Cezar Petrescu — Proza Fantastica (1986)

CEZAR PETRESCU 


PROZĂ FANTASTICĂ 


Volumul reproduce textul ediţiei apărute la editura MINERVA, 
Bucureşti, 1973 (Cezar Petrescu, Aranca, ştima lacurilor, proză 
fantastică, postfață şi bibliografie de Ion Maxim) 


CEZAR PETRESCU 


PROZĂ 
FANTASTICĂ 


Posfaţă de 
CONSTANTIN CIOPRAGA 


JUNIMEA + 1986 


3 


e ADEVĂRATA MOARTE A LUI GUYNEMER/S5 
e OMUL CARE ȘI-A GASIT UMBRA/50 
e ARANCA, ŞTIMA LACURILOR/97 


Redactor: GHEORGHE DRĂGAN 
Tehnoredactor: MARIA-ANA BUJDEI 
Coperta de serie: M. BUJDEI 
Apărut 1986. Format 54X84/16. Coli tipo: 10 
Bun de tipar la 29.V.1986 
Editura Junimea, str. Gheorghi Dimitrov 1 
IAŞI — ROMÂNIA 
Tipărit sub cod 5026.936 în 
ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICĂ BACĂU 
str. Mioriţei Nr. 27 


Adevărata moarte a lui Guynemer 


Omul nu mă simţise apropiindu-mă. 

Era cu toată atenția magnetizată în altă parte. Am ridicat 
ochii după privirea lui spre cer. Şi l-am înţeles îndată, 
respectîndu-i lacoma încordare care-i crispase obrazul 
palid-verzui şi-i aprinsese scînteieri fosforice în pupile. 

Acolo, în adîncul înalt al văzduhului, cu albastrul glacial 
şi calm, se desfăşura o rapidă dramă a singură-tăților. Mută 
şi îndeobşte fără spectatori. 

Un şoim ager şi de nebunească neînfricare se încu- 
metase să atace unul din acei vulturi uriaşi, care au inspirat 
dintotdeauna muritorilor de rînd un fel de reli-gioasă 
admiraţie pentru zborul de superbi monarhi ai altitudinilor. 
Lupta se anunța deznădăjduită şi inegală. Cu zvicniri 
repezi de acrobat aerian, şoimul se înălța căutînd loc 
vulnerabil de ochire. Cobora glonţ. Lovea repetat cu pliscul 
în creştet. Se clătina o clipă ametit de învăluirea puternică a 
aripilor adverse, cînd vulturul vîslea spre el înfăşurîndu-l. 
Luneca din prinsoare, rotea o piruetă şi revenea sprinten, 
ca un rețiar întărîtînd miînia greoaie şi surprinsă a 
gladiatorului. 

De jos, înţelegeam primejdia, tactica şi de unde nu mai 
putea veni salvarea. 

Atîta vreme cît şoimul se va păstra deasupra, stăpînea el 
inițiativa luptei. Cînd ostenit, va fi silit să descindă, îi 
vedeam pierzania. Vulturul căzînd asupra-i cu resortul 
neîndurat al ghearelor şi cu toată greutatea, potopindu-l 
stîrv la pămînt. Întru acest sfîrşit, vulturul îl atrăgea încet, 
tot mai sus, spre domnia atotputerniciei lui, înăl-ţîndu-se 
acolo unde aripile scurte şi respiraţia nervoasă a şoimului 
n-aveau cum să reziste îndelung. Șoimul înteţea loviturile 


5 


de plisc şi încerca să-i taie ascensiunea lentă dar sigură, 
care însemna pentru el, inevitabil, pieirea. 

Cîteodată, în încleştare, făceau un singur ghem zbură-tor 
şi spasmodic. 

Credeam că răpitoarea gigantă l-a capturat şi-l sugru-mă 
în căngile curbe, sfîşiindu-i pieptul şi deşertîndu-i vinele. 

Pe urmă se despărțeau. Însă nu era sfîrşitul. 

Din smocul de pene şi fulgi plutind în legănare  leneşă, 
şoimul săgeta scurt, se răsucea într-un drăcesc looping-the- 
loop! lovea din flanc şi se eschiva în zigza-guri; iar 
vulturul, cu o scuturare abia mai nerăbdătoare de aripi, 
continua să urce afundul străveziu de cleştar, cu 
încetineala metodică şi calmă a victoriei dinainte ştiută. 

Atunci, cu ochii obosiţi de lumină şi cu vinele gîtului 
amorțite, mi-am întors privirea îndărăt spre pămînt, la omul 
care nu mă simţise venind lîngă el. 

Şi mi-am mărturisit în acelaşi moment că spectacolul de 
Jos era cel puţin tot atît de pasionant ca acel din văzduhuri. 

Omul participa fascinat la toate zvicnelile luptei. 

Ochii lui fulgerau crunt, se aprindeau de bucurie şi se 
întunecau de teamă; pumnii se încleştau cu unghiile înfipte 
în palmă; dinţii scrîşneau, iar respiraţia, pe rînd, se îneca 
şi scăpa şuierătoare. 

Am înțeles că şi el dorea cu tot sufletul biruința 
şoimului. 

Tremura pentru dînsul şi ar fi aplaudat, ar fi urlat cuvinte 
de îmbărbătare şi chiote de aprobare, ca publicul 
matchurilor, frenetic şi redat barbariei primitive, de cîte ori 
„şampionul lui” cucereşte o parcelă din victoria decisivă. 

Acum nu-mi mai puteam ridica ochii spre cer. Eram eu 
cel magnetizat — şi magnetizat de figura dureros torturată, 
în care citeam toate peripeţiile bătăliei aeriene, într-o 
identificare împinsă la paroxism. 

Doamne! îmi tresări deodată în amintire. Din ce ceață 
se lămurea? Unde văzusem oare ochii aceştia, pri-virea 
aceasta teribilă, electrizată de fluidul războinic, asemeni 
acelei înfățișări înfricoşătoare a lui Alexandru cel Mare 
Macedoneanul, cînd încăleca pentru luptă, după cum îl 
zugrăvise odinioară bătrînul Plutarh? Cine era omul 


1 Aici, figură acrobatică în aviaţie: dare peste cap, învîrtire completă 
(engl.). 
6 


acesta? Cine erau necunoscuţii aceştia; el şi femeia din 
chilie, exilați în văgăunile munţilor, la trei poşte de cea mai 
apropiată suflare omenească? 

N-am avut însă răgaz să dau ascultare întrebărilor din 
nou revenite. Căci figura necunoscutului, după chinui- 
toarea contracție, deodată se destinse într-o eliberare şi 
mîinile deşirate s-au întins spre cer, ca şi cum ar fi voit să 
îmbrăţişeze în recunoscător extaz, nemărginitul spaţii-lor. 
După elanul acesta şi irupția triumfului din ochii de 
fosfor, am ştiut dinainte de partea cui se hotărîse izbînda. 

Dacă am răsucit privirea spre cer, fu numai ea să mă 
încredinţez într-adevăr cît de puţin mă înşelasem. 

Vulturul cobora repede în diagonală, cu fîlfîiri ciunge de 
aripi, spre meterezele munţilor vineți. Şoimul îl fugă-rea 
de-aproape, strîngîndu-l în spirale scurte, lovindu-l 
înverşunat cu pliscul, smulgîndu-i fulgii şi istovindu-şi 
adversarul în sacadate şi tot mai grăbite asalturi. Retra- 
gerea deveni capitulare desăvirşită. Ghiceam panica 
victimei, după zborul dezordonat, mai încercînd cu o ultimă 
avîntare să se înalțe, şi brusc, prăvălindu-se cu aripile 
strînse. Au dispărut amîndoi. Îi înghiţiră văgăunile negre. 
Duelul mai continua poate, undeva, nevăzut şi crunt, într-o 
arenă neştiută de granit, pînă la agonia în spasmuri a pajurei 
rostogolită din superbia despotică a văzduhurilor şi 
aruncată hoit pentru viermi, de acel temerar condotier către 
care mersese instinctiv toată simpatia noastră. 

Cerul rămase gol, profund şi impasibil. 

Ideal cîmp de bătălie, întotdeauna pur, niciodată spur-cat 
de putreziciunea cadavrelor. 

Da. Cerul rămase nefiresc de gol, adînc şi impasibil. 

Abia în această tăcere pustie, cînd vraja fu ruptă şi cînd 
ochii nu mai avură ce urmări în vidul albastru, omul se 
întoarse şi mă văzu. 

Nici o tresărire. Totul era din nou, în obrazul acela mort, 
pietrificat, nepătruns. Privirea coagulată. Trăsătu- rile de-o 
cadaverică neclintire. Buzele albe, uscate. Şi omul întreg, 
ghemuit, cu mîinile descărnate crucificate pe piept, ca şi 
cum l-ar fi zgribulit un frig iremediabil ori s-ar contracta 
să ocupe cît mai puţin, mai mizer şi mai invizibil loc 
spațiului. 


— Minunată lecţie de atac aerian! am vorbit într-o 
doară, ca să rostesc ceva şi să risipesc stinghereala dintre 
noi. Un aviator oricît de încercat, un as chiar, ar fi avut ce 
învăţa din acest spectacol. Unic exemplar de curaj şi de 
agerime, şoimul! 

Omul mă privi numai o clipă, cercetător. Cu o bănuială 
— mi s-a părut. 

Dar a fost fără îndoială o părere şi alt nimic. 

Ochii căutau acum în altă parte. Poate în stîncile sure, 
care ne împresurau ca ziduri inexpugnabile de tem- niță. 
Sau, poate, nici nu vedeau nimic. De astă-noapte, de cînd 
am poposit rătăcit aci, tîrîindu-mi piciorul scrîntit şi 
instalîndu-mă oarecum silnic în adăpostul necunoscu-ților 
cu chilia lor din stîncă, omul acesta bizar mi s-a părut că 
nu priveşte ca ceilalți oameni. Ochii trec absenţi dincolo de 
obstacolul materiei. Văd în nevăzut sau urmă-resc numai o 
halucinantă vedenie lăuntrică. 

Singura dată cînd lumea exterioară i-a trezit un interes 
— şi încă pînă la chinuirea cea mai nebunească — a fost 
adineauri, în lupta care-a golit cerul. Nici nu-l recunoşteam 
pe cel de atunci, în acesta de acum. Nimic din convulsia 
trăsăturilor, din sclipetul focos al ochilor, din gestul extatic 
de liberare al celuilalt, nu supraviețuiau în acesta, în 
spectrul acesta. 


Am mers alături. Eu şchiopătînd. El zgribulit. 
Toamna era tîrzie şi rece. Soarele revărsa o lumină 
palidă, melancolică şi epuizată de calorii. Sfîrşit de ano- 


timp, cînd ultimele flori, cu ofilitele frunţi înclinate pe 
piept, îşi fac rugăciunea de moarte. 

Tăcerea acestor pustii şi înalte locuri, prăvălare de stînci 
încremenite după un cataclism geologic, sărace în vegetație 
şi fără suflare de vietate — ne înfăşură gran-dioasă, dar 
apăsătoare. Era greu să admiţi că undeva veacul continuă, 
cu tumultoasa rumoare a oraşelor, cu trepidație sonoră de 
uzini, cu porturi în care-au ancorat pacheboturi fluturînd 
toate drapelele lumii, cu ediții de ziar strigate în toate 
idiomele noroadelor, cu revoluţii şi festivități, 
semafoare şi stații de telegrafie fără fir, tripouri şi 


8 


hipodromuri, cu sute de catastrofe şi splen- dide plaje, 
unde se soresc, în nisipul cald, răsfățații celor cinci 
continente şi somnolează, în confortabile leagăne de 
trestie împletite, femei ostenite de a nu fi făcut nici-odată 
nimic... Viziunea aceasta sincronică a fiecărei clipe din 
acest veac, spectacol în care se amestecă irizînd ca într-o 
oglindă cu mii de fațete, rasele şi peisajele, volup-tățile şi 
suferințele, risipite într-o mie de mii de oraşe, de golfuri, 
de şesuri, de podgorii, de fiorduri, de sate, de sanatorii şi 
de cazinouri, de pieţe şi de coline fertile, de uzini, de 
şantiere, de mine, de şcoli, de laboratoare, de ferme, 
policlinici, spitale; fugitivele aceste imagini diverse şi totuşi 
simultane, despărțite de zeci de mii de kilometri şi totuşi 
prezente; conştiinţa aceasta a vastului furnicar planetar, 
care mi s-a părut întotdeauna una din cele mai miraculoase 
achiziții ale veacului, devenea deodată absurdă şi ireală. 
Aici era numai o fortăreață de blocuri granitice, care 
zăvoreau intrarea şi ieşirea spre veac. 

Iar realitatea lumii de dincolo se înnegură ca niciodată 
îndoielnică. 

Fără voie am strecurat o privire furişă spre culoarul 
strîmt pe unde străbătusem din această lume, acum atît de 
îndepărtată, încît îşi pierduse certitudinea fiinţei. 

Mă temeam, parcă, să nu descopăr intrarea viclean 
astupată de-a stîncă, asemeni porților cu resort tainic, 
închise să mă rețină în captivitate eternă, ca în legen- dele 
cu peşteri de zmei, care mi-au înfricoşat copilăria. 
Netrebnică spaimă! Dovedind cît de repede se clătinase de 
ieri, lîngă aceşti oameni, cumpătul lucid care delimi-tează 
realul de ireal, posibilul de imposibil. 

Calea era, fireşte, liberă. Nimic nu se schimbase. Nici o 
trapă nu jucase în încheieturi secrete. Captivii de aici nu 
erau încercuiți cu ziduri materiale. Erau numai prizonierii 
cine ştie căror invizibile şi nesfărîmate cătuşe. 

În prag ne-am oprit. Înăuntru se auzea femeia. Îndată 
tăcu. Ne simțise apropiindu-ne. 

— Georges! chemă glasul mat. 

— Mă scuzi un moment? îşi ceru iertare omul. Ia loc, te 
rog... îmi indică o bancă scobită în piatră. 


Am gîngăvit nu ştiu ce întortocheată şi politicoasă 
mulțumită. 

Erau nefireşti şi aceste exagerate formule convenţio- 
nale, în decorul de față turmentat şi ciclopic, între oame-nii 
aceştia care din cine ştie ce tainică pricină evadaseră din 
civilizație, şi conservau din ea, tocmai deşertăciunea 
reverențelor celor mai desuete. 

O asemenea impresie de neliniştitor absurd m-a în-cercat 
numai acum cîțiva ani, cînd vizitam un azil de foşti 
oameni: nebuni, maniaci şi paranoici. 

Se afla acolo o femeie a cărei frumuseţe fusese ce- lebră 
şi acum îşi sfişia cămaşa, să se plimbe goală, zbiîrcită, cu 
sînii vineţi, pleoştiți şi cu pletele sure des-pletite, urlînd 
animalic după gratii. Se afla şi unul din cei mai 
inteligenți şi mai subtili cărturari ai timpurilor, care 
răsturnase cîndva cu mintea-i scăpărătoare principii ce 
păreau indestructibile, pulverizate de logica lui de oțel şi 
care acum, cinchit şi hidos, scurma pămîntul cu unghiile şi 
mînca țărînă cu pumnii plini. Dar între toți, mă înfiorase, cu 
deosebire, un paşnic grup de regi, de impe-ratori, papi şi 
preşedinţi de republică, discutînd între dînşii cu cea mai 
ceremonioasă gravitate şi gratulîndu-se reciproc cu cele mai 
serenisime titluri protocolare. 

Aceia nu mai păreau nebuni. 

Odată acceptînd titlurile pe care şi le atribuiau sin- guri, 
nimic din ideile, din întrebările şi logica conversaţiei lor 
cuminţi nu suna mai nebunesc decît conclavul unor 
adevăraţi regi, imperatori, papi şi preşedinţi de republică, 
autentici, prin aşa-zisa graţie divină sau prin aşa-zisa voință 
națională a popoarelor... Am fugit, fiindcă numai nebunia 
lor blîndă şi inofensivă, între atîția alți de-  menţi furioși, 
izbutea să clatine contagios şubredul dis-cernămînt între 
ceea ce este realitate şi ce e nălucire, ceea ce este şi ar 
putea fi. Lunecuşul chema ispititor. Un singur pas, un 
nesimtit pas, o subţire despicătură în armătura cuminţeniei 
de om teafăr, şi erai furat să  accepţi dulcea lor nebunie 
din atît de puţin nebunescul lor sobor. Întrucît regii, 
împărații, preşedinţii de repu- blică şi toată suita lor, cu 
toate protocoalele şi cere- moniile lor, erau mai teferi la 
minte decît nebunii ospiciilor? Atît doar, că nebunia celor 
din aziluri era inofensivă; pe cînd sminteala celorlalți, cu 


10 


ale lor fapte, alianțe, ambiţii, războaie, o plăteau noroadele 
cu sînge şi lacrimi şi milioane de morți. Atunci, cînd am 
ieşit din ospiciu, mi se clătinase şi mie cugetul, neştiind să 
mai fac deosebirea răspicată între real şi ireal; între nebunii 
din-lăuntru şi cei din afară, de dincolo de ziduri, care încă 
mai şi cîrmuiau lumea. 

De aseară, de cînd căzusem între aceşti schimnici ai 
deşertului de piatră, retrăiam aceeaşi neîncredere în pro- 
pria-mi luciditate şi aceeaşi teamă de mine însumi. Se 
insinua perfid, ca începutul de panică treptată care pa- 
ralizează braţele celui mai sigur de el înotător cînd, sub apa 
calmă — şi de amăgitoare inerție, simte o altă apă vie, 
frămîntată de curenți încropiți şi reci, tîrîndu-l şi absor- 
bindu-l, în ventuza unui aspirator. Tot ce vedeam de aseară 
încoace era atît de în afară de firesc! 

Mi se pare că v-am spus... 

Mă rătăcisem de ceilalți tovarăşi, abia înaintam tîrînd 
piciorul răsucit din încheietură. La ecoul altor paşi m-am 
oprit rezemat de un perete de piatră, să aştept. Singură-tatea 
te îndeamnă, ca fiarele codrului, să pîndeşti la cel mai mic 
sunet, bănuitor. Se apropia, coborînd pridvorul. Oprindu-se 
şi iar pornind. 

Omul vorbea şi gesticula singur! 

Primul gînd, cînd auzisem paşii scriîşnind pe piatră, a 
fost că-mi va ieşi în cale vreun pădurar, vreun cioban, poate 
un dezertor, un fugar, un evadat scos de sub scutul legilor 
celor de departe, de la cîmpuri, unde există legi şi la 
fiecare pas veghează neînduraţii lor paznici. 

Dar omul acesta vorbea singur! 

Un pădurar, un cioban, un dezertor ori un proscris al 
legilor nu vorbesc singuri. Cîntă, pîndesc, tac sau hălă- 
duiesc. Mi-am încordat auzul. Întîi n-am înţeles. Era atît de 
neaşteptat, nu ceea ce rostea, ci limba în care vorbea cu 
pustiul. 

— Sacre pays de malheur! Sacre, sacre pays de 
malheur!! 

I-am răsărit brusc de după uşorul de stîncă. 

Gestul duşman cu care blestema dezolarea acestui ți- nut 
steril, căzu ca braţul unei fantoşe cu aţa ruptă. Omul amuţi 


1 Blestemat loc nenorocit! Blestemat, blestemat loc nenorocit!(fr.). 


11 


cu ochii dilataţi în orbite. Dacă i-ar fi ieşit în cale o 
apocaliptică reptilă antideluviană, încă n-ar fi încremenit în 
mai mare stupoare. Un instinctiv reflex de fereală, de 
retragere — mîna căutînd o armă de apă-rare, absentă. Ne- 
am măsurat reciproc, fără prietenie. Examenul ne-a 
descoperit însă deopotrivă de inofensivi. 

Străbunul preistoric din noi, pitecantropul peşterilor, o 
clipă deşteptat şi gata de încăierare, ațipi iarăşi, făcînd loc 
drumeţilor paşnici care eram. 

l-am poftit bună ziua. Şi, arătîndu-i piciorul invalid, l- 
am întrebat încotro se află cel mai apropiat adăpost 
omenesc, lămurind că locurile îmi sînt cu desăvîrşire 
străine. Bineînţeles, acestea toate, cum era firesc, în graiul 
băştinaş al acestui înalt ținut carpatic, de unde au pornit 
cîndva spre şesuri, pe urma bourului din stema țării, ceata 
descălicătorilor. 

Omul privi şi ascultă inert. Tot aşa cum aş fi vorbit unui 
surd şi aş fi aşteptat răspunsul de la un mut. Am repetat 
întrebarea în limba în care îl auzisem blestemînd. 

Aceasta era. 

Din abia perceptibila tresărire îndată biruită, am văzut 
că, de astă dată, a înţeles. Dar răspunsul nu veni decît tîrziu, 
după o ezitare. 

Politicos şi distant, în cel mai perfect idiom de pe 
Boulevard des Italienes, necunoscutul mă informa că locaş 
omenesc nu se află cale de trei poşte. Pînă acolo nici un 
drum: poteci doar, călcate de fiarele codrilor. Munţi, văi şi 
iar munți. 

Am privit consternat piciorul dureros sprijinit în pămînt. 

Îmi urmări privirea, îmi înțelese gîndul, dar nu dădu nici 
un semn. Atunci i-am observat întîia oară nefireasca 
împietrire din obrazul scheletic. Pielea verzuie pe oasele 
scofilcite, privirea sleită, buzele uscate, de iască. Şi hai-nele 
ciudate; vestonul uzat de piele, care fusese cîndva negru, 
încălțămintea  inclasificabilă, între opincă şi sandală, 
pantaloni bufanți, de călărie sau de uniformă militărească, 
din acea inuzabilă țesătură mai tare ca pielea, şi în loc de 
ciorapi, obiele de pînză. Costum şi aspect de famelic 
vagabond: resturi eteroclite dintr-un pretențios — mi s- 
a părut — echipament sportiv, cum se pot vedea la 
cerşetorii cartierelor mărginaşe de porturi, după o razie 


12 


polițienească de noapte. Dar capul descoperit, lăsînd liber 
în suflarea vîntului părul aproape alb, lipsa unui toiag şi a 
unei desage, indica îndestul că vagabondul sălăşluieşte 
undeva pe aproape, şi că nu e un trecător întîmplător. Era 
un localnic al acelor rătăcănii, ieşit de lîngă coliba ascunsă 
după cine ştie ce vecin umăr de munte. 

Tăceam cu insistență, aşteptind un cuvînt de ospi- 
talitate. 

Omul, ignorîndu-mi cu nepăsare voită prezența, se uită 
peste capul meu, spre cerul învăpăiat al amurgului. Acolo, 
cele din urmă rîndunele întiîrziate păreau că izbesc în 
bolta de cleştar trandafiriu, cu încăpăţinarea viespilor cînd 
vor să treacă prin geam. 

Nu mai aveam ce aştepta. 

Nici nu ştiam cum să-mi hotărăsc purtarea față de un 
asemenea om. Aspectul dovedea ultima treaptă a declasării; 
în schimb, glaciala politeţe cu care mă alunga, dovedea o 
rafinată şi impertinentă bună creştere, disto-nînd întru totul 
cu decrepitudinea vestimentară şi cu sălbăticia rătăcăniilor 
stîncoase din juru-ne. Am ales, ceea ce socoteam o soluție 
malițioasă. Cu resemnare exa-gerată de martir, ca să provoc 
compasiunea, am schiţat gestul unei hotărîri deznădăjduite 
şi mi-am luat ziua bună, cerînd iertare că i-am tulburat 
liniştea unei atît de solitare plimbări. 

Mi-a răspuns pe acelaşi ton. 

Un martor invizibil ne-ar fi crezut într-adevăr clienţii 
unui ospiciu, asistînd aici, în deşerticul decor granitic, cum 
ne întreceam în ascuţite încrucişări de amabilități distante, 
ca doi consumatori de pe terasa unei cafenele din mai sus- 
amintitul bulevard parizian: cerîndu-şi scuze după ce au 
asaltat acelaşi unic scaun, la ceasul crepus-cular de 
supraaglomeraţie, cînd cameloții strigă a patra ediție din 
L"Intran, La Liberté şi Paris-Soir. 

Am pornit fără grabă, cum se cuvine la drum lung, spre 
văgăunile unde îmi arătase cu mîna întinsă direcția pînă la 
cel mai apropiat adăpost, dincolo de munţi, de văi şi iar 
de piscuri. 

Tîram, cu ipocrită şi exagerată suferință, piciorul. 

Nădăjduiam să îmblînzesc, astfel, nepăsarea necunos- 
cutului. Căci mai mult decît durerea, mă atrăgea îndărăt 
acum, enigma acestui străin. Îi simţeam privirea urmă- 


13 


rindu-mă. Bănuiam şi lupta-i lăuntrică. Îmi spuneam că în 
orice caz, dacă nu-l înduioşează suferința unui seamăn, va 
înfrînge, pînă la sfîrşit mai tare, irezistibila ispită de a 
sporovăi cîteva ceasuri, poate cîteva zile, cu un provi- 
dențial mesager al lumii civilizate. 

Nu-l cunoşteam încă. Îl judecam după mine. 

Apelul din urmă întîrzia. lar noaptea cobora repede. 

Înainte de a mă îndepărta dincolo de zidul stîncilor, am 
întors ochii. Omul se afla neclintit. Stană de piatră între 
pietre. Nu-mi rămînea nici o speranţă. Se dovedea el mai 
tare. Nimic n-avea să-l mişte de acolo. Şi, de-a lungul 
spinării, mă strînse un fior, la gîndul nopţii ce mă aştepta 
într-un găvan de munte; la gîndul drumului de a doua zi, 
cățărat pe povîrnişuri, fără o coajă de piine, fără o călăuză, 
cu glezna săgetată de sîrme de foc. 

— Afurisit individ! cîinoasă inimă de piatră! Sacre pays 
de malheur!... 

Acum eu vorbeam şi gesticulam singur... 

M-a întrerupt din bombănirile de unul singur, ajun- 
gîndu-mă din urmă, cînd nu-l mai aşteptam. Gifiia. Cu mîna 
descărnată îşi apăsa pieptul, se opri să-şi adune respirația 
întretăiată, ca să poată vorbi. 

Cedase — îmi mărturisi — unei porniri mai tari ca el. 
Omeneşte explicabilă şi poate vrednică de laudă, dar, din 
punctul lui de vedere, absurdă... Totul îl obliga să mă 
lase să plec. Ba chiar să mă depărteze cît mai neîn-tîrziat. 
El nu se afla doar aici pentru a primi oaspeți... 

Se izgonise în acest singuratic refugiu, fiindcă întîmplări 
care nu mă pot interesa l-au îndemnat să rupă pentru 
totdeauna orice legătură cu lumea. De îndelungă vreme 
nimeni nu-l tulburase... Iar acum alerga singur după cel 
dintîi om, care îi violase nepoftit, retragerea. Îşi dă seama 
că va regreta amar miine. Dar mă considera un gentilom, 
după puţinele cuvinte schimbate adineauri. Îmi oferea, 
aşadar, ospitalitatea cu o singură rugăminte. Să nu-l întreb 
nimic. Să nu iscodesc nimic. Cînd voi pleca să uit drumul 
pe unde am venit. Să-i uit existența. Nu era cine ştie ce 
supraomenesc sacrificiu. Pentru lumea de unde veneam 
şi la care aveam să mă întorc peste cîteva zile, existenţa lui 
de aici e de tot atît de infimă importanță, ca prezenţa unui 
vierme într-un măr. Pe cînd pentru el, lumea aceea!... 


14 


Nu-şi isprăvi gîndul. 

Poate nu găsea cuvîntul cel mai potrivit sau poate orice 
cuvînt omenesc îi părea prea neputincios şi uzat. În 
întunecarea repede nu-i mai vedeam fața. Dar, din 
suspensia glasului surd, am putut să înţeleg că într-adevăr 
lumea aceea de unde se exilase însemna acum pentru dînsul 
ceva plin de groază şi de oroare. 

Cînd îşi reluă firul spuselor, cu aceeaşi voce egală, 
amorfă, dinadins lipsită de accente patetice, fu ca să adauge 
că, în dorința oarecum dezordonată, să-mi anunțe o 
hotărîre pentru el atît de bruscă, nu se rostise cum trebuia. 
A pomenit numai despre existenţa lui. Şi voise să spună: 
„Despre existenţa lor”. A lui şi a tovarăşei sale, fiindcă 
se aflau doi. 

Pe urmă tăcu. 


Aşteptă. 
In înnoptarea albastră şi densă, în zadar căutam să-i 
descifrez obrazul, pe care după glas, îl ştiam devastat, îi 


simțeam numai ochii sfredelindu-mă întrebător. 

I-am prins mîna inertă. Am scuturat-o bărbăteşte. 

I-am jurat să primesc legămîntul şi să nu-l calc sub nici 
un cuvînt. 

Mărturisesc că, în aceeaşi clipă, am şi gîndit că-mi iau 
un legămînt uşor, de care mă va desface el singur. Se 
temea să nu-l întreb? Să nu-l iscodesc? Dar n-aveam de ce 
să-l întreb. N-ar fi folosit aceasta decît să-l închid mai 
precaut şi mai ostil, în crusta lui. Fiindcă ştiam din 
proprie experiență că nimic nu pecetluieşte o con-fesiune 
care e gata să expire pe buze, ca nerăbdarea imprudentă a 
copiilor cînd deschid florile înainte de vreme. În loc de 
miracolul violat cu de-a sila, aceşti copil — ca o 
pedeapsă a nerăbdării — descopăr mai întotdeauna, în 
interiorul pîngărit de degete, un biet pistil, crud şi inform 
ca o larvă. 

O confesiune nu vine decît cînd i-a sunat ceasul. 

Bărbierul regelui Midas, supus poate celor mai crunte 
cazne, n-ar fi mărturisit călăilor înfricoşătoarea taină că 
stăpînul său poartă urechi de măgar. A spus însă singur, 
cînd nu-l întreba nimeni şi tocmai fiindcă nu-l întrebase 
nimeni; a spus-o urechii scobită în pămînt, de unde au 
răsărit mai apoi trestiile cu a lor foşnet trădalnic. 


15 


Aşa judecasem. lar împotriva aşteptării, această spo- 
vedanie întîrzia. 

De aseară, nici omul, nici femeia, ferecați în ermetica lor 
taină, nu-mi serviseră decît întrebări şi răspunsuri vătuite în 
formule de politeţe. Îmi fu dat, astfel, să experimentez întiia 
oară cît de subtilă armă de disimu- lare poate însemna 
această perfectă politeţe. Înţelegeam, în sfîrşit, cum 
neamurile cele mai secrete ale lumii, noroadele Asiei, 
dezarmează îndeobşte violența cea mai provocatoare a 
cuceritorilor şi ispitirile lor cele mai viclene, răspunzînd cu 
aceeaşi egală, savantă şi compli-cată ceremonie, care lasă 
timp gîndului să rămînă mereu tăinuit şi treaz, în defensivă. 


Hotărît, aceşti Robinsoni ai munţilor, oricine vor fi fost 
în cealaltă viaţă a lor — criminali, eroi, ori numai 
victime — nu erau plămă-  diți dintr-o humă de rînd. 
Oricum va fi fost taina care i-a adus aici — sublimă sau 


odioasă — ştiau să şi-o apere cu armele lumii din care 
veniseră. 


— Un masaj cu această decocțiune de ierburi, cred c 
va putea înlocui în lipsă, alt medicament... Elsa pre-tinde c 
e un leac suveran, scumpe domn. 

M-am ridicat de pe banca de piatră, înclinîndu-mă cu 
respectuoasă recunoștință, necunoscutei. 

Omul aşeză, pe marginea lespezii, o ulcică de lut, din 
care se răsfirau aburi cu o aromă dulce-amăruie. Femeia 
lămuri, folosind în chipul cel mai firesc o auto-ritate severă 
şi proteguitoare în acelaşi timp, de mult încercată şi expertă 
infirmieră. 

— O fricțiune de un sfert de oră. Apoi, cu restul 
lichidului, o compresă. Miine, articulaţia va fi degajată, şi 
poimiine, îndestul de... îndestul de... 

— ... îndestul de restabilită ca să suporte un drum de 
trei poşte! M-am grăbit să trag concluzia, cu un surîs stupid, 
cînd am crezut că înţeleg sensul pauzei. 

— Domnule, mă readuse femeia la realitatea cuviinței 
ce-i datoram, n-am voit să spun aceasta. Eşti oaspetele 
nostru, stimate domnule, dacă mizeria de aici poate oferi 
cuiva ceea ce se numeşte ospitalitate. Nu vei pleca, odată 
ce ai acceptat-o, decît atunci cînd vei fi cu desă-vîrşire 


16 


ă 
ă 


valid. Mi se pare că Georges a stabilit lucrul acesta 
îndestul de lămurit cu dumneata... 

Am simțit că roşesc sub asprimea usturătoare a lecției. 

Dacă omul mă primise acolo, călcîndu-şi voința, cum 
mi-a mărturisit, femeia mă acceptase încă mai în silnicie. 
Cum nu contenea să mi-o arate mereu. Îmi oferise un 
medicament. Era singurul mijloc să se dezbare mai repede 
de prezența mea, fără să calce orînduielile bunei ospitalități. 
Atât şi nimic mai mult. 

Totuşi, astăzi dimineaţă, cînd apăruse în haină mai 
îngrijită, cu părul de culoarea caldă a spicului, adunat mai 
strîns la ceafă şi cu unghiile netezite, am crezut o clipă, 
după aceste semne de cochetărie feminine, că voi găsi o 
aliată cu voinţa şovăitoare. Dar încă o dată mă înşelasem. 

Omul era numai rece, enigmatic şi absent; concen- trat 
în gîndurile care-l țintuiau veşnic aiurea. Femeia era de o 
autoritate poruncitoare şi de o ostilitate infle-xibilă, ca lama 
zbîrnîită de oţel. Nici de astă dată nu i-am putut 
suporta privirea cenușie şi dură. 

Vorbi, fără nici o prietenie: 

— Am prescris nemişcarea, onorate oaspe, ca să nu 
oboseşti articulația. Dumneata n-ai ascultat. Ai plecat să ne 
cercetezi domeniul. Dacă întreprinzi o anchetă pentru a 
controla mijloacele de evaziune de aici, te previn că te 
osteneşti de prisos. Nici nu intră cine vrea; nici nu rămîne 
cine vrea, scumpul meu domn. Şi nici nu pleacă cine vrea şi 
cînd vrea. 

— N-am vrut să evadez, doamnă! am cercat să întorc 
dojana în glumă. M-am predat; kaput! Şi nu plec decît 
atunci cînd voi primi ordinul de eliberare. 

Privirea femeii îmi răspunse în locul vorbelor, dreaptă 
şi rece, ca o lance. Ea nu accepta tonul acesta. 

De aceea am explicat adevărata pricină părăsind 
definitiv intențiile glumeţe: 

— M-am depărtat numai cîţiva paşi... Pe urmă, am 
întîrziat. Reținut de un spectacol rar pentru mine care vin 
de la cîmp şi de la prozaicile noastre desfătări urbane. O 
luptă între un şoim şi un vultur... Poate să confirme şi... şi... 
(nu găseam cuvîntul) şi „domnul”, că era un spectacol într- 
adevăr pasionant. 


17 


— Georges! se întoarse femeia cît era de înaltă şi 
superbă, încît vestmîntul simplu şi sărac de ermită a mun- 
ților, păru o mantie princiară. Te-am rugat a nu ştiu cîta 
oară, mon ami, să înceteze oroarea aceasta! Sînt sigură că 
iar i-ai dat drumul lui Vieux Charles. 

Ca să se convingă, făcu numai cîţiva paşi, pînă la cuşca 
înaltă, cu gratii subțiri, pe care n-o observasem, lipită în 
flancul chiliei de piatră. 

Uşa era dată în lături; cuşca goală. 

Elsa îşi încrucişă braţele arămite de soare peste vest- 
mîntul drapat: 

— De ce te torturezi singur, Georges? Numai de acest 
amuzament inutil şi crud, nu ai tu nevoie acum. Acum şi 
aici. 

Admonestarea femeii era în aceeaşi vreme severă şi 
ocrotitoare. 

O infirmieră tot aşa îşi mustră convalescentul recal- 
citrant... 

Nepotrivită împerechere de oameni! — mi-am spus. 
EI, arăta lîngă femeie, încă mai subțire şi mai firav, cu 
nervii istoviți într-o pasivă apatie, ca o zdreanță umană 
distrusă de întîmplările care-l vor fi adus aici. Ea, orgo- 
lioasă, sumeţind fruntea înaltă, îl domina ca o neîmblîn-zită 
vietate, care nu ştie să se încovoaie deprimării şi e 
gata, pentru nefericirea lor, să provoace tot restul 
universului. L-am asemuit, în clipa aceasta scurtă, cu acele 
monstruoase împerecheri din subsolul regnului animal, 
păianjeni şi scorpioni, sau insecte ca Mantis religiosa, unde 
femela e mult mai arătoasă şi mai voinică, iar bărbatul mai 
firav la înfăţişare şi prea îndată stins de puteri. Şi mi-am 
amintit cu un soi de repulsie, că la aceste arahnide sau 
insecte, de obicei femela îşi devoră masculul, după 
încheierea festinului nuptial. 

Omul înclinase fruntea ca un vinovat prins asupra 
faptului. Cu un fel de rîs bătrîn şi înfiorător, cum arată 
unele cranii hilare din travestiurile de carnaval, care fac 
copiii să țipe în convulsii de groază şi să se ascundă 
agățîndu-se de poalele mamelor. 

— Elsa!... Nu puteam să suport! încercă să invoace o 
scuză. Se zbătea în cuşcă şi scîncea. l-am dat drumul... 
Pentru el libertatea... cerul... 


18 


Femeia strînse din umeri: 

— Libertatea... cerul!... Dar nici nu pretind altceva, mon 
ami, decît să-i dai odată pentru totdeauna drumul. Nu 
vreau să-l mai văd venind îndărăt! 

Mi s-a părut că numai printr-o încordare de voință, prin 
acea armătură a cuviincioasei creşteri care inter- zice 
exploziile violente de mînie, femeia s-a abținut să nu bată 
din piciorul cuprins în sandală şi înfăşurat în curele subțiri, 
cînd a poruncit: „Nu vreau!...” 

— Nu-l chem eu! făcu bărbatul un gest obosit şi 
resignat, de neputinţă. Nu-l aduc eu. Vine singur. De cîte 
ori nu l-am alungat şi de cîte ori nu s-a întors singur?... O 
ştii prea bine, draga mea Elsa... 

Pe urmă, întorcîndu-se către mine, cu glasul iarăşi 
amorf: 

— Te rog, domnule, să scuzi această ridicolă dispută de 
menaj. E singura neînțelegere dintre mine şi Elsa... Vieux 
Charles e un şoim... Poate cel care lupta adi-neauri... L-am 
găsit pui, cu piciorul şi aripa ruptă, tîrîndu-se printre 
stînci. L-am vindecat şi l-am crescut. Vreau să-l alung şi se 
întoarce. E tot atît de fidel, pe cît e de brav... poate că 
adineauri era el, poate era altul. Îi dau drumul. Lipseşte o 
zi, două... Pe urmă se întoarce. Mă simt în drept a crede că 
nu revine decît după ce a săvirşit o ispravă de ale lui... Elsa 
socoate că e o cruzime. Eu îl absolv. Înţeleg cu totul altfel. 
Îşi îndeplineşte misiunea lui de şoim. Atacă... Desfide 
primejdia... Nici dumneata, nici Elsa nu puteţi înţelege. 

— Eu înţeleg perfect! Am protestat energic, apăsînd pe 
cuvinte, fiindcă un gînd, o bănuială, deocamdată 
nemotivată, mijise încă de aseară în dosul frunţii. Înţeleg, 
căci am zburat şi eu cîndva. 

Amîndoi întoarseră ochii, în acelaşi timp şi în aceeaşi 
încruntare de sprîncene. 

Eu am continuat cu nevinovăție, prefăcîndu-mă că n-am 
surprins nimic din tresărirea lor, repede stinsă. 

—E o poveste acum îndestul de veche. În timpul 
războiului, pe front... Cîteva zboruri, cîteva atacuri, un 
Taube doboriît. Peripeţii despre care nimeni astăzi nu-şi mai 
aminteşte... Dar înțelegeți că, după aceasta, sînt şi eu în 
măsură să cunosc ceva din voluptatea unei ase-menea lupte 
în văzduhuri. Mărturisesc, adineauri, am participat cu 


19 


aceste suveniruri de fost aviator rezervist, la victoria 
şoimului, despre care am înţeles că se numeşte Vieux 
Charles. Acum, judecînd mai rece, găsesc însă că 
exagerăm, cînd atribuim animalelor şi păsărilor în luptă, un 
sentiment, o premeditare şi un cuget, identic cu ale 
noastre, omeneşti. Mobilul actelor noastre — hai, să le 
zicem eroice! — e întotdeauna ceva mai nobil. Datoria, 
gloria, jertfa de sine!... Totul la ele se reduce însă la 
cruzime şi la instinct. Adeseori e numai o fero-citate inutilă. 
Simpla exercitare a puterii care se cere cheltuită. Ceea ce 
numim noi curaj, e la ele, în fond un simplu şi stupid 
instinct de distrucţie. Între admirabil şi odios, nu 
rămîne decît o nuanţă. Depinde de timp şi de mobil. 
Ucideai pe front — decorație şi citație pe corp de armată! 
Ucizi acum, curtea cu juri şi oprobiul public!... 

— Este ceva adevărat în tot ce spui d-ta... recunoscu 
femeia milostivindu-mă întîia dată cu o privire indul-gentă. 

Omul ascultase, însă, indiferent. 

În ochii coagulaţi, străpungînd marea şi iremediabila 
osteneală, am crezut că citesc o compătimire plictisită. Tot 
aşa cum ascultă un savant, invitat într-un salon monden, 
inepțiile unei femeiuşte care vrea să epateze maestrul cu 
rudimentele sale de cunoştinți pigulite din- tr-un manual 
de iniţiere. ÎI scîrbiseră desigur într-atît opiniile mele, încât 
ne întoarse spatele şi merse cu paşii lui zgribuliți spre o 
lespede mai depărtată, unde se aşeză, cu obrajii scofilciți în 
pumni şi cu coatele sprijinite pe genunchi. 

Femeia întîrzie o clipă. M-am simţit jignit de privi- rea 
rece cu care mă drămăluia, ca pe un obiect neînsu- flețit şi 
de o atît de mizeră importanţă! Gura senzuală şi umedă, 
care, împreună cu părul de culoarea caldă a aurului, alcătuia 
singurul semn de feminitate în această făptură tranşantă şi 
orgolioasă, strînse buzele devenite deodată subțiri şi acide, 
într-o schimă de dispreţ, menită să pună din nou distanţa 
interastrală dintre noi. Absurd, ca o revanșă, am vrut să-mi 
imaginez gura aceasta rugînd, implorînd sau muşcînd într- 
un suspin de volup-tate, ca şi cum închipuirea-mi 
răzbunătoare ar putea s-o umilească şi s-o coboare de pe 
soclul arogant. Dar ima-ginea refuză să se precizeze. N-o 
îngăduia nimic din înfățişarea-i atît de austeră şi mîndră, 


20 


care îi prefăcuse chiar vesmîntul sărăcăcios în mantie 
princiară. 

Pasiunea unei asemenea femei — am gîndit — trebuie 
să devasteze total, ca acele nefaste şi teribile forţe ale 
naturii care nu lasă în urmă decît un peisaj calcinat şi pentru 
totdeauna sterp. 

Îmi trecu pe dinainte, în foşnetul hainei albastre. Voiam 
să văd şi această haină, aşa cum era într-adevăr; un 
dreptunghiu de pînză decolorată, abia prinsă în cîteva 
împunsături de ac şi susținută cu un biet şnur încins peste 
şolduri — şi, totuşi, vesmîntul păstra prestigiul de 
somptuoasă mantie. 

Mă simţeam ridicol şi vrednic de milă, lîngă ulcica de 
lut, din care nu mai fumega acum aburul răcit. 

Cine sînt? mă tortura din nou întrebarea. Ce a însemnat 
oare solidaritatea aceasta a bărbatului, cu isprăvile aeriene 
ale puiului de şoim şi ce a însemnat antipatia femeii pentru 
acest corsar al văzduhului? 

Am ridicat ochii. Ne-am văzut tustrei, în vasta sin- 
gurătate a stîncilor, izolați în trei lumi deosebite şi poate 
— nu poate, sigur — ostile. 

EI, cu obrajii în pumni, uitîndu-se neclintit în piatra 
stearpă. Ea, cu spatele rezemat de uşorul chiliei, cu braţele 
încrucişate, învăluindu-l într-o privire teribilă şi dulce: plină 
de iritare şi de proteguitoare compătimire. 

Iar eu, străinul nepoftit, martorul incomod şi stupid, al 
unei drame care mă depăşea. 

Căci, de aceasta, nu mai aveam nici o îndoială. 

Întrebarea de aseară şi chiar de adineauri — cine sînt? 
— îşi pierduse însemnătatea. Nu cine sînt interesa, ci, 
neînțeles şi absurd, îmi părea că există ceva atît de puternic, 
încît să-i rețină printr-o cumplită eroare, înlăn-țuiți într- 
acelaşi destin comun. Oricine vor fi fiind şi orice taină 
ispăşesc aici, cert este că nu se află legaţi prin nimic 
idilic. Sub pojghiţa gheţoasă a strictei politeţi dintre aceşti 
oameni, îmbrăcaţi în zdrenţe şi binevoind a nu se cobori 
pînă la familiaritatea unei tutuiri, stră- bătea o animozitate 
mai neîmpăcată ca aceea care îm-pinge brutal, amanţii sau 
soții de la periferia umanităţii, să-şi vitrioleze obrazul şi să 
se încaiere de chică, să-şi strivească oasele, ca eroii atîtor 
procese de la curtea cu juri. 


21 


Dacă se iubeau cumva (şi privirea femeii, indulgentă şi 
aspră în aceeaşi vreme, dovedea în felul ei pasiune 
orgolioasă şi de o demoniacă voință), dacă se iubeau, viaţa 
lor o plătea crunt. Erau două lumi adverse, pîn-dindu-se, 
pipăindu-se; două elemente iritate ale naturii care s-au 
căutat prin contrast, s-au întîlnit spre nefericire şi vor sfîrşi 
prin exterminare. 

Îmbrăţişările lor, mi le-am închipuit ucigaşe şi amare, 
voluptatea lor acră, cu dezmierdări care se prefac în scrîşnet 
omucid. 

Din aceste meditații m-a deşteptat un filfiit mătăsos de 
aripi. Cu precizia unui minuscul avion aterizînd, şoimul 
cobori pe acoperişul cuştii. 

Şi îndată răsuci în căutarea stăpînului capul vioi, pliscul 
curb şi ochii rotunzi ca bilele de onix. Penele pieptului erau 
stropite de sînge. Ghearele încă ude. Vivacitatea plină de 
neastîmpăr a privirii era într-adevăr a unui victorios în 
care nu s-au potolit frigurile luptei. El singur aducea aici 
nu ştiu ce înfăţişare de francheță şi de bravură, de fără 
de grijă şi puritate, cum stătea firesc în aceste înalte şi 
limpezi locuri. Ceilalți, no1?... 

Vieux Charles! mi-am cerut în clipa aceasta iertare 
mută, pentru rechizitoriul în care eu, nevrednicul om al 
cîmpurilor, trîndav şi laş în existența-mi de larvă, găsisem 
drept să te osîndesc! Cine ar rezista oare acelui efluviu de 
energie nervoasă, ochilor ce nu cunosc înfri-carea, agerei 
răsucituri de privire inspectînd fortăreața noastră de piatră, 
fidelității atît de simple, cu care te-ai întors din libera 
vastitate a spaţiilor? 

Femeia păşi şi trînti uşa cuştii, cu vuiet sec. 

Șoimul îşi zburli penele agresiv, cu aripile deschise de 
atac şi cu pliscul furios căscat. 

Se înfruntară amîndoi străpungîndu-şi privirile într-o 
încordare îndeopotrivă de crudă. Cum se urau! Ah! cum 
se urau! Șoimul tremura, gata să zvîcnească. Am vrut să 
strig: „Păzeşte ochii” — ştiind că acolo va lovi întîi. Dar n- 
a fost nevoie. Penele şoimului căzură treptat, aripile se 
strînseră, ochii ocoliră în altă parte; iar pasărea cerului fu 
umilă şi mizerabilă, sub cealaltă privire, ca un pui 
rebegit de curcă. Femeia îl apucă de o aripă şi-l zvârli, cîrpă, 
departe. Vieux Charles se ghemui într-un ungher de piatră, 


22 


cu mersul ciumpav şi grotesc, cum calcă stîngaci pe 
pămînt toate păsările înălțimilor. 

Atunci mi-am adus aminte de om. 

Văzuse şi nu se clintise. Îmi păru că râde surd, cu  rîsul 
acela, bătrîn şi inuman, care mă înfiorase. 

E un nebun, un biet nebun! — am hotărît, de astă dată, 
definitiv. Amîndoi sînt nişte nebuni şi nimic mai mult! Aş 
face bine să-mi strîng cît mai repede catrafu- sele de aici, 
să-i las cu nebunia lor, cu şoimul acesta laş şi nevolnic, 
cu taina lor care va sfirşi în una din dimineţile acestea, 
încleştîndu-şi unghiile unul în gâtul celuilalt. 

Tăcerea era de o măreție solemnă. Cerul boltit de o 
străvezie cristalică. Totul înalt, calm şi impasibil ca 
eternitatea. 

Numai viaţa omenească şi aici, ca oriunde, se zvîrcolea 
hidos ca o larvă tăiată, căutînd să-şi unească jumătățile 
despărțite într-un dezgustător spasm. 

Am trecut pe lîngă om, cu ulcica mea ridicolă de leacuri, 
să-mi fac undeva, la loc ferit, oblojelile atît de sever 
poruncite. Şoimul se trase la picioarele omului. Iar omul îl 
îndepărtă lovindu-l înciudat, cu rîsul lui bătrîn ŞI 
înfricoşător, cu glasul lui surd: 

— Şi tu, netrebnicule?... Aşadar, şi tul... 

Șoimul ridică ochi omeneşti şi trişti. Se apropie, 
neînțelegînd dizgrația. Îmi părea că imploră explicarea 
pentru vina pe care nu şi-o cunoştea. Cînd se tupila, umil, 
aproape, omul cu obrajii în pumni îl privea de deasupra un 
răstimp, ca pe o jivină curioasă şi vrednică de cea mai 
nemilostivă scîrbă, apoi îl rostogolea cu piciorul: 

— Şi tu, netrebnicule?... Haha! Aşadar şi tul... 

Ah, ah! rîsul acesta rău ca rîsul puşcăriaşilor cînd le- 
a intrat pe uşa temniței, tovarăş nesperat, fostul lor aspru 
judecător, prăbuşit în aceeaşi egală infamie. Toți de 
aici sînt nebuni. Şi pasărea e molipsită de nebu- nia lor, 
întorcîndu-se de bunăvoie la tortură, în loc să-şi ia zborul 
pentru totdeauna, în cerul pretutindeni deschis. 

Înfăşurîndu-mi improvizate pansamente din batistă şi din 
pînza cămăşii sfişiată, nu mai doream acum să aflu nimic. 
Doream numai să scap cît mai repede de acolo, să-mi văd 
de drum, să revin la lumea aceea care mi se părea, din 
aceste văgăuni de munte, cu desăvîrşire inac-cesibilă. Eram 


23 


vindecat definitiv de „liniştea calmantă a naturii”. Căci, 
oricît de jalnică şi de nevrednică socotisem vreodată viața 
ticăloaselor tîrguri, mi se părea acum paradisiacă faţă de 
iadul nefericitelor trei vietăți din închisoarea lor cu vinete 
creneluri. 


După ce-am sfîrşit să-mi înfăşor pansamentele, m-am 
cățărat pe o stîncă mai înaltă, însetat să văd zările la care 
mă voi întoarce mîine, poimiîine, cît mai curînd. 

Piscurile se etajau spre vale în amfiteatru. De pe vîrful 
acela pleşuv, se orînduiau în jos alți munți cu ale lor 
nepătrunse păduri, iar departe de tot, în negurile albăstrii, 
nu se vedeau, dar se ghiceau şesurile, cu şer- puiri 
sclipitoare de ape şi cu reconfortantele oraşe unde oamenii, 
mulțimilor nu rămîn niciodată singuri. 

Gîndul mi l-a rostit cu glas tare, omul răsărit lîngă mine, 
fără să-l simt. L-a rostit aproape cum l-aş fi vorbit eu: 

— Aici vin să privesc spre viaţa celor de departe... Să 
privesc şi cîteodată s-o regret — 

— ŞI ce te opreşte să te Dori am replicat, aproape 
fără să-mi dau seama de imprudenţa întrebării cu care îmi 
călcam legămîntul. 

Omul făcu un gest ostenit cu mîna. Şi, îndată, îşi strînse 
braţele zgribulite. Vorbi, ca să-mi schimbe firul gîndurilor 
şi să înlăture răspunsul la întrebare: 

— E într-adevăr minunată priveliştea de aici! Mă întreb 
cîteodată, ce fel de oameni sînt aceştia din ţara dumitale?... 
Cum trăiesc?... Ştii că pentru noi, orice ţară e un fel de 
Franţă mai prost întreținută şi populată cu profesori de 
limbi bizare... Dar ceea ce iubesc mai mult să privesc e 
atunci cînd se ridică negurile, înainte de răsăritul soarelui. 
Atunci totul e acoperit ca de o zăpadă albă, peste care 
aurora pune o lumină trandafirie ca pe un peisaj polar, cu 
banchize de ninsori eterne. 

— Ştiu! i-am luat vorba din gură. Tot aşa este priveliştea 
deasupra norilor, cînd te-ai înălțat cu avionul la două şi 
trei mii de metri... jos plouă, e posomorit şi umed; deasupra, 
dai deodată în soare şi în senin veşnic, iar norii par, într- 
adevăr, dedesubt, o banchiză nesfir- şită, cu zăpezi 


24 


nepîngărite de pas omenesc. Dumneata trebuie să le cunoşti 
acestea prea bine... 

— De ce numaidecit să le cunosc? 

— Fiindcă sînt sigur că şi dumneata ai zburat! am dat 
drumul îndrăzneț bănuielii mele, devenită certitudine. 

Omul rîse, cu rîsul acela bătrîn şi insuportabil: 

— Ce fel ai pronunţat cuvintele: ...„„Sînt sigur că şi 
dumneata ai zburat!”... Parcă m-ai accepta cu un fel de 
generozitate, în legiunea zburătorilor dumitale! Unde sînt 
atitea mii, mai meargă şi nenorocitul acesta!... E o 
cursă pe care vrei să mi-o întinzi? Crezi că aşa, ai să-mi 
storci ceva şi ai să-ți satisfaci curiozitatea care te roade de 
ieri?... 

Făcu o pauză. 

Acum nu mai vorbea cu nepăsarea politicoasă şi dis- 
tantă de ieri. Glasul era rugător. S-ar fi spus că se teme de 
el şi că apelează la generozitatea mea, să nu-l tîrîi unde se 
simte lunecînd fără scăpare. 

— Te-am rugat — continuă — te-am rugat să nu întrebi 
nimic. Să nu iscodeşti nimic. M-am încrezut în cuvîntul 
dumitale. 

— Dar nici nu întreb! mă apărai cu aceeaşi siguranță 
cutezătoare, fiindcă simțeam cum vine spre noi ceasul 
confesiunii. Nu întreb; sînt sigur! Şi, ca să dovedesc că 
n-am iscodit, şi că toată convingerea mi s-a oferit singură, 
sînt gata oricînd să explic. Ştiu că ai zburat fiindcă cugeți şi 
simți ca un zburător! 

— Ta-ta-ta! Interesant!... Cîrpa aceasta, un zbură- tor! 
făcu omul, arătîndu-şi braţele descărnate şi toată înfăţişarea 
mizerabilă. Eşti după cum văd, un jude-ins-tructor foarte 
fantezist. 

— Nu sînt jude-instructor, şi nu sînt deloc fantezist! am 
răspuns ofensat pentru această desconsideraţie a cali-tăților 
mele de inchizitor. Las la o parte episodul cu şoimul. Deşi, 
atît numai, ar fi destul ca să îndreptă- țească o 
convingere!... Dumneata ai participat la lupta aeriană a 
şoimului cu vulturul, cum ar fi participat, irezistibil, orice 
pilot de pe un aparat de vînătoare. Dar 
există altceva încă mai sigur... Ieri seară, cînd am vorbit 
despre toamna înaintată, eu am spus o prostie. Că n-ar fi 
plecat încă lăstunii. Confundam. Dumneata m-ai corectat. 


25 


Mi-ai amintit că lăstunii au plecat demult, de la finele 
verii, odată cu pitulicile, grangurii şi privighe-torile. Mi-ai 
dovedit că ceea ce eu crezusem că sînt  lăstuni, erau 
rîndunelele care rămîn printre ultimele păsări călătoare... 


Şi mi-ai amintit viteza zborului de la cincizeci de 
kilometri pe oră în sus. Mi-ai vorbit şi despre alte păsări 
care zboară cu o sută cincizeci pe oră, inițiindu-mă în 


taine la care nu m-am gîndit nici-odată: fiecare cît rezistă, 
cum caută să învingă diferite dificultăţi de zbor şi de 
osteneală... În sfîrşit, a fost sin-gura chestiune care te-a 
însuflețit, fără să prinzi de veste. Tot timpul, şi aseară, şi 
astăzi, ai tăcut — în afară de atunci. Era nevoie să fiu 
jude-instructor — şi încă fantezist — pentru a înţelege? 
Explicaţia venea firească. Toate aceste observaţii la care ai 
fost constrîns în singurătatea unde te afli: viteza zborului, 
direcția şi ordinea de migraţiune, în fine, toate amănuntele 
inse-sizabile pentru profani, indicau un ochi, un fel de a 
judeca şi a simţi, care trădau omul care a zburat. Am înţeles 
că prin aceasta, fără să vrei şi fără să-ţi dai seama, ți- 
ai satisfăcut o trebuință imperioasă de a reduce lumea ce te 
înconjoară la problemele care te preocupă, ori te-au 
preocupat cîndva, aşa cum un matematic gîndeşte şi simte 
aritmetic, reducînd frumusețea, problemele exis-tenţei, 
muzica, tot spectacolul lumii, la calculul celor patru 
operaţii. Asta e tot! După cum vezi n-a fost nevoie să 
întreb. Nici să iscodesc... Concluzia s-a oferit singură. Aş fi 
curios să aflu cum m-ai putea dezminți! am sfîrşit cu un 
surîs triumfător. 

Omul tăcu, privind cu ochii coagulați în depărtările 
sinilii. 

Toată figura reintrase în neclintirea de totdeauna, aşa 
cum melcul se retrage în crustă. Degetele osoase răsuceau 
însă un fir destrămat al hainei. Numai acest neînsem- nat 
amănunt mi-a fost îndestul ca să înțeleg neliniştea care 
fremăta sub atît de împietrită înfăţişare. 

— Poate că ai dreptate... încuviinţă într-un tîrziu. 

— Mă mulţumesc şi cu acest poate... Deşi pentru un 
adevărat zburător, cuvîntul a fost şters din vocabular. 
Lindbergh n-a spus: poate voi sosi, poate voi traversa 
Atlanticul, poate voi ajunge la ora cutare!... A fixat ora şi 
minutele cînd va sosi, şi a sosit cu adevărat la ceasul fixat 


26 


cu aproximaţie de zece minute... Cu zece minute mai 
devreme... 

— Cine e acest Lindbergh? 

„Cum, nu ştii?” eram gata să întreb, scandalizat de 
atîta ignoranță. 

Pe urmă mi-am explicat că în pustiul de aici era firesc 
poate să nu fi aflat nimic despre numele şi fapta aviatorului 
american. Am reținut însă amănuntul, spu-nîndu-mi că va 
servi pentru a fixa o dată. Vieţuitorii aceştia din pustietățile 
de aici, rupseseră, aşadar, legătura cu lumea, în orice caz, 
mai mult de un an. Şi, admi- rîndu-mi aptitudinile de jude- 
instructor, în progres de la un ceas la altul, am răspuns 
recitind cu placiditate, ca un aliniat din Larousse: 

— Lindbergh e un tînăr american, de douăzeci şi ceva 
de ani, care a traversat vara trecută, Atlanticul... singur şi cu 
o pălărie de pai. Abia cîteva zile, după dispariția lui 
Nungesser şi Coli. O! A fost la Paris un moment care nu se 
poate uita niciodată. Toţi îl aşteptau, dar nimeni nu credea 


într-adevăr că va ajunge... Cu zece minute înainte de 
ceasul hotărît apare un avion. Aterizează ca la el acasă. 
Coboară un băieţandru înalt cît o prăjină, după ce 


scotoceşte în carlingă ceva — îşi căuta pălăria de pai. Şi se 
prezintă cu simplitate: „Eu... Lindbergh”. Lăcrimau 
oamenii pe stradă de emoție, dar poate mai mult plîngeau 
parizienii pentru Nungesser. 

Omul nu se clinti, cu bărbia prinsă în pumni, deasupra 
depărtărilor vaste, neliniştitor de goale şi mute. 

Vorbi tîrziu ca pentru el singur, cum îl surprinsesem 
vorbind ieri: 

— Cineva a trecut Atlanticul!... Şi n-a fost un fran- 
cez?... Nungesser a dispărut... Aşadar trăia. N-a căzut în 
război... 

— Nu! am răspuns, deşi nu mă întrebase (în aceeaşi 
vreme notam această dovadă de ignorare, care îndepărtă 
peste toate prevederile, data cînd omul se desprinsese de 
restul universului). Nungesser n-a căzut în război, dar a 
căzut tot aşa de brav cum ar fi murit pe front, încer- cînd 
să dea Franţei gloria celui dintii zbor peste Atlantic... 
Dealtfel, bătălia aerului, se poate spune că n-a contenit. A 
schimbat numai de front. Dacă nu se dau lupte cu 
mitraliere, se dau pentru a cuceri distanţele. Lindbergh a 


27 


trecut cel dintii Atlanticul. După el Chamberlain. După 
Chamberlain alți aviatori, germani, aceştia, au făcut dru- 
mul îndărăt, din Europa în America. Şi alți americani au 
traversat Pacificul... Ar trebui să citez un întreg anuar al 
aviației mondiale, ca să enumăr toate recordurile, lupta 
aceasta într-adevăr eroică pentru a stăpîni văzdu- hul. E o 
cursă grandioasă... Ce importă deci un mort, doi, o sută şi 
o mie de morți? După ei rămîne fapta, şi după fapta lor, 
pentru amintirea oamenilor, legenda, ca după un Guynemer. 

— Hein?... 

Omul se afla cu obrazul coborit de tot spre pămînt şi 
cu ochii apăsaţi în podul palmelor. 

Am crezut că n-a auzit. De aceea am repetat: 

— ...ca după un Roland Garros sau după un Guy-nemer. 

Omul ridică spre mine o față mai albă ca varul, cu ochii 
stinşi, de orb. Şi deodată obrazul se crispă în rîsul acela al 
său, neomenesc. Întrebă surd, cu o curiozitate sarcastică: 

— Există o legendă Guynemer? 

— Dacă există o legendă Guynemer? i-am smuls 
cuvintele de pe buze cu înfocare, fiindcă era numele celui 
mai pur şi mai legendar dintre eroii văzduhului. Dar pe ce 
lume ai trăit domnule? m-am indignat, ridi-cîndu-mă în 
picioare de pe blocul de piatră şi gesticulînd înălțimilor. Te 
compătimesc, dacă nici nu i-ai auzit măcar numele! Te 
compătimesc, dacă în existența aceasta absurdă şi 
imposibilă de aici, nu cunoşti şi n-ai auzit nimic din viața 
unui supraom care a reabilitat şi a înno-bilat veacul... Omul 
acela care după toate victoriile, s-a ridicat, într-un sfîrşit de 
bătălie, atît de sus, încît nu s-a mai întors niciodată, ca 
şi cum cerul ar fi voit să-l absoarbă, ca să-l cruţe de 
moartea pămîntenilor de rînd, în putreziciune şi în hizănie. 
În cărţile de citire din ţara dumitale, domnule, copiii învaţă 
alături de legenda Jeanei d'Arc şi sfîrşitul căpitanului 
Guynemer, invincibilul; iar dumneata întrebi despre dînsul 
ca despre un biet pilot oarecare, ca mine sau ca dumneata... 
Ca să înţelegi cine a fost Guynemer, gîndeşte numai la 
cucernicia fără  prece-dent a mulțimii, îndeobşte 
zgomotoasă şi fără respect, păşind în vîrful picioarelor şi 
vorbind în şoaptă, cînd dormea Guynemer, istovit după o 
bătălie în care culcase cîte două şi trei avioane într-o 
singură zi. Gîndeşte la sfîrşitul acela misterios şi plin de 


28 


nobleţe, cum nu l-ar fi imaginat nici o baladă: Guynemer, 
pierdut în văzduhuri, fără să lase o urmă a aparatului, fără 
ca nimeni să-i găsească vreodată corpul. Nici sînge, nici 
aşchii, nici cadavru carbonizat! Nici un mormînt. Om al 
cerului; l-a luat cerul şi nu l-a mai redat viermuielii 
pământeşti, ca să-l păstreze pur şi intact, pînă la sfîrşitul 
sfirşiturilor. lar dumneata întrebi dacă există o legendă 
Guynemer! Îi ofensezi memoria... Nu sînt francez ca 
dumneata, dar dacă aş fi, n-ai cuteza să-i pomeneşti numele 
cu ricanarea aceasta, să-l profanezi cu rînjetul acesta de 
ratat, de sperjur, de declasat, de mai ştiu eu cine eşti şi ce 
infamie te-a adus aici!... 

M-am oprit, fiindcă aşa, în picioare, cum mă aflam şi 
cum ridicasem glasul în înfocarea acestei perorații, mă 
aşezasem de bună seamă într-un punct de încruci-  şare a 
ecoului. 

Glasul mi se întorcea amplificat de patru şi de cinci 
ecouri, ca şi cum ar fi strigat toți munții deodată deş-teptați 
din tăcerea mormîntală şi ar fi răcnit bietului om strivit 
de pe stîncă toate blestemele ţîşnite dintr-o sută de 
neîndurate guri. 

Mă auzii şi atît îmi fu destul, ca să-mi apar ridicol, odios 
şi inutil de crud, cu acest sărman fost om. 

Hotărît, nebunia lor era contagioasă. 

După ce mi-am şters broboanele de pe frunte, m-am 
întors umil şi pocăit, către necunoscut: 

— Te rog să mă ierți!... Nu ştiu ce-am avut. Nu ştiu ce 
viperă m-a muşcat. Nu-mi dau seama cum am ajuns să 
pronunt cuvintele acestea atît de... aşa de... în sfîrşit, 
ignominiile cu care am recompensat ca un netrebnic, o 
ospitalitate atît de... aşa de... 

Omul desprinse încet fruntea din palme şi mă privi de 
jos în sus, cu ochii în care mă aşteptasem să-i văd 
împroşcînd fosforice fulgere de mînie, dar care nu erau 
decît tot aşa de coagulați ca întotdeauna. 

Rîse cu rîsul său înfricoşător: 

— În amintirea acestui Guynemer, te-am scuzat, dom- 
nule. Am înţeles că-ți aperi o legendă scumpă... Ce însemn 
eu, aici, o cîrpă umană, faţă de o legendă? Ai toată drepta- 
tea... recunosc că destinul i-a acordat toate favorurile aces- 


29 


tui Guynemer... Să doboare în scurta-i viață, cincizeci de 
avioane inamice... 

— De unde ştii că a doborît exact cincizeci? am întrebat 
repede, amintindu-mi sigur că eu n-am rostit cifra şi sur- 
prins că omul meu spunea exact, cum stătea scrisă în car- 
netul de zbor. 

— Ah! Am spus cincizeci? Şi am ghicit! se minună el cu 
o grabă care mi s-a părut nu ştiu de ce, suspectă. Am ghicit 
exact?  Rostisem doar o cifră la întîmplare... Să 
presupunem, totuşi, că această cifră e cea bună; lucrul n- 
are nici o importanță, deci, cum spuneam: să doboare 
cincizeci de avioane inamice, să moară tînăr, în plină glorie, 
să nu cunoască toată mizeria care te învăluie încetul cu 
încetul cu anii, să lase în urmă o admirabilă legendă, 
menţionată şi în manualele de şcoală alături de Jeana d'Arc, 
şi să-şi găsească pînă şi în creierul cel mai pustiu al 
munţilor, un apărător atît de înverşunat ca dumneata, — 
recunoaşte, te rog, domnule, că destinul n-a fost de fel 
ingrat cu acest Guynemer! E drept, a plătit gloria şi legen- 
da cu moartea. Dar moartea nu e un preţ prea scump. Dim- 
potrivă... Să ne imaginăm o clipă că supravieţuia. Atunci 
cine ştie dacă gloria i-ar fi rămas tot atît de intactă şi dacă 
legenda îi găsea tot atîtea virtuți nepămîntene! Viaţa nu 
cruță pe nimeni; dar mai cu seamă se înverşunează 
împotriva eroilor. Singura cumințenie a eroilor e să ştie a 
muri la vreme. Imaginează-ţi o Jeană d'Arc, bătrînă şi 
surdă, imaginează-ţi un erou în papuci pe care îl înşeală 
nevasta — şi care are proces cu vecinii... Pe un asemenea 
erou îl respinge legenda. Trivialul cotidianului îl coboară la 
nivelul comun. Acestea toate pentru Guynemer al dumi-tale 
nu mai există. Să-i fie sufletul uşor acolo unde se află şi 
să mulţumească providenței că l-a păstrat intact pentru 
legendă... 

— În orice caz, am spus cu un surîs de conciliere, dacă 
Guynemer are ceva de mulțumit providenţei dumi-tale, nu- 
ți rămîne dator cu nimic. Îmi pare că nu împăr-tăşeşti de fel 
entuziasmul meu şi al unei lumi întregi, pentru destinul lui. 

— Aici, unde mă aflu şi cum mă aflu, nu pot să 
împărtăşesc nici un fel de entuziasm pentru destinul lui 
Guynemer! răspunse sec omul şi se ridică. 


30 


Șoimul, care aşteptase undeva, ascuns după vreo 
înălțime, veni în zbor lin spre noi, încercînd să aterizeze pe 
umărul omului, cum va fi fost deprins. 

Necunoscutul îl respinse cu un gest duşmănos, iar 
pasărea se rostogoli în ţărînă: 

— Uite ce destin îl aşteaptă pe oricare!... L-ai văzut 
acolo, sus?... Numai bravură; întruparea temerității... Şi, 
pe urmă, l-ai văzut şi dincoace, jos, cum nu poate înfrunta o 
privire? Se tîrħie ca o orătanie vulgară de curte. Se 
milogeşte şi te scîrbeşte... Cine-ţi garantează oare, că alta ar 
fi fost soarta lui Guynemer al dumitale, dacă am presupune 
prin absurd, că nu s-ar fi volatilizat, cum vrea legenda atît 
de ciudat; dar mai ales, atît de oportun, în aer? 

„Judeci după dumneata — am voit să spun. Fiindcă 
dumneata suporţi tirania unei femei, fiindcă expiezi aici 
cine ştie ce vină sau eroare necunoscută, îți imaginezi drept 
consolare, că şi un Guynemer ar fi acceptat capi-tulările 
muritorilor de rînd”. 

Dar nu mi-am rostit gîndul. 

Acum eram calm şi ruşinat încă de explozia de adi- 
neauri. Am făcut numai un gest vag, cu mîna. 

Omul mă privi în faţă atît de rece, încît am întors ochii 
să nu-i văd rîsul atroce. 

Vorbi: 

— Ştiu ce-ai gîndit... Ai vrut să spui că judec după mine, 
fiindcă sînt aici unde mă aflu şi sînt aşa cum mă aflu. 
Aceasta ai vrut să spui. Ştiu, căci de unsprezece ani, de 
cînd n-am înainte decît o singură faţă omenească, am 
învăţat să citesc gîndul fără să-l mai aştept rostit. Dacă 
aceasta ai voit să-mi răspunzi, îți declar că ai, poate 
dreptate. Judec prin mine, fiindcă nimeni nu poate evada 
din el însuşi. Poate evada din lume; dar pe el e osîndit să 
se poarte cu el... 

— Nu prea înţeleg... am mărturisit. Însă găsesc exce- siv 
să atribui lui Guynemer, un fel de a gîndi şi dea simți 
confecționat după chipul şi asemănarea dumitale. Sînt 
memorii care nu se cuvin profanate... 

— Ce ştii, dumneata?! strînse necunoscutul din umerii 
zeribuliți şi rămase cu ochii opaci, privind dincolo de 
depărtări. 


31 


Se întoarse brusc. Îmi puse amîndouă mîinile pe umeri, 
cu o familiaritate neaşteptată, şi, fixîndu-mă întiia dată 
omeneşte în ochi, întrebă: 

— Mărturiseşte drept, ce gîndeşti despre mine? 

— Nu-mi permit să gîndesc nimic! am răspuns, ferindu- 
mi privirea, fiindcă întrebarea din ochi era încă mai 
dureroasă şi mai insuportabilă, ca resignarea sleită 
dintotdeauna. 

— Şi mîine?... Cînd ai să te întorci în lumea dumitale? 

— Cînd am să mă întorc în lumea mea, am să uit drumul 
care duce aici. Am să uit ce-am văzut, ce am vorbit, ce am 
gîndit... Tot. Tot. Cum se şterge un vis absurd, îndată ce ai 
deschis ochii la lumina reconfor-  tantă a zilei. Am jurat 
doar... 

Omul îşi trase mîinile de pe umerii mei, şi mîinile căzură 
de-a lungul trupului, neînsuflețite. Se aşeză din nou pe 
piatră, uitîndu-se spre ceața şesurilor. 

Cu privirea pierdută în nevăzute depărtări, spre 
Occident, vorbi atît de încet încît trebui să mă aplec spre 
el, ca să aud: 

— Cînd vreau să-mi amintesc lumea aceasta unde te 
întorci dumneata, nu-mi apare nici hangarul din care 
aparatul aştepta scos, înconjurat de mecanici... Nici chipul 
unui camarad. Nici o figură lămurită de cunoscut sau de 
rudă. Totul e şters. Toţi nu mai au figură. Sînt o procesiune 
de umbre, care-şi ascund faţa în miîini. lar absurd de 
limpede şi de viu, îmi apare numai un colţ din 
Bulevardul Haussmann cu Rue de Havre. O vitrină cu 
bară de alamă, unde o singură dată m-am rezemat. Văd 
tramvaiele trecînd. Tramvaiul 15. Şi autobuzele... autobuzul 
AK: gara Saint-Lazare — gara de Lyon; AI: gara Saint- 
Lazare — Place Saint-Michel, AF: Grandes Carrieres — 
gara Montparnasse... un domn citind ziarul pe platformă. 
Un licean, cu ghiozdanul sub pelerină, agăţindu-se din 
mers, o midinetă chicotind la braţul unui tînăr cu pardesiu 
cafeniu... Altă dată tabloul se întunecă. Plouă... În asfaltul 
ud se reflectă luminile. Roţile taxiurilor derapează. Domnul 
are umbrela şuruind de ploaie şi midineta impermeabil 
ieftin, de la soldul galeriilor Samaritaine sau Au bon 
marché. Dar colțul e întotdeauna acelaşi. Îmi sună în urechi 
şuşuitul roților cauciucate, glasurile omeneşti; îmi barează 


32 


orice altă privelişte în ochi, firmele zugrăvite, vitrina 
debitului de tabac. Nu m-am oprit acolo decît o singură 
dată, cîteva minute, cît un prieten a intrat să cumpere un 
pachet de țigări. Şi, printr-un capriciu al amintirii, din 
tot Parisul, din tot ce am trăit, din tot ce se mai află acolo 
încă scump mie, n-am păstrat decît această imagine. Vreau 
s-o alung!... Vreau să chem alte momente care-mi sînt de o 
mie de ori dragi, figurile celor ai mei... O pîclă îmi acoperă 
totul, ca să apară numai această şi această privelişte... 
Poate, fiindcă în clipa aceea, undeva mi se hotăra soarta... 
Îmi amintesc că am tresărit fără motiv, cînd a apărut 
prietenul lîngă mine ca şi cum m-ar fi atins un mesager al 
nevăzutului. Priveam spre Rue Tait-bout, unde bulevardul 
sfirşeşte... 

— Sfîrşea! am corectat. Acum e tăiat linie dreaptă pînă 
în bulevardul Montmartre. 

— Posibil. Atîtea se vor fi schimbat de atunci! 

După o pauză: 

— N-am vrut să mai ştiu niciodată — nimic... Pentru 
mine viața cea din afară e suspendată de acum unspre- zece 
ani... Ţi-aş spune că uneori, cînd mă aflu aici, pe piatra 
aceasta, sondînd în deşert depărtările invizibile, mă întreb 
dacă Franţa e astăzi regat, ori imperiu, sau a rămas tot 
republică? Şi dumneata, desigur, nu m-ai crede, cum nu mă 
crezi acum. Atât ştiu, fără să fi aflat de la nimeni. Că 
Franţa a sfîrşit războiul victorioasă. De aceasta n-am nici o 
îndoială. Ştiu că altfel nu putea fi. 

„E un mistificator — am gîndit — un mistificator 
neîndemînatic şi de prost gust. Cum poate cineva în 
mijlocul Europei şi în plin secolul al douăzecilea, cum se 
scrie în ziare — cum poate să nu cunoască dacă Franţa e 
republică ori imperiu? L-am crezut pe rînd, un cri- minal, 
un nefericit, mai apoi un nebun, dar e numai un mistificator 
de cea mai vulgară speţă”. 

Omul rîse înăbuşit cu mîinile încrucişate pe piept. Îmi 
ghicise şi acest gînd: 

— Aşa e că nu poţi crede în această imposibilă 
ignoranță? Cum aş putea să te conving? Domnule, viaţa 
depăşeşte mai des decît se crede, fantasmagoriile ima- 
ginației. 


33 


Pe urmă se ridică, se depărtă cîţiva paşi, se întoarse şi 
îşi luă locul, pe piatră: 

— Ştii, dumneata, ce fac eu de un ceas?... De un ceas 
dau tîrcoale spovedaniei. Cred că şi dumneata ai înţeles, mă 
compătimeşti şi îți surizi cu satisfacție, fiindcă vezi că ţi s- 
au împlinit previziunile. O ştiu aceasta şi mă umileşte. Aş 
vrea să tac — dar poți cunoaşte dumneata ce înseamnă să 
taci de unsprezece ani? Ţi-o spune aceasta un fost om, care 
s-a crezut odată îndestul de tare ca să dorească 
singurătatea şi să trăiască în sin-gurătate... Încă de ieri, 
deodată, m-am temut de mine. De aceea, te-am rugat să 
nu întrebi. Să nu iscodeşti... Şi iată-mă astăzi, că vin singur, 
să-ți vorbesc fără să mă întrebi şi fără să iscodeşti. Vin să-ți 
cerşesc ascultare... Aceasta, domnule, fiindcă nu există 
tortură mai înfrico-şătoare decît tăcerea. Fiindcă nu o pot 
suporta, criminalii se întorc la locul unde au făptuit crima, 
vorbesc prin somn, caută o femeie pierdută ori un tovarăş 
întîmplător de beţie să se destăinuiască şi să-şi retrăiască 
infamia... Există la noi un ordin ciudat de călugărițe. Din 
clipa cînd îmbracă haina călugărească, pînă la moarte, îşi 
iau legă-mîntul să nu mai schimbe între ele nici un cuvînt, 
decît întîmpinarea de cîte ori se întîlnesc pe culoarele 
mănăs-tirii: „Sora mea, aminteşte-ţi că ai să mori!”... Dar şi 
acestora le rămîne o eliberare. Pe patul morții au dreptul 
la spovedanie. Aici, eu rămîn pentru totdeauna zăvorit în 
mine însumi. Nici o eliberare nu-mi e îngăduită. lar în 
această teribilă mizerie, vezi că mai am încă îndestulă tărie 
să rămîn egoist. Căci ţi-am vorbit tot timpul numai despre 
mine. Uit că şi Elsa e condamnată la acelaşi supliciu. 
Cred că ai înţeles, domnule, că solitu-dinea noastră e încă 
mai înspăimîntătoare, fiindcă e sin-gurătatea în doi. 

Omul părăsi piatra şi mi se aşeză în față, scormonin- du- 
mi privirea să ghicească un început de neîncredere sau de 
batjocură. 

Nu descoperi însă nici una, nici alta. 

Eu m-am simțit dator să vorbesc pentru a-i dovedi 
oarecare înţelegere, apelînd la expedientul aforistic: 

— Între bărbat şi femeie nu poate exista niciodată decît 
singurătate în doi. Iubirea nu este decît singurătate în doi. 
Sînt două suflete care se caută şi rămîn numai două 
corpuri care s-au găsit. 


34 


— Generalități banale... mă întrerupse omul cu nerăb- 
dare. Înţelepciune ieftină, care se vinde cu şaizeci de 
centime suta de duzini, costul unei broşurele de maxime. 
Nu la aceasta m-am gîndit. Înțelege-mă, domnule, că nu mă 
aflu aici pentru a debita experienţa altora, cugetarea altora, 
amabile consideraţii generale şi toate paradoxurile cu care 
cea mai mediocră nulitate, apare inteligentă şi spirituală la 
un pahar de aperitive. Toate acestea îmi sînt indiferente. Pe 
mine nu mă interesează decît cazul meu, experiența mea, 
dacă vrei, catastrofa mea. Restul univer-sului mă 
dezinteresează. Plătesc pentru mine, nu pentru restul 
umanităţii... Observi domnule, că nu te mai întreb dacă eşti 
ori nu dispus să mă asculți? Ştiu că de aseară nu aştepţi 
altceva... Mărturiseşte că eşti satisfăcut mai repede decit te 
aşteptai... 

Necunoscutul se zgribuli, cinchit pe piatră, înfăşurîn-du- 
şi genunchii cu mîinile împresurate şi privind în pă-mînt. 
Nu-i mai vedeam decît ceafa slabă şi părul alb — 
înduioşător contrast: un gît subțire de copil, cu păr de 
moşneag. 

— Imaginează-ţi, domnule, un tînăr... la un țărm de 
mare, la o plajă frivolă... sau mai bine să încep altfel: A 
fost undeva un copil aproape, care n-a dorit altceva, de pe 
băncile şcolii, decît... în fine, n-a... 

Se opri şi împinse depărtările cu amîndouă mîinile. 

Apoi păru că le atrage la piept: 

— Nu! Aşa n-am să ajung niciodată la un sfîrşit. Nu- 
ți povestesc o întîmplare imaginară. E vorba de mine... Am 
fost, aşadar, şi eu, după cum ai ghicit, un pilot ca dumneata 
şi poate chiar ca acel Guynemer pentru a cărui memorie 
erai gata să mă sfişii. Eram tînăr, aproape un copil, şi după 
cît se spunea, îndestul de curajos. M-am zbătut să fiu primit 
voluntar, şi am debutat cu o victorie, care mi-a adus un soi 
de glorie timpurie, medalie mili- tară şi citațiune, la o 
vîrstă cînd alții îşi tapează încă părinții cu o piesă de cinci 
franci pentru biletul de cine-matograf şi pachetul de țigări... 
Dealtfel, aceste amănunte nu interesează. Căci n-am rămas 
la primul avion doborit şi la prima medalie. Doi ani n-am 
trăit decît pentru aceasta. Copil, nu visam decît aceasta; de 
cum am îm-brăcat uniforma, n-am realizat decît aceasta. 
Poate pentru unii voi fi părut un ambițios, pentru alții un 


35 


copilandru zănatic, cu simțul de conservare atrofiat. Ce 
importă acum, ceea ce numeai dumneata, mai înainte 
„mobilul” actelor? Mă întreb şi nu descopăr noblețea 
acestui mobil... Poate, fiindcă totul îmi pare foarte 
îndepărtat, trăit în altă viaţă... Mă uit la mîinile acestea, 
îmi pipăi oasele acestea, ale feţei... Sînt ale mele şi nu mă 
recunosc în ele. Dacă în această materie pipăibilă nu mă 
mai recunosc, dacă nimic din ce-a fost nu mai 
supravieţuieşte, cum aş regăsi oare sufletul de atunci, 
sufletul care este insesizabil şi nestatornic? 

Mă întovărăşea pretutindeni o mică glorie, dar, dom- 
nule, n-o căutasem. Actele mele îmi păreau dictate de o 
putere necunoscută şi imperioasă: poate porunca de din- 
colo de timp, a atîtor şi atîtor înaintaşi. Nu ştiu cum este 
definit şi explicat eroismul. Eu îl socot o posedare. Fiindcă 
tot ce am săvirşit curajos, îmi venea de dincolo de mine. 
Eram lucid pînă la cel mai mărunt amănunt, calculam 
fiecare mişcare, scontam fiecare greşeală şi şovăială a 
inamicului cu o răceală de gheaţă: dar parcă nu eram eu, 
ci numai procuristul unei puteri care mă depăşea şi mă 
stăpînea. De unde-mi venea luciditatea din clipa 
decisivă? Însă un somnambul oare nu săvir- şeşte, cu 
simplitate, cu precizie şi fără risc, o sumedenie de acte încă 
mai grele decît le-ar putea înfăptui vreodată, în deplinătatea 
conştiinţei? E, desigur, o mizeră explicare, care ar ridica 
într-un singur glas, scandalizînd, toți comentatorii de birou 
şi de bibliotecă ai „vieților eroice”! Dar puţin îmi pasă şi 
acum, după cum şi atunci, puţin mă interesa explicarea şi 
interpretarea actelor mele. Eu înfăptuiam — alții 
interpretau, într-o dezgustătoare neîn-țelegere şi mai 
dezgustătoare întrecere de platitudini. Eu şi atîția camarazi 
ai mei, fiindcă alcătuiam atunci o legiune, iar dintre dînşii 
nu mă aflam poate nici printre cei dintîi, dar nici printre 
cei din urmă... 

Doi ani am schimbat, astfel, front după front şi esca-drilă 
după escadrilă. Mă atrăgea primejdia. O căutam. Alergam 
unde se anunța mai plină de ameninţări. Căci nu trăiam 
decît sub stăpînirea ei. Ţi-am spus, domnule, că eram 
posedat. 

Douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani, înseamnă 
îndeobşte vîrsta cînd suspini pe o bancă, sub lumina lunară, 


36 


după o pereche de ochi; cînd febril aştepţi ceasul unei 
întilniri de dragoste; cînd îți urzeşti proiecte de fericire 
îndelungă şi calmă — eu n-am cunoscut însă nimic din 
toate acestea. Mă înălțăm de fiecare dată, cu mai mulți 
sorți să mă prăbuşesc carbonizat, în sfărmă- turi de oase, 
de carne, aşchii şi pămînt, decît să mă întorc victorios pe 
cîmpul de aterizare, unde mă aşteptau miini întinse 
prieteneşte şi un fel de uimire, că şi de astă dată tot m- 
am întors. Şi, totuşi, mă întorceam... Viaţa de toată ziua, 
cînd păşeam pe pămînt, cînd schimbam glume cu prietenii, 
cînd petreceam cîteva ceasuri de permisie printre ai mei, mi 
se părea nefirească, străină, netrăită. Adevărata viață era 
numai cea de sus, cînd aplecat zăream dedesubt gurile de 
crater ale frontului, șanțurile bizare, gîturile cenușii de tun 
înălțate peste metereze, masele omeneşti mişcîndu-se în 
nori de fum, şi cînd vedeam ivindu-se în geana cerului un 
aparat duş- man. Da! Atunci, domnule, şi numai atunci, 
trăiam într-adevăr. Dacă aceasta se numeşte eroism, 
eroismul e atunci virtutea cea mai uşoară. Virtutea 
peştelui care trăieşte în apă şi a păsării care trăieşte în aer. E 
accep- tarea docilă şi pasivă a funcţiei, cum să spun? a 
misiunei pentru care ai fost creat. Te rog, domnule, să crezi 
că nu vreau defel să susțin paradoxuri. Sînt numai 
conclu-ziile logice, ale unor ani îndelungi de meditațiune, 
în care am voit să mă explic mie însumi. Unii sînt născuți 
să-şi petreacă întreaga viaţă în fața unui birou; alții să 
meargă în fața primejdiei. Nu este nici un merit excep- 
tional, domnule, cînd cel născut pentru birou rămîne la 
birou şi cînd cel născut să provoace primejdia, aleargă în 
întîmpinarea ei. Nefiresc şi extraordinar şi supraome-nesc 
ar fi dacă cel predestinat biroului, împins de o dezaxare 
subită a orînduielilor, ar porni să înfrunte primejdii pentru 
care n-a fost pregătit, şi, cînd cel născut pentru primejdie, s- 
ar resemna monotoniei fără surprize, a unui orariu de 
percepție. Cum vezi, domnule, vorbesc fără nici o vanitate. 
Dacă voi fi săvîrşit fapte de oare- care bravură, nu-mi 
descopăr mai mare merit, decît al celor care, în vremea cînd 
eu mă întorceam cu aparatul străpuns de gloanțe, dînşii îşi 
puneau cataplasme şi beau ceai de tei. Îndeplineam ceea ce 
eram dator să îndepli-nesc. Nimeni nu-şi poate evita 
misiunea pe lume, dacă e cinstit cu el însuşi. Că eram un 


37 


brav? Că mi se numărau cu uimire isprăvile eroice? Haha! 
Dar socoteşte, dom- nule, numai aceasta, că dintr-o 
companie de infanterie, intrată în foc, la Verdun, cei mai 
mulți dintre soldați nu aveau nici o şansă la o mie să se mai 
întoarcă, obscuri şi anonimi căzuţi, ca să mărească 
statistica de pierderi a unei bătălii, pe cînd într-o luptă 
aeriană, unde tu eşti singur stăpîn şi deţii inițiativa, ai 
măcar tot atîția sorți să te întorci intact, cîți aveai să cazi 
doborît. Socoteşte, domnule, că ceea ce trăiam eu nu 
însemna nimic excep-ţional, ci era viaţa tuturor de atunci, 
cu abnegația de atunci şi cu sîngele rece de atunci. Printre 
ceilalți copi-landri de vîrsta mea, eu eram încă un 
privilegiat. Fiindcă din văzduh, reveneam la un aşternut 
cald şi capitonat, la o masă copioasă, la înveselire şi la 
confort. Eram un animal de lux, cum sînt caii de curse ținuți 
în boxă amenajată special, ventilată, la temperatură egală şi 
înconjurați de toate atențiile, fiindcă vor concura la marele 
Derby. Pe cînd în vremea aceasta, ceilalți frați ai mei, de 
aceeaşi vîrstă, de acelaşi sînge şi cu aceleaşi drepturi 
omeneşti, trebuiau să se tîriie în şanţuri glo- doase sub 
canonadă, să doarmă în scorburi de pămînt, să-şi 
împrumute pipa de la unul la altul, să se mulțumească cu 
drojdia de pe fundul unui bidon coclit, şi după ce s-au tîrît 
luni şi luni în grote subpămîntene, pierzînd tot ce-i mai lega 
de umanitate, să moară înainte de a fi ridicat capul din glod 
cu creierii împroşcaţi de-o granată. Era, domnule, vremea 
cînd părinţii nu ştiau unde se află risi-pite osemintele 
copiilor şi cînd nimeni nu se gîndea la cruzimea aceasta 
monstruoasă de a smulge aceşti copi-landri din paşnica 
atmosferă în care fuseseră crescuţi, de pe băncile şcolii, 
de la muncă, de la nimicurile vîrstei şi ale veacului, din 
admiraţia pentru celebre îndrăgostite, din vanele teorii ale 
adulterelor moderne, cu toate sutele de piese şi de romane 
care studiau cazul cutare şi cutare, din toate snobismele, 
pretins fin psihologice şi toate schi-monoselile de buduoar, 
— pentru a-i azvîrli, brutal, într-o realitate năprasnică, 
unde singura datorie, voluptate, fericire şi glorie era 
acceptarea morţii. Abia deschiseră ochii la toate miracolele 
vieţii şi această viaţă le era interzisă, ca să se ofere cu un 
chiot de fericire morții... Poate sînt plicticoase, domnule, 
toate aceste amintiri. Poate lumea din care vii dumneata, de 


38 


mult le-a uitat. Pentru mine sînt încă proaspete, fiindcă 
viața mea e suspendată de acum unsprezece ani şi am trăit 
față în față, în pustietatea de aci, numai cu această unică 
realitate. 

Dar, domnule, nu pentru a-ţi înşira astfel de suve- niruri, 
m-am abătut de la firul istoriei mele. Ci numai pentru a 
arăta cu insistență că eram încă de pe atunci, îndestul de 
sever cu mine însumi. Nu-mi recunoşteam nimic din ceea 
ce, excepțional şi demn de laudă, îmi atribuiau poate 
comandanții şi anecdotele ziarelor. Dim-potrivă, în 
simplitatea mea dreaptă, mă socoteam inferior milioanelor 
de camarazi de arme; fiindcă mie îmi era îngăduit să-mi risc 
viaţa exercitîndu-mi o pasiune, pe cînd ceilalți, cei de jos, 
erau mînaţi în turmă să-şi îndeplinească în anonimat 
spăimîntătoarea lor datorie. La aceasta mă gîndeam, 
domnule, de cîte ori pregăteam aparatul să mă înalț. Şi 
aceasta explică de unde îmi venea modestia, sim-plitatea şi 
mîhnirea, care pentru mulțime şi pentru reporte-rii ziarelor, 
dădeau înfățişării mele o coloratură romantică. 

Pînă cînd, domnule, într-o dimineață, nu m-am mai 
întors. N-am fost absorbit de cer, cum spuneai adineauri 
despre eroul dumitale, Guynemer, pe care legenda l-a voit 
cruțat de moarte vulgară, în țărînă şi scrum. Acest 
privilegiu mi-a fost interzis. 

Nici nu ştiu cum am căzut. Nici nu ştiu cum m-am 
ridicat. Nici nu ştiu cît am zăcut. Scurt îmi străfulgeră în 
cuget doar amintirea valului de sînge năvălind pe buze şi 
smuncitura cu care am încercat să ridic aparatul, cînd am 
văzut pămîntul apropiindu-se vertiginos. Smuncitura n-a 
întrerupt căderea, dar a atenuat lovitura. Prin ceață îmi 
aduc aminte că m-am tîrît cîțiva paşi, am îngenun-cheat şi 
am căzut cu faţa în jos, în clipa cînd aparatul se 
prefăcea vîlvătaie de flăcări. 

Omul se opri. 

Încruntat, bătu aerul cu pumnul. 

— Că n-am rămas atunci să ard acolo, rug omenesc!... 
Domnule, camarazii îmi spuneau în glumă, că încheiasem 
un pact cu cerul. Altfel, nu-şi explicau cum de atîtea ori 
scăpasem intact din primejdii, de unde nu mai fusese 
îngăduită nici o speranţă. Şi, în acest pact, credeam şi eu! 
Cerul mă cruța, fiindcă îi fusesem întotdeauna fidel. Dar, 


39 


domnule, din clipa aceea pactul nostru a încetat. Cerul m-a 
părăsit. În loc să mă trimită carbonizat pămîn-tului, m-a 
păstrat pentru un sfîrşit mai teribil ca moartea. De ce, 
domnule, mă întreb şi astăzi, de ce m-am tîrît pe brînci, ca 
un vierme, să-mi salvez viaţa, în loc să rămîn lîngă 
aparatul care-mi oferea credincios, pînă la sfîrşit, moartea 
prin focul care purifică? 

Necunoscutul rîse, cu rîsul lui inuman. 

— Vezi, că nu oricăruia providenţa îi acordă un sfîrşit 
atît de simplu, de teatral şi de generos, ca lui Guynemer al 
dumitale! 

Îşi prinse tîmplele în palmele străvezii şi continuă: 

— Ce să povestesc despre lunile dintre viață şi moarte, 
strămutat din lazaret în lazaret, pînă cînd am ajuns în spi- 
talul din fundul Sileziei? N-am ieşit din muţenia încăpăţi- 
nată, decît atunci cînd am înţeles că nimeni nu-mi bănuia 
adevăratul nume. Din movila de metale arse a aparatului, nu 
rămăsese nici o urmă precisă pentru identificare. Nu purtam 
nici un document, nici o tăbliță. Am rostit un nume la 
întîmplare, şi am rămas cu el, scris cu creta pe placa de la 
căpătii. Ce mîndrie m-a împins să-mi ascund numele? Poate 
ispita pierzaniei... Atunci judecam altfel. Îmi spu-neam că, 
odată cufundat în marele anonimat, îmi va fi mai uşor să 
încerc o evadare. Căci la aceasta am fost hotărît, îndată ce- 
am înţeles unde mă aflu, între două accese de delir, şi 
înainte încă de a putea duce singur la gură lingu-riţa cu 
doctorie. 

Domnule, de aci începe ceea ce nu trebuia să fie. 

În adîncul cel mai îndepărtat al Sileziei, în orăşelul acela 
fără însemnătate, mă aflam singurul francez între răniții 
prizonieri, ruşi, italieni, români şi sîrbi. 

Nu eram tratați cu prea mare delicateță. Medicii arătau 
surpriză în fiecare dimineață că mă regăseau încă suflînd. 
Infirmierele erau plictisite de această prea lungă agonie. O 
spuneau fără milă, fiindcă mila devenise atunci un 
sentiment tocit. Eram întîia oară singur, condamnat la izo- 
lare, rămas să mă mistui în mine însumi. Nemişcat, cu ochii 
în plafon, aşteptam moartea cu o mare linişte. Şi, ciudat: o 
doream! Îmi pipăisem, cu toată panica aceea cunoscută a 
răniților, picioarele şi mîinile, să mă conving că sînt întregi. 
M-am temut întotdeauna de un picior am-putat, ca de-o 


40 


dezonoare a corpului. Eram întreg. Nimic nu intervenise 
nou, care să facă mai imposibilă o evadare, de cum mi se 
păruse atunci cînd într-acest scop, îmi ascunse-sem numele. 
Eram întreg, oraşul părea tihnit, paza slabă, rămînea numai 
să mă însănătoşesc şi să-mi pregătesc fuga cu îndestulă 
prudență; şi, totuşi, nu doream însănătoşirea şi nu mă mai 
gîndeam la evadare. Despre ai mei, îmi amin-team cu 
răceală. Cu indiferență mă gîndeam şi la camarazi şi la 
zborurile pe care aş fi putut să le reiau, la faima care ar fi 
fost transmisă de toate aparatele fără fir ale lumii: 
„Cunoscutul aviator francez, evadat din captivitatea ger- 
mană, şi-a reluat zborurile şi inaugurînd seria glorioaselor 
lupte, a doborit ieri un Aviatic şi un Focker, ambele căzute 
în flăcări”. Cunoscutul aviator!... Glorioasele lupte!... Totul 
îmi devenise indiferent. Ceva era suprimat în mine. Nu mă 
mai atrăgeau, după cum nu-mi spuneau nimic. Domnule, 
aceasta era. Pactul între mine şi cer încetase. Odată coborit 
la pămînt, fusesem redat pămîntului. Adică îmi fusesem 
redat mie însumi. Puterea teribilă care mă po-seda se 
scursese din vine odată cu sîngele rănilor. Deveni-sem un 
biet copilandru ca oricare altul care nu-şi trăise viaţa şi 
care, decît s-o trăiască aşa cum îngăduiau numai acele 
vremuri, îşi aştepta cu bucurie moartea, fiindcă moartea îi 
aducea calmul veşnic. La aceasta gîndeam cu ochii în 
plafon, înconjurat de o lume care îmi era străină. Nu-mi mai 
era duşmană. Ci îmi era numai străină. 

Omul îşi apăsă ochii în podul palmelor, tăcu fără să mă 
privească. Nu puteam crede totuşi că a isprăvit, fiindcă nu- 
mi dezlegase încă taina. Şi nu isprăvise întradevăr. 

Continuă, fără să-şi dezvelească ochii: 

— Te-ai întrebat, domnule, de ce pasiunea degradează 
oamenii, numiţi „mari”, şi de ce înnobilează numai pe cei 
mediocri? Eu n-am înţeles niciodată. Îmi compătimeam 
camarazii, pe care îi ştiam bravi, loiali şi de-o mare nobleţe 
a sufletului, şi pe care îi vedeam indisolubil şi stupid legați 
de femeiuşti instabile şi frivole din neamul celor ce-şi 
petrec ziua în fața oglinzii vopsindu-şi buzele, verificîndu- 
şi buclele părului şi cutele rochiei, chemîn- du-şi prietenele 
la telefon de douăsprezece ori în douăspre-zece ceasuri, să 
le întrebe dacă le-a sosit pălăria, dacă au fost la cutare ceai 
şi dacă au aflat cine s-a mai logodit, cu ce dotă şi spre 


41 


dezolarea cărui amant. Domnule, pentru mine asemenea 
femei nu existau. Însemnau un al treilea sex, vulgar şi 
degradator. În vagile mele reverii de adoles-cent, îmi 
făcusem de cîteva ori, fugar, o imagine confuză, despre o 
femeie unică, neasemănîndu-se cu nici una alta. Cine n-a 
cunoscut această însetare a imposibilului la două-zeci de 
ani? Eu trecusem peste aceasta îndată, fiindcă fusesem pînă 
atunci reţinut cu toată viaţa la altceva; la avionul meu, la 
zborurile mele, la atacurile şi victoriile mele. Acum eram 
singur şi imaginea se lămurea insistentă. Cînd închipuiam o 
fericire pentru zilele ce-ar putea să vie, dacă moartea avea 
să mă refuze cumva pînă la sfîrşit; fericirea aceasta nu-mi 
apărea decît sub forma unei femei care să-mi cuprindă în 
mîna subţire fruntea încinsă de fe-bră, să aplece asupra mea 
ochi înțelegători şi să-mi vor-bească aşa cum nu-mi vorbise 
încă nimeni. Era fireşte vîrsta care îşi cerea revanşa; era 
singurătatea, lumea nouă de gînduri care-mi clocotea în 
mine şi n-avea cui se împăr-tăşi. Domnule, cu fiecare zi 
trecută imaginea aceasta se lămurea şi totuşi nu-i 
cunoşteam culoarea ochilor, nici a părului, nici glasul: îmi 
era prezentă şi încă n-avea ființă. O chema gîndul şi o 
chemau simţurile mele; o chema o tinereţe care încă nu 
trăise şi se cerea trăită... 

Şi, domnule, într-o dimineaţă cînd am deschis ochii cu 
senzația unei fericiri încă nesimţite, această femeie se 
afla în haina ei albă de infirmieră, pe marginea patu- lui 
meu, îmi cuprinsese cu palmele fruntea mea şi îmi vorbea 
limba mea, întocmai cum o cerşisem imposibilului. O 
recunoşteam, deşi niciodată nu o văzusem. Îmi suridea şi 
surisul m-a readus la viaţa vîrstei mele. Era cea unică, şi 
atît! Venise cînd o aşteptam, şi atît! 

Omul se ridică: 

— Povestea mea, domnule, este aceasta! Restul îl poți 
înțelege... După respectul de care Elsa se afla încon-jurată, 
am ghicit că era din alt neam decît al infirmierelor de rînd, 
cîte îmi purtaseră grijă pînă atunci. ŞI era într-adevăr 
din neamul cel mai înalt al vrăjmaşilor mei. Ce importă? 
Am spus, domnule, că nimeni nu-şi poate evita ceea ce este 
inevitabil, printr-o anume conjurație a împrejurărilor. 
Tot ce era inofensiv ieri, devine pri-mejdios şi fatal azi, 
fiindcă deodată ţi-a slăbit rezistența robustă de ieri. Medicii 


42 


explică oare altfel, rezistența sau nerezistenţa unui 
organism la perfida „infiltrare a unui agent patogen”, pentru 
a mă exprima ca medicul de- atunci, care nu ştia cum mă 
numesc. Faţă de el puteam să-mi păstrez secretul. Faţă de 
Elsa, nu! Am ştiut-o, din cea dintii zi, din cel dintîi ceas. 

l-am destăinuit adevăratul meu nume, şi m-a iubit încă 
mai mult, fiindcă află că iubirea nu o cobora. La însănăto- 
şire, i-am arătat că nu mă simt în stare să mai îndur capti- 
vitatea, şi tot ea a găsit îndată singura dezlegare. Să ne 
refugiem undeva, la capătul lumii, unde să ne întoarcem la 
viața elementară şi simplă, şi unde să rămînem închişi în 
ceea ce numea emfatic „iubirea noastră veşnică”. Se mai 
aflau încă destule ţări neatinse de război, pe unde puteam 
găsi poarta de evadare spre insulele exotice ale Pacificului, 
unde totul, natura şi cerul în splendoarea lor, oferă această 
întoarcere la viața elementară şi devine complicele unei 
iubiri extraterestre, ca a noastră! Să fugim de război, de 
ucidere, de nebunia continentului nostru, de toate prejude- 
cățile, conjuraţiile şi datoriile care ne țineau prizonieri... 
Am cercetat hărți, am studiat totul; a pregătit, prin legătu- 
rile ei înalte totul, pînă şi această cale de evaziune roman- 
tică, şi, vezi bine, conformă cu faima mea de „erou al 
aerului” — un avion eliberat din porunca ei pentru un 
pretins zbor de încercare cu care ne-am pierdut într-o bună 
dimineaţă, dincolo de nori, pe drumul fără întoarcere. 
Domnule, în planul nostru minuţios chibzuit şi înarmaţi cu 
toate documentele trebuincioase, urma să coborîm într-un 
oraş fără însemnătate al Suediei, de unde să ne îmbarcăm 
pe cel dintii vapor spre apele Pacificului. Nimic nu fusese 
lăsat întîmplării; totul era socotit, prevăzut. Vîntul, ceața, 
norii şi capriciul busolei, ne-au adus însă aici. Am coborit 
cînd se epuizase ultimul litru de benzină în rezervor. Şi aici 
am rămas, fiindcă la început ne era greu să mai găsim 
drumul însemnat pe hărțile noastre, să-l înşirăm pe jos, într- 
o ţară necunoscută — şi, fiindcă mai tîrziu, am desco-perit 
că în acest pustiu stîncos, putem rămîne tot atît de singuri şi 
de îndepărtați de restul omenirii, ca în insulele Pacificului. 

Acum, domnule, ai privit şi ai înțeles. 

Eu nu mă pot întoarce; ea nu se poate întoarce. Sîntem 
legați aci, pînă la sfîrşitul sfîrşiturilor. Dacă a iubi înseam- 
nă a-ți încătuşa viața de ființa care te face fără voie să su- 


43 


feri mai mult decît oricare alta şi pe care o faci, fără voia ta, 
să sufere mai mult decît oricare alta — atunci pot spune că 
ne ține captivi aci numai iubirea. Dar pentru această 
mizerie, domnule, nu era nevoie să ne surghiunim pînă aici. 
Sîntem de unsprezece ani, față în față, şi între noi s-a căscat 
tăcerea. Eu gîndesc pentru mine. Ea gîndeşte pentru ea. Ca 
în orice iubire, de toată ziua domnule. Am crezut că atît este 
destul pentru a umple două vieți. Atît este însă destul, 
numai pentru ca să neantizeze două vieți... Dacă — i-aş 
putea descoperi o clipă cît de mică, un regret, o singu-ră 
şovăială, aş fi atît de laş şi de egoist, să mă simt dezle-gat. 
Să dispar într-o dimineaţă... Să fiu oriunde, în afară de locul 
acesta blestemat. Şi orice să fiu. Cerşetor, slugă, vagabond. 
Dar totul, domnule, totul pentru dînsa nu este decit o 
orgolioasă generozitate de a se oferi pînă la sfîrşit, de a nu 
regreta nimic, de a accepta pînă la ultimele conse-cințe 
viaţa pe care ne-am ales-o ca o fericire unică, şi a devenit 
justa expiere a păcatului nostru. Ea continuă să-şi spună că 
am săvirşit ceva unic, însă nespus, monstruos şi divin; că 
am plătit iubirea cu un sacrificiu fără precedent, renunțînd 
la tot ce e pe lume, renunțînd la lume şi la noi înşine; şi e 
încă mai mîndră că acest preţ va rămîne pentru toți şi pentru 
totdeauna ignorat. 

Domnule, nu poţi înţelege ce umilință e pentru cineva, să 
se simtă strivit de-o vietate care-i stă alături, cu o conştiinţă 
limpede ca sticla; cînd el se simte invadat de toate duhurile 
rele şi gînduri laşe, care se tirăsc ca larvele. Această 
permanentă umilință e hrana mea de toată ziua. Căci ea e 
înspăimîntător de dreaptă şi de logică, de loaială, de 
consecventă, de egală cu ceea ce a fost 1eri şi alaltăieri şi 
acum unsprezece ani şi egală cu ceea ce va fi mîine. 

Îi pîndesc un surîs de amărăciune, un suspin de regret. 

Aş vrea s-o ştiu coborită pînă la mizeria mea. Ştiu că a 
lăsat o lume care-i era cel puţin tot atît de scumpă cît 
preţuia a mea, pentru mine; şi domnule, în fiecare dimi- 
neaţă, cînd deschide ochii, îi descopăr în privire aceeaşi 
inalterabilă seninătate. 

Mă deştept, să-i surprind prin somn, semnele unei 
chinuiri secrete. Somnul îi e însă tot atît de pur caal unui 
copil. 


44 


Atît numai că ea mi-a citit gîndul şi suferința — ŞI 
de aceea mă compătimeşte. Vrea să mă apere împo- triva 
mea însumi. Iubirea ei a devenit ocrotitoare şi insu- 
portabilă. Ai cunoscut, domnule, pentru un bărbat o 
umilință mai infamă? Oricînd, îmi poate spune: „Eu sînt 
aceeaşi, tare, stăpînă pe mine, fericită fiindcă te am numai 
pentru mine, ca în ziua dintii. Numai pe tine trebuie să te 
apăr, fiindcă eşti slab şi n-ai ştiut ce-ai vrut; fiindcă eşti 
laş şi regreți ceea ce ai părăsit nesilit de nimeni!” Se 
poate suporta această conştiinţă mereu trează, 
supraveghindu-mi fiecare privire şi ghicindu-ţi fiecare gînd 
netrebnic? 

Domnule, orice altă ispăşire din lume ar fi fost mai 
suportabilă decît aceasta. 

Am văzut trecînd pe deasupra noastră acum doi ani, 
maşini de zburat gigante, de-o formă necunoscută şi de-o 
viteză pe care nici nu îndrăzneam s-o visez... Aflu de la 
dumneata, că un oarecare Lindbergh a traversat Atlan- 
ticul... Veacul n-a stat. Numai acest om rămîne aici, inutil 
şi nevrednic, mai mort decît îl cred cu toţii mort. M-am 
despărțit de poporul meu, care mă susținea în toate fără 
să-mi dau seama atunci. Fără să-mi dau seama, 
despărțindu-mă de el, l-am trădat. Acestea nu rămîn 
nepedepsite. Am învăţat-o prea tîrziu... 

Omul tăcu. Era din nou cu ochii coagulați, cu umerii 
zeribuliţi, strîns în el însuşi să ocupe cît mai puţin loc 
spațiului. 

Arătă spre asfinţitul vînăt, tăiat de fulgere depărtate: 

— La noapte vom avea furtună. Să ne întoarcem, 
domnule. 


Peste noapte s-a dezlănţuit într-adevăr furtuna. În 
culcuşul de muşchi din tinda chiliei, m-am răsucit cu ochii 
deschişi în negrul de păcură, ascultînd detunarea munţilor şi 
cataractele puhoaielor. 

Dar ascultam mai ales, gemătul omului prin somn, 
dincolo de uşă, chinuit ca noaptea ultimă a unui osîn- dit 
la spînzurătoare. Auzeam glasul şoptit al femeii, trezindu-l 
uşor, să-i suspende supliciul. O ghiceam ridi-cată într-un 
cot, privindu-l peste piept în noaptea opacă ŞI 


45 


încruntîndu-se cu aceeaşi milă crudă şi înduioşătoare. lar 
întunericul era dens ca bezna celui din urmă fund de 
mormînt. 

A doua zi, ploaia lividă ne-a condamnat captivi sub 
acoperişul de piatră, unul în faţa altuia. 

Omul îmi ocolea ochii. Femeia mă silea să-i ocolesc 
ochii. Şi totul era surd şi mocnit de apăsător, ca într-un 
mormînt în care vor începe să se mişte morții. 

Încercam să dau ființă tuturor celor ascultate. Recu- 
noşteam  ingenioasele unelte fabricate din rămăşiţele 
aparatului ascuns undeva, pe aproape. Era înduioşătoare 
truda de om al peşterilor, cu care înfăptuise mici nimicuri, 
de la ulcica de lut pînă la cuțitul delicat curbat, de la 
neplămădita pită de secară, din spicele sărăcăcios cultivate 
în vreun găvan vecin, pînă la zdrenţele lor de alți Robin- 
soni ai veacului. Însă, mai mult decît această înduioşare, 
bietele mărturii despre iscusința naufragiatului din văz- 
duhuri căscau în mine o spaimă. 

Căci recunoşteam acum mîna aceea, care de copil, la 
cinci ani, înjghebase surorilor o delicată jucărie inge- 
nioasă. Cum recunoşteam acum şi privirea fosforică şi 
înfricoşătoare, ca aceea a lui Alexandru cel Mare, Mace- 
doneanul, înainte de a încăleca pentru luptă. Cum recu- 
noşteam semnul rănii din maxilar, unde-a rămas înfiptă o 
aşchie de aluminiu, după atacul de la treisprezece martie, la 
Brocourt. Cum recunoşteam şi numele şoimului. 

— Vieux Charles, bimitralierul dispărut la unsprezece 
septembrie 1917, deasupra comunei Poelcapelle, în Belgia, 
după comunicatul oficial. 

Acestea nu mai îngăduiau nici o îndoială; nici una. Şi 
năruiau o lume, o legendă, din care şi scrumul era 
blestemat. 

Copilandrul acela, neastîmpărul întrupat. Totul fusese 
numai viaţă. Numai acțiune. Numai vibrație contagioasă, 
pentru toţi cîţi se apropiau de el; cînd cobora, toate mîinile 
se întindeau spre dînsul. Copilandrul povestea întretăiat, 
ştergîndu-şi fumul obuzelor şi, cîteodată, o picătură 
închegată de sînge. Rîsul acela limpede şi vic-torios. 
Izbucnirea de bucurie copilăroasă: 

— Et alors, couic!... 

Omul era cu fața scufundată în pumni. 


46 


Ne mişcăm încet, cum morţii trebuie să înceapă a se 
mişca în adîncurile mucede de pămînt, cînd se apropie 
judecata cea înfricoşată, dacă mai este nevoie de vreo 
judecată şi de vreo ispăşire, după toate ispăşirile din viaţă. 
Ne temeam de glasurile noastre. Ne temeam de privirile 
noastre. 

Aş fi vrut un miracol să se întîmple. O dezmeticire ca 
după nopțile torturate, cînd îţi freci ochii la lumina 
triumfală a dimineţii şi suspini uşurat, că tot ce-ai trăit 
înfiorător şi absurd şi crud a fost numai un vis urît şi alt 
NIMIC. 

Dar omul era aici, şi femeia era aici, şi peştera lor de 
piatră, şi ploaia şuroind afară, necontenit, necontenit. 

Încă o noapte. Şi iar gemătul omului prin somn. 

Am plecat dimineaţa, în pîcla udă şi îngheţată, spre 
tîrgurile cele de departe, unde e soare şi larmă şi unde totul 
e încă fericire divină şi ucigaşă de a trăi. 

Omul m-a petrecut pînă la piatra lui. Era mai zgri- bulit 
încă, în vîrful gheţos care despletea negurile, sub cerul 
scund care-şi tîra norii peste capetele noastre. S-a oprit. A 
căzut pe piatră, cu ochii astupaţi în pumni. 

Şi-am vrut ca o ultimă nădejde, să aflu o dezminţire la 
toată nălucirea mea. Să-mi strige în față: „Nu e ade-vărat! 
Cum ti-ai putut imagina că poate fi adevărat!?” 

I-am strîns mîna. l-a căzut neînsuflețită şi rece: mînă 
de mort. l-am căutat ochii şi ochii au fugit de privirea mea: 
ochi sleiți de mort. Am rostit apăsat: 

— Adio... Adio, Georges-Marie-Ludovic-Jules Guy- 
nemer! 

Cum aşteptam o împotrivire! Cum aş fi dorit să văd 
mîinile că resping cu indignare nebunescu-mi gînd! 
Alungînd spectrul. 

Dar omul nu se clinti, nu tresări, căzu cu ochii în pumni, 
pe piatra lui: 

Tîrziu, m-am întors încă o dată să-l mai văd, din vale, 
ultima dată. Era o pată vînătă şi abia lămurită, în lumina 
sepulcrală. Atît de zgribulit în şuroiala udă, în pîcla 
gheţoasă, în înălțimile suflate de marile vînturi! 


47 


Uuuu! Ce frig de moarte trebuie să fie, acolo sus şi acolo 
singur. 


Omul care şi-a găsit umbra 


Luminile bulevardului îşi dădeau sufletul, asfixiate în 
ceața densă, acăţată în haine, şuroind în zidurile îm-binate, 
pătrunzînd ud pînă în măduva osului. 

Oraşul se topea fantomatic. Clădirile fără contur plu-teau 
ca fregatele năluci în brumele nordului. Trecătorii arătau 
chipuri nehotărite şi gelatinoase, asemeni spectrelor astrale 
din şedinţele spiritiste. Pe urmă nu mai trecu nici unul. 

ŞI totul fu deodată gol, posomorit şi plictisitor, ca şi cum 
pînă la capătul lumii, soarele fusese pentru totdeauna stins 
şi n-aveau să mai străluce niciodată pe-un cer adînc, 
eternele stele. 

S-ar fi spus că planeta s-a rătăcit într-un ţinut inter- zis 
al spaţiilor cu văzduhul înveninat, de unde pînă mîine nu 
va scăpa nimeni cu răsuflare vie. Poate pămîn-tenii se şi 
zăvoriseră în cămări cu ferestrele vătuite, îmbulziți în 
pivniți, proteguiți cu aparate de scafandri, nădăjduind o 
salvare miraculoasă. Un bec clipi şi muri. Pentru cine mai 
suna oare alarma, un signal de vardist? 

De nicăiri nu mai trăia să răspundă nimeni. 

Numai din capătul bulevardului se materializă din 
tenebre, clătinîndu-se, un beţiv. Mergea în zvicnituri oblice, 
amărit foarte, bombănind către un tovarăş ima-ginar, 
pierdut cine ştie unde, pe drum, în ceaţă: 

— N-are decât!... Nici nu-mi pasă. Îţi spun pe onoarea 
mea: nici nu-mi pasă!... Eu sînt stăpîn... 

Interlocutorul invizibil se arăta desigur de un demo- 
ralizant scepticism. Căci beţivul se propti în stilpul unui 


48 


bec, şi, icnind, reteză noaptea mucedă cu mîna, mustrînd 
scepticismul tovarăşului absent: 

— Îmi pare rău. Pe onoarea mea! Eu sînt stăpîn... 
Dacă-i place. Dacă nu, adio şi n-am cuvinte, puică!... 
Este? De bună seamă că este! 

Beţivul hohoti răguşit dar triumfător, zguduindu-se din 
creştet pînă în tălpi, ceea ce-i primejdui echilibrul şi-i 
dădu de lucru pînă să-l regăsească. Cînd fu din nou 
aproximativ fixat pe scoarța planetei, întrebă încă o dată, 
agresiv: 

— Este? 

Tot el răspunse imediat, îmblînzit pentru tovarăşul 
invizibil, redus la tăcere: 

— Păi vezi bine că este! Aşa te vreau, puiule!... 

Îşi şterse cu podul palmei mustățile pleoştite de vin şi 
de ceață. Scoase o țigară din buzunarul vestei, cu un gest 
larg şi patetic cum şi-ar fi smuls inima din piept s-o 
ofere martir, călăilor. Încercă fără succes s-o înfigă în nas, 
în guler, între sprîncene, pînă nimeri gura. 

Pe urmă, începu să caute cutia cu chibrituri explorînd 
toate buzunările, pe rînd: la haină, la vestă, la pantaloni. Îşi 
dădu pălăria pe ceafă, pe-o ureche, pe ochi; privi bulevardul 
fuliginos, în sus, în jos, sperînd un drumeţ cu foc. 

Nimic. 

Țigara îmbăiată se frînse de la carton. O aruncă pe 
asfaltul vîscos şi o strivi cu talpa. Într-o inspiraţie subită, 
descoperi vinovatul acestor vrăjmaşe întîmplări şi sughiță 
cu energie: 

— Jos guvernul! 

Strigătul din rărunchi îl smulse de lîngă stilpul elec- tric. 
Se clătină, descrise o semicircumferință şi reveni la loc, 
ostenit de aceste aventuroase peripeții, rotind ochii 
provocator, să descopere în noapte o împotrivire de undeva. 
Dar nu era nimeni să ia apărarea guvernului. 

Ceea ce-l înverşună să repete cu îndoită energie: 

— Jos guvernul! Aşa sînt eu... Dacă le place... Dacă nu, 
adio şi n-am cuvinte! Pe onoarea mea! 

Jjjosss guvernul! 

În împrejurările acestea, apăru coborînd din celălalt 
capăt al bulevardului, Ion Burdea-Niculeşti. 


49 


Păşea repede, elastic, descheiat la pardesiu, lăsînd să se 
vadă reverul de mătase al hainei negre şi piepții de zăpadă 
ai cămăşii, cu ţigara de foi în colţul gurii; cu pălăria de 
castor fin, imperceptibil înălțată pe frunte; în mers cu 
înfăţişarea sigură şi biruitoare pe care i-o cu-noaşte 
dintotdeauna, toată lumea. În după-amiaza aceea, rostise în 
Cameră o fulminantă cuvîntare care scurtase zilele 
guvernului; prietenii politici în unanimă pornire de 
entuziasm, calcule şi respect îi oferiseră o masă de săr- 
bătoare; deşi era deopotrivă de indiferent la şampanie, 
toasturi şi la uşoare succese, primise, fiindcă ştia că o 
asemenea manifestaţie demoraliza mai desăvirşit adver- 
sarul. 

Din piața Teatrului, după banchet, trimisese maşina 
acasă, iar el străbătea drumul acum pe Jos, să respire ŞI 
să se dezmorţească, împlinindu-şi numărul de paşi prescrişi 
de higena zilnică. 

Pe dînsul nu-l indispunea nici ceața bolnavă, nici pustiul 
lugubru al bulevardului, după cum nu-l exaltase nici 
frenezia aplauzelor de după-amiază şi nici entuzias-mul 
toastărilor de adineaori; tot ce întîmpina în viaţă era 
numai prilej de egală satisfacție de a trăi pentru a birui. 
Mai cu seamă acum, cînd nu mai exista nici o îndoială că el 
va fi chemat să alcătuiască guvernul viitor, peste cîteva 
săptămîni, peste cîteva zile, poate. 

Nesiguranța din ultima vreme era înlăturată. El nu 
cunoştea alt vrăjmaş care să-l alarmeze decît nesiguranța. 
Iar țara trecuse şi de astă dată de partea lui, hotărît unanim, 
spontan. Cum drept spune ediţia specială a gazetelor de 
seară, cu fotografia pe două coloane şi cu numele lui, scris 
cu litere de-o şchioapă. 

Din ceața scămoasă, glasul poporului sughiță confir- 
marea acestui apropiat deznodămînt: 

— Jos guvernul! 

Jon Burdea-Niculeşti ridică sprîncenele să măsoare cu 
tolerantă curiozitate cetățeanul rezemat de stilpul de schijă, 
prin care grăia conştiinţa anonimă a țării. 

Beţivul făcu un semn misterios cu mîna: 

— Psst! Pardon... 

Se dezlipi imprudent de stîlp. Lipsit de reazămul mo-ral, 
descrise o semicircumferință în direcție inversă decît cea de 


50 


adineaori, se propti şi reveni ricoşînd la loc, hip-notizat de 
vîrful țigării aprinse, către care întindea mîna cleioasă. 

— Psst! Pardon... 

Scotoci în buzunarul vestei altă țigară: boțită, betea- gă 
şi dezlipită, cadavrul mutilat al unei foste ţigări. Fără să se 
descurajeze de înfățişarea-i invalidă, o netezi să-i aducă 
forma dintii şi lărgind compasul picioarelor să-şi menţină 
echilibrul instabil, ţuguie buzele după foc. 

Jon Burdea-Niculeşti primi în plin obraz răsuflarea 
dospită de vin a poporului suveran care cere schimbarea 
domnilor. 

Strîmbă din nas, fiindcă poporul suveran consumă vin 
ieftin şi prost. Dar întinse resemnat, cu vîrful degetelor 
înmănuşate, focul, fiindcă înaintea unei ţigări care se cere 
aprinsă toţi fumătorii sînt prin consimțămînt mu- tual, 
egali. 

Beţivul sorbi setos primul fum cu ochii închişi. La al 
doilea îi deschise, pe urmă îi căscă largi, cu teribilă 
surprindere, recunoscînd în domnul cu pieptul cămăşii alb 
şi obrazul proaspăt bărbierit, personagiul sărbătorit de 
ediția specială a gazetelor. 

Se trase îndărăt, arcuind pălăria cu o superbă eleganță de 
muşchetar. 

— Cucoane lonel!... Avem onoarea... Pardon! Omul 
dumneavoastră, cucoane Ionel... 

Iar în chip de concluzie, repetă sentința sumară: 

— Jos guvernul! 

Ion Burdea-Niculeşti îl privi cu dezgust. 

Beţivul nu păru că ia seama la semnificația acestei 
priviri. Se apropie cu gura umedă să-l sărute. 

— Dă-mi voie să te pup, cucoane Ionel... Tot ai noştri, 
sireacii! Omul dumneavoastră, cucoane Ionel... Ordin, şi 
mă supun!... 

Uitătura aspră a lui lon Burdea-Niculeşti îi paraliză 
elanul. Distanţa între el, viermele, şi astrul zilei, se restabili. 

Suspină, pocăit şi amar: 

— Pardon! Dacă vă supără, mă retrag... 

Vorbind, scăpă ţigara din mînă. Plecîndu-se s-o ridice, o 
călcă. Înaintea acestui dezastru, se opri consternat. Cu-prins 
de compătimire şi scîrbă, lon Burdea-Niculeşti răs-turnă în 
pumn țigările de foi din tocul de piele şi i le întinse pe 


51 


toate... Beţivul le primi cumplit de umilit în conştiinţa 
propriei sale decăderi. 

— Sînt un păcătos, cucoane Ionel!... Numai dumneata ai 
să mă faci om... 

Pe urmă, complice, făcînd cu ochiul: 

— Jos guvernul!... Trăiască cuconu Ionel al nostru! 
Trăiască România Mare! 

Ion Burdea-Niculeşti dădu să plece. 

Beţivul îşi aminti: 

— Psst! Pardon! 

Cu mîna descrise semnul unui chibrit aprins de cutie. N- 
avea ce face cu țigările, dacă nu-i oferea şi chibrituri. 

Ion Burdea-Niculeşti îi întinse şi cutia de chibrituri. 

Zdrobit de această ultimă mărinimie, beţivul lăcrimă, 
scoțîndu-şi profund pălăria: 

— Cucoane Ionel... nu merit! Sînt un rău, cucoane 
Ionel... Vai de capul meu. Eu sînt un copil orfan, cu- coane 
Ionel! 

Clătinîndu-se, sări deodată în lături, într-o neaşteptată 
inspirație destrămată din aburii vinului: 

— Nu merit să vă calc nici pe umbră, cucoane lonel!... 
Nici pe umbră! 

Într-adevăr, beţivul se ţinea acum departe de umbra 
desfăşurată pe asfaltul umed, păşind cu evlavie în vîrful 
picioarelor ca pe lîngă cea mai sacră nestemată din lume. 
Cum se clătina, fără centru de gravitate, părea un săl- batec 
din ținuturile hiperboreene, dansînd un joc magic în jurul 
unui cerc cu un idol tabu. 

Dar lon Burdea-Niculeşti ridică gulerul pardesiului şi- 
i întoarse spatele, scîrbit cu desăvîrşire. 

Celălalt sughiță din urmă, gesticulînd în pîclă: 

— Jos guvernul! 

„Imbecil beţiv... Ce brute! Ce brute!” gîndi Ion Bur-dea- 
Niculeşti, reluîndu-şi mersul elastic sigur şi biruitor 
dintotdeauna, cu pălăria de castor împinsă puțin pe ceafă şi 
observînd că el, el îşi calcă pe umbră. 

Pe umbra care se lungea cînd lăsa un felinar în spate; pe 
urmă, se topea în ceaţă; apărea din nou ţinîndu-i to-vărăşie 
pe-un zid; îi rămînea în urmă, se dubla, erau trei, 
reveneau iarăşi, închegîndu-se din ceaţă în forme fantastice, 
întotdeauna alta şi totuşi aceeaşi. „Imbecil beţiv!... De unde 


52 


i-a mai fi dat în cap idioţenia aceasta?... Nu merit să vă calc 
pe umbră!... Cuvintele de beţiv!” Se întoarse să-l vadă 
unde a rămas; iar umbra se întoarse şi aşteptă şi ea. 

Beţivul se balansa în faţa unei vitrine verzui lumi- nată; 
straniu, ca un înecat în fundul oceanului, printre filamente 
de alge, înaintea unui transatlantic scufundat, prins în razele 
unui proiector. Cu mîna dreaptă făcea un gest energic de 
retezare. Se înțelegea că repetă şi acolo, clătinat în fundul 
irespirabil al apelor translucide, voin- ţa-i nestrămutată: 

— Jos guvernul! 

„Ce brută! Ce brute!” iuți paşii Ion Burdea-Niculeşti, 
bombînd pieptul şi liberîndu-şi fruntea să se răcorească în 
umezeala nopții. 

Umbra îşi dădu şi dînsa pălăria mai pe ceafă, îl ocoli în 
jurul unui bec să-i iasă înainte, se deşiră pe un zid peste 
măsură, se topi în negură şi tot din negură se închegă, 
alăturîndui-se discret la stilpul electric următor. „Ce 
idioţie!” căută Ion Burdea-Niculeşti să-şi strămute gîndul în 
altă parte, de la această tovarăşă dintotdeauna, la care 
acuma lua întîia dată aminte. 

Ceaţa deveni mai opacă, bulevardul mai deşert. 

În tăcere păşeau alături, prin solitudinea nopţii, numai 
omul şi umbra lui. 

Cînd au traversat, un automobil cu farurile lăptoase trecu 
vertiginos peste pieptul umbrei, încît Ion Burdea-Niculeşti 
se trase cu un pas îndărăt, cu senzaţia fizică absurdă, că 
într-adevăr roțile au călcat ceva dureros din el. Dar după 
ce maşina fu înghițită de piclă, umbra se înălță pe zid 
intactă şi sprintenă, păşind credincios ală- turi de dînsul. 
„Imbecil beţiv!” 

Acum îi păru că înadins grăbeşte pentru a scăpa de 
tovărăşia umbrei: încetini pasul, încetini şi umbra. „dioţii!” 
Deprins să-şi pîndească şi să-şi înfrîngă singur toate 
slăbiciunile, Ion Burdea-Niculeşti îşi adună gîndu-rile la 


grijile lui apropiate: lista noului cabinet, cam- pania 
electorală, declaraţia de a doua zi... Uită exis- tența 
umbrei, dar umbra nu-l părăsi, tîrîndu-se în noroaie, 


destrămîndu-se în întuneric, lungindu-se pe pe-reți, 
alergîndu-i înainte, ocolindu-i paşii; neobosită, fi- delă şi 
mută. 


53 


Acasă, cînd trînti uşa grea de stejar, o închise afară; dar 
abia urcă prima treaptă de marmoră şi umbra se prelinse pe 
sub picioare, luîndu-i înainte şi aşteptînd în capul scărilor, 
ca cineva de mult deprins să aştepte. „Idio-ţii, curat idioţi!” 
îşi repetă Ion Burdea-Niculeşti, cu un început de enervare. 

Încăperile erau mari, reci şi deşarte. Ion Burdea-NIi- 
culeşti trăia de multă vreme singur, ca un adevărat om 
tare. 

Slugile păşeau pe covoare în virful degetelor: pereții 
erau împodobiţi la distanțe simetrice şi larg spațiate cu 
sobre tablouri de muzeu: oglinzile răsfrîngeau în apele 
înghețate figura stăpînului întotdeauna calmă, sigură şi 
nebrăzdată de vîrstă: totul era aci ordonat şi sever. 

Ca întotdeauna, după ce-şi îmbrăcă pijamaua de mă-tase 
de China, înainte de culcare, Ion Burdea-Niculeşti trecu în 
biroul cu biblioteca masivă şi neagră, cu cărțile înşirate 
după cristalul dulapurilor în legăturile de piele neagră, cu 
aurul literelor stins, cu bustul său de bronz susținut de 
piedestalul negru — aşa cum l-a primit oma-giu de la partid 
la o aniversare de guvern — provizoriu fragment inanimat 
al monumentului de viitoare imorta-lizare. 

Pe masa uriaşă, secretarul orînduise în dosare carto- nate 
hîrtiile pentru a doua zi. 

Ca întotdeauna, nu le atinse. Aprinse o singură lampă, 
mică şi joasă, din vechi obicei de lucru al studentului 
nevoiaş care a fost odată: a tras trei foi albe înainte şi, 
deschizînd ultimul volum de matematică ermetică, începu 
să aştearnă cu creionul ascuţit subțire cifrele complicate, 
tipuri de funcțiuni pentru integrarea funcțiunilor din 
mecanica aplicată la teoria elasticității materiei. Era un joc 
al inteligenţei, ascuțit şi lucid, fără nici un folos ime-diat, 
fiindcă de multă vreme inginerul lon Burdea-Nicu-leşti nu 
mai însemna decît conducătorul temut al unui puternic 
partid politic; dar era un exerciţiu fără de care nu-şi încheia 
niciodată ziua. 

Din lumea abstractă a cifrelor îşi întreținea mintea ageră 
şi calmă pentru realitățile concrete, pe care avea misiunea 
să le soluţioneze. Un ceas nimic nu exista pentru el, decît 
cifrele mărunte din tomurile lui Weierstrass şi Poincaré pe 
cele trei foi albe. 


54 


Virful creionului fişiia abia auzit pe hîrtie; cînd se tocea, 
alegea altul dinainte ascuțit fin de secretar; de afară, prin 
cele două rînduri de geamuri cu perdele com-pacte, nu 
străbătea nici un vuiet, în încăperile spațioase nu trosnea 
nici o mobilă, nu scîrțiia nici un pas, nu adia nici o 
răsuflare; în tăcerea adîncă numai omul singur şi tare, 
eliberat de restul vieţii vegetative, străbătea spațiile 
străvezii, reci şi eterne, ale inteligenţei pure, dincolo de 
toată zadarnica viermuială omenească. 

Oraşul era dincolo. 

Alţii îşi ruinau trupul şi spasmuri de viciu, sau ani-malic, 
dormeau cu pumnii strînşi; el, într-o dilatare a fiin-ţei 
absent de la tot ce e vremelnic şi hîd, cunoştea numai 
pentru dînsul ascensiunea inteligenţei absolute demateria- 
lizată, descătuşată de rădăcinile pămîntene. 

Aceasta punea nemăsurată distanță între el şi ceilalți 
semeni. Îi compătimea. Îi dispreţuia. Pentru fiecare noapte 
avea cunoscut numai de el singur tărîmul de evadare 
întăritoare, unde uita răsuflarea amestecată cu duhoare de 
vin prost a vulgului, tocmelile netrebnice, abdicările 
cotidianului; de acolo se întorcea întotdeauna purificat şi 
reconfortat. Oraşul îmbibat în ceață, posomorit şi trivial, nu 
mai avea ființă aievea. Ion Burdea-Niculeşti era tare, şi se 
ştia tare, fiindcă era înfricoşător de singur în univer-sul lui 
secret şi altora inaccesibil. 

Dar peste umărul său, încovoiată din plafon, plecată 
atent, umbra imobilă îi veghea ca întotdeauna, de nopţi şi 
nopți, migala cifrelor. Nu o observă nici acum, ca altă dată. 
Însă prezenţa neînsufleţită, răbdătoare şi mută, avea acum 
în vastitatea biroului negru, ceva misterios, neli-niştitor şi 
irevocabil. 

Şi mai neliniştitor era că omul nu o presimţea încă 
plecată peste el, aşteptînd. 

Cînd cele trei foi fură complet acoperite cu scrisul 
mărunt, lon Burdea-Niculeşti îşi îndreptă mijlocul, frecă 
degetele osoase cu mulţumirea lucrului isprăvit, orîndui 
creioanele în cupa de cristal, închise hirtiile în sertarul unde 
zăceau alte teancuri. Se ridică alături de umbra care se 
pregătea să-l însoţească. Trecu în dormitor, nu citi şi nu 
medită la nimic care să-i tulbure cugetul lim-pezit şi 


55 


desprins de la nimicniciile terestre. Stinse lumina şi ca 
întotdeauna, înainte de a fi trecut cinci minute, a adormit. 

Umbra absorbită de întuneric emigră în lumea unde se 
retrag umbrele izgonite. 

Dar de astă dată în somn reveni. 

Alta. 

Sălbăticită şi duşmană. Împinsă de o putere rea, serva 
resemnată apăru din noapte cu paşi neauziţi să-şi sugrume 
stăpînul... 

Fu în întuneric o luptă zvicnită şi inegală. Luptă de 
panică, fără nădejde, cu un duh înfricoşat de care nu ştii să 
te aperi, fiindcă nu seamănă cu nimic. În aşternutul moale, 
în care întotdeauna Ion Burdea-Niculeşti se deştep-ta pe 
aceeaşi parte, cum se culcase, chiar prin somn orînduit şi 
stăpîn, pernele se mototoliră, dantelele olandei fură 
sfişiate, plapuma alunecă; cu genunchii fără oase împletiți 
pe pieptul lui, cu degetele aderente de gumă lipite în gît, 
umbra strîngea încet şi metodic, carti-lagiile care trosneau 
sub recea şi umeda încleştare de şarpe. 

Pe urmă, vrăjmaşul fără nume şi fără formă, îl încinse de 
jur împrejur, strivind coastele sub care se zbătea dez- 
nădăjduit inima... Omul îşi încorda muşchii să rupă strîn- 
soarea viscoasă. Strîngea dinții să nu scoată un geamăt, 
orgolios, chiar atunci, să nu-şi mărturisească prin accen- tul 
de durere o înfrîngere. Dar o şoaptă cunoscută şi bună, din 
altă lume revenită, cerea ea pentru dînsul în-durare. 
Zadarnică. Fiara aderentă — umbra? moartea? = 
strîngea, strîngea, strîngea... 

Jon Burdea-Niculeşti se deşteptă într-un disperat spasm, 
înăbuşit în noaptea opacă. Pipăi butonul de por-țelan şi făcu 
să explodeze lumina. Privi încă nedezmeticit, răvăşeala 
patului... Îşi apăsă inima zvicnind dureros în gratiile 
pieptului... 

Absurd vis, stupid vis! 

Gîndise o clipă să sune, dar şi-a retras îndată mîna. 

Spaima abia risipită făcea loc altei temeri. Îşi imagină 
chemarea stridentă şi metalică în casa goală: valetul apă- 
rînd somnoros şi speriat. Ce era să-i spună? Cum să se arate 
înainte-i, înfricoşat ca un copil care a visat urit? 

Marele om îşi şterse tîmplele umede. Recules, privi 
obiectele familiare din încăperea unde dormea singur de 


56 


zece ani. Surîse, căci toate îi dădeau siguranţă, îl întor-ceau 
la realitatea certă care n-avea nimic de-a face cu vedeniile 
deşuchiate ale unui vis chinuit. El ştia un leac la îndemiînă: 
cinci minute sub ploaia rece a duşului, des-tind nervii şi 
ordonează ritmul sîngelui în artere. Totul e să ştii a 
domina animalul, să-l constrîngi sclav rațiunii, să-l ţii din 
scurt cînd şovăie. 

Cobori din pat, pipăind cu piciorul pantofii moi. 

Umbra cobori şi ea. Se lungi pînă în tavan. lon Burdea- 
Niculeşti, cu toată constrîngerea raţiunii, nu izbutea s-o 
ignore. Era acolo, gata şi ea, aşteptîndu-l să vadă ce face. 

„Idioţii!” vorbi tare: „Afurisit beţiv”... 

Cuvintele sunară bizar în dormitorul dreptunghiular, de 
unde, pentru desăvîrşita izolare, fusese alungată chiar bătaia 
monotonă a pendulului. Îi fu ruşine de el: a început acum 
să vorbească singur! 

Hotărît, aceasta nu mai poate dura aşa! Sumeţindu-şi 
pieptul, se apropie de perete, să o cerceteze atent. Umbra 
cobori din tavan, deveni egală şi mai conturată, exact de 
înălțimea lui, suportînd neclintită examenul. Avea parcă şi 
dînsa în statură, o provocare batjocoritoare, cu pieptul 
diform lăţit. Se confruntară amîndoi. „Idioţii!... Începe să 
mă enerveze serios afacerea aceasta!” constată, nu mai ştia 
a cîta oară, Ion Burdea-Niculeşti, întorcîndu-i spatele. 

Pătrunse în camera de baie, răsuci robinetele de ni- chel; 
cînd dădu drumul snopului de apă rece pe peretele de 
porțelan, umbra născoci gesturi groteşti, parodiind cu o 
deşănţată lipsă de respect mişcările marelui om gol. 

Dar lon Burdea-Niculeşti era de astă dată redat cal- 
mului dintotdeauna, imunizat, neutralizat: din nou, igno- 
rînd ca orice om normal prezenţa iritantă, spioană a um- 
brei. Înfăşurîndu-şi trupul ud în cearşaful spongios, simţi cu 
satisfacție odihna relaxîndu-i nervii. 

În pat deschise o carte potrivind lampa pe măsuţa de 
noapte, la distanța calculată care să-i obosească ochii, exact 
cît este nevoie ca să-i cheme somnul. Totul era în viaţa lui 
calculat ca o maşină precisă, ce la anumită miş-care face să 
Joace ingenios, anumite, întotdeauna aceleaşi resorturi. 

Totuşi... Totuşi cînd întoarse foaia, se surprinse că n- 
a reţinut nimic din sensul literelor; o luă de-a capo, străbătu 


57 


pagina din nou, nu o întoarse, gîndul se risipea confuz. 
Ceva stăruia dincolo de gînd şi dincolo de voinţă. 

Ce glas cunoscut!... Ah! îşi lămurea bine acum ce glas 
cunoscut fusese acel de adineaori, din somn, cînd cerea 
pentru el îndurare umbrei. 

Jon Burdea-Niculeşti îşi aminti astfel, după atîţia ani, 
ceea ce hotărîse să nu-şi mai amintească niciodată şi într- 
adevăr nu-şi mai amintise. 

Cartea lunecă. O lăsă jos. Glasul acela. De cît de de- 
parte, glasul acela!... 

Îi suna ca întîia oară. lar din uitarea cea mare totul 
recăpătă viaţă. Tristă viaţă. 

Un şuvoi rece între lespezi, brazi întunecaţi, miros aspru 
de răşină, o fluturare albă de eşarfă, o copilă în străveziu 
veşmînt feciorelnic, întoarsă cu spatele... Şi gla-sul acela 
chemînd pe cineva, pe urmă izbucnind în hohot; rîs în care 
veselia nu izbutea să acopere spaima de o clipă. De pe 
colțul stîncii un picior lunecase în apă. Ce spaimă şi ce 
rîset! Acum sărea din lespede în lespede să-şi pescuiască 
pantoful furat de torent. Corăbioara albă sălta pe undele 
fugace, părea că a ancorat într-un golf de o palmă adînc; 
cînd se pleca să o prindă, se răsucea viclean, săgeta pe 
gîlgîiala apei cine ştie unde... 

El s-a repezit în cale, a capturat pantoful... 

L-a adus trofeu, ud şi minuscul, copilei necunoscute cu 
mîna pe pieptul mic, zvîcnind de rîset şi de spaimă. 

Necunoscuta l-a privit în ochi, cu obrajii învăpăiați — pe 
sub pieliță se vedea fluxul sîngelui cum se răsfira ca un 
trandafir magic care se învoltă — pe urmă ochii au coborit 
în pămînt. 

Ochii Marei!... 

Încep toate basmele cele mai dulci, altfel? 

Au aşteptat pe marginea şuvoiului pînă s-a uscat olan-da 
pantofului şi pînă ce-au învăţat să se cunoască. 

Ascundea piciorul gol, numai în ciorap, pudic, aco- 
perindu-l cu marginea rochiei. Ochii Marei nu s-au mai 
ridicat decît pe furiş, cînd credea că el priveşte în altă parte; 
ochi în care lucea fără astîmpăr un tremur de început de ris. 
Cum de n-o văzuse încă? Cum de n-o ştiuse?... 

Cînd s-au întors, tăceau. 


58 


Păreau că au isprăvit de spus tot; întîmplări de la 
facultăţile lor deosebite, gînduri despre aceleaşi confe-rințe 
ascultate, banalităţi, piese de teatru, cărți şi tot ce putea fi 
de un interes pentru viaţa lor studențească; asistaseră la 
aceleaşi cursuri pe vremuri celebre, paro-diaseră aceleaşi 
ticuri ale dascălilor bătrîni, se miraseră că nu s-au văzut; 
nu-şi spuseseră, dar gîndeau amîndoi că numai fiindcă nu 
se cunoscuseră pînă atunci, ceva în tinereţea lor le lipsise 
încă. Tăceau alături. El smulgînd din treacăt vîrful 
crenguțelor de brad, care se frîng fra-gede, ca mici 
cruciulițe vegetale şi lasă în dinți un gust metalic. Ea, 
smulgînd maşinal, cu gîndul în altă parte, petalele unei 
margarete de cîmp, în eterna şi superstițioasa joacă 
feminină: mă iubeşte? nu? foarte mult? deloc?... 

Tăcea, dar glasul ei îi cînta melodic în urechi. 

Glasul de adineaori, din somn, cerînd îndurare pentru el. 
Ca şi cum ar fi fost deprins să ceară îndurare cuiva! 

Da! Veche poveste şi tristă poveste. 

Începuse atît de senin şi sfirşise atît de crunt... Dar 
sfirşesc oare toate basmele altfel? 

Un rîs; obrazul învăpăiat; o piruetă fluturînd fustele; altă 
gîlgîire sonoră de hohot; privirea strecurată cu nevi-novată 
şiretenie pe sub gene. Înaintea unei întrebări, în colţul gurii 
tremurînd zîmbetul gata să se destindă; viaţa aceea tînără, 
plină de neastîmpăr, însetată de toate ni-micurile din care se 
întrețes miracolele lumii, făptura nebunatică pe care nimic 
nu părea că are s-o ostenească şi s-o întunece cîndva; toate 
curmate deodată, de irepa-rabilul care striveşte ca o talpă, 
zbaterea fragilă de aripi a celei mai inocente şi divine 
gîze! După scurtă vreme, în alt capăt de ţară, departe de 
toți ochii, tinerețea aceea, şi vioiciunea, şi risetul care 
păreau că nu vor conteni niciodată, au fost înecate într-o 
crîncenă ispăşire: o biată vietate cu obrajii supti, cu ochii 
sticloşi, ocolită, izgonită. „Mă văd aci şi mă întreb dacă tot 
eu am fost aceea?... Undeva, atît de departe de tine, abia 
reală, sînt arătarea celei ce-am fost. Mai bine că nu mă vezi. 
i-ar fi milă de mine, şi nu mi-ar place mila ta”... 
scrisese ea atunci, iar el arsese scrisoarea repede, îşi 
dogorise degetele şi călcase scrumul, apăsat, să şteargă 
orice urmă, orice. 


59 


Cînd prietenul cel mai bun din aceste timpuri, Ata-nasie, 
venise de acolo, cu ştiri, îl aşteptase la gară, cu inima 
strînsă, nu de cele ce i se întîmplau ei; ci ghemuit în el şi 
mizer, de cele ce puteau să urmeze pentru dînsul. 

Era doar toată cariera lui în joc, viitorul, toate pro-iectele 
îndrăzneţe care se surpau, anii grei încă de stu- diu, sărăcia 
care nu mai putea fi împovărată de altă sărăcie, şi stupid, de 
un copil. Şi acum îi strecoară în oase un fior amintirea 
acelui ceas, pe peronul cutreierat de vîntul gheţos! 

Aşteptarea îi aţiţase bolnav închipuirea; prevedea scene 
mai absurde una decît alta... Trenul oprindu-se; el, 
deodată, pomenindu-se, cu un copil în braţe, pasa- gerii 
întorcînd capul, ghiontindu-se, hohotind de acest june care 
voia să cucerească lumea şi pînă una alta, sfirşea pe un 
peron de gară, cu un prunc în plapumă roşie la piept, ca în 
melodramele proaste... Se gîndise să fugă. Nici acum nu- 
şi lămureşte ce l-a ţinut... 

Dar n-avea de ce fugi. 

Toate fuseseră închipuiri. Viața e mai simplă. Ata- nasie 


i-a răspuns la întrebarea lacomă, abia coborit de pe 
treptele vagonului, cu strîngere de umeri: „Fii fără grijă, 
Joane... nu vei avea nici o neplăcere. Nu fiindcă aş fi 


convins-o eu; ci fiindcă aşa vrea dînsa. Ştii prea bine că 
aceleaşi legi fac pietrele să se scufunde şi păsă- rile să se 
înalțe. Ea se scufundă; tu rămii liber să te înalți”. 

Atanasie răspundea totdeauna obscur şi cu o intenție de 
dispreț batjocoritor în tot ce rostea. Nu l-a întrebat mai 
mult şi nici el nu i-a spus mai mult. I s-a părut că 
prietenul îl priveşte cu o bucurie rea, cînd l-a văzut 
respirînd uşurat. I-a fost ruşine de această senzație de 
eliberare pe care nu şi-a putut-o stăpîni. A ocolit şi atunci, 
şi mai tîrziu, vreo explicaţie, măcar o aluzie, o scuză. 

Atanasie era singurul om a cărui privire nu o putuse 
înfrunta, de al cărui rîs de capră, în vîrful buzelor, înecat, 
sacadat, se temea. He-he-he! Da, rîs de capră! Nesuferit, 
răutăcios şi demonic. Descoperea toate slăbiciunile, le căuta 
cu o răbdare de maniac colecţionar, le scormonea, le ațîța 
savant, îşi ridea de ele; încheia o zi fericită, nu- mai cînd 
găsea cuiva, pînă atunci invulnerabil, o smin-teală în 
armură, o faptă rea ascunsă, o greşeală, o umi- linţă 
dureroasă, rănile acelea, triste care desfigurează şi mistuie 


60 


tăinuit.  Hehe-hehe! îşi încovoia spinarea coco-şată, 
plecîndu-se deşirat să-i rîdă în ureche: Hehe-hehe! Ce 
meschină şi mizerabilă devenea deodată toată viaţa şi 
oamenii ce biete fantoşe, cînd behăia rîsul acela: hehe- 
hehe! 

Un singur martor existase la acest dintii şi singur episod 
imprudent al vieţii lui; dar ce martor! 

Cum se simțea împuținat şi netrebnic şi şovăielnic sub 
ochii lui, cînd îi întîlnea, privindu-l neclintit, ochii de 
capră, gălbui şi bulbucaţi! 

Cîteodată, pe neaşteptate, rostea o constatare enigma- 
tică, în care-i părea că străbate un tîlc ascuns: „Îmi vine să 
cred Ioane, că pentru a face ceva într-adevăr bun şi trainic 
în viaţă, trebuie să începi prin a sacrifica pe cineva. Cum 
cei vechi luau umbra trecătorului cu tres- tia, să o zidească 
în piatră. Numai atunci clădirea du-rează... Hehe-hehe!” 

Ochii de capră îi căutau atunci ochii, cu o înveselire 
plină de curiozitate, să-l descopere roşind şi îl studiau ca pe 
un şoarece pus sub globul aparatului aspirant, de fă- cut 
vidul, unde animalul rămîne în neclintire de panică, în 
aerul rarefiat. Hehe-hehe! 

Tirziu, tot Atanasie i-a spus, aşa, ca din întîmplare, în 
plina bucurie a celui dintîi hotărîtor succes, că poate să-şi 
vadă copilul dacă doreşte, aici, la bunicii Marei, care l-au 
înfiat cînd Mara n-a mai fost. A spus şi l-a privit 
răsucindu-şi bărbiţa roşcată, cu rîsul acela behăit şi 
insuportabil, cînd a văzut cu bucurie că tace şi oco- leşte 
ochii în altă parte. Îndată a părut că uitase ce-a vorbit. Dar 
în ochii gălbui dura bucuria lăuntrică, şi bu-zele subțiri 
descopereau dinţii urîţi, în rîsul necontenit de capră. 

Pe urmă, altă dată, după un an, l-a dus pe nesimţite, ca 
într-o cursă, în focul unei discuţii, într-o stradă lătu-ralnică, 
aci, aproape de bulevard; l-a oprit în fața unei case de 
pensionari, cu vitraj cu olendri şi cu strîmtă grădină de-o 
palmă — tupilat adăpost de oameni nevo-iaşi... Un copil în 
şorţ albastru se juca în curte cuo pisică cenușie, o bătrînă 
într-un scaun de pai împletea cu ochelarii ridicaţi pe 
frunte. Copilul s-a oprit din joacă să-l privească; l-a privit şi 
bătrîna. Din rîsul mut al lui Atanasie a înţeles cine sînt. 

A înţeles şi-a fugit. 


61 


Atanasie l-a ajuns din urmă, cu paşii lui răşchirați, nu 
i-a rostit nimic, continua doar cu cea mai nevinovată 
insistență discuţia lor începută... Dar ochii îl scormoneau şi 
nu mai contenea rîsul acela de capră: hehe! hehe!... 

A revenit mai apoi de cîteva ori, pe ascuns, singur. 

Era în anul cînd se însura. Trecea ca din întîmplare, 
privea printre zăbrele verzi: copilul se afla acolo, bă- trîna 
în acelaşi scaun: a doua oară se adăugase un bă-  trîn 
numai în vestă, plivind un strat cu mixandre, ace- laşi 
pisic cenuşiu... Copilul lui!... Pe urmă a venit iarna. 
Grădina fu goală, ferestrele cu două rînduri de geamuri. Nu 
mai putea şti ce fac cei dinlăuntru. N-a mai trecut. S-a 
însurat. A lipsit din țară un an. A uitat. Cecil nu-i aducea 
numai averea cu toată siguranța zilei de mîine, dar şi alte 
griji noi, îndatoriri politice, pentru misiunea înaltă la care îl 
pregătea bătrînul Clejanu, părintele Ce-ciliei şi din vechi 
timpuri, sfetnicul cel mai ascultat al tronului. 

La Florenţa l-a găsit telegrama de la Atanasie: „Fii pe 
pace. Au dus ieri şi copilul la cimitir. Mulţumeşte 
providenței sale Anghina. Ai dreptate. Omul singur e tare. 
Felicitări!” 

Parcă i-a auzit rîsul de capră: hehe! hehe! pîngă- rind 
aerul sonor al Florenței, acolo, pe terasa hotelului Carlton, 
de unde se vedeau colinele unduind sub cerul siniliu. Cecil 
l-a întrebat distrată, ce veste îi aducea de-peşa din ţară. A 
îngăimat ceva la întîmplare, mototolind hirtia şi aruncînd-o 
peste marginea balustradei. 

Dealtfel, nici n-avea nevoie să se prefacă, s-o mintă. 
Între el şi Cecil n-a existat niciodată decît cea mai de- 
săvirşită indiferență. Ea şi plecase ochii fără să aştepte 
răspunsul, continuînd să citească, înfăşurindu-şi şalul 
subțire în jurul pieptului. Aşa a cunoscut-o întotdeauna; 
friguroasă, nepăsătoare la tot ce nu era curent de aer sau 
primejdia unei răceli. 

Dar el nu şi-a putut stăpîni o bucurie. În sfîrşit, nu-l mai 
amenința nimic: săvîrşise o prostie tinerească, putea să-i 
primejduiască viaţa, a scăpat, orice urmă era ştearsă. Nu 
mai exista Mara. Nu mai exista copilul... Şi s-a trezit 
fluierînd o veselă melodie la modă, obsesie de la orches-tra 
de seară a restaurantului. 


62 


Cînd a trecut, după mulți ani, din nou pe strada lă- 
turalnică, în locul casei nu se aflau decît dărîmături. Mai 
sînt şi acum. Locul a fost supus alinierii. Se va deschide o 
piață. Pînă atunci au crescut oțetari prăfuiți, a rămas un 
prun cu crengile torturate, cărămizi roşii şi moloz, se 
adună cîini rîioşi, s-au înălțat movile de gunoaie. Hehe- 
hehe! 

Cum i-ar suna rîsul de capră al lui Atanasie! 

Dar nici Atanasie nu mai există, ori, dacă este, e undeva 
o larvă omenească, strivită, confundată cu cele-lalte. 

Rînjind de slăbiciunile altora, n-a luat aminte la aceea a 
lui, care-i pregătea prăbuşirea... A fost o cădere neaş- 
teptată, cum nu se pomenise de mult. 

În dimineaţa cînd a venit cu ochii nedormiți, fără rîsul 
de capră, şters definitiv de pe buzele vinete, să-i spună că 
peste două ceasuri trebuie să se înfățişeze jude-cătorului de 
instrucție, a simțit şi el o satisfacție răută-cioasă. Va să zică 
acesta era Atanasie, pe a cărui privire, singura dintre toate, 
n-o putuse înfrunta? În sfîrşit, îl putea scormoni şi el 
în ochi: hehe-hehe! Aceasta era tot? Aşa de repede se 
sfirşea cariera de aspru jude al tuturor? 

Hehe-hehe! Celălalt i-a citit în ochi condamnarea. 

A înţeles... A pogorit în pămînt privirea şi a ieşit 
şovăind. 

A regretat imediat. Numai după două clipe a regre- tat, 
copleşit de mustrare. A alergat după dînsul să-l cheme. A 
luat telefonul... Prea târziu! 

Atanasie de acolo a scăpat; dar nu om, ci fost om. 
Nimeni nu i-a mai auzit numele. Încă unul şters. S-a topit în 
marele anonimat. E undeva, poate vreun slujbaş alcoolic, cu 
o droaie de copii, făcînd hazuri acre pe socoteala şefi-lor de 
birou, la cîrciuma aperitivelor. Poate mai rău. Poate va fi 
murit demult, declasat, în vreun spital, îngropat de vreo 
comunitate. Hehe-hehe! Viaţa nu e defel o glumă uşoară, 
cînd nu eşti lucid la fiecare pas; cînd o lecţie nu-ţi 
foloseşte, odată pentru totdeauna! 

Lui i-a folosit. Una — destul! De atunci nici o slă- 
biciune: în fiecare seară trei file de calcule, cea mai bună 
terapie pentru animalul omenesc, raţiunea pusă în dreptul 
ei: luciditate, răbdare, perspectivă a universului, alta decît 
cea mărginită, dobitocească, a vulgului. 


63 


Dar glasul acela? De unde a tresărit în mijlocul nopţii, 
într-un vis absurd, căutîndu-l din lumea de unde nu mai 
este întoarcere? Şi umbra? Vis idiot!... Propria ta umbră să 
te sugrume prin somn! Ar rîde să afle, ori- cine; chiar 
bețivul de aseară. 

Jon Burdea-Niculeşti, ridicîndu-se să-şi îndrepte per-nele 
fierbinţi, observă umbra pregătindu-şi şi dînsa cul-cuşul, în 
lumea ei de două dimensiuni. Se opri. Se opri şi umbra. 
Cînd se întinse, umbra se furişă sub aşternut, dar nu sub 
aşternutul ei care dispăru de pe zid, ci lîngă el, în aşternutul 
său, aderentă... 

În ultimul timp s-a surmenat fără cruțare. Va pune 
ordine. De mîine chiar... 

Stinse lampa. Fiindcă voi cu toată voinţa să adoarmă, şi 
fiindcă voinţa îl mai asculta încă, adormi. 

Dar a doua zi nu puse ordine. A doua zi avea lucruri mai 
grave de îndeplinit. 

Întîi expozeul de la club. Pe urmă reporterii chemaţi 
pentru interviu. Pe urmă consfătuirea cu şefii organiza-țiilor 
convocați telegrafic din provincie. 

Secretarul nu dovedi luînd note, clasînd hîrtiile, pre- 
gătind datele precise, fără de care lon Burdea-Niculeşti nu 
rostea nici o declaraţie şi nu lua nici o hotărîre. Rea-litatea 
era prinsă în logica lui ca într-un cleşte, în care trebuia să 
cedeze, cum cedau prea curînd, toți adversarii. 

Pentru această severă metodă şi pentru disprețul fără 
cruțare de slăbiciunile omeneşti, secretarul îşi făcuse de la 
început, din patron, un idol. Era tînăr, sfirşise studii 
strălucite, socotea un noroc fără seamăn, că-şi putea face 
ucenicia lîngă asemenea om, pe care nu-l naşte o ţară de 
două ori într-o jumătate de veac. Avusese şi el o iubire 
copilărească, o fetiță săracă roşind sub privirea lui, apă- 
sîndu-şi zvicnirile inimii în bluza subțire, cînd se pleca să- 
şi apropie buzele de gene; se lepădase de tot, se me- 
canizase, se apropia cu fiecare lună decursă, mai desă-vîrşit 
se apropia de idealul supraomului care era Ion Burdea- 
Niculeşti. 

Corect, după ce sfirşi de clasat fişele, le orîndui în 
ghiozdanul de piele. 

Ion Burdea-Niculeşti nu era nevoit să-l întrebe dacă a 
uitat ceva; învățase să nu uite nimic. 


64 


Alături, în automobil, cu geanta pe genunchi, păstrînd 
distanța respectuoasă între el şi patron, fura cu coada 
ochiului gestul cu care Ion Burdea-Niculeşti descoperea 
părul cărunt, răspunzînd la salutări, cum îşi încheia şi 
descheia mănuşile, cum privea, cu capul puţin dat îndărăt, 
forfota norodului de pe uiţi, spintecată de strigătul agre- siv 
al goarnei. Şi ciudat, între amindoi oamenii aceştia şase 
ceasuri pe zi alături, nu existase niciodată alt schimb de 
cuvinte, decît al îndatoririlor stricte pentru care Ion Burdea- 
Niculeşti îşi angajase un secretar. Nu-l între- base 
niciodată despre studii, despre planurile lui de viață, 
despre greutățile familiei lui nevoiaşe. Vorbele sunau 
întotdeauna aceleaşi, seci, egale: „Fă aceasta... îmi trebuie 
aceasta... răspunde aceasta”. lar secretarul îl ad-mira mai 
nemărginit, pentru indiferența cu care îl con-fundase cu 
obiectele neînsuflețite. N-ar fi îndrăznit nici-odată să bată la 
uşa biroului cu cinci minute mai de- vreme; n-a întîrziat 
niciodată; nu şi-a îngăduit să întrebe ceva, să-şi încălzească 
glasul vreodată, să ceară un sfat ori să roage pentru vreo 
intervenţie în ajutorul cuiva. Respirînd aceeaşi atmosferă, 
se uscase şi începuse să se simtă şi el tare, fiindcă şi el se 
pietrifica. 

Cu trei luni înainte, tatăl secretarului, funcționar obscur 
de gară, fusese mutat, printr-un capriciu ori o eroare, într-o 
stație mărginaşă a ţării. Se ruina, astfel, brusc şi injust o 
întreagă gospodărie. Copiii erau rupți de la şcoli; tîrau cu 
tribul lor calic o femeie de mulți ani bolnavă; ar fi fost 
destul să ceară un singur cuvînt de la Ion Burdea- 
Niculeşti pentru ca mutarea să fie re-vocată. Dar să ceară 
aceasta, i s-ar fi părut secretarului nu o îndrăzneală ori o 
necuviință, ci abdicarea de la ceea ce învățase mai adînc 
despre înţelepciunea vieţii de la patron: nimeni să nu 
aştepte nimic de la nimeni. Şi oa-menii şi-au cărat 
gospodăria lor ticăloasă la marginea hotarului cu 
resemnarea săracilor care se supun fără cîr-tire destinului. 

Acum chiar, secretarul avea în buzunar o scrisoare de la 
bătrîna bolnavă, — îşi socotea zilele numărate, îl che-ma cît 
mai neîntîrziat. Nu apucase să isprăvească de citit rîndurile 
tremurate, o primise cu cîteva minute înainte de ceasul cînd 
trebuia să se înfățişeze patronului, o mototolise şi aştepta 
pînă după-amiază, mai tîrziu, răgaz, să con- tinue cînd va fi 


65 


liber. Îşi spunea că bătrîna îi cere un lucru cu neputinţă. 
Cum s-ar gîndi oare să-l lase pe Ion Burdea-Niculeşti, 
chiar numai trei zile, singur, în preziua luptei de răsturnare 
a guvernului, fără geanta, dosarele şi notele lui? Îşi 
imaginează privirea rece, surî- sul de mirare, de milă şi de 
dispreţ, cu care ar ridica ochii să-l măsoare la cele dintii 
cuvinte... Secretarul cercetă pe furiş, să citească pe obrazul 
patronului această mustrare, milă şi acest dispreț. Dar Ion 
Burdea-Niculeşti, cu mîna în mănuşa cenușie rezemată de 
uşa automobilu-lui, îşi privea umbra fugind pe asfalt paralel 
cu goana maşinei, zdrobindu-se sub roţi, mînjindu-se sub 
paşii tre-cătorilor, izbindu-se cu capul de stîlpi, frîngîndu-se 
în ziduri şi reapărînd intactă şi vertiginoasă, cînd roțile 
scăpau la drumul liber. 

Atunci Ion Burdea-Niculeşti îşi scutura fruntea, întors la 
realitate: 

— Pregăteşti situația judeţelor... 

Secretarul se înclina. 

— ...Şi textul moțiunii bătut la maşină pentru ziare... 

Secretarul se înclina. 

— Dejunul îl iei cu mine, am să-ţi dictez... 

Secretarul se înclina. 

Aşadar, abia diseară va putea sfîrşi scrisoarea cu litere 
păianjenite, de la bătrîna care îl chema acasă. 

La club, intrarea lui Ion Burdea-Niculeşti fu primită cu 
tăcerea  respectuoasă ce stingea brusc, întotdeauna, 
rumoarea încăperilor. 

Şeful strînse mîinile; pe altele abia le atinse; pe altele 
se făcu a nu le zări. În această savantă dozare a atenţiei 
pentru proprii săi partizani, se afla o ierarhie fără greş — 
acum se citea o indicație. În cinci minute se ştiu cine vor fi 
viitorii miniştri şi cine şi-au luat nă-dejdea... 

Cînd lon Burdea-Niculeşti începu să rostească expo- 
zeul, nu mai scîrții nici o gheată, nu se mai deschise nici 
o uşă. Cuvintele cădeau subliniate de aplauze, dar aplauze 
măsurate, atît cît era nevoie pentru a dovedi con- 
simțămîntul unanim, fiindcă era prestabilit că şefului nu- 
i plac manifestările zgomotoase şi lăbărţate. Frazele sunau 
egale, puţin dispreţuitoare, ca şi privirea care se plimba de 
la unul la altul, căci Ion Burdea-Niculeşti ştia cît preţuieşte 
fiecare din capetele lungite să-l asculte, ştia că pentru cei 


66 


mai mulți, programul, angajamentele, manifestele către țară 
şi moțiunile însemnau numai fă-țarnice formalități fără 
importanță. Realitatea singura pen-tru toţi era vin ori nu vin 
la putere? Şi cînd? lar atunci, ce folos va trage pentru sine 
fiecare? 

De aceea Ion Burdea-Niculeşti îşi disprețuia partizanii 
lacomi şi cinici; dar îi compătimea pe cei naivi. Căci mai 
multă nevoie avea de lăcomia şi cinismul celor mulți, decît 
de naivitatea celor puţini şi dinainte sacrificați. 


— Doresc, domnilor... 

Jon Burdea-Niculeşti făcu o pauză. Surprinse pe pe- rete 
umbra mînii parodiindu-i gestul. Retrase mîna şi umbra 
căzu. 

Cîţiva întoarseră ochii să descopere ce va fi zărit şeful pe 
zidul gol. Ion Burdea-Niculeşti simţi broboane de su-doare 
pe frunte. 

Umbra de pe perete îşi şterse fruntea, cu o umbră de 
batistă. 

Tăcerea dură. 

— Doresc, domnilor... îşi drese glasul, biruindu-se. 

Restul expozeului îl rosti repede, cu vîrful degetelor 
sprijinit pe masă, preocupat, stăpînindu-se să nu înalțe 
mîna, ținînd sub degete umbra degetelor. 

— Îmi pare cam obosit şeful. Nu e în formă! spuse cu 
oarecare satisfacție, un exministeriabil mustăcios. 

Şeful trecu, încheindu-și şi descheindu-şi nervos nas- 
turii mănuşii. 

Ceva nou, neobişnuit, straniu, 1 se întîmpla un nimic, un 
fleac, o umbră, propria lui umbră, îi zădăra calmul pînă 
atunci nezdruncinat încă de nimeni. 

Mergînd, umbra se făcuse ghem la picioare. Se sili să 
n-o privească. Dar la întrebări, răspunse cu gîndul în 
altă parte şi mersul avea ceva nefiresc, întrerupt, oco-lind şi 
cercînd să pună prin surprindere piciorul pe pieptul 
umbrei, să o captureze sub talpă. 

La club, partizanii rămaşi să discute în urmă, văzură în 
această nervozitate a şefului, semn că situația nu e atît de 
limpede cum se grăbiseră prea optimiştii să o socotească. 
Ion Burdea-Niculeşti ştia desigur ceva. Se iviseră, probabil, 


67 


complicaţii. Complicaţii grave, dacă şi omul cel mai 
imperturbabil îşi pierdea răbdarea. 

Seara, o informaţie de ziar lua notă cu îngrijorare de 
aceste simptome, la buletinul politic. Guvernul, de bună 
seamă, îşi păstra undeva o rezervă care să-i prelungească 
agonia. Dar nota încheia tot optimist, amintind țării că Ion 
Burdea-Niculeşti a ştiut în cariera-i politică să în-frîngă 
conspirații mult mai tenebroase. 

Cînd citi rîndurile subliniate de secretar cu creion roşu, 
Ion Burdea-Niculeşti surîse întîi cu milă, pe urmă simți 
intrîndu-i în oase o neliniște necunoscută. 

O teamă de el însuşi... Aşadar, o neînsemnată şovăială, o 
oboseală a nervilor, o singură schimbare în felul lui firesc 
de a fi, o obsesie rizibilă şi absurdă, erau destul să 
clatine ceea ce durase temeinic în douăzeci de ani! Se 
răsuci pe scaun să-şi privească ostil umbra. Umbra se răsuci 
şi ea — dar ea, calmă. De-ar fi un om, l-ar strivi. De-ar fi o 
dificultate, ar înfrînge-o. E însă imaterială şi enigmatică, îl 
aşteaptă, aşteaptă... 

Aşteaptă ce?... 

Aprinse toate luminile — era în sufragerie — umbra se 
ascunse sub picioarele lui sub scaun. 

Împinse farfuria; mîncarea i se oprea în gît. Servi-toarea 
intrînd, se uită cu mirare la stăpînul posomorit înaintea 
felului neatins, la toate becurile luminate. Nu se 
aprindeau toate luminile decît cînd erau invitați. Dar nu 
îndrăzni să întrebe. Nimeni nu îndrăznea să întrebe ceva în 
casa aceea solemnă întotdeauna tăcută şi severă. 

Ion Burdea-Niculeşti aruncă şervetul. Merse urmat de 
umbra lui prin toate încăperile, pînă la birou; trase sertarul 
şi cu cele trei foi albe de hîrtie înainte, îşi po- runci să uite. 

ŞI uită. 

Cît aşternu cifrele subțiri din nou nimic n-a mai existat 
decît tăcerea imobilă şi gîndul lucid, evadat din carcera 
cărnii. Creionul ronțăia mărunt, ferestrele cu draperii 
compacte nu lăsau să străbată zbaterea vană a oraşului, 
omul fu din nou singur şi tare. Dar cînd se opri, aproape de 
sfîrşit, să ridice ochii obosiţi şi să-şi destindă umerii, 
surprinse întîia dată după douăzeci de ani, umbra plecată 
peste el, în tavan, spionîndu-l atentă, răbdătoare şi aştep- 
tînd. Aşteptînd ce?... 


68 


Fu o senzaţie rece, de spaimă, cum descoperi neaş-teptat 
că afară, din întuneric, te priveşte de cine ştie cînd, cu nasul 
turtit de geam şi cu ochii holbaţi, un nebun evadat. Nu ştii 


ce te aşteaptă, ce va face peste o clipă, de unde va 
începe: numai rînjeşte şi aşteaptă. 
„Stupid”! —  trînti cu pumnul în tăblia biroului, de 


jucară creioanele ascuţite fin în cupa de cristal. 

Umbra bătu aerul cu un pumn gigant ca un ciocan şi 
stătu, fiindcă şi Ion Burdea-Niculeşti a stat. 

De acum, înţelegea că toată odihna e pierdută, dacă 
umbra a intrat şi aici să-l prigonească. Făcu ghem hîrtiile, 
le aruncă în coşul împletit, îşi apăsă ochii. Tăce-rea îl 
nelinişti. ÎL împresura duşmană. 

Întîia oară se cutremură constatînd cît e de singur în 
răceala de cavou a camerelor vaste. Și întîia oară nu se mai 
simți tare fiindcă era singur. 

Umbra cu faţa acoperită în palme, îl aştepta plecată. O 
simţea deasupra. „N-am să scap de ea de acum, nici în 
coşciug! — gîndi. Au s-o închidă cu mine”. 


— Nu mai înțeleg nimic. Trebuie să-i cerem expli-caţie! 
vorbi nervos Tudoriţă Stîrcu, aprinzînd o țigară de la altă 
țigară şi mutînd cu neastîmpăr serviciul de  şvarţ pe tava 
nichelată. Nu admit! Asta e: nu admit!... 

Celălalt dădu moale şi fără convingere din mînă: 

— Vorbeşte tu!... Eu nu mă amestec. 

Îşi schimonosi obraz de suferind, cerînd să arate astfel că 
numai boala îl silea la această neutralitate: 

— Înţelegi, cu ficatul meu... Am avut iarăşi o criză. Mi- 
a recomandat medicul linişte. Altfel!... 

Mina voi să completeze gîndul cu un gest energic, dar 
căzu moartă, ca o mînă de manechin umplută cu tărîţe de 
lemn. 

Tudoriţă Stîrcu se ridică de la masă, împingînd tava de 
zăngăniră paharele, făcu cîțiva paşi apăsaţi pînă la fe- 
reastră de unde privi cu indiferență prefăcută forfota străzii. 
Muşcă în dinţi cartonul țigării. Mustaţa i se zbur-lise ca la 
pisoi, cînd se pregătesc să se repeadă. 

Se întoarse brusc şi izbucni: 

— Vorbeşte-i tu... Eu nu mă amestec! 


69 


— Aceeaşi poveste întotdeauna! Îţi aperi pielea... M- 
am săturat de atîta diplomaţie. Nu admit! Înţelegi! Nu 
admit! Nu e vorba de noi, de ficatul tău şi de toate 
fleacurile, ci de partid. Se duce de rîpă! Într-o singură lună, 
am pierdut de două ori ocazia să dăm lovituri repezi şi 
decisive. Mai sînt cincisprezece zile şi se închide sesiu- 
nea... Atunci înseamnă că răbdăm pînă la toamnă, mai mult 
poate... Eu aştept, tu aştepţi; dar partidul se des-compune! 
Nu admit! De la Romanați am primit iarăşi o listă de 
demisii. Nişte imbecili, nişte lichele! E ade-vărat! Publicul 
însă se impresionează uşor. Dacă începe debandada, să-mi 
răspunzi atunci, te rog: ce facem? Tă- ria noastră era 
disciplina. Unde e disciplina? Şeful a devenit somnambul! 
Tu nu te amesteci!... Ceilalți s-au deprins să le vină totul 
de-a gata, n-au nici o inițiativă. Şi partidul se risipeşte! 
Nu admit! Azi unul, mîine altul; cînd corabia se îneacă fug 
toți şobolanii... E destul înce-putul. Pe urmă să te văd cum 
ai să-i opreşti? Sînt curios să văd, cum ai să-i opreşti? 

Celălalt dădu vag din umeri, ca unul care nu ştia nici el 
cum are să-i oprească. 

Tudoriţă Stîrcu aprinse o a treia țigară şi se duse la 
fereastră, să roadă cartonul, privind trecerea necurmată a 
automobilelor şi trăsurilor, pe Calea Victoriei. Pufnea pe 
nări şi bătea mărunt, cu unghiile, tamburul în geam. 

Erau amîndoi făcuţi să nu se înțeleagă. Moştenitorii 
prezumtivi ai şefiei, cînd Ion Burdea-Niculeşti n-ar mai fi 
ori s-ar retrage. 

EI, Tudoriţă Stîrcu, ghem de nervi în necurmată agi-tare, 
pus pe luptă, păros, precipitat şi imprudent, în răz- boi cu 
toată lumea şi „neadmiţind” nimic, săvîrşind de 
douăsprezece ori pe an măcar douăsprezece acte necuge- 
tate, dar luîndu-şi îndată toate răspunderile, curajos şi loial; 
celălalt, Sache Algiu, moale, nehotărît, meşter tră-gător de 
sfori ascunse, leneş şi fanariot, bucurîndu-se tai-nic de toate 
greşelile şi slăbiciunile celorlalți din partid, care-i înlăturau 
încă un concurent. 

Destul să-i fi privit o dată, ca să înţelegi din ce capete 
opuse de lume veneau. 

Tudoriţă Stîrcu scuturînd mîinile să le smulgă din umeri, 
uitîndu-se drept şi tăios în ochi, cu văzduhul întot-deauna 


70 


răscolit în jurul lui de gesturi smucite, rîzînd cînd era vesel 
cu toți dinții. 

Sache Algiu, cu privirea întotdeauna piezişă de ipo- 
hondru, cu nasul moale de cocă, încleind vorbele tărăgănat 
şi onctuos, întinzînd o mînă umedă care rămînea flască în 
mîna celuilalt, încît omul se simțea îndată stînjenit, nu 
ştia dacă să-şi retragă ori nu mîna, nu mai avea altă 
preocupare decît cum să scape de atingerea aceasta vis- 
coasă care se eterniza. 

— E patru! La patru şi jumătate vine... De aceasta sînt 
sigur. Atît i-a mai rămas: e punctual. Şi dacă vine îi 
vorbesc. Nu admit! hotărî Tudoriţă Stîrcu, răsucindu-se de 
la fereastra clubului şi apăsînd butonul soneriei, fatal, ca 
resortul unei maşini de execuție, prin electri-citate. Adă alt 
şvarţ! porunci răstit chelnerului. Clocotit şi cu rom. Şvarţ, 
nu zeamă de prune! Porcării nu admit! 

— Şi mie pălăria şi pardesiul, molfăi Sache Algiu, cu 
faţa mascată de un ziar desfăcut, după care se re-tranşase 
curajos. 

— A! Va să zică eviți să asişti la explicație? îi trase 
Tudoriţă Stîrcu ziarul într-o parte, să-i descopere ochii. 
Comod! „Nu ştiu, n-am văzut! Lasă nebunul, să se descurce 
el!” Dragă Algiule, de astă dată nu admit! Ai să rămîi 
aici. N-ai decît să taci şi să asculți. Dar să fugi, asta nu! 
Nu admit! 

Celălalt scoase ceasul plat de aur şi păru foarte alar-mat, 
atit cît figura lui cu trăsăturile lîncede putea arăta 
îngrijorare. 

— Am o întîlnire... Nu pot lipsi. Exact la patru... Am 
întârziat. 


Tudoriţă Stîrcu se trînti în jilțul de piele şi hohoti cu 
picioarele răşchirate, frecîndu-şi genunchii. 

— Haha! Ai întîrziat? Parcă spuneai adineaori că îl 
aştepţi şi tu... 

— Uitasem... 

— Tu să uiţi? Să fim serioşi, Algiule! Eşti aci, rămîi 
aci! 


Şi întorcîndu-se către chelnerul care aştepta cu pă- lăria 
şi pardesiul lui Algiu pe braţ, porunci: 

— Du-le îndărăt! Domnul Algiu s-a răzgîndit. Pleacă 
mai tîrziu. 


71 


Chelnerul lipi uşa cu băgare de seamă. Sache Algiu 
rămase prizonier. Mai privi încă o dată la ceas, deşi nu-l 
aştepta nimeni, ca să arate că întîlnirea n-a fost o năs- 
cocire. Oftă cu aer de victimă silită să se supună celor mai 
absurde capricii. Tudoriţă Stîrcu îl măsură cu milă şi cu 
dispreţ, aruncîndu-i în față colaci de fum. Privi pe urmă 
în tavan, fluierînd un tril. 

Îşi recapitula în minte explicaţia pe care avea să o ceară. 

Cu Ion Burdea-Niculeşti era prieten vechi. Îl iubea ŞI 
îl preţuia. Ştia, ca toţi ceilalți, că partidul există nu- mai 
prin el. Că tot ce-a săvîrşit Ion Burdea-Niculeşti în viaţă, 
era limpede şi precis, fără nici o şovăială, şi în cea mai 
desăvîrşită dezinteresare. Pentru dînşii şi pentru partid, nu 
pentru dînsul. 

Şi îi părea de aceea, cu atît mai inexplicabilă, neho- 
tărîrea din ultima vreme, absenţa lui de la tot ce se petrecea, 
indiferența cu care a lăsat să-i scape toate „mo-mentele 
politice”. Poate era bolnav. Poate îl mistuia o pasiune 
ascunsă. Carnea se revoltă la o anumită vîrstă, se 
răzbună... Nu? Se gîndise să-i ceară o explicație — Ion 
Burdea-Niculeşti are mai multă nevoie poate, de un sfat 
prietenesc!... În acest caz nu e de nici un folos pre-zenţa lui 
Algiu, cu prudenţa lui de spion, cu egoismul lui inuman. 
Sînt lucruri despre care nu se poate vorbi, decît între patru 
ochi, între bărbaţi întregi, bărbăteşte. 

Omul cu nas de proboscidian ridică ochii decoloraţi 
de cafea crudă şi privi imediat în lături, pe lîngă jilțul lui 
Tudoriţă Stârcu. 

— Sache... Am glumit! rosti Tudoriţă. Nu vreau să te 
fac să pierzi o întîlnire... (subliniind intenționat) mai ales 
cînd îmi închipui ce fel de întîlnire e... Nu admit, mă- 
nțelegi? 

Sache Algiu suriîse flatat, viclean şi cu aer de ino- centă 
victimă, căreia i se recunoaşte, în sfîrşit, dreptatea. 

Vorbele îi făceau îndoită plăcere: întâi, îl elibera; putea 
să plece. Pe urmă, prietenul confirma astfel repu-tația lui de 
om cu multe aventuri feminine — faimă năs-cocită nu se 
ştie de unde şi de cine, absurdă pentru un individ cu 
înfăţişarea lui bleagă şi îndoielnică, dar la care ţinea 
nemăsurat, deşi nu s-ar fi gîndit vreodată, din prudenţă, 


72 


să-şi înşele, în ruptul capului, nevasta mult mai bătrînă, 
saşie de un ochi şi tiranică. 

Acum cînd ştia că poate pleca, făcu mofturi. Cer-  cetă 
a treia oară ceasul şi dădu din cap descurajat: 

— Prea tîrziu! Nu cred că mai aşteaptă... Dealtfel, ai 
dreptate... Eu să pierd vremea cu fleacuri şi voi să discutați 
lucruri serioase!... 

Tudoriţă Stîrcu rîdea lăuntric de fățărnicia prietenu- lui. 


Îşi făcu o plăcere să-l încerce, jucîndu-se cu laţul pe 
care îl strîngea şi-i dădea drumul: 
— Bine! Atunci nu insist. Rămîi şi vorbeşti şi tu! Tu 


eşti mai calm. Poţi vedea mai obiectiv. 

Celălalt se aşeză între braţele fotoliului, consternat, cu 
figura lungită. Se uită încă o dată la ceas, cu re-semnare. 

— Ce e? Poate te mai aşteaptă? îl iscodi Tudoriţă Stîrcu. 

— De... Ştiu eu? Sigur că poate mă mai aşteaptă. 

— Atunci, mai bine du-te! Cele mai serioase lucruri din 
lume nu sînt destul de serioase ca să merite o nepo-liteţe 
faţă de o femeie. Nu admit. O femeie nu poate să aştepte! 

Sache Algiu clătină nasul de cocă, deplin convins de 
acest mare adevăr. Aproape pe furiş, întinse degetul pe 
buton şi sună, abia atins. 

— Adă pardesiul şi pălăria domnului Algiu! Porunci 
Tudoriţă Stîrcu, pentru a sfîrşi o dată, plictisit. 

— Dacă vrei tu! capitulă celălalt, îmbrăcîndu-şi mîne- 
cile pardesiului, cu aerul de sacrificiu al omului gata să 
facă orice, numai să nu contrazică plăcerea unui prie-ten 
care „nu admite”. 

— Da! Dacă vreau eu... fireşte! repetă în batjocură 
Tudoriţă Stîrcu, cu buza de jos făcută accent circumflex, 
privindu-l din tălpi pînă în creştet. 

Celălalt se întoarse de la uşă, să adauge un sfat: 

— Ştii? Fii energic, dragă! Să se limpezească o dată 
situația. Nu mai merge... Ai dreptate... Se descompune 
partidul... Dacă e surmenat, să se repauzeze. Partidul are 
nevoie de conducere energică — mai ales acum! Un tren 
pierdut nu se mai întoarce... Să i-o spui răspicat. Dacă nu 
înțelege singur, să-l faci să înţeleagă... 

— Fugi, Sache, că întîrzii! îl întrerupse Tudoriţă Stîrcu. 
Cele mai serioase lucruri din lume nu sînt destul de 
serioase ca să... 


73 


— Ai dreptate... La revedere şi succes! 

Sache Algiu grăbi să închidă uşa, nu fiindcă întîrzia 
de la întîlnirea imaginară, ci fiindcă îşi luă seama că putea 
să dea ochii, pe scările clubului, cu Ion Burdea-Niculeşti. 

„Scîrbă!” rosti omul rămas singur, repezind unul în altul 
inelele de fum spre tavan, cu piciorele răşchirate ŞI cu 
ceafa rezemată în spătarul moale al jilţului. „Scîrbă!” 

Obrazul aspru şi colţuros, cu sistemul pilos atît de 
abundent încît părea întotdeauna nebărbierit de trei zile, 
arăta cel mai desăvîrşit dispreț pentru cel plecat. Şi acesta, 
mai rîvnea şefia! Cîrpa aceasta! În locul unui om ca Ion 


Burdea-Niculeşti! Puah!... Pe urmă trăsăturile i se 
îndulciră treptat, fiindcă Tudoriță Stîrcu îşi întoar- se 
gîndurile la Ion Burdea-Niculeşti şi era acum din tot 


sufletul mîhnit de răul care mistuia ascuns prietenul. 

Se ridică şi merse iarăşi pînă la fereastră, privind cu 
mîinile la spate. Privea, dar nu lămurea nimic din vîn- 
turarea trecătorilor. Gîndul nu se despărțea de tainica 
schimbare a prietenului. Ce putea fi?... O femeie? Trecu în 
revistă toate femeile în a căror apropiere s-ar putea afla 
Ion Burdea-Niculeşti. Nici una... Altă patimă! Un om 
închis, stăpîn pe sine, pînă la cruzime cu sine, în casa 
aceea glacială ca un cavou, ce patimă ar tăinui oare? Ce 
resort s-a clătinat brusc?... întotdeauna i-a spus că viaţa 
aceasta e absurdă; totul măsurat cu compasul, to- tul 
prevăzut ca evoluţia precisă a planetelor, rigida exis-tență 
de monah care se martirizează cu cingătoarea de cuie 
întoarse înlăuntru, dar fără halucinarea nici unei credinţe. 
Nu pricepuse aceasta, nicicînd, mai ales el, care nu ştia 
niciodată ce va vorbi şi va săvîrşi peste o jumă- tate de oră; 
mînca şi bea zdravăn; nu-şi înfrîna nici o patimă; 
găsea tot atîta plăcere într-o luptă cu episoade neprevăzute 
şi cu duşman necunoscut, ca într-o partidă de cărți rămasă 
de pomină, ori cu chef epic, de trei zile şi trei nopți, la 
via devenită celebră într-un anumit pu- blic al capitalei. 

Zvîrli ţigara, ca întotdeauna, pe covor. Recunoscuse 
automobilul negru al lui Ion Burdea-Niculeşti, stopînd 
înaintea clubului. 

Se uită la ceas: exact patru şi jumătate. 

Şeful nu-şi dezminţea încă exactitatea de cronometru. 


74 


Deschise portiera şi sărise înainte, la marginea trotuaru- 
lui, secretarul aşteptînd înclinat cu servieta sub braţ: pe 
urmă cobori Ion Burdea-Niculeşti, apăsîndu-şi pleoa-pele 
cu degetele înmănuşate ca să împingă parcă o ve-denie 
lăuntrică. Tudoriţă Stîrcu tuşi să-şi dreagă glasul ŞI îşi 
încheie nasturii; chiar el şi chiar acum încă, nu-şi putea 
alunga sentimentul că înaintea lui lon Burdea-Nicu-leşti, 
toți muritorii se înfăţişează la o severă inspecţie. 

Şi îndată, ca să-şi dovedească hotărîrile rebele, des-cheie 
la loc nasturele, numai unul, şi-l întîmpină cu o mînă în 
buzunar. 

— Ca întotdeauna, cronometru, Burdea!... 

— Ca întotdeauna, cronometru, replică sec Ion Bur-dea- 
Niculeşti, fără să clintească o fibră în faţa osoasă. 

Discuţia începu rău. 

În stradă, ţipă agresiv o sirenă de automobil. Secre- tarul 
depuse servieta pe braţul unui jilt, şi fiindcă nu-l invita 
nimeni să stea jos, îşi căuta de lucru foiletînd agenda. 

— Credeam că sînteţi mai mulți. Mi s-a părut că e vorba 
de o convocare. Singur, puteai veni tu la mine. Ştii unde 
stau. 

Jon Burdea-Niculeşti vorbea cu spatele spre fereas- tră. 
Aşa avea umbra în față. O putea supraveghea. N-avea cum 
să încerce cine ştie ce surpriză în dosul lui. Biată figură 
ostenită de insomnie, liniile mai trase, cute subțiri în jurul 
pleoapelor viorii. Părul mai albit. Iar cei care-l cunoşteau 
bine, ar fi putut descoperi o abia perceptibilă neglijență în 
îmbrăcăminte: fire de praf pe postavul negru, cravata 
înnodată în grabă, acul de aur cu perla neagră, gata să cadă. 

Observă că ochii lui Tudoriţă nu se dezlipeau de la acest 
ac. Îl pipăi, îl înfipse la loc şi fu nemulţumit că există 
cineva, care i-a surprins o neorînduială. 

— Despre ce e vorba? Mai aşteptaţi pe cineva? 

— Nu, Burdea! Tocmai voiam înadins să fim singuri, 
răspunse Stîrcu aruncînd o privire repede secretarului. 

Secretarul înţelese şi luîndu-şi servieta, îşi ceru voie să 
lucreze în altă cameră. Tudoriţă Stîrcu îi mulțumi din 
ochi. Pe urmă împinse două fotolii alături: 

— Burdea, să stăm! Avem de discutat lucruri se- rioase. 


75 


— Cred că n-am obiceiul să discut lucruri neserioase, 
vorbi Ion Burdea-Niculeşti, răsucind jilțul cu spătarul la 
fereastră şi întinzîndu-se între braţele elastice. 

Mulţumit că umbra i se contopea cu a scaunului, îm- 
preună mîinile, aşteptînd: 

— Ei? 

Tudoriţă Stîrcu desfăcu o hîrtie bătută la maşină, cu 
un şir lung de semnături: 

— Am aici demisia unui grup de Romanați... 

— Cunosc... Altceva. 

— Aici alta, din Moldova. 

— Cunosc şi p-aia. Să le fie de bine! Nu ținem pe 
nimeni cu sila. Cine vrea pleacă, cine vrea rămîne. Pen- tru 
aceasta m-ai chemat? 

Stârcu împături colile de hîrtie şi le vîrî în buzu- nar. 
ÎI privi lung, punîndu-i mîna pe braț: 

— Burdea, nu mai înțeleg. Ştii bine că n-am pus 
niciodată la îndoială ce faci tu şi ce nu faci tu! Nici nu m- 
aş simți în drept, eu, care cu zevzecia mea, am adus atîtea 
încurcături partidului. Dar nu-mi place ce se în-tîmplă. Nu 
admit! Ceilalţi mîrîie pe la colțuri. Eu am vrut să fiu şi de 
astă dată, ca întotdeauna, loial... 

— Mersi! rosti ironic Ion Burdea-Niculeşti. 

Celălalt se opri şi ridică mîna de pe braţ, rupînd apro- 
pierea prietenească. Începea să-şi piardă răbdarea: „Nu e 
om cu care să poți vorbi. Uscat... O maşină. O maşină care 
se detrachează. Pierd vremea în zadar”. 

Jon Burdea-Niculeşti îl privi cu cea mai nevinovată 
mirare: 

— Continuă... Am spus că-ţi mulțumesc. Ce găseşti 
supărător în aceasta? 

Tudoriţă Stîrcu îşi muşcă mustăţile țepoase. Scuipă 
ţigara din gură fără să o atingă cu mîna. Pe urmă, ob- servă 
cum ochii lui Ion Burdea-Niculeşti privesc cu de-zaprobare 
capătul țigării fumegînd pe covor. Nu se ri- dică să-l calce, 
cum ar fi făcut altădată, înadins ca să arate că acum nu-i 
păsa. Toate bunele intenții se risi- peau: „Dacă vrei aşa, 
bine! gîndi. Ai să auzi altele, mai zdravene!”... 

Sări, păşind repede ca într-o cuşcă, vorbind cu mîinile în 
buzunare, de unde smulgea din cînd în cînd dreapta să 
gesticuleze boxînd aerul: 


76 


— Poţi să crezi ce vrei, Burdea!... Am ceva pe su- flet: 
mă răcoresc! Îmi fac o datorie să-ţi spun, fiindcă te văd 
absent de la toate şi fiindcă ceilalți mîrîie în loc să 
vorbească. Am pierdut de două ori ocazia să luăm ati- 
tudine. Slăbiciune! Curg demisiile — le înregistrăm şi dăm 
din umeri. Slăbiciune! A început guvernul să exploa-teze 
dezorientarea noastră; acum el atacă şi noi tă- cem. 
Slăbiciune! Nu admit slăbiciune! Pentru aceasta am 
luptat douăzeci de ani? Decît să asist la falimentul nostru, 
îmi strîng valizele şi plec la ţară. Îmi văd de plugărie. 
Înţeleg în politică orice, numai pasivitatea nu. Mă surprinde 
că tocmai tu... 

Se opri. 

— Mi se pare că nici nu mă asculți... 

— Ascult. Ce te face să crezi? întrebă distrat Ion 
Burdea-Niculeşti, privind cum umbra celuilalt îşi înso- tea 
stăpînul la fiecare pas, se frîngea de perete, se întorcea să-l 
urmeze sau îi lua înainte, exagerînd gestul cînd Stîrcu ridica 
dreapta în sus, ori o repezea în lături. 

Spusese că ascultă, dar era absent cu desăvîrşire de la 
agitarea prietenului. Se întreba numai: cum nu ob- servă 
celălalt prezența umbrei parodiindu-i frămîntarea? cum 
poate trăi ignorînd-o? 

Şi se mai întreba, ce-ar face Stîrcu, dacă l-ar între- rupe 
să-i atragă atenția: „Există o spioană lîngă tine! Nu-i 
scapă nici o mişcare. Nu te părăseşte o clipă. Nu te poţi 
ascunde de ea... Tot ce faci, repetă desfigurînd, parodiind, 
exagerînd, şi totuşi, poate, ea numai, dă ade-vărata 
proporție actelor tale. A crescut cu tine şi n-ai luat-o în 
seamă: s-a pus între tine şi femeia pe care ai iubit-o şi n-ai 
fost gelos de ea; au s-o ţintuiască în sicriu cu tine şi pe 
măsură ce viermii au să-ți roadă putreziciunea, ea are să se 
împuţineze, dar n-are să dis-pară. Eşti singur, numai tu cu 
umbra. Prieteni, amantă, mamă, copii, oricine, te uită, te 
pierd, te părăsesc. Nu- mai ea rămîne nedespărțită 
întotdeauna şi orice s-ar întîmpla, trup cu trupul tău şi 
martoră la tot ce-ai să-  vîrşit tu, neştiut de nimeni. După 
douăzeci de ani, dacă au să-ţi scoată oasele să le deşire în 
soare ca pe un schelet preparat anatomic, umbra îndată 
înviată, are să întindă pe pămînt gratiile coastelor şi 
scăfirlia grotescă, rînjindu-ți dinții. Şi tu nu observi aceasta! 


77 


ŢI se pare de mai mare însemnătate, că vreo cîțiva 
imbecili şi-au dat demisia din partid”. 

Pe urmă, lon Burdea-Niculeşti îşi surprinse jalnica 
absurditate a acestor gînduri şi fu cuprins de o mare 
deznădejde. Cutele din jurul pleoapelor se adînciră. Gîtul se 
încovoaie sub greutatea capului osos; sub pielea în-crețită, 
de gutapercă, se lămuri conturul craniului. Era acum numai 
un om bătrîn şi slăbănog, ascultînd fără putere de replică, 
admonestarea altui om mai tînăr, plin de sănătate, de 
vigoare şi de îndrăzneală. 

Celălalt îi vorbea din picioare, neîndurat; el era în jilt 
cu fruntea atrasă de pămînt, încît părea strivit de privirea, 
de gesturile şi vorbele prietenului mai tînăr. 

Ar fi îndrăznit el altădată să-i vorbească aşa? Măsură 
mai adînc astfel ruinarea din sine. Se scutură. Îşi apăsă 
pleoapele, cu un obicei nou, de scurtă vreme căpătat, de 
cînd căuta mereu să alunge ceva dinaintea ochilor. 

În încăpere lumina se învinețea difuză, ca întot- deauna 
în ceasul dinaintea asfințitului. 

Era ceasul cînd el se dezmorţea, se elibera. Umbrele se 
topeau. Ca într-o vrajă dezlegată, se risipeau, precum 
reintră în morminte strigoii la al treilea cîntat al coco- şilor. 
Nu se mai simţea la îndemînă decît în zilele no-roase, cînd 
lumina murdară nu mai are putere să dea contur unei 
umbre, sau în ceasurile acestea, cînd soa- rele muribund e 
atît de extenuat, încît şi umbrele se retrag să caute altă 
căldură. 

Întinse mîna în lături; iar jos, pe covor, nu-şi mișcă 
tentaculele nici o umbră. 

Celălalt îl privi mirat, curmînd cataracta vorbelor. 

Atunci lon Burdea-Niculeşti îşi mişcă degetele osoa- se, 
trosnindu-le, ca un om care a simţit o durere şi în-cearcă să 
vadă de unde-i vine. 

— Un reumatism... explică mințind, fără să se uite în 
ochii prietenului, şi îndată fu umilit, că a ajuns pînă la 
asemenea prefăcătorii. 

Îşi pregăti mănuşile: 

— Concluzia? întrebă, să pună capăt discuţiei. 

— Cum, concluzia? lărgi braţele în lături Tudoriță 
Stîrcu, înţelegînd că a vorbit de prisos. Mai e nevoie de 
concluzie? Se impune de la sine. Trebuie să schimbăm 


78 


tactica. Adică, mai precis, să revenim la tactica noastră 
veche. Acţiune şi gata de ofensivă în orice moment. Nu 
putem lăsa ţara în pradă... Îşi fac canaliile de cap! Nu 
admit... 

Jon Burdea-Niculeşti îşi deşiră făptura înaltă şi slă- 
bănoagă, încheindu-și mănuşile cu înfăţişare plictisită. 

— Credeam că ai ceva mai interesant să-mi spui. Am 
pierdut timpul degeaba. Şi n-am timp de pierdut... 

— Nu aşa, nu aşa! îi tăie drumul Stârcu, vîrînd şi scoțînd 
mîinile din buzunare, ca şi cum de acolo îşi pompa 
argumentele. N-ai timp de pierdut? Dumnezeu ştie ce faci 
cu timpul!... Nimeni nu te mai vede. Te ascunzi! Eşti absent 
de la toate! Uiţi că ai o răspundere. Dacă nu pentru noi, 
măcar față de acesta! arătă por-  tretul bătrînului Barbu 
Clejanu, întemeietorul partidu- lui şi părintele sufletesc al 
lui Ion Burdea-Niculeşti. 

Jon Burdea-Niculeşti nu întoarse ochii spre portretul în 
ulei, care-l privea cu dezaprobare din masiva ramă de 
aur. Pe acela îl ura acum. De la el porniseră toate. 

— Da! continuă Tudoriţă Stîrcu, întorcîndu-se cu fața 
la barba rotundă şi albă a bătrînului, deplin convins că a 
descoperit argumentul decisiv. El ne-a făcut par- tidul. Ne-a 
lăsat o tradiție. A avut inspirația norocoasă să-i 
încredințeze soarta în mîna unui om ca tine; l-ai întărit, ne- 
ai adus pînă acum numai la victorii. Şi deo- dată părăseşti 
lupta!... Nu se poate! Nu admit! Eşti prizonierul trecutului 
tău. Exact! Repetă cuvîntul fiindcă îi plăcea: Eşti 
prizonierul trecutului tău! Ai o datorie. Nu poţi să 
dezminţi tot ce-ai făcut douăzeci de ani. Vor-besc în 
numele tuturor. Nu m-au împuternicit, fiindcă sînt laşi şi 
nu îndrăznesc să spună răspicat ce mormăie prin unghere. 
Dar eu nu pot tolera, nu admit! 

— Concluzia? întreabă încă o dată, sacadat, Ion Bur- 
dea-Niculeşti, privind peste capul lui Stîrcu, un punct gol 
în perete. 

— Lasă concluzia!... Ştii mai bine decît mine ce ai de 
făcut. Nu eu am să te învăţ, Burdea! 

— Să-ţi spun eu concluzia! silabisi apăsat şi răută- cios 
Ion Burdea-Niculeşti. V-aţi săturat. Nu mai aveţi răbdare să 
aşteptaţi. Poate te tentează şefia?... Mărtu-riseşte!... Ar fi 
nostim. Un partid condus de un om care nu admite... Ar 


79 


face mare bucurie ăluia! arătă peste umăr, la spate, cu 
degetul mare, tabloul lui Barbu Cle- janu care privea acum 
cu o resemnată mîhnire, aceste întîmplări noi şi 
nemaipomenite. 

Tudoriţă Stîrcu îşi vîri mîinile în păr, zburlindu-şi coama 
aspră, în semn de cumplită deznădejde: 

— Dar e o nebunie, Burdea! Cum poţi vorbi?... Eşti 
altul... Se întîmplă ceva cu tine... Ceva rău!... se apro- pie, 
apucîndu-l de nasturul hainei. Spune-mi ce se întîmplă cu 
tine?... 

— Se întîmplă că nu pot suferi, de exemplu, nesim- țirea 
oamenilor care-şi fac scrumieră din haină! silabisi cu 
încăpăţinare maniacă, Ion Burdea-Niculeşti, uitîndu-se cu o 
schimă de dezgust la veşmintele celuilalt, pe care se 
sfărîmase cenuşa atîtor țigări aprinse una după alta. 

— Eşti imposibil, Burdea! se zbătu Tudoriţă Stîrcu, 
repezind cu picioarele în scaune. Imposibil!... Dacă e vorba 
aşa, plec! Uite: îmi strîng valizele şi mîine plec la ţară, 
mă dezinteresez de tot, faceți borş din partid, din 
organizații, din tot... Mi-e perfect egal... 

Ion Burdea-Niculeşti îl privi fix, din cap în tălpi: 

— Bagă de seamă... Dacă pleci, te lucrează ălălalt de la 
şefie, Algiu... 

—E o nebunie, curată nebunie; se tîngui Stîrcu, 
adresîndu-se tabloului din perete, să-l cheme martor. Plec! 
Asemenea lucruri nu admit! 

Îşi încheia nasturii hainei, aşteptînd de la celălalt un 
cuvînt să-l oprească. Dar lon Burdea-Niculeşti rămăsese 
impasibil fără să clintească un muşchi al feţei; părea că 
dormitează din picioare, cum pirotesc caii bătrîni, resem- 
nați mizeriei. 

Atunci Tudoriţă Stîrcu se întoarse cu degetele pe 
minerul uşii, să-i arunce în loc de răzbunare, un sfat: 

— Tu ferais mieux de te soigner. Tu as une sale 
gueule! 

Pe urmă trînti uşa şi paşii sunară apăsaţi pe coridor. 

Ion Burdea-Niculeşti îşi strivi pleoapele cu palma, să 
ridice o perdea grea. Se apropie de fereastră şi privi în 
stradă, unde, după cîteva clipe, apăru Tudoriţă Stîrcu, 
precipitat pe scări, îmbrăcîndu-şi mînecile pardesiului din 
mers şi izbind trecătorii agresiv, ca într-un asalt. După 


80 


cîțiva paşi se opri, cu toată înfăţişarea schimbată, lumi-nată 
şi plină de înveselire, salutînd pînă la pămînt o doamnă 
blondă şi roză, de o superbă frumuseţe animală, tolănită 
răsfăţat într-un Alfa-Romeo. 

Doamna făcu semn şoferului, şi cînd maşina acostă la 
marginea trotuarului, Tudoriţă Stîrcu, descoperit, să- rută 
mîna întinsă leneş, la încheietură, deasupra mănuşii cenuşii. 
Omul care nu admitea, transformat cu desă-vîrşire, rosti 
desigur un grațios madrigal căci doamna hohoti arătînd 
dinții mărunți şi albi trecîndu-şi pe buze o limbă roşie de 
pisică. 

Păru convinsă îndată de cele ce-i spunea Tudoriţă Stîrcu 
şi îi făcu loc alături. Maşina viră, iar strada ră- mase din 
nou populată numai cu mulțimea anonimă, pe ale cărei fețe 
Ion Burdea-Niculeşti nu putea pune nici un nume. 
Geamul era murdar, se cunoşteau urme grase de degete: 
totul devenise în club trivial, neglijent şi provizoriu. lar 
trecătorii se desluşeau tulbure, ca în apa unui acvariu. 

Cineva deschise uşa, răsuci butonul luminii. 

Jon Burdea-Niculeşti se întoarse repede, ştiind că umbra 
i-a înviat alături. 

Servitorul cel nou n-avusese de unde să înveţe res-pectul 
celorlalți, pentru omul temut. Orîndui scaunele cu o 
singură mînă, în cealaltă păstrînd abia dosit în gă-vanul 
palmei, un capăt de ţigară, pe care nu se îndurase să-l 
arunce. 

Era un om mic, cu obrazul jovial şi bucălat, surizînd 
bucuros tuturor celor ce-i porunceau, de s-ar fi spus că nu 
aşteaptă de la viață o fericire mai mare, decît să găsească 
stăpîni care să-i ordone, ca el să aibă ce executa. 

— Ce e aceasta? întrebă sever lon Burdea-Niculeşti, 
arătînd mucul din care se resfirau aţe de fum. 

— Țigară, să trăiţi! răspunse nevinovat sluga, fe- rindu- 
şi degetele să nu se frigă. 

Lui lon Burdea-Niculeşti i se păru că i-a luat umbra 
înainte. Că el n-a făcut alt decît să-i urmeze gestul ei de pe 
perete, cînd palma osoasă şi înmănuşată lovi obrazul 
rubicond al servitorului, atît de neaşteptat, încît omul scăpă 
restul țigării dintre degete. 

Şi în aceeaşi clipă, Ion Burdea-Niculeşti fu ruşinat de 
ceea ce săvirşise. Nu lovise niciodată un om. Fusese 


81 


întotdeauna destul să-i împietrească dintr-o singură pri-vire. 
Iar acum, ajunsese şi la aceasta! Ceva se prăbuşea tot mai 
repede în el: „Tu as une sale gueule... Tu ferais mieux de 
te soigner”. 

Sluga culese capătul ţigării de jos, fără să ridice ochii la 
el. Ion Burdea-Niculeşti zări cum îi tremură mîna. Vedea 
cum obrazul bucălat se dogorea treptat de urmele degetelor. 

— Ține, rosti cu glas rugător desfăcînd port-biletul şi 
întinzîndu-i o hîrtie de bancă. 

Omul tot nu ridică ochii, continuînd să orînduiască 
jilţurile în jurul meselor. 

— la aceasta... Ascultă! Nici eu nu ştiu cum... la aceasta, 
şi uită... 

Servitorul începu să lustruiască îndesat, cu şervetul, o 
scrumieră nichelată. Era mai nedumerit de ceea ce se 
întîmpla acum, decît de palma venită din senin. Ar fi luat 
hîrtia (trăsese cu coada ochiului şi ştia că e de cinci sute), 
dar nu se încumeta. Dacă Ion Burdea-Niculeşti ar fi întors 
capul, ori ar fi aruncat bancnota pe marginea mesei, sluga ar 
fi mistuit-o într-o clipă, îngînînd o mul-ţumire oarecare. 
Dar celălalt îl privea ţintă, cu ochii lui cenuşii, reci şi 
bolnavi. Iar fiindcă sub această privire nu putea primi 
banii fără umilință, servitorul simţi dila-tîndu-se în el o 
nemărginită mîndrie pentru atîta demni-tate omenească, de 
care se descoperise capabil: „S-o ştie şi ăla! O palmă nu se 
cumpără cu bani”. Şi continua să frece scrumiera cu metalul 
încălzit între degete. 

— Ascultă, omule!... Înţelege odată... A fost un mo- 
ment de enervare... Nu trebuie... 

Jon Burdea-Niculeşti nu-şi recunoștea glasul. Se com- 
pătimea pentru cele ce săvîrşea, dar o putere mai tare ca 
el nu-l lăsa să se desprindă de acolo, îi dicta cuvin- tele 
care-i scîrbeau buzele. 

Puse mîna înmănuşată pe umărul omului, implorînd: 

— Uite... Poate ai casă grea, copii!... Sîntem oameni... 

Tresări, întorcîndu-se, fiindcă auzise paşi. 

Secretarul, în prag, aştepta cu servieta subsuoară, pri- 
vind încremenit de mirare. Atunci Ion Burdea-Niculeşti îşi 
desprinse mîna de pe umărul slugii. Încruntă sprîn-cenele 
subțiri şi schimbă glasul, redevenit totodată tăios şi fără 
îndurare: 


82 


— Să-i facă imediat socoteala şi să-l concedieze!... 
Auzi? Imediat! Nu tolerez obraznici aici. A devenit clu-bul 
un han, o infecţie... 

Servitorul holbă ochii în care se stinse brusc joviali-tatea 
naivă dintotdeauna. Acum stătu zugrăvită în bulbii lărgiți 
cea mai desăvîrşită stupoare. Îi era dat să vadă în ziua aceea 
numai întîmplări care întreceau puterea săr-manei sale 
înțelegeri. Dar secretarul se înclină. Aşa da, îşi recunoştea 
patronul! 

Şi plecă să transmită ordinul de concediere. 


În biroul cu biblioteca masivă şi neagră, împresurat de 
rafturile cărților cu legătura neagră de piele, în faţa bustului 
de bronz cu piedestalul negru, Ion Burdea-Nicu-leşti, cu 
ceafa rezemată de spătarul elastic al fotoliului, privea un 
punct nevăzut în perete. 

Se aflau toate luminile aprinse, iar la masă nici o foaie 
de hîrtie nu mai aştepta calculele complicate, din tomurile 
lui Weierstrass şi Poincaré. Creioanele fin ascu-țite, 
rămaseră de multă vreme neclintite în cupa de cris- tal. În 
încăpere, cu cheia răsucită, se aflau închişi după miez de 
noapte, singuri, numai omul şi umbra lui. 

Umbra docil culcată la picioare, ca un cîine ghemuit 
înaintea stăpînului. 

Fotoliul era într-aşa fel întors cu spatele la lumini, încît 
Ion Burdea-Niculeşti o avea mereu înainte, domes-ticită şi 
veşnic sub privegherea ochilor. Între amîndoi dura un 
armistițiu. Numai aici şi numai acum, cînd rumoarea 
oraşului se oprea înăbuşită la draperiile compacte. 

Nu s-ar fi putut spune, dacă omul îşi păzea umbra sau 
umbra îşi păzea omul. 

Dar într-asemenea ceas, Ion Burdea-Niculeşti o ştia 
îmbunată, renunţînd la el, aşteptîndu-l ca în fiecare noap- te 
să pirotească între braţele jilțului, pînă cînd în toată figura 
osoasă se săpau cute amare. Căci armistițiul îi era 
acordat numai cu acest preţ. Ion Burdea-Niculeşti, se 
închidea în birou, după miezul nopţii, privegheat de umbra 
atentă, să-şi amintească! 

Umbra îl aştepta, răbdătoare, neclintită, şi enigma- tică. 
Îndată ce ar fi încercat să se miște, ar porni şi dînsa să-i 


83 


joace în jur, dansul satanic. Şi atunci totul ar rede- veni 
chinuitor şi absurd. 

Aşa, umbra i se culca la picioare, prefăcîndu-se că l-a 
uitat: „Uite, eşti liber! Deşiră-ţi oasele degetelor pe bra-ţele 
fotoliului... Lasă pleoapele zbîrcite să acopere jumă-tate din 
privire. Şi priveşte înlăuntru... Eu aştept”. 

Tăcerea se căscă nefirească în clădirea deşartă. 

Omul se înfiora de singurătatea pe care toată viaţa o 
căutase, ca să rămînă întreg şi puternic. 

Ar fi tresăltat de-o nouă, nemărginită şi mîntuitoare 
bucurie să audă un pas cunoscut, străbătînd uşor camerele 
goale. Să pogoare o mînă prietenoasă care să-i alunge cu o 
atingere bună pe frunte, gîndul rozînd cuibărit înlăuntru ca 
un vierme. 

Paşii însă nu se auzeau: mîna însă n-avea de unde să 
vină. 

Era cum se voise, numai el singur. Şi umbra aşteptînd. 

Acum înțelegea de ce umbra îl alunga toată ziua, des- 
figurîndu-i grotesc fiecare mişcare, rizîndu-şi de gravitatea 
tuturor actelor sale care deveneau îndată dezarticulate, ri- 
zibile, ținîndu-i cale ori călcîndu-i pe urmă, mereu nedes- 
părțită, prezentă şi atentă. Îl urmărea ca să-l aducă aici. Să- 
l țintuiască în fiecare noapte în scaunul de piele şi să-l 
silească să măsoare toată zădărnicia pentru care a trăit. 

lar aci, la scaunul judecății, totul apărea, deodată, 
înfricoşător şi ireparabil. 

Omul pirotea cu bărbia în piept. Amintiri vechi de tot 
se amestecau confuz cu întîmplări de ieri. Şi ciu- dat! Ca 
într-un binoclu cînd întors, cînd privit prin ca- pătul bun, 
ceea ce socotise întotdeauna de nemăsurată însemnătate, 
devenea derizoriu şi fără importanţă; iar ceea ce-i păruse 
amănunt trecător, de mult uitat, creştea monstruos ca acele 
plante stranii, care germinează dintr-un singur grăunte, în 
palma fachirilor şi în cîteva clipe înăbuşă cerul. 

Mina uscată netezea braţul elastic al fotoliului. Atingerea 
pielii lucioase era dezagreabilă. Totuşi îi amintea ceva uitat, 
ceva pierdut. Da! acum se lămureşte precis... O senzație 
care învie deodată, în carnea lui veştedă. În ziua cînd Mara 
l-a rugat să-i ţină o clipă umbrela. Nu îndrăznise încă să-i 
prindă braţul, nu-i cunoştea săru- tul umed şi proaspăt. 
Luase umbrela şi simţise în mîner căldura transmisă din 


84 


mîna Marei. Fusese o intimitate voluptoasă, în care întiia 
dată pătrundea. Cînd Mara 1-a cerut umbrela îndărăt, s-a 
despărţit cu părere de rău. „Mai las-o o clipă!” a rugat-o. 
Şi Mara l-a privit sur-prinsă. Cu ochii aceia, castanii cu fire 
de aur, în care nu era nimic alt decît vioiciune, 
sinceritate şi ceva ca o reverie vagă şi dulce, poate un 
presentiment îndată risipit. 

Tot aşa erau ochii copilului. I-a văzut bine, de două 
ori. Ochi cu fire de aur, sub fruntea bombată, care-i dă- dea 
o înfăţişare de atenție răbdătoare şi blindă. Nici nu ştie 
cum se numea. Era copilul lui şi nu ştia cum se numea. 
Era copilul lui şi nu ştie cum s-a numit. Avea bucle ca un 
paj — ar fi fost astăzi de cîți ani? Ar fi crescut înalt şi 
elastic ca Mara, aşa cum o privise în ultima zi, cînd era 
întoarsă cu fața spre fereastră să-şi ascundă lacrimile, iar 
pentru el era deja ştearsă din me-morie, ca şi cum n-ar fi 
fost decît o umbră fără viaţă îndeaievea... 

Unghiile lui scorțoase se înfigeau în pielea mobilei şi 
tăcerea începea să-i hăuie în urechi, ca într-un ghioc. Ce 
cald i-ar suna acum un glas, să-l cheme cineva pe nume: 
„loane, e tîrziu... Sfîrşeşte odată!” 

Joane! Lui nu i-a spus nimeni pe nume, de-atunci. 
Mara şi Atanasie au fost cei din urmă. Chiar glasul lui 
Atanasie şi chiar rîsul lui de capră: hehe! hehe! i-ar suna 
poate prietenos. Nu. De rîsul acela s-ar teme acum; şi de 
om s-ar teme să-l vadă apărînd ca un strigoi al trecutului, în 
jilțul din faţă, netezindu-şi bărbiţa roşcată de capră şi 
începînd: „Hehe! hehe! Aşadar, Ioane, pen- tru aceasta au 
fost toate? Şi renunțările şi cruzimile tale, toate, toate? 
Ca să te găsesc aici? ŞI în această plăcută tovărăşie”? — ar 
arăta behăind, umbra culcată la picioarele scaunului. 

„Loane!” — între el şi ceilalți, s-a pus de atîta vre- me 
atîta distanţă, încît nimeni nu şi-a mai îngăduit să-l cheme 
ca pe orice muritor, care are un nume pentru dezmierdare şi 
intimitate. 

Cecil i-a spus de la început: Jean! I-a trebuit mult timp 
să se deprindă cu această etichetare nouă, din ofi- ciu. Îl 
chema şi nu-i răspundea. I se părea totdeauna că e vorba 
de altul. Jean! — cu glasul acela afectat, care n-a adus 
niciodată căldură şi apropiere între dînşii... 


85 


Ciudat! Nici nu şi-o mai poate închipui, reaminti, pe 
Cecil. Parcă nici n-au fost împreună zece ani, zi de zi, în 
încăperile acestea întotdeauna reci şi solemne, față în faţă, 
la aceeaşi masă. Închide ochii şi nu-i apare decît o pălărie, 
o toaletă decoltată de seară — demodate toate, ca într-un 
album cu gravuri de costume desuete şi pu- țin ridicole, 
ca toate veşmintele după ce nu se mai poartă. Atît, un 
manechin pentru haine! Nici ochii nu şi-i mai aminteşte, 
totul s-a şters, numai sunetul glasului mai durează antipatic 
şi afectat: Jean, Jean!... 

Şi mai ciudat încă! Acum ochii Marei, din ce în ce 
mai halucinant de lămurit îşi tremură firele aurii din pupilă, 
şi toată mlădierea trupului subțire cu umerii mici şi cu 
zvelteţea  androgină de adolescent, toate capătă ex- 
traordinară viaţă ca o fantomă întoarsă foarte de departe, 
mereu mai aproape aci în față, străbătînd prin ziduri acum 
numai ca să-l compătimească pentru singurătatea lui 
înfricoşătoare, de om puternic care şi-a plantat inimă aspră 
de piatră sub coaste, să nu cunoască nici o îndu-ioşare, nici 
o slăbiciune şi nici o şovăială. 

— Hehe! Hehe! Şi pentru ce toate acestea, Ioane? 

Cum ar behăi rîsul nesuferit al lui Atanasie, şi cum 1- 
ar privi neîndurat ochii aceia bulbucaţi şi sticloşi, neîn-durat 
ŞI curios, ca pe-un şoarece prins sub globul apa-ratului de 
pompat vidul. 

— Hehe! Hehe!... 

Aude, chiar aude glasul. A început să audă glasuri care 
nu sînt! 

E foarte tîrziu. Ar putea să se culce. Acum chiar umbra 
e ostenită şi-l lăsă... Are să se înalțe odată cu el, şi are să- 
l urmeze fără nici un gînd rău. Pînă mîine nu mai vrea 
nimic de la dînsul. E foarte tîrziu. 

Uite umbra i-a făcut semn şi a pornit ca înainte. 


— Ascultă! Lasă aceste şi priveşte mai bine ce în- 
cîntătoare e şoseaua, acum, înainte de asfințitul soarelui! 

Vorbind, Ion Burdea-Niculeşti pusese mîna osoasă pe 
genunchiul secretarului. Limuzina, cu largi geamuri de 
cristal, săgeta fîşîind uşor înaintea altor maşini, pe sub teii 
cu frunzişul străpuns de razele oblice ale apusului. 


86 


Secretarul închise servieta cu părere de rău şi în-  cercă 
să descopere o desfătare în priveliştea automobilelor şi 
trăsurilor, gonind în două coloane, spre vila cu clopoței de 
cleştar. 

Dar nu găsea nici o încîntare. Oameni vînturîndu-şi 
timpul fără nici un scop, femei arătîndu-şi toalete în răsfăţ, 
copii şi cîini, vietăți care nu ştiu pentru ce trăiesc şi nici nu 
sînt torturați de nici o întrebare; lume de- şartă. ŞI în 
ghiozdan, atîtea hîrtii aşteptau soluţii care nu îngăduiau 
întârziere! 

— Mă gîndesc că eşti tînăr de tot. Poate ai ceva mai 
bun de făcut cu timpul! La vîrsta aceasta, nu e o plăcere să 
ţii tovărăşie unui bătrîn posac ca mine... 

Vocea lui Ion Burdea-Niculești era stinsă şi blîndă. 
Vorbind, nu privea în ochi. Poate nu vedea vertiginoasa 
perindare a vehiculelor. Poate zărea, aşa neclintit, ceva 
foarte îndepărtat acum, pierdut în înceţarea timpului. 

Căci pe buzele uscate, flutura un surîs trist şi îmbunat, 
pe care nimeni nu i-l cunoscuse vreodată. 

Secretarul apăsă pe genunchi geanta tixită de hirtii. Nu 
înțelegea. Ridica ochii să cerceteze în privirea patro-nului, 
vinovat: Săvîrşise ceva rău? Nu era gata în orice clipă să 
execute tot ce i se cerea, înainte de a i se cere? N-o 
dovedise îndestul? 

— Eşti tînăr şi nu înţelegi încă... Sînt ceasuri pe care 


nu trebuie să le pierzi. Nu se întorc!... continuă Ion 
Burdea-Niculeşti, uitînd ţigara stinsă între degete. 
— Dar nici nu le pierd! Am ajuns să store tot ce pot 


da cele şaizeci de minute ale unui ceas! rosti cu încredere 
secretarul, apăsînd cu podul palmei servieta, unde stătea 
dovada că nu risipeşte nimic din timpul atît de preţios. 

— Hehe! hehe! 

Jon Burdea-Niculeşti se opri, descoperind că a rîs cu 
glasul lui Atanasie. 

Tuşi, să alunge glasul străin, şi numai după un timp, 
continuă: 

— Nu ne întelegem, tinere... Am pierdut de mult cu- 
vintele pentru astfel de gînduri. Cuvintele mele sînt numai 
pentru noțiuni precise. Şi viața mai are, mai cere, altceva... 
Noţiunile precise şi sistemele sînt născocirea noastră. 
Construcțiile logice nu sînt viață. Viaţa e continuă, mobilă, 


87 


fluidă; nu poate fi comprimată într-un con- cept. Eroarea 
noastră e că o credem atît de micşo- rată, să încapă într- 
un sistem. Eroare ireparabilă! Cînd o descoperi, e prea 
tîrziu... Dumneata te afli la o vîrstă cînd pentru toate ai o 
teorie şi un sistem: pentru viață, pentru iubire, pentru 
prietenie... Iar cu ele îți falsifici viața. Ucizi în ea tot ce e 
neprevăzut şi divin... Lasă ghiozdanul acesta cu hiîrtii 
inutile şi mergi de săvîrşeşte toate prostiile adorabile ale 
vîrstei dumitale. După aceea, numai dacă mai ai poftă, 
întoarce-te! Dar cît mai tîrziu. Ai întotdeauna timp. Pentru 
aceasta niciodată nu e prea tîrziu... 

„Vrea să mă concedieze” — gîndi secretarul, bănuind în 
cuvintele patronului o intenție crudă şi ironică, neîn- 
duplecată. În obrazul tînăr şi în ochii osteniți de munca 
nopților, se săpă mîhnire pentru atîta nedreptate. „Cu ce 
m-am făcut vinovat? Niciodată n-am greşit nimic; n-am 
întîrziat nimic. Totul în faptele mele e măsurat şi prevăzut. 
l-am fost credincios ca un cîine. Şi acum nu mai are 
nevoie de mine. Mă alungă. Îmi zdrobeşte cari- era tocmai 
cînd...” 

— Hehe! Hehe! 

A rîs patronul, ori altcineva în gîtlejul lui Ion Bur- dea- 
Niculeşti? Şi ca să nu mai audă rîsul acela, Ion Burdea- 
Niculeşti tace. Aşa i s-a întîmplat întotdeauna, cînd a 
încercat să rostească tot ce-l devora înlăuntru, în vremea din 
urmă. Toţi l-au privit nedumeriţi, au bănuit că-şi exercită 
sarcasmul pe socoteala credulităţii lor; n-au găsit altceva 
decît un surîs nehotărit şi silnic. Aşa cu Sache Algiu, care a 
început îndată să se vaiete de ficatul lui, pipăindu-şi nasul 
moale de cocă. Aşa cu tînărul acesta de alături, care-şi 
strînge cu amîndouă mîinile ghiozdanul cu terfeloage, ca pe 
cine ştie ce nepreţuită co-moară. 

Numai Tudoriţă Stîrcu, numai el poate ar înţelege ŞI 
i-ar pune mîna pe umăr, robustă, cu o îmbărbătare care-ţi 
comunică viaţa. Dar el e departe acum, nu mai dă nici un 


semn; a trîntit uşile şi a plecat — nu ad- mite! Atîta om 
se aflase lîngă el, într-adevăr om, în- tr-adevăr întreg, şi 


pe acesta l-a alungat. 

Pe faţa uscată a lui Ion Burdea-Niculeşti, lumina bună 
de adineaori s-a stins ca din obrazul unui conva-lescent, din 
nou cuprins de frica boalei. Poate fiindcă soarele a coborit 


88 


mai oblic, poate fiindcă din nou şi-a amintit prezența 
umbrei de jos. 

Cît a vorbit uitase. 

Acum ochii sînt atraşi alături, unde umbra lungită peste 
măsură, aleargă paralel pe asfaltul şoselei, rete-  zată de 
roți, izbită în trunchiul teilor, călcată în picioare, zdrobită 
de copitele cailor. Pentru această tortură acuşi are să-i 
plătească — cînd se vor opri, şi va începe ea să-i 
danseze împrejur, în cerc magic, ca să-l paralizeze şi să- 
şi rîdă de tot ce încearcă a săvirşi singur, autonom, în 
absurda iluzie că-şi mai aparține. 

A lăsat automobilul să se întoarcă fără el, numai cu 
secretarul şi ghiozdanul lui plin de hirtii. El păşeşte încet, 
sub teii cu mirosul ametitor. În lumina becurilor, frunzele 
au înfăţişarea artificială, sînt albastre, decupate în zinc. Pe 
o bancă, o pereche. Pe lîngă el a trecut alta. Nici nu l-au 
văzut. Erau strînşi şi se priveau în ochi cu lăcomie: 
dispăruse tot în jurul lor. 

Un vînt cald clătina voluptos frunzele. Seara e fier-binte 
şi parfumată, ca o seră cu atmosfera umedă, unde se 
fecundează florile. Şi toți păşesc elastic în mers cu unduiri 
de îmbrăţişare: e sigur că după ce-au trecut de el, îşi 
caută buzele. Poate nici nu-l observă. Cine mai ia seamă 
în asemenea seară, la un domn bătrîn, care-şi poartă umbra 
deşirată după el? 

Domnul bătrîn s-a oprit. Netezeşte părul mătăsos al unui 
copil. Copilul surîde fricos. Se smulge şi fuge — l-a 
strigat cineva. 

— Ţi-am spus că n-ai voie să vorbeşti cu străinii! mustră 
un glas de contraltă, pe bancă. 

— N-am vorbit, mamă! M-a oprit, nu ştiu ce vrea... Era 
un domn bătrîn ca bunicul, un domn bun. 

Domnul bătrîn e departe. Dar nu e un domn bun. 

E un domn singur şi poate fiindcă e singur, veşnic 
singur, iremediabil singur, e un domn duşmănos cu tot ce 
e în jurul lui. Un strigoi care nu şi-a trăit viaţa şi 
duşmăneşte toate viețile trăite de alţii. 

În palma uscată durează senzaţia atingerii mătăsoase şi 
calde, ca o dezmierdare, da! exact ca senzaţia de atunci, 
cînd mînerul umbrelei i-a transmis întîia oară căldura din 
mîna Marei. 


89 


Şi umbra, acum umbra, îl tîrîie după dînsa. El ştie unde- 
1 duce. În fiecare seară, acolo... Din cînd în cînd, Ion 
Burdea-Niculeşti se întoarce să cerceteze dacă nu-l observă 
cineva. Atunci şi umbra întoarce capul şi aşteaptă: „Haide 
odată, e tîrziu!” 

Locul e întunecos şi buruienile împrăştie o miasmă 
înveninată de măselariţă şi cucută răscoaptă în arşiţa de 
peste zi. Sînt movile de pietre; împrejurimea provizorie de 
sîrmă ghimpată e ruptă: gunoaiele îşi dospesc duhoarea. 
Fuge un cîine speriat, mîrîind cu toţi dinții rînjiți... 

În fiecare seară se opreşte aci; dă tîrcoale, strigoi întors 
din lumea mormintelor, să caute urmele celor de mult 
înghițiți de morminte. Acolo erau straturile, aci poteca unde 
se juca întotdeauna copilul Marei. Copilul lui. 

Avea ochi cu fire de aur ca ochii Marei; i-a văzut bine, 
de aproape, de două ori. Ochi în care rîsul se oprea brusc 
în mijlocul joacăi, cu tristeţea precoce a unui presentiment. 
Şi nici nu ştie cum se va fi numit. 

O creangă se clatină. A fîlfiit cu aripi moi o pasăre de 
noapte. O pasăre de cobe. 

Iar umbra lui s-a urcat pe bulgării de piatră şi de moloz; 
de-acolo, umbra îl cheamă. El a întors capul să cerceteze 
încă o dată, dacă nu e nimeni să-l vadă. Strada e pustie şi 
luminile becurilor clipesc palide. Sus, atîtea stele!... Cerul, 
atît de adînc şi albastru! Pasărea a fil- fiit iar cu aripile 
moi. S-a întors pe aceeaşi creangă şi priveşte cu ochi 
fosforici. Ce dureros, ca într-o rană, îi pătrunde în 
piept aerul ametitor al nopţii!... Ar pleca, ar pleca să 
doarmă, să uite; sertarul e plin de medica-mente care aduc 
somnul adînc, fără nici un vis, somn de mort. 

Dar nu poate pleca. 

Umbra e aici, îl aşteaptă, nu-i mai îngăduie nici o 
şovăială, porunceşte despotic. S-a urcat şi îl cheamă după 
ea, acolo sub arborele cu crengile strîimbe, de unde pa-sărea 
de noapte îl hipnotizează cu ochii fosforici. 

În dimineaţa vînătă, casele dorm, încă, enigmatice, cu 
storurile trase. Nici o ţipenie. Numai vrăbiile s-au deşteptat 
şi se pregătesc a întîmpina soarele, ciripind cu larmă sonoră 
de prund aruncat pe-o placă de marmoră. 

Nici o țipenie. Chiar gardistul nu s-a trezit încă, în 
bucătăria casei înalte, cu grilaj verde. 


90 


Pe turla bisericii, cea dintîi rază a poleit crucea.  Acuşi 
va incendia ferestrele şi toate se vor deschide ca la un 
semn; oraşul dezlegat de vraja-i cataleptică va dezlănţui 
tumultul lui cel de toate zilele. Acum e încă nefirească, 
absurdă, neliniştitoare tăcere. 

Din capătul străzii, se va fi mişcat oare harnicul din 
proverb, care se deşteaptă mai de dimineaţă, ca să ajungă 
mai departe? 

Nu încă. 

E numai un beţiv. Acelaşi, înaintează cu paşi clăti- naţi; 
înconjură stîlpii de schijă, salută şi vorbeşte sin- gur. E cu 
mustățile pleoştite, cu ochii aproape închişi; între degete 
ține o ţigară frîntă, o scapă, o ridică şi iar înaintează 
împleticindu-se. A zărit o bancă. Mai mult cade, decît se 
aşază pe ea... Dormitează o clipă, tresare. I-a scăpat din 
nou ţigara. Îi face semn cu degetele. Poate aşteaptă să vină 
singură la el; o cheamă atît de duios!... Şi nu ridică ochii 
la locul viran din față. 

Dacă i-ar ridica, o privelişte plină de spaimă i-ar risipi 
deodată aburii tulburi ai vinului. Acum soarele a ridi- cat 
geana peste casă. Şi în arborul cu crengile strîmbe atîrnă un 
om. Un om cu limba alungită şi neagră, strim-bîndu-se 
straniu la cer. 

Cu tălpile despărțite de pămînt, e despărțit, în sfir- şit, 
de umbra care-i stă jos, căzută, ca o haină lepădată. Un om 
care a scăpat pentru totdeauna de umbra lui. 

Beţivul a izbutit să-şi ridice ţigara. O răsuceşte între 
degete, privind-o cu dezgust. Nu se arată a trece nimeni să-i 
dea foc. Nici o nădejde. O aruncă. Somnoros, repetă cleios, 
printre sughițuri: 

— Josss guvernul! 

Dar strigătul sună, în dimineața vînătă şi deşartă, fără 
convingere, ca un psalm lipsit de sens, repetat me-canic 
dintr-un vechi şi abolit ritual de ultimul supra-vieţuitor al 
unei rase dispărute. 

— Josss guvernul! 

Nici n-are cine-l mai răsturna. Aceasta toată lumea o 
ştie de cînd Ion Burdea-Niculeşti a amăgit toate aştep-tările 
ŞI a pierdut toate ocaziile. 


91 


Pe măsură ce soarele se înalță, de picioarele neclin- tite, 
verticale, suspendate, ale omului, umbra, ea vie încă, se 
apropie, pîşin, tîlhară. 

Se tîrîie pe pămîntul grunzuros, se tîrîie rănindu-se în 
spini — dar nu-şi va mai atinge niciodată stăpînul. Şi de 
aceea poate, eliberat, într-o triumfală bucurie plină de 
spaimă, omul se strîmbă cu vînăta-i limbă la cer. 


92 


Aranca, ştima lacurilor 


Tovarăşul meu de drum, avocat dr. juridic Silvestru 
Hotăran, se dovedi la început întruparea cea mai desă- 
vîrşită a prevederii. După cum era, fără îndoială, şi cea mai 
corpolentă. 

Încă nu părăsisem Clujul, şi ne aflam blocaţi în ma- şină 
de o sută şi una de coşuri, pachete, pacheţele, sticle, 
franzele, cornuri, flacoane, borcane şi cutii de conserve; 
lungi, late, dreptunghiulare, sferice, cilindrice, dodecae- 
drice şi încă de alte multe şi surprinzătoare forme ig-norate 
atît de geometria în spaţiu, cît şi de cea plană. 

— S-ar spune că mergem să inaugurăm o popotă sau o 
expoziţie de produse alimentare! am încercat să ironi- zez 
această inofensivă pasiune gastronomică. 

Şi-o nimerisem cu ironia, exact în clipa cînd avocatul dr. 
juridic Silvestru Hotăran, luîndu-şi seama că tot nu şi-a 
completat colecția, atinse cu mîna grăsună umărul 
şoferului, să oprească la al treilea Magazin de coloniale şi 
delicatese. 

Tovarăşul mă privi pe deasupra ochelarilor înrămați în 
baga de culoarea zahărului ars, cu gravitatea ardele-nească 
impermeabilă glumei. 

Mă privi şi mă compătimi. 

Apoi, serios şi metodic, îmi explică într-un aspru 
rechizitoriu orînduit pe capitole, că n-am de ce ride. 

Vom rămîne cel puţin trei zile într-un ținut cu ade- vărat 
pustiu, printre oameni sălbatici şi ostili. El mai urma să 
asigure masa magistratului, expertului, grefie-rului şi 
eventualilor licitatori, dacă publicaţiile de lichi-dare vor fi 
ademenit cumva amatorii de lucruri vechi, mobile istorice, 
cărți rare, tablouri şi poate chiar vreun mizantrop îndestul 
de sătul de lume şi de nebun, pentru a achiziționa castelul 
cu stafil. 

Datoria lui era deci să apere prin toate mijloacele, 
interesele clienților care l-au onorat cu încrederea ab-solută, 
dîndu-i procură pe nevăzute, de la Pesta, să transforme în 
cecuri această moştenire neaşteptată. lar experiența 


93 


profesională şi umană l-a învăţat că asemenea operaţiuni se 
încheie mai expeditiv şi fără dificultăți cînd toţi: magistrați, 
experți şi licitatori, se află după digestia moleşitoare a unei 
cine îmbelşugate, decît atunci cînd, iritați de gustarea 
frugală pe un colţ de masă şi preocu- paţi de problema 
dejunului de a doua zi, îşi răcoresc ner-vozitatea născocind 
tot soiul de şicane. 

Zeflemeaua mea uşuratică îi confirma astfel, încă o dată, 
lipsa de grijă şi frivolitatea straniei spețe omeneşti pe care 
o reprezentam şi care se rezuma la vocabularul său, în 
epitetul incriminat de „scatiu transcarpatic”. 

Acestea fiind spuse, dr. Silvestru Hotăran se răsuci să 
mă bată pe umăr prietenos, cu o palmă lată cît o broască 
țestoasă. 

Îşi îmbuna într-acest chip, severitatea rechizitoriului şi 
îmi dovedea că personal, îmi acordă oarecare circum-stanțe 
atenuante, fiindcă nu eu purtam vina acestor in-firmități, ci 
răspunzător era mediul nevrednic care mi-a ucis instinctul 
robust de cumpăt şi de conservare. 

Pe urmă, cobori descurcîndu-şi anevoie picioarele scurte 
şi groase, dintre cutii şi pachete. 

Intră în băcănie şi nu apăru decît după un sfert de oră, 
urmat de un băiat cîrn şi pistruiat, în şort alb, cu braţele 
încărcate de alte coşuri, pachete, borcane şi sticle, înfăţişînd 
alte forme geometrice inedite, care se vede că tot îi mai 
lipseau pentru completarea colecției. 

Şoferul, ncrăbdător, dădu drumul motorului. Tova- răşul 
meu îi făcu însă semn să aştepte. Nu isprăvise. 

Traversă strada, la farmacie. 

Prin geamul vitrinei, îl văzui înfundîndu-şi buzunarul 
mantalei de praf, cu misterioase pachete ambalate în 
tradiționala hîrtie subțire, pestriță şi mătăsoasă; şnu- ruite, 
sigilate şi etichetate, fără de care laborios şi indis-pensabil 
ritual, orice gingaşă fiică a lui Esculap nu eli-berează nici o 
cataplasmă de bătături. 

— lată cel puțin o precauție deplin justificată! mi-am 
spus singur, împins de demonul frivolităţii şi recidivînd fără 
nici o ruşine, după o atît de cruntă admonestare. Iată o 
precauţie pe care o înţeleg! După ingurgitarea atitor 
copioase provizii, un medicament contra indiges- tiei e 
absolut indicat. Astfel, lichidarea ar ameninţa să rămînă 


94 


fără magistrat, expert şi licitatori, sucombaţi cu toții in 
corpore şi în convulsiuni, după cel dintii supraa-bundent 
dejun... Bine hrănitul şi mult încercatul meu tovarăş nu 
neglija nimic. Îl admiram!... În alte vremuri, ar fi meritat 
comanda supremă a aprovizionării şi echi-pării unei întregi 
armate. Cu el n-ar fi existat nici o neplăcută sau catastrofală 
surpriză. Ar fi dus-o la vic- torie sigură. 

Mă pregăteam să-i exprim acest omagiu, pentru a repara 
impresia imprudentelor reflecții de adineaori. Dar tovarăşul, 
pipăindu-şi cu deplină satisfacție pachetul în buzunar, în 
timp ce-şi dădea drumul cu toate cele o sută zece kilograme 
ale corpolenţei sale pe perna elastică, lămuri laconic: 

— Chinină. 

— Chinină? am întrebat nedumerit. De ce nu atunci 
termometru, vată termogenă şi de ce nu o mică farmacie 
ambulantă?... Cum văd, mergem la capătul lumii şi nu mai 
e vorba de o simplă plimbare, ci de o adevărată ex-pediţie 
plină de riscuri... Dacă mă avertizai din vreme, doctore, 
ştiam cel puţin să-mi pregătesc testamentul!... Nu vreau 
să-mi las succesorii, legitimi şi nelegitimi, pradă procedurii 
şi avocaţilor, care nu sînt, după cum ştii, cu toții expeditivi 
şi maniaci de corectitudine ca dumneata... 

După un timp, cu perfidă intenţie de a cuceri defi- nitiv 
bunăvoința tovarăşului meu de drum şi de a face iertat tonul 
nepotrivit de glumă de pînă acum, am con-tinuat, ca pentru 
mine singur, convins că am pus degetul pe o sensibilă 
slăbiciune omenească: 

— Parol! Mă gîndesc într-adevăr că nici unul la o mie 
de moştenitori, n-au norocul acestor veri şi nepoți de a 
douăsprezecea spiţă, ai contelui Kemény. Judecă serios... 
Să le cadă o moştenire la care nu se aşteptau! Să se 
dezintereseze complet de ea! Să nu trimită măcar un om 
de încredere pentru a vedea la fața locului despre ce e 
vorba!... În ultimul moment, cînd primesc avertis- mentul 
că succesiunea ameninţă să fie confiscată de sta- tul român, 
să aleagă la întîmplare, dintr-un anuar oare-care, un avocat 
despre care nu aveau nici o informaţie. Şi să cadă tocmai 
peste cel mai stăruitor, mai prob şi mai priceput, cum nu 
l-ar fi putut alege nici după cea mai minuțioasă anchetă 
cu detectiv secret; iată un noroc pe care aceşti ciudați 


95 


moştenitori mi se pare că nu-l meritau. Stranie moştenire, 
stranii moştenitori! 

Tovarăşul de drum, nu lăsă să străbată pe figura ire- 
mediabil gravă, nici un semn că monologul meu i-a făcut 
plăcere ori nu. Îmi păru că nici n-a ascultat. 

Dădusem greş. 

M-am simţit deodată umilit şi ridicol, după această 
inconştiență verbală prin care, în chipul cel mai vulgar, îmi 
arătam voioşia că pot evada din oraşul cu ziduri sure, dintr- 
o dimineaţă cu atît de strălucitor soare, şi certitu-dinea că la 
capătul drumului mă aştepta capturarea unei cărți rare şi 
vechi, incunabule din edițiile cele mai pre-țioase, licitate pe 
o sumă accesibilă modestului meu buget. 

Biblioteca acestui magnat maghiar, latinist, erudit şi 
despotic, se bucura după toate spusele, de-o faimă veche în 
toată fosta Ungarie. lar amatori serioşi nu prea ame-ninţau 
să apară. Şi chiar dacă s-ar fi ivit, proaspăta ami-ciție cu dr. 
avocat Silvestru Hotăran mă privilegia între toți. 

Aveam răgaz să cercetez pe îndelete rafturile dula- 
purilor, să pipăi legături originale, bătrîne de trei, de patru 
şi cinci veacuri, să răsfoiesc infolule; să verific 
autenticitatea manuscriselor, confruntîndu-le cu diversele 
cataloage şi publicații de specialitate cu care veneam 
înarmat. 

Mai descoperisem ceva. 

Cu toată dorinţa neclintită şi lăudabilă de a apăra 
înverşunat interesele clienţilor, ghicisem îndată în armă- 
tura împuternicitului avocat dr. juridic Silvestru Hotă- ran, 
un punct vulnerabil. Mi-a părut departe de a preţui valoarea 
adevărată a acestor cărți şi manuscrise. Le soco-tea un 
capital pierdut şi infructuos. Un capriciu ereditar şi 
risipelnic al defunctului conte Kemény, în a cărui fa- milie 
această nebunie nu fusese nici cea dintii nici cea de pe 
urmă. 

Expertul improvizat după decizia unui tribunal de 
provincie, ca şi magistratul desigur, n-aveau de unde să fie 
mai preveniţi. Nu era exclus să decidă vînzarea biblio-tecii 
cu kilogramul, într-o ignoranță pe care imaginația mea o 
exagera cu fiecare clipă trecută; promițindu-mi o 
adevărată orgie de biblioman, asemeni visurilor de avar, 


96 


cînd descoperă prin somn hrube fără capăt, tixite cu saci 
de galbeni şi sipete de mărgăritare. 

lar acum, cînd eram aproape să-mi realizez neastîm- 
părul insomniilor, iată că-mi primejduiam singur izbînda 
finală, îndepărtîndu-mi protecția atotputernicului procu-rist, 
cu necurmata-mi piuială de scatiu gureş şi insupor-tabil, 
care nu-i era nicidecum pe plac. 

Doctorul Silvestru Hotăran avea toată dreptatea. Ve- 
neam dintr-o lume care-şi pierduse cu adevărat, în fri- 
volitate, instinctul robust de cumpăt şi de conservare. 

M-am hotărît să repar printr-o tăcere cît mai inson-dabilă 
şi cu aparenţa unei profunde meditații, culpabi- la-mi 
verbozitate, care provocase dezaprobarea tovară-şului meu 
de drum, din fire taciturn, grav, bănuitor — şi după cum 
îi aplicasem diagnoza în secreta mea apre-ciere lăuntrică — 
îndestul de sărac cu duhul; biet avocat de capitală 
provincială, abrutizat de articole de cod, juris prudente şi 
chichiţe de procedură. 

Instalat, aşadar, în această ostentativă tăcere, am aprins 
o ţigară, două, a treia. 

Fîşiitul rapid al roților de gumă, schimbarea succe- sivă 
a decorului rustic la fiecare viraj, aerul încă răcoros și 
parfumat de roua fiîneţelor şuvoind pe lîngă urechi, soarele 
triumfal al dimineţii, îmi aduceau pe buze excla-maţii de 
beatitudine îndată înăbuşite. 

Tovarăşul meu, absent de la toate acestea, cu geanta 
tixită de acte pe genunchii scurți, îşi recapitula preo- 
cupările profesionale. Căci din timp în timp, deschidea 
agenda scurtă şi groasă cît o cutie de chibrituri, cerceta o 
dată, adăuga un semn hieroglific cu creionul subțire cît 
un chibrit, şi părea că a uitat cu desăvîrşire prezen-  ţa-mi 
redusă la neant prin supliciul tăcerii. 

Sub înfăţişarea sumbrelor meditații, îmi jucau malițios 
sub țeastă, cele mai hître şi ireverențioase gînduri. 

Îmi asemuiam tovarăşul cu un Buda obez. Îmi pro-puneam 
să-l utilizez decisiv argument împotriva celor ce susțin 
după erezia lui Henry Béraud şi William John-ston, că 
oamenii depăşind o sută de kilograme sînt co-municativi, 
optimişti, fără grijă şi de o irezistibilă bo-nomie. 

Pe urmă, mă întrevedeam întorcîndu-mă cu automo-bilul 
încărcat de infolii şi de manuscrise; poate urmat de un 


97 


camion cărînd toată biblioteca răposatului conte, întru 
dispreţuitorul surîs superior al doctorului Silvestru Hotăran. 
Ah! îmi făgăduiam o diabolică revanşă. După ce-i voi 
escamota de sub nas volumele cele mai preţi- oase, 
suportînd cu resignare reflecțiile împotriva vino-vatei 
deşertăciuni de a arunca banii în hîrtie tipărită şi fără nici 
o valoare; cînd totul va fi sfîrşit, îi voi şopti în ureche 
fabuloasele preţuri reale ale fiecărui tom: 

„O Biblie în superbă legătură originală în secolul al 
XVI-lea: 120.000 lei! O ediţie princeps din Discursul 
asupra metodei, cu dedicaţia lui Descartes: 80.000 lei! 
Autografele lui Jean-Jacques, Voltaire, Diderot; alte zeci şi 
sute de mii!”. 

Savurînd stupefacţia crescîndă de pe această figură, în 
sfîrşit zdruncinată din placiditatea-i scandaloasă, mă voi 
răsuci într-un picior cu o reverență batjocoritoare: 

— lată, onorabile doctor, ce acuitate de simț practic şi 
ce geniu al afacerilor, poate mocni sub aparenta fri-volitate, 
a noastră, a scatiilor transcarpatici! 

Tovarăşul, nebănuind aceste asasine şi ingrate reflec- ţii, 
privea acum cu o inocentă îngîndurare peste umărul 
şoferului, şoseaua desfăşurată rectiliniu. 

Am urcat, mai apoi, dealuri în serpentină; am stră- bătut 
mai apoi sate secuieşti şi ungureşti, tăcute şi mo-notone cu 
dezolatele lor case identice; am gonit mai apoi pe valea 
unui rîu cu argintate lunci de plopi şi de sălcii; un defileu 
spintecat în munţi stîncoşi, şi din nou s-a des-chis orizontul 
linear al şesului, cu depărtate cupole de biserici şi sate cu 
acoperișuri de țiglă roşie, între livezi. 

Indicatorul kilometric se menținea uniform, între 100- 
110. Motorul pulsa regulat şi fin, ca inima meta-  licăa 
unui ceasornic. Şoseaua ne aspira vertiginos. Am socotit că 
străbătusem mai bine de jumătate de cale. 

Îmi comprimasem în gâtlej şi această inofensivă consta- 
tare, consecvent jurămîntului către mine însumi, cînd, 
neaşteptat, doctorul Silvestru Hotăran rupse el tăcerea: 

— Aşadar, dragă domnule, te-a mirat că am cumpărat 
chinină? 

Într-adevăr uitasem. 

Tovarăşul meu nu-şi dezmințea reputația de fenomen. I- 
au trebuit trei ore de reculegere, ca să răspundă la o 


98 


întrebare, la care renunțasem după două minute. Era frate 
bun cu englezul flegmatic din nu ştiu ce anecdotă, cînd îşi 
trezeşte nevasta din somn, după miezul nopţii, să-i spună 
cît e ora, luîndu-şi seama că-l întrebase aşa ceva, înainte de 
prînz, cu două zile în urmă... 

— Da! M-a surprins această chinină... Am mărtu- risit 
cu indiferență, fiindcă acum curiozitatea era ră-  cită. M-a 
surprins mai ales cantitatea... Mi-ai arătat un pachet 
respectabil, să ajungă pentru o infirmerie! 

Doctorul Silvestru Hotăran îşi pipăi pachetul în bu- 
zunarul mantalei de praf şi îşi exterioriză într-un mor- măit 
gutural şi aprobativ, mulțumirea că-l are asupră-şi şi că e 
intact. 

Dură tăcere. Evaluată la, zece kilometri, prin asemu- ire 
cu calculele astronomice care măsoară distanțele inter- 
astrale, în ani, luni, zile şi ceasuri lumină. Zece kilo- metri, 
adică cinci minute, după viteza înregistrată pe banda 
kilometrajului. Tovarăşul se decise să continuie: 

— Am înţeles după mirarea dumitale, dragă domnule, că 
tot nu ştii lămurit unde merem... 

— La castelul contelui Kemény! am răspuns în su- 
blima-mi candoare. Castelul cu stafii... 

— O! tune-le dracu de stafii, că nu de ele vorbim. Aiste- 
s basme din proşti. Află dumneata, dragă dom- nule, că 
merem într-un ținut blăstămat şi stricat de ape. Patru mii de 
jugăre de bălți, papură, heleştaie cum ziceţi voi în regat, 
smîrcuri, nămol şi zăvoiuri inundabile. O sălbăticie de te 
doare inima! Un ţinut care numa-n zece ani de irigație 
intelighentă ar fi însemnat pentru groful Kemeny aur. Aur 
şi sănătate!... Ci fiindcă n-a fost minte, au rămas bălți. 
Bălți înseamnă țînțari. Ţîn- țarii înseamnă friguri. Iară 
chinina înseamnă deocam- dată singurul mediţin bun 
pentru frigurile de baltă, ori, cum se spune în termen savant, 
pentru malarie. Dreptu-i, domnule dragă? 

— Drept! fui silit să recunosc implacabila logică a 
doctorului Silvestru Hotăran. 

— Atuncia dacă dreptu-i, nu te mai mira, mă rog 
frumos, că am coborit la apoticar să cumpăr chinină. Ai 
să înghiți şi dumneata odată cu mine, în fiecare dimi-neață 
şi seară cîte un praf. Dăm frumos şi celorlalți oaspeţi. (Nu 
m-am putut opri să surîd, imaginîndu-mi figurile celorlalți 


99 


oaspeţi ai doctorului Silvestru Hotă- ran, trataţi în loc de 
aperitiv şi desert, cu prafuri amare.) Dăm şi la slugi. Ai să-i 
vezi şi dumneata şi să te prindă durerea... Eu am fost 
îngrozit, dragă domnule. Încă n-au ieşit pe-ntregul din 
rîndul animalelor şi i-au îndobitocit mai vîrtos, frigurile şi 
delirium. A patra oară merg calea asta şi nu-i pot vedea în 
ochi. Viermi omeneşti, domnule! Moluşte, domnule!... 
Neam cu sîngele otrăvit din tată în fiu, de aerul rău pe 
care-l răsuflă şi de hematozoar. Ci cred că nici soarta 
familiei Kemény nu-i străină de aceste bălți, blestematele. 
Am să-ți spun dumitale istoria şi-ai să înţelegi sigur că am 
dreptate. 

Astfel, tovarăşul meu de drum, cuprins de unul din acele 
rare accese de expansiune, prin care oamenii din fire tăcuți 
se eliberează de reflecțiile îndelung înăbuşite, îmi povesti 
amănunţit istoria şi sfîrşitul familiei Kemény. 

Pe măsură ce înainta am înţeles că dă o însemnătate 
exagerată şi desigur, îndestul de simplistă, țînțarilor. Țîn- 
țarii — după el — distruseseră o familie! 

— Chinina — vorbi avocatul dr. Silvestru Hotăran, bă- 
tîndu-şi pachetul, din buzunarul mantalei de praf — o cură 
zdravănă de chinină şi s-ar fi gătat! N-am mai umbla 
astăzi pe drumuri. Pe drumuri, ca să luăm parte la risipa 
în patru vânturi, a unei avuţii agonisite în şapte veacuri. Eu, 
dragă domnule, ştii ce aş fi făcut? 

— Nu ştiu ce-ai fi făcut! mi-am mărturisit umilit 
netrebnica-mi ignoranță. 

Domnul avocat dr. Silvestru Hotăran rise foarte înve- 
selit şi foarte satisfăcut. Îi plăcea grozav, se vede, această 
francheță. Nici nu se aştepta doar, să-i răspund cine ştie ce 
ispravă! Ştia că nu sînt capabil să scot din uşuratica-mi 
minte de scatiu transcarpatic, vreun gînd chibzuit şi matur. 

— Eu, dragă domnule, aş fi săpat nişte irigații faine! Aş 
fi sleit smîrcurile şi bălțile. Aş fi secat blestemata de 
apă, să fac patru mii de jugăre de fîneţe şi arături... Asta-i 
ispravă de gospodar! Dădeam valoare pămîntului. Adunam 
coroane bune în fiecare an şi atunce baiu, de ţîn-țari şi de 
friguri. La minte bună, treabă bună! Aduceam frumos, 
sănătate şi prosperitate... Pe urmă, dragă dom-nule, cînd ai 
coroane bune schimbate în lei, nu-i multă bătaie de cap să 


100 


afli şi un praf de chinină pentru expro-piere. Cine vrea să 
trăiască nu moare! 

Mi-a părut foarte rău, în sinea mea, că şi cei din urmă 
Kemeny nu s-au dovedit vrednici de asemenea judecată 
înțeleaptă şi că n-au avut măcar norocul unor sfătuitori atît 
de energici, ca dr. avocat Silvestru Hotăran, de faţă. Îi 
mîna însă viața spre un alt destin; spre întîmplările 
neguroase şi romantice, pe care mi le împărtăşea, cu o 
oarecare uimire şi cu îndestul dispreț compătimitor, to- 
varăşul meu de drum. 

Această familie Kemény dura de la începuturile Un- 
gariei feudale. 

Căpitani vestiți prin bravură; cruciați pierduţi fără urmă 
în expedițiile pentru eliberarea Sfîntului Mormînt; sfetnic, 
curteni, cărturari subțiri, diplomați şi cardinali din viaţa 
acestor Kemeny apar la fiecare filă din hronicul Ungariei. 

Moşiile se întindeau vaste, în pustă, cît cuprind ochii. 
Castele cu arogante turnuri străjuiau în vreo trei do- menii 
de ale lor, ţărmul Dunării. Cestălalt castel, din smîrcuri, 
fusese numai capriciul vreunui senior de acum patru 
veacuri, cînd poate ținutul nici nu fusese invadat de apă şi 
va fi fost salubru şi fertil. 

Rămăsese pustiu, poate uitat, ca orice aşezare fără 
însemnătate, printre atît de falnice latifundii. Pînă acum 
vreo opt decenii, cînd contele Armin Kemeny, văduv şi 
lovit de un subit dezgust pentru deşertăciunile vieții de 
curte, după o viforoasă existenţă, a descins într-un asfințit, 
în fruntea unui convoi de chervane. 

Din aceste care cu roți înalte de pustă şi cu coviltire de 
papură, oameni pletoşi au descărcat a doua zi cu răc-nete de 
luare-aminte, mobile grele şi uriaşe, lăzi de cărţi, panoplii 
de arme, armuri care-au fost întinse pe iarbă ca tot atîția 
morți dezgropaţi ai războaielor vechi, para-vane, talere de 
faianță şi o mie de nimicuri care alcă- tuiesc confortul şi 
decorul absolut necesar al unui atît de străvechi grof. Porţile 
ruginite au fost desferecate cu chei mai grele decît cele de 
la porțile iadului. Au fost des- chise în lături ferestrele cu 
pervazuri putrede. Şi cînd slugile au purces să măture 
păianjenii, s-au înălţat, orbite de lumină, stoluri de lilieci 
care sălăşluiau din neam de neam, în ungherele grinzilor 
negre. 


101 


Aici s-a instalat contele Armin, într-o viaţă ermetică şi 
cîinoasă. 

Explicaţiile acestei hotărîri au fost în zvonurile din acea 
vreme, multe şi contradictorii. 

Se spunea că şi-ar fi tocat cheagul averii, în desfri- nate 
petreceri la Pesta. Ba, că ar fi căzut în dizgraţia Curţii. În 
sfîrşit, merse vestea că s-ar fi retras ca o vie- tate 
păduratică, rănită de moarte, să uite durerea unei crunte 
drame conjugale, pe urma căreia îşi culcase stră-puns cu 
spada, în duel, cel mai bun şi nedespărțit prieten, în vreme 
ce contesa se stingea de lingoare, într-o pri-măvară repede, 
undeva în Italia, nimicită de umilință şi de durere. 

Adevărate ori născocite, întîmplările n-au fost cer-cetate 
de aproape, de nimeni. Pesta era departe. Calea lungă, peste 
cîmpii pustii. Oamenii munciti de alte griji. 

Era în miezul anului 1848. Kossuth ridicase steagul 
republicii libere a Ungariei. Honvezii lui Görgey şi Hat- 
vany puseseră pe goană armatele imperiale şi se trezi- seră 
deodată în față cu un duşman nou, dîrz şi obraznic. Valahii 
unui oarecare practicant de avocat Avram lancu, luptînd cu 
coase şi cu ciomege, fortificații în văgăunile munților şi 
conduşi de popi care-şi arogaseră imperti- nente titulaturi 
romane, de tribuni şi centurioni. 

Din multe castele, stăpînii bejeniseră spre locuri mai 
sigure. Cînd s-au întors, Armin Kemény nu le-a călcat 
nimănui pragul, nici nu le-a deschis uşile. Între zidurile 
umede, îmbătrînea ursuz şi bărbos. Cînd apărea încruntat, 
cu flinta de vînătoare pe umăr şi înconjurat de haita de cîini, 
sau cu cizmele înalte pînă peste genunchi şi încăr- cat de 
complicate unelte de pescuit, toată suflarea ome-nească din 
cale intra în pămînt. 

Căci asemenea întâlniri nu isprăveau bine. Întotdeauna 
descoperea o pricină de mînie, dezlănţuită în ocări răs- tite 
şi în lovituri repezi de harapnic. 

Înduioşare şi dragoste nu arăta decît pentru cîini şi 
pentru cai. lar dintre vietățile omeneşti, numai pentru 
singurul copil care avea să-i prelungească neamul: Andor. 

Cînd îl adusese în caleaşcă de la Pesta, acest Andor 
număra cinci ani. Străveziu şi palid, în haina de catifea 
albastră cu guler de valancienă, copilul deschisese ochii 
înfricoşat la aceste sălbatice locuri, fiindcă întîia oară ieşea 


102 


dintre pernele moi, jilțurile cu picioarele scunde de broască, 
încăperile cu oglinzi cît peretele şi parcul cu arbori 
domesticiți, retezați, aliniați şi ajustați, ai pala- tului de la 
Pesta, pe țărmul Dunării, cu faţa spre insula Margit. 

Era fără vlagă, întîrziat în creştere, somnoros. Poate va 
fi fost nevoie de alt aer, aspru şi rece, din înălțimile 
munţilor, pentru a biciui sîngele şi a altoi vigoare acestui 
vlăstar de neam ostenit. 

Părintele a crezut însă că va înlocui asemenea lipsă, 
crescîndu-l departe de moleşeala capitalei, îndemnîndu-l de 
timpuriu să capete dragoste de cîmp, de baltă, de  vînat, 
trezindu-l odată cu zorile răcoroase, învăţindu-l să 
poruncească şi să se ceară ascultat. 

I-a adus dascăl, un călugăr cărturar de la Roma, pen- tru 
învăţătură elină şi latinească. lar pentru cealaltă pregătire a 
vieţii, un maestru de călărie şi altul de vînă-toare. 

Aceştia din urmă au fost trimişi nu peste multă vre- me, 
îndărăt. Nu-şi găseau folosire. Copilul arăta dragoste 
bolnăvicioasă numai pentru carte şi pentru reverie trîn- 
davă; iar pentru exercițiile violente, dovedea o repulsie 
femeiască. 

O singură aşteptare a contelui Armin nu dăduse greş. 
Feciorul ştia să poruncească, să bată din picior şi să se facă 
temut. Într-atîta doar se adunaseră toate puterile sleite ale 
celor douăzeci de generaţii, care umpluseră hro-nicul 
Ungariei cu isprăvile lor. 

Tînărul cu fruntea bombată şi cu ochii muiereşti, se 
învinețea de mînie cînd găsea împotrivire; vinele scriau 
sfori groase în jurul tîmplelor;, privirea se aprindea ful- 
geroasă din leneşa visare. Ultimul Kemeny nu-şi dezmin- 
tea măcar într-aceasta sîngele focos al familiei: era ca- 
pricios şi despotic. 

Ce-a însemnat viaţa celor doi singuratici în castelul cu 
porţile totdeauna zăvorite, nimeni nu putea şti cu precizie. 
Argaţii erau puțini la număr. Cel mai apropiat sat, la două 
poşte. Avocat dr. juridic Silvestru Hotăran se văzuse silit 
să reconstituie această existenţă din scri-sorile de afaceri, 
actele, însemnările şi celelalte docu-mente din arhiva 
familiei, pe care le puricase cu de-amă-nuntul vreme de 
două luni, cînd orînduise dosarul moş-tenirii. Îşi însemnase 
aceste date pe cele patru feţe ale unei coale de hîrtie, care-i 


103 


stătea la îndemînă şi pe care, pentru mai multă uşurinţă a 
înțelegerii şi o mai repede scurtare a povestirii, mi-o va citi. 

Deschise ghiozdanul burduhos de pe genunchi. Își vâri 
înlăuntru nasul rotund încălecat de ochelarii înrămați în 
bagă de culoarea zahărului ars, şi scoase la lumină coala 
scrisă mărunt, în care istoricul ultimilor Kemeny se afla 
consemnat în ordine cronologică, aşa cum era de aşteptat de 
la un om atît de metodic şi scrupulos ca tovarăşul meu de 
drum. 

Domnul avocat dr. Silvestru Hotăran îşi aburi oche-larii, 
îi şterse de praf cu o batistă, trecu cîrligele după ureche şi 
citi această: 


PRESCURTARE 
Despre viaţa şi actele defuncţilor Armin, Andor, Ana şi 
Aranca Kemény, începînd de la anul 1860 pînă la anul 1926. 


Februarie 1860. Junele conte Andor împlineşte şapte- 
sprezece ani. Cu prilejul aniversării, discuţie violen- tă 
între părinte şi copil asupra carierei ce urmează să-şi 
aleagă tînărul conte. Contele Armin vrea pentru copil 
cariera armelor. Contele Andor o respinge indignat. Se 
declară mulțumit cu viaţa claustrată între cărți, afir-mînd că 
nu doreşte nimic altceva. 

Iunie 1862. Contele Andor tînjeşte de o boală nelă- 
murită. (Friguri! Țînţari! — sublinie avocat dr. Silvestru 
Hotăran.) 

Mai 1863. Contele Andor din nou arată aceleaşi simp- 
tome. Febră, insomnie, oroare de zgomot şi de mişcare. Un 
medic de la Pesta, adus şi consultat, prescrise aer liber, 
plimbare, vînat, canotaj, călărie... exerciții vio-lente... 
Diagnoză: Criză tîrzie de pubertate. (Imbecilul, declară 
satisfăcut dr. Silvestru Hotăran. Imbecilul! Chi-nină trebuia 
să prescrie, nu exerciţii violente!) 

Ianuarie 1867. Contele Armin se răneşte singur eu 
puşca, la vînătoare. O lună de nemişcare în pat. Contele 
Andor comandă trei lăzi cu cărți, de la Pesta, Viena şi 
Lipsca. 

Iunie 1868. Contele Armin aduce din Germania şase 
perechi de pui de lutră, pentru aclimatizare în bălțile 
domeniului. Contele Andor începe o monografie a fami-liei 
Kemeny, cu documente din arhiva familiei şi cu date 


104 


procurate prin corespondenţă cu abatele Matteo Bandello, 
de la diferiți călugări cărturari din Roma şi Pesta, cu intrare 
liberă la Biblioteca Vaticanului şi alte arhive publice şi 
particulare. 

August 1868. Contele Andor întrerupe lucrarea. Febră, 
insomnie etc. (Iarăşi ţînțarii! bate hîrtia cu dosul palmei, 
avocat dr. juridic Silvestru Hotăran.) 

Decembrie 1870. Contele Armin împuşcă într-o sin- 
gură zi trei lupi. Contele Andor află documente încă 
necunoscute despre isprăvile cavalerului Ştefan Koloman 
Andrei Kemeny, plecat cu oastea lui Frederic Barbarossa în 
a treia cruciadă. 

Februarie 1871. Ceartă violentă între contele Armin şi 
Andor. Abatele Matteo Bandello este expediat în plină 
noapte, pe viscol, cu sania, sub învinuirea că, împotriva 
tuturor avertismentelor, întreține bolnăvicioasa înclinare a 
tînărului conte pentru „trîndăvia cărturărească”. Copilul şi 
părintele nu-şi vorbesc două luni. Fiecare ia masa în cameră 
separată. Contele Armin împuşcă doi lupi, mai multe vulpi 
şi născoceşte două sisteme de capcane, după modelul 
propriu, pentru lutrele care s-au înmulțit sim- țitor. Contele 
Andor a terminat ultima parte din Viaţa eroică a 
cavalerului Ştefan Koloman Andrei Kemeny. 

Iulie 1874. Contele Andor cade la pat. Febră, viziuni, 
delir. (Anofelul! dă din cap tovarăşul meu de drum.) 

Octombrie 1878. Contele Armin îndiguieşte partea su- 
dică a bălților, pentru a mări suprafaţa lacului numit „Lacul 
turcilor”, în amintirea bătăliei unde au fost înecate 
rămăşiţele unei oaste turceşti. 

Contele Andor trimite pe ascuns bani abatelui Matteo 
Bandello să-i completeze ştirile despre a treia cruciadă, din 
arhiva secretă a Vaticanului. 

Aprilie 1879. Contele Armin aduce canal de apă pînă în 
parcul castelului, pentru a comunica direct, cu barca, pînă la 
Lacul turcilor. (Nenorocitul! —  suride cu o mare 
compătimire avocat dr. juridic Silvestru Hotăran. Îşi aduce 
miasmele mai aproape de casă... Nu-i erau destul!) Contele 
Andor descoperă amănunte neaşteptate despre ultimii ani ai 
cavalerului Ştefan Koloman Andrei Kemeny, căzut în 
captivitatea musulmanilor. 


105 


Iunie 1880. Contele Andor cade la pat de unde nu se 
mai ridică pînă în septembrie. Febră, viziuni, delir. Îi 
apare întîia oară arătarea cavalerului Ştefan Kemény. 

Ianuarie 1881. Bătrînul conte Armin se întoarce cu 
aprindere la plămîni de la vînătoare, zace două zile şi moare 
dimineața de Sf. Iulian. Contele Andor trimite  răvaş 
abatelui Matteo Bandello, să sosească de urgență. 

Martie, acelaşi an. Abatele Matteo Bandello se insta- 
lează în castel, aducînd două lăzi cu cărți, documente 
transcrise etc. Contele Andor capătă toate documentele 
doveditoare că eroul său, cavalerul Ştefan Koloman Andrei 
Kemény în captivitatea lui Saladin, trece la ma- 
homedanism, se îndrăgosteşte de nepoata sultanului, o ia 
în căsătorie şi devine unul din comandanții oastei tur-ceşti 
care apără cetatea Zara, împotriva cruciadei a patra. 

Noiembrie 1882. Contele Andor e ales membru cores- 
pondent şi membru de onoare al mai multor societăți 
istorice de la Pesta, în urma primelor două volume din 
Viaţa eroică a cavalerului Ștefan Koloman Andrei Ke- 
mény, tipărite în primăvara aceluiaşi an. 

Mai 1883. Contele Andor e din nou bolnav. Febră, delir, 
viziuni. În fiecare noapte îi apare arătarea lui Ştefan 
Koloman Andrei Kemeny, făcîndu-i un semn mis-terios şi 
dispărînd cu cîntatul cocoşilor. 

Iunie, acelaşi an. Contele Andor porunceşte să se taie 
toți cocoşii din cuprinsul castelului. 

August, acelaşi an. Discuţie violentă între contele An- 
dor şi abatele Matteo, care îl învinuieşte de idei eretice, 
predilecție pentru un erou sperjur etc. Abatele Bandello este 
expediat la prima gară, în timpul nopții. 

Noiembrie 1884. În urma inundaţiilor, zăgazurile de la 
Lacul turcilor cedează, iar toată regiunea e acoperită de 
apă. Contele Andor comandă la Lipsca şi Viena, un ciclu de 
cărți despre ştiinţele oculte, reîncarnare, spiri-tism, 
magnetism etc. 

Aprilie 1885. Contele Andor cere librarilor săi de la 
Pesta şi Viena să-i completeze operele lui Allan Kardek, 
Swedenborg, Samuel Taylor Coleridge, Sfîntul Denis 
Areopagitul, Ruysbroeck l Admirable. 

Iunie 1887. Contele Andor se îmbolnăvește din nou. 
Febră, delir, viziuni. 


106 


Iulie, acelaşi an. Contele Andor intră în comunicație 
directă cu spiritul cavalerului Ştefan Kemeny. 

Ianuarie 1889. Contele Andor aruncă în foc manu- 
scrisul părții a treia şi ultima din Viaţa eroică a cava- 
lerului Ştefan Koloman Andrei Kemény. Se decide să o 
refacă, după dictarea directă a spiritului, care acum îi e 
nedespărţit în castel. 

Mai 1890. Contele Andor capătă după mai multe in- 
dicii, siguranța că este spiritul reîncarnat al cavalerului 
Ştefan Koloman Andrei Kemény; după cum spiritul poe- 
tului celt Allan Kardek s-a reîncarnat în Hippolyte De- 
nisard Rivail, şeful doctrinei spiritiste. 

Ianuarie 1891. Contele Andor intră în corespondență cu 
mai mulți pionieri ai spiritismului din Europa şi din 
America. 

Iulie 1892. Febră, insomnie, delir. 

August, acelaşi an. Contele Andor descoperă printr-o 
metodă ocultă care îi aparține, că rămăşiţele pămînteşti din 
oastea lui Soliman Magnificul care s-au înecat în mlaş- 
tinile din jurul castelului numite „Lacul turcilor”, au fost 
comandate de Hussein Ibuzolair, strănepot direct al 
cavalerului Ştefan Koloman Andrei Kemény turcitul. Ar- 
mata maghiară care i-a împins în mlaştini, înecîndu-i, lupta- 
se sub conducerea unui Kemeny. Astfel căpitani din aceeaşi 
viţă a familiei Kemény se războiseră fără să se cunoască, 
unul pentru apărarea creştinătăţii şi altul pentru steagul 
verde, cu semiluna mahomedană. Contele Andor cere prin 
corespondenţă, de la diferite biblioteci din Pesta şi Viena, 
date despre ocupația turcească în Ungaria, între anii 1520- 
1566. 

Octombrie, acelaşi an. Informaţiile obţinute de la ar- 
hivele din Pesta şi Viena îl nemulţumesc. Contele Andor 
renunţă la ele, urmînd să le completeze prin mijlocirea unui 
medium. 

Ianuarie 1893. Contele Andor cheamă prin scrisoare, 
după recomandaţiile baroanei Clara Peyron, cunoscută prin 
corespondenţă, celebrii medium, soţii Florence şi Nicholas 
Blacke. 

Februarie 1893. Sosirea soţilor Florence şi Nicholas 
Blake. Contele Andor semnează o scrisoare, prin care oferă 


107 


despăgubire de 20.000 coroane, soților Blacke, pentru o 
şedere de şase luni în castel. 

August, acelaşi an. Plecarea soţilor Blacke. Contele 
Andor descoperă după o săptămînă, dispariția mai multor 
lucruri de valoare, între care, parte din bijuteriile fami- liei. 
Scrie o reclamaţie adresată justiției. Se răzeîndeşte şi nu o 
mai trimite. Originalul petiției se află în arhiva familiei. 

Aprilie 1894. Contele Andor îşi propune să caute un 
medium, printre persoanele simple şi ignorante, care să nu-i 
înşele  buna-credinţă. Scrie mai multe scrisori. E 
nemulțumit de toate răspunsurile. 

Septembrie, acelaşi an. Încunoştinţat de avocat că în 
domeniul de vînătoare al familiei, în pădurile vecine 
Sibiului, se află mai multe lăzi cu documente pînă atunci 
neglijate, contele Andor părăseşte întîia dată castelul, la 
vîrsta de 51 ani. Rămîne două săptămîni la Racoviţa, lîngă 
Sibiu. Oferă 30.000 coroane ţăranului Gheorghe 
Porumbacu pentru a-i încredința fiica sa Ana Gh. Po- 
rumbacu, în care a găsit toate însuşirile unui medium 
excepţional. Gh. Porumbacu refuză. 

Octombrie, acelaşi an. Prin intermediul avocatului din 
Sibiu, contele Andor ridică oferta la 40.000 coroane. Să- 
teanul Gh. Porumbacu refuză. 

Ianuarie 1895. Contele Andor face din nou drumul la 
Sibiu şi de aici la Racoviţa, pentru a stărui personal. 
Săteanul Gh. Porumbacu refuză. 

Martie, acelaşi an. Prin intermediul avocatului, con-tele 
Andor cere în căsătorie pe Ana Gh. Porumbacu. 

Aprilie, acelaşi an. Contract de căsătorie între contele 
Andor Kemény, proprietar, născut la 15 februarie 1838 şi 
Ana Gh. Porumbacu, profesie casnică, născută la 2 
octombrie 1877. Contele Andor constituie dotă soţiei sale 
200.000 coroane şi o rentă viageră de 3.000 coroane anual, 
săteanului Gh. Porumbacu din Racoviţa, comitatul Sibiului. 

Septembrie, acelaşi an. Contesa Ana Kemeny încearcă 
să fugă noaptea, din castel, în înțelegere cu o servitoare care 
angajează căruţă etc. Contele Andor surprinde ser-vitoarea, 
o loveşte pînă la sînge. Contesa e închisă în cele două 
camere nord-vestice de sub turnul castelului. 

Octombrie, acelaşi an. Contele Andor renunță la şe- 
dintele spritiste şi magnetice. E îndrăgostit de contesă. 


108 


Noiembrie, acelaşi an. Contesa Ana Kemény încearcă 
să trimită o scrisoare părinților, prin altă servitoare, cerînd 
să o elibereze numaidecît. Contele interceptează scrisoarea. 
Într-un acces de violență răneşte mortal ser-vitoarea 
vinovată. Victima e îngropată lîngă capela cas-telului. 

Decembrie, acelaşi an. Contele Andor comandă de la 
Pesta diferite cadouri feminine: bijuterii, haine, blănuri etc. 
Se informează despre posibilitatea unei călătorii în Italia, 
ignorînd complet în viaţa pe care a dus-o pînă acum, atît 
mijloacele de călătorie, cît şi formalităţile respective. 

Martie 1896. Contele Andor şi contesa Ana Kemeny 
plecară în călătorie în Italia. 

Iunie 1896. Contele şi contesa se află în Elveţia. 

Septembrie 1896. Întoarcerea contelui şi contesei 
Kemeny. 

Mai 1897. Contesa Ana Kemény naşte o fetiţă care e 
botezată Aranka Maria Ştefania. 

Ianuarie 1900. Contele Andor angajează printr-un bi- 
rou de la Londra, o guvernantă pentru Aranka: Miss 
Elisabeta Landor. 

August 1901. Contesa Ana se îneacă în canalul din 
parcul castelului. Cercetările nu pot dovedi dacă e vorba de 
sinucidere sau de accident. Contele Andor încearcă să se 
sinucidă la rîndul său. E salvat de un servitor bătrîn — 
actualul păzitor al castelului. Zace o lună de pneu-monie. 
Ridicat din pat, reia preocupările spiritiste şi magnetice. 

Cheamă spiritul contesei Ana. 

Mai 1902. Febră, insomnie, delir. 

Iunie, acelaşi an. O pereche de servitori, angajaţi de 
curînd, cer rezilierea contractului, sub cuvînt că nu pot locui 
sub un acoperămînt unde se arată în fiecare noapte o 
vedenie albă, care cutreieră coridoarele. 

Septembrie, acelaşi an. Contele Andor se închide în 
bibliotecă unde guvernanta îl aude vorbind singur cu 
spiritul contesei Ana. 

Aprilie 1903. Contele Andor face comunicări intere- 
sante societăților spiriste, magnetice şi diferitelor pu-blicaţii 
spiritiste din Anglia, Franța, Germania şi Ame-rica, despre: 
fluidul magnetic, efluvii, corp astral, corpul odic, aura, 
materializări etc. 


109 


Iunie 1905. Contele Andor scrie unui coleg spiritist că 
se află în posesiunea tuturor dovezilor că defuncta contesă 
Ana Kemény, fostă Ana Porumbacu din Racoviţa, era 
reîncarnarea principesei Azisa, nepoata sultanului Saladin. 
Aceeaşi de care se îndrăgostise acum şapte sute de ani 
cavalerul Ştefan Koloman Andrei Kemény şi pentru 
care se turcise. Contele Andor, la rîndul său, fiind o altă 
reîncarnare terestră a cavalerului Ștefan Koloman Andrei 
Kemény, căsătoria sa nu fusese decît o repetare, dinainte 
dictată, a unui act din ciclul reîn-carnărilor pământeşti. 
Copia scrisorii cu răspunsul se află în arhiva familiei. 

Septembrie 1907. Contesa Aranka e internată pentru 
completarea studiilor într-un pension din Cambridge 
(Anglia). 

Ianuarie 1910. Contele Andor prezidează congresul 
Uniunii spiritiste de la Londra, unde face senzaţionale 
comunicări despre lanţul reîncarnărilor terestre, teleki-nezie 
etc. 

Iunie 1911. Contesa Aranka se întoarce în vacanță din 
Anglia. În scrisorile adresate colegelor de şcoală se arată cu 
totul încîntată de sălbăticia şi atmosfera romantică a 
domeniului părintesc. Aici îşi poate exercita în voie pa- 
siunea pentru vînătoare, pescuit, canotaj etc. Se plînge că 
nu poate avea tovarăş la aceste expediţii pe bătrînul conte 
pe care îl descrie ca pe un ursuz, „cu frunte exage-rată şi cu 
barbă idem, de gnom” şi care n-a fost niciodată să-şi vadă 
pînă unde i se întinde hotarul moşiei. 

Iulie 1913. Contele Andor face un voiaj la Londra, 
chemat de mai mulți confrați întru spiritism. Se întoarce 
însoțit de contesa Aranka, în penultima vacanţă. 

Decembrie 1914. Contele Andor e chemat la Buda-pesta 
pentru a da relații asupra legăturilor cu diferiți savanţi 
englezi inamici. Contesa Aranka, obligată să ră-mînă în 
Ungaria, refuză să-l întovărăşească în capitală. Vînează, 
patinează, a deschis copci în gheață pentru a pîndi lutrele 
aduse odinioară de bunicul Armin Kemény şi prăsite în 
mod alarmant. 

Iunie 1915. Contesa Aranka aduce un meşter de la Pesta 
să repare toate bărcile rămase în părăsire de la moartea 
bunicului Armin. Îşi petrece toată ziua pe apă. 


110 


Ianuarie 1916. Contele Andor nu mai părăseşte biblio- 
teca. Vorbeşte singur. Contesa Aranka îşi permite glume 
ireverenţioase, care produc conflict între părinte şi copilă. 
Contesa Aranka împuşcă două vulpi. 

Iunie 1916. Contele Andor e grav bolnav. Delir, de astă 
dată fără febră. Un medic, chemat de la Pesta, ordonă 
imediata îngrijire într-un sanatoriu. Contesa Aranka îl 
însoţeşte în capitală, unde intră soră de cari- tate într-un 
spital de răniți, pentru a nu rămîne inactivă. Apariţia sa face 
senzaţie în anumite cercuri înalte din Budapesta. Un pictor 
celebru şi nemobilizabil, cere onoarea de a-i face portretul. 
Contesa Aranka acceptă, dar nu-şi poate găsi astîmpăr în 
timpul pozei. Mărturiseşte în aceas-tă vreme pictorului, că 
nu poate suporta viața efeminizată din capitală şi abia 
aşteaptă să se poată întoarce la viaţa liberă şi pitorească de 
acasă. 

Decembrie 1916. Consultul medicilor ajunge la con- 
cluzia că boala contelui Kemeny e incurabilă, însă că poate 
dura zece, doisprezece ani. Contesa Aranka se în-toarce la 
castelul părintesc. Vînează trei lupi în prima săptămînă. 

Martie 1917. Contesa Aranka suferă întîia oară de 
singurătate. Insomnie. Într-un carnet de însemnări no- tează 
că o dezgustă abrutizarea servitorilor bătrîni. În două nopți 
consecutive i se arată vedenia albă din cori-doare, de care 
pînă acum şi-a ris. 

Iulie, acelaşi an. Febră, insomnie (A venit şi rîndul ei! 
dă din umeri domnul avocat dr. Silvestru Hotăran. Febră, 
adică: ţînțari! Malarie!) 

Martie 1918. Soseşte în covalescenţă, după ce a fost 
rănit pe frontul galițian, sublocotenentul în rezervă Tivadar 
Vâgo, feciorul moşneagului servitor de încredere, care şi 
astăzi păzeşte castelul Kemeny, acelaşi care a scăpat de la 
înec, în august 1901, pe contele Andor. Ti-vadar Vâgo e 
democrat şi revoluţionar. Vorbeşte entu-ziasmat despre 
revoluția din Rusia. De cîteva ori însoţeşte pe contesa 
Aranka în expedițiile cu barca în diferite lacuri ale 
domeniului. 

Mai 1918. Tivadar Vágo este rechemat la regiment la 
Pesta. În tot cursul verii expediază respectuoase scri-sori 
din localitățile unde se afla cu regimentul. Contesa Aranka 
născoceşte procedee noi de pescuit. 


111 


Iunie 1918. Contesa Aranka suferă de febră, tempe- 
ratură etc. Dar refuză să rămînă în casă. Pînă noaptea tîrziu, 
se află cu barca pe lac, vînînd sau pescuind. 

Ianuarie 1919. Contesa Aranka vînează un lup şi două 
vulpi. Tivadar Vágo a încetat să scrie. După informa-  ţiile 
ulterioare, se află înregimentat în armata revoluţio-nară a 
lui Bela Kun. 

14 martie 1919. Castelul Kemény e atacat de trupe 
neregulate revoluționare. Contesa Aranka împuşcă doi 
soldați pe fereastră. 

15 martie 1919. Trupele neregulate se retrag pentru a 
face front unei armate româneşti în înaintare. Apare 
locotenentul de rezervă Tivadar Vâgo, comandant al unei 
trupe roşii, sfătuind servitorii să părăsească domeniul şi în 
special pe contesa Aranka să se refugieze pentru a scăpa de 
răzbunarea soldaților împuşcaţi. Contesa Aranka refuză. 

18 martie 1919. Contesa Aranka dispare. Ultima dată a 
fost văzută seara, înainte de apusul soarelui, cu barca şi 
cu o carabină militară. 

19 martie 1919-20 decembrie 1926. Toate cercetările 
pentru a descoperi urma contesei Aranka nu dau nici un 
rezultat. Tivadar Vâgo se află refugiat în Rusia, împreună 
cu mai mulți conducători ai revoluţiei ungare. 

21 decembrie 1926. Contele Andor moare octogenar în 
sanatoriul Sf. Gellert din Budapesta, după ce timp de zece 
ani îşi pierduse cu desăvirşire raţiunea şi se socotea 
reîncarnarea terestră a cavalerului Ştefan Koloman Andrei 
Kemeny. 

22 decembrie 1926. Deschiderea succesiunii Kemény. 

x 


— Aceasta e tot, dragă domnule! îşi încheie prea lunga 
lectură, avocat dr. Silvestru Hotăran. Aceasta e tot, şi 
întăreşte spusele mele. Un neam întreg scos din viață de 
anofel!... Toată nebunia contelui Andor; stricăciunea de 
nervi a fetei de țăran înălțată la rang de contesă şi ale- gînd 
moartea sau fuga în locul vieţii din asemenea tem-niță 
împresurată de ape, firea şuie a contesei Aranka şi dispariția 
dînsei fără urme; toate dovedesc că boala s-a încuibat adînc 
Şi că nici un altoi de sînge proaspăt n-a mai putut aduce 


112 


salvare neamului. O vreme, am socotit că a fost o fugă 
romantică. 

— Romantică şi sentimentală? am subliniat, fiindcă şi 
eu preferam aceeaşi concluzie. 

— Da, dragă domnule. Romantică şi sentimentală. Mă 
cugetam că poate contesa Aranka, ascultînd pornirile ei 
plebee, a fugit cu feciorul servitorilor, locotenentul re- 
voluționar... Informaţiile mele au dovedit însă că Tivadar 
Vâgo a plecat singur în Rusia după răsturnarea lui Bela Kun 
şi că se află astăzi, amnistiat şi om nevoiaş, de afa-ceri, la 
Pesta. Contesa Aranka n-a dat semn că este în viață. Toate 
publicaţiile legale, în termen, n-au fost de folos... 
Succesiunea trece asupra ramurii depărtată a fa-miliei, cu 
care ramul principal nu mai păstra nici o legă-tură de trei 
sferturi de secol... Castelul e păzit de slugile vechi, de 
credință. Slugi bătrîne şi cu mintea bolnavă de nălucile 
frigurilor. Toţi jură cu mîna pe Sfinta Cruce, că încăperile 
castelului şi împrejurimile parcului sînt um-blate noaptea de 
stafia contesei Aranka. Pînă ce nu ple-case dînsa, era 
contesa Ana. Acum e contesa Aranka!... Vezi bine, dintr- 
această rătăcire a minţii, dragă domnule, unde i-a adus balta 


şi țînțarii. Dealtminteri, dumneata cu ochii dumitale, ai 
să vezi şi ai să te cugeți. Pe urmă al să-mi dai mie 
dreptate, cum toți mi-au dat pînă-n ceasul prezinte. Ne 
apropiem... 


Avocat dr. juridic Silvestru Hotăran îşi împături do- 
cumentul cronologic. ÎL închise în geanta doldora, veri- 
ficînd minuţios toate resorturile încuietorilor. Apoi se în- 
tinse pe spate, cu un suspin de uşurare, între pernele moi ale 
maşinii. 

Ne apropiam într-adevăr. Se simțea suflînd împotriva 
automobilului, vîntul jilav şi mirosul putred, de apă stă-tută. 

Şoseaua rămase înaltă, ca muchia unui dig, împresu-rată 
de o parte şi de alta de smîrcuri glodoase. Ici-colo, din 
apele negre, se ridicau copaci noduroşi cu scorburi imense 
şi cu crengi torturate, care noaptea vor fi luînd desigur 
înfățişări spectrale de spaimă. 

Zburau păsări necunoscute, speriate din păpurişuri care- 
şi clătinau latele săbii vegetale. 

Dar ceea ce neliniştea într-adevăr, strecurînd un senti- 
ment insuportabil, de oroare şi de dezgust, era întinderea 


113 


aceasta de apă chiftită; abia de-un lat de palmă ridicată 
deasupra pămîntului: amestec de fertilitate şi de putre- 
ziciune, cu flori cărnoase şi păroase ca animalele vii şi cu 
vietățile oribile, care se ghiceau mişunînd în glodul gras, 
înnodîndu-se, tîrîndu-se, vînîndu-se; reptile şi in-secte cu o 
sută de picioare, moluşte moi cu hidoase con-vulsiuni, 
lipitori înciotate în struguri băloşi, un întreg univers viscos 
şi veninos, dospind ca într-o imensă etuvă. 

Din humusul negru veneau valuri de fermentare acră. 

Mici insule, scoţîndu-şi cucuiele ierboase din fongo- 
sitatea verzuie, păreau tot atîtea abcese intrate în pu- 
treziciune. 

Departe, în zarea aburită de umezeală, sălciile moarte 
străjuiau domeniul acesta al iremediabilei tristeţi, cu braţe 
carbonizate şi ciunge, care speriau orizontul. 

— Aur! mormăi avocat dr. juridic Silvestru Hotăran. Un 
drenaj sistematic, şi aur ar fi însemnat pămîntul acesta 
untos ca păcura... 

N-am răspuns. 

Ochii se chinuiau să desluşească din fuga maşinii, dacă 
ceea ce-mi părea uneori că mişcă mătreaţa spon-gioasă a 
apei era un pistil de floare monstruoasă ori nu-mai un bot 
de animal cuibărit în nămol. 

Strigătul claxonului fu bizar şi mat. Cu toată sonori-tatea 
absorbită de smîrcuri. Un strigăt înăbuşit cu vată. Şi roțile 
călcau acum fără zgomot, pe drumul capitonat cu iarbă, 
tăiată din şosea pînă la porțile de fier ruginit. 

Nu se mişca nimic. Totul era părăsit şi deşert, cum n- 
ar mai fi locuit nimeni de o sută, de sute de ani. 

În poarta cu rugina asudată de umezeală, un singur semn 
al veacului ne reintegra în timp. Publicaţia roşie de licitaţie, 
lipită cu clei de făină. 

— Dorm! se impacientă avocat dr. Silvestru Hotă- ran. 
Dorm, bestiile! Mai sună! porunci şoferului. 

Abia la a treia chemare, în dosul porţii se auzi cineva 
mişcîndu-se, scrîşnind zăvoarele, şi grele, laturile se des- 
chiseră izbindu-se de perete. 

O jivină de om, păroasă, cu mîinile pînă la genunchi, îşi 
ridică pălăria verzuie cu labă de iepure la ceafă. 

Avocat dr. juridic Silvestru Hotăran vorbi mînios ceva în 
limba lui Petöfi, din care n-am fost vrednic să înţeleg 


114 


niciodată un singur cuvînt. Omul răspunse mergînd cu 
pălăria în mînă, lîngă maşină, pe drumeagul năpădit de 
buruieni. 

De după zid apăru o monstruoasă arătare: un guşat cu 
traista de carne lucioasă, căscînd ochii cîrpiți, rînjind dinții 
galbeni într-un rîs grotesc şi strîmbîndu-se tîmp la noi. Cînd 
maşina fu lîngă el, dădu un răcnet şi dispăru fluturîndu-şi 
zdrenţele. 

— Poftim! vezi şi dumneata, dragă domnule, printre ce 
oameni sîntem condamnați să trăim cîteva zile... se tîngui 
avocat dr. Silvestru Hotăran, descurcîndu-şi picioarele 
dintre pachete şi scoborînd cu un geamăt. 

M-am tras cîțiva paşi îndărăt, să cuprind în întregime cu 
privirea, faţada castelului cu stafii. 

Răspundea exact închipuirii: cu cele două rînduri de 
ferestre înguste şi opace, cu turnurile laterale, cu uşile 
inexpugnabile de stejar ferecat în ţinte, cu muşchiul ru- 
giniu, crescut între blocurile de piatră. Era solemn, în- 
tunecat, invadat de umezeală. Fuliginos şi mut. 

— Ai timp! mă strigă avocat dr. juridic Silvestru 
Hotăran din capul scărilor. Ai timp să-l vezi, mai tîrziu... 
Toată mizeria e dincolo, în cealaltă faţadă, spre parc... 
Acum să ne scuturăm praful, dragă domnule, să ne dez- 
morțim, să ne spălăm ochii şi să aflu ce surprize mi-a mai 
pregătit justiţia. Îmi spune acest Micloş, că am primit 
telegrame şi acte... Mie nu-mi plac niciodată telegramele. 
Nu anunţă decît complicaţiuni neprevăzute, după cum vei fi 
aflat şi dumneata... 

Am renunţat să văd deocamdată „mizeria” de dincolo — 
cum o numea avocat dr. Silvestru Hotăran, şi l-am urmat pe 
scările intrării. 

M-am oprit orbit, să-mi deprind ochii cu întunericul şi 
plămînii cu mirosul înecăcios şi iute, de mucegai. M-am 
lovit de un om rece şi am sărit repede în lături. 

Omul era numai o armură; iar alte armuri, cu coifuri pe 
ochi şi cu gesturi încremenite, păzeau sala de jur împrejur. 

Avocat dr. Silvestru Hotăran îşi aruncă în cea mai 
desăvîrşită lipsă de pietate, cascheta în pumnul metalic al 
unui fost Kemeny; pardesiul de praf, pe braţul altuia: apoi, 
nerăbdător, desfăcu telegramele şi adresele jus-  tiției, 
apropiindu-se de lumina uşii. 


115 


După mormăielile guturale am înţeles că nu-i aduceau 
veşti pe plac. 

Păşi apăsat pe lespezile de piatră, cu mîinile la spate, 
mototolind între degetele grase cît cinci perechi din wiirşti 
congestionaţi, vraful de hirtii. Se opri în faţa unei armuri cu 
pieptul de metal lucios. O măsură din vîrful prelung al 
picioarelor articulate, pînă în creştetul coifu- lui cu crucea 
dublă. Şi amîndoi: uriaşul înalt, dar cu mijlocul subțire în 
solzii lați de oțel, şi omul în contem-poran veston de stofă 
englezească, îmbumbat peste abdo-menul sferic, au părut 
un moment că se înfruntă cu un egal dispret. 

Avocat dr. Silvestru Hotăran întoarse brusc spatele 
omului de fier şi se însenină la figură. Îmi fu uşor să pricep 
că nu se încruntase nicidecum agresiv la armura inofensivă, 
ci numai că meditase la neprevăzute compli-caţii; că găsise 
o dezlegare şi că luase o hotărîre. 

— În definitiv, putea fi ceva şi mai rău! rosti avocat dr. 
Silvestru Hotăran. Imaginează-ţi dragă domnule, că trebuie 
să amînăm cu patru zile termenul şi că trebuie să mă 
prezint la reşedinţă, chiar astăzi. (Consultă ceasul priponit 
cu lanţ gros de aur, între nasturii vestei.) Adică să plec în 
cel mult o oră, dacă vreau să ajung înainte de 
închiderea tribunalului. Cum facem? Te-am încurcat de la 
treburile dumitale... 

— Facem foarte simplu! am răspuns cu voioşie, ca unul 
care nu prea aveam cine ştie ce treburi de încurcat şi nu 
păstram agenda plină de misterioase hieroglife, pen-tru 
întrebuințarea dinainte destinată a zilelor şi a ceasu-rilor. 
Simplu, fiindcă rămîn aici, dacă nu încurc pe ni-meni.. 
Dumneata te duci la reşedinţă. Te întorci, cînd ai 
terminat. Îmi laşi ceva din provizii. Slavă Domnului, este 
de unde! Această împrejurare îmi face chiar plă- cere. Am 
timp să cercetez pe îndelete biblioteca. 

Nu mărturisisem adevărata pricină. Că mă ademe- neau 
mai ales aceste două, trei zile, fiindcă mai bine Voi 
înțelege romanticile şi fumegoasele peripeții, atît de prozaic 
rezumate de avocat dr. Silvestru Hotăran, în referatul său 
sec ca un raport de expertiză. 

Singur, eliberat de prezenţa preaterestrului meu to-varăş 
de drum, voi avea răgaz să respir această atmos- feră. Să 
mă înveninez de ea! — cum spunea avocat dr. juridic 


116 


Silvestru Hotăran. Şi să reconstitui acest împă- trit roman, 
altfel de cum îl voia interpretarea lipsită de fantezie a celui 
mai înverşunat şi corpolent duşman, pe care l-au avut 
cîndva bălțile, țînțarii şi malaria. 

Tovarăşul de drum preţui însă în felul său această 
promptă hotărîre. Mă găsi „băiat fain” — şi mă bătu 
afectuos pe umăr cu palma-i lată cît broasca ţestoasă. 

— Nu crede că n-am înţeles!... Ce plăcere poate să-ți 
facă trei zile de plictiseală, singur, în ticăloşia de-aici?... 
Adevărul este că în delicateţea dumitale, dragă domnule, nu 
vrei să mă incomodezi şi eşti gata să te sacrifici. Apre-ciez 
aceasta!... Dar fiindcă aşa ai hotărît, aşa să rămînă! Acum, 
hai să ne spălăm ochii şi să gustăm ceva... 

L-am lăsat pe avocat dr. juridic Silvestru Hotăran în 
aceste dulci iluzii asupra presupusei mele delicateţe şi am 
mers să ne răcorim ochii. 

Ştergîndu-şi mîinile cu şervetul, vrăjmaşul anofelilor 
observă pe sticla ferestrei un imprudent inculpat. Îşi aşeză 
repede ochelarii pe nasul rotund, se plecă să-l studieze cu 
cea mai mare luare-aminte şi se ridică pufnind de satis- 
facție: 

— Anofel! mă asigură. Observi colea, cum ține coa- 
da?... Ceilalţi, vulgari şi inofensivi, o poartă jos. Acesta o 
ține ridicată: canalia e infectată de hematozoar. Exact ceea 
ce-ţi spuneam. 

Am mulțumit pentru acest supliment de informaţii, care- 
mi rememorau îndepărtatele lecţii de igienă de pe băncile 
şcolii. Dar n-am arătat prea gravă alarmare. Avo-cat dr. 
juridic Silvestru Hotăran înţelegea însă altfel lucrurile. Se 
apropie în virful picioarelor, încruntat sub ochelarii 
bombaţi, cum ar fi pîndit pe la spate un teribil adversar, 
ridică mîna cu lentă precauţiune şi brusc, cu degetul, îl 
strivi într-o asasină răsucitură. 

Abia mi-am stăpînit înveselirea. Îndeletnicirile prea 
gravului avocat dr. juridic erau îndestul de comice şi de 
un efect derizoriu. Ucisese unul; dar cele patru mii de 
jugăre de smîrcuri mai furnizau încă vreo cîteva mi-lioane 
de „canalii”. Războiul era cu totul inegal. Inamicul se 
bucura de rezerve inepuizabile. 

— Să nu uit cumva, să-ți las chinina! îşi aminti avocat 
dr. juridic Silvestru Hotăran. Şi am să te rog serios, să iei 


117 


în fiecare dimineaţă şi seară, cîte o doză. Nu vreau să te 
am pe suflet... 

— Eh! Pentru conştiinţa unui avocat, o victimă mai mult 
ori una mai puţin... 

— Iertare, dragă domnule! Conştiinţa mea e limpede ca 
acest cristal! — se apără avocatul dr. juridic, dovedin-du-se 
încă o dată impermeabil la frivolele glume. 

Şi spunînd, luă o mînă, de pe masă, un pahar de cristal, 
să-mi arate în zare cît de virginală îşi simte conştiinţa. 

Paharul era prăfuit, cu urme opace şi grase ca o placă de 
amprente digitale. 

— Trebuia şters niţel în prealabil!... am întins batista cu 
nevinovăție. 

Avocat dr. juridic Silvestru Hotăran binevoi, în sfîrşit, să 
surîdă biruit, aşezînd la loc paharul cel ce arăta mai scîrnav 
ca o conştiinţă încărcată de criminal. 

— Domnule, domnule, sînteţi cu toții nişte... Nici nu 
găsesc cuvîntul... Nişte... răi! 

— Răi, doctore... Adevărate „canalii”, ca anofelul. 

— Lasă! Am să te văd eu!... mă ameninţă cu dege- tul 
gras şi roşcovan, ca un veritabil francfurter cu hrean. Acum 
să te predau lui Micloş. Îţi las cheile. Trei zile rămii aici, 
singurul custode. 

Avocat dr. juridic Silvestru Hotăran mă predă lui Micloş 
care cu toată bătriînețea gîrbovindu-i spinarea, lipi 
călcîiele cizmelor milităreşte şi rosti respectuos, ceva, cam 
aşa: 

— Egeszenrendelkezesereăllok! 

— Ce spune? am întrebat. 

— Ci dracu să-l ia! îmi tălmăci avocat dr. juridic 
Silvestru Hotăran. Plecăciuni de-ale lor, de-ale slugilor. 
Zice că-ţi stă la dispoziţie. 

— Răspunde-i că-i mulțumesc, dar că n-am să prea am 
nevoie. Cum nu înțeleg nimic din limba onorabilului 
Micloş, nici n-am să-i pot cere nimic!... 

Avocatul dr. juridic îi transmise această sinceră părere 
de rău, la care moşneagul îmi răspunse tot atît de respectuos 
şi servil ceva, cam ca: 

— Sziwesenfelajánlomönnekszolgálataimat! 

— Să-mi dea înainte de toate un foarfece! am exclamat 
rîzînd. Ca să pot despărți subiectele de predicat... 


118 


Tovarăşul nu aprecia însă uşurătatea generoasă cu care 
acceptam aceste complicaţii; după cum şi Micloş mi s-a 
părut crunt ofensat de veselia mea prin nimic justificată. 

Nu răspundeau cu zîmbet măcar de politeţe, la aceas- tă 
exuberanță mai mult sau mai puțin meridională. Amîndoi 
mă dezaprobau, deşi pentru motive diferite. 

Dar ca să mă scutească de neînțelegerile viitoare din 
lipsa unui tălmaciu, avocat dr. Silvestru Hotăran porunci 
din vreme unde să-mi fie pregătit patul, la ce oră să se 
servească masa şi alte vulgare amănunte ale cotidianului. 

Mi s-a părut că sluga arată un fel de teamă surprinsă şi 
că mă priveşte cu dezaprobare. 

— Ce vrea? am întrebat. 

— Prostii! rosti cu dispreț avocat dr. Silvestru Ho-tăran. 
Au început iar, cu prostiile lor!... Se miră cum al să 
dormi singur aici trei nopți. Întreabă dacă nu te temi de 
stafii! Se pare că domnița Aranka a început să se plimbe 
iar prin coridoare şi prin parc... Zice că ni- meni n-a 
rezistat... Acum opt ani, un locotenent român încartiruit aici 
a plecat după prima noapte... N-a vrut să spună de ce; 
dar a preferat să doarmă cu soldaţii în corturi... lar acum 
trei ani, un servitor tînăr, un flăcău tocmit să taie copacii 
bătrîni din parc, s-a înecat după a doua noapte... Cum 
vezi, te las în plin mister, dragă domnule! Noroc că n-am 
grijă; eşti destul de civilizat ca să nu te impresioneze 
basmele acestor sălbatici. 

— O, cît despre asta! am spus cu bărbăţie şi cu un gest 
larg, care desfidea toate duhurile tenebrelor. 

Apoi, avocat dr. juridic Silvestru Hotăran ordonă să 
descarce cele o sută şi una de pachete, supraveghe rîn- 
duiala lor la rece, îmbracă mantaua de praf de pe mîna 
țeapănă a armurii transformată în cuier, se scufundă între 
pernele moi ale maşinii şi porni spunînd şoferului să mîne 
cu viteză maximă. 

— la seama, anofelul! îmi recomandă ultima oară, 
agitînd mîna cu degetul ridicat într-o protectoare ame- 
nințare. 

— Şi stafule! am spus, din capătul scărilor, cu un  rîs 
stupid. 

Poarta se trînti grea închizîndu-mă înlăuntrul zidurilor de 
piatră, înalte cît trei staturi de om. 


119 


x 


„În sfîrşit, singur!” am răsuflat bucuros ca un erou de 
vodevil, clătinînd veriga pe care se aflau înşirate cheile 
uriaşe şi pornind să cutreier încăperile. 

Pînze prăfuite de păianjen atîrnau în lumina uşilor, grele 
ca draperiile. Cu repulsie, trebuia să le sfişii, ca să trec 
dincolo. 

O vietate cenuşie — şoarec sau altceva? — se mistui 
sperios, dintr-un ungher în alt ungher. Umbra rece şi umedă 
coclise luciul metalelor. Praful se aşternuse pre-tutindeni 
verzui. 

Am încercat să deschid o fereastră — atît de înecăcios şi 
mucegăit era aerul! Dar fereastra înaltă, prinsă în zăvoare 
îngroşate de rugină, se împotrivi, sîngerîndu-mi degetele. 

Lumina filtra vînătă, bolnavă şi tristă. 

Şi tăcerea fu, într-adevăr, intolerabilă. 

Îndată toată voioşia-mi pieri. 

Din jilţurile seculare exala miros de mort. Tablourile 
pereților priveau cu o fixitate inumană. Perdelele se clătinau 
la trecere; încuietorile scrîşneau strident; o uşă de dulap se 
deschise singură şi atît de brusc cînd am ajuns în față, încît 
am tresărit. 

Cu luare-aminte încordată, ţineam socoteală de fie- care 
coridor, ca şi cum s-ar fi putut să mă rătăcesc în cine ştie 
ce vast labirint. Şi m-am surprins trăgînd cu ochiul îndărăt, 
ca şi cum s-ar fi putut să-mi păşească pe urme cine ştie ce 
duşman perfid. 

Umezeala de hrubă, desigur, şi nimic altceva mi-a 
strecurat de-a lungul spinării un fior. 

Dar în clipa aceea m-am disprețuit. 

Ca să mă birui, am păşit îndată mai apăsat, fluierînd cu 
o falsă nepăsare, cum fac toți fricoşii, şi aplecîndu-mă cu o 
silită atenție, să cercetez de aproape ornamentele sculptate 
ale sipetelor şi scrinelor, vasele fine de faianță, panopliile 
de vînătoare, stofele vechi. 

Nici o culoare vie. Totul, opac şi mat. 

Totul atât de străvechi şi de minat de jilăveală, încît s-ar 
fi spus că un singur pumn izbit într-o masă, ar preface-o 
într-o movilă de fărîmituri roşcate, cum se macină inima 
putredă a butucilor mucezi în pădure. 


120 


Dar mai ales mirosul acesta, care sufocă, şi tăcerea 
aceasta intolerabilă. 

Abia în biblioteca dreptunghiulară, între zidurile răf-tuite 
de cărți, m-am simțit într-un adăpost prietenos. Nu m-am 
temut de prezenţa duhului nevăzut: bătrînul ma- niac care 
zăvora uşa să vorbească în inofensiva lui ne-bunie cu 
spiritul contesei Ana şi să îmbrace costumul reincarnatului 
cavaler Ştefan Koloman Andrei Kemény. Aici îmi era 
pasiunea mai tare! Lacom am deschis dulapurile m-am 
cățărat pe scaune să citesc titlurile cu aurul verde, am 
răscolit rafturile. Mă aşteptă dintru-ntii o dezamăgire. Nu 
se afla ce căutasem. Cărţi indice şi cărți oculte. 
Reincarnații, revelații, magie, magnetism: William 
Crookes, Leon Denis, Maxwel, Rousel Wallace. 


Numai în fundul rafturilor, şi numai după ce-am dat la o 
parte evangheliile spiritiste, am descoperit, înăbuşite de 
această invazie mai recentă, tomurile vechi care făcuseră 
faima odinioară a bibliotecii Kemény. Infoliile bătrîne de 
două şi trei şi patru veacuri: edițiile după care alergi o 
viață de om. Mi se curmă respirația de emoție, ca vînă- 
torului care-a descoperit, unicul în lume, magica floare de 
feregă. 

Înfrigurat, coboram cu un vraf în brate, şi fără să-mi mai 
scutur colbul înecăcios de pe haine, deşertam cărțile pe 
masa imensă din mijlocul sălii, răsfoiam filele, căutam 
gravurile despre care se ştiuse pînă acum că există într- 
un singur exemplar şi cărora le găseam perechea încă 
necunoscută. Ce lăcomie de avar! Încă şi încă... Un 
Plutarh din 1509 cu semnătura lui Rabelais. Introducere 
în viaţa Ssmerită cu o scrisoare autografă şi ignorată, a 
Sfîntului Francisc din Sales. Cărți cu armele principilor 
Ungariei. Principele lui Machiavel, cu adnotaţii de mîna 
autorului. O comoară prețuind tot atît, măcar cît întreg acest 
castel cu cele patru mii de jugăre de bălți, smîrcuri şi 
(înţari. 

Mă bucuram că în nevinovata sa ignoranță, avocat dr. 
juridic Silvestru Hotăran va trăda fără voie interesele 
clienţilor, risipindu-le pe un preţ de nimic. Îmi pregăteam 
figura nepăsătoare cu care să cîntăresc fiecare tom, pre- 
făcîndu-mă că îl voi cumpăra în silă. Şi cu aceste gînduri 


121 


infame, întorceam cu pioasă luare-aminte foile late ale unei 
Biblii din veacul al şaptesprezecelea în legătura lui Nicolas 
Eve şi cu gravurile fin tăiate de un maestru ne-cunoscut, 
cînd paşi m-au făcut să ridic ochii cu o tresă-rire, încît îmi 
lunecă tomul greu din mîini. 

— Stupid! m-am mustrat singur, înciudat pe această 
tresărire de spaimă. Cine altcineva ar fi putut să fie? 

Căci nu era decît Micloş, moşneagul, şi o băbuşcă tot atît 
de gîrbovă şi scundă ca el. 

Înaintaseră amîndoi, şi se opriseră ca două mizerabile 
cioturi omeneşti, supraviețuind din alt veac, ca tot ce ne 
înconjura aici, în hainele lor largi, uzate şi fără culoare; cu 
braţele lor lungi, spînzurînd pînă aproape de duşume- le; cu 
obrazurile lor zbiîrcite, uscate şi pergamentate care 
semănau leit, cum sfîrşesc prin a se asemăna între dînşii toți 
bătrînii după ce-au trăit o jumătate de veac împreună. 

Înaintaseră şi se ploconeau. Întrebau ceva şi n-am 
înţeles. 

Moşneagul rosti o duzină de cuvinte, din care n-am prins 
decît un lanţ de sunete enigmatice, cam ca acestea: 

— Ouszolgăkborondjeiketlefogj dkrakniklserjeelazura 
-tist? 

Femeia îl întrerupse, ca să spună cu glasul ei fonf, ceva 
care s-ar apropia de: 

— Podgydszukrolgondoskodnifolok! 

— Ce dracu vreţi, stimabililor, de la mine? am întrebat 
cu aerul cel mai amabil din lume. 

— Kérem! rostiră amîndoi într-un glas. 

— Kérem — nekerem, sînteți tîmpiți de nu mă lăsați în 
pace? Nu vedeţi că nu înţeleg nimic? 

Moşneagul se ploconi cu foarte mare bunăvoință, 
începînd iarăşi, cu gakboroc şi krakuik şi zolgoborok. 

Baba nu se lăsa mai prejos şi fonfăi repede, un fel de: 

— Mivelszolgălhatokonnek? 

— Sînteţi nebuni! am strigat, scos din sărite. Duceţi-vă 
dracului! 

— Orâmest! îmi părură că au căzut amîndoi de acord. 

Dar nu se mişcă nici unul. 

Dimpotrivă. Începură să discute ceva foarte aprins între 
dînşii, vîrîndu-şi degetele prelungi în ochi, privind din cînd 
în cînd la mine ca la un obiect neînsuflețit, încrucindu-şi 


122 


palmele pe piept, cu ochii ridicaţi în plafon, cum s-ar 
descărca de orice răspundere şi din nou întă-rîtîndu-se în 
controversa fără sfîrşit. 

Era, se vede, la mijloc, ceva foarte grav, dar care mă lăsa 
cu desăvîrşire indiferent, de vreme ce nu înțelegeam despre 
ce e vorba. Nu-mi puteam desprinde ochii în schimb de la 
figurile lor în care orice umanitate era uscată. Fără buze, 
cu pielea vînătă cenuşie, cu gingiile 


violete, dezgustătoare, boțiți de atîtea crețuri cîte n-aş fi 
crezut vreodată că pot să încapă pe-o atît de redusă 
suprafață de piele, cu ochi sticloşi de huhurez şi cu tot 
scheletul împuţinat, păreau doi vrăjitori din cei care fierb 
băuturi blestemate din labe de mort, piele de broască şi 
inimă de motan negru, dezbrăcîndu-se la piele în miezul 
nopții, ca să joace dansurile lor deşănțate, atunci cînd 
lumina cretoasă a lunii face cîinii să urle de groază. 

Femeia îşi trăgea din cînd în cînd tulpanul negru pe 
ochii uzați; bărbatul îşi scărmăna favoriţii alb-gălbui, aşa 
cum se văd pe portretele cunoscute ale lui Frantz Josef. De 
lămurit era, că împotriva înfățişării lor de prepuşi vrăjitori, 
nu-mi purtau nici un gînd duşmănos; ci veniseră numai 
pentru a mă convinge să fac ori să nu fac un lucru care le 
sta pe inimă. Ce? Numai Dumnezeu îi putea înțelege. 

În mijlocul unei fraze am auzit un „nem” — şi mi-am 
adus aminte că e singurul cuvînt din graiul lui Petöfi, al 
cărui înţeles îl cunoşteam cu precizie. 

— Nem! Nu! Nem! am strigat energic, foarte satis-făcut 
că-mi pot afirma o voinţă pe înțelesul lor. 

Amîndoi tăcură brusc şi întinseră braţele în lături. Semn 
că întrucît îi priveşte, şi-au făcut datoria şi că de acum, totul 
rămîne în voia mea şi pe răspunderea mea. 

Micloş îmi făcu semn să-i urmez. 

Am trecut dintr-o sală în alta, pînă într-o încăpere lu- 
minoasă şi tinerească, adevărată oază neaşteptată şi su- 
rîzătoare, în acest sumbru castel. Totul, fu deodată viu, 
colorat şi fragil. 

Nedefinit, în orînduiala lucrurilor, sau mai degrabă în 
încîntătoarea neorînduială, se desprindea nu ştiu ce 
capricioasă mînă şi ce vivace prezenţă, străină cu totul de 


123 


muceda atmosferă a celorlalte odăi, vaste cît catedra-lele şi 
întunecoase ca temniţele. 

Pereţii erau spoiţi alb; albă blana de urs de sub pi-cioare; 
albe perdelele; totul alb şi printr-un miracol, nemucegăit, 
necoclit, neînverzit de invazia umezelii. 

Moşneagul strimb, cu picioarele scurte şi arcuite, călcă 
respectuos în vîrful cizmelor. Îmi arătă un pat alb — pat 
de pension — şi cu semne de mut, întrebă dacă acolo într- 
adevăr doream să-mi facă aşternutul, cum de-sigur 
poruncise avocat dr. juridic Silvestru Hotăran. Am dat din 
cap afirmativ. Conversaţia noastră, după neizbu-titele 
tentative, se afla astfel redusă la pantomimă. 

Am dat din cap, şi Micloş mă privi cu dezaprobare. Îşi 
mormăi nemulțumirea şi, luînd o plapomă şi o pernă 
imaginară, se îndreptă cu acest bagaj invizibil spre uşă, 
vrînd să-mi arate prin aceste semne că-mi poate găsi aiurea 
un culcuş măcar tot atît de mulțumitor. 

— Nem! am poruncit energic, arătînd patul. Nem! 

Aici vrut dormit eu! am strigat cu acea inevitabilă im- 
becilitate a omului care se crede mai uşor înțeles de un 
străin, dacă răcneşte din răsputeri cuvintele ca pentru surzi 
şi dacă-şi scîlciază graiul matern. Nem! Aici vreau dormit! 

Moşneagul înclină supus fruntea pleaşă. 

Vorbisem cu faţa întoarsă spre cele două ferestre, fiindcă 
patul cu pricina îşi avea căpătiiul chiar între perdele. 

Şi m-am întors brusc, simțindu-mă privit de la spate, 
cum în cea mai compactă şi lărmuitoare mulțime, ştii 
deodată că te-a fixat insistent o privire. Am ridicat capul. 

Dintr-un portret alb, mă priveau doi ochi verzi. lar în 
aceeaşi clipă cînd îi văzusem verzi, mi-am şi spus că nu 
sînt într-adevăr verzi, ci aurii şi negri şi viorii în acelaşi 
timp, schimbători, profunzi, şi hipnotici cum sînt ochii de 
leopard. 

Portretul era recent după factură şi după puritatea 
culorii; veşmîntul alb era al surorilor de caritate. Am înţeles 
îndată. 

— Aranka? am întrebat. 

— Aranka! vorbi încet femeia bătrînă. 

Şi cu mîna uscată la gura ei de vrăjitoare, îşi clătină 
capul, cu sughiț de tînguire puerilă. 


124 


M-am uitat surprins la obrazul tăbăcit de mumie, la 
ochii uzați, atît de uzaţi încît de mult îşi vor fi secă- tuit 
izvorul uşurător al plînsului; bieţi ochi decoloraţi ŞI 
înfundați în văgăunele orbitelor, ca drojdia palidă de lumină 
pe fundul sleit de fîntîni. 

Era atîta jale concentrată şi neputincioasă, atîta ado-raţie 
înduioşătoare în această gîrbovă şi dezgustătoare făptură, 
din care crezusem orice simţire omenească us-cată, încît 
odată cu mila, mi s-a strecurat şi o mare mustrare pentru 
nevrednica-mi nesimţire cu care mai înainte mă răstisem şi 
le batjocorisem statornica lor fi-delitate de slugi. Baba nu-şi 
desprindea ochii de la por-tretul din perete, clătinînd capul 
ca o grosolană păpuşă deşurubată din jocul vasilachilor şi 
îşi ridică poalele şor-țului negru spre colţul pleoapelor crete 
de gutapercă: gest femeiesc de plîns, rămas din vremea 
cînd va fi avut încă lacrimi. 

Moşneagul căută în altă parte. 

Spuse ceva în limba lor necunoscută. Vorbiră ceva, în 
limba lor necunoscută. 

Nu-i mai găseam odioşi şi dezgustători. Nu mai aflam 
nimic în ei, din brutele atît de sumar şi aspru judecate, de 
avocat dr. juridic Silvestru Hotăran. 

Erau nişte slugi bătrîne şi credincioase, peste care 
trecuseră toate întîmplările şi care miine vor fi alungate de 
stăpînii cei noi. Ei numai ştiau, ei numai simţiseră ŞI 
trăiseră viaţa ciudată a solemnilor seniori de aici, cu toate 
nebuniile şi inexplicabilele lor capricii. 

Eu eram un simplu intrus. Un cumpărător. Un com-plice 
al devastării. 

Eram duşmanul. 

M-am apropiat de o fereastră, ca să nu le înfrunt pri- 
virea. Fereastra răspundea în cealaltă fațadă, spre parcul 
inundat de ape. Încă nu-l văzusem. Era doar prelungirea 
smîrcurilor nemărginite pe unde-am venit, cu aceleaşi 
ochiuri de apă stătută, cu acelaşi humus negru şi ve- ninos, 
umflat de toată fecunditatea putreziciunilor. Copaci de 
cîteva ori seculari înălțau cioturi scrofuloase, braţe ciunge, 
crăci aşchiate. lar cei căzuți de-a curmezişul po-tecilor 
năvălite de apă, arcuind punți scorburoase şi di-forme, 
măreau dezordinea şi desăvîrşita paragină. Unii erau surpaţi 
numai pe jumătate. Se rezemaseră în prăbu-şire de crengile 


125 


celorlalți. Era în plin august şi aproape toţi nu mai purtau 
frunze: negri şi morţi, devastau pei-sajul. 

Soarele, oblic în asfințit, turna găleți de sînge purulent 
peste bălțile ruginite. Un stol de corbi descinse în roată de 
funingine, cum îi ştiam năpustindu-se pe cîmpurile de 
cadavre. 

Irezistibil, chemarea smîrcurilor înmiasmate mă în- 
deamnă să cobor. 

Slugile dispăruseră din încăpere, fără să-i aud plecînd. 
Portretul mă fixa cu ochii impasibili: verzi şi negri şi viorii. 
Pe buze, pictorul izbutise fericit să surprindă un început de 
zîmbet care încă nu se hotărise să fie zîmbet, şi lucea 
făgăduindu-se numai în adîncul privirii. În orice caz, un 
mare maestru, un subtil şi mare maestru! — îmi 
spuneam, coborînd scările sonore şi late, din sala cu armuri. 
Am trîntit uşa grea, am înconjurat zidul din față, pe patul 
moale de muşchi şi de ierburi tîrîtoare. 

Guşatul în zdrenţe cafenii, răsări de după o scorbură, rîse 
tîmp, gîlgîindu-şi traista lucioasă de la gît, fugi după alt 
copac. De acolo, se ivi să vadă încotro apuc. Am vrut să-l 
chem, biruindu-mi scîrbă. l-am întins palma, cum încerci să 
îmblînzeşti un cîine... Guşatul prinse curaj, părăsi 
ascunzătoarea, se apropie ocolit cu rîsul oribil care-i 
dezvelea dinții galbeni şi tociți, cu pieptul dezgolit care-i 
arăta smocurile de păr, roşcate şi greţoase. Venea şi se 
hlizea fricos, trăgînd din cînd în cînd cu coada ochilor 
îndărăt. 

Apoi, deodată, fără motiv, din cine ştie ce năzărire, 
începu să se vaiete cu un fel de schelălăială animalică şi 
o rupse la fugă printre tufişuri. 

L-am lăsat ascuns, pîndindu-mă. 

Păşind din piatră în piatră, pe potecile dospite de apă, 
am fost de la început izbit în faţă, de duhoarea ger- 
minațiilor, ca de-un răsuflet înveninat. 

Glodul cleios fermenta cu bulbuci. Am trecut pe pun-ţile 
putrede de trunchiuri răsturnate, am sărit peste gro- pile 
pline pînă la gură, speriind broscoi rîioşi care zvîc-neau 
neaşteptat ca pietroaie aruncate de o mînă nevăzută, am 
păşit peste scînduri muiate de umezeală, care se sfări-mau 
sub greutate, fără nici un sunet. 


126 


Nu aveam ce vedea mai departe: aceeaşi apă băloasă, 
aceleaşi plante grase şi apoase, aceleaşi liane fleşcăite de 
putrezeală, aceeaşi hidoasă palpitaţie de animale moi, de 
păianjeni fugind spasmodic pe luciul imobil, de rime, de 
viermi, de larve, aceleaşi ciuperci obscene care se sfă-rîimau 
fragile la cea mai mică atingere, aceleaşi movile de țărînă 
neagră, ieşite din mătreața buboasă ca abcesele şi în care 
piciorul înşelat, nu găsea rezistenţă şi se scu-funda pînă la 
glezne, lăsîndu-te să simţi sub talpă zvîr-colirea scîrboasă a 
unei vietăți pe care ai strivit-o şi se smulge; toate le-am 
cunoscut îndată şi totuşi ceva mai puternic mă atrăgea mai 
departe, să văd, încă. Încă, ce? 

Am ocolit un bazin negru şi neclintit, din care se 
prelungea canalul cu apă tot atît de mocnită şi neagră pe 
sub o boltă a împrejmuirii, pînă în miezul lacurilor adînci, 
de departe. 

O barcă îşi scufundase botul surpat, pe jumătate.  Stilpi 
de fier, cu verigi ruginite şi noduri de funie pu- tredă, arătau 
că aici se aflase popasul bărcilor, de unde mai demult 
contele Armin, mai încoace Aranka, porneau spre iazurile 
fără capăt. 

Acum nu mai rămăseseră decît scînduri curbe, îngro- 
pate în nămol. Şi lopeţile frînte. 

Am pus mîna pe-o asemenea vislă. Lemnul muced se 
îndoi moale ca aluatul. Iar în palmă, fugiră gîngănii roşcate 
şi negre, cu o sută de deşănțate picioare. Le-am scuturat, 
cutremurat de scîrbă. 

Pe muchia canalului, cu pietrele parapetelor prăbu-  şite, 
am trecut pe sub bolta împrejmuirii, afară, de unde se 
desfăcea nemărginirea smîrcurilor. 

În asfinţitul deodată stins, nesfîrşitul movilelor spon- 
gioase, brăzdate de canaluri stătute şi presărate cu ochiu- 
rile păcurii, mă împresură într-o vastitate sinistră. Cit 
cuprindeau ochii, aceeaşi chifteală de apă, aceleaşi ier- buri 
încîlcite, aceeaşi răsuflare pestilențială. Zburau flu-turi grei 
cu aripile de vată neagră, cu trupurile groase cît omizile. 
Şi biziiau mărunt țînțarii — „anofelii avo-catului dr. 
Silvestru Hotăran!” am gîndit, vrînd să-mi aduc o 
înveselire care nu veni. 

Pe luciul de smoală al petelor de apă mai adînci, nuferi 
albi şi galbeni pluteau pe micile lor bărci ovale de 


127 


frunze; dar nu aveau nimic din gingaşa candoare cîn-tată în 
stihuri. 

Cărnoşi şi putrezi; păreau tot atîtea răni ulcerate. 

Am să înnoptez aici! — m-a cuprins deodată îngri- 
jorarea şi m-am întors să privesc îndărăt. Zidul împrej- 
muirii rămăsese departe de tot: virful întunecat al cas- 
telului, în negura bruscă a înnoptării, îmi păru că se cufundă 
în mlaştini, inaccesibil, la capătul lumii. 

Şi am văzut că nu eram singur. Cineva mă urmărise 
tăcut şi gesticula acum, nătîng, de cealaltă parte a şan- țului 
cu apă, hohotind cu rîsul lui de nebun. 

M-am răstit la el. 

Guşatul gîrîi din cimpoiul lucios de carne. Se strimbă 
bezmetic, rîzîndu-şi de neputința mea. M-am plecat, pre- 
făcîndu-mă că ridic o piatră de jos, cum sperii cîinii cînd n- 
ai altă apărare. 

Guşatul chelălăi: 

— Uuuu-uu! Ulululu! Uuu-Ululu! 

Chelălăi, fugi mai departe, bălăngănindu-şi braţele lungi 
de gorilă cu care s-ar fi spus că se ajuta la mers: pe urmă 
se opri şi mă aşteptă rînjind. 

Hidoasa făptură mărea sinistrul acestui crepuscul li- vid 
care se întindea repede, ca o altfel de zi, murdară şi veştedă, 
peste smîrcurile pustii. Ceaţa creştea groasă ca vata din ape. 
M-am trezit deodată mergînd repede, încă mai repede, 
fugind. Strîngîndu-mi haina la piept şi fu-gind, cu un singur 
gînd înfipt în creier: numai să nu mă apuce noaptea 
aici! 

Călcam peste bălți, îmi smulgeam piciorul scufundat în 
nămolul viscos, mă împiedicam în cioatele putrede, în 
movilele moi care mă sugeau, mă împleticeam o clipă cu un 
început de deznădejde şi iar porneam. De cealaltă parte a 
şanțului cu apa de smoală, guşatul fugea şi el, 
întovărăşindu-mă cu chelălăiala animalică: 

— Uuuu-uu! Ulululu! Uuu-Ululu! 

Eram scârbit de mine însumi că fug, şi fugeam. Într-o 
dedublare ciudată, mă vedeam gonind, măsurăm ridicolul, 
îmi dădeam socoteală cu ce hohot ar asista cunoscuţii care 
mă ştiau plimbîndu-mă întotdeauna paşnic şi corect pe 
trotuarele oraşului, şi mă bucuram că nu se poate afla aici 
nici un martor să povestească vreodată. 


128 


Guşatul mă însoțea, ajutîndu-se la fugă cu braţele lungi 
de paing. 

— Uuuu-uu! Ulululu! Uuu-Ululu! 

Gîfiind, am urcat treptele. Am trîntit uşa grea care 
detună toate încăperile, cu un ecou de catastrofă. Am tras 
zăvorul după mine, în sala cu cele douăsprezece ar-muri ale 
celor doisprezece Kemény, solemni, tăcuţi şi ameninţători 
în întuneric. 

Am aprins un chibrit, altul, altele, pînă ce am ajuns din 
încăpere în încăpere, bijbiind şi rătăcindu-mă de-a lungul 
coridoarelor nesfîrşite, în odaia albă. 

— De mi-ar fi pus o lampă ori o lumînare! — gîn- deam 
şi nu îndrăzneam să-mi închipui ce s-ar întîmpla, dacă 
slugile ar fi uitat să-mi lase o lampă ori o lumînare. 

Lumînarea era înfiptă într-un sfeşnic coclit, ca o gheară 
de pasăre. Am aprins-o arzîndu-mi degetele, stri-cînd alte 
chibrituri şi abia nimerind fitilul neînceput, care refuza 
flacăra. 

Cînd lumina fu în sfîrşit caldă, prietenoasă şi sigură, mi- 
am dat drumul pe marginea patului, privindu-mi cu dezgust 
de mine însumi hainele mînjite de glod şi în-călțămintele 
grele de pămînt gras şi viscos. Mi-am şters fruntea 
brobonită de sudoare, cu palma murdară. Bravo! Admirabil 
debut! — mă felicitam singur, scîrbit de laşi-tatea pe care 
mi-o ignorasem pînă acum. 

De sus, portretul mă privea curios în lumina jucăuşă a 
flăcării, cu ochii negri şi verzi şi viorii, în începutul de surîs 
care nu se hotărîse încă să fie surîs. 

Valiza de drum se afla aşezată la îndemînă, pe braţele 
unui jilt. Prezența aceasta familiară, îmi ajută să mă 
regăsesc întru totul. 

Am deschis încuietorile şi am răscolit cu adevărată 
voluptate, nimicurile care mă reintegrau în viaţa veacului 
meu de confort şi de pacte de neagresiune. Eram din nou 
contemporanul lui Ford, al radiofoniei şi al Ligii Națiuni- 
lor. Cu delicată luare-aminte de îndrăgostit, mînuiam dosul 
de fildeş al periilor, flacoanele de cristal, pilele de unghii, 
oglinda ovală în care m-am văzut zburlit şi glodos, cu direle 
degetelor murdare pe obraz, cu şuviţele asudate de păr, 
încolăcite viermi pe fruntea  brobonită. Tot aşa, 
convalescenţii, după ce au scăpat dintr-o criză de moarte, se 


129 


bucură copilăreşte, de tot ce înainte le păruse neînsem-nat şi 
banal, ca să devină deodată nepreţuit ca însăşi viaţa. 

Mă întorceam de departe, cu înfăţişarea sălbatică şi 
cutremurată încă, aşa cum arăta oglinda, revenit din hrubele 
altor vîrste ale umanității: omul lacustru înfricoşat de 
superstiții şi de vedeniile smircurilor înmiasmate. 

— Ha-ha! — am rîs tare, iar rîsul răsună bizar, în tăcerea 
care țiuia în urechi. 

De afară, de sub fereastră, ca un prompt ecou, răspunse 
gîrîitul nevolnic al guşatului: 

— Uuu! Ululu! Uuu-Ulululu!... 

Dar nu-mi mai răscolea nici o neliniște. Un biet idiot, 
fără nici o mijire de conştiinţă — şi alt nimic! 

Pe urmă, am căutat să-mi pregătesc noaptea, cu toate 
tabieturile unui călător deprins să-şi organizeze singur 
confortul în adăposturi de întîmplare, la orice hotel Ter- 
minus de lîngă gară. Mi-am înşirat prosoapele pe spătarul 
jilțului, pijamaua, plasa de păr, săpunul, apa de dinți. Mi- 
am spălat obrazul de stigmatele umilitoare ale înfri-coşării, 
care mă gonise de-a curmezişul mlaştinilor. 

Mă supravegheam în toate aceste îndeletniciri minu- 
țioase, de maniac, cu o vanitoasă mulţumire de sine, fiindcă 
atît de repede ştiusem să-mi regăsesc calmul. 

Instalat la biroul mic, de trandafir — desigur biroul 
domniței Aranka — cu picioarele răşchirate şi cu ceafa 
sprijinită în rezemătoarea scaunului de piele, îmi suri-deam 
cu dispreţ şi compătimire, recapitulînd ruşinoasa cursă de 
viteză şi de obstacole, din norocire, rămasă fără spectatori. 

Nu cunoscusem pînă acum frica. Şi toată întîmplarea 
făcuse irupție neaşteptat, răscolind nevrednice slăbiciuni 
ignorate în cel mai întunecat adînc al ființei mele, aşa cum 
cutremurele din fundul oceanului azvîrl la supra- față peşti 
necunoscuţi şi monstruoşi, orbiți de lumină şi îndată 
plesnind cu burta în sus, cînd nu-i mai comprimă apăsarea 
abisurilor de apă. 

„Dar acum nu mai merge!” — am vorbit tare, iar în 
aceeaşi clipă, mi-am spus că vorbesc tare numai ca să-mi 
dau curaj. 

Nemulțumit de această descoperire, am mutat lumîna-rea 
cu flacăra jucăuşă, dintr-o parte a biroului, în cealaltă. 


1? 


130 


Cum de nu observasem? Brav servitor bătrîn, dresat să 
prevină toate poftele stăpînilor, chiar cînd sînt numai 
trecători de-o zi! Micloş pregătise din bunul lui gînd, fără 
nici o poruncă, o sticlă de vin cu paharul alături. Şi am 
înțeles îndată, după nisipul nescuturat şi după pă-ienjeniş, 
că nu era o butelie din cele cărate de avocat dr. Silvestru 
Hotăran, marfă de rînd şi de prăvălie, ci o bău-tură 
străveche, din hrubele subpămîntene ale castelului. 
Minunată tovarăşă de singurătate şi încă mai minunat elixir 
pentru curajele şovăielnice! 

Abia acum m-am simțit destul de viteaz într-adevăr, să 
înfrunt noaptea. 

Am desfundat sticla cu băgare de seamă, ca să nu turbur 
licoarea de chihlimbar. Cînd am turnat în pahar, încăperea 
s-a parfumat cu aroma frunzei de nuc. Tokay! Frate mai 
mare şi încă de o străveche nobleţe al Cotnaru-lui nostru de 
pe Dealul lui Vodă, Dealul Cătălinului şi Paraclis... 

Prinzînd piciorul înalt şi subțire al cupei, am ridicat să 
închin pentru gazda primitoare şi absentă, cu faţa în-toarsă 
spre portretul domniţei Aranka. Cerîndu-i fireşte, iertare, 
pentru plebeele mele apucături. 

Portretul îmi răspunse, viu, cu începutul îngăduitor de 
surîs care nu se hotărîse încă să fie suris. 

Am spus: viu! Era într-adevăr viu. 

Pictorul care concentrase tot fluidul vieţii în ochii verzi 
şi negri şi aurii Şi viorii, ca ochii schimbători de leopard, 
dezlegase toate dificultățile modelului plin de neastîmpăr, 
aruncînd o plasă transparentă, abia văzută de umbra 
verde-albăstrie, deasupra obrazului şi veşmîn-tului alb. 
Ghiceai că lumina a fost căutată înadins, să cadă prin 
desenul unui vitraliu ori să se răsfrîngă din frunzele late şi 
lucioase ale unei exotice plante de seră. Iar vicleşugul 
acesta de neîntrecut meşter, dădea o halu-cinantă viață 
imaginii de pe pînză. S-ar fi spus că dacă din cadră chipul 
s-ar mişca, vor începe îndată să joace toate umbrele 
străvezii, ca pe-o făptură care se mişcă aievea. 

Numai ochii mă urmăreau neclintiți, cu luare-aminte 
ironică şi cu începutul acela de surîs, mai neliniştitor şi viu, 
ca un surîs deplin. 

Am deşertat a doua cupă, a treia... Sorbind pe înde- lete 
aroma, filtrată de cine ştie cîte decenii. Şi la fiecare pocal, 


131 


am închinat cu domnița Aranka. Apropiindu-mă chiar şi 
ridicîndu-i paharul sub nări, cu o cutezanță de care nu era 
străină licoarea celebrelor podgorii de Tokay. 

Surîsul indecis, îmi părea provocator ca o ofensă. Vul- 
gar, în închinările cu glas tare, am somat-o să-mi destăi- 
nuie secretul plecării fără întoarcere şi al stafiei, în care 
numai proştii mai pot crede. 

Ochii mă ţinteau enigmatici, reci şi dispreţuitori. Cu o 
răceală arzătoare, cum sînt acele picături de lichide 
gheţoase care topesc placa de plumb mai lată ca latul de 
palmă. 

Ca să-mi desprind privirea, i-am întors spatele şi m- 
am aşezat din nou, la biroul de trandafir, strămutîn-  du-mi 
sticla golită pe jumătate, mai aproape. 

Am împins mapa de marochin, cu aurite inscripții 
englezeşti — desigur mapa domniței Aranka, adusă prin-tre 
nimicurile ei de pension. Degetele au jucat între fi- lele 
poroase de sugativă... O scrisoare! O scrisoare ne-isprăvită, 
numai cîteva rînduri întrerupte. Şi încă o scri-soare 
românească! La flacăra tremurătoare a lumînării, am citit: 


Dragă Mioara, 

„Îţi scriu prin ordonanță. Peste cinci zile regimentul pleacă 
spre Budapesta, cu toată divizia. Fii fără grijă. Sînt 
sănătos, voios şi mă pregătesc mai mult pentru o plimbare 
plăcută decît pentru război. Acum mă aflu în-cartiruit cu 
batalionul, într-un castel faimos de grof. Un castel cu stafii. 
Cînd mi-a spus ieri tălmaciul această po-veste, am rîs şi am 
strîns din umeri. Dar astă-noapte, în camera de unde-ţi 
scriu, o întîmplare ciudată m-a silit să rîd mai puţin. 
Imaginează-ţi...” 

Scrisoarea se întrerupea aici. Desigur era epistola ofi- 
țerului care după prima noapte a renunţat să mai doarmă în 
castel şi s-a dus să se culce cu soldații în cort. 

Turnînd alt pahar, mă întrebam ce întîmplare ciudată 1- 
a silit să-şi curme rîsul, pe acest brav necunoscut care se 
pregătea atît de voios pentru război, ca pentru o plim-bare 
plăcută? Ce l-a înfricoşat să fugă din această încă-pere 
alături cu soldații de rînd? Şi ce l-a întrerupt din scris? 

Cu ultimul pahar plin, m-am ridicat clătinîndu-mă, să 
închin încă o dată pentru stăpîna acestor locuri şi să-i 


132 


izbucnesc impertinent în nas, asigurînd-o că pe mine nu mă 
mai puteau atinge aceste înfricoşări copilăreşti. 

I-am hohotit, şi am ridicat cupa într-un lung monolog. 

Cuprins de subit patriotism, am gratulat-o, că atît de 
simplu şi fără prejudecăţi, şi-a ascultat glasul sîngelui — 
ea, nepoata ţăranului Gheorghe Porumbacu şi fiica Anei 
Porumbacu, din Racoviţa, de lîngă Sibiu. Complice, m-am 
bucurat că împotriva blazonului şi împotriva aris- 
tocraticelor mofturi, de la pensionul din Cambridge, n-a 
rămas odrasla degenerată a unui maniac cu statură de pitic 
şi frunte exagerată de gnom, ci a ştiut să fie numai nepoata 
şi strănepoata unui neam, simplu şi brav, de ţărani. De la 
dînşii moştenise dragostea de hoinăreală, în vînturi aspre 
şi încropeala arşiţei. Pentru dînşii răs-punsese la nebiruita 
chemare a apelor... Ea singură, cu de la sine îndemn, 
înțelese că tot ce-o înconjura şi toate strictele orînduieli la 
care o constrîngeau tradiţia acestui solemn şi funerar castel, 
fuseseră deşarte minciuni. 

Era predestinată să fie copilă a munților în satul ei lîngă 
Sibiu; devenise copilă a apelor; atât şi nimic mai mult! 

Ce bine îi presimţeam romanul ei; cum participam la 
toate peripeţiile, lămurite deodată din uscatele date de 
dosar, ale avocatului dr. Silvestru Hotăran! O sufocase 
mocnita viață, lîngă moşneagul stăpînit de sminteala re- 
încorporărilor. O dezgustase viaţa sclivisită şi muieratică a 
capitalei binecuvîntate de crucea Sfîntului Gellert! Ea, care 
nu-şi trăia viața adevărată, decît atunci cînd pescuia şi vîna 
haiduceşte, ca o autentică şi rustică fiică a na-turii!... 

ŞI iarăşi, o înțelegeam prea bine, dezrădăcinată şi năs- 
cută dintr-un amestec de sînge încă nereconciliat, că os- 
tenită de acest strîmt şi monoton decor, evadase din exis- 
tenţa încarcerată aici, să plece oriunde în lume, unde soarele 
e mai luminos şi văzduhul mai puţin înmiasmat... 

N-aveam de ce mă teme. Ce rău mi-ar putea dori, mie, 
care o presimt abia acum, aşa cum nimeni n-a pri-ceput-o 
desigur vreodată, şi pentru care atît de senin, închin? 

Clătinîndu-mă, cu mîna rezemată de spătarul scaunu-lui, 
am  gîlgîit paharul peste cap. Amintindu-mi tradiția 
magnaţilor la asemenea toasturi, am aruncat viteaz cupa 
deşertată, să se sfarme în ţăndări. La izbucnirea cristalu- lui 


133 


spart în sute de aşchii, mi s-a părut că privirea dom-niţei 
Ankara tresare ofensată şi că se încruntă. 

Ceea ce îndată m-a indignat. 

Cu o mobilitate, de la care nici de astă dată nu era străină 
butelia de Tokay, am trecut brusc, de la înduio-şarea şi 
admirația de adineaori, la cel mai amar rînjet. 

— Vă dezgustă purtările mele plebee, nobilă domni- tă? 
— am întrebat cu obrăznicie. S-a deşteptat în vinele voastre 
corcite sîngele grofilor cruciați? Surideţi, cu scîrbă şi cu 
milă?... Haha! Poate credeți că vinul numai a vorbit şi 
vorbeşte?... Cum vă înşelați, prea nobilă con-tesă, de pînză 
şi de vopsea. Sînt lucid!... Nu mă impre-sionează nici 
castelul acesta populat cu armuri ruginite şi cu stafii! 
Nici surisul vostru, care vrea să fie enig- matic şi de care 
nu-mi pasă! Şi ca să dovedesc că nu-mi pasă, uite, voi alege 
o carte din biblioteca maniacului vostru părinte şi voi citi 
calm, pînă la adormire, ca în orice hotel banal, de 
oriunde!... Surizi?... Poți surîde cît vrei, cromolitografie 
care vei fi vîndută mîine la dara-bană... 

Acestea spunînd, gesticulam cu ochii împăienjeniţi de 
aburii vinului, în fața portretului alb şi neclintit. Pri-virea 
domniţei Aranka, răspunse nepăsătoare, cu sclipirea gheţos- 
arzătoare a ochilor verzi şi negri şi aurii şi viorii — şi cu 
acelaşi început de surîs care tot nu se hotărîse, încă, să fie 
surîs deplin. 

Am luat sfeşnicul şi silindu-mă să-mi păstrez verticala, 
am păşit din încăpere în încăpere, pînă în bibliotecă, să- 
mi ţin cuvîntul. Am ales o carte, două, trei... Tăce- rea 
neagră şi mucedă din cavoul acesta al cărților unde-şi slujea 
liturghiile ocultiste groful cuprins de sminteală, mă lăsa 
indiferent cu desăvirşire, acum. Ca să-mi pro- bez mai 
vîrtos sîngele rece, am început să fluier cu o voluptate rea şi 
sacrilejă, un refren de cabaret. 

Cu teancul subsuoară m-am întors, izbindu-mă în uşori 
şi împiedicîndu-mă în praguri. Uaha! Să poftească toate 
stafiile din lume, să horească în jurul meu cel mai dezmăţat 
al lor sabat şi să le rîd în nas la toate; da, la toate... 

Am aruncat hainele răvăşite pe spătarul scaunelor şi pe 
covoare: am aşezat luminarea la căpătii şi cele trei cărţi cu 
scoarţele tari. În urechi îmi hăuia tăcerea, tîm-plele îmi erau 
încinse de fierbințeală. Am deschis fereas-tra să dau drumul 


134 


răcorii nocturne şi numai după aceea, tacticos, m-am vîrît în 
aşternut. Cu o fluturare de degete, ironică şi arogantă, mi- 
am luat noapte bună de la por- tretul domniţei Aranka. 

Ochii m-au privit cu mila lor rece şi disprețuitoare. 

Şi de la primele file, am vrut să mă ştiu prins numai de 
carte, în lumea ei veche de veacuri şi veacuri, căci cartea 
era al treilea tom, din spovedaniile Sfîntului Au-gustin: „Je 
tombai donc, chez des hommes  orgueilleuse-ment 
delirants, et charnels excessivement et grands par-leurs, 
dans la bouche de qui étaient les lacs du diable et une 
glu composée d'un mélange des sillabes de ton nom et 
du Seigneur Jésus-Crist et du Paraclet notre conso- 
lateur Espirit saint. Ces mots ne quittaient pas leur 
bouche, mais seulement le son et le bruit de la langue: 
et d'ailleurs un coeur vide du vrai. Et ils disaient: Vé- 
rite, et Verite!”... 

Întorcînd foaia, fără voie ridicam ochii la ochii dom-nitei 
Aranka, fiindcă îi simțeam urmărindu-mă neclintit. 

Rîndurile jucau, deşirîndu-se şi împletindu-se; înțelesul 
cuvintelor se risipea, lunecîndu-mi din minte. Stăruitoarea 
prezență îmi atrăgea ochii hipnotic. 

Iar începutul acela de surîs, se lămurea din ce în ce mai 
usturător;, demonică provocare. 

— Ce vrei? m-am răstit, întorcîndu-mă într-un cot, să 
nu-i mai văd faţa şi ochii, plecat numai pe foile cărții. Nu 
sînt nici Tivadar Vâgo, ofiţerul dezertor şi revolu-ționar, 
nici locotenentul român, laş, care a fugit ca să nu te 
înfrunte, nici rîndaşul imbecil, care s-a înecat. Nu mă tem 
de stafii, cum nu mă ademeneşte surîsul acesta infam, de 
fecioară bezmetică... 

Spuneam — dar nu-mi ridicam ochii, s-o văd dacă a 
tresărit sub insultă. 

l-am ridicat mai tîrziu, cînd o ceaţă s-a pus între privire 
şi carte. Toată încăperea era năvălită de negură. 

Miasma lăptoasă a mlaştinilor, intrată pe nesimţite prin 
fereastra deschisă. Flacăra lumînării se împuţinase abu-rită. 
Lucrurile se estompau vag, îndepărtate, imaterial — 
numai ochii portretului scînteiau fosforic, ca ochii de topaz 
ai felinelor, în tufişuri, noaptea. 


135 


— Aşadar, toată miza în scenă! am hotărît tare, toate 
vicleşugurile unui film misterios! Ce proşti ai putut 
amăgi pînă acum, ca să crezi că tot aşa...?... 

Ochii luceau fosforic, sfredelind ceața opacă, batjo- 
coritori şi nepămînteni. 

— Ce vrei? am repetat nestăpînindu-mă, ridicat în capul 
oaselor şi ridicînd cartea cu scoarţele tari. 

Am ridicat-o şi am lovit, aruncînd-o din toate puterile. 

Flacăra luminării sfîrîi şi se stinse. 

Întunericul mă înghiţi; un întuneric murdar şi lăp- tos, 
aderent, de ceață. Dar lovisem bine; ochii fosforici nu mai 
sclipeau sus, erau acum la înălțimea, mea, aprin-zîndu-se şi 
stingîndu-se în întuneric, cum într-adevăr lucesc intermitent 
privirile sălbăticiunilor de noapte. 

Era la înălțimea mea: portretul, aşadar, căzuse. 

Calmat, am pipăit cutia de chibrituri, la căpătii, lîngă 
sfeşnic, unde o ştiam aşezată. Am frecat un chibrit, mai 
multe. Hîrtia umedă şi virful umed al chibriturilor nu 
dădeau nici o scînteie. Le-am tras pînă la cel din urmă, şi 
am zvârlit cutia deşartă, blestemînd. 

Cînd am ridicat privirea, ochii fosforici nu mai erau 
acolo; scînteiau lîngă uşă. 

M-am repezit în întunericul vînăt să pipăi tabloul pe care 
îl ştiam căzut: rama era intactă şi neclintită în perete, dar 
mîna n-a dat peste pînză — înlăuntrul ramei a pipăit numai 
peretele gol şi aspru. 

— Ce înseamnă nebuniile acestea? am răcnit, întor- 
cîndu-mă. 

Fosforicele pupile, verzui şi aurii, clipeau acum în altă 
parte; în faţa ferestrei cu lumina lăptoasă. Am sărit să 
prind drăceştile lumini, şi luminile au săltat alături. Ochii, 
deprinşi acum cu întunericul, desluşeau şi-un veşmînt alb, 
lipindu-se de zid, făcîndu-mi faţă. Încă o dată m-am repezit, 
şi încă o dată mi-a scăpat. 

— Cu mine nu merg nebuniile acestea! am gîfiit cu 
încăpăţinare, izbindu-mă prin întuneric de scaune şi de alte 
mobile, împiedicîndu-mă în haine şi întinzînd braţele, ca 
într-un joc de-a baba-oarba, să încleşt arătarea jucăuşă. 

Şi cea mai nebunească goană începu. 

Ochii scînteiau pretutindeni, iar mîinile întinse nu-i 
puteau captura nicăieri. 


136 


Lîngă uşă, de cealaltă parte a biroului, între pat şi mine, 
aproape de tot şi scăpîndu-mi, cînd strîngeam braţele să 
cuprind fantasma albă şi nu încleştam decît vidul. 

Gîfiiam în întuneric, mă opream să calculez o săritură; 
fantasma cu ochi de fosfor se oprea şi ea cu lucirile 
neclintite, şi cînd mă aruncam, îmi zdreleam degetele în 
zid, palmele în colţuri de fier, tîmplele în uşori. 

O dată am prins mîna şi mîna s-a topit în strînsoare, fără 
nici o smuncitură, ca ochii să-mi rîdă în față, cu arzătoarea 
lor lumină, rece şi nepămînteană. 

Poate a durat numai cinci minute, bezmeticul joc; poate 
un ceas. 

Toată îndărătnicia îmi era să dovedesc — să dovedesc 
cui? — că n-am nici o frică şi că nu voi conteni, pînă ce nu 
voi avea aici, în mîini capturată, dezlegarea absurdei arătări. 

M-am oprit să-mi şterg cu dosul palmei, fruntea udă și 
înfierbîntată; ochii cu recea dogoare s-au oprit şi ei, în 
dreptul uşii. M-am aruncat, zvicnind cu mîinile de 
taur orbit de năvala sîngelui în creier; arătarea albă s-a 
strecurat în coridor, deşirîndu-se, şi oprindu-se să mă 
aştepte la capătul cel mai întunecos. Am căzut, m-am 
ridicat, am înaintat bîjbîind în umbra de beznă, condus 
numai de scînteierea ochilor. 

Pe urmă, în altă încăpere şi în alta şi încă în alta, Jos 
pe scări, în sala cu armuri. 

Se oprea, cînd întîrziam. O rupea înainte, cînd eram 
aproape. 

Tălpile goale se contractau pe lespezile reci ca gheaţa: o 
clipă am avut nălucirea deşănţatei mele înfățişări, dez- 
brăcat, cutreierînd coridoarele negre, după o arătare, după 
stafia de care-mi rîdeam cu atîta siguranță, ieri, ŞI 
aseară, şi adineaori şi care acum îşi rîdea dînsa de mine... 
Dar nimic pe lume nu m-ar fi oprit. Voiam să văd, să ştiu 
cum are să sfirşească, să-mi dovedesc... Să-mi dovedesc, 
ce? 

S-a rezemat de-o armură. M-am aruncat să o cuprind în 
braţe, la un loc cu armura. Omul de fier s-a prăbuşit pe 
lespezi, cu o detunare care a răscolit ecoul în toate sălile 
castelului pustiu şi sonor; dar arătarea, neatinsă, mă 
aştepta în ușă. Încă o dată m-am năpustit, după ea. 

Ce lună putredă, între nori bolnavi şi ce lumină lăptoasă! 


137 


Dintr-o singură aruncare a ochilor am întrevăzut-o, sus 
pe cer, şi îndată, privirea a coborit să regăsească fan-tasma 
cu ochi de fosfor, ca să nu-mi scape cumva. Mă aştepta la 
colțul zidului; a ocolit spre cealaltă față, în parcul cu 
mlaştini. 

Luna îşi trase un nor vînăt peste față; întunericul de 
sus, fu deodată dens şi opac. 

Dar numai întunericul de sus. Căci jos, toată întin- derea 
parcului, cu scheletele strîmbe şi prăbuşite ale copa-cilor, 
era luminată straniu de mucedă irizație a miasmelor. 

O piclă verzuie, în care dănțuiau sîmburi de flăcări, 
înfăşurate în vată. 

Numai o clipă am avut răgaz să mă opresc, vrăjit de 
fantastica iluminație. Fiindcă îndată, arătarea mi-a jucat în 
față, aproape de tot, ca şi cum ar fi vrut să mă cheme la 


la hotărîrea mea şi să mă sustragă de la vreo şovăială. Nu 
mă aflam doar aici, ca să admir un spectacol! Aveam altă 
datorie... Şi am alergat după sprintena arătare, albă şi 
jucăuşă, printre luminiţele care se aprindeau şi se stingeau 
suflate de vînt, alergau alături de noi, ne în-treceau şi-şi 
transmiteau lumina de la una la alta, o mie de mii de 
candele gălbui, albastre, verzi şi roşii şi de toate culorile 
curcubeului. 

Fantasma poposea, se răsucea să mă aştepte. Atunci, cele 
două lumini fosforice şi neclintite, păreau luceferii suverani 
ai constelaţiilor dănţuitoare de jos. 

Numai ochii aceştia rămîneau reci, în neclintire; iar toată 
puzderia luminilor nestatornice din smîrcuri aler- gau din 
flacără în flacără să se apropie şi să-i facă un covor de 
licurici împrejur. 

Smuceam picioarele goale, scufundate în glodul chif- tit 
şi mă repezeam. Arătarea se deşira imaterial înainte, trecea 
prin trunchiurile răsturnate, gonea întovărăşită de toate 
flăcările miasmelor fugind laolaltă cu noi. 

Am ajuns la zid; înainte de a trece dincolo, am privit o 
dată îndărăt. 

Toate luminile din urmă erau stinse. 

Numai castelul Kemeny, în întunericul aspru ca un 
postav, se vedea îmbăiat într-o lucire gălbuie şi sulfu-roasă; 
lumina care nu venea de nicăieri şi s-ar fi spus că eo 


138 


sudoare satanică a zidurilor dospite de umezeală şi de 
mucegai. 

Umbra albă îmi juca înainte, ochii cu arzătoarea ră- 
ceală, mă îndemnau impacient: 

— „Haide! Ce aştepţi? Unde te uiți?”... lar şerpuit, se 
strecură dincolo de zid, unde nemărginirea smîrcu- rilor se 
întinse iluminată de zvârcolirea clipirilor gazoase. 

Sub tălpi, în golul dezgustător, simţeam vietățile băloase 
încovrigîndu-se în jurul degetelor, îmi scuturam scîrbit 
piciorul din fugă şi goneam încă, încă, sărind peste 
ochiuri păcurii de apă, călcînd în flăcări care se stingeau 
brusc, împleticindu-mă în rădăcini înnodate, care mă 
atrăgeau îndărăt. 

Şi deodată, răsuflarea mi s-a gîtuit de spaimă. 

În urmă, mai alerga cineva. 

— Uuuu! Ululu! Uuuu! Ululu! 

Guşatul, cu mîinile lungi, cu paşi răşchirați, venea 
şuierîndu-şi răsuflarea din cimpoiul de carne, urlînd... 

— Uuu! Ululu! Uuuu-Ululu! 

Cu toate puterile adunate, am început să gonesc mai 
deznădăjduit; înainte, fugărind arătarea albă, în urmă, 
fugărit de jivina omenească, pe care nu o ştiam ce vrea şi 
de ce aleargă. 

— Uuu! Ululu! Uuuu-Ululu! 

Este contagioasă sălbăticirea? Ceva din strămoşii la- 
custri s-a deşteptat în mine? Nu ştiu; dar m-am trezit în 
goana nebunească, urlînd şi eu pe întrecutele, cu gu-şatul 
tîmp şi nevolnic. 

— Uuu! Ululu! Uuuu-Ululu! 

Ne îngînam şi ne întreceam: din fugă întorceam capul 
pe jumătate fiindcă îi simțeam răsuflarea gîfiită în spate: 
zvîcneam mai încordat şi urlam mai bestial: 

— Uuuuu! Ulululu! Uuu-Ululu! 

Nici un obstacol nu mă oprea. Nici un dezgust. Une- ori 
piciorul intra pînă la gleznă, stropi de abces mă împroşcau 
în obraz şi în ochi, simțeam în gură gustul leşiatic şi spurcat 
al putreziciunilor fermentate, pielea mă ustura de 
tăieturile săbiilor de papură şi poate de muşcăturile 
animalelor băloase; dar nimic nu mă oprea, ca o fiară 
slobozită din mijeala veacurilor. Eram doi care goneam 


139 


după arătarea lacurilor, şi dintre amîndoi, nu guşatul era 
cel mai aproape de animalitate. 

— Uuu! Ulu-lu! urlă, la spate, rotind labele uriaşe de 
gorilă. 

— Uuuuu! Ululu! Uuuu-Ululu-urlu! răspundeam mai 
îndirjit, cu glas pe care nu mi-l cunoşteam şi tot nu mi se 
părea destul de fioros. 

Cînd deodată alba fantomă s-a oprit. A fost atît de 
neaşteptat, încît nu mi-am putut curma goana şi am trecut 
prin imaterialul veşmînt. 

Am vrut să mă întorc, să văd unde s-a topit, s-o caut 
îndărăt jucînd în altă parte, chemîndu-mă, cum fă-cuse pînă 
atunci. Ceva s-a prăbuşit în creştet, trosnin-  du-mi ţeasta; 
toate luminile dănțuind pe lacuri s-au stins brusc şi am 
căzut cu faţa în glodul vîscos. 

Într-atît mi-am adunat ultimele puteri: să-mi întorc 
obrazul, nările şi gura din mîlul acru şi dospit, ca să-mi 
feresc răsuflarea liberă. Şi să văd, păşind peste mine şi 
fugind mai departe, cu mîinile vînturate roată, guşatul, cu 
răcnetul lui triumfal şi acum rămas singur, stăpîn: 

— Uuuu! Ululu! Uuuu-Ululu-uuu! 


Fundul oceanului era abia luminat de un crepuscul livid. 
Madrepori, cu braţe de sfeşnic înflorite întindeau o 
feerică pădure în adîncul înăbuşitor al apelor. Săge- tau 
peşti lungi ca sulițele, se opreau peşti lați cît tăvile cu 
ochii bulbucați şi ficşi. Stelele mării, gigante, îşi ro- teau 
cele cinci brațe ca roza vînturilor. Vietăți străvezii coborau 
încet, balansînd clopotele fără de sunet. Şi raci uriaşi şi 
mustăcioşi, necunoscute animale de toate culo-rile, peşti 
torpilă descărcînd baterii care cutremurau apa, caracatițe cu 
braţe înnodîndu-se dezgustător, înaintînd zvicnind din 
pomparea cu bulbuci a lichidului, viermi, crabi, moluşte şi 
toate jivinele monstruoase şi fantastice ale profunzimilor; 
unele mai divine ca păsările şi flo- rile paradisului, altele 
mai scîrboase şi hide ca arătările de vis rău, treceau în 
nesfirşită procesiune pe dinaintea ochilor, vînîndu-se, 
ascunzîndu-se, gonindu-se şi îmbrăţi-şîndu-se în oribile 
spasmuri. 

Aerul ţevii din îmbrăcămintea de scafandru se împuţina 
înăbuşindu-mi răsuflarea. 


140 


Numai aceasta m-a făcut să clatin semnalul care avea 
să mă tragă în sus, despărțindu-mă cu părere de rău de 
magica lume a adîncurilor. Reflectorul puternic al lămpii 
electrice tăia brazde luminoase scormonind un-ghere de 
stînci, unde se ascundeau sub alge alte vietăți necunoscute 
— îmi făgăduiam mîine să mă întorc, odih-nit, pentru altă 
explorare. 

Acum funia mă ridica legănat, cu greutăţile de plumb 
atîrnate de picioare, lăsînd dedesubt mişuneala multi-coloră 
din pădurea vrăjită de madrepori. 

Apa era mai subţire şi mai luminoasă. 

Sprinten jucau numai suveicile peştilor. 

Mai repede! 

Am scuturat semnalul de sonerie, să mă smucească mai 
repede, fiindcă îmi vîjiiau tîmplele şi în îmbrăcă-mintea de 
oţel deschideam gura sufocat, ca puii de şoarec sub clopotul 
aparatelor de făcut vidul în laborator. 

Ce-a fost aceasta? 

Ascensiunea s-a oprit. Toată lumina s-a încețoşat aco- 
perită de o caracatiţă enormă, care-şi întinde multiplele 
braţe cu ventuze în capăt, să mă cuprindă; mă strînge 
încolăcit de-mi trosneşte îmbrăcămintea articulată de metal; 
mă priveşte cu ochii holbaţi din capul fără frunte şi cu o 
smucitură mi-a smuls ţeava, prin care aerul a fugit, lăsînd 
să gîlgîie apa ucigaşă: Uuuu-Ululu, Uuuu-Ululu! 

Mă zvîrcolesc fără putere, cu vinele plesnind şi cu 
răsuflarea retezată; ochii imenşi şi neclintiţi, aproape de tot 
deasupra ochilor mei, mă privesc atent, cu o crudă şi 
satisfăcută curiozitate — şi caracatița ride, rîde cu glas 
omenesc. 

Cu o ultimă deznădejde încerc să resping vîscoasa 
îmbrăţişare. Tentaculele se desprind; au rămas numai ochii 
plecați pe fruntea mea, bulbucaţi şi sticloşi. Le im-plor 
îndurare. N-am venit cu nici un gînd rău. Nu voi mai 
tulbura niciodată împărăția apelor. O  nevinovată şi 
omenească curiozitate... Dar niciodată nu mai revin; jur! 

Ochii se îmbunează aplecaţi cu aceeaşi atenţie să-mi 
sondeze privirea, de astă dată fără cruda răutate. Tot mai 
aproape, mai atent şi mai îndelung, pînă ce se pre- fac în 
ochii gălbui, de după ochelarii cu lentilă bombată şi cu 


141 


ramă de bagă, ai avocat-doctorului juridic Silvestru 
Hotăran. 

— Uff! Bine că dădu Sfîntul şi te-am văzut întors la 
viață! suspină uşurat avocat dr. juridic Silvestru Ho-tăran, 
îndreptîndu-se greoi de şale şi strîngîndu-mi mîna întinsă 
neînsufleţit pe cearceaful alb. 

Încerc să surîd încă nedumerit unde mă aflu. 

Rotesc ochii: pereți albi ripolinați, fereastră înaltă fără 
perdele, patul de fier, şi peste cap, la căpătii, foaia de 
observaţie. 

Aşadar, o cameră de sanatoriu! 

Ce blîndă şi bună e lumina caldă, năvălind val, prin 
fereastra deschisă! Şi garoafele de pe măsuţa de metal, cu 
miros dumnezeiesc! 

Vreau să mă mişc între pernele mari. Nici brațele, nici 
trupul nu se supun. 

Avocat dr. juridic Silvestru Hotăran mă contemplă cu 
o maternă încîntare, frecîndu-şi mîinile bunduce şi păroase. 

— O! Bată-te că mi-ai şi făcut o istorie, cum ai ră- mas 
singur! mă mustră cu bunătate, clătinînd a ame-ninţare 
inofensivă, arătătorul scurt şi gros, ca un franc-furter. 

— Cine şi-ar fi imaginat?... Prostii... Nici eu nu ştiu!... 
am îngăimat, dezvinovăţindu-mă şi încă o dată, încer- cînd 
să mă întorc pe o coastă. 

— Acum stai liniştit! îmi porunceşte, aşezîndu-se 
alături, pe marginea patului. Totul e bine dacă sfirşeşte cu 
bine... Şi totul s-a sfîrşit mai bine decît îmi închi- puiam. 
Singurul necaz, l-ai tras dumneata... Dar acum, că te văd 
trecut de criză, pot spune că mi-ai fost un noroc. L-ai 
plătit scump, erai să-l plăteşti cu viaţa; dar, dragă domnule, 
ai dezlegat o taină... Ai limpezit o con-troversă juridică, de 
la care puteam să mai aştept încurcături... 

— Nu înţeleg! am spus. 

Avocat dr. juridic Silvestru Hotăran îmi puse pe umăr 
palma lată ca o broască ţestoasă, în chip de prietenească 
solicitudine: 

— Ai să mai ai răbdare şi am să-ți povestesc. Acum nu 
trebuie să te osteneşti... Medicul ţi-a recomandat linişte... 

— Şi dumneata crezi că o să am linişte dacă nu-mi spui 
acum?... Tot timpul am să mă gîndesc... Am să fac tot soiul 
de supoziţii! m-am îndărătnicit, abia întors la viaţă şi din 


142 


nou stăpînit de demonul curiozităţii. În loc să dorm sau 
să nu cuget la nimic, am să-mi frămînt mintea să aflu... 
Dumneata numeşti aceasta linişte? am stăruit, înţelegînd că 
fermitatea doctorului juridic Sil-vestru Hotăran începe să se 
clatine. 

Se ridică în picioare, măsurînd cu paşi apăsaţi de cîteva 
ori camera în lung şi în lat, cu mîinile la spate; privi pe 
fereastră, se întoarse. 

— Dealtfel, poate e mai bine! spuse, oprindu-se şi 
trăgîndu-şi un scaun în fața mea. Toată istoria e scurtă... 
Acum două săptămîni cînd te-am găsit... 

— Acum două săptămîni?... am întrebat, şi îndată am 
căutat cu ochii la calendarul din perete. 

Într-adevăr: 29 august... Sînt două săptămîni de cînd zac 
fără cunoştinţă... 

— Acum două săptămîni, reluă avocat dr. juridic 
Silvestru Hotăran, cînd te-am găsit căzut în mlaştina aia 
ticăloasă, după ce te-am adus aci, la Cluj, să te predau în 
seama medicilor, ne-am întors să procedăm la o an-chetă 
mai amănunţită... Cu autoritățile, bineînţeles. Şi n- 
am greşit. Am descoperit la cîțiva paşi de unde căzu-seşi, în 
nămol îngropat şi în descompunere, trupul con-tesei Aranka 
Kemeny... Ne-a fost uşor să stabilim iden-titatea... După 
inelul din deget, după carabina de alături, după ce s-a mai 
putut cunoaşte din îmbrăcămintea pu-tredă... Mai greu este 
de stabilit cum de a ajuns acolo. Părerea judelui e că s-a 
înecat şi că trupul s-a scufun- dat singur cu timpul, în 
mlaştină. S-a înecat din acci- dent, sinucidere, asasinat?... 
Aceasta, dragă domnule, n-are s-o ştie niciodată, nimeni. 
Ca măsură de precauţie a fost arestat Gyula guşatul... Dar 
e nevolnic; nu-i poți scoate un cuvînt, e mai dobitoc decît 
dobitoacele din curte... L-am arestat, fiindcă e frate cu 
fostul locote- nent Tivadar Vâgo şi fiindcă după spusele 
slugilor, îşi adora cu simţirea lui de guşat stăpîna... Mi-am 
spus că, poate gelos de cele cîteva plimbări nevinovate ale 
con-tesei Aranka în tovărăşia lui Tivadar Vâgo, în cugetul 
lui de nerod şi de nebun va fi mijit ideea crimei... Dar 
acestea sînt numai presupuneri. Fapt este că descoperi- rea 
a înlăturat cea din urmă complicaţie. Înţeleg bine, că în 
materie de succesiune, data morții e de cea mai mare 
însemnătate. Dacă se dovedea că Aranka a murit după 


143 


contele Andor, atunci asupra averii puteau să ridice 
pretenții succesorii ei ascendenți, adică neamurile Anei 
Porumbacu, Gheorghe Porumbacu şi aşa mai departe. Cu 
alte cuvinte tot felul de complicații. Acum lucrul e sim- 
plificat: ultimul decedat în ordinea cronologică, e con- tele 
Andor, şi cum a murit fără testament, averea merge după 
lege succesorilor de drept, în speță clienţilor mei... După 
cum vezi, datorită peripețiilor dumitale au fost înlăturate şi 
cele din urmă dificultăți juridice. Pot spune că îți datorăm 
recunoştinţă. 

— Mersi! am întrerupt sec, fără entuziasm, aflînd 
prozaicul deznodămînt al peripețiilor pe care nu le va ști 
niciodată, nimeni. 

Şi am tăcut un timp, cu ochii închişi, revăzînd fan-tasma 
albă şi sprintenă a domniţei Aranka, despre care acum 
înțelegeam că-şi căuta odihna unui mormînt creşti-nesc şi 
de-aceea chema trecătorii s-o izbăvească din pu-treziciunea 
smîrcurilor. 

Pe urmă, într-un tîrziu, mai mult de politeţe, decît de 
curiozitate, am întrebat: 

— Dar castelul? Biblioteca? Licitaţia a fost? 

— O! da! răspunse, frecîndu-şi mîinile cu stăpînită 
satisfacție avocat dr. juridic Silvestru Hotăran. Au mers 
lucrurile mai fain decît mă aşteptam. 

Plecîndu-se să-mi destăinuie cu glas mai scăzut: 

— Am pus să liciteze pentru două mii de jugăre de bălți, 
un om al meu... Le-am luat pe nimic. Nici nu se prezenta să 
le liciteze nimeni. Cine, ce să facă, cu două mii de jugăre 
de bălți, papură şi smîrcuri?... Cuibar de ţînţari şi de friguri 
palustre. Eu, o iau sistematic. Irigaţii, canalizări... În cinci 
ani de muncă, scot aur... Şi sînt şi cu conştiinţa curată: 
m-am ofertat, decît fiindcă nu se prezenta nimeni. Nu-i 
drept, dragă domnule? 

În loc de răspuns, ochii mei s-au oprit stăruitor la 
paharul deşert de la căpătii, cu urme grase şi opace de 
degete. „Exact, limpede ca acest cristal!” — am gîndit, 
amintindu-mi episodul de acum două săptămîni, cînd 
avocat dr. juridic Silvestru Hotăran, urmărindu-mi pri-virea, 
înțelese cu toate acestea la ce-am cugetat, fiindcă roşi, 
dovedind o subtilitate în citirea gîndurilor ascunse, la care 
nu m-aş fi aşteptat, nicicînd. 


144 


— Şi cărțile? Biblioteca? am întrebat, numai ca să 
risipesc jena acestei osînde fără cuvinte. 

— A! cărțile! vorbi cu însuflețire, avocatul dr. Ju- ridic. 
Închipuieşte-ți, dragă domnule, că am avut cea mai mare 
surpriză!... Mă temeam că n-are să se pre- zinte nimeni. 
Şi a venit un ovrei tocmai de la Pesta, un anticar, care 
cunoştea dinainte biblioteca. A oferit, cît nu mă 
aşteptam: zece mii de pengö... Dar am avut grijă şi de 
dumneata, dragă domnule, m-am înţeles cu el să aleg întîi 
măcar o sută de volume pentru dumneata... 

Şi m-a ajutat el, foarte de treabă şi serviabil. Uite! îmi 
spuse, arătîndu-mi înşirate pe duşumea, lîngă perete, un şir 
de cărți, cu fericirea unui om care a pregătit o mare şi 
plăcută surpriză. 

Am vrut să mă ridic într-un cot, să privesc lacom. 

— Te rog, stai liniştit! mă îndesă la locul meu avo- cat 
dr. juridic Silvestru Hotăran, cu palma lată cît broasca 
țestoasă. Ţi le aduc, eu, să le vezi, pe rînd... 

Şi îmi cără pe rînd, cărțile, ştergîndu-le praful de pe 
legăturile de piele, cu batista despăturită şi aşteptînd 
exclamațiile mele de surpriză şi de recunoştinţă, cu se- 
ninătatea bună a unui bunic care a pus la cale cel mai 
neaşteptat dar nepotului. 

Erau numai cărți ocultiste, de magie, de spiritism şi de 
reîncarnaţii, toate noi, de trei şi de patru decenii alese după 
cît se înfățişau mai arătoase, legăturile proaspete ŞI 
aurite. Toate preţuind, pentru mine, mai puţin decît 
greutatea lor la cîntar. Nici una din celelalte rare şi 
prețioase, rătăcite măcar din întîmplare. Anticarul „ser 
viabil” de la Pesta nu se oferise degeaba, să adauge pri- 
ceperea lui la nepriceperea avocatului procurist! Dr. Ju-ridic 
Silvestru Hotăran aştepta încîntat şi oarecum mirat, de prea 
searbădul meu entuziasm. 

— Zici că pentru toată biblioteca a oferit zece mii de 
pengö?... Cît fac zece mii de peng în monedă româ- 
nească? am întrebat, privind în tavan, unde se topea tot 
furgonul meu himeric de cărți: o avere. 

— Aproape trei sute de mii de lei! răspunse prompt şi 
triumfal, dr. juridic Silvestru Hotăran. Aş fi fost în-cîntat, 
după evaluarea mea să luăm cincizeci de mii de lei; şi a 


145 


dat trei sute de mii... Un nebun!... Nu m-aş mira să aflu 
că a ajuns la faliment în scurtă vreme... 

— Doctore, doctore! am rostit amar... Biblioteca con- 
telui Kemény preţuia cu ochii închişi, cinci-şase mili-oane... 
Erau cărți acolo care au să fie plătite, una singură, cu zece 
mii de pengă şi mai mult. 

Avocat dr. juridic Silvestru Hotăran mă privi cu ne- 
încredere prin ochelarii lui bombaţi. Pe urmă dădu din cap, 
şi se apropie să-mi aşeze mai bine, sub bărbie, cear-ceaful 
alb: 

— Nu trebuia să te ostenesc... A spus bine medicul. Ai 
încă febră! Să-ţi pun termometrul... 


146 


POSTFAŢA 


ÎN APROPIEREA FANTASTICULUI 


Prozator cu o subliniată propensiune spre realităţile sociale, 
romancier dar şi autor de nuvele — alert, prolific, deschis pro- 
blemelor la ordinea zilei — Cezar Petrescu, adept al unei retorici 
consacrate, s-a orientat, nu de puţine ori, spre fantastic. Cinci 
volume, grupate în categoria Fantasticul interior şi făcînd parte din 
Cronica românească a veacului XX, o demonstrează. Privit mai 
atent, fantasticul lui Cezar Petrescu vrea să spună că irealul eo 
excrescenţă neaşteptată a realului, lunecare lentă în super- stițios şi 
oniric, de unde succesiunea de forme combinatorii fri- zînd o 
iraționalitate frapantă sau discretă. Oamenii, pare a sus- ține 
autorul Întunecării, îşi manifestă veritabila individualitate (cea 
interioară) în momentele de criză psihică şi etică, la între-tăierea 
realului cu imaginarul, mai exact la interferența concre-tului din 
experiență diurnă cu spectralul şi misterul orelor de noapte. Nu 
romanele Simfonia fantastică sau Baletul mecanic recomandă 
îndeajuns filonul fantastic, ci prozele de dimensiuni mai restrînse, 
povestiri şi nuvele de cincizeci-şaizeci de pagini — Omul din vis, 
Aranca, ştima lacurilor, Omul care şi-a găsit umbra, Adevărata moarte 
a lui Guynemer — ilustrând formula, de altfel improprie, de „fantastic 
interior”, În toate acestea — relatînd experienţe la persoana întîi sau 
experiențe raportate de martori — cîte o ființă discontinuă se împarte 
între convențiile vieţii exterioare şi solitudinea celei interioare; se 
produce, inevitabil, o ruptură între durata normală şi timpul ascuns, 
inaccesibil celorlalți, în-cifrat, criptic, deformator al noimelor. Cum 
accesul în interiorul labirintic, cețos şi insolit, e barat, cum 
resorturile faptelor se refuză cunoaşterii, nonsensurile, situaţiile 
derutante,  neverosimile, se afiliază fantasticului.  Intrusiunea 
acestuia devine uneori atit de naturală, încît realul şi imaginarul 
dau impresia de simul-taneism. 

Se vede lesne că fantezia excepțională a prozatorului e nu-  trită 
cu lecturi despre ocultism şi para-psihologie, cu scrieri sfi- dînd 
ordinea cotidianului trăit; fantome, demoni, practici secrete, 
coşmare, tulburări fiziologice, magie şi  esoterism, acestea 
impulsionează propriile demersuri de creator. Între bunurile moș- 


147 


tenite de moşierul decrepit Iorgu Ordeanu (Omul din vis), figu- rează 
„manuscrise deasupra cărora au migălit, la lumină de opait, 
călugări în chilii de mănăstiri, cărturari arşi pe rug, slujitori ai 
cabalei, vraci ai magiei negre, alhimişti căutători ai pietrei filozofale 
şi a izvorului de tinerețe veşnică...” Prin inter-mediul altui personaj 
(delegat al autorului), lectorului i se vor- beşte, în Aranca, ştima 
lacurilor, de interesul contelui Andor Kemény pentru „ştiinţele 
oculte, reîncarnare, spiritism, magne- tism” şi magie, de cărți de acest 
gen redactate de Allan Kardek, de Swedenborg, Denis Areopagitul, 
Ruysbroeck şi alții. Autorul Arancăi a trecut, de bună seamă, prin 
reprezentanţii faimoşi ai fantasticului, prin E.T.A. Hoffmann, 
Théophile Gautier, Villiers de l'Isle-Adam, Barbey d'Aurevilly, 
Edgar Poe, Guy de Mau-passant, Gerard de Nerval, însă în cazul său 
miraculosul supra-naturalul şi magicul ocupă funcții precare; lipsesc 
diversele dis-locări şi răsturnări stupefiante, forțele fascinatorii şi 
exorcizante din romantismul german, scenele crispante, situaţiile 
imaginate ulterior de un Mircea Eliade. Chiar dacă livrescul şi 
lecturile au partea lor de contribuţie, tipul de fantastic practicat de 
prozator stă, pe mare întindere, în dependența unor rezonanţe 
folclorice avînd ca nucleu germinativ nu atît ilogicul absolut cît 
nemaivăzutul. 

Atita timp cît obsesia e semnul unei rupturi în echilibrul dintre 
experiența colectivă şi cea individuală, ea ţine de dome- niul 
psihopatologicului. Curiozitatea cuiva care se apropie de Omul din 
vis — piesă fitulară dintr-un volum cu subtitlul Trei povestiri cu 
morți — e întreținută, de la un anumit nivel, de repetate coincidenţe 
de natură onirică. Obsesia se rezolvă în senzaţional: preocupat încă 
din anii de liceu de omul care-i apărea în vis — un vis anticipativ 
—, naratorul îl descoperă în realitate sub înfăţişarea „unui domn cu 
haine cenuşii; un bătrîn cu mustăţile cărunte, tunse scurt, cu o 
figură foarte tristă şi obosită, cu o cravată îngustă şi neagră, Strînsă 
pe un guler tare, din care se vede virful de metal al butonului...” 
Straniul personaj, salvatorul din vis, revine benefic, misterios, de cîte 
ori naratorul se găseşte în dificultate; şi totdeauna însoțit de un 
căţel cafeniu „cu picioarele scurte şi răsucite în afară, ca labele de 
crocodil.” Aici, nelipsitul cîine Soliman e un analog al umbrei dintr-o 
vii- toare nuvelă, Omul care şi-a găsit umbra. Urmaş ruinat al unei 
vechi familii de latifundiari, Iorgu Ordeanu, omul din vis a pier- dut 
la cărți o avere imensă; el e concomitent vedenie şi adevăr, de 
unde senzaţia bizară de halucinant, de nelinişte şi tensiune, toate 
implicate într-o țesătură de stări confuze, lunecoase şi tul-burătoare. 
Întrebările pe care naratorul (el însuşi cartofor im-penitent) şi le 
adresează sieşi, aerul enigmatic al lui Ordeanu la prima 
întîlnire la ţară (în momentul lichidării ultimei proprie-tăți), 
revederea lui la Bucureşti în spațiul mizer al unei camere închiriate 
(decor balzacian), apoi la clubul jucătorilor de cărți, unde naratorul 
cîştigă cei din urmă bani ai „Strigoiului”, toate au acea nuanță de 
flou, de sfumato, caracteristică zonelor miste-rioase ale existenței. În 
semi-întunericul camerei închiriate la Bucureşti zac teancuri de 


148 


rarităţi bibliofile moştenite, volume prăfuite, nedeschise vreodată de 
omul din vis. Tot în penumbră, la flacăra unei luminări, se vede un 
Ordeanu „împuţinat”, istovit, cu „fața Străvezie”, cu „părul cenuşiu 
şi putred”, mască imobilă cu „privire îngheţată de mort”. Descripția 
excelează în reverberaţii semantice traducînd răcirea, întunecarea 
progresivă, agonia; vocea narativă ascunde mereu ceva sau 
simulează taina. 

Detalii ce se sustrag determinismului logic se suprapun ta- 
blourilor franc realiste privite de aproape, între care, clubul, mesele 
de joc, crupierii, nopțile de toamnă, străzile oraşului; îndărătul 
naratorului stă autorul, atent, ispitit de investigaţii psi-hologice, 
totodată moralist indirect despre puterea banului. Ju-cătorul lui 
Dostoievski a fost, nici vorbă, punctul de plecare. Două individualități 
complementare — Ordeanu şi Naratorul — se con-stituie în actori, 
într-o dramă despre patima care devastează de-finitiv. Un personaj de 
prim-plan, altul de planul al doilea, ambii comportind funcții 
referenţiale, în vederea conturării unei tipologii. În mister rămîne 
profilul unei tinere Agata, „de o frumusețe fină şi firavă” (cum o 
arată o fotografie din camera bătrinului cartofor), figură trecută în 
moarte, enigmatic legată de biografia celor doi: ermetic închisă în 
existenţa lui Ordeanu; aeriană şi patetic pro-tectoare în amintirea 
piezişă a naratorului. „Ce rețea nevăzută de întîmplări risipite în 
viața mea, fără nici o legătură aparentă — se întreabă acesta — 
îşi lămureau apropieri tainice, se strîngeau acum tot mai aproape, ca 
sforile unei curse pentru sălbăticiunile pădurii, în jurul meu şi al 
acestui om; strigoi din visurile copilăriei? Și pentru care sfîrşit 
aceasta?” Un revolver „mic, negru, ca o jucărie”, marchează sfîrşitul 
omului din vis. Rămîne însă cîinele Soliman, ataşat de narator, 
trăsătură de unire cu dispărutul. 


Vechi castele bîntuite de fantomele proprietarilor de odinioară 
abundă în proza engleză de la Horace Walpole (Castelul din Otranto, 
1765) şi Anne Radcliffe (Castelele lui Athlin şi Dunbayne, 1789) pînă 
astăzi. Afinităţi la nivelul structurii, nu la cel al vocii narative, pot fi 
stabilite între respectiva proză şi Aranca, ştima lacurilor, una din 
creațiile reprezentative ale fantasticului românesc. Într-un ținut 
„blăstămat şi stricat de ape”, tărim de bălți şi friguri palustre, 
veghează sumbru, imprevizibil, castelul grofilor Kemeny, despre care 
circulă întîmplări de groază cu Stafii şi dispariţii bizare. Un ultim 
Kemeny, „capricios şi despotic”, urmaş istovit a douăzeci de generaţii 
de oameni de arme, claustrat între cărți oculte, are certitu-dinea că el 
e spiritul reîncarnat al unui cavaler din neamul Său, turcit cu secole 
înainte. Amestecul de sînge continuă prin însoţirea contelui Andor 
Kemény cu Ana Porumbacu (aceasta cu patruzeci de ani mai tînără), 
fiica unui ţăran din Racoviţa, lîngă Sibiu. Fapt care tulbură 
lucrurile, femeia, un „medium excepțional”, se îneacă în canalul din 
parcul castelului, după care groful comunică cu spiritul răposatei, 
fostă reîncarnare a nepoatei unui sultan. Coincidenţele, straniul 
reiterează: nu după mulți ani dispare şi Aranka (în titlu: Aranca), 


149 


fiica lor — instruită într-un pension din Cambridge — pasionată de 
pescuit şi vînat, de plimbări cu barca pe lac. Slugile, apariții ciudate, 
consonante cadrului, jură că noaptea, prin parc, prin încăperile 
castelului, umblă neauzită Stafia contesei Aranka; moarta fără 
mormînt cere loc de odihnă după datină. Întîmplările, vorbele se 
succed între realități verificabile şi aproximaţii, atenția mergînd 
prioritar spre nelămurit, ezitînd între străveziu şi ocult. O astfel de 
ezitare continuă între „o explicaţie naturală şi una supranaturală” 
defineşte, în fond, fantasticul (Tzvetan Todorov). Hotărit, Aranca, 
ştima lacurilor e cea mai „muzicală” din toate prozele lui Cezar 
Petrescu de aspect fantastic: bălțile în tonuri „ruginite” de crepuscul, 
chemarea „smîrcurilor înmiasmate”, oglin-zile de apă „băloasă”, 
petele de „mătreață buboasă”, foirea vietăților acvatice — iată 
elemente de orchestrație, refrene reactualizînd ritmic senzația de 
uimire. 

Focalizare dublă şi chiar triplă ducînd cinematografic la clăti- 
narea perspectivelor, la schimbarea centrilor de interes şi, în cele din 
urmă, la o nelinişte ce emană nu numai dinspre indivizi — con-tele 
Andor Kemény, Aranka — dar din întreg spaţiul cu „Stafii” şi 
duhuri, cu oameni puţini şi ostili. În „zarea aburită de umezeală”, 
lucrurile iau „înfățişări spectrale de spaimă”: arbori negri, pe jumă- 
tate prăbuşiți în apă, sălcii „moarte”, crengi „carbonizate”, o barcă 
aproape scufundată, un „bazin negru”, un canal cu apă „tot atit de 
mocnită şi neagră” configurează o atmosferă de ambiguități şi 
imprevizibil, răscolind straturi adînci ale inconştientului. Asistăm la o 
ingenioasă potențare a efectelor narative graţie descripției care, 
nerămînînd la nivelul unui decor, participă la acțiune, imprimă 
locului o psihologie şi un suflet şi mai ales contribuie la orchestra- 
rea întregului. Penumbre şi întuneric orientează spre vîrste de mult 
uitate, cu vagi urme în memoria colectivă. Castelul depărtat de lume, 
suspect, întunecat, „fuliginos şi mut”, ascunde cine ştie ce taine. 
Între a fi şi a părea se instituie cînd raporturi de egalitate, cînd de 
respingere; tranziţii din real, în ireal, niciodată echilibrate, 
reînnoiesc sistematic dubiile, incertitudinea, anxietățile. Umbre şi 
apariții fantomatice se plimbă pe coridoare; nişte bătrîni servitori par 
„doi vrăjitori, din cei care fierb băuturi blestemate din labe de mort, 
piele de broască şi inimă de motan negru, dezbrăcîndu-se la piele în 
miezul nopții, ca să joace dansurile lor deşănțate”. Fantezia trimite 
imediat la ritualuri magice în „lumina cretoasă a lunii”, cînd ciinii, 
neliniştiți, „urlă de groază.” 

Un guşat cu braţe lungi de gorilă, monstru respingător, sporeşte 
sinistrul. În acord cu spaţiul extern, microunivers în care castelul 
dormitează în lumină „vînătă, bolnavă şi tristă”, spaţiul dintre zidu- 
rile edificiului multisecular, cu ferestre „înguste şi opace”, convine 
scenariului de dramă. Nimeni nu vrea să înnopteze în camera răpo- 
satei Aranka. Ochii ei verzi, cum apar într-un portret, fascinează — 
ca în Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde; însă ochii nu sînt 
„într-adevăr verzi, ci aurii şi negri şi viorii în acelaşi timp, schimbă- 
tori, profunzi, şi hipnotici cum sînt ochii de leopard...” Întreg „fluidul 


150 


vieții” Arankăi din portret e legat prin mii de fire de zidurile cu „aer 
rău”, cu păianjeni şi lilieci, de porţile zăvorite şi armurile ruginite, de 
cărţile descriind experienţe singulare, de accesele de delir şi febră ale 
lui Andor Kemeny suferind de insomnii şi prăbuşit în nebunie. 
Solitarul Kemeny n-a ieşit din castel pînă la cincizeci şi unu de ani; 
structură radical diferită, Aranka, „autentică şi rustică fiică a 
naturii”, priveşte spre larg. Lunecarea din real, digresiunile cu 
pigmenți exotici despre un Ştefan Koloman Andrei Kemény tre-cut la 
islamism, învederează o fină artă a nuanţelor, acestea împle-tite cu 
aluzii despre „efluvii, corp astral, corpul odic, aură, materia-lizări”, 
magnetism şi celelalte. Puterile fascinatorii ale fantomei Arankăi 
(„arătare albă şi jucăuşă”), efectele ei asupra naratorului, 
dedublarea lui, o băutură străină, prezența unei oglinzi martore, 
contribuie la globalizarea impresiei de halucinație şi fantasmagorie. 
Nu e de mirare că sufletul Arankăi, înghițită de ape — poate cu 
proprie voinţă, poate din nebăgare de seamă — dirijează paşii nara- 
torului spre mlaştini, exact spre lacul unde corpul ei putrezea neştiut. 


Orice dereglare psihică e pentru Cezar Petrescu motiv de curio- 
zitate, de investigaţii şi ipoteze, dar sedus de „fantastic” nu-l intere- 
sează găsirea cheilor explicatoare, ci apropierea de mecanismele 
abnorme. Dubla existență a lui Ion Burdea-Niculeşti — Omul care şi- 
a găsit umbra — e aşadar obiect de observaţie metodică asupra unui 
personaj de structură balzaciană, de unde cvasi-absenţa fantasticului 
propriu-zis.  Experienţa-limită a protagonistului, văzută în 
ramificaţiile ei sociale şi etice, relevă fără mare noutate o ascen-siune 
tenace, meticulos calculată, urmată de prăbuşire. Schema morală e 
aproape de fabulă. Cu puternicul lui eu posesiv, Ion Burdea-Niculeşti 
nu acționează în sensul unui libido neistovit, ci exclusiv în direcția 
puterii. Ajuns în punctul cel mai înalt al ambițiilor sale, şef al unui 
prestigios partid politic, personajul sigur de sine, cinic, „calculat ca o 
maşină precisă”, e — pe alt plan — un anxios, un asediat de temeri, 
iar propria-i „umbră” multiplică întrebări secrete. Omul diurn 
„orînduit şi Stăpîn”, măsurînd totul în cifre, trece impasibil peste 
cadavre, îşi repudiază copilul — ivit din relaţiile cu o colegă — 
pentru ca printr-o căsătorie profitabilă să intre într-o familie cu 
blazon. Episodul femeii jertfite, amintirea copilului, dispărut şi el, 
aparțin reacțiilor glaciale, abominabilului fără fisuri. „Nimeni să nu 
aştepte nimic de la nimeni”!, nici o credință — conchide omul cu 
„mască de piatră”. Noaptea, în spaţiu închis, personajul temut şi 
„lucid la fiecare pas” din timpul zilei, e răvăşit, torturat, excedat de 
prezența umbrei: a Adevărului irepre-sibil, adică „Tot ce faci, 
(umbra) repetă desfigurînd, parodiind, exagerînd, şi totuşi, poate ea 
numai, dă adevărata proporţie a actelor tale (...). Numai ea rămîne 
nedespărțită întotdeauna şi orice s-ar întîmplă, trup cu trupul tău şi 
martoră la tot ce-ai săvîrşit tu, neştiut de nimeni”... Noaptea e timpul 
frământărilor reluate, timp în care abstractul se reconverteşte în 
concret. Narațiunea se sprijină pe tranziţii în serie, între ceea ce pare 
şi ceea ce este; de la nivelul actu-lui consumat la cel al recapitulării 


151 


analitice într-o oglindă memorie căreia nimic nu-i scapă. Ca într-un 
basm de Andersen, chiar cu titlul Umbra, acest dublu misterios al 
existenţei terorizează. Nopți făcînd să apară întrebarea „pînă cînd?” 
confirmă dimensiunea Stă-rii-limită, a umbrei (conştiinţei) care, 
„imaterială ” şi „enigmatică ”, obligă pe purtător să-şi amintească. 

Psihologic vorbind, protagonistul e un febril la rece, un excedat, 
un diabolic fără demonie; fiind greu de precizat unde sfirşeşte o 
trăsătură şi unde începe alta, nu se ştie „dacă omul îşi păzea umbra 
sau umbra îşi păzea omul.” Raporturile dintre real şi abstract se 
tulbură: cînd un automobil îi calcă umbra, el are „senzaţia fizică 
absurdă că, într-adevăr, roțile au călcat ceva dureros din el.” 
Senzaţie demonstrînd că insul cu „înfăţişare sigură şi biruitoare” se 
abandonează straniului, spaimei de sine, posedat de culpa de a fi 
sfidat forțele fundamentale ale omenescului. Coerenţa odată pierdu- 
tă, obsesia e formă curentă a unui conflict irezolvabil, fără altă ieşire 
decit moartea. Absorbită de tenebre, în cursul nopții umbra 
generează coşmare cu note de fantastic, determinînd hotărîrea celui 
„înfricoşător de singur în universul lui secret” să se spînzure de un 
arbore. Se desparte, astfel, de „umbra care-i Stă jos, căzută, ca o 
haină lepădată”... La originea povestirii poate fi celebra nuvelă din 
1814 a lui Adalbert von Chamisso, Strania istorie a lui Peter 
Schlemihl — cunoscută şi azi sub titlul Omul care şi-a pierdut 
(vîndut) umbra. 


Nimic n-ar justifica după primele pagini încorporarea povestirii 
Adevărata moarte a lui Guynemer în categoria fantasticului. 
Personajul autentic cu acest nume, un tînăr aviator francez prăbuşit 
la 11 septembrie 1917 după ce abătuse cincizeci şi patru de avioane 
de luptă germane, se proiectează în legendă. Condiţia mitizării e de a 
găsi sprijin reînnoit în ficțiune, de a opune epuizării sensurilor 
perspective inedite. La Cezar Petrescu, noutatea e de a susține după 
dispariția reală a faimosului pilot că — asemenea unui viteaz din 
epopeea medievală — el trăieşte: avionul său, „Vieux Charles”, a 
căzut; pilotul, rănit a fost luat prizonier, apoi transferat din lazaret în 
lazaret pînă în Silezia. Element senzaţional, o infirmieră „din neamul 
cel mai înalt al vrăjmaşilor”, îndrăgostită de Guynemer, fuge cu el, 
cu un avion care în loc să ajungă peste ocean se opreşte într-un 
spațiu carpatic deşert, ciclopic, împresurat de înălțimi vinete. Crede 
oare Guynemer — însoțit de enigmatica femeie — în remode-larea 
existenţei prin întoarcerea la elementar? Gestul lui e utopic. Iubirea 
nu-i restituie Starea de plenitudine, pe care singur văzduhul i-o 
asigura. Printr-o răsturnare a codurilor naturale, un şoim — rănit, la 
rîndu-i, ca mai înainte Guynemer şi vindecat prin îngrijirea acestuia 
— se ataşează sălaşului de piatră al celor doi, acceptînd şi el un fel 
de semi-captivitate ciudată. Se schițează o rețea de simbo-luri şi 
analogii, sugerînd că bravura în război a pilotului francez, nu diferă, 
în Substanţă, de comportamentul şoimului. „Vieux Charles” (numit 
astfel în amintirea avionului căzut). Solidaritatea dintre omul 
înălțimilor şi vultur, „corsar al văzduhului”, ține de paradoxul unui 


152 


eroism neeroic, înţeles ca forță devoratoare care-şi creează propriile 
semnificaţii: „Nimeni nu-şi poate evita destinul”... În aer, Guynemer 
era numai „procuristul unei puteri” care-l „depăşea” şi-l „stăpînea”; 
mai clar încă: „tot ce am săvîrşit curajos, îmi venea de dincolo de 
mine...” 

Iată dar tema dublului, cu alternanțe tranşante între un departe 
epic (eroul care înfăptuieşte febril, paroxistic, prospectiv) şi un 
aproape rezervat recapitulărilor, viziune din care acelaşi ins scindat, 
năruit etic, meditează retrospectiv în solitudini montane, redus la o 
mizerie absolută. O perpetuă ondulaţie de planuri deplasează pri- 
virile de la narator — şi el fost aviator — la faimosul as al aerului, 
acum în zdrenţe, cu „obraz palid, verzui, misterios pînă la a nu-şi 
divulga numele. Dacă cel dintii — naratorul — e tentat să dea pre- 
cizie irealului, Guynemer, dimpotrivă, dezarticulează sistematic rea- 
lul, proiectîndu-l în mister şi penumbre. Construit pe antinomii, 
divergent, distant, taciturn (copleşit de „tortura înfricoşătoare” a 
muțeniei), relativ locvace apoi, nefericit şi cinic, omul despre care se 
credea că făcuse „pact cu cerul” pare un „biet nebun” copleşit de 
gînduri, descărnat, „rece, enigmatic şi absent”. La mijloc e o teribilă 
criză a identităţii: Icarul căzut pe pămînt balansează derutat între 
lumea fenomenală şi cea a esențelor, cu concluzia că „viața depă- 
şeşte mai des decit se crede fantasmagoriile imaginației.” Scos din 
condiţia sa excepțională de erou, retras în singurătate, Guynemer are 
ceva de martir, interiorizat, refractar normelor comune. Fapt 
amintind dramele sihaştrilor — cineva „poate evada din lume” nu şi 
din el însuşi. Purtător de extreme, personajul „mai mort decît mor- 
ţii” ştie că iubirea însăşi nu este decit „singurătate în doi,” că el şi 
Elsa sînt „două elemente iritate ale naturii, care s-au căutat prin 
contrast, S-au întîlnit spre nefericire şi vor sfirşi prin exterminare...” 
Entităţi incomunicabile! Zburătorul care — înainte de Antoine de 
Saint-Exupery a intrat în istorie, devine, în viziunea lui Cezar 
Petrescu, obiectul unei biografii fanteziste, fabulaţie centrală pe ideea 
că „singura cuminţenie a eroilor e să ştie a muri la vreme”... 

Cu pagini dense ca acestea, prozatorul înfruntă timpul mai Sigur 
decît cu unele din romanele sale. 


CONSTANTIN CIOPRAGA 


153 


154