George R.R. Martin — Regii nisipurilor

george r.r. 


marlin 


regii nisipurilor 


| A: > 
= o SE 

T -P < 
` : ; | 


Premiile HUGO, LOCUS ŞI NEBULA 


George R.R. Martin 
Regii nisipurilor 


Traducere din limba engleză 
LAURA BOCANCIOS, ANTUZA GENESCU, 
CĂTĂLIN TENIŢĂ, ION DORU BRANA 


George R.R. Martin s-a născut în 1948 la New Jersey şi a 
absolvit jurnalismul cu summa cum laude la Northwestern 
University, Illinois. În anii '70 a scris o serie de nuvele, printre 
care şi Regii nisipurilor (1979), pentru care i-au fost 
decernate premiile Hugo şi Nebula, apoi a continuat cu 
romane SF, fantasy şi horror. În anii '80 a fost producător şi 
scenarist de televiziune, editor al seriei Twilight Zone la CBS 
Television şi producător al filmului Beauty and the Beast. 
Nuvela sa Zburătorii nopții (Editura Nemira, 2010) a fost 
adaptată pentru ecran în filmul omonim. În 1996, Martin a 
început să scrie seria fantasy Cântec de gheață şi foc. 
Alcătuită din şapte romane, dintre care patru au şi fost 
publicate (Urzea/a tronurilor, 1996 - Editura Nemira, 2007; 
Incleştarea regilor, 1999 - Editura Nemira, 2008; /ureşul 
săbiilor, 2000 - Editura Nemira, 2009, şi Festinul Ciorilor, 
2005 - Editura Nemira, 2009), iar trei se află încă în stadiul de 
proiect (A Dance with Dragons, The Winds of Winter şi A 
Dream of Spring). Saga Cântec de gheață şi foc este 
considerată o capodoperă a genului, alături de trilogia 
Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien, fiind până în prezent 
tradusă în optsprezece limbi, cu peste 2 200 000 de 
exemplare vândute numai în Statele Unite. Drepturile 
cinematografice au fost achiziţionate de HBO, primul sezon al 
serialului fiind programat să înceapă în 2011. Primul volum al 
seriei, Urzeala tronurilor, a obţinut Premiul Locus în 1997, a 
fost finalist al premiilor Nebula şi World Fantasy, iar nuvela 
Sângele dragonului, care face parte din roman, a obţinut 
Premiul Hugo în 1997. Romanul înc/eștarea regilor a câştigat 
de asemenea Premiul Locus în 1999 şi a fost finalist al 
Premiului Nebula, în timp ce /ureșul săbiilor a primit premiile 
Locus şi Geffen în 2001, respectiv 2002, fiind şi finalist al 
premiilor Hugo şi Nebula. 


CALEA CRUCII ŞI A DRAGONULUI 


Traducere din limba engleză 
CATALIN TENIŢA 


— Erezie, îmi spuse el. Apele sălcii ale bazinului tremurară 
Uşor. 

— Alta? am întrebat eu. Sunt atât de multe în zilele 
noastre. 

Seniorul meu Comandant se arătă nemulţumit de acest 
comentariu. Îşi schimbă poziţia cu greutate, trimițând 
vălurele în tot bazinul. Unul se sparse de margine şi o pânză 
de apă se scurse pe dalele camerei de primire. Incălţările 
mele erau din nou ude. Am acceptat asta filosofic. Incălţasem 
cele mai proaste ghete, conştient fiind că picioarele ude erau 
una dintre consecinţele inevitabile când răspundeam la 
convocarea lui Torgathon Nine-Klariis Tun, bătrân al neamului 
ka-Thane şi de asemenea arhiepiscop de Vess, Cel Mai 
Înţelept Părinte al Celor Patru Jurăminte, Mare Inchizitor al 
Ordinului Militant al Cavalerilor lui Isus Cristos şi consilier al 
Sfinţiei Sale, papa Daryn al XXI-lea al Noii Rome. 

— De-ar fi atâtea erezii câte stele pe cer, una singură n-ar 
fi mai puţin periculoasă, rosti solemn arhiepiscopul. În calitate 
de Cavaleri ai lui Cristos este menirea noastră să luptăm cu 
fiecare dintre ele. Şi trebuie să adaug că această nouă erezie 
este deosebit de ticăloasă. 

— Da, Seniore Comandant, am răspuns. N-am vrut să o iau 
în derâdere. Îmi cer iertare. Misiunea pe Finnegan a fost 
solicitantă. Am sperat să vă cer să mă învoiţi de la îndatoririle 
mele pentru o vreme. Am nevoie de odihnă, de timp pentru 
meditaţie şi refacere. 

— Odihnă? 

Arhiepiscopul se mişcă iarăşi în bazin. Cea mai uşoară 
schimbare de poziţie a imensului său corp era de ajuns ca să 
arunce pe podea o nouă pânză de apă. Ochii săi negri, lipsiţi 
de pupile, clipiră spre mine. 


— Nu, părinte, mă tem că asta iese din discuţie. Calitățile şi 
experienţa dumitale sunt vitale pentru această nouă misiune. 

Apoi tonul său de bas păru să se mai domolească întru 
câtva. 

— N-am avut timp să parcurg raportul dumitale despre 
Finnegan, spuse. Cum ti-au mers treburile? 

— Rău, i-am zis, dar totuşi cred că vom triumfa în cele din 
urmă. Biserica este puternică pe Finnegan. Când încercările 
noastre de reconciliere au fost refuzate, am pus câteva 
stindarde în mâini potrivite. Şi am izbutit să închidem ziarul şi 
celelalte facilităţi mass-media ale ereticilor. De asemenea, 
amicii noştri au avut grijă ca acţiunile legale ale ereticilor să 
nu ducă la niciun rezultat. 

— Asta nu-i rău, spuse arhiepiscopul. Ai câştigat o victorie 
considerabilă în numele Domnului. 

— Au fost revolte, Seniorul meu Comandant, am spus eu. 
Mai mult de o sută de eretici au fost ucişi. Şi doisprezece din 
oamenii mei. Mă tem că vor fi şi alte acte de violenţă până se 
va rezolva problema cu adevărat. Preoţii noştri sunt atacați 
dacă îndrăznesc să intre în oraşul în care erezia a prins 
rădăcini. Conducătorii ereticilor îşi riscă viaţa dacă părăsesc 
acel oraş. Am sperat să evit această duşmănie, această 
vărsare de sânge. 

— Lăudabil, însă nerealist, spuse arhiepiscopul Torgathon. 

Clipi din nou în direcţia mea, iar eu mi-am amintit că 
printre membrii rasei sale asta reprezenta un semn de iritare. 

— Sângele martirilor, continuă el, trebuie uneori vărsat, la 
fel ca şi sângele ereticilor. Ce contează dacă o fiinţă îşi pierde 
viaţa, atât timp cât sufletul îi este mântuit? 

— Într-adevăr, am recunoscut. 

În ciuda iritării sale, Torgathon ar mai fi vorbit încă o oră 
dacă i s-ar fi dat ocazia. Această perspectivă mă demoraliza. 
Camera de primire nu era proiectată să fie confortabilă 
pentru oameni, iar eu nu voiam să rămân mai mult decât era 
necesar. Zidurile erau jilave şi mucegăite, aerul zăpuşitor, 
umed şi îmbibat de mirosul de unt rânced caracteristic rasei 
ka-Thane. Gulerul preoţesc îmi irita gâtul, asudam pe 
dedesubtul sutanei, picioarele îmi erau complet ude, iar 


stomacul începea să mi se agite. Am împins discuţia către 
problema curentă. 

— Seniorul meu Comandant, spuneţi că această nouă 
erezie se răspândeşte neobişnuit de repede? 

— Aşa este, zise el. 

— Unde a început? 

— Pe Arion, o lume la trei săptămâni distanţă de Vess. O 
lume populată doar de oameni. Nu pot înţelege de ce voi, 
oamenii, sunteţi atât de uşor de corupt. Odată ce un ka- 
Thane a descoperit credinţa, tare greu o va mai abandona. 

— Acest lucru este bine ştiut, am spus eu politicos. 


N-am menţionat că numărul ka-Thanilor care descoperă 
credinţa este insignifiant de mic. Erau o rasă lentă, greoaie, şi 
cei mai mulţi din nenumăratele lor milioane n-au manifestat 
interes în învăţarea altor căi decât cea proprie, ori în urmarea 
altui crez decât străvechea lor religie. Torgathon era o 
anomalie. Fusese printre primii convertiți în urmă cu aproape 
două secole, când papa Vidas L hotărâse că şi non-umanii pot 
servi în cler. Date fiind durata sa de viaţă şi certitudinea de 
fier a credinţei sale, nu este de mirare că Torgathon a ajuns 
atât de departe, în ciuda faptului că mai puţin de o mie de 
membri ai rasei sale l-au urmat pe calea Bisericii. Şi îi mai 
rămăsese cel puţin un secol de viaţă. Fără îndoială că într-o zi 
avea să fie cardinalul Torgathon Tun, numai să strivească 
destule erezii. Aşa sunt vremurile. 

— Avem puţină influenţă pe Arion, spuse arhiepiscopul. 
Braţele i se mişcau în timp ce vorbea, patru ciomege masive, 
din carne verde-cenuşie ce învolburau apa, iar cilii de un alb 
murdar din jurul orificiului său respirator tremurau la fiecare 
cuvânt. Câţiva preoţi, câteva biserici, nişte credincioşi, dar 
fără putere adevărată. Ereticii deja ne depăşesc pe această 
lume. Mă bizui pe intelectul şi iscusinţa ta. Transformă 
această calamitate într-o ocazie favorabilă nouă. Această 
erezie este atât de palpabilă încât îi poţi dovedi netemeinicia 
cu uşurinţă. Poate că unii dintre cei amăgiţi se vor întoarce pe 
calea cea dreaptă. 


— Cu siguranţă, am zis eu. Şi natura acestei erezii? Ce 
trebuie să dovedesc? 

Este un semn trist al propriei mele credinţe suferinde să 
adaug că nu-mi păsa cu adevărat. Avusesem de-a face cu 
mulţi eretici. Crezurile şi întrebările lor îmi reverberau în cap 
şi-mi tulburau visele noaptea. Cum pot să fiu sigur de propria 
mea credinţă? Tocmai acel edict care îi permisese accesul lui 
Torgathon în cler determinase o jumătate de duzină de lumi 
să-l renege pe episcopul Noii Rome, iar cei care au urmat 
această cale ar găsi o erezie deosebit de urâtă în 
extraterestrul masiv gol (cu excepţia gulerului preoţesc, ud), 
ce plutea în faţa mea şi ţinea autoritatea Bisericii în cele 
patru mâini mari, membranate, ale sale. Creştinismul este 
cea mai mare religie a oamenilor, însă aceasta nu înseamnă 
nimic. Non-creştinii ne depăşesc cu cinci la unul şi există mai 
mult de şapte sute de secte creştine, unele aproape la fel de 
mari ca Unica Biserică Catolică Adevărată Interstelară a 
Pământului şi a Celor O Mie de Lumi. Chiar şi Daryn al XXI-lea, 
aşa puternic cum e, nu-i decât unul dintre cei şapte care 
ridică pretenţii la titlul de papă. Credinţa mea a fost odată 
puternică, însă am trăit prea mult printre eretici şi 
necredincioşi. lar acum nici măcar rugăciunile nu-mi mai 
alungă îndoielile. Aşa că n-am simţit oroare - doar un brusc 
interes intelectual - când arhiepiscopul mi-a comunicat 
natura ereziei de pe Arion. 

— Au făcut un sfânt, îmi zise el, din luda Iscariotul. 


Ca senior în corpul Cavalerilor Inchizitori comand propria 
mea navă spaţială, căreia îmi place să-i spun Adevărul lui 
Cristos. Înainte să-mi fi fost repartizată, se numea Sfântul 
Toma, după apostol, însă nu mi s-a părut că un sfânt notoriu 
pentru îndoielile sale este un patron potrivit pentru o navă 
menită să lupte împotriva ereziei. 

Nu am nicio îndatorire la bordul Adevărului, care este 
deservit de şase fraţi şi surori din Ordinul Sfântului Christofor 
Călătorul şi condus de o femeie tânără pe care am angajat-o 
de pe o navă comercială. Prin urmare, am putut să folosesc în 
întregime cele trei săptămâni de călătorie de pe Vess pe 


Arion ca să studiez Biblia eretică, un exemplar care îmi fusese 
dat de asistentul cu probleme administrative al 
arhiepiscopului. Era o carte groasă, grea şi frumoasă, 
îmbrăcată în piele neagră, cu paginile ei decorate cu foiţă de 
aur şi multe ilustraţii interioare splendide, pline de culoare şi 
intensificare holografică. O lucrătură remarcabilă, în mod cert 
creată de cineva care iubea aproape uitata arta a cărţilor. 
Picturile reproduse înăuntru - originalele, am descoperit, se 
găseau pe pereţii Casei Sfântului luda de pe Arion - erau 
opere de maestru, chiar dacă blasfemice, la fel de bune ca 
lucrările lui Tammerwens şi Rohallidays ce dau frumuseţe 
Marii Catedrale a Sfântului loan din Noua Romă. 

În interiorul cărţii se afla un anunţ ce indica faptul că 
fusese aprobată de Lukyan Judasson, Primul Invăţat al 
Ordinului Sfântului luda Iscariotul. 

Era numită Calea Crucii şi a Dragonului. 

Am parcurs-o în vreme ce Adevărul lui Cristos luneca 
printre stele, la început luând notițe ca să înţeleg mai bine 
erezia pe care trebuia să o înfrunt, apoi absorbit de 
stranietatea şi grotescul poveştii pe care o spunea. Cuvintele 
lucrării aveau pasiune, putere şi poezie. 

Aşa am întâlnit pentru prima dată izbitoarea personalitate 
a Sfântului luda Iscariotul, o fiinţă omenească complicată, 
ambițioasă şi, una peste alta, extraordinară. 

S-a născut dintr-o desfrânată în fabulosul, străvechiul oraş- 
stat al Babilonului în aceeaşi zi în care Mesia se năştea în 
Bethlehem şi şi-a petrecut copilăria în mahalale şi mocirlă, 
vânzându-şi propriul trup când era nevoit să o facă, fiind 
codoş când a crescut mai mare. Ca tânăr a început să facă 
experimente în artele întunecate şi înainte să împlinească 
douăzeci de ani era un necromant priceput. Acela a fost 
momentul în care a devenit luda Îmblânzitorul-Dragonului, 
primul şi singurul bărbat ce a supus voinţei sale cele mai 
feroce creaturi ale lui Dumnezeu, marile reptile de foc 
înaripate de pe Bătrânul Pământ. Cartea prezenta o minunată 
pictură a lui luda într-o cavernă largă, rece, ochii îi sunt flăcări 
în timp ce mânuieşte un bici incandescent ca să ţină în frâu 
un imens dragon verde-auriu. Sub braţ duce un coş din 


împletitură, capacul îi este un pic întredeschis, iar capetele 
micuţe, solzoase, a trei pui de dragon se iţesc dinăuntru. Un 
al patrulea pui de dragon se târăşte pe mâneca lui. Acesta 
este primul capitol al vieţii sale. 


În al doilea este luda Cuceritorul, luda Regele-Dragon, luda 
al Babilonului, Marele Uzurpator. Călare pe cel mai mare 
dintre dragonii săi, cu o coroană de fier pe cap şi o sabie în 
mână, a făcut din Babilon capitala celui mai mare imperiu pe 
care l-a cunoscut Bătrânul Pământ, un teritoriu întins din 
Spania până în India. Cârmuia de pe un tron în formă de 
dragon aflat în mijlocul Grădinilor Suspendate, grădini ce 
fuseseră construite din ordinul său, şi acolo s-a aflat când l-a 
judecat pe Isus din Nazareth, profetul certăreţ care fusese 
târât în faţa sa legat şi sângerând. luda nu era un om 
răbdător, l-a făcut pe Cristos să sângereze şi mai mult înainte 
să isprăvească cu El. lar când Isus n-a vrut să-i răspundă la 
întrebări, luda - dispreţuitor - l-a aruncat înapoi în stradă, 
însă mai întâi a pus gărzile să-l reteze picioarele. 

— Vindecătorule, vindecă-te singur. 

Apoi veni Căinţa, viziunea din acea noapte, şi luda a 
renunţat la coroana, la artele întunecate şi la averi ca să-l 
urmeze pe omul pe care îl schilodise. Dispreţuit şi batjocorit 
de cei pe care îi tiranizase, luda a devenit Picioarele Domnului 
şi timp de un an l-a purtat în spinare pe Isus până în colţurile 
îndepărtate ale regatului pe care odată îl cârmuise. Când în 
sfârşit Isus s-a vindecat singur, luda a mers alături de el, şi 
începând de atunci a fost prietenul de credinţă şi sfătuitorul 
lui Isus, primul şi cel mai de seamă dintre Cei Doisprezece. În 
cele din urmă, Isus i-a dat lui luda harul limbilor, a rechemat 
şi a sanctificat dragonii pe care luda îi izgonise şi şi-a trimis 
discipolul într-o misiune solitară dincolo de ocean, „ca să 
răspândeşti Cuvântul Meu acolo unde eu nu pot merge.“ 


Şi a venit o vreme când soarele s-a întunecat la amiază şi 
pământul s-a cutremurat, iar luda şi-a întors dragonul cu aripi 
obosite şi a zburat înapoi peste mările furtunoase, însă când a 


ajuns în cetatea lerusalimului, l-a găsit pe Cristos mort pe 
cruce. 

În acel moment, credinţa i s-a clătinat, iar în următoarele 
trei zile Marea Mânie a lui luda a fost ca o furtună pentru 
lumea străveche. Dragonii săi au dărâmat Templul din 
lerusalim, au alungat oamenii din oraş şi au distrus marile 
lăcaşuri ale puterii din Roma şi Babilon. lar când luda i-a găsit 
pe ceilalţi dintre Cei Doisprezece şi-a întrebat şi a aflat cum 
cel numit Simon-zis-Petru îl trădase pe Domnul de trei ori, l-a 
strangulat pe Petru cu propriile mâini şi a dat leşul hrană 
dragonilor. Apoi a trimis acei dragoni să aprindă focuri în 
toată lumea, ruguri funerare pentru Isus din Nazareth. 

lar când Isus s-a ridicat a treia zi, luda a plâns, însă 
lacrimile sale n-au putut stinge mânia lui Cristos, căci prin 
acea mânie trădase toate învăţăturile Lui. 

Aşa că Isus a chemat înapoi dragonii, iar ei au venit. Şi 
pretutindeni focurile s-au stins. Apoi din pântecul lor l-a scos 
pe Petru şi l-a făcut la loc şi i-a dat stăpânire asupra Bisericii. 

Apoi dragonii aceia au murit, şi aşa s-a întâmplat cu 
dragonii de pretutindeni, căci ei erau pecetea vie a puterii şi 
înţelepciunii lui luda Iscariotul, care păcătuise grav. lar El i-a 
luat lui luda harul limbilor şi putinţa de a vindeca, pe care tot 
El i le dăduse, ba chiar şi lumina ochilor, căci luda se 
comportase ca un orb. (Există o pictură reuşită în care orbul 
luda plânge pe trupurile dragonilor săi.) Şi El i-a zis lui luda că 
veacuri întregi urma să fie amintit doar ca Trădătorul şi că 
lumea avea să-i blesteme numele şi tot ce a fost şi a făcut 
aveau să fie uitate. 


Apoi însă, pentru că luda îl iubise cu adevărat, Cristos i-a 
dat drept răsplată o viaţă foarte lungă, în timpul căreia să 
poată călători, să se gândească la păcatele lui, să capete 
iertarea şi abia apoi să moară. 

Şi acesta era ultimul capitol al vieţii lui luda Iscariotul, şi, 
într-adevăr, era un capitol foarte lung. O dată rege-dragon, o 
dată tovarăş al lui Cristos, acum el a devenit doar un orb 
rătăcitor, proscris şi fără prieteni, rătăcind pe toate drumurile 
reci ale Pământului, trăind chiar şi după ce toate oraşele şi 


oamenii, şi lucrurile pe care le cunoscuse muriseră. Petru, 
primul papă şi duşmanul său veşnic, a răspândit în toată 
lumea povestea cum că luda îl vânduse pe Christos pentru 
treizeci de arginţi, încât luda n-a mai îndrăznit nici măcar să- 
şi folosească numele adevărat. Pentru o vreme şi-a zis Jidovul 
Rătăcitor, iar după aceea a folosit multe alte nume. A trăit 
mai mult de o mie de ani şi a fost predicator, vraci şi iubitor 
de animale şi a fost vânat şi persecutat când Biserica pe care 
o întemeiase Petru a devenit înfumurată şi coruptă. Dar a 
avut mult timp şi până la urmă a găsit înţelepciune şi înţeles, 
iar într-un sfârşit Isus a venit la el pe patul de moarte, multă 
vreme amânată, şi s-au împăcat şi luda a plâns încă o dată. Şi 
înainte să moară, Christos i-a promis că va permite câtorva 
oameni să-şi amintească cine şi ce fusese luda şi odată cu 
trecerea veacurilor adevărul se va răspândi până când 
minciuna lui Petru va fi izgonită şi uitată. 

Aşa a fost viaţa Sfântului luda Iscariotul, după cum era 
relatată în Calea Crucii şi a Dragonului. Învățăturile sale se 
găseau tot acolo, precum şi evangheliile apocrife ce se 
presupunea că fuseseră scrise de el. 

Când am terminat volumul, i l-am împrumutat lui Arla-k- 
Bau, căpitanul Adevărului lui Cristos. Arla era o femeie sfrijită, 
pragmatică, fără o credinţă anume, însă eu îi preţuiam 
părerea. Ceilalţi membri ai echipajului, bunii fraţi şi surori ai 
Ordinului Sfântului Christofor, ar fi fost doar ecourile ororii 
religioase a arhiepiscopului. 

— Interesantă, spuse Arla când îmi înapoie cartea. 

— Atâta tot? am chicotit eu. 

Ea ridică din umeri. 

— E o poveste frumoasă. Şi mai uşor de citit decât Biblia 
voastră, Damien. În acelaşi timp mai dramatică. 

— Adevărat, am recunoscut eu. Însă e absurdă. O 
amestecătură nemaipomenită de dogmă, scrieri aprocrife, 
mitologie şi superstiție. Distractivă, da, cu siguranţă. 
Imaginaţi-vă, chiar îndrăzneață. Însă ridicolă, nu crezi? Cum 
poţi accepta dragonii? Un Cristos fără picioare? Petru refăcut 
după ce fusese devorat de patru monştri? 

Rânjetul Ariei era plin de sarcasm. 


— Este oare mai prostesc decât transformarea apei în vin, 
mersul lui Cristos pe valuri sau omul ce trăia în burta unui 
peşte? 

Lui Arla-k-Bau îi plăcea să mă tachineze. Fusese mare 
scandal când alesesem o necredincioasă în funcţia de 
căpitan, însă era foarte bună în meseria ei şi îmi plăcea 
compania ei, căci îmi ţinea gândirea ascuţită. Avea o minte 
bună şi eu preţuiam asta mai mult decât supunerea oarbă. 
Poate că ăsta era un păcat al meu. 

— Există o diferenţă, am spus eu. 

— Oare? ripostă ea. 

Ochii ei au văzut prin măştile mele. 

— Ah, Damien, recunoaşte. Ţi-a plăcut cartea. 

Mi-am dres glasul. 

— Mi-a captat interesul, am înştiinţat-o eu. Trebuia să mă 
justific. Ştii, genul de chestii cu care am de-a face de obicei: 
plictisitoare şi minuscule deviaţiuni doctrinare, subterfugii 
obscure în probleme teologice care fuseseră într-un fel 
exagerate, neruşinate manevre politice menite să înscăuneze 
vreun episcop planetar ambițios ca papă sau să stoarcă vreo 
concesie sau alta de la Noua Romă sau Vess. Războiul nu are 
sfârşit, însă bătăliile sunt stupide şi murdare. Mă epuizează, 
spiritual, emoţional, psihic. După fiecare mă simt secătuit şi 
vinovat. 

Am lovit cu degetul coperta din piele a cărţii. 

— Asta este diferită. Erezia trebuie strivită, bineînţeles, însă 
recunosc că sunt nerăbdător să-l întâlnesc pe acest Lukyan 
Judasson. 

— Şi lucrările de artă sunt încântătoare, spuse Arla, 
frunzărind paginile Că;; Crucii şi a Dragonului şi oprindu-se să 
studieze o planşă care-ţi sărea în ochi în mod deosebit: era 
luda plângând deasupra dragonilor săi, cred. Am zâmbit 
văzând că o afectase la fel de mult ca şi pe mine. Apoi m-am 
încruntat. 

Aceasta a fost prima bănuială în legătură cu dificultăţile ce 
le aveam de întâmpinat. 


Şi aşa a sosit Adevărul lui Cristos în oraşul de porțelan 
Ammadon de pe lumea Arion, locul unde Ordinul Sfântului 
luda Iscariotul îşi avea Casa. 

Arion era o lume plăcută, blândă, locuită de trei secole. 
Populaţia ei era sub nouă milioane, Ammadon, singurul oraş 
adevărat, fiind căminul a două dintre ele. Nivelul tehnologic 
era mediu-înalt, asigurat însă în cea mai mare parte din 
importuri. Arion avea puţină industrie şi nu era o lume 
inovativă, poate doar din punct de vedere artistic. Artele erau 
destul de importante aici, înfloritoare şi vitale. Libertatea 
religiei era un principiu fundamental, însă Arion nu era o lume 
religioasă, iar majoritatea oamenilor trăiau cu devotament 
vieţi laice. Cea mai populară religie era estetismul, care cu 
greu putea fi considerată o religie. Mai existau şi taoişti 
ericanişti, creştini adevăraţi de rit vechi şi Copii ai Visătorului, 
plus o duzină de secte minore. 

Şi, în sfârşit, erau cele nouă biserici ale Unicei Credinţe 
Catolice Adevărate interstelare. Fuseseră douăsprezece. 
Celelalte erau acum lăcaşuri ale credinţei cu cea mai rapidă 
răspândire pe Arion - Ordinul Sfântului luda Iscariotul, care 
mai avea şi o duzină de biserici recent construite cu fonduri 
proprii. 

Episcopul de Arion era un bărbat întunecat, sever, cu părul 
negru, tuns scurt. N-a fost deloc fericit să mă vadă. 

— Damien Har Veris! exclamă cu uimire când l-am vizitat la 
reşedinţa sa. Am auzit de dumneata, bineînţeles, însă n-am 
crezut niciodată că am să te întâlnesc sau că am să te 
găzduiesc. Numărul nostru este mic aici. 

— Şi scade şi mai mult, am spus, lucru care îl preocupă pe 
Seniorul meu Comandant, arhiepiscopul Torgathon. Aparent 
mai mult decât pe dumneavoastră, Excelenţă, de vreme ce n- 
aţi găsit de cuviinţă să raportați activitatea acestei secte de 
adoratori ai lui luda. 

Păru un pic furios la auzul mustrării, însă se calmă rapid. 
Chiar şi un episcop se poate teme de un Cavaler Inchizitor. 

— Suntem îngrijorați, bineînţeles, zise el. Facem tot ce 
putem ca să combatem erezia. Dacă ai sfaturi ce ne pot 
ajuta, aş fi fericit să le ascult. 


— Sunt Inchizitor al Ordinului Militant al Cavalerilor lui Isus 
Cristos, am spus tăios. Nu dau sfaturi, Excelenţă. Acţionez, 
pentru asta am fost trimis pe Arion. Şi asta am să fac. Acum, 
spuneţi-mi ce ştiţi despre această erezie şi despre acest Prim 
învăţat, Lukyan Judasson. 

— Bineînţeles, părinte Damien, începu episcopul, şi îi făcu 
semn unui slujitor să ne aducă o tavă cu vin şi brânză, apoi 
porni să rezume scurta, dar exploziva istorie a cultului lui 
luda. 

L-am ascultat, lustruindu-mi unghiile de reverul stacojiu al 
hainei mele, până când vopseaua neagră licări strălucitor, 
întrerupându-l din când în când cu câte o întrebare. Înainte să 
fi ajuns la jumătate, am hotărât să-l vizitez personal pe 
Lukyan. Mi se părea cel mai bun mod de a acţiona. 

În plus, voisem să o fac încă de la început. 


Aparenţele erau foarte importante pe Arion, am dedus eu, 
şi am socotit necesar să-l impresionez pe Lukyan cu 
personalitatea şi rangul meu. Am ales cele mai bune încălțări 
ale mele, cizme lucioase, manufacturate din piele moale, 
neagră, care nu văzuseră niciodată interiorul camerei de 
primire a lui Torgathon, şi un costum sever, negru, cu revere 
de culoarea roşului intens de Burgundia şi guler tare. La gâtul 
meu se afla un splendid crucifix din aur pur, acul de guler era 
o sabie aurie, pecetea Cavalerilor Inchizitori. Fratele Denis îmi 
pictă unghiile cu grijă, făcându-le negre ca abanosul, îmi 
întunecă ochii la fel de bine şi folosi o pudră albă, de calitate, 
pentru ten. Când m-am uitat în oglindă, m-am speriat chiar şi 
pe mine. Am zâmbit, însă scurt. Asta strica tot efectul. 

M-am îndreptat pe jos spre Casa Sfântului luda Iscariotul. 
Străzile  Ammadonului erau largi, spaţioase şi aurite, 
delimitate de arbori stacojii numiţi şoapta-vântului, ale căror 
ramuri lungi, plecate, par să şoptească secrete brizei uşoare. 
Sora Judith veni cu mine. Era o femeie mică, uscăţivă, chiar în 
salopeta-sutană a Ordinului Sfântului Christofor. Faţa îi era 
blândă şi umilă, ochii mari, tineri şi inocenți. O găsesc 
folositoare. Până acum a ucis patru oameni care încercaseră 
să mă atace. 


Până şi Casa fusese construită recent. Solitară şi 
grandioasă, se ridica în mijlocul grădinilor cu flori mici şi 
strălucitoare şi mări de iarbă aurie; grădinile erau 
împrejmuite de un zid înalt. Picturi murale acopereau atât 
zidul exterior din jurul proprietăţii, cât şi faţada clădirii. Am 
recunoscut câteva din Ca/ea Crucii şi a Dragonului, şi am 
zăbovit puţin ca să le admir, înainte să păşesc prin intrarea 
principală. Nimeni n-a încercat să mă oprească. Nu erau 
gărzi, nici măcar un portar. În interiorul proprietăţii, bărbaţi şi 
femei rătăceau alene printre flori sau stăteau pe băncile de 
sub arborii de lemn-argintiu şi şoapta-vântului. 

Eu şi sora Judith ne-am oprit, apoi ne-am îndreptat direct 
către clădirea propriu-zisă. 

Tocmai începusem să urcăm treptele, când un bărbat 
apăru din interior şi rămase pe loc, aşteptându-ne în pragul 
uşii. Era blond şi gras, cu o barbă lungă şi ţepoasă care 
încadra un zâmbet uşor. Purta o robă ce-i ajungea până la 
glezne, era încălţat în sandale, iar roba era ornată cu dragoni, 
dragoni ce purtau silueta unui om ţinând în mână o cruce. 

Când am ajuns la treptele de sus, el s-a plecat în faţa mea. 

— Părinte Damien Har Veris din Corpul Cavalerilor 
Inchizitori, spuse şi zâmbetul i se lărgi. Te salut în numele lui 
Isus şi al Sfântului luda. Sunt Lukyan. 

Mi-am notat în minte să descopăr care dintre oamenii 
episcopului furniza informaţii Cultului lui luda, însă calmul nu 
mă părăsi. Eram Cavaler Inchizitor de mult, mult timp. 

— Părinte Lukyan Mo, am spus acceptându-i mâna. Am 
întrebări pentru dumneata. 

N-am zâmbit. 

El o făcu. 

— M-am gândit eu, spuse. 


Biroul lui Lukyan era spaţios, dar spartan. Adesea ereticii 
au o simplitate pe care oficianţii adevăratei Biserici par s-o fi 
pierdut. Cu toate acestea, îşi permise un răsfăţ. Dominând 
peretele din spatele pupitrului consolă, se afla tabloul de care 
deja mă îndrăgostisem: orbul luda plângând deasupra 
dragonilor săi. 


Lukyan se aşeză greoi şi îmi făcu semn să stau pe alt 
scaun. O lăsasem pe sora Judith în anticameră. 

— Prefer să stau în picioare, părinte Lukyan, am spus, 
ştiind că asta îmi dădea un avantaj. 

— Numai Lukyan, zise el. Sau Luke, dacă preferi. Nu prea 
folosim ierarhia aici. 

— Sunteţi părintele Lukyan Mo, născut pe Arion, educat la 
seminarul de pe Cathaday şi fost preot al Unicei Biserici 
Catolice Adevărate Interstelare a Pământului şi a Celor O Mie 
de Lumi, am spus. Am să mă adresez în conformitate cu 
rangul dumitale, părinte. Mă aştept să procedaţi la fel. Ne-am 
înţeles? 

— Oh, da, răspunse el amiabil. 

— Sunt împuternicit să vă privez de dreptul de a îndeplini 
sfintele taine, să ordon să fiţi evitat şi excomunicat pentru 
această erezie pe care o propovăduiţi. Pe anumite lumi aş fi 
putut chiar să vă hotărăsc moartea. 

— Dar nu pe Arion, spuse Lukyan repede. Suntem foarte 
toleranţi aici. În plus, vă depăşim ca număr. A zâmbit. Cât 
despre restul, ei bine, nu prea mai îndeplinesc tainele sfinte, 
ştiţi, de ani întregi. Acum sunt Prim Învăţat. Profesor, 
gânditor. Le arăt altora calea, îi ajut să afle credinţa. 
Excomunică-mă dacă asta te face fericit, părinte Damien. 
Fericirea este ceea ce căutăm cu toţii. 

— Ai renunţat la credinţă, părinte Lukyan, am zis, punându- 
mi exemplarul din Ca/ea Crucii şi a Dragonului pe masă. Văd 
însă că ai găsit una nouă, am continuat zâmbind, dar glacial, 
ameninţător, batjocoritor. Un crez mai ridicol decât orice am 
întâlnit până acum. Presupun că ai să-mi spui că ai vorbit cu 
Domnul, că el ţi-a încredinţat această nouă revelaţie ca să 
poţi curăța bunul nume, cam aşa e, al Sacrului luda? 

Acum zâmbetul lui Lukyan era realmente foarte larg. Ridică 
cartea şi-mi zise radios: 

— Oh, nu. Nu, eu am născocit totul. 

Asta m-a blocat. 

— Ce? 

— Am ticluit totul, zise el ridicând cartea mândru. M-am 
inspirat din mai multe surse, bineînţeles, dar în cea mai mare 


parte mă gândesc la Ca/ea Crucii şi a Dragonului ca la propria 
mea operă. Este destul de bună, nu crezi? Evident, n-aş fi 
putut să-mi pun numele pe ea, chiar aşa mândru cum sunt de 
această lucrare, însă am inclus aprobarea mea. Este cel mai 
îndrăzneţ lucru pe care l-am putut face. 

Am rămas fără grai doar pentru o clipă, după care am făcut 
o grimasă: 

— Mă uimiţi, am admis. Mă aşteptam să găsesc un nebun 
ingenios, vreun sărman cu duhul ce se autoamăgeşte şi 
rămâne neclintit în credinţa lui că a vorbit cu Dumnezeu. Am 
avut de-a face cu astfel de fanatici înainte. Dar în schimb 
găsesc un cinic vesel care a inventat o religie pentru propriul 
câştig. Cred că-i prefer pe fanatici. Dumneata nu eşti nici 
măcar vrednic de dispreţ, părinte Lukyan. Ai să arzi veşnic în 
iad. 

— Mă îndoiesc, spuse Lukyan, însă mă înţelegi greşit, 
părinte Damien. Nu sunt cinic şi nici nu scot profit de pe urma 
dragului meu Sfânt luda. La drept vorbind, am trăit mai 
confortabil ca preot al Bisericii dumitale. Fac asta pentru că 
este vocaţia mea. 

M-am aşezat pe scaun. 

— Mă zăpăciţi, explicaţi-vă. 

— Acum am să-ţi spun adevărul, zise el. O zise straniu, 
aproape ca o tânguire. 

— Sunt un mincinos, adăugă. 

— Vrei să mă încurci cu paradoxuri de copii, am sărit. 

— Nu, nu, zâmbi el. Un Mincinos. Cu majusculă. Este o 
organizaţie, părinte Damien. O religie, s-ar putea spune. O 
credinţă mare şi puternică. lar eu sunt cea mai mică parte a 
ei. 

— Nu cunosc o astfel de Biserică, am spus eu. 

— Oh, nu, nu cunoşti. Este secretă. Trebuie să fie. Poţi să 
înţelegi asta, nu? Oamenilor nu le place să fie minţiţi. 

— Nici mie nu-mi place să fiu minţit, am zis. 

Lukyan păru rănit. 

— i-am spus că ăsta va fi un adevăr, nu-i aşa? Când un 
Mincinos zice asta, poţi să-l crezi. Altfel cum am avea 
încredere unul în altul? 


— Sunteţi mulţi? am întrebat. 

Am început să mă gândesc că până la urmă Lukyan era un 
nebun, la fel de fanatic ca orice eretic, însă într-un fel mai 
complex. Asta era o erezie în interiorul alteia, însă îmi 
cunoşteam datoria, să găsesc adevărul şi să pun lucrurile la 
locul lor. 

— Mulţi, zise Lukyan zâmbind. Ai fi surprins, părinte 
Damien, realmente ai fi. Dar sunt unele lucruri de care nu 
îndrăznesc să-ţi vorbesc. 

— Vorbeşte-mi despre ce îndrăzneşti, atunci. 

— Cu plăcere, spuse Lukyan Judasson. Noi, Mincinoşii, ca 
toate celelalte religii, avem câteva adevăruri în care nu 
putem decât să credem. Credinţa este întotdeauna necesară. 
Există anumite lucruri ce nu pot fi dovedite. Credem că viaţa 
merită să fie trăită. Acesta este un articol de credinţă. Scopul 
vieţii este să trăieşti, să te opui morţii, poate să înfrunţi 
entropia. 

— Continuă, am spus, interesat în pofida voinţei mele. 

— Mai credem că fericirea este un bun, ceva ce trebuie 
căutat. 

— Nici Biserica nu se opune fericirii, am spus sec. 

— Mă îndoiesc, zise el. Dar să nu divagăm. Indiferent care 
este poziţia Bisericii în legătură cu fericirea, ea predică 
credinţa în viaţa de apoi, într-o fiinţă supremă şi într-un cod 
moral complex. 

— Adevărat. 

— Noi, Mincinoşii, nu credem în viaţa de apoi, nici în 
Dumnezeu. Vedem Universul aşa cum este, părinte Damien, 
şi aceste adevăruri goale sunt crude. Noi, cei care credem în 
viaţă şi o preţuim, vom muri. După aceea nu va mai fi nimic, 
vidul etern, întuneric, nonexistenţă. În viaţa noastră nu e 
niciun scop, nicio poezie, niciun înţeles. Nici morţile noastre 
nu au aceste însuşiri. După ce murim, universul nu-şi mai 
aminteşte de noi, iar în scurt timp este ca şi când n-am 
existat niciodată. Lumile şi universul nostru nu vor rămâne 
mult după noi. În cele din urmă, entropia va consuma totul şi 
eforturile noastre firave nu pot amâna acest final îngrozitor. 


Ca şi cum noi n-am fi existat niciodată. Ca şi cum n-am fi 
contat. Universul însuşi este condamnat, trecător, nepăsător. 

Am alunecat înapoi în scaunul meu şi un fior îmi trecu prin 
corp în timp ce ascultam bietele cuvinte întunecate ale lui 
Lukyan. M-am trezit atingându-mi crucifixul. 

— O filosofie deprimantă, am spus, şi în acelaşi timp una 
falsă. Am avut şi eu această viziune teribilă. Cred că toţi o 
avem, la un moment dat. Dar nu-i aşa, părinte. Credinţa mă 
susţine împotriva acestui nihilism. Este pavăza împotriva 
disperării. 

— Oh, ştiu asta, părinte. Cavalerul meu lInchizitor, zise 
Lukyan. Şi sunt bucuros că ai înţeles atât de bine. Aproape că 
eşti unul de-ai noştri. 

M-am încruntat. 

— Ai atins miezul problemei, continuă Lukyan. Adevărurile, 
marile adevăruri - şi în egală măsură majoritatea celor mici - 
sunt de nesuportat pentru cei mai mulţi oameni. Ne găsim 
pavăza în credinţă. Credinţa mea, credinţa ta, credinţa oricui. 
Nu contează, atâta vreme cât credem, credem realmente şi 
cu adevărat, indiferent la ce minciună aderăm. Îşi atinse 
marginile neregulate ale bărbii sale blonde, bogate. Ştii, 
minciunile noastre ne-au spus întotdeauna că cei credincioşi 
sunt fericiţi. Ei pot să creadă în Cristos, sau în Buddha, sau în 
Erika Stormjones, în reîncarnare sau imoralitate, sau natură, 
în puterea dragostei sau în platforma unei facţiuni politice, 
însă totul se reduce la acelaşi lucru. Ei cred. Sunt fericiţi. Cei 
care văd adevărul disperă şi se sinucid. Adevărurile sunt atât 
de vaste, credinţele atât de mici, atât de nesubstanţiale, atât 
de înţesate cu greşeli şi contradicții încât vedem pe lângă ele 
sau prin ele, iar apoi simţim apăsarea întunericului şi nu mai 
putem fi fericiţi. 

Nu sunt un om încet. De atunci am ştiut unde bătea Lukyan 
Judasson. 

— Mincinoşii voştri inventează credinţe. 

El zâmbi. 

— De tot soiul. Nu doar religii. Gândeşte-te la asta. Noi ştim 
ce instrument crud este adevărul. Frumuseţea este infinit 
preferabilă adevărului. Noi inventăm frumuseţe. Credinţe, 


mişcări politice, idealuri înalte, încrederea în dragoste şi 
prietenie. Toate acestea sunt minciuni. Noi spunem aceste 
minciuni, şi altele, nenumărate altele. Noi perfecţionăm 
istoria, mitul, religia, făcându-le pe fiecare mai frumoase, mai 
bune, mai uşor de crezut. Minciunile noastre nu-s perfecte, 
bineînţeles, adevărurile sunt prea mari. Dar poate că într-o zi 
vom găsi o minciună mare pe care s-o poată folosi întreaga 
umanitate. Până atunci, o mie de minciuni mici vor face asta. 

— Nu prea îi am la suflet pe Mincinoşii voştri, atunci, am 
spus cu o fervoare rece, liniştită. Întreaga mea viaţă a fost o 
căutare a adevărului. 

— Părinte Damien Har Veris, Cavaler Inchizitor, te cunosc 
prea bine, zise Lukyan indulgent. Tu însuţi eşti un Mincinos. 
Faci o treabă bună. Navighezi de pe o lume pe alta, şi distrugi 
pe fiecare, pe cei nerozi, pe rebeli, pe căutătorii care ar 
dărâma edificiul vastei minciuni pe care o slujeşti. 

— Dacă minciuna mea este atât de admirabilă, am zis, 
atunci de ce ai abandonat-o? 

— O religie trebuie să se potrivească culturii şi societăţii ei, 
să lucreze cu ele, nu împotriva lor. Dacă există conflict, 
contradicţie, atunci minciuna este sfărâmată şi credinţa 
şovăie. Biserica dumitale este bună pentru alte lumi, părinte, 
dar nu şi pentru Arion. Viaţa este prea blândă aici şi credinţa 
dumitale este rigidă. Aici iubim frumuseţea şi credinţa 
dumitale oferă prea puţin. Aşa că am îmbunătăţit-o. Am 
studiat această lume mult timp. Îi cunoaştem profilul 
psihologic. Sfântul luda prosperă aici. Oferă dramă, culoare şi 
multă frumuseţe - estetica este admirabilă. Este o tragedie 
cu sfârşit fericit. Şi Arion moare după astfel de poveşti. lar 
dragonii sunt o tuşă frumoasă. Cred că şi propria voastră 
Biserică ar trebui să găsească o cale de a folosi dragonii. Sunt 
creaturi minunate. 

— Mitice, am spus. 

— Câtuşi de puţin. Ridică-ţi privirea, spuse el şi-mi rânji în 
faţă. Inţelegi, realmente, totul se reduce la credinţă. Poţi să 
ştii cu adevărat ce s-a întâmplat în urmă cu trei mii de ani? 
Dumneata ai un luda, eu un altul. Amândoi avem cărţi. E a 
dumitale adevărată? Chiar crezi asta? Abia am fost admis în 


primul cerc al Ordinului Mincinoşilor, aşa că nu ştiu toate 
secretele, însă ştiu că suntem foarte vechi, nu m-ar surprinde 
să aflu că evangheliile au fost scrise de bărbaţi foarte 
asemănători mie. Poate că n-a existat niciodată un luda. Sau 
un Isus. 

— Am credinţa că nu este aşa, am zis. 

— Sunt o sută de oameni în clădirea asta care au o 
profundă şi foarte adevărată credinţă în Sfântul luda şi în 
Calea Crucii şi a Dragonului, spuse Lukyan. Credinţa este un 
lucru foarte bun. Ştii că rata sinuciderilor de pe Arion a scăzut 
cu aproape o treime de când a fost înfiinţat Ordinul Sfântului 
luda? 

Imi amintesc că m-am ridicat foarte încet de pe scaun. 

— Eşti la fel de fanatic ca orice eretic pe care l-am întâlnit 
vreodată, Lukyan Judasson, i-am zis. Mi-e milă de tine pentru 
că ţi-ai pierdut credinţa. 

Lukyan se ridică odată cu mine. 

— Să-ţi fie milă de tine, Damien Har Veris, spuse. Eu am 
găsit o nouă credinţă şi o nouă cauză, şi sunt un om fericit. 
Tu, dragul meu prieten, eşti chinuit şi nefericit. 

— Asta-i o minciună! mi-e teamă că am ţipat. 

— Vino cu mine, zise Lukyan. 

Atinse un lambriu din perete şi marea pictură a lui luda 
plângând deasupra dragonilor săi culisă scoțând la iveală o 
scară ce conducea în subteran. 

— Urmează-mă, spuse el. 

In pivniţă se găsea o cadă mare, din sticlă, plină cu un fluid 
verde-pal, iar în el plutea o creatură foarte asemănătoare cu 
un embrion străvechi, îmbătrânit şi infantil în acelaşi timp, 
gol, cu capul uriaş şi un corp mititel, atrofiat. Tuburi porneau 
din braţele, picioarele şi organele sale genitale, conectându-l 
la o maşinărie care îl ţinea în viaţă. 

Când Lukyan aprinse lumina, el deschise ochii. Erau mari şi 
întunecaţi şi păreau că-mi cercetează sufletul. 

— Acesta este colegul meu, spuse Lukyan, bătând într-unul 
dintre pereţii căzii, Jon Cruce de Azur, un Mincinos al celui de- 
al patrulea cerc. 

— Şi un telepat, am spus cu o certitudine îngreţoşată. 


Condusesem pogromuri împotriva altor telepaţi, cei mai 
mulţi copii, pe alte lumi. Biserica te învaţă că puterile psionice 
sunt o capcană a Satanei. Ele nu sunt menţionate în Biblie. 

— Jon te-a citit din momentul în care ai pătruns în curte, 
spuse Lukyan, şi m-a avertizat. Doar câţiva dintre noi ştiu 
despre prezenţa lui. Ne ajută să minţim mult mai eficient. Ştie 
când credinţa este adevărată şi când este simulată. Am un 
implant în craniu. Jon poate vorbi cu mine oricând. El este cel 
care m-a recrutat iniţial pentru Mincinoşi. A ştiut că 
religiozitatea mea este nesinceră. A simţit profunzimile 
disperării mele. 

Apoi creatura din rezervor vorbi, vocea ei metalică venind 
dintr-un difuzor de la baza maşinii care o hrănea. 

— Şi le simt şi pe ale tale, Damien Har Veris, preot gol. 
Inchizitorule, ai pus prea multe întrebări. Eşti bolnav în suflet 
şi obosit, şi nu mai crezi. Alătură-te nouă, Damien. Eşti un 
Mincinos de mult, mult timp. 

Un moment am ezitat, privind adânc în sinele meu, 
întrebându-mă care era lucrul în care credeam. Am căutat în 
credinţa mea focul ce mă susţinuse cândva, certitudinea în 
învăţăturile Bisericii, prezenţa lui Cristos în mine. N-am găsit 
niciunul dintre aceste lucruri, nimic. Eram gol pe dinăuntru, 
pustiit, plin doar de îndoieli şi de durere, însă tocmai când 
eram pe cale să-i răspund lui Jon Cruce de Azur şi 
zâmbitorului Lukyan, am găsit altceva în care credeam, ceva 
în care crezusem dintotdeauna. 

Adevărul. 

Credeam în Adevăr, chiar dacă rănea. 

— E pierdut pentru noi, spuse telepatul cu numele 
batjocorit al Crucii. 

Zâmbetul lui Lukyan se ofili. 

— Oh, adevărat? Am sperat că vei fi unul de-ai noştri, 
Damien. Erai pregătit. 

Dintr-odată mi se făcu frică şi m-am gândit să urc în goană 
scările până la sora Judith. Lukyan îmi spusese foarte multe, 
iar eu îl refuzasem. 

Telepatul îmi simţi teama. 


— Nouă nu ne poți face niciun rău, Damien. Mergi în pace. 
Lukyan nu ţi-a spus nimic. 

Lukyan se încruntă. 

— Ba i-am spus multe, Jon, zise el. 

— Da, însă poate el să se încreadă în cuvintele unui 
Mincinos ca tine? 

Gura mică, lipsită de formă, a creaturii se strâmbă într-un 
zâmbet, ochii săi mari se închiseră, iar Judasson oftă şi mă 
conduse pe scări către suprafaţă. 


Au trecut ani până mi-am dat seama că Jon Cruce de Azur 
era acela care minţea şi victima minciunii sale era Lukyan. Le 
puteam face rău şi le-am făcut. 

Şi a fost aproape simplu. Episcopul avea prieteni în guvern 
şi în presă. Cu nişte bani plasați în locuri potrivite mi-am făcut 
singur nişte prieteni. Apoi le-am vorbit despre telepatul Cruce 
de Azur din pivniţă, acuzându-l că-şi folosise puterile psionice 
ca să pervertească minţile adepților lui Lukyan. Prietenii mei 
au fost foarte receptivi la aceste acuzaţii. Gardienii au 
întreprins un raid, l-au luat pe telepatul Cruce de Azur în 
custodie, iar mai târziu l-au judecat. Bineînţeles, era inocent. 
Acuzaţiile mele erau un nonsens; telepaţii umani pot citi în 
minţile din imediata lor apropiere, rareori mai mult, dar sunt 
rari şi temuţi, iar Cruce de Azur era îndeajuns de hidos ca să 
pot face cu uşurinţă din el o victimă a superstiţiei. Până la 
urmă a fost achitat şi a părăsit Ammadonul şi poate chiar 
Arionul, îndreptându-se spre regiuni neştiute. 

Insă nu avusesem niciodată intenţia să fie condamnat. 
Punerea sub acuzare era suficientă. Incepură să apară fisuri 
în minciuna pe care el şi Lukyan o clădiseră. Credinţa vine cu 
greu, dar e uşor de pierdut, şi cea mai mică îndoială poate 
eroda chiar şi cea mai solidă temelie a ei. Episcopul şi cu 
mine am lucrat împreună semănând alte îndoieli. N-a fost aşa 
de uşor cum s-ar putea crede. Mincinoşii îşi făcuseră munca 
bine. Ammadon, asemenea majorităţii oraşelor civilizate, 
avea un fond public de cunoştinţe, un sistem informatic care 
lega şcolile, universităţile şi bibliotecile făcând disponibilă 
înţelepciunea însumată oricui avea nevoie de ea. 


Când am verificat însă, am descoperit că istoria Romei şi 
cea a Babilonului fuseseră schimbate subtil şi că existau trei 
portrete ale lui luda lIscariotul - unul al trădătorului, unul al 
sfântului şi unul al cuceritorului/regelui Babilonului. Numele 
său era menţionat în legătură cu Grădinile Suspendate şi mai 
era acolo şi o înregistrare despre un aşa-zis Codex Judas. Şi, 
în conformitate cu Biblioteca din Ammadon, dragonii 
dispăruseră de pe Bătrânul Pământ în jurul epocii lui Cristos. 

Până la urmă am curăţat aceste minciuni, le-am şters din 
memoria calculatoarelor, chiar dacă a trebuit să cităm 
autorităţile de pe o jumătate de duzină de lumi non-creştine 
înainte ca bibliotecarii să priceapă că diferenţele erau ceva 
mai mult decât o chestiune de opţiune religioasă. 

Apoi însă, Ordinul Sfântul luda s-a spulberat la fel de 
exploziv cum începuse. Lukyan Judasson a devenit posac şi 
furios şi cel puţin jumătate din bisericile lui au fost închise. 

Bineînţeles, erezia n-a încetat complet niciodată. Există 
întotdeauna unii care cred indiferent ce se întâmplă. Şi astfel, 
până şi în zilele acestea, Ca/ea Crucii şi a Dragonului este 
citită pe Arion, în oraşul de porțelan Ammadon, în mijlocul 
murmurului arborilor de şoapta-vânturilor. 


Arla-k-Bau şi Adevărul lui Cristos m-au dus înapoi pe Vess 
la un an de la plecare, iar arhiepiscopul Torgathon mi-a oferit 
în sfârşit odihna pe care o solicitasem înainte de a mă trimite 
să înfrunt alte erezii. Aşa că eu am avut victoria mea, Biserica 
a continuat ca mai înainte, iar Ordinul Sfântului luda Iscariotul 
a fost înfrânt. Telepatul Jon Cruce de Azur se înşelase, am 
gândit atunci. Subestimase puterea unui Cavaler Inchizitor. 

Mai târziu, totuşi mi-am amintit cuvintele lui. 

Nouă nu ne poți face niciun rău, Damien. 

Nouă? 

Ordinului Sfântului luda sau Mincinoşilor? 

M-a minţit deliberat, cred, ştiind că voi merge până la capăt 
şi că voi distruge Calea Crucii şi a Dragonului, ştiind şi că nu îi 
voi putea atinge pe Mincinoşi, că nici măcar n-am să 
îndrăznesc să pomenesc de ei. Cum aş fi putut? Cine m-ar fi 
crezut? O imensă conspirație interstelară la fel de veche ca şi 


istoria? Miroase a paranoia de la o poştă, şi nu aveam absolut 
nicio dovadă. 

Telepatul minţise în beneficiul lui Lukyan, ca acesta să mă 
lase să plec. Acum sunt sigur de asta. Cruce de Azur riscase 
mult ca să mă prindă în cursă. Eşuând, a hotărât să-l sacrifice 
pe Lukyan Judasson şi minciuna lui - simpli pioni într-un joc 
mai mare. 

Aşa că am plecat, purtând în mine ştiinţa că eram lipsit de 
credinţă, însă asta pentru că aveam o credinţă oarbă în 
adevăr. Un adevăr pe care nu-l mai puteam afla în Biserica 
mea. 

Am devenit sigur de asta în anul meu de odihnă, pe care l- 
am petrecut citind şi studiind pe Vess, Cathaday şi Lumea 
Celiei. În cele din urmă, m-am întors în camera de primire a 
arhiepiscopului şi am stat iarăşi în faţa lui Torgathon Nine- 
Klariis Tun, încălţat cu cea mai proastă pereche de ghete pe 
care o aveam. 

— Seniorul meu Comandant, i-am spus, nu pot să accept 
alte sarcini. Cer să fiu retras din serviciul activ. 

— Pe ce motiv? bubui Torgathon, împroşcând câţiva stropi. 

— Mi-am pierdut credinţa, i-am spus simplu. 

M-a privit multă vreme, clipind din ochii săi fără pupile. 
Până la urmă a spus: 

— Credinţa ta este o problemă între tine şi duhovnicul tău. 
Mie îmi pasă doar de rezultate. Ai făcut treabă bună, Damien. 
Nu te poţi retrage, iar noi nu-ţi vom permite să demisionezi. 

Adevărul ne va elibera. 

Însă libertatea este rece şi înfricoşătoare, iar minciunile 
sunt adesea calde şi frumoase. Anul trecut, Biserica mi-a 
oferit în sfârşit o navă nouă, mai bună. Acesteia i-am zis 
Dragonul. 


Dubuque, lowa 
Decembrie, 1978 


FLORI-AMARE 


Traducere din limba engleză 
LAURA BOCANCIOS 


Când, în cele din urmă, se stinse, Shawn descoperi, spre 
ruşinea ei, că nu putea nici măcar să-l îngroape. Nu avea 
unelte de săpat potrivite; avea doar mâinile, cuțitul lung, 
prins la şold, şi cuțitul mai mic, în cizmă. Dar n-ar fi contat. Pe 
sub stratul subţire de zăpadă, pământul era tare ca piatra. 
Shawn avea şaisprezece ani, după socoteala familiei sale, iar 
pământul fusese îngheţat jumătate din viaţa ei. Era anotimpul 
iarnă-adâncă şi lumea era rece. 

Ştiind că e zadarnic, încă dinainte de a începe, Shawn 
încercă totuşi să sape. Alese un loc la câţiva metri de 
adăpostul rudimentar pe care-l construise ca să le fie refugiu, 
sparse pojghiţa de zăpadă, o dădu la o parte cu mâinile şi 
începu să lovească pământul îngheţat cu cel mai mic dintre 
cuțite. Dar pământul era mai tare decât oţelul. Cuţitul se 
rupse şi îl privi neajutorată, ştiind cât de nepreţuit fusese, 
ştiind ce-ar spune Creg. Apoi, plângând, începu să scurme 
pământul nesimţitor, până când mâinile o dureau şi lacrimile 
îi îngheţau sub mască. Nu era drept să-l lase fără 
îngropăciune, îi fusese tată, frate, iubit. Fusese mereu bun cu 
ea, iar ea îi înşelase mereu aşteptările. lar acum nu putea nici 
măcar să-l îngroape. 

In cele din urmă, neştiind ce altceva să facă, îl sărută 
pentru ultima oară - avea gheaţă în barbă şi în păr, iar faţa îi 
era strâmbată nefiresc, de durere şi frig, însă tot rudă îi era, 
în definitiv - şi răsturnă adăpostul peste trupul lui, 
ascunzându-l într-un coşciug improvizat din crengi şi zăpadă. 
Era în zadar, ştia: vampirii şi lupii-vântului aveau să-l dea cu 
uşurinţă la o parte pentru a ajunge la carnea bărbatului. Dar 
nu putea să-l părăsească fără un adăpost de vreun fel. 

li lăsă schiurile şi arcul mare din lemn argintiu, cu coarda 
plesnită de frig. Dar îi luă sabia şi mantia grea de blană; erau 
o povară destul de mică, adăugate la raniţa ei. Îl îngrijise 


aproape o săptămână, după ce vampirul îl lăsase rănit, şi 
acea lungă zăbovire în micul refugiu le secase aproape toate 
proviziile. Acum, spera să călătorească uşoară şi iute. Işi 
prinse schiurile, stând lângă mormântul pe care i-l încropise şi 
îşi rosti ultimul bun-rămas sprijinindu-se în bețe. Apoi porni pe 
deasupra zăpezii, prin tăcerea teribilă a pădurilor iernii- 
adânci, către casă, către foc, către familie. Era abia trecut de 
amiază. 

Pe înserat, Shawn ştia că n-avea să reuşească niciodată. 

Era mai calmă acum, mai raţională. Işi lăsase durerea şi 
ruşinea în urmă, cu trupul lui, aşa cum fusese învățată să 
facă. Tăcerea şi frigul o împresurau, dar, după ceasurile lungi 
de schiat, era îmbujorată şi aproape încălzită sub straturile de 
piele şi blană. Gândurile ei aveau limpezimea rece a gheții ce 
atârna, în sulițe lungi, din copacii strâmbi şi goi ce o 
înconjurau. 

Când noaptea îşi trase mantia peste lume, Shawn căută 
adăpost la poalele celui mai mare dintre acei copaci, un 
trunchi negru care măsura trei metri de-a curmezişul. Intinse 
pe un petic gol de pământ mantia de blană pe care o luase şi 
îşi trase peste trup pelerina ei ţesută, ca pe o pătură, s-o 
ferească de vântul care se stârnea. Cu spatele la trunchi şi 
cuțitul lung scos din teacă, sub pelerină, pentru orice 
eventualitate, dormi un somn scurt, veghetor, şi se deşteptă 
în toiul nopţii, să cugete la greşelile ei. 

Stelele erau sus, le vedea mijind printre crengile goale şi 
negre de deasupra. Carul de Gheaţă domina cerul, aducând 
frig în lume, aşa cum făcuse de când se ştia Shawn. Ochii 
albaştri ai vizitiului o priveau de sus, batjocoritori. 

Carul de Gheaţă l-a omorât pe Lane, gândi ea cu 
amărăciune. Nu vampirul. Vampirul îl sfârtecase cumplit în 
noaptea aceea, când arcul s-a rupt în timp ce încerca să 
tragă, în apărarea lor. Dar într-un alt anotimp, cu Shawn să-l 
îngrijească, ar fi supravieţuit. În iarna-adâncă, n-a avut nicio 
şansă. Frigul s-a furişat prin toate pavezele pe care ea i le 
construise, frigul i-a secat toată puterea, toată ferocitatea. 
Frigul l-a transformat într-o fiinţă scofâlcită, albă, amorţită şi 


palidă, cu buzele în nuanţe albăstrii. lar acum vizitiul Carului 
de Gheaţă avea să-i revendice sufletul. 

Şi pe al ei, ştia. Ar fi trebuit să-l lase pe Lane în voia sorții. 
Asta ar fi făcut Creg sau Leila - oricare dintre ei. Nu existase 
nicio clipă speranţa că va supravieţui, nu în iarna-adâncă. 
Nimic nu trăia în iarna-adâncă. Copacii deveneau sterpi şi goi 
în iarna-adâncă, iarba şi florile piereau, animalele toate 
îngheţau sau intrau sub pământ să doarmă. Până şi vampirii 
şi lupii-vântului deveneau sftrijiţi şi fioroşi, iar mulţi piereau de 
foame înainte de dezgheţ. 

Aşa cum avea să piară de foame Shawn. 

Fuseseră deja întârziaţi trei zile când i-a atacat vampirul, 
iar Lane redusese rațiile de mâncare. După aceea fusese 
nespus de slăbit. Îşi terminase propria mâncare în cea de-a 
patra zi, iar Shawn începuse să-i dea o parte dintr-a ei, fără 
să-i spună. Mai avea foarte puţină acum, iar ocrotitorul 
Carinhall se afla la aproape două săptămâni de drum greu. In 
iarna-adâncă puteau la fel de bine să fie şi doi ani. 

Cuibărită sub pelerină, Shawn se gândi în treacăt să 
aprindă un foc. Un foc ar atrage vampirii - puteau simţi 
căldura de la trei kilometri depărtare. Ar veni furişându-se 
fără zgomot printre copaci, umbre negre, sfrijite, mai înalte 
decât fusese Lane, cu pieile fleşcăite fluturând peste 
membrele scheletice, ca nişte mantii întunecate, ascunzându- 
le ghearele. Poate că, dacă ar sta la pândă, ar putea să-l ia pe 
unul prin surprindere. Un vampir matur putea s-o hrănească 
îndeajuns ca să ajungă înapoi la Carinhall. Cochetă cu ideea, 
în întuneric, şi o abandonă cu părere de rău. Vampirii alergau 
pe zăpadă iute ca săgețile în zbor, abia atingând pământul şi 
era aproape imposibil să-i vezi pe timp de noapte. Dar ei ar 
putea s-o vadă foarte bine, după căldura pe care o 
răspândea. Un foc aprins n-ar face decât să-i asigure o 
moarte iute şi relativ fără dureri. 

Shawn se înfioră şi strânse mai tare plăselele cuţitului ei 
lung, ca să se liniştească. Dintr-odată, fiecare umbră părea să 
cuibărească un vampir, iar în bocetul vântului avea impresia 
că aude zgomotul fâlfâitor pe care îl scotea pielea lor când 
alergau. 


Apoi, mai tare şi foarte real, un alt zgomot ajunse la 
urechile ei - un şuier furios şi ascuţit, care nu semăna cu 
nimic auzit de Shawn vreodată. Şi, dintr-odată, orizontul 
negru fu inundat de lumină, o pâlpâire de fantomatică 
strălucire albastră, care contura oasele goale ale pădurii şi 
pulsa vizibil pe cer. Shawn trase adânc aer în piept, un curent 
năvalnic de gheaţă în josul gâtului ei aspru, şi se sforţă să se 
ridice în picioare, pe jumătate speriată că e atacată. Dar nu 
era nimic. Lumea era rece, neagră şi moartă, doar încleştarea 
era vie, licărind palid în depărtare, făcându-i semn, chemând- 
o. O privi preţ de lungi minute, cu gândul la bătrânul Jon şi la 
poveştile înfricoşătoare pe care obişnuia să le spună copiilor 
când se adunau în jurul imensului şemineu de la Carinhall. 
Există lucruri mai rele decât vampirii, le spunea el şi, 
amintindu-şi, Shawn redeveni dintr-odată o fetiţă care şedea 
pe blănuri groase, cu spatele la foc, şi-l asculta pe Jon vorbind 
despre fantome şi umbre vii şi despre familii de canibali care 
trăiau în castele mari făurite din os. 

La fel de neaşteptat cum venise, lumina stranie păli şi 
dispăru, şi cu ea pieri şi zgomotul ascuţit. Dar Shawn îşi 
întipărise în minte locul unde strălucise. Îşi luă raniţa, îşi 
strânse mantia lui Lane în jurul trupului, să-i ţină de cald, apoi 
începu să-şi potrivească schiurile. Nu mai era copil acum, îşi 
spuse, iar acea lumină nu fusese un dans fantomatic. Orice ar 
fi fost, putea fi singura ei şansă. Işi luă beţele în mâini şi porni 
într-acolo. 

Călătoria pe timp de noapte era extrem de periculoasă, 
ştia. Creg îi spusese asta de o sută de ori, şi Lane la fel. In 
întuneric, în lumina difuză a stelelor, era uşor să rătăceşti 
drumul, să-ţi rupi un schi, un picior sau chiar mai rău. lar 
mişcarea genera căldură, căldură care atrăgea vampirii din 
adâncul pădurii. Era mai bine să stai la pământ până în zori, 
când vânătorii nocturni se retrăgeau în vizuinile lor. Tot ce 
învățase îi spunea asta, şi toate instinctele. Dar era iarnă- 
adâncă şi, când se odihnea, frigul muşca până şi prin cele mai 
călduroase blănuri, iar Lane era mort, ei îi era foame şi 
lumina fusese atât de aproape, atât de dureros de aproape. 
Aşa că merse pe urma ei, înaintând încet, înaintând cu grijă şi 


se părea că în noaptea asta era sub ocrotirea unei vrăji. 
Terenul era neted şi blând cu ea, aproape prietenos, iar 
stratul de zăpadă era destul de subţire ca nicio rădăcină şi 
nicio piatră să n-o poată lua pe neaşteptate, împiedicând-o. 
Niciun animal întunecat de pradă nu ieşi, furişându-se, din 
întuneric, şi singurul sunet era cel al mersului ei, scârţâitul 
molcom al crustei de zăpadă sub schiuri. 

Pădurea se rărea din ce în ce mai mult, pe măsură ce 
înainta şi, după o oră, Shawn ieşi din ea cu totul, într-un 
pustiu de blocuri de piatră răsturnate şi metal contorsionat, 
ruginit. Ştia ce era, mai văzuse şi alte ruine, unde trăiseră şi 
muriseră familii, iar castelele şi casele lor se părăginiseră 
toate. Dar niciodată o ruină atât de vastă ca aceasta. Familia 
care locuise aici, oricât de demult, fusese cândva foarte 
numeroasă; rămăşiţele spulberate ale locuinţei lor erau mai 
întinse decât o sută de Carinhalluri. Incepu să-şi croiască 
drum cu grijă printre zidurile sfărâmate, cernute de nea. De 
două ori dădu peste structuri aproape intacte şi de fiecare 
dată se gândi să-şi caute adăpost între acele străvechi ziduri 
de piatră, dar nu se afla nimic acolo care să fi putut provoca 
lumina aceea, aşa că Shawn trecu de fiecare dată mai 
departe, după o scurtă inspecţie. Râul pe care-l întâlni foarte 
curând o opri pentru ceva mai mult timp. De pe malul înalt 
unde poposi, putea vedea rămăşiţele a două poduri care 
cândva  traversaseră canalul îngust, dar ambele se 
prăbuşiseră de mult. Însă râul era îngheţat, aşa că îl trecu 
fără dificultate. În iarna-adâncă, gheaţa era groasă şi 
rezistentă, şi nu exista niciun pericol să se rupă. 

În timp ce escalada, cu străduinţă, celălalt mal, Shawn 
dădu peste floare. 

Era ceva foarte mic, cu lujerul gros şi negru ivindu-se 
printre două pietre, jos, pe malul râului. Poate că n-ar fi 
văzut-o niciodată în noapte, dacă băţul ei nu ar fi dislocat una 
dintre pietrele acoperite de gheaţă, pe când se opintea să 
urce povârnişul, zgomotul făcând-o să arunce o privire în jos, 
spre locul unde creştea. 

Era uimită, aşa că luă amândouă beţele într-o mână şi, cu 
cealaltă, bâjbâi în cele mai adânci tainiţe ale veşmintelor ei, 


ca să poată risca o flacără. Chibritul dădu o lumină fugară, 
intensă. Dar era destul: Shawn văzu. 

O floare minusculă, nespus de minusculă, cu patru petale 
albastre, fiecare de nuanţa albăstrie pe care o avuseseră 
buzele lui Lane înainte de a muri. O floare, aici, vie, crescând 
în cel de-al optulea an de iarnă-adâncă, atunci când lumea 
întreagă era moartă. 

N-ar crede-o niciodată, se gândi Shawn, doar dacă ar aduce 
dovada cu ea, la Carinhall. Se eliberă de schiuri şi încercă să 
culeagă floarea. Era zadarnic, la fel de zadarnic ca efortul ei 
de a-l îngropa pe Lane. Lujerul era puternic precum un fir de 
metal. Se căzni cu el mai multe minute şi se sforţa să nu 
plângă, când văzu că nu vrea să iasă. Creg avea s-o facă 
mincinoasă, visătoare, în toate felurile în care o făcea mereu. 

Dar, în cele din urmă, nu plânse. Lăsă floarea la locul ei şi 
se căţără până la marginea râului. Acolo se opri. 

La picioarele ei, desfăşurându-se cât vedeai cu ochii, se 
afla un câmp pustiu. În unele locuri omătul se înălța în troiene 
mari, iar în altele era doar piatră netedă, goală, în vânt şi în 
frig. În mijlocul câmpului se afla cea mai ciudată construcţie 
pe care o văzuse Shawn vreodată, o construcţie ca o imensă 
lacrimă umflată care stătea pe vine, pe trei picioare negre, ca 
un animal în lumina stelelor. Picioarele erau îndoite dedesubt, 
încovoiate şi acoperite de gheaţă la încheieturi, de parcă fiara 
ar fi fost gata să sară direct în văzduh. lar picioarele şi 
construcţia erau acoperite de flori. 

Când îşi desprinse ochii de pe construcţia ghemuită, Shawn 
văzu că erau flori pretutindeni. Incolţeau, singure sau în 
mănunchiuri, din fiecare crăpătură mică a pământului, cu 
zăpadă şi gheaţă de jur împrejur, formând insule întunecate 
de viaţă în neclintirea imaculată a iernii-adânci. 

Shawn păşi printre ele, apropiindu-se de clădire, până când 
ajunse lângă unul dintre picioare şi întinse mâna să-i atingă, 
uimită, încheietura, cu o palmă înmănuşată. Totul era metal, 
metal şi gheaţă şi flori, asemenea construcţiei înseşi. Acolo 
unde se sprijinea fiecare picior, piatra de dedesubt se 
spărsese şi se fărâmiţase în o sută de locuri, ca şi cum ar fi 
fost zguduită de o imensă lovitură, iar din crăpături creşteau 


lujeri de viţă, lujeri negri, răsuciţi, care se căţărau pe aripile 
construcţiei ca pânzele unui păianjen-de-vară. Florile ţâşneau 
din lujeri, iar acum, că era mai aproape, Shawn vedea că nu 
erau defel ca mica ei floare de râu. Erau flori multicolore, 
unele mari cât ţeasta ei, crescând din abundență peste tot, 
de parcă nu-şi dădeau seama că era iarnă-adâncă, vremea 
când ar trebui să fie negre şi moarte. 

Se plimba în jurul clădirii, căutând o intrare, când un 
zgomot o făcu să întoarcă privirea către creastă. 

O umbră firavă pâlpâi în treacăt pe zăpadă, apoi păru că 
dispare. Shawn tremură şi se retrase repede, lipindu-se cu 
spatele de cel mai apropiat dintre picioarele înalte, şi pe urmă 
lăsă totul din mâini şi în palma stângă avea sabia lui Lane, iar 
în dreapta cuțitul ei lung, şi stătea blestemându-se pentru 
acel chibrit, acel stupid, stupid chibrit, ascultând lipăitul 
morţii pe picioare cu gheare. 

Era prea întuneric, îşi dădu seama, şi mâna îi tremura şi 
chiar în acel moment silueta tăbări pe ea dintr-o parte. Cuţitul 
lung fulgeră spre ea, înjunghiind, spintecând, dar tăie doar 
mantia de piele şi pe urmă vampirul scoase un țipăt de triumf 
şi Shawn era doborâtă la pământ şi ştia că sângerează. 
Simţea o povară pe piept şi ceva negru şi tare ca pielea 
tăbăcită peste ochi, şi încercă să-l străpungă cu cuțitul şi 
atunci îşi dădu seama că arma dispăruse. Urlă. 

Apoi urlă vampirul şi tâmpla lui Shawn explodă de durere şi 
avea sânge în ochi, şi se îneca de sânge, şi sânge şi iar 
sânge, şi nimic altceva... 


Era albastru, totul albastru; un albastru pâclos, schimbător. 
Un albastru palid, dansând, dansând, ca fantomatica lumină 
care pâlpâise pe cer. Un albastru delicat, ca mica floare, ca 
imposibila înflorire de pe malul râului. Un albastru rece, ca 
ochii vizitiului negru al Carului de Gheaţă, ca buzele lui Lance 
când le-a sărutat ultima dată. Albastru, albastru şi se mişca şi 
nu stătea locului. Totul era ceţos, ireal. Era doar albastru. 
Pentru multă vreme, doar albastru. 

Apoi muzică. Însă era o muzică înceţoşată, o muzică 
albastră, cumva, ciudată şi stridentă şi iute, foarte tristă, 


singuratică, uşor erotică. Era un cântec de leagăn, asemenea 
celui pe care îl cânta bătrâna Tesenya pe când Shawn era 
foarte mică, înainte ca Tesenya să ajungă neputincioasă şi 
bolnavă şi ca Creg s-o scoată afară, să moară. Trecuse multă 
vreme de când Shawn nu mai auzise un asemenea cântec, 
toată muzica pe care o cunoştea era Creg la harpă şi Rys la 
chitară. Se pomeni relaxându-se, plutind, toate membrele i se 
făcură apă, apă domoală, deşi era iarnă-adâncă şi ştia că ar 
trebui să fie gheaţă. 

Mâini delicate începură s-o atingă, ridicându-i capul, 
scoţându-i masca, astfel încât căldura albastră îi mângâie 
obrajii goi, apoi alunecând mai jos, desfăcându-i veşmintele, 
dezbrăcând-o de blănuri şi pânză, şi piele, scoţându-i centura, 
scoţându-i pieptarul, scoţându-i pantalonii. Simţi furnicături 
pe piele. Plutea, plutea. Totul era cald, atât de cald şi mâinile 
se mişcau agitate de colo-colo şi erau atât de blânde, aşa 
cum fusese bătrâna Tesenya, aşa cum era uneori sora ei 
Leila, ca Devin. Ca Lane, se gândi ea, şi era un gând plăcut, 
care o liniştea şi o stârnea în acelaşi timp şi Shawn se agăţă 
de el. Era cu Lane, era la adăpost şi la căldură şi... şi îşi 
aminti chipul lui, albastrul buzelor lui, promoroaca din barbă, 
acolo unde îi îngheţase răsuflarea, durerea ce-l mistuia, 
schimonosindu-i trăsăturile, ca o mască. Îşi amintea şi, dintr- 
odată, se îneca în albastru, se sufoca de albastru, zbătându- 
se, ţipând. 

Mâinile o ridicară şi un glas străin murmură ceva încet şi 
liniştitor, într-o limbă pe care n-o înţelegea. O cană apăsa pe 
buzele lui Shawn. Deschise gura, să ţipe din nou, dar, în 
schimb, începu să bea. Era fierbinte şi dulce şi înmiresmat, 
plin de mirodenii şi unele dintre ele îi erau foarte familiare, 
dar pe altele nu le putea recunoaşte deloc. Ceai, gândi 
Shawn, şi mâinile ei îl luară din celelalte mâini, în timp ce 
înghiţea cu nesaţ. 

Era într-o odaie mică şi întunecoasă, ridicată pe un pat de 
perne, şi veşmintele îi zăceau morman alături şi aerul era plin 
de pâcla albastră a unui băț aprins. O femeie îngenunche 
lângă ea, îmbrăcată în straie strălucitoare, multicolore, şi 


nişte ochi gri o priviră liniştiţi de sub părul cel mai des, cel 
mai zburlit pe care-l văzuse Shawn vreodată. 

— Tu... tu... spuse Shawn. 

Femeia îi mângâie fruntea cu o mână palidă şi moale. 

— Carin, zise ea desluşit. 

Shawn clătină încet din cap, întrebându-se cine era femeia 
şi de unde îi cunoştea familia. 

— Carinhall, zise femeia şi ochii ei părură amuzaţi şi puţin 
trişti. Lin şi Eris, şi Caith. Mi le amintesc, fetiţo. Beth, Vocea 
Carin, cât de aspră era! Şi Kaya, şi Dale, şi Shawn. 

— Shawn. Eu sunt Shawn. Eu sunt aceea. Dar Creg e Vocea 
Carin... 

Femeia schiţă un zâmbet şi continuă să-i mângâie fruntea. 
Pielea mâinii ei era foarte catifelată, mai catifelată decât orice 
atingere pe care o simţise Shawn până atunci. 

— Shawn e iubita mea, zise femeia. La fiecare deceniu, la 
Adunare. 

Shawn o privi clipind, tulburată. Începea să-şi amintească. 
Lumina din pădure, florile, vampirul. 

— Unde sunt? întrebă ea. 

— Eşti pretutindeni unde n-ai visat niciodată să fii, micuță 
Carin, spuse femeia şi râse cu înţeles. 

Shawn observă că pereţii odăii străluceau ca metalul 
întunecat. 

— Construcţia, izbucni ea, construcţia pe picioare, cu toate 
florile... 

— Da, încuviinţă femeia. 

— Tu... cine eşti? Tu ai făcut lumina? Era în pădure şi Lane 
era mort şi eu rămăsesem aproape fără mâncare şi am văzut 
o lumină, o albastră... 

— Aceea a fost lumina mea, copilă Carin, când am coborât 
din cer. Am fost departe, o, da, departe, pe meleaguri de care 
n-ai auzit vreodată, dar m-am întors. Femeia se ridică pe 
neaşteptate şi se învârti, se învârti şi veşmântul bălţat pe 
care îl purta flutura şi sclipea, şi era învăluită într-un fum 
albăstrui. 

— Sunt vrăjitoarea despre care te-au prevenit la Carinhall, 
copilă! ţipă ea, exultând, şi se învârti, se învârti până când, în 


cele din urmă, ameţită, se prăbuşi din nou lângă patul lui 
Shawn. 

Nimeni n-o prevenise niciodată despre vreo vrăjitoare. Era 
mai mult uluită decât speriată. 

— Ai ucis vampirul, spuse ea. Cum ai...? 

— Sunt fermecată, răspunse femeia. Sunt fermecată şi pot 
face lucruri fermecate şi voi trăi veşnic. Şi tu la fel, copilă 
Carin, Shawn, când am să te învăţ. Poţi călători cu mine şi te 
voi învăţa toate vrăjile şi-ţi voi spune poveşti şi putem fi 
iubite. Eşti deja iubita mea, ştii, ai fost dintotdeauna, la 
Adunare. Shawn. Shawn. Zâmbi. 

— Nu, zise Shawn. Aceea a fost altcineva. 

— Eşti obosită, copilă. Vampirul te-a rănit şi nu-ţi aduci 
aminte. Dar îţi vei aduce, îţi vei aduce! Se ridică şi traversă 
camera, stingând băţul aprins cu vârfurile degetelor, potolind 
muzica. Când era întoarsă cu spatele, părul îi cădea aproape 
până la brâu şi era numai bucle şi şuviţe încâlcite, un păr 
sălbatic, neliniştit, agitându-se în timp ce se mişca, asemenea 
valurilor pe marea îndepărtată. Shawn fusese o dată pe mare, 
cu ani în urmă, înainte de venirea iernii-adânci. Işi amintea. 

Femeia stinse cumva luminile difuze şi se întoarse la Shawn 
pe întuneric. 

— Odihneşte-te acum. i-am luat durerea cu vrăjile mele, 
dar s-ar putea să revină. Cheamă-mă dacă se întâmplă asta. 
Mai am şi alte vrăji. 

Shawn se simţea, într-adevăr, moleşită. 

— Da, şopti ea, fără să se împotrivească. Dar când femeia 
dădu să plece, Shawn o chemă înapoi. Stai, zise ea. Familia 
ta, mama. Spune-mi cine eşti. 

Femeia stătea încadrată într-o lumină galbenă, o siluetă 
fără trăsături. 

— Familia mea e foarte mare, copilă. Surorile mele sunt 
Lilith şi Marcyan, şi Erika Stormjones, şi Lamiya-Bailis, şi 
Deirdre d'Allerane. Kleronomas şi Stephen Cobalt Northstar, 
şi Tomo, şi Walberg mi-au fost cu toţii fraţi. Şi taţi. Casa 
noastră e dincolo de Carul de Gheaţă, iar numele meu, 
numele meu este Morgan. 


Şi pe urmă dispăru şi uşa se închise în urma ei şi Shawn fu 
lăsată să doarmă. 

Morgan, gândi ea, în timp ce adormea. Morgan- 
morganmorgan. Numele rătăci prin visele ei, ca fumul. Era 
foarte mică şi urmărea flăcările din şemineul de la Carinhall, 
privind cum limbile de foc ating şi scarmănă buştenii mari şi 
negri, simțind miresmele dulci ale lemnului de ciulin, şi în 
apropiere, cineva spunea o poveste. Nu Jon, nu el, asta se 
întâmpla înainte ca Jon să devină povestitor. Asta era demult. 
Era Tesenya, nespus de bătrână, cu faţa zbârcită şi îi vorbea 
cu glasu-i obosit atât de muzical, cu glasul ei de cântec de 
leagăn şi toţi copiii o ascultau. Poveştile ei fuseseră altfel 
decât ale lui Jon. Ale lui erau mereu despre bătălii, războaie, 
vendete şi monştri, pline până la refuz de sânge şi cuțite şi 
jurăminte zeloase rostite lângă trupul neînsufleţit al unui tată. 
Tesenya era mai potolită. Povestea despre un grup de 
drumeţi, şase membri ai familiei Alynne, pierduţi în sălbăticie 
vreme de un an, în timpul anotimpului îngheţat. Dădură de un 
castel imens construit cu totul şi cu totul din metal, şi familia 
dinăuntru îi întâmpină cu un mare ospăț. Aşadar, drumeţii 
mâncară şi băură şi, tocmai când se ştergeau la gură să 
plece, se porni un alt ospăț şi tot aşa. Familia Alynne rămase 
şi tot rămase, căci mâncarea era mai bogată şi mai savuroasă 
decât orice gustaseră până atunci şi, cu cât mâncau mai mult 
din ea, cu atât mai foame li se făcea. Pe lângă asta, iarna- 
adâncă se instalase dincolo de zidurile castelului de metal. În 
cele din urmă, când veni dezgheţul, mulţi ani mai târziu, alţii 
din familia Alynne porniră în căutarea celor şase hoinari. Îi 
găsiră morţi în pădure. Işi lăsaseră deoparte blănurile 
călduroase şi se îmbrăcaseră în veşminte subţiri. Armele 
toate le ruginiseră şi fiecare dintre ei pierise de foame. Căci 
numele castelului de metal era Morganhall, le spuse Tesenya 
copiilor, iar familia care locuia acolo era familia cu numele 
Minciuna, a cărei hrană e născocire făcută din vise şi aer. 

Shawn se trezi goală şi tremurând. 

Hainele îi erau tot acolo, morman lângă pat. Se îmbrăcă în 
grabă, trăgându-şi mai întâi veşmintele de corp şi, peste ele, 
o cămaşă grea din lână neagră şi peste asta hainele ei de 


piele, pantalonii, centura şi pieptarul, apoi mantia de blană cu 
glugă şi, în cele din urmă, capele - mantia lui Lane şi pelerina 
ei de postav. Ultima dintre toate fu masca. Trase pielea 
întinsă peste cap, o legă strâns sub bărbie, şi apoi era ferită 
de vânturile iernii-adânci şi de atingerile străinei. Shawn îşi 
găsi armele aruncate la întâmplare într-un colţ, împreună cu 
cizmele. Când sabia lui Lane era în mâna ei şi cuțitul lung 
înapoi în obişnuita-i teacă, se simţi din nou întreagă. Păşi 
afară, hotărâtă să-şi găsească schiurile şi să plece. 

Morgan o întâmpină cu un râs vesel şi spart, într-o cameră 
de sticlă şi metal argintiu, strălucitor. Stătea încadrată de cea 
mai mare fereastră pe care o văzuse Shawn vreodată, o coală 
de sticlă limpede, mai înaltă decât un stat de om şi mai lată 
decât cel mai mare şemineu de la Carinhall, chiar mai 
desăvârşit decât oglinzile familiei Terhis, care era renumită 
pentru sticlarii şi meşterii lor de lentile. În spatele sticlei era 
miezul zilei, miezul rece şi albastru al zilei iernii-adânci. 
Shawn văzu câmpul de pietre, zăpadă şi flori şi, dincolo de el, 
creasta joasă pe care o urcase, iar dincolo de aceasta, râul 
îngheţat şerpuind printre ruine. 

— Arăţi atât de fioroasă şi înfuriată, spuse Morgan, când se 
opri din râsu-i stupid. Îşi prinsese părul sălbatic cu fâşii de 
pânză şi agrafe de argint cu nestemate care scânteiau când 
se mişca. Haide, copilă Carin, dezbracă-ţi blănurile. Frigul nu 
ne poate atinge aici, iar dacă ne atinge, putem să-l părăsim. 
Există şi alte tărâmuri, ştii. 

Morgan începu să traverseze camera. Shawn lăsase vârful 
sabiei atârnat înspre podea. Acum, îl ridică din nou, cu o 
smucitură. 

— Nu te apropia, o preveni ea. Glasul îi suna răguşit şi 
străin. 

— Nu mă tem de tine, Shawn, spuse Morgan. Nu de tine, 
Shawn, iubita mea. Ocoli sabia nestingherită, îşi scoase 
eşarfa pe care o purta - un voal de mătase-de-păianjen gri 
împodobit cu nestemate purpurii - aşezând-o în jurul gâtului 
lui Shawn. Vezi, ştiu ce gândeşti, spuse ea, arătând către 
nestemate. Una câte una, îşi schimbau culoarea: focul deveni 
sânge, sângele se uscă şi se făcu maro, maroul se ofili în 


negru. Ţi-e frică de mine, atâta tot. Nu e furie. Nu mi-ai face 
rău niciodată. 

Morgan legă cu dibăcie eşarfa sub masca lui Shawn şi 
zâmbi. 

Shawn privea pietrele cu oroare. 

— Cum ai făcut asta? întrebă ea,  ferindu-se, 
neîncrezătoare. 

— Cu vrajă, răspunse Morgan. Se răsuci pe călcâie şi dansă 
înapoi către fereastră. Morgan e plină de vrajă. 

— Eşti plină de minciuni, spuse Shawn. Ştiu despre cei şase 
din familia Alynne. N-am de gând să mănânc aici şi să pier de 
foame. Unde-mi sunt schiurile? 

Morgan parcă n-o auzea; ochii mai vârstnicei femei erau 
înceţoşaţi, melancolici. 

— Copilă, ai văzut vreodată Casa Alynne vara? E foarte 
frumoasă. Soarele răsare pe turnul din piatră roşie şi apune în 
Lacul Jamei. ÎI ştii, Shawn? 

— Nu, zise Shawn apăsat, şi nici tu. De ce vorbeşti despre 
Casa Alynne? Ai spus că familia ta trăieşte pe Carul de 
Gheaţă şi că au cu toţii nume de care n-am auzit niciodată, 
Kleraberus şi altele de felul acesta. t 

— Kleronomas, zise Morgan, chicotind. Işi duse mâna la 
gură, să se potolească şi îşi molfăi alene un deget, cu ochii 
cenuşii strălucind. Pe toate degetele avea inele de metal 
strălucitor. Ar trebui să-l vezi pe fratele meu Kleronomas, 
copilă. E jumătate din metal şi jumătate din carne, are ochii 
străvezii ca sticla şi ştie mai mult decât toate Vocile care au 
vorbit vreodată pentru Carinhall. 

— Ba nu! zise Shawn. larăşi minţi! 

— Ba da, spuse Morgan. Mâna îi căzu şi părea supărată. E 
vrăjit. Cu toţii suntem. Erika a murit, dar se trezeşte să 
trăiască iar, şi iar, şi iar. Stephen a fost războinic - a ucis un 
miliard de familii, mai multe decât poţi număra, iar Celia a 
găsit o mulţime de locuri secrete pe care nu le-a mai găsit 
nimeni. Familia mea face lucruri vrăjite. Expresia îi deveni 
dintr-odată şireată: Am omorât vampirul, nu-i aşa? Cum crezi 
că am făcut asta? 


— Cu un cuţit! zise Shawn cu vehemenţă. Dar în spatele 
măştii se împurpura. Morgan omorâse vampirul, ceea ce 
însemna că exista o datorie. lar ea scosese sabia! Tresări la 
furia imaginară a lui Creg şi aruncă sabia, care zăngăni pe 
podea. Dintr-odată, era foarte confuză. 

Glasul lui Morgan era blând. 

— Dar tu ai avut o sabie şi un cuţit lung şi n-ai putut să 
omori vampirul, nu-i aşa, copilă? Nu. Traversă camera înspre 
ea. Eşti a mea, Shawn Carin, eşti iubita mea, şi fiica mea şi 
sora mea. Trebuie să înveţi să ai încredere. Am multe să te 
învăţ. Uite. O luă pe Shawn de mână şi o conduse la 
fereastră. Stai aici. Aşteaptă, Shawn, aşteaptă şi priveşte, iar 
eu am să-ţi mai dezvălui din vraja lui Morgan. 

Lângă peretele opus, zâmbind, Morgan făcu ceva cu inelele 
la un panou de metal sclipitor şi lumini difuze. 

Privind, lui Shawn i se făcu dintr-odată teamă. 

Sub picioarele ei, podeaua începu să se zgâlţâie şi fu 
asaltată de un sunet, un țipăt subţire, ca un vaiet care îi 
înţepă urechile prin masca de piele, până când îşi lipi palmele 
înmănuşate de fiecare parte a capului, ca să-l oprească. Chiar 
şi după aceea, îl putu auzi, ca o vibraţie în oase. Dinţii o 
dureau şi brusc fu conştientă de o durere explozivă sub 
tâmpla stângă. Şi asta nu era cel mai rău. 

Căci afară, unde totul fusese rece, strălucitor şi neclintit, o 
lumină albastră, mohorâtă, se mişca şi dansa şi vopsea 
întreaga lume. Troienele de zăpadă erau de un albastru palid, 
dârele de pudră îngheţată care zburau din fiecare erau şi mai 
palide, iar umbrele albastre veneau şi treceau peste creasta 
râului, unde nimeni nu mai fusese vreodată. lar Shawn vedea 
lumina oglindită pe râul însuşi şi pe ruinele care stăteau 
părăsite şi sfărâmate sub creasta cea mai îndepărtată. 
Morgan chicotea în spatele ei şi pe urmă totul în fereastră 
începu să se înceţoşeze, până când nu mai era nimic de 
văzut, numai culori, culori strălucitoare şi întunecate laolaltă, 
ca nişte bucăţi de curcubeu topindu-se în acelaşi cazan 
imens. Shawn nu se clinti din locul unde stătea, dar mâna îi 
căzu pe plăselele cuţitului lung şi, împotriva voinţei ei, 
tremură. 


— Uite, copilă Carin! strigă Morgan peste teribilul vaier. 
Shawn abia o putea auzi. Acum am sărit sus, în cer, departe 
de tot frigul acela. Ţi-am spus, Shawn. Acum vom călători 
către Carul de Gheaţă. 

Şi făcu din nou ceva peretelui şi zgomotul pieri şi culorile 
dispărură. În spatele sticlei era cer. Shawn ţipă, cuprinsă de 
spaimă. Nu vedea nimic, în afară de întuneric şi stele, stele 
peste tot, mai multe decât văzuse vreodată. Şi ştia că era 
pierdută. Lane o învățase toate stelele, aşa că le putea folosi 
drept călăuză, să-şi caute drumul de oriunde spre oriunde, 
dar stelele acestea nu erau bune, erau altfel. Nu putea găsi 
Carul de Gheaţă sau Schiorul Nălucă, nici măcar Lara Carin, 
cu lupii-vântului. Nu putea găsi nimic cunoscut, doar stele, 
stele care o priveau strâmb din o mie de ochi, roşii, albi şi 
albaştri, şi galbeni, şi niciunul dintre ei nu clipea măcar. 

Morgan stătea în spatele ei. 

— Suntem în Carul de Gheaţă? întrebă Shawn cu glas pierit. 

— Da. 

Shawn începu să tremure, apoi îşi azvârli cât colo cuțitul, 
care săltă zgomotos pe zidul de metal, şi se întoarse cu faţa 
la gazda ei. 

— Atunci suntem moarte şi vizitiul ne duce sufletele către 
pustiul îngheţat, spuse ea. Nu plângea. Nu voise să fie 
moartă, mai cu seamă nu în iarna-adâncă, dar cel puţin avea 
să-l revadă pe Lane. 

Morgan începu să desfacă eşarfa pe care o legase la gâtul 
lui Shawn. Pietrele erau negre şi înfricoşătoare. 

— Nu, Shawn Carin, spuse ea cu glas liniştit. Nu suntem 
moarte. Trăieşte aici, cu mine, copilă, şi nu vei muri niciodată. 
Vei vedea. Îndepărtă eşarfa şi începu să dezlege curelele 
măştii lui Shawn. Odată desfăcută, o trase peste capul fetei, 
aruncând-o la întâmplare pe podea. Eşti drăguță, Shawn. Dar 
ai fost întotdeauna drăguță. Îmi amintesc toţi acei ani de 
demult. Îmi amintesc. 

— Nu sunt drăguță, spuse Shawn. Sunt prea lipsită de vlagă 
şi prea slabă, şi Creg zice că sunt sfrijită şi cu faţa suptă. ŞI 
nu sunt... 


Morgan o linişti cu o atingere pe buze şi pe urmă îi deschise 
catarama de la gât. Mantia ponosită a lui Lane îi alunecă de 
pe umeri. Urmă propria ei pelerină şi apoi tunica era scoasă şi 
degetele lui Morgan coborau pe şnururile pieptarului. 

— Nu, spuse Shawn, ferindu-se. Spatele i se lipi de 
fereastra mare şi simţi noaptea cumplită aşezându-şi povara 
peste ea. Nu pot, Morgan. Eu sunt o Carin, iar tu nu faci parte 
din familie. Nu pot! 

— Adunarea, şopti Morgan. Prefă-te că suntem la Adunare, 
Shawn. Ai fost întotdeauna iubita mea în timpul Adunării. 

Gâtul lui Shawn era uscat. 

— Dar nu este Adunare, insistă ea. Văzuse o Adunare, jos, 
lângă mare, când patruzeci de familii se întâlniseră să facă 
schimb de veşti, de mărfuri şi de dragoste. Dar asta fusese cu 
mulţi ani înainte ca ea să dea în pârg, aşa că nimeni n-o 
dusese: nu era încă femeie şi, astfel, era intangibilă. Nu este 
Adunare, repetă ea, gata să izbucnească în lacrimi. 

Morgan chicoti. 

— Prea bine. Nu sunt o Carin, dar sunt Morgan cea-plină- 
de-vrajă. Pot face să fie Adunare. Se repezi în partea cealaltă 
a încăperii, în picioarele goale, şi îşi apăsă din nou inelele pe 
perete şi le mişcă într-o parte şi în alta, într-o schemă 
ciudată. Apoi strigă: Uite! Întoarce-te şi priveşte! 

Shawn, năucită, aruncă o privire în spate, spre fereastră. 

Sub sorii dubli ai toiului-verii, lumea era luminoasă şi verde. 
Pe apele domol curgătoare se mişcau agale corăbii, iar Shawn 
vedea reflecţiile strălucitoare ale sorilor gemeni legănându-se 
şi rostogolindu-se în urma lor, bulgări de unt moale şi galbeni 
plutind pe albastru. Până şi cerul părea dulce şi untos, cu nori 
albi mişcându-se ca goeletele maiestuoase ale familiei Crien 
şi nicăieri nu era de văzut nicio stea. Celălalt țărm era 
presărat cu case, case mici, ca nişte refugii pentru drumeţi şi 
case mai mari chiar decât Carinhallul, cu turnuri înalte şi 
netede ca stâncile cioplite de vânt ale Muntelui Sfărâmat. lar 
ici şi colo şi peste tot se mişcau oameni, oameni oacheşi şi 
sprinteni, dintr-un neam necunoscut lui Shawn şi oameni ai 
familiilor, toţi amestecându-se. Câmpul de piatră nu era 
acoperit de zăpadă sau gheaţă, dar pretutindeni erau clădiri 


de metal, unele mai mari decât Morganhall, multe mai mici, 
fiecare cu semnele sale distinctive şi fiecare dintre ele 
ghemuită pe trei picioare. Printre clădiri erau corturi şi tarabe 
ale familiilor, cu blazoane şi stindarde. Şi rogojini, rogojinile 
viu colorate ale  amorezilor. Shawn văzu oameni 
împreunându-se şi simţi mâna lui Morgan aşezându-se uşor 
pe umărul ei. 

— Ştii ce vezi, copilă Carin? şopti Morgan. 

Shawn se întoarse spre ea cu teamă şi uimire în ochi. 

— E Adunarea. 

Morgan zâmbi. 

— Vezi, spuse ea. E Adunarea şi eu te revendic. 
Sărbătoreşte cu mine. 

Şi degetele i se mişcară spre catarama de la cingătoarea 
lui Shawn, iar Shawn nu se împotrivi. 


Între zidurile de metal ale Morganhallului, anotimpurile se 
transformau în ore transformate în ani transformați în zile 
transformate în luni transformate în săptămâni transformate 
în anotimpuri din nou. Timpul nu avea nicio logică. Când 
Shawn se trezi, pe blana lăţoasă pe care o întinsese Morgan 
lângă fereastră, toiul-verii redevenise iarnă-adâncă, iar 
familiile, corăbiile şi Adunarea dispăruseră. Zorile sosiră mai 
repede decât ar fi trebuit, iar Morgan păru deranjată şi le 
transformă în amurg; anotimpul era îngheţ, cu frigul lui 
ameninţător, iar acolo unde străluciseră stelele răsăritului 
goneau acum nori cenuşii peste un cer de aramă. Mâncară în 
timp ce arămiul se transforma în negru. Morgan servi ciuperci 
şi verdeţuri fragede de vară, pâine neagră picurând de miere 
şi unt, ceai aromat cu lapte şi felii groase de carne roşie 
plutind în sânge, iar apoi urmă gheaţă înmiresmată, cu nuci 
şi, în cele din urmă, o băutură fierbinte, înaltă, în nouă 
straturi, fiecare având altă culoare şi alt gust. Sorbiră băutura 
din pahare de cristal neverosimil de subţire şi pe Shawn 
începu s-o doară capul. Se porni pe plâns, fiindcă mâncarea i 
se păruse reală şi totul era bun, dar se temea că, dacă mai 
mânca din ea, va pieri de foame. 


Morgan râse de ea, se îndepărtă tiptil şi se întoarse cu fâşii 
tari şi uscate de carne de vampir. li spuse lui Shawn să le ţină 
în raniţă şi să molfăie din ele ori de câte ori simte că îi este 
foame. 

Shawn păstră carnea multă vreme, dar nu se atinse 
niciodată de ea. 

La început, încercă să ţină şirul zilelor, numărând mesele 
pe care le mâncau şi de câte ori dormeau, dar curând scenele 
schimbătoare de dincolo de fereastră şi natura haotică a vieţii 
în Morganhall o zăpăciră dincolo de orice speranţă de 
înţelegere. Îşi făcu griji în privinţa asta săptămâni în şir - sau 
poate doar zile - şi pe urmă încetă să-şi facă. Morgan putea 
să determine timpul să facă orice voia ea, aşa că n-avea 
niciun sens ca Shawn să se preocupe de asta. 

De mai multe ori, Shawn ceru să plece, dar Morgan nici nu 
voia să audă. Doar râdea şi săvârşea cine ştie ce mare vrajă 
care o făcea pe Shawn să uite de toate. Morgan îi luă armele, 
într-o noapte, pe când dormea, şi toate blănurile şi pieile, 
după care Shawn fu obligată să se îmbrace aşa cum voia 
Morgan, în valuri de mătase colorată şi straie fantastice sau 
în absolut nimic. La început se înfurie şi se supără, dar mai 
târziu se obişnui. Vechile veşminte ar fi fost, oricum, mult 
prea călduroase în Morganhail. 

Morgan îi făcu daruri. Săculeţe cu mirodenii care miroseau 
a vară. Un lup-al-vântului făurit din sticlă albăstruie. O mască 
de metal cu ajutorul căreia Shawn vedea pe întuneric. Uleiuri 
parfumate pentru baie şi sticle dintr-o băutură galbenă, 
vâscoasă, care îi aducea uitarea când avea mintea tulburată. 
O oglindă, cea mai frumoasă oglindă pe care o văzuse 
vreodată. Cărţi pe care Shawn nu le putea citi. O brățară 
incrustată cu pietre roşii care toată ziua absorbeau lumina şi 
noaptea străluceau. Cuburi care cântau o muzică exotică, 
atunci când Shawn le încălzea cu mâna. Ghete împletite din 
metal care erau atât de uşoare şi de flexibile încât putea să le 
mototolească în palmă. Miniaturi de metal întruchipând 
bărbaţi, femei şi tot soiul de demoni. 

Morgan îi spunea poveşti. Fiecare dar pe care i-l făcea lui 
Shawn avea o poveste a lui, o legendă despre locul de unde 


provenea, despre cine îl făcuse şi cum ajunsese aici. Morgan i 
le spunea pe toate. Erau poveşti şi pentru toate rudele sale; 
îndărătnicul  Kleronomas, care străbătea cerul căutând 
cunoaştere, iscoditoarea Celia Marcyan şi nava ei, Vânătorul 
de Umbre, Erika Stormjones, pe care familia a tăiat-o cu 
cuţitele ca să poată să trăiască din nou, sălbaticul Stephen 
Cobalt Northstar, melancolicul Tomo, sclipitoarea Deirdre 
d'Allerane şi fiorosul ei geamăn sfrijit şi fantomatic. Morgan 
spunea acele poveşti cu vrajă. Într-un zid, exista un loc cu o 
mică scobitură pătrată şi Morgan se ducea acolo şi introducea 
o cutie metalică turtită şi pe urmă toate luminile se stingeau 
şi rudele moarte ale lui Morgan prindeau viaţă, fantome 
strălucitoare care umblau şi vorbeau şi picurau sânge când 
erau rănite. Shawn crezu că sunt reale până în ziua în care 
Deirdre plânse prima oară după copiii ei ucişi şi Shawn alergă 
s-o consoleze şi descoperi că nu puteau fi atinse. Abia apoi îi 
spuse Morgan că Deirdre şi ceilalţi erau doar spirite invocate 
de vrajă. Morgan îi spunea multe lucruri. Morgan nu era doar 
iubita ei, îi era şi învăţătoare şi era aproape la fel de 
răbdătoare cum fusese Lane, deşi mult mai înclinată să 
vorbească fără şir şi să-şi piardă interesul. Îi dădu lui Shawn o 
frumoasă chitară cu douăsprezece coarde şi începu s-o înveţe 
să cânte la ea, o învăţă să citească puţin şi o învăţă câteva 
vrăji mai simple, astfel ca Shawn să se poată mişca pe navă 
cu uşurinţă. Acesta era un alt lucru pe care îl învățase de la 
Morgan: Morganhallul nu era, în definitiv, o clădire, ci o navă, 
o navă celestă care putea să-şi îndoaie picioarele de metal şi 
să sară de la o stea la alta. Morgan îi povestea despre 
planete, meleaguri de lângă acele stele îndepărtate şi spunea 
că toate darurile pe care i le dăduse lui Shawn veneau de 
acolo, de dincolo de Carul de Gheaţă: masca şi oglinda erau 
din lumea lui Jamison, cărţile şi cubul, din Avalon, brăţara din 
Înaltul Kavalaan, uleiurile din Braque, mirodeniile din 
Rhiannon şi Tara şi Vechiul Poseidon, ghetele din Bastion, 
figurinele din Chul Damien, licoarea galbenă dintr-un ţinut 
atât de îndepărtat încât nici măcar Morgan nu-i ştia numele. 
Doar lupul-vântului, din sticlă fină, fusese făcut aici, în lumea 
lui Shawn, spunea Morgan. Lupul-vântului fusese mereu unul 


dintre preferaţii lui Shawn, dar apoi descoperi că nu-i plăcea 
nici pe jumătate atât de mult cât crezuse. Celelalte daruri 
erau toate mult mai incitante - Shawn dorise întotdeauna să 
călătorească, să viziteze familii aflate la distanţă mare din 
îndepărtate ţinuturi sălbatice, să admire marea şi munţii. Dar 
fusese prea tânără şi când, în cele din urmă, devenise femeie, 
Creg n-a vrut s-o lase să plece; era prea înceată, zicea el, 
prea sfioasă, prea iresponsabilă. Avea să-şi petreacă viaţa 
acasă, unde putea să-şi pună mai bine modestele talente în 
slujba Carinhallului. Până şi călătoria fatală care o adusese 
aici fusese o întâmplare; Lane insistase şi singur Lane, dintre 
toţi ceilalţi, era destul de puternic să-l înfrunte pe Creg, Vocea 
Carin. Dar Morgan a luat-o în călătorie, navigând printre stele. 
Când focul albastru pâlpâia din nou peste peisajul de 
gheaţă al iernii-adânci şi sunetul se stârnea din senin, mai 
înalt şi mai înalt, Shawn alerga degrabă la fereastră, unde 
aştepta cu nerăbdare crescândă limpezirea culorilor. Morgan 
îi oferea toţi munţii şi toate mările la care putea visa, şi mai 
mult decât atât. Prin sticla desăvârşită, Shawn văzu ţinuturile 
din toate poveştile: Vechiul Poseidon cu docurile părăginite şi 
flotele sale de corăbii de argint, pajiştile Rhiannonului, 
turnurile de oţel, negre şi boltite, din ai-Emerel, câmpiile 
bătute de vânturi ale Înaltului Kavalaan şi dealurile 
zdrenţuite, oraşele-insule ale portului Jamison şi Jolostar de 
pe Planeta Jamison. Shawn învăţă de la Morgan despre oraşe 
şi, dintr-odată, vedea cu alţi ochi ruinele de lângă râu. Află şi 
despre alte moduri de viaţă, despre arcol/ogii şi fortărețe, şi 
frăţii, despre bond-companies şi sclavie, şi oştiri. Familia 
Carin nu mai părea începutul şi sfârşitul statorniciei umane. 
Dintre toate locurile către care navigau, ajungeau cel mai 
adesea la Avalon şi Shawn învăţă să-l iubească cel mai mult. 
Pe Avalon, terenul de aterizare era mereu plin de călători şi 
Shawn putea să privească navele venind şi plecând pe 
vergele de lumină albăstrie. lar în depărtare, putea vedea 
clădirile Academiei de Cunoştinţe Umane, unde Kleronomas 
îşi depozitase toate secretele, astfel încât să poată să fie 
ţinute la păstrare pentru familia lui Morgan. Acele turnuri 


zimţate de sticlă o umpleau pe Shawn de un dor care era 
aproape o durere, dar o durere după care, într-un fel, tânjea. 

Uneori - pe mai multe dintre planete, dar în special pe 
Avalon -, lui Shawn i se părea că vreun străin era pe cale să 
urce la bordul navei. Îl urmărea venind, înaintând hotărât 
peste câmp, cu destinaţia limpede odată cu fiecare pas. Dar 
nu venea niciodată la bord, spre marea ei dezamăgire. Nu 
avea niciodată pe cine să atingă sau cu cine să vorbească, în 
afară de Morgan. Shawn bănuia că Morgan îi vrăjea pe 
posibilii vizitatori sau îi ademenea spre pieire. Nu-şi putea da 
bine seama ce anume făcea; Morgan era atât de capricioasă 
încât putea fi amândouă. Odată, la cină, îşi aminti povestea 
lui Jon despre castelul unor canibali şi îşi cobori privirea cu 
oroare asupra cărnii roşii. Mâncă doar legumele la masa 
aceea şi la multe mese de atunci înainte, până când hotărî, în 
cele din urmă, că era o copilărie. Shawn se gândi s-o întrebe 
pe Morgan despre străinii care se apropiau şi dispăreau, dar îi 
era frică. Îşi amintea de Creg, care îşi ieşea îngrozitor din fire 
dacă îl întrebai ce nu trebuie. Şi, dacă mai vârstnica femeie 
chiar îi omora pe cei care încercau să urce la bordul navei ei, 
nu era înţelept să-i pomenească despre asta. Pe când Shawn 
era doar o copilă, Creg o bătuse cu sălbăticie fiindcă 
întrebase de ce Tesenya trebuia să meargă afară şi să moară. 

Dar alte întrebări Shawn le punea doar ca să descopere că 
Morgan nu răspundea. Morgan nu vorbea despre propriile ei 
origini, despre sursa mâncării lor sau despre vraja care făcea 
nava să zboare. De două ori, Shawn ceru să înveţe vrăjile 
care le deplasau de la o stea la alta şi de ambele dăţi Morgan 
o refuză cu furie în glas. Avea şi alte secrete faţă de Shawn. 
Erau încăperi care nu se deschideau pentru Shawn, lucruri pe 
care nu îi era îngăduit să le atingă, altele despre care Morgan 
nici măcar nu voia să vorbească. Din când în când, Morgan 
dispărea un timp ce părea zile, iar Shawn bântuia părăsită, 
fără nimic dincolo de fereastră care să-i ocupe timpul, doar 
stele neclintite, care nu clipeau. Cu acele ocazii, Morgan era 
posomorâtă şi secretoasă la întoarcere, dar numai câteva ore, 
după care revenea la normal. 


Pentru Morgan, însă, normalul era altfel decât pentru alţi 
oameni. Dansa la nesfârşit prin navă, cântându-şi, uneori cu 
Shawn ca parteneră de dans, iar alteori de una singură. 
Conversa cu sine într-o limbă muzicală pe care Shawn n-o 
cunoştea. Era când serioasă ca o bunică înţeleaptă şi de trei 
ori mai cunoscătoare ca o Voce, când hlizită ca un copil de-un 
anotimp. Uneori, Morgan părea să ştie pur şi simplu cine era 
Shawn, iar alteori insista în a o confunda cu cealaltă Shawn 
Carin, care o iubise în timpul Adunării. Era foarte răbdătoare 
şi foarte impetuoasă, era altfel decât orice persoană pe care 
o cunoscuse Shawn vreodată. 

— Eşti aiurită, i-a spus Shawn o dată. N-ai fi aşa de aiurită 
dacă ai locui în Carinhall. Oamenii aiuriţi mor, ştii, şi îşi rănesc 
familiile. Toată lumea trebuie să fie de folos, iar tu nu eşti de 
folos. Creg te-ar face să fii de folos. Ai noroc că nu eşti o 
Carin. 

Morgan nu făcuse decât s-o mângâie şi s-o privească lung, 
cu ochi trişti şi cenuşii. 

— Biată Shawn, şoptise ea. Au fost atât de aspri cu tine. 
Dar Carinii au fost întotdeauna aspri. Casa Alynne a fost 
altfel, copilă. Ar fi trebuit să te naşti în familia Alynne. 

lar pe urmă n-a mai pomenit nimic despre asta. 

Shawn îşi risipea zilele în uimire şi nopţile în dragoste. Se 
gândea la Carinhall din ce în ce mai puţin şi, treptat, 
descoperi că ajunsese să ţină la Morgan ca şi cum ar fi făcut 
parte din familie. Mai mult, ajunsese să aibă încredere în ea. 

Până în ziua când a aflat despre albăstrele. 


Shawn se trezi într-o dimineaţă, descoperind că fereastra 
era plină de stele şi Morgan dispăruse. Asta însemna, de 
obicei, o lungă aşteptare plictisitoare, dar, de data aceasta, 
Shawn încă mânca ceea ce-i lăsase Morgan, când mai 
vârstnica femeie se întoarse cu mâinile pline de flori albăstrii. 

Era atât de nerăbdătoare! Shawn n-o mai văzuse niciodată 
atât de nerăbdătoare. O făcu să-şi lase micul dejun mâncat 
doar pe jumătate şi să traverseze camera către covorul de 
blană de lângă fereastră, ca să poată să-i prindă florile în păr. 


— Am văzut pe când dormeai, copilă, spuse ea fericită, în 
timp ce lucra. Ţi-a crescut părul. Era atât de scurt, retezat şi 
urât, dar eşti aici de destul timp şi acum e mai bine, lung ca 
al meu. Florile-amare îl vor pune în valoare. 

— Florile-amare? întrebă Shawn curioasă. Aşa li se spune? 
N-am ştiut. 

— Da, copilă, răspunse Morgan, continuând să se agite şi 
să aranjeze. Shawn era cu spatele la ea, aşa că nu-i putea 
vedea chipul. Cele mici, albastre, sunt florile-amare. Infloresc 
chiar şi pe gerul cel mai amar, de aceea li se spune aşa. La 
început, au venit dintr-o lume numită Ymir, foarte 
îndepărtată, unde iernile sunt aproape la fel de lungi şi reci ca 
ale noastre. Celelalte flori sunt tot de pe Ymir, cele care cresc 
pe lujeri în jurul navei. Acelea se numesc florile-gheţii. larna- 
adâncă e întotdeauna atât de mohorâtă, aşa că le-am plantat 
ca totul să arate mai plăcut. O apucă pe Shawn de umăr şi o 
întoarse. Semeni cu mine acum, spuse ea. Du-te şi adu-ţi 
oglinda să vezi cu ochii tăi, copilă Carin. 

— E acolo, răspunse Shawn şi ţâşni pe după Morgan, s-o 
aducă. 

Picioarele-i goale atinseră ceva rece şi ud. Se retrase şi 
scoase un țipăt: lângă covor era o baltă. Shawn se încruntă. 
Stătea neclintită şi se uita la Morgan. Femeia nu-şi scosese 
cizmele. Picurau. lar în spatele lui Morgan, nu era nimic de 
văzut, doar întunecimea şi stele necunoscute. Lui Shawn îi 
era frică; ceva nu era deloc în regulă. Morgan o privea 
încurcată. 

Îşi umezi buzele, apoi zâmbi cu sfială şi se duse să aducă 
oglinda. 


Morgan alungă stelele cu o vrajă înainte să se ducă la 
culcare; era noapte dincolo de fereastra lor, dar o noapte 
blândă, departe de asprimea îngheţată a iernii-adânci. Copaci 
înfrunziţi se legănau în vânt la marginea câmpului lor de 
aterizare şi o lună pe cer făcea ca totul să fie strălucitor şi 
frumos. O lume bună, în care poţi dormi liniştit, spunea 
Morgan. 


Shawn nu dormi. Şedea în celălalt capăt al camerei, 
departe de Morgan, privind luna. Pentru prima oară de când 
venise la Morganhall, îşi folosea mintea ca o Carin. Lane ar fi 
fost mândru de ea. Creg doar ar fi întrebat-o ce i-a trebuit 
atâta. 

Morgan se întorsese cu o mână de albăstrele şi cizmele ude 
de zăpadă. Dar afară nu fusese nimic, doar pustietatea 
despre care Morgan spunea că umple spaţiul dintre stele. 

Morgan spunea că lumina pe care Shawn o văzuse în 
pădure fusese răspândită de focurile navei ei, când a aterizat. 
Dar lujerii groşi ai florilor-gheţii creşteau înăuntru, împrejurul 
şi peste picioarele acelei nave, şi crescuseră de ani buni. 

Morgan n-o lăsa să iasă afară. Morgan îi arăta totul prin 
fereastra imensă. Dar Shawn nu-şi amintea să fi văzut vreo 
fereastră când fusese în afara Morganhallului. lar dacă 
fereastra era o fereastră, unde erau lujerii care ar fi trebuit s- 
o năpădească, unde era gheaţa iernii-adânci care ar fi trebuit 
s-o acopere? 

Căci numele castelului de metal era Morganhall, aşa le-a 
spus Tesenya copiilor, iar familia care locuia acolo era o 
familie care se numea Minciuna, a cărei mâncare e născocire 
făcută din vise şi aer. 

Shawn se ridică în lumina amăgitoare a lunii şi se duse 
unde îşi ţinea darurile de la Morgan. Le cercetă, pe fiecare pe 
rând, şi îl ridică pe cel mai greu dintre ele, lupul-vântului făcut 
din sticlă. Era o sculptură mare, destul de grea, aşa că Shawn 
îşi folosi ambele mâini ca s-o ridice, una aşezată pe botul 
mârâind al făpturii, cealaltă în jurul cozii. 

— Morgan! strigă ea. 

Morgan se ridică somnoroasă şi zâmbi. 

— Shawn, murmură ea. Shawn, copilă. Ce faci cu lupul- 
vântului? 

Shawn înaintă şi ridică animalul de gheaţă sus, deasupra 
capului. 

— M-ai minţit. N-am mers niciodată nicăieri. Suntem tot în 
oraşul distrus şi e tot iarnă-adâncă. 

Faţa lui Morgan era întunecată. 


— Nu ştii ce vorbeşti. Se ridică, tremurând, în picioare. Ai 
de gând să mă loveşti cu obiectul acela, copilă? Nu mi-e frică. 
Odată ai ridicat sabia la mine şi nu mi-a fost frică de tine nici 
atunci. Eu sunt Morgan, cea plină-de-vrajă. Nu mă poţi răni, 
Shawn. 

— Vreau să plec, spuse Shawn. Adu-mi armele şi hainele, 
vechile mele haine. Mă întorc la Carinhall, sunt o femeie a 
familiei Carin, nu un copil. Ai făcut din mine un copil. Adu-mi 
şi de mâncare. 

Morgan chicoti. 

— Atât de serioasă. Şi dacă nu-ţi aduc? 

— Dacă nu-mi aduci, spuse Shawn, atunci am să-l arunc 
direct prin fereastra ta. Înălţă lupul-vântului, ca să-şi 
sublinieze vorbele. 

— Nu, spuse Morgan. Expresia ei era impenetrabilă. Nu vrei 
să faci asta, copilă. 

— Am s-o fac, răspunse Shawn. Dacă nu faci cum îţi spun. 

— Nu vrei să mă părăseşti, Shawn Carin, nu vrei. Suntem 
iubite, ai uitat? Suntem din aceeaşi familie. Pot să-ţi fac vrăji. 
Glasul îi tremura. Lasă-l jos, copilă. Am să-ţi arăt lucruri pe 
care nu ţi le-am mai arătat. Sunt atât de multe locuri unde 
putem merge împreună, atât de multe poveşti pe care ţi le 
pot spune. Lasă-l jos. Se ruga. 

Shawn simţea triumful; destul de ciudat, căci avea lacrimi 
în ochi. 

— De ce ţi-e atât de frică? o întrebă ea furioasă. Poţi să 
repari fereastra spartă cu vraja ta, nu-i aşa? Până şi eu pot să 
repar un geam spart, iar Creg zice că nu sunt bună aproape 
de nimic. Lacrimile i se rostogoleau acum pe obrajii goi, dar 
pe tăcute, pe tăcute. E cald afară, vezi şi tu asta, şi există 
lumina lunii la care se poate lucra, şi chiar un oraş. Poţi tocmi 
un geamgiu. Nu văd de ce ţi-e atât de frică. Nu e ca şi cum ar 
fi iarnă-adâncă afară, cu frig şi gheaţă şi vampiri furişându-se 
prin întuneric. Nu e aşa. 

— Nu, spuse Morgan. Nu. 

— Nu, repetă Shawn. Adu-mi lucrurile. 

Morgan nu se clinti. 


— N-au fost toate minciuni. N-au fost. Dacă rămâi cu mine, 
vei trăi multă vreme. Cred că e mâncarea, dar e adevărat. 
Multe lucruri au fost adevărate, Shawn. N-am vrut să te mint, 
am vrut să fie cel mai bine, aşa cum mi-a fost mie la început. 
Trebuie doar să te prefaci, ştii. Uită că nava nu se poate 
mişca. E mai bine aşa. Glasul îi sună tânăr, speriat, era o 
femeie şi cerşea ca o fetiţă, cu glas de fetiţă. Nu sparge 
fereastra. Fereastra e lucrul cel mai magic. Ne poate duce 
aproape oriunde. Te rog, te rog, n-o sparge, Shawn. N-o 
sparge. 

Morgan tremura. Straiele învolburate pe care le purta 
păreau dintr-odată decolorate şi zdrenţăroase, iar inelele nu 
sclipeau. Era doar o bătrână nebună. Shawn cobori lupul greu 
de sticlă. 

— Vreau hainele mele, sabia şi schiurile. Şi mâncare. Multă, 
multă mâncare. Adu-mi-le şi poate n-am să-ţi sparg fereastra, 
mincinoaso. M-auzi? 

Şi Morgan, care nu mai era plină de vrajă, clătină din cap şi 
se supuse. Shawn o urmări în tăcere. Nu mai vorbiră 
niciodată. 


Shawn se întoarse la Carinhall şi îmbătrâni. 

Întoarcerea ei făcu senzaţie. Descoperi că lipsise mai mult 
de un an-etalon şi toată lumea presupusese că şi ea, şi Lane 
erau morţi. La început, Creg refuză să-i creadă povestea, iar 
ceilalţi se luară după el, până când Shawn le arătă o mână de 
albăstrele pe care şi le-a luat din păr. Nici atunci, Creg nu 
putu accepta părţile mai fanteziste ale poveştii ei. 

— Iluzii, fornăi el, iluzii de la un capăt la altul. Tesenya a 
spus adevărul. Dacă te întorci, nava ta vrăjită dispare, fără 
niciun semn că a existat vreodată. Crede-mă, Shawn. 

Dar nu i-a fost niciodată limpede dacă Creg credea cu 
adevărat ce spune. Dădu ordine şi nimeni, bărbat sau femeie, 
din familia Carin nu mai merse vreodată în direcţia aceea. 

Lucrurile erau altfel în Carinhall, la întoarcerea lui Shawn. 
Familia era mai mică. Chipul lui Lane nu era singurul care îi 
lipsea la masă. Mâncarea se împuţinase, cât timp fusese ea 
plecată, iar Creg, după cum îi era obiceiul, îi trimisese pe cei 


mai slabi şi mai nefolositori afară, să moară. Jon era printre 
cei care lipseau. Leila nu mai era nici ea, Leila, care fusese 
atât de tânără şi de puternică. O luase un vampir, cu trei luni 
în urmă. Dar nu totul era tristeţe. larna-adâncă era pe 
sfârşite. Şi, la un nivel mai personal, Shawn descoperi că 
poziţia ei în familie se schimbase. Acum până şi Creg o trata 
cu un aspru respect. Un an mai târziu, când dezgheţul era în 
toi, născu primul ei copil şi fu acceptată ca egală în consiliile 
Carinhallului. Shawn îşi boteză fiica Lane. 

Se obişnui uşor cu viaţa de familie. Când fu timpul să-şi 
aleagă o profesie permanentă, ceru să fie negustor şi fu 
surprinsă să afle că Creg nu se împotrivise alegerii ei. Rys o 
luă ca ucenică şi, după trei ani, primi o numire proprie. Munca 
o ţinea pe drum multă vreme. Dar când era acasă, în 
Carinhall, Shawn descoperi, spre surprinderea ei, că devenise 
povestitoarea preferată a familiei. Copiii spuneau că ea ştia 
cele mai grozave poveşti dintre toţi. Creg, mereu practic, 
spunea că fanteziile ei dădeau un exemplu prost copiilor şi nu 
aveau în ele o lecţie adecvată. Dar pe-atunci era deja foarte 
bolnav, victimă a febrei toiului-verii şi opoziţia lui avea puţină 
greutate. Muri la scurt timp şi Devin deveni Voce, o Voce mai 
blândă şi mai moderată decât Creg. Familia Carin avu o 
generaţie de pace cât timp fu el glasul Carinhallului şi spori 
de la patruzeci la aproape o sută de membri. 

Shawn era în mod frecvent iubita lui. Citea deja cu mult 
mai bine, prin studiu îndelungat, şi Devin cedă capriciului ei 
şi-i arătă biblioteca secretă a Vocilor, unde fiecare Voce, de 
nenumărate secole, ţinuse un jurnal ce prezenta pe larg 
evenimentele din perioada funcţiei sale. Aşa cum bănuise 
Shawn, unul dintre cele mai groase volume era intitulat 
Cartea lui Beth, Voce Carin. Era vechi de vreo şaizeci de ani. 

Lane fu primul dintre cei doi copii ai lui Shawn. Avu noroc. 
Şase dintre ei supravieţuiri, doi având taţi din familie şi patru 
fiind aduşi cu ea de la Adunare. Devin o cinstea pentru că 
aducea atâta sânge proaspăt în Carinhall şi, mai târziu, o altă 
Voce avea s-o pomenească pentru excepţionala ei dibăcie ca 
negustoreasă. Călători până departe, întâlni multe familii, 
văzu cascadele şi vulcanii, precum şi mările şi munţii, navigă 


aproape în jurul lumii pe o goeletă. Avu parte de mulţi iubiţi şi 
de multă stimă. Jannis îi urmă lui Devin ca Voce, dar ea avu o 
perioadă grozav de nefericită şi, când muri, mamele şi taţii 
din familia Carin îi oferiră lui Shawn funcţia. Ea o refuză. N-ar 
fi făcut-o fericită. In ciuda a tot ce făcuse, nu era o persoană 
fericită. 

Işi amintea prea multe şi, uneori, nu putea să doarmă prea 
bine noaptea. 


În timpul celei de-a patra ierni-adânci din viaţa ei, familia 
număra două sute treizeci şi şapte de suflete, dintre care o 
sută, copii. Dar vânatul se găsea greu, chiar şi în al treilea an 
după îngheţ, şi Shawn vedea grelele vremuri reci apropiindu- 
se. Vocea era o femeie blândă, căreia i se părea greu să ia 
decizia care trebuia luată, dar Shawn ştia ce urma. Era a doua 
ca vârstă dintre cei din Carinhall. Într-o noapte, fură nişte 
mâncare - tocmai destul, proviziile pentru două săptămâni de 
călătorie - şi o pereche de schiuri şi părăsi Carinhallul în zori, 
scutind Vocea să dea ordinul. 

Nu era atât de iute cum fusese în tinereţe. Călătoria dură 
aproape trei săptămâni în loc de două, şi era slabă şi vlăguită 
când, în cele din urmă, pătrunse în oraşul părăginit. 

Dar nava era întocmai cum o lăsase. 

Extremele de căldură şi frig crăpaseră, de-a lungul anilor, 
piatra câmpului de aterizare şi străinele flori profitaseră de 
fiecare mică spărtură. Piatra era smălţată de albăstrele, iar 
lujerii florilor-gheţii, încolăciţi în jurul navei, erau de două ori 
mai groşi decât şi-i amintea Shawn. Florile mari, viu colorate, 
se legănau uşor în vânt. 

Nimic altceva nu se mişca. 

Ocoli nava de trei ori, aşteptând să se deschidă o uşă, 
aşteptând ca s-o vadă cineva şi să-şi facă apariţia. Dar, dacă 
metalul îi observă prezenţa, nu dădu niciun semn. In celălalt 
capăt al navei, Shawn descoperi ceva ce nu văzuse înainte - 
scris, decolorat, dar încă lizibil, ascuns doar de gheaţă şi flori. 
Işi folosi cuțitul lung ca să sfarme gheaţa şi să taie lujerii, ca 
să poată citi. Scria: 


ă MORGAN LE FAY 
Inregistrare: Avalon 476 3319 


Shawn zâmbi. Aşadar, până şi numele ei fusese o minciună. 
Ei, bine, acum nu mai conta. Îşi duse mâinile înmănuşate 
căuş la gură: 

— Morgan! strigă ea. Sunt eu, Shawn. Vântul îi risipi 
vorbele. Lasă-mă să intru, Morgan, Minte-mă, Morgan plină- 
de-vrajă. Îmi pare rău. Minte-mă şi fă-mă să cred. 

Nu veni niciun răspuns. Shawn îşi săpă o adâncitură în 
zăpadă şi se aşeză să aştepte. Era obosită şi flămândă, iar 
amurgul era aproape. Vedea deja ochii albaştri ca gheaţa ai 
vizitiului privind prin norii vaporoşi ai asfinţitului. 

Când, în sfârşit, adormi, visă Avalonul. 


Dubuque, lowa 
lanuarie, 1977 


ÎN CASA VIERMELUI 


Traducere din limba engleză 
LAURA BOCANCIOS 


Vreme de-un car de ani, Casa Viermelui fusese pradă 
descompunerii, şi aşa şi trebuia să fie, căci descompunerea 
nu este decât unul dintre numele Viermelui Alb însuşi. 
Aşadar, yaga-la-haii, copiii-viermi, îşi vedeau zâmbind de 
treabă, ca întotdeauna, deşi tapiseriile putrezeau pe pereţii 
nesfârşitelor vizuini şi numărul lor scădea cu fiecare an, deşi 
carnea se împuţina întruna şi până şi piatra din jurul lor se 
preschimba în pulbere. În vizuinile înalte, cu ferestre înguste, 
scăldate în obscuritatea roşie a imensului tăciune ce mocnea 
deasupra, veneau şi plecau şi îşi trăiau viaţa. Îşi grijeau 
torţele, îşi păstrau măştile şi făceau semnul viermelui ori de 
câte ori treceau pe lângă vizuinile întunecate, fără ferestre, 
unde se spunea că murmură şi stau la pândă grounii (căci se 
ştia că tunelurile şi culoarele Casei Viermelui sunt infinite, 
coborând atât de jos sub pământ pe cât de sus se înalţă cerul 
deasupra, iar yaga-/a-haii stăpâneau doar puţine dintre 
străvechile încăperi). 

Copiii-viermi erau învăţaţi că Viermele Alb vine după 
fiecare, în cele din urmă, dar se târăşte extrem de încet şi, în 
lunga descompunere, ai parte de ospăț pe cinste şi de culorile 
strălucitoare,  bolnăvicioase, ale  putreziciunii. Această 
învăţătură era impusă de omul-vierme actual şi de cavalerii 
săi de bronz, întocmai cum strămoşii lor o impuseseră vreme 
de nenumărate generaţii. Astfel dăinuia Casa Viermelui, în 
ciuda grounilor care mişunau dedesubt şi a soarelui care 
ardea deasupra. 

La fiecare patru ani, cei mai străluciți, mai abili şi mai de 
soi dintre yaga-la-hai se adunau în Sala de Obsidian, să 
privească soarele şi să petreacă sub ultimele sale raze. 
Incăperea era unicul loc pentru un bal mascat atât de măreț. 
Se afla în partea de sus a Casei Viermelui, astfel că toate 
tunelurile care duceau către ea erau în pantă, iar podeaua, 


tavanul şi trei dintre pereţi erau coli de obsidian topit, rece şi 
lucios ca o oglindă şi întunecat ca moartea. In timpul celor 
patru-ani-fără-o-zi care se scurgeau între Balurile Soarelui, 
copiii-viermi de obârşie mai joasă, numiţi îngrijitori de torţe, 
munceau în sală, fără odihnă, lustruind şi frecând, astfel că, 
atunci când cavalerii de bronz veneau să aprindă torţele, 
imaginile lor scânteiau oglindindu-se în sticla neagră care-i 
înconjura. Apoi se adunau oaspeţii, o mie de voinici în 
costume vesele şi măşti fantastice, iar obsidianul le răsucea 
şi le deforma chipurile luminoase şi siluetele graţioase, până 
când erau un amestec pestrit de demoni dansând într-o 
imensă sticlă neagră. 

lar asta nu era tot ce oferea Sala de Obsidian. Mai era şi 
altceva, era o fereastră. Ocupa toată suprafaţa celui de-al 
patrulea perete din spatele adânciturii unde se încolăcea 
Omul-vierme. Limpede precum cristalul era fereastra, deşi 
mai robustă decât orice sticlă cunoşteau. Nicăieri în Casa 
Viermelui nu mai exista o altă fereastră măcar cât un ciob din 
ea. Sticla, dacă era sticlă, dădea spre un câmp mort şi 
părăsit, fără nicio adiere de vânt. Era doar întunecime, doar 
pustiu, deşi lângă uneori-văzutul orizont se aflau forme de 
piatră care erau, poate, ruine, sau poate nu. Era greu să-ţi dai 
seama, lumina era foarte slabă. 

Soarele acoperea jumătate de cer; se arcuia de la un capăt 
la altul al orizontului, ridicându-se destul de sus ca să atingă 
zenitul. Deasupra se afla nesfârşitul cer negru, întretăiat de o 
mână de stele. Soarele însuşi era de un negru mai estompat, 
culoarea cenuşii, cu excepţia celor câtorva locuri în care era 
încă viu. Era străbătut de râuri, panglici şerpuitoare de roşu 
dogoritor, vene de foc peste faţa lui obosită. Copiii-viermi le 
studiaseră cândva, în anii de demult, când se jucau cu 
telescoape, şi fiecare dintre canalele incandescente avusese 
cândva un nume, dar cele mai multe fuseseră uitate. Acolo 
unde râurile se întâlneau şi se uneau, puteau fi văzute uneori 
lacuri de un portocaliu stins, şi mai erau şi alte locuri unde 
scânteierile de roşu şi galben pulsau sub crusta cenuşie. Cele 
mai frumoase erau mările, două imense oceane de roşu 
furios, mai mici şi mai întunecate cu fiecare bal mascat. Unul 


aflat sus, lângă margine, se întindea în partea niciodată 
văzută, iar al doilea ardea lângă brâul soarelui, conturând 
adesea ipoteticele ruine de la orizont. 

De la prânz, când începea Balul Soarelui (toate momentele 
erau arbitrare la copiii-viermi, căci lumina era la fel, zi şi 
noapte), până la miezul nopţii, toţi participanţii erau mascaţi, 
chiar şi Omul-vierme, iar peste fereastra mare erau trase 
draperii grele de catifea roşie, ca să ascundă soarele. Tăcuţii 
îngrijitori de torţe aduceau bucatele pe tăvi negre de fier şi le 
aranjau pe masa lungă: ciuperci mari în sos de smântână, 
bureţi cu arome rafinate, melci minusculi înveliţi în slănină, 
vin verde, înmiresmat, în care se zvârcoleau viermii, râme 
fripte, hârciogi prăjiţi din cămara regală a Omului-vierme, 
pâine fierbinte de ciuperci, o mie de alte delicatese. Şi, piesa 
de rezistenţă, dacă erau norocoşi, un copil groun dolofan (sau 
doi!), cu şase picioare, aflat chiar înainte de vârsta pubertăţii, 
uns cu grijă şi servit întreg, cu carnea albă şi suculentă. 
Oaspeţii mâncau până nu mai puteau, glumeau şi râdeau prin 
vălurile şi dominourile lor, apoi dansau sub torţe, ore în şir, cu 
nălucile de obsidian maimuţărindu-le mişcările pe pereţi şi 
podea. Când, în cele din urmă, venea miezul nopţii, începea 
demascarea. lar după ce îşi dezgoleau cu toţii feţele, cavalerii 
de bronz îl duceau pe Omul-vierme al balului la cel de-al 
patrulea zid şi el trăgea sfoara draperiei (dacă mai avea 
mâini, iar dacă nu, o trăgeau cavalerii) şi dezvăluia soarele. 

În anul acela, Omul-vierme era Vermentor al Doilea, cel de- 
al paisprezecelea din neamul său care domnea peste yaga-/a- 
haii din Vizuina Înaltă din Casa Viermelui. Domnise deja 
doisprezece ani şi curând vremea lui avea să se sfârşească, 
căci preoţii-chirurgi îşi înfăptuiseră sfânta lucrare în tot acest 
timp, şi nu mai era nimic de purificat, în afară de prea-umanul 
cap care atârna în vârful torsului răsucit. Curând, avea să fie 
una cu Viermele Alb. Dar fiul lui era pregătit. 

Cavalerul de bronz Groff, imens şi ţeapăn în armură, îl duse 
pe Vermentor la fereastră şi îndeplini rolul mâinilor sale. 
Catifeaua alunecă uşor şi bătrânul soare fu dezvăluit, în timp 
ce Omul-vierme psalmodie străvechile cuvinte de slavă şi 
copiii-viermi se adunară împrejur, să privească. 


Annelyn, înconjurat de prietenii şi slujitorii săi, era printre 
cei aflaţi cel mai aproape de sticlă, aşa cum se cuvenea. 
Annelyn era mereu în frunte. Era un tânăr suplu şi frumos, 
înalt şi grațios. Toţi yaga-/a-haii aveau pielea cafenie, 
catifelată, dar a lui Annelyn era cea mai catifelată dintre 
toate. Majoritatea tovarăşilor săi aveau părul blond sau blond- 
roşcat, dar părul lui Annelyn avea cea mai strălucitoare 
nuanţă galben-aurie; îi înconjura capul în bucle delicat 
sculptate. Majoritatea copiilor-viermi aveau ochi albaştri, dar 
niciunul atât de albaştri şi de adânci ca Annelyn. El vorbi cel 
dintâi, după ce draperiile fură date la o parte. 

— Zonele negre sporesc, le atrase el atenţia, cu glas 
cristalin, celor din jur. În curând draperiile noastre vor fi de 
prisos. Acum soarele se ascunde singur. Râse. 

— Moare, remarcă Vermyllar, un băiat sfrijit cu obraji supţi 
şi părul cânepiu, care-şi făcea mult prea multe griji. Bunicul 
mi-a spus cândva că a existat o vreme când câmpurile negre 
erau roşii-fumurii şi mările erau un foc alb, de te dureau ochii 
când le priveai. Bunicul lui Vermyllar fusese cel de-al doilea 
fiu al Omului-vierme şi de aceea ştia tot felul de lucruri pe 
care i le transmisese nepotului său. 

— Poate că aşa a fost, zise Annelyn, dar nu pe vremea lui, 
pun rămăşag, şi nici măcar pe vremea bunicului său. Annelyn 
nu avea legături de sânge cu linia Omului-vierme, nici vreo 
sursă secretă de informaţii, dar era mereu sigur de opiniile 
sale, iar prietenii săi - Vermyllar, voinicul Riess şi frumoasa 
Caralee - îl considerau cel mai înţelept şi abil dintre oameni. 
Omorâse cândva un groun. 

— Nu te îngrijorează că moare soarele? îl întrebă Caralee, 
scuturându-şi cu nonşalanţă buclele blonde, când se întoarse 
să-l privească în faţă. Semăna destul de bine cu Annelyn ca 
să-i fie soră geamănă, poate de aceea o dorea atât de mult. 
Că se răcesc vizuinile? 

Annelyn râse din nou şi Riess râse cu el. (Riess râdea 
întotdeauna cu Annelyn, deşi Annelyn bănuia că grăsanul 
înţelegea arareori gluma.) 

— Soarele murea cu mult înainte să vin eu în Casa 
Viermelui şi va continua să moară mult timp după ce nu voi 


mai fi, spuse el, întorcându-se de la fereastră. Arăta magnific 
în noaptea aceea, în costumul său de mătase azurie şi gri- 
păianjen, cu simbolul teta prins deasupra pieptului. Cât 
despre frig, continuă Annelyn, conducându-şi cei trei 
camarazi înapoi către masa de ospăț, nu cred că vechiul 
soare are legătură cu căldura, în vreun fel sau altul. 

— Are, zise Vermyllar, care venise în haine jerpelite, maro, 
ca un cultivator de ciuperci. El şi Caralee traversau Sala de 
Obsidian pas la pas cu Annelyn, cu propriile imagini gonind la 
picioarele lor. Riess gâfâia în urmă, căznindu-se să ţină pasul 
cu ei, în armura de bal mascata unui cavaler de bronz. 

— Aşa ţi-a spus bunicul? întrebă Annelyn. 

Riess râse. 

— Nu, răspunse Vermyllar, încruntându-se. Dar observi, 
Annelyn, cum seamănă soarele cu un cărbune fierbinte 
şterpelit dintr-o cutie de foc? 

— Poate, se învoi Annelyn. Se opri lângă bolul cu vin şi 
umplu două cupe de cristal cu vinul verde, bogat, pescuind în 
bol până când găsi doi viermi răsuciţi într-un nod. Îi goli în 
băutura lui Caralee şi ea zâmbi când Annelyn îi oferi băutura. 
Sorbi el însuşi din cel de-al doilea pocal, cu un singur vierme, 
revenind la Vermyllar. Dacă soarele nu e altceva decât un 
cărbune imens, continuă Annelyn, atunci nu trebuie să ne 
facem griji, căci aveam o mulţime de cărbuni mai mici la 
îndemână, iar îngrijitorii de torţe pot oricând să ne mai aducă 
şi alţii din întuneric. 

Riess chicoti. Îşi aşezase coiful de cavaler pe masă şi acum 
înfuleca plescăind de pe un platou cu păianjeni picanţi. 

— S-ar putea să fie adevărat, spuse Vermyllar. Dar, atunci, 
recunoşti că soarele e un cărbune, că foloseşte la încălzitul 
vizuinilor. 

— Nu, răspunse Annelyn. Făceam doar presupuneri. De 
fapt, cred că soarele e un fel de ornament, aşezat pe cer de 
Viermele Alb, ca să ne ofere lumină şi un prilej pentru baluri 
mascate. 

Dintr-odată, se stârni un hohot de râs, gros şi răguşit. 
Zâmbetul lui Annelyn se transformă brusc într-o încruntătură, 


când îşi dădu seama că, oricine ar fi fost, râdea nu de umorul 
lui, ci de e/. Se îndreptă şi se întoarse iritat. 

Când însă văzu cine râdea, nu făcu decât să ridice un pahar 
(şi o delicată sprânceană blondă) într-o parodie de salut. 

Aducătorul de Carne (aşa îi spuneau, căci, dacă avea un 
nume mai autentic, nu-l folosea) se opri din râs. Pe urmă se 
lăsă liniştea. Era un bărbat scund, îndesat, cu un cap mai mic 
decât Annelyn şi mai slut decât oricare yaga-/a-hai, cu părul 
său alb şi drept, pielea acoperită de pete roz-maronii şi 
enormul nas turtit. Imaginea sa portocalie şi stacojie, gravată 
pe obsidian de lumina torţei, era mai înaltă şi mai frumoasă 
decât fusese vreodată Aducătorul de Carne însuşi. 

Venise la Balul Soarelui singur şi fără costum, lucru 
îngrozitor de deplasat, primit doar datorită copilului groun de 
care făcuse rost. In locul gătelilor de bal, purta obişnuitul său 
costum alb ca laptele, cusut din piele de grouni morţi, cu o 
capă decolorată, ţesută din păr de groun. Fala lui era 
cunoscută în toată Casa Viermelui: că se îmbrăca în piele şi 
păr de grouni ucişi cu mâna lui. Era Aducătorul de Carne, care 
intra singur în vizuinile adânci, fără ferestre. 

Caralee îl privi cu multă curiozitate. 

— De ce-ai râs? întrebă ea. 

— Fiindcă amicul tău e amuzant, spuse Aducătorul de 
Carne. Glasul lui era prea gros, prea răguşit. Annelyn se simţi 
uşor ridicol să fie insultat de un bărbat cu pielea marmorată, 
care mormăia ca un îngrijitor de torţe. lar acum, o ceată 
curioasă de oameni începea să se adune împrejur; yaga-/a- 
haii erau mereu interesaţi de ciudăţenii, iar Aducătorul de 
Carne era cea mai mare ciudăţenie dintre toate. Pe lângă 
asta, toată lumea se săturase să privească soarele. 

— Imi face întotdeauna plăcere să găsesc pe cineva care 
apreciază umorul, zise Annelyn, dându-şi silinţa să transforme 
într-un compliment insulta voalată a Aducătorului de Carne. 

— Chiar apreciez umorul, replică Aducătorul de Carne. Mi- 
aş dori să găsesc niscaiva. Acest bal mascat e o neghiobie. 

Era lipsit de subtilitate, hotărî Annelyn. Ca să-şi arate 
superioritatea, spuse: 


— Probabil eşti obişnuit cu încântătoarea zeflemea cu 
grounii. 

Riess chicoti, iar Aducătorul de Carne îi zâmbi feroce. 

— Grounii au mai mult spirit decât prietenul tău nătâng şi 
mai multă ştiinţă decât tine. 

Se auziră râsete înăbugşite în jurul lor, însă Annelyn nu 
putea fi sigur dacă erau provocate de absurditatea vorbelor 
Aducătorului de Carne sau de insultă. 

— Atunci cunoşti secretele grounilor, remarcă el cu 
prudenţă. 

— Au secrete, da. lar eu le cunosc, da. Şi nu numai atât. 

— Grounii sunt animale, interveni Vermyllar. 

— Ca şi tine, spuse Aducătorul de Carne. 

Vermyllar roşi. 

— Port zdrenţe în noaptea asta, dar numai pentru bal. 
Bunicul meu a fost fiul Omului-vierme. 

— Mai bine bunicul tău decât tine, spuse Aducătorul de 
Carne. 

De data aceasta, Caralee râse. Annelyn se uită la ea, 
îngrozit că putea găsi amuzantă o asemenea bădărănie. 

— Batjocoreşti onoarea? spuse el. Marea ştiinţă? 
Responsabilităţile? 

— Eu am responsabilităţi mai grele, zise Aducătorul de 
Carne cu glas liniştit. După cum au şi alţii care încearcă să 
coboare şi să aducă, la întoarcere, carne de groun. Omul- 
vierme are doar îndatoriri ritualice învechite, pe care nimeni 
nu le înţelege. Cât despre marea lui ştiinţă, am şi din aceea 
mai multă. Yaga-/a-haii nu ştiu nimic despre ei înşişi sau 
despre Casa Viermelui, doar jumătăţi de adevăr şi minciuni 
strâmbe. lar onoarea? Făcu semn către fereastră. Groff, în 
armura sa complicată, ruginie, continua să stea ţeapăn cu 
Omul-vierme în braţe. Alt cavaler de bronz trăgea draperiile. 
Dansul se pornise din nou. 

— Da? replică absent Annelyn. 

— Onoarea e numai hidoasă durere, zise Aducătorul de 
Carne, şi, ca şi cum ar fi vrut să-i sublinieze afirmaţia, Omul- 
vierme ridică dintr-odată capul, şi trupul său alb începu să se 
zvârcolească sălbatic în braţele lui Groff. Sub cuțite, iar şi iar, 


trezindu-se de fiecare dată ciuntită. Şi sfârşeşte în schilodire 
şi moarte. Onoarea? 

Acum mulţimea din jurul lor părea şocată, în afară de 
câţiva care îl mai ascultaseră şi altă dată pe Aducătorul de 
Carne şi îi cunoşteau amuzanta ireverenţă. 

— Omul-vierme e purificat, spuse Riess. (Oricât s-ar fi 
străduit, era searbăd şi dogmatic pe dedesubt, şi ştiau cu toţii 
asta.) Devine una cu Viermele Alb! 

Annelyn îl sâsâi să tacă; se considera atras de persoanele 
cinice şi şocante. 

— Poate că ai dreptate în privinţa onoarei, îi spuse el 
Aducătorului de Carne. Liber-cugetătorii, ca mine, au pus şiei 
sub semnul întrebării obiceiul, dar... 

Aducătorul de Carne începu din nou să râdă de el, hohotind 
cu capul dat pe spate. Annelyn se aprinse la faţă şi îşi goli 
vinul dintr-o sorbitură, cu viermi cu tot, străduindu-se să-şi 
păstreze calmul. 

— Liber-cugetător! articulă, în cele din urmă, Aducătorul de 
Carne, după ce râsul i se mai potoli. Mă îndoiesc că ai avut 
vreodată un gând liber. Eşti un nimic, mai puţin decât un Om- 
vierme. Trecu valvârtej pe lângă Annelyn şi începu să-şi 
umple cu vin pocalul. 

— Am ucis un groun, spuse Annelyn pe nerăsuflate, fără să 
se gândească, regretându-şi vorbele în clipa în care le rosti. 

Aducătorul de Carne doar se întoarse spre el şi rânji, şi apoi 
toată lumea izbucni în râs. Nu era nevoie de niciun 
comentariu, toţi copiii-viermi ştiau că Aducătorul de Carne 
omorâse o sută de grouni, poate, nu unul singur. Până şi 
Caralee se alătură râsului general, dar Vermyllar şi Riess 
tăceau, compătimitori. Annelyn îşi cobori privirea în podea şi- 
şi văzu propriul chip privindu-l, prostesc şi tremurat, de pe 
obsidianul rece. 

Aducătorul de Carne o cercetă aprobator pe Caralee. 

— Vino în patul meu în noaptea asta, spuse el dintr-odată, 
la fel de direct ca un îngrijitor de torţe. Aducătorul de Carne 
nu avea ruşine. Annelyn îşi ridică ochii, şocat. Caralee era 
îmbrăcată în albastru şi gri-păianjen, întocmai ca el: era 


limpede că erau împreună. Şi îi dăduse cupa viermilor- 
împreunaţi! 

Ea îi aruncă lui Annelyn o privire grăbită, apoi îl respinse, 
după toate aparențele, cu o scuturare a buclelor strălucitoare, 
întorcându-se către Aducătorul de Carne. 

— Da, spuse ea, cu o ciudată excitație în glas. 

Apoi plecară alături pe vasta oglindă neagră a ringului de 
dans, învârtindu-se, răsucindu-se şi alunecând împreună, în 
străvechii paşi de dans complicaţi ai yaga-/a-hailor. 

— Ne-a umilit, le spuse cu furie Annelyn lui Riess şi 
Vermyllar, în timp ce-l privea pe Aducătorul de Carne 
parodiind stângaci mişcările graţioase ale lui Caralee. 

— Ar trebui să mergem la Omul-vierme, sugeră Vermyllar. 

Riess nu spuse nimic, dar faţa lui rotundă era răvăşită de 
agitaţie, în timp ce întindea mâna după încă un păianjen 
picant. 

— Nu, spuse Annelyn. 

Dincolo de marea de dansatori care se zvârcoleau în toate 
culorile lor splendide, Groff îl dusese pe Omul-vierme înapoi în 
groapa lui de nisip. Câţiva îngrijitori de torţe îndesaţi dădeau 
ocol încăperii, stingând câte două flăcări din trei. Curând, 
obsidianul se întunecă şi reflecţiile strălucitoare păliră, 
devenind dâre roşii pe sticlă. În colţurile umbrite, câteva 
cupluri îndrăzneţe începuseră deja demascarea-trupurilor. 
Alţii aveau să le urmeze în curând exemplul. Annelyn plănuise 
să smulgă masca lui Caralee. Acum era singur. 

— De ce nu? voia să ştie Vermyllar. L-ai auzit. M-a făcut 
animal şi sunt nepotul unui om care ar fi putut să fie Om- 
vierme. 

Annelyn îi făcu semn să tacă. 

— Ai să-ţi primeşti răzbunarea, spuse el. Dar în felul meu, 
în felul meu. Ochii săi albaştri scrutară atent încăperea. 
Aducătorul de Carne o conducea pe Caralee înspre un colţ. În 
felul meu, repetă el. Apoi: Haideţi. 

Şi îi conduse afară din sală. 


Se întâlniră a doua zi dimineaţă, devreme, în mijlocul 
prafului şi al tapiseriilor decolorate din Tunelul Subteran care 


lega cea mai mare parte a vizuinilor principale ale yaga-/a- 
hailor înainte de a coti în lunga sa coborâre către infinit. 
Annelyn sosi primul. Era îmbrăcat din cap până-n picioare în 
negru lucios, cu o glugă de aceeaşi culoare, să-i ascundă 
părul auriu. Singura sa concesie făcută vanităţii era o teta de 
aur, brodată pe piept. Avea spada scurtă şi stiletul prinse la o 
cingătoare de sfoară neagră. 

Riess îşi făcu în curând apariţia, într-o cămaşă strâmtă de 
zale şi piele şi o mantie grea, gri-păianjen. Se aşeză alături de 
Annelyn, pe podeaua de piatră, vizavi de o gură neagră care 
scuipa înspre ei aer fierbinte şi umed, printr-un grilaj ruginit. 
Lumina, câtă era, venea de la torţele risipite, fixate în mâini 
de bronz pe pereţi şi dinspre luminatoare, deschizături 
înguste din tavan, la şapte metri deasupra capetelor, din care 
se strecura o palidă strălucire roşiatică. Luminatoarele erau 
aşezate din trei în trei metri de-a lungul Tunelului Subteran, 
cât vedeai cu ochii. Odată, pe când era copil, Annelyn înălţase 
o grămadă de gunoi în mijlocul unei vizuini şi se căţărase pe 
ea, să privească afară, dar nu fusese nimic de văzut. Sticla, 
întocmai ca piatra de pe pereţi, era mai groasă decât un stat 
de om. Era o minune că trecea prin ea vreun strop de lumină. 

Vermyllar întârzia. Annelyn stătea cu picioarele încrucişate, 
cu ochii la tapiseriile atârnate, ale căror imagini deveniseră în 
întregime un gri pătat. Riess era foarte agitat. Vorbea despre 
torturile fanteziste la care îl puteau supune pe Aducătorul de 
Carne. 

— Când îl prindem, ar trebui să-l spânzurăm cu capul în jos, 
legat de glezne, spuse tânărul îndesat. Apoi putem să 
cumpărăm o oală de lipitori de la chirurgii-preoţi şi să i le 
punem pe tot corpul, până-l seacă de sânge. 

Annelyn îl lăsă să trăncănească şi, în cele din urmă, 
Vermyllar îşi făcu apariţia, îmbrăcat în negru şi gri, având 
asupra lui o torţă şi un pumnal cu lama lungă. Ceilalţi doi 
săriră în picioare să-l întâmpine. 

— N-ar fi trebuit să vin, spuse Vermyllar. Era foarte tras la 
faţă, dar părea să se mai destindă puţin în prezenţa amicilor 
săi. Sunt stră-strănepotul Omului-vierme însuşi, continuă el, 
vârând pumnalul în teacă, în timp ce Riess îi luă torţa din 


mână, şi n-ar fi trebuit să ascult de tine, Annelyn. Vom fi cu 
toţii mâncaţi de grouni. 

— Pe Aducătorul de Carne nu-l mănâncă grounii, şi el este 
singur, în vreme ce noi suntem trei, spuse Annelyn. Porni în 
josul Tunelului Subteran, către nesfârşitul cenuşiu unde fâşiile 
de lumină roşie nu mai vărgau podeaua de piatră, iar ceilalţi îl 
urmară. 

— Eşti sigur că vine pe-aici? întrebă Vermyllar. Trecură de 
altă gură neagră, pătrată, şi mantiile li se ridicară, fluturând 
sub răsuflarea ei caldă. Vermyllar făcu semn către o 
deschizătură. Poate coboară printr-una dintre alea, către locul 
unde trăiesc grounii. 

— Sunt abrupte şi foarte fierbinţi, îi explică Annelyn, şi ar 
cădea sau s-ar arde dacă ar merge pe-acolo. În plus, mulţi 
oameni l-au văzut pe Aducătorul de Carne venind şi plecând 
de-a lungul Tunelului Subteran. Am întrebat printre îngrijitorii 
de torţe. 

Trecură pe sub ultimul luminator. În faţa lor, Tunelul 
Subteran cobora şi tavanul era întunecat. Vermyllar se opri în 
zona de lumină. 

— Grouni, spuse el. Annelyn, aici, jos, sunt grouni. Nu sta 
lângă ferestre. Işi linse buzele. 

— Am omorât un groun, îi reaminti Annelyn. Am mai 
discutat asta. Avem torţa şi fiecare dintre noi are chibrituri. 
Sunt torţe vechi de-a lungul tunelului, aşa că multe pot fi 
aprinse. In plus, grounii nu vin niciodată atât de sus. Nimeni 
n-a văzut, de-o viaţă, vreun groun în Tunelul Subteran. 

— Dispar oameni în fiecare lună, punctă Vermyllar. 
Cultivatori de ciuperci. Vânători de grouni. Copii. 

Glasul lui Annelyn începea să sune iritat. 

— Vânătorii de grouni pătrund adânc, aşa că fireşte că sunt 
prinşi. Ceilalţi, ei, bine, cine ştie? Ţi-e frică de întuneric? Bătu 
nerăbdător din picior. 

— Nu, răspunse Vermyllar, alăturându-li-se din nou. Dar îşi 
ţinea mâna pe plăselele pumnalului. 

Annelyn nu porni la drum imediat. Se duse la zidul curbat şi 
întinse mâna, smulgând o torţă dintr-un suport de bronz. O 


aprinse de la flăcările torţei lui Riess şi, dintr-odată, era de 
două ori mai multă lumină. 

— Ţine, zise el, înmânându-i torţa lui Vermyllar. Vino. 

Şi astfel, porniră în josul vizuinii întunecate care cotea şi 
cobora aproape imperceptibil, pe lângă tapiserii ce atârnau 
deşirate şi altele care erau încâlceli groase de ciuperci, pe 
lângă şiruri nesfârşite de mâini-suporturi de torţe (tot a doua 
goală şi doar una din cincizeci aprinsă), pe lângă nenumărate 
guri de tunel zidite şi câteva ale căror cărămizi se 
sfărâmaseră sau se făcuseră praf, pe lângă căldura invizibilă 
a conductelor de aer, una după alta. Inaintau în tăcere, ştiind 
că glasurile lor ar răsuna, sperând că praful de sub picioare 
avea să le înăbuşe sunetul paşilor. Merseră până când ultimul 
luminator nu se mai zărea şi preţ de încă o oră după aceea. 
Şi, în cele din urmă, ajunseră într-un loc unde Tunelul 
Subteran se sfârşea. In faţă se aflau două deschizături drepte, 
ale căror uşi se fărâmiţaseră demult în solzi de rugină. Riess 
vâri o torţă prin una dintre ele şi văzu doar câteva cabluri 
grele, încolăcindu-se şi pierzându-se în bezna unui puț ce 
cobora cât vedeai cu ochii. Speriat, se dădu la o parte, cât pe 
ce să scape torţa. 

— Ai grijă! îl preveni Annelyn. 

— Ce este? întrebă Riess. F 

— Poate o capcană, sugeră Vermyllar. Işi vâri propria torţă 
dincolo de cadrul celei de-a doua uşi şi văzură o scară de 
piatră care cobora abrupt. Vedeți? Aici au fost cândva două 
uşi. Un duşman sau un groun ar putea să aleagă greşit uşa şi 
să-şi găsească moartea, căzând în puț. Probabil că a fost doar 
o gură de aer peste care au pus o uşă. 

Annelyn se apropie de Riess: 

— Nu, spuse el, uitându-se în puț. Sunt funii. lar puţul ăsta 
e rece. Işi scutură capul şi gluga îi căzu pe spate, dezvăluind 
buclele blonde care sclipeau molcom în lumina mişcătoare a 
torţelor. Nu contează, adăugă el. Vom aştepta aici. Mai adânc 
de-atât chiar am întâlni grouni. In plus, nu ştiu unde duce 
scara. Aşadar, mai bine să aşteptăm şi să-l lăsăm pe 
Aducătorul de Carne să ne conducă. 


— Să aşteptăm? Vermyllar era şocat. N-ai de gând să-l 
prinzi aici? 

Annelyn zâmbi: 

— Ha! Ar fi o răzbunare de copil. Nu, îl vom urmări, adânc, 
în ţinutul grounilor. Vom afla toate secretele sale, toată ştiinţa 
cu care se făleşte. Vom vedea de ce se întoarce iar şi iar, 
mereu cu carne, în timp ce vânătorii de grouni dispar. Apo; îl 
voi ucide. 

— Asta nu mi-ai spus, protestă Riess, perplex. 

— Am ajuns deja prea departe de ferestre, zise Vermyllar şi 
porni mai departe. 

Annelyn râse încet. 

— Copile, îi spuse el lui Riess. Eu am venit până aici când 
am avut pe jumătate vârsta ta. Aici am ucis grounul. Arătă 
către scări. A ieşit de-acolo, în patru labe, deloc speriat de 
focul meu, iar eu l-am întâmpinat cu torţa. 

Vermyllar şi Riess se uitau amândoi la intrarea întunecată a 
scării. 

— O! făcu Riess. 

— Zău? vorbi o altă voce, din spate. 

Vermyllar lăsă torţa să cadă şi scoase pumnalul. 

Toţi trei se răsuciră. 

La marginea luminii, un bărbat uriaş, cu barba roşie, 
înveşmântat în negru, stătea holbându-se la ei cu o secure de 
bronz pe umăr. Fără armură, Annelyn nici nu-l recunoscu, dar, 
dintr-odată, îşi aminti: 

— Groff, spuse el. 

Cavalerul de bronz încuviinţă cu o clătinare a capului. 

— V-am urmărit în josul acelui Tunel Subteran. Sunteţi 
foarte gălăgioşi. 

Nu-i răspunseră. Vermyllar îşi ridică torţa căzută. 

— Aşadar, aveţi de gând să-l ucideţi pe Aducătorul de 
Carne? întrebă Groff. 

— Da, răspunse Annelyn. Nu te amesteca, Groff. Ştiu că 
aduce multă carne de grouni pentru yaga-/a-hai, dar vom face 
şi noi acelaşi lucru, după ce-i aflăm secretele. Omul-vierme n- 
are niciun motiv să-i ia apărarea. 

Gura lui Annelyn avea o expresie înverşunată. 


Groff chicoti, în fundul gâtlejului, cântărindu-şi în mână 
securea grea. 

— Nu te teme, copilaş-vierme. Îţi vei avea hoitul. Şi eu am 
fost trimis să-l omor pe Aducătorul de Carne. 

— Ce? se miră Riess. 

— Omul-vierme a poruncit asta? întrebă Vermyllar cu 
înflăcărare. 

— Omul-vierme nu se gândeşte decât la apropiata sa 
uniune cu Viermele Alb, zise Groff, zâmbind. Şi la durere, 
poate. Poate că se gândeşte la asta. Nu, sfătuitorii lui au 
poruncit-o. Aducătorul de Carne e înconjurat de prea multe 
mistere. Nu aparţine cu adevărat yaga-/a-hailor, după părerea 
sfătuitorilor, şi nu e liniştit. E urât, tulbură lucrurile şi minte. 
Mai mult, de când am aflat despre Aducătorul de Carne, acum 
doi ani, tot mai puţini vânători de grouni se întorc din 
subteran, în afară de el. Ei bine, cândva am vânat şi eu 
grouni. Poate că n-am pătruns atât de adânc ca Aducătorul de 
Carne, care spune că a coborât către locul unde cavalerii de 
bronz s-au războit cu grounii, cu un milion de ani în urmă. N- 
am ajuns atât de departe, dar am bătut galeriile grounilor şi 
nu mi-e frică de vizuinile întunecate. Groff se uită la Annelyn: 
Chiar ai întâlnit aici un groun? 

Annelyn simţi privirea fixă a ochilor lui Groff pe sub 
sprâncenele roşii şi dese. 

— Da, spuse el, puţin prea repede, temându-se că Groff ar 
putea şti adevărul. 

Grounul zăcea în capul scărilor, murmurându-şi horcăitul de 
moarte, când îl găsise Annelyn. Băiatul privise îngrozit cele 
şase membre lăbărţate ale creaturii tremurând spasmodic (şi 
scurt) şi băltoacele jilave, adânci, de carne pe care grounii le 
aveau în loc de ochi rătăcind de colo-colo, fără ţintă. După ce 
trupul rămăsese neclintit, Annelyn îl pârjolise cu torţa şi îl 
târâse cu el în vizuinile yaga-/a-hailor. 

Groff clătină din cap. 

— Arareori trec de zidul grounilor, spuse cavalerul de 
bronz. În ultimii ani ai vânătorii mele, s-au şi apropiat foarte 
rar. Aducătorul de Carne trebuie, într-adevăr, să coboare 
adânc. Zâmbi. Dar aşa vom face şi noi. 


— Noi? 

Era Vermyllar. 

Groff încuviinţă. 

— Nu mă dau în lături să ajut, iar ideea lui Annelyn e bună. 
Vom afla secretele Aducătorului de Carne înainte de a-l ucide. 
Îşi flutură securea într-un gest larg. Pe scară în jos. 

Uşa se căsca neagră şi amenințătoare, iar Annelyn începea 
să fie cuprins de nelinişte. Una era să-i impresioneze pe Riess 
şi Vermyllar cu planul lui îndrăzneţ de a cobori în ţara 
grounilor, dar, fără doar şi poate, aceştia l-ar fi lămurit cu 
timpul să renunţe. Poate că ei trei ar fi dat de Aducătorul de 
Carne aici. Dincolo de lumină, într-adevăr, dar la mică 
distanţă, iar Annelyn mai fusese aici. Dar chiar să coboare... 

Cel care protestă fu Vermyllar. 

— Nu, declară el. Nu merg mai adânc de-atât. Se uită la 
Annelyn. Tu îl omori pe Aducătorul de Carne, sau poate să-l 
omoare Groff, sau Riess, dacă reuşeşte, dar va fi la fel de 
mort şi fără mine. Eu mă întorc. 

— Pe scară în jos! zise Groff cu severitate. Nu accept 
dezertori. 

Vermyllar rămase neclintit. 

— Bunicul meu e fiul Omului-vierme, spuse el. Fac ce 
vreau. Lui Annelyn şi Riess le făcu semnul viermelui, apoi, cu 
torţa în mână, porni înapoi pe unde venise. 

Groff nu făcu niciun gest să-l oprească. 

— Pe scară în jos, repetă el, după ce lumina lui Vermyllar 
dispăru după o cotitură a zidului. 

Se grăbiră să se supună. ` 

În jos. Cea mai cumplită dintre toate direcțiile posibile. În 
jos. Spre sălaşul grounilor. În jos. Departe de lumină. Cu toate 
acestea porniră, şi Annelyn îşi aminti că, până şi în cele mai 
bune momente, îi displăceau scările. Era norocos în privinţa 
asta. Riess, având torţa în mână, trebuia s-o ia înainte. 

La poalele scării se aflau un podet îngust cu două uşi zidite, 
o altă intrare căscată către puţul neclintit şi rece şi o altă 
scară. În jos. Urmă o altă scară, după ea. În jos. Şi o alta, 
dincolo de aceasta. 

În cele din urmă, ieşiră la lumină. 


— Stinge torţa, spuse Groff. 

Riess se supuse. 

Stăteau îngrămădiţi la capătul unui pod suplu de metal 
care traversa o încăpere cavernoasă, de o sută de ori mai 
mare decât Sala de Obsidian. Departe, deasupra, era un 
imens tavan din panouri de sticlă (fiecare de dimensiunea 
celui din spatele gropii de nisip a Omului-vierme, gândi 
Annelyn) fixate într-o structură de metal negru. Soarele se 
desluşea deasupra, cu oceanele sale de foc şi câmpurile de 
cenuşă, astfel că nu aveau nevoie de torţă. 

Annelyn văzu alte cinci poduri, fire subţiri întinse de la un 
zid negru la altul, deasupra unui lac de lichid vâscos ce 
bulbuca zgomotos chiar la picioarele lor. Şi mai era un al 
şaselea, sau fusese, dar acum era sfărâmat şi panglica sa 
răsucită atârna în întunecimea mişcătoare de sub ei. 

Era un miros. Puternic, greu şi scârbos de dulce. 

— Unde suntem? şopti Riess. 

— În Sala Ultimei Lumini, răspunse repede Groff. Sau, cel 
puţin, aşa i se spune în tradiţia cavalerilor de bronz. Dar 
vânătorii de grouni îi spun zidul grounilor. Acesta este ultimul 
loc, şi cel mai adânc, unde poate pătrunde bătrânul soare. 
Unii spun că Viermele Alb l-a creat, ca să ţină grounii departe 
de vizuinile copiilor săi. 

Annelyn se apropie de balustrada podului. 

— Interesant, spuse el absent. Aşadar, grounii nu au şi alte 
căi pe unde să urce? 

— Nu mai au, îi răspunse Groff. Au avut cândva. Dar 
cavalerii de bronz le-au astupat cu cărămizi şi sânge. Sau aşa 
se spune. Îşi îndreptă securea către umbrele din celălalt 
capăt al podului: Traversăm. 

Podul era îngust, abia destul cât să-l treacă doi oameni 
unul lângă altul. Annelyn păşi şovăitor, apucându-se de 
balustradă să se sprijine. Rămase cu ea în mână, o ţeavă 
mică de metal, mâncată de rugină. O privi, făcu un pas în 
spate, apoi o azvârli cât colo, în lichid. 

— umezeala, remarcă Groff, nepăsător. Şi podul are găuri 
de rugină, aşa că aveţi grijă pe unde călcaţi. Glasul lui era 
aspru şi inflexibil. 


Aşadar, Annelyn se pomeni înaintând din nou, atent, pas cu 
pas, deasupra întunecimii agitate, în abisul palidei lumini 
roşiatice. Podul scârţâia şi se mişca sub el şi de mai multe ori 
simţi ceva cedând când cercetă locul cu piciorul, fiind forţat 
să se dea iute înapoi şi să calce în altă parte. Riess venea 
după el, strângând în mână balustrada inutilă acolo unde 
exista. Groff păşea cu voioşie pe locurile pe care le 
încercaseră ceilalţi. 

La jumătatea drumului, podul începu să se clatine, încet la 
început, apoi cu viteză mai mare. Annelyn încremeni, întinse 
mâna după balustradă şi privi peste umăr, la Groff. 

Cavalerul de bronz înjură. 

— Trei suntem prea mulţi, zise el. Grăbeşte-te! 

Neîndrăznind să fugă, Annelyn începu să meargă cât putea 
de iute şi podul începu să se legene mai tare. Grăbi pasul, 
auzindu-i în spate pe ceilalţi. Dintr-odată, se auziră o 
plesnitură şi un scârţâit, urmate de un țipăt de durere. Atunci 
o luă la goană, sărind ultimii paşi către semicercul de piatră 
care ancora podul, în celălalt capăt al încăperii. Abia apoi, 
aflat în siguranţă, se întoarse. Riess călcase într-un punct de 
rugină şi piciorul drept îi trecuse direct prin metal. Groff îi 
dădea o mână de ajutor. 

— Ţine podul să nu se clatine! strigă cavalerul de bronz şi 
Annelyn se întoarse lângă prăpastia de piatră, încercând să 
domolească legănatul. 

Curând, Groff ajunse lângă el, sprijinindu-l pe Riess, care 
şchiopăta. Hainele de piele îl protejaseră şi nu avea răni 
grave, dar marginile zdrenţuite de metal tot îi pătrunseseră în 
picior şi îi curgea puţin sânge. 

În timp ce Groff îl îngrijea, Annelyn privi împrejur. Platforma 
de piatră pe care stăteau era înconjurată de forme negre, 
cutii mari, cu muchii drepte, înşirate pe margine, ca un rând 
de dinţi stricaţi. Se apropie de una dintre ele. Era din metal, 
măcinat de rugină şi neîntrebuinţare şi era presărată cu o 
mulţime de ferestruici de sticlă, în spatele cărora nu era 
decât praf. Cutiile aveau şi găuri, iar multe dintre ele fuseseră 
zdrobite. Annelyn nu pricepea nimic din toate acestea. 

Riess era din nou în picioare şi avea un aer distrus. 


— Am scăpat torţa, spuse el. 

— Mai sunt şi altele, zise Groff. Oricum, n-am fi putut s-o 
folosim pe-a noastră. Aducătorul de Carne ar fi văzut lumina. 
Nu, trebuie să pătrundem în galeriile grounilor pe întuneric şi 
să aşteptăm acolo până când vedem lumina torţei /ui. Apoi o 
vom urmări. 

— Ce? făcu Annelyn. Dar, Groff, e o nebunie! În întuneric 
poate vor fi grouni. 

— Poate, răspunse Groff. Dar e puţin probabil, atât de 
aproape de lumină, de zidul grounilor. Pe vremea mea, şi 
chiar înainte, vânătorii de grouni erau nevoiţi să coboare mai 
adânc ca să-şi găsească prada. Culoarele superioare sunt 
goale. Dar nu vom merge departe. Arătă către uşa largă şi 
neagră care îi aştepta acolo unde podeţul se întâlnea cu zidul. 

Annelyn îşi scoase stiletul şi înaintă iute, ca să nu pară laş. 
Dacă vreun groun pândea în beznă, avea să fie pregătit. 

Dar nu era nimic. In lumina slabă care încă se revărsa din 
cameră desluşi trei vizuini, una mai întunecată decât alta. 

— Cea din stânga duce în jos, spuse Groff, în părţile mai 
dense ale galeriilor. Cea din mijloc e zidită şi abandonată. 
Vom aştepta acolo. Putem să privim podul, ascunşi în 
întuneric, şi să urmărim torţa Aducătorului de Carne când 
traversează. 

li mână înainte şi se aşezară pe piatra acoperită de praf să 
aştepte. Uşa către Sala Ultimei Lumini era în faţa lor, ca o 
fereastră roşiatică. In rest, totul în jur era negru şi tăcut. Groff 
stătea neclintit, cu securea în poală şi picioarele încrucişate 
sub el. Riess nu avea astâmpăr. Annelyn îşi lipi spinarea de 
zid, ca niciun groun să nu se poată furişa prin spatele lui, şi 
începu să se joace cu stiletul. 

Nu trecu mult timp şi auzi zgomote, şoapte domoale şi 
sunete vagi, ca nişte glasuri respingătoare de grouni 
grupându-se să-i atace. Dar tunelul era o beznă neîntreruptă 
şi cu cât asculta mai încordat, cu atât zgomotul devenea mai 
vag şi mai nedesluşit. Paşi? Răsuflarea lui Groff? Sau poate 
era sunetul lichidului agitat, nu departe? Annelyn strânse mai 
tare stiletul. 

— Groff, îl preveni el, dar celălalt îi făcu semn să tacă. 


Annelyn îşi amintea poveşti despre cum puteau grounii să 
vadă în cel mai adânc întuneric, despre cum păşeau pe 
picioare albe, nespus de încet şi de moale, şi cum îşi 
înfăşurau cele şase membre lungi în jurul yaga-/a-hailor 
rătăciţi, când se auzi celălalt sunet. Se înălța şi cobora, 
încărcat de suspine şi gâfâieli. Groff auzea şi el. Pe 
neaşteptate, pe tăcute, se ridică în picioare. Annelyn săltă 
lângă el, apoi Riess. 

Podul se legăna încet în lumina roşie a ferestrei din faţa lor. 
Venea cineva. 

Sunetul crescu şi deveni mai omenesc. Un glas, un glas 
real, gâtuit de teamă. Apoi Annelyn desluşi cuvinte. 

— ... te rog... nu iarăşi în întuneric... grouni... vor... nu 
pot... Şi apoi, foarte clar: Bunicul meu a fost fiul Omului- 
vierme. _ 

Văzură. Vermyllar venea peste pod. In spatele lui, cu un 
cuţit lung în mână, abia zărit în lumină, era Aducătorul de 
Carne, îndesat şi hidos în costumul lui din piele de grouni. 

— Linişte! porunci Aducătorul de Carne şi Vermyllar se 
împletici pe piatră, ridicând privirea speriat către uşa neagră 
care se căsca în faţa lui. 

Dintr-odată, Annelyn simţi mâna lui Groff pe piept, 
împingând, împingând. 

— Înapoi, şopti cavalerul foarte încet, şi de data aceasta 
Annelyn se cufundă bucuros în umbre. Ceva era în neregulă. 
Ceva era foarte, foarte în neregulă. 

Nici Vermyllar, nici Aducătorul de Carne nu aveau torţe. 

— Ridică-te, spuse Aducătorul de Carne. Ridică-te şi umblă. 
N-am de gând să te careu. 

Vermyllar se ridică, clătinându-se şi scâncind. 

— Nu, spuse el. E întuneric. Nu văd. Nu. 

Aducătorul de Carne îl împunse cu cuțitul. 

— Înăuntru şi la stânga, spuse el. Pipăie, dacă nu vezi, 
animalule. Pipăie. 

Şi Vermyllar intră în tunel, bâjbâind după zid, suspinând, 
uitându-se parcă direct la Annelyn înainte de a coti la stânga. 
Dar Aducătorul de Carne nici nu se uită în direcţia lor când 
trecu pe lângă ei îmboldindu-l pe Vermyllar cu cuțitul. 


Lui Annelyn i se păru că a stat o oră întreagă în bezna din 
mijlocul tunelului, dar era imposibil să fi trecut mai mult de 
câteva minute. În cele din urmă, protestele şi văicărelile lui 
Vermyllar deveniră un sunet abia auzit, mai jos de ei. Atunci 
Groff vorbi: 

— Fără torţă, spuse el, şi până şi vocea lui severă părea 
tremurată. Ochii lui sunt posedaţi de un groun. 

— Mergem înapoi? întrebă Riess. 

— Înapoi? Silueta lui Groff se profila în lumina roşie a uşii. 
Nu. Nu. Dar noi trebuie să vedem. O torţă, ne trebuie o torţă. 
Îi vom ajunge din urmă. Ştim încotro a apucat-o şi stră- 
strănepotul Omului-vierme se văicărea zgomotos. 

— Ce vrea cu Vermyllar? întrebă în şoaptă Annelyn. Şi-a 
pierdut minţile. 

— Pot presupune, răspunse Groff. Dar vom vedea. 

Dădu câteva indicaţii şi cei trei începură să străbată mica 
porţiune de vizuină, pipăind după suporturi de torţe. Riess nu 
găsi nimic, doar o conductă de aer, dar mâinile lui Annelyn se 
închiseră, în cele din urmă, pe un pumn cunoscut de bronz. 
Ţinea o torţă. 

În timp ce Riess o aprinse, Annelyn i se adresă lui Groff: 

— Un pumn, opera unui yaga-/a-hai, aici, în galeriile 
grounilor. Cum se face, Groff? 

— Acestea n-au fost întotdeauna galeriile grounilor, Copiii- 
viermi au săpat aceste vizuini, acum un milion de ani. Grounii 
i-au mânat în sus, într-un mare război, sau aşa se spune. 
Vizuinile care au fost dintotdeauna ale grounilor sunt altfel. 
Acum grounii se înghesuie dedesubt, iar yaga-/a-hai;, 
deasupra. Şi unii, şi alţii au fost creaţi numeroşi şi puternici şi 
atât noi, cât şi ei au decăzut, aşa cum toate lucrurile, mari şi 
mici, decad în prezenţa Viermelui Alb. Astfel, aceste tuneluri, 
Sălile Ultimei Lumini şi Tunelul nostru Subteran, care cândva 
erau pline, sunt toate goale. 

Riess, ţinând torţa în mână, făcu semnul viermelui. 

— Haide, zise Groff. Vizuina se întinde în linie dreaptă cale 
lungă, în jos şi iar în jos, dar, până la urmă, se desparte. Nu 
trebuie să-i pierdem. 


Aşadar, porniră la drum, Riess cu torţa, Groff cu securea 
lui, iar Annelyn strângându-şi în mână stiletul. Înaintau 
repede. Vizuina era cu desăvârşire goală: o întindere lungă şi 
largă de conducte de aer cu guri fierbinţi şi pumni sparţi de 
bronz, încremeniţi în aer. De două ori întâlniră oase, dar 
Annelyn nu-şi dădea seama dacă erau de groun sau de om. În 
rest, neant întunecat. În cele din urmă, ajunseră într-un punct 
de răscruce unde se întâlneau şi se ramificau mai multe 
tuneluri. Auziră din nou scâncetele lui Vermyllar şi ştiură 
încotro s-o apuce. 

Merseră pe urmele sunetului multă vreme, pierzându-l de 
două ori în labirintul de vizuini legate între ele, dar făcând 
iute cale întoarsă, de fiecare dată, când suspinele începeau 
să se audă mai încet. Acestea, îşi dădu seama Annelyn, 
înfiorându-se, erau galeriile grounilor, cele adevărate, iar e/ 
era acolo, coborând spre infinit. Ochii săi albaştri se lărgiră şi 
deveniră ageri, în timp ce Annelyn urmărea totul în lumina 
pâlpâitoare a  torţei; gurile negre, ademenitoare, ale 
tunelurilor pe lângă care treceau, nenumăraţii pumni 
corodaţi, şir după şir, covoarele de praf ce se aşterneau 
groase în anumite locuri, dar ciudat de absente în altele. Şi 
auzea şi zgomote, aşa cum auzise când îl aşteptaseră pe 
Aducătorul de Carne: şoapte slabe şi sunete şi mai slabe de 
paşi, mârâieli, vuietul vânturilor incredibil de reci din 
tunelurile pe care nu le alegeau şi un vag, îndepărtat huruit, 
care depăşea orice imaginaţie a sa. Sunete adevărate, 
fantome, febra unui creier tulburat. Annelyn nu ştia. Ştia doar 
că le auzea, astfel că vizuinile goale se umpleau parcă de o 
viaţă întunecată şi nevăzută. 

Nimeni nu scotea o vorbă. Coborâră şi cotiră până când 
Annelyn pierdu şirul întoarcerilor. Descinseră pe scări răsucite 
de piatră, coborâră în puțuri goale, răsunătoare, pe trepte 
ruginite (temându-se mereu că se vor rupe), străbătură largi 
rampe înclinate, galerii vaste care înghiţeau lumina torţei şi 
camere unde toată mobila era acoperită de praf şi putregai 
mustind de viermi. O dată, trecură printr-o încăpere cu 
tavanul înalt, care semăna cu o fermă de ciuperci, dar acolo 
canalele de apă erau secate şi goale, iar rezervoarele lungi, 


adâncite, nu găzduiau decât o ciupercă urât mirositoare care 
răspândea o lumină verzuie şi sinistră. O altă sală care le ieşi 
în cale era înţesată de tapiserii, dar fiecare era o zdreanţă gri 
ce se destrăma la atingere. 

Sunetele mergeau înaintea lor. Mereu. 

Groff vorbi doar o dată, când se opriră la capătul unui tunel 
zidit şi se pregăteau să coboare într-un alt puț circular şi 
negru. 

— N-a mai rămas niciun groun, murmură el, mai mult 
pentru sine decât pentru ei. Aceste locuri mişunau cândva de 
ei, iar acum sunt pustii. Clătină din cap şi pe chip i se citea 
tulburarea. Aducătorul de Carne coboară adânc. 

Nici Annelyn, nici Riess nu răspunseră. Găsiră treptele şi 
începură să coboare. Apoi îi aşteptau alte tuneluri. 

In cele din urmă însă păreau să se rătăcească. La început, 
zgomotul era în faţa lor, suspinele lui Vermyllar auzindu-se 
constant, dar dintr-odată sunetul era mai slab. Groff mormăi 
ceva şi cei trei se întoarseră până la ultima cotitură şi aleseră 
o altă galerie. Dar, după doar câţiva paşi în beznă, pierdură 
sunetul cu totul. Se întoarseră din nou şi porniră pe a treia 
cale: se dovedi tăcută şi zidită. 

— Asta a fost drumul bun, insistă Groff când reveniră în 
punctul de răscruce, drumul pe care am mers prima dată, 
deşi, într-adevăr, sunetul a slăbit. 

li conduse înapoi şi îl auziră din nou pe Vermyllar, dar 
sunetul începu să se piardă din nou, la scurt timp după ce 
porniră pe urma lui. 

Groff se întoarse şi păşi în josul tunelului. 

— Hai, zise el, şi Riess veni repede lângă el, cu torţa. 
Flacăra torţei dansa. Annelyn văzu că acea conductă nu avea 
niciun grilaj. Apoi Groff întinse mâna înăuntru: O funie, şopti 
el. 

Dintr-odată, Annelyn îşi dădu seama că sunetele veneau 
din puț. 

Groff îşi prinse securea la brâu, apucă funia cu ambele-i 
mâini imense şi se balansă în întunericul adânc. 

— Urmaţi-mă! porunci el. 


Apoi, mână sub mână, dispăru dedesubt. Riess se uită la 
Annelyn cu ochi speriaţi, întrebători: 

— Mătase de păianjen, fără îndoială, spuse Annelyn. Va 
rezista. Stinge torţa şi vino după mine. 

Apoi luă şi el funia care zvâcnea. 

Puţul era cald, dar nu atât de cald pe cât îşi imaginase 
Annelyn. Nu-l ardea. Era, totodată, mai îngust decât crezuse. 
Când obosea, putea să-şi sprijine genunchii de o parte şi 
spatele de cealaltă, odihnindu-se o clipă. Frânghia era 
mişcătoare, cu Groff dedesubt, coborând, şi Riess deasupra, 
dar era robustă şi nouă, şi uşor de apucat. 

În cele din urmă, picioarele i se bălăngăniră în aer: 
ajunseseră la un alt nivel şi un alt grilaj lipsea. Groff îl prinse 
de picioare şi îl ajută să iasă, şi amândoi îl ajutară pe chinuitul 
Riess, care gâfâia. 

Erau la o mică răspântie, unde lângă imensele uşi de metal 
ale unei vaste încăperi se întâlneau trei tuneluri. Dar Annelyn 
văzu într-o clipă că funia era singura cale de acces: toate cele 
trei vizuini erau zidite. Era uşor de văzut: uşile încăperilor 
erau deschise şi lumina se răspândea. 

Priviră din umbrele de lângă conducta de aer, Groff 
ghemuit, cu securea în mână, Annelyn scoţându-şi stiletul. 
Încăperea era mare, poate de dimensiunea Sălii de Obsidian, 
dar orice asemănare se sfârşea aici. Înăuntru, Aducătorul de 
Carne instalase un tron, aprinzând două torţe, care se 
povârneau din suporturi, în partea de sus a spătarului. 
Lumina lor pâlpâitoare se îngemăna cu o strălucire mai 
stranie, o strălucire purpurie, malefică, răspândită de 
globurile acoperite de ciuperci înşirate pe ziduri. Vermyllar se 
desluşea, plângând cu sughiţuri, legat cu cătuşe de un pat cu 
roţi, lângă Aducătorul de Carne. Din când în când, trupul lui 
se cutremura, când trăgea spasmodic de lanţurile care îl 
ţintuiau la podea, dar cel care-l ţinea captiv îi ignora caznele. 

Restul încăperii, în ciudata lumină amestecată, nu semăna 
cu nimic din ce mai văzuse Annelyn până atunci. Pereţii erau 
de metal, mâncat de vreme şi de rugină, dar încă lucios, pe 
ici, pe colo. Pantele înalte, întunecate, ale tavanului erau 
împânzite de panouri de sticlă: un milion de ferestre 


minuscule, majoritatea sparte, licăreau în lumina flăcărilor. 
De-a lungul pereţilor laterali, bule grase, transparente, se 
umflau obscen lângă tavan. Unele dintre acestea erau 
acoperite de un ţesut strălucitor, care picura; altele erau 
uscate şi crăpate, iar altele păreau acoperite de un fel de fluid 
mişcător. Un abis de umbre şi haos se întindea între ziduri. Se 
zăreau o mulţime de paturi pe roţi, asemenea celui de care 
era legat Vermyllar, patru stâlpi imenşi, care se înălţau până 
la tavan, în mijlocul unui păienjeniş de sfori şi bârne, un 
rezervor mare, de genul celor folosite de yaga-/a-hai pentru 
creşterea viermilor comestibili, mormane de haine (unele noi, 
altele acoperite de mucegai), arme şi alte lucruri şi mai 
ciudate, cutii de metal cu ochi goi de sticlă. In mijloc se afla 
tronul Aducătorului de Carne, un jilţ înalt din piatră neagră- 
verzuie. Pe spătar, chiar deasupra capului lui, era încastrat un 
simbol teta, dintr-un metal argintiu, incredibil de strălucitor. 

Aducătorul de Carne închisese ochii, sprijinit pe spate, în 
tronul său. Se odihnea, probabil, gândi Annelyn. Vermyllar 
continua să facă zgomot: scâncete, gemete şi sunete gâtuite, 
cuvinte fără noimă. 

— E nebun, îi şopti Annelyn lui Groff, convins că gălăgia lui 
Vermyllar avea să le acopere vorbele. Sau va fi în curând. 

— Da, zise Riess, târându-se lângă el. Când îl salvăm? 

Groff întoarse capul ca să-l privească pe Riess în faţă. 

— Nu-l salvăm, declară sec cavalerul de bronz, cu glas 
scăzut. Ne-a părăsit, n-are niciun drept la protecţia mea. E 
mai bine ca yaga-la-haii să privească şi să priceapă, să vadă 
ce face Aducătorul de Carne cu stră-strănepotul Omului- 
vierme. Tonul lui nu lăsa loc la rugăminţi sau discuţii. 

Annelyn începu să tremure şi se îndepărtă de Groff, care 
privea din nou absorbit, fără să se clintească. Pentru scurt 
timp, Annelyn se pierduse, se încrezuse în bărbatul mai 
vârstnic şi îi dăduse ascultare, doar fiindcă Groff era cavaler, 
doar fiindcă Groff cunoştea galeriile grounilor. Dintr-odată, 
redeveni mândru şi răzbunător. 

Riess veni lângă el. 

— Annelyn, spuse el, cu glas tremurător. Ce putem face? 


— Vermyllar şi-a făcut-o cu mâna lui, şopti Annelyn. Dar îl 
salvăm, dacă putem. 

N-avea idee cum; altfel era dacă Groff îl înfrunta pe 
Aducătorul de Carne, cu securea în mână, dar dacă nu voia 
să-i ajute... 

Groff se uită la ei peste umăr. Zâmbi. 

Annelyn văzu, tresărind, că Aducătorul de Carne se 
ridicase. Se dezbrăca, scoţându-şi costumul din piele de 
grouni albă ca spuma laptelui şi mantia din păr incolor de 
groun. Îşi întoarse spatele lat spre ei, o întindere musculoasă 
de carne pătată, aruncându-şi veşmintele pe un braţ al 
tronului şi scotocind într-un morman de alte haine. 

— Groff, zise Annelyn cu hotărâre, trebuie să-l salvăm pe 
Vermyllar, aşa nefolositor cum e. Mă amuză. Noi suntem doi, 
ştii, iar tu eşti unul singur şi ai nevoie de ajutorul nostru. 
Riess, în spatele lui, icnea. 

Groff se uită din nou la ei şi oftă. 

— Ştie vreunul dintre voi drumul înapoi? întrebă el, pur şi 
simplu. 

Annelyn rămase tăcut. Îşi dădea seama că nu ştia drumul 
înapoi. S-ar rătăci amândoi în beznă. 

— Riess, şopti el. 

Aducătorul de Carne îmbrăcă veşminte noi şi se întoarse 
spre Vermyllar. Avea un cuţit în mână. Arăta schimbat. Purta 
un costum din piele fină de căprioară şi pe umeri o pelerină 
lungă, din păr creţ, care scânteia în lumina focului, ca firul de 
aur. Murmura ceva, în adâncul gâtlejului, cu un glas 
asemenea celor pe care-l aveau grounii în toate poveştile pe 
care le auzise vreodată Annelyn. 

Dintr-odată, Vermyllar era surprinzător de sănătos la minte. 

— Nu! strigă el. Nu! Bunicul meu a fost fiul Omului-vierme! 

Aducătorul de Carne îi suci gâtul şi păşi sprinten la o parte, 
în timp ce sângele ţâşni şi trupul zvăcni. Adună o parte din 
sânge într-o cupă şi o dădu pe gât cu vădită satisfacţie. 
Restul întunecă patul şi se scurse pe podea, un firicel 
îndreptându-se către copiii-viermi, de parcă ar fi ştiut unde 
stăteau la pândă, în întuneric. 


Când Vermyllar nu mai mişcă, Aducătorul de Carne îi 
desprinse cătuşele şi îi săltă trupul pe un umăr lat. Annelyn 
privea încremenit, în stare de şoc, şi dintr-odată îşi dădu 
seama cât de adesea păşise Aducătorul de Carne printre 
yaga-la-hai, cărând un trup de groun, exact în acelaşi fel. 

Groff privi iute împrejur, când Aducătorul de Carne porni 
înspre ei. N-aveau nicio şansă să se ascundă în vreuna dintre 
vizuini. 

— Pe sfoară în jos, şopti precipitat cavalerul. 

— În jos! întrebă Riess. 

— Nu, răspunse Groff. E prea târziu. Ne-ar descoperi în 
timpul coborârii şi ar tăia sfoara. Ridică din umeri şi îşi 
îndreptă spatele, cântărind securea în mână. Nu contează. 
Ştim tot ce ne trebuie. Nu aparţine yaga-/a-hai/or, după cum 
au bănuit apropiații Omului-vierme. Aduce carne şi oamenilor, 
şi grounilor acest Aducător de Carne. 

Annelyn stătea lângă Groff, cu stiletul în mână, legănându- 
se nervos pe vârfurile picioarelor. Riess, tremurând, îşi scoase 
cuțitul, cu o smucitură. Aducătorul de Carne îşi făcu apariţia 
în cadrul uşii, cu cadavrul lui Vermyllar atârnat peste umăr. 

Cei trei copii-viermi erau ascunşi în umbră, în zona cea mai 
întunecată a răspântiei, în timp ce Aducătorul de Carne 
tocmai ieşise dintr-o cameră bine luminată. Nu era un 
avantaj. Se uită direct la ei. 

— Aşa, deci, spuse el şi ridică din umeri, lăsând cadavrul lui 
Vermyllar să cadă pe podea, cu o bufnitură. Cuţitul lung şi de 
curând curăţat de sânge îi apăru în mână. Aşa, deci, repetă 
el. Aşa de adânc coboară yaga-/a-haii? 

— Unii dintre ei, zise Groff, ridicând uşor securea. 

Annelyn se simţea ciudat de frenetic şi încrezător: era 
însetat de sânge. Avea să-şi găsească răzbunarea şi avea să-l 
răzbune pe Vermyllar. Aducătorul de Carne n-avea nicio 
şansă în faţa lui Groff. Era prea îndesat şi hidos, pe când 
cavalerul de bronz era aproape un gigant, invulnerabil, chiar 
şi fără armură. În plus, era şi el aici, şi Riess, deşi Riess nu 
prea conta. 


— Ce vreţi? întrebă Aducătorul de Carne, cu glasul gros, 
răguşit, pe care Annelyn şi-l amintea atât de bine de la balul 
mascat. 

— Să-ţi facem limba spurcată să tacă, se repezi cu vorba 
Annelyn, înainte ca Groff să apuce să răspundă. 

Aducătorul de Carne se uită la el pentru prima dată şi 
chicoti. 

— Acum cui îi duci carne? întrebă Groff. 

Aducătorul de Carne chicoti din nou. 

— Grounilor, desigur. 

— Eşti om? Sau un nou soi de groun? 

— De amândoi. De niciunul. Am străbătut singur tuneluri 
întunecate multă vreme. M-am născut îngrijitor de torţe, da. 
Dar de un soi diferit. Ca grounii, pot vedea în întunericul 
absolut. lar ca yaga-/a-haii, pot să trăiesc şi să văd în lumină. 
Ambele feluri de carne pot fi gustoase. Aducătorul de Carne 
dezvălui un şir de dinţi galbeni. Sunt flexibil. 

— Încă o întrebare, înainte să te omor, spuse Groff. Omul- 
vierme ar vrea să ştie de ce. 

Aducătorul de Carne râse; trupul său îndesat se zgudui, cu 
pelerina din cârlionţi aurii săltându-i pe umeri. 

— Omul-vierme! Tu vrei să ştii, Groff, nu stăpânul tău 
nătâng. De ce? Fiindcă printre yaga-/a-hai sunt ceva inferior 
unui om, fiindcă printre grouni sunt ceva inferior unui groun. 
Sunt cel dintâi din Neamul Terţ. Nici yaga-/a-haii, nici grounii 
nu mă recunosc, dar eu mă strecor printre ei şi îmi plantez 
sămânţa - se uită la Annelyn - în cele asemenea lui Caralee şi 
în femeile-groun. Curând, vor exista alţii ca mine. De aceea. 
lar de ştiut, ştiu mai multe decât omul tău vierme sau decât 
tine, mai multe decât Marele Groun. Voi trăiţi în minciună, dar 
eu am văzut şi am auzit tot ce trăieşte în Casa Viermelui şi n- 
am crezut nimic. Viermele Alb e o minciună, ştii asta? ŞI 
Omul-vierme. Cred că ştiu şi cum s-a ajuns la asta. O poveste 
încântătoare. Să ţi-o spun? 

— Omul-vierme este întruparea Viermelui Alb, interveni 
Riess, cu glas ascuţit, aproape isteric. Preoţii îl făuresc în acea 
imagine, îl purifică, îl fac mai potrivit pentru rolul de 
conducător. 


— Şi mai puţin potrivit să trăiască, spuse Aducătorul de 
Carne. Până când durerea îl înnebuneşte sau până când 
operaţia îl ucide. Ce zici, Groff? Tu crezi asta? Sau tu, liber- 
cugetătorule? Vezi, te ţin minte. 

Annelyn se aprinse la faţă şi-şi flutură stiletul. Groff era o 
statuie fioroasă, bărboasă, din carne de bronz. 

— Asta e învăţătura cavalerilor de bronz, spuse el, şi noi ne 
amintim lucruri pe care Omul-vierme le-a uitat. 

— Mă surprinde că Omul-vierme îşi aminteşte măcar ceva, 
răspunse Aducătorul de Carne. Dar eu am stat de vorbă şi cu 
cavaleri, le-am aflat secretele, învăţătura, le-am ascultat 
poveştile despre un război de demult. Grounii îşi amintesc 
mai bine. Ei au legende despre venirea yaga-/a-hailor, care au 
schimbat toate  vizuinile superioare. Grounii sunt Întâiul 
Neam, ştii. Pe copiii-viermi ei îi numesc Neamul Secund. Am 
fost o mare dilemă pentru ei, la început, cu cele patru 
membre ale mele şi cu ochii care văd, nici Intâi, nici Secund. 
Dar le-am adus carne şi le-am învăţat limba şi aşa i-am 
învăţat despre Neamul Terţ. Voi luaţi în derâdere secretele 
grounilor şi, la drept vorbind, sunt şi ei la fel de putrezi ca şi 
voi. Deşi ştiu multe lucruri. Îşi amintesc de Maeștrii 
Schimbării, marii lor duşmani şi cei mai buni prieteni ai yaga- 
la-hailor, care au purtat simbolul teta ca blazon şi, în vremuri 
de mult apuse, au făcut păianjenii şi viermii şi o mulţime de 
alte lucruri. Aici, unde-mi duc eu traiul, a fost locul unde au 
modelat şi au plămădit substanţa vieţii, ca yaga-/a-haii să 
poată trăi. Aici au zămislit viermii de sânge care-i năpăstuiesc 
şi acum pe grouni, setea de lumină care îi mână în sus, către 
moarte, dacă ajung acolo, şi uriaşii viermi carnivori care se 
înmulţesc şi devin mai fioroşi cu fiecare zi. Voi toţi aţi uitat 
aceste lucruri, dar Maeștrii Schimbării au fost zei mai mari 
decât ar putea fi vreodată Viermele vostru Alb. Grounii se 
feresc de semnul teta. Şi nu fără motiv. Yaga-/a-haii nu-şi 
amintesc de această încăpere, iar grounii au uitat unde se 
află, dar eu am găsit-o şi, încet, încet, îi aflu secretele. Aici 
am aflat despre Omul-vierme. După ce grounii au adus 
întunericul în vizuini şi au ucis cei mai mulţi dintre Maeștrii 
Schimbării, a mai rămas unul singur. Dar el pierduse toate 


runele şi era disperat. Cu toate acestea, el era stăpânitorul. 
Yaga-la-haii l-au urmat. Şi şi-a amintit cum viermii, o mie de 
feluri de viermi, fuseseră cele mai bune arme ale oamenilor 
împotriva grounilor, şi ştia că viermii prosperă mai bine aici, 
jos, decât oamenii. Astfel, ultimul Maestru al Schimbării i-a 
iniţiat pe  preoţii-chirurgi în câteva meşteşuguri şi s-a 
transformat el însuşi într-un mare vierme. Apoi a murit. 
Vedeţi? Voia să făurească Neamul Terţ. Era un Maestru al 
Schimbării, dar unul nepriceput, un animal. De atunci, toţi 
conducătorii yaga-/a-hailor sunt transformați în viermi. Dar nu 
există un Neam Terţ. Sunt unic. Pe măsură ce aflu mai multe 
dintre secretele Maestrului Schimbării, voi făuri Neamul Terţ, 
iar cei din acest neam nu vor fi ca Omul-vierme. 

— Nu făureşti nimic, spuse Groff. 

incepu să înainteze şi lumina torţei alerga peste lama 
ascuţită a securii sale. 

— O! făcu Aducătorul de Carne. 

Şi, pe neaşteptate, întinse mâinile şi apucă uşile imense 
aflate la stânga şi la dreapta şi le închise în spatele lui, 
aplecându-se sub lama şuierătoare a securii lui Groff, cu 
aceeaşi mişcare fluidă. Uşile se întâlniră cu un imens pocnet 
sfâşietor. 

Întuneric. 

Şi Aducătorul de Carne. 

Râzând. 

Annelyn se năpusti sălbatic în beznă, cu stiletul în mână, 
către locul unde se aflase Aducătorul de Carne. Nimic. 
Străpunse aerul. 

— Riess! strigă el înnebunit. Torța, torta noastră. 

Auzi securea lui Groff rotindu-se din nou, pe urmă un 
scrâşnet de metal şi un țipăt. Un chibrit licări scurt: Riess, cu 
ochii mari, îl ţinea în mâinile căuş. Pe urmă, înainte ca 
Annelyn să apuce să se dumirească, un cuţit scânteie în micul 
cerc al flăcării şi faţa rotundă a lui Riess se dezintegră într-o 
năvală de sânge, iar chibritul cădea. Din nou beznă şi râsete. 
Aducătorul de Carne, Aducătorul de Carne. Annelyn stătea 
orb şi neajutorat, cu stiletul în degetele-i neputincioase. Riess 


mort şi Groff, cine ştie, şi Aducătorul de Carne râdea, iar el 
era următorul, el, Annelyn, şi nu vedea nimic... 

Conducta de aer era în spatele lui. Aruncă stiletul, făcu un 
pas înapoi, bâjbâi în puț, după funie. In întuneric, un sunet de 
carne tranşată; un sunet vârtos, cărnos, ca de măcelar. Şi 
gemete. Annelyn găsi frânghia, se aruncă în puț şi începu să 
coboare. Ceva îl apucă de gleznă. Intinse o mână în jos, să se 
smulgă din strânsoare şi, dintr-odată, mâna cealaltă nu-l 
putea sprijini şi cădea, cădea, cu o mână încă pe funie, cu 
palma arzând, cădea, plonja în bezna infinită. Işi aruncă 
trupul în spate şi se izbi de un perete al puţului, alunecând 
câţiva metri, timp în care genunchii i se ridicară şi Annelyn se 
ghemui, cu durere, şi se apucă mai strâns de sfoară. Pe urmă 
se ţinea din nou de ea, cu ambele mâini. 

Un frison îi străbătu trupul. Aducătorul de Carne era acum 
deasupra lui. Şi îşi amintea ce spusese Groff despre tăiatul 
frânghiei. Aducătorul de Carne avea să taie frânghia. lar el 
avea să cadă în neant. _ 

Lovi cu piciorul, dar nu întâlni decât metal. incepu să 
coboare cât putea de repede, mână sub mână, în jos, în 
întunericul absolut, lovind cu piciorul la tot pasul. In cele din 
urmă, piciorul i se bălăbăni în aer; un nou nivel, iar grilajul 
dispăruse! 

Sări în gol şi zăcu, gâfâind, pe podea. Era orb acum, gândi 
el, cutremurându-se. Pe urmă îşi aminti. Chibrituri. Avea 
chibrituri. Toţi, el şi Vermyllar, şi Riess, toţi aduseseră o 
mulţime de chibrituri. Dar Riess avea torţa. 

Annelyn ascultă încordat. Din puț nu se auzea niciun sunet. 
Rămase locului şi, cu mâna încă tremurând, scotoci până 
când îşi găsi cutia de chibrituri, cutia lui de chibrituri frumos 
sculptată, din lemn şi metal fin. Aprinse un chibrit şi se aplecă 
în conducta de aer. 

Funia dispăruse. 

Îşi mişcă mâna încoace şi încolo, ca să se asigure. Dar funia 
dispăruse. Fusese tăiată, fără doar şi poate, şi căzuse fără 
zgomot. N-avea cum să ştie cât de aproape ajunsese... dar 
Aducătorul de Carne ştia, cu siguranţă. Aducătorul de Carne 
ştia exact unde se afla în clipa aceea. Şi avea să vină. 


Chibritul îi arse degetele. Speriat, îl stinse şi îl aruncă, 
fumegând, în puț. Apoi cugetă. 

Funia era tăiată. Asta însemna că nu mai era nicio îndoială, 
Aducătorul de Carne câştigase, că Groff era mort, sus. Da. 
Asta însemna că nu avea cale de întoarcere. Dar, nu, stai! 
Asta însemna doar că ace/ drum de întoarcere era închis, în 
afară de cazul în care Aducătorul de Carne arunca altă 
frânghie, iar Annelyn nu putea ghici când şi dacă se va 
întâmpla asta. Insă trebuiau să existe şi alte drumuri în sus, 
trecând pe lângă nivelul Aducătorului de Carne şi Sala 
Maeştrilor Schimbării, cum îi numise el. Trebuia să încerce să- 
şi găsească drumul. Nu-şi amintea exact pe unde veniseră. 
Groff avusese dreptate, da, dar putea să distingă între sus şi 
jos şi asta putea să fie destul. Trebuia să pornească înainte 
să-l găsească Aducătorul de Carne. Da. 

In primul rând, avea nevoie de o torţă. 

Aprinse un alt chibrit, îl ridică şi, în sclipirea lui de-o clipă, 
Annelyn privi împrejur. Chiar deasupra capului său, lângă 
conducta de aer, se afla un pumn de bronz, fără degete şi 
fără torţă. Altceva nu prea mai vedea, chibritul dădea lumină 
puţină. Apoi se stinse şi era iarăşi beznă. 

Annelyn chibzui. Fără îndoială, avea să mai găsească un 
pumn, la câţiva metri de acesta şi un altul la câţiva metri de 
acela. Poate că unul dintre ei avea o torţă pe care o putea 
folosi. Începu să înainteze, strângând într-o mână chibriturile 
şi atingând zidul nevăzut cu cealaltă, să se asigure că era tot 
acolo. Când se socoti că a ajuns destul de departe, aprinse un 
alt chibrit. Şi văzu un alt pumn gol. 

După ce irosi patru chibrituri, încercă o nouă metodă. Vâri 
cutia de chibrituri în buzunar şi începu să bâjbâie de-a lungul 
zidului, pipăind după pumni. Găsi opt în direcţia aceea şi un 
ciot ascuţit de metal în care-şi tăie mâna, şi probabil că 
existase şi un al nouălea. Fiecare dintre ei era gol, corodat. In 
cele din urmă, deznădăjduit, se prăbuşi la podea. 

N-avea să găsească nicio torţă. Coborâse prea adânc. Deşi 
aceste vizuini fuseseră cândva ale yaga-/a-hailor, aici, jos, 
grounii stăpâniseră o veşnicie. Urau torţele. Era zadarnic. Sus, 


în Tunelul Subteran, da, chiar şi în zonele de hotar, aşa- 
numitele galerii ale grounilor, da. Dar nu aici. 

lar fără torţă, chibriturile lui nu foloseau aproape la nimic. 

N-aveau să-l ducă niciodată afară. 
_ Annelyn se gândi că poate ar putea să-şi facă o torţă. 
Incercă să-şi aducă aminte cum erau făcute. Cozile erau, în 
general, din lemn. Cele strâmbe erau tăiate din lemnul 
curbat, galben, al fructului-sângelui, după ce frunzele şi 
fructele roşii-albe fuseseră puse în rezervorul de hrană pentru 
viermii comestibili. Şi mai erau şi torţele drepte, mai lungi şi 
mai albe, care se făceau legând fâşii groase din coada unei 
ciuperci uriaşe şi înmuindu-le în... ce? În ceva... până când se 
întăreau. Şi pe urmă se înfăşura ceva la capăt. O pânză 
înmuiată în nu-ştiu-ce ori un sac unsuros de ciuperci uscate 
sau aşa ceva. Asta era ceea ce ardea. Dar nu ştia detaliile. În 
plus, fără torţă, cum putea să găsească un fruct-al-sângelui 
sau o ciupercă uriaşă? Şi cum să găsească ciuperca potrivită, 
s-o usuce, dacă asta trebuia făcut? Nu. Nu putea să-şi facă o 
torţă, aşa cum nu putea nici să găsească una. 

Annelyn era înspăimântat. Incepu să tremure. De ce se afla 
el aici, de ce, de ce? Ar fi putut să fie sus, printre yaga-/a-hai, 
în mătase învăpăiată şi gri-păianjen, hârjonindu-se cu Caralee 
sau înfulecând păianjeni picanţi, la un bal mascat. Acum, în 
loc să înfulece, era pe cale să fie înfulecat. De grouni, dacă-l 
găseau, sau de Aducătorul de Carne. Păstra vie în minte 
imaginea Aducătorului de Carne dând pe gât cupa plină de 
sângele vieţii lui Vermyllar. 

Gândul îl făcu să sară în picioare. Aducătorul de Carne 
venea, probabil, după el. Trebuia să meargă undeva, chiar 
dacă nu vedea unde. Înnebunit, îşi scoase cu o mână stiletul, 
orbecăind, cu cealaltă, după zidul ce-i oferea siguranţă şi 
începu să meargă. 

Vizuina era o beznă nesfârşită, plină de spaime. Zidul era 
singurul punct de sprijin, rece şi solid lângă el, cu pumnii şi 
conductele de aer la locurile lor. În jurul lui erau sunete, 
foşnete şi forfoteli, şi Annelyn nu era niciodată sigur dacă şi le 
imagina sau nu. Adesea, în lungul drum către nimic, i se 
părea că-l aude pe Aducătorul de Carne râzând, râzând 


întocmai ca la Balul Soarelui, atât de demult. Îl auzea, vag şi 
îndepărtat, deasupra lui, dedesubt, în spate. O dată, îl auzi în 
faţa lui şi se opri, ţinându-şi răsuflarea şi aşteptând, o oră sau 
poate o săptămână, fără să se clintească, dar nu era nimeni, 
chiar nimeni. După o vreme, Annelyn începu să vadă şi 
lumini, contururi vagi, fantomatice, şi globuri mişcătoare şi 
fiinţe ghemuite care scânteiau şi apoi fugeau. Sau doar i se 
părea că le vede? Erau mereu îndepărtate ori imediat după o 
cotitură, sau se aprindeau în spatele lui, dar nu erau acolo 
când se întorcea să vadă. Zări o mulţime de torţe, departe, 
înainte, arzând strălucitoare şi trosnind dătătoare de 
speranţă, dar fiecare era răpită sau stinsă înainte să apuce să 
alerge spre ea. Vedea doar pumni goi de bronz, când găsea 
ceva. 

Mergea foarte repede acum, alergând chiar, şi paşii săi 
răsunau asurzitor, ca o armată de yaga-/a-hai tropăind în 
bătălie. Annelyn nu-şi amintea când începuse să fugă; pur şi 
simplu fugea, să lase sunetele în urmă, să ajungă la luminile 
din faţa lui, şi i se părea că face asta de multă vreme. 

Alergase, alergase, alergase, parcă zile în şir, când pierdu 
zidul. 

Ţinea mâna pe el, atingând piatra şi dinţii ruginiţi ai 
grilajelor conductelor de aer şi, în clipa următoare, nimic. 
Mâna i se zbătea în aer, se împiedică şi căzu. 

Era întuneric. Nicio lumină. Era tăcere. Niciun sunet. 
Ecourile se stinseseră. Annelyn era complet dezorientat. Unde 
se afla? În ce direcţie mersese? Îşi pierduse pumnalul. 

Începu să se târască şi, în cele din urmă, găsi pumnalul 
acolo unde-l scăpase. Apoi se ridică în picioare, bâjbâind în 
faţa lui, şi păşi în direcţia în care ar fi trebuit să se afle zidul. 
Nu era acolo. Mersese mai multă vreme decât ar fi trebuit. 
Unde dispăruse zidul? Dacă aceasta era o răspântie, trebuia 
să fie ceva acolo. 

Annelyn n-avea habar. 

— Ajutor! strigă el, cât putu de tare. Ecourile răsunară, 
puternic, apoi mai potolit, vibrând, pierzându-se. Avea gâtul 
foarte uscat. Nu se afla într-o vizuină. 


leşise într-un fel de sală mare. Începu să-şi numere paşii. 
Ajunsese la trei sute şi pierduse şirul, când, în sfârşit, întâlni 
un zid. 

Îl pipăi cu grijă, explorându-l cu mâinile. Era foarte neted, 
nu din piatră, ci dintr-un fel de metal. Unele părţi erau 
răcoroase, altele călduţe şi, în vreo două locuri, erau mici 
pete, nu mai mari decât unghia, care păreau reci la atingere, 
aproape îngheţate. Annelyn hotărî să rişte un chibrit. Lumina 
lui fugară îi dezvălui doar o întindere goală de metal mohorât, 
de-o parte şi de alta. Altceva nimic. Nimic care să-i indice de 
ce unele porţiuni erau mai calde decât altele. 

Chibritul se stinse. Annelyn puse din nou cutia deoparte şi 
începu să păşească de-a lungul ciudatului zid. Alternanţele de 
temperatură continuară o vreme, apoi încetară, apoi se 
reluară, apoi încetară. Paşii lui răsunau cu putere. Şi mâna lui 
nu găsea niciun pumn, nicio conductă de aer. 

Într-un târziu, vlăguit, sperând că ajunsese destul de 
departe de Aducătorul de Carne, se prăbuşi să se odihnească. 
Dormi. Şi se trezi când simţi o atingere. 

Stiletul era lângă el. Annelyn ţipă, întinse mâna după el şi 
lovi, totul în aceeaşi clipă, şi simţi lama tăind ceva. Pânză? 
Carne? Nu ştia. Apoi era în picioare, lovind în stânga şi-n 
dreapta cu stiletul. După aceea, săltând şi învârtindu-se în 
cercuri, luptându-se cu bezna pustie, începu să scotocească 
în buzunar după un chibrit. Găsi unul şi îl aprinse. 

Grounul zbieră. 

Annelyn îl văzu în treacăt, în lumină, înainte să se retragă 
în bezna infinită care-l înconjura. Era o făptură scundă, 
chircită, acoperită de piele albă şi păr moale, incolor, 
îmbrăcată în zdrenţe cenuşii. Se sprijinea pe cele două 
membre din spate şi pe unul dintre cele două din mijloc şi 
încerca să-l prindă pe Annelyn cu cele două braţe ale sale şi 
celălalt membru din mijloc. Braţele şi picioarele şi membrele 
centrale, oricum s-ar fi numit, erau toate cu două palme prea 
lungi şi prea subţiri, iar acest groun ţinea ceva într-unul dintre 
ele, un năvod sau ceva. Annelyn bănuia la ce folosea. Ochii 
erau cel mai îngrozitor lucru la făptura aceea, fiindcă nu erau 
ochi defel, erau adâncituri în faţă, acolo unde trebuiau să se 


afle ochi, găuri întunecate, umede, care, cumva, le permiteau 
grounilor să vadă în beznă. 

Annelyn privi grounul în faţă mai puţin de o secundă, apoi 
făcu un salt înainte, învârtindu-şi stiletul şi aruncând chibritul 
spre creatură. Dar grounul dispăruse deja, după un țipăt scurt 
şi un moment de ezitare. Şi-l imagina înconjurându-l, 
pregătindu-se să arunce năvodul acela, văzând tot ce făcea, 
deşi el nu putea să vadă nimic. Începu să se învârtă aiurea, 
încercând să aibă în faţă toate direcţiile deodată şi aprinse un 
alt chibrit. Nimic. Apoi rămase neclintit, sperând să audă 
grounul şi să-l înjunghie. Nimic. Grounii aveau picioare mari, 
moi, neauzite, îşi aduse el aminte, şi se mişcau foarte domol. 

Annelyn o luă la fugă. 

Nu ştia încotro se îndrepta, dar trebuia să plece. Nu putea 
să înfrunte grounul fără torţă sau altă lumină la care să vadă 
şi acesta avea să-l prindă dacă rămânea nemişcat, dar poate 
reuşea să-şi piardă urma. În definitiv, îl rănise cu acea primă 
lovitură de cuţit. 

Alerga în beznă, strângând într-un pumn cuțitul, rugându- 
se Viermelui Alb să nu dea peste zid, sau peste Aducătorul de 
Carne, sau peste vreun groun. Alergă până când gâfâi din 
nou. Şi pe urmă, pe neaşteptate, nu mai simţi podea sub el. 

Căzu, ţipând. Apoi întunericul cobora mai adânc, mai adânc 
şi Annelyn nu avea nici măcar teamă să-şi lumineze calea. Nu 
avea absolut nimic. 


Stătea împreună cu Vermyllar în faţa uşilor mari de fier ce 
dădeau spre Înalta Vizuină a Omului-vierme. Groff era şi el 
acolo, încremenit în armura lui de bronz, făcând străvechea 
gardă. Dar dincolo de uşile sălii, nu era niciun cavaler, doar 
un uriaş groun împăiat. Era de două ori mai mare decât un 
groun obişnuit, hidos şi alb, cu cele două membre superioare 
îngheţate într-o poziţie amenințătoare. 

— Un lucru oribil, spuse Vermyllar, cutremurându-se. 

Annelyn îi zâmbi. 

— Ah, spuse el vesel, dar e aşa de uşor de înfrumusețat! 

Vermyllar se încruntă: 


— Nu. Ce vrei să spui, Annelyn? Nu poţi înfrumuseţa un 
groun. Bunicul meu a fost fiul Omului-vierme şi ştiu. N-ai cum. 

— Aiureli, răspunse Annelyn. E simplu. Ca să înfrumuseţezi 
un groun în cel mai înalt grad, îl acoperi. 

— Să-l acoperi? 

— Da. Cu sos de ciuperci. 

Şi Vermyllar se strâmbă şi apoi chicoti, fără să vrea, şi era 
un moment foarte plăcut. Numai că... numai că... tocmai 
atunci grounul uriaş prinse viaţă şi îi fugări de-a lungul 
tunelului şi îl mâncă pe Vermyllar, în timp ce Annelyn fugi, 
ţipând. 

Era împresurat de grouni, apropiindu-se încet, bâjbâind şi 
fluturându-şi malefic braţele lungi şi subţiri, în timp ce 
înaintau spre el, în ciuda torţei sale. 

— Nu, spunea întruna Annelyn, nu vă puteţi apropia mai 
mult, nu puteţi, vă temeţi de lumină. Dar grounii, grounii orbi, 
fără ochi, nu se sinchiseau de rugăminţile sau de torţa lui. Se 
apropiau, se apropiau, ghemuindu-se şi legănându-se, 
mormăind ritmic. În ultimul moment, Annelyn îşi aminti că 
avea un burduf cu sos de ciuperci la cingătoare, care cu 
siguranţă îi va împrăştia, înspăimântați, căci toată lumea ştia 
ce simțeau grounii când venea vorba de sosul de ciuperci. 
Dar, nici nu apucă să-l arunce peste ei, că mâinile moi, albe, îl 
înhăţaseră şi era ridicat şi purtat în întuneric. 


Era legat de masa pe roţi, cu cătuşe grele de metal la 
încheieturi şi glezne şi simţea durere, durere, înfiorătoare 
durere. Îşi înălţă capul, încet şi cu mare greutate, şi văzu că 
se afla în Sala Maeştrilor Schimbării. Aducătorul de Carne, 
scăldat în lumina vagă, violacee, era îngenuncheat la piciorul 
mesei, molfăindu-i glezna. Mantia pe care o purta semăna în 
mod ciudat cu Vermyllar. 


Viziunile pieriră. Annelyn era din nou în beznă. Zăcea pe 
suprafaţa aspră de pietre, praf şi pământ, cu bucăţi ascuţite 
de piatră înţepându-l insuportabil în zeci de locuri. Glezna îi 
pulsa. Se ridică şi o atinse şi, în cele din urmă, se linişti că era 
doar sucită, nu ruptă. Apoi îşi verifică tot trupul. Oasele 


păreau intacte şi chibriturile erau tot acolo, slavă Viermelui. 
Dar stiletul dispăruse, pierdut pe undeva în goană sau în 
cădere. 

Unde se afla? 

Se ridică în picioare şi simţi că atinge cu capul un tavan 
scund. Glezna îl apostrofă şi îşi mută greutatea pe celălalt 
picior, atâta cât putu, întinzând o mână, să se sprijine de zid. 
Era moale şi sfărâmicios, dezintegrându-se la atingere. Era o 
vizuină ciudată, aceasta, o vizuină de pământ în loc de piatră 
sau metal. Şi inegală. Annelyn bâjbâi în faţa lui, şovăitor, făcu 
un pas, doi şi descoperi că atât tavanul, cât şi podeaua erau 
teribil de neregulate. 

Unde se afla? 

Cumva, căzuse aici, îşi aminti el. Fusese o gaură în 
podeaua sălii imense, iar el fugea de groun şi s-a pomenit 
aici. Poate că îl găsiseră grounii şi îl căraseră în locul acesta, 
dar asta părea puţin probabil. L-ar fi ucis. Nu, mai degrabă 
puţul devenise înclinat, într-un anumit punct, iar el căzuse, 
pierzându-şi cunoştinţa, şi se rostogolise în josul pantei. Ceva 
de felul acesta. În orice caz, nu era nicio gaură deasupra 
capului său acum. Doar tavan uscat, sfărâmicios, şi bucăţi de 
piatră care îi răpăiau în cap când se mişca. 

O nouă spaimă îl cuprinse atunci: vizuina aceasta era 
moale, nespus de moale şi de uscată. Dacă se prăbuşea 
peste el? Atunci ar fi cu adevărat prins în capcană, fără cale 
de ieşire, pe veci. Dar unde se putea duce? 

Un lucru era sigur, nu putea rămâne aici. Aerul era mai 
fierbinte şi mai greu decât îi plăcea şi nu observase nicio 
conductă de aer în aceste ziduri prăfoase. Şi îi era foame. De 
cât timp era aici? Oare doar în dimineaţa aceea pornise 
împreună cu Riess şi Vermyllar în josul Tunelului Subteran? 
Sau acum o săptămână? Când mâncase ultima oară sau când 
băuse? Nu ştia sigur. 

Annelyn începu să meargă, şchiopătând şi protejându-şi 
glezna sensibilă, înaintând pe  pipăite,  ghemuindu-se 
jumătate din timp când tavanul cobora mai jos. De două ori 
dădu cu capul de sulițe de piatră atârnate din tavan, în ciuda 


înaintării sale prudente. Loviturile la cap îi abătură atenţia de 
la glezna dureroasă. 

Nu peste mult timp, culoarul începu să se schimbe. 
Zidurile, înainte uscate, deveniră uşor umede şi pe urmă ude 
de-a binelea. Dar rămâneau moi. Annelyn putea să-şi afunde 
pumnul în ele şi pe urmă să lase să-i cadă printre degete 
pământul rece. Cizmele i se cufundau adânc în podea, cu 
fiecare pas, şi pleoscăiau când le scotea. Dar aerul nu era mai 
curat; devenea din ce în ce mai dens şi mai greu, şi Annelyn 
începuse să se gândească să schimbe direcţia. | se părea că 
simţea un miros. 

Hotări să aprindă un chibrit. 

Flacăra arse doar un minut, dar lui Annelyn îi fu de-ajuns. 
Ceva întunecat şi sălbatic ciripea în spatele lui şi se întoarse 
la timp să vadă arătarea, înainte să se piardă în beznă: o 
umbră blănoasă, fără ochi, pe multe picioare. O pânză de 
păianjen atârna într-o parte, de la tavan la zid, chiar în 
spatele lui. O rupsese în trecere, cu o mână stângace, 
rătăcită. Păianjenul lipsea, mâncat poate de cine ştie ce alţi 
locatari ai vizuinii. Zidurile din ambele părţi erau ciupite, 
semănând cu nişte găuri de viermi de toate mărimile. Ridică 
un picior şi văzu că cizma îi era acoperită de o mulţime de 
limacşi cenuşii care se străduiau cu asiduitate să mestece 
pielea tare. 

Înainte să se stingă chibritul, Annelyn îi culesese aproape 
pe toţi. Se lipeau şi pocneau încet, când îi desprindea, iar el îi 
strivea între degetul mare şi arătător. Pe urmă îi mânca. 
Aveau un gust amar, care nu semăna defel cu aroma rafinată 
a limacşilor graşi pe care yaga-/a-haii îi serveau la balurile lor 
mascate, şi Annelyn se gândi, abătut, că ar putea foarte bine 
să-l otrăvească. Dar îi era foame, iar sucurile îi umezeau 
gâtlejul uscat. 

Chibritul se stinse şi Annelyn hotărî să-şi continue drumul. 
Aici, cel puţin, găsise viaţă; în spatele lui nu era decât moarte 
seacă. Se putea întoarce oricând, dacă aerul devenea mult 
mai greu. 

Şi deveni mai greu, ca şi mirosul, care umplu curând 
vizuina de o dulceaţă scârboasă. Lui Annelyn îi venea să 


vomite. Simţea un miros dulceag de putreziciune: în faţa lui, 
ceva era mort în tunel. 

Înaintă poticnit, orb, încreţindu-şi nasul şi încercând să 
respire pe gură. Se ruga la Viermele Alb să poată trece pe 
lângă făptura care murise. 

Apoi călcă în ea. 

Păşea pe pământ ud, lipicios, şi, în clipa următoare, simţi 
ceva aspru sfărmându-se sub cizma lui şi se pomeni vârât 
până la genunchi într-un lichid păstos, vâscos. Mirosul îl 
asaltă cu o nouă vigoare, proaspăt şi oribil de puternic. 
Annelyn vomită limacşii pe care tocmai îi mâncase şi se dădu 
înapoi, ameţit, smulgându-şi piciorul. 

După ce termină de vomitat, se sprijini de zidul vizuinii, 
ţinându-se de nas, gâfâind, iar cu mâna liberă găsi un chibrit 
şi îl aprinse. Apoi se aplecă, să vadă ce era. Mâna îi tremura. 
La început, nu reuşi să vadă nimic, în afară de flacăra 
chibritului. Se apropie. 

Viermele Alb însuşi zăcea putrezind în vizuină. 

Annelyn se retrase speriat şi chibritul se stinse. Dar aprinse 
altul şi îşi recăpătă curajul. Înainte să termine, arsese cel 
puţin zece chibrituri, fiecare folosit ca să lumineze doar o 
parte din lungul cadavru. 

Annelyn hotărî, în cele din urmă, că viermele nu era 
Viermele Alb, deşi, cu siguranţă, era mai mare decât orice 
întâlnise vreodată. Era de mult în descompunere, trecut de 
momentul de vârf al putrefacţiei, fapt pentru care Annelyn 
era profund recunoscător. Şi umbra putreziciunii sale era de- 
ajuns! Deşi moartea îl scofâlcise, umplea vizuina pe trei 
sferturi, astfel că Annelyn fu nevoit să îmbrăţişeze zidul ca să 
se strecoare pe lângă el. Mii de viermi mai mici şi alte creaturi 
ce se zvârcoleau se ospătaseră din hoitul imens şi mai 
rămăseseră câteva. Annelyn le vedea târându-se în interior, 
pe sub pielea lăptoasă, translucidă, a viermelui uriaş. 

Pielea era o oroare. Aproape toată carnea monstrului se 
descompusese în fluide otrăvitoare sau fusese devorată de 
vietăţile de hoit, dar pielea era intactă. Era ca o haină din 
piele tare, crăpată şi sfărâmicioasă acum, dar încă 
formidabilă. Greu de străpuns de un inamic. Era o oroare, da. 


O altă oroare era gura. Annelyn o văzu în treacăt, la lumina 
chibritului, şi folosi un al doilea chibrit ca să se convingă. 
Avea dinţi. Cercuri de dinţi, cinci inele concentrice, fiecare 
mai îngust decât cel de dinainte, într-o gură circulară, destul 
de mare ca să poată înghiţi un cap de om, cu umeri cu tot. 
Cercurile interioare erau din os, os obişnuit, şi asta era deja 
destul de rău, dar cercul exterior, cel mai mare, era format 
din dinţi negri-albăstrui, scânteind ca... metalul? 

Aceasta era a doua oroare. 

Ultima oroare era dimensiunea. Annelyn îl măsură, chibrit 
cu chibrit, pas cu pas, căznindu-se să treacă pe lângă el, 
căznindu-se să nu se sufoce. 

Nu mai irosi niciun chibrit când cadavrul rămase în urma 
lui. Se năpusti înainte, cât de repede putu, împleticindu-se 
zgomotos prin întuneric, până când mirosul nu mai era decât 
o amintire neplăcută şi Annelyn putea din nou să respire. La 
un moment dat, în timpul goanei sale, îşi dădu seama de ce 
vizuina aceasta era atât de ciudată. Era o gaură de vierme. 
Chicoti nebuneşte. Trebuia să fie o gaură de vierme. 

Când bezna era din nou o beznă curată, încetini pasul. N- 
avea altceva de făcut, în definitiv, decât să înainteze. 

Îşi amintea un lucru straniu pe care i-l spusese Aducătorul 
de Carne, când trăncănise despre Maeștrii Schimbării. Ceva 
despre nişte uriaşi viermi carnivori, care se înmulţeau şi 
deveneau mai fioroşi cu fiecare zi. Atunci, nu înţelesese mare 
lucru. Acum înţelegea. Aducătorul de Carne vorbise despre 
Maeştrii Schimbării, despre lucrurile pe care le-au adus în 
lume ca să năpăstuiască grounii. Făptura care zăcea în urma 
lui era, într-adevăr, o năpastă. Pentru prima oară în viaţă, lui 
Annelyn îi era milă de grouni. 

Vizuina coti. Pipăi în faţa lui şi îi urmă traseul. 

Apoi Annelyn văzu o lumină. 

Clipi, dar lumina nu dispăru; era mică, o sclipire violacee, 
atât de mohorâtă încât aproape că se îngemăna cu 
întunericul, dar ochii lui Annelyn erau acum foarte ageri la 
orice urmă de lumină. Fără să se grăbească, începu să se 
apropie de ea, neîndrăznind să spere. 


Lumina nu dispărea. Creştea, pe măsură ce se apropia, 
devenind, încet-încet, mai mare, deşi nu mai strălucitoare. Nu 
vedea nimic, în afară de lumina însăşi, atât de difuză era 
licărirea. 

După o vreme, observă că era rotundă. Capătul vizuinii. 
Gaura viermelui ieşea undeva. 

Abia când lumina ajunsese de dimensiunea unui om şi era 
tot acolo, Annelyn prinse curaj şi începu să tremure. Alergă 
ultimii metri către sclipitorul cerc violet al libertăţii, către 
poarta fermecată care avea să-i redea vederea. Se sprijini de 
zidurile vizuinii cu ambele mâini şi privi dincolo de ea şi în jos. 

Apoi rămase încremenit. 

Dedesubt, se afla o sală uriaşă, mai mare decât Sala 
Maeştrilor Schimbării. Gaura de vierme se deschidea sus, 
deasupra podelei, o deschizătură largă într-un perete aspru 
de piatră. Văzu, dintr-o singură privire, o sută de alte găuri de 
viermi şi făpturi care se mişcau în unele dintre ele, şi-şi putea 
imagina altele o sută. Tavanul, zidurile, podeaua, toate erau 
acoperite de un strat gros de ciuperci, asemenea celui din 
sala tronului Aducătorului de Carne. Violet, violet ca o pâclă şi 
amenințătoare; încăperea era scăldată în strălucirea 
nebuloasă a omniprezentei excrescenţe. 

Annelyn abia dacă o observa. 

În sală erau un rezervor imens, plin de un fel de lichid şi 
globuri în tavan care picurau o altă substanţă, şi conducte de 
aer, unde funii de ciuperci se legănau în adierea fierbinte, dar 
Annelyn nu lua în seamă nimic din toate acestea. Urmărea 
viermii. 

Viermi carnivori. Unii uriaşi, lungi de doisprezece metri, alţii 
mai mici, asemenea cadavrului pe care tocmai îl întâlnise, 
alţii morţi şi un milion de pui care se zvârcoleau. Sala era un 
cuib de viermi carnivori, un bazin de înmulţire şi o crescătorie 
pentru monştri. Dar nu era o închisoare. Nu pentru creaturile 
care puteau mesteca piatra, nu pentru aceste coşmaruri cu 
carnea translucidă şi dinţi de fier. Annelyn îşi făcu semnul 
viermelui, apoi îşi dădu seama ce făcuse şi râse pe înfundate. 
Era un om mort. 


Stătea  deznădăjduit, în timp ce siluetele întunecate 
alunecau prin semiîntunericul violet, umed de dedesubt. 

Dar, într-un târziu, începu din nou să gândească. Niciuna 
dintre făpturi nu părea să vină spre el. Trecuse neobservat, 
cel puţin deocamdată, şi asta îi reaprinse minuscula flacără a 
speranţei. Avea să folosească toate momentele pe care le 
mai avea. Îşi încordă privirea, cercetând sala în formă de 
strachină. 

În celălalt capăt al încăperii, zări, ca prin ceaţă, linii gonind 
pe zid, în sus şi-n jos, umflându-se sub stratul de ciuperci, 
traversând tavanul, ramificându-se din globuri. Conducte, 
gândi el, conducte de apă. Yaga-/a-haii cunoşteau conductele 
de apă. Dar ştiinţa nu-i era de niciun folos. 

Alte siluete stăteau neclintite pe podea, nedesluşite şi 
mătăhăloase din pricina distanţei şi a pâclei. Viermii mişunau 
peste ele, printre ele. Annelyn avu impresia că vede metal, 
năpădit de culoarea violet, dar îl pierdu repede. N-avea 
importanţă, nu i-ar sluji la nimic. 

Pe curba zidului din dreapta, întrezări un licăr sub stratul de 
ciuperci. Îl urmări cu privirea. Văzu contururi. Alte conducte? 
Nu. Era un desen. Se desluşea limpede. Era un semn teta, cu 
găuri de viermi de jur împrejur. 

Annelyn atinse teta aurie brodată pe pieptul său. Poate de 
asta nu-l atacaseră viermii carnivori. Ce spusese Aducătorul 
de Carne? Că Maeștrii Schimbării purtau simbolul teta, că 
erau cei mai buni apărători ai yaga-/a-hailor şi cei mai aprigi 
duşmani ai grounilor... Era cu putinţă ca monştrii să mănânce 
doar grouni? Să-l fi considerat un Maestru al Schimbării şi 
astfel să-l fi lăsat în pace? 

Lui Annelyn nu-i venea să creadă. Câteva fire de aţă aurie 
nu puteau să ţină la distanţă acele făpturi. Annelyn se uită din 
nou la zidul din dreapta, apoi alungă acest gând. 

Continuă să examineze sala întunecoasă. Şi, una câte una, 
descoperi ieşirile. Erau trei, una în fiecare perete. O a patra se 
afla, probabil, chiar sub el, dar din unghiul acela îi era 
imposibil s-o vadă. Uşile fiecăreia erau duble şi păreau 
metalice. Uşa din dreapta era cea mai apropiată: se afla chiar 
sub conturul teta. Putea distinge, foarte vag, detaliile. Văzu 


drugi groşi de metal de-a curmezişul uşii, blocând-o. Zăvoare. 
Înţepenite de rugină, gândi el. De cât timp? Imposibil de urnit. 
Şi, totuşi, ce altă soluţie era? Toate celelalte căi de ieşire erau 
găuri de viermi. Până şi cele care păreau goale erau, cu 
siguranţă, negre-ca-grounii, la doar câţiva paşi de sala 
aceasta. Ar risca să dea peste un vierme carnivor în beznă. 
Orice era de preferat faţă de asta. 

Dar, dacă rămânea aici, avea să piară, la un moment dat, 
de foame, sau, în cele din urmă viermii aveau să-l observe. 
Trebuia s-o apuce fie înainte, fie înapoi. 

Ştia ce se afla în spate. Gaura viermelui mort era destul de 
sigură, dar dincolo de ea nu se aflau decât sala imensă şi 
grounii, infinita beznă pustie. N-ar putea găsi niciodată 
tunelul care îl adusese aici. N-ar ajunge niciodată înapoi. 

Annelyn oftă. Fusese atât de multă vreme în întuneric. Era 
obosit şi conştient de schimbarea care îl apăsa ca o povară 
pe umeri. Uitase de Aducătorul de Carne şi de problema 
răzbunării. Era condamnat, orice făcea. Grounii, Maeştrii 
Schimbării, Neamul Terţ, ce mai contau toate acestea? 

Odată, la un bal pierdut în amintire, îşi zisese liber- 
cugetător. Dar acum, îi reveneau în minte străvechile cuvinte 
de slavă, psalmul batjocoritor de obscur pe care Aducătorul 
de Carne îl intonase atât de des, atât de obositor. li păruse 
întotdeauna ciudat, pe alocuri fără înţeles. Dar acum, 
versurile lui îi vorbeau parcă: executau dansuri macabre în 
mintea lui şi îi ţăşneau, clocotind, pe buze. Cu un glas 
deznădăjduit, începu să le rostească, foarte încet, aşa cum ar 
fi făcut în locul lui Riess (Riess cel bătrân, cel gras, cel mort). 

— Viermele Alb are o mulţime de nume, spuse el, nemişcat, 
şi copiii oamenilor i-au blestemat pe toţi în veacurile de 
demult. Dar noi suntem copiii-viermi şi noi nu-l blestemăm. 
Viermele Alb nu poate fi înfrânt. El deţine puterea supremă a 
universului şi oamenii înţelepţi îi acceptă venirea, să danseze 
şi să petreacă atât timp cât le-a rămas. Aşadar, slăviţi 
Viermele Alb, al cărui nume este Yaggalla. Şi nu vă întristaţi, 
chiar de luminile noastre ard palide şi mor. Slăviţi Viermele 
Alb, al cărui nume este Putrezirea. Şi nu vă întristaţi, chiar 
dacă vigoarea ni se stinge şi ne părăseşte. Slăviţi Viermele 


Alb, al cărui nume este Moartea. Şi nu vă întristaţi, chiar dacă 
cercul vieţii se strânge şi toate lucrurile pier. Slăviţi Viermele 
Alb, al cărui nume este Entropia. Şi nu vă întristaţi, chiar dacă 
soarele se stinge. Se apropie sfârşitul. Petreceţi! Corăbiile s- 
au dus. Beţi! Vremurile de zbucium s-au sfârşit. Dansaţi! Și 
slăviţi, slăviţi Viermele Alb! 

Tăcere. Annelyn zări viermii palizi mişcându-se dedesubt. 
Cât de nesăbuită era întârzierea! Vremurile de zbucium 
luaseră sfârşit. Putea să meargă înainte. 

Incercă să se apuce de un mâner ascuns sub stratul de 
ciuperci care mărginea gaura viermelui, dar nu era rezistent 
şi i se desprinse în mână. Aşadar, nu-i mai rămânea decât să 
sară şi să spere că nu-şi va rupe picioarele în bucăţi, să spere 
că aşternutul ademenitor de dedesubt se va dovedi la fel de 
ocrotitor cum părea. Annelyn se întoarse şi se aplecă: privi în 
jos, peste picioarele sale şi, când podeaua i se păru destul de 
liberă de zvârcolirea vie, se aruncă. 

Şi ateriză cu o zguduitură, deşi încercă să-şi îndoaie 
picioarele sub el. Covorul era gros, strat peste strat, adânc 
până la brâu: îi uşură căderea, dar, în acelaşi timp, îi azvârii 
picioarele de sub el şi Annelyn alunecă şi căzu într-un 
păienjeniş de fire violet. Când se ridică, iritat, dar teafăr, 
bucăţi strălucitoare de ciupercă îi atârnau de hainele negre ca 
o vizuină. 

Imunitatea lui de până atunci încetă brusc. Un vierme de 
dimensiunea piciorului său alunecă spre el, cu gura vălurindu- 
se ritmic. Annelyn îşi smulse piciorul şi îşi cobori cizma asupra 
atacatorului, cu toată sălbăticia de care era în stare. Glezna 
sa rănită îi reaminti cu tărie că n-ar trebui să facă aşa ceva. 
Dar viermele fu adâncit cu forţa în covorul viu şi strivit de 
podea. Pielea acestuia nu părea la fel de groasă sau de 
rezistentă ca aceea a verilor săi mai mari. 

Alţi viermi mişunau pe sub ciupercă, palide zvârcoleli pe 
care Annelyn abia le zărea. Unul dintre uriaşi îl observase de- 
acum: înainta spre el, peste trupul adormit al altuia. Annelyn 
îşi roti iute privirea: viermii se apropiau din toate părţile. Însă 
zidul era la doar câţiva metri. Şi cea de-a patra uşă, pentru 
care se rugase să fie acolo. Era închisă şi lăsată în paragină, 


ca toate celelalte, dar nu era nevoit să calce pe sute de 
viermi până la ea. 

Se luptă să ajungă la ea şi simţi un junghi ascuţit de durere 
în clipa în care se prăbuşi peste metal. Un mic vierme 
carnivor îi sfredelea coapsa. Annelyn îl smulse, îl răsuci 
deasupra capului şi îl azvârli până în celălalt capăt al sălii, 
unde se strivi de un perete al imensului rezervor. Annelyn se 
întoarse spre uşă şi începu să smulgă ciuperca. Erau trei 
zăvoare. Cu podul palmei, izbi zăvorul din partea de sus, o 
dată, de două ori, de trei ori şi drugul greu de metal se clinti, 
în cele din urmă. O altă izbitură şi rugina care îl sudase de 
urechile de fixare cedă: Annelyn rămase cu drugul în mâini. 

Se răsuci, ţinând bucata de metal ca pe un ciomag şi o 
cobori asupra celui mai apropiat vierme carnivor. Pielea se 
crăpă, sub lovitură, dar abia, abia. Era un vierme bătrân, 
mare cât Annelyn. Se prelinse, retrăgându-se şi se ciocni de 
altul ceva mai mare. Nu muri. 

Nu-i putea înfrânge. Agită ciomagul încă o dată, apoi reveni 
la uşă. Zăvorul din mijloc se desprinse după trei izbituri 
puternice. Bara de jos se dovedi o amăgire: se dezintegră în 
fulgi de rugină mâncaţi de ciupercă în clipa când Annelyn îl 
apucă în mâini. Innebunit, lovi cu pumnii bucata de metal 
dintre urechile de fixare până când cedă şi uşa se deschise. 
Ceva îl muşcă. Ţipă şi trase de mânere până când i se 
desprinseră în mâini, dar uşa nu se clinti mai mult de un 
milimetru.  Annelyn zgârie  nebuneşte cu degetele, 
smulgându-şi o unghie, vârându-şi mâinile în crăpătura 
îngustă şi neagră, până când izbândi. Simțea monştrii în 
spatele lui. Cu toată puterea, trase înspre el. 

Balamalele scârţâiră, metalul pârâi, în timp ce ciuperca îi 
opunea rezistenţă lui Annelyn, încercând să ţină uşa închisă. 
Dar se mişcă, se mişcă. Unu, doi centimetri, cinci, pe urmă, 
dintr-odată, cincisprezece. Era destul pentru Annelyn. Îşi 
trase burta, îşi ţinu răsuflarea şi se strecură dincolo, în bezna 
tăcută de dincolo. Apoi se aruncă pe podea, rostogolindu-se 
neîncetat şi zvârcolindu-se până când viermele agăţat de el 
nu mai era decât o pastă care îi acoperea veşmintele. 


Când se ridică, aprinse un chibrit. Nu se uită înapoi, la iadul 
violet din spatele deschizăturii înguste pe care o forţase. 

Se afla într-o încăpere foarte mică, toată din metal, 
circulară şi întunecată. În faţa lui era o altă uşă, tot de metal 
şi tot circulară. In centrul ei se afla o roată. 

Chibritul se stinse. De hainele mânjite şi părul blond al lui 
Annelyn atârnau încă bucăţi de ciupercă, iar altele erau 
împrăştiate pe podea, răspândind o lumină difuză. Annelyn 
trase de roată. Nimic. Încercă s-o răsucească, dar nu se 
clintea. Lângă ea se afla un drug de metal, adâncit într-un 
şanţ. Refuză şi acesta să se mişte, până când Annelyn se 
apăsă cu toată greutatea şi forţă bara în jos. Apoi reuşi să 
întoarcă roata, dar se învârti încet şi cu dificultate. 

Annelyn era lac de sudoare, iar metalul era ud de umezeala 
palmelor sale. Dar nu era ruginit, îşi dădu el seama dintr- 
odată. Era întunecat, solid şi rece, ca un lucru scos de curând 
din forjele cavalerilor de bronz. 

Pe neaşteptate, se porni un şuierat, de jur împrejurul lui. Se 
opri speriat şi privi peste umăr, dar niciunul dintre viermii 
carnivori nu se strecurase încă dincolo de uşă, aşa că se 
ocupă în continuare de roată. Când văzu că nu se mai 
întoarce, trase şi uşa se dădu fără oprelişti în lături, pe 
balamalele-i imense. Şuieratul se auzi mai tare şi Annelyn fu 
izbit de o pală colosală de aer umed, năvălind din spatele lui. 

Apoi era dincolo, trăgând uşa după el. Era din nou un 
întuneric ca de smoală. Micile bucăţi de ciupercă atârnate de 
hainele lui deveniră ochi de vierme în beznă. Dar mai bine 
asta, decât să se aventureze din nou în sala viermilor 
carnivori. 

larăşi chibrituri. Cutia răpăi disperant când Annelyn o 
scutură. Numără chibriturile rămase, pipăindu-le cu degetele. 
O duzină, poate nici atât; degetele pierdeau mereu şirul şi era 
posibil să fi numărat acelaşi chibrit de două ori. Alese unul, 
recunoscător pentru lumina lui trecătoare. 

Stătea la mai puţin de două palme de un groun. 

Annelyn se mişcă, înapoi, într-un salt. Nu se auzea niciun 
sunet. Se apropie din nou, ţinând flacăra în faţa lui, ca pe o 
armă. Grounul era tot acolo. Încremenit. lar între ei era ceva. 


Pipăi. Sticlă. Simţindu-se infinit mai degajat, începu să mişte 
chibritul în sus şi-n jos. Aprinse un altul şi cercetă mai 
departe. 

Un zid întreg de grouni! 

Îi trecu prin minte să încerce să spargă sticla şi să mănânce 
unul dintre grounii captivi, dar alungă ideea. Erau, evident, 
împăiaţi: fuseseră, probabil, acolo, de mai mult timp decât 
trăise el. Şi erau nişte grouni neobişnuiţi. Masculi şi femele 
alternau şi fiecare din lungul şir era parţial jupuit, cu o 
porţiune din piele desprinsă pentru a dezvălui interiorul. Dar o 
altă porţiune la fiecare groun. Erau şi statui de grouni şi cranii 
de grouni şi schelete cu şase membre. Ultimul dintre grouni 
era cel mai bizar. Deşi incolor, purta haine frumoase şi 
elegante ca orice yaga-la-hai. Pe cap avea un coif de metal, 
aşa cum ar purta un cavaler de bronz, din metal negru, cu o 
ferestruică roşie arcuindu-se în partea din faţă, pentru ochi. Şi 
ţinea ceva în mână, îndreptat în faţă. 

Un fel de tub făurit din acelaşi metal negru ca şi coiful. Şi, 
cel mai ciudat, atât coiful, cât şi tubul erau împodobite cu 
simboluri teta de argint. 

Annelyn arse patru dintre chibrituri examinând şirul de 
grouni, sperând să găsească un indiciu. Mai avea foarte 
puţine, dar era o nebunie să le păstreze acum. Negăsind 
nimic, traversă încăperea, căutând pe bâjbâite un alt perete. 
Se împiedică de o masă, o ocoli şi se ciocni de alta. Ambele 
erau goale. În cele din urmă, găsi iarăşi sticlă. 

Peretele era plin de viermi. 

Asemenea grounilor, erau morţi sau împăiaţi, sau închişi în 
sticlă, nu-i păsa ce era cu ei, atât timp cât nu se mişcau. 
Majoritatea îi erau necunoscuţi, deşi mâncase viermi toată 
viaţa. Aveau un singur lucru în comun: păreau periculoşi. 
Mulţi dintre ei aveau dinţi, ceea ce lui Annelyn i se părea 
foarte neliniştitor. Câţiva aveau un fel de ţepi în cozi. 

Cercetă restul încăperii: era lungă şi îngustă, placată cu 
metal, aparent neatins de timp şi închisă de două uşi cu roţi, 
una la fiecare capăt. Peste tot erau împrăştiate o mulţime de 
mese şi scaune de metal, dar nimic care să-l intereseze pe 
Annelyn. Dădu peste ceva în formă de torţă, dar avea coada 


de metal şi capul de sticlă, absolut nefolositor. Dar se gândi 
că ar putea umple partea de sticlă cu ciuperca luminoasă. 
Vâri obiectul sub braţ. Găsi şi alte lucruri, stâlpi groşi şi forme 
de metal şi sticlă, aducând cu cele pe care le văzuse 
sfărâmate la marginea podului, în Sala Ultimei Lumini şi în 
sala tronului Aducătorului de Carne. Nu le putea pătrunde 
sensul. 

In cele din urmă, cu aproape toate chibriturile folosite, se 
întoarse la zidul grounilor. Ceva nu-i dădea pace, ceva îi 
sâcâia un colţ al minţii. Se uită din nou la ultimul groun din 
şir, pe urmă la tub. Era ţinut aproape ca o armă, hotărî 
Annelyn. Şi avea semnul teta. Ar putea fi de folos. Luă ţeava 
de metal şi obiectul-care-era-aproape-o-torţă şi izbi sticla 
groasă cu o serie de lovituri puternice. Aceasta crăpă, crăpă 
şi continuă să crape, dar nu se sparse. Într-un târziu, când 
braţele începuseră să-l doară, Annelyn începu să sfâşie cu 
mâinile, dând la o parte cioburi de nu-tocmai-sticlă care 
continuau să se ţină, înnebunitor, laolaltă. Inhăţă tubul 
grounului şi începu să se joace cu diferitele sale tije şi 
manete. 

Câteva clipe mai târziu, îl azvârli cu dezgust. Inutil, orice 
fusese. 

Ceva continua să-l tulbure. Aprinse un alt chibrit şi cercetă 
grounul cu coif. Ceva nu era în regulă... 

ÎI izbi dintr-odată. Coiful, fanta roşiatică. Dar grounii nu 
aveau ochi! Annelyn lărgi deschizătura pe care o făcuse în 
zidul ca de sticlă şi luă coiful de pe capul grounului mort. 

Acest groun avea ochi. 

Îşi apropie chibritul. Ochi, da, mici şi negri, adânciţi în 
orbite umede, dar, categoric, ochi. Însă acesta era singurul 
groun cu ochi din zid; următorul, o femelă impozantă, nu 
avea ochi, ca toţi ceilalţi. 

Chibritul se stinse. Annelyn probă coiful. 

În jurul lui era lumină. 

Ţipă, se răsuci, îşi ridică şi-şi cobori capul. Vedea! Vedea 
întreaga încăpere, dintr-o singură privire! Fără chibrit, fără 
torţă! Vedea! 


Pereţii răspândeau o lumină difuză, de un roşu fumuriu. 
Vedea acum că stâlpii de metal, opt la număr, erau portocalii, 
dar celelalte obiecte de metal rămâneau umbrite. Uşile erau 
întunecate, dar de jur împrejurul celei pe care intrase se 
strecura o lumină gălbuie. Pulsa. Aerul însuşi părea să emane 
o palidă lumină, o lucire fantomatică, pe care Annelyn o 
găsea greu de definit. Grounii morţi şi viermii din partea 
opusă erau înşiraţi ca nişte statui cenuşii, conturate de 
lumina dimprejur. 

Degetele lui Annelyn găsiră teta de pe creasta coifului. 
Purta runa Maeştrilor Schimbării, era limpede! Dar de ce o 
purtase grounul? 

Se gândi o clipă la această întrebare, dar apoi hotărî că nu 
conta. Tot ce conta era coiful. Ridică din nou coada de metal, 
o bară rece în sufocanta încăpere roşiatică. Sticla de la 
capătul ei fusese spartă în cioburi zimţate, în efortul lui de a 
zdrobi fereastra. Era un lucru bun. Avea să fie o armă 
excelentă. Aproape voios, Annelyn se întoarse către uşa mai 
îndepărtată. 

Vizuina de dincolo era întunecoasă, dar era o întunecime cu 
care se putea descurca, o întunecime cu care se descurcase 
în fiecare zi a vieţii sale în tunelurile slab luminate ale yaga- 
la-hailor. Era compusă din umbre, contururi vagi şi praf, 
întunericul de nepătruns prin care rătăcise de când a fugit de 
Aducătorul de Carne. Fireşte, nu era cu adevărat aşa: o dată, 
şovăitor, înălţă coiful şi, dintr-odată, redeveni orb, dar nu-i 
păsa, dacă putea vedea. Şi putea vedea. Zidurile reci de 
piatră aveau o culoare roşiatică, aerul era uşor ceţos şi 
luminat, iar conductele pe lângă care trecea erau guri cu 
margini portocalii care scuipau în vizuini şuvoaie de fum 
roşiatic, ce se răsuceau, se ridicau şi se împrăştiau. 

Annelyn păşea de-a lungul tunelului gol, fără să vadă, de 
data aceasta, nicio arătare, fără să audă niciun zgomot. 
Ajunse de mai multe ori la răspântii şi de fiecare dată îşi alese 
drumul la întâmplare. Descoperi scări ascunse în umbră şi le 
urcă nerăbdător, oricât de sus îl duceau. De două ori ocoli, cu 
nelinişte, gropi de dimensiunea unui om, ce răspândeau o 
lumină difuză, pe care le recunoscu drept găuri de viermi. 


Altă dată, zări un vierme carnivor viu, un râu leneş de gheaţă 
fumurie traversând o răscruce, undeva departe, în faţa lui. 
Propriul trup al lui Annelyn, văzut prin coif, strălucea într-un 
portocaliu vesel. Bucăţile de ciupercă agăţate încă de 
hainele-i zdrenţuite erau ca nişte bulgări de foc galben. 

Mergea de o oră când întâlni primul groun viu. Era mai 
puţin strălucitor decât el, un spectru cu şase membre, roşu- 
închis, o fantasmă luminoasă zărită cu coada ochiului într-o 
vizuină  lăturalnică. Dar curând Annelyn observă că îl 
urmărea. Începu să meargă mai aproape de perete, pipăindu- 
şi drumul, ca şi cum ar fi fost orb, şi grounul, care îl urmărea 
ca o umbră, deveni mai îndrăzneţ. Annelyn observă că era un 
groun mare, cu o bucată de pânză atârnând pe el, caoa 
doua piele fluturătoare, cu o plasă pe care o târa după el într- 
o mână şi cu un cuţit în alta. Se întrebă în treacăt dacă putea 
fi acelaşi groun pe care îl întâlnise mai înainte. 

Când ajunse la un şir de scări, o spirală îngustă între două 
coridoare ramificate, Annelyn se opri, bâjbâi şi se întoarse. 
Grounul veni direct spre el, ridicând cuțitul, călcând foarte 
uşor pe picioarele-i moi. În mod ciudat, Annelyn descoperi că 
nu-i era frică. Avea să-i zdrobească ţeasta de îndată ce se 
furişa destul de aproape. 

Ridică ciomagul cu capătul de sticlă. Grounul se apropie. 
Acum putea să-l omoare. Numai că, numai că, pe undeva, nu 
voia. 

— Opreşte-te, grounule, spuse el, în schimb. Nu ştia sigur 
de ce. 

Grounul încremeni, apoi se retrase uşor. Rosti ceva, cu un 
geamăt gros, gutural. Annelyn nu înţelese nimic. 

— Te aud, spuse el, şi te văd, grounule. Port runa Maeştrilor 
Schimbării. Făcu semn către teta cusută cu fir de aur de pe 
piept. 

Grounul bolborosi, îngrozit, îşi aruncă plasa şi o luă la 
goană. Annelyn hotărî, neliniştit, că n-ar fi trebuit să-i atragă 
atenţia asupra semnului teta. Sub impulsul momentului, 
decise să urmărească grounul; poate, speriat, avea să-l 
conducă spre o ieşire. Dacă nu, putea oricând să-şi găsească 
drumul înapoi la scară. 


Îl urmări prin trei coridoare, pe după două cotituri, înainte 
să-l piardă cu totul din ochi. Grounul alergase foarte repede, 
în timp ce Annelyn simţea, din când în când, câte un junghi în 
gleznă, fiindu-i greu să ţină pasul. Cu toate acestea, îşi 
continuă drumul şi după dispariţia grounului, sperând să-i ia 
din nou urma. _ 

Apoi altă creatură îşi făcu apariţia, alergând spre el. Il văzu, 
se opri, privi înapoi peste umăr. Apoi, aparent hotărât, îşi 
continuă galopul avântat, pe patru picioare, fluturând un cuţit 
cu unul dintre celelalte membre. 

Annelyn îşi agită ciomagul, dar grounul nu încetini. Apoi 
avu o inspiraţie: vâri mâna în buzunar şi aprinse ultimul 
chibrit. 

Grounul zbieră şi patru picioare lungi începură să zgârie 
nebuneşte podeaua vizuinii, când acesta se opri, patinând. 
Însă nu era doar el surprins. Annelyn însuşi, uluit de 
strălucirea scânteietoare care părea să-i săgeteze creierul, 
gâfâi, se împletici şi scăpă chibritul. Amândoi stăteau clipind. 

Dar altceva se mişcă. O umbră cenuşie, rece, cobora 
asupra grounului, umplând tunelul ca un zid de ceaţă. Partea 
din faţă se unduia, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi, înainte 
şi înapoi. 

Annelyn îşi scutură capul şi viermele carnivor se desluşi 
clar. 

Pe negândite, făcu un salt înainte, balansându-şi ciomagul 
peste capul grounului. Lovitura ricoşă pe pielea tare a 
viermelui, lăsându-l nevătămat. Annelyn se retrase, lovi 
grounul cu picioarele, să-l facă să se mişte şi vâri bastonul cu 
capăt de sticlă în gura mişcătoare a atacatorului. 

Alergă apoi, cu grounul lângă el, ţâşnind pe după curbe 
strânse, până când fu sigur că lăsaseră viermele în urmă. Se 
întoarseră pe acelaşi drum pe care veniseră şi scara îngustă 
apăru în calea lor. 

Grounul se opri şi se întoarse, să-l privească în faţă. 
Annelyn rămase nemişcat, cu mâinile goale. 

Grounul înălţă cuțitul, apoi îşi lăsă capul într-o parte. 
Annelyn îi imită mişcarea. Asta păru să-l satisfacă. Vâri 


cuțitul, se ghemui în praful gros al vizuinii şi începu să 
deseneze o hartă. 

Degetul grounului lăsa urme scânteietoare care zăboveau o 
vreme, apoi piereau cu repeziciune. Dar simbolurile pe care le 
folosea nu însemnau nimic pentru Annelyn. 

— Nu, spuse el, clătinând din cap. Nu înţeleg. 

Grounul îşi înălţă capul. Pe urmă se ridică, gesticulă şi 
începu să urce scara, uitându-se înapoi să vadă dacă Annelyn 
era în spatele lui. Era. 

Urcară şirul acela de trepte şi altele, străbătură o serie de 
vizuini largi, se căţărară pe scări ruginite, prin puțuri înguste. 
Apoi veneau alte tuneluri, grounul privind periodic înapoi, 
Annelyn urmându-l docil. Era neliniştit, dar îşi spunea întruna 
că grounul acesta l-ar fi putut omori înainte. Cu siguranţă, 
dacă asta ar fi avut de gând, ar fi făcut-o deja. 

Alţi grouni se mişcau prin vizuini. Annelyn văzu unul, o 
siluetă scheletică, roşie, cu o sabie lungă şi un braţ lipsă, iar 
pe urmă doi, împreună, cu cuțite, pândind în apropierea unei 
răscruci. Îi aruncară amenințătoare priviri fără ochi. Mai 
târziu, trecură pe lângă mulţimi întregi de grouni, unii dintre 
ei în veşminte lungi care se târau pe podea şi sclipeau în 
multe culori. Cu toţii îl evitau cu grijă. Văzu şi găuri de viermi, 
majoritatea întunecoase şi reci, altele înconjurate de nimburi 
de lumină care îi dădeau fiori pe şira spinării. 

După mai multe urcuşuri şi întoarceri decât se osteni 
Annelyn să ţină minte, ajunseră într-o sală mare. O mulţime 
de grouni stăteau aplecaţi peste castroane fumegânde, la 
mese lungi de metal, îndesându-şi mâncare în gură. Il priviră 
impasibili. 

Annelyn simţi mirosul de mâncare - un terci de ciupercă, 
îngrijitori de torţe - şi dintr-odată fu lihnit de foame. Dar 
nimeni nu-i oferi un castron. Călăuza lui i se adresă unui alt 
groun, aşezat spre mijlocul unei mese, un individ dezgustător 
de gras, cu un cap enorm, diform. In cele din urmă, uriaşul 
groun - cântărea, probabil, mai mult decât Groff, gândi 
Annelyn - îşi împinse la o parte mâncarea aburindă, se ridică 
şi se apropie de Annelyn. Capul i se mişca în sus şi-n jos, în 


sus şi-n jos, examinând intrusul. Se pomeni privindu-l pe noul 
groun aproape ca pe o persoană, nu ca pe un obiect. 

Grounul cel gras îşi înclină capul într-o parte. Annelyn îşi 
aminti şi făcu acelaşi lucru. Grounul împreună patru mâini 
într-un pumn uriaş, îl ridică, îl cobori. Annelyn, cu doar două 
mâini, se strădui să imite gestul. 

Apoi grounul ridică un deget şi arătă spre propriul piept cu 
cealaltă mână. Annelyn dădu să-l imite, dar grounul îl opri. 
Acesta era ceva mai mult decât un test de vedere. Annelyn 
nu se clinti. 

Grounul ridică două degete şi un braţ superior, cele două 
membre din mijloc se duseră într-o parte şi-n alta, iar trupul 
său imens se cutremură. Braţul superior opus se ridică şi 
mâna aceea flutură trei degete. Grounul se uită de la o mână 
la alta, apoi repetă gestul. Se uită la Annelyn şi rămase 
nemişcat. 

Annelyn privi de la braţul drept superior al grounului - două 
degete - la braţul superior stâng - trei. Cuvintele Aducătorului 
de Carne îi veniră în minte. Ridică mâna şi desfăcu trei 
degete. 

Grounul îşi cobori toate mâinile şi din nou trupul imens 
trepidă. Se întoarse spre un altul din neamul lui şi stătură de 
vorbă, în felul lor moale, jelitor. Annelyn nu le putea urmări 
discuţia, dar spera că se făcuse înţeles. 

In cele din urmă, căpetenia se întoarse, ocoli masa, se 
aşeză şi reveni la castronul lui de ciuperci. Ghidul lui Annelyn 
îl apucă de cot şi îi făcu semn să-l urmeze. leşiră împreună 
din încăpere. Grounul începu să-l conducă din nou în sus. 

Şi merseră, şi merseră, urcând scară după scară, suind 
trepte doar ca să coboare altele, rătăcind prin lungi vizuini 
pline de grouni ce se vânzoleau şi murmurau. Annelyn se 
simţea din ce în ce mai istovit. Vraja care îl ţinuse în mişcare 
până atunci slăbea cu repeziciune. Glezna îl durea, era lihnit 
de foame, însetat şi murdar şi avea cumplită nevoie de 
odihnă şi somn. Dar grounul nu dădea niciun semn de 
înţelegere şi Annelyn nu putea decât să se străduiască să ţină 
pasul cu ritmul lui alert. 


Mai târziu, din toate vizuinile prin care trecură, nu-i mai 
stăruiau în memorie decât câteva imagini. 

O dată, cei doi străbătură un culoar îngust care era teribil, 
înfiorător de rece; era un întuneric de să-l tai cu cuțitul şi 
Annelyn zări pe tavanul scund conducte negre ca smoala, 
pulsând. Dâre de ceaţă ca abanosul se răsuceau în jurul lor, 
apoi cădeau pe podea, ca nişte domoale şuvoaie. Annelyn şi 
grounul intrară până la glezne în aburul îngheţat şi negru. 
Sub conducte se curbau cârlige ascuţite de metal. Cele mai 
multe erau goale, însă de două dintre ele erau agăţate două 
hoituri de viermi înguşti ca nişte sfori, aparţinând unui soi pe 
care Annelyn nu-l mai întâlnise. De un al treilea atârna bietul, 
grăsanul Riess, gol şi mort, o statuie obscenă de obsidian, 
bălăbănindu-se grotesc, cu un cârlig în ceafă. Annelyn dădu 
să-şi facă semnul viermelui, dar se opri şi trecu mai departe, 
târşâindu-şi picioarele. Bănuia că, dacă ar fi ridicat două 
degete în loc de trei, ar fi putut acum să ocupe cârligul de 
lângă cel ce-i fusese prieten. 

Alte două săli îl impresionară puternic, căci ambele erau 
cele mai vaste spaţii deschise pe care le văzuse vreodată. 
Prima dintre acestea era atât de fierbinte încât sudoarea îi 
şiroia pe braţe, în timp ce lumina portocalie a aerului îi înţepa 
ochii. Era o încăpere mare de nu-i vedea capătul. Peste tot 
erau conducte, groase şi subţiri, unele ciudat de negre, altele 
strălucitoare ca nişte viermi de metal mişunând pe podea, pe 
ziduri şi pe tavan. Spațiile vaste de deasupra erau acoperite 
de o reţea de poduri înguste şi frânghii: acolo, sus, Annelyn 
zări o mulţime de grouni, mlădiindu-se pe şase picioare, 
purtaţi în aer, alergând de colo-colo peste plasă, întorcând 
roţi şi împingând drugi, supraveghind cinci obiecte imense de 
metal ce ardeau cu o lumină albă, pătrunzătoare, câteva 
niveluri mai sus. Călăuza îl conduse prin încăperea de la 
nivelul solului, ocolind prin labirintul de conducte, răstimp în 
care ceilalţi grouni treceau în goană pe lângă ei, fără să le 
acorde atenţie. 

Cea de-a doua sală, pe care o întâlni trei niveluri mai sus şi 
minute lungi după aceea, era la fel de vastă, dar pustie. Nicio 
lumină, niciun obiect de metal, nicio sfoară, niciun pod, iar 


singurul groun pe care Annelyn îl văzu acolo era un vânător 
singuratic, înarmat, care stătea ca un minuscul gândac roşu 
în depărtare, în celălalt capăt şi care îi privi când trecură. 
Podeaua şi pereţii erau din piatră, prăfoşi şi uscați şi trişti, 
dar, pe alocuri, erau mărginiţi de panouri de metal, care 
scânteiau lumini de diferite culori. Când se apropiară de unul 
dintre acestea, Annelyn văzu că pe panou licărea o pictură. 
Era o reprezentare complicată, laborioasă, a unor grouni cu 
săbii în mâini, luptându-se cu un uriaş ai cărui ochi erau 
semne teta şi ale cărui degete erau viermi. Dar trebui să 
privească îndelung, concentrat, până când desluşi înţelesul 
scenei; culorile erau palide şi şterse, ca ale tapiseriilor yaga- 
la-hailor, iar rugina săpase găuri negre, scorojite, în unele 
dintre panouri. Annelyn observă încă un lucru în vasta sală 
părăsită: găuri de viermi. Podeaua era plină de ele. 

După aceea, înaintară drept multă vreme. Annelyn observă 
apoi, pe ziduri, pumni sparţi de bronz şi o parte din oboseală 
îi dispăru. Era mai aproape de casă. Yaga-/a-haii locuiseră aici 
cândva. 

Dintr-odată, grounul se opri. Se opri şi Annelyn. 

Se aflau lângă o conductă de aer. Nu avea grilaj. Annelyn 
afişă un zâmbet stins, se aplecă şi vâri mâna înăuntru. Atinse 
o sfoară. 

Grounul făcu un gest larg, ciudat, se răsuci şi porni înapoi 
pe unde venise, mişcându-se iute pe patru picioare. Curând 
Annelyn rămase singur. Intră în puţul cald, apucă frânghia şi 
începu să urce. De data aceasta vedea pe unde mergea. 
Pereţii de metal care îl înconjurau erau de un roşu prietenos, 
aerul era uşor ceţos şi se mişca încet în sus, pe lângă el. Când 
ajunse între niveluri, se uită în sus şi-n jos şi văzu în ambele 
direcţii careurile umbrite ale ieşirilor. 

Săltă afară un nivel mai sus şi îşi scoase coiful, vârându-şi-l 
sub braţ. Uşile mari de metal erau deschise. Annelyn se opri 
în umbră, să-şi obişnuiască ochii cu semiîntunericul difuz, 
violet. Globurile acoperite de ciupercă străluceau încă în Sala 
Maeştrilor Schimbării, dar torţele fuseseră stinse. Aducătorul 
de Carne nu era de văzut. Aşteptă până când se convinse că 
nu era acolo, apoi intră. 


Primul lucru pe care îl luă fu o armă. Stiletul lui era acolo, în 
vârful unui morman de arme ruginite şi Annelyn şi-l recuperă 
cu satisfacţie. Încercă securea mare a lui Groff, care era 
sprijinită de tron, dar o găsi prea grea şi incomodă. În schimb, 
îşi vâri pumnalul lui Vermyllar la cingătoare şi pe al lui Riess 
într-o cizmă. Dacă voia să-l ucidă pe Aducătorul de Carne, i se 
părea nimerit să folosească una dintre acele arme. 

Apoi începu să umble prin sală, alegând câte un obiect, 
cercetând, explorând, căutând mâncare. În cele din urmă, 
găsi o rezervă de carne, fâşii sărate şi atârnate. Carne albă, 
de grouni, din belşug şi alte câteva feluri. Dar Annelyn 
descoperi că nu putea mânca nimic. Se mulţumi cu un 
castron de păianjeni picanţi şi o farfurie de ciuperci. 

După ce mâncă, se odihni pe unul dintre paturile cu roţi, 
prea obosit să doarmă şi prea speriat. În schimb, cercetă o 
carte pe care o găsise deschisă lângă tron. Avea coperte din 
piele tare, imprimate cu semnul teta şi un şir de simboluri, 
dar paginile dinăuntru nu rezistaseră la lunga trecere a 
timpului. Unele lipseau cu totul, altele erau umede şi 
acoperite de mucegai, iar cele câteva fragmente încă lizibile 
nu aveau niciun înţeles pentru Annelyn. Simbolurile semănau 
vag cu scrisul din bibliotecile în descompunere ale Omului- 
vierme. Annelyn învățase puţin să citească de la Vermyllar, 
care, la rândul lui, învățase magia neagră de la bunicul său. 
Nu-i era de folos. Putea descifra câte un cuvânt, ici, colo, 
putea ghici altul pe pagina următoare şi un altul zece capitole 
mai departe, dar niciodată două vorbe legate care să aibă 
înţeles. Până şi imaginile erau încâlceli de linii fără noimă, 
care nu înfăţişau nimic cunoscut lui. 

Annelyn lăsă cartea deoparte. Dinspre conducta de aer 
veneau zgomote. Se ridică, îşi luă coiful şi stiletul şi se duse 
dincolo de uşile sălii, să aştepte. 

Aducătorul de Carne se ivi din puț, îmbrăcat în piele albă 
de groun, cu o mantie incoloră. Ducea în spate trupul unui 
băieţel, legat cu sfori din mătase-de-păianjen. Băiatul era din 
neamul yaga-/a-hailor. 

Annelyn se apropie. 


Aducătorul de Carne ridică privirea, speriat. Începuse să 
desfacă nodurile care-i legau prada. Acum, duse mâna la cuţit 
şi spuse: 

— Tu! 

— Eu, răspunse Annelyn. Avea stiletul îndreptat înainte şi 
coiful îi atârna în cealaltă mână. 

— Te-am căutat, spuse Aducătorul de Carne. După ce am 
atârnat o frânghie nouă. 

— Am fugit, răspunse Annelyn, ştiind că ai să mă cauţi. 

— Da, zise Aducătorul de Carne, zâmbind. Cuţitul lui ieşi la 
iveală, o şoaptă de metal pe piele. Mă temeam că te-ai 
pierdut. Aşa e mai bine. Grounii plătesc bine pentru hrană. 
Apropo, prietenii tăi au fost delicioşi. Mai puţin cavalerul. Din 
nefericire, a fost cam tare. 

— Mă întreb ce gust vei avea tu, zise Annelyn. 

Aducătorul de Carne râse. 

— Bănuiesc că ai carnea puturoasă, continuă Annelyn. N- 
am să te mănânc. Mai bine rămâi hrană pentru viermi. 

— Aşa, zise Aducătorul de Carne. Alte măreţe glume de-ale 
tale. Făcu o plecăciune. Carnea asta pe care o car mă 
deranjează. Pot s-o desfac? 

— Desigur, răspunse Annelyn. 

— Lasă-mă s-o pun înăuntru, să nu fie în cale, spuse 
Aducătorul de Carne. Ca să nu ne împiedicăm de ea. 

Annelyn clătină aprobator din cap şi se dădu cu grijă la o 
parte, înăbuşindu-şi un zâmbet. Ştia ce avea de gând 
Aducătorul de Carne. Acesta luă cuțitul şi tăie nodurile care 
legau copilul de spatele lui, după care îl aşeză dincolo de uşă. 
Se întoarse, într-un nimb de lumină violacee. Răzând, spuse: 

— Voi, yaga-la-haii şi grounii, semănaţi atât de mult. 
Animale. Întinse mâna şi trânti uşile largi şi din nou urechile 
lui Annelyn răsunară de zăngănitul pe care îl mai auzise, 
cândva, demult. 

— Nu, zise Annelyn. Semănăm, da. Dar nu suntem animale. 
Îşi puse coiful pe cap. Bezna grea se risipi ca un fum. 

Aducătorul de Carne sărise ager, pe tăcute, într-o parte. Un 
rânjet imens îi brăzda faţa. Înaintă tiptil, cu cuțitul gata să se 
înfigă şi să spintece viscerele. 


Dacă Annelyn, asemenea bietului Groff, ar fi încercat un 
atac în locul unde fusese Aducătorul de Carne în ultima clipă 
de lumină, ar fi fost vulnerabil la o lovitură fatală dinspre locul 
unde se afla acesta acum. Era o tehnică abilă, îndelung 
exersată, însă Annelyn vedea. De data aceasta, bezna şi 
şiretlicul nu slujeau la nimic. lar stiletul lui Annelyn era mai 
lung decât cuțitul Aducătorului de Carne. 

lute, nonşalant, destins, Annelyn se întoarse să-şi înfrunte 
inamicul, zâmbi sub coif şi lovi. Aducătorul de Carne nu avu 
timp să reacționeze: trecuseră ani buni de când luptase de la 
egal la egal. Annelyn îi străpunse abdomenul. 

După aceea, împinse trupul în puţul de aer şi se rugă să 
cadă etern. 


Balul mascat al Omului-vierme era încă în toi în Înalta 
Vizuină, când Annelyn se întoarse la yaga-la-hai. În 
bibliotecile prăfuite, oameni în dominouri şi femei acoperite 
de voaluri se zvârcoleau şi se răsuceau. Camerele tezaurului 
erau deschise pentru vizionare, camerele plăcerilor erau 
deschise pentru alte lucruri. In Sala de Onoare, Vermentor al 
Doilea zăcea în lumina sutelor de torţe, în timp ce copiii- 
viermi dansau pe lângă el şi interpretau cântece funerare. 
Omul-vierme nu mai avea faţă: era una cu Viermele Alb. 
Lângă el stăteau preoţii-chirurgi, în halate albe, cu scalpelul- 
şi-teta, aşa cum stătuseră de săptămâni. Masa pentru Cel de- 
al Şaptelea Ospăţ tocmai fusese aşternută. 

Caralee era acolo, Carelee cea strălucitoare, cea aurie. 
Erau şi cavalerii de bronz şi mulţi care cândva fuseseră 
prietenii lui Annelyn. Dar majoritatea doar zâmbiră, făcând 
mici glume, când Annelyn năvăli pe uşă. 

Unii, poate, nu-l recunoşteau. Abia de curând, la Balul 
Soarelui, strălucise în mătase şi gri-păianjen. Acum era 
îngrozitor de sfrijit, cu trupul acoperit de tăieturi şi vânătăi în 
zeci de locuri, cu ochii fără astâmpăr în orbite întunecate, iar 
singurele veşminte pe care le purta erau nişte zdrenţe negre 
care atârnau pe el ca hainele soioase ale unui cultivator de 
ciuperci. Avea faţa dezgolită, fără glugă măcar, şi asta îi făcu 


pe oaspeţi să şuşotească, întrucât momentul scoaterii 
măştilor nu sosise. 

Foarte curând, aveau şi mai multe motive să murmure. 
Căci Annelyn, acest ciudat, străin Annelyn, rămase neclintit în 
prag, cu ochii alergând de la o mască la alta. Apoi, tot în 
tăcere, traversă podeaua scânteietoare de obsidian către 
masa de ospăț, înhăţă un platou de fier înţesat cu carne albă 
de groun şi îl azvârli cât colo cu putere. Câţiva izbucniră în 
râs; alţii, nu atât de amuzaţi, îşi culeseră bucăţi de carne de 
pe umeri. Annelyn ieşi din încăpere. 

După acea întâmplare, deveni o figură cunoscută printre 
yaga-la-hai, deşi îşi pierdu talentul de a se îmbrăca şi mult din 
umorul său fin. În schimb, vorbea la nesfârşit şi foarte 
convingător despre crime uitate şi despre păcatele eonilor de 
altădată, zugrăvind tablouri fermecător de întunecate cu 
viermi-monştri care se înmulţeau sub Casă şi aveau să se 
ridice, într-o zi, să devoreze tot. Îi plăcea să le spună copiilor- 
viermi că se împreuneze cu grounii în loc să-i mănânce, ca, 
într-o zi, să se zămislească un nou neam, care să înfrunte 
viermii de coşmar. 

În nesfârşita decădere a Casei Viermelui, nimic nu era mai 
prețuit decât noutatea. Annelyn, deşi considerat grosolan şi 
lipsit de subtilitate, depăna poveşti captivante şi avea o 
scânteie de şocantă ireverenţă. De aceea, deşi cavalerii de 
bronz bodogăneau, era lăsat să trăiască. 


Chicago 
Februarie, 1975 


PRIETENI NEDESPĂRŢIŢI 


Traducere din limba engleză 
ANTUZA GENESCU 


Brand se trezi în beznă, înfiorat, şi ţipă. Îngerul veni la el. 

Se legănă deasupra lui cu zâmbetul pe buze, fâlfâindu-şi 
aripile din voal de aur fin. Chipul său, un chip de fetiţă 
fermecătoare, era numai inocenţă, gingăşie şi lumină, ochii i 
se deschideau mari, în nuanţe de ambră, iar părul de 
culoarea mierii îi cădea în bucle pe umeri. Dar avea trup de 
femeie, catifelat, zvelt, sublim - o femeie croită la dimensiuni 
mai mici, ca o jucărie. 

— Brand, rosti îngerul, fremătând deasupra hamacului. Mi-i 
arăţi şi mie pe prietenii nedespărţiţi astăzi? 

EI îi surâse printre frânturi de vis tot mai palide. 

— Da, îngerul meu. Da, astăzi, sunt sigur. Acum vino la 
mine. 

Dar fiinţa suavă se feri de atingerea braţelor sale, prefăcut 
sfioasă, provocatoare. Unde aurii îi scăldau obrajii îmbujoraţi, 
iar părul îi sălta în bucle mătăsoase. 

— O, Brand... 

Apoi, când el înjură şi se întinse ca să desfacă hamacul, 
îngerul chicoti şi-şi ţuguie buzele. 

— Nu mă poţi avea, îl aţâţă glasul de copil. Sunt prea mic. 

Râzând, Brand se ajută de o bară aflată la îndemână ca să 
se elibereze de pânza hamacului, se scutură de ea şi porni 
spre înger. Ştia să se descurce în imponderabilitate, doar se 
antrena de zece de ani. Însă jucăria lui avea aripi. 

Plutiră şi se unduiră amândoi, dar îngerul ţâşni într-o parte, 
atât cât să nu poată fi atins. Brand se răsuci în aer şi lovi 
peretele cu picioarele. Imediat îşi luă din nou avânt. Îngerul 
chicoti şi-l atinse în treacăt cu aripile. Brand se lovi de tavan 
cu o bufnitură şi gemu. 

— Au! Te-ai lovit? 

Îngerul fâlfâi din aripi şi veni repede lângă el, iar Brand 
zâmbi larg şi îl îmbrăţişă. 


— Nu, dar te-am prins. De când a început îngerul meu să 
mă tachineze, ia spune? 

— O, Brand, îmi pare rău. Mă jucam şi eu. Oricum veneam 
la tine. 

Vru să facă pe bosumflatul, dar, oricât se strădui, nu reuşi 
să-şi ascundă zâmbetul din colţul gurii. 

Brand îl trase spre el şi-i lipi trupul ce răspândea o răcoare 
aparte de propriul trup înfierbântat. De data asta, îngerul nu 
se mai opuse, ci îl cuprinse cu braţele sale delicate şi îl 
sărută. 

Se împreunară plutind, goi amândoi, iar Brand simţi 
mângâierea dulce a aripilor. 


La sfârşit, merse la dulap să se îmbrace. Îngerul plutea pe 
lângă el, abia fâlfâind, cu sânii mici scăldaţi în aur. 

— Eşti aşa de drăguț, îi spuse, în timp ce el îmbrăca o 
salopetă neagră. De ce te ascunzi, Brand? De ce nu poţi să 
rămâi gol, ca mine, să te văd aşa cum eşti? 

— O obsesie de-a oamenilor, îi răspunse el, ignorându-i 
sporovăiala. 

O auzise de nenumărate ori. Bocancii scoaseră un „clic” 
când îl fixară de podea. 

— Eşti frumos, Brand, murmură îngerul, dar el se rezumă 
să încline din cap. 

Numai îngerii îl credeau aşa. Se apropia de treizeci de ani, 
dar arăta mai în vârstă: riduri pe fruntea lată, buze subţiri, 
strânse într-o linie aspră caracteristică, ochi negri sub 
sprâncenele stufoase şi păr încreţit în inele strâns lipite de 
pielea capului, ca sculptate. 

După ce se îmbrăcă, luă o mică pauză, apoi deschise o 
cutie sudată de peretele dulapului. Inăuntru era pandantivul 
lui. II scoase şi-l studie. Discul, un cristal negru, lustruit şi 
rece, cu miriade de fulgi mărunți argintii închişi în el, îi 
acoperea toată palma. Lanţul de argint pal de care atârna se 
ondulă în sus şi pluti ca un şarpe de metal. 

Brand îşi aminti cum fusese mai demult, când existase 
gravitație. Lanţul cântărise greu, iar cristalul atârnase ca o 
piatră. Totuşi, îl purtase întotdeauna, aşa cum şi Melissa 


purtase perechea lui geamănă. Voia să-l poarte şi acum, dar îl 
deranja foarte mult în imponderabilitate. Fără greutate, 
refuza să stea pe loc şi sălta întruna. 

In cele din urmă, oftând, îl trase peste cap, apropie cristalul 
de gât, apoi răsuci lanţul şi-l înfăşură de mai multe ori în jurul 
gâtului. Piatra mai mult îl sufoca, nu atârna ca un pandantiv. 
Dar ce putea face? 

ingerul îl urmări în tăcere, fremătând. Îl mai văzuse 
aranjându-şi cristalul negru. Uneori, Brand stătea cu orele în 
hamac şi piatra plutea deasupra lui. Se uita fix în ea, la 
dansul îngheţat al fulgilor argintii, se întuneca la faţă şi 
vorbea răutăcios. Atunci îngerul îl evita, ca să nu-l certe. 

Dar acum şi-l pusese la gât. 

— Brand, rosti îngerul când se îndreptă spre uşă. Brand, 
pot să vin cu tine? 

Şovăi. 

— Mai târziu, îngeraş. Când vin prietenii nedespărţiţi, aşa 
cum ţi-am promis. Acum rămâi aici, jos, şi odihneşte-te, bine? 

Îi oferi un zâmbet forţat. 

— Bine, primi îngerul cu buzele ţuguiate a supărare. 

Cabina se deschidea într-un coridor scurt de metal gri, 
luminat puternic; la un capăt se afla ecluza etanşă spre 
compartimentul motoarelor, la celălalt, uşa punţii. Câteva 
panouri închise spărgeau monotonia sumbră: cale cu 
încărcături, generatoare de scuturi, camera lui Robi. Brand le 
ignoră şi porni direct spre punte. 

Robi stătea fixată în centură în faţa consolei principale şi 
studia şirul de ecrane şi scannere cu o mină plictisită. Era o 
femeie scundă şi plinuţă, cu pomeţi înalţi, ochi verzi şi păr 
castaniu, tuns scurt, cum o impunea călătoria în spaţiu. Părul 
lung dădea de furcă în imponderabilitate. Îngerul avea plete 
lungi, bineînţeles, însă era doar un înger. 

Robi îl întâmpină cu un zâmbet reţinut. Brand nu i-l 
întoarse. Era un singuratic din fire; numai circumstanţele îl 
obligaseră să-şi ia o parteneră, ca să-şi poată pune la punct 
nava. Banii ei plătiseră noile ecrane pe care le instalase. 

Brand se aşeză pe al doilea scaun de comandă şi-şi puse 
centura cu o expresie de om mereu preocupat. 


— Preiau eu comanda, anunţă. După o mică pauză, clipi 
nervos. A fost schimbat cursul. 

Se uită la Robi. 

— Un roi de sclipitoare, îi explică ea, oferindu-i încă un 
zâmbet. Am schimbat programul. Nu sunt foarte departe de 
cursul nostru. Cam o jumătate de oră standard. 

Brand oftă. 

— Uite ce e, Robi, n-am pornit într-o cursă de întins 
capcane. Degetele îi alergară pe butoane, afişând tipare noi 
pe majoritatea  scaiyierelor. Nu suntem vânători de 
recompense, ai uitat? Mergem la stele şi ne întoarcem. Fără 
devieri. 

Robi se supără. 

— Brand, mi-am vândut Unicornul ca să investesc în planul 
ăsta al tău. Să ştii că nu ne-ar strica o recompensă, două, în 
caz că nu-ţi iese şmecheria. Oricum ajungem în Jungla 
Transformaţilor, de ce să nu aducem cu noi nişte umbre, dacă 
reuşim să le prindem? Roiul ăla e chiar deasupra noastră. Mă 
rog, aproape deasupra. Aşa că sigur sunt şi câteva umbre în 
vecinătate. Ce rău facem? 

— Nu, spuse Brand, ştergând programul inserat de ea în 
calculatorul navei. Suntem prea aproape ca să ne ţinem de 
prostii. 

Verifică apoi consola, reprogramând, compensând abaterea 
introdusă de Robi. Nou-botezata Ca/eaşcă era la două 
săptămâni distanţă de docurile orbitale de pe Triton, unde 
trecuse prin reparaţii capitale. Peste numai câteva ore, 
străbătând întunericul, Jungla Transformaţilor va dansa în 
jurul soarelui îndepărtat, un satelit troian creat de om pentru 
Pluto. 

— Eşti încăpățânat şi nesocotit, îi reproşă Robi. Ce ai 
împotriva banilor? 

Brand nu ridică privirea. 

— Nimic. Planul meu va da roade. Atunci voi avea toţi banii 
de care am nevoie. Şi tu. De ce nu te duci în camera ta să 
visezi cât de bogată vei fi? 


Robi pufni, îşi roti scaunul, îşi scoase centura şi plecă lovind 
nervoasă din picioare. Dacă ar fi fost posibil să trântească o 
uşă culisantă, ar fi făcut-o şi pe asta. 

Rămas singur, Brand termină reprogramarea. Nici nu se 
mai gândi la ceartă. Se contrazicea cu Robi de când plecaseră 
de pe Triton - din cauza recompenselor, a îngerului, a lui 
însuşi. Nu conta. Nimic nu conta, nimic, în afară de ideea lui, 
de Jungla din faţă şi de stele. 

Câteva ore, atâta tot. Vor găsi prieteni nedespărţiţi în 
apropierea Junglei. Intotdeauna existau prieteni nedespărţiţi 
acolo. Şi, fără să-şi explice de ce, Brand ştia că o va găsi pe 
Melissa. 

Duse automat mâna la gât. Discret, foarte discret, mângâie 
cristalul negru şi rece. 


Mai demult, visaseră împreună la stele. 

Era un vis al tuturor. Pământul înflorea, civilizat, plictisitor; 
timpul şi tehnologia îl uniformizaseră. De romantism, doar în 
spaţiu mai aveai parte. Mii de oameni locuiau acum sub 
cupolele de pe Lună. Pe Marte, proiectele de terraformare 
erau în plin avânt şi noi valuri de imigranţi asaltau 
Lowelltown, Bradbury şi Burroughs City în fiecare zi. Pe 
Mercur exista un laborator, iar Ceres, Ganymede şi Titan 
aveau colonii cap de pod. Mai departe, pe Roata Komarov, se 
construia a treia navă spaţială. Prima dispăruse cu douăzeci 
de ani în urmă, cu tot cu membrii echipajului, care fuseseră 
conştienţi că vor muri la bord pentru ca urmaşii lor să 
păşească pe altă lume. 

Da, era un vis al tuturor. 

Dar ei doi erau visători dintre cei mai neobişnuiţi. 

Şi norocoşi, pe deasupra. Se născuseră la timpul potrivit. 
Fuseseră copii când Expediția Hades, cu destinaţia Pluto, 
descoperise sclipitoarele. Apoi o atacaseră umbrele. 

Muriseră doisprezece oameni, dar atunci Brand simţise 
doar un fior de copil, un tremur delicios. 

Peste trei ani, el şi Melissa ascultau cu aviditate ştirea că 
Expediția Hades Il, cea norocoasă, cea cu scuturi energetice 


primitive, făcuse descoperiri uimitoare. lar un membru al 
echipajului, Chet Adams, devenise nemuritor. 

Brand ţinea minte o noapte anume. Urcaseră de mână pe o 
scară în spirală care ducea în vârful unuia din cele mai înalte 
turnuri din oraş. Luminile, cele care străluceau necontenit, 
erau, majoritatea, dedesubt. Ei doi aproape că vedeau 
stelele. Brand, un Brand mai tânăr, fără barbă, cu păr lung şi 
ondulat, o cuprinse pe Melissa cu braţul şi arătă cu degetul. 

Sus. Către cer. 

— Ştii ce inseamnă asta? o întrebă el. 

Tocmai auziseră vestea despre Hades Il; visătorii se 
răspândeau pretutindeni. 

— Acum putem avea stelele. Pe toate. Nu va trebui să 
murim pe o navă sau să ne stabilim pe Marte. Nu suntem 
prinşi în capcană. 

Melissa, cu păr roşcat-auriu, râse şi-l sărută. 

— Crezi că expediţia va afla cum se face? Cum de 
călătoresc umbrele mai rapid decât lumina? 

Brand îi răspunse cu o îmbrăţişare şi un sărut. 

— Cui îi pasă? Probabil că ar fi frumos să avem nişte nave 
mai rapide ca lumina. Dar, /a dracu’, acum putem avea mai 
mult! Putem ajunge ca el, ca Adams, iar stelele pot fi ale 
noastre. 

Melissa încuviinţă în tăcere. 

— De ce să zbori cu avionul, dacă poţi fi pasăre? _ 

Cinci ani nesfârşiţi iubiseră şi visaseră la stele. In vremea 
asta, Jungla  Transformaţilor se extindea, iar prietenii 
nedespărţiţi străbăteau vidul. 


Robi se întoarse pe punte tocmai când Brand activa ecranul 
principal. Ochii îi sclipiră a mirare. Se uită la el şi zâmbi. In 
partea de sus a imaginii, se treziră la viaţă milioane de 
luminiţe, puncte cât un vârf de ac, verzi, roşii, albastre, 
galbene şi în alte culori aprinse. Nu erau stele, nu; îşi 
schimbau locul şi dansau nebuneşte, fără oprire, ba 
stingându-se, ba aprinzându-se, ca licuricii. Scannerele 
bâzâiau de câte ori atingeau nava. 

Robi pluti spre scaun şi se fixă în centură. 


— Mi-ai păstrat cursul, zise ea, încântată. Îmi pare rău că 
m-am supărat aşa de tare. 

Îl atinse pe mână. Brand se scutură. 

— Nu mie trebuie să-mi mulţumeşti. Nu ne-am abătut nicio 
secundă de la curs. Sclipitoarele au venit la noi. 

— O, ar fi trebuit să-mi dau seama. 

— Ne-au înconjurat. Un roi uriaş. Cel puţin câteva mile 
cubice, a spus el. 

Robi studie din nou imaginea. Ecranul gemea de sclipitoare 
în agitaţie continuă. Stelele, luminile acelea albe nemişcate, 
de-abia se vedeau. 

— O să intrăm direct în roi, spuse ea. 

Brand ridică din umeri. 

— Ne stă în drum. 

Robi se aplecă în faţă, spre instrumente, şi tastă rapid 
câteva comenzi. Peste câteva secunde, o linie roşie începu să 
tremure pe suprafaţa scannerului ei. Se uită acuzatoare la 
Brand. 

— Nici măcar n-ai verificat. Trei umbre. 

— Nu e o cursă cu capcane, replică Brand impasibil. 

— Dacă vin direct la noi şi cer să fie prinse, bănuiesc că le 
vei spune s-o şteargă. Pe lângă asta, ar putea trece exact prin 
noi. 

— Nici vorbă. Scutul e activat. 

Robi clătină din cap şi se abţinu de la comentarii. Umbrele 
vor evita o navă cu scutul activat. Normal că nu le puteai 
prinde aşa. Dar Brand nu voia să prindă nimic de data asta. 

— Priveşte, spuse Brand. 

Ecranul se goli subit; rămaseră doar câteva stele şi două- 
trei sclipitoare rătăcite, trimițând un mesaj pâlpâitor în 
albastru şi roşu. Roiul dispăruse. Apoi, la fel de repede, apăru 
din nou. Tot mai îndepărtat, tot mai mic, o ceaţă luminoasă 
care se risipea treptat. 

Brand îngheţă imaginea; Robi amplifică telescoapele la 
capacitatea maximă. Ceaţa se extinse până când acoperi tot 
ecranul. 

Sclipitoarele fugeau, se fereau de duşmani, alergau mai 
iute decât alergase ori spera să alerge vreodată, fără ajutor, 


Caleaşca sau orice navă construită de mâna omului. Mai 
aveau puţin şi atingeau viteza luminii; la urma urmei, ele 
însuşi erau lumină, o singură celulă şi o aură microscopică de 
energie care emitea radiaţii vizibile, în izbucniri scurte şi 
intense. 

În ciuda imaginii îngheţate, în ciuda telescoapelor, ecranul 
se goli la o secundă după ce sclipitoarele o luară la fugă. 
Ajunseseră prea departe, prea repede. i 

Robi vru să spună ceva, dar se răzgândi. Intinse mâna şi-l 
pişcă tare pe Brand pe cot. Pe ecran, stelele începură să 
scadă în intensitate. 

Nu poţi vedea umbrele, nu prea ai cum, dar Brand ştia cum 
arată şi le văzuse adesea în visurile şi-n închipuirile sale. Erau 
mai mari decât sclipitoarele, mult mai mari, aproape cât un 
om; globuri de energie pulsânde, rareori radiind în spectrul 
vizibil, observate numai de fulgii plutitori de materie vie, 
prizonieri în sferele lor. 

Dar afectau lumina care trecea prin ele; din cauza lor, 
stelele fluctuau şi-şi pierdeau din strălucire. 

Aşa cum şi-o pierdeau acum. Brand le privi îndeaproape. 
Întrezări un fulger argintiu, când un fulg de umbră surprinse 
lumina obosită a soarelui şi o pierdu instantaneu. O teamă 
veche se trezi în el şi-i strânse stomacul. Dar umbra se ţinea 
la distanţă; scuturile lor erau activate. 

Robi se uită la Brand. 

— Ne imploră, îi spuse ea, ne imploră pur şi simplu. Hai să 
dezactivăm scuturile şi s-o prindem. Ce rău facem? 

Pe faţa lui Brand se întipări o expresie de gheaţă. II măcina 
o groază absurdă. 

— Ştie, zise el, fără să gândească. Nu s-a dus după 
sclipitoare. Simte ceva neobişnuit la noi. |ţi spun eu, ştie. 

Robi îl privi curioasă. 

— Ce-i cu tine? Nu-i decât o umbră. Hai, lasă-mă s-o prind. 

Brand se stăpâni, deşi simţea frica vie şi acaparatoare, 
frica Expediţiei Hades, tovarăşa vânătorului care întinde 
capcane. Creaturi cu energie, umbrele se hrăneau cu materie. 
Ca  sclipitoarele, devorau orice urmă de praf şi gaze 
împrăştiate la marginea spaţiului solar. Şi treceau prin roiurile 


de sclipitoare precum coasa, săpând tuneluri de întuneric în 
oceanele de lumină vie. lar când dădeau peste un fragment 
singuratic de nichel-fier învârtindu-se în vid, şi pe el îl 
mâncau. Materie transformată în energie într-o străfulgerare 
tăcută, orbitoare. Un festin incandescent. 

De nenumărate ori înfruntase Brand teama, aşezat în faţa 
calculatorului şi pregătit să ridice scuturile. Când nava era 
neprotejată, când scuturile erau dezactivate, atunci numai 
toanele lipsite de rațiune ale unei umbre hotărau dacă 
vânătorul va muri sau va trăi. Dacă umbra s-ar deplasa încet, 
avansând nestingherită spre prânzul ei alcătuit din metal 
trândav, atunci vânătorul câştiga. Odată ce umbra ar ajunge 
în raza navei, scuturile s-ar reactiva, acoperind nava ca un al 
doilea strat de piele. Şi, la distanţă mai mare de ea, scuturile- 
capcană ar forma un glob. Umbra ar fi luată prizonieră. 

Dar dacă umbra ar avansa repede... 

Sclipitoarele se deplasau cu viteza luminii. Umbrele se 
hrăneau cu ele. Umbrele mergeau cu viteză mai mare. 

Dacă umbra ar avansa mai repede, n-ar mai exista 
scăpare, nici protecţie, nici speranţa ca bărbatul sau femeia, 
sau calculatorul să activeze scuturile la timp. O mulţime de 
vânători mureau aşa. Nava primei Expediţii Hades, fără 
scuturi, fusese găurită în zeci de locuri. 

— Lasă-mă s-o prind, insistă Robi. A 

Brand îţi privi partenera. Şi ea era vânător, ca el. Infrânsese 
teama tot de atâtea ori şi se dovedise norocoasă. Dar dacă i 
se schimbă norocul de data asta? 

Işi desfăcu centura, se ridică şi rămase cu privirea în jos, la 
Robi. 

— Nu, îi spuse. Nu merită riscul. Suntem prea aproape. 
Lasă umbra în pace. Şi nu schimba cursul, auzi? Nici măcar cu 
un metru. Mă duc la înger. 

— Brand! Să te ia naiba! Să nu cumva să vii cu el aici, ai 
înţeles? 

Dar el îi întoarse spatele în tăcere. 

Robi se răsuci din nou spre ecran şi, cu un sentiment de 
frustrare, scrută întunericul. 


În somn sau treaz, nu avea importanţă. Viziunea îl hărţuia 
oricum. Spune-i vis, dă-i culoare de amintire. 

Erau patru în Staţia Transformaţilor, pe roata renaşterii. 
Staţia semăna cu o gogoaşă; era luminată puternic şi 
protejată de scuturi. In jurul ei, în toate direcţiile, numai nave, 
nave-capcană cu prada lor, nave-momeală remorcate de 
vânători speriaţi, nave de aprovizionare de pe Triton, nave- 
curier de pe Pământ, Marte şi Lună, cu comisioane pentru 
prietenii nedespărţiţi. Şi epave. Sute de carcase deformate, 
găurite, părăsite, goale aglomerau jungla ca nişte mormane 
de gunoi din oţel. 

Printre ele hoinăreau prietenii nedespărţiţi. 

Ecluza în care se îmbrăcau ei în costumele spaţiale avea un 
hublou; era o cameră mare şi goală, un loc numai bun pentru 
priviri lungi şi gânduri de sfârşit. Brand, Melissa şi o blondă 
grăsană, pe nume Canada Cooper, stăteau în ea împreună, 
urmărind Jungla şi prietenii nedespărţiţi. Canada râse. 

— Altfel mi i-am închipuit, mărturisi ea. Seamănă cu 
oamenii, indivizi prostuţi şi goi care umblă aiurea prin spaţiu. 

Exact asta făceau. Câţiva stăteau pe carcasele epavelor, 
dar cei mai mulţi pluteau în vid, palizi în lumina stelelor, mici, 
rigizi şi înspăimântători. Melissa numără paisprezece. 

— Grăbiţi-vă, îi îndemnă atunci reprezentantul 
guvernamental. 

Brand nici nu mai ştia cum arată individul, dar îşi amintea 
vocea lui, vocea aceea groasă şi fără inflexiuni, care îi 
împingea de la spate de când părăsiseră Pământul. Ei erau 
candidaţii, aleşii. Ţinuseră cu dinţii de visurile lor, trecuseră 
toate testele şi aveau douăzeci de ani. Vârsta perfectă pentru 
o contopire reuşită, spuneau experţii. Halal experţi. Adams, 
primul contopit, avusese aproape treizeci de ani. 

Işi aminti cum se îmbrăcase Melissa cu costumul, suplă şi 
îngrijită în salopeta albă, cu fermoarul tras până jos. În mediul 
cu gravitație artificială de pe staţia rotitoare, pandantivul de 
cristal îi atârna între sânii bronzaţi. Îşi legase strâns părul. Şi-l 
lăsase lung, o mândreţe roşcat-aurie, de fluturat printre stele. 

Se sărutară chiar înainte de a-şi pune căştile. 

— Te iubesc, îi spuse ea. Intotdeauna te-am iubit. 


Răspunsul lui veni la fel de tandru. 

Apoi ieşiră. Ei doi, Canada şi reprezentantul guvernamental 
păşiră pe învelişul Staţiei Transformaţilor, cu ochii la Gaură, la 
arenă - gaura din gogoaşă, centrul ei de energie protejat, 
locul în care visurile deveneau realitate. 

Brand, tânărul Brand, se uită în jos, acolo unde trebuia să 
ajungă, şi surâse. Nu zărea altceva decât stele. Avea să cadă 
la nesfârşit, dar nu-i păsa. Vor împărţi cu toţii stelele. 

— Tu eşti prima, se adresă reprezentantul guvernului 
Melissei. 

Ea îi trimise lui Brand un sărut prin radio şi se aruncă. 

Nu ajunse prea departe. Erau trei umbre în gaură, 
capturate şi ţinute prizoniere. Odată ce trecu de scuturi, una 
dintre ele veni la ea. Imaginea se întipărise fierbinte în 
memoria lui Brand. O clipă o văzu numai pe Melissa, în 
costum, îndepărtându-se de el spre capătul opus al staţiei. 
Apoi lumină. 

Bruscă, neaşteptată, cât o clipire. O străfulgerare, atât. 
Brand ştiuse la ce să se aştepte. Dar în mintea lui detaliase 
momentul. În visele sale se prelungea; mai întâi, costumul 
Melissei se aprindea şi dispărea, ea-şi azvârlea capul pe spate 
şi ţipa, după aceea flăcările îi devorau hainele şi ultimul, 
ultimul pierea lanţul cu pandantivul. Melissa rămânea goală, 
învăluită de foc, plutind printre stele. Nu mai respira. 

Dar trăia. 

O simbioză între om şi umbră, o creatură din materie şi 
energie, o fiinţă nepământeană, schimbată, renăscută, cu 
minte de om şi viteză de umbră. Melissa nu mai exista. 

Devenise un prieten nedespărţit. ; 

Brand tânjea să i se alăture. Îi zâmbea, ispitindu-l. ÎI 
aştepta şi pe el o umbră. Se va uni cu ea, se vor contopi. 
Apoi, împreună, el şi Melissa vor alerga mai repede ca navele 
spaţiale, mai repede ca lumina, departe, cât mai departe. 
Galaxia le va sta la picioare. Poate şi universul. 

Dar reprezentantul guvernului îl prinse de mână. 

— E rândul ei. 

Grăsana de Canada sări fără să mai stea pe gânduri de pe 
locul în care stăteau. Cunoştea riscurile, le cunoşteau toţi, dar 


şi ea era o visătoare. O testaseră şi călătoriseră cu ea, iar 
Brand ştia că era o optimistă iremediabilă. 

Canada pluti spre Melissa, greoaie în costumul 
supradimensionat, şi întinse mâna. Comunică prin radio. 
Brand îşi aminti vorbele ei: 

— Hei, a mea e cam leneşă. O umbră leneşă, închipuie-ţi! 
Izbucni în râs. Hei, micuţo, unde eşti? Hai la mama. Hai să ne 
unim, Mi... 

Un țipăt scurt, întrerupt înainte de a răsuna. 

Şi Canada explodă. 

Mai întâi veni fulgerul, desigur. Însă după el nu se ivi niciun 
prieten nedespărţit. Canada fusese respinsă. Trei sferturi din 
candidaţii pentru contopire erau respinşi. In loc să se 
contopească, erau mâncaţi. Numai că umbra nu o învăluise 
pe Canada în întregime. Dacă ar fi făcut-o, n-ar mai fi rămas 
nimic din ea după transformare. 

O retezase din talie. Picioarele i se zbătură sălbatic după 
depresurizarea bruscă. Sângele îi îngheţă instantaneu. 

Dură numai o secundă, o bătaie de inimă, o pauză între 
respiraţii. Încă un fulger, apoi golul. Melissa reapăru fără 
zâmbet pe buze, aşteptând în continuare. 

— Păcat, zise reprezentantul guvernamental. S-a descurcat 
bine la teste. Tu urmezi. 

Brand se uita la Melissa şi la stelele din spatele ei. Dar 
viziunea lui pierise. În locul ei apăru Canada. 

— Nu, spuse el. 

Pentru prima oară îl copleşi frica. 

După aceea se întoarse pe Staţie şi vomită. Adormi, visă şi 
se trezi tremurând de groază. 


O lăsă pe Robi cu umbra, iar el îşi căută alinarea la înger. 

Îl aştepta, ca întotdeauna, surâzător şi dornic de compania 
lui, un copil-femeie cu aripi firave. Se juca în hamac când 
intră el, cântându-şi. Îi sări imediat în braţe. 

Brand îl sărută apăsat, îngerul îl învălui şi se rostogoliră 
amândoi veseli prin cabină. Ocrotit de aripi, lui Brand îi 
dispărea orice teamă. Îl făcea să se simtă puternic, 


încrezător, învingător. Îl adora şi era pătimaş, mai pătimaş 
chiar decât Melissa. 

Şi se potriveau. Asemenea prietenilor nedespărţiţi, îngerul 
era o creatură a neantului. În condiţii de gravitație, n-ar putea 
zbura şi-ar muri într-o lună. Aceste fiinţe suave nu trăiau mult 
nici în imponderabilitate. Brand era deja la al treilea înger, 
creat de bioinginerii Junglei, care ştiau cât sunt în stare să 
plătească vânătorii ca să nu fie singuri. Nu conta. Ingerii erau 
clone şi, în simplitatea lor angelică, neomenească şi 
seducătoare, semănau între ei mai mult decât gemenii. 

Moartea nu era o ameninţare la adresa dragostei lor. Nici 
bătăliile. Nici dezertarea. Când Brand se relaxa în braţele 
îngerului, ştia că-i va sta mereu alături. A 

Mai târziu, trândăviră amândoi dezbrăcaţi în hamac. Ingerul 
îl muşcă delicat de ureche, chicoti şi-l mângâie cu degete 
delicate şi aripi şi mai delicate. 

— La ce te gândeşti, Brand? 

— La nimic, îngeraş. Nu-ţi face tu griji. 

— Of, Brand. 

Arăta foarte supărat. Brand nu-şi putu reţine zâmbetul. 

— Bine, atunci. Mă gândeam că suntem încă vii, ceea ce 
înseamnă că Robi a lăsat umbra în pace. 

Îngerul se înfioră şi-l îmbrăţişă. 

— Brr! Mă sperii. Nu pomeni de moarte. 

Brand se jucă cu părul lui, zâmbind în continuare. 

— Ţi-am spus să nu-ţi faci griji. Nu te-aş lăsa să mori. Doar 
ţi-am promis că ţi-i arăt pe prietenii nedespărţiţi, ai uitat? Şi 
stelele. Astăzi ajungem la stele, aşa cum ajung şi ei. 

Îngerul râse încet, înveselit. Era uşor de mulţumit. 

— Povesteşte-mi despre prietenii nedespărţiţi. 

— Ti-am mai povestit. 

— Ştiu. Dar îmi place să te aud vorbind, Brand. Şi mi se par 
atât de drăguți. 

— Într-un fel, ai dreptate. Şi-au pierdut trăsăturile 
omeneşti, sunt reci, dar pot fi drăguţi câteodată. Se mişcă 
repede. Pot străpunge un alt fel de spaţiu, cu alte legi 
naturale: a cincea dimensiune sau hiperspaţiu, sau cum vrei 
tu să-i spui şi... 


Pe faţa îngerului se ghici nedumerirea. Brand râse. 

— Nu, n-ai cum să înţelegi cuvintele astea, normal. Păi, 
atunci, spune-i ţara zânelor, îngeraş. Prietenii au multă forţă 
interioară, ca umbrele, şi folosesc această putere, această 
magie, pentru un truc al lor, ca să alerge mai repede ca 
lumina. Acuma, să ştii că nu poţi merge cu viteză mai mare 
decât a luminii fără trucul ăsta. 

— De ce? întrebă îngerul cu un zâmbet inocent. 

— Hmm... E-o poveste lungă. A fost odată un bărbat pe 
nume Einstein. El spunea că aşa ceva nu se poate şi era 
foarte deştept, şi... 

ÎI întrerupse o îmbrăţişare. 

— Fac pariu că tu ai putea să mergi mai repede ca lumina, 
Brand, dacă ai vrea. 

Îngerul fâlfâi din aripi şi hamacul se clătină uşor. 

— Păi, vreau, spuse Brand. Şi exact asta vom încerca. 
Trebuie să fii mai inteligent decât pari. 

Se pomeni înghiontit. 

— Sunt teribil de inteligent, replică îngerul şi se bosumflă. 

— Da, râse Brand. N-am vrut să spun altceva. Am crezut că 
vrei să auzi poveşti despre prietenii nedespărţiţi. 

Îngerul nu mai ştiu cum să-şi ceară iertare. 

— Vreau. 

— Bine. Atunci nu uita că ei cunosc un truc, cum ţi-am zis. 
Ştim că pot deplasa materia - asta-i... ăăă... o chestie solidă, 
îngeraş, ca nava, ca mine şi ca tine, dar conţine şi gaze, şi 
apă, ştii? Cu energia e altceva. Umbrele sunt formate, în 
mare parte, din energie, au numai câteva frânturi de materie. 
Dar prietenii nedespărţiţi sunt mai echilibraţi. O grămadă de 
oameni deştepţi cred că, dacă ar putea studia umbrele, şi-ar 
da seama de trucul lor şi atunci am putea construi şi noi nave 
mai rapide ca lumina. Dar nimeni nu a reuşit încă să-şi dea 
seama cum să studieze o umbră, pentru că e toată numai 
energie şi aproape imposibil de ţinut în loc, pricepi? 

— Da, minţi îngerul, cât se poate de serios. 

— Aşa. Prietenii nedespărţiţi transportă nu numai energie şi 
fulgi de materie, dar şi ce rămâne din trupurile membrilor 
umani ai simbiozei. Nu înţelegi asta, nu? La naiba, e... ăăă... 


taci şi-ascultă. Prietenii se pot transporta pe ei înşişi, plus 
ceea ce reuşesc să introducă în sfera lor energetică, adică în 
aură. Ilmaginează-ţi o manta lăbărţată, îngeraş. Ce nu intră 
sub ea nu pot duce cu ei. 

Ingerul chicoti, evident amuzat de ideea unei mantale 
lăbărţate. Brand oftă. 

— Aşadar, sunt un fel de mesageri de-ai noştri. Zboară la 
stele în locul nostru, foarte repede, ne spun care sori au 
planete şi unde găsim lumi bune de locuit. Şi au descoperit 
nave în alte sisteme - construite de alt soi de fiinţe, care nu 
sunt nici oameni, nici prieteni nedespărţiţi - şi poartă mesaje 
ca să aflăm unii de alţii. Ţin legătura cu navele noastre, 
alergând de la una la alta. Navele noastre sunt tare leneşe, 
îngeraş. Am lansat douăzeci până acum, dar nici măcar prima 
n-a ajuns încă la destinaţie. 

— Au prins-o prietenii nedespărţiţi, nu-i aşa? Mi-ai spus tu, 
n-am uitat. 

— Da. Nu mai trebuie să spun cât de miraţi au fost oamenii 
aceia. Majoritatea erau fiii şi fiicele celor care plecaseră de pe 
Pământ. Când au plecat părinţii lor, nu existau prieteni 
nedespărţiţi şi nici de sclipitoare nu se auzise, nu, nu, nici de 
umbre. Dar acum prietenii ajută navele să ţină legătura între 
ele, dând fuga de la una la alta cu mesaje şi chiar cu mici 
pachete. Odată ce vom avea colonii, şi la ele o să alerge. 

— Dar au lipsuri, sări îngerul. 

— In ciuda vitezei lor, continuă Brand zâmbind, au multe 
lipsuri. Nu pot ateriza pe nicio planetă pe lângă care trec; 
puţurile cu gravitație sunt mortale pentru ei. Şi nici măcar nu 
le place să treacă de orbita lui Saturn sau să străbată o 
distanţă asemănătoare, din cauza soarelui. Umbrele şi 
sclipitoarele nu călătoresc atât de departe, iar prietenii 
nedespărţiţi se forţează s-o facă. Asta-i un neajuns. Pe lângă 
asta, sincer să fiu, mulţi oameni vor să călătorească mai 
repede ca lumina. Vor să construiască nave şi să ridice 
colonii. Aşa că acela care va descoperi cum să-i imităm pe 
prietenii nedespărţiţi, fără ca oamenii să fie nevoiţi să se 
contopească şi, poate, să moară, va câştiga o grămadă de 
bani. Şi renume. Şi va avea stelele la picioare. 


— Tu vei fi acela, Brand, spuse îngerul. 
— Da. Şi tocmai de aceea ne aflăm noi aici, îngeraş, 
adăugă el pe un ton grav. 


„Nu.“ 

Cuvântul îl bântuise, îi auzise ecoul răsunând în vis. Din 
cauza lui, pierduse stelele. Şi pe Melissa. 

Nu se putea convinge să se întoarcă pe Pământ. Melissa nu 
mai era, plecase la stele în prima ei misiune, dar el încă o 
iubea. lar visul se agăța de el cu dinţii. Dar nu i se va oferi o a 
doua şansă. Candidaţii erau mai numeroşi decât umbrele, iar 
el căzuse la testul final. 

Lucră o vreme pe Staţia Transformaţilor, apoi se angajă pe 
o cursă de aprovizionare de pe Triton la Junglă şi învăţă să 
conducă o navă. In doi ani, economisi o sumă frumuşică. 
Imprumută restul, puse la punct o epavă din Junglă şi deveni 
vânător. 

Planul îi era clar pe atunci. Guvernul nu-i acorda o a doua 
şansă, dar şi-o putea crea singur. Va rătăci până va găsi o 
umbră şi-o va prinde în capcană. Apoi va merge în spaţiu şi se 
va contopi cu ea. Până la urmă, i se va alătura Melissei. 
Brand, prieten nedespărţit. Da, va avea şi el stelele lui. 

Un vânător priceput se poate descurca din patru capturi pe 
an. Dacă prinde şase, e bogat. Brand nu era încă un vânător 
priceput şi petrecuse şase luni de căutări singuratice 
zadarnice. Doar luminile îndepărtate ale  roiurilor de 
sclipitoare, viziunea lui nestrămutată şi Melissa reuşeau să-i 
alunge întunericul. 

La început, când nu se plimba afară, printre stele, Melissa 
venea să-l vadă. El rătăcea într-una din călătoriile lui 
plictisitoare, când, pe neaşteptate, scannerele sclipeau roşii şi 
apărea ea, plutind în afara navei, zâmbindu-i pe ecranul 
principal. Atunci el deschidea ecluza şi o aducea înăuntru. 

Dar nici la început, în zilele cele mai bune, legătura lor nu 
mai fusese ca înainte. Ea nu putea bea sau mânca împreună 
cu el. Nu avea nevoie; devenise un prieten nedespărţit, se 
hrănea cu praf de stele, sclipitoare şi resturi, transformându- 
le în energie, ca umbrele. 


Supravieţuia în atmosferă, vorbea şi funcţiona, dar nu-i 
plăcea. Nu se simţea bine. Pe nava înghesuită era un chin să-i 
ţii aura sub control, să nu transforme moleculele de aer care 
o apăsau din toate părţile. 

Prima oară când veni la el pe Staţia Transformaţilor, Brand 
se lipi de trupul ei zvelt, sărutând-o. Ea nu se opuse. Dar avea 
carnea rece şi limba, când i-o atinse pe-a lui, îl înţepă ca o 
suliță de gheaţă. Mai târziu, încăpățânat, vru să facă dragoste 
cu ea. Şi dădu greş. 

În curând, nici nu mai încercară. Când venea pe navă, în 
lunile acelea de vânătoare, nu făcea decât s-o ţină de mâna 
dură şi lucioasă şi să-i vorbească. 

— Nu e nimic de făcut, Brand, îi spuse Melissa odată, în 
primele zile. Am vrut să fac dragoste cu tine, da, de dragul 
tău. Dar m-am schimbat, Brand. Trebuie să înţelegi. Sexul e 
ca hrana, ştii bine. O necesitate umană. Pe mine nu mă mai 
interesează. Vei înţelege şi tu, după contopire. Dar nu-ţi face 
griji. Sunt şi alte lucruri acolo, lucruri care merită efortul. 
Stelele, dragul meu. Ar trebui să vezi stelele. Zbor printre ele 
ŞI... Şi, o, Brand, e extraordinar! Cum să-ţi descriu? Trebuie să 
simţi. Când zbor, când străpung, totul se schimbă. Spaţiul nu 
mai e negru, ci o mare de culori care se rotesc în jurul meu, 
se lovesc de mine, iar eu trec exact prin mijlocul lor. Și 
senzaţia! E ca... un orgasm, Brand, dar nu se mai termină, tot 
trupul îţi cântă şi-ţi vibrează, nu doar o părticică din tine. 
Trăieşti! Şi există lucruri pe care numai prietenii nedespărţiţi 
le cunosc. Ceea ce le spunem noi oamenilor e doar o frântură, 
frântura pe care o pot înţelege. La mijloc e mult mai mult. 
Muzică, Brand, dar nu muzica noastră. Câteodată auzi pe 
cineva strigând de departe, din miezul stelelor. Cred că 
strigătul e cu atât mai puternic, cu cât zbori mai mult. Acolo 
s-a dus primul contopit, ştii tu, Adams sau cum îl chema ca 
om. De asta dispar prietenii nedespărţiţi mai bătrâni. Spun 
că, după o vreme, obosesc să tot care mesaje pentru oameni. 
Atunci pleacă în miezul stelelor. O, Brand, aş vrea să fii cu 
mine! Ar fi exact cum ne-am visat. Grăbeşte-te, iubitule, 
găseşte-ţi mai repede umbra, de dragul meu. 


lar Brand, deşi îl treceau fiori stranii, încuviinţa şi promitea 
că o va găsi. 

Şi, în cele din urmă, o găsi. 

Teama îl copleşi a doua oară. Urmări scannerele care 
zumzăiau alertate de vecinătatea umbrelor. De cinci ori îi 
înţepeni degetul deasupra butonului care i-ar fi dezactivat 
scuturile. De cinci ori îl retrase. Nu-i ieşea din minte Canada 
zvârlind din picioare. Şi Hades |. 

În cele din urmă, cu gândul la Melissa, apăsă butonul. 
Umbra se apropia treptat. De ce să se grăbească? Nava lui nu 
era un roi de sclipitoare care circula cu viteza luminii; doar 
metal fără viaţă, târându-se prin vid. 

Uşurat, Brand o prinse în capcană. Dar, când îşi trase 
costumul, teama îl lovi din nou. 

O înfruntă. O, se luptă cu ea! Rămase o oră în ecluză, 
tremurând, încercând zadarnic să-şi pună casca. li tremurau 
mâinile şi vomită de două ori. Până la urmă, deznădăjduit şi 
înfrânt în ecluza urât mirositoare, îşi dădu seama de adevăr. 
Nu se va contopi niciodată. 

Duse prizonierul înapoi în Jungla Transformaţilor, pentru 
recompensă. Staţia îi oferi taxa standard, dar mai apăru un 
cumpărător, un bărbat între două vârste, care venise cu o 
navă de aprovizionare veche, ca el. Ca zeci de alţi oameni. 
Brand îi vându umbra acelui bărbat, acelui vizionar 
necalificat, spera el, al testelor ratate. Apoi îl privi cum 
moare. 

Incă o epavă abandonată se alătură Junglei, plutind pe o 
orbită aglomerată, pe lângă celelalte carcase, rămăşiţele 
altor visuri. 

Brand vându umbra a doua oară, de data asta Staţiei 
Transformaţilor. Peste o lună, când se întoarse Melissa, îi 
spuse adevărul. Se aşteptase la înfruntare, lacrimi, revoltă. 
Dar ea pur şi simplu se uită la el, şocant de indiferentă. Brand 
îi ceru să se întoarcă la el. 

— Ne-am putea întoarce pe Pământ, îi propuse. Dacă 
rămânem pe orbită, oamenii de ştiinţă te-ar studia. Poate 
reuşesc să te decontopească, aşa ceva. Sigur vor fi încântați 


de ocazie. Poate le spui cum să construiască nave mai rapide 
ca lumina. Dar măcar vom fi împreună. 

Vorbele se revărsară ca un torent din gura unui copil plin 
de speranţă. 

— Nu, îl refuză Melissa fără ocolişuri. Nu înţelegi. Aş prefera 
să mor. 

— Ai spus că mă iubeşti. Rămâi cu mine. 

— Of, Brand! Te-am iubit cu adevărat. Dar nu vreau să 
renunţ la stele. Acum ele sunt dragostea mea, lumea mea. 
Sunt un prieten nedespărţit, Brand, iar tu nu eşti decât un 
om. S-au schimbat lucrurile. Dacă nu te poţi contopi, întoarce- 
te pe Pământ. Acolo e locul oamenilor, al tău. Stelele ne 
aparţin nouă acum. 

— Nu! strigă el, ca să-şi reţină lacrimile. Voi rămâne aici, ca 
vânător. Te iubesc, Melissa. Voi rămâne lângă tine. 

O undă de tristeţe fugară brăzdă chipul Melissei. 

— Atunci probabil că te voi vizita, îi spuse. Când am timp, 
dacă mai vrei. 

Şi îl vizită. Dar, odată cu trecerea anilor, vizitele se răriră. 
Lui Brand îi era din ce în ce mai străină. Trupul ei bronzat 
căpătă o nuanţă deschisă, deşi îşi păstrase formele de la 
douăzeci de ani, în vreme ce al lui îmbătrânea. Părul ei, şuvoi 
roşcat-auriu, încărunţise alb-argintiu, iar în ochii ei îşi găsi 
adăpost răceala. Adesea, când stăteau pe orbită, în 
vecinătatea Junglei, ea parcă nici nu era acolo. Vorbea despre 
lucruri pe care el nu le înţelegea, despre prieteni nedespărţiţi 
pe care nu-i cunoştea, despre fapte dincolo de puterea lui de 
pătrundere. Şi ajunsese s-o plictisească acum, cu veştile lui 
despre Pământ şi oameni. 

În cele din urmă, nu-şi mai vorbiră. Nu mai rămăseseră 
decât amintirile, pentru că Melissa nu mai veni. 


Robi îl apelă prin interfon şi Brand se îmbrăcă repede. 

— Acum, întrebă îngerul nerăbdător, pot să vin acum? 

— Da, îi răspunse, oferindu-i zâmbetul său indulgent. Ţi-i 
voi arăta pe prietenii nedespărţiţi, îngeraş. Şi după aceea te 
duc la stele! 


Îngerul zbură în spatele lui, prin panoul deschis, pe coridor, 
pe punte. 

Robi ridică privirea când intrară. Nu păru deloc încântată. 

— Nu asculţi, nu-i aşa? Nu vreau să-ţi văd animalul de 
companie pe punte, Brand. Nu poţi să-ţi păstrezi perversiunile 
în cabină? 

Îngerul se făcu mic când îi auzi vocea tăioasă. 

— Nu-i place de mine, îi spuse lui Brand, speriat. 

— Nu te teme, îngeraş, sunt aici. Îl sperii, i se adresă el lui 
Robi. Taci din gură. l-am promis că-i arăt prietenii 
nedespărţiţi. 

Robi îi aruncă o căutătură fioroasă şi apăsă butonul 
ecranului. Acesta se trezi la viaţă. 

— Na, poftim, zise ea scârboasă. 

Caleaşca se afla în mijlocul Junglei. Brand numără iute cel 
puţin zece epave. Staţia Transformaţilor era undeva jos, într- 
un colţ al ecranului, înconjurată de nave-capcană şi scuturi. 
Lângă centru se învârtea o roată mai mare, cu spiţe, staţia de 
aprovizionare rotitoare Hades IV, cu baruri şi refugii ale 
plăcerilor. 

În vecinătatea lui Hades se adunase un grup de prieteni 
nedespărţiţi, cel puţin şase, încă mici şi albi din cauza 
distanţei mari. Se zăreau şi alţii, dar aceştia erau cei mai 
apropiaţi. Vorbeau între ei, deşi se aflau în vidul dur de la 
marginea soarelui; printr-un simplu act de voinţă, îşi 
împingeau aura întunecată în sfera spectrului vizibil. Limbajul 
lor era unul al luminilor. 

Robi îndreptase deja Caleaşca spre ei. Brand făcu semn din 
cap spre înger şi-i arătă cu degetul. 

— Prietenii nedespărţiţi. 

Fiinţa delicată ţipă veselă şi zbură spre ecran, lipindu-şi 
nasul de el. 

— Sunt aşa de mici, zise, plutind pe loc şi fluturând din 
aripi. 

— Creşte capacitatea de mărire, îi ceru Brand lui Robi. 

Ignorat, se fixă în centură lângă ea şi execută singur 
comanda. Grupul de prieteni nedespărţiţi se dublă în 
dimensiuni. Îngerul radia de fericire. 


— Ajungem deasupra lor în câteva minute, spuse Brand. 

Robi se făcu că nu-l aude. 

— Nu ştiu ce părere ai tu, Brand, şopti ea cu glas grav, ca 
să nu o audă îngerul, dar majoritatea bărbaţilor care îşi 
cumpără jucării sexuale sunt fie bolnavi, fie handicapaţi, fie 
impotenţi. Tu de ce-o faci? Pari întreg la cap. De ce ai nevoie 
de un înger, Brand? Ce te deranjează la femei? 

— E mai uşor să trăieşti cu îngerii, se răsti Brand. Şi fac ce 
li se spune. Nu mai fi curioasă şi treci la luminile de 
semnalizare. Vreau să vorbesc cu prietenii noştri de acolo. 

Robi se încruntă. 

— Să vorbeşti cu ei? De ce? Hai să-i prindem, sunt o 
grămadă acolo... 

— Nu. Vreau să găsesc pe cineva anume, pe cineva special. 
O cheamă Melissa. 

— Pfui! Ingeri şi prieteni nedespărţiţi. Ar trebui să încerci şi 
cu o fiinţă umană din când în când, Brand. Aşa, de dragul 
schimbării, dacă mă înţelegi, bolborosi Robi, dar pregăti 
luminile de semnalizare între timp. 

Chemarea lui Brand străbătu vidul. Unul dintre prietenii 
nedespărţiţi îi răspunse, apoi dispăru. 

— Va veni, anunţă el convins, în timp ce aşteptau. Chiar şi 
acum, va veni. 

Emoţionat, îngerul zbura când ici, când colo, atingând orice 
obiect la care ajungea. In mod normal, nu avea ce căuta pe 
punte. 

— Potoleşte-te, îi ceru Brand. 

Ingerul zbură la el şi i se cuibări fericit în poală. 

— Ce fac prietenii nedespărţiţi? îl întrebă, după ce-l 
înconjură cu braţele. O să ne dezvăluie trucul lor, Brand? 
Când mergem la stele? 

— Curând, îngeraş, îi răspunse Brand răbdător. Curând... 

Atunci apăru Melissa, prinsă pe ecran. Brand simţi un fior. 

Avea pielea albă ca laptele, părul, un nimb argintiu, 
curgător. Altfel, era neschimbată. Aceleaşi rotunjimi ferme ale 
fetei de douăzeci de ani şi exact chipul pe care şi-l amintea 
Brand. 


Brand goni îngerul din poală şi se răsuci spre consolă. 
Apăsă câteva butoane. 

Afară, stelele începură să licărească. Punctul fierbinte al 
soarelui îndepărtat scădea în intensitate. Matahalele junglei, 
roata Hades, Staţia Transformaţilor, peste toate cobori o 
geană de întuneric. Numai Melissa şi ceilalţi prieteni 
nedespărţiţi rămaseră la fel. 

Prizonieri în glob. 

Robi zâmbi şi vru să spună ceva, dar Brand îi reteză vorba 
dintr-o privire. Luminile de semnalizare o chemau pe Melissa. 
La răspunsul ei, dezactivă scuturile ca s-o primească pe navă. 

O întâmpină pe coridor, după ce ecluza îşi încheie ciclul de 
închidere. Partenera lui rămase sus, pe punte. 

Stăteau la trei metri unul de celălalt. Nu se atinseră, nu 
schimbară zâmbete. 

— Brand, rosti Melissa, într-un sfârşit. Îl studie cu ochi 
albaştri de gheaţă, întipăriţi pe un chip rece şi sobru, iar 
vocea ei avea o undă de răguşeală pe care nu şi-o amintea. 
Tu... ce faci? Nu suntem... nu suntem umbre. De prins în 
capcană. 

Vorbea împiedicat şi se opri stânjenită. 

— Ai uitat să vorbeşti, Melissa? 

Între timp, panoul punţii culisă în spatele lui Brand, îngerul 
dădu buzna în coridor şi începu să zboare. 

— O, i se adresă Melissei, eşti drăguț. 

Prietenul nedespărţit aruncă ochii spre înger, apoi îl ignoră 
şi reveni la Brand. 

— Câte ceva, am uitat. Zece ani, Brand. Cu stele, cu 
stelele. Nu... Nu mai sunt om acum. Sunt mai bătrână, un 
prieten nedespărţit bătrân. Chemarea... O să fiu chemată 
curând. Luă o mică pauză. De ce ne-ai prins în capcană? 

— Un nou stil de capcană, Melissa, îi răspunse Brand cu 
zâmbetul pe buze. N-ai observat? E ca umbra. O 
îmbunătăţire, tocmai descoperită pe Pământ. Oamenii au tot 
cercetat scuturile, iar eu i-am urmărit. Aveam eu o idee, 
dragostea mea, dar vechile scuturi nu erau bune. Cele de aici, 
cum să zic, sunt mai sofisticate. lar eu sunt primul care îşi dă 
seama de consecinţe. 


— Sofisticate. Consecinte. 

Cuvintele răsunau neobişnuite, străine, nepământeşti în 
gura Melissei. Avea o expresie pierdută. 

— Vom merge împreună la stele, Melissa. 

— Brand, rosti ea, şi preţ de-o clipă, glasul îi tremură parcă 
mai omenesc. Renunţă, Brand. Renunţă... la mine. Şi la stele. 
Sunt... visuri bătrâne şi te-au făcut neprietenos. Înţelegi? Nu 
înţelegi? 

Îngerul se înălța şi cobora în picaj, tot mai aproape de 
Melissa, evident fascinat de prietenul nedespărţit, dar şi 
temător. Şi Brand, şi Melissa îl ignorau. 

Brand se uita la Melissa, la reflexia vagă a fetei care îl 
iubise cândva. Işi alungă imaginea ei veche din minte. Nu era 
decât un prieten nedespărţit care îl va duce la stele. 

— Mă poţi duce la stele, Melissa, pe mine şi, după aceea, 
pe alţii. A sosit timpul ca voi, prietenii nedespărţiţi, să 
împărţiţi universul cu amărâţii de oameni. 

— Să te trag după mine? veni întrebarea ei. 

— Ai putea... 

Dar îngerul îl întrerupse: 

— O, lasă-mă pe mine, Brand! Lasă-mă pe mine să-i spun. 
Ştiu cum s-o fac. Tu m-ai învăţat. N-am uitat. Lasă-mă să 
vorbesc cu prietenul nedespărţit. 

Nu se mai avânta în cercuri îndrăzneţe, ci plutea 
nerăbdător între ei. 

Brand zâmbi larg. 

— Bine. Spune-i tu. 

Ingerul zâmbitor făcu o piruetă şi fâlfâi din aripi ca să-şi 
întărească vorbele: 

— E ca şi când mergi cu calul, se adresă el Melissei. 
Umbrele sunt caii, aşa mi-a zis Brand, iar prietenii 
nedespărţiţi sunt ca nişte cai cu călăreţi. Dar Brand are prima 
caleaşcă şi prietenii îl vor trage după ei. Chicoti. Brand mi-a 
arătat o fotografie cu o caleaşcă. Era şi un cal în ea. 

— O caleaşcă stelară, observă Brand. Îmi place imaginea. 
Da, e o analogie cu desenele animate, fireşte, dar socoteala e 
bună. Voi puteţi transporta materie. Dacă sunteţi destui, 


încuiaţi într-o capcană întunecată, puteţi trage o navă ca a 
mea. 

Melissa plutea şi se uita lung, scutura din cap încet înainte 
şi înapoi. Avea licăriri graţioase în părul de argint. 

— Stelele, murmură ea. Brand, miezul... cântecele. 
Libertatea, Brand. Mai ştii ce vorbeam? Brand, ele nu vor... nu 
fug... nu ne vor lăsa să plecăm... nu ne poţi în/lănțui. 

— Am şi făcut-o. 

Încurajat când o văzu pe Melissa împietrind brusc, îngerul 
zbură deasupra ei. Ca un copil, întinse mâna s-o atingă şi 
descoperi că fantoma e solidă. Melissa, cu ochii la Brand, îl 
cuprinse cu braţul. Îngerul zâmbi, oftă şi se lipi de ea. 

Brand clătină din cap. 

Fiinţa înaripată ridică brusc ochii, cu o expresie de puşti 
îmbufnat. 

— M-ai păcălit, îi reproşă lui Brand. Nu-i cal. E om. Apoi 
surâse, brusc înveselită. Şi e aşa drăgut. 

Se lăsă liniştea. Lungă, nesfârşită. 


Panoul punţii culisă în spatele lui. Robi aştepta. 

— Ei? 

Fără un cuvânt, Brand îşi luă avânt cu picioarele şi traversă 
încăperea, îşi fixă centura şi privi ecranul. Afară, în beznă, în 
frântura sumbră de întuneric de pe ecran, Melissa revenise 
alături de prietenii ei nedespărţiţi. Vorbeau în explozii 
sacadate, colorate. Brand îi urmări doar câteva clipe, apoi se 
întinse la consolă şi apăsă un buton. 

Stelele se aprinseră reci, scânteietoare, iar flancurile lui 
Hades străluciră. 

Inainte ca Robi să deschidă gura, prietenii nedespărţiţi 
dispăruseră, învolburând spaţiul, mişcându-se cu o viteză pe 
care Caleaşca nu ar fi atins-o niciodată. Melissa zăbovi, însă 
doar o clipă în plus. Apoi rămase neantul şi epavele din jur. 

— Brand! 

El îi surâse şi ridică din umeri. 

— N-am putut s-o fac. Noi n-am fi fost în stare niciodată să-i 
eliberăm din capcane. Ar fi devenit animale, animale de 
povară, prizonieri. Işi compuse o figură sfioasă. Dar ei nu sunt 


aşa. Nici oameni nu sunt, adică nu mai sunt. Ei, tot am vrut 
noi să întâlnim o rasă extraterestră. De unde să fi ştiut că am 
creat una chiar noi? 

— Brand. Investiţia noastră. Trebuie să o ducem la capăt. 
Nu putem folosi umbrele? 

Brand clătină din cap. 

— Nu. Nu am reuşi să le facem să înţeleagă ce vrem. Nu, 
ori prietenii nedespărţiţi, ori... nimic. Aşa cred eu. 

Robi se holba la ecran cu o expresie de dezgust şi 
exasperare. 

— Mă voi revanşa faţă de tine, îi promise el. O prinse de 
mână cu blândeţe. O să  întindem capcane. Avem 
echipamentul potrivit. 

Robi cercetă puntea. 

— Unde e îngerul? 

Parcă nu mai era atât de supărată pe el. Brand oftă. 

— In cabina mea. l-am dat un colier, să se joace cu el. 


Chicago, 
Decembrie 1973 


ORAȘUL DE PIATRĂ 


Traducere din limba engleză 
LAURA BOCANCIOS 


Răspântia lumilor avea o mie de nume. Hărțile astrale ale 
oamenilor o înregistrau ca Popasul Cenuşiu, dacă o 
înregistrau cumva, ceea ce se întâmpla rar, căci se afla la un 
deceniu de drum de tărâmurile umane, spre nucleu. Dan'laii o 
numeau Pustiul, în limba lor arogantă, lătrătoare. Pentru ul- 
mennaleithi, care o cunoscuseră cel mai mult timp, era pur şi 
simplu planeta oraşului de piatră. Kreshii aveau un cuvânt 
pentru ea, aşa cum aveau şi linkellarii şi cedranii şi alte 
seminţii care aterizaseră acolo şi apoi plecaseră, astfel că alte 
şi alte nume supravieţuiau şi acum. Dar, mai cu seamă, 
răspântia lumilor pentru fiinţele care treceau pe acolo pentru 
scurt timp, săltând de pe o stea pe alta. 

Era un loc arid, o planetă de oceane gri şi câmpuri 
nesfârşite, bântuite de vijelii. In afară de portul spaţial şi de 
oraşul de piatră, totul era pustiu şi neînsufleţit. Portul era 
vechi de mai bine de cinci mii de ani, după socoteala 
oamenilor. Îl construiseră ul-nayileithii, în zilele de glorie când 
dominau stelele ulliene şi, timp de o sută de generaţii, 
răspântia lumilor fusese a lor. Dar pe urmă ul-nayileithii 
dispăruseră şi veniseră ul-mennaleithii să le populeze 
planetele, iar acum străvechea rasă era pomenită doar în 
legende şi rugăciuni. 

Însă portul spaţial dăinuise, o imensă pată pe câmp, 
înconjurată de paravânturile impunătoare pe care inginerii 
dispăruţi le construiseră împotriva furtunilor. Intre zidurile 
înalte se afla oraşul-port - hangare, barăci şi dughene, unde 
se puteau odihni şi revigora fiinţe obosite de pe sute de 
planete. Afară, către vest, nimic; dinspre vest suflau 
vânturile, lovind zidurile cu o furie numaidecât captată şi 
transformată în energie electrică. Dar zidurile estice aveau în 
umbra lor un al doilea oraş, un oraş în aer liber din bule de 


plastic şi barăci de metal. Aici se îngrămădeau înfrânţii, 
proscrişii şi bolnavii; aici se strângeau cei fără navă. 

lar dincolo, mai departe spre est, oraşul de piatră. 

Fusese acolo când sosiseră ul-nayileithii, cu cinci mii de ani 
în urmă. Nu reuşiseră să afle niciodată cât timp a înfruntat 
oraşul vânturile sau de ce. Se spunea că vechii ullieni erau 
aroganţi şi curioşi, pe vremea aceea, şi făcuseră investigaţii. 
Au colindat străduţele întortocheate, au urcat scările înguste, 
au escaladat turnurile îngrămădite şi piramidele cu vârfuri 
retezate. Au găsit nesfârşitele tuneluri întunecoase ce se 
împleteau pe sub pământ, ca un labirint. Au descoperit 
imensitatea oraşului, cu tot praful şi toată liniştea lui teribilă. 
Dar pe Constructori nu i-au găsit nicăieri. 

In cele din urmă, ul-nayileithii fuseseră cuprinși de o stranie 
oboseală şi, odată cu ea, de teamă. Se retrăseseră din oraşul 
de piatră, fără să mai pună vreodată piciorul pe culoarele lui. 
Vreme de mii de ani, oraşul de piatră a fost ocolit şi a luat 
fiinţă cultul Constructorilor. Şi aşa a început şi lungul declin al 
vechii rase. 

Dar ul-mennaleithii îi venerează doar pe ul-nayileithi. lar 
dan'laii nu venerează nimic. Şi cine ştie ce venerează 
oamenii? Aşadar, acum, din nou, se auzeau sunete în oraşul 
de piatră: zgomot de paşi purtat de vânt. 


Scheletele erau incastrate în zid. 

Erau instalate deasupra porţilor paravântului, fără o ordine 
anume, unsprezece la număr, pe jumătate cufundate în 
metalul neted ullian şi pe jumătate expuse în bătaia vântului. 
Unele erau adâncite mai mult decât altele. Sus de tot, 
scheletul nou al unei fiinţe înaripate fără nume huruia în 
adierea brizei, un mănunchi jigărit de oase groteşti prinse de 
zid doar de încheieturi şi genunchi. Însă mai jos, deasupra 
porţii şi puţin la dreapta, coastele galbene, arcuite, ale unui 
linkellar erau tot ce putea fi văzut din acea făptură. 

Scheletul lui MacDonald era pe jumătate înăuntru, pe 
jumătate afară. Cea mai mare parte a membrelor erau 
cufundate adânc în metal, dar vârfurile degetelor îi atârnau în 
afară (o mână încă ţinând un laser), la fel şi picioarele, iar 


torsul era în aer liber. Şi craniul, desigur - albit, pe jumătate 
zdrobit, dar încă un reproş. Işi cobora privirea înspre Holt de 
fiecare dată când trecea prin bolta de dedesubt. Uneori, în 
strania penumbră a zorilor răspântiei lumilor, ochii inexistenţi 
îl urmăreau parcă în lungul drum spre poartă. 

Dar pe Holt nu-l deranjase asta luni în şir. Lucrurile se 
schimbaseră imediat după ce-l luaseră pe MacDonald şi trupul 
lui putrezit apăruse brusc pe paravânt, pe jumătate contopit 
cu metalul. Atunci a simţit duhoarea, iar cadavrul fusese prea 
recognoscibil Mac. Acum era doar un schelet şi asta îl ajuta 
pe Holt să uite mai uşor. 

In acea dimineaţă aniversară, ziua care marca sfârşitul 
primului an standard de la descinderea navei Pegasus, Holt 
trecu pe sub schelete fără măcar să ridice privirea. 

lnăuntru, ca de obicei, coridorul era pustiu. Cotea în 
ambele direcţii, alb, prăfos, foarte gol. La intervale regulate, 
se aflau uşi înguste, albastre, dar toate erau închise. 

Holt coti la dreapta şi încercă prima uşă, apăsându-şi 
palma pe placa de acces. Nimic: biroul era încuiat. Încercă 
următoarea uşă, cu acelaşi rezultat. Şi apoi următoarea. Holt 
era metodic. Trebuia să fie. În fiecare zi era deschisă o 
singură încăpere, alta de fiecare dată. 

Cea de-a şaptea uşă se dădu în lături la atingerea lui. 

In spatele unui birou de metal, şedea un singur dani'la, 
arătând nelalocul lui. Incăperea, mobila, portul spaţial, totul 
fusese construit după proporţiile de mult dispăruţilor ul- 
nayileithi, iar dan'laul era disproporționat de mic pentru acest 
decor. Dar Holt se obişnuise. Venea aici în fiecare zi, deja de 
un an, şi în fiecare zi un singur dan'la şedea în spatele unui 
birou. Nu ştia dacă era acelaşi, schimbând zilnic încăperile, 
sau altul în fiecare zi. Toţi aveau boturi lungi, ochi ageri şi 
blană roşiatică, zburlită. Oamenii le spuneau oameni-vulpi. Cu 
rare excepţii, Holt nu-i putea deosebi unul de altul. Dan'laii 
nu-l ajutau deloc. Refuzau să-şi spună numele, iar creatura 
din spatele biroului îl recunoştea uneori, dar, cel mai adesea, 
nu. Holt renunţase de mult la jocul de-a ghicitul şi se 
resemnase să trateze fiecare dan'la ca pe un străin. 


În dimineaţa aceasta, însă, omul-vulpe îl recunoscu 
numaidecât. 

— Ah! zise el, când Holt intră. Un post pentru tine? 

— Da, răspunse Holt. Îşi scoase chipiul ponosit de 
navigator, care se potrivea cu uniforma-i gri, uzată - un 
bărbat subţire, palid, cu păr castaniu, început de chelie şi 
bărbie proeminentă. 

Omul-vulpe îşi împreună mâinile subţiri, cu şase degete şi 
flutură un zâmbet firav. 

— Niciun post, Holt, spuse el. Îmi pare rău. Nicio navă azi. 

— Am auzit o navă astă-noapte, spuse Holt. Am auzit-o 
până în oraşul de piatră. Fă-mi rost de un post pe ea. Sunt 
calificat. Cunosc acţionarea standard şi pot opera un 
propulsor dan'la. Am recomandări. 

— Da, da. larăşi zâmbetul arţăgos. Dar nu e nicio navă. 
Poate săptămâna viitoare. Poate că săptămâna viitoare va 
veni o navă umană. Atunci vei avea un post, Holt, îţi jur, îţi 
promit. Te pricepi la propulsoare, nu? Aşa zici! Am să-ţi 
găsesc un post. Dar săptămâna viitoare, săptămâna viitoare. 
Nu e nicio navă acum. 

Holt îşi muşcă buza şi se aplecă, întinzându-şi mâinile pe 
birou, cu chipiul strivit sub un pumn. 

— Săptămâna viitoare nu vei fi aici, spuse el. Sau, dacă vei 
fi, n-o să mă recunoşti, n-o să-ţi aminteşti nimic din ce-ai 
promis. Fă-mi rost de un post pe nava care a venit azi-noapte. 

— Ah! făcu dan'laul. Niciun loc. Nicio navă umană, Holt. 
Niciun post pentru un om. 

— Nu-mi pasă. Accept orice navă, am să muncesc cu 
dan'laii, ullyenii, cedranii, orice. Propulsoarele sunt toate la 
fel. Du-mă pe nava care a venit azi-noapte. 

— Dar n-a fost nicio navă, Holt, spuse omul-vulpe. Dinţii îi 
scânteiară, apoi dispărură din nou. Zău, Holt. Nicio navă, nicio 
navă. Săptămâna viitoare, întoarce-te. Întoarce-te săptămâna 
viitoare. 

În tonul lui era o nuanţă care îl concedia. Holt învățase s-o 
recunoască. Odată, cu luni în urmă, rămăsese şi încercase să 
protesteze. Dar vulpea de la birou chemase alţii să-l târască 
afară. După aceea, timp de o săptămână, toate uşile fuseseră 


încuiate dimineaţa. Acum Holt ştia când să plece. Afară, în 
lumina palidă, se sprijini un moment de paravânt şi încercă 
să-şi potolească mâinile tremurătoare. Trebuia să-şi ocupe în 
continuare timpul, îşi zise. Avea nevoie de bani, de jetoane de 
hrană, aşadar avea o misiune de perspectivă imediată. Putea 
vizita Adăpostul, să-l caute, poate, pe Sunderland. Cât despre 
plecare, şi mâine era o zi. Trebuia să aibă răbdare. 

Aruncând o privire în sus, la MacDonald, care nu avusese 
răbdare, Holt porni pe străzile pustii ale oraşului celor fără de 
navă. 

Încă de copil, Holt iubise stelele. Se plimba noaptea, în anii 
de frig aprig, când pe Ymir înfloreau pădurile de gheaţă. Se 
ducea hăt, departe, cale de kilometri, strivind zăpada sub 
tălpi până când luminile oraşului se pierdeau în urmă-i şi 
stătea singur în scânteietorul tărâm de basm alb-albăstriu al 
florilor de gheaţă, al broderiilor îngheţate şi al florilor-amare. 
Apoi privea în sus. 

Nopțile Anilor Hibernali de pe Ymir sunt senine, neclintite şi 
foarte negre. Nu există lună. Stelele şi liniştea sunt totul. 

Sârguincios, Holt învățase numele - nu ale stelelor (nimeni 
nu le mai dădea nume, nu era nevoie decât de numere), ci 
numele planetelor care gravitau una în jurul alteia. Fusese un 
copil sclipitor. Învăţa repede şi temeinic şi până şi tatăl său, 
un om aspru şi practic, găsise în asta o oarecare mândrie. 
Holt îşi amintea nesfârşitele petreceri de la Casa Veche, când 
tatăl lui, îmbătat cu bere-de-vară, îşi scotea toţi oaspeţii pe 
balcon, ca fiul lui să le spună numele planetelor. 

— Uite, zicea bătrânul, ţinând o halbă într-o mână şi 
arătând cu cealaltă, acolo, cea strălucitoare! 

— Arachne, răspundea băiatul, încremenit. 

Oaspeţii zâmbeau şi murmurau politicoşi. 

— lar acolo? 

— Baldur. 

— Acolo, acolo. Cele trei de colo. 

— Finnegan.  Johnhenry. Planeta Celia, Noua Romă, 
Cathaday. 

Numele curgeau cu uşurinţă pe buzele-i tinere. lar faţa 
aspră a tatălui său se încreţea într-un zâmbet. Continua la 


nesfârşit, până când ceilalţi se plictiseau şi începeau să se 
foiască şi Holt numise toate planetele pe care le putea numi 
un băiat stând în balconul Casei Vechi de pe Ymir. Urâse 
întotdeauna acest ritual. 

Din fericire, tatăl său nu-l însoţise niciodată în pădurile de 
gheaţă, căci, departe de luminile oraşului, puteau fi zărite mii 
de stele noi, şi asta ar fi însemnat mii de nume de ştiut. Holt 
nu le-a învăţat niciodată pe toate, numele stelelor mai difuze, 
mai îndepărtate, care nu aparţineau omului. Dar ştia o 
mulţime. Stelele palide ale damooshilor, în apropierea 
nucleului, soarele roşiatic al Centaurilor Tăcuţi, luminile 
risipite, acolo unde hoardele fyndiene îşi înălţau stemele... Pe 
acestea le ştia şi multe altele. 

A continuat să vină şi când a crescut, dar nu întotdeauna 
singur. Şi-a târât acolo, după el, toate iubitele din tinereţe şi, 
în lumina stelelor, într-un An de Vară, când din copaci ningea 
cu flori în loc de promoroacă, a făcut dragoste pentru întâia 
oară. Uneori le vorbea despre asta iubitelor, prietenilor. Dar 
cuvintele veneau greu. Holt n-a fost niciodată meşter la vorbă 
şi nu i-a putut face să înţeleagă. Abia se înţelegea pe sine. 

După moartea tatălui său, Holt a preluat Casa Veche şi 
proprietăţile, administrându-le timp de un lung An Hibernal, 
deşi nu împlinise decât douăzeci de ani standard. Când a 
venit dezgheţul, a lăsat totul şi s-a dus în Oraşul Ymir. A găsit 
o navă comercială care se îndrepta către Finnegan şi către 
alte planete, mai îndepărtate. 

Holt şi-a găsit un post pe ea. 


Străzile erau din ce în ce mai aglomerate, pe măsură ce 
ziua înainta. Dan'laii erau deja afară, montând tonete de 
alimente printre barăci. Într-o oră, aveau să fie înşirate, una 
lângă alta, de-a lungul străzilor. Câţiva ul-mennaleithi sfrijiţi 
erau şi ei prin preajmă, umblând în grupuri de câte patru sau 
cinci. Purtau cu toţii tunici azurii, care cădeau până aproape 
la pământ, dând impresia că mai degrabă plutesc decât 
păşesc - întunecaţi, gravi şi fantomatici. Pielea lor gri şi 
delicată era acoperită de un strat fin de pudră, ochii le erau 


apoşi şi distanţi. Ul-mennaleithii păreau mereu senini, chiar şi 
aceşti nefericiţi fără navă. 

Holt ajunse din urmă un astfel de grup, mărind pasul, ca să 
ţină ritmul cu ei. Negustorii-vulpi îi ignorară pe solemnii ul- 
mennaleithi, dar la Holt se uitară cu toţii, strigându-l în timp 
ce trecea. Şi râseră, cu râsul lor strident, lătrător, când el îi 
ignoră. 

În apropiere de cartierele cedranilor, Holt se despărţi de 
ullieni, ţâăşnind pe o străduţă laterală care părea pustie. Avea 
treabă de făcut şi acesta era locul potrivit. 

Pătrunse mai adânc în mijlocul unei puzderii de case-bule 
îngălbenite şi alese una, aproape la întâmplare. Era veche, cu 
plasticul exterior foarte ros. Uşa era din lemn, gravată cu 
simboluri de cuiburi. Încuiată, desigur. Holt îşi lipi umărul de 
uşă şi împinse. Când văzu că rezistă, se retrase puţin, apoi 
fugi şi se izbi în ea. La cea de-a patra încercare, uşa cedă 
zgomotos. Zgomotul nu-l deranja. Intr-o mahala cedrană, 
nimeni nu auzea nimic. 

Înăuntru, întuneric ca smoala. Pipăi în preajma intrării, găsi 
o torţă-rece şi o mângâie până când transformă căldura 
trupului lui în lumină. Apoi, pe îndelete, privi împrejur. 

Erau de faţă cinci cedrani, trei adulţi şi doi ţânci, toţi 
ghemuiţi, ca nişte mingi diforme pe podea. Holt nici nu se 
uită la ei. Noaptea, cedranii erau înfricoşători. Îi văzuse de 
multe ori, pe străzile întunecate ale oraşului de piatră, 
mormăind în limba lor molatică şi legănându-se sinistru. 
Torsurile lor segmentate se desfăceau în trei metri de carne- 
de-vierme albă ca laptele şi aveau şase membre specializate: 
două picioare răşchirate, o pereche de tentacule delicate, 
ramificate, pentru manipulare, şi periculoasele gheare-de- 
luptă. Ochii, lacuri de strălucire violet, mari cât talgerele, 
vedeau totul. Noaptea, cedranii trebuiau evitaţi. 

Ziua, erau mingi imobile de carne. 

Holt păşi pe lângă ei şi le jefui coliba. Luă o torţă-rece de 
mână, aşezată jos, să răspândească lumina obscură, de un 
purpuriu mohorât, care le plăcea cedranilor cel mai mult, plus 
un sac de jetoane de hrană şi o gresie de ascuţit gheare. Pe 
un perete, erau aşezate la loc de cinste ghearele de luptă 


şlefuite, incrustate cu nestemate, ale unui strămoş ilustru, 
dar Holt se feri să se atingă de ele. Dacă zeul familiei lor era 
furat, întregul cuib era obligat să găsească hoţul sau să se 
sinucidă. 

În cele din urmă, găsi un pachet de cărţi de ghicit, tăblițe 
de lemn fumuriu cu incrustaţii de fier şi aur. Le vâri într-un 
buzunar şi plecă. Strada era încă goală. Puţine fiinţe vizitau 
cartierele cedranilor, în afară de cedrani. 

Holt îşi găsi iute drumul înapoi spre artera principală, aleea 
largă de prundiş care ducea de la paravânturile portului 
spaţial la porţile tăcute ale oraşului de piatră, aflat la cinci 
kilometri depărtare. Strada era acum aglomerată şi 
zgomotoasă, iar Holt fu nevoit să-şi croiască drum prin 
mulţime. Oamenii-vulpi erau pretutindeni, râzând şi lătrând, 
fluturându-şi zâmbetele fugare, frecându-şi blănurile roşii de 
veşmintele albastre ale ul-mennaleithilor, de kreshii chitinoşi 
şi de pieile fleşcăite, atârnate, ale linkellarilor verzi cu ochii 
bulbucaţi. Unele dintre chioşcurile de alimente ofereau 
meniuri calde şi drumurile erau încărcate de fum şi mirosuri. 
Holt învățase să deosebească aromele de mâncare de 
mirosurile trupurilor abia după câteva luni petrecute pe 
planeta răspântiei lumilor. 

În timp ce-şi croia drum în josul străzii, strecurându-se 
printre extratereştri, cu prada strânsă în mână, Holt privea cu 
mare atenţie împrejur. Era acum un obicei al lui, adânc 
înrădăcinat: căuta în permanenţă un chip omenesc, străin 
locului, chipul care ar putea însemna că o navă umană se afla 
prin apropiere, că salvarea venise. 

Nu găsi niciunul. Ca întotdeauna, nu-l înconjura decât 
îmbulzeala opresivă a răspântiei lumilor: lătrăturile dan/'lailor, 
păcănitul kreshilor şi vorba tânguitoare a linkellarilor, dar 
niciodată un glas de om. Dar asta nu-l mai afecta. 

Găsi dugheana pe care o căuta. Un dan'la obosit îşi ridică 
privirea spre el de sub o clapă de piele gri. 

— Da, da, se răsti omul-vulpe, nerăbdător. Cine eşti? Ce 
vrei? 


Holt dădu la o parte sclipitoarele giuvaiere multicolore 
împrăştiate pe tejghea şi aşeză în locul lor torţa-rece şi gresia 
de gheare pe care le furase. 

— Un târg, spuse el. Astea pentru jetoane. 

Omul-vulpe cercetă obiectele, îşi ridică privirea spre Holt şi 
începu să-şi frece viguros botul. 

— Târg, târg. Un târg pentru tine, cântă el. Ridică gresia de 
gheare, o aruncă dintr-o mână în alta, o puse la loc, atinse 
torţa-rece, trezind-o, abia perceptibil, la viaţă. Apoi clătină din 
cap, lăbărţându-şi rânjetul. Marfă bună. Cedrană. Viermii mari 
o s-o vrea. Da, da. Târg, aşadar. jetoane? 

Holt încuviinţă. 

Dan'laul se scotoci în buzunarul halatului pe care îl purta şi 
azvârli o mână de jetoane de hrană pe tejghea. Erau discuri 
strălucitoare de plastic, în zeci de culori diferite, obiectele 
cele mai apropiate de bani pe care le avea răspântia lumilor. 
Negustorii dan'lai le primeau în schimbul mâncării. lar dan/laii 
aduceau toată mâncarea posibilă cu flotele lor de nave 
spaţiale dotate cu propulsoare. 

Holt numără jetoanele, apoi le adună în palmă şi le aruncă 
în sacul pe care-l luase din casa-bulă a cedranilor. 

— Mai am, spuse el, vârând mâna în buzunar după cărţile 
de ghicit. 

Buzunarul era gol. Dan'laul rânji şi îşi pocni dinţii. 

— Au dispărut? Nu eşti singurul hoţ de pe Pustiu, atunci. 
Nu. Nu eşti singurul hoţ. 


Îşi amintea prima sa navă, îşi amintea de stelele tinereţii 
sale pe Ymir, îşi amintea de planetele pe care le cunoscuse 
de atunci, îşi amintea toate navele pe care slujise şi oamenii 
(şi ne-oamenii) la care slujise. Dar cel mai bine dintre toate 
acestea îşi amintea de prima sa navă, Umbra Surâzătoare (un 
nume vechi, încărcat de istorie, dar nimeni nu i-a spus 
povestea până mult mai târziu), cu care a plecat de pe 
Planeta Celia către Finnegan. Era o navă cargou care 
transporta minereu convertizat, o imensă lacrimă gri- 
albăstruie din duraliaj corodat, cu mai bine de un secol mai 
bătrână decât Holt, meschină şi neprimitoare: cale mari şi 


spaţiu puţin pentru echipaj, hamacuri pentru cei doisprezece 
care o ocupau, fără grilă gravitaţională (se obişnuise repede 
cu căderea liberă), dispozitive nucleare pentru aterizare şi 
decolare şi o propulsie standard superluminică pentru 
tranziţiile stelare. Holt a fost repartizat în camera de control, 
un loc auster de lumini difuze, metal rece şi calculatoare. 
Cain narkarmian i-a arătat ce să facă. 

Şi-l amintea şi pe narkarmian. Un bărbat bătrân, foarte 
bătrân, prea bătrân, ar fi crezut Holt, pentru a munci la bordul 
unei nave, cu faţa asemenea unei bucăţi de piele moale, 
îngălbenită, care a fost împăturită şi încreţită de atâtea ori 
încât din ea n-a mai rămas nicio părticică fără un milion de 
mici crăpături, ochi căprui şi migdalaţi, o ţeastă pleşuvă, 
pătată, şi un barbişon blond şi rar. Uneori, Cain părea senil, 
dar cel mai adesea era ager şi vioi, cunoştea motoarele şi 
cunoştea stelele şi vorbea întruna în timp ce lucra. 

— Două sute de ani standard! a exclamat el odată, pe când 
şedeau amândoi în faţa pupitrelor de comandă. A afişat un 
zâmbet sfios, strâmb, iar Holt a văzut că avea încă dinţi, chiar 
şi la vârsta lui - sau poate că avea dinţi din nou. Atât timp a 
călătorit Cain, Holt. Adevărul adevărat! Ştii, omul obişnuit nu 
părăseşte niciodată planeta pe care s-a născut. Niciodată! 
Oricum, nouăzeci şi cinci la sută din oameni. Nu pleacă 
niciodată, doar se nasc şi cresc, şi mor, totul pe aceeaşi 
planetă. lar cei care călătoresc, ei bine, majoritatea dintre ei 
călătoresc doar puţin. O planetă, două, zece. Dar nu eu! Ştii 
unde m-am născut, Holt? Ghiceşte? 

Holt a ridicat din umeri. 

— Pe Bătrânul Pământ? 

Cain doar a râs. 

— Pământul? Pământul e o nimica toată, la doar trei sau 
patru ani de aici. Patru, cred. Uit. Nu, nu, dar am văzut 
Pământul, adevărata planetă-mamă, sămânţa de origine. L- 
am văzut acum cincizeci de ani, pe... cred că era Corey Dark. 
Aşa cred. M-am gândit că era timpul. Navigam de o sută 
cincizeci de ani standard şi încă nu fusesem pe Pământ. Dar, 
în cele din urmă, am ajuns acolo. 

— Nu te-ai născut acolo? a sugerat Holt. 


Bătrânul Cain a clătinat din cap şi a râs din nou. 

— Nici pomeneală! Sunt un emereli. De pe ai-Emerel. O ştii, 
Holt? 

Holt a trebuit să se gândească. Nu era un nume de planetă 
pe care îl recunoştea, nu era una dintre stelele pe care i le 
arătase tatăl său, aprinsă în noaptea Ymirului. Dar i-a adus 
aminte, vag, de ceva. 

— Hotarul? a ghicit el, într-un târziu. 

Hotarul era limita spaţiului uman, locul unde aşchia de 
galaxie pe care o numeau tărâmul oamenilor atinsese capătul 
superior al lentilelor galactice, unde stelele se împuţinau. 
Ymirul şi stelele pe care le cunoştea erau în cealaltă parte a 
Bătrânului Pământ, înspre interior, către câmpurile stelare 
mai dense şi nucleul încă intangibil. 

Cain a fost mulţumit de răspuns. 

— Da! Vin din alte lumi. Am aproape două sute douăzeci de 
ani standard şi am văzut aproape tot pe-atâtea planete până 
acum, planete umane, hrangane, fyndiene şi de tot felul, 
chiar şi unele planete din tărâmul oamenilor, unde oamenii nu 
mai sunt oameni, dacă mă-nţelegi. Navigând, mereu 
navigând. Ori de câte ori găseam un loc care părea 
interesant, abandonam nava şi rămâneam acolo, apoi 
mergeam unde voiam. Am văzut tot soiul de lucruri. Când 
eram tânăr, am văzut Festivalul Hotarului, am vânat năluci pe 
Înaltul Kavalaan şi mi-am luat o nevastă pe Kimdiss. Dar a 
murit şi eu am mers mai departe. Am văzut Prometeul şi 
Rhiannonul, care sunt la un pas de Hotar, şi Planeta lui 
Jamison şi Avalonul, care sunt şi mai îndepărtate. Ştii, o 
vreme am fost jamian, iar pe Avalon mi-am luat trei soţii. Şi 
doi soţi, sau co-soţi, sau cum vrei să le spui. Încă n-aveam 
nicio sută de ani. În vremea aceea, eram stăpâni pe propriile 
nave, făceam comerţ local, am ajuns pe unele dintre vechile 
planete-sclave hrangane care, după război, au pornit pe 
propriul drum. Chiar şi pe Vechiul Hranga, tocmai acolo. Se 
zice că mai există şi acum câteva Inteligente pe Hranga, 
ascunse sub pământ, aşteptând momentul să se întoarcă şi 
să atace din nou tărâmul oamenilor. Dar eu n-am văzut decât 


o mulţime de caste în declin şi muncitori şi celelalte tipuri 
inferioare. 

Cain a zâmbit: 

— Au fost ani buni, Holt, ani foarte buni. Ne-am botezat 
nava Măgarul lui Jamison. Nevestele şi soţii mei erau cu toţii 
avalonieni, vezi tu, în afară de unul, care era de pe Vechiul 
Poseidon, iar avalonienilor nu le prea plac jamienii, şi aşa am 
ajuns la numele acela. Dar nu pot spune că n-aveau dreptate. 
Am fost şi eu jamian, înainte de asta, şi pot spune că Portul 
Jamison este un loc stupid şi fudul, pe o planetă la fel. Am fost 
împreună aproape treizeci de ani standard pe Măgarul lui 
Jamison. Căsnicia a pierdut pe drum două neveste şi un soţ. 
Şi, în cele din urmă, pe mine. Voiau să păstreze Avalonul pe 
post de bază comercială, pricepi, însă, în treizeci de ani, 
văzusem toate planetele din zonă pe care am vrut să le văd, 
dar mai nimic altceva. Aşadar, am plecat mai departe. Dar i- 
am iubit, Holt, chiar i-am iubit. Omul trebuie să fie căsătorit 
cu camarazii lui de navă. Asta te ajută să te simţi foarte bine, 
a spus Cain, cu un oftat. Şi sexul vine mai uşor. Ai mai puţină 
incertitudine. 

Holt era deja captivat: 

— Şi apoi? a întrebat el, cu chipu-i juvenil trădând doar un 
strop din invidia pe care o simţea, ce-ai făcut apoi? 

Cain ridicase din umeri, privise în jos, la pupitrul lui de 
comandă, şi începuse să lovească butoanele strălucitoare 
pentru a stabili o corecție de traseu. 

— O, am tot navigat, am tot navigat. Lumi vechi, lumi noi, 
oameni, umanoizi, extratereştri. Noul Refugiu şi Pachacuti şi 
vechiul Wellington pârjolit, iar pe urmă Newholme şi Silversky 
şi Bătrânul Pământ. lar acum pătrund mai adânc, cât pot de 
departe, înainte să mor. Ca Tomo şi Walberg, bănuiesc. Ai 
auzit despre Tomo şi Walberg, aici, în Ymir? 

lar Holt doar clătinase aprobator din cap. Până şi în Ymir se 
ştia despre Tomo şi Walberg. Tomo venea şi el din lumea 
exterioară, născut în Darkdawn, sus, în vârful Hotarului, şi se 
spunea că era un vizionar întunecat. Walberg era un Mutant 
de pe Prometheus, un aventurier fanfaron, conform legendei. 
In urmă cu trei secole, într-o navă numită Târfa Visătoare, 


porniseră la drum din Darkdawn spre capătul opus al galaxiei. 
Câte planete vizitaseră, ce se întâmplase pe fiecare, cât de 
departe ajunseseră înainte de moarte, acestea erau 
necunoscutele legendei şi copiii de şcoală încă se mai certau 
pe marginea lor. Lui Holt îi plăcea să creadă că Tomo şi 
Walberg erau şi acum pe undeva, cine ştie unde. În definitiv, 
Walberg spusese că e un supraom şi nu se ştia cât ar putea 
trăi un supraom. Poate că destul ca să ajungă la nucleu sau 
dincolo de el. 

Holt privise absent pupitrul de comandă, visând cu ochii 
deschişi, iar Cain îi zâmbise larg, spunând: 

— Hei! Visătorule! lar când Holt tresărise, ridicând ochii, 
bătrânul clătinase din cap (cu zâmbetul încă pe buze), zicând: 
Da, tu, tu! Fii atent, Holt, altfel n-ai să ajungi cu nava nicăieri! 

Dar a fost o mustrare blândă, însoţită de un zâmbet blând, 
iar Holt n-a uitat-o niciodată, după cum n-a uitat nici celelalte 
cuvinte ale lui Cain narkarmian. Hamacurile lor erau alăturate 
şi Holt îl asculta în fiecare noapte, căci era greu să-l reduci la 
tăcere pe Cain, iar Holt nici n-avea de gând să încerce. lar 
când Umbra Surâzătoare a ajuns, în cele din urmă, la 
destinaţie, pe Cathday, şi s-a pregătit să se întoarcă pe 
tărâmul oamenilor, către Planeta Celia şi acasă, Holt şi 
narkarmian au abandonat-o împreună şi şi-au găsit de lucru 
pe o navă-curier care se îndrepta către Vess şi către sorii 
străini ai damooshilor. 

Navigau împreună de şase ani când, în cele din urmă, 
narkarmian a murit. Holt îşi amintea chipul bătrânului mult 
mai bine decât chipul propriului său tată. 


Adăpostul era o clădire lungă şi îngustă de tablă ondulată, 
o baracă din duraliaj albastru, pe care, probabil, cineva îl 
găsise în calele unui cargobot prădat. Era construit la câţiva 
kilometri de paravânt, aproape de zidurile cenuşii ale oraşului 
de piatră şi de înalta arcuire de curcubeu a Porții Vestice. În 
jurul lui se aflau alte clădiri de metal, mai mari, barăcile- 
depozite ale ul-mennaleithilor fără de nave. Dar înăuntru nu 
erau ullieni, niciodată. 


Holt sosi spre amiază şi Adăpostul era aproape gol. O 
imensă torţă-rece columnară se înălța în mijlocul încăperii, 
din podea până-n tavan, răspândind o lumină roşiatică 
mohorâtă, care lăsa în întuneric majoritatea meselor goale. 
Un grup de limkellari murmurători ocupa un colţ pierdut în 
umbră; în partea opusă, era ghemuit un cedran gras, formând 
o minge compactă, adormită, cu pielea-i albă şi netedă 
lucind. lar lângă coloana torţei-reci, la vechea masă de pe 
Pegasus, Alaina şi Takker-Rey beau împreună ambra uitării 
dintr-o butelcă albă de piatră. 

Takker îl ochi pe Holt de îndată. 

— Uite, spuse el, ridicând paharul. Avem companie, Alaina. 
Un suflet rătăcit se întoarce! Cum stau lucrurile în oraşul de 
piatră, Michael? 

Holt se aşeză. 

— La fel ca întotdeauna, Takker. La fel ca întotdeauna. 

Se forţă să-i zâmbească palidului Takker, care-şi dădea 
aere, apoi se întoarse repede spre Alaina. Cândva, cu mai 
bine de un an în urmă, operase împreună cu el propulsorul 
spaţial. Şi fuseseră, pentru scurt timp, amanți. Dar asta se 
sfârşise. Alaina se îngrăşase şi părul ei lung şi castaniu era 
murdar şi încâlcit. Ochii ei verzi, cândva strălucitori, erau 
acum pâcloşi şi fără viaţă, din pricina ambrei uitării. 

Alaina îi acordă un surâs bucălat. 

— Bună, Michael, spuse ea. Ţi-ai găsit nava? 

Takker-Rey chicoti, dar Holt nu-l luă în seamă. 

— Nu, răspunse el, dar mă tot duc. Astăzi omul-vulpe mi-a 
spus că va sosi una săptămâna viitoare. O navă umană. Mi-a 
promis o slujbă. 

Acum chicoteau amândoi. 

— O, Michael! exclamă Alaina. Prostuţule, prostuţule. Şi 
mie îmi spuneau la fel. Eu n-am perseverat atâta. Nu te mai 
duce nici tu. Am să te duc eu înapoi. Urcă în camera mea. Mi- 
e dor de tine. Tak e aşa de plicticos. 

Takker se încruntă, dar fără să-i acorde atenţie. Era 
absorbit să-şi toarne încă un pahar din ambra uitării. Licoarea 
curgea cu o lentoare agonizantă, ca mierea. Holt îşi aminti 
gustul ei, foc auriu pe limbă, şi sentimentul plăcut de pace pe 


care îl aducea. Băuseră vârtos cu toţii în primele săptămâni, 
aşteptând întoarcerea Căpitanului. Inainte ca lucrurile s-o ia 
razna. 

— Bea nişte ambră, îl îndemnă Takker. Bea cu noi. 

— Nu, se împotrivi Holt. Poate niţel coniac tare, Takker, 
dacă faci cinste. Sau o bere de-a vulpilor. Bere de vară, dacă 
ai la-ndemână. Mi-e dor de berea de vară. Dar ambră nu. De 
asta am plecat, ai uitat? 

Alaina icni, gura i se deschise şi în ochi i se aprinse o 
sclipire. E 

— Ai plecat, spuse ea, cu glas pierit. Imi amintesc, ai fost 
primul. Ai plecat. Tu şi Jeff. Tu ai fost primul. 

— Nu, draga mea, o întrerupse Takker, plin de răbdare. 
Lăsă jos butelca de ambră a uitării, luă o sorbitură din pahar, 
zâmbi şi începu să-i explice: Căpitanul a fost primul care a 
plecat. Nu-ţi aduci aminte? Căpitanul, Villareral şi Susie 
Benet, au plecat toţi împreună, iar noi am aşteptat şi-am 
aşteptat. 

— O, da, spuse Alaina. Apoi, mai târziu, ne-au părăsit Jeff şi 
Michael. lar biata Irai s-a sinucis şi vulpile l-au luat pe lan şi l- 
au pus sus pe zid. Şi toţi ceilalţi au plecat. O, nu ştiu unde, 
Michael, chiar nu ştiu. Dintr-odată, începu să plângă. Eram 
împreună, cu toţii, dar acum nu mai suntem decât Tak şi cu 
mine. Ne-au părăsit toţi. Suntem singurii care mai venim aici, 
singurii. Se întrerupse şi începu să suspine. 

Holt era tulburat. Era mai rău decât la ultima sa vizită, cu o 
lună înainte, mult mai rău. Îi venea să înhaţe ambra uitării şi 
s-o izbească de pământ. Dar era inutil. Făcuse asta o dată, 
demult - în cea de-a doua lună după aterizare -, când 
nesfârşita, disperata aşteptare îi provocase o neobişnuită 
furie. Alaina plânsese, MacDonald îl înjurase şi-l lovise, 
rupându-i un dinte (îl mai durea uneori şi acum, noaptea), iar 
Takker-Rey adusese o altă butelie. Takker avea mereu bani. 
Nu era cine ştie ce hoţ, dar crescuse pe Vess, unde oamenii 
împărțeau o planetă cu alte două rase şi, ca mulţi dintre 
vessieni, devenise xenofil. Takker era plăcut şi amabil şi 
oamenii-vulpi (unii dintre ei) îl găseau atrăgător. Când Alaina i 


se alăturase, în cameră şi în afaceri, Holt şi Jeff Sunderland îi 
abandonaseră şi se mutaseră la periferia oraşului de piatră. 

— Nu plânge, Alaina, spuse acum Holt. Uite, sunt aici, vezi? 
Am adus şi jetoane de alimente. Scotoci în sac şi azvârli o 
mână de jetoane pe masă - roşii, albastre, argintii, negre. 
Zornăiră şi se rostogoliră, apoi rămaseră neclintite. 

Lacrimile  Alainei  dispărură  dintr-odată. începu s 
scormonească printre jetoane şi până şi Takker se aplec 
peste masă să se uite. 

— Din cele roşii, spuse ea cu însufleţire. Uite, Takker, din 
cele roşii, jetoane de carne. Şi argintii, pentru ambră. Uite, 
uite! Începu să-şi vâre jetoane în buzunare, dar mâinile îi 
tremurau şi mai multe căzură pe jos. Ajută-mă, Tak, se rugă 
ea 


ă 
ă 


Takker chicoti. 

— Nu-ţi face griji, iubita mea, a fost doar unul verde. N- 
avem, oricum, nevoie de hrană de viermi, nu-i aşa? Se uită la 
Holt: Multumesc, Michael, mulţumesc, întotdeauna i-am spus 
Alainei că eşti un suflet generos, chiar dacă ne-ai părăsit când 
aveam nevoie de tine. Tu şi Jeff. Ştii, lan zicea că eşti un laş, 
dar eu te-am apărat întotdeauna. Mulţumesc, da. Ridică un 
jeton argintiu şi îl azvârli în sus, cu degetul mare. Michael cel 
generos. Eşti oricând bine-venit aici. 

Holt nu spuse nimic. Şeful Adăpostului se ivise din senin 
lângă el, o masă imensă de carne moscată, neagră- 
albăstruie. Faţa îşi cobori privirea spre Holt - dacă putea fi 
vorba de privire, de vreme ce creatura nu avea ochi, dacă 
putea fi vorba de o faţă, de vreme ce nu avea nici gură. Ceea 
ce trecea drept cap era o băşică pleoştită, pe jumătate goală, 
plină de găuri pentru respiraţie şi înconjurată de tentacule 
albicioase. Avea dimensiunea unui cap de copil, un cap de 
prunc, şi arăta absurd de mică în vârful trupului grosolan, 
unsuros, cu colaci de grăsime marmorată. Şeful Adăpostului 
nu vorbea; nici limba terestră, nici ulliană, nici limba dan'la 
simplificată, care se folosea în comerţul de pe planeta de 
răspântie. Dar ştia întotdeauna ce voiau clienţii lui. 

Holt nu voia decât să plece. In timp ce şeful Adăpostului 
stătea, aşteptând în tăcere, Holt se ridică şi se îndreptă 


clătinându-se către uşă. Se închise încet în urma lui şi Holt îi 
auzi pe Alaina şi Takker-Rey certându-se pe jetoane. 


Damooshii sunt o rasă înţeleaptă şi blândă şi mari filosofi - 
sau cel puţin aşa se spunea pe Ymir. Soarele lor cel mai 
îndepărtat spre exterior se intersectează cu părţile cele mai 
tainice ale tărâmului oamenilor, aflat în continuă expansiune. 
Narkarmian murise într-o colonie măcinată de timp a 
damoosthilor, şi tot acolo văzuse Holt pentru prima dată un 
linkellar. 

Rayma-k-Tel era cu el pe vremea aceea, o femeie aspră, cu 
faţa ascuţită, care venise din Vess. Stăteau la un pahar, într- 
un bar de enclavă, chiar lângă portul spaţial. Localul avea un 
excelent lichior din tărâmul oamenilor, iar el şi Ram îl dădeau 
pe gât cu nesat, aşezaţi lângă o fereastră din sticlă galbenă. 
Cain era mort de trei săptămâni. Când Holt a văzut linkellarul, 
târşâindu-şi picioarele pe lângă fereastră şi agitându-şi ochii 
bulbucaţi, a tras-o pe Ram de braţ şi a întors-o, spunând: 

— Uite! O rasă nouă. O cunoşti? 

Rayma şi-a eliberat braţul şi a scuturat din cap. 

— Nu, a răspuns ea, iritată. Era o xenofobă feroce, alt lucru 
tipic pentru cei crescuţi în Vess. Probabil vine mai de departe. 
Nici măcar să nu încerci să-i deosebeşti pe toţi, Mikey. Există 
milioane de rase diferite, mai cu seamă atât de aproape de 
nucleu. Afurisiţii de damoshi fac comerţ cu oricine. 

Holt se uitase din nou, mânat de curiozitate, dar fiinţa 
greoaie cu pielea verde, atârnată, nu mai era de văzut. S-a 
gândit în treacăt la Cain, şi ceva ca un fior i-a străbătut tot 
trupul. Bătrânul navigase mai mult de două sute de ani, a 
cugetat el, şi, totuşi, probabil că nu văzuse niciodată un 
extraterestru din rasa pe care tocmai o văzuseră ei. A făcut 
un comentariu în acest sens, dar Rayma-k-Tel nu s-a arătat 
câtuşi de puţin impresionată. 

— Şi ce? a spus ea. Noi n-am văzut niciodată Hotarul sau 
un hrangan, dar să fiu a naibii dacă ştiu de ce am vrea una ca 
asta. A schiţat un zâmbet, la propriile ei vorbe de duh. 
Extratereştrii sunt ca ursuleţii din jeleu, Mikey. Se prezintă 
într-o mulţime de culori diferite, dar pe dinăuntru sunt toţi 


cam la fel. Aşadar, nu te transforma într-un colecţionar, ca 
bătrânul narkarmian. Ce-a câştigat cu asta, până la urmă? A 
navigat la nesfârşit pe câteva nave de categoria a treia, dar 
n-a văzut niciodată Braţul Îndepărtat şi n-a văzut niciodată 
nucleul. Nimeni nu-l va vedea. Nici nu s-a îmbogăţit prea 
mult. Linişteşte-te şi vezi-ţi de viaţa ta. 

Holt abia dacă o ascultase. A lăsat jos paharul şi a atins 
uşor, cu vârful degetelor, sticla rece a ferestrei. 

În noaptea aceea, după ce Rayma se întorsese pe nava lor, 
Holt a părăsit enclava şi a cutreierat prin cartierele 
damooshilor. Plătise o jumătate de leafă ca să fie condus în 
camera subterană unde se afla iazul de înţelepciune a 
planetei: un imens computer de lumină vie conectat la 
creierele moarte ale telepaticilor damooshi din vechime (sau 
cel puţin aşa i-a explicat lui Holt ghidul său). 

Încăperea era un bazin de ceaţă verde care fremăta, 
formând valuri mici şi talazuri. În adâncimile ei, se unduiau, 
se domoleau şi dispăreau cortine de lumină colorată. Holt s-a 
aşezat pe margine, privind în jos şi şi-a rostit întrebările, iar 
răspunsurile au venit într-o şoaptă reverberantă, ca o 
mulţime de glasuri vorbind la unison. La început a descris 
făptura pe care o văzuse în după-amiaza aceea, întrebând ce 
anume fusese şi atunci a auzit cuvântul linkellar. 

— De unde vin linkellarii? a întrebat Holt. 

— De la şase ani de tărâmul oamenilor, cu propulsia pe 
care o utilizezi, i-a răspuns şoapta, în timp ce aburul verde se 
agita. Către nucleu, dar nu în linie dreaptă. Vrei coordonate? 

— Nu. De ce nu vedem mai mulţi? 

— Sunt departe, poate prea departe, a venit răspunsul. 
Între tărâmul oamenilor şi Cele Douăsprezece Lumi ale 
linkellarilor se află întreaga întindere a stelelor damoosh, la 
fel şi coloniile nor t'alushilor şi o sută de planete care încă n- 
au descoperit propulsia stelară. Linkellarii fac comerţ cu 
damooshii, dar arareori vin în locul acesta, care este mai 
aproape pentru voi decât pentru ei. 

— Da, a spus Holt. Un fior i-a străbătut trupul, de parcă un 
vânt rece ar fi suflat peste cavernă şi peste marea 


scânteietoare de ceaţă. Am auzit de nor t'alushi, dar nu de 
linkellari. Ce altceva mai există? Mai departe? 

— Există multe direcţii, a şoptit ceața şi culorile s-au unduit 
în adânc. Cunoaştem lumile moarte ale celor din rasa 
dispărută pe care nor t'alushii îi numesc Cei Dintâi, deşi nu au 
fost cu adevărat cei dintâi, şi cunoaştem domeniile kreshilor 
şi colonia pierdută a gethsoidilor din Aath, care au pătruns 
adânc în tărâmul oamenilor înainte de a fi tărâmul oamenilor. 

— Şi dincolo de e; ce este? 

— Kreshii vorbesc despre o planetă numită Cedris şi despre 
o imensă sferă plină de stele, mai mare decât tărâmul 
oamenilor, decât sorii damooshilor şi decât vechiul Imperiu 
Hrangan la un loc. Stelele de acolo sunt toate stele ulliene. 

— Da, a spus Holt, cu un tremur în glas. Şi dincolo de asta? 
împrejur? Mai departe? 

Un foc ardea în adâncurile ceţii; pâcla verde răspândea o 
lumină roşiatică, mocnită. 

— Damooshii nu ştiu. Cine călătoreşte atât de departe, atât 
de mult? Există doar legende. Să-ţi spunem despre Cei 
Străvechi? Sau despre Zeii Strălucitori, sau despre navigatorii 
fără nave? Să-ţi cântăm vechea melodie despre rasa fără de 
planetă? Mai departe, au fost zărite nave-fantomă, obiecte 
care se mişcă mai repede decât o navă umană sau un 
propulsor damoosh şi distrug tot ce vor, deşi uneori nici 
măcar nu se văd. Cine poate spune ce sunt, cine sunt, unde 
sunt, dacă sunt? Avem nume, nume şi poveşti. Putem să-ţi 
oferim nume şi poveşti. Dar faptele sunt vagi. Se vorbeşte 
despre o planetă numită Huul de Aur care face comerţ cu 
dispăruţii gethsoidieni, care fac comerţ cu kreshii, care fac 
comerţ cu nor t'alushii, care fac comerţ cu noi, dar nicio navă 
damoosh nu a navigat vreodată la Huul de Aur şi nu ştim 
multe despre el sau măcar unde se află. Se vorbeşte despre 
oamenii camuflaţi ai unei lumi fără nume, care se umflă şi 
plutesc de jur împrejurul atmosferei lor, dar asta ar putea fi 
doar o legendă şi nu ştim nici măcar a cui. Se vorbeşte 
despre o rasă care locuieşte în adâncul spaţiului, care 
vorbeşte cu o rasă numită dan'la, care face comerţ cu stelele 
ulliene, care fac comerţ cu planeta Cedris, şi aşa firul duce iar 


la noi. Dar noi, damooshii de pe această planetă atât de 
apropiată de tărâmul oamenilor, n-am văzut niciodată un 
cedran, aşadar cum putem să credem în acest fir? 

La picioarele lui Holt se auzi un fel de murmur şi ceața se 
învolbură şi ceva care mirosea a tămâie se înălţă şi-i atinse 
nările. 

— Am să merg acolo, spuse Holt. Am să navighez mai 
departe şi am să văd. 

— Atunci întoarce-te într-o zi şi spune-ne şi nouă, strigă 
ceata şi, pentru prima oară în viaţă, Holt auzi bocetul trist al 
unui iaz al înţelepciunii care nu era destul de înţelept. 
Întoarce-te, întoarce-te. Sunt multe de învăţat. 

Mirosul de tămâie era foarte puternic. 


Holt mai jefui încă trei case-bule cedrane în după-amiaza 
aceea şi pătrunse în alte două. Prima dintre acestea era 
pustie, rece şi prăfoasă, cea de-a doua era ocupată, dar nu de 
un cedran. După ce forţă uşa, rămase înmărmurit când văzu o 
diafană făptură înaripată, fâlfâind pe tavanul colibei şi 
şuierând ameninţător, cu ochi sălbatici. Nu luă nimic din bula 
aceea, nici din cea goală, dar celelalte spargeri fură o reuşită. 

Către asfinţit, se întoarse în oraşul de piatră, urcând o 
pantă îngustă către Arcul Vestic, cu un sac de mâncare 
atârnat pe umeri. 

În lumina din ce în ce mai palidă, oraşul părea incolor, tern, 
mort. Zidurile împrejmuitoare erau înalte de patru metri şi 
groase de două ori pe-atât, construite din piatră gri, netedă şi 
compactă, de parcă ar fi fost dintr-o singură bucată. Arcul 
Vestic, care dădea spre oraşul celor fără de navă, era mai 
degrabă un tunel decât o poartă. Holt îl străbătu repede, 
ieşind într-o străduţă îngustă, în zigzag, care se strecura 
printre două clădiri imense - sau poate nu erau clădiri. Erau 
înalte de douăzeci de metri, în forme neregulate, fără ferestre 
şi fără uşi. Nu se putea intra pe nicăieri, decât prin nivelurile 
inferioare ale oraşului de piatră. Insă acest tip de structură, 
aceste blocuri de piatră cenuşie, în forme ciudate, zimţate, 
dominau capătul de est al oraşului de piatră, într-o zonă de 


aproximativ doisprezece kilometri pătrați. Sunderland 
întocmise harta ei. 

Străzile înguste de aici erau un labirint imposibil; nu avea 
niciuna mai mult de zece metri în linie dreaptă. De sus, Holt şi 
le imaginase adesea ca pe un fulger desenat de un copil. Dar 
străbătuse de multe ori acest traseu şi avea hărţile lui 
Sunderland întipărite în memorie (cel puţin pentru această 
mică porţiune a oraşului de piatră). Se mişca iute şi sigur pe 
sine, fără să întâlnească pe nimeni. 

Din când în când, oprindu-se la întretăierea mai multor 
străduţe, Holt zărea în depărtare alte construcţii. Majoritatea 
dintre acestea erau trecute şi ele pe harta lui Sunderland, 
slujind ca puncte de reper. Oraşul de piatră avea o mulţime 
de părţi separate şi, în fiecare, arhitectura şi însăşi piatra de 
construcţie erau diferite. De-a lungul zidului nord-vestic era o 
junglă de turnuri de obsidian, construite unele lângă altele şi 
despărțite de canale uscate. Către sud, se afla o zonă de 
piramide din piatră sângerie. Spre est, era o câmpie pustie de 
granit, cu un singur turn în formă de ciupercă înălțându-se din 
mijloc. Şi mai erau alte regiuni, toate străine, toate nelocuite. 
În fiecare zi, Sunderland trecea pe hartă alte câteva zone. 
Însă toate acestea erau doar vârful aisbergului. Oraşul de 
piatră avea niveluri peste niveluri şi nici Holt, nici Sunderland, 
nici altcineva nu pătrunseră în acele labirinturi negre, lipsite 
de aer. 

Se lăsase înserarea când Holt se opri la o răscruce 
principală, un octogon larg, cu un bazin, tot octogonal, în 
mijloc. Apa era liniştită şi verde; nici măcar o boare de vânt 
nu-i vălurea luciul, până când Holt se opri să se spele. Odăile 
lor, aflate în apropiere, erau la fel de aride ca toată această 
zonă a oraşului. Sunderland spunea că piramidele aveau apă 
curentă înăuntru, dar lângă Arcul Vestic nu era nimic în afară 
de acest unic bazin public. 

Holt porni mai departe, după ce-şi spălă praful zilei de pe 
faţă şi mâini. Sacul de mâncare îi sălta pe spate şi răsunetul 
paşilor săi curma liniştea străzilor. Alt sunet nu se auzea şi 
noaptea se lăsa cu repeziciune. Avea să fie mohorâtă, lipsită 
de lumina lunii, ca orice noapte a răspântiei lumilor. Holt ştia 


asta. Cerul era mereu acoperit de nori şi arareori putea 
întrezări mai mult de câteva stele pâcloase. 

Dincolo de piaţeta bazinului octogonal, una dintre clădirile 
mari se prăbuşise. Nu mai rămăsese decât o harababură de 
pietre sparte şi nisip. Holt o traversă cu grijă, către singura 
construcţie care se înălța, nelalocul ei, printre ruine - o 
imensă cupolă aurie de piatră, ca o colibă-bulă cedrană 
explodată. Avea o duzină de găuri de intrare, o duzină de mici 
scări înguste, şerpuind către acestea şi un fagure de încăperi 
înăuntru. 

Timp de aproape zece luni standard, aceasta îi fusese casă. 

Când Holt intră, Sunderland stătea ghemuit pe podeaua 
camerei lor comune, cu hărţile desfăcute peste tot în jurul lui. 
Aranjase fiecare secţiune ca să se potrivească, într-o tapiserie 
din petice, cu celelalte; fragmente vechi, îngălbenite, pe care 
le cumpărase de la dan'lai şi ulterior le corectase stăteau 
înghesuite între coli de folie milimetrică gridfilm de pe 
Pegasus şi plăcuţe uşoare de metal argintiu ullian. Acopereau 
întreaga încăpere, fiecare bucată plină de linii şi de adnotările 
ordonate ale lui Sunderland. Şedea în mijlocul acestui covor, 
cu o hartă în poală şi un marker în mână, semănând cu o 
bufniţă zburlită şi grasă. 

— Am adus de mâncare, spuse Holt. Azvârli sacul şi acesta 
ateriză printre hărţi, răvăşind mai multe dintre bucăţile libere. 

— Ahh, hărţile! zbieră Sunderland. Ai grijă! Clipi şi împinse 
mâncarea la o parte, rearanjând totul cu grijă. 

Holt traversă camera către hamacul său, întins între doi 
robuşti stâlpi-torţe. Păşi peste hărţi şi Sunderland se plânse 
din nou. Dar Holt îl ignoră şi se urcă în hamac. 

— Lua-te-ar naiba! spuse Sunderland, netezind bucăţile 
călcate în picioare. Vrei să fii mai atent? Ridică privirea şi 
văzu că Holt se încrunta la el. Mike? 

— Scuze, spuse Holt. Ai găsit ceva astăzi? 

Tonul lui transforma întrebarea într-o goală formalitate. Dar 
Sunderland nu sesiză. 

— Am ajuns într-o zonă cu totul nouă, departe, spre sud, 
spuse el cu entuziasm. Foarte interesant. Evident, proiectată 
ca un tot unitar. Există un pilon central, vezi tu, construit 


dintr-un anumit tip de piatră verde şi netedă şi înconjurat de 
zece piloni ceva mai mici. Şi mai sunt şi nişte poduri, mă rog, 
un fel de panglici de piatră, care se arcuiesc din vârful 
pilonilor mici către baza celor mari. Modelul se tot repetă. lar 
mai jos e un fel de labirint de ziduri din piatră înalte până la 
brâu. Voi avea nevoie de mai multe săptămâni ca să 
cartografiez totul. 

Holt se uita la perete, lângă capul lui, unde în piatra aurie 
era însemnat numărul zilelor. 

— Un an, spuse el. Un an standard, Jeff. 

Sunderland îl privi cu curiozitate, apoi se ridică şi începu 
să-şi adune hărţile. 

— Cum ţi-a mers azi? întrebă el. 

— N-o să plecăm de-aici, răspunse Holt, vorbind mai mult 
cu sine decât cu Sunderland. Niciodată. S-a sfârşit. 

Sunderland se opri. 

— Încetează, zise omuleţul gras. Nu mă convingi, Holt. 
Renunţă, şi următorul pas e să te îneci în ambra uitării, cu 
Alaina şi Takker. Oraşul de piatră e cheia. Am ştiut asta tot 
timpul. După ce îi descoperim toate secretele, putem să le 
vindem oamenilor-vulpi şi să scăpăm de-aici. Când îmi termin 
hărţile... 

Holt se rostogoli pe-o parte să-l privească în faţă pe 
Sunderland. 

— Un an, Jeff, un an. N-o să-ţi termini hărţile. Poţi 
cartografia zece ani de-acum şi tot n-o să acoperi decât o 
parte din oraşul de piatră. Şi cu tunelurile cum rămâne? Cu 
nivelurile subterane? 

Sunderland îşi linse buzele cu nervozitate. 

— Nivelurile subterane. Ei bine, dacă aş avea echipamentul 
de la bordul lui Pegasus, atunci... 

— Dar nu îl ai, şi oricum nu funcţionează. Nimic nu 
funcţionează în oraşul de piatră. De aceea a aterizat 
căpitanul. Regulile nu funcţionează aici. 

Sunderland clătină din cap şi se apucă din nou să strângă 
hărţile. 

— Mintea omenească poate înţelege orice. Dă-mi timp, de 
atâta am nevoie şi am să descifrez totul. Am putea chiar să-i 


înţelegem pe dan'lai şi pe ullieni, dacă Susie Benet ar fi încă 
aici. 

Susie Benet fusese specialista lor în contacte - o lingvistă 

de categoria a treia, dar, când ai de-a face cu minţi 
extraterestre, chiar şi un talent minor e mai bun decât 
niciunul. 
_ — Susan Benet nu e aici, remarcă Holt, cu asprime în glas. 
incepu să înşire nume pe degete: Susie a dispărut cu 
căpitanul Ditto Carlos, Irai s-a sinucis. lan a încercat să treacă 
dincolo de paravânturi şi a sfârşit pe ele. Det, Lama şi Maje 
au intrat în subteran, încercând să-l găsească pe căpitan şi au 
dispărut şi ei. Davie Tillman s-a vândut ca gazdă al unui ou 
kresh, aşa că sigur e terminat deja. Alaina şi Takker-Rey sunt 
inutili, nişte legume, iar cu cei patru de la bordul navei 
Pegasus nu ştim ce s-a întâmplat. Am rămas noi doi, 
Sunderland, tu şi cu mine. Zâmbi cu amărăciune. Tu faci 
hărţi, eu fur de la viermi şi nimeni nu pricepe nimic. Suntem 
terminaţi. Vom muri aici, în oraşul de piatră. Nu vom mai 
vedea niciodată stelele. 

Se opri la fel de brusc cum începuse. Era o izbucnire rară 
pentru Holt: în general, era tăcut, necomunicativ, poate puţin 
reţinut. Sunderland stătea în faţa lui, uluit, în timp ce Holt se 
cufundă înapoi, deznădăjduit, în hamacul său. 

— Zi după zi după zi, spuse Holt. Şi nimic nu are sens. Îți 
aduci aminte ce ne-a spus lrai? 

— Era labilă, zise apăsat Sunderland. A dovedit asta, mai 
mult decât ne-am fi putut imagina. 

— A spus că am ajuns prea departe, continuă Holt, ca şi 
cum nu l-ar fi auzit. A spus că e greşit să crezi că întregul 
univers funcţionează după reguli pe care le putem înţelege. Îţi 
aminteşti. A numit asta o „absurditate umană arogantă şi 
bolnăvicioasă”. lţi aminteşti, Jeff. Aşa vorbea ea. Aşa. 
Absurditate umană, arogantă şi bolnăvicioasă. Holt izbucni în 
râs. Răspântia lumilor era aproape logică, aşa ne-a păcălit. 
Dar, dacă Irai avea dreptate, se explică. În definitiv, suntem 
doar la mică distanţă de tărâmul oamenilor, nu? Mai aproape 
de nucleu, poate că regulile se schimbă şi mai mult. 


— Nu-mi place felul ăsta de a vorbi, spuse Sunderland. 
Devii defetist. Irai era bolnavă. Ştii, spre sfârşit se ducea la 
reuniunile religioase ale ul-mennaleithilor, supunându-se ul- 
nayileithilor, sau aşa ceva. O mistică, asta a devenit. O 
mistică. 

— A greşit? întrebă Holt. 

— A greşit, răspunse hotărât Sunderland. 

Holt se uită din nou la el. 

— Atunci explică-mi cum stau lucrurile, Jeff. Spune-mi cum 
să ieşim de-aici. Explică-mi ce logică are totul? 

— Oraşul de piatră, răspunse Sunderland. Ei, bine, când îmi 
termin hărţile... Se opri dintr-odată. Holt stătea din nou culcat 
în hamacul său şi nu-l mai asculta. 


l-au trebuit cinci ani şi şase nave ca să traverseze imensa 
sferă presărată cu stele pe care damooshii o revendicau drept 
a lor şi să pătrundă în zona de frontieră de dincolo. Pe drum, 
consultă alte iazuri ale înţelepciunii, mai mari, şi află tot ce 
putu, însă mereu îl aşteptau mistere şi surprize pe 
următoarea planetă. Nu toate navele pe care slujise aveau 
echipaje umane: navele oamenilor se aventurau arareori atât 
de departe, aşa că Holt se angajă la damooshi şi gethoidieni 
rătăcitori şi la alţii, de rase metise minore. Totuşi, existau de 
obicei câţiva oameni în fiecare port în care ajungea şi chiar 
începu să audă zvonuri despre un al doilea imperiu uman, la 
aproximativ cinci sute de ani către nucleu, întemeiat de o 
navă-generaţie şi condus de pe o planetă strălucitoare numită 
Prester. Pe Prester oraşele pluteau pe nori, aşa i-a spus un 
vessian ofilit. Holt l-a crezut o vreme, până când un alt coleg 
de navă a spus că Prester era de fapt un singur oraş care 
ocupa o întreagă planetă, susţinut de flotele de cargoboturi 
de hrană, mai mari decât tot ce construise Imperiul Federal în 
războaiele de dinaintea Colapsului. Acelaşi om i-a spus că nu 
fusese de fapt o navă-generaţie cea care îi pusese bazele (i-a 
dovedit asta calculând distanţa pe care o putea străbate o 
navă de viteză inferioară pornind de pe Terra, la răsăritul 
epocii interstelare), ci mai degrabă un escadron de nave 
imperiale terestre care fugeau de o Inteligență Hrangană. 


Holt a rămas sceptic de data aceasta. lar când o femeie de pe 
un cargobot din Cathadyn a afirmat că planeta Prester fusese 
întemeiată de Tomo şi Walberg şi că Walberg o conducea şi 
acum, a abandonat în totalitate subiectul. 

Dar existau şi alte legende, alte poveşti şi ele îl atrăgeau. 

Şi atrăgeau şi pe alţii. 

Pe o planetă fără atmosferă care înconjura o stea azurie, 
sub cupola unicului său oraş, Holt a cunoscut-o pe Alaina. Ea 
i-a vorbit despre Pegasus. 

— Căpitanul a construit-o din nimic, ştii, chiar aici. Făcea 
comerţ, înaintând mai mult decât de obicei, aşa cum facem 
toţi - flutură un zâmbet cunoscător, închipuindu-şi că şi Holt 
era un comerciant aventurier în căutarea unei mari lovituri -, 
şi a cunoscut un dan'la. Aceştia se află mai departe. 

— Ştiu, a spus Holt. 

— Ei bine, poate că nu ştii ce se petrece acolo. Căpitanul a 
spus că dan'laii şi-au însuşit toate stelele ulliene - ai auzit de 
stelele ulliene?... Bun. Ei bine, asta din cauză că ul- 
mennaleithii n-au rezistat mult, bănuiesc, dar şi din pricina 
propulsorului spaţial dan'la. E un concept nou, înţeleg, iar 
căpitanul zice că reduce timpul de călătorie la jumătate sau 
chiar mai mult. Propulsia standard distorsionează structura 
continuității spaţio-temporale, ştii, pentru a obţine efecte 
superluminice, şi... 

— Sunt pilot, a răspuns scurt Holt. Dar se aplecă atunci 
când spuse asta, ascultând cu atenţie. 

— O! a exclamat Alaina, deloc deranjată. Ei, bine, 
propulsorul dan'la face altceva, te transpune într-un alt 
continuum, după care te aduce înapoi. Se conduce cu totul 
altfel. E parţial psionic şi ţi se pune ceva în jurul capului. 

— Ai un propulsor spaţial? a întrerupt-o Holt. 

Ea a clătinat din cap. 

— Căpitanul şi-a topit vechea navă, tocmai pentru a 
construi nava Pegasus. Cu un propulsor pe care l-a cumpărat 
de la dan/'lai. Acum îşi formează un echipaj şi ne instruieşte. 

— Încotro mergeţi? a întrebat el. 

Ea a zâmbit suav şi ochii ei verzi, strălucitori, au scânteiat 
parcă. 


— Unde altundeva? Spre interior. 


Holt se trezi în zori, în tăcere, se ridică şi se îmbrăcă iute, 
după care porni înapoi pe drumul cunoscut, pe lângă bazinul 
verde, liniştit, pe nesfârşitele străzi, dincolo de Arcul Vestic şi 
prin oraşul celor fără de navă. Păşi pe sub zidul scheletelor 
fără să arunce măcar o privire în sus. 

Dincolo de paravânt, în interiorul lungului coridor, începu să 
încerce uşile. Primele patru pârâiră şi rămaseră închise. Cea 
de-a cincea se deschise către un birou gol. Niciun dan'la. 

Asta era ceva nou. Holt intră cu prudenţă, privind împrejur. 
Nimeni, nimic şi nicio a altă uşă. Înconjură imensul birou 
ullian şi începu să-l scotocească metodic, cam la fel cum 
prădase colibele-bule ale cedranilor. Spera să găsească un 
permis pentru portul spaţial, o armă, ceva - orice care să-l 
ducă înapoi pe Pegasus. Dacă încă se mai afla dincolo de 
ziduri. Sau poate găsea o repartiție. 

Uşa se deschise încet; un om-vulpe stătea în faţa ei. Nu se 
deosebea cu nimic de toţi ceilalţi. Lătră şi Holt sări de lângă 
birou. 

Dan'laul înconjură repede biroul şi înhăţă scaunul. 

— Hoţule! spuse el. Hoţule, te împuşc. Vei fi împuşcat. 
Pocni din dinţi. 

— Nu, zise Holt, îndreptându-se către uşă, ca să poată fugi 
dacă dan'laul îi chema pe ceilalţi. Am venit după un post, 
spuse el prosteşte. 

— Ah! Omul-vulpe îşi împreună mâinile. Asta e altceva. 
Bine, Holt, cine eşti? 

Holt nu răspunse. 

— Un post, un post, Holt vrea un post, zise dan'laul, cu glas 
piţigăiat. 

— leri mi s-a spus că săptămâna viitoare vine o navă 
umană, zise Holt. 

— Nu, nu, nu. Îmi pare rău. Nu va veni nicio navă umană. 
Nu va fi nicio navă umană. Nici săptămâna viitoare, ieri, 
niciodată. Înţelegi? Şi n-avem niciun post. Nava e plină. Nu 
poţi merge în port fără să ai o repartiție. 

Holt înaintă din nou, către cealaltă parte a biroului. 


— Nicio navă săptămâna viitoare? 

Omul-vulpe scutură din cap. 

— Nicio navă. Nicio navă. Nicio navă umană. 

— Atunci altceva. Merg cu ullieni, cu dan/'lai, cu cedrani. Ți- 
am spus. Ştiu să conduc, vă cunosc propulsoarele. lţi aduci 
aminte? Am recomandări. 

Dan'laul îşi înclină capul într-o parte. Oare Holt îşi amintea 
gestul? Oare acesta era dan'laul cu care avusese de-a face 
data trecută? 

— Da, dar nu e niciun post. 

Holt porni spre uşă. 

— Stai! porunci omul-vulpe. 

Holt se întoarse. 

— Nicio navă umană săptămâna viitoare, spuse dan'laul. 
Nicio navă, nicio navă, nicio navă. Apoi se opri din cântat. 
Nava umană e acum! 

Holt îşi îndreptă spatele. 

— Acum? Vrei să spui că e o navă umană în port chiar 
acum? 

Dan'laul clătină furios din cap. 

— Un post! Holt era înnebunit. Dă-mi un post acum, lua-te- 
ar naiba! 

— Da, da. Un post pentru tine, pentru tine un post. Omul- 
vulpe atinse ceva de pe birou; un sertar se deschise şi 
dan'laul scoase o folie de metal argintiu şi un beţigaş din 
plastic albastru. Numele tău? 

— Michael Holt, răspunse el. 

— Oh! Omul-vulpe lăsă jos beţigaşul, luă coala de metal, o 
puse înapoi în sertar şi lătră: Niciun post! 

— Niciun post? 

— Nimeni nu poate avea două posturi, spuse dan'laul. 

— Două? 

Vulpea de la birou clătină din cap. 

— Holt are un post pe Pegasus. 

Mâinile lui Holt tremurau. 

— La naiba! spuse el. La naiba! 

Dan'laul râse. 

— Vrei un post! 


— Pe Pegasus! 

O clătinare a capului. 

— Atunci, mă laşi să trec de ziduri? Afară, în portul spaţial? 

Omul-vulpe încuviinţă din nou. 

— Scriu permis portuar Holt. 

— Da, spuse Holt. Da. 

— Numele? 

— Michael Holt. 

— Rasa? 

— Om. 

— Planeta de origine? 

— Ymir. 

Se lăsă o scurtă tăcere. Dan'laul stătea acolo, holbându-se 
la Holt, cu mâinile împreunate. Brusc, deschise din nou biroul, 
scoase o bucată de pergament, care părea străveche şi se 
sfărâmă când o atinse, apoi luă din nou beţigaşul. 

— Numele! întrebă el. 

Repetară întregul ritual. 

Când dan'laul termină de scris, îi dădu lui Holt hârtia. Se 
fărâmiţa la atingere. Încercă să fie foarte atent. Nicio 
mâăzgălitură nu însemna nimic. A 

— Asta mă va trece de paznici? întrebă sceptic Holt. In 
portul spaţial? La Pegasus? 

Dan'laul clătină din cap. Holt se răsuci şi porni aproape în 
fugă spre uşă. 

— Stai! strigă omul-vulpe. 

Holt se opri şi se întoarse din nou. 

— Ce-i? făcu el printre dinţi, şi era aproape un mârâit de 
furie. 

— O chestiune tehnică. 

— Da? 

— Permisul portuar, ca să fie valabil, trebuie semnat. 
Dan'laul îşi flutură zâmbetul dinţos. Semnat, da, da, semnat 
de căpitanul tău. 

Nu se auzea niciun sunet. Mâna lui Holt se strânse 
spasmodic peste bucata de hârtie îngălbenită şi fărâmele 
căzură ţepene pe podea. Apoi, iute şi tăcut, se năpusti asupra 
lui. 


Dan'laul mai apucă să scoată un scurt lătrat înainte ca Holt 
să-l înhaţe de gât. Mâinile delicate, cu şase degete, apucară 
aerul, neajutorate. Holt suci şi gâtul pârâi. Tinea în pumn un 
smoc de blană moale, roşiatică. 

Rămase acolo multă vreme, cu mâinile încleştate, cu dinţii 
strânşi. Apoi slăbi uşor strânsoarea şi trupul dan'laului se 
prăbuşi pe spate, răsturnând scaunul. 

In ochii lui Holt flutură o clipă o imagine a paravântului. 

O luă la fugă. 


Nava Pegasus era dotată şi cu motoare standard, în caz că 
propulsorul se defecta; pereţi încăperii erau combinaţia 
cunoscută de metal gol şi pupitre de comandă. Dar centrul 
era ocupat de propulsorul dan'la, un cilindru lung de sticlă 
metalică, cu diametrul unui om, montat pe un panou de 
instrumente. Cilindrul era pe jumătate umplut cu un lichid 
vâscos care-şi schimba brusc culoarea de fiecare dată când 
prin rezervor trecea un impuls de energie. În preajma lui se 
aflau scaune pentru patru propulsoare, câte două pe-o parte. 
Holt şi Alaina stăteau într-o latură, vizavi de Irai cea blondă şi 
înaltă şi de lan MacDonald. Fiecare dintre ei purta o coroană 
de sticlă umplută cu acelaşi lichid care se clătina în cilindrul 
propulsorului. 

Carlos Villareal era în spatele lui Holt, la pupitrul principal, 
extrăgând date din computerul navei. Propulsoarele erau deja 
planificate. Vor vedea stelele ulliene, hotărî căpitanul. Şi 
Cedris, şi Huul de Aur, şi alte puncte, mai îndepărtate. ŞI 
poate chiar şi planeta Prester şi nucleul. 

Prima oprire a fost un punct de tranzit numit Popasul 
Cenuşiu (era evident, după nume, că alţi oameni ajunseseră 
acolo cândva: steaua era pe hărţi). Căpitanul auzise o 
poveste despre oraşul de piatră, veche de când lumea. 

Când ieşeau din atmosferă, motoarele nucleare se 
deconectau, şi Villareal a dat ordinul: 

— Coordonatele sunt introduse, gata de navigare, a spus 
el, cu glasul ceva mai puţin sigur decât de obicei: întreaga 
procedură era atât de nouă. Tranziţie. 

Au conectat propulsorul dan'lai. 


Culori scânteind în beznă şi o mie de stele învârtindu-se şi 
Holt era în mijlocul tuturor acestor lucruri singur, dar nu! Era 
Alaina şi mai era şi altcineva şi cu toții se uniră şi haosul se 
învârtea în jurul lor şi uriaşe valuri cenuşii se spărgeau 
deasupra capetelor lor şi apărură fețe încununate de foc, 
râzând şi topindu-se şi durere, durere, durere şi erau pierduţi 
şi nimic nu era solid şi treceau eoni şi acum Holt vedea ceva 
arzând, chemând, trăgând nucleul nucleul şi dincolo de el 
Popasul Cenuşiu şi pe urmă dispăru şi cumva Holt îl aduse 
înapoi şi o strigă pe Alaina şi întinse şi ea mâna după el şi 
MacDonald, şi Irai, şi TRASERĂ. 


Şedeau din nou în faţa propulsorului, iar Holt era dintr- 
odată conştient de o durere la încheietură, a privit în jos şi a 
văzut că cineva îi vârâse un ac intravenos. Alaina era şi ea 
conectată, la fel şi ceilalţi, lan şi Irai. Nu era nici urmă de 
Villareal. 

Uşa s-a deschis şi Sunderland şedea acolo zâmbindu-le şi 
clipind. 

— Slavă Domnului! a spus navigatorul durduliu. Aţi fost 
plecaţi trei luni. Credeam că suntem terminaţi. 

Holt a luat coroana de sticlă de pe capul lui şi a văzut că nu 
mai rămăsese decât o peliculă subţire de lichid. Apoi a 
observat că cilindrul propulsorului era şi el aproape gol. 

— Trei luni? 

Sunderland s-a scuturat. 

— A fost oribil. Nu era nimic afară, nimic şi n-am putut să 
vă deşteptăm. Villareal a trebuit să facă pe infirmiera. Dacă 
n-ar fi fost căpitanul, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat. Ştiu ce-a 
spus omul-vulpe, dar nu eram sigur că aţi putea să ne 
scoateţi vreodată din... de unde-om fi fost. 

— Am ajuns? a vrut să ştie MacDonald. 

Sunderland a ocolit propulsorul către pupitrul de comandă 
al lui Villareal şi l-a conectat la monitorul navei. Pe un fond 
negru, ardea un mic soare galben. lar un astru cenuşiu, rece, 
umplea ecranul. 


— Popasul  Cenuşiu, spuse Sunderland. Mi-am notat 
indicaţiile. Am ajuns. Căpitanul le trimisese deja un mesaj 
luminos. Se pare că dan'laii guvernează planeta şi ne-au dat 
liber să aterizăm. Timpul, de asemenea, se potriveşte: trei 
luni subiective, trei luni obiective, după câte putem noi 
aprecia. 

— Şi cu propulsie normală? întrebă Holt. Acelaşi drum, cu 
propulsie standard? 

— Ne-am descurcat chiar mai bine decât au anticipat 
dan'laii, spuse Sunderland. Popasul Cenuşiu e la un an şi 
jumătate de locul unde am fost. 


Era prea devreme, erau şanse prea mari ca cedranii să nu 
fie încă în stare comatoasă. Dar Holt trebuia să rişte. Pătrunse 
în prima casă-bulă care-i ieşi în cale şi o goli de tot, smulgând 
lucrurile cu o grabă frenetică. Din fericire, locatarii erau mingi 
inerte, adormite. 

Ajuns pe strada principală, ignoră negustorii dani'la, 
temându-se oarecum că avea să se confrunte cu acelaşi om- 
vulpe pe care tocmai îl omorâse. In schimb, găsi taraba unui 
linkellar greoi şi orb, cu ochii imenşi ca nişte mingi de puroi. 
Totuşi, creatura reuşi cumva să-l înşele. Dar schimbă tot ce 
luase pe o cască albăstruie în forma unei coji de ou şi un laser 
în stare de funcţionare. Laserul îl surprinse: era identic cu cel 
pe care-l purta MacDonald, până pe creasta finneganiană. Dar 
funcţiona şi asta era tot ce conta. 

Oamenii se adunau pentru cotidianul du-te-vino pe 
drumurile oraşului celor fără de navă. Holt îşi croi cu 
înverşunare drum prin mulţime către Arcul Vestic şi începu o 
alergare uşoară când ajunse pe străzile pustii ale oraşului de 
piatră. 

Sunderland era plecat să-şi deseneze hărţile. Holt luă unul 
dintre markerele lui şi scrise de-a curmezişul unei hărţi. UCIS 
O VULPE. TREBUIE SĂ MĂ ASCUND. COBOR ÎN ORAŞUL DE 
PIATRĂ. ACOLO SUNT ÎN SIGURANŢĂ. Apoi luă toată mâncarea 
rămasă, proviziile pe două săptămâni bune, chiar mai mult, 
dacă se înfometa, umplu cu ele un sac, îl legă la gură şi plecă. 
Avea laserul ascuns în buzunar şi casca vârâtă sub braţ. 


Cel mai apropiat tunel subteran era la doar câteva străzi 
distanţă, un imens tirbuşon care cobora în pământ din 
mijlocul unui punct de răspântie. Holt şi Sunderland 
coborâseră adesea la primul nivel, până unde ajungea 
lumina. Chiar şi acolo era întunecos, sumbru, sufocant, o 
reţea de tuneluri la fel de complicate ca străzile de deasupra 
se întindea în toate direcţiile. Multe dintre ele erau înclinate. 
Şi, desigur, spirala cobora mai departe, cu mai multe 
ramificații, din ce în ce mai întunecată şi mai neclintită cu 
fiecare întoarcere. Nimeni nu trecea de primul nivel; cei care 
treceau - asemenea căpitanului - nu se întorceau niciodată. 
Auziseră poveşti despre cât de adânc pătrundea oraşul de 
piatră, dar nu era chip să le verifice: instrumentele pe care le 
luaseră de pe Pegasus nu funcţionaseră niciodată pe planeta 
răspântiei lumilor. 

La baza primei rotații complete, la primul nivel, Holt îşi 
puse pe cap casca azurie. li era strâmtă; partea din faţă îi 
apăsa pe vârful nasului şi marginile îi striveau capul. Era 
evident că fusese făcută pentru un ul-mennalei. Dar avea să 
se descurce şi aşa; casca avea o gaură în jurul gurii, aşa că 
putea vorbi şi respira. 

Aşteptă puţin, până când căldura trupului fu absorbită de 
cască. In scurt timp începu să emane o lumină albastră, 
mohorâtă. Holt îşi continuă coborârea în spirală, în întuneric. 

Roata-roata săpa drumul subteran, cu alte tuneluri 
desprinzându-se din el la fiecare cotitură. Holt înainta şi 
curând pierdu şirul nivelurilor parcurse. În afara micului său 
cerc de lumină erau doar beznă ca smoala, linişte şi aer 
fierbinte, neclintit, din ce în ce mai greu de respirat. Dar 
acum era mânat de teamă şi nu încetini pasul. Zona de 
suprafaţă a oraşului de piatră era părăsită, dar nu cu totul; 
dan'laii intrau când erau nevoiţi. Doar aici, jos, avea să fie 
Holt în siguranţă. Işi jură că nu se va desprinde de spirală. 
Dacă nu hoinărea, nu avea cum să se piardă. Asta se 
întâmplase cu căpitanul şi cu ceilalţi, era sigur: părăsiseră 
drumul subteran, pătrunseseră în tunelurile laterale şi 
pieriseră de foame, înainte să reuşească să găsească drumul 
de întoarcere. Dar lui n-avea să i se întâmple una ca asta. In 


două săptămâni putea să urce şi să ia mâncare, de la 
Sunderland, poate. 

Cobori, preţ de multe ore parcă, panta şerpuitoare, pe 
lângă nesfârşite ziduri de piatră gri, amorfă, pe care casca sa 
o colora în albastru, pe lângă mii de găuri căscate care 
duceau către margini, în sus şi în jos, fiecare chemându-l cu o 
gură largă şi neagră. Aerul era din ce în ce mai cald şi în 
curând Holt respira greu. In jurul lui era doar piatră, dar 
tunelurile păreau igrasioase şi murdare. Ignoră asta. 

După o vreme, Holt ajunse într-un loc unde spirala se 
termina; în faţă avea un trident, trei uşi boltite şi trei scări 
înguste, fiecare coborând abrupt în altă direcţie, fiecare 
curbată, astfel încât Holt nu putea vedea decât la câţiva metri 
în întuneric. Picioarele îl dureau. Se aşeză, îşi descălţă 
ghetele şi scoase o bucată de carne afumată s-o mestece. 

Beznă de jur împrejur. In absenţa ecoului răsunător al 
paşilor săi nu se auzea niciun sunet. Doar dacă... Ascultă 
încordat. Da. Auzea ceva, vag şi îndepărtat. Un fel de huruit. 
Îşi mestecă mai departe carnea, ascultând mai atent şi, după 
multă vreme, hotărî că sunetele veneau dinspre scara din 
stânga. 

Când isprăvi mâncarea, îşi linse degetele, îşi încălţă 
ghetele şi se ridică. Cu laserul în mână, porni încet în josul 
scării, cât de încet putea. 

Şi scara era tot o spirală, un tirbuşon mai strâns decât 
panta, fără ramificații şi foarte îngustă. Abia avea loc să se 
întoarcă, dar cel puţin n-avea cum să se rătăcească. 

Sunetul se auzea tot mai puternic, pe măsură ce cobora şi, 
în scurt timp, Holt îşi dădu seama că nu era, până la urmă, un 
huruit, ci mai degrabă un urlet. Apoi, mai târziu, se modifică 
din nou. Abia îl putea distinge. Gemete şi lătrături. 

Scara cotea abrupt. Holt o urmă şi se opri brusc. 

Stătea la o fereastră, într-o clădire gri, cu o formă ciudată, 
privind peste oraşul de piatră. Era noapte şi o tapiserie de 
stele acoperea cerul. Dedesubt, lângă un bazin octogonal, 
şase dan'lai înconjurau un cedran. Râdeau - râsete scurte, 
lătrătoare, pline de furie - sporovăiau între ei şi îl apucau pe 
cedran cu ghearele, ori de câte ori încerca să se mişte. Stătea 


deasupra lor, prins în cerc, năuc, gemând, legănându-se 
înainte şi înapoi. Imenşii ochi violet străluceau cu putere şi 
ghearele de luptă se agitau. _ 

Unul dintre dan'lai avea un obiect în mână. Il despachetă 
încet: un cuţit lung, cu dinţii zimţaţi. Apăru un al doilea, un al 
treilea. Toţi oamenii-vulpi aveau asemenea cuțite. Îşi rânjeau 
unul altuia. Unul dintre ei ţâşni spre cedran, prin spate, şi 
lama argintie scânteie, iar Holt văzu un lichid negru 
prelingându-se dintr-o tăietură lungă în carnea albă ca laptele 
a cedranului. 

Se auzi un geamăt surd, care-ţi îngheţa sângele în vene şi 
viermele se întoarse încet, în timp ce dan'laul făcu un salt 
înapoi, şi ghearele sale de luptă se mişcară mai repede decât 
ar fi crezut Holt. Dan'laul, cu cuțitul negru picurând, fu ridicat 
în aer, dând din picioare. Lătră furios şi pe urmă ghearele i se 
împreunară brusc şi omul-vulpe căzu, despicat în două, la 
pământ. Dar ceilalţi se apropiară, râzând şi cuţitele lor ţesură 
modele şi geamătul cedranului deveni un țipăt. Lovi cu 
ghearele şi, preţ de o secundă dan'laul fu aruncat în valuri, 
decapitat, dar alţi doi îi tăiau deja tentaculele care se zbăteau 
şi un altul îşi înfipsese cuțitul până la plăsele în torsul său 
unduitor, ca de vierme. Toţi oamenii-vulpi erau exaltaţi la 
culme. Holt nu putea auzi cedranul peste lătratul lor frenetic. 

Ridică laserul, ţinti către cel mai apropiat dan'la şi trase. O 
lumină roşie şi furioasă ţâşni. 

O cortină căzu peste fereastră, obturând vederea. Holt 
întinse mâna şi o smuci la o parte. În spatele ei era o cameră 
cu tavanul jos, cu o duzină de tuneluri care duceau în toate 
direcţiile. Niciun dan'la, niciun cedran. Se afla în măruntaiele 
oraşului. Singura lumină era strălucirea albastră a căştii sale. 

Lent, silențios, Holt păşi către mijlocul încăperii. Văzu că 
jumătate dintre tuneluri erau zidite. Altele erau găuri negre 
ca noaptea. Dar dintr-unul din tuneluri se revărsa un torent 
de aer rece. Merse pe urma lui, cale lungă, în întuneric, până 
când, în sfârşit, tunelul se deschise într-o galerie lungă, 
scăldată într-o ceaţă roşie, dogoritoare, ca stropii de foc. 
Culoarul se întindea spre stânga şi spre dreapta, cât vedeai 
cu ochii, cu tavane înalte şi drepte; tunelul care îl condusese 


aici era doar unul dintre multe. De-a lungul pereţilor erau 
înşirate altele, toate de forme şi dimensiuni diferite, toate 
negre ca moartea. 

Holt făcu un pas în ceața roşie şi pufoasă, pe urmă se 
întoarse şi lăsă un semn în podeaua de piatră a tunelului din 
spatele lui. Începu să înainteze de-a lungul coridorului, pe 
lângă nesfârşite şiruri de guri de tunel. Ceaţa era deasă, dar 
uşor de străpuns cu privirea şi Holt văzu că toată acea 
imensă galerie era goală - cel puţin până la limitele câmpului 
său vizual. Dar nu putea vedea capătul niciunui tunel, iar 
paşii săi nu scoteau niciun sunet. 

Umblă multă vreme, aproape în transă, uitând, într-un fel, 
să se teamă. Apoi, o lumină albă se stârni, preţ de o clipă, 
dintr-o intrare îndepărtată, Holt începu să alerge, dar lumina 
pălise înainte ca el să apuce să străbată jumătate din distanţa 
tunelului. Dar ceva continua să-l atragă. 

Gura tunelului era o boltă înaltă, înghițită de tenebre, când 
Holt pătrunse. Câţiva metri de întuneric şi o uşă. Se opri. 

Bolta se deschidea către un nămete înalt de zăpadă şi o 
pădure de copaci gri ca fierul, uniţi prin plase fragile de 
gheaţă, atât de delicate încât se topeau şi se sfărâmau la o 
simplă suflare. Nicio frunză, doar temerare flori albastre 
mijeau din crăpăturile de sub fiecare ramură. Stelele 
străluceau în bezna îngheţată a cerului. Şi, sus, deasupra 
orizontului, Holt văzu palisada de lemn şi fantomaticele 
parapete de piatră ale întortocheatei, strâmbei Case Vechi. 

Se opri multă vreme, privind, amintindu-şi. Un vânt rece se 
stârni pentru scurt timp, suflând o rafală de zăpadă prin uşă 
şi Holt începu să tremure. Apoi se întoarse pe călcâie şi porni 
înapoi spre galeria ceţii roşii. 

Sunderland îl aştepta în locul unde tunelul pătrundea în 
galerie, pe jumătate învăluit în negura ce înăbuşea orice 
sunet. 

— Mike? făcu el, vorbind destul de normal, dar Holt nu auzi 
decât o şoaptă. Trebuie să te întorci. Avem nevoie de tine, 
Mike. Nu mă descurc cu hărţile fără tine, să-mi aduci de 
mâncare, iar Alaina şi Takker... Trebuie să te întorci! 


Holt scutură din cap. Pâcla devenea mai deasă şi se 
răsucea, iar silueta robustă a lui Sunderland fu acoperită şi 
învăluită în ceaţă până când Holt nu mai putea distinge decât 
conturul impozant. Apoi aerul se limpezi şi nu era nicidecum 
Sunderland, era şeful Adăpostului. Creatura stătea tăcută, cu 
tentaculele albe agitându-se deasupra băşicii aflate în partea 
de sus a torsului său. Creatura aştepta. Holt aştepta. 

În celălalt capăt al galeriei, o lumină palidă se stârni într-un 
tunel. Apoi cele două care îl flancau începură să strălucească 
şi pe urmă cele două de dincolo. Holt privi spre dreapta, apoi 
spre stânga. În ambele direcţii ale galeriei, valurile tăcute 
goneau, îndepărtându-se de el, până când toate gurile de 
tunel străluceau - ici un roşu stins, colo un val de alb-azuriu, 
ici un galben prietenos, care aducea cu soarele de acasă. 

Şeful Adăpostului se întoarse greoi şi începu să înainteze 
de-a lungul galeriei. Sulurile de grăsime neagră-albăstruie se 
legănau şi se scuturau în timp ce mergea, dar ceţurile 
înghiţeau mirosul său înţepător. Holt îl urmă cu laserul în 
mână. 

Tavanul se înălța tot mai sus şi Holt văzu că uşile erau din 
ce în ce mai mari. În timp ce privea, o creatură osoasă, 
pătată, care semăna foarte bine cu şeful Adăpostului, ieşi 
dintr-un tunel, traversă galeria şi intră în altul. 

Se opriră în faţa unei guri de tunel circulare, negre şi de 
două ori mai înalte decât Holt. Şeful Adăpostului aşteptă. 
Holt, cu laserul pregătit, intră. Se aşeză în faţa unei alte 
ferestre sau poate era un ecran. În capătul îndepărtat al 
deschiderii circulare, cristaline, se zvârcolea şi urla haosul. 
Holt îl privi o clipă şi, tocmai când începea să-l doară capul, 
imaginea învolburată împietri, dacă se putea spune aşa. 
Dincolo de deschidere, patru dan'lai şedeau cu tuburi de 
propulsoare pe frunţi şi un cilindru în faţa lor. Numai că... 
numai că imaginea era înceţoşată. Fantome, erau fantome, 
imagini secunde, care aproape se suprapuneau peste 
primele, dar nu tocmai, nu complet. Şi pe urmă Holt văzu oa 
treia imagine, şi o a patra şi, dintr-odată, imaginea crăpă şi 
era ca şi cum ar fi privit o serie infinită de oglinzi. Lungi şiruri 
de dan'lai stăteau unul deasupra celuilalt, contopindu-se în 


imagini înceţoşate, devenind din ce în ce mai mici, până când 
se pierdeau în neant. La unison - nu, nu, aproape la unison 
(căci, ba câte o imagine nu se mişca împreună cu reflexiile ei, 
ba o alta tremura) - scoaseră tuburile secate ale 
propulsorului, se uitară unul la altul şi începură să râdă. 
Râsete sălbatice, stridente, lătrătoare; râseră, şi râseră, şi 
râseră, şi Holt privea cum focul nebuniei ardea în ochii lor, şi 
toţi oamenii-vulpi (nu, aproape toţi) îşi curbau umerii sfrijiţi, 
părând mai fioroşi şi mai animalici decât îi văzuse vreodată. 

Plecă. Intors în galerie, îl găsi pe şeful Adăpostului 
aşteptându-l răbdător. Holt îl urmă din nou. 

Erau şi alţii în galerie acum. Holt îi văzu vag, mişunând de 
colo-colo, prin ceața roşiatică. Păreau să predomine creaturile 
care semănau cu şeful Adăpostului, dar nu erau singure. Holt 
zări un singur dan'la, pierdut şi speriat, care se lovea întruna 
de pereţi. Şi mai erau alte făpturi, jumătate îngeri, jumătate 
libelule, care alunecau în tăcere pe deasupra capului, şi ceva 
înalt şi subţire, înconjurat de văluri pâlpâitoare de lumină, şi 
alte prezenţe pe care mai mult le simţea decât le vedea. Zări 
numeroase făpturi cu pielea strălucitoare, în culori splendide, 
cu gulere înalte de os şi carne, care călcau cu paşi mari. În 
urma lor săltau mereu animale suple, senzuale, mişcându-se 
cu graţie fluidă pe patru picioare. Animalele aveau pielea 
netedă şi gri, ochi limpezi şi feţe ciudat de conştiente. 

Apoi avu impresia că vede un om, întunecat şi foarte 
solemn, în uniformă navală şi chipiu. Holt privi încordat 
viziunea şi fugi înspre ea, dar ceţurile îl zăpăciră, cu lumina şi 
sclipirea lor, şi o pierdu. Când privi din nou împrejur, şeful 
Adăpostului dispăruse şi el. 

Incercă cel mai apropiat tunel. Era o uşă, ca şi prima, 
dincolo de care se afla un tăpşan de munte care domina un 
teren aspru şi arid, un câmp de cărămidă arsă despicat de o 
imensă crevasă. In mijlocul peisajului devastat se afla un oraş 
cu ziduri albe ca varul, cu toate clădirile rectangulare. Era 
mort, dar, cumva, Holt îl recunoştea. Cain narkarmian îi 
spusese adesea cum îşi construiau hranganii oraşele, în 
ţinuturile sfâşiate de război dintre Bătrânul Pământ şi Hotar. 


Şovăitor, Holt întinse o mână dincolo de cadrul uşii şi o 
retrase iute. Dincolo de boltă era un cuptor; nu era un ecran, 
aşa cum nu fusese nici viziunea Ymirului. 

Întors în galerie, se opri şi încercă să înţeleagă. Culoarul se 
întindea la infinit în ambele direcţii şi fiinţe cum nu mai 
văzuse vreodată alunecau prin neguri, într-o tăcere de 
moarte, abia observându-se între ele. Căpitanul era aici, ştia, 
la fel ca Villareal şi Susie Beret şi poate ceilalţi... sau... sau 
poate că fuseseră aici şi acum erau altundeva. Poate că îşi 
văzuseră şi ei locurile de baştină, chemându-i din spatele unei 
uşi de piatră şi poate că porniseră într-acolo şi nu se 
întorseseră. Holt se întrebă cum te puteai întoarce, odată 
trecut de bolți. 

Dan'laul îşi făcu din nou apariţia, acum târându-se, iar Holt 
văzu că era foarte bătrân. Din felul în care bâjbâia se vedea 
limpede că era orb şi, totuşi, totuşi, ochii lui păreau destul de 
buni. Apoi Holt începu să-i privească atent pe ceilalţi şi, într- 
un târziu, să-i urmărească. Mulţi ieşeau pe uşi şi păreau că 
pătrund cu adevărat în peisajele de dincolo. lar peisajele... 
admiră planetele ulliene în toată splendoarea lor obosită, în 
timp ce ul-mennaleithii alunecau spre locurile lor de 
închinăciune... contemplă noaptea fără stele din Darkdawn, 
sus, deasupra Hotarului şi visătorii întunecaţi rătăcind 
dedesubt... şi Huul de Aur (real, până la urmă, deşi nu atât de 
încântător cum se aştepta)... şi navele-fantomă zburând din 
nucleu şi scrâşnitorii lumilor negre din Braţul Indepărtat şi 
străvechile rase care îşi încuiaseră stelele în sfere şi o mie de 
planete la care nici nu visase. 

Curând încetă să mai urmărească tăcuţii călători şi începu 
să hoinărească de unul singur, iar apoi descoperi că viziunile 
de dincolo de uşi se puteau schimba. In timp ce stătea în faţa 
unei porţi drepte care dădea spre câmpiile din ai-Emerel, se 
gândi o clipă la Bătrânul Cain, care, într-adevăr, călătorise 
cale lungă, dar nu ajunsese destul de departe. In faţa lui se 
aflau Turnurile Emereli. Holt îşi dorea să le vadă mai de 
aproape şi, dintr-odată, uşa se deschise către unul dintre ele. 
În clipa următoare, şeful Adăpostului era lângă el, 
materializându-se la fel de repede ca în Adăpost, iar Holt privi 


către chipul fără chip. Aşeză apoi laserul deoparte, îşi scoase 
casca (în mod ciudat, încetase să strălucească - de ce nu 
observase asta?) şi păşi înainte. 

Era pe un balcon, cu vântul rece biciuindu-i faţa, cu metalul 
negru emereli în spate şi un apus portocaliu în faţă. Dincolo 
de orizont, se profilau celelalte turnuri şi Holt ştia că fiecare 
era un oraş imens, însă de aici erau doar nişte ace înalte şi 
întunecate. 

O planetă. Planeta lui Cain. Totuşi, trebuie că se schimbase 
mult de când o văzuse el ultima dată, acum vreo două sute 
de ani. Holt se întreba cum. Dar n-avea importanţă, avea să 
afle mai târziu. 

In timp ce se întorcea în oraşul de piatră, îşi jură că va 
reveni curând să-i caute pe Sunderland, pe Alaina şi Takker- 
Rey. Poate că pentru ei adâncul ar fi întunecos şi înfricoşător, 
dar Holt i-ar putea conduce spre casă. Da, avea să facă asta. 
Dar nu chiar acum. Voia mai întâi să vadă ai-Emerelul şi 
Bătrânul Pământ şi Mutanţii de pe Prometeus. Da. 

Însă mai târziu avea să se întoarcă. Mai târziu. Într-o clipă. 


Timpul înaintează încet în oraşul de piatră; mai încet în 
adâncuri, unde reţelele spaţio-temporale au fost înnodate de 
Constructori. Însă, totuşi, înaintează inexorabil. Uriaşele 
clădiri cenuşii sunt distruse toate acum, turnurile în formă de 
ciupercă sunt prăbuşite, piramidele, praf şi pulbere. Din 
paravânturile ulliene n-a mai rămas nimic şi nicio navă n-a 
mai aterizat de milenii. Ul-mennaleithii sunt tot mai puţini şi 
ciudat de sfioşi, şi umblă cu ţopăitoare blindate pe urma lor, 
dan'laii s-au dezintegrat într-o anarhie violet, după o mie de 
ani de propulsoare spaţiale, kreshii au dispărut, linkellarii sunt 
înrobiţi şi navele-fantomă încă păstrează tăcerea. In lumea 
exterioară, damooshii sunt o rasă agonizantă, deşi iazurile 
înţelepciunii continuă să trăiască şi să cugete, aşteptând 
întrebări care nu mai vin. Rase noi păşesc pe planete obosite, 
cele vechi cresc şi se schimbă. Niciun om n-a ajuns la nucleu. 

Soarele răspântiei lumii păleşte. 

În tuneluri pustii, sub ruine, Holt cutreieră din stea în stea. 


Chicago 
Noiembrie 1974 


DOAMNA-DIN-STELE 


Traducere din limba engleză 
ANTUZA GENESCU 


Această povestire nu are eroi. Ni se vorbeşte despre Hal cel 
Păros, Băiatul de Aur, Micuța Janey şi Mayliss şi despre alţii 
care locuiau pe Stâncă. Despre Slutu', Mârtanu' Poticnit şi 
Marchiz, care sunt nişte ticăloşi pe cinste. Dar nu ni se 
povesteşte despre un erou... asta dacă nu-l pui la socoteală 
pe Hal cel Păros. 

Hal cel Păros nu era chiar atât de păros. Avea un smoc 
maroniu zbârlit pe piept, care ieşea întotdeauna din gulerul în 
formă de V al cămăşii mulate, şi o şuviţă ruginie care-i cădea 
pe frunte şi se ondula până pe gât. Totuşi, faţa i se vedea 
destul de bine: maxilar pătrăţos şi nas turtit sub ochi căprui 
galeşi. Braţul stâng era solid şi musculos, dar nu avea păr, ci 
puf portocaliu; pe cel drept şi-l ţinea mereu ascuns sub capa 
verde-închis de pe umăr şi nimeni nu-l mai văzuse folosindu-l 
de ani buni. Aşadar, Hal nu era foarte păros, dar avea păr 
destul. În mahalalele de pe Stâncă, moda era să-ţi razi părul 
de pe faţă şi să-ţi vopseşti ţeasta cheală în modele colorate. 
Dar nu, Hal nu se lua după modă. Părul şi capa erau 
însemnele lui şi nu se dezminţea de ele. 

În ziua când a început povestea, Hal umbla pe-afară la ore 
târzii, hoinărind departe de Piaţă, în zona docurilor, lângă 
Capătul de Sus al Amfiteatrului. Era ciclul de noapte; luminile 
de pe panourile de deasupra se stinseseră, iar cele de pereţi, 
puţine la număr, licăreau cu zgârcenie. În alte părţi, mai spre 
centrul Amfiteatrului, în Piaţa de Argint, urla muzica; orgile 
risipeau fulgere multicolore, iar din conductele de aer ţâşnea 
fum de iarba-fericirii. Însă Hal se plimba pe întuneric, prin 
holuri tăcute, pline de camioane goale, pe lângă stive de 
mărfuri dosite printre umbre. Acolo, lângă docuri, Stânca 
arăta ca pe vremea Imperialilor. Coridoarele vecine cu Piaţa 
gemeau de prăvălii şi plastic deformat; pereţii Amfiteatrului 
nu se mai vedeau de fum, sloganuri şi obscenităţi. Dar acolo, 


în holuri, singurele semne de pe duraliajul lucios erau 
numerele coridoarelor, lăsate de oamenii Imperiului Federal. 
Hal cel Păros ştia că afacerile se petreceau în altă parte. Dar 
el renunţase la afaceri în seara aceea şi venise acolo. 

Şi tocmai de-asta auzi scâncetul. 

De ce se luă după el, asta-i altă poveste. Mahalalele 
gemeau de scâncete, ţipete, urlete şi rugăminţi. Hal cel Păros 
era un copil al mahalalelor şi le cunoştea regulile. Dar în 
seara aceea le încălcă. 

In bezna unui coridor transversal, lângă nişte containere, 
dădu peste Slutu' cu banda lui şi victimele lor. Una din ele era 
un tânăr. Stătea în umbră, dar Hal reuşi să-i desluşească 
trupul zvelt şi grațios. Şi ochii. Doi ochi imenşi. Lângă el se 
afla o femeie tânără sau poate doar o fată. Se proptea cu 
spatele de perete, sub o lumină galbenă. Era palidă şi 
speriată, iar părul negru îi cădea mai jos de umeri, deci sigur 
venea din altă lume. 

Slutu' le lua pe victime la întrebări. Era un individ scund şi 
pipernicit, cu dungi negre şi roşii pe scăfârlie şi dinţi care 
ieşeau prea mult afară din gură. Se îmbrăca în plastic moale 
şi lucra pentru Marchiz. Bineînţeles, Hal îl cunoştea. 

Slutu' nu purta arme. Dar slugoii lui, uriaşi tăcuţi cu ţeste 
negre, aveau bastoane închise la culoare, pe care le fluturau 
îndemânatici în faţa victimelor. Bastoane cu electroşocuri. Le 
înghesuiau cu ele. 

Aşa că Hal cel Păros, neobservat, îngenunche în beznă şi 
urmări scena. Era un moment sumbru, dar mai văzuse el din 
astea. Slutu' bălmăji ameninţări în şoaptă. Fata îl imploră. Un 
baston fulgeră şi băiatul ţipă. Căzu grămadă la podea şi 
începu să scâncească. Bastonul atacă din nou, la cap, şi 
scâncetele încetară. 

Urmă un viol dublu; Slutu', vesel nevoie mare, stătea şi se 
uita. După aceea, el şi slugoii lui luară victimelor tot ce aveau 
şi o lăsară pe fată în lacrimi lângă băiat. 

Hal cel Păros lăsă un timp destul de lung să treacă după 
plecarea lor, până când li se stinse ecoul paşilor pe coridor. 
Apoi se ridică şi se duse la fată. Era goală şi vulnerabilă. Când 
îl văzu, dădu un țipăt slab şi vru să se ridice. 


Hal îi zâmbi. Încă o trăsătură caracteristică de-a lui. 

— Ei, doamnă-din-stele, stai încet. Hal nu-ţi face rău. 
Prietenu' tău poate c-are nevoie de ajutor. 

Apoi, sub ochii ei căscaţi, îngenunche lângă băiat şi-l 
rostogoli sub lampa de perete cu o singură mână. Băiatul 
leşinase din cauza durerii, dar nu era rănit. Hal însă nu băgă 
de seamă lucrul ăsta. Stătea şi se holba la el. 

Tânărul era aur curat. 

Părosul nu mai văzuse o asemenea creatură. Avea pielea 
fină, de un auriu blând, şi părul alb-argintiu scânteietor; 
urechi de spiriduş, ascuţite şi fragede, nas delicat, ca 
sculptat, ochi mari. Om? Hal nu ştia. Dar nici nu conta. Numai 
frumuseţea lui conta, frumuseţea şi nevinovăția lui 
sclipitoare. Hal cel Păros îl găsise pe Băiatul de Aur. 

Fata se îmbrăcase în ce-i mai lăsase Slutu'. Acum stătea în 
picioare. 

— Ne poţi ajuta? îl întrebă. Sunt Micuța Janey, de pe 
Rhiannon. Nava noastră... 

Hal ridică ochii spre ea. 

— Nu, doamnă-din-stele. Gata cu nava. Slutu' a luat 
plăcuţele cu numele; le dă Marchizului să le vândă. O nobilă 
va fi de-acum Micuța Janey de pe Rhiannon. Pricepi? Se- 
ntâmplă-n fiecare zi. Doamna-din-stele ar fi trebuit să rămână 
în Amfiteatru. 

— Dar... începu fata. Trebuie să spunem cuiva. Adică, 
bărbatul cu capul vopsit în dungi a zis că o să ne arate ceva 
bun. l-a angajat pe ceilalţi doi să ne fie gărzi de corp. Poţi să 
ne duci la poliţie? 

Vorbea calm, încet. Urmele de lacrimi i se uscară pe obraz. 
Îşi revenea repede. Hal o admiră. 

— Doamna-din-stele a aterizat pe Stâncă, zise el. Nicio 
poliţie aici. Nimic. Ar fi trebuit să-şi ia gărzi de corp 
adevărate. Clica îţi dă o călăuză, de obicei. De data asta, s-a 
vârât Slutu'. Doamna-din-stele nu era de pe Prometeu, nu era 
nobilă, nici apărată, o fi fost pasager de clasa a patra, nu? 

Hal făcu o mică pauză. Fata îl aprobă în tăcere. 


— Aşa, deci. Slutu' a vrut plăcuţe, doamna-din-stele a fost 
toantă, ţintă uşoară. Se uită la Băiatul de Aur, apoi la ea. li cu 
tine? 

— Da. Nu. Scutură din cap. Nu chiar. Era pe navă. Nimeni 
nu-l înţelegea şi nimeni nu-l cunoştea, nici nu se ştia de unde 
era. Se ţinea scai de mine. Nu ştiu prea multe despre el, dare 
bun, e amabil. Acum ce-o să se întâmple cu noi? 

Hal scutură din umeri. 

— la ajută-l pe Hal să-l urce pe umăr pe Băiatul de Aur. 
Haida cu mine, acasă. 


Casa lui Hal cel Păros: un compartiment cu patru încăperi 
pe un coridor transversal, lângă Amfiteatru, la doi paşi de 
Piaţa de Argint. Numai bun pentru afaceri. Uşa era din duraliaj 
solid. Înăuntru, o cameră pătrată mare, cu o canapea joasă 
lângă un perete şi o bucătărie încorporată în peretele de 
vizavi. Deasupra canapelei, etajere cu cărţi şi benzi; pentru 
un mahalagiu, Hal era intelectual. O masă de plastic umplea 
restul camerei, iar uşile închise duceau în dormitoare şi la 
pubelă. Un glob strălucitor pulsa pe mijlocul mesei, trimițând 
scurte reflexii trandafirii pe pereţi. 

Hal cel Păros îl trânti pe Băiatul de Aur, încă leşinat, pe 
canapea, apoi se aşeză la masă. Arătă spre alt scaun. Janey 
se aşeză şi ea. Înainte să deschidă gura unul din ei, se 
deschise uşa unui dormitor şi intră Mayliss. 

Era foarte înaltă, de-a dreptul impunătoare: picioare 
frumoase, sâni generoşi, faţă cu trăsături aspre, foarte aspre, 
şi ochi mici şi verzi. Îşi vopsea capul în roşu aprins, ca să ştie 
lumea ce este: una din fetele lui Hal. In clipa aceea, singura 
lui fată. 

Se opri în pragul dormitorului, îi măsură pe Janey şi pe 
Băiatul de Aur, apoi se uită la Hal. 

— Ciripeşte, îl îndemnă ea. 

Şi Hal cel Păros ciripi: 

— Doamna-din-stele a fost atacată. Slutu' a păcălit-o cu 
gărzile de corp, a dat cu pumnu' în stânga şi-n dreapta şi-a 
belit ochii la viol. 

Mayliss se făcu mai aspră la chip decât era. 


— Hal cel Păros a văzut totul, nu? N-a mişcat un deget. 
Oftă. Şi? 

— Fleanca, Mayliss! 

Se întoarse spre Micuța Janey, oferindu-i zâmbetul tipic. 

— Doamna-din-stele ştie ce-o să se petreacă mai departe? 

Janey îşi umezi buzele, şovăitoare. Într-un sfârşit, zise: 

— Dacă nu este poliţie, cred că suntem blocaţi aici o 
vreme. 

Hal clătină din cap. 

— Blocaţi de tot. Obişnuieşte-te cu asta sau dai de belea. E 
uşor să dai de belea pe Stâncă. la uite. 

Zicând acestea, duse mâna stângă spre dreapta, apucă de 
colţul capei grele şi-l aruncă peste umăr. Apoi îşi prinse braţul 
drept de încheietură şi-l ridică pe masă. 

Micuța Janey nu rămase cu gura căscată; era tare Micuța 
Janey. Pur şi simplu privea. Braţul lui Hal cel Păros nu semăna 
cu un braţ. Se îndoia şi se răsucea în mai multe locuri în care 
un braţ obişnuit n-ar trebui să se răsucească şi era subţire cât 
un băț. Pielea era neagră cu nuanţe roşietice, mâna - o 
gheară zbârcită. Hal strânse pumnul care zăcea pe masă şi 
braţul se scutură violent. 

După ce Micuța Janey îl studie suficient, Hal şi-l retrase. 
Apoi îi zâmbi. 

— E uşor să dai de belea, repetă el. 

Fata îşi muşcă buza. 

— Nu poţi să-ţi pui altul în loc? 

Hal izbucni în râs. 

— Poate pe Rhiannon, doamnă-din-stele. Sau pe Prometeu. 
Dar Hal e-aici şi lumea de pe Stâncă a uitat o groază de la 
Prăbuşire. Nu. Nici dacă Hal ar fi nobil, deşi nu e. Hal cel Păros 
e peşte de mahala. 

Janey căscă ochii cât cepele. 

— Nu-mi pasă, zise ea. Eşti mai bun ca alţii. Ne-ai ajutat. 

În spatele lui, Mayliss râse. Hal n-o băgă în seamă. 

— Hei, doamnă-din-stele! o apostrofă zâmbind. Ascultă şi 
bagă la cap, bagă la cap repede. Mahalagiii n-ajută pe nime’ 
dacă nu-şi primesc partea. Hal nu-i erou, n-a încercat să 
oprească nici cafteala, nici violu', nu? Hal îţi face o propunere 


sănătoasă şi cinstită, aşa că ascultă ce-ţi ciripeşte el. 
Doamna-din-stele şi Băiatul de Aur pot să stea aici până la 
ciclul de zi. Când se aprind luminile, tre' s-o şteargă. Ori 
pleacă, şi-atunci, noroc bun, ori - lăsă capul pe-o parte 
întrebător - rămân să lucreze pentru Hal. 

Ridică braţul drept, tremurând de efort, fără să se ajute cu 
cel stâng. Mâna bufni pe masă. Mayliss se puse iar pe râs. 

— Hal cel Păros a fost tare priceput la mânuit limba-iute, 
spuse bătându-se peste braţul bolnav cu cel sănătos. Totuşi, 
a păţit-o. Acu’ alege. V-am spus eu că Hal n-are stofă de erou. 

Când îi auzi vorbele, Janey fu mai întâi nedumerită. Pe 
urmă, fără să vrea, începu să plângă. Mayliss nu se mai opri 
din hohotit, dar lui Hal îi pieri zâmbetul de pe buze. Scutură 
din umeri, clătină din cap şi se duse la culcare. 

Lacrimile se opriră la timp şi Janey rămase singură, 
urmărind cum se întrec la fugă umbrele trandafirii. După o 
vreme, privirea îi căzu pe Băiatul de Aur, adormit pe canapea. 
Se duse la el şi se ghemui pe podea, aşa încât să stea cu faţa 
aproape de el. li mângâie părul argintiu, îi surâse şi se gândi. 

Dar, desigur, nu avea de ales. Când veni ciclul zilei, Janey îi 
spuse lui Hal ceea ce trebuia. 

El îi surâse. Ea nu-i răspunse la fel. 

— O să lucrezi în Piaţa de Argint, îi explică Hal, stând la 
masă vizavi de Janey şi fixând o cataramă de plastic. 
Doamna-din-stele e tânără şi proaspătă şi miroase a stele, şi 
asta-i aur curat pentru afaceri. Mayliss trece în Amfiteatru. 
Hal o să-ţi arate azi locu’ şi-o să te-nveţe toate regulile. Tu 
ascultă. 

Janey se uită spre canapea. 

— Şi băiatul? 

— Mayliss! răcni Hal. 

Când apăru Mayliss cu o falcă-n cer şi una-n pământ, îi 
ordonă: 

— Stai aici şi dă-i de mâncare Băiatului de Aur, leagănă-l 
încet când clipeşte şi nu-l lăsa să-şi ia zboru'. Hal are planuri 
pentru el. 

Se întoarse în dormitor. Mayliss se uită nervoasă cum 
închide uşa şi se întoarse către Janey. 


— De ce nu fugi, fată-de-pe-navă? Fugi înapoi la nava ta. N- 
o să prinzi cheag aici şi nici Hal cel Păros n-are cu ce se 
lăuda. Caută-l bine din priviri înainte să faci rădăcini, nu-i cine 
ştie ce de capul lui. Tu şi Băiatul de Aur o să fiţi vârâţi cu forţa 
pe o conductă de aer dacă te-ncrezi în tromboanele lui. 

Hal ieşi din dormitor îmbrăcat în cămaşă neagră şi capă. 

— Tacă-ţi fleanca, măi, căpăţână-roşie, i-o reteză el lui 
Mayliss. Prima lecţie, ascultă, i se adresă apoi lui Janey. 

Duse mâna stângă în partea opusă a corpului, o vâri sub 
capă şi scoase o vergea de metal neagră, cât un deget. 

— Limbă-iute, explică el. 

Mişcă din degetul mare, declanşă un zumzet şi din pumnul 
său ţâşni un fuior de ceaţă albastră, lung de vreo treizeci de 
centimetri. 

— Astea se fabrică... hmm, nu se fabrică aici. Le aduc 
navele. Lama taie orice, afară de duraliaj, rapid şi fără urme. 
Hal a fost cândva tare dibaci cu ea, acum nu se mai pricepe 
aşa de bine, da’ tot e mai bun decât mulţi. Asta-i protecţia ta, 
doamnă-din-stele. Cu asta, n-o să mai fi atacată. Azi Hal te 
scoate la paradă în Piaţă şi se răspândeşte vorba. Mâine nu 
se mai atinge nime’ de tine. 

— Afar’ de Marchiz, se vâri Mayliss în vorbă, acră. Afar’ de 
Marchiz, de Slutu' şi de Mârtanu' Poticnit şi de orice altă 
ţeastă neagră care te pofteşte. Te iau pe gratis, doamnă-din- 
stele, fac ce vor cu tine şi Hal nu mişcă un deget. Aşa-i, 
Părosule? la ciripeşte-i. 

Hal cel Păros făcu o mişcare din palmă; lama-nevăzută se 
stinse şi vergeaua dispăru sub capă. 

— Imbracă-te, doamnă-din-stele, îi spuse lui Janey. la o 
ţoală de la Mayliss, care-ţi place, şi tai-o pe măsura ta. 

— Hei... începu să protesteze Mayliss, dar Hal ridică tonul 
şi-i acoperi vocea. 

— Tu alegi, tu primeşti, doamnă-din-stele. Nu-ţi tăia păru', 
să se ştie că lucrezi pentru Hal. Dar leagă-ţi ceva roşu în juru’ 
capului, să se ştie că lucrezi. 

O lăsară pe Mayliss cu Băiatul de Aur şi porniră pe coridor 
spre Amfiteatru, spre Piaţă. Micuța Janey purta o panglică 
roşie în jurul capului, o rochie de voal galben mulată şi o 


expresie de gheaţă pe chipul palid. Nu scotea un cuvânt. Hal 
vorbea întruna; Hal, în verde şi negru, cel care zâmbea şi o 
ţinea pe după umeri. 

Amfiteatrul era deja aglomerat. Hal o trase pe Janey la o 
tarabă cu mâncare, înclină din cap spre bărbatul din spatele 
tejghelei şi mâncară amândoi cornuri crocante şi cubuleţe de 
brânză. Janey se propti cu coatele de tejghea. Hal o cuprinse 
cu braţul, îi frecă umărul şi-i făcu semn din ochi spre mulţime. 

— Ala-i hoţ, îi zise, ăla vinde prafuri, iar ăla cu ochi mari şi 
bale, ei, ăla le cumpără. Mai e un peşte, da' fetele lui îs 
bătrâne şi lăbărţate, şi mai e şi Maţe Grele, care ţine o tarabă 
lângă Piaţă. Să nu mănânci niciodată acolo, ăla unge cornurile 
cu praf ca să atragă mai mulţi visători. French vinde iarbă, îi 
iute de mână, da’ poţi să ai încredere în el. Gallis vinde numa’ 
poveşti. 

Porniră la plimbare prin Amfiteatru, pe lângă pereţii de 
plastic soioşi şi magazinele nesfârşite, pe lângă femei grase, 
pe jumătate goale, cu ţeste roşii, care le aruncau căutături 
ranchiunoase, pe lângă tinerei fanfaroni cu bastoane, care se 
feriră din calea lui Hal. 

În vremea asta, Micuța Janey mergea tăcută, iar Hal nu mai 
contenea cu lecţiile. 

— Locul ăla cu draperii albastre e-al lui Augusty; închiriază 
gărzi de corp de încredere. Dar niciodată, niciodată să nu iei 
gărzi de la Lorreg, e mai rău decât Slutu', da’ mai prost. Il 
vezi pe umflatul cu stele verzi pe cap? li peşte, unul de 
treabă, dacă-mi face felul cineva, te duci la el. Şi Edward cel 
Negru e peşte, da' să nu te apropii de el, odată a fost mai 
zdrahon decât e-acum. Acolo-i colţu' cu religia, dacă eşti din 
ăia la care le place să dea din buze pe întuneric. Tipu' în 
costum mulat argintiu acuşi dă colţu', vorbeşte prea tare şi-o 
să se aleagă c-un baston în fund. 

Ajunseră în Piaţa de Argint: un spaţiu vast de la marginea 
Amfiteatrului, cu tavan foarte înalt care împrăştia lumini 
argintii, rânduri de balcoane şi magazine, muzică răsunând 
pretutindeni, o trupă de dansatoare făcând piruete în stradă. 
Hal îşi croi drum spre ele, cu Janey după el. Le urmări cu 
zâmbetul pe buze. Una din femei, o siluetă ascunsă pe sub 


văluri stacojii, se învârti până la el, se opri şi surâse larg. Hal 
scoase un obiect de sub capă şi i-l apăsă în palmă. Femeia 
surâse din nou şi se îndepărtă dansând. 

— Ce i-ai dat? vru să ştie Janey, curioasă fără să vrea, după 
ce-şi făcură drum cu coatele afară din înghesuială. 

— O monedă, răspunse Hal, ridicând din umeri. Tare-mi 
place dansu', doamnă-din-stele. Asta poa' să fie încă o lecţie 
pentru tine. N-o s-o iei în freză pentru că eşti cu Hal, da? Da' 
nici tu nu dai în freză, pricepi? Hal zice adevăru'; oamenii de 
pe nave le dau o mână de-ajutor la peştii care ţin fete fără 
bastoane. 

O strânse brusc de umăr. 

— Şi-acolo, îi spuse, ridicând bărbia, acolo-s încă două lecţii 
pentru doamna-din-stele, una lângă alta. 

Janey se uită în direcţia indicată. Un bărbat şi o femeie 
străbăteau agale Piaţa. Bărbatul avea umeri laţi şi păr blond 
şi purta o mantie neagră, lungă până la podea, brodată în aur 
cu mărinimie. Femeia avea piele maronie, păr negru 
cârlionţat şi o uniformă verde-deschis. 

Janey se uita încă la ei când auzi o voce din spate: 

— Bărbatul e unul din cetăţenii de frunte de pe Stâncă, 
spuse vocea curgătoare ca torsul de pisică. Celor ca el le 
spunem nobili. Femeia e ofiţer pe o navă prometeiană, 
bineînţeles; mă aştept să ştii asta, dragă. lar lecţia ta, aş zice 
eu, e că şi nobilii, şi prometeienii trebuie trataţi respectuos. 
Sunt oameni influenţi. 

Hal şi fata se întoarseră deodată. Vorbitorul purta şi el 
uniformă prometeiană; dar, spre deosebire de a femeii, a lui 
era subţire şi peticită. Nu avea nimic în comun nici cu ofiţerul, 
nici cu altcineva din mulţime. În loc să fie chel, faţa şi mâinile 
îi erau complet acoperite cu blană moale gri. Avea urechi 
ascuţite, nas negru, ochi de felină. Un bărbat-pisică. 

— Salut, Hal, rosti el cu vocea aceea ciudat de blândă, 
deloc potrivită cu bastonul de la curea. Acum ai capul plin de 
întrebări, i se adresă lui Janey cu un zâmbet larg. Eu le ştiu pe 
toate. Mai întâi, nu vorbesc ca restul lumii pentru că nu sunt 
de pe Stâncă şi am primit educaţie. Nu arăt ca restul lumii, 
pentru că am fost modificat genetic. Aşa păţesc cei de origine 


umilă pe Prometeu, să ştii. Modificările mele nu au fost 
multumitoare, aşa că am aterizat aici. Unele însă 
funcţionează. Am auzit ultimul comentariu al lui Hal de la 
distanţă destul de mare. Da, ar trebui să fie suficient. 

Zâmbi, dezvelindu-şi dinţii tăioşi ca lama. 

Hal nu răspunse zâmbetului. 

— Micuța Janey, rosti, arătând cu degetul spre fată. 
Mârtanu' Poticnit. 

Mârtanu' Poticnit salută din cap. Janey împietrise. 

— Se vede clar că eşti născută pe o stea, remarcă blănosul, 
pe tonul lui pretenţios. Cum se face că ai ajuns lângă Hal? 

— Doamna-din-stele era în trecere, îi răspunse Hal tăios. A 
luat garda de corp care nu trebuia. A ascultat de tromboanele 
Slutului şi s-a trezit bătută şi violată. Acuma-i cu Hal. 

— Tu ai ştiut întotdeauna să profiţi de o situaţie rentabilă, 
Hal, remarcă vesel Mârtanu' Poticnit. O să-mi aduc aminte de 
doamna-din-stele când voi pleca în căutare data viitoare. Ar 
putea fi o schimbare interesantă. 

Hal cel Păros nu găsi nimic amuzant, dar nu arătă. Ridică 
din umeri. 

— E-a ta oricând, Mărtanule. 

— Pentru o vorbă şi-un surâs, Hal? 

Hal se întunecă la faţă. 

— Pentru o vorbă şi-un surâs, Mârtanule, repetă el încet. 

Mârtanu' Poticnit râse, o mângâie pe Janey cu mâna 
păroasă, moale, se întoarse cu spatele şi plecă. 

Janey se răsuci spre Hal cel Păros şi-l săgetă din priviri. 

— Am fost de acord să lucrez pentru tine, pentru că nu mi- 
ai dat de ales. Nu-mi place, dar ştiu în ce situaţie mă aflu. Nu 
mi-ai spus că mi vei da prietenilor tăi. 

Hal se încruntă. 

— Şi nici nu te-am dat la prieteni. Bagă la cap regula cea 
mai importantă, doamnă-din-stele. Nobilii, prometeienii, te 
holbezi bine la ei, te tragi la o parte în faţa lor şi ţi-i iei de 
clienţi. Nime’ nu te ia pe gratis, în afară de căpăţânile negre. 
Da, doamnă-din-stele. Ca ăia care te-or violat, ce te-ai albit 
aşa la mutră? Pentru ei, faci orice, eşti drăguță, nu le iei 
nimic, dacă nu-ți dau ei. La fel şi pentru boşii căpăţânilor 


negre. Ca Marchizu', despre care o să-ţi povestească Hal. ŞI 
ca Slutu', care te-o bătut. Şi Mârtanu' Poticnit. Ei, doamnă- 
din-stele, eşti cam mirată. De ce? Mayliss ţi-a zis ce te- 
aşteaptă, ştiai de la ea. Ţi s-o fi părut Mârtanu tip de treabă, 
nu? Că vorbeşte ca tine, ba mai frumos. Ei, doamnă-din-stele, 
tocma' ai dat-o-n bară. Mai întâi l-ai aţâţat pe Slutu', acu' pe 
Mârtanu' Poticnit. Data viitoare o să-l ţii în braţe chiar pe 
Marchiz; deja i-ai pus la colecţie pe locotenenţii lui. 

Cu mâna sănătoasă o pişcă tare de umăr şi lumea le 
aruncă priviri furişe. Janey se scutură de el, furioasă. 

— Şi cu protecţia cum rămâne? strigă ea. Dacă nu primesc 
nici atât, de ce să mai port asta? 

Îşi smulse panglica din jurul capului şi i-o aruncă în faţă. Hal 
cel Păros rămase pe loc şi se uită în jos, la panglică. Vorbi cu 
glas scăzut: 

— Poate n-ar trebui s-o porţi. Ridică din umeri. Depinde de 
tine, doamnă-din-stele. Hal nu forţează pe nime'. Zâmbi. Da' 
e mai bun decât alţii. 

Janey, cu panglica în mână, rămase cu privirea pironită 
asupra lui. Hal cobori privirea şi se scărpină pe cap. Şi, în 
liniştea aceea stânjenitoare, apăru al treilea bărbat. 

Scund, grăsun, din altă lume, cu haine scumpe. Ochii nu-i 
stăteau locului, căutând pe cineva cunoscut în jur. 

— Mă iertaţi, interveni el. Repede, repede. Eu... adică... 
omul de pe nava mea mi-a spus să caut un bărbat în capă 
verde şi cu... ăăă... cu păr. 

Aşteptă nerăbdător. 

Hal cel Păros se uită la el, apoi la Janey. Nu zise nimic. Fata 
lăsă mâna jos. Îl măsură şi ea pe Hal, se uită în pământ, apoi 
la străin. 

— Hai să mergem, zise ea, în cele din urmă. 


Şi-a pierdut numele, nici nu se mai ştie când. Micuța Janey 
de pe Rhiannon dispăruse, zburase cu o navă de care lumea 
uitase cu desăvârşire. Era Doamna-din-Stele şi îi mergea ca 
pe roate. 

Nu atât datorită străinilor; după ce a venit primul, au venit 
şi ceilalţi, dar nu s-au îngrămădit la uşa ei. Mahalagiii erau cei 


care-i dădeau de lucru, puştii care prinseseră gustul stelelor, 
puştii cu bastoane prăpădite şi cămăşi mulate ţipătoare. 
Crescuseră pe lângă cei cu ţestele roşii rase şi priviri sălbatice 
şi-şi doreau păr, prafuri şi, poate, să fie curaţi la suflet. O 
pofteau pe Doamna-din-Stele. Veneau la ea. 

Şi ea învăţa, da, da, învăţa. 

Intr-un ciclu de noapte, lângă docuri, a pus mâna pe ea o 
clică din coridoare. Şefa clicii era o visătoare cu cap albastru. 
Bărbatul căruia îi trăgea clopotele plecase la Doamna-din- 
Stele. Aşa că şefa privi zâmbind şi bălind când cei trei puşti 
slugoi îşi dezbrăcară prada şi începură să se joace cu 
bastoanele. O, dar Hal cel Păros îşi făcu imediat apariţia! 
Doamna-din-Stele avea prieteni în tot Amfiteatrul, iar prietenii 
văzuseră când clica pusese laba pe ea şi se duseseră la Hal, 
iar el ştia zona docurilor unde se aduna clica. O luptă scurtă, 
cât un strănut. Un puştan ameninţă cu bastonul. Hal ridică 
lama-nevăzută, bastonul se rupse în două şi clica îşi luă 
picioarele la spinare. 

Şi ea învăţa, da, da învăţa. 

Era într-o după-masă, în al treilea dormitor al lui Hal, cel 
special, cu aparatul care anula reţeaua gravitaţională de pe 
Stâncă. Clientul voia mai mult decât distracţie în 
imponderabilitate; avea un paralizant, adică tot un baston, 
dar mai puternic. Ea ţipă şi Hal apăru imediat, dând din 
picioare şi plutind repede şi cu graţie, şi lovi cu limba-iute în 
stânga şi-n dreapta. După aceea trebuiră să oprească 
aparatul, ca să se depună stropii de sânge. 

Şi ea învăţa, da, da învăţa. 

Intr-o noapte s-a ţinut o adunare la Hal şi l-a cunoscut pe 
Edward cel Negru cu ochi de foc, cu baston dublu şi cu planuri 
să ajungă iar împărat, şi pe Mollie Grăsana, care ţinea un 
bordel de băieţi. Voiau ca Hal cel Păros să li se alăture. 

— E-un târg cinstit, Hal, îi zise Edward cu voce groasă. Îi 
dăm o lovitură zdravănă Marchizului şi te fac locotenentul 
meu. 

li merse gura ca o moară stricată, dar Hal scutură din cap 
şi-l dădu afară. După aceea se certă cu Mayliss câteva ceasuri 
bune. 


Peste două săptămâni, într-o dimineaţă argintie, Slutu' şi 
Mârtanu' Poticnit îl târâră pe Edward cel Negru, care ţipa de 
mama focului, în mijlocul Pieței. La început, Janey îl urmări pe 
Mârtan cum se mişcă stângaci, acoperit de blană moale, şi nu 
observă la el nici urmă de graţia felină de care îi spusese Hal 
- bizarul neajuns din cauza căruia fusese respins pe Prometeu 
şi de la care i se trăgea numele. Apoi îl văzu pe Marchiz şi ştiu 
ce urmează. 

Marchizul întruchipa toată graţia care-i lipsea Mârtanului. 
Purta cizme negre şi haine de nobil, dar era foarte tăcut. 
Teasta lui argintie scânteia în Piaţă. În jurul ei, acoperindu-i 
ochii, un inel de plastic solid, cu nuanţe albastre şi negre. 

Sub ochii lui Janey, sub ochii a sute de oameni, Marchizul 
luă bastonul dublu al lui Edward şi-l activă. Slutu' şi Mârtanu' 
Poticnit îl ţineau. Marchizul se jucă ore întregi cu victima. 

După aceea, Janey n-o mai văzu nici pe Mollie Grăsana. 

O, da, învăţa şi în curând ştia regulile pe de rost. Era 
Doamna-din-Stele, o apăra Hal şi se bucura de mai multă 
siguranţă decât majoritatea celorlalţi. Testele negre nu se 
legau de ea. Nu se ridica la pretenţiile lor. 

— Marchizu-i un tâmpit, îi spuse Hal după moartea lui 
Edward, într-o zi când ea se întoarse mai devreme acasă din 
Piaţă. Edward cel Negru a fost el un bandit, da'... Ascultă, la 
bosu’ visătorilor îi merge ca-n rai, nu? Prafu' vine pe nave şi 
oamenii lui se furişează pe ele şi-l vând pe-ascuns şi nime’ nu 
face legătura cu bosu' şi nu ştie cum să-i vină de hac. A- 
ncercat Lametta şi-a luat-o pe cocoaşă. Mamă, ce-a mai luat- 
o! Poate că bosu’ visătorilor o s-ajungă nobil într-o zi, după 
cum îi merge. Pricepi? Da' Marchizu' n-are stofă. Face prea 
multă gălăgie. Îl ştiu toţi, la toţi li-i frică de el, da’ n-o să-şi 
găsească loc printre nobili. Nobilii nu vor să-l vadă fălindu-se 
prin Sălile de Fildeş, dacă nu le-aduce un exotic şi-o hârţoagă 
de ieşire rapidă. Cu exoticii a-nceput el, doamnă-din-stele. 
Schimonosiţi ca Mârtanu' Poticnit şi vreo doi hrangani, nişte 
gâlgâitori verzi, d-ăia netezi pe creier, din Fyndii. Toţi exoticii- 
s adunaţi pe Stâncă, nu? Nobilii, ei poftesc la ce-i bun, da' vor 
să poftească la ce-i mai bun şi să poftească în linişte, aşa că 
dau o grămadă de bani. Vin şi prometeieni. Marchizu' 


pofteşte şi el, da' altfel; pofteşte la durere şi la putere, poate, 
da' mai mult la durere. Ştie să mânuiască bastonu' şi-a avut 
exotici. După aia a mai avut şi altele, iarbă şi pilule şi 
mardeală, toate-s ale lui acuma. Exoticii-s încă o felie 
bunicică, Marchizu-i are pe toţi. Numa' că-i fanfaron şi asta o 
să-i vină de hac. Într-o zi o să-ncerce să-i ia gâtu' la bosu' 
visătorilor, să tapeze un nobil de bani ca să-şi ţină gura sau 
altceva, orice. Poate c-o să-i curme piuitu' Mârtanu' Poticnit. 
Mârtanu' ştie să ciripească în şoaptă, doamnă-din-stele, şi Hal 
ştie că lui nu-i place să fie pe locu’ doi. A fost o tâmpenie ce-a 
făcut cu Edward cel Negru în Piaţă. Marchizu' vrea să bage 
groaza-n toţi, da' n-o să-i meargă. 

Stătea la masă cu capa zvârlită pe spate, mânca şi vorbea. 
Cu mâna dreaptă îndoită ca o gheară prindea farfuria, iar cu 
stânga ţinea cuțitul de bucătărie cu care tăia şi înţepa. Janey 
şedea în faţa lui. În colţul camerei, Băiatul de Aur îi urmărea 
cu ochii lui imenşi de pe canapea. 

Lui îi fusese mai moale decât lui Janey. Hal cel Păros mai 
codoşise băieţi, după spusele lui, dar nu şi pe el, nu încă. 
Zicea întruna că are planuri pentru el. Tânărul îşi făcea veacul 
prin compartiment, toată ziua mânca şi se holba la oameni 
fără să scoată o vorbă. Părea să ştie ce i se cere, de câte orii 
se cerea ceva. După ce făcu pe dădaca o săptămână, Mayliss 
se plictisise să-l vadă cum se ghemuieşte de frică de câte ori 
se apropie de el. Îl smotocise bine cu ghearele ei ascuţite, pe 
urmă nici nu se mai uită la el, după ce Hal îi promise că va 
simţi limba-iute pe pielea ei, dacă se mai repetă smotoceala. 

— Băiatu' de Aur tre’ să arate frumos, îi zise, ameninţând-o 
cu lama-nevăzută. 

Mayliss se lipise de uşa dormitorului îngrozită, dar căzută 
într-un extaz straniu. În noaptea aceea se culcase cu Hal, 
singura dată de la sosirea lui Janey şi a Băiatului de Aur. 

De cele mai multe ori, Hal dormea singur. În aceeaşi 
noapte, încercase să se culce şi cu Janey, dar ea îl împinse cât 
colo şi-i azvârli o căutătură cruntă. 

— Am făcut-o pentru tine toată ziua şi tu ai luat banii. N-am 
de gând s-o fac şi cutine. 

O lăsă în pace, ridicând din umeri. 


— Eşti tare ciudată, doamnă-din-stele. 

Se retrase în camera lui, singur. Janey se aşeză pe 
canapea, lângă Băiatul de Aur. Îi cercetă ochii şi-i mângâie 
părul argintiu. În cele din urmă, se duseră amândoi la culcare 
în camera fără gravitație, îmbrăţişaţi şi cuibăriţi în hamac. 
Băiatul o ţinu pur şi simplu în braţe şi dormi. Ştia ce aşteaptă 
de la el. 

Aşa se întâmpla în fiecare noapte. Hal mai încercă o dată 
cu Janey, după ce o salvă din ghearele clicii de pe coridor. 
Întorşi în compartiment, se aşeză lângă ea pe canapea şi nu- 
şi mai luă mâna de pe umerii ei până când ea se opri din 
tremurat. Apoi se ridică şi se îndreptă spre dormitorul lui. La 
uşă, se opri şi-i oferi un zâmbet întrebător, cu capul pe-o 
parte: 

— Janey? 

— Nu, veni răspunsul. 

Hal scutură din umeri. Renunţă să mai încerce. 

La urma urmei, el o voia pe Janey, dar Janey plecase 
demult. Acum era Doamna-din-Stele şi-l avea pe Băiatul de 
Aur. 


Într-o zi, când Janey se întoarse din Piaţă, Băiatul de Aur 
dispăruse. Scotoci disperată prin tot compartimentul; nu mai 
plecase niciodată. Acasă nu era decât Mayliss şi un străin 
burduhănos. Pluteau amândoi în camera imponderabilă. 
Mayliss îi azvârli o căutătură fioroasă când se opri în cadrul 
uşii, dar bărbatul chicoti şi zise: 

— Măi, măi, ia vino înăuntru. 

Când, într-un sfârşit, intrusul plecă, Mayliss îşi trase pe eao 
învelitoare şi veni la Janey tunând şi fulgerând. 

— Te pun eu cu botul pe labe, madam-din-stele, şi dacă lui 
Hal nu-i convine, îi tai braţul ăla scârbos. Care-i treaba? 

— Băiatul de Aur a dispărut. 

— Şi? L-a luat Hal, să-l vândă. Când ai de gând să te coci la 
minte? 

Janey clipi de mai multe ori. 

— Ce? 

Mayliss pufni dezgustată şi-şi puse mâinile în şold. 


— De ce crezi că l-a lăsat să stea aicea şi i-a dat cu praf de 
visat pe la fund, de parcă ar fi fost un nobil? Pentru că Hal îi 
cinstit, nu? Nici poveste. Aştepta să-l vândă pe bani frumoşi. 
Mi-a zis mie. Cu atâţia băieţi veseli care vin şi pleacă de-aici 
ziua-ntreagă, mai devreme sau mai târziu tot s-o auzi de el 
acolo, în Interior. Asta voia Hal, pricepi? O mulţime de nobili 
se dau în vânt după băieţei, iar el ştia c-o să primească o 
căruţă de bani pentru un băieţel de aur cu urechi ascuţite, 
ochi mari şi păr ca argintul. Atâta că nu putea să iasă cu el la 
paradă în Sălile de Fildeş şi să împrăştie reclame. 

— N-o s-o facă, se încăpăţână Janey. Băiatul de Aur n-o s-o 
facă! 

Mayliss izbucni în râs. 

— Mi se rupe inima, doamnă-din-stele, eşti atâta de 
proastă! Cască bine urechile, fin'că am de gând să te 
lămuresc. Băiatu' de Aur o să facă exact ce-i zice Hal. Crezi c- 
ai învăţat o grămadă, da’ n-ai habar de nimic. In loc să te razi 
în cap, ţi l-ai umplut de păr şi stele. Cred că ţi s-au aprins 
călcâiele după Băiatu' de Aur şi te ard aşa de tare că maiai 
un pic şi fierbi. 

— Îl iubesc, spuse Janey, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe 
obraji. E drăguţ şi blând şi n-a făcut rău niciodată şi-i de zeci 
de ori mai bun decât oricine de pe Stâncă. 

Mayliss se puse iar pe hohotit. 

— Las’ că te-nveţi, doamnă-din-stele. Hal n-o duce strălucit, 
da’ tot o duce mai bine ca Băiatu' de Aur. Ştii, m-am dat la el 
odată. A trebuit să învăţ. 

— Ce să-nveţi? Că se foloseşte de oameni? Pe-asta am 
învăţat-o imediat, se răsti Janey. 

Se întoarse şi se aşeză pe canapea. Mayliss veni după ea. 

— Nu,  doamnă-din-stele, ai priceput totul pe de-a- 
ndoaselea. Am crezut că Hal cel Păros îi eroul eroilor. Mânuia 
limba-iute mai dibaci ca oricine şi arăta bine şi se tot lăuda 
cât de grozav o s-ajungă. Da, da, şi micuța Mayliss l-a crezut. 
Numa’ că, într-o noapte, după ce lui Hal i-a mers al naibii de 
bine, a bătut cineva la uşă. Slutu'. Pe-atunci, Hal mă avea pe 
mine, două fete, doi băieţi şi nişte exotici, plus nişte bastonari 
care lucrau pentru el, şi tot trâmbiţa că învârte iarba-fericirii. 


Slutu' a venit să-l potolească. Marchizu' voia iarba, pricepi, şi 
nu-i convenea că Hal avea exotici. Ei, şi Hal cel Păros i-a râs 
în nas Slutului şi mie mi-a plăcut la nebunie. Asta a fost 
demult, când Marchizu' n-avea atâta putere, Hal era cu o 
clasă mai sus şi mai trăia şi Lametta. Hal avea planuri mari. 
Numa’ că Slutului nu i-a plăcut să i se râdă în nas. Peste vreo 
două cicluri, ţestele negre au pus laba pe Hal şi pe mine şi ne- 
au dus la docuri. Acolo era Slutu', Mârtanu' Poticnit şi 
Marchizu'. M-au obligat să mă uit când ţestele negre i-au rupt 
braţul lui Hal în mai multe locuri, până când a-nceput să tipe. 
Pricepi? Pe urmă Marchizu' a zâmbit şi-a zis: „Hei, Hal, ai 
braţul rupt, îţi trebuie nişte atele” şi i l-au dres cu un baston, 
iar el pur şi simplu s-a aşezat pe jos şi s-a uitat. Mai târziu, 
schilodit, Hal n-a mai putut mânui limba-iute. Toţi i-au întors 
spatele: bastonarii, fetele, toţi. Marchizu' i-a luat exoticii. 
Numai eu i-am rămas. Mayliss cea mică şi proastă tot mai 
ţinea la el şi a rămas. L-am ajutat să-şi folosească mâna 
cealaltă şi am crezut că şi-a revenit, că o să-şi ia limba-iute şi- 
o să se răzbune pe Marchiz. Ei, m-am înşelat. Atunci am 
priceput eu totu' pe dos, şi-am învăţat lecţia. Hal cel Păros 
era încă speriat, şi mai e şi-acum. Nu mai are curajul să se 
dea mare, pentru că Marchizu' îi face pielea de găină. Din 
când în când, una din ţestele negre vine aici să mă aibă şi nu 
plăteşte niciodată, iar Hal nu mişcă un deget. O să facă şi cu 
tine la fel, bagă de seamă. O să-nveţi, doamnă-din-stele. Eşti 
o proastă dacă te legi de oricine, dacă înghiţi tromboanele 
oricui sau faci ceva pentru altcineva, în afară de tine! 

Janey aşteptă să-i treacă lui Mayliss criza. Apoi, cu glas 
stins, o întrebă: 

— Dacă Hal te-a dezamăgit, atunci ce mai cauţi aici? 

Mayliss nu apucă să răspundă, că se deschise uşa şi intră 
Hal cu Băiatul de Aur. Părosul afişă un zâmbet larg. Duse 
mâna sub capă, scoase un pachet şi-l aruncă pe masă. 
Mayliss se uită la el, zâmbi şi trase un fluierat. 

— Băiatu' de Aur s-a descurcat de minune pe Sălile de 
Fildeş, anunţă Hal. 

Tăcu brusc, luat prin surprindere. Janey îl strângea în braţe 
pe Băiatul de Aur şi încerca să-şi înghită lacrimile. 


Aşa că lucrurile începură să meargă. 

Îi mersese Băiatului de Aur vestea până în Interior, în Sălile 
de Fildeş şi pe Coridoarele de Catifea, în compartimentele 
răcoroase din jurul Scuarului Central. Şi începură să apară 
clienţii: blonzi arătoşi în haine ţesute cu gust, matroane în 
veşminte scumpe şi fete curajoase în plastic moale. Alţii 
trimiteau după Băiatul de Aur şi Hal cel Păros îl ducea chiar el 
la ei, plimbându-se pe străzile din Interior de parcă s-ar fi 
născut pe ele. Rezolva treaba fără scandal şi-l vindea pe băiat 
numai pentru bani buni. Nu puneau mâna pe el puţoii de 
mahala; Hal îşi păstra găina cu ouăle de aur numai pentru cei 
cu gust. 

lar Băiatul de Aur îl urma, făcea întocmai ce i se cerea. Nu 
vorbea niciodată, dar părea să înţeleagă lucrurile, uneori 
chiar fără explicaţiile lui Hal. Dădea impresia că ştie ce face. 

Câteodată, nobilii îl cumpărau pentru o noapte şi atunci 
Janey plutea singură în hamac. 

Într-una din acele nopţi, Hal se întoarse din Interior singur, 
cărând o carte groasă sub braţ. Stătea la masă concentrat 
asupra paginilor când se întoarse Janey cu un client. li ignoră 
şi-şi văzu de citit. 

După plecarea clientului, Janey ieşi din dormitor şi îl privi 
supărată. 

— Ce-i aia? vru să afle. 

Hal ridică ochii şi zâmbi. 

— Hei, doamnă-din-stele, vino să vezi! Hal a primit-o pentru 
Băiatul de Aur în noaptea asta, de la un nobil. E veche, să ştii, 
dinainte de Prăbuşire. Straşnică poveste! 

Janey îl ocoli pe la spate ca să-şi arunce ochii în carte peste 
umărul lui. Paginile erau mari, lucioase, pline de rânduri 
înghesuite şi ilustraţii holografice sclipitoare, descriind 
creaturi bizare în costume colorate. 

— Scrie ceva aici, uite-aici, despre o rasă care-ar putea fi a 
Băiatului de Aur. Unde-o fi? A, aici. Bashii. Ai auzit de ea? 
Uită-te la imaginea asta, doamnă-din-stele, îi seamănă leit, 
numa’ păru-i altă culoare. Totuşi. Au fost o rasă hrangrană de 
sclavi înainte de război sau de Prăbuşire. Băiatu' de Aur tre' 


să fie un mic bashii. Dacă nu cumva... Întoarse câteva pagini. 
Aici, partea asta despre experimente genetice, clonare şi alte 
de-astea. Imperialii pământeni încercau să-şi cloneze cei mai 
buni piloţi, să facă mai mulţi. Ai avut şi tu indivizi modificaţi, 
ca Mârtanu' Poticnit, numa’ că el îi nereușit. Vezi, doamnă- 
din-stele, scrie-aici despre modificări estetice pe Vechiu' 
Pământ, băieţi frumoşi transformați. Poate băiatu-i unu’ din 
ei. De pe Vechiu' Pământ, ce poveste! Pe Stâncă nu s-a mai 
pomenit aşa ceva de... de-un car de ani. Nu-i aşa că te sperie, 
Janey? 

Hal deborda de entuziasm; Janey se pomeni că zâmbeşte. 

— Nu cred că-i de pe Vechiul Pământ. Dacă ar fi, ar vorbi. 
Probabil că e un bashii. Dar, zău, mie nu-mi pasă. E doar 
Băiatul de Aur. 

— Doar! janey, i-ai picat în mreje. Ascultă, ne aduce un 
purcoi de parale. Toţi mor după el acolo, jos, nu mai ştiu cum 
să se lipească de el şi poate c-o să-l mai poftească şi altă 
dată. Dar el n-o face decât dacă vrea Hal, şi Janey, bine- 
nţeles. Curând o să ne putem cumpăra cu toţii un loc în 
Interior, fin'că Băiatu' de Aur e Băiatu' de Aur. Şi fin'că Hal cel 
Păros ştie să-şi ţină gura, nu? 

— Nu prea şi-o ţine, se auzi o voce din prag. Mârtanu' 
Poticnit stătea în uşă şi rânjea cu mâna pe baston. Nu prea şi- 
o ţine. 

Păşi înăuntru cu stângăcia caracteristică. După el veni 
Slutu', împingând-o pe Mayliss. Ea se împiedică de masă, se 
clătină şi o şterse spre dormitoare. 

— Vor să te vadă, spuse ea, privindu-i îngrozită pe Slutu' şi 
pe Mârtan. M-au găsit în Amfiteatru şi mi-au luat cheia. 

Hal cel Păros închise cartea şi se ridică. 

— Să v-aud, îi invită el. 

Afişă o mină prudentă, lipsită de expresie. 

— Ştii deja despre ce-i vorba, Hal, toarse Mârtanu' Poticnit. 
Ce glas moale avea, ce ton civilizat! Ai ştiut toată vremea. Noi 
ţi-am spus demult că nu-ţi purtăm pică. Poţi să faci pe 
codoşul cât vrei, băieţi, fete, orice. Dar exotici, ştii tu. 
Marchizul e ataşat sentimental de ei. li colecţionează, ai 
putea spune. 


— Ne-ai turnat gogoşi, se vâri Slutu' în vorbă, dezvelindu-şi 
dantura. Dar poţi să dregi situaţia. Dă-ne exoticul. 

— Băiatul de Aur, aşa am auzit că i se spune, adăugă 
Mârtanu'. 

— Da, încuviinţă Hal. Numa’ că Băiatu' de Aur nu-i exotic. 
Doar nu v-ar tromboni Hal, nu? E om, unu’ modificat, uitaţi-vă 
aici. 

Bătu cu palma în carte, oferindu-le-o. 

— Nu mă interesează nicio carte, Hal. Pentru Marchiz, un 
modificat e un exotic. Şi, chiar dacă ai avea dreptate, partea 
proastă e că noi tot îl vrem. Atâtea afaceri în Interior sunt 
prea tentante. 

— Vrei să te trezeşti şi cu celălalt braţ schilodit? întrebă 
Slutu'. Nu? Atunci mai bine fă-ne pe plac, Hal. 

Părosul nu se mişcă din loc. Dar se mişcă Mayliss. Ocoli 
masa, îl apucă şi-l târî în faţa nou-veniţilor. 

— Hal! strigă ea. Asta-i şansa ta! Sunt numai doi, Slutu' n- 
are armă şi Mârtanu' habar n-are să mânuiască bastonul. 
Atacă-i! 

ÎI împinse iar de la spate. Hal şovăi, apoi se răsuci şi-i trase 
o palmă zdravănă. 

— Vrei să mă vezi ţeapăn, căpăţână-roşie? Dacă mai îs şi 
alţii afară? 

Mayliss se dădu înapoi fără o vorbă. Mârtanu' Poticnit şi 
Slutu' îi urmăreau rânjind. Janey se încruntă. 

— Hal, spuse ea, nu poţi să-l dai pe Băiatul de Aur 
Marchizului. Nu poţi face asta. Mayliss are dreptate. 

Dar Hal n-o luă în seamă. Se întoarse spre cei doi bărbaţi şi 
le spuse: 

— Băiatu' de Aur nu-i aici acuma. Se va întoarce, pe 
cuvântu' meu! Puteţi să-l luaţi. 

— İl aşteptăm, zise Slutu'. 

— Da, zise şi Mârtanu'. Şi, Hal, nu ne-ai tratat cu prea 
multă ospitalitate, să ştii. 

Buza lui Hal tremură. 

— Păi... nu, Halo să vă ofere ceva imediat. De băut? 

— Mai târziu, rosti Mârtanu'. Nu la asta m-am referit. 

Se duse la Janey, întinse mâna şi o mângâie pe păr. 


Fata se înfioră. Hal întoarse ochii spre ea. 

— Janey? Doamna mea din stele? Vrei să...? 

Dar ea plecase deja cu Mârtanu' Poticnit în dormitor. 
Slutu', ca să nu rămână pe dinafară, o luă pe Mayliss. 


Urmăreau umbrele trandafirii aruncate de glob. 

Amândoi. 

Singuri, împreună. 

Nobilul îl adusese, într-un sfârşit, înapoi pe Băiatul de Aur şi 
testele negre de afară îl luaseră. Mayliss plecase şi ea, după 
ce-şi  împachetase lucrurile în tăcere. Acum nu mai 
rămăseseră decât Hal cel Păros şi Doamna-din-Stele. 

Ea stătea liniştită, distantă şi se uita la el şi la umbre. De 
data asta, veni rândul lui Hal să plângă. 

— Nu pot, Janey, repeta el întruna, cu glas pierit. Nu pot. 
Mă-nspăimântă şi ştiu ce poate face cu bastonu'. Limba-iute, 
da, e-o armă mai bună, mai rapidă, nu lasă urme. Da’ el, 
Marchizu', e prea priceput. Poate că Hal cel Păros ar fi reuşit 
să-l înfrângă, aşa a crezut cândva, în luptă directă, limba-iute 
împotriva bastonului. Nicio şansă. Şi acum Hal îi schilodit. 
Marchizu' oricum n-o să-l înfrunte singur niciodată. 

— Eşti Hal cel Păros, zise Janey fără intonaţie. Dacă 
Marchizul te-a înfrânt mai demult, acum trebuie să-l înfrângi 
tu pe el. Nu-l poţi lăsa pe Băiatul de Aur cu el. Nu poti. ÎI 
iubesc. 

Scâncind, Hal ridică ochii. 

— Doamnă-din-stele, nu-ţi torn gogoşi. Vrei să-l vezi pe Hal 
teapăn? 

— Dacă nu vrei să faci nimic, da. 

Hal scutură din umeri. 

— Jinduiesc la tine, Janey, zise el pe neaşteptate, 
aruncându-i o privire care aducea a teamă. 

— Minunat. Dar n-o să mă mai vezi niciodată. Se ridică. Dă- 
mi limba-iute. Dacă tu nu vrei să încerci, o să încerc eu. 

— O să te omoare, doamnă-din-stele, sau mai rău. Aşază-te 
şi-ascultă. Nici n-o să-l găseşti pe Marchiz. 

— Ba o să-l găsesc. Şi o să mă înfrunte singur. Tu mi-ai 
spus cum, Hal. Marchizul face prea mult zgomot, ai uitat? Ei 


bine, o să fac şi eu. O să stau în mijlocul Pieței de Argint şi-o 
să-l strig până când apare. Nu-şi poate pune clica de ţeste 
negre pe mine. Dacă ar face-o, cine s-ar mai speria? Îmi dai 
limba-iute? 

— Nu, se încăpăţână Hal. Ai luat-o razna. 

— Bine, spuse ea şi plecă. 


Venise ciclul de noapte în Piaţă şi luminile argintii de 
deasupra se stinseseră. Cele de perete sclipeau altfel, în faze 
colorate, vopsind chipurile chefiliilor pe rând, în albastru, în 
roşu, în verde sau în violet. Dansatoarele erau în plină formă, 
muzica urla peste tot, aerul fremăta de veselia stârnită de 
fumul de iarba-fericirii. 

Pe scara lustruită care se curba spre al doilea şir de 
magazine, Doamna-din-Stele îşi găsi un loc prielnic şi începu 
să vorbească. 

— Hei! strigă ea către mulţimea din jur, către oamenii care 

se înghionteau, opriţi-vă şi ascultaţi-mă! Nu veţi mai avea 
ocazia în curând. Marchizul o să mă omoare. 
__ Dedesubt, cei din altă lume se opriră curioşi, în admiraţie. 
Incepură să şuşotească. Prometeienii clătinară din cap şi 
zâmbiră larg. Fanfaronii în costume mulate, ţestele roşii ieşite 
la vândut, visătorii băloşi, bărbaţii care împărțeau praf de vise 
cu porţia, codoşii, gărzile de corp, dansatoarele şi hoţii - ei 
ştiau ce se întâmplă. Se pregătea un spectacol. Se opriră să-l 
urmărească. 

Doamna-din-Stele vorbi, Doamna cu păr negru lucios, într- 
un costum de un alb lăptos, care împrumuta culorile 
luminilor, Doamna cu o vergea în mână. 

— Marchizul mi-a luat iubitul, strigă ea către mulţimea care 
creştea. L-a speriat pe Hal şi l-a furat pe Băiatul de Aur, dar 
pe mine nu m-a speriat. 

Limba-iute prinse viaţă în mâna ei, lama-nevăzută sclipind 
stranie în lumina violetă. Şi Doamna-din-Stele se înfăşură în 
aceeaşi nuanţă, tristă şi serioasă. 

— O să-l omor dacă vine, promise ea mulţimii care se dădu 
în lături, lăsând-o singură pe trepte. Eu, Doamna-din-Stele 
care nu a folosit niciodată limba-iute. 


Se lăsa tăcerea peste Piaţă; tensiunea se împrăştia spre 
marginea ei ca valurile mici spre marginea bazinului. Intr-un 
loc, mulţimea făcea linişte, într-altul, dansatoarele îşi 
îngheţau piruetele, iar într-un colţ, un bărbat opri maşina de 
scos fum vesel. 

— Dar el, Marchizul, nu va veni şi vă spun eu de ce. De 
frică. 

Lumina se schimbă şi Doamna-din-Stele fu scăldată în 
verde, iar lama-nevăzută deveni o umbră şerpuitoare 
albăstrie. 

— L-aţi văzut omorând, mahalagiilor, spuse ea, scuturându- 
şi pletele negre cu nuanţe de smarald. Şi aţi auzit poveştile 
mincinoase, nu? Marchizul, cel care iubeşte durerea. 
Marchizul, cel mai grozav bastonar de pe Stâncă. 

Zvârli capul pe spate şi izbucni în râs. În partea cealaltă a 
Pieței, muzica se stingea treptat şi lumea se îndrepta spre ea. 

— Gândiţi-vă, l-aţi văzut vreodată /uptând? Fără ţestele lui 
negre? Fără Slutu' - arătă cu degetul şi un bărbat cu ţeasta 
vopsită în dungi lucioase îşi îndreptă ţinuta, aruncă foc din 
priviri şi o şterse spre cel mai apropiat coridor - fără Mărtanu' 
Poticnit - se întoarse în partea cealaltă şi-l arătă cu degetul 
pe Mârtanu' care trândăvea la o tarabă cu mâncare, iar el 
rânji, ridică bastonul şi-l flutură - care să ţină victima de 
braţe? 

Lumina se schimbă din nou. Doamna se îmbrăcă în albastru 
fierbinte, şi limba-iute pieri. Piaţa amuţi, împietrită, prizoniera 
Doamnei-din-Stele. 

— Nu, strigă ea, nu l-aţi văzut! Nimeni nu l-a văzut. Spun 
adevărul! Ţineţi minte ce veţi vedea în noaptea asta, uitaţi-vă 
bine când vin să mă ia ţestele negre, uitaţi-vă cum mă ţin de 
braţe când mă omoară Marchizul şi ţineţi minte că i-a fost 
prea frică să vină la mine singur! 

Un murmur străbătu mulţimea. Oamenii ridicară privirile. 
Doamna-din-Stele se răsuci şi zâmbi. Două teste negre 
coborau scările în spatele ei, cu feţe albastre, încruntate. 

— Vedeţi? strigă ea către mulţime. Vă spun adevărul! 

De-abia atunci sări cineva din mulţimea de dedesubt, un 
tânăr cu faţa galbenă şi cercuri scânteietoare pe cap, în 


costum auriu mulat. Urcă scările câte trei deodată şi trecu pe 
lângă ea. Avea un baston în mână. |! flutură în faţa testelor 
negre. 

— Nu, nu! ţipă el, zâmbind. Fără s-o ţineţi de mâini, 
netrebnicilor. Mor după un spectacol. 

Ţestele negre îşi scoaseră bastoanele şi se pregătiră să-l 
atace. Dar atunci i se alătură alt fanfaron, în haine de mătase 
lucioasă. Apoi altul, cu un paralizant. Veniră şi alţii, cu armele 
scoase. 

Pe câmpul de lângă Piaţă, douăsprezece ţeste rase se 
pomeniră încercuite. Gloata îl voia pe Marchiz. 

Doamna-din-Stele, o văpaie sângerie, rămase în aşteptare, 
iar când se mişcă, părul i se undui în valuri de foc. Un alt glas 
răsună provocator: 

— Vorbeşti aiurea, doamnă-din-stele, rosti Hal cel Păros de 
la baza scărilor. 

Se duseseră după el, bineînţeles. Vestea probabil că se 
răspândise deja dincolo de Piaţa de Argint. 

— Poate că Micuța Janey de pe Rhiannon nu l-a văzut pe 
Marchiz omorând, dar Hal cel Păros l-a văzut. E bun, 
căpăţână-roşie, şi Hal are de gând să se uite cum te învaţă să 
tipi. 

Se întoarseră capete, se iscară murmure. Hal cel Păros. Păi, 
nu era iubitul ei? Nu, ea nu l-a vrut niciodată, aşa că poate i s- 
o fi făcut şi lui lehamite până la urmă. 

— la uite-l pe Hal cel Păros, strigă Doamna-din-Stele, 
cocoţată pe trepte. Hal cel Păros, peştele tăcut, dar ar trebui 
să i se spună Hal cel de Gheaţă. Intrebaţi-o pe Mayliss şi vă 
spune ea. Intrebaţi-mă şi pe mine despre Băiatul de Aur şi 
despre Hal. 

Mârtanu' Poticnit, cu bastonul ascuns, îşi croi drum în faţă 
şi se opri lângă Hal. 

— Hal e deştept, Janey, zise el zâmbind. Tu, din păcate, nu 
eşti. In schimb, eşti drăguță. Poate că Marchizul te va lăsa în 
viaţă şi te va închiria monştrilor cu paralizante. 

Hal hohoti răguşit. 

— Da. l-ar plăcea şi lui Hal. 


Janey îl fulgeră din priviri când lumina roşie trecu în auriu. 
Atunci se ivi Marchizul. 

Păşea agale, maiestuos, mişcând din baston şi zâmbind. Nu 
i se vedeau ochii sub inelul negru de pe cap. Slutu' se fâţâia 
pe lângă el, încercând să-l imite. 

Ca la un semnal, Mârtanu' Poticnit scoase bastonul şi-l 
flutură. Mulțimea se retrase, lăsând un cerc liber la baza 
scărilor. Se formă un zid care să-i ţină pe curioşi la distanţă - 
testele pătrate şi fanfaronii lui Janey colaborau. 

Doamna-din-Stele cobori scările în lumină aurie. 

Cercul se închise în jurul ei. Înăuntru se aflau numai Slutu', 
Mârtanu' Poticnit, Marchizul şi Hal cel Păros. Şi ea, şi Doamna- 
din-Stele. Sau era Micuța Janey de pe Rhiannon? 

Lumina se schimbă din nou în violet. Marchizul afişă un 
rânjet sinistru, iar Janey se făcu mică. Agitată, îşi trecea 
limba-iute dintr-o mână în cealaltă. 

În timp ce duşmanii avansau spre ea, Mârtanu' Poticnit se 
furişă lângă Hal cel Păros. Îşi arătă dinţii, ridică bastonul şi-l 
împunse uşor în piept. Durerea explodă în scântei şi Hal icni. 

— Limba-iute, Hal, spuse Mârtanu'. Arunc-o. 

— Da, bine-nţeles, Hal e de partea ta. 

Scoase un cuţit bont de sub capă cu braţul sănătos şi-l 
aruncă. 

— Nu mint, Mârtanule! Doamna-din-stele trebe înţepată, n- 
a-nvăţat regulile, nu? 

Mârtanu' Poticnit se rezumă să zâmbească. 

— Poate, spuse el. Poate asta crezi tu. 

Îl măsură pe Hal din cap până-n picioare. Bastonul se 
plimbă pe colţul capei şi începu să-l ridice. Brusc, Mărtanu' 
întoarse capul spre Marchiz, râse şi se răzgândi. Bastonul 
cobori. 

— Au văzut toţi cum te-am dezarmat, Hal. 

Între timp, Janey se învârtea în cerc, strângând cu 
stângăcie limba-iute şi încercând să-l ţină pe Marchiz la 
distanţă. Acesta nu se mişcase. li surâdea nonşalant şi flutura 
din bastonul ca un şarpe gata de atac. 

Când lumina trecu de la purpuriu la verde, Janey se năpusti 
şi-i ameninţă arma cu lama-nevăzută. O dată s-o atingă, ar 


tăia-o în două şi Marchizul ar fi al ei. Îl văzuse pe Hal făcând 
aşa, şi încă de câte ori! 

Dar Marchizul îşi trase înapoi arma într-o clipă şi limba-iute 
spintecă aerul. Apoi bastonul se învârti şi-i frecă fetei 
încheietura. Janey ţipă şi se dădu în spate. Limba-iute căzu cu 
zgomot pe podea. 

Fata se dădu speriată înapoi. Marchizul păşi după ea. 

— Nu s-a terminat, fată-prostuţă-de-pe-navă, îi spuse şi-o 
prinse de încheietură. O să te potolesc pe veci şi-o să-ţi fac 
rău şi-o să te-nvăţ cum stau lucrurile. Vino la mine, doamnă- 
din-stele. 

Se repezi la ea şi-o atinse pe faţă. Janey ţipă. Pe obraz îi 
apăru o dungă fierbinte. Marchizul setase bastonul la 
maximum. 

O înghesuia, o împingea spre cercul de bastonari care 
ţineau mulţimea la distanţă. In timp ce se apropia de ea - o, 
cât de încet se apropia! - privitorii se îmbrânceau ca să vadă 
mai bine, iar în interiorul cercului, Slutu' şi Mârtanu' Poticnit 
se ţineau după Marchiz. 

Janey făcu un pas prea mare înapoi, atinse un baston, ţipă 
şi sări iar înainte. Marchizul o lovi cu graţie în coaste şi auzi 
încă un țipăt. 

Atunci ea sări la el, vru să-i smulgă bastonul, dar urlă când 
reuşi să-l prindă şi trebui să-i dea drumul. Marchizul îi mai 
trase una când fata se strecură pe lângă el, pe lângă Hal şi 
Mârtanu' Poticnit, spre limba-iute de pe podea. 

Se răsuci şi porni după ea. Dintr-un pas, Hal ajunse lângă el 
şi Marchizul îl izbi cu sălbăticie. 

Şi scoase un urlet gutural. 

Şi căzu. 

Era un cuţit de bucătărie obişnuit, cu vârful scos prin capă. 
Sub ea, tremurând din cauza efortului, un braţ negru 
schilodit. g 

Janey recuperase limba-iute. Il termină pe Marchizul care 
zăcea pe jos plin de sânge. 

Din mulţime izbucniră urlete. Mârtanu’ Poticnit mârâi şi 
dădu indicații din mână şi cercul se rupse dintr-odată, ţestele 
negre începură să învârtă din bastoane, oamenii răcneau şi 


se împrăştiau. Câţiva fanfaroni se luptară scurt înainte de-a o 
lua la fugă. Slutu' stătea cu gura căscată. Mârtanu' înşfăcă 
limba-iute, îl atacă pe la spate şi-i tăie beregata. Nu era loc 
decât pentru un singur împărat. 

În mijlocul haosului, Hal jubila. Janey îngenunche lângă 
Marchiz. 

— Hei, doamnă-din-stele, o strigă Hal. Am reuşit. Eu am 
reuşit. Acuma putem să ne întoarcem şi să ne cumpărăm 
locul în Interior şi... 

— Tot nu-l am pe Băiatul de Aur, îl întrerupse ea, tăioasă. 

Mârtanu' Poticnit se îndreptă spre ea cu surâsul pe buze. 

— Dar îl ai. Se pare că pe noi nu ne înţelege. Cred că are un 
fel de legătură bazată pe cunoaştere cu tine, cu Hal sau cu 
amândoi. Vino cu noi, doamnă-din-stele, şi-l vei avea în 
fiecare noapte. 

— Hei! sări Hal. 

— Bine, acceptă Janey. 

Lui Hal nu-i veni să creadă. 

— Janey, te-ai prostit. L-am ucis pe Marchiz pentru tine, 
doamnă-din-stele, doamna mea. Aşa cum ai vrut. 

— Asta a vrut Mayliss, Hal, replică ea, ridicându-se. Eu nu l- 
am vrut decât pe Băiatul de Aur. Şi o să-l am. Nu e ca voi, 
ceilalţi. Încă e curat la suflet şi bun şi îl iubesc. Zâmbi. 

— Dar... Dar, doamnă-din-stele, Hal te pof... te iubesc. Cu 
mine cum rămâne? 

— Cum să rămână? 

Şi doamna-din-stele plecă împreună cu Mârtanu' Poticnit, 
să-l găsească pe Băiatul de Aur. 


La sfârşit, unii au murit. Ceilalţi au supravieţuit. 


Chicago 
Decembrie 1973 


REGII NISIPURILOR 


Traducere din limba engleză 
ION DORU BRANA 


Simon Kress locuia singur într-un conac mare printre 
colinele aride şi stâncoase aflate la cincizeci de kilometri de 
oraş. Aşa că, atunci când afacerile îl chemau pe neaşteptate, 
n-avea vecini cărora să le ceară să vadă de animale în lipsa 
lui. Şoimul hoitar nu era o problemă; sălăşluia în foişorul 
nefolosit şi, oricum, se hrănea singur. Pe măcelar, Kress îl 
gonea pur şi simplu afară, lăsându-l să se descurce cum o şti; 
micul monstru vâna limacşi, păsări şi şobolani. Bazinul de 
peşti însă, plin cu piranha veritabili, de pe Pământ, reprezenta 
o dificultate. Kress sfârşea întotdeauna prin a arunca în 
uriaşul acvariu o pulpă mare de vită. La urma urmelor, dacă 
avea să fie reţinut mai mult decât se aştepta, piranha se 
puteau mânca între ei. O făcuseră şi-n alte dăţi. Era amuzant. 

Din nefericire, de data aceasta fu reţinut mult mai multă 
vreme decât se aşteptase. Când, în sfârşit, se întoarse, toţi 
peştii erau morţi. La fel, şoimul hoitar. Măcelarul urcase în 
foişor şi-l mâncase. Simon Kress se indispuse. 

A doua zi se urcă în aeroglisor şi plecă la Asgard. Situat la 
vreo două sute de kilometri de vila lui, Asgard era cel mai 
mare oraş de pe Baldur şi se mândrea şi cu cel mai vechi şi 
mai mare astroport. Lui Kress îi plăcea să-şi impresioneze 
prietenii cu animale neobişnuite, amuzante şi scumpe; Asgard 
era locul unde se puteau cumpăra asemenea animale. 

De această dată însă nu prea avu noroc. La „Xenopets“ era 
închis. L'Etherane, negustorul de animale mici, încercă să-i 
vâre pe gât alt şoim hoitar, iar „Ape stranii” nu oferea nimic 
mai exotic decât piranha, rechini luminoşi şi calmari-păianjen. 
Kress îi avusese pe toţi: voia ceva nou. 

Către seară, se pomeni bătând bulevardul Curcubeului, în 
căutare de magazine pe care nu le vizitase niciodată. Aflată 
în plină zonă a astroportului, strada era înţesată cu firme de 
importatori. Marile corporaţii comerciale aveau vitrine lungi, 


impresionante, în care artefacte străine, rare şi costisitoare, 
erau etalate pe postamente din pâslă în spatele cărora 
draperii întunecate învăluiau în mister interioarele. Printre 
marile magazine se înghesuiau prăvălioare de vechituri, 
dughene murdare, expunând tot felul de antichităţi de pe tot 
felul de lumi. Kress le încercă şi pe unele, şi pe celelalte, cu 
aceeaşi nemulţumire. 

Apoi dădu peste o prăvălie aparte. Era foarte aproape de 
port. Kress nu mai fusese niciodată pe acolo. Magazinul ocupa 
o clădire modestă, cu un singur etaj, încadrată de un bar 
euforic şi un templu-lupanar al Comunităţii Surorilor Secrete. 
La acest capăt al bulevardului începeau localurile deocheate. 
Prăvălia era ceva cu totul ieşit din comun. Sărea în ochi. 

Vitrina era învăluită în ceaţă; când vag roşie, când cenuşie 
aidoma ceţii adevărate, când sclipitoare şi aurie. Ceaţa se 
unduia şi se învolbura şi lumina difuz dinăuntru. În vitrină, 
Kress întrezări exponate - maşini, obiecte de artă, lucruri pe 
care nu le putea recunoaşte - dar nu apucă să le vadă bine 
pe niciunele. Aburul plutea senzual în jurul lor, dezvăluind mai 
întâi o frântură din ceva, apoi altceva, apoi ascunzând totul. 
Iritant. În timp ce privea, ceața începu să formeze litere. 
Câte-un cuvânt, o dată. Kress stătu şi citi. i 

WO. ŞI. SHADE. IMPORTATORI. ARTEFACTE. ARTA. FORME. 
DE. VIAŢĂ. ŞI. ALTELE. 

Literele pieriră. In negură, Kress zări ceva care se mişca. 
Asta-i fu suficient; asta, şi „formele de viaţă” din reclamă. Işi 
azvârli peste umăr capa de promenadă şi intră în prăvălie. 

Înăuntru, Kress se simţi dezorientat. Interiorul părea vast, 
mult mai spaţios decât ar fi lăsat să se creadă faţada relativ 
umilă. Incăperea era slab luminată, tăcută. Tavanul întruchipa 
un peisaj stelar, cu nebuloase spirale; era foarte negru şi 
veridic, foarte frumos. Tejghelele, toate, străluceau expuse. 
Pasajele dintre ele erau aşternute cu ceaţă. Pe alocuri, pâcla 
se ridica până la genunchi, răsucindu-se în jurul picioarelor la 
fiecare pas. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 


Femeia părea să fi răsărit din ceaţă, înaltă, slabă, palidă, 
purta o salopetă simplă, de culoare gri, şi o bonetă mică, 
bizară, prinsă în creştetul capului. 

— Eşti Wo sau Shade? întrebă Kress. Ori eşti vânzătoare? 

— Jala Wo, la dispoziţia dumneavoastră, se prezentă 
femeia. Shade nu serveşte clienţii. Vânzători nu există. 

— Aveţi un magazin destul de mare, spuse Kress. Ciudat că 
n-am auzit încă niciodată de voi. 

— Aici, pe Baldur, magazinul nostru abia s-a deschis. Avem 
însă reprezentanţe pe multe alte lumi. Cu ce vă pot servi? 
Artă, cumva? Păreţi colecţionar. Avem câteva cristaluri de Nor 
T'alush, excepţionale. 

— Nu. Am toate sculpturile în cristal care mă interesează. 
Am venit pentru un animal. 

— O formă de viaţă? 

— Da. 

— De pe o altă lume? 

— Bineînţeles. 

— Avem un mim. De pe Cella. Un simian foarte inteligent. 
Nu numai că va învăţa să vorbească, dar până la urmă vă va 
imita vocea, inflexiunile, gesturile, ba chiar şi expresiile feţei. 

— Nostim, zise Kress. Şi banal. Nu mă interesează, Wo. Eu 
vreau ceva exotic. Neobişnuit. Şi nenostim. Detest animalele 
nostime. În momentul de faţă am un măcelar. Importat de pe 
Cotho, cu destulă cheltuială. Din când în când îl hrănesc cu 
câte-o porţie de pisoi proaspăt fătaţi. Asta-mi inspiră mie 
animalele nostime. Sper că m-am făcut înţeles, da? 

Wo arboră un surâs enigmatic. 

— Aţi avut vreodată un animal care să vă adore? întrebă. 

Kress zâmbi. 

— Oh, de câte ori! Dar nu pretind să fiu adorat, Wo. Doar 
amuzat. 

— M-aţi înţeles greşit, spuse Wo, cu acelaşi surâs ciudat. 
Mă refeream la adoraţie în sensul idolatrizării, al venerării 
propriu-zise. 

— Ce vrei să spui? 

— Cred că am exact ce vă interesează. Veniţi după mine. 


Îl conduse pe Kress printre tejghelele radiante, de-a lungul 
unui pasaj cufundat în ceaţă, sub falsul cer înstelat. 
Traversară un zid de pâclă, pătrunseră într-un alt sector al 
magazinului şi se opriră în faţa unui bazin mare, acoperit cu 
plastic. Un acvariu, gândi Kress. 

Wo îi făcu un semn să se apropie. ` 

Îi dădu ascultare şi văzu că se înşelase. Era un terariu. În 
interior, pe o suprafaţă de vreo doi metri pătraţi, se afla un 
deşert în miniatură. Nisip gălbui, bătând în roşcat sub o 
lumină roşiatică. Roci: bazalt, cuarţ, granit. In fiecare colţ al 
bazinului se înălța un castel. 

Kress clipi, privi mai atent şi se corectă: de fapt, se înălţau 
numai trei castele. Al patrulea stătea într-o rână - surpat, 
ruinat. Celelalte trei erau grosolane, dar intacte, durate din 
piatră şi nisip. Pe parapetele lor şi pe sub porticurile rotunjite 
mişunau creaturi mărunte. Kress îşi lipi faţa de peretele din 
plastic. 

— Insecte? întrebă. 

— Nu, răspunse Wo. O formă de viaţă mult mai complexă. 
Şi mai inteligentă. Fiinţe cu un grad de isteţime considerabil 
superior celui al măcelarului dumneavoastră. Li se spune regi 
de nisip. 

— Insecte, decretă Kress, retrăgându-se de lângă bazin. 
Nu-mi pasă cât sunt de complexe. Se încruntă. ŞI, te rog, nu 
încerca să mă îmbrobodeşti vorbindu-mi despre inteligenţă. 
Vietăţile astea-s prea mici ca să posede altceva decât un 
creier foarte rudimentar. 

— Inteligența lor este colectivă, spuse Wo. Au ceea ce se 
numeşte spirit de stup. De castel, în cazul de faţă. De fapt, în 
bazin nu sunt decât trei organisme. Al patrulea a murit. După 
cum puteţi observa, castelul său s-a prăbuşit. 

Kress se întoarse spre bazin. 

— Spirit de stup, zici? Interesant. Se încruntă iarăşi. Totuşi, 
nu-i decât un furnicar supradimensionat. Mă aşteptam la ceva 
mai deosebit. 

— Poartă războaie. 

— Războaie? Hm. Kress privi din nou. 

— Observati, vă rog, culorile, îl îndemnă Wo. 


Arătă spre creaturile care forfoteau pe castelul cel mai 
apropiat. Una dintre ele râcâia lângă peretele bazinului. Kress 
o cercetă. Pentru el, continua să arate ca o insectă. Cam câto 
unghie de lungă, cu şase picioare, cu şase ochi mici, dispuşi 
de jur împrejurul trupului. Un sistem complicat de mandibule 
clămpănea vizibil, în timp ce două antene fine şi lungi 
descriau traiectorii în aer. Antenele, mandibulele, ochii şi 
picioarele erau negre ca  funinginea, dar culoarea 
predominantă era portocaliul aprins al platoşei care acoperea 
corpul. 

— E o insectă, repetă Kress. 

— Nu e insectă, insistă calmă Wo. Exoscheletul chitinos 
este lepădat când regele de nisip creşte. Dacă creşte. Intr-un 
bazin de dimensiunile acestuia nu va creşte. Il luă pe Kress de 
braţ, şi-l conduse până la castelul următor. Observaţi 
culoarea acestora. 

Kress se uită. Erau altfel. Aici, regii de nisip aveau platoşa 
de un roşu intens; antenele, mandibulele, ochii şi picioarele 
erau galbene. Kress îşi aruncă privirea pe partea cealaltă a 
bazinului. Locuitorii celui de-al treilea castel viu erau albicioşi, 
cu tiv roşu. 

— Hm. 

— Aşa cum v-am spus, se războiesc, i se adresă Wo. 
Încheie chiar armistiţii şi alianţe. O alianţă a distrus al 
patrulea castel din bazin. Negrii se înmulţiseră peste măsură 
şi atunci ceilalţi şi-au unit forţele ca să-l nimicească. 

Kress nu se lăsă convins. 

— Amuzant, desigur. Dar şi insectele poartă războaie. 

— Insectele nu venerează, spuse Wo. 

— Poftim? 

Wo zâmbi şi arătă spre castel. Kress făcu ochii mari. Pe 
zidul celui mai înalt turn era sculptat un chip. Il recunoscu. 
Era chipul Jalei Wo. 

— Cum... 

— Am proiectat în bazin o hologramă cu chipul meu, 
menţinând-o câteva zile. Chipul zeului, ca să zic aşa. Îi 
hrănesc, sunt mereu prin preajmă. Regii de nisip au un 
rudimentar simţ psionic. Un fel de telepatie de proximitate. 


Mă simt şi mă idolatrizează folosind chipul meu pentru a-şi 
ornamenta construcţiile. Uitaţi-vă bine, e pe toate castelele. 

Era adevărat. 

Pe castele, chipul Jalei Wo era senin şi paşnic, şi foarte 
veridic. Kress admiră măiestria reproducerii. 

— Cum lucrează? 

— Membrele anterioare au şi rol de mâini. Sunt prevăzute 
chiar cu un fel de degete: trei tentacule mici şi flexibile. Regii 
de nisip colaborează excelent, atât la construcţii, cât şi în 
războaie. Nu pierdeţi din vedere faptul că toţi mobilii de 
aceeaşi culoare împărtăşesc o singură minte. 

— Mai dă-mi amănunte, ceru Kress. 

Wo zâmbi. 

— Burta trăieşte în castel. Adică eu îi spun burtă. Un joc de 
cuvinte, dacă vreţi: fiinţa este şi pântece de mamă, şi stomac. 
Femelă, cam cât pumnul de mare, imobilă. De fapt, 
denumirea de regi de nisip e oarecum improprie. Mobilii sunt 
ţărani şi războinici; conducătorul propriu-zis e o regină. Dar şi 
această analogie păcătuieşte. Luat în ansamblu, fiecare 
castel este o singură creatură hermafrodită. 

— Cu ce se hrănesc? 

— Mobilii mănâncă pastă, hrană predigerată obţinută în 
interiorul castelului. O capătă de la burtă, după ce aceasta a 
prelucrat-o câteva zile. Stomacurile lor nu suportă nimic 
altceva, astfel încât dacă burta moare, mor foarte repede şi 
ei. Burta... burta mănâncă orice. În privinţa asta n-o să vă 
coste nimic. Resturile de la masă sunt o hrană excelentă şi 
îndestulătoare. 

— Dar hrană vie? se interesă Kress. 

Wo dădu din umeri. 

— Fiecare burtă mănâncă mobili aparţinând celorlalte 
castele, fireşte. 

— Nu ştiu ce să zic, mărturisi Kress. De n-ar fi atât de mici. 

— Ai dumneavoastră pot fi mai mari. Aceşti regi de nisip 
sunt mici fiindcă bazinul în care trăiesc este mic. După toate 
aparențele, îşi adaptează creşterea la spaţiul vital disponibil. 
Dacă i-aş muta pe cei de aici într-un bazin mai mare, ar 
începe să crească. 


— Hm. Bazinul în care-mi tineam eu piranha e de două ori 
mai mare ca ăsta şi e liber. Ar putea fi curăţat, umplut cu 
nisip... 

— Wo şi Shade vă stau la dispoziţie pentru instalare. 
Plăcerea este de partea noastră. 

— Bineînţeles, se grăbi Kress să adauge, vreau patru 
castele intacte. 

— Se-nţelege, încuviinţă Wo. 

Începură să se tocmească pentru preţ. 

Trei zile mai târziu, Jala Wo descinse la conacul lui Simon 
Kress, cu regi de nisip în stare latentă şi o echipă de 
montatori. Ajutoarele lui Wo erau extrabaldurieni deosebiți de 
toţi cei cu care era familiarizat Kress; bipezi îndesaţi, spătoşi, 
cu patru braţe şi ochi compuşi, bulbucaţi. Aveau pielea 
groasă şi tăbăcită, plină de zbârcituri printre care se iveau 
protuberanţe în formă de spini şi coarne. Dar erau muncitori 
vânjoşi şi îndemânatici. Wo le dădea indicaţii într-o limbă 
melodioasă pe care Kress n-o mai auzise niciodată. 

Terminară treaba într-o singură zi. Mutară bazinul în care 
se aflaseră piranha şi, în mijlocul spaţiosului său salon, 
aranjară de o parte şi de cealaltă canapele pentru o vedere 
mai bună, curăţară perfect interiorul rezervorului şi-l umplură 
pe trei sferturi cu nisip şi roci. Apoi instalară un sistem special 
de iluminat, menit să asigure atât palida lumină roşie pe care 
o agreau regii de nisip, cât şi proiectarea de imagini 
holografice în bazin. Deasupra montară un capac solid din 
plastic, prevăzut cu un mecanism pentru introducerea hranei. 

— În felul acesta veţi putea da de mâncare regilor de nisip 
fără a fi nevoit să ridicaţi capacul bazinului, explică Wo. Nu 
riscaţi ca vreun mobil să scape afară. 

Capacul era echipat şi cu aparate de control al 
microclimatului, pentru a condensa exact cantitatea corectă 
de umiditate din aer. 

— Interiorul să fie uscat, dar nu prea uscat, recomandă Wo. 

În cele din urmă, unul dintre instalatorii cu patru braţe intră 
în bazin şi săpă gropi adânci în cele patru colţuri. Apoi un altul 
îi dădu burţile aflate în stare latentă, scoţându-le una după 
alta din containerele crionice în care fuseseră transportate. 


Nu erau prea arătoase. Lui Kress i se păru că semănau cu 
nişte hălci bălţate de carne crudă, pe jumătate alterată. Cu o 
gură. 

Extrabaldurianul le îngropă, câte una în fiecare colţ al 
bazinului. După aceea muncitorii închiseră capacul şi se 
pregătiră de plecare. _ 

— Căldura va trezi burţile din starea latentă, spuse Wo. In 
mai puţin de-o săptămână, mobilii vor începe să iasă din ouă 
şi vor răzbate la suprafaţă. Aveţi grijă să le daţi suficientă 
mâncare. Au nevoie să prindă puteri până se maturizează 
deplin. După socoteala mea, cam peste trei săptămâni veţi 
avea în bazin şi castelele. 

— Dar chipul? Când îmi vor sculpta chipul? 

— Proiectaţi holograma peste vreo lună. Şi aveţi răbdare. 
Dacă doriţi să întrebaţi ceva, vă rog să luaţi legătura cu noi. 
Wo şi Shade rămân la dispoziţia dumneavoastră. 

Femeia se înclină şi plecă. 

Kress se întoarse cu paşi molcomi la bazin şi-şi aprinse un 
beţigaş euforic. Deşertul era nemişcat şi pustiu. Incepu să 
bată nerăbdător cu degetele în capacul de plastic şi se 
încruntă. 


În ziua a patra, lui Kress i se păru că zăreşte mişcări în nisip 
- ca nişte vagi frământări subterane. 

În ziua a cincea văzu primul mobil, un alb singuratic. 

În ziua a şasea numără vreo duzină, albi, roşii şi negri. 
Portocaliii se lăsau aşteptaţi. Vărsă în bazin un castron cu 
resturi de mâncare pe jumătate stricate. Mobilii le simţiră 
imediat, se repeziră la ele şi începură să târască bucățele 
spre colţurile respective. Fiecare grup de culoare era extrem 
de organizat. Nu se încăierară. Kress fu puţin dezamăgit, dar 
hotări să le dea timp. 

Portocaliii îşi făcură apariţia în ziua a opta. La vremea 
aceea, ceilalţi regi de nisip se apucaseră deja să care 
pietricele şi să ridice fortificaţii. Încă tot nu se războiau. 
Deocamdată nu aveau decât jumătate din mărimea celor pe 
care-i văzuse la Wo şi Shade, dar impresia lui Kress era că 
vietăţile creşteau cu repeziciune. Castelele prinseră să se 


înalțe pe la mijlocul celei de-a doua săptămâni. Batalioane 
disciplinate de mobili târau bucăţi mari de gresie şi de granit 
în colţurile lor, unde alţi mobili îngrămădeau nisip cu 
mandibulele şi cu tentaculele. 

Kress cumpărase o pereche de ochelari cu lupe, ca să-i 
privească la lucru în orice punct al bazinului se aflau. Se 
plimba de jur împrejurul pereţilor înalţi din plastic, observând. 
Era fascinant. 

Castelele erau întru câtva mai simpluţe decât i-ar fi plăcut 
lui, dar avu o idee. În ziua următoare, vărsă împreună cu 
hrana nişte fragmente de obsidian şi cioburi mici de sticlă 
colorată. Câteva ore mai târziu, noile materiale fuseseră 
încorporate în zidurile castelelor. 

Castelul negru fu terminat cel dintâi, urmat de fortărețele 
roşie şi albă. Ca de obicei, portocaliii fură ultimii. Kress începu 
să mănânce în salon, aşezat pe canapea, ca să poată privi în 
voie. Aştepta, dintr-un moment într-altul, izbucnirea primului 
război. 

Fu dezamăgit. 

Zilele treceau, castelele se făceau tot mai înalte şi mai 
falnice, iar Kress nu mai părăsea bazinul decât pentru 
necesităţile fireşti şi pentru a răspunde apelurilor critice, 
legate de afaceri. Dar regii de nisip tot nu se războiau. Kress 
începu să se enerveze. 

În cele din urmă, încetă să-i mai hrănească. 

La două zile după ce resturile de la masă conteniră să cadă 
din cerul deşertului lor, patru mobili negri înconjurară un 
portocaliu şi-l târâră spre burta lor. Mai întâi îl schilodiră, 
smulgându-i mandibulele, antenele şi picioarele, apoi îl 
traseră pe sub bolta întunecată a porţii castelului lor în 
miniatură. Portocaliul dispăru definitiv. După o oră, mai bine 
de patruzeci de mobili portocalii traversară în marş nisipul şi 
atacară colţul negrilor. Fură însă covârşiţi de numărul 
mobililor negri care ieşiră puhoi din adâncuri. Când bătălia luă 
sfârşit, agresorii fuseseră măcelăriți. Morţii şi muribunzii fură 
căraţi să hrănească burta neagră. 

Încântat, Kress se felicită pentru geniul de care dăduse 
dovadă. 


Când aruncă mâncare în bazin, a doua zi, se iscă îndată o 
bătălie în trei colţuri, pentru dobândirea ei. Albii câştigară 
detaşat. 

După asta, urmă război după război. 

La aproape o lună din ziua în care Jala Wo îi adusese regii 
de nisip, Kress conectă proiectorul holografic şi chipul său se 
materializă în bazin. Chipul se rotea încet, de la un colţ la 
altul, astfel încât privirea sa poposea asupra tuturor celor 
patru castele, în egală măsură. Kress găsi că holograma era 
foarte reuşită; avea zâmbetul lui sarcastic, gura mare, obrajii 
plini. Ochii albaştri scăpărau, părul sur era pieptănat îngrijit, 
cu cărare pe-o parte, după ultima modă, sprâncenele erau 
subţiri şi sofisticate. 

Curând după aceea, regii de nisip se apucară de lucru. 
Kress îi hrănea cu dărnicie, în timp ce imaginea sa strălucea 
pe cerul lumii lor. Temporar, războaiele încetară. Intreaga 
activitate era dedicată cultului. 

Chipul lui Kress se ivi pe zidurile castelelor. 

La început, i se păru că toate cele patru imagini erau 
identice, dar pe măsură ce lucrul continua şi el studia 
reproducerile, Kress începu să desluşească deosebiri subtile 
de tehnică şi de execuţie. Roşiii erau cei mai inventivi; 
folosiseră paiete minuscule de ardezie pentru a reda părul lui 
argintiu. Idolul alb i se păru tânăr şi malitios, în vreme ce 
chipul făurit de negri - deşi virtual acelaşi, trăsătură cu 
trăsătură - avea un aer înţelept şi binevoitor. Ca întotdeauna, 
regii de nisip portocalii fură ultimii şi cei din urmă. În războaie 
nu le mersese prea bine, iar castelul lor arăta jalnic în 
comparaţie cu celelalte. Imaginea pe care o sculptaseră era 
grosolană şi caricaturală, şi se părea că aveau de gând s-o 
lase aşa. Când încetară să mai lucreze la chip, Kress se 
supără de-a binelea pe ei, dar n-avu ce le face. 

După ce toţi regii de nisip îşi terminară icoanele, Kress 
deconectă holograful şi-şi spusese că sosise momentul să 
organizeze o petrecere. Prietenii săi aveau să fie 
impresionați. Se gândi că ar putea chiar să le ofere 
spectacolul unui război. Fredonând radios, începu să 
întocmească lista invitaţilor. 


Petrecerea avu un succes nebun. 

Kress invită treizeci de persoane; o mână de prieteni 
apropiaţi care-i împărtăşeau amuzamentele, câteva foste 
amante şi o grămadă de rivali în afaceri şi-n societate, care 
nu-şi puteau permite să-i ignore apelul. Ştia că unii dintre ei 
aveau să fie indignaţi şi chiar ofensaţi de regii lui de nisip. 
Conta pe asta. De regulă, Simon Kress considera drept eşec o 
petrecere de a lui de la care măcar un invitat nu pleca tunând 
şi fulgerând. Sub imboldul momentului, adăugă pe listă 
numele Jalei Wo. „Vino cu Shade, dacă-ţi face plăcere”, 
supralicită când îi dictă mesajul. 

Faptul că Wo acceptă invitaţia îl surprinse într-o oarecare 
măsură. 

— Din păcate, Shade nu va putea să mă însoţească. Nu 
participă la reuniuni mondene, adăugă ea. Cât despre mine, 
abia aştept să văd ce mai fac regii dumneavoastră de nisip. 

Kress le comandă o masă somptuoasă. Şi când, în sfârşit, 
conversaţia începu să lâncezească, iar cei mai mulţi dintre 
invitaţi erau ameţiţi de vin şi de beţigaşe euforice, le produse 
un şoc apucându-se să adune personal, într-un castron mare, 
resturile de mâncare din farfurii. 

— Haideţi, toată lumea, le spuse el. Vreau să vă fac 
cunoştinţă cu noii mei favoriţi. 

Luând castronul cu el, îşi conduse oaspeţii în salon. p 

Regii de nisip răspunseră tuturor aşteptărilor sale. li 
înfometase anume, ţinându-i nemâncaţi două zile, şi erau 
puşi pe bătaie. În timp ce musafirii, adunaţi în jurul bazinului, 
priveau prin ochelarii speciali pe care Kress avusese grijă să 
li-i pună la dispoziţie, regii de nisip dezlănţuiră o bătălie 
furibundă pentru firimituri. La încheierea ostilităţilor, Kress 
numără aproape şaizeci de mobili morţi. Roşiii şi albii, care 
încheiaseră de curând o alianţă, acaparară mai toată 
mâncarea. 

— Kress, eşti dezgustător, îi spuse Cath m'Lane. (Trăise cu 
el o bucată de vreme, în urmă cu doi ani, până ce 
sentimentalismul ei dulceag ajunsese pe punctul de a-l scoate 
din minţi.) Am fost o proastă că m-am întors aici. Credeam că 
între timp te-ai schimbat, că vrei să-ţi ceri scuze. (Nu-l iertase 


niciodată pentru ziua în care măcelarul lui devorase o potaie 
excesiv de „nostimă” la care ea ţinea ca la ochii din cap.) Să 
nu mă mai chemi niciodată în casa asta, Simon. 

leşi valvârtej, urmată de actualul ei amant şi de un cor de 
râsete. 

Ceilalţi invitaţi îl potopiră cu întrebările. 

De unde avea regii de nisip? Voiau să ştie. 

— De la Wo şi Shade, importatori, le răspunse gesticulând 
reverenţios către Jala Wo, care stătuse tăcută şi retrasă 
aproape toată seara. 

De ce-şi împodobeau castelele cu chipul lui? 

— Pentru că de la mine vin toate lucrurile binecuvântate. 
Ce, nu ştiaţi asta? 

Se vor mai bate? 

— Fireşte. Dar nu astă-seară. Nicio grijă. O să mai fie 
petreceri. 

Jad Rakkis, care era xenolog amator, începu să vorbească 
despre alte insecte sociale şi războaiele pe care le purtau. 

— Regii de nisip sunt amuzanţi, dar nu-s mare lucru. Ar 
trebui să citiţi despre furnicile-soldaţi de pe Terra, de pildă. 

— Regii de nisip nu sunt insecte, interveni pe neaşteptate 
Jala Wo, dar Jad se lansase în argumente şi ei nu-i dădu 
nimeni nici cea mai mică atenţie. Kress îi adresă un zâmbet şi 
ridică din umeri. 

Malada Blane propuse ca la următoarea petrecere, când 
vor asista la un alt război, să facă pariuri. Ideea entuziasmă 
pe toată lumea. Urmă o discuţie animată, cu privire la reguli 
şi şanse. Dezbaterile durară aproape o oră. In cele din urmă, 
rând pe rând, musafirii începură să-şi ia rămas-bun. 

Jala Wo plecă ultima. 

— Ei, îi spuse Kress când rămaseră singuri, se pare că regii 
mei de nisip au succes. 

— Arată bine, zise Wo. Sunt deja mai mari decât ai mei. 

— Da, încuviinţă Kress. Cu excepţia portocaliilor. 

— Am remarcat asta, replică Wo. Par mai puţin numeroşi, 
iar castelul lor e cam ponosit. 


— Ce să-i faci, cineva trebuie să piară, declară Kress. 
Portocaliii au apărut după un timp şi au întârziat şi cu 
organizarea. Din cauza asta au avut de suferit. 

— Scuzaţi-mă, spuse Wo, dar îmi permiteţi să vă întreb 
dacă daţi suficientă mâncare regilor dumneavoastră de nisip? 

Kress dădu din umeri. 

— Mai postesc şi ei din când în când. Le stimulează 
ferocitatea. 

Wo se încruntă. 

— N-are niciun rost să-i înfometați. Lăsaţi-i să se războiască 
la timpul lor, din motivele lor. Aşa le stă în fire şi veţi putea 
asista la conflicte de o subtilitate şi complexitate admirabile. 
Un război permanent, provocat de foame, este ceva primitiv 
şi degradant. 

Simon Kress îi răspunse Jalei Wo: 

— Te afli în casa mea, Wo, şi aici eu singur hotărăsc ce-i 
degradant. Am hrănit regii de nisip aşa cum m-ai sfătuit şi nu 
s-au luptat. 

— Trebuie să aveţi răbdare. 

— Nu, se împotrivi Kress. În definitiv, eu sunt stăpânul şi 
zeul lor. De ce să le aştept mobilurile? Nu se războiau cât 
voiam eu. Am corectat situaţia. 

— Inţeleg, rosti Wo. O să discut problema cu Shade. 

— Asta nu-i treaba dumitale şi nici a lui, se răsti Kress. 

— In cazul acesta nu-mi mai rămâne decât să vă spun 
noapte bună, răspunse cu resemnare Wo. Dar în pragul uşii, 
în timp ce-şi îmbrăca pelerina, îl ţintui cu o ultimă privire 
dezaprobatoare. Priviţi-vă chipurile domnule Kress, îl preveni 
ea. Priviţi-vă chipurile. 

După plecarea ei, nedumerit, Kress se întoarse la bazin şi 
contemplă îndelung castelele. Chipurile sale erau la locul lor, 
ca şi înainte. Numai că... Inşfăcă ochelarii cu lupe şi-i puse pe 
ochi. Chiar şi aşa, era greu de desluşit. | se păru totuşi că 
expresia imaginilor sale era vag schimbată, că zâmbetul lui 
era puţin strâmb, conferind o notă de răutate. Dar era o 
schimbare abia perceptibilă, dacă era o schimbare. Până la 
urmă, Kress puse impresia pe seama autosugestiei şi hotărî 
să n-o mai invite pe Jala Wo la vreo altă serată. 


În cursul următoarelor luni, Kress şi câţiva dintre preferaţi 
săi se întruniră săptămânal pentru a participa la ceea ce lui îi 
plăcea să numească „jocuri strategice”. Acum, când 
fascinația pe care o exercitaseră iniţial asupra lui regii de 
nisip se atenuase, Kress petrecea mai puţin timp în preajma 
bazinului şi mai mult pentru a se ocupa de afaceri şi de viaţa 
mondenă, dar tot mai găsea plăcere în a asista, împreună cu 
o mână de prieteni, la câte-un război, două. Işi menținea 
combatanții în formă, printr-un regim situat la limita 
înfometării. Procedeul avu urmări grave pentru portocalii, 
care deveniră, în mod vizibil, mai piperniciţi, încât Kress 
începu să se întrebe dacă nu cumva burta lor decedase. 
Ceilalţi însă se descurcau binişor. 

Uneori, noaptea, când avea insomnie, Kress se ducea cu o 
sticlă de vin în salonul cufundat în semiobscuritate, unde 
singura lumină era licărul roşu al deşertului în miniatură. 
Stătea ore întregi, bând şi privind de unul singur. Aproape 
întotdeauna avea loc câte-o bătălie pe undeva, iar când nu 
era niciuna putea isca lesne prilejul, aruncând o fărâmă de 
mâncare. 

La bătăliile săptămânale se apucaseră să parieze, aşa cum 
sugerase Malada Blane. Kress câştigă o mulţime de bani 
mizând pe albi, care deveniseră colonia cea mai puternică şi 
mai numeroasă, cu cel mai falnic castel din bazin. Într-una din 
zile, ridică puţin colţul capacului şi aruncă mâncarea în 
apropierea castelului alb - în loc să-i dea drumul, ca de 
obicei, pe câmpul de bătălie central astfel încât ceilalţi regi de 
nisip, dacă voiau să obţină câteva firimituri, să fie nevoiţi a-i 
ataca pe albi în perimetrul propriei lor fortărețe. Incercară. 
Albii se apărară admirabil. Kress câştigă de la Jad Rakkis o 
sută de standarzi. 

De altfel, Rakkis pierdea mult la regii de nisip, aproape în 
fiecare săptămână. Se considera specialist în materie, 
susţinând că-i studiase şi le analizase obiceiurile în perioada 
care urmase primei petreceri, dar când venea momentul să-şi 
plaseze mizele n-avea noroc. Kress bănuia că pretenţiile lui 
Jad nu erau decât lăudăroşenie şi ifose. Intr-un moment de 


trândavă curiozitate încercase şi el să studieze puţin regii de 
nisip, conectându-şi terminalul la bibliotecă, pentru a afla de 
pe ce lume erau originare vietăţile sale. Dar nu figurau 
nicăieri. Intenţiona să ia legătura cu Wo şi s-o întrebe pe ea, 
însă îl preocupau alte lucruri, mai importante, şi problema îi 
scăpa mereu din vedere. 

În cele din urmă, după o lună în care pierderile sale se 
ridicaseră la peste o mie de standarzi, Jad Rakkis îşi făcu 
apariţia la jocurile strategice cu o cutie de plastic sub braţ. 
Înăuntru se afla un fel de păianjen acoperit cu perişori aurii. 

— Un păianjen de nisip, anunţă Rakkis. De pe Cathaday. L- 
am cumpărat azi după-amiază de la t'Etherane. De obicei li se 
extrag pungile cu venin, dar ăsta-i întreg. Eşti dispus, Simon? 
Vreau să-mi recâştig banii. Pariez o mie de standarzi: 
păianjenul de nisip contra regilor de nisip. 

Kress examină insecta din interiorul închisorii de plastic. 
Regii lui de nisip crescuseră mult - se făcuseră de două ori 
mai mari decât ai lui Wo, aşa cum prezisese chiar ea -, dar pe 
lângă lighioana din cutie nu erau decât nişte pitici. Păianjenul 
era veninos, iar ei, nu. În schimb, erau teribil de mulţi. Şi-apoi, 
oricum, în ultima vreme, războaiele regilor de nisip 
începuseră să devină plictisitoare. 

— S-a făcut, răspunse el. Jad, eşti un fraier. Regii de nisip 
vor copleşi cu numărul lor scârboşenia asta a ta, până-şi va 
da duhul. 

— Fraier eşti tu, Simon, replică surâzător Rakkis. Păianjenul 
de nisip cathadayan se hrăneşte în mod obişnuit cu vietăţi de 
subsol care se aciuiesc prin văgăuni şi crevase, şi... Mă rog, o 
să vezi tu... Va pătrunde direct în castele şi va mânca burţile. 

Kress se încruntă, în hohotele de râs ale celorlalţi. La asta 
nu se gândise. 

— Dă-i drumul, rosti iritat şi se duse să-şi mai toarne în 
pahar. 

Păianjenul era prea mare pentru a fi introdus în mod 
convenabil prin dispozitivul pentru mâncare. Doi dintre cei de 
faţă îl ajutară pe Rakkis să salte uşor capacul bazinului, iar 
Malada Blane îi dădu cutia. Rakkis scutură insecta afară. 
Păianjenul ateriză uşor pe o dună miniaturală din faţa 


castelului roşu şi preţ de-o clipă rămase dezorientat, 
mişcându-şi maxilarele, zvâcnind ameninţător din picioare. 

— Haide, haide, îl îndemnă Rakkis. 

Se strânseră cu toţii în jurul bazinului. Simon Kress luă 
ochelarii şi şi-i trase pe cap. Dacă avea să piardă o mie de 
standarzi, măcar să vadă bine spectacolul. 

Regii de nisip zăriseră invadatorul. Pe tot cuprinsul 
castelului încetase orice activitate. Micii mobili stacoijii 
stăteau nemişcaţi, privind cu atenţie. 

Păianjenul se urni, începu să avanseze către umbra 
promițătoare a porţii. De pe turnul de deasupra, chipul lui 
Simon Kress privea impasibil. 

Brusc, se iscă o activitate febrilă. Mobilii roşii aflaţi în 
preajmă formară două falange şi porniră în marş spre 
păianjen. Alţi războinici dădură năvală din interiorul castelului 
şi se înşiruiră pe trei rânduri în faţa porţii, pentru a străjui 
intrarea spre camera subterană în care trăia burta. Dintre 
dune veneau în goană cercetaşi, chemaţi la luptă. 

Şi bătălia se dezlănţui. 

Regii de nisip din linia de atac năpădiră păianjenul. 
Mandibulele muşcară la picioare şi abdomen şi rămaseră 
încleştate. Alţi roşii escaladară picioarele aurii, căţărându-se 
în spinarea invadatorului, şi începură să muşte şi să tragă. Un 
mobil ajunse la unul din ochi şi-l smulse cu tentaculele-i 
subţiri şi galbene. Kress zâmbi şi arătă cu degetul. 

Dar regii de nisip erau mici şi neveninoşi, iar păianjenul nu 
se oprea. Picioarele sale doborau mobili într-o parte şi-n alta. 
Maxilarele sale mustind de venin găseau alţii, pe care-i lăsau 
sfârtecaţi şi ţepeni. Deja, peste zece roşii trăgeau să moară. 
Păianjenul de nisip continuă să înainteze. Păşi drept în 
mijlocul triplei linii defensive din faţa castelului. Şirurile de 
mobili se închiseră ca un cleşte. Il acoperiră, luptând cu 
disperare. Kress observă că o ceată de regi de nisip 
retezaseră unul din picioarele agresorului. Noi apărători 
săreau de pe metereze, aterizând pe mormanul ce colcăia şi 
se zvârcolea. 

Invizibil sub grămada de regi de nisip, păianjenul reuşi 
totuşi să se târâie în umbra porţii şi dispăru. 


Jad Rakkis emise un oftat din rărunchi. Era alb ca varul. 

— Minunat, comentă cineva. 

Malada Blane chicoti înfundat. 

— Priveşte, spuse Idi Noreddian, trăgându-l de braţ pe 
Kress. 

Fuseseră cu toţii atât de absorbiți de încleştarea din colţ, 
încât nimeni nu remarcase activitatea din restul bazinului. 
Acum însă, când castelul se liniştise, când pe nisipul din jur 
nu mai erau decât mobili roşii morţi, văzură. 

In faţa castelului roşu răsăriseră trei armate. Stăteau 
perfect nemişcate, perfect aliniate, şir după şir de regi de 
nisip portocalii, albi şi negri. Aşteptau să vadă ce va ieşi din 
castel. 

Simon Kress zâmbi. 

— Un cordon sanitar, jubilă el. Şi, Jad, aruncă-ţi privirea 
spre celelalte castele. 

Rakkis privi şi înjură. Echipe de mobili astupau porţile cu 
nisip şi pietre. Dacă păianjenul supravieţuia totuşi celei dintâi 
înfruntări, n-avea să pătrundă cu una, cu două în celelalte 
fortărețe. 

— Trebuia s-aduc patru păianjeni, mârâi Jad Rakkis. 
Oricum, am câştigat. Păianjenul meu e acum acolo, dedesubt, 
şi-ţi mănâncă afurisita de burtă. 

Kress nu răspunse. Aştepta. Zărise mişcare în umbră. 

Dintr-odată, pe poartă începură să se reverse mobili roşii. 
Se răspândiră pe tot cuprinsul castelului apucându-se imediat 
să repare pagubele pricinuite de păianjen. Celelalte armate 
se dizolvară şi se retraseră, fiecare în colţul ei. 

— Jad, făcu Kress, am impresia că nu prea mai ştii cine pe 
cine a mâncat. 

Săptămâna următoare, Rakkis aduse patru şerpi subţiri, 
argintii. Regii de nisip le făcură de petrecanie fără nicio bătaie 
de cap. 

Pe urmă Rakkis îşi încercă norocul cu o pasăre mare, 
neagră. Pasărea mâncă peste treizeci de mobili albi, iar 
zbaterile şi izbiturile ei distruseră aproape în întregime 
castelul, dar până la urmă aripile îi osteniră şi regii de nisip o 
atacară în forţă oriunde încercă să aterizeze. 


După asta, urmă o cutie cu insecte; gândaci cu platoşe 
puternice, nu prea deosebiți de regii de nisip. Dar proşti, 
proşti. O forţă aliată alcătuită din portocalii şi negri le sparse 
formaţia, îi împrăştie şi-i măcelări. 

Rakkis începu să-i semneze lui Kress poliţe. 

Cam tot pe atunci, într-o seară în care cina la restaurantul 
său preferat din Asgard, Kress o întâlni din nou pe Cath 
m'Lane. Se opri pentru o clipă la masa ei şi-i povesti despre 
jocurile strategice, invitând-o să-l viziteze. Femeia se făcu 
roşie, apoi îşi recăpătă stăpânirea de sine şi deveni glacială. 

— Cineva trebuie să-ţi găsească ac de cojoc, Simon, îi 
spuse. Şi cred că eu o să fiu aia. 

Kress ridică din umeri, savură o masă îmbelşugată şi nu se 
mai gândi la ameninţarea ei. Decât peste o săptămână, când 
o femeie măruntă şi îndesată se prezentă la uşa lui şi-i vârî 
sub nas o brățară cu insigna poliţiei. 

— Am primit o reclamaţie împotriva dumitale, Kress, îl 
încunoştinţă ea. Deţii un bazin cu insecte periculoase? 

— Nu-s insecte, replică el furios. Poftim înăuntru să te 
convingi. 

După ce văzu regii de nisip, femeia clătină din cap. 

— Nu-i în regulă. La urma urmelor, ce ştii dumneata despre 
creaturile astea? Ştii măcar de pe ce lume provin? Au fost 
certificate de Comitetul ecologic? Ai vreo autorizaţie pentru 
ele? Suntem informaţi că sunt carnivore, probabil 
primejdioase. Mai suntem informaţi că sunt semi-inteligente. 
De fapt, de unde le ai? 

— De la Wo şi Shade, răspunse Kress. 

— N-am auzit de ei, spuse femeia. Probabil că le-au 
introdus prin contrabandă, ştiind că ecologii n-or să le dea 
drumul. Nu, Kress, nu-i în regulă. Voi confisca bazinul şi voi 
cere să fie distrus, iar dumneata poţi să te-aştepţi şi la vreo 
două, trei amenzi. 

Kress îi oferi o sută de standarzi ca să uite de el şi de regii 
lui de nisip. 

Femeia făcu „nţ“. 

— Acum va trebui să adaug la acuzaţiile împotriva dumitale 
şi tentativa de mituire. 


Abia când Kress ridică cifra la două mii de standarzi se lăsă 
convinsă. 

— N-o să meargă uşor, să ştii, îl preveni ea. Trebuie 
măsluite acte, trebuie şterse înregistrări. lar obţinerea unei 
autorizaţii false de la Comitetul ecologic va cere o grămadă 
de timp. Ca să nu mai vorbim de problema reclamantei. Dacă 
ne cheamă iar? 

— Las-o în seama mea, spuse Kress. Mă ocup eu de ea. 


O bucată de vreme studie problema. Seara, dădu câteva 
telefoane. 

Mai întâi îl sună pe t'Etherane, negustorul de animale mici. 

— Vreau să cumpăr un căţel, îi spuse. Un pui. 

Dolofanul comerciant făcu ochii mari. 

— Un căţeluş? Ciudată preferinţă din partea dumitale, 
Kress. Fă-mi o vizită. Am o mulţime de căţeluşi simpatici. 

— Vreau exact un anumit gen de câăţeluş, zise Kress. 
Notează-ţi undeva. Am să-ţi descriu cum trebuie să arate. 

Pe urmă formă numărul ldiei Noreddian. 

— ldi, fii bună şi treci pe la mine diseară, cu echipamentul 
tău holografic. Vreau să înregistrez o bătălie cu regii de nisip. 
Un cadou pentru cineva drag. 


În noaptea în care făcură înregistrarea, Simon Kress stătu 
treaz vreme îndelungată. Absorbi, în senzorium, o nouă 
dramă controversată, luă o mică gustare, fumă vreo două 
beţigaşe euforice şi destupă o sticlă de vin. Apoi, cuprins de o 
profundă încântare faţă de propria-i persoană, se duse în 
salon, cu paharul în mână. 

Luminile erau stinse. Licărul roşu al terariului dădea 
penumbrei o nuanţă sângerie, bolnavă. Kress se apropie să-şi 
inspecteze domeniul. Era curios să vadă cum se descurcau 
negrii cu reparaţiile la castel. Căţeluşul îl lăsase în ruine. 

Reconstrucţia mergea bine. Dar în timp ce examina 
lucrările prin ochelarii cu lupe, privirea i se opri asupra 
chipului de pe zid. Tresări. 

Se dădu îndărăt, clipi, trase o înghiţitură zdravănă de vin şi 
privi din nou. 


Chipul cioplit era chipul lui. Dar arăta altfel, total 
schimonosit. Avea obrajii buhăiţi şi porcini, iar surâsul se 
preschimbase într-un rânjet hâd. Părea incredibil de hain. 

lritat, Kress dădu ocol bazinului pentru a controla celelalte 
castele. Fiecare înfăţişa o imagine uşor diferită, dar, în ultimă 
instanţă, toate erau la fel. 

Portocaliii renunţaseră la majoritatea detaliilor, dar 
rezultatul rămânea tot monstruos şi primitiv: o gură de brută 
şi ochi tâmpi. 

Roşiii îi conferiseră un soi de zâmbet satanic, spasmodic. 
Colţurile gurii păreau să joace în mod straniu, dizgraţios. 

Albii, preferaţi lui, ciopliseră un zeu crud şi idiot. 

Turbat de mânie, Simon Kress împroşcă în odaie cu vinul 
rămas în pahar. 

— Îndrăzniţi, scrâşni el printre dinţi. N-am să vă mai dau de 
mâncare o săptămână, ticăloşilor... Vocea îi deveni stridentă. 
Vă-nvâăţ eu minte! 

Ştia ce să facă. leşi iute din cameră şi reveni după câteva 
clipe cu o spadă veche de fier. Avea un metru lungime şi 
vârful încă ascuţit. Kress zâmbi, se înălţă pe vârfuri şi trase în 
lături capacul bazinului, atât cât să-şi poată vâri braţul în 
colţul de deşert pe care-l descoperise. Aplecându-se, împunse 
cu spada castelul alb aflat dedesubt. Răsuci lama, mişcând-o 
înainte şi înapoi, doborând turnuri şi creneluri şi ziduri. Nisipul 
şi piatra se năruiră peste mobilii care alergau de colo-colo. Cu 
o smucitură a mâinii, rase caricatura insolentă, jignitoare, pe 
care i-o făcuseră regii de nisip. Apoi potrivi vârful spadei 
deasupra gurii negre ce ducea spre sălaşul burţii şi împinse 
cu toată puterea. Auzi un sunet moale, lichid, şi întâmpină 
rezistenţă. Toţi mobilii se cutremurară şi căzură. Mulţumit, 
Kress trase lama afară. 

Vreme de-o clipă stătu să privească, întrebându-se dacă nu 
omorâse burta. Vârful spadei era umed şi lipicios. Dar în cele 
din urmă regii de nisip începură din nou să se mişte. Se 
mişcau anemic, încet, dar se mişcau. 

Dădu să pună capacul la loc şi să treacă la următorul 
castel, când simţi că-i umbla ceva pe mână. 


Scoase un țipăt şi scăpă spada, scuturându-şi violent 
braţul. Regele de nisip căzu pe mochetă. ÎI strivi sub talpă şi 
continuă să răsucească piciorul mult timp după ce ştiu că era 
mort. Când îl călcase îl auzise plesnind. Apoi, tremurând, se 
grăbi să astupe bazinul şi se repezi în baie. Îşi controlă tot 
trupul şi stătu îndelung sub duş. Îmbrăcămintea o băgă în apă 
clocotită. 

Ceva mai târziu, după câteva pahare de vin rece, reveni în 
salon. Se simţea niţel ruşinat de spaima pe care i-o trăsese 
regele de nisip. Dar n-avea de gând să mai ridice capacul 
bazinului. 

De acum înainte, capacul va rămâne închis. Permanent. 
Totuşi, trebuia să-i pedepsească şi pe ceilalţi. 

Kress decise să-şi lubrifieze procesele mintale cu încă un 
pahar de vin. După ce-l isprăvi, îi veni inspiraţia. Se apropie 
surâzător de bazin şi modifică puţin reglajul dispozitivului de 
umiditate. 

Când adormi pe canapea, cu paharul de vin în mână, 
castelele de nisip se dizolvau lent în ploaie. 

Il treziră lovituri mânioase în uşa de la intrare. 

Se ridică ameţit, cu capul vuind. Mahmureala de după vin e 
cea mai păcătoasă dintre toate, îşi spuse. Cu paşi împleticiţi, 
se îndreptă spre vestibul. 

In faţa uşii stătea Cath m'Lane. 

— Monstrule, hohoti ea. Avea faţa umflată, roşie şi udă de 
lacrimi. Am plâns toată noaptea, fii blestemat! Dar s-a 
terminat, Simon, s-a terminat. 

— Mai încet, bombăni el. Sunt mahmur. 

Cath înjură, îl îmbrânci în lături şi dădu buzna în casă. De 
după un colţ îşi făcu apariţia măcelarul, intrigat de zgomot. 
Femeia îl scuipă şi se năpusti în salon, urmată de Kress care 
abia îşi târa picioarele. 

— Stai, făcu el, unde te... doar n-ai... 

Incremeni, brusc îngrozit. Cath m'Lane avea în mâna 
stângă un baros. 

— Nu, bolborosi el. 

Cath se duse direct la bazinul regilor de nisip. 


— ii chiar atât de mult la drăgălaşii ăştia, Simon? Atunci n- 
ai decât să trăieşti cu ei. 

— Cath! răcni Kress. 

Apucând barosul cu ambele mâini, femeia izbi din răsputeri 
în peretele bazinului. Sunetul loviturii îi răsună lui Kress drept 
în creştetul capului şi-i smulse un geamăt tânguitor. Dar 
plasticul rezistă. 

Cath lovi din nou cu barosul. De data aceasta se auzi o 
pârâitură şi în perete apăru un păienjeniş de linii subţiri. 

Kress se aruncă asupra ei în momentul în care femeia îşi 
lua avânt pentru a treia lovitură. Căzură amândoi, 
rostogolindu-se pe mochetă. Cath scăpă barosul şi încercă să- 
| sugrume, dar Kress îşi smuci capul şi-o muşcă de braţ, până 
la sânge. Se ridicară clătinându-se, gâfâind. _ 

— Ar trebui să-ţi vezi mutra, Simon, îi spuse ea cu ură. lţi 
picură sânge din gură. Arăţi ca unul din animalele tale. Cum ţi 
se pare gustul? 

— leşi afară, scrâşni el. Dădu cu ochii de spada care-i 
căzuse din mână în ajun şi se grăbi s-o înşface. leşi afară, 
repetă, vânturând arma ca să-şi sublinieze cuvintele. Să nu- 
ndrăzneşti să te mai apropii de bazin. 

Ea îi râse în nas. 

— N-ai tu curajul ăsta, zise. Se aplecă să ridice barosul. 

Kress scoase un urlet şi se repezi la ea. Până să-şi dea bine 
seama ce se întâmplă, lama de metal pătrunsese adânc în 
abdomenul femeii. Cath m'Lane se uită năucă la el, apoi la 
spadă. Kress se trase îndărăt şi începu să scâncească. 

— N-am vrut... voiam doar să... 

Cath m'Lane era spintecată, însângerată, moartă, dar nu se 
îndura încă să cadă. 

— Monstrule, izbuti să rostească, deşi avea gura plină de 
sânge. Apoi se răsuci, oribil, cu spada în ea şi, cu ultimele 
puteri, se izbi de peretele bazinului. Panoul fisurat se sparse 
şi Cath m'Lane se prăbuşi, într-o avalanşă de plastic, nisip şi 
noroi. 

Kress începu să scoată ţipete scurte, isterice, şi se căţără 
pe una din canapele. 


leşind din nămol, o mulţime de regi de nisip se revărsau pe 
podeaua salonului. Se târau peste cadavrul lui Cath. Câţiva se 
aventurară să traverseze mocheta şi ieşiră din cameră. Alţii 
se luară după ei. 

Kress privi înmărmurit o coloană ce lua naştere sub ochii 
săi. Un pătrat viu, forfotitor, de regi de nisip, care purtau 
ceva, ceva cleios şi diform, o bucată de carne crudă, mare cât 
un cap de om. Coloana se depărta încet de bazin. Masa 
informă pulsa. 

În clipa aceea, Kress se dezmetici şi o rupse la fugă. 


Era după-amiază, târziu, când îşi luă inima-n dinţi să se 
întoarcă. 

Fugise drept la aeroglisor şi-şi luase zborul spre cel mai 
apropiat oraş, la vreo cincizeci de kilometri distanţă, aproape 
bolnav de spaimă. Dar odată ajuns departe, în siguranţă, 
găsise un restaurant mai retras, dăduse pe gât câteva căni de 
cafea şi două tablete contra mahmurelii, mâncase un mic 
dejun copios şi, încetul cu încetul, îşi venise în fire. 

Evenimentele din cursul dimineţii fuseseră 
înspăimântătoare, dar n-avea să rezolve nimic frământându- 
se pentru cele întâmplate. Mai comandă cafea şi cântări 
situaţia, la rece. 

Cath m'Lane murise ucisă de mâna lui. Putea să-şi dea în 
vileag fapta şi să susţină că fusese un accident? Puțin 
probabil. Fapt era că o înjunghiase, ba îi mai şi spusese 
poliţistei ăleia s-o lase în seama lui. Nu-i rămânea decât să 
şteargă toate urmele şi să spere că fosta lui amantă nu 
spusese nimănui unde plecase de dimineaţă. Ceea ce era 
probabil. Cadoul lui îi parvenise, cu siguranţă, abia seara, 
târziu. Spusese că a plâns toată noaptea şi venise neînsoţită. 
Foarte bine: trebuia să se descotorosească de un cadavru şi 
de un aeroglisor. 

Mai rămâneau regii de nisip. În cazul lor, problema părea 
ceva mai dificilă. Nu încăpea îndoială că între timp scăpaseră 
cu toţii. Gândul că acum mişunau prin casă, în patul şi-n 
hainele lui, în cămara de alimente... | se făcu pielea găină. Se 
scutură şi-şi stăpâni repulsia. De fapt, n-avea să-i fie prea 


greu să-i extermine, se linişti el. Nu era nevoie să omoare 
fiecare mobil. Doar cele patru burţi, atâta tot. Şi pe-asta o 
putea face. Erau mari, după cum prea bine văzuse. Le va găsi 
şi le va ucide. 

Înainte de a lua drumul casei, Simon Kress dădu o raită prin 
câteva magazine. Cumpără un costum de protecţie colant, 
care avea să-l acopere din cap până-n picioare, o grămadă de 
pungi cu granule otrăvitoare contra şobolanilor şi o butelie 
pulverizatoare conţinând un pesticid ilegal, extrem de 
puternic. De asemenea, cumpără un dispozitiv de remorcare 
cu anclanşare magnetică. 

De cum ajunse acasă, se apucă de lucru, metodic. Mai întâi 
ataşă aeroglisorul lui Cath de al său. In timp ce percheziţiona 
aparatul femeii, dădu peste prima dovadă de noroc. Cristalul 
cu înregistrarea holografică a bătăliei regilor de nisip, pe 
care-l făcuse Idi Noreddian, era pe scaunul din faţă. Işi făcuse 
griji de pomană. 

Îndată ce termină cu aeroglisoarele, se îmbrăcă în costum 
şi intră în casă, după cadavrul lui Cath. 

Nu mai era acolo. 

Scormoni conştiincios nisipul care începuse deja să se 
usuce, dar nici pomeneală; cadavrul dispăruse. Să fi izbutit să 
se târască afară de una singură? Era greu de crezut, dar 
Kress căută. O inspecţie sumară prin camere nu dădu la 
iveală nici cadavrul, nici vreo urmă a regilor de nisip. N-avea 
timp pentru investigaţii mai amănunțite, atâta vreme cât 
aeroglisorul incriminator se afla în faţa casei sale. Hotări să 
încerce mai târziu. 

La vreo şaptezeci de kilometri spre nord de conacul lui 
începea un lanţ de vulcani activi. Zbură într-acolo, cu 
aeroglisorul lui Cath la remorcă. Deasupra conului 
incandescent al celui mai mare dintre vulcani, tăie contactul 
magnetic şi privi vehiculul dispărând în lava de dedesubt. 

Când reveni în faţa casei, se însera. Asta îl făcu să şovăie. 
O clipă, fu pe punctul de a decola din nou spre oraş, pentru a- 
şi petrece noaptea acolo. Pe urmă se răzgândi. Avea de lucru. 
Încă nu era în siguranţă. 


Împrăştie granule otrăvitoare pe terenul din jurul casei. 
Faptul n-avea să pară suspect nimănui. Avusese şi-n alte 
rânduri probleme cu şobolanii. După ce termină, pregăti 
butelia cu pesticid şi pătrunse iarăşi în casă. 

Străbătu clădirea, odaie după odaie, aprinzând peste tot 
lămpile, până ce fu scăldat într-o revărsare de lumină 
artificială. Se opri să deretice în salon, adunând cu lopata 
nisipul şi cioburile de plastic şi aruncându-le înapoi, în bazin. 
Aşa cum se temuse, toţi regii de nisip dispăruseră. Castelele 
erau surpate şi strâmbe, mâncate de potopul pe care îl 
abătuse asupra lor mânia lui Kress, iar ruinele se fărâmiţau 
pe măsură ce se zvânta nisipul. 

Se încruntă şi continuă să caute, cu butelia de otravă în 
spate, prinsă de bretelele petrecute peste umeri. 

jos, în pivniţa pentru vinuri, dădu de corpul lui Cath 
m'Lane. 

Zăcea la capătul scării abrupte, cu membrele răsucite, ca şi 
când s-ar fi rostogolit pe trepte. Mobili albi mişunau pe tot 
trupul şi, sub ochii lui Kress, cadavrul se mişcă, înaintând cu o 
smucitură pe podeaua de pământ bătucit. 

Kress râse scurt şi răsuci la maximum butonul care 
comanda intensitatea luminii. În unghiul cel mai îndepărtat, 
între două rafturi cu sticle de vin, văzu un castel pipernicit, 
din lut, cu o gaură neagră în mijloc. Pe peretele pivniţei, 
desluşi un crochiu rudimentar al chipului său. 

Cadavrul se smuci din nou şi avansă alţi câţiva centimetri 
către castel. Kress avu subit viziunea burii albe ce aştepta 
flămândă. In cel mai bun caz ar fi putut să-i încapă în gură o 
bucată din laba piciorului lui Cath... Nu, era prea absurd. 
Emise un nou hohot de râs şi începu să coboare treptele, cu 
degetul pregătit să apese pe butonul tubului pulverizator 
care-i încolăcea braţul drept. Regii de nisip - sute de mobili ce 
se mişcară ca unul singur - abandonară imediat cadavrul şi 
formară o linie de bătaie, un câmp alb între el şi burta lor. 

Brusc, lui Kress îi veni altă idee. Zâmbi şi lăsă în jos mâna 
în care ţinea furtunul. 

— Cath a fost întotdeauna cam greu de înghiţit, vorbi cu 
glas tare, încântat de propriu-i spirit. Mai ales pentru una de 


dimensiunile tale. Stai niţel, o să-ţi dau o mână de ajutor, în 
definitiv, pentru ce există zei? 

Urcă scările, pentru a se înapoia după câteva clipe cu un 
satâr. Răbdători, regii de nisip aşteptară şi priviră în timp ce 
Kress o ciopârţea pe Cath m'Lane în bucăţi mici, uşor de 
digerat. 


În noaptea aceea, Simon Kress dormi îmbrăcat în costumul 
colant, cu pesticidul la îndemână, dar n-avu nevoie de el. 
Albii, sătui, rămaseră în pivniţă, iar pe ceilalţi nu-i zări 
nicăieri. 

A doua zi dimineaţă termină de curăţat în salon. Când fu 
gata, nu mai exista nicio urmă a încăierării, în afara bazinului 
spart. 

Îmbucă ceva în grabă şi reluă vânătoarea regilor de nisip 
lipsă. La lumina zilei, nu-i fu prea greu. Negrii se aciuiseră în 
grădiniţa japoneză şi înălţaseră un castel încărcat cu obsidian 
şi cuarţ. Pe roşii îi găsi în fundul piscinei pe care o lăsase de 
multă vreme în părăsire şi care se umpluse parţial cu nisipul 
cărat de vânt ani de-a rândul. Zări peste tot mobili de ambele 
culori, mulţi dintre ei cărând granule de otravă spre burţi. 
Kress conchise că pesticidul nu era necesar. N-avea rost să 
rişte o înfruntare, când putea lăsa otrava să-şi facă efectul. 
Până seara, amândouă burţile vor fi moarte. 

Singurii care mai lipseau la apel erau regii de nisip de 
culoare portocalie. Kress dădu de mai multe ori ocol vilei, în 
spirale din ce în ce mai largi, dar nu zări nici urmă de ei. Când 
începu să transpire în costumul lipit de trup - era o zi 
caniculară -, ajunse la concluzia că, de fapt, n-avea 
importanţă. Dacă erau pe undeva prin preajmă, probabil că 
se îndopau cu granule otrăvitoare, asemenea roşilor şi 
negrilor. 

În timp ce se întorcea spre casă, strivi sub talpă - cu 
destulă satisfacţie - mai mulţi regi de nisip. lnăuntru, se 
dezbrăcă de costum, mâncă pe îndelete un prânz savuros şi 
îşi îngădui, în sfârşit, să se destindă. Era stăpân pe situaţie. 
Două dintre burţi aveau să răposeze curând, a treia se afla la 
loc sigur şi-i putea face de petrecanie după ce avea să 


termine treaba pe care i-o dase, iar pe-a patra nu se îndoia de 
fel că o va găsi. Cât despre Cath, orice urmă a vizitei sale 
fusese eliminată. 

Reveria îi fu întreruptă de ecranul telefonului care începu 
să clipească. Era Jad Rakkis. Îl anunţă fudul că la jocurile 
strategice din seara aceea avea să aducă nişte viermi 
canibali. 

Kress uitase cu totul de jocuri, dar îşi reveni numaidecât. 

— Oh, Jad, scuze. Am uitat să-ţi spun. Până la urmă mi s-a 
făcut lehamite de toată povestea şi m-am descotorosit de 
regii de nisip. Nişte lighioane scârboase. Imi pare rău, dar n-o 
să fie nimic la mine diseară. 

Rakkis întrebă indignat: 

— Şi eu ce să fac cu viermii? 

— Pune-i într-un coş de fructe şi trimite-i cuiva drag, 
răspunse Kress şi închise. 

Înfrigurat, se apucă să-i sune pe ceilalţi. N-avea nevoie să-i 
pice nimeni pe cap, acum, când regii de nisip mai trăiau şi 
forfoteau în jurul casei. 

În timp ce forma numărul Idiei Noreddian îşi dădu seama 
de o omisiune supărătoare. Ecranul începu să se lumineze, 
semn că la capătul celălalt cineva răspunsese. Kress închise 
repede aparatul. 

O oră mai târziu, Idi îşi făcu punctuală apariţia. Se arătă 
surprinsă de contramandarea petrecerii, dar perfect încântată 
de perspectiva unei seri în doi, alături de Kress. O distră 
povestindu-i cum reacţionase Cath la spectacolul pe care-l 
înregistraseră ei. În cursul discuţiei reuşi să se convingă că Idi 
nu relatase nimănui mica lor glumă. Dădu din cap mulţumit şi 
turnă din nou vin în pahare. Pe fundul sticlei nu mai 
rămăseseră decât câteva picături. 

— Trebuie să mai aduc o sticlă, spuse el. Hai cu mine în 
pivniţă, să alegem împreună un vin bun. Ai avut întotdeauna 
gusturi mai rafinate decât ale mele. 

ÎI însoţi cu destul entuziasm, dar la capătul de sus al 
scărilor, după ce Kress deschise uşa şi o lăsă să treacă în 
faţă, şovăi. 


— Unde-i lumina? întrebă ea. Şi mirosul... Ce-i mirosul ăsta 
ciudat, Simon? 

Când o îmbrânci, femeia îi aruncă o privire mirată. Apoi se 
rostogoli pe scări, ţipând. Kress trânti uşa şi începu s-o bată 
în cuie, folosind scândurile şi ciocanul pneumatic pe care le 
lăsase acolo anume. De cum isprăvi, o auzi pe Idi gemând. 

— M-am rănit, strigă ea. Simon, ce-i aici? 

Brusc, scoase un țipăt ascuţit. Apoi începură urletele. 

Nu conteniră ore în şir. Kress se înfundă în senzorium, 
programându-şi o comedie picantă ca să-şi alunge din gând 
pivniţa. 


Când fu sigur că Idi era moartă, îi cără aeroglisorul la 
vulcani şi-i făcu vânt. Dispozitivul magnetic se dovedea o 
investiţie bună. 


Zgomote ciudate, ca nişte râcâituri, răzbăteau din spatele 
uşii de la pivniţă a doua zi dimineaţă când Kress cobori să 
vadă care era situaţia. Ascultă neliniştit câteva clipe, 
întrebându-se dacă nu cumva Idi Noreddian supravieţuise şi 
scurma sub uşă ca să iasă afară. Greu de crezut; probabil că 
erau regii de nisip. lar implicaţiile acestei concluzii nu-i 
plăceau deloc lui Kress. Hotări să lase uşa ferecată, cel puţin 
o vreme, şi ieşi afară cu o cazma, să îngroape burţile roşie şi 
neagră în castelele lor. 

Le găsi cum nu se poate mai pline de viaţă. Castelul negru 
sclipea înveşmântat în aşchii de obsidian, iar regii de nisip se 
agitau de zor primprejur, reparând şi îmbunătăţind. Turnul cel 
mai înalt i-ar fi ajuns lui Kress până la şold şi pe el se afla o 
caricatură hidoasă a chipului său. Când se apropie, negrii se 
opriră din lucru şi formară imediat două falange 
amenințătoare. Kress aruncă o privire peste umăr şi zări alţii, 
care se adunau să-i închidă retragerea. Speriat, azvârli 
cazmaua şi sări din capcană, strivind sub cizme câţiva mobili. 

Castelul roşu se înălța lipit de peretele piscinei. Burta 
sălăşluia la adăpost, într-un puț înconjurat de nisip, bucăţi de 
beton şi parapete. Roşiii mişunau pe tot fundul bazinului. 
Kress îi privi în timp ce târau în castel un şobolan şi o şopânlă 


uriaşă. Îngrozit, făcu un pas înapoi şi simţi ceva scrâşnindu-i 
sub talpă. Se uită şi văzu trei mobili care i se căţărau pe 
picior. li scutură şi-i terciui cu sete, dar alţii se apropiau deja 
cu repeziciune. Erau mai mari decât şi-i amintea. Unii erau 
cât un deget de lungi. 

O luă la goană. Când ajunse în casă, inima-i bătea 
nebuneşte şi abia mai putea să respire. Uşa se închise în 
urma lui şi Kress se grăbi s-o zăvorască. Ştia că vila era 
perfect izolată împotriva insectelor şi a rozătoarelor. Cât timp 
rămânea înăuntru n-avea de ce să se teamă. 

Câteva înghiţituri de alcool îl mai calmară. Aşadar, otrava 
nu-i afecta, gândi el. Ar fi trebuit să-şi dea seama. Wo îi 
atrăsese atenţia că burta putea să mănânce orice. Mai bău un 
pahar, ca să prindă curaj, apoi se îmbrăcă în costum şi-şi 
agăţă în spinare butelia. Deschise uşa. 

Afară, regii de nisip aşteptau. 

Avea în faţă două oştiri aliate împotriva amenințării 
comune. Numărul mobililor era mai mare decât şi-ar fi putut 
închipui. Blestematele de burţi păreau a fi mai prolifice decât 
şobolanii. Terenul din faţa casei era plin de regi de nisip, un 
imens covor târâtor. 

Kress îndreptă furtunul spre ei şi apăsă pe buton. O ceaţă 
cenuşie cobori asupra celui mai apropiat şir de mobili. Kress 
plimbă tubul dintr-o parte într-alta. 

Oriunde îi ajungea ceața, regii de nisip se zvârcoleau 
violent şi mureau în spasme. Kress zâmbi. Nu-i puteau ţine 
piept. Continuă să pulverizeze, descriind un arc mare de cerc 
înaintea lui şi păşi încrezător peste crusta de cadavre negre şi 
roşii. Oştile bătură în retragere. Kress mai făcu doi paşi, 
având grijă să-şi croiască drum către burţi. 

Dintr-odată, retragerea încetă. O mie de regi de nisip se 
năpustiră spre el. 

Kress se aşteptase la un contraatac. Se propti pe picioare şi 
începu să măture cu sabia de ceaţă, plimbând-o cu mişcări 
şerpuitoare. Mobilii veneau înspre el şi mureau. Câţiva reuşiră 
să trăiască; nu putea stropi pretutindeni deodată. Îi simţi 
căţărându-i-se pe picioare, le simţi mandibulele muşcând 


neputincioase în plasticul rezistent al costumului. Îi ignoră şi 
continuă să pulverizeze. 

Apoi începu să simtă izbituri moi în cap şi pe umeri. 

Îl apucă tremuratul, se răsuci şi privi deasupra lui. Toată 
faţada casei colcăia de regi de nisip. Negri şi roşii, cu sutele. 
Se aruncau de sus asupra lui. Cădeau de jur împrejur. Unul 
ateriză pe placa transparentă care-i acoperea faţa şi vreme 
de o secundă cumplită, până ce-l mătură cu dosul mâinii, îi 
văzu mandibulele ce hăpăiau cu furie în dreptul ochilor lui. 

Smuci furtunul şi pulveriză văzduhul, pulveriză casa, 
pulveriză până când întregul desant aerian al regilor de nisip 
fu mort sau pe moarte. Ceaţa îl înconjură, făcându-l să 
tuşească. Tuşi şi continuă să pulverizeze. Abia după ce curăţă 
toată faţada îşi întoarse atenţia spre sol. 

Erau de jur împrejurul lui, pe el, viermuiau cu zecile pe 
corpul lui, iar alţii, cu sutele, se grăbeau să li se alăture. 
Proiectă ceața asupra lor. Furtunul îi muri în mână. Kress auzi 
un şuierat puternic şi pâcla uriaşă se răspândi într-un nor 
mare dintre umerii săi, învăluindu-l, sufocându-l, arzându-l şi 
înceţoşându-i ochii. Pipăi după tub şi când îşi retrase mâna o 
întrezări acoperită cu regi de nisip muribunzi. Furtunul era 
tăiat; îl retezaseră cu mandibulele. Kress rămase acoperit de 
giulgiul pesticidului, orb. Se împiedică de ceva şi urlă, apoi o 
luă la fugă spre casă, scuturându-se înnebunit de regii de 
nisip care-i acopereau trupul. 

Înăuntru, zăvori uşa, se aruncă pe mochetă şi se rostogoli 
într-o parte şi-n alta până când fu sigur că-i strivise pe toţi. 
Butelia îşi dădea duhul, fâsâind anemic. Kress lepădă 
costumul şi se vâri sub duş. Jetul fierbinte îl opări şi-i lăsă 
pielea roşie şi sensibilă, dar cel puţin nu mai simţea că i se 
încreţeşte carnea. 

Îmbrăcă hainele cele mai groase pe care le avea - 
indispensabili de iarnă, pantaloni de piele - scuturându-le pe 
fiecare în parte, cu gesturi nervoase. „La dracu'!“, nu 
contenea să bolborosească, „la dracu'!“ Avea gâtlejul uscat. 
După ce inspectă în amănunţime vestibulul ca să se asigure 
că nu exista niciun pericol, îşi îngădui să se aşeze şi să-şi 


toarne de băut. „La dracu'!“, înjură iarăşi. Îi tremura mâna şi, 
în timp ce turna în pahar, stropi mocheta. 

Alcoolul îl mai calmă, dar nu izbuti să-i alunge spaima. Mai 
dădu pe gât un pahar, apoi se apropie pe furiş de fereastră. 
Pe geamul gros din plastic se plimbau regi de nisip. Înfiorat, 
se retrase până în dreptul consolei de comunicaţii. Gândurile 
îi alergau nebuneşte. Trebuia să ceară ajutor. Să telefoneze 
autorităţilor. Poliţia va aduce aruncătoare de flăcări şi... 

Simon Kress înţepeni cu mâna pe claviatură şi gemu. Nu 
putea să cheme poliţia. Ar fi fost nevoit să le spună şi de albii 
din pivniţă şi-acolo ar fi dat de cadavre. Chiar dacă burta 
apucase s-o dea gata pe Cath m'Lane, în mod cert n-o 
terminase încă pe Idi Noreddian. Fiindcă pe ea n-o ciopârţise. 
Şi oricum, mai erau oasele. Nu... poliţia rămânea o soluţie 
doar în ultimă instanţă. 

Incruntat, se aşeză în faţa consolei. Echipamentul său de 
comunicaţii acoperea un perete întreg; de aici putea lua 
legătura cu orice loc de pe Baldur. Dispunea de o grămadă de 
bani şi de ingeniozitate; întotdeauna fusese mândru de 
ingeniozitatea lui. Nu se putea să nu găsească el o soluţie 
până la urmă. 

La un moment dat se gândi să o sune pe Wo, dar renunţă 
repede la idee. Wo ştia prea multe, va pune întrebări, iar el 
nu avea deloc încredere în ea. Nu, îi trebuia cineva care să-i 
dea ascultare fără să pună întrebări. 

Se lumină brusc la faţă şi pe buze îi apăru un zâmbet. 
Simon Kress avea relaţii. Formă un număr pe care nu-l mai 
folosise de foarte multă vreme. 

Pe ecran se materializă chipul unei femei: părul alb, 
expresia afabilă, un nas lung şi coroiat. Vocea vioaie şi sigură. 

— Simon! Cum mai merg afacerile? 

— Afacerile merg bine, Lissandra, răspunse Kress. Am o 
treabă pentru tine. 

— O execuţie? Preţurile mele au mai crescut între timp, 
Simon. Nu uita c-au trecut zece ani. 

— Vei fi bine plătită, o asigură Kress. Ştii că nu mă 
zgârcesc. Am nevoie de tine pentru o deratizare. 


— Nu-i necesar să  recurgi la eufemisme, Simon. 
Convorbirea e ecranată. 

— Nu, nu, vorbesc serios. Am o problemă care ţine de 
deratizare. Nişte dăunători periculoşi. Vreau să mă scapi de 
ei. Dar fără întrebări. Înţelegi? 

— Înţeleg. i 

— Bun. O să ai nevoie de... âă, trei sau patru oameni. li 
echipezi cu costume colante termorezistente şi cu 
aruncătoare de flăcări sau lasere sau altceva de genul ăsta. 
Vii la mine, la conac. O să-ți dai imediat seama despre ce-i 
vorba. Gândaci. O invazie de gândaci. In grădinița japoneză 
şi-n fosta piscină ai să vezi nişte castele. Le distrugi, omori tot 
ce-i în ele. Pe urmă să baţi la uşă şi-o să-ți arăt ce mai e de 
făcut. Poți s-ajungi repede? 

Faţa de pe ecran rămase impasibilă. 

— Într-o oră suntem la tine. 


Lissandra se ţinu de cuvânt. Sosi într-un aeroglisor lung şi 
negru, întovărăşită de trei operatori. Kress îi privi din spatele 
ferestrei de la etaj. Erau îmbrăcaţi cu toţii în costume colante 
din plastic negru, cu feţele ascunse sub cagule. Doi dintre ei 
erau înarmaţi cu aruncătoare de flăcări, al treilea avea un tun 
laser şi grenade. Lissandra nu purta nicio armă; Kress o 
recunoscu după felul în care dădea ordine. 

Mai întâi survolară la mică înălţime terenul din jurul casei, 
pentru a examina situaţia. Regii de nisip parcă înnebuniră. 
Mobilii stacojii şi negri începură să alerge bezmetici de colo- 
colo. Din punctul său de observaţie de la etaj, Kress vedea 
bine castelul din grădina japoneză. Era înalt cât un stat de 
om. Meterezele-i viermuiau de apărători negri şi un şuvoi 
neîntrerupt de mobili se scurgea în adâncuri. 

Apoi aeroglisorul Lissandrei ateriză lin lângă vila lui Kress, 
iar operatorii săriră afară şi-şi amorsară armele. Păreau 
neoameni, aducători de moarte. 

Armata neagră se masă între ei şi castel. Roşiii... Kress îşi 
dădu brusc seama că nu-i vedea nicăieri pe roşii. Clipi. Unde 
dispăruseră? 


Lissandra arătă cu mâna şi strigă ceva. Purtătorii de 
aruncătoare de flăcări se depărtară unul de celălalt şi 
deschiseră focul asupra regilor de nisip negri. Armele lor 
tuşiră sec, apoi mugiră, împroşcând limbi lungi de flăcări 
albastre-roşii. În faţă, regii de nisip zvâcneau scurt, se 
chirceau şi mureau. Operatorii începură să plimbe focul dintr- 
o parte în alta, cu mişcări sigure, perfect armonizate, 
împletind cele două jeturi de flăcări. Inaintau cu paşi atenţi, 
măsuraţi. 

Oastea neagră arse şi se dezagregă. Mobilii se împrăştiară 
în toate direcţiile, unii gonind spre castel, alţii spre inamic. 
Niciunul nu ajunse până la mânuitorii aruncătoarelor de 
flăcări. Oamenii Lissandrei erau profesionişti. 

Apoi unul dintre ei se împiedică. 

Sau păru că se împiedică. Kress se uită mai atent şi 
observă că solul cedase sub picioarele omului. Tuneluri, gândi 
el, cu un fior de groază; tuneluri, capcane. Operatorul se 
scufundase până la mijloc, când deodată pământul din jurul 
lui păru că erupe, şi regi de nisip stacojii îl năpădiră din toate 
părţile. Omul azvârli arma, începu să-şi lovească şi să-şi 
zgârie turbat propriul trup, acoperit de mobili. Urletele pe 
care le scotea erau oribile. 

Tovarăşul său ezită, apoi se răsuci brusc şi împroşcă flăcări. 
Vâlvătaia înghiţi om şi regi de nisip. Urletele încetară subit. 
Mulţumit, operatorul se întoarse din nou spre castel şi mai 
făcu un pas, dar se trase grăbit înapoi în clipa în care călcă în 
gol şi piciorul îi dispăru în nisip până la gleznă. Încercă să-l 
scoată şi să se retragă, dar tot terenul din jur cedă dintr- 
odată. Omul se dezechilibră şi se poticni, apoi căzu bătând 
aerul cu braţele şi regii de nisip dădură năvală de 
pretutindeni, o masă clocotitoare care-l acoperi în timp ce se 
zbătea şi se zvârcolea. Aruncătorul de flăcări nu-i mai era de 
niciun folos. 

Kress se apucă să bată sălbatic în geam şi să strige ca să 
atragă atenţia. 

— Castelul! Distrugeţi castelul! 

Lissandra, care rămăsese lângă aeroglisor, auzi şi făcu un 
semn. Al treilea operator aţinti tunul cu laser şi trase. 


Fasciculul vibră pe deasupra solului şi reteză vârful castelului. 
Omul îl orientă iute în jos, hăcui nisipul şi meterezele de 
piatră. Turnurile se prăbuşiră. Chipul lui Kress se dezintegră. 
Laserul muşcă în pământ, scormoni de jur împrejur. Castelul 
se nărui; nu mai era decât o movilă de nisip. Dar mobilii negri 
continuau să se mişte. Burta era îngropată adânc; n-o 
atinseseră. 

Lissandra dădu un nou ordin. Operatorul ei lăsă laserul, 
amorsă o grenadă şi ţâşni înainte. Sări peste cadavrul 
fumegând al primului om, ateriză pe pământ tare, în grădiniţa 
lui Kress, şi aruncă proiectilul. Grenada poposi drept în vârful 
mormanului de ruine care fusese castelul negru. O lumină 
albă, orbitoare, arse ochii lui Kress şi în grădiniţă se înălţă o 
coloană uriaşă de nisip, de pietre şi de mobili. Câteva clipe, 
praful acoperi totul. De sus, ploua cu regi de nisip şi bucăţi de 
regi de nisip. 

Kress văzu că mobilii negri erau ţepeni, morţi. 

— Piscina! strigă el din spatele geamului. Distrugeţi 
castelul din piscină! 

Lissandra înţelese numaidecât; solul era presărat cu negri 
inerţi, dar roşiii se regrupau cu iuţeală pentru atac. Omul din 
grădină şovăi un moment, apoi desprinse de la şold altă 
grenadă. Făcu un pas înainte, dar Lissandra îl strigă, iar el se 
întoarse şi începu să alerge spre ea. 

Pe urmă totul fu simplu. Omul sări în aeroglisor şi Lissandra 
decolă imediat. Kress se repezi la altă fereastră, în odaia 
alăturată. Îi văzu trecând în zbor razant pe deasupra piscinei, 
în timp ce operatorul bombarda castelul roşu, de la adăpostul 
vehiculului. După a patra trecere, castelul era de 
nerecunoscut, iar regii de nisip, nemişcaţi. _ 

Lissandra dădu dovadă de conştiinciozitate. Işi puse omul 
să mai bombardeze fiecare castel de câteva ori. Apoi folosiră 
tunul cu laser, frământând metodic terenul, până ce fu 
evident că nimic viu n-ar mai fi putut rămâne întreg sub 
pământul răscolit. 

În cele din urmă, veniră să-i bată la uşă. Kress le deschise, 
cu un zâmbet de smintit. 

— Minunat, spuse. Minunat. 


Lissandra îşi smulse de pe cap cagula costumului. 

— Chestia asta o să te coste, Simon. Am pierdut doi 
oameni, ca să nu mai pomenesc de pericolul la care m-am 
expus personal. 

— Bineînţeles, se grăbi s-o asigure Kress. O să fii bine 
plătită, Lissandra. Cât vrei, numai să termini treaba. 

— Ce mai e de făcut? 

— Trebuie deratizată şi pivniţa, zise Kress. Jos mai e un 
castel. Dar va trebui să vă descurcaţi fără explozie. Nu vreau 
să-mi dărâmaţi casa. 

Lissandra îi făcu semn operatorului. 

— Du-te şi ia aruncătorul lui Rajk. Cred că-i intact. 

Omul reveni înarmat, pregătit, tăcut. Kress îi conduse la 
subsol. 

Uşa masivă era tot bătută în cuie, cum o lăsase. Dar se 
curbase uşor în afară, ca şi cum dinăuntru s-ar fi exercitat o 
presiune colosală. Lui Kress nu-i plăcu nici înfăţişarea uşii, nici 
liniştea care domnea în subsol. Avu grijă să stea cât mai 
departe în vreme ce subalternul Lissandrei scotea cuiele şi 
scândurile. 

— Crezi că nu-i niciun pericol? se pomeni mormăind şi 
arătă cu degetul aruncătorul de flăcări. Nu mă încântă nici 
perspectiva unui incendiu. 

— Am laserul, răspunse Lissandra. O să-i nimicim cu 
laserul. De aruncător probabil că nu va mai fi nevoie. L-am 
luat însă pentru orice eventualitate. Există lucruri mai rele 
decât focul, Simon. 

Kress dădu din cap. 

Ultima scândură fu desprinsă de pe uşa pivniţei. Din partea 
cealaltă tot nu se auzea nimic. Lissandra dădu un ordin scurt 
şi operatorul făcu doi paşi înapoi, se postă în spatele ei şi 
aţinti aruncătorul de flăcări peste uşă. Femeia îşi trase cagula 
pe cap, înălţă laserul, păşi înainte şi deschise brusc uşa. 

Nicio mişcare. Niciun sunet, în pivniţă era întuneric. 

— Unde-i lumina? întrebă Lissandra. 

— Chiar după uşă, răspunse Kress. Pe dreapta. Bagă de 
seamă la trepte, sunt cam abrupte. 


Lissandra călcă pragul, trecu laserul în mâna stângă şi pipăi 
cu dreapta după comutator. Nu se întâmplă nimic. 

— L-am găsit, zise ea, dar nu vrea să... 

Scoase un țipăt şi sări înapoi. Un rege de nisip alb, mare, i 
se agăţase de încheietura mâinii. Din locul în care îşi înfipsese 
mandibulele, perforând mănugşa din plastic, ţâşnea sânge. Era 
cel puţin cât mâna ei de mare. 

Lissandra execută un dans hidos pe palierul din faţa uşii, 
apoi începu să-şi izbească mâna de peretele alăturat. O dată 
şi încă o dată şi încă. Regele de nisip se desprinse şi căzu cu 
o bufnitură grea, lipicioasă. Lissandra gemu şi se lăsă în 
genunchi. 

— Cred că mi-am fracturat degetele, rosti cu glas moale. 
Mâna îi sângera abundent. Laserul pe care-l scăpase zăcea 
lângă uşa pivniţei. 

— Eu nu cobor acolo, anunţă operatorul ei, cu un ton care 
nu admitea replică. 

Lissandra îşi ridică ochii spre el. 

— Nu, zice. Rămâi în prag şi pârjoleşti tot interiorul. Faci 
totul scrum. Ai înţeles? 

Omul dădu din cap. 

— Casa, se văită Kress. Casa mea... 

Simţea cum i se vălureşte stomacul. Regele de nisip alb 
fusese imens. Oare câţi ca el mai erau jos, în pivniţă? 

— Nu, spuse deodată. Lăsaţi-i în pace. M-am răzgândit. 
Lăsaţi-i în pace. 

Lissandra îl înţelese greşit. Întinse mâna. Era năclăită de 
sânge şi de o zeamă neagră-verzuie. 

— Odorul tău scump m-a muşcat prin mănuşă şi-ai văzut cu 
ochii tăi cât a durat până l-am desprins. Puțin îmi pasă de 
casa ta, Simon. Tot ce-i acolo jos trebuie să moară. 

Kress abia dacă auzi ce-i spunea. | se părea că desluşeşte 
mişcări în bezna din spatele uşii. Îşi imagină o armată albă, 
năvălind afară. O armată de mobili, mari cât regele de nisip 
care o atacase pe Lissandra. Se văzu pe el însuşi, înşfăcat de 
o sută de braţe subţiri şi târât în întunericul unde buna 
aştepta flămândă. 

— Nu, bolborosi el. 


Nu-i dădură nicio atenţie. 

Kress se năpusti înainte şi umărul său izbi spatele 
operatorului exact în clipa în care se pregătea să deschidă 
focul. Omul icni, îşi pierdu echilibrul şi zbură peste pragul uşii, 
în beznă. Kress ascultă cum se ducea de-a rostogolul pe scări. 
După aceea urmară alte zgomote; fojgăieli şi muşcături, şi 
plescăituri. 

Kress se întoarse brusc spre Lissandra. Trupu-i era scăldat 
în sudoare rece, dar simţea o excitație bolnăvicioasă. Ceva 
aproape sexual. 

Prin cele două găuri ale cagulei, ochii reci ai Lissandrei îl 
fixau calmi. 

— Ce ai de gând? întrebă ea când Kress se aplecă să ia 
laserul de lângă tocul uşii. Simon! 

— Fac pace, răspunse el chicotind. Nu-i vor face niciun rău 
zeului, nu, nu-i vor face nimic zeului cât timp zeul e bun şi 
darnic. Am fost crud. l-am înfometat. Trebuie să compensez 
relele, înţelegi? 

— Eşti nebun, spuse Lissandra. 

Fură ultimele ei cuvinte. Kress îi făcu în piept o gaură prin 
care şi-ar fi putut trece braţul. Târi cadavrul în pragul uşii şi-i 
făcu vânt pe scări. Zgomotele se amplificară; trosnete 
chitinoase, râcâieli, clefăituri groase, lichide. Pentru a doua 
oară, Kress bătu uşa în cuie. 

In timp ce părăsea subsolul, se simţi copleşit de un profund 
sentiment de mulţumire, un sentiment care-i îmbrăca frica 
precum un strat de sirop. Se îndoia că era sentimentul lui. 


Avusese intenţia să plece de-acasă, să-şi ia zborul imediat 
spre oraş şi să închirieze o cameră pentru o noapte sau, 
poate, pentru un an. In loc să-şi pună în aplicare planul, se 
apucă să bea. De ce, nu era nici el prea sigur. Bău vârtos ore 
în şir, apoi vărsă violent totul pe mocheta din salon. La un 
moment dat, adormi. Când se trezi, casa era cufundată în 
întuneric. 

Se chirci deodată, pe canapea. Auzea zgomote. Se mişca 
ceva în pereţi. Erau pretutindeni, în jurul lui. Auzul îi devenise 
extraordinar de ascuţit. Fiecare scârţâitură imperceptibilă era 


pasul unui rege de nisip. Închise ochii şi aşteptă, aşteptă 
atingerea lor îngrozitoare, neîndrăznind să se mişte, de frică 
să nu atingă vreunul. 

Începu să plângă înăbuşit, nemişcat. 

Trecu o bucată de vreme fără să se întâmple nimic. 

Deschise din nou ochii. Tremura. Încet, întunericul se 
îmblânzi şi se dizolvă. Prin ferestrele înalte se prelinse lumina 
Lunii. Ochii i se adaptară. 

Salonul era pustiu. Nu văzu nimic, nicăieri. Nu fusese nimic, 
nicăieri. Numai spaima lui de om beat. 

Simon Kress se îmbărbătă, cobori de pe canapea şi aprinse 
lumina. 

Nimic, nicăieri. Încăperea era goală, cufundată în linişte. 

Trase cu urechea. Nimic. Niciun sunet. Pereţii erau muţi. 
Totul fusese rodul imaginaţiei lui, al fricii lui. 

Brusc, îşi aduse aminte de Lissandra şi de cele petrecute în 
pivniţă. Un val de ruşine şi furie îl năpădi dintr-odată. De ce o 
făcuse? Ar fi putut s-o ajute să ardă tot, să extermine tot. De 
ce... ştia de ce. Din cauza burţii, a burţii care băgase spaima 
în el. Wo îi spusese că are aptitudini psionice, chiar când e 
mică. Dar acum era mare, era uriaşă. Le devorase pe Cath şi 
pe Idi, iar de curând îi mai picaseră două trupuri. Avea să 
crească şi mai mult. Şi-n plus, gândi el, prinsese gustul cărnii 
de om. 

Începu să tremure, dar, încă o dată, izbuti să se controleze 
şi să-şi recapete calmul. Lui nu-i va face niciun rău, el era 
Zeul, albii fuseseră dintotdeauna preferaţii lui. 

Îşi aminti cum o împunsese cu spada. Asta fusese înainte 
de a veni Cath. Dracu' s-o ia pe Cath! 

Nu putea rămâne aici. Burţii o să i se facă iar foame. Pe cât 
e de mare, nu va dura prea mult. lar pofta ei de mâncare va fi 
năprasnică. Ce va face atunci? Trebuia să plece de-acasă cât 
mai degrabă, să se refugieze în oraş, la adăpost, acum, cât 
timp burta se mai afla închisă în pivniţă. Jos nu era decât 
mortar şi pământ bătătorit, iar mobilii puteau săpa galerii. 
Dacă apucau să iasă afară... Kress nu vru să se gândească 
mai departe. 


Se duse în dormitor şi-şi făcu bagajele. Umplu trei valize. 
Nu luă decât un singur rând de haine de schimb; restul 
spaţiului îl ocupă cu bunuri de valoare - bijuteriile, obiectele 
de artă şi alte lucruri de care n-ar fi fost în stare să se 
despartă. N-avea de gând să se mai întoarcă. 

Măcelarul se luă după el pe scări, privindu-l cu ochi trişti şi 
sticloşi. Era tare jigărit. Kress îşi dădu seama că nu-i mai 
dăduse de mâncare de-o veşnicie. În mod normal, se hrănea 
singur, dar, fără-ndoială, prăzile se răriseră în ultima vreme. 
Când dădu să i se agaţe de picior, Kress îl înjură şi-l lovi cu 
botul cizmei. Animalul se retrase, jignit. 

Cărând neîndemânatic valizele, Kress se strecură afară şi 
închise uşa în urma lui. 

Câteva clipe rămase cu spatele lipit de peretele casei, cu 
inima zbătându-i-se în coşul pieptului. intre el şi aeroglisor nu 
erau decât câţiva metri. Se temea să-i parcurgă. Luna 
strălucea puternic, iar terenul din faţa vilei era scena unui 
măcel. Cadavrele celor doi oameni ai Lissandrei zăceau acolo 
unde căzuseră, unul răsucit şi carbonizat, celălalt, umflat, sub 
mormanul de regi de nisip morţi. Şi mobilii... mobili negri şi 
roşii peste tot, de jur împrejur. Trebui să facă un efort ca să-şi 
aducă aminte că erau morţi. Arătau de parcă ar fi stat în 
aşteptare, aşa cum aşteptaseră de atâtea ori, înainte. 

Tâmpenii, îşi spuse Kress. Alte spaime de beţiv. Văzuse cu 
ochii lui cum explodaseră castelele. Regii de nisip erau morţi, 
iar burta albă rămăsese ferecată în pivniţă. Respiră de câteva 
ori adânc, conştiincios, şi păşi peste regii de nisip. Scrâşneau. 
Călcă sălbatic, apăsându-i cu toată talpa, în nisip. Nu mişcau. 

Kress zâmbi şi traversă încet câmpul de luptă, ascultând 
sunetele, sunetele siguranţei. 

Scrâşnet. Trosnet. Scrâşnet. 

Lăsă jos valizele şi deschise uşa aeroglisorului. 

Ceva se mişcă, din umbră în lumină. O formă albicioasă, pe 
scaunul vehiculului. Lungă cât antebraţul lui. Mandibulele se 
închiseră cu un clămpănit uşor şi şase ochi mici, dispuşi de jur 
împrejurul corpului, îl priviră. 

Kress îşi udă lenjeria şi se trase încet îndărăt. 


În interiorul aeroglisorului se iscară alte mişcări. Lăsase uşa 
deschisă. Regele de nisip ieşi afară şi se îndreptă spre el, 
încet, prudent. Mai ieşiră câţiva. Îl aşteptaseră. Stătuseră 
ascunşi sub scaune, îngropaţi în tapiserie. Dar acum se iveau. 
Incepură să formeze un cerc strâmb în jurul aparatului. 

Kress îşi trecu vârful limbii peste buze, se întoarse, porni 
iute spre aeroglisorul Lissandrei. 

Se opri înainte de a fi ajuns la jumătatea drumului. Şi în 
celălalt aparat se mişcau umbre. Nişte forme mari, ca nişte 
larve, abia întrezărite sub razele lunii. 

Kress scoase un vaiet înăbuşit şi bătu în retragere, către 
casă. Când ajunse în faţa uşii, îşi ridică privirea. 

Numără vreo zece-douăsprezece trupuri lungi, albicioase, 
ce se plimbau încolo şi-ncoace pe peretele clădirii. Patru 
dintre ele formau un grup compact, la capătul de sus al 
foişorului părăsit în care sălăşluise odinioară şoimul hoinar. 
Sculptau ceva. Un chip. Un chip foarte uşor de recunoscut. 

Simon Kress urlă şi fugi în casă. 


O cantitate suficientă de băutură îi aduse uitarea rapidă de 
care avea nevoie. Dar se trezi. În pofida tuturor lucrurilor, se 
trezi. Avea o migrenă înfiorătoare, puţea şi-i era foame. O, ce 
foame-i era! Nu fusese atât de flămând niciodată. 

Kress ştia că nu al său era stomacul care cerea de 
mâncare. 

Un rege de nisip alb îl privea de pe dulapul de haine din 
dormitor, mişcându-şi încet antenele. Era la fel de mare ca 
mobilul care ieşise noaptea trecută din aeroglisor. Kress 
încercă să nu se chircească de spaimă. 

— O să... o să-ţi dau de mâncare, spuse el. O să-ţi dau de 
mâncare. 

Avea gura îngrozitor de uscată, ca şmirghelul. Îşi linse 
buzele şi o zbughi din odaie. 

Casa era plină de regi de nisip; trebuia să se uite tot timpul 
pe unde calcă. Păreau cu toţii prinşi în câte-o treabă, fiecare 
cu sarcina lui. Aduceau modificări vilei, intrau şi ieşeau prin 
pereţi, ciopleau şi sculptau. De două ori îşi zări chipul 


holbându-se la el din locuri neaşteptate. Chipurile erau pocite, 
strâmbe, schimonosite de groază. 

leşi afară să ia cadavrele care începuseră să putrezească în 
curte, sperând că va potoli foamea burţii albe. Cadavrele 
dispăruseră. Amândouă. Kress îşi aminti cu câtă uşurinţă 
puteau căra mobilii lucruri de câteva ori mai grele decât 
propria lor greutate. 

Gândul că, după tot ce mâncase, burta mai era încă 
flămândă, îl făcu să se înfioare. 

Când se întoarse în vestibul, o coloană de regi de nisip 
cobora scările. Fiecare mobil căra câte o bucată din măcelarul 
lui. Capul păru să-l privească plin de reproş când trecu pe 
lângă el. 

Kress goli congelatoarele, bufetele, cămara, îngrămădind 
toată mâncarea din casă în mijlocul bucătăriei. Vreo zece albi 
aşteptau s-o ia. Evitară alimentele congelate, pe care le 
lăsară să se dezgheţe într-o băltoacă mare, dar transportară 
restul, în întregime. 

După ce toată mâncarea se făcu nevăzută, Kress simţi că 
junghiurile de foame i se mai domolesc, deşi nu mâncase 
nimic. Dar ştia că răgazul nu va dura. Curând, burţii îi va fi din 
nou foame. Trebuia s-o hrănească. 

Kress găsi soluţia. Se duse la telefon. 

— Malada, rosti degajat când prima dintre cunoştinţele sale 
răspunse, diseară organizez o mică petrecere. Îmi dau seama 
că te anunţ cam pe nepusă masă, dar sper să reuşeşti totuşi 
să vii. Sper din toată inima. 

Pe urmă îl chemă pe Jad Rakkis, apoi pe ceilalţi. Când 
termină, nouă dintre ei acceptaseră invitaţia. Kress nădăjduia 
să fie îndeajuns. 


Îşi întâmpină invitaţii în faţa casei - mobilii curăţaseră locul 
cu o repeziciune remarcabilă, iar terenul arăta aproape la fel 
ca înainte de bătăile - şi-i conduse pe fiecare, pe măsură ce-şi 
făceau apariţia, până la uşa din faţă. Îi lăsa să intre ei primii. 
El rămânea afară. 

După ce patru musafiri îi trecuseră pragul, Kress îşi făcu în 
sfârşit curaj. inchise uşa după ultimul sosit, ignorând 


exclamaţiile speriate ce se transformaseră imediat în zbierete 
ascuţite, şi se repezi la aeroglisorul cu care venise 
neştiutoarea victimă. Se strecură înăuntru nestingherit, apăsă 
pe clapa de pornire... şi înjură. Vehiculul era programat să 
răspundă numai la amprenta digitală a proprietarului, fireşte. 

Următorul care sosi fu Jad Rakkis. Kress alergă spre 
aeroglisorul lui de cum ateriză şi-l înhăţă de braţ pe Rakkis, 
care cobora din aparat. 

— Urcă la loc, iute! îi spuse, împingându-l. Du-mă în oraş. 
lute, Jad. Pleacă de-aici! 

Dar Rakkis îl privi nedumerit, fără să facă nicio mişcare. 

— De ce, ce s-a întâmplat, Simon? Nu pricep. Ziceai de-o 
petrecere... 

Apoi fu prea târziu, pentru că nisipul afânat dimprejur 
prinse viaţă şi, de peste tot, ochii roşii îl priveau ţintă şi 
mandibulele clămpăneau. Rakkis scoase un sunet gâtuit şi 
dădu să sară înapoi în aeroglisor, dar o pereche de mandibule 
i se închise în jurul gleznei şi se pomeni în genunchi. Nisipul 
părea să fiarbă de activitate subterană. Jad se zvârcolea şi 
urla îngrozitor în timp ce-l sfâşiau. Kress abia îndură 
spectacolul. 

După aceea, nu se mai încumetă în nicio tentativă de 
evadare. Când se termină totul, dădu gata ce-i mai rămăsese 
în bar şi se îmbătă criţă. Ştia că era pentru ultima oară când 
îşi mai putea permite acest lux. Toate sticlele cu alcool care 
mai existau în casă se aflau în pivniţă. 

Kress nu îmbucase nicio fărâmă de mâncare cât fusese 
ziua de lungă, dar adormi cu senzaţia că se ghiftuise, că era 
în sfârşit sătul şi că biruise foamea aceea insuportabilă. 
Ultimele lui gânduri, înainte de a-l năpădi coşmarurile, erau la 
cei pe care ar mai fi putut să-i cheme a doua zi. 


Arşiţa se instalase de dimineaţă. Kress deschise ochii şi 
primul lucru pe care-l văzu fu regele de nisip de pe dulap. 
Strânse repede pleoapele, sperând să scape de vis. Nu scăpă, 
dar nici să readoarmă nu izbuti şi, nu peste mult timp, se 
pomeni cu ochii pironiţi deasupra lui. 


Privi ţintă vreme de aproape cinci minute până să-şi dea 
seama de ciudăţenie: regele de nisip nu mişca. 

Mobilii erau capabili să stea perfect încremeniţi, desigur, îi 
văzuse de mii de ori aşteptând şi pândind. Dar întotdeauna, 
ceva se mişca;  mandibulele  clămpăneau, picioarele 
zvâcneau, antenele lungi şi subţiri vibrau sau se legănau. 

Insă regele de nisip de pe dulap stătea complet nemişcat. 

Kress se ridică încet, ţinându-şi răsuflarea, neîndrăznind să 
spere. Să fi murit? Să-l fi răpus ceva? Se apropie de dulap. 

Ochii erau sticloşi şi negri. Creatura părea întru câtva 
schimbată, umflată; ca şi când viscerele moi dinăuntru ar fi 
început să se descompună, degajând gaze care împingeau în 
afară plăcile albe. 

Kress întinse o mână tremurătoare şi atinse corpul. 

Era cald; fierbinte chiar, şi pe cale de a se înfierbânta şi 
mai mult. Dar nu se mişca. 

Retrase mâna şi în aceeaşi clipă un segment din 
exoscheletul alb al regelui de nisip se desprinse şi căzu. 
Carnea de dedesubt avea aceeaşi culoare, dar părea foarte 
moale, tumefiată şi fremătătoare. Aproape că pulsa. 

Kress se dădu înapoi şi se repezi la uşă. 

In hol zăceau alţi trei mobili albi. Arătau aidoma celui din 
dormitor. 

Cobori în goană scările, sărind peste regii de nisip. Nu 
mişca niciunul. Casa era plină de ei, toţi morţi, sau pe moarte, 
sau în comă, sau ce or fi avut. Pe Kress nu-l interesă ce 
păţiseră. Numai să nu se mişte. 

În aeroglisor găsi patru. Îi luă unul câte unul şi-i azvârli cât 
putu mai departe. Monştri afurisiţi! Sări înăuntru, se trânti în 
scaunul scâlciat, pe jumătate mâncat, şi apăsă pe clapa de 
pornire. 

Nu se întâmplă nimic. 

Kress mai apăsă o dată, şi încă o dată. Nimic. Nu se putea, 
nu era drept! Aeroglisorul ăsta era al lui, ar fi trebuit să 
pornească, de ce nu voia să decoleze, nu înţelegea nimic. 

In cele din urmă se dădu jos şi deschise capota, 
aşteptându-se la un dezastru. Îl află. Regii de nisip îi 
distruseseră grila gravitaţională. Era prizonier. Tot prizonier. 


Îndârjit, Kress se întoarse în casă. Urcă în galerie şi luă 
securea medievală ce stătea agăţată alături de spada cu care 
o omorâse pe Cath m'Lane. Se puse pe treabă. Regii de nisip 
nu se clintiră nici în timp ce-i hăcuia cu securea. Insă 
plesneau la prima despicătură, de parcă le-ar fi explodat 
corpul. Înăuntru era ceva groaznic; organe pe jumătate 
formate, un lichid cleios şi roşiatic ce arăta aproape ca 
sângele uman şi limfă gălbuie. 

Kress ciopârţi vreo douăzeci de trupuri până să-şi dea 
seama de zădărnicia acţiunii. De fapt, mobilii nu însemnau 
nimic. Şi-apoi, erau mult prea mulţi. Nici dac-ar fi lucrat o zi 
şi-o noapte n-ar fi răzbit să-i măcelărească pe toţi. 

Trebuia să meargă în pivniţă şi să omoare burta. 

Decis, cobori la subsol. Ajunse în dreptul uşii şi înlemni. 

Nu mai exista uşă. Pereţii din jur fuseseră mâncaţi, iar gura 
era de două ori mai mare şi mai rotundă. Un puț, şi-atâta. 
Nimic nu mai amintea că peste acest abis negru ar fi existat 
vreodată o uşă bătută în cuie. 

Un miros greţos, sufocant şi fetid, părea să răzbată din 
adâncuri. 

lar pereţii erau uzi, mânjiţi de sânge şi acoperiţi cu pete de 
fungus alb. 

Dar altceva era şi mai oribil. Burta respira. 

Kress rămăsese în mijlocul palierului. Simţi adierea călduţă 
care-l învălui când ea exală şi făcu un efort să nu se înece, 
dar când boarea îşi inversă direcţia, o rupse la fugă. 

Înapoiat în salon, mai omori trei mobili, apoi îl lăsară 
puterile. Ce se întâmplă? Nu pricepea. 

Şi atunci îşi aduse aminte de singura persoană care ar fi 
putut să priceapă. Kress se repezi, o dată în plus, la consola 
de comunicaţii, călcă din grabă pe un rege de nisip, în timp ce 
se ruga din suflet ca instalaţia să mai fie în stare de 
funcţionare. 

Când Jala Wo îi răspunse, îşi pierdu cumpătul şi-i povesti 
tot. 

Femeia îl lăsă să vorbească, fără să-l întrerupă, fără nicio 
expresie în afara unei uşoare întunecări a chipului ei palid şi 
uscăţiv. Când Kress isprăvi, nu spuse decât: 


— Ar trebui să te las acolo. 

Kress începu să se bâlbâie. 

— Nu se poate. Ajută-mă. O să plătesc... 

— Ar trebui, repetă Wo, dar n-am s-o fac. 

— Mulţumesc, bolborosi Kress. Oh, mulţumesc... 

— Taci, zise Wo. Ascultă-mă cu atenţie. Singur ţi-ai făcut-o. 
Îngrijiţi cum se cuvine, regii de nisip sunt războinici curtenitori 
şi ceremonioşi. Pe ai dumitale i-ai înfometat şi i-ai chinuit, şi- 
ai făcut din ei altceva. Ai fost zeul lor. Dumneata i-ai făcut aşa 
cum sunt. Burta din pivniţa dumitale e bolnavă, e încă 
suferindă de pe urma rănii pe care i-ai pricinuit-o. Probabil că 
nu mai are mintea întreagă. Comportarea ei este... anormală. 
Trebuie să pleci imediat de acolo. Mobilii nu-s morţi, Kress. 
Sunt amorţiţi. Ţi-am spus că exoscheletul cade când cresc. De 
fapt, în mod normal, cade mult mai devreme. N-am auzit 
niciodată de regi de nisip care să fi crescut, în stadiul 
insectoid, cât au crescut ai dumitale. inclin să cred că 
aceasta-i o altă consecinţă a faptului că ai mutilat burta albă. 
În sfârşit, n-are importanţă. Ceea ce importă este 
metamorfoza prin care trec în clipa de faţă regii dumitale de 
nisip. Pe măsură ce creşte, burta devine tot mai inteligentă. 
Puterile ei psionice sporesc, iar mintea-i devine tot mai 
complexă, mai ambițioasă. Mobilii cu platoşă sunt suficient de 
utili atât timp cât burta e mică şi doar semiconştientă, însă 
acum are nevoie de slujitori mai buni, de trupuri mai apte. 
Înţelegi? Mobilii vor da naştere, cu toţii, unei noi specii de regi 
de nisip. N-aş putea spune exact cum vor arăta. Fiecare burtă 
îşi hărăzeşte propria ei specie, adaptată necesităţilor şi 
dorințelor pe care şi le percepe. In orice caz, vor fi bipezi, cu 
patru braţe şi cu degete mari opozabile. Vor fi capabili să 
construiască şi să folosească maşini complicate. Indivizii, regii 
de nisip propriu-zişi, nu vor fi conştienţi. Dar burta va fi 
conştientă. Cum nu se poate mai conştientă. 

Simon Kress rămase cu ochii holbaţi la imaginea Jalei Wo 
de pe ecran. 

— Instalatorii dumitale, izbuti să bâiguie, cu un efort... Cei 
care au venit atunci... care au amenajat bazinul... 

Jala Wo se strădui să schiţeze un zâmbet. 


— Shade, încuviinţă ea. 

— Shade e un rege de nisip, bolborosi el năucit. lar 
dumneata mi-ai vândut un bazin plin... plin cu... pui de, ah... 

— Nu fi absurd, spuse Wo. Un rege de nisip în primul stadiu 
e mai degrabă un spermatozoid decât un pui. În natură, 
războaiele îi temperează şi le menţin echilibrul. Numai unul 
dintr-o sută ajunge în stadiul al doilea. Numai unul dintr-o mie 
atinge faza a treia, finală, şi devine ca Shade. Regii de nisip 
adulţi nu-s prea afectuoşi cu burţile mici. Sunt prea multe, iar 
mobilii lor sunt o pacoste. Oftă. Toată discuţia asta înseamnă 
timp pierdut. Regele de nisip din pivniţa dumitale va deveni 
curând complet conştient. N-o să mai aibă nevoie de 
dumneata, te urăşte şi va fi foarte flămând. Transformarea 
implică un mare consum de energie. Burta trebuie să 
mănânce enorm şi înainte, şi după metamorfoză. Pleacă 
imediat de acolo. Ai înţeles? 

— Nu pot, zise Kress. Aeroglisorul meu e defect, iar pe 
celelalte n-am cum să le reprogramez. Ai putea veni să mă 
iei? 

— Da, răspunse Wo. Shade şi cu mine o să plecăm chiar 
acum, dar sunt peste două sute de kilometri din Asgard până 
la dumneata. Şi mai avem de transportat şi echipamentul 
necesar pentru a rezolva problema regelui de nisip dement 
pe care l-ai creat. Nu poţi s-aştepţi acolo. Ai două picioare. 
Porneşte pe jos. la-o spre est, cât mai drept cu putinţă şi cât 
mai degrabă. Ţinutul e sterp şi pustiu. De sus n-o să ne fie 
greu să te reperăm şi-o să te afli departe de pericolul regilor 
de nisip. Ai înţeles? 

— Da, spuse Simon Kress. Da, o, da. 

Inchiseră aparatele şi Kress porni cu paşi grăbiţi spre uşă. 
Ajunsese la jumătatea drumului când auzi zgomotul; un sunet 
între pocnet şi trosnet. 

Unul dintre regii de nisip se dezghiocase. Patru mâini mici 
acoperite cu sânge roz-gălbui se iviră din crăpătură şi 
începură să împingă în lături pielea moartă. 

Kress îşi luă picioarele la spinare. 


La arşiţă nu se gândise. 


Colinele erau aride şi stâncoase. Kress părăsi casa în goana 
cea mai mare, fugi cât putu de repede, fugi până ce începură 
să-l doară coastele, până ce i se tăie răsuflarea. Apoi o luă la 
pas, dar de îndată ce-şi reveni începu din nou să alerge. Timp 
de aproape o oră alergă şi merse, alergă şi merse, sub 
soarele fierbinte şi pârjolitor. Transpira abundent, îşi reproşa 
că nu-i dăduse în gând să ia nişte apă şi scruta cerul, în 
nădejdea că-i va zări pe Wo şi pe Shade. 

Nu era făcut pentru un asemenea sport. Era prea cald şi 
aerul era prea uscat, iar el nu avea condiţie fizică. Dar se sili 
să meargă, cu gândul la respiraţia burţii, cu gândul la 
zvârcoleala micilor monştri care, fără doar şi poate, în clipa 
de faţă mişunau prin toată casa. Spera că Wo şi Shade vor şti 
să le vină de hac. 

Cât despre el, avea planurile lui în legătură cu Wo şi Shade. 
Totul se întâmplase din vina lor, hotărâse Kress, şi pentru 
asta aveau să plătească. Lissandra era moartă, dar cunoştea 
şi alte persoane cu aceeaşi profesie. Va avea grijă să se 
răzbune. Îşi făcu această făgăduială de o sută de ori în timp 
ce înainta, cu sforţări şi sudoare, spre est. 

Cel puţin aşa spera, că merge spre est. Nu se prea pricepea 
la orientare şi nici nu era prea sigur încotro alergase în panica 
de la început, dar după aceea se străduise s-o ţină spre est, 
cum îl sfătuise Wo. După câteva ore de alergătură şi niciun 
semn de salvare, Kress începu să aibă certitudinea că 
apucase într-o direcţie greşită. 

După alte câteva ore începu să-i fie frică. Dacă Wo şi Shade 
nu-l găseau? Aici or să-i rămână oasele. Nu mâncase de două 
zile, era slăbit şi îngrozit, îi ardea gâtul de sete. Nu putea să 
continue aşa la nesfârşit. Soarele începuse să coboare şi pe 
întuneric o să se rătăcească de-a binelea. Ce se întâmplase? 
Să-i fi devorat regii de nisip pe Wo şi pe Shade? 

ÎI năpădi iarăşi spaima, copleşindu-l, şi odată cu ea, o sete 
insuportabilă şi o foame năprasnică. Dar continuă să meargă. 
Se poticnea tot mai des când încerca să alerge şi de două ori 
căzu. A doua oară îşi scrijeli mâna într-un bolovan şi-i dădu 
sângele. O supse în timp ce mergea, temându-se de-o 
infecţie. În spatele lui, soarele ajunsese la orizont. Deşertul se 


mai răcori un pic, ceea ce pentru Kress fu o binecuvântare. 
Hotări să meargă până va dispărea ultima geană de lumină, 
apoi să poposească undeva pe tot timpul nopţii. In mod cert 
era acum destul de departe de regii de nisip ca să n-aibă de 
ce să se teamă, iar a doua zi dimineaţă Wo şi Shade aveau 
să-l găsească. 

Când ajunse pe culmea următoarei coline zări, drept în 
faţă, conturul unei case. 

Nu era chiar atât de mare cât conacul lui, dar părea destul 
de mare. Oricum, era o aşezare omenească, un adăpost, 
siguranţă. Kress începu să strige şi să alerge spre casă. De 
mâncat şi de băut, trebuia să mănânce neapărat, aproape că 
simţea gustul mâncării. Îl durea trupul de foame. Coborî 
panta în goană, cu ochii la casă, agitându-şi braţele şi 
strigând ca să-l audă locuitorii. Lumina scădea cu repeziciune, 
dar Kress îi desluşea încă pe cei cinci-şase copii care se jucau 
în penumbra casei. 

— Hei! strigă. Hei! Ajutor, ajutor! 

Copiii începură să alerge spre el. 

Kress se opri brusc. 

— Nu, spuse, o, nu. O, nu. 

Înnebunit, dădu înapoi, alunecă pe nisip, se ridică, încercă 
să fugă. Nu le fu greu să îl ajungă. Erau creaturi scunde, 
hidoase, cu ochi bulbucaţi şi pielea de un portocaliu murdar. 
Se luptă, dar zadarnic. Chiar aşa mici cum erau, fiecare avea 
patru braţe, iar Kress n-avea decât două. 

Îl purtară spre casă. Era o casă urâtă, ponosită, construită 
din nisip sfărâmicios, dar uşa era destul de mare, şi neagră, şi 
respira. Totul era înspăimântător, însă nu asta îl făcu pe 
Simon Kress să urle. Urlă din cauza celorlalţi, a copilaşilor 
portocalii care ieşiră de-a buşilea din castel şi-l priviră 
impasibili în timp ce trecea. 

Aveau, toţi, chipul lui.