George R.R. Martin — Zburatorii noptii

george r.r. 


marlin 


zburătorii nopţii 


Premiile HUGO şi LOCUS 
za A 
` 


E 


George R.R. Martin s-a născut în 1948 la New Jersey şi a 
absolvit jurnalismul cu summa cum laude la Northwestern 
University, Illinois. 

În anii '70 George R.R. Martin a scris o serie de nuvele, 
printre care şi Regii nisipurilor (1979), pentru care i-au 
fost decernate Premiile Hugo şi Nebula, apoi a continuat 
cu romane SF, fantasy şi horror. Zburătorii nopţii 
(1985)a câştigat Premiile Hugo şi Locus. 

În anii '80 a fost producător şi scenarist în televiziune, 
editor al seriei Twilight Zone la CBS Television şi 
producător al filmului Beauty and the Beast. 

În 1991, Martin a revenit la scrierea de romane, 
începând ceea ce avea să se transforme în epopeea sa 
fantastică Cântec de gheaţă şi foc (inspirată din Războiul 
celor Două Roze şi Ivanhoe), proiectată a avea şapte 
volume. 


Zburătorii nopţii 


GEORGE R.R. MARTIN 


Traducere de MIHAI DAN PAVELESCU 


CUPRINS 


Zburătorii nopţii 

Comandă Prioritară 

Weekend într-o zonă de război 

De om nu te-atinge 

Nici flăcările multicolore ale unui inel stelar 
Un cântec pentru Lya 


Zburâtorii nopţii 


Când lisus din Nazaret murea, atârnat pe cruce, 
volcrynul trecea la mai puţin de un an-lumină de agonia 
lui, îndreptându-se către exterior. 

Când Războaiele Focului bântuiau Pământul, volcrynul 
se afla pe lângă Bătrânul Poseidon, acolo unde oceanele nu 
fuseseră încă botezate şi  pescuite. Atunci când 
motosmicele transformaseră Federaţia Naţiunilor 
Pământene în Imperiul Federal, volcrynul ajunsese la 
hotarele spațiului  hrangan. Hranganii n-au  ştiut-o 
niciodată. Ca şi noi, ei erau copiii planetelor mici şi 
strălucitoare ce le înconjurau  sorii îndepărtați, 
manifestând puţin interes şi chiar mai puţină cunoaştere în 
privinţa obiectelor ce traversau hăurile interstelare. 

Războiul a pârjolit vreme de o mie de ani, iar volcrynul l- 
a străbătut, neştiutor şi neatins, aflat în siguranţă acolo 
unde niciun foc nu putea arde vreodată. După aceea, 
Imperiul Federal s-a fărâmiţat şi a dispărut, iar hranganii 
au pierit în bezna Prăbuşirii, însă pentru  volcryn 
întunericul a rămas acelaşi. 

Când Kleronomas a plecat de pe Avalon cu nava lui de 
cercetare, volcrynul s-a apropiat la zece ani-lumină de el. 
Kleronomas a descoperit multe lucruri, dar n-a găsit 
volcrynul. Nici atunci şi nici la revenirea sa pe Avalon, cu 
puţin înainte de moarte. 

Pe când aveam trei ani, Kleronomas era ţărână, la fel de 
îndepărtat şi mort ca lisus din Nazaret, iar volcrynul 
trecea pe lângă Daronne. Toţi senzitivii de pe Crey au 
început să se comporte straniu atunci, privind către stele, 
cu ochi luminoşi, pâlpâitori. 

Eram adultă când volcrynul a ajuns dincolo de Tara, 
dincolo chiar de raza lui Crey, îndreptându-se mereu către 
exterior. 

Acum sunt bătrână şi, în curând, volcrynul va străbate 
Vălul lui Satan, care atârnă precum o ceaţă neagră între 
stele. Iar noi îl urmărim, îl urmărim mereu. Prin hăurile 


întunecate unde nu se încumetă nimeni, prin vid, prin 
tăcerea nesfârşită, Zburătorul meu şi cu mine îl urmărim. 
XXX 

Royd Eris a început să-şi spioneze pasagerii din clipa în 
care Zburătorul Nopţii a cuplat motosmicele şi a părăsit 
spaţiul fizic. 

În docurile orbitale de deasupra Avalonului se 
îmbarcaseră nouă călători; cinci femei şi patru bărbaţi, toţi 
oameni de ştiinţă, cu originile tot atât de diferite pe cât le 
erau ocupațiile. În ochii lui Royd, ei erau îmbrăcaţi identic, 
arătau identic, ba chiar şi vorbeau identic. Pe Avalon, cea 
mai cosmopolită dintre lumi, savanții deveniseră toţi ca 
unul în căutarea cunoaşterii. 

Zburătorul Nopţii era o navă comercială, nu de pasageri. 
Avea o cabină dublă şi una obişnuită, de mărimea unei 
cămăruţe. Academicienii dormeau în hamacuri, în cele 
patru cale de marfă, unii dintre ei în imediata apropiere a 
instrumentelor şi calculatoarelor pe care le aduseseră la 
bord. In timpul liber, se puteau plimba pe cele două 
coridoare scurte: unul de la cabina de comandă şi 
principala ecluză pneumatică, în sus, dincolo de cabine, 
până la des frecventata bibliotecă-bucătărie-salon, iar 
celălalt şerpuind în jos, către cale. De fapt, nu era 
important încotro mergeau. Royd avea ochi şi urechi până 
şi în instalaţiile sanitare. 

Întotdeauna şi oriunde, Royd urmărea atent. 

Puțin îi păsa de dreptul la intimitate, totuşi ştia că 
pasagerii ar fi putut protesta, nemulţumiţi, dacă aflau de 
ocupațiile lui. Se asigurase că n-aveau cum afla. 

Cabina lui, trei camere spaţioase în prova salonului, era 
sigilată şi inviolabilă; nu ieşea niciodată de acolo. Pentru 
călători, Royd era un glas lipsit de trup, răsunând din 
difuzoare, care-i angaja uneori în discuţii prelungite, 
precum şi un spectru holografic ce li se alătura în timpul 
meselor. Imaginea sa prezenta un tânăr slăbuţ, cu ochi 
spălăciţi şi păr alb, îmbrăcat în straie vaporoase, pastelat 
colorate, cu o croială veche de cel puţin douăzeci de ani, 
având neplăcutul obicei de a privi dincolo de persoana 


căreia i se adresa, sau într-o cu totul altă direcţie; totuşi, 
după câteva zile, savanții se obişnuiră cu el. Oricum, 
holograma se deplasa numai prin salon. 

Dar în secret, în tăcere, Royd trăia peste tot şi le spiona 
toate micile secrete. 

Ciberneticiana discuta cu calculatoarele şi se părea că 
prefera compania lor, mai degrabă decât pe cea a 
oamenilor. 

Xenobiologul era un băutor solitar, posac şi gata oricând 
de ceartă. 

Cei doi lingvişti, amanți declaraţi în public, făceau 
dragoste rareori, iar între patru ochi se certau violent. 

Psipsiha era ipohondră, gata oricând de stări depresive, 
ce se agravau şi mai mult în interiorul strâmt al 
Zburătorului Noptii. 

Royd îi urmări lucrând, mâncând, dormind, făcând 
dragoste; le ascultă neobosit discuţiile. După o săptămână, 
cei nouă nu-i mai păreau identici. Ajunsese la concluzia că 
fiecare dintre ei era bizar şi unic. 

După două săptămâni de călătorie, doi pasageri îl 
interesau mai mult decât ceilalţi. Nu neglija pe niciunul, îi 
urmărea pe toţi, însă acum se concentra în special asupra 
lui Karoly d'Branin şi Melantha Jhirl. 

XXX 

— În primul rând, vreau să aflu de ce-ul lor, îi spuse 
d'Branin, într-o pseudo-noapte, la două săptămâni după 
plecarea de pe Avalon. 

Spectrul luminescent al lui Royd stătea lângă d'Branin, 
în salonul întunecat, privindu-l cum sorbea ciocolată 
amăruie. Ceilalţi dormeau. Pe o navă stelară nu există 
noapte şi zi, însă Zburătorul Nopţii menținea ciclurile 
normale şi majoritatea pasagerilor le urmau. Doar 
d'Branin, şeful grupului şi generalist, îşi păstra un 
program aparte. 

— Dacă ăsta-i cel mai important lucru, răspunse Royd cu 
glasul lui moale. Poţi fi absolut sigur că extratereştrii 
aceştia ai voştri există cu adevărat? 


— Eu pot fi sigur, încuviinţă d'Branin. Asta-i de ajuns. 
Dacă şi ceilalţi ar fi fost tot atât de siguri, poate că în locul 
micuţului tău Zburător am fi avut o întreagă flotilă de 
nave. 

Sorbi din ciocolată şi suspină mulţumit. 

— Royd, ai auzit de Nor T'alushi? 

Numele îi era cunoscut lui Royd, însă nu-i trebui nicio 
secundă ca să consulte memoria calculatorului. 

— O rasă extraterestră situată de cealaltă parte a 
spaţiului uman, dincolo de Fyndii şi Damoosh. Posibil, 
legendară. 

— Informaţiile tale nu-s la zi, chicoti d'Branin. Trebuie 
să le împrospătezi, când mai vii pe Avalon. Nu sunt 
legende, sunt realităţi, deşi depărtate. Detinem puţine 
informaţii despre Nor T'alushi, dar suntem siguri că există, 
deşi probabil că noi doi nu vom întâlni niciodată vreunul 
dintre ei. Ei au pornit totul. Tocmai introduceam nişte date 
în calculator, când mi-a parvenit un colet de pe Dam 
Tullian, după ce stătuse în tranzit douăzeci de ani 
standard. Conţinea folclor Nor T'alush. N-am habar cât 
timp îi trebuise să ajungă pe Dam Tullian, sau pe ce cale 
sosise acolo, dar era un material fascinant. Ştiai că primul 
meu doctorat a fost în xenomitologie? 

— Nu. Continuă, te rog. 

— Povestea volcrynilor făcea parte din miturile Nor 
T'alushilor. M-a uluit: o rasă de fiinţe conştiente, plecate 
dintr-un loc de origine misterios din centrul galaxiei şi 
navigând către limita acesteia. Se spunea că se îndreaptă 
probabil chiar spre vidul intergalactic, totuşi rămân în 
spaţiile interstelare, nu pe orbitele planetare, şi că arareori 
se apropie la un an-lumină de o stea. Totul fără niciun 
motosmic, cu o navă care înaintează cu numai o fracțiune 
din viteza luminii! Asta a fost amănuntul care m-a obsedat! 
Gândeşte-te cât de vechi trebuie să fie navele acelea! 

— Vechi, încuviinţă Royd. Ai spus nave. Sunt deci mai 
multe? 

— Ah, da, sunt multe. După cum afirmă Nor T'alusbhii, 
iniţial au apărut una-două, la limitele interioare ale sferei 


lor comerciale, dar le-au urmat altele. Câteva sute, 
solitare, izolate, îndreptându-se către exterior, mereu într- 
acolo. Direcția era întotdeauna aceeaşi. Timp de 
cincisprezece mii de ani standard, s-au deplasat între 
stelele Nor T'alushilor, apoi au început să părăsească 
regiunea aceea de spaţiu. Mitul spunea că ultima navă 
volcryn a trecut acum trei mii de ani. 

— Optsprezece mii de ani, repetă Royd. Atât de veche 
este civilizaţia Nor T'alushilor tăi? 

— Nu în calitate de nomazi interstelari, zâmbi d'Branin. 
Conform propriilor lor cronici, civilizaţia Nor T'alushilor 
are o vechime de numai nouă mii de ani. Asta m-a derutat 
o vreme. Povestea volcrynilor părea în mod limpede o 
simplă legendă. O legendă minunată, într-adevăr, totuşi 
nimic mai mult. În cele din urmă, n-am mai putut lăsa 
lucrurile aşa. În timpul liber, am continuat cercetările, 
verificând alte cosmologii extraterestre, pentru a afla dacă 
mitul apărea şi la alte rase. Mă gândisem că poate aş găsi 
material pentru o teză de doctorat. Era o direcţie de 
cercetare plină de perspective. Am rămas surprins de cele 
descoperite. Nicio informaţie de la hrangani sau de la 
rasele înrobite de ei, dar asta era firesc. Ei erau în afara 
rasei umane şi volcrynii nu-i puteau ajunge decât după ce 
treceau prin sfera noastră. Când am căutat însă în 
interiorul sferei, istoria volcrynilor apărea peste tot. Fyndii 
o aveau, damoosbhii păreau că o acceptă ca adevăr literal - 
şi, după cum ştii, ei sunt rasa cea mai veche pe care am 
întâlnit-o vreodată -, iar printre gethsoizii de pe Aath 
exista o poveste remarcabil de asemănătoare. Am verificat 
puţinele lucruri cunoscute despre rasele care, se spunea, 
înfloriseră mai departe, chiar dincolo de Nor T'alushi şi am 
găsit şi acolo legenda volcrynilor. 

— Legenda legendelor, sugeră Royd şi gura largă a 
spectrului zâmbi. 

— Exact, exact, aprobă d'Branin. Atunci am chemat 
experţii, specialiştii Institutului de Studii pentru 
Inteligența Non-umană. Laolaltă am scotocit vreo doi ani. 
Totul se afla acolo, în arhivele şi în bibliotecile Academiei. 


Până atunci, nimeni nu mai căutase şi nici nu se obosise să 
potrivească bucăţelele mozaicului. Volcrynii traversaseră 
sfera oamenilor pe aproape toată durata istoriei umane, 
încă dinainte de începuturile călătoriilor spaţiale. În vreme 
ce noi deformăm structura spaţiului pentru a păcăli 
relativitatea, ei călătoreau cu navele lor uriaşe drept prin 
centrul civilizaţiei umane, dincolo de lumile noastre cele 
mai populate, cu viteze constante şi subluminice, 
îndreptându-se către Hotar şi bezna dintre galaxii. Uluitor, 
Royd, uluitor! 

— Uluitor, aşa este. 

D'Branin puse jos ceaşca de ciocolată şi se aplecă 
înainte, spre proiecția lui Royd, însă mâna lui trecu prin 
imaginea luminoasă atunci când încercă să-şi apuce 
interlocutorul de braţ. Pentru o clipă, păru descumpănit, 
apoi izbucni în râs. 

— Ah, volcrynii mei! M-am lăsat purtat de entuziasm, 
Royd. Acum sunt atât de aproape... Vreme de doisprezece 
ani mi-au stăpânit mintea, iar peste o lună îi voi avea. 

XXX 

În scurt timp, pasagerii devin agitaţi pe orice navă, mai 
ales pe una atât de mică şi strâmtă ca Zburătorul. Spre 
sfârşitul celei de a doua săptămâni au început speculaţiile. 
Royd auzea totul. 

— De fapt, cine-i acest Royd Eris? se plânse 
xenobiologul, într-o noapte, când patru dintre ei jucau 
cărţi. De ce nu iese din cabină? De ce se izolează de noi? 

— De ce nu-l întrebi? sugeră lingvistul. 

Niciunul n-a făcut-o. 

XXX 

Când nu vorbea cu d'Branin, Royd o urmărea pe 
Melantha Jhirl. Îi plăcea s-o privească. Tânără, sănătoasă, 
activă, Melantha deţinea o flacără inexistentă în ceilalţi. 
Era o femeie cu adevărat ieşită din comun; cu un cap mai 
înaltă decât oricare alt pasager de la bord, voinică, cu sâni 
plini, picioare lungi, puternică, cu muşchi jucând fluid sub 
pielea neagră şi lucioasă. Apetiturile îi erau pe măsură. 
Mânca de două ori mai mult decât colegii ei, bea serios 


fără să se ameţească niciodată şi se antrena zilnic, ore 
întregi, cu echipamentul pe care-l instalase într-o cală. 
După trei săptămâni, se culcase cu toţi cei patru bărbaţi 
din echipă şi cu două dintre femei. Şi în privinţa sexului 
era mereu activă, epuizându-şi majoritatea partenerilor. 
Royd o privea absorbit. 

— Sunt un model îmbunătăţit, îi spusese ea odată, pe 
când lucra la paralele, cu transpiraţia strălucindu-i pe 
pielea goală şi cu părul lung şi negru strâns într-o plasă. 

— Îmbunătăţit? repetase Royd. 

Nu-şi putea proiecta imaginea holografică în cală, dar 
Melantha îl solicitase prin difuzor la o conversaţie în vreme 
ce exersa fără să ştie că, oricum, el ar fi fost acolo. 

Femeia se oprise, menţinându-şi trupul drept prin forţa 
braţelor. 

— Modificat, căpitane, folosise ea termenul cu care se 
obişnuise. M-am născut pe Prometheus, în elită, fiică a 
unor vrăjitori genetici. Îmbunătăţită, căpitane. Am nevoie 
de două ori mai multă energie decât tine, însă eu o 
folosesc integral. Nu îmi cunoşti povestea vieţii căpitane. 
Dacă ai chef, poţi să asculţi şi istoria fugii mele pe Avalon, 
munca extraordinară din topologia nonumană şi viaţa 
amoroasă, tumultoasă şi pasionată. Vrei să le auzi? 

— Poate cu altă ocazie, răspunse politicos Royd. 

— Bine, încuviinţase Melantha. Luase un prosop şi 
începuse să se şteargă. Oricum, eu aş fi preferat să ascult 
povestea vieţii tale. Printre modestele mele atribute se 
numără şi o nemăsurată curiozitate. Cine eşti tu, căpitane? 
În realitate? 

— Un model îmbunătăţit, ca tine, replicase Royd, ar 
trebui cu siguranţă să poată ghici. 

Melantha izbucnise în râs şi azvârlise prosopul spre 
difuzor. 

XXX 

Toţi făceau felurite presupuneri pe atunci, când nu se 
gândeau că Royd îi ascultă. Pe el îl amuzau ipotezele lor. 

— Ne vorbeşte, dar nu poate fi văzut, spuse 
ciberneticiana. Nava n-are echipaj şi pare complet 


automatizată, cu excepţia lui. Atunci, de ce n-ar fi complet 
automatizată? Eu bănuiesc că Royd Eris este un program 
destul de sofisticat, poate chiar o Inteligență Artificială. 
Până şi un program modest poate susţine o conversaţie de 
nedeosebită faţă de cea a unui om. 

XXX 

Telepatul era un tânăr fragil, nervos, sensibil, cu păr 
moale şi ochi albastru-spălăcit. Îl căută pe d'Branin în 
cabina sa, single-ul strâmt, pentru o discuţie între patru 
ochi. 

— Simt, vorbi el agitat. Ceva e-n neregulă, Karoly, ceva-i 
complet în neregulă! Incepe să-mi fie frică. 

D'Branin rămase surprins. 

— Să-ţi fie frică? Nu-nţeleg, prietene. De ce te-ai putea 
teme? 

— Nu ştiu, nu ştiu, clătină din cap tânărul. Totuşi este 
acolo, îl simt. Karoly, recepţionez ceva! Ştii că sunt 
priceput, sunt, de asta m-ai luat cu tine. Clasa-ntâi, testat, 
şi-ţi spun că mi-e frică. Simt ceva. Ceva periculos. Ceva 
schimbător... şi străin. 

— Volcrynul meu? întrebă d'Branin. 

— Nu, nu, imposibil. Mergem cu motosmicele şi volcrynii 
sunt la câţiva ani-lumină. Râsul telepatului era disperat. 
Nu-s chiar atât de bun, Karoly. Am auzit povestea ta 
despre Crey, dar eu sunt un simplu om. Nu, e vorba de 
ceva mult mai apropiat. Pe navă... 

— Unul dintre noi? 

— Poate. Nu-mi pot da seama. 

D'Branin oftă şi-i puse o mână părintească pe umăr. 

— Îţi mulţumesc că ai venit la mine, dar nu pot acţiona 
până nu deţii ceva mai precis. Această senzaţie a ta... n-ar 
putea fi vorba despre oboseală? Suntem toţi încordaţi. 
Inactivitatea poate fi dăunătoare. 

— E ceva real, insistă telepatul, totuşi plecă mai liniştit. 

După aceea, d'Branin merse la psipsihă, care stătea în 
hamac, înconjurată de medicamente şi plângându-se de 
dureri imaginare. 


— Interesant, comentă ea după ce bărbatul îi relată 
convorbirea. Şi eu am simţit ceva, un fel de ameninţare, 
foarte vagă, neclară. Credeam că vina e a mea şi că se 
datorează claustrofobiei, plictiselii... Uneori, stările mă 
trădează. Altceva n-a mai specificat? 

— Nu. 

— O să fac un efort să dau o raită, să-l sondez şi să-i 
sondez şi pe ceilalţi, să văd ce pot culege. Deşi, dacă-i ceva 
real, el ar fi trebuit să ştie primul. Este clasa I, eu sunt 
doar a III-a. 

D'Branin  încuviinţă. Mai târziu, când ceilalţi se 
culcaseră, îşi făcu o ciocolată şi stătu de vorbă cu Royd în 
timpul pseudo-nopţii. Dar nu pomeni nimic despre telepat. 

XXX 

— Aţi observat hainele hologramei? întrebă 
xenobiologul. Moda este de acum cel puţin un deceniu. Nu 
cred că el arată exact ca holograma. Dacă-i diform, sau 
bolnav? Dacă-i este ruşine să fie văzut sub adevăratul lui 
chip? Poate că-i bolnav. Ciuma Lentă poate desfigura un 
om, dar îl ucide abia după câteva decenii, şi apoi mai 
există şi alte maladii: manthraxul, lepra nouă, boala lui 
Langamen... S-ar putea ca această carantină auto-impusă 
să fie cauzată tocmai de aşa ceva. O carantină... Gândiţi-vă 
la asta! 

XXX 

În a cincea săptămână, Melantha îşi împinse pionul pe 
linia a şasea, Royd văzu că nu-l mai putea opri şi cedă. Era 
a opta lui înfrângere consecutivă în tot atâtea zile. Femeia 
stătea aşezată turceşte pe podeaua salonului, cu piesele 
puse înaintea ei, în faţa unui display. Râzând, le împrăştie 
cu mâna. 

— Nu te supăra, Royd, îi spuse. Eu sunt un model 
îmbunătăţit, întotdeauna văd cu trei mutări înainte. 

— Ar fi trebuit să-mi cuplez calculatorul, răspunse el. Nu 
ţi-ai fi dat seama. 

Spectrul lui holografic se materializă brusc în faţa 
ecranului şi zâmbi. 


_ — Mi-aş fi dat seama după trei mutări, zise Melantha. 
Încearcă... 

Se ridică şi trecu prin proiecția  holografică, 
îndreptându-se către bucătărie, de unde luă un flacon cu 
bere. 

— Căpitane, când o să te-nduioşezi şi-o să mă laşi 
înapoia peretelui ăsta să-ţi fac o vizită? întrebă ea 
adresându-se unui difuzor. 

Refuza să considere holograma ca pe o persoană 
adevărată. 

— Nu ţi s-a urât acolo? Nu te simţi claustrat? Frustrat 
sexual? 

— Melantha, toată viaţa mea am călătorit cu Zburătorul 
Nopţii, răspunse Royd şi ignorata lui proiecţie dispăru. 
Dacă singurătatea, claustrofobia sau frustrarea sexuală m- 
ar fi afectat, o asemenea viaţă ar fi fost imposibilă. Sunt 
sigur că, fiind un model îmbunătăţit, ar fi trebuit să-ţi dai 
seama de asta. 

Ea bău puţină bere şi râse în felul ei sonor şi muzical. 

— N-o să te slăbesc, căpitane, îl avertiză. 

— Perfect. Până atunci mai spune-mi nişte minciuni 
despre viaţa ta. 

XXX 

— Aţi auzit vreodată de Jupiter? întrebă xenoteha. 

Era beată şi se legăna în hamacul din cală. 

— Ceva în legătură cu Pământul, zise unul dintre 
lingvişti. Cred că acelaşi sistem mitic a dat naştere 
ambelor denumiri. 

— Jupiter, anunţă cu glas tare xenoteha, este o planetă 
gigant gazoasă aflată în acelaşi sistem solar cu Vechiul 
Pământ. Nu ştiaţi asta, nu-i aşa? Erau pe punctul s-o 
exploreze, când au descoperit motosmicele... oho, cu multă 
vreme în urmă. Dup-aia, nimeni nu s-a mai preocupat de 
gigantele gazoase. Bagi mare şi n-ai decât să descoperi 
planetele locuibile, le colonizezi şi dai dracu' cometele, 
asteroizii şi gigantele gazoase - la numai câţiva ani-lumină 
depărtare, există altă stea, cu mai multe planete locuibile. 


Existau însă şi oameni care credeau că Jupiter s-ar putea 
să prezinte forme de viaţă. 'Nţelegi? 

— Dacă pe gigantele gazoase există viaţă inteligentă, se 
răsti iritat xenobiologul, ea n-a dovedit interes pentru 
ieşirea în spaţiu. Toate speciile conştiente întâlnite până 
acum au apărut pe planete similare Terrei şi majoritatea 
lor sunt aerobe. Sau sugerezi că volcrynii provin de pe o 
gigantă gazoasă? 

Xenoteha se ridică în capul oaselor şi zâmbi conspirativ. 

— Nu  volcrynii, răspunse ea. Royd Eris. Crăpaţi 
batardoul prova din salon şi-o să vedeţi cum ies aburi de 
metan şi amoniac. 

Mâna ei descrise o mişcare sinuoasă şi senzuală prin 
aer, apoi femeia se convulsionă într-un râs isteric. 

XXX 

— L-am potolit, îi raportă psipsiha lui d'Branin în cea de- 
a şasea săptămână.  Psionină-4. O să-i atenueze 
receptivitatea pentru câteva zile şi, dacă o să fie nevoie, 
mai am. 

D'Branin era îngrijorat. 

— Eu şi cu el am discutat de câteva ori. Mi-am dat 
seama că devine tot mai speriat, dar niciodată nu mi-a 
putut preciza motivul. Era chiar necesar să-l atenuezi aşa? 

— Ajunsese la limita nebuniei, înălţă femeia din umeri. 
N-ar fi trebuit să iei cu tine un telepat de clasa I. Sunt prea 
instabili. _ 

— Trebuie să comunicăm cu o rasă extraterestră. li 
reamintesc că asta nu-i uşor. Volcrynii sunt poate mai 
străini decât orice fiinţă raţională întâlnită până acum. 
Acesta este motivul pentru care avem nevoie de experţi cu 
talente din clasa I. 

— Perfect, dar în starea în care se află expertul tău, e 
posibil să nu mai aibă niciun talent. Jumătate din timp este 
catatonic, şi jumătate e mort de frică. Insistă că pe toţi ne 
ameninţă un pericol fizic real, dar nu cunoaşte motivul sau 
sursa. Mai rău este că nu-ţi pot spune dacă simte într- 
adevăr ceva, sau pur şi simplu e un atac acut de paranoia. 
În mod cert, prezintă anumite simptome clasice pentru 


paranoia. Printre altele, crede că-i permanent urmărit. 
Poate că starea asta n-are absolut nicio legătură cu noi, cu 
volcrynul şi cu talentul lui. In clipa de faţă, nu pot fi sigură. 

— Dar în privinţa talentului tău? întrebă d'Branin. Eşti o 
empată, nu? 

— Nu mă-nvăţa pe mine care-mi sunt atribuţiile, se răsti 
femeia. M-am culcat cu el săptămâna trecută. Nu te 
apropii mai bine şi nici nu există o cale mai sigură decât 
asta. Chiar şi aşa, n-am avut nicio certitudine. Mintea lui 
era un haos şi teama era atât de puternică, încât se simţea 
ca un miros. Nici la ceilalţi n-am citit nimic, cu excepţia 
obişnuitelor tensiuni şi frustrări. Totuşi, am doar gradul III 
şi asta nu-nseamnă mare lucru. Capacităţile mele sunt 
limitate. Ştii că nu m-am simţit prea bine, d'Branin... Abia 
pot respira pe nava asta. Îmi plesneşte capul. Ar trebui să 
stau în pat... 

— Da, bineînţeles, aprobă iute d'Branin. Nu m-am gândit 
să te critic. Faci tot ceea ce poţi în nişte condiţii dificile. 
Totuşi, trebuie să te întreb: este absolut necesar ca 
percepțiile lui să fie anesteziate? Nu există altă soluţie? In 
curând, Royd va decupla motosmicele şi o să contactăm 
volcrynul. Vom avea nevoie de el. 

Psipsiha îşi masă tâmplele, obosită. 

— Cealaltă opţiune a mea a fost o injecție cu esperon. L- 
ar fi deschis complet şi, pentru câteva ore, i-ar fi triplat 
receptivitatea psionică. Atunci ar fi putut analiza pericolul 
pe care-l simte. L-ar fi îndepărtat dacă-i fals, sau l-ar fi 
soluţionat dacă-i ceva real. Psionina-4 este însă mult mai 
sigură. Efectele fizice colaterale ale esperonului sunt 
istovitoare şi nu cred că din punct de vedere emoţional el 
este suficient de stabil ca să opereze cu o asemenea forţă. 
Psionina ar trebui să ne spună ceva. Dacă paranoia lui 
continuă să persiste, o să ştiu că n-are nicio legătură cu 
aptitudinile telepatice. 

— Şi dacă nu persistă? 

— Atunci, rânji ea, vom şti că-ntr-adevăr a interceptat un 


soi de ameninţare, nu? 
XXX 


Pseudo-noaptea sosi, şi fantoma lui Royd se materializă 
lângă d'Branin, care stătea gânditor înaintea ciocolatei. 

— Karoly, rosti holograma, nu s-ar putea să conectez 
calculatorul adus de echipa ta cu sistemul navei mele? M- 
au fascinat istoriile cu volcryni şi mi-ar plăcea să le pot 
studia atunci când doresc. 

— Bineînţeles, răspunse d'Branin, nepăsător şi neatent. 
Oricum, este timpul să ne activăm calculatoarele. În 
curând decuplezi motosmicele, nu? 

— În curând, încuviinţă Royd. Peste vreo şaptezeci de 
ore. 

XXX 

În ziua următoare, proiecția lui Royd nu apăru la prânz. 
Pasagerii mâncară stingheriţi, aşteptând ca gazda lor să se 
materializeze dintr-o clipă în alta, să-şi ocupe locul obişnuit 
şi să participe la discuţii. Aşteptările nu le-au fost însă 
răsplătite, nici când pe mese apărură ceşti cu ciocolată, 
ceai aromat şi cafea. 

— Căpitanul nostru pare să fie ocupat, remarcă 
Melantha, lăsându-se pe spate în scaun şi învârtind un bol 
de coniac între palme. 

— În curând oprim motosmicele, anunţă d'Branin. 
Trebuie făcute unele pregătiri. 

Câţiva schimbară priviri. Erau prezenţi toţi nouă, deşi 
tânărul telepat părea pierdut în gânduri. Xenobiologul 
întrerupse tăcerea. 

— El nu mănâncă. E o blestemată de hologramă. Ce 
contează dac-a lipsit de la un prânz? Poate că-i chiar mai 
bine, Karoly, mulţi dintre noi au devenit destul de curioşi 
în legătură cu Royd. Oricum, ce ştii tu despre individul 
ăsta misterios? 

D'Branin îl privi cu ochi mari şi uimiţi. 

— Să ştiu, prietene? se aplecă el înainte, umplându-şi 
ceşcuţa cu ciocolată groasă, dulce-amăruie. Ce este de 
ştiut? 

— Cred că ai observat că niciodată nu iese printre noi, 
rosti tăios lingvista. Înainte de a-l fi angajat, mai 
remarcase cineva ciudăţenia asta? 


— Şi mie mi-ar plăcea să aud răspunsul, încuviinţă 
partenerul ei. Avalon este centrul unui trafic destul de 
intens. Cum de l-ai ales tocmai pe Eris? Ce referinţe ai 
avut despre el? 

D'Branin ezită. 

— Ce referinţe am avut? Foarte puţine, trebuie să 
recunosc. Am discutat cu câţiva oficiali din port şi de la 
companiile charter, dar nimeni nu-l cunoştea pe Royd. El 
nu-şi are baza pe Avalon... 

— Dar unde? întrebară simultan lingviştii. 

Se priviră între ei şi femeia continuă: 

— Noi l-am ascultat cu atenţie. Nu deţine niciun accent 
specific şi niciun fel de idiosincrazii care să-i trădeze 
originea. De unde a apărut acest Zburător al Nopţii? 

— N-n-nu ştiu, de fapt, recunoscu ezitând d'Branin. Nu 
m-am gândit niciodată să-l întreb aşa ceva. 

Ceilalţi se priviră stupefiaţi. 

— Nu te-ai gândit niciodată să-ntrebi? repetă xenoteha. 
Atunci cum ai ales tocmai nava asta? 

— Era disponibilă. Consiliul Administrativ îmi aprobase 
proiectul şi-mi pusese personal la dispoziţie, dar nu putea 
renunţa la o navă a Academiei. Existau şi nişte 
constrângeri bugetare... 

Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. 

— Ceea ce spune d'Branin, întrerupse psipsiha, este că 
Academia a fost mulţumită de studiile lui xenomitologice şi 
de descoperirea legendei volcryn, dar s-a arătat mai puţin 
entuziasmată de ideea de a dovedi realitatea volcrynului. 
Aşa încât, presupunând că expediţia nu va fi încununată de 
rezultate, i-au pus la dispoziţie un buget redus, cât să-l ţină 
fericit şi productiv, precum şi un personal a cărui lipsă n- 
avea să se resimtă pe Avalon. 

Se uită la fiecare în parte. 

— Cu excepţia lui d'Branin, continuă ea, niciunul dintre 
noi nu este un savant de vârf. 

— Vorbeşti exclusiv în numele tău, replică Melantha. Eu 
m-am oferit voluntară. 


— Nu insist asupra acestui aspect, zise psipsiha. 
Principalul este că alegerea Zburătorului Nopţii nu mai 
constituie o enigmă. Ai angajat charterul cel mai ieftin pe 
care l-ai putut găsi, aşa-i, d'Branin? 

— Unele dintre navele disponibile nici n-ar fi fost 
interesate de propunerea mea, răspunse bărbatul. Trebuie 
să recunoaştem, ideea este ciudată, în plus, mulţi căpitani 
par să aibă o teamă superstiţioasă în privinţa decuplării 
motosmicelor în spaţiul interstelar, fără nicio planetă în 
preajmă. Dintre cei care au acceptat condiţiile, Royd Eris 
oferea termenii cei mai buni şi era disponibil imediat 
pentru plecare. 

— lar noi trebuia să plecăm imediat, făcu lingvista. 
Altfel, volcrynul ar fi putut scăpa. Doar traversează 
regiunea asta de zece mii de ani, plus sau minus câteva 
mii, adăugă ea sarcastic. 

Cineva râse. D'Branin rămase imperturbabil. 

— Prieteni, fără îndoială că aş fi putut amâna plecarea. 
Aşa este, am dorit să întâlnesc volcrynul, să pun întrebările 
care m-au obsedat, să descopăr de ce-ul lor, dar trebuie să 
recunosc că o întârziere mai mare n-ar fi însemnat mare 
lucru. Totuşi, care-i problema? Royd este o gazdă amabilă, 
un pilot priceput şi ne-a tratat ireproşabil. 

— Este o enigmă, se auzi o remarcă. 

— Ce ascunde? întrebă altă voce. 

Melantha izbucni în râs. Când toţi întoarseră ochii spre 
ea, zâmbi şi clătină din cap. 

— Căpitanul Royd este perfect, un individ ciudat pentru 
o misiune ciudată... Nu vă place şi câte un mister? Zburăm 
ani-lumină ca să interceptăm o ipotetică navă străină, din 
centrul galaxiei, călătorind încă dinaintea războaielor, iar 
voi sunteţi îngrijoraţi pentru că nu puteţi număra coşurile 
de pe nasul lui Royd. Se întinse peste masă şi-şi mai turnă 
coniac. Maică-mea avea dreptate, continuă ea încet. 
Normalii nu sunt normali. 

— Mi se pare corect ce spune Melantha, zise liniştit 
d'Branin. Obiceiurile şi nevrozele lui Royd îl privesc numai 
pe el, dacă nu ni le impune. 


— Mă face să mă simt stingher, se plânse un glas. 

— Din câte ştim, spuse xenoteha, am putea călători cu 
un criminal, sau un extraterestru. 

— Jupiter, mormăi cineva. 

Xenoteha se înroşi, iar în jurul mesei se auziră chicote. 

Telepatul cel tânăr şi albinos ridică brusc privirea şi-i 
examină cu ochi sălbatici, nervoşi. 

— O fiinţă străină, vorbi el. 

Psipsiha înjură în şoaptă. 

— Drogul îşi pierde efectul, îi murmură lui d'Branin. Ar 
trebui să-i mai fac o doză. 

Ceilalţi priveau fără să înţeleagă; d'Branin păstrase 
secretă starea telepatului. 

— Ce drog? întrebă xenoteha. Ce se-ntâmplă aici? 

— Pericol, zise telepatul. 

Se întoarse către ciberneticiana de lângă el şi-i prinse 
braţul cu o mână tremurătoare. 

— Suntem în pericol, îţi spun, l-am citit. Este ceva străin. 
Şi ne vrea răul. 

— Nu se simte bine, rosti psipsiha către ceilalţi şi se 
ridică în picioare. L-am tratat cu psionină, ca să-i atenuez 
nălucirile. Mă duc să mai iau o doză. 

Porni spre uşă. _ 

— Stai, făcut Melantha. Nu psionină. Încearcă cu 
esperon. 

— Nu mă-nvăţa pe mine! 

— Îmi pare rău, înălţă din umeri Melantha. Totuşi sunt 
cu un pas înaintea ta. Esperonul poate alunga orice 
năluciri, nu? 

— Da, însă... 

— Şi-l poate face să se concentreze asupra acestei 
ameninţări pe care pretinde c-a detectat-o, corect? 

— Cunosc efectele esperonului, se răsti psipsiha. 

Melantha zâmbi pe deasupra bolului. 

— Sunt convinsă. Ascultaţi-mă! Se pare că toţi sunteţi 
curioşi în legătură cu Royd. Vreţi să ştiţi ce ascunde, îl 
bănuiţi că-i un criminal. Asemenea temeri nu ne vor ajuta 
să muncim împreună ca o adevărată echipă. Să le punem 


capăt. E foarte uşor. Acolo, arătă ea, este un telepat de 
clasa I. Amplificaţi-i puterea cu esperon şi va putea să 
recite istoria vieţii căpitanului nostru, până ne apucă 
plictiseala. În acelaşi timp, va scăpa şi de propriile sale 
obsesii. 

— El ne priveşte, şopti precipitat telepatul. 

— Karoly, făcu xenobiologul, am întins prea mult coarda. 
Unii dintre noi suntem nervoşi, iar băiatul ăsta e 
înspăimântat. Cred că toţi trebuie să aflăm sfârşitul 
misterului lui Royd Eris. Melantha are dreptate. 

D'Branin era tulburat. 

— Nu avem niciun drept... 

— Dar avem nevoie să ştim, îl întrerupse ciberneticiana. 

Ochii lui d'Branin se întâlniră cu ai psipsihei, şi bărbatul 
oftă. 

— Bine, spuse el. Adu esperonul. 

— O să mă ucidă, răcni telepatul, sărind în picioare. 

Când ciberneticiana încercă să-l potolească, prinzându-l 
de braţ, apucă o ceaşcă de cafea şi i-o azvârli în faţă. Fu 
nevoie de trei oameni pentru a-l imobiliza. 

— Repede, porunci cineva în vreme ce tânărul se zbătea. 

Psipsiha se înfioră şi ieşi din salon. 

XXX 

Royd privea. 

Când psipsiha reveni, îl aşezară pe telepat cu faţa în sus 
pe masă, dându-i părul în lături, ca să poată vedea arterele 
gâtului. 

Holograma lui Royd se materializă în scaunul gol din 
capătul mesei lungi. 

— Opriţi-vă, rosti el calm. Nu-i nevoie de aşa ceva. 

Psipsiha încremeni cu fiola de esperon deasupra 
injectorului, iar xenoteha tresări vizibil şi eliberă un braţ al 
telepatului. Acesta însă nu se clinti. Rămase întins pe 
masă, gâfâind, prea speriat pentru a se mişca, cu ochii 
albastru-spălăcit fixaţi pe proiecția lui Royd. 

Melantha înălţă bolul de coniac în semn de salut. 

— Bau! făcu ea. Ai scăpat prânzul, căpitane. 

— Royd, vorbi d'Branin, îmi pare rău. 


Holograma privea, fără să vadă, peretele îndepărtat. 

— Lăsaţi-l, i se auzi glasul din difuzoare. O să vă spun 
marele meu secret. Dacă izolarea mea vă intimidează atât 
de mult. 

— Ne-a spionat, rosti lingvistul. 

— Povesteşte atunci, zise suspicioasă xenoteha. Ce eşti 
tu? 

— Mi-a plăcut ipoteza ta despre gigantele gazoase, 
începu Royd. Din păcate, adevărul este mult mai puţin 
spectaculos. Sunt un Homo sapiens obişnuit, de vârstă 
mijlocie. Şaizeci şi opt de ani standard, dacă vă place 
exactitatea. Holograma pe care o vedeţi era Royd Eris cu 
nişte ani în urmă. Acum sunt mai bătrân. 

— Şi? O porţiune din faţa ciberneticienei, acolo unde o 
opărise cafeaua, se înroşise. De ce atâta mister? 

— O să încep cu mama mea, răspunse Royd. Iniţial, 
Zburătorul Nopţii a fost al ei, construit după un proiect 
propriu în docurile spaţiale de pe Newholme. Mama a fost 
comerciant independent, şi încă unul remarcabil. A făcut 
avere acceptând misiuni speciale, în afara principalelor 
rute comerciale, transportând mărfuri la o lună, un an sau 
doi dincolo de regiunile circulate. Asemenea afaceri sunt 
mai riscante, dar mult mai profitabile decât transporturile 
poştale. Pe mama n-o preocupa să revină cât mai repede 
acasă, căminul ei era nava. Arareori a vizitat de două ori 
aceeaşi planetă. 

— Aventurieră, comentă Melantha. 

— Nu, replică Royd. Sociopată. Mama nu iubea oamenii. 
Câtuşi de puţin. Visul ei cel mai mare era să se elibereze 
de necesitatea echipajului. A reuşit lucrul acesta, când a 
fost îndeajuns de bogată. Rezultatul a fost Zburătorul 
Nopţii. După ce s-a îmbarcat pe el, pe Newholme, ea n-a 
mai atins niciodată o fiinţă umană şi nici n-a mai călcat pe 
solul vreunei planete. Şi-a rezolvat toate afacerile de aici, 
de unde mă aflu eu acum. Nu era întreagă la minte, dar şi 
în continuare a dus o viaţă extrem de interesantă. Ce 
planete a văzut, Karoly! Câte lucruri ţi-ar fi putut spune! 
Te-ai fi îmbolnăvit. Şi-a distrus totuşi majoritatea arhivei 


personale, de teamă că, după moarte, alţii ar fi putut 
obţine profituri de pe urma experienţei acumulate. Ăsta îi 
era felul. 

— Şi tu? întrebă xenoteha. 

— N-ar trebui să-i spun mamă, urmă Royd. Eu sunt clona 
ei de sex opus. După ce timp de treizeci de ani a zburat 
singură, s-a plictisit. Eu trebuia să-i fiu tovarăş şi amant. 
Mă putea modela astfel încât să devin exact ceea ce-şi 
dorea. Nu avea însă răbdare cu copiii şi nici nu dorea să 
mă crească ea. Ca embrion, am fost plasat într-un 
incubator. Calculatorul mi-a fost profesor. Urma să fiu 
eliberat la vârsta pubertăţii. Adică atunci când, bănuia ea, 
aveam să fiu un companion adecvat. Moartea ei, la câteva 
luni după clonare, i-a dat planurile peste cap. Programase 
nava totuşi şi pentru o asemenea eventualitate. Nava a 
decuplat motosmicele şi s-a oprit, plutind vreme de 
unsprezece ani în spaţiul interstelar, în timp ce 
calculatorul făcea din mine o fiinţă omenească. In felul 
acesta, am moştenit Zburătorul Nopţii. Când am fost 
eliberat, mi-au trebuit câţiva ani să înţeleg manevrarea 
navei şi propria mea origine. 

— Fascinant, rosti d'Branin. 

— Da, încuviinţă lingvista, totuşi nu explică de ce te 
menţii în izolare. 

— Ah, ba da, chicoti Melantha. Căpitane, poate că ar 
trebui să povesteşti mai departe, pentru modelele mai 
puţin îmbunătăţite... 

— Mama ura planetele, continuă Royd. Ura mirosurile, 
murdăria şi bacteriile, neregularitatea climei, prezenţa 
altor oameni... Proiectase pentru noi un mediu perfect, pe 
cât de steril a reuşit să-l obţină. Ura, de asemenea, şi 
gravitația. Era obişnuită cu imponderabilitatea şi o 
prefera. Eu m-am născut şi am fost crescut în aceste 
condiţii. Corpul meu nu are niciun fel de imunitate 
naturală. Probabil că contactul cu oricare dintre voi m-ar 
ucide, sau oricum, m-ar îmbolnăvi grav. Muşchii mei sunt 
slabi, atrofiaţi. Gravitaţia generată acum de Zburătorul 
Noptii este exclusiv pentru confortul vostru, nu şi pentru al 


meu. Pentru mine este agonie. În clipa de faţă, stau într-un 
scaun anti-g, care-mi anulează greutatea. Mă doare încă, şi 
s-ar putea ca organele mele interne să fi fost afectate. Este 
unul dintre motivele pentru care nu transport pasageri 
prea des. 

— Deci eşti de acord cu mama ta în privinţa oamenilor? 
întrebă psipsiha. 

— Nu. Mie îmi plac oamenii. Accept ceea ce sunt, dar n-a 
fost opţiunea mea. Trăiesc viaţa oamenilor în singurul mod 
ce-mi este accesibil, indirect, prin rarii pasageri pe care 
îndrăznesc să-i transport. În momentele acelea, sorb cât 
mai mult din vieţile lor. 

— Dacă ai menţine imponderabilitatea în navă, ai putea 
lua mai mulţi pasageri, nu-i aşa? sugeră xenobiologul. 

— Este adevărat, răspunse politicos Royd. Cu toate 
acestea, am constatat că majoritatea indivizilor preferă să 
nu călătorească cu un căpitan care nu foloseşte grila 
gravitaţională. Imponderabilitatea prelungită le face rău, 
le provoacă tulburări. Ştiu, aş putea să mă amestec printre 
pasagerii mei, dacă rămân în scaunul acesta şi port un 
costum etanş. Am şi încercat aşa ceva. Am remarcat că 
participarea mea nu-i benefică, dimpotrivă. Am devenit un 
caz, o făptură schiloadă care trebuie să fie tratată cu 
atenţie şi ţinută la distanţă. Pe cât de des îndrăznesc, 
studiez fiinţele străine pe care le iau în navă. 

— Fiinţe străine? întrebă xenoteha cu o voce derutată. 

— Pentru mine, toţi sunteţi nişte fiinţe străine. 

În salonul Zburătorului Nopţii se făcu linişte. 

— Îmi pare rău că a trebuit să se întâmple aşa, prietene, 
rosti d'Branin. 

— Îmi pare rău, îl îngână psipsiha. 

Se încruntă şi vâri fiola de esperon în injector. 

— Bine, pare veridic, dar este şi adevărat? Continuăm să 
n-avem nicio dovadă, nu-i decât o nouă poveste înainte de 
culcare. Poţi pretinde cu aceeaşi uşurinţă că eşti o 
creatură de pe Jupiter, un program de calculator, sau un 
criminal de război, dement. 

Făcu doi paşi rapizi spre telepatul întins pe masă. 


— El continuă s-aibă nevoie de tratament şi noi 
continuăm s-avem nevoie de confirmări. Nu vreau să 
trăiesc permanent în nesiguranța asta, mai ales când o 
putem sfârşi pe loc. 

Mâna ei împinse capul tânărului într-o parte, căută 
artera şi apăsă injectorul. j 

— Nu, rosti aspru glasul din difuzor. Opreşte-te. Iți 
ordon! Aceasta este nava mea. Opreşte-te! 

Injectorul fâşâi, iar când îl ridică, pe gâtul telepatului se 
zări un cerculeţ roşu. 

Tânărul încercă să se scoale, sprijinindu-se în coate şi 
psipsiha se aplecă deasupra lui. 

— Acum, rosti ea cu un ton cât mai profesional, 
concentrează-te asupra lui Royd. O poţi face, ştim cu toţii 
cât de bun eşti. Aşteaptă doar câteva clipe, esperonul îţi va 
amplifica percepțiile. 

Ochii albaştri-spălăcit erau înceţoşaţi. 

— Nu-i destul de aproape, murmură el. A I-a, eu sunt a I- 
a, testat. Bine, ştiţi că-s bun, dar trebuie să fiu aproape. 

Tremura. 

Femeia îl cuprinse cu braţul, îl mângâie şi-l încuraja: 

— Esperonul îţi va da putere. Simte-o, simte cum devii 
tot mai puternic. Simţi? Totul se limpezeşte, nu-i aşa? 
Glasul ei devenise un murmur încurajator: Acum, 
aminteşte-ţi pericolul, aminteşte-ţi-l, caută-l. Priveşte 
dincolo de zid, vorbeşte-ne despre el. Vorbeşte-ne despre 
Royd. A spus adevărul? Răspunde-ne. Eşti bun, o ştim cu 
toţii, ne poţi răspunde. 

Frazele sunau aproape ca o incantaţie. 

El îi îndepărtă braţele şi se sculă în capul oaselor. 

— Pot simţi, zise şi ochii i se limpeziră brusc. Ceva... mă 
doare capul... mi-e frică! 

— Nu-ţi fie teamă, îl încurajă psipsiha. Esperonul nu-ţi 
provoacă dureri de cap, ci doar îţi îmbunătăţeşte 
sensibilitatea. N-are de ce să-ţi fie teamă. îl mângâie pe 
frunte. Spune-ne ce vezi. 

Telepatul privi cu ochi de copil speriat spre holograma 
lui Royd şi-şi umezi cu limba buza inferioară. 


— El este... 
În clipa aceea, craniul îi explodă. 
XXX 

După trei ore, se reîntâlniră ca să discute. 

În isteria şi confuzia ce urmaseră, Melantha preluase 
conducerea. Dăduse ordine, lăsând coniacul şi împărțind 
comenzile cu uşurinţa unuia născut pentru aşa ceva, iar 
ceilalţi păruseră să găsească în executarea ordinelor o 
uşurare lipsită de gândire. Trei dintre ei aduseseră un 
cearşaf, înveliseră în el trupul decapitat şi-l transportaseră 
în ecluza din capătul navei. Alţi doi începuseră să curețe 
salonul cu apă şi cârpe. Nu izbutiseră să facă mare lucru. 
Ştergând sângele de pe tăblia mesei, ciberneticiana 
începuse să vomite violent. D'Branin, care încremenise 
şocat, îşi revenise, luase din mâna ei cârpa însângerată şi 
condusese femeia la cabină. 

Melantha o ajută pe psipsihă, care fusese lângă telepat 
în clipa morţii. O aşchie de os îi perforase obrazul sub 
ochiul drept; era împroşcată cu sânge şi fragmente de 
carne, os şi creier, şi intrase în stare de şoc. Melantha îi 
extrase aşchia, o duse în cală, o spălă şi-i injectă un sedativ 
din propria ei trusă. 

În cele din urmă, reuşi să-i adune pe toţi în cala mare, 
unde trei dintre ei aveau hamacurile. Veniră şapte dintre 
cei opt rămaşi în viaţă. Psipsiha continua să doarmă, dar se 
părea că ciberneticiana îşi revenise. Stătea aşezată 
turceşte pe podea, palidă şi trasă la faţă, aşteptând-o pe 
Melantha să înceapă. 

Primul care vorbi fu însă d'Branin. 

— Nu înţeleg, zise el. Nu înţeleg ce s-a întâmplat. Ce s-a 
putut... 

— Royd l-a ucis, asta-i tot, rosti cu amărăciune xenoteha. 
Secretul lui era ameninţat, aşa încât... l-a făcut bucăţi. 

— Nu pot crede aşa ceva, insistă tulburat d'Branin. Nu 
pot! Royd şi cu mine am discutat... am stat de vorbă multe 
nopţi, în timp ce voi dormeaţi. Este delicat, sensibil şi cu 
mintea deschisă. Un visător, înţelege problema 
volcrynului. Nu ar putea face aşa ceva. 


— În orice caz, holograma lui a dispărut imediat, 
interveni lingvista. Şi de atunci n-a mai apărut nici video, 
nici audio. 

— Nici voi n-aţi fost prea vorbăreţi, spuse Melantha. Nu 
ştiu ce să cred, dar simt pornirea de-a mă alătura lui 
Karoly. N-avem nicio dovadă că Royd e responsabil pentru 
cele întâmplate. 

— Dovezi! făcu xenoteha, scoțând un zgomot puternic şi 
obscen. 

— De fapt, continuă netulburată Melantha, nici nu ştiu 
dacă cineva este cu adevărat responsabil... Până la injecţia 
cu esperon nu s-a întâmplat nimic. Să fi fost de vină 
drogul? 

— Ce să zic, al dracului post-efect, murmură lingvista. 

— Nu-i domeniul meu, se încruntă xenobiologul, dar ştiu 
că esperonul e un drog foarte puternic, cu efecte fizice şi 
psionice deosebite. Instrumentul morţii a fost probabil 
însuşi talentul de telepat, amplificat de drog. Pe lângă 
faptul că i-a sporit sensibilitatea telepatică, esperonul ar fi 
putut să amplifice alte talente psi, latente. 

— Cum ar fi? întrebă cineva. 

— Biocontrolul... Telekinezia. 

— A sporit brusc presiunea din interiorul craniului, 
interveni Melantha, prin concentrarea în creier a sângelui 
din întregul corp. Simultan, a micşorat presiunea aerului 
din jurul capului, folosind teki pentru a crea un vid de 
scurtă durată. Imaginaţi-vă... 

Işi imaginară, şi nu le plăcu. 

— Deci putea fi autoprovocată, repetă d'Branin. 

— Sau un talent mai puternic decât el i-ar fi putut 
întoarce puterea împotriva sa, insistă  încăpăţânată 
xenoteha. 

— Niciun telepat uman n-are un asemenea talent: să 
controleze alt individ - trup, minte şi suflet - nici măcar 
pentru o clipă. 

— Exact, întări xenoteha. Niciun telepat uman. 

— Creaturi de pe  gigantele gazoase? Tonul 
ciberneticienei era batjocoritor. 


Xenoteha o privi dispreţuitoare. 

— Aş putea aminti de senzitivii Crey, sau de vampirii-de- 
suflete githyanki. Mai ştiu vreo alte şase rase, dar n-am 
nevoie de ele. O să dau un singur nume: o Minte Hrangan. 

Ideea era, într-adevăr, neliniştitoare. Toţi amuţiră şi se 
foiră  stingheriţi, gândindu-se la puterile vaste, 
necunoscute ale unei Minţi Hrangan ascunsă în cabina de 
comandă a Zburătorului Nopţii, până când Melantha 
interveni: 

— E ridicol! exclamă ea. Gândiţi-vă la ce vorbiţi, dacă nu 
vă cer, cumva, prea mult. Toţi sunteţi xenologi, experţi în 
limbaje străine, psihologie, biologie, tehnologie. Nu vă 
comportaţi ca atare. Ne-am războit vreme de o mie de ani 
cu Vechiul Hranga, dar niciodată n-am comunicat 
satisfăcător cu o Minte Hrangan. Dacă Royd Eris este un 
hrangan, asta înseamnă că în secolele scurse de la 
Prăbuşire, ei şi-au ameliorat considerabil capacităţile de 
conversaţie. 

Xenoteha se înroşi. 

— Ai dreptate, mormăi ea. M-am pripit. 

— Prieteni, vorbi d'Branin, nu trebuie să ne panicăm, 
sau să devenim isterici. S-a petrecut un lucru teribil. Unul 
dintre colegii noştri este mort şi nu cunoaştem motivul. 
Până atunci nu putem decât să mergem mai departe. Nu 
este momentul unor acţiuni nechibzuite împotriva celor 
nevinovaţi. Poate că la revenirea pe Avalon, o anchetă ne 
va spune ce s-a întâmplat. Corpul se află în siguranţă, da? 

— L-am pus în anticamera ecluzei, răspunse lingvistul. 
Acolo e vid. O să se menţină. 

— Şi va putea fi examinat la întoarcere, încuviinţă 
d'Branin. 

— Ar trebui să ne întoarcem imediat, făcu xenoteha. 
Spune-i lui Eris să schimbe direcţia. 

D'Branin păru şocat. 

— Dar volcrynii? Încă o săptămână şi, dacă am calculat 
corect, îi vom cunoaşte. Reîntoarcerea ar dura şase 
săptămâni. Sunt sigur că pentru a afla dacă ei există, încă 
o săptămână ar fi justificată. 


Xenoteha se încăpăţână. 

— A murit un om! Înainte de a muri, a pomenit despre 
fiinţe străine şi despre un pericol. Poate că şi noi suntem 
ameninţaţi. Poate că aceşti volcryni constituie cauza, poate 
că sunt chiar mai potenţi decât o Minte Hrangan. Vrei să 
rişti asta? Şi pentru ce? Informaţiile culese de tine pot fi 
născociri, exagerări, sau erori. Interpretările şi calculele 
tale pot fi greşite, sau poate că forţe necunoscute au 
schimbat traiectoria. Volcrynul s-ar putea să se găsească la 
ani-lumină faţă de locul unde vom ieşi noi! 

— Aha, făcu Melantha, înţeleg. Atunci, n-ar mai trebui să 
mergem pentru că volcrynul va fi acolo şi, în plus, ar putea 
fi periculos. 

D'Branin zâmbi şi lingvista râse. 

— Nu-i de glumă, replică xenoteha, dar nu mai 
argumentă. 

— Nu, continuă Melantha, orice pericol în care ne-am 
afla nu va creşte semnificativ în timpul necesar revenirii în 
spaţiul cosmic şi căutării volcrynului. Oricum ar fi trebuit 
să ieşim, pentru reprogramare. În plus, am făcut un drum 
lung pentru aceşti volcryni, şi mărturisesc că sunt 
curioasă. Îi privi pe fiecare în parte şi niciunul n-o 
contrazise. Atunci, continuăm. 

— Ce facem cu Royd? întrebă d'Branin. 

— Dacă este posibil, să încercăm să-l tratăm ca şi până 
acum, rosti hotărâtă Melantha. Deschideţi legăturile audio 
şi vorbiţi-i. Probabil este la fel de şocat şi nedumerit de 
cele întâmplate şi poate se teme să nu dăm vina pe el, sau 
să-i facem vreun rău, sau ceva de genul ăsta. Să-l liniştim. 
O fac eu, dacă nu vrea nimeni să-i vorbească. 

Nu se oferi niciun voluntar. 

— În regulă. Totuşi ar fi bine să încercaţi să vă 
comportaţi normal. 

— De asemenea, interveni d'Branin, să continuăm 
pregătirile. Senzorii trebuie să poată intra în spaţiul 
normal, iar calculatorul trebuie să fie pregătit. 


— Este montat şi funcţionează, rosti încet 
ciberneticiana. Am terminat azi dimineaţă, aşa cum ai 
cerut. 

Privea gânditoare, însă d'Branin nu observă nimic. Se 
întoarse către lingvişti şi începu să discute preliminariile 
contactului; în scurtă vreme, spaima părăsi grupul. 

Ascultând, Royd era mulţumit. 

XXX 

Melantha reveni singură în salon. 

Cineva stinsese luminile. 

— Căpitane? întrebă şi el apăru, albicios, uşor 
strălucitor, cu ochi care, de fapt, nu vedeau. 

Hainele lui, sclipitoare şi demodate, erau umbre de alb 
şi bleu pal. 

— Ai auzit, căpitane? 

Din difuzor, glasul trăda o uşoară surpriză: 

— Da. Aud şi văd tot ce se întâmplă pe Zburătorul 
Noptii, Melantha. Nu numai în salon. Nu numai când sunt 
conectate difuzoarele şi ecranele. De câtă vreme ai ştiut? 

— De când am ştiut? râse ea. De când ai pomenit de 
ipoteza gigantelor gazoase, oferită pentru rezolvarea 
misterului Roydian. 

— Eram tulburat. Până atunci n-am făcut nicio greşeală. 

— Te cred, căpitane. Nu contează. Eu sunt modelul 
îmbunătăţit, îţi aduci aminte? Am bănuit cu săptămâni în 
urmă. 

O vreme, Royd rămase tăcut, apoi rosti: 

— Când începi să mă linişteşti? 

— Asta şi fac în clipa de faţă. Nu te simţi mai liniştit? 

Holograma înălţă din umeri. 

— Sunt încântat că tu şi Karoly nu credeţi că l-am ucis 
pe omul acela. 

Ea zâmbi. Ochii începeau să i se obişnuiască cu 
semiîntunericul. În lumina slabă a hologramei, putea zări 
masa unde murise telepatul, cu pete întunecate pe tăblie. 
Sânge. Auzi zgomotul slab al unei picături şi se înfioră. 

— Nu-mi place aici. 

— Dacă vrei să pleci, te pot însoţi oriunde. 


— Nu. O să rămân. Royd, dacă ţi-aş cere, ţi-ai închide 
ochii şi urechile din întreaga navă? Cu excepţia salonului? 
Sunt sigură că ceilalţi s-ar simţi mai bine. 

— Ei nu ştiu. 

— Vor şti. Au auzit remarca ta despre gigantele gazoase. 
Până acum unii dintre ei şi-au pus deja anumite întrebări. 

— Dacă ţi-aş spune că am întrerupt legăturile, n-ai avea 
cum să ştii dacă este adevărat. 

— Te-aş crede, rosti Melantha. 

Tăcere. Holograma păru gânditoare. 

— Cum vrei, zise în cele din urmă. Am întrerupt totul. 
Acum văd şi aud numai aici. 

— Te cred. 

— Ai crezut istoria mea? întrebă Royd. 

— Ah, făcu femeia. O istorie ciudată şi uluitoare, 
căpitane. Dacă-i o minciună, pot oricând schimba minciuni 
cu tine. Eşti priceput. Dacă este adevărată, atunci eşti un 
bărbat ciudat şi uluitor. 

— Este adevărată, şopti holograma. Melantha... 

Ezită. 

— Da. 

— Te-am privit făcând dragoste. 

— Aha, zâmbi ea. Sunt pricepută la aşa ceva. 

— Nu mi-am dat seama. Erai plăcută la privit. 

Tăcere. Melantha încercă să nu audă picurul. 

— Da, rosti după o lungă ezitare. 

— Da? Ce anume? 

— Da, Royd, dacă ar fi posibil, cred c-aş face dragoste cu 
tine. 

— Cum ai ştiut la ce mă gândeam? 

— Sunt un model îmbunătăţit, surâse ea. Şi nu, nu sunt o 
telepată. N-a fost greu să deduc. Ţi-am spus: sunt cu trei 
mutări înaintea ta. 

Royd tăcu, gândindu-se. 

— Cred că m-am liniştit, spuse în cele din urmă. 

— Perfect, încuviinţă Melantha. Acum linişteşte-mă tu. 

— Cum? 

— Ce s-a întâmplat aici? În realitate? 


Royd tăcu din nou. 

— Cred că tu ştii ceva, continuă femeia. Ai renunţat la 
secretul tău numai ca să nu-l injectăm cu esperon. Chiar 
după ce secretul era cunoscut, ne-ai poruncit să nu facem 
aşa ceva. De ce? 

— Esperonul este un drog periculos. 

— Mai mult decât atât, căpitane. Ce l-a omorât? 

— Eu, nu. 

— Unul dintre noi? Volcrynul? 

Niciun răspuns. 

— Căpitane, la bordul navei se găseşte o creatură 
străină? Asta este problema? 

Tăcere. 

— Suntem în pericol? Fu sunt în pericol, căpitane? Nu 
mi-e teamă. Sunt proastă pentru că nu mi-e teamă? 

— Îmi plac oamenii, vorbi în cele din urmă Royd. Când 
nu mai pot rezista, îmi place să am pasageri, îi spionez, da. 
Nu este ceva atât de îngrozitor. În special îmi placi tu, apoi 
Karoly. Nu voi lăsa să vi se întâmple nimic rău. 

— Ce s-ar putea întâmpla? întrebă ea. 

Royd nu răspunse. 

— Dar ceilalţi, Royd? Ai grijă şi de ei? Sau numai de 
mine şi Karoly? 

Niciun răspuns. 

— Nu eşti prea vorbăreţ în seara asta, constată 
Melantha. 

— Sunt încă tulburat, se auzi glasul lui. Du-te să te culci, 
Melantha Jhirl. Am vorbit îndeajuns. 

— Bine, căpitane, încuviinţă ea. 

Zâmbi către hologramă şi ridică mâna. Pielea neagră, 
caldă, şi fosforescenţa palidă se atinseră, se contopiră, 
deveniră una. Melantha se întoarse şi ieşi. Abia pe coridor, 
revenită în siguranţa luminii, începu să tremure. 

XXX 

Pseudo-noapte. Discuţiile se întrerupseseră, coşmarurile 
se şterseseră şi savanții dormeau. Dormea până şi 
d'Branin, cu apetitul pentru ciocolată spulberat de 
amintirile salonului. 


În cala cea mare atâmau trei hamace. Din două se 
auzeau sforăituri discrete, în al treilea, ciberneticiana era 
trează şi se gândea. În cele din urmă se sculă, cobori uşor 
pe podea, se echipă în costum şi cizme şi o scutură uşor pe 
xenotehă. 

— Hai, şopti ea. 

leşiră amândouă pe coridor, lăsând-o pe Melantha 
cufundată în vise. 

— Ce dracu', mormăi xenoteha când ajunseră dincolo de 
uşă. Era pe jumătate dezbrăcată, ciufulită şi morocănoasă. 

— Există o modalitate prin care putem afla dacă 
povestea lui Royd a fost adevărată, rosti ciberneticiana. 
Nu-i va conveni însă Melanthei. Eşti gata să-ncercăm? 

— Ce? întrebă cealaltă, brusc interesată. 

— Vino. 

Una dintre cele trei cale mici fusese transformată în sala 
calculatorului. Intrară tiptil; era pustie. Sistemul era 
conectat, dar se găsea în repaus. Benzi luminoase curgeau 
lin în jurul canalelor cristaline din grilele de date, 
întâlnindu-se, contopindu-se şi ramificându-se din nou; 
pârâiaşe multicolor fosforescente brăzdând un fundal 
întunecat. Sala era în semiîntuneric; singurul zgomot - un 
bâzâit slab, la limita percepţiei omeneşti, până când 
ciberneticiana interveni, apăsând taste,  răsucind 
întrerupătoare şi dirijând curenţii luminoşi şi tăcuţi. Incet, 
calculatorul se trezi. 

— Ce vrei să faci? întrebă xenoteha. 

— Karoly m-a rugat să cuplez sistemul nostru la cel al 
navei. Spune că Royd doreşte să studieze informaţiile 
despre volcryn. Perfect, am făcut-o. Înţelegi ce-nseamnă 
asta? 

Xenoteha se trezise complet. 

— Cele două sisteme sunt interconectate! 

— Exact. In felul ăsta, Royd se poate informa asupra 
volcrynului, iar noi ne putem informa asupra lui Royd. Se 
încruntă. Aş fi vrut să fi ştiut mai multe despre hard-ul 
Zburătorului, dar cred c-o să mă descurc. Sistemul lui 
d'Branin este destul de sofisticat. 


— Îl poţi răsturna? 

— Ce să fac? Iar ai băut? 

— Să foloseşti sistemul nostru ca să acesezi controlul 
navei, să-l răstorni pe Royd, să-i contramandezi ordinele şi 
să obligi Zburătorul să răspundă la comenzile noastre. 

— Se poate, răspunse ciberneticiana după o ezitare 
scurtă. Aş putea încerca, dar în ce scop? 

— Doar aşa... Fără să comanzi efectiv. Numai să fii 
pregătită, în caz că apare vreo stare de necesitate. 

— Stări de necesitate şi gigante gazoase... înălţă 
ciberneticiana din umeri. Eu vreau doar să mă liniştesc în 
legătură cu Royd. 

Se îndreptă către un perete de afişaj, unde şase display- 
uri, fiecare de câte un metru pătrat, se curbau în jurul unei 
console, şi activă unul dintre ele. Degetele lungi mângâiară 
tastele holografice, ce apăreau şi dispăreau pe măsură ce 
le atingea, claviatura schimbându-şi forma chiar în timp ce 
lucra. Pe ecran începură să apară litere, simboluri roşii 
încadrate în negru strălucitor. Le privi şi după un timp opri 
imaginea. 

— Da, făcu ea, uite şi răspunsul la întrebarea cu hard-ul. 
Poţi renunţa la ideea capturării navei, dacă n-o să fim 
ajutaţi de nişte giganţi gazoşi. Sistemul Zburătorului e mai 
mare şi mai deştept decât piticul nostru de aici. E şi 
normal, dacă stai să te gândeşti. Nava este complet 
automatizată, exceptându-l pe Royd. 

Fluieră şi continuă programul de căutare, şoptind 
încetişor: 

— Se pare că-ntr-adevăr există un Royd. Configuraţiile 
nu corespund unei nave robot. La naiba, fusesem gata să 
pariez oricât. 

Simbolurile reîncepuseră să alunece pe ecran. 

— Uite, sistemele de menţinere a vieţii, poate-ţi spun ţie 
ceva... 

Ciocăni display-ul cu degetul şi simbolurile încremeniră 
încă o dată. 

— Nimic deosebit, rosti dezamăgită xenoteha. 


— Sistem clasic de eliminare a deşeurilor... Recirculator 
de apă... Procesor de hrană, cu magazii de proteine şi 
vitamine... Fluieră din nou. Rezervoare cu licheni Renny şi 
neo-iarbă pentru absorbţia de CO2. Deci, un ciclu de 
oxigen. Nici metan, nici amoniac. Ah, scuză-mă, te rog! 

— Verifică datele pentru incubatoare, echipamente de 
clonare şi alte lucruri de-astea. Găseşte istoria vieţii lui 
Royd. A maică-sii. Cere lista afacerilor ei... comerţul ăla de 
care pomenea. 

În glasul ei apăru o notă de aţâţare şi o prinse de umăr 
pe ciberneticiană. 

— Un jurnal! Jurnalul navei. Trebuie să existe un jurnal. 
Găseşte-l! Trebuie! 

— Bine. 

Începu să fluiere mulţumită, la unison cu sistemele ei, 
parcurgând cu rapiditate fluxurile de date. Display-urile se 
colorară în roşu intens şi începură să clipească, dar ea se 
mulţumi să surâdă. 

— Protecţii, zise mişcându-şi degetele cu rapiditate şi 
imediat roşul pulsator dispăru. Nimic mai uşor decât să 
pătrunzi în sistemul de securitate al unui calculator. La fel 
de uşor cum ai pătrunde într-un om. 

Pe coridor se auzi ţârâitul unei sonerii de alarmă. 

— La naiba, făcu ciberneticiana, o să-i trezească pe toţi. 

Ridică privirea când degetele xenotehei i se înfipseră în 
umăr, strângând-o dureros. 

Un panou din oţel cenuşiu glisă silențios peste uşa spre 
coridor. 

— Ce...? exclamă ea. 

— Ecluza pneumatică de urgenţă, şopti xenoteha, care 
era expertă în construcţia de nave. Se închide când 
urmează încărcarea sau descărcarea unor containere în 
vid. 

Ochii li se îndreptară către uriaşa ecluză exterioară, ce 
se curba deasupra capetelor. Ecluza interioară era aproape 
complet deschisă şi, în vreme ce o priveau, se închise cu 
un Clic, iar etanşarea de pe uşa exterioară se crăpă, apoi se 


deschise, alunecând o jumătate de metru; înapoia ei era 
neantul deformat, atât de strălucitor încât ardea ochii. 

— Oh, rosti ciberneticiana, oprindu-se din fluierat. 

XXX 

Alarmele zbârnâiau peste tot. Pasagerii începuseră să se 
foiască în somn. Melantha ţâşni din hamac şi se năpusti pe 
coridor, dezbrăcată, îngrijorată, alarmată. D'Branin se 
sculă somnoros.  Psipsiha  murmură ceva, sedată. 
Xenobiologul strigă, speriat. 

Undeva, departe, metalul scrâşni şi se rupse, trimițând o 
vibraţie prin toată nava, azvârlindu-i pe lingvişti din 
hamacuri şi trântind-o pe Melantha. 

XXX 

În compartimentul de comandă al Zburătorului Nopţii 
exista o cabină sferică, cu pereţi albi şi simpli, având 
suspendată în centru o altă sferă, mai mică - o consolă. 
Când nava se afla în afara spaţiului, pereţii erau opaci - 
subsolul strâmb şi strălucitor al continuumului spaţio- 
temporal era greu de suportat. 

Acum însă în cameră apăruse bezna, un holopeisaj învia, 
un întuneric rece, presărat cu stele, puncte de o sclipire 
îngheţată, ce nu pâlpâiau, fără jos sau sus, sau oricare altă 
direcţie, singurul detaliu din simulacrul de ocean nocturn 
fiind sfera-consolă plutitoare. 

Zburătorul Nopţii revenise în spaţiul interstelar. 

XXX 

Melantha îşi regăsi sângele rece şi apăsă butonul unui 
intercom. Alarmele nu conteniseră şi era imposibil de auzit 
altceva. 

— Căpitane, strigă ea, ce se-ntâmplă? N 

— Nu ştiu, răspunse glasul lui Royd. Incerc să aflu. 
Rămâi pe loc. Adună-i şi pe ceilalţi. 

Il ascultă şi reveni la hamac, să se îmbrace, numai după 
ce se strânseseră cu toţii pe coridor. Erau doar şase. 
Psipsiha continua să fie adormită, nu putuse fi trezită şi o 
transportaseră pe braţe. Lipseau  xenoteha şi 
ciberneticiana. Toţi priveau neliniştiţi panoul etanş ce 
oprea accesul în cala 3. 


Când alarmele se opriră, difuzoarele căpătară viaţă. 

— Am revenit în spaţiul normal, se auzi vocea lui Royd, 
dar nava este avariată. Cala 3, unde se află calculatorul 
vostru, a fost deschisă în timpul funcţionării motosmicelor. 
A fost distrusă de flux. În mod automat, calculatorul ne-a 
scos în spaţiu, altfel tensiunile puteau rupe întreaga navă. 

— Royd, spuse d'Branin, două femei din echipă... 

— Se pare că, în momentul distrugerii calei, calculatorul 
vostru funcționa, continuă monoton Royd. Putem 
presupune că au murit. Nu pot fi sigur. La solicitarea 
Melanthei, am dezactivat majoritatea „ochilor” şi 
„urechilor” mele, menţinând numai senzorii din salon. Nu 
ştiu ce s-a întâmplat. Totuşi, nava aceasta este mică, 
Karoly, şi dacă ele nu sunt cu voi, putem bănui tot ce este 
mai rău. Se opri o clipă, apoi urmă: Dacă poate fi o 
consolare, au murit repede şi fără chinuri. 

Cei doi lingvişti se priviră îndelung şi semnificativ. 
Xenobiologul era furios şi roşu la faţă; deschise gura să 
rostească ceva. Melantha îl apăsă, ferm, cu palma peste 
buze. 

— Ştim cum s-a întâmplat, căpitane? întrebă ea. 

— Da, răspunse el fără tragere de inimă. 

Xenobiologul pricepuse şi Melantha îndepărtă mâna, 
lăsându-l să răsufle. 

— Royd? îl încurajă ea. 

— Pare o nebunie, Melantha, replică glasul, dar se pare 
că tovarăşele tale au deschis ecluza de încărcare a navei. 
Bineînţeles, mă îndoiesc că au făcut-o în mod deliberat. 
Cred că foloseau conexiunea dintre sisteme pentru a 
obţine acces la comenzile şi memoria Zburătorului Nopții. 

— Înţeleg. O tragedie teribilă. 

— Da. Poate chiar mai teribilă decât credeţi. Incă n-am 
verificat gradul de avariere a navei. 

— N-ar trebui să te mai reținem, căpitane, dacă mai sunt 
probleme, spuse Melantha. Suntem cu toţii şocaţi, şi acum 
este greu de discutat. Investighează starea navei şi reluăm 
convorbirea mâine dimineaţă. De acord? 

— Da. 


Femeia  apăsă butonul  comunicatorului. Oficial, 
legăturile audio erau întrerupte. Royd nu-i mai putea auzi. 

D'Branin scutură din capul său masiv, grizonat. 
Lingviştii stăteau unul lângă celălalt, atingându-şi mâinile. 
Psipsiha dormea. Numai xenobiologul o privi în ochi pe 
Melantha. 

— Îl crezi? izbucni el brusc. 

— Nu ştiu, răspunse Melantha, dar şi celelalte cale pot 
dispărea precum cala 3. Eu îmi mut hamacul într-o cabină. 
Le sugerez celor din cala 2 să facă acelaşi lucru. 

— O idee foarte bună, o susţinu lingvista. Ne putem 
înghesui. Nu va fi prea confortabil, dar nu cred că voi mai 
putea dormi liniştită în vreo cală. 

— Ar fi bine dacă ne-am lua şi costumele din cala 4, să le 
avem la îndemână, sugeră partenerul ei. 

— Dacă doriţi, făcu Melantha. Este posibil ca toate 
ecluzele să se deschidă brusc şi simultan. Royd nu ne 
poate acuza că ne luăm precauţii. După ziua de azi, zâmbi 
ea cu amărăciune, ne-am câştigat dreptul de a acţiona 
irațional. 

— N-avem timp de glumele tale idioate, se răsti furios 
xenobiologul. Trei morți, al patrulea nebun, poate, sau în 
comă, iar noi toți în pericol... 

— Tot nu ştim încă ce s-a întâmplat, îi reaminti femeia. 

— Royd Eris ne ucide! răcni bărbatul, izbind cu pumnul 
în palma celeilalte mâini pentru a-şi sublinia spusele. Nu 
ştiu cine, sau ce este el, şi nu ştiu dacă povestea lui e 
adevărată şi de fapt nici nu-mi pasă. Poate că-i o Minte 
Hrangan sau îngerul răzbunător al volcrynului, sau lisus 
Hristos reînviat. Ce dracu' mai contează? Ne ucide! 

— Îţi dai seama, interveni calmă Melantha, că, de fapt, 
noi nu putem şti dacă bunul nostru căpitan a închis 
senzorii de aici? Poate că ne urmăreşte şi ne ascultă chiar 
în acest moment. N-o face, desigur. Mi-a promis că n-o va 
face, şi-l cred. Dar, în privinţa asta, n-avem decât cuvântul 
lui. Acum se pare că tu nu-l crezi pe Royd. Dacă-i aşa, nu te 
poţi încrede în promisiunile lui. Deci, din punctul tău de 


vedere, n-ar fi prea inteligent să spui ceea ce spui, încheie 
ea zâmbind subţire. 

Xenobiologul amuţi. 

— Aşadar calculatorul s-a dus, şopti d'Branin. 

— Mă tem că da, încuviinţă Melantha. 

Bărbatul se ridică, clătinându-se. 

— Mai am unul mic, în cabină, vorbi el. Un portabil, 
poate că va fi suficient. Trebuie să iau datele de la Royd, să 
aflu unde am ieşit. Volcrynul... 

Porni pe coridor şi dispăru în cabina lui. 

— Gândiţi-vă ce nefericit ar fi dacă am muri cu toţii, 
rosti caustică lingvista. Atunci n-ar mai avea cine să-l ajute 
în căutarea volcrynului. 

— Lasă-l în pace, o opri Melantha. Suferă la fel de mult 
ca noi, poate chiar mai mult, dar nu se exteriorizează la fel. 
Singura lui apărare sunt propriile lui obsesii. 

— Şi care-i apărarea noastră? 

— Mda, făcu Melantha. Răbdarea, poate. Toţi cei care au 
murit doreau, în clipa morţii, să afle secretul lui Royd. Noi 
n-am încercat. Uite-ne, stând şi discutând despre morţile 
lor. 

— Nu ţi se pare ciudat? 

— Foarte. M-am gândit chiar la o metodă de a-mi testa 
bănuielile. Unul dintre noi ar putea face încă o încercare 
de a afla dacă povestea căpitanului a fost, sau nu, 
adevărată. Dacă cel care a încercat moare, vom şti cu 
siguranţă. Se opri brusc. lertaţi-mă, totuşi, dacă nu voi fi 
eu cea care încearcă. Dar nu mă lăsaţi să vă opresc, dacă 
simtiti chemarea. O să urmăresc rezultatele cu interes. 
Până atunci, mă mut din zona calelor şi mă duc să trag un 
pui de somn. 

— Căţea arogantă, remarcă lingvistul, pe un ton detaşat, 
după ieşirea Melanthei. 

— Crezi că ne poate auzi? şopti xenobiologul. 

— Fiecare afurisit de cuvânt, răspunse lingvista 
ridicându-se. 

O urmară cu toţii. 


— Să ne mutăm lucrurile, continuă femeia şi s-o punem 
şi pe ea... arătă cu degetul spre psipsihă... înapoi în 
hamac. 

Lingvistul încuviinţă. 

— Nu facem nimic? întrebă xenobiologul. Planuri? Să ne 
apărăm? 

Celălalt bărbat îl privi nimicitor şi-şi trase tovarăşa în 
direcţie opusă. 

XXX 

— Melantha? Karoly? 

Se trezi imediat, la simpla şoptire a numelui şi se sculă 
în capul oaselor în cuşeta îngustă. Lângă ea, d'Branin 
gemu încetişor şi se întoarse, întinzându-se. 

— Royd? întrebă ea. E dimineaţă? 

— Da, răspunse glasul din pereţi. Plutim în spaţiul 
interstelar la trei ani-lumină de cea mai apropiată stea. 
Intr-un asemenea context, dimineaţa are vreun înţeles? 

— Discută asta cu Karoly, când se trezeşte îndeajuns ca 
să asculte, râse Melantha. Royd, ai spus plutim! Cât de 
grav...? 

— Grav, dar nu periculos. Cala 3 este complet distrusă, 
atârnând de nava mea ca o coajă de metal ruptă, dar 
avaria este izolată. Motoarele n-au păţit nimic şi 
calculatoarele Zburătorului nu par să fi suferit de pe urma 
distrugerii calculatorului vostru. Mă temusem... Trauma 
morţii electronice... 

— Eh? Royd? făcu d'Branin. 

— O să-ţi spun eu mai târziu, Karoly, îl bătu Melantha pe 
umăr. Royd, pari foarte serios. Mai e ceva? 

— Mă îngrijorează întoarcerea. Când o să cuplez 
motosmicele pentru a părăsi spaţiul, fluxul va acţiona 
direct asupra unor porţiuni ale navei care n-au fost 
proiectate în acest scop. Teama cea mai mare o am pentru 
ecluza calei 3. Am analizat nişte extrapolări şi nu ştiu dacă 
va suporta tensiunile. Dacă cedează, toată nava se va 
crăpa la mijloc. Motoarele vor zbura care încotro, iar 
restul... 

— Am înţeles. Putem face ceva? 


— Da. Zonele expuse pot fi armate destul de uşor. 
Bineînţeles, fuzelajul exterior este blindat pentru a rezista 
forţelor din afara spaţiului. Am putea să-l protejăm cu un 
fel de scut, primitiv dar util. Când s-au deschis ecluzele, s- 
au rupt bucăţi mari din blindaj, dar ele continuă să se afle 
afară, plutind la un kilometru-doi depărtare şi pot fi 
utilizate. 

D'Branin se trezise. 

— Avem patru scube pentru ieşiri în spaţiu. Putem 
recupera fragmentele. 

— Bine, Karoly, totuşi nu asta constituie principala mea 
grijă. Nava se auto repară, în anumite limite, dar în cazul 
de faţă limitele respective sunt depăşite. Va fi nevoie să 
intervin personal. 

— Tu?! exclamă d'Branin. Prietene, ai spus... adică, 
muşchii tăi... slăbiciunea ta... nu te putem ajuta? 

— Sunt neajutorat numai într-un câmp gravitațional, 
Karoly. Lipsit de greutate, mă simt în elementul meu şi de 
aceea voi decupla temporar grila gravitaţională, ca să 
încerc să-mi adun puterile în vederea reparațiilor. Ai 
înţeles greşit, pot lucra. Am unelte şi propria mea scubă de 
intervenţii. 

— Cred că ştiu ce te-ngrijorează, interveni Melantha. 

— Mă bucur. Poate că atunci îmi vei putea răspunde la o 
întrebare: Dacă părăsesc securitatea cabinei mele, îţi poţi 
opri prietenii de a mă ucide? 

D'Branin era şocat. 

— Royd, Royd, noi suntem savanţi, nu soldaţi sau 
criminali, nu... suntem oameni, cum poţi crede că te vom 
ameninţa? 

— Oameni, repetă Royd, dar, pentru mine, creaturi 
străine, care mă suspectează. Nu-mi oferi asigurări false, 
Karoly. 

Bărbatul începu să se bâlbâie. Melantha îl prinse de 
mână şi-i făcu semn să tacă. 

— Royd, zise ea, n-o să te mint. Există un pericol. Sper 
totuşi că ieşind de acolo, îi vei linişti pe toţi. Atunci vor 
vedea că ai spus adevărul, nu-i aşa? 


— Da, dar va fi suficient să le curme suspiciunile? Ei 
cred că i-am ucis pe prietenii voştri, nu? 

— Poate că da. Pe jumătate o cred, pe jumătate se tem 
de idee. Sunt înspăimântați, căpitane. Şi eu sunt 
înspăimântată. 

— Nu mai mult decât mine! 

— Aş fi mai puţin înspăimântată, dacă aş şti ce s-a 
întâmplat cu adevărat. Tu ştii? 

Tăcere. 

— Royd, dacă... 

— Am încercat să opresc injecţia cu esperon, vorbi el. 
Le-aş fi putut salva pe cele două femei, dacă le-aş fi văzut, 
le-aş fi auzit, aş fi ştiut ce voiau să facă. Dar tu m-ai rugat 
să închid senzorii, Melantha. Nu pot acţiona dacă nu am 
informaţii. M-aş simţi mai în siguranţă, adăugă el ezitând, 
dacă i-aş putea reconecta. Sunt orb şi surd. Mă simt 
frustrat. Nu te pot ajuta, dacă sunt orb şi surd. 

— Atunci conectează-i, rosti brusc Melantha. Am greşit. 
N-am înţeles. Acum însă înţeleg. 

— Ce înţelegi? întrebă d'Branin. 

— Tu nu înţelegi, spuse Royd. Nu înţelegi. Nu pretinde 
că înţelegi, Melantha Jhirl. Nu! 

Vocea din difuzor era acum tensionată de emoție. 

— Ce? întrebă din nou d'Branin. Melantha, nu pricep... 

— Nici eu, făcu ea gânditoare. Nici eu nu pricep, Karoly. 

Il sărută uşor. 

— Royd, rezumă femeia, mi se pare că trebuie să faci 
reparaţiile indiferent de asigurările pe care ţi le putem 
oferi. N-o să-ţi rişti nava cuplând motosmicele în condiţiile 
astea. Alternativa este să rămânem aici până murim cu 
toţii. Avem de ales? 

— Eu pot alege, vorbi Royd cu o seriozitate glacială. V-aş 
putea ucide pe toţi, dacă acesta ar fi singurul mod de a-mi 
salva Zburătorul Noptii. 

— Ai putea încerca, aprobă Melantha. 

— Să nu mai vorbim despre moarte, interveni d'Branin. 

— Ai dreptate, Karoly. Nu vreau să ucid pe niciunul 
dintre voi. Dar trebuie să fiu şi eu protejat. 


— Ai să fii, zise Melantha. Karoly îi poate pune pe ceilalţi 
să culeagă fragmentele de carcasă. Eu te voi însoţi în 
permanenţă. O să te ajut şi treaba va fi terminată de trei 
ori mai repede. 

— Din experienţa mea, făcu politicos Royd, ştiu că 
majoritatea celor care trăiesc pe planete sunt greoi şi 
obosesc cu uşurinţă în imponderabilitate. Dacă aş lucra 
singur, aş fi mai eficient. 

— Nu-i chiar aşa. lţi reamintesc că sunt modelul 
îmbunătăţit, căpitane. La fel de bună în cădere liberă ca şi 
în pat. O să te-ajut. 

— Cum doreşti. Peste câteva momente, decuplez grila 
gravitaţională. Karoly, pregăteşte-ţi oamenii. Scoateţi 
scubele şi porniţi. Eu voi ieşi de pe Zburătorul Nopții peste 
trei ore, după ce mă voi adapta la gravitația voastră. 
Atunci când ies, vreau ca toţi să fie în afara navei. 

XXX 

Aveai senzaţia că un animal uriaş muşcase din univers. 

Melantha aştepta pe scuba ei, în apropiere de 
Zburătorul Nopţii şi privea stelele. Nu era chiar atât de 
diferit aici, în adâncul spaţiului interstelar. Stelele erau 
reci, puncte de lumină îngheţate ce nu clipeau, austere, 
parcă mai glaciale şi mai nepăsătoare decât aceiaşi sori 
care, văzuţi printr-o atmosferă, dansau şi pâlpâiau. Doar 
absenţa oricărui reper îi reamintea unde se afla: în locul 
„dintre”, acolo unde oamenii nu se opresc, unde volcrynii 
zboară cu nave incredibil de vechi. Incercă să găsească 
soarele lui Avalon, însă nu ştia unde să-l caute. 
Configuraţiile constelaţiilor îi erau străine, înapoi, înainte, 
deasupra, de jur împrejur, câmpurile stelare se întindeau 
la nesfârşit. Privi în jos, sub scubă şi Zburător, aşteptând 
alte stele necunoscute şi imaginea o izbi cu o forţă aproape 
fizică. 

Îşi învinse un val de ameţeală. Era suspendată deasupra 
unui hău, o falie gigantică în univers, neagră, fără stele, 
imensă. 

Pustie. 


Atunci îşi aminti: Vălul lui Satan. Un simplu nor de gaze 
întunecate, nimic real, o poluţie galactică ce atenua lumina 
stelelor Hotarului. De la o distanţă atât de mică, însă, 
părea imens, ameninţător. Trebuia să privească în altă 
parte, atunci când se simţea gata să se prăbuşească. 
Dedesubtul siluetei fragile, alb-argintie a Zburătorului 
Nopţii se întindea un hău gata să-i înghită. 

Atinse o tastă de pe manşa bifurcată a scubei, rotindu-se 
astfel încât Vălul ajunse în lateral. Asta părea s-o ajute, 
cumva. Se concentră asupra Zburătorului. Era obiectul cel 
mai mare din universul ei, puternic iluminat şi masiv; trei 
ovoide alăturate, cu două sfere dedesubt, toate legate prin 
tuburi perpendiculare între ele. Unul din ovoide era spart 
acum, conferind ansamblului o lipsă de armonie. 

Putea zări şi celelalte scube, deplasându-se pe fundalul 
negru, urmărind bucăţile rupte din blindajul ovoidului, 
luptându-se cu ele şi aducându-le înapoi. Ca întotdeauna, 
lingviştii lucrau împreună, pe aceeaşi scubă. Xenobiologul 
era singur. D'Branin avea un tovarăş tăcut - psipsiha, 
sedată din nou, adormită în costumul cu care o 
îmbrăcaseră. Royd insistase pentru evacuarea totală a 
navei, iar trezirea la conştiinţă a femeii ar fi necesitat timp 
şi grijă; aceasta fusese alternativa cea mai sigură. 

În timp ce colegii ei munceau, Melantha îl aştepta pe 
Royd, discutând ocazional cu ceilalți prin radio. 
Neobişnuiţi cu imponderabilitatea, lingviştii se plângeau 
întruna. D'Branin încerca să-i liniştească. Xenobiologul 
lucra în tăcere, fără un cuvânt. Ceva mai devreme fusese 
vehement, opunându-se ieşirii în spaţiu, dar Melantha şi 
d'Branin îl convinseseră în cele din urmă şi se părea că nu 
mai avea nimic de comentat. Melantha îi privea acum 
traversându-i câmpul vizual, o siluetă într-o armură 
neagră, dreaptă şi neclintită la manşă. 

În cele din urmă, ecluza circulară din vârful sferei prova 
a Zburătorului Nopţii se deschise şi Royd Eris ieşi. Femeia 
îl privi apropiindu-se şi se întreba cum arăta de fapt. Işi 
imaginase atâtea posibilităţi... Uneori glasul său politicos, 
educat, prea formal, îi reamintea de aristocrații bruneţi de 


pe Prometheusul ei natal, vrăjitorii care se jucau cu genele 
umane. Alteori, naivitatea lui o făcea să-şi închipuie un 
adolescent inocent. Holograma arăta un tânăr zvelt şi 
probabil că era mult mai în vârstă decât umbra aceea 
palidă, dar, auzindu-l, Melanthei îi venea greu să creadă că 
era un bătrân. 

Scuba lui Royd le depăşea în mărime pe ale lor şi avea o 
înfăţişare diferită: o placă ovală, lungă, cu opt membre 
articulate ce apăreau de dedesubt aidoma picioarelor unui 
păianjen metalic; deasupra era montată turela unui laser- 
tăietor de calibru mare. Costumul lui Royd era, de 
asemenea, straniu, mult mai masiv decât ale Academiei, cu 
o proeminenţă între omoplaţi, probabil sursa de energie, şi 
aripioare zimţate, radiale, pe umeri şi cască. 

Când în cele din urmă ajunse suficient de aproape de 
Melantha, femeia văzu un chip obişnuit. Palid, extrem de 
palid, asta era impresia predominantă; păr argintiu, tăiat 
foarte scurt, firişoare albe în jurul liniilor ascuţite ale 
maxilarului, sprâncene aproape invizibile, sub care se 
mişcau agitaţi ochii albaştri. Pielea era albicioasă şi 
neridată, abia atinsă de timp. 

Pare obosit, se gândi Melantha. Şi parcă puţin speriat. 

Îşi opri scuba lângă a ei, printre resturile contorsionate 
ce alcătuiseră cala 3 şi privi dezastrul, maldărul de bucăţi 
plutitoare care fuseseră cândva carne şi sânge, sticlă, 
metal şi plastic. Greu de deosebit acum, topite, arse şi 
solidificate laolaltă. 

— Avem multe de făcut, Melantha, rosti el. 

— Mai întâi, să vorbim, răspunse femeia. 

Îşi apropie scuba şi se întinse către el, însă distanţa 
continua să fie prea mare, lăţimea celor două aparate de 
zbor menţinându-i despărțiți. Melantha se retrase şi se 
răsuci complet, astfel încât Royd atârna cu capul în jos în 
lumea ei, iar ea cu capul în jos în lumea lui. Apoi se 
apropie din nou, poziţionându-şi scuba direct deasupra- 
dedesubtul lui. Mâinile lor înmănuşate se întâlniră, se 
atinseră, se despărţiră. Melantha reglă înălţimea. Căştile 
se atinseră. 


— Nu... începu nesigur Royd. 

— Închide emițătorul, porunci ea. Sunetul se transmite 
prin contactul dintre căşti. 

Bărbatul clipi şi folosi tastele din dreptul limbii, 
ascultând-o. 

— Acum putem vorbi, spuse femeia. 

— Nu-mi place asta, Melantha, începu el. Este prea 
evident. E periculos. 

— Nu există altă cale, Royd, eu ştiu. 

— Da, încuviinţă el. Am ştiut că ştii. Trei mutări înainte, 
Melantha. N-am uitat cum joci şah. Totuşi este mai sigur 
dacă te prefaci neştiutoare. 

— Înţeleg asta, căpitane. De alte lucruri sunt mai puţin 
sigură. Putem discuta? 

— Nu. Nu-mi cere aşa ceva. Fă cum îţi spun eu. Sunteţi 
în primejdie, cu toţii, dar eu te pot proteja. Cu cât ştii mai 
puţine, cu atât te pot apăra mai bine. 

Prin vizorul transparent chipul i se întrevedea grav. 

— Nava ta ne ucide, căpitane, rosti Melantha privindu-l 
în ochii răsturnaţi. Oricum, aşa bănuiesc eu. Nu tu. Nava. 
Numai că-i lipsit de sens. Tu comanzi Zburătorul Nopții. 
Cum de poate acţiona independent? Şi de ce? Care-i 
motivul? Cum s-a realizat crima aceea psionică? Nu poate 
fi nava, totuşi nu poate fi nici altceva. Ajută-mă, căpitane. 

Bărbatul clipi; în ochi i se citea îngrijorarea. 

— N-ar fi trebuit niciodată să accept propunerea lui 
Karoly. Mai ales că aveaţi un telepat printre voi. Era 
riscant. Dar am dorit să văd volcrynul. Deja înţelegi 
destule. Nu-ţi pot spune mai multe. Nava funcţionează 
incorect şi asta este tot ceea ce trebuie să ştii. Nu-i bine să 
întinzi coarda prea mult. Atâta vreme cât eu sunt la 
comenzi, pericolul este redus pentru tine şi tovarăşii tăi. Ai 
încredere în mine. 

— Încrederea este o legătură dublă, rosti ea hotărâtă. 

Royd ridică braţul, o împinse într-o parte, apoi repuse în 
funcţiune emițătorul căştii. 

— Gata cu bârfa, anunţă el. Avem treabă de făcut. Vino. 
Vreau să văd cât de îmbunătăţită eşti. 


În singurătatea căştii ei, Melantha înjură încetişor. 
XXX 

Xenobiologul îl privi pe Royd ieşind pe scuba lui enormă, 
o privi pe Melantha apropiindu-se de el, o privi 
răsturnându-se şi lipindu-şi vizorul de al bărbatului. De- 
abia îşi putea stăpâni furia. Se gândi cu ură că, într-un fel 
sau altul, erau cu toţii implicaţi, Royd, Melantha, probabil 
chiar şi bătrânul d'Branin. Melantha îl protejase din capul 
locului; când ar fi trebuit să acţioneze împreună, îl oprise, 
descoperise cine sau ce era. lar acum, trei oameni erau 
morţi, ucişi de nulitatea în costum grotesc şi Melantha 
atârna cu capul în jos şi faţa lipită de a lui, ca într-un sărut. 
Întrerupse emițătorul şi blestemă. Ceilalţi se aflau în afara 
razei lui vizuale, porniţi în urmărirea unor fragmente 
rotitoare de metal, pe jumătate topite. Royd şi Melantha 
erau lipiţi unul de celălalt, iar nava rămăsese pustie şi 
vulnerabilă. Aceasta era şansa lui. Nimic surprinzător în 
faptul că Eris insistase ca toţi să iasă înaintea lui; afară, 
izolat de comenzile Zburătorului Nopții, era doar un om şi 
atât. Ba chiar unul nevolnic. 

Rânjind cu răutate, xenobiologul descrise cu scuba un 
cerc larg şi dispăru în gura căscată a sălii motoarelor. 
Proiectorul lui clipi dincolo de cercul nuclearelor şi trimise 
raze lungi peste cilindrii etanşi ai motosmicelor, motoarele 
uriaşe ce  deformau  continuumul  spaţio-temporal, 
încastrate în reţele din metal şi cristal. Totul era expus 
vidului. Era soluţia optimă; atmosfera coroda şi distrugea. 

Opri scuba şi cobori, îndreptându-se către ecluză. „Acum 
urmează partea cea mai grea”, se gândi. Trupul decapitat 
al telepatului fusese ancorat de o traversă masivă: un 
paznic înspăimântător al uşii. Aşteptând deschiderea 
ecluzei interioare, xenobiologul fu nevoit să-l privească. De 
câte ori se uita în altă parte, constată că, într-un fel sau 
altul, ochii îi reveneau la cadavru. Acesta arăta aproape 
natural, de parcă n-ar fi avut niciodată cap. Se strădui să-şi 
reamintească chipul tânărului, dar nu reuşi, apoi ecluza se 
deschise, iar el, recunoscător, alungă gândul şi intră. 

Era singur în Zburătorul Nopții. 


Prudent, păstră costumul pe el, deşi desfăcu casca, 
lăsând-o pe spate, şi simţi țesătura metalică, brusc de 
rigidizată, mulându-se ca o glugă. Dacă ar fi fost nevoie, o 
putea fixa înapoi suficient de rapid. În cala 4, acolo unde 
depozitaseră echipamentul, găsi ceea ce căuta: un laser- 
tăietor portabil, încărcat. De energie mică, dar suficientă. 

Încet şi stângaci în imponderabilitate, se împinse prin 
coridor până în salonul cufundat în beznă. 

Era frig, simţea pe obraji aerul rece. Încercă să-l ignore. 
Se propti în pragul uşii şi se propulsă de-a curmezişul 
încăperii, plutind peste mobilierul fixat în podea. 

Pe când se îndrepta către obiectivul său, simţi ceva 
umed şi rece atingându-l pe faţă. Tresări, însă senzaţia 
dispăruse înainte de a-şi da seama ce fusese. 

Întinse mâna, prinse ceva şi, pentru o clipă, i se făcu 
rău. Uitase. Nimeni nu curăţase încă salonul. Resturile 
continuau să fie acolo, plutind în imponderabilitate, sânge, 
carne, bucăţi de os şi creier. De jur împrejurul lui. 

Se opri lângă peretele îndepărtat şi se trase în jos, acolo 
unde dorise să ajungă. Batardoul. Peretele despărțitor. Nu 
se zărea nicio uşă, însă metalul nu putea fi foarte gros. 
Dincolo de el se afla cabina de comandă, accesul la 
calculator, securitatea, puterea. Xenobiologul nu se 
considera un individ răzbunător. Nu intenţiona să-i facă 
vreun rău lui Royd Eris; o asemenea decizie n-avea să-i 
aparţină lui. Urma să pună stăpânire pe Zburătorul Nopţii, 
să-l imobilizeze pe Eris şi să se asigure că rămânea în 
costum. Avea să-i ducă pe toţi înapoi fără alte mistere şi 
crime. Anchetatorii Academiei puteau asculta relatările şi-l 
puteau testa pe Eris, hotărând după aceea vinovăția şi 
inocenta, şi ce trebuia făcut. 

Laserul emise un fascicul subţire de lumină purpurie. 
Xenobiologul zâmbi şi-l îndreptă către batardou. Tăia încet, 
dar avea răbdare. N-aveau să-şi dea seama că lipseşte şi 
chiar dacă urmau să-i remarce absenţa, aveau să-l creadă 
în urmărirea vreunei bucăţi de blindaj. Reparaţiile lui Eris 
puteau dura ore, poate zile. Lama strălucitoare a laserului 


fumegă în locul unde topea metalul. Răbdător, îşi 
concentră atenţia asupra ei. 

Ceva se deplasă la periferia câmpului său vizual, o 
simplă străfulgerare, abia întrezărită. O bucăţică plutitoare 
de creier, se gândi. O aşchie de os. O bucată de piele 
sângerândă, de care atârna încă părul. Lucruri oribile, însă 
nimic anormal. El era biolog, era obişnuit cu sânge, creieri 
şi carne. Mai mult chiar decât atât; pe timpuri disecase 
nenumărate creaturi străine omului. 

Întrezări din nou mişcarea cu coada ochiului. Fără să 
vrea, se simţi ispitit să privească. Nu putea să nu 
privească, aşa cum nu putuse ignora cadavrul decapitat 
din ecluză. Privi. 

Era un ochi. 

Xenobiologul se cutremură şi laserul alunecă într-o 
parte, încât fu nevoit să-l readucă în tăietură. Inima îi 
bubuia, încercă să se liniştească. Nu avea motiv de teamă, 
în navă nu era nimeni, iar dacă Royd revenea, ei bine, 
putea folosi laserul drept armă şi purta costumul în caz că 
se deschidea vreo ecluză. 

Se uită iarăşi spre ochi, alungându-şi spaima. Era un 
simplu glob ocular, ochiul telepatului - intact, însângerat 
dar intact; acelaşi ochi albastru spălăcit pe care-l avusese 
când fusese viu, nimic supranatural. O bucată de carne 
moartă, plutind în salon printre alte bucăţi de carne 
moartă. Cineva ar fi trebuit să curețe locul, se gândi furios. 
Era indecent să-l lase aşa, era necivilizat. 

Ochiul nu se clintea. Celelalte fragmente sinistre pluteau 
pe curenţii de aer ce se deplasau prin încăpere, însă ochiul 
era nemişcat. Fixat asupra lui. Holbându-se. 

Se blestemă singur şi se concentră asupra laserului. 
Tăiase o linie aproape dreaptă, lungă de un metru, în susul 
batardoului. Începu alta, perpendiculară pe prima. 

Ochiul îl privea imperturbabil. Brusc, bărbatul nu mai 
putu rezista. Desprinse o mână de pe laser, se întinse, 
prinse ochiul şi-l azvârli cât mai departe. Mişcarea îl 
dezechilibră. Se rostogoli pe spate, scăpând laserul, cu 


braţele bătând aerul ca aripile unei păsări greoaie. În cele 
din urmă, se agăţă de o muchie a mesei şi se opri. 

Laserul ajunsese în mijlocul salonului. Continua să 
funcţioneze şi se rotea încetişor, în timp ce plutea. Aşa 
ceva era imposibil. Ar fi trebuit să se decupleze în clipa 
când îl scăpase. O defecţiune, se gândi. Raza subţire şi 
purpurie brazdă mocheta, care fumegă. 

Înfiorându-se, xenobiologul îşi dădu seama că laserul se 
învârtea către el. 

Se ridică, puse ambele palme pe tăblia mesei şi se 
împinse în lateral. 

Acum laserul se rotea mai repede. 

Se izbi de un perete, gemu de durere, ricoşă din podea, 
se împinse cu piciorul. Laserul se răsucea rapid, 
urmărindu-l. Se avântă în sus, pregătindu-se pentru un 
ricoşeu din plafon. Fasciculul se roti, dar nu îndeajuns de 
repede. Avea să-l poată apuca atunci când trăgea în 
direcţia opusă. 

Se apropie, întinse mâna şi văzu ochiul. 

Plutea chiar deasupra laserului. Privindu-l. 

Xenobiologul scoase un icnet neauzit, din fundul gâtului 
şi mâna lui ezită - nu mult, dar suficient - şi raza purpurie 
se ridică şi se întoarse. 

Atingerea ei fu o mângâiere uşoară şi fierbinte pe gât. 

XXX 

Trecuse mai bine de o oră când îşi dădură seama că 
lipsea. Primul observă d'Branin, care-l chemă prin radio, 
fără să capete vreun răspuns. li anunţă şi pe ceilalţi. 

Royd îşi retrase scuba de lângă fragmentul de blindaj pe 
care-l sudase şi, prin vizor, Melantha văzu cum liniile din 
jurul buzelor i se încordară. Ochii îi erau extrem de atenţi. 

În clipa aceea începură urletele. 

Un răcnet ascuţit de durere şi spaimă, urmat de un 
suspin înăbuşit, chinuit. Le auziră cu toţii. Răsunaseră în 
receptoarele căştilor şi-i asurziseră. 

— El este, vorbi lingvista. 

— E rănit, adăugă tovarăşul ei. Strigă după ajutor. Nu-l 
auziţi? 


— Unde? începu cineva. 

— Nava, făcu lingvista. Probabil s-a întors în navă. 

— Nu, zise Royd. Am avertizat... 

— Mergem să cercetăm, hotări lingvistul. 

Partenera lui eliberă bucata de fuzelaj pe care o 
remorcau şi aceasta se îndepărtă, rostogolindu-se. Scuba 
lor se înclină spre Zburătorul Nopții. 

— Staţi, rosti Royd. O să mă întorc în cabina mea şi o să 
cercetez de acolo, dacă doriţi. Rămâneţi afară până vă dau 
eu permisiunea. 

— Mai du-te dracu’! se răsti lingvistul. 

— Royd, prietene, ce vrei să zici? întrebă d'Branin. 

Scuba lui o urmă pe a lingviştilor, însă fusese mult mai 
departe şi mai avea destul până la navă. 

— Este rănit, continuă el, poate chiar grav. Trebuie să-l 
ajutăm. 

— Nu, spuse Royd. Karoly, opreşte-te. Dacă colegul 
vostru s-a întors singur în navă, atunci este mort. 

— De unde ştii? întrebă lingvistul. Tu l-ai aranjat? Ai pus 
capcane? 

— Ascultaţi-mă, urmă Royd. Acum nu-l mai puteţi ajuta. 
Numai eu l-aş fi putut ajuta, iar el nu m-a ascultat. Credeţi- 
mă. Opriţi-vă. 

În depărtare, scuba lui d'Branin se opri. Nu şi cea a 
lingviştilor. 

— Eu zic că şi-aşa te-am ascultat prea mult, zise femeia. 

Aproape că striga pentru a se face auzită peste suspine 
şi scâncete, sunetele de agonie ce le umpluseră universul. 

— Melantha, continuă ea, ţine-l locului pe Eris. O să 
intrăm prudenţi, să vedem ce se-ntâmplă înăuntru, dar nu 
vreau ca el să revină la comenzi. Ai înţeles? 

Melantha  şovăi. Urletele de agonie şi groază îi 
sfredeleau timpanele; era greu să se concentreze. 

Royd îşi răsuci scuba pentru a ajunge în faţa ei şi femeia 
îi simţi privirea. 

— Opreşte-i, spuse el. Melantha, Karoly, porunciţi-le. 
Habar n-au ce fac. 

În glas i se simţea disperarea. 


Privindu-l, Melantha se decise. 

— Intră repede, Royd. Fă ce poţi. Eu încerc să-i 
interceptez. 

Bărbatul încuviinţă, însă Melantha pornise deja. Scuba 
ei se retrase din zona de lucru, ticsită cu fragmente de 
blindaj şi alte resturi, apoi acceleră brusc, îndreptându-se 
către pupa Zburătorului Nopții. 

Chiar pe când se apropia, ştiu că era prea târziu. 
Lingviştii ajunseseră foarte aproape, mişcându-se mai 
repede decât ea. 

— Nu! strigă Melantha cu glasul cel mai autoritar. Nava 
nu-i sigură, lua-o-ar dracu'! 

— Căţea, a fost singurul răspuns. 

Scuba lui d'Branin porni într-o urmărire inutilă. 

— Prieteni, trebuie să vă opriţi, vă rog, vă implor, să 
discutăm şi să vedem ce-i de făcut. 

Nu se auziră decât gemetele ce nu mai conteneau. 

— Sunt şeful vostru, insistă el. Vă ordon să mă aşteptaţi 
în afara navei. M-aţi auzit? Vă ordon, invoc autoritatea 
Academiei! Vă rog, prieteni, vă rog, ascultaţi-mă! 

Melantha privi lingviştii dispărând în josul cilindrului 
lung al sălii motosmicelor. 

Un moment mai târziu, îşi opri scuba lângă gaura 
neagră, întrebându-se dacă trebuia să-i urmeze înăuntru. I- 
ar fi putut ajunge înainte de deschiderea ecluzei. 

Glasul lui Royd, răguşit şi încordat, răspunse întrebării 
ei nerostite. 

— Melantha, stai. Nu mai înainta. 

Privi înapoi. Scuba lui Royd se apropia. 

— Ce faci? îl întrebă. Intră prin ecluza cabinei tale. 
Trebuie să intri! 

— Nu pot, Melantha, răspunse el calm. Nava nu-mi va 
răspunde. Ecluza nu se va deschide. Nu vreau ca tu sau 
Karoly să intraţi în navă înainte ca eu să pot reveni la 
comenzi. 

Femeia privi în puţul negru în care dispăruseră 
lingviştii. 

— Ce se va...? 


— Imploră-i să se întoarcă, Melantha. Convinge-i. Poate 
că mai este vreme, dacă te vor asculta. 

Ea încercă, apoi încercă şi d'Branin. Planşetele, 
gemetele, simfonia macabră continuau. Totuşi nu puteau 
lua legătura cu cei doi. 

— Şi-au decuplat receptoarele, rosti furioasă Melantha. 
Nu mai vor să ne audă. Sau... nu mai vor să audă sunetele 
alea. 

Scubele lui Royd şi d'Branin ajunseră simultan lângă ea. 

— Nu înţeleg, rosti d'Branin. Ce se întâmplă? 

— E simplu, Karoly, răspunse Royd. Sunt ţinut afară 
până când... până când mama termină cu ei. 

XXX 

Lingviştii lăsară scuba lângă cea a xenobiologului şi 
trecură grăbiţi prin ecluză, abia privind hidosul uşier 
decapitat. 

Înăuntru, se opriră doar pentru a-şi scoate căştile. 

— Se mai aude, constată bărbatul. 

— Dinspre salon, încuviinţă femeia. Hai, repede! 

Parcurseră coridorul, împingându-se şi trăgându-se, în 
mai puţin de un minut. Cu cât se apropiau, sunetele se 
auzeau tot mai puternic. 

— E înăuntru, rosti lingvista când ajunseră la uşă. 

— Da, dar e singur? Ne trebuie o armă. Dacă... 
Înseamnă că Royd a minţit, în navă mai există cineva. 
Trebuie să avem cu ce ne apăra. 

Femeia nu mai voia să aştepte. 

— Suntem doi, zise ea. Haide! 

Apoi se lansă în salon. 

Înăuntru era întuneric. Puținele raze de lumină 
răzbăteau de pe coridor. După câteva clipe, ochii li se 
obişnuiră. 

— Unde eşti? strigă derutată. 

Salonul părea pustiu, sau poate că lumina le juca feste. 

— Să ne luăm după sunete, sugeră bărbatul. 

Se opri în uşă, privind temător aproape un minut, înainte 
de a începe să se deplaseze în lungul unui perete, pipăind 
cu mâinile. 


Nerăbdătoare, lingvista se propulsă de-a curmezişul 
încăperii, căutând. Atinse un perete în zona bucătăriei şi 
asta o făcu să se gândească la arme. Ştia unde erau 
păstrate tacâmurile. 

— Aici, spuse ea. Aici, am un cuţit care ar trebui să te 
sperie. 

Îl flutură prin aer şi izbi o bulă plutitoare de sânge, mare 
cât pumnul. Bula se sparse, refăcându-se într-o sută de 
biluţe mai mici. 

— Oh, Doamne milostiv, rosti bărbatul cu glasul spart de 
spaimă. 

— Ce? L-ai găsit? Este...? 

Lingvistul pornise către uşă, târându-se de-a lungul 
peretelui pe acelaşi drum pe care venise. 

— leşi de aici, o avertiză. Grăbeşte-te! 

— De ce? întrebă ea, tremurând fără să se poată 
controla. 

— Am găsit... Zbieretele, plânsetele... Vino! 

— Ce? 

— Difuzoarele... scânci el. Oh, nu-nţelegi? Se aud din 
difuzoarele navei! 

Ajunse la uşă, suspină puternic şi n-o mai aşteptă. Se 
repezi în josul coridorului şi dispăru. 

Femeia îşi luă avânt şi-şi schimbă poziţia, pentru a-l 
urma. 

Ţipetele încetară. Pur şi simplu, ca retezate. 

Ea se împinse şi pluti spre uşă, ţinând cuțitul în mână. 

De sub masă se târî o mogâldeaţă neagră, care se ridică 
blocându-i drumul. Pentru un moment, o desluşi limpede, 
conturându-se în lumina coridorului. Xenobiologul, în 
costum spaţial, cu casca lăsată pe spate. Ridică mâinile în 
care ţinea ceva. Era un laser, un banal laser-tăietor. 

Femeia se îndrepta direct către el. Bătu aerul şi încercă 
să se oprească, dar nu reuşi. 

Când ajunse destul de aproape, văzu că bărbatul avea 
sub bărbie o a doua gură, care rânjea, iar din cauza 


mişcărilor, de acolo se desprindeau picături de sânge. 
XXX 


Lingvistul se năpusti pe coridor, cuprins de groază, 
izbindu-se orbeşte de pereţi. Panica şi imponderabilitatea 
îl făceau stângaci. Indepărtându-se, continua să se uite 
peste umăr, sperând să-şi vadă tovarăşa urmându-l, dar şi 
înspăimântat de ceea ce ar fi putut zări în locul ei. 

Trecu mult, mult până ce ecluza se deschise. Aşteptând 
şi tremurând, pulsul începu să i se domolească. Se strădui 
să se liniştească. O dată ajuns acolo, cu ecluza interioară 
închisă între el şi salon, începea să se simtă în siguranţă. 

Brusc, nu-şi mai putu aminti ce-l îngrozise într-atât. 

Se ruşina; fugise, o abandonase. Pentru ce? Ce-l 
înspăimântase atât de rău? Un salon pustiu? Sunetele din 
difuzoare? Asta însemna doar că xenobiologul era în viaţă, 
altundeva, prin navă, chinuindu-se şi transmiţându-şi 
agonia prin radioul căştii. 

Intinse mâna decis şi opri ciclul ecluzei, apoi îl inversă. 
Aerul care fusese parţial aspirat năvăli înapoi în încăpere. 

Bărbatul clătină posomorât din cap. Ştia că ea nu avea 
să-l lase niciodată să uite întâmplarea. Cel puţin, să se 
întoarcă şi să-şi ceară iertare. Ar fi fost totuşi ceva. 

Când ecluza interioară se deschise, simţi din nou un 
scurt fior de teamă, o clipă de spaimă pură, întrebându-se 
ce ar fi putut ieşi din salon, aşteptându-l pe coridoarele 
Zburătorului Nopţii. Se stăpâni. 

Femeia îl aştepta de cealaltă parte a ecluzei. 

Nu distingea nici furie, nici dispreţ în trăsăturile ei 
surprinzător de calme, dar se împinse înainte şi încercă să 
găsească o scuză: 

— Nu ştiu de ce-am... 

Cu o graţie molatecă, braţul ei apăru de la spate, în 
pumn ţinea cuțitul. Abia atunci observă, chiar între sâni, 
gaura pârlită din costum. 

XXX 

— Mama ta? întrebă neîncrezătoare Melantha, pe când 
atârnau neajutoraţi lângă navă. 

— Poate să audă tot ce vorbim, răspunse Royd. Dar 
acum nu mai are nicio importanţă. Prietenul vostru trebuie 


să fi făcut ceva extrem de prostesc şi ameninţător. Acum 
ea este decisă să vă ucidă pe toţi. 

— Ea... ea... ce vrei să spui? articulă uluit d'Branin. 
Royd, doar nu vrei să ne spui că mama ta mai trăieşte. Ne- 
ai spus că a murit înainte de naşterea ta. 

— Da, Karoly, încuviinţă Royd. Nu te-am minţit. 

— Nu, interveni Melantha, n-am crezut aşa ceva. Dar 
nici nu ne-ai spus tot adevărul. 

— Mama este moartă, zise Royd, dar... stafia ei continuă 
să trăiască şi să anime Zburătorul meu. Chicoti amar. 
Poate ar fi mai potrivit să-l numesc Zburătorul ei. În cazul 
cel mai fericit, eu mă ocup de reglaje. 

— Royd, vorbi d'Branin, volcrynii mei sunt mai reali 
decât orice stafii. 

Glasul lui era uşor mustrător. 

— Nici eu nu cred în stafii, se încruntă femeia. 

— li puteţi spune cum doriţi, spuse Royd. Denumirea 
mea este la fel de bună ca oricare alta. Realitatea rămâne 
aceeaşi. Mama, sau o parte a ei, trăieşte în Zburătorul 
Nopţii şi vă va ucide pe toţi, aşa cum a mai ucis şi pe alţii, 
înainte. 

— Royd, este lipsit de sens, îl opri d'Branin. Eu... 

— Karoly, lasă-l pe căpitan să explice. 

— Da, reluă Royd. Zburătorul Nopţii este foarte... foarte 
avansat, înţelegeţi? Automat, se repară singur... Aşa şi 
trebuia să fie, dacă mama voia să se elibereze de 
necesitatea echipajului. Dacă vă reamintiţi, a fost construit 
pe Newholme. N-am fost niciodată acolo, dar am auzit că 
tehnologiile lor sunt destul de sofisticate. Am senzaţia că 
Avalonul nu ar putea duplica această navă. Puţine planete 
ar putea s-o facă. 

— Concluzia, căpitane? 

— Concluzia... concluzia sunt calculatoarele, Melantha. 
Trebuiau să fie extraordinare. Şi sunt, credeţi-mă, sunt. 
Matrice cu miezuri cristaline, acces prin laser şi alte... alte 
caracteristici. 

— Vrei să spui că Zburătorul este o Inteligență 
Artificială? 


— Nu, nu aşa cum o înţeleg eu. Dar este ceva destul de 
asemănător. Mama construise un echipament de stocare a 
personalităţii. Ticsise cristalul central cu propriile ei 
amintiri, dorinţe, trăiri, iubiri şi... ură. De asta a 
încredinţat calculatorului educaţia mea, înţelegeţi? Ştia că 
avea să mă crească aşa cum ar fi făcut-o ea însăşi, dacă ar 
fi avut răbdare. In acelaşi timp, i-a mai introdus şi alte 
programe. 

— Şi nu-i poţi anula programarea, prietene? 

— Am încercat, Karoly, sună disperată vocea lui Royd. 
Dar mă pricep mai puţin la funcţionarea sistemelor, iar 
programele sunt foarte complicate şi aparatura sofisticată. 
Le-am şters cel puţin de trei ori şi au reapărut de fiecare 
dată. Mama e înregistrată pe un program-fantomă, căruia 
nu-i pot da de urmă. Apare şi dispare, aşa cum doreşte. O 
stafie, înţelegi? Amintirile şi personalitatea ei sunt atât de 
împletite cu programele ce dirijează Zburătorul Nopţii 
încât nu pot scăpa de ea, fără să anulez tot sistemul. Iar 
asta m-ar lăsa neajutorat. Nu aş putea niciodată să le 
reprogramez şi, o dată cu calculatoarele, se va prăbuşi 
toată nava, motosmicele, sistemele de întreţinere a vieţii, 
totul... Voi fi nevoit să părăsesc Zburătorul Nopţii, şi asta 
mă va ucide. 

— Trebuia să ne fi spus din timp, prietene. Pe Avalon 
avem mulţi ciberneticieni, iar unii sunt adevărate genii. Te- 
am fi putut ajuta. Ţi-am fi adus experţi. 

— Karoly, am avut experţi. În două rânduri, am adus la 
bord specialiste în sisteme. Prima mi-a spus exact ce v-am 
explicat mai înainte: anularea programului-fantomă este 
imposibilă fără ştergerea completă a tuturor programelor. 
A doua se instruise pe Newholme. Crezuse că m-ar putea 
ajuta. Mama a ucis-o. A 

— Continui totuşi să omiţi ceva, rosti Melantha. Înţeleg 
că stafia cibernetică poate deschide şi închide ecluzele 
când doreşte, sau că poate aranja alte accidente de natură 
similară. Dar prima crimă, telepatul nostru, cum o explici? 

— În cele din urmă vina îmi aparţine, răspunse Royd. 
Singurătatea m-a împins spre o eroare teribilă. Credeam 


că vă pot păzi, chiar şi cu un telepat printre voi. Am 
transportat în siguranţă mulţi alţi pasageri. l-am urmărit 
permanent şi i-am oprit de la acţiuni periculoase. Dacă 
mama încerca să intervină o anulam direct din cabina de 
comandă. De obicei reuşeam. Nu întotdeauna. De obicei. 
Inaintea voastră, ea a ucis numai de cinci ori, iar primii 
trei au murit când eram destul de tânăr şi neexperimentat. 
Aşa am aflat de ea. Printre aceia era şi un telepat. Ar fi 
trebuit să ştiu mai bine, Karoly. Setea mea de viaţă v-a 
condamnat pe toţi la moarte. Mi-am supraestimat 
posibilităţile şi am subestimat teama ei de demascare. 
Izbeşte când e ameninţată, iar telepaţii constituie 
totdeauna o ameninţare. Ei o simt, înţelegeţi? Îmi spun că 
este o prezenţă răuvoitoare, nedesluşită, ceva rece, ostil şi 
inuman. 

— Da, făcu d'Branin, da, aşa a spus şi el. O fiinţă străină, 
sunt sigur de asta. 

— Fără îndoială, apare străină unui telepat obişnuit cu 
contururile familiare ale minţilor organice. La urma urmei, 
ea nu are un creier omenesc. Nu pot spune ce este un 
complex de memorii cristaline, o reţea diabolică de 
programe contopite, o fuzionare de circuite şi spirit. Da, 
înţeleg de ce poate apărea ca o fiinţă străină. 

— Tot n-ai explicat cum poate un program de calculator 
să explodeze craniul unui om, insistă răbdătoare Melantha. 

— Ai ţinut vreodată o nestemată-şoaptă? o întrebă Royd. 

— Da, răspunse femeia. 

O dată chiar avusese una: un cristal vineţiu, conţinând 
amintirile unei experiențe sexuale extrem de 
satisfăcătoare. Fusese inscripţionat-esper pe Avalon - 
amintirile ei fuseseră gravate în nestemată şi timp de peste 
un an fusese suficient să-l atingă pentru a se excita. În cele 
din urmă, se ştersese şi-l pierduse. 

— Atunci ştii că puterea psi poate fi stocată. Miezul 
central al sistemului meu de calculatoare este un cristal 
rezonant. Cred că, înaintea morţii, mama l-a inscripţionat. 

— Numai un esper poate grava o nestemată-şoaptă, zise 
Melantha. 


— Karoly, nu m-ai întrebat niciodată de ce, începu Royd. 
Nici tu, Melantha. Nu m-ati întrebat niciodată de ce Mama 
i-a urât atât de mult pe oameni. Ea a avut talente native. 
Pe Avalon ar fi putut să fie clasa I, testată, instruită şi 
onorată, cu înzestrarea apreciată şi răsplătită. Cred că ar fi 
putut ajunge celebră. Poate că a fost mai puternică decât 
un clasa I, dar cred că abia după moarte a dobândit o 
asemenea putere legată aşa cum este, de Zburătorul 
Nopţii. Chestiunea este discutabilă. Nu s-a născut pe 
Avalon. Pe planeta ei natală, acest talent era privit ca un 
blestem, ceva anormal şi înfricoşător. De aceea, au tratat-o 
contra lui. Au folosit droguri, electroşocuri şi 
hipnoeducaţie, care i-au indus senzaţii de rău fizic ori de 
câte ori încerca să-şi folosească aptitudinile. Bineînţeles, 
nu şi-a pierdut niciodată puterea, doar capacitatea de 
utilizare efectivă, de control conştient. Continua să existe o 
anumită părticică, reprimată şi aleatorie, o sursă de ruşine 
şi durere. lar cinci ani de tratament aproape au înnebunit- 
o. Nu-i de mirare că i-a detestat pe oameni. 

— Ce era talentul ei? Telepatie? 

— Nu. Ah, poate şi vreun rudiment telepatic. Am citit că 
toate talentele psi posedă câteva aptitudini latente, pe 
lângă cea mai dezvoltată. Mama, însă, nu putea citi 
minţile. Deţinea ceva empatie, deşi tratamentul suferit i-o 
deformase în mod ciudat, aşa încât realmente, orice fel de 
emoție o îmbolnăvea. Dar principala ei putere, talentul 
pentru care au avut nevoie de cinci ani ca să-l zguduie şi 
să-l distrugă, a fost teki. 

Melantha înjură încetişor. A 

— Nu-i de mirare c-a urât gravitatia. In 
imponderabilitate, telekinezia este... 

— Da,  încuviinţă Royd. Menţinerea gravitaţiei pe 
Zburătorul Nopţii mă torturează, dar o limitează pe Mama. 

În tăcerea care urmă, toţi priviră în josul cilindrului 
întunecat al sălii motosmicelor. D'Branin se foi stânjenit. 

— Nu s-au întors, rosti el în cele din urmă. 

— Probabil că au murit, comentă indiferent Royd. 


— Ce vom face, prietene? Trebuie să facem un plan. Nu 
putem aştepta aici la nesfârşit. 

— Prima întrebare este: ce pot face eu, replică Royd. Aţi 
văzut că am vorbit fără reţineri. Meritaţi să ştiţi adevărul. 
Am depăşit faza în care ignoranţa era o pavăză. Lucrurile 
au ajuns prea departe. Au murit prea mulţi oameni şi voi 
aţi fost martori. Mama nu vă poate lăsa să reveniţi vii pe 
Avalon. 

— Aha, făcu Melantha, este adevărat. Dar ce va face cu 
tine? Poziţia ta nu-i nesigură, căpitane? 

— Aceasta este adevărata problemă. Continui să te afli 
cu trei mutări înainte, Melantha. Mă întreb dacă va fi 
suficient. În jocul acesta, adversarul are patru mutări 
înainte şi majoritatea pionilor tăi sunt deja capturați. Mă 
tem că matul este inevitabil. 

— Doar dacă nu-l convingi pe regele adversarului să 
abandoneze, nu? 

Îl putea zări pe Royd zâmbind şters. 

— Probabil m-ar ucide şi pe mine, dacă aş alege să fiu de 
partea voastră. 

D'Branin pricepu mai greu. 

— Dar... dar ce altceva ai putea să... 

— Scuba mea are un laser. Ale voastre n-au. V-aş putea 
ucide pe amândoi, chiar acum, câştigându-mi astfel 
iertarea Zburătorului Nopții. 

Ochii Melanthei se întâlniră cu ai lui Royd peste cei trei 
metri care le despărţeau scubele. Degetele ei stăteau 
neglijente lângă tastele jeturilor. 

— Ai putea încerca, căpitane. Nu uita, modelul 
îmbunătăţit nu-i uşor de ucis. 

— Nu te-aş ucide, Melantha Jhirl, spuse cu seriozitate 
Royd. Am trăit şaizeci de ani standard, fără să fi trăit de 
fapt. Sunt obosit, iar voi debitaţi nişte gogomănii. Dacă 
pierdem, vom muri împreună. Dacă învingem, ei bine, voi 
muri oricum, când vor distruge Zburătorul Nopţii - sau 
asta, sau voi fi internat într-un spital orbital şi aş prefera 
moartea... 


— Îţi voi construi o navă nouă, căpitane, spuse 
Melantha. 

— Mincinoaso, replică Royd, însă ceva mai vesel. Nu 
contează. Oricum, n-am avut o viaţă prea grozavă. Moartea 
nu mă înspăimântă. Dacă învingem, mai trebuie să-mi 
povesteşti încă o dată despre volcrynul tău, Karoly. Iar tu, 
Melantha, trebuie să mai joci şah cu mine, şi... 

Glasul i se stinse. 

— Şi să mă culc cu tine? încheie ea, zâmbind. 

— Dacă vrei... Niciodată n-am... atins, ştii... Mama a 
murit înainte de naşterea mea. Inălță din umeri. Bun, 
mama a auzit totul. Fără îndoială, va asculta orice planuri 
am stabili. Nu există nicio şansă ca ecluza din cabina mea 
să mă accepte, deoarece este legată direct de calculator. 
De aceea, trebuie să-i urmăm pe colegii voştri prin sala 
motosmicelor, să pătrundem prin ecluza manuală şi să ne 
încercăm şansele. Dacă pot ajunge la console şi să 
recuplez gravitația, atunci poate... 

Il întrerupse un geamăt surd. 

Pentru o clipă, Melantha crezu că Zburătorul Nopții 
emitea din nou scâncete şi rămase surprinsă, deoarece era 
stupid să utilizeze de două ori aceeaşi tactică. Apoi 
geamătul se repetă şi, pe scuba lui d'Branin, cel de-al 
patrulea supraviețuitor, uitat, se zbătu în legături. 
D'Branin se grăbi s-o elibereze pe psipsihă, şi femeia 
încercă să se scoale în picioare şi aproape că zbură de pe 
scuba, dar bărbatul o prinse de mână şi o trase în jos. 

— Ai ceva? o întrebă. Mă auzi? Te doare ceva? 

Întemniţaţi înapoia vizorului transparent, ochii ei largi şi 
speriaţi se mutară cu rapiditate de la Karoly, la Melantha, 
la Royd şi apoi la Zburătorul Nopţii. Melantha se întrebă 
dacă nu cumva femeia înnebunise şi era gata să-l 
avertizeze pe d'Branin, când brusc psipsiha vorbi: 

— Volcrynul, făcu ea, volcrynul, ah, ah, volcrynul! 

În jurul intrării în sala motosmicelor, inelul de motoare 
nucleare începu să strălucească palid. Melantha îl auzi pe 
Royd trăgându-şi brusc răsuflarea. Apăsă tastele scubei şi 
o răsuci complet. 


— Grăbiţi-vă, strigă ea, Zburătorul se pregăteşte să se 
mişte! 

XXX 

După ce coborâseră o treime din sala motosmicelor, 
Royd veni lângă ea, rigid şi ameninţător în armura lui 
neagră, masivă. Plutiră unul lângă altul, dincolo de cilindrii 
motosmicelor şi de reţelele ciber; în faţa lor, slab luminată, 
se întrezărea ecluza principală şi oribilul ei paznic. 

— Când ajungem la ecluză, sari pe scuba mea, spuse 
bărbatul. Vreau să rămân înarmat şi pe scubă, iar pe 
coridor nu au loc două aparate. 

Melantha aruncă o privire scurtă îndărăt. 

— Karoly, strigă ea, unde eşti? 

— Sunt afară, Melantha, veni răspunsul. Nu pot veni, 
prietena mea. lartă-mă. 

— Trebuie să rămânem împreună. 

— Nu, răsună vocea lui d'Branin, nu, nu pot risca, nu 
când suntem atât de aproape. Ar fi atât de tragic, atât de... 
inutil, Melantha, să mă apropii atât de mult şi să dau greş. 
Nu-mi pasă de moarte, dar după atâţia ani trebuie să-i văd. 

Glasul i se auzea ferm şi calm. 

— Karoly, interveni Royd, mama o să deplaseze nava. 
Nu-nţelegi? Vei fi lăsat în urmă, pierdut. 

— Voi aştepta, replică d'Branin. Volcrynii mei sosesc şi-i 
voi aştepta. 

Nu avură timp de conversaţie, deoarece ajunseseră 
lângă ecluză. Ambele scube încetiniră şi se opriră. Royd 
întinse mâna şi declanşă ciclul de deschidere, iar Melantha 
trecu în spatele lui, pe uriaşa scubă ovală. Când uşa 
exterioară glisă, pătrunseră în ecluză. 

— Va începe o dată cu deschiderea uşii interioare, îi 
spuse calm Royd. Majoritatea mobilierului este fie 
încastrat, fie nituit, dar nu şi obiectele aduse la bord de 
echipa voastră. Mama va folosi obiectele acelea drept 
arme. Fereşte-te de uşi, de ecluze şi de orice alt 
echipament comandat de calculatorul Zburătorului. Mai 
este nevoie să-ţi spun să nu-ţi deschizi costumul? 

— N-aş zice. 


Bărbatul cobori puţin scuba şi braţele acesteia sunară 
metalic, atingându-se de podeaua ecluzei. 

Uşa interioară se deschise şi Royd  acţionă 
propulsoarele. 

Inăuntru lingviştii aşteptau, înotând într-o ceaţă de 
sânge. El fusese spintecat de sub vintre până la gâtlej şi 
intestinele i se mişcau ca un cuib de şerpi albi, furioşi. 
Femeia continua să ţină cuțitul. Pluteau unul lângă 
celălalt, cu o graţie pe care n-o avuseseră niciodată în 
timpul vieţii. 

Royd ridică braţele anterioare ale scubei şi-i izbi din 
lateral. Bărbatul zbură într-un batardou, lăsând o pată 
mare şi umedă în locul impactului, iar din el se revărsară şi 
mai multe măruntaie. Femeia scăpă cuțitul. Royd acceleră 
în susul coridorului, prin norul de sânge. 

— Eu acopăr spatele, rosti Melantha, întorcându-se şi 
lipindu-se de spinarea lui. 

Cele două cadavre rămăseseră mult înapoia lor. Cuţitul 
plutea inutil prin aer. Era pe punctul de a-i spune lui Royd 
că se aflau în siguranţă când, brusc, lama se întoarse şi 
porni după ei, condusă parcă de o forţă invizibilă. 

— Coteşte! răcni ea. 

Scuba viră brusc. Cuţitul trecu la un metru şi ricoşă, 
zăngănind, din perete. 

Reveni aproape imediat. 

În faţă se zărea salonul. Întunecat. 

— Uşa este prea îngustă, spuse Royd. Va trebui să 
abandonăm scuba. 

Se izbiră înainte să termine de vorbit; Royd condusese 
scuba drept în cadrul uşii şi impactul neaşteptat îi aruncă 
în lateral. 

Pentru o clipă, Melantha pluti stângace în coridor, 
încercând să-şi regăsească echilibrul. Cuţitul se înfipse în 
umăr, sfâşiindu-i costumul. Simţi durerea ascuţită şi valul 
cald de sânge. 

— La dracu! ţipă ea. 

Cuţitul se repezi iarăşi împrăştiind picături purpurii. 

Mâna Melanthei ţâşni şi-l prinse. 


Blestemă, icnind, şi-l smulse din încleştarea forţei ce 
pusese stăpânire pe el. 

Royd revenise la comenzile scubei şi le manipula 
concentrat. Înapoia lui, în semiîntunericul salonului, 
femeia zări o formă neclară, semiumană, plutind spre ei. 

— Royd! strigă ea şi în aceeaşi clipă silueta declanşă 
laserul. Raza subţire îl izbi pe Royd în piept. 

Bărbatul apăsă pe taste. Laserul-tăietor al scubei 
transformă în scrum arma xenobiologului şi-i arse acestuia 
braţul drept şi o parte din piept. Tubul pulsator al laserului 
rămase fumegând pe fundalul batardoului. Royd reglă 
comenzile şi începu să decupeze în perete. 

— Intrăm în mai puţin de cinci minute, rosti el scurt, 
fără să se oprească sau să ridice privirea. 

— N-ai păţit nimic? întrebă Melantha. 

— Nu. Costumul meu are un blindaj mai bun decât ale 
voastre, şi laserul lui era o jucărie slabă. 

Melantha privi din nou coridorul. 

Lingviştii înaintau câte unul de fiecare parte a culoarului 
pentru un atac simultan din două părţi. Femeia îşi încordă 
muşchii. Umărul îi zvâcnea acolo unde fusese înjunghiată. 
Altfel se simţea puternică, aproape perfect. 

— Cadavrele vin după noi, îi spuse lui Royd. Mă ocup eu 
de ele. 

— Nu-i periculos? Sunt doi. 

— Eu sunt un model îmbunătăţit, iar ei sunt morţi. 

Părăsi scuba şi pluti spre lingvist. Acesta ridică mâinile 
s-o blocheze. Le izbi în lateral, îi îndoi un braţ la spate şi 
auzi pocnetul osului, apoi îi înfipse cuțitul adânc, în gât, 
înainte să-şi dea seama de inutilitatea gestului. Bărbatul 
continua să încerce s-o lovească. Dinţii îi clănţăneau 
grotesc. 

Melantha scoase cuțitul şi împinse cadavrul cu toată 
forţa în josul coridorului. Leşul se rostogoli, învârtindu-se 
dezordonat şi dispăru în ceața propriului său sânge. 

Imediat, Melantha se azvârli în direcţia opusă. 

Braţele lingvistei o cuprinseră din spate. 


Unghiile îi râcâiră viziera căştii, până începură să 
sângereze, brăzdând plasticul cu dâre roşii. 

Melantha se răsuci cu faţa spre atacatoare, îi înşfăcă un 
braţ şi-i făcu vânt pe coridor, pentru a se izbi de tovarăşul 
ei. 

— Am terminat, anunţă Royd. 

Se întoarse şi privi. O deschidere fumegândă de un 
metru pătrat fusese decupată într-unul din pereţii 
salonului. Royd opri laserul, se propti în două laturi opuse 
ale pătratului şi împinse cu toată puterea. 

O explozie sonoră, ascuţită, sfredeli creierul Melanthei. 
Se chirci de durere. Cu un gest reflex apăsă cu limba tasta 
receptorului; imediat urmă o linişte binecuvântată. 

În salon se dezlănţuise furtuna. Ustensile de bucătărie, 
pahare şi farfurii, bucăţi de trupuri omeneşti, toate 
ţâăşneau violent prin încăpere, izbindu-se zadarnic de 
costumul lui Royd. Doritoare să-l urmeze, Melantha fu 
nevoită să se retragă, neajutorată. Potopul de moarte i-ar fi 
făcut ferfeniţă costumul, mai uşor şi mai subţire. Royd 
dispăruse în cabina de comandă a navei. Ea rămăsese 
singură. 

Zburătorul Nopţii se cutremură şi acceleraţia bruscă 
produse o senzaţie vagă de gravitație. Melantha fu 
azvârlită într-o parte. Umărul rănit se izbi dureros de 
scubă. 

În susul şi în josul coridoarelor, uşile se deschideau. 

Lingviştii avansau din nou spre ea. 

XXX 

Zburătorul Nopţii era o stea îndepărtată, scânteind din 
motoarele nucleare. Erau înconjurați de beznă şi ger, iar 
dedesubt se întindea pustiul nesfârşit al Vălului lui Satan, 
dar lui Karoly d'Branin nu-i era deloc teamă. Se simţea 
transformat în mod straniu. 

Vidul era plin de promisiuni. 

— Vin, şopti el. Până şi eu, care n-am psi, până şi eu pot 
simţi. Istoria Creylor trebuie să fie adevărată, pot fi simţiţi 
chiar de la ani-lumină depărtare. Magnific! 

Psipsiha parcă se gârbovise. 


— Volcrynii, murmură ea. Ce lucruri bune ne pot aduce? 
Pe mine mă dor toate. Nava a plecat. D'Branin, mă doare 
capul, scânci înspăimântată. Şi băiatul a zis tot aşa, 
imediat după ce i-am făcut injecţia, înainte... înainte... ştii 
tu. A spus că-l doare capul. 

— Taci, prietena mea. Nu-ţi fie teamă. Sunt aici, cu tine. 
Aşteaptă. Gândeşte-te numai la ce vom vedea, gândeşte-te 
la asta! 

— Ii pot simţi, spuse psipsiha. 

— Spune-mi atunci, făcu brusc d'Branin. Avem scuba. O 
să mergem spre ei. Călăuzeşte-mă. 

— Da, încuviinţă ea. Da. Oh, da! 

XXX 

Gravitaţia revenise: într-o clipită, universul deveni 
aproape normal. 

Melantha căzu pe podea, ateriză uşor, se rostogoli şi 
imediat sări în picioare. 

Obiectele ce plutiseră la întâmplare prin uşile deschise 
în lungul coridorului se prăbuşiră. 

Dintr-o ceaţă fină, sângele se transformă într-o mâzgă 
lunecoasă pe podea. 

Cele două cadavre căzură rigide şi rămaseră nemişcate. 

Royd îi vorbi. Glasul răsuna din difuzoarele pereţilor, nu 
din radioul căştii. 

— Am reuşit, spuse el. 

— Mi-am dat seama. 

— Mă aflu la consola principală de comandă. Am 
restabilit gravitația, manual, şi decuplez cât mai multe din 
funcţiile calculatorului. Totuşi nu suntem încă în siguranţă. 
Ea va încerca să găsească o cale să ajungă la mine. 
Deocamdată o anulez pur şi simplu prin forţă. Nu-mi pot 
permite să ignor nimic şi dacă atenţia mea ar slăbi, fie şi 
numai pentru o clipă... Melantha, costumul tău a fost 
perforat? 

— Da. E tăiat la umăr. 

— Schimbă-l. Imediat. Contra-programul pe care-l fac va 
ţine ecluzele închise, dar nu pot risca nimic. 


Melantha alerga deja pe coridor, către cala unde erau 
depozitate costumele şi echipamentul. 

— După ce te schimbi, continuă Royd, du cadavrele în 
sistemul de conversiune masică. O să găseşti chepengul 
respectiv lângă sala motosmicelor, în stânga ecluzei 
principale. Aruncă acolo orice alt obiect care nu este fixat 
şi indispensabil: aparatură ştiinţifică, benzi, cărţi, 
tacâmuri... 

— Cuţitele, sugeră Melantha. 

— Fără discuţie. 

— 'Te-ki continuă să fie o ameninţare, căpitane? 

— Într-un câmp gravitațional, mama este mai puţin 
periculoasă, răspunse el. Trebuie să-l învingă. Chiar şi 
amplificată de puterea Zburătorului Nopții, ea poate 
deplasa numai câte un obiect pe rând, şi posedă doar o 
fracțiune din forţa de ridicare deţinută în condiţii de 
imponderabilitate. Dar nu uita, puterea continuă să fie 
acolo. De asemenea, este posibil să găsească o cale să mă 
şunteze şi să decupleze din nou gravitația. De aici o pot 
reface într-o clipă, dar nu vreau să existe niciun fel de 
arme prin jur, chiar numai pentru clipa aceea. 

Melantha ajunsese în cală. În timp record, îşi scoase 
costumul spaţial şi îmbrăcă altul. Apoi strânse costumul 
găurit şi un maldăr de instrumente şi le azvârli în 
compartimentul de conversie. După aceea se ocupă de 
cadavre. Bărbatul nu reprezenta nicio problemă. Femeia se 
târi după ea în josul coridorului, când îl aruncă pe lingvist 
şi se zvârcoli când îi veni rândul, ca o reamintire vagă a 
faptului că puterile Zburătorului nu dispăruseră complet. 
Melantha îi învinse cu uşurinţă convulsiile inutile şi o 
împinse înăuntru. 

Leşul xenobiologului nu reacţionă în niciun fel, dar, pe 
când curăța salonul, un cuţit de bucătărie se îndreptă, 
rotindu-se, către ea. Zbura totuşi încet, şi Melantha îl 
prinse cu uşurinţă şi-l adăugă maldărului pentru convertor. 

Se găsea în cabina a doua, cărând medicamentele 
psipsihei şi injectorul, când auzi strigătul lui Royd. 


O clipă mai târziu, o forţă aidoma unei mâini gigantice şi 
invizibile îi prinse pieptul, o strânse şi o trase, zbătându-se 
pe podea. 

XXX 

Ceva se deplasa printre stele. 

D'Branin putea zări o formă vagă şi îndepărtată, deşi 
deocamdată nu desluşea detaliile. Se afla însă acolo, asta 
era limpede, un obiect imens, acoperind un sector al 
spaţiului. Se îndrepta direct spre ei. 

Cât dorea să fi avut acum echipa, telepatul, experţii, 
instrumentele... 

Trecu propulsoarele pe capacitate maximă. 

XXX 

Strivită pe podea, ameţită de durere, Melantha izbuti să 
cupleze radioul costumului. Trebuia să vorbească cu Royd. 

— Eşti acolo? întrebă ea. Ce se-ntâmplă? 

Apăsarea era teribilă şi sporea într-una. De-abia se 
putea mişca. 

Răspunsul se auzi şoptit, cu greutate: 

— ... m-a... păcălit... doare... să... vorbesc... 

— Royd... 

— ... ea... făcut... te-ki... potenţiometrul... cu... doi... 
trei... g... mai... mult... chiar... aici... pe... consolă... nu... 
trebuie... decât... să-l... răsucesc... înapoi... înapoi... lasă- 
mă... 

Tăcere. Apoi, când Melantha ajunsese la disperare, 
glasul lui Royd se auzi din nou. Doar două cuvinte: 

— ... nu pot... 

Melantha avea impresia că pieptul ei suporta de zece ori 
propria greutate. Îşi putea imagina agonia lui Royd, Royd 
pentru care până şi 1 g era dureros şi periculos. Chiar 
dacă potenţiometrul se afla la distanţa braţului, ştia că 
muşchii lui slabi nu i-ar fi permis niciodată gestul. 

— De ce, articulă ea, de ce-a mărit... gravitația... asta 
nu-i... slăbeşte puterile? 

— Ba... da... însă... după... un... un timp... 0 oră... un... 
minut... inima mea... va ceda... şi... atunci... tu... singură.. 
ea... va anula... gravitația... şi te... va ucide... 


Cu greutate, femeia întinse braţul şi se târi un metru pe 
coridor. 

— Royd... ţin-te... sosesc... 

Se târî din nou înainte. Trusa de medicamente a 
psipsihei ajunsese sub mâna ei, dar era incredibil de grea. 
Işi trase braţul şi începu s-o împingă într-o parte, apoi se 
răzgândi. O deschise. 

Fiolele erau etichetate. Le examină rapid, căutând 
adrenalină, sau sintastim, orice i-ar fi putut da forţa 
necesară pentru a ajunge la Royd. Găsi câteva stimulente, 
îl alese pe cel mai puternic şi tocmai îl încărca în injector, 
cu o încetineală stângace, chinuitoare, când ochii i se 
opriră pe esperon. 

Ezită. Esperonul era doar unul dintre cele şase 
stimulente psionice din trusă, dar vederea lui o tulbură, îi 
reaminti ceva ce nu putea defini exact. Incerca să-şi 
ordoneze gândurile, când auzi zgomotul. 

— Royd, rosti ea, mama ta... ar putea deplasa... n-ar 
putea deplasa nimic... prin te-ki... într-o gravitație aşa 
mare... nu? 

— Poate... dacă... îşi concentrează... toate... puterile... 
greu... poate... posibil... de ce? 

— Pentru că, spuse Melantha, pentru că ceva... cineva... 
intră prin ecluză. 

XXX 

Volcrynul umplea universul. 

— Nu este tocmai o navă, nu aşa am crezut că ar putea 
să fie, rosti d'Branin. 

Costumul lui, proiectat de Academie, conţinea un 
înregistrator iar el vorbea pentru posteritate, straniu de 
calm înaintea morţii iminente. 

— Mărimea este greu de imaginat, greu de estimat. 
Uriaşă, uriaşă... Nu am niciun instrument, doar 
calculatorul din brățară, nu pot face măsurători exacte, dar 
apreciez... vreo sută de kilometri... cel mult trei sute de 
kilometri lungime. Nu este o masă solidă, desigur, câtuşi 
de puţin. E delicată, fragilă, nu e o navă aşa cum le 
cunoaştem noi. Este... oh, minunată... cristal şi funigei, 


este vie, cu propriile ei luminiţe, o operă uriaşă şi 
complicată de păienjenişuri... cumva îmi aminteşte de 
vechile nave cu vele solare, folosite în zilele dinaintea 
motosmicelor, dar construcţia aceasta gigantică nu-i 
solidă, nu poate fi împinsă de lumină. De fapt, nu-i câtuşi 
de puţin o navă. Este complet deschisă spre spaţiu, nu are 
cabine etanşe, sau module de întreţinere a vieţii, cel puţin 
nu sunt vizibile, sau poate sunt mascate de altceva, şi nu, 
nu pot crede aşa ceva, este prea deschisă, prea fragilă. Se 
deplasează destul de rapid. Imi pare rău că n-am 
instrumente care să-i măsoare viteza, dar e suficient că 
sunt eu aici. Imi îndrept scuba perpendicular pe traiectoria 
ei, ca s-o interceptez, dar nu pot spune că voi reuşi. Se 
mişcă mai repede decât noi. Nu cu viteza luminii, nu, mult 
mai încet, dar, presupun, totuşi mai iute decât Zburătorul 
Nopţii cu motoarele lui nucleare. Este numai o 
presupunere. 

Volcrynul nu are o propulsie vizibilă. De fapt, mă întreb 
cum se poate asta - poate că este totuşi o corabie solară, 
accelerată prin laser, cu milenii în urmă, de o civilizaţie 
acum distrusă în urma unei catastrofe inimaginabile - dar 
nu, este prea simetrică, prea minunată, păienjenişurile, 
pânzele gigantice şi scânteietoare din zona centrală, 
măreţia ei... 

Ştiu că trebuie s-o descriu şi să fiu mult mai precis. E 
greu, sunt prea surescitat. Este uriaşă, aşa cum am spus, 
lungă de kilometri. Aproximativ - staţi să număr - da, 
aproximativ octogonală ca formă. Focarul, centrul, este o 
zonă strălucitoare, un miez întunecat, înconjurat de o 
porţiune luminoasă mult mai mare, însă numai zona 
întunecoasă pare complet solidă - porțiunile luminoase 
sunt translucide, poţi zări stelele prin ele, deşi cu spectrele 
deplasate către purpuriu. Pânze, le voi numi pânze. Din 
centru, opt piloni lungi - imens de lungi, nu tocmai egal 
distanţaţi, deci nici nu-i un adevărat octogon - aha, văd 
mai bine acum, unul dintre piloni se mişcă, pânzele se 
ondulează - înseamnă că sunt mobile, proiecţiile acelea, iar 
păienjenişul se întinde între piloni de jur împrejur, dar 


sunt... o structură stranie, câtuşi de puţin simpla pânză a 
unui păianjen. Nu pot sesiza vreo ordonare în structurile 
acelea, în liniile păienjenişurilor, dar simt, sunt sigur, că 
ordinea există, că înţelesul aşteaptă să fie descoperit. 

După aceea, luminile. Am pomenit despre lumini? 
Strălucesc mai puternic în jurul centrului, iar acum sunt 
foarte puternice, de un violet pal. Deci o radiaţie vizibilă, 
dar la limită. Mi-ar plăcea să fac o determinare în 
ultraviolet a navei, însă n-am instrumente... Luminile se 
deplasează. Pânzele parcă unduiesc, iar luminile aleargă 
întruna în susul şi în josul pilonilor, cu viteze diferite şi, 
uneori, se pot zări alte lumini, ce traversează 
păienjenişurile, mişcându-se prin structuri. Nu ştiu ce 
sunt, sau dacă provin din interiorul navei, ori din exteriorul 
ei. 
Legendele volcryn... ceea ce văd nu prea seamănă cu 
legendele, nu întru totul. Deşi, gândindu-mă, îmi amintesc 
un raport Nor T'alush, conform căruia navele volcryn erau 
incredibil de uriaşe, dar îl considerasem o exagerare. Şi 
luminile... nişte lumini au fost frecvent pomenite în 
legătură cu volcrynii, totuşi relatările au fost atât de vagi 
încât puteau însemna orice, puteau descrie orice, de la un 
sistem laser-propulsor până la simpla iluminare exterioară, 
acum înţeleg ce voiau să spună. Ce mistere! Nava este încă 
prea departe de mine ca să zăresc toate detaliile. Cred că 
zona centrală, întunecată poate fi o navă reală, o capsulă 
vie. Volcrynii trebuie să se găsească înăuntru. Cât aş fi 
dorit ca echipa mea, telepatul meu să fi fost acum cu 
mine... Era un clasa I, i-am fi putut contacta, am fi putut 
comunica... Câte lucruri am fi putut învăţa! Câte au văzut 
ei! Gândiţi-vă cât de veche este nava aceasta, cât de 
bătrână este rasa, de câtă vreme sunt plecaţi! Mă uluieşte. 
Comunicarea cu ei ar fi un miracol, un miracol 
extraordinar, însă ei sunt atât de deosebiți... 

— D'Branin, şopti repezit psipsiha. Nu simţi? 

Bărbatul o privi de parcă o vedea pentru întâia oară. 

— Tu îi poţi simţi? Eşti o III, îi poţi simţi puternic acum? 

— De mult timp. De mult timp. 


— Poţi transmite? Vorbeşte-le. Unde se găsesc? În 
centru? 

— Da, făcu ea şi izbucni în râs. 

Râsul era ascuţit şi isteric şi d'Branin trebui să-şi 
amintească faptul că era o femeie foarte bolnavă. 

— Da, în centru, d'Branin, de-acolo vin impulsurile. 
Numai că greşeşti în legătură cu ele. Nu-i câtuşi de puţin 
vorba de ei. Legendele tale sunt toate nişte minciuni, n-aş 
fi surprinsă dacă noi am fi primii care au văzut vreodată 
volcrynul tău atât de aproape... Ceilalţi, străinii ăia ai tăi, 
ei doar simțeau - puternic, dar de la distanţă. Sesizau 
puţin din natura volcrynului în visele şi viziunile lor şi 
modelau restul pentru a li se potrivi. Nave şi războaie, şi o 
rasă de călători eterni, totul este... este... 

— Ce vrei să spui, prietenă? întrebă uluit d'Branin. Eşti 
confuză. Nu pricep. 

— Nu, rosti psipsiha cu o voce deodată blândă. Nu- 
nţelegi, nu-i aşa? Nu poţi simţi, aşa cum simt eu. E atât de 
limpede acum... Pesemne aşa simte tot timpul un |. Un I 
plin de esperon. 

— Ce simţi? Ce? 

— Nu-i vorba despre nişte ei, Karoly. Este un ceva. Viu, 
Karoly, şi aproape lipsit de inteligenţă, te asigur. 

— Lipsit de inteligenţă? Nu, cred că greşeşti, nu distingi 
corect. Accept, dacă spui tu, că este o singură creatură, un 
singur măreț şi minunat călător stelar, dar cum poate fi 
lipsit de inteligenţă? Tu i-ai simţit, i-ai simţit mintea, 
emanaţiile telepatice. Tu şi toţi sensibilii Crey, şi toţi 
ceilalţi. Poate că gândurile lui sunt prea străine ţie, ca să 
le poţi citi. 

— Poate, recunoscu psipsiha, dar ceea ce disting nu-i 
câtuşi de puţin străin. Doar animalic. Gândurile lui sunt 
încete, întunecate şi stranii, cu greu se pot numi gânduri... 
slabe. Creierul trebuie să fie uriaş, cu asta sunt de acord, 
însă nu poate fi orientat pe gândire conştientă. 

— Ce vrei să spui? 

— Sistemul de propulsie,  d'Branin. Nu simți? 
Impulsurile... Ameninţă să-mi explodeze ţeasta. Nu poţi 


ghici ce conduce blestematul de volcryn prin galaxie? De 
ce evită hăurile gravitaționale? Nu poţi ghici cum se 
deplasează? 

— Nu, răspunse d'Branin, dar chiar atunci lumina 
înţelegerii îi scăldă chipul şi privi înapoi, spre imensitatea 
volcrynului, cu luminile sale mişcătoare, cu pânzele 
unduindu-se, apropiindu-se mereu şi mereu, peste ani- 
lumină, peste secole-lumină, peste eoni. 

Când o privi din nou pe psipsihă, rosti un singur cuvânt: 

— Te-ki. 

Tăcerea umplu lumea lor. 

Ea încuviinţă. 

XXX 

Melantha se strădui să ridice injectorul şi să-l apese pe o 
arteră. Se auzi un fâsâit puternic şi drogul îi năvăli în corp. 
Rămase întinsă, încercând să se gândească. Esperon, 
esperon, de ce era atât de important? Ucisese telepatul, îl 
făcuse victima propriilor sale aptitudini, îi triplase puterea 
şi vulnerabilitatea. Psi. Totul revenea la psi. 

Uşa interioară a ecluzei se deschise. Cadavrul decapitat 
pătrunse înăuntru... 

Se deplasa spasmodic, cu mişcări nefireşti, fără să 
desprindă tălpile de pe podea. Se prăbuşea în timpul 
înaintării, pe jumătate strivit de propria-i greutate. Fiecare 
zvâcnitură era brutală şi neaşteptată; o forţă hâdă îi purta 
un picior înainte, apoi pe următorul. Înainta încet, cu 
braţele rigide. 

Dar înainta. 

Melantha îşi adună toate puterile şi începu să se târască, 
îndepărtându-se de el, fără să-l slăbească din ochi. 

Gândurile i se învârteau în cerc, căutând fragmentul 
lipsă, soluţia problemei de şah, fără să găsească nimic. 

Cadavrul se deplasa mai repede decât ea. Clar, vizibil, se 
apropia mereu. 

Melantha încercă să se scoale. Ajunse în genunchi, cu 
inima bubuind. Apoi căută să-şi îndrepte un picior. Se 
căzni să ridice sarcina imposibilă de pe umerii ei. Era 
puternică, se autoîncurajă. Era modelul îmbunătăţit. 


Însă când îşi lăsă toată greutatea pe un singur picior, 
muşchii nu izbutiră s-o ţină. Căzu cu stângăcie şi, când se 
izbi de podea, avu senzaţia că se prăbuşise de pe o clădire. 
Auzi un trosnet sec şi un cuţit de durere îi străbătu braţul 
cu care încercase să amortizeze impactul. Strânse din ochi, 
stăvilindu-şi lacrimile, şi-şi înăbuşi ţipătul. A 

Cadavrul se găsea la jumătatea coridorului. Işi dădu 
seama că se deplasa, probabil, pe nişte picioare rupte. Nu-i 
păsa. 

— Melantha... te-am auzit... tu... eşti... Melantha? 

— Taci, se răsti ea. 

Nu voia să-şi irosească puterile vorbind. 

Acum avea un singur braţ. Utilizând disciplinele pe care 
le auto învățase, îndepărtă durerea. Se împinse disperată 
înainte, zgâriind podeaua cu cizmele în căutarea unor 
reazeme şi se trase cu braţul cel bun. 

Cadavrul continua să se apropie. 

Melantha se târî peste pragul salonului, croindu-şi drum 
sub scuba prăbuşită şi sperând că va întârzia leşul. 

Se găsea la un metru înapoia ei. 

În beznă, în salon, acolo unde începuse totul, puterile o 
părăsiră. 

Tremurând din tot corpul, se nărui pe mocheta umedă şi 
ştiu că n-avea să meargă mai departe. 

De cealaltă parte a uşii, cadavrul se înţepenise. Scuba 
începu să se zgâlţâie. Apoi, cu zgomotul metalului 
scrâşnind pe metal, lunecă înapoi, puţin câte puţin, în 
zvâcnete scurte, eliberând drumul. 

Psi. Melantha dori să înjure, sau să plângă. Speră în 
zadar la o putere psi proprie, o armă care să distrugă 
mortul condus prin te-ki care trăgea de scubă. Era 
îmbunătăţită, se gândi furioasă, dar nu îndeajuns de 
îmbunătăţită. Părinţii îi dăduseră toate darurile genetice 
pe care le putuseră modela, însă puterile psi erau mai 
presus de ea. Gena era astronomic de rară, recesivă şi... şi 
brusc găsi soluţia. 


— Royd! răcni ea punând în glas toată voinţa ce-i mai 
rămăsese Potenţiometrul... învârte-l prin te-ki. Royd, fă te- 
ki! 

Răspunsul lui sosi slab, tulburat. 

— ... nu... pot... ştiu... Mama... doar... ea... nu eu... nu... 

— Nu mama, rosti ea disperată. Tu mereu... spui... 
mama. Am uitat... uitat asta. Nu mama ta... Ascultă... eşti o 
clonă... aceleaşi gene... le ai şi tu. Ai puterea. 

— Nu. Niciodată... trebuie... să fie... ceva... prin sex... 

— Nu! Nu este. Ştiu... sunt prometheană, Royd... nu-i 
spune unei prometheane... despre gene... învârte-l! 

Scuba sări o treime de metru şi se răsturnă pe o parte. 
Se deschisese o potecă. 

Cadavrul înainta. 

— ... încercat, făcu Royd. Nimic... nu pot! 

— Ea te-a vindecat, spuse cu amărăciune Melantha. Mai 
bine... decât a fost... ea vindecată... prenatal... dar e 
numai... suprimată... poți! 

— Nu... ştiu... cum. 

Acum leşul ajunsese deasupra ei. Se opri. Mâinile cu 
piele lividă tremurau spasmodic. Începură să se ridice. 

Melantha înjură şi plânse, şi strânse un pumn inutil. 

Şi, deodată, gravitația dispăru. Departe, hăt departe. Îl 
auzi pe Royd strigând, apoi amuţi. 

Cadavrul ţâşni stângaci în aer, cu braţele atârnându-i 
inerte în faţă. Rostogolindu-se în imponderabilitate, 
Melantha încercă să se pregătească înaintea asaltului său 
furios. 

Trupul însă nu se mai clinti. Plutea fără viaţă, 
încremenit. Femeia porni către el, îl împinse şi îl 
îndepărtă. 

— Royd? întrebă ea nesigură. Nu-i răspunse nimeni. 

Intră prin deschizătură în cabina de comandă. 

Şi îl găsi pe Royd Eris, stăpânul Zburătorului Noptii, 
întins pe spate în costumul lui blindat, mort. Inima îi 
cedase. Dar potenţiometrul grilei de gravitație se afla la 


Zero. 
XXX 


Am ţinut în mâinile mele sufletul cristalin al 
Zburătorului Noptii. 

Este roşu intens şi multifaţetat, mare cât capul unui om 
şi rece. În adâncurile lui purpurii ard nestăvilite două 
scântei de lumină, care, uneori, parcă se rotesc. 

M-am târât printre console, mi-am croit drum cu atenţie 
dincolo de sistemele de securitate şi ciber reţele, având 
grijă să nu deteriorez nimic şi am pus palmele aspre pe 
cristalul acela mare, ştiind că acolo trăieşte ea. 

Şi nu mă pot hotărî să-l distrug. 

Aşa mi-a cerut spectrul lui Royd. 

Aseară am vorbit iarăşi despre asta, în salon, la coniac şi 
la şah. Desigur, Royd nu poate bea, dar îşi trimite 
holograma să-mi zâmbească şi-mi spune unde să-i mut 
piesele. 

S-a oferit, pentru a mia oară, să mă ducă înapoi pe 
Avalon, sau pe oricare altă planetă aş dori, numai să ies şi 
să termin reparaţiile abandonate acum atâţia ani, aşa încât 
Zburătorul Nopţii să poată reveni în locurile din afara 
spaţiului. 

Pentru a mia oară, l-am refuzat. 

Fără îndoială, acum este mai puternic. La urma urmei, 
genele lor sunt aceleaşi. Puterea lor este aceeaşi. Murind, 
el a găsit de asemenea capacitatea să se imprime în 
cristalul cel mare. Nava este vie cu ei, şi adesea se şi luptă 
amândoi. Uneori, pentru o clipă, ea îl păcăleşte, şi 
Zburătorul face lucruri stranii, aleatorii. Gravitaţia creşte, 
sau dispare complet. În timpul somnului, cearşafurile mi se 
răsucesc în jurul gâtului. Diferite obiecte ţâşnesc din 
colţuri întunecate. 

Totuşi, în ultima vreme, asemenea întâmplări au fost tot 
mai rare. Când mai încearcă, o opreşte Royd, sau eu. 
Împreună; Zburătorul Nopţii este al nostru. 

Royd pretinde că-i destul de puternic şi singur; că, de 
fapt, nu are nevoie de mine, ca s-o poată ţine sub control. 
Eu nu cred. La şah, continui să-l bat în nouă jocuri din 
zece. 


Mai sunt şi alte amănunte de considerat. Unul dintre ele 
ar fi munca noastră. Karoly ar fi mândru de noi. 

În curând, volcrynul va intra în ceţurile Vălului lui Satan, 
iar noi îl urmăm îndeaproape. Studiind, înregistrând, 
făcând tot ceea ce bătrânul d'Branin ar fi dorit să facem. 
Totul se află în calculator. Am înregistrat şi pe benzi şi fişe, 
în cazul când memoriile ar fi şterse. Va fi interesant de 
văzut cum va înainta volcrynul prin Văl. Acolo materia este 
mult mai densă, în comparaţie cu rarefiatul hidrogen 
interstelar cu care creatura s-a hrănit vreme de 
nenumărați eoni. 

Am încercat să comunicăm cu ea, dar fără succes. Cred 
că nu-i deloc inteligentă. 

Recent, Royd a încercat s-o imite, adunându-şi toate 
energiile în încercarea de a deplasa Zburătorul Nopţii prin 
te-ki. Uneori, ciudat, chiar mama lui i se alătură în aceste 
eforturi. Până acum n-au reuşit, totuşi vom continua să 
încercăm. 

În felul ăsta, munca merge mai departe şi este 
importantă, deşi nu-i domeniul pentru care m-am pregătit 
pe Avalon. Ştim că rezultatele noastre vor ajunge la 
oameni. Royd şi cu mine am discutat problema asta. 
Înainte de-a muri, voi distruge cristalul central şi voi 
curăța calculatorul, iar după aceea voi programa, manual, 
traiectoria spre una dintre planetele locuite. Ştiu că pot 
face asta. Am tot timpul necesar şi sunt un model 
îmbunătăţit. 

Nu voi lua în considerare cealaltă alternativă, deşi 
pentru mine înseamnă mult faptul că Royd o sugerează 
mereu. Fără îndoială, aş putea termina reparaţiile. Poate 
că Royd ar putea controla nava fără mine şi să continue 
munca. Dar nu asta este important. 

Când l-am atins în cele din urmă, pentru prima, ultima şi 
singura dată, trupul lui mai era cald încă. EJ însă pierise 
deja. Nu mi-a simţit atingerea. Nu mi-am putut respecta 
promisiunea aceea. 

Dar o pot respecta pe cealaltă. 

Nu-l voi lăsa singur cu ea. 


Niciodată. 


Dubuque, lowa 
Noiembrie, 1978 


Comandă Prioritară 


Amurgul pogora uşor peste Lacurile Alpine, în vreme ce 
Kabaraijian şi echipa sa reveniră dinspre peşteri. Era o 
după-amiază liniştită şi plăcută; umbrele înserării se 
contopeau cu verzuiul apelor, cu brizele dulci ale nopţii şi 
cu pălirea treptată a soarelui blând al lui Grotto. De la 
pupa şalupei, Kabaraijian privea amurgul şi-i asculta 
zgomotele ce răzbăteau peste torsul motorului. 

Grotto era o planetă tăcută, totuşi zgomotele existau, 
dacă ştiai să asculţi. Kabaraijian ştia. Stătea rigid la pupa, 
o siluetă zveltă cu piele oacheşă, păr lung, negru, şi ochi 
căprui ce priveau visători. O mână subţire se odihnea pe 
genunchi; cealaltă fusese uitată pe capota motorului. 
Urechile lui ascultau  bolborositul apei în siajul 
ambarcaţiunii,  clipocitul  vălurelelor ce  unduiau la 
suprafaţă şi vântul legănând ramurile verzi ale copacilor 
de pe ţărmul apropiat. Ceva mai târziu, avea să audă şi 
zburătorii-nopţii, dar aceştia nu se înălţaseră deocamdată. 

În şalupă se aflau patru inşi, dar numai Kabaraijian 
asculta sau auzea. Ceilalţi bărbaţi, mai voinici, cu chipuri 
palide şi ochi inexpresivi, trecuseră de mult de etapa 
auzului. Purtau salopetele cenuşii ale morţilor şi în ceafa 
fiecăruia se găsea implantat un cip. Uneori, când 
controlerul cadavrelor era activat, Kabaraijian putea 
asculta şi vedea cu urechile şi cu ochii lor. Era însă greu, 
foarte greu, şi nu merita efortul. Imaginile şi sunetele pe 
care un manipulator de cadavre le simţea prin intermediul 
echipei sale reprezentau ecouri palide ale senzaţiilor reale, 
adesea utile, însă niciodată plăcute. 

lar acum, amurgul răcoros de pe Grotto constituia o 
pauză binevenită. De aceea, controlerul lui Kabaraijian 
fusese dezactivat, iar mintea bărbatului, detaşată de morţi, 
se odihnea relaxată în propriul ei trup. Şalupa înainta 
neabătută în lungul țărmului şi gândurile lui Kabaraijian 
rătăceau leneşe, atunci când se sinchisea să se gândească. 
În majoritatea timpului, prefera să stea pur şi simplu, să 


privească apa şi copacii şi să asculte. În timpul zilei, 
lucrase din greu cu echipa şi acum se simţea stors, golit. 
Gândirea - mai ales gândirea! - reprezenta un efort mai 
mare decât cel pe care accepta să-l facă. Prefera să 
contemple înserarea. 

Fu o călătorie lungă şi tăcută, peste două lacuri mari şi 
unul mic, printr-o peşteră şi, finalmente, în amontele unui 
râu îngust şi iute. Kabaraijian ambală motorul şi parcursul 
deveni mai zgomotos, în vreme ce ambarcaţiunea îşi croia 
drum împotriva curentului. Noaptea se lăsase înainte ca el 
să ajungă la staţia riverană, o construcţie neregulată din 
piatră  negru-albastră ridicată pe țărm. Ferestrele 
birourilor continuau totuşi să strălucească, proiectând o 
lumină galbenă, voioasă. 

Un chei lung din lemn de arbore-argintiu local se 
întindea pe o porţiune a râului, iar o duzină de şalupe 
identice cu cea a lui Kabaraijian fuseseră deja amarate 
pentru noapte. Existau, totuşi, şi spaţii goale. Kabaraijian 
alese unul dintre ele şi-şi pilotă ambarcaţiunea într-acolo. 

După ce asigură şalupa, strecură caseta sub un braţ şi 
sări pe chei. Mâna sa liberă se îndreptă către centură şi 
atinse controlerul. Umbre vagi ale unor perceptii îi plutiră 
în minte, dar Kabaraijian le împinse în lături şi trezi morţii 
cu o comandă neauzită. Cadavrele se ridicară, pe rând, şi 
ieşiră din şalupă. După aceea, îl urmară pe Kabaraijian în 
staţie. 

Munson aştepta în birou - un individ gras, şleampăt, cu 
păr sur, cute în jurul ochilor şi un aer patern. Stătea cu 
picioarele pe masă şi citea un roman. Când Kabaraijian 
intră, îi zâmbi, cobori picioarele şi lăsă volumul din mână, 
introducând cu atenţie un semn de carte. 

— Salut, Matt, rosti el. De ce naiba vii-ntotdeauna 
ultimul? 

— Pentru că de obicei plec primul, surâse Kabaraijian. 

Era replica lui cea mai nouă. În fiecare seară, Munson îi 
punea aceeaşi întrebare şi se aştepta mereu să vină cu alt 
răspuns. Acum, păru doar pe jumătate încântat de cel 
auzit. 


Kabaraijian puse caseta pe masă şi o deschise. 

— N-a fost o zi rea, comentă el. Patru pietre bune şi 
douăsprezece mai mici. 

Munson luă câteva pietricele cenuşii din caseta metalică, 
capitonată, şi le studie. În forma aceea nu arătau deloc 
grozav, dar şlefuite şi faţetate aveau să fie cu totul altceva: 
voylburi. Erau pietre preţioase fără scânteieri, însă aveau 
propria lor frumuseţe. Cele mai valoroase păreau cristale 
de ceaţă mişcătoare, pline de culori delicate, de taine şi 
vise fragile. 

Munson încuviinţă din cap şi aruncă pietricelele înapoi 
în casetă. 

— Nu-i rău! Întotdeauna, faci treabă bună, Matt. Ştii 
unde să cauţi. 

— Asta înseamnă să vii ultimul şi să nu te grăbeşti. Mă 
uit în jurul meu. 

Celălalt strecură caseta sub masă şi se răsuci spre 
consola calculatorului, o inserţie de plastic alb în odaia 
lambrisată cu lemn. Trecu voylburile în inventar şi ridică 
ochii. 

— Vrei să-ţi speli cadavrele? 

Kabaraijian clătină din cap. 

— Nu-n seara asta. Sunt obosit. O să le las aşa. 

— Bine, zise Munson. 

Se sculă şi deschise uşa dinapoia mesei sale. Kabaraijian 
îl urmă, iar cei trei bărbaţi morţi se luară după el. In 
spatele birourilor, se aflau barăci lungi, cu acoperişuri 
scunde, conţinând doar şiruri de paturi din lemn. 
Majoritatea erau ocupate. Kabaraijian îşi conduse morţii 
spre trei paturi goale şi-i întinse pe ele. După aceea, 
dezactivă controlerul. Ecourile din mintea sa dispărură şi 
cadavrele rămaseră nemişcate. 

Reveni apoi cu Munson în birou şi mai flecăriră câteva 
minute. În cele din urmă, celălalt reveni la romanul său şi 
Kabaraijian ieşi în noaptea răcoroasă. 

Îndărătul staţiei se găsea un şir de scutere aparţinând 
companiei, însă bărbatul le ignoră, preferând să umble 
zece minute pe jos, de la râu la aşezare. Merse cu pas 


relaxat şi egal pe drumul forestier, oprindu-se la 
răstimpuri pentru a îndepărta din cale lianele şi crengile 
joase. Întotdeauna, era o plimbare plăcută. Nopțile erau 
liniştite, brizele înmiresmate cu parfumurile fructelor din 
arbori şi la tot pasul răsunau cântecele zburătorilor-nopţii. 

Aşezarea era mai mare, mai luminată şi mai zgomotoasă 
decât staţia riverană - o masă compactă de locuinţe, 
localuri şi prăvălii, construite alături de portul spaţial. 
Câteva erau făcute din lemn şi piatră, totuşi majoritatea 
coloniştilor se mulţumeau cu prefabricatele din plastic 
oferite gratuit de companie. 

Kabaraijian străbătu străzile recent pavate, până la una 
dintre relativ puţinele construcţii din lemn. Deasupra uşii 
tavernei se afla o firmă masivă tot din lemn, dar lipsită de 
becuri electrice. Inăuntru, găsi lumânări, jeturi masive, 
capitonate, şi un foc adevărat, din buşteni. Era un loc 
tihnit, cel mai vechi local de pe Grotto, barul favorit al 
manipulatorilor de cadavre, vânătorilor şi personalului din 
staţia riverană. 

Un răcnet puternic îl întâmpină când intră: 

— Hei, Matt! Vin-aici! 

Kabaraijian descoperi sursa glasului şi se apropie de 
masa din colţ, unde Ed Cochran răsucea între palme o 
halbă. Ca şi Kabaraijian, bărbatul purta uniforma alb- 
albastră a manipulatorilor de cadavre. Era înalt şi slab, cu 
un chip îngust, veşnic zâmbitor, şi o claie de păr vâlvoi, 
galben-roşcat. 

Oftând satisfăcut, Kabaraijian se aşeză pe scaunul din 
faţa lui. Cochran surâse. 

— lei o bere? îl întrebă. Am putea împărţi o carafă. 

— Nu, mulţumesc. In seara asta, am chef de nişte vin. 
Ceva aromat, dulce şi gros. 

— Cum a mers? 

— Bine, ridică din umeri Kabaraijian. Patru pietre 
frumoase şi o duzină din cele mici. Munson mi-a oferit o 
evaluare bună. Mâine ar trebui să fie şi mai bine. Am găsit 
un locşor nou. 


Se răsuci spre bar şi ridică braţul. Barmanul încuviinţă, 
iar vinul şi paharele apărură peste câteva minute. 

Kabaraijian îşi umplu un pahar şi sorbi, în vreme ce 
Cochran povestea cum se descurcase el. Nu avusese ozi 
grozavă - doar şase pietre şi niciuna mare. 

— Ar trebui să mergi mai departe, clătină din cap 
Kabaraijian. Peşterile din jur au fost destul de explorate, 
dar Lacurile Alpine acoperă suprafeţe întinse. Caută un loc 
nou. 

— De ce să-mi mai bat capul? se încruntă celălalt. 
Oricum nu le ţin pentru mine. Ce câştigi în plus că te- 
omori cu alergătura? 

Kabaraijian legănă încetişor paharul, rotind vinul din 
interior şi-i privi adâncul rubiniu ca un vis. 

— Sărmane Ed! vorbi el pe un ton jumătate trist, 
jumătate batjocoritor. Tu nu vezi decât oboseala. Grotto 
este o planetă frumoasă. Pe mine nu mă deranjează 
kilometrii suplimentari, dimpotrivă. Probabil că în timpul 
liber aş călători pe planetă, dacă n-aş fi plătit să fac asta. 
Faptul că găsesc pietre mai mari şi că-mi cresc 
evaluările... ei bine, asta-i de acum un bonus. 

Cochran zâmbi şi scutură din cap. 

— Eşti nebun, Matt! spuse el cu afecţiune. Eşti singurul 
manipulator de cadavre din univers care ar fi fericit să fie 
plătit în peisaje. 

Kabaraijian zâmbi şi el - o uşoară ridicare a colţurilor 
gurii. 

— Eşti insensibil, zise pe un ton acuzator. 

Cochran comandă altă halbă. 

— Uite ce-i, Matt, trebuie să fii practic! Cum să nu, 
Grotto este minunată, dar n-o să rămâi aici toată viaţa! 

Lăsă berea pe masă şi-şi ridică mâneca hainei, ca să-şi 
arate brăţara masivă. Aurul scânteie stins în lumina 
lumânărilor, iar safirele sclipiră cu focuri de un albastru- 
întunecat. 

— Cândva, gunoaiele astea erau valoroase... înainte de a 
se descoperi tehnologia de sintetizare a lor. Acelaşi lucru 
se va petrece şi cu voylburile. Ştii bine că aşa va fi. Deja se 


lucrează în direcţia asta. Să zicem că ţi-au mai rămas doi- 
trei ani. Şi după aceea? După aceea, nu vor mai avea 
nevoie de manipulatori de cadavre. Aşa că vei pleca, fără 
să fii mai bogat decât la venirea aici. 

— Nu-i chiar aşa, zise Kabaraijian. Staţia plăteşte destul 
de bine şi evaluările mele n-au fost rele. Am economisit 
nişte bani. În plus, poate că nu voi pleca. Îmi place Grotto. 
Poate că voi rămâne şi mă voi alătura coloniştilor, sau aşa 
ceva. 

— Şi ce vei face? Agricultură? O să lucrezi într-un birou? 
Pe mine nu mă prosteşti, Matt! Eşti un manipulator de 
cadavre şi asta vei fi mereu. lar peste doi ani, Grotto nu va 
mai avea nevoie de cadavre. 

Kabaraijian oftă. 

— Şi? întrebă el. Ce propui? 

Cochran se aplecă spre el. 

— Te-ai gândit la ceea ce ţi-am spus? 

— Da, dar nu-mi sună bine. În primul rând, nu cred c-ai 
reuşi. Securitatea de la portul spaţial este strictă, tocmai 
pentru a opri contrabanda de voylburi. Şi chiar dacă ai 
reuşi, eu nu doresc să particip la aşa ceva. Îmi pare rău, 
Ed... 

— Eu cred că ar merge, rosti apăsat Cochran. Tipii de la 
portul spaţial sunt şi ei oameni... Pot fi ispitiţi. De ce să se 
aleagă compania cu toate voylburile, iar noi doar cu 
oboseala? 

— Compania deţine concesiunea. 

— Cum să nu! flutură Cochran din braţ. Şi ce dacă? 
Cine-i dă dreptul ăsta? Şi noi merităm câteva blestemăţii 
dintr-astea, pentru noi, câtă vreme mai au vreo valoare. 

Kabaraijian suspină din nou şi-şi reumplu paharul. 

— Uite ce-i, în privinţa asta sunt perfect de acord. Poate 
c-ar trebui să ne plătească mai mult sau să ne dea un 
procent din voylburi. Totuşi, nu merită riscul. Dacă ne 
prind, ne vom pierde echipele şi vom fi evacuaţi. Nu vreau 
asta, Ed, şi n-o să risc. Grotto este prea bună pentru mine 
şi nu intenţionez să-i dau cu piciorul. Să ştii că unii ne 
consideră norocoşi. Majoritatea manipulatorilor de cadavre 


nu apucă niciodată să lucreze într-un loc ca Grotto. Ajung 
la liniile de asamblare de pe Skrakky, ori în minele de pe 
New Pittsburgh. Eu am văzut locurile alea şi nu mă 
încântă. N-am de gând să risc să revin la aşa ceva. 

Cochran ridică ochii implorator spre tavan şi îşi desfăcu 
braţele neajutorat. 

— Eşti incorijibil, clătină el din cap, incorijibil! 

Reveni după aceea la halba sa. Kabaraijian zâmbea. 

Mulţumirea lui se risipi peste câteva minute, când 
Cochran se încordă pe neaşteptate şi se strâmbă peste 
masă. 

— La dracu’, mormăi el, uite-l pe Bartling! Ce naiba 
caută aici? 

Kabaraijian se întoarse spre uşă, unde noul venit 
rămăsese locului, aşteptând să-şi acomodeze ochii cu 
semiîntunericul. Era un bărbat voinic, cu o ţinută sportivă, 
care ajunsese să se rotunjească o dată cu trecerea anilor, 
afişând acum un pântece considerabil. Individul avea păr 
negru, cu câteva şuviţe albe, o barbă neagră şi ţepoasă şi 
purta o tunică multicoloră, la modă. 

Alţi patru bărbaţi intraseră după el şi îl flancau. Erau 
mai tineri şi mai mătăhăloşi, cu chipuri dure şi muşchi 
impresionanţi. Gărzile de corp erau cât se putea de fireşti. 
Lui Lowell Bartling i se dusese vestea că-i detesta pe 
manipulatorii de cadavre, iar taverna era ticsită de aceştia. 

Bartling îşi încrucişă braţele la piept şi îşi plimbă 
privirea prin încăpere. Rânjea. Incepu să vorbească. 

Aproape înainte de a termina primul cuvânt, fu 
întrerupt. Unul dintre cei aşezaţi în faţa tejghelei barului 
emise un zgomot sonor, vulgar şi râse. 

— Salve, Bartling, spuse el. Ce cauţi p-aici? Crezusem că 
nu te amesteci printre noi, drojdia societăţii. 

Chipul lui Bartling se crispă, dar rânjetul îi rămase 
neschimbat. 

— De obicei, n-o fac, dar mi-am rezervat plăcerea de a 
face personal acest anunţ. 

— Pleci de pe Grotto! răcni cineva şi toţi cei de la bar 
izbucniră în hohote de râs. 


— Să bem pe chestia asta! adăugă altă voce. 

— Nu, clătină din cap Bartling. Nu, amice, voi plecaţi! 

Privi în jur, savurând momentul. 

— Mă bucur să vă anunţ că Bartling Associates tocmai a 
achiziţionat concesiunea voylburilor. La sfârşitul lunii, 
preiau staţia riverană. Şi, evident, primul meu act va fi să 
renunţ la toţi manipulatorii de cadavre. 

Brusc, încăperea se cufundă în tăcere, o dată cu 
înţelegerea implicaţiilor afirmației respective. În colţul 
localului, Cochran se ridică încet în picioare. Kabaraijian 
rămase aşezat, buimăcit. 

— Nu poţi face una ca asta! se răsti Cochran belicos. 
Avem contracte! 

Bartling se întoarse spre el. 

— Contractele pot fi anulate, îi răspunse, şi asta se va şi 
întâmpla cu ele. 

— Nemernicule! şuieră cineva. 

Gărzile de corp se încordară. 

— Ai grijă cum vorbeşti, minte-moartă! rosti unul dintre 
ei. 

În toată încăperea, oamenii începuseră să se scoale de la 
mese. 

Cochran era palid de furie. 

— Lua-te-ar dracu’, Bartling! strigă el. Cine te crezi? N- 
ai niciun drept să ne-alungi de pe planetă! 

— Ba am toate drepturile, răspunse Bartling. Grotto este 
o planetă bună, curată şi frumoasă. Aici n-au ce căuta cei 
ca voi. A fost o greşeală să vă aducem, şi am spus-o din 
capul locului. Chestiile alea cu care lucraţi contaminează 
aerul. lar voi sunteţi încă şi mai rău. Lucraţi cu cadavrele 
voluntar, pentru bani. Mă dezgustaţi! Nu aparţineţi lui 
Grotto. lar acum sunt în măsură să m-asigur c-o să vă văd 
plecaţi. 

Făcu o pauză, apoi zâmbi: 

— Minţi-moarte, adăugă el scuipând cuvântul. 

— Bartling, o să-ţi zbor creierii! răcni unul dintre 
manipulatori. Se auzi un vuiet general de aprobare. Câţiva 
bărbaţi porniră spre el. 


Se opriră brusc, când Kabaraijian rosti încetişor: 

— Nu, aşteptaţi! 

De-abia ridicase tonul, dar atrăsese atenţia oamenilor 
furioşi. Străbătu mulţimea şi se opri în faţa lui Bartling, 
părând mult mai calm decât se simţea. 

— Îţi dai seama, sper, vorbi el cu glas stăpânit şi 
raţional, că, fără cadavre, costurile de exploatare vor 
creşte, ceea ce va reduce profitul. 

— Bineînţeles că-mi dau seama, aprobă celălalt. Sunt de 
acord să suport pierderea. Vom folosi oameni ca să 
extragem voylburile. Oricum, pietrele sunt prea frumoase 
pentru cadavre. 

— O să pierzi degeaba nişte bani. 

— Nu cred. O să scap de cadavrele voastre puturoase. 

Kabaraijian surâse tăios. 

— Poate că de unele, dar nu de toate, domnule Bartling. 
Poate că ne poţi anula contractele, însă nu ne poţi alunga 
de pe Grotto. Eu unul refuz să plec. 

— Atunci, vei muri de foame. 

— Nu fi melodramatic! O să-mi găsesc altă ocupaţie. Nu 
eşti stăpânul planetei. Şi o să-mi păstrez cadavrele. Morţii 
pot fi utilizaţi la multe treburi... Atât că, deocamdată, nu 
ne-am gândit la toate posibilităţile. 

Rânjetul lui Bartling se şterse brusc. 

— Dacă rămâi, îl fixă pe manipulator cu o privire dură, 
îţi promit că-ţi va părea tare, tare rău! 

— Chiar aşa? râse Kabaraijian. Ei bine, iar eu îţi promit 
că, în fiecare noapte, îmi voi trimite unul dintre morţi la 
tine acasă, după ce te-ai culcat, ca să se strâmbe la 
ferestre şi să scoată zgomote ciudate. 

Râse din nou, mai sonor. Cochran i se alătură, apoi alţii. 
Curând, întregul local hohotea. 

Bartling se înroşi la faţă, clocotind evident de furie. 
Venise aici ca să-şi bată joc de duşmanii săi, să-şi 
sărbătorească triumful, dar acum situaţia se inversase. 
Aceştia râdeau în faţa învingătorului, îşi băteau joc de el, 
lipsindu-l de satisfacţie. Rămase locului un minut lung, 


după care se răsuci şi ieşi mânios pe uşă. Gărzile de corp îl 
urmară. 

Râsetele mai continuară o vreme după plecarea lui, iar 
câţiva manipulatori îl bătură pe Kabaraijian pe spate, când 
reveni la masa lui. Cochran era şi el încântat. 

— L-ai făcut praf, îi zise când se aşezară. 

Kabaraijian însă nu mai zâmbea. Se lăsă greoi pe scaun 
şi întinse aproape imediat mâna spre paharul de vin. 

— Cum să nu, mormăi el printre sorbituri, cum să nu... 

Cochran îl privi intrigat. 

— Nu pari prea fericit. 

— Nu! 

Kabaraijian îşi examină paharul. 

— Nemernicul ăla m-a iritat şi m-a făcut să doresc să-i 
dau o lecţie. Mă-ntreb numai dacă voi putea... Ce pot face 
cadavrele pe Grotto? 

Ochii i se plimbară prin taverna care, deodată, devenise 
foarte posomorâtă. 

— Au început să conştientizeze, îi spuse lui Cochran. Fac 
prinsoare că toţi discută despre plecare. 

Cochran încetase să mai surâdă. 

— Unii dintre noi vor rămâne, replică el nesigur. Putem 
face agricultură cu cadavrele... sau altceva. 

— Nu cred, îl privi Kabaraijian. Roboții sunt mult mai 
eficienţi în agricultură. lar morţii sunt prea stângaci 
pentru orice, cu excepţia celor mai necalificate munci... 
sunt mult prea lenți pentru vânătoare... 

Işi mai turnă vin şi reflectă cu voce tare: 

— Sunt buni pentru munca în ateliere sau pentru 
conducerea unei autocârtiţe în minerit, însă pe Grotto nu 
există aşa ceva. Pot extrage voylburi cu perforatoare, atât 
doar că Bartling ne scoate din domeniul ăsta de activitate. 

Clătină din cap. 

— Nu ştiu, Ed, continuă el. N-o să fie uşor. Ba chiar s-ar 
putea să fie imposibil. Având concesiunea voylburilor, 
Bartling este acum mai tare decât compania coloniştilor. 

— Asta fusese şi ideea. Compania ne pune pe picioare, 
iar noi o cumpărăm pe măsură ce ne dezvoltăm. 


— Adevărat, dar Bartling s-a dezvoltat mult mai rapid. 
Acum, se poate realmente folosi de puterea pe care a 
dobândit-o. Nu m-ar surprinde dacă ar introduce un 
amendament prin care să interzică staționarea cadavrelor 
pe planetă. Asta chiar că ne-ar sili să plecăm. 

— Ar putea reuşi aşa ceva? Cochran se enervase din nou 
şi tonul vocii i se ridică. 

— Poate - dacă-l lăsăm. Mă-ntreb... 

Kabaraijian legănă paharul gânditor. 

— Crezi că afacerea lui este încheiată? 

Cochran păru derutat. 

— Păi... aşa a zis. 

— Da, nici eu nu cred că s-ar fi lăudat, dacă n-ar fi 
încheiat-o deja. Cu toate astea, sunt curios cum ar 
reacţiona compania dacă altcineva ar veni cu o ofertă mai 
bună. 

— Cine? 

— Poate că noi. 

Kabaraijian sorbi din vin şi urmă: 

— Ne adunăm toţi manipulatorii şi punem la bătaie tot 
ce avem. Ar trebui să fie o sumă frumuşică. Poate că am 
reuşi să cumpărăm noi înşine staţia riverană. Sau altceva - 
dacă Bartling a parafat afacerea cu voylburile. Este o 
idee... 

— Nu cred, n-o să meargă! clătină din cap Cochran. 
Poate că tu ai ceva bani, Matt, dar eu n-am un sfanţ. Pe 
majoritatea i-am cheltuit aici. În plus, chiar dacă o parte 
din băieţi ar avea banii ăştia, n-ai putea să-i aduni 
laolaltă... 

— Poate că nu, dar merită să-ncerc. Organizarea 
împotriva lui Bartling este singura modalitate prin care 
vom fi capabili să ne menţinem pe Grotto, în cele din urmă. 

Cochran îşi termină berea şi mai comandă una. 

— Nici vorbă! Bartling este prea puternic. O să ţi-o 
tragă, dacă-l deranjezi prea mult. Eu am o idee mai bună. 

— Contrabanda cu voylburi, zâmbi Kabaraijian. 

— Exact, încuviinţă celălalt. Poate că acum o să-mi 
reconsideri propunerea. Dacă Bartling o să ne alunge de 


pe planetă, cel puţin să luăm nişte voylburi cu noi. Asta ne- 
ar asigura, oriunde ne-am duce. 

— Eşti incorijibil, clătină din cap Kabaraijian. Sunt gata 
să pun prinsoare că jumătate din manipulatorii de pe 
Grotto vor încerca acum acelaşi lucru. Când vom începe să 
plecăm, securitatea portului spaţial va fi sporită. Te vor 
prinde, Ed, şi o să-ţi pierzi echipa, sau şi mai rău. Este 
posibil ca Bartling să încerce chiar să forţeze legislaţia 
morţilor şi să înceapă să exporte cadavre. 

Cochran păru tulburat de idee. Manipulatorii aveau 
contacte prea frecvente cu morţii ca să fie încântați de 
ideea de a deveni unii dintre aceştia. Ei tindeau să se 
adune pe planete fără legislaţie a morţilor, unde delictele 
capitale continuau să fie pedepsite prin închisoare sau 
execuţii „curate”. Grotto era acum o planetă curată, însă 
legile se puteau schimba. 

— Îmi pot pierde echipa oricum, zise Cochran. Dacă 
Bartling ne dă afară, va trebui să vând din cadavre, ca să- 
mi cumpăr biletul de plecare. 

Kabaraijian zâmbi. 

— În cel mai rău caz, mai ai o lună la dispoziţie şi există 
destule voylburi pe care să le găseşti. 

Ridică paharul. 

— Hai noroc! Să bem pentru Grotto. Este o planetă 
frumoasă şi mai putem rămâne aici o vreme. 

Cochran înălţă din umeri şi ciocni cu halba lui. 

— Aşa-i, aprobă el, însă rânjetul nu-i ascundea 
îngrijorarea. 

XXX 

În dimineaţa următoare, Kabaraijian se prezentă 
devreme la staţie, pe când soarele lui Grotto se străduia să 
risipească pâclele râului. Şalupele goale erau amarate la 
chei, legănându-se în sus şi în jos în ceața care se 
destrăma cu iuţeală. 

Ca întotdeauna, Munson se afla în birou. Alături de el se 
găsea, surprinzător, Cochran. Amândoi ridicară ochii, când 
Kabaraijian intră în odaie. 


— "Neaţa, Matt, vorbi grav Munson. Ed mi-a povestit ce 
s-a întâmplat aseară. (Dintr-un motiv sau altul, astăzi îşi 
trăda vârsta mai mult ca oricând.) Îmi pare rău. N-am 
ştiut. 

Kabaraijian surâse. 

— Nici nu mă gândisem că ai fi ştiut. Totuşi, dacă auzi 
ceva, dă-mi de ştire. Nu vrem să cedăm fără luptă. 

Se uită spre Cochran. 

— Ce cauţi aici aşa de dimineaţă? De obicei, faci ochi 
abia la amiază. 

— Aşa-i, rânji celălalt, dar acum m-am decis s-o iau 
devreme. Dacă vreau să-mi păstrez echipa, am nevoie de 
evaluări bune luna asta. 

Munson scosese de sub masă două casete. Le întinse 
manipulatorilor şi aprobă din cap. 

— Uşa din spate e deschisă, le spuse. Vă puteţi lua 
morţii oricând doriţi. 

Kabaraijian porni să ocolească masa, dar Cochran îl 
prinse de braţ. 

— Cred c-o să-ncerc spre est, zise el. Sunt pe-acolo nişte 
peşteri care încă n-au fost examinate cu atenţie. Tu unde 
mergi? 

— Spre vest. Ţi-am spus c-am găsit un loc nou şi bun. 

Cochran dădu din cap. Apoi, merseră împreună în odaia 
din spate şi-şi activară controlerele. Cinci morţi coborâră 
din paturi şi-i urmară, târşâindu-şi picioarele. Înainte de 
plecare, Kabaraijian îi mulţumi lui Munson. Bătrânul îi 
spălase cadavrele şi le hrănise. 

Când ajunseră la docuri, ceața se risipise aproape 
complet. Kabaraijian îşi sui echipa în şalupă şi se pregăti 
să pornească. Cochran însă îl opri, cu o expresie stânjenită 
pe chip. 

— A-ă-ă... Matt, spuse el stând pe chei, locul ăla nou... 
despre care povesteai, este cu adevărat bun? 

Kabaraijian  încuviinţă din cap, ţinându-şi ochii 
întredeschişi. Soarele tocmai se ridicase deasupra 
vârfurilor copacilor şi proiecta o aură în jurul capului lui 
Cochran. 


— Ai fi de acord să vin şi eu? întrebă Cochran plecându- 
şi privirea. (Era o solicitare neobişnuită. Se obişnuia ca 
fiecare manipulator să exploreze singur, să găsească şi să- 
şi exploateze propria peşteră de voylburi.) Ştii, dacă a mai 
rămas doar o lună, probabil că n-o să poţi culege totul... 
dacă-i un loc atât de bun pe cât spui. Şi am nevoie de 
evaluări bune - am mare nevoie de ele! 

Kabaraijian putea să-şi dea seama că nu-i venise uşor să- 
l roage. Îi zâmbi. 

— Nicio problemă, îi spuse. Sunt destule. Ia-ţi şalupa şi 
ţin-te după mine. 

Cochran aprobă din cap şi se sili să-i surâdă. Porni pe 
chei spre şalupa lui, urmat de morţi. 

Călătoria în aval era mai uşoară decât cea în amonte şi 
mult mai rapidă. Kabaraijian ajunse repede la lac şi ambală 
motorul peste întinderea verde, scânteietoare, ridicând o 
jerbă de stropi. Era o dimineaţă minunată, cu un soare 
puternic şi un vânticel înviorător, care biciuia apa, 
stârnind vălurele. În ciuda evenimentelor din seara 
anterioară, prospectorul se simţea voios. Acela era efectul 
planetei asupra sa. Într-un fel, atunci, când se afla pe 
Lacurile Alpine, avea impresia că-l poate învinge pe 
Bartling. 

Se mai confruntau cu probleme similare, pe alte planete. 
Bartling nu era singurul care-i ura pe manipulatori. Încă de 
la prima operaţie, când creierul unui om fusese extras din 
craniul său şi înlocuit cu sinte-creierul unui mort, mulţi 
protestaseră, afirmând că practica era o perversiune, iar 
manipulatorii - nişte indivizi impuri şi păgâni. Se obişnuise 
cu prejudecata aceea; făcea parte din meseria lui. O mai 
învinsese şi înainte, îl putea învinge şi acum pe Bartling. 

Prima parte a drumului era cea mai rapidă. Şalupele 
traversară în goană două lacuri mari, trecând pe lângă 
maluri teşite de arbori-arginti şi balansori din care se 
revărsau liane. Apoi, însă, începură să încetinească, pe 
măsură ce lacurile se îngustau şi abundau în vegetaţie 
acvatică, iar ţinutul devenea mai sălbatic. Pe ţărmuri, 
arborii-argintii impunători şi balansorii stranii lăsau loc 


haosului de tufişuri dese, roşii şi negre, de măceşi, ca şi 
arborilor pitici şi contorsionaţi ce nu fuseseră încă botezați 
în vreun fel. Solul tot mai accidentat şi stâncos lăsă loc 
finalmente munţilor. 

Apoi, începură să treacă prin peşteri. 

Acestea erau realmente de ordinul sutelor, perforând 
munţii ce înconjurau zona respectivă din toate părţile. Nu 
fuseseră niciodată cartate exhaustiv. Erau prea multe şi 
păreau că se leagă toate între ele, alcătuind un labirint 
natural incredibil de complex. Majoritatea erau pe 
jumătate inundate; fuseseră săpate în roca moale a 
muntelui de pâraiele şi râurile ce continuau să le străbată. 

Un străin se putea rătăci cu uşurinţă în aceste peşteri, 
dar străinii nu veneau niciodată aici. lar manipulatorii de 
cadavre nu se rătăceau niciodată. Era tărâmul lor. Aici 
aşteptau voylburile, în mantii de piatră şi beznă. 

Toate şalupele erau echipate cu proiectoare. Kabaraijian 
îl aprinse pe al său de îndată ce pătrunse în prima peşteră 
şi încetini. Urmându-l îndeaproape, Cochran procedă la fel. 
Senatele ce străbăteau peşterile erau puţin adânci şi nu 
merita să rişti să-ţi distrugi fundul ambarcaţiunii. 

La început, şenatul era îngust, iar pereţii umezi şi 
sclipitori de piatră moale, verzuie, păreau să-i apese din 
ambele părţi. Treptat, însă, pereţii se îndepărtară, în 
vreme ce curentul purtă şalupele într-o uriaşă sală 
subterană. Caverna era la fel de mare ca portul spaţial, 
plafonul fiind invizibil în semiîntunericul de deasupra. Nu 
după mult timp, pereţii înşişi dispărură în beznă, iar 
ambarcaţiunile călătoriră ca două emisfere micuţe de 
lumină pe suprafaţa aproape nemişcată a unui lac rece şi 
negru. 

Apoi, în faţa lor, pereţii reapărură. De data aceasta, în 
loc de un singur coridor se zăreau mai multe. Curentul 
săpase o intrare, dar cel puţin şase ieşiri. 

Kabaraijian cunoştea peştera. Fără ezitare, conduse 
şalupa în coridorul cel mai larg, din extrema dreaptă. 
Cochran îl urmă, ţinându-se în siajul său. Aici exista o 


pantă descendentă şi ambarcaţiunile reîncepură să-şi 
mărească viteza. 

— Atenţie! avertiză Kabaraijian la un moment dat. 
Plafonul coboară! 

Cochran flutură braţul în semn de înţelegere. 

Avertismentul venise aproape în ultima clipă, în vreme 
ce pereţii se depărtau treptat, plafonul stâncos de 
deasupra lor se apropia întruna, lăsând iluzia că nivelul 
apei se ridica. Kabaraijian îşi aminti cum transpirase prima 
dată când intrase aici; şalupa mergea prea rapid şi se 
temuse că avea să se ciocnească de tavan. 

Fusese însă o spaimă lipsită de temei. Tavanul cobori 
destul de mult ca să le atingă capetele, după care porni să 
se înalțe la un nivel decent. Între timp, şenalul se lărgi şi 
mai mult, iar în lungul fiecărui perete apărură bancuri de 
nisip moale. 

În cele din urmă, coridorul se ramifică şi, de data 
aceasta, Kabaraijian alese varianta din stânga. Era mică, 
întunecată şi îngustă, şalupa de-abia având loc să se 
strecoare. Nu era totuşi lungă şi, după câteva zeci de 
metri, îi scoase într-o a doua cavernă uriaşă. 

O traversară iute şi pătrunseră în geamăna ei, pe sub o 
arcadă grotescă de piatră. Urmă apoi un alt coridor 
întortocheat, alte ramificații şi coturi. Kabaraijian le 
parcurse calm, aproape fără să gândească, de-abia având 
nevoie să gândească. Acestea erau peşterile sale; 
secţiunea aceasta din subteranele muntelui reprezenta 
domeniul lui, unde lucrase luni de zile. Ştia încotro se 
îndrepta. Şi, în cele din urmă, ajunseră la destinaţie. 

Sala era vastă şi spectrală. Hăt deasupra apei puţin 
adânci, plafonul fusese erodat şi lumina pătrundea prin 
trei spărturi mari, scăldând caverna într-o strălucire 
verzui-întunecată, reflectându-se din pereţii verde palid şi 
din suprafaţa întinsă a lacului. 

Şalupele ieşiră dintr-o fisură îngustă a peretelui peşterii, 
purtate de curenţii reci şi întunecaţi. Atingând lumina, apa 
devenea ca de smarald, încălzindu-se şi reducându-şi 


viteza. Ambarcaţiunile încetiniră şi înaintară fără grabă 
spre plajele de nisip alb ce tiveau interiorul grotei. 

Kabaraijian se apropie de una dintre plaje şi sări în apă, 
trăgând şalupa pe nisip. Cochran îi urmă exemplul şi 
rămaseră unul lângă celălalt, după ce ambele ambarcaţiuni 
se aflau în siguranţă. 

— Mda, făcu Cochran privind în jur. E frumos. Normal, 
de altfel. Tu eşti ăla care-şi găseşte un loc frumos în care 
să lucreze, în vreme ce noi, restul, stăm până la genunchi 
în apă şi ne chinuim cu proiectoarele. 

— L-am descoperit ieri, zâmbi Kabaraijian. E absolut 
neatins. Uite, îi arătă peretele, de-abia am început. 

În jurul zonei unde lucrase, bolovanii alcătuiau un 
semicerc aproximativ, iar din perete lipsea o porţiune. Cu 
toate acestea, acea mare parte a lui era neatinsă, 
întinzându-se în ambele părţi, ca o perdea verde 
sclipitoare. 

— Eşti sigur că nimeni nu mai ştie de locul ăsta? întrebă 
Cochran. 

— Aproape sigur. De ce? 

Celălalt ridică din umeri. 

— Când treceam prin peşteri, am fost gata să jur c-am 
auzit înapoia noastră un motor de şalupă. 

— Probabil ecoul, zise Kabaraijian. 

Privi către şalupa sa. 

— Oricum, e timpul să-ncepem treaba. 

Îşi activă controlerul şi cele trei siluete nemişcate din 
ambarcaţiune începură să se mişte. N 

Bărbatul rămase pe nisip, nemişcat, privindu-le. În timp 
ce le privea, undeva în adâncul minţii se vedea pe sine prin 
ochii lor. Morții se ridicară rigizi; doi coborâră pe plajă. Al 
treilea se apropie de lada de la prova şi porni să descarce 
echipamentul: perforatoare, târnăcoape şi lopeţi. Apoi, cu 
braţele pline, cobori şi el din şalupă şi se alătură celorlalţi. 

Desigur, în realitate, niciunul dintre ei nu se mişca. 
Totul îl făcea Kabaraijian. El le acţiona picioarele, el le 
întindea braţele şi strângea degetele. Comenzile lui, 
preluate de controler şi amplificate de sinte-creier, 


confereau viaţă acestor corpuri. Sinte-creierele asigurau 
desfăşurarea funcțiilor automate, însă manipulatorul 
asigura voinţa cadavrelor. 

Nu era uşor şi era departe de a fi perfect. Percepţiile 
primite de manipulator erau rareori utile; în majoritatea 
cazurilor, el trebuia să-şi supravegheze cadavrele ca să 
ştie ce făceau. Mânuirea lor era arareori graţioasă; morţii 
se mişcau încet şi stângaci, neavând capacitatea de a 
executa acţiuni de precizie. Un cadavru putea lovi cu 
târnăcopul, însă nici cel mai bun manipulator n-ar fi reuşit 
să facă un mort să coasă un nasture, ori să vorbească. 

Un manipulator nepriceput de-abia putea mişca un 
cadavru. Pentru dirijarea chiar şi a unui singur mort era 
necesară o coordonare, dacă, la rândul său, manipulatorul 
se ocupa şi cu altceva. Trebuia să separe comenzile 
adresate cadavrului de cele către propriii săi muşchi. 
Majoritatea reuşeau acest lucru, însă dificultatea sporea o 
dată cu numărul membrilor echipei. Recordul pentru un 
singur manipulator era de douăzeci şi şase de cadavre, dar 
tot ceea ce făcuse respectivul fusese să le pună să 
mărşăluiască în coloană. Când morţii nu executau toţi 
aceeaşi acţiune, munca manipulatorului devenea extrem 
de complexă. 

Kabaraijian avea o echipă de trei - toţi morţi excelenti, 
cadavre în stare foarte bună. Fuseseră bărbaţi zdraveni şi 
încă erau; Kabaraijian plătea taxe suplimentare pentru 
hrană, ca să-i ţină în formă. Unul avea părul negru şi o 
cicatrice pe un obraz, altul era blond, tânăr şi pistruiat, iar 
al treilea avea părul împletit în codițe castanii. Altfel, erau 
interşanjabili; toţi aveau cam aceeaşi înălţime, greutate şi 
constituţie. Cadavrele n-au personalitate. O pierd o dată cu 
mintea. 

Echipa lui Cochran, care cobora acum pe nisip, 
ascultând ordinele bărbatului, era mai puţin 
impresionantă. Formată numai din doi morţi, nu avea 
niciun specimen de gradul întâi. Primul cadavru era destul 
de voinic, cu umeri lați şi muşchi ce-i jucau sub piele. Avea 
însă picioare subţiri ca scobitorile, se împleticea adesea şi 


umbla chiar mai lent decât cadavrele obişnuite. Al doilea 
mort avea vârstă mijlocie, era chel, slab şi părea debil. 
Amândoi erau murdari. Cochran nu considera că echipa 
trebuia îngrijită, aşa cum o făcea Kabaraijian. Era un 
obicei prost. Cochran începuse ca manipulator lucrând cu 
cadavrele altcuiva; îngrijirea nu făcuse parte din 
îndatoririle sale. 

Membrii echipei lui Kabaraijian se aplecară şi luară 
perforatoare din maldărul de echipament de pe nisip. Apoi, 
dispuşi în linie, avansară spre peretele peşterii. Burghiele 
sfredeliră zumzăind găuri în roca poroasă şi din fiecare 
gaură se născu şi crescu o reţea de fisuri subţiri, în zigzag. 

Cadavrele sfredeliră la unison, până ce burghiele se 
afundară aproape până la mâner şi fisurile căpătară 
lăţimea unui deget. Apoi, toţi ca unul, retraseră burghiele 
şi le abandonară în favoarea târnăcoapelor. Ritmul muncii 
deveni mai lent. Fisură cu fisură, cadavrele atacară 
peretele, îndepărtând cu atenţie un strat de piatră verzuie. 
Ridicau târnăcoapele încet, dar loviturile erau teribil de 
puternice, neobosite, fără pauze. Erau incapabili să simtă 
durerea - oasele lor de-abia percepeau şocurile impactului. 

Morţii făceau toată treaba. Kabaraijian stătea înapoia lor 
- o statuie zveltă şi întunecată pe nisip, cu mâinile în 
şolduri şi ochii pe jumătate închişi. Nu făcea nimic altceva 
decât să privească. Şi totuşi, el făcea totul. Kabaraijian era 
cadavrele; cadavrele erau Kabaraijian. El era un om cu 
patru corpuri şi mâna lui dirija fiecare lovitură, cu toate că 
nu atingea nicio unealtă. 

La cincisprezece metri mai departe, Cochran şi echipa 
sa începuseră de asemenea munca. Kabaraijian de-abia era 
conştient de prezenţa lor, deşi le putea auzi zumzetul 
perforatoarelor şi bubuiturile târnăcoapelor. Mintea îi era 
alături de cadavrele sale, spărgând peretele, atent la orice 
pată cenuşie care putea fi nodulul unei voylburi. Era o 
muncă istovitoare, care necesita concentrare şi încordare, 
o muncă pe muchie de cuţit. O muncă pe care numai 
echipele de cadavre o puteau executa cu eficienţă reală. 


Cu câţiva ani în urmă, când fusese descoperită Grotto, 
cu peşterile sale, se încercaseră şi alte metode. Primii 
colonişti căutaseră voylburile cu autocârtiţele, 
pulverizatoare de rocă asemănătoare unor tractoare, ce 
puteau mesteca munţi întregi. Problema era că mestecau 
şi voylburile fragile, îngropate adânc, care, de multe ori, 
erau recunoscute prea târziu. Compania ajunsese la 
concluzia că munca manuală atentă reprezenta unica 
modalitate de a stopa distrugerea sau stricarea unui 
număr prea mare de pietre. lar cadavrele erau lucrătorii 
cei mai ieftini de pe piaţă. 

Acum, aceşti lucrători erau ocupați, încordaţi şi asudaţi; 
echipa îndepărta succesiv straturile de piatră de pe perete. 
Clivajul natural al rocii era vertical, ceea ce constituia un 
avantaj.  Găseşti o fisură, introduci forţat vârful 
târnăcopului, te laşi pe spate, tragi şi, cu o pocnitură, 
desprinzi o felie de rocă. Cauţi apoi altă fisură şi reîncepi. 

Kabaraijian privi neclintit cum peretele se prăbuşi, iar 
mormanul de piatră verde se adună în jurul picioarelor 
morţilor săi. Doar ochii i se mişcau, alergând neobosiţi 
înainte şi înapoi peste suprafaţa rocii, în încercarea de a 
zări voylburile, dar fără să găsească ceva. Finalmente, 
retrase cadavrele şi se apropie de perete. Il atinse, îşi 
trecu palma peste stâncă şi se încruntă. Echipa dezgolise 
fără succes un strat întreg de piatră. 

Nu era totuşi ceva neobişnuit, nici chiar în peşterile cele 
mai bune. Manipulatorul reveni la marginea plajei şi-şi 
retrimise echipa la muncă.  Lucrătorii  ridicară 
perforatoarele şi atacară din nou peretele. 

Pe neaşteptate, Kabaraijian fu conştient de faptul că 
înapoia sa se afla Cochran, spunând ceva. Nu distingea 
însă nimic. Nu-i uşor să fii atent la spusele altuia, când 
dirijezi trei morţi. O parte a minţii sale izbuti să se 
detaşeze şi ascultă. 

Cochran începuse să repete. Ştia că atenţia unui 
manipulator care lucrează este concentrată asupra echipei 
sale. 


— Matt, fii atent! Cred c-am auzit ceva. Slab, dar am 
auzit. Mi s-a părut c-ar fi altă şalupă. 

Problema era una serioasă. Kabaraijian îşi îndepărtă 
mintea de la morţi şi se întoarse, ca să-i ofere lui Cochran 
întreaga sa atenţie. Cele trei perforatoare amuţiră pe rând 
şi, brusc, în jurul lor răsună clipocitul slab al apei pe malul 
nisipos. 

— O şalupă? 

Cochran încuviinţă din cap. 

— Eşti sigur? 

— Nu sută-n sută. Mi s-a părut c-am auzit. La fel ca mai 
devreme, când am venit încoace. 

— Nu ştiu, clătină din cap Kabaraijian. Nu mi se pare 
foarte probabil. De ce ne-ar fi urmărit cineva? Voylburi 
sunt peste tot, dacă te străduieşti să le cauţi. 

— Aşa-i. Totuşi, am auzit ceva şi m-am gândit c-ar trebui 
să-ţi spun. 

— În regulă, aprobă Kabaraijian. Mi-ai spus. Dacă apare 
cineva, o să-i arăt o secţiune a peretelui şi n-are decât să 
caute acolo. 

— Bine, zise Cochran, dar cumva, nu părea defel 
mulţumit. Ochii i se plimbau de colo-colo, agitaţi. Se răsuci 
şi porni pe nisip, spre peretele în faţa căruia îl aşteptau 
încremenite cadavrele. 

Kabaraijian se întoarse către echipa sa, care reînvie. 
Burghiele începură să bâzâie şi alte fisuri se lăţiră pe 
suprafaţa rocii. Apoi, când deveniră îndeajuns de mari, 
târnăcoapele înlocuiră perforatoarele şi îndepărtară alt 
strat de piatră. 

De data aceasta, înapoia lui exista ceva. 

Cadavrele stăteau afundate până la glezne în aşchii de 
piatră, când Kabaraijian o zări: o bucată cenuşie de 
mărimea unui pumn, încastrată în verdele înconjurător. Se 
încordă şi cadavrele încremeniră, cu târnăcoapele ridicate. 
Kabaraijian le ocoli şi studie nodulul voylburii. 

Era o minunăţie; întrecea de două ori cea mai mare 
piatră care fusese găsită vreodată. Chiar şi ciobită, ar fi 
valorat o avere. Dacă însă ar fi putut s-o desprindă intactă, 


evaluarea ar fi stabilit un record. Era sigur în privinţa asta. 
Ar fi fost prelucrată ca o singură piatră. Parcă o vedea în 
faţa ochilor. Un ou de ceaţă cristalină, fumegos şi 
misterios, cu văluri de ceaţă acoperind culori pe jumătate 
estompate. 

Se gândi la ea şi surâse. Atinse uşor nodului şi se 
întoarse, ca să-l strige pe Cochran. 

Întoarcerea îi salvă viaţa. 

Târnăcopul vâjâi prin aer, trecând prin locul în care 
fusese capul lui şi izbi cu o forţă teribilă în perete, imediat 
lângă voylbură. Scântei şi aşchii de piatră zburară în toate 
direcţiile. Kabaraijian rămase înlemnit. 

Cadavrul ridică târnăcopul deasupra capului pentru 
următoarea lovitură. 

Kabaraijian izbuti să se desprindă din paralizie şi se 
clătină. Târnăcopul se abătu în jos. Nu spre perete, ci spre 
el. 

Bărbatul se mişcă, în ultima clipă, azvârlindu-se în 
lateral. Lovitura îl rată cu câţiva centimetri, iar 
manipulatorul ateriză în nisip şi se ridică iute în picioare. 
Ghemuindu-se uşor, începu să se retragă. 

Cadavrul avansa spre el, cu târnăcopul ridicat deasupra 
capului. 

Kabaraijian de-abia putea gândi. Nu înţelegea. Cadavrul 
care-l atacase era brunet şi cu cicatrice, cadavrul lui. 

Mortul se mişca încet. Kabaraijian păstră o distanţă 
sigură. Apoi, întoarse capul şi privi îndărăt. Ceilalţi doi 
morţi ai săi avansau din celelalte direcţii. Unul ţinea în 
mâini un târnăcop. Celălalt avea un perforator. 

Kabaraijian înghiţi un nod imens şi încremeni. Cercul de 
cadavre se strânse în jurul lui. Omul urlă. 

Ceva mai departe, pe plajă, Cochran privea spre el. Făcu 
un pas spre Kabaraijian. Dinapoia lui, se zări o mişcare 
neclară - ceva înălțându-se şi coborând -, urmată de o 
bufnitură surdă. Cochran se răsuci sub lovitură şi căzu cu 
faţa în nisip. Nu se mai ridică. Cadavrul său cu mers 
împleticit rămase lângă el, cu târnăcopul în mână; lovi o 


dată şi încă o dată. Celălalt cadavru pornise spre 
Kabaraijian. 

Ecourile urletului nu se stinseseră încă, dar acum 
Kabaraijian tăcea. Se uită la Cochran, care zăcea nemişcat, 
şi acţionă brusc, azvârlindu-se spre mortul brunet. 
Târnăcopul cobori ucigaş, dar stângaci. Kabaraijian îl 
evită. Îl placă pe brunet şi amândoi căzură pe nisip. 
Cadavrul se sculă mult mai încet. Până ce o făcu, 
Kabaraijian se afla înapoia lui. 

Manipulatorul se retrase încet, pas cu pas. Acum, 
propria sa echipă se afla în faţa lui, împleticindu-se spre el 
cu armele ridicate. Era un spectacol care-i dădea fiori. 
Cadavrele continuau să înainteze şi braţele li se mişcau. 
Ochii lor însă erau inexpresivi, iar feţele moarte - 
MOARTE! Pentru prima dată, Kabaraijian înţelese oroarea 
pe care o simțeau unii în prezenţa morţilor. 

Privi peste umăr. Cadavrele lui Cochran veneau spre el, 
înarmate. Cochran nu se sculase. Zăcea cu faţa în nisip şi 
valurile îi loveau încetişor cizmele. 

În scurtul moment de răgaz pe care-l avea la dispoziţie, 
mintea sa reîncepu să funcţioneze. Bărbatul duse mâna la 
centură. Controlerul era activat; îl simţea călduţ şi 
bâzâind. ÎI testă, îşi proiectă gândurile spre cadavrele sale, 
în ele. Le porunci să se oprească, să-şi arunce sculele, să 
încremenească. 

Ele continuară să avanseze. 

Kabaraijian se cutremură. Controlerul funcţiona; putea 
percepe ecourile în mintea lui. Dintr-un motiv sau altul, 
însă, cadavrele nu răspundeau. Simţi cum îngheaţă. 

Şi îngheţă realmente, când înţelegerea îl lovi ca un duş 
de apă glacială. Nici cadavrele lui Cochran nu 
răspunseseră. Ambele echipe se întorseseră împotriva 
manipulatorilor lor. 

Comandă prioritară! 

Auzise de aşa ceva. Nu văzuse însă niciuna în 
desfăşurare, şi nici nu visase că ar putea vedea. 
Telecomenzile de prioritate erau obiecte de contrabandă 


foarte scumpe şi, în primul rând, absolut ilegale pe toate 
planetele pe care se legiferase manipularea cadavrelor. 

lar acum, se confrunta cu una. Cineva dorise să-l ucidă. 
Cineva încerca să-l ucidă. Folosind o telecomandă de 
prioritate, utiliza împotriva lui propriile sale cadavre. 

Se azvârli mental asupra morţilor, luptându-se să reia 
controlul, străduindu-se să îndepărteze ceea ce-i dirija. Nu 
avea însă cu ce să se lupte. Pur şi simplu, cadavrele 
refuzau să răspundă. 

Kabaraijian se aplecă şi ridică de pe nisip un perforator. 

Se îndreptă repede şi se răsuci, pentru a înfrunta 
cadavrele lui Cochran. Cel mai voinic dintre ele, cel cu 
picioare subțiri, se apropie, lovind cu târnăcopul. 
Kabaraijian pară cu perforatorul, ridicându-l ca o pavăză. 
Mortul izbi din nou. 

Kabaraijian porni perforatorul şi-l înfipse în abdomenul 
cadavrului. Urmă o secundă oribilă, cu sânge ţâşnind şi 
carne sfâşiată. Scena ar fi trebuit să continue printr-un 
țipăt şi o agonie. Bineînţeles, nu se întâmplă aşa. 

Iar târnăcopul se abătu oricum în jos. 

Contraatacul lui Kabaraijian dezechilibrase cadavrul şi 
lovitura acestuia nu-l nimeri, totuşi îi spintecă tunica pe 
piept, rupând-o pe jumătate şi trasându-i o urmă 
însângerată de la umăr la stomac. Clătinându-se, bărbatul 
se rezemă cu spatele de perete, lipsit de apărare. 

Cadavrul se apropie, ridicând din nou târnăcopul, cu 
ochii goi. Perforatorul îi rămăsese înfipt în abdomen, 
bâzâind şi funcţionând, iar sângele se revărsa în jeturi 
roşii. Cu toate acestea, continua să umble. 

„Nu simte durerea”, se gândi Kabaraijian cu acel colţişor 
al minţii sale care nu încremenise de spaimă. Rana nu era 
imediat fatală şi cadavrul n-o putea simţi. Avea să 
sângereze până cădea, fără s-o ştie, fără să-i pese. N-avea 
să se oprească decât atunci când nu se va mai putea clinti. 
Nu simţea durerea! 

Cadavrul ajunsese aproape lângă el. Kabaraijian se 
azvârli pe nisip, înhaţă un bolovan şi se rostogoli. 


Morţii sunt lenți, foarte lenți; decalajul între comandă şi 
gest este mare. Lovitura sosi târziu şi alături. Kabaraijian 
se rostogoli în picioarele cadavrului şi-l răsturnă. Apoi se 
ridică deasupra lui, cu bolovanul în pumn, izbindu-l în 
ţeastă, o dată şi încă o dată, spărgând osul până la sinte- 
creier. 

În cele din urmă, cadavrul nu se mai clinti, însă ceilalţi 
ajunseseră la el. Două târnăcoape se înălţară aproape 
simultan. Unul dintre ele rată complet ţinta. Celălalt, însă, 
îi smulse o bucăţică din umăr. 

Kabaraijian prinse al doilea târnăcop şi-l răsuci, 
luptându-se să-l oprească, şi pierzând. Cadavrele erau mult 
mai puternice decât el. Mortul îşi eliberă târnăcopul şi-l 
înălţă, pentru o nouă tentativă. 

Bărbatul se ridică în picioare, izbindu-se cu umărul în 
cadavru şi răsturnându-l. Ceilalţi morţi îl atacară, căutând 
să-l prindă. El nu rămase să se lupte. O luă la fugă. 
Cadavrele porniră în urmărire, lente şi stângace, dar 
cumva terifiante. 

Kabaraijian ajunse la şalupă, o prinse cu ambele mâini şi 
împinse. Ambarcaţiunea lunecă greu peste nisip. Împinse 
din nou, şi acum alunecă mai uşor. Era scăldat de sudoare 
şi sânge, respira gâfâit, sacadat, însă continua să împingă. 
Umărul îi pulsa cumplit, trimiţându-i în întregul corp valuri 
de durere. Îl ignoră, rezemându-l de bordul şalupei şi, în 
cele din urmă, izbuti să coboare ambarcaţiunea în apă. 

Apoi, un cadavru ajunse lângă el şi-l atacă exact atunci 
când se urca în şalupă. Kabaraijian porni motorul şi-l 
ambală la maximum. Şalupa răspunse imediat. Demară cu 
o explozie bruscă de spumă şi stropi, străbătând apele 
verzi spre despicătura întunecată şi sigură din peretele 
îndepărtat al peşterii. Kabaraijian suspină... şi cadavrul îl 
prinse de gât. 

Se suise în şalupă. Târnăcopul i se înfipsese în lemn, 
devenind inutilizabil, dar îi rămăseseră braţele, iar acelea 
erau îndeajuns. Le  petrecu în jurul  beregatei 
manipulatorului şi strânse. Kabaraijian îl lovi înnebunit, 
zdrobindu-i chipul calm, inexpresiv. Mortul nu schiţa 


niciun efort de a se feri de lovituri. Le ignora. Kabaraijian 
lovi din nou şi din nou, îşi înfipse degetele în ochii goi, îl 
izbi în gură, până-i sparse dinţii. 

Cu toate acestea, degetele din jurul gâtului său se 
strângeau tot mai mult şi, în ciuda strădaniilor, nu le putea 
desface. Sufocându-se, nu mai lovi în cadavru, ci împinse 
cu piciorul în volan. 

Ambarcaţiunea vira brusc, legănându-se într-o parte şi 
alta. Peştera goni pe lângă ei ca o ceaţă, iar pereţii se 
apropiară. Urmă apoi impactul dur, bubuitura lemnului 
care se crăpa şi rostogolirea scurtă din şalupă în apă. 
Kabaraijian fu deasupra, însă căzură amândoi. Cadavrul 
continua să-şi mențină  strânsoarea, trăgându-l pe 
Kabaraijian în jos, o dată cu el, sufocându-l. 

Însă bărbatul inspiră adânc înainte ca undele verzi să se 
închidă deasupra lui. Cadavrul încercă să respire sub apă. 
Kabaraijian îl ajută. Îşi vâri ambele mâini în gura lui şi o 
menţinu deschisă, asigurându-se că-şi umplea plămânii cu 
apă. 

Mortul muri primul. Degetele sale slăbiră strânsoarea. 

În cele din urmă, simțind că plămânii lui erau pe punctul 
de a exploda, Kabaraijian reuşi să se elibereze şi se 
împinse către suprafaţă. Apa abia îi ajungea la piept. Stătu 
pe cadavrul nemişcat, ţinându-l dedesubt, în vreme ce el 
inspira adânc. 

Şalupa se înfipsese într-o creastă de steiuri ascuţite care 
se ridica din apă în lateralul ieşirii din peşteră. Coridorul 
respectiv se distingea la numai un metru depărtare, 
conturându-se în umbre. Dar acum se afla în siguranţă? 
Fără o ambarcaţiune? Kabaraijian se gândi să pornească 
pe jos, dar abandonă imediat ideea. Avea prea mulţi 
kilometri de parcurs înainte să ajungă la lumina zilei, fără 
să pună la socoteală distanţa care-l despărţea de staţia 
riverană. Ar fi însemnat să fie vânat prin beznă de ceea ce 
mai rămăsese din echipa lui de cadavre. Ideea îi trimise un 
fior pe şira spinării. Nu, mai bine să rămână şi să-l înfrunte 
pe atacator! 


Se îndepărtă de cadavru şi porni spre epava şalupei, 
agăţată încă de stâncile ce o spărseseră. La adăpostul ei, 
avea să fie dificil de găsit sau, cel puţin, de văzut. Iar dacă 
inamicul nu-l putea vedea, avea să-i fie greu să trimită 
cadavrele împotriva lui. 

Între timp, poate că-l putea zări el pe inamic. 

Inamicul... Cine era? Bartling, bineînţeles. Bartling 
trebuia să fie sau unul dintre oamenii săi. Cine altul? 

Dar unde era? Trebuiau să fie în apropiere, într-un loc 
de unde puteau vedea plaja. Nu poţi dirija un cadavru de la 
o depărtare prea mare; feedback-ul senzorial nu este 
suficient de bun. Singurele simţuri la care ai acces sunt 
văzul şi auzul, ele înseşi neclare. Trebuie să vezi cadavrul, 
să vezi ce face şi ce ai dori să facă. Prin urmare, omul lui 
Bartling se afla undeva în preajmă, în peşteră. Dar unde 
anume? 

Şi cum ajunsese acolo? Kabaraijian căzu pe gânduri. Era 
probabil şalupa pe care o auzise Cochran. Fuseseră 
urmăriţi de cineva care deţinea o telecomandă de 
prioritate. Poate că, în timpul nopţii, Bartling îi fixase un 
emiţător pe şalupă. 

Kabaraijian îşi flexă genunchii, până ce numai capul îi 
rămase deasupra apei, şi privi pe lângă epava şalupei. 
Plaja era o pată alburie, dincolo de întinderea verzuie şi 
neclară a apei din peştera uriaşă. Nu se auzeau decât 
clipocelile vălurelelor pe bordul ambarcaţiunii. Zărea însă 
mişcare. A doua şalupă fusese coborâtă de pe nisip, iar un 
cadavru suia la bord. Celelalte, mişcându-se încet, intrau 
în apă. Purtau târnăcoapele pe umeri. 

Îl căutau. Inamicul bănuia că el continua să se găsească 
acolo. Îl vâna. Kabaraijian fu ispitit din nou să plonjeze 
spre ieşire, să fugă şi să înoate către lumina zilei, să iasă 
din semiîntunericul oribil în care propriile lui cadavre îl 
urmăreau cu chipuri reci şi mâini chiar mai reci. 

Îşi înăbuşi acest impuls. Cât timp ei scotoceau peştera, 
ar fi putut să-şi asigure un avantaj. Dar cu şalupa, l-ar fi 
ajuns imediat din urmă. Putea încerca să scape de ei prin 
labirintul cavernelor, însă dacă i-o luau înainte, nu aveau 


decât să-l aştepte la ieşirea din sistemul de peşteri. Nu, nu! 
Trebuia să rămână aici şi să-şi descopere inamicul. 

Unde putea fi acesta? Cercetă peştera cu privirea, fără 
să vadă nimic. Era o întindere uriaşă de verde mohorât, 
stâncă, apă şi plaje. Suprafaţa apei era întreruptă de 
câteva stânci mari ce-şi înălţau crestele deasupra 
vălurelelor. Înapoia lor se putea ascunde un individ. Nu 
însă şi o şalupă. Nu exista nimic suficient de mare înapoia 
căruia să se ascundă o şalupă. Poate că inamicul purta 
echipament de scufundător. Totuşi, Cochran auzise o 
şalupă... 

Ambarcaţiunea  traversase jumătate din  cavernă, 
îndreptându-se către ieşire. La comenzi, se afla mortul 
şaten. Ceilalţi doi plescăiau încet prin apa puţin adâncă, în 
siajul şalupei. 

Trei cadavre, vânând. Şi pe undeva, pe aproape, se 
ascundea manipulatorul lor. Cel cu telecomanda de 
prioritate. Mintea şi voinţa lor. Dar unde anume? 

Şalupa se apropia. Părăsea grota? Poate credeau că el 
fugise? Sau... nu, probabil că intenționau să blocheze 
ieşirea şi apoi să cerceteze peştera. 

Il văzuseră? Ştiau unde se afla? 

Brusc, îşi reaminti de propriul său controler şi mâna îi 
bâjbâii sub apă, pentru a verifica dacă rămăsese intact. Nu 
se spărsese, în plus, funcţiona; controlerele erau etanşe. 
Era adevărat, nu mai controla niciun cadavru, totuşi putea 
fi util la un moment dat... 

Kabaraijian închise ochii şi încercă să ignore orice 
sunete. In mod deliberat, îşi înăbuşi percepțiile şi se 
concentră asupra îndepărtatelor ecouri senzoriale ce 
continuau să-i murmure în minte. Nu dispăruseră. Erau şi 
mai vagi decât de obicei, dar mai puţin confuze; acum, nu 
existau decât două seturi de imagini. Al treilea cadavru al 
său plutea la câţiva metri depărtare şi nu mai emitea 
nimic. 

Işi încordă mintea, ascultă şi încercă să vadă. Acele pete 
înceţoşate începură să prindă contur. Două imagini, 
ambele neclare, luară formă, suprapunându-se, alcătuind o 


încâlceală senzorială, dar Kabaraijian trase de firele ei şi 
imaginile se limpeziră. 

Un cadavru se afla afundat până la brâu în apa verde, 
mişcându-se lent, cu un târnăcop în mână. Putea zări 
coada sculei şi mâna care o ţinea, precum şi apa tot mai 
întunecată spre adânc. Mortul nu privea însă în direcţia lui 
Kabaraijian. 

Al doilea cadavru se afla în şalupă, cu o mână pe volan. 
Nici el nu se uita spre Kabaraijian. Privea în jos, la tabloul 
de bord. Trebuia multă concentrare pentru ca un cadavru 
să conducă orice fel de maşinărie. De aceea, manipulatorul 
îl obliga să nu scape din ochi comenzile. 

Atât doar că putea vedea mai mult decât tabloul de bord. 
Vedea perfect întreaga şalupă. 

Şi brusc, totul deveni cât se poate de clar. Ştiind acum 
că epava constituia o ascunzătoare perfectă, Kabaraijian se 
retrase mai mult la adăpostul ei, apoi îşi trecu o mână 
peste bord şi se prelinse încetişor înăuntru, ghemuindu-se. 
Stânca făcuse o gaură mare în fundul ambarcaţiunii, dar 
lada cu scule era intactă. Se târi spre ea şi o deschise. 
Cadavrele luaseră majoritatea echipamentului minier, însă 
rămăsese o trusă de reparaţii. Kabaraijian scoase din ea o 
cheie fixă masivă şi o şurubelniţă. Vâri şurubelniţa la brâu 
şi strânse cu putere cheia în mână. Şi aşteptă. 

Cealaltă şalupă aproape că ajunsese lângă el; putea auzi 
torsul motorului şi clipocitul apei în jurul său. Aşteptă până 
se lipi de epavă. Apoi, se ridică brusc şi sări. 

Ateriză exact în mijlocul celeilalte ambarcaţiuni, care se 
legănă violent sub impact. Kabaraijian nu-i lăsă inamicului 
timp să reacționeze - cel puţin, cadavrul nu avu timp s-o 
facă. Păşi înainte şi lovi din toate puterile cu cheia în 
ţeasta mortului. Cadavrul căzu pe spate. Kabaraijian se 
aplecă, îl prinse de picioare şi-l ridică, împingându-l peste 
bord. Imediat, mortul dispăru din şalupă. 

Răsucindu-se apoi rapid, prospectorul privi în jos, spre 
chipul stupefiat al lui Ed Cochran. inu cheia cu o mână, 
iar cu cealaltă pipăi după comenzile şalupei şi mări viteza. 
Ambarcaţiunea acceleră şi se năpusti spre ieşire. Peştera 


şi cadavrele dispărură în urmă, iar bezna cobori brusc, o 
dată cu pereţii stâncoşi. Kabaraijian aprinse proiectorul. 

— Salut, Ed, zise el, cântărind cheia în palmă. Glasul îi 
era foarte calm şi foarte rece. 

Cochran emise un suspin zgomotos de uşurare. 

— Matt, vorbi el, slavă Domnului, de-abia acum mi-am 
revenit! Cadavrele mele... au... 

Kabaraijian clătină din cap. 

— Nu, Ed, nu ţine! Nu mă vrăji cu aşa ceva, te rog! Dă- 
mi telecomanda de prioritate. 

Cochran păru speriat. Se sili apoi să zâmbească în stilul 
lui specific. 

— Glumeşti, nu? N-am nicio telecomandă de prioritate. 
Ţi-am spus c-am auzit altă şalupă... 

— Nu există nicio altă şalupă. A fost doar o pistă falsă, 
pentru eventualitatea că vei da greş. La fel ca lovitura 
aceea pe care ai primit-o pe plajă. Sunt convins c-a fost o 
treabă foarte delicată - să dirijezi cadavrul să te atace cu 
târnăcopul, astfel încât să am impresia că te-a lovit cu 
adevărat. Ai reuşit-o însă excelent. Complimentele mele, 
Ed! L-ai manipulat perfect. Ca şi pe celelalte. Nu-i uşor să 
coordonezi o echipă de cinci care să facă simultan lucruri 
diferite. O treabă de nota zece, Ed! Te-am subestimat. Nu 
crezusem niciodată că eşti un manipulator atât de bun. 

Cochran ridică ochii de pe fundul şalupei şi-l privi; 
zâmbetul îi dispăruse. După aceea, se uită în jur, spre 
pereţii de piatră aflaţi atât de aproape. 

Kabaraijian cântări din nou cheia, simţindu-şi palma 
asudată. Cu cealaltă mână îşi atinse umărul în treacăt. 
Sângerarea se oprise. Se aşeză fără grabă, punând palma 
pe capota motorului. 

— Nu mă-ntrebi de unde ştiu, Ed? întrebă el. Dar, 
întrucât Cochran tăcea posac, continuă: O să-ţi spun 
oricum. Te-am văzut. Am privit prin ochii cadavrului meu şi 
te-am văzut ghemuit aici, în şalupă, întins pe fundul ei şi 
trăgând cu coada ochiului peste bord, căutând să dai de 
urma mea. Nu păreai deloc mort, ci mai degrabă foarte 


vinovat. Atunci am înţeles. Tu ai fost singurul care vedea 
perfect toată plaja. Tu erai singurul din peşteră. 

Apoi tăcu, simțindu-se cumva stânjenit. Glasul îi ezită şi 
se înmuie. 

— Vreau doar să ştiu... de ce? De ce, Ed? 

Cochran îl privi din nou şi ridică din umeri. 

— Pentru bani, îi răspunse. Doar pentru bani, Matt. Ce 
altceva ar fi putut să fie? 

Zâmbi; nu era zâmbetul lui obişnuit, ci unul silit, strâmb. 

— Îmi place de tine, Matt. 

— Ai o modalitate aparte de a mi-o demonstra, răspunse 
Kabaraijian fără să-şi poată opri surâsul. Ai cui bani? 

— Ai lui Bartling. Aveam mare nevoie de bani. Evaluările 
mele sunt mici şi n-am economisit absolut nimic. Dacă ar fi 
fost să părăsesc Grotto, ar fi trebuit să-mi vând echipa ca 
să cumpăr un bilet de plecare. Apoi, aş fi redevenit 
manipulator de închiriat. Nu doresc asta. Aveam nevoie de 
bani - repede. 

Ridică din umeri. 

— Voiam  să-ncerc să strecor nişte voylburi prin 
contrabandă, însă tu m-ai descurajat. Aseară, mi-a trecut 
prin minte altă idee. N-am crezut c-o să meargă chestiile 
alea cu organizarea noastră şi cu înfruntarea lui Bartling, 
dar m-am gândit că pe el l-ar fi interesat. După ce-am 
plecat din tavernă, m-am dus la el. Mă gândisem că s-ar 
putea să-mi plătească ceva pentru informaţie, ba poate 
chiar să facă o excepţie şi să mă lase să rămân pe planetă. 

Clătină mohorât din cap. Kabaraijian tăcu. In cele din 
urmă, Cochran continuă: 

— M-am dus să-l văd. Era cu trei gărzi de corp. Când a 
auzit, l-a apucat isteria. Deja îl umiliseşi, iar acum credea 
că s-ar putea să ai succes. Mi-a... mi-a făcut o ofertă. O 
grămadă de bani, Matt. O grămadă de bani. 

— Mă bucur că nu m-ai vândut aşa de ieftin! 

— Nu, zâmbi Cochran, Bartling dorea realmente să-ţi 
vină de hac şi l-am făcut să plătească. El mi-a dat 
telecomanda. Nu voia s-o atingă. Mi-a zis că făcuse rost de 


ea pentru eventualitatea că „minţile-moarte” şi „zombii” 
lor l-ar fi atacat vreodată. 

Bărbatul strecură o mână în tunică şi scoase o cutiuţă 
plată, asemănătoare controlerului de la centură. O aruncă 
uşurel spre Kabaraijian. 

Acesta nu schiţă gestul de a o prinde. Telecomanda îi 
trecu peste umăr şi căzu în apă. 

— Hei! rosti Cochran. Nu trebuia s-o laşi să cadă. 
Cadavrele tale n-or să te asculte, dacă n-o dezactivezi. 

— Mă doare umărul, începu Kabaraijian şi se opri brusc. 

Cochran se ridică în picioare şi se uită la el de parcă l-ar 
fi văzut pentru prima dată. 

— Înîm, zise el încleştându-şi pumnii. Îhîm. 

Era cu un cap mai înalt decât Kabaraijian şi mult mai 
masiv. Părea că abia acum observase rănile celuilalt. 

Kabaraijian simţi cum cheia îi devine mai grea în palmă. 

— Să nu încerci ceva, îl preveni el. 

— Îmi pare rău! spuse Cochran şi se năpusti asupra lui. 

Kabaraijian încercă să-l izbească în cap cu cheia, dar 
Cochran pară lovitura. Cu cealaltă mână prinse încheietura 
şi i-o răsuci. Kabaraijian îşi simţi degetele amorţindu-i. 

Nu exista ideea de fair play ori de milă. Se lupta pentru 
viaţa lui. Mâna liberă îi bâjbâi spre brâu şi înhăţă 
şurubelniţa. O smulse şi o înfipse în celălalt. Cochran icni 
şi strânsoarea îi slăbi pe neaşteptate. Kabaraijian lovi din 
nou, răsucind scula, apoi o trase, sfârtecând tunica şi 
carnea. 

Cochran se împletici spre înapoi, ţinându-se cu mâinile 
de abdomen. Kabaraijian îl urmări şi îl împunse cu 
şurubelniţa pentru a treia oară, cu sălbăticie. Cochran 
căzu. 

Încercă să se ridice, apoi renunţă şi căzu din nou. 
Rămase pe fundul şalupei, sângerând abundent. 

Kabaraijian reveni la comenzi şi menţinu şalupa pe un 
curs egal depărtat de pereţi. Conduse prin coridoare, 
peşteri şi tuneluri, peste lăcuşoarele cu apă verzuie. lar în 
lumina albă, puternică a proiectorului, îl privi pe Cochran. 


Acesta nu se mai clinti deloc şi vorbi o singură dată. 
Imediat după ce ieşiseră din peşteri, sub soarele de după- 
amiază al lui Grotto, ridică ochii pentru câteva clipe. 
Palmele îi erau acoperite de sânge. Avea ochii umezi. 

— Îmi pare rău, Matt! spuse el. Îmi pare al dracu' de 
rău! 

— La naiba! mormăi Kabaraijian cu glas tremurat. 

Opri brusc şalupa în mijlocul apei şi se aplecă spre trusa 
de prim-ajutor. Se apropie apoi de Cochran şi-i bandajă 
rănile. 

Când reveni la comenzi, ambală motorul la maximum. 
Ambarcaţiunea goni  nebuneşte peste apele verzi, 
sclipitoare. 

Cochran muri înainte să fi ajuns la râu. 

Kabaraijian opri şalupa şi rămase plutind în derivă. 
Ascultă sunetele planetei din jurul său: susurul apei râului 
vărsându-se în lacul cel mare, ciripitul păsărilor şi fâlfâitul 
aripilor, clipocitul peştilor sărind din unde. Rămase acolo 
până ce se lăsă înserarea, privind în amonte şi gândindu- 
se. 

Se gândi la ziua de mâine şi la cea de poimâine. Mâine 
trebuia să revină la peştera cu voylburi. Cadavrele lui 
încremeniseră când ieşiseră din raza de acţiune a 
telecomenzii; ar fi trebuit să le poată recupera. Tot acolo 
se mai afla şi un mort din echipa lui Cochran. Poate c-ar fi 
reuşit să înjghebeze o echipă de trei, dacă cel pe care-l 
împinsese peste bord nu se înecase. 

În plus, acolo existau voylburi din cele mari. Avea să 
extragă oul de ceaţă tremurătoare, să-l predea şi să obţină 
o evaluare bună. Bani. Trebuia să facă rost de bani, de toţi 
banii pe care-i putea aduna. După aceea, putea începe să 
vorbească cu alţii. Şi după aceea... după aceea, Bartling 
avea să se trezească în plin război. Cochran fusese o 
victimă - prima. Nu însă şi ultima. Kabaraijian avea să le 
spună celorlalţi că Bartling trimisese pe cineva cu o 
telecomandă de prioritate şi că de aceea murise Cochran. 
Era adevărat. Era perfect adevărat. 


În seara aceea, Kabaraijian reveni la staţie cu un singur 
cadavru în şalupa lui, un cadavru care era straniu de rigid 
şi de nemişcat. Întotdeauna, cadavrele sale îl urmaseră în 
birou, umblând după el. În seara aceea, cadavrul era 
purtat pe umărul lui. 


Chicago 
Decembrie, 1972 


Weekend într-o zonă de război 


Sâmbătă în zori, cu soarele întrevăzându-se doar ca o 
luminiţă firavă înapoia norilor. Se împart armele. Suntem 
sub cerul liber, în baza de la marginea zonei de război, 
aliniaţi şi plescăind prin stratul de zăpadă amestecat cu 
noroi, gros de trei centimetri. Nu înţeleg de ce ne-au 
aliniat. Ne-ar fi putut da armele înăuntru, o dată cu 
uniformele. Este frig aici, afară. 

Armurierul este acelaşi tip care a operat verificarea 
creditului. Slăbănog, cu ten gălbejit, ochi mici şi mijiţi. 
Plictisit înainte, plictisit şi acum, câtuşi de puţin grăbit. În 
vreme ce noi tropăim prin mâzgă. Scrie seria fiecărei arme 
pe care ne-o întinde. Cred că te taxează suplimentar dacă 
pierzi blestemăţia aia. Te taxează pentru orice. Weekend-ul 
ăsta va costa o avere. Mă întreb, din nou, ce dracu' caut 
aici? Tenisul este mult mai ieftin. În plus, rămâi în viaţă 
după fiecare partidă. Întotdeauna. Fără excepţie. 

Este rândul meu. Armurierul mă priveşte printre 
pleoapele întredeschise, verifică seria armei pe care o ţine 
în mână, o scrie, îmi întinde arma. Îmi cere numele. 

— Birch, îi spun. Andrew Birch. 

Scrie numele. lau arma şi mă îndepărtez. Următorul tip 
se apropie de masă. 

Arma este din plastic neted şi negru, lungă cât braţul 
meu, cu linii line, curgând spre râtul din capătul ţevii. O 
simt rece şi lunecoasă în palmă, şi miroase a vaselină. Nu 
este încărcată. Scot din centură un încărcător, îl introduc 
în locaşul lui şi-l aud clicăind. Acum, sunt pregătit. Ca 
individul ăla din spoturile publicitare. Prima mea patrulă. 
Un soldat înarmat. Un bărbat. Aşa-i! 

Cât rahat... 

Nu cred că-s mare sculă de soldat. Ţin arma stângaci, în 
ciuda hipnoinstruirii de companie. Nu prea ştiu ce să fac 
cu ea. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi dorit să fiu aici. In weekend- 
uri, joc tenis. Locul meu nu-i aici. Am fost un idiot că am 
venit. Dacă voi fi împuşcat? Concomii au şi ei puşti. 


Răsucesc arma şi o examinez. Dedesubtul ţevii, simt o zonă 
rugoasă. Nişte litere. Seria armei şi o inscripţie: 
PROPRIETATEA LUI MANEUVER, INC. 

Stancato se apropie, cu arma sub braţ, ridicându-şi 
vizorul nocturn al căştii. Poartă casca aplecată pe o parte, 
şmechereşte. Asta-i genul lui. Lucrul cel mai enervant este 
că-i stă bine. Cu bocanci şi cască de campanie, în salopeta 
verde-cafenie despre care Maneuver încearcă să susţină 
că-i o uniformă, el reuşeşte să arate bine. Masculin, dur. 
Ţinuta lui demonstrează că se simte ca la el acasă. N-ar 
trebui să fie aşa. Pentru el, este tot prima dată. Ştiu asta. 

Stancato arată întotdeauna firesc. Este mai înalt decât 
mine, dar numai muşchi, zvelt, brunet şi arătos. Eu sunt 
scund şi am o faţă ca luna plină, cu păr castaniu, ondulat. 
Stancato mănâncă precum un spart, fără să se cunoască 
ceva pe trupul lui atletic. Eu mă-ngraş imediat ce nu-mi 
respect dieta. La birou, Stancato se îmbracă după ultima 
modă. Acum sunt în vogă gulerele evazate şi semi mantiile, 
luna trecută a fost altceva. El arată excelent, elegant. Eu 
port cam aceleaşi haine şi par un handicapat înfofolit 
excesiv. 

Bănuiesc că şi în uniforma asta arăt tot ca un 
handicapat. Nu-i pe măsura mea. Este prea largă acolo 
unde nu trebuie şi mă strânge unde ar trebui să fie lejeră. 
Nici măcar nu-mi ţine cald. Simt cum mă taie vântul. Ne-ar 
fi putut îmbrăca mai bine, la banii pe care ni-i cer. Sunt pe 
jumătate decis să fac o plângere la Oficiul pentru Protecţia 
Consumatorilor. Asta dacă mă-ntorc viu. 

Stancato îşi mângâie arma şi-mi zâmbeşte. 

— O sculă ţeapănă, spune el. O să facem treabă bună cu 
ea. 

De unde dracu' ştie el asta? E prima lui incursiune şi 
vorbeşte deja ca un veteran. Însă probabil că are dreptate. 
O să facă treabă bună. Lângă bază, elicopterul şi-a pus 
elicele în funcţiune, dar încă nu-i timpul să pornim. Ceilalţi 
continuă să plescăie prin zăpada pe jumătate topită. Am 
senzaţia că se aşteaptă un comentariu din partea mea. 
Incerc frecvent senzaţia asta, mai ales în preajma lui 


Stancato. Are stilul de a veni la mine şi a-mi spune ceva 
care aproape mă sileşte să zic o tâmpenie. 

De data asta, mă gândesc. Nu vreau să-şi dea seama cât 
sunt de nervos. 

— Crezi că moş Dolecek o să ne remarce? întreb în cele 
din urmă. 

Dolecek este şeful nostru. El este motivul pentru care 
mă aflu aici. De douăzeci de ani, blestematul participă în 
fiecare weekend la manevre. Zice că un bărbat nu-i bărbat 
adevărat până n-a fost rănit. Mie mi se pare ca o reclamă 
pentru zona de război. Însă nenorocitul are de acordat o 
gradatie, iar eu n-am mai primit o gradaţie de doi ani. Asta 
ar putea să-l impresioneze. 

Deşi n-o s-o recunoască, Stancato a venit aici din acelaşi 
motiv. Zice că s-a plictisit de tenis, de golf şi de drumeţii 
montane, că vrea mai multe senzaţii tari. Este un tip 
ambițios. Este cu doi ani mai tânăr decât mine, dar am 
ajuns deja la aceeaşi gradaţie. Acum, vrea să mă 
depăşească. 

— Dolecek o să fie maior în weekend-ul ăsta, rânjeşte el. 
N-o să ne vadă, nea Andy. Nici măcar n-o să ştie c-am 
trecut p-aici. Aşa că relaxează-te şi distrează-te cât poţi! 

Toată lumea şi-a primit arma. Sergentul latră ceva şi 
pornim în pas alergător spre elicopter. Este un aparat 
mare şi zgomotos, numai metal verde şi rotoare ce vuiesc 
şi răscolesc aerul, purtând emblema Maneuver pe flanc. 
Inăuntru, există bănci dispuse în lungul fuzelajului, pe care 
le ocupăm rapid. Nimeresc între Stancato şi un tip mai în 
vârstă, cu nasul spart şi un burtoi imens. Un soldat ca noi 
toţi, răcanii, însă cu însemne de veteran pe mâneci. A mai 
făcut asemenea incursiuni şi are o mulţime de kilipuncte la 
activ. li studiez chipul, încercând să-mi dau seama ce 
anume face din el un ucigaş, nu o victimă. Nu disting 
nimic. 

Pilotul decolează. În jurul meu, feţele sunt puţin 
tensionate, dar fericite. Mulţi zâmbesc, unii fac glume. De 
ce dracu' or fi aşa veseli? Ei nu ştiu că s-ar putea să fim 


ucişi? În ceea ce mă priveşte, simt că mi se face rău. A fost 
o idee complet idioată. 

Stancato este unul dintre cei care zâmbesc larg. 

— Te simţi bine, Andy? mă întreabă răcnind, ca să se 
facă auzit peste zgomotul elicopterului. N-arăţi prea 
grozav. 

Rânjeşte, aşa că ştiu că glumeşte. Cu toate astea, nu mă 
păcăleşte. Îi place să râdă de mine. 

— Mă simt perfect. 

N-o să vomit, oricât de mult aş dori s-o fac. l-aş oferi 
prea multă satisfacţie. Dacă nu mă pot stăpâni, o să vomit 
peste el. 

— Sunt doar puţin nervos, adaug. 

— Speriat, vrei să zici. 

— Hohoteşte. 

— Haide, Andy, recunoaşte! Toţi suntem speriaţi. N-are 
de ce să-ţi fie ruşine. Eu sunt îngrozit. Ai fi un idiot, dacă 
nu ti-ar fi frică. Concomii o să tragă-n noi cu gloanţe 
adevărate. 

— Râde din nou. 

— Dar tocmai asta face aventura interesantă, este? 

— Este. 

O crede cu adevărat. 

Burtoiul se uită spre Stancato. 

— Ai zis-o bine, intervine el. (Are un glas profund, grav, 
şi-i lipsesc jumătate din dinţi. Un adevărat proletar.) Eu o 
fac de zece ani şi mă sperie de fiecare dată. Dar asta- 
nseamnă să trăieşti. 

— Un bărbat nu poate spune c-a trăit până n-a întâlnit 
moartea, declară Stancato cu vocea lui calmă şi 
inteligentă. 

Este unul dintre sloganele Maneuver. 

— Un bărbat nu-i bărbat până nu-i manevrat, reproduc 
eu celălalt slogan al reclamei. 

Imediat, mă simt ca un idiot. Cumva, citatul lui Stancato 
se încadra în discuţie. Al meu a părut o tâmpenie. Era, 
însă, prea târziu. Îl spusesem. Acum, Burtoiul râde de 
mine. 


— Cum să nu! Voi, băieţi, de-abia acum vă pregătiţi să 
deveniți bărbaţi, nu? Încuviinţează din cap înaintea 
propriei sale afirmaţii. Da, da. Sunteţi răcani. Mi-am dat 
seama imediat. 

— Un ochi cunoscător, comentează Stancato. 

Ce să spun! Dacă n-am fi fost răcani, am fi avut 
însemnele de veterani. 

— Aşa-i, aprobă Burtoiul. Să ştiţi că eu cunosc rosturile. 
Staţi pe lângă mine. O să v-arăt care-s şpilurile. O s-am 
grijă ca blestemaţii de concomi să nu ia kilipuncte de la 
amicii mei. 

Nu-mi vine în minte altă persoană a cărei amiciţie mi-aş 
dori-o mai puţin, cu excepţia lui Stancato. Însă poate că ar 
trebui să fac aşa cum a spus Burtoiul. Individul nu pare să 
aibă nicio gaură în el şi nu vreau să capăt nici eu vreuna. 

Se aude o bubuitură puternică şi elicopterul se zguduie. 
Rotoarele amuţesc cu un ultim ţiuit. Am ajuns. Mijlocul 
zonei de război. Aici vom fi singuri. Plutonul pe care-l 
înlocuim cerceta regiunea de pădure. Căuta concomi. Sper 
că aceştia nu ne caută pe noi. Ce naiba s-a întâmplat cu 
războaiele de modă veche, în care soldaţii se întâlneau pe 
câmpul de luptă şi se împuşcau stând faţă în faţă? 

Ne revărsăm din elicopter, într-o mare de noroi. Soarele 
a ajuns sus pe cer şi un crâmpei din el se strecoară printre 
nori. Cea mai mare parte a zăpezii s-a topit. Vântul însă 
continuă să sufle şi este la fel de frig ca şi până acum. 

Ne aflăm pe un platou îngust, stâncos, fără niciun 
detaliu caracteristic, înconjurat de conifere. Plutonul pe 
care-l înlocuim este aliniat, gata de îmbarcare. Tipii înjură 
din belşug, totuşi majoritatea par să zâmbească. Sunt 
acoperiţi de noroi, dar nu văd nicio picătură de sânge. De 
asemenea, nu văd niciun rănit. Poate că va fi mai uşor 
decât crezusem. 

Burtoiul îl salută pe unul dintre ei ridicând braţul şi i se 
răspunde printr-un rânjet. 

— Cum a fost? strigă Burtoiul. 

— Ar trebui să ne dea banii-napoi. A costat cam mult 
pentru o simplă excursie. 


Individul clatină din cap, se uită spre sergentul lui şi mă 
priveşte în trecere, dispreţuitor. Face pe şmecherul. 
Probabil că-ntoarce banii cu lopata. Fie asta, fie că are 
destule kilipuncte ca să-i asigure o reducere considerabilă. 
Altfel, cum şi-ar fi putut permite să cumpere o săptămână 
întreagă de război, la preţurile lui Maneuver? Probabil că 
ne priveşte de sus pe noi, soldaţii de weekend. 

După ce am coborât toţi, ei încep să se îmbarce, 
elicopterul clămpăne din elice şi tipii pornesc - direcţia 
spre casă! Înapoi la serviciu şi la suburbii, sau unde s-or 
duce. Graţie regulii de înlocuire liberă, concomii nu trag în 
elicopterele de transport. Se ştie însă c-au ras plutoane 
nou-venite, imediat după debarcare. Îmi reamintesc asta, 
uşor nervos, şi privesc în jur. 

Sergentul latră un ordin şi ne adunăm ca nişte soldăţei 
cuminţi. Ne inspectează, evident dezgustat. 

— Atenţie! începe el, cu accentul cel mai cazon cu 
putinţă. Vorbeşte ca în vechile filme de război. Nu 
seamănă, totuşi, cu un personaj din asemenea pelicule. 
Mai degrabă aduce cu un contabil. Poartă ochelari, este 
prea tânăr şi surâde al naibii de mult. Nu intimidează 
câtuşi de puţin. Observ că nu poartă nici însemne de 
veteran. Altă lovitură pentru mine. Andy Birch, eşti cu 
adevărat un norocos! 

— O să cercetăm zona, ne spune sergentul răcan. 
Tâmpiţilor ălora li s-a spus să-i găsească pe concomi şi-au 
frecat luleaua o săptămână. Aşa c-o să-i găsim noi! A sosit 
momentul să puneţi osul la bătaie, băieţi! O să vedem cum 
vă descurcaţi de-adevăratelea. Şi-ar fi bine să n-o luaţi în 
mână, altfel o să căpătaţi din partea mea mai multă 
mizerie decât aţi fi visat de la concomi. Nu uitaţi, căpătăm 
locpuncte dacă găsim o tabără, plus kilipuncte pentru 
fiecare concom de care avem grijă. Asta-nseamnă reduceri 
data viitoare. 

Constat că-i evaluez interpretarea. Prima parte a sunat 
binişor, poate doar puţin exagerat. Sergentul dur şi-aşa 
mai departe... Finalul însă m-a pus pe gânduri. Mă-ntreb 
dacă el a fost instruit special, dacă învaţă din manual, sau 


cum? Sau, pur şi simplu, i se iau paralele şi este lăsat să-şi 
facă de cap? 

Acum ne repartizează sarcinile. Ne împărţim în grupe 
mai mici şi ne răspândim prin pădure. Mă întreb de ce 
trebuie să ne despărţim. De ce nu ne desfăşurăm în linie 
sau în altă formaţiune? Probabil că există un motiv. Cred 
că sergentul acţionează după regulament sau după 
ordinele vreunui şmecher care şi-a tras un rang de 
weekend. 

Rămân alături de Stancato şi de Burtoi. Când ne 
împarte, mă trag cât mai aproape de Burtoi, ca să fac 
pereche cu el. Mă gândesc că un veteran nu-mi strică, ba 
chiar s-ar putea să fie decisiv. Stancato - lua-l-ar naiba! - 
judecă la fel. 

Ca atare, ne strecurăm prin hăţişul pădurii, cu armele în 
mâini. Ne îndreptăm spre interiorul regiunii, către munţi. 
Ceilalţi sunt undeva în preajmă, dar nu-i pot zări. Aerul 
este rece şi solul îmbibat de apă. Sper că sergentul ne va 
îngădui să ne oprim pentru masă. 

XXX 

Sunt epuizat. Este mai rău decât tenisul, mult mai rău, şi 
nu pot rezista. Gâfâi, inspirând adânc aerul îngheţat, iar 
nenorocitul ăla de Burtoi nu-ncetineşte. Continuă cu 
acelaşi pas, împingând în lături vegetaţia, plescăind prin 
noroi. Parc-ar fi un trailer de grăsime, şi vrea să mă bage-n 
pământ. Stancato nici măcar nu gâfâie, dar eu mă voi 
prăbuşi. Arma cântăreşte o tonă. 

Am acoperit o suprafaţă mare de teritoriu. Nu încape 
îndoială că de acum suntem în zona de război. Pot auzi 
focuri în depărtare, bubuituri foarte slabe de artilerie. Cu 
câtva timp în urmă, pe deasupra noastră a trecut un aparat 
de zbor concom. Era foarte sus, totuşi Burtoiul ne-a strigat 
să ne culcăm. Uniforma mi s-a îmbibat complet de noroi. 
Mi-este mai frig ca oricând, dar, din fericire, vântul s-a 
oprit. 

Către amiază, poposim ca să mâncăm într-un luminiş, la 
adăpostul unei stânci. Doar noi trei. Nu ştiu încotro au 
luat-o ceilalţi. Nu înţeleg nimic din ceea ce se petrece. N- 


ar fi trebuit să rămânem cu ei? Unde sunt? N-ar fi fost mai 
bine dacă întreg plutonul ar fi stat laolaltă? Am plătit bani 
frumoşi pentru weekendul ăsta. Aş vrea să ştiu ce se- 
ntâmplă. 

Stăm rezemaţi cu spinările de piatra acoperită de 
muşchi, ţinem armele în poală şi mâncăm raţii din 
conserve cu încălzire instantanee. Este nemaipomenit să- 
mi pot scoate raniţa din spate şi să stau jos o vreme. În 
plus, mi-e foame. Mâncarea însă este oribilă. Ar fi fost de 
aşteptat ca Maneuver să ofere mai mult pentru preţurile 
pe care le plătim. Cum naiba de-şi păstrează clienţii? 

Stancato nu pare totuşi nemulţumit. Mănâncă rapid, 
aproape înfulecând, apoi surâde când mă vede cum 
inspectez porţia cu vârful furculiţei. 

— Mănâncă, Andy, îmi spune. Avem nevoie de toată 
energia posibilă. Ziua de-abia a început. 

După aceea, se ridică în picioare şi se întinde, 
continuând să zâmbească. 

— Asta-i viaţa! Afară, departe de oraş, cu duşmani în 
jurul tău şi cu o armă în mână. Da, cred că Maneuver are 
dreptate. Viaţa-i mai dulce când moartea-i aproape. 

Burtoiul ridică ochii de la conserva lui şi se strâmbă. 

— Stai jos! Şi nu mai vorbi aşa tare. Vrei să ne-aduci 
concomii pe cap? În felul ăsta, n-o să trăieşti prea mult. 

Stancato se aşază rânjind. 

— Ştii multe despre război, aşa-i? 

— Bineînţeles, încuviinţează Burtoiul. Să ştiţi că pot fi 
sergent, dac-aş vrea. Ba chiar să-mi cumpăr un rang de 
weekend. Am o grămadă de kilipuncte. Da' nu-i pentru 
mine. Aşa-mi place mai mult, pe teren. Înainte de-a mă 
curăța, o să am mai multe kilipuncte decât oricare altul. 
Asta-mi doresc, nu să duc războiul din birou, ca ăia cu 
funduri late şi bani gârlă, care se-nscriu comandanţi în 
weekend-uri. 

Mă uit la el, împingând în lături conserva din care n-am 
mâncat nici jumătate. Un bărbat urât, cu un nas urât, un 
burtoi imens şi un creier minuscul. Cu toate astea, el a ucis 
oameni, soldaţi probabil mai buni decât el, şi revine acasă, 


pe când alţii mor. De ce? Mă pregătesc să-i pun întrebarea 
asta. 

Stancato mi-o ia înainte. 

— Îţi place să ucizi, spune el cu ochi reci şi iscoditori. 

Ştiu că o să-i placă şi lui. Îi place să facă rău oamenilor, 
să-i umilească. Ciuruirea oamenilor reprezintă pentru el un 
fel de drog. 

— E război, zice Burtoiul. Aici, în zonă, dar şi acolo. Noi 
nu-i spunem aşa, dar tot război este. In fiecare minut, eşti 
urmărit de tipi care vor să-ţi ia nevasta, care vor să-ţi ia 
slujba, care abuzează de copiii tăi şi-ncearcă să ţi-o tragă. 
Trebuie să contraataci, şi asta-i o modalitate. Da, îmi place. 
De ce nu? Concomii ăia - arată spre hăţişuri cu un gest 
brusc, violent, din cap - sunt în majoritate negrotei, ştiaţi? 
Se face o mulţime de publicitate acolo unde locuiesc ei. 
Oricum, ne urăsc. De ce să nu-i ajut pe câţiva s-o 
mierlească? 

Ne priveşte belicos, parcă sfidându-ne să-l provocăm. Eu 
nu intenţionez în niciun caz s-o fac. Este un idiot, dar s-ar 
putea să am nevoie de el. 

Probabil că Maneuver îi apreciază pe cei ca el. Ei urăsc, 
ucid şi revin aici în fiecare weekend. Este firesc să li se 
acorde reduceri. În acelaşi timp, aduc şi bani pentru 
companie. Adună punctele alea, strâng suficient de multe 
şi finalmente Maneuver câştigă războiul, iar Consolidated 
Combat trebuie să transfere un snop măricel de credite, nu 
invers. 

Fac prinsoare că Burtoiul participă la toate războaiele. 
Chestia asta îi defineşte cumva pe oameni, nu prea 
măgulitor. De peste cincizeci de ani, n-a mai existat un 
război adevărat, aşa că inventăm sporturi sângeroase, 
pentru ca nişte animale ca Burtoiul să le poată juca şi să 
ejaculeze de satisfacţie. 

Stancato va fi priceput la asta, cum să nu! Poate că, 
după o vreme, se va transforma într-un Burtoi. Ar fi 
amuzant. Merită o astfel de soartă. Nu şi eu, însă. După 
weekend-ul ăsta, nu mă mai întorc pe aici. 


Burtoiul se ridică şi ne face semn. Ne luăm armele şi-l 
urmăm, înapoi în pădure. 

XXX 

Este spre sfârşitul după-amiezii. Ne găsim în mijlocul 
zonei de război, iar noroiul s-a preschimbat din nou în 
zăpadă pe jumătate topită. Dedesubtul ei nu mai este însă 
pământ, ci piatră, aşa că avansăm mai rapid. 

În pădure duhneşte îngrozitor. Undeva, în apropiere, se 
aud focuri de arme. Ne ghemuim şi ne furişăm într-acolo, 
căutând să facem cât mai puţin zgomot. Acum respir ceva 
mai uşor. Sunt speriat în continuare, totuşi mi-am reglat 
respiraţia. lar muşchii nu mă mai dor. Nu-i mai simt deloc. 

În faţa noastră, putrezeşte un copac prăbuşit, cu un 
cadavru atârnând peste el, a cărui faţă e îngropată în 
zăpada înroşită de sânge. Pare un cadru dintr-un film. Nu 
mă afectează, până în clipa când îmi dau seama că este 
real. Atunci tresar. 

A murit de ceva timp. Mirosul se înteţeşte pe măsură ce 
ne apropiem. Ajuns lângă el, pot vedea carnea umflată şi în 
descompunere. Vizorul căştii este coborât. A murit aşadar 
în timpul nopţii. Uniforma este cenuşie, iar pielea neagră. 
Un concom. Primul duşman pe care-l văd. Sper ca toţi 
concomii pe care-i voi vedea să fie morţi. 

Burtoiul trece mai departe fără niciun comentariu, doar 
cu un surâs fluturându-i în colţul gurii. Stancato ocoleşte 
cadavrul, repede, de-abia privindu-l, nepăsător. Pentru 
Stancato cel calm şi detaşat, nu-i decât alt crâmpei din 
decor. Eu mă opresc. 

Nu pot vedea ochii concomului prin vizor. Îmi dau seama 
că nici n-o doresc. Cine naiba a fost? Cât a trebuit el să 
plătească pentru privilegiul dubios de a putrezi aici? Pe 
neaşteptate, simt impulsul de a atinge corpul, carnea 
moartă. Revoltat pe mine însumi, mă stăpânesc. Continuu 
totuşi să mă holbez. 

Ceva se mişcă pe corp. Privesc fascinat. Apoi, brusc, 
dintr-o dată, mi se face rău. Mă întorc icnind şi vomit pe 
pământ. Dintr-un motiv obscur, evit s-o fac peste cadavru. 


Când încetez, Stancato este lângă mine, zâmbind în felul 
lui reţinut. 

— Uşurel, Andy, îmi spune şi mă cuprinde cu braţul - 
adultul sigur pe el. E doar un vierme. N-o să-ţi facă niciun 
Tău. 

Doar un vierme. Doar un vierme! Dumnezeule, cât îl 
urăsc! Strâng din dinţi, mă eliberez cu o smucitură 
violentă şi pornesc la drum prin pădure. 

XXX 

Întâlnim alţi trei soldaţi din plutonul nostru şi mergem 
mai departe împreună. Nu mi-i amintesc din elicopter, dar 
sunt sigur că trebuie să fi fost acolo. Nu ştiu dacă am 
câştigat mare lucru. Doi tauri grăsani şi un prostănac, cu 
asta ne-am pricopsit. Prostănacul însă are însemne de 
veteran. 

Discută acum cu Burtoiul, în şoaptă, privind mereu în 
jurul lor. Mi se par absurzi, ca două personaje din desenele 
animate. Prostănacul şi Burtoiul. Ăştia sunt cei pe care 
trebuie să mă bizui ca să mă scoată la liman? La naiba! 
Prostănacul arată de parcă ar avea probleme şi la 
traversatul străzii. Are o faţă prelungă şi îngustă, acoperită 
de acnee. Nu seamănă deloc cu un războinic. Dar poate că 
soldaţii nu seamănă niciodată cu cei din filme. Poate că 
tipii urâţi sunt cei mai buni ucigaşi. La dracu’! Stancato va 
fi iritat când va descoperi asta. EI vrea să fie cel mai bun în 
toate. 

Burtoiul se uită spre noi şi ne face semn. 

— Ar fi ceva, ne spune. Spre est s-au auzit explozii de 
grenade şi focuri de arme. Jim zice că nişte băieţi de-ai 
noştri sunt încercuiți de concomi. Să mergem să le dăm o 
mână de ajutor. 

Rânjeşte. Pornim în pas alergător, dând ramurile în 
lături cu braţele şi pleoscăind prin petecele de zăpadă. 
Burtoiul pare fericit. Eu sunt îngrozit. În ce m-am băgat? 
Unde ne ducem? Vreau să ies de aici. Este o demenţă! 
Mâna în care ţin arma îmi tremură. Simt că voi vomita din 
nou. 

Războiul se năpusteşte asupra noastră. 


Unul dintre tăuraşii din faţa mea se împiedică pe 
neaşteptate şi focuri de armă răsună în jur. El cade, cu 
capul răsucindu-i-se grotesc, arma îi zboară într-un troian 
şi o floare de sânge i se lăţeşte pe piept. Cred că este mort. 
Nu ştim de unde s-a tras. 

— Un lunetist! zbiară Burtoiul. Culcat! Adăpostiţi-vă! 

Apoi dispare, se topeşte, culcat pe undeva. Ceilalţi 
dispar şi ei. Numai eu rămân lângă cadavru, clipind spre 
el, încremenit, nehotărât. Un alt foc răsună, urmat de o 
rafală. Aud gloanţele piuind în jurul meu şi, în mod straniu, 
mă simt în siguranţă. Se spune că n-auzi niciodată glonţul 
care te ucide. 

Apoi, cineva mă înhaţă, mă trage, mă smulge şi mă 
împinge printre copaci. Stancato, bineînţeles. Se trânteşte 
lângă mine, cu ochii cercetând alert, cu arma în mână, 
pregătit. Eu mi-am scăpat arma şi plâng. Cel puţin obrajii 
îmi sunt umezi. 

Stancato mă ignoră. Ridică arma şi trage, iar râtul negru 
al ţevii scuipă o rafală rapidă de moarte spre copaci. De 
acolo au venit gloanţele? Nu ştiu. N-am observat. Se pare 
însă că el a observat. Şi alţii trag. Cred că sunt ai noştri. 
Dar nu eu. Nu eu. Eu mi-am pierdut arma. 

Apoi, pentru un lung răstimp, domneşte o linişte 
absolută. Stancato aşteaptă, cu mâinile încleştate pe armă, 
cu ochii mişcându-i-se întruna, iar ceilalţi aşteaptă şi ei. 
Nimeni nu se clinteşte. Nimeni nu trage. 

XXX 

Se înserează. Îmi dau seama abia acum, văzând amurgul 
care se strecoară printre conifere, învăluind pădurea în 
perdele cenuşii. A trecut mult timp. Dar noi nu ne clintim. 
Nu ştim dacă l-am doborât pe lunetist, dacă el a plecat, ori 
dacă nu pândeşte acolo undeva, cu arma flămândă după 
orice mişcare din partea noastră. De aceea, Stancato 
rămâne încremenit. Eu la fel. Nu intenţionez să fiu ţinta. În 
plus, nu pot face mare lucru. Mi-am pierdut arma. 

Finalmente, cu puţin înainte ca întunericul să devină 
complet, cineva se mişcă. Un salt rapid, de aici - acolo, 
printre copaci. Apoi un altul. După aceea, o rafală de foc 


mătură poziţia lunetistului, stâncile de pe panta de 
deasupra noastră. În cele din urmă, un cap răsare din 
noapte. Cu vizorul coborât, pe jumătate ghemuit, Burtoiul 
se furişează în loc deschis. Nu se întâmplă nimic. 
Concomul este mort sau a plecat. 

Burtoiul apare brusc, o umbră amenințătoare în noapte. 
Se apleacă deasupra corpului, îl atinge şi clatină din cap. 
Mă întreb dacă-i pare cu adevărat rău. Sau este doar iritat 
fiindcă inamicul a obţinut un kilipunct de la un camarad? 
Cred că asta-i. Nu este genul de individ milos. 

Stancato se ridică şi iese din ascunzătoare, încrezător, 
zâmbitor. Şovăi, apoi îl urmez. 

— Crezi că l-am lichidat? întreabă Stancato. 

Burtoiul înalţă din umeri. 

— Nu ştiu. Trebuie să ne uităm. Poate că da, poate că 
nu. E posibil s-o fi şters. 

Stancato şi Burtoiul pornesc spre locul de unde veniseră 

împuşcăturile. Noi ceilalţi aşteptăm. Prostănacul mă 
examinează cu dezgust. Mă foiesc sub privirea lui, mă uit 
la celălalt individ, apoi îmi feresc iute ochii când observ că 
mă ignoră. Niciunul dintre ei nu mă place. Imi dau seama 
de asta. Rămân nemişcat. Pentru ei, sunt un laş. Trebuie 
să-mi dovedesc curajul. Nu însă şi Stancato, el nu. El a 
făcut totul perfect, ca de obicei. Imi şterg palmele de 
jachetă, cu un gest nervos. Apoi, roşind, mă aplec să-mi 
recuperez arma. De ce n-am făcut-o mai devreme? De ce n- 
am luptat? La dracu’, Birch, de ce mereu faci totul prost? 
__ Stancato şi Burtoiul revin. Stancato mă bate pe spate. 
Intotdeauna inimos şi plin de viaţă, da, dom'le! Ba chiar 
protector faţă de laşi, blestematul! Cu aerele lui de 
superioritate. Imi zâmbeşte. 

— Se pare c-a şters-o, rosteşte el. Probabil că l-am 
speriat. 

— Ştii, încep ezitând, n-am vrut să scap... 

Mă opreşte. 

— Nu-ţi mai face probleme din asta. Important era să te 
pui la adăpost. 

Arată spre cadavru. 


— El n-a scăpat arma, dar asta nu l-a ajutat cu nimic, 
nu? Mai bine să fii în viaţă, fiindcă n-avem nevoie de eroi 
morţi, nu? 

Burtoiul ascultase. Acum încuviinţează fără chef din cap. 

— Mda, aici poate c-ai dreptate. 

După aceea, mă priveşte. 

— Dar fii atent, puştiule! Dacă mai încremeneşti aşa o 
dată, ne faci rău la toţi. Ştii că amicul tău putea fi ucis? 

Surâd fără putere. Nu pot face altceva. Aşadar, m-au 
iertat. Ce frumos din partea lor, fir-ar ei ai dracu’! Evident, 
totu-i opera lui Stancato. li place să-mi facă chestii d-astea. 
Ştie cât de mult îl urăsc şi mai ştie în ce situaţie neplăcută 
mă pune când trebuie să-i fiu recunoscător. Ticălosul! Nu-i 
ajunge că mă irită permanent, că mă face să mă simt ca un 
idiot... vrea să fiu un idiot recunoscător, îl încântă să 
investească în mine. Rahat, rahat, rahat! 

Noaptea învăluie pădurea. Ceilalţi şi-au coborât 
vizoarele de vedere nocturnă. Mi-l cobor şi eu, iar copacii 
se preschimbă în umbre negre, rigide, conturate pe un 
fundal roşu. Doar ramurile li se văd. Dintr-un motiv 
necunoscut, cetina este invizibilă. Mă străbate un fior scurt 
sau poate doar un tremur. Pădurea a devenit un iad 
întunecat, plin cu schelete de cărbune şi forme pe jumătate 
întrezărite. Cred că preferam întunericul. Totuşi, nu ridic 
vizorul. 

Pornim, cu Burtoiul în frunte, înşiruindu-ne în urma lui. 
Nu ştiu încotro ne îndreptăm sau de ce. Nu-mi pasă. Vreau 
doar să se termine totul. Au mai rămas numai câteva ore 
până la miezul nopţii. După aceea, altă zi, altă noapte şi 
weekend-ul se termină. Elicopterul se întoarce ca să ne 
recupereze. Să mă recupereze pe mine. Până acum, am 
supraviețuit. Poate c-o să reuşesc să supraviețuiesc până 
mâine noapte. 

În weekend-ul viitor, revin la tenis. Nu-mi trebuie aşa 
ceva. Poate că lui Stancato îi trebuie, dar el nu-i normal. 
Eu sunt. Asta-i staţia finală pentru Birch. 

Da. Pot supravieţui. Gândul mă alină. Strâng arma şi 
păşesc mai rapid. 


XXX 


Mărşăluim ore la rând, fără un cuvânt; se aud doar 
răsuflările greoaie şi scrâşnetul zăpezii care îngheaţă din 
cauza gerului de peste noapte. Uit de război, de Stancato, 
de toate. Singurele lucruri ce mai există pentru mine sunt 
picioarele şi frigul. Bocancii sunt uzi fleaşcă şi umezeala s- 
a infiltrat peste tot. Picioarele m-au durut multă vreme, dar 
acum durerile au încetat. Nu le mai simt deloc. Mâine însă 
voi avea băşici. Urăsc băşicile. Pariez că Stancato nu face 
niciodată băşici. Fac prinsoare că n-a avut o băşică în viaţa 
lui. Ba chiar niciun coş pe faţă. Ar fi mult mai suportabil 
dacă în adolescenţă ar fi avut faţa acoperită de coşuri, ca 
orice persoană normală. 

Vântul suflă extrem de puternic, vuind printre copaci, 
pătrunzând tăios prin uniformele astea de rahat. Intr-o 
lume roşu-neagră, gerul muşcător pare ciudat de nelalocul 
său. Culorile frigului sunt albastrul şi albul. Totul este pe 
dos. Totuşi, senzațiile pe care le provoacă sunt la fel de 
năprasnice. 

Mergem. Fără ţintă? Probabil că nu. Mie însă aşa mi se 
pare. Tropa, tropa, tropa, băieţii mărşăluiesc. Ăsta-i 
războiul. Ce mai minciună! Gândul vine şi pleacă. Apoi, 
mintea îmi revine la picioare şi la ger. Ca întotdeauna. 
Nimic altceva nu mă poate interesa. Arma este foarte rece 
acum, plasticul e aproape îngheţat. Poate că mi s-a lipit de 
palmă. În felul ăsta, n-o s-o mai scap când vor reîncepe 
împuşcăturile. 

Mergem întruna. Tot în tăcere. Răsuflări şi paşi, în faţa 
şi înapoia mea. Nu ştiu însă ce se întâmplă. De acum, 
trebuie să fi trecut de miezul nopţii. Trebuie! Războiul pare 
să fi încetat peste noapte. Nu pot auzi nimic. Dar poate că 
şi urechile mi-au obosit, ca tot restul corpului. 

La dracu’! Cui îi pasă? Mi-e frig. Lua-te-ar dracu, 
Stancato! Şi pe tine, Dolecek! Şi pe tine, Burtoiule ! Lua-v- 
ar dracu’ pe toţi. Idioţilor! Poate că se apropie zorile. 
Umblăm de foarte multă vreme. 

Ideea mă aţâţă. Mă opresc, pentru o secundă, şi ridic 
vizorul. Spre răsărit nu se întrevede însă nicio geană de 


lumină. Stelele sunt tot sus pe cer. Orion se distinge 
limpede, urmat de câinii lui de vânătoare. Puncte 
strălucitoare pe fundal negru. li pot zări sabia. În oraş, nu-i 
pot zări niciodată sabia. 

Stelele par îngheţate. Cu vizorul ridicat, pot să văd 
gerul, nu doar să-l simt. Sug o bucăţică de gheaţă, 
simţindu-mă straniu de liniştit. Cineva mă-mpinge din 
spate. Stancato. 

— Haide, Andy! şuieră el. Nu renunţa! Nu vrem să 
rămânem în urmă şi să ne rătăcim. 

Mârâi ceva spre el şi mă împleticesc mai departe. Să 
renunţ, la dracu’! Nu renunţasem. Mă oprisem doar ca să 
văd dacă răsar zorii. Blestematul! Nu-mi acordă nici cel 
mai mic credit? 

Continuăm să mergem, prin păduri şi munţi ce seamănă 
perfect cu pădurile şi munţii pe care i-am străbătut deja. 
Printr-un pârâu rece ca gheaţa, care-mi deşteaptă 
picioarele cu o durere ucigătoare. Apoi, revenim în pădure. 
Mergem. Noaptea este tăcută, doar în depărtare o 
escadrilă de aparate de zbor traversează bolta şi revarsă 
foc lichid. În vizoare, focul se vede negru. Privim. Mergem. 

În sfârşit, în sfârşit, ne oprim. Burtoiul a găsit o peşteră. 
Nu, nu o peşteră adevărată. Doar o adâncitură într-un 
perete de stâncă. Totuşi, e un adăpost. Burtoiul îşi scoate 
raniţa, mormăie ceva spre Prostănac, îşi întinde foaia de 
cort şi se aşază pe ea. Adoarme instantaneu şi sforăie. 
Sunt epuizat. Mă întind lângă el. Ceilalţi îşi scot foile de 
cort şi se întind. 

Prostănacul mă anunţă că voi fi schimbul întâi al 
plantonului. 

Mă scol şi privesc în jur, cu muşchii protestând, cu 
mintea golită. Când ceilalţi adorm, îmi ridic vizorul şi 
privesc stelele. Şi avioanele. Orizontul vestic este luminat, 
sclipind cu flăcări portocalii şi fulgere albe, orbitoare, care 
înfloresc şi pier pe fundalul munţilor. Undeva se dă o 
bătălie. Ascult zgomotele armelor. Sunt vagi, îndepărtate. 
Le pot auzi. 


Acum, au adormit toţi. Burtoiul pare un sac de cartofi şi 
sforăie asurzitor. Prostănacul s-a ghemuit într-un colţ, 
aidoma unui băieţel speriat. Celălalt tip, taurul bun de 
carne de tun, doarme cu gura căscată. Stancato arată cel 
mai bine. S-a întins oarecum relaxat, ca şi cum gerul nu l- 
ar afecta, cu chipul destins, respirând uşor şi regulat. Fac 
prinsoare că-i perfect alert. Dacă o să ne atace concomii, 
nu va fi luat prin surprindere. 

Pentru o clipă, mă gândesc la scenariul acesta. Ce s-ar 
întâmpla dacă aş pleca acum? Poate că ar veni concomii. I- 
ar ucide pe toţi. Ar căpăta nişte kilipuncte. Ar fi extrem de 
uşor. 

Nu. N-aş putea regăsi drumul de întoarcere. În plus, ce 
s-ar petrece dacă concomii nu i-ar ucide? Atunci aş da cu 
adevărat de belea. De altfel, n-aş putea lăsa nişte oameni 
să moară. Nici chiar pe Stancato. Aş putea s-o fac? 

Ei bine, poate că pe Stancato... 

Dacă aş fi jucat tenis, acum aş fi fost acasă, probabil 
adormit, într-un pat cald, alături de Miriam. Nu-nseamnă 
că asta ar fi ceva nemaipomenit. M-am însurat cu ea din 
disperare, după ce Glenda mă părăsise pentru Stancato. 
Glenda cea înaltă şi blondă. Fusese mereu atât de drăguță, 
până ce apăruse el, apoi se întorsese împotriva mea, 
luându-i partea, abandonându-mă când încercasem s-o 
rețin. Mare greşeală a făcut. Aş fi luat-o de nevastă. Pe 
Stancato nu-l interesează decât corpul ei. 

Aşa că Glenda a pierdut. Şi eu am pierdut - am căpătat-o 
pe Miriam cea grasă şi obtuză. Doar Stancato câştigă. 

L-aş putea împuşca. Mă-ntreb dacă el ştie asta. L-aş 
putea ucide chiar aici, în timp ce doarme. Nimeni n-ar 
bănui nimic. Ar fi altă victimă a războiului. 

Sau nu? Probabil că există o modalitate de a determina 
cine pe cine a împuşcat. Altfel, cum s-ar putea ţine 
evidenta kilipunctelor? L-aş putea împuşca pe la spate, dar 
aş fi depistat. Probabil că gloanţele concomilor sunt 
diferite, sau altceva. Sunt sigur că trebuie să fie ceva legat 
de arme. Ştiu că poţi fi găsit când ţi-a expirat timpul, dacă 


n-ai pierdut arma. Poate că acelaşi dispozitiv ţine şi 
evidenţa celor pe care i-ai împuşcat. 

Îl ucid pe Stancato şi el se răzbună din mormânt. Rahat! 
O ultimă victorie. N-am de gând să i-o ofer. 

Alung gândul. N-o să-l ucid pe Stancato. O să fiu norocos 
dacă voi ucide pe cineva. Probabil c-o să-ngheţ din nou. Ori 
una, ori alta. 

Stau acolo, mă gândesc la toate astea şi privesc noaptea. 
Orele trec. În cele din urmă, îl trezesc pe Prostănac să mă 
înlocuiască şi somnul soseşte. Pe un pat de piatră 
acoperită cu gheaţă. 

XXX 

Conştiinţa revine cu o durere de spate şi un urlet. Tresar 
în capul oaselor, ameţit, buimăcit. Cineva zbiară. Privesc 
spre deschizătura peşterii şi clipesc. Gloanţele ţiuie în 
jurul meu. 

Concomii sunt afară. 

Suntem prinşi în cursă. Morți. Or să mă ucidă. Teama 
mă copleşeşte în valuri. Privesc, şocat. 

Stancato stă întins pe burtă în partea din faţă a peşterii, 
mişcând ţeava armei într-o parte şi-n alta, descriind arcuri 
largi de foc nimicitor. Afară zăresc cadavre. Plus un 
cadavru pe jumătate căzut în peşteră. Găliganul fără nume. 
A încasat mai multe gloanţe. Trupul îi este retezat în două. 
Partea inferioară se găseşte spre ieşire. Restul zace risipit 
prin toată peştera. 

Pe hainele mele e sânge. Îl examinez, simțind că mi se 
face rău. Îmi doresc să dorm din nou. 

Ceva explodează în exteriorul adăpostului nostru şi 
schije pătrund înăuntru, ricoşând din pereţi. Totuşi nimeni 
nu păţeşte nimic. Se aud o mulţime de zbierete, afară şi 
înăuntru. Eu unul nu desluşesc nimic din tot vacarmul ăla. 

Prostănacul stă întins lângă Stancato, cu spatele spre 
ieşire, vârând un încărcător plin în armă. Se uită la mine şi 
pufneşte. Apoi se ridică, îmi înşfacă arma şi mă izbeşte cu 
ea în abdomen. 

— Trage! Luptă-te, fir-ai al dracu' de găoază de recrut - 
trage! 


Revine cu faţa spre ieşire, se lasă în genunchi. Şi 
primeşte un glonte în gât. Cu sângele ţâşnind în jeturi, 
urlând, se prăbuşeşte în spate, peste mine. 

A scăpat arma. O ridic şi i-o întind, dar n-o ia. 

— Andy, vorbeşte Stancato, jos! Jos, până nu te 
nimeresc! 

Trage în timp ce vorbeşte, fără să se oprească vreo 
clipă. Atât de eficient, atât de calm... Nu pare 
înspăimântat. Maşina ucigaşă, eroul, marele războinic. 
Decid să-i fac o demonstraţie. Îl las pe Prostănac să cadă în 
propriul său sânge, mă întind lângă Stancato, îmi iau arma 
şi cuprind trăgaciul cu degetul. 

Afară răsar zorii. Zorii zilei de sâmbătă. Mă aflu la 
jumătatea drumului spre casă, dar ei sunt pe urmele mele. 
Cu toate astea, nu-i pot vedea. Nu zăresc decât nişte 
punctuleţe de lumină din două-trei locuri, de unde rafalele 
lor mătură gura peşterii. Iar poziţiile lor se schimbă. 

Trag. Gloanţele se revarsă într-un torent continuu. Nu 
există niciun recul. Arma se încălzeşte doar puţin. Trag nu 
spre ceva anume, ci mătur copacii. Poate c-o să lovesc pe 
cineva, dar n-o doresc în mod deosebit. 

Focul meu i-a oferit lui Stancato un moment de respiro. 
Se opreşte să reîncarce, retrăgându-se puţin în peşteră, 
rămânând întins, scoțând încărcătorul plin de la centură şi 
introducându-l calm în armă. Fără să bâjbâie, fără să se 
grăbească. Fără să facă greşeli. Peste o secundă, revine 
lângă mine şi mitraliem copacii împreună. 

Cineva urlă. 

— Am nimerit unul, rostesc eu şi opresc focul. 

— Poate că vor să ne păcălească, zice Stancato. Să ne 
scoată de aici. Ei nu pot intra, dar ştiu că suntem încolţiţi. 

Încolţiţi. Da. Îmi amintesc asta. Suntem încolţiţi. 
Burtoiul, marele veteran, amicul nostru care nu ştia ce-i 
teama, ne-a adus în situaţia asta, poate că din cauza lui 
vom muri. Sunt furios. Stancato trage singur. 

Apoi îmi dau seama că Burtoiul nu-i în peşteră. 


— El unde-i? îl întreb pe Stancato. Nu ştiu numele 
Burtoiului. Ciudat. Crezusem că-l ştiam. Se pare că 
Stancato îl cunoaşte. 

Nu-mi răspunde. Şi el a încetat focul. Aşteaptă să se 
mişte cineva. Aşteptăm cinci minute bune, în tăcere, 
sperând că ei vor ieşi, ca să vadă dacă n-am murit. Nu i-am 
păcălit. Trag cu armele peste bolovani, iarăşi şi iarăşi, iar 
gloanţele ţiuie în jurul nostru. În cele din urmă, cineva 
azvârle o grenadă. Va trebui să ne trădăm poziţia. În 
vreme ce mă holbez, Stancato o înhaţă şi o aruncă îndărăt. 
Exact acolo de unde a venit. Stancato este aruncătorul 
echipei de baseball de la serviciu. Bineînţeles, este bun. 
Foarte bun. 

Grenada explodează, smulgând o bucată din pădure şi 
din noroi. Aproape simultan, altcineva deschide focul din 
lateral. Urlete. I-am prins! 

Un concom iese clătinându-se dinapoia unui bolovan, 
sângerând dintr-o gaură în piept de mărimea unui pumn. 
Parcurge o jumătate de metru înainte ca focul din lateral 
să-l doboare, ciuruindu-l nemilos, în vreme ce el se 
prăbuşeşte şi tresare pe sol. Privesc cu o fascinaţie 
bolnavă cum urlă şi moare şi-şi agită braţele. Un negru 
slab şi scund, care moare greu. Plin de ruşine, îmi dau 
seama că am o erecţie. Dumnezeule! Sunt bolnav. Sunt la 
fel de pervers ca şi ei! 

Burtoiul apare din lateral, cu arma sub braţ. 

— Liber! ne răcneşte. I-am curăţat pe toţi. 

Stancato se ridică şi se apropie de el. 

— Câţi au fost? 

— Opt, răspunde Burtoiul şi râde. Acum sunt opt 
kilipuncte. Noi cum stăm? 

les din peşteră, din peştera plină de sânge. Stancato şi 
Burtoiul mă privesc apropiindu-mă şi nu scot niciun 
cuvânt. Eu sunt răspunsul la întrebarea Burtoiului. 

— La dracu’! 

Asta-i tot ce spune. Voia ca eu să fi murit. La fel şi 
Stancato. Sunt un laş, un blestemat de laş, de niciun folos 


pentru ei. Bărbaţii cu adevărat mai buni au murit. Asta 
gândeşte Burtoiul. 

— Cum...? încep fără putere. De-abia reuşesc să 
gândesc. 

— Tocmai intram de planton, povesteşte Burtoiul. Au 
deschis focul spre amândoi. Pe el l-au doborât, dar eu m- 
am aruncat la pământ şi m-am ascuns în tufişuri. Deja 
amicul tău d-aici se trezise şi trăgea în ei, aşa că nu puteau 
porni în căutarea mea. 

Rânjeşte. 

— Tragi bine, i se adresează lui Stancato. Ai lovit 
imediat vreo doi şi asta ne-a salvat. 

Ne-a salvat? Stancato ne-a salvat? Intotdeauna, trebuie 
ca el să fie eroul? Ceva se încordează în mine. Mă întorc cu 
spatele la ei, lăsându-i acolo să-şi zâmbească reciproc, să 
rânjească şi să se felicite, povestind despre sângele pe 
care l-au vărsat. Măcelarii... 

Trupul negrului zace lângă nişte tufe fără frunze, sub 
ramura unui conifer. Acum, nu mai mişcă, dar sângele 
continuă să se scurgă încetişor în noroi. Mâinile îi sunt de 
om bătrân - mâini ridate, tăbăcite, mici pentru uniforma 
lui cu două numere prea largă. 

Mă aplec spre el, spre omul de a cărui moarte m-am 
bucurat. În apropiere, pe jumătate ascunsă sub tufe, îi văd 
arma. Dau drumul armei mele şi mă întind spre cealaltă. 

Armele concomilor sunt turnate din plastic verde, însă 
altfel sunt la fel cu ale noastre. Bineînţeles. Armele trebuie 
să fie identice, altfel războiul n-ar fi cinstit. Sub ţeavă, 
există seria şi o inscripție: PROPRIETATEA LUI 
CONSOLIDATED COMBAT, INC. 

Plăteşti taxa şi alegi. Luptă în munţi, Maneuver 
împotriva lui Consolidated Combat! Încearcă războiul din 
junglă, General Warfare împotriva lui Battlemaster! 
Înfruntă-te pe străzile oraşelor, Tactical League împotriva 
lui Risk Ltd. Există treizeci şi patru de zone de război şi 
zece cluburi de înrolare. Plăteşti taxa de participare şi 
optezi. Însă toate opţiunile sunt la fel. 


Mă ridic cu arma concom în mână. Şi ceva se năpusteşte 
spre mine. Ţâşneşte din vegetaţia scăldată în cenuşiul 
neclar al zorilor şi înregistrez imaginea într-o fracțiune de 
secundă. Uniformă cenuşie, chip negru, tânăr - mai tânăr 
decât mine. Un puşti, un puşti însângerat, rănit. Nu i-am 
ucis pe toţi. Acesta şi-a pierdut arma. Se repede către mine 
cu o baionetă în mână. 

Il privesc venind. Trebuie să parcurgă câţiva metri ca să 
ajungă la mine. Se apropie rapid, totuşi nu îndeajuns de 
iute. Ridic arma. 

Şi nu pot trage. Nu pot trage. Nu pot trage. 

Când este gata să mă atingă, Stancato îl mitraliază din 
lateral. Foarte eficient. Puştiul se încovoaie încet şi se 
năruie lent în noroi. Nu scoate niciun sunet. Baioneta îi 
cade lângă bocancul meu. 

Stancato mi-a salvat din nou viaţa. 

Mă răsucesc şi-l privesc. Zâmbeşte, iar ţeava puştii îi 
fumegă. Încă un kilipunct. Este priceput la asta. O să 
capete o reducere importantă data viitoare. Eu? Nu. Nici 
vorbă! O să-mi suspende licenţa. N-o să mă mai lase să joc. 
Eu mă excit privind oameni care mor, dar nu-i pot ucide. 

Stancato păşeşte spre mine şi începe să spună ceva. Imi 
privesc arma, evitându-i ochii. Este o armă concom. Trage 
gloanţe concom. Poate că nu vor şti cine a tras, poate că se 
orientează numai după gloanţe. Stancato mi-a salvat viaţa 
de două ori. Nu-l pot suporta. Le va spune tuturor. 

In timp ce vine spre mine, ridic arma, destul de calm, şi-l 
împuşc. Cred c-o fac foarte bine. 

Nu are timp să fie surprins. Arma concom trage o rafală 
de gloanțe, extrem de rapid. Pieptul lui Stancato 
explodează pur şi simplu, şi eu ridic ţeava, iar gloanţele 
continuă să curgă şi faţa lui oacheşă arătoasă calmă 
zâmbitoare eficientă se dezintegrează în carne 
sângerândă. 

Burtoiul încremeneşte cu gura căscată, urlând: 

— Ţi-ai împuşcat camaradul! Ţi-ai împuşcat camaradul! 

Intorc arma şi-l împuşc şi pe el. La dracu’ cu-nsemnele 
lui de veteran! Nu-i chiar atât de greu de ucis. 


XXX 


Am mers toată ziua, singur, prin pădure. Picioarele îmi 
sunt îngheţate, dar nu-mi pasă. Am o armă Maneuver sub 
un braţ şi o armă Concom sub celălalt. Adun kilipuncte. 
Dacă strâng destule, poate că săptămâna viitoare voi fi 
sergent. 


Chicago 
Aprilie, 1973 


De om nu te-atinge 


Ucide doar cât ţi-e nevoia 
Și nu că ţi-e drag să omori; 


De om nu te-atinge! -i porunca, 
Intărită de sute de ori. 


Rudyard Kipling 


În exteriorul pereţilor atârnau copiii jaenshi, un şir de 
trupuşoare cu blană sură, nemişcate, la capetele unor funii 
lungi. În mod evident, cei mai vârstnici dintre ei au fost 
măcelăriți înainte de a fi spânzurați; ici un băiat decapitat, 
legănându-se într-un laţ cu picioarele în sus, colo cadavrul 
ars de blastere al unei fete. Cei mai mulţi însă - pruncii cu 
puf negru şi ochi mari, aurii - au fost pur şi simplu 
spânzurați. Spre amurg, când vântul coboară în volburi din 
dealurile zimţuite, trupurile copiilor mai uşori se răsucesc 
la capetele funiilor şi se izbesc de zidurile oraşului, de 
parcă ar fi în viaţă şi ar cere să li se permită accesul 
înăuntru. 

Gărzile de pe ziduri ignoră însă izbiturile şi patrulează la 
nesfârşit, iar porţile metalice acoperite de rugină nu se 
deschid. 

— Crezi în rău? o întrebă Arik NeKrol pe Jannis Ryther, 
în vreme ce priveau Oraşul Îngerilor de Oțel de pe culmea 
unui deal din apropiere. Stătea ghemuit printre cioburile 
risipite ale unei foste piramide jaenshe de venerare, iar 
furia se citea în fiecare linie a chipului său plat, galben- 
cafeniu. 

— În rău? repetă neatentă Ryther. Ochii ei nu părăsiseră 
nicio clipă zidurile de piatră roşie de dedesubt, pe care 
trupurile negre ale copiilor se conturau cu claritate. 
Soarele apunea, globul mare şi roşu pe care Ingerii de Oțel 
îl numeau Inima Bakkalonului, iar valea de dedesubt părea 
să înoate în pâcle sângerii. 


— Da, în rău, încuviinţă NeKrol. 

Neguţătorul era un bărbat scund şi dolofan, cu trăsături 
evident mongole, exceptând părul roşu ca focul care-i 
ajungea aproape până la brâu. 

— Este un concept religios, iar eu nu sunt un individ 
religios. Cu mult timp în urmă, când eram copil, pe ai- 
Emerel, am decis că nu există bine sau rău, ci doar 
modalităţi diferite de gândire. 

Mâinile sale mici şi moi pipăiră prin colb, până ce găsiră 
un ciob zimţat şi mare, cât să-l cuprindă cu pumnul. 
NeKrol se ridică şi i-l întinse lui Ryther. 

— Îngerii de Otel m-au făcut să cred în rău, încheie el. 

Fără un cuvânt, ea luă fragmentul şi-l răsuci în mâini. 
Ryther era mult mai înaltă şi mai zveltă decât NeKrol; o 
femeie cu oase mari, chip prelung, păr negru, scurt, şi ochi 
inexpresivi. Salopeta pătată de transpiraţie atârna largă pe 
corpul ei slăbănog. 

— Interesant, comentă ea în cele din urmă, după ce 
studie ciobul vreme de câteva minute. Era dur şi neted ca 
sticla, însă părea mai rezilient; avea o culoare roşie 
translucidă, dar de nuanţă atât de întunecată încât aducea 
mai degrabă cu negrul. Plastic? întrebă ea, aruncându-l pe 
sol. 

— Aşa am crezut la început, ridică din umeri NeKrol, 
dar, desigur, e imposibil. Jaenshii lucrează în os, în lemn şi, 
uneori, în metal, dar plasticul se găseşte la câteva secole în 
viitorul lor. 

— Sau în trecutul lor... Zici că piramide dintr-astea 
există prin toată pădurea? A 

— Da, cel puţin pe unde am umblat eu. Ingerii le-au 
distrus însă pe toate din preajma văii lor, ca să-i alunge pe 
jaenshi. Pe măsură ce se extind - şi se vor extinde -, le vor 
distruge şi pe celelalte. 

Ryther încuviinţă din cap. Privi din nou în vale: ultimul 
crâmpei din Inima Bakkalonului lunecă sub munţii vestici, 
iar luminile oraşului începură să se aprindă. Copiii jaenshi 
se legănau în mijlocul unor ochiuri de lumină albăstruie şi 
Chiar deasupra oraşului se puteau zări două siluete 


subţiratice care meştereau ceva. La scurt timp după aceea, 
ele ridicară un balot peste parapet, o funie se descolăci şi 
apoi altă umbră mică şi întunecată se zbătu şi se lovi de 
zid. 

— De ce? întrebă Ryther cu glas inexpresiv. 

NeKrol nu era câtuşi de puţin indiferent. 

— Jaenshii au încercat să-şi apere una dintre piramide. 
Suliţe, cuțite şi pietre împotriva laserelor, blasterelor şi 
pistoalelor sonice ale Ingerilor de Oțel. I-au luat însă prin 
surprindere şi le-au ucis un om. Ocrotitorul a anunţat că 
aşa ceva nu se va mai repeta. 


Scuipă. 
— Răul... Ştii, copiii cred în ei. 
— Interesant. 


— Poţi face ceva? întrebă NekKrol cu glas agitat. Ai nava 
ta, echipajul... Jaenshii au nevoie de protecţie, Jannis. Sunt 
cu totul lipsiţi de apărare în faţa Îngerilor. 

— Am patru oameni în echipaj, replică sec Ryther. 
Probabil că şi patru lasere de vânătoare. 

Nu mai adăugă nimic altceva. 

NekKrol o privi neajutorat. 

— Atât? 

— Poate că mâine, Ocrotitorul ne va chema. În mod 
sigur, a văzut asolizarea Luminilor. Poate că Îngerii doresc 
să facă negoţ. 

Privi din nou spre vale. 

— Haide, Arik, să ne-ntoarcem la baza ta! Mărfurile 
trebuie descărcate. 

XXX 

Wyatt, Ocrotitorul Copiilor lui Bakkalon pe Lumea lui 
Corlos, era înalt, roşcovan şi scheletic, iar muşchii i se 
distingeau limpede pe braţele goale. Părul său negru- 
albăstrui era tuns foarte scurt, ţinuta îi era dreaptă şi 
țeapănă. Precum toţi Îngerii de Oțel, purta o uniformă din 
material cameleonic (acum, când stătea la lumina zilei, la 
marginea micuţului aerodrom improvizat, avea culoarea 
cafeniu spălăcit), o centură din plasă de oţel, cu laser, 
comunicator şi pistol sonic, şi un guler cleric roşu, rigid. 


Figurina care-i atârna pe un lănţişor în jurul gâtului - 
copilul Bakkalon, bălai, gol, inocent şi cu ochi sclipitori, 
dar ţinând o sabie mare şi neagră în pumnişor - era unicul 
însemn al rangului său. 

Patru alţi Îngeri se aflau îndărătul lui: doi bărbaţi şi 
două femei, îmbrăcaţi identic. Exista o asemănare şi în 
înfăţişarea lor: părul tuns scurt, indiferent dacă era blond, 
roşcat sau şaten, ochii alerţi, reci şi puţin fanatici, postura 
țeapănă care părea să caracterizeze membrii sectei 
militaro-religioase, trupurile dure şi în perfectă condiţie 
fizică. NeKrol, care era moale, gârbovit şi fleşcăit, îi 
detesta. 

Ocrotitorul Wyatt sosise la puţină vreme după revărsatul 
zorilor, trimițând unul dintre oamenii săi să bată în uşa 
micuţei clădiri cenuşii, din prefabricate, care constituia 
casa şi biroul comercial al lui NeKrol. Somnoros şi iritat, 
însă afişând o politeţe rezervată, negustorul se sculase să-i 
întâmpine pe Îngeri şi-i însoţise spre centrul aerodromului, 
unde picătura metalică acoperită de scrijelituri a Luminilor 
Jolostarului stătea pe tripodul retractabil. 

Trapele calelor erau sigilate acum; echipajul lui Ryther 
îşi petrecuse aproape toată seara descărcând mărfurile lui 
NeKrol şi încărcând în locul lor lăzi cu artefacte jaenshi, ce 
puteau aduce bani frumoşi de la colecţionarii de artă 
extraterestră. Era imposibil de precizat ceva, până când nu 
le examina un agent de vânzări; Ryther îl adusese pe 
NeKrol aici cu numai un an în urmă şi aceasta era prima 
livrare. 

— Sunt negustor independent, iar Arik este 
reprezentantul meu pe planetă, îi spuse  Ryther 
Ocrotitorului, când îl întâlni la marginea aerodromului. 
Trebuie să negociezi prin intermediul lui. 

— Înţeleg, încuviinţă Wyatt. 

Continua să ţină în mână lista pe care i-o oferise lui 
Ryther: produsele pe care Îngerii le doreau din coloniile 
industrializate Avalon şi Lumea lui Jamison. 

— NeKrol însă nu doreşte să negocieze cu noi. 

Ryther îl privi inexpresiv. 


— Şi pe bună dreptate, spuse NekKrol. Eu fac comerţ cu 
jaenshii şi voi îi măcelăriți. 

Ocrotitorul vorbise adesea cu NeKrol în lunile scurse de 
când Îngerii de Oțel îşi ridicaseră oraşul-colonie, iar 
discuţiile se încheiaseră întotdeauna prin neînţelegeri; 
acum îl ignora. 

— Paşii pe care i-am întreprins erau necesari, se adresă 
Wyatt lui Ryther. Când un animal ucide un om, animalul 
acela trebuie pedepsit, iar celelalte animale trebuie să 
vadă şi să înveţe, pentru ca fiarele să ştie că omul - 
seminţia Pământului şi copilul lui Bakkalon - este domnul 
şi stăpânul tuturor. 

— Jaenshii nu sunt animale, Ocrotitorule, pufni NekKrol, 

ci o rasă inteligentă, cu propria ei artă, religie şi tradiţie, 
şi... 
Wyatt se întoarse către el. 
— Ei nu au suflet. Doar copiii lui Bakkalon au suflete, 
doar seminţia Pământului. Mintea pe care o pot avea este 
relevantă doar pentru tine, şi poate pentru ei. Lipsiţi de 
suflete, sunt animale. 

— Arik mi-a arătat piramidele pe care le-au construit, 
zise Ryther. Aş zice că fiinţele care ridică asemenea altare 
trebuie să aibă suflete. 

Ocrotitorul clătină din cap. 

— Greşeşti în această privinţă, în Carte scrie limpede. 
Noi, seminţia Pământului, suntem adevărații copii ai lui 
Bakkalon, iar nu alţii. Ceilalţi sunt animale şi, în numele lui 
Bakkalon, trebuie să ne întindem stăpânirea asupra lor. 

— Perfect, încuviinţă Ryther. Mă tem însă că va trebui s- 
o faceţi fără ajutor din partea Luminilor Jolostarului. Şi 
trebuie să te informez, Ocrotitorule, că apreciez acţiunile 
dumitale ca fiind extrem de nocive, motiv pentru care 
intenţionez să le raportez la revenirea pe Lumea lui 
Jamison. 

— Nu mă aşteptam la altceva, comentă Wyatt. Poate că 
la anul vei arde de iubirea pentru Bakkalon şi vom sta din 
nou de vorbă. Până atunci, Lumea lui Corlos va 
supravieţui. 


O salută şi părăsi cu pas rigid aerodromul, urmat de cei 
patru Ingeri de Oțel. 

— La ce va ajuta faptul c-o să-i raportezi? întrebă NeKrol 
cu amărăciune, după ce vizitatorii se îndepărtaseră. 

— La nimic, răspunse Ryther privind spre pădure. 

Vântul ridica praful în jurul lor, iar umerii femeii se 
gârboviseră, ca şi cum ar fi fost extrem de obosită. 

— Celor de pe Lumea lui Jamison n-o să le pese, şi chiar 
dacă le-ar păsa, ce-ar putea face ei? 

NeKrol îşi aminti de cartea cu scoarţe roşii pe care 
Wyatt i-o dăduse cu luni în urmă. 

— lar Bakkalon, copilul bălai, şi-a zămislit pruncii din 
oţel, cită el aproximativ, pentru că stelele îi vor ucide pe 
cei din carne moale. Iar în mâna fiecărui nou zămislit, El a 
pus o sabie, spunându-le: „Acesta este Adevărul şi Calea”. 

Scuipă dezgustat. 

— Asta-i credinţa lor. Noi nu putem face chiar nimic? 

Chipul femeii era acum lipsit de orice expresie. 

— O să-ţi las două lasere. Până la anul, asigură-te că 
jaenshii învaţă să le folosească. Cred că ştiu ce fel de 
mărfuri ar trebui să aduc. 

XXX 

Jaenshii trăiau în clanuri (aşa le numea NeKrol) de 
douăzeci până la treizeci de indivizi. Fiecare clan avea un 
număr egal de adulţi şi de copii, fiecare avea pădurea- 
cămin şi piramida proprie de venerare. Nu-şi construiau 
case, ci dormeau ghemuiţi în copacii din jurul piramidei. 
Se hrăneau cu ceea ce găseau; fructe zemoase negre- 
albăstrui existau peste tot, şi mai existau trei varietăţi 
comestibile de afine, nişte frunze halucinogene şi o 
rădăcină galbenă şi grasă pe care jaenshii o dezgropau din 
sol. NeKrol descoperise că erau şi vânători, deşi mult mai 
rar. Un clan putea trăi luni de zile fără carne, în vreme ce 
râmătorii-de-tufişuri cafenii se înmulţeau în jurul lor, 
săpând după rădăcini şi jucându-se cu copiii. Apoi, 
deodată, când numărul râmătorilor atingea un punct critic, 
suliţaşii jaenshi mergeau cu calm printre ei, ucigând doi 
din trei, iar în săptămâna aceea, proţapuri uriaşe ardeau în 


fiecare seară în jurul piramidei. Cam la fel se proceda şi în 
cazul viermilor-de-copaci albi, care uneori acopereau pomii 
ca o molimă, până ce jaenshii îi strângeau pentru o tocană, 
sau în cazul pseudomaimuţelor care bântuiau prin ramurile 
superioare ale copacilor şi furau fructele. 

Din câte îşi dădea seama Nekrol, în pădurile jaenshe nu 
existau animale de pradă. In primele luni petrecute pe 
planetă, purtase un cuţit-de-forţă şi un laser manual, 
mergând de la o piramidă la alta pe rutele lui de negoţ. Nu 
întâlnise, totuşi, nimic măcar vag ostil, iar acum cuțitul 
zăcea rupt în bucătărie, iar laserul îl pierduse de mult. 

A doua zi după plecarea Luminilor Jolostarului, NekKrol 
se înarmă din nou când porni în pădure, purtând pe umăr 
unul dintre laserele de vânătoare ale lui Ryther. 

La mai puţin de doi kilometri de bază, întâlni tabăra 
jaenshilor pe care-i numea „clanul cascadei”. Aceştia 
trăiau lângă un deal împădurit, din vârful căruia se 
rostogolea un şuvoi de apă alb-albăstruie, sărind din piatră 
în piatră, ramificându-se şi reunindu-se, din nou şi din nou, 
astfel că întregul versant era o reţea complexă şi 
sclipitoare de cascade, bulboane puţin adânci şi perdele de 
stropi. Piramida de venerare a clanului se găsea în iazul 
cel mai de jos, pe o lespede netedă de piatră cenuşie, în 
mijlocul vârtejurilor; era mai înaltă decât majoritatea 
jaenshilor, ajungând până la bărbia lui NeKrol, părând 
infinit de grea, solidă, de neclintit, un bloc tri faţetat, 
având o culoare roşie, extrem de întunecată. 

NeKrol nu se lăsase păcălit de aspectul acela. Văzuse 
alte piramide făcute ţăndări de laserele Ingerilor de Oțel şi 
distruse de flăcările blasterelor lor; indiferent ce puteri ar 
fi deţinut piramidele în mitologia jaenshă, indiferent ce 
taine s-ar fi găsit înapoia originii lor, nu era îndeajuns 
pentru a rezista săbiilor lui Bakkalon. 

Poiana din jurul piramidei semiacvatice scânteia în soare 
când NeKrol pătrunse în ea, iar firele lungi de iarbă se 
legănau sub adierea blândă, dar majoritatea jaenshilor se 
aflau altundeva. Poate în copaci,  căţărându-se, 
împerechindu-se şi culegând fructe, sau hălăduind prin 


pădurile de pe dealul lor. Negustorul găsi doar câţiva 
copilaşi călărind un râmător. Ştia că trebuie să aştepte. Se 
aşeză în iarbă şi se lăsă pătruns de căldura soarelui. 

În scurt timp apăru vorbitorul bătrân, care veni şi se 
aşeză lângă NeKrol. Era un jaensh micuţ şi stafidit, cu doar 
câteva petece de blană alb-sură şi murdară rămase pentru 
a-i ascunde zbârciturile pielii. Dinţii şi ghearele îi căzuseră, 
era nevolnic, însă ochii lui mari, aurii şi fără pupilă, ochi de 
jaenshi, rămăseseră alerţi, vii. El era vorbitorul celor de la 
cascadă, cel aflat în cea mai strânsă comunicare cu 
piramida. În fiecare clan exista un vorbitor. 

— Am ceva nou pentru troc, rosti NeKrol în graiul moale 
şi tărăgănat al jaenshilor. 

Invăţase limba pe Avalon, înainte de a veni aici. Thomas 
Chung, legendarul lingvist avalonian, o descifrase cu 
secole în urmă, când expediţia lui Kleronomas trecuse pe 
lângă această planetă. De atunci, nimeni nu-i mai vizitase 
pe jaenshi, însă hărţile lui Kleronomas şi analiza 
şabloanelor lingvistice realizată de Chung se păstraseră în 
fişierele calculatoarelor din Institutul Avalonian pentru 
Studiul Inteligenţei Nonumane. 

— Ţi-am făcut mai multe statuete, am şlefuit esențe noi 
de lemn, spuse vorbitorul bătrân. Ce ai adus? Sare? 

NeKrol îşi scoase raniţa din spate, o aşeză pe jos şi o 
deschise. Scoase una dintre cărămizile de sare pe care le 
transporta şi o puse în faţa bătrânului. 

— Sare, încuviinţă el. Şi altele. Puse alături puşca de 
vânătoare. 

— Ce este asta? întrebă jaenshul. 

— Ai auzit de Ingerii de Oțel? 

Celălalt încuviinţă din cap - un gest pe care îl învățase 
de la NekKrol. 

— Cei fără zeu care fug din valea moartă vorbesc despre 
ei. Ei sunt cei care-i fac pe zei să tacă, fărâmătorii de 
piramide. 

— Asta este o unealtă precum cea folosită de Îngerii de 
Oțel ca să vă fărâme piramidele, zise NeKrol. V-o ofer la 
schimb. 


Vorbitorul bătrân rămase perfect nemişcat. 

— Noi nu vrem să fărâmăm piramidele, rosti el într-un 
târziu. 

— Unealta asta poate fi întrebuințată şi pentru alte 
lucruri, zise NekKrol. Se poate ca, după o vreme, Îngerii de 
Oțel să vină aici pentru a fărâma piramida clanului 
cascadei. Dacă până atunci veţi avea unelte ca asta, îi veţi 
putea opri. Clanul piramidei din cercul-de-piatră a încercat 
să-i oprească pe Îngerii de Oțel cu sulițe şi cuțite, dar au 
fost împrăştiaţi şi hăituiţi, iar copiii lor atârnă acum morţi 
pe zidurile Oraşului Ingerilor de Oţel. Alte clanuri de 
jaenshi nu s-au împotrivit, iar acum ele sunt fără zeu şi 
fără pământ. Vorbitorule, va veni timpul când cei de la 
cascadă vor avea nevoie de această unealtă. 

Bătrânul ridică laserul şi-l răsuci, curios, în mâinile lui 
mici şi zbârcite. 

— Trebuie să ne rugăm pentru asta, spuse el. Rămâi, 
Arik. Îţi vom da răspunsul diseară, când zeul ne va privi. 
Până atunci, să facem troc. 

Se sculă brusc, privi scurt spre piramida din iaz şi 
dispăru în pădure, fără să fi dat drumul laserului din mâini. 

NeKrol oftă. Avea să urmeze o lungă aşteptare; 
reuniunea pentru rugăciune nu avea loc niciodată înainte 
de apus. Se apropie de marginea iazului şi-şi scoase 
bocancii grei, pentru a-şi afunda picioarele transpirate şi 
acoperite de bătături în apa rece şi înviorătoare. 

Când ridică privirea, observă că primul cioplitor sosise: 
o tânără jaenshă, zveltă, cu o umbră de roşu-auriu în blana 
corpului. Tăcută (toţi tăceau în prezenţa lui NeKrol - toţi, 
mai puţin vorbitorul), îi întinse lucrarea ei. 

Era o statuetă nu mai mare decât pumnul bărbatului - o 
zeiţă a fertilităţii cu sâni mari, sculptată din lemnul 
aromat, albastru cu vinişoare, al pomilor fructiferi. Stătea 
cu picioarele încrucişate pe un postament triunghiular, iar 
din fiecare colţ al triunghiului se înălța câte o aşchie 
subţire de os, cele trei reunindu-se deasupra zeiţei într-o 
biluţă de lut. 


NeKrol luă sculptura, o întoarse pe toate părţile şi 
încuviinţă din cap. Jaensha zâmbi şi dispăru, luând 
cărămida de sare. Mult timp după plecarea ei, NeKrol 
continuă să-şi admire achiziţia. Făcuse negoţ toată viaţa, 
petrecând zece ani printre gethsoizii cu chip de caracatiţă 
de pe Aath, şi alţi patru ani alături de fyndii slăbănogi ca 
nişte bețe, parcurgând un circuit pe şase-şapte planete 
aflate în epoca de piatră care, cândva, fuseseră aservite 
distrusului Imperiu Hrangan; nicăieri însă nu găsise artişti 
ca jaenshii. Nu era pentru prima dată când se întreba de 
ce nici  Kleronomas, nici Chung nu  menţionaseră 
sculpturile băştinaşilor. Pe de altă parte, era fericit că n-o 
făcuseră şi aproape sigur că, după ce agenţii de vânzări 
aveau să vadă lăzile cu creaţii din lemn pe care le 
expediase cu Ryther, planeta avea să fie asaltată de 
negustori. El fusese trimis aici, pur şi simplu, în urma unei 
simple presupuneri - în speranţa că ar putea descoperi un 
leac jaensh, o plantă ori o poţiune, care să aibă succes pe 
piaţa comercială interstelară. In loc de aşa ceva, găsise 
arta, ca răspuns la o rugăciune. 

Alţi cioplitori veniră şi plecară - în vreme ce dimineaţa 
se transformă în după-amiază şi după-amiaza în amurg - 
aşezându-şi operele în faţa lui. NeKrol examina cu atenţie 
fiecare piesă, luând unele şi refuzând altele, plătind cu 
sare pentru cele acceptate. Înainte să fi pogorât noaptea 
cu adevărat, în dreapta lui se adunase o grămăjoară de 
obiecte: un set de cuțite din piatră roşie, un giulgiu sur 
ţesut din blana unui jaensh mai vârstnic de către văduva şi 
prietenii săi (chipul defunctului fiind reprodus pe el, 
alcătuit din perii mătăsoşi şi aurii ai unei pseudomaimuţe), 
o suliță de os cu semne ce-i aminteau lui NekKrol de runele 
din legenda Bătrânului Pământ, şi statuete. Statuetele erau 
favoritele lui; de multe ori, arta unor culturi străine era la 
rându-i străină, mai presus de orice înţelegere, dar artiştii 
jaenshi atingeau anumite coarde emoţionale dinlăuntrul 
său. Zeii pe care-i sculptau, fiecare stând într-o piramidă 
de os, aveau chipuri jaenshi, dar în acelaşi timp păreau 
arhetipuri umane: zei ai războiului cu feţe împietrite, 


creaturi aducând în mod straniu cu satirii, zeițe ale 
fertilităţii aidoma celei pe care o achiziţionase, războinici 
aproape umanoizi şi nimfe. Adesea, NeKrol îşi dorise să se 
fi specializat în antropologia extraterestră, ca să poată 
scrie o carte despre universalitatea mitului. Cu siguranţă, 
jaenshii aveau o mitologie bogată, deşi vorbitorii nu se 
refereau niciodată la ea; nimic altceva n-ar fi putut explica 
sculpturile. Poate că vechii zei nu mai erau adulaţi, totuşi 
nu fuseseră uitaţi. 

Până ce Inima Bakkalonului apuse şi ultimele raze 
stacojii încetară să se filtreze printre copacii ameninţători, 
NeKrol adunase atâtea lucruri câte putea duce, iar sarea i 
se terminase. Îşi puse din nou bocancii, legându-şi bine 
şireturile, îşi împachetă achiziţiile cu o grijă deosebită şi se 
instală răbdător în iarba de lângă iaz, aşteptând. Unul câte 
unul, membrii clanului cascadei i se alăturară. În cele din 
urmă, bătrânul vorbitor reapăru. 

Rugăciunile începură. 

Continuând să ţină laserul în mână, vorbitorul traversă 
atent apa neagră ca noaptea şi se aşeză pe vine lângă 
forma întunecată a piramidei. Ceilalţi, adulţi şi copii 
laolaltă - acum, numărul lor crescuse la patruzeci -, îşi 
aleseră locuri în iarbă, pe mal, înapoia şi în jurul lui 
NekKrol. Ca şi el, priveau peste iaz, către piramidă şi către 
vorbitorul conturat limpede în razele unei luni uriaşe, de- 
abia răsărite. Punând laserul pe piatră, vorbitorul îşi lipi 
ambele palme de o latură a piramidei, iar corpul său păru 
că se tensionează şi devine rigid; toţi jaenshii se încordară 
şi păstrară o linişte absolută. 

NeKrol se foi, negăsindu-şi locul, şi-şi înăbuşi un căscat. 
Nu era prima dată când asista la un ritual de rugăciune şi 
cunoştea rutina, îl aştepta o oră bună de plictiseală; 
jaenshii se rugau în tăcere. Nu se putea auzi decât 
răsuflarea lor egală, nu se puteau vedea decât patruzeci de 
chipuri impasibile. Suspinând, negustorul încercă să se 
destindă, închizând ochii şi concentrându-se asupra ierbii 
moi de sub el şi asupra brizei calde care-i zburlea coama. 
Aici, pentru scurtă vreme, găsea pacea. Oare cât avea să 


dureze, se întrebă el, dacă Îngerii de Oțel urmau să-şi 
părăsească valea? 

Ora trecu, dar NeKrol, pierdut în gânduri, de-abia simţi 
scurgerea timpului. Apoi, brusc, auzi foşnetele şi discuţiile 
din jurul său - clanul cascadei se ridica şi se întorcea în 
pădure. După aceea, bătrânul vorbitor apăru în faţa lui şi 
puse laserul la picioarele sale. 

— Nu, spuse el simplu. 

— Ce? tresări NekKrol. Dar trebuie! Stai să-ţi arăt ce 
poate face. 

— Am avut o viziune, Arik. Zeul mi-a arătat, însă tot el 
mi-a arătat că n-ar fi bine să iau obiectul acesta. 

— Vorbitorule, Îngerii de Oţel vor veni... 

— Dacă vor veni, zeul nostru va vorbi cu ei, zise jaenshul 
cu graiul său ca un tors de felină, dar vocea blândă îi era 
decisă, iar ochii mari şi sclipitori păreau reci. 

XXX 

— Pentru hrana noastră, ne mulţumim nouă înşine, nu 
altora. Este a noastră, pentru că am muncit pentru ea, a 
noastră, pentru că ne-am luptat pentru ea, a noastră prin 
virtutea singurului drept care există: dreptul celui mai 
tare. Insă pentru tăria aceea - pentru forţa braţelor 
noastre, pentru oţelul săbiilor noastre şi pentru focul din 
inimile noastre - îi mulţumim lui Bakkalon, copilul bălai, 
care ne-a dat viaţă şi ne-a învăţat cum s-o păstrăm. 

Ocrotitorul stătea în picioare, într-o postură rigidă, în 
centrul celor cinci mese lungi de lemn ce se înşiruiau în 
cantina mare, pronunţând cu o demnitate solemnă fiecare 
cuvânt al rugăciunii. Mâinile sale acoperite de vene erau 
strâns lipite de lama sabiei ridicate cu vârful în sus, iar 
luminile slabe îi confereau uniformei o culoare aproape 
neagră. În jurul lui, Îngerii de Oțel stăteau şi ei în picioare, 
cu mâncarea neatinsă în faţa lor: cartofi mari, fierţi, bucăţi 
de carne de râmător din care se înălţau aburi, pâine 
neagră, castroane cu neo iarbă verde, crocantă. Copii mai 
mici de zece ani - vârsta luptătorului -, în uniforme albe, 
scrobite, şi cu nelipsitele centuri din plasă de oţel, 
umpleau cele două mese din extremităţi, de sub fantele 


ferestrelor; pruncii se străduiau să stea nemişcaţi sub ochii 
atenţi ai părinţilor-casei de nouă ani, ce arătau încruntaţi 
şi purtau la brâu bastoane din lemn de esenţă tare. În 
continuare se afla frăţia luptătorilor, complet înarmaţi, la 
două mese egale ca lungime - acolo stăteau femei alături 
de bărbaţi, veterani cu pielea tăbăcită alături de băieţandri 
de zece ani care de-abia veniseră în barăci. Cu toţii purtau 
aceeaşi țesătură cameleonică ca şi Wyatt, deşi fără gulerul 
său, şi doar câţiva aveau însemne de rang. La masa din 
mijloc, aproape de două ori mai scurtă decât celelalte, se 
aflau conducătorii  Îngerilor de Oțel: Gruptaţii şi 
Grupmamele,  Armurierii, Tămăduitorii şi cei patru 
Episcopi - toţi cei care purtau gulerul cel înalt, rigid şi 
stacojiu. Iar în mijlocul lor, Ocrotitorul. 

— Să mâncăm! rosti în cele din urmă Wyatt. 

Sabia i se mişcă peste masă cu un şuierat, descriind 
tăietura binecuvântării, după care bărbatul se aşeză. 
Aidoma tuturor, Ocrotitorul stătuse la rând, la oficiul 
bucătăriei şi-şi dusese singur hrana la masă, iar porţia sa 
nu era câtuşi de puţin mai mare decât a celor mai 
neînsemnaţi dintre fraţi. 

Se auziră clinchete de cuțite şi furculiţe, ocazional 
zăngănitul farfuriilor, şi, la răstimpuri, pocnetul înfundat al 
unui baston, când un părintele-casei pedepsea o încălcare 
a disciplinei; altfel, sala era cufundată în linişte. Îngerii de 
Oțel nu vorbeau în timpul meselor, ci meditau la lecţiile 
zilei, în vreme ce-şi consumau raţia spartană. 

După aceea, copiii - tăcuţi în continuare - ieşiră 
încolonaţi din sală şi reveniră în dormitorul lor. Îi urmă 
frăţia luptătorilor; unii mergeau la capelă, majoritatea la 
barăci, câţiva la posturile de pază de pe ziduri. Cei pe care- 
i înlocuiau acolo aveau să-şi găsească porţiile calde la 
bucătărie. 

Rămase numai nucleul conducerii; după ce farfuriile fură 
luate, cina deveni o şedinţă de lucru. 

— Pe loc repaus, spuse Wyatt, dar cei de la masă se 
destinseră prea puţin sau chiar deloc. Deja, relaxarea era o 
stare pe care aceşti oameni n-o mai cunoşteau. 


Ocrotitorul îşi opri privirea asupra unuia dintre ei. 

— Dhallis, rosti el, ai raportul pe care l-am cerut? 

Episcopul Dhallis încuviinţă din cap. Era o femeie 
voinică, de vârstă mijlocie, cu muşchi proeminenţi şi piele 
cafenie. Pe gulerul ei exista o minusculă insignă de oţel, un 
cip ornamental de memorie care simboliza Serviciul 
Calculatoare. 

— Da, Ocrotitorule, spuse ea cu glas apăsat şi precis. 
Lumea lui Jamison este o colonie de generaţia a patra, 
provenită în majoritate de pe Vechiul Poseidon. Acolo 
există un continent mare, aproape complet neexplorat, şi 
peste douăsprezece mii de insule de diferite mărimi. 
Populaţia este concentrată aproape exclusiv pe insule şi-şi 
asigură existenţa din exploatarea solului şi a oceanului, 
precum şi din industria grea. Oceanul este bogat în hrană 
şi în metale. Populaţia totală este de aproape şaptezeci şi 
nouă de milioane. Există două oraşe mari, ambele cu 
porturi spaţiale: Port Jamison şi Jolostar. 

Işi cobori ochii asupra imprimatului din faţa ei şi 
continuă: 

— Lumea lui Jamison n-a fost nici măcar cartată pe 
timpul Războiului Dublu. N-a cunoscut acţiuni militare şi 
singura forţă înarmată este poliţia planetară. Nu există un 
program colonial şi nu s-a încercat niciodată pretinderea 
de jurisdicție politică în afara atmosferei proprii. 

Ocrotitorul încuviinţă din cap. 

— Excelent! Prin urmare, ameninţarea negustorului de a 
ne raporta a fost, de fapt, lipsită de orice temei. Putem 
continua. Gruptată Walman? 

— Patru jaenshi au fost capturați azi, Ocrotitorule, iar 
acum sunt pe ziduri, raportă Walman. 

Era un tânăr rumen la faţă, cu păr blond tuns scurt şi 
urechi mari. 

— Dacă-mi permiteţi, domnule, aş dori să discutăm 
despre posibila încheiere a campaniei. Zilnic, căutăm tot 
mai mult şi obţinem tot mai puţin. Practic, am eliminat toţi 
copiii jaenshi din clanurile ce populau Valea Sabiei. 

Wyatt aprobă din cap. 


— Alte păreri? 

Episcopul Lyon, costeliv şi cu ochi albaştri, protestă: 

— Adulții au rămas în viaţă! Fiara matură este mai 
primejdioasă decât puiul!.. 

— Nu şi în cazul acesta, interveni Armurierul C'ara 
Dahan, un uriaş chel, cu piele de culoarea bronzului, şeful 
Armelor Psihologice şi al Contraspionajului. Datele noastre 
dovedesc că, după distrugerea piramidei, niciun jaensh, fie 
el adult sau copil, nu mai constituie vreo ameninţare 
pentru copiii lui Bakkalon. Practic, structura lor socială se 
dezintegrează. Adulții fug, sperând să se alăture altui clan, 
ori decad,  redevenind sălbatici. Işi abandonează 
progeniturile, iar acestea caută să se descurce singure 
într-un mod nesigur, confuz, şi nu opun rezistenţă atunci 
când îi capturăm. Ţinând seama de numărul de jaenshi de 
pe zidurile noastre şi de numărul celor ucişi de animalele 
de pradă şi în încăierările dintre ei, ce ne-a fost raportat, 
consider că Valea Sabiei este practic purificată de animale. 
Se apropie iarna, Ocrotitorule, şi sunt multe de făcut. 
Gruptatăl Walman şi oamenii săi ar trebui să primească 
alte însărcinări. 

Discuţiile continuară, dar direcţia fusese stabilită; 
majoritatea vorbitorilor îl susţinură pe Dahan. Wyatt 
ascultă cu atenţie, rugându-se întruna lui Bakkalon pentru 
călăuzire. In cele din urmă, făcu semn şi ceru linişte. 

— Gruptată, se adresă el lui Walman, mâine adună toţi 
jaenshii pe care-i găseşti - adulţi şi copii -, dar nu-i 
spânzura dacă nu opun rezistenţă. Adu-i la oraş şi arată-le 
tovarăşii de clan de pe ziduri. Apoi alungă-i din vale, câte 
unul pe rând, în cele patru puncte cardinale. 

Işi plecă fruntea. 

— Speranţa mea este că ei vor purta un mesaj, către toţi 
jaenshii, arătându-le care este preţul ce trebuie plătit 
atunci când un animal ridică braţul, gheara sau sabia 
împotriva  seminţiei Pământului. Apoi, când va veni 
primăvara şi copiii lui Bakkalon vor ieşi din Valea Sabiei, 
jaenshii îşi vor abandona fără împotrivire piramidele şi vor 


părăsi pământurile solicitate de oameni, astfel ca gloria 
copilului bălai să se poată răspândi. 

Lyon şi Dahan aprobară din capete, la unison cu ceilalţi. 

— Împărtăşeşte-ne din înţelepciunea ta, spuse Dhallis. 

Ocrotitorul Wyatt încuviinţă. Una dintre Grupmamele de 
rang inferior îi aduse Cartea şi el o deschise la Capitolul 
Învăţăturilor. 

— „În vremea aceea, mult rău se abătuse asupra 
seminţiei Pământului, citi Ocrotitorul, căci copiii lui 
Bakkalon îl părăsiseră şi se închinaseră unor zei mai 
blânzi. De aceea, cerurile lor s-au întunecat şi din înălţimi 
au pogorât Fiii lui Hranga, cu ochi roşii şi colţi de demon, 
iar din adâncuri s-a ridicat uriaşa Hoardă Fyndii, ca un nor 
de lăcuste ce au întunecat stelele. Iar lumile au fost 
cuprinse de foc şi copiii au strigat: «Salvează-ne! Salvează- 
ne!». 

Iar copilul bălai a venit şi s-a oprit înaintea lor, ţinând în 
mână sabia cea mare, şi cu un glas ca de tunet i-a mustrat. 
«Aţi fost copii slabi», le-a spus El, «căci n-aţi fost 
ascultători. Unde vă sunt săbiile? Nu am pus Eu săbii în 
mâinile voastre?» 

Şi copiii au plâns: «Am făcut din ele pluguri, oh, 
Bakkalon!» 

lar El s-a mâniat. «Atunci, cu pluguri să vă apăraţi de 
Fiii lui Hranga! Cu pluguri vreţi să înfruntaţi Hoarda 
Fyndii?» Şi i-a părăsit, fără să-şi mai plece urechea la 
plânsetele lor, căci Inima Bakkalonului este o Inimă de 
Foc. 

Însă atunci unul din seminţia Pământului şi-a şters 
lacrimile, pentru că cerurile ardeau atât de strălucitor 
încât lacrimile îi curgeau clocotite pe obraji. Iar setea de 
sânge s-a ridicat în sufletul lui; şi-a luat plugul, a făcut din 
el o sabie şi s-a năpustit spre Fiii lui Hranga, măcelărindu- 
i. Ceilalţi l-au văzut şi i-au urmat exemplul, şi strigătele de 
luptă au răsunat peste lumi. 

Iar copilul bălai a auzit şi a venit din nou, căci sunetul 
bătăliilor este pentru urechile Sale mai plăcut decât cel al 
bocetelor. Şi când a văzut, a zâmbit. «Acum sunteţi iarăşi 


copiii Mei», a spus El seminţiei Pământului. «Mi-aţi întors 
spatele, ca să preamăriţi un zeu care-şi spune miel, însă n- 
aţi ştiut că mieii sunt duşi doar la tăiere? Acum însă ochii 
vi s-au limpezit şi sunteţi din nou Lupii Domnului!» 

Şi Bakkalon le-a dat din nou săbii tuturor copiilor Săi şi 
întregii seminţii a Pământului, şi a ridicat uriaşa Lui sabie 
neagră, Ucigaşul Demonilor, care-i nimiceşte pe cei fără de 
suflet, şi a lovit. Iar Fiii lui Hranga s-au prăbuşit înaintea 
puterii Sale, şi marea Hoardă care era Fyndii a ars sub 
privirea Lui. Şi copiii lui Bakkalon au pornit peste lumi.” 

Ocrotitorul se opri din citit şi îşi ridică ochii. 

— Mergeţi acum, fraţii mei de arme, şi gândiţi-vă la 
Învățăturile lui Bakkalon în vreme ce dormiţi. Fie ca 
bălaiul copil să vă apară în vise! 

Şedinţa luă sfârşit. 

XXX 

Copacii de pe deal erau desfrunziţi şi acoperiţi de 
chiciură, iar zăpada - imaculată, cu excepţia urmelor 
paşilor lor şi a crestelor formate de tăiosul vânt de 
miazănoapte - sclipea orbitor de alb în soarele amiezii. În 
valea de dedesubt, Oraşul Ingerilor de Oțel părea nefiresc 
de curat şi nemişcat. Troiene de zăpadă fuseseră ridicate 
de vânt pe zidurile estice, ajungând până la jumătatea 
pietrei stacojii; porţile nu se deschiseseră de luni de zile. 
Cu mult timp în urmă, copiii lui Bakkalon îşi strânseseră 
recoltele şi se retrăseseră în oraş, ca să se cuibărească în 
jurul focurilor. De n-ar fi existat luminile albăstrui ce 
ardeau până târziu în noaptea neagră şi geroasă, şi 
ocazionalele sentinele ce patrulau pe ziduri, NekKrol n-ar fi 
ştiut dacă Îngerii mai trăiau. 

Jaensha pe care NeKrol o denumise în sinea sa 
„vorbitoarea amară” îl privi cu nişte ochi ce, în mod 
straniu, păreau mai întunecaţi decât cei ai fraţilor ei. 

— Zeul zace spart sub nea, vorbi ea, şi nici chiar tonurile 
liniştitoare ale graiului jaensn nu-i putură ascunde 
duritatea din glas. 

Stăteau exact în locul în care NeKrol o adusese cândva 
pe Ryther, locul unde se aflase piramida clanului cercul-de- 


piatră. NeKrol era înveşmântat din cap până în picioare 
într-un termocostum prea strâns pe corp, care-i accentua 
grotesc fiecare proeminenţă, şi privea spre Valea Sabiei 
dinapoia unui plastifilm albastru-închis, încastrat în gluga 
costumului. Jaensha însă, vorbitoarea amară, era goală, 
acoperită doar de blana sură şi groasă de iarnă. Cureaua 
laserului de vânătoare îi trecea printre sâni. A 

— Şi alţi zei, în afară de al tău, vor fi sparţi, dacă Ingerii 
de Oțel nu sunt opriţi, rosti NeKrol, înfiorându-se, în ciuda 
temperaturii constante din termocostum. 

Vorbitoarea amară nu părea că-l ascultă. 

— Eram o copilă când au venit, Arik. Dacă ne-ar fi lăsat 
zeul, s-ar fi putut să fiu tot copilă. După aceea, când lumina 
s-a stins şi sclipirea din mine a murit, am rătăcit departe 
de cercul-de-piatră, dincolo de pădurea căminului nostru, 
fără să ştiu nimic, mâncând unde puteam. Lucrurile nu 
sunt la fel în valea neagră. Râmătorii guiţau când treceam 
şi mă atacau cu colții lor, alţi jaenshi mă amenințau pe 
mine şi se amenințau între ei. Nu înţelegeam şi nu mă 
puteam ruga. N-am înţeles nici chiar când Îngerii de Oţel 
m-au găsit şi m-au dus în oraşul lor, fără să le cunosc 
graiul. Îmi amintesc zidurile şi copiii - mulţi mai mici decât 
mine. Apoi, am tipat şi m-am zbătut. Când i-am văzut pe 
cei din funii, ceva sălbatic şi fără de zeu a prins viaţă în 
mine. 

Îl privi pe bărbat, iar ochii ei păreau a fi din aramă 
bătută. Işi trecu greutatea de pe un picior pe celălalt, în 
zăpada adâncă până la glezne, prinzând cureaua laserului 
în mâna cu gheare. 

NeKrol o învățase bine din ziua când ea i se alăturase, 
spre sfârşitul verii, după ce Ingerii de Oțel o alungaseră 
din Valea Sabiei. Vorbitoarea amară era de departe cea 
mai bună ţintaşă din grupul său de şase exilați fără zeu, pe 
care-i adunase şi-i educase. Aceea părea a fi singura 
soluţie; pe rând, oferise laserele diverselor clanuri şi toate 
îl refuzaseră. Jaenshii erau siguri că zeii lor aveau să-i 
protejeze. Doar cei fără de zei ascultaseră, şi nici aceia 
toţi; mulţi dintre ei - copiii mici, cei tăcuţi, primii care 


fugiseră - fuseseră acceptaţi de alte clanuri. Alţii însă, aşa 
cum era vorbitoarea amară, deveniseră prea sălbatici, 
văzuseră prea multe ca să se mai adapteze într-un clan. Ea 
fusese prima care îndrăznise să ia arma, după ce vorbitorul 
bătrân o alungase de la clanul cascadei. 

— Adesea, spuse NekKrol, este mai bine să fii fără zeu. 
Cei de jos au un zeu care a făcut din ei ceea ce sunt acum. 
Jaenshii au zei şi, deoarece cred în ei, mor. Voi, cei fără 
zei, sunteţi singura lor speranţă. 

Vorbitoarea amară nu răspunse. Continua să se uite în 
jos, la oraşul tăcut, asediat de zăpadă, şi în ochii ei ardea 
mocnit un foc ameninţător. 

Privind-o, NeKrol căzu pe gânduri. Spusese că ea şi cei 
şase erau speranţa jaenshilor; putea însă oare folosi 
cuvântul „speranţă”? Vorbitoarea amară şi toţi exilaţii 
deţineau o nebunie, o furie care-l înspăimânta. Chiar dacă 
Ryther venea cu lasere, chiar dacă un grup atât de mic 
putea opri expansiunea Îngerilor, chiar dacă totul urma să 
se sfârşească... ce s-ar fi întâmplat după aceea? Dacă toţi 
Îngerii ar fi murit mâine, unde şi-ar fi găsit locul cei fără 
zeu? 

Continuau să stea acolo, în tăcere, iar zăpada se 
învolbură sub picioarele lor şi vântul de miazănoapte le 
muşcă din carne. 

XXX 

Capela era întunecată şi tăcută. În fiecare colţ, 
glovăpăile străluceau roşu-stins, straniu, iar şirurile de 
bănci simple, de lemn, erau pustii. Deasupra altarului 
masiv, pe o lespede de piatră neagră, neprelucrată, 
holograma lui Bakkalon era atât de reală încât parcă trăia 
cu adevărat - un băiat, nimic altceva decât un băieţaş, gol 
şi alb-lăptos, cu ochii mari şi părul bălai al copilăriei 
inocente. În mâna sa, se afla sabia cea neagră, o dată şi 
jumătate mai lungă decât propriu-i trup. 

Wyatt îngenunche în faţa proiecției, plecă fruntea şi 
rămase nemişcat. Pe toată durata iernii, visele îi fuseseră 
negre şi neliniştitoare, astfel că în fiecare zi îngenunchea 
şi se ruga pentru călăuzire. Nu avea cui să se adreseze, în 


afara lui Bakkalon; el, Wyatt, era Ocrotitorul, care 
conducea în luptă şi în credinţă. El singur trebuia să-şi 
descifreze viziunile. 

De aceea, se luptase zilnic cu gândurile sale, până ce 
troienele începuseră să se topească şi genunchii uniformei 
aproape că i se destrămaseră de la frecatul pe pardoseala 
de piatră. În cele din urmă, se hotărâse, şi azi îi convocase 
pe ceilalţi purtători de gulere să i se alăture în capelă. 

Sosiră pe rând, în vreme ce Ocrotitorul stătea 
îngenuncheat şi nemişcat, şi se aşezară pe bănci înapoia 
lui, păstrând distanţă între ei. Wyatt nu-i băgă în seamă; se 
ruga doar ca vorbele să-i fie corecte, viziunile adevărate. 
Când veniră cu toţii, se sculă şi se întoarse către ei. 

— Multe sunt lumile pe care au trăit copiii lui Bakkalon, 
le spuse, dar niciuna atât de binecuvântată ca aceasta, 
Corlos a noastră. Ne aşteaptă timpuri măreţe, fraţii mei de 
arme! Copilul bălai mi-a venit în vis, aşa cum, odată, a 
venit la primii Ocrotitori, în vremea când s-a întemeiat 
frăţia. El mi-a adus viziuni. 

Tăceau toţi, cu ochi ascultători şi umili; la urma urmelor, 
el le era Ocrotitor. Nu puteau exista îndoieli atunci când 
unul de rang superior rostea învățături pline de 
înţelepciune, ori dădea ordine. Acesta era unul dintre 
preceptele lui Bakkalon - structura ierarhică era sacră şi 
niciodată controversată. De aceea, toţi păstrară tăcere. 

— Bakkalon însuşi a păşit pe această lume. El a umblat 
printre cei fără suflet şi printre fiarele pământului şi le-a 
spus care este regatul nostru. Apoi mi-a zis mie: Când va 
sosi primăvara şi seminţia Pământului va ieşi din Valea 
Sabiei ca să ocupe noi pământuri, toate animalele îşi vor 
şti locul şi se vor retrage înaintea noastră. Asta vă 
profeţesc! Mai mult chiar, vom asista la miracole. Copilul 
bălai mi le-a făgăduit - semne prin care vom cunoaşte 
adevărul Lui, semne ce ne vor întări credinţa cu noi 
revelații, însă şi credinţa noastră va fi pusă la încercare, 
fiindcă vor urma sacrificii, iar Bakkalon ne va cere, nu o 
dată, să ne arătăm credinţa în El. Trebuie să ne reamintim 
învăţăturile Sale şi să fim credincioşi. Fiecare dintre noi 


trebuie să-L. asculte, aşa cum un copil îşi ascultă părintele 
şi cum un soldat îşi ascultă ofiţerul - adică pe loc şi fără 
tăgadă. Pentru că pruncul bălai ştie cel mai bine. Acestea 
sunt viziunile cu care m-a binecuvântat, acestea sunt visele 
pe care le-am visat. Fraţilor, rugaţi-vă cu mine! 

Wyatt se întoarse din nou către altar şi îngenunche, iar 
ceilalţi îngenuncheară o dată cu el, şi toate capetele se 
plecară, mai puţin unul. În umbrele din spatele capelei, 
unde glovăpăile pâlpâiau stins, C'ara Dahan îşi privi 
Ocrotitorul pe sub sprâncenele groase şi încruntate. 

În seara aceea, după o cină tăcută în cantină şi o şedinţă 
scurtă, Armurierul îl rugă pe Wyatt să-l însoţească pe 
ziduri. 

— Ocrotitorule, sufletul îmi este tulburat, îi spuse. 
Trebuie să cer sfatul celui care este cel mai aproape de 
Bakkalon. 

Wyatt încuviinţă şi amândoi îmbrăcară mantii groase din 
blană neagră şi țesătură metalică de culoarea uleiului ars, 
apoi merseră împreună pe lângă parapetele de piatră 
roşie, sub scânteierea stelelor. 

Ajunşi lângă ghereta sentinelei de deasupra porţilor 
oraşului, Dahan se opri şi se aplecă peste parapet, 
cercetând mult timp zăpada ce se topea încet, înainte de a 
se întoarce spre Ocrotitor. 

— Wyatt, vorbi el atunci, credinţa mea şovăie. 

Ocrotitorul nu răspunse, ci-l privi, cu faţa ascunsă de 
gluga manitiei. Confesiunea nu făcea parte dintre riturile 
Ingerilor de Oțel; Bakkalon spusese că nicicând credinţa 
unui luptător n-ar trebui să ezite. 

— În vremurile de demult, urmă Dahan, multe arme au 
fost întrebuințate împotriva copiilor lui Bakkalon. Azi, 
unele există doar în legende. Poate că nici n-au existat 
vreodată cu adevărat. Poate că sunt obiecte lipsite de 
substanţă, ca zeii pe care-i adulează oamenii slabi. Eu sunt 
doar un Armurier şi nu pot şti asemenea lucruri. Cu toate 
acestea, Ocrotitorul meu, există o istorie care mă tulbură. 
Se spune că odată, în lungile veacuri de război, Fiii lui 
Hranga au trimis împotriva seminţiei Pământului vampirii 


ticăloşi ai minţii, creaturile pe care oamenii le-au numit 
sugătorii-de-suflete. Atingerea lor era invizibilă, dar 
ajungea la distanţe mari, mai departe decât poate vedea 
omul, mai departe decât poate trage laserul, şi aducea 
nebunie. Viziuni, Ocrotitorul meu, viziuni! Zei mincinoşi şi 
planuri nebuneşti erau infiltrate în minţile oamenilor, şi... 

— Taci! rosti Wyatt. 

Vocea îi era aspră, rece ca aerul nopţii care trosnea în 
jurul lor şi-i preschimba răsuflarea în aburi. 

Urmă o tăcere lungă. Apoi, cu glas mai blând, 
Ocrotitorul continuă: 

— Toată iarna m-am rugat, Dahan, şi m-am luptat cu 
viziunile mele. Eu sunt Ocrotitorul Copiilor lui Bakkalon pe 
Lumea lui Corlos, nu un copil de-abia înarmat, care să fie 
minţit de zei falşi. Am vorbit doar după ce am fost sigur. 
Am vorbit ca Ocrotitor al tău, ca părinte al tău întru 
credinţă şi ca şef al tău. Faptul că-mi pui la îndoială 
cuvintele, Armurierule, că te întrebi asupra adevărului lor 
mă tulbură nespus. Pe viitor, te vei opri oare din luptă 
pentru a mă contrazice, pentru a supune întrebărilor 
ordinele mele? 

— Niciodată, Ocrotitorule, rosti Dahan, îngenunchind a 
pocăință pe zăpada bătătorită de pe ziduri. 

— Aşa sper şi eu. Dar, înainte de a ne despărţi, deoarece 
eşti fratele meu întru Bakkalon, îţi voi răspunde, deşi aş 
putea să n-o fac şi a fost greşit din partea ta să te aştepţi la 
aşa ceva. Îţi voi spune: Ocrotitorul Wyatt este un ofiţer 
bun, dar şi un bărbat credincios. Copilul bălai mi-a 
prevestit că vom asista la miracole. Toate acestea le vom 
vedea cu propriii noştri ochi. Dar dacă profeţiile nu se vor 
împlini şi nu va apărea niciun semn, ochii noştri vor vedea 
şi asta. lar atunci voi şti că poate nu Bakkalon a trimis 
viziunile, ci doar un zeu mincinos, poate un sugător-de- 
suflete al lui Hranga. Sau tu crezi că un hrangan poate 
face miracole? 

— Nu, răspunse Dahan, continuând să rămână 
îngenuncheat, cu uriaşul său cap pleşuv plecat spre 
zăpadă. Aşa ceva ar fi erezie. 


— Aşa este. 

Ocrotitorul privi scurt dincolo de ziduri. Noaptea era 
geroasă şi înviorătoare şi Luna nu se zărea. Se simţi 
transfigurat; până şi stelele păreau să cânte gloria 
copilului bălai, căci constelația Sabiei se găsea sus, la 
zenit, cu Soldatul întinzându-se spre ea din locul unde se 
afla el, deasupra orizontului. 

— La noapte, vei face de strajă fără mantie, îi spuse lui 
Dahan, când îşi plecă din nou ochii spre acesta. Iar dacă 
vântul de miazănoapte va sufla şi gerul te va muşca, tu vei 
fi fericit, pentru că durerea va fi semnul că te supui 
Ocrotitorului şi zeului tău. Pe măsură ce carnea îţi 
amorţeşte, flacăra din inimă trebuie să ardă mai fierbinte. 

— Da, Ocrotitorul meu, rosti Dahan. 

Se sculă şi-şi scoase mantia, întinzând-o celuilalt. Wyatt 
schiţă în faţa lui tăietura binecuvântării. 

XXX 

Pe ecranul mural din apartamentul său cufundat în 
întuneric, caseta video prezenta scenele obişnuite ale unei 
drame, dar NeKrol, tolănit într-un fotoliu rabatabil mare, 
cu ochii pe jumătate închişi, de-abia o băga în seamă. 
Vorbitoarea amară şi alţi doi exilați jaenshi stăteau pe 
podea, cu ochii aurii fixaţi în extaz asupra spectacolului 
oamenilor care se urmăreau şi se împuşcau printre 
semeţele oraşe-turn ale lui Ai-Emerel; treptat, începuseră 
să fie tot mai interesaţi de alte planete şi de alte moduri de 
viaţă. Totul era foarte straniu, se gândi NeKrol; niciunul 
dintre clanurile jaenshi nu dovedise un asemenea interes. 
Îşi aminti zilele dinaintea sosirii Îngerilor de Oțel în vechea 
lor navă de război, pe care o dezasamblaseră la scurtă 
vreme după aceea, când el oferise tot soiul de mărfuri 
vorbitorilor jaenshi - suluri viu colorate de mătase- 
lucitoare de pe Avalon, nestemate-scânteietoare de pe 
Înaltul Kavalaan, cuțite din duraliaj, generatoare solare şi 
arbalete energetice din oţel, cărţi de pe o duzină de 
planete, medicamente şi vinuri; adusese cantităţi mici din 
fiecare. La răstimpuri, vorbitorii luaseră câte ceva, totuşi 


niciodată cu entuziasm; singura ofertă care le stârnise 
interesul fusese sarea. 

Abia când veniseră ploile de primăvară şi vorbitoarea 
amară începuse să-i pună întrebări, NeKrol îşi dăduse 
seama, surprins, cât de rar vreunul dintre clanurile jaenshi 
îi ceruseră vreodată orice. Poate că structura lor socială şi 
religia le înăbuşeau curiozitatea firească. Pe de altă parte, 
exilaţii păreau destul de curioşi, mai ales vorbitoarea 
amară. În ultima vreme, NeKrol putuse răspunde doar unei 
mici părţi din întrebările ei, ba chiar existaseră unele 
înaintea cărora se simţise realmente derutat. Începuse să 
se minuneze de dimensiunile propriei sale ignoranţe. 

Acelaşi lucru era însă valabil şi pentru vorbitoarea 
amară; spre deosebire de clanuri - oare religia schimba 
lucrurile într-o măsură atât de mare? -, ea răspundea la 
întrebări şi NeKrol încercase să afle multe lucruri ce-l 
nedumeriseră. În majoritatea cazurilor, ea se mulțumea 
totuşi să clipească a neştiinţă şi se apuca, la rându-i, să 
pună întrebări. 

— Nu există poveşti despre zeii noştri, îi spusese odată, 
când bărbatul căutase să afle ceva despre mitologia 
jaenshă. Ce fel de poveşti ar putea fi ele? Zeii locuiesc în 
piramidele de venerare, Arik, noi ne rugăm lor şi ei ne 
veghează şi ne luminează vieţile. Nu aleargă de colo-colo şi 
nu se bat între ei, aşa cum par să facă zeii voştri. 

— Totuşi, cândva, înainte de a ajunge să venerati 
piramidele, aţi avut alţi zei, obiectase NekKrol. Aceia pe 
care mi i-au dat cioplitorii voştri. 

Mersese chiar până acolo încât desfăcuse o ladă şi-i 
arătase statuetele, deşi ea şi le amintea cu siguranţă, 
deoarece membrii clanului cercului-de-piatră fuseseră 
printre cei mai desăvârşiţi artişti. 

Vorbitoarea amară doar îşi netezise blana şi clătinase 
din cap. 

— Eram prea tânără ca să fiu cioplitoare, aşa că poate 
nu mi s-a spus. Toţi ştim ceea ce trebuie să ştim, însă 
numai cioplitorii trebuie să facă lucrurile astea, aşa că 
poate că numai ei ştiu poveştile vechilor zei. 


Altă dată, o întrebase despre piramide şi căpătase un 
răspuns şi mai obscur. 

— Când le-am construit? repetase ea. Dar noi nu le-am 
construit, Arik. Ele au existat dintotdeauna, ca pietrele şi 
ca arborii. 

După aceea, clipise şi adăugase: 

— Totuşi, ele nu sunt ca pietrele şi ca arborii, aşa-i? 

Apoi derutată, plecase să discute cu ceilalţi. 

Dacă însă jaenshii fără zei erau mai gânditori decât fraţii 
lor din clanuri, erau în acelaşi timp şi mai dificili, şi cu 
fiecare zi NekKrol înţelegea tot mai bine inutilitatea 
tentativei lor. Avea acum opt exilați - în toiul iernii, găsise 
alţi doi, pe jumătate morţi de foame - şi, pe rând, toţi se 
antrenau cu cele două lasere şi-i spionau pe Ingeri. Dar 
chiar dacă Ryther ar fi revenit cu arme, puterea lor era 
insignifiantă pe lângă ceea ce le putea opune Ocrotitorul. 
Luminile Jolostarului urma să vină ticsită de arme, cu 
speranţa că toate clanurile, pe o rază de o sută de 
kilometri, aveau acum să fie aţâţate şi furioase, gata să se 
împotrivească Îngerilor de Oțel şi să-i copleşească prin 
simpla forţă a superiorității numerice; Jannis avea să 
rămână mută de uimire, văzându-i numai pe NeKrol şi 
banda lui de zdrenţăroşi. 

Dacă, într-adevăr, aveau s-o facă. Până şi asta era 
nesigur; NeKrol întâmpina dificultăţi în a-şi menţine 
laolaltă forţele de gherilă. Ura lor faţă de Îngerii de Oțel 
continua să se situeze la graniţa demenţei, însă erau 
departe de a alcătui o formaţiune unită. Nici unuia nu-i 
plăcea să i se comande şi se certau întruna, atacându-se cu 
ghearele, în tentative de stabilire a supremaţiei sociale. 
Dacă nu i-ar fi avertizat, bănuia că ar fi fost în stare să se 
dueleze cu laserele. Cât despre menţinerea în formă 
pentru luptă, asta era de acum o glumă. Dintre cele trei 
femele ale grupului, vorbitoarea amară era singura care 
nu-şi îngăduise să rămână însărcinată. Deoarece jaenshele 
năşteau de obicei patru până la opt prunci, NeKrol 
calculase că sfârşitul verii avea să-l confrunte cu o explozie 
a numărului exilaţilor. Ştia bine că, după aceea, lucrurile 


aveau să se amplifice; cei fără zei se împerecheau din oră 
în oră şi nu existau mijloace jaenshi anticoncepţionale. Se 
mirase cum de reuşeau clanurile să-şi menţină populaţia 
atât de stabilă, dar nici exilaţii nu aveau habar. 

— Presupun că ne împerecheam mai puţin, zisese 
vorbitoarea amară când o întrebase, dar eram copilă, aşa 
că nu pot şti cu adevărat. Înainte de a ajunge aici, imboldul 
n-a existat niciodată. Cred că pentru că eram tânără. 

Totuşi, când vorbise, se scărpinase şi păruse extrem de 
nesigură. 

Suspinând, NeKrol se lăsă pe spate în fotoliu şi încercă 
să ignore zgomotele ce veneau dinspre ecranul mural. 
Avea să fie foarte dificil, Îngerii de Oțel ieşiseră deja 
dinapoia zidurilor şi tancurile lor atacaseră Valea Sabiei, 
preschimbând pădurea în ogoare. El însuşi urcase pe 
dealuri şi văzuse că semănatul de primăvară avea să 
înceapă în scurt timp. Bănuia că, după aceea, copiii lui 
Bakkalon vor începe să se extindă. Cu o săptămână în 
urmă, unui dintre ei - un uriaş „fără blană pe cap”, cum i-l 
descrisese cercetaşul - fusese văzut în cercul-de-piatră, 
adunând cioburi din piramida sfărâmată. Indiferent ce ar fi 
însemnat asta, nu putea fi ceva bun. 

Uneori, simţea că-i vine rău gândindu-se la forţele pe 
care le pusese în mişcare, şi aproape că-şi dorea ca Ryther 
să fi uitat de lasere. Vorbitoarea amară era decisă să atace 
imediat ce se înarmau, indiferent care ar fi fost şansele de 
reuşită. Înspăimântat, NeKrol îi reamintise replica dură a 
Îngerilor, atunci când un jaensh ucisese un om; în visele 
lui, vedea şi acum copii atârnând pe ziduri. 

Ea însă se mulţumise să-l privească, cu lucirea arămie a 
nebuniei în ochi, şi replicase: 

— Da, Arik, îmi amintesc. 

XXX 

Tăcuţi şi eficienţi, băieţii în uniforme albe de la 
bucătărie strânseră ultimele vase ale cinei şi dispărură. 

— Pe loc repaus, se adresă Wyatt ofiţerilor. Timpul 
minunilor a venit, urmă el, aşa cum a prezis copilul bălai. 
Azi dimineaţă, am trimis trei grupuri pe dealurile din sud- 


estul Văii Sabiei, ca să alunge clanurile jaenshe de pe 
terenurile de care avem nevoie. După-amiază, am primit 
raportul lor şi acum doresc să vi-l aduc la cunoştinţă. 
Grupmamă Jolip, vrei să povesteşti ce anume s-a întâmplat 
când ţi-ai dus ordinele la îndeplinire? 

— Da, Ocrotitorule. 

Jolip se ridică. Era o blondă cu chip posac şi cu uniforma 
atârnându-i largă pe corpul zvelt. 

— Am primit conducerea unui grup de zece, pentru a 
îndepărta aşa-numitul clan al stâncii, a cărui piramidă se 
află lângă piciorul unei stânci de granit, în regiunea mai 
sălbatică a dealurilor. Informaţiile primite de la cercetaşii 
noştri indicau că era vorba despre un clan mic, cu numai 
douăzeci de adulţi, aşa că am renunţat la costumele 
blindate. Am luat cu noi un tun de clasa cinci, deoarece 
distrugerea piramidelor jaenshe durează mult dacă se 
folosesc numai armele individuale, însă în rest n-am avut 
alt armament. Nu ne aşteptam să întâmpinăm rezistenţă, 
dar n-am uitat incidentul de la cercul-de-piatră, aşa că am 
fost precaută. După un marş de vreo doisprezece kilometri 
printre dealuri, până în vecinătatea stâncii, ne-am răsfirat 
în semicerc şi am înaintat încet, cu armele sonice 
pregătite. În pădure, am întâlnit câţiva jaenshi şi i-am luat 
prizonieri, punându-i să meargă în faţa noastră, ca să-i 
folosim drept scuturi, în eventualitatea unei ambuscade 
sau a unui atac. Desigur, nu s-a dovedit necesar. Când am 
ajuns la piramidă, ne aşteptau. Erau cel puţin 
douăsprezece animale, domnule. Unul dintre ele stătea 
lângă baza piramidei, cu palmele pe latura ei, iar celelalte 
îl înconjurau, formând un cerc. Ne-au privit, dar n-au 
schiţat nicio mişcare. 

Se opri şi se frecă gânditoare cu degetul pe nas, apoi 
continuă. 

— După cum i-am spus Ocrotitorului, din clipa aceea 
totul a fost straniu. Vara trecută, am condus în două 
rânduri incursiuni împotriva clanurilor jaenshe. Prima 
dată, neştiindu-ne intenţiile, niciunul dintre cei fără de 
suflet nu era acolo. Pur şi simplu, am distrus piramida şi 


am plecat. A doua oară, o mulţime de creaturi s-a strâns în 
jurul ei, încercând s-o apere cu trupurile lor, dar fără să fie 
ostile în mod activ. Nu s-au împrăştiat până n-am doborât 
unul cu arma sonică. Desigur, am studiat rapoartele 
Gruptatălui Ailor, despre problemele apărute la cercul-de- 
piatră. De data asta, a fost cu totul altfel. Am ordonat ca 
doi dintre oameni să instaleze tunul pe tripod şi le-am dat 
animalelor de înţeles că trebuie să se ferească. Bineînţeles, 
prin semne ale mâinilor, întrucât nu cunosc nici măcar un 
cuvânt din limba lor păgână. Au ascultat imediat, 
împărțindu-se în două şi aliniindu-se de ambele părţi ale 
liniei de foc. Evident, i-am ţinut sub supraveghere cu 
armele sonice, însă totul părea cât se poate de paşnic. Aşa 
a şi fost. Tunul a distrus imediat piramida - o minge mare 
de foc, urmată de un bubuit, când artefactul a explodat. Au 
zburat câteva cioburi, dar n-a fost nimeni rănit, deoarece 
noi ne adăpostisem, iar jaenshii păreau indiferenți. După 
distrugerea piramidei, s-a simţit un iz puternic de ozon şi, 
pentru o clipă, am zărit o flacără albăstruie - poate că o 
imagine consecutivă. N-am avut însă vreme să-i acord prea 
multă atenţie, pentru că toţi jaenshii au căzut în genunchi 
în faţa noastră. Toţi o dată, domnilor. Apoi şi-au lipit 
frunţile de pământ, prosternându-se. Pe moment, am 
crezut că încercau să ne aduleze ca zei ai lor, pentru că le 
distrusesem zeul, şi am încercat să le spun că nu le doream 
adorarea animalică, că voiam doar să plece imediat de pe 
pământurile acelea. Apoi am înţeles că greşisem, pentru că 
atunci ultimii patru membri ai clanului au coborât din 
copacii de pe stâncă şi ne-au oferit statueta. Ceilalţi s-au 
ridicat în picioare şi întregul clan a pornit spre est, 
îndepărtându-se de Valea Sabiei şi de dealurile 
înconjurătoare. Am luat statueta şi am adus-o 
Ocrotitorului. 

Tăcu, dar rămase în picioare, aşteptând întrebări. 

— Am statueta aici, rosti Wyatt. 

Se aplecă, o luă de sub scaun şi o aşeză pe masă, după 
care îndepărtă țesătura albă în care o învelise. 


Baza ei era un triunghi de coajă neagră de copac, tare ca 
piatra, din ale cărui colţuri se ridicau trei aşchii lungi de 
os, alcătuind un cadru piramidal. În interior, sculptat 
măiastru în toate detaliile, în lemn albastru-deschis, se afla 
Bakkalon, copilul bălai, ţinând o sabie pictată. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Episcopul Lyon, evident 
surprins. 

— Sacrilegiu! exclamă Episcopul Dhallis. 

— Nici chiar aşa! rosti Gorman, Episcop pentru Costume 
Blindate. Animalele încearcă pur şi simplu să ne câştige 
mărinimia, poate în speranţa că ne vom opri săbiile. 

— Doar seminţia Pământului se poate prosterna lui 
Bakkalon, zise Dhallis. Stă scris în Carte! Copilul bălai nu- 
şi va pleca privirea spre cei fără de suflete! 

— Tăcere, fraţii mei de arme! spuse Ocrotitorul şi la 
masa cea lungă se lăsă brusc liniştea. 

Wyatt surâse subţire. 

— Acesta este primul dintre miracolele despre care v-am 
vorbit astă-iarnă în capelă, prima dintre întâmplările 
ciudate despre care mi-a spus Bakkalon. Cu adevărat, Ela 
păşit pe planeta aceasta, pe Corlos a noastră, astfel că 
până şi fiarele câmpului îi cunosc chipul! Gândiţi-vă la 
asta, fraţii mei. Gândiţi-vă la sculptura aceasta. Puneţi-vă 
câteva simple întrebări. A căpătat vreun animal jaensh 
îngăduinţa de a pune piciorul în acest oraş sfânt? 

— Nu, bineînţeles că nu, răspunse cineva. 

— Atunci, este limpede că niciunul dintre ei n-a văzut 
holograma care se află deasupra altarului nostru. Nici eu 
n-am umblat prea des printre animale, deoarece 
îndatoririle mă ţin aici, între ziduri. Ca atare, nimeni nu 
putea vedea copilul bălai care-mi atârnă la gât, căci puţinii 
jaenshi care m-au zărit n-au mai trăit ca să poată povesti 
despre statuetă - ei au fost cei pe care i-am judecat, cei 
care atârnă spânzurați pe zidurile oraşului nostru. 
Animalele nu vorbesc graiul seminţiei Pământului şi 
niciunul dintre ai noştri n-a învăţat limba lor simplă. Şi, în 
sfârşit, ei n-au citit Cartea. Reamintiţi-vă toate acestea şi 


întrebaţi-vă: Cum de au ştiut cioplitorii lor ce chip şi formă 
să dea sculpturii lor? 

Tăcere; conducătorii copiilor lui Bakkalon se priviră 
între ei, uluiţi. 

Wyatt îşi încrucişă încetişor mâinile. 

— Un miracol! Nu ar mai trebui să avem necazuri cu 
jaenshii, deoarece copilul bălai a venit la ei. 

În dreapta Ocrotitorului, Episcopul Dhallis se încordase. 

— Ocrotitorul meu, conducătorul meu întru credinţă, 
rosti ea parcă cu dificultate, pronunţând lent cuvintele, cu 
siguranţă, cu siguranţă, nu vrei să ne spui că aceste... 
aceste animale... că ele îl pot adora pe copilul bălai, că El 
le-ar accepta adulaţia! 

Wyatt părea calm, binevoitor, mulţumindu-se să surâdă. 

— Nu trebuie să-ţi tulburi sufletul, Dhallis. Te întrebi 
dacă n-am comis Prima Eroare, amintindu-ţi poate de 
Sacrilegiul lui G'hra, când un hrangan captiv s-a închinat 
lui Bakkalon pentru a se salva de moartea cuvenită 
animalelor, iar Falsul Ocrotitor Gibrone a declarat că toţi 
cei care-L. venerează pe copilul bălai au suflete. 

Clătină din cap. 

— Eu am citit Cartea. Nu, episcopule, nu s-a petrecut 
niciun sacrilegiu! Bakkalon a umblat cu adevărat printre 
jaenshi, dar cu siguranţă nu le-a oferit decât adevărul. Ei 
L-au văzut în gloria Lui întunecată şi înarmată şi, fără 
îndoială, L-au auzit proclamând că sunt animale, fără 
suflete... Ca atare, ei îşi acceptă locul în ordinea 
Universului şi se retrag dinaintea noastră. Nu vor mai 
ucide niciodată un om. Aminteşte-ţi că nu s-au prosternat 
în faţa statuetei pe care au cioplit- o, ci ne-au dat-o nouă, 
seminţiei Pământului, singurii care o putem venera aşa 
cum se cuvine. Când s-au prosternat, au făcut-o la 
picioarele noastre, ca nişte animale în faţa oamenilor, şi 
aşa trebuie să şi fie. Înţelegi? Lor le-a fost dat adevărul. 

Dhallis încuviinţă din cap. 

— Da, Ocrotitorul meu. Sunt iluminată. lartă-mi clipa de 
slăbiciune! 


Dar C'ara Dahan se ridică puţin, se aplecă înainte şi-şi 
încrucişă mâinile cu încheieturi noduroase pe tăblia mesei, 
încruntându-se. 

— Ocrotitorul meu, rosti el apăsat. 

— Da, Armurierule? se întoarse Wyatt. Chipul i se 
înăspri. 

— Şi sufletul meu s-a clătinat o clipă, sub povara 
grijilor... Este posibil să fiu şi eu iluminat? 

Wyatt surâse. 

— Dă-i drumul, spuse cu un glas lipsit de veselie. 

— Poate că într-adevăr faptul acesta este un miracol, 
începu Dahan, dar mai întâi trebuie să ne întrebăm pe noi 
înşine, să ne asigurăm că nu-i vicleşugul vreunui duşman 
fără suflet. Nu înţeleg strategia lor sau motivele pentru 
care au acţionat aşa cum au făcut-o, totuşi cunosc o cale 
prin care se poate ca jaenshii să fi aflat trăsăturile lui 
Bakkalon. 

— Spune... 

— Mă refer la baza comercială jamisoneană şi la 
neguţătorul cu păr roşu, Arik NeKrol. El este din seminţia 
Pământului, un emerelian după aspect, iar noi i-am dat 
Cartea. Cu toate acestea, n-a fost înflăcărat de iubirea 
pentru Bakkalon şi umblă neînarmat, ca un om fără zeu. 
De la asolizarea noastră, ni s-a opus întruna şi a devenit 
mai ostil după lecţia pe care am fost siliţi să le-o dăm 
jaenshilor. Poate că a colaborat cu clanul stâncii, poate că 
le-a spus să creeze statueta, în vederea unui obiectiv 
necunoscut nouă. Bănuiesc că a făcut comerţ cu jaenshii. 

— Cred că vorbeşti adevărul, Armurierule. În primele 
luni de după asolizare, m-am străduit din răsputeri să-l 
convertesc pe NeKrol. Totul a fost zadarnic, dar am învăţat 
multe despre animalele jaenshe şi despre comerţul pe 
care-l făcea cu ele. 

Ocrotitorul zâmbi. 

— A făcut troc cu unul dintre clanurile de aici, din Valea 
Sabiei, cu cei de la cercul-de-piatră, cu clanul stâncii, dar 
şi cu cel îndepărtat, din hăţişul fructelor, cu clanul 
cascadei şi cu alte clanuri mai dinspre răsărit. 


— Atunci, este opera lui! spuse Dahan. E un şiretlic! 

Toţi ochii se îndreptară spre Wyatt. 

— Nu am spus asta. Indiferent care i-ar fi intenţiile, 
NeKrol este singur. El n-a făcut negoţ cu toţi jaenshii, nici 
măcar nu i-a cunoscut pe toți. 

Pentru o clipă, surâsul Ocrotitorului se lăţi. 

— Aceia dintre voi care l-au văzut pe emerelian ştiu că 
este un bărbat gras şi lipsit de putere. Cu greu ar fi putut 
umbla atât de departe pe cât ar fi nevoie, şi nu are nici 
aparat de zbor, nici sanie motorizată. 

— Dar a avut contacte cu clanul stâncii! insistă Dahan. 
Liniile adânc întipărite pe fruntea lui arămie se 
încăpăţânau să fie încruntate. 

— Aşa este, aprobă Wyatt, totuşi Grupmama Jolip n-a 
plecat singură azi dimineaţă. l-am trimis şi pe Gruptaţii 
Walman şi Ailor, ca să traverseze apele Cuţitului Alb. 
Pământul de acolo este negru şi mănos, mai bun decât cel 
din est. Clanul stâncii, care se află în sud-est, se găsea 
între Valea Sabiei şi Cuţitul Alb, astfel că au trebuit să 
plece. Dar celelalte piramide împotriva cărora am pornit 
aparţineau clanurilor îndepărtate de pe râu, situate la 
peste treizeci de kilometri spre sud. Ele nu l-au văzut 
niciodată pe neguţătorul Arik NekKrol... l-ar fi văzut doar 
dacă astă iarnă i-ar fi crescut aripi. 

După aceea, Wyatt se aplecă din nou, aşeză pe masă alte 
două statuete şi le dezveli. Una era montată pe o bază de 
ardezie şi fusese sculptată rudimentar; cealaltă bază era 
din lemn de rădăcină, lucrat în detalii minuţioase. Cu 
excepţia materialelor şi a modului de realizare, statuetele 
erau identice cu prima. 

— Vezi vreun şiretlic, Armurierule? întrebă Wyatt. 

Dahan privi şi nu spuse nimic, deoarece Episcopul Lyon 
se sculă brusc şi rosti: 

— Este un miracol! iar ceilalţi îl imitară. 

După ce larma se potoli, mătăhălosul Armurier îşi plecă 
fruntea şi şopti: 

— Ocrotitorul meu, citeşte-ne înţelepciune! 

XXX 


— Laserele, vorbitoareo, laserele! În vocea lui NeKrol se 
simţea un ton de disperare vecin cu isteria. Ryther nu s-a 
întors încă, şi asta-i principalul. Trebuie să aşteptăm! 

Se afla în exteriorul bazei comerciale, cu pieptul gol, 
transpirând sub soarele fierbinte al dimineţii, în vreme ce 
vântul puternic îi răvăşea părul lung. Vacarmul îl trezise 
dintr-un somn agitat. li oprise chiar la marginea pădurii, 
iar acum vorbitoarea amară se răsucise să-l înfrunte, 
arătând aprigă şi aspră, extrem de ne-jaenshă cu laserul 
petrecut pe spate, având o eşarfă albastră de mătase- 
lucitoare înnodată în jurul gâtului şi inele masive cu 
nestemate-scânteietoare pe toate degetele. Ceilalţi exilați, 
cu excepţia femelelor însărcinate, stăteau în jurul ei. Unul 
avea celălalt laser, iar restul aveau arbalete energetice. 
Fusese ideea vorbitoarei. Nou-alesul ei tovarăş stătea 
sprijinit într-un genunchi, gâfâind; venise în fugă de la 
cercul-de-piatră. 

— Nu, Arik, spuse vorbitoarea, iar ochii ei arămii păreau 
furioşi. După socoteala ta, laserele trebuiau să vină acum 
mai bine de o lună. Aşteptăm zi după zi, iar Îngerii de Oțel 
distrug tot mai multe piramide. În curând, vor spânzura 
din nou copii. 

— Foarte curând, încuviinţă NeKrol. Foarte curând, dacă 
o să-i atacați. Care-i speranţa voastră de victorie? 
Cercetaşul tău zice că merg câte două grupe şi un tanc - îi 
puteţi opri cu două lasere şi patru arbalete? Ai învăţat aici 
să gândeşti sau nu? 

— Da, spuse vorbitoarea, însă îşi dezgoli dinţii spre el. 
Da, dar asta nu contează. Clanurile nu se împotrivesc, aşa 
că trebuie s-o facem noi. 

De jos, tovarăşul jaenshei îşi ridică ochii spre NeKrol. 

— Ei... gâfâi el, ei merg spre cascadă. 

— Cascada! repetă vorbitoarea amară. După moartea 
iernii, au distrus peste douăzeci de piramide, Arik, şi 
tancurile lor au zdrobit pădurea, iar acum un drum mare şi 
colbuit brăzdează pământul din valea lor, până la ţinuturile 
râului. Totuşi, în anotimpul acesta n-au făcut rău nici unui 
jaensh, i-au lăsat pe toţi să plece. Iar toate clanurile acelea 


fără zei s-au dus la cascadă, până ce pădurea celor de la 
cascadă a fost golită şi totul a fost consumat. Vorbitorii lor 
stau cu vorbitorul bătrân şi poate că zeul cascadei îi ia la 
el, poate că este un zeu foarte mare. Eu nu ştiu lucrurile 
astea. Ştiu însă că Îngerul chel a aflat acum că douăzeci de 
clanuri s-au strâns laolaltă, că a auzit de adunarea a cinci 
sute de jaenshi adulţi, şi porneşte cu un tanc împotriva lor. 
li va lăsa să plece şi de data asta la fel de uşor, 
mulţumindu-se cu o statuetă? Vor pleca ei, Arik, vor 
renunţa la un al doilea zeu la fel de uşor ca şi la primul? 

Vorbitoarea clipi repede din ochi, apoi continuă: 

— Mă tem că se vor împotrivi cu ghearele lor jalnice. Mă 
tem că Îngerul chel îi va spânzura chiar dacă ei nu se vor 
împotrivi, deoarece o adunare atât de mare îi trezeşte 
suspiciunea. Mă tem de multe şi ştiu puţine, dar ştiu că noi 
trebuie să fim acolo. Nu ne vei opri, Arik, şi nu mai putem 
aştepta întârziatele tale lasere. 

După aceea, se întoarse către ceilalţi şi-i îndemnă: 

— Haideţi, trebuie să alergăm! 

Se topiră în pădure înainte ca NeKrol să le poată măcar 
striga să se oprească. Blestemând, acesta se întoarse la 
bază. 

Cele două femele exilate tocmai ieşeau dinăuntru. 
Ambele se apropiau de sorocul naşterii, dar aveau arbalete 
energetice în mâini. NeKrol încremeni. 

— Şi voi! exclamă el furios, privindu-le. Nebunie, asta-i 
pur şi simplu nebunie! 

Ele îl priviră cu ochi tăcuţi şi aurii, apoi trecură pe lângă 
el, îndreptându-se spre pădure. 

Bărbatul intră în bază, îşi strânse în coadă părul lung, ca 
să nu se agaţe de crengi, îmbrăcă o cămaşă şi se repezi 
spre uşă. Apoi se opri. O armă, avea nevoie de o armă! 
Privi în jur cu disperare şi alergă în magazie. Nu mai 
rămăsese nicio arbaletă. Oare ce mai exista acolo? Începu 
să scotocească printre lucruri şi alese în cele din urmă o 
macetă din duraliaj. O simţea ciudat în mână şi probabil că 
aspectul lui era cu totul ridicol - în niciun caz, nu aducea a 
războinic -, dar cumva simţise că trebuia să ia ceva. 


Apoi porni către clanul cascadei. 
XXX 

NekKrol era supraponderal şi cu muşchi flasci, nu fusese 
deloc obişnuit să alerge, iar drumul se întindea pe aproape 
doi kilometri, prin pădurea deasă a verii. Fu nevoit să se 
oprească de trei ori, ca să-şi tragă sufletul şi să-şi 
domolească durerile din piept, şi i se păru că trecuse o 
veşnicie până ajunse. Totuşi, reuşi să sosească înaintea 
Îngerilor de Oțel; un tanc este masiv şi lent, iar drumul din 
Valea Sabiei era mai lung şi mai accidentat. 

Jaenshii se zăreau peste tot. Poiana era lipsită de iarbă 
şi de două ori mai mare decât şi-o amintea NeKrol de la 
ultima sa călătorie acolo, la începutul primăverii. Jaenshii o 
umpleau însă complet - erau aşezaţi pe sol, privind iazul şi 
cascada, toţi tăcuţi, atât de înghesuiți încât nici nu aveai 
loc să te strecori printre ei. Şi mai mulţi se căţăraseră în 
copaci - în fiecare copac erau cel puţin o duzină. Unii copii 
se suiseră chiar pe ramurile din vârf, acolo unde, de obicei, 
domneau doar pseudomaimuţele. 

Pe lespedea din mijlocul iazului - cascada văzându-se 
înapoia lor precum un decor - vorbitorii se adunaseră în 
jurul piramidei. Erau chiar mai înghesuiți decât Jaensbhii de 
pe iarbă şi toţi îşi ţineau palmele apăsate pe feţele 
piramidei. Unul dintre ei, slab şi fragil, se suise pe umerii 
altuia, pentru a putea s-o atingă. NekKrol încercă să-i 
numere, dar abandonă tentativa. Grupul era prea compact 
- o masă de braţe, acoperite de blană cenușie, şi de ochi 
aurii, având piramida în centru, întunecată şi neclintită ca 
întotdeauna. 

Vorbitoarea amară stătea în iazul a cărei apă îi ajungea 
până la glezne. Era întoarsă spre mulţime şi răcnea; vocea 
îi suna straniu de diferită de obişnuitul tors jaensh - cu 
eşarfa şi inelele, părea absurd de nelalocul ei acolo. In 
timp ce vorbea, agita laserul pe care-l ţinea într-o mână. 
Sălbatică, pasionată, isterică, le explica celor din poiană că 
Îngerii de Oțel veneau, că ei trebuiau să plece neîntârziat, 
că trebuiau să se separe, să intre în pădure şi să se 
regrupeze la baza comercială. Repeta întruna aceleaşi idei. 


Clanurile rămâneau însă tăcute şi încordate. Nimeni nu 
răspundea, nimeni nu asculta, nimeni nu auzea. În plină zi, 
ei se rugau. 

NeKrol îşi croi drum printre ei, păşind când pe mâinile, 
când pe picioarele lor; aproape nu putea pune bocancul pe 
pământ, fără să nu atingă un trup jaensh. Se opri lângă 
vorbitoarea amară, care continua să gesticuleze cu furie, 
fără ca ochii ei arămii să-l poată vedea. Apoi, ea se opri. 

— Arik, rosti, Îngerii vin şi ei nu vor să asculte! 

— Ceilalţi... gâfâi bărbatul, care încă nu-şi recăpătase 
suflul. Unde sunt? 

— În copaci, răspunse ea, gesticulând imprecis. I-am 
trimis în copaci. Lunetişti, Arik, aşa cum am văzut pe 
peretele tău. 

— Te rog, spuse el, întoarce-te cu mine! Lasă-i pe ei, 
lasă-i! Le-ai spus. Le-am spus şi eu. Indiferent ce se va 
întâmpla, este opţiunea lor, este vina religiei lor idioate. 

— Nu pot pleca, replică vorbitoarea amară. 

Părea confuză, aşa cum se întâmplase de multe ori când 
NeKrol o întrebase unele lucruri. 

— Cred c-ar trebui să plec, dar cumva ştiu că trebuie să 
rămân aici. lar ceilalţi nu vor pleca, chiar dacă eu aş face- 
o. Ei o simt mult mai puternic. Trebuie să fim aici. Trebuie 
să luptăm, să vorbim... 

Clipi din ochi. 

— Nu ştiu de ce, Arik, dar trebuie s-o facem! 

Înainte ca negustorul să-i poată răspunde, Îngerii de 
Otel ieşiră din pădure. 

La început, erau doar cinci, larg răsfiraţi; apoi, după 
puţin timp, apărură alţi cinci. Toţi pedeştri, în uniforme a 
căror culoare verde-întunecat pătată de cafeniu se 
contopea cu cea a frunzişului, astfel încât se distingeau 
numai sclipirile centurilor din plasă de oţel şi căştile de 
luptă. Unul dintre ei, o femeie blondă şi uscăţivă, purta un 
guler roşu înalt; toţi ţineau lasere în mâini. 

— Tu! strigă blonda, ai cărei ochi îl descoperiseră 
imediat pe Arik, stând în picioare, cu coada fluturând în 
vânt şi cu maceta atârnându-i inutilă în mână. Vorbeşte cu 


animalele! Spune-le că trebuie să plece! Spune-le că, din 
ordinul Ocrotitorului Wyatt şi al copilului bălai Bakkalon, 
la est de munţi nu li se permite să se strângă în număr aşa 
de mare. Spune-le! 

O zări apoi pe vorbitoarea amară şi tresări. 

— Şi ia laserul din mâna animalului ăla, înainte să vă 
ardem pe amândoi! 

Tremurând, NekKrol lăsă maceta să-i cadă dintre 
degetele inerte în apă. 

— Vorbitoareo, rosti el în jaenshă, aruncă arma, te rog! 
Dacă mai speri să vezi vreodată stele îndepărtate... Aruncă 
laserul, prietena mea, copila mea, imediat! Şi când o veni 
Ryther, te voi lua cu mine la ai-Emerel şi în locuri şi mai 
îndepărtate. _ 

Glasul negustorului trăda o spaimă cumplită - Îngerii de 
Oțel îi fixau cu laserele, şi nu crezu nici măcar o clipă că 
vorbitoarea îl va asculta. 

Dar, în mod straniu, ea se arătă docilă şi azvârli laserul 
în iaz. NeKrol nu-i putu vedea ochii, ca să citească în ei. 

Grupmama se relaxă vizibil. 

— Perfect, încuviinţă ea. Acum, vorbeşte cu ei în graiul 
lor de animale şi spune-le să plece. Dacă nu, îi vom zdrobi. 
Un tanc a pornit deja încoace! 

Acum, peste vuietul cascadei, NekKrol putea auzi - 
trosnetele puternice, provocate de tancul ce trecea peste 
copaci, transformându-i în aşchii sub şenilele late din 
duroţel. Poate că foloseau tunul şi turelele laser pentru a 
îndepărta bolovanii şi alte obstacole. 

— Le-am spus, vorbi disperat NeKrol. Le-am spus de 
multe ori, dar nu aud! 

Arătă de jur împrejurul său. Poiana era încinsă de soare 
şi ticsită de corpurile jaenshilor; niciun clan nu băgase în 
seamă apariţia Îngerilor de Oțel, sau confruntarea. Înapoia 
lui, vorbitorii continuau să-şi apese palmele micuţe pe zeul 
lor. 

— Atunci, vom scoate din teacă sabia lui Bakkalon, vorbi 
Grupmama, şi poate că-şi vor auzi propriile vaiete! 


Băgă laserul în toc şi scoase o armă sonică, iar NekKrol, 
înfiorându-se, îi ghici intenţia. Armele sonice foloseau unde 
sonore de mare intensitate pentru a distruge pereţii 
celulelor şi a lichefia carnea. Efectele lor erau teribile pe 
plan psihologic; nu exista o moarte mai oribilă. 

Apoi, însă, apăru un al doilea grup de Îngeri. Se auziră 
scrâşnete şi trosnete de lemne rupte, iar înapoia unui pâlc 
de arbori, negustorul putu vedea flancurile negre ale 
tancului, cu tunul rotindu-se parcă în direcţia sa. Doi 
dintre noii sosiți purtau gulerul stacojiu - un tânăr rumen 
la faţă, cu urechi mari, care lătra ordine către soldaţi, şi un 
bărbat uriaş, musculos, cu craniu ras şi piele arămie, 
ridată. NeKrol îl recunoscu: era Armurierul C'ara Dahan. 
Acesta puse o mână grea pe braţul Grupmamei, când 
femeia ridică arma sonică. 

— Nu, spuse el. Nu aşa se procedează. 

Ea îşi vâri imediat arma în toc. 

— Ascult şi mă supun. 

Dahan privi spre NekKrol. 

— Neguţătorule, bubui el, aceasta-i lucrarea ta? 

— Nu, răspunse NeKrol. 

— Nu se vor împrăştia, adăugă Grupmama. 

— Ne va lua o zi şi o noapte să-i doborâm pe toţi cu 
armele sonice, rosti Dahan, privind poiana şi copacii, apoi 
cercetând cu ochii poteca stâncoasă întortocheată ce suia 
până în vârful cascadei. Există însă o cale mai simplă. 
Distrugem piramida şi ei vor pleca imediat. 

Se opri apoi, înainte de a termina ce avea de spus; ochii 
îi rămăseseră fixaţi asupra vorbitoarei amare. 

— O jaenshă cu inele şi eşarfă, zise el. Până acum, nu 
ţeseau nimic în afară de giulgiuri. Asta mă alarmează. 

— Este una dintre cei de la cercul-de-piatră, vorbi iute 
NekKrol. A locuit cu mine. 

Dahan încuviinţă din cap. 

— Înţeleg. Eşti cu adevărat un om fără zeu, NeKrol, dacă 
te însoţeşti cu animale fără suflet şi le înveţi să 
maimuţărească seminţia Pământului. Totuşi, acest lucru 
este lipsit de importanţă. 


Ridică braţul semnalizând; înapoia lui, printre copaci, 
tunul tancului se roti uşor spre dreapta. 

— Îndepărtează-te, împreună cu animalul tău domestic, 
continuă Dahan. Când voi cobori braţul, zeul jaensh va 
exploda şi, dacă rămâi pe loc, nu vei mai mişca niciodată. 

— Dar vorbitorii! protestă NeKrol. Salva îi va... 

Se întoarse într-acolo, ca să-i arate. Dar vorbitorii se 
îndepărtau unul câte unul de piramidă. 

Indărătul său, Ingerii murmurau: 

— Un miracol! şopti cineva răguşit. 

— Copilul nostru! strigă altul. Stăpânul nostru! 

NeKrol rămase paralizat. Piramida de pe lespedea de 
stâncă nu mai era colorată în roşu-întunecat. Acum 
scânteia în razele soarelui, o cupolă de cristal transparent. 
lar dedesubtul acelei cupole, perfect în fiecare detaliu, 
copilul bălai Bakkalon surâdea, cu Ucigaşul Demonilor în 
mână. 

Vorbitorii  jaenshi se  îndepărtau iute acum, 
împiedicându-se şi căzând în apă, în graba lor. NeKrol îl 
întrezări pe vorbitorul bătrân alergând mai repede decât 
toţi, în ciuda vârstei. Nici el nu părea să înţeleagă ce se 
întâmplase. Vorbitoarea amară rămăsese cu gura deschisă. 

Negustorul se întoarse. Jumătate dintre Îngerii de Oțel 
căzuseră în genunchi; ceilalţi coborâseră armele, fără să-şi 
dea seama, şi încremeniseră uluiţi. Grupmama se întoarse 
către Dahan. 

— Este un miracol, vorbi ea. Aşa cum a profeţit 
Ocrotitorul Wyatt. Copilul bălai umblă pe această planetă. 

Armurierul rămase însă ferm. 

— Ocrotitorul nu se află aici, spuse el cu glas tăios, iar 
acesta nu-i un miracol. Este un şiretlic al unui duşman, iar 
eu nu mă voi lăsa păcălit. Nu voi îngădui să rămână 
blasfemia aceasta pe pământul lui Corlos. 

Braţul său cobori brusc. 

Probabil că Îngerii din tanc încremeniseră, plini de 
venerație; tunul nu trase. Dahan se răsuci în direcţia lor, 
iritat. 


— Nu este niciun miracol! răcni el, începând să ridice 
din nou braţul. 

Lângă NeKrol, vorbitoarea amară strigă pe neaşteptate. 
Bărbatul o privi alarmat şi văzu că ochii ei căpătaseră o 
nuanţă aurie strălucitoare. 

— Zeul, murmură ea încet. Lumina revine la mine! 

lar zumzetul arbaletelor răsună din copacii din jurul 
poienii şi două săgeți lungi se înfipseră aproape simultan 
în spatele lat al lui Dahan. Forţa impactului îl trânti pe 
Armurier în genunchi, izbindu-l de sol. 

— FUGI! urlă NeKrol şi o împinse pe vorbitoarea amară 
cu toată puterea, iar ea se clătină şi-l privi pentru o clipă, 
cu nişte ochi ce aveau din nou culoarea bronzului şi un 
licăr de spaimă. Apoi, iute, ţâşni spre cel mai apropiat pâlc 
de copaci, cu eşarfa fluturându-i în urmă. 

— Ucideţi-o! zbieră Grupmama. Ucideţi-i pe toţi! 

__ Cuvintele ei îi deşteptară atât pe jaenshi, cât şi pe 
Ingerii de Oțel; copiii lui Bakkalon ridicară laserele 
împotriva gloatei ce se năpusti pe neaşteptate şi măcelul 
începu. NeKrol îngenunche şi bâjbâi printre bolovanii 
acoperiţi de muşchi, până ce găsi laserul, după care îl 
ridică la umăr şi începu să tragă. Fasciculul izbi în rafale 
furioase, o dată, a doua, a treia oară. Ţinând trăgaciul 
apăsat, rafalele se transformară într-o rază şi bărbatul 
reteză din talie un Inger cu cască argintie, înainte ca 
măruntaiele să-i ia foc şi să se prăbuşească în iaz. 

Mult timp, nu văzu nimic; exista doar durere şi zgomot, 
şi apa care-i clipocea blând pe faţă, şi ţipetele ascuţite ale 
jaenshilor care alergau pe lângă el. Auzi de două ori 
bubuitul şi pârâitul tunului, iar de câteva ori fu călcat în 
picioare. Totul părea lipsit de importanţă. Se strădui să-şi 
ridice capul pe pietre, pe jumătate afară din apă, dar după 
un timp nici măcar asta nu mai păru vital. Singurul lucru 
care conta era focul ce-i mistuia abdomenul. 

Apoi, cumva, durerea pieri, şi simţi mult fum şi duhori 
oribile, dar mult mai puţin zgomot; rămase nemişcat şi 
ascultă glasurile. 

— Piramida, Grupmama? întrebă cineva. 


— Este un miracol, replică un glas de femeie. Priveşte, 
Bakkalon este tot acolo. Vezi cum zâmbeşte? Azi, aici, am 
făcut ceea ce trebuia făcut! 

— Cu ea ce facem? 

— Căraţi-o în tanc. Trebuie să i-o ducem Ocrotitorului 
Wyatt. 

La scurt timp după aceea, glasurile se îndepărtară şi 
NeKrol auzi doar sunetul apei, curgând mereu, 
rostogolindu-se peste bolovanii pantei şi prăbuşindu-se în 
cascadă. Era un sunet foarte odihnitor. Hotări să doarmă. 

XXX 

Bărbatul vâri ranga între două scânduri şi apăsă cu 
putere. Lemnul subţire cedă aproape fără să protesteze. 

— Alte statuete, Jahnis, anunţă el după ce se aplecase şi 
dăduse la o parte materialul protector. 

— Fără valoare, suspină scurt Ryther. 

__ Stătea în mijlocul ruinelor bazei comerciale a lui NeKrol. 
Ingerii o  distruseseră, căutând jaenshi înarmaţi, iar 
sfărâmăturile erau împrăştiate peste tot. Totuşi, nu se 
atinseseră de lăzi. 

Bărbatul trecu la următoarea stivă. Ryther privi gânditor 
spre cei trei jaenshi care se strânseseră lângă ea, dorindu- 
şi ca aceştia să fi putut comunica puţin mai bine. Unul 
dintre ei, o femelă zveltă, care purta o eşarfă şi o mulţime 
de inele, se rezema mereu într-o arbaletă şi ştia ceva 
terrană, deşi nu îndeajuns. Era inteligentă şi prindea 
repede cuvintele, însă până acum spusese un singur lucru: 

— Lumea lui Jam'son. Arik ne ia. Îngerii ucid. 

Le repetase întruna, până ce Ryther o făcuse în cele din 
urmă să priceapă că, da, îi vor lua. Ceilalţi doi jaenshi, 
femela însărcinată şi masculul cu laser, păreau că nu 
vorbesc absolut deloc. 

— Tot statuete, anunţă bărbatul, care deschisese prima 
ladă dintr-o stivă nouă, din fosta magazie a lui NeKrol. 

Femeia ridică din umeri şi el trecu mai departe. Ryther 
se întoarse şi se  îndreptă încet spre marginea 
aerodromului, unde se afla Luminile Jolostarului, cu 
trapele deschise, din care se revărsa o lumină galbenă, 


puternică în amurg. Jaenshii o urmară, aşa cum făcuseră 
de când sosise; fără îndoială, se temeau că avea să plece şi 
să-i abandoneze dacă ar fi scăpat-o o clipă din ochii lor 
mari, de culoarea bronzului. 

— Statuete, murmură Ryther pe jumătate pentru sine, pe 
jumătate pentru jaenshi. (Clătină din cap.) De ce a făcut-o? 
îi întrebă, deşi ştia că n-o puteau înţelege. Un negustor cu 
experienţa lui? Mi-aţi putea spune, poate, dacă aţi şti ce 
vorbesc, în loc să se concentreze asupra giulgiurilor, 
asupra adevăratei arte jaenshe, de ce v-a învăţat pe voi să 
ciopliţi versiuni băştinaşe ale unor zei omeneşti? Ar fi 
trebuit să ştie că niciun agent de vânzări nu va accepta 
asemenea falsuri evidente. Arta extraterestră este 
extraterestră. (Oftă.) Probabil că-i vina mea. Trebuia să fi 
deschis lăzile, concluzionă ea, râzând uşor. 

Vorbitoarea amară o privi. 

— Giulgiu Arik. Dat. 

Ryther încuviinţă, neatentă. Acum, acesta era atârnat 
chiar deasupra cuşetei ei; un obiect straniu, ţesut parţial 
din blană jaenshă şi în cea mai mare parte din şuviţe lungi 
şi mătăsoase de păr roşu ca focul. Pe el, cenuşiu pe fond 
roşu, se afla portretul aproximativ, totuşi identificabil, al 
lui Arik NeKrol. Îşi pusese întrebări şi în privinţa aceasta. 
Era oare tributul unei văduve? Al unui copil? Sau doar al 
unei prietene? Ce se întâmplase cu Arik în anul cât 
Luminile fusese plecată? Dacă s-ar fi putut întoarce la 
timp, atunci... dar pierduse trei luni pe Lumea lui Jamison, 
discutând cu nenumărați agenţi de vânzări, în încercarea 
de a scăpa de statuetele lipsite de orice valoare. Abia la 
mijlocul toamnei, Luminile Jolostarului revenise pe Corlos 
şi găsise baza lui NeKrol în ruine, cu Îngerii strângând 
deja recoltele. 

Ingerii... Când se dusese la ei, pentru a le oferi 
transportul inutil de lasere, căutând să facă un troc, 
vederea zidurilor roşii ca sângele ale oraşului o 
îngreţoşase. Crezuse că era pregătită pentru aşa ceva, însă 
cele găsite depăşiseră orice anticipări. Un grup de Îngeri 


de Oțel o găsise, vomitând în afara porţilor înalte şi 
ruginite, şi o escortase în interior, înaintea Ocrotitorului. 

Wyatt era de două ori mai scheletic decât şi-l amintea. 
Se găsea afară, lângă baza unei uriaşe platforme-altar ce 
fusese înălţată în centrul oraşului. O statuie a lui Bakkalon, 
părând incredibil de reală, închisă sub o piramidă de sticlă 
şi aşezată pe un soclu înalt de piatră roşie, proiecta o 
umbră lungă peste altarul de lemn. Sub acesta, grupele de 
Ingeri adunau  neoiarba proaspăt culeasă, grâul şi 
carcasele congelate de râmători. 

— Nu avem nevoie de produsele tale, îi spusese 
Ocrotitorul. Lumea lui Corlos este de multe ori 
binecuvântată, copila mea, şi Bakkalon trăieşte acum 
printre noi. A făcut multe miracole însemnate şi va mai 
face şi altele. Credinţa noastră este în EL. 

Arătase spre altar cu o mână uscăţivă. 

— Vezi? Drept ofrandă, ne ardem proviziile pentru iarnă, 
căci copilul bălai ne-a făgăduit că anul acesta iarna nu va 
mai sosi. Tot El ne-a învăţat să ne înmulţim în pace, aşa 
cum odinioară noi înşine am fost procreaţi în război, astfel 
ca seminţia Pământului să fie şi mai puternică. Este epoca 
unor noi şi măreţe revelații! 

Ochii îi ardeau în timp ce vorbea - ochi fanatici, ce 
alergau de colo-colo, imenşi şi întunecaţi, şi totuşi, în mod 
straniu, pătaţi cu fulgi aurii. 

Ryther părăsise Oraşul Ingerilor de Oțel cât putuse de 
repede, străduindu-se din răsputeri să nu mai privească 
spre ziduri. După ce se suise însă pe dealuri, îndreptându- 
se din nou spre baza comercială, ajunsese la cercul-de- 
piatră, la piramida sfărâmată unde o adusese Arik. Acolo, 
constatase că nu mai putea rezista şi, neajutorată, se 
întorsese pentru a arunca o ultimă privire asupra Văii 
Sabiei. Imaginea aceea n-o părăsise niciodată. 

Pe exteriorul zidurilor, atârnau copiii Îngerilor - un şir 
de trupuşoare nemişcate în uniforme albe, la capetele unor 
funii lungi. Cu toţii muriseră în pace, însă moartea este 
rareori paşnică; cei mai vârstnici, cel puţin, muriseră 
repede, cu gâturile frânte instantaneu. Dar pruncii bălai 


aveau laţurile petrecute în jurul mijlocurilor şi Ryther era 
convinsă că majoritatea atârnaseră acolo până ce muriseră 
de foame. 

XXX 

În timp ce stătea şi-şi amintea totul, bărbatul din echipaj 
ieşi din ultima cameră a bazei lui NeKrol. 

— Nimic, raportă el. Numai statuete. 

Ryther încuviinţă din cap. 

— Plecăm? întrebă vorbitoarea amară. Lumea lui 
Jam'son? 

— Da, răspunse Ryther, privind dincolo de nava care 
aştepta, spre pădurea întunecată, primitivă. Inima 
Bakkalonului apusese. Într-o mie de mii de păduri şi un 
singur oraş, clanurile începuseră să se roage. 


Chicago 
Octombrie, 1974 


Nici flăcările multicolore ale unui inel stelar 


Dincolo de fereastră, furtunile de foc continuau, 
dezlănţuite. 

Panorama acoperea un perete întreg al sălii de 
monitorizare, o tapiserie de flăcări de-a pururi mişcătoare, 
un tipar curgător de lumină lichidă de toate culorile şi 
formele. Vârtejuri uriaşe de aur topit lunecau, sinuoase şi 
şerpuitoare. Suliţe de portocaliu şi stacojiu fulgerau, 
apărând şi dispărând. Trăsnete verzi-albastre se izbeau în 
fereastra de observaţie ca picăturile de ploaie, tentacule 
de fum chihlimbariu se învolburau, dâre de alb pur îşi 
ardeau imaginile persistente în ochii privitorilor. 

Dansând, mişcându-se, schimbându-se; toate culorile 
nulspaţiului urlau un cântec tăcut şi aleatoriu. Oamenii, cel 
puţin, credeau că este aleatoriu. Vreme de cinci luni 
standard, vortexul se rotise în vidul lui Niciunde, fără ca 
vreun calculator să sesizeze măcar o repetiţie. 

Înăuntru, într-o încăpere lungă, scăldată de luminile 
vârtejului, cinci monitori stăteau la consolele lor, cu faţa 
spre fereastră, şi supravegheau vortexul. Fiecare consolă 
era un labirint de luminiţe şi butoane sclipitoare de 
control, având în centru patru ecrane de afişare, pe care 
numerele curgeau la nesfârşit şi linii roşii, subţiri, trasau 
grafice. Exista, de asemenea, un mic contor digital, pe care 
sutimile de secundă se adunau neobosite peste cele cinci 
luni deja înregistrate. 

Monitorii se schimbau la fiecare opt ore. Acum, de 
serviciu erau trei femei şi doi bărbaţi. Toţi purtau halatele 
albastru-deschis ale tehnicienilor şi ochelari de protecţie, 
cu lentile întunecate. Lunile scurse îi făcuseră însă 
neglijenţi; doar Trotter, la consola centrală, mai ţinea 
ochelarii la ochi. Restul şi-i ridicaseră pe frunte sau pe păr. 

Îndărătul monitorilor se găseau două console de 
comandă în formă de potcoavă şi peretele de calculatoare. 
Al Swiderski, un blond voinic, cu oase mari, purtând un 
halat alb de laborator, avea în grijă calculatoarele. Jennifer 


Gray ocupa unul dintre scaunele de comandă. Celălalt era 
gol, dar asta conta prea puţin. În clipa aceea, ele erau 
singurele locuri unde te puteai aşeza; totul fusese fixat pe 
automat şi generatoarele de nulspaţiu ale Inelului Stelar 
Niciunde ardeau cu o furie constantă. 

Cu un teanc de imprimate în mână, Swiderski pluti spre 
locul unde Jennifer scria pe un clipboard. 

— Cred că ne apropiem de punctul critic, rosti el cu glas 
inexpresiv. 

Jennifer îl fixă, cu o privire preocupată. Era o femeie 
frumoasă, înaltă şi zveltă, cu ochi verzi strălucitori şi păr 
blond-roşu lung şi drept. Purta un halat alb cu croială 
sobră şi un inel de aur. 

— Încă aproximativ opt ore, clătină ea din cap spre 
Swiderski. Dacă am calculat corect... După aceea, putem 
opri generatoarele, ca să vedem ce am obţinut. 

Swiderski privi afară, spre furtunile de foc ce se 
învolburau. 

— Cinci straturi de duraliaj transparent, rosti el încet. 
Patru straturi intermediare de aer refrigerat şi un strat 
triplu de sticlă. Cu toate astea, fereastra interioară este 
caldă, dacă o atingi... 

Încuviinţă din cap. 

— Mă-ntreb peste ce-o să dăm. 

Monitorizarea continuă. 

XXX 

La un kilometru şi jumătate mai departe, pe altă punte a 
inelului, Kerin Davittio intră singur în vechea cabină de 
comandă. 

Ceilalţi veneau rareori aici. Cabina era numai a lui. 
Cândva, cu ani în urmă, fusese centrul nervos al Inelului 
Stelar Niciunde; de aici, un singur om avea sub mână toate 
puterile copleşitoare a o mie de generatoare nulspaţiu. De 
aici, putea trezi la viaţă vortexul, pentru a-l privi cum se 
roteşte. 

Asta însă fusese în trecut. Inelul Stelar Niciunde fusese 
părăsit timp de aproape şase ani, iar la sosirea lor, Jennifer 
şi echipa ei apreciaseră că vechea cabină de comandă era 


prea mică pentru scopurile lor. De aceea, o abandonaseră. 
Acum, generatoarele răspundeau la comenzile consolelor 
gemene din sala de monitorizare. Cabina de comandă îi 
aparţinea lui Kerin, păianjenilor săi mecanici şi spectrelor 
inelului adumbrit. 

Cabina era un cub mic, alb imaculat. Familiara consolă 
potcoavă se găsea în centrul ei. Kerin stătea în interior, 
înconjurat de comenzi, cu o expresie visătoare pe chip. Era 
un bărbat scund, subţire, dar puternic, cu o claie de păr 
negru şi ochi negri, neastâmpăraţi; uneori, era agitat, 
alteori, visător. Cu mult timp în urmă, renunţase la halatul 
albastru al tehnicienilor în favoarea hainelor civile; acum, 
purta pantaloni negri şi o cămaşă întunecată cu guler 
răscroit, tivit cu roşu-închis. 

Mâinile sale experte alergară peste comenzi şi pereţii se 
destrămară. 

Se găsea în exterior, în beznă, cu inelul stelar 
dedesubtul său. 

Proiecţia holografică îi oferea o imagine a inelului şi a 
vortexului pe care fereastra din sala de monitorizare n-o 
putea egala. In cabină, nu mai exista nimic altceva; erau 
doar el şi consola, plutind în vid la kilometri deasupra 
locului unde se desfăşura acţiunea. Secţiunea inelului care 
conţinea cabina de control se întindea uriaşă sub 
picioarele sale; restul se curba lent în ambele direcţii, 
micşorându-se treptat într-o panglică de metal, care se 
îndepărta tot mai mult şi mai mult, înainte de a se curba 
din nou, pentru a descrie un cerc complet, întâlnind partea 
opusă undeva, într-o depărtare neclară. Un cerc argintiu 
cu diametrul de o sută cincizeci de kilometri - Inelul Stelar 
Niciunde fusese construit conform specificaţiilor standard. 

În interiorul inelului, încătuşat de limitatoare şi de 
blindaj, alimentat de puterea sălbatică a o mie de 
reactoare de fuziune, vortexul nulspaţiu se rotea în 
măreţia-i lipsită de minte. Acesta era vârtejul multicolor 
care adusese Omului stelele. 

Kerin îl privi până ce lumina începu să-i rănească ochii. 
Apoi, îşi examină consola. Curbura potcoavei, imediat în 


faţa lui, era complet întunecată; mâinile i se deplasară 
agitate peste butoanele  deconectate care, cândva, 
controlaseră vortexul. Continuau să strălucească palid 
doar butoanele de pe ambele laturi; în stânga, comenzile 
hologramei, în dreapta, comanda păianjenilor mecanici. O 
mulţime de grupuri de taste arzând cu o lumină pal- 
verzuie. Swiderski spusese că nu exista niciun motiv 
pentru care să-i acţioneze; de aceea, vechea cabină de 
comandă era doar pe jumătate funcţională şi Kerin lucra 
singur. 

Mâna lui stângă se întinse către comenzi, iar 
hologramele se rotiră în jurul său; acum se afla la 
patruzeci şi cinci de kilometri în adâncul inelului, căpătând 
input vizual din alt set de proiectoare. Imaginea rămăsese 
în esenţă aceeaşi: furtuna de foc care continua de cinci 
luni. De altfel, acela era punctul cu probleme. 

Se roti spre dreapta şi atinse alte taste. Dedesubt, un 
panou glisa, deschizându-se în blindajul inelului stelar, şi 
dinăuntru ieşi un păianjen mecanic. 

Aducea într-adevăr mult cu un păianjen construit din 
metal: avea opt picioare, un corp rotund, argintiu, de 
duraliaj sclipitor, ale cărui flancuri reflectau culorile 
vortexului în dâre, un mers familiar, grăbit. Când Kerin îl 
trimise către locul cu pricina, îşi folosi toate cele opt 
picioare ca să se prindă de inelul stelar. 

Ajuns la destinaţie, bărbatul glisă alt panou şi activă 
ochii păianjenului. Hologramele se fisurară; iluzia de a fi în 
exterior dispăru. Păianjenul avea o mulţime de ochi, 
majoritatea la nivelul abdomenului. Acum, stătea deasupra 
deschiderii din inel, coborând în interior cu patru picioare, 
în timp ce celelalte patru se fixaseră de laturile opuse, iar 
toţi ochii studiau generatorul cu probleme. Peretele din 
faţa lui Kerin îi oferea input vizual - domeniu normal, 
infraroşu, ultraviolet. Peretele din dreapta măsura 
radioactivitatea şi avea imagini luate cu raze-X, iar cel din 
stânga afişa cele mai recente date pe care calculatorul le 
căpăta de la monitorii respectivului generator. 


Cu patru braţe care lucrau, treburile mergeau repede. 
Kerin dezactivă pentru scurt timp generatorul, urmări 
problema până la sursă, scoase o piesă şi o înlocui cu alta 
luată din cavitatea de stocare a păianjenului. După aceea, 
retrase braţele metalice şi se lăsă pe spate în fotoliu. 
Panoul glisă, închizându-se. Sări din ochii păianjenului, 
revenind la holograme. 

Păianjenul încremeni; vortexul ardea. Kerin le privi fără 
să le vadă. Mâna i se deplasă la stânga şi hologramele se 
transformară din nou. Nu mai urmărea focurile rotitoare, 
ci privea în exterior, dincolo de cercul inelului. 

Spre bezna infinită şi vidă a lui Niciunde. 

Ca întotdeauna, vreme de o secundă după ce revenise de 
la imaginile păianjenului, crezu că orbise. Apoi, însă, ochii i 
se adaptară şi putu distinge consola, vag. Asta era tot. Se 
lăsă din nou pe spate în fotoliu, îşi ridică pe consolă 
picioarele încălţate în cizme şi suspină. O spaimă familiară 
se revărsă peste el, însoţită de exaltare. 

Gânditor, privi neantul. 

Văzuse holograme ale celorlalte o duzină de inele 
stelare, dar acesta, acesta, era unic. Primul inel, Cerberus, 
plutea la zece milioane de kilometri dincolo de Pluton, 
înconjurat de un ocean de stele. Poate că erau mici, reci şi 
îndepărtate, dar erau stele, dovada faptului că Cerberus şi 
oamenii săi se găseau în siguranţă în interiorul sistemului- 
cămin şi în liniştea confortabilă a universului cunoscut. 
Acelaşi lucru se putea spune despre Uşa Neagră, care 
plutea într-o poziţie Troiană înapoia lui Jupiter. Sau despre 
Vulcan, care ardea negru şi spart în umbra Soarelui. 

De partea opusă lui Cerberus se roteşte alt inel, 
înconjurat de stele ciudate, şi cu toate acestea la fel de 
confortabil. Ce contează că stelele acelea nu aparţin 
istoriei Omului? Cui îi pasă în ce galaxie ar putea fi ele? În 
apropiere se află A Doua Şansă, o planetă verde şi caldă, 
lângă un soare galben strălucitor, cu oameni şi oraşe ce se 
înalţă iute. 


Dar Vulcan? Ce-i cu el? Se deschide spre un infern, de 
acord; vortexul său de iad este poarta spre interiorul unei 
stele, însă şi asta putea fi înţeles de Kerin. 

Uşa Neagră era mai terifiantă; pătrunzi aici şi ajungi în 
vidul imens dintre galaxii. Nu există nicio stea, nicio 
planetă. Doar spirale, hăt departe, în configurații complet 
necunoscute omului. Şi, din fericire, o a doua gaură, în 
jurul căreia au construit alt inel stelar, către sistemul 
strălucitor şi luxuriant al Zorilor. 

Însă dincolo de partea îndepărtată a Găurii spre 
Niciunde se întinde tărâmul cel mai întunecat dintre toate. 
Aici stăpâneşte bezna, imensă şi vidă. Nu există stele. Nu 
există planete. Nu există galaxii. Nicio rază de lumină nu 
traversează hăul acesta; niciun atom de materie nu-i 
mânjeşte perfecțiunea. Pe cât de departe poate vedea 
omul, pe cât de departe pot simţi maşinăriile lui, în toate 
direcţiile. Nu exista decât nefiinţa şi vidul. Infinite, tăcute 
şi mai teribile decât orice cunoscuse Kerin vreodată. 

Niciunde. Locul de dincolo de Univers, aşa i-au spus. 

Din echipajul lui Niciunde, doar Kerin continua să 
utilizeze vechea cabină de comandă. Doar Kerin avea o 
meserie care-l ducea afară. Anterior, nu-i prea păsase de 
lucrul ăsta. Fusese mulţumit că era singur, că avea vreme 
să se gândească, să viseze şi să scrie poezii, hobby-ul lui. 
Începuse să studieze Niciunde, aşa cum Jenny studiase 
cândva stelele, pe vremea când amândoi se aflau pe 
Pământ. Ceva însă îl atrăsese şi acum nu se mai putea opri. 
Obsedat, posedat, făcea pauză după fiecare misiune 
încheiată. 

Ca un fluture şi o lampă, aşa erau Kerin şi bezna. 

Uneori, aducea cu orbirea. Reuşea să se convingă că 
stătea într-o cameră complet întunecată, cu pereţi aflaţi la 
numai câţiva metri de el. Aproape că putea simţi pereţii. 
Ştia că existau acolo. 

Dar, în alte rânduri, vidul se deschidea înaintea lui. 
Atunci putea vedea şi simţi adâncimea întunericului, putea 
simţi strânsoarea rece a infinitului şi ştia, ştia, că dacă 


pleca şi se îndepărta de inelul stelar, avea să plutească de- 
a pururi prin spaţiul pustiu. 

Existau apoi şi alte momente, când ochii îl înşelau. 
Atunci, putea vedea stele. Sau poate un punctuleţ de 
lumină - Universul extinzându-se spre ei? Alteori, forme de 
coşmar se zbăteau pe pânza nopţii. Uneori Jennifer dansa 
acolo, subţire şi seducătoare. 

Vreme de cinci luni nesfârşite, trăiseră în Niciunde, într- 
un loc unde singura realitate o reprezentau ei. Insă ceilalţi 
membri ai echipajului, privind spre interior, spre flăcări, 
duceau o viaţă lipsită de pericole. 

În vreme ce Kerin, poetul exilat, se lupta singur cu 
bezna primară. 

XXX 

Unde erau ei? 

Niciunde. 

Dar unde este Niciunde? 

Nimeni nu ştie cu siguranţă. 

În primele zile petrecute în inel, Kerin se gândise mult la 
întrebarea aceea. Dar se gândise şi înainte, în timpul lungii 
călătorii spre Niciunde, şi pe durata lunilor de pregătire. 
Ştia câte ceva despre Niciunde şi despre inelele stelare - 
ca orice om obişnuit. Acum, citise mai mult. El şi Jenny 
pierduseră mai multe nopţi, discutând despre asta în pat. 

Bărbatul obținuse cele mai multe răspunsuri de la ea. 
Kerin nu era deloc lipsit de inteligenţă, însă interesele lor 
difereau. În parteneriatul acela, el era poetul, umanistul, 
amantul, filosoful de speluncă, născut în suboraş şi crescut 
într-o lume de meciuri pe coridoare şi curse pe benzi 
rulante şi cu ascensoarele. Jenny era savanta, femeia 
practică, născută într-o comunitate agricolă religioasă şi 
crescută pentru a deveni un adult serios. În Kerin, ea îşi 
găsise inocenţa pierdută. Difereau complet, totuşi fiecare 
aducea putere în relaţia lor. 

Kerin o învățase poezie, literatură, dragoste. Ea îl 
învățase ştiinţă... şi-i oferise inelele stelare, pe care altfel 
el nu le-ar fi putut atinge niciodată singur. 


Femeia răspunsese la întrebările lui. De data aceasta, 
însă, nici ea, nici altcineva nu ştia răspunsul. În memoria 
lui, toate discuţiile, lecturile şi studiile se contopiseră într- 
o singură conversaţie, înceţoşată, cu Jenny. 

— Depinde de ceea ce sunt inelele stelare, spusese ea. 

— Uşi prin spaţiu, nu? 

— Asta-i teoria acceptată, cea mai populară, totuşi n-a 
fost încă demonstrată practic. Să-i spunem teoria 
deformării spaţiului. Ea afirmă că Universul este deformat, 
că țesătura continuumului spaţio-temporal are găuri în ea, 
locuri prin care poţi trece, pentru a ieşi altundeva. De 
pildă, găurile negre... 

— Aşa-zisele inele stelare naturale? o  întrerupsese 
bărbatul. 

— Aşa susţine teoria. Dacă am putea ajunge la o gaură 
neagră, am afla adevărul. Nu putem ajunge, însă, în niciun 
caz cu nave având viteze subluminice. Din fericire, nici nu-i 
necesar. Am descoperit un al doilea tip de deformare - 
anomaliile nulspaţiu. Descoperirea accidentală a unui 
punct, la zece milioane de kilometri depărtare de Pluton, 
unde materia părea să se reverse în spaţiu venind de 
nicăieri - dar şi descoperirea ulterioară a faptului că, 
folosind suficientă energie, deformarea putea fi temporar 
lărgită, permiţând trecerea unei nave - a creat premisele 
pentru saltul calitativ. Aşa a apărut Cerberus, primul inel 
stelar. Am trecut prin vortexul nulspaţiu şi ne-am trezit în 
adâncurile altui sistem, lângă A Doua Şansă. Perfect! Dar 
unde se află A Doua Şansă, în raport cu Pământul? Iniţial, 
astronomii crezuseră că se găsea pur şi simplu altundeva 
în galaxia noastră. Acum, nu mai sunt la fel de siguri. 
Stelele de pe cerul lui A Doua Şansă sunt complet 
nefamiliare, iar configuraţia locală nu poate fi găsită. Se 
pare, deci, că deformarea spaţiului - dacă despre asta-i 
vorba - ne-a azvârlit la mare, mare distanţă. 

— Nu pari convinsă. 

— Nici nu sunt. Acum douăzeci de ani, descoperirea 
Găurii spre Niciunde a zguduit serios teoria deformării 
spaţiului. Dacă, pur şi simplu, atunci când trecem printr-un 


inel stelar, sărim în altă porţiune a spaţiului, atunci unde 
se află Niciunde? Singurul răspuns rezonabil îl constituie 
ipoteza lui Whitfield. El a afirmat că Niciunde este dincolo 
de Universul aflat în expansiune, într-un punct din 
continuumul spaţio-temporal atât de îndepărtat de orice 
altceva încât nici chiar lumina Big Bang-ului n-a ajuns până 
la el. Singurul neajuns din ipoteza lui este că vine în 
contradicţie cu credinţa conform căreia materia defineşte 
spaţiul. Dacă Whitfield are dreptate, atunci fie că spaţiul 
poate exista fără materie - imaginează-ţi un univers 
premergător creaţiei, conţinând numai un infinit de vid 
absolut -, fie că Niciunde n-a existat deloc, niciodată, până 
ce prima sondă n-a trecut prin vortex şi l-a creat. 

— Ce nebunie! exclamase el. Are dreptate? 

Femeia izbucnise în râs. 

— Crezi că eu ştiu? Teoria deformării spaţiale, 
modificată de Ipoteza lui Whitfield, continuă să fie 
acceptată de marea majoritate a  teoreticienilor 
nulspaţiului. Există însă cel puţin două alte ipoteze. 

— Care? 

— De pildă, ipoteza universurilor alternative. Dacă o 
accepţi, ai o imagine cosmică în care inelele stelare sunt 
porţi între realităţi alternative ce ocupă acelaşi spaţiu. 
Istoria diferă în fiecare realitate, geografia stelară este 
alta, ba chiar şi legile naturii pot să difere. 

— Hm-mm, făcuse Kerin. Înţeleg... Atunci, Niciunde este 
o realitate în care creaţia nu s-a petrecut niciodată, un 
univers complet lipsit de materie sau energie... până ce am 
intrat noi. 

— Exact. Atât doar că, în ziua de azi, această ipoteză 
este în general discreditată, mai puţin de mistici. Am 
construit vreo duzină de inele stelare şi n-am descoperit 
deocamdată niciun Pământ alternativ, sau măcar cea mai 
infimă modificare a vitezei luminii. Cu excepţia lui 
Niciunde, toate aceste continuumuri adiacente par destul 
de asemănătoare cu al nostru. Pe de altă parte, ipoteza 
călătoriei temporale este una mult mai serioasă. De altfel, 
are şi mai mulţi susţinători. Adepții ei pretind că inelele 


stelare ne propulsează înainte sau înapoi în timp, în epoci 
în care alte stele ocupau acelaşi spaţiu pe care-l ocupă 
acum Soarele, sistemele colonizate şi aşa mai departe. 

— În cazul ăsta, navele ce se îndreaptă spre Niciunde fie 
se întorc într-un trecut dinaintea Big Bang-ului, fie merg 
într-un viitor de după colapsul Universului... 

— Dacă Universul va colapsa, rânjise Jenny. Nici chestia 
asta nu mai este foarte sigură. Ar trebui să te pui la curent 
cu ultimele teorii, iubitule! Ai priceput, totuşi, ideile 
principale. Evident, ipoteza este mult mai sofisticată decât 
am rezumat-o eu. Trebuie să ţină seama de faptul că 
anomaliile nulspaţiu rămân pe loc, în raport cu Sistemul 
Solar, deşi Soarele, galaxia şi Universul se mişcă toate. 
Poster a modificat ipoteza iniţială a călătoriei temporale, 
postulând că vortexul nulspaţiu deplasează navele prin 
timp şi spaţiu, iar în prezent majoritatea savanților care nu 
sunt de acord cu teoria deformării spaţiului îmbrăţişează 
ipoteza lui. 

— Şi tu? 

— Nu ştiu, ridicase din umeri femeia. Când a fost 
descoperit Niciunde şi s-a început construirea unui inel de 
partea asta, s-a crezut că se găsise adevărul. Niciunde era 
un loc extrem de singular. Dacă-l înţelegi, ai înţeles inelele 
stelare şi poate întregul Cosmos. Multă vreme, oamenii au 
încercat să-l exploreze, să-l descifreze. Inelul Stelar 
Niciunde a fost o bază de cercetare permanentă, dar în 
cele din urmă a fost abandonată. Sondele automate lansate 
acum douăzeci de ani în cincizeci de direcţii diferite 
continuă să raporteze, dar datele lor sunt identice - un 
neant nesfârşit. Vid absolut. Cu astfel de informaţii, nu poţi 
face mare lucru. 

— Nu, încuviinţase el gânditor. 

— Oricum, nu contează. Voi îngădui ca Niciunde să fie 
descifrat de altcineva. Propriile mele cercetări au o 
direcţie mult mai practică. 

XXX 


El se afla acolo datorită lui Jenny. 


Fireşte, avea o meserie, ba chiar una destul de 
importantă. Pe un inel stelar obişnuit, păianjenii mecanici 
erau întrebuinţaţi rareori, dar experimentul Niciunde 
supusese generatoarele nulspaţiu unui efort nemaiîntâlnit 
până atunci. Kerin ocupa un post. Alţii însă l-ar fi putut 
suplini cu acelaşi succes. Jennifer îi făcuse rost de slujbă, 
în ciuda protestelor lui Swiderski; din cauza lui Jennifer, 
Kerin acceptase postul. 

Ei doi împărțeau o cabină mare cu o fereastră falsă la 
piciorul patului dublu. Pe fereastră, se zăreau stelele de 
acasă; o hologramă menită să relaxeze. Pe toţi pereţii se 
întindeau rafturi de cărţi. Cele ale femeii conţineau texte 
obscure despre nulspaţiu, majoritatea ticsite de formule 
matematice; ale lui cuprindeau poezie şi ficţiune, la fel de 
obscure. Serile, reduceau lumina şi discutau ore întregi în 
tandrele momente de după sex. 

— Ciudat, îi spusese el în prima săptămână, când 
Jennifer i se lipise, caldă, de corp, lăsându-şi capul pe 
pieptul său. Nu ştiu de ce mă fascinează în asemenea 
măsură... Trebuie să scriu o poezie despre asta, Jenny. 
Trebuie să-i fac şi pe alţii să simtă ceea ce simt eu când 
sunt acolo, în exterior, înţelegi? Este, realmente, simbolul 
final al morţii. Înţelegi? 

Ea îl sărutase. 

— M-m-m, mormăise pe jumătate adormită. Nu pot zice 
că da... M-am gândit mult la asta. Cred c-ai dreptate. 
Depinde, totuşi, de modul cum priveşti lucrurile. 

Chicotise. 

— Pe vremea când aici era o staţie de cercetări, existau 
mai mulţi ţăcăniţi. Locul ăsta îi afectează cumva pe 
oameni. Mă rog, pe unii... Alţii rămân complet neatinşi. Al, 
de pildă. El zice că-s numai fleacuri. 

Kerin pufnise. El şi Swiderski nu se plăcuseră din clipa 
când se întâlniseră. 

— Sunt convins că aşa s-ar exprima. El stă în sala de 
monitorizare şi evită totul. 


— Şi el te iubeşte la fel de mult. Chiar ieri mi-a spus că 
sunt o teoreticiană excepţională, dar că gusturile mele în 
privinţa bărbaţilor sunt revoltătoare. 

Izbucnise în râs. Kerin se abţinuse o clipă, apoi sfârşise 
prin a i se alătura. 

Dar lucrurile se schimbaseră. 

— Kerin, îi spusese ea după alte două luni, iar bărbatul o 
privise întrebător, ai fost foarte tăcut în ultima vreme. S-a- 
ntâmplat ceva? 

— Nu ştiu, zisese el şi-şi trecuse gânditor degetele prin 
păr, privind plafonul. 

— Zi-mi despre ce-i vorba! insistase femeia. 

— E greu de exprimat în cuvinte, rostise el, apoi râsese. 
Poate că de-asta nu pot scrie nicio poezie. 

Tăcuse câteva clipe, apoi urmase: 

— Mai ţii minte, în colegiu, când am făcut un picnic în 
rezervaţia forestieră? 

Jenny încuviinţase din cap, derutată. 

— Îţi aminteşti despre ce am vorbit atunci? 

Ea şovăise. 

— Nu mai ştiu... Despre dragoste? Vorbeam mult despre 
dragoste. Exact atunci ne cunoscusem. 

Zâmbise. 

— Nu, stai, acum îmi amintesc! S-a întâmplat în ziua 
aceea când am încercat să te convertesc. Povestea cu 
mărul, nu? 

— Îmhâm, aprobase el, ai spus că doar Dumnezeu ar fi 
putut crea un măr. Cumva, existenţa merelor dovedea 
existenţa lui Dumnezeu. Apropo, n-am înţeles niciodată 
argumentaţia aia. Şi nici măcar nu-mi plac merele. 

Jenny surâsese şi-l sărutase iute. 

— Mi-am amintit. Seara, m-ai târât la pizzeria ta din 
suboraş. Când am ajuns la jumătatea unei pizze imense cu 
pepperoni, mi-ai spus că dacă Dumnezeu ar fi existat cu 
adevărat şi dacă ar fi avut stil, ar fi creat o lume în care în 
copaci ar fi crescut pizza, nu mere. Ar fi trebuit să mă 
enervez, dar a fost prea amuzant. 


— Probabil c-a fost, încuviinţase el. Dar vorbeam foarte 
serios. Merele nu mi-au spus niciodată nimic - omul s-ar fi 
putut descurca mai bine. De fapt, dacă stau să mă gândesc 
bine, nimic nu m-a copleşit cu adevărat. Ştii bine că 
niciodată n-am fost de acord cu Dumnezeul tău. Am avut 
însă altceva... 

— Ar fi trebuit să-ţi dau ca exemplu stelele, zisese Jenny. 
Sunt mult mai impresionante decât merele. 

— De acord. Dar ţi-aş fi replicat cu inelele stelare 
artificiale, frumoase, puternice. Şi  gândeşte-te ce- 
nseamnă! Omul a învins până şi hăurile uriaşe dintre stele. 

Amuţise. Jenny se cuibărise lângă el, însă nu rupsese 
vraja. În cele din urmă, el continuase fără grabă, cu 
seriozitate: 

— Niciunde este cu totul altceva, Jenny. Pentru prima 
dată, am întâlnit ceva ce nu pot cuprinde. Nu înţeleg, nu- 
mi place şi nu-mi plac gândurile pe care mi le stârneşte. De 
fiecare dată când verific sau repar ceva, sfârşesc prin a-l 
privi şi mă apucă tremuratul. 

— Kerin? rostise femeia cu un fior de grijă în glas. 
Percepuse în vocea lui ceva straniu. 

Simţindu-i îngrijorarea, el o privise şi zâmbise. 

— Cred c-am devenit prea serios. Probabil c-am citit 
prea mult Matthew Arnold!. Să uităm de asta! o 
îndemnase, apoi o sărutase. 

Dar el nu uitase. 

O dată cu trecerea timpului, devenise tot mai sobru. 
Îndatoririle îl ţineau departe de Jennifer în timpul cartului, 
iar între carturi îi evitase tot mai mult pe ceilalţi oameni. 
Până şi în sala de mese păruse niţel prea solemn, prea 
preocupat, pentru ca restul echipajului să fie destins. Unii 
începuseră să-l ocolească; Kerin nu remarcase niciodată 
asta. 

Într-o seară, spusese că nu se simţea bine. Jennifer îl 
găsise în pat, fixând din nou plafonul. Se aşezase lângă el. 


1 Matthew Arnold (1822-1888), critic şi poet englez, ale cărui 
poezii exprimă dileme morale şi religioase (n. trad.). 


— Kerin, trebuie să stăm de vorbă. Nu pricep... În ultima 
vreme, ai fost realmente morbid. Ce se-ntâmplă? 

— Da, suspinase el, apoi făcuse o pauză de un minut, 
înainte de a vorbi din nou: Azi am coborât pe puntea 4 şi 
am găsit vechea cabină de comandă a sondelor automate. 

Jennifer tăcuse. 

— Continuă să funcţioneze, după şase ani, urmase 
bărbatul. Luminile erau stinse şi praful se aşternuse peste 
tot. În plus, existau fantome. Mi-am putut auzi paşii, dar şi 
altceva, un soi de scâncet subţire dinspre consolele de 
comandă. Am rămas mult timp privind display-urile. Toate 
arătau acelaşi lucru - linii albastre, drepte, deplasându-se 
lent pe fundal negru. Nimic, Jenny! N-au găsit nimic. Au 
trecut aproape douăzeci de ani de când au pornit, 
accelerând întruna şi apropiindu-se de viteza luminii, fără 
să descopere până acum nici măcar o particulă, un atom, o 
rază de lumină. Apoi, mi s-a părut că am înţeles ce era 
scâncetul. Plângeau  sondele-robot, Jenny. Vreme de 
douăzeci de ani, ele au plutit prin noapte, iar singura 
insulă de lumină, sunet şi rațiune se află hăt departe în 
urma lor, pierdută în vid. Asta-i prea mult chiar şi pentru 
nişte maşini. Sunt singure, sunt speriate şi plâng, întreaga 
cabină de comandă răsună de şoaptele şi de tânguirile lor. 
Nu-i de mirare că cercetătorii au plecat. Bezna i-a învins, 
Jenny.  Niciunde este mai presus de înțelegerea 
omenească. 

Tremura. 

— Kerin, rostise ea, nu sunt decât nişte sonde spaţiale. 
Nu pot avea sentimente. 

— Serios? Eu lucrez zilnic cu păianjenii mecanici şi 
fiecare dintre ei este diferit. Sunt roboții cu cea mai mare 
personalitate pe care i-am văzut vreodată. Niciunde îi 
afectează şi pe ei. Pentru sondele spaţiale, este însă de o 
mie de ori mai rău. De acord, nu sunt decât nişte maşini, 
dar locul lor nu-i acolo. 

O privise pe femeie, apoi continuase: 

— Şi nici al nostru, Jenny, cel puţin nu acum. Vom 
ajunge în curând acolo. Privesc în fiecare zi şi o ştiu. Nu 


contează ce avem, ori în ce anume credem. Nu contează 
nimic, doar neantul de acolo. E] este real, el este veşnic. 
Noi existăm numai pentru un crâmpei de timp lipsit de 
sens. Va veni însă vremea când vom fi acolo, scâncind, într- 
un ocean de noapte eternă. Invictus? este o glumă de copil. 
Acolo, nu putem lăsa un semn pe el. Nu-i un simbol al 
morţii, Jenny. Ce naiv am fost! Este realitatea. Poate că noi 
suntem deja morţi. Şi poate că acesta este iadul. 

Femeia nu avea ce să-i răspundă - nu înţelegea. 

XXX 

Când interfonul bâzâi, Kerin plutea sus, deasupra 
inelului, examinându-şi domeniul întunecat. Sunetul îl făcu 
să tresară, totuşi îi aduse un surâs pe chip. Se aplecă 
înainte şi activă difuzorul. 

— Tocmai ai tulburat liniştea infinitului cu apelul tău, 
rosti el. 

— Dintotdeauna am fost nepoliticoasă, replică vocea lui 
Jennifer. Pari vesel. 

— Încerc să fiu, ce-ţi pot spune? Cu toţii suntem sortiţi 
pieirii şi tot ceea ce facem este inutil, dar poate că trebuie 
să luptăm. 

Vorbise nepăsător, pe un ton pe jumătate ironic. 
Renunţase să fie serios în această privinţă; el şi Jenny se 
contraziseseră excesiv, iar dispoziţia lui sumbră o făcuse 
pe femeie să petreacă tot mai multă vreme cu Swiderski. 

— Suntem aproape, Kerin. Vino aici! Vreau să fii aici 
când se va petrece. 

Kerin îşi întinse muşchii amorţiţi. 

— Bine, încuviinţă el, o să vin. Nu cred însă că voi fi de 
mare ajutor. 

— La fel de puţin util eşti şi acolo. 

Bărbatul închise interfonul, readuse păianjenul în 
vizuina sa, grăbindu-l în şoaptă, apoi alungă întunericul 
printr-o apăsare a degetului. În lumina puternică a cabinei 
de control, îşi desfăcu centurile de siguranţă şi ieşi prin 
uşa glisantă. Merse pe coridor până la o scară de legătură 


2 Neînvinsul, în latină în original (n. trad.). 


între punti, se urcă într-o navetă şi călători spre sala de 
monitorizare. 

Tot echipajul din Niciunde se adunase acolo, ca să 
privească dansul culorilor. Era cartul trei; toţi monitorii 
stăteau atenţi în faţa consolelor, foindu-se, privind 
acumularea  secundelor. Erau prezenți şi membrii 
celorlalte două carturi, plimbându-se prin sală, cu mâinile 
înfundate în buzunare, cu halatele bleu mototolite. Nimeni 
nu voia să scape momentul acela. 

Aşezat într-unul din fotoliile de comandă, Swiderski îşi 
ridică ochii la apariţia lui Kerin. 

— Oho, exclamă el, filosoful nostru sumbru trăieşte! Cui 
datorăm această plăcere deosebită? 

Jenny se găsea în al doilea fotoliu luminat. Kerin veni 
îndărătul ei, lăsându-şi o mână pe umărul femeii. Se uită 
către Swiderski. 

— Ştii, Al, am nişte păianjeni c-o personalitate mai 
atrăgătoare decât a ta. 

Un tehnician chicoti. 

— Linişte, ceru Jenny, apoi îşi studie clipboard-ul, 
ignorând încruntătura derutată a lui Swiderski. Ceilalţi 
priveau nerăbdători spre fereastră. 

Afară, fantasmele strălucitoare goneau de la dreapta la 
stânga, într-o curgere fără sfârşit. Galben, argintiu, 
albastru, stacojiu, portocaliu, verde, purpuriu. Torente şi 
fulgere, volburi şi tentacule, picături de foc şi potopuri 
vuind. În vidul fără stele, ele se roteau, se amestecau, se 
contopeau şi se învârteau. Ca întotdeauna, prin fereastră 
se revărsa un ocean de lumină schimbătoare. Flăcările 
multicolore ale inelului stelar pâlpâiau în ochii privitorilor. 

— Cinci minute, anunţă Trotter cu glas tare. 

Era un bărbat scund şi voinic, şeful echipei de 
tehnicieni; acum se găsea în timpul liber, însă nu putuse 
lipsi de aici. 

— Ochelarii! vorbi brusc Jenny ridicând privirea, în caz 
că se-ntâmplă ceva... 


În sală, privitorii îşi coborâră pe rând lentilele 
întunecate, ascunzându-şi ochii. Toţi, mai puţin Kerin. Îşi 
uitase ochelarii undeva în cabina sa. 

O femeie scundă, şatenă, pluti lângă el, oferindu-i o 
pereche. Încercă să-şi amintească numele ei, dar nu izbuti. 
O tehniciană... 

— Mulţumesc, îi spuse luând ochelarii şi punându-i pe 
ochi. 

— Cu plăcere, răspunse ea, ridicând din umeri. Este un 
moment deosebit, nu? 

Kerin privi din nou spre fereastră, unde culorile îşi 
reduseseră acum intensitatea. 

— Cred că da. 

Femeia nu plecă însă. 

— Nu prea te-am mai văzut în ultima vreme. E totu-n 
regulă? 

— Bineînţeles, încuviinţă el, dar chipul îi rămase 
încruntat. 

— Două minute, anunţă Trotter. 

Kerin amuţi şi degetele i se încleştară pe umărul lui 
Jenny. Ea ridică ochii şi-i zâmbi. Priviră apoi spre 
fereastră. 

Cu mai bine de un an în urmă, Jennifer descoperise 
cheia. Kerin trăise alături de ea momentul acela, începutul, 
când tânăra îi băgase sub ochi clipboard-ul uzat şi chiuise. 
Acum puteau lua parte împreună şi la final. Cumva, în 
ciuda a tot ceea ce spusese, asta continua să fie important. 

— Un minut, rosti Trotter, apoi secundele se desprinseră 
una câte una. 

Următorul glas fu al lui Jennifer. Era dreptul ei. Ea 
începuse totul. 

— Acum! rosti femeia şi lovi comenzile de pe pupitrul din 
faţă. Pe întregul inel stelar, generatoarele nulspaţiu 
amuţiră. 

Tăcere mormântală în sala de monitorizare, întreruptă 
doar de şuierul unor inspiraţii adânci. Secunde prelungi. 
După aceea, se declanşă explozia. Râsete, lacrimi, hârtii 
zburând, tehnicieni îmbrăţişându-se. 


Dincolo de fereastră, culorile continuau să se rotească. 

Swiderski apăru brusc lângă Jennifer, rânjind larg. 

— Ai reuşit! Am reuşit! Un vortex care se autoîntreţine. 

Jenny îşi îngădui un surâs fugar, indiferentă la vacarmul 
din jur. 

— Încă nu s-a scurs un minut, preciză ea prudentă. Este 
posibil ca vortexul să nu reziste. Înainte de a sărbători 
prea mult, să vedem cât timp se poate autoîntreţine fără 
generatoare. 

Swiderski clătină din cap, râzând. 

— Jenny, Jenny! Nu contează! Şi o secundă este 
îndeajuns, arată că-i posibil. Este o realizare de excepţie. 
Gândeşte-te - poate că acum reuşim să generăm oriunde 
vortexuri fără anomalii! O sută de inele stelare pe orbita 
Pământului! 

Jennifer se sculă. Swiderski, continuând să exulte, o 
prinse şi o îmbrăţişă, strângând-o cu putere. Ea îl acceptă 
calm, îndepărtându-se imediat ce o lăsă din braţe. 

— Ne aşteaptă un drum lung, Al, îi spuse. Poate că nu 
vom trăi să-i vedem capătul. Mai bine să ne asigurăm că 
toate calculele mele se adeveresc, de acord? Preia tu 
următorul cart. 

Se uită spre Kerin. Bărbatul zâmbi. Părăsiră împreună 
sala de monitorizare. După ce ieşiră pe coridor, Jennifer îl 
apucă de mână. 

XXX 

O anomalie nu-i o poartă; este prea mică. Dar poate fi 
deschisă. Cu un preţ - energie. 

Acela era rolul inelelor stelare construite în jurul 
găurilor. O mie de generatoare de fuziune oferă multă 
energie. 

Trezeşte-le la viaţă şi, în centrul inelului, o stea în culori 
vii, strălucitoare, înfloreşte într-o sclipire neaşteptată. 
Steaua devine un disc, culorile modificându-se, rotindu-se. 
Discul creşte cu fiecare clipire din ochi. În câteva secunde, 
umple inelul - vortexul nulspaţiu, vârtejul multicolor al 
spaţiului. Menţinut în viaţă de energie, el însuşi este o 
creatură de o teribilă putere. 


Navele blindate ale inelului pătrund în centrul acestuia 
şi dispar brusc, ca să reapară de cealaltă parte a găurii. 
Altundeva, cu totul şi cu totul altundeva. 

Apoi, echipa din inel opreşte generatoarele. Şi - într-o 
clipă - vortexul dispare. Piere. Ca o lumină care a fost 
stinsă. 

Funcţionează. Dar de ce? Cum? 

Dr. Jennifer Gray reuşise cel dintâi progres însemnat în 
domeniu. Teoretician de elită a nulspaţiului, ea obținuse 
permisiunea de a efectua o serie de experimente 
controlate cu Inelul Stelar Uşa Neagră. Primul pas fusese 
să lase vortexul să ardă o zi întreagă; anterior, niciun 
vortex nu fusese ţinut în viaţă mai mult de o oră. Costurile, 
în termenii combustibilului şi energiei, erau prea mari. 

La Uşa Neagră, dr. Gray descoperise că, într-un fel 
oarecare, vortexul câştiga energie. 

Măsurătorile ei fuseseră foarte precise. Generatoarele 
revarsă o anumită cantitate de energie în centrul inelului - 
îndeajuns ca să creeze vortexul, să-l menţină în viaţă, însă 
energia vortexului în sine este mai mare decât ceea ce se 
introduce în el. La început, este o diferenţă infimă, care 
sporeşte însă, cu cât vortexul se roteşte mai mult. 

Urmaseră apoi Ecuațiile Gray; vortexul se va 
autosusţine, afirmau ele, şi va menţine suficient de mult un 
inel stelar. Astfel, inelul poate fi o sursă energetică, nu un 
consumator. Mai important chiar, lucrările lui Gray 
oferiseră prima înţelegere reală a naturii vortexului 
nulspaţiu. Se sperase că, în timp, se vor putea obţine 
îndeajuns de multe informaţii pentru ca inelele stelare să 
poată fi construite peste tot. 

Fuseseră necesare experimente suplimentare. Deoarece 
Uşa Neagră era o poartă foarte solicitată şi pentru că 
experimentele puteau fi periculoase, guvernul permisese 
lui Gray şi echipei sale accesul în abandonatul Inel Stelar 
Niciunde. 

Păstraseră anume o sticlă de vin în cabina lor. O 
deschiseră, Kerin umplu două pahare şi băură în cinstea 
Ecuaţiilor Gray. 


— Mi-ar plăcea să-i trag una-n bot lui Swiderski, rosti 
Kerin, aşezându-se pe pat, apoi sorbi gânditor din pahar. 

Jenny zâmbi. 

— Al este un tip de treabă. Şi tu ai fost mult mai în firea 
ta. 

— De-aia nu ne-am certat, aşa-i? suspină Kerin. 

Puse paharul pe noptieră, se sculă şi clătină din cap. 

— Poate c-am ajuns să mă resemnez, continuă el. Sau 
poate c-am devenit mai priceput în a mă preface. Nu ştiu... 

— Crezusem că triumful meu ţi-a transmis o stare mai 
bună. 

— Nu ştiu... 

Bărbatul traversă cabina spre fereastra falsă şi privi 
peisajul. 

— Cred că, poate, un rol mai important l-a jucat apelul 
tău prin interfon. Nu se mai întâmplase niciodată, înţelegi, 
mă aflam în mijlocul beznei infinite şi, brusc, s-a auzit un 
zgomot, puternic, asurzitor. 

Lovi uşor cu pumnul în geam. 

— Este o minciună! Nu există decât moarte şi beznă, 
Jenny, iar noi nu suntem în stare să schimbăm asta. 
Decât... 

Se întoarse către femeie. 

— Decât să facem zgomote? Nu ştiu... 

— Kerin, de ce te laşi obsedat de povestea asta? Las-o să 
treacă de la sine. 

— Nu, scutură el violent din cap, ăsta nu-i un răspuns. 
Putem evita să ne gândim la ea, dar asta nu-nseamnă că 
problema va dispărea de la sine. Nu, trebuie cumva s-o 
înfrâng, s-o înfrunt şi s-o înving. Atât doar că n-am cu ce s- 
o înving. Nici măcar vortexul, nici măcar inelele stelare... 
Deşi zgomotul acela... evident, nici el nu-i soluţia, deşi... 
deşi... 

— Filosoful nostru sumbru, zâmbi Jenny. Avea dreptate 
Al. Realmente, nu te înţeleg, iubitule. În privinţa asta, mă 
tem că-i semăn lui Swiderski. Pentru mine, nu-s decât o 
grămadă de fleacuri. Ah, da, ştiu ce anume te supără, dar 


nu-i decât un exerciţiu intelectual. Pentru tine, însă, pare 
mult mai mult. 

El încuviinţă din cap. 

— Aş vrea să te pot ajuta să rezolvi problema. Indiferent 
care ar fi ea... 

— Poate că poţi, spuse Kerin. Poate c-ai şi făcut-o deja. 
Trebuie să mă mai gândesc. 

Privi în gol şi-şi frecă bărbia. 

Brusc, interfonul bâzâi. Jenny se smulse din gânduri, 
lăsă paharul din mână şi se întinse către noptieră. 

— Da, rosti ea. 

Se auzi glasul lui Swiderski. 

— Jennifer, ar fi bine să vii imediat! 

— Ce s-a întâmplat? Vortexul a început deja să se 
destrame? 

De cealaltă parte a cabinei, Kerin încremenise. 

— Nu, răspunse Swiderski. Ceva-i în neregulă. Nu se 
destramă deloc, ci-şi sporeşte energia... practic, de 
nicăieri. Chiar mai repede decât înainte. 

— Nu se poate! zise femeia. 

— Ba da. 

XXX 

Afară, vânturile de flăcări stacojii urlau cu o furie tăcută. 

Jenny se aşeză într-unul dintre fotoliile de comandă, 
ţinând strâns în mâini clipboard-ul ei talisman şi activă un 
display. 

— Dă-mi cifrele, se adresă lui Ahmed. 

Acesta aprobă din cap, apăsă o tastă şi cifrele de pe unul 
dintre ecranele sale se aprinseră pe display-ul femeii. 
Jennifer le studie tăcută, ridicând la răstimpuri ochii şi 
privind focul turbat de afară. Inapoia ei, Swiderski stătea 
lângă calculatoare, scărpinându-se în cap. Cu ochelarii 
coborâţi pe ochi, monitorii fixau ecranele lor. 

Degetele lui Jennifer se apropiară de o consolă, 
şovăitoare, cu prudenţă. Ea tastă o ecuaţie, se opri, se jucă 
absentă cu o şuviţă de păr. După aceea, încuviinţă ferm şi 
se apucă de lucru. 


Peste patruzeci şi cinci de minute, ridică ochii spre 
Swiderski. 

— Ecuațiile Gray sunt greşite, anunţă ea inexpresiv. 
Conform ipotezelor mele, vortexul ar fi trebuit să se 
menţină cel puţin cinci luni, nivelul de energie reducându- 
se treptat, până ce, finalmente, ar fi fost necesare 
impulsuri din partea generatoarelor de nulspaţiu. Ori aşa 
ceva nu se întâmplă. 

— Vreo eroare... începu Swiderski. 

Ea îl opri printr-o negaţie violentă din cap. 

— Nu! Întreaga ecuaţie este eronată. Undeva, am făcut o 
greşeală fundamentală. Am înţeles greşit un amănunt- 
cheie legat de natura vortexului. Altfel, asta nu s-ar mai 
întâmpla. 

— Nu e cazul să te autoacuzi... 

— Trebuie s-o luăm de la început. Ahmed, racordează 
toţi monitorii la calculatorul central. Nu vreau să pierd 
nimic. 

Degetele ei alergară peste tastele consolei. Monitorii îşi 
continuară activitatea, schimbând priviri  derutate. 
Încruntându-se, Swiderski se aşeză în al doilea fotoliu de 
comandă. 

Lângă uşă, Kerin stătea tăcut, cu braţele încrucişate, 
privind goana flăcărilor. După câteva minute, se întoarse şi 
ieşi, fără a fi observat de cineva. 

Unul câte unul, toţi membrii echipajului intrară în sală. 
Carturile se schimbară în tăcere; cei care ieşiseră din 
schimb nu plecară, ci rămaseră pe loc bând cafea şi 
discutând în şoaptă. Uneori, se auzea câte un chicotit. 
Jennifer nu ridica niciodată ochii, dar Swiderski îi fulgera 
cu privirea pe neastâmpăraţi. 

După mai multe ore, bărbatul se sculă, se foi şi se 
apropie de Jennifer. 

— Ar trebui să dormi puţin, îi spuse. Munceşti de prea 
mult timp. Sunt aproape douăzeci de ore, nu? 

Pe chipul ei trecu o undă de enervare. 

— Acelaşi lucru este valabil şi pentru tine, Al. Nu-i ceva 
care poate aştepta. 


Învins, Swiderski reveni în fotoliul său şi rulă o serie de 
ecuaţii personale. 

Alte ore de aşteptare tăcută, în vreme ce flăcările urlau 
la numai câţiva metri. 

În cele din urmă, Jennifer se lăsă pe spate, încruntându- 
se. Degetele ei lungi răpăiră pe consolă. Privi către postul 
central de monitorizare, unde Sandy Lindagan îl înlocuise 
pe Ahmed. 

— Cheamă-l pe Trotter, îi spuse ea. Spune-i să-i 
trezească pe toţi - se uită în jur - cei care nu sunt deja aici. 

Lindagan o privi întrebător, apoi ridică din umeri şi 
transmise apelul. 

— Ce faci? întrebă Swiderski. 

— Afişează graficul ratei creşterii înainte de dezactivare, 
îl îndemnă ea. 

Bărbatul o ascultă. O linie roşie descrise pe display-ul 
său o curbă lent ascendentă. Ştiau rata creşterii de luni 
bune. 

— Şi? întrebă Swiderski. 

— Acum, apelează datele monitorilor. Afişează rata 
creşterii după ce am atins punctul D. 

Swiderski apăsă câteva taste, îşi muşcă uşor buza, 
şterse ecranul şi repetă. Răspunsul era acelaşi. Linia se 
înălța brusc. Dedesubt, un şir de cifre detailau etapele. 

— Câştigul de energie nu creşte aritmetic, comentă el. 

— Nu, ci geometric! Punctul D a fost un fel de etapă 
finală. Cumva, avem de-a face cu o reacţie în lanţ, chiar în 
nulspaţiu. 

Sandy Lindagan o privi, albă la faţă. 

— Aşadar, îl vrei pe Trotter... începu ea. 

— Ca să pregătească nava, continuă Jennifer, sculându- 
se brusc. Trebuie să plecăm. Al, preia comanda! Mă duc 
după Kerin. 

Porni spre uşă. 

Unul dintre monitorii ieşiţi din cart se apropie de 
fereastră. O atinse uşor cu vârfurile degetelor şi scoase un 
țipăt, vărsându-şi ceaşca de cafea. 

Când îşi retrase degetele, erau roşii şi băşicate. 


XXX 


Dormitorul lor era pustiu. 

Jennifer merse la vechea cabină de comandă. Pustie. 

Rămase locului, gândindu-se. Unde putea fi? 

Apoi îşi aminti. 

Il găsi în porţiunea dezafectată a inelului, plimbându-se 
fără grabă, înainte şi înapoi, în semiîntunericul colbuit al 
cabinei sondelor automate. Era prima dată când femeia 
intra acolo. Singura lumină provenea de la tastele 
consolelor şi de la liniile drepte şi albastre de pe display- 
uri. Însă dinspre pupitrele de comandă se auzea un ţiuit 
spectral, foarte slab. 

— Le auzi, Jenny? întrebă Kerin. Auzi sufletele mele 
pierdute? Le auzi bocind în beznă? 

— Probabil că pe undeva este o defecţiune minoră, 
răspunse ea, privindu-l cum umbla agitat printre umbre. [i 
spuse după aceea ce se întâmplase. Pe la jumătatea 
relatării, începu să plângă. 

Kerin veni spre ea, o cuprinse în braţe şi o strânse, fără 
să rostească un cuvânt. 

— Am dat greş, Kerin! rosti femeia, şi toată dezamăgirea 
pe care o tăinuise faţă de ceilalţi, toată agonia se revărsau 
acum nestăvilite. Ecuațiile mele, întreaga teorie... 

— Nu-i nimic, o linişti el, mângâind-o pe păr. Apoi, fără 
să vrea, se cutremură: Jenny, ce se va întâmpla acum? 
Inelul se va scurtcircuita, sau ce? Noi vom rămâne prinşi 
aici? 

— Nu, scutură ea din cap, plecăm imediat. Vortexul va 
supraîncărca inelul, dar nu şi generatoarele. Ele nici măcar 
n-au vreun rol. Problema noastră o reprezintă izolaţiile şi 
blindajul.  Vortexul se  autosusţine acum, sporindu-şi 
energia rapid - Dumnezeu ştie cum sau de unde, dar asta 
se petrece. Ai văzut vreodată ce face un vortex dintr-o 
navă fără blindaj? În curând, asta se va petrece şi cu noi. 
Va genera atât de multă energie încât inelul stelar n-o va 
mai putea conţine pe toată. Atunci, se va topi. O explozie... 
şi vortexul va fi descătuşat, extinzându-se cu viteza luminii, 
generând în timpul ăsta tot mai multă energie. Până 


atunci, sper că vom fi trecut în siguranţă prin gaură şi vom 
fi ajuns de partea cealaltă. Nu cred că va străpunge 
continuumul. Sper să n-o facă... 

Glasul i se stinse şi se auzi doar ţiuitul ca un scâncet. 
Kerin scutură din cap, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
limpezească gândurile. După aceea, izbucni într-un râs 
sălbatic. 

XXX 

Bineînţeles, el fusese ultimul care se îmbarcase pe navă. 

În ciuda protestelor lui Swiderski, plecaseră după 
şaptezeci şi două de ore. 

— Ai greşit înainte, Jenny, protesta întruna blondul cel 
voinic, şi poate că greşeşti şi acum. În plus, am refăcut 
toate calculele tale. Pereţii inelului vor rezista cel puțin 
încă o săptămână şi în timpul acesta am putea face 
observaţii de nepreţuit. Şi am avea timp să şi plecăm, 
înainte de topirea inelului. 

Jennifer îi era însă şefă. 

— Nu ne putem asuma riscul ăsta. Deja, este foarte cald 
înăuntru. Nu merită să riscăm, Al. Plecăm! 

Cu o oră înainte de plecare, Kerin dispăruse. 

Jennifer se urcase imediat într-o navetă şi pornise în 
căutare. Verificase dormitorul lor, golit acum; stelele din 
hologramă pâlpâiau într-o cabină metalică pustie. Mersese 
în vechea cabină de comandă şi văzuse că el trecuse pe 
acolo. Display-urile rămăseseră comutate pe vederea 
multifaţetată a păianjenilor săi. Fotoliul însă era gol. După 
aceea, cabina sondelor spaţiale. Nici urmă de Kerin. 

Femeia deschisese interfonul navetei şi apelase docul 
unde aştepta nava. li răspunsese Trotter. 

— Este aici, vorbise acesta. A apărut în goană, la vreo 
zece secunde după plecarea ta. Întoarce-te repede! 

Ea se întorsese. 

Plecarea fusese un episod confuz. Jenny nu-l găsi pe 
Kerin decât după ce nava se desprinsese de Inelul Stelar 
Niciunde şi descria cercuri în vid, înainte de a reveni spre 
vortex. Bărbatul şedea în salonul principal. 


Când ea intră, toate luminile fuseseră stinse. Ecranul era 
însă activat pe toată lungimea unui perete, iar Kerin şi alţi 
şase-şapte priveau în tăcere. În faţa lor, un iad rotitor şi 
multicolor urla în mijlocul beznei virgine, încătuşând 
flăcările, inelul era o sclipire minusculă de fir argintiu, 
complet pierdut în furia gigantică a focurilor furtunii. 

Jennifer se aşeză lângă el. 

— Uite! spuse Kerin. Vezi  unduiturile alea, 
proeminenţele? Sunt ca norii de furtună, plini de fulgere, 
gata să detoneze. Până acum, a fost complet plat, ştiai? 
Practic, bidimensional. Nu şi acum. Când o să explodeze, o 
va face în toate direcţiile. 

li apucă mâna şi o strânse cu putere, zâmbind. 

— Sărmanele mele sonde vor fi fericite după douăzeci de 
ani - lumina va apărea dinapoia lor. Gândeşte-te! În sfârşit, 
ceva, într-un infinit de neant. 

Continua s-o privească, surâzând. 

— Tu ai fărâmat liniştea din odăiţa mea întunecată, cu 
un bâzâit de interfon. Acum, însă, va fi un zgomot mult mai 
puternic, într-o tăcere mult mai vastă. 

In faţa lor, vortexul creştea mereu, acoperind ecranul. 
Nava se apropia de el şi-şi sporea viteza. 

— Unde ai fost? întrebă Jennifer. 

— În cabina de comandă, răspunse bărbatul şi vocea îi 
suna eliberată de orice spectre. Am scos doi păianjeni din 
vizuinile lor. 

— De ce? 

— Ei sunt acum în sala de monitorizare, iubito, cocoţaţi 
pe fotoliile de comandă, acolo unde stăteai tu şi Al. Le-am 
programat o comandă. La o oră după ce vom ajunge în 
siguranţă de cealaltă parte a spaţiului, păianjenii mei se 
vor apleca, vor apăsa toate butonaşele voastre şi vor porni 
generatoarele. 

Jennifer fluieră încetişor. 

— Asta va grăbi considerabil explozia. Oricum, nivelul de 
energie creştea destul de rapid. De ce era nevoie să 
accelerezi rata? 

El o strânse din nou de mână. 


— Pentru ca zgomotul să fie mai puternic, iubito. Poţi 
spune că-i vorba despre un salut. Cam câtă energie crezi 
că se roteşte acolo, ca un titirez? 

— Foarte multă. Explozia va porni cel puţin cu forţa unei 
supernove. Cam atâta e necesar ca să topească inelul! 

— Hm-mm... Atât doar că, de data asta, explozia nu se 
amortizează, nu-i aşa? Continuă, vortexul se extinde şi se 
extinde şi... _ 

— ... se extinde întruna. Da. Într-o progresie geometrică. 

Ecranul pulsa de culorile vortexului. Pentru o clipă, 
avură impresia că erau înapoi, în sala de monitorizare din 
Inelul Stelar Niciunde. Limbi de foc se repeziră spre ei, iar 
forme albăstrui demonice îi şfichiuiră, urlând. 

Apoi nava se cutremură, şi stelele reapărură. 

Jennifer surâse. 

— Pari foarte încântat, îi spuse lui Kerin. 

Bărbatul o cuprinse cu un braţ. 

— Toţi părem încântați. Avem şi motive să fim aşa. Am 
învins blestemata aia de beznă. Un singur lucru am greşit. 

Ea clipi nedumerită. 

— Care anume? 

— Am pus în pomi mere, nu pizza. 


Un cântec pentru Lya 


Oraşele shkeenilor sunt vechi, cu mult mai vechi decât 
cele ale oamenilor, iar metropola mare şi ruginie ce se 
ridică în mijlocul ținutului deluros sacru s-a dovedit a fi cea 
mai veche dintre toate. Oraşul nu avea nume. Nu avea 
nevoie de un nume. Deşi shkeenii au construit sute şi mii 
de oraşe şi orăşele, cel de pe dealuri nu avea rival. Era cel 
mai impunător, atât ca suprafaţă, cât şi ca populaţie şi se 
înălța singuratic printre colinele sacre. Pentru shkeeni era 
Roma, Mecca, Ierusalimul, toate laolaltă. Era adevăratul 
Oraş şi toţi shkeenii se îndreptau spre el în cele din urmă, 
în zilele premergătoare Reunirii. 

Oraşul fusese bătrân înainte ca Roma să cadă, fusese 
uriaş şi cuprinzător pe când Babilonul era un simplu vis. 
Vârsta însă nu i se simţea. Ochiul omenesc vedea 
nenumărați kilometri de domuri joase din cărămidă roşie; 
moviliţe de lut uscat acoperind colinele ca o spuză. 
Inăuntru erau întunecoase şi aproape lipsite de aer, cu 
odăi mici şi mobilă grosolană. 

Nu era totuşi o aşezare sinistră. Căsuţele se ghemuiau 
pe dealurile pitice, fierbând sub soarele arzător ca un 
pepene galben pe cer, însă oraşul fremăta de viaţă: mirosul 
de bucate, râsetele şi conversațiile, copiii alergând, 
agitația şi sudoarea cărămidarilor ce reparau domurile, 
clopotele Reuniţilor sunând pe străzi. Shkeenii formau un 
popor puternic şi exuberant, aproape copilăros. Cu 
siguranţă, nimic despre ei nu le-ar fi dezvăluit vechimea 
incredibilă sau înţelepciunea străveche. Aceasta este o 
rasă tânără, declarau semnele exterioare, o cultură aflată 
de-abia în etapa copilăriei. 

Copilăria aceea durase însă mai bine de paisprezece mii 
de ani. Oraşul oamenilor era adevăratul copil, având mai 
puţin de zece ani terrani. Se ridica la marginea colinelor, 
între metropola shkeeană şi câmpiile colbuite şi cafenii 
unde se construise portul spaţial. Conform criteriilor 
umane, era un oraş minunat: deschis şi aerisit, plin de 


arcade graţioase, fântâni strălucitoare şi bulevarde largi 
mărginite de copaci. Clădirile din metal, plastic colorat şi 
lemn nativ, erau în majoritate scunde, respectând 
arhitectura shkeeană. Majoritatea... Turnul Administraţiei 
constituia excepţia: un ac lustruit din oţel albastru care 
înjunghia cerul de cristal. 

Îl zăreai din orice direcţie, de la mulţi kilometri 
depărtare. Lyanna îl văzu chiar înainte de asolizare şi l-am 
putut admira din văzduh. Poate că zgârie-norii uriaşi ai 
Vechiului Pământ sau cei de pe Baldur erau mai înalţi, iar 
păienjenişul fantastic al citadelelor de pe Arachne părea 
mai fascinant... dar Turnul acela zvelt şi azuriu se ridica 
impunător, fără rival în domnia sa singuratică deasupra 
colinelor sacre. 

Portul spaţial se găsea în umbra lui, la o distanţă lesne 
de parcurs pe jos. Oricum, eram aşteptaţi. Când am 
debarcat, un aerocar scund şi stacojiu bâzâia la capătul 
rampei, cu şoferul stând alături. Alături se afla Dino 
Valcarenghi, rezemat de portieră şi discutând cu un 
adjunct. 

Valcarenghi era administratorul planetar, băiatul- 
minune al sectorului spaţial. Tânăr, desigur, dar ştiam 
asta. Scund, arătos, oacheş, cu părul negru îngrămădit în 
cârlionţi pe frunte şi un zâmbet cuceritor. 

Ne surâse când am coborât rampa şi întinse mâna: 

— Bună ziua, începu el. Mă bucur să vă văd. 

Nu pierdea timpul cu introduceri formale. Ştia cine 
eram, noi ştiam cine era el, iar Valcarenghi nu ţinea la 
formalisme. 

Lyanna îi întinse uşor mâna şi-l privi în stilul vampir: 
ochi mari şi întunecaţi larg deschişi, buze subţiri ridicate 
într-un surâs slab. Este o fată micuță şi delicată, cu păr 
scurt, castaniu şi chip de copil. Atunci când vrea, poate 
arăta foarte fragilă, lipsită de ajutor. li zăpăceşte însă pe 
toţi cu privirea asta. Dacă oamenii ar şti că Lya este o 
telepată, ar crede că le scormoneşte secretele cele mai 
intime. De fapt, îi păcăleşte. Atunci când Lyanna îi citeşte 
într-adevăr, întregul ei trup se încordează şi aproape că o 


poţi vedea tremurând. Iar ochii mari, absorbitori de suflet, 
devin înguşti, duri şi opaci. 

Puţini cunosc totuşi adevărul, aşa încât se foiesc sub 
privirea de vampir, se uită în altă, parte şi se grăbesc să 
încheie cât mai repede strânsul mâinii. Nu însă şi 
Valcarenghi. El zâmbi, îi răspunse căutăturii, apoi veni 
spre mine. 

Îl citeam când i-am dat mâna - aşa cum fac de altfel 
întotdeauna. Presupun că-i un obicei prost, căci expediază 
o posibilă prietenie într-un mormânt timpuriu. Talentul 
meu nu-l egalează pe al Lyei. Nu-i nici la fel de căutat. Eu 
citesc emoţiile. Am perceput cordialitatea lui Valcarenghi, 
puternică şi sinceră. Neascunzând nimic îndărătul ei, sau 
cel puţin nimic prea apropiat de suprafaţă ca să-l pot 
înhăţa. 

Am strâns apoi mâna adjunctului, un păsărilă blond de 
vârstă mijlocie, pe nume Nelson Gourlay. În cele din urmă, 
Valcarenghi ne sui pe toţi în aerocar şi am decolat. 

— Presupun că sunteţi obosiţi, rosti el, aşa încât 
amânăm turul oraşului şi mergem direct la Turn. Nelse o 
să vă arate camerele, apoi poate veniţi să bem ceva şi să 
stăm de vorbă. Aţi citit materialele trimise? 

— Da, am răspuns şi Lya încuviinţă. Sunt lucruri 
interesante, însă nu ştiu exact ce putem face noi. 

— Ajungem şi acolo, zise Valcarenghi. Ar trebui să vă las 
să admiraţi peisajul. 

Arătă spre fereastră, zâmbi şi tăcu. 

Ca atare, am admirat peisajul, atât cât am putut în cele 
cinci minute cât a durat drumul până la Turn. Aerocarul 
zbura deasupra străzii principale, la nivelul copacilor, 
stârnind un curent ce biciuia ramurile în urma noastră. În 
vehicul era răcoare şi umbră, dar afară soarele shkeean se 
apropia de amiază şi puteai vedea valurile de căldură 
tremurând deasupra pavajului. Traficul era foarte redus şi 
am presupus că oamenii se adăposteau înăuntru, în jurul 
climatizoarelor. 

Ne-am oprit lângă intrarea principală a Turnului şi am 
traversat un hol uriaş şi strălucitor. Valcarenghi ne-a 


părăsit, ca să vorbească cu nişte subalterni. Gourlay ne-a 
condus la unul din lifturi şi am urcat cincizeci de etaje. Am 
trecut apoi pe lângă o secretară şi am intrat în alt 
ascensor, particular, care ne-a dus şi mai sus. 

Camerele noastre erau superbe, cu covoare verde-crud 
şi lambriuri din lemn. Aveam o bibliotecă completă, în 
majoritate clasici terrani, legaţi în sinte-piele, cu câteva 
romane de pe Baldur, planeta noastră. Cineva se 
interesase ce gusturi aveam. Unul dintre pereţii 
dormitorului era din sticlă colorată, oferind panorama 
oraşului ce se întindea sub noi; exista, de asemenea, un 
panou de control care-l putea opaciza, dacă doream să 
dormim. 

Gourlay ne arătă totul, conştiincios ca un hotelier. L-am 
citit iute, însă n-am descoperit ranchiună. Era doar 
putintel surescitat. Exista şi o afecţiune sinceră pentru 
cineva. Pentru noi? Pentru Valcarenghi? 

Lya se aşeză pe unul dintre cele două paturi identice. 

— Ne aduce cineva bagajele? întrebă ea. 

— Se ocupă cineva, încuviinţă Gourlay. Dacă doriţi ceva, 
ajunge să cereţi. 

— Nu-ţi fie teamă, aşa vom face. M-am trântit pe celălalt 
pat şi i-am arătat adjunctului un scaun. De câtă vreme eşti 
aici? 

— De şase ani, răspunse el acceptând recunoscător 
scaunul. Sunt unul dintre veterani. Până acum, am lucrat 
sub patru administratori: Dino... mai înainte Stuart... şi 
mai înainte Gustaffson. Ba chiar am prins şi câteva luni sub 
Rockwood. 

Lya se ridică, încrucişă picioarele turceşte şi se aplecă 
înainte: 

— Rockwood a stat de fapt numai câteva luni, nu? 

— Exact. Nu-i plăcea planeta şi a obţinut un transfer 
rapid ca vice în altă parte. Să vă spun drept, nu mi-a păsat 
prea mult. Era un tip coleric şi dădea mereu ordine, ca să 
arate cine-i şeful. 

— Dar Valcarenghi? m-am interesat eu. 

Gourlay zâmbi cu o gură imensă. 


— Dino? E cel mai bun dintre toţi. E bun şi ştie asta. A 
venit numai de două luni, dar a făcut multe, inclusiv o 
droaie de amici. Îi tratează pe toţi ca pe nişte prieteni, îi 
tutuieşte, chestii de-astea... 

Îl citeam şi am găsit sinceritate. Asta însemnă că 
afecțiunea simțită mai devreme era îndreptată spre 
Valcarenghi. Credea ceea ce spunea. Aveam mai multe 
întrebări, dar n-am apucat să le pun. Gourlay se ridică 
brusc şi spuse: 

— De fapt, n-ar fi trebuit să mai stau. Vreţi să vă 
odihniţi, aşa-i? Peste vreo două ore, veniţi sus şi atunci o 
să vorbim despre toate. Ştiţi unde-i liftul? 

Am  încuviinţat şi adjunctul ieşi. M-am întors spre 
Lyanna: 

— Ce părere ai? 

Se întinsese pe spate şi admira tavanul. 

— Nu ştiu, răspunse. Nu i-am citit. Mă întreb de ce au 
avut atâţia administratori? Şi de ce ne-au vrut pe noi? 

— Suntem Talentaţi, am zâmbit. 

Da, da. Cu majusculă. Lyanna şi cu mine am fost testaţi 
şi înregistraţi ca Talente psi şi o putem dovedi cu licenţe. 

— Aha, făcu ea întorcându-se pe o parte şi zâmbindu-mi. 
Nu era însă surâsul de vampir, ci cel sexy, de fetiţă dulce. 

— Valcarenghi vrea să ne odihnim, i-am atras atenţia. Ar 
fi o idee bună. 

— Perfect, însă trebuie să facem ceva cu paturile astea. 

— Să le alipim. 

Ea zâmbi din nou. Le-am împins, unul lângă celălalt. Am 
izbutit să şi dormim puţin. Totuşi... 

XXX 

Când ne-am trezit, bagajele se găseau afară, lângă uşă. 
Ne-am schimbat hainele cu altele, curate dar obişnuite, 
contând pe lipsa de pompă a lui Valcarenghi. Liftul ne-a 
dus până în vârful Turnului. 

Cabinetul administratorului planetar nu semăna deloc cu 
ceea ce ar fi trebuit să fie. Nu exista un birou sau alte 
lucruri de astea. În odaie se afla un bar, nişte covoare 
albastre şi groase în care te afundai până la gleznă şi şase- 


şapte scaune. Camera era luminoasă şi aerisită, cu Shkeea 
întinzându-se la picioarele noastre, dincolo de vitraliile 
celor patru pereţi. 

Valcarenghi şi Gourlay ne aşteptau şi administratorul 
însuşi ne întinse câte un pahar. N-am recunoscut băutura, 
însă era rece, aromată şi puţin acidulată. Am sorbit cu 
plăcere. Nu ştiu de ce, simţeam nevoia unui sprijin. 

— Este un vin shkeean, zâmbi Valcarenghi, răspunzând 
unei întrebări neformulate. Are şi o denumire, dar n-o pot 
încă pronunţa. Mai daţi-mi un răgaz. Sunt aici numai de 
două luni şi limba e grea. 

— Înveţi shkeeana? întrebă Lya surprinsă. 

Ştiam motivul mirării. Shkeeana e greu de vorbit de 
către oameni, în vreme ce băştinaşii au învăţat terrana cu 
o uşurinţă deosebită. Majoritatea acceptau fericiţi situaţia 
şi, pur şi simplu, uitau de dificultăţile limbajului străin. 

— Îmi oferă o imagine asupra modului cum gândesc ei, 
explică bărbatul zâmbind. Cel puţin, aşa afirmă teoria. 

L-am citit din nou, deşi nu foarte uşor. Nu întotdeauna 
contactul fizic ascute percepțiile. N-am descifrat decât o 
emoție simplă aproape de suprafaţă - de data asta, 
mândrie. Combinată cu plăcere. Am pus-o pe seama 
vinului. Dedesubt, nimic. 

— Oricum s-ar pronunţa, îmi place, am comentat eu. 

— Shkeenii produc o varietate largă de produse 
alimentare, interveni Gourlay. Multe le achiziţionăm deja 
pentru export şi permanent testăm altele. Este o piaţă 
bună. 

— Veţi avea ocazia să gustaţi mai multe specialităţi 
autohtone chiar în seara asta, zise Valcarenghi. Am aranjat 
un tur local, cu o oprire sau două în Oraşul shkeean. Avem 
o viaţă de noapte destul de interesantă pentru o aşezare de 
mărimea aceasta. 

— Sună interesant, am spus. 

Lya zâmbea şi ea. Turul oraşului reprezenta o atenţie 
deosebită. Majoritatea Normalilor se simt stingheriţi în 
preajma Talentelor, aşa încât ne zoresc să terminăm ceea 


ce au nevoie, apoi scapă de noi la fel de repede. În niciun 
caz nu ne iau părtaşi la viaţa lor. 

— Acum... problema, rosti administratorul, punând jos 
paharul şi aplecându-se înainte. Aţi citit despre cultul 
Reunirii? 

— O religie shkeeana, încuviinţă Lya. 

— Singura religie shkeeană, o corectă Valcarenghi. Toţi 
sunt credincioşi. Este o planetă fără eretici. 

— Am citit materialele pe care ni le-aţi trimis, zise Lya. 

— Şi ce credeţi? 

Am ridicat din umeri. 

— Sinistru... Primitiv... Dar nu mai rău decât alţii despre 
care am citit. La urma urmei, shkeenii nu sunt foarte 
avansați. Chiar şi pe Vechiul Pământ existau religii ce 
includeau sacrificii umane. 

Valcarenghi clătină din cap şi privi spre Gourlay. 

— Nu, n-aţi înţeles, interveni acesta lăsându-şi şi el 
paharul pe masă. Le-am studiat religia vreme de şase ani. 
Nu se aseamănă cu nimic din istorie. Nu există nicio 
tangenţă cu Vechiul Pământ, nici vorbă! În plus, Reunirea 
nu poate fi comparată cu sacrificiul uman. Ar fi o greşeală. 
Religiile Vechiului Pământ sacrificau una-două victime, 
pentru a-şi îmblânzi zeii. Ucideau câţiva, ca să câştige mila 
pentru câteva milioane. Victimele nu erau însă totdeauna 
de acord. La shkeeni nu se întâmplă la fel. Greeshka îi ia 
pe toți. lar ei nu se împotrivesc. Se duc în peşteri, ca 
lemingii, ca să se lase mâncaţi de vii de paraziţii ăia. 
Fiecare shkeen devine Membru la patruzeci de ani şi 
merge la Reunirea Finală înainte de a împlini cincizeci. 

— Da, am încuviinţat oarecum zăpăcit. Cred că pricep 
deosebirea. Şi ce dacă? Asta-i problema? Bănuiesc că 
Reunirea reprezintă ceva neplăcut, dar e treaba 
shkeenilor. Religia lor nu-i mai rea decât canibalismul 
ritual al hranganilor, nu? 

Valcarenghi îşi termină băutura şi se ridică, pornind 
către bar. Umplându-şi paharul, rosti pe un ton normal: 

— Din câte ştiu, canibalismul hranganilor n-a convertit şi 
oameni. 


Lya îl privi surprinsă. Eu am tresărit şi m-am holbat: 

— Poftim? 

Bărbatul reveni cu paharul plin. 

— Mai mulţi oameni s-au convertit, alăturându-se 
Cultului Reunirii. Câteva zeci sunt deja Membri. Niciunul 
n-a ajuns încă la Reunirea totală, însă e doar o chestiune 
de timp. 

Se aşeză şi privi către Gourlay. Adjunctul blond preluă 
firul explicaţiilor: 

— Prima convertire a fost acum şapte ani. Cam cu un an 
înainte de a sosi eu aici cu doi ani şi jumătate după ce 
Shkeea a fost descoperită şi s-a construit oraşul. Un tip pe 
nume  Magly... Psiholog-psi, a lucrat îndeaproape cu 
shkeenii. Nimic apoi, vreme de doi ani. Un altul în '08, mai 
mulţi în anul următor. Numărul lor creşte de atunci în 
permanenţă. În plus, printre ei a existat o personalitate. 
Phil Gustaffson. 

— Administratorul planetar? clipi Lya. 

— Exact. Am avut mai mulţi administratori. Gustaffson a 
venit după ce Rockwood nu putuse rezista. Era un moş 
solid şi răguşit. Toţi îl iubeau. Îşi pierduse nevasta şi copiii 
la ultimul post avut, însă nu ţi-ai fi putut da seama. Era 
mereu vesel şi cu inima deschisă. În fine... a devenit 
interesat de religia shkeenilor şi a început să vorbească cu 
ei. A discutat chiar şi cu Magly, şi cu alţi convertiți. A mers 
apoi să vadă un greeshka. Asta l-a cam zguduit pentru un 
timp. În cele din urmă, şi-a revenit şi s-a întors la 
cercetările lui. Am lucrat cu el, dar n-am ghicit niciodată 
ce avea de gând. S-a convertit acum mai mult de un an. A 
devenit deja Membru. Nimeni n-a mai fost acceptat atât de 
repede. În Oraşul shkeean, am auzit vorbindu-se că s-ar 
putea să fie chiar admis la Reunirea Finală. Phil a fost 
administrator aici mai mult decât oricare altul. Oamenii îl 
plăceau şi, când s-a dus, mulţi prieteni i-au urmat 
exemplul. Numărul lor creşte permanent. 

— N-atinge încă un procent, interveni Valcarenghi. Nu 
pare mult, dar amintiţi-vă ce înseamnă. Unu la sută din 


oamenii mei aleg o religie care include un mod foarte 
neplăcut de sinucidere. 

Lya privi de la el spre Gourlay şi înapoi: 

— De ce n-au fost raportate lucrurile astea? 

— Ar fi trebuit, răspunse Valcarenghi, însă după 
Gustaffson a venit Stuart, căruia îi era frică de un scandal. 
Nu există nicio lege care să interzică oamenilor să adopte 
o religie străină, aşa că Stuart a definit-o ca pe o 
nonproblemă. A continuat să comunice rata de convertire 
şi nimeni de sus nu s-a deranjat să facă corelaţia şi să-şi 
amintească la ce se converteau oamenii aceia. 

Mi-am terminat băutura şi am pus paharul jos. 

— Continuă, m-am adresat administratorului. 

— Eu definesc situaţia ca pe o problemă, a reluat el. Nu- 
mi pasă câţi oameni sunt amestecați, ci mă alarmează 
ideea că fiinţe omeneşti permit să fie consumate de 
greeshka. Am format o echipă de psihologi, dar n-au ajuns 
la niciun răspuns. Aveam nevoie de Talente. Vreau ca voi 
doi să aflaţi de ce se convertesc oamenii ăştia. Atunci voi fi 
în stare să mă ocup de situaţie. 

Chestiunea era stranie, dar misiunea noastră părea 
suficient de clară. Ca să fiu sigur, I-am citit pe Valcarenghi. 
Sentimentele lui erau ceva mai complexe acum, dar nu cu 
mult. În primul rând, exista siguranţă; era convins că vom 
putea rezolva problema. Simţea şi o îngrijorare sinceră, 
dar nu teamă şi nici măcar un grăunte de disperare. Din 
nou, n-am putut dibui altceva mai profund. Işi ţinea bine 
ascunse grijile, dacă le avea. 

Am privit spre Lyanna. Stătea rigidă în scaun, cu 
degetele încleştate în jurul paharului. Citea. Apoi se 
destinse, se uită la mine şi încuviinţă. 

— Bine, am rostit eu. Cred c-o putem face. 

— Nu m-am îndoit nicio clipă de asta, zâmbi 
Valcarenghi. Problema era numai dacă veţi fi de acord. 
Pentru seara asta, însă, ajunge cu discuţiile. V-am promis o 
noapte în oraş şi întotdeauna încerc să mă ţin de 
promisiuni. Ne întâlnim peste o jumătate de oră în holul de 
la intrare. 


XXX 


Reveniţi în cameră, Lya şi cu mine ne-am schimbat în 
ceva mai formal. Eu am ales o tunică bleumarin-închis cu 
pantaloni albi şi o eşarfă de aceeaşi culoare. Nu era 
ultimul răcnet, dar speram ca Shkeea să fie cu câteva luni 
în urma modei. Lya s-a strecurat într-un veşmânt strâmt, 
alb-mătăsos cu o reţea de dungi albastre, fine, ce pluteau 
în jurul ei în desene senzuale, în conformitate cu căldura 
trupului. Liniile erau efectiv lascive, accentuându-i silueta 
subţire. O pelerină vineţie completa vestimentația. 

— E interesant Valcarenghi, rosti ea. 

— Da? Mă chinuiam cu tunica, ce refuza să se încheie. Ai 
prins ceva când l-ai citit? 

— Nu. 

Termină şi se admiră în oglindă. Apoi se învârti spre 
mine, rotind pelerina în jurul ei. 

— Asta-i. Gândea ceea ce spunea. Bineînţeles, variaţii în 
privinţa exprimării, totuşi nimic important. Mintea îi era 
concentrată la ceea ce discutam, iar înapoi exista doar un 
zid. N-am prins niciunul din secretele lui adânci şi 
întunecate, zâmbi ea. 

— Of! am făcut eu, învingând fermoarul. Oricum, mai ai 
o şansă la noapte. 

— Pe dracu', se strâmbă Lyanna. Nu-i citesc pe oameni 
în timpul meu liber. Nu-i cinstit. In plus, e obositor. Aş vrea 
să pot prinde gândurile pe cât de uşor citeşti tu emoţiile. 

— E preţul Talentului, i-am răspuns. Eşti mai talentată şi 
plăteşti mai scump. 

Am scotocit prin bagaje după o pelerină, dar n-am găsit 
nimic care să se potrivească, aşa că am renunţat. 

— Nici eu n-am citit mare lucru la Valcarenghi. La fel de 
multe ai fi putut spune urmărindu-i trăsăturile. Trebuie să 
fie o minte extrem de disciplinată. Îl iert însă. Are un vin 
minunat. 

— Exact, încuviinţă Lya. Mi-a făcut bine. Am scăpat de 
migrena cu care mă sculasem. 

— Poate c-a fost din cauza altitudinii, am sugerat eu. 


Holul era pustiu, totuşi Valcarenghi nu ne-a lăsat să-l 
aşteptăm. De data asta îşi pilota propriul aerocar, un 
model negru şi cam zgâriat, care părea că-i servise de 
multă vreme. Gourlay nu era un tip monden, însă 
Valcarenghi avea o însoţitoare, o roşcată extraordinară pe 
care o chema Laurie Blackburn. Era mai tânără decât 
administratorul; din câte îmi puteam da seama, avea vreo 
douăzeci şi ceva de ani. p 

Când am plecat, soarele apunea. In depărtare, orizontul 
era o tapiserie fantastică de roşu şi portocaliu, iar dinspre 
câmpie sufla o adiere răcoroasă. Valcarenghi oprise aerul 
condiționat, deschizând ferestrele, şi puteam privi oraşul 
întunecându-se în amurg. 

Am cinat la un restaurant elegant, cu decor baldurian - 
presupun pentru a ne face să ne simţim cât mai 
confortabil. Mâncarea însă era extrem de cosmopolită. 
Mirodeniile, ierburile, stilul de gătit erau de pe Baldur, dar 
carnea şi legumele autohtone. Rezulta o combinaţie extrem 
de interesantă. Valcarenghi a comandat pentru toţi patru 
şi am ajuns să gustăm din vreo duzină de feluri diferite. 
Favoritul meu a fost o pasăre shkeeană, gătită în sos 
picant. Pasărea era mititică, însă avea un gust 
extraordinar. În timpul cinei, un clondir de veltoar de pe 
Baldur şi un burgundy adevărat de pe Vechiul Pământ. 

Discuţia s-a înfiripat rapid. Valcarenghi era un povestitor 
înnăscut şi un ascultător la fel de bun. Desigur, în cele din 
urmă conversaţia a ajuns la Shkeea şi la shkeeni. Laurie a 
adus vorba despre asta. Se afla pe planetă de şase luni şi 
lucra pentru o diplomă în antropologia exterră. Încerca să 
descopere motivul pentru care civilizaţia  shkeeană 
rămăsese neschimbată de atâtea milenii. 

— Ştiţi, civilizaţia lor are o vechime mult mai mare decât 
a noastră, ne spuse ea. Au avut oraşe înainte ca oamenii să 
folosească uneltele. Ar fi fost normal ca nişte călători 
spaţiali shkeeni să-i descopere pe pământenii primitivi, nu 
invers, aşa cum s-a întâmplat. 

— Nu s-au elaborat ipoteze? 


— Ba da, însă niciuna din ele nu este universal 
acceptată. De exemplu, Cullen pomeneşte de absenţa 
metalelor grele. Este un factor, dar poate constitui oare 
întregul răspuns? Von Hamrin pretinde că shkeenii n-au 
avut suficienţi concurenţi. Pe planetă nu există carnivore 
mari, aşa că nimic n-a dus la apariţia agresivităţii în rasă. 
A fost supus însă unui tir violent de critici. Shkeea nu-i 
chiar atât de idilică - în caz contrar, shkeenii n-ar fi atins 
niciodată nivelul actual. Apoi, ce este greeshka, dacă nu un 
carnivor? Doar îi mănâncă. 

— Tu ce părere ai? întrebă Lya. 

— Cred că-i ceva în legătură cu religia, însă n-am 
terminat cercetările. Dino mă ajută să vorbesc cu oamenii 
şi shkeenii sunt deschişi, totuşi nu merge prea uşor. 

Se opri brusc şi o privi aspru pe Lya. 

— În tot cazul, nu pentru mine. Cred că vouă n-o să vă 
fie atât de greu. 

Mai auzisem asta. Adesea, Normalii consideră că 
Talentele deţin avantaje incorecte, ceea ce-i de înţeles. Le 
deţinem. Laurie nu era însă ranchiunoasă. Vorbise cumva 
speculativ, nostalgic. 

Valcarenghi se aplecă înainte şi o cuprinse cu braţul. 

— Hei! făcu el. Ajunge cu subiectul ăsta! Până mâine, 
Robb şi Lya nu trebuie să se mai gândească la shkeeni. 

Laurie îl privi şi încercă să zâmbească. 

— Bine, zise ea încet. M-am ambalat singură. Scuzaţi- 
mă. 

— E-n regulă, am intervenit eu. Subiectul e foarte 
interesant. Lasă-ne o zi şi vom fi la fel de entuziaşti. 

Lya încuviinţă şi adăugă că Laurie avea să fie prima 
înştiinţată despre orice s-ar fi putut dovedi în sprijinul 
teoriei ei. Eu nu prea ascultam. Ştiu că nu-i politicos să-i 
citeşti pe Normali când îi însoţeşti în societate, dar există 
momente când nu pot rezista. Valcarenghi o cuprinsese pe 
Laurie cu braţul, trăgând-o uşor spre el. Eram curios. 

De aceea, am citit iute şi cu vinovăţie. Administratorul 
era extrem de bine dispus - presupun că se ameţise un pic 
- şi se simţea sigur şi protector. Stăpân pe situaţie. Laurie 


era mult mai complicată - nesiguranţă, mânie înăbuşită, o 
nuanţă vagă de teamă... şi dragoste, confuză, totuşi foarte 
puternică. Mă îndoiam că era pentru mine sau Lya. Il iubea 
pe Valcarenghi. 

Am căutat mâna Lyei pe sub masă şi i-am găsit 
genunchiul. L-am strâns uşor, iar ea mă privi şi-mi surâse. 
Nu-i citea şi asta era bine. Mă deranja că Laurie îl iubea pe 
Valcarenghi, deşi nu ştiam ce motiv aş fi avut şi eram 
mulţumit că Lya nu-mi vedea grijile. 

Am terminat ultima sticlă de vin şi Valcarenghi se ocupă 
de nota de plată. Apoi se ridică. 

— Sus! anunţă el. Noaptea abia începe şi avem multe de 
făcut. 

I-am dat drumul. Nu la holospectacole, sau alte chestii 
de-astea, deşi oraşul avea destule săli. Următorul pe listă 
figura cazinoul. Jocurile de noroc erau legale pe Shkeea şi, 
oricum, Valcarenghi le-ar fi legalizat. Ne oferi fise, pe care 
le-am pierdut împreună cu Laurie. Lya n-avea dreptul să 
joace; Talentul ei era mult prea puternic. Valcarenghi 
câştigă mult - se pricepea la mindspin şi era destul de bun 
şi la jocurile tradiţionale. 

Am ajuns apoi la un bar. Alte băuturi, plus distracţii 
locale mult mai reuşite decât m-aş fi aşteptat. 

Când am ieşit, era toiul nopţii şi am presupus că 
expediţia se apropia de sfârşit. Valcarenghi însă ne-a 
surprins. Reveniţi în maşină, scotoci sub bord, scoase o 
cutie cu stimulente şi ne oferi fiecăruia. 

— Hei, am protestat eu. Tu eşti pilotul. Mie la ce-mi 
trebuie astea? M-am chinuit până am ajuns în starea asta 
de euforie. 

— Vreau să vă duc la un eveniment cultural cu adevărat 
shkeean, spuse el. Nu vreau să faceţi comentarii nelalocul 
lor, ori să vă luaţi la bătaie. Ia pilula! 

Am înghiţit-o şi ameţeala din cap începu să dispară. 
Valcarenghi decolase deja. M-am lăsat pe spate, mi-am pus 
braţul în jurul Lyei şi ea îşi lăsă capul pe umărul meu. 

— Unde mergem? am întrebat. 


— În Oraşul shkeean, răspunse Valcarenghi fără să 
întoarcă privirea, la Sala Mare. În noaptea asta se ţine o 
Adunare şi am presupus că veţi fi interesaţi. 

— Desigur, va fi în shkeeană, interveni Laurie, dar Dino 
vă poate traduce. Mai pricep şi eu câte ceva şi voi 
completa eventualele scăpări. 

Lya părea excitată. Citisem despre Adunări, însă nu ne 
aşteptasem să vedem una în chiar prima noastră zi pe 
Shkeea. Adunările reprezentau un fel de ritual religios: o 
spovedanie publică pentru pelerinii ce urmau să fie admişi 
în rândurile Membrilor. Pelerinii coborau zilnic pe coline, 
însă Adunările se desfăşurau doar de trei-patru ori pe an, 
când numărul viitorilor Membri era destul de mare. 

XXX 

Aerocarul luneca aproape fără zgomot prin oraşul 
luminat feeric, trecând pe lângă arteziene uriaşe ce dansau 
în zeci de culori şi pe sub arcade ce păreau făcute din foc 
lichid. Mai existau şi alte aerocare şi, în câteva rânduri, am 
zburat deasupra unor pietoni care traversau bulevardele 
largi. Majoritatea populaţiei era însă înăuntru, iar lumini şi 
muzici se revărsau din majoritatea clădirilor. 

Apoi, brusc, aspectul oraşului începu să se schimbe. 
Solul deveni unduitor, coline se ridicară înainte, şi apoi în 
urma noastră, iar luminile dispărură. Dedesubt, străzile se 
transformaseră în drumuri prăfuite de piatră, iar domurile 
de sticlă şi metal, realizate în stilul shkeean, lăsaseră loc 
bătrânilor lor fraţi din cărămidă. Oraşul shkeean părea mai 
liniştit decât omologul său uman; majoritatea caselor erau 
întunecate şi tăcute. 

Înaintea noastră apăru un acoperiş mai mare decât toate 
celelalte, aproape o colină, cu o uşă în arcadă şi o serie de 
ferestre înguste. Dinăuntru răzbăteau lumină şi zgomot, 
iar afară se aflau shkeeni. 

Atunci mi-am dat seama că, deşi mă aflam de aproape o 
zi pe Shkeea, acum îi vedeam întâia dată pe băştinaşi. Nu-i 
distingeam foarte bine; era noapte şi noi ne găseam în 
aerocar. Totuşi îi vedeam. Erau mai scunzi decât oamenii - 


cel mai înalt avea un metru cincizeci - cu ochi mari şi braţe 
lungi. Atât puteam remarca din văzduh. 

Valcarenghi asoliză lângă Sala Mare şi am coborât cu 
toţii. Shkeenii se adunau, venind din mai multe direcţii, dar 
majoritatea intraseră deja. Ne-am alăturat celor ce 
pătrundeau şi nimeni nu ne-a privit de două ori, cu 
excepţia unui individ care l-a salutat pe Valcarenghi cu 
glas subţire şi spart, spunându-i Dino. Administratorul 
avea prieteni până şi aici. 

Interiorul clădirii era uriaş, cu o platformă grosolană 
înconjurată de o mulţime imensă de shkeeni. Lumina 
provenea de la torţe prinse în suporturi pe pereţi sau pe 
stâlpi înalţi în jurul platformei. Cineva vorbea, iar toţi ochii 
aceia mari şi bulbucaţi priveau într-acolo. Noi patru eram 
singurii oameni din Sală. 

Oratorul, iluminat puternic de făclii, era un shkeen gras, 
de vârstă mijlocie, care, în timp ce vorbea, îşi mişca 
braţele încet, aproape hipnotic. Discursul său se compunea 
dintr-o serie de fluierături, mormăituri şi icneli, aşa încât 
nu l-am ascultat cu atenţie. Se afla prea departe ca să-l pot 
citi. M-am mulţumit să studiez înfăţişarea lui şi a celorlalţi 
shkeeni de lângă noi. Cu toţii erau spâni şi aveau pielea 
portocalie, brăzdată de mii de riduri fine. Purtau veşminte 
simple, dintr-o țesătură grosolană, multicoloră; îmi venea 
greu să deosebesc femeile de bărbaţi. 

Valcarenghi se aplecă spre mine şi şopti încetişor: 

— Este un fermier. Povesteşte mulţimii de cât de 
departe a venit şi care i-au fost greutăţile vieţii. 

M-am uitat împrejur. Şoaptele administratorului erau 
singurele zgomote. Toţi tăceau cu ochii pironiţi asupra 
platformei, abia răsuflând. 

— Spune că are patru fraţi, urmă Valcarenghi. Doi au 
mers la Reuniunea Finală, unul este Membru. Celălalt e 
mai tânăr decât el şi acum este proprietarul fermei. Se 
încruntă: Nu-şi va mai revedea niciodată ferma, însă asta îl 
face fericit. 

— Recolte proaste? surâse Lya. 


Ascultase alături de mine. Am privit-o dojenitor. 
Shkeenul continuă şi Valcarenghi încercă să ţină pasul. 

— Acum îşi spune păcatele, toate lucrurile pe care le-a 
făcut şi de care se ruşinează, tainele cele mai ascunse din 
sufletul său. A fost rău de gură câteodată, este încrezut, 
odată şi-a lovit fratele mai mic. Vorbeşte despre soţia lui şi 
despre celelalte femei pe care le-a cunoscut. A înşelat-o de 
multe ori, culcându-se cu altele. Când era băiat, a avut 
raporturi sexuale cu animale, pentru că se temea de femei. 
În ultimii ani a devenit impotent şi fratele lui îi îndeplinea 
datoriile de soţ. 

Continuă întruna cu detalii incredibile, amănunte atât 
uimitoare, cât şi înfricoşătoare. Nu evită nicio intimitate, 
nu lăsă niciun secret. Stăteam şi ascultam şoaptele lui 
Valcarenghi, întâi şocat, apoi tot mai scârbit. ÎIncepusem să 
mă foiesc. Pentru o clipă, m-am întrebat dacă cunosc vreun 
om măcar pe jumătate atât de bine cum îl ştiam acum pe 
acest shkeen gras. M-am întrebat apoi dacă Lyanna, cu 
Talentul ei, ştia pe cineva atât de bine. Era ca şi cum 
vorbitorul dorea ca noi toţi să-i retrăim viaţa. 

Mi se părea că vorbea de ore întregi, dar în cele din 
urmă se apropie de sfârşit. 

— Acum se referă la Reunire, zise Valcarenghi. Va 
deveni Membru şi e bucuros, a aşteptat multă vreme. 
Nefericirea lui se va sfârşi şi nu va mai fi singur. În curând, 
va umbla pe străzile oraşului sacru şi-şi va cânta bucuria 
cu clopotele. Apoi, cu anii, va veni şi Reunirea Finală. Va fi 
alături de fraţii săi, în viaţa de apoi. 

— Nu, Dino, şopti Laurie. Nu mai folosi clişee umane. A 
spus că el va fi fraţii săi. Asta implică faptul că şi ei vor fi 
el. 

— Bine, Laurie, zâmbi Valcarenghi. Dacă spui tu... 

Fermierul cel gras dispăruse de pe platformă. Mulțimea 
se foi şi un altul îi luă locul: mai scund, extrem de zbârcit, 
cu o gaură mare în locul unui ochi. Începu să vorbească, la 
început poticnindu-se, apoi tot mai cursiv. 

— Este cărămidar, a lucrat la multe domuri şi trăieşte în 
oraşul sacru. Şi-a pierdut ochiul de mult, când a căzut de 


pe o schelă şi i-a intrat un băț ascuţit în ochi. Durerea a 
fost îngrozitoare, însă peste un an s-a reîntors la muncă, n- 
a cerut Reunire prematură, a fost brav şi mândru de 
curajul lui. E însurat, dar n-are urmaşi, e necăjit din 
pricina asta, nu poate fi deschis faţă de nevastă-sa, nu sunt 
apropiaţi nici când sunt împreună şi ea plânge nopţile, 
lucrul ăsta îl întristează, însă n-a rănit-o niciodată... 

Continuă aşa ore întregi. Începusem din nou să obosesc, 
dar m-am concentrat - era prea important. M-am lăsat 
prins în traducerea lui Valcarenghi şi în povestea 
shkeenului chior. Nu peste mult timp, stăteam la fel de 
neclintit ca şi străinii din jurul meu. In sală era cald şi 
umezeală, iar tunica mi se îmbâcsise şi se îmbibase de 
transpiraţie, chiar de la fiinţele ce se înghesuiau. Nu-mi 
mai dădeam însă seama de amănuntele astea. 

Al doilea vorbitor încheie, ca şi primul, cu un elogiu adus 
bucuriei de a fi Membru şi de a se apropia de Reunirea 
Finală. Către sfârşit nici nu mai aveam nevoie de 
traducerea lui Valcarenghi - auzeam fericirea din vocea 
shkeenului şi o vedeam pe chipul care-i tremura. Sau poate 
îl citeam, inconştient. Nu pot însă citi la asemenea distanţă 
- decât dacă individul este foarte emoţionat. 

Al treilea orator sui pe platformă şi începu cu un glas 
mai puternic decât al celorlalţi. Valcarenghi continuă 
neobosit: 

— De data asta e o femeie. A născut opt copii, are patru 
surori şi trei fraţi, a muncit la câmp toată viaţa, a... 

Brusc, discursul păru să atingă un vârf şi femeia încheie 
cu câteva fluierături ascuţite şi înalte, apoi amuţi. Ca o 
singură persoană, mulţimea porni să răspundă prin alte 
fluierături. Un ecou straniu şi muzical umplu Sala Mare şi 
shkeenii din jurul nostru începură să se foiască şi să 
fluiere. Femeia rămăsese într-o poziție frântă, 
dezarticulată. 

Valcarenghi începu să traducă, dar se poticni. Laurie 
interveni, înainte ca el să-şi găsească cuvintele. 

— Le-a spus despre o tragedie, murmură ea. Ei îşi 
manifestă durerea şi simpatia. 


— Da, simpatia, preluă administratorul firul traducerii. 
Pe când era tânără, fratele i-a căzut la pat, grav bolnav. 
Părinţii i-au spus fetei să-l ducă la colinele sacre, fiindcă 
nu-i puteau lăsa singuri pe copiii mai mici. Ea însă, 
mergând neglijentă, a rupt roţile căruţei şi fratele a murit 
pe câmpie. A pierit fără Reunire. Ea se învinovăţeşte. 

Shkeena începuse din nou. Laurie ne traduse, 
aplecându-se către noi şi şoptind încet: 

— Repetă că fratele ei a murit. Vina îi aparţine, ea i-a 
împiedicat Reunirea, acum el e despărţit şi singur, dus 
fără... fără... 

— Viaţa de apoi, interveni Valcarenghi. Fără viaţa de 
apoi. 

— Nu sunt sigură că-i corect, făcu Laurie. Conceptul 
este... 

Valcarenghi îi făcu semn să tacă. 

— Fii atentă, rosti el şi începu să traducă. 

Am ascultat povestea femeii, spusă în şoapta tot mai 
răguşită a lui Valcarenghi. Istoria ei era cea mai lungă şi 
mai tristă din cele auzite. Când termină, altcineva sui pe 
platformă. Administratorul puse însă o mână pe umărul 
meu şi mă împinse spre ieşire. 

Aerul rece al nopţii mă izbi ca o apă îngheţată şi mi-am 
dat seama că eram năclăit de transpiraţie. Valcarenghi se 
îndreptă grăbit către aerocar. Înapoia noastră, discursul 
continua şi shkeenii nu dădeau semne de oboseală. 

— Adunările ţin zile, uneori săptămâni, ne spuse Laurie. 
Shkeenii ascultă, mai mult sau mai puţin, în schimburi - 
încearcă să audă fiecare cuvânt, dar epuizarea îi doboară 
în cele din urmă şi se retrag pentru o odihnă scurtă, apoi 
revin. Este o mare onoare să rezişti o întreagă Adunare 
fără să dormi. 

— O să încerc asta, cândva, zise Valcarenghi decolând. 
N-am rămas niciodată mai mult de câteva ore, însă cred că 
pot rezista dacă mă fortific cu stimulente. Vom ajunge la 
mai multă înţelegere între oameni şi shkeeni, dacă 
participăm cu adevărat la ritualurile lor. 


— Oho! am făcut eu. Poate că şi Gustaffson a gândit la 
fel. 

— Da, râse Valcarenghi, deşi nu intenţionez să particip 
chiar atât de deplin. 

Intoarcerea s-a petrecut într-o tăcere obosită. Pierdusem 
noţiunea timpului, deşi trupul insista că se apropiau zorile. 
Ghemuită sub braţul meu, Lya părea stoarsă de vlagă şi 
doar pe jumătate trează. Mă simţeam la fel. 

Am lăsat aerocarul în faţa Turnului şi am urcat cu liftul. 
Nu mai puteam gândi. Somnul a venit foarte, foarte 
repede. 

XXX 

Am visat. Un vis frumos, dar care a dispărut o dată cu 
sosirea luminii, golindu-mă şi lăsându-mi impresia că sunt 
înşelat. După ce m-am trezit, am rămas întins, cu braţul în 
jurul Lyei şi ochii pe tavan, încercând să-mi amintesc ce 
anume visasem. Zadarnic. 

Mi-am dat seama că mă gândeam la Adunare, reluând-o 
în minte. In cele din urmă, am coborât din pat. Opacizasem 
geamul, aşa încât camera era cufundată în întuneric. Am 
găsit însă repede tabloul de control şi am lăsat să pătrundă 
câteva raze de lumină. 

Lya bolborosi nişte proteste somnoroase şi se întoarse 
cu spatele. Am lăsat-o în dormitor şi am trecut în 
bibliotecă, să caut o carte despre shkeeni - ceva care să fie 
mai amănunţit decât materialul care ne fusese trimis. N- 
am avut noroc. Biblioteca era profilată pe divertisment, nu 
pe ştiinţă. 

Am găsit un videoecran şi am apelat cabinetul lui 
Valcarenghi. Îmi răspunse Gourlay. 

_ — Bună, mă întâmpină el. Dino a bănuit c-o să ne cauţi. 
În momentul de faţă este plecat. Participă la un contract 
comercial. Ai nevoie de ceva? 

— Cărţi, am rostit, încă adormit. Ceva despre shkeeni. 

— Imi pare rău. Nu există aşa ceva. S-au scris o grămadă 
de lucrări, studii şi monografii, dar nu şi o carte în 
adevăratul sens al cuvântului. Cred că Dino m-a pus la 
dispoziţia voastră tocmai din acest motiv. 


— Aha... 

— Ai vreo întrebare? 

M-am gândit, dar n-am găsit nimic. 

— Nu tocmai, am ridicat din umeri. Vroiam un cadru 
general, poate ceva informaţii suplimentare despre 
Adunări. 

— Putem discuta ceva mai târziu, spuse Gourlay. Dino s- 
a gândit c-o să începeţi chiar astăzi treaba. Vă putem 
aduce oamenii la Turn sau, dacă vreţi, vă ducem la ei. 

— O să ieşim noi, am răspuns repede. 

Să-i aduci pe oameni pentru nişte întrebări poate strica 
totul. Devin nervoşi şi asta acoperă celelalte emoţii, pe 
care aş vrea să le citesc. In plus, se mai gândesc şi la 
altele, aşa încât şi Lyanna are necazuri. 

— Perfect, făcu adjunctul. Dino v-a pus un aerocar la 
dispoziţie. Cheia vă aşteaptă la recepţie. Tot acolo o să 
găsiţi şi alte chei, ca să puteţi veni la cabinet, direct, fără 
să mai apelaţi la secretare şi alte chestii de-astea. 

— Mulţumesc, am încheiat eu. Vorbim mai târziu. 

Am închis videoecranul şi m-am întors în dormitor. 

Lya stătea în capul oaselor, cu pătura în jurul pieptului. 
M-am aşezat lângă ea şi am sărutat-o. Zâmbi, dar nu-mi 
răspunse. 

— Hei, am rostit, ce s-a întâmplat? 

— Mă doare capul, se plânse ea. Crezusem că 
stimulentele te scapă de mahmureală. 

— Aşa afirmă teoria. La mine a lucrat destul de bine. 

M-am dus la dulap şi am căutat. 

— Ar trebui să avem ceva medicamente pe aici: Sunt 
sigur că Dino n-ar uita ceva atât de evident. 

— Mda. Aruncă-mi şi mie ceva de-mbrăcat. 

Am apucat o rochie şi i-am azvârlit-o. Lya se ridică, o luă 
şi intră în baie. 

— E mai bine acum, făcu ea. Ai dreptate, n-a uitat 
medicamentele. 

— E un tip meticulos. 


— Aşa cred. Îmi zâmbi. Totuşi, Laurie cunoaşte limba 
mai bine. Am citit-o. Dino a făcut câteva greşeli de 
traducere astă-noapte. 

Mă aşteptasem la aşa ceva. Nu ca să-l discreditez pe 
Valcarenghi, dar oricum el avea un handicap de patru luni. 
Am încuviinţat. 

— Ai citit şi altceva? 

— Nu. Am încercat cu vorbitorii ăia, însă distanţa era 
prea mare. Mă apucă de mână: Unde mergem azi? 

— În Oraşul shkeean, i-am răspuns. Să încercăm să 
găsim nişte Membri. N-am remarcat niciunul la Adunare. 

— Nu. Astea sunt pentru cei care vor deveni Membri. 

— Da. Să-i dăm drumul. 

Am plecat. Ne-am oprit la etajul patru al Turnului pentru 
un mic dejun, apoi am luat aerocarul la care ne-a condus 
un recepţioner. Vehiculul era model sport, cu patru locuri, 
de culoare verde, banal şi nebătător la ochi. 

N-am pătruns cu el în Oraşul shkeean, gândindu-mă că 
vom intra mai bine în atmosfera locului dacă vom merge pe 
jos. Aşa că am coborât, după primele coline. 

Aşezarea oamenilor păruse aproape goală prin 
comparaţie cu Oraşul shkeean. Străzile de piatră erau 
ticsite cu băştinaşi, agitându-se preocupaţi înainte şi 
înapoi, cărând poveri de cărămizi, coşuri cu fructe sau 
haine. Peste tot se vedeau copii, majoritatea dezbrăcaţi: ca 
nişte mingi portocalii de energie ce alergau în jurul nostru 
în cercuri, fluierând, mormăind şi zâmbind, uneori trăgând 
de noi. Păreau diferiţi faţă de adulţi. Aveau câteva smocuri 
de păr roşu, iar pielea le era netedă şi fără riduri. Doar ei 
ne acordau atenţie. Adulții îşi vedeau de treburi şi, uneori, 
ne zâmbeau prietenos. Evident, prezenţa oamenilor pe 
străzile Oraşului nu reprezenta ceva neobişnuit. 

Majoritatea traficului era pedestru, însă se mai zăreau şi 
cărucioare de lemn. Animalele de tracţiune băştinaşe 
semănau cu nişte câini bolnavi, mari şi verzi. Erau 
înhămate câte două la un cărucior şi scheunau tot timpul 
cât trăgeau. În mod firesc, oamenii le botezaseră 
scheunători. În plus, defecau cu regularitate. Asta, 


adăugată mirosului alimentelor transportate în coşuri şi 
chiar celui al shkeenilor, conferea Oraşului un iz aparte. 

Desigur, zgomotul era prezent, ca un atribut constant. 
Copii fluierând, shkeeni vorbind tare cu mormăieli, icnete 
şi  scârţâieli,  scheunătorii scheunând, şi  cărucioare 
bocănind peste pietre. Lya şi cu mine mergeam tăcuţi, 
ţinându-ne de mână, privind, ascultând, adulmecând şi... 
citind. 

Mă deschisesem complet când intrasem în Oraş, lăsând 
totul să mă inunde; mergeam, receptiv fără însă a fi 
concentrat. Eram centrul unei sfere de emoţii - 
sentimentele se năpusteau spre mine când shkeenii se 
apropiau şi se estompau pe măsură ce ei treceau mai 
departe, ocolindu-mă permanent prin copii. Înotam într-un 
ocean de impresii surprinzătoare. 

Ele mă uluiau prin familiaritatea lor. Citisem şi în alte 
ocazii rase străine; uneori era greu, alteori uşor, însă 
niciodată plăcut. Hranganii aveau minţi dezagreabile, pline 
de ură şi fiere, astfel încât mă simţeam murdar când 
ieşeam de acolo. Fyndii au emoţii atât de slabe că abia le 
pot citi. Damoosbhii sunt... cu totul diferiți. Îi citesc bine şi 
detaliat, dar fără a putea spune că le-am descifrat 
sentimentele. 

Shkeenii însă... părea că mergeam pe o stradă de pe 
Baldur. Nu, staţi puţin... mai degrabă pe o Colonie 
Pierdută, unde o aşezare umană a recăzut în barbarie, 
uitându-şi originile. Acolo sentimentele omeneşti se 
dezlănţuie, primare, puternice şi adevărate dar mai puţin 
sofisticate decât pe Vechiul Pământ sau pe Baldur. Aşa 
erau şi shkeenii: primitivi poate, dar lesne de înţeles. 
Citeam bucurie şi părere de rău, invidie, mânie, umor, 
amărăciune, dor, durere. Acelaşi melanj mintal ce mă 
învăluie oriunde mă deschid. 

Lya citea şi ea. li simţeam mâna încordată. După un 
timp, se relaxă. M-am întors spre ea şi-mi citi întrebarea 
din ochi. 

— Sunt oameni, spuse ea. Sunt ca şi noi. 


— Pesemne evoluţii paralele, am încuviinţat. Shkeea s-ar 
putea să fie o Terra ceva mai bătrână, cu câteva diferenţe 
nesemnificative. Ai însă dreptate. Sunt mai apropiaţi de 
oameni decât orice altă rasă întâlnită în spaţiu. Am 
reflectat o clipă: Oare acesta să fie răspunsul la întrebarea 
lui Dino? Dacă ei sunt ca noi, înseamnă că religia lor va fi 
mai abordabilă decât una cu adevărat străină? 

— Nu, Rob, rosti Lya. Nu cred asta. E chiar pe dos. Dacă 
ei sunt ca noi, n-are sens să meargă atât de doritori la 
moarte. Inţelegi? 

Avea dreptate, bineînţeles. În emoţiile pe care le citisem 
nu exista nimic sinucigaş, nimic instabil, nimic realmente 
anormal. Totuşi, fiecare shkeen termina prin a merge la 
Reunirea Finală. 

— Ar trebui să ne concentrăm asupra cuiva, am propus. 
Amestecul ăsta de gânduri n-o să ne ducă nicăieri. 

Am privit în jur, căutând un subiect şi atunci am auzit 
clopotele. 

Răsunau undeva din stânga, aproape pierdute în 
vacarmul oraşului. Am tras-o de mână pe Lya şi am început 
să alergăm pe stradă, cotind mereu la stânga de îndată ce 
şirul de domuri ne permitea. 

Dangătele continuau să se audă din faţă, iar noi 
alergam, traversând curtea cuiva şi escaladând un 
gărduleţ viu. Apoi o altă curte, o groapă cu bălegar, alte 
domuri şi, în sfârşit, altă stradă. Acolo i-am găsit pe cei 
care sunau clopotele. 

Erau patru, toţi Membri, târându-şi prin praf robele 
dintr-o țesătură roşu-intens, cu clopote mari de bronz în 
fiecare mână. Le sunau întruna, mişcându-şi înainte şi 
înapoi braţele lungi, umplând strada cu note ascuţite şi 
pătrunzătoare. Toţi patru erau vârstnici - lipsiţi de păr şi 
zbârciţi cu un milion de riduri fine. Zâmbeau însă larg iar 
shkeenii mai tineri ce treceau pe acolo le răspundeau la 
zâmbete. 

Pe capul lor se afla greeshka. 

Mă aşteptasem să găsesc spectacolul hidos, dar n-a fost 
aşa. Era puţin tulburător, însă numai pentru că ştiam ce 


înseamnă. Paraziţii păreau nişte stropi strălucitori de 
gelatină stacojie, variind în mărime de la un neg pulsând 
pe ceafa unui shkeen, la o pânză roşie şi mişcătoare ce 
acoperea capul şi umerii celui mai scund, aidoma unei 
glugi vii. Ştiam că greeshka trăiau consumând substanţele 
nutritive din sângele shkeenilor. 

Şi, încet - oh, cât de încet! - consumându-şi gazda. 

Ne-am oprit la câţiva metri de ei, privindu-i. Faţa Lyei 
era solemnă şi bănuiesc că şi a mea arăta la fel. Toţi 
ceilalţi zâmbeau, iar dangătele clopotelor erau cântece de 
bucurie. Am strâns-o pe Lyanna de mână. 

— Citeşte, i-am şoptit. 

Am citit amândoi. 

Eu: citesc clopote. Nu sunetul clopotelor, nu, ci 
sentimentele clopotelor, emoția lor, bucuria intensă, ding- 
dang-dong-ul zgomotos, cântecul Membrilor, comuniunea 
şi participarea tuturor. Citesc ceea ce simt Membrii 
scuturând clopotele, fericirea şi anticiparea lor, extazul de 
a povesti celorlalţi cât de mulţumiţi sunt. Citesc iubire, 
sosind dinspre ei în valuri uriaşe şi fierbinţi, iubirea 
pasională dintre bărbat şi femeie, nu afecțiunea diluată a 
omului ce-şi „iubeşte” semenii. Aceasta era adevărată, 
puternică şi aproape că mă ardea, scăldându-mă şi 
cuprinzându-mă. Se iubeau pe ei; iubeau toţi shkeenii, 
iubeau pe greeshka, se iubeau între ei şi ne iubeau pe noi. 
Ne iubeau pe noi! Mă iubeau pe mine la fel de fierbinte şi 
sălbatic cum mă iubea Lya, dar lângă dragoste, citeam 
apartenenţă şi participare. Ei patru erau separați, distincţi, 
dar gândeau aproape ca unul singur, aparţineau lui 
greeshka şi erau toţi împreună legaţi, deşi fiecare continua 
să rămână el însuşi şi nu-i putea citi pe ceilalţi aşa cum îi 
citeam eu pe ei. 

Dar Lyanna? M-am retras, închizându-mi mintea, şi am 
privit-o pe Lya. Era palidă, însă zâmbea. 

— Sunt minunaţi, spuse ea cu o voce slabă, moale şi 
întrebătoare. 

Cufundat în dragoste, îmi aminteam totuşi cât de mult o 
iubeam, cum făceam parte unul din celălalt. 


— Ce... ce ai citit? am căutat să mă fac auzit peste 
clopote. 

Ea clătină din cap, de parcă ar fi vrut să şi-l limpezească. 

— Ne iubesc, rosti în cele din urmă. Pesemne ştii asta 
dar, oh!, am simţit-o, ne iubesc cu adevărat, şi atât de 
profund... Sub dragostea asta există altă dragoste, şi sub 
aceea alta şi tot aşa, la nesfârşit. Minţile lor sunt atât de 
adânci şi atât de deschise... Nu cred c-am citit vreodată 
atât de profund un om. Totul e acolo, la iveală, viaţa lor, 
visele, emoţiile, amintirile şi... doar am intrat, am dat o 
raită cu o privire, o citire. Cu oamenii e mult mai greu. 
Trebuie să lupt, să scormonesc şi nici atunci nu ajung prea 
departe. Tu ştii, Robb, tu ştii! Oh, Robb! 

Veni spre mine, se lipi de trupul meu şi am strâns-o în 
braţe. Torentul de emoţii care mă inundase fusese pentru 
ea un uragan. Talentul ei era mai vast şi mai profund decât 
al meu şi acum era zguduită. Am citit-o când mă cuprinse 
şi am găsit iubire - o iubire uriaşă - uimire şi fericire, dar 
în acelaşi timp teamă, o teamă nervoasă străbătând totul. 

În jurul nostru, zgomotele se opriră brusc. Unul câte 
unul, clopotele încetară să se mai legene şi cei patru 
Membri rămaseră în tăcere pentru o clipă. Unul dintre 
shkeenii de lângă noi se îndreptă spre ei cu un coş uriaş, 
acoperit cu o pânză. Cel mai scund Membru dădu pânza la 
o parte şi aroma plăcintelor cu carne se înălţă pe stradă. 
Fiecare Membru luă câteva din coş şi, nu peste multă 
vreme, mestecau fericiţi, iar plăcintarul le zâmbea. O fetiţă 
dezbrăcată le oferi un clondir de apă, pe care îl trecură de 
la unul la altul fără niciun comentariu. 

— Ce se întâmplă? am întrebat-o pe Lya. 

Apoi, chiar înainte de a-mi răspunde, mi-am amintit. 
Citisem în materialele trimise de Valcarenghi. Membrii nu 
lucrau. Vreme de patruzeci de ani terrani, trăiau şi 
munceau, dar de la primul termen de Membru până la 
Reunirea Finală, urma numai veselie şi muzică; rătăceau 
pe străzi, sunau clopotele, vorbeau şi cântau, iar alţi 
shkeeni le ofereau mâncare şi băutură. Era o onoare să 


hrăneşti un Membru şi cel care le oferise plăcintele radia 
de mulţumire. 

— Lya, am şoptit, acum îi poţi citi? 

Ea încuviinţă, se îndepărtă de mine şi-i scrută cu o 
privire încordată, care apoi se relaxă. Mă privi. 

— E altfel, rosti ea intrigată. 

— Cum? 

Ridică nedumerită din umeri. 

— Nu ştiu... Continuă să ne iubească, însă gândurile lor 
sunt, să zicem, mai umane. Adică există niveluri, ştii doar, 
şi e greu de scormonit, pentru că sunt lucruri ascunse, 
lucruri pe care şi le ascund chiar şi pentru ei. Nu sunt 
deschişi, aşa cum au fost înainte. Se gândesc la mâncare şi 
la gustul ei bun. O senzaţie extrem de puternică. Aproape 
că simţeam gustul plăcintelor. Dar nu-i la fel. 

Am avut o inspiraţie. 

— Câte minţi sunt acolo? 

— Patru, răspunse Lya. Legate cumva, presupun. Deşi 
nu... Se opri, confuză, şi clătină din cap: Adică, într-un fel, 
ei simt emoţiile celorlalţi aşa cum cred că faci tu. Nu însă 
gânduri, nici detalii. Eu îi puteam citi, însă ei nu se citesc 
unul pe celălalt. Fiecare este distinct. Când sunau 
clopotele, erau mai apropiaţi, dar întotdeauna au fost 
individualizaţi. 

Mă simţeam uşor dezamăgit. 

— Deci patru minţi. Nu una singură... 

— Mda. Patru. 

— Şi greeshka? 

Era cealaltă idee a mea. Dacă greeshka aveau mintea 
lor... 

— Nimic, răspunse Lya. Ca şi când aş fi citit o plantă sau 
o stofă. Nici măcar „da - trăiesc”. 

Asta era deconcertant. Până şi animalele inferioare au o 
conştiinţă vagă a vieţii - ceea ce Talentele numesc „da - 
trăiesc” - de obicei o scânteie slabă, simțită de un Talent 
major. Lya însă era un Talent major. 

— Să le vorbim, am propus. 


Ea încuviinţă şi ne-am îndreptat spre locul unde Membrii 
mestecau plăcintele. 

— Salut, am rostit eu stângaci, întrebându-mă cum să-i 
interpelez. Vorbiţi cumva terrana? 

Trei dintre ei mă priviră nedumeriţi. Al patrulea însă, cel 
mititel, pe capul căruia greeshka era ca o cortină roşie, 
încuviinţă: 

— Da, spuse el cu voce subţire. 

Uitasem ce vroiam să-l întreb, însă Lyanna îmi veni în 
ajutor: 

— Îi cunoşti pe Membrii care sunt oameni? întrebă ea. 

— Toţi Membrii sunt unul, zâmbi shkeenul. 

— Aha, am făcut eu. Da, da, dar nu cunoşti vreunul care 
arată ca noi? Adică, ştii... înalt, cu păr şi piele roz sau 
cafenie? 

Mă oprisem din nou, stângaci, întrebându-mă cât de 
bine ştia terrana bătrânul shkeen. Capul său se clătină 
dintr-o parte în cealaltă. 

— Membrii sunt cu toţii diferiţi, însă toţi sunt unul, toţi 
sunt profani. Necunoscătorii sunt ca tine. Vrei să devii 
Membru? 

— Nu, mulţumesc, i-am răspuns. Unde pot găsi un om 
Membru? 

Scutură iarăşi din cap. 

— Membrii cântă, sună şi umblă prin Oraşul sacru. 

Lya îl citise. 

— Nu ştie, îmi zise. Membrii rătăcesc, sunând din 
clopote. Nu există un traseu anume, nimeni nu ţine vreo 
socoteală. E absolut aleatoriu. Unii călătoresc împreună, 
alţii singuri, iar grupurile noi se formează ori de câte ori se 
întâlnesc alte grupuri mai mici. 

— Va trebui să căutăm... 

— Mâncaţi, rosti shkeenul. 

Scotoci în coş şi scoase două plăcinte aburinde. Puse 
una în palma mea şi alta în cea a Lyei. 

L-am privit neîncrezător. 

— Mulţumesc, i-am spus. 


Am apucat-o pe Lya cu mâna liberă şi am plecat 
împreună. Membrii zâmbiră după noi şi începură să sune 
din clopote, îndată ce am ajuns la jumătatea străzii. 

Plăcinta îmi ardea degetele. 

— S-o mâncăm? am întrebat-o pe Lya. 

Ea muşcă din bucata ei. 

— De ce nu? Am mâncat aşa ceva şi aseară la restaurant, 
nu? În plus, sunt convinsă că Valcarenghi ne-ar fi prevenit 
dacă alimentele locale ar fi toxice. 

Avea dreptate, aşa încât, în timp ce mergeam, am 
înghiţit o bucată din plăcintă. Era fierbinte, cu adevărat 
fierbinte, fără să semene deloc cu ceea ce consumasem cu 
o seară în urmă. Plăcintele acelea fuseseră aurii, pufoase, 
aromate cu mirodenii de pe Baldur. Versiunea shkeeană 
era crocantă, iar umplutura de carne picura grăsime şi-mi 
ardea gura. Era gustoasă şi-mi era foame, aşa că am 
terminat-o repede. 

— Ai mai citit altceva la el? am întrebat-o pe Lya între 
două muşcături. 

Ea înghiţi şi încuviinţă. 

— Da. Era fericit, chiar mai mult decât ceilalţi. E mai 
bătrân. Se apropie de Reunirea Finală şi e surescitat. 

Vorbea în stilul ei obişnuit; postefectele citirii Membrilor 
păreau să se fi estompat. 

— De ce? Va muri. De ce-i atât de fericit? 

— Mă tem că nu-şi analiza senzațiile, ridică din umeri 
Lya. 

Mi-am lins degetele de grăsime. Ne aflam la o 
intersecţie; shkeenii treceau pe lângă noi din toate 
direcţiile şi acum puteam auzi sunetele mai multor clopote, 
purtate de vânt. 

— Alţi Membri, am remarcat. Vrei să-i căutăm? 

— Ce o să găsim? Ceva ce nu ştim? Ne trebuie un 
Membru om. 

— Poate că acolo va fi şi vreun om. 

— Haide! mă privi Lya mustrător. Care sunt şansele? 


— Bine, am aprobat. Se făcuse târziu. Atunci, să ne 
întoarcem. Mâine dimineaţă pornim mai devreme. În plus, 
probabil că Dino ne aşteaptă la masă. 

De data aceasta, cina a fost servită în cabinetul lui 
Valcarenghi, unde fuseseră aduse câteva piese 
suplimentare de mobilier. Se dovedi că birourile 
administrației se aflau cu un etaj mai jos, însă Dino prefera 
să-şi primească oaspeții sus, unde puteau admira 
panorama spectaculoasă. 

Eram cinci: eu şi Lya, Valcarenghi şi Laurie, plus 
Gourlay. Laurie  preparase mâncarea, asistată de 
administrator. Am mâncat biftecuri din animale de pe 
Vechiul Pământ crescute pe Shkeea, plus o garnitură 
senzaţională de legume, incluzând ciuperci de pe Vechiul 
Pământ, seminţe de pe Baldur şi corniţe dulci shkeene. Lui 
Dino îi plăcea să experimenteze şi garnitura era una dintre 
invențiile lui. 

Lya şi cu mine am povestit cele întâmplate, întrerupţi 
doar de întrebările inteligente şi la obiect ale lui 
Valcarenghi. După cină, am băut Veltaar şi am pălăvrăgit. 
De data asta, întrebările au fost puse de Lya şi de mine, iar 
Gourlay a dat majoritatea răspunsurilor. Valcarenghi 
stătea pe o pernă, pe podea, cu un braţ în jurul lui Laurie 
şi cu un pahar de vin în cealaltă mână. Ni s-a spus că nu 
eram primele Talente care vizitam Shkeea. Nici primii care 
să pretindă că shkeenii semănau cu oamenii. 

— Poate că asta înseamnă ceva, spuse Gourlay. Deşi, nu 
ştiu... În tot cazul, nu sunt oameni. Nu, dom'le! De pildă, 
sunt mult mai sociali. Construiesc oraşe de la începutul 
istoriei lor - dintotdeauna au stat în oraşe, înconjurându-se 
de alţi semeni. Cooperează în tot soiul de lucruri şi împart 
totul. De pildă, ei privesc comerţul ca fiind o distribuire 
mutuală. 

— Aici ai perfectă dreptate, râse Valcarenghi. Mi-am 
pierdut toată ziua la un contract cu un grup de fermieri 
care n-au mai cooperat cu noi până acum. Vă rog să mă 
credeţi, nu-i deloc uşor. Ne oferă tot ce le cerem, dacă n- 
au ei înşişi nevoie de lucrurile respective şi dacă nu i-a mai 


solicitat nimeni. Dar vor ca pe viitor să le dăm orice ne-ar 
cere. De fapt, aşteaptă asta ca fiind ceva normal. De 
fiecare dată când tratăm cu ei, avem de ales: ori le dăm un 
cec în alb, ori ducem un număr interminabil de discuţii ce 
se termină cu faptul că ei sunt perfect convinşi de 
egoismul nostru. 

Lya nu era mulţumită. 

— Ce-i cu viaţa sexuală? întrebă ea. Din ce ai tradus 
astă-noapte, am rămas cu impresia că sunt monogami. 

— Relaţiile sexuale sunt cam confuze, răspunse Gourlay. 
Este o situaţie aparte. Vedeţi voi... a face dragoste 
înseamnă a împărţi totul cu partenerul şi este minunat să 
împarţi cu toţi. Totuşi împărţirea trebuie să fie reală şi să 
aibă sens. Asta creează probleme. 

— Am studiat şi eu problema, interveni repede Laurie. 
Moralitatea shkeeană insistă că ei îi iubesc pe toți. Totuşi, 
ei nu pot face aşa, fiindcă sunt prea asemănători 
oamenilor, prea  posesivi. Sfârşesc printr-o relație 
monogamă, deoarece a împărţi, în mod real, sexul cu o 
singură persoană este mai bine, pentru ei, decât un milion 
de relaţii fizice superficiale. Individul shkeean ideal 
împărtăşeşte relaţia sexuală cu oricine şi este la fel de 
profund în fiecare legătură, dar acesta e un ideal 
intangibil. 

— Parcă astă-noapte un shkeean se învinovăţea pentru 
că-şi înşelase nevasta, m-am încruntat eu. 

— Aşa-i, încuviinţă Laurie, însă vina consta în faptul că 
relaţiile extraconjugale îi reduseseră participarea alături 
de nevastă. Asta era trădarea. Dacă s-ar fi putut descurca 
fără a-şi răni soţia, viaţa sexuală ar fi reprezentat 
realmente împărtăşirea dragostei, constituind o bonificaţie 
pentru el. Nevastă-sa ar fi fost mândră de soţul ei. E o 
realizare deosebită pentru un shkeean să reuşească o 
reunire multiplă şi sinceră. 

— lar una dintre cele mai mari crime pentru ei este să-l 
laşi pe un altul singur, adăugă Gourlay. Mă refer la punctul 
de vedere emoţional. Fără să împartă cu nimeni... 


M-am gândit la asta în timp ce Gourlay continua să 
vorbească. Ne spuse că infracțiunile erau rare printre 
shkeeni. Lipseau complet crimele. În lunga lor istorie, nu 
existau asasinate, torturi, închisori sau războaie. 

— Sunt o rasă fără ucigaşi, zise Valcarenghi. Asta poate 
explica un anumit lucru. Pe Vechiul Pământ, culturile cu 
procentul cel mai mare de sinucigaşi aveau şi cei mai 
puţini criminali. lar procentul de sinucideri al shkeenilor 
este de sută la sută. 

— Totuşi ucid animale, am constatat eu. 

— Ele nu fac parte din Reunire, replică Gourlay. 
Reunirea cuprinde tot ceea ce gândeşte, iar făpturile din 
ea nu pot fi ucise. Shkeenii nu omoară shkeeni, nici oameni 
sau greeshka. 

Lya mă privi, apoi se uită spre Gourlay. 

— Greeshka nu gândeşte, murmură ea. Am încercat să-i 
citesc azi dimineaţă şi n-am obţinut nimic, cu excepţia 
minţilor shkeenilor pe care se găsesc. Nici măcar un „da - 
trăiesc”. 

— Ştiam asta şi m-a surprins dintotdeauna, făcu 
Valcarenghi ridicându-se în picioare. Se îndreptă spre bar, 
luă o sticlă de vin şi ne umplu paharele. Într-adevăr, un 
parazit fără gândire, totuşi care înrobeşte o rasă 
inteligentă cum sunt shkeenii. De ce? 

Vinul cel nou era bun ca o undă răcoroasă pe gâtlej. L- 
am băut şi am încuviinţat, amintindu-mi euforia ce ne 
cuprinsese în cursul dimineţii. 

— Poate fi vorba despre droguri, am speculat. Poate că 
greeshka produc un drog ce oferă plăceri organice. 
Shkeenii i se supun doritori şi mor fericiţi. Bucuria lor este 
reală, credeţi-ne. Am simtit-o. 

Lyanna privi însă neîncrezătoare, iar Gourlay clătină 
binevoitor din cap: 

— Nu, Robb. Nu-i asta. Am experimentat cu greeshka 
şi... 

Se opri, remarcându-mi sprâncenele ridicate. 

— Shkeenii cum au reactionat? l-am întrebat. 


— Nu le-am spus. Sunt convins că n-ar fi fost deloc 
mulţumiţi. Greeshka este un animal, însă e Dumnezeul lor. 
Nu-i bine să te joci cu Dumnezeu, ştiţi doar... Multă vreme 
ne-am abținut, dar când Gustaffson s-a convertit, bătrânul 
Stuart a vrut să ştie totul. El a dat ordinul. N-am 
descoperit însă nimic. Niciun extract care să fi putut 
constitui un drog, nicio secreție, nimic! De fapt, shkeenii 
sunt singurii locuitori ai planetei care se supun cu atâta 
uşurinţă. Ştiţi, am prins un scheunător, l-am legat şi am 
lăsat un greeshka să se ataşeze de el. Apoi, peste câteva 
ore, i-am dat drumul. Al naibii era de furios, se agita şi 
zbiera, atacând creatura de pe capul lui. Şi-a zgâriat ţeasta 
până la os, ca să scape de ea. 

— Poate că numai shkeenii sunt susceptibili, am încercat 
cu o ultimă şansă. 

— Nu-i aşa, zâmbi moale Valcarenghi. Mai suntem şi noi. 

XXX 

În lift, Lya a fost ciudat de tăcută, aproape retrasă. Am 
presupus că se gândea la cele discutate. Însă, în clipa când 
uşa apartamentului se închise în urma noastră, se întoarse 
către mine şi mă cuprinse în braţe. 

Am ridicat palmele şi i-am mângâiat părul castaniu şi 
moale, uşor surprins de îmbrăţişare. 

— Hei, am murmurat, ce s-a-ntâmplat? 

Mă privi cu căutătura vampiră, ochi larg deschişi şi 
fragilitate. 

— Ilubeşte-mă, Robb, rosti ea precipitat. Te rog. lubeşte- 
mă, acum. 

Am zâmbit, însă era un zâmbet derutat, nu surâsul meu 
aşa zis senzual. De obicei, când doreşte să facă dragoste, 
Lya este un drăcuşor răutăcios, dar acum părea îngrijorată 
şi vulnerabilă. Nu înţelegeam cauza. 

Nu era totuşi momentul să pun întrebări, aşa încât m-am 
abținut. Fără o vorbă, am tras-o spre mine, am sărutat-o 
apăsat şi am intrat împreună în dormitor. 

Şi am făcut dragoste, am făcut în mod adevărat 
dragoste, mai mult decât pot face sărmanii Normali. Ne- 
am unit trupurile într-unul singur şi am simţit-o pe Lya 


încordându-se, în clipa când mintea ei o căuta pe a mea. În 
timp ce ne mişcam împreună, m-am deschis către ea, 
înecându-mă în torentul de iubire, dorinţă şi teamă ce-l 
revărsa. 

Apoi, la fel de iute cum începuse, se termină. Plăcerea ei 
mă scăldă într-un talaz uriaş şi roşu. M-am alăturat ei pe 
coama valului şi Lya se încleştă de mine, cu ochii strânşi, 
şi-l sorbi pe tot. 

După aceea, am rămas întinşi în întuneric, lăsând stelele 
Shkeei să-şi trimită razele prin ferestre. Lya se ghemui cu 
capul pe pieptul meu, în vreme ce o mângâiam. 

— A fost minunat, am rostit eu cu o voce adormită şi 
visătoare, zâmbind în bezna încărcată de stele. 

— Da, răspunse ea atât de încet încât de-abia am putut 
s-o aud. Te iubesc, Robb, îmi şopti. 

— Îhî, am încuviinţat. Şi eu te iubesc. 

Se trase de sub braţul meu, se rostogoli pe o parte, îşi 
propti capul într-o palmă ca să mă vadă şi zâmbi. 

— Ştiu, îmi zise. Am citit-o. Mă iubeşti. Ştii şi cât de mult 
te iubesc eu, nu? 

— Sigur, am încuviinţat surâzând. 

— Vezi, suntem norocoşi. Normalii au la dispoziţie doar 
cuvintele. Sărmanii de ei! Cum să spună toate astea numai 
prin cuvinte? Cum pot să ştie? Sunt întotdeauna despărțiți 
unul de celălalt, încearcă să se atingă, dar nu reuşesc. 
Chiar când fac dragoste, chiar în clipele de vârf, rămân 
mereu despărțiți. Trebuie să se simtă foarte singuri. 

În cele ce spunea era ceva... neliniştitor. Am privit-o în 
ochii strălucitori şi fericiţi şi m-am gândit. 

— Poate, am pronunţat în cele din urmă, dar nu-i ceva 
rău pentru ei. Pur şi simplu, nu cunosc altă cale. Totuşi 
încearcă, iubesc şi ei. Uneori, izbutesc să umple golul. 

— „Doar o privire şi un glas, apoi, din nou întuneric şi 
tăcere”, cită Lya cu o voce tristă. Suntem norocoşi, nu-i 
aşa? Avem mult mai multe. 

— Suntem norocoşi, am îngânat-o. 

M-am întins ca s-o citesc. Mintea ei era un labirint de 
mulţumire, cu un iz uşor de nostalgie, de tânjală. Însă mai 


exista şi altceva, undeva adânc, ceva aproape dispărut 
acum, dar încă detectabil. 

M-am ridicat încet. 

— Hei, i-am spus. Te îngrijorează ceva. Mai devreme, 
când am intrat, erai speriată. Ce se-ntâmplă? 

— Nu ştiu nici eu, îmi răspunse. Vocea îi suna derutată 
şi într-adevăr i-am citit deruta. Mi-a fost frică, deşi nu 
pricep motivul. Cred că datorită Membrilor. Mă gândesc 
întruna cât de mult mă iubeau. Nici măcar nu mă 
cunoşteau, dar mă iubeau atât de mult şi înțelegeau... era 
aproape ca între noi doi. M-a... nu ştiu... M-a zguduit. Ştii, 
nu credeam că voi putea fi iubită vreodată în felul ăsta de 
altcineva decât de tine. Şi erau atât de apropiați, atât de 
împreună... Mă simţeam singură, aşa cum ne tineam de 
mâini şi vorbeam. Voiam să fiu aproape de tine în felul 
acela. După ce i-am văzut pe ei cum împart totul, m-am 
temut să fiu singură, îmi dădea senzaţia unui suflet gol. 
Era înfricoşător. Pricepi? 

— Pricep, i-am răspuns, atingând-o uşor cu palma şi cu 
mintea. Înţeleg. Noi doi ne înţelegem. Suntem împreună 
aproape la fel de mult ca ei - aşa cum Normalii nu pot fi 
niciodată. 

Lya încuviinţă, zâmbi şi mă strânse în braţe. Am adormit 
îmbrăţişaţi. Am visat din nou. Apoi, iarăşi, o dată cu 
venirea zorilor, memoria îmi fură visul. Era frustrant. Visul 
fusese plăcut, confortabil. Îl doream înapoi, deşi nu-mi 
aminteam nici măcar despre ce fusese vorba. Dormitorul 
nostru, scăldat în lumina dimineţii, părea o ruină în 
comparaţie cu splendorile viziunii mele pierdute. 

Lya se trezi mai târziu, cu altă migrenă. De data asta, 
avea pilulele la îndemână, pe noptieră. Făcu o grimasă şi 
înghiţi una. 

— S-ar putea să fie vinul shkeean, am reflectat eu. 
Metabolismul tău respinge ceva din compoziţia lui. 

Ea se acoperi cu pătura şi se strâmbă: 

— Ha! Aseară am băut Veltaar, nu-ţi mai aminteşti? Tata 
mi-a dat primul pahar de Veltaar pe când aveam nouă ani. 
Niciodată nu mi-a dat dureri de cap. 


— Excepţia confirmă... am început eu zâmbind. 

— Fără glumă. Mă doare rău. 

M-am oprit şi am încercat s-o citesc. Avea dreptate. O 
durea. Toată fruntea îi pulsa de durere. M-am retras iute, 
înainte de a mă molipsi. 

— Bine, am încuviinţat, iartă-mă. Totuşi, pilulele te vor 
ajuta. Între timp, avem treabă de făcut. 

Lya încuviinţă. Niciodată nu lăsa munca deoparte. 

A doua zi a însemnat o permanentă căutare. Ne-am 
sculat mult mai devreme, am dejunat iute cu Gourlay, apoi 
ne-am luat aerocarul de lângă Turn. De data asta, n-am 
mai coborât la marginea Oraşului. Voiam un Membru care 
să fie om şi pentru asta trebuia să cercetăm o arie largă. 
Aşezarea era cea mai mare pe care o văzusem vreodată, 
cel puţin ca întindere, iar cei o mie de oameni convertiți se 
pierdeau între milioanele de shkeeni, dintre care doar ceva 
mai puţin de jumătate erau Membri. 

Am menţinut vehiculul cât mai jos, urcând şi coborând 
colinele presărate cu domuri, provocând agitaţie pe 
străzile de sub noi. Desigur, shkeenii mai văzuseră 
aerocare, totuşi ele păstrau un iz de noutate, în special 
pentru copii, care încercau să fugă după noi. Ba chiar, am 
speriat un scheunător făcându-l să răstoarne căruciorul 
plin de fructe pe care-l trăgea. M-am simţit vinovat şi am 
ridicat aerocarul mai sus. 

Am zărit Membri prin tot oraşul, cântând, mâncând, 
mergând... şi sunând eternele clopote de bronz. Vreme de 
trei ore însă, n-am văzut decât Membri shkeeni. Lya şi cu 
mine conduceam şi priveam pe rând. După emoţiile zilei 
anterioare, căutarea era monotonă şi obositoare. 

În cele din urmă, am găsit totuşi ceva: un grup mare de 
Membri, vreo zece, strânşi în jurul unui cărucior cu pâine. 
Doi erau mai înalţi decât ceilalţi. 

Am coborât aerocarul de cealaltă parte a colinei şi am 
mers către ei, lăsând vehiculul înconjurat de o ceată de 
copii. Când am ajuns, Membrii continuau să mănânce. Opt 
erau shkeeni, de diferite înălţimi şi culori, cu greeshka 
pulsându-le pe capete. Ceilalţi doi erau oameni. 


Purtau mantiile roşii şi lungi ale localnicilor, şi aveau 
aceleaşi clopote. Unul dintre ei era un bărbat înalt cu piele 
flască, de parca recent slăbise mult. Avea păr alb şi creţ, 
un zâmbet larg şi o mulţime de riduri în jurul ochilor. 
Celălalt era slăbuţ, mai mic şi cu nas coroiat, aducând cu o 
nevăstuică. 

Amândoi purtau greeshka pe cap. Parazitul de pe cel 
slăbuţ nu era mai mare ca un neg, pe când celălalt avea un 
exemplar uriaş, care-i cobora dincolo de umeri, dispărând 
sub robă. 

Nu ştiu cum, dar de data asta era hidos. 

Lyanna şi cu mine am pornit spre ei, încercând să 
surâdem şi să nu citim... cel puţin la început. Zâmbiră când 
ne văzură, apoi ne salutară cu mâna. 

— Bună ziua, rosti bucuros nevăstuica. Nu v-am mai 
văzut? Sunteţi noi veniţi pe Shkeea? 

Mă luase pe nepregătite. Aşteptasem o formulă mistică 
de întâmpinare sau, eventual, o tăcere totală. Bănuisem că 
oamenii convertiți intenţionaseră să devină semi-shkeeni. 
Greşisem. 

— Mai mult sau mai puţin, i-am răspuns şi l-am citit. Era 
într-adevăr încântat să ne vadă şi radia fericire. 

— Am fost angajaţi să vorbim cu cei ca tine, am 
continuat eu hotărând să fiu sincer. 

Nevăstuica zâmbi mai mult decât credeam c-o putea 
face. 7 

— Sunt Membru şi sunt fericit, spuse el. Imi face plăcere 
să vorbim. Mă numesc Lester Kamenz. Ce vrei să ştii, 
frate? 

Lângă mine, Lya se încordă. Am decis s-o las să citească 
în profunzime, iar eu să întreb. 

— Când te-ai convertit Cultului? 

— Cultul? repetă Kamenz. 

— Reunirea. 

El încuviinţă şi m-a izbit similaritatea grotescă dintre 
mişcarea sa şi cea a shkeenului bătrân pe care-l întâlnisem 
cu o zi înainte. 


— Am fost dintotdeauna în Reunire. Voi sunteţi în 
Reunire. Tot ce gândeşte există în Reunire. 

— Unii dintre noi n-am ştiut asta, am comentat. Dar tu? 
Când ţi-ai dat seama că eşti în Reunire? 

— Acum un an, după timpul Vechiului Pământ. Am fost 
primit în rândurile Membrilor doar de câteva săptămâni. 
Să fii Membru este minunat. Sunt fericit. Voi umbla pe 
străzi şi voi cânta din clopote până la Reunirea Finală. 

— Cu ce te ocupai înainte? 

— Înainte? se încruntă el. Cândva, lucram cu maşinile. 
Cu calculatoarele, în Turn. Viaţa mea era însă goală, frate. 
Nu ştiam că sunt în Reunire şi eram singur. Aveam doar 
maşinile, maşini reci. Acum sunt Membru, acum... se gândi 
puţin... nu sunt singur. 

Am citit în el şi am găsit bucurie, alături de dragoste. 
Exista însă şi o durere, amintirea vagă a unor dureri 
trecute, înţepătura unor memorii nedorite. Se topiseră 
oare? Poate că darul făcut de greeshka victimelor sale era 
uitarea, odihna dulce a minţii şi sfârşitul luptei. Poate... 

M-am hotărât să încerc ceva. 

— Creatura de pe capul tău, am rostit tăios, este un 
parazit. Îţi bea sângele chiar în clipa asta, hrănindu-se cu 
el. Pe măsură ce va creşte, va lua tot mai multe din 
lucrurile de care tu ai nevoie ca să trăieşti. In cele din 
urmă, va începe să-ţi mănânce tesuturile. Înţelegi? Se va 
hrăni cu tine. Nu ştiu cât va fi de dureros, însă, indiferent 
ce vei simţi, în cele din urmă vei muri. Asta dacă nu te 
întorci chiar acum la Turn, pentru ca s-o îndepărteze 
chirurgii. Sau, poate, ţi-o scoţi singur. De ce nu-ncerci? 
Apucă de ea şi trage. Dă-i drumul! 

La ce mă aşteptasem? La furie? La oroare? La dezgust? 
N-am avut parte de nimic din toate astea. Kamenz băgă 
altă bucată de pâine în gură, îmi zâmbi şi tot ce am putut 
citi a fost dragoste, bucurie şi puţină milă. 

— Greeshka nu omoară, vorbi el în cele din urmă. 
Greeshka dă fericirea şi bucuria Reunirii. Doar cei care nu- 
l au pe greeshka mor. Ei sunt... singuri. Oh, singuri pe 
vecie! 


Ceva în mintea lui tremură de o teamă bruscă, dar 
dispăru iute. Am privit-o pe Lya. Continua să citească, 
încordată şi cu ochi duri. Mi-am întors privirea şi am 
căutat să formulez altă întrebare. Deodată, însă, Membrii 
începură să sune. Unul dintre ei începu, clătinând un 
clopot în sus şi în jos, şi producând un singur dangăt 
ascuţit. Apoi mişcă cealaltă mână, din nou prima, a doua, 
un alt Membru i se alătură, şi altul până când toţi sunau 
iar cântecul clopotelor îmi izbea urechile, în timp ce 
bucuria, dragostea şi emoţiile lor îmi asaltau iarăşi mintea. 

Am zăbovit ca să le savurez. Acolo exista o iubire ce-ţi 
lua răsuflarea, aproape înspăimântătoare în intensitate şi 
dogoare, dublată de atâta dăruire, bucurându-te şi 
minunându-te, încât părea o tapiserie uriaşă de emoţii şi 
sentimente ce te mângâiau şi te calmau. Ceva li se 
întâmpla Membrilor atunci când sunau clopotele, ceva îi 
atingea, îi înălța şi-i aureola, ceva ciudat şi măreț, un lucru 
pe care simplii Normali nu-l puteau sesiza. Eu însă nu 
eram un Normal. Puteam auzi. 

M-am retras încet, cu părere de rău. Kamenz şi celălalt 
om sunau acum cu vigoare, cu zâmbete largi şi ochi 
scânteietori ce le transfigurau chipurile. Lyanna continua 
să citească, încordată. Gura îi era uşor deschisă şi tremura 
încet. 

Am cuprins-o cu braţul şi am aşteptat, ascultând 
răbdător muzica. Lya citea. După câteva minute, am 
scuturat-o uşor. Se întoarse şi mă privi cu ochi duri, 
distanţi, apoi clipi. Ochii i se măriră şi reveni la normal, 
scuturând din cap şi încruntându-se. 

Derutat, am citit-o. Era straniu. O ceaţă de sentimente 
ca un vârtej, un amestec dens şi mişcător de emoţii pe care 
nu reuşeam să le numesc. Îndată ce i-am pătruns în minte, 
m-am rătăcit, am fost pierdut şi nesigur. Undeva, în ceaţă, 
exista un hău nesfârşit ce aştepta să mă înghită. Aşa cel 
puţin simţeam eu. 

— Lya, am rostit. Ce se-ntâmplă? 


Clătină iarăşi din cap şi privi după Membri cu o expresie 
în care se citea atât nostalgia cât şi frica. Am repetat 
întrebarea. 

— Nu... nu ştiu, făcu ea. Robb, nu mai vreau să vorbim 
acum. Să mergem. Am nevoie de timp ca să mă gândesc. 

— Bine, am aprobat. 

Ce însemnau toate astea? Am prins-o de mână şi am 
ocolit încet colina, ajungând la panta unde lăsasem 
aerocarul. Copiii îl escaladaseră din toate părţile. I-am 
alungat, râzând. Lya rămase locului, cu ochii pierduţi. Aş fi 
vrut s-o citesc din nou, dar simţeam cumva că i-aş fi 
încălcat intimitatea. 

Am decolat şi am pornit spre Turn, de data asta zburând 
mai sus şi mai repede. Eu pilotam, iar Lya stătea lângă 
mine, privind în gol. 

— Ai obţinut ceva folositor? am întrebat-o, căutând s-o 
readuc cu gândurile la misiune. 

— Da. Nu. Poate. Suna distrată, ca şi când numai o parte 
a ei vorbea cu mine. Le-am citit viaţa, la amândoi. Nimic 
foarte bun. Un omuleţ urât, cu o personalitate urâtă, fără 
prieteni, fără viaţă sexuală, fără nimic. Trăia singur, îi 
evita pe shkeeni, nu-i plăceau. De fapt, nu-i plăceau nici 
oamenii. Totuşi, cumva, Gustaffson l-a pătruns. A ignorat 
răceala lui Kamenz, glumele răutăcioase, atacurile tăioase. 
Nu s-a răzbunat, ştii? După un timp, Kamenz a ajuns să-l 
placă, să-l admire. N-au fost niciodată prieteni în 
adevăratul sens al cuvântului, însă Gustaffson era fiinţa 
cea mai apropiată de el. 

Se opri brusc. 

— Aşa că s-a convertit cu Gustaffson? am anticipat, 
privind-o iute. Ochii continuau să-i rătăcească. 

— Nu, nu de la început. li era încă frică, se temea de 
shkeeni şi-l îngrozea greeshka. Mai târziu însă, când 
Gustaffson plecase, a început să-şi dea seama cât de goală 
îi era viaţa. Lucra toată ziua cu oameni care-l dispreţuiau 
şi maşini cărora nu le păsa, apoi, nopţile, stătea singur 
citind şi privind holospectacole. Nu trăia cu adevărat. Abia 


dacă-i atingea pe oamenii din jurul său. În cele din urmă, s- 
a dus să-l caute pe Gustaffson şi a ajuns convertit. Acum... 

— Acum...? 

— E fericit, Robb, răspunse ea după o ezitare 
îndelungată. E realmente fericit. Pentru prima dată în viaţa 
lui. Înainte nu ştia ce este dragostea. Acum îl copleşeşte. 

— Ai găsit multe... 

— Da. 

Aceeaşi voce distrată, aceeaşi privire pierdută. 

— Era deschis, continuă Lya. Existau mai multe niveluri, 
dar nu era greu să scormoneşti, aşa cum e de obicei... 
parcă barierele îi slăbeau, aproape prăbuşindu-se... 

— Şi celălalt tip? 

Ciocăni în bordul de comandă, privindu-şi doar mâna. 

— Celălalt? Celălalt era Gustaffson... 

Brusc, asta păru s-o trezească, să redevină Lya pe care o 
ştiam şi o iubeam. Clătină din cap, mă privi, iar glasul 
şovăielnic i se schimbă într-un torent de cuvinte. 

— Robb, fii atent, acela era Gustaffson! E Membru de 
peste un an şi săptămâna viitoare va merge la Reunirea 
Finală. Greeshka l-a acceptat şi el o doreşte, înţelegi? Pur 
şi simplu o doreşte şi... şi... oh, Robb, e pe moarte! 

— Adică va muri peste o săptămână. 

— Nu. Adică, da; însă nu la asta mă refeream. Pentru el, 
Reunirea Finală nu înseamnă moartea. El crede în ea, în 
toată această religie. Greeshka este zeul lui şi i se va 
alătura. Dar înainte, şi acum, este pe moarte. Are Ciuma 
Lentă, Robb. E un caz incurabil. Îl mănâncă pe dinăuntru 
de mai bine de cincisprezece ani. A contractat-o pe 
Coşmar, în mlaştini, unde i-a murit familia. Deşi nu-i o 
planetă pentru oameni, el a activat acolo ca administrator 
al unei baze de cercetări - o funcţie pe termen scurt. Ai lui 
locuiau pe Thor, erau doar în vizită, însă nava a suferit un 
accident. Gustaffson a înnebunit şi a încercat să ajungă la 
ei, dar costumele pe care le-a luat erau defecte şi sporii le- 
au penetrat. În plus, când a ajuns, muriseră cu toţii. A 
suferit îngrozitor, Robb. Atât din cauza Ciumei Lente, cât 
mai ales de pierderea familiei. Îi iubea realmente, iar după 


accident n-a mai fost niciodată acelaşi om. I s-a încredinţat 
Shkeea, ceva în genul unei recompense, ca să nu se mai 
gândească la grozăvie, dar n-a putut uita nimic. Am văzut 
totul, Robb. Era o imagine extraordinar de vie. N-o poate 
uita. Copiii se aflau în navă, protejaţi înapoia pereţilor, 
însă sistemul de supravieţuire s-a defectat şi au murit. 
Nevasta lui, însă... oh, Robb!... a luat un costum şi a 
încercat să plece după ajutor, iar afară erau creaturile 
acelea, şerpii uriaşi de pe Coşmar... 

Am înghiţit un nod, simțind greață. 

— Viermii-mâncători, am şoptit. A 

Citisem despre ei şi văzusem holo-uri. Imi puteam 
imagina tabloul citit de Lya în memoria lui Gustaffson şi nu 
era deloc plăcut. Mă simţeam aproape bucuros că nu 
aveam Talentul ei. 

— Erau ghiftuiţi când Gustaffson a ajuns acolo. Ştii... i-a 
omorât cu arma cu ultrasonice. 

Am clătinat din cap. 

— N-aş fi crezut că astfel de lucruri s-au întâmplat într- 
adevăr. 

— Nu, răspunse Lya. Nici lui Gustaffson nu-i venea să 
creadă. Fuseseră atât... atât de fericiţi înainte de asta, 
înainte de nenorocirea de pe Coşmar. Işi iubea nevasta şi 
erau cu adevărat apropiaţi, iar cariera lui fusese strălucită. 
Ştii, n-ar fi trebuit să meargă pe planetă. Acceptase postul 
pentru că era o provocare, pentru că nimeni altul nu l-ar fi 
luat. Asta-i alt lucru care-l roade şi-şi aminteşte întruna. 
E]... ei... vocea Lyei se poticni. Ei credeau că sunt 
nNOrocoşi... 

Nu mai aveam ce spune. Am rămas tăcut şi am pilotat, 
gândindu-mă, simțind o versiune aproximativă, diluată, a 
ceea ce trebuie să fi fost durerea lui Gustaffson. După un 
timp Lya reîncepu să vorbească cu glas moale, încet şi 
gânditor. j 

— Totul exista acolo, Robb. El însă se simţea împăcat. Îşi 
amintea totul, inclusiv cât a suferit, dar nu-l mai obseda ca 
altădată. li părea doar rău că ei nu-l însoțeau. li părea rău 


că muriseră fără Reunirea Finală. Aproape ca shkeeana 
aceea, ţi-o aminteşti? Cea de la Adunare? Cu fratele ei? 

— Mi-o amintesc. 

— Exact aşa. lar mintea îi era deschisă. Mai mult ca a lui 
Kamenz... mult mai mult. Când suna din clopote, toate 
nivelurile îi dispăreau şi totul era chiar la suprafaţă - toată 
dragostea, durerea... totul. Întreaga lui viaţă, Robb. Pentru 
o clipă, i-am împărţit cu el viaţa. Şi toate gândurile... 
văzuse peşterile Reunirii... a coborât odată, acolo, înainte 
de convertire. Am... 

Altă tăcere ce se lăsă peste noi, întunecând aerocarul. 
Ne apropiam de marginea Oraşului shkeean. În faţa 
noastră, Turnul spinteca bolta, strălucind în soare. 
Începuseră să se vadă domurile şi arcadele sclipitorului 
oraş omenesc. 

— Robb, rosti Lya. Opreşte aici. Ştii, vreau să mă 
gândesc. Intoarce-te fără mine. Vreau să umblu puţin 
printre shkeeni. 

Am privit-o, încruntându-mă: 

— Să umbli? Este o distanţă mare până la Turn, Lya. 

— N-o să se întâmple nimic. Te rog. Lasă-mă să mă 
gândesc singură. 

Am citit-o. Ceaţa gândurilor revenise, mai densă ca 
oricând, vrâstată de culorile spaimei. 

— Eşti sigură? am întrebat-o. Eşti speriată, Lyanna. De 
ce? Ce s-a întâmplat? Viermii-mâncători sunt departe. 

Mă privi chinuită. 

— Te rog, Robb. 

Nu ştiam ce altceva să fac, aşa încât am oprit. 

Pe drumul de întoarcere, m-am gândit şi eu. La spusele 
Lyannei şi la cele citite de ea, la Kamenz şi Gustaffson. Am 
căutat să mă concentrez asupra problemei pe care trebuia 
s-o rezolvăm. Am încercat să nu mă gândesc la Lya şi la 
ceea ce o frământa. Mi-am zis că lucrurile se vor rezolva 
de la sine. 

Intors la Turn, n-am pierdut timpul. Am mers direct la 
cabinetul lui Valcarenghi. L-am găsit singur, dictând într- 
un aparat pe care-l închise când am intrat. 


— Bună, Robb, începu el. Unde-i Lya? 

— Se plimbă. Vrea să se gândească. M-am gândit şi eu, 
şi cred că-ţi pot da un răspuns. 

Îşi ridică sprâncenele, aşteptând. 

— L-am găsit pe Gustaffson, am rostit aşezându-mă, şi 
Lya l-a citit. Cred că-i limpede de ce s-a convertit. Pe 
dinăuntru, era un om distrus, indiferent cât de mult 
zâmbea. Greeshka a însemnat sfârşitul durerilor lui. Il 
însoţeşte un alt convertit, un anume Lester Kamenz - tot 
un individ chinuit, un om singur care nu avea pentru ce 
trăi. De ce nu s-ar fi convertit? Verifică-i şi pe ceilalţi care 
au îmbrăţişat Cultul şi fac prinsoare că vei găsi o legătură. 
Cei mai pierduţi şi mai vulnerabili, rataţii, izolaţii aceia s- 
au îndreptat spre Reunire. 

— Bine, sunt de acord, încuviinţă Valcarenghi. Psihologii 
noştri au intuit lucrul ăsta de mult timp. Totuşi, nu acesta 
este răspunsul. Bineînţeles, luaţi în ansamblu, convertiţii 
reprezintă nişte cazuri speciale, nu neg asta. Dar de ce să- 
şi caute refugiu în Cultul Reunirii? Psihologii n-au putut 
oferi un răspuns. la-l pe Gustaffson... Te rog să mă crezi, 
era un tip tare. Nu l-am cunoscut personal, însă îi cunosc 
cariera. A avut nişte posturi foarte grele. Pe multe le-a 
acceptat tocmai din motivul ăsta. Ar fi putut ocupa funcţii 
liniştite, dar nu-l interesau. Am auzit de accidentul de pe 
Coşmar. Într-un fel, este un caz celebru. Phil Gustaffson nu 
era însă bărbatul care să se lase înfrânt, nici chiar de o 
asemenea tragedie. Din ceea ce-mi spune Nelse, şi-a 
revenit foarte repede. A venit pe Shkeea şi, realmente, a 
pus lucrurile la locul lor, făcând ordine în haosul lăsat de 
Rockwood. EI a fost iniţiatorul primului contract comercial 
şi i-a făcut pe shkeeni să înţeleagă ce vrem, ceea ce nu-i 
deloc uşor. Era aşadar un om competent, talentat, care îşi 
făcuse o carieră din a înfrânge dificultăţile şi a-i conduce 
pe oameni. A trecut printr-un coşmar personal, însă acesta 
nu l-a îngenuncheat. Era mai echilibrat ca oricând. Şi, 
deodată, se întoarce spre Cultul Reunirii şi acceptă o 
sinucidere grotescă. De ce? Spui că pentru a scăpa de 
durere? E o teorie interesantă, dar mai există şi alte 


moduri de a pune capăt durerii. Între Coşmar şi greeshka 
au trecut mulţi ani. In tot acest interval, Gustaffson n-a 
fugit dinaintea durerii. Nu s-a apucat de băutură, de 
droguri, sau alte modalităţi obişnuite de evadare din 
realitate. N-a plecat pe Vechiul Pământ, pentru ca un 
psiholog-psihiatru să-l curețe de amintiri - şi crede-mă, ar 
fi putut s-o obţină gratuit dacă ar fi vrut. După accidentul 
de pe Coşmar, Biroul Coloniilor ar fi făcut orice pentru el. 
A mers mai departe, şi-a înghiţit durerea, a reconstruit. Ca 
deodată, brusc, să se convertească. Da, fără îndoială, 
durerea l-a făcut mai vulnerabil. Insă altceva l-a atras, ceva 
ce-i oferea Reunirea, ceva ce nu putea găsi în vis sau în 
ştergerea memoriei. Acelaşi lucru este valabil pentru 
Kamenz şi pentru ceilalţi. Aveau alternative, alte căi de a 
spune „nu” vieţii. Le-au ignorat. In schimb, au ales 
Reunirea. Înţelegi ce vreau să zic? 

Inţelegeam, bineînţeles. Răspunsul meu nu fusese deloc 
o soluţie şi mi-am dat seama. Dar şi Valcarenghi greşea în 
unele aspecte. 

— Da, am răspuns. Cred că va mai trebui să cercetăm. 
Am zâmbit uşor. Mai este, totuşi, ceva. De fapt, Gustaffson 
nu şi-a înfrânt niciodată durerea. Lya a fost foarte clară în 
privinţa asta. Suferinţa a stat tot timpul înăuntrul lui, 
rozându-l. N-a lăsat-o însă să iasă de acolo. 

— Asta-i o victorie, nu? întrebă Valcarenghi. Dacă-ţi 
ascunzi atât de bine rănile, încât nimeni să nu ştie de ele... 

— Nu ştiu. Nu cred. Oricum... există şi un alt amănunt. 
Gustaffson are Ciuma Lentă. E pe moarte. O duce aşa de 
ani de zile. 

Expresia administratorului se schimbă pentru o clipă: 

— Asta nu ştiam, însă îmi susţine ipoteza. Am citit că 
optzeci la sută dintre victimele Ciumei Lente optează 
pentru eutanasie, dacă se află pe o planetă unde procedura 
este legală. Gustaffson era administratorul planetar. Ar fi 
putut s-o legalizeze. Dacă a refuzat atâţia ani sinuciderea, 
de ce s-o aleagă tocmai acum? 


La întrebarea asta, n-aveam niciun răspuns. Lyanna nu 
mi-l dăduse, dacă îl cunoştea. Nu ştiu unde puteam găsi 
unul, doar dacă... 

— Peşterile, am rostit brusc. Peşterile Reunirii. Trebuie 
să asistăm la o Reunire Finală. Probabil că acolo se 
întâmplă ceva care să justifice convertirile. Dă-ne o şansă 
să vedem despre ce-i vorba. 

— Bine, zâmbi Valcarenghi. Asta se poate aranja. Mă 
aşteptam să se ajungă aici. Totuşi, te previn că nu-i deloc 
plăcut. Am coborât şi eu acolo, aşa încât ştiu despre ce 
vorbesc. 

— E în regulă. Dacă crezi că citirea lui Gustaffson a fost 
plăcută, ar fi trebuit s-o vezi pe Lya după ce terminase. 
Acum încearcă să uite totul. 

Asta, decisesem, fusese ceea ce o tulburase. 

— Reunirea Finală, am continuat, nu poate fi mai 
groaznică decât amintirile de pe Coşmar. 

— Atunci, e-n regulă. O să aranjez pentru mâine. 
Bineînţeles, o să vin şi eu. Nu vreau să risc să vi se 
întâmple ceva. 

Am încuviinţat. Valcarenghi se ridică. 

— Perfect, adăugă el. Până atunci, să ne gândim la 
lucruri mai plăcute. Ai vreun plan pentru cină? 

XXX 

Am ajuns într-o imitație de restaurant shkeean, 
administrat de oameni, împreună cu Gourlay şi Laurie 
Blackburn. Am conversat mai mult generalităţi: sport, 
politică, arte, anecdote şi alte lucruri de soiul ăsta. Cred că 
toată seara n-a existat nici măcar o singură referire la 
shkeeni sau la greeshka. 

Când am revenit în apartament, am găsit-o pe Lyanna 
aşteptându-mă. Era în pat şi citea un volum din bibliotecă, 
o carte de poezii de pe Vechiul Pământ. Ridică ochii. 

— Bună, am spus. Cum a fost plimbarea? 

— Lungă. Un zâmbet îi înflori pe chipul palid, apoi 
dispăru. Am avut însă vreme să mă gândesc. La după- 
amiaza de astăzi, la ziua de ieri, la Membri... şi la noi. 

— La noi? 


— Robb, mă iubeşti? 

Pusese întrebarea pe un ton normal, însă cu un glas plin 
de curiozitate. Ca şi cum n-ar fi ştiut. Ca şi cum, într- 
adevăr n-ar fi ştiut. M-am aşezat pe pat, i-am luat mâna şi 
am încercat să surâd. 

— Bineînţeles, am răspuns. Tu ştii asta, Lya. 

— Da. Aşa-i. Mă iubeşti, Robb, mă iubeşti cu adevărat. 
Atât cât poate iubi un om. Dar... 

Se opri. Clătină din cap, închise cartea şi suspină: 

— Dar suntem încă departe, Robb. Suntem încă departe. 

— Nu înţeleg despre ce vorbeşti. 

— Despre după-amiaza de azi. Am fost atât de zăpăcită şi 
de speriată. Nu eram sigură de ce, şi atunci m-am gândit. 
Când i-am citit, Robb... am fost acolo, cu Membrii, 
împărţindu-i pe ei şi dragostea lor. Realmente, am fost 
acolo. Şi... nu mai voiam să ies. Nu voiam să-i părăsesc, 
Robb. Când am făcut-o, m-am simţit izolată, cu rădăcinile 
tăiate. 

— E vina ta, am murmurat. Am încercat să-ţi vorbesc. 
Erai însă prea cufundată în gânduri.. 

— Să vorbim? La ce-i bun vorbitul? Bănuiesc că-i un fel 
de comunicare, dar chiar aşa să fie? Aşa crezusem şi eu, 
până mi-a fost educat Talentul. După aceea, cititul minţilor 
părea să fie adevărata comunicare, modul real în care poţi 
ajunge la altă persoană, la cineva ca tine. Acum însă nu 
mai sunt sigură. Membrii - când sunau din clopote - erau 
atât de împreună, Robb. Toţi erau legaţi între ei. Aproape 
ca noi, atunci când facem dragoste. Şi, de asemenea, se 
iubeau unul pe celălalt. Ne iubeau şi pe noi, extraordinar 
de intens... Am simţit... nu ştiu... Dar Gustaffson mă 
iubeşte la fel de mult ca tine. Nu... Mă iubeşte mai mult. 

Era palidă când a rostit cuvintele astea, cu ochii largi, 
pierduţi şi singuri. Am simţit un fior brusc, ca un vânt rece, 
răvăşindu-mi sufletul. N-am spus nimic. Am privit-o şi mi- 
am umezit buzele. Şi am sângerat. 

Cred că îmi zări durerea din ochi. Sau o citi. Se întinse 
şi-mi mângâie mâna. 


— Robb, te rog... Nu vreau să te fac să suferi. Nu eşti 
numai tu. Este vorba de noi toţi. Ce avem noi, în 
comparaţie cu ei? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, Lya. 

Jumătate din mine voia să plângă în hohote. Cealaltă 
jumătate dorea să urle. Le-am înfrânat pe amândouă şi mi- 
am păstrat glasul potolit. Pe dinăuntru, însă, nu eram 
potolit, nu eram deloc potolit. 

— Mă iubeşti, Robb? Din nou. Visătoare. 

— Da! 

Aprig. O provocare. 

— Ce înseamnă asta? întrebă ea. 

— Ştii şi tu ce înseamnă. La naiba, Lya, gândeşte-te! 
Aminteşte-ţi tot ce am, avut, tot ce am împărţit împreună. 
Asta înseamnă dragostea, Lya. Asta! Noi suntem cei 
norocoşi, îţi aduci aminte? Ai spus-o chiar tu. Normalii au 
doar atingerea, glasul, apoi înapoi în bezna lor. Abia se pot 
găsi unul pe celălalt. Sunt singuri. Pe vecie! Orbecăie... 
Încearcă, mereu şi mereu, să evadeze din izolarea lor, dar 
eşuează de fiecare dată. Nu însă şi noi. Noi am găsit calea, 
ne cunoaştem unul pe celălalt atât cât va putea vreodată 
un om să-l cunoască pe un altul. Nu există nimic care nu ți- 
aş spune sau n-aş împărţi cu tine. Am spus asta şi-nainte şi 
ştii că-i adevărat, o poţi citi în mine. Asta-i dragostea, la 
dracu’! Nu-i aşa? 

— Nu ştiu, răspunse ea cu glas trist şi înăbuşit. 

Fără niciun zgomot, fără un suspin măcar, începu să 
plângă. In vreme ce lacrimile îi şiroiau pe obraji, porni să 
vorbească: 

— Poate că da, poate că asta înseamnă dragoste. Aşa am 
crezut şi eu, întotdeauna. Acum însă nu mai ştiu. Dacă 
ceea ce există între noi doi este dragoste, atunci cum se 
numeşte ceea ce am simţit azi după-amiază, ceea ce am 
atins şi am împărtăşit? Oh, Robb, şi eu te iubesc, ştii doar! 
Incerc să împart cu tine. Vreau să împart ceea ce citesc, 
ceea ce simt. Dar nu pot. Nu suntem legaţi. Nu te pot face 
să înţelegi. Eu sunt aici tu eşti acolo, ne putem atinge, 
putem face dragoste şi putem vorbi, însă tot nu suntem 


laolaltă. Înţelegi? Înţelegi? Sunt singură. lar în după- 
amiaza asta, n-am mai fost. 

— Nu eşti singură, la dracu’! am izbucnit brusc. Sunt 
aici. l-am strâns mâinile. Simţi? Auzi? Nu eşti singură! 

— Vezi că nu-nţelegi? clătină ea din cap. Şi n-am cum să 
te fac să-nţelegi. Ai spus că ne cunoaştem unul pe celălalt 
atât cât un om poate cunoaşte un altul. Ai dreptate. Dar 
cât de mult se pot cunoaşte oamenii între ei? Nu sunt, de 
fapt, cu toţii izolaţi? Fiecare, singur, într-un univers imens, 
întunecat şi pustiu? Ne păcălim pe noi înşine, când ne 
gândim că acolo mai există cineva. Sfârşitul, sfârşitul rece 
şi însingurat ne găseşte numai pe noi, singuri, în beznă. 
Eşti acolo, Robb? Cum pot eu să ştiu? Vei muri cu mine, 
Robb? Şi atunci, vom fi împreună? Acum suntem 
împreună? Spui că suntem mai norocoşi decât Normalii. 
Am zis-o şi eu. Ei au doar atingerea şi glasul, nu-i aşa? De 
câte ori am repetat asta? Dar noi ce avem? Atingerea şi, 
poate, două glasuri. N-ajunge. Mi-e frică. Mi s-a făcut frică. 

Începu să suspine. Instinctiv, m-am întins, am cuprins-o 
în braţe şi am mângâiat-o. Am rămas tăcuţi, în timp ce ea 
plângea la pieptul meu. Am citit-o iute şi i-am zărit 
durerea, singurătatea, dorinţa, toate învolburate într-o 
furtună întunecată de spaimă. Şi, deşi o atingeam, o 
mângâiam şi-i şopteam - mereu şi mereu - că va fi bine, că 
eram cu ea, că nu era singură, ştiam că nu va fi îndeajuns. 
Între noi apăruse brusc o prăpastie, un hău întunecat care 
creştea întruna, iar eu nu mă pricepeam să clădesc o 
punte. Lya, Lya mea plângea şi avea nevoie de mine, eu la 
rându-mi aveam nevoie de ea, însă n-o puteam ajunge. 
Atunci mi-am dat seama că plângeam. A 

Am stat îmbrăţişaţi, în tăcere, aproape o oră. În cele din 
urmă, lacrimile au secat. Lya îşi lipi trupul de mine, atât de 
strâns încât abia mai puteam respira şi eu i-am răspuns 
îmbrăţişării. 

— Robb, şopti ea. Ai spus... ai spus că noi într-adevăr, ne 
cunoaştem unul pe celălalt. Ai repetat mereu lucrul ăsta şi, 
uneori, spui că eu sunt exact ceea ce-ţi trebuie, că sunt 
perfectă. 


Am încuviinţat, dorind să cred. 

— Aşa-i. 

— Nu, făcu ea, poticnindu-se, silind cuvântul, luptându- 
se să-l pronunţe. Nu-i așa. Te citesc, da. Aud cuvintele cum 
ţi se învârt în minte, atunci când formezi o frază înainte s-o 
rosteşti. Te aud cum te dispreţuieşti, când faci vreo 
prostie. Şi-ţi văd amintirile, unele amintiri, retrăindu-le 
împreună cu tine. Toate sunt însă suprafaţa, Robb, vârful 
aisbergului. Dedesubt e mult mai mult din tine. Jumătăţi de 
gânduri ce plutesc şi pe care nu le pot prinde. Emoţii ce nu 
le ştiu numi. Pasiuni pe care ţi le înfrânezi şi amintiri de 
care nici tu nu mai ai habar. Uneori pot ajunge la nivelul 
acela. Uneori... Dacă lupt până la epuizare. Când ajung 
însă acolo, ştiu - ştiu - că dedesubt există alt nivel. Şi altul, 
şi altul, mai jos, tot mai jos. Nu le pot ajunge, Robb, deşi 
fac parte din tine. Nu te cunosc. Nu te pot cunoaşte. Nici 
chiar tu însuţi nu te poţi cunoaşte, înţelegi? Cât despre 
mine - tu mă cunoşti? Nu. Ba chiar mai puţin. Ştii ceea ce- 
ţi spun eu şi eu îţi spun adevărul, dar poate că nu pe tot. 
Îmi citeşti emoţiile, sentimentele superficiale - durerea 
unui deget lovit, un fulger de enervare, plăcerea pe care o 
simt când facem dragoste. Asta înseamnă că mă cunoşti? 
Dar nivelurile şi subnivelurile mele? Dar lucrurile pe care 
nici eu nu le ştiu? Le cunoşti tu? Cum, Robb? Cum? 

Clătină din nou din cap, cu gestul acela aparte pe care îl 
făcea de câte ori era nedumerită. 

— Totuşi, spui că sunt perfectă şi că mă iubeşti. Sunt 
exact ceea ce-ţi trebuie. Dar sunt oare? Robb, eu iţi citesc 
gândurile. Ştiu când vrei să fiu sexy, aşa că sunt sexy. Văd 
ce te frământă şi te pot ajuta. Ştiu când vrei să fiu serioasă 
şi când să glumesc. Ştiu ce glume să fac. Niciodată ironii, 
nu-ţi place să răneşti oamenii, sau să-i vezi răniţi. Tu râzi 
cu oamenii, nu râzi de ei, iar eu râd cu tine şi te iubesc 
pentru gusturile tale. Ştiu când vrei să vorbesc şi când să 
tac. Ştiu când vrei să fiu tigroaica ta cea mândră, telepata 
ta extraordinară şi când doreşti să fiu o fetiţă neajutorată 
care-şi caută adăpost în braţele tale. Şi sunt toate astea, 
Robb, pentru că tu vrei aşa, pentru că te iubesc, pentru că 


simt bucuria din mintea ta la fiecare lucru pe care-l fac așa 
cum doreşti tu. Nu plănuiesc niciodată să fac aşa, dar se- 
ntâmplă. Nu-mi păsa şi nu-mi pasă. In majoritatea 
timpului, nu eram nici măcar conştientă. Şi tu faci acelaşi 
lucru. Te-am citit. Nu poţi însă citi ca mine, aşa încât, 
uneori, ghiceşti greşit - eşti spiritual atunci când aş dori o 
înţelegere tăcută, sau te joci de-a masculul feroce când eu 
am vrut un băieţel pe care să-l alint. Totuşi de cele mai 
multe ori ghiceşti corect. Şi, în plus, încerci, încerci în 
permanenţă. Eşti însă tu, într-adevăr? Sunt eu, într- 
adevăr? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu eram perfectă, dacă 
eram eu însămi, cu toate greşelile mele şi cu lucrurile care 
ţie nu ţi-ar plăcea să le fac? Atunci, m-ai fi iubit? Nu ştiu. 
Gustaffson şi Kamenz m-ar fi iubit însă. Asta ştiu, Robb. 
Am văzut-o. Pe ei îi cunosc. Nivelurile lor... au dispărut. Pe 
ei îi CUNOSC şi, dacă mă întorc la ei, pot împărţi cu ei mai 
mult decât cu tine. Cred de asemenea că şi ei mă cunosc, 
îmi ştiu adevărata fiinţă. Şi mă iubesc. Înţelegi? Intelegi? 

Dacă înţelegeam? Nu ştiu. Eram zăpăcit. Aş fi iubit-o pe 
Lya dacă ar fi fost „ea însăşi”? Dar ce însemna „ea însăşi”? 
Cum putea fi diferită de Lya pe care o ştiam? Credeam că 
am iubit-o şi o voi iubi întotdeauna... dar dacă adevărata 
Lya nu era Lya mea? Ce iubeam eu? Conceptul abstract şi 
ciudat al unei fiinţe omeneşti, sau trupul, glasul şi 
personalitatea pe care le consideram Lya? Nu ştiam. Nu 
ştiam cine era Lya, sau cine eram eu, sau ce naiba 
însemnau toate astea. Mi-era teamă. Poate că nu putusem 
simţi ce simţise ea în după-amiaza aceea. Ştiam însă ce 
simţise atunci. Eram singur şi aveam nevoie de cineva. 

— Lya, i-am spus. Lya, să încercăm. Nu trebuie să 
renunţăm. Putem ajunge unul la celălalt. Există o cale, 
calea noastră. Am mai făcut asta. Vino, Lya, vino cu mine, 
vino la mine. 

În timp ce vorbeam, am dezbrăcat-o şi ea îmi răspunse, 
iar mâinile ei mi se alăturară. Când am rămas goi, am 
început s-o mângâi încetişor şi ea pe mine. Minţile noastre 
s-au întins una spre cealaltă. S-au atins şi au căutat ca 
niciodată până atunci. O puteam simţi, înlăuntrul capului 


meu, scormonind. Adânc, şi mai adânc. În jos. M-am 
deschis înspre ea, mi-am predat toate secretele mărunte 
pe care le ţineam ascunse, i-am dezvăluit tot ceea ce-mi 
puteam aminti, succesele şi ruşinile, clipele frumoase şi 
durerile, momentele când rănisem pe cineva, clipele când 
fusesem rănit, plânsetele de unul singur, temerile pe care 
nu voiam să le recunosc, prejudecățile cu care luptasem, 
mândriile pe care le învinsesem, păcatele prosteşti ale 
adolescenţei. Toate. Totul. N-am îngropat nimic. N-am 
ascuns nimic. M-am dăruit cu totul ei, Lyei, Lyei mele. 
Trebuia să mă cunoască. 

Şi ea, de asemenea, mi se dărui. Mintea îi era o pădure 
prin care rătăceam, vânând frânturi de emoţii: teama, 
dorinţa şi, deasupra lor, dragostea, lucrurile mai vagi de 
dedesubt, sentimentele pe jumătate formate, afundate 
adânc în desişuri. Nu am Talentul Lyei, citesc doar 
sentimente, nu şi gânduri. Atunci însă am citit gânduri 
pentru prima şi ultima dată, gânduri cu care mă împroşca 
pentru că nu le mai văzusem niciodată până atunci. Nu le 
puteam descifra pe toate, însă cu multe am reuşit. 

O dată cu mintea, i se deschise şi corpul. Am pătruns-o 
şi am fost laolaltă, un singur trup, minţi îngemănate, atât 
cât se pot uni două fiinţe omeneşti. Am simţit plăcerea 
inundându-mă cu valuri uriaşe şi măreţe, plăcerea mea, 
plăcerea ei, amândouă laolaltă, clădindu-se una pe cealaltă 
şi am plutit o eternitate pe creasta talazului ce se apropia 
de un țărm îndepărtat. In cele din urmă, când se izbi de 
plaja aceea, amândoi am juisat şi pentru o clipă - o 
frântură de clipă - n-am putut spune care orgasm era alei 
şi care al meu. 

Apoi însă a trecut. Zăceam cu trupurile unite, pe pat. 
Sub lumina stelelor. Nu era însă un pat, ci plaja - plaja 
întinsă şi întunecată, iar deasupra nu exista nicio stea. Un 
gând mă atinse uşor, un gând care nu-mi aparţinea. 
Gândul Lyei. Suntem pe o câmpie, gândea ea şi am văzut 
că avea dreptate. Valurile ce ne aduseseră acolo 
dispăruseră. Rămăsese o câmpie uriaşă şi întunecată care 
se întindea în toate direcţiile, cu forme neclare mişcându- 


se la orizont. Suntem aici ca pe o câmpie întunecoasă, 
gândi Lya. Atunci mi-am dat seama ce erau formele acelea 
şi ce poezie citise ea. 

Am adormit amândoi. 

M-am trezit, singur. 

XXX 

Camera era cufundată în beznă. Lya dormea ghemuită în 
celălalt capăt al patului. Era devreme, probabil înaintea 
zorilor. Nu puteam fi însă sigur. Mă simţeam agitat. 

M-am ridicat şi m-am îmbrăcat în linişte. Incercam 
nevoia să mă plimb, să mă gândesc, să pun lucrurile cap la 
cap. Unde s-o fac? Imbrăcându-mi tunica, am simţit în 
buzunar o cheie. Mi-am amintit: cabinetul lui Valcarenghi. 
La ora aceea, trebuia să fie pustiu. Poate că priveliştea m- 
ar fi ajutat să-mi adun gândurile. 

Am ieşit, am căutat liftul şi am ţâşnit în sus, în sus, tot 
mai sus spre vârful Turnului, apexul de oţel al provocării 
adresate de om shkeenilor. Cabinetul era întunecat, 
mobilele distingându-se ca nişte umbre negre. Se zărea 
doar lumina stelelor. Shkeea este mai apropiată de centrul 
galaxiei decât Vechiul Pământ sau Baldurul. Stelele 
alcătuiesc un covor strălucitor pe cerul nopţii. Unele sunt 
foarte apropiate şi ard ca nişte focuri roşii sau alb-albastre 
pe fundalul negru. În biroul lui Valcarenghi, toţi pereţii 
erau din sticlă. M-am îndreptat spre unul şi am privit afară. 
Nu gândeam, doar simţeam. Mi-era frig, şi mă simţeam 
mic şi pierdut. 

Apoi, înapoia mea, o voce moale a rostit „salut”. Abia am 
auzit-o. 

M-am întors de la fereastră, însă din ceilalţi pereţi m-au 
întâmpinat stelele. Într-unul dintre scaunele joase, 
învăluită în umbre, stătea Laurie Blackburn. 

— Salut, i-am răspuns. N-am vrut să deranjez. Credeam 
că nu mai este nimeni pe-aici. 

Ea zâmbi. Un zâmbet deschis pe o figură deschisă, lipsit 
însă de ironie. Părul îi cădea în valuri roşcate peste umeri 
şi era îmbrăcată în ceva lung şi transparent. Prin falduri îi 
zăream liniile dulci şi nu făcu niciun efort să le ascundă. 


— Vin adeseori aici, îmi spuse. De obicei, noaptea, când 
Dino doarme. Este un loc unde te poţi gândi. 

— Da, am răspuns surâzând. Aşa cred şi eu. 

— Stelele sunt frumoase, nu? 

— Da. 

— Îmi plac şi mie. Eu... Ezită, apoi se sculă şi se îndreptă 
spre mine. O iubeşti pe Lya? 

O întrebare ca un baros. Mai ales într-un asemenea 
moment. Cred însă că am reacţionat bine. Mintea îmi 
rămăsese tot la discuţia cu Lya. 

— Da, am încuviinţat. Foarte mult. De ce? 

Stătea chiar lângă mine, privindu-mi chipul, privind 
dincolo de el, spre stele. 

— Nu ştiu. Uneori mă gândesc la iubire. Ştii, îl iubesc pe 
Dino. A sosit aici acum două luni, aşa că n-am avut prea 
mult timp ca să ne cunoaştem. Eu însă îl iubesc deja. N-am 
mai întâlnit pe nimeni ca el. E bun şi drăguţ şi se descurcă 
în orice. Nu l-am văzut să nu reuşească în orice ar încerca. 
Totuşi, nu pare să se chinuie, ca unii bărbaţi. Invinge cu 
atâta uşurinţă... Are multă încredere în sine şi asta-i 
atrăgător. Mi-a dat orice i-am cerut, orice. 

Am citit-o, i-am văzut dragostea şi îngrijorarea şi am 
ghicit: 

— Cu excepţia lui însuşi. 

Mă privi surprinsă, apoi zâmbi: 

— Am uitat, eşti un Talent. Bineînţeles că ştii. Ai 
dreptate... Nu ştiu ce mă îngrijorează. Dino e atât de 
perfect... I-am spus... în sfârşit totul. Totul despre mine şi 
despre viaţa mea. Ascultă şi înţelege. Este mereu receptiv, 
este acolo când am nevoie de el. Dar... 

— Relaţia e univalentă, am întrerupt-o. 

Era o afirmaţie. Ştiam. 

Ea încuviinţă. 

— Să nu crezi că ar avea secrete. Nu are. Mi-ar 
răspunde la orice întrebare. Răspunsurile totuşi nu 
înseamnă nimic. Îl întreb ce anume îl sperie şi-mi răspunde 
că nimic şi mă face să-l cred. E foarte raţional, calm. Nu se 
enervează şi nu s-a enervat niciodată. Nu urăşte oamenii, 


crede că ura este un lucru rău. N-a simţit niciodată durere 
sau, cel puţin, aşa afirmă. Mă refer la durere sufletească. 
Cu toate astea, mă înţelege când îi povestesc despre viaţa 
mea. Odată mi-a spus că defectul lui cel mai mare era 
lenevia. Dar nu-i deloc leneş, ştiu asta. Să fie chiar atât de 
perfect? Îmi spune că-i întotdeauna sigur pe el pentru că 
ştie că-i bun, dar zâmbeşte când o declară, aşa că nu-l pot 
acuza nici măcar de îngâmfare. Afirmă că crede în 
Dumnezeu, dar evită subiectul. Dacă încerci să-i vorbeşti 
serios, te ascultă cu răbdare, sau glumeşte, sau schimbă 
firul discuţiei. Spune că mă iubeşte, însă... 

Am încuviinţat. Ştiam ce avea să urmeze. 

Aşa s-a şi întâmplat. Mă privi cu ochi rugători. 

— Eşti un Talent. L-ai citit, nu-i aşa? Spune-mi. Te rog, 
spune-mi! 

O citeam. Vedeam cât de mult avea nevoie să ştie, câte 
griji şi probleme îşi făcea, cât de mult iubea. N-o puteam 
minţi. Totuşi, îmi venea greu să-i dau răspunsul care îl 
aveam. 

— L-am citit, am răspuns încet, prevăzător, măsurându- 
mi cuvintele ca pe nişte elixire preţioase. Te-am citit şi pe 
tine. i-am văzut iubirea, chiar din prima seară, când am 
cinat împreună. 

— Şi Dino? 

Vorbele mi s-au poticnit în gât. : 

— El e... ciudat. Aşa a zis Lya, odată. li pot citi cu 
destulă uşurinţă emotiile superficiale. Sub ele însă, nimic. 
Este extrem de bine închis, înzidit. Am senzaţia că 
singurele lui sentimente sunt cele pe care... îşi permite să 
le simtă. l-am citit încrederea, plăcerea. Am văzut şi 
îngrijorare, dar niciodată teamă adevărată. Este foarte 
afectiv faţă de tine, protector. Îi place să se simtă 
protector. 

— Asta-i tot? 

O speranţă care te durea. 

— Mă tem că da. E înzidit, Laurie. Are nevoie numai de 
el, numai de persoana lui. Dacă în sufletul lui există iubire, 
atunci este înapoia acestui zid, ascunsă. Eu n-o pot citi. Se 


gândeşte mult la tine. Dragostea însă este... altceva. E mai 
puternică, uneori iraţională şi vine în torente neaşteptate. 
Dino nu-i aşa sau, cel puţin, nu era când l-am citit eu. 

— Închis, repetă ea. Inchis faţă de mine. Eu m-am 
deschis cu totul spre el, dar el n-a făcut-o. Mi-era 
întotdeauna teamă... chiar când eram împreună, simţeam 
uneori că, de fapt, el nu era acolo... 

Suspină. l-am citit disperarea, singurătatea nesfârşită. 
Nu ştia ce să facă. 

— Plângi dacă vrei, am rostit prosteşte. Uneori ajută. 
Ştiu asta. Am plâns destul la vremea mea. 

Ea nu plânse. Mă privi şi surâse. 

— Nu, îmi răspunse. Nu pot. Dino m-a învăţat să nu 
plâng niciodată. Spune că lacrimile nu rezolvă nimic. 

O filosofie tristă. Poate că într-adevăr lacrimile nu 
rezolvă nimic, dar ele fac parte din fiinţa omenească. Am 
vrut să-i spun asta, însă m-am trezit zâmbindu-i. 

Laurie ridică privirea. 

— Tu plângi, vorbi deodată cu o voce ciudat de 
încântată. Ce interesant! Într-un fel, depăşeşte orice am 
auzit vreodată de la Dino. Îţi mulţumesc, Robb. Îţi 
mulţumesc! 

Se ridică pe vârfuri şi mă privi, aşteptând. Puteam citi 
ceea ce aştepta. Am prins-o şi am sărutat-o, iar ea se lipi 
strâns de mine. Şi, în tot acest timp, m-am gândit la Lya, 
spunându-mi că ei nu i-ar fi păsat, că ar fi fost mândră de 
mine, că ar fi înţeles. 

După aceea, am rămas singur în cabinet, privind 
revărsatul zorilor. Eram extenuat, totuşi mulţumit, într-un 
fel. Lumina care se înălța deasupra orizontului alerga după 
umbrele dinaintea ei şi, deodată, toate temerile ce-mi 
apăruseră atât de amenințătoare în cursul nopţii părură 
prosteşti, lipsite de sens. Eu şi cu Lya, m-am gândit, am 
clădit o punte peste prăpastie. Indiferent despre ce ar fi 
fost vorba, ne-am descurcat şi astăzi. Împreună, vom 
soluţiona şi problema greeshka. Cu aceeaşi uşurinţă. 


Când m-am întors în apartament, Lya dispăruse. 
XXX 


— Am găsit aerocarul în mijlocul Oraşului shkeean, 
spuse Valcarenghi. 

Era calm, exact, convingător. Glasul lui îmi transmitea, 
fără vorbe, că nu aveam motiv să-mi fac griji. 

— Am trimis oameni s-o caute, totuşi Oraşul este mare. 
Ai vreo idee unde s-ar fi putut duce? 

— Nu, am răspuns amorţit. Nu tocmai. Poate dorea să 
vadă alţi Membri. Părea... mă rog, aproape obsedată de ei. 
Nu ştiu. 

— Nu-i nimic, avem o poliţie foarte bună. Sunt convins c- 
o vom găsi. Însă s-ar putea să dureze. V-aţi certat? 

— Da. Nu. Într-un fel, deşi n-a fost o ceartă adevărată. A 
fost ceva ciudat. 

— Înţeleg, făcu el, deşi eram convins că nu pricepuse 
nimic. Laurie mi-a spus că astă noapte ai venit, singur, în 
cabinet. 

— Da. Aveam nevoie să mă gândesc. 

— Perfect, spuse Valcarenghi. Să presupunem că Lya s-a 
trezit şi a vrut şi ea să se gândească. Tu ai venit aici, sus. 
Ea s-a dus să se plimbe. Poate că voia o zi de pauză, în 
care să rătăcească prin Oraşul shkeean. A făcut ceva în 
genul ăsta şi ieri, nu-i aşa? 

— Da. 

— Aşa că o face din nou. Nu-i nicio problemă. Cu 
siguranţă că se întoarce până la cină, zâmbi el. 

— Atunci, de ce a plecat fără să-mi spună? Sau de ce n-a 
lăsat o notiţă sau altceva? 

— Nu ştiu. Nu-i ceva foarte important. 

Chiar nu era? Nu era? Stăteam în scaun, cu capul în 
palme, cu faţa crispată şi transpiram. Brusc, mi s-a făcut 
foarte frică de ceva ce nu ştiam. Îmi spuneam că n-ar fi 
trebuit s-o las singură. În vreme ce eram sus cu Laurie, 
Lyanna s-a trezit singură într-o cameră întunecoasă şi... 
şi... şi ce? Şi... a plecat. 

— Între timp, însă, continuă Valcarenghi, avem altele de 
făcut. Am aranjat vizita la peşteri. 

L-am privit neîncrezător. 

— Peşterile? Nu pot merge acolo, nu acum - nu singur. 


Suspină adânc, a exasperare. 

— Haide, Robb! Nu-i sfârşitul lumii. Lya n-o să păţească 
nimic. Pare o fată perfect normală şi sunt sigur că-şi poate 
purta şi singură de grijă. Aşa-i? 

Am încuviinţat. 

— Până atunci, ne vom ocupa de peşteri. Vreau să 
terminăm cu problema asta. 

— N-o să facem nimic, am protestat eu. Fără Lya n-o să 
facem nimic. Ea este Talentul major. Eu... eu citesc doar 
emoţii. Nu pot pătrunde în adânc, aşa cum face ea. N-o să 
pot face nimic. 

— Poate că nu, ridică el din umeri. Excursia este însă 
aranjată şi n-avem nimic de pierdut. Oricând putem reveni 
acolo, după ce se întoarce Lya. În plus, o să-ţi facă bine, o 
să-ţi mai alunge gândurile. În momentul de faţă, nu poţi 
face nimic pentru Lya. l-am pus pe toţi oamenii disponibili 
s-o caute, iar dacă ei n-o vor putea găsi, tu nici atât. N-are 
niciun rost să te mai gândeşti la asta. Acţionează, menține- 
te ocupat. 

Se întoarse, pornind către lift. 

— Haide! Ne aşteaptă un aerocar. Vine şi Nelse. 

L-am ascultat. N-aveam chef să mă ocup de problemele 
shkeenilor, dar argumentele administratorului erau pline 
de bun simţ. În plus, mă angajase pe mine şi pe Lyanna, şi 
aveam încă obligaţii faţă de el. M-am gândit că, oricum, 
puteam încerca. 

În timpul zborului, Valcarenghi a stat în faţă cu pilotul, 
un sergent de poliţie masiv, cu chip parcă dăltuit în piatră. 
Alesese de data asta un aerocar al poliţiei, ca să poată fi în 
legătură cu cei aflaţi în căutarea Lyei. Gourlay şi cu mine 
stăteam pe locurile din spate. Adjunctul desfăşurase o 
hartă uriaşă şi-mi explica despre peşterile Reunirii Finale. 

— In teorie, peşterile sunt locul de origine al lui 
greeshka, spuse el. Lucrul este probabil adevărat. 
Greeshka sunt mult mai mari aici. O să vezi... Peşterile 
străpung peste tot colinele, departe de Oraşul shkeean, 
acolo unde ţinutul devine mai sălbatic. Pur şi simplu, este 
un fagure. Greeshka se găseşte în toate peşterile. Cel 


puţin, aşa am auzit. În câte am fost eu, greeshka exista 
într-adevăr, şi ca atare, cred ce se spune despre celelalte. 
Oraşul, oraşul sacru, se pare c-a fost construit tocmai 
datorită peşterilor. Shkeenii vin de pe întregul continent 
pentru Reunirea Finală. Aici, aceasta e regiunea peşterilor. 

Luă un creion şi trasă un cerc mare, roşu, aproape de 
centrul hărţii. Pentru mine nu avea niciun sens. Harta mă 
zdrobise. Nu-mi dădusem seama că Oraşul shkeean era 
atât de întins. Cum dracu' puteau găsi pe cineva care nu 
voia să fie găsit? 

Valcarenghi se întoarse către noi. 

— Peştera la care vom merge este una mare, ca 
majoritatea. Am mai vizitat-o. Ştii, nu există nicio 
formalitate în legătură cu Reunirea Finală. Shkeenii aleg o 
peşteră, intră şi se aşază pe greeshka. Folosesc orice 
intrare li se pare potrivită. Unele dintre ele nu sunt mai 
mari decât un canal de drenaj, dar dacă intri suficient de 
mult, se spune că vei da peste un greeshka, care stă 
pulsând în întuneric. Peşterile mai mari sunt iluminate cu 
torţe, ca Sala Mare, dar acelea sunt doar simple 
ornamente. N-au niciun rol în Reunire. 

— Înţeleg că mergem la una din ele? 

— Exact, încuviinţă Valcarenghi. M-am gândit că ai vrea 
să vezi cum arată un greeshka matur. Nu-i încântător, dar 
e educativ. Aşa încât, avem nevoie de lumină. 

Gourlay îşi reluă explicaţiile, dar nu l-am mai ascultat. 
Simţeam că ştiu destule despre shkeenii şi despre 
greeshka şi continuam să fiu îngrijorat în legătură cu 
Lyanna. După un timp, Gourlay amuţi şi restul zborului se 
desfăşură în tăcere. Am mers mai mult decât o făcusem 
vreodată. Până şi Turnul - farul nostru de oţel strălucitor - 
fusese înghiţit de colinele dinapoi. 

Terenul devenea tot mai sălbatic, stâncos şi părăginit, 
iar colinele ajunseseră nişte deluşoare înalte. Domurile 
continuau, iar shkeenii se vedeau la tot pasul. M-am gândit 
că Lya putea fi undeva pe aici, pe jos, pierdută printre 
milioanele de băştinaşi. Ce căuta? La ce se gândea? 


În cele din urmă, ne-am oprit într-o vale împădurită, 
între două dealuri masive şi stâncoase. Până şi aici existau 
shkeeni; domurile din cărămidă roşie se ridicau sub copacii 
cioturoşi. Nu mi-a fost deloc greu să zăresc peştera. Se 
găsea la jumătatea unei pante, un gol întunecat în stâncă, 
cu o potecă colbuită ce şerpuia până acolo. 

Am asolizat în vale şi am început urcuşul. Gourlay 
mergea cu paşi mari şi caraghioşi, în timp ce Valcarenghi 
umbla cu o graţie şi uşurinţă lipsite de oboseală, iar 
polițistul păşea regulat. Eu eram ultimul. M-am târât cu 
greu şi când am ajuns la gura peşterii mă simţeam 
dărâmat. 

Dacă mă aşteptasem la picturi rupestre, la un altar sau 
la vreun templu natural, mă întâmpina o dezamăgire. Era o 
peşteră obişnuită, cu pereţi de stâncă jilavi, plafon scund şi 
un aer rece şi umed. Mai rece decât în restul Shkeei şi mai 
puţin prăfos, dar atât. Prin stâncă fusese săpat un coridor 
lung şi întortocheat, suficient de larg pentru a merge toţi 
patru, unul lângă altul, totuşi scund, obligându-l pe 
Gourlay să se gârbovească. În pereţi, la intervale regulate, 
fuseseră fixate torţe, însă doar una din patru era aprinsă. 
Ardeau cu un fum uleios ce părea că se lipeşte de plafon şi 
coboară în adâncurile dinaintea noastră. M-am întrebat ce 
anume îl aspira. 

După zece minute de mers pe o pantă abia înclinată, 
coridorul ne aduse într-o sală înaltă şi puternic luminată, 
cu un tavan stâncos, pătat de fumul torţelor. În sală se afla 
greeshka. 

Avea culoarea roşu-cafeniu închis, ca sângele închegat, 
cu stacojiul strălucitor, aproape transparent, al creaturilor 
ce se găseau pe testele Membrilor. Pe corpul imens existau 
şi nişte pete negre, aidoma unor arsuri sau urme de 
funingine. Abia puteam zări peretele îndepărtat al peşterii; 
greeshka era uriaş şi se înălța deasupra noastră, aşa încât 
între el şi plafon rămânea doar o crăpătură. La jumătatea 
sălii însă, cobora abrupt ca un deal gelatinos, oprindu-se la 
vreo şapte-opt metri de locul unde ne aflam. Între noi şi el 
se întindea o pădure de fuioare roşii, atârnând şi 


mişcându-se, un păienjeniş viu de ţesut ce ajungea aproape 
lângă feţele noastre. 

Păienjenişul pulsa. Ca un organism viu. Până şi 
firişoarele se dilatau şi se contractau, mişcându-se după un 
ritm tăcut, acelaşi cu al uriaşului greeshka din spatele lor. 

Stomacul mi s-a revoltat, totuşi însoțitorii mei erau 
calmi. Mai văzuseră spectacolul. 

— Vino, rosti Valcarenghi, aprinzând lanterna adusă 
pentru a spori lumina torţelor. 

Deformându-se prin păienjenişul pulsator, razele dădeau 
iluzia unui codru straniu şi bântuit. Valcarenghi păşi 
înainte prin pădurea aceea. Încetişor. Mişcând lanterna şi 
îndepărtând firele de greeshka. 

Gourlay îl urmă, dar eu m-am tras  îndărăt. 
Administratorul privi în urmă şi zâmbi: 

— Nu te teme. Greeshka are nevoie de ore întregi până 
se ataşează, şi se îndepărtează cu uşurinţă. Nu te apucă, 
dacă treci prin el. 

Mi-am adunat curajul, m-am întins şi am atins unul 
dintre firişoarele vii. Era moale, umed şi părea niţel 
lunecos. Atât. Ceda cu uşurinţă. Am păşit prin el, întinzând 
braţele înaintea mea, dând la o parte păienjenişul pentru a- 
mi croi drum. Polițistul mă urma tăcut. 

Am ajuns de cealaltă parte a fuioarelor, la poalele 
uriaşului greeshka. Valcarenghi îl studie, apoi îmi indică cu 
lanterna: 

— Uită-te. Reunirea Finală. 

Am privit. Lanterna arunca o pată de lumină pe una 
dintre zonele întunecate - o discordanţă pe colosul roşu. 
M-am uitat mai atent. Acolo se găsea un cap. Exact în 
centrul petei. I se zărea doar chipul, dar şi acela acoperit 
de o peliculă roşie, subţire. Trăsăturile erau însă 
inconfundabile. Un shkeean bătrân, zbârcit, cu ochii mari 
şi închişi. Dar zâmbind. Zâmbind! 

M-am apropiat. Ceva mai jos şi spre dreapta, din masa 
gelatinoasă ieşeau vârfurile câtorva degete. Asta era tot. 
Cea mai mare parte a corpului dispăruse deja, afundat în 


greeshka, dizolvat sau în curs de dizolvare. Bătrânul 
shkeen era mort şi parazitul îi digera trupul. 

— Fiecare pată neagră este o Reunire recentă, rosti 
Valcarenghi mişcând lanterna în cercuri. Desigur, petele 
pălesc cu timpul. Încetişor, greeshka creşte. Peste o sută 
de ani, va umple sala asta şi va porni în sus, pe coridor. 

Înapoia noastră se auzi un zgomot. M-am întors. Cineva 
venea prin păienjeniş. 

Ajunse lângă noi şi ne zâmbi. O bătrână shkeeană, goală, 
cu sânii atârnându-i până la brâu. Membră, desigur. 
Greeshka îi acoperea majoritatea craniului şi cobora mai 
jos decât sânii. Era încă strălucitor şi transparent, după 
vremea petrecută la soare. Puteai vedea prin el, acolo unde 
mânca pielea de pe spatele femeii. 

— O candidată la Reunirea Finală, spuse Gourlay. 

— E o peşteră foarte populară, adăugă sardonic 
Valcarenghi. 

Femeia nu ne vorbi şi nici noi n-am făcut-o. Zâmbind, 
trecu mai departe şi se aşeză pe greeshka. 

Micul greeshka aflat pe spatele ei păru aproape că se 
dizolvă în momentul contactului, topindu-se în masa 
creaturii din peşteră, aşa încât femeia şi uriaşul greeshka 
erau unii ca o singură fiinţă. După aceea, nimic. Femeia 
închise ochii şi rămase liniştită, părând adormită. 

— Ce se întâmplă? am întrebat. 

— Reunirea, răspunse Valcarenghi. Abia peste vreo oră 
îţi vei da seama, însă greeshka a început chiar de acum să 
se închidă peste ea, înghiţind-o. Mi s-a spus că ar fi o 
reacţie la căldura trupului. Peste o zi va fi îngropată. Peste 
două... 

Indică cu lumina lanternei chipul pe jumătate dizolvat de 
deasupra. 

— O poţi citi? se interesă Gourlay. Poate aflăm ceva. 

— Perfect, am rostit scârbit, totuşi curios. 

Mi-am deschis mintea şi atunci furtuna m-a izbit. 

Ar fi greşit să-i spun însă furtună. Era imensă, 
copleşitoare, puternică şi arzătoare, orbind şi înăbuşind. În 
acelaşi timp, era calmă şi liniştitoare, o linişte mult mai 


intensă decât ura omenească. Emitea sunete dulci şi 
chemări de sirene, atrăgându-mă seducătoare şi 
învăluindu-mă în unde purpurii de plăcere. Mă umplea şi 
totodată mă golea. Şi, undeva, auzeam clopotele sunând, 
un cântec aspru de bronz, un cântec despre iubire, predare 
şi contopire, despre ce înseamnă să fii împreună, într-o 
frăţie, niciodată singur. 

Furtună, da, furtună emoţională. Comparativ însă cu una 
obişnuită părea ca o supernovă pe lângă un uragan, iar 
violenţa ei era cea a iubirii. Furtuna aceasta mă iubea şi 
mă dorea, clopotele ei îmi cântau despre iubire, şi eu mă 
întindeam într-acolo, atingând-o, dorind să fiu cu ea, 
dorind să mă leg de ea, dorind să nu mai fiu niciodată 
singur. Şi, brusc, mă aflam din nou pe creasta valului, 
talazul de foc ce mă purta veşnic spre stele, iar acum ştiam 
că el nu se va mai sparge, că nu voi mai rămâne singur pe 
câmpia întunecată. 

Gândindu-mă la asta, mi-am amintit de Lya. 

Deodată, am început să mă zbat, să lupt, să izbesc în 
oceanul absorbitor de iubire. Am fugit, am fugit, am fugit, 
AM FUGIT... am închis uşa minţii, i-am pus lacătul şi am 
lăsat furtuna să se izbească şi să se trântească de ea, în 
vreme ce o sprijineam şi o împingeam cu toate forţele. 
Totuşi, uşa începu să se îndoaie şi să troznească. 

Am urlat. Uşa se izbi de perete şi furtuna se năpusti 
înăuntru, înghiţindu-mă şi târându-mă afară într-un vârtej. 
Am plutit în sus, către stelele reci, dar nu mai erau deloc 
reci şi eu creşteam, creşteam, până când eu am fost stelele 
şi ele au fost eu, apoi am fost Reunirea şi, pentru o singură 
clipă, am fost universul. 

Apoi nimic. 

M-am trezit în camera mea, cu o durere de cap ce-mi 
spărgea ţeasta. Pe un scaun, Gourlay citea una dintre 
cărţile noastre. Ridică privirea când am gemut. 

Pilulele Lyei contra migrenei rămăseseră pe noptieră. M- 
am grăbit să iau una, apoi m-am chinuit să mă scol în capul 
oaselor. 

— Cum te simţi? întrebă Gourlay. 


— Mă doare capul, am rostit, frecându-mi fruntea. 

Bubuia, ca şi când ar fi vrut să explodeze. Mult mai rău 
decât atunci când citisem durerea Lyei. 

— Ce s-a întâmplat? am articulat. 

— Ne-ai speriat al dracului, se ridică el în picioare. 
Imediat după ce ai început să citeşti, ai început să tremuri. 
Apoi ai mers drept spre nenorocitul ăla de greeshka şi ai 
urlat. Dino şi cu sergentul au trebuit să te tragă afară. 
Păşeai drept în creatura aia şi te afundaseşi până la 
genunchi. Tot timpul, zbătându-te. Groaznic... Dino te-a 
pocnit, te-a ametit bine. 

Clătină din cap şi se îndreptă spre uşă. 

— Unde pleci? I-am întrebat. 

— Să mă culc. Ai zăcut inconştient vreo opt ore. Dino m- 
a rugat să te veghez până îţi revii. Bun, ţi-ai revenit. Acum 
caută să te odihneşti şi eu o să fac acelaşi lucru. Vorbim 
mâine. 

— Vreau să vorbim acum. 

— E târziu, răspunse şi închise uşa dormitorului. 

I-am ascultat paşii îndepărtându-se şi sunt sigur că am 
auzit şi cheia răsucindu-se în broască. În mod evident, 
cuiva îi era frică de Talente care dispar în noapte. N-aveam 
să plec nicăieri. 

M-am ridicat şi am căutat ceva de băut. Am găsit nişte 
Veltaar rece. Am băut iute două pahare şi am luat o 
gustare frugală. Durerea de cap începuse să-mi treacă. M- 
am întors în dormitor, am stins lumina şi am dezopacizat 
geamul, ca să pătrundă lumina stelelor. M-am întins şi am 
încercat să mă culc. 

Nu puteam însă adormi; nu imediat. Se întâmplaseră 
prea multe. Trebuia să mă gândesc. Întâi, migrena, 
îngrozitoarea migrenă care îmi despica ţeasta. La fel ca a 
Lyei. Totuşi ea nu trecuse prin ceea ce trecusem eu. Sau 
greşeam? Lya era un Talent major, cu mult mai sensibilă 
decât mine şi cu un domeniu mai extins. Ar fi putut furtuna 
emoţională să ajungă atât de departe, la o distanţă de 
atâţia kilometri? Târziu, în timpul nopţii, când oamenii şi 
shkeenii dormeau, iar gândurile le erau slabe? Poate... şi 


poate că visele mele, pe jumătate amintite, reprezentau 
reflecţii palide ale celor simţite de ea în timpul nopții. 
Visele mele însă fuseseră plăcute. Deşteptatul mă deranja, 
trezirea, nu amintirile. 

De fapt, migrena o căpătasem în timpul somnului? Sau 
când mă sculasem? 

Ce naiba se întâmplase? Cine mă prinsese acolo, în 
peşteră şi mă trăsese spre el? Greeshka? Probabil că da. 
Nici nu avusesem vreme să mă focalizez asupra femeii, aşa 
că greeshka trebuia să fi fost. Lyanna spusese însă că 
greeshka nu gândesc, nici măcar un „da-trăiesc”... 

Totul se învârtea în jurul meu, întrebări despre întrebări 
despre întrebări, iar eu nu aveam niciun răspuns. Am 
început să mă gândesc la Lya, să mă întreb unde se afla şi 
de ce mă părăsise. Trecuse şi ea prin aşa ceva? De ce n-o 
înţelesesem? Îi simţeam lipsa. Aveam nevoie de ea şi nu 
era lângă mine. Eram singur şi foarte conştient de acest 
lucru. Am adormit. 

Un întuneric lung şi în cele din urmă un vis pe care, în 
sfârşit, mi l-am reamintit. Revenisem pe câmpie, pe câmpia 
infinită şi cufundată în beznă, cu cerul lipsit de stele şi cu 
formele negre în depărtare, câmpia despre care îmi 
vorbise de atâtea ori Lya. Era o imagine dintr-un poem 
favorit al ei. Eram singur, de-a pururi singur şi ştiam asta. 
Acela era felul de a fi al lucrurilor. Eu reprezentam unica 
realitate din univers şi-mi era frig, foame şi teamă, iar 
formele înaintau spre mine, inumane şi de neoprit. Nu 
exista nimeni pe care să-l pot chema, nimeni către care să 
mă îndrept, nimeni care să-mi audă strigătele. Nu fusese 
nimeni, niciodată. Nu avea să fie nimeni, niciodată. 

Apoi a venit Lya. 

A coborât din cerul fără stele, palidă, subţire şi fragilă şi 
s-a aşezat lângă mine. Şi-a îndepărtat cu palma părul de pe 
frunte, m-a privit cu ochi mari şi strălucitori şi mi-a zâmbit. 
În clipa aceea, am ştiut că nu era un vis. Într-un fel, ea era 
cu mine. Am stat de vorbă. 

Bună, Robb. 

Lya? Bună, Lya. Unde eşti? M-ai părăsit. 


Iartă-mă. A trebuit. Înțelege, Robb. Poţi să înţelegi. Nu 
mai vroiam să fiu niciodată aici, în locul ăsta... în locul ăsta 
îngrozitor. Altfel aş fi rămas, Robb. Bărbaţii sunt 
întotdeauna aici, însă doar pentru câteva clipe. 

O atingere şi un glas? 

Da, Robb. Apoi, din nou, beznă şi tăcere. Si câmpia 
întunecată. 

Amesteci două poezii, Lya. Dar nu-i nimic. Le ştii mai 
bine decât mine. Nu uiţi însă ceva? Partea de la început? 
„Iubire, să fim sinceri...“ 

Oh, Robb. 

Unde eşti? 

Sunt... peste tot. Dar cel mai mult într-o peşteră. Eram 
gata, Robb. Eram deja mult mai deschisă decât restul. 
Puteam sări peste Reunire şi Membri. Talentul meu mă 
obişnuise cu comuniunea. M-a acceptat. 

Reunirea Finală? 

Da. 

Lya! 

Robb, te rog, vino lângă noi, vino lângă mine. Este atâta 
fericire! Pentru totdeauna, pe vecie, să aparținem, să 
împărțim şi să fim împreună. Iubesc, Robb. Iubesc un 
miliard de miliarde de oameni şi-i cunosc pe toți mai bine 
decât te-am cunoscut vreodată pe tine, iar ei mă cunosc cu 
tot ceea ce sunt eu, şi mă iubesc. Şi va dura de-a pururi. 
Eu. Noi. Reunirea. Am rămas tot eu insă, în acelaşi timp, 
sunt şi ei. Și ei sunt eu. Membrii, cititul minţilor, m-a 
deschis, iar Reunirea m-a chemat în fiecare noapte, pentru 
că mă iubea, înţelegi? Robb, vino cu noi, vino cu noi. Te 
iubesc. 

Reunirea. Adică greeshka. Te iubesc, Lya. Te rog, 
întoarce-te. Nu se poate să te fi absorbit încă. Spune-mi, 
unde eşti? Vin la tine. 

Da, vino la mine. Vino oriunde, Robb. Greeshka este 
unul singur, toate peşterile comunică pe sub coline, micii 
greeshka fac toți parte din Reunire. Vino şi alătură-mi-te. 
Iubeşte-mă, aşa cum ai spus că ai făcut-o. Vino cu mine. 


Eşti atât de îndepărtat încât abia te pot atinge, chiar şi cu 
ajutorul Reunirii. Vino şi fii unul împreună cu noi. 

Nu, nu mă voi lăsa mâncat. Te rog, Lya, spune-mi unde 
eşti. 

Sărmane Robb! Nu te teme, iubitule. Trupul nu-i 
important. Greeshka are nevoie de el pentru hrană şi noi 
avem nevoie de greeshka. Dar, Robb, Reunirea nu-i numai 
greeshka, înţelegi? Greeshka nu-i important, nu are nici 
măcar o minte, el este doar legătura, mediul. hRheunirea 
sunt Shkeenii. Un milion de miliarde de miliarde de 
miliarde de shkeeni, toţi shkeenii care au trăit, şi au fost 
Membri în paisprezece mii de ani, toți laolaltă, iubind şi 
aparținând, nemuritori. E minunat, Robb, e mai mult decât 
am avut noi, cu mult mai mult, şi, totuşi, noi eram 
norocoşii, îţi aminteşti? Într-adevăr, eram! Acum însă este 
mult mai bine. 

Lya, Lya mea. Te-am iubit. Asta nu-i pentru tine, nu-i 
pentru oameni. Intoarce-te la mine. 

Asta nu-i pentru oameni? Oh, ba ESTE! Este ceea ce au 
căutat oamenii dintotdeauna, plângând în nopțile 
însingurate. Este iubire, Robb, iubire adevărată, şi iubirea 
oamenilor nu-i decât o imitație ştearsă. Înţelegi? 

Nu. 

Vino, Robb. Alătură-te nouă. Altfel vei fi pentru 
totdeauna singur, singur pe câmpie, doar cu un glas şi o 
atingere care să te mai ţină. lar în cele din urmă, când 
trupul iţi va muri, n-o să ai nici măcar atât. Doar un infinit 
de întuneric deşert. Câmpia, Robb, mereu, şi pe vecie. lar 
eu nu voi putea să te mai ajung. Niciodată. Nu trebuie să 

Nu. 

Robb, puterile îmi slăbesc. Te rog, vino. 

Nu. Lya, nu pleca. Te iubesc, Lya. Nu mă părăsi. 

Te-am iubit, Robb. Te-am iubit. Crede-mă... 

Apoi dispăru. Eram din nou singur pe câmpie. De undeva 
bătea vântul şi alunga cuvintele ei de lângă mine, 
risipindu-le în măreţia rece a infinitului. 


Uşa era descuiată în dimineaţa posomorâtă. Am urcat şi 
l-am găsit pe Valcarenghi singur în cabinet. 

— Crezi în Dumnezeu? 

Ridică privirea şi zâmbi. 

— Sigur, îmi răspunse. N 

Nu vorbise foarte apăsat. Il citeam. Era un subiect la 
care nu se gândise niciodată până atunci. 

— Eu nu, am continuat. Şi nici Lya. Ştii, majoritatea 
Talentelor sunt atei. Acum cincizeci de ani, pe Vechiul 
Pământ, s-a încercat o experiență. A fost încercată de un 
Talent major pe nume Linnel, care era extrem de 
credincios. S-a gândit că, folosind droguri şi unind minţile 
celor mai puternice Talente din lume, va putea atinge ceva 
căruia el îi spunea „Da Trăiesc”-ul Universal. Altfel 
cunoscut sub numele de Dumnezeu. Experienţa a fost un 
eşec dezastruos şi totuşi ceva s-a întâmplat. Linnel a 
înnebunit, iar ceilalţi au avut doar viziunea unui nimic 
uriaş, întunecat şi nepăsător, un vid fără motiv, formă sau 
rațiune. Alte Talente au mai simţit la fel şi chiar Normali. 
În urmă cu sute de ani, un poet numit Arnold a scris 
despre o câmpie întunecată. Poemul este într-una din 
limbile vechi, însă merită să fie citit. Exprimă... teama, 
cred. Ceva esenţial din om, spaima de a fi singur în 
cosmos. Poate reprezintă numai frica de moarte, poate 
ceva mai mult. Nu ştiu. Este însă un lucru fundamental. În 
esenţă, toţi oamenii sunt singuri, dar nu vor să fie aşa. 
Caută mereu, încercând să realizeze un contact, încercând 
să-i atingă pe alţii peste vid. Unii nu reuşesc niciodată, alţii 
doar ocazional. Lya şi cu mine am fost norocoşi. Niciodată 
însă nu-i ceva permanent. Finalmente, rămâi din nou 
singur pe câmpia întunecată. Înţelegi, Dino? Intelegi? 

Îmi zâmbi, puţin amuzat. Nu ironic, nu era stilul lui, ci 
surprins şi neîncrezător. 

— Nu, îmi răspunse. 

— Fii atent! Intotdeauna oamenii vor ceva, pe cineva, 
caută... Conversaţia, dragostea... Talentul, iubirea, sau 
sexul fac parte din această căutare. Şi zeitățile. Omul i-a 
inventat pe zei, pentru că-i este teamă să fie singur, îl 


îngrozeşte un univers pustiu, îi e frică de câmpia 
întunecată. De asta se convertesc oamenii tăi, Dino, de 
asta te părăsesc. L-au găsit pe Dumnezeu, sau oricum mai 
mult decât vor putea găsi vreodată. Reunirea este o minte- 
bloc - o minte-bloc nemuritoare, mai mulţi într-unul, totul 
fiind iubire. La naiba, shkeenii nu mor! Nu-i de mirare ca 
n-au conceptul vieţii de apoi. Ei ştiu că Dumnezeu există. 
Poate că n-a creat universul, însă este iubire, iubire pură şi 
ei spun că Dumnezeu înseamnă iubire, aşa-i? Sau poate că 
ceea ce numim noi iubire reprezintă o părticică din 
Dumnezeu. Nu-mi pasă orice-ar fi. Asta-i Reunirea: 
sfârşitul căutării printre shkeeni şi pentru oameni. La urma 
urmelor, suntem asemănători - într-atât de asemănători 
încât doare. 

Valcarenghi emise suspinul lui exagerat: 

— Robb, eşti suprasolicitat. Vorbeşti ca un Membru. 

— Poate c-ar trebui să fiu. Lya este. Acum e parte a 
Reunirii. 

— De unde ştii? clipi el. 

— Azi-noapte mi-a venit în vis. 

— Aha, un vis... 

— Era adevărat, la dracu’! Era adevărat! 

Bărbatul se ridică şi zâmbi: 

— Te cred, spuse el. Adică, cred că greeshka foloseşte o 
momeală-psi, o ispită a dragostei dacă vrei, pentru a 
atrage şi devora. Ceva atât de puternic încât îi convinge pe 
oameni - chiar şi pe tine - că este Dumnezeu. Desigur, e 
ceva periculos. Înainte de a lua vreo măsură, va trebui să 
mă gândesc. Am putea păzi peşterile pentru a interzice 
accesul oamenilor, dar sunt prea multe intrări. Să-l zidim 
pe greeshka ar însemna o deteriorare a relaţiilor noastre 
cu shkeenii. De acum, însă, problema mă priveşte pe mine. 
Ţi-ai încheiat misiunea. 

Am aşteptat să termine. 

— N-ai dreptate, Dino. E ceva real, nu-i un truc, nu-i o 
iluzie. Atât eu, cât şi Lya, am simţit. Greeshka n-are nici 
măcar un „da-trăiesc”, ca să nu mai vorbesc de o momeală- 


psi atât de puternică încât să-i atragă pe shkeeni şi pe 
oameni. 

— Te aştepţi să cred că Dumnezeu este un animal care 
trăieşte în peşterile de pe Shkeea? 

— Da. 

— Robb, sper că-ţi dai şi tu seama că-i absurd. Tu crezi 
că shkeenii au găsit răspunsul la misterul creaţiei? Uită-te 
la ei! Cea mai veche rasă civilizată din spaţiu, dar sunt 
pironiţi de paisprezece mii de ani în epoca bronzului. Noi 
am venit la ei. Unde le sunt navele spaţiale? Unde le sunt 
Turnurile? 

— Unde sunt clopotele noastre? i-am replicat. Dar 
bucuria? Ei sunt fericiţi, Dino. Noi suntem? Poate că ei au 
găsit ceea ce noi căutăm încă. La urma urmelor, de ce 
dracu' este omul într-o veşnică mişcare? De ce a ieşit în 
spaţiu, să cucerească galaxia, universul, sau mai ştiu eu 
ce? Pentru ca să-l caute pe Dumnezeu? Poate că da. Nu-l 
poate găsi, aşa încât caută, mereu şi mereu. Şi ajunge, în 
cele din urmă, pe aceeaşi câmpie întunecată. 

— Compară realizările. Eu aş prefera, fără discuţie, să 
fiu om. 

— Merită? 

— Aşa cred. 

Se îndreptă spre fereastră şi privi afară, zâmbind. 

— Avem singurul Turn de pe planeta lor. 

— Ei au singurul Dumnezeu din universul nostru, i-am 
replicat, însă mi-a răspuns doar printr-un surâs. 

— Bine, Robb, vorbi el întorcându-se de la fereastră. O 
să ţin minte asta. Şi o să ţi-o găsim pe Lyanna. 

— Lya s-a dus, am şoptit eu. Acum o ştiu cu siguranţă. 
Dacă mai întârzii mult, o s-o urmez. Plec diseară. O să-mi 
rețin un loc pe prima navă spre Baldur. 

Încuviinţă din cap. 

— Dacă doreşti, dau dispoziţie să ţi se pregătească 
onorariul. Zâmbi: Când o vom găsi pe Lya, o să ţi-o 
trimitem. Cred că nu va fi în apele ei, însă asta te priveşte 
pe tine. 


Nu i-am răspuns. Am ridicat din umeri şi am pornit spre 
lift. Glasul lui Valcarenghi m-a oprit: 

— Aşteaptă! Ce-ai zice să cinăm diseară? Ai făcut o 
treabă bună aici. Oricum, Laurie şi cu mine dăm o 
petrecere de adio. Pleacă şi ea de pe Shkeea. 

— Îmi pare rău. 

A fost rândul lui să strângă din umeri. 

— Pentru ce? Laurie este o fiinţă minunată şi o să-mi 
lipsească, Dar nu-i o tragedie. Există şi alte fiinţe 
minunate. Oricum, cred că nu mai suporta planeta. 

În arsura şi durerea pierderii mele, aproape că-mi 
uitasem Talentul. Mi l-am reamintit şi l-am citit. Nu exista 
părere de rău, durere, ci numai o uşoară dezamăgire. În 
spatele acestora, zidul lui. Intotdeauna, zidul care-l izola 
pe acest bărbat ce-i tutuia pe toţi şi era prieten cu ei, fără 
să fie intim cu niciunul. lar pe zid, parcă puteam citi o 
inscripţie: POŢI MERGE PÂNĂ AICI şi NU MAI DEPARTE. 

— Haide, insistă el. O să fie amuzant. 

Am încuviinţat. 

XXX 

Acum, când nava decolează, mă întreb: de ce plec? 

Poate ca să mă întorc acasă. Pe Baldur avem o casă, 
departe de oraşe, pe unul dintre continentele nedezvoltate, 
înconjurați de sălbăticie. Se află pe o stâncă, deasupra 
unei cascade înalte care se prăbuşeşte parcă de o 
eternitate într-un lac verzui. Adesea, Lya şi cu mine înotam 
acolo, în zilele însorite dintre două misiuni. Apoi zăceam 
goi în umbra copacilor cu arome de portocali şi făceam 
dragoste pe un covor de muşchi argintiu. Poate că mă 
întorc la toate astea. Nu va fi însă la fel fără Lya, fără Lya 
cea pierdută... 

Lya pe care o puteam încă avea. Pe care aş fi avut-o şi 
acum. Ar fi fost uşor, atât de uşor... O plimbare într-o 
peşteră întunecată, un somn scurt. Apoi, Lya cu mine 
pentru vecie, în mine, împărţindu-mă, ea fiind eu şi eu fiind 
ea. lubindu-ne şi cunoscându-ne mai mult decât o pot face 
oamenii. Reunirea şi fericirea, fără nicio beznă, niciodată. 


Dumnezeu... Dacă credeam în cele spuse lui Valcarenghi, 
atunci de ce o refuzasem pe Lya? 

Poate pentru că nu sunt sigur. Poate că sper încă la ceva 
mai măreț şi mai iubitor decât Reunirea - la Dumnezeul de 
care mi s-a spus de când eram copil. Poate că risc, pentru 
că o parte din mine continuă să creadă. Dacă greşesc însă, 
atunci... bezna şi câmpia... 

Dar poate că este vorba despre altceva, despre ceva ce 
am zărit la Valcarenghi, ceva ce m-a făcut să mă îndoiesc 
de cele spuse. Cumva, omul este mai mult decât shkeenul; 
există indivizi ca Dino şi Gourlay, aşa cum au existat Lya şi 
Gustaffson, oameni care se tem de iubire şi de Reunire 
într-atât de mult încât le râvnesc. Aşadar, o contradicţie. 
Omul are două impulsuri primordiale, iar shkeeanul numai 
unul? Atunci poate că există un răspuns omenesc: să 
atingă, să se alăture, să nu fie singur şi, totuşi, să rămână 
om. 

Nu-l invidiez pe Valcarenghi. Cred că plânge înapoia 
zidului său şi nimeni n-o ştie, nici chiar el. Nimeni n-o va 
şti niciodată şi, în cele din urmă, va continua să fie singur, 
zâmbind de durere. Nu, nu-l invidiez pe Dino. 

Totuşi, Lya, în mine există ceva din el, aşa cum există şi 
ceva din tine. Poate că de asta fug, deşi te-am iubit. 

Pe aceeaşi navă cu mine s-a îmbarcat şi Laurie 
Blackburn. După decolare, am mâncat împreună şi ne-am 
petrecut seara discutând la un pahar de vin. Poate că n-a 
fost o conversaţie veselă, însă a fost omenească. Amândoi 
aveam nevoie de cineva, şi căutam. 

După aceea, am dus-o la mine în cabină şi am făcut 
dragoste cu toată violenţa de care eram în stare. Apoi 
întunericul s-a destrămat şi am stat de vorbă toată 
noaptea.