George R. R. Martin — Zburatorii Noptii

George R. R. Martin 


George R. R. Martin 


Zburătorii nopții 


CUPRINS: 

Zburătorii Nopţii. 02 Comanda prioritara... 36 Week-end 
într-o zona de război. 51 De om nu te-atnge... 61 Nici 
flacările multicolore ale unui inel stelar... 81 Un cântec 
pentru Lya... 93 


Nodul voylburii era o minunăţie; întrecea de două ori cea 
mai mare piatră care fusese găsită vreodată. Chiar şi 
ciobită, ar fi valorat o avere. Dacă însă ar fi putut s-o 
desprindă intactă, evaluarea ar fi stabilit un record. Era 
sigur în privinţa asta. Ar fi fost prelucrată ca o singură 
piatră. Parcă o vedea în faţa ochilor. Un ou de ceaţă 
cristalină, fumegos şi misterios, cu văluri de ceaţă 
acoperind culori pe jumătate estompate. 

Se gândi la ea şi surâse. Atinse uşor nodulul şi se întoarse, 
ca să-l strige pe Cochran. 

Întoarcerea îi salvă viaţa. Târnăcopul vâjâi prin aer, 
trecând prin locul în care fusese capul lui şi izbi cu o forţă 
teribilă în perete, imediat lângă voylbură. Scântei şi aşchii 
de piatră zburară în toate direcţiile. Kabaraijian rămase 
înlemnit. 

Cadavrul ridică târnăcopul deasupra capului pentru 
următoarea lovitură. 

Zburătorii nopţii Când lisus din Nazaret murea, atârnat pe 
cruce, volcrynul trecea la mai puţin de un an-lumină de 
agonia lui, îndreptându-se către exterior. 

Când Războaiele Focului bântuiau Pământul, volcrynul se 
afla pe lângă Bătrânul Poseidon, acolo unde oceanele nu 
fuseseră încă botezate şi pescuite. Atunci când motosmicele 


transformaseră Federaţia Naţiunilor Pământene în Imperiul 
Federal, volcrynul ajunsese la hotarele spaţiului hrangan. 
Hranganii n-au ştiut-o niciodată. Ca şi noi, ei erau copiii 
planetelor mici şi strălucitoare ce le înconjurau sorii 
îndepărtați, manifestând puţin interes şi chiar mai puţină 
cunoaştere în privinţa obiectelor ce traversau hăurile 
interstelare. 

Războiul a pârjolit vreme de o mie de ani, iar volcrynul l-a 
străbătut, neştiutor şi neatins, aflat în siguranţă acolo unde 
nici un foc nu putea arde vreodată. După aceea, Imperiul 
Federal s-a fărâmiţat şi a dispărut, iar hranganii au pierit în 
bezna Prăbuşirii, însă pentru volcryn întunericul a rămas 
acelaşi. 

Când Kleronomas a plecat de pe Avalon cu nava lui de 
cercetare, volcrynul s-a apropiat la zece ani-lumină de el. 
Kleronomas a descoperit multe lucruri, dar n-a găsit 
volcrynul. Nici atunci şi nici la revenirea sa pe Avalon, cu 
puţin înainte de moarte. 

Pe când aveam trei ani, Kleronomas era ţărână, la fel de 
îndepărtat şi mort ca lisus din Nazaret, iar volcrynul trecea 
pe lângă Daronne. Toţi senzitivii de pe Crey au început să se 
comporte straniu atunci, privind către stele, cu ochi 
luminoşi, pâlpâitori. 

Eram adultă când volcrynul a ajuns dincolo de Tara, 
dincolo chiar de raza lui Crey, îndreptându-se mereu către 
exterior. 

Acum sunt bătrână şi, în curând, volcrynul va străbate 
Vălul lui Satan, care atârnă precum o ceaţă neagră între 
stele. Iar noi îl urmărim, îl urmărim mereu. Prin hăurile 
întunecate unde nu se încumetă nimeni, prin vid, prin 
tăcerea nesfârşită, Zburătorul meu şi cu mine îl urmărim. 

* Royd Eris a început să-şi spioneze pasagerii din clipa în 
care Zburătorul Nopţii a cuplat motosmicele şi a părăsit 
spaţiul fizic. 

În docurile orbitale de deasupra Avalonului se 
îmbarcaseră nouă călători; cinci femei şi patru bărbaţi, toţi 


oameni de ştiinţă, cu originile tot atât de diferite pe cât le 
erau ocupațiile. In ochii lui Royd, ei erau îmbrăcaţi identic, 
arătau identic, ba chiar şi vorbeau identic. Pe Avalon, cea 
mai cosmopolită dintre lumi, savanții deveniseră toţi ca unul 
în căutarea cunoaşterii. 

Zburătorul Nopţii era o navă comercială, nu de pasageri. 
Avea o cabină dublă şi una obişnuită, de mărimea unei 
cămăruţe. Academicienii dormeau în hamacuri, în cele 
patru cale de marfă, unii dintre ei în imediata apropiere a 
instrumentelor şi calculatoarelor pe care le aduseseră la 
bord. In timpul liber, se puteau plimba pe cele două 
coridoare scurte: unul de la cabina de comandă şi 
principala ecluză pneumatică, în sus, dincolo de cabine, 
până la des frecventata bibliotecă-bucătărie-salon, iar 
celălalt şerpuind în jos, către cale. De fapt, nu era 
important încotro mergeau. Royd avea ochi şi urechi până 
şi în instalaţiile sanitare. 

Întotdeauna şi oriunde, Royd urmărea atent. 

Puțin îi păsa de dreptul la intimitate, totuşi ştia că 
pasagerii ar fi putut protesta, nemulţumiţi, dacă aflau de 
ocupațiile lui. Se asigurase că n-aveau cum afla. 

Cabina lui, trei camere spaţioase în prova salonului, era 
sigilată şi inviolabilă; nu ieşea niciodată de acolo. Pentru 
călători, Royd era un glas lipsit de trup, răsunând din 
difuzoare, care-l angaja uneori în discuţii prelungite, 
precum şi un spectru holografic ce li se alătura în timpul 
meselor. Imaginea sa prezenta un tânăr slăbuţ, cu ochi 
spălăciţi şi păr alb, îmbrăcat în straie vaporoase, pastelat 
colorate, cu o croială veche de cel puţin douăzeci de ani, 
având neplăcutul obicei de a privi dincolo de persoana 
căreia i se adresa, sau într-o cu totul altă direcţie; totuşi, 
după câteva zile, savanții se obişnuiră cu el. Oricum, 
holograma se deplasa numai prin salon. 

Dar în secret, în tăcere, Royd trăia peste tot şi le spiona 
toate micile secrete. 


Ciberneticiana discuta cu calculatoarele şi se părea că 
prefera compania lor, mai degrabă decât pe cea a 
oamenilor. 

Xenobiologul era un băutor solitar, posac şi gata oricând 
de ceartă. 

Cei doi lingvişti, amanți declaraţi în public, făceau 
dragoste rareori, iar între patru ochi se certau violent. 

Psipsiha era ipohondră, gata oricând de stări depresive, ce 
se agravau şi mai mult în interiorul strâmt al Zburătorului 
Nopţii. 

Royd îi urmări lucrând, mâncând, dormind, făcând 
dragoste; le ascultă neobosit discuţiile. După o săptămână, 
cei nouă nu-l mai păreau identici. Ajunsese la concluzia că 
fiecare dintre ei era bizar şi unic. 

După două săptămâni de călătorie, doi pasageri îl 
interesau mai mult decât ceilalţi. Nu neglija pe nici unul, îi 
urmărea pe toţi, însă acum se concentra în special asupra 
lui Karoly d'Branin şi Melanină Jhirl. 

În primul rând, vreau să aflu de ce-ul lor, îi spuse d'Branin, 
într-o pseudo-noapte, la două săptămâni după plecarea de 
pe Avalon. 

Spectrul luminescent al lui Royd stătea lângă d'Branin, în 
salonul întunecat, privindu-l cum sorbea ciocolată amăruie. 
Ceilalţi dormeau. Pe o navă stelară nu există noapte şi zi, 
însă Zburătorul Nopţii mentiea ciclurile normale şi 
majoritatea pasagerilor le urmau. Doar d'Branin, şeful 
grupului şi generalist, îşi păstra un program aparte. 

Dacă ăsta-l cel mai important lucru, răspunse Royd cu 
glasul lui moale. Poţi fi absolut sigur că extratereştrii 
aceştia ai voştri există cu adevărat? 

Eu pot fi sigur, încuviinţă d'Branin. Asta-l de ajuns. Dacă şi 
ceilalţi ar fi fost tot atât de siguri, poate că în locul micuţului 
tău Zburător am fi avut o întreagă flotilă de nave. 

Sorbi din ciocolată şi suspină mulţumit. 

Royd, ai auzit de Nor T'alushi? 


Numele îi era cunoscut lui Royd, însă nu-l trebui nici o 
secundă ca să consulte memoria calculatorului. 

O rasă extraterestră situată de cealaltă parte a spaţiului 
uman, dincolo de Fyndii şi Damoosh. Posibil, legendară. 

Informaţiile tale nu-s la zi, chicoti d'Branin. Trebuie să le 
împrospătezi, când mai vii pe Avalon. Nu sunt legende, sunt 
realităţi, deşi depărtate. Deţinem puţine informaţii despre 
Nor T'alushi, dar suntem siguri că există, deşi probabil că 
noi doi nu vom întâlni niciodată vreunul dintre ei. Ei au 
pornit totul. 'Tocmai introduceam nişte date în calculator, 
când mi-a parvenit un colet de pe Dam Tullian, după ce 
stătuse în tranzit douăzeci de ani standard. Conţinea folclor 
Nor T'alush. N-am habar cât timp îi trebuise să ajungă pe 
Dam Tullian, sau pe ce cale sosise acolo, dar era un 
material fascinant. Ştiai că primul meu doctorat a fost în 
xenomitologie? 

Nu. Continuă, te rog. 

Povestea volcrynilor făcea parte din miturile Nor 
T'alushilor. M-a uluit: o rasă de fiinţe conştiente, plecate 
dintr-un loc de origine misterios din centrul galaxiei şi 
navigând către limita acesteia. Se spunea că se îndreaptă 
probabil chiar spre vidul intergalactic, totuşi rămân în 
spaţiile interstelare, nu pe orbitele planetare şi că arareori 
se apropie la un an-lumină de o stea. Totul fără nici un 
motosmic, cu o navă care înaintează cu numai o fracțiune 
din viteza luminii! Ăsta a fost amănuntul care m-a obsedat! 
Gândegşte-te cât de vechi trebuie să fie navele acelea! 

Vechi, încuviinţă Royd. Ai spus nave. Sunt deci mai multe? 

Ah, da, sunt multe. După cum afirmă Nor T'alusbhii, iniţial 
au apărut una-două, la limitele interioare ale sferei lor 
comerciale, dar le-au urmat altele. Câteva sute, solitare, 
izolate, îndreptându-se către exterior, mereu într-acolo. 
Direcţia era întotdeauna aceeaşi. Timp de cincisprezece mii 
de ani standard, s-au deplasat între stelele Nor T'alushilor, 
apoi au început să părăsească regiunea aceea de spaţiu. 


Mitul spunea că ultima navă volcryn a trecut acum trei mii 
de ani. 

Optsprezece mii de ani, repetă Royd. Atât de veche este 
civilizaţia Nor T'alushilor tăi? 

Nu în calitate de nomazi interstelari, zâmbi d'Branin. 
Conform propriilor lor cronici, civilizaţia Nor T'alushilor are 
o vechime de numai nouă mii de ani. Asta m-a derutat o 
vreme. Povestea volcrynilor părea în mod limpede o simplă 
legendă. O legendă minunată, într-adevăr, totuşi nimic mai 
mult. In cele din urmă, n-am mai putut lăsa lucrurile aşa. In 
timpul liber, am continuat cercetările, verificând alte 
cosmologii extraterestre, pentru a afla dacă mitul apărea şi 
la alte rase. Mă gândisem că poate aş găsi material pentru 
o teză de doctorat. Era o direcţie de cercetare plină de 
perspective. Am rămas surprins de cele descoperite. Nici o 
informaţie de la hrangani sau de la rasele înrobite de ei, dar 
asta era firesc. Ei erau în afara rasei umane şi volcrynii nu-l 
puteau ajunge decât după ce treceau prin sfera noastră. 
Când am căutat însă în interiorul sferei, istoria volcrynilor 
apărea peste tot. Fyndii o aveau, damooshii păreau că o 
acceptă ca adevăr literal - şi, după cum ştii, ei sunt rasa cea 
mai veche pe care am întâlnit-o vreodată - iar printre 
gethsoizii de pe Aath exista o poveste remarcabil de 
asemănătoare. Am verificat puţinele lucruri cunoscute 
despre rasele care, se spunea, înfloriseră mai departe, 
chiar dincolo de Nor T'alushi şi am găsit şi acolo legenda 
volcrynilor. 

Legenda legendelor, sugeră Royd şi gura largă a 
spectrului zâmbi. 

Exact, exact, aprobă d'Branin. Atunci am chemat experţii, 
specialiştii Institutului de Studii pentru Inteligența Non- 
umană. Laolaltă am scotocit vreo doi ani. Totul se afla acolo, 
în arhivele şi în bibliotecile Academiei. Până atunci, nimeni 
nu mai căutase şi nici nu se obosise să potrivească 
bucăţelele mozaicului. Volcrynii traversaseră sfera 
oamenilor pe aproape toată durata istoriei umane, încă 


dinainte de începuturile călătoriilor spaţiale. In vreme ce 
noi deformăm structura spaţiului pentru a păcăli 
relativitatea, ei călătoreau cu navele lor uriaşe drept prin 
centrul civilizaţiei umane, dincolo de lumile noastre cele 
mai populate, cu viteze constante şi subluminice, 
îndreptându-se către Hotar şi bezna dintre galaxii. Uluitor, 
Royd, uluitor! 

Uluitor, aşa este. 

D'Branin puse jos ceaşca de ciocolată şi se aplecă înainte, 
spre proiecția lui Royd, însă mâna lui trecu prin imaginea 
luminoasă atunci când încercă să-şi apuce interlocutorul de 
braţ. Pentru o clipă, păru descumpănit, apoi izbucni în râs. 

Ah, volcrynii mei! M-am lăsat purtat de entuziasm, Royd. 
Acum sunt atât de aproape... Vreme de doisprezece ani mi- 
au stăpânit mintea, iar peste o luna îi voi avea. 

* In scurt timp, pasagerii devin agitaţi pe orice navamai 
ales pe una atât de mica şi strimta ca Zburătorul. Spre 
sfârşitul celei de a doua săptămâni au început speculaţiile. 
Royd auze totul. 

De fapt, cine-l acest Royd Eris? Se plânse xenobiologul, 
într-o noapte, când patru dintre ei jucau cărţi. De ce nu iese 
din cabină? De ce se izolează de noi? 

De ce nu-l întrebi? Sugeră lingvistul. 

Nici unul n-a făcut-o. 

* Când nu vorbea cu d'Branin, Royd o urmărea pe 
Melantha Jhirl. Îi plăcea s-o privească. Tânără, sănătoasă, 
activă, Melantha deţinea o flacără inexistentă în ceilalţi. Era 
o femeie cu adevărat ieşită din comun; cu un cap mai înaltă 
decât oricare alt pasager de la bord, voinică, cu sâni plini, 
picioare lungi, puternică, cu muşchi jucând fluid sub pielea 
neagră şi lucioasă. Apetiturile îi erau pe măsură. Mânca de 
două ori mai mult decât colegii ei, bea serios fără să se 
ameţească niciodată şi se antrena zilnic, ore întregi, cu 
echipamentul pe care-l instalase într-o cală. După trei 
săptămâni, se culcase cu toţi cei patru bărbaţi din echipă şi 
cu două dintre femei. Şi în privinţa sexului era mereu 


activă, epuizându-şi majoritatea partenerilor. Royd o privea 
absorbit. 

Sunt un model îmbunătăţit, îi spusese ea odată, pe când 
lucra la paralele, cu transpiraţia strălucindu-l pe pielea 
goală şi cu părul lung şi negru strâns într-o plasă. 

Îmbunătăţit? Repetase Royd. 

Nu-şi putea proiecta imaginea holografică în cală, dar 
Melantha îl solicitase prin difuzor la o conversaţie în vreme 
ce exersa fără să ştie că, oricum, el ar fi fost acolo. 

Femeia se oprise, menţinându-şi trupul drept prin forţa 
braţelor. 

Modificat, căpitane, folosise ea termenul cu care se 
obişnuise. M-am născut pe Prometheus, în elită, fiică a unor 
vrăjitori genetici. Îmbunătăţit căpitane. Am nevoie de doua 
ori mai multa energie decât tine, insa eu o folosesc integral. 

Nu îmi cunoşti povestea vieţii căpitane. Daca ai chef, poţi 
sa asculţi şi istoria fugii mele pe Avalon, munca 
extraordinara din topologia non-umana şi viaţă amoroasa, 
tumultoasa şi pasionata. Vrei sa le auzi? 

Poate cu alta ocazie, răspunse politicos Royd. 

Bine, încuviinţase Melantha. Luase un prosop şi începuse 
să se şteargă. Oricum, eu aş fi preferat să ascult povestea 
vieţii tale. Printre modestele mele atribute se numără şi o 
nemăsurată curiozitate. Cine eşti tu, căpitane? In realitate? 

Un model îmbunătăţit, ca tine, replicase Royd, ar trebui cu 
siguranţă să poată ghici. 

Melantha izbucnise în râs şi azvârlise prosopul spre 
difuzor. 

* Toţi făceau felurite presupuneri pe atunci, când nu se 
gândeau că Royd îi ascultă. Pe el îl amuzau ipotezele lor. 

Ne vorbeşte, dar nu poate fi văzut, spuse ciberneticiana. 
Nava n-are echipaj şi pare complet automatizată, cu 
excepţia lui. Atunci, de ce n-ar fi complet automatizată? Eu 
bănuiesc că Royd Eris este un program destul de sofisticat, 
poate chiar o Inteligență Artificială. Până şi un program 


modest poate susţine o conversaţie de nedeosebit faţă de 
cea a unui om. 

* Telepatul era un tânăr fragil, nervos, sensibil, cu păr 
moale şi ochi albastru-spălăcit. Il căută pe d'Branin în 
cabina sa, single-ul strâmt, pentru o discuţie între patru 
ochi. 

Simt, vorbi el agitat. Ceva e-n neregulă, Karoly, ceva-l 
complet în neregulă! Începe să-mi fie frică. 

D'Branin rămase surprins. 

Să-ţi fie frică? Nu-nţeleg, prietene. De ce te-ai putea 
teme? 

Nu ştiu, nu ştiu, clătină din cap tânărul. Totuşi este acolo, îl 
simt. Karoly, recepţionez ceva! Ştii că sunt priceput, sunt, 
de asta m-ai luat cu tine. Clasa-ntâi, testat şi-ţi spun că mi-e 
frică. Simt ceva. Ceva periculos. Ceva schimbător... Şi 
străin. 

Volcrynul meu? Întrebă d'Branin. 

Nu, nu, imposibil. Mergem cu motosmicele şi volcrynii sunt 
la câţiva ani-lumină. Râsul telepatului era disperat. Nu-s 
chiar atât de bun, Karoly. Am auzit povestea ta despre Crey, 
dar eu sunt un simplu om. Nu, e vorba de ceva mult mai 
apropiat. Pe navă... 

Unul dintre noi? 

Poate. Nu-mi pot da seama. 

D'Branin oftă şi-l puse o mână părintească pe umăr. 

Iţi mulţumesc că ai venit la mine, dar nu pot acţiona până 
nu deţii ceva mai precis. Această senzaţie a ta... N-ar putea 
fi vorba despre oboseală? Suntem toţi încordaţi. 
Inactivitatea poate fi dăunătoare. 

E ceva real, insistă telepatul, totuşi plecă mai liniştit. 

După aceea, d'Branin merse la psipsihă, care stătea în 
hamac, înconjurată de medicamente şi plângându-se de 
dureri imaginare. 

Interesant, comentă ea după ce bărbatul îi relată 
convorbirea. Şi eu am simţit ceva, un fel de ameninţare, 
foarte vagă, neclară. Credeam că vina e a mea şi că se 


datorează claustrofobiei, plictiselii... Uneori, stările mă 
trădează. Altceva n-a mai specificat? 

Nu. 

O să fac un efort să dau o raită, să-l sondez şi să-l sondez şi 
pe ceilalţi, să văd ce pot culege. Deşi, dacă-l ceva real, el ar 
fi trebuit să ştie primul. Este clasa |, eu sunt doar a lll-a. 

D'Branin încuviinţă. Mai târziu, când ceilalţi se culcaseră, 
îşi făcu o ciocolată şi stătu de vorbă cu Royd în timpul 
pseudo-nopţii. Dar nu pomeni nimic despre telepat. 

Aţi observat hainele hologramei? Întrebă xenobiologul. 
Moda este de acum cel puţin un deceniu. Nu cred că el 
arată exact ca holograma. Dacă-l diform, sau bolnav? Dacă-l 
este ruşine să fie văzut sub adevăratul lui chip? Poate că-l 
bolnav. Ciuma Lentă poate desfigura un om, dar îl ucide 
abia după câteva decenii şi apoi mai există şi alte maladii: 
manthraxul, lepra nouă, boala lui Langamen... S-ar putea 
ca această carantină auto-lmpusă să fie cauzată tocmai de 
aşa ceva. O carantină... Gândiţi-vă la asta! 

* In a cincea săptămână, Melantha îşi împinse pionul pe 
linia a şasea, Royd văzu că nu-l mai putea opri şi cedă. Era a 
opta lui înfrângere consecutivă în tot atâtea zile. Femeia 
stătea aşezată turceşte pe podeaua salonului, cu piesele 
puse înaintea ei, în faţa unui display. Râzând, le împrăştie 
cu mâna. 

Nu te supăra, Royd, îi spuse. Eu sunt un model 
îmbunătăţit, întotdeauna văd cu trei mutări înainte. 

Ar fi trebuit să-mi cuplez calculatorul, răspunse el. Nu ţi-ai 
fi dat seama. 

Spectrul lui holografic se materializa brusc în faţa 
ecranujui şi zâmbi. 

Mi-aş fi dat seama după trei mutări, zise Melantha. 
Încearcă... 

Se ridică şi trecu prin proiecția holografică, îndreptându- 
se către bucătărie, de unde luă un flacon cu bere. 

Căpitane, când o să te-nduioşezi şi-o să mă laşi înapoia 
peretelui asta să-ţi fac o vizită? Întrebă ea adresându-se 


unui difuzor. 

Refuza să considere holograma ca pe o persoană 
adevărată. 

Nu ţi s-a urât acolo? Nu te simţi claustrat? Frustrat 
sexual? 

Melantha, toată viaţa mea am călătorit cu Zburătorul 
Nopţii, răspunse Royd şi ignorata lui proiecţie dispăru. 
Dacă singurătatea, claustrofobia sau frustrarea sexuală mi- 
ar fi afectat, o asemenea viaţă ar fi fost imposibilă. Sunt 
sigur că, fiind un model îmbunătăţit, ar fi trebuit să-ţi dai 
seama de asta. 

Ea bău puţină bere şi râse în felul ei sonor şi muzical. 

N-o să te slăbese, căpitane, îl avertiză. 

Perfect. Până atunci mai spune-mi nişte minciuni despre 
viaţa ta. 

Aţi auzit vreodată de Jupiter? Întrebă xenoteha. 

Era beată şi se legăna în hamacul din cală. 

Ceva în legătură cu Pământul, zise unul dintre lingvişti. 
Cred că acelaşi sistem mitic a dat naştere ambelor 
denumiri. 

Jupiter, anunţă cu glas tare xenoteha, este o planetă 
gigant gazoasă aflată în acelaşi sistem solar cu Vechiul 
Pământ. Nu ştiaţi asta, nu-l aşa? Erau pe punctul s-o 
exploreze, când au descoperit motosmicele... Oho, cu multă 
vreme în urmă. Dup-aia, nimeni nu s-a mai preocupat de 
gigantele gazoase. Bagi mare şi n-ai decât să descoperi 
planetele locuibile, le colonizezi şi dai dracu' cometele, 
asteroizii şi gigantele gazoase - la numai câţiva ani-lumină 
depărtare, există altă stea, cu mai multe planete locuibile. 
Existau însă şi oameni care credeau că Jupiter s-ar putea să 
prezinte forme de viaţă. 'Nţelegi? 

Dacă pe gigantele gazoase există viaţă inteligentă, se răsti 
iritat xenobiologul, ea n-a dovedit interes pentru ieşirea în 
spaţiu. 'Tloate speciile conştiente întâlnite până acum au 
apărut pe planete similare Terrei şi majoritatea lor sunt 


aerobe. Sau sugerezi că volcrynii provin de pe o gigantă 
gazoasă? 

Xenoteha se ridică în capul oaselor şi zâmbi conspirativ. 

Nu volcrynii, răspunse ea. Royd Eris. Crăpaţi batardoul 
prova din salon şi-o să vedeţi cum ies aburi de metan şi 
amoniac. 

Mâna ei descrise o mişcare sinuoasă şi senzuală prin aer, 
apoi femeia se convulsiona într-un râs isteric. 

L-am potolit, îi raportă psipsiha lui d'Branin în cea de-a 
şasea săptămână. Psionină-4. O să-l atenueze receptivitatea 
pentru câteva zile şi, dacă o să fie nevoie, mai am. 

D'Branin era îngrijorat. 

Eu şi cu el am discutat de câteva ori. Mi-am dat seama că 
devine tot mai speriat, dar niciodată nu mi-a putut preciza 
motivul. Era chiar necesar să-l atenuezi aşa? 

Ajunsese la limita nebuniei, înălţă femeia din umeri. N-ar fi 
trebuit să iei cu tine un telepat de clasa 1. Sunt prea 
instabili. 

Trebuie să comunicăm cu o rasă extraterestră. Iţi 
reamintesc că asta nu-l uşor. Volcrynii sunt poate mai străini 
decât orice fiinţă raţională întâlnită până acum. Acesta este 
motivul pentru care avem nevoie de experţi cu talente din 
clasa I. 

Perfect, dar în starea în care se află expertul tău, e posibil 
să nu mai aibă nici un talent. Jumătate din timp este 
catatonic şi jumătate e mort de frică. Insistă că pe toţi ne 
ameninţă un pericol fizic real, dar nu cunoaşte motivul sau 
sursa. Mai rău este că nu-ţi pot spune dacă simte într- 
adevăr ceva, sau pur simplu e un atac acut de paranoia. In 
mod cert, prezintă anumite simptome clasice pentru 
paranoia. Printre altele, crede că-l permanent urmărit. 
Poate că starea asta n-are absolut nici o legătură cu noi, cu 
volcrynul şi cu talentul lui. In clipa de faţă, nu pot fi sigură. 

Dar în privinţa talentului tău? Întrebă d'Branin. Eşti o 
empată, nu? 


Nu mă-nvaţă pe mine care-mi sunt atribuţiile, se răsti 
femeia. M-am culcat cu el săptămâna trecută. Nu te apropii 
mai bine şi nici nu există o cale mai sigură decât asta. Chiar 
şi aşa, n-am avut nici o certitudine. Mintea lui era un haos şi 
teama era atât de puternică, încât se simţea ca un miros. 
Nici la ceilalţi n-am citit nimic, cu excepţia obişnuitelor 
tensiuni şi frustrări. Totuşi, am doar gradul III şi asta nu- 
nseamnă mare lucru. Capacităţile mele sunt limitate. Ştii că 
nu m-am simţit prea bine, d'Branin... Abia pot respira pe 
nava asta. Îmi plesneşte capul. Ar trebui să stau în pat... 

Da, bineînţeles, aprobă iute d'Branin. Nu m-am gândit să 
te critic. Faci tot ceea ce poţi în nişte condiţii dificile. Totuşi, 
trebuie să te întreb: este absolut necesar ca percepțiile lui 
să fie anesteziate? Nu există altă soluţie? In curând, Royd 
va decupla motosmicele şi o să contactăm volcrynul. Vom 
avea nevoie de el. 

Psipsiha îşi masă tâmplele, obosită. 

Cealaltă opţiune a mea a fost o injecție cu esperon. L-ar fi 
deschis complet şi, pentru câteva ore, i-ar fi triplat 
receptivitatea psionică. Atunci ar fi putut analiza pericolul 
pe care-l simte. L-ar fi îndepărtat dacă-l fals, sau l-ar fi 
soluţionat dacă-l ceva real. Psionina-4 este însă mult mai 
sigură. Efectele fizice colaterale ale esperonului sunt 
istovitoare şi nu cred că din punct de vedere emoţional el 
este suficient de stabil ca să opereze cu o asemenea forţă. 
Psionina ar trebui să ne spună ceva. Dacă paranoia lui 
continuă să persiste, o să ştiu că n-are nici o legătură cu 
aptitudinile telepatice. 

Şi dacă nu persistă? 

Atunci, rânji ea, vom şti că-ntr-adevăr a interceptat un soi 
de ameninţare, nu? 

* Pseudo-noaptea sosi şi fantoma lui Royd se materializa 
lângă d'Branin, care stătea gânditor înaintea ciocolatei. 

Karoly, rosti holograma, nu s-ar putea să conectez 
calculatorul adus de echipa ta cu sistemul navei mele? M-au 


fascinat istoriile cu volcryinii şi mi-ar plăcea să le pot studia 
atunci când doresc. 

Bineînţeles, răspunse d'Branin, nepăsător şi neatent. 
Oricum, este timpul să ne activăm calculatoarele, în curând 
decuplezi motosmicele, nu? 

În curând, încuviinţă Royd. Peste vreo şaptezeci de ore. 

* In ziua următoare, proiecția lui Royd nu apăru la prânz. 
Pasagerii mâncară stingheriţi, aşteptând ca gazda lor să se 
materializeze dintr-o clipă în alta, să-şi ocupe locul obişnuit 
şi să participe la discuţii. Aşteptările nu le-au fostânsă 
răsplătite, nici când pe mese apărură ceşti cu ciocolată, ceai 
aromat şi cafea. 

Căpitanul nostru pare să fie ocupat, remarcă Melantha, 
lăsân-du-se pe spate în scaun şi învârtind un bol de coniac 
între palme. 

În curând oprim motosmicele, anunţă d'Branin. Trebuie 
făcute unele pregătiri. 

Câţiva schimbară priviri. Erau prezenţi toţi nouă, deşi 
tânărul telepat părea pierdut în gânduri. Xenobiologul 
întrerupse tăcerea. 

El nu mănâncă. E o blestemată de hologramă. Ce contează 
dac-a lipsit de la un prânz? Poate că-l chiar mai bine, Karoly, 
mulţi dintre noi au devenit destul de curioşi în legătură cu 
Royd. Oricum, ce ştii tu despre individul ăsta misterios? 

D'Branin îl privi cu ochi mari şi uimiţi. 

Să ştiu, prietene? Se aplecă el înainte, umplându-şi 
ceşcuţa cu ciocolată groasă, dulce-amăruie. Ce este de 
ştiut? 

Cred că ai observat că niciodată nu iese printre noi, rosti 
tăios lingvista. Înainte de a-l fi angajat, mai remarcase 
cineva ciudăţenia asta? 

Şi mie mi-ar plăcea să aud răspunsul, încuviinţă 
partenerul ei. Avalon este centrul unui trafic destul de 
intens. Cum de l-ai ales tocmai pe Eris? Ce referinţe ai avut 
despre el? 

D'Branin ezită. 


Ce referinţe am avut? Foarte puţine, trebuie să recunosc. 
Am discutat cu câţiva oficiali din port şi de la companiile 
charter, dar nimeni nu-l cunoştea pe Royd. El nu-şi are baza 
pe Avalon... 

Dar unde? Întrebară simultan lingviştii. Se priviră între ei 
şi femeia continuă: 

Noi l-am ascultat cu atenţie. Nu deţine nici un accent 
specific şi nici un fel de idiosincrazii care să-l trădeze 
originea. De unde a apărut acest Zburător al Nopţii? 

N-n-nu ştiu, de fapt, recunoscu ezitând d'Branin. Nu m-am 
gândit niciodată să-l întreb aşa ceva. 

Ceilalţi se priviră stupefiaţi. 

Nu te-ai gândit niciodată să-ntrebi? Repetă xenoteha. 
Atunci cum ai ales tocmai nava asta? 

Era disponibilă. Consiliul Administrativ îmi aprobase 
proiectul şi-mi pusese personal la dispoziţie, dar nu putea 
renunţa la o navă a Academiei. Existau şi nişte constrângeri 
bugetare... 

Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. 

Ceea ce spune d'Branin, întrerupse psipsiha, este că 
Academia a fost mulţumită de studiile lui xenomitologice şi 
de descoperirea legendei volcryn, dar s-a arătat mai puţin 
entuziasmată de ideea de a dovedi realitatea volcrynului. 
Aşa încât, presupunând că expediţia nu va fi încununată de 
rezultate, i-au pus la dispoziţie un buget redus, cât să-l ţină 
fericit şi productiv, precum şi un personal a cărui lipsă n- 
avea să se resimtă pe Avalon. 

Se uită la fiecare în parte. 

Cu excepţia lui d'Branin, continuă ea, nici unul dintre noi 
nu este un savant de vârf. 

Vorbeşti exclusiv în numele tău, replică Melantha. Eu m- 
am oferit voluntară. 

Nu insist asupra acestui aspect, zise psipsiha. Principalul 
este că alegerea Zburătorului Nopţii nu mai constituie o 
enigmă. Ai angajat charterul cel mai ieftin pe care l-ai putut 
găsi, aşa-l, d'Branin? 


Unele dintre navele disponibile nici n-ar fi fost interesate 
de propunerea mea, răspunse bărbatul. Trebuie să 
recunoaştem, ideea este ciudată, în plus, mulţi căpitani par 
să aibă o teamă superstiţioasă în privinţa decuplării 
motosmicelor în spaţiul interstelar, fără nici o planetă în 
preajmă. Dintre cei care au acceptat condiţiile, Royd Eris 
oferea termenii cei mai buni şi era disponibil imediat pentru 
plecare. 

Iar noi trebuia să plecăm imediat, făcu lingvista. Altfel, 
volcrynul ar fi putut scăpa. Doar traversează regiunea asta 
de zece mii de ani, plus sau minus câteva mii, adăugă ea 
sarcastic. 

Cineva râse. D'Branin rămase imperturbabil. 

Prieteni, fără îndoială că aş fi putut amâna plecarea. Aşa 
este, am dorit să întâlnesc volcrynul, să pun întrebările care 
m-au obsedat, să descopăr de ce-ul lor, dar trebuie să 
recunosc că o întârziere mai mare n-ar fi însemnat mare 
lucru. Totuşi, care-l problema? Royd este o gazdă amabilă, 
un pilot priceput şi ne-a tratat ireproşabil. 

Este o enigmă, se auzi o remarcă. 

Ce ascunde? Întrebă altă voce. 

Melantha izbucni în râs. Când toţi întoarseră ochii spre ea, 
zâmbi şi clătină din cap. 

Căpitanul Royd este perfect, un individ ciudat pentru o 
misiune ciudată... Nu vă place şi câte un mister? Zburăm 
ani-lumină ca să interceptăm o ipotetică navă străină, din 
centrul galaxiei, călătorind încă dinaintea războaielor, iar 
voi sunteţi îngrijoraţi pentru că nu puteţi număra coşurile 
de pe nasul lui Royd. Se întinse peste masă şi-şi mai turnă 
coniac. Maică-mea avea dreptate, continuă ea încet. 
Normalii nu sunt normali. 

Mi se pare corect ce spune Melantha, zise liniştit d'Branin. 
Obiceiurile şi nevrozele lui Royd îl privesc numai pe el, dacă 
nu ni le impune. 

Mă face să mă simt stingher, se plânse un glas. 


Din câte ştim, spuse xenoteha, am putea călători cu un 
criminal, sau un extraterestru. 

Jupiter, mormăi cineva. 

Xenoteha se înroşi, iar în jurul mesei se auziră chicote. 

Telepatul cel tânăr şi albinos ridică brusc privirea şi-l 
examina cu ochi sălbatici, nervoşi. 

O fiinţă străină, vorbi el. 

Psipsiha înjură în şoaptă. 

Drogul îşi pierde efectul, îi murmură lui d'Branin. Ar 
trebui să-l mai fac o doză. 

Ceilalţi priveau fără să înţeleagă; d'Branin păstrase 
secretă starea telepatului. 

Ce drog? Întrebă xenoteha. Ce se-ntâmplă aici? 

Pericol, zise telepatul. 

Se întoarse către ciberneticiana de lângă el şi-l prinse 
braţul cu o mână tremurătoare. 

Suntem în pericol, îţi spun, l-am citit. Este ceva străin. Şi 
ne vrea răul. 

Nu se simte bine, rosti psipsiha către ceilalţi şi se ridică în 
picioare. L-am tratat cu psionină, ca să-l atenuez nălucirile. 
Mă duc să mai iau o doză. 

Porni spre uşă. 

Stai, făcut Melantha. Nu psionină. Încearcă cu esperon. 

Nu mă-nvaţă pe mine! 

Îmi pare rău, înălţă din umeri Melantha. Totuşi sunt cu un 
pas înaintea ta. Esperonul poate alunga orice năluciri, nu? 

Da, însă... 

Şi-l poate face să se concentreze asupra acestei 
ameninţări pe care pretinde c-a detectat-o, corect? 

Cunosc efectele esperonului, se răsti psipsiha. 

Melantha zâmbi pe deasupra bolului. 

Sunt convinsă. Ascultaţi-mă! Se pare că toţi sunteţi curioşi 
în legătură cu Royd. Vreţi să ştiţi ce ascunde, îl bănuiţi că-l 
un criminal. Asemenea temeri nu ne vor ajuta să muncim 
împreună ca o adevărată echipă. Să le punem capăt. E 
foarte uşor. Acolo, arătă ea, este un telepat de clasa |. 


Amplificaţi-l puterea cu esperon şi va putea să recite istoria 
vieţii căpitanului nostru, până ne apucă plictiseala. In 
acelaşi timp, va scăpa şi de propriile sale obsesii. 

EI ne priveşte, şopti precipitat telepatul. 

Karoly, făcu xenobiologul, am întins prea mult coarda. Unii 
dintre noi suntem nervoşi, iar băiatul ăsta e înspăimântat. 
Cred că toţi trebuie să aflăm sfârşitul misterului lui Royd 
Eris. Melantha are dreptate. 

D'Branin era tulburat. 

Nu avem nici un drept... 

Dar avem nevoie sa ştim, îl întrerupse ciberneticiana. 

Ochii lui d'Branin se întâlniră cu ai psipsihei şi bărbatul 
oftă. 

Bine, spuse el. Adu esperonul. 

O să mă ucidă, răcni telepatul, sărind în picioare. 

Când ciberneticiana încercă să-l potolească, prinzându-l 
de braţ, apucă o ceaşcă de cafea şi i-o azvârili în faţă. Fu 
nevoie de trei oameni pentru a-l imobiliza. 

Repede, porunci cineva în vreme ce tânărul se zbătea. 

Psipsiha se înfiora şi ieşi din salon. 

* Royd privea. 

Când psipsiha reveni, îl aşezară pe telepat cu faţa în sus 
pe masă, dându-l părul în lături, ca să poată vedea arterele 
gâtului. 

Holograma lui Royd se materializa în scaunul gol din 
capătul mesei lungi. 

Opriţi-vă, rosti el calm. Nu-l nevoie de aşa ceva. 

Psipsiha încremeni cu fiola de esperon deasupra 
injectorului, iar xenoteha tresări vizibil şi eliberă un braţ al 
telepatului. Acesta însă nu se clinti. Rămase întins pe masă, 
gâfâind, prea speriat pentru a se mişca, cu ochii albastru- 
spălăcit fixaţi pe proiecția lui Royd. 

Melantha înălţă bolul de coniac în semn de salut. 

Bau! Făcu ea. Ai scăpat prânzul, căpitane. 

Royd, vorbi d'Branin, îmi pare rău. 

Holograma privea, fără să vadă, peretele îndepărtat. 


Lăsaţi-l, i se auzi glasul din difuzoare. O să vă spun marele 
meu secret. 

— Dacă izolarea mea vă intimidează atât de mult. 

Ne-a spionat, rosti lingvistul. 

Povesteşte atunci, zise suspicioasă xenoteha. Ce eşti tu? 

Mi-a plăcut ipoteza ta despre gigantele gazoase, începu 
Royd. Din păcate, adevărul este mult mai puţin spectaculos. 
Sunt un Homo sapiens obişnuit, de vârstă mijlocie. Şaizeci 
şi opt de ani standard, dacă vă place exactitatea. 
Holograma pe care o vedeţi era Royd Eris cu nişte ani în 
urmă. Acum sunt mai bătrân. 

Şi? O porţiune din faţa ciberneticienei, acolo unde o 
opărise cafeaua, se înroşise. De ce atâta mister? 

O să încep cu mama mea, răspunse Royd. Iniţial, 
Zburătorul Nopţii a fost al ei, construit după un proiect 
propriu în docurile spaţiale de pe Newholme. Mama a fost 
comerciant independent şi încă unul remarcabil. A făcut 
avere acceptând misiuni speciale, în afara principalelor rute 
comerciale, transportând mărfuri la o lună, un an sau doi 
dincolo de regiunile circulate. Asemenea afaceri sunt mai 
riscante, dar mult mai profitabile decât transporturile 
poştale. Pe mama n-o preocupa să revină cât mai repede 
acasă, căminul ei era nava. Arareori a vizitat de două ori 
aceeaşi planetă. 

Aventurieră, comentă Melantha. 

Nu, replică Royd. Sociopată. Mama nu iubea oamenii. 
Câtuşi de puţin. Visul ei cel mai mare era să se elibereze de 
necesitatea echipajului. A reuşit lucrul acesta, când a fost 
îndeajuns de bogată. Rezultatul a fost Zburătorul Nopţii. 
După ce s-a îmbarcat pe el, pe Newholme, ea n-a mai atins 
niciodată o fiinţă umană şi nici n-a mai călcat pe solul 
vreunei planete. Şi-a rezolvat toate afacerile de aici, de 
unde mă aflu eu acum. Nu era întreagă la minte, dar şi în 
continuare a dus o viaţă extrem de interesantă. Ce planete 
a văzut, Karoly! Câte lucruri ţi-ar fi putut spune! Te-ai fi 
îmbolnăvit. Şi-a distrus totuşi majoritatea arhivei personale, 


de teamă că, după moaţe, alţii ar fi putut obţine profituri de 
pe urma experienţei acumulate. Ăsta îi era felul. 

Şi tu? Întrebă xenoteha. 

N-ar trebui să-l spun mamă, urmă Royd. Eu sunt clona ei 
de sex opus. După ce timp de treizeci de ani a zburat 
singură, s-a plictisit. Eu trebuia să-l fiu tovarăş şi amant. Mă 
putea modela astfel încât să devin exact ceea ce-şi dorea. 
Nu avea însă răbdare cu copiii şi nici nu dorea să mă 
crească ea. Ca embrion, am fost plasat într-un incubator. 
Calculatorul mi-a fost profesor. Urma să fiu eliberat la 
vârsta pubertăţii. Adică atunci când, bănuia ea, aveam să 
fiu un companion adecvat. Moartea ei, la câteva luni după 
donare, i-a dat planurile peste cap. Programase nava totuşi 
şi pentru o asemenea eventualitate. Nava a decuplat 
motosmicele şi s-a oprit, plutind vreme de unsprezece ani în 
spaţiul interstelar, în timp ce calculatorul făcea din mine o 
fiinţă omenească. In felul acesta, am moştenit Zburătorul 
Nopţii. Când am fost eliberat, mi-au trebuit câţiva ani să 
înţeleg manevrarea navei şi propria mea origine. 

Fascinant, rosti d'Branin. 

Da, încuviinţă lingvista, totuşi nu explică de ce te menţii în 
izolare. 

Ah, ba da, chicoti Melantha. Căpitane, poate că ar trebui 
să povesteşti mai departe, pentru modelele mai puţin 
îmbunătăţite... 

Mama ura planetele, continuă Royd. Ura mirosurile, 
murdăria şi bacteriile, neregularitatea climei, prezenţa 
altor oameni... Proiectase pentru noi un mediu perfect, pe 
cât de steril a reuşit să-l obţină. Ura, de asemenea şi 
gravitația. Era obişnuită cu imponderabilitatea şi o prefera. 
Eu m-am născut şi am fost crescut în aceste condiţii. Corpul 
meu nu are nici un fel de imunitate naturală. Probabil că 
contactul cu oricare dintre voi m-ar ucide, sau oricum, m-ar 
îmbolnăvi grav. Muşchii mei sunt slabi, atrofiaţi. Gravitaţia 
generată acum de Zburătorul Nopţii este exclusiv pentru 
confortul vostru, nu şi pentru al meu. Pentru mine este 


agonie. În clipa de faţă, stau într-un scaun anti-g, care-mi 
anulează greutatea. Mă doare încă şi s-ar putea ca organele 
mele interne să fi fost afectate. Este unul dintre motivele 
pentru care nu transport pasageri prea des. 

Deci eşti de acord cu mama ta în privinţa oamenilor? 
Întrebă psipsiha. 

Nu. Mie îmi plac oamenii. Accept ceea ce sunt, dar n-a fost 
opţiunea mea. Trăiesc viaţa oamenilor în singurul mod ce- 
mi este accesibil, indirect, prin rarii pasageri pe care 
îndrăznesc să-l transport. În momentele acelea, sorb cât 
mai mult din vieţile lor. 

Dacă ai menţine imponderabilitatea în navă, ai putea lua 
mai mulţi pasageri, nu-l aşa? Sugeră xenobiologul. 

Este adevărat, răspunse politicos Royd. Cu toate acestea, 
am constatat că majoritatea indivizilor preferă să nu 
călătorească cu un căpitan care nu foloseşte grila 
gravitaţională. Imponderabilitatea prelungită le face rău, le 
provoacă tulburări. Ştiu, aş putea să mă amestec printre 
pasagerii mei, dacă rămân în scaunul acesta şi port un 
costum etanş. Am şi încercat aşa ceva. Am remarcat că 
participarea mea nu-l benefică, dimpotrivă. Am devenit un 
caz, o făptură schiloadă care trebuie să fie tratată cu 
atenţie şi ţinută la distanţă. Pe cât de des îndrăznesc, 
studiez fiinţele străine pe care le iau în navă. 

Fiinţe străine? Întrebă xenoteha cu o voce derutată. 

Pentru mine, toţi sunteţi nişte fiinţe străine. 

În salonul Zburătorului Nopţii se făcu linişte. 

Îmi pare rău că a trebuit să se întâmple aşa, prietene, rosti 
d'Branin. 

Îmi pare rău, îl îngână psipsiha. 

Se încruntă şi vâri fiola de esperon în injector. 

Bine, pare veridic, dar este şi adevărat? Continuăm să n- 
avem nici o dovadă, nu-l decât o nouă poveste înainte de 
culcare. Poţi pretinde cu aceeaşi uşurinţă că eşti o creatură 
de pe Jupiter, un program de calculator, sau un criminal de 
război, dement. 


Făcu doi paşi rapizi spre telepatul întins pe masă. 

El continuă s-aibă nevoie de tratament şi noi continuăm s- 
avem nevoie de confirmări. Nu vreau să trăiesc permanent 
în nesiguranța asta, mai ales când o putem sfârşi pe loc. 

Mâna ei împinse capul tânărului într-o parte, căută artera 
şi apăsă injectorul. 

Nu, rosti aspru glasul din difuzor. Opreşte-te. Iţi ordon! 
Aceasta este nava mea. Opreşte-te! 

Injectorul fâşâi, iar când îl ridică, pe gâtul telepatului se 
zări un cerculeţ roşu. 

Tânărul încercă să se scoale, sprijinindu-se în coate şi 
psipsiha se aplecă deasupra lui. 

Acum, rosti ea cu un ton cât mai profesional, 
concentrează-te asupra lui Royd. O poţi face, ştim cu toţii 
cât de bun eşti. Aşteaptă doar câteva clipe, esperonul îţi va 
amplifica percepțiile. 

Ochii albaştri-spălăcit erau înceţoşaţi. 

Nu-l destul de aproape, murmură el. A l-a, eu sunta l-a, 
testat. Bine, ştiţi că-s bun, dar trebuie să fiu aproape. 

Tremura. 

Femeia îl cuprinse cu braţul, îl mângâie şi-l încuraja: 

Esperonul îţi va da putere. Simte-o, simte cum devii tot 
mai puternic. Simţi? Totul se limpezeşte, nu-l aşa? Glasul ei 
devenise un murmur încurajator: Acum, aminteşte-ţi 
pericolul, aminteşte-ţi-l, caută-l. Priveşte dincolo de zid, 
vorbeşte-ne despre el. Vorbeşte-ne despre Royd. A spus 
adevărul? Răspunde-ne. Eşti bun, o ştim cu toţii, ne poţi 
răspunde. 

Frazele sunau aproape ca o incantaţie. 

EI îi îndepărtă braţele şi se sculă în capul oaselor. 

Pot simţi, zise şi ochii i se limpeziră brusc. Ceva... Mă 
doare capul... Mi-e frică! 

Nu-ţi fie teamă, îl încuraja psipsiha. Esperonul nu-ţi 
provoacă dureri de cap, ci doar îţi îmbunătăţeşte 
sensibilitatea. N-are de ce să-ţi fie teamă, îl mângâie pe 
frunte. Spune-ne ce vezi. 


Telepatul privi cu ochi de copil speriat spre holograma lui 
Royd şi-şi umezi cu limba buza inferioară. 

El este... 

În clipa aceea, craniul îi explodă. 

* După trei ore, se reîntâlniră ca să discute. 

În isteria şi confuzia ce urmaseră, Melantha preluase 
conducerea. Dăduse ordine, lăsând coniacul şi împărțind 
comenzile cu uşurinţa unuia născut pentru aşa ceva, iar 
ceilalţi păruseră să găsească în executarea ordinelor o 
uşurare lipsită de gândire. Trei dintre ei aduseseră un 
cearşaf, înveliseră în el trupul decapitat şi-l transportaseră 
în ecluza din capătul navei. Alţi doi începuseră să curețe 
salonul cu apă şi cârpe. Nu izbutiseră sa facă mare lucru. 
Ştergând sângele de pe tăblia mesei, ciberneticiana 
începuse să vomite violent. D'Branin, care încremenise 
şocat, îşi revenise, luase din mâna ei cârpa însângerată şi 
condusese femeia la cabină. 

Melantha o ajută pe psipsihă, care fusese lângă telepat în 
clipa morţii. O aşchie de os îi perforase obrazul sub ochiul 
drept; era împroşcată cu sânge şi fragmente de carne, os şi 
creier şi intrase în stare de şoc. Melantha îi extrase aşchia, 
o duse în cală, o spălă şi-l injecta un sedativ din propria ei 
trusă. 

În cele din urmă, reuşi să-l adune pe toţi în cala mare, 
unde trei dintre ei aveau hamacurile. Veniră şapte dintre 
cei opt rămaşi în viaţă. Psipsihă continua să doarmă, dar se 
părea că ciberneticiana îşi revenise. Stătea aşezată turceşte 
pe podea, palidă şi trasă la faţă, aşteptând-o pe Melantha să 
înceapă. 

Primul care vorbi fu însă d'Branin. 

Nu înţeleg, zise el. Nu înţeleg ce s-a întâmplat. Ce s-a 
putut... 

Royd l-a ucis, asta-l tot, rosti cu amărăciune xenoteha. 
Secretul lui era ameninţat, aşa încât... L-a făcut bucăţi. 

Nu pot crede aşa ceva, insistă tulburat d'Branin. Nu pot! 
Royd şi cu mine am discutat... Am stat de vorbă multe nopţi, 


în timp ce voi dormeaţi. Este delicat, sensibil şi cu mintea 
deschisă. Un visător, înţelege problema volcrynului. Nu ar 
putea face aşa ceva. 

În orice caz, holograma lui a dispărut imediat, interveni 
lingvista. Şi de atunci n-a mai apărut nici video, nici audio. 

Nici voi n-aţi fost prea vorbăreţi, spuse Melantha. Nu ştiu 
ce să cred, dar simt pornirea de-a mă alătura lui Karoly. N- 
avem nici o dovadă că Royd e responsabil pentru cele 
întâmplate. 

Dovezi! Făcu xenoteha, scoțând un zgomot puternic şi 
obscen. 

De fapt, continuă netulburată Melantha, nici nu ştiu dacă 
cineva este cu adevărat responsabil... Până la injecţia cu 
esperon nu s-a întâmplat nimic. Să fi fost de vină drogul? 

Ce să zic, al dracului post-efect, murmură lingvista. 

Nu-l domeniul meu, se încruntă xenobiologul, dar ştiu că 
esperonul e un drog foarte puternic, cu efecte fizice şi 
psionice deosebite. Instrumentul morţii a fost probabil 
însuşi talentul de telepat, amplificat de drog. Pe lângă faptul 
că i-a sporit sensibilitatea telepatică, esperonul ar fi putut 
să amplifice alte talente psi, latente. 

Cum ar fi? Întrebă cineva. 

Biocontrolul... 'Telekinezia. 

A sporit brusc presiunea din interiorul craniului, interveni 
Melantha, prin concentrarea în creier a sângelui din 
întregul corp. Simultan, a micşorat presiunea aerului din 
jurul capului, folosind te-ki pentru a crea un vid de scurtă 
durată. Imaginaţi-vă... 

Îşi imaginară şi nu le plăcu. 

Deci putea fi autoprovocată, repetă d'Branin. 

Sau un talent mai puternic decât el i-ar fi putut întoarce 
puterea împotriva sa, insistă încăpăţânată xenoteha. 

Nici un telepat uman n-are un asemenea talent: să 
controleze alt individ - trup, minte şi suflet - nici măcar 
pentru o clipă. 

Exact, întări xenoteha. Nici un telepat uman. 


Creaturi de pe gigantele gazoase? Tonul ciberneticienei 
era batjocoritor. 

Xenoteha o privi dispreţuitoare. 

Aş putea aminti de senzitivii Crey, sau de vampirii-de- 
suflete githyanki. Mai ştiu vreo alte şase rase, dar n-am 
nevoie de ele. O să dau un singur nume: o Minte Hrangan. 

Ideea era, într-adevăr, neliniştitoare. Toţi amuţiră şi se 
foiră stingheriţi, gândindu-se la puterile vaste, necunoscute 
ale unei Minţi Hrangan ascunsă în cabina de comandă a 
Zburătorului Nopţii, până când Melantha interveni: 

E ridicol! Exclamă ea. Gândiţi-vă la ce vorbiţi, dacă nu vă 
cer, cumva, prea mult. Toţi sunteţi xenologi, experţi în 
limbaje străine, psihologie, biologie, tehnologie. Nu vă 
comportaţi ca atare. Ne-am războit vreme de o mie de ani 
cu Vechiul Hranga, dar niciodată n-am comunicat 
satisfăcător cu o Minte Hrangan. Dacă Royd Eris este un 
hrangan, asta înseamnă că în secolele scurse de la 
Prăbugşire, ei şi-au ameliorat considerabil capacităţile de 
conversaţie. 

Xenoteha se înroşi. 

Ai dreptate, mormăi ea. M-am pripit. 

Prieteni, vorbi d'Branin, nu trebuie să ne panicăm, sau să 
devenim isterici. S-a petrecut un lucru teribil. Unul dintre 
colegii noştri este mort şi nu cunoaştem motivul. Până 
atunci nu putem decât să mergem mai departe. Nu este 
momentul unor acţiuni nechibzuite împotriva celor 
nevinovaţi. Poate că la revenirea pe Avalon, o anchetă ne va 
spune ce s-a întâmplat. Corpul se află în siguranţă, da? 

L-am pus în anticamera ecluzei, răspunse lingvistul. Acolo 
e vid. O să se menţină. 

Şi va putea fi examinat la întoarcere, încuviinţă d'Branin. 

Ar trebui să ne întoarcem imediat, făcu xenoteha. Spune-l 
lui Eris să schimbe direcţia. 

D'Branin păru şocat. 

Dar volcrynii? Incă o săptămână şi, dacă am calculat 
corect, îi vom cunoaşte. Reîntoarcerea ar dura şase 


săptămâni. Sunt sigur că pentru a afla dacă ei există, încă o 
săptămână ar fi justificată. 

Xenoteha se încăpăţâna. 

A murit un om! Înainte de a muri, a pomenit despre fiinţe 
străine şi despre un pericol. Poate că şi noi suntem 
ameninţaţi. Poate că aceşti volcryni constituie cauza, poate 
că sunt chiar mai potenţi decât o Minte Hrangan. Vrei să 
rişti asta? Şi pentru ce? Informaţiile culese de tine pot fi 
născociri, exagerări, sau erori. Interpretările şi calculele 
tale pot fi greşite, sau poate că forţe necunoscute au 
schimbat traiectoria. Volcrynul s-ar putea să se găsească la 
ani-lumină faţă de locul unde vom ieşi noi! 

Aha, făcu Melantha, înţeleg. Atunci, n-ar mai trebui să 
mergem pentru că volcrynul va fi acolo şi, în plus, ar putea 
fi periculos. 

D'Branin zâmbi şi lingvista râse. 

Nu-l de glumă, replică xenoteha, dar nu mai argumentă. 

Nu, continuă Melantha, orice pericol în care ne-am afla nu 
va creşte semnificativ în timpul necesar revenirii în spaţiul 
cosmic şi căutării volcrynului. Oricum ar fi trebuit să ieşim, 
pentru reprogramare. In plus, am făcut un drum lung 
pentru aceşti volcryni şi mărturisesc că sunt curioasă. Îi 
privi pe fiecare în parte şi nici unul n-o contrazise. Atunci, 
continuăm. 

Ce facem cu Royd? Întrebă d'Branin. 

Dacă este posibil, să încercăm să-l tratăm ca şi până acum, 
rosti hotărâtă Melantha. Deschideţi legăturile audio şi 
vorbiţi-l. Probabil este la fel de şocat şi nedumerit de cele 
întâmplate şi poate se teme să nu dăm vina pe el, sau să-l 
facem vreun rău, sau ceva de genul ăsta. Să-l liniştim. O fac 
eu, dacă nu vrea nimeni să-l vorbească. 

Nu se oferi nici un voluntar. 

În regulă. Totuşi ar fi bine să încercaţi să vă comportaţi 
normal. 

De asemenea, interveni d'Branin, să continuăm 
pregătirile. Senzorii trebuie să poată intra în spaţiul 


normal, iar calculatorul trebuie să fie pregătit. 

Este montat şi funcţionează, rosti încet ciberneticiana. Am 
terminat azi dimineaţă, aşa cum ai cerut. 

Privea gânditoare, însă d'Branin nu observă nimic. Se 
întoarse către lingvişti şi începu să discute preliminariile 
contactului; în scurtă vreme, spaima părăsi grupul. 

Ascultând, Royd era mulţumit. 

* Melantha reveni singură în salon. 

Cineva stinsese luminile. 

Căpitane? Întrebă şi el apăru, albicios, uşor strălucitor, cu 
ochi care, de fapt, nu vedeau. 

Hainele lui, sclipitoare şi demodate, erau umbre de alb şi 
bleu pal. 

Ai auzit, căpitane? 

Din difuzor, glasul trăda o uşoară surpriză: 

Da. Aud şi văd tot ce se întâmplă pe Zburătorul Nopţii, 
Melantha. Nu numai în salon. Nu numai când sunt 
conectate difuzoarele şi ecranele. De câtă vreme ai ştiut? 

De când am ştiut? Râse ea. De când ai pomenit de ipoteza 
gigantelor gazoase, oferită pentru rezolvarea misterului 
Royd-lan. 

Eram tulburat. Până atunci n-am făcut nici o greşeală. 

Te cred, căpitane. Nu contează. Eu sunt modelul 
îmbunătăţit, îţi aduci aminte? Am bănuit cu săptămâni în 
urmă. 

O vreme, Royd rămase tăcut, apoi rosti: 

Când începi să mă linişteşti? 

Asta şi fac în clipa de faţă. Nu te simţi mai liniştit? 
Holograma înălţă din umeri. 

Sunt încântat că tu şi Karoly nu credeţi că l-am ucis pe 
omul acela. 

Ea zâmbi. Ochii începeau să i se obişnuiască cu 
semiîntunericul. În lumina slabă a hologramei, putea zări 
masa unde murise telepatul, cu pete întunecate pe tăblie. 
Sânge. Auzi zgomotul slab al unei picături şi se înfiora. 

Nu-mi place aici. 


Dacă vrei să pleci, te pot însoţi oriunde. 

Nu. O să rămân. Royd, dacă ţi-aş cere, ţi-ai închide ochii şi 
urechile din întreaga navă? Cu excepţia salonului? Sunt 
sigură că ceilalţi s-ar simţi mai bine. 

Ei nu ştiu. 

Vor şti. Au auzit remarca ta despre gigantele gazoase. 
Până acum unii dintre ei şi-au pus deja anumite întrebări. 

Dacă ţi-aş spune că am întrerupt legăturile, n-ai avea cum 
să ştii dacă este adevărat. 

Te-aş crede, rosti Melantha. 

Tăcere. Holograma păru gânditoare. 

Cum vrei, zise în cele din urmă. Am întrerupt totul. Acum 
văd şi aud numai aici. 

Te cred. 

Ai crezut istoria mea? Întrebă Royd. 

Ah, făcu femeia. O istorie ciudată şi uluitoare, căpitane. 
Dacă-l o minciună, pot oricând schimba minciuni cu tine. 
Eşti priceput. Dacă este adevărată, atunci eşti un bărbat 
ciudat şi uluitor. 

Este adevărată, şopti holograma. Melantha... 

Ezită. 

Da. 

Te-am privit făcând dragoste. 

Aha, zâmbi ea. Sunt pricepută la aşa ceva. 

Nu mi-am dat seama. Erai plăcută la privit. 

Tăcere. Melantha încercă să nu audă picurul. 

Da, rosti după o lungă ezitare. 

Da? Ce anume? 

Da, Royd, dacă ar fi posibil, cred c-aş face dragoste cu 
tine. 

Cum ai ştiut la ce mă gândeam? 

Sunt un model îmbunătăţit, surâse ea. Şi nu, nu sunt o 
telepată. N-a fost greu să deduc. Ţi-am spus: sunt cu trei 
mutări înaintea ta. 

Royd tăcu, gândindu-se. 

Cred că m-am liniştit, spuse în cele din urmă. 


Perfect, încuviinţă Melantha. Acum linişteşte-mă tu. 

Cum? 

Ce s-a întâmplat aici? In realitate? 

Royd tăcu din nou. 

Cred că tu ştii ceva, continuă femeia. Ai renunţat la 
secretul tău numai ca să nu-l injectăm cu esperon. Chiar 
după ce secretul era cunoscut, ne-ai poruncit să nu facem 
aşa ceva. De ce? 

Esperonul este un drog periculos. 

Mai mult decât atât, căpitane. Ce l-a omorât? 

Eu, nu. 

Unul dintre noi? Volcrynul? 

Nici un răspuns. 

Căpitane, la bordul navei se găseşte o creatură străină? 
Asta este problema? 

Tăcere. 

Suntem în pericol? Eu sunt în pericol, căpitane? Nu mi-e 
teamă. Sunt proastă pentre că nu mi-e teamă? 

Îmi plac oamenii, vorbi în cele din urmă Royd. Când nu mai 
pot rezista, îmi place să am pasageri, îi spionez, da. Nu este 
ceva atât de îngrozitor, în special îmi placi tu, apoi Karoly. 
Nu voi lăsa să vi se întâmple nimic rău. 

Ce s-ar putea întâmpla? Întrebă ea. 

Royd nu răspunse. 

Dar ceilalţi, Royd? Ai grijă şi de ei? Sau numai de mine şi 
Karoly? 

Nici un răspuns. 

Nu eşti prea vorbăreţ în seara asta, constată Melantha. 

Sunt încă tulburat, se auzi glasul lui. Du-te să te culci, 
Melantha Jhirl. Am vorbit îndeajuns. 

Bine, căpitane, încuviinţă ea. 

Zâmbi către hologramă şi ridică mâna. Pielea neagră, 
caldă şi fosforescenţa palidă se atinseră, se contopiră, 
deveniră una. Melantha se întoarse şi ieşi. Abia pe coridor, 
revenită în siguranţa luminii, începu să tremure. 


* Pseudo-noapte. Discuţiile seîntrerupseseră, coşmarurile 
se şterseseră şi savanții dormeau. Dormea până şi d'Branin, 
cu apetitul pentru ciocolată spulberat de amintirile 
salonului. 

În cala cea mare atârnau trei hamace. Din două se auzeau 
sforăituri discrete, în al treilea, ciberneticiana era trează şi 
se gândea, în cele din urmă se sculă, cobori uşor pe podea, 
se echipă în costum şi cizme şi o scutură uşor pe xenotehă. 

Hai, şopti ea. 

leşiră amândouă pe coridor, lăsând-o pe Melantha 
cufundată în vise. 

Ce dracu', mormăi xenoteha când ajunseră dincolo de uşă. 
Era pe jumătate dezbrăcată, ciufulită şi morocănoasă. 

Există o modalitate prin care putem afla dacă povestea lui 
Royd a fost adevărată, rosti ciberneticiana. Nu-l va conveni 
însă Melanthei. Eşti gata să-ncercăm? 

Ce? Întrebă cealaltă, brusc interesată. 

Vino. 

Una dintre cele trei cale mici fusese transformată în sala 
calculatorului. Intrară tiptil; era pustie. Sistemul era 
conectat, dar se găsea în repaus. Benzi luminoase curgeau 
lin în jurul canalelor cristaline din grilele de date, 
întâlnindu-se, contopindu-se şi ramificându-se din nou; 
pârâiaşe multicolor fosforescente brăzdând un fundal 
întunecat. Sala era în semiîntuneric; singurul zgomotun 
bâzâit slab, la limita percepţiei omeneşti, până când 
ciberneticiana interveni, apăsând taste, răsucind 
întrerupătoare şi dirijând curenţii luminoşi şi tăcuţi, încet, 
calculatorul se trezi. 

Ce vrei să faci? Întrebă xenoteha. 

Karoly m-a rugat să cuplez sistemul nostru la cel al navei. 
Spune că Royd doreşte să studieze informaţiile despre 
volcryn. Perfect, am făcut-o. Înţelegi ce-nseamnă asta? 

Xenoteha se trezise complet. 

Cele două sisteme sunt interconectate! 


Exact, în felul ăsta, Royd se poate informa asupra 
volcrynului, iar noi ne putem informa asupra lui Royd. Se 
încruntă. Aş fi vrut să fi ştiut mai multe despre hard-ul 
Zburătorului, dar cred c-o să mă descurc. Sistemul lui 
d'Branin este destul de sofisticat. 

Il poţi răsturna? 

Ce să fac? Iar ai băut? 

Să foloseşti sistemul nostru ca să accezi controlul navei, 
să-l răstorni pe Royd, să-l contramandezi ordinele şi să 
obligi Zburătorul să răspundă la comenzile noastre. 

Se poate, răspunse ciberneticiana după o ezitare scurtă. 
Aş putea încerca, dar în ce scop? 

Doar aşa... Fără să comanzi efectiv. Numai să fii pregătită, 
în caz că apare vreo stare de necesitate. 

Stări de necesitate şi gigante gazoase..., înălţă 
ciberneticiana din umeri. Eu vreau doar să mă liniştesc în 
legătură cu Royd. 

Se îndreptă către un perete de afişaj, unde şase display- 
uri, fiecare de câte un metru pătrat, se curbau în jurul unei 
console şi activă unul dintre ele. Degetele lungi mângâiară 
tastele holografice, ce apăreau şi dispăreau pe măsură ce le 
atingea, claviatura schimbându-şi forma chiar în timp ce 
lucra. Pe ecran începură să apară litere, simboluri roşii 
încadrate în negru strălucitor. Le privi şi după un timp opri 
imaginea. 

Da, făcu ea, uite şi răspunsul la întrebarea cu hard-ul. Poţi 
renunţa la ideea capturării navei, dacă n-o să fim ajutaţi de 
nişte giganţi gazoşi. Sistemul Zburătorului e mai mare şi 
mai deştept decât piticul nostru de aici. E şi normal, dacă 
stai să te gândeşti. Nava este complet automatizată, 
exceptându-l pe Royd. 

Fluieră şi continuă programul de căutare, şoptind 
încetişor: 

Se pare că-ntr-adevăr există un Royd. Configuraţiile nu 
corespund unei nave robot. La naiba, fusesem gata să 
pariez oricât. 


Simbolurile reîncepuseră să alunece pe ecran. 

Uite, sistemele de menţinere a vieţii, poate-ţi spun ţie 
ceva... Ciocăni display-ul cu degetul şi simbolurile 
încremeniră încă o dată. 

Nimic deosebit, rosti dezamăgită xenoteha. 

Sistem clasic de eliminare a deşeurilor... Recirculator de 
apă... Procesor de hrană, cu magazii de proteine şi 
vitamine... Fluieră din nou. Rezervoare cu licheni Renny şi 
neo-larbă pentru absorbţia de C02. Deci, un ciclu de oxigen. 
Nici metan, nici amoniac. Ah, scuză-mă, te rog! 

Verifică datele pentru incubatoare, echipamente de 
clonare şi alte lucruri de-astea. Găseşte istoria vieţii lui 
Royd. A maică-sii. Cere lista afacerilor ei... Comerţul ăla de 
care pomenea. 

În glasul ei apăru o notă de aţâţare şi o prinse de umăr pe 
ciberneticiană. 

Un jurnal! Jurnalul navei. Trebuie să existe un jurnal. 
Găseşte-l! Trebuie! 

Bine. 

Începu să fluiere mulţumită, la unison cu sistemele ei, 
parcurgând cu rapiditate fluxurile de date. Display-urile se 
colorară în roşu intens şi începură să clipească, dar ea se 
mulţumi să surâdă. 

Protecţii, zise mişcându-şi degetele cu rapiditate şi imediat 
roşul pulsator dispăru. Nimic mai uşor decât să pătrunzi în 
sistemul de securitate al unui calculator. La fel de uşor cum 
ai pătrunde într-un om. 

Pe coridor se auzi târâitul unei sonerii de alarmă. 

La naiba, făcu ciberneticiana, o să-l trezească pe toţi. 

Ridică privirea când degetele xenotehei i se înfipseră în 
umăr, strângând-o dureros. 

Un panou din oţel cenuşiu glisa silențios peste uşa spre 
coridor. 

Ce?... Exclamă ea. 

Ecluza pneumatică de urgenţă, şopti xenoteha, care era 
expertă în construcţia de nave. Se închide când urmează 


încărcarea sau descărcarea unor containere în vid. 

Ochii li se îndreptară către uriaşa ecluză exterioară, ce se 
curba deasupra capetelor. Ecluza interioară era aproape 
complet deschisă şi, în vreme ce o priveau, se închise cu un 
clic, iar etanşarea de pe uşa exterioară se crăpă, apoi se 
deschise, alunecând o jumătate de metru; înapoia ei era 
neantul deformat, atât de strălucitor încât ardea ochii. 

Oh, rosti ciberneticiana, oprindu-se din fluierat. 

* Alarmele zbârnâiau peste tot. Pasagerii începuseră să se 
foiască în somn. Melantha ţâşni din hamac şi se năpusti pe 
coridor, dezbrăcată, îngrijorată, alarmată. D'Branin se sculă 
somnoros. Psipsiha murmură ceva, sedată. Xenobiologul 
strigă, speriat. 

Undeva, departe, metalul scrâşni şi se rupse, trimițând o 
vibraţie prin toată nava, azvârlindu-l pe lingvişti din 
hamacuri şi trântind-o pe Melantha. 

* In compartimentul de comandă al Zburătorului Nopţii 
exista o cabină sferică, cu pereţi albi şi simpli, având 
suspendată în centru o altă sferă, mai mică - o consolă. 
Când nava se afla în afara spaţiului, pereţii erau opaci - 
subsolul strâmb şi strălucitor al continuumului spaţio- 
temporal era greu de suportat. 

Acum însă în cameră apăruse bezna, un holopeisaj învia, 
un întuneric rece, presărat cu stele, puncte de o sclipire 
îngheţată, ce nu pâlpâiau, fără jos sau sus, sau oricare altă 
direcţie, singurul detaliu din simulacrul de ocean nocturn 
fiind sfera-consolă plutitoare. 

Zburătorul Nopţii revenise în spaţiul interstelar. 

* Melantha îşi regăsi sângele rece şi apăsă butonul unui 
intercom. Alarmele nu conteniseră şi era imposibil de auzit 
altceva. 

Căpitane, strigă ea, ce se-ntâmplă? 

Nu ştiu, răspunse glasul lui Royd. Încerc să aflu. Rămâi pe 
loc. Adună-l şi pe ceilalţi. 

Il ascultă şi reveni la hamac, să se îmbrace, numai după ce 
se strânseseră cu toţii pe condor. Erau doar şase. Psipsiha 


continua să fie adormită, nu putuse fi trezită şi o 
transportaseră pe braţe. Lipseau xenoteha şi 
ciberneticiana. Toţi priveau neliniştiţi panoul etanş ce oprea 
accesul în cala 3. 

Când alarmele se opriră, difuzoarele căpătară viaţă. 

Am revenit în spaţiul normal, se auzi vocea lui Royd, dar 
nava este avariată. Cala 3, unde se află calculatorul vostru, 
a fost deschisă în timpul funcţionării motosmicelor. A fost 
distrusă de flux. În mod automat, calculatorul ne-a scos în 
spaţiu, altfel tensiunile puteau rupe întreaga navă. 

Royd, spuse d'Branin, două femei din echipă... 

Se pare că, în momentul distrugerii calei, calculatorul 
vostru funcţiona, continuă monoton Royd. Putem presupune 
că au murit. Nu pot fi sigur. La solicitarea Melanthei, am 
dezactivat majoritatea „ochilor” şi „urechilor” mele, 
menţinând numai senzorii din salon. Nu ştiu ce s-a 
întâmplat. 'Totuşi, nava aceasta este mică, Karoly şi dacă ele 
nu sunt cu voi, putem bănui tot ce este mai rău. Se oprio 
clipă, apoi urmă: Dacă poate fi o consolare, au murit repede 
şi fără chinuri. 

Cei doi lingvişti se priviră îndelung şi semnificativ. 
Xenobiologul era furios şi roşu la faţă; deschise gura să 
rostească ceva. Melantha îl apăsă, ferm, cu palma peste 
buze. 

Ştim cum s-a întâmplat, căpitane? Întrebă ea. 

Da, răspunse el fără tragere de inimă. 

Xenobiologul pricepuse şi Melantha îndepărtă mâna, 
lăsându-l să răsufle. 

Royd? Îl încuraja ea. 

Pare o nebunie, Melantha, replică glasul, dar se pare că 
tovarăşele tale au deschis ecluza de încărcare a navei. 
Bineînţeles, mă îndoiesc că au făcut-o în mod deliberat. 
Cred că foloseau conexiunea dintre sisteme pentru a obţine 
acces la comenzile şi memoria Zburătorului Nopţii. 

Înţeleg. O tragedie teribilă. 


Da. Poate chiar mai teribilă decât credeţi. Incă n-am 
verificat gradul de avariere a navei. 

N-ar trebui să te mai reținem, căpitane, dacă mai sunt 
probleme, spuse Melantha. Suntem cu toţii şocaţi şi acum 
este greu de discutat. Investighează starea navei şi reluăm 
convorbirea mâine dimineaţă. De acord? 

Da. 

Femeia apăsă butonul comunicatorului. Oficial, legăturile 
audio erau întrerupte. Royd nu-l mai putea auzi. 

D'Branin scutură din capul său masiv, grizonat. Lingviştii 
stăteau unul lângă celălalt, atingându-şi mâinile. Psipsiha 
dormea. Numai xenobiologul o privi în ochi pe Melantha. 

Il crezi? Izbucni el brusc. 

Nu ştiu, răspunse Melantha, dar şi celelalte cale pot 
dispărea precum cala 3. Eu îmi mut hamacul într-o cabină. 
Le sugerez celor din cala 2 să facă acelaşi lucru. 

O idee foarte bună, o susţinu lingvista. Ne putem înghesui. 
Nu va fi prea confortabil, dar nu cred că voi mai putea 
dormi liniştită în vreo cală. 

Ar fi bine dacă ne-am lua şi costumele din cala 4, să le 
avem la îndemână, sugeră partenerul ei. 

Dacă doriţi, făcu Melantha. Este posibil ca toate ecluzele 
să se deschidă brusc şi simultan. Royd nu ne poate acuza că 
ne luăm precauţii. După ziua de azi, zâmbi ea cu 
amărăciune, ne-am câştigat dreptul de a acţiona irațional. 

N-avem timp de glumele tale idioate, se răsti furios 
xenobiologul. Trei morţi, al patrulea nebun, poate, sau în 
comă, iar noi toţi în pericol... 

Tot nu ştim încă ce s-a întâmplat, îi reaminti femeia. 

Royd Eris ne ucide! Răcni bărbatul, izbind cu pumnul în 
palma celeilalte mâini pentru a-şi sublinia spusele. Nu ştiu 
cine, sau ce este el şi nu ştiu dacă povestea lui e adevărată 
şi de fapt nici nu-mi pasă. Poate că-l o Minte Hrangan sau 
îngerul răzbunător al volcrynului, sau lisus Hristos reînviat. 
Ce dracu' mai contează? Ne ucidel. 


Iţi dai seama, interveni calmă Melantha, că, de fapt, noi nu 
putem şti dacă bunul nostru căpitan a închis senzorii de 
aici? Poate că ne urmăreşte şi ne ascultă chiar în acest 
moment. N-o face, desigur. Mi-a promis că n-o va face şi-l 
cred. Dar, în privinţa asta, n-avem decât cuvântul lui. Acum 
se pare că tu nu-l crezi pe Royd. Dacă-l aşa, nu te poţi 
încrede în promisiunile lui. Deci, din punctul tău de vedere, 
n-ar fi prea inteligent să spui ceea ce spui, încheie ea 
zâmbind subţire. 

Xenobiologul amuţi. 

Aşadar calculatorul s-a dus, şopti d'Branin. 

Mă tem că da, încuviinţă Melantha. 

Bărbatul se ridică, clătinându-se. 

Mai am unul mic, în cabină, vorbi el. Un portabil, poate că 
va fi suficient. Trebuie să iau datele de la Royd, să aflu unde 
am ieşit. Volcrynul... 

Porni pe coridor şi dispăru în cabina lui. 

Gândiţi-vă ce nefericit ar fi dacă am muri cu toţii, rosti 
caustică lingvista. Atunci n-ar mai avea cine să-l ajute în 
căutarea volcrynului. 

Lasă-l în pace, o opri Melantha. Suferă la fel de mult ca 
noi, poate chiar mai mult, dar nu se exteriorizează la fel. 
Singura lui apărare sunt propriile lui obsesii. 

Şi care-l apărarea noastră? 

Mda, făcu Melantha. Răbdarea, poate. Toţi cei care au 
murit doreau, în clipa morţii, să afle secretul lui Royd. Noi 
n-am încercat. Uite-ne, stând şi discutând despre morţile 
lor. 

Nu ţi se pare ciudat? 

Foarte. M-am gândit chiar la o metodă de a-mi testa 
bănuielile. Unul dintre noi ar putea face încă o încercare de 
a afla dacă povestea căpitanului a fost, sau nu, adevărată. 
Dacă cel care a încercat moare, vom şti cu siguranţă. Se 
opri brusc. lertaţi-mă, totuşi, dacă nu voi fi eu cea care 
încearcă. Dar nu mă lăsaţi să vă opresc, dacă simţiţi 
chemarea. O să urmăresc rezultatele cu interes. Până 


atunci, mă mut din zona calelor şi mă duc să trag un pui de 
somn. 

Căţea arogantă, remarcă lingvistul, pe un ton detaşat, 
după ieşirea Melanthei. 

Crezi că ne poate auzi? Şopti xenobiologul. 

Fiecare afurisit de cuvânt, răspunse lingvista ridicându-se. 
O urmară cu toţii. 

Să ne mutăm lucrurile, continuă femeia şi s-o punem şi pe 
ea..., arătă cu degetul spre psipsihă,... Înapoi în hamac. 

Lingvistul încuviinţă. 

Nu facem nimic? Întrebă xenobiologul. Planuri? Să ne 
apărăm? 

Celălalt bărbat îl privi nimicitor şi-şi trase tovarăşa în 
direcţie opusa. 

Melantha? Karoly? 

Se trezi imediat, la simpla şoptire a numelui şi se sculă în 
capul oaselor în cuşeta îngustă. Lângă ea, d'Branin gemu 
încetişor şi se întoarse, întinzându-se. 

Royd? Întrebă ea. E dimineaţă? 

Da, răspunse glasul din pereţi. Plutim în spaţiul interstelar 
la trei ani-lumină de cea mai apropiată stea. Într-un 
asemenea context, dimineaţa are vreun înţeles? 

Discută asta cu Karoly, când se trezeşte îndeajuns ca să 
asculte, râse Melantha. Royd, ai spus plutim! Cât de grav...? 

Grav, dar nu periculos. Cala 3 este complet distrusă, 
atârnând de nava mea ca o coajă de metal ruptă, dar avaria 
este izolată. Motoarele n-au păţit nimic şi calculatoarele 
Zburătorului nu par să fi suferit de pe urma distrugerii 
calculatorului vostru. Mă temusem... Trauma morţii 
electronice... 

Eh? Royd? Făcu d'Branin. 

O să-ţi spun eu mai târziu, Karoly, îl bătu Melantha pe 
umăr. Royd, pari foarte serios. Mai e ceva? 

Mă îngrijorează întoarcerea. Când o să cuplez 
motosmicele pentru a părăsi spaţiul, fluxul va acţiona direct 
asupra unor porţiuni ale navei care n-au fost proiectate în 


acest scop. leama cea mai mare o am pentru ecluza calei 3. 
Am analizat nişte extrapolări şi nu ştiu dacă va suporta 
tensiunile. Dacă cedează, toată nava se va crăpa la mijloc. 
Motoarele vor zbura care încotro, iar restul... 

Am înţeles. Putem face ceva? 

Da. Zonele expuse pot fi armate destul de uşor. 
Bineînţeles, fuzelajul exterior este blindat pentru a rezista 
forţelor din afara spaţiului. Am putea să-l protejăm cu un fel 
de scut, primitiv dar util. Când s-au deschis ecluzele, s-au 
rupt bucăţi mari din blindaj, dar ele continuă să se afle 
afară, plutind la un kilometru-doi depărtare şi pot fi 
utilizate. 

D'Branin se trezise. 

Avem patru scube pentru ieşiri în spaţiu. Putem recupera 
fragmentele. 

Bine, Karoly, totuşi nu asta constituie principala mea grijă. 
Nava se autorepară, în anumite limite, dar în cazul de faţă 
limitele respective sunt depăşite. Va fi nevoie să intervin 
personal. 

Tu?! Exclamă d'Branin. Prietene, ai spus... Adică, muşchii 
tăi... Slăbiciunea ta... Nu te putem ajuta? 

Sunt neajutorat numai într-un câmp gravitațional, Karoly. 
Lipsit de greutate, mă simt în elementul meu şi de aceea voi 
decupla temporar grila gravitaţională, ca să încerc să-mi 
adun puterile în vederea reparațiilor. Ai înţeles greşit, pot 
lucra. Am unelte şi propria mea scubă de intervenţii. 

Cred că ştiu ce te-ngrijorează, interveni Melantha. 

Mă bucur. Poate că atunci îmi vei putea răspunde la o 
întrebare: Dacă părăsesc securitatea cabinei mele, îţi poţi 
opri prietenii de a mă ucide? 

D'Branin era şocat. 

Royd, Royd, noi suntem savanţi, nu soldaţi sau criminali, 
nu... Suntem oameni, cum poţi crede că te vom ameninţa? 

Oameni, repetă Royd, dar, pentru mine, creaturi străine, 
care mă suspectează. Nu-mi oferi asigurări false, Karoly. 


Bărbatul începu să se bâlbâie. Melantha îl prinse de mână 
şi-l făcu semn să tacă. 

Royd, zise ea, n-o să te mint. Există un pericol. Sper totuşi 
că ieşind de acolo, îi vei linişti pe toţi. Atunci vor vedea că ai 
spus adevărul, nu-l aşa? 

Da, dar va fi suficient să le curme suspiciunile? Ei cred că 
i-am ucis pe prietenii voştri, nu? 

Poate că da. Pe jumătate o cred, pe jumătate se tem de 
idee. Sunt înspăimântați, căpitane. 

Şi eu sunt înspăimântată. 

Nu mai mult decât mine! 

Aş fi mai puţin înspăimântată, dacă aş şti ce s-a întâmplat 
cu adevărat. Tu ştii? 

Tăcere. 

Royd, dacă... 

Am încercat să opresc injecţia cu esperon, vorbi el. Le-aş fi 
putut salva pe cele două femei, dacă le-aş fi văzut, le-aş fi 
auzit, aş fi ştiut ce voiau să facă. Dar tu m-ai rugat să închid 
senzorii, Melantha. Nu pot acţiona dacă nu am informaţii. 
M-aş simţi mai în siguranţă, adăugă el ezitând, dacă i-aş 
putea reconecta. Sunt orb şi surd. Mă simt frustrat. Nu te 
pot ajuta, dacă sunt orb şi surd. 

Atunci conectează-l, rosti brusc Melantha. Am greşit. N-am 
înţeles. Acum însă înţeleg. 

Ce înţelegi? Întrebă d'Branin. 

Tu nu înţelegi, spuse Royd. Nu înţelegi. Nu pretinde că 
înţelegi, Melantha Jhirl. Nu! 

Vocea din difuzor era acum tensionată de emoție. 

Ce? Întrebă din nou d'Branin. Melantha, nu pricep... 

Nici eu, făcu ea gânditoare. Nici eu nu pricep, Karoly. 

Il sărută uşor. 

Royd, rezumă femeia, mi se pare că trebuie să faci 
reparaţiile indiferent de asigurările pe care ţi le putem 
oferi. N-o să-ţi rişti nava cuplând motosmicele în condiţiile 
astea. Alternativa este să rămânem aici până murim cu toţii. 
Avem de ales? 


Eu pot alege, vorbi Royd cu o seriozitate glacială. V-aş 
putea ucide pe toţi, dacă acesta ar fi singurul mod de a-mi 
salva Zburătorul Nopţii. 

Ai putea încerca, aprobă Melantha. 

Să nu mai vorbim despre moarte, interveni d'Branin. 

Ai dreptate, Karoly. Nu vreau să ucid pe nici unul dintre 
voi. Dar trebuie să fiu şi eu protejat. 

Ai să fii, zise Melantha. Karoly îi poate pune pe ceilalţi să 
culeagă fragmentele de carcasă. Eu te voi însoţi în 
permanenţă. O să te ajut şi treaba va fi terminată de trei ori 
mai repede. 

Din experienţa mea, făcu politicos Royd, ştiu că 
majoritatea celor care trăiesc pe planete sunt greoi şi 
obosesc cu uşurinţă în imponderabilitate. Dacă aş lucra 
singur, aş fi mai eficient. 

Nu-l chiar aşa. Iţi reamintese că sunt modelul îmbunătăţit, 
căpitane. La fel de bună în cădere liberă ca şi în pat. Osă 
te-ajut. 

Cum doreşti. Peste câteva momente, decuplez grila 
gravitaţională. Karoly, pregăteşte-ţi oamenii. Scoateţi 
scubele şi porniţi. Eu voi ieşi de pe Zburătorul Nopţii peste 
trei ore, după ce mă voi adapta la gravitația voastră. Atunci 
când ies, vreau ca toţi să fie în afara navei. 

* Aveai senzaţia că un animal uriaş muşcase din univers. 

Melantha aştepta pe scuba ei, în apropiere de Zburătorul 
Nopţii şi privea stelele. Nu era chiar atât de diferit aici, în 
adâncul spaţiului interstelar. Stelele erau reci, puncte de 
lumină îngheţate ce nu clipeau, austere, parcă mai glaciale 
şi mai nepăsătoare decât aceiaşi sori care, văzuţi printr-o 
atmosferă, dansau şi pâlpâiau. Doar absenţa oricărui reper 
îi reamintea unde se afla: în locul „dintre”, acolo unde 
oamenii nu se opresc, unde volcrynii zboară cu nave 
incredibil de vechi, Încerca să găsească soarele lui Avalon, 
însă nu ştia unde să-l caute. Configuraţiile constelaţiilor îi 
erau străine, înapoi, înainte, deasupra, de jur împrejur, 
câmpurile stelare se întindeau la nesfârşit. Privi în jos, sub 


scubă şi Zburător, aşteptând alte stele necunoscute şi 
imaginea o izbi cu o forţă aproape fizică. 

Işiînvinse un val de ameţeală. Era suspendată deasupra 
unui hău, o falie gigantică în univers, neagră, fără stele, 
imensă. 

Pustie. 

Atunci îşi aminti: Vălul lui Satan. Un simplu nor de gaze 
întunecate, nimic real, o poluţie galactică ce atenua lumina 
stelelor Hotarului. De la o distanţă atât de mică, însă, părea 
imens, ameninţător. Trebuia să privească în altă parte, 
atunci când se simţea gata să se prăbuşească. Dedesubtul 
siluetei fragile, alb-argintie a Zburătorului Nopţii se 
întindea un hau gata să-l înghită. 

Atinse o tastă de pe manşa bifurcată a scubei, rotindu-se 
astfel încât Vălul ajunse în lateral. Asta părea s-o ajute, 
cumva. Se concentra asupra Zburătorului. Era obiectul cel 
mai mare din universul ei, puternic iluminat şi masiv; trei 
ovoide alăturate, cu două sfere dedesubt, toate legate prin 
tuburi perpendiculare între ele. Unul din ovoide era spart 
acum, conferind ansamblului o lipsă de armonie. 

Putea zări şi celelalte scube, deplasându-se pe fundalul 
negru, urmărind bucăţile rupte din blindajul ovoidului, 
luptându-se cu ele şi aducându-le înapoi. Ca întotdeauna, 
lingviştii lucrau împreună, pe aceeaşi scubă. Xenobiologul 
era singur. D'Branin avea un tovarăş tăcut - psipsiha, 
sedată din nou, adormită în costumul cu care o 
îmbrăcaseră. Royd insistase pentru evacuarea totală a 
navei, iar trezirea la conştiinţă a femeii ar fi necesitat timp 
şi grijă; aceasta fusese alternativa cea mai sigură. 

În timp ce colegii ei munceau, Melantha îl aştepta pe Royd, 
discutând ocazional cu ceilalţi prin radio. Neobişnuiţi cu 
imponderabilitatea, lingviştii se plângeau întruna. D'Branin 
încerca să-l liniştească. Xenobiologul lucra în tăcere, fără 
un cuvânt. Ceva mai devreme fusese vehement, opunându- 
se ieşirii în spaţiu, dar Melantha şi d'Branin îl convinseseră 
în cele din urmă şi se părea că nu mai avea nimic de 


comentat. Melantha îi privea acum traversându-l câmpul 
vizual, o siluetă într-o armură neagră, dreaptă şi neclintită 
la manşă. 

În cele din urmă, ecluza circulară din vârful sferei prova a 
Zburătorului Nopţii se deschise şi Royd Eris ieşi. Femeia îl 
privi apropiindu-se şi se întreba cum arăta de fapt. Îşi 
imaginase atâtea posibilităţi... Uneori glasul său politicos, 
educat, prea formal, îi reamintea de aristocrații bruneţi de 
pe Prometheusul ei natal, vrăjitorii care se jucau cu genele 
umane. Alteori, naivitatea lui o făcea să-şi închipuie un 
adolescent inocent. Holograma arăta un tânăr zvelt şi 
probabil că era mult mai în vârstă decât umbra aceea 
palidă, dar, auzindu-l, Melanthei îi venea greu să creadă că 
era un bătrân. 

Scuba lui Royd le depăşea în mărime pe ale lor şi avea o 
înfăţişare diferită: o placă ovală, lungă, cu opt membre 
articulate ce apăreau de dedesubt aidoma picioarelor unui 
păianjen metalic; deasupra era montată turela unui laser- 
tăietor de calibru mare. Costumul lui Royd era, de 
asemenea, straniu, mult mai masiv decât ale Academiei, cu 
o proeminenţă între omoplaţi, probabil sursa de energie şi 
aripioare zimţate, radiale, pe umeri şi cască. 

Când în cele din urmă ajunse suficient de aproape de 
Melantha, femeia văzu un chip obişnuit. Palid, extrem de 
palid, asta era impresia predominantă; păr argintiu, tăiat 
foarte scurt, firişoare albe în jurul liniilor ascuţite ale 
maxilarului, sprâncene aproape invizibile, sub care se 
mişcau agitaţi ochii albaştri. Pielea era albicioasă şi 
neridată, abia atinsă de timp. 

Pare obosit, se gândi Melantha. Şi parcă puţin speriat. 

Îşi opri scuba lângă a ei, printre resturile contorsionate ce 
alcătuiseră cala 3 şi privi dezastrul, maldărul de bucăţi 
plutitoare care fuseseră cândva carne şi sânge, sticlă, metal 
şi plastic. Greu de deosebit acum, topite, arse şi solidificate 
laolaltă. 

Avem multe de făcut, Melantha, rosti el. 


Mai întâi, să vorbim, răspunse femeia. 

Îşi apropie scuba şi se întinse către el, însă distanţa 
continua să fie prea mare, lăţimea celor două aparate de 
zbor menţinându-l despărțiți. Melantha se retrase şi se 
răsuci complet, astfel încât Royd atârna cu capul în jos în 
lumea ei, iar ea cu capul în jos în lumea lui. Apoi se apropie 
din nou, poziţionându-şi scuba direct deasupra/dedesubtul 
lui. Mâinile lor înmănuşate se întâlniră, se atinseră, se 
despărţiră. Melantha regla înălţimea. Căştile se atinseră. 

Nu..., începu nesigur Royd. 

Închide emițătorul, porunci ea. Sunetul se transmite prin 
contactul dintre căşti. 

Bărbatul clipi şi folosi tastele din dreptul limbii, ascultând- 
0. 

Acum putem vorbi, spuse femeia. 

Nu-mi place asta, Melantha, începu el. Este prea evident. 
E periculos. 

Nu există altă cale, Royd, eu ştiu. 

Da, încuviinţă el. Am ştiut că ştii. Trei mutări înainte, 
Melantha. N-am uitat cum joci şah. Totuşi este mai sigur 
dacă te prefaci neştiutoare. 

Înţeleg asta, căpitane. De alte lucruri sunt mai puţin 
sigură. Putem discuta? 

Nu. Nu-mi cere aşa ceva. Fă cum îţi spun eu. Sunteţi în 
primejdie, cu toţii, dar eu te pot proteja. Cu cât ştii mai 
puţine, cu atât te pot apăra mai bine. 

Prin vizorul transparent chipul i se întrevedea grav. 

Nava ta ne ucide, căpitane, rosti Melantha privindu-l în 
ochii răsturnaţi. Oricum, aşa bănuiesc eu. Nu tu. Nava. 
Numai că-l lipsit de sens. Tu comanzi Zburătorul Nopţii. 
Cum de poate acţiona independent? Şi de ce? Care-l 
motivul? Cum s-a realizat crima aceea psionică? Nu poate fi 
nava, totuşi nu poate fi nici altceva. Ajută-mă, căpitane. 

Bărbatul clipi; în ochi i se citea îngrijorarea. 

N-ar fi trebuit niciodată să accept propunerea lui Karoly. 
Mai ales că aveaţi un telepat printre voi. Era riscant. Dar 


am dorit să văd volcrynul. Deja înţelegi destule. Nu-ţi pot 
spune mai multe. Nava funcţionează incorect şi asta este tot 
ceea ce trebuie să ştii. Nu-l bine să întinzi coarda prea mult. 
Atâta vreme cât eu sunt la comenzi, pericolul este redus 
pentru tine şi tovarăşii tăi. Ai încredere în mine. 

Încrederea este o legătură dublă, rosti ea hotărâtă. 

Royd ridică braţul, o împinse într-o parte, apoi repuse în 
funcţiune emițătorul căştii. 

Gata cu bârfa, anunţă el. Avem treabă de făcut. Vino. 
Vreau să văd cât de îmbunătăţită eşti. 

În singurătatea căştii ei, Melantha înjură încetişor. 

* Xenobiologul îl privi pe Royd ieşind pe scuba lui enormă, 
o privi pe Melantha apropiindu-se de el, o privi 
răsturnându-se şi lipindu-şi vizorul de al bărbatului. De-abia 
îşi putea stăpâni furia. Se gândi cu ură că, într-un fel sau 
altul, erau cu toţii implicaţi, Royd, Melantha, probabil chiar 
şi bătrânul d'Branin. Melantha îl protejase din capul locului; 
când ar fi trebuit să acţioneze împreună, îl oprise, 
descoperise cine sau ce era. lar acum, trei oameni erau 
morţi, ucişi de nulitatea în costum grotesc şi Melantha 
atârna cu capul în jos şi faţa lipită de a lui, ca într-un sărut. 
Întrerupse emițătorul şi blestemă. Ceilalţi se aflau în afara 
razei lui vizuale, porniţi în urmărirea unor fragmente 
rotitoare de metal, pe jumătate topite. Royd şi Melantha 
erau lipiţi unul de celălalt, iar nava rămăsese pustie şi 
vulnerabilă. Aceasta era şansa lui. Nimic surprinzător în 
faptul că Eris insistase ca toţi să iasă înaintea lui; afară, 
izolat de comenzile Zburătorului Nopţii, era doar un om şi 
atât. Ba chiar unul nevolnic. 

Rânjind cu răutate, xenobiologul descrise cu scuba un cerc 
larg şi dispăru în gura căscată a sălii motoarelor. 
Proiectorul lui clipi dincolo de cercul nuclearelor şi trimise 
raze lungi peste cilindrii etanşi ai motosmi-celor, motoarele 
uriaşe ce deformau continuumul spaţio-temporal, încastrate 
în reţele din metal şi cristal. Totul era expus vidului. Era 
soluţia optimă; atmosfera coroda şi distrugea. 


Opri scuba şi cobori, îndreptându-se către ecluză. „Acum 
urmează partea cea mai grea”, se gândi. Trupul decapitat 
al telepatului fusese ancorat de o traversă masivă: un 
paznic înspăimântător al uşii. Aşteptând deschiderea 
ecluzei interioare, xenobiologul fu nevoit să-l privească. De 
câte ori se uita în altă parte, constată că, într-un fel sau 
altul, ochii îi reveneau la cadavru. Acesta arăta aproape 
natural, de parcă n-ar fi avut niciodată cap. Se strădui să-şi 
reamintească chipul tânărului, dar nu reuşi, apoi ecluza se 
deschise, iar el, recunoscător, alungă gândul şi intră. 

Era singur în Zburătorul Nopţii. 

Prudent, păstră costumul pe el, deşi desfăcu casca, lăsând- 
o pe spate şi simţi țesătura metalică, brusc derigidizată, 
mulându-se ca o glugă. Dacă ar fi fost nevoie, o putea fixa 
înapoi suficient de rapid. In cala 4, acolo unde depozitaseră 
echipamentul, găsi ceea ce căuta: un laser-tăietor portabil, 
încărcat. De energie mică, dar suficientă. 

Încet şi stângaci în imponderabilitate, se împinse prin 
coridor până în salonul cufundat în beznă. 

Era frig, simţea pe obraji aerul rece. Încerca să-l ignore. 
Se propti în pragul uşii şi se propulsa de-a curmezişul 
încăperii, plutind peste mobilierul fixat în podea. 

Pe când se îndrepta către obiectivul său, simţi ceva umed 
şi rece atingându-l pe faţă. Tresări, însă senzaţia dispăruse 
înainte de a-şi da seama ce fusese. 

Întinse mâna, prinse ceva şi, pentru o clipă, i se făcu rău. 
Uitase. Nimeni nu curăţase încă salonul. Resturile 
continuau să fie acolo, plutind în imponderabilitate, sânge, 
carne, bucăţi de os şi creier. De jur împrejurul lui. 

Se opri lângă peretele îndepărtat şi se trase în jos, acolo 
unde dorise să ajungă. Batardoul. Peretele despărțitor. Nu 
se zărea nici o uşă, însă metalul nu putea fi foarte gros. 
Dincolo de el se afla cabina de comandă, accesul la 
calculator, securitatea, puterea. Xenobiologul nu se 
considera un individ răzbunător. Nu intenţiona să-l facă 
vreun rău lui Royd Eris; o asemenea decizie n-avea să-l 


aparţină lui. Urma să pună stăpânire pe Zburătorul Nopţii, 
să-l imobilizeze pe Eris şi să se asigure că rămânea în 
costum. Avea să-l ducă pe toţi înapoi fără alte mistere şi 
crime. Anchetatorii Academiei puteau asculta relatările şi-l 
puteau testa pe Eris, hotărând după aceea vinovăția şi 
inocenţa şi ce trebuia făcut. 

Laserul emise un fascicul subţire de lumină purpurie. 
Xenobiologul zâmbi şi-l îndreptă către batardou. Tăia încet, 
dar avea răbdare. N-aveau să-şi dea seama că lipseşte şi 
chiar dacă urmau să-l remarce absenţa, aveau să-l creadă 
în urmărirea vreunei bucăţi de blindaj. Reparaţiile lui Eris 
puteau dura ore, poate zile. Lama strălucitoare a laserului 
fumegă în locul unde topea metalul. Răbdător, îşi concentra 
atenţia asupra ei. 

Ceva se deplasă la periferia câmpului său vizual, o simplă 
străfulgerare, abia întrezărită. O bucăţică plutitoare de 
creier, se gândi. O aşchie de os. O bucată de piele 
sângerândă, de care atârna încă părul. Lucruri oribile, însă 
nimic anormal. El era biolog, era obişnuit cu sânge, creieri 
şi carne. Mai mult chiar decât atât; pe timpuri disecase 
nenumărate creaturi străine omului. 

Întrezări din nou mişcarea cu coada ochiului. Fără să vrea, 
se simţi ispitit să privească. Nu putea să nu privească, aşa 
cum nu putuse ignora cadavrul decapitat din ecluză. Privi. 

Era un ochi. 

Xenobiologul se cutremură şi laserul alunecă într-o parte, 
încât fu nevoit să-l readucă în tăietură. Inima îi bubuia, 
încercă să se liniştească. Nu avea motiv de teamă, în navă 
nu era nimeni, iar dacă Royd revenea, ei bine, putea folosi 
laserul drept armă şi purta costumul în caz că se deschidea 
vreo ecluză. 

Se uită iarăşi spre ochi, alungându-şi spaima. Era un 
simplu glob ocular, ochiul telepatului - intact, însângerat 
dar intact; acelaşi ochi albastru spălăcit pe care-l avusese 
când fusese viu, nimic supranatural. O bucată de carne 
moartă, plutind în salon printre alte bucăţi de carne 


moartă. Cineva ar fi trebuit să curețe locul, se gândi furios. 
Era indecent să-l lase aşa, era necivilizat. 

Ochiul nu se clintea. Celelalte fragmente sinistre pluteau 
pe curenţii de aer ce se deplasau prin încăpere, însă ochiul 
era nemișcat. Fixat asupra lui. Holbându-se. 

Se blestemă singur şi se concentra asupra laserului. 
Tăiase o linie aproape dreaptă, lungă de un metru, în susul 
batardoului. Începu alta, perpendiculară pe prima. 

Ochiul îl privea imperturbabil. Brusc, bărbatul nu mai putu 
rezista. Desprinse o mână de pe laser, se întinse, prinse 
ochiul şi-l azvârli cât mai departe. Mişcarea îl dezechilibra. 
Se rostogoli pe spate, scăpând laserul, cu braţele bătând 
aerul ca aripile unei păsări greoaie, în cele din urmă, se 
agăţă de o muchie a mesei şi se opri. 

Laserul ajunsese în mijlocul salonului. Continua să 
funcţioneze şi se rotea încetişor, în timp ce plutea. Aşa ceva 
era imposibil. Ar fi trebuit să se decupleze în clipa când îl 
scăpase. O defecţiune, se gândi. Raza subţire şi purpurie 
brazdă mocheta, care fumegă. 

Înfiorându-se, xenobiologul îşi dădu seama că laserul se 
învârtea către el. 

Se ridică, puse ambele palme pe tăblia mesei şi se împinse 
în lateral. 

Acum laserul se rotea mai repede. 

Se izbi de un perete, gemu de durere, ricoşa din podea, se 
împinse cu piciorul. Laserul se răsucea rapid, urmărindu-l. 
Se avântă în sus, pregătindu-se pentru un ricoşeu din 
plafon. Fasciculul se roti, dar nu îndeajuns de repede. Avea 
să-l poată apuca atunci când trăgea în direcţia opusă. 

Se apropie, întinse mâna şi văzu ochiul. 

Plutea chiar deasupra laserului. Privindu-l. 

Xenobiologul scoase un icnet neauzit, din fundul gâtului şi 
mâna lui ezită - nu mult, dar suficient - şi raza purpurie se 
ridică şi se întoarse. 

Atingerea ei fu o mângâiere uşoară şi fierbinte pe gât. 


* Trecuse mai bine de o oră când îşi dădură seama că 
lipsea. Primul observă d'Branin, care-l chemă prin radio, 
fără să capete vreun răspuns. Îi anunţă şi pe ceilalţi. 

Royd îşi retrase scuba de lângă fragmentul de blindaj pe 
care-l sudase şi, prin vizor, Melantha văzu cum liniile din 
jurul buzelor i se încordară. Ochii îi erau extrem de atenţi. 

În clipa aceea începură urletele. 

Un răcnet ascuţit de durere şi spaimă, urmat de un suspin 
înăbuşit, chinuit. Le auziră cu toţii. Răsunaseră în 
receptoarele căştilor şi-l asurziseră. 

EI este, vorbi lingvista. 

E rănit, adăugă tovarăşul ei. Strigă după ajutor. Nu-l 
auziţi? 

Unde? Începu cineva. 

Nava, făcu lingvista. Probabil s-a întors în navă. 

Nu, zise Royd. Am avertizat... 

Mergem să cercetăm, hotări lingvistul. 

Partenera lui eliberă bucata de fuzelaj pe care o remorcau 
şi aceasta se îndepărtă, rostogolindu-se. Scuba lor se 
înclină spre Zburătorul Nopţii. 

Staţi, rosti Royd. O să mă întorc în cabina mea şi o să 
cercetez de acolo, dacă doriţi. Rămâneţi afară până vă dau 
eu permisiunea. 

Mai du-te dracu!! Se răsti lingvistul. 

Royd, prietene, ce vrei să zici? Întrebă d'Branin. 

Scuba lui o urmă pe a lingviştilor, însă fusese mult mai 
departe şi mai avea destul până la navă. 

Este rănit, continuă el, poate chiar grav. Trebuie să-l 
ajutăm. 

Nu, spuse Royd. Karoly, opreşte-te. Dacă colegul vostru s-a 
întors singur în navă, atunci este mort. 

De unde ştii? Întrebă lingvistul. Tu l-ai aranjat? Ai pus 
capcane? 

Ascultaţi-mă, urmă Royd. Acum nu-l mai puteţi ajuta. 
Numai eu l-aş fi putut ajuta, iar el nu m-a ascultat. Credeţi- 
rnă. Opriţi-vă. 


În depărtare, scuba lui d'Branin se opri. Nu şi cea a 
lingviştilor. 

Eu zic că şi-aşa te-am ascultat prea mult, zise femeia. 

Aproape că striga pentru a se face auzită peste suspine şi 
scâncete, sunetele de agonie ce le umpluseră universul. 

Melantha, continuă ea, ţine-l locului pe Eris. O să intrăm 
prudenţi, să vedem ce se-ntâmplă înăuntru, dar nu vreau ca 
el să revină la comenzi. Ai înţeles? 

Melantha şovăi. Urletele de agonie şi groază îi sfredeleau 
timpanele; era greu să se concentreze. 

Royd îşi răsuci scuba pentru a ajunge în faţa ei şi femeia îi 
simţi privirea. 

Opreşte-l, spuse el. Melantha, Karoly, porunciţi-le. Habar 
n-au ce fac. 

În glas i se simţea disperarea. 

Privindu-l, Melantha se decise. 

Intră repede, Royd. Fă ce poţi. Eu încerc să-l interceptez. 
Bărbatul încuviinţă, însă Melantha pornise deja. Scuba ei 
se retrase din zona de lucru, ticsită cu fragmente de blindaj 
şi alte resturi, apoi acceleră brusc, îndreptându-se către 

pupa Zburătorului Nopţii. 

Chiar pe când se apropia, ştiu că era prea târziu. Lingviştii 
ajunseseră foarte aproape, mişcându-se mai repede decât 
ea. 

Nu! Strigă Melantha cu glasul cel mai autoritar. Nava nu-l 
sigură, lua-o-ar dracu'! 

Căţea, a fost singurul răspuns. 

Scuba lui d'Branin porni într-o urmărire inutilă. 

Prieteni, trebuie să vă opriţi, vă rog, vă implor, să discutăm 
şi să vedem ce-l de făcut. 

Nu se auziră decât gemetele ce nu mai conteneau. 

Sunt şeful vostru, insistă el. Vă ordon să mă aşteptaţi în 
afara navei. M-aţi auzit? Vă ordon, invoc autoritatea 
Academiei! Vă rog, prieteni, vă rog, ascultaţi-mă! 

Melantha privi lingviştii dispărând în josul cilindrului lung 
al sălii motosmicelor. 


Un moment mai târziu, îşi opri scuba lângă gaura neagră, 
întrebân-du-se dacă trebuia să-l urmeze înăuntru. l-ar fi 
putut ajunge înainte de deschiderea ecluzei. 

Glasul lui Royd, răguşit şi încordat, răspunse întrebării ei 
nerostite. 

Melantha, stai. Nu mai înainta. 

Privi înapoi. Scuba lui Royd se apropia. 

Ce faci? Îl întrebă. Intră prin ecluza cabinei tale. Trebuie 
să intri! 

Nu pot, Melantha, răspunse el calm. Nava nu-mi va 
răspunde, Ecluza nu se va deschide. Nu vreau ca tu sau 
Karoly să intraţi în navă înainte ca eu să pot reveni la 
comenzi. 

Femeia privi în puţul negru în care dispăruseră lingviştii. 

Ce se va...? 

Imploră-l să se întoarcă, Melantha. Convinge-l. Poate că 
mai este vreme, dacă te vor asculta. 

Ea încercă, apoi încercă şi d'Branin. Planşetele, gemetele, 
simfonia macabră continuau. Totuşi nu puteau lua legătura 
cu cei doi. 

Şi-au decuplat receptoarele, rosti furioasă Melantha. Nu 
mai vor să ne audă. Sau... Nu mai vor să audă sunetele 
alea. 

Scubele lui Royd şi d'Branin ajunseră simultan lângă ea. 

Nu înţeleg, rosti d'Branin. Ce se întâmplă? 

E simplu, Karoly, răspunse Royd. Sunt ţinut afară până 
când... Până când mama termină cu ei. 

* Lingviştii lăsară scuba lângă cea a xenobiologului şi 
trecură grăbiţi prin ecluză, abia privind hidosul uşier 
decapitat. 

Înăuntru, se opriră doar pentru a-şi scoate căştile. 

Se mai aude, constată bărbatul. 

Dinspre salon, încuviinţă femeia. Hai, repede! 

Parcurseră coridorul, împingându-se şi trăgându-se, în mai 
puţin de un minut. Cu cât se apropiau, sunetele se auzeau 
tot mai puternic. 


E înăuntru, rosti lingvista când ajunseră la uşă. 

Da, dar e singur? Ne trebuie o armă. Dacă... Înseamnă că 
Royd a minţit, în navă mai există cineva. Trebuie să avem cu 
ce ne apăra. 

Femeia nu mai voia să aştepte. 

Suntem doi, zise ea. Haide! 

Apoi se lansă în salon. 

Înăuntru era întuneric. Puținele raze de lumină răzbăteau 
de pe coridor. După câteva clipe, ochii li se obişnuiră. 

Unde eşti? Strigă derutată. 

Salonul părea pustiu, sau poate că lumina le juca feste. 

Să ne luăm după sunete, sugeră bărbatul. 

Se opri în uşă, privind temător aproape un minut, înainte 
de a începe să se deplaseze în lungul unui perete, pipăind 
cu mâinile. 

Nerăbdătoare, lingvista se propulsa de-a curmezişul 
încăperii, căutând. Atinse un perete în zona bucătăriei şi 
asta o făcu să se gândească la arme. Ştia unde erau 
păstrate tacâmurile. 

Aici, spuse ea. Aici, am un cuţit care ar trebui să te sperie. 

Il flutură prin aer şi izbi o bulă plutitoare de sânge, mare 
cât pumnul. Bula se sparse, refăcându-se într-o sută de 
biluţe mai mici. 

Oh, Doamne milostiv, rosti bărbatul cu glasul spart de 
spaimă. 

Ce? L-ai găsit? Este...? 

Lingvistul pornise către uşă, târându-se de-a lungul 
peretelui pe acelaşi drum pe care venise. 

leşi de aici, o avertiză. Grăbeşte-te! 

De ce? Întrebă ea, tremurând fără să se poată controla. 

Am găsit... Zbieretele, plânsetele... Vino! 

Ce? 

Difuzoarele..., scânci el. Oh, nu-nţelegi? Se aud din 
difuzoarele navei! 

Ajunse la uşă, suspină puternic şi n-o mai aşteptă. Se 
repezi în josul coridorului şi dispăru. 


Femeia îşi luă avânt şi-şi schimbă poziţia, pentru a-l urma. 

Ţipetele încetară. Pur şi simplu, ca retezate. 

Ea se împinse şi pluti spre uşă, ţinând cuțitul în mână. 

De sub masă se târi o mogâldeaţa neagră, care se ridică 
blocându-l drumul. Pentru un moment, o desluşi limpede, 
conturându-se în lumina coridorului. Xenobiologul, în 
costum spaţial, cu casca lăsată pe spate. Ridică mâinile în 
care ţinea ceva. Era un laser, un banal laser-tăietor. 

Femeia se îndrepta direct către el. Bătu aerul şi încercă să 
se oprească, dar nu reuşi. 

Când ajunse destul de aproape, văzu că bărbatul avea sub 
bărbie o a doua gură, care rânjea, iar din cauza mişcărilor, 
de acolo se desprindeau picături de sânge. 

* Lingvistul se năpusti pe coridor, cuprins de groază, 
izbindu-se orbeşte de pereţi. Panica şi imponderabilitatea îl 
făceau stângaci. Îndepărtându-se, continua să se uite peste 
umăr, sperând să-şi vadă tovarăşa urmându-l, dar şi 
înspăimântat de ceea ce ar fi putut zări în locul ei. 

Trecu mult, mult până ce ecluza se deschise. Aşteptând şi 
tremurând, pulsul începu să i se domolească. Se strădui să 
se liniştească. O dată ajuns acolo, cu ecluza interioară 
închisă între el şi salon, începea să se simtă în siguranţă. 

Brusc, nu-şi mai putu aminti ce-l îngrozise într-atât. 

Se ruşina; fugise, o abandonase. Pentru ce? Ce-l 
înspăimântase atât de rău? Un salon pustiu? Sunetele din 
difuzoare? Asta însemna doar că xenobiologul era în viaţă, 
altundeva, prin navă, chinuindu-se şi transmiţându-şi 
agonia prin radioul căştii. 

Întinse mâna decis şi opri ciclul ecluzei, apoi îl inversă. 
Aerul care fusese parţial aspirat năvăli înapoi în încăpere. 

Bărbatul clătină posomorât din cap. Ştia că ea nu avea să-l 
lase niciodată să uite întâmplarea. Cel puţin, să se întoarcă 
şi să-şi ceară iertare. Ar fi fost totuşi ceva. 

Când ecluza interioară se deschise, simţi din nou un scurt 
fior de teamă, o clipă de spaimă pură, întrebându-se ce ar fi 


putut ieşi din salon, aşteptându-l pe coridoarele 
Zburătorului Nopţii. Se stăpâni. 

Femeia îl aştepta de cealaltă parte a ecluzei. 

Nu distingea nici furie, nici dispreţ în trăsăturile ei 
surprinzător de calme, dar se împinse înainte şi încercă să 
găsească o scuză: 

Nu ştiu dece-am... 

Cu o graţie molatecă, braţul ei apăru de la spate, în pumn 
ţinea cuțitul. Abia atunci observă, chiar între sâni, gaura 
pârlită din costum. 

Mama ta? Întrebă neîncrezătoare Melantha, pe când 
atârnau neajutoraţi lângă navă. 

Poate să audă tot ce vorbim, răspunse Royd. Dar acum nu 
mai are nici o importanţă. Prietenul vostru trebuie să fi 
făcut ceva extrem de prostesc şi ameninţător. Acum ea este 
decisă să vă ucidă pe toţi. 

Ea... Ea... Ce vrei să spui? Articula uluit d'Branin. Royd, 
doar nu vrei să ne spui că mama ta mai trăieşte. Ne-ai spus 
că a murit înainte de naşterea ta. 

Da, Karoly, încuviinţă Royd. Nu te-am minţit. 

Nu, interveni Melantha, n-am crezut aşa ceva. Dar nici nu 
ne-ai spus tot adevărul. 

Mama este moartă, zise Royd, dar... Stafia ei continuă să 
trăiască şi să anime Zburătorul meu. Chicoti amar. Poate ar 
fi mai potrivit să-l numesc Zburătorul ei. In cazul cel mai 
fericit, eu mă ocup de reglaje. 

Royd, vorbi d'Branin, volcrynii mei sunt mai reali decât 
orice stafii. 

Glasul lui era uşor mustrător. 

Nici eu nu cred în stafii, se încruntă femeia. 

Îi puteţi spune cum doriţi, spuse Royd. Denumirea mea 
este la fel de bună ca oricare alta. Realitatea rămâne 
aceeaşi. Mama, sau o parte a ei, trăieşte în Zburătorul 
Nopţii şi vă va ucide pe toţi, aşa cum a mai ucis şi pe alţii, 
înainte. 

Royd, este lipsit de sens, îl opri d'Branin. Eu... 


Karoly, lasă-l pe căpitan să explice. 

Da, reluă Royd. Zburătorul Nopţii este foarte... Foarte 
avansat, înţelegeţi? Automat, se repară singur... Aşa şi 
trebuia să fie, dacă mama voia să se elibereze de 
necesitatea echipajului. Dacă vă reamintiţi, a fost construit 
pe Newholme. N-am fost niciodată acolo, dar am auzit că 
tehnologiile lor sunt destul de sofisticate. Am senzaţia că 
Avalonul nu ar putea duplica această navă. Puţine planete 
ar putea s-o facă. 

Concluzia, căpitane? 

Concluzia... Concluzia sunt calculatoarele, Melantha. 
Trebuiau să fie extraordinare. Şi sunt, credeţi-mă, sunt. 
Matrice cu miezuri cristaline, acces prin laser şi alte... Alte 
caracteristici. 

Vrei să spui că Zburătorul este o Inteligență Artificială? 

Nu, nu aşa cum o înţeleg eu. Dar este ceva destul de 
asemănător. Mama construise un echipament de stocare a 
personalităţii. Ticsise cristalul central cu propriile ei 
amintiri, dorinţe, trăiri, iubiri şi... Uri. De asta a încredinţat 
calculatorului educaţia mea, înţelegeţi? Ştia că avea să mă 
crească aşa cum ar fi făcut-o ea însăşi, dacă ar fi avut 
răbdare. In acelaşi timp, i-a mai introdus şi alte programe. 

Şi nu-l poţi anula programarea, prietene? 

Am încercat, Karoly, sună disperată vocea lui Royd. Dar mă 
pricep mai puţin la funcţionarea sistemelor, iar programele 
sunt foarte complicate şi aparatura sofisticată. Le-am şters 
cel puţin de trei ori şi au reapărut de fiecare dată. Mama e 
înregistrată pe un program-fantomă, căruia nu-l pot da de 
urmă. Apare şi dispare, aşa cum doreşte. O stafie, înţelegi? 
Amintirile şi personalitatea ei sunt atât de împletite cu 
programele ce dirijează Zburătorul Nopţii încât nu pot 
scăpa de ea, fără să anulez tot sistemul. lar asta m-ar lăsa 
neajutorat. Nu aş putea niciodată să le reprogramez şi, o 
dată cu calculatoarele, se va prăbuşi toată nava, 
motosmicele, sistemele de întreţinere a vieţii, totul... Voi fi 
nevoit să părăsesc Zburătorul Nopţii şi asta mă va ucide. 


Trebuia să ne fi spus din timp, prietene. Pe Avalon avem 
mulţi ciberneticieni, iar unii sunt adevărate genii. Te-am fi 
putut ajuta. [i-am fi adus experţi. 

Karoly, am avut experţi, în două rânduri, am adus la bord 
specialiste în sisteme. Prima mi-a spus exact ce v-am 
explicat mai i înainte: anularea programului-fantomă este 
imposibilă fără ştergerea completă a tuturor programelor. 
A doua se instruise pe Newholme. Crezuse că m-ar putea 
ajuta. Mama a ucis-o. 

Continui totuşi să omiţi ceva, rosti Melantha. Înţeleg că 
stafia cibernetică poate deschide şi închide ecluzele când 
doreşte, sau că poate aranja alte accidente de natură 
similară. Dar prima crimă, telepatul nostru, cum o explici? 

În cele din urmă vina îmi aparţine, răspunse Royd. 
Singurătatea m-a împins spre o eroare teribilă. Credeam că 
vă pot păzi, chiar şi cu un telepat printre voi. Am 
transportat în siguranţă mulţi alţi pasageri. L-am urmărit 
permanent şi i-am oprit de la acţiuni periculoase. Dacă 
mama încerca să intervină o anulam direct din cabina de 
comandă. De obicei reuşeam. Nu întotdeauna. De obicei, 
înaintea voastră, ea a ucis numai de cinci ori, iar primii trei 
au murit când eram destul de tânăr şi neexperimentat. Aşa 
am aflat de ea. Printre aceia era şi un telepat. Ar fi trebuit 
să ştiu mai bine, Karoly. Setea mea de viaţă v-a condamnat 
pe toţi la moarte. Mi-am supraestimat posibilităţile şi am 
subestimat teama ei de demascare. Izbeşte când e 
ameninţată, iar telepaţii constituie totdeauna o ameninţare. 
Ei o simt, înţelegeţi? Îmi spun că este o prezenţă 
răuvoitoare, nedesluşită, ceva rece, ostil şi inuman. 

Da, făcu d'Branin, da, aşa a spus şi el. O fiinţă străină, sunt 
sigur de asta. 

Fără îndoială, apare străină unui telepat obişnuit cu 
contururile familiare ale minţilor organice. La urma urmei, 
ea nu are un creier omenesc. Nu pot spune ce este un 
complex de memorii cristaline, o reţea diabolică de 


programe contopite, o fuzionare de circuite şi spirit. Da, 
înţeleg de ce poate apărea ca o fiinţă străină. 

Tot n-ai explicat cum poate un program de calculator să 
explodeze craniul unui om, insistă răbdătoare Melantha. 

Ai ţinut vreodată o nestemată-şoaptă? O întrebă Royd. 

Da, răspunse femeia. 

O dată chiar avusese una: un cristal vineţiu, conţinând 
amintirile unei experienţe sexuale extrem de satisfăcătoare. 
Fusese inscripţionat-esper pe Avalon - amintirile ei fuseseră 
gravate în nestemată şi timp de peste un an fusese suficient 
să-l atingă pentru a se excita. In cele din urmă, se ştersese 
şi-l pierduse. 

Atunci ştii că puterea psi poate fi stocată. Miezul central al 
sistemului meu de calculatoare este un cristal rezonant. 
Cred că, înaintea morţii, mama l-a inscripţionat. 

Numai un esper poate grava o nestemată-şoaptă, zise 
Melantha. 

Karoly, nu m-ai întrebat niciodată de ce, începu Royd. Nici 
tu, Melantha. Nu m-aţi întrebat niciodată de ce Mama i-a 
urât atât de mult pe oameni. Ea a avut talente native. Pe 
Avalon ar fi putut să fie clasa |, testată, instruită şi onorată, 
cu înzestrarea apreciată şi răsplătită. Cred că ar fi putut 
ajunge celebră. Poate că a fost mai puternică decât un clasa 
l, dar cred că abia după moarte a dobândit o asemenea 
putere legată aşa cum este, de Zburătorul Nopţii. 
Chestiunea este discutabilă. Nu s-a născut pe Avalon. Pe 
planeta ei natală, acest talent era privit ca un blestem, ceva 
anormal şi înfricoşător. De aceea, au tratat-o contra lui. Au 
folosit droguri, electroşocuri şi hipnoeducaţie, care i-au 
indus senzaţii de rău fizic ori de câte ori încerca să-şi 
folosească aptitudinile. Bineînţeles, nu şi-a pierdut niciodată 
puterea, doar capacitatea de utilizare efectivă, de control 
conştient. Continua să existe o anumită părticică, reprimată 
şi aleatorie, o sursă de ruşine şi durere. lar cinci ani de 
tratament aproape au înnebunit-o. Nu-l de mirare că i-a 
detestat pe oameni. 


Ce era talentul ei? Telepatie? 

Nu. Ah, poate şi vreun rudiment telepatic. Am citit că toate 
talentele psi posedă câteva aptitudini latente, pe lângă cea 
mai dezvoltată. Mama, însă, nu putea citi minţile. Deţinea 
ceva empatie, deşi tratamentul suferit i-o deformase în mod 
ciudat, aşa încât realmente, orice fel de emoție o 
îmbolnăvea. Dar principala ei putere, talentul pentru care 
au avut nevoie de cinci ani ca să-l zguduie şi să-l distrugă, a 
fost te-ki. 

Melantha înjură încetişor. 

Nu-l de mirare c-a urât gravitația. In imponderabilitate, 
telekinezia este... 

Da, încuviinţă Royd. Menţinerea gravitaţiei pe Zburătorul 
Nopţii mă torturează, dar o limitează pe Mama. 

În tăcerea care urmă, toţi priviră în josul cilindrului 
întunecat al sălii motosmicelor. D'Branin se foi stânjenit. 

Nu s-au întors, rosti el în cele din urmă. 

Probabil că au murit, comentă indiferent Royd. 

Ce vom face, prietene? Trebuie să facem un plan. Nu 
putem aştepta aici la nesfârşit. 

Prima întrebare este: ce pot face eu, replică Royd. Aţi 
văzut că am vorbit fără reţineri. Meritaţi să ştiţi adevărul. 
Am depăşit faza în care ignoranţa era o pavăză. Lucrurile 
au ajuns prea departe. Au murit prea mulţi oameni şi voi aţi 
fost martori. Mama nu vă poate lăsa să reveniţi vii pe 
Avalon. 

Aha, făcu Melantha, este adevărat. Dar ce va face cu tine? 
Poziţia ta nu-l nesigură, căpitane? 

Aceasta este adevărata problemă. Continui să te afli cu 
trei j mutări înainte, Melantha. Mă întreb dacă va fi 
suficient. In jocul acesta, adversarul are patru mutări 
înainte şi majoritatea pionilor tăi sunt deja capturați. Mă 
tem că matul este inevitabil. 

Doar dacă nu-l convingi pe regele adversarului să 
abandoneze, i nu? 

Il putea zări pe Royd zâmbind şters. 


Probabil m-ar ucide şi pe mine, dacă aş alege să fiu de 
partea voastră. 

D'Branin pricepu mai greu. 

Dar... Dar ce altceva ai putea să... 

Scuba mea are un laser. Ale voastre n-au. V-aş putea ucide 
pe amândoi, chiar acum, câştigândumi astfel iertarea 
Zburătorului Nopţii. 

Ochii Melanthei se întâlniră cu ai lui Royd peste cei trei 
metri care le despărţeau scubele. Degetele ei stăteau 
neglijente lângă tastele jeturilor. 

Ai putea încerca, căpitane. Nu uita, modelul îmbunătăţit 
nu-l uşor de ucis. 

Nu te-aş ucide, Melantha Jhirl, spuse cu seriozitate Royd. 
Am trăit şaizeci de ani standard, fără să fi trăit de fapt. Sunt 
obosit, iar voi debitaţi nişte gogomănii. Dacă pierdem, vom 
muri împreună. Dacă învingem, ei bine, voi muri oricum, 
când vor distruge Zburătorul Nopţii - sau asta, sau voi fi 
internat într-un spital orbital şi aş prefera moartea... 

Iţi voi construi o navă nouă, căpitane, spuse Melantha. 

Mincinoaso, replică Royd, însă ceva mai vesel. Nu 
contează. Oricum, n-am avut o viaţă prea grozavă. Moartea 
nu mă înspăimântă. Dacă învingem, mai trebuie să-mi 
povesteşti încă o dată despre volcrynul tău, Karoly. Lar tu, 
Melantha, trebuie să mai joci şah cu mine şi... 

Glasul i se stinse. 

Şi să mă culc cu tine? Încheie ea, zâmbind. 

Dacă vrei... Niciodată n-am... Atins, ştii... Mama a murit 
înainte de naşterea mea. Înălţă din umeri. Bun, mama a 
auzit totul. Fără îndoială, va asculta orice planuri am stabili. 
Nu există nici o şansa ca ecluza din cabina mea să mă 
accepte, deoarece este legată direct de calculator. De 
aceea, trebuie să-l urmăm pe colegii voştri prin sala 
motosmicelor, să pătrundem prin ecluza manuală şi să ne 
încercăm şansele. Dacă pot ajunge la console şi să recuplez 
gravitația, atunci poate... 

Il întrerupse un geamăt surd. 


Pentru o clipă, Melantha crezu că Zburătorul Nopţii 
emitea din nou scâncete şi rămase surprinsă, deoarece era 
stupid să utilizeze de două ori aceeaşi tactică. Apoi 
geamătul se repetă şi, pe scuba lui d'Branin, cel de-al 
patrulea supravieţuitor, uitat, se zbătu în legături. D'Branin 
se grăbi s-o elibereze pe psipsihă şi femeia încercă să se 
scoale în picioare şi aproape că zbură de pe scuba, dar 
bărbatul o prinse de mână şi o trase în jos. 

Ai ceva? O întrebă. Mă auzi? Ie doare ceva? 

Întemniţaţi înapoia vizorului transparent, ochii ei largi şi 
speriaţi se mutară cu rapiditate de la Karoly, la Melantha, la 
Royd şi apoi la Zburătorul Nopţii. Melantha se întrebă dacă 
nu cumva femeia înnebunise şi era gata să-l avertizeze pe 
d'Branin, când brusc psipsihă vorbi: 

Volcrynul, făcu ea, volcrynul, ah, ah, volcrynull In jurul 
intrării în sala motosmicelor, inelul de motoare nucleare 
începu să strălucească palid. Melantha îl auzi pe Royd 
trăgându-şi brusc răsuflarea. Apăsă tastele scubei şi o 
răsuci complet. 

Grăbiţi-vă, strigă ea, Zburătorul se pregăteşte să se mişte! 

* După ce coborâseră o treime din sala motosmicelor, Royd 
veni lângă ea, rigid şi ameninţător în armura lui neagră, 
masivă. Plutiră unul lângă altul, dincolo de cilindrii 
motosmicelor şi de reţelele ciber; în faţa lor, slab luminată, 
se întrezărea ecluza principală şi oribilul ei paznic. 

Când ajungem la ecluză, sari pe scuba mea, spuse 
bărbatul. Vreau să rămân înarmat şi pe scubă, iar pe 
coridor nu au loc două aparate. 

Melantha aruncă o privire scurtă îndărăt. 

Karoly, strigă ea, unde eşti? 

Sunt afară, Melantha, veni răspunsul. Nu pot veni, 
prietena mea. Lartă-mă. 

Trebuie să rămânem împreună. 

Nu, răsună vocea lui d'Branin, nu, nu pot risca, nu când 
suntem atât de aproape. Ar fi atât de tragic, atât de... Inutil, 


Melantha, să mă apropii atât de mult şi să dau greş. Nu-mi 
pasă de moarte, dar după atâţia ani trebuie să-l văd. 

Glasul i se auzea ferm şi calm. 

Karoly, interveni Royd, mama o să deplaseze nava. Nu- 
nţelegi? Vei fi lăsat în urmă, pierdut. 

Voi aştepta, replică d'Branin. Volcrynii mei sosesc şi-l voi 
aştepta. 

Nu avură timp de conversaţie, deoarece ajunseseră lângă 
ecluză. Ambele scube încetiniră şi se opriră. Royd întinse 
mâna şi declanşa ciclul de deschidere, iar Melantha trecu în 
spatele lui, pe uriaşa scubă ovală. Când uşa exterioară glisa, 
pătrunseră în ecluză. 

Va începe o dată cu deschiderea uşii interioare, îi spuse 
calm Royd. Majoritatea mobilierului este fie încastrat, fie 
nituit, dar nu şi obiectele aduse la bord de echipa voastră. 
Mama va folosi obiectele acelea drept arme. Fereşte-te de 
uşi, de ecluze şi de orice alt echipament comandat de 
calculatorul Zburătorului. Mai este nevoie să-ţi spun să nu- 
ţi deschizi costumul? 

N-aş zice. 

Bărbatul cobori puţin scuba şi braţele acesteia sunară 
metalic, atingându-se de podeaua ecluzei. 

Uşa interioară se deschise şi Royd acţiona propulsoarele. 

Înăuntru lingviştii aşteptau, înotând într-o ceaţă de sânge. 
El fusese spintecat de sub vintre până la gâtlej şi intestinele 
i se mişcau ca un cuib de şerpi albi, furioşi. Femeia continua 
să ţină cuțitul. Pluteau unul lângă celălalt, cu o graţie pe 
care n-o avuseseră niciodată în timpul vieţii. 

Royd ridică braţele anterioare ale scubei şi-l izbi din 
lateral. Bărbatul zbură într-un batardou, lăsând o pată 
mare şi umedă în locul impactului, iar din el se revărsară şi 
mai multe măruntaie. Femeia scăpă cuțitul. Royd acceleră 
în susul coridorului, prin norul de sânge. 

Eu acopăr spatele, rosti Melantha, întorcându-se şi 
lipindu-se de spinarea lui. 


Cele două cadavre rămăseseră mult înapoia lor. Cuţitul 
plutea inutil prin aer. Era pe punctul de a-l spune lui Royd 
că se aflau în siguranţă când, brusc, lama se întoarse şi 
porni după ei, condusă parcă de o forţă invizibilă. 

Coteşte! Răcni ea. 

Scuba vira brusc. Cuţitul trecu la un metru şi ricoşa, 
zăngănind, din perete. 

Reveni aproape imediat. 

În faţă se zărea salonul. Întunecat. 

Uşa este prea îngustă, spuse Royd. Va trebui să 
abandonăm scuba. 

Se izbiră înainte să termine de vorbit; Royd condusese 
scuba drept In cadrul uşii şi impactul neaşteptat îi aruncă în 
lateral. 

Pentru o clipă, Melantha pluti stângace în coridor, 
încercând să-şi regăsească echilibrul. Cuţitul se înfipse în 
umăr, sfâşiindu-l costumul. Simţi durerea ascuţită şi valul 
cald de sânge. 

La dracu! [ipă ea. 

Cuţitul se repezi iarăşi împrăştiind picături purpurii. 

Mâna Melanthei ţâşni şi-l prinse. 

Blestemă, icnind şi-l smulse din încleştarea forţei ce 
pusese stăpânire pe el. 

Royd revenise la comenzile scubei şi le manipula 
concentrat. Înapoia lui, în semiîntunericul salonului, femeia 
zări o formă neclară, semiumană, plutind spre ei. 

Royd! Strigă ea şi în aceeaşi clipă silueta declanşa laserul. 
Raza subţire îl izbi pe Royd în piept. 

Bărbatul apăsă pe taste. Laserul-tăietor al scubei 
transformă în scrum arma xenobiologului şi-l arse acestuia 
braţul drept şi o parte din piept. Tubul pulsator al laserului 
rămase fumegând pe fundalul batardoului. Royd regla 
comenzile şi începu să decupeze în perete. 

Intrăm în mai puţin de cinci minute, rosti el scurt, fără să 
se oprească sau să ridice privirea. 

N-ai păţit nimic? Întrebă Melantha. 


Nu. Costumul meu are un blindaj mai bun decât ale 
voastre şi laserul lui era o jucărie slabă. 

Melantha privi din nou coridorul. 

Lingviştii înaintau câte unul de fiecare parte a culoarului 
pentru un atac simultan din două părţi. Femeia îşi încorda 
muşchii. Umărul îi zvâcnea acolo unde fusese înjunghiată. 
Altfel se simţea puternică, aproape perfect. 

Cadavrele vin după noi, îi spuse lui Royd. Mă ocup eu de 
ele. 

Nu-l periculos? Sunt doi. 

Eu sunt un model îmbunătăţit, iar ei sunt morţi. 

Părăsi scuba şi pluti spre lingvist. Acesta ridică mâinile s-o 
blocheze. Le izbi în lateral, îi îndoi un braţ la spate şi auzi 
pocnetul osului, apoi îi înfipse cuțitul adânc, în gât, înainte 
să-şi dea seama de inutilitatea gestului. Bărbatul continua 
să încerce s-o lovească. Dinţii îi clănţăneau grotesc. 

Melantha scoase cuțitul şi împinse cadavrul cu toată forţa 
în josul coridorului. Leşul se rostogoli, învârtindu-se 
dezordonat şi dispăru în ceața propriului său sânge. 

Imediat, Melantha se azvârli în direcţia opusă. 

Braţele lingvistei o cuprinseră din spate. 

Unghiile îi râcâiră viziera căştii, până începură să 
sângereze, brăzdând plasticul cu dâre roşii. 

Melantha se răsuci cu faţa spre atacatoare, îi înşfacă un 
braţ şi-l făcu vânt pe coridor, pentru a se izbi de tovarăşul 
ei. 

Am terminat, anunţă Royd. 

Se întoarse şi privi. O deschidere fumegândă de un metru 
pătrat fusese decupată într-unul din pereţii salonului. Royd 
opri laserul, se propti în două laturi opuse ale pătratului şi 
împinse cu toată puterea. 

O explozie sonoră, ascuţită, sfredeli creierul Melanthei. Se 
chirci de durere. Cu un gest reflex apasă cu limba tasta 
receptorului; imediat urmă o linişte binecuvântată. 

În salon se dezlănţuise furtuna. Ustensile de bucătărie, 
pahare şi farfurii, bucăţi de trupuri omeneşti, toate ţâşneau 


violent prin încăpere, izbindu-se zadarnic de costumul lui 
Royd. Doritoare să-l urmeze, Melantha fu nevoită să se 
retragă, neajutorată. Potopul de moarte i-ar fi făcut 
ferfeniţă costumul, mai uşor şi mai subţire. Royd dispăruse 
în cabina de comandă a navei. Ea rămăsese singură. 

Zburătorul Nopţii se cutremură şi acceleraţia bruscă 
produse o senzaţie vagă de gravitație. Melantha fu azvârlită 
într-o parte. Umărul rănit se izbi dureros de scubă. 

În susul şi în josul coridoarelor, uşile se deschideau. 

Lingviştii avansau din nou spre ea. 

* Zburătorul Nopţii era o stea îndepărtată, scânteind din 
motoarele nucleare. Erau înconjurați de beznă şi ger, iar 
dedesubt se întindea pustiul nesfârşit al Vălului lui Satan, 
dar lui Karoly d'Branin nu-l era deloc teamă. Se simţea 
transformat în mod straniu. 

Vidul era plin de promisiuni. 

Vin, şopti el. Până şi eu, care n-am psi, până şi eu pot simţi. 
Istoria Crey-lor trebuie să fie adevărată, pot fi simţiţi chiar 
de la ani-lumină depărtare. Magnific! 

Psipsiha parcă se gârbovise. 

Volcrynii, murmură ea. Ce lucruri bune ne pot aduce? Pe 
mine mă dor toate. Nava a plecat. D'Branin, mă doare 
capul, scânci înspăimântată. Şi băiatul a zis tot aşa, imediat 
după ce i-am făcut injecţia, înainte... Înainte... Ştii tu. A 
spus că-l doare capul. 

Taci, prietena mea. Nu-ţi fie teamă. Sunt aici, cu tine. 
Aşteaptă. Gândeşte-te numai la ce vom vedea, gândeşte-te 
la asta! 

Îi pot simţi, spuse psipsiha. 

Spune-mi atunci, făcu brusc d'Branin. Avem scuba. O să 
mergem spre ei. Călăuzeşte-mă. 

Da, încuviinţă ea. Da. Oh, da! 

* Gravitaţia revenise: într-o clipită, universul deveni 
aproape normal. 

Melantha căzu pe podea, ateriza uşor, se rostogoli şi 
imediat sări în picioare. 


Obiectele ce plutiseră la întâmplare prin uşile deschise în 
lungul coridorului se prăbuşiră. 

Dintr-o ceaţă fină, sângele se transformă într-o mâzgă 
lunecoasă pe podea. 

Cele două cadavre căzură rigide şi rămaseră nemişcate. 

Royd îi vorbi. Glasul răsuna din difuzoarele pereţilor, nu 
din radioul căştii. 

Am reuşit, spuse el. 

Mi-am dat seama. 

Mă aflu la consola principală de comandă. Am restabilit 
gravitația, manual şi decuplez cât mai multe din funcţiile 
calculatorului. Totuşi nu suntem încă în siguranţă. Ea va 
încerca să găsească o cale să ajungă la mine. Deocamdată o 
anulez pur şi simplu prin forţă. Nu-mi pot permite să ignor 
nimic şi dacă atenţia mea ar slăbi, fie şi numai pentru o 
clipă... Melantha, costumul tău a fost perforat? 

Da. E tăiat la umăr. 

Schimbă-l. Imediat. Contra-programul pe care-l fac va ţine 
ecluzele închise, dar nu pot risca nimic. 

Melantha alerga deja pe coridor, către cala unde erau 
depozitate costumele şi echipamentul. 

După ce te schimbi, continuă Royd, du cadavrele în 
sistemul de conversiune masică. O să găseşti chepengul 
respectiv lângă sala motosmicelor, în stânga ecluzei 
principale. Aruncă acolo orice alt obiect care nu este fixat şi 
indispensabil: aparatură ştiinţifică, benzi, cărţi, tacâmuri... 

Cuţitele, sugeră Melantha. 

Fără discuţie. 

Te-ki continuă să fie o ameninţare, căpitane? 

Într-un câmp gravitațional, mama este mai puţin 
periculoasă, răspunse el. Trebuie să-l învingă. Chiar şi 
amplificată de puterea Zburătorului Nopţii, ea poate 
deplasa numai câte un obiect pe rând şi posedă doar o 
fracțiune din forţa de ridicare deţinută în condiţii de 
imponderabilitate. Dar nu uita, puterea continuă să fie 
acolo. De asemenea, este posibil să găsească o cale să mă 


şunteze şi să decupleze din nou gravitația. De aici o pot 
reface într-o clipă, dar nu vreau să existe nici un fel de 
arme prin jur, chiar numai pentru clipa aceea. 

Melantha ajunsese în cală. In timp record, îşi scoase 
costumul spaţial şi îmbrăcă altul. Apoi strânse costumul 
găurit şi un maldăr de instrumente şi le azvârli în 
compartimentul de conversie. După aceea se ocupă de 
cadavre. Bărbatul nu reprezenta nici o problemă. Femeia se 
târi după ea în josul coridorului, când îl aruncă pe lingvist şi 
se zvârcoli când îi veni rândul, ca o reamintire vagă a 
faptului că puterile Zburătorului nu dispăruseră complet. 
Melantha îi învinse cu uşurinţă convulsiile inutile şi o 
împinse înăuntru. 

Leşul xenobiologului nu reacţiona în nici un fel, dar, pe 
când curăța salonul, un cuţit de bucătărie se îndreptă, 
rotindu-se, către ea. Zbura totuşi încet şi Melantha îl prinse 
cu uşurinţă şi-l adăugă maldărului pentru convertor. 

Se găsea în cabina a doua, cărând medicamentele 
psipsihei şi injectorul, când auzi strigătul lui Royd. 

O clipă mai târziu, o forţă aidoma unei mâini gigantice şi 
invizibile îi prinse pieptul, o strânse şi o trase, zbătându-se 
pe podea. 

* Ceva se deplasa printre stele. 

D'Branin putea zări o formă vagă şi îndepărtată, deşi 
deocamdată nu desluşea detaliile. Se afla însă acolo, asta 
era limpede, un obiect imens, acoperind un sector al 
spaţiului. Se îndrepta direct spre ei. 

Cât dorea să fi avut acum echipa, telepatul, experţii, 
instrumentele... 

Trecu propulsoarele pe capacitate maximă. 

* Strivită pe podea, ameţită de durere, Melantha izbuti să 
cupleze radioul costumului. Trebuia să vorbească cu Royd. 

Eşti acolo? Întrebă ea. Ce se-ntâmplă? 

Apăsarea era teribilă şi sporea într-una. De-abia se putea 
mişca. 

Răspunsul se auzi şoptit, cu greutate: 


— M-a. Păcălit. Doare. Să. Vorbesc. 

Royd... 

— Ea. Făcut. le-ki... Potenţiometrul... cu... Doi. Trei. G. 
mai... Mult. Chiar. Aici. pe... Consolă. Nu. Trebuie. Decât. 
Să-l... Răsucesc. Înapoi. Înapoi. Lasă-mă... 

Tăcere. Apoi, când Melantha ajunsese la disperare, glasul 
lui Royd se auzi din nou. Doar două cuvinte: 

— Nu pot... 

Melantha avea impresia că pieptul ei suporta de zece ori 
propria greutate. Îşi putea imagina agonia lui Royd, Royd 
pentru care până şi 1 g era dureros şi periculos. Chiar dacă 
potenţiometrul se afla la distanţa braţului, ştia că muşchii 
lui slabi nu i-ar fi permis niciodată gestul. 

De ce, articula ea, de ce-a mărit... Gravitaţia... Asta nu-l... 
Slăbeşte puterile? 

Ba... Da. Însă. După. Un. Un timp... Ooră... Un. Minut. 
Inima mea... va ceda... Şi. Atunci. Tu. Singură. Ea. va 
anula... Gravitaţia... Şi te... va ucide... 

Cu greutate, femeia întinse braţul şi se târi un metru pe 
coridor. 

Royd... Ţin-te... Sosesc... 

Se tări din nou înainte. Trusa de medicamente a psipsihei 
ajunsese sub mâna ei, dar era incredibil de grea. Îşi trase 
braţul şi începu s-o împingă într-o parte, apoi se răzgândi. 
O deschise. 

Fiolele erau etichetate. Le examina rapid, căutând 
adrenalină, sau sintastim, orice i-ar fi putut da forţa 
necesară pentru a ajunge la Royd. Găsi câteva stimulente, îl 
alese pe cel mai puternic şi tocmai îl încărca în injector, cu o 
încetineală stângace, chinuitoare, când ochii i se opriră pe 
esperon. 

Ezită. Esperonul era doar unul dintre cele şase stimulente 
psionice din trusă, dar vederea lui o tulbură, îi reaminti 
ceva ce nu putea defini exact, încerca să-şi ordoneze 
gândurile, când auzi zgomotul. 


Royd, rosti ea, mama ta... ar putea deplasa... N-ar putea 
deplasa nimic... Prin te-ki... Într-o gravitație aşa mare... 
Nu? 

Poate... Dacă... Îşi concentrează... Toate. Puterile. Greu. 
Poate. Posibil. de ce? 

Pentru că, spuse Melantha, pentru că ceva... Cineva... 
Intră prin ecluză. 

* Volcrynul umplea universul. 

Nu este tocmai o navă, nu aşa am crezut că ar putea să fie, 
rosti d'Branin. 

Costumul lui, proiectat de Academie, conţinea un 
înregistrator iar el vorbea pentru posteritate, straniu de 
calm înaintea morţii iminente. 

Mărimea este greu de imaginat, greu de estimat. Uriaşă, 
uriaşă... Nu am nici un instrument, doar calculatorul din 
brățară, nu pot face măsurători exacte, dar apreciez... Vreo 
sută de kilometri... Cel mult trei sute de kilometri lungime. 
Nu este o masă solidă, desigur, câtuşi de puţin. E delicată, 
fragilă, nu e o navă aşa cum le cunoaştem noi. Este... Oh, 
minunată... Cristal şi funigei, este vie, cu propriile ei 
luminiţe, o operă uriaşă şi complicată de păienjenişuri... 
Cumva îmi aminteşte de vechile nave cu vele solare, folosite 
în zilele dinaintea motosmicelor, dar construcţia aceasta 
gigantică nu-l solidă, nu poate fi împinsă de lumină. De fapt, 
nu-l câtuşi de puţin o navă. Este complet deschisă spre 
spaţiu, nu are cabine etanşe, sau module de întreţinere a 
vieţii, cel puţin nu sunt vizibile, sau poate sunt mascate de 
altceva şi nu, nu pot crede aşa ceva, este prea deschisă, 
prea fragilă. Se deplasează destul de rapid. Îmi pare rău că 
n-am instrumente care să-l măsoare viteza, dar e suficient 
că sunt eu aici. Îmi îndrept scuba perpendicular pe 
traiectoria ei, ca s-o interceptez, dar nu pot spune că voi 
reuşi. Se mişcă mai repede decât noi. Nu cu viteza luminii, 
nu, mult mai încet, dar, presupun, totuşi mai iute decât 
Zburătorul Nopţii cu motoarele lui nucleare. Este numai o 
presupunere. 


Volcrynul nu are o propulsie vizibilă. De fapt, mă întreb 
cum se poate asta - poate că este totuşi o corabie solară, 
accelerată prin laser, cu milenii în urmă, de o civilizaţie 
acum distrusă în urma unei catastrofe inimaginabile - dar 
nu, este prea simetrică, prea minunată, păienjenişurile, 
pânzele gigantice şi scânteietoare din zona centrală, 
măreţia ei... 

Ştiu că trebuie s-o descriu şi să fiu mult mai precis. E greu, 
sunt prea surescitat. Este uriaşă, aşa cum am spus, lungă 
de kilometri. Aproximativ - staţi să număr - da, aproximativ 
octogonală ca formă. Focarul, centrul, este o zonă 
strălucitoare, un miez întunecat, înconjurat de o porţiune 
luminoasă mult mai mare, însă numai zona întunecoasă 
pare complet solidă - porțiunile luminoase sunt translucide, 
poţi zări stelele prin ele, deşi cu spectrele deplasate către 
purpuriu. Pânze, le voi numi pânze. Din centru, opt piloni 
lungi - imens de lungi, nu tocmai egal distanţaţi, deci nici 
nu-l un adevărat octogon - aha, văd mai bine acum, unul 
dintre piloni se mişcă, pânzele se ondulează - înseamnă că 
sunt mobile, proiecţiile acelea, iar păienjenişul se întinde 
între piloni de jur împrejur, dar sunt... O structură stranie, 
câtuşi de puţin simpla pânză a unui păianjen. Nu pot sesiza 
vreo ordonare în structurile acelea, în liniile 
păienjenişurilor, dar simt, sunt sigur, că ordinea există, că 
înţelesul aşteaptă să fie descoperit. 

După aceea, luminile. Am pomenit despre lumini? 
Strălucesc mai puternic în jurul centrului, iar acum sunt 
foarte puternice, de un violet pal. Deci o radiaţie vizibilă, 
dar la limită. Mi-ar plăcea să fac o determinare în 
ultraviolet a navei, însă n-am instrumente... Luminile se 
deplasează. Pânzele parcă unduiesc, iar luminile aleargă 
întruna în susul şi în josul pilonilor, cu viteze diferite şi, 
uneori, se pot zări alte lumini, ce traversează 
păienjenişurile, mişcându-se prin structuri. Nu ştiu ce sunt, 
sau dacă provin din interiorul navei, ori din exteriorul ei. 


Legendele volcryn... Ceea ce văd nu prea seamănă cu 
legendele, nu întru totul. Deşi, gândindu-mă, îmi amintesc 
un raport Nor T'alush, conform căruia navele volcryn erau 
incredibil de uriaşe, dar îl considerasem o exagerare. Şi 
luminile... Nişte lumini au fost frecvent pomenite în 
legătură cu volcrynii, totuşi relatările au fost atât de vagi 
încât puteau însemna orice, puteau descrie orice, de la un 
sistem laser-propulsor până la simpla iluminare exterioară, 
acum înţeleg ce voiau să spună. Ce mistere! Nava este încă 
prea departe de mine ca să zăresc toate detaliile. Cred că 
zona centrală, întunecată poate fi o navă reală, o capsulă 
vie. Volcrynii trebuie să se găsească înăuntru. Cât aş fi dorit 
ca echipa mea, telepatul meu să fi fost acum cu mine... Era 
un clasa |, i-am fi putut contacta, am fi putut comunica... 
Câte lucruri am fi putut învăţa! Câte au văzut ei! Gândiţi-vă 
cât de veche este nava aceasta, cât de bătrână este rasa, de 
câtă vreme sunt plecaţi! Mă uluieşte. Comunicarea cu ei ar 
fi un miracol, un miracol extraordinar, însă ei sunt atât de 
deosebiți... 

D'Branin, şopti repezit psipsiha. Nu simţi? 

Bărbatul o privi de parcă o vedea pentru întâia oară. 

Tu îi poţi simţi? Eşti o III, îi poţi simţi puternic acum? 

De mult timp. De mult timp. 

Poţi transmite? Vorbeşte-le. Unde se găsesc? In centru? 

Da, făcu ea şi izbucni în râs. 

Râsul era ascuţit şi isteric şi d'Branin trebui să-şi 
amintească faptul că era o femeie foarte bolnavă. 

Da, în centru, d'Branin, de-acolo vin impulsurile. Numai că 
greşeşti în legătură cu ele. Nu-l câtuşi de puţin vorba de ei. 
Legendele tale sunt toate nişte minciuni, n-aş fi surprinsă 
dacă noi am fi primii care au văzut vreodată volcrynul tău 
atât de aproape... Ceilalţi, străinii ăia ai tăi, ei doar simțeau 
- puternic, dar de la distanţă. Sesizau puţin din natura 
volcrynului în visele şi viziunile lor şi modelau restul pentru 
a li se potrivi. Nave şi războaie şi o rasă de călători eterni, 
totul este... Este... 


Ce vrei să spui, prietenă? Întrebă uluit d'Branin. Eşti 
confuză. Nu pricep. 

Nu, rosti psipsiha cu o voce deodată blândă. Nu-nţelegi, 
nu-l aşa? Nu poţi simţi, aşa cum simt eu. E atât de limpede 
acum... Pesemne aşa simte tot timpul un 1. Un lplin de 
esperon. 

Ce simţi? Ce? 

Nu-l vorba despre nişte ei, Karoly. Este un ceva. Viu, 
Karoly şi aproape lipsit de inteligenţă, te asigur. 

Lipsit de inteligenţă? Nu, cred că greşeşti, nu distingi 
corect. Accept, dacă spui tu, că este o singură creatură, un 
singur măreț şi minunat călător stelar, dar cum poate fi 
lipsit de inteligenţă? Tu i-ai simţit, i-ai simţit mintea, 
emanaţiile telepatice. Tu şi toţi sensibilii Crey şi toţi ceilalţi. 
Poate că gândurile lui sunt prea străine ţie, ca să le poţi citi. 

Poate, recunoscu psipsiha, dar ceea ce disting nu-l câtuşi 
de puţin străin. Doar animalic. Gândurile lui sunt încete, 
întunecate şi stranii, cu greu se pot numi gânduri... Slabe. 
Creierul trebuie să fie uriaş, cu asta sunt de acord, însă nu 
poate fi orientat pe gândire conştientă. 

Ce vrei să spui? 

Sistemul de propulsie, d'Branin. Nu simţi? Impulsurile... 
Ameninţă să-mi explodeze ţeasta. Nu poţi ghici ce conduce 
blestematul de volcryn prin galaxie? De ce evită hăurile 
gravitaționale? Nu poţi ghici cum se deplasează? 

Nu, răspunse d'Branin, dar chiar atunci lumina înţelegerii 
îi scaldă chipul şi privi înapoi, spre imensitatea volcrynului, 
cu luminile sale mişcătoare, cu pânzele unduindu-se, 
apropiindu-se mereu şi mereu, peste ani-lumină, peste 
secole-lumină, peste eoni. 

Când o privi din nou pe psipsiha, rosti un singur cuvânt: 

Te-ki. 

Tăcerea umplu lumea lor. 

Ea încuviinţă. 

* Melantha se strădui să ridice injectorul şi să-l apese pe o 
arteră. Se auzi un fâsâit puternic şi drogul îi năvăli în corp. 


Rămase întinsă, încercând să se gândească. Esperon, 
esperon, de ce era atât de important? Ucisese telepatul, îl 
făcuse victima propriilor sale aptitudini, îi triplase puterea 
şi vulnerabilitatea. Psi. Totul revenea la psi. 

Uşa interioară a ecluzei se deschise. Cadavrul decapitat 
pătrunse înăuntru... 

Se deplasa spasmodic, cu mişcări nefireşti, fără să 
desprindă tălpile de pe podea. Se prăbuşea în timpul 
înaintării, pe jumătate strivit de propria-l greutate. Fiecare 
zvâcnitură era brutală şi neaşteptată; o forţă hâdă îi purta 
un picior înainte, apoi pe următorul. Înaintă încet, cu 
braţele rigide. 

Dar înainta. 

Melantha îşi adună toate puterile şi începu să se târască, 
îndepărtându-se de el, fără să-l slăbească din ochi. 

Gândurile i se învârteau în cerc, căutând fragmentul lipsă, 
soluţia problemei de şah, fără să găsească nimic. 

Cadavrul se deplasa mai repede decât ea. Clar, vizibil, se 
apropia mereu. 

Melantha încercă să se scoale. Ajunse în genunchi, cu 
inima bubuind. Apoi căută să-şi îndrepte un picior. Se căzni 
să ridice sarcina imposibilă de pe umerii ei. Era puternică, 
se autoîncurajă. Era modelul îmbunătăţit. 

Insă când îşi lăsă toată greutatea pe un singur picior, 
muşchii nu izbutiră s-o ţină. Căzu cu stângăcie şi, când se 
izbi de podea, avu senzaţia că se prăbuşise de pe o clădire. 
Auzi un trosnet sec şi un cuţit de durere îi străbătu braţul 
cu care încercase să amortizeze impactul. Strânse din ochi, 
stăvilindu-şi lacrimile şi-şi înăbuşi ţipătul. 

Cadavrul se găsea la jumătatea coridorului. Îşi dădu 
seama că se deplasa, probabil, pe nişte picioare rupte. Nu-l 
păsa. 

Melantha... Te-am auzit... Tu. Eşti. Melantha? 

Taci, se răsti ea. 

Nu voia să-şi irosească puterile vorbind. 


Acum avea un singur braţ. Utilizând disciplinele pe care le 
autoinvăţase, îndepărtă durerea. Se împinse disperată 
înainte, zgâriind podeaua cu cizmele în căutarea unor 
reazeme şi se trase cu braţul cel bun. 

Cadavrul continua să se apropie. 

Melantha se târi peste pragul salonului, croindu-şi drum 
sub scuba prăbuşită şi sperând că va întârzia leşul. 

Se găsea la un metru înapoia ei. 

În beznă, în salon, acolo unde începuse totul, puterile o 
părăsiră. 

Tremurând din tot corpul, se nărui pe mocheta umedă şi 
ştiu că n-avea să meargă mai departe. 

De cealaltă parte a uşii, cadavrul se înţepenise. Scuba 
începu să se zgâlţâie. Apoi, cu zgomotul metalului scrâşnind 
pe metal, lunecă înapoi, puţin câte puţin, în zvâcnete 
scurte, eliberând drumul. 

Psi. Melantha dori să înjure, sau să plângă. Speră în zadar 
la o putere psi proprie, o armă care să distrugă mortul 
condus prin te-ki care trăgea de scubă. Era îmbunătăţită, se 
gândi furioasă, dar nu îndeajuns de îmbunătăţită. Părinţii îi 
dăduseră toate darurile genetice pe care le putuseră 
modela, însă puterile psi erau mai presus de ea. Gena era 
astronomic de rară, recesivă şi... Şi brusc găsi soluţia. 

Royd! Răcni ea punând în glas toată voinţa ce-l mai 
rămăsese Potenţiometrul... Învârte-l prin te-ki. Royd, fă te- 
ki! 

Răspunsul lui sosi slab, tulburat. 

— Nu. Pot. Ştiu. Mama... Doar. Ea. Nu eu... Nu... 

Nu mama, rosti ea disperată. Tu mereu... Spui... Mama. 
Am uitat... Uitat asta. Nu mama ta... Ascultă... Eşti o 
clonă... Aceleaş gene... Le ai şi tu. Ai puterea. 

Nu. Niciodată... Trebuie... Să fie... Ceva... Prin sex... 

Nu! Nu este. Ştiu... Sunt prometheană, Royd... Nu-l spune 
une prometheane... Despre gene... Învârte-l! 

Scuba sări o treime de metru şi se răsturnă pe o parte. Se 
deschisese o potecă. 


Cadavrul înainta. 

— Încercat, făcu Royd. Nimic... Nu pot! 

Ea te-a vindecat, spuse cu amărăciune Melantha. Mai 
bine... Decât a fost... Ea vindecată... Prenatal... Dar e 
numai... Suprimată. Poţi! 

Nu... Ştiu... Cum. 

Acum leşul ajunsese deasupra ei. Se opri. Mâinile cu piele 
lividă tremurau spasmodic. Începură să se ridice. 

Melantha înjură şi plânse şi strânse un pumn inutil. 

Şi, deodată, gravitația dispăru. Departe, hăt departe. Il 
auzi pe Royd strigând, apoi amuţi. 

Cadavrul ţâşni stângaci în aer, cu braţele atârnându-l 
inerte în faţă. Rostogolindu-se în imponderabilitate, 
Melantha încercă să se pregătească înaintea asaltului său 
furios. 

Trupul însă nu se mai clinti. Plutea fără viaţă, încremenit. 
Femeia porni către el, îl împinse şi îl îndepărtă. 

Royd? Întrebă ea nesigură. Nu-l răspunse nimeni. 

Intră prin deschizătură în cabina de comandă. 

Şi îl găsi pe Royd Eris, stăpânul Zburătorului Nopţii, întins 
pe spate în costumul lui blindat, mort. Inima îi cedase. Dar 
potenţiometrul grilei de gravitație se afla la zero. 

* Am ţinut în mâinile mele sufletul cristalin al Zburătorului 
Nopţii. 

Este roşu intens şi multifaţetat, mare cât capul unui om şi 
rece. In adâncurile lui purpurii ard nestăvilite două scântei 
de lumină, care, uneori, parcă se rotesc. 

M-am târât printre console, mi-am croit drum cu atenţie 
dincolo de sistemele de securitate şi ciberreţele, având grijă 
să nu deteriorez nimic şi am pus palmele aspre pe cristalul 
acela mare, ştiind că acolo trăieşte ea. 

Şi nu mă pot hotări să-l distrug. 

Aşa mi-a cerut spectrul lui Royd. 

Aseară am vorbit iarăşi despre asta, în salon, la coniac şi la 
şah. Desigur, Royd nu poate bea, dar îşi trimite holograma 
să-mi zâmbească şi-mi spune unde să-l mut piesele. 


S-a oferit, pentru a mia oară, să mă ducă înapoi pe Avalon, 
sau pe oricare altă planetă aş dori, numai să ies şi să termin 
reparaţiile abandonate acum atâţia ani, aşa încât 
Zburătorul Nopţii să poată reveni în locurile din afara 
spaţiului. 

Pentru a mia oară, l-am refuzat. 

Fără îndoială, acum este mai puternic. La urma urmei, 
genele lor sunt aceleaşi. Puterea lor este aceeaşi. Murind, 
el a găsit de asemenea capacitatea să se imprime în 
cristalul cel mare. Nava este vie cu ei şi adesea se şi luptă 
amândoi. Uneori, pentru o clipă, ea îl păcăleşte şi 
Zburătorul face lucruri stranii, aleatorii. Gravitaţia creşte, 
sau dispare complet. In timpul somnului, cearşafurile mi se 
răsucesc în jurul gâtului. Diferite obiecte ţâşnesc din colţuri 
întunecate. 

Totuşi, în ultima vreme, asemenea întâmplări au fost tot 
mai rare. Când mai încearcă, o opreşte Royd, sau eu. 
Împreună; Zburătorul Nopţii este al nostru. 

Royd pretinde că-l destul de puternic şi singur; că, de fapt, 
nu are nevoie de mine, ca s-o poată ţine sub control. Eu nu 
cred. La şah, continuu să-l bat în nouă jocuri din zece. 

Mai sunt şi alte amănunte de considerat. Unul dintre ele 
ar fi munca noastră. Karoly ar fi mândru de noi. 

În curând, volcrynul va intra în ceţurile Vălului lui Satan, 
iar noi îl urmăm îndeaproape. Studiind, înregistrând, 
făcând tot ceea ce bătrânul d'Branin ar fi dorit să facem. 
Totul se află în calculator. Am înregistrat şi pe benzi şi fişe, 
în cazul când memoriile ar fi şterse. Va fi interesant de 
văzut cum va înainta volcrynul prin Văl. Acolo materia este 
mult mai densă, în comparaţie cu rarefiatul hidrogen 
interstelar cu care creatura s-a hrănit vreme de nenumărați 
eoni. 

Am încercat să comunicăm cu ea, dar fără succes. Cred că 
nu-l deloc inteligentă. 

Recent, Royd a încercat s-o imite, adunându-şi toate 
energiile în încercarea de a deplasa Zburătorul Nopţii prin 


te-ki. Uneori, ciudat, chiar mama lui i se alătură în aceste 
eforturi. Până acum n-au reuşit, totuşi vom continua să 
încercăm. 

În felul ăsta, munca merge mai departe şi este importantă, 
deşi nu-l domeniul pentru care m-am pregătit pe Avalon. 
Ştim că rezultatele noastre vor ajunge la oameni. Royd şi cu 
mine am discutat problema asta. Înainte de-a muri, voi 
distruge cristalul central şi voi curăța calculatorul, iar după 
aceea voi programa, manual, traiectoria spre una dintre 
planetele locuite. Ştiu că pot face asta. Am tot timpul 
necesar şi sunt un model îmbunătăţit. 

Nu voi lua în considerare cealaltă alternativă, deşi pentru 
mine înseamnă mult faptul că Royd o sugerează mereu. 
Fără îndoială, aş putea termina reparaţiile. Poate că Royd 
ar putea controla nava fără mine şi să continue munca. Dar 
nu asta este important. 

Când l-am atins în cele din urmă, pentru prima, ultima şi 
singura dată, trupul lui mai era cald încă. El însă pierise 
deja. Nu mi-a simţit atingerea. Nu mi-am putut respecta 
promisiunea aceea. 

Dar o pot respecta pe cealaltă. 

Nu-l voi lăsa singur cu ea. 

Niciodată. 

Dubuque, lowa Noiembrie, 1978 Comanda Prioritara 
Amurgul pogora uşor peste Lacurile Alpine, în vreme ce 
Kabaraijian şi echipa sa reveniră dinspre peşteri. Era o 
după-amiază liniştită şi plăcută; umbrele înserării se 
contopeau cu verzuiul apelor, cu brizele dulci ale nopţii şi 
cu pălirea treptată a soarelui blând al lui Grotto. De la pupa 
şalupei, Kabaraijian privea amurgul şi-l asculta zgomotele 
ce răzbăteau peste torsul motorului. 

Grotto era o planetă tăcută, totuşi zgomotele existau, dacă 
ştiai să asculţi. Kabaraijian ştia. Stătea rigid la pupa, o 
siluetă zveltă cu piele oacheşă, păr lung, negru şi ochi 
căprui ce priveau visători. O mână subţire se odihnea pe 
genunchi; cealaltă fusese uitată pe capota motorului. 


Urechile lui ascultau bolborositul apei în siajul 
ambarcaţiunii, clipocitul vălurelelor ce unduiau la suprafaţă 
şi vântul legănând ramurile verzi ale copacilor de pe ţărmul 
apropiat. Ceva mai târziu, avea să audă şi zburătorii-nopţii, 
dar aceştia nu se înălţaseră deocamdată. 

În şalupă se aflau patru inşi, dar numai Kabaraijian asculta 
sau auzea. Ceilalţi bărbaţi, mai voinici, cu chipuri palide şi 
ochi inexpresivi, trecuseră de mult de etapa auzului. Purtau 
salopetele cenuşii ale morţilor şi în ceafa fiecăruia se găsea 
implantat un cip. Uneori, când controlerul cadavrelor era 
activat, Kabaraijian putea asculta şi vedea cu urechile şi cu 
ochii lor. Era însă greu, foarte greu şi nu merita efortul. 
Imaginile şi sunetele pe care un manipulator de cadavre le 
simţea prin intermediul echipei sale reprezentau ecouri 
palide ale senzaţiilor reale, adesea utile, însă niciodată 
plăcute. 

lar acum, amurgul răcoros de pe Grotto constituia o pauză 
binevenită. De aceea, controlerul lui Kabaraijian fusese 
dezactivat, iar mintea bărbatului, detaşată de morţi, se 
odihnea relaxată în propriul ei trup. Şalupa înainta 
neabătută în lungul țărmului şi gândurile lui Kabaraijian 
rătăceau leneşe, atunci când se sinchisea să se gândească, 
în majoritatea timpului, prefera să stea pur şi simplu, să 
privească apa şi copacii şi să asculte. In timpul zilei, lucrase 
din greu cu echipa şi acum se simţea stors, golit. Gândirea - 
mai ales gândirea! 

— Reprezenta un efort mai mare decât cel pe care accepta 
să-l facă. Prefera să contemple înserarea. 

Fu o călătorie lungă şi tăcută, peste două lacuri mari şi 
unul mic, printr-o peşteră şi, finalmente, în amontele unui 
râu îngust şi iute. Kabaraijian ambala motorul şi parcursul 
deveni mai zgomotos, în vreme ce ambarcaţiunea îşi croia 
drum împotriva curentului. Noaptea se lăsase înainte ca el 
să ajungă la staţia riverană, o construcţie neregulată din 
piatră negru-albastră ridicată pe țărm. Ferestrele birourilor 


continuau totuşi să strălucească, proiectând o lumină 
galbenă, voioasă. 

Un chei lung din lemn de arbore-argintiu local se întindea 
pe o porţiune a râului, iar o duzină de şalupe identice cu 
cea a lui Kabaraijian fuseseră deja amarate pentru noapte. 
Existau, totuşi şi spaţii goale. Kabaraijian alese unul dintre 
ele şi-şi pilotă ambarcaţiunea într-acolo. 

După ce asigură şalupa, strecură caseta sub un braţ şi sări 
pe chei. Mâna sa liberă se îndreptă către centură şi atinse 
controlerul. Umbre vagi ale unor percepții îi plutiră în 
minte, dar Kabaraijian le împinse în lături şi trezi morţii cu 
o comandă neauzită. Cadavrele se ridicară, pe rând şi ieşiră 
din şalupă. După aceea, îl urmară pe Kabaraijian în staţie. 

Munson aştepta în birou - un individ gras, şleampăt, cu 
păr sur, cute în jurul ochilor şi un aer patern. Stătea cu 
picioarele pe masă şi citea un roman. Când Kabaraijian 
intră, îi zâmbi, cobori picioarele şi lăsă volumul din mână, 
introducând cu atenţie un semn de carte. 

Salut, Matt, rosti el. De ce naiba vii-ntotdeauna ultimul? 

Pentru că de obicei plec primul, surâse Kabaraijian. 

Era replica lui cea mai nouă. In fiecare seară, Munson îi 
punea aceeaşi întrebare şi se aştepta mereu să vină cu alt 
răspuns. Acum, păru doar pe jumătate încântat de cel auzit. 

Kabaraijian puse caseta pe masă şi o deschise. 

N-a fost o zi rea, comentă el. Patru pietre bune şi 
douăsprezece mai mici. 

Munson luă câteva pietricele cenuşii din caseta metalică, 
capitonată şi le studie. In forma aceea nu arătau deloc 
grozav, dar şlefuite şi faţetate aveau să fie cu totul altceva: 
voylburi. Erau pietre preţioase fără scânteieri, însă aveau 
propria lor frumuseţe. Cele mai valoroase păreau cristale 
de ceaţă mişcătoare, pline de culori delicate, de taine şi vise 
fragile. 

Munson încuviinţă din cap şi aruncă pietricelele înapoi în 
casetă. 


Nu-l rău! Întotdeauna, faci treabă bună, Matt. Ştii unde să 
cauţi. 

Asta înseamnă să vii ultimul şi să nu te grăbeşti. Mă uit în 
jurul, meu. 

Celălalt strecură caseta sub masă şi se răsuci spre consola 
calculatorului, o inserţie de plastic alb în odaia lambrisată 
cu lemn. Trecu voylburile în inventar şi ridică ochii. 

Vrei să-ţi speli cadavrele? 

Kabaraijian clătină din cap. 

Nu-n seara asta. Sunt obosit. O să le las aşa. 

Bine, zise Munson. 

Se sculă şi deschise uşa dinapoia mesei sale. Kabaraijian îl 
urmă, iar cei trei bărbaţi morţi se luară după el. In spatele 
birourilor, se aflau barăci lungi, cu acoperişuri scunde, 
conţinând doar şiruri de paturi din lemn. Majoritatea erau 
ocupate. Kabaraijian îşi conduse morţii spre trei paturi 
goale şi-l întinse pe ele. După aceea, dezactiva controlerul. 
Ecourile din mintea sa dispărură şi cadavrele rămaseră 
nemişcate. 

Reveni apoi cu Munson în birou şi mai flecăriră câteva 
minute. In cele din urmă, celălalt reveni la romanul său şi 
Kabaraijian ieşi în noaptea răcoroasă. 

Îndărătul staţiei se găsea un şir de scutere aparţinând 
companiei, însă bărbatul le ignoră, preferând să umble zece 
minute pe jos, de la râu la aşezare. Merse cu pas relaxat şi 
egal pe drumul forestier, oprindu-se la răstimpuri pentru a 
îndepărta din cale lianele şi crengile joase. Întotdeauna, era 
o plimbare plăcută. Nopțile erau liniştite, brizele 
înmiresmate cu parfumurile fructelor din arbori şi la tot 
pasul răsunau cântecele zburătorilor-nopţii. 

Aşezarea era mai mare, mai luminată şi mai zgomotoasă 
decât staţia riverană - o masă compactă de locuinţe, 
localuri şi prăvălii, construite alături de portul spaţial. 
Câteva erau făcute din lemn şi piatră, totuşi majoritatea 
coloniştilor se mulţumeau cu prefabricatele din plastic 
oferite gratuit de companie. 


Kabaraijian străbătu străzile recent pavate, până la una 
dintre relativ puţinele construcţii din lemn. Deasupra uşii 
tavernei se afla o firmă masivă tot din lemn, dar lipsită de 
becuri electrice. Înăuntru, găsi lumânări, jeturi masive, 
capitonate şi un foc adevărat, din buşteni. Era un loc tihnit, 
cel mai vechi local de pe Grotto, barul favorit al 
manipulatorilor de cadavre, vânătorilor şi personalului din 
staţia riverană. 

Un răcnet puternic îl întâmpină când intră: 

Hei, Matt! Vin-aici! 

Kabaraijian descoperi sursa glasului şi se apropie de masa 
din colţ, unde Ed Cochran răsucea între palme o halbă. Ca 
şi Kabaraijian, bărbatul purta uniforma alb-albastră a 
manipulatorilor de cadavre. Era înalt şi slab, cu un chip 
îngust, veşnic zâmbitor şi o claie de păr vâlvoi, galben- 
roşcat. 

Oftând satisfăcut, Kabaraijian se aşeză pe scaunul din faţa 
lui. Cochran surâse. 

Lei o bere? Îl întrebă. Am putea împărţi o carafă. 

Nu, mulţumesc. In seara asta, am chef de nişte vin. Ceva 
aromat, dulce şi gros. 

Cum a mers? 

Bine, ridică din umeri Kabaraijian. Patru pietre frumoase 
şi o duzină din cele mici. Munson mi-a oferit o evaluare 
bună. Mâine ar trebui să fie şi mai bine. Am găsit un locşor 
nou. 

Se răsuci spre bar şi ridică braţul. Barmanul încuviinţă, iar 
vinul şi paharele apărură peste câteva minute. 

Kabaraijian îşi umplu un pahar şi sorbi, în vreme ce 
Cochran povestea cum se descurcase el. Nu avusese o zi 
grozavă - doar şase pietre şi nici una mare. 

Ar trebui să mergi mai departe, clătină din cap 
Kabaraijian. Peşterile din jur au fost destul de explorate, 
dar Lacurile Alpine acoperă suprafeţe întinse. Caută un loc 
nou. 


De ce să-mi mai bat capul? Se încruntă celălalt. Oricum nu 
le ţin pentru mine. Ce câştigi în plus că te-omori cu 
alergătura? 

Kabaraijian legănă încetişor paharul, rotind vinul din 
interior şi-l privi adâncul rubiniu ca un vis. 

Sărmane Ed! Vorbi el pe un ton jumătate trist, jumătate 
batjocoritor. Tu nu vezi decât oboseala. Grotto este o 
planetă frumoasă. Pe mine nu mă deranjează kilometrii 
suplimentari, dimpotrivă. Probabil că în timpul liber aş 
călători pe planetă, dacă n-aş fi plătit să fac asta. Faptul că 
găsesc pietre mai mari şi că-mi cresc evaluările... Ei bine, 
asta-l de acum un bonus. 

Cochran zâmbi şi scutură din cap. 

Eşti nebun, Matt! Spuse el cu afecţiune. Eşti singurul 
manipulator de cadavre din univers care ar fi fericit să fie 
plătit în peisaje. 

Kabaraijian zâmbi şi el - o uşoară ridicare a colţurilor 
gurii. 

Eşti insensibil, zise pe un ton acuzator. 

Cochran comandă altă halbă. 

Uite ce-l, Matt, trebuie să fii practic! Cum să nu, Grotto 
este minunată, dar n-o să rămâi aici toată viaţa! 

Lăsă berea pe masă şi-şi ridică mâneca hainei, ca să-şi 
arate brăţara masivă. Aurul scânteie stins în lumina 
lumânărilor, iar safirele sclipiră cu focuri de un albastru- 
întunecat. 

Cândva, gunoaiele astea erau valoroase... Înainte de a se 
descoperi tehnologia de sintetizare a lor. Acelaşi lucru se va 
petrece şi cu voylburile. Ştii bine că aşa va fi. Deja se 
lucrează în direcţia asta. Să zicem că ţi-au mai rămas doi- 
trei ani. Şi după aceea? După aceea, nu vor mai avea nevoie 
de manipulatori de cadavre. Aşa că vei pleca, fără să fii mai 
bogat decât la venirea aici. 

Nu-l chiar aşa, zise Kabaraijian. Staţia plăteşte destul de 
bine şi evaluările mele n-au fost rele. Am economisit nişte 


bani. In plus, poate că nu voi pleca. Îmi place Grotto. Poate 
că voi rămâne şi mă voi alătura coloniştilor, sau aşa ceva. 

Şi ce vei face? Agricultură? O să lucrezi într-un birou? Pe 
mine nu mă prosteşti, Matt! Eşti un manipulator de cadavre 
şi asta vei fi mereu. lar peste doi ani, Grotto nu va mai avea 
nevoie de cadavre. 

Kabaraijian oftă. 

Şi? Întrebă el. Ce propui? 

Cochran se aplecă spre el. 

Te-ai gândit la ceea ce ţi-am spus? 

Da, dar nu-mi sună bine. In primul rând, nu cred c-ai reuşi. 
Securitatea de la portul spaţial este strictă, tocmai pentru a 
opri contrabanda de voylburi. Şi chiar dacă ai reuşi, eu nu 
doresc să particip la aşa ceva. Îmi pare rău, Ed... 

Eu cred că ar merge, rosti apăsat Cochran. Tipii de la 
portul spaţial sunt şi ei oameni... Pot fi ispitiţi. De ce să se 
aleagă compania cu toate voylburile, iar noi doar cu 
oboseala? 

Compania deţine concesiunea. 

Cum să nu! Flutură Cochran din braţ. Şi ce dacă? Cine-l dă 
dreptul ăsta? Şi noi merităm câteva blestemăţii dintr-astea, 
pentru noi, câtă vreme mai au vreo valoare. 

Kabaraijian suspină din nou şi-şi reumplu paharul. 

Uite ce-l, în privinţa asta sunt perfect de acord. Poate c-ar 
trebui să ne plătească mai mult sau să ne dea un procent 
din voylburi. lotuşi, nu merită riscul. Dacă ne prind, ne vom 
pierde echipele şi vom fi evacuaţi. Nu vreau asta, Ed şi n-o 
să risc. Grotto este prea bună pentru mine şi nu intenţionez 
să-l dau cu piciorul. Să ştii că unii ne consideră norocoşi. 
Majoritatea manipulatorilor de cadavre nu apucă niciodată 
să lucreze într-un loc ca Grotto. Ajung la liniile de 
asamblare de pe Skrakky, ori în minele de pe New 
Pittsburgh. Eu am văzut locurile alea şi nu mă încântă. N- 
am de gând să risc să revin la aşa ceva. 

Cochran ridică ochii implorator spre tavan şi îşi desfăcu 
braţele neajutorat. 


Eşti incorijibil, clătină el din cap, incorijibil! 

Reveni după aceea la halba sa. Kabaraijian zâmbea. 

Mulţumirea lui se risipi peste câteva minute, când Cochran 
se încorda pe neaşteptate şi se strâmbă peste masă. 

La dracu', mormăi el, uite-l pe Bartling! Ce naiba caută 
aici? 

Kabaraijian se întoarse spre uşă, unde noul venit rămăsese 
locului, aşteptând să-şi acomodeze ochii cu semiintunericul. 
Era un bărbat voinic, cu o ţinută sportivă, care ajunsese să 
se rotunjească o dată cu trecerea anilor, afişând acum un 
pântece considerabil. Individul avea păr negru, cu câteva 
şuviţe albe, o barbă neagră şi ţepoasă şi purta o tunică 
multicoloră, la modă. 

Alţi patru bărbaţi intraseră după el şi îl flancau. Erau mai 
tineri şi mai mătăhăloşi, cu chipuri dure şi muşchi 
impresionanţi. Gărzile de corp erau cât se putea de fireşti. 
Lui Lowell Bartling i se dusese vestea că-l detesta pe 
manipulatorii de cadavre, iar taverna era ticsită de aceştia. 

Bartling îşi încrucişa braţele la piept şi îşi plimbă privirea 
prin încăpere. Rânjea. Începu să vorbească. 

Aproape înainte de a termina primul cuvânt, fu întrerupt. 
Unul dintre cei aşezaţi în faţa tejghelei barului emise un 
zgomot sonor, vulgar şi râse. 

Salve, Bartling, spuse el. Ce cauţi p-aici? Crezusem că nu 
te amesteci printre noi, drojdia societăţii. 

Chipul lui Bartling se crispa, dar rânjetul îi rămase 
neschimbat. 

De obicei, n-o fac, dar mi-am rezervat plăcerea de a face 
personal acest anunţ. 

Pleci de pe Grotto! Răcni cineva şi toţi cei de la bar 
izbucniră în hohote de râs. 

Să bem pe chestia asta! Adăugă altă voce. 

Nu, clătină din cap Bartling. Nu, amice, voi plecaţi! 

Privi în jur, savurând momentul. 

Mă bucur să vă anunţ că Bartling Associates tocmai a 
achiziţionat concesiunea voylburilor. La sfârşitul lunii, 


preiau staţia riverană. Şi, evident, primul meu act va fi să 
renunţ la toţi manipulatorii de cadavre. 

Brusc, încăperea se cufundă în tăcere, o dată cu 
înţelegerea implicaţiilor afirmației respective. In colţul 
localului, Cochranse ridică încet în picioare. Kabaraijian 
rămase aşezat, buimaăcit. 

Nu poţi face una ca asta! Se răsti Cochran belicos. Avem 
contracte! 

Bartling se întoarse spre el. 

Contractele pot fi anulate, îi răspunse şi asta se va şi 
întâmpla cu ele. 

Nemernicule! Şuieră cineva. 

Gărzile de corp se încordară. 

Ai grijă cum vorbeşti, minte-moartă! Rosti unul dintre ei. 

În toată încăperea, oamenii începuseră să se scoale de la 
mese. 

Cochran era palid de furie. 

Lua-te-ar dracu', Bartling! Strigă el. Cine te crezi? N-ai 
nici un drept să ne-alungi de pe planetă! 

Ba am toate drepturile, răspunse Bartling. Grotto este o 
planetă bună, curată şi frumoasă. Aici n-au ce căuta cei ca 
voi. A fost o greşeală să vă aducem şi am spus-o din capul 
locului. Chestiile alea cu care lucraţi contaminează aerul. 
Iar voi sunteţi încă şi mai rău. Lucraţi cu cadavrele voluntar, 
pentru bani. Mă dezgustaţi! Nu aparţineţi lui Grotto. lar 
acum sunt în măsură să m-asigur c-o să vă văd plecaţi. 

Făcu o pauză, apoi zâmbi: 

Minţi-moarte, adăugă el scuipând cuvântul. 

Bartling, o să-ţi zbor creierii! Răcni unul dintre 
manipulatori. Se auzi un vuiet general de aprobare. Câţiva 
bărbaţi porniră spre el. 

Se opriră brusc, când Kabaraijian rosti încetişor: 

Nu, aşteptaţi! 

De-abia ridicase tonul, dar atrăsese atenţia oamenilor 
furioşi. Străbătu mulţimea şi se opri în faţa lui Bartling, 
părând mult mai calm decât se simţea! 


Iţi dai seama, sper, vorbi el cu glas stăpânit şi raţional, că, 
fără cadavre, costurile de exploatare vor creşte, ceea ce va 
reduce profitul. 

Bineînţeles că-mi dau seama, aprobă celălalt. Sunt de 
acord să suport pierderea. Vom folosi oameni ca să 
extragem voylburile. Oricum, pietrele sunt prea frumoase 
pentru cadavre. 

O să pierzi degeaba nişte bani. 

Nu cred. O să scap de cadavrele voastre puturoase. 

Kabaraijian surâse tăios. 

Poate că de unele, dar nu de toate, domnule Bartling. 
Poate că ne poţi anula contractele, însă nu ne poţi alunga 
de pe Grotto. Eu unu! Refuz să plec. 

Atunci, vei muri de foame. 

Nu fi melodramatic! O să-mi găsesc altă ocupaţie. Nu eşti 
stăpânul planetei. Şi o să-mi păstrez cadavrele. Morţii pot fi 
utilizaţi la multe treburi... Atât că, deocamdată, nu ne-am 
gândit la toate posibilităţile. 

Rânjetul lui Bartling se şterse brusc. 

Dacă rămâi, îl fixă pe manipulator cu o privire dură, îţi 
promit că-ţi va părea tare, tare rău! 

Chiar aşa? Râse Kabaraijian. Ei bine, iar eu îţi promit că, 
în fiecare noapte, îmi voi trimite unul dintre morţi la tine 
acasă, după ce te-ai culcat, ca să se strâmbe la ferestre şi să 
scoată zgomote ciudate. 

Râse din nou, mai sonor. Cochran i se alătură, apoi alţii. 
Curând, întregul local hohotea. 

Bartling se înroşi la faţă, clocotind evident de furie. Venise 
aici ca să-şi bată joc de duşmanii săi, să-şi sărbătorească 
triumful, dar acum situaţia se inversase. Aceştia râdeau în 
faţa învingătorului, îşi băteau joc de el, lipsindu-l de 
satisfacţie. Rămase locului un minut lung, după care se 
răsuci şi ieşi mânios pe uşă. Gărzile de corp îl urmară. 

Râsetele mai continuară o vreme după plecarea lui, iar 
câţiva manipulatori îl bătură pe Kabaraijian pe spate, când 
reveni la masa lui. Cochran era şi el încântat. 


L-ai făcut praf, îi zise când se aşezară. 

Kabaraijian însă nu mai zâmbea. Se lăsă greoi pe scaun şi 
întinse aproape imediat mâna spre paharul de vin. 

Cum să nu, mormăi el printre sorbituri, cum să nu... 

Cochran îl privi intrigat. 

Nu pari prea fericit. 

Nu! 

Kabaraijian îşi examina paharul. 

Nemernicul ăla m-a iritat şi m-a făcut să doresc să-l dau o 
lecţie. Mă-ntreb numai dacă voi putea... Ce pot face 
cadavrele pe Grottb? 

Ochii i se plimbară prin taverna care, deodată, devenise 
foarte posomorâtă. 

Au început să conştientizeze, îi spuse lui Cochran. Fac 
prinsoare că toţi discută despre plecare. 

Cochran încetase să mai surâdă. 

Unii dintre noi vor rămâne, replică el nesigur. Putem face 
agricultură cu cadavrele... Sau altceva. 

Nu cred, îl privi Kabaraijian. Roboții sunt mult mai eficienţi 
în agricultură. lar morţii sunt prea stângaci pentru orice, cu 
excepţia celor mai necalificate munci... Sunt mult prea lenți 
pentru vânătoare... Îşi mai turnă vin şi reflectă cu voce 
tare: 

Sunt buni pentru munca în ateliere sau pentru conducerea 
unei autocârtiţe în minerit, însă pe Grotto nu există aşa 
ceva. Pot extrage voylburi cu perforatoare, atât doar că 
Bartling ne scoate din domeniul ăsta de activitate. 

Clătină din cap. 

Nu ştiu, Ed, continuă el. N-o să fie uşor. Ba chiar s-ar 
putea să fie imposibil. Având concesiunea voylburilor, 
Bartling este acum mai tare decât compania coloniştilor. 

Asta fusese şi ideea. Compania ne pune pe picioare, iar noi 
o cumpărăm pe măsură ce ne dezvoltăm. 

Adevărat, dar Bartling s-a dezvoltat mult mai rapid. Acum, 
se poate realmente folosi de puterea pe care a dobândit-o. 
Nu m-ar surprinde dacă ar introduce un amendament prin 


care să interzică staționarea cadavrelor pe planetă. Asta 
chiar că ne-ar sili să plecăm. 

Ar putea reuşi aşa ceva? Cochran se enervase din nou şi 
tonul vocii i se ridica. 

Poate - dacă-l lăsăm. Mă-ntreb... 

Kabaraijian legănă paharul gânditor. 

Crezi că afacerea lui este încheiată? 

Cochran păru derutat. 

Păi... Aşa a zis. 

Da, nici eu nu cred că s-ar fi lăudat, dacă n-ar fi încheiat-o 
deja. Cu toate astea, sunt curios cum ar reacţiona compania 
dacă altcineva ar veni cu o ofertă mai bună. 

Cine? 

Poate că noi. 

Kabaraijian sorbi din vin şi urmă: 

Ne adunăm toţi manipulatorii şi punem la bătaie tot ce 
avem. Ar trebui să fie o suma frumuşică. Poate că am reuşi 
să cumpărăm noi înşine staţia riverană. Sau altceva - dacă 
Bartling a parafat afacerea cu voylburile. Este o idee... 

Nu cred, n-o să meargă! Clătină din cap Cochran. Poate că 
tu ai ceva bani, Matt, dar eu n-am un sfanţ. Pe majoritatea i- 
am cheltuit aici. In plus, chiar dacă o parte din băieţi ar 
avea banii ăştia, n-ai putea să-l aduni laolaltă... 

Poate că nu, dar merită să-ncerc. Organizarea împotriva 
lui Bartling este singura modalitate prin care vom fi capabili 
să ne menţinem pe Grotto, în cele din urmă. 

Cochran îşi termină berea şi mai comandă una. 

Nici vorbă! Bartling este prea puternic. O să ţi-o tragă, 
dacă-l deranjezi prea mult. Eu am o idee mai bună. 

Contrabanda cu voylburi, zâmbi Kabaraijian. 

Exact, încuviinţă celălalt. Poate că acum o să-mi 
reconsideri propunerea. Dacă Bartling o să ne alunge de pe 
planetă, cel puţin să luăm nişte voylburi cu noi. Asta ne-ar 
asigura, oriunde ne-am duce. 

Eşti incorijibil, clătină din cap Kabaraijian. Sunt gata să 
pun prinsoare că jumătate din manipulatorii de pe Grotto 


vor încerca acum acelaşi lucru. Când vom începe să plecăm, 
securitatea portului spaţial va fi sporită. Te vor prinde, Ed şi 
o să-ţi pierzi echipa, sau şi mai rău. Este posibil ca Bartling 
să încerce chiar să forţeze legislaţia morţilor şi să înceapă 
să exporte cadavre. 

Cochran păru tulburat de idee. Manipulatorii aveau 
contacte prea frecvente cu morţii ca să fie încântați de 
ideea de a deveni unii dintre aceştia. Ei tindeau să se adune 
pe planete fără legislaţie a morţilor, unde delictele capitale 
continuau să fie pedepsite prin închisoare sau execuţii 
„curate”. Grotto era acum o planetă curată, însă legile se 
puteau schimba. 

Îmi pot pierde echipa oricum, zise Cochran. Dacă Bartling 
ne dă afară, va trebui să vând din cadavre, ca să-mi cumpăr 
biletul de plecare. 

Kabaraijian zâmbi. 

În cel mai rău caz, mai ai o lună la dispoziţie şi există 
destule voylburi pe care să le găseşti. 

Ridică paharul. 

Hai noroc! Să bem pentru Grotto. Este o planetă frumoasă 
şi mai putem rămâne aici o vreme. 

Cochran înălţă din umeri şi ciocni cu halba lui. 

Aşa-l, aprobă el, însă rânjetul nu-l ascundea îngrijorarea. 

* In dimineaţa următoare, Kabaraijian se prezentă 
devreme la staţie, pe când soarele lui Grotto se străduia să 
risipească pâclele râului. Şalupele goale erau amarate la 
chei, legănându-se în sus şi în jos în ceața care se destrăma 
cu iuţeală. 

Ca întotdeauna, Munson se afla în birou. Alături de el se 
găsea, surprinzător, Cochran. Amândoi ridicară ochii, când 
Kabaraijian intră în odaie. 

Neaţa, Matt, vorbi grav Munson. Ed mi-a povestit ce s-a 
întâmplat aseară. (Dintr-un motiv sau altul, astăzi îşi trăda 
vârsta mai mult ca oricând.) Îmi pare rău. N-am ştiut. 

Kabaraijian surâse. 


Nici nu mă gândisem că ai fi ştiut. Totuşi, dacă auzi ceva, 
dă-mi de ştire. Nu vrem să cedăm fără luptă. 

Se uită spre Cochran. 

Ce cauţi aici aşa de dimineaţă? De obicei, faci ochi abia la 
amiază. 

Aşa-l, rânji celălalt, dar acum m-am decis s-o iau devreme. 
Dacă vreau să-mi păstrez echipa, am nevoie de evaluări 
bune luna asta. 

Munson scosese de sub masă două casete. Le întinse 
manipulatorilor şi aprobă din cap. 

Uşa din spate e deschisă, le spuse. Vă puteţi lua morţii 
oricând doriţi. 

Kabaraijian porni să ocolească masa, dar Cochran îl prinse 
de braţ. 

Cred c-o să-ncerc spre est, zise el. Sunt pe-acolo nişte 
peşteri care încă n-au fost examinate cu atenţie. Tu unde 
mergi? 

Spre vest. 'Ţi-am spus c-am găsit un loc nou şi bun. 

Cochran dădu din cap. Apoi, merseră împreună în odaia 
din spate şi-şi activară controlerele. Cinci morţi coborâră 
din paturi şi-l urmară, târşâindu-şi picioarele. Înainte de 
plecare, Kabaraijian îi mulţumi lui Munson. Bătrânul îi 
spălase cadavrele şi le hrănise. 

Când ajunseră la docuri, ceața se risipise aproape 
complet. Kabaraijian îşi sui echipa în şalupă şi se pregăti să 
pornească. Cochran însă îl opri, cu o expresie stânjenită pe 
chip. 

Ă-ă-ă... Matt, spuse el stând pe chei, locul ăla nou... 
Despre care povesteai, este cu adevărat bun? 

Kabaraijian încuviinţă din cap, ţinându-şi ochii 
întredeschişi. Soarele tocmai se ridicase deasupra 
vârfurilor copacilor şi proiecta o aură în jurul capului lui 
Cochran. 

Ai fi de acord să vin şi eu? Întrebă Cochran plecându-şi 
privirea. (Era o solicitare neobişnuită. Se obişnuia ca 
fiecare manipulator să exploreze singur, să găsească şi să-şi 


exploateze propria peşteră de voylburi.) Ştii, dacă a mai 
rămas doar o lună, probabil că n-o să poţi culege totul... 
Dacă-l un loc atât de bun pe cât spui. Şi am nevoie de 
evaluări bune - am mare nevoie de ele! 

Kabaraijian putea să-şi dea seama că nu-l venise uşor să-l 
roage. Îi zâmbi. 

Nici o problemă, îi spuse. Sunt destule. La-ţi şalupa şi ţin- 
te după mine. 

Cochran aprobă din cap şi se sili să-l surâdă. Porni pe chei 
spre şalupa lui, urmat de morţi. 

Călătoria în aval era mai uşoară decât cea în amonte şi 
mult mai rapidă. Kabaraijian ajunse repede la lac şi ambala 
motorul peste întinderea verde, scânteietoare, ridicând o 
jerbă de stropi. Era o dimineaţă minunată, cu un soare 
puternic şi un vânticel înviorător, care biciuia apa, stârnind 
vălurele. In ciuda evenimentelor din seara anterioară, 
prospectorul se simţea voios. Acela era efectul planetei 
asupra sa. Într-un fel, atunci, când se afla pe Lacurile 
Alpine, avea impresia că-l poate învinge pe Bartling. 

Se mai confruntau cu probleme similare, pe alte planete. 
Bartling nu era singurul care-l ura pe manipulatori. Incă de 
la prima operaţie, când creierul unui om fusese extras din 
craniul său şi înlocuit cu sintecreierui unui mort, mulţi 
protestaseră, afirmând că practica era o perversiune, iar 
manipulatorii - nişte indivizi impuri şi păgâni. Se obişnuise 
cu prejudecata aceea; făcea parte din meseria lui. O mai 
învinsese şi înainte, îl putea învinge şi acum pe Bartling. 

Prima parte a drumuiui era cea mai rapidă. Şalupele 
traversară în goană două lacuri mari, trecând pe lângă 
maluri teşite de arbori-argintii şi balansori din care se 
revărsau liane. Apoi, însă, începură să încetinească, pe 
măsură ce lacurile se îngustau şi abundau în vegetaţie 
acvatică, iar ţinutul devenea mai sălbatic. Pe ţărmuri, 
arborii-argintii impunători şi balansorii stranii lăsau loc 
haosului de tufişuri dese, roşii şi negre, de măceşi, ca şi 
arborilor pitici şi contorsionaţi ce nu fuseseră încă botezați 


în vreun fel. Solul tot mai accidentat şi stâncos lăsă loc 
finalmente munţilor. 

Apoi, începură să treacă prin peşteri. 

Acestea erau realmente de ordinul sutelor, perforând 
munţii ce înconjurau zona respectivă din toate părţile. Nu 
fuseseră niciodată cartate exhaustiv. Erau prea multe şi 
păreau că se leagă toate între ele, alcătuind un labirint 
natural incredibil de complex. Majoritatea erau pe jumătate 
inundate; fuseseră săpate în roca moale a muntelui de 
paralele şi râurile ce continuau să le străbată. 

Un străin se putea rătăci cu uşurinţă în aceste peşteri, dar 
străinii nu veneau niciodată aici. lar manipulatorii de 
cadavre nu se rătăceau niciodată. Era tărâmul lor. Aici 
aşteptau voylburile, în mantii de piatră şi beznă. 

Toate şalupele erau echipate cu proiectoare. Kabaraijian îl 
aprinse pe al său de îndată ce pătrunse în prima peşteră şi 
încetini. Urmându-l îndeaproape, Cochran procedă la fel. 
Senatele ce străbăteau peşterile erau puţin adânci şi nu 
merita să rişti să-ţi distrugi fundul ambarcaţiunii. 

La început, senatul era îngust, iar pereţii umezi şi sclipitori 
de piatră moale, verzuie, păreau să-l apese din ambele 
părţi. Treptat, însă, pereţii se îndepărtară, în vreme ce 
curentul purtă şalupele într-o uriaşă sală subterană. 
Caverna era la fel de mare ca portul spaţial, plafonul fiind 
invizibil în semiîntunericul de deasupra. Nu după mult timp, 
pereţii înşişi dispărură în beznă, iar ambarcaţiunile 
călătoriră ca două emisfere micuţe de lumină pe suprafaţa 
aproape nemişcată a unui lac rece şi negru. 

Apoi, în faţa lor, pereţii reapărură. De data aceasta, în loc 
de un singur coridor se zăreau mai multe. Curentul săpase 
o intrare, dar cel puţin şase ieşiri. 

Kabaraijian cunoştea peştera. Fără ezitare, conduse 
şalupa în coridorul cel mai larg, din extrema dreaptă. 
Cochran îl urmă, ţinându-se în siajul său. Aici exista o pantă 
descendentă şi ambarcaţiunile reîncepură să-şi mărească 
viteza. 


Atenţie! Avertiză Kabaraijian la un moment dat. Plafonul 
coboară! 

Cochran flutură braţul în semn de înţelegere. 

Avertismentul venise aproape în ultima clipă, în vreme ce 
pereţii se depărtau treptat, plafonul stâncos de deasupra 
lor se apropia întruna, lăsând iluzia că nivelul apei se ridica. 
Kabaraijian îşi aminti cum transpirase prima dată când 
intrase aici; şalupa mergea prea rapid şi se temuse că avea 
să se ciocnească de tavan. 

Fusese însă o spaimă lipsită de temei. Tavanul cobori 
destul de mult ca să le atingă capetele, după care porni să 
se înalțe la un nivel decent. Intre timp, şenalul se lărgi şi 
mai mult, iar în lungul fiecărui perete apărură bancuri de 
nisip moale. 

În cele din urmă, coridorul se ramifică şi, de data aceasta, 
Kabaraijian alese varianta din stângă. Era mică, întunecată 
şi îngustă, şalupa de-abia având loc să se strecoare. Nu era 
totuşi lungă şi, după câteva zeci de metri, îi scoase într-o a 
doua cavernă uriaşă. 

O traversară iute şi pătrunseră în geamăna ei, pe sub o 
arcadă grotescă de piatră. Urmă apoi un alt coridor 
întortocheat, alte ramificații şi coturi. Kabaraijian le 
parcurse calm, aproape fără să gândească, de-abia având 
nevoie să gândească. Acestea erau peşterile sale; secţiunea 
aceasta din subteranele muntelui reprezenta domeniul lui, 
unde lucrase luni de zile. Ştia încotro se îndrepta. Şi, în cele 
din urmă, ajunseră la destinaţie. 

Sala era vastă şi spectrală. Hăt deasupra apei puţin 
adânci, plafonul fusese erodat şi lumina pătrundea prin trei 
spărturi mari, scăldând caverna într-o strălucire verzui- 
întunecată, reflectându-se din pereţii verde palid şi din 
suprafaţa întinsă a lacului. 

Şalupele ieşiră dintr-o fisură îngustă a peretelui peşterii, 
purtate de curenţii reci şi întunecaţi. Atingând lumina, apa 
devenea ca de smarald, încălzindu-se şi reducându-şi 


viteza. Ambarcaţiunile încetiniră şi înaintară fără grabă 
spre plajele de nisip alb ce tiveau interiorul grotei. 

Kabaraijian se apropie de una dintre plaje şi sări în apă, 
trăgând şalupa pe nisip. Cochran îi urmă exemplul şi 
rămaseră unul lângă celălalt, după ce ambele ambarcaţiuni 
se aflau în siguranţă. 

Mda, făcu Cochran privind în jur. E frumos. Normal, de 
altfel. Tu eşti ăla care-şi găseşte un loc frumos în care să 
lucreze, în vreme ce noi, restul, stăm până la genunchi în 
apă şi ne chinuim cu proiectoarele. 

L-am descoperit ieri, zâmbi Kabaraijian. E absolut neatins. 
Uite, îi arătă peretele, de-abia am început. 

În jurul zonei unde lucrase, bolovanii alcătuiau un 
semicerc aproximativ, iar din perete lipsea o porţiune. Cu 
toate acestea, acea mare parte a lui era neatinsă, 
întinzându-se în ambele părţi, ca o perdea verde sclipitoare. 

Eşti sigurcă nimeni nu mai ştie de locul ăsta? Întrebă 
Cochran. 

Aproape sigur. De ce? 

Celălalt ridică din umeri. 

Când treceam prin peşteri, am fost gata să jur c-am auzit 
înapoia noastră un motor de şalupă. 

Probabil ecoul, zise Kabaraijian. 

Privi către şalupa sa. 

Oricum, e timpul să-ncepem treaba. 

Îşi activă controlerul şi cele trei siluete nemişcate din 
ambarcaţiune începură să se mişte. 

Bărbatul rămase pe nisip, nemişcat, privindu-le. In timp ce 
le privea, undeva în adâncul minţii se vedea pe sine prin 
ochii lor. Morţii se ridicară rigizi; doi coborâră pe plajă. Al 
treilea se apropie de lada de la prova şi porni să descarce 
echipamentul: perforatoare, târnăcoape şi lopeţi. Apoi, cu 
braţele pline, cobori şi el din şalupă şi se alătură celorlalţi. 

Desigur, în realitate, nici unul dintre ei nu se mişca. Totul îl 
făcea Kabaraijian. El le acţiona picioarele, el le întindea 
braţele şi strângea degetele. Comenzile lui, preluate de 


controler şi amplificate de sintecreier, confereau viaţă 
acestor corpuri. Sintecreierele asigurau desfăşurarea 
funcţiilor automate, însă manipulatorul asigura voinţa 
cadavrelor. 

Nu era uşor şi era departe de a fi perfect. Percepţiile 
primite de manipulator erau rareori utile; în majoritatea 
cazurilor, el trebuia să-şi supravegheze cadavrele ca să ştie 
ce făceau. Mânuirea lor era arareori graţioasă; morţii se 
mişcau încet şi stângaci, neavând capacitatea de a executa 
acţiuni de precizie. Un cadavru putea lovi cu târnăcopul, 
însă nici cel mai bun manipulator n-ar fi reuşit să facă un 
mort să coasă un nasture, ori să vorbească. 

Un manipulator nepriceput de-abia putea mişca un 
cadavru. Pentru dirijarea chiar şi a unui singur mort era 
necesară o coordonare, dacă, la rândul său, manipulatorul 
se ocupa şi cu altceva. Trebuia să separe comenzile 
adresate cadavrului de cele către propriii săi muşchi. 
Majoritatea reuşeau acest lucru, însă dificultatea sporea o 
dată cu numărul membrilor echipei. Recordul pentru un 
singur manipulator era de douăzeci şi şase de cadavre, dar 
tot ceea ce făcuse respectivul fusese să le pună să 
mărşăluiască în coloană. Când morţii nu executau toţi 
aceeaşi acţiune, munca manipulatorului devenea extrem de 
complexă. 

Kabaraijian avea o echipă de trei - toţi morţi excelenți, 
cadavre în stare foarte bună. Fuseseră bărbaţi zdraveni şi 
încă erau; Kabaraijian plătea taxe suplimentare pentru 
hrană, ca să-l ţină în formă. Unul avea părul negru şi o 
cicatrice pe un obraz, altul era blond, tânăr şi pistruiat, iar 
al treilea avea părul împletit în codițe castanii. Altfel, erau 
interşanjabili; toţi aveau cam aceeaşi înălţime, greutate şi 
constituţie. Cadavrele n-au personalitate. O pierd o dată cu 
mintea. 

Echipa lui Cochran, care cobora acum pe nisip, ascultând 
ordinele bărbatului, era mai puţin impresionantă. Formată 
numai din doi morţi, nu avea nici un specimen de gradul 


întâi. Primul cadavru era destul de voinic, cu umeri laţi şi 
muşchi ce-l jucau sub piele. Avea însă picioare subţiri ca 
scobitorile, se împleticea adesea şi umbla chiar mai lent 
decât cadavrele obişnuite. Al doilea mort avea vârstă 
mijlocie, era chel, slab şi părea debil. Amândoi erau 
murdari. Cochran nu considera că echipa trebuia îngrijită, 
aşa cum o făcea Kabaraijian. Era un obicei prost. Cochran 
începuse ca manipulator lucrând cu cadavrele altcuiva; 
îngrijirea nu făcuse parte din îndatoririle sale. 

Membrii echipei lui Kabaraijian se aplecară şi luară 
perforatoare din maldărul de echipament de pe nisip. Apoi, 
dispuşi în linie, avansară spre peretele peşterii. Burghiele 
sfredeliră zumzăind găuri în roca poroasă şi din fiecare 
gaură se născu şi crescu o reţea de fisuri subţiri, în zigzag. 

Cadavrele sfredeliră la unison, până ce burghiele se 
afundară aproape până la mâner şi fisurile căpătară lăţimea 
unui deget. Apoi, toţi ca unul, retraseră burghiele şi le 
abandonară în favoarea târnăcoapelor. Ritmul muncii 
deveni mai lent. Fisură cu fisură, cadavrele atacară 
peretele, îndepărtând cu atenţie un strat de piatră verzuie. 
Ridicau târnăcoapele încet, dar loviturile erau teribil de 
puternice, neobosite, fără pauze. Erau incapabili să simtă 
durerea - oasele lor de-abia percepeau şocurile impactului. 

Morţii făceau toată treaba. Kabaraijian stătea înapoia lor - 
o statuie zveltă şi întunecată pe nisip, cu mâinile în şolduri 
şi ochii pe jumătate închişi. Nu făcea nimic altceva decât să 
privească. Şi totuşi, el făcea totul. Kabaraijian era 
cadavrele; cadavrele erau Kabaraijian. El era un om cu 
patru corpuri şi mâna lui dirija fiecare lovitură, cu toate că 
nu atingea nici o unealtă. 

La cincisprezece metri mai departe, Cochran şi echipa sa 
începuseră de asemenea munca. Kabaraijian de-abia era 
conştient de prezenţa lor, deşi le putea auzi zumzetul 
perforatoarelor şi bubuiturile târnăcoapelor. Mintea îi era 
alături de cadavrele sale, spărgând peretele, atent la orice 
pată cenuşie care putea fi nodulul unei voylburi. Era o 


muncă istovitoare, care necesita concentrare şi încordare, o 
muncă pe muchie de cuţit. O muncă pe care numai echipele 
de cadavre o puteau executa cu eficienţă reală. 

Cu câţiva ani în urmă, când fusese descoperită Grotto, cu 
peşterile sale, se încercaseră şi alte metode. Primii colonişti 
căutaseră voylburile cu autocârtiţele, pulverizatoare de 
rocă asemănătoare unor tractoare, ce puteau mesteca 
munţi întregi. Problema era că mestecau şi voylburile 
fragile, îngropate adânc, care, de multe ori, erau 
recunoscute prea târziu. Compania ajunsese la concluzia că 
munca manuală atentă reprezenta unica modalitate de a 
stopa distrugerea sau stricarea unui număr prea mare de 
pietre. lar cadavrele erau lucrătorii cei mai ieftini de pe 
piaţă. 

Acum, aceşti lucrători erau ocupați, încordaţi şi asudaţi; 
echipa îndepărta succesiv straturile de piatră de pe perete. 
Clivajul natural al rocii era vertical, ceea ce constituia un 
avantaj. Găseşti o fisură, introduci forţat vârful 
târnăcopului, te laşi pe spate, tragi şi, cu o pocnitură, 
desprinzi o felie de rocă. Cauţi apoi altă fisură şi reîncepi. 

Kabaraijian privi neclintit cum peretele se prăbuşi, iar 
mormanul de piatră verde se adună în jurul picioarelor 
morţilor săi. Doar ochii i se mişcau, alergând neobosiţi 
înainte şi înapoi peste suprafaţa rocii, în încercarea de a 
zări voylburile, dar fără să găsească ceva. Finalmente, 
retrase cadavrele şi se apropie de perete. Il atinse, îşi trecu 
palma peste stâncă şi se încruntă. Echipa dezgolise fără 
succes un strat întreg de piatră. 

Nu era totuşi ceva neobişnuit, nici chiar în peşterile cele 
mai bune. Manipulatorul reveni la marginea plajei şi-şi 
retrimise echipa la muncă. Lucrătorii ridicară 
perforatoarele şi atacară din nou peretele. 

Pe neaşteptate, Kabaraijian fu conştient de faptul că 
înapoia sa se afla Cochran, spunând ceva. Nu distingea însă 
nimic. Nu-l uşor să fii atent la spusele altuia, când dirijezi 


trei morţi. O parte a minţii sale izbuti să se detaşeze şi 
ascultă. 

Cochran începuse să repete. Ştia că atenţia unui 
manipulator care lucrează este concentrată asupra echipei 
sale. 

Matt, fii atent! Cred c-am auzit ceva. Slab, dar am auzit. 
Mi s-a părut c-ar fi altă şalupă. 

Problema era una serioasă. Kabaraijian îşi îndepărtă 
mintea de la morţi şi se întoarse, ca să-l ofere lui Cochran 
întreaga sa atenţie. Cele trei perforatoare amuţiră pe rând 
şi, brusc, în jurul lor răsună clipocitul slab al apei pe malul 
nisipos. 

O şalupă? 

Cochran încuviinţă din cap. 

Eşti sigur? 

Nu sută-n sută. Mi s-a părut c-am auzit. La fel ca mai 
devreme, când am venit încoace. 

Nu ştiu, clătină din cap Kabaraijian. Nu mi se pare foarte 
probabil. De ce ne-ar fi urmărit cineva? Voylburi sunt peste 
tot, dacă te străduieşti să le cauţi. 

Aşa-l. Totuşi, am auzit ceva şi m-am gândit c-ar trebui să-ţi 
spun. 

În regulă, aprobă Kabaraijian. Mi-ai spus. Dacă apare 
cineva, o să-l arăt o secţiune a peretelui şi n-are decât să 
caute acolo. 

Bine, zise Cochran, dar cumva, nu părea defel mulţumit. 
Ochii i se plimbau de colo-colo, agitaţi. Se răsuci şi porni pe 
nisip, spre peretele în faţa căruia îl aşteptau încremenite 
cadavrele. 

Kabaraijian se întoarse către echipa sa, care reînvie. 
Burghiele începură să bâzâie şi alte fisuri se lăţiră pe 
suprafaţa rocii. Apoi, când deveniră îndeajuns de mari, 
târnăcoapele înlocuiră perforatoarele şi îndepărtară alt 
strat de piatră. 

De data aceasta, înapoia lui exista ceva. 


Cadavrele stăteau afundate până la glezne în așchii de 
piatră, când Kabaraijian o zări: o bucată cenuşie de 
mărimea unui pumn, încastrată în verdele înconjurător. Se 
încorda şi cadavrele încremeniră, cu târnăcoapele ridicate. 
Kabaraijian le ocoii şi studie nodului voylburii. 

Era o minunăţie; întrecea de două ori cea mai mare piatră 
care fusese găsită vreodată. Chiar şi ciobită, ar fi valorat o 
avere. Dacă însă ar fi putut s-o desprindă intactă, evaluarea 
ar fi stabilit un record. Era sigur în privinţa asta. Ar fi fost 
prelucrată ca o singură piatră. Parcă o vedea în faţa ochilor. 
Un ou de ceaţă cristalină, fumegos şi misterios, cu văluri de 
ceaţă acoperind culori pe jumătate estompate. 

Se gândi la ea şi surâse. Atinse uşor nodului şi se întoarse, 
ca să-l strige pe Cochran. 

Întoarcerea îi salvă viaţa. 

Târnăcopul vâjâi prin aer, trecând prin locul în care fusese 
capul lui şi izbi cu o forţă teribilă în perete, imediat lângă 
voylbură. Scântei şi aşchii de piatră zburară în toate 
direcţiile. Kabaraijian rămase înlemnit. 

Cadavrul ridică târnăcopul deasupra capului pentru 
următoarea lovitură. 

Kabaraijian izbuti să se desprindă din paralizie şi se 
clătină. Târnăcopul se abătu în jos. Nu spre perete, ci spre 
el. 

Bărbatul se mişcă, în ultima clipă, azvârlindu-se în lateral. 
Lovitura îl rată cu câţiva centimetri, iar manipulatorul 
ateriza în nisip şi se ridică iute în picioare. Ghemuindu-se 
uşor, începu să se retragă. 

Cadavrul avansa spre el, cu târnăcopul ridicat deasupra 
capului. 

Kabaraijian de-abia putea gândi. Nu înţelegea. Cadavrul 
care-l atacase era brunet şi cu cicatrice, cadavrul lui. 

Mortul se mişca încet. Kabaraijian păstră o distanţă 
sigură. Apoi, întoarse capul şi privi îndărăt. Ceilalţi doi 
morţi ai săi avansau din celelalte direcţii. Unul ţinea în 
mâini un târnăcop. Celălalt avea un perforator. 


Kabaraijian înghiţi un nod imens şi încremeni. Cercul de 
cadavre se strânse în jurul lui. Omul urlă. 

Ceva mai departe, pe plajă, Cochran privea spre el. Făcu 
un pas spre Kabaraijian. Dinapoia lui, se zări o mişcare 
neclară - ceva înălțându-se şi coborând - urmată de o 
bufnitură surdă. Cochran se răsuci sub lovitură şi căzu cu 
faţa în nisip. Nu se mai ridică. Cadavrul său cu mers 
împleticit rămase lângă el, cu târnăcopul în mână; lovi o 
dată şi încă o dată. Celălalt cadavru pornise spre 
Kabaraijian. 

Ecourile urletului nu se stinseseră încă, dar acum 
Kabaraijian tăcea. Se uită la Cochran, care zăcea nemişcat 
şi acţiona brusc, azvârlindu-se spre mortul brunet. 
Târnăcopul cobori ucigaş, dar stângaci. Kabaraijian îl evită. 
Il placă pe brunet şi amândoi căzură pe nisip. Cadavrul se 
sculă mult mai încet. Până ce o făcu, Kabaraijian se afla 
înapoia lui. 

Manipulatorul se retrase încet, pas cu pas. Acum, propria 
sa echipă se afla în faţa lui, împleticindu-se spre el cu 
armele ridicate. Era un spectacol care-l dădea fiori. 
Cadavrele continuau să înainteze şi braţele li se mişcau. 
Ochii lor însă erau inexpresivi, iar feţele moarte - MOARTE! 

Pentru prima dată, Kabaraijian înţelese oroarea pe care o 
simțeau unii în prezenţa morţilor. 

Privi peste umăr. Cadavrele lui Cochran veneau spre el, 
înarmate. Cochran nu se sculase. Zăcea cu faţa în nisip şi 
valurile îi loveau încetişor cizmele. 

În scurtul moment de răgaz pe care-l avea la dispoziţie, 
mintea sa reîncepu să funcţioneze. Bărbatul duse mâna la 
centură. Controlerul era activat; îl simţea călduţ şi bâzâind. 
[l testă, îşi proiectă gândurile spre cadavrele sale, în ele. Le 
porunci să se oprească, să-şi arunce sculele, să 
încremenească. 

Ele continuară să avanseze. 

Kabaraijian se cutremură. Controlerul funcţiona; putea 
percepe ecourile în mintea lui. Dintr-un motiv sau altul, 


însă, cadavrele nu răspundeau. Simţi cum îngheaţă. 

Şi îngheţă realmente, când înţelegerea îl lovi ca un duş de 
apă glacială. Nici cadavrele lui Cochran nu răspunseseră. 
Ambele echipe se întorseseră împotriva manipulatorilor lor. 

Comandă prioritară! 

Auzise de aşa ceva. Nu văzuse însă nici una în desfăşurare 
şi nici nu visase că ar putea vedea. lelecomenzile de 
prioritate erau obiecte de contrabandă foarte scumpe şi, în 
primul rând, absolut ilegale pe toate planetele pe care se 
legiferase manipularea cadavrelor. 

lar acum, se confrunta cu una. Cineva dorise să-l ucidă. 
Cineva încerca să-l ucidă. Folosind o telecomandă de 
prioritate, utiliza împotriva lui propriile sale cadavre. 

Se azvârli mental asupra morţilor, luptându-se să reia 
controlul, străduindu-se să îndepărteze ceea ce-l dirija. Nu 
avea însă cu ce să se lupte. Pur şi simplu, cadavrele refuzau 
să răspundă. 

Kabaraijian se aplecă şi ridică de pe nisip un perforator. 

Se îndreptă repede şi se răsuci, pentru a înfrunta 
cadavrele lui Cochran. Cel mai voinic dintre ele, cel cu 
picioare subţiri, se apropie, lovind cu târnăcopul. 
Kabaraijian pară cu perforatorul, ridicându-l ca o pavăză. 
Mortul izbi din nou. 

Kabaraijian porni perforatorul şi-l înfipse în abdomenul 
cadavrului. Urmă o secundă oribilă, cu sânge ţâşnind şi 
carne sfâşiată. Scena ar fi trebuit să continue printr-un 
țipăt şi o agonie. Bineînţeles, nu se întâmplă aşa. 

Iar târnăcopul se abătu oricum în jos. 

Contraatacul lui Kabaraijian dezechilibrase cadavrul şi 
lovitura acestuia nu-l nimeri, totuşi îi spintecă tunica pe 
piept, rupând-o pe jumătate şi trasându-l o urmă 
însângerată de la umăr la stomac. Clătinându-se, bărbatul 
se rezemă cu spatele de perete, lipsit de apărare. 

Cadavrul se apropie, ridicând din nou târnăcopul, cu ochii 
goi. Perforatorul îi rămăsese înfipt în abdomen, bâzâind şi 


funcţionând, iar sângele se revărsa în jeturi roşii. Cu toate 
acestea, continua să umble. 

„Nu simte durerea”, se gândi Kabaraijian cu acel colţişor 
al minţii sale care nu încremenise de spaimă. Rana nu era 
imediat fatală şi cadavrul n-o putea simţi. Avea să 
sângereze până cădea, fără s-o ştie, fără să-l pese. N-avea 
să se oprească decât atunci când nu se va mai putea clinti. 
Nu simţea durerea! 

Cadavrul ajunsese aproape lângă el. Kabaraijian se azvârli 
pe nisip, înhaţă un bolovan şi se rostogoli. 

Morţii sunt lenți, foarte lenți; decalajul între comandă şi 
gest este mare. Lovitura sosi târziu şi alături. Kabaraijian se 
rostogoli în picioarele cadavrului şi-l răsturnă. Apoi se 
ridică deasupra lui, cu bolovanul în pumn, izbindu-l în 
țeastă, o dată şi încă o dată, spărgând osul până la 
sintecreier. 

În cele din urmă, cadavrul nu se mai clinti, însă ceilalţi 
ajunseseră la el. Două târnăcoape se înălţară aproape 
simultan. Unul dintre ele rată complet ţinta. Celălalt, însă, îi 
smulse o bucăţică din umăr. 

Kabaraijian prinse al doilea târnăcop şi-l răsuci, luptându- 
se să-l oprească şi pierzând. Cadavrele erau mult mai 
puternice decât el. Mortul îşi eliberă târnăcopul şi-l înălţă, 
pentru o nouă tentativă. 

Bărbatul se ridică în picioare, izbindu-se cu umărul în 
cadavru şi răsturnându-l. Ceilalţi morţi îl atacară, căutând 
să-l prindă. El nu rămase să se lupte. O luă la fugă. 
Cadavrele porniră în urmărire, lente şi stângace, dar cumva 
terifiante. 

Kabaraijian ajunse la şalupă, o prinse cu ambele mâini şi 
împinse. Ambarcaţiunea lunecă greu peste nisip, împinse 
din nou şi acum alunecă mai uşor. Era scăldat de sudoare şi 
sânge, respira gâfâit, sacadat, însă continua să împingă. 
Umărul îi pulsa cumplit, trimiţându-l în întregul corp valuri 
de durere. Il ignoră, rezemându-l de bordul şalupei şi, în 
cele din urmă, izbuti să coboare ambarcaţiunea în apă. 


Apoi, un cadavru ajunse lângă el şi-l atacă exact atunci 
când se urca în şalupă. Kabaraijian porni motorul şi-l 
ambala la maximum. Şalupa răspunse imediat. Demară cu o 
explozie bruscă de spumă şi stropi, străbătând apele verzi 
spre despicătura întunecată şi sigură din peretele 
îndepărtat al peşterii. Kabaraijian suspină... Şi cadavrul îl 
prinse de gât. 

Se suise în şalupă. Târnăcopul i se înfipsese în lemn, 
devenind inutilizabil, dar îi rămăseseră braţele, iar acelea 
erau îndeajuns. Le petrecu în jurul beregatei 
manipulatorului şi strânse. Kabaraijian îl lovi înnebunit, 
zdrobindu-l chipul calm, inexpresiv. Mortul nu schiţa nici un 
efort de a se feri de lovituri. Le ignora. Kabaraijian lovi din 
nou şi din nou, îşi înfipse degetele în ochii goi, îl izbi în gură, 
până-l sparse dinţii. 

Cu toate acestea, degetele din jurul gâtului său se 
strângeau tot mai mult şi, în ciuda strădaniilor, nu le putea 
desface. Sufocându-se, nu mai lovi în cadavru, ci împinse cu 
piciorul în volan. 

Ambarcaţiunea vira brusc, legănându-se într-o parte şi 
alta. Peştera goni pe lângă ei ca o ceaţă, iar pereţii se 
apropiară. Urmă apoi impactul dur, bubuitura lemnului 
care se crăpa şi rostogolirea scurtă din şalupă în apă. 
Kabaraijian fu deasupra, însă căzură amândoi. Cadavrul 
continua să-şi menţină strânsoarea, trăgându-l pe 
Kabaraijian în jos, o dată cu el, sufocându-l. 

Insă bărbatul inspiră adânc înainte ca undele verzi să se 
închidă deasupra lui. Cadavrul încercă să respire sub apă. 
Kabaraijian îl ajută. Îşi vârî ambele mâini în gura lui şi o 
menţinu deschisă, asigurându-se că-şi umplea plămânii cu 
apă. 

Mortul muri primul. Degetele sale slăbiră strânsoarea. 

În cele din urmă, simțind că plămânii lui erau pe punctul 
de a exploda, Kabaraijian reuşi să se elibereze şi se împinse 
către suprafaţă. Apa abia îi ajungea la piept. Stătu pe 


cadavrul nemişcat, ţinându-l dedesubt, în vreme ce el 
inspira adânc. 

Şalupa se înfipsese într-o creastă de steiuri ascuţite care 
se ridica din apă în lateralul ieşirii din peşteră. Coridorul 
respectiv se distingea la numai un metru depărtare, 
conturându-se în umbre. Dar acum se afla în siguranţă? 
Fără o ambarcaţiune? Kabaraijian se gândi să pornească pe 
jos, dar abandonă imediat ideea. Avea prea mulţi kilometri 
de parcurs înainte să ajungă la lumina zilei, fără să pună la 
socoteală distanţa care-l despărţea de staţia riverană. Ar fi 
însemnat să fie vânat prin beznă de ceea ce mai rămăsese 
din echipa lui de cadavre. Ideea îi trimise un fior pe şira 
spinării. Nu, mai bine să rămână şi să-l înfrunte pe 
atacator! 

Se îndepărtă de cadavru şi porni spre epava şalupei, 
agăţată încă de stâncile ce o spărseseră. La adăpostul ei, 
avea să fie dificil de găsit sau, cel puţin, de văzut. lar dacă 
inamicul nu-l putea vedea, avea să-l fie greu să trimită 
cadavrele împotriva lui. 

Intre timp, poate că-l putea zări el pe inamic. 

Inamicul... Cine era? Bartling, bineînţeles. Bartling trebuia 
să fie sau unul dintre oamenii săi. Cine altul? 

Dar unde era? Trebuiau să fie în apropiere, într-un loc de 
unde puteau vedea plaja. Nu poţi dirija un cadavru de la o 
depărtare prea mare; feedback-ul senzorial nu este 
suficient de bun. Singurele simţuri la care ai acces sunt 
văzul şi auzul, ele înseşi neclare. Trebuie să vezi cadavrul, 
să vezi ce face şi ce ai dori să facă. Prin urmare, omul lui 
Bartling se afla undeva în preajmă, în peşteră. Dar unde 
anume? 

Şi cum ajunsese acolo? Kabaraijian căzu pe gânduri. Era 
probabil şalupa pe care o auzise Cochran. Fuseseră 
urmăriţi de cineva care deţinea o telecomandă de 
prioritate. Poate că, în timpul nopţii, Bartling îi fixase un 
emiţător pe şalupă. 


Kabaraijian îşi flexă genunchii, până ce numai capul îi 
rămase deasupra apei şi privi pe lângă epava şalupei. Plaja 
era o pată alburie, dincolo de întinderea verzuie şi neclară 
a apei din peştera uriaşă. Nu se auzeau decât clipocelile 
vălurelelor pe bordul ambarcaţiunii. Zărea însă mişcare. A 
doua şalupă fusese coborâtă de pe nisip, iar un cadavru 
suia la bord. Celelalte, mişcându-se încet, intrau în apă. 
Purtau târnăcoapele pe umeri. 

II căutau. Inamicul bănuia că el continua să se găsească 
acolo. Il vâna. Kabaraijian fu ispitit din nou să plonjeze spre 
ieşire, să fugă şi să înoate către lumina zilei, să iasă din 
semiîntunericul oribil în care propriile lui cadavre îl 
urmăreau cu chipuri reci şi mâini chiar mai reci. 

Îşi înăbuşi acest impuls. Cât timp ei scotoceau peştera, ar 
fi putut să-şi asigure un avantaj. Dar cu şalupa, l-ar fi ajuns 
imediat din urmă. Putea încerca să scape de ei prin 
labirintul cavernelor, însă dacă i-o luau înainte, nu aveau 
decât să-l aştepte la ieşirea din sistemul de peşteri. Nu, nu! 
Trebuia să rămână aici şi să-şi descopere inamicul. 

Unde putea fi acesta? Cercetă peştera cu privirea, fără să 
vadă nimic. Era o întindere uriaşă de verde mohorât, 
stâncă, apă şi plaje. Suprafaţa apei era întreruptă de câteva 
stânci mari ce-şi înălţau crestele deasupra vălurelelor. 
Înapoia lor se putea ascunde un individ. Nu însă şi o şalupă. 
Nu exista nimic suficient de mare înapoia căruia să se 
ascundă o şalupă. Poate că inamicul purta echipament de 
scufundător. Iotuşi, Cochran auzise o şalupă... 

Ambarcaţiunea traversase jumătate din cavernă, 
îndreptându-se către ieşire. La comenzi, se afla mortul 
şaten. Ceilalţi doi plescăiau încet prin apa puţin adâncă, în 
siajul şalupei. 

Trei cadavre, vânând. Şi pe undeva, pe aproape, se 
ascundea manipulatorul lor. Cel cu telecomanda de 
prioritate. Mintea şi voinţa lor. Dar unde anume? 

Şalupa se apropia. Părăsea grota? Poate credeau că el 
fugise? Sau... Nu, probabil că intenționau să blocheze 


ieşirea şi apoi să cerceteze peştera. 

Il văzuseră? Ştiau unde se afla? 

Brusc, îşi reaminti de propriul său controler şi mâna îi 
bâjbâijje sub apă, pentru a verifica dacă rămăsese intact. 
Nu se spărsese, în plus, funcţiona; controlerele erau etanşe. 
Era adevărat, nu mai controla nici un cadavru, totuşi putea 
fi util la un moment dat... 

Kabaraijian închise ochii şi încercă să ignore orice sunete. 
In mod deliberat, îşi înăbuşi percepțiile şi se concentra 
asupra îndepărtatelor ecouri senzoriale ce continuau să-l 
murmure în minte. Nu dispăruseră. Erau şi mai vagi decât 
de obicei, dar mai puţin confuze; acum, nu existau decât 
două seturi de imagini. Al treilea cadavru al său plutea la 
câţiva metri depărtare şi nu mai emitea nimic. 

Îşi încorda mintea, ascultă şi încercă să vadă. Acele pete 
înceţoşate începură să prindă contur. Două imagini, ambele 
neclare, luară formă, suprapunându-se, alcătuind o 
încâlceală senzorială, dar Kabaraijian trase de firele ei şi 
imaginile se limpeziră. 

Un cadavru se afla afundat până la brâu în apa verde, 
mişcându-se lent, cu un târnăcop în mână. Putea zări coada 
sculei şi mâna care o ţinea, precum şi apa tot mai 
întunecată spre adânc. Mortul nu privea însă în direcţia lui 
Kabaraijian. 

Al doilea cadavru se afla în şalupă, cu o mână pe volan. 
Nici el nu se uita spre Kabaraijian. Privea în jos, la tabloul 
de bord. Trebuia multă concentrare pentru ca un cadavru 
să conducă orice fel de maşinărie. De aceea, manipulatorul 
îl obliga să nu scape din ochi comenzile. 

Atât doar că putea vedea mai mult decât tabloul de bord. 
Vedea perfect întreaga şalupă. 

Şi brusc, totul deveni cât se poate de clar. Ştiind acum că 
epava constituia o ascunzătoare perfectă, Kabaraijian se 
retrase mai mult la adăpostul ei, apoi îşi trecu o mână peste 
bord şi se prelinse încetişor înăuntru, ghemuindu-se. 
Stânca făcuse o gaură mare în fundul ambarcaţiunii, dar 


lada cu scule era intactă. Se târi spre ea şi o deschise. 
Cadavrele luaseră majoritatea echipamentului minier, însă 
rămăsese o trusă de reparaţii. Kabaraijian scoase din ea o 
cheie fixă masivă şi o şurubelniţă. Vâri şurubelniţa la brâu şi 
strânse cu putere cheia în mână. Şi aşteptă. 

Cealaltă şalupă aproape că ajunsese lângă el; putea auzi 
torsul motorului şi clipocitul apei în jurul său. Aşteptă până 
se lipi de epavă. Apoi, se ridică brusc şi sări. 

Ateriza exact în mijlocul celeilalte ambarcaţiuni, care se 
legănă violent sub impact. Kabaraijian nu-l lăsă inamicului 
timp să reacționeze - cel puţin, cadavrul nu avu timp s-o 
facă. Păşi înainte şi lovi din toate puterile cu cheia în ţeasta 
mortului. Cadavrul căzu pe spate. Kabaraijian se aplecă, îl 
prinse de picioare şi-l ridică, împingându-l peste bord. 
Imediat, mortul dispăru din şalupă. 

Răsucindu-se apoi rapid, prospectorul privi în jos, spre 
chipul stupefiat al lui Ed Cochran. Ţinu cheia cu o mână, iar 
cu cealaltă pipăi după comenzile şalupei şi mări viteza. 
Ambarcaţiunea acceleră şi se năpusti spre ieşire. Peştera şi 
cadavrele dispărură în urmă, iar bezna cobori brusc, o dată 
cu pereţii stâncoşi. Kabaraijian aprinse proiectorul. 

Salut, Ed, zise el, cântărind cheia în palmă. Glasul îi era 
foarte calm şi foarte rece. 

Cochran emise un suspin zgomotos de uşurare. 

Matt, vorbi el, slavă Domnului, de-abia acum mi-am 
revenit! Cadavrele mele... au... 

Kabaraijian clătină din cap. 

Nu, Ed, nu ţine! Nu mă vrăji cu aşa ceva, te rog! Dă-mi 
telecomanda de prioritate. 

Cochran păru speriat. Se sili apoi să zâmbească în stilul lui 
specific. 

Glumeşti, nu? N-am nici o telecomandă de prioritate. Ţi- 
am spus c-am auzit altă şalupă... 

Nu există nici o altă şalupă. A fost doar o pistă falsă, 
pentru eventualitatea că vei da greş. La fel ca lovitura 
aceea pe care ai primit-o pe plajă. Sunt convins c-a fost o 


treabă foarte delicată - să dirijezi cadavrul să te atace cu 
târnăcopul, astfel încât să am impresia că te-a lovit cu 
adevărat. Ai reuşit-o însă excelent. Complimentele mele, 
Ed! L-ai manipulat perfect. Ca şi pe celelalte. Nu-l uşor să 
coordonezi o echipă de cinci care să facă simultan lucruri 
diferite. O treabă de nota zece, Ed! Te-am subestimat. Nu 
crezusem niciodată că eşti un manipulator atât de bun. 

Cochran ridică ochii de pe fundul şalupei şi-l privi; 
zâmbetul îi dispăruse. După aceea, se uită în jur, spre 
pereţii de piatră aflaţi atât de aproape. 

Kabaraijian cântări din nou cheia, simţindu-şi palma 
asudată. Cu cealaltă mână îşi atinse umărul în treacăt. 
Sângerarea se oprise. Se aşeză fără grabă, punând palma 
pe capota motorului. 

Nu mă-ntrebi de unde ştiu, Ed? Întrebă el. Dar, întrucât 
Cochran tăcea posac, continuă: O să-ţi spun oricum. le-am 
văzut. Am privit prin ochii cadavrului meu şi te-am văzut 
ghemuit aici, în şalupă, întins pe fundul ei şi trăgând cu 
coada ochiului peste bord, căutând să dai de urma mea. Nu 
păreai deloc mort, ci mai degrabă foarte vinovat. Atunci am 
înţeles. Tu ai fost singurul care vedea perfect toată plaja. Tu 
erai singurul din peşteră. 

Apoi tăcu, simțindu-se cumva stânjenit. Glasul îi ezită şi se 
înmuie. 

Vreau doar să ştiu... de ce? De ce, Ed? 

Cochran îl privi din nou şi ridică din umeri. 

Pentru bani, îi răspunse. Doar pentru bani, Matt. Ce 
altceva ar fi putut să fie? 

Zâmbi; nu era zâmbetul lui obişnuit, ci unul silit, strâmb. 

Îmi place de tine, Matt. 

Ai o modalitate aparte de a mi-o demonstra, răspunse 
Kabaraijian fără să-şi poată opri surâsul. Ai cui bani? 

Ai lui Bartling. Aveam mare nevoie de bani. Evaluările 
mele sunt mici şi n-am economisit absolut nimic. Dacă ar fi 
fost să părăsesc Grotto, ar fi trebuit să-mi vând echipa ca să 
cumpăr un bilet de plecare. Apoi, aş fi redevenit 


manipulator de închiriat. Nu doresc asta. Aveam nevoie de 
bani - repede. 

Ridică din umeri. 

Voiam să-ncerc să strecor nişte voylburi prin contrabandă, 
însă tu m-ai descurajat. Aseară, mi-a trecut prin minte altă 
idee. N-am crezut c-o să meargă chestiile alea cu 
organizarea noastră şi cu înfruntarea lui Bartling, dar m-am 
gândit că pe el l-ar fi interesat. După ce-am plecat din 
tavernă, m-am dus la el. Mă gândisem că s-ar putea să-mi 
plătească ceva pentru informaţie, ba poate chiar să facă o 
excepţie şi să mă lase să rămân pe planetă. 

Clătină mohorât din cap. Kabaraijian tăcu. In cele din 
urmă, Cochran continuă: 

M-am dus să-l văd. Era cu trei gărzi de corp. Când a auzit, 
l-a apucat isteria. Deja îl umiliseşi, iar acum credea că s-ar 
putea să ai succes. Mi-a... Mi-a făcut o ofertă. O grămadă de 
bani, Matt. O grămadă de bani. 

Mă bucur că nu m-ai vândut aşa de ieftin! 

Nu, zâmbi Cochran, Bartling dorea realmente să-ţi vină de 
hac şi l-am făcut să plătească. El mi-a dat telecomanda. Nu 
voia s-o atingă. Mi-a zis că făcuse rost de ea pentru 
eventualitatea că „minţile-moarte” şi „zombii” lor l-ar fi 
atacat vreodată. 

Bărbatul strecură o mână în tunică şi scoase o cutiuţă 
plată, asemănătoare controlerului de la centură. O aruncă 
uşurel spre Kabaraijian. 

Acesta nu schiţă gestul de a o prinde. Telecomanda îi trecu 
peste umăr şi căzu în apă. 

Hei! Rosti Cochran. Nu trebuia s-o laşi să cadă. Cadavrele 
tale n-or să te asculte, dacă n-o dezactivezi. 

Mă doare umărul, începu Kabaraijian şi se opri brusc. 

Cochran se ridică în picioare şi se uită la el de parcă l-ar fi 
văzut pentru prima dată. 

Imhâm, zise el încleştându-şi pumnii, îmhâm. 

Era cu un cap mai înalt decât Kabaraijian şi mult mai 
masiv. Părea că abia acum observase rănile celuilalt. 


Kabaraijian simţi cum cheia îi devine mai grea în palmă. 

Să nu încerci ceva, îl preveni el. 

Îmi pare rău! Spuse Cochran şi se năpusti asupra lui. 

Kabaraijian încercă să-l izbească în cap cu cheia, dar 
Cochran pară lovitura. Cu cealaltă mână prinse încheietura 
şi i-o răsuci. Kabaraijian îşi simţi degetele amorţindu-l. 

Nu exista ideea de fair play ori de milă. Se lupta pentru 
viaţa lui. Mâna liberă îi bâjbâi spre brâu şi înhaţă 
şurubelniţa. O smulse şi o înfipse în celălalt. Cochran icni şi 
strânsoarea îi slăbi pe neaşteptate. Kabaraijian lovi din nou, 
răsucind scula, apoi o trase, sfârtecând tunica şi carnea. 

Cochran se împletici spre înapoi, ţinându-se cu mâinile de 
abdomen. Kabaraijian il urmări şi îl împunse cu şurubelniţa 
pentru a treia oară, cu sălbăticie. Cochran căzu. 

Încerca să se ridice, apoi renunţă şi căzu din nou. Rămase 
pe fundul şalupei, sângerând abundent. 

Kabaraijian reveni la comenzi şi menţinu şalupa pe un curs 
egal depărtat de pereţi. Conduse prin coridoare, peşteri şi 
tuneluri, peste lăcuşoarele cu apă verzuie. Iar în lumina 
albă, puternică a proiectorului, îl privi pe Cochran. 

Acesta nu se mai clinti deloc şi vorbi o singură dată. 
Imediat după ce ieşiseră din peşteri, sub soarele de după- 
amiază al lui Grotto, ridică ochii pentru câteva clipe. 
Palmele îi erau acoperite de sânge. Avea ochii umezi. 

Îmi pare rău, Matt! Spuse el. Îmi pare al dracu' de rău! 

La naibal mormăi Kabaraijian cu glas tremurat. 

Opri brusc şalupa în mijlocul apei şi se aplecă spre trusa 
de prim-ajutor. Se apropie apoi de Cochran şi-l bandajă 
rănile. 

Când reveni la comenzi, ambala motorul la maximum. 
Ambarcaţiunea goni nebuneşte peste apele verzi, 
sclipitoare. 

Cochran muri înainte să fi ajuns la râu. 

Kabaraijian opri şalupa şi rămase plutind în derivă. Ascultă 
sunetele planetei din jurul său: susurul apei râului 
vărsându-se în lacul cel mare, ciripitul păsărilor şi fâlfâitul 


aripilor, clipocitul peştilor sărind din unde. Rămase acolo 
până ce se lăsă înserarea, privind în amonte şi gândindu-se. 

Se gândi la ziua de mâine şi la cea de poimâine. Mâine 
trebuia să revină la peştera cu voylburi. Cadavrele lui 
încremeniseră când ieşiseră din raza de acţiune a 
telecomenzii; ar fi trebuit să le poată recupera. Tot acolo se 
mai afla şi un mort din echipa lui Cochran. Poate c-ar fi 
reuşit să înjghebeze o echipă de trei, dacă cel pe care-l 
împinsese peste bord nu se înecase. 

În plus, acolo existau voylburi din cele mari. Avea să 
extragă oul de ceaţă tremurătoare, să-l predea şi să obţină 
o evaluare bună. Bani. Trebuia să facă rost de bani, de toţi 
banii pe care-l putea aduna. După aceea, putea începe să 
vorbească cu alţii. Şi după aceea... După aceea, Bartling 
avea să se trezească în plin război. Cochran fusese o 
victimă - prima. Nu însă şi ultima. Kabaraijian avea să le 
spună celorlalţi că Bartling trimisese pe cineva cu o 
telecomandă de prioritate şi că de aceea murise Cochran. 
Era adevărat. Era perfect adevărat. 

În seara aceea, Kabaraijian reveni la staţie cu un singur 
cadavru în şalupa lui, un cadavru care era straniu de rigid 
şi de nemişcat. Întotdeauna, cadavrele sale îl urmaseră în 
birou, umblând după el. In seara aceea, cadavrul era purtat 
pe umărul lui. 

Chicago Decembrie, 1972 Week-end într-o zona de război 
Sâmbătă în zori, cu soarele întrevăzându-se doar ca o 
luminiţă firavă înapoia norilor. Se împart armele. Suntem 
sub cerul liber, în baza de la marginea zonei de război, 
aliniaţi şi plescăind prin stratul de zăpadă amestecat cu 
noroi, gros de trei centimetri. Nu înţeleg de ce ne-au 
aliniat. Ne-ar fi putut da armele înăuntru, o dată cu 
uniformele. Este frig aici, afară. 

Armurierul este acelaşi tip care a operat verificarea 
creditului. Slăbânog, cu ten gălbejit, ochi mici şi mijiţi. 
Plictisit înainte, plictisit şi acum, câtuşi de puţin grăbit. În 
vreme ce noi tropăim prin mâzgă. Scrie seria fiecărei arme 


pe care ne-o întinde. Cred că te taxează suplimentar dacă 
pierzi blestemăţia aia. le taxează pentru orice. Week-end-ul 
ăsta va costa o avere. Mă întreb, din nou, ce dracu' caut 
aici? Tenisul este mult mai ieftin. În plus, rămâi în viaţă 
după fiecare partidă. Întotdeauna. Fără excepţie. 

Este rândul meu. Armurierul mă priveşte printre 
pleoapele întredeschise, verifică seria armei pe care o ţine 
în mână, o scrie, îmi întinde arma. Îmi cere numele. 

Birch, îi spun. Andrew Birch. 

Scrie numele. Lau arma şi mă îndepărtez. Următorul tip se 
apropie de masă. 

Arma este din plastic neted şi negru, lungă cât braţul meu, 
cu linii line, curgând spre râtul din capătul ţevii. O simt rece 
şi lunecoasă în palmă şi miroase a vaselină. Nu este 
încărcată. Scot din centură un încărcător, îl introduc în 
locaşul lui şi-l aud clicăind. Acum, sunt pregătit. Ca individul 
ăla din spoturile publicitare. Prima mea patrulă. Un soldat 
înarmat. Un bărbat. Aşa-l! 

Cât rahat... 

Nu cred că-s mare sculă de soldat. Ţin arma stângaci, în 
ciuda hipnoinstruirii de companie. Nu prea ştiu ce să fac cu 
ea. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi dorit să fiu aici. In week-end-uri, 
joc tenis. Locul meu nu-l aici. Am fost un idiot că am venit. 
Dacă voi fi împuşcat? Concomii au şi ei puşti. Răsucesc 
arma şi o examinez. Dedesubtul ţevii, simt o zonă rugoasă. 
Nişte litere. Seria armei şi o inscripţie: PROPRIETATEA LUI 
MANEUVER, INC. 

Stancato se apropie, cu arma sub braţ, ridicându-şi vizorul 
nocturn al căştii. Poartă casca aplecată pe o parte, 
şmechereşte. Ăsta-l genul lui. Lucrul cel mai enervant este 
că-l stă bine. Cu bocanci şi cască de campanie, în salopeta 
verde-cafenie despre care Maneuver încearcă să susţină că- 
l o uniformă, el reuşeşte să arate bine. Masculin, dur. '[inuta 
lui demonstrează că se simte ca la el acasă. N-ar trebui să 
fie aşa. Pentru el, este tot prima dată. Ştiu asta. 


Stancato arată întotdeauna firesc. Este mai înalt decât 
mine, dar numai muşchi, zvelt, brunet şi arătos. Eu sunt 
scund şi am o faţă ca luna plină, cu păr castaniu, ondulat. 
Stancato mănâncă precum un spart, fără să se cunoască 
ceva pe trupul lui atletic. Eu mă-ngraş imediat ce nu-mi 
respect dieta. La birou, Stancato se îmbracă după ultima 
modă. Acum sunt în vogă gulerele evazate şi semimantiile, 
luna trecută a fost altceva. El arată excetent, elegant. Eu 
port cam aceleaşi haine şi par un handicapat înfofolit 
excesiv. 

Bănuiesc că şi în uniforma asta arăt tot ca un handicapat. 
Nu-l pe măsura mea. Este prea largă acolo unde nu trebuie 
şi mă strânge unde ar trebui să fie lejeră. Nici măcar nu-mi 
ţine cald. Simt cum mă taie vântul. Ne-ar fi putut îmbrăca 
mai bine, la banii pe care ni-l cer. Sunt pe jumătate decis să 
fac o plângere la Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor. 
Asta dacă mă-ntorc viu. 

Stancato îşi mângâie arma şi-mi zâmbeşte. 

O sculă ţapănă, spune el. O să facem treabă bună cu ea. 

De unde dracu' ştie el asta? E prima lui incursiune şi 
vorbeşte deja ca un veteran. Însă probabil că are dreptate. 
O să facă treabă bună. Lângă bază, elicopterul şi-a pus 
elicele în funcţiune, dar încă nu-l timpul să pornim. Ceilalţi 
continuă să plescăie prin zăpada pe jumătate topită. Am 
senzaţia că se aşteaptă un comentariu din partea mea. 
Încerc frecvent senzaţia asta, mai ales în preajma lui 
Stancato. Are stilul de a veni la mine şi a-mi spune ceva 
care aproape mă sileşte să zic o tâmpenie. 

De data asta, mă gândesc. Nu vreau să-şi dea seama cât 
sunt de nervos. 

Crezi că moş Dolecek o să ne remarce? Întreb în cele din 
urmă. Dolecek este şeful nostru. EI este motivul pentru 
care mă aflu aici. De douăzeci de ani, blestematul participă 
în fiecare week-end la manevre. Zice că un bărbat nu-l 
bărbat adevărat până n-a fost rănit. Mie mi se pare ca o 
reclamă pentru zona de război. Însă nenorocitul are de 


acordat o gradaţie, iar eu n-am mai primit o gradaţie de doi 
ani. Asta ar putea să-l impresioneze. 

Deşi n-o s-o recunoască, Stancato a venit aici din acelaşi 
motiv. Zice că s-a plictisit de tenis, de golf şi de drumeţii 
montane, că vrea mai multe senzaţii tari. Este un tip 
ambițios. Este cu doi ani mai tânăr decât mine, dar am 
ajuns deja la aceeaşi gradaţie. Acum, vrea să mă 
depăşească. 

Dolecek o să fie maior în week-end-ul ăsta, rânjeşte el. N-o 
să ne vadă, nea Andy. Nici măcar n-o să ştie c-am trecut p- 
aici. Aşa că relaxează-te şi distrează-te cât poţi! 

Toată lumea şi-a primit arma. Sergentul latră ceva şi 
pornim în pas alergător spre elicopter. Este un aparat mare 
şi zgomotos, numai metal verde şi rotoare ce vuiesc şi 
răscolesc aerul, purtând emblema Maneuver pe flanc. 
Înăuntru, există bănci dispuse în lungul fuzelajului, pe care 
le ocupăm rapid. Nimeresc între Stancato şi un tip mai în 
vârstă, cu nasul spart şi un burtoi imens. Un soldat ca noi 
toţi, răcanii, însă cu însemne de veteran pe mâneci. A mai 
făcut asemenea incursiuni şi are o mulţime de killpuncte la 
activ. Îi studiez chipul, încercând să-mi dau seama ce anume 
face din el un ucigaş, nu o victimă. Nu disting nimic. 

Pilotul decolează. În jurul meu, feţele sunt puţin 
tensionate, dar fericite. Mulţi zâmbesc, unii fac glume. De 
ce dracu' or fi aşa veseli? Ei nu ştiu că s-ar putea să fim 
ucişi? În ceea ce mă priveşte, simt că mi se face rău. A fost o 
idee complet idioată. 

Stancato este unul dintre cei care zâmbesc larg. 

Te simţi bine, Andy? Mă întreabă răcnind, ca să se facă 
auzit peste zgomotul elicopterului. N-arăţi prea grozav. 

Rânjeşte, aşa că ştiu că glumeşte. Cu toate astea, nu mă 
păcăleşte. Îi place să râdă de mine. 

Mă simt perfect. 

N-o să vomit, oricât de mult aş dori s-o fac. I-aş oferi prea 
multa satisfacţie. Dacă nu mă pot stăpâni, o să vomit peste 
el. 


Sunt doar putin nervos, adaug. 

Speriat, vrei să zici. 

Hohoteşte. 

Haide, Andy, recunoaşte! Toţi suntem speriaţi. N-are de ce 
să-ţi fie ruşine. Eu sunt îngrozit. Ai fi un idiot, dacă nu ţi-ar 
fi frică. Concomii o să tragă-n noi cu gloanţe adevărate. 

Râde din nou. 

Dar tocmai asta face aventura interesantă, este? 

Este. 

O crede cu adevărat. 

Burtoiul se uită spre Stancato. 

Ai zis-o bine, intervine el. (Are un glas profund, grav şi-l 
lipsesc jumătate din dinţi. Un adevărat proletar.) Eu o fac 
de zece ani şi mă sperie de fiecare dată. Dar asta-nseamnă 
să trăieşti. 

Un bărbat nu poate spune c-a trăit până n-a întâlnit 
moartea, declară Stancato cu vocea lui calmă şi inteligentă. 

Este unul dintre sloganele Maneuver. 

Un bărbat nu-l bărbat până nu-l manevrat, reproduc eu 
celălalt slogan al reclamei. 

Imediat, mă simt ca un idiot. Cumva, citatul lui Stancato se 
încadra în discuţie. Al meu a părut o tâmpenie. Era, însă, 
preatârziu. II spusesem. Acum, Burtoiul râde de mine. 

Cum să nu! Voi, băieţi, de-abia acum vă pregătiţi să 
deveniți bărbaţi, nu? 

Încuviinţează din cap înaintea propriei sale afirmaţii. Da, 
da. Sunteţi răcani. Mi-am dat seama imediat. 

Un ochi cunoscător, comentează Stancato. 

Ce să spun! Dacă n-am fi fost răcani, am fi avut însemnele 
de veterani. 


Aşa-l, aprobă Burtoiul. Să ştiţi că eu cunosc rosturile. Staţi 
pe lângă mine. O să v-arăt care-s şpilurile. O s-am grijă ca 
blestemaţii de concomi să nu ia killpuncte de la amicii mei. 

Nu-mi vine în minte altă persoană a cărei amiciţie mi-aş 
dori-o mai putin, cu excepţia lui Stancato. Însă poate că ar 
trebui să fac aşa cum a spus Burtoiul. Individul nu pare să 
aibă nici o gaură în el şi nu vreau să capăt nici eu vreuna. 

Se aude o bubuitură puternică şi elicopterul se zguduie. 
Rotoarele amuţesc cu un ultim ţiuit. Am ajuns. Mijlocul 
zonei de război. Aici vom fi singuri. Plutonul pe care-l 
înlocuim cerceta regiunea de pădure. Căuta concomi. Sper 
că aceştia nu ne caută pe noi. Ce naiba s-a întâmplat cu 
războaiele de modă veche, în care soldaţii se întâlneau pe 
câmpul de luptă şi se împuşcau stând faţă în faţă? 

Ne revărsăm din elicopter, într-o mare de noroi. Soarele a 
ajuns sus pe cer şi un crâmpei din el se strecoară printre 
nori. Cea mai mare parte a zăpezii s-a topit. Vântul însă 
continuă să sufle şi este la fel de frig ca şi până acum. 

Ne aflăm pe un platou îngust, stâncos, fără nici un detaliu 
caracteristic, înconjurat de conifere. Plutonul pe care-l 
înlocuim este aliniat, gata de îmbarcare. Tipii înjură din 
belşug, totuşi majoritatea par să zâmbească. Sunt acoperiţi 
de noroi, dar nu văd nici o picătură de sânge. De asemenea, 
nu văd nici un rănit. Poate că va fi mai uşor decât crezusem. 

Burtoiul îl salută pe unul dintre ei ridicând braţul şi i se 
răspunde printr-un rânjet. 

Cum a fost» Strigă Burtoiul. 

Ar trebui să ne dea banii-napoi. A costat cam mult pentru 
o simplă excursie. 

Individul clatină din cap, se uită spre sergentul lui şi mă 
priveşte în trecere, dispreţuitor. Face pe şmecherul. 
Probabil că-ntoarce banii cu lopata. Fie asta, fie că are 
destule killpuncte ca să-l asigure o reducere considerabilă. 
Altfel, cum şi-ar fi putut permite să cumpere o săptămână 
întreagă de război, la preţurile lui Maneuver? Probabil că 
ne priveşte de sus pe noi, soldaţii de week-end. 


După ce am coborât toţi, ei încep să se îmbarce, 
elicopterul clămpăne din elice şi tipii pornesc - direcţia spre 
casă! Înapoi la serviciu şi la suburbii, sau unde s-or duce. 
Graţie regulii de înlocuire liberă, concomii nu trag în 
elicopterele de transport. Se ştie însă c-au ras plutoane 
nou-venite, imediat după debarcare. Îmi reamintesc asta, 
uşor nervos şi privesc în jur. 

Sergentul latră un ordin şi ne adunăm ca nişte soldăţei 
cuminţi. Ne inspectează, evident dezgustat. 

Atenţie! Începe el, cu accentul cel mai cazon cu putinţă. 
Vorbeşte ca în vechile filme de război. Nu seamănă, totuşi, 
cu un personaj din asemenea pelicule. Mai degrabă aduce 
cu un contabil. Poartă ochelari, este prea tânăr şi surâde al 
naibii de mult. Nu intimidează câtuşi de puţin. Observ că nu 
poartă nici însemne de veteran. Altă lovitură pentru mine. 
Andy Birch, eşti cu adevărat un norocos! 

O să cercetăm zona, ne spune sergentul răcan. Tâmpiţilor 
ălora li s-a spus să-l găsească pe concomi şi-au frecat 
luleaua o săptămână. Aşa c-o să-l găsim noi! A sosit 
momentul să puneţi osul la bătaie, băieţi! O să vedem cum 
vă descurcaţi de-adevăratelea. Şi-ar fi bine să n-o luaţi în 
mână, altfel o să căpătaţi din partea mea mai multă mizerie 
decât aţi fi visat de la concomi. Nu uitaţi, căpătăm 
locpuncte dacă găsim o tabără, plus killpuncte pentru 
fiecare concom de care avem grijă. Asta-nseamnă reduceri 
data viitoare. 

Constat că-l evaluez interpretarea. Prima parte a sunat 
binişor, poate doar puţin exagerat. Sergentul dur şi-aşa mai 
departe... Finalul însă m-a pus pe gânduri. Mă-ntreb dacă 
el a fost instruit special, dacă învaţă din manual, sau cum? 
Sau, pur şi simplu, i se iau părăluiele şi este lăsat să-şi facă 
de cap? 

Acum ne repartizează sarcinile. Ne împărţim în grupe mai 
mici şi ne răspândim prin pădure. Mă întreb de ce trebuie 
să ne despărţim. De ce nu ne desfăşurăm în linie sau în altă 
formaţiune? Probabil că există un motiv. Cred că sergentul 


acţionează după regulament sau după ordinele vreunui 
şmecher care şi-a tras un rang de week-end. 

Rămân alături de Stancato şi de Burtoi. Când ne împarte, 
mă trag cât mai aproape de Burtoi, ca să fac pereche cu el. 
Mă gândesc că un veteran nu-mi strică, ba chiar s-ar putea 
să fie decisiv. Stancato lua-l-ar naiba! 

— Judecă la fel. 

Ca atare, ne strecurăm prin hăţişul pădurii, cu armele în 
mâini. Ne îndreptăm spre interiorul regiunii, către munţi. 
Ceilalţi sunt undeva în preajmă, dar nu-l pot zări. Aerul este 
rece şi solul îmbibat de apă. Sper că sergentul ne va 
îngădui să ne oprim pentru masă. 

* Sunt epuizat. Este mai rău decât tenisul, mult mai rău şi 
nu pot rezista. Gâfâi, inspirând adânc aerul îngheţat, iar 
nenorocitul ăla de Burtoi nu-ncetineşte. Continuă cu acelaşi 
pas, împingând în lături vegetaţia, plescăind prin noroi. 
Parc-ar fi un trailer de grăsime şi vrea să mă bage-n 
pământ. Stancato nici măcar nu gâfâie, dar eu mă voi 
prăbuşi. Arma cântăreşte o tonă. 

Am acoperit o suprafaţă mare de teritoriu. Nu încape 
îndoială că de acum suntem în zona de război. Pot auzi 
focuri în depărtare, bubuituri foarte slabe de artilerie. Cu 
câtva timp în urmă, pe deasupra nostră a trecut un aparat 
de zbor concom. Era foarte sus, totuşi Burtoiul ne-a strigat 
să ne culcăm. Uniforma mi s-a îmbibat complet de noroi. Mi- 
este mai frig ca oricând, dar, din fericire, vântul s-a oprit. 

Către amiază, poposim ca să mâncăm într-un luminiş, la 
adăpostul unei stânci. Doar noi trei. Nu ştiu încotro au luat- 
o ceilalţi. Nu înţeleg nimic din ceea ce se petrece. N-ar fi 
trebuit să rămânem cu ei? Unde sunt? N-ar fi fost mai bine 
dacă întreg plutonul ar fi stat laolaltă? Am plătit bani 
frumoşi pentru week-end-ul ăsta. Aş vrea să ştiu ce se- 
ntâmplă. 

Stăm rezemaţi cu spinările de piatra acoperită de muşchi, 
ţinem armele în poală şi mâncăm raţii din conserve cu 
încălzire instantanee. Este nemaipomenit să-mi pot scoate 


raniţa din spate şi să stau jos o vreme. În plus, mi-e foame. 
Mâncarea însă este oribilă. Ar fi fost de aşteptat ca 
Maneuver să ofere mai mult pentru preţurile pe care le 
plătim. Cum naiba de-şi păstrează clienţii? 

Stancato nu pare totuşi nemulţumit. Mănâncă rapid, 
aproape înfulecând, apoi surâde când mă vede cum 
inspectez porţia cu vârful furculiţei. 

Mănâncă, Andy, îmi spune. Avem nevoie de toată energia 
posibilă. Ziua de-abia a început. După aceea, se ridică în 
picioare şi se întinde, continuând să zâmbească. 

Asta-l viaţa! Afară, departe de oraş, cu duşmani în jurul 
tău şi cu o armă în mână. Da, cred că Maneuver are 
dreptate. Viaţa-l mai dulce când moartea-l aproape. 

Burtoiul ridică ochii de la conserva lui şi se strâmbă. 

Stai jos! Şi nu mai vorbi aşa tare. Vrei să ne-aduci 
concomii pe cap? În felul ăsta, n-o să trăieşti prea mult. 

Stancato se aşază rânjind. 

Ştii multe despre război, aşa-l? 

Bineînţeles, încuviinţează Burtoiul. Să ştiţi că pot fi 
sergent, dac-aş vrea. Ba chiar să-mi cumpăr un rang de 
week-end. Am o grămadă de killpuncte. Da' nu-l pentru 
mine. Aşa-mi place mai mult, pe teren. Înainte de-a mă 
curăța, o să am mai multe killpuncte decât oricare altul. 
Asta-mi doresc, nu să duc războiul din birou, ca ăia cu 
funduri late şi bani gârlă, care se-nscriu comandanţi în 
week-end-uri. 

Mă uit la el, împingând în lături conserva din care n-am 
mâncat nici jumătate. Un bărbat urât, cu un nas urât, un 
burtoi imens şi un creier minuscul. Cu toate astea, ela ucis 
oameni, soldaţi probabil mai buni decât el şi revine acasă, 
pe când alţii mor. De ce? Mă pregătesc să-l pun întrebarea 
asta. 

Stancato mi-o ia înainte. 

Îţi place să ucizi, spune el cu ochi reci şi iscoditori. 

Ştiu că o să-l placă şi lui. Îi place să facă rău oamenilor, să-l 
umilească. Ciuruirea oamenilor reprezintă pentru el un fel 


de drog. 

E război, zice Burtoiul. Aici, în zonă, dar şi acolo. Noi nu-l 
spunem aşa, dar tot război este. În fiecare minut, eşti 
urmărit de tipi care vor să-ţi ia nevasta, care vor să-ţi ia 
slujba, care abuzează de copiii tăi şi-ncearcă să ţi-o tragă. 
Trebuie să contraataci şi asta-l o modalitate. Da, îmi place. 
De ce nu? Concomii ăia - arată spre hăţişuri cu un gest 
brusc, violent, din cap - sunt în majoritate negrotei, ştiaţi? 
Se face o mulţime de publicitate acolo unde locuiesc ei. 
Oricum, ne urăsc. De ce să nu-l ajut pe câţiva s-o 
mierlească? 

Ne priveşte belicos, parcă sfidându-ne să-l provocăm. Eu 
nu intenţionez în nici un caz s-o fac. Este un idiot, dar s-ar 
putea să am nevoie de el. 

Probabil că Maneuver îi apreciază pe cei ca el. Ei urăsc, 
ucid şi revin aici în fiecare week-end. Este firesc să li se 
acorde reduceri. În acelaşi timp, aduc şi bani pentru 
companie. Adună punctele alea, strâng suficient de multe şi 
finalmente Maneuver câştiga războiul, iar Consolidated 
Combat trebuie să transfere un snop măricel de credite, nu 
invers. 

Fac prinsoare că Burtoiul participă la toate războaiele. 
Chestia asta îi defineşte cumva pe oameni, nu prea 
măgulitor. De peste cincizeci de ani, n-a mai existat un 
război adevărat, aşa că inventăm sporturi sângeroase, 
pentru ca nişte animale ca Burtoiul să le poată juca şi să 
ejaculeze de satisfacţie. 

Stancato va fi priceput la asta, cum să nu! Poate că, după o 
vreme, se va transforma într-un Burtoi. Ar fi amuzant. 
Merită o astfel de soartă. Nu şi eu, însă. După week-end-ul 
ăsta, nu mă mai întorc pe aici. 

Burtoiul se ridică şi ne face semn. Ne luăm armele şi-l 
urmăm, înapoi în pădure. 

* Este spre sfârşitul după-amiezii. Ne găsim în mijlocul 
zonei de război, iar noroiul s-a preschimbat din nou în 


zăpadă pe jumătate topită. Dedesubtul ei nu mai este însă 
pământ, ci piatră, aşa că avansăm mai rapid. 

În pădure duhneşte îngrozitor. Undeva, în apropiere, se 
aud focuri de arme. Ne ghemuim şi ne furişăm într-acolo, 
căutând să facem cât mai puţin zgomot. Acum respir ceva 
mai uşor. Sunt speriat în continuare, totuşi mi-am reglat 
respiraţia. Lar muşchii nu mă mai dor. Nu-l mai simt deloc. 

În faţa noastră, putrezeşte un copac prăbuşit, cu un 
cadavru atârnând peste el, a cărui faţă e îngropată în 
zăpada înroşită de sânge. Pare un cadru dintr-un film. Nu 
mă afectează, până în clipa când îmi dau seama că este 
real. Atunci tresar. 

A murit de ceva timp. Mirosul se înteţeşte pe măsură ce ne 
apropiem. Ajuns lângă el, pot vedea carnea umflată şi în 
descompunere. Vizorul căştii este coborât. A murit aşadar 
în timpul nopţii. Uniforma este cenuşie, iar pielea neagră. 
Un concom. Primul duşman pe care-l văd. Sper ca toţi 
concomii pe care-l voi vedea să fie morţi. 

Burtoiul trece mai departe fără nici un comentariu, doar 
cu un surâs fluturându-l în coltul gurii. Stancato ocoleşte 
cadavrul, repede, de-abia privindu-l, nepăsător. Pentru 
Stancato cel calm şi detaşat, nu-l decât alt crâmpei din 
decor. Eu mă opresc. 

Nu pot vedea ochii concomului prin vizor. Îmi dau seama 
că nici n-o doresc. Cine naiba a fost? Cât a trebuit el să 
plătească pentru privilegiul dubios de a putrezi aici? Pe 
neaşteptate, simt impulsul de a atinge corpul, carnea 
moartă. Revoltat pe mine însumi, mă stăpânesc. Continuu 
totuşi să mă holbez. 

Ceva se mişcă pe corp. Privesc fascinat. Apoi, brusc, dintr- 
o dată, mi se face rău. Mă întorc icnind şi vomit pe pământ. 
Dintr-un motiv obscur, evit s-o fac peste cadavru. 

Când încetez, Stancato este lângă mine, zâmbind în felul 
lui reţinut. 

Uşurel, Andy, îmi spune şi mă cuprinde cu braţul - adultul 
sigur pe el. E doar un vierme. N-o să-ţi facă nici un rău. 


Doar un vierme. Doar un vierme! Dumnezeule, cât îl 
urăsc! Strâng din dinţi, mă eliberez cu o smucitură violentă 
şi pornesc la drum prin pădure. 

* Întâlnim alţi trei soldaţi din plutonul nostru şi mergem 
mai departe împreună. Nu mi-l amintesc din elicopter, dar 
sunt sigur că trebuie să fi fost acolo. Nu ştiu dacă am 
câştigat mare lucru. Doi tauri grăsani şi un prostănac, cu 
asta ne-am pricopsit. Prostănacul însă are însemne de 
veteran. 

Discută acum cu Burtoiul, în şoaptă, privind mereu în jurul 
lor. Mi se par absurzi, ca două personaje din desenele 
animate. Prostănacul şi Burtoiul. Ăştia sunt cei pe care 
trebuie să mă bizui ca să mă scoată la liman? La naiba! 
Prostănacul arată de parcă ar avea probleme şi la 
traversatul străzii. Are o faţă prelungă şi îngustă, acoperită 
de acnee. Nu seamănă deloc cu un războinic. Dar poate că 
soldaţii nu seamănă niciodată cu cei din filme. Poate că tipii 
urâţi sunt cei mai buni ucigaşi. La dracu'! Stancato va fi 
iritat când va descoperi asta. EI vrea să fie cel mai bun în 
toate. 

Burtoiul se uită spre noi şi ne face semn. 

Ar fi ceva, ne spune. Spre est s-au auzit explozii de 
grenade şi focuri de arme. Jim zice că nişte băieţi de-ai 
noştri sunt încercuiți de concomi. Să mergem să le dăm o 
mână de ajutor. 

Rânjeşte. Pornim în pas alergător, dând ramurile în lături 
cu braţele şi pleoscăind prin petecele de zăpadă. Burtoiul 
pare fericit. Eu sunt îngrozit. În ce m-am băgat? Unde ne 
ducem? Vreau să ies de aici. Este o demenţă! Mâna în care 
ţin arma îmi tremură. Simt că voi vomita din nou. 

Războiul se năpusteşte asupra noastră. 

Unul dintre tăuraşii din faţa mea se împiedică pe 
neaşteptate şi focuri de armă răsună în jur. EI cade, cu 
capul răsucindu-l-se grotesc, arma îi zboară într-un troian şi 
o floare de sânge i se lăţeşte pe piept. Cred că este mort. 
Nu ştim de unde s-a tras. 


Un lunetist! Zbiară Burtoiul. Culcat! Adăpostiţi-vă! 

Apoi dispare, se topeşte, culcat pe undeva. Ceilalţi dispar 
şi ei. Numai eu rămân lângă cadavru, clipind spre el, 
încremenit, nehotărât. Un alt foc răsună, urmat de o rafală. 
Aud gloanţele piuind în jurul meu şi, în mod straniu, mă 
simt în siguranţă. Se spune că n-auzi niciodată glonţul care 
te ucide. 

Apoi, cineva mă înhaţă, mă trage, mă smulge şi mă 
împinge printre copaci. Stancato, bineînţeles. Se trânteşte 
lângă mine, cu ochii cercetând alert, cu arma în mână, 
pregătit. Eu mi-am scăpat arma şi plâng. Cel puţin obrajii 
îmi sunt umezi. 

Stancato mă ignoră. Ridică arma şi trage, iar râtul negru 
al ţevii scuipă o rafală rapidă de moarte spre copaci. De 
acolo au venit gloanţele? Nu ştiu. N-am observat. Se pare 
însă că el a observat. Şi alţii trag. Cred că sunt ai noştri. 
Dar nu eu. Nu eu. Eu mi-am pierdut arma. 

Apoi, pentru un lung răstimp, domneşte o linişte absolută. 
Stancato aşteaptă, cu mâinile încleştate pe armă, cu ochii 
mişcându-l-se întruna, iar ceilalţi aşteaptă şi ei. Nimeni nu 
se clinteşte. Nimeni nu trage. 

* Se înserează. Îmi dau seama abia acum, văzând amurgul 
care se strecoară printre conifere, învăluind pădurea în 
perdele cenuşii. A trecut mult timp. Dar noi nu ne clintim. 
Nu ştim dacă l-am doborât pe lunetist, dacă ela plecat, ori 
dacă nu pândeşte acolo undeva, cu arma flămândă după 
orice mişcare din partea noastră. De aceea, Stancato 
rămâne încremenit. Eu la fel. Nu intenţionez să fiu ţinta. În 
plus, nu pot face mare lucru. Mi-am pierdut arma. 

Finalmente, cu puţin înainte ca întunericul să devină 
complet, cineva se mişcă. Un salt rapid, de aici - acolo, 
printre copaci. Apoi un altul. După aceea, o rafală de foc 
mătură poziţia lunetistului, stâncile de pe panta de 
deasupra noastră. În cele din urmă, un cap răsare din 
noapte. Cu vizorul coborât, pe jumătate ghemuit, Burtoiul 


se furişează în loc deschis. Nu se întâmplă nimic. Concomul 
este mort sau a plecat. 

Burtoiul apare brusc, o umbră amenințătoare în noapte. 
Se apleacă deasupra corpului, îl atinge şi clatină din cap. 
Mă întreb dacă-l pare cu adevărat rău. Sau este doar iritat 
fiindcă inamicul a obţinut un killpunct de la un camarad? 
Cred că asta-l. Nu este genul de individ milos. 

Stancato se ridică şi iese din ascunzătoare, încrezător, 
zâmbitor. Şovăi, apoi îl urmez. 

Crezi că I-am lichidat? Întreabă Stancato. Burtoiul înalţă 
din umeri. 

Nu ştiu. Trebuie să ne uităm. Poate că da, poate cănu.E 
posibil s-o fi şters. 

Stancato şi Burtoiul pornesc spre locul de unde veniseră 
împuşcăturile. Noi ceilalţi aşteptăm. Prostănacul mă 
examinează cu dezgust. Mă foiesc sub privirea lui, mă uit la 
celălalt individ, apoi îmi feresc iute ochii când observ că mă 
ignoră. Nici unul dintre ei nu mă place. Îmi dau seama de 
asta. Rămân nemişcat. Pentru ei, sunt un laş. Trebuie să-mi 
dovedesc curajul. Nu însă şi Stancato, el nu. Ela făcut totul 
perfect, ca de obicei. Îmi şterg palmele de jachetă, cu un 
gest nervos. Apoi, roşind, mă aplec să-mi recuperez arma. 
De ce n-am făcut-o mai devreme? De ce n-am luptat? La 
dracu', Birch, de ce mereu faci totul prost? 

Stancato şi Burtoiul revin. Stancato mă bate pe spate. 
Întotdeauna inimos şi plin de viaţă, da, dom'le! Ba chiar 
protector faţă de laşi, blestematul! Cu aerele lui de 
superioritate. Îmi zâmbeşte. 

Se pare c-a şters-o, rosteşte el. Probabil că l-am speriat. 

Ştii, încep ezitând, n-am vrut să scap. Mă opreşte. 

Nu-ţi mai face probleme din asta. Important era să te pui 
la adăpost. 

Arată spre cadavru. 

EI n-a scăpat arma, dar asta nu I-a ajutat cu nimic, nu? 
Mai bine să fii în viaţă, fiindcă n-avem nevoie de eroi morţi, 
nu? 


Burtoiul ascultase. Acum încuviinţează fără chef din cap. 

Mda, aici poate c-ai dreptate. 

După aceea, mă priveşte. 

Dar fii atent, puştiule! Dacă mai încremeneşti aşa o dată, 
ne faci rău la toţi. Ştii că amicu' tău putea fi ucis? 

Surâd fără putere. Nu pot face altceva. Aşadar, m-au 
iertat. Ce frumos din partea lor, fir-ar ei ai dracu'! Evident, 
totu-l opera lui Stancato. Îi place să-mi facă chestii d-astea. 
Ştie cât de mult îl urăsc şi mai ştie în ce situaţie neplăcută 
mă pune când trebuie să-l fiu recunoscător. Ticălosul! Nu-l 
ajunge că mă irită permanent, că mă face să mă simt ca un 
idiot... Vrea să fiu un idiot recunoscător, îl încântă să 
investească în mine. Rahat, rahat, rahat! 

Noaptea învăluie pădurea. Ceilalţi şi-au coborât vizoarele 
de vedere nocturnă. Mi-l cobor şi eu, iar copacii se 
preschimbă în umbre negre, rigide, conturate pe un fundal 
roşu. Doar ramurile li se văd. Dintr-un motiv necunoscut, 
cetina este invizibilă. Mă străbate un fior scurt sau poate 
doar un tremur. Pădurea a devenit un iad întunecat, plin cu 
schelete de cărbune şi forme pe jumătate întrezărite. Cred 
că preferam întunericul. Totuşi, nu ridic vizorul. 

Pornim, cu Burtoiul în frunte, înşiruindu-ne în urma lui. Nu 
ştiu încotro ne îndreptăm sau de ce. Nu-mi pasă. Vreau 
doar să se termine totul. Au mai rămas numai câteva ore 
până la miezul nopţii. După aceea, altă zi, altă noapte şi 
week-end-ul se termină. Elicopterul se întoarce ca să ne 
recupereze. Să mă recupereze pe mine. Până acum, am 
supravieţuit. Poate c-o să reuşesc să supraviețuiesc până 
mâine noapte. 

În week-end-ul viitor, revin la tenis. Nu-mi trebuie aşa 
ceva. Poate că lui Stancato îi trebuie, dar el nu-l normal. Eu 
sunt. Asta-l staţia finală pentru Birch. 

Da. Pot supravieţui. Gândul mă alină. Strâng arma şi 
păşesc mai rapid. 

* Mărşăluim ore la rând, fără un cuvânt; se aud doar 
răsuflările greoaie şi scrâşnetul zăpezii care îngheaţă din 


cauza gerului de peste noapte. Uit de război, de Stancato, 
de toate. Singurele lucruri ce mai există pentru mine sunt 
picioarele şi frigul. Bocancii sunt uzi fleaşcă şi umezeala s-a 
infiltrat peste tot. Picioarele m-au durut multă vreme, dar 
acum durerile au încetat. Nu le mai simt deloc. Mâine însă 
voi avea băşici. Urăsc băşicile. Pariez că Stancato nu face 
niciodată băşici. Fac prinsoare că n-a avut o băşică în viaţa 
lui. Ba chiar nici un coş pe faţă. Ar fi mult mai suportabil 
dacă în adolescenţă ar fi avut faţa acoperită de coşuri, ca 
orice persoană normală. 

Vântul suflă extrem de puternic, vuind printre copaci, 
pătrunzând tăios prin uniformele astea de rahat. Într-o 
lume roşu-neagră, gerul muşcător pare ciudat de nelalocul 
său. Culorile frigului sunt albastrul şi albul. Totul este pe 
dos. Totuşi, senzațiile pe care le provoacă sunt la fel de 
năpraznice. 

Mergem. Fără ţintă? Probabil că nu. Mie însă aşa mi se 
pare. Tropa, tropa, tropa, băieţii mărşăluiesc. Ăsta-l 
războiul. Ce mai minciună! Gândul vine şi pleacă. Apoi, 
mintea îmi revine la picioare şi la ger. Ca întotdeauna. 
Nimic altceva nu mă poate interesa. Arma este foarte rece 
acum, plasticul e aproape îngheţat. Poate că mi s-a lipit de 
palmă. În felul ăsta, n-o s-o mai scap când vor reîncepe 
împuşcăturile. 

Mergem întruna. Tot în tăcere. Răsuflări şi paşi, în faţa şi 
înapoia mea. Nu stiu însă ce se întâmplă. De acum, trebuie 
să fi trecut de miezul nopţii. Trebuie! Războiul pare să fi 
încetat peste noapte. Nu pot auzi nimic. Dar poate că şi 
urechile mi-au obosit, ca tot restul corpului. 

La dracu'! Cui îi pasă? Mi-e frig. Lua-te-ar dracu', 
Stancato! Şi pe tine, Dolecek! Şi pe tine, Burtoiule! Lua-v-ar 
dracu' pe toţi. Idioţilor! Poate că se apropie zorile. Umblăm 
de foarte multă vreme. 

Ideea mă aţâţă. Mă opresc, pentru o secundă şi ridic 
vizorul. Spre răsărit nu se întrevede însă nici o geană de 
lumină. Stelele sunt tot sus pe cer. Orion se distinge 


limpede, urmat de câinii lui de vânătoare. Puncte 
strălucitoare pe fundal negru. Îi pot zări sabia. În oraş, nu-l 
pot zări niciodată sabia. 

Stelele par îngheţate. Cu vizorul ridicat, pot să văd gerul, 
nu doar să-l simt. Sug o bucăţică de gheaţă, simţindu-mă 
straniu de liniştit. Cineva mă-mpinge din spate. Stancato. 

Haide, Andy! Şuieră el. Nu renunţa! Nu vrem să rămânem 
în urmă şi să ne rătăcim. 

Mârâi ceva spre el şi mă împleticesc mai departe. Să 
renunţ, la dracu'! Nu renunţasem. Mă oprisem doar ca să 
văd dacă răsar zorii. Blestematul! Nu-mi acordă nici cel mai 
mic credit? 

Continuăm să mergem, prin păduri şi munţi ce seamănă 
perfect cu pădurile şi munţii pe care i-am străbătut deja. 
Printr-un pârâu rece ca gheaţa, care-mi deşteaptă 
picioarele cu o durere ucigătoare. Apoi, revenim în pădure. 
Mergem. Noaptea este tăcută, doar în depărtare o 
escadrilă de aparate de zbor traversează bolta şi revarsă 
foc lichid. În vizoare, focul se vede negru. Privim. Mergem. 

În sfârşit, în sfârşit, ne oprim. Burtoiul a găsit o peşteră. 
Nu, nu o peşteră adevărată. Doar o adâncitură într-un 
perete de stâncă. Totuşi, e un adăpost. Burtoiul îşi scoate 
raniţa, mormăie ceva spre Prostănac, îşi întinde foaia de 
cort şi se aşază pe ea. Adoarme instantaneu şi sforăie. Sunt 
epuizat. Mă întind lângă el. Ceilalţi îşi scot foile de cort şi se 
întind. 

Prostănacul mă anunţă că voi fi schimbul întâi al 
plantonului. 

Mă scol şi privesc în jur, cu muşchii protestând, cu mintea 
golită. Când ceilalţi adorm, îmi ridic vizorul şi privesc 
stelele. Şi avioanele. Orizontul vestic este luminat, sclipind 
cu flăcări portocalii şi fulgere albe, orbitoare, care înfloresc 
şi pier pe fundalul munţilor. Undeva se dă o bătălie. Ascult 
zgomotele armelor. Sunt vagi, îndepărtate. Le pot auzi. 

Acum, au adormit toţi. Burtoiul pare un sac de cartofi şi 
sforăie asurzitor. Prostănacul s-a ghemuit într-un colţ, 


aidoma unui băieţel speriat. Celălalt tip, taurul bun de 
carne de tun, doarme cu gura căscată. Stancato arată cel 
mai bine. S-a întins oarecum relaxat, ca şi cum gerul nu l-ar 
afecta, cu chipul destins, respirând uşor şi regulat. Fac 
prinsoare că-l perfect alert. Dacă o să ne atace concomii, nu 
va fi luat prin surprindere. 

Pentru o clipă, mă gândesc la scenariul acesta. Ce s-ar 
întâmpla dacă aş pleca acum? Poate că ar veni concomii. I- 
ar ucide pe toţi. Ar căpăta nişte killpuncte. Ar fi extrem de 
uşor. 

Nu. N-aş putea regăsi drumul de întoarcere. În plus, ce s- 
ar petrece dacă concomii nu i-ar ucide? Atunci aş da cu 
adevărat de belea. De altfel, n-aş putea lăsa nişte oameni să 
moară. Nici chiar pe Stancato. Aş putea s-o fac? 

Ei bine, poate că pe Stancato... 

Dacă aş fi jucat tenis, acum aş fi fost acasă, probabil 
adormit, într-un pat cald, alături de Miriam. Nu-nseamnă că 
asta ar fi ceva nemaipomenit. M-am însurat cu ea din 
disperare, după ce Glenda mă părăsise pentru Stancato. 
Glenda cea înaltă şi blondă. Fusese mereu atât de drăguță, 
până ce apăruse el, apoi se întorsese împotriva mea, 
luându-l partea, abandonându-mă când încercasem s-o 
rețin. Mare greşeală a făcut. Aş fi luat-o de nevastă. Pe 
Stancato nu-l interesează decât corpul ei. 

Aşa că Glenda a pierdut. Şi eu am pierdut - am căpătat-o 
pe Miriam cea grasă şi obtuză. Doar Stancato câştigă. 

L-aş putea împuşca. Mă-ntreb dacă el ştie asta. L-aş putea 
ucide chiar aici, în timp ce doarme. Nimeni n-ar bănui 
nimic. Ar fi altă victimă a războiului. 

Sau nu? Probabil că există o modalitate de a determina 
cine pe cine a împuşcat. Altfel, cum s-ar putea tine evidenta 
killpunctelor? L-aş putea împuşca pe la spate, dar aş fi 
depistat. Probabil că gloanţele concomilor sunt diferite, sau 
altceva. Sunt sigur că trebuie să fie ceva legat de arme. Ştiu 
că poţi fi găsit când ţi-a expirat timpul, dacă n-ai pierdut 


arma. Poate că acelaşi dispozitiv ţine şi evidenţa celor pe 
care i-ai împuşcat. 

II ucid pe Stancato şi el se răzbună din mormânt. Rahat! O 
ultimă victorie. N-am de gând să i-o ofer. 

Alung gândul. N-o să-l ucid pe Stancato. O să fiu norocos 
dacă voi ucide pe cineva. Probabil c-o să-ngheţ din nou. Ori 
una, ori alta. 

Stau acolo, mă gândesc la toate astea şi privesc noaptea. 
Orele trec. În cele din urmă, îl trezesc pe Prostănac să mă 
înlocuiască şi somnul soseşte. Pe un pat de piatră acoperită 
cu gheaţă. 

* Conştiinţa revine cu o durere de spate şi un urlet. Tresar 
în capul oaselor, ameţit, buimăcit. Cineva zbiară. Privesc 
spre deschizătura peşterii şi clipesc. Gloanţele ţiuie în jurul 
meu. 

Concomii sunt afară. 

Suntem prinşi în cursă. Morți. Or să mă ucidă. Teama mă 
copleşeşte în valuri. Privesc, şocat. 

Stancato stă întins pe burtă în partea din fată a peşterii, 
mişcând ţeava armei într-o parte şi-n alta, descriind arcuri 
largi de foc nimicitor. Afară zăresc cadavre. Plus un cadavru 
pe jumătate căzut în peşteră. Găliganul fără nume. A 
încasat mai multe gloanţe. Trupul îi este retezat în două. 
Partea inferioară se găseşte spre ieşire. Restul zace risipit 
prin toată peştera. 

Pe hainele mele e sânge. II examinez, simțind că mi se face 
rău. Îmi doresc să dorm din nou. 

Ceva explodează în exteriorul adăpostului nostru şi schije 
pătrund înăuntru, ricoşând din pereţi. Totuşi nimeni nu 
păţeşte nimic. Se aud o mulţime de zbierete, afară şi 
înăuntru. Eu unul nu desluşesc nimic din tot vacarmul ăla. 

Prostănacul stă întins lângă Stancato, cu spatele spre 
ieşire, vârând un încărcător plin în armă. Se uită la mine şi 
pufneşte. Apoi se ridică, îmi înşfacă arma şi mă izbeşte cu 
ea în abdomen. 


Trage! Luptă-te, fir-ai al dracu' de găoază de recrut - 
trage! 

Revine cu faţa spre ieşire, se lasă în genunchi. Şi primeşte 
un glonte în gât. Cu sângele ţâşnind în jeturi, urlând, se 
prăbuşeşte în spate, peste mine. 

A scăpat arma. O ridic şi i-o întind, dar n-o ia. 

Andy, vorbeşte Stancato, jos! Jos, până nu te nimeresc! 

Trage în timp ce vorbeşte, fără să se oprească vreo clipă. 
Atât de eficient, atât de calm... Nu pare înspăimântat. 
Maşina ucigaşă, eroul, marele războinic. Decid să-l fac o 
demonstraţie. II las pe Prostănac să cadă în propriul său 
sânge, mă întind lângă Stancato, îmi iau arma şi cuprind 
trăgaciul cu degetul. 

Afară răsar zorii. Zorii zilei de sâmbătă. Mă aflu la 
jumătatea drumului spre casă, dar ei sunt pe urmele mele. 
Cu toate astea, nu-l pot vedea. Nu zăresc decât nişte 
punctuleţe de lumină din două-trei locuri, de unde rafalele 
lor mătură gura peşterii. Lar poziţiile lor se schimbă. 

Trag. Gloanţele se revarsă într-un torent continuu. Nu 
există nici un recul. Arma se încălzeşte doar puţin. Trag nu 
spre ceva anume, ci mătur copacii. Poate c-o să lovesc pe 
cineva, dar n-o doresc în mod deosebit. 

Focul meu i-a oferit lui Stancato un moment de respiro. Se 
opreşte să reîncarce, retrăgându-se puţin în peşteră, 
rămânând întins, scoțând încărcătorul plin de la centură şi 
introducându-l calm în armă. Fără să bâjbâie, fără să se 
grăbească. Fără să facă greşeli. Peste o secundă, revine 
lângă mine şi mitraliem copacii împreună. 

Cineva urlă. 

Am nimerit unul, rostesc eu şi opresc focul. 

Poate că vor să ne păcălească, zice Stancato. Să ne scoată 
de aici. Ei nu pot intra, dar ştiu că suntem încolţiţi. 

Încolţiţi. Da. Îmi amintesc asta. Suntem încolţiţi. Burtoiul, 
marele veteran, amicul nostru care nu ştia ce-l teama, ne-a 
adus în situaţia asta, poate că din cauza lui vom muri. Sunt 
furios. Stancato trage singur. 


Apoi îmi dau seama că Burtoiul nu-l în peşteră. 

EI unde-l? Îl întreb pe Stancato. Nu ştiu numele 
Burtoiului. Ciudat. Crezusem că-l ştiam. Se pare că 
Stancato îl cunoaşte. 

Nu-mi răspunde. Şi ela încetat focul. Aşteaptă să se mişte 
cineva. Aşteptăm cinci minute bune, în tăcere, sperând că ei 
vor ieşi, ca să vadă dacă n-am murit. Nu i-am păcălit. Trag 
cu armele peste bolovani, iarăşi şi iarăşi, iar gloanţele ţiuie 
în jurul nostru. În cele din urmă, cineva azvârle o grenadă. 
Va trebui să ne trădăm poziţia. În vreme ce mă holbez, 
Stancato o înhaţă şi o aruncă îndărăt. Exact acolo de unde a 
venit. Stancato este aruncătorul echipei de basebal de la 
serviciu. Bineînţeles, este bun. Foarte bun. 

Grenada explodează, smulgând o bucată din pădure şi din 
noroi. Aproape simultan, altcineva deschide focul din 
lateral. Urlete. l-am prins! 

Un concom iese clătinându-se dinapoia unui bolovan, 
sângerând dintr-o gaură în piept de mărimea unui pumn. 
Parcurge o jumătate de metru înainte ca focul din lateral 
să-l doboare, ciuruindu-l nemilos, în vreme ce el se 
prăbuşeşte şi tresare pe sol. Privesc cu o fascinaţie bolnavă 
cum urlă şi moare şi-şi agită braţele. Un negru slab şi 
scund, care moare greu. Plin de ruşine, îmi dau seama că 
am o erecţie. Dumnezeule! Sunt bolnav. Sunt la fel de 
pervers ca şi ei! 

Burtoiul apare din lateral, cu arma sub braţ. 

Liber! Ne răcneşte. l-am curăţat pe toţi. Stancato se ridică 
şi se apropie de el. 

Câţi au fost? 

Opt, răspunde Burtoiul şi râde. Acum sunt opt killpuncte. 
Noi cum stăm? 

Les din peşteră, din peştera plină de sânge. Stancato şi 
Burtoiul mă privesc apropiindu-mă şi nu scot nici un cuvânt. 
Eu sunt răspunsul la întrebarea Burtoiului. 

La dracu'! 


Asta-l tot ce spune. Voia ca eu să fi murit. La fel şi 
Stancato. Sunt un laş, un blestemat de laş, de nici un folos 
pentru ei. Bărbaţii cu adevărat mai buni au murit. Asta 
gândeşte Burtoiul. 

Cum?... Încep fără putere. De-abia reuşesc să gândesc. 

Tocmai intram de planton, povesteşte Burtoiul. Au deschis 
focul spre amândoi. Pe el I-au doborât, dar eu m-am 
aruncat la pământ şi m-am ascuns în tufişuri. Deja amicul 
tău d-aici se trezise şi trăgea în ei, aşa că nu puteau porni în 
căutarea mea. 

Rânjeşte. 

— Tragi bine, i se adresează lui Stancato. Ai lovit imediat 
vreo doi şi asta ne-a salvat. 

Ne-a salvat? Stancato ne-a salvat? Întotdeauna, trebuie ca 
el să fie eroul? Ceva se încordează în mine. Mă întorc cu 
spatele la ei, lăsându-l acolo să-şi zâmbească reciproc, să 
rânjească şi să se felicite, povestind despre sângele pe care 
I-au vărsat. Maăcelarii... 

Trupul negrului zace lângă nişte tufe fără frunze, sub 
ramura unui conifer. Acum, nu mai mişcă, dar sângele 
continuă să se scurgă încetişor în noroi. Mâinile îi sunt de 
om bătrân - mâini ridate, tăbăcite, mici pentru uniforma lui 
cu două numere prea largă. 

Mă aplec spre el, spre omul de a cărui moarte m-am 
bucurat. În apropiere, pe jumătate ascunsă sub tufe, îi văd 
arma. Dau drumul armei mele şi mă întind spre cealaltă. 

Armele concomilor sunt turnate din plastic verde, însă 
altfel sunt la fel cu ale noastre. Bineînţeles. Armele trebuie 
să fie identice, alttel războiul n-ar fi cinstit. Sub ţeavă, 
există seria şi o inscripţie: PROPRIETATEA LUI 
CONSOLIDATED COMBAT, INC. 

Plăteşti taxa şi alegi. Luptă în munţi, Maneuver împotriva 
lui Consolidated Combat! Încearcă războiul din junglă, 
General Warfare împotriva lui Battlemaster! Înfruntă-te pe 
străzile oraşelor, Tactical League împotriva lui Risk Ltd. 
Există treizeci şi patru de zone de război şi zece cluburi de 


înrolare. Plăteşti taxa de participare şi optezi. Însă toate 
opţiunile sunt la fel. 

Mă ridic cu arma concom în mână. Şi ceva se năpusteşte 
spre mine. Ţâşneşte din vegetaţia scăldată în cenuşiul 
neclar al zorilor şi înregistrez imaginea într-o fracțiune de 
secundă. Uniformă cenuşie, chip negru, tânăr - mai tânăr 
decât mine. Un puşti, un puşti însângerat, rănit. Nu i-am 
ucis pe toţi. Acesta şi-a pierdut arma. Se repede către mine 
cu o baionetă în mână. 

II privesc venind. Trebuie să parcurgă câţiva metri ca să 
ajungă la mine. Se apropie rapid, totuşi nu îndeajuns de 
iute. Ridic arma. 

Şi nu pot trage. Nu pot trage. Nu pot trage. 

Când este gata să mă atingă, Stancato îl mitraliază din 
lateral. Foarte eficient. Puştiul se încovoaie încet şi se 
năruie lent în noroi. Nu scoate nici un sunet. Baioneta îi 
cade lângă bocancul meu. 

Stancato mi-a salvat din nou viaţa. 

Mă răsucesc şi-l privesc. Zâmbeşte, iar ţeava puştii îi 
fumegă. Încă un killpunct. Este priceput la asta. O să capete 
o reducere importantă data viitoare. Eu? Nu. Nici vorbă! O 
să-mi suspende licenţa. N-o să mă mai lase să joc. Eu mă 
excit privind oameni care mor, dar nu-l pot ucide. 

Stancato păşeşte spre mine şi începe să spună ceva. Îmi 
privesc arma, evitându-l ochii. Este o armă concom. Trage 
gloanţe concom. Poate că nu vor şti cine a tras, poate că se 
orientează numai după gloanţe. Stancato mi-a salvat viaţa 
de două ori. Nu-l pot suporta. Le va spune tuturor. 

În timp ce vine spre mine, ridic arma, destul de calm şi-l 
împuşc. Cred c-o fac foarte bine. 

Nu are timp să fie surprins. Arma concom trage o rafală 
de gloanţe, extrem de rapid. Pieptul lui Stancato 
explodează pur şi simplu şi eu ridic ţeava, iar gloanţele 
continuă să curgă şi faţa lui oacheşă arăâtoasă calmă 
zâmbitoare eficientă se dezintegrează în carne sângerândă. 

Burtoiul încremeneşte cu gura căscată, urlând: 


Ţi-ai împuşcat camaradul! Ţi-ai împuşcat camaradul! 

Întorc arma şi-l împuşc şi pe el. La dracu' cu-nsemnele lui 
de veteran! Nu-l chiar atât de greu de ucis. 

* Am mers toată ziua, singur, prin pădure. Picioarele îmi 
sunt îngheţate, dar nu-mi pasă. Am o armă Maneuver sub 
un braţ şi o armă Concom sub celălalt. Adun killpuncte. 
Dacă strâng destule, poate că săptămâna viitoare voi fi 
sergent. 

Chicago Aprilie, 1973 De om nu te-atinge Ucide doar cât 
ţi-e nevoia Şi nu că ţi-e drag să omori; De om nu te-atinge! 

— I porunca, Întărită de sute de ori. 

Rudyard Kipling In exteriorul pereţilor atârna copiii 
jaenshi, un şir de trupuşoare cu blană sură, nemişcate, la 
capetele unor funii lungi. In mod evident, cei mai vârstnici 
dintre ei au fost măcelăriți înainte de a fi spânzurați; ici un 
băiat decapitat, legănându-se într-un laţ cu picioarele în 
sus, colo cadavrul ars de blastere al unei fete. Cei mai mulţi 
însă - pruncii cu puf negru şi ochi mari, aurii - au fost pur şi 
simplu spânzurați. Spre amurg, când vântul coboară în 
volburi din dealurile zimţuite, trupurile copiilor mai uşori se 
răsucesc la capetele funiilor şi se izbesc de zidurile 
oraşului, de parcă ar fi în viaţă şi ar cere să li se permită 
accesul înăuntru. 

Gărzile de pe ziduri ignoră însă izbiturile şi patrulează la 
nesfârşit, iar porţile metalice acoperite de rugină nu se 
deschid. 

Crezi în rău? O întrebă Arik nekrol pe Jannis Ryther, în 
vreme ce priveau Oraşul Îngerilor de Oţel de pe culmea 
unui deal din apropiere. Stătea ghemuit printre cioburile 
risipite ale unei foste piramide jaenshe de venerare, iar 
furia se citea în fiecare linie a chipului său plat, galben- 
cafeniu. 

În rău? Repetă neatentă Ryther. Ochii ei nu părăsiseră nici 
o clipă zidurile de piatră roşie de dedesubt, pe care 
trupurile negre ale copiilor se conturau cu claritate. 
Soarele apunea, globul mare şi roşu pe care Îngerii de Oţel 


îl numeau Inima Bakkalonului, iar valea de dedesubt părea 
să înoate în pâcle sângerii. 

Da, în rău, încuviinţă nekrol. 

Neguţătorul era un bărbat scund şi dolofan, cu trăsături 
evident mongole, exceptând părul roşu ca focul care-l 
ajungea aproape până la brâu. 

Este un concept religios, iar eu nu sunt un individ religios. 
Cu mult timp în urmă, când eram copil, pe ai-Emerel, am 
decis că nu există bine sau rău, ci doar modalităţi diferite 
de gândire. 

Mâinile sale mici şi moi pipăiră prin colb, până ce găsiră 
un ciob zimţat şi mare, cât să-l cuprindă cu pumnul. Nekrol 
se ridică şi i-l întinse lui Ryther. 

Îngerii de Oţel m-au făcut să cred în rău, încheie el. 

Fără un cuvânt, ea luă fragmentul şi-l răsuci în mâini. 
Ryther era mult mai înaltă şi mai zveltă decât nekrol; o 
femeie cu oase mari, chip prelung, păr negru, scurt şi ochi 
inexpresivi. Salopeta pătată de transpiraţie atârna largă pe 
corpul ei slăbănog. 

Interesant, comentă ea în cele din urmă, după ce studie 
ciobul vreme de câteva minute. Era dur şi neted ca sticla, 
însă părea mai rezilient; avea o culoare roşie translucidă, 
dar de nuanţă atât de întunecată încât aducea mai degrabă 
cu negrul. Plastic? Întrebă ea, aruncându-l pe sol. 

Aşa am crezut la început, ridică din umeri nekrol, dar, 
desigur, e imposibil. Jaenshii lucrează în os, în lemn şi, 
uneori, în metal, dar plasticul se găseşte la câteva secole în 
viitorul lor. 

Sau în trecutul lor... Zici că piramide dintr-astea există 
prin toată pădurea? 

Da, cel puţin pe unde am umblat eu. Îngerii le-au distrus 
însă pe toate din preajma văii lor, ca să-l alunge pe jaenshi. 
Pe măsură ce se extind - şi se vor extinde - le vor distruge şi 
pe celelalte. 

Ryther încuviinţă din cap. Privi din nou în vale: ultimul 
crâmpei din Inima Bakkalonului lunecă sub munţii vestici, 


iar luminile oraşului începură să se aprindă. Copiii jaenshi 
se legănau în mijlocul unor ochiuri de lumină albăstruie şi 
chiar deasupra oraşului se puteau zări două siluete 
subţiratece care meştereau ceva. La scurt timp după aceea, 
ele ridicară un balot peste parapet, o funie se descolăci şi 
apoi altă umbră mică şi întunecată se zbătu şi se lovi de zid. 

De ce? Întrebă Ryther cu glas inexpresiv. 

Nekrol nu era câtuşi de puţin indiferent. 

Jaenshii au încercat să-şi apere una dintre piramide. 
Suliţe, cuțite şi pietre împotriva laserelor, blasterelor şi 
pistoalelor sonice ale Îngerilor de Oțel. L-au luat însă prin 
surprindere şi le-au ucis un om. Ocrotitorul a anunţat că 
aşa ceva nu se va mai repeta.... 

Scuipă. 

Răul. Ştii, copiii cred în ei. 

Interesanti. 

Poţi face ceva? Întrebă nekrol cu glas agitat. Ai nava ta, 
echipajul... Jaenshii au nevoie de protecţie, Jannis. Sunt cu 
totul lipsiţi de apărare în faţa Îngerilor. 

Am patru oameni în echipaj, replică sec Ryther. Probabil că 
şi patru lasere de vânătoare. 

Nu mai adăugă nimic altceva. 

Nekrol o privi neajutorat. 

Atât? 

Poate că mâine, Ocrotitorul ne va chema. În mod sigur, a 
văzut asolizarea Luminilor. Poate că Îngerii doresc să facă 
negoţ. 

Privi din nou spre vale. 

Haide, Arik, să ne-ntoarcem la baza ta! Mărfurile trebuie 
descărcate. 

* Wyatt, Ocrotitorul Copiilor lui Bakkalon pe Lumea lui 
Corlos, era înalt, roşcovan şi scheletic, iar muşchii i se 
distingeau limpede pe braţele goale. Părul său negru- 
albăstrui era tuns foarte scurt, ţinuta îi era dreaptă şi 
ţeapănă. Precum toţi Îngerii de Oțel, purta o uniformă din 
material cameleonic (acum, când stătea la lumina zilei, la 


marginea micuţului aerodrom improvizat, avea culoarea 
cafeniu spălăcit), o centură din plasă de oţel, cu laser, 
comunicator şi pistol sonic şi un guler cleric roşu, rigid. 
Figurina care-l atârna pe un lănţişor în jurul gâtului - 
copilul Bakkalon, bălai, gol, inocent şi cu ochi sclipitori, dar 
ţinând o sabie mare şi neagră în pumnişor - era unicul 
însemn al rangului său. 

Patru alţi Ingeri se aflau îndărătul lui: doi bărbaţi şi două 
femei, îmbrăcaţi identic. Exista o asemănare şi în 
înfăţişarea lor: părul tuns scurt, indiferent dacă era blond, 
roşcat sau şaten, ochii alerţi, reci şi puţin fanatici, postura 
țeapănă care părea să caracterizeze membrii sectei 
militaro-religioase, trupurile dure şi în perfectă condiţie 
fizică. Nekrol, care era moale, gârbovit şi fleşcăit, îi detesta. 

Ocrotitorul Wyatt sosise la puţină vreme după revărsatul 
zorilor, trimițând unul dintre oamenii săi să bată în uşa 
micuţei clădiri cenuşii, din prefabricate, care constituia 
casa şi biroul comercial al lui nekrol. Somnoros şi iritat, însă 
afişând o politeţe rezervată, negustorul se sculase să-l 
întâmpine pe Ingeri şi-l însoţise spre centrul aerodromului, 
unde picătura metalică acoperită de scrijelituri a Luminilor 
Jolostarului stătea pe tripodul retractabil. 

Trapele calelor erau sigilate acum; echipajul lui Ryther îşi 
petrecuse aproape toată seara descărcând mărfurile lui 
nekrol şi încărcând în locul lor lăzi cu artefacte jaenshi, ce 
puteau aduce bani frumoşi de la colecţionarii de artă 
extraterestră. Era imposibil de precizat ceva, până când nu 
le examina un agent de vânzări; Ryther îl adusese pe nekrol 
aici cu numai un an în urmă şi aceasta era prima livrare. 

Sunt negustor independent, iar Arik este reprezentantul 
meu pe planetă, îi spuse Ryther Ocrotitorului, când îl întâlni 
la marginea aerodromului. Trebuie să negociezi prin 
intermediul lui. 

Înţeleg, încuviinţă Wyatt. 

Continua să ţină în mână lista pe care i-o oferise lui 
Ryther: produsele pe care îngerii le doreau din coloniile 


industrializate Avalon şi Lumea lui Jamison. 

Nekrol însă nu doreşte să negocieze cu noi. 

Ryther îl privi inexpresiv. 

Şi pe bună dreptate, spuse nekrol. Eu fac comerţ cu 
jaenshii şi voi îi măcelăriți. 

Ocrotitorul vorbise adesea cu nekrol în lunile scurse de 
când Îngerii de Oţel îşi ridicaseră oraşul-colonie, iar 
discuţiile se încheiaseră întotdeauna prin neînţelegeri; 
acum îl ignora. 

Paşii pe care i-am întreprins erau necesari, se adresă 
Wyatt lui Ryther. Când un animal ucide un om, animalul 
acela trebuie pedepsit, iar celelalte animale trebuie să vadă 
şi să înveţe, pentru ca fiarele să ştie că omul - seminţia 
Pământului şi copilul lui Bakkalon - este domnul şi stăpânul 
tuturor. 

Jaenshii nu sunt animale, Ocrotitorule, pufni nekrol, ci o 
rasă inteligentă, cu propria ei artă, religie şi tradiţie şi... 

Wyatt se întoarse către el. 

Ei nu au suflet. Doar copiii lui Bakkalon au suflete, doar 
seminţia Pământului. Mintea pe care o pot avea este 
relevantă doar pentru tine şi poate pentru ei. Lipsiţi de 
suflete, sunt animale. 

Arik mi-a arătat piramidele pe care le-au construit, zise 
Ryther. Aş zice că fiinţele care ridică asemenea altare 
trebuie să aibă suflete. 

Ocrotitorul clătină din cap. 

Greşeşti în această privinţă, în Carte scrie limpede. Noi, 
seminţia Pământului, suntem adevărații copii ai lui 
Bakkalon, iar nu alţii. Ceilalţi sunt animale şi, în numele lui 
Bakkalon, trebuie să ne întindem stăpânirea asupra lor. 

Perfect, încuviinţă Ryther. Mă tem însă că va trebui s-o 
faceţi fără ajutor din partea Luminilor Jolostarului. Şi 
trebuie să te informez, Ocrotitorule, că apreciez acţiunile 
dumitale ca fiind extrem de nocive, motiv pentru care 
intenţionez să le raportez la revenirea pe Lumea lui 
Jamison. 


Nu mă aşteptam la altceva, comentă Wyatt. Poate că la 
anul vei arde de iubirea pentru Bakkalon şi vom sta din nou 
de vorbă. Până atunci, Lumea lui Corlos va supravieţui. 

O salută şi părăsi cu pas rigid aerodromul, urmat de cei 
patru Ingeri de Otel. 

La ce va ajuta faptul c-o să-l raportezi? Întrebă nekrol cu 
amărăciune, după ce vizitatorii se îndepărtaseră. 

La nimic, răspunse Ryther privind spre pădure. 

Vântul ridica praful în jurul lor, iar umerii femeii se 
gârboviseră, ca şi cum ar fi fost extrem de obosită. 

Celor de pe Lumea lui Jamison n-o să le pese şi chiar dacă 
le-ar păsa, ce-ar putea face ei? 

Nekrol îşi aminti de cartea cu scoarţe roşii pe care Wyatt i- 
o dăduse cu luni în urmă. 

lar Bakkalon, copilul bălai şi-a zămislit pruncii din oţel, cită 
el aproximativ, pentru că stelele îi vor ucide pe cei din carne 
moale. Iar în mâna fiecărui nou zămislit, El a pus o sabie, 
spunându-le: „Acesta este Adevărul şi Calea”. 

Scuipă dezgustat. 

Asta-l credinţa lor. Noi nu putem face chiar nimic? 

Chipul femeii era acum lipsit de orice expresie. 

O să-ţi las două lasere. Până la anul, asigură-te că jaenshii 
învaţă să le folosească. Cred că ştiu ce fel de mărfuri ar 
trebui să aduc. 

* Jaenshii trăiau în clanuri (aşa le numea nekrol) de 
douăzeci până la treizeci de indivizi. Fiecare clan avea un 
număr egal de adulţi şi de copii, fiecare avea pădurea- 
cămin şi piramida proprie de venerare. Nu-şi construiau 
case, ci dormeau ghemuiţi în copacii din jurul piramidei. Se 
hrăneau cu ceea ce găseau; fructe zemoase negre-albăstrui 
existau peste tot şi mai existau trei varietăţi comestibile de 
afine, nişte frunze halucinogene şi o rădăcină galbenă şi 
grasă pe care jaenshii o dezgropau din sol. Nekrol 
descoperise că erau şi vânători, deşi mult mai rar. Un clan 
putea trăi luni de zile fără carne, în vreme ce râmătorii-de- 
tufişuri cafenii se înmulţeau în jurul lor, săpând după 


rădăcini şi jucându-se cu copiii. Apoi, deodată, când 
numărul râmătorilor atingea un punct critic, suliţaşii 
jaenshi mergeau cu calm printre ei, ucigând doi din trei, iar 
în săptămâna aceea, proţapuri uriaşe ardeau în fiecare 
seară în jurul piramidei. Cam la fel se proceda şi în cazul 
viermilor-de-copaci albi, care uneori acopereau pomii ca o 
molimă, până ce jaenshii îi strângeau pentru o tocană, sau 
în cazul pseudomaimuţelor care bântuiau prin ramurile 
superioare ale copacilor şi furau fructele. 

Din câte îşi dădea seama nekrol, în pădurile jaenshe nu 
existau animale de pradă. In primele luni petrecute pe 
planetă, purtase un cuţit-de-fortă şi un laser manual, 
mergând de la o piramidă la alta pe rutele lui de negoţ. Nu 
întâlnise, totuşi, nimic măcar vag ostil, iar acum cuțitul 
zăcea rupt în bucătărie, iar laserul îl pierduse de mult. 

A doua zi după plecarea Luminilor Jolostarului, nekrol se 
înarma din nou când porni în pădure, purtând pe umăr unul 
dintre laserele de vânătoare ale lui Ryther. 

La mai puţin de doi kilometri de bază, întâlni tabăra 
jaenshilor pe care-l numea „clanul cascadei”. Aceştia trăiau 
lângă un deal împădurit, din vârful căruia se rostogolea un 
şuvoi de apă alb-albăstruie, sărind din piatră în piatră, 
ramificându-se şi reunindu-se, din nou şi din nou, astfel că 
întregul versant era o reţea complexă şi sclipitoare de 
cascade, bulboane puţin adânci şi perdele de stropi. 
Piramida de venerare a clanului se găsea în iazul cel mai de 
jos, pe o lespede netedă de piatră cenuşie, în mijlocul 
vârtejurilor; era mai înaltă decât majoritatea jaenshilor, 
ajungând până la bărbia lui nekrol, părând infinit de grea, 
solidă, de neclintit, un bloc trifaţetat, având o culoare roşie, 
extrem de întunecată. 

Nekrol nu se lăsase păcălit de aspectul acela. Văzuse alte 
piramide făcute ţăndări de laserele Îngerilor de Oţel şi 
distruse de flăcările blasterelor lor; indiferent ce puteri ar fi 
deţinut piramidele în mitologia jaenshă, indiferent ce taine 


s-ar fi găsit înapoia originii lor, nu era îndeajuns pentru a 
rezista săbiilor lui Bakkalon. 

Poiana din jurul piramidei semiacvatice scânteia în soare 
când nekrol pătrunse în ea, iar firele lungi de iarbă se 
legănau sub adierea blândă, dar majoritatea jaenshilor se 
aflau altundeva. Poate în copaci, căţărându-se, 
împerechindu-se şi culegând fructe, sau hălăduind prin 
pădurile de pe dealul lor. Negustorul găsi doar câţiva 
copilaşi călărind un râmător. Ştia că trebuie să aştepte. Se 
aşeză în iarbă şi se lăsă pătruns de căldura soarelui. 

În scurt timp apăru vorbitorul bătrân, care veni şi se aşeză 
lângă nekrol. Era un jaensh micuţ şi stafidit, cu doar câteva 
petece de blană alb-sură şi murdară rămase pentru a-l 
ascunde zbârciturile pielii. Dinţii şi ghearele îi căzuseră, era 
nevolnic, însă ochii lui mari, aurii şi fără pupilă, ochi de 
jaenshi, rămăseseră alerţi, vii. El era vorbitorul celor de la 
cascadă, cel aflat în cea mai strânsă comunicare cu 
piramida. In fiecare clan exista un vorbitor. 

Am ceva nou pentru troc, rosti nekrol în graiul moale şi 
tărăgănat al jaenshilor. 

Învăţase limba pe Avalon, înainte de a veni aici. Thomas 
Chung, legendarul lingvist avalonian, o descifrase cu secole 
în urmă, când expediţia lui Kleronomas trecuse pe lângă 
această planetă. De atunci, nimeni nu-l mai vizitase pe 
jaenshi, însă hărţile lui Kleronomas şi analiza şabloanelor 
lingvistice realizată de Chung se păstraseră în fişierele 
calculatoarelor din Institutul Avalonian pentru Studiul 
Inteligenţei Non-umane. 

Ţi-am făcut mai multe statuete, am şlefuit esențe noi de 
lemn, spuse vorbitorul bătrân. Ce ai adus? Sare? 

Nekrol îşi scoase raniţa din spate, o aşeză pe jos şi o 
deschise. Scoase una dintre cărămizile de sare pe care le 
transporta şi o puse în faţa bătrânului. 

Sare, încuviinţă el. Şi altele. Puse alături puşca de 
vânătoare. 

Ce este asta? Întrebă jaenshul. 


Ai auzit de Îngerii de Oțel? 

Celălalt încuviinţă din cap - un gest pe care îl învățase de 
la nekrol. 

Cei fără zeu care fug din valea moartă vorbesc despre ei. 
Ei sunt cei care-l fac pe zei să tacă, fărâmătorii de piramide. 
Asta este o unealtă precum cea folosită de Îngerii de Oţel 
ca să vă fărâme piramidele, zise nekrol. V-o ofer la schimb. 

Vorbitorul bătrân rămase perfect nemişcat. 

Noi nu vrem să fărâmăm piramidele, rosti el într-un târziu. 

Unealta asta poate fi întrebuințată şi pentru alte lucruri, 
zise nekrol. Se poate ca, după o vreme, Îngerii de Oţel să 
vină aici pentru a fărâma piramida clanului cascadei. Dacă 
până atunci veţi avea unelte ca asta, îi veţi putea opri. 
Clanul piramidei din cercul-de-piatră a încercat să-l 
oprească pe Îngerii de Oţel cu sulițe şi cuțite, dar au fost 
împrăştiaţi şi hăituiţi, iar copiii lor atârnă acum morţi pe 
zidurile Oraşului Îngerilor de Oţel. Alte clanuri de jaenshi 
nu s-au împotrivit, iar acum ele sunt fără zeu şi fără 
pământ. Vorbitorule, va veni timpul când cei de la cascadă 
vor avea nevoie de această unealtă. 

Bătrânul ridică laserul şi-l răsuci, curios, în mâinile lui mici 
şi zbârcite. 

Trebuie să ne rugăm pentru asta, spuse el. Rămâi, Arik. ţi 
vom da răspunsul diseară, când zeul ne va privi. Până 
atunci, să facem troc. 

Se sculă brusc, privi scurt spre piramida din iaz şi dispăru 
în pădure, fără să fi dat drumul laserului din mâini. 

Nekrol oftă. Avea să urmeze o lungă aşteptare; reuniunea 
pentru rugăciune nu avea loc niciodată înainte de apus. Se 
apropie de marginea iazului şi-şi scoase bocancii grei, 
pentru a-şi afunda picioarele transpirate şi acoperite de 
bătături în apa rece şi înviorătoare. 

Când ridică privirea, observă că primul cioplitor sosise: o 
tânără jaenshă, zveltă, cu o umbră de roşu-auriu în blana 
corpului. Tăcută (toţi tăceau în prezenţa lui nekrol - toţi, 
mai puţin vorbitorul), îi întinse lucrarea ei. 


Era o statuetă nu mai mare decât pumnul bărbatului - o 
zeiţă a fertilităţii cu sâni mari, sculptată din lemnul aromat, 
albastru cu vinişoare, al pomilor fructiferi. Stătea cu 
picioarele încrucişate pe un postament triunghiular, iar din 
fiecare colţ al triunghiului se înălța câte o aşchie subţire de 
os, cele trei reunindu-se deasupra zeiţei într-o biluţă de lut. 

Nekrol luă sculptura, o întoarse pe toate părţile şi 
încuviinţă din cap. Jaensha zâmbi şi dispăru, luând 
cărămida de sare. Mult timp după plecarea ei, nekrol 
continuă să-şi admire achiziţia. Făcuse negoţ toată viaţa, 
petrecând zece ani printre gethsoizii cu chip de caracatiţă 
de pe Aath şi alţi patru ani alături de fyndii slăbânogi ca 
nişte bețe, parcurgând un circuit pe şase-şapte planete 
aflate în epoca de piatră care, cândva, fuseseră aservite 
distrusului Imperiu Hrangan; nicăieri însă nu găsise artişti 
ca jaenshii. Nu era pentru prima dată când se întreba de ce 
nici Kleronomas, nici Chung nu menţionaseră sculpturile 
băştinaşilor. Pe de altă parte, era fericit că n-o făcuseră şi 
aproape sigur că, după ce agenţii de vânzări aveau să vadă 
lăzile cu creaţii din lemn pe care le expediase cu Ryther, 
planeta avea să fie asaltată de negustori. El fusese trimis 
aici, pur şi simplu, în urma unei simple presupuneri - în 
speranţa că ar putea descoperi un leac jaensh, o plantă ori 
o poţiune, care să aibă succes pe piaţa comercială 
interstelară. In loc de aşa ceva, găsise arta, ca răspuns la o 
rugăciune. 

Alţi cioplitori veniră şi plecară - în vreme ce dimineaţa se 
transformă în după-amiază şi după-amiaza în amurg - 
aşezându-şi operele în faţa lui. Nekrol examina cu atenţie 
fiecare piesă, luând unele şi refuzând altele, plătind cu sare 
pentru cele acceptate. Înainte să fi pogorât noaptea cu 
adevărat, în dreapta lui se adunase o grămăjoară de 
obiecte: un set de cuțite din piatră roşie, un giulgiu sur 
ţesut din blana unui jaensh mai vârstnic de către văduva şi 
prietenii săi (chipul defunctului fiind reprodus pe el, alcătuit 
din perii mătăsoşi şi aurii ai unei pseudomaimuţe), o suliță 


de os cu semne ce-l aminteau lui nekrol de runele din 
legenda Bătrânului Pământ şi statuete. Statuetele erau 
favoritele lui; de multe ori, arta unor culturi străine era la 
rându-l străină, mai presus de orice înţelegere, dar artiştii 
jaenshi atingeau anumite coarde emoţionale dinlăuntrul 
său. Zeii pe care-l sculptau, fiecare stând într-o piramidă de 
os, aveau chipuri jaenshi, dar în acelaşi timp păreau 
arhetipuri umane: zei ai războiului cu feţe împietrite, 
creaturi aducând în mod straniu cu satirii, zeițe ale 
fertilităţii aidoma celei pe care o achiziţionase, războinici 
aproape umanoizi şi nimfe. Adesea, nekrol îşi dorise să se fi 
specializat în antropologia extraterestră, ca să poată scrie o 
carte despre universalitatea mitului. Cu siguranţă, jaenshii 
aveau o mitologie bogată, deşi vorbitorii nu se refereau 
niciodată la ea; nimic altceva n-ar fi putut explica 
sculpturile. Poate că vechii zei nu mai erau adulaţi, totuşi nu 
fuseseră uitaţi. 

Până ce Inima Bakkalonului apuse şi ultimele raze stacojii 
încetară să se filtreze printre copacii ameninţători, nekrol 
adunase atâtea lucruri câte putea duce, iar sarea i se 
terminase. Îşi puse din nou bocancii, legându-şi bine 
şireturile, îşi împacheta achiziţiile cu o grijă deosebită şi se 
instala răbdător în iarba de lângă iaz, aşteptând. Unul câte 
unul, membrii clanului cascadei i se alăturară. In cele din 
urmă, bătrânul vorbitor reapăru. 

Rugăciunile începură. 

Continuând să ţină laserul în mână, vorbitorul traversă 
atent apa neagră ca noaptea şi se aşeză pe vine lângă 
forma întunecată a piramidei. Ceilalţi, adulţi şi copii laolaltă 
- acum, numărul lor crescuse la patruzeci - îşi aleseră 
locuri în iarbă, pe mal, înapoia şi în jurul lui nekrol. Ca şi el, 
priveau peste iaz, către piramidă şi către vorbitorul 
conturat limpede în razele unei luni uriaşe, de-abia răsărite. 
Punând laserul pe piatră, vorbitorul îşi lipi ambele palme de 
o latură a piramidei, iar corpul său păru că se tensionează 


şi devine rigid; toţi jaenshii se încordară şi păstrară o linişte 
absolută. 

Nekrol se foi, negăsindu-şi locul şi-şi înăbuşi un căscat. Nu 
era prima dată când asista la un ritual de rugăciune şi 
cunoştea rutina, îl aştepta o oră bună de plictiseală; jaenshii 
se rugau în tăcere. Nu se putea auzi decât răsuflarea lor 
egală, nu se puteau vedea decât patruzeci de chipuri 
impasibile. Suspinând, negustorul încercă să se destindă, 
închizând ochii şi concentrându-se asupra ierbii moi de sub 
el şi asupra brizei calde care-l zburlea coama. Aici, pentru 
scurtă vreme, găsea pacea. Oare cât avea să dureze, se 
întrebă el, dacă Îngerii de Oţel urmau să-şi părăsească 
valea? 

Ora trecu, dar nekrol, pierdut în gânduri, de-abia simţi 
scurgerea timpului. Apoi, brusc, auzi foşnetele şi discuţiile 
din jurul său - clanul cascadei se ridica şi se întorcea în 
pădure. După aceea, bătrânul vorbitor apăru în faţa lui şi 
puse laserul la picioarele sale. 

Nu, spuse el simplu. 

Ce? Tresări nekrol. Dar frebuie! Stai să-ţi arăt ce poate 
face. 

Am avut o viziune, Arik. Zeul mi-a arătat, însă tot el mi-a 
arătat că n-ar fi bine să iau obiectul acesta. 

Vorbitorule, Îngerii de Oţel vor veni... 

Dacă vor veni, zeul nostru va vorbi cu ei, zise jaenshul cu 
graiul său ca un tors de felină, dar vocea blândă îi era 
decisă, iar ochii mari şi sclipitori păreau reci. 

Pentru hrana noastră, ne mulţumim nouă înşine, nu altora. 
Este a noastră, pentru că am muncit pentru ea, a noastră, 
pentru că ne-am luptat pentru ea, a noastră prin virtutea 
singurului drept care există: dreptul celui mai tare. Insă 
pentru tăria aceea - pentru forţa braţelor noastre, pentru 
oţelul săbiilor noastre şi pentru focul din inimile noastre - îi 
mulţumim lui Bakkalon, copilul bălai, care ne-a dat viaţă şi 
ne-a învăţat cum s-o păstrăm. 


Ocrotitorul stătea în picioare, într-o postură rigidă, în 
centrul celor cinci mese lungi de lemn ce se înşiruiau în 
cantina mare, pronunţând cu o demnitate solemnă fiecare 
cuvânt al rugăciunii. Mâinile sale acoperite de vene erau 
strâns lipite de lama săbiei ridicate cu vârful în sus, iar 
luminile slabe îi confereau uniformei o culoare aproape 
neagră. In jurul lui, Îngerii de Oţel stăteau şi ei în picioare, 
cu mâncarea neatinsă în faţa lor: cartofi mari, fierţi, bucăţi 
de carne de râmător din care se înălţau aburi, pâine 
neagră, castroane cu neoiarbă verde, crocantă. Copii mai 
mici de zece ani - vârsta luptătorului - în uniforme albe, 
scrobite şi cu nelipsitele centuri din plasă de oţel, umpleau 
cele două mese din extremităţi, de sub fantele ferestrelor; 
pruncii se străduiau să stea nemişcaţi sub ochii atenţi ai 
părinţilor-casei de nouă ani, ce arătau încruntaţi şi purtau 
la brâu bastoane din lemn de esenţă tare. In continuare se 
afla frăţia luptătorilor, complet înarmaţi, la două mese egale 
ca lungime - acolo stăteau femei alături de bărbaţi, veterani 
cu pielea tăbăcită alături de băieţandri de zece ani care de- 
abia veniseră în barăci. Cu toţii purtau aceeaşi țesătură 
cameleonică ca şi Wyatt, deşi fără gulerul său şi doar câţiva 
aveau însemne de rang. La masa din mijloc, aproape de 
două ori mai scurtă decât celelalte, se aflau conducătorii 
îngerilor de Oțel: Gruptaţii şi Grupmamele, Armurierii, 
Tămăduitorii şi cei patru Episcopi - toţi cei care purtau 
gulerul cel înalt, rigid şi stacojiu. Iar în mijlocul lor, 
Ocrotitorul. 

Să mâncăm! Rosti în cele din urmă Wyatt. 

Sabia i se mişcă peste masă cu un şuierat, descriind 
tăietura binecuvântării, după care bărbatul se aşeză. 
Aidoma tuturor, Ocrotitorul stătuse la rând, la oficiul 
bucătăriei şi-şi dusese singur hrana la masă, iar porţia sa 
nu era câtuşi de puţin mai mare decât a celor mai 
neînsemnaţi dintre fraţi. 

Se auziră clinchete de cuțite şi furculiţe, ocazional 
zăngănitul farfuriilor şi, la răstimpuri, pocnetul înfundat al 


unui baston, când un părintele-casei pedepsea o încălcare a 
disciplinei; altfel, sala era cufundată în linişte. Îngerii de 
Oţel nu vorbeau în timpul meselor, ci meditau la lecţiile 
zilei, în vreme ce-şi consumau raţia spartană. 

După aceea, copiii - tăcuţi în continuare - ieşiră încolonaţi 
din sală şi reveniră în dormitorul lor. Îi urmă frăţia 
luptătorilor; unii mergeau la capelă, majoritatea la barăci, 
câţiva la posturile de pază de pe ziduri. Cei pe care-l 
înlocuiau acolo aveau să-şi găsească porţiile calde la 
bucătărie. 

Rămase numai nucleul conducerii; după ce farfuriile fură 
luate, cina deveni o şedinţă de lucru. 

Pe loc repaus, spuse Wyatt, dar cei de la masă se 
destinseră prea puţin sau chiar deloc. Deja, relaxarea era o 
stare pe care aceşti oameni n-o mai cunoşteau. 

Ocrotitorul îşi opri privirea asupra unuia dintre ei. 

Dhallis, rosti el, ai raportul pe care l-am cerut? 

Episcopul Dhallis încuviinţă din cap. Era o femeie voinică, 
de vârstă mijlocie, cu muşchi proeminenţi şi piele cafenie. 
Pe gulerul ei exista o minusculă insignă de oţel, un cip 
ornamental de memorie care simboliza Serviciul 
Calculatoare. 

Da, Ocrotitorule, spuse ea cu glas apăsat şi precis. Lumea 
lui Jamison este o colonie de generaţia a patra, provenită în 
majoritate de pe Vechiul Poseidon. Acolo există un continent 
mare, aproape complet neexplorat şi peste douăsprezece 
mii de insule de diferite mărimi. Populaţia este concentrată 
aproape exclusiv pe insule şi-şi asigură existenţa din 
exploatarea solului şi a oceanului, precum şi din industria 
grea. Oceanul este bogat în hrană şi în metale. Populaţia 
totala este de aproape şaptezeci şi nouă de milioane. Există 
două oraşe mari, ambele cu porturi spaţiale: Port Jamison şi 
Jolostar. 

Îşi cobori ochii asupra imprimatului din faţa ei şi continuă: 

Lumea lui Jamison n-a fost nici măcar cartată pe timpul 
Războiului Dublu. N-a cunoscut acţiuni militare şi singura 


forţa înarmată este poliţia planetară. Nu există un program 
colonial şi nu s-a încercat niciodată pretinderea de 
jurisdicție politică în afara atmosferei proprii. 

Ocrotitorul încuviinţă din cap. 

Excelent! Prin urmare, ameninţarea negustorului de a ne 
raporta a fost, de fapt, lipsită de orice temei. Putem 
continua. Gruptată Walman? 

Patru jaenshi au fost capturați azi, Ocrotitorule, iar acum 
sunt pe ziduri, raportă Walman. 

Era un tânăr rumen la faţă, cu păr blond tuns scurt şi 
urechi mari. 

Dacă-mi permiteţi, domnule, aş dori să discutăm despre 
posibila încheiere a campaniei. Zilnic, căutăm tot mai mult 
şi obţinem tot mai puţin. Practic, am eliminat toţi copiii 
jaenshi din clanurile ce populau Valea Săbiei. 

Wyatt aprobă din cap. 

Alte păreri? 

Episcopul Lyon, costeliv şi cu ochi albaştri, protestă: 

Adulții au rămas în viaţă! Fiara matură este mai 
primejdioasă decât puiul! 

Nu şi în cazul acesta, interveni Armurierul C'ara Dahan, 
un uriaş chel, cu piele de culoarea bronzului, şeful Armelor 
Psihologice şi al Contraspionajului. Datele noastre dovedesc 
că, după distrugerea piramidei, nici un jaensh, fie el adult 
sau copil, nu mai constituie vreo ameninţare pentru copiii 
lui Bakkalon. Practic, structura lor socială se dezintegrează. 
Adulții fug, sperând să se alăture altui clan, ori decad, 
redevenind sălbatici. Îşi abandonează progeniturile, iar 
acestea caută să se descurce singure într-un mod nesigur, 
confuz şi nu opun rezistenţă atunci când îi capturăm. 
Ţinând seama de numărul de jaenshi de pe zidurile noastre 
şi de numărul celor ucişi de animalele de pradă şi în 
încăierările dintre ei, ce ne-a fost raportat, consider că 
Valea Săbiei este practic purificată de animale. Se apropie 
iarna, Ocrotitorule şi sunt multe de făcut. Gruptatăl Walman 
şi oamenii săi ar trebui să primească alte însărcinări. 


Discuţiile continuară, dar direcţia fusese stabilită; 
majoritatea vorbitorilor îl susţinură pe Dahan. Wyatt ascultă 
cu atenţie, rugându-se întruna lui Bakkalon pentru 
călăuzire. In cele din urmă, făcu semn şi ceru linişte. 

Gruptată, se adresă el lui Walman, mâine adună toţi 
jaenshii pe care-l găseşti - adulţi şi copii - dar nu-l spânzura 
dacă nu opun rezistenţă. Adu-l la oraş şi arată-le tovarăşii 
de clan de pe ziduri. Apoi alungă-l din vale, câte unul pe 
rând, în cele patru puncte cardinale. 

Îşi plecă fruntea. 

Speranţa mea este că ei vor purta un mesaj, care toţi 
jaenshii, arătându-le care este preţul ce trebuie plătit 
atunci când un animal ridică braţul, gheara sau sabia 
împotriva seminţiei Pământului. Apoi, când va veni 
primăvara şi copiii lui Bakkalon vor ieşi din Valea Săbiei, 
jaenshii îşi vor abandona fără împotrivire piramidele şi vor 
părăsi pământurile solicitate de oameni, astfel ca gloria 
copilului bălai să se poată răspândi. 

Lyon şi Dahan aprobară din capete, la unison cu ceilalţi. 

Împărtăşeşte-ne din înţelepciunea ta, spuse Dhallis. 

Ocrotitorul Wyatt încuviinţă. Una dintre Grupmamele de 
rang inferior îi aduse Cartea şi el o deschise la Capitolul 
Învăţăturilor. 

În vremea aceea, mult rău se abătuse asupra seminţiei 
Pământului, citi Ocrotitorul, căci copiii lui Bakkalon îl 
părăsiseră şi se închinaseră unor zei mai blânzi. De aceea, 
cerurile lor s-au întunecat şi din înălţimi au pogorât Fiii lui 
Hranga, cu ochi roşii şi colţi de demon, iar din adâncuri s-a 
ridicat uriaşa Hoardă Fyndii, ca un nor de lăcuste ce au 
întunecat stelele. Iar lumile au fost cuprinse de foc şi copiii 
au strigat: « Salvează-ne! Salvează-ne!». 

Iar copilul bălai a venit şi s-a oprit înaintea lor, ţinând în 
mână sabia cea mare şi cu un glas ca de tunet i-a mustrat. 
« Aţi fost copii slabi», le-a spus El, «căci n-aţi fost ascultători. 
Unde vă sunt săbiile? Nu am pus Eu săbii în mâinile 
voastre?» Şi copiii au plâns: «Am făcut din ele pluguri, oh, 


Bakkalon!» Iar El s-a mâniat. «Atunci, cu pluguri să vă 
apăraţi de Fiii lui Hranga! Cu pluguri vreţi să înfruntaţi 
Hoarda Fyndii?» Şi i-a părăsit, fără să-şi mai plece urechea 
la planşetele lor, căci Inima Bakkalonului este o Inimă de 
Foc. 

Insă atunci unul din seminţia Pământului şi-a şters 
lacrimile, pentru că cerurile ardeau atât de strălucitor încât 
lacrimile îi curgeau clocotite pe obraji. lar setea de sânge s- 
a ridicat în sufletul lui; şi-a luat plugul, a făcut din el o sabie 
şi s-a năpustit spre Fiii lui Hranga, măcelărindu-l. Ceilalţi l- 
au văzut şi i-au urmat exemplul şi strigătele de luptă au 
răsunat peste lumi. 

Iar copilul bălai a auzit şi a venit din nou, căci sunetul 
bătăliilor este pentru urechile Sale mai plăcut decât cel al 
bocetelor. Şi când a văzut, a zâmbit. «Acum sunteţi iarăşi 
copiii Mei», a spus El seminţiei Pământului. «Mi-aţi întors 
spatele, ca să preamăriţi un zeu care-şi spune miel, însă n- 
aţi ştiut că mieii sunt duşi doar la tăiere? Acum însă ochii vi 
s-au limpezit şi sunteţi din nou Lupii Domnului!» Şi 
Bakkalon le-a dat din nou săbii tuturor copiilor Săi şi 
întregii seminţii a Pământului şi a ridicat uriaşa Lui sabie 
neagră, Ucigaşul Demonilor, care-l nimiceşte pe cei fără de 
suflet şi a lovit. Iar Fiii lui Hranga s-au prăbuşit înaintea 
puterii Sale şi marea Hoardă care era Fyndii a ars sub 
privirea Lui. Şi copiii lui Bakkalon au pornit peste lumi.” 
Ocrotitorul se opri din citit şi îşi ridică ochii. 

Mergeţi acum, fraţii mei de arme şi gândiţi-vă la 
Învățăturile lui Bakkalon în vreme ce dormiţi. Fie ca bălaiul 
copil să vă apară în vise! 

Şedinţa luă sfârşit. 

* Copacii de pe deal erau desfrunziţi şi acoperiţi de 
chiciură, iar zăpada - imaculată, cu excepţia urmelor 
paşilor lor şi a crestelor formate de tăiosul vânt de 
miazănoapte - sclipea orbitor de alb în soarele amiezii, în 
valea de dedesubt, Oraşul Îngerilor de Oţel părea nefiresc 
de curat şi nemişcat. Troiene de zăpadă fuseseră ridicate 


de vânt pe zidurile estice, ajungând până la jumătatea 
pietrei stacojii; porţile nu se deschiseseră de luni de zile. Cu 
mult timp în urmă, copiii lui Bakkalon îşi strânseseră 
recoltele şi se retrăseseră în oraş, ca să se cuibărească în 
jurul focurilor. De n-ar fi existat luminile albăstrui ce ardeau 
până târziu în noaptea neagră şi geroasă şi ocazionalele 
sentinele ce patrulau pe ziduri, nekrol n-ar fi ştiut dacă 
Îngerii mai trăiau. 

Jaensha pe care nekrol o denumise în sinea sa 
„vorbitoarea amară” îl privi cu nişte ochi ce, în mod straniu, 
păreau mai întunecaţi decât cei ai fraţilor ei. 

Zeul zace spart sub nea, vorbi ea şi nici chiar tonurile 
liniştitoare ale graiului jaensn nu-l putură ascunde 
duritatea din glas. 

Stăteau exact în locul în care nekrol o adusese cândva pe 
Ryther, locul unde se aflase piramida clanului cercul-de- 
piatră. Nekrol era înveşmântat din cap până în picioare 
într-un termocostum prea strâns pe corp, care-l accentua 
grotesc fiecare proeminenţă şi privea spre Valea Săbiei 
dinapoia unui plastifilm albastru-închis, încastrat în gluga 
costumului. Jaensha însă, vorbitoarea amară, era goală, 
acoperită doar de blana sură şi groasă de iarnă. Cureaua 
laserului de vânătoare îi trecea printre sâni. 

Şi alţi zei, în afară de al tău, vor fi sparţi, dacă Îngerii de 
Oţel nu sunt opriţi, rosti nekrol, înfiorându-se, în ciuda 
temperaturii constante din termocostum. 

Vorbitoarea amară nu părea că-l ascultă. 

Eram o copilă când au venit, Arik. Dacă ne-ar fi lăsat zeul, 
s-ar fi putut să fiu tot copilă. După aceea, când lumina s-a 
stins şi sclipirea din mine a murit, am rătăcit departe de 
cercul-de-piatră, dincolo de pădurea căminului nostru, fără 
să ştiu nimic, mâncând unde puteam. Lucrurile nu sunt la 
fel în valea neagră. Râmătorii guiţau când treceam şi mă 
atacau cu colții lor, alţi jaenshi mă amenințau pe mine şi se 
amenințau între ei. Nu înţelegeam şi nu mă puteam ruga. 
N-am înţeles nici chiar când Îngerii de Oţel m-au găsit şi m- 


au dus în oraşul lor, fără să le cunosc graiul. Îmi amintesc 
zidurile şi copiii - mulţi mai mici decât mine. Apoi, am ţipat 
şi m-am zbătut. Când i-am văzut pe cei din funii, ceva 
sălbatic şi fără de zeu a prins viaţă în mine. 

Il privi pe bărbat, iar ochii ei păreau a fi din aramă bătută. 
Îşi trecu greutatea de pe un picior pe celălalt, în zăpada 
adâncă până la glezne, prinzând cureaua laserului în mâna 
cu gheare. 

Nekrol o învățase bine din ziua când ea i se alăturase, spre 
sfârşitul verii, după ce Îngerii de Oţel o alungaseră din 
Valea Săbiei. Vorbitoarea amară era de departe cea mai 
bună ţintaşă din grupul său de şase exilați fără zeu, pe 
care-l adunase şi-l educase. Aceea părea a fi singura 
soluţie; pe rând, oferise laserele diverselor clanuri şi toate îl 
refuzaseră. Jaenshii erau siguri că zeii lor aveau să-l 
protejeze. Doar cei fără de zei ascultaseră şi nici aceia toţi; 
mulţi dintre ei - copiii mici, cei tăcuţi, primii care fugiseră - 
fuseseră acceptaţi de alte clanuri. Alţii însă, aşa cum era 
vorbitoarea amară, deveniseră prea sălbatici, văzuseră 
prea multe ca să se mai adapteze într-un clan. Ea fusese 
prima care îndrăznise să ia arma, după ce vorbitorul bătrân 
o alungase de la clanul cascadei. 

Adesea, spuse nekrol, este mai bine să fii fără zeu. Cei de 
jos au un zeu care a făcut din ei ceea ce sunt acum. Jaenshii 
au zei şi, deoarece cred în ei, mor. Voi, cei fără zei, sunteţi 
singura lor speranţă. 

Vorbitoarea amară nu răspunse. Continua să se uite în jos, 
la oraşul tăcut, asediat de zăpadă şi în ochii ei ardea mocnit 
un foc ameninţător. 

Privind-o, nekrol căzu pe gânduri. Spusese că ea şi cei 
şase erau speranţa jaenshilor; putea însă oare folosi 
cuvântul „speranţă”? Vorbitoarea amară şi toţi exilaţii 
deţineau o nebunie, o furie care-l înspăimânta. Chiar dacă 
Ryther venea cu lasere, chiar dacă un grup atât de mic 
putea opri expansiunea Îngerilor, chiar dacă totul urma să 
se sfârşească... Ce s-ar fi întâmplat după aceea? Dacă toţi 


Îngerii ar fi murit mâine, unde şi-ar fi găsit locul cei fără 
zeu? 

Continuau să stea acolo, în tăcere, iar zăpada se învolbură 
sub picioarele lor şi vântul de miazănoapte le muşcă din 
carne. 

* Capela era întunecată şi tăcută. In fiecare colţ, 
glovăpăile străluceau roşu-stins, straniu, iar şirurile de 
bănci simple, de lemn, erau pustii. Deasupra altarului masiv, 
pe o lespede de piatră neagră, neprelucrată, holograma lui 
Bakkalon era atât de reală încât parcă trăia cu adevărat - 
un băiat, nimic altceva decât un băieţaş, gol şi alb-lăptos, cu 
ochii mari şi părul bălai al copilăriei inocente. In mâna sa, 
se afla sabia cea neagră, o dată şi jumătate mai lungă decât 
propriu-l trup. 

Wyatt îngenunche în faţa proiecției, plecă fruntea şi 
rămase nemişcat. Pe toată durata iernii, visele îi fuseseră 
negre şi neliniştitoare, astfel că în fiecare zi îngenunchea şi 
se ruga pentru călăuzire. Nu avea cui să se adreseze, în 
afara lui Bakkalon; el, Wyatt, era Ocrotitorul, care conducea 
în luptă şi în credinţă. El singur trebuia să-şi descifreze 
viziunile. 

De aceea, se luptase zilnic cu gândurile sale, până ce 
troienele începuseră să se topească şi genunchii uniformei 
aproape că i se destrămaseră de la frecatul pe pardoseala 
de piatră. In cele din urmă, se hotărâse şi azi îi convocase 
pe ceilalţi purtători de gulere să i se alăture în capelă. 

Sosiră pe rând, în vreme ce Ocrotitorul stătea 
îngenuncheat şi nemişcat şi se aşezară pe bănci înapoia lui, 
păstrând distanţă între ei. Wyatt nu-l băgă în seamă; se 
ruga doar ca vorbele să-l fie corecte, viziunile adevărate. 
Când veniră cu toţii, se sculă şi se întoarse către ei. 

Multe sunt lumile pe care au trăit copiii lui Bakkalon, le 
spuse, dar nici una atât de binecuvântată ca aceasta, Corlos 
a noastră. Ne aşteaptă timpuri măreţe, fraţii mei de arme! 
Copilul bălai mi-a venit în vis, aşa cum, odată, a venit la 


primii Ocrotitori, în vremea când s-a întemeiat frăţia. El mi- 
a adus viziuni. 

Tăceau toţi, cu ochi ascultători şi umili; la urma urmelor, el 
le era Ocrotitor. Nu puteau exista îndoieli atunci când unul 
de rang superior rostea învățături pline de înţelepciune, ori 
dădea ordine. Acesta era unul dintre preceptele lui 
Bakkalon - structura ierarhică era sacră şi niciodată 
controversată. De aceea, toţi păstrară tăcere. 

Bakkalon însuşi a păşit pe această lume. Ela umblat 
printre cei fără suflet şi printre fiarele pământului şi le-a 
spus care este regatul nostru. Apoi mi-a zis mie: Când va 
sosi primăvara şi seminţia Pământului va ieşi din Valea 
Săbiei ca să ocupe noi pământuri, toate animalele îşi vor şti 
locul şi se vor retrage înaintea noastră. Asta vă profeţesc! 
Mai mult chiar, vom asista la miracole. Copilul bălai mi le-a 
făgăduit - semne prin care vom cunoaşte adevărul Lui, 
semne ce ne vor întări credinţa cu noi revelații, însă şi 
credinţa noastră va fi pusă la încercare, fiindcă vor urma 
sacrificii, iar Bakkalon ne va cere, nu o dată, să ne arătăm 
credinţa în El. Trebuie să ne reamintim învăţăturile Sale şi 
să fim credincioşi. Fiecare dintre noi trebuie să-L asculte, 
aşa cum un copil îşi ascultă părintele şi cum un soldat îşi 
ascultă ofiţerul - adică pe loc şi fără tăgadă. Pentru că 
pruncul bălai ştie cel mai bine. Acestea sunt viziunile cu 
care m-a binecuvântat, acestea sunt visele pe care le-am 
visat. Fraţilor, rugaţi-vă cu mine! 

Wyatt se întoarse din nou către altar şi îngenunche, iar 
ceilalţi îngenuncheară o dată cu el şi toate capetele se 
plecară, mai puţin unul. In umbrele din spatele capelei, 
unde glovăpăile pâlpâiau stins, C'ara Dahan îşi privi 
Ocrotitorul pe sub sprâncenele groase şi încruntate. 

În seara aceea, după o cină tăcută în cantină şi o şedinţă 
scurtă, Armurierul îl rugă pe Wyatt să-l însoţească pe 
ziduri. 

Ocrotitorule, sufletul îmi este tulburat, îi spuse. Trebuie să 
cer sfatul celui care este cel mai aproape de Bakkalon. 


Wyatt încuviinţă şi amândoi îmbrăcară mantii groase din 
blană neagră şi țesătură metalică de culoarea uleiului ars, 
apoi merseră împreună pe lângă parapetele de piatră roşie, 
sub scânteierea stelelor. 

Ajunşi lângă ghereta sentinelei de deasupra porţilor 
oraşului, Dahan se opri şi se aplecă peste parapet, 
cercetând mult timp zăpada ce se topea încet, înainte de a 
se întoarce spre Ocrotitor. 

Wyatt, vorbi el atunci, credinţa mea şovăie. 

Ocrotitorul nu răspunse, ci-l privi, cu faţa ascunsă de 
gluga mantiei. Confesiunea nu făcea parte dintre riturile 
Îngerilor de Oțel; Bakkalon spusese că nicicând credinţa 
unui luptător n-ar trebui să ezite. 

În vremurile de demult, urmă Dahan, multe arme au fost 
întrebuințate împotriva copiilor lui Bakkalon. Azi, unele 
există doar în legende. Poate că nici n-au existat vreodată 
cu adevărat. Poate că sunt obiecte lipsite de substanţă, ca 
zeii pe care-l adulează oamenii slabi. Eu sunt doar un 
Armurier şi nu pot şti asemenea lucruri. Cu toate acestea, 
Ocrotitorul meu, există o istorie care mă tulbură. Se spune 
că odată, în lungile veacuri de război, Fiii lui Hranga au 
trimis împotriva seminţiei Pământului vampirii ticăloşi ai 
minţii, creaturile pe care oamenii le-au numit sugătorii-de- 
suflete. Atingerea lor era invizibilă, dar ajungea la distanţe 
mari, mai departe decât poate vedea omul, mai departe 
decât poate trage laserul şi aducea nebunie. Viziuni, 
Ocrotitorul meu, viziuni! Zei mincinoşi şi planuri nebuneşti 
erau infiltrate în minţile oamenilor şi... 

Taci! Rosti Wyatt. 

Vocea îi era aspră, rece ca aerul nopţii care trosnea în 
jurul lor şi-l preschimba răsuflarea în aburi. 

Urmă o tăcere lungă. Apoi, cu glas mai blând, Ocrotitorul 
continuă: 

Toată iarna m-am rugat, Dahan şi m-am luptat cu viziunile 
mele. Eu sunt Ocrotitorul Copiilor lui Bakkalon pe Lumea 
lui Corlos, nu un copil de-abia înarmat, care să fie minţit de 


zei falşi. Am vorbit doar după ce am fost sigur. Am vorbit ca 
Ocrotitor al tău, ca părinte al tău întru credinţă şi ca şef al 
tău. Faptul că-mi pui la îndoială cuvintele, Armurierule, că 
te întrebi asupra adevărului lor mă tulbură nespus. Pe 
viitor, te vei opri oare din luptă pentru a mă contrazice, 
pentru a supune întrebărilor ordinele mele? 

Niciodată, Ocrotitorule, rosti Dahan, îngenunchind a 
pocăință pe zăpada bătătorită de pe ziduri. 

Aşa sper şi eu. Dar, înainte de a ne despărţi, deoarece eşti 
fratele meu întru Bakkalon, Iţi voi răspunde, deşi aş putea 
să n-o fac şi a fost greşit din partea ta să te aştepţi la aşa 
ceva. Îţi voi spune: Ocrotitorul Wyatt este un ofiţer bun, dar 
şi un bărbat credincios. Copilul bălai mi-a prevestit că vom 
asista la miracole. Toate acestea le vom vedea cu propriii 
noştri ochi. Dar dacă profeţiile nu se vor împlini şi nu va 
apărea nici un semn, ochii noştri vor vedea şi asta. lar 
atunci voi şti că poate nu Bakkalon a trimis viziunile, ci doar 
un zeu mincinos, poate un sugător-de-suflete al lui Hranga. 
Sau tu crezi că un hrangan poate face miracole? 

Nu, răspunse Dahan, continuând să rămână îngenuncheat, 
cu uriaşul său cap pleşuv plecat spre zăpadă. Aşa ceva ar fi 
erezie. 

Aşa este. 

Ocrotitorul privi scurt dincolo de ziduri. Noaptea era 
geroasă şi înviorătoare şi Luna nu se zărea. Se simţi 
transfigurat; până şi stelele păreau să cânte gloria copilului 
bălai, căci constelația Săbiei se găsea sus, la zenit, cu 
Soldatul întinzându-se spre ea din locul unde se afla el, 
deasupra orizontului. 

La noapte, vei face de strajă fără mantie, îi spuse lui 
Dahan, când îşi plecă din nou ochii spre acesta. Iar dacă 
vântul de miazănoapte va sufla şi gerul te va muşca, tu vei fi 
fericit, pentru că durerea va fi semnul că te supui 
Ocrotitorului şi zeului tău. Pe măsură ce carnea îţi 
amorţeşte, flacăra din inimă trebuie să ardă mai fierbinte. 

Da, Ocrotitorul meu, rosti Dahan. 


Se sculă şi-şi scoase mantia, întinzând-o celuilalt. Wyatt 
schiţă în fata lui tăietura binecuvântării. 

* Pe ecranul mural din apartamentul său cufundat în 
întuneric, caseta video prezenta scenele obişnuite ale unei 
drame, dar nekrol, tolănit într-un fotoliu rabatabil mare, cu 
ochii pe jumătate închişi, de-abia o băga în seamă. 
Vorbitoarea amară şi alţi doi exilați jaenshi stăteau pe 
podea, cu ochii aurii fixaţi în extaz asupra spectacolului 
oamenilor care se urmăreau şi se împuşcau printre 
semeţele oraşe-turn ale lui ai-Emerel; treptat, începuseră 
să fie tot mai interesaţi de alte planete şi de alte moduri de 
viaţă. Totul era foarte straniu, se gândi nekrol; nici unul 
dintre clanurile jaenshi nu dovedise un asemenea interes. 
Îşi aminti zilele dinaintea sosirii Îngerilor de Oţel în vechea 
lor navă de război, pe care o dezasamblaseră la scurtă 
vreme după aceea, când el oferise tot soiul de mărfuri 
vorbitorilor jaenshi - suluri viu colorate de mătase-lucitoare 
de pe Avalon, nestemate-scânteietoare de pe înaltul 
Kavalaan, cuțite din duraliaj, generatoare solare şi arbalete 
energetice din oţel, cărţi de pe o duzină de planete, 
medicamente şi vinuri -; adusese cantităţi mici din fiecare. 
La răstimpuri, vorbitorii luaseră câte ceva, totuşi niciodată 
cu entuziasm; singura ofertă care le stârnise interesul 
fusese sarea. 

Abia când veniseră ploile de primăvară şi vorbitoarea 
amară începuse să-l pună întrebări, nekrol îşi dăduse 
seama, surprins, cât de rar vreunul dintre clanurile jaenshi 
îi ceruseră vreodată orice. Poate că structura lor socială şi 
religia le înăbuşeau curiozitatea firească. Pe de altă parte, 
exilaţii păreau destul de curioşi, mai ales vorbitoarea 
amară. In ultima vreme, nekrol putuse răspunde doar unei 
mici părţi din întrebările ei, ba chiar existaseră unele 
înaintea cărora se simţise realmente derutat. Începuse să 
se minuneze de dimensiunile propriei sale ignorante. 

Acelaşi lucru era însă valabil şi pentru vorbitoarea amară; 
spre deosebire de clanuri - oare religia schimba lucrurile 


într-o măsură atât de mare? 

— Ea răspundea la întrebări şi nekrol încercase să afle 
multe lucruri ce-l nedumeriseră. In majoritatea cazurilor, ea 
se mulțumea totuşi să clipească a neştiinţă şi se apuca, la 
rându-l, să pună întrebări. 

Nu există poveşti despre zeii noştri, îi spusese odată, când 
bărbatul căutase să afle ceva despre mitologia jaenshă. Ce 
fel de poveşti ar putea fi ele? Zeii locuiesc în piramidele de 
venerare, Arik, noi ne rugăm lor şi ei ne veghează şi ne 
luminează vieţile. Nu aleargă de colo-colo şi nu se bat între 
ei, aşa cum par să facă zeii voştri. 

Totuşi, cândva, înainte de a ajunge să veneraţi piramidele, 
aţi avut alţi zei, obiectase nekrol. Aceia pe care mi i-au dat 
cioplitorii voştri. 

Mersese chiar până acolo încât desfăcuse o ladă şi-l 
arătase statuetele, deşi ea şi le amintea cu siguranţă, 
deoarece membrii clanului cercului-de-piatră fuseseră 
printre cei mai desăvârşiţi artişti. 

Vorbitoarea amară doar îşi netezise blana şi clătinase din 
cap. 

Eram prea tânără ca să fiu cioplitoare, aşa că poate nu mi 
s-a spus. 'Toţi ştim ceea ce trebuie să ştim, însă numai 
cioplitorii trebuie să facă lucrurile astea, aşa că poate că 
numai ei ştiu poveştile vechilor zei. 

Altă dată, o întrebase despre piramide şi căpătase un 
răspuns şi mai obscur. 

Când le-am construit? Repetase ea. Dar noi nu le-am 
construit, Arik. Ele au existat dintotdeauna, ca pietrele şi ca 
arborii. 

După aceea, clipise şi adăugase: -Iotuşi, ele nu sunt ca 
pietrele şi ca arborii, aşa-l? 

Apoi derutată, plecase să discute cu ceilalţi. 

Dacă însă jaenshii fără zei erau mai gânditori decât fraţii 
lor din clanuri, erau în acelaşi timp şi mai dificili şi cu 
fiecare zi nekrol înţelegea tot mai bine inutilitatea tentativei 
lor. Avea acum opt exilați - în toiul iernii, găsise alţi doi, pe 


jumătate morţi de foame - şi, pe rând, toţi se antrenau cu 
cele două lasere şi-l spionau pe Ingeri. Dar chiar dacă 
Ryther ar fi revenit cu arme, puterea lor era insignifiantă pe 
lângă ceea ce le putea opune Ocrotitorul. Luminile 
Jolostarului urma să vină ticsită de arme, cu speranţa că 
toate clanurile, pe o rază de o sută de kilometri, aveau 
acum să fie aţâţate şi furioase, gata să se împotrivească 
Îngerilor de Oţel şi să-l copleşească prin simpla forţă a 
superiorității numerice; Jannis avea să rămână mută de 
uimire, văzându-l numai pe nekrol şi banda lui de 
zdrenţăroşi. 

Dacă, într-adevăr, aveau s-o facă. Până şi asta era nesigur; 
nekrol întâmpina dificultăţi în a-şi menţine laolaltă forţele 
de gherilă. Ura lor faţă de Îngerii de Oţel continua să se 
situeze la graniţa demenţei, însă erau departe de a alcătui o 
formaţiune unită. Nici unuia nu-l plăcea să i se comande şi 
se certau întruna, atacându-se cu ghearele, în tentative de 
stabilire a supremaţiei sociale. Dacă nu i-arfi avertizat, 
bănuia că ar fi fost în stare să se dueleze cu laserele. Cât 
despre menţinerea în formă pentru luptă, asta era de acum 
o glumă. Dintre cele trei femele ale grupului, vorbitoarea 
amară era singura care nu-şi îngăduise să rămână 
însărcinată. Deoarece jaenshele năşteau de obicei patru 
până la opt prunci, nekrol calculase că sfârşitul verii avea 
să-l confrunte cu o explozie a numărului exilaţilor. Ştia bine 
că, după aceea, lucrurile aveau să se amplifice; cei fără zei 
se împerecheau din oră în oră şi nu existau mijloace jaenshi 
anticoncepţionale. Se mirase cum de reuşeau clanurile să-şi 
menţină populaţia atât de stabilă, dar nici exilaţii nu aveau 
habar. 

Presupun că ne împerecheam mai puţin, zisese 
vorbitoarea amară când o întrebase, dar eram copilă, aşa 
că nu pot şti cu adevărat. Înainte de a ajunge aici, imboldul 
n-a existat niciodată. Cred că pentru că eram tânără. 

Totuşi, când vorbise, se scărpinase şi păruse extrem de 
nesigură. 


Suspinând, nekrol se lăsă pe spate în fotoliu şi încercă să 
ignore zgomotele ce veneau dinspre ecranul mural. Avea să 
fie foarte dificil, Îngerii de Oţel ieşiseră deja dinapoia 
zidurilor şi tancurile lor atacaseră Valea Săbiei, 
preschimbând pădurea în ogoare. El însuşi urcase pe 
dealuri şi văzuse că semănatul de primăvară avea să 
înceapă în scurt timp. Bănuia că, după aceea, copiii lui 
Bakkalon vor începe să se extindă. Cu o săptămână în urmă, 
unui dintre ei - un uriaş „fără blană pe cap”, cum i-l 
descrisese cercetaşul - fusese văzut în cercul-de-piatră, 
adunând cioburi din piramida sfărâmată. Indiferent ce ar fi 
însemnat asta, nu putea fi ceva bun. 

Uneori, simţea că-l vine rău gândindu-se la forţele pe care 
le pusese în mişcare şi aproape că-şi dorea ca Ryther să fi 
uitat de lasere. Vorbitoarea amară era decisă să atace 
imediat ce se înarmau, indiferent care ar fi fost şansele de 
reuşită. Înspăimântat, nekrol îi reamintise replica dură a 
Îngerilor, atunci când un jaensh ucisese un om; în visele lui, 
vedea şi acum copii atârnând pe ziduri. 

Ea însă se mulţumise să-l privească, cu lucirea arămie a 
nebuniei în ochi şi replicase: 

Da, Arik, îmi amintesc. 

* Tăcuţi şi eficienţi, băieţii în uniforme albe de la bucătărie 
strânseră ultimele vase ale cinei şi dispărură. 

Pe loc repaus, se adresă Wyatt ofiţerilor. Timpul minunilor 
a venit, urmă el, aşa cum a prezis copilul bălai. Azi 
dimineaţă, am trimis trei grupuri pe dealurile din sud-estul 
Văii Săbiei, ca să alunge clanurile jaenshe de pe terenurile 
de care avem nevoie. După-amiază, am primit raportul lor şi 
acum doresc să vi-l aduc la cunoştinţă. Grupmamă Jolip, 
vrei să povesteşti ce anume s-a întâmplat când ţi-ai dus 
ordinele la îndeplinire? 

Da, Ocrotitorule. 

Jolip se ridică. Era o blondă cu chip posac şi cu uniforma 
atârnându-l largă pe corpul zvelt. 


Am primit conducerea unui grup de zece, pentru a 
îndepărta aşa-numitul clan al stâncii, a cărui piramidă se 
află lângă piciorul unei stânci de granit, în regiunea mai 
sălbatică a dealurilor. Informaţiile primite de la cercetaşii 
noştri indicau că era vorba despre un clan mic, cu numai 
douăzeci de adulţi, aşa că am renunţat la costumele 
blindate. Am luat cu noi un tun de clasa cinci, deoarece 
distrugerea piramidelor jaenshe durează mult dacă se 
folosesc numai armele individuale, însă în rest n-am avut alt 
armament. Nu ne aşteptam să întâmpinăm rezistenţă, dar 
n-am uitat incidentul de la cercul-de-piatră, aşa că am fost 
precaută. După un marş de vreo doisprezece kilometri 
printre dealuri, până în vecinătatea stâncii, ne-am răsfirat 
în semicerc şi am înaintat încet, cu armele sonice pregătite. 
In pădure, am întâlnit câţiva jaenshi şi i-am luat prizonieri, 
punându-l să meargă în faţa noastră, ca să-l folosim drept 
scuturi, în eventualitatea unei ambuscade sau a unui atac. 
Desigur, nu s-a dovedit necesar. Când am ajuns la piramidă, 
ne aşteptau. Erau cel puţin douăsprezece animale, 
domnule. Unul dintre ele stătea lângă baza piramidei, cu 
palmele pe latura ei, iar celelalte îl înconjurau, formând un 
cerc. Ne-au privit, dar n-au schiţat nici o mişcare. 

Se opri şi se frecă gânditoare cu degetul pe nas, apoi 
continuă. 

După cum i-am spus Ocrotitorului, din clipa aceea totul a 
fost straniu. Vara trecută, am condus în două rânduri 
incursiuni împotriva clanurilor jaenshe. Prima dată, 
neştiindu-ne intenţiile, nici unul dintre cei fără de suflet nu 
era acolo. Pur şi simplu, am distrus piramida şi am plecat. A 
doua oară, o mulţime de creaturi s-a strâns în jurul ei, 
încercând s-o apere cu trupurile lor, dar fără să fie ostile în 
mod activ. Nu s-au împrăştiat până n-am doborât unul cu 
arma sonică. Desigur, am studiat rapoartele Gruptatălui 
Ailor, despre problemele apărute la cercul-de-piatră. De 
data asta, a fost cu totul altfel. Am ordonat ca doi dintre 
oameni să instaleze tunul pe tripod şi le-am dat animalelor 


de înţeles că trebuie să se ferească. Bineînţeles, prin semne 
ale mâinilor, întrucât nu cunosc nici măcar un cuvânt din 
limba lor păgână. Au ascultat imediat, împărțindu-se în 
două şi aliniindu-se de ambele părţi ale liniei de foc. 
Evident, i-am ţinut sub supraveghere cu armele sonice, însă 
totul părea cât se poate de paşnic. Aşa a şi fost. Tunul a 
distrus imediat piramida - o minge mare de foc, urmată de 
un bubuit, când artefactul a explodat. Au zburat câteva 
cioburi, dar n-a fost nimeni rănit, deoarece noi ne 
adăpostisem, iar jaenshii păreau indiferenți. După 
distrugerea piramidei, s-a simţit un iz puternic de ozon şi, 
pentru o clipă, am zărit o flacără albăstruie - poate că o 
imagine consecutivă. N-am avut însă vreme să-l acord prea 
multă atenţie, pentru că toţi jaenshii au căzut în genunchi 
în faţa noastră. Toţi o dată, domnilor. Apoi şi-au lipit frunţile 
de pământ, prosternându-se. Pe moment, am crezut că 
încercau să ne aduleze ca zei ai lor, pentru că le 
distrusesem zeul şi am încercat să le spun că nu le doream 
adorarea animalică, că voiam doar să plece imediat de pe 
pământurile acelea. Apoi am înţeles că greşisem, pentru că 
atunci ultimii patru membri ai clanului au coborât din 
copacii de pe stâncă şi ne-au oferit statueta. Ceilalţi s-au 
ridicat în picioare şi întregul clan a pornit spre est, 
îndepărtându-se de Valea Săbiei şi de dealurile 
înconjurătoare. Am luat statueta şi am adus-o Ocrotitorului. 

Tăcu, dar rămase în picioare, aşteptând întrebări. 

Am statueta aici, rosti Wyatt. 

Se aplecă, o luă de sub scaun şi o aşeză pe masă, după 
care îndepărtă țesătura albă în care o învelise. 

Baza ei era un triunghi de coajă neagră de copac, tare ca 
piatra, din ale cărui colţuri se ridicau trei aşchii lungi de os, 
alcătuind un cadru piramidal. In interior, sculptat măiastru 
în toate detaliile, în lemn albas-tru-deschis, se afla 
Bakkalon, copilul bălai, ţinând o sabie pictată. 

Ce înseamnă asta? Întrebă Episcopul Lyon, evident 
surprins. 


Sacrilegiu! Exclamă Episcopul Dhallis. 

Nici chiar aşa! Rosti Gorman, Episcop pentru Costume 
Blindate. Animalele încearcă pur şi simplu să ne câştige 
mărinimia, poate în speranţa că ne vom opri săbiile. 

Doar seminţia Pământului se poate prosterna lui Bakkalon, 
zise Dhallis. Stă scris în Carte! Copilul bălai nu-şi va pleca 
privirea spre cei fără de suflete! 

Tăcere, fraţii mei de arme! Spuse Ocrotitorul şi la masa 
cea lungă se lăsă brusc liniştea. 

Wyatt surâse subţire. 

Acesta este primul dintre miracolele despre care v-am 
vorbit astă-larnă în capelă, prima dintre întâmplările 
ciudate despre care mi-a spus Bakkalon. Cu adevărat, Ela 
păşit pe planeta aceasta, pe Corlos a noastră, astfel că până 
şi fiarele câmpului îi cunosc chipul! Gândiţi-vă la asta, fraţii 
mei. Gândiţi-vă la sculptura aceasta. Puneţi-vă câteva 
simple întrebări. A căpătat vreun animal jaensh îngăduinţa 
de a pune piciorul în acest oraş sfânt? 

Nu, bineînţeles că nu, răspunse cineva. 

Atunci, este limpede că nici unul dintre ei n-a văzut 
holograma care se află deasupra altarului nostru. Nici eu n- 
am umblat prea des printre animale, deoarece îndatoririle 
mă ţin aici, între ziduri. Ca atare, nimeni nu putea vedea 
copilul bălai care-mi atârnă la gât, căci puţinii jaenshi care 
m-au zărit n-au mai trăit ca să poată povesti despre 
statuetă - ei au fost cei pe care i-am judecat, cei care atârnă 
spânzurați pe zidurile oraşului nostru. Animalele nu 
vorbesc graiul seminţiei Pământului şi nici unul dintre ai 
noştri n-a învăţat limba lor simplă. Şi, în sfârşit, ei n-au citit 
Cartea. Reamintiţi-vă toate acestea şi întrebaţi-vă: Cum de 
au ştiut cioplitorii lor ce chip şi formă să dea sculpturii lor? 

Tăcere; conducătorii copiilor lui Bakkalon se priviră între 
ei, uluiţi. 

Wyatt îşi încrucişa încetişor mâinile. 

Un miracol! Nu ar mai trebui să avem necazuri cu jaenshii, 
deoarece copilul bălai a venit la ei. 


În dreapta Ocrotitorului, Episcopul Dhallis se încordase. 

Ocrotitorul meu, conducătorul meu întru credinţă, rosti ea 
parcă cu dificultate, pronunţând lent cuvintele, cu 
siguranţă, cu siguranţă, nu vrei să ne spui că aceste... 
Aceste animale... Că ele îl pot adora pe copilul bălai, că El 
le-ar accepta adulaţia! 

Wyatt părea calm, binevoitor, mulţumindu-se să surâdă. 

Nu trebuie să-ţi tulburi sufletul, Dhallis. Te întrebi dacă n- 
am comis Prima Eroare, amintindu-ţi poate de Sacrilegiul 
lui G'hra, când un hrangan captiv s-a închinat lui Bakkalon 
pentru a se salva de moartea cuvenită animalelor, iar Falsul 
Ocrotitor Gibrone a declarat că toţi cei care-l. venerează pe 
copilul bălai au suflete. 

Clătină din cap. 

Eu am citit Cartea. Nu, episcopule, nu s-a petrecut nici un 
sacrilegiu! Bakkalon a umblat cu adevărat printre jaenshi, 
dar cu siguranţă nu le-a oferit decât adevărul. Ei L-au văzut 
în gloria Lui întunecată şi înarmată şi, fără îndoială, L-au 
auzit proclamând că sunt animale, fără suflete... Ca atare, 
ei îşi acceptă locul în ordinea Universului şi se retrag 
dinaintea noastră. Nu vor mai ucide niciodată un om. 
Aminteşte-ţi că nu s-au prosternat în faţa statuetei pe care 
au cioplit-o, ci ne-au dat-o nouă, seminţiei Pământului, 
singurii care o putem venera aşa cum se cuvine. Când s-au 
prosternat, au făcut-o la picioarele noastre, ca nişte animale 
în faţa oamenilor şi aşa trebuie să şi fie. Înţelegi? Lor le-a 
fost dat adevărul. 

Dhallis încuviinţa din cap. 

Da, Ocrotitorul meu. Sunt iluminată. Lartă-mi clipa de 
slăbiciune! Dar C'ara Dahan se ridică puţin, se aplecă 
înainte şi-şi încrucişa mâinile cu încheieturi noduroase pe 
tăblia mesei, încruntându-se. 

Ocrotitorul meu, rosti el apăsat. 

Da, Armurierule? Se întoarse Wyatt. Chipul i se înăspri. 

Şi sufletul meu s-a clătinat o clipă, sub povara grijilor... 
Este posibil să fiu şi eu iluminat? 


Wyatt surâse. 

Dă-l drumul, spuse cu un glas lipsit de veselie. 

Poate că într-adevăr faptul acesta este un miracol, începu 
Dahan, dar mai întâi trebuie să ne întrebăm pe noi înşine, 
să ne asigurăm că nu-l vicleşugul vreunui duşman fără 
suflet. Nu înţeleg strategia lor sau motivele pentru care au 
acţionat aşa cum au făcut-o, totuşi cunosc o cale prin care 
se poate ca jaenshii să fi aflat trăsăturile lui Bakkalon. 

Spune... 

Mă refer la baza comercială jamisoneană şi la neguţătorul 
cu păr roşu, Arik nekrol. El este din seminţia Pământului, 
un emerelian după aspect, iar noi i-am dat Cartea. Cu toate 
acestea, n-a fost înflăcărat de iubirea pentru Bakkalon şi 
umblă neînarmat, ca un om fără zeu. De la asolizarea 
noastră, ni s-a opus întruna şi a devenit mai ostil după lecţia 
pe care am fost siliţi să le-o dăm jaenshilor. Poate că a 
colaborat cu clanul stâncii, poate că le-a spus să creeze 
statueta, în vederea unui obiectiv necunoscut nouă. 
Bănuiesc că a făcut comerţ cu jaenshii. 

Cred că vorbeşti adevărul, Armurierule. In primele luni de 
după asolizare, m-am străduit din răsputeri să-l convertesc 
pe nekrol. Totul a fost zadarnic, dar am învăţat multe 
despre animalele jaenshe şi despre comerţul pe care-l făcea 
cu ele. 

Ocrotitorul zâmbi. 

A făcut troc cu unul dintre clanurile de aici, din Valea 
Săbiei, cu cei de la cercul-de-piatră, cu clanul stâncii, dar şi 
cu cel îndepărtat, din hăţişul fructelor, cu clanul cascadei şi 
cu alte clanuri mai dinspre răsărit. 

Atunci, este opera lui! Spuse Dahan. E un şiretlic! 

Toţi ochii se îndreptară spre Wyatt. 

Nu am spus asta. Indiferent care i-ar fi intenţiile, nekrol 
este singur. El n-a făcut negoţ cu toţi jaenshii, nici măcar nu 
i-a cunoscut pe toți. 

Pentru o clipă, surâsul Ocrotitorului se lăţi. 


Aceia dintre voi care l-au văzut pe emerelian ştiu că este 
un bărbat gras şi lipsit de putere. Cu greu ar fi putut umbla 
atât de departe pe cât ar fi nevoie şi nu are nici aparat de 
zbor, nici sanie motorizată. 

Dar a avut contacte cu clanul stâncii! Insistă Dahan. Liniile 
adânc întipărite pe fruntea lui arămie se încăpăţânau să fie 
încruntate. 

Aşa este, aprobă Wyatt, totuşi Grupmama Jolip n-a plecat 
singură azi dimineaţă. l-am trimis şi pe Gruptaţii Walman şi 
Ailor, ca să traverseze apele Cuţitului Alb. Pământul de 
acolo este negru şi mănos, mai bun decât cel din est. Clanul 
stâncii, care se află în sud-est, se găsea între Valea Săbiei şi 
Cuţitul Alb, astfel că au trebuit să plece. Dar celelalte 
piramide împotriva cărora am pornit aparţineau clanurilor 
îndepărtate de pe râu, situate la peste treizeci de kilometri 
spre sud. Ele nu l-au văzut niciodată pe neguţătorul Arik 
nekrol... l-ar fi văzut doar dacă astă iarnă i-ar fi crescut 
aripi. 

După aceea, Wyatt se aplecă din nou, aşeză pe masă alte 
două statuete şi le dezveli. Una era montată pe o bază de 
ardezie şi fusese sculptată rudimentar; cealaltă bază era 
din lemn de rădăcină, lucrat în detalii minuţioase. Cu 
excepţia materialelor şi a modului de realizare, statuetele 
erau identice cu prima. 

Vezi vreun şiretlic, Armurierule? Întrebă Wyatt. 

Dahan privi şi nu spuse nimic, deoarece Episcopul Lyon se 
sculă brusc şi rosti: 

Este un miracol! Iar ceilalţi îl imitară. 

După ce larma se potoli, mătăhălosul Armurier îşi plecă 
fruntea şi şopti: 

Ocrotitorul meu, citeşte-ne înţelepciune! 

Laserele, vorbitoareo, laserele! 

— În vocea lui nekrol se simţea un ton de disperare vecin 
cu isteria. Ryther nu s-a întors încă şi asta-l principalul. 
Trebuie să aşteptăm! 


Se afla în exteriorul bazei comerciale, cu pieptul gol, 
transpirând sub soarele fierbinte al dimineţii, în vreme ce 
vântul puternic îi răvăşea părul lung. Vacarmul îl trezise 
dintr-un somn agitat. Îi oprise chiar la marginea pădurii, iar 
acum vorbitoarea amară se răsucise să-l înfrunte, arătând 
aprigă şi aspră, extrem de ne-jaenshă cu laserul petrecut 
pe spate, având o eşarfă albastră de mătase-lucitoare 
înnodată în jurul gâtului şi inele masive cu nestemate- 
scânteietoare pe toate degetele. Ceilalţi exilați, cu excepţia 
femelelor însărcinate, stăteau în jurul ei. Unul avea celălalt 
laser, iar restul aveau arbalete energetice. Fusese ideea 
vorbitoarei. Nou-alesul ei tovarăş stătea sprijinit într-un 
genunchi, gâfâind; venise în fugă de la cercul-de-piatră. 

Nu, Arik, spuse vorbitoarea, iar ochii ei arămii păreau 
furioşi. După socoteala ta, laserele trebuiau să vină acum 
mai bine de o lună. Aşteptăm zi după zi, iar Îngerii de Oțel 
distrug tot mai multe piramide. In curând, vor spânzura din 
nou copii. 

Foarte curând, încuviinţă nekrol. Foarte curând, dacă o să- 
l atacați. Care-l speranţa voastră de victorie? Cercetaşul tău 
zice că merg câte două grupe şi un tanc - îi puteţi opri cu 
două lasere şi patru arbalete? Ai învăţat aici să gândeşti sau 
nu? 

Da, spuse vorbitoarea, însă îşi dezgoli dinţii spre el. Da, 
dar asta nu contează. Clanurile nu se împotrivesc, aşa că 
trebuie s-o facem noi. 

De jos, tovarăşul jaenshei îşi ridică ochii spre nekrol. 

Ei..., gâfâi el, ei merg spre cascadă. 

Cascada! Repetă vorbitoarea amară. După moartea iernii, 
au distrus peste douăzeci de piramide, Arik şi tancurile lor 
au zdrobit pădurea, iar acum un drum mare şi colbuit 
brăzdează pământul din valea lor, până la ţinuturile râului. 
Totuşi, în anotimpul acesta n-au făcut rău nici unui jaensh, i- 
au lăsat pe toţi să plece. lar toate clanurile acelea fără zei s- 
au dus la cascadă, până ce pădurea celor de la cascadă a 
fost golită şi totul a fost consumat. Vorbitorii lor stau cu 


vorbitorul bătrân şi poate că zeul cascadei îi ia la el, poate 
că este un zeu foarte mare. Eu nu ştiu lucrurile astea. Stiu 
însă că Îngerul chel a aflat acum că douăzeci de clanuri s-au 
strâns laolaltă, că a auzit de adunarea a cinci sute de 
jaenshi adulţi şi porneşte cu un tanc împotriva lor. Îi va lăsa 
să plece şi de data asta la fel de uşor, mulţumindu-se cu o 
statuetă? Vor pleca ei, Arik, vor renunţa la un al doilea zeu 
la fel de uşor ca şi la primul? 

Vorbitoarea clipi repede din ochi, apoi continuă: 

Mă tem că se vor împotrivi cu ghearele lor jalnice. Mă tem 
că Îngerul chel îi va spânzura chiar dacă ei nu se vor 
împotrivi, deoarece o adunare atât de mare îi trezeşte 
suspiciunea. Mă tem de multe şi ştiu puţine, dar ştiu că noi 
trebuie să fim acolo. Nu ne vei opri, Arik şi nu mai putem 
aştepta întârziatele tale lasere. 

După aceea, se întoarse către ceilalţi şi-l îndemnă: 

Haideţi, trebuie să alergăm! 

Se topiră în pădure înainte ca nekrol să le poată măcar 
striga să se oprească. Blestemând, acesta se întoarse la 
bază. 

Cele două femele exilate tocmai ieşeau dinăuntru. Ambele 
se apropiau de sorocul naşterii, dar aveau arbalete 
energetice în mâini. Nekrol încremeni. 

Şi voi! Exclamă el furios, privindu-le. Nebunie, asta-l pur şi 
simplu nebunie! 

Ele îl priviră cu ochi tăcuţi şi aurii, apoi trecură pe lângă 
el, îndreptându-se spre pădure. 

Bărbatul intră în bază, îşi strânse în coadă părul lung, ca 
să nu se agate de crengi, îmbrăcă o cămaşă şi se repezi 
spre uşă. Apoi se opri. O armă, avea nevoie de o armă! Privi 
în jur cu disperare şi alergă în magazie. Nu mai rămăsese 
nici o arbaletă. Oare ce mai exista acolo? Începu să 
scotocească printre lucruri şi alese în cele din urmă o 
macetă din duraliaj. O simţea ciudat în mână şi probabil că 
aspectul lui era cu totul ridicol - în nici un caz, nu aducea a 
războinic - dar cumva simţise că trebuia să ia ceva. 


Apoi porni către clanul cascadei. 

* Nekrol era supraponderal şi cu muşchi flasci, nu fusese 
deloc obişnuit să alerge, iar drumul se întindea pe aproape 
doi kilometri, prin pădurea deasă a verii. Fu nevoit să se 
oprească de trei ori, ca să-şi tragă sufletul şi să-şi 
domolească durerile din piept şi i se păru că trecuse o 
veşnicie până ajunse. Totuşi, reuşi să sosească înaintea 
Îngerilor de Oţel; un tanc este masiv şi lent, iar drumul din 
Valea Săbiei era mai lung şi mai accidentat. 

Jaenshii se zăreau peste tot. Poiana era lipsită de iarbă şi 
de două ori mai mare decât şi-o amintea nekrol de la ultima 
sa călătorie acolo, la începutul primăverii. Jaenshii o 
umpleau însă complet - erau aşezaţi pe sol, privind iazul şi 
cascada, toţi tăcuţi, atât de înghesuiți încât nici nu aveai loc 
să te strecori printre ei. Şi mai mulţi se căţăraseră în copaci 
- în fiecare copac erau cel puţin o duzină. Unii copii se 
suiseră chiar pe ramurile din vârf, acolo unde, de obicei, 
domneau doar pseudomaimuţele. 

Pe lespedea din mijlocul iazului - cascada văzându-se 
înapoia lor precum un decor-vorbitorii se adunaseră în jurul 
piramidei. Erau chiar mai înghesuiți decât Jaenshii de pe 
iarbă şi toţi îşi ţineau palmele apăsate pe feţele piramidei. 
Unul dintre ei, slab şi fragil, se suise pe umerii altuia, 
pentru a putea s-o atingă. Nekrol încercă să-l numere, dar 
abandonă tentativa. Grupul era prea compact - o masă de 
braţe, acoperite de blană cenuşie şi de ochi aurii, având 
piramida în centru, întunecată şi neclintită ca întotdeauna. 

Vorbitoarea amară stătea în iazul a cărei apă îi ajungea 
până la glezne. Era întoarsă spre mulţime şi răcnea; vocea 
îi suna straniu de diferită de obişnuitul tors jaensh - cu 
eşarfa şi inelele, părea absurd de nelalocul ei acolo. In timp 
ce vorbea, agita laserul pe care-l ţinea într-o mână. 
Sălbatică, pasionată, isterică, le explica celor din poiană că 
Îngerii de Oțel veneau, că ei trebuiau să plece neîntârziat, 
că trebuiau să se separe, să intre în pădure şi să se 
regrupeze la baza comercială. Repeta întruna aceleaşi idei. 


Clanurile rămâneau însă tăcute şi încordate. Nimeni nu 
răspundea, nimeni nu asculta, nimeni nu auzea. In plină zi, 
ei se rugau. 

Nekrol îşi croi drum printre ei, păşind când pe mâinile, 
când pe picioarele lor; aproape nu putea pune bocancul pe 
pământ, fără să nu atingă un trup jaensh. Se opri lângă 
vorbitoarea amară, care continua să gesticuleze cu furie, 
fără ca ochii ei arămii să-l poată vedea. Apoi, ea se opri. 

Arik, rosti, Îngerii vin şi ei nu vor să asculte! 

Ceilalţi..., gâfâi bărbatul, care încă nu-şi recăpătase suflul. 
Unde sunt? 

În copaci, răspunse ea, gesticulând imprecis, l-am trimis în 
copaci. Lunetişti, Arik, aşa cum am văzut pe peretele tău. 

Te rog, spuse el, întoarce-te cu mine! Lasă-l pe ei, lasă-l! 
Le-ai spus. Le-am spus şi eu. Indiferent ce se va întâmpla, 
este opţiunea lor, este vina religiei lor idioate. 

Nu pot pleca, replică vorbitoarea amară. 

Părea confuză, aşa cum se întâmplase de multe ori când 
nekrol o întrebase unele lucruri. 

Cred c-ar trebui să plec, dar cumva ştiu că trebuie să 
rămân aici. lar ceilalţi nu vor pleca, chiar dacă eu aş face-o. 
Ei o simt mult mai puternic. Trebuie să fim aici. Trebuie să 
luptăm, să vorbim... 

Clipi din ochi. 

Nu ştiu de ce, Arik, dar trebuie s-o facem! 

Înainte ca negustorul să-l poată răspunde, Îngerii de Oţel 
ieşiră din pădure. 

La început, erau doar cinci, larg răsfiraţi; apoi, după puţin 
timp, apărură alţi cinci. Toţi pedeştri, în uniforme a căror 
culoare vefde-întunecat pătată de cafeniu se contopea cu 
cea a frunzişului, astfel încât se distingeau numai sclipirile 
centurilor din plasă de oţel şi căştile de luptă. Unul dintre 
ei, o femeie blondă şi uscăţivă, purta un guler roşu înalt; 
toţi ţineau lasere în mâini. 

Tu! Strigă blonda, ai cărei ochi îl descoperiseră imediat pe 
Arik, stând în picioare, cu coada fluturând în vânt şi cu 


maceta atârnându-l inutilă în mână. Vorbeşte cu animalele! 
Spune-le că trebuie să plece! Spune-le că, din ordinui 
Ocrotitorului Wyatt şi al copilului bălai Bakkalon, la est de 
munţi nu li se permite să se strângă în număr aşa de mare. 
Spune-le! 

O zări apoi pe vorbitoarea amară şi tresări. 

Şi ia laserul din mâna animalului ăla, înainte să vă ardem 
pe amândoi! 

Tremurând, nekrol lăsă maceta să-l cadă dintre degetele 
inerte în apă. 

Vorbitoareo, rosti el în jaenshă, atuncă arma, te rog! Dacă 
mai speri să vezi vreodată stele îndepărtate... Aruncă 
laserul, prietena mea, copila mea, imediat! Şi când o veni 
Ryther, te voi lua cu mine la ai-Emerel şi în locuri şi mai 
îndepărtate. 

Glasul negustorului trăda o spaimă cumplită - Îngerii de 
Oţel îi fixau cu laserele şi nu crezu nici măcar o clipă că 
vorbitoarea îl va asculta. 

Dar, în mod straniu, ea se arătă docilă şi azvârli laserul în 
iaz. Nekrol nu-l putu vedea ochii, ca să citească în ei. 

Grupmama se relaxa vizibil. 

Perfect, încuviinţă ea. Acum, vorbeşte cu ei în graiul lor de 
animale şi spune-le să plece. Dacă nu, îi vom zdrobi. Un 
tanc a pornit deja încoace! 

Acum, peste vuietul cascadei, nekrol putea auzi - 
trosnetele puternice, provocate de tancul ce trecea peste 
copaci, transformându-l în aşchii sub şenilele late din 
duroţel. Poate că foloseau tunul şi turelele laser pentru a 
îndepărta bolovanii şi alte obstacole. 

Le-am spus, vorbi disperat nekrol. Le-am spus de multe 
ori, dar nu aud! 

Arătă de jur împrejurul său. Poiana era încinsă de soare şi 
ticsită de corpurile jaenshilor; nici un clan nu băgase în 
seamă apariţia Îngerilor de Oţel, sau confruntarea, înapoia 
lui, vorbitorii continuau să-şi apese palmele micuţe pe zeul 
lor. 


Atunci, vom scoate din teacă sabia lui Bakkalon, vorbi 
Grupmama şi poate că-şi vor auzi propriile vaiete! 

Băgă laserul în toc şi scoase o armă sonică, iar nekrol, 
înfiorându-se, îi ghici intenţia. Armele sonice foloseau unde 
sonore de mare intensitate pentru a distruge pereţii 
celulelor şi a lichefia carnea. Efectele lor erau teribile pe 
plan psihologic; nu exista o moarte mai oribilă. 

Apoi, însă, apăru un al doilea grup de Ingeri. Se auziră 
scrâşnete şi trosnete de lemne rupte, iar înapoia unui pâlc 
de arbori, negustorul putu vedea flancurile negre ale 
tancului, cu tunul rotindu-se parcă în direcţia sa. Doi dintre 
noii sosiți purtau gulerul stacojiu - un tânăr rumen la faţă, 
cu urechi mari, care lătra ordine către soldaţi şi un bărbat 
uriaş, musculos, cu craniu ras şi piele arămie, ridată. 
Nekrol îl recunoscu: era Armurierul C'ara Dahan. Acesta 
puse o mână grea pe braţul Grupmamei, când femeia ridică 
arma sonică. 

Nu, spuse el. Nu aşa se procedează. 

Ea îşi vâri imediat arma în toc. 

Ascult şi mă supun. 

Dahan privi spre nekrol. 

Neguţătorule, bubui el, aceasta-l lucrarea ta? 

Nu, răspunse nekrol. 

Nu se vor împrăştia, adăugă Grupmama. 

Ne va lua o zi şi o noapte să-l doborâm pe toţi cu armele 
sonice, rosti Dahan, privind poiana şi copacii, apoi 
cercetând cu ochii poteca stâncoasă întortocheată ce suia 
până în vârful cascadei. Exisă însă o cale mai simplă. 
Distrugem piramida şi ei vor pleca imediat. 

Se opri apoi, înainte de a termina ce avea de spus; ochii îi 
rămăseseră fixaţi asupra vorbitoarei amare. 

O jaenshă cu inele şi eşarfă, zise el. Până acum, nu teseau 
nimic în afară de giulgiuri. Asta mă alarmează. 

Este una dintre cei de la cercul-de-piatră, vorbi iute 
nekrol. A locuit cu mine. 

Dahan încuviinţă din cap. 


Înţeleg. Eşti cu adevărat un om fără zeu, nekrol, dacă te 
însoţeşti cu animale fără suflet şi le înveţi să maimuţărească 
seminţia Pământului. Totuşi, acest lucru este lipsit de 
importanţă. 

Ridică braţul semnalizând; înapoia lui, printre copaci, 
tunul tancului se roti uşor spre dreapta. 

Îndepărtează-te, împreună cu animalul tău domestic, 
continuă Dahan. Când voi cobori braţul, zeul jaensh va 
exploda şi, dacă rămâi pe loc, nu vei mai mişca niciodată. 

Dar vorbitorii! Protestă nekrol. Salva îi va... 

Se întoarse într-acolo, ca să-l arate. Dar vorbitorii se 
îndepărtau unul câte unul de piramidă. 

Îndărătul său, Îngerii murmurau: 

Un miracol! Şopti cineva răguşit. 

Copilul nostru! Strigă altul. Stăpânul nostru! 

Nekrol rămase paralizat. Piramida de pe lespedea de 
stâncă nu mai era colorată în roşu-întunecat. Acum scânteia 
în razele soarelui, o cupolă de cristal transparent. lar 
dedesubtul acelei cupole, perfect în fiecare detaliu, copilul 
bălai Bakkalon surâdea, cu Ucigaşul Demonilor în mână. 

Vorbitorii jaenshi se îndepărtau iute acum, împiedicându- 
se şi căzând în apă, în graba lor. Nekrol îl întrezări pe 
vorbitorul bătrân alergând mai repede decât toţi, în ciuda 
vârstei. Nici el nu părea să înţeleagă ce se întâmplase. 
Vorbitoarea amară rămăsese cu gura deschisă. 

Negustorul se întoarse. Jumătate dintre Îngerii de Oțel 
căzuseră în genunchi; ceilalţi coborâseră armele, fără să-şi 
dea seama şi încremeniseră uluiţi. Grupmama se întoarse 
către Dahan. 

Este un miracol, vorbi ea. Aşa cum a profeţii Ocrotitorul 
Wyatt. Copilul bălai umblă pe această planetă. 

Armurierul rămase însă ferm. 

Ocrotitorul nu se află aici, spuse el cu glas tăios, iar acesta 
nu-l un miracol. Este un şiretlic al unui duşman, iar eu nu 
mă voi lăsa păcălit. 


Nu voi îngădui să rămână blasfemia aceasta pe pământul 
lui Corlos. 

Braţul său cobori brusc. 

Probabil că Îngerii din tanc încremeniseră, plini de 
venerație; tunul nu trase. Dahan se răsuci în direcţia lor, 
iritat. 

Nu este nici un miracol! Răcni el, începând să ridice din 
nou braţul. 

Lângă nekrol, vorbitoarea amară strigă pe neaşteptate. 
Bărbatul o privi alarmat şi văzu că ochii ei căpătaseră o 
nuanţă aurie strălucitoare. 

Zeul, murmură ea încet. Lumina revine la mine! 

lar zumzetul arbaletelor răsună din copacii din jurul 
poienii şi două săgeți lungi se înfipseră aproape simultan în 
spatele lat al lui Dahan. Forţa impactului îl trânti pe 
Armurier în genunchi, izbindu-l de sol. 

FUGI! Urlă nekrol şi o împinse pe vorbitoarea amară cu 
toată puterea, iar ea se clătină şi-l privi pentru o clipă, cu 
nişte ochi ce aveau din nou culoarea bronzului şi un licăr de 
spaimă. Apoi, iute, ţâşni spre cel mai apropiat pâlc de 
copaci, cu eşarfa fluturându-l în urmă. 

Ucideţi-o! Zbieră Grupmama. Ucideţi-l pe toţi! 

Cuvintele ei îi deşteptară atât pe jaenshi, cât şi pe Îngerii 
de Oţel; copiii lui Bakkalon ridicară laserele împotriva 
gloatei ce se năpusti pe neaşteptate şi măcelul începu. 
Nekrol îngenunche şi bâjbâi printre bolovanii acoperiţi de 
muşchi, până ce găsi laserul, după care îl ridică la umăr şi 
începu să tragă. Fasciculul izbi în rafale furioase, o dată, a 
doua, a treia oară. Ţinând trăgaciul apăsat, rafalele se 
transformară într-o rază şi bărbatul reteză din talie un 
înger cu cască argintie, înainte ca măruntaiele să-l ia foc şi 
să se prăbuşească în iaz. 

Mult timp, nu văzu nimic; exista doar durere şi zgomot şi 
apa care-l clipocea blând pe faţă şi ţipetele ascuţite ale 
jaenshilor care alergau pe lângă el. Auzi de două ori 
bubuitul şi pârâitul tunului, iar de câteva ori fu călcat în 


picioare. Totul părea lipsit de importanţă. Se strădui să-şi 
ridice capul pe pietre, pe jumătate afară din apă, dar după 
un timp nici măcar asta nu mai păru vital. Singurul lucru 
care conta era focul ce-l mistuia abdomenul. 

Apoi, cumva, durerea pieri şi simţi mult fum şi duhori 
oribile, dar mult mai puţin zgomot; rămase nemişcat şi 
ascultă glasurile. 

Piramida, Grupmama? Întrebă cineva. 

Este un miracol, replică un glas de femeie. Priveşte, 
Bakkalon este tot acolo. Vezi cum zâmbeşte? Azi, aici, am 
făcut ceea ce trebuia făcut! 

Cu ea ce facem? 

Căraţi-o în tanc. Trebuie să i-o ducem Ocrotitorului Wyatt. 

La scurt timp după aceea, glasurile se îndepărtară şi 
nekrol auzi doar sunetul apei, curgând mereu, 
rostogolindu-se peste bolovanii pantei şi prăbuşindu-se în 
cascadă. Era un sunet foarte odihnitor. Hotări să doarmă. 

* Bărbatul vâri ranga între două scânduri şi apăsă cu 
putere. Lemnul subţire cedă aproape fără să protesteze. 

Alte statuete, Jahnis, anunţă el după ce se aplecase şi 
dăduse la o parte materialul protector. 

Fără valoare, suspină scurt Ryther. 

Stătea în mijlocul ruinelor bazei comerciale a lui nekrol. 
Îngerii o distruseseră, căutând jaenshi înarmaţi, iar 
sfărâmăturile erau împrăştiate peste tot. Totuşi, nu se 
atinseseră de lăzi. 

Bărbatul trecu la următoarea stivă. Ryther privi gânditor 
spre cei trei jaenshi care se strânseseră lângă ea, dorindu- 
şi ca aceştia să fi putut comunica puţin mai bine. Unul 
dintre ei, o femelă zveltă, care purta o eşarfă şi o mulţime 
de inele, se rezema mereu într-o arbaletă şi ştia ceva 
terrană, deşi nu îndeajuns. Era inteligentă şi prindea 
repede cuvintele, însă până acum spusese un singur lucru: 

Lumea lui Jam'son. Arik ne ia. Îngerii ucid. 

Le repetase întruna, până ce Ryther o făcuse în cele din 
urmă să priceapă că, da, îi vor lua. Ceilalţi doi jaenshi, 


femela însărcinată şi masculul cu laser, păreau că nu 
vorbesc absolut deloc. 

Tot statuete, anunţă bărbatul, care deschisese prima ladă 
dintr-o stivă nouă, din fosta magazie a lui nekrol. 

Femeia ridică din umeri şi el trecu mai departe. Ryther se 
întoarse şi se îndreptă încet spre marginea aerodromului, 
unde se afla Luminile Jolostarului, cu trapele deschise, din 
care se revărsa o lumină galbenă, puternică în amurg. 
Jaenshii o urmară, aşa cum făcuseră de oînd sosise; fără 
îndoială, se temeau că avea să plece şi să-l abandoneze 
dacă ar fi scăpat-o o clipă din ochii lor mari, de culoarea 
bronzului. 

Statuete, murmură Ryther pe jumătate pentru sine, pe 
jumătate pentru jaenshi. (Clătină din cap.) De ce a făcut-o? 
Îi întrebă, deşi ştia că n-o puteau înţelege. Un negustor cu 
experienţa lui? Mi-aţi putea spune, poate, dacă aţi şti ce 
vorbesc, în loc să se concentreze asupra giulgiurilor, asupra 
adevăratei arte jaenshe, de ce v-a învăţat pe voi să ciopliţi 
versiuni băştinaşe ale unor zei omeneşti? Ar fi trebuit să 
ştie că nici un agent de vânzări nu va accepta asemenea 
falsuri evidente. Arta extraterestră este extraterestră. 
(Oftă.) Probabil că-l vina mea. Trebuia să fi deschis lăzile, 
concluziona ea, râzând uşor. 

Vorbitoarea amară o privi. 

Giulgiu Arik. Dat. 

Ryther încuviinţă, neatentă. Acum, acesta era atârnat 
chiar deasupra cuşetei ei; un obiect straniu, ţesut parţial 
din blană jaenshă şi în cea mai mare parte din şuviţe lungi 
şi mătăsoase de păr roşu ca focul. Pe el, cenuşiu pe fond 
roşu, se afla portretul aproximativ, totuşi identificabil, al lui 
Arik nekrol. Îşi pusese întrebări şi în privinţa aceasta. Era 
oare tributul unei văduve? Al unui copil? Sau doar alunei 
prietene? Ce se întâmplase cu Arik în anul cât Luminile 
fusese plecată? Dacă s-ar fi putut întoarce la timp, atunci... 
Dar pierduse trei luni pe Lumea lui Jamison, discutând cu 
nenumărați agenţi de vânzări, în încercarea de a scăpa de 


statuetele lipsite de orice valoare. Abia la mijocul toamnei, 
Luminile Jolostarului revenise pe Corlos şi găsise baza lui 
nekrol în ruine, cu Îngerii strângând deja recoltele. 

Îngerii... Când se dusese la ei, pentru a le oferi transportul 
inutil de lasere, căutând să facă un troc, vederea zidurilor 
roşii ca sângele ale oraşului o îngreţoşase. Crezuse că era 
pregătită pentru aşa ceva, însă cele găsite depăşiseră orice 
anticipări. Un grup de Ingeri de Oţel o găsise, vomitând în 
afara porţilor înalte şi ruginite şi o escortase în interior, 
înaintea Ocrotitorului. 

Wyatt era de două ori mai scheletic decât şi-l amintea. Se 
găsea afară, lângă baza unei uriaşe platforme-altar ce 
fusese înălţată în centrul oraşului. O statuie a lui Bakkalon, 
părând incredibil de reală, închisă sub o piramidă de sticlă 
şi aşezată pe un soclu înalt de piatră roşie, proiecta o 
umbră lungă peste altarul de lemn. Sub acesta, grupele de 
Ingeri adunau neoiarba proaspăt culeasă, grâul şi carcasele 
congelate de râmători. 

Nu avem nevoie de produsele tale, îi spusese Ocrotitorul. 
Lumea lui Corlos este de multe ori binecuvântată, copila 
mea şi Bakkalon trăieşte acum printre noi. A făcut multe 
miracole însemnate şi va mai face şi altele. Credinţa noastră 
este în EL - Arătase spre altar cu o mână uscăţivă. 

Vezi? Drept ofrandă, ne ardem proviziile pentru iarnă, căci 
copilul bălai ne-a făgăduit că anul acesta iarna nu va mai 
sosi. Tot El ne-a învăţat să ne înmulţim în pace, aşa cum 
odinioară noi înşine am fost procreaţi în război, astfel ca 
seminţia Pământului să fie şi mai puternică. Este epoca 
unor noi şi măreţe revelații! 

Ochii îi ardeau în timp ce vorbea - ochi fanatici, ce alergau 
de colo-colo, imenşi şi întunecaţi şi totuşi, în mod straniu, 
pătaţi cu fulgi aurii. 

Ryther părăsise Oraşul Îngerilor de Oţel cât putuse de 
repede, străduindu-se din răsputeri să nu mai privească 
spre ziduri. După ce se suise însă pe dealuri, îndreptându- 
se din nou spre baza comercială, ajunsese la cercul-de- 


piatră, la piramida sfărâmată unde o adusese Arik. Acolo, 
constatase că nu mai putea rezista şi, neajutorată, se 
întorsese pentru a arunca o ultimă privire asupra Văii 
Săbiei. Imaginea aceea n-o părăsise niciodată. 

Pe exteriorul zidurilor, atârnau copiii Îngerilor - un şir de 
trupuşoare nemişcate în uniforme albe, la capetele unor 
funii lungi. Cu toţii muriseră în pace, însă moartea este 
rareori paşnică; cei mai vârstnici, cel puţin, muriseră 
repede, cu gâturile frânte instantaneu. Dar pruncii bălai 
aveau laţurile petrecute în jurul mijlocurilor şi Ryther era 
convinsă că majoritatea atârnaseră acolo până ce muriseră 
de foame. 

În timp ce stătea şi-şi amintea totul, bărbatul din echipaj 
ieşi din ultima cameră a bazei lui nekrol. 

Nimic, raportă el. Numai statuete. 

Ryther încuviinţă din cap. 

Plecăm? Întrebă vorbitoarea amară. Lumea lui Jam'son? 

Da, răspunse Ryther, privind dincolo de nava care aştepta, 
spre pădurea întunecată, primitivă. Inima Bakkalonului 
apusese. Într-o mie de mii de păduri şi un singur oraş, 
clanurile începuseră să se roage. 

Chicago Octombrie, 1974 Nici flacările multicolore ale 
unui inel stelar Dincolo de fereastră, furtunile de foc 
continuau, dezlânţuite. 

Panorama acoperea un perete întreg al sălii de 
monitorizare, o tapiserie de flăcări de-a pururi mişcătoare, 
un tipar curgător de lumină lichidă de toate culorile şi 
formele. Vârtejuri uriaşe de aur topit lunecau, sinuoase şi 
şerpuitoare. Suliţe de portocaliu şi stacojiu fulgerau, 
apărând şi dispărând. Trăsnete verzi-albastre se izbeau în 
fereastra de observaţie ca picăturile de ploaie, tentacule de 
fum chihlimbariu se învolburau, dâre de alb pur îşi ardeau 
imaginile persistente în ochii privitorilor. 

Dansând, mişcându-se, schimbându-se; toate culorile 
nulspaţiului urlau un cântec tăcut şi aleatoriu. Oamenii, cel 
puţin, credeau că este aleatoriu. Vreme de cinci luni 


standard, vortexul se rotise în vidul lui Niciunde, fără ca 
vreun calculator să sesizeze măcar o repetiţie. 

Înăuntru, într-o încăpere lungă, scăldată de luminile 
vârtejului, cinci monitori stăteau la consolele lor, cu faţa 
spre fereastră şi supravegheau vortexul. Fiecare consolă 
era un labirint de luminiţe şi butoane sclipitoare de control, 
având în centru patru ecrane de afişare, pe care numerele 
curgeau la nesfârşit şi linii roşii, subţiri, trasau grafice. 
Exista, de asemenea, un mic contor digital, pe care sutimile 
de secundă se adunau neobosite peste cele cinci luni deja 
înregistrate. 

Monitorii se schimbau la fiecare opt ore. Acum, de serviciu 
erau trei femei şi doi bărbaţi. Toţi purtau halatele albastru- 
deschis ale tehnicienilor şi ochelari de protecţie, cu lentile 
întunecate. Lunile scurse îi făcuseră însă neglijenţi; doar 
Trotter, la consola centrală, mai ţinea ochelarii la ochi. 
Restul şi-l ridicaseră pe frunte sau pe păr. 

Îndărătul monitorilor se găseau două console de comandă 
în formă de potcoavă şi peretele de calculatoare. Al 
Swiderski, un blond voinic, cu oase mari, purtând un halat 
alb de laborator, avea în grijă calculatoarele. Jennifer Gray 
ocupa unul dintre scaunele de comandă. Celălalt era gol, 
dar asta conta prea puţin. In clipa aceea, ele erau singurele 
locuri unde te puteai aşeza; totul fusese fixat pe automat şi 
genera toarele de nulspaţiu ale Inelului Stelar Niciunde 
ardeau cu o furie constantă. 

Cu un teanc de imprimate în mână, Swiderski pluti spre 
locul unde Jennifer scria pe un clipboard. 

Cred că ne apropiem de punctul critic, rosti el cu glas 
inexpresiv. 

Jennifer îl fixă, cu o privire preocupată. Era o femeie 
frumoasă, înaltă şi zveltă, cu ochi verzi strălucitori şi păr 
blond-roşu lung şi drept. Purta un halat alb cu croială sobră 
şi un inel de aur. 

Incă aproximativ opt ore, clătină ea din cap spre 
Swiderski. Dacă am calculat corect... După aceea, putem 


opri generatoarele, ca să vedem ce am obţinut. 

Swiderski privi afară, spre furtunile de foc ce se 
învolburau. 

Cinci straturi de duraliaj transparent, rosti el încet. Patru 
straturi intermediare de aer refrigerat şi un strat triplu de 
sticlă. Cu toate astea, fereastra interioară este caldă, dacă o 
atingi... 

Încuviinţă din cap. -Mă-ntreb peste ce-o să dăm. 

Monitorizarea continuă. 

* La un kilometru şi jumătate mai departe, pe altă punte a 
inelului, Kerin davittio intră singur în vechea cabină de 
comandă. 

Ceilalţi veneau rareori aici. Cabina era numai a lui. 
Cândva, cu ani în urmă, fusese centrul nervos al Inelului 
Stelar Niciunde; de aici, un singur om avea sub mână toate 
puterile copleşitoare a o mie de generatoare nulspaţiu. De 
aici, putea trezi la viaţă vortexul, pentru a-l privi cum se 
roteşte. 

Asta însă fusese în trecut. Inelul Stelar Niciunde fusese 
părăsit timp de aproape şase ani, iar la sosirea lor, Jennifer 
şi echipa ei apreciaseră că vechea cabină de comandă era 
prea mică pentru scopurile lor. De aceea, o abandonaseră. 
Acum, generatoarele răspundeau la comenzile consolelor 
gemene din sala de monitorizare. Cabina de comandă îi 
aparţinea lui Kerin, păianjenilor săi mecanici şi spectrelor 
inelului adumbrit. 

Cabina era un cub mic, alb imaculat. Familiara consolă 
potcoavă se găsea în centrul ei. Kerin stătea în interior, 
înconjurat de comenzi, cu o expresie visătoare pe chip. Era 
un bărbat scund, subţire, dar puternic, cu o claie de păr 
negru şi ochi negri, neastâmpăraţi; uneori, era agitat, 
alteori, visător. Cu mult timp în urmă, renunţase la halatul 
albastru al tehnicienilor în favoarea hainelor civile; acum, 
purta pantaloni negri şi o cămaşă întunecată cu guler 
răscroit, tivit cu roşu-închis. 


Mâinile sale experte alergară peste comenzi şi pereţii se 
destrămară. 

Se găsea în exterior, în beznă, cu inelul stelar dedesubtul 
său. 

Proiecţia holografică îi oferea o imagine a inelului şi 
ayortexului pe care fereastra din sala de monitorizare n-o 
putea egala. In cabină, nu mai exista nimic altceva; erau 
doar el şi consola, plutind în vid la kilometri deasupra 
locului unde se desfăşura acţiunea. Secţiunea inelului care 
conţinea cabina de control se întindea uriaşă sub picioarele 
sale; restul se curba lent în ambele direcţii, micşorându-se 
treptat într-o panglică de metal, care se îndepărta tot mai 
mult şi mai mult, înainte de a se curba din nou, pentru a 
descrie un cerc complet, întâlnind partea opusă undeva, 
într-o depărtare neclară. Un cerc argintiu cu diametrul de o 
sută cincizeci de kilometri - Inelul Stelar Niciunde fusese 
construit conform specificaţiilor standard. 

În interiorul inelului, încătuşat de limitatoare şi de blindaj, 
alimentat de puterea sălbatică a o mie de reactoare de 
fuziune, vortexul nulspaţiu se rotea în măreţia-l lipsită de 
minte. Acesta era vârtejul multicolor care adusese Omului 
stelele. 

Kerin îl privi până ce lumina începu să-l rănească ochii. 
Apoi, îşi examina consola. Curbura potcoavei, imediat în 
faţa lui, era complet întunecată; mâinile i se deplasară 
agitate peste butoanele deconectate care, cândva, 
controlaseră vortexul. Continuau să strălucească palid doar 
butoanele de pe ambele laturi; în stânga, comenzile 
hologramei, în dreapta, comanda păianjenilor mecanici. O 
mulţime de grupuri de taste arzând cu o lumină pal-verzuie. 
Swiderski spusese că nu exista nici un motiv pentru care să- 
| acţioneze; de aceea, vechea cabină de comandă era doar 
pe jumătate funcţională şi Kerin lucra singur. 

Mâna lui stângă se întinse către comenzi, iar hologramele 
se rotiră în jurul său; acum se afla la patruzeci şi cinci de 
kilometri în adâncul inelului, căpătând input vizual din alt 


set de proiectoare. Imaginea rămăsese în esenţă aceeaşi: 
furtuna de foc care continua de cinci luni. De altfel, acela 
era punctul cu probleme. 

Se roti spre dreapta şi atinse alte taste. Dedesubt, un 
panou glisa, deschizându-se în blindajul inelului stelar şi 
dinăuntru ieşi un păianjen mecanic. 

Aducea într-adevăr mult cu un păianjen construit din 
metal: avea opt picioare, un corp rotund, argintiu, de 
duraliaj sclipitor, ale cărui flancuri reflectau culorile 
vortexului în dâre, un mers familiar, grăbit. Când Kerin îl 
trimise către locul cu pricina, îşi folosi toate cele opt 
picioare ca să se prindă de inelul stelar. 

Ajuns la destinaţie, bărbatul glisa alt panou şi activă ochii 
păianjenului. Hologramele se fisurară; iluzia de a fi în 
exterior dispăru. Păianjenul avea o mulţime de ochi, 
majoritatea la nivelul abdomenului. Acum, stătea deasupra 
deschiderii din inel, coborând în interior cu patru picioare, 
în timp ce celelalte patru se fixaseră de laturile opuse, iar 
toţi ochii studiau generatorul cu probleme. Peretele din faţa 
lui Kerin îi oferea input vizual - domeniu normal, infraroşu, 
ultraviolet. Peretele din dreapta măsura radioactivitatea şi 
avea imagini luate cu raze-X, iar cel din stânga afişa cele 
mai recente date pe care calculatorul le căpăta de la 
monitorii respectivului generator. 

Cu patru braţe care lucrau, treburile mergeau repede. 
Kerin dezactiva pentru scurt timp generatorul, urmări 
problema până la sursă, scoase o piesă şi o înlocui cu alta 
luată din cavitatea de stocare a păianjenului. După aceea, 
retrase braţele metalice şi se lăsă pe spate în fotoliu. Panoul 
glisa, închizându-se. Sări din ochii păianjenului, revenind la 
holograme. 

Păianjenul încremeni; vortexul ardea. Kerin le privi fără să 
le vadă. Mâna i se deplasă la stânga şi hologramele se 
transformară din nou. Nu mai urmărea focurile rotitoare, ci 
privea în exterior, dincolo de cercul inelului. 

Spre bezna infinită şi vidă a lui Niciunde. 


Ca întotdeauna, vreme de o secundă după ce revenise de 
la imaginile păianjenului, crezu că orbise. Apoi, însă, ochii i 
se adaptară şi putu distinge consola, vag. Asta era tot. Se 
lăsă din nou pe spate în fotoliu, îşi ridică pe consolă 
picioarele încălţate în cizme şi suspină. O spaimă familiară 
se revărsă peste el, însoţită de exaltare. 

Gânditor, privi neantul. 

Văzuse holograme ale celorlalte o duzină de inele stelare, 
dar acesta, acesta, era unic. Primul inel, Cerberus, plutea la 
zece milioane de kilometri dincolo de Pluton, înconjurat de 
un ocean de stele. Poate că erau mici, reci şi îndepărtate, 
dar erau stele, dovada faptului că Cerberus şi oamenii săi 
se găseau în siguranţă în interiorul sistemului-cămin şi în 
liniştea confortabilă a universului cunoscut. Acelaşi lucru se 
putea spune despre Uşa Neagră, care plutea într-o poziţie 
Troiană înapoia lui Jupiter. Sau despre Vulcan, care ardea 
negru şi spart în umbra Soarelui. 

De partea opusă lui Cerberus se roteşte alt inel, înconjurat 
de stele ciudate şi cu toate acestea la fel de confortabil. Ce 
contează că stelele acelea nu aparţin istoriei Omului? Cui îi 
pasă în ce galaxie ar putea fi ele? In apropiere se află A 
Doua Şansă, o planetă verde şi caldă, lângă un soare galben 
strălucitor, cu oameni şi oraşe ce se înalţă iute. 

Dar Vulcan? Ce-l cu el? Se deschide spre un infern, de 
acord; vortexul său de iad este poarta spre interiorul unei 
stele, însă şi asta putea fi înţeles de Kerin. 

Uşa Neagră era mai terifiantă; pătrunzi aici şi ajungi în 
vidul imens dintre galaxii. Nu există nici o stea, nici o 
planetă. Doar spirale, hăt departe, în configurații complet 
necunoscute omului. Şi, din fericire, o a doua gaură, în jurul 
căreia au construit alt inel stelar, către sistemul străjucitor 
şi luxuriant al Zorilor. 

Insă dincolo de partea îndepărtată a Găurii spre Niciunde 
se întinde tărâmul cel mai întunecat dintre toate. Aici 
stăpâneşte bezna, imensă şi vidă. Nu există stele. Nu există 
planete. Nu există galaxii. Nici o rază de lumină nu 


traversează hăul acesta; nici un atom de materie nu-l 
mânjeşte perfecțiunea. Pe cât de departe poate vedea omul, 
pe cât de departe pot simţi maşinăriile lui, în toate 
direcţiile. Nu exista decât nefiinţa şi vidul. Infinite, tăcute şi 
mai teribile decât orice cunoscuse Kerin vreodată. 

Niciunde. Locul de dincolo de Univers, aşa i-au spus. 

Din echipajul lui Niciunde, doar Kerin continua să utilizeze 
vechea cabină de comandă. Doar Kerin avea o meserie 
care-l ducea afară. Anterior, nu-l prea pasase de lucrul ăsta. 
Fusese mulţumit că era singur, că avea vreme să se 
gândească, să viseze şi să scrie poezii, hobby-ul lui. 
Începuse să studieze Niciunde, aşa cum Jenny studiase 
cândva stelele, pe vremea când amândoi se aflau pe 
Pământ. Ceva însă îl atrăsese şi acum nu se mai putea opri. 
Obsedat, posedat, făcea pauză după fiecare misiune 
încheiată. 

Ca un fluture şi o lampă, aşa erau Kerin şi bezna. 

Uneori, aducea cu orbirea. Reuşea să se convingă că 
stătea într-o cameră complet întunecată, cu pereţi aflaţi la 
numai câţiva metri de el. Aproape că putea simţi pereţii. 
Ştia că existau acolo. 

Dar, în alte rânduri, vidul se deschidea înaintea lui. Atunci 
putea vedea şi simţi adâncimea întunericului, putea simţi 
strânsoarea rece a infinitului şi ştia, ştia, că dacă pleca şi se 
îndepărta de inelul stelar, avea să plutească de-a pururi 
prin spaţiul pustiu. 

Existau apoi şi alte momente, când ochii îl înşelau. Atunci, 
putea vedea stele. Sau poate un punctuleţ de lumina - 
Universul extinzându-se spre ei? Alteori, forme de coşmar 
se zbăteau pe pânza nopţii. Uneori Jennifer dansa acolo, 
subţire şi seducătoare. 

Vreme de cinci luni nesfârşite, trăiseră în Niciunde, într-un 
loc unde singura realitate o reprezentau ei. Insă ceilalţi 
membri ai echipajului, privind spre interior, spre flăcări, 
duceau o viaţă lipsită de pericole. 


În vreme ce Kerin, poetul exilat, se lupta singur cu bezna 
primară. 

* Unde erau ei? 

Niciunde. 

Dar unde este Niciunde? 

Nimeni nu ştie cu siguranţă. 

În primele zile petrecute în inel, Kerin se gândise mult la 
întrebarea aceea. Dar se gândise şi înainte, în timpul lungii 
călătorii spre Niciunde şi pe durata lunilor de pregătire. 
Ştia câte ceva despre Niciunde şi despre inelele stelare - ca 
orice om obişnuit. Acum, citise mai mult. El şi Jenny 
pierduseră mai multe nopţi, discutând despre asta în pat. 

Bărbatul obținuse cele mai multe răspunsuri de la ea. 
Kerin nu era deloc lipsit de inteligenţă, însă interesele lor 
difereau. In parteneriatul acela, el era poetul, umanistul, 
amantul, filosoful de speluncă, născut în suboraş şi crescut 
într-o lume de meciuri pe coridoare şi curse pe benzi 
rulante şi cu ascensoarele. Jenny era savanta, femeia 
practică, născută într-o comunitate agricolă religioasă şi 
crescută pentru a deveni un adult serios. In Kerin, ea îşi 
găsise inocenţa pierdută. Difereau complet, totuşi fiecare 
aducea putere în relaţia lor. 

Kerin o învățase poezie, literatură, dragoste. Ea îl învățase 
ştiinţă... Şi-l oferise inelele stelare, pe care altfel el nu le-ar 
fi putut atinge niciodată singur. 

Femeia răspunsese la întrebările lui. De data aceasta, însă, 
nici ea, nici altcineva nu ştia răspunsul. In memoria lui, 
toate discuţiile, lecturile şi studiile se contopiseră într-o 
singură conversaţie, înceţoşată, cu Jenny. 

Depinde de ceea ce sunt inelele stelare, spusese ea. 

Uşi prin spaţiu, nu? 

Asta-l teoria acceptată, cea mai populară, totuşi n-a fost 
încă demonstrată practic. Să-l spunem teoria deformării 
spaţiului. Ea afirmă că Universul este deformat, că țesătura 
continuumului spaţio-temporal are găuri în ea, locuri prin 


care poţi trece, pentru a ieşi altundeva. De pildă, găurile 
negre... 

Aşa-zisele inele stelare naturale? O întrerupsese bărbatul. 

Aşa susţine teoria. Dacă am putea ajunge la o gaură 
neagră, am afla adevărul. Nu putem ajunge, însă, în niciun 
caz cu nave având viteze subluminice. Din fericire, nici nu-l 
necesar. Am descoperit un al doilea tip de deformare - 
anomaliile nulspaţiu. Descoperirea accidentală a unui 
punct, la zece milioane de kilometri depărtare de Pluton, 
unde materia părea să se reverse în spaţiu venind de 
nicăieri - dar şi descoperirea ulterioară a faptului că, 
folosind suficientă energie, deformarea putea fi temporar 
lărgită, permiţând trecerea unei nave - a creat premisele 
pentru saltul calitativ. Aşa a apărut Cerberus, primul inel 
stelar. Am trecut prin vortexul nulspaţiu şi ne-am trezit în 
adâncurile altui sistem, lângă A Doua Şansă. Perfect! Dar 
unde se afla A Doua Şansă, în raport cu Pământul? Iniţial, 
astronomii crezuseră că se găsea pur şi simplu altundeva în 
galaxia noastră. Acum, nu mai sunt la fel de siguri. Stelele 
de pe cerul lui A Doua Şansă sunt complet nefamiliare, iar 
configuraţia locală nu poate fi găsita. Se pare, deci, că 
deformarea spaţiului - dacă despre asta-l vorba - ne-a 
azvârlit la mare, mare distanţă. 

Nu pari convinsă. 

Nici nu sunt. Acum douăzeci de ani, descoperirea Găurii 
spre Niciunde a zguduit serios teoria deformării spaţiului. 
Dacă, pur şi simplu, atunci când trecem printr-un inel 
stelar, sărim în altă porţiune a spaţiului, atunci unde se află 
Niciunde? Singurul răspuns rezonabil îl constituie ipoteza 
lui Whitfield. El a afirmat că Niciunde este dincolo de 
Universul aflat în expansiune, într-un punct din 
continuumul spaţio-temporal atât de îndepărtat de orice 
altceva încât nici chiar lumina Big Bang-ului n-a ajuns până 
la el. Singurul neajuns din ipoteza lui este că vine în 
contradicţie cu credinţa conform căreia materia defineşte 
spaţiul. Dacă Whitfield are dreptate, atunci fie că spaţiul 


poate exista fără materie - imaginează-ţi un univers 
premergător creaţiei, conţinând numai un infinit de vid 
absolut - fie că Niciunde n-a existat deloc, niciodată, până 
ce prima sondă n-a trecut prin vortex şi l-a creat. 

Ce nebunie! Exclamase el. Are dreptate? 

Femeia izbucnise în râs. 

Crezi că eu ştiu? Teoria deformării spaţiale, modificată de 
Ipoteza lui Whitfield, continuă să fie acceptată de marea 
majoritate a teoreticienilor nulspaţiului. Există însă cel 
puţin două alte ipoteze. 

Care? 

De pildă, ipoteza universurilor alternative. Dacă o accepţi, 
ai o imagine cosmică în care inelele stelare sunt porţi între 
realităţi alternative ce ocupă acelaşi spaţiu. Istoria diferă în 
fiecare realitate, geografia stelară este alta, ba chiar şi 
legile naturii pot să difere. 

Hm-m-m, făcuse Kerin. Înţeleg... Atunci, Niciunde este o 
realitate în care creaţia nu s-a petrecut niciodată, un 
univers complet lipsit de materie sau energie... Până ce am 
intrat noi. 

Exact. Atât doar că, în ziua de azi, această ipoteză este în 
general discreditată, mai puţin de mistici. Am construit vreo 
duzină de inele stelare şi n-am descoperit deocamdată nici 
un Pământ alternativ, sau măcar cea mai infimă modificare 
a vitezei luminii. Cu excepţia lui Niciunde, toate aceste 
continuumuri adiacente par destul de asemănătoare cu al 
nostru. Pe de altă parte, ipoteza călătoriei temporale este 
una mult mai serioasă. De altfel, are şi mai mulţi susţinători. 
Adepții ei pretind că inelele stelare ne propulsează înainte 
sau înapoi în timp, în epoci în care alte stele ocupau acelaşi 
spaţiu pe care-l ocupă acum Soarele, sistemele colonizate şi 
aşa mai departe. 

În cazul ăsta, navele ce se îndreaptă spre Niciunde fie se 
întorc într-un trecut dinaintea Big Bang-ului, fie merg într- 
un viitor de după colapsul Universului... 


Dacă Universul va colapsa, rânjise Jenny. Nici chestia asta 
nu mai este foarte sigură. Ar trebui să te pui la curent cu 
ultimele teorii, iubitule! Ai priceput, totuşi, ideile principale. 
Evident, ipoteza este mult mai sofisticată decât am 
rezumat-o eu. Trebuie să ţină seama de faptul că anomaliile 
nulspaţiu rămân pe loc, în raport cu Sistemul Solar, deşi 
Soarele, galaxia şi Universul se mişcă toate. Poster a 
modificat ipoteza iniţială a călătoriei temporale, postulând 
că vortexul nulspaţiu deplasează navele prin timp şi spaţiu, 
iar în prezent majoritatea savanților care nu sunt de acord 
cu teoria deformării spaţiului îmbrăţişează ipoteza lui. 

Şi tu? 

Nu ştiu, ridicase din umeri femeia. Când a fost descoperit 
Niciunde şi s-a început construirea unui inel de partea asta, 
s-a crezut că se găsise adevărul. Niciunde era un loc extrem 
de singular. Dacă-l înţelegi, ai înţeles inelele stelare şi poate 
întregul Cosmos. Multă vreme, oamenii au încercat să-l 
exploreze, să-l descifreze. Inelul Stelar Niciunde a fost o 
bază de cercetare permanentă, dar în cele din urmă a fost 
abandonată. Sondele automate lansate acum douăzeci de 
ani în cincizeci de direcţii diferite continuă să raporteze, 
dar datele lor sunt identice - un neant nesfârşit. Vid 
absolut. Cu astfel de informaţii, nu poţi face mare lucru. 

Nu, încuviinţase el gânditor. 

Oricum, nu contează. Voi îngădui ca Niciunde să fie 
descifrat de altcineva. Propriile mele cercetări au o direcţie 
mult mai practică. 

* EI se afla acolo datorită lui Jenny. 

Fireşte, avea o meserie, ba chiar una destul de 
importantă. Pe un inel stelar obişnuit, păianjenii mecanici 
erau întrebuinţaţi rareori, dar experimentul Niciunde 
supusese generatoarele nulspaţiu unui efort nemaiîntâlnit 
până atunci. Kerin ocupa un post. Alţii însă l-ar fi putut 
suplini cu acelaşi succes. Jennifer îi făcuse rost de slujbă, în 
ciuda protestelor lui Swiderski; din cauza lui Jennifer, Kerin 
acceptase postul. 


Ei doi împărțeau o cabină mare cu o fereastră falsă la 
piciorul patului dublu. Pe fereastră, se zăreau stelele de 
acasă; o hologramă menită să relaxeze. Pe toţi pereţii se 
întindeau rafturi de cărţi. Cele ale femeii conţineau texte 
obscure despre nulspaţiu, majoritatea ticsite de formule 
matematice; ale lui cuprindeau poezie şi ficţiune, la fel de 
obscure. Serile, reduceau lumina şi discutau ore întregi în 
tandrele momente de după sex. 

Ciudat, îi spusese el în prima săptămână, când Jennifer i se 
lipise, caldă, de corp, lăsându-şi capul pe pieptul său. Nu 
ştiu de ce mă fascinează în asemenea măsură... Trebuie să 
scriu o poezie despre asta, Jenny. Trebuie să-l fac şi pe alţii 
să simtă ceea ce simt eu când sunt acolo, în exterior, 
înţelegi? Este, realmente, simbolul final al morţii. Înţelegi? 

Ea îl sărutase. 

M-m-m, mormăise pe jumătate adormită. Nu pot zice că 
da... M-am gândit mult la asta. Cred c-ai dreptate. Depinde, 
totuşi, de modul cum priveşti lucrurile. 

Chicotise. 

Pe vremea când aici era o staţie de cercetări, existau mai 
mulţi ţăcăniţi. Locul ăsta îi afectează cumva pe oameni. Mă 
rog, pe unii... Alţii rămân complet neatinşi. Al, de pildă. El 
zice că-s numai fleacuri. 

Kerin pufnise. El şi Swiderski nu se plăcuseră din clipa 
când se întâlniseră. 

Sunt convins că aşa s-ar exprima. El stă în sala de 
monitorizare şi evită totul. 

Şi el te iubeşte la fel de mult. Chiar ieri mi-a spus că sunt o 
teoreticiana excepţională, dar că gusturile mele în privinţa 
bărbaţilor sunt revoltătoare. 

Izbucnise în râs. Kerin se abţinuse o clipă, apoi sfârşise 
prin a i se alătura. 

Dar lucrurile se schimbaseră. 

Kerin, îi spusese ea după alte două luni, iar bărbatul o 
privise întrebător, ai fost foarte tăcut în ultima vreme. S-a- 
ntâmplat ceva? 


Nu ştiu, zisese el şi-şi trecuse gânditor degetele prin păr, 
privind plafonul. 

Zi-mi despre ce-l vorba! Insistase femeia. 

E greu de exprimat în cuvinte, rostise el, apoi răsese. 
Poate că de-asta nu pot scrie nici o poezie. 

Tăcuse câteva clipe, apoi urmase: -Mai ţii minte, în colegiu, 
când am făcut un picnic în rezervaţia forestieră? 

Jenny încuviinţase din cap, derutată. 

Iţi aminteşti despre ce am vorbit atunci? Ea şovăise. 

Nu mai ştiu... Despre dragoste? Vorbeam mult despre 
dragoste. Exact atunci ne cunoscusem. 

Zâmbise. 

Nu, stai, acum îmi amintesc! S-a întâmplat în ziua aceea 
când am încercat să te convertesc. Povestea cu mărul, nu? 

Imhâm, aprobase el, ai spus că doar Dumnezeu ar fi putut 
crea un măr. Cumva, existenta merelor dovedea existenta 
lui Dumnezeu. Apropo, n-am înţeles niciodată argumentaţia 
aia. Şi nici măcar nu-mi plac merele. 

Jenny surâsese şi-l sărutase iute. 

Mi-am amintit. Seara, m-ai târât la pizzeria ta din suboraş. 
Când am ajuns la jumătatea unei pizze imense cu 
pepperoni, mi-ai spus că dacă Dumnezeu ar fi existat cu 
adevărat şi dacă ar fi avut stil, ar fi creat o lume în care în 
copaci ar fi crescut pizza, nu mere. Ar fi trebuit să mă 
enervez, dar a fost prea amuzant. 

Probabil c-a fost, încuviinţase el. Dar vorbeam foarte 
serios. Merele nu mi-au spus niciodată nimic - omul s-ar fi 
putut descurca mai bine. De fapt, dacă stau să mă gândesc 
bine, nimic nu m-a copleşit cu adevărat. Ştii bine că 
niciodată n-am fost de acord cu Dumnezeul tău. Am avut 
însă altceva... 

Ar fi trebuit să-ţi dau ca exemplu stelele, zisese Jenny. Sunt 
mult mai impresionante decât merele. 

De acord. Dar ţi-aş fi replicat cu inelele stelare-artificiale, 
frumoase, puternice. Şi gândeşte-te ce-nseamnă! Omul a 
învins până şi hăurile uriaşe dintre stele. 


Amuţise. Jenny se cuibărise lângă el, însă nu rupsese vraja. 
In cele din urmă, el continuase fără grabă, cu seriozitate: 

Niciunde este cu totul altceva, Jenny. Pentru prima dată, 
am întâlnit ceva ce nu pot cuprinde. Nu înţeleg, nu-mi place 
şi nu-mi plac gândurile pe care mi le stârneşte. De fiecare 
dată când verific sau repar ceva, sfârşesc prin a-l privi şi mă 
apucă tremuratul. 

Kerin? Rostise femeia cu un fior de grijă în glas. Percepuse 
în vocea lui ceva straniu. 

Simţindu-l îngrijorarea, el o privise şi zâmbise. 

Cred c-am devenit prea serios. Probabil c-am citit prea 
mult Matthew Amold*. Să uităm de asta! O îndemnase, apoi 
o sărutase. 

Dar el nu uitase. 

O dată cu trecerea timpului, devenise tot mai sobru. 
Îndatoririle îl ţineau departe de Jennifer în timpul cartului, 
iar între carturi îi evitase tot mai mult pe ceilalţi oameni. 
Până şi în sala de mese păruse niţel prea solemn, prea 
preocupat, pentru ca restul echipajului să fie destins. Unii 
începuseră să-l ocolească; Kerin nu remarcase niciodată 
asta. 

Într-o seară, spusese că nu se simţea bine. Jennifer îl 
găsise în pat, fixând din nou plafonul. Se aşezase lângă el. 

Kerin, trebuie să stăm de vorbă. Nu pricep... In ultima 
vreme, ai fost realmente morbid. Ce se-ntâmplă? 

Da, suspinase el, apoi făcuse o pauză de un minut, înainte 
de a vorbi din nou: Azi am coborât pe puntea 4 şi am găsit 
vechea cabină de comandă a sondelor automate. 

Jennifer tăcuse. 

Continuă să funcţioneze, după şase ani urmase bărbatul. 
Luminile erau stinse şi praful se aşternuse peste tot. In 
plus, existau fantome. Mi-am putut auzi paşii, dar şi altceva, 
un soi de scâncet subţire dinspre consolele de comandă. Am 
rămas mult timp privind display-urile. Toate arătau acelaşi 
lucru - linii albastre, drepte, deplasându-se lent pe fundal 
negru. Nimic, Jenny! N-au găsit nimic. Au trecut aproape 


douăzeci de ani de când au pornit, accelerând întruna şi 
apropiindu-se de viteza luminii, fără să descopere până 
acum nici măcar o particulă, un atom, o rază de lumină. 
Apoi, mi s-a părut că am înţeles ce era scâncetul. Plângeau 
sondele-robot, Jenny. Vreme de douăzeci de ani, ele au 
plutit prin noapte, iar singura insulă de lumină, sunet şi 
rațiune se află hăt departe în urma lor, pierdută în vid. Asta- 
Il prea mult chiar şi pentru nişte maşini. Sunt singure, sunt 
speriate şi plâng, întreaga cabină de comandă răsună de 
şoaptele şi de tânguirile lor. Nu-l de mirare că cercetătorii 
au plecat. Bezna i-a învins, Jenny. Niciunde este mai presus 
de înţelegerea omenească. 

*Matthew Amold (1822-1888), critic şi poet englez, ale 
cărui poezii exprimă dileme morale şi religioase (n. trad.). 

Tremura. 

Kerin, rostise ea, nu sunt decât nişte sonde spaţiale. Nu 
pot avea sentimente. 

Serios? Eu lucrez zilnic cu păianjenii mecanici şi fiecare 
dintre ei este diferit. Sunt roboții cu cea mai mare 
personalitate pe care i-am văzut vreodată. Niciunde îi 
afectează şi pe ei. Pentru sondele spaţiale, este însă de o 
mie de ori mai rău. De acord, nu sunt decât nişte maşini, 
dar locul lor nu-l acolo. 

O privise pe femeie, apoi continuase: 

Şi nici al nostru, Jenny, cel puţin nu acum. Vom ajunge în 
curând acolo. Privesc în fiecare zi şi o ştiu. Nu contează ce 
avem, ori în ce anume credem. Nu contează nimic, doar 
neantul de acolo. El este real, el este veşnic. Noi existăm 
numai pentru un crâmpei de timp lipsit de sens. Va veni însă 
vremea când vom fi acolo, scâncind, într-un ocean de 
noapte eternă. Invictus* este o glumă de copil. Acolo, nu 
putem lăsa un semn pe el. Nu-l un simbol al morţii, Jenny. 
Ce naiv am fost! Este realitatea. Poate că noi suntem deja 
morţi. Şi poate că acesta este iadul. 

Femeia nu avea ce să-l răspundă - nu înţelegea. 


* Când interfonul bazai, Kerin plutea sus, deasupra 
inelului, examinându-şi domeniul întunecat. Sunetul îl făcu 
să tresară, totuşi îi aduse un surâs pe chip. Se aplecă 
înainte şi activă difuzorul. 

Tocmai ai tulburat liniştea infinitului cu apelul tău, rosti el. 

Dintotdeauna am fost nepoliticoasă, replică vocea lui 
Jennifer. Pari vesel. 

Încerc să fiu, ce-ţi pot spune? Cu toţii suntem sortiţi pieirii 
şi tot ceea ce facem este inutil, dar poate că trebuie să 
luptăm. 

Vorbise nepăsător, pe un ton pe jumătate ironic. 
Renunţase să fie serios în această privinţă; el şi Jenny se 
contraziseseră excesiv, iar dispoziţia lui sumbră o făcuse pe 
femeie să petreacă tot mai multă vreme cu Swiderski. 

Suntem aproape, Kerin. Vino aici! Vreau să fii aici când se 
va petrece. 

Kerin îşi întinse muşchii amorţiţi. 

Bine, încuviinţă ei, o să vin. Nu cred însă că voi fi de mare 
ajutor. 

La fel de puţin util eşti şi acolo. 

Bărbatul închise interfonul, readuse păianjenul în vizuina 
sa, grăbindu-l în şoaptă, apoi alungă întunericul printr-o 
apăsare a degetului. In lumina puternică a cabinei de 
control, îşi desfăcu centurile de siguranţă şi ieşi prin uşa 
glisantă. Merse pe coridor până la o scară de legătură între 
punți, se urcă într-o navetă şi călători spre sala de 
monitorizare. 

Tot echipajul din Niciunde se adunase acolo, ca să 
privească dansul culorilor. Era cartul trei; toţi monitorii 
stăteau atenţi în faţa consolelor, foindu-se, privind 
acumularea secundelor. Erau prezenţi şi membrii celorlalte 
două carturi, plimbându-se prin sală, cu mâinile înfundate 
în buzunare, cu halatele bleu mototolite. Nimeni nu voia să 
scape momentul acela. 

Aşezat într-unul din fotoliile de comandă, Swiderski îşi 
ridică ochii la apariţia lui Kerin. 


Oho, exclamă el, filosoful nostru sumbru trăieşte! Cui 
datorăm această plăcere deosebită? 

Jenny se găsea în al doilea fotoliu luminat. Kerin veni 
îndărătul ei, lăsându-şi o mână pe umărul femeii. Se uită 
către Swiderski. 

Ştii, Al, am nişte păianjeni c-o personalitate mai 
atrăgătoare decât a ta. 

Un tehnician chicoti. 

Linişte, ceru Jenny, apoi îşi studie clipboard-ul, ignorând 
încruntătura derutată a fui Swiderski. Ceilalţi priveau 
nerăbdători spre fereastră. 

Afară, fantasmele strălucitoare goneau de la dreapta la 
stânga, într-o curgere fără sfârşit. Galben, argintiu, 
albastru, stacojiu, portocaliu, verde, purpuriu. Torente şi 
fulgere, volburi şi tentacule, picături de foc şi potopuri 
vuind. In vidul fără stele, ele se roteau, se amestecau, se 
contopeau şi se învârteau. Ca întotdeauna, prin fereastră se 
revărsa un ocean de lumină schimbătoare. Flăcările 
multicolore ale inelului stelar pâlpâiau în ochii privitorilor. 

Cinci minute, anunţă Trotter cu glas tare. 

Era un bărbat scund şi voinic, şeful echipei de tehnicieni; 
acum se găsea în timpul liber, însă nu putuse lipsi de aici. 

* Neiînvinsul, în latină în original (n. trad.). 

Ochelarii! Vorbi brusc Jenny ridicând privirea, în caz că se- 
ntâmplăceva... 

În sală, privitorii îşi coborâră pe rând lentilele întunecate, 
ascunzându-şi ochii. Toţi, mai puţin Kerin. Îşi uitase 
ochelarii undeva în cabina sa. 

O femeie scundă, şatenă, pluti lângă el, oferindu-l o 
pereche. Încerca să-şi amintească numele ei, dar nu izbuti. 
O tehniciană... 

Mulţumesc, îi spuse luând ochelarii şi punându-l pe ochi. 

Cu plăcere, răspunse ea, ridicând din umeri. Este un 
moment deosebit, nu? 

Kerin privi din nou spre fereastră, unde culorile îşi 
reduseseră acum intensitatea. 


Cred că da. 

Femeia nu plecă însă. 

Nu prea te-am mai văzut în ultima vreme. E totu-n regulă? 

Bineînţeles, încuviinţă el, dar chipul îi rămase încruntat. 

Două minute, anunţă Irotter. 

Kerin amuţi şi degetele i se încleştară pe umărul lui Jenny. 
Ea ridică ochii şi-l zâmbi. Priviră apoi spre fereastră. 

Cu mai bine de un an în urmă, Jennifer descoperise cheia. 
Kerin trăise alături de ea momentul acela, începutul, când 
tânăra îi băgase sub ochi clipboard-ul uzat şi chiuise. Acum 
puteau lua parte împreună şi la final. Cumva, în ciuda a tot 
ceea ce spusese, asta continua să fie important. 

Un minut, rosti Trotter, apoi secundele se desprinseră una 
câte una. Următorul glas fu al lui Jennifer. Era dreptul ei. 
Ea începuse totul. 

Acum! Rosti femeia şi lovi comenzile de pe pupitrul din 
faţă. Pe întregul inel stelar, generatoarele nulspaţiu 
amuţiră. 

Tăcere mormântală în sala de monitorizare, întreruptă 
doar de şuierul unor inspiraţii adânci. Secunde prelungi. 
După aceea, se declanşa explozia. Râsete, lacrimi, hârtii 
zburând, tehnicieni îmbrăţişându-se. 

Dincolo de fereastră, culorile continuau să se rotească. 

Swiderski apăru brusc lângă Jennifer, rânjind larg. 

Ai reuşit! Am reuşit! Un vortex care se autoîntreţine. 

Jenny îşi îngădui un surâs fugar, indiferentă la vacarmul 
din jur. 

Incă nu s-a scurs un minut, preciza ea prudentă. Este 
posibil ca vortexul să nu reziste. Înainte de a sărbători prea 
mult, să vedem cât timp se poate autoiîntreţine fără 
generatoare. 

Swiderski clătină din cap, râzând. 

Jenny, Jenny! Nu contează! Şi o secundă este îndeajuns, 
arată că-l posibil. Este o realizare de excepţie. Gândeşte-te 
- poate că acum reuşim să generăm oriunde vortexuri fără 
anomalii! O sută de inele stelare pe orbita Pământului! 


Jennifer se sculă. Swiderski, continuând să exulte, o prinse 
şi o îmbrăţişa, strângând-o cu putere. Ea îl acceptă calm, 
îndepărtându-se imediat ce o lăsă din braţe. 

Ne aşteaptă un drum lung, Al, îi spuse. Poate că nu vom 
trăi să-l vedem capătul. Mai bine să ne asigurăm că toate 
calculele mele se adeveresc, de acord? Preia tu următorul 
cart. 

Se uită spre Kerin. Bărbatul zâmbi. Părăsiră împreună sala 
de monitorizare. După ce ieşiră pe coridor, Jennifer îl apucă 
de mână. 

* O anomalie nu-l o poartă; este prea mică. Dar poate fi 
deschisă. Cu un preţ - energie. 

Acela era rolul inelelor stelare construite în jurul găurilor. 
O mie de generatoare de fuziune oferă multă energie. 

Trezeşte-le la viaţă şi, în centrul inelului, o stea în culori 
vii, strălucitoare, înfloreşte într-o sclipire neaşteptată. 
Steaua devine un disc, culorile modificându-se, rotindu-se. 
Discul creşte cu fiecare clipire din ochi. In câteva secunde, 
umple inelul - vortexul nulspaţiu, vârtejul multicolor al 
spaţiului. Menţinut în viaţă de energie, el însuşi este o 
creatură de o teribilă putere. 

Navele blindate ale inelului pătrund în centrul acestuia şi 
dispar brusc, ca să reapară de cealaltă parte a găurii. 
Altundeva, cu totul şi cu totul altundeva. 

Apoi, echipa din inel opreşte generatoarele. Şi - într-o 
clipă - vortexul dispare. Piere. Ca o lumină care a fost 
stinsă. 

Funcţionează. Dar de ce? Cum? 

Dr. Jennifer Gray reuşise cel dintâi progres însemnat în 
domeniu. Teoretician de elită a nulspaţiului, ea obținuse 
permisiunea de a efectua o serie de experimente controlate 
cu Inelul Stelar Uşa Neagră. 

Primul pas fusese să lase vortexul să ardă o zi întreagă; 
anterior, nici un vortex nu fusese ţinut în viaţă mai mult de 
o oră. Costurile, în termenii combustibilului şi energiei, 
erau prea mari. 


La Uşa Neagră, dr. Gray descoperise că, într-un fel 
oarecare, vortexul câştiga energie. 

Măsurătorile ei fuseseră foarte precise. Generatoarele 
revarsă o anumită cantitate de energie în centrul inelului - 
îndeajuns ca să creeze vortexul, să-l menţină în viaţă, însă 
energia vortexului în sine este mai mare decât ceea ce se 
introduce în el. La început, este o diferenţă infimă, care 
sporeşte însă, cu cât vortexul se roteşte mai mult. 

Urmaseră apoi Ecuațiile Gray; vortexul se va autosusţine, 
afirmau ele şi va menţine suficient de mult un inel stelar. 
Astfel, inelul poate fi o sursă energetică, nu un consumator. 
Mai important chiar, lucrările lui Gray oferiseră prima 
înţelegere reală a naturii vortexului nulspaţiu. Se sperase 
că, în timp, se vor putea obţine îndeajuns de multe 
informaţii pentru ca inelele stelare să poată fi construite 
peste tot. 

Fuseseră necesare experimente suplimentare. Deoarece 
Uşa Neagră era o poartă foarte solicitată şi pentru că 
experimentele puteau fi periculoase, guvernul permisese lui 
Gray şi echipei sale accesul în abandonatul Inel Stelar 
Niciunde. 

Păstraseră anume o sticlă de vin în cabina lor. O 
deschiseră, Kerin umplu două pahare şi băură în cinstea 
Ecuaţiilor Gray. 

Mi-ar plăcea să-l trag una-n bot lui Swiderski, rosti Kerin, 
aşezându-se pe pat, apoi sorbi gânditor din pahar. 

Jenny zâmbi. 

Al este un tip de treabă. Şi tu ai fost mult mai în firea ta. 

De-aia nu ne-am certat, aşa-l? Suspină Kerin. 

Puse paharul pe noptieră, se sculă şi clătină din cap. 

Poate c-am ajuns să mă resemnez, continuă el. Sau poate 
c-am devenit mai priceput în a mă preface. Nu ştiu... 

Crezusem că triumful meu ţi-a transmis o stare mai bună. 

Nu ştiu... 

Bărbatul traversă cabina spre fereastra falsă şi privi 
peisajul. 


Cred că, poate, un rol mai important l-a jucat apelul tău 
prin interfon. Nu se mai întâmplase niciodată, înţelegi, mă 
aflam în mijlocul beznei infinite şi, brusc, s-a auzit un 
zgomot, puternic, asurzitor. 

Lovi uşor cu pumnul în geam. 

Este o minciună! Nu există decât moarte şi beznă, Jenny, 
iar noi nu suntem în stare să schimbăm asta. Decât... 

Se întoarse către femeie. 

Decât să facem zgomote? Nu ştiu... 

Kerin, de ce te laşi obsedat de povestea asta? Las-o să 
treacă de la sine. 

Nu, scutură el violent din cap, ăsta nu-l un răspuns. Putem 
evita să ne gândim la ea, dar asta nu-nseamnă că problema 
va dispărea de la sine. Nu, trebuie cumva s-o înfrâng, s-o 
înfrunt şi s-o înving. Atât doar că n-am cu ce s-o înving. Nici 
măcar vortexul, nici măcar inelele stelare... Deşi zgomotul 
acela... Evident, nici el nu-l soluţia, deşi... Deşi... 

Filosoful nostru sumbru zâmbi Jenny. Avea dreptate Al. 
Realmente, nu te înţeleg, iubitule, în privinţa asta, mă tem 
că-l semăn lui Swiderski. Pentru mine, nu-s decât o 
grămadă de fleacuri. Ah, da, ştiu ce anume te supără, dar 
nu-l decât un exerciţiu intelectual. Pentru tine, însă, pare 
mult mai mult. 

EI încuviinţă din cap. 

Aş vrea să te pot ajuta să rezolvi problema. Indiferent care 
ar fi ea... 

Poate că poţi, spuse Kerin. Poate c-ai şi făcut-o deja. 
Trebuie să mă mai gândesc. 

Privi în gol şi-şi frecă bărbia. 

Brusc, interfonul bazai. Jenny se smulse din gânduri, lăsă 
paharul din mână şi se întinse către noptieră. 

Da, rosti ea. 

Se auzi glasul lui Swiderski. 

Jennifer, ar fi bine să vii imediat! 

Ce s-a întâmplat? Vortexul a început deja să se destrame? 
De cealaltă parte a cabinei, Kerin încremenise. 


Nu, răspunse Swiderski. Ceva-l în neregulă. Nu se 
destramă deloc, ci-şi sporeşte energia... Practic, de nicăieri. 
Chiar mai repede decât înainte. 

Nu se poate! Zise femeia. 

Ba da. 

* Afară, vânturile de flăcări stacojii urlau cu o furie tăcută. 

Jenny se aşeză într-unul dintre fotoliile de comandă, ţinând 
strâns în mâini clipboard-ul ei talisman şi activă un display. 

Dă-mi cifrele, se adresă lui Ahmed. 

Acesta aprobă din cap, apăsă o tastă şi cifrele de pe unul 
dintre ecranele sale se aprinseră pe display-ul femeii. 
Jennifer le studie tăcută, ridicând la răstimpuri ochii şi 
privind focul turbat de afară, înapoia ei, Swiderski stătea 
lângă calculatoare, scărpinându-se în cap. Cu ochelarii 
coborâţi pe ochi, monitorii fixau ecranele lor. 

Degetele lui Jennifer se apropiară de o consolă, şovăitoare, 
cu prudenţă. Ea tastă o ecuaţie, se opri, se juca absentă cu 
o şuviţă de păr. După aceea, încuviinţă ferm şi se apucă de 
lucru. 

Peste patruzeci şi cinci de minute, ridică ochii spre 
Swiderski. 

Ecuațiile Gray sunt greşite, anunţă ea inexpresiv. Conform 
ipotezelor mele, vortexul ar fi trebuit să se menţină cel 
puţin cinci luni, nivelul de energie reducându-se treptat, 
până ce, finalmente, ar fi fost necesare impulsuri din partea 
generatoarelor de nulspaţiu. Ori aşa ceva nu se întâmplă. 

Vreo eroare..., începu Swiderski. 

Ea îl orjri printr-o negaţie violentă din cap. 

Nu! Întreaga ecuaţie este eronată. Undeva, am făcut o 
greşeală fundamentală. Am înţeles greşit un amănunt - 
cheie legat de natura vortexului. Altfel, asta nu s-ar mai 
întâmpla. 

Nu e cazul să te autoacuzi... 

Trebuie s-o luăm de la început. Ahmed, racordează toţi 
monitorii la calculatorul central. Nu vreau să pierd nimic. 


Degetele ei alergară peste tastele consolei. Monitorii îşi 
continuară activitatea, schimbând priviri derutate, 
încruntându-se, Swiderski se aşeză în al doilea fotoliu de 
comandă. 

Lângă uşă, Kerin stătea tăcut, cu braţele încrucişate, 
privind goana flăcărilor. După câteva minute, se întoarse şi 
ieşi, fără a fi observat de cineva. 

Unul câte unul, toţi membrii echipajului intrară în sală. 
Carturile se schimbară în tăcere; cei care ieşiseră din 
schimb nu plecară, ci rămaseră pe loc bând cafea şi 
discutând în şoaptă. Uneori, se auzea câte un chicotit. 
Jennifer nu rjdica niciodată ochii, dar Swiderski îi fulgera cu 
privirea pe neastâmpăraţi. 

După mai multe ore, bărbatul se sculă, se foi şi se apropie 
de Jennifer. 

Ar trebui să dormi puţin, îi spuse. Munceşti de prea mult 
timp. Sunt aproape douăzeci de ore, nu? 

Pe chipul ei trecu o undă de enervare. 

Acelaşi lucru este valabil şi pentru tine, Al. Nu-l ceva care 
poate aştepta. 

Învins, Swiderski reveni în fotoliul său şi rulă o serie de 
ecuaţii personale. 

Alte ore de aşteptare tăcută, în vreme ce flăcările urlau la 
numai câţiva metri. 

În cele din urmă, Jennifer se lăsă pe spate, încruntându-se. 
Degetele ei lungi răpăiră pe consolă. Privi către postul 
central de monitorizare, unde Sandy Lindagan îl înlocuise 
pe Ahmed. 

Cheamă-l pe Trotter, îi spuse ea. Spune-l să-l trezească pe 
toţi se uită în jur - cei care nu sunt deja aici. 

Lindagan o privi întrebător, apoi ridică din umeri şi 
transmise apelul. 

Ce faci? Întrebă Swiderski. 

Afişează graficul ratei creşterii înainte de dezactivare, îl 
îndemnă ea. 


Bărbatul o ascultă. O linie roşie descrise pe display-ul său 
o curbă lent ascendentă. Ştiau rata creşterii de luni bune. 

Şi? Întrebă Swiderski. 

Acum, apelează datele monitorilor. Afişează rata creşterii 
după ce am atins punctul D. 

Swiderski apăsă câteva taste, îşi muşcă uşor buza, şterse 
ecranul şi repetă. Răspunsul era acelaşi. Linia se înălța 
brusc. Dedesubt, un şirde cifre detailau etapele. 

Câştigul de energie nu creşte aritmetic, comentă el. 

Nu, ci geometric! Punctul D a fost un fel de etapă finală. 
Cumva, avem de-a face cu o reacţie în lanţ, chiar în 
nulspaţiu. 

Sandy Lindagan o privi, albă la faţă. 

Aşadar, îl vrei pe Trotter..., începu ea. 

Ca să pregătească nava, continuă Jennifer, sculându-se 
brusc. Trebuie să plecăm. Al, preia comanda! Mă duc după 
Kerin. 

Porni spre uşă. 

Unul dintre monitorii ieşiţi din cart se apropie de 
fereastră. O atinse uşor cu vârfurile degetelor şi scoase un 
țipăt, vărsându-şi ceaşca de cafea. 

Când îşi retrase degetele, erau roşii şi băşicate. 

* Dormitorul lor era pustiu. 

Jennifer merse la vechea cabină de comandă. Pustie. 

Rămase locului, gândindu-se. Unde putea fi? 

Apoi îşi aminti. 

Il găsi în porţiunea dezafectată a inelului, plimbându-se 
fără grabă, înainte şi înapoi, în semiîntunericul colbuit al 
cabinei sondelor automate. Era prima dată când femeia 
intra acolo. Singura lumină provenea de la tastele 
consolelor şi de la liniile drepte şi albastre de pe display-uri. 
Insă dinspre pupitrele de comandă se auzea un ţiuit 
spectral, foarte slab. 

Le auzi, Jenny? Întrebă Kerin. Auzi sufletele mele 
pierdute? Le auzi bocind în beznă? 


Probabil că pe undeva este o defecţiune minoră, răspunse 
ea, privindu-l cum umbla agitat printre umbre. Îi spuse 
după aceea ce se întâmplase. Pe la jumătatea relatării, 
începu să plângă. 

Kerin veni spre ea, o cuprinse în braţe şi o strânse, fără să 
rostească un cuvânt. 

Am dat greş, Kerin! Rosti femeia şi toată dezamăgirea pe 
care o tăinuise faţă de ceilalţi, toată agonia se revărsau 
acum nestăvilite. Ecuațiile mele, întreaga teorie... 

Nu-l nimic, o linişti el, mângâind-o pe păr. Apoi, fără să 
vrea, se cutremură: Jenny, ce se va întâmpla acum? Inelul 
se va scurtcircuita, sau ce? Noi vom rămâne prinşi aici? 

Nu, scutură ea din cap, plecăm imediat. Vortexul va 
supraîncarcă inelul, dar nu şi generatoarele. Ele nici măcar 
n-au vreun rol. Problema noastră o reprezintă izolaţiile şi 
blindajul. Vortexul se autosusţine acum, sporindu-şi energia 
rapid - Dumnezeu ştie cum sau de unde, dar asta se 
petrece. Ai văzut vreodată ce face un vortex dintr-o navă 
fără blindaj? In curând, asta se va petrece şi cu noi. Va 
genera atât de multă energie încât inelul stelar n-o va mai 
putea conţine pe toată. Atunci, se va topi. O explozie... Şi 
vortexul va fi descătuşat, extinzându-se cu viteza luminii, 
generând în timpul ăsta tot mai multă energie. Până atunci, 
sper că vom fi trecut în siguranţă prin gaură şi vom fi ajuns 
de partea cealaltă. Nu cred că va străpunge continuumul. 
Sper să n-o facă... 

Glasul i se stinse şi se auzi doar ţiuitul ca un scâncet. Kerin 
scutură din cap, ca şi cum ar fi vrut să-şi limpezească 
gândurile. După aceea, izbucni într-un râs sălbatic. 

* Bineînţeles, el fusese ultimul care se îmbarcase pe navă. 

În ciuda protestelor lui Swiderski, plecaseră după 
şaptezeci şi două de ore. 

Ai greşit înainte, Jenny, protesta întruna blondul cel voinic 
şi poate că greşeşti şi acum. In plus, am refăcut toate 
calculele tale. Pereţii inelului vor rezista cel puţin încă o 
săptămână şi în timpul acesta am putea face observaţii de 


nepreţuit. Şi am avea timp să şi plecăm, înainte de topirea 
inelului. 

Jennifer îi era însă şefă. 

Nu ne putem asuma riscul ăsta. Deja, este foarte cald 
înăuntru. Nu merită să riscăm, Al. Plecăm! 

Cu o oră înainte de plecare, Kerin dispăruse. 

Jennifer se urcase imediat într-o navetă şi pornise în 
căutare. Verificase dormitorul lor, golit acum; stelele din 
hologramă pâlpâiau într-o cabină metalică pustie. Mersese 
în vechea cabină de comandă şi văzuse că el trecuse pe 
acolo. Display-urile rămăseseră comutate pe vederea 
multifaţetată a păianjenilor săi. Fotoliul însă era gol. După 
aceea, cabina sondelor spaţiale. Nici urmă de Kerin. 

Femeia deschisese interfonul navetei şi apelase docul unde 
aştepta nava. Îi răspunsese Trotter. 

Este aici, vorbise acesta. A apărut în goană, la vreo zece 
secunde după plecarea ta. Întoarce-te repede! 

Ea se întorsese. 

Plecarea fusese un episod confuz. Jenny nu-l găsi pe Kerin 
decât după ce nava se desprinsese de Inelul Stelar 
Niciunde şi descria cercuri în vid, înainte de a reveni spre 
vortex. Bărbatul şedea în salonul principal. 

Când ea intră, toate luminile fuseseră stinse. Ecranul era 
însă activat pe toată lungimea unui perete, iar Kerin şi alţi 
şase-şapte priveau în tăcere. In faţa lor, un iad rotitor şi 
multicolor urla în mijlocul beznei virgine, încătuşând 
flăcările, inelul era o sclipire minusculă de fir argintiu, 
complet pierdut în furia gigantică a focurilor furtunii. 

Jennifer se aşeză lângă el. 

Uite! Spuse Kerin. Vezi unduiturile alea, proeminenţele? 
Sunt ca norii de furtună, plini de fulgere, gata să detoneze. 
Până acum, a fost complet plat, ştiai? Practic, bidimensional. 
Nu şi acum. Când o să explodeze, o va face în toate 
direcţiile. 

— Îi apucă mâna şi o strânse cu putere, zâmbind. 


Sărmanele mele sonde vor fi f ericite după douăzeci de ani 
- lumina va apărea dinapoia lor. Gândeşte-te! In sfârşit, 
ceva, într-un infinit de neant. 

Continua s-o privească, surâzând. 

Tu ai fărâmat liniştea din odăiţa mea întunecată, cu un 
bâzâit de interfon. Acum, însă, va fi un zgomot mult mai 
puternic, într-o tăcere mult mai vastă. 

În faţa lor, vortexul creştea mereu, acoperind ecranul. 
Nava se apropia de el şi-şi sporea viteza. 

Unde ai fost? Întrebă Jennifer. 

În cabina de comandă, răspunse bărbatul şi vocea îi suna 
eliberată de orice spectre. Am scos doi păianjeni din 
vizuinele lor. 

De ce? 

Ei sunt acum în sala de monitorizare, iubito, cocoţaţi pe 
fotoliile de comandă, acolo unde stăteai tu şi Al. Le-am 
programat o comandă. La o oră după ce vom ajunge în 
siguranţă de cealaltă parte a spaţiului, păianjenii mei se vor 
apleca, vor apăsa toate butonaşele voastre şi vor porni 
generatoarele. 

Jennifer fluieră încetişor. 

Asta va grăbi considerabil explozia. Oricum, nivelul de 
energie creştea destul de rapid. De ce era nevoie să 
accelerezi rata? 

El o strânse din nou de mână. 

Pentru ca zgomotul să fie mai puternic, iubito. Poţi spune 
că-l vorba despre un salut. Cam câtă energie crezi că se 
roteşte acolo, ca un titirez? 

Foarte multă. Explozia va porni cel puţin cu forţa unei 
supernove. Cam atâta e necesar ca să topească inelul! 

Hm-m-m... Atât doar că, de data asta, explozia nu se 
amortizează, nu-l aşa? Continuă, vortexul se extinde şi se 
extinde şi... 

—.se extinde întruna. Da. Într-o progresie geometrică. 

Ecranul pulsa de culorile vortexului. Pentru o clipă, avură 
impresia că erau înapoi, în sala de monitorizare din Inelul 


Stelar Niciunde. Limbi de foc se repeziră spre ei, iar forme 
albăstrui demonice îi şfichiuiră, urlând. 

Apoi nava se cutremură şi stelele reapărură. 

Jennifer surâse. 

Pari foarte încântat, îi spuse lui Kerin. 

Bărbatul o cuprinse cu un braţ. 

Toţi părem încântați. Avem şi motive să fim aşa. Am învins 
blestemata aia de beznă. Un singur lucru am greşit. 

Ea clipi nedumerită. 

Care anume? 

Am pus în pomi mere, nu pizza. 

Un cântec pentru Lya Oraşele shkeenilor sunt vechi, cu 
mult mai vechi decât cele ale oamenilor, iar metropola mare 
şi ruginie ce se ridică în mijlocul ținutului deluros sacru s-a 
dovedit a fi cea mai veche dintre toate. Oraşul nu avea 
nume. Nu avea nevoie de un nume. Desi shkeenii au 
construit sute şi mii de oraşe şi orăşele, cel de pe dealuri nu 
avea rival. Era cel mai impunător, atât ca suprafaţă, cât şi 
ca populaţie şi se înălța singuratic printre colinele sacre. 
Pentru shkeeni era Roma, Mecca, lerusalimul, toate laolaltă. 
Era adevăratul Oraş şi toţi shkeenii se îndreptau spre el în 
cele din urmă, în zilele premergătoare Reunirii. 

Oraşul fusese bătrân înainte ca Roma să cadă, fusese uriaş 
şi cuprinzător pe când Babilonul era un simplu vis. Vârsta 
însă nu i se simţea. Ochiul omenesc vedea nenumărați 
kilometri de domuri joase din cărămidă roşie; moviliţe de 
lut uscat acoperind colinele ca o spuză. Înăuntru erau 
întunecoase şi aproape lipsite de aer, cu odăi mici şi mobilă 
grosolană. 

Nu era totuşi o aşezare sinistră. Căsuţele se ghemuiau pe 
dealurile pitice, fierbând sub soarele arzător ca un pepene 
galben pe cer, însă oraşul fremăta de viaţă: mirosul de 
bucate, râsetele şi conversațiile, copiii alergând, agitația şi 
sudoarea cărămidarilor ce reparau domurile, clopotele 
Reuniţilor sunând pe străzi. Shkeenii formau un popor 
puternic şi exuberant, aproape copilăros. Cu siguranţă, 


nimic despre ei nu le-ar fi dezvăluit vechimea incredibilă 
sau înţelepciunea străveche. Aceasta este o rasă tânără, 
declarau semnele exterioare, o cultură aflată de-abia în 
etapa copilăriei. 

Copilăria aceea durase însă mai bine de paisprezece mii 
de ani. Oraşul oamenilor era adevăratul copil, având mai 
puţin de zece ani terrani. Se ridica la marginea colinelor, 
între metropola shkeeană şi câmpiile colbuite şi cafenii 
unde se construise portul spaţial. Conform criteriilor 
umane, era un oraş minunat: deschis şi aerisit, plin de 
arcade graţioase, fântâni strălucitoare şi bulevarde largi 
mărginite de copaci. Clădirile din metal, plastic colorat şi 
lemn nativ, erau în majoritate scunde, respectând 
arhitectura shkeeană. Majoritatea... Turnul Administraţiei 
constituia excepţia: un ac lustruit din oţel albastru care 
înjunghia cerul de cristal. 

II zăreai din orice direcţie, de la mulţi kilometri depărtare. 
Lyanna îl văzu chiar înainte de asolizare şi I-am putut 
admira din văzduh. Poate că zgârie-norii uriaşi ai Vechiului 
Pământ sau cei de pe Baldur erau mai înalţi, iar 
păienjenişul fantastic al citadelelor de pe Arachne părea 
mai fascinant... Dar Turnul acela zvelt şi azuriu se ridica 
impunător, fără rival în domnia sa singuratică deasupra 
colinelor sacre. 

Portul spaţial se găsea în umbra lui, la o distanţă lesne de 
parcurs pe jos. Oricum, eram aşteptaţi. Când am debarcat, 
un aerocar scund şi stacojiu băzâia la capătul rampei, cu 
şoferul stând alături. Alături se afla Dino Valcarenghi, 
rezemat de portieră şi discutând cu un adjunct. 

Valcarenghi era administratorul planetar, băiatul-minune 
al sectorului spaţial. Tânăr, desigur, dar ştiam asta. Scund, 
arătos, oacheş, cu părul negru îngrămădit în cârlionţi pe 
frunte şi un zâmbet cuceritor. 

Ne surâse când am coborât rampa şi întinse mâna: 

Bună ziua, începu el. Mă bucur sa vă văd. 


Nu pierdea timpul cu introduceri formale. Ştia cine eram, 
noi ştiam cine era el, iar Valcarenghi nu ţinea la formalisme. 
Lyanna îi întinse uşor mâna şi-l privi în stilul vampir: ochi 
mari şi întunecaţi larg deschişi, buze subţiri ridicate într-un 

surâs slab. Este o fată micuță şi delicată, cu păr scurt, 
castaniu şi chip de copil. Atunci când vrea, poate arăta 
foarte fragilă, lipsită de ajutor. Îi zăpăceşte însă pe toţi cu 
privirea asta. Dacă oamenii ar şti că Lya este o telepată, ar 
crede că le scormoneşte secretele cele mai intime. De fapt, 
îi păcăleşte. Atunci când Lyanna îi citeşte într-adevăr, 
întregul ei trup se încordează şi aproape că o poţi vedea 
tremurând. Iar ochii mari, absorbitori de suflet, devin 
înguşti, duri şi opaci. 

Puţini cunosc totuşi adevărul, aşa încât se foiesc sub 
privirea de vampir, se uită în altă, parte şi se grăbesc să 
încheie cât mai repede strânsul mâinii. Nu însă şi 
Valcarenghi. El zâmbi, îi răspunse căutăturii, apoi veni spre 
mine. 

II citeam când i-am dat mâna - aşa cum fac de altfei 
întotdeauna. Presupun că-l un obicei prost, căci expediază o 
posibilă prietenie într-un mormânt timpuriu. Talentul meu 
nu-l egalează pe al Lyei. Nu-l nici la fel de căutat. Eu citesc 
emoţiile. Am perceput cordialitatea lui Valcarenghi, 
puternică şi sinceră. Neascunzând nimic îndărătul ei, sau 
cel puţin nimic prea apropiat de suprafaţă ca să-l pot 
înhăţa. 

Am strâns apoi mâna adjunctului, un păsărilă blond de 
vârstă mijlocie, pe nume Nelson Gourlay. În cele din urmă, 
Valcarenghi ne sui pe toţi în aerocar şi am decolat. 

Presupun că sunteţi obosiţi, rosti el, aşa încât amânăm 
turul oraşului şi mergem direct la Turn. Nelse o să vă arate 
camerele, apoi poate veniţi să bem ceva şi să stăm de vorbă. 
Aţi citit materialele trimise? 

Da, am răspuns şi Lya încuviinţă. Sunt lucruri interesante, 
însă nu ştiu exact ce putem face noi. 


Ajungem şi acolo, zise Valcarenghi. Ar trebui să vă las să 
admiraţi peisajul. 

Arătă spre fereastră, zâmbi şi tăcu. 

Ca atare, am admirat peisajul, atât cât am putut în cele 
cinci minute cât a durat drumul până la Turn. Aerocarul 
zbura deasupra străzii principale, la nivelul copacilor, 
stârnind un curent ce biciuia ramurile în urma noastră. În 
vehicul era răcoare şi umbră, dar afară soarele shkeean se 
apropia de amiază şi puteai vedea valurile de căldură 
tremurând deasupra pavajului. Traficul era foarte redus şi 
am presupus că oamenii se adăposteau înăuntru, în jurul 
climatizoarelor. 

Ne-am oprit lângă intrarea principală a Turnului şi am 
traversat un hol uriaş şi strălucitor. Valcarenghi ne-a 
părăsit, ca să vorbească cu nişte subalterni. Gourlay ne-a 
condus la unul din lifturi şi am urcat cincizeci de etaje. Am 
trecut apoi pe lângă o secretară şi am intrat în alt ascensor, 
particular, care ne-a dus şi mai sus. 

Camerele noastre erau superbe, cu covoare verde-crud şi 
lambriuri din lemn. Aveam o bibliotecă completă, în 
majoritate clasici terrani, legaţi în sintepiele, cu câteva 
romane de pe Baldur, planeta noastră. Cineva se interesase 
ce gusturi aveam. Unul dintre pereţii dormitorului era din 
sticlă colorată, oferind panorama oraşului ce se întindea 
sub noi; exista, de asemenea, un panou de control care-l 
putea opaciza, dacă doream să dormim. 

Gourlay ne arătă totul, conştiincios ca un hotelier. L-am 
citit iute, însă n-am descoperit ranchiună. Era doar puţintel 
surescitat. Exista şi o afecţiune sinceră pentru cineva. 
Pentru noi? Pentru Valcarenghi? 

Lya se aşeză pe unul dintre cele două paturi identice. 

Ne aduce cineva bagajele? Întrebă ea. 

Se ocupă cineva, încuviinţă Gourlay. Dacă doriţi ceva, 
ajunge să cereţi. 

Nu-ţi fie teamă, aşa vom face. M-am trântit pe celălalt pat 
şi i-am arătat adjunctului un scaun. De câtă vreme eşti aici? 


De şase ani, răspunse el acceptând recunoscător scaunul. 
Sunt unul dintre veterani. Până acum, am lucrat sub patru 
administratori: Dino... Mai înainte Stuart... Şi mai înainte 
Gustaffson. Ba chiar am prins şi câteva luni sub Rockwood. 

Lya se ridică, încrucişă picioarele turceşte şi se aplecă 
înainte: 

Rockwood a stat de fapt numai câteva luni, nu? 

Exact. Nu-l plăcea planeta şi a obţinut un transfer rapid ca 
vice în altă parte. Să vă spun drept, nu mi-a păsat prea 
mult. Era un tip coleric şi dădea mereu ordine, ca să arate 
cine-l seful. 

Dar Valcarenghi? M-am interesat eu. Gourlay zâmbi cu o 
gură imensă. 

Dino? E cel mai bun dintre toţi. E bun şi ştie asta. A venit 
numai de două luni, dar a făcut multe, inclusiv o droaie de 
amici. Îi tratează pe toţi ca pe nişte prieteni, îi tutuieşte, 
chestii de-astea... 

II citeam şi am găsit sinceritate. Asta însemnă că 
afecțiunea simțită mai devreme era îndreptată spre 
Valcarenghi. Credea ceea ce spunea. Aveam mai multe 
întrebări, dar n-am apucat să le pun. Gourlay se ridică 
brusc şi spuse: 

De fapt, n-ar fi trebuit să mai stau. Vreţi să vă odihniţi, aşa- 
1? Peste vreo două ore, veniţi sus şi atunci o să vorbim 
despre toate. Ştiţi unde-l liftul? ' Am încuviinţat şi adjunctul 
ieşi. M-am întors spre Lyanna: 

Ce părere ai? 

Se întinsese pe spate şi admira tavanul. 

Nu ştiu, răspunse. Nu i-am citit. Mă întreb de ce au avut 
atâţia administratori? Şi de ce ne-au vrut pe noi? 

Suntem Talentaţi, am zâmbit. 

Da, da. Cu majusculă. Lyanna şi cu mine am fost testaţi şi 
înregistraţi ca Talente psi şi o putem dovedi cu licenţe. 

Aha, făcu ea întorcându-se pe o parte şi zâmbindu-mi. Nu 
era însă surâsul de vampir, ci cel sexy, de fetiţă dulce. 


Valcarenghi vrea să ne odihnim, i-am atras atenţia. Ar fi o 
idee bună. 

Perfect, însă trebuie să facem ceva cu paturile astea. 

Să le alipim. 

Ea zâmbi din nou. Le-am împins, unul lângă celălalt. Am 
izbutit să şi dormim puţin. Totuşi... 

* Când ne-am trezit, bagajele se găseau afară, lângă uşă. 
Ne-am schimbat hainele cu altele, curate dar obişnuite, 
contând pe lipsa de pompă a lui Valcarenghi. Liftul ne-a dus 
până în vârful Turnului. 

Cabinetul administratorului planetar nu semăna deloc cu 
ceea ce ar fi trebuit să fie. Nu exista un birou sau alte 
lucruri de astea. În odaie se afla un bar, nişte covoare 
albastre şi groase în care te afundai până la gleznă şi şase- 
şapte scaune. Camera era luminoasă şi aerisită, cu Shkeea 
întinzându-se la picioarele noastre, dincolo de vitraliile 
celor patru pereţi. 

Valcarenghi şi Gourlay ne aşteptau şi administratorul 
însuşi ne întinse câte un pahar. N-am recunoscut băutura, 
însă era rece, aromată şi puţin acidulată. Am sorbit cu 
plăcere. Nu ştiu de ce, simţeam nevoia unui sprijin. 

Este un vin shkeean, zâmbi Valcarenghi, răspunzând unei 
întrebări neformulate. Are şi o denumire, dar n-o pot încă 
pronunţa. Mai daţi-mi un răgaz. Sunt aici numai de două 
luni şi limba e grea. 

Înveţi shkeeana? Întrebă Lya surprinsă. 

Ştiam motivul mirării. Shkeeana e greu de vorbit de către 
oameni, în vreme ce băştinaşii au învăţat terrana cu o 
uşurinţă deosebită. Majoritatea acceptau fericiţi situaţia şi, 
pur şi simplu, uitau de dificultăţile limbajului străin. 

Îmi oferă o imagine asupra modului cum gândesc ei, 
explică bărbatul zâmbind. Cel puţin, aşa afirmă teoria. 

L-am citit din nou, deşi nu foarte uşor. Nu întotdeauna 
contactul fizic ascute percepțiile. N-am descifrat decât o 
emoție simplă aproape de suprafaţă - de data asta, 


mândrie. Combinată cu plăcere. Am pus-o pe seama vinului. 
Dedesubt, nimic. 

Oricum s-ar pronunţa, îmi place, am comentat eu. 
Shkeenii produc o varietate largă de produse alimentare, 
interveni Gourlay. Multe le achiziţionăm deja pentru export 

şi permanent testăm altele. Este o piaţă bună. 

Veţi avea ocazia să gustaţi mai multe specialităţi autohtone 
chiar în seara asta, zise Valcarenghi. Am aranjat un tur 
local, cu o oprire sau două în Oraşul shkeean. Avem o viaţă 
de noapte destul de interesantă pentru o aşezare de 
mărimea aceasta. 

Sună interesant, am spus. 

Lya zâmbea şi ea. Turul oraşului reprezenta o atenţie 
deosebită. Majoritatea Normalilor se simt stingheriţi în 
preajma Talentelor, aşa încât ne zoresc să terminăm ceea ce 
au nevoie, apoi scapă de noi la fel de repede. În nici un caz 
nu ne iau părtaşi la viaţa lor. 

Acum... Problema, rosti administratorul, punând jos 
paharul şi aplecându-se înainte. Aţi citit despre cultul 
Reunirii? 

O religie shkeeana, încuviinţă Lya. 

Singura religie shkeeană, o corectă Valcarenghi. Toţi sunt 
credincioşi. Este o planetă fără eretici. 

Am citit materialele pe care ni le-aţi trimis, zise Lya. 

Şi ce credeţi? 

Am ridicat din umeri. 

Sinistru... Primitiv... Dar nu mai rău decât alţii despre care 
am citit. La urma urmei, shkeenii nu sunt foarte avansați. 
Chiar şi pe Vechiul Pământ existau religii ce includeau 
sacrificii umane. 

Valcarenghi clătină din cap şi privi spre Gourlay. 

Nu, n-aţi înţeles, interveni acesta lăsându-şi şi el paharul 
pe masă. Le-am studiat religia vreme de şase ani. Nu se 
aseamănă cu nimic din istorie. Nu există nici o tangenţă cu 
Vechiul Pământ, nici vorbă! În plus, Reunirea nu poate fi 
comparată cu sacrificiul uman. Ar fi o greşeală. Religiile 


Vechiului Pământ sacrificau una-două victime, pentru a-şi 
îmblânzi zeii. Ucideau câţiva, ca să câştige mila pentru 
câteva milioane. Victimele nu erau însă totdeauna de acord. 
La shkeeni nu se întâmplă la fel. Greeshka îi ia pe toţi. Lar 
ei nu se împotrivesc. Se duc în peşteri, ca lemingii, ca să se 
lase mâncaţi de vii de paraziţii ăia. Fiecare shkeen devine 
Membru la patruzeci de ani şi merge la Reunirea Finală 
înainte de a împlini cincizeci. 

Da, am încuviinţat oarecum zăpăcit. Cred că pricep 
deosebirea. Şi ce dacă? Asta-l problema? Bănuiesc că 
Reunirea reprezintă ceva neplăcut, dar e treaba shkeenilor. 
Religia lor nu-l mai rea decât canibalismul ritual al 
hranganilor, nu? 

Valcarenghi îşi termină băutura şi se ridică, pornind către 
bar. Umplându-şi paharul, rosti pe un ton normal: 

Din câte ştiu, canibalismul hranganilor n-a convertit şi 
oameni. Lya privi surprinsă. Eu am tresărit şi m-am holbat: 

Poftim? 

Bărbatul reveni cu paharul plin. 

Mai mulţi oameni s-au convertit, alăturându-se Cultului 
Reunirii. Câteva zeci sunt deja Membri. Nici unul n-a ajuns 
încă la Reunirea totală, însă e doar o chestiune de timp. 

Se aşeză şi privi către Gourlay. Adjunctul blond preluă firul 
explicaţiilor: 

Prima convertire a fost acum şapte ani. Cam cu un an 
înainte de a sosi eu aici-cu doi ani şi jumătate după ce 
Shkeea a fost descoperită şi s-a construit oraşul. Un tip pe 
nume Magly... Psiholog-psi, a lucrat îndeaproape cu 
shkeenii. Nimic apoi, vreme de doi ani. Un altul în '08, mai 
mulii în anul următor. Numărul lor creşte de atunci în 
permanenţă. În plus, printre ei a existat o personalitate. 
Phil Gustaffson. 

Administratorul planetar? Clipi Lya. 

Exact. Am avut mai mulţi administratori. Gustaffson a venit 
după ce Rockwood nu putuse rezista. Era un moş solid şi 
răguşit. Toţi îl iubeau. Îşi pierduse nevasta şi copiii la 


ultimul post avut, însă nu ţi-ai fi putut da seama. Era mereu 
vesel şi cu inima deschisă. În fine... A devenit interesat de 
religia shkeenilor şi a început să vorbească cu ei. A discutat 
chiar şi cu Magly şi cu alţi convertiți. A mers apoi să vadă 
un greeshka. Asta I-a cam zguduit pentru un timp. În cele 
din urmă şi-a revenit şi s-a întors la cercetările lui. Am 
lucrat cu el, dar n-am ghicit niciodată ce avea de gând. S-a 
convertit acum mai mult de un an. A devenit deja Membru. 
Nimeni n-a mai fost acceptat atât de repede. În Oraşul 
shkeean, am auzit vorbindu-se că s-ar putea să fie chiar 
admis la Reunirea Finală. Phil a fost administrator aici mai 
mult decât oricare altul. Oamenii îl plăceau şi, când s-a dus, 
mulţi prieteni i-au urmat exemplul. Numărul lor creşte 
permanent. 

N-atinge încă un procent, interveni Valcarenghi. Nu pare 
mult, dar amintiţi-vă ce înseamnă. Unu la sută din oamenii 
mei aleg o religie care include un mod foarte neplăcut de 
sinucidere. 

Lya privi de la el spre Gourlay şi înapoi: 

De ce n-au fost raportate lucrurile astea? 

Ar fi trebuit, răspunse Valcarenghi, însă după Gustaffson a 
venit Stuart, căruia îi era frică de un scandal. Nu există nici 
o lege care să interzică oamenilor să adopte o religie 
străină, aşa că Stuart a definit-o ca pe o nonproblemă. A 
continuat să comunice rata de convertire şi nimeni de sus 
nu s-a deranjat să facă corelaţia şi să-şi amintească la ce se 
converteau oamenii aceia. 

Mi-am terminat băutura şi am pus paharul jos. 

Continuă, m-am adresat administratorului. 

Eu definesc situaţia ca pe o problemă, a reluat el. Nu-mi 
pasă câţi oameni sunt amestecați, ci mă alarmează ideea că 
fiinţe omeneşti permit să fie consumate de greeshka. Am 
format o echipă de psihologi, dar n-au ajuns la nici un 
răspuns. Aveam nevoie de Talente. Vreau ca voi doi să aflaţi 
de ce se convertesc oamenii ăştia. Atunci voi fi în stare să 
mă ocup de situaţie. 


Chestiunea era stranie, dar misiunea noastră părea 
suficient de clară. Ca să fiu sigur, l-am citit pe Valcarenghi. 
Sentimentele lui erau ceva mai complexe acum, dar nu cu 
mult. În primul rând, exista siguranţă; era convins că vom 
putea rezolva problema. Simţea şi o îngrijorare sinceră, dar 
nu teamă şi nici măcar un grăunte de disperare. Din nou, n- 
am putut dibui altceva mai profund. Îşi ţinea bine ascunse 
grijile, dacă le avea. 

Am privit spre Lyanna. Stătea rigidă în scaun, cu degetele 
încleştate în jurul paharului. Citea. Apoi se destinse, se uită 
la mine şi încuviinţa. 

Bine, am rostit eu. Cred c-o putem face. 

Nu m-am îndoit nici o clipă de asta, zâmbi Valcarenghi. 
Problema era numai dacă veţi fi de acord. Pentru seara 
asta, însă, ajunge cu discuţiile. V-am promis o noapte în oraş 
şi întotdeauna încerc să mă ţin de promisiuni. Ne întâlnim 
peste o jumătate de oră în holul de la intrare. 

* Reveniţi în cameră, Lya şi cu mine ne-am schimbat în 
ceva mai formal. Eu am ales o tunică bleumarin-închis cu 
pantaloni albi şi o eşarfă de aceeaşi culoare. Nu era ultimul 
răcnet, dar speram ca Shkeea să fie cu câteva luni în urma 
modei. Lya s-a strecurat într-un veşmânt strâmt, alb- 
mătăsos cu o reţea de dungi albastre, fine, ce pluteau în 
jurul ei în desene senzuale, în conformitate cu căldura 
trupului. Liniile erau efectiv lascive, accentuându-l silueta 
subţire. O pelerină vineţie completa vestimentația. 

E interesant Valcarenghi, rosti ea. 

Da? Mă chinuiam cu tunica, ce refuza să se încheie. Ai 
prins ceva când I-ai citit? 

Nu. 

Termină şi se admiră în oglindă. Apoi se învârti spre mine, 
rotind pelerina în jurul ei. 

Asta-l. Gândea ceea ce spunea. Bineînţeles, variaţii în 
privinţa exprimării, totuşi nimic important. Mintea îi era 
concentrată la ceea ce discutam, iar înapoi exista doar un 


zid. N-am prins nici unul din secretele lui adânci şi 
întunecate, zâmbi ea. 

Of! Am făcut eu, învingând fermoarul. Oricum, mai ai o 
şansă la noapte. 

Pe dracu', se strâmbă Lyanna. Nu-l citesc pe oameni în 
timpul meu liber. Nu-l cinstit. În plus, e obositor. Aş vrea să 
pot prinde gândurile pe cât de uşor citeşti tu emoţiile. 

E preţul Talentului, i-am răspuns. Eşti mai Talentată şi 
plăteşti mai scump. 

Am scotocit prin bagaje după o pelerină, dar n-am găsit 
nimic care să se potrivească, aşa că am renunţat. 

Nici eu n-am citit mare lucru la Valcarenghi. La fel de 
multe ai fi putut spune urmărindu-l trăsăturile. Trebuie să 
fie o minte extrem de disciplinată. II iert însă. Are un vin 
minunat. 

Exact, încuviinţă Lya. Mi-a făcut bine. Am scăpat de 
migrena cu care mă sculasem. 

Poate c-a fost din cauza altitudinii, am sugerat eu. 

Holul era pustiu, totuşi Valcarenghi nu ne-a lăsat să-l 
aşteptăm. De data asta îşi pilota propriul aerocar, un model 
negru şi cam zgâriat, care părea că-l servise de multă 
vreme. Gourlay nu era un tip monden, însă Valcarenghi 
avea o însoţitoare, o roşcată extraordinară pe care o chema 
Laurie Blackbum. Era mai tânără decât administratorul; din 
câte îmi puteam da seama, avea vreo douăzeci şi ceva de 
ani. 

Când am plecat, soarele apunea. În depărtare, orizontul 
era o tapiserie fantastică de roşu şi portocaliu, iar dinspre 
câmpie sufla o adiere răcoroasă. Valcarenghi oprise aerul 
condiţionat, deschizând ferestrele şi puteam privi oraşul 
întunecându-se în amurg. 

Am cinat la un restaurant elegant, cu decor baldurian - 
presupun pentru a ne face să ne simţim cât mai confortabil. 
Mâncarea însă era extrem de cosmopolită. Mirodeniile, 
ierburile, stilul de gătit erau de pe Baldur, dar carnea şi 
legumele autohtone. Rezulta o combinaţie extrem de 


interesantă. Valcarenghi a comandat pentru toţi patru şi am 
ajuns să gustăm din vreo duzină de feluri diferite. Favoritul 
meu a fost o pasăre shkeeană, gătită în sos picant. Pasărea 
era mititică, însă avea un gust extraordinar. În timpul cinei, 
un clondir de veltoar de pe Baldur şi un burgundy adevărat 
de pe Vechiul Pământ. 

Discuţia s-a înfiripat rapid. Valcarenghi era un povestitor 
înnăscut şi un ascultător la fel de bun. Desigur, în cele din 
urmă conversaţia a ajuns la Shkeea şi la shkeeni. Laurie a 
adus vorba despre asta. Se afla pe planetă de şase luni şi 
lucra pentru o diplomă în antropologia exterră. Încerca să 
descopere motivul pentru care civilizaţia shkeeană 
rămăsese neschimbată de atâtea milenii. 

Ştiţi, civilizaţia lor are o vechime mult mai mare decât a 
noastră, ne spuse ea. Au avut oraşe înainte ca oamenii să 
folosească uneltele. Ar fi fost normal ca nişte călători 
spaţiali shkeeni să-l descopere pe pământenii primitivi, nu 
invers, aşa cum s-a întâmplat. 

Nu s-au elaborat ipoteze? 

Ba da, însă nici una din ele nu este universal acceptată. De 
exemplu, Cullen pomeneşte de absenţa metalelor grele. 
Este un factor, dar poate constitui oare întregul răspuns? 
Von Hamrin pretinde că shkeenii n-au avut suficienţi 
concurenţi. Pe planetă nu există carnivore mari, aşa că 
nimic n-a dus la apariţia agresivităţii în rasă. A fost supus 
însă unui tir violent de critici. Shkeea nu-l chiar atât de 
idilică - în caz contrar, shkeenii n-ar fi atins niciodată 
nivelul actual. Apoi, ce este greeshka, dacă nu un carnivor? 
Doar îi mănâncă. 

Tu ce părere ai? Întrebă Lya. 

Cred că-l ceva în legătură cu religia, însă n-am terminat 
cercetările. Dino mă ajută să vorbesc cu oamenii şi shkeenii 
sunt deschişi, totuşi nu merge prea uşor. 

Se opri brusc şi o privi aspru pe Lya. 

În tot cazul, nu pentru mine. Cred că vouă n-o să vă fie 
atât de greu. 


Mai auzisem asta. Adesea, Normalii consideră că Talentele 
deţin avantaje incorecte, ceea ce-l de înţeles. Le deţinem. 
Laurie nu era însă ranchiunoasă. Vorbise cumva speculativ, 
nostalgic. 

Valcarenghi se aplecă înainte şi o cuprinse cu braţul. 

Hei! Făcu el. Ajunge cu subiectul ăsta! Până mâine, Robb 
şi Lya nu trebuie să se mai gândească la shkeeni. 

Laurie îl privi şi încercă să zâmbească. 

Bine, zise ea încet. M-am ambalat singură. Scuzaţi-mă. 

E-n regulă, am intervenit eu. Subiectul e foarte interesant. 
Lasă-ne o zi şi vom fi la fel de entuziaşti. 

Lya încuviinţă şi adăugă că Laurie avea să fie prima 
înştiinţată despre orice s-ar fi putut dovedi în sprijinul 
teoriei ei. Eu nu prea ascultam. Stiu că nu-l politicos să-l 
citeşti pe Normali când îi însoieşti în societate, dar există 
momente când nu pot rezista. Valcarenghi o cuprinsese pe 
Laurie cu braţul, trăgând-o uşor spre el. Eram curios. 

De aceea, am citit iute şi cu vinovăţie. Administratorul era 
extrem de bine dispus - presupun că se ameţise un pic - şi 
se simţea sigur şi protector. Stăpân pe situaţie. Laurie era 
mult mai complicată - nesiguranţă, mânie înăbuşită, o 
nuanţă vagă de teamă... Şi dragoste, confuză, totuşi foarte 
puternică. Mă îndoiam că era pentru mine sau Lya. Îl iubea 
pe Valcarenghi. 

Am căutat mâna Lyei pe sub masă şi i-am găsit genunchiul. 
L-am strâns uşor, iar ea mă privi şi-mi surâse. Nu-l citea şi 
asta era bine. Mă deranja că Laurie îl iubea pe Valcarenghi, 
desi nu ştiam ce motiv aş fi avut şi eram mulţumit că Lya nu- 
mi vedea grijile. 

Am terminat ultima sticlă de vin şi Valcarenghi se ocupă de 
nota de plată. Apoi se ridică. 

Sus! Anunţă el. Noaptea abia începe şi avem multe de 
făcut. l-am dat drumul. Nu la holospectacole, sau alte 
chestii de-astea, deşi oraşul avea destule săli. Următorul pe 
listă figura cazinoul. Jocurile de noroc erau legale pe 
Shkeea şi, oricum, Valcarenghi le-ar fi legalizat. Ne oferi 


fise, pe care le-am pierdut împreună cu Laurie. Lya n-avea 
dreptul să joace; Talentul ei era mult prea puternic. 
Valcarenghi câştigă mult - se pricepea la mindspin şi era 
destul de bun şi la jocurile tradiţionale. 

Am ajuns apoi la un bar. Alte băuturi, plus distracţii locale 
mult mai reuşite decât m-aş fi aşteptat. 

Când am ieşit, era toiul nopţii şi am presupus că expediţia 
se apropia de sfârşit. Valcarenghi însă ne-a surprins. 
Reveniţi în maşină, scotoci sub bord, scoase o cutie cu 
stimulente şi ne oferi fiecăruia. 

Hei, am protestat eu. Tu eşti pilotul. Mie la ce-mi trebuie 
astea? M-am chinuit până am ajuns în starea asta de 
euforie. 

Vreau să vă duc la un eveniment cultural cu adevărat 
shkeean, spuse el. Nu vreau să faceţi comentarii nelalocul 
lor, ori să vă luaţi la bătaie. la pilula! 

Am înghiţit-o şi ameţeala din cap începu să dispară. 
Valcarenghi decolase deja. M-am lăsat pe spate, mi-am pus 
braţul în jurul Lyei şi ea îşi lăsă capul pe umărul meu. 

Unde mergem? Am întrebat. 

În Oraşul shkeean, răspunse Valcarenghi fără să întoarcă 
privirea, la Sala Mare. În noaptea asta se ţine o Adunare şi 
am presupus că veţi fi interesaţi. 

Desigur, va fi în shkeeană, interveni Laurie, dar Dino vă 
poate traduce. Mai pricep şi eu câte ceva şi voi completa 
eventualele scăpări. 

Lya părea excitată. Citisem despre Adunări, însă nu ne 
aşteptasem să vedem una în chiar prima noastră zi pe 
Shkeea. Adunările reprezentau un fel de ritual religios: o 
spovedanie publică pentru pelerinii ce urmau să fie admişi 
în rândurile Membrilor. Pelerinii coborau zilnic pe coline, 
însă Adunările se desfăşurau doar de trei-patru ori pe an, 
când numărul viitorilor Membri era destul de mare. 

* Aerocarul luneca aproape fără zgomot prin oraşul 
luminat feeric, trecând pe lângă arteziene uriaşe ce dansau 
în zeci de culori şi pe sub arcade ce păreau făcute din foc 


lichid. Mai existau şi alte aerocare şi, în câteva rânduri, am 
zburat deasupra unor pietoni care traversau bulevardele 
largi. Majoritatea populaţiei era însă înăuntru, iar lumini şi 
muzici se revărsau din majoritatea clădirilor. 

Apoi, brusc, aspectul oraşului începu să se schimbe. Solul 
deveni unduitor, coline se ridicară înainte şi apoi în urma 
noastră, iar luminile dispărură. Dedesubt, străzile se 
transformaseră în drumuri prăfuite de piatră, iar domurile 
de sticlă şi metal, realizate în stilul shkeean, lăsaseră loc 
bătrânilor lor fraţi din cărămidă. Oraşul shkeean părea mai 
liniştit decât omologul său uman; majoritatea caselor erau 
întunecate şi tăcute. 

Înaintea noastră apăru un acoperiş mai mare decât toate 
celelalte, aproape o colină, cu o uşă în arcada şi o serie de 
ferestre înguste. Dinăuntru răzbăteau lumină şi zgomot, iar 
afară se aflau shkeeni. 

Atunci mi-am dat seama că, deşi mă aflam de aproape ozi 
pe Shkeea, acum îi vedeam întâia dată pe băştinaşi. Nu-l 
distingeam foarte bine; era noapte şi noi ne găseam în 
aerocar. Totuşi îi vedeam. Erau mai scunzi decât oamenii - 
cel mai înalt avea un metru cincizeci - cu ochi mari şi braţe 
lungi. Atât puteam remarca din văzduh. 

Valcarenghi asoliză lângă Sala Mare şi am coborât cu toţii. 
Shkeenii se adunau, venind din mai multe direcţii, dar 
majoritatea intraseră deja. Ne-am alăturat celor ce 
pătrundeau şi nimeni nu ne-a privit de două ori, cu excepţia 
unui individ care I-a salutat pe Valcarenghi cu glas subţire 
şi spart, spunându-l Dino. Administratorul avea prieteni 
până şi aici. 

Interiorul clădirii era uriaş, cu o platformă grosolană 
înconjurată de o mulţime imensă de shkeeni. Lumina 
provenea de la torţe prinse în suporturi pe pereţi sau pe 
stâlpi înalţi în jurul platformei. Cineva vorbea, iar toţi ochii 
aceia mari şi bulbucaţi priveau într-acolo. Noi patru eram 
singurii oameni din Sală. 


Oratorul, iluminat puternic de făclii, era un shkeen gras, 
de vârstă mijlocie, care, în timp ce vorbea, îşi mişca braţele 
încet, aproape hipnotic. Discursul său se compunea dintr-o 
serie de fluierături, mormăituri şi icneli, aşa încât nu l-am 
ascultat cu atenţie. Se afla prea departe ca să-l pot citi. M- 
am mulţumit să studiez înfăţişarea lui şi a celorlalţi shkeeni 
de lângă noi. Cu toţii erau spâni şi aveau pielea portocalie, 
brăzdată de mii de riduri fine. Purtau veşminte simple, 
dintr-o țesătură grosolană, multicoloră; îmi venea greu să 
deosebesc femeile de bărbaţi. 

Valcarenghi se aplecă spre mine şi şopti încetişor: 

Este un fermier. Povesteşte mulţimii de cât de departe a 
venit şi care i-au fost greutăţile vieţii. 

M-am uitat împrejur. Şoaptele administratorului erau 
singurele zgomote. Toţi tăceau cu ochii pironiţi asupra 
platformei, abia răsuflând. 

Spune că are patru fraţi, urmă Valcarenghi. Doi au mers la 
Reuniunea Finală, unul este Membru. Celălalt e mai tânăr 
decât el şi acum este proprietarul fermei. Se încruntă: Nu- 
şi va mai revedea niciodată ferma, însă asta îl face fericit. 

Recolte proaste? Surâse Lya. 

Ascultase alături de mine. Am privit-o dojenitor. Shkeenul 
continuă şi Valcarenghi încercă să ţină pasul. 

Acum îşi spune păcatele, toate lucrurile pe care le-a făcut 
şi de care se ruşinează, tainele cele mai ascunse din sufletul 
său. A fost rău de gură câteodată, este încrezut, odată şi-a 
lovit fratele mai mic. Vorbeşte despre soţia lui şi despre 
celelalte femei pe care le-a cunoscut. A înşelat-o de multe 
ori, culcându-se cu altele. Când era băiat, a avut raporturi 
sexuale cu animale, pentru că se temea de femei. În ultimii 
ani a devenit impotent şi fratele lui îi îndeplinea datoriile de 
soţ. 

Continuă întruna cu detalii incredibile, amănunte atât 
uimitoare, cât şi înfricoşătoare. Nu evită nici o intimitate, nu 
lăsă nici un secret. Stăteam şi ascultam şoaptele lui 
Valcarenghi, întâi şocat, apoi tot mai scârbit. Începusem să 


mă foiesc. Pentru o clipă, m-am întrebat dacă cunosc vreun 
om măcar pe jumătate atât de bine cum îl ştiam acum pe 
acest shkeen gras. M-am întrebat apoi dacă Lyanna, cu 
Talentul ei, ştia pe cineva atât de bine. Era ca şi cum 
vorbitorul dorea ca noi toţi să-l retrâim viaţa. 

Mi se părea că vorbea de ore întregi, dar în cele din urmă 
se apropie de sfârşit. 

Acum se referă la Reunire, zise Valcarenghi. Va deveni 
Membru şi e bucuros, a aşteptat multă vreme. Nefericirea 
lui se va sfârşi şi nu va mai fi singur. În curând, va umbla pe 
străzile oraşului sacru şi-şi va cânta bucuria cu clopotele. 
Apoi, cu anii, va veni şi Reunirea Finală. Va fi alături de 
fraţii săi, în viaţa de apoi. 

Nu, Dino, şopti Laurie. Nu mai folosi clişee umane. A spus 
că el va fi fraţii săi. Asta implică faptul că şi ei vor fi el. 

Bine, Laurie, zâmbi Valcarenghi. Dacă spui tu... 

Fermierul cel gras dispăruse de pe platformă. Mulțimea se 
foi şi un altul îi luă locul: mai scund, extrem de zbârcit, cu o 
gaură mare în locul unui ochi. Începu să vorbească, la 
început poticnindu-se, apoi tot mai cursiv. 

Este cărămidar, a lucrat la multe domuri şi trăieşte în 
oraşul sacru. Şi-a pierdut ochiul de mult, când a căzut de pe 
o schelă şi i-a intrat un băţ ascuţit în ochi. Durerea a fost 
îngrozitoare, însă peste un an s-a reîntors la muncă, n-a 
cerut Reunire prematură, a fost brav şi mândru de curajul 
lui. E însurat, dar n-are urmaşi, e necăjit din pricina asta, 
nu poate fi deschis faţă de nevastă-sa, nu sunt apropiaţi nici 
când sunt împreună şi ea plânge nopţile, lucrul ăsta îl 
întristează, însă n-a rănit-o niciodată... 

Continuă aşa ore întregi. Începusem din nou să obosesc, 
dar m-am concentrat - era prea important. M-am lăsat 
prins în traducerea lui Valcarenghi şi în povestea 
shkeenului chior. Nu peste mult timp, stăteam la fel de 
neclintit ca şi străinii din jurul meu. In sală era cald şi 
umezeală, iar tunica mi se îmbâcsise şi se îmbibase de 


transpiraţie, chiar de la fiinţele ce se înghesuiau. Nu-mi mai 
dădeam însă seama de amănuntele astea. 

AI doilea vorbitor încheie, ca şi primul, cu un elogiu adus 
bucuriei de a fi Membru şi de a se apropia de Reunirea 
Finală. Către sfârşit nici nu mai aveam nevoie de 
traducerea lui Valcarenghi - auzeam fericirea din vocea 
shkeenului şi o vedeam pe chipul care-l tremura. Sau poate 
îl citeam, inconştient. Nu pot însă citi la asemenea distanţă 
- decât dacă individul este foarte emoţionat. 

AL treilea orator sui pe platformă şi începu cu un glas mai 
puternic decât al celorlalţi. Valcarenghi continuă neobosit: 

De data asta e o femeie. A născut opt copii, are patru 
surori şi trei fraţi, a muncit la câmp toată viaţa, a... 

Brusc, discursul păru să atingă un vârf şi femeia încheie cu 
câteva fluierături ascuţite şi înalte, apoi amuţi. Ca o singură 
persoană, mulţimea porni să răspundă prin alte fluierături. 
Un ecou straniu şi muzical umplu Sala Mare şi shkeenii din 
jurul nostru începură să se foiască şi să fluiere. Femeia 
rămăsese într-o poziţie frântă, dezarticulată. 

Vaicarenghi începu să traducă, dar se poticni. Laurie 
interveni, înainte ca el să-şi găsească cuvintele. 

Le-a spus despre o tragedie, murmură ea. Ei îşi manifestă 
durerea şi simpatia. 

Da, simpatia, preluă administratorul firul traducerii. Pe 
când era tânără, fratele i-a căzut la pat, grav bolnav. Părinţii 
i-au spus fetei să-l ducă la colinele sacre, fiindcă nu-l puteau 
lăsa singuri pe copiii mai mici. Ea însă, mergând neglijentă, 
a rupt roţile căruţei şi fratele a murit pe câmpie. A pierit 
fără Reunire. Ea se învinovăţeşte. 

Shkeena începuse din nou. Laurie ne traduse, aplecându- 
se către noi şi şoptind încet: 

Repetă că fratele ei a murit. Vina îi aparţine, ea i-a 
împiedicat Reunirea, acum el e despărţit şi singur, dus 
fără... Fără... 

Viaţa de apoi, interveni Valcarenghi. Fără viaţa de apoi. 


Nu sunt sigură că-l corect, făcu Laurie. Conceptul este... 
Valcarenghi îi făcu semn să tacă. 

Fii atentă, rosti el şi începu să traducă. 

Am ascultat povestea femeii, spusă în şoapta tot mai 
răguşită a lui Valcarenghi. Istoria ei era cea mai lungă şi 
mai tristă din cele auzite. Când termină, altcineva sui pe 
platformă. Administratorul puse însă o mână pe umărul 
meu şi mă împinse spre ieşire. 

Aerul rece al nopţii mă izbi ca o apă îngheţată şi mi-am dat 
seama că eram năclăit de transpiraţie. Valcarenghi se 
îndreptă grăbit către aerocar. Înapoia noastră, discursul 
continua şi shkeenii nu dădeau semne de oboseală. 

Adunările ţin zile, uneori săptămâni, ne spuse Laurie. 
Shkeenii ascultă, mai mult sau mai puţin, în schimburi - 
încearcă să audă fiecare cuvânt, dar epuizarea îi doboară în 
cele din urmă şi se retrag pentru o odihnă scurtă, apoi 
revin. Este o mare onoare să rezişti o întreagă Adunare fără 
să dormi. 

O să încerc asta, cândva, zise Valcarenghi decolând. N-am 
rămas niciodată mai mult de câteva ore, însă cred că pot 
rezista dacă mă fortific cu stimulente. Vom ajunge la mai 
multă înţelegere între oameni şi shkeeni, dacă participăm 
cu adevărat la ritualurile lor. 

Oho! Am făcut eu. Poate că şi Gustaffson a gândit la fel. 

Da, râse Valcarenghi, deşi nu intenţionez să particip chiar 
atât de deplin. 

Întoarcerea s-a petrecut într-o tăcere obosită. Pierdusem 
noţiunea timpului, deşi trupul insista că se apropiau zorile. 
Ghemuită sub braţul meu, Lya părea stoarsă de vlagă şi 
doar pe jumătate trează. Mă simţeam la fel. 

Am lăsat aerocarul în faţa Turnului şi am urcat cu liftul. Nu 
mai puteam gândi. Somnul a venit foarte, foarte repede. 

* Am visat. Un vis frumos, dar care a dispărut o dată cu 
sosirea luminii, golindu-mă şi lăsându-mi impresia că sunt 
înşelat. După ce m-am trezit, am rămas întins, cu braţul în 


jurul Lyei şi ochii pe tavan, încercând să-mi amintesc ce 
anume visasem. Zadarnic. 

Mi-am dat seama că mă gândeam la Adunare, reluând-o în 
minte. În cele din urmă, am coborât din pat. Opacizasem 
geamul, aşa încât camera era cufundată în întuneric. Am 
găsit însă repede tabloul de control şi am lăsat să pătrundă 
câteva raze de lumină. 

Lya bolborosi nişte proteste somnoroase şi se întoarse cu 
spatele. Am lăsat-o în dormitor şi am trecut în bibliotecă, să 
caut o carte despre shkeeni - ceva care să fie mai 
amănunţit decât materialul care ne fusese trimis. N-am 
avut noroc. Biblioteca era profilată pe divertisment, nu pe 
ştiinţă. 

Am găsit un videoecran şi am apelat cabinetul lui 
Valcarenghi. Îmi răspunse Gourlay. 

Bună, mă întâmpină el. Dino a bănuit c-o să ne cauţi. În 
momentul de faţă este plecat. Participă la un contract 
comercial. Ai nevoie de ceva? 

Cărţi, am rostit, încă adormit. Ceva despre shkeeni. 

Îmi pare rău. Nu există aşa ceva. S-au scris o grămadă de 
lucrări, studii şi monografii, dar nu şi o carte în adevăratul 
sens al cuvântului. Cred că Dino m-a pus la dispoziiia 
voastră tocmai din acest motiv. 

Aha... 

Ai vreo întrebare? 

M-am gândit, dar n-am găsit nimic. 


Nu tocmai, am ridicat din umeri. Vroiam un cadru general, 
poate ceva informaţii suplimentare despre Adunări. 

Putem discuta ceva mai târziu, spuse Gourlay. Dino s-a 
gândit c-o să începeţi chiar astăzi treaba. Vă putem aduce 
oamenii la Turn sau, dacă vreţi, vă ducem la ei. 

O să ieşim noi, am răspuns repede. 

Să-l aduci pe oameni pentru nişte întrebări poate strica 
totul. Devin nervoşi şi asta acoperă celelalte emoţii, pe care 
aş vrea să le citesc. În plus, se mai gândesc şi la altele, aşa 
încât şi Lyanna are necazuri. 

Perfect, făcu adjunctul. Dino v-a pus un aerocar la 
dispoziţie. Cheia vă aşteaptă la recepţie. Tot acolo o să 
găsiţi şi alte chei, ca să puteţi veni la cabinet, direct, fără să 
mai apelaţi la secretare şi alte chestii de-astea. 

Mulţumesc, am încheiat eu. Vorbim mai târziu. Am închis 
videoecranul şi m-am întors în dormitor. 

Lya stătea în capul oaselor, cu pătura în jurul pieptului. M- 
am aşezat lângă ea şi am sărutat-o. Zâmbi, dar nu-mi 
răspunse. 

Hei, am rostit, ce s-a întâmplat? 

Mă doare capul, se plânse ea. Crezusem că stimulentele te 
scapă de mahmureală. 

Aşa afirmă teoria. La mine a lucrat destul de bine. M-am 
dus la dulap şi am căutat. 

Ar trebui să avem ceva medicamente pe aici: Sunt sigur că 
Dino n-ar uita ceva atât de evident. 

Mda. Aruncă-mi şi mie ceva de-mbrăcat. 

Am apucat o rochie şi i-am azvârlit-o. Lya se ridică, o luă şi 
intră în baie. 

E mai bine acum, făcu ea. Ai dreptate, n-a uitat 
medicamentele. 

E un tip meticulos. 

Aşa cred, îmi zâmbi. Totuşi, Laurie cunoaşte limba mai 
bine. Am citit-o. Dino a făcut câteva greşeli de traducere 
astă-noapte. 


Mă aşteptasem la aşa ceva. Nu ca să-l discreditez pe 
Valcarenghi, dar oricum el avea un handicap de patru luni. 
Am încuviinţat. 

Ai citit şi altceva? 

Nu. Am încercat cu vorbitorii ăia, însă distanţa era prea 
mare. Mă apucă de mână: Unde mergem azi? 

În Oraşul shkeean, i-am răspuns. Să încercăm să găsim 
nişte Membri. N-am remarcat nici unul la Adunare. 

Nu. Astea sunt pentru cei care vor deveni Membri. 

Da. Să-l dăm drumul. 

Am plecat. Ne-am oprit la etajul patru al Turnului pentru 
un mic dejun, apoi am luat aerocarul la care ne-a condus un 
recepţioner. Vehiculul era model sport, cu patru locuri, de 
culoare verde, banal şi nebătător la ochi. 

N-am pătruns cu el în Oraşul shkeean, gândindu-mă că 
vom intra mai bine în atmosfera locului dacă vom merge pe 
jos. Aşa că am coborât, după primele coline. 

Aşezarea oamenilor păruse aproape goală prin comparaţie 
cu Oraşul shkeean. Străzile de piatră erau ticsite cu 
băştinaşi, agitându-se preocupaţi înainte şi înapoi, cărând 
poveri de cărămizi, coşuri cu fructe sau haine. Peste tot se 
vedeau copii, majoritatea dezbrăcaţi: ca nişte mingi 
portocalii de energie ce alergau în jurul nostru în cercuri, 
fluierând, mormăind şi zâmbind, uneori trăgând de noi. 
Păreau diferiţi faţă de adulţi. Aveau câteva smocuri de păr 
roşu, iar pielea le era netedă şi fără riduri. Doar ei ne 
acordau atenţie. Adulții îşi vedeau de treburi şi, uneori, ne 
zâmbeau prietenos. Evident, prezenţa oamenilor pe străzile 
Oraşului nu reprezenta ceva neobişnuit. 

Majoritatea traficului era pedestru, însă se mai zăreau şi 
cărucioare de lemn. Animalele de tracţiune băştinaşe 
semănau cu nişte câini bolnavi, mari şi verzi. Erau înhămate 
câte două la un cărucior şi scheunau tot timpul cât trăgeau. 
În mod firesc, oamenii le botezaseră scheunători. În plus, 
defecau cu regularitate. Asta, adăugată mirosului 


alimentelor transportate în coşuri şi chiar celui al 
shkeenilor, conferea Oraşului un iz aparte. 

Desigur, zgomotul era prezent, ca un atribut constant. 
Copii fluierând, shkeeni vorbind tare cu mormăieli, icnete şi 
scârţâieli, scheunători scheunând şi cărucioare bocănind 
peste pietre. Lya şi cu mine mergeam tăcuţi, ţinându-ne de 
mână, privind, ascultând, adulmecând şi... Citind. 

Mă deschisesem complet când intrasem în Oraş, lăsând 
totul să mă inunde; mergeam, receptiv fără însă a fi 
concentrat. Eram centrul unei sfere de emoţii - 
sentimentele se năpusteau spre mine când shkeenii se 
apropiau şi se estompau pe măsură ce ei treceau mai 
departe, ocolindu-mă permanent prin copii. Înotam într-un 
ocean de impresii surprinzătoare. 

Ele mă uluiau prin familiaritatea lor. Citisem şi în alte 
ocazii rase străine; uneori era greu, alteori uşor, însă 
niciodată plăcut. Hranganii aveau minţi dezagreabile, pline 
de ură şi fiere, astfel încât mă simţeam murdar când ieşeam 
de acolo. Fyndii au emoţii atât de slabe că abia le pot citi. 
Damooshii sunt... cu totul diferiţi. Îi citesc bine şi detaliat, 
dar fără a putea spune că le-am descifrat sentimentele. 

Shkeenii însă... Părea că mergeam pe o stradă de pe 
Baldur. Nu, staţi puţin... Mai degrabă pe o Colonie Pierdută, 
unde o aşezare umană a recăzut în barbarie, uitându-şi 
originile. Acolo sentimentele omeneşti se dezlănţuie, 
primare, puternice şi adevărate dar mai puţin sofisticate 
decât pe Vechiul Pământ sau pe Baldur. Aşa erau şi 
shkeenii: primitivi poate, dar lesne de înţeles. Citeam 
bucurie şi părere de rău, invidie, mânie, umor, amărăciune, 
dor, durere. Acelaşi melanj mintal ce mă învăluie oriunde 
mă deschid. 

Lya citea şi ea. Îi simţeam mâna încordată. După un timp, 
se relaxă. M-am întors spre ea şi-mi citi întrebarea din ochi. 

Sunt oameni, spuse ea. Sunt ca şi noi. 

Pesemne evoluţii paralele, am încuviinţat. Shkeea s-ar 
putea să fie o Terra ceva mai bătrână, cu câteva diferenţe 


nesemnificative. Ai însă dreptate. Sunt mai apropiaţi de 
oameni decât orice altă rasă întâlnită în spaţiu. Am reflectat 
o clipă: Oare acesta să fie răspunsul la întrebarea lui Dino? 
Dacă ei sunt ca noi, înseamnă că religia lor va fi mai 
abordabilă decât una cu adevărat străină? 

Nu, Rob, rosti Lya. Nu cred asta. E chiar pe dos. Dacăei 
sunt ca noi, n-are sens să meargă atât de doritori la moarte. 
Înţelegi? 

Avea dreptate, bineînţeles. În emoţiile pe care le citisem 
nu exista nimic sinucigaş, nimic instabil, nimic realmente 
anormal. Totuşi, fiecare shkeen termina prin a merge la 
Reunirea Finală. 

Ar trebui să ne concentrăm asupra cuiva, am propus. 
Amestecul ăsta de gânduri n-o să ne ducă nicăieri. 

Am privit în jur, căutând un subiect şi atunci am auzit 
clopotele. 

Răsunau undeva din stânga, aproape pierdute în vacarmul 
oraşului. Am tras-o de mână pe Lya şi am început să 
alergăm pe stradă, cotind mereu la stânga de îndată ce 
şirul de domuri ne permitea. 

Dangătele continuau să se audă din faţă, iar noi alergam, 
traversând curtea cuiva şi escaladând un gărduleţ viu. Apoi 
o altă curte, o groapă cu bălegar, alte domuri şi, în sfârşit, 
altă stradă. Acolo i-am găsit pe cei care sunau clopotele. 

Erau patru, toţi Membri, târându-şi prin praf robele dintr- 
o țesătură roşu-lntens, cu clopote mari de bronz în fiecare 
mână. Le sunau întruna, mişcându-şi înainte şi înapoi 
braţele lungi, umplând strada cu note ascuţite şi 
pătrunzătoare. Toţi patru erau vârstnici - lipsiţi de păr şi 
zbârciţi cu un milion de riduri fine. Zâmbeau însă larg iar 
shkeenii mai tineri ce treceau pe acolo le răspundeau la 
zâmbete. 

Pe capul lor se afla greeshka. 

Mă aşteptasem să găsesc spectacolul hidos, dar n-a fost 
aşa. Era puţin tulburător, însă numai pentru că ştiam ce 
înseamnă. Paraziţii păreau nişte stropi strălucitori de 


gelatină stacojie, variind în mărime de la un neg pulsând pe 
ceafa unui shkeen, la o pânză roşie şi mişcătoare ce 
acoperea capul şi umerii celui mai scund, aidoma unei glugi 
vii. Ştiam că greeshka trăiau consumând substanţele 
nutritive din sângele shkeenilor. 

Şi, încet - oh, cât de încet! 

— Consumându-şi gazda. 

Ne-am oprit la câţiva metri de ei, privindu-l. Faţa Lyei era 
solemnă şi bănuiesc că şi a mea arăta la fel. Toţi ceilalţi 
zâmbeau, iar dangătele clopotelor erau cântece de bucurie. 
Am strâns-o pe Lyanna de mână. 

Citeşte, i-am şoptit. 

Am citit amândoi. 

Eu: citesc clopote. Nu sunetul clopotelor, nu, ci 
sentimentele clopotelor, emoția lor, bucuria intensă, ding- 
dang-dong-ul zgomotos, cântecul Membrilor, comuniunea şi 
participarea tuturor. Citesc ceea ce simt Membrii scuturând 
clopotele, fericirea şi anticiparea lor, extazul de a povesti 
celorlalţi cât de mulţumiţi sunt. Citesc iubire, sosind dinspre 
ei în valuri uriaşe şi fierbinţi, iubirea pasională dintre 
bărbat şi femeie, nu afecțiunea diluată a omului ce-şi 
„iubeşte” semenii. Aceasta era adevărată, puternică şi 
aproape că mă ardea, scăldându-mă şi cuprinzându-mă. Se 
iubeau pe ei; iubeau toţi shkeenii, iubeau pe greeshka, se 
iubeau între ei şi ne iubeau pe noi. Ne iubeau pe noi! Mă 
iubeau pe mine la fel de fierbinte şi sălbatic cum mă iubea 
Lya, dar lângă dragoste, citeam apartenenţă şi participare. 
Ei patru erau separați, distincţi, dar gândeau aproape ca 
unul singur, aparţineau lui greeshka şi erau toţi împreună 
legaţi, deşi fiecare continua să rămână el însuşi şi nu-l 
putea citi pe ceilalţi aşa cum îi citeam eu pe ei. 

Dar Lyanna? M-am retras, închizându-mi mintea şi am 
privit-o pe Lya. Era palidă, însă zâmbea. 

Sunt minunaţi, spuse ea cu o voce slabă, moale şi 
întrebătoare. Cufundat în dragoste, îmi aminteam totuşi cât 
de mult o iubeam, cum făceam parte unul din celălalt. 


Ce... Ce ai citit? Am căutat să mă fac auzit peste clopote. 
Ea clătină din cap, de parcă ar fi vrut să şi-l limpezească. 

Ne iubesc, rosti în cele din urmă. Pesemne ştii asta dar, 
oh! Am simţit-o, ne iubesc cu adevărat şi atât de profund... 
Sub dragostea asta există altă dragoste şi sub aceea alta şi 
tot aşa, la nesfârşit. Minţile lor sunt atât de adânci şi atât de 
deschise... Nu cred c-am citit vreodată atât de profund un 
om. Totul e acolo, la iveală, viaţa lor, visele, emoţiile, 
amintirile şi... Doar am intrat, am dat o raită cu o privire, o 
citire. Cu oamenii e mult mai greu. Trebuie să lupt, să 
scormonesc şi nici atunci nu ajung prea departe. Tu ştii, 
Robb, tu ştii! Oh, Robb! 

Veni spre mine, se lipi de trupul meu şi am strâns-o în 
braţe. Iorentul de emoţii care mă inundase fusese pentru 
ea un uragan. Talentul ei era mai vast şi mai profund decât 
al meu şi acum era zguduită. Am citit-o când mă cuprinse şi 
am găsit iubire - o iubire uriaşă - uimire şi fericire, dar în 
acelaşi timp teamă, o teamă nervoasă străbătând totul. 

În jurul nostru, zgomotele se opriră brusc. Unul câte unul, 
clopotele încetară să se mai legene şi cei patru Membri 
rămaseră în tăcere pentru o clipă. Unul dintre shkeenii de 
lângă noi se îndreptă spre ei cu un coş uriaş, acoperit cu o 
pânză. Cel mai scund Membru dădu pânza la o parte şi 
aroma plăcintelor cu carne se înălţă pe stradă. Fiecare 
Membru luă câteva din coş şi, nu peste multă vreme, 
mestecau fericiţi, iar plăcintarul le zâmbea. O fetiţă 
dezbrăcată le oferi un clondir de apă, pe care îl trecură de 
la unul la altul fără nici un comentariu. 

Ce se întâmplă? Am întrebat-o pe Lya. 

Apoi, chiar înainte de a-mi răspunde, mi-am amintit. 
Citisem în materialele trimise de Valcarenghi. Membrii nu 
lucrau. Vreme de patruzeci de ani-terrani, trăiau şi 
munceau, dar de la primul termen de Membru până la 
Reunirea Finală, urma numai veselie şi muzică; rătăceau pe 
străzi, sunau clopotele, vorbeau şi cântau, iar alţi shkeeni le 


ofereau mâncare şi băutură. Era o onoare să hrăneşti un 
Membru şi cel care le oferise plăcintele radia de mulţumire. 

Lya, am şoptit, acum îi poţi citi? 

Ea încuviinţă, se îndepărtă de mine şi-l scrută cu o privire 
încordată, care apoi se relaxă. Mă privi. 

E altfel, rosti ea intrigată. 

Cum? 

Ridică nedumerită din umeri. 

Nu stiu... Continuă să ne iubească, însă gândurile lor sunt, 
să zicem, mai umane. Adică există niveluri, ştii doar şi e 
greu de scormonit, pentru că sunt lucruri ascunse, lucruri 
pe care şi le ascund chiar şi pentru ei. Nu sunt deschişi, aşa 
cum au fost înainte. Se gândesc la mâncare şi la gustul ei 
bun. O senzaţie extrem de puternică. Aproape că simţeam 
gustul plăcintelor. Dar nu-l la fel. 

Am avut o inspiraiie. 

Câte minţi sunt acolo? 

Patru, răspunse Lya. Legate cumva, presupun. Deşi nu... 
Se opri, confuză şi clătină din cap: Adică, într-un fel, ei simt 
emoţiile celorlalţi aşa cum cred că faci tu. Nu însă gânduri, 
nici detalii. Eu îi puteam citi, însă ei nu se citesc unul pe 
celălalt. Fiecare este distinct. Când sunau clopotele, erau 
mai apropiaţi, dar întotdeauna au fost individualizaţi. 

Mă simţeam uşor dezamăgit. 

Deci patru minţi. Nu una singură... 

Mda. Patru. 

Şi greeshka? 

Era cealaltă idee a mea. Dacă greeshka aveau mintea lor... 

Nimic, răspunse Lya. Ca şi când aş fi citit o plantă sau o 
stofă. Nici măcar „da - trăiesc”. 

Asta era deconcertant. Până şi animalele inferioare au o 
conştiinţă vagă a vieţii - ceea ce Talentele numesc „da - 
trăiesc” - de obicei o scânteie slabă, simțită de un Talent 
major. Lya însă era un Talent major. 

Să le vorbim, am propus. 


Ea încuviinţă şi ne-am îndreptat spre locul unde Membrii 
mestecau plăcintele. 

Salut, am rostit eu stângaci, întrebându-mă cum să-l 
interpelez. Vorbiţi cumva terrana? 

Trei dintre ei mă priviră nedumeriţi. Al patrulea însă, cel 
mititel, pe capul căruia greeshka era ca o cortină roşie, 
încuviinţă: 

Da, spuse el cu voce subţire. 

Uitasem ce vroiam să-l întreb, însă Lyanna îmi veni în 
ajutor: 

Îi cunoşti pe Membrii care sunt oameni? Întrebă ea. 

Toţi Membrii sunt unul, zâmbi shkeenul. 

Aha, am făcut eu. Da, da, dar nu cunoşti vreunul care 
arată ca noi? Adică, ştii... Înalt, cu păr şi piele roz sau 
cafenie? 

Mă oprisem din nou, stângaci, întrebându-mă cât de bine 
ştia terrana bătrânul shkeen. Capul său se clătină dintr-o 
parte în cealaltă. 

Membrii sunt cu toţii diferiţi, însă toţi sunt unul, toţi sunt 
profani. Necunoscătorii sunt ca tine. Vrei să devii Membru? 

Nu, mulţumesc, i-am răspuns. Unde pot găsi un om 
Membru? Scutură iarăşi din cap. 

Membrii cântă, sună şi umblă prin Oraşul sacru. Lya îl 
citise. 

Nu ştie, îmi zise. Membrii rătăcesc, sunând din clopote. Nu 
există un traseu anume, nimeni nu ţine vreo socoteală. E 
absolut aleatoriu. Unii călătoresc împreună, alţii singuri, iar 
grupurile noi se formează ori de câte ori se întâlnesc alte 
grupuri mai mici. 

Va trebui să căutăm... 

Mâncaţi, rosti shkeenul. 

Scotoci în coş şi scoase două plăcinte aburinde. Puse una 
în palma mea şi alta în cea a Lyei. 

L-am privit neîncrezător. 

Mulţumesc, i-am spus. 


Am apucat-o pe Lya cu mâna liberă şi am plecat împreună. 
Membrii zâmbiră după noi şi începură să sune din clopote, 
îndată ce am ajuns la jumătatea străzii. 

Plăcinta îmi ardea degetele. 

S-o mâncăm? Am întrebat-o pe Lya. Ea muşcă din bucata 
ei. 

De ce nu? Am mâncat aşa ceva şi aseară la restaurant, nu? 
În plus, sunt convinsă că Valcarenghi ne-ar ti prevenit dacă 
alimentele locale ar fi toxice. 

Avea dreptate, aşa încât, în timp ce mergeam, am înghiţit 
o bucată din plăcintă. Era fierbinte, cu adevărat fierbinte, 
fără să semene deloc cu ceea ce consumasem cu o seară în 
urmă. Plăcintele acelea fuseseră aurii, pufoase, aromate cu 
mirodenii de pe Baldur. Versiunea shkeeană era crocantă, 
iar umplutura de carne picura grăsime şi-mi ardea gura. 
Era gustoasă şi-mi era foame, aşa că am terminat-o repede. 

Ai mai citit altceva la el? Am întrebat-o pe Lya între două 
muşcături. 

Ea înghiţi şi încuviinţă. 

Da. Era fericit, chiar mai mult decât ceilalţi. E mai bătrân. 
Se apropie de Reunirea Finală şi e surescitat. 

Vorbea în stilul ei obişnuit; postefectele citirii Membrilor 
păreau să se fi estompat. 

De ce? Va muri. De ce-l atât de fericit? 

Mă tem că nu-şi analiza senzațiile, ridică din umeri Lya. 

Mi-am lins degetele de grăsime. Ne aflam la o intersecţie; 
shkeenii treceau pe lângă noi din toate direcţiile şi acum 
puteam auzi sunetele mai multor clopote, purtate de vânt. 

Alţi Membri, am remarcat. Vrei să-l căutăm? 

Ce o să găsim? Ceva ce nu ştim? Ne trebuie un Membm 
om. 

Poate că acolo va fi şi vreun om. 

Haide! Mă privi Lya mustrător. Care sunt şansele? 

Bine, am aprobat. Se făcuse târziu. Atunci, să ne 
întoarcem. Mâine dimineaţă pornim mai devreme. În plus, 
probabil că Dino ne aşteaptă la masă. 


De data aceasta, cina a fost servită în cabinetul lui 
Valcarenghi, unde fuseseră aduse câteva piese 
suplimentare de mobilier. Se dovedi că birourile 
administraţiei se aflau cu un etaj mai jos, însă Dino prefera 
să-şi primească oaspeţii sus, unde puteau admira panorama 
spectaculoasă. 

Eram cinci: eu şi Lya, Valcarenghi şi Laurie, plus Gourlay. 
Laurie preparase mâncarea, asistată de administrator. Am 
mâncat biftecuri din animale de pe Vechiul Pământ crescute 
pe Shkeea, plus o garnitură senzaţională de legume, 
incluzând ciuperci de pe Vechiul Pământ, seminţe de pe 
Baldur şi corniţe dulci shkeene. Lui Dino îi plăcea să 
experimenteze şi garnitura era una dintre invențiile lui. 

Lya şi cu mine am povestit cele întâmplate, întrerupţi doar 
de întrebările inteligente şi la obiect ale lui Valcarenghi. 
După cină, am băut Veltaar şi am pălăvrăgit. De data asta, 
întrebările au fost puse de Lya şi de mine, iar Gourlay a dat 
majoritatea răspunsurilor. Valcarenghi stătea pe o pernă, 
pe podea, cu un braţ în jurul lui Laurie şi cu un pahar de vin 
în cealaltă mână. Ni s-a spus că nu eram primele Talente 
care vizitam Shkeea. Nici primii care să pretindă că 
shkeenii semănau cu oamenii. 

Poate că asta înseamnă ceva, spuse Gourlay. Deşi, nu ştiu... 
În tot cazul, nu sunt oameni. Nu, domle! De pildă, sunt mult 
mai sociali. Construiesc oraşe de la începutul istoriei lor - 
dintotdeauna au stat în oraşe, înconjurându-se de alţi 
semeni. Cooperează în tot soiul de lucruri şi împart totul. 
De pildă, ei privesc comerţul ca fiind o distribuire mutuală. 

Aici ai perfectă dreptate, râse Valcarenghi. Mi-am pierdut 
toată ziua la un contract cu un grup de fermieri care n-au 
mai cooperat cu noi până acum. Vă rog să mă credeţi, nu-l 
deloc uşor. Ne oferă tot ce le cerem, dacă n-au ei înşişi 
nevoie de lucrurile respective şi dacă nu i-a mai solicitat 
nimeni. Dar vor ca pe viitor să le dăm orice ne-ar cere. De 
fapt, aşteaptă asta ca fiind ceva normal. De fiecare dată 
când tratăm cu ei, avem de ales: ori le dăm un cec în alb, ori 


ducem un număr interminabil de discuţii ce se termină cu 
faptul că ei sunt perfect convinşi de egoismul nostru. 

Lya nu era mulţumită. 

Ce-l cu viaţa sexuală? Întrebă ea. Din ce ai tradus astă- 
noapte, am rămas cu impresia că sunt monogami. 

Relaţiile sexuale sunt cam confuze, răspunse Gourlay. Este 
o situaţie aparte. Vedeţi voi... A face dragoste înseamnă a 
împărţi totul cu partenerul şi este minunat să împarţi cu 
toţi. Totuşi împărţirea trebuie să fie reală şi să aibă sens. 
Asta creează probleme. 

Am studiat şi eu problema, interveni repede Laurie. 
Moralitatea shkeeană insistă că ei îi iubesc pe toţi. Totuşi, ei 
nu pot face aşa, fiindcă sunt prea asemănători oamenilor, 
prea posesivi. Sfârşesc printr-o relaţie monogamă, 
deoarece a împărţi, în mod real, sexul cu o singură 
persoană este mai bine, pentru ei, decât un milion de relaţii 
fizice superficiale. Individul shkeean ideal împărtăşeşte 
relaţia sexuală cu oricine şi este la fel de profund în fiecare 
legătură, dar acesta e un ideal intangibil. 

Parcă astă-noapte un shkeean se învinovăţea pentru că-şi 
înşelase nevasta, m-am încruntat eu. 

Aşa-l, încuviinţă Laurie, însă vina consta în faptul că 
relaţiile extraconjugale îi reduseseră participarea alături de 
nevastă. Asta era trădarea. Dacă s-ar fi putut descurca fără 
a-şi răni soţia, viaţa sexuală ar fi reprezentat realmente 
împărtăşirea dragostei, constituind o bonificaţie pentru el. 
Nevastă-sa ar fi fost mândră de soţul ei. E o realizare 
deosebită pentru un shkeean să reuşească o reunire 
multiplă şi sinceră. 

Lar una dintre cele mai mari crime pentru ei este să-l laşi 
pe un altul singur, adăugă Gourlay. Mă refer la punctul de 
vedere emoţional. Fără să împartă cu nimeni... 

M-am gândit la asta în timp ce Gourlay continua să 
vorbească. Ne spuse că infracțiunile erau rare printre 
shkeeni. Lipseau complet crimele. În lunga lor istorie, nu 
existau asasinate, torturi, închisori sau războaie. 


Sunt o rasă fără ucigaşi, zise Valcarenghi. Asta poate 
explica un anumit lucru. Pe Vechiul Pământ, culturile cu 
procentul cel mai mare de sinucigaşi aveau şi cei mai puţini 
criminali. Lar procentul de sinucideri al shkeenilor este de 
sută la sută. 

Totuşi ucid animale, am constatat eu. 

Ele nu fac parte din Reunire, replică Gourlay. Reunirea 
cuprinde tot ceea ce gândeşte, iar făpturile din ea nu pot fi 
ucise. Shkeenii nu omoară shkeeni, nici oameni sau 
greeshka. 

Lya mă privi, apoi se uită spre Gourlay. 

Greeshka nu gândeşte, murmură ea. Am încercat să-l 
citesc azi dimineaţă şi n-am obţinut nimic, cu excepţia 
minţilor shkeenilor pe care se găsesc. Nici măcar un „da - 
trăiesc”. 

Ştiam asta şi m-a surprins dintotdeauna, făcu Valcarenghi 
ridicându-se în picioare. Se îndreptă spre bar, luă o sticlă 
de vin şi ne umplu paharele. Într-adevăr, un parazit fără 
gândire, totuşi care înrobeşte o rasă inteligentă cum sunt 
shkeenii. De ce? 

Vinul cel nou era bun ca o undă răcoroasă pe gâtlej. L-am 
băut şi am încuviinţat, amintindu-mi euforia ce ne 
cuprinsese în cursul dimineţii. 

Poate fi vorba despre droguri, am speculat. Poate că 
greeshka produc un drog ce oferă plăceri organice. 
Shkeenii i se supun doritori şi mor fericiţi. Bucuria lor este 
reală, credeţi-ne. Am simţit-o. 

Lyanna privi însă neîncrezătoare, iar Gourlay clătină 
binevoitor din cap: 

Nu, Robb. Nu-l asta. Am experimentat cu greeshka şi... Se 
opri, remarcându-mi sprâncenele ridicate. 

Shkeenii cum au reacţionat? l-am întrebat. 

Nu le-am spus. Sunt convins că n-ar fi fost deloc mulţumiţi. 
Greeshka este un animal, însă e Dumnezeul lor. Nu-l bine să 
te joci cu Dumnezeu, ştiţi doar... Multă vreme ne-am 
abținut, dar când Gustaffson s-a convertit, bătrânul Stuart a 


vrut să ştie totul. EI a dat ordinul. N-am descoperit însă 
nimic. Nici un extract care să fi putut constitui un drog, nici 
o secreție, nimic! De fapt, shkeenii sunt singurii locuitori ai 
planetei care se supun cu atâta uşurinţă. Ştiţi, am prins un 
scheunător, l-am legat şi am lăsat un greeshka să se 
ataşeze de el. Apoi, peste câteva ore, i-am dat drumul. Al 
naibii era de furios, se agita şi zbiera, atacând creatura de 
pe capul lui. Şi-a zgâriat ţeasta până la os, ca să scape de 
ea. 

Poate că numai shkeenii sunt susceptibili, am încercat cu o 
ultimă şansă. 

Nu-l aşa, zâmbi moale Valcarenghi. Mai suntem şi noi. 

* În lift, Lya a fost ciudat de tăcută, aproape retrasă. Am 
presupus că se gândea la cele discutate. Însă, în clipa când 
uşa apartamentului se închise în urma noastră, se întoarse 
către mine şi mă cuprinse în braţe. 

Am ridicat palmele şi i-am mângâiat părul castaniu şi 
moale, uşor surprins de îmbrăţişare. 

Hei, am murmurat, ce s-a-ntâmplat? 

Mă privi cu căutătura vampiră, ochi larg deschişi şi 
fragilitate. 

Lubeşte-mă, Robb, rosti ea precipitat. Te rog. Lubeşte-mă, 
acum. Am zâmbit, însă era un zâmbet derutat, nu surâsul 
meu aşa-zis senzual. De obicei, când doreşte să facă 
dragoste, Lya este un drăcuşor răutăcios, dar acum părea 
îngrijorată şi vulnerabilă. Nu înţelegeam cauza. 

Nu era totuşi momentul să pun întrebări, aşa încât m-am 
abținut. Fără o vorbă, am tras-o spre mine, am sărutat-o 
apăsat şi am intrat împreună în dormitor. 

Şi am făcut dragoste, am făcut în mod adevărat dragoste, 
mai mult decât pot face sărmanii Normali. Ne-am unit 
trupurile într-unul singur şi am simţit-o pe Lya încordându- 
se, în clipa când mintea ei o căuta pe a mea. În timp ce ne 
mişcam împreună, m-am deschis către ea, înecându-mă în 
torentul de iubire, dorinţă şi teamă ce-l revărsa. 


Apoi, la fel de iute cum începuse, se termină. Plăcerea ei 
mă scăldă într-un talaz uriaş şi roşu. M-am alăturat ei pe 
coama valului şi Lya se încleştă de mine, cu ochii strânşi, şi-l 
sorbi pe tot. 

După aceea, am rămas întinşi în întuneric, lăsând stelele 
Shkeei să-şi trimită razele prin ferestre. Lya se ghemui cu 
capul pe pieptul meu, în vreme ce o mângâiam. 

A fost minunat, am rostit eu cu o voce adormită şi 
visătoare, zâmbind în bezna încărcată de stele. 

Da, răspunse ea atât de încet încât de-abia am putut s-o 
aud. Te iubesc, Robb, îmi şopti. 

Îmhâ, am încuviinţat. Şi eu te iubesc. 

Se trase de sub braţul meu, se rostogoli pe o parte, îşi 
propti capul într-o palmă ca să mă vadă şi zâmbi. 

Ştiu, îmi zise. Am citit-o. Mă iubeşti. Ştii şi cât de mult te 
iubesc eu, nu? 

Sigur, am încuviinţat surâzând. 

Vezi, suntem norocoşi. Normalii au la dispoziţie doar 
cuvintele. Sărmanii de ei! Cum să spună toate astea numai 
prin cuvinte? Cum pot să ştie? Sunt întotdeauna despărțiți 
unul de celălalt, încearcă să se atingă, dar nu reuşesc. 
Chiar când fac dragoste, chiar în clipele de vârf, rămân 
mereu despărțiți. Trebuie să se simtă foarte singuri. 

În cele ce spunea era ceva... Neliniştitor. Am privit-o în 
ochii strălucitori şi fericiţi şi m-am gândit. 

Poate, am pronunţat în cele din urmă, dar nu-l ceva rău 
pentru ei. Pur şi simplu, nu cunosc altă cale. Totuşi 
încearcă, iubesc şi ei. Uneori, izbutesc să umple golul. 

Doar o privire şi un glas, apoi, din nou întuneric şi tăcere”, 
cită Lya cu o voce tristă. Suntem norocoşi, nu-l aşa? Avem 
mult mai multe. 

Suntem norocoşi, am îngânat-o. 

M-am întins ca s-o citesc. Mintea ei era un labirint de 
mulţumire, cu un iz uşor de nostalgie, de tânjală. Însă mai 
exista şi altceva, undeva adânc, ceva aproape dispărut 
acum, dar încă detectabil. 


M-am ridicat încet. 

Hei, i-am spus. Te îngrijorează ceva. Mai devreme, când 
am intrat, erai speriată. Ce se-ntâmplă? 

Nu stiu nici eu, îmi răspunse. Vocea îi suna derutată şi într- 
adevăr i-am citit deruta. Mi-a fost frică, desi nu pricep 
motivul. Cred că datorită Membrilor. Mă gândesc întruna 
cât de mult mă iubeau. Nici măcar nu mă cunoşteau, dar 
mă iubeau atât de mult şi înțelegeau... Era aproape ca între 
noi doi. M-a... Nu ştiu... M-a zguduit. Ştii, nu credeam că voi 
putea fi iubită vreodată în felul ăsta de altcineva decât de 
tine. Şi erau atât de apropiaţi, atât de împreună... Mă 
simţeam singură, aşa cum ne ţineam de mâini şi vorbeam. 
Voiam să fiu aproape de tine în felul acela. După ce i-am 
văzut pe ei cum împart totul, m-am temut să fiu singură, îmi 
dădea senzaţia unui suflet gol. Era înfricoşător. Pricepi? 

Pricep, i-am răspuns, atingând-o uşor cu palma şi cu 
mintea. Înţeleg. Noi doi ne înţelegem. Suntem împreună 
aproape la fel de mult ca ei - aşa cum Normalii nu pot fi 
niciodată. 

Lya încuviinţă, zâmbi şi mă strânse în brâie. Am adormit 
îmbrăţişaţi. Am visat din nou. Apoi, iarăşi, o dată cu venirea 
zorilor, memoria îmi fură visul. Era frustrant. Visul fusese 
plăcut, confortabil. Il doream înapoi, deşi nu-mi aminteam 
nici măcar despre ce fusese vorba. Dormitorul nostru, 
scăldat în lumina dimineţii, părea o ruină în comparaţie cu 
splendorile viziunii mele pierdute. 

Lya se trezi mai târziu, cu altă migrenă. De data asta, avea 
pilulele la îndemână, pe noptieră. Făcu o grimasă şi înghiţi 
una. 

S-ar putea să fie vinul shkeean, am reflectat eu. 
Metabolismul tău respinge ceva din compoziţia lui. 

Ea se acoperi cu pătura şi se strâmbă: 

Ha! Aseară am băut Veltaar, nu-ţi mai aminteşti? Tata mi-a 
dat primul pahar de Veltaar pe când aveam nouă ani. 
Niciodată nu mi-a dat dureri de cap. 

Excepţia confirmă..., am început eu zâmbind. 


Fără glumă. Mă doare rău. 

M-am oprit şi am încercat s-o citesc. Avea dreptate. O 
durea. Toată fruntea îi pulsa de durere. M-am retras iute, 
înainte de a mă molipsi. 

Bine, am încuviinţat, iartă-mă. Totuşi, pilulele te vor ajuta. 
Între timp, avem treabă de făcut. 

Lya încuviinţă. Niciodată nu lăsa munca deoparte. 

A doua zi a însemnat o permanentă căutare. Ne-am sculat 
mult mai devreme, am dejunat iute cu Gourlay, apoi ne-am 
luat aerocarul de lângă Turn. De data asta, n-am mai 
coborât la marginea Oraşului. Voiam un Membru care să fie 
om şi pentru asta trebuia să cercetăm o arie largă. 
Aşezarea era cea mai mare pe care o văzusem vreodată, cel 
puţin ca întindere, iar cei o mie de oameni convertiți se 
pierdeau între milioanele de shkeeni, dintre care doar ceva 
mai puţin de jumătate erau Membri. 

Am menţinut vehiculul cât mai jos, urcând şi coborând 
colinele presărate cu domuri, provocând agitaţie pe străzile 
de sub noi. Desigur, shkeenii mai văzuseră aerocare, totuşi 
ele păstrau un iz de noutate, în special pentru copii, care 
încercau să fugă după noi. Ba chiar, am speriat un 
scheunător făcându-l să răstoarne căruciorul plin de fructe 
pe care-l trăgea. M-am simţit vinovat şi am ridicat aerocarul 
mai sus. 

Am zărit Membri prin tot oraşul, cântând, mâncând, 
mergând... Şi sunând eternele clopote de bronz. Vreme de 
trei ore însă, n-am văzut decât Membri shkeeni. Lya şi cu 
mine conduceam şi priveam pe rând. După emoţiile zilei 
anterioare, căutarea era monotonă şi obositoare. 

În cele din urmă, am găsit totuşi ceva: un grup mare de 
Membri, vreo zece, strânşi în jurul unui cărucior cu pâine. 
Doi erau mai înalţi decât ceilalţi. 

Am coborât aerocarul de cealaltă parte a colinei şi am 
mers către ei, lăsând vehiculul înconjurat de o ceată de 
copii. Când am ajuns, Membrii continuau să mănânce. Opt 


erau shkeeni, de diferite înălţimi şi culori, cu greeshka 
pulsându-le pe capete. Ceilalţi doi erau oameni. 

Purtau mantiile roşii şi lungi ale localnicilor şi aveau 
aceleaşi clopote. Unul dintre ei era un bărbat înalt cu piele 
flască, de parca recent slăbise mult. Avea păr alb şi creţ, un 
zâmbet larg şi o mulţime de riduri în jurul ochilor. Celălalt 
era slăbuţ, mai mic şi cu nas coroiat, aducând cu o 
nevăstuică. 

Amândoi purtau greeshka pe cap. Parazitul de pe cel 
slăbuţ nu era mai mare ca un neg, pe când celălalt avea un 
exemplar uriaş, care-l cobora dincolo de umeri, dispărând 
sub robă. 

Nu ştiu cum, dar de data asta era hidos. 

Lyanna şi cu mine am pornit spre ei, încercând să surâdem 
şi să nu citim... Cel puţin la început. Zâmbiră când ne 
văzură, apoi ne salutară cu mâna. 

Bună ziua, rosti bucuros nevăstuica. Nu v-am mai văzut? 
Sunteţi noi veniţi pe Shkeea? 

Mă luase pe nepregătite. Aşteptasem o formulă mistică de 
întâmpinare sau, eventual, o tăcere totală. Bănuisem că 
oamenii convertiți intenţionaseră să devină semi-shkeeni. 
Greşisem. 

Mai mult sau mai puţin, i-am răspuns şi l-am citit. Era într- 
adevăr încântat să ne vadă şi radia fericire. 

Am fost angajaţi să vorbim cu cei ca tine, am continuat eu 
hotărând să fiu sincer. 

Nevăstuica zâmbi mai mult decât credeam c-o putea face. 

Sunt Membru şi sunt fericit, spuse el. Îmi face plăcere să 
vorbim. Mă numesc Lester Kamenz. Ce vrei să ştii, frate? 

Lângă mine, Lya se încordă. Am decis s-o las să citească în 
profunzime, iar eu să întreb. 

Când te-ai convertit Cultului? 

Cultul? Repetă Kamenz. 

Reunirea. 

EI încuviinţă şi m-a izbit similaritatea grotescă dintre 
mişcarea sa şi cea a shkeenului bătrân pe care-l întâlnisem 


cu o zi înainte. 

Am fost dintotdeauna în Reunire. Voi sunteţi în Reunire. 
Tot ce gândeşte există în Reunire. 

Unii dintre noi n-am ştiut asta, am comentat. Dar tu? Când 
ţi-ai dat seama că eşti în Reunire? 

Acum un an, după timpul Vechiului Pământ. Am fost primit 
în rândurile Membrilor doar de câteva săptămâni. Să fii 
Membru este minunat. Sunt fericit. Voi umbla pe străzi şi 
voi cânta din clopote până la Reunirea Finală. 

Cu ce te ocupai înainte? 

Înainte? Se încruntă el. Cândva, lucram cu maşinile. Cu 
calculatoarele, în Turn. Viaţa mea era însă goală, frate. Nu 
ştiam că sunt în Reunire şi eram singur. Aveam doar 
maşinile, maşini reci. Acum sunt Membru, acum..., se gândi 
puţin,... Nu sunt singur. 

Am citit în el şi am găsit bucurie, alături de dragoste. 
Exista însă şi o durere, amintirea vagă a unor dureri 
trecute, înţepătura unor memorii nedorite. Se topiseră 
oare? Poate că darul făcut de greeshka victimelor sale era 
uitarea, odihna dulce a minţii şi sfârşitul luptei. Poate... M- 
am hotărât să încerc ceva. 

Creatura de pe capul tău, am rostit tăios, este un parazit. 
Îţi bea sângele chiar în clipa asta, hrănindu-se cu el. Pe 
măsură ce va creşte, va lua tot mai multe din lucrurile de 
care tu ai nevoie ca să trăieşti. În cele din urmă, va începe 
să-ţi mănânce țesuturile. Înţelegi? Se va hrăni cu tine. Nu 
ştiu cât va fi de dureros, însa, indiferent ce vei simţi, în cele 
din urmă vei muri. Asta dacă nu te întorci chiar acum la 
Turn, pentru ca s-o îndepărteze chirurgii. Sau, poate, ţi-o 
scoţi singur. De ce nu-ncerci? Apucă de ea şi trage. Dă-l 
drumul! 

La ce mă aşteptasem? La furie? La oroare? La dezgust? N- 
am avut parte de nimic din toate astea. Kamenz băgă altă 
bucată de pâine în gură, îmi zâmbi şi tot ce am putut citi a 
fost dragoste, bucurie şi puţină milă. 


Greeshka nu omoară, vorbi el în cele din urmă. Greeshka 
dă fericirea şi bucuria Reunirii. Doar cei care nu-l au pe 
greeshka mor. Ei sunt... Singuri. Oh, singuri pe vecie! 

Ceva în mintea lui tremură de o teamă bruscă, dar dispăru 
iute. Am privit-o pe Lya. Continua să citească, încordată şi 
cu ochi duri. Mi-am întors privirea şi am căutat să formulez 
altă întrebare. Deodată, însă, Membrii începură să sune. 
Unul dintre ei începu, clătinând un clopot în sus şi în jos şi 
producând un singur dangăt ascuţit. Apoi mişcă cealaltă 
mână, din nou prima, a doua, un alt Membru i se alătură şi 
altul până când toţi sunau iar cântecul clopotelor îmi izbea 
urechile, în timp ce bucuria, dragostea şi emoţiile lor îmi 
asaltau iarăşi mintea. 

Am zăbovit ca să le savurez. Acolo exista o iubire ce-ţi lua 
răsuflarea, aproape înspăimântătoare în intensitate şi 
dogoare, dublată de atâta dăruire, bucurându-te şi 
minunându-te, încât părea o tapiserie uriaşă de emoţii şi 
sentimente ce te mângâiau şi te calmau. Ceva li se întâmpla 
Membrilor atunci când sunau clopotele, ceva îi atingea, îi 
înălța şi-l aureola, ceva ciudat şi măreț, un lucru pe care 
simplii Normali nu-l puteau sesiza. Eu însă nu eram un 
Normal. Puteam auzi. 

M-am retras încet, cu părere de rău. Kamenz şi celălalt om 
sunau acum cu vigoare, cu zâmbete largi şi ochi 
scânteietori ce le transfigurau chipurile. Lyanna continua să 
citească, încordată. Gura îi era uşor deschisă şi tremura 
încet. 

Am cuprins-o cu braţul şi am aşteptat, ascultând răbdător 
muzica. Lya citea. După câteva minute, am scuturat-o uşor. 
Se întoarse şi mă privi cu ochi duri, distanţi, apoi clipi. Ochii 
i se măriră şi reveni la normal, scuturând din cap şi 
încruntându-se. 

Derutat, am citit-o. Era straniu. O ceaţă de sentimente ca 
un vârtej, un amestec dens şi mişcător de emoţii pe care nu 
reuşeam să le numesc. Îndată ce i-am pătruns în minte, m- 
am rătăcit, am fost pierdut şi nesigur. Undeva, în ceaţă, 


exista un hău nesfârşit ce aştepta să mă înghită. Aşa cel 
putin simţeam eu. 

Lya, am rostit. Ce se-ntâmplă? 

Clătină iarăsi din cap şi privi după Membri cu o expresie în 
care se citea atât nostâlgia cât şi frica. Am repetat 
întrebarea. 

Nu... Nu ştiu, făcu ea. Robb, nu mai vreau să vorbim acum. 
Să mergem. Am nevoie de timp ca să mă gândesc. 

Bine, am aprobat. 

Ce însemnau toate astea? Am prins-o de mână şi am ocolit 
încet colina, ajungând la panta unde lăsasem aerocarul. 
Copiii îl escaladaseră din toate părţile. I-am alungat, 
râzând. Lya rămase locului, cu ochii pierduţi. Aş fi vrut s-o 
citesc din nou, dar simţeam cumva că i-aş fi încălcat 
intimitatea. 

Am decolat şi am pornit spre 'Turn, de data asta zburând 
mai sus şi mai repede. Eu pilotam, iar Lya stătea lângă 
mine, privind în gol. 

Ai obţinut ceva folositor? Am întrebat-o, căutând s-o 
readuc cu gândurile la misiune. 

Da. Nu. Poate. Suna distrată, ca şi când numai o parte a ei 
vorbea cu mine. Le-am citit viaţa, la amândoi. Nimic foarte 
bun. Un omuleţ urât, cu o personalitate urâtă, fără prieteni, 
fără viaţă sexuală, fără nimic. Trăia singur, îi evita pe 
shkeeni, nu-l plăceau. De fapt, nu-l plăceau nici oamenii. 
Totuşi, cumva, Gustaffson I-a pătruns. A ignorat răceala lui 
Kamenz, glumele răutăcioase, atacurile tăioase. Nu s-a 
răzbunat, ştii? După un timp, Kamenz a ajuns să-l placă, să-l 
admire. N-au fost niciodată prieteni în adevăratul sens al 
cuvântului, însă Gustaffson era fiinţa cea mai apropiată de 
el. 

Se opri brusc. 

Aşa că s-a convertit cu Gustaffson? Am anticipat, privind-o 
iute. Ochii continuau să-l rătăcească. 

Nu, nu de la început. Îi era încă frică, se temea de shkeeni 
şi-l îngrozea greeshka. Mai târziu însă, când Gustaffson 


plecase, a început să-şi dea seama cât de goală îi era viaţa. 
Lucra toată ziua cu oameni care-l dispreţuiau şi maşini 
cărora nu le păsa, apoi, nopţile, stătea singur citind şi 
privind holospectacole. Nu trăia cu adevărat. Abia dacă-l 
atingea pe oamenii din jurul său. În cele din urmă, s-a dus 
să-l caute pe Gustaffson şi a ajuns convertit. Acum... 

Acum...? 

E fericit, Robb, răspunse ea după o ezitare îndelungată. E 
realmente fericit. Pentru prima dată în viaţa lui. Înainte nu 
ştia ce este dragostea. Acum îl copleşeşte. 

Ai găsit multe... 

Da. 

Aceeaşi voce distrată, aceeaşi privire pierdută. 

Era deschis, continuă Lya. Existau mai multe niveluri, dar 
nu era greu să scormoneşti, aşa cum e de obicei... Parcă 
barierele îi slăbeau, aproape prăbuşindu-se... 

Şi celălalt tip? 

Ciocăni în bordul de comandă, privindu-şi doar mâna. 

Celălalt? Celălalt era Gustaffson... 

Brusc, asta păru s-o trezească, să redevină Lya pe care o 
ştiam şi o iubeam. Clătină din cap, mă privi, iar glasul 
şovăielnic i se schimbă într-un torent de cuvinte. 

Robb, fii atent, acela era Gustaffson! E Membru de peste 
un an şi săptămâna viitoare va merge la Reunirea Finală. 
Greeshka I-a acceptat şi el o doreşte, înţelegi? Pur şi simplu 
o doreşte şi... Şi... Oh, Robb, e pe moarte! 

Adică va muri peste o săptămână. 

Nu. Adică, da; însă nu la asta mă refeream. Pentru el, 
Reunirea Finală nu înseamnă moartea. EI crede în ea, în 
toată această religie. Greeshka este zeul lui şi i se va 
alătura. Dar înainte şi acum, este pe moarte. Are Ciuma 
Lentă, Robb. E un caz incurabil. Il mănâncă pe dinăuntru 
de mai bine de cincisprezece ani. A contractat-o pe Coşmar, 
în mlaştini, unde i-a murit familia. Deşi nu-l o planetă 
pentru oameni, el a activat acolo ca administrator al unei 
baze de cercetări - o funcţie pe termen scurt. Ai lui locuiau 


pe Thor, erau doar în vizită, însă nava a suferit un accident. 
Gustaffson a înnebunit şi a încercat să ajungă la ei, dar 
costumele pe care le-a luat erau defecte şi sporii le-au 
penetrat. În plus, când a ajuns, muriseră cu toţii. A suferit 
îngrozitor, Robb. Atât din cauza Ciumei Lente, cât mai ales 
de pierderea familiei. Îi iubea realmente, iar după accident 
n-a mai fost niciodată acelaşi om. I s-a încredinţat Shkeea, 
ceva în genul unei recompense, ca să nu se mai gândească 
la grozăvie, dar n-a putut uita nimic. Am văzut totul, Robb. 
Era o imagine extraordinar de vie. N-o poate uita. Copiii se 
aflau în navă, protejaţi înapoia pereţilor, însă sistemul de 
supravieţuire s-a defectat şi au murit. Nevasta lui, însă... 
Oh, Robb!... A luat un costum şi a încercat să plece după 
ajutor, iar afară erau creaturile acelea, şerpii uriaşi de pe 
Coşmar... 

Am înghiţit un nod, simțind greață. 

Viermii-măncători, am şoptit. 

Citisem despre ei şi văzusem holo-uri. Îmi puteam imagina 
tabloul citit de Lya în memoria lui Gustaffson şi nu era deloc 
plăcut. Mă simţeam aproape bucuros că nu aveam Ialentul 
ei. 

Erau ghiftuiţi când Gustaffson a ajuns acolo. Ştii... I-a 
omorât cu arma cu ultrasonice. 

Am clătinat din cap. 

N-aş fi crezut că astfel de lucruri s-au întâmplat într- 
adevăr. 

Nu, răspunse Lya. Nici lui Gustaffson nu-l venea să creadă. 
Fuseseră atât... Atât de fericiţi înainte de asta, înainte de 
nenorocirea de pe Coşmar. Îşi iubea nevasta şi erau cu 
adevărat apropiaţi, iar cariera lui fusese strălucită. Ştii, n-ar 
fi trebuit să meargă pe planetă. Acceptase postul pentru că 
era o provocare, pentru că nimeni altul nu l-ar fi luat. Ăsta-l 
alt lucru care-l roade şi-şi aminteşte întruna. EI... Ei..., 
vocea Lyei se poticni. Ei credeau că sunt norocoşi... 

Nu mai aveam ce spune. Am rămas tăcut şi am pilotat, 
gândindu-mă, simțind o versiune aproximativă, diluată, a 


ceea ce trebuie să fi fost durerea lui Gustaffson. După un 
timp Lya reîncepu să vorbească cu glas moale, încet şi 
gânditor. 

Totul exista acolo, Robb. EI însă se simţea împăcat. Îşi 
amintea totul, inclusiv cât a suferit, dar nu-l mai obseda ca 
altădată. Îi părea doar rău că ei nu-l însoțeau. Îi părea rău 
că muriseră fără Reunirea Finală. Aproape ca shkeeana 
aceea, ţi-o aminteşti? Cea de la Adunare? Cu fratele ei? 

Mi-o amintesc. 

Exact aşa. Lar mintea îi era deschisă. Mai mult ca a lui 
Kamenz... Mult mai mult. Când suna din clopote, toate 
nivelurile îi dispăreau şi totul era chiar la suprafaţă - toată 
dragostea, durerea... Totul. Întreaga lui viaţă, Robb. Pentru 
o clipă, i-am împărţit cu el viaţa. Şi toate gândurile... 
Văzuse peşterile Reunirii... A coborât odată, acolo, înainte 
de convertire. Am... 

Altă tăcere ce se lăsă peste noi, întunecând aerocarul. Ne 
apropiam de marginea Oraşului shkeean. În faţa noastră, 
Turnul spinteca bolta, strălucind în soare. Începuseră să se 
vadă domurile şi arcadele sclipitorului oraş omenesc. 

Robb, rosti Lya. Opreşte aici. Ştii, vreau să mă gândesc. 
Întoarce-te fără mine. Vreau să umblu puţin printre 
shkeeni. 

Am privit-o, încruntându-mă: 

Să umbli? Este o distanţă mare până la Turn, Lya. 

N-o să se întâmple nimic. Te rog. L.asă-mă să mă gândesc 
singură. 

Am citit-o. Ceaţa gândurilor revenise, mai densă ca 
oricând, vrâstată de culorile spaimei. 

Eşti sigură? Am întrebat-o. Eşti speriată, Lyanna. De ce? 
Ce s-a întâmplat? Viermii-măncători sunt departe. 

Mă privi chinuită. 

Te rog, Robb. 

Nu ştiam ce altceva să fac, aşa încât am oprit. 

Pe drumul de întoarcere, m-am gândit şi eu. La spusele 
Lyannei şi la cele citite de ea, la Kamenz şi Gustaffson. Am 


căutat să mă concentrez asupra problemei pe care trebuia 
s-o rezolvăm. Am încercat să nu mă gândesc la Lya şi la 
ceea ce o frământa. Mi-am zis că lucrurile se vor rezolva de 
la sine. 

Întors la Turn, n-am pierdut timpul. Am mers direct la 
cabinetul lui Valcarenghi. L-am găsit singur, dictând într-un 
aparat pe care-l închise când am intrat. 

Bună, Robb, începu el. Unde-l Lya? 

Se plimbă. Vrea să se gândească. M-am gândit şi eu şi 
cred că-ţi pot da un răspuns. 

Îşi ridică sprâncenele, aşteptând. 

L-am găsit pe Gustaffson, am rostit aşezându-mă şi Lya l-a 
citit. Cred că-l limpede de ce s-a convertit. Pe dinăuntru, 
era un om distrus, indiferent cât de mult zâmbea. Greeshka 
a însemnat sfârşitul durerilor lui. II însoţeşte un alt 
convertit, un anume Lester Kamenz - tot un individ chinuit, 
un om singur care nu avea pentru ce trăi. De ce nu s-ar fi 
convertit? Verifică-l şi pe ceilalţi care au îmbrăţişat Cultul şi 
fac prinsoare că vei găsi o legătură. Cei mai pierduţi şi mai 
vulnerabili, rataţii, izolaţii aceia s-au îndreptat spre 
Reunire. 

Bine, sunt de acord, încuviinţă Valcarenghi. Psihologii 
noştri au intuit lucrul ăsta de mult timp. Totuşi, nu acesta 
este răspunsul. Bineînţeles, luaţi în ansamblu, convertiţii 
reprezintă nişte cazuri speciale, nu neg asta. Dar de ce să-şi 
caute refugiu în Cultul Reunirii? Psihologii n-au putut oferi 
un răspuns. La-l pe Gustaffson... Te rog să mă crezi, era un 
tip tare. Nu l-am cunoscut personal, însă îi cunosc cariera. 
A avut nişte posturi foarte grele. Pe multe le-a acceptat 
tocmai din motivul ăsta. Ar fi putut ocupa funcţii liniştite, 
dar nu-l interesau. Am auzit de accidentul de pe Coşmar. 
Într-un fel, este un caz celebru. Phil Gustaffson nu era însă 
bărbatul care să se lase înfrânt, nici chiar de o asemenea 
tragedie. Din ceea ce-mi spune Nelse şi-a revenit foarte 
repede. A venit pe Shkeea şi, realmente, a pus lucrurile la 
locul lor, făcând ordine în haosul lăsat de Rockwood. Ela 


fost iniţiatorul primului contract comercial şi i-a făcut pe 
shkeeni să înţeleagă ce vrem, ceea ce nu-l deloc uşor. Era 
aşadar un om competent, talentat, care îşi făcuse o carieră 
din a înfrânge dificultăţile şi a-l conduce pe oameni. A 
trecut printr-un coşmar personal, însă acesta nu l-a 
îngenuncheat. Era mai echilibrat ca oricând. Şi, deodată, se 
întoarce spre Cultul Reunirii şi acceptă o sinucidere 
grotescă. De ce? Spui că pentru a scăpa de durere? E o 
teorie interesantă, dar mai există şi alte moduri de a pune 
capăt durerii. Între Coşmar şi greeshka au trecut mulţi ani. 
În tot acest interval, Gustaffson n-a fugit dinaintea durerii. 
Nu s-a apucat de băutură, de droguri, sau alte modalităţi 
obişnuite de evadare din realitate. N-a plecat pe Vechiul 
Pământ, pentru ca un psiholog-psihiatru să-l curețe de 
amintiri - şi crede-mă, ar fi putut s-o obţină gratuit dacă ar 
fi vrut. După accidentul de pe Coşmar, Biroul Coloniilor ar fi 
făcut orice pentru el. A mers mai departe şi-a înghiţit 
durerea, a reconstruit. Ca deodată, brusc, să se 
convertească. Da, fără îndoială, durerea I-a făcut mai 
vulnerabil. Însă altceva I-a atras, ceva ce-l oferea Reunirea, 
ceva ce nu putea găsi în vis sau în ştergerea memoriei. 
Acelaşi lucru este valabil pentru Kamenz şi pentru ceilalţi. 
Aveau alternative, alte căi de a spune „nu” vieţii. Le-au 
ignorat. În schimb, au ales Reunirea. Înţelegi ce vreau să 
ZIC? 

Înielegeam, bineînţeles. Răspunsul meu nu fusese deloc o 
soluţie şi mi-am dat seama. Dar şi Valcarenghi greşea în 
unele aspecte. 

Da, am răspuns. Cred că va mai trebui să cercetăm. Am 
zâmbit uşor. Mai este, totuşi, ceva. De fapt, Gustaffson nu şi- 
a înfrânt niciodată durerea. Lya a fost foarte clară în 
privinţa asta. Suferinţa a stat tot timpul înăuntrul lui, 
rozându-l. N-a lăsat-o însă să iasă de acolo. 

Asta-l o victorie, nu? Întrebă Valcarenghi. Dacă-ţi ascunzi 
atât de bine rănile, încât nimeni să nu ştie de ele... 


Nu ştiu. Nu cred. Oricum... Există şi un alt amănunt. 
Gustaffson are Ciuma Lentă. E pe moarte. O duce aşa de 
ani de zile. 

Expresia administratorului se schimba pentru o clipă: 

Asta nu ştiam, însă îmi susţine ipoteza. Am citit că optzeci 
la sută dintre victimele Ciumei Lente optează pentru 
eutanasie, dacă se află pe o planetă unde procedura este 
legală. Gustaffson era administratorul planetar. Ar fi putut 
s-o legalizeze. Dacă a refuzat atâţia ani sinuciderea, de ce s- 
o aleagă tocmai acum? 

La întrebarea asta, n-aveam nici un răspuns. Lyanna nu 
mi-l dăduse, dacă îl cunoştea. Nu ştiu unde puteam găsi 
unul, doar dacă... 

Peşterile, am rostit brusc. Peşterile Reunirii. Trebuie să 
asistăm la o Reunire Finală. Probabil că acolo se întâmplă 
ceva care să justifice convertirile. Dă-ne o şansă să vedem 
despre ce-l vorba. 

Bine, zâmbi Valcarenghi. Asta se poate aranja. Mă 
aşteptam să se ajungă aici. Totuşi, te previn că nu-l deloc 
plăcut. Am coborât şi eu acolo, aşa încât ştiu despre ce 
vorbesc. 

E în regulă. Dacă crezi că citirea lui Gustaffson a fost 
plăcută, ar fi trebuit s-o vezi pe Lya după ce terminase. 
Acum încearcă să uite totul. Asta, decisesem, fusese ceea ce 
o tulburase. 

Reunirea Finală, am continuat, nu poate fi mai groaznică 
decât amintirile de pe Coşmar. 

Atunci, e-n regulă. O să aranjez pentru mâine. Bineînţeles, 
o să vin şi eu. Nu vreau să risc să vi se întâmple ceva. 

Am încuviinţat. Valcarenghi se ridică. 

Perfect, adăugă el. Până atunci, să ne gândim la lucruri 
mai plăcute. Ai vreun plan pentru cină? 

* Am ajuns într-o imitație de restaurant shkeean, 
administrat de oameni, împreună cu Gourlay şi Laurie 
Blackbum. Am conversat mai mult generalităţi: sport, 
politică, arte, anecdote şi alte lucruri de soiul ăsta. Cred că 


toată seara n-a existat nici măcar o singură referire la 
shkeeni sau la greeshka. 

Când am revenit în apartament, am găsit-o pe Lyanna 
aşteptându-mă. Era în pat şi citea un volum din bibliotecă, o 
carte de poezii de pe Vechiul Pământ. Ridică ochii. 

Bună, am spus. Cum a fost plimbarea? 

Lungă. Un zâmbet îi înflori pe chipul palid, apoi dispăru. 
Am avut însă vreme să mă gândesc. Lia după-amiaza de 
astăzi, la ziua de ieri, la Membri... Şi la noi. 

La noi? 

Robb, mă iubeşti? 

Pusese întrebarea pe un ton normal, însă cu un glas plin 
de curiozitate. Ca şi cum n-ar fi ştiut. Ca şi cum, într-adevăr 
n-ar fi ştiut. M-am aşezat pe pat, i-am luat mâna şi am 
încercat să surâd. 

Bineînţeles, am răspuns, Tu ştii asta, Lya. 

Da. Aşa-l. Mă iubeşti, Robb, mă iubeşti cu adevărat. Atât 
cât poate iubi un om. Dar... 

Se opri. Clătină din cap, închise cartea şi suspină: 

Dar suntem încă departe, Robb. Suntem încă departe. 

Nu înţeleg despre ce vorbeşti. 

Despre după-amiaza de azi. Am fost atât de zăpăcită şi de 
speriată. Nu eram sigură de ce şi atunci m-am gândit. Când 
i-am citit, Robb... Am fost acolo, cu Membrii, împărţindu-l 
pe ei şi dragostea lor. Realmente, am fost acolo. Şi... Nu mai 
voiam să ies. Nu voiam să-l părăsesc, Robb. Când am făcut- 
o, m-am simţit izolată, cu rădăcinile tăiate. 

E vina ta, am murmurat. Am încercat să-ţi vorbesc. Erai 
însă prea cufundată în gânduri. 

Să vorbim? La ce-l bun vorbitul? Bănuiesc că-l un fel de 
comunicare, dar chiar aşa să fie? Aşa crezusem şi eu, până 
mi-a fost educat Talentul. După aceea, cititul minţilor părea 
să fie adevărata comunicare, modul real în care poţi ajunge 
la altă persoană, la cineva ca tine. Acum însă nu mai sunt 
sigură. Membrii - când sunau din clopote - erau atât de 
împreună, Robb. Toţi erau legaţi între ei. Aproape ca noi, 


atunci când facem dragoste. Şi, de asemenea, se iubeau 
unul pe celălalt. Ne iubeau şi pe noi, extraordinar de 
intens... Am simţit... Nu ştiu... Dar Gustaffson mă iubeşte la 
fel de mult ca tine. Nu... Mă iubeşte mai mult. 

Era palidă când a rostit cuvintele astea, cu ochii largi, 
pierduţi şi singuri. Am simţit un fior brusc, ca un vânt rece, 
răvăşindu-mi sufletul. N-am spus nimic. Am privit-o şi mi-am 
umezit buzele. Şi am sângerat. 

Cred că îmi zări durerea din ochi. Sau o citi. Se întinse şi- 
mi mângâie mâna. 

Robb, te rog... Nu vreau să te fac să suferi. Nu eşti numai 
tu. Este vorba de noi toţi. Ce avem noi, în comparaţie cu ei? 

Nu ştiu despre ce vorbeşti, Lya. 

Jumătate din mine voia să plângă în hohote. Cealaltă 
jumătate dorea să urle. Le-am înfrânat pe amândouă şi mi- 
am păstrat glasul potolit. Pe dinăuntru, însă, nu eram 
potolit, nu eram deloc potolit. 

Mă iubeşti, Robb? Din nou. Visătoare. 

Da! 

Aprig. O provocare. 

Ce înseamnă asta? Întrebă ea. 

Ştii şi tu ce înseamnă. La naiba, Lya, gândeşte-te! 
Aminteşte-ţi tot ce am, avut, tot ce am împărţit împreună. 
Asta înseamnă dragostea, Lya. Asta! Noi suntem cei 
norocoşi, îţi aduci aminte? Ai spus-o chiar tu. Normalii au 
doar atingerea, glasul, apoi înapoi în bezna lor. Abia se pot 
găsi unul pe celălalt. Sunt singuri. Pe vecie! Orbecăie... 
Încearcă, mereu şi mereu, să evadeze din izolarea lor, dar 
eşuează de fiecare dată. Nu însă şi noi. Noi am găsit calea, 
ne cunoaştem unul pe celălalt atât cât va putea vreodată un 
om să-l cunoască pe un altul. Nu există nimic care nu ţi-aş 
spune sau n-aş împărţi cu tine. Am spus asta şi-nainte şi ştii 
că-l adevărat, o poţi citi în mine. Asta-l dragostea, la dracu'! 
Nu-l aşa? 

Nu ştiu, răspunse ea cu glas trist şi înăbuşit. 


Fără nici un zgomot, fără un suspin măcar, începu să 
plângă. În vreme ce lacrimile îi şiroiau pe obraji, porni să 
vorbească: 

Poate că da, poate că asta înseamnă dragoste. Aşa am 
crezut şi eu, întotdeauna. Acum însă nu mai ştiu. Dacă ceea 
ce există între noi doi este dragoste, atunci cum se numeşte 
ceea ce am simţit azi după-amiază, ceea ce am atins şi am 
împărtăşit? Oh, Robb şi eu te iubesc, ştii doar! Încerc să 
împart cu tine. Vreau să împart ceea ce citesc, ceea ce simt. 
Dar nu pot. Nu suntem legaţi. Nu te pot face să înţelegi. Eu 
sunt aici tu eşti acolo, ne putem atinge, putem face 
dragoste şi putem vorbi, însă tot nu suntem laolaltă. 
Înţelegi? Înţelegi? Sunt singură. Lar în după-amiaza asta, n- 
am mai fost. 

Nu eşti singură, la dracu'! Am izbucnit brusc. Sunt aici. I- 
am strâns mâinile. Simţi? Auzi? Nu eşti singură! 

Vezi că nu-nţelegi? Clătină ea din cap. şi n-am cum să te 
fac să-nţelegi. Ai spus că ne cunoaştem unul pe celălalt atât 
cât un om poate cunoaşte un altul. Ai dreptate. Dar cât de 
mult se pot cunoaşte oamenii între ei? Nu sunt, de fapt, cu 
toţii izolaţi? Fiecare, singur, într-un univers imens, 
întunecat şi pustiu? Ne păcălim pe noi înşine, când ne 
gândim că acolo mai există cineva. Sfârşitul, sfârşitul rece şi 
însingurat ne găseşte numai pe noi, singuri, în beznă. Eşti 
acolo, Robb? Cum pot eu să ştiu? Vei muri cu mine, Robb? 
Şi atunci, vom fi împreună? Acum suntem împreună? Spui 
că suntem mai norocoşi decât Normalii. Am zis-o şi eu. Ei au 
doar atingerea şi glasul, nu-l aşa? De câte ori am repetat 
asta? Dar noi ce avem? Atingerea şi, poate, două glasuri. N- 
ajunge. Mi-e frică. Mi s-a făcut frică. 

Începu să suspine. Instinctiv, m-am întins, am cuprins-o în 
braţe şi am mângâiat-o. Am rămas tăcuţi, în timp ce ea 
plângea la pieptul meu. Am citit-o iute şi i-am zărit durerea, 
singurătatea, dorinţa, toate învolburate într-o furtună 
întunecată de spaimă. Şi, deşi o atingeam, o mângâiam şi-l 
şopteam - mereu şi mereu - că va fi bine, că eram cu ea, că 


nu era singură, ştiam că nu va fi îndeajuns. Între noi 
apăruse brusc o prăpastie, un hău întunecat care creştea 
întruna, iar eu nu mă pricepeam să clădesc o punte. Lya, 
Lya mea plângea şi avea nevoie de mine, eu la rându-mi 
aveam nevoie de ea, însă n-o puteam ajunge. Atunci mi-am 
dat seama că plângeam. 

Am stat îmbrăţişaţi, în tăcere, aproape o oră. În cele din 
urmă, lacrimile au secat. Lya îşi lipi trupul de mine, atât de 
strâns încât abia mai puteam respira şi eu i-am răspuns 
îmbrăţişării. 

Robb, şopti ea. Ai spus... ai spus că noi într-adevăr, ne 
cunoaştem unul pe celălalt. Ai repetat mereu lucrul ăsta şi, 
uneori, spui că eu sunt exact ceea ce-ţi trebuie, că sunt 
perfectă. 

Am încuviinţat, dorind să cred. 

Aşa-l. 

Nu, făcu ea, poticnindu-se, silind cuvântul, luptându-se să-l 
pronunţe. Nu-l aşa. Ie citesc, da. Aud cuvintele cum ţi se 
învârt în minte, atunci când formezi o frază înainte s-o 
rosteşti. Te aud cum te dispreţuieşti, când faci vreo prostie. 
Şi-ţi văd amintirile, unele amintiri, retrăindu-le împreună cu 
tine. Toate sunt însă suprafaţa, Robb, vârful aisbergului. 
Dedesubt e mult mai mult din tine. Jumătăţi de gânduri ce 
plutesc şi pe care nu le pot prinde. Emoţii ce nu le ştiu 
numi. Pasiuni pe care ţi le înfrânezi şi amintiri de care nici 
tu nu mai ai habar. Uneori pot ajunge la nivelul acela. 
Uneori... Dacă lupt până la epuizare. Când ajung însă acolo, 
ştiu - ştiu - că dedesubt există alt nivel. Şi altul şi altul, mai 
jos, tot mai jos. Nu le pot ajunge, Robb, deşi fac parte din 
tine. Nu te cunosc. Nu te pot cunoaşte. Nici chiar tu însuţi 
nu te poţi cunoaşte, înţelegi? Cât despre mine -tu mă 
cunoşti? Nu. Ba chiar mai puţin. Ştii ceea ce-ţi spun eu şieu 
îţi spun adevărul, dar poate că nu pe tot. Îmi citeşti 
emoţiile, sentimentele superficiale - durerea unui deget 
lovit, un fulger de enervare, plăcerea pe care o simt când 
facem dragoste. Asta înseamnă că mă cunoşti? Dar 


nivelurile şi subnivelurile mele? Dar lucrurile pe care nici 
eu nu le ştiu? Le cunoşti tu? Cum, Robb? Cum? 

Clătină din nou din cap, cu gestul acela aparte pe care îl 
făcea de câte ori era nedumerită. 

Totuşi, spui că sunt perfectă şi că mă iubeşti. Sunt exact 
ceea ce-ţi trebuie. Dar sunt oare? Robb, eu îţi citesc 
gândurile. Ştiu când vrei să fiu sexy, aşa că sunt sexy. Văd ce 
te frământă şi te pot ajuta. Ştiu când vrei să fiu serioasă şi 
când să glumesc. Ştiu ce glume să fac. Niciodată ironii, nu-ţi 
place să răneşti oamenii, sau să-l vezi răniţi. Tu râzi cu 
oamenii, nu râzi de ei, iar eu râd cu tine şi te iubesc pentru 
gusturile tale. Ştiu când vrei să vorbesc şi când să tac. Ştiu 
când vrei să fiu tigroaica ta cea mândră, telepata ta 
extraordinară şi când doreşti să fiu o fetiţă neajutorată 
care-şi caută adăpost în braţele tale. Şi sunt toate astea, 
Robb, pentru că tu vrei aşa, pentru că te iubesc, pentru că 
simt bucuria din mintea ta la fiecare lucru pe care-l fac aşa 
cum doreşti tu. Nu plănuiesc niciodată să fac aşa, dar se- 
ntâmplă. Nu-mi păsa şi nu-mi pasă. În majoritatea timpului, 
nu eram nici măcar conştientă. Şi tu faci acelaşi lucru. 'Te- 
am citit. Nu poţi însă citi ca mine, aşa încât, uneori, ghiceşti 
greşit - eşti spiritual atunci când aş dori o înţelegere tăcută, 
sau te joci de-a masculul feroce când eu am vrut un băieţel 
pe care să-l alint. Totuşi de cele mai multe ori ghiceşti 
corect. Şi, în plus, încerci, încerci în permanenţă. Eşti însă 
tu, într-adevăr? Sunt eu, într-adevăr? Ce s-ar fi întâmplat 
dacă nu eram perfectă, dacă eram eu însămi, cu toate 
greşelile mele şi cu lucrurile care ţie nu ţi-ar plăcea să le 
fac? Atunci, m-ai fi iubit? Nu ştiu. Gustaffson şi Kamenz m- 
ar fi iubit însă. Asta ştiu, Robb. Am văzut-o. Pe ei îi cunosc. 
Nivelurile lor... au dispărut. Pe ei îi CUNOSC şi, dacă mă 
întorc la ei, pot împărţi cu ei mai mult decât cu tine. Cred 
de asemenea că şi ei mă cunosc, îmi ştiu adevărata fiinţă. Şi 
mă iubesc. Înţelegi? Înţelegi? 

Dacă înţelegeam? Nu ştiu. Eram zăpăcit. Aş fi iubit-o pe 
Lya dacă ar fi fost „ea însăşi”? Dar ce însemna „ea însăşi”? 


Cum putea fi diferită de Lya pe care o ştiam? Credeam că 
am iubit-o şi o voi iubi întotdeauna... Dar dacă adevărata 
Lya nu era Lya mea? Ce iubeam eu? Conceptul abstract şi 
ciudat al unei fiinţe omeneşti, sau trupul, glasul şi 
personalitatea pe care le consideram Lya? Nu ştiam. Nu 
ştiam cine era Lya, sau cine eram eu, sau ce naiba 
însemnau toate astea. Mi-era teamă. Poate că nu putusem 
simţi ce simţise ea în după-amiaza aceea. Ştiam însă ce 
simţise atunci. Eram singur şi aveam nevoie de cineva. 

Lya, i-am spus. Lya, să încercăm. Nu trebuie să renunţăm. 
Putem ajunge unul la celălalt. Există o cale, calea noastră. 
Am mai făcut asta. Vino, Lya, vino cu mine, vino la mine. 

În timp ce vorbeam, am dezbrăcat-o şi ea îmi răspunse, iar 
mâinile ei mi se alăturară. Când am rămas goi, am început 
s-o mângâi încetişor şi ea pe mine. Minţile noastre s-au 
întins una spre cealaltă. S-au atins şi au căutat ca niciodată 
până atunci. O puteam simţi, înlăuntrul capului meu, 
scormonind. Adânc şi mai adânc. În jos. M-am deschis 
înspre ea, mi-am predat toate secretele mărunte pe care le 
ţineam ascunse, i-am dezvăluit tot ceea ce-mi puteam 
aminti, succesele şi ruşinile, clipele frumoase şi durerile, 
momentele când rănisem pe cineva, clipele când fusesem 
rănit, plânsetele de unul singur, temerile pe care nu voiam 
să le recunosc, prejudecățile cu care luptasem, mândriile pe 
care le învinsesem, păcatele prosteşti ale adolescenţei. 
Toate. Totul. N-am îngropat nimic. N-am ascuns nimic. M- 
am dăruit cu totul ei, Lyei, Lyei mele. Trebuia să mă 
cunoască. 

Şi ea, de asemenea, mi se dărui. Mintea îi era o pădure 
prin care rătăceam, vânând frânturi de emoţii: teama, 
dorinţa şi, deasupra lor, dragostea, lucrurile mai vagi de 
dedesubt, sentimentele pe jumătate formate, afundate 
adânc în desişuri. Nu am Talentul Lyei, citesc doar 
sentimente, nu şi gânduri. Atunci însă am citit gânduri 
pentru prima şi ultima dată, gânduri cu care mă împroşca 


pentru că nu le mai văzusem niciodată până atunci. Nu le 
puteam descifra pe toate, însă cu multe am reuşit. 

O dată cu mintea, i se deschise şi corpul. Am pătruns-o şi 
am fost laolaltă, un singur trup, minţi îngemănate, atât cât 
se pot uni două fiinţe omeneşti. Am simţit plăcerea 
inundându-mă cu valuri uriaşe şi măreţe, plăcerea mea, 
plăcerea ei, amândouă laolaltă, clădindu-se una pe cealaltă 
şi am plutit o eternitate pe creasta talazului ce se apropia 
de un țărm îndepărtat. În cele din urmă, când se izbi de 
plaja aceea, amândoi am juisat şi pentru o clipă - o frântură 
de clipă - n-am putut spune care orgasm era al ei şi care al 
meu. 

Apoi însă a trecut. Zăceam cu trupurile unite, pe pat. Sub 
lumina stelelor. Nu era însă un pat, ci plaja - plaja întinsă şi 
întunecată, iar deasupra nu exista nici o stea. Un gând mă 
atinse uşor, un gând care nu-mi aparţinea. Gândul Lyei. 
Suntem pe o câmpie, gândea ea şi am văzut că avea 
dreptate. Valurile ce ne aduseseră acolo dispăruseră. 
Rămăsese o câmpie uriaşă şi întunecată care se întindea în 
toate direcţiile, cu forme neclare mişcându-se la orizont. 
Suntem aici ca pe o câmpie întunecoasă, gândi Lya. Atunci 
mi-am dat seama ce erau formele acelea şi ce poezie citise 
ea. 

Am adormit amândoi. M-am trezit, singur. 

* Camera era cufundată în beznă. Lya dormea ghemuită în 
celălalt capăt al patului. Era devreme, probabil înaintea 
zorilor. Nu puteam fi însă sigur. Mă simţeam agitat. 

M-am ridicat şi m-am îmbrăcat în linişte. Încercam nevoia 
să mă plimb, să mă gândesc, să pun lucrurile cap la cap. 
Unde s-o fac? Îmbrăcându-mi tunica, am simţit în buzunar o 
cheie. Mi-am amintit: cabinetul lui Valcarenghi. La ora 
aceea, trebuia să fie pustiu. Poate că priveliştea m-ar fi 
ajutat să-mi adun gândurile. 

Am ieşit, am căutat liftul şi am ţâşnit în sus, în sus, tot mai 
sus spre vârful Turnului, apexul de oţel al provocării 
adresate de om shkeenilor. Cabinetul era întunecat, 


mobilele distingându-se ca nişte umbre negre. Se zărea 
doar lumina stelelor. Shkeea este mai apropiată de centrul 
galaxiei decât Vechiul Pământ sau Baldurul. Stelele 
alcătuiesc un covor strălucitor pe cerul nopţii. Unele sunt 
foarte apropiate şi ard ca nişte focuri roşii sau alb-albastre 
pe fundalul negru. În biroul lui Valcarenghi, toţi pereţii erau 
din sticlă. M-am îndreptat spre unul şi am privit afară. Nu 
gândeam, doar simţeam. Mi-era frig şi mă simţeam mic şi 
pierdut. 

Apoi, înapoia mea, o voce moale a rostit „salut”. Abia am 
auzit-o. 

M-am întors de la fereastră, însă din ceilalţi pereţi m-au 
întâmpinat stelele. Într-unul dintre scaunele joase, învăluită 
în umbre, stătea Laurie Blackbum. 

Salut, i-am răspuns. N-am vrut să deranjez. Credeam că 
nu mai este nimeni pe-aici. 

Ea zâmbi. Un zâmbet deschis pe o figură deschisă, lipsit 
însă de ironie. Părul îi cădea în valuri roşcate peste umeri şi 
era îmbrăcată în ceva lung şi transparent. Prin falduri îi 
zăream liniile dulci şi nu făcu nici un efort să le ascundă. 

Vin adeseori aici, îmi spuse. De obicei, noaptea, când Dino 
doarme. Este un loc unde te poţi gândi. 

Da, am răspuns surâzând. Aşa cred şi eu. 

Stelele sunt frumoase, nu? 

Da. 

Îmi plac şi mie. Eu... Ezită, apoi se sculă şi se îndreptă 
spre mine. O iubeşti pe Lya? 

O întrebare ca un baros. Mai ales într-un asemenea 
moment. Cred însă că am reacţionat bine. Mintea îmi 
rămăsese tot la discuţia cu Lya. 

Da, am încuviinţat. Foarte mult. De ce? 

Stătea chiar lângă mine, privindu-mi chipul, privind 
dincolo de el, spre stele. 

Nu ştiu. Uneori mă gândesc la iubire. Ştii, îl iubesc pe 
Dino. A sosit aici acum două luni, aşa că n-am avut prea 
mult timp ca să ne cunoaştem. Eu însă îl iubesc deja. N-am 


mai întâlnit pe nimeni ca el. E bun şi drăguţ şi se descurcă 
în orice. Nu l-am văzut să nu reuşească în orice ar încerca. 
Totuşi, nu pare să se chinuie, ca unii bărbaţi. Învinge cu 
atâta uşurinţă... Are multă încredere în sine şi asta-l 
atrăgător. Mi-a dat orice i-am cerut, orice. 

Am citit-o, i-am văzut dragostea şi îngrijorarea şi am 
ghicit: 

Cu excepţia lui însuşi. 

Mă privi surprinsă, apoi zâmbi: 

Am uitat, eşti un Talent. Bineînţeles că ştii. Ai dreptate... 
Nu ştiu ce mă îngrijorează. Dino e atât de perfect... I-am 
spus... În sfârşit totul. Totul despre mine şi despre viaţa 
mea. Ascultă şi înţelege. Este mereu receptiv, este acolo 
când am nevoie de el. Dar... 

Relaţia e univalentă, am întrerupt-o. Era o afirmaţie. 
Ştiam. Ea încuviinţă. 

Să nu crezi că ar avea secrete. Nu are. Mi-ar răspunde la 
orice întrebare. Răspunsurile totuşi nu înseamnă nimic. Il 
întreb ce anume îl sperie şi-mi răspunde că nimic şi mă face 
să-l cred. E foarte raţional, calm. Nu se enervează şi nu s-a 
enervat niciodată. Nu urăşte oamenii, crede că ura este un 
lucru rău. N-a simţit niciodată durere sau, cel puţin, aşa 
afirmă. Mă refer la durere sufletească. Cu toate astea, mă 
înţelege când îi povestesc despre viaţa mea. Odată mi-a 
spus că defectul, lui cel mai mare era lenevia. Dar nu-l deloc 
leneş, ştiu asta. Să fie chiar atât de perfect? Îmi spune că-l 
întotdeauna sigur pe el pentru că ştie că-l bun, dar 
zâmbeşte când o declară, aşa că nu-l pot acuza nici măcar 
de îngâmfare. Afirmă că crede în Dumnezeu, dar evită 
subiectul. Dacă încerci să-l vorbeşti serios, te ascultă cu 
răbdare, sau glumeşte, sau schimbă firul discuţiei. Spune că 
mă iubeşte, însă... 

Am încuviinţat. Stiam ce avea să urmeze. 

Aşa s-a şi întâmplat. Mă privi cu ochi rugători. 

Eşti un Talent. L-ai citit, nu-l aşa? Spune-mi. le rog, spune- 
mi! O citeam. Vedeam cât de mult avea nevoie să ştie, câte 


griji şi probleme îşi făcea, cât de mult iubea. N-o puteam 
minţi. Totuşi, îmi venea greu să-l dau răspunsul care îl 
aveam. 

L-am citit, am răspuns încet, prevăzător, măsurându-mi 
cuvintele ca pe nişte elixire preţioase. Te-am citit şi pe tine. 
Ţi-am văzut iubirea, chiar din prima seară, când am cinat 
împreună. 

Şi Dino? 

Vorbele mi s-au poticnit în gât. 

EI €... ciudat. Aşa a zis Lya, odată. Îi pot citi cu destulă 
uşurinţă emoţiile superficiale. Sub ele însă, nimic. Este 
extrem de bine închis, înzidit. Am senzaţia că singurele lui 
sentimente sunt cele pe care... Îşi permite să le simtă. I-am 
citit încrederea, plăcerea. Am văzut şi îngrijorare, dar 
niciodată teamă adevărată. Este foarte afectiv faţă de tine, 
protector. Îi place să se simtă protector. 

Asta-l tot? 

O speranţă care te durea. 

Mă tem că da. E înzidit, Laurie. Are nevoie numai de el, 
numai de persoana lui. Dacă în sufletul lui există iubire, 
atunci este înapoia acestui zid, ascunsă. Eu n-o pot citi. Se 
gândeşte mult la tine. Dragostea însă este... Altceva. E mai 
puternică, uneori iraţională şi vine în torente neaşteptate. 
Dino nu-l aşa sau, cel puţin, nu era când l-am citit eu. 

Închis, repetă ea. Închis fată de mine. Eu m-am deschis cu 
totul spre el, dar el n-a făcut-o. Mi-era întotdeauna teamă... 
Chiar când eram împreună, simţeam uneori că, de fapt, el 
nu era acolo... 

Suspină. l-am citit disperarea, singurătatea nesfârşită. Nu 
ştia ce să facă. 

Plângi dacă vrei, am rostit prosteşte. Uneori ajută. Stiu 
asta. Am plâns destul la vremea mea. 

Ea nu plânse. Mă privi şi surâse. 

Nu, îmi răspunse. Nu pot. Dino m-a învăţat să nu plâng 
niciodată. Spune că lacrimile nu rezolvă nimic. 


O filosofie tristă. Poate că într-adevăr lacrimile nu rezolvă 
nimic, dar ele fac parte din fiinţa omenească. Am vrut să-l 
spun asta, însă m-am trezit zâmbindu.-l. 

Laurie ridică privirea. 

Tu plângi, vorbi deodată cu o voce ciudat de încântată. Ce 
interesant! Într-un fel, depăşeşte orice am auzit vreodată 
de la Dino. Îţi mulţumesc, Robb. Îţi mulţumesc! 

Se ridică pe vârfuri şi mă privi, aşteptând. Puteam citi 
ceea ce aştepta. Am prins-o şi am sărutat-o, iar ea se lipi 
strâns de mine. Şi, în tot acest timp, m-am gândit la Lya, 
spunându-mi că ei nu i-ar fi păsat, că ar fi fost mândră de 
mine, că ar fi înţeles. 

După aceea, am rămas singur în cabinet, privind 
revărsatul zorilor. Eram extenuat, totuşi mulţumit, într-un 
fel. Lumina care se înălța deasupra orizontului alerga după 
umbrele dinaintea ei şi, deodată, toate temerile ce-mi 
apăruseră atât de amenințătoare în cursul nopţii părură 
prosteşti, lipsite de sens. Eu şi cu Lya, m-am gândit, am 
clădit o punte peste prăpastie. Indiferent despre ce ar fi 
fost vorba, ne-am descurcat şi astăzi, împreună, vom 
soluţiona şi problema greeshka. Cu aceeaşi uşurinţă. 

Când m-am întors în apartament, Lya dispăruse. 

Am găsit aerocarul în mijlocul Oraşului shkeean, spuse 
Valcarenghi. 

Era calm, exact, convingător. Glasul lui îmi transmitea, 
fără vorbe, că nu aveam motiv să-mi fac griji. 

Am trimis oameni s-o caute, totuşi Oraşul este mare. Ai 
vreo idee unde s-ar fi putut duce? 

Nu, am răspuns amorţit. Nu tocmai. Poate dorea să vadă 
alţi Membri. Părea... Mă rog, aproape obsedată de ei. Nu 
ştiu. 

Nu-l nimic, avem o poliţie foarte bună. Sunt convins c-o 
vom găsi. Însă s-ar putea să dureze. V-aţi certat? 

Da. Nu. Într-un fel, deşi n-a fost o ceartă adevărată. A fost 
ceva ciudat. 


Înţeleg, făcu el, deşi eram convins că nu pricepuse nimic. 
Laurie mi-a spus că astă noapte ai venit, singur, în cabinet. 

Da. Aveam nevoie să mă gândesc. 

Perfect, spuse Valcarenghi. Să presupunem că Lya s-a 
trezit şi a vrut şi ea să se gândească. Tu ai venit aici, sus. Ea 
s-a dus să se plimbe. Poate că voia o zi de pauză, în care să 
rătăcească prin Oraşul shkeean. A făcut ceva în genul ăsta 
şi ieri, nu-l aşa? 

Da. 

Aşa că o face din nou. Nu-l nici o problemă. Cu siguranţă 
că se întoarce până la cină, zâmbi el. 

Atunci, de ce a plecat fără să-mi spună? Sau de ce n-a lăsat 
o notiţă sau altceva? 

Nu ştiu. Nu-l ceva foarte important. 

Chiar nu era? Nu era? Stăteam în scaun, cu capul în 
palme, cu faţa crispată şi transpiram. Brusc, mi s-a făcut 
foarte frică de ceva ce nu ştiam. Îmi spuneam că n-ar fi 
trebuit s-o las singură. În vreme ce eram sus cu Laurie, 
Lyanna s-a trezit singură într-o cameră întunecoasă şi... 
Şi... Şi ce? Şi... A plecat. 

Între timp, însă, continuă Valcarenghi, avem altele de 
făcut. Am aranjat vizita la peşteri. 

L-am privit neîncrezător. 

Peşterile? Nu pot merge acolo, nu acum - nu singur. 
Suspină adânc, a exasperare. 

Haide, Robb! Nu-l sfârşitul lumii. Lya n-o să păţească 
nimic. Pare o fată perfect normală şi sunt sigur că-şi poate 
purta şi singură de grijă. Aşa-l? 

Am încuviinţat. 

Până atunci, ne vom ocupa de peşteri. Vreau să terminăm 
cu problema asta. 

N-o să facem nimic, am protestat eu. Fără Lya n-o să 
facem nimic. Ea este Talentul major. Eu... Eu citesc doar 
emoţii. Nu pot pătrunde în adânc, aşa cum face ea. N-o să 
pot face nimic. 


Poate că nu, ridică el din umeri. Excursia este însă 
aranjată şi n-avem nimic de pierdut. Oricând putem reveni 
acolo, după ce se întoarce Lya. În plus, o să-ţi facă bine, o 
să-ţi mai alunge gândurile. În momentul de faţă, nu poţi 
face nimic pentru Lya. l-am pus pe toţi oamenii disponibili s- 
o caute, iar dacă ei n-o vor putea găsi, tu nici atât. N-are 
nici un rost să te mai gândeşti la asta. Acţionează, menţine- 
te ocupat. 

Se întoarse, pornind către lift. 

Haide! Ne aşteaptă un aerocar. Vine şi Nelse. 

L-am ascultat. N-aveam chef să mă ocup de problemele 
shkeenilor, dar argumentele administratorului erau pline de 
bun simţ. În plus, mă angajase pe mine şi pe Lyanna şi 
aveam încă obligaţii faţă de el. M-am gândit că, oricum, 
puteam încerca. 

În timpul zborului, Valcarenghi a stat în faţă cu pilotul, un 
sergent de poliţie masiv, cu chip parcă dăltuit în piatră. 
Alesese de data asta un aerocar al poliţiei, ca să poată fi în 
legătură cu cei aflaţi în căutarea Lyei. Gourlay şi cu mine 
stăteam pe locurile din spate. Adjunctul desfăşurase o hartă 
uriaşă şi-mi explica despre peşterile Reunirii Finale. 

În teorie, peşterile sunt locul de origine al lui greeshka, 
spuse el. Lucrul este probabil adevărat. Greeshka sunt mult 
mai mari aici. O să vezi... Peşterile străpung peste tot 
colinele, departe de Oraşul shkeean, acolo unde ţinutul 
devine mai sălbatic. Pur şi simplu, este un fagure. Greeshka 
se găseşte în toate peşterile. Cel puţin, aşa am auzit. În câte 
am fost eu, greeshka exista într-adevăr şi ca atare, cred ce 
se spune despre celelalte. Oraşul, oraşul sacru, se pare c-a 
fost construit tocmai datorită peşterilor. Shkeenii vin de pe 
întregul continent pentru Reunirea Finală. Aici, aceasta e 
regiunea peşterilor. 

Luă un creion şi trasă un cerc mare, roşu, aproape de 
centrul hărţii. Pentru mine nu avea nici un sens. Harta mă 
zdrobise. Nu-mi dădusem seama că Oraşul shkeean era atât 


de întins. Cum dracu' puteau găsi pe cineva care nu voia să 
fie găsit? 

Valcarenghi se întoarse către noi. 

Peştera la care vom merge este una mare, ca majoritatea. 
Am mai vizitat-o. Ştii, nu există nici o formalitate în legătură 
cu Reunirea Finală. Shkeenii aleg o peşteră, intră şi se 
aşază pe greeshka. Folosesc orice intrare li se pare 
potrivită. Unele dintre ele nu sunt mai mari decât un canal 
de drenaj, dar dacă intri suficient de mult, se spune că vei 
da peste un greeshka, care stă pulsând în întuneric. 
Peşterile mai mari sunt iluminate cu torţe, ca Sala Mare, 
dar acelea sunt doar simple ornamente. N-au nici un rol în 
Reunire. 

Înţeleg că mergem la una din ele? 

Exact, încuviinţă Valcarenghi. M-am gândit că ai vrea să 
vezi cum arată un greeshka matur. Nu-l încântător, dar e 
educativ. Aşa încât, avem nevoie de lumină. 

Gourlay îşi reluă explicaţiile, dar nu l-am mai ascultat. 
Simţeam că ştiu destule despre shkeerii şi despre greeshka 
şi continuam să fiu îngrijorat în legătură cu Lyanna. După 
un timp, Gourlay amuţi şi restul zborului se desfăşura în 
tăcere. Am mers mai mult decât o făcusem vreodată. Până 
şi Turnul - farul nostru de oţel strălucitor - fusese înghiţit 
de colinele dinapoi. 

Terenul devenea tot mai sălbatic, stâncos şi părăginit, iar 
colinele ajunseseră nişte deluşoare înalte. Domurile 
continuau, iar shkeenii se vedeau la tot pasul. M-am gândit 
că Lya putea fi undeva pe aici, pe jos, pierdută printre 
milioanele de băştinaşi. Ce căuta? La ce se gândea? 

În cele din urmă, ne-am oprit într-o vale împădurită, între 
două dealuri masive şi stâncoase. Până şi aici existau 
shkeeni; domurile din cărămidă rosie se ridicau sub copacii 
cioturoşi. Nu mi-a fost deloc greu să zăresc peştera. Se 
găsea la jumătatea unei pante, un gol întunecat în stâncă, 
cu o potecă colbuita ce şerpuia până acolo. 


Am asolizat în vale şi am început urcuşul. Gourlay mergea 
cu paşi mari şi caraghioşi, în timp ce Valcarenghi umbla cu 
o graţie şi uşurinţa lipsite de oboseală, iar polițistul păşea 
regulat. Eu eram ultimul. M-am târât cu greu şi când am 
ajuns la gura peşterii mă simţeam dărâmat. 

Dacă mă aşteptasem la picturi rupestre, la un altar sau la 
vreun templu natural, mă întâmpina o dezamăgire. Era o 
peşteră obişnuită, cu pereţi de stâncă jilavi, plafon scund şi 
un aer rece şi umed. Mai rece decât în restul Shkeei şi mai 
putin prăfos, dar atât. Prin stâncă fusese săpat un coridor 
lung şi întortocheat, suficient de larg pentru a merge toţi 
patru, unul lângă altul, totuşi scund, obligându-l pe Gourlay 
să se gârbovească. În pereţi, la intervale regulate, fuseseră 
fixate torţe, însă doar una din patru era aprinsă. Ardeau cu 
un fum uleios ce părea că se lipeşte de plafon şi coboară în 
adâncurile dinaintea noastră. M-am întrebat ce anume îl 
aspira. 

După zece minute de mers pe o pantă abia înclinată, 
coridorul ne aduse într-o sală înaltă şi puternic luminată, cu 
un tavan stâncos, pătat de fumul torţelor. În sală se afla 
greeshka. 

Avea culoarea roşu-cafeniu închis, ca sângele închegat, cu 
stacojiul strălucitor, aproape transparent, al creaturilor ce 
se găseau pe ţestele Membrilor. Pe corpul imens existau şi 
nişte pete negre, aidoma unor arsuri sau urme de 
funingine. Abia puteam zări peretele îndepărtat al peşterii; 
greeshka era uriaş şi se înalţa deasupra noastră, aşa încât 
între el şi plafon rămânea doar o crăpătură. La jumătatea 
sălii însă, cobora abrupt ca un deal gelatinos, oprindu-se la 
vreo şapte-opt metri de locul unde ne aflam. Între noi şi el 
se întindea o pădure de fuioare roşii, atârnând şi mişcându- 
se, un păienjeniş viu de ţesut ce ajungea aproape lângă 
feţele noastre. 

Păienjenişul pulsa. Ca un organism viu. Până şi firişoarele 
se dilatau şi se contractau, mişcându-se după un ritm tăcut, 
acelaşi cu al uriaşului greeshka din spatele lor. 


Stomacul mi s-a revoltat, totuşi însoțitorii mei erau calmi. 
Mai văzuseră spectacolul. 

Vino, rosti Valcarenghi, aprinzând lanterna adusă pentru a 
spori lumina torţelor. 

Deformându-se prin păienjenişul pulsator, razele dădeau 
iluzia unui codru straniu şi bântuit. Valcarenghi păşi înainte 
prin pădurea aceea. Încetişor. Mişcând lanterna şi 
îndepărtând firele de greeshka. 

Gourlay îl urmă, dar eu m-am tras îndărăt. Administratorul 
privi în urmă şi zâmbi: 

Nu te teme. Greeshka are nevoie de ore întregi până se 
ataşează şi se îndepărtează cu uşurinţă. Nu te apucă, dacă 
treci prin el. 

Mi-am adunat curajul, m-am întins şi am atins unul dintre 
firişoarele vii. Era moale, umed şi părea niţel lunecos. Atât. 
Ceda cu uşurinţă. Am păşit prin el, întinzând braţele 
înaintea mea, dând la o parte păienjenişul pentru a-mi croi 
drum. Polițistul mă urma tăcut. 

Am ajuns de cealaltă parte a fuioarelor, la poalele uriaşului 
greeshka. Valcarenghi îl studie, apoi îmi indică cu lanterna: 

Uită-te. Reunirea Finală. 

Am privit. Lanterna arunca o pată de lumină pe una dintre 
zonele întunecate - o discordanţă pe colosul roşu. M-am 
uitat mai atent. Acolo se găsea un cap. Exact în centrul 
petei. 1 se zărea doar chipul, dar şi acela acoperit de o 
peliculă roşie, subţire. Trăsăturile erau însă inconfundabile. 
Un shkeean bătrân, zbârcit, cu ochii mari şi închişi. Dar 
zâmbind. Zâmbind! 

M-am apropiat. Ceva mai jos şi spre dreapta, din masa 
gelatinoasă ieşeau vârfurile câtorva degete. Asta era tot. 
Cea mai mare parte a corpului dispăruse deja, afundat în 
greeshka, dizolvat sau în curs de dizolvare. Bătrânul shkeen 
era mort şi parazitul îi digera trupul. 

Fiecare pată neagră este o Reunire recentă, rosti 
Valcarenghi mişcând lanterna în cercuri. Desigur, petele 


pălesc cu timpul. Încetişor, greeshka creşte. Peste o sută de 
ani, va umple sala asta şi va porni în sus, pe coridor. 

Înapoia noastră se auzi un zgomot. M-am întors. Cineva 
venea prin păienjeniş. 

Ajunse lângă noi şi ne zâmbi. O bătrână shkeeană, goală, 
cu sânii atârnându-l până la brâu. Membră, desigur. 
Greeshka îi acoperea majoritatea craniului şi cobora mai jos 
decât sânii. Era încă strălucitor şi transparent, după 
vremea petrecută la soare. Puteai vedea prin el, acolo unde 
mânca pielea de pe spatele femeii. 

O candidată la Reunirea Finală, spuse Gourlay. 

E o peşteră foarte populară, adăugă sardonic Valcarenghi. 
Femeia nu ne vorbi şi nici noi n-am făcut-o. Zâmbind, trecu 
mai departe şi se aşeza pe greeshka. 

Micul greeshka aflat pe spatele ei păru aproape că se 
dizolvă în momentul contactului, topindu-se în masa 
creaturii din peşteră, aşa încât femeia şi uriaşul greeshka 
erau uniii ca o singură fiinţă. După aceea, nimic. Femeia 
închise ochii şi rămase liniştită, părând adormită. 

Ce se întâmplă? Am întrebat. 

Reunirea, răspunse Valcarenghi. Abia peste vreo oră îţi vei 
da seama, însă greeshka a început chiar de acum să se 
închidă peste ea, înghiţind-o. Mi s-a spus că ar fi o reacţie la 
căldura trupului. Peste o zi va fi îngropată. Peste două... 

Indică cu lumina lanternei chipul pe jumătate dizolvat de 
deasupra. 

O poţi citi? Se interesă Gourlay. Poate aflăm ceva. 

Perfect, am rostit scârbit, totuşi curios. 

Mi-am deschis mintea şi atunci furtuna m-a izbit. 

Ar fi greşit să-l spun însă furtună. Era imensă, 
copleşitoare, puternică şi arzătoare, orbind şi înăbuşind. În 
acelaşi timp, era calmă şi liniştitoare, o linişte mult mai 
intensă decât ura omenească. Emitea sunete dulci şi 
chemări de sirene, atrăgându-mă seducătoare şi 
învăluindu-mă în unde purpurii de plăcere. Mă umplea şi 
totodată mă golea. Şi, undeva, auzeam clopotele sunând, un 


cântec aspru de bronz, un cântec despre iubire, predare şi 
contopire, despre ce înseamnă să fii împreună, într-o frăţie, 
niciodată singur. 

Furtună, da, furtună emoţională. Comparativ însă cu una 
obişnuită părea ca o supernovă pe lângă un uragan, iar 
violenţa ei era cea a iubirii. Furtuna aceasta mă iubea şi mă 
dorea, clopotele ei îmi cântau despre iubire şi eu mă 
întindeam într-acolo, atingând-o, dorind să fiu cu ea, dorind 
să mă leg de ea, dorind să nu mai fiu niciodată singur. Şi, 
brusc, mă aflam din nou pe creasta valului, talazul de foc ce 
mă purta veşnic spre stele, iar acum ştiam că el nu se va 
mai sparge, că nu voi mai rămâne singur pe câmpia 
întunecată. 

Gândindu-mă la asta, mi-am amintit de Lya. 

Deodată, am început să mă zbat, să lupt, să izbesc în 
oceanul absorbitor de iubire. Am fugit, am fugit, am fugit, 
AM FUGIT... Am închis uşa minţii, i-am pus lacătul şi am 
lăsat furtuna să se izbească şi să se trântească de ea, în 
vreme ce o sprijineam şi o împingeam cu toate forţele. 
Totuşi, uşa începu să se îndoaie şi să trosnească. 

Am urlat. Uşa se izbi de perete şi furtuna se năpusti 
înăuntru, înghiţindu-mă şi târându-mă afară într-un vârtej. 
Am plutit în sus, către stelele reci, dar nu mai erau deloc 
reci şi eu creşteam, creşteam, până când eu am fost stelele 
şi ele au fost eu, apoi am fost Reunirea şi, pentru o singură 
clipă, am fost universul. 

Apoi nimic. 

M-am trezit în camera mea, cu o durere de cap ce-mi 
spărgea ţeasta. Pe un scaun, Gourlay citea una dintre 
cărţile noastre. Ridică privirea când am gemut. 

Pilulele Lyei contra migrenei rămăseseră pe noptieră. M- 
am grăbit să iau una, apoi m-am chinuit să mă scol în capul 
oaselor. 

Cum te simţi? Întrebă Gourlay. 

Mă doare capul, am rostit, frecându-mi fruntea. 


Bubuia, ca şi când ar fi vrut să explodeze. Mult mai rău 
decât atunci când citisem durerea Lyei. 

Ce s-a întâmplat? Am articulat. 

Ne-ai speriat al dracului, se ridică el în picioare. Imediat 
după ce ai început să citeşti, ai început să tremuri. Apoi ai 
mers drept spre nenorocitul ăla de greeshka şi ai urlat. 
Dino şi cu sergentul au trebuit să te tragă afară. Păşeai 
drept în creatura aia şi te afundaseşi până la genunchi. 'Tot 
timpul, zbătându-te. Groaznic... Dino te-a pocnit, te-a 
ameţit bine. 

Clătină din cap şi se îndreptă spre uşă. 

Unde pleci? I-am întrebat. 

Să mă culc. Ai zăcut inconştient vreo opt ore. Dino m-a 
rugat să te veghez până îţi revii. Bun, ţi-ai revenit. Acum 
caută să te odihneşti şi eu o să fac acelaşi lucru. Vorbim 
mâine. 

Vreau să vorbim acum. 

E târziu, răspunse şi închise uşa dormitorului. 

I-am ascultat paşii îndepărtându-se şi sunt sigur că am 
auzit şi cheia răsucindu-se în broască. In mod evident, cuiva 
îi era frică de Talente care dispar în noapte. N-aveam să 
plec nicăieri. 

M-am ridicat şi am căutat ceva de băut. Am găsit nişte 
Veltaar rece. Am băut iute două pahare şi am luat o gustare 
frugală. Durerea de cap începuse să-mi treacă. M-am întors 
în dormitor, am stins lumina şi am dezopacizat geamul, ca 
să pătrundă lumina stelelor. M-am întins şi am încercat să 
mă culc. 

Nu puteam însă adormi; nu imediat. Se întâmplaseră prea 
multe. Trebuia să mă gândesc. Întâi, migrena, îngrozitoarea 
migrenă care îmi despica ţeasta. La fel ca a Lyei. Totuşi ea 
nu trecuse prin ceea ce trecusem eu. Sau greşeam? Lya era 
un Talent major, cu mult mai sensibilă decât mine şi cu un 
domeniu mai extins. Ar fi putut furtuna emoţională să 
ajungă atât de departe, la o distanţă de atâţia kilometri? 
Târziu, în timpul nopţii, când oamenii şi shkeenii dormeau, 


iar gândurile le erau slabe? Poate... Şi poate că visele mele, 
pe jumătate amintite, reprezentau reflecţii palide ale celor 
simţite de ea în timpul nopţii. Visele mele însă fuseseră 
plăcute. Deşteptatul mă deranja, trezirea, nu amintirile. 

De fapt, migrena o căpătasem în timpul somnului? Sau 
când mă sculasem? 

Ce naiba se întâmplase? Cine mă prinsese acolo, în 
peşteră şi mă trăsese spre el? Greeshka? Probabil că da. 
Nici nu avusesem vreme să mă focalizez asupra femeii, aşa 
că greeshka trebuia să fi fost. Lyanna spusese însă că 
greeshka nu gândesc, nici măcar un „da-trăiesc”... 

Totul se învârtea în jurul meu, întrebări despre întrebări 
despre întrebări, iar eu nu aveam nici un răspuns. Am 
început să mă gândesc la Lya, să mă întreb unde se afla şi 
de ce mă părăsise. Trecuse şi ea prin aşa ceva? De ce n-o 
înţelesesem? Îi simţeam lipsa. Aveam nevoie de ea şi nu era 
lângă mine. Eram singur şi foarte conştient de acest lucru. 
Am adormit. 

Un întuneric lung şi în cele din urmă un vis pe care, în 
sfârşit, mi l-am reamintit. Revenisem pe câmpie, pe câmpia 
infinită şi cufundată în beznă, cu cerul lipsit de stele şi cu 
formele negre în depărtare, câmpia despre care îmi vorbise 
de atâtea ori Lya. Era o imagine dintr-un poem favorit al ei. 
Eram singur, de-a pururi singur şi ştiam asta. Acela era 
felul de a fi al lucrurilor. Eu reprezentam unica realitate din 
univers şi-mi era frig, foame şi teamă, iar formele înaintau 
spre mine, inumane şi de neoprit. Nu exista nimeni pe care 
să-l pot chema, nimeni către care să mă îndrept, nimeni 
care să-mi audă strigătele. Nu fusese nimeni, niciodată. Nu 
avea să fie nimeni, niciodată. 

Apoi a venit Lya. 

A coborât din cerul fără stele, palidă, subţire şi fragilă şi s- 
a aşezat lângă mine. Şi-a îndepărtat cu palma părul de pe 
frunte, m-a privit cu ochi mari şi strălucitori şi mi-a zâmbit. 
În clipa aceea, am ştiut că nu era un vis. Într-un fel, ea era 
cu mine. Am stat de vorbă. 


Bună, Robb. 

Lya? Bună, Lya. Unde eşti? M-ai părăsit. 

Lartă-mă. A trebuit. Înţelege, Robb. Poţi să înţelegi. Nu 
mai vroiam să fiu niciodată aici, în locul ăsta... În locul ăsta 
îngrozitor. Altfel aş fi rămas, Robb. Bărbaţii sunt 
întotdeauna aici, însă doar pentru câteva clipe. 

O atingere şi un glas? 

Da, Robb. Apoi, din nou, beznă şi tăcere. Şi câmpia 
întunecată. 

Amesteci două poezii, Lya. Dar nu-l nimic. Le ştii mai bine 
decât mine. Nu uiţi însă ceva? Partea de la început? „lubire, 
să fim sinceri... „Oh, Robb. 

Unde eşti? 

Sunt... Peste tot. Dar cel mai mult într-o peşteră. Eram 
gata, Robb. Eram deja mult mai deschisă decât restul. 
Puteam sări peste Reunire şi Membri. Talentul meu mă 
obişnuise cu comuniunea, M-a acceptat. 

Reunirea Finală? 

Da. 

Lya! 

Robb, te rog, vino lângă noi, vino lângă mine. Este atâta 
fericire! Pentru totdeauna, pe vecie, să aparţinem, să 
împărţim şi să fim împreună. Lubesc, Robb. Lubesc un 
miliard de miliarde de oameni şi-l cunosc pe toţi mai bine 
decât te-am cunoscut vreodată pe tine, iar ei mă cunosc cu 
tot ceea ce sunt eu şi mă iubesc. Şi va dura de-a pururi. Eu. 
Noi. Reunirea. Am rămas tot eu însă, în acelaşi timp, sunt şi 
ei. Şi ei sunt eu. Membrii, cititul minţilor, m-a deschis, iar 
Reunirea m-a chemat în fiecare noapte, pentru că mă iubea, 
înţelegi? Robb, vino cu noi, vino cu noi. Te iubesc. 

Reunirea. Adică greeshka. Te iubesc, Lya. Te rog, întoarce- 
te. Nu se poate să te fi absorbit încă. Spune-mi, unde eşti? 
Vin la tine. 

Da, vino la mine. Vino oriunde, Robb. Greeshka este unul 
singur, toate peşterile comunică pe sub coline, micii 
greeshka fac toţi parte din Reunire. Vino şi alătură-mi-te. 


Lubeşte-mă, aşa cum ai spus că ai făcut-o. Vino cu mine. 
Eşti atât de îndepărtat încât abia te pot atinge, chiar şi cu 
ajutorul Reunirii. Vino şi fii unul împreună cu noi. 

Nu, nu mă voi lăsa mâncat. Te rog, Lya, spune-mi unde 
eşti. 

Sărmane Robb! Nu te teme, iubitule. Trupul nu-l 
important. Greeshka are nevoie de el pentru hrană şi noi 
avem nevoie de greeshka. Dar, Robb, Reunirea nu-l numai 
greeshka, înţelegi? Greeshka nu-l important, nu are nici 
măcar o minte, el este doar legătura, mediul. Reunirea sunt 
shkeenii. Un milion de miliarde de miliarde de miliarde de 
shkeeni, toţi shkeenii care au trăit şi au fost Membri în 
paisprezece mii de ani, toţi laolaltă, iubind şi aparţinând, 
nemuritori. E minunat, Robb, e mai mult decât am avut noi, 
cu mult mai mult, şi, totuşi, noi eram norocoşii, îţi 
aminteşti? Într adevăr, eram! Acum însă este mult mai bine. 

Lya, Lya mea. le-am iubit. Asta nu-l pentru tine, nu-l 
pentru oameni. Întoarce-te la mine. 

Asta nu-l pentru oameni? Oh, ba ESTE! Este ceea ce au 
căutat oamenii dintotdeauna, plângând în nopţile 
însingurate. Este iubire, Robb, iubire adevărată, şi iubirea 
oamenilor nu-l decât o imitație ştearsă. Înţelegi? 

Nu. 

Vino, Robb. Alătură-te nouă. Altfel vei fi pentru totdeauna 
singur, singur pe câmpie, doar cu un glas şi o atingere care 
să te mai ţină. Lar în cele din urmă, când trupul îţi va muri, 
n-o să ai nici măcar atât. Doar un infinit de întuneric deşart. 
Câmpia, Robb, mereu şi pe vecie. Lar eu nu voi putea să te 
mai ajung. Niciodată. Nu trebuie să fi... 

Nu. 

Robb, puterile îmi slăbesc. Te rog, vino. 

Nu. Lya, nu pleca. Te iubesc, Lya. Nu mă părăsi. 

Te-am iubit, Robb. Te-am iubit. Crede-mă... 

Apoi dispăru. Eram din nou singur pe câmpie. De undeva 
bătea vântul şi alunga cuvintele ei de lângă mine, risipindu- 
le în măreţia rece a infinitului. 


Uşa era descuiată în dimineaţa posomorâtă. Am urcat şi I- 
am găsit pe Valcarenghi singur în cabinet. 

Crezi în Dumnezeu? 

Ridică privirea şi zâmbi. 

Sigur, îmi răspunse. 

Nu vorbise foarte apăsat. II citeam. Era un subiect la care 
nu se gândise niciodată până atunci. 

Eu nu, am continuat. Şi nici Lya. Ştii, majoritatea 
Talentelor sunt atei. Acum cincizeci de ani, pe Vechiul 
Pământ, s-a încercat o experienţă. A fost încercată de un 
Talent major pe nume Linnel, care era extrem de 
credincios. S-a gândit că, folosind droguri şi unind minţile 
celor mai puternice Talente din lume, va putea atinge ceva 
căruia el îi spunea „Da Trăiesc” -ul Universal. Altfel 
cunoscut sub numele de Dumnezeu. Experienţa a fost un 
eşec dezastruos şi totuşi ceva s-a întâmplat. Linnel a 
înnebunit, iar ceilalţi au avut doar viziunea unui nimic uriaş, 
întunecat şi nepăsător, un vid fără motiv, formă sau rațiune. 
Alte Talente au mai simţit la fel şi chiar Normali. În urmă cu 
sute de ani, un poet numit Amold a scris despre o câmpie 
întunecată. Poemul este într-una din limbile vechi, însă 
merită să fie citit. Exprimă... leama, cred. Ceva esenţial din 
om, spaima de a fi singur în cosmos. Poate reprezintă numai 
frica de moarte, poate ceva mai mult. Nu ştiu. Este însă un 
lucru fundamental. În esenţă, toţi oamenii sunt singuri, dar 
nu vor să fie aşa. Caută mereu, încercând să realizeze un 
contact, încercând să-l atingă pe alţii peste vid. Unii nu 
reuşesc niciodată, alţii doar ocazional. Lya şi cu mine am 
fost norocoşi. Niciodată însă nu-l ceva permanent. 
Finalmente, rămâi din nou singur pe câmpia întunecată. 
Înţelegi, Dino? Înţelegi? 

Îmi zâmbi, puţin amuzat. Nu ironic, nu era stilul lui, ci 
surprins şi neîncrezător. 

Nu, îmi răspunse. 

Fii atent! Întotdeauna oamenii vor ceva, pe cineva, caută... 
Conversaţia, dragostea... Talentul, iubirea, sau sexul fac 


parte din această căutare. Şi zeitățile. Omul i-a inventat pe 
zei, pentru că-l este teamă să fie singur, îl îngrozeşte un 
univers pustiu, îi e frică de câmpia întunecată. De asta se 
convertesc oamenii tăi, Dino, de asta te părăsesc. L-au găsit 
pe Dumnezeu, sau oricum mai mult decât vor putea găsi 
vreodată. Reunirea este o minte-bloc - o minte-bloc 
nemuritoare, mai mulţi într-unul, totul fiind iubire. La naiba, 
shkeenii nu mor! Nu-l de mirare ca n-au conceptul vieţii de 
apoi. Ei ştiu că Dumnezeu există. Poate că n-a creat 
universul, însă este iubire, iubire pură şi ei spun că 
Dumnezeu înseamnă iubire, aşa-l? Sau poate că ceea ce 
numim noi iubire reprezintă o părticică din Dumnezeu. Nu- 
mi pasă orice-ar fi. Asta-l Reunirea: sfârşitul căutării printre 
shkeeni şi pentru oameni. La urma urmelor, suntem 
asemănători - într-atât de asemănători încât doare. 

Valcarenghi emise suspinul lui exagerat: 

Robb, eşti suprasolicitat. Vorbeşti ca un Membru. 

Poate c-ar trebui să fiu. Lya este. Acum e parte a Reunirii. 

De unde ştii? Clipiel. 

Azi-noapte mi-a venit în vis. 

Aha, un vis... 

Era adevărat, la dracu'! Era adevărat! Bărbatul se ridică şi 
zâmbi: 

Te cred, spuse el. Adică, cred că greeshka foloseşte o 
momeală-psi, o ispită a dragostei dacă vrei, pentru a atrage 
şi devora. Ceva atât de puternic încât îi convinge pe oameni 
- chiar şi pe tine - că este Dumnezeu. Desigur, e ceva 
periculos. Înainte de a lua vreo măsură, va trebui să mă 
gândesc. Am putea păzi peşterile pentru a interzice accesul 
oamenilor, dar sunt prea multe intrări. Să-l zidim pe 
greeshka ar însemna o deteriorare a relaţiilor noastre cu 
shkeenii. De acum, însă, problema mă priveşte pe mine. Ţi- 
ai încheiat misiunea. 

Am aşteptat să termine. 

N-ai dreptate, Dino. E ceva real, nu-l un truc, nu-l o iluzie. 
Atât eu, cât şi Lya, am simţit. Greeshka n-are nici măcar un 


„da-trăiesc”, ca să nu mai vorbesc de o momeală-psi atât de 
puternică încât să-l atragă pe shkeeni şi pe oameni. 

Te aştepţi să cred că Dumnezeu este un animal care 
trăieşte în peşterile de pe Shkeea? 

Da. 

Robb, sper că-ţi dai şi tu seama că-l absurd. Tu crezi că 
shkeenii au găsit răspunsul la misterui creaţiei? Uită-te la 
ei! Cea mai veche rasă civilizată din spaţiu, dar sunt pironiţi 
de paisprezece mii de ani în epoca bronzului. Noi am venit 
la ei. Unde le sunt navele spaţiale? Unde le sunt Turnurile? 

Unde sunt clopotele noastre? I-am replicat. Dar bucuria? 
Ei sunt fericiţi, Dino. Noi suntem? Poate că ei au găsit ceea 
ce noi căutăm încă. La urma urmelor, de ce dracu' este 
omul într-o veşnică mişcare? De ce a ieşit în spatiu, să 
cucerească galaxia, universul, sau mai ştiu eu ce? Pentru ca 
să-l caute pe Dumnezeu? Poate că da. Nu-l poate găsi, aşa 
încât caută, mereu şi mereu. Şi ajunge, în cele din urmă, pe 
aceeaşi câmpie întunecată. 

Compară realizările. Eu aş prefera, fără discuţie, să fiu 
om. 

Merită? 

Aşa cred. 

Se îndreptă spre fereastră şi privi afară, zâmbind. 

Avem singurul Turn de pe planeta lor. 

Ei au singurul Dumnezeu din universul nostru, i-am 
replicat, însă mi-a răspuns doar printr-un surâs. 

Bine, Robb, vorbi el întorcându-se de la fereastră. O să ţin 
minte asta. Şi o să ţi-o găsim pe Lyanna. 

Lya s-a dus, am şoptit eu. Acum o ştiu cu siguranţă. Dacă 
mai întârzii mult, o s-o urmez. Plec diseară. O să-mi rețin un 
loc pe prima navă spre Baldur. 

Încuviinţă din cap. 

Dacă doreşti, dau dispoziţie să ţi se pregătească onorariul. 
Zâmbi: Când o vom găsi pe Lya, o să ţi-o trimitem. Cred că 
nu va fi în apele ei, însă asta te priveşte pe tine. 


Nu i-am răspuns. Am ridicat din umeri şi am pornit spre 
lift. Glasul lui Valcarenghi m-a oprit: 

Aşteaptă! Ce-ai zice să cinăm diseară? Ai făcut o treabă 
bună aici. Oricum, Laurie şi cu mine dăm o petrecere de 
adio. Pleacă şi ea de pe Shkeea. 

Îmi pare rău. 

A fost rândul lui să strângă din umeri. 

Pentru ce? Laurie este o fiinţă minunată şi o să-mi 
lipsească, Dar nu-l o tragedie. Există şi alte fiinţe minunate. 
Oricum, cred că nu mai suporta planeta. 

În arsura şi durerea pierderii mele, aproape că-mi uitasem 
Talentul. Mi l-am reamintit şi l-am citit. Nu exista părere de 
rău, durere, ci numai o uşoară dezamăgire. În spatele 
acestora, zidul lui. Întotdeauna, zidul care-l izola pe acest 
bărbat ce-l tutuia pe toţi şi era prieten cu ei, fără să fie 
intim cu nici unul. Lar pe zid, parcă puteam citi o inscripiie: 
POŢI MERGE PÂNĂ AICI şi NU MAI DEPARTE. 

Haide, insistă el. O să fie amuzant. Am încuviinţat. 

* Acum, când nava decolează, mă întreb: de ce plec? 

Poate ca să mă întorc acasă. Pe Baldur avem o casă, 
departe de oraşe, pe unul dintre continentele nedezvoltate, 
înconjurați de sălbăticie. Se află pe o stâncă, deasupra unei 
cascade înalte care se prăbuşeşte parcă de o eternitate 
într-un lac verzui. Adesea, Lya şi cu mine înotam acolo, în 
zilele însorite dintre două misiuni. Apoi zăceam goi în 
umbra copacilor cu arome de portocali şi făceam dragoste 
pe un covor de muşchi argintiu. Poate că mă întorc la toate 
astea. Nu va fi însă la fel fără Lya, fără Lya cea pierdută... 

Lya pe care o puteam încă avea. Pe care as fi avut-o şi 
acum. Ar fi fost uşor, atât de uşor. O plimbare într-o peşteră 
întunecată, un somn scurt. Apoi, Lya cu mine pentru vecie, 
în mine, împărţindu-mă, ea fiind eu şi eu fiind ea. lubindu- 
ne şi cunoscându-ne mai mult decât o pot face oamenii. 
Reunirea şi fericirea, fără nici o beznă, niciodată. 
Dumnezeu... Dacă credeam în cele spuse lui Valcarenghi, 
atunci de ce o refuzasem pe Lya? 


Poate pentru că nu sunt sigur. Poate că sper încă la ceva 
mai măreț şi mai iubitor decât Reunirea - la Dumnezeul de 
care mi s-a spus de când eram copil. Poate că risc, pentru 
că o parte din mine continuă să creadă. Dacă greşesc însă, 
atunci... Bezna şi câmpia... 

Dar poate că este vorba despre altceva, despre ceva ce am 
zărit la Valcarenghi, ceva ce m-a făcut să mă îndoiesc de 
cele spuse. Cumva, omul este mai mult decât shkeenul; 
există indivizi ca Dino şi Gourlay, aşa cum au existat Lya şi 
Gustaffson, oameni care se tem de iubire şi de Reunire într- 
atât de mult încât le râvnesc. Aşadar, o contradicţie. Omul 
are două impulsuri primordiale, iar shkeeanul numai unul? 
Atunci poate că există un răspuns omenesc: să atingă, să se 
alăture, să nu fie singur şi, totuşi, să rămână om. 

Nu-l invidiez pe Valcarenghi. Cred că plânge înapoia 
zidului său şi nimeni n-o ştie, nici chiar el. Nimeni n-o va şti 
niciodată şi, în cele din urmă, va continua să fie singur, 
zâmbind de durere. Nu, nu-l invidiez pe Dino. 

Totuşi, Lya, în mine există ceva din el, aşa cum există şi 
ceva din tine. Poate că de asta fug, deşi te-am iubit. 

Pe aceeaşi navă cu mine s-a îmbarcat şi Laurie Blackbum. 
După decolare, am mâncat împreună şi ne-am petrecut 
seara discutând la un pahar de vin. Poate că n-a fost o 
conversaţie veselă, însă a fost omenească. Amândoi aveam 
nevoie de cineva şi căutam. 

După aceea, am dus-o la mine în cabină şi am făcut 
dragoste cu toată violenţa de care eram în stare. Apoi 
întunericul s-a destrămat şi am stat de vorbă toată noaptea. 


SFÂRŞIT