceea ce obţii dacă treci prin întuneric şi ieşi pe partea cealaltă. Făcând un raţionament similar, starea de taebie nu e ca trezia. Prin comparaţie, trezia e ca îmbăiatul în vată. Starea de taebie îţi arată realitatea dezbrăcată de toate iluziile, de toată ceața rozalie în care oamenii îşi petrec de obicei vieţile, făcându-i să vadă şi să gândească clar pentru prima oară. Apoi, după ce trag câteva urlete, aceştia fac tot ce le stă în putinţă să nu mai ajungă taebi vreodată, (n.a.) 103 Copilul minune de șuierul șoptit al aripilor de prădători planând deasupra nisipurilor răcoroase. Dar în seara acesta era silențios, plin de liniștea groasă și agitată a zeci de nomazi care își împachetau corturile și plecau naibii de acolo. XX x — l-am promis mamei, spuse băiatul. Răcesc ușor, știi? — N-ar fi mai bine să încerci să porţi ceva mai multe haine? — A, nu pot să fac așa ceva. Trebuie să port toate chestiile astea din piele. — Eu nu le-aș numi toate. Nu sunt destule ca să le poţi numi toate. Și de ce trebuie să le porți? — Păi, ca să știe lumea că sunt erou barbar. Vânturache se rezemă cu spatele de zidurile fetide ale văgăunii șarpelui și se holbă la băiat. Văzu niște ochi ca două boabe de strugure fierte, un smoc de păr roșcat și o faţă pe care se ducea o bătălie între pistruii băștinași și înspăimântătoarea forţă cotropitoare a acneei. Vânturache se simţea bine în momente ca acesta. Reușeau să îl convingă că nu e nebun, pentru că dacă era nebun nu mai rămânea niciun cuvânt potrivit pentru a descrie oamenii pe care îi întâlnea. — Erou barbar, murmură el. — E în regulă, nu-i așa? Toate chestiile astea din piele au costat cam mult. — Da, dar, uite ce e... Cum te cheamă, băiete? — Nijel... — Vezi tu, Nijel... — Nijel Distrugătorul, adăugă Nijel. — Vezi tu, Nijel... — ... Distrugătorul... — In regulă, Distrugătorul... spuse Vânturache exasperat. — ... fiul lui Dosdeiepure, Negustorul de Provizii... — Ce? — Trebuie să fii fiul cuiva, explică Nijel. Scrie aici pe undeva... Se întoarse pe jumătate și răscoli printr-un sac jerpelit din blană, scoțând la iveală în cele din urmă o carte subţire, zdrenţuită și îndoită. — Scrie aici câte ceva și despre alegerea numelui, mormăi el. — Și atunci cum de ai ajuns în văgăuna asta? — Intenţionam să fur din trezoreria lui Creozot, dar am avut o criză de astm, spuse Nijel răsfoind prin volumul dezmembrat. Vânturache privi în jos către șarpele care încă mai încerca să nu stea în calea nimănui. Avea o viaţă bună în văgăună și putea recunoaște o belea atunci când o întâlnea. Nu vroia să agraveze lucrurile. Îi întoarse privirea lui Vânturache și ridică din umeri, o chestie foarte deșteaptă pentru o reptilă fără omoplați. 104 Terry Pratchett - Lumea Disc — De când ești erou barbar? — De-abia am început. Vezi tu, mi-am dorit întotdeauna să fac asta și m-am gândit că o să învăţ pe parcurs. Nijel se uită cu coada ochiului la Vânturache și continuă: — E în regulă, nu-i așa? — E o viaţă cam disperată, din câte se spune, oferi Vânturache. — Te-ai gândit vreodată cum ar fi să vinzi legume pentru următorii cincizeci de ani? bombăni Nijel supărat. Vânturache se gândi. — Ar fi implicată și salata? — O, da, oftă Nijel. Îndesă cartea misterioasă înapoi în sac și începu să examineze cu atenţie pereţii gropii. Vânturache oftă. Lui îi plăcea salata. Era incredibil de plicticoasă. El unul petrecuse ani de zile în căutarea plictiselii, dar n-o atinsese niciodată. Imediat ce credea că mai avea puţin până la ea, viața lui devenea interesantă într-o manieră aproape fatală. Gândul că cineva putea să renunţe de bunăvoie la perspectiva de a se plictisi preț de cincizeci de ani îi dădea amețeli. Cu cincizeci de ani la dispoziţie, gândi el, ar putea ridica plictisul la rang de artă. Nu s-ar mai termina șirul de lucruri pe care nu le-ar face. — Ştii vreun banc cu fitile de lampă? întrebă el, așezându-se confortabil pe nisip. — Nu cred, spuse Nijel politicos, în timp ce ciocănea în perete. — Eu știu cu sutele. Sunt foarte amuzante. De exemplu, știi de câţi troli e nevoie ca să schimbe un fitil de lampă? — Cărămida ăsta se mișcă, spuse Nijel. Uite, e un fel de ușă. Ajută- mă. Împinse cu entuziasm, bicepsul lui încordat semănând cu două boabe de mazăre lipite pe un creion. — Cred că e un fel de pasaj secret, adăugă el. Hai, fă ceva vrăji. S-a înțepenit. — Nu vrei să știi cum se termină bancul? întrebă Vânturache cu o voce plângăcioasă. Era cald și uscat în groapă, fără pericole iminente, dacă nu punem la socoteală șarpele, care încerca să nu dea de bănuit. Unii oameni nu sunt niciodată mulțumiți. — Nu chiar acum, spuse Nijel. Cred că prefer un pic de asistenţă magică. — Nu sunt prea priceput la așa ceva, spuse Vânturache. Nu îmi iese prea bine, vezi tu, e nevoie de mai mult, nu poţi pur și simplu să arăţi așa cu degetul și să spui „Zbang"... Se produse un zgomot de parcă un fulger de lumină octarină ar fi izbit o cărămidă, spărgând-o și împrăștiind-o în mii de bucățele albe și încinse și pe bună dreptate. După un timp, Nijel se ridică încet în picioare în timp ce încerca să 105 Copilul minune stingă flăcările care îi ardeau vesta. — Da, spuse el cu vocea unuia care e hotărât să nu se piardă cu firea. Bun. Foarte bine. Îl lăsăm să se răcească un pic, bine? Și după aia cred că putem să mergem. Işi drese glasul. — Nnă, spuse Vânturache. Privea fix vârful degetului său, ținându-I la distanță de un braţ și după expresia pe care o avea era limpede că regretă că nu are brațe mai lungi. Nijel aruncă o privire în gaura fumegândă. — Se deschide spre un fel de cameră, spuse el. — Nnă. — După tine, spuse Nijel și îl îmbrânci ușor pe Vânturache. Vrăjitorul se împletici, se lovi la cap într-o piatră dar nu păru să observe și apoi ricoșă în gaură. Nijel își puse palma pe zid și ridică o sprânceană. — Tu nu simţi nimic? întrebă el. E normal ca pietrele să vibreze așa? — Nnă. — Te simţi bine? — Nnă. Nijel își puse urechea pe pietre. — Se aude ceva straniu. Un fel de murmur. Un fir de praf se eliberă din mortarul de deasupra capului său și pluti în jos. Apoi câteva pietre mult mai grele se eliberară din pereţii văgăunii și căzură cu zgomot pe nisip. Vânturache o pornise deja, bălăbănindu-se, în josul tunelului, emițând mici sunete șocate și ignorând total pietrele care îl ratau de câţiva centimetri sau îl pocneau de câteva kilograme. Dacă ar fi fost în stare să remarce, ar fi știut ce se petrecea. Aerul era unsuros și mirosea a fier încins. Curcubee transparente accentuau fiecare vârf și muchie. O încărcătură magică se acumula undeva foarte aproape de ei; era mare și căuta o cale de evadare. Un vrăjitor aflat la îndemână, chiar și unul așa incompetent cum era Vânturache, ieșea în evidenţă ca un far din aramă. Nijel ieși împleticindu-se din norul de praf zgomotos și încins și se lovi de Vânturache, care stătea pe loc într-o altă grotă, înconjurat de o aură octarină. Vrăjitorul arăta groaznic. Creozot ar fi remarcat probabil ochii lui scânteietori și părul lui plutitor. Arăta ca cineva care tocmai mâncase un pumn de glande pineale și băuse după ele un pahar cu adrenocrom. Plutea atât de sus că îl puteai confunda cu un satelit. Fiecare fir de păr de pe capul lui stătea drept și scăpăra. Până și pielea lui arăta de parcă încerca să se îndepărteze de el. Ochii lui 106 Terry Pratchett - Lumea Disc păreau că se învârt pe orizontală; atunci când deschise gura, dinţii lui străluciră ca în reclamele pentru pastă de dinţi. Pe unde pășise, pietrele ori se topiseră ori le crescuseră urechi ori se transformaseră în chestii mici și mov și solzoase și își luaseră zborul. — la zi, te simţi bine? — Nnă, spuse Vânturache și silaba se transformă într-o mare gogoașă. — Nu arăţi prea bine, spuse Nijel cu ceea ce am putea numi, date fiind condiţiile, o perspicacitate ieșită din comun. — Nnă. — De ce nu încerci să ne scoţi de aici? adăugă Nijel și se aruncă la podea, înțelept. Vânturache aprobă din cap ca o marionetă și își îndreptă degetul încărcat spre tavan, care se topi ca gheaţa sub efectul unui aparat de sudură. Vibraţiile continuau, trimițând unde neliniștitoare prin întregul palat. Este un fapt binecunoscut că există frecvenţe care provoacă panica și frecvenţe care provoacă incontinenţe stânjenitoare, dar piatra zguduită rezona cu frecvenţa care provoacă topirea realităţii și scurgerea ei pe la colţuri. Nijel privi tavanul care picura și îl gustă precaut. — Crustă din var, spuse el. Presupun că n-ai chef să faci niște scări, nu-i așa? Altă flacără ţâșni din degetele răvășite ale lui Vânturache, materializând o scară rulantă aproape perfectă, atâta doar că probabil nicio altă scară rulantă din univers nu este tapisată cu piele de aligator. Nijel îl înșfăcă pe vrăjitorul care se învârtea molcom și sări pe scară. Din fericire ajunseseră în vârf înainte ca vraja să dispară, foarte brusc. Izvorând din centrul palatului și ieșind prin acoperiș, ca o ciupercă printr-un pavaj învechit, se înălța un turn alb, mai înalt decât orice clădire din Al Khali. Imense uși duble se deschiseră la baza lui și afară pășiră, ca și cum ar fi fost stăpânii locului, zeci de vrăjitori. Lui Vânturache i se păru că recunoaște câteva feţe, pe care le văzuse în trecut bombănind prin sălile de curs sau chiorându-se cu amabilitate la lumea dintre zidurile Universității. Nu erau fețe de oameni răi. Nu erau colțuroase. Dar expresiile lor aveau un numitor comun capabil să îngrozească orice persoană mai gânditoare. Nijel se retrase în spatele unui perete aflat la îndemână. Se trezi privind în ochii îngrijoraţi ai lui Vânturache. — Hei, asta e magie! — Știu, spuse Vânturache. Nu e în regulă. Nijel se uită în sus, la turnul strălucitor. — Dar.. — Se simte aiurea, spuse Vânturache. Nu mă întreba de ce. 107 Copilul minune Șase gardieni ai Califului erupseră printr-o ușă arcuită și se aruncară către vrăjitori, înaintarea lor grăbită părând și mai sinistră din cauza tăcerii lor macabre de luptă. Pentru o clipă săbiile străluciră în soare și apoi câţiva vrăjitori se întoarseră, întinseră mâinile și... Nijel își întoarse privirea. — lîîu, spuse el. Câteva iatagane căzură pe dalele de piatră. — Cred că ar trebui să plecăm, în mare liniște, spuse Vânturache. — Dar n-ai văzut în ce i-au transformat? — În oameni morţi. Știu. Nu vreau să mă gândesc la asta. Nijel fu de părere că el unul nu se va putea împiedica să se gândească la asta, în special în jurul orei 3, în nopțile cu vânt. Ideea este că atunci când ești omorât de magie, lucrurile se petrec într-un mod mult mai inventiv decât atunci când ești omorât de, să zicem, oţel; există o grămadă de moduri noi și interesante de a muri, iar el nu-și putea scoate din minte formele pe care le văzuse, doar pentru o clipă, înainte ca pala de foc octarin să se milostivescă și să le înghită. — Nu credeam că vrăjitorii sunt așa, spuse el, în timp ce alergau printr-un culoar. Credeam că sunt mai mult fraieri decât siniștri. Mai degrabă amuzanți. — Amuză-te atunci, bombăni Vânturache. — Dar i-au omorât așa, fără ca măcar să... — Aș vrea să nu îmi mai spui. Am văzut și eu. Nijel se îndepărtă de Vânturache. Ochii i se îngustară. — Și tu ești vrăjitor, spuse el acuzator. — Nu sunt genul ăla de vrăjitor. — Dar ce gen ești, atunci? — Din ăla care nu omoară. — Și cum s-au uitat la ei, de parcă n-ar fi contat... spuse Nijel dând din cap. Asta a fost cel mai rău. — Da. Silaba greoaie căzu în faţa gândurilor lui Nijel ca un buștean pe o linie de cale ferată. Pe băiat îl trecu un fior, dar măcar tăcu din gură. Lui Vânturache începu chiar să-i fie milă de el, ceea ce era un lucru destul de neobișnuit - în mod normal simţea nevoia să-și păstreze toată mila pentru el însuși. — E pentru prima oară când vezi pe cineva ucis? întrebă el. — Da. — De cât timp anume zici că ești erou barbar? — Păi... în ce an suntem? Vânturache aruncă o privire după colţ, dar cei care mai erau încă în poziție verticală erau mult prea ocupați să intre în panică pentru a se mai sinchisi de ei. — Ai fost multă vreme pe drumuri? întrebă el încet. Ai pierdut noțiunea timpului? Știu cum e. Suntem în anul Hienei. 108 Terry Pratchett - Lumea Disc — Aha. În cazul ăsta să tot fie vreo... buzele lui Nijel se mișcară fără sunet, vreo trei zile. Ascultă, adăugă el repede, cum pot oamenii să ucidă așa? Fără măcar să se gândească la ce fac? — Nu știu, spuse Vânturache pe un ton care sugera că el se gândea la asta. — Adică, chiar și atunci când vizirul m-a aruncat în groapa cu șarpe, părea că își dă cât de cât interesul. — Așa e frumos. Cu toţii ar trebui să ne dăm interesul. — Adică, a și râs! — Aha. Are și simţul umorului, pe deasupra. Vânturache avea senzaţia că își poate vedea viitorul cu aceeași claritate cu care un om în cădere liberă vede fundul prăpastiei, și cam din aceleași motive. lar când Nijel spuse: „Au întins degetele către ei fără ca măcar să...", Vânturache izbucni: „Nu vrei să mai și taci? Eu cum crezi că mă simt? Și eu sunt vrăjitor!" — Păi, da, tu n-o să ai probleme, bombăni Nijel. Nu fu o palmă grea, pentru că nici la furie mușchii lui Vânturache nu erau mai tari ca mămăliga, dar atinse laterala capului lui Nijel și îl dobori mai mult prin forţa surprizei decât prin energia intrinsecă. — Da, sunt într-adevăr un vrăjitor, șuieră Vânturache. Un vrăjitor care nu se pricepe la vrăji! Am reușit să supraviețuiesc până acum fiindcă nu eram destul de important ca să mor! Și acum că toţi vrăjitorii sunt detestați și temuți cam cât timp crezi că o să mai rămân în viaţă? — Ridicol! Vânturache nu ar fi fost mai uimit nici dacă Nijel l-ar fi lovit. — Ce? — Prostule! Nu trebuie decât să-ţi dai jos roba asta stupidă și să scapi și de pălăria asta jerpelită și nimeni nu va ști că ești vrăjitor. Gura lui Vânturache se deschise și se închise de câteva ori, imitând foarte bine expresia unui peștișor auriu care încearcă să înțeleagă conceptul de dans step. — Să nu mai port roba? întrebă el. — Sigur. Ţechinii ăia amărâţi și tot restul te cam dau de gol, spuse Nijel, străduindu-se să se ridice în picioare. — Să mă descotorosesc de pălărie? — Trebuie să recunoști că dacă umbli cu o pălărie pe care stă scris cuvântul „văjitor" dai un indiciu cam evident. Vânturache îl privi îngrijorat. — Scuză-mă, spuse el. Nu reușesc să te urmăresc. — Scapă de ele. E simplu, nu? Aruncă-le undeva și după aia poţi fi, ăă, ce vrei tu. Cineva care nu e vrăjitor. Urmă o pauză întreruptă doar de zgomotele îndepărtate ale luptei. — Hm, spuse Vânturache, scuturând din cap. Am pierdut șirul, pe undeva... — Pe toți zeii, omule, e foarte ușor de înţeles! 109 Copilul minune — ... nu cred că pricep... murmură Vânturache, în timp ce fruntea i se umplea de broboane de transpiraţie. — Poţi pur și simplu să încetezi să mai fii vrăjitor. Buzele lui Vânturache se mișcară fără zgomot pe măsură ce el repetă fiecare cuvânt în parte și apoi pe toate odată. — Ce? spuse el și apoi continuă cu: Aha. — Ai înţeles? Vrei să mai încercăm o dată? Vânturache scutură din cap disperat. — Eu cred că tu nu înţelegi. Vrăjitor nu e ceea ce faci, e ceea ce ești. Dacă nu aș fi vrăjitor, nu aș fi nimic. Își scoase pălăria și zgândări steluța ameţită din vârf, provocând desprinderea câtorva ţechini. — Adică, pe pălăria mea scrie că sunt vrăjitor, spuse el. E foarte important... Se opri și se zgâi la pălărie. — Pălărie, spuse el meditativ, conștient de o problemă urgentă care stătea cu nasul lipit de ferestrele minţii lui. — E o pălărie bună, spuse Nijel care simţea că se așteaptă ceva de la el. — Pălărie, spuse Vânturache din nou și apoi adăugă: Pălăria! Trebuie să iau pălăria! — Ai pălăria, îi atrase atenţia Nijel. — Nu pălăria asta, cealaltă. Și pe Conina! Alergă aleatoriu pe un culoar și apoi se întoarse înapoi. — Unde crezi că sunt? întrebă el. — Cine? — Trebuie să găsesc o pălărie fermecată. Și o fată. — De ce? — Imi e cam greu să-ți explic. Cred că sunt implicate și niște ţipete, pe undeva. Nijel nu avea un maxilar prea pronunțat, dar așa cum era, îl împinse înainte. — Trebuie salvată o fată? întrebă el cu hotărâre. Vânturache ezită. — O să aibă probabil nevoie de ajutor. S-ar putea. Sau oricum, cineva de prin preajma ei. — De ce n-ai zis așa de la început? Așa mai merge, la așa ceva mă aşteptam. Asta înseamnă eroism. Hai, să pornim! Se mai auzi o bușitură, acompaniată de câteva urlete. — Unde? întrebă Vânturache. — Oriunde! Eroii au de obicei capacitatea să gonească de nebuni prin palate total necunoscute, să salveze pe toată lumea și să își ia tălpășița înainte ca șandramaua să sară în aer sau să se scufunde în mlaștină. Dar Nijel și Vânturache vizitară bucătăriile, cele două camere ale 110 Terry Pratchett - Lumea Disc tronului, grajdurile (de două ori), și ceea ce îi părură lui Vânturache câţiva kilometri de coridoare. Ocazional, grupuri de gardieni cu veșminte negre treceau pe lângă ei în grabă, fără să le arunce măcaro privire. — E ridicol, spuse Nijel. De ce nu întrebăm pe cineva? Te simţi bine? Vânturache se sprijini de o coloană ornamentată cu sculpturi jenante și gâfâi: — Ai putea să pui mâna pe un gardian și să-l torturezi până îţi zice, spuse el trăgând cu nesaţ aer în piept. Nijel îl privi contrariat. — Așteaptă-mă aici, spuse și se îndreptă către un servitor care jefuia cu conștiinciozitate un dulap. — Nu vă supăraţi, pe unde o iau ca să ajung la harem? — A treia ușă pe stânga, îi răspunse bărbatul fără să se întoarcă. — Aha. Reveni și îi împărtăși informaţia lui Vânturache. — Da, dar l-ai torturat? — Nu. — N-a fost foarte barbaric din partea ta, nu-i așa? — Nu, dar mă străduiesc, spuse Nijel. Adică, nici nu i-am zis „mulțumesc". Treizeci de secunde mai târziu dădeau la o parte o draperie grea de mărgele și intrau în haremul Califului din Al Khali. Erau acolo superbe păsări cântătoare, închise în colivii din aur. Erau fântâni șoptitoare, erau vase cu orhidee rare din care se înfruptau mici păsări colibri asemănătoare cu niște bijuterii fine și strălucitoare. Erau douăzeci de tinere femei care purtau haine suficiente pentru vreo șase, care se strânseseră tăcute la un loc. Vânturache nu avea ochi pentru toate astea. Nu pentru că viziunea câtorva metri pătraţi de șolduri și coapse în toate nuanțele de la roz pal la negru tuciuriu nu provocau un anumit zbucium în crevasele libidoului său, ci pentru că aceste crevase erau deja inundate de valuri de panică datorate celor patru gardieni echipați cu iatagane care tocmai se îndreptau către el, cu sclipiri ucigașe în priviri. Fără niciun strop de ezitare, Vânturache făcu un pas înapoi. — Preia legătura, prietene, spuse el. — Este! Nijel își scoase sabia și o ținu în fața lui, cu mâinile tremurându-i de la efort. Urmară câteva momente de tăcere deplină în care toată lumea aşteptă să vadă ce urma să se întâmple. Și apoi Nijel emise un strigăt de luptă pe care Vânturache nu avea să-l uite toată viaţa: — Aă, nu vă supăraţi... — Mi se pare că e păcat, spuse un vrăjitor mărunţel. 111 Copilul minune Ceilalţi nu spuseră nimic. Era păcat și niciunul dintre ei nu se putea lăuda că nu simte fiorul de vinovăţie scurgându-i-se pe șira spinării. Dar, așa cum se întâmplă adesea datorită straniei alchimii sufletești, senzația de vină îi făcu aroganțţi și imprudenți. — Mai taci, spuse liderul temporar. Numele lui era Benado Drojdiţă, dar ceva din aerul acestei seri ne sugerează că nu merită să ne încărcăm memoria cu numele lui. Aerul e întunecat și greu și plin de fantome. Universitatea Nevăzută nu e goală, atâta doar că nu sunt oameni prin ea. Dar desigur cei șase vrăjitori trimiși să dea foc Bibliotecii nu se tem de fantome, pentru că sunt într-atât de încărcaţi de magie încât practic zbârnâie în timp ce merg, poartă robe mai frumoase decât au purtat vreodată Arhicancelarii, au pălării mai ascuţite decât au fost vreodată pălăriile, iar faptul că stau îngrămădiţi unul în celălalt este o pură întâmplare. — E îngrozitor de întuneric aici, spuse cel mai pipernicit dintre vrăjitori. — E miezul nopţii, spuse Drojdiță abrupt și singurele chestii periculoase de prin zonă suntem noi. Nu-i așa, băieți? li răspunse un cor de bombăneli vagi. Cu toţii îl admirau pe Drojdiţă, despre care se zvonea că face exerciţii de gândire pozitivă. — Și nu ne speriem noi de niște cărți învechite, nu-i așa, băieţi? Se zgâi la pipernicit. — Nu ţi-e frică, nu-i așa? adăugă brusc. — Mie? A, nu. Bineînţeles că nu. Sunt doar hârtii, cum zicea și e/, spuse grăbit vrăjitorul. — Bine, atunci. — Sunt totuși nouăzeci de mii, spuse un alt vrăjitor. — Eu auzisem că numărul lor e fără sfârșit, spuse altul. E vorba de dimensiuni, așa am auzit, ca și cum ce se vede e doar vârful ăluia, cum îi zice, ăla care e mai mult sub apă... — Hipopotam? — Aligator? — Ocean? — Hai, gura, toți! ţipă Drojdiță. Apoi ezită. Intunericul părea că-i absoarbe vocea. Ca și cum aerul era împachetat în pene. Se îmbărbătă puţin. — Bun așa, spuse și se întoarse către ușile interzise ale Bibliotecii. iși înălță mâinile, făcu vreo câteva gesturi complicate de parcă degetele lui treceau unele prin altele într-un fel care te făcea să lăcrimezi și transformă ușile în rumeguș. Valurile de tăcere se revărsară din nou, strangulând sunetul bucăţelelor de lemn în cădere. Nu exista niciun dubiu că ușile fuseseră sparte. Patru balamale atârnau tremurând din ramă, iar în mijlocul 112 Terry Pratchett - Lumea Disc devastării se putea vedea o grămadă de scaune și rafturi zdrobite. Până și Drojdiţă era puţin surprins. — Poftim, spuse el. A fost așa de ușor. Aţi văzut? N-am pățit nimic. Bine? _ Se auziră niște pași îngrămădindu-se. intunericul din spatele ramei ușilor era plin de strălucirile dureroase ale radiaţiilor magice, deoarece în câmpul de mare intensitate magică particulele posibilităţii depășeau viteza realității. — Acuma, spuse Drojdiţă vesel, cine dorește să aibă onoarea aprinderii focului? După zece secunde de tăcere, spuse: — In cazul ăsta, am să mă ocup eu. Serios, parcă vorbesc cu pereții. Trecu prin cadrul ușii și se îndreptă spre cercul de lumină creat de razele lunii ce pătrundeau prin domul de sticlă de deasupra centrului Bibliotecii (cu toate că, desigur, au existat întotdeauna discuţii cu privire la geografia exactă a locului; concentraţia mare de magie distorsionează timpul și spaţiul și este posibil ca Biblioteca să nu aibă nici măcar margini, darămite centru), își întinse mâinile. — Poftim. Aţi văzut? Nu s-a întâmplat absolut nimic. Acum intrați. Ceilalţi vrăjitori se conformară, dar cu multă reţinere și cu tendinţa de a se feri atunci când treceau pe sub arcada răvășită. — Bun, spuse Drojdiţă cu o anumită doză de satisfacţie. Acum, aveți cu toţii chibritele la voi, conform instrucţiunilor? Focul magic nu arde cărțile astea, așa că aș vrea ca toată lumea să... — S-a mișcat ceva acolo sus, spuse cel mai scund dintre vrăjitori. Drojdiţă clipi. — Ce? — S-a mișcat ceva sus, pe lângă dom, spuse vrăjitorul, adăugând în scop explicativ: am văzut. Drojdiţă se zgâi în sus printre umbrele ameţitoare și decise să își exercite un pic autoritatea. — Ce prostie, spuse el pe un ton răstit. Scoase o grămadă de chibrite galbene urât mirositoare și continuă: — Acum, vreau să facem o grămadă... — Dar am văzut, să știi, spuse vrăjitorul mărunţel, îmbufnat. — În regulă, ce ai văzut? — Aă, nu sunt tocmai sigur... — Nu știi, nu-i așa? izbucni Drojdiţă. — Am văzut cev... — Nu știi! repetă Drojdiță. Ai văzut niște umbre și încerci să-mi subminezi autoritatea, nu-i așa? Drojdiță avu o ezitare și ochii săi sticliră. — Sunt calm. Mă controlez pe deplin. Nu am să las... — Dar era... — Ascultă, piticanie, ce-ar fi să mai și taci? 113 Copilul minune Unul dintre ceilalţi vrăjitori, care se uitase în sus ca să-și ascundă emoția, tuși strangulat: — Ăă, Drojdiţă... — E valabil și pentru tine! Se ridică în toată splendoarea înălțimii lui și răsfiră chibritele. — După cum spuneam, vreau să aprindeţi chibritele și - presupun că va trebui să vă arăt cum se aprind chibritele, ca să înveţe și piticanie ăsta aici de față - știți, nu mă puteți vedea pe geam. Of. Uitaţi-vă la mine. Luaţi câte un chibrit și... Aprinse un chibrit, întunericul înflori ca o minge de lumină albă și sulfuroasă și Bibliotecarul căzu pe el precum Coborârea Omului. Cu toţii îl cunoșteau pe Bibliotecar, în acel mod definit dar difuz în care oamenii cunosc pereții și podelele și toată recuzita minoră dar necesară de pe scena vieţii. Posibilele amintiri despre el erau în imaginea unui blând oftat umblător, care repara cărţi stând așezat sub birou sau se deplasa pe încheieturile mâinilor printre rafturi, în căutarea fumătorilor ascunși. Orice vrăjitor suficient de imprudent să-și răsucească o ţigară clandestină nu ar fi sesizat nimic până în clipa în care o mână tăbăcită nu s-ar fi întins și i-ar fi confiscat produsul incriminator, dar Bibliotecarul nu făcea niciodată scandal, ci arbora o expresie extrem de rănită și îndurerată din cauza întregii tărășenii și apoi mânca chiștocul. Pe când ceea ce încerca acum să deșurubeze capul lui Drojdiţă răsucind de urechi era un coșmar urlător, cu buzele date peste cap pentru a expune vederii colți lungi și îngălbeniți. Vrăjitorii îngroziţi se întoarseră să o ia la sănătoasa, dar se treziră izbindu-se de niște rafturi care pe nesimţite blocaseră culoarele. Cel mai pipernicit dintre vrăjitori ţipă și se ascunse sub o masă plină de atlase, cu mâinile peste urechi pentru a bloca zgomotul asurzitor făcut de ceilalţi vrăjitori în încercarea de a se salva. În cele din urmă nu mai rămase nimic în afară de liniște, dar era acea liniște masivă creată de cineva care se mișca pe furiș, în căutarea altcuiva. Vrăjitorul mititel, înnebunit de groază, își mesteca vârful pălăriei. Umblătorul silențios îl apucă de picior și îl trase blând dar ferm de sub adăpost. Vrăjitorul rămase o vreme cu pleoapele strâns lipite, iar apoi, după ce colţi înfiorători nu îi sfâșiară beregata, se aventură și deschise ochii. Bibliotecarul îl apucase de ceafă și îl bălăngănea la un metru deasupra podelei, adică exact în afara razei de acţiune a unui mic terier alb și bătrânel care tocmai încerca să-și amintească cum se mușcă gleznele oamenilor. — Aă... spuse vrăjitorul și apoi fu aruncat pe o traiectorie aproape orizontală prin cadrul ușii sparte, căzătura fiindu-i amortizată de podea. După un timp o umbră de lângă el spuse: 114 Terry Pratchett - Lumea Disc — Ei bine, asta e. L-a văzut cineva pe bezmeticul ăla de Drojdiță? Și o umbră aflată în cealaltă parte spuse: — Cred că mi-am rupt gâtul. — Cine e acolo? — Bezmeticul ăla, spuse umbra pe un ton răutăcios. — A. Scuze, Drojdiţă! Drojdiţă se ridică în picioare, cu corpul învăluit de o aură magică. Tremura de furie, pe măsură ce își înălța mâinile. — O să-i arăt eu coșcovitului ăluia ce înseamnă respectul faţă de superiorii evoluţionari... pufni el. — Pe el, flăcăi! Și Drojdiță ajunse din nou la nivelul dalelor, sub greutatea celor cinci vrăjitori. — Scuze, dar... — ... Ştii că dacă faci... — ... vrăji în apropierea Bibliotecii, cu toată magia acumulată acolo... — ... poţi să faci o greșeală și... — BANG! Noapte bună, lume! Drojdiță mârâi. Vrăjitorii de deasupra lui deciseră că momentul acela nu putea fi prea potrivit pentru a se ridica de pe el. Intr-un târziu el spuse: — Corect. Aveţi dreptate. A fost o greșeală din partea mea să îmi pierd cumpătul așa. Am avut mintea întunecată. E esenţial să fim calmi. Vă mulţumesc. Aveţi dreptate. Daţi-vă jos. Ei riscară. Drojdiţă se ridică în picioare. — Maimuta aia și-a mâncat ultima banană. Aduceţi-mi... — Ăă, antropoidul, Drojdiţă, spuse cel mai pipernicit vrăjitor, incapabil să se abţină. Vezi tu, e antropoid. Nu e maimuţă. Se ofili sub privirea fixă. — Ce contează? Antropoid, maimuţă, care e diferența? Care e diferenţa, domnule zoolog? — Nu știu, Drojdiţă, spuse vrăjitorul timorat. Cred că e vorba de clase. — Taci. — Da, Drojdiţă. — Piticanie imposibilă ce ești. Se întoarse și adăugă, cu o voce netedă ca o lamă de sabie: — Mă controlez pe deplin. Mintea mea e rece ca un mamut spân. Intelectul meu e stăpân absolut. Care dintre voi s-a așezat pe capul meu? Nu, nu trebuie să mă supăr. Nu sunt supărat. Gândesc pozitiv. Facultăţile mele funcţionează pe deplin... are cineva chef să mă contrazică? — Nu, Drojdiţă, răspunseră vrăjitorii în cor. — Atunci aduceţi-mi șase butoaie cu ulei și tot ce găsiți pentru aţâțat focul. Antropoidul ăla e ca și fript. 115 Copilul minune Din înaltul tavanului Bibliotecii, cămin al bufniţelor, liliecilor și altor chestii, se auzi un zdrăngănit de lanţ și sunetul unui geam spart într-o manieră respectuoasă. — Nu par a fi foarte îngrijoraţi, spuse Nijel oarecum ofensat. — Cum să-ţi explic eu ţie? spuse Vânturache. Când se va scrie lista marilor strigăte de luptă ale lumii, „Aă, nu vă supăraţi", nu va figura printre ele. Făcu un pas în lateral. — Eu nu sunt cu el, spuse cu onestitate unui gardian care rânjea. L- am întâlnit de curând undeva. Într-o văgăună. Haha. Mereu mi se întâmplă chestii din astea. Gardienii priveau prin el. — Aă... spuse Vânturache. — Bine, spuse Vânturache. Se trase din nou lângă Nijel. — Ştii cât de cât să mânuiești sabia aia? Fără să-și ia ochii de la gardieni, Nijel scormoni prin bocceluță și îi înmână cartea lui Vânturache. — Am citit tot capitolul trei. Are și ilustraţii. Vânturache răsfoi paginile mototolite. Cartea fusese folosită așa de intens încât acum o puteai amesteca de parcă ar fi fost un pachet de cărți de joc; ceea ce fusese probabil cândva coperta avea pe ea ilustrația unui bărbat musculos. Avea brațele ca doi saci plini cu mingi de fotbal și stătea scufundat până la genunchi într-un morman de femei languroase și victime măcelărite, cu o expresie mulţumită întipărită pe chip. Despre el era legenda: în Numai Șepte Zile Voiu face Din Tine Un Erou Barbaru. Mai jos, scris cu litere ceva mai mici, era numele autorului: Cohen Barbarrul. . Vânturache nu era convins. Il cunoscuse pe Cohen, care deși știa cum să se uite pe poze nu era foarte priceput cu penița și care încă se mai semna cu un „X", pe care de obicei îl scria greșit. Pe de altă parte, gravita rapid în jurul oricărei chestii care conținea bani. Vânturache se mai uită o dată la ilustrație și apoi la Nijel. — Şapte zile? — Ei bine, eu citesc mai încet. — Aha, spuse Vânturache. — Și nu mi-am bătut capul cu capitolul șase pentru că i-am promis mamei că mă voi îndeletnici doar cu jafuri și furtișaguri până întâlnesc fata potrivită. — Şi cartea asta te învaţă cum să devii erou? — O, da. E foarte bună, spuse oarecum îngrijorat. E în regulă, nu-i așa? A costat foarte mult. — Ei bine, ăă... Cred că mai bine ai continua, atunci. Nijel își îndreptă, în lipsa unui cuvânt mai potivit, umerii și își 116 Terry Pratchett - Lumea Disc bălăngăni din nou sabia. — Voi patru ar trebui să fiți atenți, spuse el, că altfel... staţi puţin. Luă cartea de la Vânturache, o răsfoi până găsi ce căuta și continuă: — Da, că altfel „vântul înghețat al sorții va sufla printre scheletele voastre albite/legiunile iadului vor scufunda sufletele voastre în acid". Poftim. Acum ce mai... scuzaţi-mă o clipă... aveţi de zis? Se auzi un sunet metalic, produs de cei patru bărbaţi care își scoseseră iataganele la unison. Sabia lui Nijel deveni o nebuloasă. Urmă o traiectorie complexă în formă de opt prin aerul din fața lui, sări peste brațul lui, sări dintr-o mână în cealaltă pe la spate, păru că orbitează în jurul pieptului de două ori și apoi făcu un salt ca de păstrăv. Câteva dudui din harem începură să aplaude, spontan. Chiar și gardienii păreau impresionați. — Asta a fost o Triplă împunsătură de Orc cu Supra-împingere, spuse Nijel mândru. Am spart multe oglinzi învăţând-o. Uite, se opresc. — Cred că n-au mai văzut așa ceva în viaţa lor, spuse Vânturache slăbit, estimând distanța până la ușă. — Cred și eu. — În special ultima parte, când s-a înfipt în tavan. Nijel se uită în sus. — Ciudat, așa mi se întâmpla și acasă. Mă întreb unde greșesc. — N-aș putea spune. — Vai, îmi pare rău, spuse Nijel, în timp ce gardienii păreau că realizează că distracţia s-a terminat și se pregăteau de atac. — Nu te învinovăţi singur... spuse Vânturache, în timp ce Nijel se întindea, încercând fără succes să-și recupereze sabia. — Mulţumesc. — ... am s-o fac eu pentru tine. Vânturache se gândi la următorul pas. De fapt, se gândi la mulţi pași. Dar ușa era prea departe și oricum, din câte se auzea, viaţa nu era cu mult mai sănătoasă pe afară. Nu-i mai rămânea decât un singur lucru de făcut. Trebuia să încerce vrăji. _ Își ridică mâna și doi bărbaţi căzură la pământ. Își ridică și cealaltă mână și căzură și ceilalți doi. Chiar când începea să își pună întrebări, Conina păși peste trupurile prăbușite masându-și mâinile, oarecum absentă. — Credeam că n-o să mai apari, spuse ea. Cine e prietenul tău? După cum a mai fost arătat, Bagajul dă foarte rar semne de emoție, sau în orice caz de emoţii mai puţin intense decât furia oarbă sau ura, și de aceea e greu să ghicim care îi erau sentimentele atunci când se trezi pe capac, într-o albie secată, la câţiva kilometri distanță de Al Khali, cu picioarele în sus. 117 Copilul minune Chiar la numai câteva minute după răsărit, aerul era ca un suflu de furnal. După câteva balansări, Bagajul reuși să-și aducă majoritatea picioarelor pe direcția bună și se ridică, făcând mișcări complicate în încercarea de a ţine cât mai puţine tălpi pe nisipul încins. Nu se pierduse. Știa întotdeauna unde se află. Se afla întotdeauna aici. Numai că tot restul universului părea că fusese rearanjat, pentru moment. După un timp de gândire, Bagajul se întoarse și începu să umble foarte încet, până se lovi de o stâncă. Ricoșă și se așeză, uimit. Se simţea de parcă ar fi fost umplut cu pene fierbinţi, și conștientiza vag benefiicile umbrei și ale unei băuturi răcoritoare. După câteva tentative eșuate reuși să ajungă în vârful unei dune din apropiere, care oferea o priveliște de neegalat asupra altor câteva sute de dune. In adâncul inimii sale de lemn, Bagajul era mâhnit. Fusese respins. | se spusese să facă pași. Fusese alungat. lar cantitatea de orakh pe care o băuse era suficientă pentru otrăvirea unei țări mai micuţe. Dacă există un lucru de care un accesoriu de voiaj are nevoie mai mult decât de orice altceva, atunci acela este cineva căruia să-i aparțină. Bagajul o porni nesigur, dar plin de speranţă, pe nisipul fierbinte. — Nu cred că avem timp să facem prezentări, spuse Vânturache în timp ce o aripă îndepărtată a palatului se prăbușea, făcând podeaua să vibreze. Cred că a venit vremea să... Realiză că vorbește singur. Nijel uitase de spadă. Conina făcuse un pas în față. — O, nu, spuse Vânturache, dar era mult prea târziu. Deodată, lumea se împărţise în două - o parte care îi conţinea pe Nijel și pe Conina și o parte care conţinea tot restul. Aerul dintre cei doi scăpăra. Probabil că în jumătatea lor o orchestră cânta în surdină, păsărelele ciripeau, norișori rozalii pluteau pe cer, și se petreceau și alte chestii care se petrec în astfel de momente. Când se întâmplă așa ceva, banala prăbușire a palatelor în lumea vecină n-are nicio șansă. — Uite, hai să facem totuși rapid prezentările, spuse Vânturache în disperare de cauză, Nijel... — „„„ Distrugătorul... spuse Nijel ca prin vis. — În regulă, Nijel Distrugătorul, spuse Vânturache și continuă, fiul lui Dosdeiepure... — Cel Măreţ, spuse Nijel. Vânturache rămase cu gura căscată, apoi se scutură. — Așa, cum zici tu, cedă el. In orice caz, ea este Conina. Ceea ce e 118 Terry Pratchett - Lumea Disc chiar o coincidenţă, pentru că vei fi foarte surprins când o să afli că tatăl ei este mmph... Conina, fără să-și întoarcă privirea, întinsese o mână cu care apucase faţa lui Vânturache, cu o blândețe care puţin amplificată i-ar fi putut transforma capul într-o bilă de bowling. — Cu toate că s-ar putea să mă înșel, adăugă el după ce fata își retrase mâna. Cine știe? Cui îi pasă? Ce importanţă are? Cei doi nu-l băgară în seamă. — O să mă duc să văd dacă găsesc pălăria aia pe undeva, bine? — Bună idee, murmură Conina. — Probabil că voi fi ucis, dar nu mă deranjează, spuse Vânturache. — Foarte bine, spuse Nijel. — Presupun că nimeni n-o să-mi simtă lipsa, spuse Vânturahe. — Bine, bine, spuse Conina. — Mă aștept să fiu făcut bucăţi, spuse Vânturache îndreptându-se spre ușă cu viteza unui melc muribund. Conina clipi. — Ce pălărie? spuse ea, și apoi: A, pălăria aia. — Presupun că nu sunt șanse să primesc vreun ajutor de la voi doi, se aventură Vânturache. Undeva în interiorul lumii private a lui Nijel și a Coninei păsărelele plecară la culcare, norii fură împrăștiați de vânt și băieţii din orchestră își luară instumentele și plecară la o cântare într-un club de noapte. Un strop de realitate se strecură înăuntru. Privirea admirativă a Coninei se dezlipi de pe fața fermecată a lui Nijel și se întoarse către Vânturache, unde deveni ceva mai rece. Fata traversă încăperea și îl apucă de braţ pe vrăjitor. — Auzi, să nu-i spui cine sunt cu adevărat, bine? Băieţii au idei cam ciudate și... ei bine, dacă o faci am să-ţi rup cu mâna mea fiecare... — O să fiu mult prea ocupat, spuse Vânturache, în timp ce tu o să mă ajuţi să recuperăm pălăria. Nu că aș înțelege ce găsești la el, adăugă cu dispreţ. — E drăguţ. Eu nu prea întâlnesc oameni drăguți. — Da, în sfârșit... — Se uită la noi! — Și ce dacă? Doar nu ţi-o fi frică de el! — Dacă îmi spune ceva? Vânturache privi în gol. Nu era pentru prima oară când simţea că zone întregi de experienţă umană pur și simplu trecuseră pe lângă el, asta cu condiţia ca zonele să poată trece pe lângă oameni. Poate că e/ trecuse pe lângă e/e. Ridică din umeri. — De ce i-ai lăsat să te ducă în harem fără să te lupţi? întrebă el. — Intotdeauna mi-am dorit să știu ce se petrece într-un harem. Urmă o pauză. — Ei bine, și? întrebă Vânturache. 119 Copilul minune — Ei bine, stăteam toate în cerc și după un timp a intrat Califul, și apoi m-a chemat la el și a zis că din moment ce sunt nou venită e rândul meu, și după aia, n-o să-ţi vină să crezi ce vroia să fac. Fetele mi-au spus că e singurul lucru care îl interesează. — Aăă... — Te simţi bine? — Bine, bine, mormăi Vânturache. — Te-ai aprins la faţă. — Nu, sunt bine, bine. — Mi-a cerut să-i spun o poveste. — Despre ce? întrebă Vânturache suspicios. — Celelalte fete mi-au spus că le preferă pe cele cu iepuri. — Aha. lepuri. — Mici, pufoși și albi. Dar singurele povești pe care le știu eu sunt cele pe care mi le spunea tata când eram mică, și nu cred că erau tocmai potrivite pentru ocazie. — Nu sunt despre iepuri? — Sunt despre multe mâini și picioare retezate, spuse Conina și oftă. De-aia nu trebuie să-i spui lui despre mine, înţelegi? Eu nu sunt făcută pentru o viaţă normală. — Spusul poveștilor în harem nu e normal, spuse Vânturache. N-o să prindă, ideea asta. — lar se uită la noi! Spuse Conina și îl apucă de braț. Vânturache se smuci. — O, pe zei! Spuse și se duse grăbit în celălalt colț al camerei, unde Nijel îl apucă de celălalt braț. — Nu i-ai spus despre mine, nu-i așa? întrebă el. Am să mor dacă i-ai zis că eu de abia acum învăţ cum să... — Nununu. Ea vrea numai să ne ajuţi. Suntem prinși într-un fel de aventură. Ochii lui Nijel străluciră. — Așa, ca sub o legătoare?!? — Ce? — Scrie în carte. Ca să devii un erou adevărat trebuie să fii sub o legătoare. Fruntea lui Vânturache se încreți. — Legătoarea asta e ca un fel de ouătoare? — Cred că e mai mult un fel de obligaţie, sau cam așa ceva, spuse Nijel fără prea multă convingere. — Mie îmi sună mai mult a pasăre, spuse Vânturache. Sunt sigur că am citit despre ea într-un bestiar, cândva. E mare. Nu zboară. Și are 21 în original geas, cuvânt de origine irlandeză ce desemnează un legământ, un blestem sau un tabu. Cei care se află sub un astfel de legământ suferă consecinţe de natură supranaturală în cazul în care nu-l respectă. Geas sună asemănător cu geese, gâşte, (n.t.) 120 Terry Pratchett - Lumea Disc picioare lungi și roz. Rămase fără expresie preţ de câteva secunde, pe măsură ce urechile lui digerau ce auziseră de la propriile buze. Cinci secunde mai târziu cei trei părăseau camera, lăsând în urma lor pe cei patru gardieni chirciţi și pe duduile din harem, care se așezară la povestit. Deșertul dinspre Margine faţă de Al Khali e traversat de râul Tsort, renumit în legende și minciuni, ce se insinuează prin peisajul maroniu ca un lung și umed pasaj descriptiv presărat cu bancuri de nisip. Și fiecare banc de nisip e acoperit de trunchiuri de copac arse de soare, și o mare parte din trunchiuri sunt din cele cu dinţi ascuţiţi, și auzind plescăielile ce veneau din susul râului o mare parte din trunchiuri deschiseră câte un ochi, și deodată se dovedi că o mare parte din trunchiuri aveau picioare. O duzină de corpuri solzoase alunecară în apa învolburată, care le înghiţi. Apele întunecate erau complet calme, cu excepţia unor minuscule încrețituri în formă de V. Bagajul pedala lent, în jos pe râu. Apa îl făcea să se simtă mai bine. Se roti încet în curentul slab, fiind centrul atenţiei câtorva mici vârtejuri misterioase care înaintau rapid pe suprafața apei. Încreţiturile se întâlniră. Bagajul se smuci. Capacul i se deschise. Dispăru cu totul sub apă, cu un scârțâit disperat. Apele ciocolatii ale râului Tsort acoperiră locul. Erau experte la treaba asta. Și turnul magic trona deasupra Al Khaliului ca o ciupercă mare și frumoasă, de genul celor care apar în cărţile de specialitate alături de un craniu și două oase încrucișate. Gardienii Califului ripostaseră atacului, și acum la baza turnului era plin de broaște confuze și de salamandre, care reprezentau pe cei mai norocoși dintre ei. Încă mai posedau mâini și picioare și aveau majoritatea organelor esenţiale pe dinăuntru. Orașul se afla sub stăpânirea magiei pure... domnea înțelepciunea marțială. Unele clădiri din apropierea turnului se transformau deja în marmură albă, pe care vrăjitorii în mod evident o preferau. Cei trei priveau printr- o gaură din zidul palatului. — Foarte impresionant, spuse Conina pe un ton critic. Vrăjitorii tăi sunt mai puternici decât credeam. — Nu sunt vrăjitorii mei, spuse Vânturache. Nu știu ai cui sunt. Și nu îmi place povestea asta. Niciunul din vrăjitorii pe care îi cunosc ev nu era în stare să așeze o cărămidă peste alta. — Nu-mi place ideea că vrăjitorii stăpânesc toată lumea, spuse Nijel. Desigur, fiind un erou, toată filozofia mea de viață e împotriva 121 Copilul minune vrăjitorilor. Va veni o vreme când... își miji ochii ca și cum încerca să-și amintească ceva ce văzuse mai demult, va veni o vreme când toată vrăjitorimea va dispărea de pe lumea asta și fii lui, lui... oricum, putem vedea lucrurile într-un mod mai practic, încheie jalnic. — Ai citit asta într-o carte, nu-i așa? întrebă Vânturache acru. Scria acolo ceva și despre legătoare de-astea? — Are dreptate, spuse Conina. Nu am nimic contra vrăjitorilor, dar nu prea folosesc la nimic. Sunt ca un fel de decor. Cel puţin așa erau, până acum. Vânturache își scoase pălăria. Era terfelită, pătată și plină de praf. Bucăţi din ea fuseseră smulse, țuguiul se pleoștise și steaua își scutura techinii ca pe polen, dar cuvântul „văjitor" era încă lizibil pe sub stratul de mizerie. — Vezi asta? întrebă el roșu la față. O vezi? O vezi? Ce îţi spune? — Că nu știi să scrii? spuse Nijel. — Ce? Nu! Spune că sunt vrăjitor, asta spune. Douăzeci de ani în spatele toiagului, cu mândrie. Mi-am făcut datoria, așa să știți! Am trecu... am asistat la zeci de examene! Dacă toate vrăjile pe care le-am citit ar fi puse una peste alta, s-ar face cât... ar fi... am vedea o grămadă de vrăji. — Da, dar... începu Conina. — Ce? — Nu te prea pricepi la vrăji, ca atare, nu? Vânturache îi aruncă o privire mânioasă. Incerca să se gândească ce să răspundă, și astfel o mică zonă receptoare se deschise în mintea lui exact în momentul în care o particulă de inspiraţie, cu traiectoria deviată de un trilion de evenimente aleatoare, traversă atmosfera și se înfipse exact în locul potrivit. — Talentul definește numai ceea ce faci, spuse el. Nu definește ceea ce ești. În interior, vreau să zic. Când știi ce ești poţi face orice. Se mai gândi puţin și adăugă: — Asta îi face pe magicieni așa puternici. Cel mai important lucru este să știi ce ești cu adevărat. Urmă o pauză încărcată de filozofie. — Vânturache? spuse Conina cu blândețe. — Hmm? spuse Vânturache care încă se mai întreba cum îi ajunseseră cuvintele în cap. — Ești complet idiot. Știai asta? — Veţi rămâne cu toţii nemișcați. Vizirul ieși de după o arcadă în ruine. Purta pălăria Arhicancelarului. Deșertul clocotea sub soarele arzător. Nimic nu se mișca în afară de aerul fierbinte ca un vulcan și uscat ca un craniu. 122 Terry Pratchett - Lumea Disc Un basilisc?? zăcea gâfâind la umbra unei stânci, bălind o salivă galbenă, corozivă. În ultimele cinci minute urechile lui detectaseră sunetul vag a sute de piciorușe ce înaintau peste dune, ceea ce de obicei indica faptul că cina era pe drum. Clipi din ochii săi legendari și își descolăci pe nisip douăzeci de metri de trup flămând, fremătând ca o moarte fluidă. Bagajul se opri și își deschise capacul, ameninţător. Basiliscul șuieră, dar fără multă convingere, pentru că nu mai văzuse până atunci o cutie umblătoare, și în niciun caz una cu dinţi de crocodil înfipţi în capac. Bucăţi de piele atârnau de Bagaj, ca și cum fusese implicat într-o bătaie într-o fabrică de poșete, și într-un fel pe care basiliscul nu l-ar fi putut descrie chiar dacă ar fi putut vorbi, simţea că este privit cu mânie. Bine, gândi reptila, dacă așa vrei tu să joci... Întoarse către Bagaj o privire ca un sfredel de diamant, o privire care fora în globii oculari ai privitului și îi jupuia creierul pe dinăuntru, o privire care sfâșia draperiile ce acopereau ferestrele sufletului, o privire care... Basiliscul realiză că ceva nu e în regulă. O nouă și extrem de neplăcută senzaţie începea să prindă contur în spatele ochilor săi ca două farfurii. începu lejer, ca o mâncărime în zona aceea a spatelui pe care oricât te-ai contorsiona nu reușești s-o scarpini, și crescu până ce deveni un soare interior, roșu și incandescent. Basiliscul simţea o nevoie înfiorătoare, copleșitoare și irezistibilă de a clipi... Și făcu ceva incredibil de imprudent. Clipi. — Vorbește prin pălărie, spuse Vânturache. — Hă? spuse Nijel care începea să realizeze că lumea eroilor barbari nu era locul acela simplu și curat pe care și-l imaginase pe vremea când cel mai periculos lucru pe care îl făcea era stivuirea păstârnacului. — Vrei să zici că pălăria vorbește prin el, spuse Conina și se trase înapoi, așa cum ar face oricine la vederea unei asemenea grozăvii. — Hă? — Nu am să vă fac niciun rău. M-ati ajutat într-o oarecare măsură, spuse Abrim înaintând cu mâinile întinse. Dar aveti dreptate. A crezut că poate câștiga putere dacă mă poartă. Bineinţeles, a fost exact invers. O minte uimitor de inteligentă și parșivă. — Așa că i-ai probat capul să vezi dacă ţi se potrivește? întrebă Vânturache. Se cutremură. E/ purtase pălăria. Evident, nu avusese mintea potrivită. Abrim avusese mintea potrivită, iar acum ochii lui erau inexpresivi și cenușii, pielea îi era palidă, și umbla de parcă întregul 22 Basilisc - creatură mitologică, asemănătoare cu o şopârlă, cu abilitatea de a împietri oamenii cu răsuflarea sau cu privirea (n.t.) 123 Copilul minune corp îi era atârnat de cap. Nijel își scosese cartea și răsfoia paginile cu frenezie. — Ce naiba faci? întrebă Conina fără să-și ia ochii de la silueta fantomatică. — Caut în Tabelul cu Monștri Umblători, răspunse Nijel. Crezi că e un mort-viu? Aștia sunt foarte greu de ucis, îţi trebuie usturoi și... — N-o să găsești acolo, spuse Vânturache încet. Asta e... e o pălărie vampir. — Desigur, ar putea fi un Zombi, spuse Nijel, plimbându-și degetul în josul paginii. Aici spune că avem nevoie de piper negru și sare de mare, dar... — Trebuie să te lupţi cu afurisiţii de monștri, nu să îi mănânci! — Asta e o minte pe care o pot folosi, spuse pălăria. Acum pot să ripostez. O să reunesc vrăjitorimea. E loc pentru un singur fel de magie pe lumea asta, și eu sunt simbolul acesteia. Magicieni, temeți-văl — O, nu, spuse Vânturache în barbă. — Vrăjitorii au învățat multe în ultimele douăzeci de secole. Puștiul ăsta arogant poate fi învins. Voi trei mă veti urma. Nu era o cerere. Nu era nici măcar un ordin. Era un fel de previziune. Vocea pălăriei se înfipsese direct în creierul mic, fără să se deranjeze să treacă prin starea de conștienţă, iar picioarele lui Vânturache începură să se miște singure. Și ceilalți doi fură smuciţi înainte, avansând fragmentat ca niște păpuși, ceea ce sugera că și ei erau conduși de fire invizibile. — De ce „o, nu"? întrebă Conina. Adică „o, nu" la modul general înţeleg, dar ai avut vreun motiv special? — Dacă avem ocazia trebuie să fugim, spuse Vânturache... — Te-ai gândit unde anume? — Probabil că nu va conta. Suntem oricum pierduţi. — De ce? întrebă Nijel. — Ei bine, spuse Vânturache, ai auzit vreodată de Războaiele Magilor? Existau multe lucruri pe Disc care își datorau originile Războaielor Magilor. Lemnul de păr înțelept era unul dintre ele. Pomul original era probabil perfect normal, își petrecea zilele bând apă din pământ și mâncând lumină solară într-o stare de binecuvântată necunoștinţă de cauză, și apoi izbucniseră Războaiele Magilor și genele îi fuseseră aruncate într-o stare de perspicacitate acută. Și de asemeni îi însămânţaseră, cum s-ar spune, un caracter dificil. Dar părul înţelept se numără printre cei care au scăpat ușor. Cândva, pe când fundalul de magie de pe Disc era tânăr și neliniștit și își căuta pretexte să ţâșnească în lume, vrăjitorii erau puternici ca magicienii și își construiau turnuri pe fiecare vârf de deal. Și dacă există ceva sub soare ce un mare vrăjitor nu poate suporta, acel ceva este alt 124 Terry Pratchett - Lumea Disc vrăjitor. Înclinaţia lor instinctivă către diplomaţie este de tipul îi vrăjim până încep să lumineze și apoi îi blestemăm până se sting. Asta nu putea însemna decât un lucru. Două lucruri. Bine, hai, trei. Război. Taumaturgic. Total. Și desigur nu existau alianțe, tabere, înțelegeri, milă sau armistiţii. Cerul se răsucea, marea fierbea. Țipetele și șuierăturile mingilor de foc preschimbau noaptea în zi, dar era în regulă pentru că norii de fum rezultați transformau ziua în noapte. Peisajul se înălța și cădea la loc ca un divan în luna de miere, și însăși textura spaţiului era încâlcită în noduri multidimensionale și bătută pe o piatră netedă în râul Timpului. De exemplu, o vrajă foarte la modă în vremurile acelea era Compresorul Temporal al lui Pelepel, care la un moment dat a dat naștere unei specii de reptile uriașe care pe parcursul a cinci minute au evoluat, s-au răspândit, s-au dezvoltat și apoi au fost distruse, lăsându- și osemintele în pământ pentru a deruta complet generaţiile viitoare. Copacii înotau, peștii umblau, munţii treceau pe la magazin să-și ia un pachet de ţigări, și existența zilnică era într-atât de schimbătoare încât primul lucru pe care îl făcea un om prudent dimineaţa era să verifice câte brațe și picioare avea. Și asta era, de fapt, problema. Toţi vrăjitorii erau cam la fel de puternici și oricum trăiau în turnuri înalte și bine protejate de vrăji, ceea ce însemna că majoritatea proiectilelor magice ricoșau și în cele din urmă se spărgeau tot în capul oamenilor de rând, care încercau să-și ducă traiul de pe urma a ceea ce temporar era solul și să-și trăiască vieţile într-o manieră decentă (deși cam scurtă). Cu toate astea luptele continuau, distrugând însăși structura ordinii universale, slăbind pereţii realităţii și amenințând să arunce întregul edificiu zdruncinat al spaţiului și timpului în întunecimea Dimensiunilor Subterane... Una din povești spunea că zeii au intervenit, dar zeii de obicei nu se bagă în problemele muritorilor decât ca să se amuze. Altă poveste - asta e cea pe care o spun vrăjitorii, și pe care au scris-o în cărţile lor - era aceea că vrăjitorii s-au adunat și au decis, pentru binele omenirii, să își rezolve problemele pe cale amiabilă. Aceasta era versiunea general acceptată ca fiind adevărată, în ciuda faptului că era la fel de probabilă ca existenţa unui colac de salvare din plumb. Adevărul nu e prea ușor de pus în pagină. În cada Istoriei, adevărul se ţine în mână mai greu decât un săpun și este și cu mult mai greu de găsit. — Și după aia ce s-a întâmplat? întrebă Conina. — Nu contează, spuse Vânturache sumbru. O să înceapă din nou. O simt. Am instinctul ăsta. S-a scurs deja prea multă magie în lume. Va fi un război oribil. O să se întâmple. Discul e prea bătrân ca să-l suporte și de data asta. Totul e prea fragil. Suntem condamnați la întuneric și 125 Copilul minune distrugere. Apocralipsa e aproape. — Moartea bate la ușă, adăugă Nijel amabil. — Ce? izbucni Vânturache, deranjat din cauza întreruperi. — Am spus că Moartea bate la ușă, spuse Nijel. — Nu-mi pasă de ușă, spuse Vânturache. E lemn, nu simte nimic. Ce m-ar deranja ar fi să mă bată pe umăr. — E doar o metaforă, spuse Conina. — Ce știi tu? Eu l-am întâlnit. — Și cum arată? întrebă Nijel. — Păi, cum să-ţi spun... — Da? — Nu are nevoie de frizer. Acum soarele era ca un aruncător de flăcări lipit de cer, și nisipul nu diferea de cenușă roșie și incandescentă decât prin culoare. Bagajul tropăia haotic de-a lungul dunelor încinse. Avea câteva urme de bale galbene pe capac, dar se uscau rapid. Micuța și singuratica ladă era privită din vârful unei grămezi de bolovani de forma și temperatura unei cărămizi refractare de către o himeră?5. Himera este o specie foarte rară, și acest exemplar nu va face nimic să remedieze situația. Își alese momentul cu atenţie, pocni din pinteni, își strânse aripile pieloase pe lângă corp și ţâșni către victima sa. Tactica himerei era să treacă razant pe deasupra prăzii, pârjolind-o ușor cu răsuflarea sa de foc, pentru ca apoi să se întoarcă și să sfâșie cina cu colții. Partea cu pârjolitul i-a ieșit bine dar apoi, deși experienţa îi spunea că ar trebui să se afle faţă-n-faţă cu o victimă doborâtă și îngrozită, se trezi pe nisipul din calea unui Bagaj fumegând și furios. Singura armă incandescentă pe care o avea Bagajul era furia. Işi petrecuse câteva ore în compania unei dureri de cap, timp în care i se păruse că toată lumea încearcă să-l atace. Se săturase. După ce transformă himera ghinionistă într-o băltoacă unsuroasă se opri un moment, aparent evaluându-și viitorul. Devenea din ce în ce mai clar că să nu aparții nimănui era mult mai greu decât crezuse. Avea amintiri vagi și plăcute despre serviciu și despre o garderobă care îi aparținea. Se răsuci foarte încet, făcând pauze dese ca să-și deschidă capacul. Poate că adulmeca aerul, dacă avea nas. In cele din urmă luă o decizie, dacă avea o minte cu care s-o ia. 23 Pentru o descriere completă a himerei vom apela la faimosul bestiar al lui Măturăceaţă, Anima Nonnalurak: „Are picioare dă sirenă, păr ca dă broască ţestoasă, dinţi dă păsăruică şi aripi dă şerpe. Desigur va trebui să mă credeţi pă cuvânt pentru că bestia are răsuflarea ca furnalu şi comportament ca un balon dă gumă pă timp dă uragan." (n.a.) 126 Terry Pratchett - Lumea Disc Pălăria și purtătorul ei traversau ruinele - care odinioară fuseseră legendarul Rhoxie - de la picioarele turnului magic de parcă ar fi avut un scop, anturajul lor urmându-i fără niciun entuziasm. La baza turnului erau niște uși. Contrar obiceiului de la Universitatea Nevăzută, unde ușile erau mereu deschise, acestea erau ferm închise. Păreau că strălucesc. — Voi trei sunteți privilegiați să vă aflați aici, spuse pălăria prin gura lui Abrim. Acesta e momentul în care vrăjitorimea încetează să mai fugă - privi cu subînţeles către Vânturache - și începe contra-ofensiva. Vă veti aminti acest moment tot restul vieții. — Adică până la prânz? întrebă Vânturache slăbit. — Priviţi cu atenţie, spuse Abrim și întinse mâinile. — La prima ocazie fugim, îi șopti Vânturache lui Nijel, s-a făcut? — Unde? — De unde, spuse Vânturache, de unde, asta contează. — Nu am încredere în omul ăsta, spuse Nijel. Incerc să nu judec pe nimeni după prima impresie, dar sunt convins că ăsta nu-mi inspiră nimic bun. — A pus să fii aruncat în groapa cu șarpe! — Probabil că ar fi trebuit să pricep aluzia. Vizirul începu să mormăie. Nici Vânturache, printre ale cărui puţine talente se număra un anume dar pentru limbi stăine, nu recunoștea cuvintele, dar părea a fi un limbaj special creat pentru mormăială, silabele plutind ca zmeiele la nivelul gleznelor, întunecate și roșii și nemiloase. Făceau rotiri complicate prin aer și apoi pluteau ușor către ușile turnului. Acolo unde atingeau marmura albă o înnegreau și o fărâmițau. Pe când cenușa plutea spre sol, un vrăjitor ieși prin cadrul ușii și îl măsură pe Abrim din cap până în picioare. Vânturache era obișnuit cu eleganța vrăjitorilor, dar acesta era cu adevărat impresionant, roba lui fiind atât de încărcată și crenelată și umflată cu falduri fantastice și pliuri încât probabil că fusese creată de un arhitect. Pălăria asortată arăta ca un tort de nuntă care suferise o coliziune intimă cu un pom de Crăciun. Faţa propriu-zisă, care se ițea prin mica fantă dintre gulerul baroc și dantela filigranată a borurilor pălăriei, constituia o oarecare dezamăgire. Într-un anumit moment din trecut vrăjitorul crezuse că aspectul îi va fi îmbunătăţit de o mustață subțire și ţeapănă. Se înșelase. — Aia era neneorocita noastră de ușă, spuse faţa. Ai să regreți ce-ai făcut. Abrim își încrucișă braţele. Ceea ce păru să-l înfurie pe vrăjitor. Care își ridică brațele, își descâlci mâinile din manșetele de dantelă și aruncă o flacără urlătoare. Aceasta îl lovi pe Abrim în piept și ricoșă cu o flamă incandescentă, 127 Copilul minune dar când imaginile reziduale albastre se risipiră Vânturache văzu că Abrim era nevătămat. Oponentul său bătători frenetic ultimele mici incendii de pe propriile haine și îi aruncă lui Abrim o privire ucigătoare. — Cred că nu înţelegi, îi spuse iritat. Ai de-a face cu magie pură. Nu poţi lupta cu așa ceva. — Mă pot folosi de magia pură. Vrăjitorul materializă și lansă o minge de foc, care explodă fără consecinţe la câţiva centimetri de rânjetul sinistru al lui Abrim. O expresie de uimire acută apăru pe faţa vrăjitorului. Încercă iarăși, trimițând fâșii albastre de magie din infinit spre inima lui Abrim. Fură deviate cu o simplă fluturare de mână. — Ai de făcut o alegere simplă. Mi te alături sau mori. Acela fu momentul în care Vânturache auzi un hârșâit regulat în apropierea urechii sale. Avea un neplăcut efect metalic. Se întoarse pe jumătate și avu sentimentul familiar și crunt de neplăcut al Timpului care încetinește în jurul său. Moartea se opri în plin proces de ascuţire a coasei și înclină capul spre el, într-un salut ca de la un profesionist la altul. și ridică un deget osos către buze, sau mai exact acolo unde i-ar fi fost buzele dacă ar fi avut așa ceva. Toţi vrăjitorii pot vedea Moartea, dar asta nu înseamnă că și vor să-l vadă. Lui Vânturache îi pocniră urechile și spectrul se evaporă. Abrim și vrăjitorul rival erau înconjurați de o aură de magie arbitrară care în mod evident n-avea niciun efect asupra lui Abrim. Vânturache alunecă înapoi în lumea celor vii chiar la timp ca să-l vadă pe vizir cum îl apucă pe vrăjitor de gulerul său de un gust îndoielnic. — Nu mă poti învinge, spuse el cu vocea pălăriei. Timp de două mii de ani am acumulat putere, numai pentru mine. Pot să îmi iau putere din puterea ta. Supune-mi-te, că de nu, nici n-o să apuci să regreti. Vrăjitorul se zbătu în strânsoare și, din nefericire, lăsă mândria să învingă prudenta. — Niciodată! spuse el. — Mori, îi sugeră Abrim. Vânturache văzuse multe lucruri stranii la viaţa lui, pe cele mai multe fără să vrea, dar nu văzuse niciodată pe cineva omorât de magie. Vrăjitorii nu omorau oameni obișnuiți pentru că a) îi remarcau foarte rar și b) considerau că nu e sportiv și c) în plus, cine ar mai fi gătit și ar mai fi cultivat chestii? lar omorârea unui confrate vrăjitor era aproape imposibilă datorită învelișurilor de vrăji protectoare pe care orice vrăjitor prudent le menținea întotdeauna asupra propriei persoane?. ea Bineînțeles, vrăjitorii se omorau adesea între ei prin mijloace comune, ne-magice, dar aşa ceva era permis şi asasinarea era considerată o moarte naturală pentru un vrăjitor, 128 Terry Pratchett - Lumea Disc Primul lucru pe care îl învăţa un tânăr vrăjitor la Universitatea Nevăzută - în afară de care e bagheta lui și cum se ajunge la baie - era că trebuie să fie mereu protejat. Unii ar putea crede că asta e o formă de paranoia, dar nu este. Paranoicii doar cred că toată lumea le vrea capul. Vrăjiorii știu că e așa. Micul vrăjitor se protejase cu echivalentul mental al unui blindaj de oţel gros de un metru, care acum se topea ca untul sub atacul unui aparat de sudură. Se scurse și apoi se evaporă. Dacă există cuvinte care să descrie ce i s-a întâmplat mai apoi vrăjitorului, atunci ele sunt închise în interiorul vreunei enciclopedii sălbatice din Biblioteca Universităţii Nevăzute. Poate că e mai bine să lăsăm imaginaţia să lucreze, numai că oricine e capabil să-și imagineze forma pe care a văzut-o Vânturache zvârcolindu-se dureros pentru câteva secunde înainte de a dispărea spre un loc mai bun, cu siguranţă ar candida cu succes la purtarea faimoasei cămăși din pânză albă cu opţiune pentru mâneci lungi. — Așa vor pieri toți dușmanii, spuse Abrim. Își întoarse privirea către înălțimile turnului. — Vă provoc, spuse el. Și cei care nu mă vor înfrunta vor trebui să mi se alăture, după cum cere Tradiția. Urmă o tăcere lungă și groasă, provocată de o mulţime de oameni care ascultau cu atenţie. În cele din urmă, din vârful turnului, o voce tremurată strigă: — Arată-ne unde scrie asta, în Tradiţie. — Eu reprezint Tradiţia. Se auzi o șușoteală la distanţă și apoi aceeași voce strigă: — Tradiţia a murit. Magia pură e mai presus de Tradi... Propoziția se încheie printr-un urlet, pentru că Abrim își ridicase mâna și trimisese către vorbitor, cu precizie, o rază subţire de lumină verde. Cam în acest moment Vânturache realiză că își poate mișca singur articulațiile. Pălăria își pierduse deocamdată interesul pentru ei. Privi într-o parte spre Conina. Printr-o înţelegere mută și instantanee ambii înșfăcară câte un braţ de-al lui Nijel, se întoarseră și o luară la fugă, și nu se opriră până nu ajunseră la câteva ziduri distanţă de turnul vrăjitorilor. Vânturache fugise așteptându-se în orice clipă să-l plesnească ceva după ceafă. Posibil întreaga lume. Toţi trei aterizară în moloz și rămaseră acolo, gâfâind. — Nu era nevoie să faceți asta, mormăi Nijel. Mă pregăteam să-i arăt eu lui. Cum o să mai pot acum să... Se produse o explozie în spatele lor, și acum bucățele de foc multicolor le țipau pe deasupra capetelor, distrugând zidăria. Urmă un sunet ca și cum un dop gigantic ar fi fost scos dintr-o sticlă micuță și (n.a.) 129 Copilul minune apoi o cascadă de râsete care, cumva, nu erau amuzante. Pământul se cutremură. — Ce se întâmplă? întrebă Conina. — Război magic, spuse Vânturache. — Și asta e bine? — Nu. — Dar cu siguranţă tu vrei ca vrăjitoria să triumfe? spuse Nijel. Vânturache ridică din umeri și se feri în timp ce un obiect mare și invizibil îi zbură pe deasupra capului, cotcodăcind. — N-am mai văzut vrăjitori luptându-se, spuse Nijel. Începu să se caţere pe moloz și protestă atunci când Conina îl trase de un picior. — Nu cred că e o idee prea bună, spuse ea. Vânturache? Vrăjitorul scutură din cap mustrător și ridică o pietricică de pe jos. O aruncă deasupra zidului dărăpănat, unde se transformă într-un mic ceainic albastru. Când căzu la pământ se făcu țăndări. — Vrăjile reacționează una la alta. Nu se poate ști ce se va întâmpla. — Dar suntem în siguranţă în spatele zidului? întrebă Conina. Vânturache se mai însenină puţin. — Suntem? întrebă el. — Te întrebam pe tine. — A. Nu. Nu cred. E doar piatră obișnuită. Cu vraja potrivită... zbang. — Zbang? — Corect. — Atunci n-ar fi mai bine să fugim? — Merită încercat. Ajunseră la baza unui alt zid rămas vertical cu câteva secunde înainte ca o bilă aleatoare de foc galben să aterizeze acolo unde stătuseră ei și să transforme locul în ceva cumplit. Toată zona din jurul turnului era o tornadă de aer strălucitor. — Avem nevoie de un plan, spuse Nijel. — Putem încerca să fugim din nou, spuse Vânturache. — Asta nu rezolvă nimic! — Ba rezolvă majoritatea problemelor, spuse Vânturache. — Cât de departe trebuie să ajungem ca să fim în afara pericolului? întrebă Conina. Vânturache riscă o privire după zid. — Interesantă întrebare filozofică, spuse el. Eu unul am fost până foarte departe, dar n-am ajuns niciodată în afara pericolului. Conina oftă și privi la o grămadă de moloz din apropiere. Se mai uită o dată. Era ceva ciudat acolo, dar nu își putea da seama ce anume. — Aș putea să mă arunc asupra lor, spuse Nijel încet și privi pierdut spatele Coninei. — N-ar ţine. Nimic nu ţine împotriva magiei. Cu excepţia unei magii mai puternice. Și apoi ceea ce bate magia mai puternică e magia și mai 130 Terry Pratchett - Lumea Disc puternică și uite așa, din una în alta... — Zbang? sugeră Nigel. — S-a mai întâmplat și înainte. A continuat vreme de mii de ani, până când... — Ştii ce e ciudat la grămada aia de pietre? întrebă Conina. Vânturache se uită la grămadă. Ochii i se încrucișară. — Adică, în afară de picioare? întrebă el. Dură câteva minute până îl scoaseră la suprafaţă pe Calif. Încă mai avea mâinile încleștate pe o sticlă de vin, care era aproape goală. Cilipi către ei, recunoscându-i vag. — Tare, spuse el și după un oarecare efort adăugă, vinul din anul ăsta. Am avut impresia că au căzut pereții pe mine. — Așa s-a și întâmplat, spuse Vânturache. — Aha. Așa se explică, deci. Creozot își concentră privirea la Conina și după câteva sforțări se rostogoli pe spate. — Vai, vai, spuse el, din nou tânăra domniță. Foarte impresionant. — Ascultă... începu Nijel. — Părul tău, spuse Califul legănându-se înainte și înapoi, este la fel ca, la fel ca o turmă de capre care pasc pe Muntele Gebra. — Uite ce e... — Sânii tăi sunt aidoma, aidoma, Califul se legănă ușor în lateral și aruncă o privire scurtă și plină de regret către sticla goală, aidoma pepenilor pârguiţi din fabuloasele grădini ale răsăritului. Conina făcu ochii mari... — Chiar așa sunt? — Nici nu încape îndoială. Știu eu cum arată pepenii pârguiţi. Albe ca spuma mării sunt coapsele tale, care... — Aă, nu vă supăraţi... spuse Nijel tușind cu obrăznicie premeditată. Creozot se legănă în direcţia lui. — Hmm? întrebă el. — De unde vin eu, spuse Nijel demn, nu se vorbește în felul acesta cu o domnișoară. Conina oftă în timp ce Nijel se îngrămădi protector în faţa ei. Această afirmaţie, gândi ea, era absolut adevărată. — De fapt, spuse el împingându-și bărbia în faţă, ceea ce o făcu să arate ca o bubiţă, mă gândeam... — Că mai putem dezbate această temă, spuse Vânturache băgându- se în față. Aă, Domnule, Mărite, trebuie să ieşim de aici. Presupun că știți o cale de ieșire? — Ştii, sunt mii de camere pe-aici, spuse Califul cu un sughiț. N-am mai ieșit pe-afară de ani de zile. Decade chiar. loni. De fapt, nu am fost niciodată afară. Figura îi încremeni, în plin proces de creaţie. — Pasărea Timpului mai are, ăă, puţin până să umble și uite! 131 Copilul minune Pasărea e în picioare. — E o legătoare, bombăni Vânturache. Creozot se legănă înspre el. — Vezi tu, Abrim conduce totul. E o muncă foarte grea. — Momentan, spuse Vânturache, nu are cine știe ce realizări. — Și noi am cam vrea să scăpăm de aici, spuse Conina, care încă mai răsucea în minte fraza despre capre. — lar eu am această legătoare, spuse Nijel, privind către Vânturache. Creozot îl bătu încet pe mână. — Foarte frumos, spuse el. Toată lumea ar trebui să aibă un animal de companie. — Așa că dacă îţi amintești cumva să ai niște grajduri pe undeva... îi atrase atenţia Vânturache. — Sute. Posed unii dintre cei mai buni și cei mai... buni cai din lume, spuse Califul ridicând o sprânceană. Sau cel puţin așa mi s-a spus. — Dar nu cumva știi și unde sunt? — Nu chiar, recunoscu Creozot. O pulbere magică apărută din senin transformă zidul din apropiere într-o bezea din arsenic. — Cred că ne-ar fi fost cu mult mai bine în văgăuna șarpelui, spuse Vânturache întorcându-se cu spatele. Creozot aruncă încă o privire plină de regret către sticla goală și oferi: — Știu unde e un covor zburător. — Nu, spuse Vânturache ridicând mâinile în semn de protest. Nici nu mă gândesc. Nici vor... — A fost al bunicului meu... — Un covor zburător autentic? întrebă Nijel. — Ascultă, spuse Vânturache precipitat. Mie mi se face rău numai dacă mă gândesc la înălțimi. — Da, e foarte, Califul râgâi ușor, autentic. Are un model foarte frumos. Privi din nou sticla și oftă. — Era de un albastru plăcut, adăugă el. — Și nu cumva îţi amintești pe unde este? întrebă Conina încet, ca și cum s-ar fi apropiat cu atenţie de un animal sălbatic care s-ar fi putut speria în orice clipă. — E în trezorerie. Drumul până acolo îl știu. Sunt foarte bogat, după cum știți. Cel puțin așa mi s-a spus. iși cobori vocea și încercă să-i facă semn cu ochiul Coninei, în final reușindu-i figura cu ambii ochi. — Am putea să ne așezăm pe covor, spuse el, broboane de sudoare curgându-i pe frunte. Și ai putea să-mi spui o poveste... Vânturache încercă să urle printre dinţii încleștaţi. Genunchii 132 Terry Pratchett - Lumea Disc începeau să-i transpire. — Nu mă urc pe niciun covor magic, șuieră el. Mi-e frică de pământ. — Vrei să zici că ţi-e frică de înălțime. Și nu te mai prosti. — Ştiu eu mai bine ce vreau să spun. Pământul e cel care te omoară. Bătălia din Al Khali era un nor întunecat în formă de ciocan, în ale cărui adâncimi se auzeau forme ciudate și se vedeau sunete stranii. Ocazionalele ratări vuiau pe deasupra orașului. Acolo unde aterizau lucrurile deveneau... altfel. De exemplu, o mare parte din soah se transformase într-o pădure impenetrabilă de gigantice ciuperci galbene. Nimeni nu știa ce efect avusese acest lucru asupra locuitorilor din zonă, cu toate că e posibil ca aceștia să nici nu fi observat schimbarea. Templul lui Offler, Zeul Crocodil ce patrona orașul, devenise o chestie urâtă și zaharisită ce exista acum în cinci dimensiuni. Dar era în regulă, pentru că o colonie de furnici gigantice tocmai o mâncau. Pe de altă parte, nu mai rămăseseră foarte mulţi oameni care să aprecieze acest manifest împotriva alterării civice necontrolate, pentru că cei mai mulţi dintre ei fugeau unde vedeau cu ochii. Acopereau într- un flux continuu câmpiile fertile. Unii se îndreptaseră către bărci, dar această metodă de salvare încetase să mai funcţioneze atunci când o mare parte a zonei portuare se transformase într-o mlaștină în care, fără niciun motiv aparent, doi elefănţei roz își construiau un cuib. Dedesubtul străzilor cuprinse de panică, Bagajul înota încetișor de-a lungul unui canal de scurgere. Ceva mai în faţa lui un val agitat de mici aligatori, șobolani și țestoase cu cioc părăseau apa, escaladând malul cu frenezie, cu toţii mânaţi de un vag dar absolut corect instinct animal. Capacul Bagajului era încremenit într-o expresie de hotărâre neclintită. Nu își dorea multe de la viață, cu excepţia extincţiei complete a tuturor celorlalte specii, dar lucrul de care avea nevoie disperată acum era stăpânul său. Se vedea cu ochiul liber că încăperea era o trezorerie după faptul că era incredibil de goală. Ușile erau scoase din ţâţâni. Gratiile fuseseră smulse. O grămadă de cufere devastate zăceau pe podea, ceea ce îl făcu pe Vânturache să se simtă vinovat preţ de vreo două secunde și să se întrebe pe unde umblă Bagajul. Urmă un moment de reculegere, așa cum se întâmplă de obicei atunci când sume impresionante de bani trec în neființă. Nijel umbla de colo colo și împungea cuferele, căutând cu disperare compartimente secrete, conform instrucțiunilor Capitolului Unsprezece. Conina se aplecă și ridică o mică monedă din aramă. — Ce oribil, spuse în cele din urmă Vânturache. O trezorerie fără tezaur. Califul zâmbi. 133 Copilul minune — Nu vă îngrijoraţi, spuse el. — Dar toţi banii tăi au fost furati! spuse Conina. — Cred că servitorii sunt de vină. Foarte neloial din partea lor. Vânturache îi aruncă o privire ciudată. — Nu ești îngrijorat? — Nu prea. N-am cheltuit niciodată nimic. M-am întrebat adesea cum e să fii sărac. — O să ai marea șansă de a descoperi. — E nevoie de pregătire specială? — Vine de la sine, spuse Vânturache. O să te înveţi pe parcurs. Se auzi o explozie îndepărtată și o parte din acoperiș se transformă în jeleu. — Aă, nu vă supăraţi, spuse Nijel, covorul acela... — Da, spuse Conina, covorul. Creozot îi oferi fetei un zâmbet binevoitor, puţin cam turmentat. — A, da. Covorul. Împinge nasul statuii din spatele tău, bijuterie a deșertului de apus cu șolduri ca două piersici. Conina, roșind, execută acest minor sacrilegiu asupra unei măreţe statui verzi ce îl reprezenta pe Offler, Zeul Crocodil. Nu se întâmplă nimic. Compartimente secrete eșuară cu asiduitate să se deschidă. — Aă. Incearcă mâna stângă. Ea roti mâna experimental. Creozot se scărpină în cap. — Poate era mâna dreaptă... — Eu în locul tău aș incerca să-mi amintesc mai repede, spuse Conina cu severitate, când nici mâna dreaptă nu produse rezultate. N- au mai rămas prea multe chestii de care aș vrea să trag. — Chestia aia ce e? întrebă Vânturache. — Dacă nu e coada n-o să scapi ușor de gura mea, spuse Conina dând un șut chestiei. Se auzi un răget metalic îndepărat, ca de tigaie în suferinţă. Statuia se zdruncină. Din perete se auziră câteva cloncăneli și Offler Zeul Crocodil se răsuci zgomotos și greoi într-o parte. În spatele lui se căsca un tunel. — Bunicul meu a construit asta pentru tezaurul nostru mai special, spuse Creozot. Era foarte... ingenios. — Dacă vă imaginaţi că am să pun piciorul acolo... începu Vânturache. — Dă-te la o parte, spuse Nijel cu un aer superior. O să merg eu primul. — Ar putea fi capcane, spuse Conina cu îndoială și îi aruncă o privire lui Creozot. — O, probabil că sunt, gazelă a Paradisului. Nu am mai fost înăuntru de când aveam șase ani. Cred că erau câteva dale pe care nu trebuia să calci. 134 Terry Pratchett - Lumea Disc — Nu-ţi face probleme, spuse Nijel în timp ce se chiora prin bezna tunelului. Nu cred că există capcană pe care eu să n-o pot depista. — Ai foarte multă experienţă în domeniu, nu-i așa? făcu Vânturache acru. — Ei bine, știu Capitolul Paisprezece pe dinafară. Și avea și ilustraţii, spuse Nijel și dispăru printre umbre. Așteptară câteva minute în ceea ce ar fi fost o liniște tensionată, dacă din tunel nu s-ar fi auzit icnete înăbușite și ocazionale bufnituri. În cele din urmă, vocea lui Nijel reverberă înspre ei de la distanţă: — Nu e absolut nicio problemă. Am controlat peste tot. E foarte sigur. Cred că s-au tocit sau ceva. Vânturache și Conina făcură schimb de priviri. — Nu știe nimic despre capcane, spuse ea. Când aveam cinci ani, tata m-a pus să cobor printr-un pasaj pe care îl construise în mod special ca să mă înveţe... — Dara ajuns până la capăt, nu-i așa? spuse Vânturache. Se auzi un sunet de parcă un deget ud ar fi fost plimbat pe marginea unui pahar, amplificat de un miliard de ori, și podeaua începu să se miște. — Oricum, nu prea avem de ales, adăugă el și intră în tunel. Ceilalți îl urmară. Mulţi dintre cei care îl cunoșteau pe Vânturache ajunseseră să-l considere un fel de canar biped de mină? și aveau tendința să presupună că dacă Vânturache era încă în poziţie verticală și nu fugea, mai rămânea o speranţă. — Ce amuzant, spuse Creozot. Îmi jefuiesc propriul tezaur. Dacă mă prind pot să mă arunc în văgăuna șarpelui. — Dar ai putea să te arunci la picioarele tale și să-ţi ceri îndurare, spuse Conina măturând cu o privire paranoică pietrele prăfuite. — A, nu, cred că ar trebui să-mi dau un exemplu ca să îmi fie învățătură de minte. Se auzi un clinchet deasupra lor. O mică dală se dădu la o parte și un cârlig metalic ruginit cobori încet și cu mișcări zdruncinate. O altă bară scrâșni afară din perete și îl bătu pe umăr pe Vânturache. Pe măsură ce el se răsuci, primul cârlig îi atârnă un bilet îngălbenit pe spate și se retrase înspre tavan. — Ce-a făcut? Ce-a făcut? urlă Vânturache încercând să-și citească de pe umeri. — Scrie Dati-mi Șuturi, spuse Conina. O bucată de perete alunecă pe lângă vrăjitorul îngrozit. O gheată mare de la capătul unei complicate serii de încheieturi metalice se bălăngăni fără prea multă tragere de inimă și apoi toată șandramaua plesni în dreptul genunchiului. Cei trei priviră în tăcere. Apoi Conina spuse: 25 în regulă. Dar aţi înţeles care e ideea. (n.a.) 135 Copilul minune — După câte îmi dau eu seama, avem de-a face cu o minte tulburată. Vânturache desprinse cu mare atenţie biletul și îi dădu drumul pe jos. Conina își făcu loc pe lângă el și o porni pe culoar cu un aer prudent și furios, iar când o mână metalică pe un arc se întinse deodată și începu să îi facă semne prietenoase ea nu răspunse la salut, ci îi urmări firele încâlcite până când găsi câţiva electrozi corodați într- un mare borcan de sticlă. — Bunicul tău era un om cu simţul umorului? întrebă ea. — O, da. Era oricând gata de-o chicoteală, spuse Creozot. — Bun, spuse Conina. Impunse cu grijă o dală care, în opinia lui Vânturache, nu se deosebea cu nimic de colegele ei. Generând un mic zgomot trist, ca de arc întins, un pămătuf năpârlit ieși din perete la nivelul subrațului. — Cred că mi-ar fi făcut plăcere să-l cunosc pe bătrânul Calif, spuse ea printre dinţi, cu toate că nu mi-aș fi dorit să dau mâna cu el. Ajută- mă cu piciorul ăsta, vrăjitorule. — Poftim? Conina îi arătă iritată o ușă de piatră pe jumătate deschisă, la mică distanţă în faţa lor. — Vreau să mă uit deasupra ei. Fă-mi o scară din mâini să mă înalț, bine? Cum reușești să fii atât de inutil? — Când mă fac util mereu dau de belele, bombăni Vânturache încercând să ignore căldura trupului care se freca de el. O auzea pe fată pipăind deasupra ușii. — Exact cum mă așteptam, spuse ea. — Ce e? Cuţite suspendate diabolic, gata să cadă pe noi? — Nu. — Un grilaj cu ţepi gata să cadă peste... — E o găleată, spuse Conina pe un ton plat, împingând-o. — Plină cu otravă încinsă... — Var alb. O grămadă de var alb, tare și uscat. Conina sări pe podea. — Așa era bunicul. Nu ne plictiseam cu el, spuse Creozot. — Ei bine, eu una m-am săturat, spuse fata cu hotărâre, arătând spre capătul tunelului. Haideţi, voi doi. Mai aveau trei metri până la capăt când Vânturache simţi o mișcare prin aerul de deasupra lui. Conina îl lovi în spate, îmbrâncindu-l în camera din față. Se rostogoli când atinse podeaua și ceva îi juli un picior în același moment în care fu asurzit de o bufnitură. întregul tavan, un bloc imens de piatră de patru metri grosime, căzuse în tunel. Vânturache se târî printre norii de praf și cu un deget tremurător pipăi literele de pe dala de piatră. — Râzi Și De Asta Dacă-ţi Dă Mâna, citi el. Se retrase. — Asta era bunicul, spuse Creozot fericit, întotdeauna... Interceptă privirea Coninei, care avea forța unei țevi de plumb, și 136 Terry Pratchett - Lumea Disc avu inteligența să tacă din gură. Nijel apăru printre nori, tușind. — Ce s-a întâmplat aici? întrebă el. Sunteţi teferi? Când am trecut eu prin tunel nu s-a întâmplat așa ceva. Vânturache se gândi la o replică, dar nu găsi nimic mai bun decât: — Zău? Lumina se strecura până în mijlocul încăperii printr-o mică fereastră cu gratii din apropierea tavanului. Nu exista nicio cale de ieșire în afara trecerii prin cele câteva sute de tone de piatră care blocau tunelul, sau ca să punem problema în stil Vânturache, erau fără nicio urmă de îndoială blocaţi. Vânturache se relaxă un pic. Cel puţin nu existau dubii cu privire la covorul zburător. Odihnea făcut sul pe un suport înalt din mijlocul camerei. Lângă el se afla o mică lampă cu ulei unsuroasă și - Vânturache miji ochii să vadă mai bine - un mic inel din aur. Vrăjitorul oftă zgomotos. O slabă aură octarină învăluia cele trei obiecte, indicând faptul că erau fermecate. Când Conina derulă covorul căzură pe podea alte câteva mici obiecte, printre care un hering din alamă, o ureche de lemn, câţiva ţechini pătraţi, și o cutie de plumb care păstra în interior un balon de săpun. — Ce naiba sunt astea? întrebă Nijel. — Ei bine, spuse Vânturache, înainte de a încerca să mănânce covorul erau probabil molii. — Aoleu. — Asta nu pricepeți voi, spuse Vânturache obosit. Voi credeţi că magia e ca o chestie pe care o culegi și o folosești, ca o, Ca oO... — Țelină? întrebă Nijel. — Sticlă de vin? întrebă Califul. — Cam așa ceva, spuse Vânturache precaut, dar își reveni și continuă: Dar adevărul este, este... — Altul? — Seamănă mai mult cu o sticlă de vin? întrebă Califul plin de speranţă. — Magia fi folosește pe oameni, spuse Vânturache grăbit. Te afectează la fel de mult cât o afectezi tu pe ea, sau cam așa ceva. Nu poţi umbla cu obiecte magice fără ca lucrul ăsta să te influenţeze. Am vrut doar să vă previn. — Ca o sticlă de vin, spuse Creozot, care... — ... te bea și ea pe tine, spuse Vânturache. Așa că pentru început lăsați jos lampa aia și inelul și pentru numele zeilor, nu frecați nimic. — Bunicul meu a construit averea familiei cu ele, spuse Creozot visător. Unchiul lui cel rău l-a încuiat într-o peșteră, așa să știți. A trebuit să se descurce cu ce avea la îndemână. Nu avea nimic pe lume în afară de un covor zburător, o lampă fermecată, un inel fermecat și o grotă plină de bijuterii. 137 Copilul minune — A pornit de jos, nu-i așa? spuse Vânturache. Conina desfășură covorul pe podea. Avea un model complex, cu dragoni aurii pe fond albastru. Erau niște dragoni foarte complicaţi, cu bărbi lungi, urechi lungi și aripi lungi, și păreau să fie încremeniţi în mișcare, prinși în tranzit dintr-o stare în alta, sugerând că războiul care îi ţțesuse avusese mai multe dimensiuni decât cele trei obișnuite, dar cel mai rău era că dacă priveai covorul suficient de mult timp, modelul devenea unul cu dragoni albaștri pe fond auriu și dacă încercai să vezi ambele versiuni de dragoni în același timp aveai senzaţia cumplită că ţi se scurge creierul prin urechi. Vânturache își luă cu mare dificultate privirea de la el, în timp ce o explozie îndepărtată zgudui clădirea. — Cum funcţionează? întrebă el. Creozot ridică din umeri. — Nu l-am folosit niciodată. Presupun că îi spui pur și simplu „sus" și „jos" și lucruri de genul ăsta. — Ce ziceţi de „zboară prin zid"? întrebă Vânturache. Toţi trei priviră la zidurile înalte, întunecate și mai ales solide ale încăperii. — Putem încerca să stăm pe el și să spunem „urcă", se oferi Nijel. Și după aia, înainte să ne lovim de tavan, putem să spunem, ei bine, „o- prește-te". Se gândi la asta un pic și apoi adăugă: Dacă ăsta o fi cuvântul potrivit. — Sau „cazi", spuse Vânturache, sau „coboară", „dă-ţi drumul", „scufundă-te". Sau „plonjează". — Sau „vrie", sugeră Conina pesimistă. — Bineînţeles, spuse Nijel, cu atâta magie plutind pe aici ai putea să încerci s-o folosești cât de cât. — A... spuse Vânturache și apoi: Păi... — Pe pălăria ta scrie „văjitor", spuse Creozot. — Oricine poate să-și scrie orice pe pălărie, spuse Conina. Nu trebuie să crezi tot ce citești. — la stai puţin, spuse Vânturache înfierbântat. Statură puţin. Stătură încă puţin. — Vedeţi voi, e mai greu decât credeți, spuse el. — Ce v-am zis? întrebă Conina. Hai mai bine să scurmăm mortarul cu unghiile. Vânturache îi făcu semn să tacă, își scoase pălăria, suflă cu importanţă praful de pe stea, își puse pălăria la loc, îi ajustă bordura, își suflecă mânecile, își trosni degetele și intră în panică. În lipsă de altceva mai bun de făcut se sprijini de pietre. Acestea vibrau. Nu fiindcă le zgâlțăia cineva, ci ca și cum tremuriciul provenea din interiorul peretelui. Era același tip de vibraţie pe care o simţise la Universitate cu puţin timp înainte de sosirea magicianului. 138 Terry Pratchett - Lumea Disc Era clar că pietrele erau nemulţumite de ceva. Vânturache alunecă pe lângă perete și își puse urechea pe următoarea piatră, care era mai mică și triunghiulară, tăiată astfel încât să astupe un unghi din zid; nu era o piatră mare și deosebită, ci mai degrabă o piatră minusculă, care își făcea datoria cu răbdare pentru binele comun al zidului ca un întreg. Și ea tremura. — Șșt! spuse Conina. — Nu aud nimic, spuse Nijel cu voce tare. Nijel era unul din acei oameni cărora dacă le spui „nu te uita acum", vor întoarce capul cu viteza unei bufniţe pe o masă rotativă. Aceștia sunt aceiași oameni cărora, când vrei să le arăţi, să zicem, un crin imperial aflat lângă ei, se întorc neatenți și pun piciorul jos strivindu-l cu un zgomot trist. Dacă ar fi pierduţi în deșert i-ai putea localiza așezând pe nisip ceva mic și fragil, cum ar fi un vas care a aparţinut familiei tale timp de mai multe generații, și apoi așteptând să vezi cum se preface în cioburi. În sfârșit. — Asta e ideea! Ce s-a întâmplat cu războiul? O mică avalanșă de mortar se revărsă din tavan în capul vrăjitorului. — Se întâmplă ceva cu pietrele, spuse el încet. Încearcă să se elibereze. — Sunt foarte multe deasupra noastră, observă Creozot. Se auzi un hârșâit deasupra lor, apoi o rază de lumină pătrunse în interior. Spre mirarea lui Vânturache aceasta nu fu acompaniată de moarte subită prin strivire. Urmă încă o scurgere de silicon și spărtura se mări. Pietrele se desprindeau și cădeau în sus. — Cred că în acest punct ar merita să încercăm covorul, spuse vrăjitorul. Peretele de lângă ei se scutură ca un câine și se risipi, tencuiala lui oferindu-i lui Vânturache câteva lovituri puternice pe măsură ce dispărea. În plină furtună de pietre zburătoare, cei patru se aruncară pe covorul auriu cu albastru. — Trebuie să ieșim de aici, spuse Nijel confirmându-și reputația de fin observator. — Țineţi-vă bine, spuse Vânturache, am să zic... — N-ai să zici nimic, îl repezi Conina îngenunchind lângă el. Am să zic eu. În tine n-am încedere. — Dar... — Gura, spuse Conina Mângâie covorul, și îi porunci: — Covor - ridică-te! Urmă o pauză. — Sus! — Poate nu înţelege limba, spuse Nijel. — Urcă. Levitează. Zboară. — Sau ar putea să reacționeze doar la o anumită voce... 139 Copilul minune — Gura. Sus! _ — Ai încercat deja cu sus. Încearcă ascensiune. — Sau plutește, spuse Creozot în timp ce câteva tone de dale de piatră îi trecură razant pe lângă cap. — Dacă ar fi răspuns la cuvintele astea ar fi pornit deja, nu-i așa? spuse Conina. Aerul din jurul ei era îngroșat de praf de la pietrele zburătoare care se fărâmiţau. Fata lovi covorul. — la-o din loc, preș blestemat! Aargh! O bucată de cornișă îi ciupi umărul. Işi frecă iritată zgârietura și se întoarse către Vânturache, care stătea cu genunchii sub bărbie și cu pălăria trasă peste ochi. — De ce nu funcţionează? întrebă ea. — Nu zici cuvintele potrivite, spuse el. — Nu înțelege limba? — Limba n-are a face aici. Ai neglijat ceva fundamental. — Ei bine? — Ei bine, ce? pufni Vânturache. — Ascultă, nu e momentul să faci o criză de orgoliu. — Atunci mai încearcă, nu mă băga în seamă. — Fă-l să zboare! Vânturache își îndesă și mai mult pălăria pe cap. — Te rog? spuse Conina. Pălăria se ridică un pic. — i-am fi cu toţii recunoscători, spuse Nijel. — Așa e, întări Creozot. Pălăria se mai ridică un pic. — Sunteţi absout siguri de asta? întrebă Vânturache. — Da! Vrăjitorul își drese glasul. — Jos! porunci el. Covorul se ridică de la pământ și pluti în expectativă, la câţiva metri deasupra prafului. — Cum ai... începu Conina, dar Nijel o întrerupse: — Vrăjitorii au cunoștințe despre ocultism, asta trebuie să fie explicaţia, spuse el. Probabil că e sub o legătoare care îl face să execute opusul oricărei comenzi. Poţi să-l faci să urce mai mult? — Da, dar n-am să-o fac, spuse Vânturache. Covorul pluti încet înainte și, așa cum se întâmplă de obicei în asemenea momente, o bucată de perete se prăbuși peste locul din care tocmai plecase. O secundă mai târziu cei patru pluteau în aer liber, lăsând în urma lor furtuna de pietriș. Palatul se prefăcea singur în bucăţi, iar bucăţile se roteau în aer ca printr-o pâlnie, asemenea unei erupții vulcanice dată înapoi. Turnul 140 Terry Pratchett - Lumea Disc magicienilor dispăruse complet, dar pietrele dansau spre locul unde fusese acesta și... — Construiesc un alt turn! spuse Nijel. — Şi îl fac din palatul meu, spuse Creozot. — Pălăria a câştigat, spuse Vânturache. Din cauza asta își construiește propriul turn. E un fel de reacție. Vrăjitorii obișnuiau să construiască turnuri în jurul lor ca chestiile alea... cum se cheamă chestiile alea care stau pe fundul râului? — Broaște. — Pietre. — Gangsteri care n-au avut noroc. — Muște de mătase, la asta mă refeream, spuse Vânturache. Când un vrăjitor se pregătea de luptă, primul lucru pe care-l făcea era să construiască un turn. — E foarte mare, spuse Nijel. Vânturache aprobă, sumbru. — Unde mergem? întrebă Conina. Vânturache ridică din umeri. — Cât mai departe. Zidul exterior al palatului dispăru chiar sub ochii lor. După ce trecură pe deasupra lui începu să se clatine, iar micile cărămizi o porniră săltat spre furtuna de pietre zburătoare ce zumzăiau în jurul turnului cel nou. În cele din urmă Conina spuse: — În regulă. Cum ai făcut covorul să zboare? Chiar face opusul a ceea ce îi ceri? — Nu. Am fost doar atent la anumite detalii fundamentale de aranjare în spațiu. — Aici m-ai pierdut, recunoscu ea. — Vrei să-ţi explic în limbaj ne-vrăjitoresc? — Da. — ÎI pusesei pe podea cu faţa în jos, spuse Vânturache. Conina rămase nemișcată un timp. Apoi spuse: — Trebuie să recunosc că e foarte confortabil. E prima dată când zbor cu un covor. — Și pentru mine e prima dată când pilotez unul, spuse Vânturache încet. — Te descurci foarte bine, spuse ea. — Mulţumesc. — Ziceai că ţi-e frică de înălţime. — Sunt îngrozit. — Nu o arăţi. — Nu mă gândesc la asta. Vânturache se întoarse și se uită la turnul din spatele lor. Crescuse destul de mult în ultimul minut, iar vârful îi înflorise într-o complexitate de turnulețe și creneluri. Un roi de ţigle pendula deasupra lui, și din 141 Copilul minune când în când câte una plonja spre locul ei, ca o albină ceramică în raid aerian. Turnul era imposibil de înalt - pietrele de la bază ar fi fost strivite fără magia care scăpăra printre ele. Ei bine, cam asta fusese toată treaba în ceea ce privea magia organizată. Două mii de ani de vrăjitorie pașnică se duseseră pe apa sâmbetei, turnurile se înălțau din nou, și cu toată magia pură care plutea prin aer cineva urma să aibă în mod clar de suferit. Probabil universul. Prea multă magie putea să facă timpul și spaţiul să se întoarcă pe dos, ceea ce nu era o veste bună pentru ceva care se obișnuise ca lucruri de genul efectelor să urmeze unor lucruri de genul cauzelor. Și, desigur, va fi imposibil să le explice toate astea tovarășilor lui. Păreau că nu au astfel de noţiuni; în mod special nu aveau noțiunea de dezastru total. Sufereau de iluzia că s-ar putea face ceva. Păreau pregătiţi să construiască lumea așa cum și-o doreau sau să moară încercând, iar problema cu muritul încercând era aceea că mureai încercând. Toată ideea organizării din vechea Universitate era păstrarea unui fel de pace între vrăjitori, care în mod normal se înțelegeau unii cu alţii ca niște mâţe într-un sac. Acum că mănușa fusese aruncată, oricine ar fi încercat să intervină s-ar fi umplut inevitabil de zgârieturi. Nu mai era vorba de magia veche, amabilă și oarecum prostească cu care se obișnuise Discul, ci de război magic strălucitor, alb și fierbinte. Vânturache nu se prea pricepea la previziuni; de fapt de abia reușea să vadă prezentul. Dar știa cu o certitudine obositoare că într-un moment nu foarte îndepărtat, probabil peste vreo trezeci de secunde, cineva o să spună: „Desigur, se mai poate face ceva, nu-i așa?" Deșertul trecu pe sub ei, luminat de razele palide ale soarelui care apunea. — Nu sunt prea multe stele, spuse Nijel. Poate se tem să răsară. Vânturache privi în sus. În înaltul cerului se vedea o ceaţă argintie. — E magia pură care fuge. Atmosfera e saturată. Douăzeci și șapte, douăzeci și opt, douăzeci și... — Desigur, se mai poate... — Nu, nu se mai poate, spuse Vânturache pe un ton plat, cu doar o mică notă de satisfacţie în voce. Vrăjitorii se vor lupta între ei până când va rămâne un singur învingător. Nu se mai poate face nimic. — Mi-ar prinde bine ceva de băut, spuse Creozot. Presupun că nu ne putem opri undeva să cumpăr un han? — Cu ce? întrebă Nijel. Ești sărac, ai și uitat? — Cu sărăcia mă împac, spuse Califul, cu trezia asta am probleme. Conina îl împunse ușor în coaste pe Vânturache. — Tu conduci chestia asta? întrebă ea. — Nu. — Păi atunci unde ne duce? 142 Terry Pratchett - Lumea Disc Nijel privi în jos. — Din câte se vede ne duce înspre Margine. Spre Marea Circulară. — Cineva totuși îl controlează. Hai salut, spuse o voce prietenoasă în capul lui Vânturache. Nu ești tot conștiința mea? Mă simt chiar prost. Ei bine, îmi pare rău, gândi Vânturache, dar nu e vina mea. Sunt o victimă a circumstanțelor. Nu văd de ce ar trebui să iau toată vina asupra mea. Pentru că tu ai putea să faci ceva. Ca de exemplu, ce? Ai putea să-l distrugi pe magician. Și atunci totul s-ar termina. Dar nu am nicio șansă. Măcar ai putea muri încercând. Ar fi preferabil unui război magic. — Ştii ce? Mai taci! — Ce? întrebă Conina. — Hm? Spuse Vânturache absent. Se uită prostit în jos, la modelul albastru cu auriu, și adăugă: — Tu pilotezi chestia asta, nu? Prin intermediul meu! Ce șmecherie! — Ce tot spui acolo? — A, nimic. Vorbeam singur. — Eu una cred că ar fi mai bine să aterizăm. Plutiră spre o plajă în formă de semilună, unde deșertul se întâlnea cu marea. Într-o lumină normală ar fi fost de un alb orbitor, deoarece nisipul era format din miliarde de scoici zdrobite, dar în acest moment al zilei era de un roșu sângeriu și primordial. Stive de lemne eșuate pe mal, sculptate de valuri și albite de soare, stăteau îngrămădite pe țărm ca oasele unor pești străvechi sau ca cea mai mare tejghea de accesorii florale din univers. În afară de valuri nimic nu mișca. Erau câteva stânci prin zonă, dar erau încinse ca niște cărămizi de cuptor și nu aveau pe ele niciun fel de moluscă sau creatură marină. Până și marea părea aridă. Dacă vreun proto-amfibian ar fi descins pe o plajă ca aceasta, ar fi renunţat la idee atunci și acolo, s-ar fi întors în apă și le-ar fi spus tuturor neamurilor lui să uite de picioare că nu merită efortul. Aerul parcă ar fi fost proaspăt scos dintr-un ciorap. Cu toate acestea, Nijel insită să facă un foc. — Ar fi o atmosferă mai intimă, spuse el. Și în afară de asta, ar putea fi monștri pe aici. Conina privi către micile valuri uleioase, care se rostogoleau pe plajă de parcă încercau fără tragere de inimă să evadeze din mare. — Unde, acolo? întrebă ea. — Nu poţi ști niciodată. Vânturache se plimba de colo colo pe malul apei, culegând distrat pietre de pe jos și aruncându-le în mare. Una sau două dintre ele fură aruncate înapoi. 143 Copilul minune După un timp Conina reuși să aprindă focul, iar lemnul uscat și saturat de sare producea flăcări verzi și albastre ce se unduiau sub o fântână de scântei. Vrăjitorul se așeză printre umbrele săltărețe, cu spatele rezemat de o stivă de lemne albite, înfășurat atât de tare într- un nor de pesimism impenetrabil încât până și Creozot încetă să se mai plângă de sete și tăcu din gură. Conina se trezi după miezul nopţii. La orizont se vedea luna urcând pe cer, iar nisipul era acoperit de o ceaţă răcoroasă. Creozot dormea pe spate și sforăia. Nijel, care teoretic făcea de pază, dormea și el adânc. Conina rămase nemișcată, cu toate simțurile încordate la maxim, încercând să depisteze ce anume o trezise. În cele din urmă auzi din nou. Era un mic clinchet timid, care de abia se putea auzi peste plescăiala șoptită a mării. Se ridică în picioare, sau mai degrabă se undui în poziţie verticală ca o meduză fără oase, și luă sabia din mâna lui Nijel, care nu opuse nicio rezistență. Apoi se strecură tiptil prin ceață. Focul se scufunda în continuare în patul său de cenușă. După un timp Conina se întoarse și, cu câteva zgâlţâieli, îi trezi pe ceilalţi doi. — Îmjeseîntâmplă? — Cred că ar trebui să vedeți asta, șopti ea. Cred că poate fi important. — Am închis și eu ochii o secundă... protestă Nijel. — Nu contează. Haide. Creozot privi chiorâș prin tabăra improvizată. — Unde e băiatul ăla, vrăjitorul? — O să vezi. Și nu faceţi gălăgie. Ar putea fi periculos. Se împleticiră toţi trei înspre mare, cufundaţi în abur până la genunchi. In cele din urmă Nijel spuse: — Dar ce pericol... — Șșt! Auzi? Nijel ascultă. — E un fel de clinchet? — Privește... Vânturache umbla ca teleghidat pe plajă, cărând cu ambele mâini o piatră mare, rotundă. Trecu pe lângă ei fără niciun cuvânt, privind fix înainte. Îl urmară de-a lungul plajei răcoroase până când ajunse în dreptul unei zone aride dintre dune, unde se opri și, cu graţia unui cal de pluș, lăsă piatra să cadă. Se auzi un clinchet. Acolo era un cerc larg format din pietre. Doar o mică parte din ele stăteau unele peste altele. Cei trei se așezară pe jos și continuară să privească. E adormit? întrebă Creozot. Conina aprobă cu o mișcare a capului. 144 Terry Pratchett - Lumea Disc — Ce încearcă să facă? — Cred că încearcă să construiască un turn. Vânturache se întoarse împleticindu-se în inelul de pietre și, cu mare grijă, așeză un alt bolovan pe aer. Aceasta căzu. — Nu e foarte priceput, nu-i așa? spuse Nijel. — E foarte trist, spuse Creozot. — Poate că ar trebui să-l trezim, spuse Conina. Numai că eu am auzit că dacă îi trezești pe somnambuli le cad picioarele, sau ceva. Voi ce ziceţi? — Poate fi riscant, cu vrăjitorii, spuse Nijel. Încercară să se așeze mai comod pe nisipul rece. — E jalnic, nu-i așa? spuse Creozot. Nici măcar nu e vrăjitor cu adevărat. _ Conina și Nijel încercară să-și evite privirile. In cele din urmă băiatul tuși și spuse: — Știi, eu nu sunt chiar un erou barbar adevărat. Probabil că ai remarcat. Pentru un timp, priviră către silueta chinuită a lui Vânturache și apoi Conina spuse: — Dacă tot am ajuns la discuţia asta, cred că și eu am unele lipsuri în domeniul coafurilor. Amândoi îl fixară cu privirea pe somnambul, adânciţi în propriile gânduri și roșii la față, jenându-se unul de celălalt. Creozot își drese glasul. — Dacă vă face să vă simţiți mai bine, spuse el, aflaţi că și eu am uneori impresia că poeziilor mele le lipsește ceva. Vânturache încercă, cu mare atenţie, să echilibreze o piatră mare pe una minusculă. Cea mare căzu, dar el păru satisfăcut de rezultat. — Din punct de vedere poetic, spuse Conina cu precauţie, ce ai putea să spui despre această situație? Creozot se foi stânjenit. — Ciudat lucru și viaţa asta, spuse el. — Destul de corect. Nijel se lăsă pe spate și privi în sus către stelele difuze. Apoi se ridică brusc. — Aţi văzut? întrebă el. — Ce? — O lumină puternică, un fel de... Orizontul dinspre miez înflori mut într-o mulţime de culori, care trecură rapid prin tot spectrul convenţional înainte de a deveni un octarin strălucitor. Imaginea li se întipări pe retină înainte de a se estompa și de a dispărea complet. După un timp se auzi un bubuit îndepărtat. — Un fel de armă magică, spuse Conina clipind. O rafală de vânt cald ridică ceața și o scurse pe lângă ei. 145 Copilul minune — Daţi-o naibii, spuse Nijel ridicându-se în picioare. Eu mă duc să-l trezesc, chiar dacă asta înseamnă că vom ajunge să-l cărăm în spinare. Incercă să-l apuce pe Vânturache de umăr când ceva trecu foarte repede și la mare înălţime pe deasupra lor, cu un zgomot ca de stol de rațe îndopate cu oxid de azot. Dispăru în deșertul din spatele lor. Urmară apoi un sunet care ar fi strepezit până și niște dinţi falși, o licărire verzuie și o bufnitură. — II trezesc eu, spuse Conina. Tu ia covorul. Se cățără peste inelul de pietre și îl apucă pe vrăjitorul adormit de mână, cu blândeţe, ceea ce ar fi fost un model perfect de trezire a unui somnambul dacă Vânturache nu ar fi scăpat piatra pe care o căra pe propriul picior. Deschise ochii. — Unde sunt? întrebă el. — Pe plajă. Tocmai... ăă... visai. Vânturache clipi înspre ceață, înspre cer, înspre cercul din pietre, înspre Conina, iarăși înspre cercul din pietre, și în final din nou la cer. — Ce se întâmplă? întrebă el. — Un fel de artificii fermecate. — Aha. Înseamnă că a început. leși bălăbănindu-se din cerc, într-un mod care îi sugeră Coninei că s- ar putea să nu se fi trezit pe deplin, și se împletici spre ceea ce mai rămăsese din foc. Făcu doi pași și apoi păru că își amintește ceva. Privi în jos către picior și spuse: — Au! Aproape că ajunsese în dreptul focului când suflul ultimei vrăji se prăvăli peste ei. Fusese aţintită asupra turnului din Al Khali, care era la o distanţă de douăzeci de kilometri, așa că își pierduse ceva din forță. Nu mai afecta în mod dramatic natura lucrurilor pe măsură ce trecea pe deasupra dunelor cu un sunet ciudat ca de sorbitură; focul se coloră în roșu și apoi pentru o secundă în verde, una din sandalele lui Nijel se transformă într-un bursuc mic și iritat, și un porumbel își luă zborul din turbanul Califului. Apoi totul se liniști. — Ce a fost asta? întrebă Nijel și îi trase un șut bursucului, care îi adulmeca piciorul. — Hmm? întrebă Vânturache. — Asta! — A, asta, spuse Vânturache. Suflul exploziei unei vrăji. Probabil că au țintit turnul din Al Khali. — inseamnă că a fost destul de puternică, dacă ne-a afectat până și pe noi, aici. — Probabil că a fost. — Măi, ăla era palatul meu, spuse Creozot slăbit. Vreau să zic, știu că era mult, dar era tot ce aveam pe lume. 146 Terry Pratchett - Lumea Disc — Ne pare rău. — Dar erau și oameni în oraș! — Probabil că au rămas în viaţă, spuse Vânturache. — Bun așa. — Indiferent ce-or fi acum. — Ce? Conina îl apucă de mână. — Nu ţipa la el, spuse ea. Nu e în apele lui. — A, spuse Creozot indispus, e un progres. — AȘ zice că ești un pic nedrept, protestă Nijel. Adică, totuși m-a scos din văgăuna șarpelui și, ei bine, știe multe... — Da, vrăjitorii se pricep să te scoată din belelele în care te bagă tot ei, spuse Creozot. Și după aia se așteaptă să le mulțumești. — A, păi eu cred... — Trebuia să o spun, spuse Creozot, agitându-și mânile iritat în vreme ce o altă vrajă lumină dunele în trecerea ei peste deșert. — la uitaţi-vă la asta! izbucni el. O, știu, e bine intenționat. Cu toţii sunt bine intenţionaţi. Probabil că sunt de părere că Discul ar fi un loc mai bun dacă ei l-ar conduce. Ascultaţi-mă pe mine, nu există nimic mai groaznic decât cineva care vrea să facă lumii întregi o favoare. Vrăjitori! La urma urmelor, la ce sunt buni? Vreau să zic, poate cineva să-mi spună un lucru bun făcut vreodată de un vrăjitor? — Am impresia că ești cam răutăcios, spuse Conina, dar o nuanţă din vocea ei sugera că s-ar putea lăsa convinsă. — Ei bine, mie îmi fac scârbă, spuse Creozot care se simţea extrem de treaz și în consecință extrem de nemulțumit. — Cred că ne-am simți cu toţii mai bine dacă am mai dormi puţin, spuse Nijel cu diplomaţie. Lucrurile arată întotdeauna mai bine la lumina zilei. Mă rog, aproape întotdeauna. — Și am un gust oribil în gură, bombăni Creozot hotărât să se agaţe de rămășițele mâniei lui. - Conina se întoarse către foc și realiză că peisajul avea o gaură. |n formă de Vânturache. — A plecat! Vânturache se afla deja la jumătate de kilometru depărtare, deasupra mării întunecate, așezat pe covor în poziţia lotusului ca un buddha mânios, iar în mintea lui clocotea o supă de turbare, umilinţă și furie, garnisită cu consternare. Nu își dorise niciodată prea multe. Rămăsese în domeniul vrăjitoriei cu toate că nu era foarte priceput, dar măcar se străduise și acum toată lumea conspira împotriva lui. Ei bine, o să le arate el lor. Cine anume erau „lor" și ce anume urma să li se arate erau numai detalii lipsite de importanţă. Întinse mâna și își pipăi pălăria, ceea ce îl făcu să se simtă mai bine, cu toate că ultimii ţechini tocmai erau luaţi de vânt. 147 Copilul minune Bagajul se confrunta cu propriile probleme. Zona din jurul turnului din Al Khali, aflată sub bombardament magic necontenit, plutea deja sub orizontul realităţii, acolo unde timpul, spaţiul și materia își pierd identitățile separate și încep să-și schimbe hainele între ele. Era imposibil de descris. Uite cam cum arăta. Arăta ca sunetul pe care îl face un pian la scurt timp după ce e aruncat într-o fântână. Era galben la gust și ca o broboadă% la pipăit. Mirosea ca o eclipsă totală de lună. Bineînţeles, în apropierea turnului lucrurile deveneau într-adevăr ciudate. Să te aștepți ca ceva neprotejat să supravieţuiească în acel mediu e ca și cum te-ai aștepta să găsești zăpadă pe o supernovă. Din fericire, Bagajul nu știa acest lucru și se strecură prin vârtej, în timp ce magia sălbatică i se cristaliza pe capac și pe balamale. Era prost dispus, ceea ce, din nou, nu era neobișnuit, și furia năpraznică ce se scurgea spectaculos peste el sub forma unei aure multicolore îi dădea aspectul unui foarte timpuriu amfibian ieșit la mal dintr-o mlaștină în flăcări. În interiorul turnului aerul era fierbinte și închis. Nu existau nivele intermediare, ci doar niște pasarele pe lângă ziduri, ticsite cu vrăjitori. Spaţiul central era o coloană de lumină octarină ce pârâia zgomotos pe măsură ce se alimenta cu putere. La baza turnului stătea Abrim, pietrele octarine de pe pălăria lui strălucind atât de puternic încât arătau mai degrabă ca niște găuri căscate spre un alt univers în care, în ciuda oricărei probabilităţi, fuseseră fixate în interiorul unui soare. Vizirul stătea cu mâinile întinse, cu degetele răsfirate, cu ochii închiși, cu gura ca o linie subţire din cauza concentrării, și se străduia să păstreze un echilibru între forţe. În mod normal un vrăjitor putea controla puterea până la limita abilităţior sale fizice, dar Abrim învăța repede. Te transformai în gâtul clepsidrei, în talerul balanței, în chifla din jurul cârnatului. Și dacă o făceai ca lumea deveneai puterea, făcea parte din tine și erai capabil să... S-a arătat deja că picioarele lui erau la câţiva centimetri deasupra pământului? Picioarele lui erau la câţiva centimetri deasupra pământului. Abrim își aduna potenţa pentru o vrajă care urma să brăzdeze cerul și să lovească turnul din Ankh cu forța a mii de diavoli urlători, când cineva ciocăni cu putere în ușă. Există un clișeu care se cere rostit în astfel de ocazii. Nu contează dacă ușa e un fermoar de cort, o piele de animal ce acoperă intrarea unei iurte, stejar masiv cu grosime de trei centimetri și bătut cu imense 26 în original Paisley, oraş din sud-vestul Scoției care a dat numele unui tip de țesătură brodată. (n.t.) 148 Terry Pratchett - Lumea Disc ţinte de fier ori un dreptunghi placat cu furnir de mahon care are deasupra o oribilă lustră confecţionată din mii de bucățele de sticlă colorată și o sonerie care cântă aleator douăzeci de șlagăre pe care niciun iubitor al muzicii nu și-ar dori să le asculte nici măcar după cinci ani de privaţiuni senzoriale. Unul dintre vrăjitori se întoarse către altul și întrebă, corespunzător: — Mă întreb cine o fi, la ora asta târzie din noapte. Urmă o altă serie de ciocăneli în lemn. — Nu se poate să fi rămas nimeni în viaţă pe afară, spuse alt vrăjitor, și o spuse cu nervozitate pentru că dacă excludeai de la bun început varianta că ar putea fi cineva în viață, nu îţi mai rămânea decât să suspectezi că probabil era cineva mort. De data asta, ciocăneala făcu balamalele să zornăie. — Ar fi bine ca unul din noi să iasă să vadă despre ce-i vorba, spuse primul vrăjitor. — Așa te vreau! — A... Opa... Bine. Voluntarul o porni încet prin culoarul scurt de sub arcadă. — O să mă duc să văd cine e, bine? întrebă el. — Super. O siluetă ciudată își croi cu ezitare drum până la ușă. Robele obișnuite nu ofereau destulă protecţie în câmpul de înaltă energie din interiorul turnului, așa că deasupra brocartului cu catifea vrăjitorul purta o pelerină groasă, burdușită cu frunze de pomul-ursului” și brodată cu amulete de capacitate industrială. Pe pălăria țuguiată își fixase un vizor din sticlă fumurie, iar mănușile din zale extrem de mari pe care le purta sugerau că e implicat într-un joc de baseball la viteze supersonice. Licăririle și pulsaţiile actinice provenite din măreaţa activitate ce se desfășura în încăperea principală produceau umbre colțuroase în jurul lui pe măsură ce se împleticea către clanţă, își trase vizorul peste ochi și întredeschise ușa. — Nu vrem să cumpărăm niciun fel de... începu el, și ar fi trebuit să își aleagă cu mai multă grijă cuvintele, pentru că acesta îi fu epitaful. Trecu ceva timp până când colegul său îi remarcă lipsa neîntreruptă și o porni prin pasaj să îl caute. Ușa fusese aruncată în lături, iar infernul taumaturgic de afară se izbea cu virulență de păienjenișul de vrăji care îl ţinea la distanţă. De fapt, ușa nu fusese dată chiar de perete; vrăjitorul trase de ea ca să vadă de ce și scoase un mic strigăt. Se auzi ceva în spatele lui. Se întoarse. 27 Pomul-ursului (S. aucuparia) are o prezenţă importantă în folclorul european. Era considerat fermecat şi o bună protecţie împotriva forţelor răului. Toiegele druizilor şi clarvăzătorilor erau odinioară confecţionate din lemnul acestui arbust. Puterile sale erau considerate a transcende simpla protecţie, deoarece puteau spori potenţialul mistic al celor care îl foloseau. (n.t.) 149 Copilul minune — Ce... începu el, cu o silabă care nu era cea mai potrivită pentru sfârșitul vieții. Foarte sus deasupra Mării Circulare, Vânturache se simțea cam fraier. Ni se întâmplă tuturor, mai devreme sau mai târziu. De exemplu, într-o cârciumă cineva te bate pe umăr și tu te întorci rapid și pe măsură ce turui o grămadă de cuvinte abuzive, conștientizezi cu încetinitorul că în faţa ochilor tăi se află o cataramă ce aparține cuiva care a fost mai degrabă fătat decât născut. Sau o mașinuţă lovește spatele mașinii tale și tu cobori grăbit, cu pumnii strânși, la celălalt șofer care, realizezi după cantitatea de corp pe care o extrage ca prin minune din mașinuţa respectivă, stătea de fapt pe bancheta din spate. Sau, să zicem, îţi conduci colegii de răzmeriţă către cabina căpitanului și bocăni în ușă cu putere, iar el își scoate capul ăla mare afară și are câte o macetă în fiecare mână și tu îi spui: „Vezi că preluăm corabia, mizerabile, băieţii sunt cu mine!" și el întreabă: „Care băieţi?" și tu simţi deodată un mare gol în spatele tău și spui: „Păi..." Cu alte cuvinte, este acel sentiment familiar de scufundare în ceva călduț, trăit de oricine a lăsat valurile propriei furii să îl poarte până hăt pe plaja pedepsei și să-l scufunde, ca să folosim o expresie poetică de zi cu zi, în rahat până în gât. Vânturache era încă supărat și umilit și așa mai departe, dar aceste emoţii se mai estompaseră un pic și câte ceva din personalitatea lui obișnuită revenise pe poziţii. Nu era foarte mulţumit să se trezească deodată pe câteva fire albastre și aurii în înaltul cerului, deasupra valurilor fosforescente. E Se îndreptase spre Ankh-Morpork. Incercă să-și amintească de ce. Bineînţeles, acela era locul unde începuse totul. Poate de vină era prezenţa Universităţii, atât de încărcată cu magie că parcă ar fi fost o ghiulea pe pătura incontinenţei Universului, capabilă să întindă realitatea până la punctul de rupere. Povestea începuse în Ankh, și tot acolo avea să se termine. Așa cum era, era totuși căminul lui, și îl chema. După cum s-a mai arătat și înainte, Vânturache părea să aibă printre strămoși niște rozătoare: în vremuri de restriște simțea nevoia de nestăvilit să se ascundă în vizuină. Lăsă covorul să plutească o vreme pe curenţii de aer, în timp ce răsăritul, pe care Creozot l-ar fi descris ca având degetele roz, produse un inel de foc pe marginea Discului. Lumina leneșă se revărsă peste o lume care era în mod subtil diferită. Vânturache clipi. Era o lumină ciudată. Nu, acum că se gândea mai bine, nu era ciudată ci ciudoasă, ceea ce era cu mult mai ciudat. Era ca și cum ai privi lumea print-un abur călduţ, dar un abur care avea o viață 150 Terry Pratchett - Lumea Disc proprie. Dansa și se răspândea și dădea de înțeles că nu e doar o iluzie optică, ci că însăși realitatea era întinsă și încordată ca un balon de cauciuc în care a fost pompat prea mult gaz. Fluctuaţia cea mai mare era în direcția Ankh-Morporkului, unde fulgerele și tornadele de aer torturat indicau faptul că lupta nu încetase. O coloană similară plutea și deasupra Al Khaliului, și Vânturache realiză că mai erau și altele. Nu se vedea oare un turn și în Quirm, acolo unde Marea Circulară se revărsa în Oceanul Mărginaș? Și se vedeau și altele. Situaţia devenise critică. Vrăjitorimea se destrăma. Adio Universitate, Nivele și Ordine; în adâncul sufletelor lor toți vrăjitorii știu că unitatea de bază a vrăjitorimii este un vrăjitor. Turnurile se vor multiplica și se vor lupta până când nu va mai rămâne decât un singur turn, și apoi vrăjitorii se vor lupta între ei până când nu va mai rămâne decât un singur vrăjitor. Moment în care se va lupta probabil cu sine însuși. Întregul edificiu care funcţiona pentru a menţine un echilibru în magie se dezmembra. Lui Vânturache nu-i convenea deloc. El nu fusese niciodată prea bun la magie, dar asta nu conta. Ştia unde se încadra. Era chiar la fund, dar măcar avea locul lui. Se uita în sus și vedea toată mașinăria delicată ticăind mai departe cu blândețţe, scotocind prin magia naturală generată de rotația Discului. Ce avusese el fusese nimic, dar era și asta ceva, și acum până și asta îi luaseră. Vânturache întoarse covorul spre strălucirea îndepărtată a Ankh- Morporkului, o pată luminoasă în soarele dimineţii, și o parte din mintea lui care nu avea altceva mai bun de făcut se întrebă de ce strălucea așa de tare. Părea să fie lună plină, și chiar și Vânturache, a cărui expertiză în ce privește natura era cel mult vagă, era sigur că mai fusese lună plină și cu o zi înainte. Ei bine, nu mai conta. Se săturase. Nu se va mai chinui să înțeleagă nimic de acum înainte. Se ducea acasă. Numai că vrăjitorii nu se pot duce acasă niciodată. Aceasta e una din cele mai vechi și mai profunde zicale despre vrăjitori, și faptul că ei n-au prea înţeles ce înseamnă spune multe despre ei. Vrăjitorilor nu le e permis să aibă neveste, dar le e permis să aibă părinţi, și mulţi dintre ei se întorc în orașul natal de Lăsata Porcului sau în Joia Prăjiturii de Suflet pentru ceva lălăială și pentru sentimentul minunat pe care-l au atunci când toţi foștii bătăuși din școala primară îi evită grăbiţi când îi întâlnesc pe stradă. E cam ca celălalt proverb pe care n-au reușit să-l înțeleagă vreodată, care spune că nu poţi traversa același râu de două ori. Experimentele cu vrăjitori lungi de picioare și râuri micuţe au arătat că poţi traversa același râu de treizeci până la treizeci și cinci de ori pe minut. Vrăjitorilor nu le place prea mult filozofia. Din punctul lor de vedere, 151 Copilul minune atunci când aplauzi cu o singură mână scoţi un sunet de genul „apl". În acest caz particular, însă, Vânturache nu se putea duce acasă pentru că acel loc nu mai exista. Exista un oraș care încadra râul Ankh, dar pentru Vânturache era total necunoscut; era alb și curat și nu mirosea ca o privată plină cu pești morți. Ateriză în ceea ce odată fusese Piaţa Lunilor Sparte și, de asemenea, într-o mică stare de șoc. Acolo erau fântâni. Fuseseră fântâni și înainte, desigur, dar alea mai degrabă emanau decât ţâșneau și apa lor arăta ca o supă subţiată. Erau și dale de piatră albe ca spuma laptelui, brăzdate de mici vinișoare strălucitoare. Și, cu toate că soarele se vedea la orizont ca o jumătate de portocală, nu prea era nimeni prin zonă. În mod obișnuit Ankhul era foarte aglomerat, culoarea cerului fiind un simplu detaliu de fundal. Rotocoale mari și unsuroase de fum, generate de aerul fierbinte de deasupra Universităţii, pluteau în derivă pe deasupra orașului. Era singura mișcare în afară de apa fântânilor. Vânturache fusese întotdeauna mai degrabă mândru de faptul că se simţea singur, chiar și în orașul supra-aglomerat, dar era cu mult mai rău când se simţea singur de capul lui. Strânse covorul, îl aruncă pe umăr și o porni pe străzile fantomatice înspre Universitate. Porțile erau larg deschise. O mare parte a clădirii părea distrusă de ratări și ricoșeuri. Turnul magicienilor, mult prea înalt pentru a fi real, părea să nu aibă nicio zgârietură. Vechiul Turn al Artelor dimpotrivă. Jumătate din magia ţintită în turnul vecin părea că ricoșase în el. Unele părți păreau că se topiseră sau o luaseră la fugă, alte bucăţi străluceau, altele se cristalizaseră, câteva păreau că se răsuciseră parţial în exteriorul celor trei dimensiuni. Ți se făcea milă până și de pietre că fuseseră supuse unui asemena tratament. De fapt, Turnul păţise tot ce se putea păţi în afară de prăbușirea efectivă. Arăta atât de distrus încât era posibil ca până și forța gravitaţională să-l fi abandonat. Vânturache oftă și ocoli turnul, îndreptându-se către Bibliotecă. Către locul unde fusese cândva Biblioteca. Rămăsese arcada de la ușă, și majoritatea pereţilor erau încă verticali, dar o foarte mare parte din tavan se prăbușise și totul era înnegrit de cenușă. Vânturache rămase pe loc și privi îndelung. Apoi lăsă covorul pe jos și o luă la fugă împiedicându-se de și dând la o parte molozul care bloca parţial cadrul ușii. Simțea prin picioare că pietrele încă mai degajau căldură. Pe ici pe colo rămășițe de rafturi încă mai ardeau mocnit. Un privitor l-ar fi putut vedea pe Vânturache agitându-se prin mormanul de resturi fumegânde, scurmând disperat printre ele, azvârlind cu mobilă arsă, dizlocând bucăți de tavan prăbușit cu o forţă nu tocmai supraomenească. 152 Terry Pratchett - Lumea Disc L-ar fi văzut oprindu-se o dată sau de două ori să-și recapete răsuflarea, apoi plonjând din nou, zdrelindu-și mâinile în cioburile de sticlă topită provenite din domul acoperișului. Și ar fi observat că plânge. În cele din urmă, degetele lui neînfricate atinseră ceva moale și cald. Vrăjitorul agitat aruncă o bucată de acoperiș carbonizat într-o parte, scormoni printr-o grămadă de ţigle prăbușite și privi în jos. Acolo, pe jumătate strivite sub o grindă, maronii și pârjolite de foc, zăceau niște banane răscoapte și storcoșite. Ridică una dintre ele cu mare grijă și o privi, până când îi căzu vârful. Apoi o mâncă. — Nu trebuia să-l lăsăm să plece așa, spuse Conina. — Și cum am fi putut să-l oprim, O, minunată șoimiță cu ochi de porumbel? — Dar ar putea face o prostie! — Cred că e foarte probabil, spuse Creozot încântat. — În timp ce noi facem un lucru tare inteligent rămânând pe o plajă încinsă unde n-avem nimic de mâncat și de băut, nu-i așa? — Ai putea să-mi spui o poveste, zise Creozot tremurând ușor. — Mai taci. Califul își trecu limba peste buze. — Presupun că o anecdotă scurtă nici nu intră în discuţie? șopti el. Conina oftă. — Viaţa înseamnă mai mult decât narațiunii, așa să știi. — Scuze. Mi-am pierdut firea, pentru o clipă. Acum că soarele se ridicase în înaltul cerului, plaja de scoici pisate sclipea ca un cristal de sare. Marea nu arăta mai bine la lumina zilei. Se mișca precum uleiul diluat. Plaja se întindea în ambele direcţii, descriind două linii deprimant de plate, și nu conținea nimic altceva în afară de câteva smocuri de iarbă uscată care se hrăneau cu umezeala din aer. Nu era nicăieri nici cea mai mică idee de umbră. — Uitaţi cum văd eu lucrurile: asta e o plajă, ceea ce înseamnă că mai devreme sau mai târziu vom descoperi un râu, deci tot ce avem de făcut este să continuăm să mergem într-o direcție. — Dar cu toate astea, zăpada mea de pe pârtiile Muntelui Eritor, nu știm care e direcţia bună. Nijel oftă și își băgă mâna în geantă. = — Aă, nu vă supăraţi. Asta folosește la ceva? Am furat-o. Imi pare rău. Scoase la iveală lampa care fusese în trezorerie. — E fermecată, nu-i așa? întrebă el plin de speranță. Am auzit eu despre astea, nu merită să încercăm? Creozot scutură din cap. — Dar ai zis că bunicul tău a folosit-o ca să facă avere! spuse 153 Copilul minune Conina. — O lampă, spuse Califul, a folosit o lampă. Nu lampa asta. Nu, cea adevărată era veche și într-o zi un vânzător ambulant parșiv a venit oferind lămpi noi în schimbul celor vechi și străbunica mea a făcut schimb cu el. Familia a păstrat lampa cea nouă în seif în amintirea ei. O femeie cu adevărat proastă. Bineînţeles că nu funcţionează. — Ai încercat-o? — Nu, dar nu i-ar fi dat-o dacă era bună de ceva, nu-i așa? — Freac-o puţin, spuse Conina, nu se poate întâmpla nimic rău. — Eu nu m-aș risca, îi avertiză Creozot. Nijel ţinea lampa cu multă grijă. Avea un aspect aerodinamic, de parcă fusese construită pentru viteză. O frecă. Efectul fu deosebit de neimpresionant. Se auzi un pocnet slab și un firicel rahitic de fum apăru lângă picioarele lui Nijel. Pe plajă apăru o linie, la câţiva metri distanță de fumul respectiv. Linia se întinse rapid pentru a forma un pătrat, care dispăru repede. O siluetă ieși din nisip, întinzându-se și mormăind. Purta un turban, un bronz costisitor de solar, un mic medalion din aur, pantaloni scurți și lucioși și pantofi de atletism, cu vârful răsucit. Spuse: — Vreau să mă lămuresc. Unde sunt? Conina își reveni prima. — Asta e o plajă, spuse ea. — Mda, spuse duhul. Vroiam să știu care lampă. Și care lume? — Nu știi? Creatura luă lampa din mâna moale a lui Nijel. — A, vechitura asta, spuse el. Lucrez în ture. Două săptămâni în fiecare lună august, dar de obicei nu reușesc să mă eliberez. — Ai mai multe lămpi? întrebă Nijel. — Sunt întrucâtva suprasolicitat în lămpi, confirmă duhul. De fapt mă gândeam să mă bag și la inele. Inelele sunt pe val în momentul de față. Piaţa inelelor e în plină dezvoltare. la spuneţi, oameni buni, ce pot să fac pentru voi? Ultima frază fusese rostită pe acel ton autoironic pe care unii îl folosesc în speranţa că nu vor mai părea atât de antipatici. — Noi... începu Conina. — Eu vreau ceva de băut, izbucni Creozot. lar tu ar trebui să spui că dorința mea e poruncă pentru tine. — O, în ziua de azi nu se mai zice așa, spuse duhul și produse un pahar, din neant. Îl oferi lui Creozot, împreună cu un zâmbet strălucitor care dură un foarte mic procent dintr-o secundă. — Vrem să ne treci peste mare ca să ajungem în Ankh-Morpork, spuse Conina cu hotărâre. 154 Terry Pratchett - Lumea Disc Duhul o privi intrezis. Apoi extrase o carte? foarte groasă din aer și începu să o consulte. — E un concept interesant. Te fac o cafea martea viitoare, bine? — Ce faci? — Sunt cam prea energic acum. — Ești cam prea...? începu Conina. — Super, spuse duhul cu sinceritate și se uită la încheietura mâinii. Hei, ia uite cât s-a făcut ceasul! Dispăru. Cei trei priviră la lampă într-o liniște semnificativă, și într-un târziu Nijel spuse: — Ce s-a întâmplat cu tipul grăsan în pantaloni bufanţi și cu Mă Supun O Preamărite Stăpân? Creozot pufni. Tocmai Își terminase băutura. Se dovedise a fi apă cu bule în ea și cu gust de fier de călcat încins. — Eu nu suport așa ceva, izbucni Conina. Luă lampa din mâna lui Nijel și începu să o frece ca și cum îi părea rău că nu are niște șmirghel la îndemână. Duhul reapăru într-un alt loc, care și de data asta reuși să se afle la câţiva metri depărtare de explozia firavă și norul de fum obligatoriu. Acum ţinea la ureche o chestie curbată și strălucitoare, și asculta cu atenţie. Se uită în grabă la figura supărată a Coninei și reuși să-i sugereze mișcându-și sprâncenele și agitându-și mâna liberă că pentru moment e prins, într-un mod deloc convenabil și inoportun, de anumite probleme care în mod regretabil îl împiedică să îi acorde întreaga sa atenţie dar, de îndată ce se va dezbăra de această persoană pisăloagă, ea poate să stea liniștită pentru că dorinţa ei, care în mod clar era o dorință extraordinară, va fi poruncă pentru el. — O să zdrobesc lampa, spuse ea încet. Duhul îi oferi un zâmbet strălucitor și vorbi rapid în obiectul pe care îl strivea între bărbie și umăr: — Bine. Super. Suntem pe felie, crede-mă. Oamenii tăi să vorbească cu ai mei. Și mergi pe burtă, bine? Pa! Cobori instrumentul și spuse printre dinţi: — Ce ticălos! — Serios, am să zdrobesc lampa, spuse Conina. — Ce lampă e asta? întrebă duhul grăbit. 28 Era un dicţionar Mitologicus, un instrument de o inegalabilă valoare pentru cei cu afaceri obscure şi oculte. Conţinea liste cu lucruri care nu există şi, într-un mod extrem de semnificativ, nu au importanţă. Unele pagini nu puteau fi citite decât după miezul nopţii sau doar la iluminări stranii şi improbabile. Erau descrise constelații subterane şi vinuri încă nefermentate. Pentru ocultiştii care ţineau pasul cu descoperirile de ultimă epocă, şi care îşi puteau permite ediţia legată în piele de păianjen, era şi o ilustrație reprezentând metroul londonez cu cele trei staţii pe care nimeni nu îndrăzneşte să le includă pe hărţile publice. (n.a.) 155 Copilul minune — Câte ai? întrebă Nijel. Eu credeam că fiecare duh are doar câte o singură lampă. Duhul îi explică plictisit că de fapt are mai multe lămpi. Avea o lampă mică dar bine poziționată în care locuia în timpul săptămânii, o lampă cochetă la ţară, o altă lampă ţărănească cu fitil, restaurată cu grijă, într-o zonă vinicolă neinvadată de turiști, și de curând niște lămpi abandonate în zona docurilor din Ankh-Morpork, cu mare potenţial odată ce lumea bună va ajunge și acolo, care vor deveni echivalentul ocult al unei clădiri de birouri cu cramă. ÎI ascultară cu uimire, ca niște pești care nimeriseră din greșeală într-un loc în care se ţineau lecții de zbor. — Cine sunt oamenii tăi cu care trebuie să vorbească ceilalți oameni? întrebă Nijel, care era impresionat, cu toate că nu știa de cine sau de ce. — De fapt eu încă nu am oamenii mei, spuse duhul și făcu o grimasă cu tendinţe vădite de ridicare a colţurilor gurii. Dar în curând o să-i am. — Tăceţi cu toţii din gură, spuse Conina cu fermitate, iar tu du-ne în Ankh-Morpork. — Eu dacă aș fi în locul tău, spuse Creozot, așa aș face. Când gura tinerei domniţe arată ca o cutie de scrisori, e mai bine să faci ce îţi spune. Duhul ezită. — Nu mă prea pricep la transporturi, spuse el. — Învață, spuse Conina învârtind lampa în mâini. — Teleportarea îmi dă dureri de cap, spuse duhul cu un aer disperat. Nu vrei mai bine să te fac o caf... — Bun, asta este, spuse Conina. Trebuie doar să găsesc niște bolovani mari și plaţi... — Bine, bine. Țineţi-vă de mâini. O să fac tot ce îmi stă în putinţă, dar asta s-ar putea să fie o mare greșeală. Astro-filozofii din Krull au reușit la un moment dat să dovedească fără nicio umbră de îndoială că toate locurile sunt de fapt un singur loc și deci că distanţa dintre ele e doar o iluzie, dar această noutate a fost jenantă pentru toţi filozofii gânditori deoarece, printre altele, nu explica existența semnelor indicatoare. După ani de dispute problema i-a fost pasată lui Cea lîn Sân, despre care se susținea că ar fi cel mai mare filozof al Discului?*, care după un timp de gândire proclamă că e adevărat că toate locurile sunt un singur loc, dar acel loc e foarte mare. Și așa ordinea ocultă a lucrurilor fu reinstaurată. Oricum distanţa e un fenomen subiectiv, iar creaturile fermecate o pot ajusta conform nevoilor proprii. Ceea ce nu înseamnă că sunt și foarte pricepute la asta. 29 El aşa susţinea. (n.a.) 156 Terry Pratchett - Lumea Disc Vânturache zăcea abătut printre rămășițele înnegrite ale Bibliotecii, încercând să-și dea seama ce e în neregulă cu ele. Ei bine, totul, pentru început. Era de neconceput că Biblioteca arsese. Fusese cea mai mare acumulare de magie de pe Disc. Fusese fundaţia vrăjitorimii. Fiecare vrajă care fusese cândva folosită era scrisă pe undeva. Să arzi așa ceva era, era, era... Nu exista niciun pic de scrum. Erau o mulțime de așchii de lemn, o mulțime de lanţuri, o mulţime de pietre înnegrite, mult deranj. Dar mii de cărți nu ard așa ușor. Ar fi trebuit să lase în urmă rămășițe de coperţi și mormane de cenușă. Dar așa ceva nu se vedea nicăieri. Vânturache scurmă prin moloz cu degetul mare de la picior. Biblioteca avea o singură ușă. Apoi mai erau pivnițele - vedea în faţa ochilor scările sufocate de dărâmături care coborau acolo - dar nu puteai ascunde acolo toate cărțile. Nici nu le puteai teleporta, ar fi opus rezistență unei asemenea forme de magie. Oricine ar fi încercat așa ceva s-ar fi trezit că-și poartă creierii pe dinafară pălăriei. Deasupra lui se auzi o explozie. Un inel de foc portocaliu apăru cam la jumătatea înălțimii turnului magicianului, urcă rapid și apoi o porni spre Quirm. Vânturache alunecă de pe scaunul său improvizat și privi în sus, către Turnul Artelor. Avu impresia că și turnul îl privește înapoi. Clădirea nu avea nicio fereastră, dar pentru o clipă avu impresia că deslușește o mișcare printre crenelurile fărâmiţate. Se întrebă cât de vechi era, realmente, turnul. Mai vechi decât Universitatea, cu siguranţă. Mai vechi decât orașul care se formase în jurul său ca un morman de bolovani în jurul unui munte. Poate că era mai vechi decât geografia. Pe vremuri continentele erau altfel, cel puțin așa înţelesese Vânturache, dar se amestecaseră între ele găsindu-și poziții mai confortabile, ca niște cățeluși într-un coș. Poate că turnul venise pe valuri de piatră din cu totul altă parte. Poate că fusese acolo înainte de însăși apariția Discului, dar Vânturache nu vroia să se gândească la asta pentru că ieșeau la iveală întrebări incomode despre cine îl construise și cu ce scop. Își examină conștiința. Aceasta îi spuse: Nu mai am opțiuni. Fă ce vrei. Vânturache se ridică și își scutură praful și scamele de pe robă, înlăturând și o bună parte din puful roșu de pluș. Işi scoase pălăria, încercă preocupat să-i îndrepte ţuguiul și apoi și-o puse la loc pe cap. Apoi o porni nesigur către Turnul Artelor. Care avea la bază o ușă veche și foarte mică. Nu fu deloc surprins când aceasta se deschise, în timp ce el se apropia. — Ce loc straniu, spuse Nijel. Pereţii ăștia au o curbură ciudată. — Unde suntem? întrebă Conina. — Și aș vrea să știu dacă există alcool pe aici, spuse Creozot. 157 Copilul minune Probabil că nu, adăugă tot el. — Și de ce se clatină? Nu am mai fost niciodată într-un loc cu pereți de metal, spuse Conina și trase aer în piept. Simţiţi miros de ulei? Adăugă ea cu suspiciune în glas. Duhul reapăru, numai că de data asta fără fum și fără efectul neașteptat al ușiței cu trapă. Era evident că încearcă să se ţină, în limitele politeţii, cât mai departe de Conina. — Toată lumea e bine? se interesă el. — Suntem în Ankh? întrebă fata. Atunci când ţi-am cerut să ne duci acolo speram că ne vei lăsa într-un loc care să aibă și ușă. — Suntem pe drum, spuse duhul. — În ce? Ezitarea duhului îl făcu pe Nijel să ajungă la o concluzie foarte îndepărtată faţă de punctul de pornire. Privi în jos către lampa din mâinile sale. O scutură experimental. Podeaua se clătină. — O, nu, spuse el. Așa ceva e imposibil din punct de vedere fizic. — Suntem în lampă? întrebă Conina. Podeaua se zgudui din nou în timp ce Nijel încerca să se uite prin gâtul lămpii. — Nu vă faceți probleme, spuse duhul. Dacă puteți, nici nu vă gândiţi la asta. Le explică - cu toate că „a explica" e o expresie prea pozitivă și în acest caz însemna că nu a reușit să explice nimic - faptul că este posibil să călătorești de la un capăt al lumii la celălalt, într-o mică lampă ţinută în mâini de unul dintre ei, lampa mișcându-se tocmai datorită faptului că e susținută de unul din oamenii care se află înăuntrul ei datorită a) faptului că realitatea e de natură fractală ceea ce înseamnă că totul poate fi considerat în interiorul a tot ceea ce rămâne și b) unor relaţii cu publicul inspirate. $mecheria se baza pe faptul că legile fizicii nu vor observa anomalia înainte de finalul călătoriei lor. — În aceste condiţii e mai bine să nu ne gândim la asta, bine? — Așa cum nu ne gândim nici la rinoceri roz, spuse Nijel și apoi râse jenat când ceilalţi întoarseră capetele către el. — E un joc pe care îl jucam mai demult, spuse el și își drese glasul. Trebuia să eviţi să te gândești la rinoceri roz. Nu zic că era un joc foarte interesant. Se zgâi din nou prin gâtul lămpii. — Nu, spuse Conina, nu prea. — Așa, spuse duhul, vrea cineva o cafea? Nişte sunete? Sau vreţi să jucăm Căutări Semnificative?0%? 30 Un joc foarte popular printre zei, semi-zei şi alte fiinţe supranaturale care se simt în largul lor cu întrebări de genul „Care e de fapt treaba?" şi „Cum o să se termine totul?" 158 Terry Pratchett - Lumea Disc — Ceva de băut? întrebă Creozot. — Vin alb? — Poșircă. Duhul păru șocat. — Vinul roșu face rău... — ... mai puţin unui port în vreme de furtună, spuse Creozot în grabă. Chiar și un sauterne*!. Dar să nu-mi pui umbreluţă. Apoi Califul își aminti că nu așa se vorbește cu un duh. — Fără umbrelă, în numele celor Cinci Luni ale lui Nasrim. Și fără bucățele de fructe sau măsline sau paie cu burduf sau maimuţici ornamentale, îţi poruncesc în numele celor Șaptesprezece Meteoriţi ai lui Sarudin. — Mie nu-mi plac umbrelele, spuse duhul îmbufnat. — E cam spartan pe aici, spuse Conina. De ce nu ţi-ai pus mobilă? — Ce nu înțeleg eu, spuse Nijel, este chestia următoare: dacă suntem cu toţii în lampa pe care eu o ţin în mână, atunci eu cel din lampă ţin în mână o lampă mai mică, iar în acea lampă... Duhul își flutură mâinile grăbit. — Nu vorbi despre asta, îi ceru el. Te rog. Fruntea cinstită a lui Nijel se încreți. — Da, dar sunt mai mulţi de eu, sau ce? — E o chestie ciclică, dar nu mai atrage atenţia asupra acestui detaliu, bine? ... Of, la naiba... Se auzi sunetul neplăcut și subtil al unui univers care tocmai se prinsese care e faza. În turn era întuneric, un nucleu antic de beznă care fusese acolo de la începuturile timpului, și care nu privea deloc cu ochi buni lumina mai tinerică ce își croia loc înăuntru pe lângă Vânturache. Vrăjitorul simţi cum aerul se mișcă în timp ce ușa se închise în spatele lui și întunericul se scurse la loc, umplând atât de bine spațiul unde fusese înainte lumină încât n-ai fi putut să distingi linia de demarcare nici dacă ar mai fi fost lumină. Interiorul turnului mirosea a vechime, cu o ușoară bănuială de găinaţ de corb. Era nevoie de mult curaj ca să rămâi în acel întuneric. Vânturache nu îl avea dar rămase, oricum. Ceva începu să-i adulmece pe lângă picioare și Vânturache rămase nemișcat. Singurul motiv pentru care nu se mișca era frica de a nu călca peste ceva mai rău. Apoi o mână ca o mănușă veche din piele o atinse ușor pe a lui și o voce spuse: (n.a.) 31 Vin alb şi dulce din zona Bordeaux, Franţa. (n.t.) 159 Copilul minune — Uuuk. Vânturache privi în sus. Întunericul fu spulberat, o singură dată, de o explozie de lumină, și Vânturache văzu. Tot turnul era căptușit cu cărți. Erau îngrămădite pe fiecare treaptă a scării spiralate din interior. Stăteau una peste alta pe podea, cu toate că ceva din modul în care erau puse una peste alta sugera că termenul „îimbrățișate" ar fi fost mult mai potrivit. Se cazaseră - bine, se cuibăriseră - pe orice suprafaţă, oricât de sfărâmicioasă. Cărţile îl priveau într-un mod care n-avea nicio legătură cu cele șase simţuri convenţionale. Cărţile se pricepeau să dezvăluie noi sensuri, nu neapărat prin paginile lor, bineînţeles, și Vânturache înțelesese că încercau să-i comunice ceva. Urmă încă un fulger de lumină. Realiză că e vorba de o vrajă provenită din turnul magicianului, reflectată prin spărtura îndepărtată ce dădea către acoperiș. Cel puţin reuși să-l identifice pe Codiţă, care gâfâia la piciorul lui drept. Era o ușurare. Acum, dacă ar fi putut să-și dea seama de unde venea zgomotul moale, alunecos și repetitiv de lângă urechea lui stângă... Urmă încă un fulger îndatoritor, care îl surprinse privind direct în micuţii ochi gălbui ai Patricianului, care zgâria cu răbdare una din feţele borcanului său. Era o încercare plăpândă și lipsită de intenţie, de parcă micuța șopârlă nu dorea neapărat să iasă afară ci avea un vag interes în a afla în cât timp se va toci sticla. Vânturache privi în jos la grămada în formă de pară care era Bibliotecarul. — Sunt mii, șopti el și vocea îi fu absorbită de masa de cărți. Cum le- ai adus pe toate aici? — Uuuk uuuk. — Ce-au făcut? — Uuuk, repetă Bibliotecarul mișcându-și coatele în sus și în jos. — Au zburat? — Uuuk. — Pot să facă asta? — Uuuk, aprobă Bibliotecarul — Cred că a fost ceva senzațional. Mi-ar plăcea să văd și eu așa ceva într-o zi. — Uuuk. Nu toate cărțile supraviețuiseră. Majoritatea grimoarelor importante scăpaseră, dar un ierbar cu șapte volume își pierduse cuprinsul în flăcări și multe trilogii jeleau după câte un volum pierdut. O mulțime de cărţi aveau urme de arsuri pe cotor, altele își pierduseră coperţile și își târau legăturile în mod neplăcut pe podea. Un chibrit se aprinse și paginile foșniră speriate pe lângă ziduri. Dar 160 Terry Pratchett - Lumea Disc se dovedi a fi doar Bibliotecarul, care aprinsese o lumânare și o pornise târșâindu-și picioarele spre baza unei umbre amenințătoare, destul de mare ca să se caţere pe zgârie-nori. Își sprijinise o masă improvizată de un perete. Era plină de scule misterioase, de ulcele cu adezivi neobișnuiți și conţinea și o menghină de legătorie care deja strângea niște pagini dezmembrate. Câteva firicele de foc magic pârâiau printre ele. Antropoidul împinse lumânarea în mâinile lui Vânturache, luă un bisturiu și o pensetă și se aplecă deasupra cărții tremurătoare. Vrăjitorul se făcu alb ca varul. — Hm, spuse el, ăă, te deranjează dacă plec? Mă ia cu leșin când văd lipici. Bibliotecarul scutură din cap și întinse absent un deget în direcţia unei tăvi cu ustensile. — Uuuk, ordonă el. Vânturache încuviinţă din cap cu un aer sfârșit și supus și îi înmână o foarfecă lungă. Apoi se trase înapoi pe măsură ce câteva pagini deteriorate fură eliberate și căzură pe podea. — Ce îi faci? reuși el să bâiguie. — UuukK. — O apendictomie, aha. Antropoidul își întinse degetul din nou, fără să ridice privirea. Vrăjitorul pescui un ac și aţă de pe tăviţă și i le întinse. Se lăsă o liniște întreruptă doar de scrijelitul aței trase prin hârtie, până când Bibliotecarul se îndreptă și spuse: — Uuuk. Vânturache își scoase batista și îi tamponă fruntea. — UuukK. — Pentru puţin. O să... se facă bine? Bibliotecarul dădu din cap în semn că da. Se auzi un oftat ușurat, abia auzit, dinspre cărțile de deasupra. Vânturache se așeză. Cărţile erau speriate. De fapt, erau îngrozite. Prezenţa magicianului le îngheţa cotoarele, iar încordarea le strângea ca într-o menghină. — În regulă, bombăni el, dar ce pot eu să fac? — UuukK. Bibliotecarul îi aruncă lui Vânturache o privire care ar fi fost exact ca o privire interogativă aruncată pe deasupra unor ochelari bifocali, dacă ar fi purtat așa ceva, și se întinse după o altă carte deteriorată. — Vreau să zic, știi că nu mă pricep la magie. — Uuuk. — Magia asta de acum e ceva de groază. E chiar marfa originală, din negura vremurilor. Sau cel puţin de la micul dejun. — UuukK. — În cele din urmă va distruge totul, nu? 161 Copilul minune — Uuuk. — A venit vremea ca cineva s-o oprească, nu? — UuukK. — Numai că, vezi tu, nu pot fi eu acela. Când am venit aici am crezut că pot face ceva, dar uită-te la turnul ăla! E atât de mare! Cred că rezistă la orice fel de magie! Dacă vrăjitorii cu adevărat puternici nu fac nimic în privinţa asta, cum aș putea eu să fac ceva? — Uuuk, aprobă Bibliotecarul în timp ce cosea un cotor fisurat. — Deci, după cum vezi, de data asta altcineva ar trebui să salveze lumea. Eu nu mă pricep. Antropoidul aprobă, se întinse și îi ridică pălăria de pe cap. — Hei! Bibliotecarul îl ignoră și apucă niște foarfece. — Ascultă, aia e pălăria mea, dacă nu te superi să nu îndrăznești să faci așa ceva cu pălăria m... Făcu un salt pe podea și fu răsplătit cu o palmă după ceafă, care l-ar fi uluit dacă ar fi avut timp să se gândească la asta; cu toate că Bibliotecarul se mişca precum un balon, sub pielea aceea supradimensionată se găsea o reţea superbă de oase și mușchi, care ar fi putut trimite un pumn printr-un planșeu dublu de stejar. Să te lovești de brațul Bibliotecarului era ca și cum te-ai fi lovit de o rangă de oțel păroasă. Codiţă începu să sară în sus, lătrând agitat. Vânturache scoase un urlet de furie aspru și intraductibil, ricoșă din perete, apucă o piatră căzută ca pe o bâtă primitivă, se împinse înainte și se opri ca străfulgerat. Bibliotecarul stătea ghemuit în mijlocul încăperii cu foarfecele atingând - dar netăind încă - pălăria. Și rânjea la Vânturache. Preţ de câteva secunde rămaseră încremeniţi ca într-un tablou. Apoi antropoidul lăsă foarfecele să-i cadă din mână, înlătură câteva scame imaginare de pe pălărie, îi îndreptă ţuguiul și o puse la loc pe capul lui Vânturache. Câteva momente de șoc mai târziu, Vânturache realiză că ţinea în mâna întinsă un pietroi foarte mare și extrem de greu. Reuși cu greu să îl împingă într-o parte, înainte ca acesta să-și revină și să-și amintească să-i cadă pe picior. — Am înţeles, spuse el sprijinindu-se de perete și frecându-și coatele. Și asta ar trebui să îmi spună ceva, nu-i așa? O lecţie de morală, hai să-l facem pe Vânturache să își dea seama pentru ce este cu adevărat pregătit să lupte. Așa? Ei bine, a fost un truc ieftin. Am noutăți pentru tine. Dacă îţi imaginezi că a funcţionat... apucă de bordura pălăriei - dacă îți imaginezi că a funcţionat. Dacă îţi imaginezi că eu am. Ai să-ţi imaginezi altceva. Ascultă, asta. Dacă îţi imaginezi. Vocea i se poticni în tăcere. Apoi ridică din umeri. 162 Terry Pratchett - Lumea Disc — În regulă. Dar dacă tragem linie, ce pot eu să fac? Bibliotecarul îi răspunse cu un gest expansiv care indica, la fel de clar de parcă ar fi spus „uuuk", faptul că Vânturache era un vrăjitor care avea o pălărie, o bibliotecă plină cu cărți fermecate și un turn. Ceea ce putea fi considerat totalul a ceea ce îi era necesar unui practicant al vrăjitoriei. Un antropoid, un mic terier cu respiraţie urâtă și o sopârlă într-un borcan erau suplimente opţionale. Vânturache simţi o ușoară presiune pe picior. Codiţă, care avea tendinţa de a rămâne puţin în urma evenimentelor, își înfipsese gingiile lipsite de dinţi în gheata lui Vânturache și o sugea cu sălbăticie. Vrăjitorul apucă micul câine de ceafă și de ciotul sârmos pe care în lipsa unui cuvânt mai bun îl vom numi coadă, și îl dădu la o parte cu blândețe. — În regulă, spuse el. Ar fi bine să-mi spuneţi ce s-a întâmplat pe aici. De pe Munţii Corăbiei, care tronau deasupra vastei și răcoroasei Câmpii Sto în mijlocul căreia Ankh-Morporkul zăcea împrăștiat ca o pungă cu legume scăpată pe jos, priveliștea era impresionantă. Rateurile și ricoșeurile bătăliei magice se extindeau în afară și în sus, într-un nor sferic în inima căruia sclipeau luminiţe stranii. Drumurile ce duceau în afara orașului erau ticsite cu refugiați și toate hanurile și cârciumile de la marginea drumului erau pline ochi. De fapt, aproape toate. Nimeni nu părea că vrea să se oprească la berăria mai degrabă plăcută de pe marginea drumului înspre Quirm, cuibărită printre copaci. Nu că le-ar fi fost teamă să intre, doar că pentru moment nu li se permitea să o remarce. Cam la o jumătate de kilometru depărtare se produse o turbulenţă în aer și trei siluete căzură din neant, într-o tufă de levănţică. Rămaseră întinse pe spate, inerte în bătaia soarelui, printre ramurile rupte și parfumate, până când sănătatea mintală le reveni. Apoi una din siluete întrebă: — Unde presupunetți că ne aflăm? — Miroase ca un sertar de lenjerie intimă, spuse Conina. — Nu al meu, spuse Nijel ferm. Se ridică încet în picioare și întrebă: — A văzut cineva lampa? — Uit-o. Probabil că a fost vândută unui constructor de crame. Nijel greblă cu mâna crengile de levănţică până când descoperi ceva mic și metalic. — Am găsit-o! Declară el. — N-o freca! strigară ceilalți doi la unison. Era prea târziu, oricum, dar nu mai conta pentru că tot ce se întâmplă după ce Nijel îi dădu cu grijă un lustru fu apariţia unor mici 163 Copilul minune litere din fum roșu. — „Bună", citi Nijel cu glas tare, „nu stinge lampa pentru că patronajul tău e important pentru noi. Te rugăm pune-ţi o dorință după semnalul sonor, și în cel mai scurt timp aceasta va fi poruncă pentru noi. Intre timp îţi dorim o eternitate plăcută". Adăugă: Știţi, eu cred că se ia cam prea în serios. Conina nu spuse nimic. Privea peste câmpuri la furtuna de magie în plin clocot. Ocazional, bucăţi de furtună se desprindeau și plecau către un turn îndepărtat. Pe fată o trecu un fior, în ciuda temperaturii ridicate a zilei. — Trebuie să ajungem acolo cât mai repede, spuse ea. E foarte important. — De ce? întrebă Creozot. Un singur pahar de vin nu îi readusese buna dispoziţie caracteristică. Conina deschise gura și - în mod total atipic - o închise la loc. Nu le putea explica faptul că fiecare genă din corpul ei o trăgea înainte, spunându-i că ar trebui să se implice; viziuni cu săbii și lanţuri cu bile metalice la capăt invadau saloanele de frumuseţe din subconștientul ei. Nijel pe de altă parte nu simţea o astfel de chemare. Singurul lucru care îl mâna înainte era imaginaţia, și avea destulă pentru a ţine pe linia de plutire o galeră de război de dimensiuni potrivite. Privi înspre oraș cu ceea ce ar fi fost, dacă ar fi avut bărbie, o expresie de hotărâre bărbătească. Creozot realiză că e în minoritate. — Au de băut acolo? întrebă el. — Grămezi, spuse Nijel. — Pentru început e bine, se înduplecă Creozot. În regulă, condu-ne, O, fiică cu sânii ca două piersici a... — Și fără poezie. Se descâlciră din tufiș și o porniră în josul dealului până ajunseră la drumul care, puţin mai încolo, trecea și prin dreptul tavernei menţionate anterior sau, așa cum insista să-i spună Creozot, a caravanseraiului. Ezitară un pic la intrare. Clădirea nu părea ospitalieră cu vizitatorii. Dar Conina, care prin educaţie și selecție naturală avea tendinţa să folosească intrările din spate, găsi patru cai priponiţi în curte. Îi examinară cu atenţie. — Asta se poate numi furt, spuse Nijel răspicat. Conina deschise gura pentru a fi de acord, dar îi alunecară de pe buze cuvintele: — Și de ce nu? — Poate că ar trebui să lăsăm niște bani... sugeră Nijel. — Nu te uita la mine, spuse Creozot. — ... sau poate să scriem un bilet și să-l lăsăm sub căpăstru. Sau ceva. Nu credeți? 164 Terry Pratchett - Lumea Disc Ca răspuns Conina încălecă pe cel mai mare cal, care după aspect părea că aparținea unui soldat. Armament de tot felul atârna pe el. Creozot se urcă cu greu pe al doilea cal, un exemplar maroniu-roșcat cam îndărătnic, și oftă. — lar arată ca o cutie de scrisori, spuse el. Mai bine fac ce îmi spune. Nijel privi suspicios cei doi cai rămași. Unul dintre ei era foarte mare și extrem de alb, dar nu albul acela murdar pe care mai toți caii reușesc să îl aibe, ci un alb translucid ca de fildeș pe care Nijel simţi nevoia să-l asocieze cu un giulgiu. De asemenea, acel cal îi dădea impresia că e mai inteligent decât el. ÎI alese pe celălalt. Era cam subţirel, dar docil, așa că reuși să încalece după numai două încercări. Porniră la drum. Sunetul de copite îndepărtându-se se auzi estompat în lumina slabă din interiorul cârciumii. Hangiul se deplasa ca prin vis. Era conștient de faptul că avea clienţi, chiar și vorbise cu ei, îi și vedea stând în jurul unei mese lângă foc, dar dacă l-ai fi întrebat cu cine a vorbit și cea văzut nu ar fi fost capabil să spună. Asta se întâmpla deoarece creierul uman se pricepe de minune să se apere de lucrurile pe care nu vrea să le știe. lar în acele momente creierul lui ar fi putut proteja și un seif bancar. Și băuturile! De unele nici nu auzise, dar sticle ciudate tot apăreau pe policioara de deasupra butoaielor cu bere. Problema era că oricât de tare încerca să se gândească la asta, gândurile pur și simplu i se evaporau. Siluetele din jurul mesei priviră peste cărţile de joc din mâinile lor. Una dintre ele ridică o palmă. E atașată de braț și are cinci degete, își spuse hangiul. Deci, trebuie să fie o palmă. Unul din lucrurile pe care creierul hangiului nu le putea respinge era sunetul vocilor. Aceasta suna de parcă cineva lovea o piatră cu un sul de plăci de plumb. Ș PERSOANA DE LA BAR. Hangiul mâărâi slăbit. Sulițele fierbinţi ale terorii topeau încet dar sustinut ușa metalică a minţii lui. 5 E IA SĂ VEDEM. ASTA ESTE O... MAI SPUNE-MI ÎNCĂ O DATĂ CUM SE NUMEŞTE. — O Bloody Mary. Vocea asta făcea ca o simplă comandă de băutură să sune ca începutul ostilităților. — A, DA. ȘI... — Eu am băut un lapte de pasăre, mic, spuse Ciuma. — LAPTE DE PASARE. — Cu o cireașă înăuntru. 165 Copilul minune — BUN, minţi vocea puternică. IAR PENTRU MINE O CARAFĂ MICĂ DE VIN ȘI, vorbitorul privi de-a lungul mesei către cel de-al patrulea membru al cvartetului și oftă, AR FI BINE SA MAI ADUCI UN BOL CU ALUNE. La aproximativ trei sute de metri în josul drumului, hoţii de cai încercau să facă faţă unei noi experiențe. — E cu siguranţă o călătorie lină, reuși Nijel într-un sfârșit. — lar priveliștea... priveliștea e de-a dreptul minunată, spuse Califul, vocea pierzându-i-se în curentul de aer. — Dar mă întreb, spuse Nijel, dacă am făcut ceea ce trebuia. — Ne deplasăm, nu-i așa? se răsti Conina. Nu fi meschin. — Da, numai că să privești norii cumulus de deasupra este cam... — Taci. — Scuze. — Oricum, ăștia sunt stratus. Strato-cumulus, cel mult. — Bine, spuse Nijel trist. — E vreo diferență? întrebă Creozot care zăcea întins pe gâtul calului, cu ochii închiși. — Cam de trei sute de metri. — A... — S-ar putea două sute cincizeci, cedă Conina. — Aha... Turnul magicianului tremura. Fumul colorat se răsucea prin camerele lui ermetice și prin coridoarele strălucitoare. În camera mare din vârf, unde aerul era gros și unsuros și avea gust de tablă încinsă, mulţi vrăjitori leșinaseră din pricina efortului mental al luptei. Dar mai rămăseseră destui. Stăteau așezați într-un cerc larg, concentrându-se. Era aproape posibil să vezi cum scânteiază aerul datorită magiei brute ce ieșea cu forţă din vârful toiagului lui Monedă și intra în centrul octogramei. Forme de pe altă lume se iviră pentru o clipă și apoi dispărură. Însăși urzeala realităţii era trecută prin tocător. Cartoforescu se cutremură, și își întoarse privirea ca nu cumva să vadă ceva ce nu putea ignora. Vrăjitorii de rang înalt care supravieţuiseră aveau în faţa lor o machetă a Discului, care plutea pe aer. Atunci când Cartoforescu o privi din nou, micuța licărire roșie din dreptul orașului Quirm pâlpâi și se stinse. Aerul trosni. — S-a dus și Quirm, murmură Cartoforescu. — A mai rămas doar Al Khali, spuse unul dintre ceilalți. — E o forță inteligentă acolo. _ Cartoforescu încuviință, sumbru. li plăcea mult Quirmul, care era... care fusese un oraș mic și plăcut de la țărmul Oceanului Mărginaș. 166 Terry Pratchett - Lumea Disc Își aminti ca prin ceaţă că fusese acolo când era copil. Pentru o clipă privi cu nostalgie în trecut. Își amintea trandafirii sălbatici care umpleau cu parfumul lor străzile în pantă, pavate cu piatră cubică. — Parcă creșteau din ziduri, spuse el cu glas tare. Roz. Erau roz. Ceilalți vrăjitori îl priviră uimiţi. Unul sau doi dintre ei, pe care paranoia îi afecta mai mult decât pe vrăjitorii normali, priviră cu suspiciune la pereți. — Te simţi bine? întrebă unul din ei. — Ce? A, da, iertați-mă, eram cu gândul aiurea. Se întoarse spre Monedă, care stătea într-o parte a cercului cu toiagul pe genunchi. Părea că doarme. Poate că asta și făcea. Dar Cartoforescu știa, în adâncul sufletului său chinuit, că toiagul nu doarme. Îl privea și îi încerca mintea. Știa. Știa chiar și despre trandafirii roz. — Nu am dorit niciodată asta, spuse el moale. Tot ce vroiam era un pic de respect. — Eşti sigur că nu ai nimic? Cartoforescu încuviinţă încet din cap. Pe măsură ce colegii săi își reluară concentrarea, el îi privi cu coada ochiului. Într-un fel sau altul, toţi vechii lui prieteni dispăruseră. Bine, nu erau chiar prieteni. Vrăjitorii nu aveau prieteni, cel puţin nu printre ceilalți vrăjitori. Avea nevoie de un alt cuvânt. A, da, ăsta era. Dusmani. Dar fuseseră niște dușmani cu bun simț. Adevăraţi domni. Spuma profesiei lor. Nu ca oamenii ăștia care avansaseră în breaslă de când apăruse magicianul. În afară de spumă, mai plutesc și alte chestii la suprafaţă, reflectă cu tristețe. Își întoarse atenţia către Al Khali, iscodind cu mintea, știind că și vrăjitorii de acolo făceau același lucru, în căutarea unui punct de slăbiciune. Gândi: oare eu sunt un punct de slăbiciune? Zinc a încercat să-mi spună ceva. Era ceva în legătură cu toiagul. Omul trebuie să se sprijine pe toiag, nu invers... îl manevrează, îl conduce... îmi doresc să-l fi ascultat pe Zinc... asta e o greșeală. Sunt un punct slab... încercă din nou, ridicându-se pe valurile puterii, lăsându-le să-l ducă în turnul inamic. Chiar și Abrim se folosea de magia pură. Cartoforescu se undui o dată cu valul, insinuându-se pe lângă barierele ridicate împotriva lui. Imaginea turnului din Al Kahli îi apăru, se focaliză... ... Bagajul tropăia de-a lungul coridoarelor strălucitoare. Acum era deosebit de mânios. Fusese trezit din hibernare, fusese respins, fusese pentru scurt timp atacat de o varietate de forme de viată mitologice și actualmente dispărute, îl durea capul, iar acum, pe când intra în Sala Mare, detectă pălăria. Pălăria aceea oribilă, cauza tuturor suferințelor sale. Avansă hotărât... 167 Copilul minune Cartoforescu, încercând rezistența minţii lui Abrim, simţi că atenţia acestuia fluctuează. Pentru moment văzu prin ochii inamicului, văzu o cutie tropăind pe pietre. Pentru o secundă Abrim încercă să-și mute atenţia și în acel moment, la fel de incapabil să se opună instinctului ca o pisică ce nu poate rezista atunci când vede ceva mic și chițăitor alergând pe podea, Cartoforescu lovi. Nu foarte tare. Nu era nevoie. Mintea lui Abrim încerca să echilibreze și să canalizeze niște forțe uriașe, și nu era nevoie de o lovitură prea puternică pentru ca poziţia să-i fie năruită. Abrim întinse mâinile ca să spulbere Bagajul, scoase un început de strigăt și implodă. Vrăjitorii din jurul lui crezură că văd cum, într-o fracțiune de secundă, vizirul devine imposibil de mic și dispare lăsând în urmă o imagine reziduală neagră... Cei mai deștepţi dintre ei o rupseră la fugă... lar magia pe care Abrim o controlase se revărsă înapoi, și dintr-o suflare rupse pălăria în bucăţi și spulberă toate nivelele inferioare ale turnului și o mare parte din ceea ce mai rămăsese din oraș. Atât de mulţi vrăjitori din Ankh se concentraseră asupra pălăriei încât, prin simpatie, unda de șoc îi împrăștie prin cameră. Cartoforescu se trezi întins pe spate, cu pălăria peste ochi. Îl ridicară de pe jos și îl scuturară de praf și îl duseră în urale - cu toate că unii vrăjitori mai bătrâni disprețuiau uralele - până în faţa lui Monedă și a toiagului. Dar el părea că nici nu băga de seamă. Se uită la băiat fără să-l vadă, și apoi își duse mâinile la urechi. — Nu-i auziți? întrebă el. Vrăjitorii tăcură. Cartoforescu încă mai avea putere și tonul vocii lui ar fi acoperit o furtună. Ochii lui Monedă străluciră. — Nu aud nimic, spuse el. Cartoforescu se întoarse către ceilalți vrăjitori. — Nici voi nu-i auziţi? Ei scuturară capetele. Unul întrebă: — Ce să auzim, frate? Cartoforescu zâmbi un zâmbet larg, de om nebun. Chiar și Monedă făcu un pas înapoi. — O să-i auziţi în curând. Aţi dat un semnal. O să-i auziţi cu toții. Dar nu o să-i auziți prea mult. Îi dădu la o parte pe vrăjitorii mai tineri care îl ţineau de braţe și se apropie de Monedă. — Torni magie pură în lume, dar împreună cu ea mai vin și alte chestii, spuse el. Și alții le-au mai dat căi de acces, dar tu le-ai făcut un bulevard. Țâșni înainte și înșfăcă toiagul negru din mâna lui Monedă, apoi îl ridică în aer ca să-l zdrobească de perete. Înţepeni atunci când toiagul ripostă. Pielea începu să i se bășice. 168 Terry Pratchett - Lumea Disc Majoritatea vrăjitorilor reușiră să-și întoarcă capetele. Câţiva însă - și mereu sunt unii din ăștia - priviră cu fascinaţie obscenă. Monedă privi și el. Ochii lui se măriră de uimire. Una din mâini i se ridică la gură. Încercă să se tragă înapoi. Nu reuși. — Ästia sunt cumulus. — Minunat, spuse Nijel pierit. NU SE PUNE PROBLEMA DE GREUTATE. ARMĂSARUL MEU A CĂRAT ARMATE ÎNTREGI. ARMĂSARUL MEU A CĂRAT ORAȘE. MDA, LE-A CARAT PE TOATE ATUNCI CÂND LE-A VENIT VREMEA, spuse Moartea. DAR NU O SĂ VĂ CARE PE VOI TREI. — De ce nu? A E VORBA DE CUM AR ARATA. — Și tare bine o să arate așa, nu? Spuse Războiul iritat. Călărețul și Cei Trei Pietoni ai Apocralipsei. — Poate îi rogi să ne aștepte, spuse Ciuma, vocea lui sunând ca ceva care se scurge de pe fundul unui sicriu. Sas AM TREBURI CARE MA AȘTEAPTA, spuse Moartea. SUNT SIGUR CA VA VEŢI DESCURCA. ÎNTOTDEAUNA VĂ DESCURCAȚI. Războiul privi calul ce se îndepărta. — Uneori mă enervează la culme. De ce trebuie să aibă el întotdeuna ultimul cuvânt? întrebă el. — Cred că e puterea obișnuinței. Se întoarseră în cârciumă. Un timp niciunul din ei nu vorbi, și apoi Războiul spuse: — Unde e Foametea? — Caută bucătăria. — Aha. Războiul își mișcă un picior blindat prin praful tavernei și se gândi la distanţa care îl despărțea de Ankh. Era o după-amiază foarte fierbinte. Apocralipsa putea să mai aștepte. — Mai luăm un rând? sugeră el. — Avem timp? întrebă Ciuma. Credeam că suntem așteptați. Adică, n-as vrea să-i dezamăgesc pe oamenii ăia. — Mai avem timp pentru una mică. Sunt sigur, insistă Războiul. Ceasurile din berării nu funcţionează niciodată ca lumea. Avem destul timp. Avem tot timpul din lume. Cartoforescu se prăbuși cu zgomot pe podeaua albă și strălucitoare. Toiagul se rostogoli din mâinile lui și se îndreptă în sus. Monedă împinse corpul inert cu piciorul. — L-am avertizat, spuse el. l-am zis ce se va întâmpla dacă îl va atinge din nou. Cum adică îi vom auzi? Urmă o epidemie de tuse și foarte multă examinare de unghii. 169 Copilul minune — Ce a vrut să spună? întrebă Monedă. Ovin Hachiţian, lector al Tradiţiei, descoperi încă o dată că vrăjitorii din jurul lui se împrăștiau ca ceața dimineţii. Fără să se miște de pe loc, părea că făcuse un pas în faţă. Ochii lui se răsuceau înainte și înapoi ca niște animale încolțite. — Ăă, spuse el și își flutură cu timiditate mâinile subţiri. Lumea, vezi tu, adică, realitatea în care trăim, de fapt, poate fi văzută, într-un anume fel de a vorbi, ca o bandă de cauciuc. Ezită, conștient de faptul că fraza nu va figura vreodată într-o antologie de citate celebre. — Adică, adăugă el grăbit, e distorsionată, of, expandată de prezența magiei indiferent de concentrație, și dacă pot să atrag atenţia asupra unui lucru aici, prea multă magie, potenţial, dacă e adunată într- un Singur punct, forțează realitatea noastră să o ia în jos, cu toate că nu trebuie să luăm acest termen ad literam (pentru că nu încerc să sugerez dimensiunea fizică) și există un postulat care spune că o suficientă practicare a magiei poate, ca să zicem așa, hm, să străpungă realitatea în punctul ei cel mai scăzut și probabil să ofere o cale locuitorilor sau, dacă mi se permite să folosesc un termen mai precis, rezidenților din planul inferior (care e denumit de cei cu gura mai slobodă Dimensiunile Subterane) care, probabil din cauza diferenţelor de nivel energetic, sunt atrași în mod natural de lumina din acestă lume. Din lumea noastră. Urmă pauza tipica ce succeda de obicei discursurile lui Hachiţian, în care toată lumea insera mental virgulele și punea cap la cap fragmentele de frază. Buzele lui Monedă se mișcară pe tăcute un timp. — Vrei să spui că magia atrage aceste creaturi? întrebă el în cele din urmă. Acum vocea lui era complet schimbată. Îi lipsea tăișul anterior. Toiagul stătea suspendat în aer deasupra corpului întins al lui Cartoforescu, rotindu-se încet. Ochii fiecărui vrăjitor din încăpere îl fixau. — Așa se pare, spuse Hachiţian. Cei care studiază asemenea lucruri spun că prezenţa lor e precedată de un susur gâjâit. Monedă îl privi nelămurit. — Bâzâie, spuse amabil unul dintre ceilalți vrăjitori. Băiatul îngenunchie și îl privi pe Cartoforescu îndeaproape. — Nu mișcă deloc, spuse el precaut. | se întâmplă ceva rău? — Se prea poate, spuse Hachiţian cu băgare de seamă. E mort. — Mi-aș dori să nu fie. — E o dorinţă, bănuiesc, pe care și el o împărtășește. — Dar eu pot să-l ajut, spuse Monedă. Își întinse mâinile și toiagul pluti către ele. Dacă ar fi avut o faţă, pe ea s-ar fi citit un zâmbet afectuos. 170 Terry Pratchett - Lumea Disc Când Monedă vorbi din nou, vocea lui avea un ton distant și rece, de parcă s-ar fi auzit dintr-o cameră cu pereţi de metal. — Dacă eșecul nu ar fi pedepsit, succesul nu ar mai fi un premiu. — Poftim? întrebă Hachiţian. Nu am înţeles. Monedă se întoarse pe călcâie și se duse repede înapoi către scaun. — Noi nu ne putem teme de nimic, spuse el mai mult ca o poruncă. Ce e cu aceste Dimensiuni Subterane? Dacă ne deranjează o să le dăm afară! Un vrăjitor adevărat nu se teme de nimic! De nimic! Printr-o smucitură se ridică în picioare și veni lângă modelul Discului. Imaginea era perfectă în cele mai mici amănunte, avea până și o fantomă a Marelui A'Tuin plutind încet prin adâncimile interstelare, la câţiva centimetri deasupra podelei. Monedă își trecu mâna prin ea, distant. — Lumea noastră e o lume a magiei, și cine anume din ea ni se poate împotrivi? Hachiţian crezu că se aștepta ceva de la el. — Absolut nimeni, spuse el. Cu excepţia zeilor, bineînţeles. Urmă o tăcere mormântală. — Zeii? întrebă Monedă încet. — Ei bine, da. Desigur. Noi nu îi provocăm pe zei. Ei își văd de treaba lor, noi de a noastră. Nu are rost să... — Cine conduce Discul? Vrăjitorii sau zeii? Hachiţian gândi rapid. — A, vrăjitorii. Desigur. Dar, cum ar veni, sub supravegherea zeilor. Când cuiva îi înţepenește din greșeală o gheată în mlaștină, e neplăcut. Dar nu la fel de neplăcut ca atunci când, împingând cu gheta cealaltă, și aceasta dispare cu un zgomot fin ca de sorbitură. Hachiţian continuă să împingă. — Vezi tu, vrăjitoria este mai degrabă... — Atunci înseamnă că nu suntem mai puternici decât zeii? întrebă copilul. Unii vrăjitori din spatele gloatei începură să tremure. — Ei bine, da și nu, spuse Hachiţian, acum afundat până la genunchi. Adevărul era că vrăjitorii aveau tendinţa să fie oarecum intimidaţi de zei. Fiinţele ce sălășuiau pe Cori Celesti nu își dezvăluiseră niciodată sentimentele față de ceremonialele magice, care în definitiv aveau o tentă zeiască, iar vrăjitorii evitau în întregime abordarea acestui subiect. Problema cu zeii era aceea că în cazul în care nu le plăcea ceva, nu se limitau la aluzii subtile. Bunul simţ sugera că ar fi fost o imprudenţță să îi pui pe zei în situaţia de a trebui să ia o decizie fermă în această privinţă. — Se pare că există incertitudini? întrebă Monedă. — Dacă îmi permiteţi să vă dau un sfat... începu Hachiţian. Monedă își flutură mâna. Pereţii dispărură. Vrăjitorii se aflau acum în vârful 171 Copilul minune turnului magiei pure. Își întoarseră la unison privirile către muntele Cori Celesti, casa zeilor. — Când i-ai învins pe toţi ceilalți, nu-ţi mai rămâne decât să-i înfrunţi pe zei, spuse Monedă. E vreunul dintre voi care să-i fi văzut pe zei? Se auzi un cor de negaţii ezitante. — O să vi-i arăt eu. — Mai e loc de încă unul aici, băiete, spuse Războiul. Ciuma se foi, neliniștit. — Sunt convins că ar fi trebuit să plecăm deja, bombăni fără prea multă convingere. — Atunci du-te. — Bine, dar numai o jumătate. Si dup-aia mergem. Războiul îl pocni peste spate, îi aruncă o privire Foametei și adăugă: — Şi hai să mai luăm încă cincizeci de punguțe cu alune. — Uuuk, concluzionă Bibliotecarul. — Aha, spuse Vânturache, deci toiagul e problema. — Uuuk. — Nu a încercat nimeni să i-l ia? — Uuuk. — Şi ce li s-a întâmplat? — liik. Vânturache pufni. Bibliotecarul își stinsese lumânarea pentru că simpla prezență a flăcării le agita pe cărţi, dar acum că ochii lui Vânturache se obișnuiseră cu întunericul, realiză că nu era deloc întuneric. Palida licărire octarină emanată de cărți umplea interiorul turnului cu ceva care nu era tocmai o lumină, ci mai degrabă o negreală prin care puteai vedea. Din când în când se mai auzea prin întuneric un fâlfâit de pagini ţepene. — Deci, în principiu, magia noastră nu are șanse să îl învingă, așa-i? Bibliotecarul îi uuukă un acord neconsolat și continuă să se rotească încet cu fundul pe jos. — E cam fără sens, atunci. Ai remarcat probabil că eu nu sunt prea înzestrat la capitolul magie. Vreau să zic, orice duel s-ar desfășura în linii mari cam așa: „Bună, eu sunt Vânturache" după care ar urma un mare zbang. — Uuuk. — Practic, îmi spui că trebuie să mă descurc de unul singur. — Uuuk. — Mulţumesc. Vânurache privi cărțile care se stivuiseră singure în jurul pereţilor interiori ai vechiului turn prin propria lor pâlpâire octarină. Oftă și o porni plin de energie către ușă, dar încetini vizibil când se apropie de ea. 172 Terry Pratchett - Lumea Disc — Am plecat, spuse el. — UuukK. — Ca să fac faţă cine știe câtor feluri de pericole îngrozitoare. Să-mi dau viaţa în slujba omenirii... — liik. — Bine, în slujba bipezilor... — Ham. — ... şi a patrupezilor, în regulă. Privi către borcanul Patricianului, ca un om distrus. — Și a șopârlelor, adăugă el. Pot să plec acum? Un vânt puternic cobora urlând din înaltul cerului senin în timp ce Vânturache înainta cu greu spre turnul magiei pure. Ușile albe și înalte erau închise atât de bine încât abia le puteai distinge conturul pe suprafața lăptoasă a pietrei. Ciocăni un timp, dar nu se întâmplă mai nimic. Ușile păreau că absorb sunetul. — Foarte frumos, mormăi el pentru sine și își aminti de covor. Stătea pe jos exact unde îl lăsase, ceea ce era încă un semn că Ankhul se schimbase. În zilele hoţiei de dinainte de magician, nimic nu rămânea prea mult acolo unde îl lăsai. Nimic portabil, în orice caz. Il desfășură pe piatra cubică astfel încât dragonii aurii se încolăceau pe un pământ albastru, asta în cazul în care dragoni albaștri nu zburau pe un cer auriu. Se așeză. Se ridică. Se așeză din nou și își trase roba de sub fund, apoi cu o oarecare dificultate își scoase o șosetă. Apoi își puse la loc gheata și se învârti prin zonă până găsi prin moloz o jumătate de cărămidă. Băgă jumătatea de cărămidă în șosetă și învârti șoseta, cu un aer preocupat. Vânturache crescuse în Morpork. Ceea ce își dorea să aibă de partea sa într-o luptă orice locuitor al Morporkului erau șanse de douăzeci la unu, dar dacă asta nu era posibil, o șosetă cu o jumătate de cărămidă în ea și o alee întunecată în care să te ascunzi puteau fi considerate, în principiu, atuuri mai mari decât orice două săbii fermecate. Se așeză din nou. — Sus, porunci el. Covorul nu făcu nimic. Vânturache se uită la model, apoi ridică un colț al covorului ca să vadă dacă pe cealaltă parte ar fi fost mai bine. — In regulă, cedă el, jos. Cu foarte mare atenţie. Jos. — Oi, bolborosi Războiul. Erau oi. _ Casca de pe capul lui se lovi sonor de bar. Iși ridică din nou capul. — Oi. — Nununu, spuse Foametea ridicând imprecis un deget subţire. Alte 173 Copilul minune animale domast... dumest... de pe lângă casă. Cum ar fi porcul. Vițelul. Pisoiașii? Așa ceva. Nu oi. — Albine, spuse Ciuma, și se scurse blând de pe scaun. — Mda, spuse Războiul ignorându-l, bine. Încă odată. De la capăt. Lovi lateral paharul pentru a da tonul. — Suntem niște mici... animale domestice neidentificate... care s-au pieeerdut, intonă el. — Beebeebee, mormăi Ciuma de pe podea. Războiul scutură din cap. — Știi, nu e același lucru. Nu fără el. Se potrivea de minune ca bas. — Beebeebee, repetă Ciuma. — Mai taci, spuse Războiul, și întinse o mână nesigură către sticlă. Vântul puternic biciuia vârful turnului, un vânt fierbinte și neplăcut care șoptea cu glas ciudat și se simţea pe piele ca un șmirghel mărunt. In centrul său stătea Monedă, cu toiagul ridicat deasupra capului. Pe măsură ce praful se ridica, vrăjitorii puteau vedea șuvoaiele de forță magică ce se scurgeau din toiag. Se curbau pentru a forma un balon, care se extinse până ce deveni mai mare decât orașul. Și în el apărură niște forme. Nu se puteau distinge prea bine, pentru că se mișcau vălurit, ca niște reflecţii într-o oglindă deformată, la fel de lipsite de substanță ca rotocoalele de fum sau imaginile desenate de nori, dar erau, cumva, îngrozitor de familiare. Pentru o clipă apăru botul plin de colți al lui Offler. Apoi prin furtuna întortocheată apăru foarte clar, pentru o secundă, lo ce Orb, șeful zeilor, cu tot cu ochii ce orbitau în jurul lui. Monedă își mișcă buzele fără să scoată niciun sunet și balonul începu să se contracte. Se zvârcoli obscen pe măsură ce lucrurile din interior încercau să scape, incapabile să stopeze contracția. Acum era mai mare decât sediul Universităţii. Acum era mai înalt decât turnul. Acum era de două ori cât un stat de om și avea o culoare fumurie. Acum era o perlă lucioasă, de dimensiunile unei... ei bine, de dimensiunile unei perle mari. Vântul trecuse, fiind înlocuit de un calm apăsător și tăcut. Chiar și aerul trosnea din pricina tensiunii. Majoritatea vrăjitorilor erau întinși pe podea, ţintuiți de forțele dezlănţuite ce îngroșau aerul și înăbușeau sunetele ca un univers plin cu pene, dar fiecare dintre ei își putea auzi bătăile inimii, atât de puternice încât ar fi putut să dărâme turnul. — Priviți-mă, porunci Monedă. iși îndreptară ochii în sus, incapabili să nu se supună. Monedă ţinea obiectul strălucitor cu o mână. Cu cealaltă ţinea toiagul, care fumega pe la capete. — Zeii, spuse el. Prizonieri într-un gând. Și probabil că niciodată nu au fost altceva decât un vis. 174 Terry Pratchett - Lumea Disc Vocea lui deveni mai bătrână, mai profundă. — Vrăjitori ai Universităţii Nevăzute, v-am dat sau nu puterea absolută? În spatele lor covorul se ridică încet prin lateralul turnului, cu Vânturache încercând din greu să își menţină echilibrul. Ochii lui erau larg deschiși din cauza groazei firești pentru oricine stă pe câteva fire de urzeală și câteva sute de metri de aer. Se rostogoli de pe obiectul suspendat pe turn, învârtind șoseta încărcată deasupra capului cu mișcări ample și periculoase. Monedă îi văzu reflexia în privirile interzise ale vrăjitorilor reuniți. Se întoarse prudent și îl văzu pe Vânturache îndreptându-se haotic înspre el. — Cine esti? — Am venit ca să-l provoc pe magician, spuse Vânturache cu vocea îngroșată. Care dintre voi este acela? Își trecu privirea peste vrăjitorii consternaţi, ţinând jumătatea de cărămidă într-o mână. Hachiţian riscă o privire în sus și începu să-i facă semne disperate din sprâncene lui Vânturache, care nici în cele mai bune momente ale lui nu se pricepea cine știe ce la comunicări non-verbale. Și acesta nu era unul din cele mai bune momente. — Cu o șosetă? întrebă Monedă. La ce folosește șoseta? Mâna care ţinea toiagul se ridică. Monedă se uită la ea ușor uimit. — Nu, oprește-te, spuse el. Vreau să vorbesc cu omul ăsta. Se zgâi la Vânturache, care se bâţâia de pe un picior pe altul din cauza nesomnului, a terorii, și a efectelor secundare supradozei de adrenalină. — E fermecată? întrebă curios. Probabil e șoseta Arhicancelarului. E o șosetă a forței? Vânturache se concentră pe ea. — Nu cred, spuse el. Cred că am cumpărat-o dintr-un magazin sau ceva. Hm. Mai am una pe undeva. — Dar la capăt are ceva greu? — Hm. Da, spuse Vânturache, și apoi adăugă: E o jumătate de cărămidă. — Dar are o putere mare. — Hm. Poţi să ridici chestii cu ea. Cu încă una faci o cărămidă. Vânturache vorbea rar. Asimila situaţia printr-un fel de osmoză oribilă, privind toiagul cum se răsucea ameninţător în mâna băiatului. — Deci e o cărămidă obișnuită, în interiorului unei șosete. Întregul devenind o armă. — Hm. Da. — Cum funcţionează? — Hm. O rotești și după aia lovești ceva cu ea. Uneori se întâmplă ca acel ceva să fie dosul palmei tale. 175 Copilul minune — Și apoi presupun că distruge un oraș întreg, spuse Monedă. Vânturache privi în ochii aurii ai lui Monedă și apoi privi șoseta. Și-o pusese și și-o scosese de câteva ori pe an, timp de ani de zile. Avea petice pe care ajunsese să le cunoască și să le îndrăgeas... să le cunoască. Unele dintre ele aveau întregi familii de peticele. Existau mai multe nume care se puteau da șosetei, dar Distrugătorul de Orașe nu se afla printre ele. — Nu tocmai, spuse el în cele din urmă. Cum ar veni, omoară oamenii dar lasă clădirile în picioare. Mintea lui Vânturache funcţiona cu viteza plăcilor tectonice. Unele părți ale ei îi spuneau că se confruntă cu magicianul, dar erau în conflict direct cu alte părţi. Vânturache auzise multe despre puterea magicianului, despre toiagul magicianului, despre viclenia magicianului și așa mai departe. Singurul lucru pe care nu-l pomenise nimeni era vârsta magicianului. Aruncă o privire către toiag. — Şi ă/a ce face? întrebă el rar. Și toiagul spuse: Trebuie să-l omori pe omul acesta. Vrăjitorii, care se chinuiseră cu prudenţă să se ridice în picioare, se trântiră din nou la podea. Vocea pălăriei fusese destul de groaznică, dar vocea toiagului era metalică și precisă; nu suna de parcă îţi oferea sfaturi ci pur și simplu îţi spunea cum trebuie să fie viitorul. Era imposibil de ignorat. Monedă își ridică mâna pe jumătate, și ezită. — De ce? întrebă el. Trebuie să mă asculti. — Nu neapărat, spuse Vânturache rapid. E doar un obiect. — Nu văd de ce ar trebui să-i fac vreun rău, spuse Monedă. Pare așa inofensiv. Ca un iepuraș furios. Ne sfidează. — Nu e adevărat, spuse Vânturache ascunzându-și mâna cu șoseta la spate și încercând să ignore chestia cu iepurașul. — De ce trebuie să fac tot ce-mi spui tu? îl întrebă Monedă pe toiag, întotdeauna fac ce îmi spui tu, dar asta nu îi ajută cu nimic pe oameni. Oamenii trebuie să se teamă de tine. Nu ai înțeles nimic? — Dar e așa haios. Are o șosetă, spuse Monedă. Urlă, și mâna lui se smuci ciudat. Lui Vânturache i se ridică părul în sus. O să faci cum îti poruncesc. — Banu. Stii ce pățesc băieții neascultători. Se auzi un pârâit și se simţi un miros de carne arsă. Monedă căzu în genunchi. — la stai puţin... începu Vânturache. Monedă deschise ochii. Erau tot aurii, dar acum aveau pete maronii. 176 Terry Pratchett - Lumea Disc Vânturache își roti șoseta într-un un arc de cerc zumzăitor care se intersectă cu toiagul pe la jumătatea lungimii acestuia. Urmă o mică explozie cu praf de cărămidă și lână arsă și toiagul căzu din mâna băiatului. Vrăjitorii se împrăștiară, în timp ce toiagul se rostogolea de-a lungul podelei. Ajunse la parapet, sări în sus și trecu peste margine. Dar în loc să cadă, se opri în aer, începu să se rotească pe lungime și o porni în viteză cu scăpărări octarine, bâzâind ca un fierăstrău electric. Vânturache îl trase în spatele lui pe băiatul uimit, aruncă șoseta devastată, își scoase pălăria și biciui aerul cu ea pe măsură ce toiagul venea înspre el. Fu lovit pe o parte a capului, cu un șoc care aproape că îi sudă dinţii și îl prăbuși ca pe un copăcel subţire și pricăjit. Toiagul se răsuci din nou prin aer, luminând acum în nuanţe de roșu incandescent, și își luă avânt pentru încă o lovitură, fără îndoială finală. Vânturache se luptă să se ridice în coate și privi cu fascinaţie și teamă cum toiagul pendula prin aerul rece care, dintr-un motiv pe care el nu-l înțelegea, era plin de fulgi de zăpadă. Și bătea în mov cu irizaţii albastre. Timpul încetini și se opri ca un fonograf uzat. Vânturache privi către silueta neagră și înaltă care apăruse la câţiva metri de el. Era, bineînțeles, Moartea. Care își întoarse orbitele strălucitoare către Vânturache și spuse cu o voce care evoca surparea unei grote submarine: BUNA ZIUA. Se întoarse de parcă nu mai avea nicio treabă pentru moment, privi în zare ceva timp, apoi începu să bată leneș din picior. Suna ca o pungă plină cu castaniete. — Hm, spuse Vânturache. Moartea păru că-și amintește de el. POFTIM? întrebă politicos. — Întotdeauna m-am întrebat cum va fi, spuse Vânturache. Moartea scoase o clepsidră din pliurile misterioase ale robei sale întunecate și privi către ea. SERIOS? întrebă absent. — Presupun că nu am de ce să mă plâng, spuse Vânturache curajos. Am avut o viaţă bună. Ei bine, destul de bună. Ei bine, nu chiar așa de bună. Presupun că mulţi ar considera-o groaznică. Eu, cel puţin, așa aș zice, adăugă ca pentru sine. DESPRE CE VORBEȘTI, OMULE? Vânturache rămase perplex. — Tu nu apari atunci când un vrăjitor e pe cale să moară? BINEÎNȚELES. ȘI TREBUIE SĂ ADAUG CĂ VOI AȘTIA MI-AŢI DAT CEVA DE LUCRU ÎN ULTIMA VREME. — Cum reușești să fii în atâtea locuri în același timp? 177 Copilul minune PRINTR-O BUNĂ ORGANIZARE. Timpul reveni. Toiagul, care atârnase în aer la câţiva metri distanţă de Vânturache, o porni din nou înainte. Urmă un zgomot metalic și sec atunci când Monedă prinse toiagul din zbor cu o singură mână. Toiagul emise un sunet de parcă o mie de unghii ar fi scrijelit o tablă de sticlă. Se zbătu sălbatic în mâna care îl ţinea, încercând s-o lovească, și apoi înflori într-o flacără verde și malefică. Așadar, în cele din urmă și tu m-ai dezamăgit. Monedă gemu, dar rezistă în timp ce metalul de sub degetele sale deveni mai întâi roșu și apoi alb. Întinse mâna în faţa lui, iar forța ce se scurgea din toiag îl învălui făcându-i părul să scânteieze și vălurindu-i roba în forme stranii și neplăcute. Țipă, răsuci toiagul și îl izbi de parapet, lăsând pe pietre o dungă de clăbuci. Apoi îl aruncă. Toiagul zdrăngăni pe pietre în timp ce vrăjitorii se fereau din calea lui, apoi se opri. Monedă căzu în genunchi, tremurând. — Nu îmi place să omor oameni, spuse el. Sunt sigur că nu e bine. — Așa e, spuse Vânturache plin de zel. — Ce se întâmplă cu oamenii după ce mor? întrebă Monedă. Vânturache privi în sus către Moarte. — Cred că întrebarea asta e pentru tine, spuse el. NU POATE SĂ MĂ VADĂ SAU SĂ MĂ AUDĂ, spuse Moartea, PÂNĂ CÂND NU ÎȘI DOREȘTE S-O FACĂ. Se auzi un mic clinchet. Toiagul se rostogolea către Monedă, care îl privea cu oroare. Ridică-mă. — Nu ești obligat, vorbi Vânturache din nou. Nu îmi poti rezista. Nu poți să te învingi pe tine însuti, spuse toiagul. Monedă se întinse foarte încet și ridică toiagul. Vânturache aruncă o privire șosetei. Ajunsese un smoc de lână arsă, scurta sa carieră ca armă de război ducând-o dincolo de priceperea oricărui ac de cusut. Acum omoară-l. Vânturache își ţinu respiraţia. Vrăjitorii prezenţi își ţinură și ei respiraţia. Chiar și Moartea, care n-avea ce să își ţină în afară de coasă, o ţinu tensionat. — Nu, spuse Monedă. Stii ce pățesc băieții neascultători. Vânturache văzu cum fața magicianului devine palidă. Vocea toiagului se schimbă. Acum era mieroasă. Fără mine cine te-ar mai îndruma? — Asta așa e, spuse Monedă rar. Uite câte ai realizat. 178 Terry Pratchett - Lumea Disc Monedă examină încet fețele speriate din jur. — Văd, spuse el. Te-am învățat tot ce știam. — Cred, spuse Monedă, că nu știi suficient de multe. Ingratule! Cine ti-a făurit destinul? _ — Tu ai făcut-o, spuse băiatul și ridică privirea. Imi dau seama că am greșit, adăugă el încetișor. Bun... — Nu te-am aruncat destul de departe! Monedă se ridică în picioare dintr-o mișcare și roti toiagul deasupra capului. Rămase nemișcat ca o statuie, mâna lui pierzându-se într-o sferă luminoasă de culoarea cuprului topit. Care deveni verde, trecu prin nuanţe de albastru, bătu în violet și apoi explodă într-un octarin pur. Vânturache își feri ochii de strălucire și văzu mâna lui Monedă încă întreagă, încă ţinând cu putere, cu firișoare de metal topit care i se scurgeau printre degete. Alunecă și se lovi de Hachiţian. Bătrânul vrăjitor stătea ca o statuie, cu gura deschisă. — Ce o să se întâmple? întrebă Vânturache. — N-o să-l învingă, spuse Hachiţian gâtuit. E al lui. E la fel de puternic ca și el. Copilul are puterea, dar toiagul știe cum să o canalizeze. — Adică vrei să spui că or să se anuleze reciproc? — Să sperăm. Lupta era ascunsă în propria-i strălucire infernală. Apoi podeaua începu să tremure. — Își trag putere din toate obiectele fermecate, spuse Hachiţian. Mai bine am părăsi turnul. — De ce? — Imi imaginez că o să dispară în curând. Și, într-adevăr, se părea că pietrele albe din preajma strălucirii se dezintegrează și dispar în ea. Vânturache ezită. — Şi nu îl ajutăm și noi? întrebă el. Hachiţian se holbă la el și apoi la tabloul incandescent. Gura i se deschise și i se închise la loc de câteva ori. — Imi pare rău, spuse el. — Da, dar numai puţin ajutor pentru băiat, ai văzut și tu cum e obiectul ăsta... — Îmi pare rău. — El te-a ajutat pe tine! Vânturache se întoarse către ceilalţi vrăjitori care se foiau agitați. — V-a ajutat pe voi toţi. V-a dat ce vă doreaţi, nu-i așa? — S-ar putea să nu-l iertăm niciodată, spuse Hachiţian. Vânturache gemu. 179 Copilul minune — Ce-o să rămână după ce totul se va termina? Ce-o să rămână? Hachiţian privi în jos și repetă: — Îmi pare rău. Globul de lumină octarină devenise mai mare și începuse să se înnegrească pe la margini. Cu toate astea nu era acel gen de negru care este doar opusul luminii; era negreala tumultoasă și granulată care strălucea dureros și care în mod normal n-avea ce căuta în nicio realitate de bun simţ. Și băzâia. Vânturache execută un dans al incertitudinii în timp ce tălpile lui, picioarele lui, instinctele lui și foarte bine dezvoltatul lui sistem de autoconservare îi suprasolicitară sistemul nervos până în momentul în care, deși mai avea puţin până la fisiune, conștiința sa reuși în cele din urmă să izbândească. Sări în foc și apucă toiagul. Vrăjitorii se împrăștiară. Câţiva dintre ei levitară spre pământ. Dădură dovadă de mult mai multă perspicacitate decât cei care folosiră scările pentru că, după vreo treizeci de secunde, turnul dispăru. Zăpada continua să cadă în jurului unei coloane de negreală, care bâzâia. lar vrăjitorii supraviețuitori care îndrăzniră să privească înapoi văzură, căzând încet din înaltul cerului, un mic obiect în flăcări. Se prăbuși pe pietre, unde arse mocnit pentru un timp, până când zăpada îl stinse. În foarte puţin timp deveni o mică movilă. Ceva mai târziu o siluetă ghemuită traversă curtea în grabă, împrăștie zăpada și scoase obiectul la iveală. Era, sau mai degrabă fusese, o pălărie. Viața nu fusese prea blândă cu ea. O mare parte din bordura lată fusese arsă, țuguiul era complet distrus, iar literele argintii lipsite de strălucire erau aproape ilizibile. Oricum, unele dintre ele fuseseră smulse. Cele care rămăseseră erau VĂJT. Bibliotecarul se întoarse încet. Era singur cu excepţia coloanei de negreală incandescentă și a fulgilor de zăpadă în cădere lină și constantă. Campusul devastat era pustiu. Se vedeau câteva pălării ţuguiate care fuseseră călcate în picioare, dar în afară de astea nu mai era niciun semn că oamenii trecuseră pe acolo. Toți vrăjitorii erau victime ale hazardului. — Războiule? — Cee? — N-aveam ceva de făcut? întrebă Ciuma și își apucă paharul. — Cee? — Trebuia să fim... trebuia să facem ceva, spuse Foametea. — Mda. Aveam o întâlnire. — Păi... chestia aia, spuse Ciuma privind gânditor la pahar. 180 Terry Pratchett - Lumea Disc Se uitară melancolici către tejgheaua barului. Cârciumarul își luase tălpășița cu mult timp în urmă. Mai rămăseseră încă niște sticle nedesfăcute. — Okra, spuse Foametea în cele din urmă. Asta era. — Noo. — Apos... Apostroful, spuse Războiul fără prea multă convingere. Clătinară din capete. Urmă o pauză lungă. — Ce înseamnă „apocrustic"? întrebă Ciuma privind intens într-o lume interioară. — Astringent, spuse Războiul, așa cred. — Atunci nu e asta, nu? — N-aș crede, spuse Foametea cu tristețe. Urmă o nouă pauză stânjenitoare. — Mai bine mai bem șeva, spuse Războiul, redresându-se. — Mada. La vreo cincizeci de kilometri depărtare şi câteva mii de metri înălţime, Conina reuși în cele din urmă să strunească armăsarul furat și să îl convingă să meargă liniștit la trap prin aer, afișând una din cele mai hotărâte nonșalanţe pe care le văzuse Discul vreodată. — Zăpadă? întrebă ea. Norii silențioși se acumulau, venind dinspre Miez. Erau grași și grei și se mișcau mai repede decât ar fi trebuit. Furtunile veneau pe sub ei ca o cortină, acoperind peisajul ca o stofă. Nu era genul de zăpadă care cade șoptit în plină noapte și dimineaţa transformă peisajul într-o strălucitoare lume feerică. Era genul de zăpadă care intenţionează să facă din lume un loc cât de al nabii de friguros se poate. — Cam târzie pentru perioada asta a anului, spuse Nijel. Privi în jos și imediat închise ochii. Creozot privea încântat și uimit. — Așa se întâmplă, deci? întrebă el. Eu doar auzisem povești despre asta. Credeam că răsare din pământ. Ca o ciupercă, așa credeam. — Norii ăia sunt greșiţi, spuse Conina. — Te-ar deranja dacă am cobori acum? întrebă Nijel vlăguit. Când ne mișcăm parcă nu arăta așa de rău. Conina ignoră cele spuse. — Încearcă lampa, îi ordonă ea. Vreau șă știu ce se petrece. Nijel își scotoci prin bagaje și scoase lampa. Vocea duhului era firavă și se auzea ca de la depărtare și spunea: „Vă rugăm să vă relaxaţi... încercăm să facem conexiunea." Urmă apoi o muzică sprinţară, cu sunete de genul celor pe care le-ar emite o cabană elveţiană dacă am putea cânta la ea, și apăru o ușă cu trapă care se deschise și produse pe duhul însuși. Care privi de jur împrejur și apoi la ei. — Uau! spuse el. 181 Copilul minune — Se întâmplă ceva cu vremea, spuse Conina. De ce? — Adică nu știi? întrebă duhul. — Doar te-am întrebat, nu? — Ei bine, nu sunt expert, dar arată de parcă ar fi Apocralipsa, nu crezi? — Ce? Duhul ridică din umeri. — Zeii au dispărut, nu? spuse el. Și după cum zice, știți voi, legenda, asta înseamnă... — Uriaşii Gheţurilor, șopti Nijel înfiorat. — Vorbește mai tare, spuse Creozot. — Uriaşii Ghețurilor, repetă Nijel tare, vag iritat. Zeii îi ţineau închiși, înţelegi. in zona Miezului. Dar la sfârșitul lumii ei se vor elibera și vor veni călare pe ghețarii lor înspăimântători și își vor reinstaura dominaţia, zdrobind pâlpâirile civilizaţiei și lumea o să zacă dezbrăcată și îngheţată sub stelele groaznic de reci până când însuși Timpul va îngheţa și el. Sau cam așa ceva, aparent. — Dar n-a sosit încă timpul Apocralipsei, spuse Conina disperată. Vreau să zic că ar fi trebuit să apară un conducător de temut, să fie un război cumplit, să apară cei patru călăreţi, și apoi Dimensiunile Subterane să pătrundă în lumea noastră... Se opri, fața ei devenind aproape la fel de albă ca zăpada. — Oricum, să fii îngropat sub o mie de metri de gheață seamănă îngrozitor de tare cu chestia asta, spuse duhul. Se întinse și smulse lampa din mâinile lui Nijel. — Mucho scuze, spuse el, dar a venit vremea să-mi lichidez bunurile imobile din realitatea asta. Ne mai vedem noi prin zonă. Sau ceva. Dispăru până la brâu și apoi adăugă cu un glas slab „Păcat de cafeaua aia" și se evaporă complet. Cei trei călăreţi priviră către Miez pe sub vălul de zăpadă. — S-ar putea ca de vină să fie imaginaţia mea, spuse Creozot, dar voi nu auziţi un fel de scârțăieli și pârâieli? — Mai taci, spuse Conina cu gândul în altă parte. Creozot se aplecă și o mângâie pe mână. — Nu mai fii tristă, nu e sfârșitul lumii. Se gândi un pic la cele spuse și apoi adăugă: — Scuze. Era doar o figură de stil. — Ce facem? se lamentă Conina. Nigel se ridică în șa. — Cred că ar trebui să mergem să le explicăm. Conina și Creozot se întoarseră către el și îl priviră cu expresia rezervată în mod normal pentru profeți sau pentru idioţi irecuperabili. — Da, spuse el cu o umbră de curaj suplimentar, ar trebui să le explicăm. — Să le explicăm Uriașilor Gheţurilor? întrebă Conina. 182 Terry Pratchett - Lumea Disc — Da. — lartă-mă, dar am înţeles bine? Crezi că ar trebui să-i căutăm pe Uriaşii Gheţurilor și să le spunem că există o grămadă de oameni cărora le place căldura și care ar prefera ca ei să nu ne șteargă pe toţi de pe fața pământului și să nu ne îngroape sub munți de gheață, și să-i întrebăm dacă nu cumva s-ar putea răzgândi? Asta crezi că ar trebui să facem? — Da. Asta este. Ai înțeles perfect. Conina și Creozot schimbară priviri între ei. Nijel se ridică mândru în șa, cu un zâmbet vag întipărit pe figură. — Ouătoarea aia îţi dă bătaie de cap? întrebă Califul. — Legătoarea, răspunse Nijel calm. Nu îmi dă bătaie de cap, doar că trebuie să fac ceva eroic înainte de a muri. — Asta e ideea, spuse Creozot. Aici e buba. Faci ceva eroic și după aia mori. — Ce altă alternativă avem? întrebă Nijel. Se gândiră la alternative. — Nu cred că mă pricep la explicaţii, spuse Conina cu o voce firavă. — Eu mă pricep, spuse Nijel ferm. Eu întotdeauna trebuie să mă explic. Particulele împrăștiate a ceea ce fusese cândva mintea lui Vânturache se adunară și se ridicară deasupra straturilor întunecate ale inconștienţei ca un cadavru vechi de trei zile care plutește la suprafaţă. Sondară cele mai recente amintiri, cam în același fel în care cineva își zgârmă o rană proaspătă. Își amintea ceva de un toiag și de o durere atât de intensă încât parcă între fiecare două celule ale corpului său exista câte o daltă pe care cineva o lovea cu ciocanul, în mod repetat. Își amintea că toiagul zburase târându-l după el. Și apoi a urmat partea aceea îngrozitoare când a apărut Moartea și a trecut peste el, și toiagul s-a răsucit și a revenit deodată la viaţă și moartea a spus IPSILOR CEL ROȘU, EȘTI AL MEU. Și acum asta. După cum se simţea la pipăit, se părea că Vânturache stă întins pe nisip. Un nisip foarte rece. Își asumă riscul de a vedea ceva cumplit și deschise ochii. Primul lucru pe care îl văzu fu propriul braţ stâng și, surprins, își văzu și palma. Era murdară ca de obicei. Se așteptase să vadă un ciot. Părea să fie noapte. Plaja, sau ce-o fi fost, se întindea până în dreptul unui lanţ muntos îndepărtat, sub cerul îngheţat pe care străluceau milioane de stele albe. Ceva mai aproape de el se vedea o linie tremurată prin nisipul argintiu, își ridică puţin capul și văzu picăturile de metal topit, împrăștiate. Era octiron, un metal într-atât de fermecat încât nicio forjă 183 Copilul minune de pe Disc nu îl putea nici măcar încălzi. — Aha, înseamnă că noi am câștigat. Se lăsă din nou să cadă. După un timp mâna lui dreaptă se ridică automat și îl bătu ușor în vârful capului. Apoi îl bătu ușor pe lateralele capului. Apoi începu să caute, din ce în ce mai febrilă, prin nisipul din jurul lui. În cele din urmă trebuie să-și fi comunicat preocupările sale și celorlalte părţi ale lui Vânturache, pentru că el se ridică în picioare și spuse: — O, la naiba... Aparent nu era prin preajmă nicio pălărie. Dar se putea vedea o mică formă albă, care zăcea foarte liniștită în nisip puţin mai departe, iar și mai departe... O coloană de lumină. Zumzăia și se învârtea prin aer, o spărtură tridimensională către altceva. Ocazional ţâșneau din ea mici rafale de zăpadă. Vânturache vedea în ea imagini distorsionate, care ar fi putut fi clădiri sau peisaje deformate în curburi ciudate. Dar nu le putea vedea prea clar, din cauza umbrelor înalte și tăcute care o înconjurau. Mintea umană e un lucru uimitor. Poate funcționa pe mai multe nivele deodată. Și, de fapt, în timp ce Vânturache își irosea intelectul mârâind și căutându-și pălăria, o parte a creierului său observa, evalua, analiza și compara. Acum această parte i se strecură prin cerebel, îl bătu pe umăr, îi puse în mână un mesaj și o luă la fugă. Mesajul spunea ceva de genul: sper să mă găsesc bine. Ultimul test al magiei asupra realităţii a fost mai mult decât aceasta putea duce. Așa că realitatea a pleznit, și s-a format o spărtură. Mă aflu în Dimensiunile Subterane. lar lucrurile din faţa mea sunt... Lucrurile. Mi-a făcut plăcere să mă cunosc. Lucrul cel mai apropiat de Vânturache avea cel puţin douăzeci de metri înălțime. Semăna cu un cal mort care fusese dezgropat după trei luni și apoi supus la o mulţime de noi experiențe, dintre care cel puţin una avea legătură cu o caracatiţă. Nu îl remarcase pe Vânturache. Era mult prea preocupat de lumină. Vrăjitorul se târî înapoi, spre corpul nemișcat al lui Monedă, pe care îl zgâlțâi ușor. — Trăiești? Dacă nu, aș prefera să nu-mi răspunzi. Monedă se rostogoli și îl privi confuz. După un timp spuse: — Îmi amintesc... — Mai bine nu, spuse Vânturache. Mâna copilului căută prin nisipul de lângă el. — Nu mai e aici, spuse Vânturache încet. Mâna încetă să mai caute. Vânturache îl ajută pe Monedă să se ridice în șezut. Băiatul privi inexpresiv la nisipul argintiu și rece, apoi la cer, apoi la Lucrurile din 184 Terry Pratchett - Lumea Disc zare, și apoi la Vânturache. — Nu știu ce să fac, spuse el. — Nu e nimic rău în asta. Eu niciodată nu am știut ce să fac, spuse vrăjitorul mimând veselia. Toată viaţa am fost complet pierdut. Cred că asta înseamnă să fii om. — Dar eu am știut întotdeauna ce să fac! Vânturache deschise gura că să spună că văzuse cam ce, dar se răzgândi, în loc de asta spuse: — Capul sus. Privește jumătatea plină a paharului. Putea fi și mai rău. Monedă privi încă o dată de jur împrejur. — Cum anume? întrebă și vocea lui păru ceva mai normală. — Hm... — Unde ne aflăm? — E un fel de altă dimensiune. Magia a produs o spărtură și am pătruns și noi odată cu ea, așa cred. — Și lucrurile alea? Priviră către Lucruri. — Cred că sunt Lucruri. Încearcă să treacă prin spărtură. Nu e ușor. E vorba de nivele de energie, sau cam așa ceva. Imi amintesc că am avut un curs despre asta mai demult. Hm. Monedă aprobă și întinse o mână subţire și palidă către fruntea lui Vânturache. — Te deranjează...? începu el. Vânturache tremură la atingerea lui Monedă. — Ce să mă deranjeze? — ... dacă mă uit la tine în cap? — Văleu! E cam vraiște pe aici. Nu e de mirare că nu găsești nimic niciodată. — Îâân. Ar trebui să-ţi faci curățenie. — Oooh. — Aha. Vânturache simţi cum prezenţa se retrage. Monedă se încruntă. — Nu trebuie să-i lăsăm să pătrundă, anunță el. Au puteri oribile. Vor să lărgească spărtura, și sunt capabili s-o facă. Vroiau să intre în lumea noastră de - se încruntă - ioni? — Eoni, spuse Vânturache. Monedă își deschise cealaltă palmă, care fusese stâns încleștată, și îi arătă lui Vânturache mica perlă cenușie. — Ştii ce e asta? — Nu, ce e? intrebă Vânturache. — Nu... nu îmi amintesc. Dar ar trebui să o punem la loc. — Bine. Folosește magia pură. Fă-i bucăţi și hai să plecăm acasă. — Nu. Ei se hrănesc cu magie. N-o să fac altceva decât să 185 Copilul minune înrăutăţesc situația. Nu pot să folosesc magia. — Ești sigur? întrebă Vânturache. — Mi-e teamă că memoria ta era foarte clară pe tema asta. — Și atunci ce facem? — Nu ştiu! Vânturache se gândi o vreme și apoi, cu un aer de finalitate, își scoase cealaltă șosetă. — Nu sunt jumătăți de cărămizi pe-aici, spuse el către nimeni în mod special, trebuie să folosesc nisip. — O să-i ataci cu o șosetă plină cu nisip? — Nu. O să fug de ei. Șoseta cu nisip e pentru când mă vor urmări. Oamenii se întorceau în Al Khali, unde ruinele turnului formau o grămadă de pietre fumegânde. Câţiva curajoși își îndreptară atenția către moloz, în ideea că ar putea exista supraviețuitori care ar putea fi salvaţi sau jefuiţi sau ambele. Și s-ar putea ca printre ruine să fi avut loc următorul schimb de replici: — Se mișcă ceva sub asta! — Sub aia? Pe cele Două Bărbi ale lui Imtal, ţi se pare. Cred că are cel puţin o tonă. — Veniti aici, fraţilor! Și apoi s-ar putea să se fi auzit cum pietrele sunt date în lături cu mult efort, și apoi: — E o cutie! — O fi o comoară, ce crezi? — Îi cresc picioare, pe cele Șapte Luni ale lui Nasrim! — Cinci luni... — Unde s-a dus? Unde s-a dus? — Lasă asta, nu contează. Hai să ne lămurim, legenda spune că erau cinci luni... În Klatch lumea ia mitologia în serios. Doar viaţa reală li se pare de necrezut. Cele trei persoane călare simţiră schimbarea pe măsură ce coborâră printre norii încărcaţi de zăpadă din partea dinspre Miez a Câmpiei Sto. În aer se simțea un miros puternic. . — Simţiţi mirosul? întrebă Nijel. Imi aduc aminte de vremea când eram copil și stăteam în pat în cea dintâi dimineaţă de iarnă, și aproape că puteai să-i simţi gustul prin aer și... Norii se dădură la o parte și se putu vedea turma de giganţi ai ghetțurilor care acoperea câmpiile înalte de la un capăt la celălalt. Se întindeau pe kilometri întregi, în toate direcţiile, iar tunetul mișcării lor umplea aerul. Gheţarii masculi mergeau în faţă, urlându-și chemarea ascuţită și 186 Terry Pratchett - Lumea Disc dizlocând fâșii de pământ pe măsură ce înaintau. În spatele lor venea marea masă de femele și pui, înlăturând pământul deja răscolit de înaintași. Se asemănau cu ghețarii obișnuiți pe care lumea îi cunoștea dintotdeuna la fel cum un leu care moțăie la umbră se aseamănă cu trei sute de kilograme de musculatură coordonată care vine spre tine cu gura căscată. „ Și... și... când te duceai la geam.. Gură lui Nijel, în lipsa instrucțiunilor de la creier, se opri. Gheaţa mișcătoare și agitată umplea câmpia sub un nor de ceață rece și umedă. Pământul tremura pe măsură ce liderii treceau pe sub ei, și era evident pentru privitori că oricine va vrea să-i oprească va avea nevoie de mai mult decât de o găleată cu sare grunjoasă și o lopată. — Hai, explică-le, spuse Conina. N-ar strica să ridici un pic vocea. Nijel privi neatent la turmă. — Cred că văd niște siluete, spuse Creozot amabil. Uite, deasupra... chestiilor din faţă. Nijel se zgâi prin ninsoare. Pe spatele ghețarilor erau într-adevăr niște ființe. Erau umane sau umanoide sau cel puţin aduceau a umanoizi. Nu păreau să fie foarte mari. Asta se dovedi a fi din cauză că ghețarii înșiși erau foarte mari, și Nijel nu prea vedea în perspectivă. Pe măsură ce caii zburau pe deasupra ghețarului din frunte, un mascul cu crevase adânci, brăzdat de bulgări de pământ, deveni evident că unul din motivele pentru care Uriaşii Gheţurilor se numeau Uriaşii Gheţurilor era acela că erau, ei bine, uriași. Celălalt motiv era acela că erau făcuţi din gheaţă. O siluetă de mărimea unei case mari stătea ghemuită pe cresta masculului, îndemnându-l la eforturi mai mari cu ajutorul unei sulițe lungi și ascuţite. Individul era colțuros, de fapt era mai degrabă fațetat, și în lumină strălucea verde-albăstrui; avea o mică bentiţă de argint în buclele-i ninse, iar ochii săi erau mici și negri și adânci ca două bucăţi de cărbune. Se produse o ciocnire cu scântei atunci când ghețarii din față se izbiră de o pădure. Niște păsări se împrăștiară în zbor, panicate. Zăpadă și bucățele de pădure cădeau pe Nijel în timp ce galopa prin aer pe lângă uriaș. Tuşi semnificativ. — Aă, nu vă supăraţi? 32 Cu toate că acesta era un aspect la care se asemănau cu idolii construiți de copii în vreme de iarnă, ca urmare a vechilor şi neconfirmatelor memorii, era extrem de improbabil ca acest uriaş să devină câteva sfere de zăpadă îngheţată cu un morcov înfipt în cea de sus până a doua zi dimineaţă, (n.a.) 187 Copilul minune În faţa bucăţilor învălmășite de pământ, zăpadă și lemn zdrobit, o turmă de cerbi alergau orbiţi de frică, copitele lor din spate aflându-se la numai câţiva metri de busculadă. Nijel încercă din nou, urlând: — Spuneam ceva! Capul uriașului se întoarse către el. — Ce frei? întrebă el. Pleacă, persoană fierbinte. — Nu vă supăraţi, dar chiar e nevoie de toate astea? Uriașul îl privi încremenit de uimire. Se întoarse încet și privi către restul turmei, care părea că se întinde până la Miez. Apoi se uită din nou la Nijel. — Ta, spuse el, altfel te ce am face-o? — Dar există o grămadă de indivizi care ar prefera să n-o faceți, spuse Nijel disperat. O stâncă apăru pentru o clipă în fața ghețarului, se clătină puţin și apoi dispăru. Nijel adăugă: — Printre care se numără copii mici și animăluţe cu blană. — For suferi în urma progresului. A sosit fremea să recucerim lumea, scrâșni uriașul. Toată lumea fa fi îngheţată. Tupă cum spune inevitabila istorie și tupă legile termo-tinamicii. — Da, dar nu vă obligă nimeni să o faceţi, spuse Nijel. — Tar frem să o facem, spuse uriașul. Zeii au tispărut, la fel for tispare și superstiţiile înfechite. — Îngheţarea întregii lumi nu mi se pare o treabă foarte progresistă. — Nouă ne place. — Da, da, spuse Nijel pe tonul maniaco-îndulcit al unuia care încearcă să vadă toate fețele problemei și e convins că va fi găsită o soluție dacă oamenii vor avea bunăvoință și se vor așeza la masa negocierilor ca să discute detaliile într-un mod raţional, ca niște fiinţe de bun simț. Dar este oare acesta momentul potrivit? Este lumea cu adevărat pregătită pentru triumful ghețurilor? — Să facă bine să se pregătească, spuse uriașul și se întoarse rotindu-și sulița glacială către Nijel. Rată calul dar îl lovi pe el în plin în zona pieptului, ridicându-l din șa și trăgându-l chiar pe ghețar. Nijel se ghemui, se crăcănă, alunecă pe flancurile îngheţate, fu purtat pe sus de niște fragmente de rocă și se rostogoli în balta de noroi cu gheață dintre pereţii care înaintau rapid. Se ridică nesigur pe picioare și se zgâi prin ceaţă fără speranţă. Un alt ghețar venea direct spre el. _ Același lucru îl făcea și Conina. În timp ce calul ei ieșea din cețuri, fata se aplecă, îl prinse pe Nijel de veșmântul de barbar și îl trase pe cal în faţa ei. Pe măsură ce se ridicau din nou Nijel șuieră: — Ce nemernic cu inima îngheţată. Pentru o clipă am crezut că pot să ajung la o înțelegere cu el. Pur și simplu, cu unii oameni nu poți sta de vorbă. 188 Terry Pratchett - Lumea Disc Turma trecu peste încă un deal, fărâmiţând mare parte din el, în vreme ce Câmpia Sto, plină cu orașe, se ivea neajutorată în calea ei. KKK Vânturache se strecură către cel mai apropiat Lucru, ţinându-l cu o mână pe Monedă și rotind șoseta încărcată cu cealaltă. — Fără magie, corect? întrebă el. — Da, spuse copilul. — Orice s-ar întâmpla nu folosim magie? — Exact. Nu aici. Aici nu au prea multă putere, dacă nu folosim magie. Dar odată trecuţi de partea cealaltă... Vocea i se stinse. — Cam oribil, aprobă Vânturache. — ingrozitor, spuse Monedă. Vânturache oftă. Și-ar fi dorit să-și aibă pălăria la el. Va trebui să se descurce în lipsa ei. — În regulă. Când strig, fugi către lumină. Ai înţeles? Fără să priveşti înapoi. Orice s-ar întâmpla. — Orice s-ar întâmpla? întrebă Monedă nesigur. — Orice s-ar întâmpla. Vânturache îi oferi un mic zâmbet curajos. — Și mai ales orice s-ar auzi. Se înveseli întrucâtva văzând cum gura lui Monedă devine un „O" îngrozit. — Și după aia, când ajungi pe partea cealaltă... — Ce să fac? Vânturache ezită. — Nu știu. Tot ce poţi. Câtă magie vrei. Orice. Numai oprește.-i. Și... — Da? — Dacă... știi tu... scapă cineva din asta, știi tu, și totul revine la normal în cele din urmă, sau ceva, aș vrea să le spui oamenilor că într- un fel am rămas aici. Poate or să scrie chestia asta pe undeva. Adică, nu vreau statuie sau chestii de genul ăsta, spuse virtuos. După un timp adăugă: — Cred că ar trebui să-ţi sufli nasul. Monedă făcu acest lucru pe tivul robei și apoi îi strânse solemn mâna lui Vânturache. — Dacă vreodată... începu el, adică tu ești primul... a fost o mare... vezi tu, eu niciodată... Vocea lui se stinse, și apoi spuse: Am vrut să știi lucrurile astea. — Aș fi vrut să-ţi mai zic ceva, spuse Vânturache eliberând mânuţa. Privi în gol pentru o clipă și apoi adăugă: — A, da. E vital să-ţi amintești cine ești tu cu adevărat. E foarte important. Nu e bine să te bazezi pe alți oameni sau pe alte obiecte să o facă pentru tine, înţelegi? Pentru că ei mereu greșesc. 189 Copilul minune — O să încerc să-mi amintesc, spuse Monedă. — E foarte important, repetă Vânturache. Și acum cred că ar fi bine să fugi. Vânturache se furișă mai aproape de Lucru. Acesta în particular avea picioare de găină, dar restul corpului era în mare parte, din fericire, ascuns într-o înfășurare de aripi. Venise vremea pentru câteva ultime cuvinte. Ce va spune acum va fi probabil foarte important. Poate vor fi cuvinte ce vor râmâne în amintire, și transmise, și poate chiar sculptate în plăci de granit. De aceea n-ar trebui să conţină prea multe litere întortocheate. — Chiar îmi doresc să nu fi fost aici, bombăni vrăjitorul. Ridică șoseta, o învârti o dată sau de două ori, și pocni Lucrul în ceea ce spera să fie rotula genunchiului său. Lucrul emise un bâzâit sonor, se răsuci sălbatic cu aripile desfăcute, se repezi oarecum către Vânturache cu capul lui de vultur și primi o șosetă plină cu nisip în bărbie. Vânturache privi disperat împrejur în timp ce Lucrul se bălăbănea pe picioare, și îl văzu pe Monedă stând pe loc acolo unde îl lăsase. Spre oroarea sa, văzu cum copilul vine înspre el, cu mâinile ridicate înstinctiv pentru a face ceva magic, chestie care, aici, ar fi însemnat sfârșitul amândurora. — Fugi, prostule! urlă în timp ce Lucrul se aduna pentru contraatac. Apoi, de nicăieri, își găsi cuvintele: — Ştii ce se întâmplă cu băieţii neascultători! Monedă păli, se întoarse și fugi către lumină. Se mișca de parcă ar fi trecut printr-o rășină groasă, luptându-se cu entropia. Imaginea distorsionată a lumii întoarsă pe dos se bălăngănea la câţiva metri distanţă, apoi la câţiva centimetri, vălurindu-se incert... O tentaculă i se încolăci de picior, împiedicându-l să înainteze. In timp ce cădea își aruncă mâinile înainte, și una din ele atinse zăpada. Fu imediat prinsă de ceva care semăna cu o mănușă moale din piele, dar sub atingerea ei blândă se ascundea o strângere de mână ca de oțel care îl trase înainte, târând după el și chestia care îi prinsese piciorul. Lumina și întunericul granulat clipeau în jurul lui, și dintr-o dată se trezi lunecând pe dalele de piatră acoperite cu gheaţă. Bibliotecarul dădu drumul din strânsoare și rămase deasupra lui Monedă, cu o bâtă de lemn greoaie în mână. Pentru o clipă, antropoidul se ridică pe coloana de negreală, umărul, cotul și încheietura mâinii lui drepte desfășurându-se ca un poem de aplicaţii cu pârghii, și dintr-o mișcare de neoprit precum zorii inteligenţei lovi în jos cu putere. Urmă un sunet înfundat și un scârţâit ofensat și presiunea arzătoare de pe piciorul lui Monedă dispăru. Coloana întunecată se văluri. Din direcţia ei se auzeau guiţături și 190 Terry Pratchett - Lumea Disc bocăneli, distorsionate din pricina distanţei. Monedă se luptă să se ridice în picioare și o luă la fugă spre întuneric, dar brațul Bibliotecarului îi blocă înaintarea. — Nu putem să-l lăsăm acolo! Antropoidul ridică din umeri. Dinspre întuneric se auzi încă un pârâit, apoi urmă un moment de liniște aproape totală. Dar numai aproape totală. Amândorura li se păru că aud extrem de încet dar foarte distinct sunetul unor pași alergând și pierzându-se în depărtare. Descoperiră un ecou în lumea exterioară. Antropoidul privi în jur și apoi îl împinse grăbit pe Monedă într-o parte în timp ce o chestie pătrățoasă, cu sute de piciorușe și trecută prin multe, traversă rapid curtea distrusă și, fără să se oprească nici să-și ia avânt, plonjă în întunericul ce dispărea; coloana mai pâlpâi încă o dată și se evaporă. Brusc se iscă un viscol pe locul unde fusese înainte spărtura în realitate. Monedă se desprinse din strânsoarea Bibliotecarului și fugi în cercul care deja devenea alb. Picioarele lui împrăștiară câteva fire de nisip fin. — Nu a ieșit! ţipă el. — Uuuk, spuse Bibliotecarul într-o manieră filozofică. — Am crezut că o să iasă. Știi, așa, în ultimul moment. — Uuuk? Monedă privi îndeaproape dalele de piatră, de parcă prin simpla concentrare ar fi putut să schimbe ceea ce tocmai văzuse. — E mort? — Uuuk, observă Bibliotecarul, reușind să sugereze că Vânturache se afla într-o zonă unde noţiunile de spaţiu și timp erau cam confuze, iar speculaţiile cu privire la starea lui de moment nu erau tocmai utile, asta dacă se putea pune problema de moment, și că, luând toate astea în considerare, s-ar putea ca el să apară mâine sau, de ce nu, poate chiar ieri, și în cele din urmă, dacă exista vreo șansă de supraviețuire cât de mică atunci aproape sigur Vânturache va supravieţui. — Aha, spuse Monedă. Il privi pe Bibliotecar cum se întoarce și o pornește înapoi către Turnul Artelor, și un cumplit sentiment de însingurare puse stăpânire pe el. — Auzi? strigă el. — Uuuk? — Ce ar trebui să fac acum? — Uuuk? Monedă arătă cu mâna către priveliștea dezolantă. — Ştii, poate că ar trebui să fac ceva în legătură cu tot ce s-a întâmplat, spuse cu o voce ce vibra pe marginea terorii. Crezi că ar fi bine? Adică, aș putea să-i ajut pe oameni. Sunt sigur că ţie ţi-ar place 191 Copilul minune să fii din nou om, nu? Zâmbetul nemuritor al Bibliotecarului se urcă puţin pe față, înainte de a dezveli dinţii. — Bine, mai bine nu, spuse Monedă în grabă, dar sunt și alte lucruri pe care le pot face, nu-i așa? Bibliotecarul îl privi un timp, apoi își cobori privirea către mâna băiatului. Monedă deschise pumnul, vinovat. Antropoidul prinse biluța argintie chiar înainte ca aceasta să atingă pământul și o ridică în dreptul unui ochi. O mirosi, o zgâlțâi ușor și o ascultă pentru o vreme. Apoi își luă avânt și o aruncă tare, cât de departe putu. — Ce... începu Monedă și ateriză pe burtă în zăpadă atunci când antropoidul îl împinse și se aruncă deasupra lui. Mingea se răsuci în zbor și căzu, traiectoria ei perfectă fiind brusc întreruptă de pământ. Se auzi un sunet de coardă de harpă plesnind, o învălmășeală de voci de neînțeles, o pală de vânt fierbinte, și zeii fură liberi. Erau foarte supăraţi. — Nu putem face nimic, nu-i așa? întrebă Creozot. — Nu, spuse Conina. — Gheaţa o să învingă, nu-i așa? întrebă Creozot. — Da, spuse Conina. — Nu, spuse Nijel. Tremura de furie, sau poate de frig, și era aproape la fel de palid ca ghețarii care îi depășeau pe dedesubt. Conina oftă. — Ei bine, și cum crezi... — Du-mă jos undeva la câteva minute în faţa lor, spuse Nijel. — Chiar nu văd la ce ar ajuta. — Nu ţi-am cerut părerea. Fă-o pur și simplu. Pune-mă undeva cu puţin în faţa lor, ca să am timp să mă organizez. — Ce vrei să organizezi? Nijel nu îi răspunse. — Am întrebat, spuse Conina, ce să... — Gura! — Nu văd de ce... — Uite, spuse Nijel, cu răbdarea întinsă până în punctul imediat anterior unui omor cu toporul, gheaţa o să acopere toată planeta, nu-i așa? Toată lumea va muri, da? Cu excepţia noastră pentru o vreme, până când caii ăștia or să își vrea, ăsta, ovăzul sau or să vrea să meargă la baie sau cine știe ce, ceea ce nu ne va folosi la prea multe cu excepţia faptului că probabil Creozot va avea timp să scrie un sonet sau ceva de genul ăsta despre cât de frig s-a făcut dintr-o dată și cum întreaga istorie a umanităţii e pe cale să fie distrusă și în aceste 192 Terry Pratchett - Lumea Disc circumstanțe aș vrea să fiu foarte clar înțeles că nu vreau să fiu contrazis, aţi priceput? Se opri ca să respire, tremurând ca o coardă de harpă. Conina ezită. Gura ei se deschise și se închise de câteva ori, ca și cum dorise să îi spună ceva și apoi decisese că mai bine se abţine. Găsiră un luminiș în mijlocul unei păduri de pini, la vreo doi kilometri în faţa turmei, cu toate că sunetul înaintării acesteia se auzea foarte clar, și se vedea un abur deasupra copacilor, și pământul vibra ca suprafața unei tobe. Nijel se duse în mijlocul luminișului și începu să își exerseze loviturile de sabie. Ceilalţi îl priveau îngândurați. _ — Dacă nu te deranjează, îi șopti Creozot Coninei, eu am să plec. In astfel de momente starea de trezie își pierde din avantaje, și sunt sigur că sfârșitul lumii va arăta mult mai bine privit prin fundul unui pahar, dacă nu ai nimic împotrivă. Crezi în Paradis, boboc cu obraji ca de piersică? — Nu ca atare, nu. — Aha, spuse Creozot, în cazul ăsta probabil că nu ne vom mai întâlni. Of... Ce păcat... Toate astea din cauza unei legătoare. Bineînţeles, dacă printr-o șansă de neimaginat... — Adio, spuse Conina. Creozot încuviinţă din cap nefericit, își mână calul și dispăru pe deasupra copacilor. Zăpada se scutura de pe ramurile copacilor din jurul luminișului. Tunetul ghețarilor ce se apropiau umplea aerul. Nijel se sperie când fata îl bătu pe umăr, și scăpă sabia. — Ce faci aici? izbucni el, căutând cu disperare prin zăpadă. — Uite ce e, nu veau să mă bag în sufletul tău sau nimic de genul ăsta, spuse Conina cu glas scăzut, dar spune-mi și mie ce anume vrei să faci. Putea vedea, venind înspre ei prin pădure, o grămadă de zăpadă și pământ parcă aduse de buldozer; zgomotul care îţi amorțea creierii produs de ghețarii din frunte era acum punctat de trosnea la ritmică a trunchiurilor de copaci. Și mai văzu, pe deasupra vârfurilor de copaci, atât de sus că la început ochiul le confunda cu cerul, crestele verzi albăstrui care avansau implacabil. — Nimic, spuse Nijel. Absolut nimic. Trebuie doar să le ţinem piept, asta e tot. De asta ne aflăm aici. — Dar nu o să conteze, spuse ea. — O să conteze pentru mine. Dacă tot o să murim cu toţii, eu prefer să mor așa. Eroic. _ — Asta e un mod eroic de a muri? Intrebă Conina. — Eu cred că este, și când vine vorba de moarte contează doar o singură părere. — Aha. 193 Copilul minune Câteva căprioare pătrunseră derutate în luminiș, ignorându-i pe cei doi în panica lor oarbă, și ţâșniră mai departe. — Nu e nevoie să râmâi și tu, spuse Nijel. Vezi tu, eu am o legătoare. Conina își examină mâinile. — Cred că ar trebui să rămân. Știi, am crezut că poate, dacă o să ajungem să ne cunoaștem mai bine... — Doamna și domnul Dosdeiepure, la asta te gândeai? Fata căscă ochii. — Ei bine... — Tu care dintre ei vroiai să fii? întrebă Nijel. Ghețarul din frunte ajunse în luminiș la puţin timp după suflul care îl preceda, vârful fiindu-i ascuns într-un nor de creaţie proprie. Exact în același timp, copacii din partea opusă a luminișului se aplecară până la pământ din cauza unui vânt cald ce venea dinspre Margine. Care aducea cu el voci - voci insolente, certăreţe - și care intră în coliziune cu norii ca un fier încins într-o băltoacă. Conina și Nijel se aruncară în zăpadă, care se transformă sub ei în apă călduță. Un fel de furtună cu tunete izbucni deasupra lor, plină de urlete și de ceea ce la început crezură că sunt ţipete cu toate că, gândindu-se la ele mai târziu, fuseseră mai degrabă certuri furtunoase. Dură destul de mult, apoi se estompă în direcţia Miezului. Apa caldă inundă partea din față a vestei lui Nijel. Se ridică precaut și apoi îi puse Coninei o mână pe umăr. Amândoi se împleticiră prin apă și prin noroi până în vârful unei pârtii, urcând printr-un baraj de lemne și pietre, și priviră peisajul. Gheţarii se retrăgeau, sub un nor plin de lumină. În spatele lor peisajul devenea o încrengătură de lacuri. — Noi am făcut asta? întrebă Conina. — Ar fi frumos să putem crede asta, nu-i așa? spuse Nijel. — Da, dar oare noi... — Probabil că nu. Cine știe? Hai să căutăm un cal. — Apogeul, sau cam așa ceva, spuse Războiul. Sunt aproape sigur. leșiseră împleticindu-se din cârciumă, iar acum stăteau pe o bancă, în soarele după-amiezii. Până și Războiul se lăsase convins să-și mai lepede din armură. — Nu știu, spuse Foametea. Nu cred. Ciuma își închise ochii plini de coji și se sprijini de pietrele calde. — Eu cred că era ceva legat de sfârșitul lumii. Războiul se așeză și își scărpină bărbia, gânditor. Sughiţă. — Cum, întreaga lume? — Așa cred. Războiul se mai gândi puţin. — Atunci înseamnă că l-am ratat cu desăvârșire, spuse el. 194 Terry Pratchett - Lumea Disc Oamenii se întorceau în Ankh-Morpork, care nu mai era un oraș gol din marmură ci revenise la forma inițială, împrăștiindu-se aleatoriu și coloristic, precum o vomă aflată în faţa restaurantului non-stop de unde își cumpără Istoria mâncare la pachet. Și Universitatea fusese reconstruită, sau se reconstruise singură, sau într-un mod straniu nici nu fusese dărâmată vreodată; fiecare firicel de iederă, fiecare ramă putrezită, toate erau la locul lor. Magicianul se oferise să le facă pe toate ca noi, cu lemnărie lucioasă, cu pietre fără pete, dar Bibliotecarul fusese foarte ferm pe poziţie. Vroia ca totul să fie la fel de vechi ca înainte. Vrăjitorii sosiră tiptil odată cu ivirea zorilor, în grupuri de unul sau doi, căutându-și vechile camere, încercând să-și evite privirile, încercând să își amintească un trecut apropiat care deja începea să devină ca un vis ireal. Conina și Nijel sosiră la ora micului dejun și, inimoși, găsiri un grajd unde lăsară în grijă calul Războiului”. Conina a fost cea care a insistat să îl caute pe Vânturache la Universitate și care, din acest motiv, a fost prima care a văzut cărțile. Zburau afară din Turnul Artelor, spiralând în jurul clădirilor Universităţii și pătrunzând victorioase pe ușa Bibliotecii reîncarnate. Câteva grimoare mai imprudente vânau rândunele sau planau ca șoimii deasupra campusului. Bibliotecarul se sprijinea de rama ușii, privind cu un ochi binevoitor cum se umple Biblioteca. Işi mișcă sprâncenele către Conina, cel mai apropiat lucru de un salut convenţional pe care îl putea face. — Vânturache e pe-aici? întrebă ea. — Uuuk. — Poftim? Antropoidul nu răspunse, dar în schimb îi luă de mână pe amândoi și, mergând între ei ca un sac între doi pari, îi conduse către turn peste dalele de piatră. înăuntru erau câteva lumânări aprinse, și îl văzură pe Monedă așezat pe un scaun. Bibliotecarul se înclină în faţa lui ca un bătrân majordom în slujba unei familii de renume, și apoi se retrase. Monedă își înclină capul către tineri. — Ştie când oamenii nu îl înţeleg, spuse el. Remarcabil, nu-i așa? — Tu cine ești? întrebă Conina. — Monedă, spuse Monedă. — Eşti student aici? — Cred că învăţ destul de multe. 33 Care, în mod înţelept, se decise să nu mai zboare niciodată, şi nefiind revendicat de nimeni îşi petrecu restul vieţii pe post de cal de trăsură pentru o doamnă în vârstă. Ce a făcut în această privinţă Războiul nu se ştie exact; mai mult ca sigur şi-a luat un alt cal. (n.a.) 195 Copilul minune Nijel studia pereţii, împungându-i din când în când. Trebuia să existe un motiv din cauza căruia nu cădeau, dar acest motiv cu siguranţă nu se datora minunilor ingineriei civile. — ÎI căutaţi pe Vânturache? întrebă Monedă. Conina se încruntă. — Cum ai ghicit? — Mi-a spus el că îl vor căuta niște oameni. Conina se relaxă. — Scuză-mă, am trecut prin multe încercări. Am crezut că poate e vorba de magie, sau ceva similar. Dar el e bine, nu-i așa? Adică, ce s-a întâmplat? S-a luptat cu magicianul? — A, da. Și a câștigat. A fost foarte... interesant. Eu am văzut totul. Dar după aceea a trebuit să plece, spuse Monedă de parcă recita. — Cum, așa, pur și simplu? întrebă Nijel. — Da. — Nu te cred, spuse Conina. Simţi cum începe să se încordeze; încheieturile pumnilor i se albiră. — E adevărat, spuse copilul. Tot ce spun eu e adevărat. Trebuie să fie. — Vreau să... începu Conina, însă Monedă se ridică, își întinse braţul și ordonă: — Stop. Fata îngheță pe loc. Nijel rămase și el ţeapăn, înainte să apuce să se mire. — Veţi pleca, spuse Monedă cu o voce plăcută și egală, și nu veţi mai pune alte întrebări. Veţi fi pe deplin satisfăcuţi. Veţi avea toate răspunsurile. Veţi trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Veţi uita că ați auzit aceste cuvinte. Veţi pleca acum. Cei doi se întoarseră încet, ţepeni ca niște marionete, și o porniră către ușă. Bibliotecarul o deschise pentru ei, îi pofti afară și o închise în urma lor. Apoi se uită la Monedă, care se prăbușise la loc în scaun. — Bine, bine, spuse copilul, a fost doar puţină magie. Am fost nevoit să o fac. Chiar tu ai spus că oamenii trebuie să uite. — Uuuk? — Nu pot să mă abţin. E prea ușor să schimbi lucrurile, spuse apucându-și capul în mâini. E suficient să gândesc și gata! Nu pot rămâne aici, distrug tot ce ating, de parcă aș încerca să mă culc pe un sac cu ouă. Lumea asta e prea subţire. Te rog, spune-mi ce să fac! Bibliotecarul se așeză pe jos și începu să se rotească, un indiciu clar că gândea profund. Nu se mai știe cu exactitate ce a spus, dar Monedă zâmbi, dădu din cap aprobator, îi strânse mâna Bibliotecarului, își desfăcu propriile mâini, le întinse în sus și apoi în lateral și păși într-o altă lume. O lume care avea un lac, și niște munți în depărtare, și câţiva fazani 196 Terry Pratchett - Lumea Disc care priveau suspicioși de sub copaci. Era magia pe care, în cele din urmă, o aflau toți magicienii. Magicienii nu fac niciodată parte din lume. Ei doar se învelesc în ea, un timp. Deja intrat pe jumătate în lumea nouă, Monedă privi înapoi și îi făcu semn cu mâna Bibliotecarului. Și atunci bula se strânse în ea însăși, și ultimul magician dispăru din lumea asta într-o lume proprie. Cu toate că nu prea are legătură cu povestea, este un fapt interesant că, la vreo cinci sute de kilometri depărtare, un mic grup, sau mai degrabă un mic stol de păsări ciuguleau precaute printre copaci. Aveau capete de flamingo, corpuri ca de curcan, și picioare ca de luptători de Sumo; umblau într-o manieră smucită și săltată, ca și cum capetele le erau prinse de picioare cu benzi elastice. Aparţineau unei specii unice chiar și pentru fauna Discului, prin faptul că principalul lor mijloc de apărare era acela că îl făceau pe potenţialul atacator să râdă într-un asemenea hal încât aveau timp să fugă înainte ca acesta să își revină. Vânturache ar fi fost probabil satisfăcut să afle că erau legătoare. Afacerile mergeau încet în Toba Reparată. Trolul înlănțuit de ușă stătea în umbră și își scobea gânditor pe cineva dintre dinți. Creozot își cânta singur. Descoperise berea și nu trebuia să o plătească, pentru că micile complimente - arareori folosite de porcii din Ankh - aveau un efect uimitor asupra fiicei proprietarului. Era o fată bună și mare, cu un corp care avea forma și, ca să nu insistăm prea mult, culoarea pâinii necoapte. Era și intrigată. Nimeni nu mai spusese vreodată despre sânii ei că sunt ca două bijuterii de pepeni. — Absolut, spuse Creozot alunecând ușor de pe bancă, nu există niciun dubiu. Ori unii galbeni mai mari, ori unii verzi mai micuţi cu vergeturi imense, spuse el îndreptăţit. — Și ce ziceai despre părul meu? îl întrebă ea pe un ton încurajator, ridicându-l înapoi pe bancă și turnându-i în pahar. — a... Sprâncenele lui Creozot se încreţiră. — Ca o capră de turme care paște pe văile Masivului Cumâizișe, fără îndoială. lar despre urechile tale pot spune, adăugă el repede, că nicio scoică rozulie care împodobește nisipurile sărutate de Marea... — Adică cum ca o turmă de capre? întrebă ea. Califul ezită. Intotdeauna crezuse că e una dintre cele mai bune comparații ale sale. Acum se întâlnea pentru prima dată cu faimosul obicei al cetățenilor din Ankh-Morpork de a lua lucrurile la modul literal. Destul de straniu, fu mai degrabă impresionat. — Vreau să zic, la ce se aseamănă, la dimensiuni, formă sau miros? 197 Copilul minune continuă ea. — Cred că probabil exprepresia pe care o aveam în minte era că nu se aseamănă deloc cu o turlă de cârpe. — Așa? Fata trase carafa înspre ea. — Și cred că probabil mi-ar prinde bine ceva de băut, spuse el împleticit, și după aia... și după aia... Se uită cu coada ochiului la fată și riscă: — Ai spune despre tine că ești o naratoare? — Ce? Işi trecu limba peste buze, care i se uscaseră brusc. — Vroiam să zic, știi multe povești? întrebă pe un ton răgușit. — A, da. O grămadă. — O grămadă? șopti Creozot. Majoritatea concubinelor sale știau doar una sau două povești, care se repetau. — Sute. De ce, vrei să auzi o poveste? — Ce, acum? — Dacă vrei. Nu e prea aglomerat. Poate chiar am murit, gândi Creozot. Poate că ăsta e Paradisul. Cuprinse mâinile fetei. — Ştii, parcă au trecut secole întregi de când n-am mai ascultat o narațiune. Dar nu aș vrea să faci ceva ce nu îţi dorești. Ea îl mângâie pe mână. Ce domn drăguţ, gândi. Cel puţin prin comparaţie cu cei care vin pe aici. — E o poveste pe care mi-o povestea bunica. Știu să o spun și invers. Creozot sorbi din bere și privi peretele învăluit într-o strălucire caldă. Sute, gândi el. Şi pe unele le știe invers. Fata tuși ușor și începu să povestească cu o voce melodioasă, care făcu pulsul lui Creozot să se accelereze: — A fost odată un om care a avut opt fii... Patricianul stătea lângă geam și scria. Amintirile lui cu privire la ultima săptămână erau cam înceţțoșate, ceea ce nu-i plăcea deloc. Un servitor aprinsese o lampă împotriva amurgului, și câteva molii noptatice orbitau deja în jurul ei. Patricianul le privi cu atenţie. Dintr-un anume motiv se simţea rău în prezența sticlei dar, gândi în timp ce fixa insectele, nu ăsta era lucrul care îl deranja cel mai tare. Ceea ce îl deranja cel mai tare era faptul că trebuia să-și reprime dorința năvalnică de a prinde moliile cu limba. lar Codiţă stătea întins pe spate la picioarele stăpânului său, și lătra în somn. Luminile se aprindeau prin tot orașul, dar ultimele raze ale apusului 198 Terry Pratchett - Lumea Disc încă mai luminau garguiele care se ajutau reciproc să urce pe acoperiș. Bibliotecarul le privea prin ușa deschisă, în timp ce se scărpina filozofic. Apoi se întoarse și închise pentru noaptea respectivă. Era cald în Bibliotecă. Întotdeauna era cald în Bibliotecă, pentru că scurgerile de magie care produceau străluciri încălzeau ușor și atmosfera. Bibliotecarul își privi aprobator cărțile, dădu ultimele ture printre rafturile adormite și apoi își trase păturica sub birou, își mâncă banana de dinainte de culcare, și adormi. A Liniştea puse treptat stăpânire pe Bibliotecă. Invălui rămășițele unei pălării, bătută de vreme și speriată și arsă pe la margini, care fusese amplasată cu oarecare ceremonie într-o nișă din perete. Oricât de departe s-ar duce un vrăjitor, se va întoace întotdeauna după pălăria sa. Liniștea învălui Universitatea așa cum aerul umple o gaură. Noaptea se întinse peste Disc precum un gem de prune, sau poate de mure. Dar va veni o dimineaţă. Întotdeauna va mai fi o dimineaţă. SFÂRȘIT 199 Titluri de Terry Pratchett din seria „LUMEA DISC” CULOAREA MAGIEI LUMINA FANTASTICĂ MAGIE DE AMBELE SEXE MORT COPILUL MINUNE STRANII SURATE PIRAMIDE GĂRZI! GĂRZI! ERIC IMAGINI MIȘCĂTOARE OMUL CU COASA PRIN CELE STRĂNĂTĂȚI ZEI MARUNȚI LORDS AND LADIES MEN AT ARMS SOUL MUSIC INTERESTING TIMES MASKERADE FEET OF CLAY HOGFATHER JINGO THE LAST CONTINENT CARPE JUGULUM 200 Copilul minune