Terry Pratchett — [Lumea Disc] 01 Culoarea magiei

PRIMA CARTE DIN SERIA LUMEA DISC 


at 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Terry Pratchett este unul dintre cei mai de succes romancieri britanici. 
Trăieşte în comitatul Wiltshire, în fata unei tastaturi, şi a încetat să mai 
creadă că o viată are omul, pentru că „se luptă deja să ducă trei deodată”. A 
fost decorat cu Ordinul Imperiului Britanic în 1998. Cu/oarea Magiei este 
primul roman din seria Lumea Disc, care a repurtat un succes fenomenal. 


Terry Pratchett 


CULOAREA MAGIEI 


noesis 


CULOAREA MAGIEI 
Copyright O Terry Pratchett 1983 


First published by Colin Smythe Ltd, Great Britain 


Traducere din limba engleză DOMNICA MACRI 
Redactor HORIA ARAMA 
Coperta © JOSH KIRBY 


Copyright © Editura Noesisf 2002 pentru prezentare în limba 
română 

Editura Noesis ® 

Bd. Nicolae Bălcescu nr. 18, et. 1, ap. 2 Bucureşti, ROMÂNIA 


Distribuție: 


Grup NOI®, Str. Comana 50, sect. 1, 781661, Bucureşti 
Comezi la tel/fax: 01-222.89.84 E-mail: [email protected] 


ISBN 973-85637-0-4 


Cuprins 


CULOAREA MAGIEI. PrOLGG ss ccaite ce o satana lata tat i da 7 
CULOAREA MAGIEI se eee aia oo eee iai oaia aaa Rao A deea 9 
INVOCAREA LUI OPT Prolog. pari scite ince ale anale aia aa pluta 48 
INVOCAREA LUI: OP poa ge ta a o ap a 50 
ADEMENIȚI DE WYERME: ie ae a dea a eg le aa ce aa palti a 73 


APROAPE DE MARGINE: n one darea e ta dida area lil at d eat 105 


CULOAREA MAGIEI 
Prolog 


Într-un alt set de dimensiuni, îndepărtat şi de mâna a doua, 
într-un plan astral care n-a fost conceput pentru a plana, 
rotocoale de ceaţă interstelară tremură şi se despart... 

lată... 

Marele A'Tuin, Ţestoasa, se iveşte înotând încet prin golful 
spaţial, cu chiciură de hidrogen pe membrele sale mătăhăloase, 
cu străvechea şi uriaşa sa carapace găurită de meteoriți. Prin 
ochii întinşi ca nişte mări, tiviţi cu urdori şi praf de asteroizi, El 
priveşte fix spre Destinaţie. 

Creierul său mai mare decât o metropolă se gândeşte cu o 
lentoare geologică numai la Greutate. 

Cea mai mare parte a greutăţii vine de la Berilia, Tubul, 
Marele T'phon şi Jerakeen, cei patru elefanţi gigantici pe ai căror 
umeri laţi şi bronzaţi de atâţia sori se odihneşte discul Lumii, 
încununat de cascada circulară care îi alcătuieşte vasta 
circumferință şi străjuit de bolta bleu-pal a Tăriei. 

Astropsihologia nu a fost până acum capabilă să stabilească 
la ce anume se gândesc cei patru. 

Marea Ţestoasă nu fusese decât o ipoteză până în ziua în care 
micul şi secretosul regat Krull, ai cărui Munţi Mărginaşi îşi 
proiectează piscurile până chiar deasupra Cascadei, a construit 
un sistem de pârghii şi scripeţi pe cel mai prăpăstios vârf de 
stâncă şi a coborât o navă de alamă cu ferestre de quarț şi 
câţiva observatori dincolo de margine, ca să se zgâiască prin 
perdeaua de ceaţă. 

După ce s-au bălăbănit o vreme în gol, la capătul unei frânghii 
susţinute de către mari echipe de sclavi, aceşti pionieri ai 
astrozoologiei au adus numeroase informaţii despre forma şi 
natura Marelui A'Tuin şi ale elefanților, fără a putea răspunde 
însă întrebărilor fundamentale despre natura şi scopul 
universului. 

De exemplu, care e de fapt sexul Marelui A'Tuin? Această 
problemă vitală, spuneau astrozoologii, care acum se bucurau 
de autoritate sporită, nu va fi rezolvată până nu va fi construit 
un braţ şi mai solid, care să susţină un vehicul spaţial de mare 
adâncime. Până atunci nu se puteau face decât speculaţii 


despre cosmosul care li se dezvăluise. 

Exista, de pildă, o teorie cum că Marele A'Tuin venea de 
nicăieri şi avea să se îndrepte în continuare, fie târâş, fie la pas, 
dar cu viteză constantă, spre nicăieri, pentru totdeauna. 
Această teorie era la modă în lumea academică. 

Alternativa, preferată de cei cu înclinații religioase, era că 
Marele A'Tuin se târa de la Locul Naşterii spre Momentul 
Împerecherii, ca de altfel toate stelele de pe cer, care erau, 
evident, şi ele purtate de țestoase uriaşe. Atunci când ajungeau 
acolo, urmau să se împerecheze scurt şi pasional, pentru prima 
şi singura dată, iar din acea unire fierbinte aveau să se nască 
noi țestoase, care să ducă mai departe noi alcătuiri universului. 
Această ipoteză era cunoscută sub numele de Big Bang. 

Aşa s-a întâmplat că un tânăr student cosmochelonian din 
facțiunea „la pas”, ce testa un telescop cu care spera să 
măsoare cu precizie coeficientul de reflexie din ochiul drept al 
Marelui A'Tuin, a devenit în acea seară agitată primul străin care 
a zărit fumul care se ridica dinspre Miez, din ruinele arzânde ale 
celui mai vechi oras din lume. 

Mai târziu a fost atât de absorbit de studiul său încât a uitat 
complet de fum. Totuşi, el a fost primul. 

Mai erau şi alţii... 


CULOAREA MAGIEI 


Focul vuia pe străzile oraşului bicefal Ankh-Morpork. Acolo 
unde atingea Cartierul Vrăjitorilor, limba de flăcări ardea 
albastru şi verde, tivită chiar pe alocuri cu scântei bizare din cea 
de-a opta culoare, octarinul; acolo unde avangarda incendiului 
îşi croia drum până la butoaiele şi depozitele de ulei înşirate de- 
a lungul Străzii Negustorilor, izbucnea în fântâni arteziene şi 
explozii; pe străzile parfumierilor ardea cu dulceaţă; acolo unde 
cuprindea mănunchiurile uscate de buruieni rare din magaziile 
farmaciştilor, făcea oamenii să o ia razna şi să stea de vorbă cu 
Dumnezeu. 

De-acum, tot centrul Morporkului era în flăcări, iar cetăţenii 
mai bogaţi şi mai virtuoşi ai Ankhului, aflaţi pe celălalt mal, 
făceau faţă situaţiei cu curaj, demolând febril podurile. Dar 
corăbiile aflate în docurile din Morpork - încărcate cu grâne, 
bumbac şi cherestea şi bine unse cu păcură - ardeau săltăreţ, şi 
odată ce odgoanele şi pontoanele lor se prefăceau în scrum 
începeau să brăzdeze fluviul Ankh, luate de flux, aprinzând 
palatele şi conacele de pe maluri, în timp ce se îndreptau spre 
mare ca nişte licurici pe cale să se înece. În orice caz, scânteile 
erau purtate de vânt până dincolo de râu, în grădini dosite şi 
printre stoguri de fân. 

Fumul voiosului incendiu se ridica la kilometri înăltime, într-o 
coloană neagră, sculptată de vânt, care se vedea de pe tot 
cuprinsul discului. 

Şi se vedea, cu siguranţă, copleşitor de pe vârful întunecat şi 
rece al dealului din apropiere, de unde două siluete îl urmăreau 
cu interes considerabil. 

Cea mai înaltă dintre ele mesteca un copan de pui, sprijinită 
într-o spadă doar cu puţin mai scurtă decât un stat de om. Dacă 
nu ar fi avut acel aer de inteligenţă preocupată, ar fi putut trece 
drept un barbar din pustele Miezului. 

Partenerul său era mult mai scund şi învăluit din creştet până 
în tălpi într-o manta cafenie. Mai târziu, când a avut ocazia să se 
mişte, s-a putut observa că o făcea cu agilitate, ca o felină. 

Cei doi abia dacă schimbaseră un cuvânt în ultimele douăzeci 
de minute, cu excepţia unei dispute scurte şi fără deznodământ, 
cum că o anumită explozie, deosebit de puternică, ar fi avut loc 
fie la depozitul de îmbuteliere a uleiului, fie la atelierul lui 


Keribil, Magicianul. De acest detaliu depindeau nişte bani. 

Acum, omul cel înalt termină de ros osul şi îl aruncă în iarbă, 
zâmbind ruşinat. 

— S-a zis cu toate aleile alea înguste, zise. Şi ce-mi mai 
plăceau. 

-—Toate  trezoreriile, spuse omul cel scund. Şi adăugă 
gânditor: Oare nestematele ard? Cică ar fi rude cu cărbunele. 

—Tot aurul topit şi scurgându-se în rigole, zise lunganul, 
ignorându-l. Şi tot vinul fierbând în butoaie. 

— Erau nişte şobolani, rosti tovarăşul său maroniu. 

— Curat şobolani. 

— Nu era un loc de trăit vara. 

— Asta başca. Totuşi, nu te poţi opri să nu simţi, aşa, cum să 
ZIC... o mică... 

Pierdu şirul, apoi se lumină. 

— Îi datoram bătrânului Fredor de la Lipitoarea Stacojie opt 
bani de argint, spuse. Omuleţul încuviinţă. 

Tăcură o vreme, în timp ce o nouă serie de explozii desenă o 
linie roşie pe o porţiune până atunci întunecată a celui mai mare 
oraş al lumii. Apoi lunganul făcu o mişcare. 

— Nevăstuică? 

— Da? 

— Oare cine a pus focul? 

Micuţul spadasin cunoscut sub numele de Nevăstuică nu 
răspunse. Supraveghea drumul la lumina roşiatică a incendiului. 
Puţini luaseră această cale, pentru că Poarta Deosil fusese 
printre primele care se prăbuşise într-o ploaie de tăciuni aprinşi. 

Dar acum pe drum veneau două persoane. Ochii lui 
Nevăstuică, totdeauna foarte abili în penumbră şi la lumină 
slabă, desluşiră formele a doi călăreţi, urmaţi de un fel de 
animal turtit. Desigur, vreun negustor bogat care îşi salvase din 
flăcări toate bunurile de preţ pe care putuse să le adune la 
repezeală. Nevăstuică îi comunică acestea şi tovarăşului său, 
care suspină. 

— Postura de tâlhari de rând nu prea ne vine bine, dar, după 
cum tu însuţi ai spus, sunt vremuri grele şi într-o astfel de 
noapte nimeni nu doarme în puf. 

Apucă mai bine spada, iar când călăreţul din frunte se 
apropie, ieşi în drum, cu o mână ridicată şi cu chipul aranjat într- 
un rânjet menit să pară încurajator şi totuşi ameninţător. 


— Să-mi fie cu iertare, domnule, începu el. Călărețul îşi struni 
calul şi îşi trase gluga de pe cap. 

Lunganul privi un chip plin de arsuri şi presărat cu ciufuri de 
barbă pârlită. Până şi spâncenele dispăruseră. 

— Şterge-o de aici, făcu posesorul chipului. Eşti Bravd, din 
Țara de Miez!, nu-i aşa? 

Bravd îşi dădu seama că pierduse iniţiativa. 

— Cară-te, da? zise călăreţul. Pur şi simplu n-am vreme de 
tine, pricepi? 

După care privi în jur şi adăugă: 

— Asta-i valabil şi pentru tovarăşul tău din umbră, ăla jegos, 
pe unde s-o fi vârât. 

Nevăstuică parcurse cei câţiva paşi până la cal, ca să se uite 
atent la silueta aceea răvăşită. 

— A, păi e Vânturache, vrăjitorul, nu? spuse el încântat, în 
timp ce memora cu grijă descrierea care tocmai i se făcuse, 
pentru o ulterioară răzbunare după toate regulile artei. Mi s-a 
părut mie că recunosc vocea. 

Bravd scuipă şi vâri spada în teacă. Nu prea merita să te pui 
cu vrăjitorii, rareori aveau asupra lor vreo bogăţie demnă de 
acest nume. 


1 în acest punct merită poate amintit câte ceva despre forma şi cosmologia sistemului discar. 

Pe disc există, desigur, două direcţii majore: spre Miez şi spre Margine. Dar cum discul însuşi 
face o rotaţie o dată la opt sute de zile (pentru a-şi distribui greutatea în mod egal asupra 
pachidermelor care îl susţin, conform lui Reforgule din Krull), există şi două direcţii subordonate: 
sensul Rotirilor de Disc şi sensul Contrar Rotirilor de Disc. 

De vreme ce micul soare ce orbitează în jurul Discului menţine o traiectorie fixă în timp ce 
maiestosul Disc se învârteşte leneş dedesubt, e uşor de dedus că un an are nu patru, ci opt 
anotimpuri. Verile sunt atunci când soarele răsare şi apune în cel mai apropiat punct de pe 
Margine, iar iernile atunci când răsare şi apune la un unghi de 90 de grade măsurat pe 
circumferință. 

Astfel, în teritoriile din jurul Mării Circulare, anul nou începe în noaptea de Lăsata Porcului, 
trece printr-o Primăvară Primă şi un prim Solstiţiu (ajunul Zeilor Mărunţi), urmat de Toamna 
Primă şi de larna Secundă (cunoscută şi sub numele de larna Fusului, căci în acel moment 
soarele răsare în sensul rotirii), care cuprinde şi momentul Fluxului Crud. Apoi vine Primăvara 
Secundă, cu Vara Secundă după ea, trecerea a trei trimestre din an fiind marcată de noaptea 
Pârloagei - singura în care, potrivit legendei, vrăjitoarele şi vrăjitorii rămân în pat. Apoi frunzele 
căzătoare şi nopţile cu brumă aduc Răs-iarna Fusului, cu o nouă noapte a Lăsatei Porcului 
cuibărită ca un giuvaer îngheţat în mijlocul ei. 

Cum la Miez soarele bate pieziş şi nu încălzeşte niciodată tare, pământurile sale rămân 
captive sub o calotă de gheaţă. Marginea este, dimpotrivă, o regiune cu insule însorite şi zile 
călduroase. 

Desigur, o săptămână pe Disc are opt zile, iar spectrul solar are opt culori. Opt e o cifră cu 
semnificaţii oculte considerabile pe disc şi nu trebuie niciodată, dar niciodată rostită de un 
vrăjitor. 

Nu e foarte clar de ce toate cele arătate mai sus sunt aşa cum sunt, dar ele ne ajută să 
explicăm de ce, pe disc, zeii sunt mai curând blestemaţi decât preamăriţi. 


— E îndrăzneţ pentru un vrăjitor de două parale, bombăni. 

— Nu pricepi nimic, rosti vrăjitorul, exasperat. Mi-e atât de 
frică de voi încât mi se moaie şira spinării, doar că acum sufăr 
de o supradoză de spaimă. Adică o să pot să mă tem de voi în 
mod corespunzător abia după ce o să depăşesc starea asta. 

Nevăstuică arătă spre oraşul în flăcări. 

— Vii de acolo? 

Vrăjitorul îşi trecu o mână julită peste ochi. 

— Eram acolo când a început. Îl vedeţi? Pe cel din urma mea? 
Indică drumul pe care tovarăşul său se tot apropia călărind după 
o metodă care implica prăbuşirea din șa la fiecare câteva 
secunde. 

— Şi? făcu Nevăstuică. 

— EI l-a declanşat, spuse simplu Vânturache. 

Bravd şi Nevăstuică priviră silueta care acum ţopăia prin 
praful drumului cu un picior prins în scară. 

— Un piroman, eh? zise Bravd într-un târziu. 

— Nu, răspunse Vânturache. Nu tocmai. Să zicem doar că 
dacă trăsnetul ar reprezenta haosul total şi de nedescris, atunci 
el ar fi cel care ar sta în vârful unui deal, în plină furtună, 
îmbrăcat într-o armură udă, şi ar striga „Toţi zeii sunt nişte 
nenorociţi”. Aveţi ceva de mâncare? 

— Nişte pui, spuse Nevăstuică, la schimb cu o poveste. 

— Cum îl cheamă? întrebă Bravd, care avea obiceiul să 
rămână în urma conversaţiei. 

— Doiflori. 

— Doiflori? zise Bravd. Ce nume caraghios. 

—Si încă n-ati auzit nimic, zise Vânturache, descălecând. Pui, 
ziceai? 

— Foarte picant, preciza Nevăstuică. Vânturache gemu. 

— Asta îmi aminteşte, adăugă Nevăstuică pocnind din degete, 
că a fost o explozie mare de tot acum, hmmm, cam o jumătate 
de oră... 

— Era depozitul de îmbuteliere a uleiului care a sărit în aer, 
spuse Vânturache strângând din ochi la amintirea ploii de 
scântei. 

Nevăstuică se întoarse şi rânji cu subînţeles la tovarăşul său, 
care mormăi şi îi înmâna o monedă din punga lui. Apoi de pe 
drum se auzi un strigăt, întrerupt brusc. Vânturache nici nu 
ridică privirea din porţia sa de pui. 


—Unul din lucrurile care nu-i ies de loc e călăria, explică el. 
Dar se îndreptă deodată, de parcă o amintire bruscă îl pusese la 
colţ, scoase un chelălăit de groază şi dădu fuga în întuneric. 
Când se întoarse, creatura numită Doiflori îi atârna moale pe 
umăr. Era mică şi slabă şi îmbrăcată extrem de ciudat, cu 
pantaloni până la genunchi şi o cămaşă cu contraste de culori 
atât de violente încât ochiul pretenţios al lui Nevăstuică fu 
ofensat chiar şi la lumina aceea. 

— Nu pare să aibă nimic rupt, zise Vânturache, care gâfâia din 
greu. Bravd îi făcu lui Nevăstuică cu ochiul şi merse să 
investigheze forma despre care la început gândiseră că trebuie 
să aparţină vreunui animal. 

— Mai bine lăsati-o baltă, zise Vânturache fără să întrerupă 
examinarea atentă a lui Doiflori. Credeţi-mă, e o putere care o 
apără. 

— O vrajă? întrebă Nevăstuică lăsându-se pe vine. 

— Nu-u. Dar tot un fel de magie, cred. Nu felul obişnuit. Adică 
poate să transforme aurul în aramă, deşi rămâne tot aur, îi 
îmbogăţeşte pe oameni distrugându-le avutul, le permite celor 
neputincioşi să meargă fără teamă printre răufăcători, trece prin 
cele mai puternice porţi sau face să treacă prin ele cele mai 
bine păzite comori. Pe mine mă ţine acum sclav, astfel încât 
trebuie să-l urmez pe nebunul ăsta vreau nu vreau, şi să-l apăr 
de rele. E mai puternică decât tine, Bravd. Şi mai şireată chiar 
decât tine, Nevăstuică. 

— Şi cum se cheamă vrăjitoria asta fără pereche? Vânturache 
dădu din umeri. 

— Pe limba noastră ar veni sunet-reflectat-ca-al-spiritelor- 
subterane. Aveţi nişte vin? 

— Trebuie să ştii că nu sunt cu totul nepriceput când vine 
vorba de magie, spuse Nevăstuică. Chiar anul trecut, ajutat de 
prietenul meu aici de faţă, l-am lăsat pe Arhimagul de Ymitury 
fără toiag, fără brâul bătut cu piatra lunii şi fără viaţă, 
aproximativ în aceeaşi ordine. Nu mă tem de acest sunet- 
reflectat-al-spiritelor-subterane de care vorbeşti. Totuşi, mi-ai 
stârnit interesul, adăugă el. Ai putea să-mi spui mai multe? 

Bravd privi forma de pe drum. Se apropiase şi se vedea mai 
bine acum, în lumina dinaintea zorilor. Şi arăta în toată legea 
ca... 

— Un cufăr cu picioare? făcu el. 


— Să vă povestesc, zise Vânturache. Vreau să spun, dacă 
aveţi nişte vin. 

Jos în vale se auzi un vuiet şi un sfârâit. Cineva mai cu cap 
decât ceilalţi poruncise să se închidă zăgazurile cele mari, aflate 
la ieşirea fluviului Ankh din oraşul îngemănat. Lipsit de calea sa 
obişnuită de scurgere, râul îşi ieşise din matcă şi se revărsa pe 
străzile devastate de flăcări. Continentul de foc devenise deci o 
serie de insule care se micşorau treptat, pe măsură ce apele 
întunecate creşteau. lar din oraşul de fum se ridica acum un nor 
de aburi fierbinţi ce acoperea stelele. Lui Nevăstuică i se părea 
că seamănă cu o ciupercă neagră. 


Oraşul îngemănat al mândrului Ankh şi pestilenţialului 
Morpork, faţă de care toate celelalte oraşe din timp şi spaţiu nu 
sunt decât nişte palide reflecţii, a suferit multe atacuri de-a 
lungul încercatei sale istorii şi de fiecare dată s-a ridicat şi a 
înflorit din nou. Astfel încât nici incendiul sau inundația care a 
urmat şi care a distrus tot ce nu era inflamabil şi rămăsese în 
picioare, adăugând la necazurile supravieţuitorilor şi un flux 
otrăvit, nu a însemnat sfârşitul. Ele au marcat doar un semn de 
punctuație incandescent (o virgulă de tăciune sau un punct şi 
virgulă ca o salamandră) într-o poveste care continuă. 

Cu câteva zile înainte de aceste evenimente, o corabie urcase 
pe Ankh cu fluxul de dimineaţă şi trăsese, printre multe altele, 
în labirintul de docuri şi pontoane de pe ţărmul Morporkului. 
Avea la bord perle roz, nuci de cocos, piatră ponce, câteva 
scrisori oficiale pentru Patricianul din Ankh şi un bărbat. 

Acest bărbat i-a atras atenţia lui Hugh Orbul, unul din 
cerşetorii aflaţi în tura de dimineaţă la Docul Perlei. Acesta îl 
înghionti în coaste pe Wa Ologul şi i-l arătă cu degetul. 

Străinul stătea acum pe chei, urmărind cum câţiva marinari 
se chinuiesc să descarce o ladă mare şi ferecată în alamă. Un alt 
bărbat, în mod evident căpitanul, stătea lângă el. Acesta avea - 
şi fiecare nerv din trupul Orbului Hugh, care vibra de obicei şi în 
prezenţa unei cantităţi infime de aur impur aflat la cincizeci de 
paşi depărtare, trimitea acest mesaj urgent către creierul lui - 
aerul unui om care aşteaptă o îmbogăţire iminentă. 

Şi, desigur, după ce lada fu depusă pe caldarâm, străinul 
băgă mâna într-o pungă şi se zări sclipirea unei monede. A mai 
multor monede. Aur. Orbul Hugh, cu trupul vibrând ca o nuieluşă 


de alun în apropierea apei, fluieră a mirare. Apoi îl înghionti din 
nou pe Wa şi îl trimise repede, pe o alee dosnică, spre inima 
oraşului. 

Când căpitanul urcă din nou pe corabie, lăsându-l pe străin pe 
chei cu un aer uşor perplex, Hugh Orbul îşi înşfacă străchinioara 
pentru pomeni şi îşi croi drum peste stradă cu un rânjet de bun 
sosit. La vederea lui, străinul puse mâna panicat pe punga cu 
bani. 

— O zi bună vă doresc, preacinstite jupân, începu Hugh Orbul, 
şi se trezi că priveşte în faţă un chip cu patru ochi. Se întoarse s- 
o ia la fugă. 

— ...!, zise străinul, apucându-l de braţ. Hugh îşi dădea seama 
că marinarii de pe punte râdeau de el. În acelaşi timp, simţurile 
sale specializate detectau prezenţa copleşitoare a banilor. 
Incremeni. Străinul îi dădu drumul şi începu să răsfoiască repede 
o cărticică neagră pe care şi-o scosese de la cingătoare. Apoi 
zise „Bună”. 

— Ce? făcu Hugh. Bărbatul nu avu nicio reacţie. 

— Bună? repetă el puţin mai tare decât ar fi fost nevoie şi atât 
de atent încât Hugh auzi cum fiecare vocală se strecoară la locul 
ei. 

— Bună ţi-o fi dumitale, ripostă Hugh. Străinul zâmbi, scotoci 
din nou prin pungă. De data acesta, mâna lui extrase o monedă 
mare de aur. De fapt, era ceva mai mare decât o coroană 
ankhiană de 8000 de dolari şi, deşi semnele de pe ea erau 
necunoscute, îi vorbea lui Hugh o limbă pe care mintea lui o 
pricepea perfect. Actualul meu stăpân, zicea moneda, are 
nevoie de ajutor; de ce să nu i-l dai, ca noi doi să putem merge 
undeva, să ne simţim bine? 

Câteva schimbări subtile în atitudinea cerşetorului îl făcură pe 
străin să se simtă mai în largul lui. Consultă din nou cărţulia. 

— Aş dori să fiu condus la un hotel, han, ospiciu, camping, la 
o pensiune, tavernă, cârciumă. 

— Cum, la toate? zise Hugh, nedumerit. 

— ...? zise străinul. 

Hugh îşi dădea seama că o mică mulţime de pescari, 
culegători de scoici şi diverşi gură-cască de meserie îi priveşte 
deja cu interes. 

— Ascultă, spuse el, ştiu o taverna ca lumea. Ţi-ajunge? Îl lua 
cu frisoane dacă se gândea că moneda aceea ar putea ieşi din 


viaţa lui. Voia s-o păstreze, chiar dacă Ymor avea să confiște tot 
restul. lar lada cea mare, care constituia grosul bagajului acelui 
străin, părea plină cu aur, decisese Hugh. 

Omul cu patru ochi se uită în carte. 

— AŞ dori să fiu condus la un hotel, loc de odihnă, la o 
tavernă... 

— Da, bine, bine. Vino atunci, zise Hugh grăbit. Luă una din 
boccele şi se îndepărtă. După o clipă de ezitare, străinul o apucă 
după el. 

Câteva gânduri, deviate de la cursul lor firesc, ajunseră în 
mintea lui Hugh. Era un noroc, fără îndoială, să-l poată duce atât 
de lesne pe străin la Toba Spartă, iar Ymor îl va răsplăti, 
probabil. Dar, cu toată blândeţea noului său amic, era la el ceva 
care-l neliniștea pe Hugh şi pentru nimic în lume nu-şi putea da 
seama ce. Nu cei doi ochi în plus, oricât ar fi fost de ciudaţi. Era 
altceva. Aruncă o privire înapoi. 

Omuleţul păşea prin mijlocul străzii, uitându-se în jur cu foarte 
mult interes. 

Altceva însă îl făcu pe Hugh să dea aproape în bâlbâială. 

Lada masivă de lemn, pe care ultima dată o văzuse aşezată 
frumos pe chei, îşi urma stăpânul îndeaproape, în pas uşor şi 
legănat. Incet, ca nu cumva o mişcare bruscă să-l facă să-şi 
piardă controlul destul de fragil asupra propriilor genunchi, Hugh 
se aplecă puţin, ca să vadă ce era sub ladă. Era o mulţime de 
picioruşe. 

Cu mare atenţie, Hugh făcu stânga împrejur şi porni 
concentrat spre Toba Spartă. 


— Ciudat, zise Ymor. 

— Avea o ladă mare de tot, adăugă Wa Ologul. 

— Trebuie să fie negustor sau spion, zise Ymor. Rupse o 
bucată de carne din cotletul pe care-l ţinea în mână şi o aruncă 
în sus. Nici nu ajunsese în vârful traiectoriei, când o formă 
întunecată se desprinse din umbră, din colţul încăperii, şi se 
năpusti, apucând carnea din zbor. 

—Negustor sau spion, repetă Ymor. Aş prefera un spion. Un 
spion aduce de două ori mai mult, pentru că iei şi recompensa, 
după ce îl predai. Ce zici, Withel? 

În faţa lui Ymor, al doilea mare tâlhar din Ankh-Morpork îşi 
închise pe jumătate singurul ochi şi ridică din umeri. 


—Am verificat corabia, zise. E o navă comercială 
independentă. Face când şi când curse în Insulele Brune. 
Oamenii de-acolo sunt nişte sălbatici. Nu ştiu ce-i aia spion, iar 
pe negustori probabil că-i mănâncă. 

— Arăta oarecum a negustor, interveni Wa. Doar că nu era 
gras. 

La fereastră se auzi un fâlfâit de aripi. Ymor îşi ridică trupul 
masiv din jilţ şi traversă încăperea, întorcându-se cu un corb 
uriaş. După ce-i desfăcu tubul pentru mesaje de la picior, 
pasărea zbură alături de celelalte tovarăşe ale sale, cocoţate pe 
căpriorii podului. Withel o privi fără bunăvoință. Corbii lui Ymor 
erau cunoscuţi prin devotamentul faţă de stăpânul lor, care 
mersese până într-acolo încât unica încercare a lui Withel de a 
accede la rangul de prim tâlhar al oraşului îl costase pe cel ce 
juca rolul de mână dreaptă a stăpânului ochiul stâng. 

Rămăsese totuşi în viaţă, deoarece Ymor nu purta nimănui 
pică pentru ambițiile lui. 

— B12, spuse Ymor, aruncând capsula şi desfăşurând micul 
sul de hârtie dinăuntru. 

— Gorrin Pisica, rosti Withel automat. Plasat sus, în turnul 
gongului, la Templul Zeilor Mărunţi. 

— Zice că Hugh l-a dus pe străinul nostru la Toba Spartă. 
Asta-i bine. Lătărețu e prieten cu noi, nu? 

— Aşa este, spuse Withel. Dacă-şi cunoaşte interesul. 

— Printre clienţii lui s-a numărat şi omul tău, Gorrin, zise Ymor 
amuzat, pentru că scrie aici ceva despre o cutie cu picioare, 
dacă citesc eu bine. Il privi pe Withel peste marginea biletului. 

Withel se uită în altă parte. 

— Va fi disciplinat, spuse el sec. Wa îl privi pe bărbatul ce 
stătea rezemat în jilţ, cu silueta îmbrăcată în negru sprijinită la 
fel de nonşalant ca o pumă din Ţara de Margine pe o creangă de 
copac din junglă, şi ajunse la concluzia că Gorrin de pe Templul 
Zeilor Mărunţi se va alătura în curând acelor mici zeități din 
dimensiunile multiple de Dincolo. Şi îi datora lui Wa trei bănuţi 
de aramă. 

Ymor mototoli biletul si-l azvârli într-un colt. 

— Cred că o să mergem la Tobă ceva mai târziu, Withel. Poate 
că o să încercăm şi noi berea aia pe care oamenii tăi o găsesc 
atât de îmbietoare. 

Withel nu răspunse. A fi mâna dreaptă a lui Ymor însemna a fi 


biciuit uşurel, până la moarte, cu un mănunchi de şireturi 
parfumate. 


Oraşul îngemănat Ankh-Morpork, cel mai vestit dintre toate 
oraşele de la Marea Circulară, găzduia în mod curent un mare 
număr de bande, bresle ale hoţilor, sindicate şi alte organizaţii 
similare. De-aceea şi era atât de prosper. Oamenii mai sărmani, 
de pe partea Inversă Rotirilor de Disc a fluviului, din labirintul de 
străduţe al Morporkului, îşi completau veniturile mizere 
îndeplinind câte o treabă pentru una sau alta din bandele rivale. 
Aşa că, pe când Hugh şi Doiflori intrau în curtea Tobei Sparte, 
şefii câtorva din aceste găşti aflaseră că în oraş a sosit cineva ce 
părea să deţină bogății importante. Rapoartele spionilor cu un 
simţ de observaţie mai dezvoltat notau detalii despre o carte 
care îi sufla străinului ce să spună şi o ladă care umbla de una 
singură. Aceste fapte nu fură însă luate în serios. Niciun 
magician cu astfel de puteri nu se apropia vreodată de docurile 
din Morpork. 

Fiind încă ceasul la care cea mai mare parte din oraş fie se 
trezea, fie se ducea la culcare, la Tobă erau puţini oameni care 
să-l vadă pe Doiflori coborând treptele. Când în spatele lui apăru 
şi Bagajul, care o luă cu pas sigur în jos pe scară, ca la un semn, 
muşteriii de la mesele de lemn negeluit se uitară bănuitori la 
băuturile pe care le aveau în faţă. 

Lătărețu tocmai îl muştruluia pe micul trol? care avea grijă de 
bar, când cei trei defilară prin faţa lui. 

— Ce naiba mai e şi asta? făcu el 

— Mai bine nu întreba, răspunse Hugh printre dinţi. Doiflori îşi 
răsfoia deja cărticica. 

— Ce face? zise Lătărețu, cu mâinile-n sold. 

— Cartea-i zice ce să spună. Ştiu că sună aiurea, bombăni 
Hugh. 

— Cum poate o carte să-i zică unui om ce să spună? 

— Doresc o cazare, cameră, apartament, casă de închiriat, 
pensiune completă, aveţi camere curate, cameră cu privelişte 
frumoasă, cât costă pe noapte, turui Doiflori dintr-o răsuflare. 

Lătărețu se uită la Hugh. Cerşetorul ridică din umeri. 


2 Trol - fiinţă din folclorul germanic şi scandinav, având uneori forma unui pitic şi alteori pe cea a 
unui uriaş, care locuieşte în munţi sau în peşteri. În basmele britanice, trolii sunt uriaşi agresivi 
care stau de pază la poduri şi cer taxă de la trecători, (n.t.) 


— E plin de bani, zise el. 

— Spune-i atunci că face trei bani de aramă. lar Chestia aia o 
să stea în grajd. 

— ?, făcu străinul. Lătărețu ridică trei degete groase şi 
stacojii, iar chipul bărbatului se lumină a înţelegere. 

Vâri mâna în pungă şi-i puse hangiului în palmă trei monede 
mari de aur. 

Lătărețu se uită lung la ele. Reprezentau cam de patru ori 
valoarea Tobei Sparte, cu angajaţi cu tot. Se uită apoi la Hugh. 
Unul ca ăsta n-avea cum să-l ajute. Se uită la străin. Înghiţi. 

_ — Da, zise, cu o voce sugrumată. Şi mai sunt mesele, normal. 
Inţelegi, da? Mâncare. Mănânci, nu? Şi îi făcu din mâini semnele 
corespunzătoare. 

— Mânci? zise străinul. 

— Da, răspunse Lătărețu, care începea să transpire. Eu m-aș 
uita în cărticică... 

Omul deschise cartea şi trecu degetul peste una din pagini. 
Lătărețu, care ştia întrucâtva să citească, trase şi el cu ochiul în 
volumaş. Văzu însă lucruri care nu aveau nicio noimă. 

— Mâncaare, zise străinul. Da. Cotlet, ghiveci, costiţă, friptură 
la grătar, la tavă, frigărui, tocătură, rulouri, sufleu, găluşcă, 
lapte de pasăre, şerbet, terci, cârnat, nu servesc cârnat, fasole, 
fără fasole, aperitiv, dulceaţă, gem. Organe. Zâmbi către 
Lătărețu. 

— Toate astea? bâigui hangiul. 

— Aşa vorbeşte el, explică Hugh. Pur şi simplu - nu mă 
întreba de ce. 

Toţi ochii erau îndreptaţi asupra lui Doiflori, cu excepţia unei 
singure perechi, care-i aparţinea lui Vânturache, vrăjitorul, care 
şedea în cel mai întunecat colţ, întârziind asupra unei foarte 
mici halbe de bere. 

Privea Bagajul. 

Priviţi-l pe Vânturache. 

Uitaţi-vă la el. Uscăţiv, ca mai toţi vrăjitorii, şi îmbrăcat într-o 
manta de un roşu închis pe care erau brodate, cu paiete vechi, 
câteva simboluri mistice. Unii l-ar fi putut lua drept vreun ucenic 
magician care fugise de la stăpân în semn de sfidare, de 
plictiseală, de frică şi de dorul unei experienţe heterosexuale. 
Totuşi, la gât purta un lanţ cu octogonul de bronz care îl clasa 
printre absolvenţii Universităţii Nevăzute, înalta scoală de 


vrăjitorie al cărei campus transcende spaţiul şi timpul, 
neaflându-se niciodată în mod cert Aici sau Dincolo. In general, 
absolvenţii ei ajungeau cel puţin magicieni, dar Vânturache 
părăsise şcoala - după un eveniment nefericit - cunoscând o 
singură vrajă şi îşi câştiga existenţa în oraş cu ajutorul talentului 
său înnăscut pentru limbi străine. Evita pe cât posibil munca, 
dar avea o agerime a minţii care îi făcea pe cunoscuţi să-l 
asocieze cu un şobolan inteligent. Şi recunoştea lemnul de păr 
înţelept dintr-o privire. Privea un astfel de lemn chiar acum şi 
nu-i venea să creadă. 

Câte un Arhimag mai reuşea, eventual, după multă cheltuială 
de energie şi timp, să obţină un toiegel făcut din lemnul unui păr 
înţelept. Acest copac creştea doar pe locurile încărcate de 
magie străveche. Probabil că în toate oraşele de la Marea 
Circulară nu erau mai mult de două astfel de toiege. lar o ladă 
întreagă din păr... Vânturache făcu nişte socoteli şi ajunse la 
concluzia că, nici dacă lada ar fi fost plină cu stele de opal şi 
batoane de auricholatum, conţinutul n-ar fi valorat decât o 
zecime din valoarea containerului. O vână începu să-i pulseze la 
tâmplă. 

Se ridică şi se îndreptă către cei trei. 

— Pot să vă ajut cu ceva? se oferi el. 

— Cară-te, Vânturache, mârâi Lătărețu. 

— Mă gândeam că poate aveţi nevoie să vorbiţi cu acest 
domn pe limba lui, spuse vrăjitorul cu blândeţe. 

— Se descurcă foarte bine şi singur, spuse hangiul, dar se 
dădu câţiva paşi înapoi. 

Vânturache îi zâmbi politicos străinului şi încercă două vorbe 
pe himeriană. Se mândrea cu fluenţa pe care o dobândise în 
acea limbă, dar străinul păru încurcat. 

— N-o să-ţi meargă, spuse Hugh cu tonul unui cunoscător. 
Totu’ e-n carte. Ea îi zice ce să spună. Evrăjită. 

Vânturache o dădu pe borograveza de nord, apoi încercă 
vanglemeşa, limba sumtri şi chiar urgu negru, dialectul fără 
substantive şi cu un singur adjectiv, şi acela obscen. Fiecare din 
tentative fu întâmpinată cu aceeaşi politicoasă perplexitate. În 
disperare de cauză, se lansă în trobeza păgână, iar chipul 
omuleţului se relaxa într-un zâmbet fericit. 

— In sfârşit, zise el. Domnul meu, e absolut remarcabil! (deşi, 
în trobeză, ultimul cuvânt deveni „un lucru care se întâmplă o 


singură dată pe durata de folosire a unei canoe meşterite 
grijuliu cu toporişca şi la foc din cel mai înalt copac cu lemn de 
diamant, care creşte în ştiuta pădure cu lemn de diamant, la 
poalele Muntelui Acolola, sălaşul zeilor focului, sau cel puţin aşa 
se spune”). 

— Ce-a fost asta? făcu Lătărețu, bănuitor. 

— Ce-a zis hangiul? întrebă omuleţul. 

Vânturache înghiţi în sec. 

— Două halbe din cea mai bună bere, te rog, Lătărețu. 

— Inţelegi ce spune? 

— Normal. 

— Spune-i... Spune-i că e cât se poate de binevenit. Spune-i 
că micul dejun costă... mmm... un ban de aur. Pentru o clipă, pe 
faţa lui Lătărețu se putură citi semnele unei cumplite lupte 
interioare, apoi adăugă, într-un acces de generozitate: îl pun şi 
pe-al tău în banii ăştia. 

— Străinule, spuse Vânturache fără intonaţie. Dacă rămâi aici, 
până la căderea nopţii o să fii înjunghiat sau otrăvit. Dar 
continuă să zâmbeşti, ca să nu fiu şi eu. 

— Ei, haide, zise străinul, privind în jur. Pare un loc minunat. O 
tavernă morporkiană adevărată. Am auzit atâtea despre aceste 
locuri. Şi grinzile astea vechi, cu patină autentică. Şi nu-i scump 
de loc. 

Vânturache aruncă o privire furişă în jur, să se asigure că vreo 
scurgere de puteri din Cartierul Vrăjitorilor de peste râu nu-i 
transportase cumva pe nesimţite într-un alt loc. Dar nu - erau 
tot în salonul Tobei, cu pereţii afumaţi, cu podeaua acoperită de 
rogojini şi gândaci de toate felurile, cu berea ei acră, care nu se 
vindea, ci mai curând se închiria pentru un timp. Încercă să 
pună aceste imagini alături de expresia „patină autentică” sau, 
mai precis, lângă cel mai apropiat echivalent din trobeză, care 
era „acea plăcută ciudăţenie a formei ce se regăseşte în 
căsuţele de coral ale pigmeilor mâncători de bureţi din 
peninsula Orohai”. 

Mintea i se înceţoşa de efort. Vizitatorul continuă. 

— Numele meu e Doiflori, şi întinse mâna. Instinctiv, ceilalţi 
trei priviră în jos, să vadă dacă palma conţinea vreo monedă. 

— Îmi pare bine, răspunse Vânturache. Eu sunt Vânturache. 
Ascultă, nu glumesc. Asta e un loc cam periculos. 

— Perfect! Exact ce-mi doream! 


— Hă? 

— Ce e lichidul din halbe? _ 

— Asta? Bere. Mulţumesc, Lătărețu. Da. Bere. Inţelegi. Bere. 

— Aha, băutura specifică. O monedă mică de aur e de ajuns, 
crezi? Nu vreau să jignesc pe nimeni. Moneda era deja pe 
jumătate scoasă din pungă. 

— Nnnnaaah, gemu Vânturache. Adică nu, nu vei jigni pe 
nimeni. 

— Bun, zici că e un loc periculos. E frecventat oare de eroi şi 
aventurieri? 

Vânturache se gândi. 

— Da? zise până la urmă. 

— Excelent. Vreau să cunosc şi eu câţiva. 

Vrăjitorul crezu că a găsit o explicaţie. 

— A, zise. Ai venit să angajezi mercenari („războinici care 
luptă pentru tribul cu cea mai multă hrană din nucă de cocos”)? 

— A, nu! Vreau doar să-i cunosc. Ca să pot să povestesc, când 
ajung acasă, că i-am cunoscut. 

Vânturache considera o întâlnire cu majoritatea clienţilor 
Tobei ca pe o garanţie că Doiflori nu va mai ajunge niciodată 
acasă, dacă nu cumva casa era chiar în josul fluviului, pe unde 
leşul lui avea să plutească în curând. 

— Unde e casa ta? se interesă el. Observă că Lătărețu 
dispăruse undeva în spate, iar Hugh îi urmărea cu suspiciune de 
la o masă alăturată. 

— Ai auzit de oraşul Bes Pelargic? 

— Păi n-am petrecut prea mult timp în Trob, eram în trecere... 

— Dar nu e în Trob. Eu vorbesc trobeza pentru că sunt mulţi 
marinari trobi la noi în porturi. Bes Pelargic e principala ieşire la 
mare a Imperiului Agatean. 

— Mă tem că n-am auzit. Doiflori ridică din sprâncene. 

— Nu? E destul de mare. Dacă navighezi în sensul Rotirilor de 
Disc, e cam la vreo săptămână de Insulele Brune. Te simţi bine? 

Ocoli repede masa ca să-l bată pe vrăjitor pe spate. Acesta se 
înecase cu berea. 

Continentul Contragreutate! 


La trei străzi mai încolo, un bătrân lăsa să-i cadă o monedă 
într-un vas plin cu acid, amestecând uşor. Lătărețu aştepta cu 
nerăbdare, simțindu-se apăsat de încăperea în care etuve şi 


pahare Berzelius fierbeau, otrăvind aerul, iar pe rafturi stăteau 
înşirate forme incerte, sugerând tigve umane şi diverse 
imposibilităţi împăiate. 

— Ei bine? vru el să ştie. 

— Nu putem grăbi lucrurile, se smiorcăi bătrânul alchimist. 
Evaluarea cere timp. Aha. Mişcă vasul în care moneda se rotea 
în mijlocul unui vârtej verzui. Făcu nişte calcule pe o bucată de 
pergament. 

— Extraordinar de interesant, zise el într-un târziu. 

— E autentică? Bătrânul îşi ţuguie buzele. 

— Depinde cum definim termenul, zise. Dacă vrei să întrebi: 
este această monedă la fel cu cea de, să zicem, cincizeci de 
dolari, răspunsul este nu. 

— Ştiam eu, strigă hangiul, şi o porni spre uşă. 

— Nu sunt sigur că m-am făcut înţeles, spuse alchimistul. 
Lătărețu se întoarse furios. 

— Cum adică? 

— Vezi dumneata, cu timpul monedele noastre au fost, dintr- 
un motiv sau altul, diluate. Cantitatea de aur dintr-o monedă 
obişnuită este de patru părţi din doisprezece, restul fiind argint, 
cupru... 

— Şi ce-i cu asta? 

— Ziceam că moneda asta nu-i ca ale noastre. E din aur curat. 

După ce Lătărețu plecă în fugă, alchimistul petrecu o vreme 
privind fix în tavan. Apoi scoase o bucăţică de pergament foarte 
subţire, scormoni printre troacele de pe masa de lucru după o 
peniță şi scrise un mesaj scurt şi înghesuit. Apoi merse la cuştile 
în care ţinea porumbei albi, cocoşi negri şi alte animale de 
laborator. Scoase un şobolan cu blana lucioasă, rulă 
pergamentul, îl strecură în capsula pe care animalul o avea la 
piciorul din spate şi îi dădu drumul. 

Şobolanul mirosi o clipă podeaua, apoi dispăru într-o gaură 
din perete. 

Cam în acelaşi timp, o ghicitoare până atunci fără noroc, care 
locuia pe o stradă paralelă, aruncă o privire în globul de cristal, 
dădu un țipăt şi, în nicio oră, îşi vându bijuteriile, diversele 
obiecte magice, cele mai multe haine şi orice alt avut care nu 
putea fi încărcat pe cel mai rapid cal, cumpărat la repezeală. 
Faptul că mai târziu, în vreme ce casa ei goală se prăbuşea în 
flăcări, ea murea undeva în Munţii Morpork, într-o inexplicabilă 


alunecare de teren, dovedeşte că şi Moartea are simţul 
umorului. 


Tot cam în vreme ce şobolanul care, ascultând de un instinct 
străvechi, o pornise teleghidat spre casă prin labirintul de 
conducte de sub oras, Patricianul Ankh-Morporkului îşi cerceta 
corespondenţa livrată de dimineaţă prin albatros. Aruncă 
gânditor o a doua privire la scrisoarea de deasupra teancului şi îl 
convocă pe şeful spionilor. 

lar la Toba Spartă, Vânturache îl asculta cu gura căscată pe 
Doiflori. 

— Aşa că am hotărât să vin să văd cu ochii mei, zicea 
omuleţul. M-a costat opt ani de economii, dar merită fiecare 
jumătate de rhinu. Adică, iată-mă aici, în Ankh-Morpork. Cel 
cântat şi slăvit de poeţi. Pe aceleaşi străzi pe care a păşit Heric 
Spadă-Albă, Hrun Barbarul şi Bravd cel din Ţara de Miez şi 
Nevăstuică... Şi totul e exact aşa cum mi-am imaginat. 

Expresia lui Vânturache era înmărmurită într-un amestec de 
fascinaţie şi groază. 

— Pur şi simplu nu mai puteam îndura viaţa din Bes Pelargic, 
continuă Doiflori senin, înţepenit toată ziua la un birou, adunând 
coloană după coloană de cifre şi neavând altă perspectivă decât 
o pensie... şi unde-i aventura? Doiflori, mi-am spus, acum ori 
niciodată. Nu trebuie să stai aici să asculţi poveşti. Te poţi duce 
acolo. E momentul să renunţi să mai asculţi istorisirile 
marinarilor de pe docuri. Aşa că am compilat un dicţionar de 
expresii şi mi-am rezervat loc pe următoarea corabie către 
Insulele Brune. 

— Fără o gardă de corp? 

— Nu. De ce? Ce am eu care să merite furat? 

Vânturache îşi drese vocea. 

— Păi, ai aur, zise. 

— Nici două mii de rhinu. Abia cât să trăieşti o lună-două. 
Acasă, vreau să zic. Aici s-ar putea să ajungă ceva mai mult. 

— Un rhinu e o monedă din aceea mare de aur? întrebă 
Vânturache. 

— Da. Doiflori se uită îngrijorat la Vânturache peste ciudatele 
sale lentile de văzut. Crezi că o să-mi ajungă două mii? 

— Nnmaah, gemu Vânturache. Adică da, sigur, o să-ţi ajungă. 

— Bun. 


— Ăăă, toată lumea e la fel de bogată ca tine acolo, în 
Imperiul Agatean? 

— Bogată ca mine? Doamne fereşte, de unde ţi-a mai venit şi 
ideea asta? Nu sunt decât un funcţionar amărât! Crezi că i-am 
dat prea mult hangiului? 

— Aăă, cred că s-ar fi mulţumit şi cu mai puţin, recunoscu 
Vânturache. 

— Aha, data viitoare o să ştiu. Văd că am multe de învăţat. 
Mi-a venit o idee. Vânturache, oare ai accepta să lucrezi ca, nu 
ştiu, poate cuvântul „ghid” ar fi cel mai potrivit? Cred că îmi pot 
permite să te plătesc cu un rhinu pe zi. 

Vânturache deschise gura să răspundă, dar cuvintele i se 
opriră în gât, nedoritoare să iasă într-o lume care o lua razna. 
Doiflori rosi. 

— Te-am jignit, spuse. A fost o impertinenţă să cer aşa ceva 
unui om cu studii ca tine. Fără îndoială că ai multe proiecte la 
care vrei să te întorci - vreo lucrare de magie înaltă, ceva... 

— Nu, îngăimă Vânturache. Nu în momentul de faţă. Un rhinu, 
spui? Unu pe zi, în fiecare zi? 

— Poate că în aceste condiţii ar trebui să-ti ofer unu şi 
jumătate. Plus toate cheltuielile, se înţelege. 

Vrăjitorul îşi reveni spectaculos. 

— E bine, zise el. Grozav. 

Doiflori vâri mâna în pungă şi scoase un obiect rotund din aur, 
se uită la el pentru o clipă şi îl puse la loc. Vânturache nu apucă 
să îl vadă prea bine. 

— Cred, spuse turistul, că mi-ar prinde bine puţin somn. A fost 
o călătorie lungă. Şi dacă ai vrea să te întorci pe la amiază, 
putem să aruncăm o privire prin oraş. 

— Sigur. 

— Atunci fii bun şi spune-i hangiului să mă conducă în 
cameră. 

Vânturache se execută şi urmări cum un Lătărețu agitat, sosit 
la galop de prin cămările sale dosnice, îl conducea pe Doiflori pe 
scara de lemn din spatele barului. După câteva secunde, 
Bagajul se ridică şi tropăi pe duşumea în urma lor. Apoi 
vrăjitorul privi cele şase monede mari de aur din palma sa. 
Doiflori insistase să-i plătească în avans primele patru zile de 
lucru. 

Hugh dădu din cap aprobator şi zâmbi. 


Vânturache mârâi la el. 

Ca student în vrăjitorie, Vânturache nu obținuse niciodată 
note mari la activităţi precognitive, dar acum circuitele ruginite 
din creierul său pulsau de parcă viitorul îi era înscris pe retină în 
culorile cele mai vii. Incepu să-l mănânce între omoplaţi. Ştia că 
singurul lucru de bun simţ ar fi fost să-şi cumpere un cal. Unul 
rapid şi scump, musai - pentru că nu-i venea în minte niciun 
geambaş suficient de bogat ca să-i poată da restul la aproape o 
uncie de aur. 

Apoi, desigur, cu celelalte cinci monede şi-ar fi deschis un 
cabinet undeva, la distanţă sigură, să zicem la două sute de 
leghe. Asta ar fi fost de bun simţ. 

Dar ce avea să se întâmple cu Doiflori, singur într-un oraş 
unde până şi gândacii aveau un instinct infailibil pentru aur? Ar 
fi trebuit să fie un ticălos fără pereche ca să-l părăsească. 


Patricianul Ankh-Morporkului zâmbi, dar numai cu gura. 

— La Poarta de Miez, spuneţi? 

Căpitanul gărzii salută cu aplomb. 

— Da, domnia-voastră. A trebuit să doborâm calul ca să-l 
oprim. 

— Şi astfel, fără prea mari ocolişuri, iată-te aici, zise 
Patricianul privindu-l dispreţuitor pe Vânturache. Ce ai de spus 
în apărarea ta? 

Se zvonea că o întreagă aripă a palatului era plină cu 
funcţionari care îşi petreceau tot timpul organizând şi aducând 
la zi informaţiile furnizate de excepţionalul sistem de spionaj 
organizat de Patrician. Vânturache nici nu se îndoia că aşa era. 
Se uită spre balconul deschis pe una din laturile sălii de 
audienţe. Un sprint scurt, o săritură îndemânatică... o ploaie de 
săgeți. Îl trecu un fior. Patricianul îşi sprijinea bărbia într-o mână 
cu inele şi îl privea pe vrăjitor cu nişte ochi mici şi duri ca două 
mărgele. _ 

— Deci, ia să vedem, rosti el. incălcarea jurământului, furtul 
unui cal, punerea în circulaţie a unor monede false... da, mă 
tem că o să ajungi în Arenă, Vânturache. 

Asta era prea mult. 

— N-am furat calul, l-am cumpărat cinstit! 

— Dar cu bani falşi. Tehnic, e un furt. 

— Dar rhinu sunt din aur masiv!! 


— Rhinu? Patricianul roti una dintre monede între degetele 
sale groase. Aşa le zice? Foarte interesant. Dar, aşa cum bine ai 
subliniat, nu prea seamănă cu dolarii... 

— Păi normal, nu sunt... 

— Aha, deci  recunoşti? Vânturache deschise gura să 
răspundă, dar se gândi un pic şi o închise la loc. Chiar aşa, 
continuă Patricianul. Şi peste toate, te-ai mai şi discreditat 
moralmente, trădând cu laşitate un vizitator al meleagurilor 
noastre. Ruşine, Vânturache!  Patricianul făcu un semn 
aproximativ din mână. Gărzile din spatele lui Vânturache se 
retraseră, iar căpitanul lor făcu câţiva paşi la dreapta. 
Vânturache se simţi deodată foarte singur. 

Se zice că atunci când moare un vrăjitor, Moartea vine 
personal să-l ia (în loc să delege această sarcină unui 
subordonat, precum Boala sau Foametea, cum face de obicei). 
Vânturache se uită nervos în jur după o siluetă înaltă, în negru 
(vrăjitorii, chiar şi cei rataţi, au pe retină, pe lângă conuri şi 
bastonaşe, nişte mici octogoane care le permit să vadă în 
infraoctarin, culoarea fundamentală, faţă de care toate celelalte 
culori sunt doar umbre palide ce încalcă spaţiul normal, cvadri- 
dimensional). Se zice că ar fi un fel de purpuriu galben-verzui 
fosforescent. 

Ce să fie acolo, în colt, umbra aceea mişcătoare? 

— Desigur, spuse Patricianul, aş putea să fiu generos. Umbra 
dispăru. Vânturache ridică privirea, cu o expresie de speranţă 
dementă pe chip. 

— Da? 

Patricianul mai făcu un semn cu mâna. Vânturache văzu cum 
gărzile părăsesc încăperea. Dar, rămas singur cu seniorul celor 
două oraşe gemene, aproape că le simţi lipsa. 

— Apropie-te, Vânturache, spuse Patricianul. li indică un vas 
cu delicatese, aflat pe o măsuţă joasă de onix, lângă tron. 
Doreşti cumva o meduză glasată? Nu? 

— Mmm, făcu Vânturache, nu. 

— Acum vreau să asculţi foarte atent ce am de spus, spuse 
Patricianul prietenos, altminteri vei muri. Într-un mod interesant. 
Prelung. Te rog, nu te mai foi atât. De vreme ce eşti oarecum 
vrăjitor, ştii, desigur, că trăim într-o lume de forma unui disc? Şi 
că se spune că undeva, la marginea cea mai îndepărtată, există 
un continent care, deşi mic, este egal în greutate cu toată masa 


uriaşă a pământurilor din semicercul nostru? Şi aceasta, spune 
legenda, pentru că este făcut în cea mai mare parte din aur? 

Vânturache încuviinţă din cap. Cine nu auzise de Continentul 
Contragreutate? Unii marinari mai credeau chiar în basme şi 
plecau în căutarea lui. Bineînţeles, se întorceau cu mâna goală, 
dacă se mai întorceau. Potrivit marinarilor mai bătrâni, erau în 
general mâncaţi pe drum de ţestoasele uriaşe. Pentru că, 
fireşte, Continentul Contragreutate nu era decât un mit solar. 

— El există, desigur, spuse Patricianul. Deşi nu este făcut din 
aur, e adevărat că aurul este acolo un metal foarte comun. Masa 
continentului constă în straturi masive de octiron, care se întind 
până în adâncimea scoarţei. Pentru o minte incisivă ca a ta e 
uşor de înţeles că existenţa Continentului Contragreutate 
reprezintă o ameninţare de moarte pentru oamenii de aici. Făcu 
o pauză, uitându-se la gura deschisă a lui Vânturache. Oftă. Şi 
spuse: Se întâmplă cumva să nu mă poţi urmări? 

— Nnnaahhh, gemu Vânturache. Înghiţi, apoi îşi linse buzele. 
Vreau să zic, nu. Adică, ăăă, aur... 

— Înţeleg, spuse Patricianul cu dulceaţă. Ţi se pare poate că 
ar fi un lucru minunat să mergi pe Continentul Contragreutate şi 
să te întorci cu o corabie plină de aur? 

Vânturache simţea că i se întinde un soi de capcană. 

— Da? se aventură el. 

— Și dacă fiecare locuitor de la Marea Circulară ar avea câte 
un munte de aur? Ar fi oare un lucru bun? Ce crezi că s-ar 
întâmpla? Gândeşte-te bine. 

Vânturache îşi încreţi fruntea. Se gândi. 

— Am fi bogaţi cu toţii? Viteza cu care temperatura scăzu la 
remarca sa îi sugeră că nu nimerise răspunsul corect. 

— Ţi-aş putea spune, Vânturache, că există oarece contacte 
între Lorzii de la Marea Circulară şi împăratul Imperiului 
Agatean, cum se numeşte oficial acel tărâm, continuă 
Patricianul. Dar sunt extrem de diluate. Avem puţine lucruri în 
comun. Ei nu au nevoie de nimic de la noi, noi nu ne putem 
permite nimic de la ei. E un Imperiu străvechi, Vânturache. 
Străvechi şi înşelător, şi crud, şi foarte, foarte bogat. Aşa că ne 
limităm să ne transmitem reciproc urări frăţeşti, prin albatros. 
La intervale neregulate. O astfel de scrisoare a sosit astăzi. Unui 
supus al împăratului i-a venit, se pare, ideea să viziteze oraşul 
nostru. Pare-se că-și doreşte să-l vadă. Numai un nebun s-ar 


putea supune privaţiunilor unei traversări peste Oceanul din 
Sensul Rotirilor de Disc doar ca să se uite la ceva. Dar, în sfârşit. 
Omul a debarcat în dimineaţa aceasta. Putea să dea peste un 
mare erou, peste cel mai abil dintre hoţi sau peste un bătrân 
înţelept. A dat însă peste tine. Te-a angajat ca ghid. Aşa că, 
Vânturache, vei fi ghidul acestui privitor, al acestui Doiflori. Vei 
avea grijă să se întoarcă acasă cu un raport favorabil despre 
mica noastră patrie. Ce spui? 

— Aăă, mulţumesc, înălţimea voastră, rosti Vânturache, 
amărât. 

— Ar mai fi ceva, desigur. Ar fi o tragedie să i se întâmple 
vreun necaz micului nostru vizitator. Ar fi groaznic să moară, de 
exemplu. Groaznic pentru toată ţara noastră, căci Imperiul 
Agatean are grijă de supuşii săi şi ne-ar şterge de pe faţa 
pământului la un semn. Un simplu semn. Şi ar fi cumplit şi 
pentru tine, Vânturache, deoarece în săptămânile care ar 
precede sosirea uriaşei flote imperiale de mercenari, unii dintre 
servitorii mei s-ar ocupa în mod special de tine, în speranţa că 
mânia răzbunătorilor căpitani va fi temperată la vederea leşului 
tău încă în viaţă. Există vrăji care pot împiedica sufletul să 
părăsească trupul, oricât de chinuit ar fi, şi... văd pe chipul tău 
că începi să înţelegi? 

— Nnneahhh. 

— Poftim? 

— Da, stăpâne. O să, ăăă, am grijă, adică o să mă străduiesc 
să am, vreau să zic, ăăă, o să încerc să am grijă de el să nu 
păţească nimic. (Şi după asta o să-mi iau o slujbă în iad, ca 
jongleur cu bulgări de zăpadă, adăugă el cu obidă, în intimitatea 
propriei tigve). 

— Perfect! Înţeleg că tu şi Doiflori sunteţi deja în cele mai 
bune relaţii. Un început excelent. După ce se va întoarce teafăr 
în tara lui, vei vedea că ştiu să fiu recunoscător. Aş putea chiar 
să renunţ la acuzaţiile împotriva ta. Mulţumesc, Vânturache, poţi 
pleca. 

Vânturache hotărî să nu mai ceară înapoi cei cinci rhinu care 
rămăseseră. Se retrase cu spatele, prudent. 

— A, şi încă ceva, spuse Patricianul, pe când vrăjitorul căuta 
clanţa pe pipăite. 

— Da, înălţimea voastră? răspunse el cu inima cât un purice. 

— Sunt convins că nici nu visezi să mai încerci să scapi de 


obligaţii fugind din oraş. Îmi pari un orăşean get-beget. Şi poţi fi 
sigur că lorzii celorlalte oraşe vor fi anunţaţi de situaţie până la 
lăsarea serii. 

— Vă asigur că nici nu mi-a trecut prin cap, stăpâne. 

— Serios? Atunci, în locul tău mi-aş da faţa în judecată pentru 
calomnie. 

Vânturache ajunse la Toba Spartă în mare fugă şi tocmai la 
timp ca să se ciocnească de un bărbat care ieşea din cârciumă 
cu spatele şi repede. Graba necunoscutului era în parte 
explicată de sulița care i se înfipsese în piept. Horcăi puternic şi 
căzu mort la picioarele vrăjitorului. Vânturache se uită după uşă 
şi se dădu repede înapoi, ca să lase să treacă o secure masivă, 
care-i flutură pe la ureche ca o potârniche. Probabil o lovitură la 
întâmplare, îi spuse o a doua privire prudentă aruncată în 
interiorul Tobei. Încăperea întunecoasă era plină de bărbaţi - 
mulţi dintre ei deja bucăţi, după cum îi confirmă o a treia privire, 
mai atentă - care se băteau de zor. Vânturache se feri de un 
scaun aruncat cu patimă, ce plană pe lângă el şi se sfărâmă pe 
partea opusă a străzii. Apoi se cufundă în marea de trupuri. 

Purta o robă de culoare închisă, care devenise şi mai închisă 
din cauza purtatului neîntrerupt şi a spălărilor neregulate. In 
penumbra răscolită, nimeni nu păru să bage de seamă o formă 
întunecată, care se târa disperată de la o masă la alta. La un 
moment dat, un luptător care se împleticea păşi înapoi şi calcă 
pe ceva de consistenţa unor degete. Un număr de obiecte de 
consistenţa unor dinţi i se înfipseră în gleznă. Bărbatul dădu un 
țipăt şi lăsă garda jos, suficient cât să permită unei spade, 
răsucite de un adversar mirat, să-l străpungă. 

Vânturache ajunse la scări sugându-şi mâna rănită şi alergând 
într-un chip curios, aplecat de şale. O săgeată se înfipse cu 
zgomot în balustrada de lângă el, făcându-l să scâncească. Urcă 
treptele fără să răsufle, aşteptându-se în orice clipă la o săgeată 
mai bine ţintită. 

Pe coridorul de sus îşi reluă, cu răsuflarea tăiată, poziţia 
verticală şi privi podeaua plină de cadavre. Un bărbos uriaş, cu o 
sabie însângerată în mână, încerca o uşă. 

— Hei! strigă Vânturache. 

Bărbatul se uită la el şi, aproape absent, scoase un cuţit din 
bandulieră si-l aruncă. Vânturache se lăsă în jos. In spatele lui se 
auzi un strigăt scurt, iar arcaşul, care tocmai ţintea, lăsă arma şi 


se apucă de beregată. Uriaşul tocmai se pregătea să scoată al 
doilea cuţit. Vânturache se uită în jur cu o privire hăituită, apoi, 
într-o improvizație disperată, se lansă într-o poză vrăjitorească. 
Işi aruncă un braţ înapoi. 

— Asoniti! Kyoruchal! Beazleblor! 

Bărbatul ezită. Ochii îi alunecară nervos într-o parte şi alta, 
aşteptând efectul vrăjii. Ajunse la concluzia că acesta nu avea 
să se producă abia în clipa în care Vânturache, alergând 
nebuneşte pe coridor, îi trase un şut zdravăn în vintre. În timp 
ce urla, apucându-se cu mâinile de locul dureros, vrăjitorul 
deschise uşa, sări înăuntru, o trânti în urma lui şi se sprijini de 
ea, gâfâind. 

Aici era linişte. Doiflori dormea cuminte în pat. lar la picioarele 
patului stătea Bagajul. 

Vânturache înaintă câţiva paşi, împins de lăcomie de parcă 
era pe roţi. Lada era deschisă. lnăuntru se vedeau pungi, iar 
dintr-una se vedea licărind aurul. Pentru o clipă, cupiditatea 
învinse prudenţa şi întinse mâna uşurel... dar la ce bun? N-ar fi 
apucat să se bucure de bani. Işi retrase mâna cu părere de rău 
şi fu surprins să vadă capacul lăzii tremurând uşor. Nu se 
mişcase cumva, ca legănat de vânt? 

Vânturache îşi privi degetele, apoi capacul. Părea greu şi era 
ferecat în alamă. Acum stătea neclintit. 

Care vânt? 

— Vânturache! 

Doiflori sări din pat. Vrăjitorul sări şi el înapoi, schimonosindu- 
și fata într-un zâmbet. 

— Dragul meu, tocmai la timp! Să mâncăm şi apoi sunt sigur 
că ai pregătit un program grozav pentru după-amiază. 

— Aăă... 

— Excelent! 

Vânturache oftă prelung. 

— Ascultă, zise rugător, hai să mâncăm în altă parte. Jos s-au 
cam luat la bătaie. 

— O încăierare de tavernă? De ce nu m-ai trezit? 

— Păi, vezi tu, am... Ce? 

— Credeam că m-am făcut înţeles azi dimineaţă, Vânturache. 
Vreau să văd viaţa autentică a Morporkului, piaţa de sclavi, 
Fundătura  Fetiţelor, Templul Zeilor  Mărunţi, Breasla 
Cerşetorilor... şi o încăierare autentică într-o tavernă. O notă 


bănuitoare se strecură în vocea lui Doiflori. Aveţi toate astea, 
nu-i aşa? Ştii tu, lupte cu oameni agăţaţi de candelabre, lupte 
între spadasini cocoţaţi pe mese, chestii de genul celor în care 
se bagă mereu Hrun Barbarul şi Nevăstuică. Inţelegi - chestii 
incitante! 

Vânturache se lăsă pe marginea patului. 

— Vrei să vezi o încăierare? întrebă. 

— Da. Ce-i rău în asta? 

— Păi, de exemplu, faptul că oamenii sunt răniţi. 

— Ah, dar nu mă gândeam să ne batem şi noi. Vreau doar să 
văd cum e. Şi pe câţiva din faimoşii voştri eroi. Aveţi câţiva, nu? 
Nu sunt doar poveşti marinăreşti? Şi, spre uimirea vrăjitorului, 
tonul lui Doiflori era aproape rugător. 

— Avem, avem, zise repede Vânturache. Şi-i zugrăvi în minte, 
iar gândul îi dădu fiori. 

Toţi eroii de la Marea Circulară treceau mai devreme sau mai 
târziu pe sub porţile Ankh-Morporkului. Majoritatea proveneau 
din triburile barbare de lângă Miezul îngheţat, care practica un 
fel de export de eroi. Aproape toţi aveau săbii magice 
rudimentare, ale căror vibrații armonice eliberate în planul 
astral dădeau peste cap orice experiment vrăjitoresc mai de 
doamne-ajută pe o rază de mai multe leghe, dar nu de-aici 
proveneau obiecțiile lui Vânturache. El se lăsase de magie, deci 
nu-l deranja faptul că la simpla apariţie a unui erou la porţile 
oraşului  retortele explodau şi demonii începeau să se 
materializeze prin tot Cartierul Vrăjitorilor. Nu, ce nu-i plăcea lui 
la eroi era dispoziţia lor sumbră până la suicid când erau treji şi 
dementă până la homicid când erau beţi. In plus, erau şi prea 
mulţi. Câteva din traseele de aventură de pe lângă oraş 
ajungeau vara un adevărat furnicar. Era chiar vorba să se 
organizeze în schimburi. Îşi frecă nasul. Singurii eroi care 
meritau să fie băgaţi în seamă erau Bravd şi Nevăstuică, plecaţi 
din oraş pentru moment, şi Hrun Barbarul, care după 
standardele de la Miez era practic de nivel academic, pentru că 
reuşea să gândească fără să-şi mişte buzele. Se vorbea că Hrun 
ar fi hălăduit pe undeva în Sensul Rotirilor. 

— Ascultă, zise el în sfârşit, ai întâlnit vreodată un barbar? 
Doiflori scutură din cap. Aşa mă temeam şi eu. Ei bine, barbarii 
sunt... 

De afară se auzi un tropăit de picioare, iar din tavernă o larmă 


puternică. Urmă un zgomot pe scări. Uşa fu trântită de perete 
înainte ca Vânturache să aibă prezenţa de spirit să se arunce pe 
fereastră. Dar în loc de huiduma înnebunită de lăcomie pe care 
se aştepta să o vadă, se trezi privind la faţa roşie şi rotundă a 
unui sergent din Gardă. Îşi reluă respiraţia. Desigur. Garda avea 
totdeauna grijă să nu intervină prea devreme într-o încăierare în 
care şansele nu înclinau masiv în favoarea ei. O slujbă în Gardă 
aducea o pensioară bună şi atrăgea genul de oameni prudenti, 
grijulii. 

Sergentul se uită cu furie la Vânturache, apoi cu interes la 
Doiflori. 

— Totul e în regulă aici? 

— Da, perfect, răspunse vrăjitorul. Aţi fost reţinuţi altundeva, 
nu? Sergentul îl ignoră. 

— El e străinul? se interesă dânsul. 

— Noi tocmai plecam, zise repede Vânturache şi o dădu pe 
trobeză. Doiflori, cred că trebuie să prânzim în altă parte. Ştiu 
eu nişte locuri. 

leşi pe coridor afişând cât mai mult aplomb. Doiflori îl urmă, 
iar în câteva secunde se auzi şi geamătul strangulat al 
sergentului, după ce Bagajul îşi închisese brusc capacul, se 
ridicase, se întinsese şi o luase la trap după ei. 

Membrii Gărzii scoteau cadavrele din încăperea de dedesubt. 
Nu existau supraviețuitori. Garda se asigurase de acest lucru, 
lăsându-le tuturor suficient timp s-o şteargă pe uşa din dos, un 
compromis elegant între prudenţă şi justiţie, care convenea 
ambelor părţi. 

— Cine sunt oamenii aceştia? întrebă Doiflori. 

— Nişte oameni acolo, zise Vânturache. Şi înainte să se poată 
opri, o parte a creierului lui, care nu avea de lucru, prelua 
controlul asupra gurii, făcându-l să adauge: Nişte eroi, de fapt. 

— Serios? 

Când eşti cu un picior în Mlaştina Cenugşie din H'rull, e mai 
uşor să te arunci drept în ea decât să continui să te mai zbaţi. 
Vânturache îşi dădu drumul. 

— Da, ăla de acolo e Erig Braţdefier, iar celălalt e Zenel cel 
Negru... 

— Hrun Barbarul, nu e pe aici? zise Doiflori, uitându-se avid în 
jur. Vânturache trase adânc aer în piept. 

— E ăsta din spate, spuse. 


Minciuna era atât de gogonată încât undele stârnite de ea 
într-un plan astral inferior ajunseră până în Cartierul Vrăjitorilor 
de peste râu, unde prinseră o viteză uriaşă de la valul masiv de 
putere care plutea în permanenţă asupra locului şi se întoarseră 
cu forţă sălbatică asupra Mării Circulare. O undă armonică 
ajunse până la însuşi Hrun, care tocmai se lupta cu nişte gnoli: 
pe o margine de prăpastie gata să se surpe, undeva în Munţii 
Caderack, provocându-i un moment de disconfort inexplicabil. 

Intre timp, Doiflori ridicase capacul Bagajului şi extrăgea 
grăbit din adâncul lui un cub negru şi greu. 

— Fantastic, zise el, n-o să le vină să creadă celor de acasă! 

— Ce tot zice? întrebă neîncrezător sergentul. 

— E bucuros că ne-aţi salvat, explică Vânturache. Se uită 
pieziş la cutia neagră, de parcă s-ar fi aşteptat să explodeze sau 
să emită cine ştie ce sunete muzicale ciudate. 

— Aha, făcu sergentul. Şi el se uita lung la cutia neagră. 

Doiflori le zâmbi fericit. 

— Aş vrea să înregistrez evenimentul, spuse el. Crezi că îi poţi 
ruga să treacă toţi lângă fereastră? Nu durează decât o clipă. Şi, 
ăăă, Vânturache? 

— Da? 

Doiflori se ridică pe vârfuri ca să-i şoptească ceva la ureche. 

— Presupun că ştii ce-i ăsta, nu? A 

Vânturache se mai uită o dată la cutie. In centrul uneia dintre 
fete avea un ochi rotund de sticlă, iar în spate o manivelă. 

— Nu în totalitate, răspunse el. 

— E un aparat de făcut imagini rapide, zise Doiflori. O invenţie 
relativ recentă. Sunt destul de mândru de el, dar, înţelegi, nu 
cred că aceşti domni ar... vreau să zic că s-ar putea să fie 
oarecum temători. Poţi să le explici tu? O să-i recompensez 
pentru timpul pierdut, desigur. 

— Are o cutie cu un demon care pictează, zise scurt 
Vânturache. Faceţi ce vă zice nebunul şi o să vă dea nişte aur. 
Gărzile zâmbiră nervos. 

— Aş vrea să te am şi pe tine în pictură, Vânturache. Aşa-i 
mai bine. Doiflori scoase discul de aur pe care Vânturache îl 


observase mai devreme, se chiori la el o clipă, mormăi „Treizeci 

3 Gnol - fiinţă imaginară, pe care autorul o descrie drept „un fel de troll, dar fără atâta 
inteligenţă şi nobleţe sufletească” (Terry Pratchett şi Stephen Briggs, „The Discworld 
Companion”, Londra, editura Gollancz, 1997). (n.t.) 


de secunde ar cam fi suficient” şi apoi zise voios: Zâmbiţi, vă 
rog! 
—Zâmbiţi, mârâi şi Vânturache. Din cutie se auzi un zgomot. 
— Bun. 


Undeva, deasupra discului, al doilea albatros se ridică sus, în 
văzduh. Atât de sus încât ochişorii lui sălbatici, portocalii 
cuprindeau întreaga lume şi sclipitoarea Mare Circulară care o 
înconjura. De unul din picioare avea prinsă o capsulă galbenă cu 
un mesaj. Dedesubt, ascuns de nori, albatrosul care adusese 
mai devreme un mesaj pentru Patricianul din Ankh Morpork 
zbura alene înapoi spre casă. 


Vânturache se uita uimit la bucata de sticlă din fata lui. Se 
vedea pe el însuşi, zugrăvit cu grijă, o siluetă mică şi colorată ca 
la carte, în faţa unui grup de membri ai Gărzii cu feţele crispate 
de spaimă. Un murmur de groază nerostită în cuvinte se ridică 
dinspre bărbaţii adunaţi în jurul lui, care-şi lungeau gâturile să 
vadă imaginea. 

Rânjind, Doiflori scoase un pumn de monede mai mici, în care 
Vânturache recunoscu sfertul de rhinu. Îi făcu vrăjitorului cu 
ochiul. 

— Am mai avut astfel de probleme în timpul escalei din 
Insulele Brune, povesti el. Credeau că iconograful le fură şi câte 
o bucăţică de suflet. Te pufneşte râsul, nu-i aşa? 

— Mda, făcu Vânturache, iar apoi, pentru că îşi dădu seama 
că asta nu ajunge pentru a întreţine conversaţia, adăugă: Nu 
prea seamănă cu mine, totuşi. 

— E uşor de mânuit, continuă Doiflori fără să-i dea atenţie. 
Uite, tu nu trebuie decât să apeşi pe butonul ăsta. De rest se 
ocupă iconograful. Acum eu o să stau acolo, lângă Hrun, să-mi 
faci şi mie o pictură. 

Monedele potoliră agitația gărzilor, aşa cum numai aurul 
poate, iar Vânturache fu uimit să constate că, jumătate de 
minut mai târziu, ţinea în mână un portret de sticlă al lui 
Doiflori, care agita o uriaşă spadă ştirbită şi zâmbea de parcă i 
se îndepliniseră toate visele. 


Prânziră într-un mic local de lângă Podul de Alamă, cu Bagajul 
cuibărit sub masă, la picioarele lor. Mâncarea şi băutura, mult 


mai bune decât cele cu care era învăţat Vânturache, avură darul 
să-l calmeze. Până la urmă nu va fi aşa rău, se gândi el. Cu 
puţină inventivitate şi spirit de improvizație o să se descurce. 

Şi Doiflori părea dus pe gânduri. Privind meditativ în cupa de 
vin, zise: 

— Încăierările de tavernă sunt destul de frecvente aici, 
presupun? 

— Da, destul. 

— Fără îndoială că amenajările interioare şi instalaţiile sunt 
distruse, nu? 

— Amena... a, înţeleg. Vrei să zici bănci, mese şi alte alea. 
Presupun că da. 

— Trebuie să fie destul de neplăcut pentru hangii. 

— Nu m-am gândit niciodată. Cred că face parte din riscurile 
meseriei. 

Doiflori îl privi gânditor. 

— Aş putea să dau o mână de ajutor, zise el. Riscurile sunt 
meseria mea. Pe cuvânt, mâncarea asta e cam grasă, nu ţi se 
pare? 

—Tu ai spus că vrei să încerci nişte mâncare tipic 
morporkiană. Ce ziceai de riscuri? 

— Păi, ştiu totul despre riscuri. Ele sunt meseria mea. 

— Da, ai mai spus. Şi nu te-am crezut nici prima dată. 

— A, păi eu nu-mi asum riscuri. Cel mai periculos lucru care 
mi s-a întâmplat la muncă a fost să răstorn călimara cu 
cerneală. Eu le evaluez. Zi după zi. Ştii care sunt şansele ca o 
anumită casă să ia foc în cartierul Triunghiul Roşu din Bes 
Pelargic? Cinci sute treizeci şi opt la unu. Eu am făcut calculele, 
adăugă el, cu oarecare mândrie. 

— Pentru... Vânturache încercă să-si ascundă un râgâit... ce? 
Scuze. Îşi mai turnă vin. 

Doiflori făcu o pauză. 

— Nu pot să-ţi explic în trobeză. Nu cred că trobii au vreun 
cuvânt pentru chestia asta. In limba noastră se cheamă... ŞI 
rosti o alăturare de silabe străine. 

— Aşi-gură-are, repetă Vânturache. Ce cuvânt caraghios. Ce- 
nseamnă? 

—Păi, să zicem că ai o corabie încărcată cu... lingouri de aur, 
de pildă. Poate să fie surprinsă de o furtună sau să fie atacată 
de pirați. Tu nu vrei să se întâmple aşa ceva, deci cumperi o pol- 


iță-de-aşi-gură-are. Eu calculez ce şanse are încărcătura să se 
piardă pe baza buletinelor meteo şi a listelor cu atacuri 
piratereşti din ultimii 20 de ani, apoi mai pun ceva de la mine, 
iar tu îmi plăteşti bani în funcţie de acele şanse... 

. plus acel ceva... preciza Vânturache, ridicând solemn un 
deget. 

„iar dacă încărcătura se pierde, eu îţi rambursez banii. 

— Ranbusez...? 

— Îţi plătesc valoarea încărcăturii, explică răbdător Doiflori. 

— Aha, pricep. E ca un pariu, nu? 

— Un rămăşag? Într-un fel. 

— Şi faci bani cu această ași/-gură-are? 

— Îţi aduce un beneficiu la fiecare investiţie, desigur. 

Învăluit de lumina caldă, gălbuie a vinului, Vânturache încercă 
se se gândească la aşi-gură-are în condiţiile Mării Circulare. 

— Nu cre’ că-nţeleg io această aș/-gură-are, spuse el hotărât, 
în timp ce urmărea leneş lumea care prindea să se învârtească 
în jurul lui. Magie, da. Aia înţeleg. 

Doiflori râse. 

— Magia e una şi sunetul reflectat-al-spiritelor-subterane e 
alta, zise el. 

— Şe? 

— Ce? 

— Se cuvânt aiurea ai zis? insistă Vânturache. 

— Sunet-reflectat-al-spiritelor-subterane? 

— N-am auzit de el. 

Doiflori încercă să-i explice. 

Vânturache încercă să înţeleagă. 


În lunga după-amiază ce urmă făcură turul oraşului în Sensul 
Rotirilor. Doiflori mergea în frunte, cu ciudata cutie pentru 
picturi atârnată de gât cu o curea. Vânturache se târa în urma 
lui, scâncind din când în când şi verificând dacă mai are capul 
pe umeri. Îi mai urmau şi alţii. Într-o metropolă unde execuțiile 
publice, duelurile, rivalităţile dintre vrăjitori şi alte evenimente 
ciudate punctau cu regularitate viaţa de zi cu zi, locuitorii 
aduseseră profesiunea de băgător de seamă pe cele mai înalte 
culmi ale perfecțiunii. Toţi erau gură-cască profesionişti. In orice 
caz, Doiflori lua imagine după imagine cu oameni angajaţi în 
ceea ce el numea „activităţi specifice”. Şi cum o monedă de un 


sfert de rhinu îşi schimba proprietarul în urma fiecărei picturi, în 
curând o ceată de nouveaux-riches, fericiţi şi uluiţi, îl urmau pe 
acest nebun, ca să fie acolo în caz că ar exploda într-o ploaie de 
aur. 

La Templul lui Sek cel cu Şapte Braţe, preoţii şi meşterii de 
transplanturi de cord rituale fură convocați de urgenţă şi căzură 
de acord că statuia cât zece staturi de om a lui Sek este prea 
sacră pentru a fi pusă într-o pictură magică. Totuşi, după ce 
încasară doi rhinu, consimţiră că poate nu era chiar într-atât de 
sacră. 

Un popas prelungit în Fundătura Fetiţelor se soldă cu un 
număr de imagini instructive şi pitoreşti, dintre care Vânturache 
reţinu câteva asupra propriei persoane, pentru a le studia mai 
bine în intimitate. Pe măsură ce capul i se limpezea de aburii 
alcoolului, începea să-şi pună serios întrebări despre modul în 
care funcţiona iconograful. 

Chiar şi un vrăjitor ratat ştia că unele substanţe sunt sensibile 
la lumină. Poate că plăcile de sticlă erau procesate după o 
metodă secretă şi îngheţau lumina care trecea prin ele? Sau 
Ceva de genul ăsta. Vânturache avea adesea bănuiala că există 
Ceva şi mai tare ca magia. De obicei, rămânea dezamăgit. 

Oricum, în curând folosi fiecare ocazie de a mânui el cutia. 
Doiflori era foarte încântat, pentru că aşa putea să apară şi el în 
picturi. Astfel constată Vânturache un lucru ciudat. Aparatul 
conferea un soi de putere celui care-l folosea, în sensul că orice 
om aflat în faţa hipnoticului ochi de sticlă asculta supus cele mai 
tiranice ordine cu privire la poziţia şi expresia sa. Şi tocmai în 
timp ce era angajat în studiul acestui fenomen, undeva, în Piaţa 
Lunilor Sparte, se produse dezastrul. 

Doiflori poza alături de un vânzător de amulete copleşit de 
mirare, iar gloata de admiratori de ultimă oră îl urmărea cu 
interes, în caz că ar fi făcut vreo tâmpenie hazlie. 

Vânturache se lăsă pe un genunchi, să aranjeze mai bine 
imaginea, şi apăsă pe mânerul fermecat. 

Cutia zise: „Nu merge, am rămas fără roz”. O uşiţă până 
atunci nevăzută se deschise în fata ochilor săi. Un umanoid mic, 
verde şi desfigurat de negi se aplecă în afară, arătând cu gheara 
o paletă plină de culori, şi ţipă la el. 

— Nu mai am roz, pricepi? chiţăi omuleţul. Degeaba tot apeşi 
pe buton dacă nu mai e roz, nu-i aşa? Dacă vroiai roz, nu trebuia 


să faci atâtea picturi cu dame tinere, da? De-acum încolo, picturi 
monocrome. Ne-am înţeles? _ 

—Da, sigur, ne-am înţeles, zise Vânturache. Într-un cotlon 
întunecat al cutiei i se păru că zăreşte un şevalet şi un pătuţ cu 
lenjeria în dezordine. Speră că doar i se pare. 

— Sper că ai priceput, zise drăcuşorul şi trânti uşa. Lui 
Vânturache i se păru că aude bombăneli surde şi zgomotul unui 
scaun târşâit pe podea. 

— Doiflori... începu el, ridicând privirea. 

Doiflori dispăruse. În timp ce Vânturache scruta mulţimea şi 
fiori de groază îi străbăteau şira spinării, simţi o împunsătură 
uşoară în şale. 

— Întoarce-te încetişor, rosti o voce ca mătasea neagră, sau 
ia-ti adio de la rinichi. 

Gloata privea cu interes. Se vădea a fi o zi bună. 

Vânturache se întoarse încet, simțind cum vârful unei săbii îi 
zgârie coastele. La celălalt capăt al lamei, îl recunoscu pe Stren 
Withel - hoţ, spadasin necruţător, aspirant fără noroc la titlul de 
cel mai rău om din lume. 

— Bună, spuse el cu glasul stins. La câţiva metri mai încolo, 
zări cum doi indivizi lipsiţi de amabilitate ridicau capacul 
Bagajului, arătând lacomi spre sacii cu aur. Withel zâmbi. Pe 
fata lui brăzdată de cicatrice, zâmbetul producea un efect 
înspăimântător. 

— Te ştiu, zise el. Un vrăjitor de doi bani. Ce-i chestia aia? 

Vânturache observă cum capacul Bagajului începe să tremure 
uşor, desi nu bătea vântul. lar el avea încă în mână cutia de 
imagini. 

—Asta? Face picturi, zise el vesel. Hei, ia mai zâmbeşte aşa, 
bine? Se dădu puţin înapoi şi fixă cutia. Pentru o clipă, Withel 
ezită. 

— Ce? făcu el. 

— Excelent, rămâi aşa... zise Vânturache. 

Hoţul se opri un moment, apoi scoase un muget şi ridică 
sabia. 

Se auzi un clămpănit şi un duet de urlete oribile. Vânturache 
nu se uită înapoi, de teamă că va vedea lucruri îngrozitoare, iar 
când Withel îl căută din nou cu privirea, el era deja la capătul 
celălalt al pieţei şi continua să accelereze. 


Albatrosul cobori în cercuri largi şi lente, care sfârşiră cu o 
zbatere lipsită de graţie a aripilor şi cu o bufnitură greoaie, 
atunci când ateriza pe platforma din curtea de păsări a 
Patricianului. 

Îngrijitorul păsărilor, care moţăia la soare, nemaiaşteptându- 
se la un mesaj internaţional atât de curând după albatrosul de 
dimineaţă, sări în picioare, privind buimac în jur. Câteva 
secunde mai târziu străbătea în fugă coridoarele palatului, 
ducând capsula şi sugându-şi rana urâtă de cioc de pe dosul 
palmei, căpătată după ce, de atâta uimire, lăsase prudenţa la o 
parte. 

Vânturache alerga pe o alee, fără să ţină seama de strigătele 
furioase care veneau din cutia de imagini, şi sări un zid înalt, cu 
poalele robei sale ferfeniţite fluturând în jurul lui ca penele unui 
corb jumulit. Ateriză în curticica unui magazin de covoare, 
împrăştiind marfa şi clienţii, plonjă spre uşa din dos aruncând 
din mers nişte scuze, derapă pe o altă alee şi se opri, în 
echilibru periculos, chiar când era gata să cadă pe neaşteptate 
în Ankh. 

Se spune că există fluvii mistice, o picătură din apa cărora 
poate ucide un om. După trecerea sa tulbure prin oraşul 
îngemănat, Ankhul putea să se numere printre acestea. 

Undeva, în urmă, strigătele furioase pe care le stârnise fură 
înlocuite de ţipete înspăimântate. Vânturache se uită în jur 
disperat după o barcă sau un punct de sprijin pe zidurile netede 
din dreapta şi din stânga. Era prins în capcană. 

Nechemat, descântecul i se ivi în minte. Poate nu e corect să 
spunem că Vânturache îl învățase. Mai curând descântecul îl 
învățase pe el. Episodul dusese la exmatricularea sa din 
Universitatea Nevăzută: pentru un pariu, îndrăznise să deschidă 
ultimul exemplar existent al grimoir-ului ce aparţinea creatorului 
însuşi - Cartea Octavo - în timp ce bibliotecarul era ocupat cu 
altceva... Descântecul sărise dintre pagini şi se cuibărise 
imediat în adâncul minţii lui, de unde nici talentele reunite ale 
Facultăţii de Medicină nu mai reuşiseră să-l extragă. De care 
anume descântec era vorba, nimeni nu putuse să afle, dar se 
ştia că era una din cele opt vrăji fundamentale, întreţesute în 
însăşi textura spaţiului şi timpului. 

De atunci, avusese tendinţa îngrijorătoare ca, de câte ori 
Vânturache se simţea doborât sau ameninţat în mod special, să 


încerce să se facă rostit. 

Vrăjitorul strânse dinţii, dar prima silabă îşi croi drum prin 
colţul gurii. Mâna stângă i se ridică de la sine şi, în timp ce forţa 
magică îl învârtea în loc, începu să emită scântei octarine... 

Bagajul apăru atunci de după colţ, cu cele câteva sute de 
genunchi mişcându-i-se ca nişte pistoane. 

Vânturache rămase cu gura căscată. Descântecul pieri, 
nerostit. 

Lada nu părea nicidecum incomodată de covorul drapat 
şmechereşte în jurul ei, nici de hoţul care-i atârna de capac. ŞI 
care alcătuia împreună cu lada o interesantă natură... moartă. 
Alături, pe capac, se zăreau resturile a două degete de 
apartenenţă necunoscută. 

Bagajul se opri la câţiva metri de vrăjitor şi după câteva clipe 
îşi retrase picioarele. Nu avea ochi, propriu-zis, dar vrăjitorul 
putea să jure că se uita fix la el. Aşteptând ceva. 

— Marş, spuse el fără convingere. Lada nu se clinti, dar 
deschise puţin capacul, lăsând să cadă leşul hoţului. 

Vânturache îşi aminti de aur. Probabil că lada avea nevoie de 
un stăpân. Oare în absenţa lui De iflori îl adoptase pe el? 

Pe râu se schimba fluxul şi în lumina galbenă a după-amiezii 
se puteau vedea gunoaiele plutind spre zăgazuri la vreo câteva 
aruncături de băț în josul apei. Nu dură decât o clipă să-l facă pe 
hoţul mort să li se alăture. Chiar dacă ar fi fost găsit mai târziu, 
nimeni n-ar fi avut nimic de comentat. Şi, în plus, rechinii din 
Ankh erau obişnuiţi cu mese regulate şi mâncare solidă. 

Vânturache urmări trupul cum se îndepărtează, gândindu-se 
la următoarea mişcare. Bagajul plutea, probabil. Nu trebuia 
decât să aştepte să se însereze ca să o ia spre vărsarea râului 
odată cu fluxul. Mai în vale era plin de locuri neumblate, unde ar 
fi putut acosta, şi dacă Patricianul chiar trimisese vorbă despre 
el, un rând nou de haine şi un ras rezolvau problema. În orice 
caz, mai erau şi alte ţinuturi, iar el se descurca uşor în multe 
limbi străine. Să ajungă numai la Chimera sau la Gonim sau 
Ecalpon, şi nici cu o jumate de duzină de armate nu l-ar mai 
putea aduce înapoi. Şi-apoi... bogăţie, confort, siguranţă... 

Mai era, desigur, şi problema lui Doiflori. Vânturache îşi 
acordă un moment de tristeţe. 

— Putea fi şi mai rău, spuse el în chip de rămas bun. Puteam 
să fiu eu. 


Abia când încercă să facă prima mişcare îşi dădu seama că 
roba îi era prinsă în ceva. Răsucindu-şi gâtul, văzu că era 
ţintuită ferm de capacul Bagajului. 


— Ah, Gorfal, spuse Patricianul afabil. Intră. la loc. Pot să te 
îndemn să guşti o stea de mare în caramel? 

— Sunt la porunca ta, stăpâne, mai puţin în domeniul 
echinidelor conservate, spuse calm bătrânul. 

Patricianul ridică din umeri şi arătă spre sulul de pe masă. 

— Citeşte asta, zise. 

Gorfal luă pergamentul şi ridică uşor dintr-o sprânceană când 
văzu cunoscutele ideograme ale Imperiului de Aur. Citi în linişte 
preţ de aproximativ un minut, apoi întoarse sulul, ca să studieze 
cu mare atenţie sigiliul de pe faţă. 

— Eşti recunoscut drept un mare expert în probleme 
imperiale, reluă Patricianul. Poţi să-mi explici? 

— Cunoaşterea Imperiului constă mai puţin în notarea 
diverselor evenimente cât în studierea unui anumit tip de 
gândire, spuse bătrânul diplomat. Mesajul este curios, da, dar 
nu surprinzător. 

— Azi dimineaţă împăratul mi-a dat - Patricianul îşi îngădui 
aici luxul unei strâmbături - mi-a dat instrucțiuni, Gorfal, să-l 
protejez pe acest personaj, Doiflori. Acum se pare că trebuie să 
pun să-l omoare. Nu ţi se pare surprinzător? 

— Nu. Împăratul e doar un copil. E idealist. Entuziast. Un zeu 
pentru poporul lui. În timp ce scrisoarea sosită acum este, dacă 
nu greşesc amarnic, de la Nouă Oglinzi Rotitoare, Marele Vizir. 
Acesta a îmbătrânit în serviciul mai multor împărați. li priveşte 
ca pe un ingredient necesar, dar obositor, pentru controlarea cu 
succes a Imperiului. Lui nu-i plac lucrurile nelalocul lor. Imperiul 
nu a fost clădit lăsând lucrurile la întâmplare. Aceasta este 
viziunea sa. 

— Încep să înţeleg, spuse Patricianul. 

— Exact, zâmbi Gofal în barbă. Acest turist e ceva nelalocul 
lui. După ce i-a îndeplinit stăpânului său voia, Nouă Oglinzi 
Rotitoare îşi va face, sunt convins, propriile aranjamente ca să 
se asigure că niciun călător de aiurea nu va putea să se întoarcă 
acasă aducând cu el boala nemulțumirii. Imperiului îi place ca 
oamenii să stea acolo unde sunt puşi. Cu atât mai convenabil 
dacă acest Doi Flori dispare pentru totdeauna în ţinuturile 


barbare. Adică aici, stăpâne. 

— Şi care e sfatul tău? 

Gofal ridică din umeri. 

— Să nu faci nimic. Lucrurile se vor rezolva în mod sigur de la 
sine. Totuşi, spuse scărpinându-se gânditor după ureche, poate 
că Breasla Asasinilor...? 

— A, da, spuse Patricianul. Breasla Asasinilor. Cine mai e 
preşedinte acolo? 

— Zlorf Picior-de-Lână, stăpâne. 

— Vorbeşte tu cu el, bine? 

— Desigur, stăpâne. 

Patricianul încuviinţă din cap. Era o uşurare. Era de acord cu 
Nouă Oglinzi Rotitoare - viaţa e şi aşa dificilă. Oamenii ar trebui 
să stea acolo unde sunt puşi. 


Constelații strălucitoare îşi revărsau lumina asupra Discului. 
Unul câte unul, comercianții îşi închideau prăvăliile. Unul câte 
unul, şuţii, tâlharii, hoţii căţărători, piromanii, târfele, iluzioniştii 
şi alţi păcătoşi se trezeau şi luau micul dejun. Vrăjitorii îşi 
vedeau de treburile lor polidimensionale. În noaptea aceea avea 
loc conjuncţia a două planete influente şi deja atmosfera din 
Cartierul Vrăjitorilor era învăluită în ceața primelor descântece. 

— Ascultă, zise Vânturache. Aşa nu ajungem nicăieri. Făcu un 
pas lateral. Bagajul îl urmă conştiincios, cu capacul întredeschis 
ameninţător. Vânturache se gândi pentru o clipă să facă un salt 
disperat ca să scape. Capacul clănţăni, anticipându-i mişcarea. 
Oricum, îşi spuse el deznădăjduit, blestemăţia o să-i dea din nou 
de urmă. Avea privirea aia de câine. Chiar dacă făcea rost de un 
cal, avea bănuiala neplăcută că lada l-ar fi urmat, în ritmul ei. 
Fără încetare. Traversând râuri şi oceane. Câştigând teren în 
fiecare noapte, în timp ce el trebuia să se odihnească. Şi într-o 
bună zi, în cine ştie ce oraş exotic şi după cine ştie câţi ani, ar fi 
auzit sunetul a sute de picioruşe accelerând pe caldarâmul din 
spatele său... 

— Faci o mare greşeală, gemu el. Nu e vina mea! Nu eu l-am 
răpit! 

Lada înaintă puţin. Mai rămăsese doar o bucată îngustă şi 
soioasă de bordură între călcâiele lui Vânturache şi fluviu. Nu-i 
trebui decât un moment de luciditate ca să realizeze că lada 
înota oricum mai repede decât el. Incercă să-şi imagineze cum 


ar fi să se înece în Ankh. 

— N-o să se lase până nu-i faci pe plac, spuse o voce firavă, 
pe un ton de conversaţie. 

Vânturache se uită la iconograful care îi atârna în continuare 
la gât. Uşiţa era deschisă, iar drăcuşorul se sprijinea de prag, 
fumând o pipă şi urmărind amuzat derularea evenimentelor. 

— Măcar o să te trag şi pe tine după mine, replică Vânturache 
printre dinţi. 

Aghiuţă scoase pipa din gură. 

— Ce-ai zis? întrebă. 

— Am zis că o să te trag după mine, ce dracu'! 

— Cum doreşti. Ciocăni cu subînţeles în lemnul cutiei de 
picturi. Vedem noi cine se duce primul la fund. 

Bagajul căscă şi mai avansa un centimetru. 

— Bine, bine, spuse Vânturache enervat. Dar trebuie să mă 
laşi să mă gândesc. 

Bagajul se dădu înapoi încet. Vânturache înaintă şi el până pe 
o bucată de uscat mai sigură, apoi se aşeză cu spatele rezemat 
de un zid. Dincolo de fluviu străluceau luminile oraşului Ankh. 

— Eşti vrăjitor, spuse pictorul-drăcuşor. O să găseşti tu o cale 
să dai de el. 

— Mă tem că nu sunt un vrăjitor atât de grozav. 

— Poţi să-i ataci pe toţi şi să-i transformi în viermi, adăugă 
drăcuşorul încurajator, ignorând ultima remarcă. 

— Ba nu. Transformarea în animale e o vrajă de Nivelul al 
Optulea. Eu nu mi-am terminat studiile. Ştiu un singur 
descântec. 

— Bun şi ăla. 

— Mă îndoiesc, spuse Vânturache disperat. 

— Dar ce ştie să facă? 

— Mi-e greu să-ţi spun. Nu prea vreau să vorbesc despre asta. 
Dar sincer, oftă el, vrăjile astea nu-s prea grozave, în general. 
Durează trei luni să memorezi chiar şi una simplă, şi după ce-ai 
folosit-o huşti! S-a dus. Asta-i tâmpenia cu magia, înţelegi. 
Petreci douăzeci de ani ca să înveţi vraja care-ţi aduce fecioare 
dezbrăcate în dormitor şi când în sfârşit o rosteşti eşti atât de 
otrăvit de aburi de mercur şi orbit de lecturile interminabile din 
grimoire vechi încât nu mai ştii ce urmează. 

— Nu mi-am închipuit că aşa stau lucrurile, spuse drăcuşorul. 

— Hei, ia ascultă. Ceva nu-i în regulă. Când Doiflori mi-a zis că 


în Imperiu au un tip mai bun de magie am crezut... am crezut... 

Drăcuşorul aşteptă continuarea. Vânturache înjură în sinea 
lui. 

— Ca să fiu cinstit, am crezut că nu se referea la magie. Nu 
magie propriu-zisă. 

— Dar de care? 

Vânturache începu să se simtă de-a dreptul mizerabil. 

— Nu ştiu, spuse. Un alt mod de-a face lucrurile, probabil. 
Ceva care să aibă sens. Domesticirea... domesticirea fulgerelor, 
de exemplu, sau aşa ceva. 

Drăcuşorul îi aruncă o privire binevoitoare, dar plină de milă. 

— Fulgerele sunt suliţele aruncate de uriaşii furtunii atunci 
când se luptă între ei, spuse el blând. Un fenomen meteorologic 
stabilit. Nu le poţi domestici. 

— Ştiu, spuse Vânturache cu un aer nenorocit. Asta-i hiba 
teoriei. 

Micul diavol încuviinţă din cap şi dispăru în adâncurile 
iconografului. După câteva momente, Vânturache simţi un miros 
de şuncă prăjită. Aşteptă până când stomacul lui nu mai putu 
suporta şi bătu în cutie. Drăcuşorul îşi făcu din nou apariţia. 

— M-am gândit la ce ai spus, zise înainte ca Vânturache să 
apuce să deschidă gura. Chiar dacă reuşeşti să-l domesticeşti, 
cum îl faci să tragă la căruţă? 

— Ce naiba spui acolo? 

— Fulgerul. El merge-n sus şi-n jos, pe când tu vrei să facă 
hăis, cea. Şi, oricum, probabil că şi-ar arde hamurile. 

— Nu fulgerul mă interesează pe mine. Cum pot să gândesc 
pe stomacul gol? 

— Păi mănâncă ceva, logic. 

— Cum? De câte ori fac o mişcare, blestemata de ladă îşi 
arată balamalele la mine. 

Bagajul, pe fază, căscă rapid din capac. 

— Vezi? 

— Nu încearcă să te muşte. Are mâncare înăuntru. N-are ce 
face cu tine lihnit de foame. 

Vânturache se uită în cotloanele întunecate ale Bagajului. 
Erau, într-adevăr, în vălmăşagul de cutii şi pungi cu aur, câteva 
sticle şi pachete învelite în hârtie unsuroasă. Râse cinic, căută 
pe pontonul abandonat până găsi o bucată de lemn de lungimea 
potrivită, o propti cât mai politicos posibil în spaţiul dintre capac 


şi ladă şi scoase unul din pachete. Conţinea biscuiţi, care se 
dovediră tari ca lemnul de diamant. 

— Hir-ar să hie, mormăi el, pipăindu-şi dinţii. 

— Biscuiţii Digestivi pentru Voiaj ai Căpitanului Optpantere, 
rosti aghiuţă din uşa cutiei. Multe vieţi au salvat pe mare. 

— Sunt convins. li folosiţi ca plute, sau îi aruncaţi rechinilor, 
ca să-i vedeţi cum se duc la fund? Si-n sticle ce e? Otravă? 

— Apă. 

— Dar e apă peste tot. De ce să aduci apă? 

— Pentru mai multă încredere. 

— Încredere? 

— Da, în asta să n-ai încredere. În apa de aici, înţelegi? 
Vânturache deschise o sticlă. Lichidul dinăuntru ar fi putut fi 
apă. Avea un gust plat, golit de orice urmă de viată. 

— Nici tu gust, nici tu miros, bodogăni el. 

Bagajul scârţâi încet, atrăgându-i atenţia. Cu un aer leneş, 
calculat ameninţător, capacul se închise uşor, zdrobind pana 
improvizată a lui Vânturache ca pe un pesmet. 

— Bine, bine, zise vrăjitorul. Mă gândesc. 


Cartierul general al lui Ymor se afla în Turnul înclinat de la 
intersecţia Străzii Poleiului cu Aleea Chiciurii. La miezul nopţii, 
garda solitară ascunsă în penumbră se uita la planetele care se 
aflau în conjuncţie, întrebându-se ce schimbări anunţă ele în 
soarta lui. 

Se auzi un sunet foarte slab, cât un căscat de musculită. 

Bărbatul privi în josul străzii pustii şi zări luna reflectată într- 
un obiect care zăcea în noroi, la câţiva paşi mai încolo. ÎI ridică. 
Lumina lunii se reflecta în nişte aur, ceea ce-l făcu să tragă aer 
în piept atât de zgomotos că se auzi pe toată aleea. 

Din nou un sunet stins şi o altă monedă se rostogoli în şanţ, 
pe partea opusă a străzii. 

Nici nu o ridicase bine şi apăru alta, care încă se mai învârtea, 
puţin mai departe. Aurul se forma, îşi aminti el, din lumina 
cristalizată a stelelor. Până acum nu crezuse că ceva aşa de 
greu ca aurul putea să cadă din cer în mod natural. 

Când ajunse în capătul aleii, mai căzu ceva aur. De data asta 
cu sac cu tot. Un sac plin. Pe care Vânturache i-l trânti cu putere 
în cap. 

Când paznicul îşi veni în fire, privea drept în ochii unui vrăjitor 


fioros, care îi ţinea o spadă la beregată. lar din întuneric, ceva îl 
ţinea zdravăn de picior. 

Era acel gen deconcertant de strânsoare care sugera că cel 
care strânge poate să strângă şi mult mai tare dacă vrea. 

— Unde e străinul cel bogat, şuieră vrăjitorul. Repede! 

— Cu ce mi-aţi prins piciorul? întrebă omul, îngrozit. Încercă 
să se elibereze. Apăsarea spori. 

— Nu vrei să afli, spuse Vânturache. Fii atent aici mai bine. 
Unde-i străinul? 

— Nu-i aici, l-au dus la Lătărețu. Toată lumea îl caută. Tu eşti 
Vânturache, nu-i aşa? Lada... lada care mănâncă oameni... ah, 
nu, nu nu... vă rooog... 

Vânturache dispăruse. Paznicul simţi că acel cineva sau, cum 
începea să se teamă, acel ceva care îl ţinea de picior îşi slăbeşte 
strânsoarea nevăzută, iar când încercă să se ridice, ceva-ul, 
mare, greoi şi pătrăţos îl izbi din toate puterile şi se îndepărtă pe 
urmele lui Vânturache. Era ceva cu sute de picioruşe. 


Având doar ghidul de conversaţie drept ajutor, Doiflori se 
chinuia să-l iniţieze pe Lătărețu în misterele lui ași-gură-are. 
Hangiul cel gras îl asculta cu luare aminte şi cu sclipiri în ochii 
lui mici şi negri. 

De la celălalt capăt al mesei, Ymor îi urmărea uşor amuzat, 
hrănindu-şi din când în când corbii cu resturi din farfurie. Lângă 
el, Withel se plimba încolo şi încoace. 

— Te agiţi prea mult, spuse Ymor fără să-şi ia privirea de la 
cei doi bărbaţi din faţa lui. Te simt, Stren. Cine ar îndrăzni să ne 
atace aici? lar acel vrăjitor decăzut o să vină singur. E prea laş 
ca să nu apară. O să încerce să se tocmească. Şi atunci punem 
mâna pe el. Şi pe aur. Şi pe ladă. 

Withel scapără din singurul său ochi şi plesni cu pumnul în 
palma înmănuşată în negru. 

— Cine ar fi crezut că pe disc se află atâta lemn de păr 
înţelept? zise el. Cum am fi putut bănui? 

— Te agiţi prea mult, Stren. Sunt sigur că de data asta te vei 
descurca mai bine, zise Ymor pe un ton amabil. 

Adjunctul  pufni dezgustat şi plecă să-şi muștruluiască 
oamenii. Ymor continuă să-l urmărească pe turist. 

Ciudat, dar omuleţul nu părea să-şi dea seama de gravitatea 
situaţiei sale. Ymor îl văzuse de mai multe ori privind în jur cu o 


expresie de profundă încântare. Vorbise, de asemenea, foarte 
mult cu Lătărețu şi Ymor văzuse cum o hârtie trecuse de la unul 
la altul şi cum hangiul îi dăduse străinului nişte monede. Era 
ciudat. 

Când Lătărețu se ridică şi trecu pe lângă el, braţul şefului 
hotilor ţâşni ca un arc de oţel, apucându-l pe grăsan de şorţ. 

— Ce-a fost asta, prietene? întrebă Ymor liniştit. 

— N-n-nimic, Ymor. Nişte afaceri, cum s-ar zice. 

— Între prieteni nu există secrete, Lătărețu. 

— Mda. Nici eu nu sunt prea sigur, zău aşa. E un fel de pariu, 
înţelegi, zise hangiul speriat, se cheamă aşi-gură-are. E ca un 
pariu că Toba Spartă nu va lua foc. 

Ymor se uită ţintă la hangiu până când acesta începu să 
tremure de teamă şi umilinţă. Atunci Ymor izbucni în râs. 

— Ce, grămada asta de lemn putred, mâncat de cari? zise. 
Trebuie să fie nebun! 

— Da, da’ un nebun cu bani. Zice că acum are o... nu mai ţin 
minte cum îi zice, ceva cu P, cum ar fi gajul... şi că oamenii 
pentru care lucrează în Imperiul Agatean vor plăti. Dacă Toba 
Spartă arde. Nu că aş vrea. Să ardă. Toba Spartă, vreau să spun. 
Adică, pentru mine e ca un cămin, e doar Toba... 

— Nu eşti chiar tâmpit, nu? zise Ymor şi îl împinse cât colo. 

Uşa fu aproape smulsă din balamale şi se izbi de perete. 

— Ei, asta-i uşa mea! strigă hangiul. Apoi îşi dădu seama cine 
se ivise în capul scărilor şi se adăposti în spatele unei mese cu o 
fracțiune de secundă înainte ca o ţepuşă să străbată încăperea 
şi să se înfigă în lemnărie. 

Ymor întinse mâna cu grijă şi umplu o altă ulcică de bere. 

— Bei ceva cu mine, Zlorf? spuse el calm. Şi lasă spada, 
Stren. Zlorf Picior-de-Lână e prietenul nostru. 

Şeful Breslei Asasinilor îşi roti îndemânatic sarbacana şi o 
băgă în teacă dintr-o singură mişcare. 

— Stren! zise Ymor. 

Hoţul îmbrăcat în negru mârâi şi băgă sabia în teacă. Dar 
rămase cu mâna pe mâner şi cu ochii pe asasin. 

Nu era o treabă uşoară. Promovarea în Breasla Asasinilor se 
făcea prin concursuri, dintre care cel practic era cel mai 
important - şi de fapt singurul. Astfel încât fata lată şi cu un aer 
onest a lui Zlorf ajunsese o amestecătură de ţesuturi cicatrizate, 
rezultat al multor întâlniri periculoase. Probabil că nu fusese 


prea arătoasă, oricum - se zicea că Zlorf alesese o profesie în 
care abundau glugile negre, mantiile şi ieşirile nocturne din 
cauză că avea în familie ceva sânge de trol, care-l făcea să nu 
prea agreeze lumina zilei. Cei care ziceau aceste lucruri în auzul 
lui Zlorf obişnuiau să plece acasă cu urechile la pachet. 

Zlorf cobori scările, urmat de mai mulţi asasini. Când ajunse 
în faţa lui Ymor, spuse: 

— Am venit după turist. 

— Crezi că e treaba ta, Zlorf? 

— Da. Grinjo, Urmond, luaţi-l. 

Doi dintre asasini avansară. Atunci Stren le iesi în faţă, cu 
sabia materializându-se direct la un deget de beregatele lor, 
fără să fi avut nevoie să străbată spaţiul intermediar. 

— Poate că n-aş reuşi să omor decât pe unul din voi, dar vă 
sugerez să vă întrebaţi... pe care? 

— Priveste-n sus, Zlorf. 

Un şir de ochi galbeni, răi pândeau din întunecimea 
căpriorilor. 

— Încă un pas şi o să plecaţi cu mai puţini ochi decât aţi venit. 
Aşa că luaţi loc şi să bem ceva, spuse şeful hotilor, şi să vorbim 
cum se cuvine despre chestia asta. Zlorf, doar aveam o 
înţelegere. Tu nu jefuieşti, eu nu ucid. Pentru bani, vreau să zic, 
adăugă el după o pauză. 

Zlorf luă berea care i se oferea. 

— Şi? făcu el. Eu îl ucid. Pe urmă tu îl jefuieşti. Care e, ăla 
ciudat de acolo? 

— Da. 

Zlorf se uită lung la Doiflori, care îi zâmbi larg. Dădu din 
umeri. Rareori îşi pierdea vremea întrebându-se de ce unii 
oameni voiau să-i vadă pe alţii morţi. Era doar o meserie. 

— Pentru cine lucrezi, dacă mi-e permis să te întreb? 

Zlorf ridică mâna în semn de protest. 

— Te rog frumos! Eticheta profesională. 

— Desigur. Apropo... 

— Da? 

— Mi se pare că am afară vreo doi oameni de pază... 

— Ai avut. 

— Şi alţi câţiva în poarta de peste drum... 

— Au fost. 

— Şi doi arcaşi pe acoperiş. 


O umbră de îndoială trecu pe chipul lui Zlorf, ca ultima rază 
de soare pe un câmp prost arat. 

Uşa zbură din nou în lături, izbindu-l rău pe asasinul care 
stătea lângă ea. 

— Încetaţi cu chestia asta! strigă Lătărețu de sub masă. Zlorf 
şi Ymor se uitară uimiţi la individul din prag. 

Era mic, îndesat şi îmbrăcat foarte luxos. Din spatele său se 
iveau câteva siluete înalte şi masive. Foarte masive şi 
amenințătoare. 

— Cine-i ăsta? întrebă Zlorf. 

— ÎI ştiu, răspunse Ymor. Îl cheamă Rerpf. E patronul tavernei 
„Tava care Geme” de lângă Podul de Alamă. Stren, înlătură-l. 

Rerpf ridică o mână plină de inele. Stren Withel ezită în 
înaintarea sa spre uşă după ce mai mulţi troli uriaşi se 
strecurară pe sub pragul ei, aşezându-se de-o parte şi de alta a 
grăsanului. Pe antebraţele cât sacii cu făină li se vedeau muşchii 
cât pepenii. Fiecare dintre troli ţinea câte un topor cu două 
tăişuri. Cu două degete. 

Lătărețu ieşi din ascunzătoare cu faţa congestionată de furie. 

— Afară! urlă el. Scoateţi-i pe trolii ăştia de-aici!! Nimeni nu se 
clinti. În încăpere se făcu deodată linişte. 

Lătărețu privi repede în jur. Începu să-şi dea seama ce 
spusese şi mai ales cui. Un scâncet îi scăpă de pe buze, bucuros 
de libertate. 

Ajunse la uşa pivniţei exact când unul din troli, cu o mişcare 
leneşă a braţului cât pulpa de porc, aruncă toporul spre el. 
Sunetul uşii care se trântea în spatele hangiului se contopi cu 
zgomotul lemnului despicat de tăiș. 

— Să fiu al naibii! exclamă Zlorf Picior-de-Lână. 

— Tu ce mai vrei? întrebă Ymor. 

— Mă aflu aici din partea Breslei Neguţătorilor şi 
Comercianţilor, zise Rerpf fără intonaţie, pentru a ne proteja, să 
zicem, interesele. Adică pe omuleţul acela. 

Ymor se încruntă. 

— Scuză-mă. Mi s-a părut că ai spus Breasla Neguţătorilor? 

— Şi Comercianţilor, preciza Rerpf. În spatele lui se aflau 
acum, pe lângă alţi troli, şi câţiva oameni pe care Ymor îi 
recunoştea vag. Îi văzuse, probabil, în spatele tejghelelor şi 
barurilor. Figuri şterse de obicei - uşor de ignorat, uşor de uitat. 
Un gând neplăcut începu să i se contureze în minte. Işi imagină 


cum s-ar simţi, de exemplu, o vulpe în faţa unei oi furioase. A 
unei oi care-şi putea permite să angajeze nişte lupi. 

— Şi când s-a format acesta Breaslă, dacă nu te superi? zise 
el. 

— Azi după-amiază, spuse Rerpf. Eu sunt vicemaestru al 
breslei, responsabil cu turismul. 

— Şi ce este acest turism de care vorbeşti? 

— Aăă, nu ştim încă prea bine... răspunse Rerpf. Un bătrânel 
bărbos scoase capul de după umărul vicemaestrului şi chicoti. 

—Vorbind în numele vânzătorilor de vinuri din Morpork, 
turismul înseamă prosperitate. Înţelegi? 

— Ei şi? spuse Ymor cu răceală. 

— Şi vrem să ne protejăm interesele, cum am mai spus. 

— JOS cu hoţii, JOS cu hoţii! scandă bătrânul. Alţi câţiva 
privitori preluară lozinca. Zlorf rânji. Şi cu asasinii! scanda 
bătrânul. Zlorf mârâi. 

— E firesc, zise Rerpf. Peste tot borfaşi şi ucigaşi, ce impresie 
o să le lase vizitatorilor? Să faci atâta drum ca să vezi acest oraş 
frumos, cu atâtea puncte de interes civic şi istoric, cu atâtea 
tradiţii vechi, şi să te trezeşti mort pe vreo alee dosnică sau 
plutind pe fluviul Ankh, cum mai poţi pe urmă să le spui 
prietenilor ce bine te-ai distrat? Hai să fim cinstiţi, trebuie să vă 
adaptaţi noilor vremuri. 

Zlorf şi Ymor schimbară o privire. 

— Dacă trebuie, trebuie, ce să facem? zise Ymor. 

— Atunci să-i dăm drumul, frătioare, încuviinţă Zlorf. Dintr-o 
mişcare duse ţeava la gură şi suflă o ţepuşă spre cel mai 
apropiat trol. Acesta se răsuci în loc, agitând toporul, care vâjâi 
pe deasupra capului asasinului, şi se înfipse în ţeasta unui hoţ 
ghinionist din fundul odăii. 

Rerpf se lăsă în jos, permiţând trolului din spate să ridice 
ditamai arbaleta şi să tragă o săgeată mare cât o suliță spre cel 
mai apropiat asasin. Acesta fu doar începutul... 


S-a constatat de multă vreme că cei care sunt sensibili la 
radiaţiile infraoctarine - a opta culoare, pigmentul imaginaţiei - 
pot vedea lucruri pe care alţii nu le pot. 

Astfel se întâmplă că Vânturache, care se grăbea prin 
bazarele aglomerate, luminate de făclii, ale Morporkului, cu 
Bagajul hurducăindu-se după el, se izbi de o siluetă înaltă, se 


întoarse ca să-i plaseze câteva înjurături adecvate şi se trezi 
faţă în faţă cu Moartea. 

Trebuie să fi fost Moartea. Nimeni altcineva nu mai umbla cu 
orbitele goale, iar coasa de pe umăr era şi ea, desigur, un 
indiciu. În timp ce Vânturache se holba îngrozit, un cuplu de 
îndrăgostiţi, înveselit de cine ştie ce glumă secretă, păşi drept 
prin apariţia spectrală, fără să o observe. 

Moartea părea, atât cât e posibil pentru un chip fără trăsături 
mobile, surprinsă. 

VÂNTURACHE? zise Moartea, pe un ton profund şi apăsător ca 
sunetul unor uşi de plumb care se trântesc undeva, sub pământ. 

—Hm, făcu Vânturache, încercând să se ferească de acea 
privire fără ochi. 

DE CE EŞTI AICI? (Bum, făcură porţile cavoului în tainiţa 
bântuită de viermi din inima munţilor...) 

— Hm, de ce nu? zise Vânturache. Oricum, sunt sigur că ai 
multe de făcut, aşa că eu o să... 

SUNT SURPRINS CĂ NE-AM CIOCNIT, VÂNTURACHE. PENTRU 
CĂ AM ÎNTÂLNIRE CU TINE CHIAR ÎN NOAPTEA ASTA. 

— Ah nu, nu... 5 

DESIGUR, CE-I MAI ÎNGRIJORĂTOR E CĂ ÎNTÂLNIREA TREBUIA 
SĂ AIBĂ LOC LA PSEFOPOLOLIS. 

— Bine, dar asta-i la aproape o mie de kilometri de aici! 

MIE-MI SPUI? TOT SISTEMUL S-A DAT DIN NOU PESTE CAP, 
VĂD ASTA. ASCULTĂ, OARE N-AI PUTEA SĂ...? 

Vânturache se dădu înapoi, cu mâinile ridicate în faţa lui, 
defensiv. Vânzătorul de peşte uscat de la taraba de alături îl 
urmărea cu interes pe acest nebun. 

ŢI-AŞ PUTEA ÎMPRUMUTA UN CAL IUTE. 

— Nu! 

N-O SĂ DOARĂ DELOC. 

— Nu, strigă Vânturache, întorcându-se şi luând-o la goană. 
Moartea îl urmări cu privirea şi ridică din umeri cu amărăciune. 

ATUNCI MAI DU-TE-N MA-TA, zise Moartea. Se întoarse şi îl zări 
pe vânzătorul de peşte. Cu un mârâit, Moartea întinse un deget 
osos şi îi opri inima, dar nu fu prea mândru de gestul Său. 

Apoi îşi aminti ce trebuia să se întâmple mai târziu, în cursul 
nopţii. N-ar fi adevărat să spunem că Moartea a zâmbit, pentru 
că trăsăturile Sale erau de la sine îngheţate într-un rânjet 
calcaros. Începu în schimb să fredoneze un cântecel vesel ca o 


groapă comună pentru ciumaţi, apoi, oprindu-se doar cât să 
extragă viaţa dintr-o muscă în zbor şi o şeptime din vieţile unei 
pisici care se ascundea sub taraba cu peşte (toate pisicile pot 
vedea în infraoctarin), făcu stânga-mprejur şi se îndreptă către 
Toba Spartă. 


Strada Scurtă din Morpork este de fapt una dintre cele mai 
lungi artere ale oraşului. Strada Filigranului o intersectează la 
capătul dinspre Sensul Rotirilor de Disc, iar Toba Spartă e 
plasată pe ea în aşa fel încât domină toată lungimea Străzii 
Scurte. 

La celălalt capăt al acesteia, un dreptunghi întunecat se săltă 
pe sute de picioruşe şi o luă la fugă. La început o luă la un trap 
hodorogit, dar când ajunse pe la jumătatea distanţei alerga ca o 
săgeată... 

O umbră şi mai întunecată avansa încet de-a lungul unuia din 
zidurile Tobei, la câţiva paşi de locul unde doi troli stăteau de 
pază. Vânturache era ud de sudoare. Dacă s-ar fi auzit clinchetul 
surd al sacilor pe care-i avea special pregătiţi la cingătoare... 

Unul din troli îl bătu pe colegul său pe umăr, producând un 
zgomot ca de cremene. Arătă în josul străzii... 

Vânturache sări din ascunzătoare, se răsuci şi îşi azvârli 
încărcătura prin cea mai apropiată fereastră a Tobei. 


Withel o văzu venind. Sacul parcurse o traiectorie arcuită, 
rotindu-se uşor în aer, şi explodă pe muchea unei mese. După o 
clipă, monede de aur se rostogoleau pe toată podeaua, rotindu- 
se sclipitor. 

În încăpere se lăsă deodată tăcerea, cu excepţia micilor 
sunete ale aurului şi a gemetelor celor răniţi. Cu o înjurătură, 
Withel se descotorosi de asasinul cu care se luptase. 

— E o capcană! strigă el. Nimeni nu mişcă. Cinci duzini de 
bărbaţi şi una de troli încremeniră în plină bâjbâială. 

Apoi, pentru a treia oară, uşa fu izbită în lături. Doi troli 
intrară grăbiţi, o închiseră în urma lor şi traseră zăvorul cel 
mare, apoi coborâră scările în fugă. 

De afară se auzea tot mai tare un tropăit de picioare. Şi uşa 
se deschise pentru ultima dată. De fapt explodă, zăvorul de 
lemn masiv fiind aruncat în partea opusă a tavernei, iar 
pragurile smulse cu totul. 


Uşa cu tot cu cadru ateriza pe o masă, care se frânse în 
bucăţi. Abia atunci observară luptătorii încremeniţi că în 
maldărul de lemne se mai afla ceva. Era o ladă care se scutura 
din răsputeri ca să scape de sub mormanul de scânduri rupte. 

Vânturache apăru în locul unde fusese uşa, învârtind cea de-a 
doua bombă cu aur. Aceasta se sparse de un perete, împrăştiind 
o nouă ploaie de monade. 


În pivniţă, Lătărețu ridică privirea, mormăi ceva în sinea lui şi 
îşi continuă treaba. Întreaga sa rezervă de lumânări pentru larna 
Fusului fusese înşirată pe jos şi amestecată cu stocul de surcele. 
Acum cârciumarul atacase un butoi cu ulei de opaiţ. 

—Aşi-gură-are, mormăi el. Uleiul ţâşni, încolăcindu-i-se în jurul 
picioarelor. 


Withel se năpusti înainte cu chipul desfigurat de mânie. 
Vânturache ţinti cu grijă, nimerindu-l chiar în piept cu un sac 
plin cu aur. 

Acum Ymor era cel care striga, îndreptând spre el un deget 
acuzator. De pe bârnele căpriorilor, un corb se repezi spre 
vrăjitor, cu ghearele sclipind, gata de atac. 

Dar nu ajunse până la el. La jumătatea drumului, Bagajul ţâşni 
din pătulul de aşchii, deschise capacul şi clămpăni în aer. 

Ateriza la loc fără zgomot. Vânturache văzu cum capacul se 
întredeschide puţin. Cât să lase loc unei limbi mari cât o frunză 
de palmier şi roşii ca mahonul să lingă cele câteva pene rămase 
pe dinafară. 

În acelaşi moment, candelabrul uriaş se desprinse din tavan, 
lăsând încăperea în întuneric. Vânturache, lăsându-se în jos ca 
un arc, sări, se apucă de o bârnă şi se cocoţă la adăpostul 
relativ al acoperişului cu o forţă care îl uimi şi pe el. 

— Grozav, nu-i aşa? zise o voce în apropiere de urechea lui. 

Dedesubt, hoţii, asasinii, trolii şi negustorii realizară deodată 
că se aflau într-o încăpere unde podeaua aluneca din cauza 
monedelor şi unde, printre celelalte umbre amenințătoare din 
semiîntuneric, se mai afla şi Ceva absolut oribil. Ca un singur 
om, se îndreptară către uşă, fiecare amintindu-şi însă diferit 
poziţia ei exactă. 

Deasupra haosului ce se dezlănţui, Vânturache se holbă la 
Doiflori. 


— Tu ai tăiat lumina? şuieră el. 

— Da. 

— Cum se face că te-ai urcat aici? 

— M-am gândit că e mai bine să nu încurc lumea. 

Vânturache se gândi. Nu prea avea ce să spună. Doiflori 
adăugă: 

— O încăierare pe cinste! mai frumos decât tot ce-mi 
imaginam! Crezi că ar trebui să le mulţumesc? Sau ai aranjat tu 
totul? 

Vânturache se uită la el cu ochii goliţi de expresie. 

— Cred că ar trebui să coborâm, spuse el cu glasul stins. Au 
plecat cu toţii. 

ÎI trase pe Doiflori de-a curmezişul podelei pline de rămăşiţe şi 
pe scări în sus. leşiră la suprafaţă chiar înaintea zorilor. Mai erau 
câteva stele pe cer, dar luna coborâse şi o palidă linie cenușie 
se ivise înspre Margine. Şi, cel mai important, strada era pustie. 
Vânturache adulmecă. 

— Nu-ţi miroase a ulei? zise el. 

În clipa aceea, din întuneric se ivi Withel, care îi puse piedică. 


În capătul scării, Lătărețu îngenunche şi cotrobăi după 
scăpărătoare. Se dovedi a fi udă. 

— O să omor afurisita de pisică, bombăni el şi întinse mâna 
după amnarul de rezervă, care stătea de obicei pe raftul de 
lângă uşă. Nu era acolo. Lătărețu spuse ceva urât. 

O lumânare aprinsă se ivi deodată, de nicăieri, chiar lângă el. 

POFTIM, IA-O PE ASTA. 

— Mulţumesc, spuse Lătărețu. 

CU PLĂCERE. 

Lătărețu se duse să arunce lumânarea în jos pe scări. Se opri 
însă, cu mâna ridicată. Se uită la lumânare, încruntându-se. Apoi 
se răsuci, ridicând sfeşnicul deasupra capului. Nu făcea prea 
multă lumină, dar dădea totuşi întunericului o formă... 

— O, nu, făcu el. 

BA DA, zise Moartea. 


Vânturache se rostogoli la pământ. Pentru o clipă, se temu că 
Withel o să-l străpungă cât era la podea, dar era mai rău decât 
atât. Il aştepta să se ridice. 


— Văd că ai o sabie, vrăjitorule, zise el încetişor. Îţi sugerez să 
te ridici, ca să vedem cât de bine o mânuieşti. 

Vânturache se ridică, încet cât să nu-l scoată din sărite pe 
adversar, şi trase de la brâu săbiuţa pe care o luase de la 
santinelă cu câteva ore şi parcă o sută de ani înainte. Era un 
instrument scurt şi bont în comparaţie cu rapiera subţire ca firul 
de păr a lui Withel. 

— Dar nu ştiu să mânuiesc o spadă, se văicări el. 

— Foarte bine. 

— Ştii doar că vrăjitorii nu pot fi ucişi cu obiecte ascuţite? 
încercă el, în disperare de cauză. 

Withel zâmbi cu răceală. 

— Aşa am auzit, zise. Abia aştept să verific. 

Atacă. Vânturache pară lovitura printr-un noroc chior, şocul 
ciocnirii îi devie braţul, opri a doua lovitură dintr-o coincidenţă şi 
o primi pe a treia, prin robă, în dreptul inimii. 

Se auzi un clinchet. 

Mugetul triumfător i se opri lui Withel în gât. Trase spada 
înapoi şi îl împunse din nou pe vrăjitor, care înţepenise de 
spaimă şi vinovăţie. Se mai auzi un clinchet, şi monede de aur 
începură să curgă din tivul robei. 

— Aşadar sângerezi aur, da? şuieră Withel. Da' cred că n-ai 
aur si-n barba aia răzleată, nenoro... 

Dar când spada se retrase pentru a lansa lovitura finală, 
lumina care tot crescuse în interiorul Tobei Sparte pâlpâi, se 
micşoră şi erupse într-un glob de foc distrugător, care dărâmă 
zidurile şi aruncă acoperişul la zeci de metri în aer înainte să 
explodeze prin el, ca un buboi plin cu ţigle incandescente. 

Withel se uită perplex la flăcările care se zvârcoleau. lar 
Vânturache sări. Se strecură pe sub braţul înarmat al hoţului şi 
lovi, dar mişcarea fu atât de prost necalculată încât lovi doar cu 
latul şi scăpă sabia din mână. Ploua cu scântei şi picături de ulei 
arzând când Withel îl apucă pe Vânturache de gât cu mâinile 
înmănuşate în zale şi îl trânti la pământ. 

— Tu ai făcut asta, ţipă el. Tu şi lada ta cu şmecherii magice. 

Degetul hoţului găsi traheea lui Vânturache. Asta a fost, gândi 
vrăjitorul. Oriunde m-aş duce, nu poate fi mai rău ca aici... 

— Scuzaţi-mă, spuse Doiflori. 

Vânturache simţi că strânsoarea slăbeşte. Withel se ridica 
încet, având pe faţă o expresie de ură totală. 


Un tăciune căzu pe vrăjitor. Îl îndepărtă în grabă şi se ridică în 
picioare. Doiflori era în spatele lui Withel, proptindu-i în şale 
rapiera ascuţită ca un ac. Ochii lui Vânturache se îngustară. 
Băgă mâna în robă şi o scoase cu pumnul strâns. 

— Nu mişca, zise el. 

— E bine aşa? se interesă Doiflori, îngrijorat. 

— Zice că-ți feliază ficatul dacă te mişti, traduse el destul de 
liber. 

— Mă îndoiesc, spuse Withel. 

— Pui pariu? 

— Nu! 

În momentul în care Withel se pregătea să se întoarcă spre 
turist, Vânturache îşi luă avânt şi îi arse una în falcă. Withel îl 
privi mirat o secundă, apoi se prăvăli fără zgomot în noroi. 

Vrăjitorul desfăcu pumnul care-l ardea şi un fişic de monede 
de aur îi scăpă printre degetele ce pulsau de durere. Se uită la 
hoţul prăbuşit. 

— Doamne sfinte! exclamă el. 


Ridică ochii şi ţipă când un alt tăciune îi ateriză pe grumaz. 
Flăcările jucau pe acoperişurile de pe cealaltă parte a străzii. De 
jur împrejur, oamenii îşi scoteau lucrurile pe ferestre şi trăgeau 
caii afară din grajduri. O altă explozie în Toba care era de-acum 
un vulcan încins trimise placa şemineului ca pe un proiectil pe 
deasupra capetelor lor. 

— Poarta Opusă Rotirilor e cel mai aproape! strigă Vânturache 
încercând să acopere trosnetul grinzilor care se prăbuşeau. 
Vino! 

Îl apucă pe Doiflori de braţul care încă i se împotrivea şi îl 
trase după el. 

— Bagajul meu! 

— Arză-l-ar focul de bagaj! Dacă mai stai mult pe-aici, o să 
ajungi într-un loc cu verdeață şi fără bagaje. Vino! urlă 
Vânturache. 

Alergau prin mulţimea de oameni înspăimântați care părăsea 
zona, iar vrăjitorul trăgea în piept cu nesaţ aerul rece al 
dimineţii. Ceva îl nedumerea totuşi. 

— Ştiu sigur că toate lumânările s-au stins, zise el. Deci cum a 
luat foc Toba? 

— Nu ştiu, gemu Doiflori. E îngrozitor, Vânturache. Şi ne 


înţelegeam atât de bine. 

Vânturache se opri înmărmurit, astfel încât un alt fugar se izbi 
de el şi plecă mai departe înjurând. 

— Vă înțelegeați? 

— Da, ce băieţi grozavi. Cred că limba a fost o problemă, dar 
erau atât de dornici să mă aflu printre ei că nici nu voiau să 
audă vreun refuz. Foarte prietenoşi oameni, mi s-a părut mie... 

Vânturache vru să îl corecteze, dar îşi dădu seama că nu ştie 
de unde să înceapă. 

— O să fie o adevărată lovitură pentru bătrânul Lătărețu, 
continuă Doiflori. Totuşi, a fost înţelept. Încă mai am acel rhinu 
pe care l-a plătit ca primă rată. 

Vânturache nu ştia ce înseamnă cuvântul rată, dar mintea îi 
mergea. 

— Ai făcut aşi-gură-are pentru Toba Spartă? Ai pariat cu 
Lătărețu că n-o să ia foc? 

— Da. La evaluarea standard. Două sute de rhinu. De ce 
întrebi? 

Vânturache se întoarse şi se uită la flăcările ce înaintau spre 
ei, întrebându-se cât din Ankh-Morpork putea fi cumpărat cu 
două sute de rhinu. O bucată destul de mare, decise el. Dar nu 
acum, nu când flăcările avansau în felul acela... 

Se uită la turist. 

— Nenoro... începu el, căutând în memorie cea mai urâtă 
vorbă din trobeză. Dar micuţii trobi trăiau fericiţi şi nu ştiau cum 
să înjure ca lumea. Neno... repetă el. Încă o siluetă grăbită îl 
tamponă, cât pe-aci să-l secere peste umăr. Nervii torturați ai lui 
Vânturache explodară. Nenorocit („cel care, în timp ce poartă un 
inel de cupru în nas, sade într-un lighean cu apă pe vârful 
Muntelui Raruaruaha în plină furtună şi urlă că Alohura, Zeița 
Fulgerelor, are trăsăturile faciale ale unei rădăcini bolnave de 
uloruaha”) mic ce eşti! 

IMI FAC ŞI EU DATORIA, se scuză silueta, îndepărtându-se. 

Fiecare cuvânt căzu greu, ca o dală de marmură. In plus, 
Vânturache ştiu cu precizie că numai el auzise. Il înşfacă din nou 
pe Doiflori. 

— S-o ştergem de-aici, sugeră el. 


Un interesant efect secundar al incendiului din Ankh Morpork 
viză polita de aşi-gură-are, care părăsi oraşul prin acoperişul 


pulverizat al Tobei Sparte, fu purtată până sus, în atmosfera 
Discului, de valul de aer cald care urmă şi reveni pe pământ 
după câteva zile şi la câteva mii de kilometri depărtare, într-un 
tufiş de uloruaha din Insulele Trobeze. Localnicii, simpli şi 
fericiţi, o adulară de atunci înainte ca pe o zeitate, spre 
amuzamentul vecinilor lor mai sofisticaţi. În mod inexplicabil, 
ploile şi recoltele din anii următori fură nepământesc de 
abundente, ceea ce determină ca o echipă de cercetare de la 
Facultatea de Religii Minore a Universităţii Nevăzute să fie 
trimisă pe Insule. Verdictul acesteia fu că nu făcea decât să 
dovedească. 


Purtat de vânt, focul se răspândea cu o viteză mai mare decât 
putea să înainteze un om pe jos. Lemnul Porții Opuse Rotirilor 
ardea deja când Vânturache, cu faţa numai băşici şi roşie de 
căldura focului, ajunse acolo. El şi Doiflori erau deja călare - caii 
nu fuseseră greu de obţinut. Un negustor şmecher ceruse de 
cincizeci de ori valoarea lor şi fusese lăsat cu gura căscată după 
ce | se pusese în palmă preţul înmiit. 

leşiră din oraş chiar înainte ca primul dintre stâlpii uriaşi ai 
porţii să se prăbuşească într-o explozie de scântei. Morporkul 
era deja un cazan în clocot. 

In timp ce galopau pe drumul luminat în roşu, Vânturache 
arunca priviri către tovarăşul său de drum, care încerca din 
răsputeri să înveţe să se ţină pe cal. 

„Mii de draci” se gândi el. „E în viaţă! Şi eu la fel. Cine ar fi 
crezut? Poate că e ceva cu acest sunet-reflectat-al-spiritelor- 
subterane”. Era o expresie cam greoaie. Vânturache încercă să- 
şi obişnuiască limba cu silabele cărnoase care formau cuvântul 
în limba lui Doiflori. 

— Ecolirime? se strădui el. Ecro-gnotie? Ecou-nomie? Cam aşa 
ceva. Ultima variantă suna aproape corect. 


La câteva sute de metri în aval de ultima suburbie fumegândă 
a oraşului, un straniu obiect rectangular şi aparent plin ochi cu 
apă ajunse în noroiul de pe malul Opus Rotirilor de Disc. 
Imediat, sute de picioare îi crescură şi începură să bâjbâie după 
un punct de sprijin. După ce se săltă pe mal, Bagajul - murdar 
de funingine, îmbibat de apă şi foarte, foarte furios - se scutură 
şi îşi stabili coordonatele. Apoi porni la trap mărunt, în timp ce 


un prichindel minuscul şi incredibil de pocit stătea cocoţat pe 
capac şi urmărea cu interes peisajul. 


Bravd se uită la Nevăstuică şi ridică din sprâncene. 

— Asta a fost tot, încheie Vânturache. Bagajul ne-a ajuns din 
urmă, nu mă întrebaţi cum. Mai e vin? 

Nevăstuică ridică burduful gol. 

— Cred că pentru seara asta ai băut destul, zise el. 

Fruntea lui Bravd se încreţi. 

—Aurul e aur, rosti el în final. Cum poate un om cu atâta aur 
să se considere sărac? Ori eşti sărac, ori eşti bogat. Logic. 

Vânturache sughiţă. Logica i se părea destul de alunecoasă în 
momentul acela. 

— Păi, ce zic eu e că, cum să vă zic... ştiţi octironul, nu? 

Cei doi aventurieri încuviinţară din cap. Bizarul metal cu 
irizaţii era aproape la fel de valoros în ţinuturile de la Marea 
Circulară ca şi lemnul de păr înţelept şi cam la fel de rar. Cine 
avea un ac de octiron nu putea să se rătăcească, pentru că 
acesta era permanent îndreptat către Miez, fiind extrem de 
sensibil faţă de câmpul magic al discului; în plus, îi cârpea 
singur şi ciorapii. 

— Ce vreau să spun e că aurul are şi el, dacă mă înţelegeţi, 
câmpul lui magic. Un fel de vrăjitorie financiară. Ecou-nomie, 
chicoti Vânturache. 

Nevăstuică se ridică şi se întinse. Soarele se ridicase binişor, 
iar oraşul care se întindea la picioarele lor era încununat de 
ceţuri şi plin de vapori nocivi. Şi de aur, hotărî el. In fata unei 
morţi iminente, chiar şi un cetăţean al Morporkului şi-ar 
abandona avutul ca să-şi scape pielea. Era timpul de plecare. 

Omuleţul numit Doiflori părea să doarmă. Nevăstuică se uită 
la el şi clătină din cap. 

— Oraşul, sau cât a mai rămas din el, ne aşteaptă, rosti. 
Mulţumesc pentru povestea ta fantastică, vrăjitorule. Acum ce o 
să faci? 

Se uită la Bagaj, care se dădu imediat înapoi, clănţănindu-şi 
capacul spre el. 

— Păi, acum nu mai pleacă nicio corabie din oraş. Presupun 
că o s-o luăm de-a lungul coastei, spre Chirm. Ştii, trebuie să am 
grijă de el. Dar să nu-ţi închipui c-am scornit... 

— Nu, sigur că nu, îl alină Nevăstuică. Se întoarse şi se aruncă 


în şaua calului pe care i-l adusese Bravd. După câteva clipe, cei 
doi eroi erau nişte puncte depărtate în mijlocul unui nor de praf, 
în drum spre oraşul carbonizat. 

Vânturache privi confuz la turistul prăvălit la pământ. La doi 
turişti prăvălii la pământ. În această stare lipsită de apărare, un 
gând rătăcit, care călătorea prin diversele dimensiuni în 
căutarea unui creier în care să se aciueze, nimeri în mintea lui. 

— În ce dandana sinistră m-ai băgat, oftă el, şi se prăbuşi pe 
spate. 


— Nebun, spuse Nevăstuică. Bravd, care galopa alături de el, 
aprobă din cap. 

-—Toţi vrăjitorii ajung aşa, zise el. E de la aburii de mercur. Le 
putrezeşte creierul. Şi de la ciuperci. 

— Totuşi, spuse cel îmbrăcat în cafeniu. Băgă mâna în tunică 
şi extrase un disc auriu atârnat de un lănţişor. Bravd ridică din 
sprâncene. 

— Vrăjitorul spunea că omuleţul are un fel de disc de aur care 
îi spune cât e ora, spuse Nevăstuică. 

— Şi ţi-a stârnit poftele, micuţule? Totdeauna ai fost un hoţ pe 
cinste, Nevăstuică. 

— Aşa-i, încuviinţă cu modestie Nevăstuică. Atinse butonul de 
pe marginea discului şi acesta se deschise. Minusculul demon 
închis înăuntru ridică ochii din micul său abac şi se încruntă. 

— Mai lipsesc doar zece minute până opt ale ceasului, spuse 
el repezit. Capacul se trânti, cât pe ce să prindă degetele lui 
Nevăstuică. 

Blestemând, Nevăstuică aruncă măsurătorul de timp în 
tufişuri, unde probabil că se lovi de o piatră. Oricum, cutia se 
sparse. O lumină octarină puternică şi un un fum de pucioasă 
anunţară că fiinţa păstrătoare a timpului se evaporase în 
dimensiunea demonică din care venise. 

— De ce ai făcut asta? întrebă Bravd, care nu fusese suficient 
de aproape încât să audă vorbele. 

— Ce să fac? întrebă Nevăstuică. N-am făcut nimic. Nu s-a 
întâmplat nimic. Hai să mergem, să nu pierdem vreo ocazie. 

Bravd încuviinţă. Îşi întoarseră armăsarii şi galopară spre 
străvechiul Ankh, cu farmecele lui mai oneste. 


INVOCAREA LUI OPT 
Prolog 


Discul oferă privelişti mult mai impresionante decât cele 
posibile în alte universuri, construite de Creatori cu mai puţină 
imaginaţie şi mai multe aptitudini tehnice. 

Deși soarele Discului nu e decât un satelit care orbitează în 
jurul lui, iar ca mărime e doar cu puţin mai răsărit decât o 
poartă de crichet, acest neajuns e compensat de copleşitoarea 
imagine a Marelui A'Tuin, Ţestoasa, pe a cărui carapace bătută 
de meteori odihneşte, în ultimă instanţă, tot Discul. Uneori, în 
lenta Sa traversare a infinitului, El îşi întoarce capul de 
dimensiuni geografice pentru a înhăţa din zbor câte o cometă. 
Insă cea mai impresionantă privelişte - poate pentru că, atunci 
când sunt confruntate cu imensitatea galactică a lui A'Tuin, 
majoritatea  minţilor refuză să-şi creadă ochilor - este 
nemărginita Cascadă, locul în care mările Discului se prăvălesc 
fără încetare peste Margine, direct în spaţiu. Sau poate că este 
Cercubeul - curcubeul în opt culori care încinge lumea, format în 
aerul umed de deasupra cascadei. Cea de-a opta culoare este 
octarinul, ivit din fenomenul de reflexie a luminii puternice pe un 
câmp magic de mare forţă. 

Sau poate că cel mai minunat loc este totuşi Miezul. Acolo, o 
spirală de gheaţă verde înaltă de zece leghe se ridică deasupra 
norilor, purtând în vârf tărâmul Dunmanifestin, sălaşul zeilor. În 
pofida splendorii lumii de la picioarele lor, zeii Discului sunt 
arareori mulţumiţi. E jenant să te ştii zeu al unei lumi care există 
doar pentru că orice curbă a improbabilităţii trebuie să aibă şi 
ea un capăt; în special când poţi trage cu ochiul spre alte 
dimensiuni, unde Creatorii au avut mai mult aptitudini tehnice 
decât imaginaţie. Nu-i de mirare, deci, că zeii discului îşi petrec 
timpul mai mult cu certurile mărunte decât cu omniscienţa. 

In acea zi, lo cel Orb, care datorită vigilenţei sale constante 
era în continuare sef al zeilor, stătea cu bărbia în mâini şi se uita 
la tabla de joc de marmură roşie din faţa lui. lo cel Orb îşi 
dobândise numele pentru că în locul orbitelor avea două bucăţi 
de piele netedă. Ochii, pe care-i deţinea în număr impresionant, 
aveau o existenţă semiindependentă. Câţiva pluteau chiar în 
momentul respectiv deasupra mesei. 


Tabla de joc era o hartă amănunţită a Discului, gravată în 
relief şi pictată în pătrăţele. Câteva figurine frumos sculptate 
ocupau pătratele. Un muritor ar fi recunoscut, de exemplu, 
figurile lui Bravd şi Nevăstuică. Celelalte întrupau alţi eroi şi 
campioni, dintre cei cu care discul era aprovizionat din belşug. 

Mai rămăseseră în joc lo, Offler - Zeul Crocodil, Zefir - zeul 
adierilor uşoare, Destinul şi Doamna. Acum, că jucătorii mai 
puţin importanţi fuseseră eliminaţi, în jurul tablei de joc se 
aşternuse o atmosferă de concentrare. Norocul ieşise din joc 
printre primii, după ce piesa lui nimerise într-o casă plină de 
gnoli înarmaţi (rezultatul unui zar norocos al lui Offler), iar la 
scurt timp după aceea, Noaptea îşi luase jetoanele şi se 
retrăsese, pretinzând că avea întâlnire cu Soarta. Alte zeități 
mărunte, scoase din competiţie, chibiţau în spatele jucătorilor. 

Se făceau deja pariuri că următoarea care va părăsi jocul va fi 
Doamna. Ultimul ei campion de valoare se transformase într-o 
mână de cenuşă risipită printre ruinele fumegânde ale Ankh- 
Morporkului, iar celelalte piese nu erau demne de a fi 
promovate într-un rol de conducere. 

lo cel Orb luă paharul de zaruri, un craniu ale cărui orificii 
fuseseră astupate cu rubine, şi, aţintind câteva perechi de ochi 
pe Doamnă, dădu trei de cinci. 

Ea zâmbi. lată cum erau ochii Doamnei: de un verde 
strălucitor, fără iris sau pupilă şi luminaţi pe dinăuntru. 

In încăpere se lăsă tăcerea, în vreme ce ea scotoci în cutia ei 
cu piese şi, de undeva de la fund, scoase o pereche de pioni pe 
care îi plasă pe tablă cu două mişcări hotărâte. Ca un singur 
zeu, restul jucătorilor se aplecară ca să le vadă mai bine. 

— Un fghăsitoh ghenegat şi un soi de funcsionagh! rosti 
Offler, Zeul Crocodil, stânjenit ca de obicei în vorbire de colții 
săi. Cu una din gheare, împinse până în mijlocul tablei de joc un 
teanc de jetoane albe ca osul. 

Doamna încuviinţă în tăcere. Luă paharul de zaruri şi îl tinu 
neclintit, desi toţi ceilalţi zei auzeau huruitul cubuleţelor 
dinăuntru. Apoi le răsturnă pe masă. Un şase. Un trei. Un cinci. 

Cu cinciul se petrecea însă ceva. Împins de ciocnirea 
întâmplătoare a câtorva miliarde de molecule, zarul se ridică pe 
un colţ, se răsuci uşor şi deveni un şapte. 

lo cel Orb ridică cubul minuscul şi îi numără feţele. 

— Ei hai, zise el plictisit. joacă şi tu ca lumea. 


INVOCAREA LUI OPT 


Drumul de la Ankh-Morpork la Chirm şerpuieşte la înălţime, o 
cărare alburie de vreo treizeci de leghe, plină de gropi şi 
bolovani, care se încolăceşte printre piscuri, coboară în văi 
înverzite şi răcoroase cu livezi de lămăâi, traversează pe poduri 
de frânghie defilee îmbrăcate în liane şi este, în general, mai 
mult pitoresc decât folositor. 

Pitoresc. lată un cuvânt nou pentru Vânturache (Licenţă în 
Magie, Universitatea Nevăzută (respins)). Parte din cuvintele cu 
care-şi îmbogăţise vocabularul de când părăsise ruinele 
calcinate ale Ankh-Morporkului. O altă sintagmă nouă era 
„patină autentică”. Pitoresc însemna, decisese vrăjitorul după ce 
studiase cu atenţie peisajul care-i inspirase lui Doiflori acest 
adjectiv - că terenul era îngrozitor de accidentat. Patină 
autentică se referea la satele răzlețe prin care treceau şi 
însemna „pe jumătate dărâmate şi bântuite de molimi”. 

Doiflori era turist. Primul întâlnit vreodată în lumea Discului. 
Turist, decise Vânturache, însemna „idiot”. 

In timp ce călăreau la pas în parfumul de lămâiţă şi 
acompaniaţi de zumzetul albinelor, Vânturache medita la 
întâmplările din ultimele zile. Deşi micuțul vizitator era în mod 
evident nebun, el era şi generos în acelaşi timp şi mult mai puţin 
nociv decât majoritatea oamenilor cu care avea de-a face 
vrăjitorul. Vânturache era înclinat să-l placă. Să nu-l placi pe 
unul ca el era ca şi când ai fi dat un șut unui căţeluş. 

Mai nou, Doiflori dovedea un mare interes pentru teoria şi 
practica magiei. 

— Mi se pare mai degrabă inutilă. Credeam că vrăjitorul 
spune, ştii tu, cuvintele magice şi gata. Nu atâta toceală 
insipidă. 

Vânturache aprobă morocănos. Încercă să-i explice că magia 
fusese cândva, într-adevăr, o putere sălbatică, nesupusă legilor, 
dar că încă de demult, din negura vremilor, Cei Bătrâni 
învăţaseră să o stăpânească, silind-o să asculte, printre altele, 
de Legea Conservării Realităţii; ea cerea ca efortul depus pentru 
a obţine un anumit rezultat să fie acelaşi, indiferent de 
mijloacele folosite. În termeni practici, aceasta însemna că era 
relativ uşor să creezi, să zicem, iluzia unui pahar cu vin, pentru 


că implica doar o modificare subtilă a luminii. Pe de altă parte, 
să ridici un pahar adevărat cu vin doar cu ajutorul energiei 
mintale cerea mai multe ore de pregătire sistematică, dacă 
vrăjitorul în cauză nu dorea ca simplul principiu al pârghiilor să-i 
scoată creierul afară prin urechi. 

Mai preciză că parte din vechea magie se mai putea regăsi, în 
stare brută, şi putea fi recunoscută de iniţiaţi prin forma 
octogonală pe care o crea în structura cristalină a timpului şi 
spaţiului. Un metal, octironul, şi un gaz, octogenul, radiau, de 
exemplu, cantităţi periculoase de magie pură. 

— E extrem de deprimant, încheie el. 

— Deprimant? 

Vânturache se întoarse în şa şi se uită la Bagajul lui Doiflori, 
care mergea în pas domol pe picioruşele lui şi din când în când 
mai sărea să înhate câte un fluture. Oftă. 

— Vânturache crede că ar trebui să se poată domestici 
fulgerul, spuse drăcuşorul-pictor, care admira priveliştea din 
uşiţa cutiei atârnate la gâtul lui Doiflori. Petrecuse dimineaţa 
pictând peisaje pitoreşti şi scene cu patină autentică pentru 
stăpânul lui, iar acum i se îngăduise o pauză de ţigară. 

— Când am pomenit de domesticire nu mă refeream la 
domesticire propriu-zisă, îl repezi Vânturache. Voiam să spun, 
adică voiam doar... nu ştiu, nu-mi găsesc cuvintele. Cred doar 
că lumea ar trebui să fie ceva mai organizată. 

— Basme, zise Doiflori. 

— Ştiu. Asta-i şi problema mea, oftă Vânturache din nou. Era 
uşor să perorezi despre logica pură, despre cum lumea e 
condusă de logică şi de armonia numerelor, dar adevărul era că 
Discul plutea în spaţiu pe spinarea unei țestoase uriaşe, iar zeii 
aveau obiceiul să meargă pe la casele ateilor şi să le spargă 
geamurile. 

Se auzi un sunet slab, doar cu puţin mai tare decât cel al 
albinelor care zburau în rozmarinul de pe marginea drumului. 
Avea o rezonanţă de os, ca zgomotul unor cranii date de-a dura 
sau al unui pahar de zaruri. Vânturache privi în jur. Nu era 
nimeni. Chestia asta fu de natură să-l îngrijoreze. 

Apoi se porni un vânticel, care ţinu doar două-trei bătăi de 
inimă. 

Trecu fără să afecteze în vreun fel lumea, cu excepţia câtorva 
detalii minore. De exemplu, acum în mijlocul drumului se afla un 


trol de munte înalt de cinci metri. Era din cale-afară de furios. 
Asta pe de-o parte pentru că aşa sunt trolii în general. În plus, 
teleportarea sa bruscă şi pe nepusă masă din văgăuna pitită în 
Munţii Rammerorck, la patru mii de kilometri şi câteva sute de 
metri mai spre Margine, îi crescuse temperatura până la un nivel 
periculos, în concordanţă cu legile conservării energiei. Aşa că 
trolul îşi arătă colții şi atacă. 

— Ce creatură neobişnuită, remarcă Doiflori. E periculoasă? 

— Numai pentru oameni! strigă Vânturache. Scoase sabia şi 
cu o mişcare lină o aruncă spre trol, reuşind să-l rateze cu totul. 
Lama se înfipse în tufişul de la marginea drumului. 

Se auzi un sunet imperceptibil, ca un clănţănit din dinţi. 

Sabia lovi un colţ de stâncă ascuns în frunziş - ascuns cu 
atâta îndemânare, ai fi zis, încât parcă nici nu fusese acolo cu 
câteva clipe înainte -, apoi sări ca un somon în amonte, ricoşa şi 
se înfipse zdravăn în ceafa cenuşie a trolului. 

Creatura gemu şi trase o gheară în coastele calului lui Doiflori, 
care necheză şi se repezi în desiş. Trolul făcu stânga-mprejur şi 
se năpusti asupra lui Vânturache. 

În momentul acela, sistemul său nervos întârziat îi transmise 
mesajul că era mort. Păru surprins o clipă, apoi se prăbuşi, 
prefăcându-se în pietriş (trolii sunt forme de viaţă pe bază de 
siliciu şi în momentul morţii trupurile lor revin instantaneu la 
starea de rocă). 

„Aaaahhh”, gândi Vânturache pe când calul său se agita, 
cuprins de spaimă. Se ţinu disperat în şa, în timp ce animalul se 
balansa înainte şi înapoi pe două picioare şi apoi, nechezând, se 
întoarse şi o luă la galop spre pădure. 

Sunetul copitelor se stinse, lăsând din nou loc zumzetului 
albinelor şi fâlfăitului ocazional al fluturilor. Se mai auzea însă şi 
altceva, cam bizar pentru ora amiezii. Se auzeau nişte zaruri. 


— Vânturache? 

Şirurile lungi de copaci aruncară ecoul dintr-o parte într-alta şi 
până la urmă i-l trimiseră înapoi lui Doiflori, fără răspuns. Acesta 
se aşeză pe o piatră şi încercă să se adune. 

Mai întâi, se rătăcise. Asta era cam descurajator, dar nu-l 
îngrijora prea tare. Pădurea arăta destul de interesant şi 


probabil că adăpostea spiriduşi sau gnomi“, sau şi una şi alta. 
De fapt, de câteva ori i se păruse că zăreşte nişte mutre verzi 
holbându-se la el de după copaci. Doiflori îşi dorise întotdeauna 
să întâlnească un spiriduş. De fapt, ce-şi dorea cu adevărat era 
să vadă un dragon, dar şi un spiriduş era bun. Sau un goblin 
adevărat. 

Bagajul se pierduse, ceea ce era neplăcut. Plus că începea să 
plouă. Se foi pe piatra umedă şi defel confortabilă şi încercă să 
se concentreze asupra lucrurilor pozitive. De exemplu, în timpul 
galopului său nebun calul intrase în desişuri şi dăduse peste o 
ursoaică şi puii ei, dar se depărtase înainte ca aceasta să poată 
reacţiona. Apoi se trezise că trece în goană pe deasupra unei 
haite de lupi care dormea în iarbă, dar din nou avea o viteză 
atât de mare încât schelălăiturile fiarelor fuseseră curând lăsate 
în urmă. Totuşi, ziua era pe sfârşite şi poate că ar fi fost o idee 
bună, se gândi Doiflori, să nu înnopteze sub cerul liber. Poate că 
trebuia să găsească o... îşi scormoni creierul încercând să-si 
aducă aminte ce fel de cazare oferea o pădure... poate o căsuţă 
de turtă dulce sau ceva de genul ăsta? 

Piatra era incomodă de-a binelea. Doiflori privi în jos şi 
observă pentru prima dată că pe ea erau săpate nişte semne 
stranii. Părea un fel de păianjen. Sau homar? Muşchii şi lichenii 
acopereau unele detalii, dar nu ascundeau şi runele săpate 
dedesubt. Doiflori putu să le citească perfect şi iată ce citi: 
Călătorule, ospitalierul templu al lui Bel-Shamharoth se află la o 
mie de paşi spre Miez. Era ciudat, îşi dădu seama Doiflori, că 
reuşise să citească mesajul cu toate că literele în sine îi erau 
complet necunoscute. Intr-un fel sau altul, textul ajungea la 
creier fără a mai fi nevoie să facă un ocol prin ochi. 

Se ridică şi dezlegă armăsarul, care acum stătea cuminte, 
priponit de un arbust. Nu-i era prea clar încotro era Miezul, dar 
un fel de cărare mai veche părea că se zăreşte printre copaci. 
Acest Bel-Shamharoth făcuse eforturi vizibile ca să vină în 
întâmpinarea călătorilor rătăciri. Oricum, avea de ales între 
această variantă şi lupi. Doiflori dădu din cap hotărât. 

Merită pomenit faptul că, după câteva ore, doi lupi care îi 
luaseră urma lui Doiflori ajunseră în luminiş. Ochii lor verzi 
căzură pe gravura cu opt picioare - care, într-adevăr, semăna cu 


4 Gnom - ființă din folclorul britanic având aspectul unui pitic, adeseori diform, care trăieşte sub 
pământ şi veghează asupra unor comori sau minereuri prețioase, (n.t.) 


un păianjen, sau cu o caracatiţă, sau poate cu ceva mult mai 
ciudat - şi deciseră imediat că în aceste condiţii nu le era chiar 
atât de foame. 


La vreo cinci kilometri depărtare, un vrăjitor decăzut atârna în 
mâini de creanga unui fag înalt. 

Acesta fusese rezultatul a cinci minute aglomerate. Mai întâi, 
o ursoaică turbată de furie ieşise din desiş, sfâşiind beregata 
calului de sub el cu o singură lovitură de labă. Apoi, după ce 
Vânturache reuşise să scape din măcel, ajunsese într-o poiană 
unde o haită de lupi enervaţi se foia încoace si-ncolo. Profesorii 
de la Universitatea Nevăzută, care fuseseră exasperaţi de 
incapacitatea lui Vânturache de a-şi însuşi levitaţia, ar fi fost 
uimiţi de viteza cu care ajunsese la cel mai apropiat copac, şi 
apoi în vârful lui, aproape fără să-l atingă. 

Apoi mai apăruse şi problema şarpelui. 

Acesta era mare şi verde şi se încolăcea pe creangă cu 
răbdarea unei reptile. Vânturache se întrebase dacă era 
veninos, apoi se mustrase pentru o atare prostească întrebare. 
Normal că era veninos. 

—Şi tu de ce rânjeşti? întrebă el silueta cocoţată pe creanga 
de alături. , _ 

N-AM ÎNCOTRO, zise Moartea. ACUM VREI SA FII ATAT DE 
AMABIL SĂ-ŢI DAI DRUMUL? NU POT SA STAU AICI TOATA ZIUA. 

— Eu pot, spuse Vânturache sfidător. 

Lupii se adunaseră sub copac şi urmăreau cu interes cum 
prânzul lor vorbeşte de unul singur. 

N-O SA TE DOARA, promise Moartea. Dacă vorbele ar fi avut 
greutate, o singură propoziţie a Morţii ar fi putut ancora un 
vapor. 

Braţele lui Vânturache îşi strigau cu disperare durerea. Se 
încruntă la personajul vulturesc, uşor transparent, de alături. 

— N-o să doară!? întrebă. N-o să doară să fiu sfâşiat de o 
haită de lupi? 

Observă că o altă ramură se încrucişa cu a lui, care devenise 
periculos de subţire. Dac-ar fi putut să ajungă la ea... 

Îşi făcu vânt, cu o mână întinsă. Creanga nu se rupse. Scoase 
doar un sunet slab şi se lăsă în jos. Vânturache se trezi că 
alunecă încet, atârnat de capătul unei fâşii de coajă. Privi spre 
rădăcină şi avu satisfacția finală de a constata că urma să 


aterizeze pe cel mai mare dintre lupi. 

Acum se mişca uşor, pe măsură ce fâşia care îl susţinea se 
cojea încet de pe copac. Şarpele îl privea gânditor. Dar deodată 
lunecarea se opri. Vânturache începu să se felicite, până când, 
cercetând locul, observă ceva care-i scăpase. Desprinderea 
scoarţei fusese oprită de cel mai mare cuib de viespi pe care-l 
văzuse în viaţa lui. Închise ochii. 

De unde răsărise trolul? se întrebă. Restul era firesc, ghinionul 
lui de toate zilele, dar de unde trolul? Ce naiba se întâmpla? 

Clic! Suna ca o rămurică ruptă, doar că se auzea numai în 
capul lui Vânturache. Clic, clic. Şi iar un vânticel, care însă nu 
reuşea să mişte nici măcar o frunză. 

Cuibul de viespi fu desprins de pe ramură de fâşia de coajă în 
coborâre. Căzu pe lângă urechea vrăjitorului, care îl urmări cum 
se face tot mai mic, apropiindu-se de boturile care adulmecau 
văzduhul. 

Cercul se strânse subit. 

Cercul se sparse subit. 

Concertul de chelălăituri al haitei care încerca să scape de 
norul de insecte se îndepărtă printre copaci. Vânturache rânji 
tâmp. 

Cotul lui se izbi de ceva. Fâşia de coajă îl transportase până la 
baza ramurii, dar alte ramuri nu mai erau. Scoarța netedă nu 
oferea niciun punct de sprijin. Îi oferea totuşi nişte mâini. Două 
tocmai ieşeau din muşchii care acopereau copacul; mâini subţiri, 
verzi ca frunzele tinere. Le urmă un braţ bine făcut, apoi o 
driadă se aplecă în afară, înşfăcându-l pe vrăjitorul uluit şi, cu 
acea forţă vegetală capabilă să trimită rădăcini până în inima 
stâncilor, îl trase în copac. Scoarța solidă se dădu în lături ca o 
ceață şi se închise în urma lui ca o scoică. 

Moartea privea impasibilă. Se uită apoi la norul de găze care 
dansau vesele în jurul craniului Său. Pocni din degete. Insectele 
căzură la pământ. Dar, totuşi, nu era acelaşi lucru. 


lo cel Orb îşi trase jetoanele de pe masă, fulgeră din ochii ce 
se aflau la momentul respectiv în încăpere şi ieşi. Câţiva semizei 
chicotiră. Cel puţin Offler suportase pierderea unui trol de cea 
mai bună calitate cu o graţie perfectă - chiar dacă oarecum 
reptiliană. 

Ultimul oponent al Doamnei se trase cu scaunul până ce 


ajunse faţă în faţă cu aceasta. 

— Domnul meu, spuse Ea politicoasă. 

— Doamna mea, răspunse el. Ochii li se întâlniră. 

Era un zeu taciturn. Se zvonea că ajunsese pe Disc după un 
eveniment cumplit şi misterios petrecut într-o altă Eventualitate. 
Este, desigur, privilegiul zeilor să îşi controleze forma aparentă, 
cu care se înfăţişează chiar şi în fata celorlalţi zei. Destinul 
Discului era un bărbat bonom de vârstă mijlocie, cu părul 
grizonat pieptănat frumos în jurul unor trăsături care ar fi 
îndemnat şi cea mai cuminte fecioară să-l servească fără teamă 
cu un pahar de bere, dacă i-ar fi bătut la uşă. Era genul de chip 
pe care un tânăr săritor l-ar fi ajutat cu plăcere să sară un 
pârleaz. Cu excepţia ochilor, desigur. 

Nicio zeitate nu-şi poate ascunde felul şi natura ochilor. lar 
natura ochilor Destinului era aceasta: dacă la prima vedere erau 
închişi la culoare, o privire mai atentă ar fi dezvăluit - prea 
târziu însă! — că erau doar nişte găuri ce se deschideau spre o 
întunecime atât de îndepărtată încât privitorul se simţea atras 
inexorabil în cele două lacuri gemene ale nopţii, în care se 
roteau cumplite stele... 

Doamna tuşi politicos şi aşeză pe masă douăzeci şi unu de 
jetoane albe. Apoi scoase din robă un alt jeton, translucid şi de 
două ori mai mare decât celelalte. Sufletul unui adevărat Erou 
are o rată mai bună de schimb şi e prețuit de zei. 

Destinul ridică o sprânceană. 

— Şi fără şmecherii, Doamnă, spuse. 

— Cine ar putea să înşele Destinul? întrebă Ea. El ridică din 
umeri. 

— Nimeni. Dar toţi încearcă. 

— Şi totuşi, parcă am simţit că mi-ai dat oarecare ajutor 
împotriva celorlalţi? 

— Fireşte. Ca sfârşitul jocului să fie mai plăcut. Şi acum, 
Doamnă... 

Băgă mâna în cutia cu pioni şi scoase o piesă, pe care o aşeză 
pe tablă cu un aer mulţumit. Zeităţile de pe margine tresăriră la 
unison. Chiar şi Doamna fu pentru un moment deconcertată. 

Era ceva teribil de urât. Fusese cioplit de o mână nesigură, de 
parcă meşteşugarul însuşi tremurase de spaimă în faţa lucrului 
ce i se ivea de sub degete. Părea să fie compus din ventuze şi 
tentacule. Şi mandibule, după cum observă Doamna. Şi un 


singur ochi cât toate zilele. 

— Credeam că fiinţe asemenea Lui au pierit la începutul 
Timpurilor, rosti Ea. 

— Se vede treaba că amicului nostru necrozat i-a fost anevoie 
să se apropie de dânsul, râse Destinul. Se distra. 

— Nici n-ar fi trebuit să fie creat. 

— Şi totuşi, spuse Destinul, aforistic. Amestecă zarurile în 
paharul lor special, apoi ridică privirea spre ea. Doar dacă nu 
vrei să te retragi, adăugă. 

Ea scutură din cap. 

— Joacă, spuse. 

— Crezi că poţi să ţii miza? 

— Joacă. 


Vânturache ştia bine ce se găseşte în interiorul unui copac: 
lemn, sevă, eventual veveriţe. Nu un palat. 

Totuşi, pernele de sub el erau în mod sigur mai moi decât 
lemnul, vinul din cupă cu mult mai gustos decât seva, iar între 
fata care-i stătea dinainte, cu palmele pe genunchi şi privirea 
gânditoare, şi o veveriţă nici nu încăpea comparaţie, decât dacă 
ne-am referi la anumite porţiuni cu blăniţă. 

Încăperea era înaltă, spațioasă şi luminată în galben, dintr-o 
sursă pe care Vânturache nu reuşi să o identifice. Pe sub bolțile 
răsucite şi noduroase se vedeau alte încăperi şi ceea ce părea a 
fi o scară şerpuitoare. Şi când te gândeşti că de afară părea un 
copac perfect normal. 

Fata era verde - avea pielea verde. Vânturache putea fi 
absolut sigur de asta, pentru că singura ei îmbrăcăminte era 
medalionul de la gât. Părul era lung şi avea o vagă textură de 
muşchi. Ochii nu aveau pupile şi erau de un verde luminos. 
Vânturache îşi dori să fi fost mai atent la orele de antropologie 
de la Universitate. 

Gazda lui nu spusese niciun cuvânt. După ce îi arătase sofaua 
şi îi oferise vinul, nu făcuse altceva decât să stea şi să se uite la 
el, frecându-și din când în când o zgârietură adâncă de pe braţ. 

Vânturache îşi aminti deodată că o driadă e atât de legată de 
copacul ei încât, dacă acesta păţeşte ceva, ea capătă răni prin 
simpatie. 

— Îmi pare rău, zise el repede, a fost un accident. Adică erau 
nişte lupi şi... 


— Ai fost nevoit să te urci în copacul meu, iar eu te-am salvat, 
rosti driada lin. Ce noroc pe tine. Şi poate şi pe prietenul tău? 

— Prietenul? 

— Omuleţul cu lada fermecată, explică driada. 

— A, el, răspunse Vânturache fără entuziasm. Da, sper că n-a 
păţit nimic. 

— Are nevoie de ajutorul tău. 

— Ca de obicei. A reuşit şi el să ajungă într-un copac? 

— A reuşit să ajungă la Templul lui Bel-Shamharoth. 
Vânturache se înecă cu vinul. Urechile încercară să-i intre în cap 
ca să se apere de teroarea acelor silabe. Mâncătorul de Suflete. 
Înainte să li se poată împotrivi, amintirile se întoarseră în forţă. 
Odată, pe când era student la magie practică la Universitatea 
Nevăzută, pentru un pariu, se strecurase în cămăruţa din corpul 
principal al bibliotecii - cămăruţa cu pereţii acoperiţi de 
pentagrame protectoare, încăperea în care nimeni nu avea voie 
să rămână mai mult de patru minute şi treizeci şi două de 
secunde, o cifră la care se ajunsese după două sute de ani de 
experimente prudente... Deschisese uşurel Cartea care stătea 
legată de un piedestal de octiron în mijlocul podelei acoperite de 
rune, şi asta nu ca să n-o fure cineva, ci ca să nu fugă, căci era 
vorba de Cartea Octavo, cea atât de încărcată de magie încât 
aproape că trăia. Un descântec se desprinsese atunci din 
paginile fremătânde şi se fixase în adâncul minţii lui. Şi în afară 
de faptul că era unul din cele Opt Mari Descântece, nimeni n- 
avea să ştie care anume până când nu va fi fost rostit. Nici 
măcar Vânturache. Îl simţea uneori strecurându-se nevăzut prin 
spatele Egoului său, aşteptând să-i vină vremea... 

Pe coperta Cărţii Octavo se afla o reprezentare a lui Bel- 
Shamharoth. El nu era Răul, căci şi Răul are vitalitatea lui. Era 
reversul monedei pe a cărei faţă stau Binele şi Răul laolaltă. 

— „Mâncătorul de Suflete. Numărul său adastă între şapte şi 
nouă; este de două ori patru”, cită Vânturache cu mintea 
blocată de frică. Oh, nu. Unde e Templul? 

— Spre Miez, în adâncul pădurii, spuse driada. E foarte vechi. 

— Dar cine să fie atât de prost să-l aduleze pe Bel-dumnealui? 
Pe diavol, da, înţeleg, dar ăsta e Mâncătorul de Suflete. 

— Existau... anumite avantaje. lar oamenii care au trăit prin 
părţile astea aveau nişte idei ciudate. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 


— Aşa cum am spus, au trăit prin părţile astea. Driada se 
ridică şi întinse o mână. Vino, zise ea. Eu sunt Druellae. Vino să 
vedem care va fi destinul prietenului tău. Promite să fie 
interesant. 

— Nu sunt sigur că... începu Vânturache. Driada îşi aţinti ochii 
verzi asupra lui. 

— Crezi că ai de ales? 


O scară mare cât o autostradă principală şerpuia prin copac, 
iar la fiecare nivel se zăreau şiruri vaste de încăperi. Lumina 
galbenă care venea de nicăieri era peste tot. Mai era şi un sunet 
- Vânturache ciuli urechile ca să-l identifice - ca de tunet sau de 
cascadă îndepărtată. 

— E copacul, spuse imediat driada. 

— Ce face? întrebă Vânturache. 

— Trăieşte. 

— Mă întrebam eu. Chiar suntem într-un copac? M-am 
micşorat eu? Că de afară părea suficient de subţire ca să-l poţi 
cuprinde cu braţele. 

— Aşa şi este. 

— Hm, dar uite că sunt înăuntru. 

— Eşti. 

— Hm, făcu Vânturache. Druellae izbucni în râs. 

— Te citesc, vrăjitor prefăcut ce eşti! Nu sunt eu o driadă? Nu 
ştii că ceea ce batjocoreşti cu numele de copac este 
echivalentul  cvadridimensional al unui întreg univers 
multidimensional care... da, văd că nu stii. Trebuia să-mi dau 
seama că nu eşti vrăjitor adevărat de când am văzut că nu ai 
toiag. 

— L-am pierdut într-un incendiu, spuse Vânturache automat. 

— Nici pălărie cu semne magice brodate pe ea. 

— Mi-a explodat. 

— Nici duh care să te slujească. 

— A murit. Ascultă, mulţumesc că m-ai salvat, dar, dacă nu te 
superi, ar cam trebui să plec. Dacă ai putea să mă conduci... 

Ceva din expresia ei îl făcu să se întoarcă în loc. In spatele lui 
apăruseră trei driade de gen masculin. La fel de goi ca şi femeia 
şi neînarmaţi. Fapt irelevant, de altfel. Nu păreau că ar fi avut 
nevoie de arme ca să-i ţină piept lui Vânturache. Păreau că ar fi 
putut să-şi croiască drum prin stâncă doar împingând niţel cu 


umărul şi între timp să stâlcească în bătaie şi un regiment de 
troli. Cei trei uriaşi frumoşi se uitau la el cu expresii de 
ameninţare înlemnită. Pielea lor era de culoarea tecilor de 
castană, iar muşchii le jucau pe braţe ca nişte saci cu pepeni. 

Se răsuci la loc şi îi zâmbi fără convingere Druellaei. Viata 
revenea la rutina ei binecunoscută. 

— Nu am fost salvat, nu? Am fost capturat, aşa-i? 

— Desigur. 

— Şi nu ai de gând să-mi dai drumul? Fusese mai curând o 
afirmaţie. Druellae scutură din cap. 

— Ai rănit copacul. Dar ai noroc. Prietenul tău se va întâlni cu 
Bel-Shamharoth. Tu doar o să mori. 

Din spate, două mâini îl apucară de umeri cam aşa cum se 
încolăceşte o rădăcină de copac bătrân în jurul unei pietre. 

— Nu fără cuvenita ceremonie, bineînţeles, continuă driada. 
După ce Emisarul lui Opt va termina cu prietenul tău. 

Vânturache nu găsi ceva mai bun de spus decât: 

— Ştii, nu credeam că există şi driade-bărbati. Nici măcar în 
stejari. 

Unul dintre uriaşi se strâmbă la el. 

— Ce dobitoc! Cum credeai că apar ghindele? pufni Druellae. 

Era un spaţiu mare şi gol, un fel de sală cu tavanul pierdut în 
ceața gălbuie. Scara fără sfârşit ducea chiar acolo. La celălalt 
capăt al sălii erau adunate câteva sute de driade, care se 
dădură în lături, respectuoase, în faţa Druellaei, dar priviră drept 
prin Vânturache, care era purtat cu fermitate în urma ei. 

Majoritatea erau de gen feminin, dar printre ele se aflau şi 
câţiva bărbaţi uriaşi. Stăteau ca nişte statui de zei printre micile 
şi inteligentele femei. „Nişte insecte”, gândi Vânturache. 
„Copacul e ca un stup”. 

Dar erau oare, într-adevăr, driade? Din câte îşi amintea, 
nimfele pădurii dispăruseră cu secole în urmă. Fuseseră 
depăşite de evoluţia oamenilor, ca de altfel majoritatea 
Popoarelor Crepusculare. Doar elfii şi trolii supravieţuiseră sosirii 
Omului pe Disc; elfii pentru că nu erau nici pe sfert atât de 
fraieri pe cât se credea, iar poporul trolilor pentru că se pricepea 
la fel de bine ca neamul omenesc să fie rău, dispreţuitor şi 
lacom. Driadele dispăruseră probabil odată cu gnomii şi zânele. 

Zgomotul de fond se auzea mai tare aici. Uneori, o lumină 
galbenă pulsa pe pereţii translucizi până când se pierdea în 


ceața de deasupra. Era în aer o putere care o făcea să vibreze. 

— Acum să-ţi arătăm noi nişte magie, vrăjitor incapabil, zise 
Druellae. Nu magie de-a ta, dresată, ci magie de la rădăcini, 
străveche. Magie sălbatică. Priveşte. 

Vreo cincizeci de driade se adunară, îşi dădură mâinile şi se 
depărtară formând o horă mare. Restul femeilor începură o 
incantaţie în surdină. Apoi, la un semn al Druellaei, hora începu 
să se învârtească în sensul Opus Rotirilor de Disc. 

Pe măsură ce ritmul sporea, iar modulaţiile complicate ale 
cântecului se auzeau tot mai tare, Vânturache se surprindea 
urmărind jocul cu o fascinaţie crescândă. Auzise la Universitate 
despre Magia Străveche, deşi vrăjitorilor le era interzisă. Ştia că 
atunci când hora avea să se rotească suficient de repede 
împotriva câmpului magic al Discului, care se învârtea încet, 
fricţiunea astrală astfel creată avea să nască o uriaşă diferenţă 
de potenţial, care urma să se descarce printr-o Forţă Magică 
Elementară. 

Hora abia se mai distingea acum, iar pereţii Copacului 
răsunau de ecourile cântului... 

Vânturache simţi nişte furnicături familiare în pielea capului, 
indicând acumularea unei mari cantităţi de magie brută în zonă, 
aşa că nu fu prea uimit când, după câteva secunde, un fulger de 
lumină octarină ţâşni din tavanul invizibil direct în mijlocul horei. 

Acolo dădu naştere imaginii unui deal înconjurat de copaci şi 
bătut de furtună, având pe coamă un templu. Forma acestuia 
provoca neplăcere ochiului. Vânturache ştia că, dacă era vorba 
de un templu al lui Bel-Shamharoth, trebuia să aibă opt laturi. 
(Opt era şi Cifra lui Bel-Shamharoth, motiv pentru care niciun 
vrăjitor decent nu rostea acest număr de bună voie. Doar dacă 
nu voia să se trezească c-opt, cum erau avertizaţi, în glumă, 
ucenicii. Bel-Shamharoth era foarte atras de amatorii în ale 
magiei, care, fiind prin definiţie nişte căutători prin gunoaiele 
supranaturalului, erau pe jumătate prinşi în capcana lui. Camera 
lui Vânturache la cămin avusese numărul 7a. Ceea ce nu-l 
mirase prea tare.) 


Ploaia şiroia pe zidurile templului. Singurul semn de viaţă era 
calul priponit afară şi care nu era calul lui Doiflori. În primul rând 
era prea mare. Era un cal de luptă, vânăt rotat, cu copitele cât 
nişte tăvi şi cu dârlogii de piele strălucind de ostentative 


ornamente aurii. La momentul respectiv, tocmai savura 
conţinutul unui sac ce-i atârna de gât. 

Avea un aer familiar. Vânturache încercă să-si aducă aminte 
unde-l mai văzuse. 

Oricum, părea capabil să alerge destul de repede. Şi s-o ţină 
aşa mult timp, odată ce prindea viteză. Vânturache nu trebuia 
decât să scape de gardieni, să-şi croiască drum afară din Copac, 
să găsească templul şi să fure calul de sub ceea ce Bel- 
Shamharoth folosea în chip de nas. 

— Emisarul lui Opt are două porţii la cină, se pare, zise 
Druellae uitându-se fix la Vânturache. Al cui e armăsarul acela, 
pseudovrăjitorule? 

— N-am idee. 

— Nu? Oricum, nu contează. Vom afla în curând. Făcu un 
semn cu mâna. Imaginea se mută în interior, trecu pe sub o 
boltă octogonală şi se grăbi de-a lungul unui coridor. 

Acolo se zărea o umbră ce înainta tiptil, cu spatele lipit de zid. 
Vânturache văzu sclipirea aurului şi bronzului. 

Nu mai încăpea îndoială. Văzuse silueta aceea de multe ori. 
Pieptul lat, gâtul ca un trunchi de copac, capul surprinzător de 
mic ascuns sub o claie de păr negru, ca o roşie pe un sicriu... 
Silueta aceea furişată avea un nume, iar numele era Hrun 
Barbarul. 

Hrun era unul dintre cei mai rezistenți eroi de la Marea 
Circulară: ucigaş de dragoni, jefuitor de temple, mercenar, om 
de bază în fiecare încăierare de stradă. Spre deosebire de mulţi 
alţi eroi cunoscuţi de Vânturache, ştia chiar şi cuvinte mai lungi 
de două silabe, dacă nu-l grăbeai şi îl mai ajutai cu câte o 
sugestie. 

Undeva, la limita auzului, Vânturache percepu un sunet ca de 
tigve care se prăvălesc pe scara unui turn îndepărtat. Se uită la 
gardieni ca să vadă dacă auziseră şi ei. 

Aceştia îşi concentraseră însă toată atenţia lor limitată asupra 
lui Hrun, care era, ce-i drept, construit pe acelaşi tipar ca şi ei. 
Mâinile li se odihneau relaxat pe umerii vrăjitorului. 

Vânturache se lăsă pe vine, făcu un salt înapoi ca un acrobat 
şi se ridică din fugă. Auzi în urma lui strigătul Druellaei şi îşi 
dublă viteza. 

Ceva îl apucă de glugă, dar aceasta se rupse. O driadă mascul 
îl aştepta la capătul scării, cu braţele deschise şi rânjind băţos la 


omuleţul care se năpustea spre ea. Fără să încetinească, 
Vânturache se lăsă din nou în jos până când bărbia îi atinse 
genunchii şi auzi cum îi şuieră pe la ureche un pumn cât un 
buştean. 

În fata lui se afla un adevărat hăţiș de locuitori ai copacilor. Se 
întoarse, se feri de încă o lovitură a gardianului perplex şi o 
rupse la goană înapoi spre horă, trecând pe lângă driadele care 
veneau în urma lui şi lăsându-le zăpăcite, ca pe nişte popice 
culcate la podea. _ 

Dar în faţă mai erau alţi şi alţi gardeni. Işi croiau drum prin 
mulţimea de femei şi-şi izbeau cu pumnii palmele bătucite, ca 
unii care abia aşteaptă confruntarea. ` 

— Stai pe loc, pseudovrăjitorule, spuse Druellae, înaintând. In 
spatele ei, hora continua să se învârtească, iar centrul ei 
aluneca de-a lungul unui culoar scăldat în lumină violacee. 

— Vrei să mă lasi cu chestia asta? mârâi el. Hai să ne 
lămurim, bine? Eu chiar sunt vrăjitor! Bătu din picior, iritat. 

— Serios? făcu nimfa. Atunci hai să te auzim rostind o vrajă. 

— Aăă, începu Vânturache. Adevărul era că, de când 
descântecul misterios i se cuibărise în creier, nu mai fusese în 
stare să ţină minte nici vrăji banale, cum era cea pentru omorât 
gândacii sau cea pentru scărpinat pe spate fără ajutorul mâinii. 
Magii de la Universitatea Nevăzută puseseră acest fenomen pe 
seama memorării involuntare, care, vezi bine, i-ar fi blocat 
celulele de absorbţie a vrăjilor. În momentele sale mai sumbre, 
Vânturache găsea însă alte explicaţii pentru faptul că până şi 
vrăjile de începători refuzau să i se fixeze în minte. 

Le era frică, hotărâse el. 

— Aăă, repeta. 

— Merge şi una neînsemnată, zise Druellae, urmărindu-l cum 
îşi mişcă buzele, sfâşiat între furie şi ruşine. Făcu semn şi câteva 
driade-masculi se apropiară. 

Descântecul alese taman acel moment ca să se arunce în 
şaua momentan abandonată a conştiinţei lui Vânturache. Îl simţi 
cum stătea acolo, făcându-i în sâc. 

— Ştiu un descântec, spuse el, exasperat. 

— Serios? Spune-ni-l şi nouă, te rugăm frumos, zise Druellae. 

Vânturache nu era sigur că are curajul, deşi Descântecul 
încerca deja să preia controlul asupra limbii lui. Incercă să-l 
înfrunte. 


— Ai zis că-mi poţi citi gândurile, spuse el. Citeşte-l pe acesta. 

Nimfa înaintă, privindu-l batjocoritor în ochi. 

Zâmbetul îi îngheţă pe buze. Ridică mâinile defensiv. Din 
gâtlej îi ieşi un sunet de spaimă. 

Vânturache se uită în jur. Celelalte driade se dădeau şi ele 
înapoi. Ce făcuse? Se părea că ceva cumplit. 

Dar ştia din experienţă că nu va dura mult până când 
universul va ajunge la echilibrul iniţial şi va reîncepe să-i facă tot 
felul de neplăceri. Făcu câţiva paşi înapoi, se strecură printre 
driadele care învârteau în continuare hora şi se uită să vadă ce 
va face Druellae. 

— Puneţi mâna pe el! strigă ea. Duceţi-l departe de Copac şi 
omorâţi-l! 

Vânturache se întoarse şi sări. Prin centrul cercului. Se făcu o 
lumină orbitoare. Se făcu brusc întuneric. Apăru o umbră 
violacee, amintind vag de Vânturache. Care dispăru apoi cu 
totul. 


Hrun Barbarul se strecura fără zgomot pe coridoarele scăldate 
într-o lumină atât de violet încât părea aproape neagră. 
Nedumerirea de la început îl părăsise. Era în mod evident un 
templu magic, iar asta explica totul. 

Explica de ce, în cursul după-amiezii, în vreme ce călărea prin 
această pădure a nopţii, observase un cufăr pe marginea cărării. 
Avea capacul deschis ca o invitaţie, iar înăuntru mult aur. Dar 
când sărise de pe cal ca să se apropie de cufăr, acestuia îi 
crescuseră picioare şi o luase la trap spre adâncul pădurii, 
oprindu-se ceva mai încolo. 

Acum, după câteva ore de urmărire şi joacă de-a v-aţi 
ascunselea, îl pierduse prin aceste tuneluri luminate ca un 
infern. Desigur, gravurile neplăcute şi eventualele schelete 
dezmembrate care îi ieşeau în cale nu-l speriau pe Hrun, pe de-o 
parte pentru că nu era peste măsură de inteligent, fiind totuşi 
peste măsură de lipsit de imaginaţie, iar pe de alta pentru că 
gravurile bizare şi tunelurile periculoase făceau parte din ziua lui 
de lucru obişnuită. Se aflase de nenumărate ori în situaţii 
similare, în căutare de aur, sau demoni, sau fecioare la 
ananghie, pe care să le scape de proprietari, de viaţă, respectiv 
de cel puţin una din cauzele ananghiei. 

Priviţi-l pe Hrun cum sare ca o mâţă prin faţa unei guri 


suspecte de tunel. Chiar şi în lumina aceasta violacee, pielea sa 
sclipeşte a bronz. Poartă foarte mult aur, sub formă de brățări şi 
lănţişoare, dar în rest este gol, cu excepţia pieii de leopard de la 
brâu. O are din junglele Ţării Ceminunelor, unde l-a ucis cu dinţii 
pe posesorul ei. 

În mâna dreaptă poartă sabia magică numită Kring, croită 
dintr-un fulger, înzestrată cu suflet şi care nu suportă nicio 
teacă. Hrun a furat-o cu doar trei zile în urmă din palatul 
inexpugnabil al Arhimanaritului din B`Iltuni şi deja începe să 
regrete. Sabia îl cam calcă pe nervi. 

— Dacă-ţi spun că a luat-o pe ultimul coridor din dreapta, 
şuieră Kring cu o voce care semăna cu râcâitul unei lame de 
metal pe piatră. 

— Linişte! 

— Dar n-am spus decât... 

— Taci odată! 


În vremea aceasta Doiflori... 

Se rătăcise. Îşi dădea şi el seama de atâta lucru. Fie clădirea 
era mult mai mare decât păruse iniţial, fie ajunsese la un nivel 
subteran, dar fără să fi coborât vreo treaptă, fie - după cum 
începea să suspecteze - dimensiunile interioare ale clădirii 
sfidau o regulă elementară a arhitecturii, fiind mai mari decât 
cele exterioare. Şi ce era cu toate luminile acelea ciudate? 
Cristale cu opt laturi erau plasate pe tavan la intervale regulate, 
răspândind o lucire neplăcută, care mai mult reliefa decât 
risipea întunericul. 

lar cel care făcuse gravurile de pe pereţi, gândi Doiflori cu 
mărinimie, băuse probabil prea mult. Timp de ani de zile. 

Pe de altă parte, era o clădire fascinantă. Constructorii 
fuseseră obsedaţi de cifra opt. Podeaua era un mozaic 
neîntrerupt de dale cu opt laturi, coridoarele erau boltite în opt 
unghiuri, dacă socoteai şi pereţii, iar în locurile unde căzuse 
tencuiala, Doiflori observase că şi pietrele din zid aveau câte opt 
feţe. 

— Nu-mi place deloc, zise drăcuşorul-pictor din cutia agăţată 
la gâtul lui Doiflori. 

— De ce? se interesă Doiflori. 

— E ciudat. 

— Bine, dar tu eşti un demon, nu poţi să hotărăşti tu ce e 


ciudat. Vreau să zic, ce mai poate părea ciudat unui demon? 

— Ei, ştii tu, spuse drăcuşorul prudent, legănându-se de pe o 
gheară pe alta. Unele lucruri. Tot soiul de chestii. 

Doiflori îl privi cu asprime. 

— Ce lucruri? 

Drăcuşorul tuşi nervos (demonii nu respiră, dar orice fiinţă 
inteligentă, fie că respiră sau nu, tuşeşte nervos într-un moment 
sau altul al vieţii. lar în ceea ce-l priveşte pe acest demon, un 
astfel de moment tocmai se ivise). 

— Ei, lucruri, zise el disperat. Lucruri rele. Lucruri despre care 
nu se vorbeşte, asta tot încerc să-ţi sugerez, stăpâne. 

Doiflori dădu din cap necăjit. 

— Aţ fi vrut să fie şi Vânturache aici. El ar ști ce să facă, zise 
el. 

— Ala? pufni dracul. Nu prea văd eu un vrăjitor venind aici. Nu 
au voie să aibă de a face cu cifra opt. Işi acoperi gura cu palma, 
cu un aer vinovat. 

Doiflori se uită la tavan. 

— Ce-a fost asta? Ai auzit? 

— Eu? Ce s-aud? Nu aud nimic, insistă prichindelul. Se retrase 
în cutia lui şi trânti usa. Doiflori bătu în ea. Uşiţa se crăpă un pic. 

— Suna ca o piatră în mişcare, explică el. Uşa se închise la 
loc. 

Doiflori ridică din umeri. „Probabil că locul ăsta se dărâmă cu 
încetul”, zise în sinea lui. Se ridică. 

— Hei! strigă el. E cineva? Aveţi musafiri! 

FIRI, Firi, firi, răspunseră tunelurile întunecate. 

— N-am venit cu gând rău, încercă el. 

HAU, Hău, hău. 

— V-am auzit jucând zaruri! Chiar nu-i nimenea? 

NEA, Nea, nea. 

— Ascultaţi, vreau doar... 

Doiflori se opri. Din cauza unui punct luminos care apăruse la 
doi paşi în faţa ochilor săi. Creştea cu repeziciune, iar după 
câteva secunde căpătă o formă umană. În acest stadiu, începu 
să scoată şi un sunet sau, mai bine zis, Doiflori reuşi să 
perceapă sunetul pe care-l scosese de la bun început. Era ca o 
aşchie de țipăt surprins într-o clipită mai lungă. 

Silueta luminată în ape avea acum mărimea unei păpuşi şi 
atârna în aer, mişcându-se contorsionat. Doiflori se întrebă de 


unde-i venise expresia „aşchie de țipăt”... şi îşi dori să nu-i fi 
venit. 

incepea să semene cu Vânturache. Gura vrăjitorului era 
deschisă, iar chipul luminat puternic de lumina a... ce anume? A 
unor sori ciudaţi, se trezi gândind Doiflori. Sori pe care oamenii 
nu-i văd de obicei. Il luă cu fiori. 

Vrăjitorul ajunsese acum cât jumătate de stat de om. 

Apoi începu să crească foarte rapid, timpul se condensă, se 
simţi un suflu de aer şi sunetele explodară. Vânturache se 
prăbuşi, urlând, din neant. Căzu grămadă la podea, sufocându- 
se, şi se rostogoli pe jos, cu capul ascuns între braţe şi cu trupul 
ghemuit. După ce norul de praf stârnit se mai aşeză, Doiflori 
întinse mâna şi-l bătu cu gingăşie pe umăr. Ghemul se strânse şi 
mai tare. 

— Eu sunt, spuse binevoitor Doiflori. Vrăjitorul se descolăci un 
pic. 

— Ce? 

— Eu. 

Dintr-o mişcare, Vânturache se îndreptă şi sări în picioare în 
faţa omuleţului, pe care-l apucă disperat de umeri. Avea ochii 
mari Şi ieșiti din orbite. 

— Să nu o rosteşti! şuieră el. N-o rosti şi poate mai ieşim de 
aici! 

— Să ieşim? Dar tu cum de-ai intrat? Nu știi că... 

— Nu o rosti! 

Doiflori se îndepărtă de nebunul din faţa lui. 

— Nu o rosti! 

— Să nu rostesc ce? 

— Cifra. 

— Cifra? întrebă Doiflori. Ascultă, Vânturache... 

— Da, cifra. Dintre şapte şi nouă. Patru plus patru. 

— Care, o... 

Palma lui Vânturache se lipi pe gura lui Doiflori. 

— Dacă spui cuvântul ăsta suntem pierduţi! Nu te gândi la el, 
da? Ai încredere în mine! 

— Nu înţeleg, se plânse Doiflori. 

Vânturache se relaxă puţin. Doar cât să facă o coardă întinsă 
de vioară să pară, prin comparaţie, un fel de peltea. 

— Hai, zise. Să încercăm să scăpăm de aici. Şi o să încerc să-ţi 
explic. 


După prima Eră Magică, depozitarea cărţilor de vrăji uzate 
devenise o problemă pe Disc. Un descântec rămâne tot 
descântec, chiar dacă e întemnițat temporar în tuş şi 
pergament. Are puteri latente. Câtă vreme proprietarul cărţii e 
în viaţă, acestea nu ridică probleme, dar la moartea sa cartea 
de vrăji devine o sursă de putere necontrolată şi greu de 
dezamorsat. 

Mai pe scurt, din cărţile de farmece se scurge magie. 
Fuseseră încercate mai multe soluţii. Ţările de lângă Margine le 
îngreunau pur şi simplu cu pentalfa de plumb şi le aruncau în 
spaţiu. La Miez însă, opţiunile erau mai puţin satisfăcătoare. Una 
era să se închidă cărţile problemă în canistre de octiron 
polarizat negativ care să fie depuse pe fundul mării (îngroparea 
lor în adâncul peșterilor fusese interzisă după ce unele regiuni 
reclamaseră apariţia copacilor umblători şi a pisicilor cu cinci 
capete), dar până la urmă magia tot îşi croia drum afară, iar 
pescarii ajungeau să scoată în plase bancuri de peşti invizibili şi 
stridii vizionare. 

O soluţie temporară fusese ca în diferite centre magice să se 
construiască buncăre de octiron denaturat, care e imun la cele 
mai multe forme de magie. Aici fuseseră depuse Cărţile cele mai 
incomode, până când puterea lor avea să se atenueze. 

Aşa ajunsese să fie găzduit de Universitatea Nevăzută acel 
Octavo, cel mai mare dintre grimoare, cândva proprietatea 
Creatorului însuşi. Era Cartea pe care Vânturache o deschisese 
în urma unui pariu. Apucase să se uite în ea o singură secundă 
înainte să se declanşeze diversele vrăji de alarmă, dar fusese 
suficient ca un descântec să sară dintre pagini şi să se aşeze în 
memoria lui ca un broscoi pe o frunză de nufăr. 


— Şi pe urmă? întrebă Doiflori. 

— Păi, m-au târât afară şi m-au caftit, bineînţeles. 

— Şi nimeni nu ştie ce conţine descântecul? 

Vânturache clătină din cap. 

— A dispărut din carte, spuse. Nimeni nu va şti până când n-o 
să-l rostesc eu. Sau până n-o să mor. Atunci o să se rostească 
singur. Din câte ştiu, e posibil să oprească lumea în loc, sau să 
omoare Timpul, sau orice. 

Doiflori îl bătu pe umăr. 


— N-are rost să te mai necăjeşti, îl încurajă el. Hai să mai 
căutăm ieşirea. 

Vânturache îi făcu semn că nu. Groaza i se risipise. Probabil 
că trecuse de partea cealaltă a barierei terorii, unde mintea îi 
funcţiona cu o răceală ucigătoare. Oricum, încetase să mai 
bâiguie. 

— N-avem nicio şansă, spuse. Am mers toată noaptea. Locul 
ăsta e ca o pânză de păianjen, ascultă-mă ce-ţi spun. Oriîncotro 
ne-am îndrepta, tot în centru ajungem. 

— Foarte frumos din partea ta să vii după mine, zise Doiflori. 
Cum ai reuşit, până la urmă? A fost absolut impresionant. 

— Păi, începu vrăjitorul, jenat. M-am gândit că nu era să-l 
părăsesc într-un loc ca ăsta pe bătrânul Doiflori şi... 

—Ce-avem de făcut acum e să-l găsim pe acest Bel- 
Shamharoth şi să-i explicăm cum stau lucrurile, poate ne dă 
drumul să plecăm. 

Vânturache îşi trecu degetul peste ureche. 

— Sunt tot felul de ecouri năstruşnice pe aici, zise. Mi s-a 
părut că ai folosit cuvintele „să găsim” şi „să explicăm”. 

— Exact. 

Vânturache se uită furios la el prin infernala lumină purpurie. 

— Să-l găsim pe Bel-Shamharoth? repetă el. 

— Da. Nu trebuie să ne implicăm. 

— Să-l găsim pe Torţionarul Sufletelor fără să ne implicăm? ÎI 
salutăm din cap, presupun, şi-l întrebăm unde e ieşirea, nu? Să-i 
servim explicaţii Emisarului lui Opppp-uuuh. În ultimul moment, 
Vânturache înghiţi finalul cuvântului şi încheie: Eşti nebun. Hei! 
Vino înapoi! 

Se repezi pe coridor, pe urmele lui Doiflori, dar se opri după 
câteva clipe, gemând. 

Lumina violetă devenise foarte intensă, aruncând de jur 
împrejur culori noi şi neplăcute. Nu era un coridor, ci o sală 
spațioasă, cu un anumit număr de pereţi pe care Vânturache nu 
dorea să-l ştie şi cu op... cu 7a tuneluri dispuse în formă de raze. 

Puțin mai departe, Vânturache zări un altar scund, cu acelaşi 
număr de laturi ca şi patru ori doi. Acesta nu ocupa însă centrul 
încăperii. Acolo se afla o dală uriaşă de piatră, având de două 
ori mai multe laturi decât pătratul. Avea un aspect masiv. În 
lumina aceea bizară, părea uşor înclinată, cu una din margini 
ridicându-se maiestuos deasupra dalelor dimprejur. Pe ea şedea 


Doiflori. 

— Hei, Vânturache, ia uite ce-a venit! 

Bagajul apăru legănându-se dintr-unul din tunelurile care 
ieşeau din încăpere. 

— Grozav, zise Vânturache. Bun. Atunci poate să ne scoată de 
aici. Chiar acum. 

Doiflori cotrobăia deja prin ladă. 

— Da, zise el. Numai să fac nişte picturi. Stai o clipă să fixez 
lampa... 

— Am zis acum... Vânturache se opri. Hrun Barbarul se afla în 
gura tunelului din faţa lui, cu o sabie mare şi neagră strânsă în 
pumnul cât o halcă de slană. 

— Tu? făcu Hrun, nesigur. 

— Aha. Da, zise Vânturache. Hrun, nu-i aşa? Nu te-am văzut 
de mult. Ce te-aduce pe aici? 

Hrun făcu un semn către Bagaj. 

—Chestia asta, răspunse. Atâta conversaţie părea să-l 
epuizeze. Apoi adăugă, pe un ton care combina o afirmaţie, o 
pretenţie, o ameninţare şi un ultimatum: A mea. 

— E a lui Doiflori, aici de faţă, explică Vânturache. Şi-ţi vând 
un pont: nu o atinge. 

Işi dădu seama că exact asta nu trebuia să spună, dar Hrun îl 
dăduse deja pe Doiflori la o parte şi întinsese mâna după 
Bagaj... 

„„care făcu picioare, se dădu înapoi şi ridică ameninţător 
capacul. In lumina înşelătoare, lui Vânturache i se păru că 
zăreşte şiruri de dinţi enormi, albi ca lemnul de fag uscat. 

— Hrun, zise el repede, trebuie să-ţi spun ceva. Hrun se 
întoarse nedumerit. 

— Ce? 

— E ceva cu cifre. Fii atent. Ştii că dacă aduni şapte cu unu, 
sau trei cu cinci, sau dacă scazi doi din zece obţii un număr. 
Câtă vreme te afli aici, să nu rosteşti numărul ăla şi poate avem 
noroc să scăpăm cu viaţă. Sau numai morţi. 

— Cine e? vru să ştie Doiflori. Din adâncurile Bagajului 
extrăsese o cuşcă plină cu şopârle rozalii prost-dispuse. 

— Hrun, spuse Hrun cu mândrie. Apoi se uită la Vânturache. 
Ce? îl întrebă. 

— Să nu-l rosteşti, bine? zise Vânturache. 

Privi sabia din mâna lui Hrun. Era neagră, acel negru care e 


mai curând un cimitir al culorilor decât o culoare în sine, şi văzu 
că pe lamă are o inscripţie runică plină de înflorituri. Şi mai 
vizibilă era aura octarină care o înconjura. Şi sabia îl observase, 
probabil, căci vorbi deodată, cu o voce care semăna cu hârşăâitul 
unei gheare pe sticlă. 

— Ciudat, rosti ea. De ce nu poate să zică opt? 

OPT, Opt, opt, repetă ecoul. De undeva din adâncul 
pământului se auzi un huruit slab de tot, iar ecourile, deşi îşi 
pierdură din forţă, continuară să răsune. Ricoşau din perete în 
perete, intersectându-se iar şi iar. Lumina violacee pâlpâia în 
ritm cu sunetul. 

— De ce ai făcut asta!? zbieră Vânturache. Am zis să nu spui 
opt! 

Se opri uimit de sine însuşi. Dar cuvântul fusese de-acum 
rostit şi se alătură tovarăşelor sale în susurul general. 

Vânturache se întoarse ca s-o ia la goană, dar aerul devenise 
subit mai gros ca melasa. În jur se acumula magie într-o 
cantitate mai mare decât văzuse vreodată. Când se mişca, cu 
greu şi dureros, trupul său lăsa urme de scântei aurii, care 
indicau traiectoria lui prin spaţiu. 

In spate se auzi un zgomot. Uriaşa dală octogonală se ridică în 
aer, atârnă o clipă pe o muchie şi se prăbuşi la podea. 

Ceva negru şi subţire se târî afară din puţul căscat sub piatră 
şi se încolăci în jurul gleznei vrăjitorului. Acesta ţipă, în timp ce 
se prăbuşea pe dalele care vibrau. Tentaculul începu să-l 
târască pe jos. 

Apoi în faţa lui răsări Doiflori, care-i întinse mâinile. Se apucă 
disperat de braţele omuleţului şi stătură aşa, faţă în faţă. Însă 
Vânturache continua să alunece. 

— Pe tine ce te ţine? gâfâi el. 

— N-nimic, răspunse Doiflori. Ce se întâmplă? 

— Ceva mă trage înspre puţul ăla, ce să se întâmple! 

— Vai, Vânturache, îmi pare rău. 

— Tie îţi pare rău? 

Se auzi un zgomot ca de ferăstrău, iar menghinele din jurul 
picioarelor lui Vânturache dispărură brusc, întoarse capul şi îl 
văzu pe Hrun aplecat deasupra puţului, atât de ocupat să 
hăcuiască tentaculele cele negre încât spada abia i se mai 
zărea. 

Doiflori îl ajută pe vrăjitor să se ridice şi cei doi se adăpostiră 


lângă altarul de piatră, urmărindu-l pe maniacul care se bătea 
cu mulţimea de braţe. 

— N-o să meargă, zise Vânturache. Emisarul poate să aibă 
câte tentacule vrea. Ce faci? 

Doiflori muncea febril ca să ataşeze colivia cu şopârle la cutia 
cu picturi pe care o instalase pe un trepied. 

— Vreau neapărat o pictură cu chestia asta, murmura el. E 
uimitor! Mă auzi, demonule? 

Drăcuşorul-pictor deschise uşiţa, aruncă o privire la scena 
care avea loc şi dispăru la loc în cutie. Vânturache sări în sus 
când ceva îi atinse piciorul şi calcă cu forţă pe tentaculul care 
căuta să-l apuce. _ 

— Hai, zise el. E timpul să ieşim din obiectiv. Il apucă pe 
Doiflori de braţ, dar turistul opuse rezistenţă. 

— Să fugim şi să-l lăsăm pe Hrun cu chestia aia? întrebă. Pe 
chipul lui Vânturache nu se citi nicio remuscare. 

— De ce nu? răspunse. E meseria lui. 

— Dar o să-l omoare! 

— Poate fi şi mai rău, spuse Vânturache. 

— Cum aşa? 

— Ne-ar putea omori pe noi, explică el logic. Hai! Doiflori zări 
deodată ceva. 

— Hei! Ala e Bagajul meu! 

Înainte ca Vânturache să-l poată opri, Doiflori ocoli puţul şi 
ajunse la cufărul care era târât încet pe podea, în timp ce 
capacul clănţănea neputincios la tentaculul ce se încolăcise în 
jurul lui. Omuleţul începu să care şuturi furioase în braţul 
şerpuitor. 

Un altul se ridică însă din viermuiala ce-l înconjura pe Hrun şi 
îl apucă de brâu. Hrun însuşi era greu de distins dintre atâtea 
tentacule încolăcite. Şi chiar în timp ce Vânturache urmărea 
îngrozit scena, sabia magică fu smulsă din mâna eroului şi izbită 
de un perete. 

— Descântecul!!! strigă Doiflori. 

Vânturache rămase nemişcat. Se uita la Lucrul care tocmai se 
ridica din puț. Era un ochi uriaş care îl privea fix. Scânci când un 
tentacul i se strânse în jurul taliei. 

Cuvintele descântecului i se iviră în gâtlej, nechemate. 

Deschise gura ca prin vis şi prima silabă păgână i se contură 
pe buze. 


Un alt tentacul ţâşni ca un bici şi îl apucă de gât, sufocându-l. 
Vânturache fu tras de-a lungul podelei, în timp ce se zbătea şi 
încerca să respire. 

Un brat lovi, în mişcarea sa convulsivă, cutia cu picturi a lui 
Doiflori, cocoţată pe trepied. O apucă aşa cum unul din 
strămoşii săi ar fi apucat o piatră pentru a înfrunta un tigru 
pornit la vânătoare. De-ar fi avut destul spaţiu de mişcare ca să 
i-onfigă în Ochi... 

„„„.Ochiul ocupa tot universul din faţa lui. Vânturache simţi că 
voinţa îl părăseşte ca apa care se scurge dintr-o sită. 

În faţa lui, şopârlele adormite se mişcau în cuşca de pe cutia 
cu imagini. lraţional, aşa cum omul ce urmează să fie decapitat 
înregistrează fiecare  zgârietură de pe butucul călăului, 
Vânturache observă cum cozile lor disproporționat de mari 
deveniseră alb-albăstrii şi pulsau rapid. 

Văzându-se supt înspre Ochi, vrăjitorul mut de spaimă puse 
cutia în faţa lui, ca pe un scut, şi îl auzi pe drăcuşorul pictor 
rostind: 

— Cred că sunt încărcate acum. Nu mai pot să le ţin. Toată 
lumea să zâmbească, vă rog! 

Urmă un... 

„fulger de lumină atât de albă şi puternică...... încât nici nu 
părea lumină. 

Bel-Shamharoth urlă cu o voce care începea în registrul 
ultrasonic şi se încheia undeva în măruntaiele lui Vânturache. 
Tentaculele  înţepeniră deodată, aruncându-şi prăzile prin 
diverse colţuri ale sălii, şi se repeziră să acopere protector 
Ochiul maltratat. Întreaga arătare se prăbuşi în puț, iar după o 
clipă, două duzini de tentacule se iviră, apucară dala de piatră 
ce servea drept capac şi o traseră deasupra, strivind sub 
marginile ei câteva din braţele întârziate. 

Hrun ateriză rostogolindu-se, se izbi de un zid şi sări în 
picioare. Îşi găsi sabia şi începu să măcelărească metodic 
tentaculele moarte. Vânturache zăcea la pământ, străduindu-se 
să n-o ia razna. Un sunet lemnos îl făcu să întoarcă privirea. 

Bagajul aterizase pe capacul curbat şi se legăna furios, cu 
picioruşele în aer. 

Temător, Vânturache se uită după Doiflori. Omuleţul zăcea 
grămadă lângă un zid, dar cel puţin gemea. 

Vânturache se târî cu mare efort spre el, şoptind: 


— Ce naiba a fost asta? 

— De ce au fost aşa de luminoase? îngăimă Doiflori. Of, capul 
meu... 

— Prea luminoase? zise Vânturache. Se uită la cuşca de pe 
cutia cu picturi. Şopârlele, acum vizibil mai subţiri, îl urmăreau 
cu interes. 

— Salamandrele, se tângui Doiflori. Pictura va fi supraexpusă, 
ştiu eu... 

— Sunt salamandre? se minună Vânturache. 

— Normal. Intră în dotarea standard. 

Vânturache merse clătinându-se până la cutie şi o ridică. Mai 
văzuse el salamandre, desigur, dar mult mai mici. Şi conservate 
în borcane, la muzeul de curiobiologie al Universităţii Nevăzute, 
căci la Marea Circulară salamanarele erau o specie dispărută. 

Încercă să-şi amintească puţinul pe care îl ştia despre ele. 
Erau creaturi magice. Nu aveau gură, pentru că trăiau de pe 
urma substanţelor hrănitoare din undele de octarin ale luminii 
solare, pe care o absorbeau prin piele. Desigur, odată cu 
octarinul absorbeau şi restul luminii, dar aceasta era depusă 
într-un fel de sac, de unde era eliminată pe calea obişnuită. Un 
deşert populat cu salamandre de disc arăta noaptea ca un 
adevărat far. 

Vânturache le lăsă jos şi clătină din cap încruntat. La câtă 
lumină octarină se afla în locul acela, nu era de mirare că 
şopârlele se îmbuibaseră, iar natura îşi urmase cursul firesc. 

Cutia cu imagini trecu furiş pe lângă el, pe trepiedul ei. 
Vânturache încercă să îi ardă un sut, dar rată. Incepea să-i 
displacă lemnul de păr înţelept. 

Ceva îl pişcă de obraz. Se feri cu mâna, iritat. Auzi un sunet 
de piatră sfărâmată şi ridică ochii, iar o voce ca un cuţit zimţat 
care tăia mătase rosti: 

— E total lipsit de demnitate. 

— Gura, zise Hrun. Folosea sabia Kring ca să ridice capacul 
altarului. Se uită la Vânturache şi zâmbi. Sau mai bine zis, lui 
Vânturache îi plăcu să-şi închipuie că acea strâmbătură 
maniacală era un zâmbet. 

— Magie în toată legea, comentă barbarul, apăsând din 
răsputeri pe lama săbiei nemulţumite cu mâna lui cât lopata. 
Acum Îîmpărţim comoara, da? 

Vânturache mormăi când ceva mic şi dur îl lovi la ureche. Se 


simţi o boare de vânt foarte uşoară. 

— De unde ştii că o să găseşti o comoară acolo? întrebă. 

Hrun se opinti şi reuşi să-şi vâre degetele sub piatră. 

— Sub mărul pădureţ găseşti mere pădureţe, sub altare 
găseşti comori. Logic. 

Scrâşni din dinţi. Pietroiul se urni şi ateriza cu zgomot pe jos. 

De data aceasta, ceva îl lovi cu putere pe Vânturache în 
mână. Cu o mişcare rapidă, prinse din zbor obiectul şi îl 
examina. Era o bucată de piatră cu cinci plus trei fete. Privi în 
sus. Oare tavanul trebuia să fie aşa de lăsat? Hrun începu să 
descarce nişte obiecte de piele putredă din altarul profanat, 
fluierând o melodie. 

Aerul scapără, se aprinse, vibră. Vânturi imateriale îl apucară 
pe vrăjitor de robă, făcând-o să zburătăcească în vârtejuri de 
scântei verzi-albastre. In jurul capului lui Vânturache, spirite pe 
jumătate formate urlau şi strigau înnebunite în timp ce erau 
purtate de vânt. 

Incercă să ridice o mână. Fu înconjurată imediat de o aură 
octarină strălucitoare, pe lângă care se năpustea vuind furtuna 
magică. Vântul mugea prin sală fără a stârni niciun fir de praf, 
deşi Vânturache simţea că are puterea de a-i întoarce pleoapele 
pe dos. In tuneluri, bocetul lui se izbea nebuneşte de fiecare 
piatră, multiplicându-se. 

Doiflori se ridică pe două picioare, dar rămase îndoit de 
mijloc, ca să înfrunte furtuna astrală. 

— Ce naiba mai e şi asta? strigă el. 

Vânturache se  răsuci. Vijelia îl lovi în plin, aproape 
răsturnându-l. Vârtejuri fantomatice care se răsuceau în mijlocul 
şuierului de aer îl apucară de picioare. 

Hrun întinse braţul şi îl prinse. După o secundă, şi el, şi 
Doiflori gâfâiau pe podea, la adăpostul altarului golit. Lângă ei, 
sabia vorbitoare Kring lumina cu aura ei, căreia furtuna îi 
însutise puterile. 

— Ţin-te bine! ţipă Vânturache 

— Vântul! strigă Doiflori. De unde vine? Încotro bate? Privi la 
figura împietrită de spaimă a lui Vânturache şi se apucă şi mai 
zdravăn de pietre. 

— Suntem pierduţi, murmură Vânturache în timp ce 
acoperişul trosnea şi tremura. Ştii de unde vin umbrele? Într- 
acolo bate şi vântul. 


Ceea ce se întâmpla de fapt, şi vrăjitorul ştia, era că în vreme 
ce spiritul înfrânt al lui Bel-Shamharoth se scufunda în planurile 
htoniene cele mai adânci, spiritul lui rămas în piatră era aspirat 
spre regiuni despre care cei mai mari preoţi ai discului spun că 
se află sub pământ, dar şi Altundeva. În consecinţă, Templul era 
lăsat în voia Timpului, care de mii de ani refuza în mod ruşinos 
să se apropie de un asemenea loc. Toată greutatea acumulată a 
acelor secunde nemanifestate era acum eliberată şi apăsa 
asupra pietrelor. Hrun privi la crăpăturile care se tot lărgeau şi 
oftă. 

Apoi vâri două degete în gură şi scoase un fluierat. 

În mod neaşteptat, sunetul real acoperi pseudosunetul 
uraganului astral care se forma în centrul dalei octogonale. Fu 
urmat de un ecou sec, ca nişte oscioare care se lovesc între ele, 
îşi imagină vrăjitorul. Apoi un alt sunet, de data aceasta lipsit de 
mister. Sunet de potcoave. 

Bidiviul lui Hrun veni în galop uşor pe sub o boltă care stătea 
să cadă şi se opri lângă stăpânul său, cu coama fluturând în 
bătaia furtunii. Barbarul se ridică, aruncă săculetii conţinând 
comoara într-un sac atârnat la oblânc, apoi se săltă pe spinarea 
animalului. Se întinse, îl apucă pe Doiflori de ceafă şi îl trase de- 
a curmezişul seii. Când calul se întoarse în loc, Vânturache făcu 
un salt disperat şi ateriza în spatele lui Hrun, care nu avu nimic 
de obiectat. 

Armăsarul o porni hotărât prin tuneluri, sărind peste crevasele 
care i se deschideau în cale şi evitând cu îndemânare bolovanii 
care se prăbuşeau cu zgomot de tunet din acoperiş. Vânturache, 
care se ţinea cu îndârjire, aruncă o privire în urmă. 

Nu era de mirare că animalul se mişca atât de repede. Chiar 
în spatele lui, gonind prin lumina violacee pâlpâitoare, veneau o 
ladă amenințătoare şi o cutie de imagini care se bălăbănea, la 
limita echilibrului, pe cele trei picioroange ale sale. Capacitatea 
lemnului de păr înţelept de a-şi urma stăpânul oriunde era atât 
de mare că bunurile care îi însoțeau de obicei pe împărați în 
mormânt erau făcute din acest material... 

Ajunseră sub cerul liber doar cu o clipă înainte ca bolta 
octogonală să cedeze în sfârşit, prăbuşindu-se pe dalele de 
piatră. 

Răsărea soarele. În spatele lor templul se surpă ridicând o 
coloană de praf, dar ei nu se uitară înapoi. Păcat, pentru că 


Doiflori ar fi putut obţine picturi ieşite din comun, chiar şi după 
standardele Discului. 

În ruinele fumegânde se zări o mişcare. Părea că un covor 
verde creşte cu repeziciune peste ele. Apoi un lăstar de stejar 
ţâşni în sus ca o rachetă, explodă într-un desiş de ramuri şi, 
înainte chiar ca frunzele de pe cele mai înalte crengi să se 
oprească din crescut, domina o venerabilă pădure. Un fag răsări 
ca o ciupercă, ajunse la maturitate, putrezi şi se prăbuşi într-un 
nor de rumeguş printre lăstarii săi. Templul era deja pe jumătate 
îngropat sub pietre acoperite de muşchi. 

Dar Timpul, care la început sărise ca turbat la beregată, se 
apuca acum să-şi facă treaba pe îndelete. Interfața clocotitoare 
creată între magia în descompunere şi entropia ascendentă se 
revărsă peste deal, depăşind calul în galop. Călăreţii lui, fiinţe 
temporale, nu observară însă nimic. În schimb, asupra pădurii 
fermecate din jur se abătu biciul secolelor. 

— Impresionant, nu-i aşa? observă o voce cu bizare inflexiuni 
metalice de la înălţimea genunchiului lui Vânturache. 

Calul înainta prin ceața de frunze în cădere şi praf de lemn 
putred. Vânturache se uită la sabia Kring. În mâner avea 
încrustate două rubine. Avu impresia că acestea îl privesc. 

leşiţi la liziera dinspre Margine, urmăriră bătălia dintre copaci 
şi Timp, care nu se putea încheia decât într-un fel. Priveliştea 
era un fel de cabaret care însoțea principala activitate a acelui 
popas, respectiv consumarea unei mari părţi dintr-un urs care 
intrase imprudent în raza săgeţii lui Hrun. Vânturache îl urmărea 
pe barbar pe deasupra hălcii grase de carne pe care o ţinea în 
mână. Îşi dădu seama că Hrun cel preocupat de meseria sa era 
cu totul diferit de Hrun cel îmbibat de băutură şi pus pe harţă 
care venea din când în când la Ankh-Morpork. Era prudent ca o 
pisică, suplu ca o panteră şi foarte în largul lui. 

Şi i-am supravieţuit lui  Bel-Shamharoth, îşi reaminti 
Vânturache. Fantastic. 

Doiflori îl ajuta pe erou să facă ordine în comoara furată din 
templu. Era formată în special din argint bătut cu nişte pietre 
purpurii, neplăcute. În grămadă figurau şi o mulţime de 
reprezentări ale unor păianjeni, caracatiţe şi octarsieri de 
pădure. 

Vânturache încercă să nu mai dea atenţie vocii scârţâitoare 
din spatele lui. Zadarnic. 


— ... apoi am ajuns în stăpânirea Paşei din Re'durat şi am 
jucat un rol esenţial în bătălia de la Marele Nef, unde am şi 
căpătat ştirbitura pe care ai observat-o, poate, mai jos de 
jumătatea tăişului, povestea Kring din culcuşul ei temporar de 
iarbă. Un necredincios purta la gât un zgărdan de octiron, total 
nesportiv. Desigur, pe vremea aceea eram mult mai ascuţită, iar 
stăpânul mă folosea pentru a tăia năframe de mătase în zbor 
Şi... Te plictisesc cumva? 

— Ce? A, nu, nu, deloc. E foarte interesant, spuse Vânturache 
cu ochii pe Hrun. Oare câtă încredere putea avea în el? Pentru 
că, iată, se aflau în sălbăticie, pe unde mişunau trolii... 

— Mi-am dat seama că eşti o persoană cultivată, continuă 
Kring. Arareori am ocazia să întâlnesc oameni cu adevărat 
interesanti, care să şi rămână mai mult în preajma mea. Ce mi- 
ar plăcea mie cu adevărat ar fi un şemineu frumos, deasupra 
căruia să atârn, într-un loc plăcut şi liniştit. Odată am stat vreo 
două sute de ani pe fundul unui lac. 

— Trebuie să fi fost distractiv, zise Vânturache, absent. 

— Nu tocmai, protestă Kring. 

— Nu, bănuiesc că nu. 

— Mi-ar plăcea să fiu o lamă de plug. Nu ştiu exact ce 
înseamnă, dar pare o viaţă trăită cu un scop. 

Doiflori dădu fuga spre vrăjitor. 

— Mi-a venit o idee grozavă, se precipită el. De ce să... 

— Da, da... de ce să nu-l rugăm pe Hrun să ne însoţească 
până la Quirm? Doiflori rămase mască. 

— De unde ai ştiut? 

— M-am gândit că o să te gândeşti la asta, explică 
Vânturache. 

Hrun încetă să-şi mai îndese argintăria în sacii de la oblânc şi 
le zâmbi încurajator. Apoi, ochii îi alunecară înspre Bagaj. 

— Dacă ar fi cu noi, cine ar mai îndrăzni să ne atace? zise 
Doiflori. 

Vânturache se scarpină în bărbie. 

— Hrun? sugeră el. 

— Bine, dar i-am salvat viaţa la Templu! 

— Dacă prin atacat vrei să spui omorât, nu cred că ar face 
una ca asta. Nu e genul ăla de om. S-ar mulţumi să ne jefuiască, 
să ne lege şi să ne lase pradă lupilor, presupun. 

— Ei, şi tu! 


— Ascultă, aici vorbim despre viaţa reală! îl repezi 
Vânturache. Uită-te la tine, umbli cu o ladă plină cu aur. Nu crezi 
că orice om întreg la minte ar folosi ocazia ca să ciupească 
ceva? Eu unul aşa aş face, îşi spuse în sinea lui, dacă n-aş fi 
văzut ce face Bagajul cu degetele indiscrete. 

In momentul acela, soluţia i se ivi limpede. Se uită de la Hrun 
la cutia cu imagini. Drăcuşorul-pictor îşi spăla rufele într-o 
minialbie, iar salamandrele moţăiau în cuşca lor. 

— Hei, am o idee, zise. Ce vor eroii cu adevărat? 

— Aur? sugeră Doiflori. 

— Nu, vreau să zic ce vor cel mai tare. Doiflori se încruntă. 

— Nu prea înţeleg. 

Vânturache luă cutia cu picturi şi spuse: 

— Hrun, vino puţin încoace. 


Zilele se scurgeau fără incidente. E adevărat, nişte troli care 
păzeau un pod încercaseră o dată să-i prindă în ambuscadă şi o 
bandă de tâlhari aproape că-i luase prin surprindere într-o 
noapte (dar hotărâse în mod neînţelept să cerceteze Bagajul 
înainte de a-i măcelări pe proprietari). Hrun ceru - şi primi - 
plată dublă pentru ambele ocazii. 

— Dacă ni se întâmplă ceva, n-o să mai aibă cine să opereze 
cutia magică. Şi adio picturi cu Hrun, înţelegi? E 

Hrun dădu din cap că da, cu ochii fixaţi pe ultima imagine. Il 
înfăţişa pe Hrun într-o poză eroică, cu un picior pe o grămadă de 
troli doborâţi. 

— Eu cu tine şi cu micuțul prieten Doi Flori ne înţelegem 
foarte bine, zise el. Şi mâine poate scoatem un profil mai bun, 
bine? 

Inveli grijuliu pictura în piele de trol şi o depozită în sacul de la 
șa, alături de celelalte. 

— Pare să funcţioneze, spuse Doiflori admirativ când Hrun o 
luă înainte, să verifice drumul. 

— Normal, zise Vânturache. Eroilor le place cel mai tare 
propria lor persoană. 

— Şi ai ajuns să mânuieşti destul de bine cutia cu imagini, 
ştii? 

— Mda. 

— Aşa că poate vrei să ţii asta ca amintire. Doiflori îi întinse o 
pictură. 


— Ce-i asta? întrebă Vânturache. 

— A, e imaginea pe care ai luat-o din templu. 

Vânturache o privi oripilat. Văzu, înconjurat de câteva umbre 
care aduceau a tentacule, un deget uriaş, cu amprente, cu 
bătături şi prost focalizat. 

— Povestea vieţii mele! exclamă el abătut. 


— Ai câştigat, spuse Destinul împingând grămada sa de 
suflete spre partea opusă a tablei de joc. Zeii se relaxară. Vom 
mai juca şi altădată, adăugă el. Doamna zâmbi către cei doi ochi 
care semănau cu două găuri în univers. 


Şi nu mai rămaseră decât pădurile în putrefacție şi un nor de 
praf la orizont, care fu curând risipit de vânt. Şi, pe o piatră de 
hotar măcinată de timp şi acoperită de muşchi, o siluetă neagră 
şi zdrenţăroasă. Avea aerul unei persoane nedreptăţite, temute 
şi ocolite, deşi era în realitate singurul prieten al celor săraci şi 
cel mai bun doctor pentru cei răniţi de moarte. 

Deşi, fireşte, total lipsită de ochi, Moartea îl urmări pe 
Vânturache cum se îndepărtează, cu o expresie care - dacă 
mobilitatea trăsăturilor i-ar fi permis - s-ar fi numit încruntată. 
Deşi avea un program extrem de încărcat tot timpul, Moartea 
decise că de-acum înainte va avea şi un hobby. Era ceva la 
vrăjitorul ăsta care te scotea din sărite. In primul rând, nu 
respecta întâlnirile. : 

TE PRIND EU PÂN-LA URMĂ, FRAIERE, zise Moartea cu vocea 
unui capac de sicriu plumbuit care se trânteşte. 

SĂ MOR DACĂ NU. 


ADEMENIŢI DE WYERME 


Se numea Wyermenberg; şi se ridica la aproape un kilometru 
deasupra văii înverzite; era un munte uriaş, cenuşiu şi cu susul 
în jos. 

La bază abia dacă avea câţiva metri de jur împrejur. Apoi se 
ridica printre nori, curbat elegant în afară ca o trompetă, până 
când se termina brusc, cu un platou neted, mare de vreo 
cincisprezece hectare. Sus crescuse o mică pădure, iar verdeaţa 
se revărsa peste buza prăpastiei. Erau şi clădiri. Un râuleţ se 
prăbuşea într-o cascadă, atât de spulberată de vânt că ajungea 
jos sub forma unei burniţe. 

La câţiva metri sub platou se aflau şi câteva peşteri. Păreau 
săpate grosolan, dar oarecum uniform, astfel încât, în acea 
dimineaţă rece de toamnă, Wyermenberg se înălța deasupra 
norilor ca un coteţ de porumbei meşterit de un uriaş. Sigur, asta 
ar fi însemnat ca porumbeii să aibă o deschidere a aripilor de 
vreo patruzeci de metri. 


— Ştiam eu, zise Vânturache. Ne aflăm într-un câmp magic de 
mare forţă. 

Doiflori şi Hrun priviră în jur, în mica peşteră unde făcuseră 
popasul de prânz. Apoi se uitară unul la altul. 

Caii păşteau liniştiţi iarba grasă de lângă pârâu. Fluturi 
galbeni jucau printre tufe. Mirosea a lămâiţă şi se auzea zumzet 
de albine. Porcii sălbatici din frigare sfârâiau uşor. 

Hrun ridică din umeri şi reîncepu să-şi ungă bicepşii cu ulei. 
Erau strălucitori. 

— Mie mi se pare în regulă, zise el. 

— Încearcă să dai cu banul, sugeră Vânturache. 

— Ce? 

— Hai, dă cu banul. 

— Bine, zise Hrun, dacă-ţi face plăcere. Scoase din buzunar 
un pumn de mărunţiş luat cu japca de prin zece tărâmuri 
diferite. Selectă cu grijă un iot de plumb, în valoare de un sfert 
de zhlot, şi îl puse în echilibru pe degetul lui stacojiu. 

— Alege tu, zise. Cap sau... inspecta el moneda cu atenţie... 
un soi de peşte cu picioare? 


5 Wurm - (germ.) balaur, şarpe, vierme; Berg - (germ.) munte, (n.t.) 


— Aleg după ce o arunci. Hrun rânji şi făcu vânt monedei, 
care se ridică, învârtindu-se. 
— Muche, spuse Vânturache, fără să se uite la ea. 


Magia nu moare niciodată. Poate eventual să se atenueze. 

Nicăieri pe întinderea albastră a Discului nu se vedea acest 
lucru mai clar ca pe fostele câmpuri de bătaie din Războaiele 
Magilor, care avuseseră loc imediat după Creaţie. In acele 
vremuri, magia în stare pură era la îndemână, iar Primii Oameni 
o folosiseră cu succes în bătălia lor împotriva Zeilor. 

Originile exacte ale Războaielor Magilor s-au pierdut în negura 
Timpului, dar filozofii Discului au ajuns la concluzia că, la scurt 
timp după ce au fost creaţi, Primii Oameni şi-au ieşit, pe bună 
dreptate, din fire. Bătăliile care au urmat au fost măreţe, cu 
multe efecte pirotehnice - soarele s-a rotit pe cer, mările au dat 
în clocot, furtuni nemaivăzute au devastat pământul, în hainele 
oamenilor au apărut în mod misterios porumbei albi şi însăşi 
stabilitatea Discului (purtat în spinare, cum era, pe spatele a 
patru elefanţi încărcaţi pe o ţestoasă) s-a aflat în pericol. Toate 
astea au dus la o reacţie fermă din partea Celor Bătrâni, în faţa 
cărora chiar şi Zeii dau socoteală. Zeii au fost surghiuniţi în 
locuri mai înalte, oamenii au fost re-creaţi, de data acesta mult 
mai mici, iar o mare parte din magia brută prezentă în pământ a 
fost eliminată. 

Problema locurilor care fuseseră direct lovite de vrăji în timpul 
războaielor nu s-a rezolvat însă. Magia s-a stins încet, de-a 
lungul multor milenii, dar a eliberat, pe măsură ce se 
descompunea, miriade de particule sub-astrale, care au 
distorsionat puternic realitatea din jur... 


Vânturache, Doiflori şi Hrun se holbară la monedă. 

— Muche! zise Hrun. Păi tu eşti vrăjitor. Ce-i cu asta? 

— Eu nu fac... genul ăsta de vrăji. 

— Vrei să zici că nu poţi? 

Vânturache preferă să treacă mai departe, pentru că era 
adevărat. 

— Mai încearcă o dată, îl îndemnă el. 

Hrun mai scoase un pumn de monede. Primele două şi a patra 
aterizară în mod obişnuit. A treia căzu pe muche şi rămase aşa. 
A cincea se prefăcu într-o mică omidă galbenă şi se depărta 


târâş. A şasea ajunse în vârful traiectoriei şi dispăru cu un 
„Clinc!” sonor. După o clipă se auzi un mic tunet. 

— Hei, ăla era de argint! exclamă Hrun ridicându-se în 
picioare şi uitându-se după banul pierdut. Adu-l înapoi! 

— Nu ştiu unde-a dispărut, spuse Vânturache exasperat. 
Probabil accelerează în continuare. Oricum, cele pe care le-am 
încercat azi dimineaţă n-au mai căzut. 

Hrun scruta în continuare văzduhul. 

— Ce? făcu Doiflori. 

Vânturache oftă. Se temuse de aşa ceva. 

— Am pătruns într-o zonă cu un indice crescut de magie, zise. 
Nu mă întrebaţi cum. Probabil că de-aici a fost generat un câmp 
magic puternic, care dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit, iar noi 
simţim efectele secundare. 

— Exact, comentă un tufiş care tocmai trecea pe-acolo. 

Hrun întoarse capul după el. 

— Vrei să spui că ăsta e un loc dintr-a/ea? întrebă. S-o 
ştergem de-aici. 

— De-acord, spuse Vânturache. Dacă ne întoarcem pe 
propriile noastre urme, avem şanse să reuşim. O să ne oprim la 
fiecare kilometru, să mai aruncăm câte o monedă. 

Vrăjitorul se ridică grăbit şi începu să-şi îndese lucrurile în 
sacii de la oblânc. 

— Ce-i? zise Doiflori. Vânturache se opri. 

— Uite ce, îl repezi el, lasă tocmeala. Să mergem. 

— Dar totul pare-n regulă, zise Doiflori. Cam pustiu, atâta 
tot... 

— Da, spuse Vânturache, ciudat, nu-i aşa? Haide odată! 

Deasupra lor se auzi un zgomot ca plesnetul unei bucăţi de 
piele pe o piatră udă. Ceva sticlos şi nedefinit trecu peste capul 
lui Vânturache, stârnind un nor de scântei din vatra improvizată, 
iar porcul se smulse din frigare şi zbură spre cer. 

Devie de la traiectorie ca să evite un pâlc de copaci, se 
îndreptă la loc şi dispăru în direcţia Miezului, lăsând în urmă o 
dâră de stropi de grăsime fierbinte. 


— Acum ce fac? se interesă bătrânul. Tânăra se uită în 
oglinda fermecată. 

— Se îndreaptă către Margine, cu mare viteză, raportă ea. 
Apropo, lada aia cu picioare e în continuare cu ei. 


Bătrânul chicoti, un sunet tulburător în liniştea criptei 
prăfoase şi întunecate. 

— Lemn de păr înţelept, spuse el. Remarcabil. Da, cred că 
trebuie să punem mâna pe el. Ai grijă de asta, draga mea, 
eventual înainte să scape de sub puterea ta. 

— Taci din gură sau... 

— ... sau ce, Liessa? replică bătrânul (în lumina insuficientă, 
felul în care zăcea tolănit în jilţul de piatră părea oarecum bizar). 
M-ai omorât deja o dată, ai uitat? 

Femeia pufni şi se ridică, dându-şi părul pe spate cu o mişcare 
dispreţuitoare. Era roşu, cu ape aurii. În picioare, Liessa 
Wyiermaior oferea o privelişte minunată. Era şi aproape goală, 
cu excepţia unor bucățele mici de zale din cele mai uşoare şi a 
cizmelor de călărie croite din piele de dragon cu irizaţii. Într-una 
din cizme avea înfiptă o cravaşa, deosebită prin faptul că era 
lungă cât o suliță şi că la vârf avea ţepi ascuţiţi de otel. 

— Puterea mea va fi prea de ajuns, răspunse ea rece. Silueta 
nelămurită a bărbatului păru să dea din cap sau cel puţin să 
tremure. 

— Îmi tot spui asta, zise el. 

Liessa pufni din nou şi ieşi din sală. 

Tatăl ei nu se deranjă să se uite după ea. Pe de-o parte, 
pentru că, fiind mort de trei luni, ochii lui nu erau, desigur, în 
cea mai bună stare. Pe de alta, pentru că un vrăjitor, chiar şi 
mort, odată ce-a ajuns la gradul al cincisprezecelea, are de mult 
nervii optici adaptaţi la dimensiunile şi nivelurile de dincolo de 
realitatea imediată, astfel încât aceştia nu prea mai dau 
rezultate în observarea detaliilor triviale. (Când era viu, multora 
li se părea că ochii lui au opt fațete şi o privire de insectă.) În 
plus, pentru că acum era suspendat undeva între lumea vie şi 
întunecata lume a umbrelor Morţii, avea ocazia să observe 
însăşi Cauzalitatea. De aceea, dincolo de speranţa că nenorocita 
de fiică-sa va reuşi s-o mierlească de data aceasta, nu avea 
motive să investească puterile sale considerabile pentru a afla 
mai mult despre cei trei călători care galopau disperaţi ca să 
scape de pe tărâmul său. 


Câteva sute de metri mai departe, Liessa, aflată într-o 
dispoziţie ciudată, cobora treptele tocite care duceau spre 
interiorul gol al muntelui Wyermenberg, urmată de şase 


Călăreţi. Oare asta să fie şansa aşteptată? Poate asta era cheia 
pentru înlăturarea obstacolului, cheia tronului din 
Wyermenberg. Ei i se cuvenea de drept; dar tradiţia cerea ca în 
Wyermenberg să guverneze un bărbat. Asta o enerva pe Liessa, 
şi când era furioasă Puterea sporea, iar dragonii se făceau mai 
mari şi mai urâţi. 

Lucrurile ar fi stat altfel dacă ar fi avut un bărbat. De preferat 
unul mare şi puternic, dar cu creierul mic. Cineva care să facă 
ce i se spunea. Cel mai masiv dintre cei trei călători care fugeau 
acum din Ţara Dragonilor ar fi fost bun. lar dacă s-ar fi dovedit 
că nu e bun, dragonii erau oricum veşnic flămânzi şi aveau 
nevoie de mese regulate. lar ea ar fi avut grijă să fie răi şi urâţi. 
Mai răi şi mai urâţi ca de obicei, oricum. 

Scările treceau pe sub o arcadă de piatră şi se sfârşeau pe o 
platformă îngustă, lângă acoperişul sub care se adăposteau 
wyermii. 

Razele soarelui pătrundeau prin nenumăratele intrări scobite 
în zid şi se încrucişau în praful încăperii ca nişte baghete de 
chihlimbar în care se fosilizaseră milioane de insecte aurii. 
Dedesubt nu se vedea decât o ceaţă. Deasupra... 

Belciugele erau atât de aproape de capul Liessei încât le-ar fi 
putut atinge cu mâna. Se întindeau, cu miile, pe hectarele 
răsturnate ale acoperişului. Zeci de zidari munciseră zeci de ani 
ca să bată piroane pentru toate acele belciuge, înaintând 
deasupra hăului, atârnaţi de produsul muncii lor. Dar acele inele 
nu erau nimic faţă de cele optzeci şi opt de belciuge mari înfipte 
aproape de vârful cupolei. Alte cincizeci, de aceleaşi dimensiuni, 
se pierduseră demult, când echipe de sclavi asudaţi (şi 
existaseră sclavi din belşug în acele prime zile ale Puterii) 
încercaseră să le ridice spre acoperiş, iar ele se prăbuşiseră în 
adâncuri, trăgându-i după ele şi pe nefericiţii lucrători. 

Optzeci şi opt fuseseră însă instalate, uriaşe ca nişte 
curcubee, ruginite ca sângele. lar de ele... 


Dragonii simt prezența Liessei. Aerul e pus în mişcare de 
optzeci şi opt de perechi de aripi care se desfac precum un 
puzzle complicat. Capete masive cu ochi verzi, în mii de fațete, 
se îndreaptă către ea. 

Monştrii sunt încă uşor transparenti. În timp ce bărbaţii din 
jurul ei îşi iau cizmele cu cârlige din rastel, Liessa se 


concentrează asupra vizualizării complete; deasupra ei, în aerul 
stătut, dragonii prind contururi clare şi barele de lumină solară 
se reflectă în solzii arămii. Capul îi pulsează, dar Puterea a fost 
eliberată, aşa că acum, cu puțin efort, îşi permite să se 
gândească şi la alte lucruri. 

Acum îşi încheie şi ea cizmele şi se răsuceşte grațios într-o 
parte pentru a le prinde cârligele, cu un mic zgomot metalic, de 
belciugele din tavan. 

Doar că acum tavanul a devenit podea. Lumea s-a schimbat. 
Ea stă pe marginea unui lighean sau crater adânc, acoperit de 
inele, pe care călăreții tocmai îl străbat, legănânau-se ca nişte 
penduluri. În centrul ligheanului îi aşteaptă animalele lor uriaşe. 
Undeva, deasupra, departe, se văd pietrele cu care e pavată 
grota, decolorate de balega de dragon căzută de-a lungul 
secolelor. 

Cu mişcări alunecoase devenite a doua ei natură, Liessa se 
îndreaptă spre dragonul ei, Laolith, care-şi întoarce spre ea fața 
cabalină. Are fălcile murdare de grăsime de porc. „A fost foarte 
gustos”, spune el în mintea ei. 

— N-am stabilit că nu mai sunt permise zboruri fără însoțitor? 
îl repede ea. 

„Mi-era foame, Liessa”. 

— Stăpâneşte-ţi foamea. Curând veti primi cai. 
„Harnaşamentul ne intră în măsele. Războinici nu sunt? Ne plac 
războinicii". 

Liessa se lasă în jos pe scară şi aterizează cu genunchii în 
jurul gâtului moale al lui Laolith. 

— Războinicul e al meu. Dar mai sunt vreo doi pe care-i puteți 
mânca. Unul pare să fie un fel de vrăjitor, adaugă ea drept 
încurajare. 

„Parcă n-ai şti cum e cu vrăjitorii ăştia. După jumătate de oră 
ți se face din nou foame”, bombăne dragonul. 

Aripile i se desfac şi cade în gol. 


— Ne ajung din urmă, ţipă Vânturache. Se lăsă şi mai jos pe 
coama calului, gemând. Doiflori încerca să ţină pasul, dar se tot 
întorcea ca să vadă monștrii zburători. 

— Tu nu înţelegi! urlă turistul acoperind zgomotul asurzitor al 
aripilor. Toată viaţa mi-am dorit să văd dragoni! 

— Pe dinăuntru? strigă Vânturache. Taci şi dă-i bice! Şi dădu 


pinteni calului, uitându-se fix la pădurea din faţă de parcă 
încerca s-o aducă mai aproape doar cu puterea voinţei. Sub 
copaci vor fi la adăpost. Acolo dragonii nu pot să zboare... 

Auzi bătaia aripilor şi umbre mari îl învăluiră. Instinctiv, se 
făcu mic în şa, apoi simţi cum ceva ascuţit îi brăzdează umerii, 
provocându-i o durere ca un fier înroşit. În spatele lui auzi 
urletul lui Hrun, dar era mai curând un strigăt de furie decât 
unul de durere. Barbarul călărea sub burta calului, cu sabia 
neagră Kring în mână. O agită sălbatic când unul din dragoni 
porni din nou într-un atac în picaj. 

— Nici o afurisită de şopârlă nu-mi face mie una ca asta! mugi 
el. 

Vânturache se aplecă şi smulse dârlogii din mâinile lui 
Doiflori. 

— Hai odată, şuieră el. 

— Dar dragonii... spuse Doiflori, în transă. 

— Să-i ia naiba de... începu Vânturache, dar înţepeni. Un alt 
dragon se desprinsese din norul de puncte din văzduh şi cobora 
spre ei. Vânturache dădu drumul armăsarului lui Doiflori, înjură 
amarnic şi se îndreptă, singur, spre copaci. Nu se uită înapoi 
când în spatele său auzi zgomote puternice, iar când o umbră 
ajunse deasupra lui, scânci şi încercă să se ascundă în coama 
calului. 

Apoi, în loc de durerea ascuţită, sfâşietoare, pe care se 
aştepta să o simtă în spate, primi o serie de lovituri zdravene în 
faţă atunci când calul său înspăimântat intră la adăpostul 
pădurii. Vrăjitorul încercă să rămână în şa, dar o altă creangă 
joasă, mai zdravănă decât cele dinainte, îl dărâmă la pământ. 
Ultimul lucru pe care-l auzi înainte de-a fi orbit de girofarul 
albastru al leşinului fu un țipăt de reptilă frustrată şi zgomot de 
aripi biciuind crengile. 


Când se trezi, un dragon se uita fix la el. Sau, în fine, cam în 
direcţia lui. Vânturache gemu şi încercă să-şi sape cu omoplaţii 
o ascunzătoare în mușchiul de pe jos, dar un junghi crunt îl opri. 

Cu mintea înceţoşată de frică şi durere, se uită din nou la 
dragon. 

Creatura atârna de creanga unui stejar uscat, la vreo sută de 
metri depărtare. Işi ţinea aripile de bronz auriu strâns lipite de 
corp, dar capul de cal se răsucea încoace şi încolo la capătul 


unui gât extrem de flexibil. Părea să scaneze întreaga pădure. 

Părea, de asemenea, că ar fi semitransparent. Deşi soarele se 
reflecta în solzi, Vânturache putea distinge limpede conturul 
crengilor din spatele lui. 

Pe una din ele stătea un bărbat, un pitic pe lângă enorma 
reptilă. Era gol, cu excepţia cizmelor de călărie, a unui petic 
minuscul de piele peste vintre şi a unui coif înalt. Legăna alene 
o sabie scurtă şi se uita peste vârfurile copacilor cu aerul unuia 
silit să îndeplinească o sarcină plicticoasă şi lipsită de glorie. 

O gânganie începu să-şi croiască drum în sus pe piciorul lui 
Vânturache. 

Vrăjitorul se întrebă cât rău îi poate face un dragon semisolid. 
Oare s-ar mulţumi să-l semiomoare? Decise să nu afle pe pielea 
lui. 

Împingându-se din călcâie, vârfurile degetelor şi omoplaţi, se 
târî până într-un loc unde frunzişul masca stejarul şi pe cei doi 
ocupanţi ai săi. Apoi se ridică anevoie în picioare şi se tupilă în 
spatele copacilor. 

Nu avea nicio destinaţie în gând, nici provizii şi nici cal. Dar 
atâta timp cât mai avea picioare, putea să fugă. Ferigile şi 
mărăcinii îl răneau, dar nici nu simţea. 

Când distanţa dintre el şi dragon fu de vreo doi kilometri, se 
prăbuşi lângă un copac, care prinse să-i vorbească. 

— Psst, spuse acesta. 

îngrozit de ce-ar fi putut să vadă, Vânturache lăsă privirea să-i 
urce în sus pe trunchi. Încercă să se oprească asupra porţiunilor 
inofensive de scoarță sau frunză, dar curiozitatea îl mână să 
caute mai departe. În sfârşit, dădu peste o spadă neagră, înfiptă 
chiar în ramura de deasupra capului său. 

— Nu sta acolo ca o momâie, şopti sabia (cu o voce care suna 
ca un deget frecat de gura unui pahar gol). Scoate-mă. 

— Ce? făcu Vânturache, gâfâind din greu. 

— Scoate-mă, repetă Kring. Dacă nu, o să petrec următorul 
milion de ani în vreun filon de cărbune. Nu ţi-am povestit 
niciodată cum am fost aruncată într-un lac di... 

— Ce s-a întâmplat cu ceilalţi? întrerupse Vânturache, în 
continuare strâns înlănţuit de copac. 

— A, i-au prins dragonii. Şi pe cai. Şi pe Lada aia sau ce-o fi. ŞI 
pe mine, doar că Hrun m-a scăpat. Ce noroc pe tine. 

— Păi... începu Vânturache. Kring îl ignoră. 


— Bănuiesc că te grăbeşti să-i salvezi, adăugă sabia. 

— Păi... 

— Aşa că, dacă mă scoţi de aici, putem porni. Vânturache se 
uită chiorâş la sabie. O încercare de a-i salva pe ceilalţi fusese 
până acum atât de departe de gândurile sale încât - dacă unele 
speculaţii despre natura şi forma multiplexităţii 
pluridimensionale a universului sunt corecte - fusese de fapt 
chiar alături; o sabie magică era însă un lucru preţios... 

Şi era mult de mers până acasă, unde-o mai fi fost şi aia... 

Se caţără pe trunchi şi apoi înainta de-a lungul ramurii. Kring 
era înfiptă zdravăn în lemn. Apucă de mâner şi trase până când 
văzu steluțe jucându-i în faţa ochilor. 

— Mai încearcă o dată, spuse sabia încurajator. Vânturache 
gemu şi scrâşni din dinţi. 

— Putea fi şi mai rău. Dacă în loc de creangă era o nicovală? 

— Deeaaahhh! mugi vrăjitorul, începând să se teamă serios 
de o hernie. 

— Am avut o existentă multidimensională, zise sabia. 

— Hmm? 

— Am avut multe nume, stii? 

— VUimitor, spuse Vânturache. Se lăsă pe spate, iar lama 
alunecă, liberă. Părea neaşteptat de uşoară. 

Revenit cu picioarele pe pământ, încercă să-i dea lui Kring 
vestea: 

— Ştii, nu cred că o încercare de salvare e o idee prea bună, 
spuse. Mai bine ne-am îndrepta spre un oraş. Să aducem 
ajutoare. 

— Dragonii au luat-o spre Miez, zise Kring. Dar eu sugerez să 
începem cu cel care a rămas într-un copac, puţin mai încolo. 

— Îmi pare rău, însă... 

— Doar n-o să-i laşi în plata Domnului! 

Vânturache avu un aer surprins. 

— Nu? făcu el. 

— Nu. Ascultă, o să fiu sinceră. Am lucrat şi cu alţii mai de soi. 
Dar am de ales între tine şi... ai stat vreodată un milion de ani 
într-un strat carbonifer? 

— Bine, dar eu... 

— Aşa că dacă nu încetezi cu tocmeala, îţi tai capul. 
Vânturache văzu cum propriul lui braţ se repede şi-i pune lama 
la un deget de beregată. Încercă să le comande degetelor să 


dea drumul săbiei. Nu-l ascultară. 
— Nu ştiu cum să fiu erou! ţipă el. 
— Mă ofer să te învăţ. 


Psepha cel de Bronz scoase un mărâit profund din gâtlej. K! 
sdra, călăreţul, se aplecă şi privi atent dincolo de luminiş. 

— L-am văzut, spuse. Se lăsă cu îndemânare să alunece din 
creangă în creangă şi ateriza uşor pe iarba zburlită, scoțând 
sabia. 

Se uită curios la bărbatul care se apropia şi care nu părea 
deloc dispus să iasă de la adăpostul copacilor. Era înarmat, dar 
călăreţul observă cu interes felul bizar în care îşi ducea sabia la 
o lungime de braţ înaintea lui, de parcă i-ar fi fost ruşine să fie 
văzut în prezenţa ei. 

K!sdra ridică arma şi rânji larg în timp ce vrăjitorul se apropia 
târându-şi picioarele. Apoi făcu un salt. 

Mai târziu nu-şi aminti din acea luptă decât felul neobişnuit în 
care sabia vrăjitorului se curbase şi i-o smulsese pe a sa din 
mână. Şi alt amănunt - care, mărturisea el, a fost adevărata 
cauză a înfrângerii sale - era că vrăjitorul îşi acoperise ochii cu 
mâna liberă. 

K!sdra sări înapoi ca să evite o lovitură şi căzu cât era de lung 
în iarbă. Cu un muget, Psepha îşi desfăcu aripile uriaşe şi se 
desprinse de copac. 

O secundă mai târziu, vrăjitorul era deasupra adversarului 
său, strigând: 

— Spune-i că, dacă mă pârleşte, dau drumul săbiei! Pe 
cuvânt! li dau drumul! Hai, spune-i! Vârful spadei negre era 
lângă beregata lui K!sdra. Mai ciudat era că vrăjitorul se lupta cu 
ea din răsputeri, în timp ce arma părea să fredoneze ceva în 
surdină. 

— Psepha! strigă K!sdra. 

Dragonul scoase un răget sfidător, dar se opri din picajul care 
i-ar fi smuls lui Vânturache capul de pe umeri şi se întoarse 
greoi spre copac. 

— Vorbeşte! urlă Vânturache. K!sdra privi de-a lungul tăişului. 

— Ce-ai dori să spun? întrebă el. 

— Ce? 

— Am zis ce ai dori să spun. 

— Unde sunt prietenii mei? Adică Barbarul şi omuleţul celălalt. 


— Presupun că au fost duşi înapoi la Wyermenberg. 

Vânturache se împotrivi disperat impulsului săbiei, încercând 
să ignore îndemnurile sângeroase pe care aceasta le mormăia în 
barbă. 

— Ce e un Wyermenberg? întrebă el. 

— Wyermenbergu/. E unul singur. Casa Dragonilor. 

— Şi presupun că tu aşteptai să mă duci şi pe mine acolo, nu? 

Kisdra scoase un țipăt involuntar când sabia îi extrase un bob 
de sânge de lângă mărul lui Adam. 

— Nu vreţi să afle lumea că ţineţi dragoni acolo, nu? se răsti 
Vânturache. 

Călărețul de dragoni se pierdu într-atâta încât încuviinţă din 
cap şi fu la câţiva milimetri de a-şi tăia singur beregata. 

Vânturache privi disperat în jur şi îşi dădu seama că trebuie să 
ducă treaba până la capăt. 

— Bine, zise el fără prea multă convingere. Atunci ai face bine 
să mă duci la acest Wyermenberg al tău, da? 

— Trebuia să te duc mort, mormăi Kisdra mohorât. 
Vânturache se uită în jos la el şi rânji. Era un rânjet lent, larg, 
maniacal şi total lipsit de umor, genul de rictus acompaniat în 
general de diverse păsări acvatice care intră şi ies prin el, 
adunând cu ciocul rămăşiţe din dantură. 

— O să te mulţumeşti cu mine viu, spuse. Dacă e să fie cineva 
mort, adu-ţi aminte cine ţine sabia în mână. 

— Dacă mă omori, nimic n-o să-l mai poată opri pe Psepha să 
te ucidă, strigă călăreţul. 

_ — Atunci o să tai câte o bucăţică, spuse vrăjitorul concesiv. 
Incercă din nou efectul rânjetului. 

— Bine, bine, spuse K!sdra posomorât. Crezi că n-am şi eu 
imaginaţie? 

Se strecură de sub tăişul lamei şi îi făcu semn dragonului, 
care veni din nou în zbor către ei. Vânturache înghiţi în sec. 

— Vrei să zici că trebuie să ne urcăm pe chestia asta? întrebă. 

K!sdra se uită la el dispreţuitor, cu tot vârful lui Kring care-i 
stătea proptit în ceafă. 

— Cum altfel ar putea cineva să ajungă la Wyermenberg? 

— Nu ştiu. Cum altfel? 

— Altfel nu se poate. În zbor sau deloc. Vânturache mai 
aruncă o privire la dragonul din faţa lui. Prin el se vedea clar 
iarba strivită de gheare, dar când atinse uşurel unul dintre solzi, 


care arăta ca o sclipire incertă, simţi ceva solid. Dragonii ar 
trebui fie să existe ca lumea, fie să nu mai existe deloc, fu de 
părere Vânturache. Un dragon pe jumătate existent era mai rău 
decât oricare din cele două variante. 

— N-am ştiut că dragonii sunt transparenţi, spuse el. K!sdra 
ridică din umeri. 

— Nu? 

Se aruncă pe dragon fără graţie, pentru că de centură îi 
atârna Vânturache. Odată instalaţi incomod la bord, vrăjitorul se 
apucă strâns de tot de o bucată de harnaşament şi îl împunse 
uşor pe K!sdra cu sabia. 

— Ai mai zburat vreodată? întrebă călăreţul fără să se 
întoarcă. 

— Nu propriu-zis, nu. 

— Nu vrei ceva de supt? 

Vânturache se uită prostit la ceafa omului, apoi îşi cobori 
privirea la săculeţul cu dulciuri roşii şi galbene care îi era oferit. 

— E necesar? întrebă. 

— E tradiţional, răspunse K!sdra. Serveşte. Dragonul se ridică, 
hurducăi greoi pe tăpşanul cu iarbă şi se înălţă în aer. 

Vânturache avea uneori coşmaruri în care se bălăbănea 
undeva într-un loc intangibil, incredibil de înalt, şi zărea cum 
dispare sub el un peisaj albăstrit de depărtare, punctat de nori 
albi (de obicei aici se trezea scăldat în sudoare până la glezne; 
ar fi fost şi mai îngrijorat dacă ar fi ştiut că visul nu era doar un 
vertij obişnuit, generat de înălțimile de pe Disc, cum credea el, 
ci o amintire despre un eveniment din viitorul său, unul atât de 
cumplit încât generase unde de spaimă pe tot parcursul vieţii 
sale). 

Ce i se întâmpla acum nu era acel eveniment, ci doar un mic 
antrenament. 

Psepha se agăța cu ghearele de văzduh, în salturi care-i 
zgâlţâiau vertebrele. La ultimul salt, aripile i se desfăcură cu 
zgomot şi se întinseră cu o bufnitură care zgudui copacii din jur. 

Apoi pământul dispăru într-o serie de mici smucituri. 

Psepha se ridică deodată plin de graţie, cu lumina amurgului 
răsfrângându-i-se în aripile ce păreau o peliculă aurie. 
Vânturache făcu greşeala să se uite sub el şi se trezi că vede 
drept prin dragon pădurea de jos. De foarte jos. Stomacul i se 
strânse. 


Nu era bine nici când închidea ochii, pentru că atunci dădea 
frâu liber imaginaţiei. Ajunse la o formulă de compromis, 
ţinându-şi ochii aţintiţi undeva în zare, unde pădurea şi câmpul 
care defilau prin faţă puteau fi privite cu indiferenţă. 

Vântul îl scutura puternic. K!sdra se răsuci şi îi ţipă în ureche. 

— lată Wyermenbergul! 

Vânturache întoarse capul încet, având grijă ca vârful lui Kring 
să rămână uşor apăsat pe spatele dragonului. Printre lacrimi, 
văzu cum muntele răsturnat improbabil se ridica din valea 
împădurită, ca o trompetă dintr-o baie de muşchi. Chiar şi de la 
distanța aceea se distingea o uşoară lucire octarină în aer, care 
indica o aură stabilă de magie de - i se tăie răsuflarea - câţiva 
miliPrimi? Cel puţin! 

— O, nu! zise el. E 

Chiar şi o privire în jos era mai uşor de suportat decât asta. Işi 
feri ochii şi observă că nu se mai vedea pământul prin dragon. 
Pe măsură ce se apropiau, în cercuri largi, de Wyermenberg, 
fiara căpăta un aspect mai solid, ca şi cum trupul i s-ar fi umplut 
de o densă ceaţă aurie. Când Wyermenberg fu chiar în faţa lor, 
balansându-se periculos, dragonul deveni la fel de real ca o 
stâncă. 

Lui Vânturache i se păru că vede cum prin aer ceva iese din 
munte şi atinge reptila. Avu senzaţia stranie că dragonul devine 
astfel mai real. 

În faţă, muntele Wyermenberg se transformase dintr-o jucărie 
îndepărtată într-un masiv de mai multe miliarde de tone de 
stâncă înfipt între cer şi pământ. Pe el se vedeau câmpuri, 
păduri şi un lac. Din lac ieşea un râu care se revărsa peste 
margine... 

Făcu greşeala să urmărească apa spumegătoare cu privirile şi 
în ultimul moment se trase înapoi. 

Platoul evazat al muntelui răsturnat se îndrepta către ei. 
Dragonul nici măcar nu încetini. 

Când muntele se năpusti asupra lor asemeni celui mai mare 
plici de muşte din lume, Vânturache văzu gura unei peşteri. 
Psepha plană spre ea, cu muşchii umerilor zvâcnind. 

Vrăjitorul dădu un țipăt când întunericul se răspândi brusc, 
înghiţindu-l. Stânci ca nişte pete tulburi din cauza vitezei trecură 
pe lângă ei, apoi dragonul ieşi din nou în aer liber. 

De fapt era interiorul unei peşteri, dar una mai mare decât 


are dreptul să fie o peşteră. Dragonul care aluneca prin imensa 
pustietate părea o biată muscă într-o sală de bal. 

Şi alţi dragoni - aurii, argintii, negri, albi - fâlfâiau prin aerul 
brăzdat de raze, văzându-si de treburi, sau şedeau cocoţaţi pe 
vârfuri de stâncă. Sus, pe acoperişul boltit al cavernei, alte zeci 
de dragoni spânzurau de nişte inele colosale, cu aripile 
înfăşurate în jurul trupurilor ca nişte lilieci. Printre ei erau şi 
oameni. Vânturache înghiţi în sec când îi văzu, pentru că 
umblau pe suprafaţa uriaşă a cupolei ca muştele pe tavan. 

Apoi observă miile de inele mai mici care împânzeau tavanul. 
Mai mulţi bărbaţi cu capul în jos urmăreau cu interes zborul lui 
Psepha. Vânturache înghiţi din nou în gol. Pentru nimic în lume 
nu îşi dădea seama ce artrebui să facă. 

— Ei, zise el în şoaptă, ai vreo sugestie? 

— Evident, să ataci, răspunse Kring dispreţuitoare. 

— De ce oare nu m-am gândit şi singur? Bombăni Vânturache. 
Poate pentru că sunt cu toţii înarmaţi cu arbalete? 

— Eşti un amărât. 

— Amărât? Asta pentru că o să mă bată măr? 

— Esti cel mai rău duşman al tău, Vânturache, comentă sabia. 
Vânturache se uită la mutrele care rânjeau. 

— Pui pariu? întrebă el mohorât. 

Înainte ca Kring să-i mai poată replica, Psepha se dădu puţin 
înapoi şi ateriza pe unul din inelele cele mari, care se bălăngăni 
periculos. 

— Doreşti să mori acum sau mai întâi să te predai? întrebă K! 
sdra cu calm. 

Bărbaţii se apropiau din toate direcţiile, înaintând legănat pe 
măsură ce cizmele lor cu cârlige se agăţau de inelele din tavan. 
Alte cizme stăteau orânduite pe un raft, care atârna pe o 
platformă construită lângă inelele dragonilor. Inainte ca 
Vânturache să-l poată opri, călăreţul sări de lângă el şi ateriza 
pe platformă, unde se opri ca să se amuze de postura jenată a 
vrăjitorului. 

Un sunet slab, dar foarte expresiv, sugeră că mai multe 
arbalete fuseseră armate. Vânturache se uită la chipurile 
impasibile, întoarse cu susul în jos. Gustul vestimentar al 
călăreţilor de dragoni nu trecea dincolo de un harnaşament de 
piele bătut în bronz. Cuţitele şi tecile de sabie erau purtate 
invers. Cei care nu purtau coifuri îşi lăsau părul liber, pe care 


curentul îl unduia ca pe nişte alge de mare. Printre călăreţi erau 
şi câteva femei. Poziţia răsturnată opera schimbări ciudate în 
anatomia lor. Vânturache se uită la ele cu gura căscată. 

— Predă-te, spuse din nou K!sdra. 

Vânturache deschise gura ca să se execute. Kring murmură 
un avertisment şi valuri de durere cruntă îi străpunseră braţul. 

— Niciodată, chiţăi el. Durerea încetă. 

— Sigur că nu se predă! exclamă o voce sonoră din spatele 
său. Doar e un erou, nu-i aşa? 

Vânturache se răsuci şi dădu cu ochii de două nări păroase. 
Aparţineau unui tânăr bine clădit, care atârna nonşalant de 
tavan. 

— Cum te numeşti, eroule? întrebă el. Ca să știm cine ai fost. 

Din nou dureri în braț. 

— Su-sunt Vânturache din Ankh, reuşi acesta să îngaime. 

— lar eu sunt Lio!rt Lord al Dragonilor, spuse bărbatul atârnat, 
pronunţând cuvântul cu un soi de clic dur în fundul gâtlejului, pe 
care Vânturache îl interpretă ca pe un soi de semn universal de 
punctuație. Ai venit să mă provoci la luptă pe viaţă şi pe moarte. 

— Păi de fapt nu... 

— Greşeşti. Kisdra, dă-i eroului nostru o pereche de cizme cu 
cârlige. Sunt sigur că abia aşteaptă să începem. 

— Stai, ascultă, am venit după prietenii mei. Sunt sigur că nu 
e nicio... Incepu Vânturache, în timp ce călăreţul îl conduse cu o 
mână fermă spre platformă, îl împinse într-un scaun şi se apucă 
să-i tragă cizmele în picioare. 

— Grăbeşte-te, K!sdra. Nu trebuie să-l reținem pe prietenul 
nostru de la întâlnirea cu destinul, spuse Lioi!rt. 

— Ascultă, presupun că prietenii mei o duc destul de bine aici, 
aşa că, dacă aţi putea să mă lăsaţi undeva jos... 

— O să-ţi vezi prietenii foarte curând, spuse Lordul Dragonilor 
amuzat. Vreau să zic, dacă eşti un tip religios. Cei care intră în 
Wyermenberg nu mai pleacă niciodată. Decât metaforic vorbind, 
desigur. Arată-i cum să ajungă la inele, K!sdra. 

— Uite în ce m-ai băgat! şuieră Vânturache. 

Kring vibra în pumnul lui. 

— Nu uita că sunt o sabie magică, murmură ea. 

— Cum aş putea să uit? 

— Urcă-te pe scară şi apucă-te de un inel, apoi ridică 
picioarele până când cârligele fac priză. 


Îl ajută pe vrăjitorul recalcitrant să se atârne cu capul în jos, 
cu roba îndesată în pantaloni şi Kring spânzurându-i de o mână. 
Priviţi din acest unghi, călăreţii de dragoni arătau mai rezonabil, 
dar dragonii, agăţaţi de inele, dominau scena ca nişte garguie 
imense. Ochii lor licăreau plini de interes. 

— Atenţiune, vă rog! spuse Lio!rt. Un călăreț îi înmâna o 
formă prelungă, ascunsă în mătase roşie. Vom lupta până la 
moarte, spuse. Ata. 

— Şi dacă ies eu învingător, sunt liber? zise Vânturache fără 
prea multă convingere. 

Lio!rt făcu semn cu capul spre adunarea de călăreţi. 

— Nu fi naiv, spuse. Vânturache trase adânc aer în piept. 

— Trebuie să te anunţ, rosti el, cu o voce care abia dacă 
tremura un pic, că aceasta este o spadă magică. 

Lioirt lăsă fâşia de mătase roşie să cadă în hăul negru, dând 
la iveală o lamă neagră ca tăciunele. Scrieri runice străluceau pe 
suprafaţa ei. 

— Ce coincidenţă, spuse el atacând. 

Vânturache înlemni de spaimă, dar braţul lui se răsuci odată 
cu Kring, care se năpusti înainte. Săbiile se încrucişară într-o 
explozie de lumină octarină. 

Lio!rt se răsuci spre spate, cu ochii îngustaţi. Kring fentă 
apărarea şi, cu toate că sabia Lordului Dragonilor pară cea mai 
mare parte din forţa loviturii, stăpânul ei se alese cu o delicată 
linie roşie pe piept. 

Cu un muget, acesta se aruncă asupra vrăjitorului, cu cizmele 
zăngănind din inel în inel. Din nou săbiile se întâlniră într-o 
descărcare violentă de magie, dar în acelaşi timp Lio!rt îl izbi pe 
Vânturache în cap cu cealaltă mână, zăpăcindu-l atât de tare 
încât un picior i se desprinse de pe inel şi rămase zbătându-se 
disperat în gol. 


Vânturache ştia despre sine aproape cu certitudine că este 
cel mai prost vrăjitor de pe suprafaţa Discului, de vreme ce 
cunoştea un singur descântec; pentru că era totuşi vrăjitor, 
legile inexorabile ale magiei făceau ca la decesul său Moartea 
să vină personal să îl ia (în loc să trimită pe unul din numeroşii 
săi servitori, cum făcea de obicei). 

Astfel încât, în timp ce Lio!rt îşi lua avânt, iar sabia lui pornea 
pe o lentă traiectorie curbă, timpul se lichefie. 


În ochii lui Vânturache, lumea se lumină deodată în octarin, 
care căpăta nuanţe violet acolo unde fotonii se loveau de nou- 
creata aură magică. In interiorul acesteia, Lordul Dragonilor 
apărea ca o statuie colorată spectral, iar sabia i se mişca cu 
încetinitorul. 

Lângă Lio!rt se afla o altă siluetă, vizibilă doar celor care pot 
pătrunde cu ochii în cele patru dimensiuni magice suplimentare. 
Era o siluetă înaltă, întunecată, subţire, care, pe un fundal de 
stele îngheţate răsărit de nicăieri, mânuia cu ambele braţe o 
coasă proverbial de ascuţită... 

Vânturache se lăsă în jos. Lama şuieră rece în spaţiul de lângă 
capul lui şi trecu prin acoperişul peşterii fără să se oprească. 
Moartea înjură zgomotos cu vocea sa ca de criptă. Scena 
dispăru. Ceea ce pe Disc trecea îndeobşte drept realitate îşi 
reafirmă prezenţa printr-un zgomot subit. Lio!rt scoase o 
exclamaţie gâtuită văzând cu ce viteză se ferise Vânturache de 
lovitura fatală. Cu acea disperare caracteristică doar celor 
înspăimântați, vrăjitorul se descolăci ca un şarpe, străbătu dintr- 
un salt spaţiul care-i despărţea, apucă cu ambele mâini braţul 
înarmat al Lordului şi smuci. 

In acel moment, unicul inel care-l mai susţinea pe 
Vânturache, deja supraîncărcat, ieşi din piatră cu un antipatic 
sunet metalic. Vrăjitorul căzu, se legănă brutal şi sfârşi atârnat 
de braţul Lordului, pe care-l apucă atât de sălbatic încât omul 
ţipă de durere. Dedesubt - moarte sigură, prin pulverizarea 
oaselor. 

Lio!rt se uită spre picioarele sale. Bucăţele de piatră 
sfărâmată cădeau din jurul piroanelor de care erau prinse 
inelele. 

— Dă-mi naibii drumul, strigă el. O să murim amândoi! 

Vânturache nu răspunse. Era ocupat să-şi ţină pumnii strânşi 
şi creierul liber de imaginea morţii sale în hăul de dedesubt. 

— Omorâti-l! răcni Lioirt. 

Cu coada ochiului, Vânturache zări mai multe arbalete aţintite 
spre el. Lio!rt alese chiar acel moment pentru a-l lovi cu mâna 
rămasă liberă şi a înfige un şir de inele în degetele vrăjitorului. 
Acesta îşi dădu drumul. 


Doiflori se apucă de gratii şi se ridică în picioare. 
— Vezi ceva? întrebă Hrun de undeva de la nivelul tălpilor. 


— Doar nori. 

Hrun îl cobori pe omuleţ şi se aşeză pe marginea unuia din 
paturile de lemn care alcătuiau întregul mobilier al celulei. 

— Fir-ar să fie, zise el. 

— Nu dispera, spuse Doiflori. 

— Nu disper. 

— Cred că e doar o neînțelegere. Probabil o să ne elibereze în 
curând. Par nişte oameni foarte civilizaţi. 

Hrun se holbă la el pe sub sprâncenele lui stufoase. Vru să 
spună ceva, apoi se răzgândi. Se mulţumi să ofteze. 

—Şi când ne întoarcem putem să povestim că am văzut 
dragoni, continuă Doiflori. Ce zici de asta, eh? 

— Dragonii nu există, spuse Hrun fără intonaţie. Codice din 
Himeria l-a ucis pe ultimul acum două sute de ani. Nu ştiu ce-am 
văzut noi, dar dragoni nu sunt. 

— Dar ne-au purtat în zbor! lar în sala aceea trebuie să fi fost 
cu sutele... 

— Probabil că era ceva magic, zise Hrun dispreţuitor. 

— Oricum, arătau a dragoni, spuse Doiflori cu un aer sfidător. 
Totdeauna mi-am dorit să văd dragoni, de când eram mic. 
Dragoni care brăzdează cerul, care scuipă flăcări... 

— De fapt, dragonii se târau în general prin mlaştini şi tot ce 
scuipau era răsuflarea lor puturoasă, spuse Hrun întinzându-se 
pe pat. Nici măcar nu erau aşa mari. Se îndeletniceau cu 
strânsul surcelelor. 

—Eu unul am auzit că strâgeau comori, replică Doiflori. 

— Şi surcele. Hei, adăugă Hrun, luminându-se deodată. Ai 
observat sălile prin care ne-au adus până aici? Tare frumoase, 
zic eu. Multe lucruri faine, plus că unele din tapiserii trebuie să 
coste o avere. Se scarpină în bărbie, cu zgomotul unui arici care 
îşi croieşte drum prin mărăcini. 

— Şi ce-o să se întâmple acum? întrebă Doiflori. 

Hrun îşi răsuci un deget în ureche şi îl inspecta cu un aer 
absent. 

— A, zise el. Presupun ca uşa se va trânti de perete dintr-o 
clipă într-alta şi voi fi târât într-un soi de arenă, în vreun templu, 
unde o să mă lupt cu niscai păianjeni uriaşi, cu vreun sclav înalt 
de doi metri jumate din junglele Klatchiene, apoi o să salvez o 
prinţesă de pe altar şi o să omor ceva gardieni sau cine ştie ce, 
şi fata o să-mi arate pasajul secret care duce afară, unde o să 


furăm doi cai şi o să fugim cu comoara. Hrun îşi sprijini capul pe 
mâini şi privi tavanul fluierând un cântec fără melodie. 

— Toate astea? se miră Doiflori. 

— De obicei, da. 

Doiflori se aşeză pe priciul lui şi încercă să gândească. Se 
dovedi un lucru dificil, pentru că prin mintea lui umblau numai 
dragoni. 

Dragonii! 

De la doi ani fusese fascinat de ilustrațiile din Cartea Octarină 
de Basme, reprezentând aceste fiare cumplite, îşi amintea 
dezamăgirea cruntă pe care o simţise când sora lui îi explicase 
că ele nu există cu adevărat. Dacă nu conţinea asemenea 
creaturi minunate, decisese el, lumea nu merita să fie numită 
lume. Şi mai târziu, când fusese dat ucenic la Nouătrestii, 
Maestrul Contabil, care, cenuşiu la minte cum era, reprezenta 
opusul total al dragonilor, timp pentru visare nu mai avusese. 

Dar cu dragonii ăştia chiar era ceva în neregulă. Prea erau 
mici şi îngrijiţi faţă de cei din mintea lui. Dragonii trebuie să fie 
mari şi verzi, şi cu gheare, şi exotici, şi să scuipe foc - mari, 
verzi, cu gheare lungi şi ascuţite... 

Cu coada ochiului surprinse o mişcare, undeva în cel mai 
îndepărtat colţ al donjonului. Când întoarse capul, nu văzu 
nimic, deşi i se păru că aude un zgomot abia perceptibil de 
gheară care zgâria piatra. 

— Hrun? rosti el. 

De pe celălalt pat se auzi un sforăit. Doiflori tropăi până la colţ 
uitându-se grijuliu la pietre, în caz că ar fi ascuns vreo intrare 
secretă. În clipa aceea, uşa se trânti de perete. Vreo şase 
gardieni se buluciră prin ea, apoi se aşezară în formaţie, lăsaţi 
pe un genunchi. Toate armele fură îndreptate spre Hrun. Când 
îşi aminti mai târziu acest detaliu, Doiflori se simţi ofensat. 

Hrun sforăia. 

În încăpere păşi o femeie. Nu multe femei pot păşi atât de 
convingător, dar ea reuşea. Lui Doiflori îi aruncă o singură 
uitătură, de parcă ar fi fost o piesă de mobilier, apoi îl fulgeră cu 
privirea pe bărbatul de pe pat. 

Purta acelaşi tip de harnaşament de piele pe care îl aveau şi 
călăreţii de dragoni, dar în cazul ei era mult mai sumar. Acest 
detaliu, precum şi superba coamă roşcată, care-i ajungea până 
la talie, erau singurele concesii făcute acelui comportament 


care, până şi pe Disc, trecea drept decenţă. Mai purta şi o 
expresie foarte îngândurată pe chip. 

Hrun scoase un horcăit, se întoarse pe partea cealaltă şi 
continuă să doarmă. 

Cu o mişcare atentă, de parcă ar fi mânuit un instrument de 
mare fineţe, femeia trase de la cingătoare un pumnal subţire şi 
negru şi lovi. 

Înainte ca tăişul să fi străbătut jumătate din traiectorie, mâna 
dreaptă a lui Hrun se ridică atât de repede încât păru că se 
mutase dintr-un loc într-altul fără să parcurgă spaţiul 
intermediar. Se strânse în jurul încheieturii femeii cu un zgomot 
surd. Cealaltă mână căuta febril o sabie care nu se afla acolo... 

Hrun se trezi. 

— Hmphhm? zise el uitându-se la femeie cu o încruntătură 
perplexă. Apoi îi zări pe arcaşi. 

— Dă-mi drumul, porunci femeia cu o voce calmă, scăzută şi 
tăioasă ca diamantul. Hrun desfăcu încet strânsoarea. 

Ea se dădu înapoi, masându-şi uşor încheietura şi urmărindu-l 
pe Hrun cu privirea cam cum urmăreşte pisica o gaură de 
şoarece. 

— Aşadar, rosti ea într-un târziu, ai trecut primul test. Cum te 
numeşti, barbarule? 

— Cui îi spui tu barbar? se răsti Hrun. 

— Asta vreau şi eu să aflu. 

Hrun numără arcaşii binişor şi făcu un mic calcul. Umerii i se 
relaxară. 

— Eu sunt Hrun din Himeria. Tu? 

— Liessa, Doamnă a Dragonilor. 

— Tu eşti stăpânul aici? 

— Asta rămâne de văzut. Arăţi a mercenar, Hrun din Himeria. 
Te-aş putea folosi - dacă treci testele, bineînţeles. Sunt trei. Pe 
primul l-ai trecut. 

— Şi cum sunt celelalte... Hrun se opri o clipă, buzele i se 
mişcară muteşte, apoi riscă... două? 

— Periculoase. 

— Şi plata? 

— Apreciabilă. 

— Scuzaţi-mă, spuse Doiflori. 

— Şi dacă nu trec testele? zise Hrun, ignorându-l. Spaţiul 
dintre Hrun şi Liessa se umplu de scânteile carismei, în timp ce 


căutau să-şi susţină privirile. 

— Dacă nu reuşeai la primul test, acum erai mort. Cam asta 
ar fi pedeapsa uzuală. 

— Hmm, ascultă, începu Doiflori. Liessa îi acordă o scurtă 
privire şi păru să-l observe pentru prima dată. 

— Luaţi chestia asta de-aici, ordonă ea calm şi se reîntoarse 
spre Hrun. Doi dintre gardieni îşi puseră arbaletele pe umăr, îl 
apucară pe Doiflori de subsuori şi îl ridicară de la podea. Apoi 
ieşiră în pas cadenţat. 

— Hei, strigă Doiflori în timp ce era purtat pe coridor. Unde 
(când se opriră în faţa altei uşi) e Bagajul (în timp ce deschideau 
uşa) meu? Ateriza pe o grămadă de foste paie. Uşa se trânti, iar 
ecoul fu punctat de zgomotul zăvoarelor trase. 

In cealaltă celulă, Hrun nici nu apucase să clipească. 

— Bun, zise, care e al doilea test? 

— Trebuie să-i ucizi pe cei doi fraţi ai mei. Hrun stătu să se 
gândească. 

— Pe amândoi odată sau unul după altul? întrebă. 

— Fie consecutiv, fie simultan, îl linişti ea. 

— Ce? 

— Să-i omori şi gata, spuse ea iritată. 

— Luptători buni, nu? 

— Renumiţi. 

— Şi în schimbul acestor servicii...? 

— Te vei căsători cu mine şi vei deveni Lord al 
Wyermenbergului. 

Urmă o pauză lungă. Ochii lui Hrun se mişcau în orbite, 
neobişnuiţi cu calculele. 

— Adică te primesc pe tine şi tot muntele ăsta? formulă el 
într-un final. 

— Da. Îl privi drept în ochi şi buzele i se ţuguiară. E un preţ 
bun, te asigur. 

Hrun cobori privirea pe inelele ei. Aveau pietre mari - care 
erau de fapt acele diamante de un albastru-lăptos, incredibil de 
rare, ce se găseau doar în bazinele de argilă din Mithos. Când 
reuşi să-şi desprindă ochii de la ele, o văzu pe Liessa privindu-l 
furioasă. 

— Atât de calculat? scrâşni ea. Hrun Barbarul, cel care nu s-ar 
sfii să intre şi-n ghearele Morţii? 

Hrun ridică din umeri. 


— În ghearele Morţii nu te bagi decât ca să-i şterpeleşti 
inelele de aur. Cobori un braţ, la capătul căruia se afla priciul de 
lemn. Acesta fu lansat ca o ghiulea spre arcaşi, iar Hrun îl urmă, 
doborând un om dintr-o lovitură şi dezarmându-l pe altul. După 
o secundă, totul se sfârşise. 

Liessa nici nu se clintise. 

— Ei bine? spuse ea. 

— Ei bine ce? zise Hrun din mijlocul măcelului. 

— Ai de gând să mă omori? 

— Ce? A, nu. Nu, asta e doar aşa, un fel de obişnuinţă. Să mă 
menţin în formă. Deci unde ziceai că sunt fraţii ăia doi? Rânji. 


Doiflori şedea în paie şi privea în beznă. Se întreba de cât 
timp zace acolo. De ore întregi, cel puţin. De zile întregi, 
probabil. Poate că fuseseră chiar ani şi pur şi simplu nu-şi mai 
aducea aminte, speculă el. _ 

Nu, nu era bine să gândească aşa. Incercă să-şi mute 
gândurile la altceva - la iarbă, copaci, aer curat, dragoni. 
Dragoni... 

Prin întuneric se auzi un scrâşnet abia perceptibil. Doiflori 
simţi cum fruntea i se îmbroboneste de sudoare. 

In celulă se mai afla ceva. Ceva care scotea zgomote discrete, 
dar care până şi prin bezna aceea neagră ca smoala părea 
foarte mare. Simţi o mişcare în aer. 

Ridică braţul şi înregistra acea senzaţie unsuroasă şi acele 
mici scântei care localizează un câmp magic. Doiflori îşi dădu 
seama că îşi dorea cu ardoare puţină lumină. 

Un jet de flăcări trecu pe lângă urechea lui, izbindu-se de zidul 
opus. La lumina pietrelor care dogoreau ca un furnal, zări 
deasupra sa un dragon care ocupa mai bine de jumătate de 
celulă. 

„Ascult şi mă supun”, rosti o voce în capul lui. 

În lucirea pietrelor care crăpau, Doiflori se văzu oglindit în doi 
uriaşi ochi verzi. In spatele lor se afla dragonul, la fel de 
multicolor, zimţat, solzos şi unduitor ca cei din amintirea sa - un 
dragon adevărat. Aripile, aşa strânse, erau atât de mari încât se 
frecau de ambii pereţi ai celulei. Stătea întins, iar omuleţul se 
afla între cele două gheare. 

— Te supui? zise Doiflori, cu vocea tremurându-i de teamă şi 
încântare. 


„Desigur, stăpâne”. 

Lumina păli. Doiflori arătă cu un deget tremurător locul unde 
îşi amintea că ar fi fost uşa şi spuse: 

— Deschide-o! 

Dragonul îşi înălţă capul masiv. O minge de foc se rostogoli 
din nou, dar de data aceasta, pe măsură ce fiara îşi încorda 
muşchii gâtului, flacăra devenea din portocalie galbenă, din 
galbenă albă şi în final de un albastru extrem de pal. In 
momentul acela, limba de foc deveni şi foarte îngustă, iar acolo 
unde atingea zidul, piatra sfârâia şi se topea. Când atinse uşa, 
aceasta explodă într-o ploaie de picuri fierbinţi. 

Umbre negre jucau pe pereţi. Metalul se umflă şi, cât ai simţi 
un junghi în ochi, uşa căzu frântă în două pe coridorul din spate. 
Flacăra dispăru la fel de brusc şi surprinzător cum apăruse. 

Doiflori păşi uşor peste uşa care se răcea încet şi scrută 
coridorul. Era pustiu. 

Dragonul îl urmă. Pragul masiv al uşii îi cauză oarecare 
dificultăţi, pe care le depăşi cu o mişcare a umerilor ce smulse 
lemnul din piatră şi îl scutură pe jos. Apoi se uită la Doiflori, în 
aşteptarea unei porunci. Pielea i se cuta şi zvâcnea de efortul de 
a-si desface aripile în spaţiul îngust al coridorului. 

— Cum ai ajuns aici? întrebă Doiflori. 

„Tu m-ai chemat, stăpâne”. 

— Nu-mi aduc aminte să fi făcut aşa ceva. 

„În gândul tău. Tu. M-ai chemat, în, gândul tău” gândi 
dragonul, cu răbdare. 

— Adică numai ce m-am gândit la tine şi iată-te? 

„Da”. 

— A fost ceva magic? 

„Da” 

— Bine, dar m-am gândit la dragoni toată viaţa. 

„În acest loc, graniţa dintre gând şi realitate este, probabil, 
uşor neclară. Nu ştiu decât că la un moment dat nu existam, 
apoi tu te-ai gândit la mine şi am existat. De aceea, desigur, mă 
aflu la porunca ta”. 

— Măiculită! 

O jumătate de duzină de gardieni aleseră acel moment pentru 
a apărea de după colţul coridorului. Se opriră cu gurile căscate. 
Apoi unul îşi veni destul în fire ca să ridice arbaleta şi să tragă. 

Pieptul dragonului se umflă. Săgeata explodă în mii de 


fragmente incandescente înainte să-şi atingă ţinta. Gardienii o 
luară la sănătoasa. După o secundă, un val de flăcări inunda 
locul în care se aflaseră. Doiflori era plin de admiraţie. 

— Poti să şi zbori? zise. 

„Bineînţeles"”. 

Se uită în dreapta şi în stânga şi decise că e mai bine să nu 
urmărească gardienii. De vreme ce tot era complet rătăcit, orice 
direcţie era un pas înainte. Se strecură pe lângă dragon şi porni 
grăbit, iar acesta întoarse cu greutate pe coridorul îngust, ca să 
îl urmeze. 

Trecură printr-o serie de tuneluri care se întreţeseau ca într- 
un labirint. La un moment dat, lui Doiflori i se păru că aude 
strigăte, dar acestea se stinseră curând. Din când în când 
distingeau deasupra lor, prin întuneric, praguri boltite de unde 
uşile se prăbuşiseră. Lumina se strecura anevoie prin crăpături 
sau, ici colo, se reflecta în oglinzi care fuseseră zidite în perete 
la colţurile culoarelor. Uneori, câte o rază mai puternică 
răzbătea de la câte un luminator îndepărtat. 

Ciudat era, gândi Doiflori în timp ce cobora o scară lată, 
stârnind nori de praf argintiu, că aici coridoarele erau mult mai 
largi. Şi mai bine construite. În nişele din pereţi erau aşezate 
statuete, iar pe ici, pe colo se vedeau tapiserii decolorate, dar 
interesante. Reprezentau în special dragoni - dragoni cu sutele, 
în zbor, sau dragoni atârnând de inelele lor, dragoni cu oameni 
în spate la vânătoare de cerbi sau, uneori, de oameni. Doiflori 
atinse uşor una din tapiserii. Ţesătura se sfărâmă pe loc, lăsând 
în aerul cald şi uscat doar câteva iţe atârnate acolo unde se 
folosise fir subţire de aur 

— Mă întreb de ce au părăsit toate astea? zise el. 

„Nu ştiu” răspunse o voce politicoasă în capul său. 

Doiflori se întoarse şi privi chipul de cal solzos de deasupra 
lui. 

— Cum te numeşti, dragonule? întrebă. 

„Nu ştiu” 

— Cred că îţi voi spune Nouătrestii. 

„Atunci acesta e numele meu”. 

Păşiră, prin praful atoatecuprinzător, printr-un şir de săli cu 
stâlpi întunecaţi, săpate direct în piatră. Şi nu fără dexteritate: 
de la podea până la tavan, pereţii erau ornaţi din belşug cu 
statui, garguie, basoreliefuri şi coloane cu caneluri, care aruncau 


umbre stranii atunci când, la cererea lui Doiflori, dragonul făcea 
îndatoritor lumină. Traversară galerii interminabile şi caverne 
transformate în amfiteatre spaţioase, toate scăldate în praful 
moale, gros şi complet părăsite. Nimeni nu mai intrase de secole 
în aceste grote pustii. 

Atunci zări cărarea care ducea spre o altă gură întunecată de 
tunel. Cineva trecuse pe acolo frecvent în ultima vreme. In 
pătura de praf cenuşiu se vedea o brazdă îngustă. 

Doiflori se luă după ea. Îl conduse prin săli şi mai înalte, prin 
coridoare întortocheate, dar suficient de încăpătoare pentru un 
dragon (şi se părea că dragonii ajunseseră pe acolo cândva; o 
încăpere era încă plină de harnaşamente putrede, de dimensiuni 
dragoneşti, iar o alta conţinea armuri şi zale bune şi pentru nişte 
elefanţi). Acestea se sfârşeau cu o pereche de uşi de bronz 
coclit, atât de înalte încât capătul li se pierdea în întuneric. In 
faţa lui Doiflori, la nivelul pieptului, se afla un mic mâner de 
aramă, în formă de dragon. 

Îl atinse, iar uşile se deschiseră pe loc, într-o muţenie 
deconcertantă. 

Părul lui Doiflori începu să scoată scântei şi un vânticel cald şi 
uscat porni să bată, fără să stârnească însă praful, aşa cum ar fi 
făcut un vânt obişnuit, ci ridicându-l în forme neplăcute, pe 
jumătate vii, şi lăsându-l să cadă la loc după o clipă, ca neatins. 
La urechile lui Doiflori ajunse ciripitul ascuţit şi straniu al 
Lucrurilor din Dimensiunile Subterane, de dincolo de ordinea 
fragilă a timpului şi spaţiului. Umbrele se iveau în locuri unde nu 
aveau din ce să se nască. Aerul vibra ca un stup. 

Pe scurt, în jurul lui avea loc o descărcare masivă de magie. 

Încăperea de dincolo de uşă era luminată de o lucire verzuie. 
De-a lungul pereţilor stăteau, fiecare pe raftul lui de marmură, 
şiruri peste şiruri de sicrie. În centrul camerei, pe un postament 
mai ridicat se afla un jilţ de piatră, iar în el o siluetă strâmbă, 
care nu se clinti, dar spuse cu o voce firavă şi bătrânicioasă: 

— Intră, tinere. 

Doiflori înaintă. Silueta din jilţ era a unui om, din câte putea 
distinge în semiobscuritate, dar ceva ciudat în felul în care era 
tolănită în jilţ îl făcu pe turist să se bucure că nu se vedea aşa 
de bine. 

— Sunt mort, înţelegi, spuse pe un ton de conversaţie o voce 
ieşită din partea în care, spera Doiflori din tot sufletul, trebuia să 


fie un cap. Presupun că ţi-ai dat seama. 

— Hmm, făcu Doiflori. Da. Începu să dea înapoi. 

— Sare în ochi, nu-i aşa? fu de acord vocea. Dumneata 
trebuie să fii Doiflori, nu? Sau asta vine mai târziu? 

— Mai târziu? se miră omuleţul. Mai târziu decât ce? Se opri. 

— Vezi dumneata, zise vocea, unul din dezavantajele de-a fi 
mort este acela că eşti eliberat, cum s-ar zice, de sub controlul 
timpului şi de aceea eu pot să văd simultan tot ce s-a întâmplat 
sau se va întâmpla, numai că acum ştiu că timpul nu există în 
mod real. 

— Nu prea îmi pare un dezavantaj, comentă Doiflori. 

— Nu? la imaginează-ţi că fiecare clipă ar fi în acelaşi timp o 
amintire îndepărtată şi o surpriză neplăcută şi o să-ti dai seama 
la ce mă refer. Oricum, îmi amintesc acum ce trebuia să-ţi spun. 
Sau ţi-am spus deja? Frumos dragon, apropo. Sau asta spuneam 
mai încolo? 

— E destul de bun. Tocmai a apărut, zise Doiflori. 

— A apărut? spuse vocea. Dumneata l-ai chemat! 

— Da, păi n-am făcut decât... 

— Pentru că deţii Puterea! 

— N-am făcut decât să mă gândesc la el. 

— Asta şi este Puterea. Ţi-am spus că eu sunt Greicha întâiul? 
Sau asta vine după? Mă scuzi, nu prea am experienţă cu 
transcendenţa. Oricum, ce ziceam... Puterea. Ea aduce pe lume 
dragonii. 

— Mi se pare că mi-aţi mai spus, zise Doiflori. 

— Serios? In mod sigur aveam de gând, zise mortul. 

— Dar cum se face? M-am gândit la dragoni toată viaţa şi e 
prima dată că îmi apare unul. 

— Ei, vezi dumneata, adevărul este că dragonii n-au existat 
niciodată în sensul în care dumneata şi (până să fiu otrăvit acum 
vreo trei luni) eu înţelegem existenţa. Vorbesc despre 
adevăratul dragon, draconis nobilis, mă înţelegi; dragonul de 
mlaştină, draconis vulgaris, este o creatură de rând şi nu merită 
luată în considerare. Adevăratul dragon este în schimb o fiinţă 
de un atare rafinament al spiritului încât se poate materializa în 
această lume doar dacă este conceput de o imaginaţie 
măiestrită. Şi chiar acea imaginaţie se cere să se afle într-un loc 
puternic impregnat cu magie, care ajută la şubrezirea pereţilor 
dintre lumea văzută şi cea nevăzută. Atunci dragonii trec prin 


aceşti pereţi, cum ar veni, şi îşi imprimă formele în matricea de 
posibilităţi a lumii noastre. Eram foarte priceput la aşa ceva 
când eram în viaţă. Îmi puteam imagina până la, ehei, chiar 
cinci sute de dragoni o dată. lar acum Liessa, care e cel mai 
talentat dintre copiii mei, abia dacă reuşeşte să-şi închipuie 
cincizeci de creaturi anoste. Ce să mai zici de educaţia 
progresivă. Ea nu crede în dragoni, şi de aceea ai ei sunt destul 
de plicticoşi, în vreme ce al dumitale, rosti vocea lui Greicha, 
este aproape la fel de valoros ca unii dintr-ai mei. O încântare 
pentru ochi, nu că eu aş mai avea... 

Doiflori interveni grăbit. 

— Spuneţi mereu că sunteţi mort.. 

— Da, şi? 

— Păi morţii, ăăă, cum să vă zic, nu vorbesc aşa mult. De 
obicei. 

— Cândva am fost un vrăjitor excepţional de puternic. Fiica 
mea m-a otrăvit, desigur. Este metoda de succesiune îndeobşte 
acceptată în familia noastră, dar-un suspin veni dinspre 
cadavru sau cel puţin de undeva de deasupra lui - s-a dovedit 
curând că niciunul dintre cei trei copii ai mei nu e suficient de 
puternic pentru a le smulge celorlalți doi coroana 
Wyermenbergului. Un aranjament cât se poate de prost. Un 
regat ca al nostru trebuie să aibă un singur stăpân. Aşa că am 
decis să rămân în viată în calitate neoficială, ceea ce Îi 
enervează îngrozitor pe toţi trei. N-o să le dau copiilor mei 
satisfacția să mă îngroape decât atunci când va rămâne unul 
singur ca să oficieze ceremonia. Se auzi un gâjâit scârbos. 
Doiflori trase concluzia că ţinea loc de chicoteală. 

— Deci unul dintre ei ne-a răpit şi pe noi? întrebă el. 

— Liessa, zise vocea vrăjitorului defunct. Fiica mea, cea mai 
puternică dintre copii. Dragonii fiilor mei încep să pălească după 
nici două leghe. 

— Să pălească? Am observat eu că cel care ne-a adus aici era 
străveziu, zise Doiflori. Mi s-a părut puţin ciudat. 

— Fireşte, spuse Greicha. Puterea nu lucrează decât lângă 
Wyermenberg. Este inversul pătratului distanțelor, pricepi. Sau 
cel puţin aşa cred. Pe măsură ce dragonii se depărtează, încep 
să dispară. Altfel, micuța mea Liessa ar fi stăpânit lumea până 
acum. Dar nu vreau să te mai rețin. Presupun că vrei să-ţi 
salvezi prietenul. 


— Pe Hrun? se miră Doiflori. 

— Nu pe el. Pe vrăjitorul ăla slăbănog. Fiul meu Lio!rt tocmai 
încearcă să-l taie în bucăţi. Admir felul în care l-ai salvat. Adică îl 
vei salva. 

Doiflori se semeţi, arătându-şi întreaga înălţime, ceea ce 
oricum nu era mare lucru. 

— Unde e? zise îndreptându-se spre uşă cu paşi - spera el - 
eroici. 

— Urmează cărarea din praf, spuse vocea. Liessa vine uneori 
să mă vadă. Incă mai vine să-l vadă pe tăticul ei, fetiţa mea. A 
fost singura care a avut tăria de caracter să mă omoare. Aşchia 
nu sare departe de trunchi. Apropo, succes. Imi amintesc că 
asta spuneam. Adică o să spun acum. 

Vocea hodorogită i se pierdu în labirintul de timpuri verbale, 
în timp ce Doiflori alerga de-a lungul coridoarelor moarte, cu 
dragonul săltând fără efort alături de el. Curând, însă, se sprijini 
de un stâlp, cu respiraţia tăiată. | se părea că nu mai mâncase 
de-o veşnicie. 

„De ce nu zbori?” întrebă Nouătrestii în interiorul capului lui. 
Dragonul întinse aripile şi le bătu o dată, experimental, 
ridicându-se puţin în aer. Doiflori îl privi fix o clipă, apoi alergă 
să se caţere pe gâtul fiarei. In curând pluteau uşor, la mică 
înălţime, lăsând în urmă nori de praf. 

Doiflori se ţinu cât putea de bine în timp ce Nouătrestii se 
strecură printr-o succesiune de caverne şi zbură pe deasupra 
unei scări în spirală pe care ar fi încăput şi o armată în 
retragere. 

Odată ajunşi sus, îşi dădură seama că au nimerit într-o 
regiune mai populată, unde oglinzile de la fiecare cotitură erau 
bine lustruite şi reflectau o lumină palidă. 

„Simt miros de dragoni”. 

Aripile prinseră a i se mişca atât de repede că nici nu se mai 
vedeau, iar Doiflori fu smucit înapoi când dragonul coti şi o luă 
pe un coridor lateral cu viteza unei rândunele înnebunite de 
pişcăturile păduchilor, încă o cotitură bruscă şi ieşiră dintr-o 
gură de tunel direct într-o cavernă imensă. Undeva jos se 
zăreau nişte stânci, iar lângă acoperiş se aflau nişte găuri mari 
prin care pătrundea lumina. Tot acolo avea loc şi o activitate 
intensă... In timp ce Nouătrestii plutea bătând aerul cu aripile, 
Doiflori se zgâia la formele dragonilor cocoţaţi şi la omuleţii ca 


nişte puncte care, într-un fel sau altul, umblau cu capul în jos. 
„Acesta este un cuibar”, zise dragonul pe un ton mulţumit. 
Şi chiar în vreme ce Doiflori privea în sus, una dintre siluete 
se desprinse de tavan şi se făcu tot mai mare. 


Vânturache se uită cum faţa palidă a lui Lio!rt se îndepărta de 
el. E nostim, cotcodăcea o parte din creierul lui, de ce cad în 
sus? Apoi începu să se rostogolească în aer şi realitatea prelua 
controlul. Se prăbuşea către rocile distante, acoperite de guano. 

Mintea lui era copleşită de acest gând. Descântecul alese 
tocmai acel moment ca să se ivească din adâncul creierului, aşa 
cum făcea mereu în momente de criză. De ce nu mă rosteşti, 
părea să-i şoptească, ce ai de pierdut? 

Vânturache ridică o mână în mijlocul suflului ascendent. 

— Ashonai! strigă el. Cuvântul se formă în faţa sa ca o flacără 
rece şi albastră care pâlpâia în curent. Ridică cealaltă mână, 
îmbătat de teroarea magiei. Ehiris! intonă. Sunetul îngheţă într- 
un cuvânt de un portocaliu pâlpâitor care rămase suspendat 
lângă predecesorul său. Urshoring. Kvanti. Pythan. N'gurad. 
Feringomali. 

Cuvintele izbucneau de jur împrejurul lui în toate culorile 
curcubeului, iar Vânturache ridică mâna pentru a rosti al optulea 
şi ultimul cuvânt, care urma să apară într-un octarin arzător şi 
avea să finalizeze descântecul. Zdrobirea iminentă de stânci fu 
dată uitării. 

—...! începu el. 

Respirația îi fu tăiată însă de o lovitură, iar vraja pe care o 
începuse se risipi, sufocată. O pereche se braţe i se încolăci 
peste talie şi lumea se înclină brusc când dragonul se redresă 
după plonjonul prelungit, atingând pentru o clipă cu ghearele 
fundul puturos al Wyermenbergului. Doiflori râse triumfător. 

— L-am prins! 

lar dragonul, luând o curbă elegantă la capătul ascensiunii, 
mişcă leneş din aripi şi ieşi printr-una din gurile peşterii în aerul 
dimineţii. 


La amiază, pe un tăpşan verde de pe rodnica tăblie care 
forma vârful muntelui în echilibru imposibil - Wyermenberg, 
dragonii şi călăreţii lor se strânseseră într-un cerc larg. In 
spatele lor se afla o adunătură de servitori şi sclavi şi alti 


oameni care îşi duceau zilele aici, pe acoperişul lumii. Toţi ochii 
erau aţintiţi asupra celor din centrul arenei de iarbă. 

Din acest grup făceau parte mai mulţi lorzi de vază ai 
dragonilor, printre care Lio!rt şi fratele lui, Liartes. Cel dintâi 
încă îşi mai oblojea piciorul, cu mici strâmbături de durere. Mai 
într-o parte stăteau Liessa şi Hrun împreună cu o parte din 
gărzile personale ale femeii, între cele două facţiuni se afla 
Deţinătorul ereditar al înţelepciunii din Wyermenberg. 

— După cum ştiţi, spuse el, nesigur, Greicha întâiul, stăpânul 
nu-întru-totul-defunct al Wyermenbergului, a lăsat cu limbă de 
moarte ca succesiunea să aibă loc doar când unul din copiii lui 
se simte suficient de puternic respectiv puternică - pentru a-i 
înfrânge pe ceilalţi în luptă pe viaţă şi pe moarte. 

— Da, da, asta ştim deja, dă-i drumul mai departe, spuse o 
voce răutăcioasă de undeva din văzduh. 

Deţinătorul înţelepciunii înghiţi în sec. Nu se împăcase 
niciodată cu moartea incompletă a fostului lui stăpân. Adică e 
mort sau nu ticălosul ăla bătrân? se tot întreba el. 

— E neclar, rosti el cu voce tremurată, dacă se poate accepta 
o provocare la luptă printr-un delegat. 

— Se poate, se poate, îl repezi vocea fără trup a lui Greicha. E 
un semn de inteligenţă. Hai să nu ne pierdem toată ziua cu asta. 

— Vă provoc, spuse Hrun, pe amândoi fraţii deodată. Lioirt şi 
Liartes schimbară priviri între ei. 

— Vrei să ne înfrunţi pe amândoi odată? întrebă Liartes, un 
bărbat înalt, slab, cu plete lungi şi negre. 

— Mda. 

— Nu prea sunt şanse egale, nu-i aşa? 

— Mda. Vă depăşesc cu unu la doi. Lio!rt se încruntă. 

— Barbar arogant ce eşti... 

— Asta le întrece pe toate! răcni Hrun. O să te... 

Deţinătorul înţelepciunii ridică o mână străbătută de vene 
albastre şi îl opri. 

— Orice luptă este interzisă pe Terenul Morţii, zise el şi se opri 
ca să caute o noimă în ceea ce spusese. Înţelegeţi voi ce vreau 
să zic, se fofilă el, adăugând: Pentru că au fost provocaţi, lorzii 
Lio!rt şi Liartes au dreptul să aleagă arma. 

— Dragonii, spuseră ei într-un glas. Liessa pufni. 

— Dragorii pot fi folosiţi în atac, deci sunt arme, spuse cu 
hotărâre Lioirt. Dacă nu eşti de acord, putem să decidem prin 


luptă. 

— Mda, îi cuviinţă şi fratele lui. 

Deţinătorul înțelepciunii simți un deget  fantomatic 
împungându-l în piept. 

— Nu sta acolo cu gura căscată, zise vocea de mormânt a lui 
Greicha. Grăbeste-te, da? 

Hrun se dădu înapoi, scuturând din cap. 

— A, nu, zise el. O dată mi-a ajuns. Mai bine mor decât să lupt 
călare pe una din chestiile alea. 

— Atunci mori, spuse Deţinătorul înţelepciunii cât putu de 
blând. 

Lio!rt şi Liartes se îndreptau deja spre locul unde servitorii îi 
aşteptau cu animalele pregătite. Hrun se întoarse către Liessa. 
Ea ridică din umeri. 

— Nu primesc nici măcar o sabie? se rugă el. Un cuţit barem? 

— Nu, zise ea. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Deodată părea 
mai măruntă şi tot aerul sfidător i se evaporase 

— îmi pare rău. 

— îți pare rău? 

— Da, îmi pare rău. 

— Da, te-am auzit spunând că-ţi pare rău. 

— Nu te uita aşa la mine. Pot să-ţi imaginez cel mai grozav 
dragon, dacă vrei să-l încaleci... 

— Nu! 

Deţinătorul înţelepciunii îşi şterse nasul într-o batistă, o tinu 
suspendată o clipă şi apoi o lăsă să cadă. 

Un tunet de aripi îl făcu pe Hrun să se întoarcă. Dragonul lui 
Lio!rt era deja în aer şi cobora în cercuri către ei. Când ajunse 
mai jos, din gură îi ţâşni o limbă de flăcări, care pârjoli iarba în 
linie dreaptă pe direcţia lui Hrun. 

În ultima clipă, eroul o împinse pe Liessa în lături şi, în timp ce 
se arunca la pământ ca să se ferească, simţi pe braţ durerea vie 
a arsurii. Se rostogoli în cădere, apoi sări repede în picioare, 
uitându-se disperat după al doilea dragon. Acesta venea dintr-o 
parte, iar Hrun fu silit să facă o săritură în înălţime prost 
calculată ca să scape de jetul de flăcări. Coada dragonului se 
răsuci în trecere, arzându-i o lovitură zdravănă peste frunte. 
Barbarul se ridică din nou, scuturând din cap ca să alunge 
steluţele verzi. Arsura de pe spate urla de durere. 

Lio!rt atacă pentru a doua oară, mai încet de data aceasta, ca 


să facă faţă agilităţii neaşteptate a uriaşului. Când se apropie de 
sol, îl văzu pe barbar stând drept ca o stâncă, cu pieptul 
săltându-i de respiraţia grea, cu braţele lăsate în jos. O ţintă 
uşoară. 

După ce dragonul se înălţă din nou, Lio!rt întoarse capul, 
aşteptându-se să vadă o matahală carbonizată. Nu văzu însă 
nimic. Nedumerit, Lio!rt se răsuci la loc. 

Dinainte i se ivi Hrun, care cu o mână se sălta pe umărul 
dragonului şi cu cealaltă încerca să-şi stingă pletele în flăcări. 
Mâna lui Lio!rt ţăâşni spre pumnal, dar durerea ascuţise la 
maximum reflexele şi aşa imbatabile ale lui Hrun. Cu dosul 
palmei lovi ca un ciocan încheietura lordului dragonilor, 
azvârlindu-i pumnalul cât colo, iar cu un pumn îl croi în bărbie. 

Dragonul, împovărat cu greutatea a doi bărbaţi, se afla la 
doar câţiva metri înălţime. Se dovedi un noroc, pentru că, în 
momentul în care Lio!rt îşi pierdu cunoştinţa, reptila dispăru. 

Liessa dădu fuga la Hrun să-l ajute să se ridice. El clipi 
buimac. 

— Ce s-a-ntâmplat? Ce s-a-ntâmplat? zise el prostit. 

— A fost fantastic, spuse Ea. Cum ai făcut saltul ăla mortal în 
aer şi tot restul. 

— Mda, da' ce s-a-ntâmplat? 

— E cam greu să-ţi explic... 

Hrun se uită spre cer. Liartes, pe departe cel mai prudent 
dintre cei doi fraţi, se învârtea undeva departe, deasupra lor. 

— Ai cam zece secunde să încerci, zise el. 

— Dragonii... 

— Mda? 

— Sunt imaginari. 

— Ca arsurile astea imaginare de pe braţul meu, vrei să zici? 

— Da. Nu! scutură ea din cap. O să-ţi spun mai târziu! 

— Foarte bine. Trebuie doar să găseşti un medium priceput, o 
repezi Hrun. Se uită furios la Liartes, care începea să coboare în 
cercuri largi. 

— Ascultă o clipă! Dragonul nu poate exista decât dacă 
fratele meu e conştient, altminteri nu e chip... 

—Fugi! strigă Hrun. O împinse şi se lipi de pământ chiar în 
clipa în care dragonul lui Liartes trecea ca un fulger, lăsând în 
iarbă o altă cicatrice fumegânadă. 

În vreme ce creatura lua înălţime pentru un nou atac în picaj, 


Hrun se ridică şi o rupse la fugă cât îl ţineau picioarele spre 
pădurea de la marginea luminişului. Copacii erau rari, un fel de 
tufăriş mai răsărit, dar un dragon n-ar fi putut zbura pe acolo. 

Nici nu încercă. Liartes îşi aduse reptila la sol, la liziera 
pădurii, şi descăleca relaxat. Dragonul îşi strânse aripile şi îşi 
vâri capul în verdeață, în vreme ce stăpânul lui se sprijini de un 
copac, fluierând. 

— Pot să te ard de viu, spuse acesta după o vreme. In desiş, 
nicio mişcare. Poate că te-ai ascuns acolo în brădet? Ramurile 
verzi se transformară într-un rug aprins. Sigur am văzut o 
mişcare în ferigi. Ferigile deveniră un schelet de cenuşă albă. Nu 
faci decât să-ţi prelungeşti agonia, barbarule! De ce nu te predai 
chiar acum? Am ars mulţi oameni, şi nu doare deloc, spuse 
Liartes, trăgând cu coada ochiului spre tufăriş. 

Dragonul îşi continua incursiunea prin pădurice, incinerând 
fiecare tufă sau ferigă care ar fi putut ascunde un om. Liartes 
trăsese sabia şi aştepta. 

Hrun sări dintr-un copac şi ateriza în plină fugă. Lângă el, 
dragonul scoase un răget, zdrobind hăţişurile în timp ce încerca 
să se întoarcă, dar Hrun alerga, alerga, cu privirea fixată pe 
Liartes şi cu o creangă uscată în mână. 

E puţin cunoscut, dar foarte adevărat, faptul că o fiinţă bipedă 
poate întrece un patruped într-o cursă pe distanţă scurtă, pur şi 
simplu pentru că durează mai puţin până-şi descurcă picioarele. 
Hrun auzi scrâşnetul ghearelor în urma lui şi apoi o bufnitură 
rău-prevestitoare. Dragonul îşi desfăcuse aripile şi încerca să se 
ridice în văzduh. 

Când Hrun se năpusti asupra lordului dragonilor, Liartes ridică 
răutăcios spada, care fu oprită de bâta barbarului. Apoi Hrun se 
aruncă pe el şi amândoi se rostogoliră pe jos. 

Dragonul dădu un muget. 

Liartes urlă când Hrun îşi ridică un genunchi cu precizie 
anatomică, dar reuşi să-i spargă barbarului - pentru a câta oară 
- nasul. 

Hrun lovi cu picioarele, se ridică şi se trezi nas în nas cu faţa 
de cal nărăvaş a dragonului, cu nările dilatate. 

Zvârli dintr-un picior, lovindu-l pe Liartes, care încerca să se 
ridice, drept în tâmplă. Omul căzu grămadă. 

Dragonul dispăru. Mingea de foc care înainta spre Hrun se 
evaporă pe drum, ajungând la el sub forma unui suflu de aer 


călduţ. Apoi se făcu tăcere - se auzea doar trosnetul tufişurilor 
în flăcări. 

Hrun aburcă pe un umăr trupul inert al lordului şi o luă la trap 
spre mijlocul arenei. Acolo îl găsi şi pe Lio!rt, lăţit pe iarbă, cu un 
picior răsucit caraghios. Se aplecă şi, cu un icnet, îl săltă şi pe 
acesta pe umărul liber. 

Liessa şi Deţinătorul înţelepciunii aşteptau pe o platformă de 
la capătul pajiştii. Doamna dragonilor îşi recăpătase stăpânirea 
de sine şi îi aruncă lui Hrun o privire neutră când acesta îi 
aruncă cei doi bărbaţi pe treptele de la picioarele ei. In juru-i, 
oamenii adoptaseră poze pline de respect, cum se cuvine în 
preajma maiestăţii. 

— Ucide-i, spuse ea. 

— Ucid când consider eu, răspunse Hrun. Oricum, nu se cade 
să omori oamenii când sunt inconştienţi. 

— Nu-mi pot imagina un moment mai prielnic, zise Deţinătorul 
înţelepciunii. Liessa pufni. 

— Atunci îi voi surghiuni. Odată ce vor ieşi din zona magică a 
Wyermenbergului, nu vor mai avea nicio Putere. Vor fi nişte 
tâlhari de rând. Îţi convine aşa? 

— Da. 

— Mă surprinde că eşti atât de mărinimos, bar... Hrun. 

Hrun ridică din umeri. 

— Când te afli în poziţia mea nu poţi fi decât mărinimos. Ai o 
imagine de apărat. Privi în jur. Unde e testul următor? 

— Te avertizez, e ceva periculos. Dacă vrei, poţi pleca acum. 
Dacă treci testul însă, vei deveni Lord în Wyermenbergului şi, 
desigur, soţul meu legiuit. 

Hrun îi întâlni privirea. Se gândi la viaţa lui de până atunci. 
Deodată ea i se păru plină de nopţi lungi şi umede petrecute 
sub cerul liber, de lupte disperate cu troli, membrii ai Gărzii, 
bandiți fără de număr, preoţi infami şi, în cel puţin trei ocazii, 
semizei în bună regulă - şi toate pentru ce? E drept, pentru o 
mulţime de comori, dar unde se duseseră? Salvarea fecioarelor 
în pericol reprezentase o răsplată trecătoare, dar de cele mai 
multe ori trebuise să le aranjeze prin vreun oraş, o zestre 
bunicică, pentru că şi cea mai drăguță fostă fecioară devenea 
după o vreme posesivă şi avea prea puţină înţelegere pentru 
eforturile lui de a-i salva alte surori de suferinţă. Pe scurt, viaţa 
nu-i adusese decât o oarecare reputaţie şi o adevărată reţea de 


cicatrice. Viata de lord ar fi putut fi distractivă. Hrun rânji. Cu o 
bază ca asta, cu toţi dragonii şi cu o mână de luptători 
adevăraţi, puteai să te numeri printre competitorii de seamă. Şi- 
n plus, fătuca nu era rea de loc. 

— Al treilea test? întrebă ea. 

— O să fiu din nou dezarmat? zise Hrun. 

Liessa ridică mâna şi îşi scoase coiful, lăsând buclele roşii să i 
se reverse pe spate. Apoi îşi desfăcu broşa care îi prindea roba. 
Pe dedesubt era goală. 

În timp ce Hrun o măsura cu privirea, două maşini de calcul 
notional începură să opereze în mintea lui. Una evalua aurul din 
brățări, rubinele tigrate care ornau inelele de pe degetele de la 
picioare, diamantul din buric şi cele două spirale de argint 
filigranat potrivite special pe anatomia ei. Cealaltă era 
conectată direct la libidoul lui. Ambele comunicau rezultate 
extrem de satisfăcătoare. 

Ea întinse mâna, oferindu-i un pahar de vin, şi zâmbi, 
spunându-i: 

— Cred că nu. 


— Da’ el n-a încercat să te salveze, îi atrase atenţia 
Vânturache, făcând recurs la ultimul argument. 

Se ţinea disperat de talia lui Doiflori în timp ce dragonul se 
învârtea încet, ţinând lumea de dedesubt înclinată într-un unghi 
periculos. Noua ştire, cum că spinarea solzoasă pe care stătea 
călare nu era decât o fantasmă tridimensională, nu era de 
natură, după cum se vedea, să-i calmeze senzațiile de ameţeală 
care-l făceau să strângă din genunchi până-i plesneau de 
durere. Tot răsucea în minte posibilele consecinţe ale unei lipse 
de concentrare din partea lui Doiflori. 

— Nici măcar Hrun n-ar fi putut face faţă arbaletelor, explică 
Doiflori cu încăpățânare. 

Pe măsură ce dragonul se ridica deasupra peticului de pădure 
unde dormiseră toţi trei în umezeală şi incomod, soarele se 
ridica şi el peste marginea Discului, într-o secundă, nuanțele 
sumbre de albastru şi cenuşiu de dinaintea zorilor se 
transformară într-un râu de bronz strălucitor care inundă lumea, 
făcând ape aurii acolo unde atingea luciul gheții, ori oglinda unei 
ape, ori un baraj de lumină. (Datorită densităţii câmpului magic 
care înconjoară discul, lumina se deplasează cu viteze 


subsonice. Această interesantă proprietate a fost utilizată din 
plin de populaţiile Sorea de la Marele Nef, de exemplu, care au 
construit de-a lungul veacurilor baraje complicate şi delicate şi 
văi pavate cu siliciu şlefuit pentru a capta şi stoca lumina lentă 
a soarelui. Rezervoarele sclipitoare din Nef, care după câteva 
săptămâni de soare neîntrerupt dădeau pe dinafară, erau o 
privelişte magnifică din văzduh, şi de aceea e mare păcat că 
Vânturache şi Doiflori nu s-au nimerit să privească în direcţia 
aceea.) 

In faţa lor, imposibilitatea de miliarde de tone care era 
Wyermenbergul, muntele răsturnat prin magie, atârna din cer, şi 
nici nu era aşa rău, până când Vânturache nu se întoarse şi nu 
văzu umbra masivului desfăşurată peste panoramă... 

— Ce vezi? îl întrebă Doiflori pe dragon. 

„Văd o luptă pe vârful muntelui”, sosi răspunsul amabil al 
reptilei. 

— Vezi? spuse Doiflori. Chiar în clipa asta Hrun se luptă, 
probabil, ca să-şi scape pielea. 

Vânturache nu răspunse. După un moment, Doiflori se uită la 
el. Vrăjitorul se uita hipnotizat în gol, iar buzele i se mişcau 
muteşte. 

— Vânturache? Vrăjitorul scoase un croncănit slab. Scuză-mă, 
ce-ai zis? insistă Doiflori. 

— Până acolo... Marea Cascadă... îngăimă Vânturache. 


Ochii lui îşi recăpătară ţinta, privi buimac în jur o clipă, apoi 
pupilele i se măriră de groază. Făcu greşeala să se uite în jos. 

— Aaarhhh, fu el de părere şi începu să alunece la vale. 
Doiflori îl sprijini. 

— Ce s-a întâmplat? 

Vânturache încercă să închidă ochii, dar imaginaţia lui nu 
avea pleoape, aşa că se holba cu disperare. 

— ie nu ţi-e frică de înălţime? reuşi să îngaime. Doiflori se 
uită la peisajul miniatural, pătat cu umbre de nori. Chestia cu 
frica nu-i trecuse prin cap. 

— Nu, zise. De ce mi-ar fi? După părerea mea, eşti la fel de 
mort dacă te prăbuşeşti de la cinşpe metri sau de la patru mii. 

Vânturache încercă să ia opinia în considerare fără să se 
ambaleze, dar nu văzu nicio logică. Nu căderea propriu-zisă, ci 


lovitura i se... Doiflori îl apucă repede. 

— Stai cuminte, spuse el vesel. Aproape am ajuns. 

— Aş vrea să fim înapoi în oraş, se plânse Vânturache. Sau 
măcar jos, pe pământ. 

— Mă întreb dacă dragonii pot zbura până la stele, rosti 
visător Doiflori. Asta chiar că ar fi ceva... 

— Eşti nebun, decretă Vânturache. Turistul nu răspunse, iar 
când vrăjitorul întoarse capul spre el văzu îngrozit că Doiflori se 
uita cu un zâmbet straniu la aştrii care păleau. Nici să nu-ți 
treacă prin cap! adăugă el ameninţător. 

„Bărbatul pe care îl cauţi stă de vorbă cu femeia dragonilor”, 
zise dragonul. 

— Ha? făcu Doiflori cu ochii încă pe bolta cerului. 

— Ce? spuse Vânturache îngrijorat. 

— A, da, Hrun. Sper că am ajuns la timp. Coboară acum. Cât 
mai jos. 

Vânturache deschise ochii când vântul deveni un uragan 
şuierător, care oricum nu-i mai permitea să tină pleoapele lipite. 
Vârful plat al Wyermenbergului se ridică înspre el, se apropie 
ameninţător, apoi se dădu peste cap, transformându-se într-o 
pată verde care acoperea orizontul în ambele părţi. Pădurile şi 
câmpurile se amestecară într-o mare de petice care gonea pe 
lângă ei. Sclipirea argintie de o clipă ar fi putut fi râul care se 
revărsa în gol peste marginea platoului. Vânturache încercă să- 
şi scoată această imagine din memorie, dar ea părea că se 
simte bine acolo, terorizându-i pe ceilalţi ocupanţi şi răsturnând 
mobila cu lovituri de picior. 


— Cred că nu, spuse Liessa. 

Hrun luă cupa cu vin, rânjind ca un dovleac. 

Dragonii începuseră să se adune în jurul arenei. Călăreţii 
ridicară capetele. Ceva ca o pată verde fulgeră deasupra arenei 
şi Hrun dispăru. 

Cupa cu băutură rămase o clipă în aer, apoi se prăbuşi pe 
trepte. Abia atunci se vărsă prima picătură de lichid. 

Asta pentru că, atunci când îl înhăţase pe Hrun cu binişorul în 
ghearele sale, dragonul Nouătrestii avusese grijă să sincronizeze 
ritmurile trupurilor lor. Şi cum dimensiunea imaginară este mult 
mai complexă decât cele ale timpului şi spaţiului, care sunt nişte 
dimensiuni pur şi simplu novice, rezultatul a fost că Hrun cel 


staționar şi priapic s-a transformat instantaneu în Hrun cel în 
deplasare cu o sută cincizeci de kilometri la oră, fără niciun 
efect secundar negativ, în afara celor câteva înghiţituri de vin 
risipite. Un alt rezultat a fost acela că Liessa a scos un urlet de 
furie şi şi-a convocat dragonul. Când fiara arămie s-a 
materializat dinaintea ei, Liessa a încălecat, aşa goală cum era, 
şi smulgând o arbaletă din mâna unui gardian s-a ridicat în 
văzduh, în timp ce restul de călăreţi se grăbeau şi ei spre 
dragonii lor. 

Deţinătorul înţelepciunii, care urmărea totul de după stâlpul în 
spatele căruia se pitise, prudent, la începutul învălmăgşelii, 
surprinse întâmplător ecourile interdimensionale ale unei teorii 
care era concepută în clipa respectivă în mintea unui psihiatru 
dintr-un univers adiacent şi - poate pentru că scurgerea dintre 
dimensiuni avea loc în ambele sensuri - psihiatrul zări şi el 
pentru o clipă fata călare pe dragon. Deţinătorul înţelepciunii 
zâmbi. 

— Pui pariu că nu-l prinde? zise chiar lângă urechea sa 
Greicha, cu vocea lui care suna a viermi şi morminte. 

Deţinătorul înţelepciunii închise ochii şi înghiţi cu dificultate. 

— Credeam că Stăpânul s-a mutat de-acum cu totul pe 
Tărâmul Groazei, reuşi el să murmure. 

— Sunt vrăjitor, spuse Greicha. Moartea trebuie să vină 
personal după un vrăjitor. Şi - măi, măi - nu pare să se afle prin 
împrejurimi... 

PUTEM PLECA? întrebă Moartea. 

Era călare pe un cal alb, un cal în carne şi oase, dar cu ochiul 
roşu şi nara fremătându-i sălbatic. Întinse o mână osoasă, 
culegând din aer sufletul lui Greicha, învârtindu-l până când 
deveni un punct dureros de lumină şi apoi înghiţindu-l. 

Pe urmă dădu pinteni armăsarului, iar acesta se 
văzduh aruncând scântei din copite. 

— Lord Greicha! şopti bătrânul Deţinător al înţelepciunii, în 
timp ce universul din jurul lui pâlpâia. 

— Asta a fost o lovitură sub centură, veni vocea vrăjitorului, o 
urmă de sunet care se stingea în dimensiunile infinite ale nopţii. 

— Stăpâne... cum e Moartea? întrebă cu voce tremurătoare 
bătrânul. 

—Te voi anunţa după ce o voi fi analizat pe de-a-ntregul, sosi 
răspunsul, o modulație abia perceptibilă purtată de vânt. 


A 


nălţă în 


— Bine, zise Deţinătorul înţelepciunii. Apoi fu izbit de un gând 
şi se grăbi să adauge: în timpul zilei, vă rog frumos. 


— Paiaţe nenorocite! urlă Hrun aburcat pe ghearele din fată 
ale lui Nouătrestii. 

— Ce zice? urlă Vânturache, în timp ce dragonul despica aerul 
în ascensiunea sa. 

— N-am auzit, zbieră Doiflori prin vijelia care-i spulbera vocea. 
Când dragonul se îndreptă puţin, se uită înapoi spre uriaşul 
Wyermenberg care se rotea dedesubt ca un titirez şi văzu roiul 
de creaturi care se pornea pe urmele lor. Aripile lui Nouătrestii 
băteau aerul dispreţuitoare. Aer mai rarefiat acum. Lui Doiflori i 
se înfundară urechile pentru a treia oară. 

In fruntea stolului de urmăritori, observă, se afla un dragon 
auriu. Avea şi un călăreț. 

— Hei, te simţi bine? întrebă Vânturache alarmat. 

Trebuise să tragă de câteva ori în plămâni aerul straniu 
distilat înainte să poată alcătui vorbele: 

— Puteam să fiu Lord, şi a trebuit să apăreţi voi, paiaţelor, ca 
să... gâfâi Hrun, căci aerul rece şi rarefiat sugea viaţa chiar şi 
din pieptul lui puternic. A 

— Ce se-ntâmplă cu aerul? murmură Vânturache. In faţa 
ochilor îi jucară lumini albastre. 

— Hă, făcu Doiflori şi leşină. Dragonul dispăru. 

Cei trei bărbaţi continuară să urce câteva secunde. Doiflori şi 
vrăjitorul formau un grup caraghios, cum stăteau unul în faţa 
celuilalt, călare pe ceva ce nu era acolo. Apoi, forţa care ţinea 
loc de gravitație pe Disc îşi reveni din surpriză şi puse stăpânire 
pe dânşii. 

In clipa aceea, dragonul Liessei trecu pe lângă ei în viteză, iar 
Hrun ateriza greoi pe gâtul lui. Liessa se aplecă peste el şi îl 
sărută. 

Detaliul îi scăpă lui Vânturache, aflat în cădere liberă, cu 
braţele încă strânse în jurul taliei lui Doiflori. Discul se vedea ca 
o hartă mică şi rotundă agăţată pe cer. Nu părea să se mişte, 
dar Vânturache ştia că de fapt se mişca. Venea spre ei ca o 
gigantică tartă cu frişca. 

— Trezeşte-te! strigă el încercând să acopere zgomotul 
vântului. Dragoni! Gândeşte-te la dragoni! 

Aripi fâlfâiră în jurul lor în timp ce treceau printre urmăritorii 


lor, care căzură în sus, depărtându-se. Dragonii mugeau şi se 
roteau pe cer. 

De la Doiflori, niciun răspuns. Poalele robei lui Vânturache îl 
biciuiau, dar el nu se trezea. Dragoni, gândi Vânturache panicat. 
Incercă să-şi adune minţile ca să-şi imagineze un dragon 
adevărat. Dacă poate el, pot şi eu, se gândi. Dar nu se întâmplă 
nimic. 

Discul era mai mare acum, un cerc înconjurat de nori care se 
ridica uşurel spre ei. 

Vânturache mai încercă o dată, strângând tare din ochi şi 
încordându-şi fiecare fibră a corpului. Imaginaţia lui, un organ 
suprasolicitat şi cam uzat, se concentra să producă un dragon... 
orice fel de dragon. i 

N-O  SA-ŢI MEARGA, râse o voce ca un clopot de 
înmormântare. TU NU CREZI ÎN AŞA CEVA. 

Vânturache se uită la cumplita apariţie călare ce rânjea la el şi 
mintea îi tresări de groază. 

Se făcu o lumină puternică. 

Se făcu întuneric total. 

Sub picioare simţi o podea moale, o lumină rozalie apăru în 
jur şi se auzi o mulţime de oameni ţipând cu disperare. 

Se uită în jur, speriat. Se afla într-un soi de tunel plin în cea 
mai mare parte cu scaune de care fuseseră legaţi oameni cu 
îmbrăcăminte exotică. Toţi ţipau la el. 

— Trezeşte-te! şuieră el. Ajută-mă! 

Târându-l pe turistul leşinat după el, se îndepărtă cu spatele 
de gloata jeluitoare, până când mâna sa liberă dădu peste o 
clanţă de o formă ciudată. O apăsă, se strecură dincolo de uşă şi 
o trânti după el. 

Işi aruncă privirea prin camera în care intrase şi dădu de ochii 
îngroziţi ai unei tinere, care scăpă din mâini tava pe care o purta 
şi dădu un țipăt. 

Era genul acela de țipăt care atrage după el sosirea unor 
ajutoare cu muşchi. Vânturache, scăldat în adrenalina generată 
de spaimă, se întoarse şi ţâşni pe lângă ea. Şi aici erau scaune, 
iar oamenii legaţi de ele se fereau în timp ce el îl trăgea grăbit 
pe Doiflori pe culoarul central. In spatele rândurilor de locuri se 
vedeau mici ferestre. Dincolo de ferestre, pe un fundal de nori 
pufoşi, se zărea o aripă de dragon. Era argintie. 

„Am fost înghiţit de un dragon”, se gândi el. „E ridicol”, îşi 


replică. „Doar din dragoni nu se vede afară”. Apoi umărul său 
izbi uşa de la capătul tunelului şi se trezi într-o cameră în formă 
de con, încă şi mai ciudată. 

Era plină de luminiţe strălucitoare. Printre acestea, în jilţuri 
confortabile, se aflau patru bărbaţi care se uitau la ei cu gurile 
căscate. Când le întoarse privirea, ei îşi feriră ochii în lături. 

Vânturache se răsuci încet. Lângă el stătea un al cincilea 
personaj, un bărbat tânăr, bărbos şi tuciuriu ca popoarele 
nomade de la Marele Nef. 

— Unde mă aflu? întrebă vrăjitorul. În burta unui dragon? 

Tânărul se lăsă în jos şi împinse în faţa lui Vânturache o cutie 
mică, neagră. Bărbaţii din jilţuri se lăsară în jos. 

— Ce-i asta? zise Vânturache. O cutie cu picturi? Întinse mâna 
şi o apucă, mişcare ce păru să-l surprindă pe tuciuriu, care 
strigă ceva şi dădu s-o smulgă înapoi. Se auzi încă un strigăt, de 
la unul din oamenii din jilţuri. Doar că acum nu mai stătea jos. 
Se ridicase şi aţintea un obiect mic de metal către tânăr. 

Gestul avu un efect uluitor. Bărbatul se lăsă pe vine, cu 
mâinile în sus. 

—Vă rog să-mi daţi bomba, domnule, îi spuse bărbatul cu 
obiectul metalic. Cu grijă, vă rog. 

— Chestia asta? zise Vânturache. Luati-o. Eu n-o vreau! Omul 
o luă cu mare atenţie şi o puse pe jos. Bărbaţii din scaune se 
relaxară, iar unul din ei începu să vorbească pe un ton imperativ 
cu peretele. Vrăjitorul îl urmări uimit. 

— Nu mişca, porunci omul cu amuleta de metal. Vânturache 
decisese că trebuie să fie vorba de o amuletă. Tuciuriul se trase 
într-un colt. 


— Aţi făcut un gest foarte curajos, îi spuse Deţinătorul 
Amuletei lui Vânturache. Cred că stiți. 

— Ce? 

— Ce s-a întâmplat cu prietenul dumneavoastră? 

— Prieten? 


Vânturache se uită jos la Doiflori, care dormea în continuare 
liniştit. Nimic deosebit. Deosebit într-adevăr era doar faptul că 
Doiflori purta haine noi. Haine ciudate. Pantalonii i se terminau 
acum deasupra genunchilor. In partea de sus purta un soi de 
veston cu dungi strălucitoare. Pe cap avea o pălărioară ridicolă 
de paie. Cu o pană înfiptă în ea. 

O senzaţie stranie în zona picioarelor îl făcu pe Vânturache să 


privească în jos. Şi hainele lui se transformaseră. În locul robei 
lui vechi şi comode, atât de perfect adaptată pentru viteză în 
toate situaţiile posibile, avea acum picioarele împachetate în 
nişte tuburi de pânză. Purta şi o jachetă din acelaşi material 
cenuşiu... 

Până acum nu mai auzise limba pe care o folosea omul cu 
amuleta. Era rudimentară şi avea un vag accent Miezesc... cum 
se făcea deci că înţelegea fiecare cuvânt? 

la să vedem. Apăruseră dintr-odată în acest dragon, se 
materializaseră în acest drag... deod... se... se - se înfiripaseo 
conversaţie atât de firească pe aeroport încât hotărâseră să se 
aşeze alături în avion şi îi promisese lui Jack Zweiblumen că o 
să-i fie ghid în Statele Unite. Da, asta era. Apoi lui Jack i se 
făcuse rău şi el se speriase şi trecuse pe acolo şi îl luase prin 
surprindere pe piratul aerului. Normal. Ce-o fi însemnând 
„Miezesc”? Doctorul Van Tuurakye îşi frecă tâmplele. l-ar fi prins 
bine o băutură. 


Undele paradoxului se răspândiră pe marea cauzalităţii. 

Cel mai important lucru de reţinut de către cei aflaţi în afara 
totalităţii finale a multiversului este faptul că, deşi vrăjitorul şi 
turistul abia ajunseseră, într-adevăr, la bordul avionului aflat în 
zbor, ei fuseseră în acelaşi timp în avion de la începutul 
călătoriei, după procedura normală. Cu alte cuvinte: „deşi era 
adevărat că tocmai apăruseră în acel set de dimensiuni, era la 
fel de adevărat că fuseseră acolo de la bun început”. În acest 
punct, limbajul obişnuit se lasă păgubaş şi se duce să-şi toarne 
ceva de băut. 

Problema era că mai multe catralioane de atomi tocmai se 
materializaseră (deşi nu o făcuseră, după cum se va vedea mai 
jos) într-un univers unde, strict vorbind, nu ar fi trebuit să se 
afle. Rezultatul uzual al acestui gen de lucruri este, în general, o 
explozie uriaşă, dar, pentru că universurile sunt entităţi destul 
de elastice, acel univers particular se salvase derulându-şi 
instantaneu continuumul de spaţiu-timp până într-un punct în 
care surplusul de atomi putea fi acceptat fără probleme, apoi 
revenise la acel cerc de foc pe care, în lipsa unui termen mai 
convenabil, locuitorii s-au obişnuit să-l numească Prezent. 
Desigur, acest lucru schimbase istoria - fură câteva războaie 
mai puţin, câţiva dinozauri mai mult etc. — dar, per total, 


episodul trecu remarcabil de neremarcat. 

In afara acelui univers anume, însă, repercusiunile acestei fise 
picate cu întârziere săriră de colo-colo pe suprafaţa Sumei 
Tuturor Lucrurilor, modificând dimensiuni întregi şi făcând să 
dispară fără urmă galaxii. 

Nimic din toate astea nu îl afectă însă pe Dr. Van Tuurakye, 
de 33 de ani, necăsătorit, născut în Suedia, crescut la New 
Jersey şi specialist în fenomene de oxidare rapidă scăpate de 
sub control la reactoarele nucleare. Oricum, el nici n-ar fi crezut 
aşa ceva. 

Zweiblumen era în continuare leşinat. Stewardesa, care îl 
condusese pe Van Tuurakye la locul său, în aplauzele 
pasagerilor, stătea aplecată deasupra lui cu îngrijorare. 

— Am anunţat prin radio, îi spuse ea lui Van Tuurakye. O 
ambulanţă o să-l aştepte la aterizare. Aăă, pe lista pasagerilor 
scrie că sunteţi doctor... 

— Nu ştiu ce are, zise repede Van Tuurakye. Sigur, dacă ar fi 
un reactor Magnox aş putea să-l ajut. Să fi suferit vreun șoc? 

— Eu n-am... 

Propoziția ei se încheie cu un zgomot asurzitor venit din 
spatele aeronavei. Câţiva pasageri ţipară. Un curent puternic 
smulse toate ziarele şi revistele, aspirându-le într-un vârtej 
nebun de-a lungul culoarului. 

Şi tot pe culoar mai apăru ceva. Era mare, paralelipipedic, din 
lemn legat în aramă. Avea sute de picioare. Dacă era, într- 
adevăr, ceea ce părea să fie - o ladă umblătoare ca în poveştile 
cu pirați şi comori de aur şi nestemate luate cu japca -, atunci 
presupusul capac i se căscă deodată. 

Nu conţinea nestemate, ci doar nişte dinţi mari, albi ca lemnul 
de sicomor, şi o limbă care vibra, roşie ca mahonul. 

Un geamantan vechi venea spre el să-l mănânce. Van 
Tuurakye îl apucă pe Zweiblumen, în căutarea unui cot de mic 
sprijin, şi scânci. Işi dori din răsputeri să se afle în altă parte... 

Se făcu întuneric total. 

Se făcu o lumină puternică. 

Plecarea subită a câtorva catralioane de atomi dintr-un 
univers în care oricum nu aveau dreptul să se afle provocă un 
dezechilibru extrem în armonia Sumei Tuturor Lucrurilor, pe 
care aceasta încercă cu ardoare să-l restabilească, anihilând pe 
parcurs o serie de subrealităţi. Valuri colosale de magie brută 


fierbeau necontrolat la baza multiversului însuşi, tălăzuind în 
fiecare crevasă din dimensiuni până atunci paşnice, dând 
naştere la nove, supernove, coliziuni stelare, migrări sălbatice 
ale gâştelor şi scufundări ale unor continente imaginare. Lumi 
de la celălalt capăt al timpului avură experienţa unor apusuri de 
soare în nuanţe orbitoare de octarin, acolo unde particule 
puternic încărcate cu magie roiau prin atmosferă. In haloul de 
comete al celebrului Sistem de Gheaţă din Zeret, o nobilă 
cometă muri în clipa în care un prinţ căzu arzând în spaţiu. 

Nimic din toate astea nu îl afectă însă pe Vânturache, care, 
ţinând trupul inert al lui Doiflori de după talie, se prăbuşea în 
marea Discului, aflată la vreo sută de metri dedesubt. Nici 
măcar convulsiile din toate dimensiunile nu puteau înfrânge 
Legea de fier a Conservării Energiei, iar scurta călătorie cu 
avionul a lui Van Tuurakye fusese suficientă pentru a-l deplasa 
câteva sute de kilometri orizontal şi vreo două mii de metri 
vertical. 

Cuvântul „avion” se aprinse şi se stinse în mintea lui 
Vânturache. 

Ce se vedea acolo jos, o corabie? 

Apele reci ale Mării Circulare se ridicară spre el, sugându-l în 
îmbrăţişarea lor verzuie. După o secundă se auzi încă o 
plescăitură, iar Bagajul, purtând pe el atotputernica rună a 
călătorului TWA, ajunse şi el în mare. 

Ulterior, îl folosiră ca plută. 


APROAPE DE MARGINE 


Facerea durase mult timp. Acum era aproape gata, iar sclavii 
curăţau ultimele urme ale matriţei de lut. Acolo unde alţi sclavi 
şlefuiau de zor cu nisip de argint fuzelajul metalic, acesta 
începuse să reflecte în soare acel luciu mătăsos al bronzului 
nou. Se simţea încă fierbinţeala, chiar după ce forma se răcise 
timp de o săptămână. Arhiastronomul din Krull făcu un semn 
discret cu mâna, iar purtătorii lecticei aşezară tronul jos, la 
umbra chilei. 

„Ca un peşte”, gândi el. „Un mare peşte zburător. Dar din ce 
mări, oare?” 

— E într-adevăr magnifică, şopti. O adevărată operă de artă. 

— Meşteşugită, spuse bărbatul îndesat de lângă «el. 
Arhiastronomul se uită la faţa impasibilă a omului. Nu e prea 
greu ca o faţă să pară impasibilă atunci când în loc de ochi are 
două sfere de aur. Acestea străluceau deconcertant. 

_ — Cu adevărat meşteşugită, încuviinţă astronomul zâmbind. 
Imi închipui că nu există meşteşugar mai iscusit ca tine pe tot 
Discul, Ochi-de-Aur. Am dreptate? 

Meşteşugarul făcu o pauză, cu trupul său gol - gol dacă n-ar fi 
purtat o centură cu scule, un abac la încheietură şi un bronz 
sănătos - încordându-se în timp ce mintea lui socotea 
implicaţiile ultimei remarci. Ochii lui aurii păreau să privească 
spre o altă lume. 

— Răspunsul este şi da, şi nu, zise el într-un târziu. Unii dintre 
astronomii mai mici în grad din spatele tronului tresăriră la 
această lipsă de etichetă, dar Arhiastronomul nu păru să o bage 
de seamă. 

— Continuă, spuse el. 

— Imi lipsesc câteva însuşiri esenţiale. Totuşi sunt Ochi-de- 
Aur Mână-de-Argint Dactilos, spuse meşteşugarul. Eu am făurit 
Războinicii de Metal care păzesc Mormântul lui Pitchiu, am creat 
Barajele de Lumină de la Marele Nef, am construit Palatul celor 
Şapte Deșerturi. Şi cu toate acestea - ridică mâna şi ciocăni într- 
unul din ochii săi, care răsună uşor -, când i-am făcut lui Pitchiu 
armata de golemi, m-a umplut de aur şi apoi mi-a scos ochii, să 
nu mai pot crea lucruri care să rivalizeze cu ce avea el. 

— Inţelept, dar plin de cruzime, rosti  înţelegător 


Arhiastronomul. 

— Mada. Aşa că am învăţat să simt sufletul metalelor şi să văd 
cu degetele. Am învăţat să deosebesc minereurile după gust şi 
miros. Mi-am meşterit aceşti ochi, dar nu-i pot face să şi vadă. 
Apoi am fost chemat să înalt Palatul celor Şapte Deșerturi şi 
drept răsplată Emirul m-a acoperit cu argint, iar după aceea, 
lucru care nu m-a surprins prea tare, a pus să mi se taie mâna 
dreaptă. 

— Un impediment serios în meseria ta, dădu din cap 
Arhiastronomul. 

— Am folosit o parte din argint ca să-mi fac acesta mână 
nouă, utilizând cunoştinţele mele inegalabile despre pârghii şi 
scripeţi. Mă slujeşte bine. După ce am ridicat primul mare Baraj 
de Lumină, cu o capacitate de 50.000 de ore-lumină, consiliul 
tribal din Nef m-a dăruit cu mătăsuri fine şi apoi mi-a tăiat 
tendoanele de la picioare ca să nu mai pot pleca. A trebuit, 
aşadar, să folosesc mătasea şi nişte bambus pentru a-mi 
construi o maşină zburătoare cu care m-am lansat de pe cel mai 
înalt turn al închisorii mele. 

— Şi care te-a adus, cu unele ocoluri, până în Krull, completă 
Arhiastronomul. Şi nu pot să nu mă gândesc că o ocupaţie 
alternativă - o fermă de legume, să zicem - te-ar feri de riscul 
de a fi condamnat la moarte în rate. De ce continui? 

Dactilos Ochi-de-Aur ridică din umeri. 

— La asta sunt bun, zise. 

Arhiastronomul privi din nou peştele de bronz care lucea 
acum ca un gong în soarele amiezii. 

— Ce frumuseţe, murmură el. Şi unică. Hai, Dactilos, 
aminteşte-mi care urma să fie răsplata ta. 

— Mi-aţi cerut să creez un peşte care să străbată mările 
spaţiale ce despart lumile, recită marele meşteşugar. lar drept 
răsplată pentru asta... drept răsplată... 

— Da? Memoria mea nu mai e ce-a fost, toarse 
Arhiastronomul mângâind forma de bronz. 

— ... drept răsplată, continuă Dactilos fără prea multă 
nădejde, aţi spus că mă veţi elibera şi vă veţi abţine să-mi mai 
tăiaţi vreo parte a corpului. Nu cer nicio bogăţie. 

— A, da. Acum îmi amintesc. Bătrânul ridică o mână cu vene 
albăstrii şi adăugă: am minţit. 

Urmă un zgomot abia audibil, iar omul cu ochii de aur se 


clătină pe picioare. Apoi se uită la vârful de săgeată care-i ieşea 
din piept şi încuviinţă posomorât din cap. O pată de sânge îi 
înflori pe buze. 

În piaţă se lăsă o linişte de moarte (cu excepţia bâzâitului 
câtorva muşte pline de speranţe) când Dactilos ridică mâna de 
argint şi pipăi capătul săgeţii. 

— Treabă de mântuială, bombăni el şi se prăbuşi pe spate. 

Arhiastronomul împunse trupul cu degetul de la picior şi 
suspină. 

— Vom ţine un scurt doliu, aşa cum se cuvine pentru un 
meseriaş de talia lui, zise el. Văzu cum o muscă albastră 
aterizează pe unul din ochii de aur şi apoi zboară mai departe 
nedumerită... Cred că a durat destul, rosti, şi chemă sclavii să ia 
cadavrul de acolo. Chelonauţii sunt pregătiţi? întrebă. 

Maestrul de Lansări înaintă grăbit. 

— Sunt, proeminenţa voastră, răspunse. 

— Se rostesc rugăciunile potrivite? 

— Întocmai, proeminenta voastră. 

— Cât mai e până la poartă? 

— Fereastră de lansare, îl corectă prudent Maestrul de 
Lansări. Trei zile, proeminenţă. Coada marelui A'Tuin se va afla 
într-o poziţie fără egal. 

— Atunci nu mai rămâne, conchise Arhiastronomul, decât să 
găsim sacrificiul potrivit. Controlorul de lansări se înclină. 

— Oceanul ni-l va aduce, spuse. 

Bătrânul zâmbi. 

— Ca întotdeauna. 


— Dacă te-ai pricepe să vâsleşti... 

— Dacă te-ai pricepe să cârmeşti... 

Un val spălă puntea. Vânturache şi Doiflori se uitară unul la 
altul. 

— Scoate apa! zbierară la unison şi se repeziră la găleți. După 
o vreme, vocea certăreaţă a lui Doiflori răzbătu din cabina plină 
de apă. i 

— Nu văd de ce ar fi vina mea, zise. Intinse o găleată, pe care 
vrăjitorul o vărsă peste bord. 

— Tu erai de cart, îl repezi Vânturache. 

— Te-am salvat de negustorii de sclavi, dacă îţi mai aminteşti, 
zise Doiflori. 


— Mai bine sclav decât mort, replică vrăjitorul. Se ridică şi 
privi marea. Fu nedumerit. 

Se simţea un alt Vânturache faţă de cel care scăpase, cu şase 
luni în urmă, din incendiul ce mistuise Ankh-Morporkul. Avea 
mai multe cicatrice, de exemplu. Şi mai multe leghe străbătute. 
Vizitase Tărâmul Miezului, descoperise tradiţiile excentrice 
practicate de câte şi mai câte popoare - alegându-se cu noi şi 
noi cicatrice pe parcurs - şi chiar navigase, timp de câteva zile 
de neuitat, pe legendarul Ocean Deshidratat din inima celui mai 
uscat deșert, cunoscut sub numele de Marele Nef. Apoi, pe o 
mare mai rece şi mai umedă, văzuse munţi de gheaţă plutind pe 
valuri. Călărise un dragon imaginar. Aproape că rostise cel mai 
puternic descântec de pe Disc. Făcuse... 

În faţă avea în mod clar mult mai puţin orizont decât ar fi 
trebuit. 

— Hmmm? făcu Vânturache. 

— Ziceam că nimic nu e mai rău decât sclavia, continuă 
Doiflori. Gura i se deschise când îl văzu pe vrăjitor că-şi aruncă 
găleata cât colo şi se lasă pe puntea inundată, cenuşiu la chip. 
Ascultă, îmi pare rău că ne-am ciocnit de recif, dar barca asta nu 
pare să se scufunde deocamdată şi mai devreme sau mai târziu 
o să dăm de pământ, îl linişti Doiflori. Curentul ăsta trebuie să 
ne împingă undeva. 

— Uită-te la orizont, spuse Vânturache inexpresiv. Doiflori îşi 
încorda privirile. 

— Mi se pare în regulă, răspunse el după un timp. Să zicem că 
e ceva mai puțin decât de obicei, dar... 

— Asta din cauza Cascadei, zise Vânturache. Suntem împinși 
dincolo de marginea lumii. 

Urmă o tăcere lungă, întreruptă doar de clipocitul valurilor pe 
ambarcaţiunea care se răsucea încet, purtată de curent. Curent 
care căpătase deja forţă. 

— Probabil de-aia am şi lovit stânca, adăugă Vânturache. Am 
fost deviaţi de la curs peste noapte. _ 

— Nu vrei ceva de mâncare? întrebă Doiflori. Incepu să 
cotrobăiască prin bocceaua pe care o legase de balustrada 
punţii, la adăpost de umezeală. 

— Nu pricepi? îl apostrofă Vânturache. O să cădem peste 
Margine, ce mama naibii! 

— Nu putem face nimic? 


— Nu! 

— Atunci ce rost are să intrăm în panică, spuse calm Doiflori. 

— Ştiam eu că nu trebuie să înaintăm atât de mult pe direcţia 
Marginii, se văicări Vânturache cu ochii la cer. As vrea... 

— Aş vrea să am cutia cu picturi, zise Doiflori, dar a rămas pe 
corabia de sclavi, cu restul Bagajului, şi... 

— Unde mergem noi nu-i nevoie de bagaj, i-o tăie Vânturache. 
Se prăbuşi, uitându-se prost dispus în depărtare, la o balenă 
care se rătăcise din neatenţie în curentul mărginaş şi acum 
lupta împotriva lui. 

O linie albă se zărea la orizontul prea apropiat, iar vrăjitorul îşi 
închipui că aude tunetul depărtat al unei cascade. 

— Ce se întâmplă când o corabie cade peste Margine? vru să 
afle Doiflori. 

— Cine ştie? 

— Păi, în cazul ăsta, poate vom continua să plutim prin spaţiu 
până vom ajunge într-o altă lume. O privire pierdută se ivi în 
ochii omuleţului. Mi-ar plăcea, spuse. 

Vânturache pufni. 

Soarele se ridica pe cer, simţitor mai mare acum, aşa aproape 
de Margine. Se sprijiniră cu spatele de catarg, fiecare adâncit în 
propriile gânduri. Din când în când, câte unul mai lua găleata şi 
mai scotea a lehamite nişte apă, fără vreun motiv inteligent. 

Marea din jurul lor părea să se aglomereze. Vânturache 
observă mai multe trunchiuri de copac care pluteau în ritm cu 
ei, iar la suprafaţă puzderie de peşti de toate soiurile. Desigur, 
apa era probabil plină cu lucruri bune de mâncat, aduse de pe 
toate continentele de la Miez încoace. Se întrebă ce fel de viată 
o fi aia, să fii silit să înoţi tot timpul ca să rămâi exact în acelaşi 
loc. Foarte asemănătoare cu a lui, decise. Observă o broscuţă 
verde care vâslea disperată în mijlocul curentului inexorabil. 
Spre marea mirare a lui Doiflori, apucă o vâslă şi o întinse cu 
grijă spre mica vietate amfibie, care se caţără pe ea 
recunoscătoare. După o secundă, o pereche de fălci ieşiră din 
apă, clănţănind neputincioase chiar în locul respectiv. 

Din căuşul palmelor, broasca se uită la Vânturache şi apoi îl 
muşcă gânditoare de deget. Doiflori chicoti. Vânturache băgă 
animalul într-un buzunar şi se făcu că n-aude. 

— Foarte omenos, dar de ce? se interesă Doiflori. Peste o oră 
va fi totuna. 


— De-aia, veni răspunsul ambiguu al lui Vânturache, care 
începu să scoată din nou apa din barcă. Marea stropea cu forţă, 
iar curentul era atât de puternic încât se formaseră valuri care 
se spărgeau de barcă. Părea nefiresc de cald. Pe mare plutea o 
ceaţă aurie, fierbinte. 

Mugetul căderii de apă se auzea acum mai clar. Un calmar 
mai mare decât văzuse Vânturache vreodată ieşi la suprafaţă la 
câteva sute de metri de ei şi bătu sălbatic apa cu tentaculele 
înainte de a se scufunda din nou. Altceva, tot mare şi din fericire 
neidentificabil, urlă undeva în ceaţă. O escadrilă întreagă de 
peşti zburători săltă într-un nor de picături în toate culorile 
curcubeului şi reuşi să înainteze câţiva metri înainte de a fi 
suptă de un vârtej. 

Lumea începuse să se termine. Vânturache lăsă găleata şi se 
apucă de catarg văzând cum sfârşitul tuturor lucrurilor se 
apropia vertiginos. 

— Aşa ceva merită văzut, spuse Doiflori, pe jumătate căzând 
şi pe jumătate aruncându-se spre prova. 

Ceva tare şi rezistent lovi chila, răsucind barca la nouăzeci de 
grade şi proptind-o cu o latură în obstacolul invizibil. 
Ambarcaţiunea se opri brusc şi o mare de spumă rece se prăvăli 
peste punte, astfel încât, timp de câteva secunde, Vânturache 
se află sub câţiva metri de apă verde, spumegândă. Incepu să 
tipe, apoi lumea subacvatică deveni purpurie, cum e de obicei 
starea de inconştientă, deoarece cam în acel moment 
Vânturache începu să se înece. 


Se trezi cu gura plină de un lichid care ardea, iar când îl 
înghiţi durerea sfâşietoare din gât îl făcu să-şi revină cu totul. 

Scânduri din puntea unei bărci îl apăsau în spate, iar 
deasupra se afla Doiflori, care îl privea cu o expresie de maximă 
îngrijorare. Vânturache gemu şi se ridică în capul oaselor. 

Se dovedi o greşeală. Marginea lumii era la numai câţiva paşi. 

Dincolo de ea, chiar sub buza nesfârşitei Cascade Circulare, 
se afla ceva cu totul şi cu totul magic. 


La vreo cincizeci de leghe mai încolo, la distanţă sigură de 
curentul de Margine, o joncă având pânzele roşii specifice 
corăbiilor cu sclavi plutea în derivă prin lumina catifelată a 
apusului. Echipajul - atât cât mai rămăsese - era adunat pe 


puntea din faţă, în jurul oamenilor care meştereau zoriţi la o 
plută. 

Căpitanul, un bărbat voinic care purta cotierele specifice 
triburilor de la Marele Nef, călătorise mult şi cunoscuse 
numeroase popoare ciudate şi lucruri bizare - dintre care pe 
multe le luase în sclavie, respectiv furase, îşi începuse cariera ca 
marinar pe Oceanul Deshidratat, aflat în inima celui mai uscat 
deşert al Discului. (Apa are pe disc o a patra stare de agregare, 
rezultatul arşiţei şi al ciudatului efect de uscare al luminii 
octarine: se deshidratează, lăsând în urmă o pudră argintie, ca 
nisipul, prin care o chilă bine proiectată poate naviga cu 
uşurinţă. Oceanul Deshidratat este un loc neobişnuit, dar nu aşa 
de neobişnuit ca peştii care trăiesc în el.) Căpitanul nu se 
temuse niciodată cu adevărat. Acum era de-a dreptul 
înspăimântat. 

— Nu aud nimic, îi şopti el secundului. Acesta scrută 
penumbra. 

— Poate că a căzut peste bord? îşi dori el. 

Drept răspuns, de pe puntea vâslaşilor aflată chiar sub 
picioarele lor se auzi o bufnitură furioasă şi un sunet de lemn 
sfărâmat. Marinarii se traseră laolaltă, temători, ţinând strâns în 
mâini topoare şi torţe. 

N-ar fi îndrăznit, probabil, să le folosească nici dacă Monstrul 
ar fi venit drept spre ei. Înainte să-i fi înţeles adevărata natură, 
câţiva oameni îl atacaseră cu toporiştile, la care Monstrul 
renunţase să mai cotrobăiască obsedat pe navă şi, fie că Îi 
făcuse să se arunce peste bord, fie că... îi mâncase! Căpitanul 
nu era sigur. Lucrul arăta ca o ladă oarecare de lemn. Puțin mai 
mare decât de obicei, dar nimic suspect. Insă, cu toate că uneori 
părea să conţină obiecte precum ciorapi vechi sau alte produse 
de necesitate, alteori - îl trecu un frison - părea să fie, părea să 
aibă... încercă să nu se mai gândească. Doar că oamenii care se 
înecaseră erau, după toate aparențele, mai norocoşi decât cei 
pe care îi prinsese. Incercă să nu se mai gândească. Văzuse 
dinţi. Dinti ca nişte pietre funerare din lemn alb şi o limbă roşie 
ca mahonul... 

Incercă să nu se mai gândească. Nu reuşi. 

Dar la un anumit lucru se gândi cu un gust amar. Era pentru 
ultima dată când salva nişte naufragiaţi nerecunoscători în 
asemenea circumstanţe misterioase. Mai bine sclav decât pradă 


rechinilor, nu? Şi când evadaseră, iar marinarii cercetaseră 
conţinutul cufărului - şi, oricum, de unde apăruseră în mijlocul 
oceanului călare pe un cufăr? — acesta îi muşc... încercă din 
nou să nu se mai gândească, dar se trezi întrebându-se ce o să 
se întâmple când drăcovenia avea să descopere că proprietarul 
ei nu mai e la bord... 

— Pluta e gata, domnia-voastră, spuse secundul. 

— La apă! strigă căpitanul şi adăugă: Toată lumea 
îmbarcarea! Şi apoi: Daţi foc corăbiei! 

Până la urmă, o altă corabie nu era aşa de greu de găsit, 
filozofă el, pe când un om putea să aştepte mult şi bine în acel 
Paradis la care făceau reclamă mullahii înainte de a căpăta o 
altă viaţă. Las' să mănânce cutia magică nectar şi ambrozie. 

Unii pirați deveneau nemuritori prin faptele lor de mare 
cruzime sau îndrăzneală, alţii prin averile uriaşe pe care le 
adunau. Dar căpitanul decisese de ceva timp că, în ceea ce-l 
privea, ar fi preferat să devină nemuritor evitând pur şi simplu 
să moară. 


— Ce dracu' e asta? vru să ştie Vânturache. 

— E minunat, spuse Doiflori fermecat. 

— O să decid cât e de minunat după ce o să ştiu ce e, zise 
vrăjitorul. 

— E Cercubeul, răspunse prompt o voce din spatele urechii lui 
stângi. Şi aveţi mare noroc să-l vedeţi. De sus, cel puţin. 

Vocea era însoţită de o răsuflare rece cu miros de peşte. 

— Doiflori? zise vrăjitorul. 

— Da? 

— Dacă mă întorc, ce o să văd? 

— Îl cheamă Tethis. Spune că e un trol de mare. Suntem în 
barca lui. El ne-a salvat, explică Doiflori. Acum vrei să te întorci? 

— Deocamdată nu, mulţumesc. Şi de ce nu cădem peste 
Margine, mă rog? mai întrebă Vânturache, cu un calm rigid ca 
sticla. 

— Pentru că barca voastră s-a izbit de Circungrădinţă, rosti 
vocea din spatele lui (pe un ton care-i sugeră lui Vânturache 
fose submarine şi Lucruri ce stau la pândă printre recifele de 
corali). 

— De Circungrădinţă? repetă el. 

— Da. Se întinde de-a lungul marginii lumii, spuse trolul 


nevăzut. Peste vuietul cascadei, lui Vânturache i se păru că 
distinge clipocitul unor vâsle. Speră că era vorba de vâsle. 

— A, vrei să spui circumferința! zise el. Cea care mărgineşte 
orice lucru. 

— Asta şi face Circungrădinţă, spuse trolul. 

— Se referă la asta, zise Doiflori, arătând în jos. Ochii lui 
Vânturache urmară traiectoria degetului, îngroziţi de ce ar fi 
putut să vadă... 

La Miez de barcă se afla o parâmă suspendată la vreo doi 
metri deasupra apei alburii. De ea era legată barca, ancorată şi 
totuşi mobilă graţie unui sistem de scripeţi şi unor mici rotiţe de 
lemn. Acestea alunecau de-a lungul parâmei pe măsură ce 
vâslaşul din spate împingea barca chiar pe buza Cascadei. Aşa 
se explica unul dintre mistere. Dar ce anume susţinea parâma? 

Vânturache se uită de-a lungul ei şi văzu un stâlp zdravăn de 
lemn ieşind din apă la câţiva paşi depărtare, în timp ce el 
privea, barca se apropie, apoi depăşi stâlpul, iar rotiţele ţăcăniră 
în jurul lui, în şanţul special săpat. 

Vânturache văzu că alte frânghii, mai subţiri, atârnau de 
parâmă la intervale de vreun metru. Se întoarse spre Doiflori. 

— De văzut văd ce e. Dar ce e, de fapt? 

Doiflori ridică din umeri. În spatele lui Vânturache, trolul de 
mare zise: 

— Ceva mai departe e casa mea. Vorbim când ajungem. 
Acum am de vâslit. 

Ca să vadă ce însemna mai departe, Vânturache ar fi trebuit 
să se întoarcă şi să descopere cum arăta de fapt un trol de 
mare, ceea ce nu era sigur că îşi doreşte. Preferă să se uite la 
Cercubeu. 

Atârna deasupra ceţurilor, dincolo de marginea lumii, şi 
strălucea doar dimineaţa şi seara, când lumina soarelui ce orbita 
Discul trecea de silueta masivă a lui A'Tuin, Ţestoasa Lumii, şi 
atingea câmpul magic discar într-un unghi anume. 

Un dublu curcubeu începea să se formeze. Pe buza Cascadei, 
cele şapte culori minore sclipeau şi dansau în apa pulverizată de 
mările în agonie. 

Dar ele păleau în comparaţie cu banda mai lată care plutea 
deasupra lor, necatadicsind parcă să împartă acelaşi spectru. 

Era Regina Culorilor, faţă de care toate celelalte nu sunt decât 
nişte vagi reflecţii spălăcite. Era octarinul, culoarea magiei. Viu, 


aprins şi vibrant, şi în mod indiscutabil pigmentul imaginaţiei, 
deoarece oriunde se ivea era semn că materia se supune puterii 
unei minţi magice. Era vraja însăşi. 

Dar lui Vânturache i se păruse totdeauna că arăta ca un fel de 
purpuriu-verzui. 


După o vreme, o pată care se ivise, mică, pe marginea lumii 
se contură sub forma unui vârf de stâncă, atât de periculos 
aplecat încât apele cascadei se învolburau în jurul lui chiar 
înainte să-şi înceapă căderea nesfârşită. Pe el fusese ridicată o 
colibă din buşteni aduşi de curent, iar Vânturache observă că 
odgonul care alcătuia Circungrădinţa urca pe insula stâncoasă 
pe nişte piloni de fier şi că intra în căsuţă printr-o mică fereastră 
rotundă. Mai târziu află că nişte clopoței de bronz, atârnaţi 
delicat de frânghie, îl înştiinţau imediat pe trol dacă vreo pradă 
era adusă de ape pe porţiunea lui de Circungrădinţă. 

Un dig rudimentar fusese construit, tot din lemn venit în 
derivă, pe partea dinspre Miez a insuliţei. Adăpostea vreo două 
epave şi o mare cantitate de lemn care plutea sub formă de 
scânduri, buşteni sau chiar trunchiuri de copac, unii având încă 
frunze verzi. Aici, atât de aproape de Margine, câmpul magic al 
Discului era atât de intens încât toate lucrurile erau înconjurate 
de o aură ceţoasă, iar iluziile se produceau în combustie 
spontană. 

Cu câteva ultime smucituri şi scârtăituri, barca trase lângă un 
mic ponton înjghebat din scânduri disparate. In timp ce acosta 
rotindu-se în loc, Vânturache simţi toate senzațiile specifice unei 
prezenţe oculte masive - uleioasă, cu gust albăstriu şi miros 
metalic. De jur împrejurul lor, magia pură burniţa asupra lumii, 
fără nicio ţintă. 

In timp ce se căţăra, împreună cu Doiflori, pe ponton, 
vrăjitorul zări pentru prima dată trolul. 

Nu era nici pe departe atât de cumplit cum şi-l imaginase. 

„Hmmm”, făcu imaginaţia lui după o vreme. 

Nu că trolul ar fi fost oribil la vedere. În locul monstruozităţii 
descompuse şi pline de tentacule pe care se aştepta să o vadă, 
Vânturache se trezi în faţa unui bătrân cam scurt de picioare, 
dar nu neapărat urât, şi care ar fi trecut practic neobservat pe 
stradă, cu condiţia ca pe strada respectivă oamenii să fie 
obişnuiţi să vadă bătrânei compuşi în cea mai mare parte din 


apă. Era ca şi când Oceanul s-ar fi hotărât să creeze viată sărind 
peste toată tevatura aia plicticoasă cu evoluţia şi ar fi pus pur şi 
simplu o parte din sine într-o formă bipedă, pe care ar fi 
expediat-o să lipăie pe plajă. Trolul era de-un albastru translucid 
foarte plăcut. În timp ce Vânturache se holba la el, prin piept îi 
trecu un mic banc de peştişori care sclipeau argintiu. 

— E nepoliticos să te zgâieşti aşa, spuse trolul. Gura i se 
deschise făcând o dâră mică de spumă şi se închise ca un val 
care acoperă o stâncă. 

— Este? De ce? întrebă Vânturache. „Cum se ţine în picioare”, 
se întreba înnebunită mintea lui. „De ce nu curge”? 

— Dacă mă urmaţi până acasă, o să vă găsesc ceva de 
mâncare şi nişte haine uscate, zise trolul solemn. O luă în sus pe 
stânci, fără să se uite înapoi ca să vadă dacă veneau după el. La 
urma urmei, unde s-ar fi putut duce? Se întuneca şi o briză rece 
şi umedă venea de dincolo de marginea lumii. Cercubeul pălise 
deja, iar ceața de deasupra cascadei începuse să se rărească. 

— Hai, zise Vânturache apucându-l pe Doiflori de un braţ. Dar 
turistul nu părea dornic să se urnească din loc. Haide! repetă 
vrăjitorul. 

— Crezi că după ce se întunecă o să-l putem vedea pe Marele 
A'Tuin, Ţestoasa Lumii? întrebă Doiflori cu ochii fixaţi pe norii ce 
se rostogoleau pe cer. 

— Sper că nu, zise Vânturache. Sincer. Acum hai să mergem, 
bine? 

Doiflori îl urmă fără entuziasm în colibă. Trolul aprinsese 
câteva lămpi şi se instalase comod într-un balansoar. Când 
intrară, se ridică şi turnă două ceşti de lichid verzui dintr-o 
carafă cu gâtul lung. În lumina aceea scăzută, părea 
fosforescent, aşa cum e uneori apa mării în nopţile catifelate de 
vară. Şi pentru a da o tentă barocă spaimei lui Vânturache, 
trolul părea acum şi cu o palmă-două mai înalt. 

Cea mai mare parte a mobilierului din încăpere părea format 
din cutii. 

— Mmm. Ai o locuinţă grozavă, zise Vânturache. Rustică. 

Luă una din ceşti şi se uită la lichidul verde care sclipea 
înăuntru. „Sper să fie bun de băut”, îşi spuse. „Pentru că am de 
gând să-l beau.” 

înghiţi. 

Era aceeaşi băutură pe care Doiflori i-o administrase în barcă, 


doar că la momentul respectiv nu o băgase în seamă din cauza 
unor chestiuni mai presante. Acum avea timp să-i savureze 
gustul. 

Gura i se strâmbă. Scânci un pic. Unul dintre picioare i se 
contractă convulsiv, izbindu-l zdravăn în piept. 

In timpul acesta,  Doiflori rotea gânditor paharul, 
adulmecându-i aroma. 

— Ghlen Livid®, zise. Băutura fermentată din nucă populară pe 
care la noi în ţară o distilează prin înghețare. Un uşor iz 
afumat... Picant. Din plantațiile vestice ale... âăă... Provinciei 
Rehigreed, nu? După culoare aş spune că din recolta de anul 
viitor. Pot să te întreb de unde îl ai? 

(Plantele de pe Disc, deşi includ categoriile cunoscute sub 
numele de plante anuale, care se seamănă într-un an şi se 
recoltează mai târziu în cursul aceluiaşi an, bianuale, plantate 
într-un an şi recoltate în anul următor, şi perene, adică 
semănate într-un an şi care cresc până la o dată ulterioară, 
includ şi câteva plante rare din categoria reanualelor, care, din 
pricina unei modificări genetice cvadridimensionale, pot fi 
semănate anul acesta şi recoltate anul trecut. Viţa de nucă 
populară era cu totul specială, pentru că dădea rod cu până la 
opt ani înainte de a fi plantată. Se spune că vinul din nucă 
populară le oferă unora dintre băutori viziuni din viitorul care, 
din punctul de vedere al nucii, este în trecut. Straniu, dar 
adevărat.) 

— Toate lucrurile ajung la Circungrădinţă mai devreme sau 
mai târziu, spuse trolul sentenţios, legănându-se uşurel în 
balansoar. Treaba mea e să recuperez tot ce vine plutind pe 
apă. Lemn, desigur, şi corăbii. Butoaie cu vin. Baloturi de pânză. 
Pe voi. 

In capul lui Vânturache se făcu lumină. 

— E un năvod, nu? Ai un năvod întins chiar pe marginea 
mării! 

— Circungrădinţă,  încuviinţă trolul. Pieptul i se văluri. 
Vânturache privi spre bezna fosforescentă care înconjura insula 
şi zâmbi tâmp. 

— Normal, zise el. Formidabil! Poţi să foloseşti stâlpi sau să-l 
legi de recife... Măiculiţă, da’ trebuie să fie un năvod zdravăân. 


ê Ghlen Livid - fonetic, cuvântul e identic cu Glenlivet, o marca populară de wiskey de malț, 
simplu distilat. (n.t.) 


— Este, răspunse Tethis. 

— Poate să se întindă şi pe câteva leghe, dacă găseşti destule 
stânci şi locuri de ancorat, zise vrăjitorul. 

— Cincisprezece mii de kilometri. Eu patrulez doar în zona 
asta. 

— O treime din Disc! 

Tethis dădu iarăşi din cap, plescăind uşor. În timp ce invitaţii 
săi se mai serviră o dată cu vin verde, el le povesti despre 
Circungrădinţă, despre cât efort fusese depus pentru a o 
construi, şi despre înțeleptul şi străvechiul regat Krull, care 
instituise sistemul cu câteva veacuri în urmă, şi despre cele 
şapte flote care patrulau zona permanent pentru a menţine totul 
în stare de funcţionare şi a duce în regat prada care se pescuia 
din mare, şi despre felul în care Krull devenise un tărâm bogat, 
condus de cei mai mari învăţaţi, şi despre felul în care aceştia 
căutau tot timpul să cunoască şi să înţeleagă în toate detaliile 
posibile minunata complexitate a universului, şi despre cum 
marinarii naufragiaţi la Circungrădinţă deveneau sclavi, şi cum 
de obicei li se tăia limba. După cele câteva interjecţii care îl 
întrerupseră în acest punct, le vorbi prieteneşte despre 
inutilitatea folosirii forţei, despre imposibilitatea de a părăsi 
insula altfel decât cu barca şi în direcţia uneia din cele trei sute 
optzeci de alte insule aflate în drumul spre Krull sau aruncându- 
te direct peste Margine, precum şi despre marile avantaje ale 
muţeniei în comparaţie cu, să zicem, moartea. 

Urmă o pauză. Mugetul surd şi noptatic al cascadei nu făcea 
decât să dea greutate acestei tăceri. 

Balansoarul începu să scârţâie din nou. Tethis părea să fi 
crescut îngrijorător în timpul monologului. 

— N-am nimic personal cu voi, adăugă el. Şi eu sunt sclav. 
Dacă o să încercaţi să mă înfruntaţi o să trebuie, fireşte, să vă 
omor, dar n-o să-mi facă nicio plăcere. 

Vânturache se uită la pumnii tremurători care se odihneau în 
poala trolului. Avu bănuiala că puteau lovi cu forţa unui tsunami. 

— Nu cred că înţelegi, explică Doiflori. Sunt cetăţean al 
Imperiului De Aur. Sunt convins că regatul Krull nu ar dori să 
atragă supărarea împăratului. 

— Şi cum o să afle împăratul? întrebă trolul. Crezi că eşti 
primul din Imperiu care ajunge la Circungrădinţă? 

— N-o să ajung sclav! strigă Vânturache. Mai bine... mai bine 


sar peste Margine! Fu uimit de sunetul propriei sale voci. 

— Crezi? întrebă trolul. Balansoarul se dădu de perete şi un 
braţ albăstrui îl apucă pe vrăjitor de talie. După o secundă, trolul 
ieşea din colibă cu Vânturache strâns neglijent în pumn. 

Nu se opri până nu ajunse la marginea dinspre Margine a 
insulei. Vânturache chelălăi. 

— Termină sau chiar că îţi dau drumul, îl repezi trolul. 
Deocamdată te ţin, da? /a te uită. 

Vânturache se uită. 

Dinaintea lui se întindea noaptea neagră, mângâietoare, cu 
stele amuţite de ceaţă, care luceau liniştite. Dar ochii îi fură 
atraşi în jos cu o fascinaţie irezistibilă. 

Pe Disc era miezul nopţii şi deci soarele era undeva dedesubt, 
departe, alunecând uşor pe sub vasta carapace îngheţată a 
Marelui A'Tuin. Vânturache mai făcu o încercare de a-şi fixa 
privirea pe vârful încălţărilor care-i ieşeau peste buza prăpastiei, 
dar simpla adâncime a hăului i-o atrase inexorabil. 

Intr-o parte şi alta două perdele de apă se prăbuşeau la 
infinit, în timp ce marea tălăzuia în jurul insulei în curgerea ei 
către marea Cascadă. La vreo sută de metri mai jos, cel mai 
mare somon pe care-l văzuse vreodată făcu un ultim, sălbatic şi 
disperat salt în mijlocul spumei, după care căzu rostogolindu-se 
în lumina aurită a neantului. 

Umbre uriaşe creşteau din acea lumină precum nişte coloane 
care susțineau cupola universului. La sute de kilometri sub el, 
vrăjitorul distinse o anumită formă, un anumit contur... 

Ca într-unul din acele desene curioase în care silueta unui 
pahar decorativ devine deodată conturul a două chipuri, scena 
de la picioarele lui i se dezvălui brusc într-o nouă şi 
înspăimântătoare perspectivă. Pentru că se vedea acolo jos un 
cap de elefant mare cât un continent de dimensiuni rezonabile. 
Unul dintre fildeşii săi nemăsuraţi se profila precum un vârf de 
munte în lumina aurie, aruncând o umbră care se lăţea în 
direcţia stelelor. Capul era uşor înclinat, iar ochiul rubiniu care 
se vedea ar fi putut la fel de bine să fie o gigantă roşie care 
reuşea să strălucească şi în plină lumină a amiezei. 

lar mai jos de elefant... 

Vânturache înghiţi în sec şi încercă să nu se gândească mai 
departe... 

Dincolo de elefant nu mai era decât discul dureros de 


îndepărtat al soarelui. Şi ceea ce aluneca încet pe lângă el era în 
mod cert - judecând după solzii săi cât oraşele, găurile ca nişte 
cratere şi rugozitatea selenară - o înotătoare. 

— Să-ţi dau drumul? întrebă trolul. 

— Aăău, făcu Vânturache, încordându-se tot. 

— Trăiesc aici, pe Margine, de cinci ani şi nu am avut curajul, 
vui Tethis. Şi nici tu n-ai, după câte-mi dau eu seama. Se dădu 
înapoi, permițându-i lui Vânturache să se arunce la pământ. 

Doiflori veni şi el pe marginea stâncii şi privi în jos. 

— Fantastic! exclamă el. Of, dac-aș avea cutia de picturi! Ce 
altceva mai e acolo jos? Adică dacă te-ai prăbuşi în gol, ce ai 
vedea? 

Tethis se aşeză pe o ridicătură. Deasupra discului, luna se ivi 
de după un nor, făcându-l să pară ca de gheaţă. 

— Casa mea e, probabil, acolo pe undeva, zise el încet. 
Dincolo de elefanții voştri tâmpiţi şi de broasca aia idioată. O 
lume adevărată. Uneori vin aici şi privesc, dar cumva nu reuşesc 
să fac acel pas hotărâtor... O lume reală, cu oameni adevăraţi. 
Acolo undeva sunt nevestele şi micuţii mei... Se opri şi îşi şterse 
nasul. Aici, pe Margine, îţi dai seama cu adevărat din ce material 
eşti croit. 

— Te rog încetează cu asta, gemu Vânturache. 

Se întoarse şi îl văzu pe Doiflori aşezat nepăsător chiar pe 
buza stâncii. 

— Puah! făcu el, încercând să se cuibărească mai adânc în 
piatră. 

— Deci acolo jos mai există o lume? zise Doiflori, scrutând 
lung adâncimea. Unde anume? 

Trolul făcu un gest incert cu mâna. 

— Pe undeva, răspunse el. Asta-i tot ce ştiu. Era o lume destul 
de mică. Albastră, în cea mai mare parte. 

— Şi atunci tu de ce eşti aici? vru să ştie Doiflori. 

— Nu vă e clar? se răsti trolul. Am căzut peste margine. 

Le povesti despre lumea de pe Bathys, pierdută undeva 
printre stele, unde oamenii mării construiseră un număr de 
civilizaţii înfloritoare în cele trei oceane care ocupau suprafaţa 
acelui disc. El fusese cărnar, membru unei caste care îşi câştiga 
existenţa pe iahturi mari, cu vele, ce navigau printre pericolele 
uscatului, aventurându-se adânc pe continente şi vânând 
bancurile de căprioare şi bizoni care creşteau din abundență pe 


tărâmurile bântuite de furtuni. lahtul său fusese împins de un 
uragan neaşteptat în largul unui teritoriu neexplorat. Restul 
echipajului se îmbarcase pe micul cărucior de salvare şi se 
îndreptase spre cel mai apropiat lac, dar Tethis, în calitate de 
căpitan, alesese să rămână alături de vasul lui. Furtuna purtase 
vasul peste marginea stâncoasă a lumii lui, sfărâmându-l în mii 
de bucățele. 

— La început am căzut, zise Tethis, dar căderea nu-i aşa de 
rea. Doar aterizarea e dureroasă, iar sub mine nu era nimic. In 
timp ce cădeam, am văzut cum lumea se rotea, îndepărtându-se 
în spaţiu, până când s-a pierdut printre stele. 

— Şi pe urmă? întrebă Doiflori cu sufletul la gură, cu ochii 
ţintă pe universul dintre ceţuri. 

— Am îngheţat bocnă, spuse Tethis simplu. Din fericire, cei 
din rasa mea pot supravieţui după aşa ceva. Mă mai dezgheţam 
când treceam pe lângă alte lumi. Era una care mi s-a părut că 
are un lanţ ciudat de munţi de jur împrejur, dar acesta s-a 
dovedit a fi cel mai mare dragon imaginabil, acoperit cu zăpadă 
şi ghețari şi cu coada în gură... în fine, eram la câteva leghe de 
chestia asta, dar am trecut pe lângă ea ca o cometă şi am căzut 
mai departe. Apoi, la un moment dat, m-am trezit şi am văzut 
cum lumea voastră se îndrepta spre mine ca o tartă cu frișcă 
aruncată de Creator şi, vedeţi bine, am aterizat în mare, nu 
departe de Circungrădinţă, în Sensul Opus Rotirilor faţă de Krull. 
La îngrădire ajung tot felul de creaturi, iar în momentul acela se 
căutau sclavi care să administreze staţiile intermediare, aşa că 
am sfârşit aici. Se opri şi se uită fix la Vânturache. In fiecare 
seară vin şi mă uit în jos, încheie el, şi niciodată nu sar. E greu 
să-ţi faci curaj. Aici, pe Margine. 

Vânturache începu să se târască încet, încet spre colibă. Dădu 
un mic țipăt când trolul îl ridică, nu fără gingăşie, şi îl aşeză la 
loc pe picioare. 

— VUimitor, spuse Doiflori aplecându-se şi mai tare peste 
Margine. Deci acolo sunt o mulţime de alte lumi? 

— Destule, îmi imaginez, zise trolul. 

— Cred că s-ar putea inventa un fel de, nu ştiu, un fel de 
chestie care să te apere de frig, zise omuleţul gânditor. Un fel 
de navă cu care să poţi naviga dincolo de Margine, până la 
lumile cele îndepărtate. Mă întreb... 

— Nici să nu te gândeşti, gemu Vânturache. Să nu te mai aud 


vorbind aşa, m-auzi? 
— Aşa vorbesc toţi în Krull, spuse Tethis. Cei care mai au 
limbă, vreau să zic. 


— Dormi? Doiflori sforăia. Vânturache îl împunse cu ciudă în 
coaste. Dormi, te întreb? îl repezi el. 

— Mhnmm... 

— Trebuie s-o ştergem de-aici până nu apare flota aia de 
recuperare! 

Lumina ca o spălătură de vase a răsăritului musti prin unica 
fereastră a colibei, vărsându-se peste mormanele de cutii şi 
boccele cu pradă adunate în interior. Doiflori mormăi din nou, 
încercând să se îngroape printre blănurile şi păturile pe care i le 
dăduse Tethis. 

— Ascultă, avem aici tot felul de arme şi alte chestii, zise 
Vânturache. Acum e plecat pe undeva. Când se întoarce, putem 
să-l imobilizăm şi pe urmă vedem noi cum facem. Ce zici? 

— Nu mi se pare o idee prea bună, spuse Doiflori. Oricum, ar 
fi cam ingrat din partea noastră, nu? 

— Ghinion, comentă Vânturache. Trăim într-o lume ingrată. 

Cotrobăi prin grămezile înşirate pe lângă pereţi şi alese o 
sabie curbată, grea, care fusese, probabil, mândria şi bucuria 
vreunui pirat. Părea genul de armă care conta nu numai pe tâiş, 
ci şi pe greutate ca să facă ravagii. O ridică neîndemânatic. 

— Crezi că ar lăsa astfel de lucruri la îndemână dacă l-ar 
putea răni? se întrebă Doiflori cu voce tare. 

Vânturache nu-l luă în seamă şi ocupă poziţia de după uşă. 
Când aceasta se deschise, după vreo zece minute, înainta fără 
ezitare, lovind la înălţimea la care estimase că trebuie să se afle 
capul trolului. Paloşul şuieră în gol, înfigându-se în pragul uşii şi 
făcându-l pe vrăjitor să cadă grămadă la podea. 

Deasupra lui se auzi un oftat. Privi drept către faţa lui Tethis, 
care se legăna tristă. 

— Nu m-ar fi rănit, zise trolul, dar mă simt rănit oricum. 
Foarte rănit. Întinse mâna pe deasupra vrăjitorului şi smulse 
paloşul din lemn. Fără niciun efort, îl făcu covrig şi îl aruncă pe 
deasupra stâncilor, iar acesta ricoşa de o piatră şi căzu, 
învârtindu-se în continuare, în mijlocul ceţurilor care se ridicau 
peste Cascadă. Extrem de rănit, încheie el. 

Se aplecă după uşă şi-i aruncă lui Doiflori un sac. 


— Aveţi carne de cerb, cam în starea în care vă place vouă, 
oamenilor, câţiva homari şi un somon. Circungrădinţă e 
generoasă, completă el pe un ton neutru. 

Se uită cu mânie la turist, apoi din nou la Vânturache. 

— La ce te holbezi? întrebă. 

— Doar că... făcu Doiflori. 

— ... faţă de aseară..., făcu Vânturache. 

— Eşti aşa de mic, încheie Doiflori. 

— Înţeleg, zise trolul cu răbdare. Acum trecem la remarci 
personale. Se înălţă cât putu, adică la vreun metru şi un pic, şi 
rosti: Faptul că sunt făcut din apă nu înseamnă şi că sunt făcut 
din lemn, să stiti. 

— Îmi pare rău, spuse Doiflori ieşind repede de sub blănuri. 

— Voi sunteţi făcuţi din noroi, dar eu nu m-am apucat să 
comentez lucruri pentru care nu sunteţi vinovaţi, nu-i aşa? Păi 
nu. Nu suntem noi de vină pentru cum ne-a creat Cel de Sus, eu 
aşa zic. Dar dacă ţineţi neapărat să ştiţi, luna voastră de aici e 
mult mai puternică decât cele din jurul lumii mele. 

— Luna? se miră Doiflori. Nu price... 

— Văd că e nevoie să o spun cu toate cuvintele, făcu trolul, 
iritat. Sufăr de maree cronică. 

În întunericul colibei răsună un clopot. Tethis traversă 
duşumeaua care scârţâia până la delicatul sistem de pârghii, 
sfori şi clopoței cocoţat pe malul cel mai înalt al Circungrădinţei, 
de unde intra direct în colibă. 

Clopotul sună din nou, apoi începu să bată într-un ritm smucit, 
neobişnuit, timp de mai multe minute. Trolul rămase cu urechea 
lângă el. Când se făcu linişte, se îndreptă spre cei doi cu o figură 
îngrijorată. 

— Sunteţi persoane mai importante decât am crezut, zise el. 
Nu mai trebuie să aşteptaţi flota de recuperare. O să fiti luaţi de 
un zburător. Ordin din Krull. Ridică din umeri. Nici măcar nu 
trimisesem vreun mesaj că vă aflaţi aici. lar o fi băut cineva vin 
de nucă populară. 

Luă un ciocan de lemn care atârna de un stâlp, lângă clopot, 
şi bătu cu el un scurt mesaj sonor. 

— Asta se va transmite din Lungaş în Lungaş tocmai până la 
Krull. Nu-i aşa că-i grozav? 


Sosi în mare viteză, cam la un stat de om deasupra apei, 


lăsând totuşi o dâră de spumă în urma sa, acolo unde puterea 
care-l ţinea sus lovea brutal suprafaţa mării. Vânturache știa ce 
fel de putere era aceea. Era primul care să admită că e un laş, 
un incompetent şi nici măcar un ratat ca lumea; dar într-o 
oarecare măsură tot mai era vrăjitor, ştia unul din cele Opt Mari 
Descântece, iar Moartea avea să vină personal după el, aşa că 
putea să recunoască magia rafinată, atunci când o întâlnea. 

Ambarcaţiunea în formă de lentilă care venea spre insulă nu 
avea nici opt metri diametru şi era total transparentă. De jur 
împrejurul ei erau aşezaţi numeroşi bărbaţi în robe negre, toţi 
legaţi bine cu harnaşamente de piele şi privind valurile cu 
expresii atât de chinuite încât ziceai că discul străveziu era tivit 
cu garguie. 

Vânturache răsuflă uşurat. Era un sunet atât de neobişnuit 
încât Doiflori se îndură să-şi ia ochii de pe ambarcaţiune şi să-i 
îndrepte asupra lui. 

— Chiar că suntem importanţi, explică Vânturache. Nimeni n- 
ar irosi atâta magie pe doi sclavi în devenire. Zâmbi. 

— Ce e? întrebă Doiflori. 

— Păi discul ăsta cică ar fi fost creat cu Concentratorul 
Minune al lui Fresnel”, spuse Vânturache pe un ton expert. 
Pentru aşa ceva e nevoie de multe ingrediente rare şi instabile 
precum răsuflare de drac şi altele, care necesită munca de o 
săptămână a cel puţin opt vrăjitori de gradul patru ca să se 
materializeze. Apoi vrăjitorii de la bord trebuie să fie toţi 
hidrofobi de mare talent... 

— Adică să urască apa? întrerupse Doiflori. 

— Nu, nu ar fi îndeajuns. Ura e o forţă de atracţie, ca şi 
dragostea. Trebuie să aibă un dispreț atât de profund pentru 
apă încât doar gândul la ea să le provoace scârbă. Un hidrofob 
adevărat e antrenat cu apă deshidratată încă de la naştere. Asta 
costă o avere de magie. Dar devin excelenți vrăjitori- 
meteorologi. Norii de ploaie se lasă imediat păgubaşi şi pleacă 
în alte părţi. 

— Sună groaznic, spuse trolul de apă din spatele lor. 

— Mor toţi foarte tineri, continuă Vânturache fără să-l bage în 


7 Concentratorul Minune al lui Fresnel - aluzie la fizicianul francez Augustin Fresnel (mort în 
1827), inventatorul lentilei care-i poartă numele. Lentila Fresnel se foloseşte pentru a concentra 
lumina farurilor şi are avantajul de a fi mult mai subţire decât ar fi o lentilă obişnuită de acelaşi 
diametru, (n.t.) 


seamă. Pur şi simplu nu pot trăi în propria lor piele. 

— Uneori am senzaţia că poţi călători pe Disc toată viaţa fără 
să apuci să vezi tot ce e de văzut, opina Doiflori. lar acum se 
pare că mai există şi alte lumi. Gândul că aş putea muri fără să 
văd nicio sutime din lucrurile interesante mă face să mă simt 
oarecum... se opri un pic şi adăugă... umil, presupun. Şi foarte 
furios, normal. 

Zburătorul se opri la câţiva metri de malul dinspre Miez al 
insulei, împroşcând-o cu o peliculă de apă. Rămase acolo, 
rotindu-se încet. O siluetă cu glugă aflată lângă pilonul central al 
navei le făcu un semn cu mâna. 

— Ar fi bine să vă duceţi, spuse trolul. Nu face să-i lăsaţi să 
aştepte. Mi-a părut bine de cunoştinţă. Le scutură la amândoi, 
umed, mâinile. Când îi conduse câţiva paşi, doi dintre hidrofobii 
cei mai apropiaţi îşi întoarseră chipurile pe care se citea un 
dezgust total. 

Silueta cu glugă întinse mâna şi aruncă o scară de frânghie. În 
cealaltă mână ţinea o baghetă de argint, care avea acel aer 
inconfundabil al unui obiect conceput pentru a ucide oameni. 
Această primă impresie a lui Vânturache fu confirmată când 
personajul ridică bagheta şi o îndreptă neglijent spre mal. O 
bucată din stâncă dispăru, iar în urma ei rămase doar ceata 
cenuşie a nimicniciei. 

— Asta ca să nu vă închipuiţi că mă tem s-o folosesc, îi 
avertiză personajul. 

— Să nu credem că te temi? se miră Vânturache. Silueta cu 
glugă pufhni. 

— Ştim totul despre tine, vrăjitorule Vânturache. Eşti un 
bărbat de o mare şiretenie şi ingeniozitate. l-ai râs în faţă Morţii. 
Aerul acesta de laşitate prefăcută nu mă prosteşte pe mine. 

ÎI prosti însă pe Vânturache. 

— Văd... începu el, dar păli văzând bagheta nimicitoare 
aţintită asupra lui... văd că ştiţi totul despre mine, sfârşi 
neputincios şi se aşeză greoi pe suprafaţa alunecoasă. La 
instrucţiunile comandantului cu glugă, el şi Doiflori se legară de 
inelele fixate pe discul translucid. 

— La cel mai mic semn că rosteşti un descântec eşti mort, 
veni din întunericul de sub glugă. Al treilea cadrant împăcarea! 
Al nouălea cadrant dublaţi! Cu toată viteza înaintel 

Un zid de apă se ridică în spatele lui Vânturache şi discul fu 


smucit brusc din loc. Probabil că oribila prezenţă a trolului de 
mare făcuse minţile hidrofobilor să se concentreze perfect, căci 
nava ţâşni drept în sus şi nu-şi îndreptă traiectoria decât după 
ce se ridicase la metri buni deasupra valurilor. Vânturache se 
uită în jos prin fundul transparent al navei şi îi păru rău. 

— Ei, iată-ne din nou la drum, zise Doiflori vesel. Se întoarse 
şi îi făcu cu mâna trolului, acum o biată pată pe marginea lumii. 

Vânturache se uită la el cu furie. 

— Pe tine chiar nu te îngrijorează nimic, niciodată? întrebă. 

— Păi, suntem încă în viată, nu-i aşa? Şi tu însuți spuneai că 
nu s-ar fi deranjat atâta doar ca să ne transforme în sclavi. Cred 
că Tethis exagera. Bănuiesc că e vorba de o neînțelegere. 
Probabil o să ne trimită acasă. După ce vizităm regatul Krull, 
desigur. Şi trebuie să-ţi spun că mi se pare fascinant! 

— Cum să nu, făcu Vânturache sec. Fascinant. Şi se gândi: am 
văzut lucruri incitante şi lucruri plicticoase. Le prefer pe cele 
plicticoase. 

Dacă vreunul din ei s-ar fi nimerit să privească în momentul 
acela în jos, ar fi observat un val în formă de V care se ridica din 
apele de dedesubt ca o săgeată cu vârful îndreptat spre insula 
lui Tethis. Dar nu s-a nimerit. Cei douăzeci şi patru de magicieni 
hidrofobi priveau însă, deşi pentru ei nu era decât o altă formă a 
odioșeniei, fără mari diferenţe față de toată oroarea lichidă 
care-i înconjura. Probabil că aveau dreptate. 


Cu puţin înainte de aceste evenimente, corabia arzândă a 
piraţilor se scufundase sfârâind sub valuri şi îşi începuse lungul 
drum spre fundul silicios al mării. Era mai îndepărtat decât de 
obicei, pentru că exact sub chila perforată se afla Fosa Gorunna, 
o crevasă atât de neagră, de profundă şi de reputată pentru 
spiritul ei nefast încât nici krakenii* nu se aventurau pe acolo 
decât cu teamă şi câte doi. În alte crevase, mai puţin reputate 
pentru spiritul lor nefast, peştii pluteau purtând pe capete 
luminile lor naturale şi una peste alta se descurcau destul de 
bine. În Gorunna le lăsau însă stinse şi se strecurau tiptil, în 
măsura în care ceva fără picioare se poate strecura tiptil; aşa se 
şi ciocneau de tot felul de lucruri. Lucruri oribile. 

Apa din jurul corăbiei deveni din verde purpurie, din purpurie 
neagră, iar din neagră de o întunecime atât de totală încât 


8 kraken - monstru marin din folclorul scandinav, asemănător cu un calmar uriaş, (n.t.) 


negrul părea, prin comparaţie, un fel de gri. Scândurile fuseseră 
deja sparte în mii de fărâme din cauza presiunii. 

Nava cobori în spirală pe lângă crânguri de polipi coşmareşti 
şi păduri unduitoare de alge care străluceau în culori leşinate, 
bolnave. Diverse /ucruri o atingeau în treacăt cu tentacule moi, 
reci, care se retrăgeau apoi în tăcerea îngheţată. 

Ceva se ivi apoi din beznă şi o înfulecă dintr-o înghiţitură. 

Ulterior, locuitorii unui mic atol de pe lângă Margine fură 
uimiţi să descopere că în mica lor lagună apele aduseseră 
cadavrul unui monstru marin hidos, tot numai ciocuri, ochi şi 
tentacule. Fură şi mai uimiţi de dimensiunile lui, având în vedere 
că era ceva mai mare decât satul în care locuiau. Dar 
surprinderea lor nu era nimic pe lângă expresia de groază totală 
întipărită pe faţa monstrului, ce părea să fi fost călcată în 
picioare. 

Puțin şi mai spre Margine, două mici şalupe care întindeau un 
năvod ca să prindă ferocele stridii înotătoare, ce se găseau din 
abundență în apele acelea, prinseră în plase altceva; ceva care 
târî cele două ambarcaţiuni câteva mile bune înainte ca unul din 
căpitani să aibă prezenţa de spirit să taie frânghiile. 

Dar nici perplexitatea lui nu era nimic faţă de cea a 
localnicilor de pe ultimul atol al arhipelagului. În cursul nopţii 
următoare, ei fură treziţi de nişte trosnete şi bufnituri care 
veneau din minijungla locală; când cei mai curajoşi dintre ei se 
duseră dimineaţa în recunoaştere, găsiră copacii doborâţi pe o 
porţiune lată, care începea pe malul dinspre Miez şi se sfârşea în 
linie perfect dreaptă pe cel dinspre Margine; o zonă total 
distrusă, podită cu liane rupte, tufişuri zdrobite şi câteva stridii 
confuze şi furioase. 


Erau suficient de sus acum ca să vadă curba largă a Marginii 
depărtându-se de ei, tivită de norii pufoşi care, slavă domnului, 
ascundeau Cascada în cea mai mare parte a timpului. De acolo, 
de sus, marea albastră pătată cu umbre de nori părea aproape 
primitoare. Vânturache se scutură de un fior. 

— Mă scuzaţi, zise. Silueta cu glugă abandonă contemplarea 
ceţurilor din zare şi se întoarse cu bagheta ridicată ameninţător. 

— Nu mă face s-o folosesc, spuse. 

— Nu? făcu Vânturache. 

— Ce-i aia, de fapt? se interesă Doiflori. 


— Bagheta lui Ajandurah pentru Negativism Total, spuse 
Vânturache. Şi aş prefera să n-o mai agitaţi încoace şi încolo. Se 
poate declanşa, adăugă, arătând cu capul spre vârful strălucitor 
al baghetei. Adică, ne flataţi cu atâta magie consumată doar 
pentru noi, dar nu e necesar un asemenea deranj. Şi... 

— Taci din gură. Personajul ridică mâna şi îşi trase gluga de 
pe cap, dezvăluind un chip de femeie de o nuanţă cu totul 
neobişnuită. Avea pielea neagră. Nu acel maron închis al 
băştinaşilor din Urabewe, nici negrul albăstrui lucios al celor din 
Klatchul bântuit de musoni, ci negrul acela profund, de miez de 
noapte în fund de peşteră. Părul şi sprâncenele erau ca lumina 
lunii. Aceeaşi nuanţă palidă îi contura buzele. Arăta de vreo 
cincisprezece ani şi foarte speriată. 

Vânturache nu putu să nu observe că mâna care ţinea 
bagheta îi tremura; asta pentru că e foarte greu să nu bagi în 
seamă moartea sigură atunci când ţi se bălăngăne nesigur la un 
metru sub nas. Işi dădu seama - deşi cu mare greutate, pentru 
că senzaţia era complet nouă - că exista cineva pe lume care se 
temea de el. Atât de des se întâmplase taman pe dos încât 
ajusese să creadă că asta e un fel de lege a naturii. 

— Cum te cheamă? întrebă pe un ton cât mai liniştitor. Era ea 
speriată, dar bagheta se găsea la ea. Dacă aş avea o astfel de 
baghetă, gândi el, nu mi-ar fi frică de nimic. Ce, doamne iartă- 
mă, îşi închipuie că pot să fac? 

— Numele meu e irelevant. 

— Drăguţ nume, spuse Vânturache. Unde ne duci şi pentru 
ce? Nu văd de ce nu ne-ai putea spune. 

— Veţi fi duşi la Krull, spuse fata. Şi nu-ţi bate joc de mine, 
Miezarule. Altfel pun bagheta în acţiune. Te vor ei în viaţă, dar 
nu neapărat într-o singură bucată. Şi mă cheamă Marchesa, 
vrăjitoare de nivelul cinci. Ai priceput? 

— Păi dacă tot ştii atâtea despre mine, poate ai aflat că eu 
nici Neofit nu am ajuns, spuse Vânturache. Nici măcar nu sunt 
cu adevărat vrăjitor. Surprinse privirea uimită a lui Doiflori şi 
adăugă repede: doar un fel de vrăjitor. 

— Nu poţi face vrăji din cauză că unul din cele Opt Mari 
Descântece s-a cuibărit definitiv în capul tău, spuse Marchesa, 
mutându-şi elegant centrul de greutate în timp ce lentila 
zburătoare descria o curbă largă pe deasupra mării. De-aceea ai 
fost dat afară de la Universitatea Nevăzută. Știm asta. 


— Dar tocmai aţi spus că e un vrăjitor de o mare şiretenie şi 
ingeniozitate, protestă Doiflori. 

— Da, căci oricine supravieţuieşte situaţiilor prin care a trecut 
el - şi în care a ajuns din cauza tendinței de a se considera 
vrăjitor - trebuie să fie oarecum magician, răspunse Marchesa. 
Te previn, Vânturache. Dacă îmi dai cea mai mică bănuială că 
încerci să rosteşti Marele Descântec, te ucid. Se încruntă la el, 
speriată. 

— Cred că cea mai bună soluţie ar fi să ne lăsaţi undeva în 
drum, zise Vânturache. Vreau să zic că suntem recunoscători că 
ne-aţi salvat şi tot restul, dar de-acum ne-am putea fiecare 
vedea de vieţile noastre şi sunt sigur că... 

— Sper că nu aveţi de gând să ne transformați în sclavi, spuse 
Doiflori. 

Marchesa păru sincer şocată. 

— Fireşte că nu! De unde v-a mai venit şi ideea asta? Viaţa 
voastră la Krull va fi bogată, plină şi confortabilă... 

— A, perfect, spuse Vânturache. 

— ... doar că nu foarte lungă. 


Krull se dovedi a fi o insulă destul de mare, de muntoasă şi de 
împădurită, cu clădiri albe, aspectuoase, răsărind ici şi colo din 
verdeață. Relieful insulei era în pantă, urcând într-atâta încât 
malul dinspre Margine venea chiar deasupra cascadei. Aici îşi 
construiseră localnicii principalul lor oraş, numit de asemenea 
Krull, şi, cum cea mai mare parte a materialelor de construcţie 
fuseseră recuperate de la Circungrădinţă, casele din Krull aveau 
un stil cu puternice înclinații nautice. 

Mai pe şleau, corăbii întregi fuseseră lipite îndemânatic cu 
tencuială şi transformate în clădiri. Galere, trireme şi caravele 
se iveau în cele mai bizare unghiuri din haosul general al 
fațadelor de lemn. Statuetele pictate, capetele de dragoni care 
împodobeau provele Miezarilor le aminteau cetăţenilor acestui 
oras că bogăţia lor provenea de pe mare; brigantinele şi 
galioanele dădeau clădirilor mai mari o notă distinctă. lar oraşul 
se ridica strat după strat între oceanul verde-albăstrui al 
Discului şi marea de nori de la Margine, cu cele opt culori ale 
Cercubeului reflectate în fiecare fereastră şi în numeroasele 
lentile de telescop ale nenumăraţilor astronomi locali. 

— E absolut sinistru, spuse Vânturache mohorât. Lentila se 


apropia acum chiar de-a lungul Cascadei. 

Insula nu numai că se înălța acolo, dar se şi îngusta, astfel 
încât lentila rămase tot deasupra apei chiar şi când ajunsese 
deja foarte aproape de oraş. Parapetul care mărginea stânca de 
deasupra cascadei era marcat de un fel de schele proiectate în 
gol. Ambarcaţiunea lunecă uşor către una din ele şi andocă la fel 
de lin ca o barcă ce pluteşte spre chei. Patru gardieni, cu acelaşi 
păr auriu şi feţe negre ca şi Marchesa, îi aşteptau. Nu păreau să 
fie înarmaţi, dar când Vânturache şi Doiflori se împleticiră către 
parapet fură înşfăcaţi atât de zdravăn încât orice gând de 
evadare le pieri pe dată. 

Marchesa şi vrăjitorii hidrofobi îi petrecură din ochi pe 
gardieni şi pe prizonierii lor, care dispărură iute pe o alee 
şerpuită printre corăbiile-case. Curând, drumul o luă în jos, spre 
ceea ce părea un fel de palat pe jumătate săpat în stânca pe 
care se înălța. Vânturache observă în treacăt tunelurile bine 
luminate şi curţile interioare, descoperite. Câţiva bătrâni, având 
robele împodobite cu nişte misterioase simboluri oculte, stăteau 
deoparte, urmărind cu mare interes sextetul care trecea. De 
câteva ori, Vânturache văzu şi hidrofobi - cu expresiile de 
scârbă faţă de propriile lor fluiduri fiziologice întipărite pe chip -, 
iar ici şi colo bărbaţi ocupați cu diverse treburi şi care nu puteau 
fi decât sclavi. Nu avu timpul să reflecteze prea bine la tot ce 
văzuse, pentru că dinainte li se deschise o uşă prin care fură 
împinşi, cu blândeţe dar şi cu fermitate, într-o încăpere. Apoi 
uşa se trânti în spatele lor. 

Vânturache şi Doiflori îşi recăpătară echilibrul şi studiară 
camera în care se găseau. 

— Măiculiţă! exclamă Doiflori moale, după o pauză în care tot 
încercase să găsească un cuvânt mai bun. 

— Asta e o temniţă? se minună Vânturache cu voce tare. 

— Ce de-a mai aur, şi mătase, şi bogății, adăugă Doiflori. N- 
am mai văzut aşa ceva! 

În centrul încăperii opulent decorate, pe un covor atât de gros 
şi moale încât Vânturache calcă pe el cu mare băgare de 
seamă, să nu cumva să fie vreun animal păros, iubitor al 
podelelor, se afla o masă strălucitor încărcată cu bunătăţi. 
Majoritatea erau fructe de mare, inclusiv cel mai mare şi mai 
decorat homar pe care Vânturache pusese vreodată ochii, dar 
erau şi multe castroane şi farfurii pline cu creaţii ciudate, 


nemaiîntâlnite. Vrăjitorul întinse mâna prudent şi culese un soi 
de fruct violet încrustat cu cristale verzi. 

— Arici-de-mare în caramel, spuse o voce veselă, hodorogită, 
din spatele lui. O delicatesă rară. 

Vânturache dădu repede drumul delicatesei şi se întoarse. Din 
spatele draperiei grele se ivise un bătrânel. Era înalt, slab şi 
arăta aproape cumsecade în comparaţie cu mutrele pe care le 
văzuse în ultima vreme. 

— Şi piureul de castraveți de mare e foarte bun, spuse noul- 
sosit pe un ton de conversaţie. lar bucăţelele alea verzi sunt pui 
de stele de mare. 

— Mulţumesc că mi-aţi spus, rosti Vânturache neconvins. 

— De fapt sunt chiar gustoase, zise Doiflori cu gura plină. 
Credeam că-ţi plac fructele de mare. 

— Da, şi eu credeam, spuse Vânturache. Din ce e vinul ăsta, 
din ochi de caracatiţă tescuiţi? 

— Struguri de mare, răspunse bătrânul. 

— Grozav, zise Vânturache dând pe gât un pahar. Nu-i rău. 
Poate o idee prea sărat. 

— Strugurii de mare sunt o specie de meduze minuscule, 
explică străinul. Şi acum cred că e timpul să mă prezint. De ce 
s-a congestionat prietenul dumitale în halul ăsta? 

— Şocul cultural, presupun, zise Doiflori. Cum ziceaţi că vă 
numiţi? 

— Încă n-am zis. Mă numesc Garhartra. Sunt Maestrul de 
Ceremonii. E plăcerea mea să vă fac şederea aici cât mai 
încântătoare cu putinţă. Se înclină. Dacă doriţi ceva, ajunge să 
spuneţi. 

Doiflori se aşeză pe un jilţ încrustat cu sidef, cu un pahar de 
vin uleios într-o mână şi cu un calmar zaharisit în cealaltă. 

— Cred că ceva ne-a scăpat pe parcurs, spuse. Întâi ni s-a 
spus că vom ajunge sclavi... 

— Ce cancan infam! îl intrerupse Garhartra. 

— Ce e un cancan? întrebă Doiflori. 

— Mi se pare că e un fel de dans cu picioarele-n tavan, zise 
Vânturache din capul mesei. Credeţi că biscuiţii ăştia sunt făcuţi 
din ceva foarte greţos? 

— ... apoi am fost salvaţi cu o mare cheltuială de magie... 

— Sunt din alge presate, îl repezi Maestrul de ceremonii. 

— ... dar apoi am fost ameninţaţi, tot cu o mare cheltuială de 


magie... 

— Mă gândeam eu că trebuie să fie pe bază de alge, 
încuviinţă Vânturache. Au în mod sigur gustul ăla de alge, dacă 
cineva ar fi atât de masochist încât să le guste. 

— ... apoi am fost luaţi pe sus de gărzi şi aruncaţi aici... 

— Împinşi cu blândeţe, îl corectă Garhartra. 

— ... unde am dat peste o încăpere de o bogăţie incredibilă, 
cu toate bunătăţile lumii, şi peste un om care spune că scopul 
vieţii lui e să ne mulţumească pe noi, încheie Doiflori. Mi se pare 
că avem aici de-a face cu o uşoară inconsecvenţă. 

— Mda, completă Vânturache. Amicul meu vrea să ştie, cu 
alte cuvinte, când o să reînceapă necazurile? A fost o pauză de 
masă sau ce? 

Garhartra ridică mâinile împăciuitor. 

— Vă rog, vă rog, protestă el. A fost nevoie să vă aducem aici 
cât mai repede cu putinţă. În mod cert nu avem de gând să vă 
facem sclavi. Puteţi fi siguri de asta! 

— Asta-i bine. 

— Da, de fapt o să fiţi sacrificați, continuă el placid. 

— Sacrificaţi? Aveţi de gând să ne omorâţi? strigă vrăjitorul. 

— Să vă omoram? Da, fireşte. Desigur! Nici nu s-ar putea 
numi sacrificiu dacă nu v-am omori, nu? Dar să nu vă temeţi, va 
fi comparativ nedureros. 

— Comparativ? În comparaţie cu ce? zise Vânturache. Ridică o 
sticlă verde, înaltă, plină cu vin de meduze-struguri-de-mare şi o 
lansă cu toată puterea spre Maestrul de Ceremonii, care ridică o 
mână, ca şi cum ar fi vrut să se apere. 

O lumină octarină îi ieşi din vârful degetelor şi aerul prinse 
deodată acea textură groasă, grasă, care indica o descărcare 
magică de proporţii. Sticla încetini, apoi se opri în aer şi se roti 
Uşor. 

În acelaşi timp, o forţă invizibilă îl ridică pe Vânturache şi îl 
azvârli în celălalt capăt al încăperii, lăsându-l cu spatele lipit pe 
undeva pe la jumătatea peretelui opus, fără prea mult aer în 
plămâni. Atârnă acolo cu gura căscată de furie şi uimire. 

Garhartra cobori mâna şi şi-o şterse uşurel de robă. 

— Nu mi-a făcut plăcere, să ştii, zise el. 

— Mi-am dat seama, murmură Vânturache. 

— Dar pentru ce vreţi să ne sacrificați? întrebă Doiflori. Abia 
dacă ne cunoaşteţi. 


— Asta nu-i relevant, nu? Nu e prea politicos să sacrifici o 
cunoştinţă apropiată. În plus, voi aţi fost, ăăă, desemnaţi. Nu 
ştiu exact ce-i cu zeul în cauză, dar a insistat asupra acestui 
lucru. Ascultaţi, acum trebuie să plec. Sunt multe de organizat, 
ştiţi cum e. Maestrul de ceremonii deschise uşa, apoi le aruncă o 
ultimă privire de după ea: Vă rog să vă faceţi comozi şi să nu vă 
îngrijoraţi. 

— Dar nu ne-ai spus nimic exact! se plânse Doiflori. 

— Nici n-ar avea rost, nu-i aşa? Dacă tot urmează să fiți 
sacrificați mâine dimineaţă, nu merită să vă bateţi capul 
dinainte, zău. Somn uşor. Comparativ uşor, vreau să zic. 

Închise uşa. Flăcările octarine care izbucniră pentru o clipă în 
jurul ei sugerară că niciun lăcătuş din această lume n-ar mai fi 
putut-o deschide. 


Ding, dang, dong, sunară clopotele de-a lungul 
Circungrădinţei, în noaptea luminată de lună şi legănată de 
vuietul cascadei. 

Terton, Lungaş la a 45-a Lungime, nu mai auzise aşa larmă 
din noaptea în care un kraken uriaş se prinsese în năvoade, cu 
cinci ani în urmă. Se aplecă în afara colibei, care din lipsa unei 
stânci convenabile în zonă fusese construită direct pe nişte 
stâlpi înfipţi în fundul mării, şi scrută întunericul. O dată sau de 
două ori i se păru că zăreşte ceva mişcându-se în depărtare. La 
drept vorbind, ar fi trebuit să se suie în barcă şi să vadă ce 
provoca tot acel zgomot, dar în întunericul ăla de miez de 
cochilie vâslitul nu i se părea o idee prea bună. Aşa că trânti 
uşa, puse nişte saci peste clopotele care se agitau nebunește şi 
încercă să adoarmă la loc. 

Nu reuşi, pentru că acum şi partea de sus a îngrădirii se 
mişca, de parcă ceva mare şi greu se izbea în plase. După ce se 
uită la tavan preţ de câteva minute, încercând din greu să nu se 
gândească la fiinţe cu tentacule şi ochii cât lacurile, Terton 
stinse lampa şi crăpă încet uşa. 

De-a lungul îngrădirii se apropia ceva, cu salturi uriaşe, de 
câţiva metri. La un moment dat se ivi chiar în faţa lui, iar Terton 
zări ceva dreptunghiular, cu multe picioare, plin de alge şi - deşi 
nu existau indicii concrete care să sugereze asta - foarte furios. 

Coliba fu spulberată în clipa în care monstrul dădu buzna prin 
ea, dar Terton supravieţui agăţându-se de Circungrădinţă; 


câteva săptămâni mai târziu fu salvat de o ambarcaţiune a flotei 
de recuperare, iar ulterior evada din Krull deturnând o lentilă 
zburătoare (se pare că hidrofobia i se dezvoltase într-o măsură 
de necrezut) şi după numeroase peripeții găsi drumul spre 
Marele Nef, o regiune a Discului atât de uscată încât cunoaşte 
fenomenul de antiploaie. Se stabili acolo, dar suferi mereu din 
cauza umezelii. 


— Ai încercat ușa? 

— Da, zise Doiflori. Şi nu era cu nimic mai descuiată decât 
ultima dată când m-ai întrebat. Ar mai fi şi fereastra. 

— O excelentă cale de scăpare, mormăi Vânturache, cocoţat 
în continuare la mijlocul peretelui. Ziceai că are vedere dincolo 
de Margine. Sărim, nu? Şi cădem în spaţiu, sau poate ne 
congelăm şi nimerim într-o altă lume, în mare viteză, sau 
aterizăm meteoric în mijlocul fierbinte al vreunui soare? 

— Merită încercat, comentă Doiflori. Vrei un biscuit de alge? 

— Nu! 

— Când cobori de acolo? 

Vânturache mârâi. Asta în parte pentru că se simţea jenat. 
Garhartra folosise Reversul Gravitaţional al lui Atavarr, un 
descântec greu de învăţat şi rar folosit, al cărui rezultat era că, 
până când efectul nu trecea de la sine, corpul lui Vânturache 
avea să rămână cu convingerea că „josul” se află la 90 de grade 
faţă de direcţia general acceptată de locuitorii Discului drept 
„orientare coborâtoare”. De fapt, stătea în picioare pe perete. 

Între timp, sticla continua să atârne în gol la câţiva metri mai 
încolo. În cazul ei, timpul fusese nu atâta oprit cât încetinit cu 
câteva ordine de mărime, aşa că în ultimele ore parcursese doar 
câţiva centimetri din traiectorie. Conturul ei reflecta lumina lunii. 
Vânturache suspină şi încercă să se aşeze cât mai comod pe 
perete. 

— Tu de ce nu-ţi faci niciodată griji? întrebă el enervat. lată- 
ne aici, gata să fim oferiţi drept sacrificiu nu ştiu cărui zeu 
mâine dimineaţă, iar tu stai şi mănânci tartine cu scoici. 

— Probabil că o să apară ceva. 

— Vreau să zic, nici măcar nu știm de ce o să fim omorâţi, 
continuă vrăjitorul. „Ai vrea, nu-i aşa?” 

— Tu ai spus asta? întrebă Vânturache. 

— Ce să spun? 


„Auzi voci”, rosti o voce în interiorul capului lui Vânturache. 
Acesta tresări. 

— Cine eşti? 

Doiflori se uită la el îngrijorat. 

— Mă numesc Doiflori. Sunt convins că-ti aminteşti de mine. 

Vânturache îşi îngropa capul în mâini. 

— Uite că s-a întâmplat, în sfârşit. Îmi ies din minţi. „Bună 
idee”, spuse vocea. „Oricum era cam înghesuială pe aici.” 

Vraja care-l ţintuise pe Vânturache pe perete se epuiză cu un 
pocnet uşor. Vrăjitorul căzu grămadă la podea, cu faţa în jos. 

„Ai grijă - era să mă striveşti.” 

Vânturache se ridică pe coate şi genunchi şi se căută în 
buzunarul robei. Când scoase mâna, găsi în palmă broscuţa cea 
verde, ai cărei ochi luminau ciudat în semiobscuritate. 

— Tu? făcu Vânturache. 

„Pune-mă pe podea şi îndepărtează-te”, clipi Broscuţa. 

Vrăjitorul se execută, trăgându-l din drum şi pe Doiflori, uimit 
peste măsură. 

Încăperea se întunecă. Urmă un sunet ca vuietul de vânt. 
Fuioare de nori verzi, purpurii şi octarini apărură din nimic şi 
începură să se rotească în jurul vietăţii amfibii, aruncând mici 
fulgere din mijlocul vârtejului. In curând broasca dispăru în 
centrul unei ceţi aurii care se alungi, umplând încăperea cu o 
caldă lumină gălbuie. În interior se zărea o formă mai 
întunecată, incertă, care se transforma chiar sub ochii lor. Şi tot 
timpul se auzea şuieratul ascuţit, de-ţi făcea creierul măciucă, al 
unui câmp magic gigantic... 

Ciclonul magic dispăru la fel de brusc cum apăruse. lar în 
centru, în locul unde fusese broasca, se afla o broască. 

— Formidabil, zise Vânturache. Broasca îl privi cu reproş. 
Absolut formidabil, spuse el cu amărăciune. O broască e 
transformată prin farmece într-o broască. Minunăţie. 

— Întoarce-te, porunci o voce din spatele lor. 

Era o voce caldă, feminină, aproape ademenitoare, genul de 
voce alături de care ti-ar plăcea să goleşti câteva pahare, dar 
venea dintr-un loc unde n-ar fi trebuit să se afle nicio voce. 
Reuşiră să se întoarcă fără să facă nicio mişcare, ca nişte statui 
montate pe plăci turnante. 

O femeie stătea în lumina de dinaintea zorilor. Arăta... era... 
avea... de fapt în realitate era... 


Mai târziu, Vânturache şi Doiflori n-au fost în stare să cadă de 
acord nici asupra celui mai mic detaliu în ceea ce o privea, cu 
excepţia faptului că părea frumoasă (trăsăturile care o făceau 
să fie frumoasă nu au putut fi precizate) şi că avea ochii verzi. Şi 
nu acel verde pal al ochilor obişnuiţi - aceştia erau ochi de un 
verde aprins ca al smaraldului proaspăt şi cu irizaţii ca de 
libelulă. lar unul din puţinele lucruri despre magie pe care 
Vânturache le ştia sigur era că niciun zeu şi nicio zeiţă, oricât de 
contradictorii şi schimbătoare ar fi fost în orice altă privinţă, nu 
putea să-şi schimbe culoarea sau natura ochilor... 

— Şşş... începu el. Ea ridică o mână. 

— Ştii că dacă-mi rosteşti numele trebuie să plec? şuieră ea. 
Cu siguranţă, îţi aminteşti că eu sunt singura zeiţă care vine 
doar când nu este chemată. 

— Ah. Da, cred că da, croncăni vrăjitorul, încercând să nu se 
uite în ochii ei. Eşti cea căreia i se spune Doamna? 

— Da. 

— Eşti zeiţă, aşadar? zise Doiflori încântat. Totdeauna mi-am 
dorit să cunosc o zeiţă. 

Vânturache se încorda, aşteptându-se la o explozie de furie. 
În schimb, Doamna se mulţumi să zâmbească. 

— Prietenul dumitale, vrăjitorul, ar trebui să facă prezentările, 
spuse. 

Vânturache tuși. 

— Aă, mda, zise. El e Doiflori, Doamnă. Este turist... 

— ... am avut plăcerea să-l asist în mai multe ocazii... 

— ... Doiflori, dânsa este Doamna. Doar Doamna, bine? Să nu 
încerci să-i spui pe alt nume, s-a făcut? continuă el disperat, 
aruncând priviri cu subiînţeles pe care omuleţul le rată în 
totalitate. 

Vânturache se scutură de un fior. Nu era, în niciun caz, ateu; 
pe Disc, zeii îi tratau pe atei cu mare severitate. De puţinele dăți 
când avusese nişte mărunţiş în plus se ocupase totdeauna să 
lase câţiva bănuţi în cutia pentru ofrande a unui templu sau 
altul, pe principiul că omul are nevoie oricând de prieteni. Dar în 
general se limita să nu-i supere pe zei, în speranţa că nici zeii 
nu-l vor supăra pe el. Viaţa era şi aşa destul de complicată. 

Existau însă doi zei care erau cu adevărat cumpliţi. Restul 
zeităților erau un fel de oameni la scară mai mare, ahtiaţi după 
vin, războaie şi curvăsăreală. Dar în faţa Destinului şi a Doamnei 


te lua cu răcori. 

În Cartierul Zeilor din Ankh-Morpork, Destinul avea un mic 
templu, o construcţie greoaie de plumb, unde adoratorii 
slăbănogi şi cu ochii adânciţi în orbite se reuneau în nopţile 
întunecate pentru ritualurile lor predestinate şi relativ inutile. 
Doamna nu avea niciun fel de templu, deşi era probabil cea mai 
puternică zeiţă din toată istoria Creaţiei. Câţiva dintre membrii 
mai curajoşi ai Breslei jucătorilor experimentaseră la un moment 
dat o formă de adoraţie, undeva în cele mai adânci subsoluri ale 
sediului Breslei, şi muriseră cu toţii de lipsuri, boli sau pur şi 
simplu de Moarte în cursul aceleiaşi săptămâni. Era Zeița Ce Nu 
Poate Fi Numită; cei care o căutau nu o aflau niciodată, dar era 
cunoscută pentru ajutorul pe care îl dăduse celor în mare 
nevoie. Sau nu-l dăduse. Aşa era Ea. Nu-i plăcea sunetul 
mătăniilor, dar era atrasă de zaruri. Nimeni nu ştia cum arată, 
dar cei care-şi jucau viaţa pe o carte deseori ridicau pasa de jos 
şi se trezeau că O privesc drept în faţă. Sau poate că nu. Dintre 
toţi zeii, era în acelaşi timp cea mai iubită şi cea mai hulită. 

— În tara mea nu avem zei, zise Doiflori. 

— Ba aveţi, să ştii, răspunse Doamna. Toată lumea are. Doar 
că nu stiti că sunt zei. 

Vânturache încercă să-si adune minţile. 

— Uite ce e, spuse. Nu vreau să par nerăbdător, dar în câteva 
minute o să vină unii să ne ia şi să ne omoare. 

— Da, zise Doamna. 

— Ne-ai putea spune şi de ce? se rugă Doiflori. 

— Da, zise Doamna. Krulienii vor să lanseze o navă de bronz 
peste Marginea Discului. Principalul lor scop e să afle sexul 
Marelui A'Tuin, Ţestoasa Lumii. 

— Mi se pare cam inutil, comentă Vânturache. 

— Nu chiar. la gândeşte-te. Într-o bună zi, undeva prin 
beznele în care pluteşte, Marele A'Tuin s-ar putea întâlni cu un 
alt membru al speciei chelis galactica. Se vor lupta? Se vor 
împerechea? Cu puţină imaginaţie, îţi poţi da seama că sexul 
Marelui A'Tuin poate fi o chestiune primordială pentru noi. Cel 
puţin aşa susţin krulienii. 

Vânturache încercă să nu se gândească la împerecherea 
Ţestoaselor Lumii. Nu-i fu însă uşor. 

— Aşadar, continuă zeiţa, vor să lanseze această navă 
spaţială cu doi călători la bord. Va fi încununarea a zeci de ani 


de cercetări. Va fi, de asemenea, un drum extrem de periculos 
pentru cei doi. De aceea, pentru a reduce riscurile, 
Arhiastronomul din Krull s-a înţeles cu Destinul să-i sacrifice doi 
oameni în momentul lansării. În schimb, Destinul a fost de acord 
să-i zâmbească navei spaţiale. Un aranjament bunicel, nu? 

— Şi noi vom fi cei sacrificați? întrebă Vânturache. 

— Da. 

— Credeam că Destinul nu se încurcă cu astfel de 
aranjamente. Credeam că e implacabil, zise Vânturache. 

— În mod normal este. Dar voi doi îi staţi ca nişte ghimpi în 
coaste de la o vreme. A specificat că pe voi doi vă vrea 
sacrificați. V-a ajutat să scăpaţi de pirați. V-a permis să cădeţi în 
năvoadele Circungrădinţei. Destinul ştie să fie un zeu al naibii 
de crud uneori. 

Urmă o pauză. Broasca suspină şi se ascunse sub masă. 

— Dar tu poţi să ne ajuţi? sugeră Doiflori. 

— Mă amuzaţi, spuse Doamna. Am o fire sentimentală. Dacă 
aţi fi jucători, aţi înţelege. Aşa că o vreme am călătorit în mintea 
unei broaşte, iar tu m-ai salvat cu mărinimie, pentru că, ştim cu 
toţii, nimănui nu-i place să vadă cum nişte creaturi jalnice şi 
neajutorate sunt lăsate să moară. 

— Mulţumesc, spuse Vânturache. 

— Destinul este îndreptat cu toate puterile împotriva voastră, 
zise Doamna. Eu nu pot decât să vă dau o şşş... ocazie. O 
singură şi neînsemnată portiţă. Restul depinde de voi. 

Dispăru. 

—Mamă! exclamă Doiflori după o vreme. E prima dată că văd 
o zeiţă în carne şi oase. 

Usa se deschise. Garhartra intră ţinând în fata lui o baghetă. Il 
urmau doi gardieni înarmaţi mai convenţional, cu săbii. 

— Aha, spuse el amabil. Văd că sunteţi gata. 

„Fiţi gata”, spuse o voce în capul lui Vânturache. Sticla pe 
care vrăjitorul o aruncase cu opt ore în urmă atârna în aer, 
încarcerată de magie în propriul ei plan temporal. Dar de-a 
lungul acelor ore, manaua descântecului se scursese încet, până 
când energia magică ce făcea obiectul să se opună puternicului 
câmp de normalitate al Universului nu mai fu suficientă. Când 
acest lucru se întâmplă, Realitatea se restabili în câteva 
microsecunde. Cel mai vizibil efect fu acela că sticla îşi încheie 
traiectoria, spărgându-se de tâmpla Maestrului de Ceremonii şi 


împroşcând gărzile cu cioburi şi vin de meduze. 

Vânturache îl înşfacă pe Doiflori de braţ, îi trase un şut între 
picioare celui mai apropiat gardian şi îl târî pe turistul perplex pe 
coridor. Înainte ca Garhartra să apuce să se prăbuşească la 
podea, paşii lor se îndepărtaseră deja pe dalele de piatră. 

Vânturache dădu colţul şi se trezi pe un pridvor care înconjura 
pe toate cele patru laturi o curte interioară. Aceasta era ocupată 
în cea mai mare parte de un bazin ornamental, în care câteva 
țestoase stăteau la soare printre frunze de nufăr. 

lar în faţa lui Vânturache se aflau doi vrăjitori extrem de 
surprinşi, îmbrăcaţi în robele negru-albastre ale hidrofobilor. 
Unul dintre ei, mai pe fază decât colegul lui, ridicase o mână şi 
rostea deja primele cuvinte ale unui descântec. 

De lângă Vânturache se auzi un mic zgomot. Doiflori scuipase. 
Hidrofobul ţipă şi lăsă mâna jos de parcă fusese înţepat. 

Cel de al doilea nici nu apucă să mişte înainte ca Vânturache 
să sară pe el, luându-l sălbatic la pumni. O lovitură zdravănă, 
trasă cu toată puterea spaimei, îl trimise pe hidrofob peste 
balustradă, drept în bazin, ceea ce produse un efect foarte 
bizar; apa se dădu la o parte, împinsă parcă de un uriaş balon 
invizibil, iar vrăjitorul rămase urlând în mijlocul propriului câmp 
de repulsie. 

Doiflori se uită la el cu mirare până când Vânturache îl smuci 
de umăr, indicându-i un posibil loc de trecere. Se grăbiră să 
coboare, lăsându-l pe hidrofob zvârcolindu-se pe jos şi ţinându- 
se de mâna care îi fusese udată. 

O vreme se auziră nişte strigăte în urma lor, dar o cotiră pe 
un coridor lateral şi în curând o a doua curte interioară puse 
oarecare distanţă între ei şi zvonul urmăritorilor. Până la urmă, 
Vânturache alese o ușă care părea mai sigură, se uită pe după 
ea, găsi încăperea goală, îl trase pe Doiflori înăuntru şi o trânti 
în urma lor. Apoi se rezemă de uşă horcăind oribil. 

— Suntem total pierduţi într-un palat de pe o insulă şi nu 
avem nicio şansă, gâfâi el. Şi ce-i mai rău e că... hei! se 
întrerupse el când aspectul interior al camerei ajunse în fine la 
nervul său optic traumatizat. 

Doiflori era deja cu ochii pe pereţi. 

Ce era atât de ciudat la încăperea aceea era că îngloba tot 
Universul. 


Moartea şedea în grădina Sa, petrecând o bucată de gresie 
peste tăişul coasei. Acesta era oricum atât de ascuţit încât orice 
vânticel care trecea peste el se trezea feliat discret în doi zefiri 
perplecşi, deşi de obicei rar bătea vreun vânticel în grădina 
tăcută a Morţii. Grădina ocupa un platou ferit, care domina 
dimensiunile complexe ale lumii Disc, iar în spatele ei se ridicau, 
reci, neclintiţi, extrem de înalţi şi sumbri, munţii Eternităţii. 

Hârşti! făcea gresia. Moartea fredona un imn funebru, bătând 
ritmul cu talpa Sa osoasă pe piatra acoperită de chiciură. 

Cineva se apropie prin livada întunecată în care creşteau 
merele noptatice, aducând cu sine mirosul dulce-bolnăvicios de 
crini striviţi. Moartea ridică privirea cu iritare şi Se trezi că Se 
uită în nişte ochi negri ca interiorul unei pisici şi plini de stele 
care nu-şi aveau echivalentul în constelaţiile universului real. 

Moartea şi Destinul se priviră în faţă. Moartea rânji - desigur, 
nu avea altă alternativă, fiind făcută numai din oase. şi 
continuă activitatea făcând gresia să cânte ritmic pe lama 
coasei. 

— Am o sarcină pentru tine, zise Destinul. Cuvintele sale 
plutiră spre tăişul implacabil şi se despărţiră în două panglici - 
una de vocale şi una de consoane. 

AM DESTULE SARCINI PENTRU ASTAZI, zise Moartea pe un 
glas greu ca neutroniul, CIUMA ALBĂ FACE RAVAGII ÎN 
PSEUDOPOLIS ŞI TREBUIE SA AJUNG ACOLO CA SA-I SCAP PE 
CETĂŢENI DIN GHEARELE El. AŞA O EPIDEMIE NU S-A MAI 
POMENIT DE O SUTĂ DE ANI. E DE DATORIA MEA SĂ BÂNTUI 
STRĂZILE. 

— Mă refeream la problema micului călător şi a vrăjitorului 
celui netrebnic, spuse Destinul cu blândeţe, aşezându-se lângă 
silueta în robă neagră a Morţii şi uitându-se în jos, la acel 
giuvaer cu multe fațete care era Discul văzut de la acea distanţă 
strategică extradimensională. 

Coasa se opri din cântat. 

— Vor muri peste câteva ore, zise Destinul. E predestinat. 
Moartea se foi, iar gresia îşi începu din nou mişcarea. 

— Credeam că o să te bucuri, spuse Destinul. Moartea ridică 
din umeri, un gest de o deosebită expresivitate la cineva al cărui 
trup are formă de schelet. , 

I-AM URMĂRIT CÂNDVA DIN RĂSPUTERI, E ADEVARAT, zise, 
DAR PÂNĂ LA URMĂ MI-AM DAT SEAMA CĂ MAI DEVREME SAU 


MAI TÂRZIU TOȚI OAMENII MOR. TOTUL MOARE PÂNĂ LA URMĂ. 
POT FI OCOLITĂ, DAR NU EVITATĂ, MI-AM SPUS EU. AŞA CĂ DE 
CE SĂ-MI BAT CAPUL? 

— Nici eu nu pot fi înşelat, se răsti Destinul. 

AŞA SE AUDE, zise Moartea, rânjind în continuare. 

— De-ajuns! strigă Destinul sărind în picioare. Vor muri! Şi 
dispăru într-un val de flăcări albastre. 

Moartea dădu din cap ca pentru Sine şi îşi văzu de treabă. 
După câteva minute, tăişul păru să fie pe gustul Său. Se ridică, 
trecu coasa peste lumânarea grasă şi gălăgioasă care ardea la 
capătul băncii şi din trei mişcări îndemânatice tăie flacăra în trei 
aşchii strălucitoare. Rânji. 

La scurt timp după aceea îşi înşeua armăsarul alb care ocupa 
grajdul din spatele locuinţei Morţii. Animalul îl adulmecă 
prietenos; deşi avea ochii stacojii şi pielea ca o mătase uleioasă, 
era totuşi un cal în carne şi oase şi, într-adevăr, era probabil mai 
bine tratat decât toate animalele de povară de pe Disc. Moartea 
nu era un stăpân rău. Cântărea foarte puţin şi, cu toate că 
adesea revenea din călătoriile sale cu sacii de la oblânc îndesaţi 
până la refuz, aceştia nu cântăreau aproape nimic. 


— Atâtea alte lumi! zise Doiflori. E ceva fantastic! 

Vânturache mormăi ceva şi continuă să cerceteze hoţeşte 
încăperea plină de stele. Doiflori găsi un astrolab complicat, în 
centrul căruia se afla un sistem Mare A'Tuin-Elefant-Disc turnat 
în bronz şi încrustat cu pietre scumpe minuscule. În jurul lui 
gravitau stele şi planete prinse pe nişte fire subţiri de argint. 

— Fantastic! repetă el. Pe pereţii din jur, constelații de perluţe 
fosforescente de crescătorie alcătuiau tapiserii pe un fundal de 
catifea neagră ca smoala, dându-le ocupanților încăperii 
senzaţia că plutesc într-un golf interstelar. Pe şevalete se aflau 
schite de mari dimensiuni ale Marelui A'Tuin, văzut din diverse 
unghiuri ale Circungrădinţei, cu fiecare solz şi crater însemnat 
cu minuţiozitate. Doiflori se uita în jur cu o privire dusă. 

Vânturache era adânc tulburat. Ce-l tulbura cel mai tare erau 
cele două costume care atârnau pe nişte suporturi chiar în 
mijlocul camerei. Le dădu roată suspicios. 

Păreau făcute dintr-o piele fină, albă, prinsă cu chingi şi 
dotată cu tubuleţe de alamă şi alte accesorii neobişnuite şi 
suspecte. Cracii se terminau cu nişte cizme înalte, cu talpa 


groasă, iar mânecile cu nişte mănuşi mari, dar suple. Cele mai 
bizare erau coifurile mari de cupru, în mod evident croite astfel 
încât să se potrivescă pe colanele de la gâtul costumelor. 
Coifurile nu erau pentru protecţie, căci şi o spadă uşoară le-ar fi 
despicat cu uşurinţă, chiar dacă nu lovea direct ferestruica 
aceea ridicolă de sticlă din faţă. Fiecare coif avea în vârf un 
mănunchi de pene albe, care nu contribuia în niciun fel la 
îmbunătăţirea aspectului general. 

Lui Vânturache începea să-i încolţească o oarecare bănuială în 
legătură cu costumele. 

In faţa lor se afla o masă acoperită cu hărţi celeste şi bucăţi 
de pergament având pe ele tot felul de semne. Cei care ar fi 
urmat să poarte costumele, conchise Vânturache, aveau de 
gând să meargă acolo unde niciun om - cu excepţia câte unui 
marinar ghinionist, care oricum nu se punea - nu îndrăznise să 
se aventureze vreodată, iar bănuiala i se transformă într-o 
oribilă presimţire. 

Se întoarse şi-l descoperi pe Doiflori că se uita la el cu o 
expresie speculativă. 

— Să nu..., începu grăbit Vânturache. Doiflori îl ignoră. 

— Zeița a spus că doi bărbaţi vor fi trimişi peste Margine, 
spuse el cu ochii strălucitori, şi îţi aminteşti de trolul Tethis, care 
zicea că ai avea nevoie de un fel de protecţie? Krulienii au 
rezolvat problema. Astea sunt armuri spațiale. 

— Mie nu mi se par aşa spaţioase, spuse grăbit vrăjitorul, 
apucându-l pe turist de o aripă, aşa că vino, n-are sens să mai 
rămânem pe aici... 

— De ce trebuie să te panichezi de fiecare dată? întrebă 
Doiflori. 

— Pentru că toată viaţa mea viitoare mi-a trecut prin fata 
ochilor, şi era extrem de scurtă, şi dacă nu te mişti acum plec 
fără tine, fiindcă presimt că dintr-o clipă în alta o să-mi sugerezi 
să ne punem cos... 

Uşa se deschise. 

In încăpere intrară doi bărbaţi vânjoşi. Purtau doar nişte 
izmene de lână. Unul dintre ei se ştergea energic cu un prosop. 
Amândoi îi salutară pe fugari fără surprindere. 

_ Cel mai înalt se aşeză pe una din băncile din faţa costumelor. 
li făcu un semn lui Vânturache şi spuse: 
—? Ty® yur atl ho sooten gâtrunen? 


Era ciudat, pentru că, deşi Vânturache se considera expert în 
majoritatea limbilor din zonele vestice ale Discului, era pentru 
prima dată când cineva i se adresa în kruliană, iar el nu 
înţelegea o boabă. Ca de altfel nici Doiflori. Dar asta nu-l 
împiedică pe omuleţ să facă un pas înainte, trăgând aer în piept. 

Viteza luminii printr-o aură magică de forţa celei care 
înconjoară Discul este destul de mică, fiind similară cu viteza 
sunetului din universuri mai puţin armonioase. Lumina deţinea 
totuşi recordul de viteză din zonă, mai puţin în astfel de 
momente, când mintea lui Vânturache o întrecea. 

Într-o clipită îşi dădu seama că turistul are de gând să pună la 
încercare marca sa specială de lingvistică, ceea ce însemna că 
avea să vorbească, tare şi răspicat, pe limba lui maternă. 

Cotul lui Vânturache ţâșni, scoțând tot aerul din plămânii lui 
Doiflori. Când  omuleţul ridică ochii îndurerat şi uimit, 
Vânturache îi surprinse privirea, îi scoase din gură o limbă 
imaginară şi i-o reteză cu o pereche imaginară de foarfece. 

Cel de-al doilea chelonaut - căci asta era profesiunea celor 
doi bărbaţi a căror soartă era să călătorească până la Marele 
A'Tuin - ridică ochii de pe masa cu hărţi şi îi urmări nedumerit. 
Fruntea sa eroică se încreţi uşor din cauza efortului de a vorbi. 

—? Hr yu latruin nor u? zise. 

Vânturache zâmbi, încuviinţând din cap şi îl împinse pe turist 
în direcţia vorbitorului. Cu o imensă uşurare, văzu că atenţia 
turistului e captată de un telescop mare de bronz, instalat pe 
masă. 

—! Sooten u! ordonă chelonautul de pe bancă. Vânturache 
dădu din cap, zâmbi, luă unul din coifurile de cupru de pe suport 
şi îl îndesă cu toată puterea pe capul omului. Chelonautul căzu 
grămadă cu un mic geamăt. 

Celălalt apucă să facă, mirat, un singur pas înainte ca Doiflori 
să-l pocnească, inexpert, dar eficient, cu telescopul. Se prăbuşi 
peste colegul lui. 

Vânturache şi  Doiflori schimbară priviri pe deasupra 
măcelului. 

— Fie, se răsti Vânturache, conştient că pierduse un fel de 
concurs, dar fără să-şi dea prea bine seama de ce fel. Nici nu te 
mai deranja să-mi spui. Cineva se aşteaptă ca băieţii ăştia să 
iasă de aici, în costume, peste câteva minute. Probabil că ei ne- 
au luat drept sclavi. Ajută-mă să-i ascund în spatele draperiilor 


şi pe urmă... pe urmă... 

— ... am face mai bine să ne îmbrăcăm, zise Doiflori ridicând 
al doilea coif. 

— Da, zise Vânturache. Ştii, de îndată ce am văzut costumele 
astea am presimțit că voi sfârşi prin a purta unul. Nu mă întreba 
de ce, probabil pentru că era cel mai rău lucru care putea să mi 
se întâmple. 

— Păi tu singur ai spus că nu avem cale de scăpare, zise 
Doiflori cu vocea deodată înăbuşită de jumătatea de sus a 
costumului pe care tocmai şi-o trăgea peste cap. Orice e mai 
bine decât să fii sacrificat. 

— Oricum, de îndată ce prindem ocazia, o ştergem. Să nu-ţi 
faci vreo iluzie. 

Îşi înfundă nervos un braţ în mâneca de la costum şi se pocni 
cu capul de coif. Asta îl făcu să se gândească în fugă că era 
cineva acolo sus care veghea asupra lui. 

— Mulţumesc frumos! zise el amar. 


Chiar la marginea oraşului şi a regatului Krull se afla un mare 
amfiteatru semicircular, în care încăpeau zeci de mii de 
persoane. Arena era doar semicirculară pentru motivul foarte 
elegant că oferea vedere la marea de nori ce fierbea deasupra 
Cascadei, la mare distanţă dedesubt. Toate locurile erau 
ocupate acum, iar mulţimea devenea nerăbdătoare. Se adunase 
să vadă un dublu sacrificiu şi lansarea marii nave spaţiale de 
bronz. Niciunul dintre evenimente nu se materializase încă. 

Arhiastronomul îl convocă pe Maestrul de Lansări. 

— Ei bine? rosti, punând în cele şase litere prăpădite un întreg 
lexicon al furiei şi amenințării. Maestrul de Lansări păli. 

— Nu avem veşti, stăpâne, spuse el, adăugând cu o veselie 
silită: doar că proeminenţa voastră se va bucura să afle că 
Garhartra si-a revenit. 

— Ceea ce s-ar putea să ajungă să regrete, răspunse 
Arhiastronomul. 

— Da, stăpâne. 

— Cât timp mai avem? 

Maestrul de Lansări aruncă o privire spre soarele care se 
ridica cu repeziciune. 

— Treizeci de minute, proeminenţă. După care Krull se va 
îndepărta de coada Marelui A'Tuin şi Preapotentul Voyager va fi 


sortit să plutească în derivă către golful interterraţestos. Totul 
funcţionează deja pe control automat, aşa că... 

— Bine, bine, spuse Arhiastronomul, expediindu-l. Lansarea 
trebuie să meargă înainte. Menţineţi paza în port, fireşte. Când 
cei doi nenorociţi vor fi prinşi, o să îmi rezerv enorma plăcere de 
a-i executa personal. 

— Da, stăpâne. Aăă... 

Arhiastronomul se încruntă. 

— Ce mai ai de spus, omule? 

Controlorul de Lansări înghiţi în sec. | se părea nedrept, el era 
expert în magie practică, nu diplomat, şi tocmai de aceea cineva 
mai deştept avusese grijă ca el să fie cel care transmite vestea. 

— Un monstru a ieşit din mare şi ne atacă navele din port, 
zise. Tocmai a sosit un mesager de acolo. 

— Un monstru mare? întrebă Arhiastronomul. 

— Nu prea mare, deşi se spune că ar fi extraordinar de feroce, 
stăpâne. 

Stăpânitorul regatului Krull şi al Circungrădinţei se gândi o 
clipă, apoi ridică din umeri. 

— Marea e plină de monştri, spuse. Este unul din principalele 
ei atribute. Ocupaţi-vă de el. Şi... Maestre de Lansări? 

— Stăpâne? 

— Dacă mai apar neplăceri, adu-ţi aminte că urmează să fie 
sacrificați doi oameni. S-ar putea ca într-un acces de 
generozitate să le sporesc numărul. 

— Da, stăpâne. Maestrul de Lansări dispăru tiptil, uşurat să 
iasă din raza vizuală a autocratului. 

Preapotentul Voyager, care nu mai semăna deloc cu cochilia 
de bronz brut scoasă din forme cu câteva zile înainte, se 
odihnea în leagănul său, pe vârful unui turn de lemn plasat în 
centrul arenei. În faţa navei, o şină cobora spre Margine, unde 
pe o porţiune de câţiva metri era curbată în sus. 

Defunctul Dactilos Ochi-de-Aur, care proiectase şi rampa de 
lansare şi nava, susţinuse că această ultimă tuşă era necesară 
doar pentru a împiedica nava să se ciocnească de vreo stâncă la 
începutul lungului ei plonjon. Poate că era doar o coincidenţă 
faptul că, datorită acelei mici curburi a şinei, vasul de bronz 
urma să facă un salt ca de somon şi avea să strălucească teatral 
în lumina soarelui înainte de a dispărea în marea de nori. 

O fanfară de trompete aştepta la marginea arenei. Garda de 


onoare a chelonauţilor îşi făcu apariţia, în uralele mulţimii. Apoi 
se iviră cei doi exploratori în costume albe. 

Arhiastronomul realiză instantaneu că ceva nu e în regulă. 
Eroii păşesc întotdeauna într-un anumit fel. Un erou, de 
exemplu, nu se bălăbăne pe picioare, în timp ce unul din 
chelonauti se bălăbănea în mod cert. 

Urletele populaţiei reunite din Krull erau asurzitoare, în timp 
ce chelonauţii şi garda lor traversau arena vastă, trecând printre 
numeroasele altare care fuseseră ridicate pentru ca diverşii 
vrăjitori şi preoţi ai multiplelor secte din Krull să poată asigura 
succesul lansării, Arhiastronomul se încruntă. Când grupul 
ajunsese pe la jumătatea drumului, mintea lui ajunsese şi ea la 
o concluzie. Când chelonauţii se aflau la picioarele scării care 
ducea la navă - şi nu cumva se putea distinge o reţinere 
aproape evidentă din partea lor? — Arhiastronomul era în 
picioare, cuvintele pierzându-i-se în vuietul maselor. Ridică o 
mână cu degetele răşchirate dramatic, în poziţia clasică de 
rostire a descântecelor, şi orice cititor de pe buze care s-ar fi 
aflat în trecere pe acolo, având şi ceva experienţă cu textele 
standard ale magiei, ar fi recunoscut primele cuvinte din 
Blestemul Plutitor al lui Vestcake şi ar fi luat-o prudent la 
sănătoasa. 

Ultimele cuvinte rămaseră însă nerostite. Arhiastronomul se 
întoarse mirat auzind scandalul ce izbucnise în jurul intrării 
boltite a arenei. Gărzile ieşeau din umbra ei în fugă, aruncându- 
şi armele şi pitindu-se după altare, sau săreau peste parapete, 
în tribune. 

Din spatele lor apăru ceva, iar mulţimea din preajma intrării 
abandonă uralele stridente şi începu o luptă hotărâtă, mută, 
pentru a se da la o parte din drum. 

Ceva-ul era un mic morman de alge care avansa încet, dar cu 
un scop implacabil. Una dintre gărzi îşi învinse teama suficient 
cât să i se pună înainte şi să-şi arunce sulița, care ateriza drept 
între buruieni. Mulțimea îl aclamă, dar amuţi în clipa în care 
movila se aruncă înainte şi-l înghiţi pe om cu totul. 

Arhiastronomul anulă cu un gest scurt conturul pe jumătate 
format al vestitului Blestem al lui Vestcake şi rosti repede 
cuvintele uneia din cele mai puternice vrăji pe care le avea în 
repertoriu: Enigma Combustiei Infern(al)e. 

Flăcări octarine i se învălătuceau pe degete, în timp ce el crea 


în aer runa complexă a descântecului şi o trimise, cu vuiet şi cu 
o dâră de fum albăstriu, spre acel Ceva. 

Urmă o explozie mulţumitoare şi un mănunchi de flăcări se 
înălţă pe cerul senin al dimineţii, împrăştiind cenuşă de alge. Un 
nor de fum şi aburi ascunse monstrul timp de câteva minute, iar 
când se risipi movila dispăruse cu totul. 

Pe pavajul de piatră se vedea un cerc carbonizat în jurul 
căruia mai fumegau resturi de alge brune şi spirulină. 

lar în centrul cercului se afla o foarte banală ladă de lemn, 
chiar dacă puţin mai mare decât de obicei. Nu era nici măcar 
pârlită. Cineva din partea mai îndepărtată a arenei începu să 
râdă, dar se potoli brusc când cufărul se ridică pe zeci de... da, 
picioare, că altceva nu puteau fi, şi se întoarse cu faţa spre 
Arhiastronom. Lăzile de lemn, chiar cele mari, nu au în general 
faţă, ca să se întoarcă cu ea spre tine, dar această ladă avea cu 
certitudine una. Arhiastronomul era sigur de acest lucru, după 
cum era oribil de conştient de faptul că această ladă foartă 
banală îşi îngusta, într-un mod imposibil de descris, ochii. 

Porni spre el cu hotărâre. Autocratul se scutură de un fior. 

— Magicienii! urlă el. Unde sunt magicienii mei? 

De jur împrejurul arenei, feţe palide se iviră de după altare şi 
de sub bănci. Unul dintre cei mai îndrăzneţi, văzând expresia de 
pe chipul Arhiastronomului, ridică o mână tremurătoare şi 
încercă un trăsnet grăbit. Acesta fâsâi spre cufăr şi îl lovi, 
producând o cascadă de scântei albe. 

Fu semnalul ca toţi magicienii, descântătorii şi taumaturgii din 
Krull să sară ca la comandă şi, sub ochii îngroziţi ai stăpânului, 
să elibereze disperaţi prima vrajă care le trecu prin minte. 
Farmecele se rotiră şi se încolăciră în aer. 

În curând lada dispăru din nou sub norul tot mai dens de 
particule magice, care se extinse şi o înconjură cu forme 
contorsionate, neliniştitoare. Vrajă după vrajă intra urlând în 
acest ghiveci. Flăcări şi fulgere de toate culorile Cercubeului 
izbucneau orbitoare din obiectul fumegător care ocupa acum 
locul lăzii. 

De la Războiul Magilor nu se mai văzuse atâta magie 
concentrată într-un singur loc. Aerul însuşi tremura şi sclipea. 
Vrăjile ricoşau unele de altele, creând alte vrăji mutante, cu 
viaţă scurtă, dar bizară şi incontrolabila. Dalele de piatră 
apăsate de acea masă vibrantă începură să se umfle şi să 


plesnească. Una din ele se transformă în ceva care mai bine să 
nu fie menţionat şi dispăru într-o dimensiune lugubră. Începură 
să apară şi alte efecte secundare. O ploaie de mici cubuleţe de 
plumb se abătu din mijlocul furtunii magice şi se rostogoli pe 
pavajul care respira greu; forme vrăjitoreşti chicoteau şi făceau 
semne obscene; triunghiuri cu patru laturi şi cercuri cu două 
capete luau fiinţă pentru un moment, înainte de a se dizolva la 
loc în turnul de magie brută dezlănţuită care clocotea pe piatra 
topită şi se răspândea în tot regatul. Nu mai conta că 
majoritatea vrăjitorilor încetaseră să mai rostească descântece 
şi o rupseseră la fugă - ceea ce creaseră ei se hrănea acum din 
curentul de particule magice care este totdeauna mai dens în 
apropiere de Marginea Discului. Pe întreaga insulă Krull, 
activităţile magice curente încetaseră, pentru că toată manaua 
disponibilă din regiune era suptă de norul ce ajunsese deja înalt 
de un sfert de leghe şi se întindea în continuare, luând forme 
care-ţi îngheţau minţile; hidrofobii care zburau în lentilele lor se 
prăbuşiră răcnind în mare, poţiunile magice din fiole se 
transformară în apă murdară, săbiile magice se topiră şi se 
scurseră picătură cu picătură din teci. 

Dar nimic din toate acestea nu putu să împiedice în vreun fel 
lucrul aflat la baza norului să înainteze - strălucind acum ca 
oglinda în intensitatea furtunii magice care-l înconjura - cu 
viteză constantă spre Arhiastronom. 


Vânturache şi Doiflori urmăreau totul îngroziţi, de la adăpostul 
turnului de lansare a Preapotentului Voyager. Garda de onoare 
dispăruse de mult, lăsându-şi armele aruncate în toate părţile. 

— Ei bine, suspină Doiflori într-un târziu. S-a dus şi Bagajul 
meu! 

— Nici vorbă, îi spuse Vânturache. Lemnul de păr înţelept este 
total imun la orice formă de magie. A fost făcut să te urmeze 
oriunde. Şi asta înseamnă că, după ce o să mori şi o să ajungi în 
Rai, vei avea oricând o pereche de ciorapi curaţi la îndemână, 
pe tot parcursul vieţii de apoi. Dar eu nu vreau să mor 
deocamdată, aşa că hai s-o luăm din loc, bine? 

— Încotro? 

Vânturache culese de pe jos o arbaletă şi o mână de săgeți. 

— Oriunde în altă parte, răspunse. 

— Şi Bagajul? 


— N-avea grijă. După ce furtuna va utiliza toate resursele 
disponibile de magie din zonă, se va stinge de la sine. 

De fapt, chiar asta începea să se întâmple. Norul clocotitor 
continua să se ridice, dar acum căpătase un aer inconsistent şi 
inofensiv. Sub ochii lui Doiflori, începu să pâlpâie incert. 

Curând devenise un fel de fantomă palidă. Bagajul se zărea, 
ghemuit printre flăcările invizibile. În jurul lui, pietrele care se 
răceau rapid începuseră să crape şi să se umfle. 

Doiflori îşi chemă Bagajul încetişor. Acesta se opri din 
înaintarea sa imperturbabilă şi păru să ciulească urechea; apoi, 
mişcându-şi zecile de picioruşe pe un traseu complicat, făcu 
stânga-mprejur şi o luă spre Preapotentul Voyager. Vânturache 
îl urmări fără entuziasm. Bagajul avea o natură primitivă, niciun 
pic de creier, o atitudine ucigaşă faţă de tot ce îi ameninţa 
stăpânul şi nici măcar nu era sigur dacă interiorul lui ocupa 
acelaşi cadru spaţio-temporal ca exteriorul. 

— N-are nicio zgârietură, spuse bucuros Doiflori când lada se 
aşeză în faţa lui. Deschise capacul. 

— Bun moment ţi-ai ales să-ţi schimbi lenjeria, îl repezi 
Vânturache. Într-un minut, toţi gardienii şi preoţii ăia o să fie 
înapoi, şi cam supăraţi, omule! 

— Apă! murmură Doiflori. Toată lada e plină de apă! 

Vânturache se uită peste umărul lui. Nici urmă de haine, saci 
cu bani sau altceva din lucrurile lui Doiflori. Toată lada era plină 
de apă. 

Un val se înălţă de nicăieri şi împroşcă peste marginea 
cufărului. Ajunse pe piatră, dar, în loc să se răspândească, 
începu să ia forma unei tălpi. Urmă un al doilea picior, apoi 
partea de jos a unui trup, care se umplea ca o formă invizibilă 
pe măsură ce lada se golea de apă. După o clipă, Tethis, trolul 
de mare, se afla în faţa lor, clipind din ochi. 

— Înţeleg, zise. larăşi voi. Trebuia să-mi închipui. Se uită în 
jur, fără să ţină seama de expresiile lor stupefiate. Stăteam 
lângă coliba mea, privind apusul, când chestia asta a apărut 
vuind din apă şi m-a înghiţit, spuse. Mi s-a părut destul de 
ciudat. Unde ne aflăm? 

— La Krull, spuse Vânturache. Se uită însistent la Bagajul de 
acum închis, care reuşea să afişeze o expresie dispreţuitoare. 
De înghiţit înghiţea oameni destul de des, dar totdeauna, când 
deschideai capacul după aceea, nu găseai înăuntru decât 


lenjeria lui Doiflori. Se repezi şi deschise lada. Înăuntru nu era 
decât lenjeria lui Doiflori. Perfect uscată. 

— Măi, măi, făcu Tethis. Apoi ridică ochii. Hei! zise, nu-i asta 
nava pe care voiau să o trimită peste Margine? Nu-i aşa? Asta 
trebuie să fie! 

O săgeată îi trecu prin piept, stârnind mici vălurele. Tethis nu 
o observă, Vânturache da. Soldaţii începeau să-şi facă apariţia la 
marginea arenei şi câteva capete se iviseră la intrări. 

O a doua săgeată se lovi de turnul din spatele lui Doiflori. De 
la distanţa aceea, săgețile nu aveau prea mare forţă, dar era 
doar o chestiune de timp... 

— Repede, strigă Doiflori. La navă! În ea nu vor îndrăzni să 
tragă! 

— Ştiam că asta o să propui, se văicări Vânturache. Ştiam eu! 

Incercă să dea un şut în Bagaj. Acesta se feri şi ridică 
ameninţător capacul. O suliță căzu de sus şi se înfipse zbârnâind 
în lemnul de lângă urechea vrăjitorului, care dădu un țipăt şi o 
luă în sus pe scări după ceilalţi. 

Săgeţile şuierau în jurul lor pe pasarela îngustă care trecea pe 
spinarea Preapotentului Voyager. Doiflori se afla în frunte, 
ţopăind într-un fel pe care Vânturache îl interpretă drept 
expresia unei prea mari tensiuni nervoase refulate. 

In mijlocul punţii se afla o trapă rotundă de bronz prinsă cu 
clapete de jur împrejur. Trolul şi turistul îngenuncheară, 
făcându-şi de lucru cu ele. 

In inima Preaputernicului Voyager, nisipul picurase timp de 
câteva ore în căuşul unui vas special conceput. Acum vasul era 
plin cu exact cantitatea de nisip necesară pentru a-l răsturna, 
dând peste cap o balanţă echilibrată cu mare grijă. Greutatea de 
pe balanță căzu, trăgând un ac ce bloca un mecanism 
complicat. Un lanț începu să se mişte. Se auzi un zgomot 
metalic... 

— Ce-a fost asta? tresări Vânturache. Privi în jos. 


Grindina de săgeți se oprise. Mulțimea de preoţi şi soldaţi 
stătea neclintită, uitându-se fix la navă. Un omuleţ îngrijorat îşi 
făcu loc printre oameni cu coatele şi începu să răcnească ceva. 

— Ce să fie? întrebă Doiflori, ocupat cu o piuliţă. 

— Mi s-a părut că aud ceva, zise Vânturache. Ascultă, dacă nu 
de dau drumul, îi ameninţăm că stricăm nava. Asta facem, bine? 


— Deh, răspunse Doiflori fără convingere. Se lăsă pe călcâie. 
Asta a fost. Acum ar trebui să se ridice. 

Câţiva bărbaţi musculoşi se grăbeau pe scara care ducea la 
navă. Vânturache îi recunoscu printre ei pe cei doi chelonauti. 
Erau înarmaţi cu săbii. 

— Eu... începu el. 

Nava se zgâlţâi. Apoi, cu infinită încetineală, începu să 
alunece în jos pe şine. 

În acel moment de groază totală, Vânturache văzu că Doiflori 
şi trolul reuşiseră să ridice trapa. O scară metalică ducea spre 
cabina de dedesubt. Trolul dispăru. 

„Trebuie să coborâm”, şopti Vânturache. Doiflori îl privi cu un 
zâmbet ciudat, nebunesc pe chip. 

— Stele, spuse turistul. Alte lumi. Tot cerul ăla plin de lumi 
noi. Locuri pe care nimeni nu le va vedea vreodată. In afară de 
mine. Cobori prin trapă. 

— Eşti total dement, spuse Vânturache răguşit, încercând să- 
şi păstreze echilibrul în timp ce nava prindea viteză. Se întoarse 
cât să-l vadă pe unul din chelonauţi cum încearcă să acopere 
dintr-un salt distanţa dintre navă şi turnul de lansare, aterizează 
pe suprafaţa curbă a navei, se luptă să-şi găsească un punct de 
sprijin, nu reuşeşte şi cade în gol cu un țipăt. 

Voyager-ul înainta acum destul de repede. Vânturache vedea 
pe după capul lui Doiflori până la marea de nori scăldată în 
soare şi la imposibilul Cercubeu care plutea ademenitor, dincolo 
de ea, chemându-i pe proşti să se aventureze în depărtări... 

Vedea şi un grup de oameni care se căţărau disperaţi pe 
partea de jos a rampei de lansare şi se chinuiau să aşeze un 
buştean mare de-a curmezişul şinelor, într-o încercare disperată 
de-a face nava să deraieze înainte de a o pierde dincolo de 
Margine. Roţile loviră buşteanul, dar singurele efecte fură că 
nava se clătină, Doiflori se desprinse de scară şi căzu în cabină, 
iar trapa căzu cu un zgomot urmat de sunetul oribil al câtorva 
clapete greu de manipulat care se închideau peste ea. 
Vânturache se aruncă pe burtă şi începu să tragă de ele, 
scâncind. 

Marea de nori era acum mult mai aproape. Perimetrul stâncos 
al arenei, unde se afla Marginea însăşi, era înfiorător de 
aproape. 

Vânturache se ridică. Îi rămăsese un sigur lucru de făcut şi îl 


făcu: se panică total chiar în momentul în care nava ajunse pe 
porţiunea ascendentă a şinei şi o parcurse lucind în soare ca un 
somon, până ajunse pe cer şi dincolo de Margine. 

După câteva clipe, un tropăit de picioruşe anunţă că Bagajul 
părăsise şi el Marginea, zvâcnind puternic din gambe, şi se 
prăbuşea în Univers. 


SFÂRŞIT 


Vânturache se trezi şi se scutură de un fior. Era mort de frig. 

Deci asta e, îşi spuse. Când mori, mergi într-un loc rece, 
umed, îngheţat şi plin de ceaţă. Hadesul, unde spiritele îndoliate 
ale Morților, cu lumânările lor minuscule licărind în căuşul 
palmelor, mărşăluiesc de-a pururi de-a lungul mlaştinilor 
sumbre... 

Totuşi Hadesul n-ar trebui să fie chiar aşa de incomod. lar el 
se simţea extrem de incomod. O creangă noduroasă i se înfigea 
în spate dureros, ramuri mai tinere îi tăiau braţele şi picioarele 
şi, judecând după cum îşi simţea capul, şi acesta fusese recent 
lovit cu ceva. Dacă aici era Hades, era iadul curat - stai o clipă... 

Copac. Se concentră asupra cuvântului care tocmai îi zburase 
din minte, deși ţiuitul din urechi şi luminile care-i jucau în faţa 
ochilor nu lăsau prea multe speranţe pentru o astfel de 
realizare. Copac. Ceva de lemn. Da, asta era. Cu ramuri şi lăstari 
şi alte de-astea. Şi cu Vânturache, care atârna în el. Copac. Ud 
leoarcă. Nor alb şi rece de jur împrejur. Şi dedesubt. Asta chiar 
că era ciudat. 

Era în viaţă şi plin de vânătăi într-un mic arbust cu spini care 
creştea dintr-o crăpătură a unei stânci ieşite din peretele alb de 
spumă al Cascadei. Când înţelese, fu ca o lovitură rece de 
ciocan în moalele capului. Se scutură. Copacul scârţâi 
prevestitor. 

Ceva albastru trecu pe lângă el cu repeziciune, se cufundă în 
apele care cădeau cu tunet, se întoarse şi poposi pe o ramură 
de lângă capul lui Vânturache. Era o pasăre micuță, cu un smoc 
de pene albastre-verzui. Inghiţi peştişorul argintiu pe care îl 
prinsese din Cascadă şi se uită curioasă la vrăjitor. 

Vânturache îşi dădu seama că în jur erau multe păsări de 
acelaşi fel. Planau, săreau şi plonjau cu uşurinţă prin cascadă, şi 
de cele mai multe ori sporeau risipa de stropi a căderii de apă 
când îşi înşfăcau prada, şi-aşa sortită pieirii. Câteva şedeau 
chiar în copacul lui. Aveau irizaţii, ca nişte bijuterii. Vânturache 
era fermecat. 

De fapt, era primul om care vedea pescăruşii mărginaşi, 
micile creaturi care îşi creaseră acest mod de viaţă unic chiar şi 
pentru Disc. Cu multă vreme înainte ca regatul Krull să 
construiască Circungrădinţă, pescăruşii mărginaşi dezvoltaseră 
propria lor metodă de a patrula pe marginea lumii pentru a-şi 


asigura existenta. 

Vânturache nu părea să-i deranjeze. Avu o scurtă, dar 
dezolantă viziune despre cum îşi va petrece restul vieţii în acel 
copac, hrănindu-se cu păsări crude şi cu peştii pe care reuşea 
să-i prindă în cădere. 

Copacul se clătină zdravăn. Vânturache scânci când se trezi 
că alunecă în jos, dar reuşi să apuce o altă creangă. Doar că, 
mai devreme sau mai târziu, avea să adoarmă... 

Avu însă loc o subtilă schimbare de decor. Cerul căpătă o 
tentă vag purpurie. O siluetă înaltă, cu mantie neagră, stătea în 
aer lângă copac. În mână ţinea o coasă. Faţa îi era ascunsă sub 
o glugă. 

AM VENIT SĂ TE IAU, spuse gura invizibilă, pe un ton grav ca 
bătaia inimii unei balene. 

Trunchiul copacului scârțâi din nou, în semn de protest, şi o 
pietricică ricoşă de coiful lui Vânturache, după ce una din 
rădăcini cedă, desprinzându-se de stâncă. 

Moartea venea întotdeauna personal să culeagă sufletele 
vrăjitorilor. 

— Şi de ce anume o să mor? întrebă Vânturache. 

Silueta neagră ezită. 

POFTIM? zise. 

— Păi, nu mi-am rupt nimic, nu m-am înecat, de ce anume o 
să mor? Moartea nu poate să te omoare, pur şi simplu; trebuie 
să existe un motiv, explică Vânturache. Spre marea lui mirare, 
nu se mai simţea înfricoşat. Pentru prima dată în viaţa lui, nu-i 
era teamă. Păcat că experienţa nu promitea să dureze prea 
mult. 

Moartea păru să fi ajuns la o concluzie. 

Al PUTEA SĂ MORI DE FRICĂ, intonă gluga. Vocea avea încă 
acel sunet de cimitir, dar în ea se strecurase şi un uşor tremolo 
de nesiguranţă. 

— Nu ţine, spuse Vânturache infatuat. f 

NU E NEVOIE DE NICIUN MOTIV, zise Moartea, POT SA TE 
OMOR ŞI GATA. 

— Ei, nu poţi face una ca asta! Ar fi o crimă! 

Silueta drapată oftă şi îşi trase gluga. In locul capului rânjit al 
Morţii, la care se aştepta Vânturache, se trezi că priveşte chipul 
unui soi de demon, palid, uşor transparent şi destul de îngrijorat. 

— Nu prea mă pricep, nu? zise el cu mâhnire. 


— Nu eşti Moartea, nu-i aşa!? Cine eşti? strigă Vânturache. 

— Scrofuloza. 

— Scrofuloza ? 

— Moartea n-a putut să vină, zise demonul, nefericit. E o 
epidemie mare la Pseudopolis. A trebuit să se ducă să bântuie 
pe străzi. Aşa că m-a trimis pe mine. 

— Nimeni nu moare de scrofuloza! Am şi eu drepturile mele. 
Sunt vrăjitor! 

— Bine, bine. Uite ce e, asta urma să fie şansa carierei mele, 
zise Scrofuloza. De ce să nu privim lucrurile altfel: dacă te 
lovesc cu coasa, vei fi la fel de mort ca şi cum te-ar fi lovit 
Moartea însăşi. Cine o să mai ştie? 

— Eul 

— Ba nici tu. Tu o să fii mort, explică, pe un ton logic, 
Scrofuloza. 

— Cară-te, zise Vânturache. 

— Foarte bine, zise demonul, cântărindu-şi coasa, dar de ce 
nu încerci să te pui în locul meu? Pentru mine înseamnă foarte 
mult, în timp ce tu trebuie să recunoşti că nu ai aşa o viaţă 
grozavă. Reîncarnarea nu poate fi decât o îmbunătăţire... ha? 

Duse mâna la gură, văzând că Vânturache îndreptase spre el 
un deget tremurător. 

— Reîncarnarea! rosti el cu interes. Deci e adevărat ce spun 
misticii! 

— Eu n-am zis nimic, spuse Scrofuloza iritată. Mi-a scăpat. 
Aşadar - ai de gând să mori de bunăvoie sau nu? 

— Nu, răspunse Vânturache. 

— Cum pofteşti, zise demonul. Ridică coasa, care şuieră 
destul de profesional, dar Vânturache nu mai era acolo. Era de 
fapt cu câţiva metri mai jos, pentru că ramura alesese tocmai 
acel moment pentru a ceda, trimiţându-l mai departe în 
călătoria sa întreruptă către golful interstelar. 

— Intoarce-te! strigă demonul. 

Vânturache nu răspunse. Stătea cu burta-n jos în curentul de 
aer, uitându-se la norii care se subţiau. Şi care dispărură. 

Dedesubt, întregul Univers sclipea la Vânturache. Era Marele 
A'Tuin, masiv şi plin de cratere. Era micuța lună a Discului. Era o 
strălucire îndepărtată care nu putea fi decât Preapotentul 
Voyager. Şi erau toate stelele alea, semănând foarte bine cu un 
praf de diamant presărat pe o catifea neagră, stelele care-i 


ademeneau şi până la urmă îi aduceau la ele pe cei mai 
îndrăzneţi... 

Întreaga Creaţie îl aştepta pe Vânturache să cadă în ea. 

Ceea ce şi făcu. 

Nu părea să aibă altă variantă. 


SFÂRŞIT 


Titluri de Terry Pratchett din seria 


„LUMEA DISC” 


CULOAREA MAGIEI 
LUMINA FANTASTICĂ 
MAGIE DE AMBELE SEXE 
MORT 

COPILUL MINUNE 
STRANII SURATE 
PIRAMIDE 

GĂRZI! GĂRZI! 

ERIC 

IMAGINI MIȘCĂTOARE 
OMUL CU COASA 

PRIN CELE STRĂNĂTĂȚI 
ZEI MARUNȚI 


LORDS AND LADIES 
MEN AT ARMS 

SOUL MUSIC 
INTERESTING TIMES 
MASKERADE 

FEET OF CLAY 
HOGFATHER 

JINGO 

THE LAST CONTINENT 
CARPE JUGULUM