Edgar Allan Poe — Schite, Nuvele, Povestiri V1

Edgar Allan Poe 


Edgar Allan Poe 


SCHIŢE, NUVELE, 
POVESIIRI 


Vol. 1 


CUPRINS: 

PRIMELE SCRIERI ÎN PROZĂ 1826-1831 2 

Un vis 2 

POVESTIRI ALE CENACLULUI IN FOLIO 1831-1835 5 

Cenaclul In Folio 5 

Introducere la volumul Povestiri ale Cenaclului In Folio, 
rămas în proiect 5 

Metzengernstein 12 

Duc de L'Omelette 20 

O poveste din Ierusalim 25 

Respirație pierdută 31 

Afacere pierdută 44 

Bon-Bon 54 

O dihanie cât patru. Omul-girafă 70 

Manuscris găsit într-o sticlă 79 

Întâlnire 90 

Vedetism 101 

Umbră - O parabolă 109 

Tăcere - O fabulă 113 

Berenice 117 

Morella 126 

Hans Pfaall 133 

Regele Ciumă 170 

ALTE POVESTIRI 1836 - 1839 180 

Autografie 180 

Jucătorul de şah al lui Maelzel 202 

Mistificare 221 


Ligeia 229 

Cum se scrie un articol pentru revista Blackwood 244 

La ananghie 255 

Dracul în clopotniţă 262 

Omul făcut bucăţi 270 

Prăbuşirea Casei Usher 279 

William Wilson 296 

Convorbirea dintre Eiros şi Charmion 314 

De ce franţuzul de-o şchioapă îşi poartă mâna în eşarfă 
320 

Prefaţă (la volumul Povestiri groteşti şi arăbeşti - 1840) 
326 

INTERLUDIU 1840 328 

Instinctul contra raţiunii - O pisică neagră 328 

Omul de afaceri 330 

Birjele 338 

Filosofia mobilării 339 

Omul mulţimii 345 

POVESTIRI 1641-1842 353 

Crimele din Rue Morgue 353 

O pogorâre în Maelstrom 382 

Insula zânei 396 

Colocviul dintre Monos şi Una 402 

Nu-ţi pune niciodată capul rămăşag cu diavolul 410 

O poveste cu morală 410 

Eleonora 419 

Trei duminici într-o săptămână 425 

Portretul oval 432 

Masca Morţii Roşii 436 

Hruba şi pendulul 442 

Grădina-peisaj 455 


PRIMELE SCRIERI ÎN PROZĂ 1826-1831 
Un visl în româneşte de Liviu Cotrău. 


Câteva seri mai târziu m-am întins în pat ca să dorm şi, 
cum în ultimii ani căpătasem obiceiul ca înainte de-a închide 
ochii şi de-a mă abandona mrejelor somnului să zăbovesc 
niţel asupra unor pasaje din Scriptură, am procedat 
întocmai şi în împrejurarea de faţă. Din întâmplare privirea 
mi-a căzut pe locul unde harul poetic întipărise chinurile 
cele din urmă ale Domnului Naturii2. Somnul îmi fu 
tulburat de astfel de gânduri, precum şi de scenele ce-au 
urmat morţii sale. 

Există cu siguranţă ceva tainic şi de neînțeles în felul în 
care se înlănţuie adeseori zborurile nestrunite ale 
imaginaţiei, dar răspunsul la aceasta stă mai degrabă în 
puterea fiziologului decât a „visătorului” neîncercat. 

Se făcea că sunt un fariseu care se întoarce la scena 
morţii. Fusesem martor atunci când palmele Celui răstignit 
pe cruce fură străpunse de cuiele ascuţite - cel mai sumbru 
spectacol pe care l-a trăit vreodată omenirea. Am auzit 
geamătul surd răscolindu-i adâncul sufletului în clipa în 
care fierul nemilos luneca scrâşnind pe lângă oasele sale. 
M-am dat înapoi câţiva paşi de la locul execuţiei şi m-am 
întors să-l privesc pe duşmanul meu cel mai înverşunat. 
Nazariteanul nu era încă mort: viaţa mai pâlpâia încă în 
învelişul de lut, ca şi când s-ar fi temut să o ia singură spre 
calea morţii. Mi s-a părut că văd broboanele reci care apar 
pe sprâncenele muribunzilor - boabe mari pe sprâncenele 
sale. Vedeam cum îi tremură fiecare muşchi: ochiul care 
începuse să-şi piardă strălucirea, privirea oarbă a 
cadavrului. I-am auzit gâlgâitul înfundat din gâtlej. O clipă - 
şi lanţul vieţii avea să fie rupt, o verigă avea să se piardă în 
eternitate. 

M-am întors şi m-am plimbat apatic o vreme, până când 
am ajuns în inima Ierusalimului. La mică depărtare se 
înălţau semeţe turnurile Templului; cupola sa aurie 
răsfrângea raze la fel de orbitoare ca sursa de la care 
emanau. Plimbându-mi privirea peste holdele întinse şi 
peste munţii falnici ce străjuiau această podoabă a 


Răsăritului, un sentiment de negrăită mândrie mi s-a furişat 
în suflet, în dreapta mea se profila Muntele Măslinilor 
acoperit de arbuşti şi viță-de-vie, iar hăt-departe, cât 
cuprindea privirea omenească, se zăreau alţi munţi, 
încălecaţi unii peste alţii. La stânga erau câmpiile mănoase 
ale Iudeii. Văzând Kedronul3, pârâiaşul ce zorea printre 
pajişti spre lacul îndepărtat, m-am minunat nespus de 
tabloul luminos al vieţii omeneşti. Auzeam glasul vesel al 
frumoasei fecioare care aduna spice în miriştea pierdută în 
zare. Şi amestecat cu ecourile muntelui ajungea până la 
mine fluieratul subţire al păstorului ce-şi chema mioara 
rătăcită de turmă. O frumuseţe fără seamăn părea să fi 
cuprins natura însufleţită. 

Dar „în sufletul meu curând avu loc o schimbare”4; am 
simţit cum deodată mă pătrunde un fior rece. Instinctiv mi- 
am îndreptat privirea către soare şi am zărit o mână 
trăgând încet peste el un zăbranic. Am căutat stelele, dar 
toate încetaseră să mai strălucească, fiindcă aceeaşi mână 
le acoperise cu straiele morţii. Lumina argintie a lunii nu se 
mai oglindea în valurile leneşe ale Mării Moarte, iar 
mulţimea norodului se porni să cânte răguşit prohodul 
cetăților din Câmpie; şi ea îşi ascunse chipul, ca şi când s-ar 
fi temut să privească la cele ce se petreceau pe pământ. Am 
auzit un geamăt înăbuşit când duhul întunericului îşi 
desfăcu aripile deasupra unei lumi înmărmurite5. 

O disperare fără margini mă cuprinse atunci. Simţeam 
cum şuvoiul vieţii se îndrepta încet către obârşie la gândul 
înfricoşător că ziua Judecăţii de Apoi sosise. 

Deodată m-am trezit în faţa Templului. Vălul ce-i ascundea 
tainele de privirea profană era sfâşiat acum. M-am uitat 
înăuntru pentru o clipă: preotul stătea înaintea altarului şi 
săvârşea sacrificiul izbăvitor. 

Focul ce avea să se hrănească din trupul ciopârţit al 
victimei licări pentru o clipă pe pereţii din fund, apoi se 
pierdu în bezna adâncă. 


Preotul se întoarse să-l aprindă din nou de la flacăra vie a 
unei lumânări, dar şi aceasta pierise. Domnea o tăcere ca-n 
mormânt. 

M-am întors şi m-am repezit în stradă. Strada era pustie. 
Nici un zgomot nu tulbura tăcerea, afară de lătratul câinilor 
vagabonzi care se înfruptau din hoitul ars pe jumătate din 
Valea Hinom6. Am zărit o lumină la o fereastră îndepărtată 
şi m-am îndreptat într-acolo. Am privit înăuntru prin uşa 
deschisă. O văduvă pregătea ultimele firimituri pe care le 
mai găsise prin casă pentru copilaşul ei muribund. 

Izbutise să aprindă un foc plăpând, şi am văzut cu câtă 
durere în suflet urmărea flacăra ce se stingea laolaltă cu 
speranţele ei. 

Întunericul învăluia universul. Natura jelea, căci murise 
părintele ei. Pământul se îmbrăcase în veşmântul tristeţii, 
iar cerul purta haine de doliu. Acum rătăceam fără noimă, 
dar nu-mi păsa încotro mergeam. 

Dintr-o dată, la răsărit se făcu lumină. O coloană de foc 
despică în două întunericul, aşa cum despică o torţă 
întunecimea unei hrube, străluminând bezna din jurul meu. 
In uriaşul aer al văzduhului de necuprins apăru o spărtură 
spre care mi-am îndreptat ochii uimiţi. 

Departe în pustietatea spaţiului, la o distanţă ce nu putea 
fi măsurată decât „pe linia paralelă a eternităţii”7, totuşi 
înspăimântător de clar şi desluşit se ivi bărbatul pe care-l 
îmbrăcasem în falsa purpură a regalității. Acum purta toga 
Regelui regilor. Şedea pe tronul său, dar nu era unul alb. în 
cer era jale căci, după ce toţi îngerii se prosternaseră 
înaintea lui am văzut cum cununa de nepieritoare 
amarante, care trebuia să-i înconjoare creştetul, fu 
schimbată cu una de chipreşi. 

M-am întors să văd unde nimerisem. Venisem la 
mormântul monarhului Israelului. Mă uitam tremurând, 
când am văzut că grunzii de pe oasele putrede ale cine ştie 
cărui tiran încep să se mişte. Priveam locul unde fusese 
îngropat ultimul monarh, întreaga splendoare a cortegiului 


funerar, când lespedea sculptată porni să se clatine. Curând 
fu dată deoparte şi din ea se ivi stăpânul mormântului8. Era 
o apariţie hidoasă, nepământeană, cum nici Dante n-a 
reuşit vreodată să născocească în zborurile cele mai 
avântate ale înspăimântatei lui închipuiri. Nu aveam putere 
să mă mişc, căci teroarea îmi paralizase voinţa. Arătarea se 
apropie de mine. Am zărit viermele mormântului 
încolăcindu-se printre pletele încâlcite care acopereau ici- 
colo craniul putred. Oasele pârâiau când erau strânse la 
încheieturi, căci carnea de pe ele pierise. Am ascultat 
oribila melodie tot timpul cât a ţinut această parodie a 
sărmanului sfârşit omenesc. Se îndreptă spre mine şi când 
trecu pe lângă mine îmi suflă drept în faţă duhoarea umedă 
şi rece a lăcaşului îngust şi singuratic. Spărtura din văzduh 
se închise, iar eu m-am trezit scuturat de spasme. 

POVESTIRI ALE CENACLULUI IN FOLIO 1831-1835 

Cenaclul In Folio. 

Introducere la volumul Povestiri ale Cenaclului In Folio, 
rămas în proiect în româneşte de Liviu Cotrău. 

E o urzeală machiavellică dar nu orice nară o adulmecă. 

Butleri 

Cenaclul In Folio, cu regret trebuie s-o spun, nu-i decât o 
clică de nătărăi, iar membrii săi sunt pe cit de bolnăvicioşi, 
pe atât de idioţi. Sunt convins de altfel că scopul lor 
nemărturisit este acela de a aboli Literatura, de a submina 
Presa şi de a răsturna guvernul Substantivelor şi al 
Pronumelor. În rândurile de faţă nu fac decât să exprim în 
mod public propriile mele opinii. 

Cu toate acestea, cam cu o săptămână în urmă, când am 
devenit membrul acestei societăţi diabolice, nimeni altul nu 
nutrea faţă de ea mai profunde sentimente de admiraţie şi 
respect. De ce simţămintele mele s-au schimbat, va reieşi 
foarte lămurit din cele ce urmează. Dar până atunci voi 
încerca să-mi apăr propria reputaţie, precum şi onoarea 
Literelor. Descopăr, consultând arhivele, că Cenaclul In 
Folio a fost înfiinţat ca atare în ziua. Anul. Îmi place să încep 


cu începutul? şi am o slăbiciune pentru date. O clauză din 
statutul adoptat la acea vreme cerea ca membrii 
organizaţiei să fie inteligenţi şi erudiţi, obiectivele declarate 
ale Cenaclului fiind instruirea societăţii şi amuzamentul 
personal, în acest din urmă scop se ţine lunar câte o şedinţă 
la locuinţa unuia din membrii Cenaclului, unde fiecare 
trebuie să vină cu o „scurtă povestire” originală, pe care 
autorul respectiv o citeşte în faţa auditoriului adunat la o 
cină foarte târzie, stropită cu vin. Se nasc desigur 
nenumărate rivalități, cu atât mai mult cu cât autorul „celei 
mai bune bucăţi” este numit preşedintele pro tem3 al 
Cenaclului, titlu ce oferă o sumedenie de avantaje, cu 
cheltuială puţină, şi care este valabil până când beneficiarul 
său este înlocuit de un morceau4 superior. Dimpotrivă, 
autorul povestirii ce-i declarată drept cea mai proastă este 
obligat să asigure mâncarea şi băutura la următoarea 
şedinţă a Cenaclului. S-a descoperit că e o excelentă 
metodă de-a mai împrospăta din când în când compoziţia 
organizaţiei cu câte un membru nou în locul nefericitului 
care, trebuind să suporte două-trei asemenea sindrofii una 
după alta, de bună seamă va declina atât „onoarea 
supremă”, cât şi calitatea de membru al societăţii. Numărul 
membrilor Cenaclului este limitat la unsprezece din multe şi 
bine întemeiate motive, pe care nu-i nevoie să le pomenesc, 
căci ele sar neîndoielnic în ochi oricărei persoane 
inteligente. Unul din ele însă este acela că de întâi aprilie în 
anul 350 înainte de Potop, se zice că s-ar fi zărit exact 
unsprezece pete pe soare. Se va vedea că în această 
grăbită prezentare a Cenaclului am reuşit până acum să-mi 
stăpânesc indignarea şi să vorbesc cu multă sinceritate şi 
nepărtinire. Expose-ul pe care intenţionez să-l fac va fi 
îndeajuns pus în lumină de un simplu detaliu privind 
dezbaterile ce-au avut loc în seara zilei de marţi, săptămâna 
trecută, prilej pentru mine de a-mi face debutul ca membru 
al Cenaclului, fiind proaspăt ales în locul distinsului 
Augustus Diabolicus5, demisionat. 


La ora cinci după-amiaza, m-am dus, conform înţelegerii, 
la reşedinţa dlui Rouge-et-Noir6, care o admiră pe lady 
Morgan şi a cărui povestire fusese stigmatizată la şedinţa 
din luna trecută. Am găsit lumea deja aşezată la masă în 
sufragerie şi trebuie să mărturisesc că jarul strălucitor din 
cămin, aspectul agreabil al locuinţei, meniul excelent, 
precum şi cuvenita încredere în propriile mele însuşiri au 
avut darul să-mi inspire în aceste momente numeroase 
cugetări plăcute. Am fost primit cu multă simpatie, iar în 
timpul cinei mă felicitam că reuşisem să devin membrul 
unei societăţi atât de înțelepte. 

Membrii, în general vorbind, erau bărbaţi întru totul 
remarcabili. 

Era, în primul rând, dl Hăţ?7, preşedintele în exerciţiu, un 
om îngrozitor de slab şi cu nas de şoim, care înainte vreme 
lucrase la Down-East Review. 

Apoi era dl Convolvulus Gondola$, un tânăr gentleman 
care călătorise cam multişor. 

Apoi era De Rerum Natura9, Esq., care purta o 
nemaipomenită pereche de ochelari verzi. 

Apoi era un bărbat foarte scund, cu redingotă şi cu ochi 
foarte negri1l0. 

Apoi era dl Solomon Derivă1 1, care semăna leit cu un 
peşte. 

Apoi era dl Horribile Dictu12, cu gene albe, care absolvise 
la Gottingen. 

Apoi era dl Blackwood Blackwood, care scrisese câteva 
articole pentru reviste străine1 3. 

Apoi era gazda, dl Rouge-et-Noir, care o admira pe lady 
MorganI4. 

Apoi era un gentleman voinic15, care-l admira pe sir 
Walter Scott. 

Apoi era Chronologos Chronologie16, care-l admira pe 
Horace Smith, şi care avea un nas foarte lung ce umblase 
prin Orientul Mijlociu. 

După ce masa fu golită, dl Hat îmi zise: 


— Domnule, socot că nu-i nevoie să-ţi dau lămuriri cât 
priveşte regulamentul Cenaclului nostru. Cred că ştii că 
scopul nostru este acela de a instrui societatea şi de a ne 
amuza şi noi. Astă-seară însă ne-am propus să ne ocupăm 
doar de al doilea aspect, drept care te vom invita să-ţi aduci 
la rândul dumitale contribuţia. Dar până atunci voi începe 
cu operaţiunile. 

Aici dl Hăţ, împingând sticla la o parte, scoase la iveală un 
manuscris pe care-l citi după cum urmează 7: 

NOTA. 

POVESTIRI ALE CENACLULUI IN FOLIO (TALES OF THE 
FOLIO CLUB) „Poe” - notează Vincent Buranelli - „şi-a 
început cariera de nuvelist într-un mod convenţional. 
Urmând pilda lui Boccaccio în Decameronul şi a lui Chaucer 
în Povestirile din Canterbury, pentru a menţiona doar 
exemplele clasice, el concepe un grup de oameni adunaţi 
pentru a se distra, povestindu-şi pe rând câte o istorioară. 
El numeşte acest grup „Cenaclul In Folio,, iar poveştile lor 
„Povestiri ale Cenaclului In Folio,„. Descrierea membrilor 
Cenaclului vădeşte intenţia sa de a utiliza unele dintre 
mijloacele la modă în genul nuvelistic şi de a le parodia. 
Poe, deja cunoscut marelui public ca un poet eteric şi 
romantic, apare acum ca umorist, ca un scriitor de parodii 
burleşti la adresa unor personalităţi şi forme literare. Din 
păcate, Povestiri ale Cenaclului In Folio n-au fost publicate 
niciodată; şi, întrucât nu ne-a parvenit nici o listă de titluri, 
experţii au fost nevoiţi să cearnă cu grijă materialul înainte 
de a decide care dintre scrierile sale ar trebui să fie incluse 
sub acest titlu. Iniţial, ar fi trebuit să fie unsprezece, după 
numărul membrilor Cenaclului. După ce a început să 
publice povestirile separat, Poe a adăugat altele - în total 
şaptesprezece.” (Vincent Buranelli, Edgar Allan Poe, 
College & University Press, New Haven, Conn., 1961, pp. 
67-68). 

Tales of the Folio Club e titlul pe care Poe l-a dat, în 1833, 
unui volum ce urma să cuprindă povestirile scrise de el 


până la acea dată, dar, în forma sa iniţială, acest volum n-a 
fost tipărit niciodată, în pofida unor anunţuri optimiste. 

În numărul său din 4 iun. 1831, recent înfiinţata revistă 
Saturday Courier din Philadelphia anunţa: „De îndată ce 
vor fi făcute pregătirile necesare, se va acorda un premiu 
de o sută de dolari celei mai bune povestiri americane”, în 
iulie era tipărit regulamentul concursului, fixându-se ca 
termen de predare a manuscriselor data de 1 decembrie. 
Pentru Poe, poetul eliminat de la Academia West Point şi 
refugiat în căminul ospitalier din Baltimore al mătuşii sale, 
Maria Clemm, acest concurs avea să fie poate cel mai 
însemnat eveniment din viaţa sa. Deşi pierde premiul, Poe 
îşi vede răsplătite eforturile prin tipărirea de către aceeaşi 
revistă, în cursul anului 1832, a cinci dintre povestirile sale. 

E puţin probabil ca Poe să fi primit vreo recompensă 
(povestirile au fost tipărite anonim), dar stimulentul a fost 
de alt ordin: tânărul poet, care cu un an înainte fusese silit 
la expediente pentru a-şi putea publica versurile (Poeme, 
1831), primea acum recunoaşterea publică a talentului său. 
Tânărul scriitor, înțelegând uriaşa forţă a presei, 
întrevederea posibilitatea de a trăi din scris (proza era mai 
bine retribuită şi mai uşor de plasat decât poezia) şi de a-şi 
face un nume pe scena literară a Americii. 

Până la 4 mai 1833, Poe alcătuise deja planul unui volum 
cu titlul Eleven Tales ofthe Arabesque (Unsprezece 
povestiri arăbeşti), plan pe care îl detaliază în scrisoarea 
adresată revistei New England Magazine, însoţită de 
povestirea Epimanes (mai târziu O dihanie cit patru). „Ea 
[Epimanes] ' - scrie Poe - „aparţine unui ciclu de povestiri 
similare pe care m-am gândit să-l public sub titlul 
Unsprezece povestiri arăbeşti. Ele sunt citite de unsprezece 
membri ai unui cenaclu literar, fiind urmate de comentarii 
pe marginea fiecărei bucăţi. 

Aceste comentarii se vor o parodie a criticii. Mai presus de 
toate s-a urmărit originalitatea." Parodiile n-au apărut 
niciodată şi probabil nici n-au fost scrise. 


Redactorii din Boston nu s-au arătat interesaţi de oferta 
lui Poe. Încurajările însă au venit din altă parte. 

La 15 iun. 1933, revista Baltimore Saturday Visiter anunţă 
un concurs de proză şi de poezie. Poe trimite poezia 
Coliseum şi Povestiri ale Cenaclului In Folio (6 bucăţi), într- 
o caligrafie măruntă şi îngrijită. În numărul din 4 aug. 

Visiter publică următoarea notă editorială: „DI Edgar A. 
Poe ne-a oferit spre lectură câteva povestiri în manuscris. 
Dacă n-am spune decât că, într-adevăr, le-am citit, ar fi deja 
un compliment, căci rareori se întâmplă ca manuscrise de 
acest fel să fie citite de altcineva decât autorul lor. Dar am 
putea adăuga că am citit aceste povestiri cuvânt de cuvânt 
şi cu mare plăcere; iar cât priveşte originalitatea, bogăţia 
de imagini şi puritatea stilului, puţini autori americani - în 
opinia noastră - au realizat ceva asemănător. Cu 
permisiunea dlui Poe, vom prezenta cititorilor noştri câteva 
dintre aceste povestiri”. 

Manuscris găsit într-o sticlă câştigă premiul de 50 dolari. 
Poe se bucură nu atât de bani, cit de articolul elogios pe 
marginea întregului volum. 

Dar în pofida elogiilor, nici un editor nu se încumetă să-i 
publice povestirile, acestea numărând acum şaptesprezece, 
„iniţial scrise în ideea de a ilustra o operă mai 
cuprinzătoare asupra „facultăţilor imaginative". (Scrisoare 
către Harrison Hali, în Letters, vol. I, p. 103). Cel dintâi 
volum de povestiri al lui Poe - Tales ofthe Grotesque and 
Arabesque (Povestiri groteşti şi arăbeşti) - va apărea abia în 
toamna lui 1839 cu anul de publicare 1840. 

Imaginarul Cenaclu In Folio va fi avut drept model The 
Tuesday Club (Clubul de marţi)*, o societate literară din 
sec. al XVIII-lea, care funcţionase în oraşul Annapolis (statul 
Maryland), şi Delphian Club (Cenaclul delfic), activ între 
1816 şi 1825. Tinerii se adunau ca să discute despre 
politică, artă şi literatură, în tradiţia cafenelelor londoneze, 
încropind Jocuri de cuvinte, versuri satirice şi ode 
comemorative, (vezi John C. French, „Poe's Literary 


Baltimore", în Maryland Historical Magazine, XXXII, iun. 
1937, p. 109). Poe constată însă că aceste spirite - arbitrii 
gustului estetic din oraşul Bajtimore - erau lipsite de talent 
şi originalitate. Introducerea la Povestiri ale Cenaclului În 
Folio e de fapt o parodie la adresa Cenaclului delfic şi, în 
sens mai larg, la adresa literaturii practicate de cenaclurile 
literare. 

Lista povestirilor In Folio a suscitat numeroase 
controverse. lată, în rezumat, opinia editorului T. O. 
Mabbott. Cinci dintre ele - Metzengernstein, Duc de 
L'Omelette, O poveste din Ierusalim, Respirație pierdută şi 
Afacere pierdută - au apărut în 1832 în Philadelphia 
Saturday Courier. Alte trei - Manuscris găsit într-o sticlă, 
Vizionarul (reintitulată Întâlnire) şi Epimanes - au fost 
publicate sau trimise spre a fi publicate în 1833. Coala de 
manuscris care însoțea volumul Povestiri ale Cenaclului In 
Folio reprezintă finalul povestirii Tăcere. Numărul din aug. 
1835 al revistei Southern Literary Messenger confirmă 
faptul că Vedetism făcea parte din acest ciclu. Cea de-a 
unsprezecea e Umbră. 

Dintre cele adăugate de Poe ulterior, Mabbott opinează 
pentru Berenice, Morella, Hans Pfaall şi Regele Ciumă*. 
James Southall Wilson (American Mercury, oct. 1931) şi 
Arthur Hobson Quinn (Edgar Allan Poe: A Criticai 
Biography, New York & London, 1941, pp. 745-46) adaugă 
Mistificare, prima nuvelă tipărită după despărţirea lui Poe 
de revista Southern Literary Messenger. 

]. S. Wilson (ibid.) şi William Bittner (Poe. A Biography, 
Boston & Toronto, 1962, p. 290) pledează şi pentru schiţa 
De ce franţuzul de-o şchioapă îşi poartă mâna în eşarfă, a 
cărei primă tipărire a rămas nedescoperită. Paternitatea 
ultimelor două bucăţi este contestată de Mabbott. 

Claude Richard („Poe and the Yankee Hero”, în Mississippi 
Quarterly, XXI, 1968, pp. 93-109) şi Alexander Hammond 
(„A Reconstruction of Poe's 1833Tales of the Folio Club”, în 
Poe Newsletter, V, dec. 1972, pp. 26-27) argumentează că 


povestirea „dlui Haţ” (v. nota 7, infra) nu e Vedetism, ci 
Raising the Wind*, varianta timpurie a nuvelei Diddling: 
One of the Exact Sciences (Escrocheria: una dintre ştiinţele 
exacte). 

E greu de definit genul căruia îi aparţine ciclul In Folio, 
căci în fiecare dintre aceste povestiri găsim satiră, parodie, 
pastişă, imitație ironică. Poe însuşi a căutat un cuvânt 
potrivit pentru a le descrie şi n-a găsit unul mai bun decât 
Jialf banter, half satire, - „jumătate glumă, jumătate satiră, 
(scrisoarea din 11 febr. 1836, în Letters, vol. I, p. 84). Ele s- 
ar putea numi „pastişe ironice" (Claude Richard, Edgar Poe 
- Journaliste et critique, 1974, p. 268). 

„A izola Povestirile Cenaclului In Folio de Introducerea lor 
înseamnă a-l condamna pe cititor la o lectură plină de 
contrasensuri cât priveşte semnificaţia acestor povestiri, 
intenţiile şi gusturile precoce ale lui Poe. Înseamnă a-l 
condamna să ia în serios nişte povestiri, în aparenţă 
fantastice sau extravagante, a căror intenţie critică sau 
parodică este revelată în Introducere” (Claude Kichard, 
ibid, p. 260). 

Metzengernstein în româneşte de Mihu Dragomir şi 
Constantin Vonghizas Pestis eram vivus - moriens tua mors 
ero. 

Martin Lutheri 

Groaza şi fatalitatea au stăpânit în toate timpurile. Pentru 
ce să datez, deci, întâmplările pe care vreau să vi le 
povestesc? E de ajuns să vă spun că, în vremurile despre 
care vorbesc, dăinuia în ţinuturile Ungariei o puternică, 
deşi tăinuită, credinţă în doctrina metempsihozei. 

Asupra doctrinei în sine - adică asupra falsităţii sau 
posibilităţii adevărului ei - n-aş voi să mă pronunţ. Susţin, 
totuşi, că mare parte din neîncrederea noastră (după cum o 
spune La Bruyere, referindu-se la toate nefericirile noastre) 
„vient de ne pouvoir etre seuls”2. 

Existau însă în superstiţiile3 ungureşti câteva lucruri care 
ţineau direct de absurditate. Ei, ungurii, se deosebeau mult 


de maeştrii din Orient. Astfel, „sufletul” - spun ei - şi acum 
dau cuvântul unui subtil şi inteligent cunoscător parizian - 
„ne demeure qu'une seule fois dans un corps sensibile: au 
reste - un cheval, un chien, un homme meme, n'est que la 
ressemblance peu tangible de ces animaux"4. 

Familiile Berlifitzing5 şi Metzengernstein erau vrăjmaşe 
de veacuri întregi. Niciodată două case atât de ilustre n-au 
fost înveninate de o duşmănie atât de cruntă. Pricina 
acestei vrăjmăşii va trebui, pare-se, căutată într-o veche 
profeție - „Un nume glorios va cunoaşte o cumplită 
prăbuşire, atunci când, ca un călăreț suit pe cal, natura 
pieritoare a familiei Metzengernstein va învinge nemurirea 
familiei Berlifitzing”. 

Desigur, cuvintele în sine aveau prea puţin înţeles, sau 
chiar niciunul. Dar pricini mărunte au dus - şi nu de prea 
multă vreme - la urmări bogate în evenimente. Cele două 
case, care aveau domenii învecinate, exercitau de multă 
vreme o influenţă rivală în treburile unui guvern frământat. 
Pe deasupra, după cum se ştie, vecinii apropiaţi sunt rareori 
prieteni, şi membrii familiei Berlifitzing puteau privi de la 
înaltele contraforturi ale castelului lor drept în ferestrele 
palatului Metzengernstein. Măreţia seniorială pe care o 
vedeau acolo nu era câtuşi de puţin menită să potolească 
simţămintele irascibile ale Berlifitzingilor, [Mercier, în L'an 
deux miile quatre cent quarante (Anul două mii patru sute 
patruzeci), susţine cu seriozitate doctrina metempsihozei, 
iar I. D'Israeli afirmă că „nici un sistem nu este atât de 
simplu şi de accesibil înţelegerii”. Se spune că şi colonelul 
Ethan Allen, „fiul Muntelui Verde”, ar fi fost un serios adept 
al metempsihozei], mai puţin bogaţi şi de obârşie mai 
târzie. Nu e, deci, de mirare că profeția, oricât de lipsită de 
înţeles ar fi părut, a izbutit să genereze şi să întreţină 
discordia dintre două familii sortite vrăjmăşiei prin toate 
impulsurile unei pizme ereditare. Profeţia părea că lasă să 
se înţeleagă, dacă într-adevăr lăsa ceva să se înţeleagă, 
triumful final al familiei mai puternice, ceea ce nu putea, 


fireşte, să nu întreţină cele mai amare resentimente în 
rândurile familiei mai slabe şi mai puţin influente. 

Wilhelm, conte Berlifitzing, deşi coborâtor dintr-o nobilă 
spiţă, era la vremea povestirii noastre un bătrân schilod şi 
destul de pierit, singura lui energie găsindu-şi expresia într- 
o îndârjită şi înveterată aversiune faţă de familia rivalului 
său, ca şi într-o afecţiune atât de pătimaşă faţă de cai şi de 
vânătoare, încât nici beteşugurile, nici vârsta înaintată, nici 
slăbiciunea minţii nu-l puteau împiedica să caute zilnic 
aventurile şi primejdiile vânătorii. 

Frederick, baron Metzengerstein, era dimpotrivă încă 
nevârstnic. 

Tatăl său, ministrul G., murise de tânăr, iar maică-sa, 
Doamna Maria, îl urmase curând. Frederick împlinise abia 
optsprezece ani. La oraş, vârsta de optsprezece ani nu 
durează prea mult, dar într-o pustietate - în imensitatea 
pustietăţii acelui vechi domeniu - pendulul vibrează cu un 
înţeles mai profund6. 

Datorită unor împrejurări legate de felul cum fusese 
administrat domeniul, tânărul baron intră în stăpânirea 
întinselor sale proprietăţi chiar de la moartea tatălui său. 
Rareori vreun nobil din Ungaria a mai posedat asemenea 
domenii. Avea castele nenumărate. Cel mai mare ca 
splendoare şi întindere era Palatul Metzengernstein. 
Hotarele pământurilor sale nu fuseseră niciodată 
statornicite cu precizie, dar ca să înconjori parcul Cel mai 
mare trebuia să umbli vreo cincizeci de mile. 

Nu era greu de presupus ce soartă va avea uriaşa 
moştenire în mâinile unui proprietar atât de tânăr, cu o fire 
bine cunoscută. Şi într-adevăr, în numai trei zile, 
moştenitorul îl întrecu chiar şi pe Irod în dezmăţ?7, depăşind 
cu mult aşteptările celor mai înflăcăraţi ciraci ai săi. Orgii 
ruşinoase, nelegiuiri sfruntate, cruzimi nemaiauzite dădură 
curând vasalilor săj să înţeleagă că nici cea mai servilă 
supunere din partea lor, şi nici un scrupul de conştiinţă din 
partea lui nu îi vor putea apăra de ghearele necruțătoare 


ale acestui mic Caligula8. În noaptea celei de-a patra zile, 
grajdurile castelului Berlifitzing fură cuprinse de flăcări, şi 
toţi vecinii adăugară focul lungului şir al fărădelegilor şi 
grozăviilor făptuite de baron. 

Dar în timpul zarvei pricinuite de această întâmplare, 
tânărul nobil şedea, părând cufundat în gânduri, într-o 
încăpere vasfă şi pustie de la catul de sus al palatului 
Metzengernstein. Tapiţeria bogată, deşi ponosită, atârnând 
mohorâtă pe pereţi, reprezenta figurile fantastice şi 
maiestuoase ale atâtor iluştri strămoşi. Ici - preoţi 
înveşmântaţi în odăjdii bogate şi înalţi demnitari, stând 
nestânjeniţi în faţa autocratului şi'suveranului, se 
împotriveau dorințelor unui rege efemer sau opuneau 
supremaţia papală sceptrului rebel al vrăjmaşului. Colo - 
staturile înalte şi întunecate ale prinților Metzengernstein, 
călări pe cai voinici, călcând în picioare leşurile duşmanilor 
căzuţi, făceau să tresară, prin expresia lor viguroasă, 
inimile cele mai neînfricate. Iar dincolo - feţe albe cu 
expresii voluptuoase, ale unor domniţe din vremuri apuse, 
plutind parcă pe unda unui dans ireal, în acordurile unor 
melodii imaginare. 

Şi în timp ce baronul asculta - sau se prefăcea că ascultă - 
vuietul tot mai puternic ce se ridica dinspre grajdurile 
familiei Berlifitzing, ori poate că plănuia o ispravă nouă, mai 
hotărâtă, mai îndrăzneață - ochii îi căzură fără voie pe un 
colţ al tapiseriei, unde se vedea imaginea unui cal uriaş, de 
o culoarea nefirească, ce aparținuse unui strămoş maur al 
rivalului său. Calul se afla în prim-planul desenului, 
nemişcat ca o statuie - în timp ce, mai în fund, stăpânul său 
învins cădea sub pumnalul unui Metzengernstein. 

Dându-şi seama ce anume cercetau, fără voie, ochii săi, pe 
buzele lui Frederick flutură o expresie diabolică. Nu-şi 
întoarse însă privirea. Nu putea să înţeleagă neliniştea 
copleşitoare care părea că i se aşterne ca un giulgiu peste 
simţuri. Cu greu îşi putea împăca simţămintele nelămurite, 
ca de vis, cu certitudinea că era treaz. Şi cu cât privea mai 


mult, cu atât vraja îl absorbea - cu atât i se părea cu 
neputinţă să-şi mai ia vreodată privirea de la tapiseria ce-l 
vrăjea. Dar cum vuietul de afară părea să crească şi mai 
mult, îşi întoarse cu o sforţare silită privirea către 
strălucirea roşiatică a luminii ce pătrundea prin ferestre, 
venind de la grajdurile în flăcări. 

După o clipă însă, după o singură clipă, privirea i se 
întoarse din nou, mecanic, asupra tapiseriei de pe perete. 
Dar, spre uimirea şi groaza sa de nespus, capul uriaşului cal 
îşi schimbase între timp poziţia. 

Grumazul animalului, până atunci aplecat, cu durere 
parcă, spre trupul prăbuşit al stăpânului, era acum întins 
drept spre baron. Ochii, a căror privire nu se vedea înainte, 
aveau acum o expresie omenească, hotărâtă, strălucind 
totodată de un roşu aprins, neobişnuit; iar gura deschisă a 
calului întărâtat lăsa să i se vadă toţi dinţii, sepulcrali şi 
dezgustători. 

Încremenit de spaimă, tânărul baron se îndreptă spre uşă. 
Când o deschise, un fulger de lumină roşie străbătu 
camera, adunându-se într-o imagine cu un contur precis, pe 
tapiseria care parcă prinsese viaţă; şi baronul se înfiora 
oprindu-se o clipă în prag - văzând că imaginea lua exact 
înfăţişarea şi umplea precis conturul ucigaşului 
neînduplecat şi triumfător al maurului Berlifitzing. 

Pentru a-şi uşura apăsarea inimii, baronul se grăbi să iasă 
afară, în faţa intrării principale a palatului, dădu peste trei 
grăjdari, care cu multă greutate, primejduindu-şi viaţa, abia 
izbuteau să înfrâneze salturile şi zbuciumul unui cal 
gigantic, roşu ca focul. 

— Al cui e calul? Unde l-aţi găsit? Întrebă tânărul baron cu 
o voce iritată şi răguşită, văzând că misteriosul cal din 
camera tapisată semăna leit cu furibundul animal din faţa 
lui. 

— Este al înălţimii voastre, stăpâne, răspunse unul dintre 
grăjdari. 


Nimeni altul, cel puţin, nu-l cere. L-am prins pe când ieşea 
în goană, fumegând şi înspumat de furie, din grajdurile în 
flăcări ale castelului Berlifitzing. Ne-am gândit la început că 
face parte din herghelia de cai străini a bătrânului conte, şi 
l-am dus acolo, ca pe un cal de pripas. 

Dar băieţii de la grajd spun că n-au nici un drept asupra 
lui, ceea ce mi se pare cam ciudat, deoarece se vede cât de 
colo că abia a scăpat din flăcări. 

— Literele W. V. B. sunt, de asemenea, foarte desluşit 
însemnate cu fierul roşu pe frunte9, îl întrerupse al doilea 
grăjdar; am crezut, fireşte, că sunt inițialele lui Wilhelm Von 
Berlifitzing - dar toţi din castel spun sus şi tare că nu 
cunosc calul. 

— Foarte ciudat! Vorbi tânărul baron cu un aer gânditor şi 
parcă fără să-şi dea seama de înţelesul cuvintelor sale. 
După cum aţi spus, pare să fie un cal fără seamăn - o 
adevărată minune, deşi, cum prea bine aţi văzut, e nărăvaş 
şi greu de stăpânit; oricum, al meu să fie. Şi adăugă după o 
pauză: Poate că un călăreț ca Frederick de 
Metzengernstein va putea să îmblânzească chiar şi un 
diavol din grajdurile lui Berlifitzing. 

— Vă înşelaţi, stăpâne; calul, după cum mi se pare că v-am 
mai spus, nu este din grajdurile contelui. Dacă ar fi fost aşa, 
ne cunoaştem prea bine datoria ca să fi îndrăznit a-l aduce 
în faţa unui nobil din familia dumneavoastră. 

— Adevărat! Grăi sec baronul, chiar în clipa când, venind 
din palat, apăru grăbit un valet cu faţa aprinsă, îi şopti 
stăpânului său că din tapiseria unei anume încăperi, pe 
care o numi pe dată, dispăruse pe neaşteptate o bucată şi 
nu pregetă să descrie amănunţit care anume; dar, întrucât 
vorbea destul de încet, până la urechea grăjdarilor nu 
ajunse nimic care să le mulţumească curiozitatea aţâţată. 

Ascultându-l, tânărul baron Frederick părea cuprins de o 
mulţime de emoţii, îşi recapătă însă repede stăpânirea de 
sine şi pe chip i se aşternu o expresie hotărâtă de răutate, 


când porunci ca încăperea de unde dispăruse tapiseria să 
fie încuiată imediat, iar cheia să-i fie dată lui. 

— Aţi auzit că bătrânul Berlifitzing, vestitul vânător, şi-a 
găsit o moarte cumplită? Îi zise baronului unul dintre vasalii 
săi, în timp ce, după plecarea valetului, calul cel uriaş care 
devenise acum al baronului se cabra şi sălta cu o furie 
înzecită pe aleea ce se întindea de la palat până la 
grajdurile Metzengernstein. 

— Nu! Rosti baronul întorcându-se brusc către cel care 
vorbise. A murit, spui? 

— E adevărul-adevărat, stăpâne; şi pentru un nobil din 
familia dumneavoastră nu cred să fie o veste prea 
neplăcută. 

Un zâmbet scurt trecu pe faţa baronului. 

— Cum a murit? 

— Luptându-se într-un chip nesăbuit să-şi salveze caii 
favoriţi din herghelia de vânătoare, şi-a găsit groaznicul 
sfârşit în flăcări. 

— A-ş-a-a! Exclamă baronul, ca şi cum ar fi fost pătruns 
încetul cu încetul de adevărul unei idei cutremurătoare. 

— Aşa! Repetă vasalul. 

— Cumplit! Zise calm tânărul şi se întoarse liniştit în palat. 

Din ziua aceea, se putu vedea o schimbare vădită în 
purtările desfrânatului baron Frederick Von 
Metzengernstein. Într-adevăr, felul său de a fi dezamăgea 
toate aşteptările şi înşela manevrele multor mame, în timp 
ce obiceiurile şi manierele sale aveau şi mai puţin de a face 
decât înainte cu viaţa nobililor din împrejurimi. Nu mai era 
văzut niciodată dincolo de hotarele moşiilor sale şi, în 
această întinsă lume a lui, nu avea nici un prieten - doar 
dacă s-ar fi putut spune că neobişnuitul cal, impetuos, roşu 
ca focul, pe care de atunci îl călărea mereu, avea vreun 
misterios drept la titlul de prieten. 

O vreme destul de îndelungată invitaţiile vecinilor săi nu 
conteniră. 


„Va onora baronul serbarea noastră cu prezenţa lui?”, „Va 
binevoi baronul să poftească la vânătoarea de mistreți?” 
„Metzengernstein nu vânează”, „Metzengernstein nu va lua 
parte” erau răspunsurile trufaşe şi laconice. 

Fireşte, asemenea jigniri repetate nu puteau fi răbdate de 
o nobilime mândră. Invitaţiile deveniră tot mai rare şi mai 
puţin cordiale; cu timpul, încetară cu totul. Văduva 
nefericitului conte Berlifitzing a fost chiar auzită 
exprimându-şi dorinţa „ca baronul să fie acasă când nu va 
dori să fie acasă, deoarece dispreţuieşte societatea egalilor 
săi; şi să fie călare când va dori să fie călare, deoarece 
preferă societatea unui cal”. 

Numai că era doar o răbufnire neghioabă a unei duşmănii 
ereditare şi dovedea cât de lipsite de noimă pot fi spusele 
noastre când vrem să ne arătăm deosebit de energici. 

Oamenii mai înţelegători era de părere că tânărul nobil se 
schimbase datorită durerii fireşti ce-o încearcă un fiu la 
pierderea timpurie a părinţilor săi, uitând însă de purtarea- 
i plină de cruzime şi de dispreţ din scurta perioadă de după 
moartea tatălui său. Mai erau unii care socoteau că baronul 
avea o idee prea exagerată despre importanţa şi rangul 
său. lar alţii (printre care poate fi menţionat şi medicul 
familiei) nu şovăiau să vorbească despre o melancolie 
morbidă şi o boală ereditară, în timp ce mulţimea punea în 
circulaţie zvonuri întunecate şi echivoce. 

Într-adevăr, ataşamentul cam îndărătnic al baronului faţă 
de calul de curând căpătat - şi care părea să crească o dată 
cu fiecare nouă manifestare a înclinațiilor feroce şi 
demonice ale animalului - deveni în cele din urmă, în ochii 
tuturor oamenilor de bun-simţ, o pasiune nefirească, 
respingătoare, în strălucirea amiezii ori în ceasurile 
adormite ale nopţii, bolnav ori sănătos, pe vreme bună sau 
rea - tânărul Metzengernstein părea țintuit în şaua 
uriaşului cal, ale cărui porniri neîmblânzite se potriveau 
atât de bine cu propria-i fire. 


Mai erau, de asemenea, unele împrejurări care, adăugate 
ultimelor întâmplări, puneau într-o lumină supranaturală, 
sinistră, maniile călăreţului şi însuşirile deosebite ale 
calului. Distanţa pe care o sărea dintr-un singur salt fusese 
măsurată cu grijă, dovedindu-se că întrecea, cu o diferenţă 
uluitoare, presupunerile făcute de cele mai îndrăzneţe 
închipuiri. Şi-apoi, baronul nu dăduse nici un nume 
ciudatului animal, deşi toţi ceilalţi cai din herghelia sa 
purtau câte unul. Avea un grajd aparte, la o oarecare 
depărtare de celelalte; cât despre îngrijirea lui şi celelalte 
treburi din grajd, n-ar fi lăsat pentru nimic în lume pe 
nimeni altul să le facă, nici un picior străin necutezând a 
călca în grajdul anume rânduit. Şi mai era ceva. Deşi cei 
trei grăjdari, care prinseseră calul pe când fugea de 
flăcările focului de la Berlifitzing, îl opriseră în loc cu 
ajutorul unor frâie cu laţ - totuşi niciunul dintre ei nu s-ar fi 
putut lăuda că izbutise, fie în timpul acelei lupte 
primejdioase, fie după aceea, să-l fi atins vreodată cu mâna. 
Oricâte manifestări de inteligenţă deosebită ar avea un cal 
nobil şi focos, ele n-ar putea aţâţa o curiozitate excesivă; 
dar unele împrejurări se impuneau cu tărie până şi celor 
mai sceptici şi mai nepăsători. Se povesteşte că s-a 
întâmplat ca o mulţime întreagă de curioşi adunată în jur să 
se dea înapoi îngrozită în faţa aspectului hotărât şi 
impresionant şi a trăsăturilor sale teribile - şi atunci, chiar 
şi tânărul Metzengernstein pălea şi dădea înapoi din faţa 
privirii stranii, pătrunzătoare, aproape omeneşti a calului. 

Printre oamenii baronului nu se afla, totuşi, niciunul care 
să se îndoiască de sinceritatea puternicei dragoste pe care 
i-o arăta calului tânărul baron, datorită marilor sale 
însuşiri; nimeni în afară de un paj mărunţel, pocit şi 
nebăgat în seamă, a cărui sluţenie sărea în ochii tuturor şi 
pe părerile căruia nu punea nimeni preţ, şi acest paj (dacă, 
fireşte, părerile lui merită câtuşi de puţin a fi amintite) avea 
neruşinarea să afirme că stăpânul său nu se urca niciodată 
în şa fără să nu-l scuture un tremur de neînțeles, aproape 


imperceptibil; şi că, ori de câte ori se întorcea din lungile şi 
obisnuitele-i plimbări, o expresie de răutate triumfătoare îi 
schimonosea fiecare muşchi al feţei. 

Într-o noapte cu furtună, Metzengernstein se trezi dintr- 
un somn greu; în clipa următoare se repezi ca nebun din 
camera sa şi, încălecând în grabă, o luă în galop către 
desişul pădurii. Era ceva destul de obişnuit, aşa că nimeni 
din casă nu-şi făcea griji; trecură câteva ore şi tocmai când 
slujitorii îi aşteptau cu nerăbdare întoarcerea, deodată 
mândrele şi masivele clădiri ale palatului Metzengernstein 
trosniră şi se cutremurară din temelii, pradă flăcărilor 
necruțătoare care-şi trimiteau înspre cer limbile lungi, 
gălbui. 

Când flăcările au răbufnit, focul cuprinsese aproape 
întregul palat, încât orice efort de a salva vreo parte a lui ar 
fi fost cu totul zadarnic; oamenii de prin împrejurimi, 
încremeniţi, stăteau fără grai înjur, într-o uluială mută, 
prostiţi de întinderea focului. Şi deodată, un fapt nou şi 
înspăimântător atrase luarea-aminte a mulţimii, căci e lucru 
dovedit că simţămintele gloatei sunt mai puternic răscolite 
la vederea chinurilor omeneşti, decât de cele mai 
înfricoşătoare spectacole ale materiei neînsufleţite. 

De-a lungul întinsei alei de stejari bătrâni care ducea din 
pădure până la intrarea principală a palatului 
Metzengernstein, un cal purtând pe el un călăreț cu capul 
descoperit şi cu hainele în neorânduială se apropia în galop, 
mai cumplit decât Demonul Furtunii1 0. 

Călărețul era dus, fără putinţă de îndoială, împotriva 
voinţei lui - groaza ce i se aşternuse pe chip, sforţările 
disperate ale trupului erau mărturia unei lupte 
supraomeneşti; dar nici un sunet, în afară de un singur 
țipăt, nu scăpă de pe buzele sale însângerate, pe care din 
când în când şi le muşca, în culmea terorii. O clipă încă - 
tropotul copitelor răsună pătrunzător acoperind vuietul 
flăcărilor şi şuierul vântului - o clipă încă, şi trecând dintr- 
un singur salt peste poartă şi peste gardul viu de lângă ea, 


calul o porni în sus, pe scările aproape prăbuşite ale 
palatului, şi dispăru, împreună cu călăreț, în haosul 
vârtejului de foc11. 

Pe dată, furia furtunii se potoli şi se aşternu o linişte totală. 
O flacără albă mai învăluia ca un giulgiu clădirea, ca apoi să 
se prelingă în depărtări, în zarea liniştită, răspândind o 
lumină supranaturală; în timp ce, deasupra palatului, plutea 
un nor greu de fum, având forma desluşită, gigantică a 
unui. Cal. 

NOTA. 

METZENGERNSTEIN 


(A; Philadelphia Saturday Courier, 14 ian. 1832; B: 
Southern Literary Messenger, ian. 1836; C: copia Duane 
după B cu revizuiri manuscrise, 1839; D: Tales of the 
Grotesque and Arabesque, 1840; E: Works, 1850. 
PHANTASY-PIECES, numai titlul) 

Nuvela - „o capodoperă minoră” (I. O. Mabbott) - a fost 
tipărită cu câteva zile înainte ca Poe să împlinească vârsta 
de douăzeci şi trei de ani. La a doua sa apariţie, era 
subintitulată O poveste imitată după germani (vezi Prefaţa 
la Povestiri groteşti şi arăbeşti, infra). Dintre sursele de 
inspiraţie cele mai însemnate par a fi nuvela lui Richard 
Dana, 'The Buccaneer (Corsarul), apărută în volumul The 
Buccaneer, and Other Poems (Corsarul şi alte poeme), 
1827, şi Castelul din Otranto (1764), romanul gotic al lui 
Horace Walpole, retipărit în 1811 cu o prefaţă a lui sir 
Walter Scott, tot atât de importantă pentru Poe ca romanul 
însuşi. O a treia sursă ar putea fi romanul VLvian Grey 
(1826) de Benjamin Disraeli, o carte îndrăgită de Poe. 

Metzengernstein face parte din ciclul de povestiri trimise 
de autpr pentru concursul revistei Saturday Courier (iun. 
1831). Cum termenul de înscriere era 1 dec, ea trebuie să fi 
fost compusă înainte de această dată. Deşi n-a luat premiul, 
nuvela a fost publicată în Courier la o săptămână după 


bucata câştigătoare, fiind astfel prima proză tipărită, chiar 
dacă nu şi scrisă, a lui Poe. 

Numele de „Metzengernstein” nu e atestat, dar vocabulele 
din care. E alcătuit (germ. metzen = a măcelări; Ger = 
lance; Stein = piatră) sugerează uri personaj fioros. 

— Tălmăciri: In franceză: Charles Baudelaire, 
Metzengernstein, în Le Pays, 17 sept. 1854, reed. În 
Nouvelles histoires extraordinaires, Michel Levy, Paris, 
1857 (4 ediţii). În româneşte: Alexandru Macedonski, 
Metzengernstein, în Revista independenta, anul IX, 1887, 
nov., pp. 50-54; Barbu Constantinescu, Metzengernstein, în 
Edgar Allan Poe, Nuvele extraordinare, Editura Librăriei 
Socec & Co., 1910, pp. 206-223. 

Duc de L'Omelette în româneşte de Liviu Cotrău. 

Deodată pătrunse într-o climă mai rece. 

Cowperil 

Keats pieri din pricina unui pamflet2. Cine a murit de 
„Andromacă”? 3 

Suflete mârşave! 

— De L'Omelette se sfârşi din cauza unui ortolan. 

L'histoire en est breve4. Duh al lui Apicius5, fereşte-mă de 
cele rele! 

O colivie de aur ducea măruntul călător înaripat, 
melancolic şi îndrăgostit lulea, din ţărişoara lui, 
îndepărtatul Peru, către Chaussee D'Antin6. De la La 
Bellissima, stăpâna lui de stirpe împărătească, până la Duc 
de L'Omelette, preafericita zburătoare avea să treacă prin 
mâinile a şase nobili cavaleri ai imperiului. 

În acea seară Ducele urma să cineze singur, în tihna 
biroului său acesta se-ntinse ca să-şi dezmorţească oasele 
pe o sofa - faimoasa sofa de Cadet? - pentru care nu 
pregetase să-şi sacrifice lealitatea bătându-l pe rege la 
licitaţie. 

Îşi îngroapă faţa în pernă. Orologiul bate! Neputându-şi 
stăpâni simţămintele, înălţimea sa Ducele înghite o 
măslină8, în această clipă uşa se deschide uşor în 


acordurile unei melodii suave, şi iată! Cea mai delicioasă 
pasăre din lume se află dinaintea celui mai înamorat 
bărbat! 

Dar ce spaimă cumplită întunecă acum privirea Ducelui? 

— Horreur! 

— Chien! 

— Baptiste! 

— L'oiseau ah, bon Dieu! Cet oiseau modeste que tu as 
deshabille de şes plumes, et que tu as servi sans papier! 9 
Orice vorbă-i de prisos: Ducele dădu ortul popii într-un 
acces de dezgust. 

— Ha! Ha! Ha! Exclamă înălţimea sa Ducele a treia zi după 
deces. 

— He! He! He! Îi răspunse încet diavolul, ridicându-se cu 
un aer de hauteur10. 

— Cum? Glumeşti pesemne, replică de L'Omelette. Am 
păcătuit - c'est vrais11 - dar, dragul meu, judecă şi 
dumneata! Nu cumva ai de gând să traduci în faptă aceste 
ameninţări barbare? 

— De ce nu? Grăi Maiestatea sa. Haide, domnul meu, 
dezbracă-te! 

— Să mă dezbrac! 

— Pe onoarea mea că eşti nostim! Nu, domnule, nu mă 
dezbrac. Cine eşti dumneata, rogu-te, ca la ordinul 
dumitale, eu, Montfleury. Autorul lui Parnasse Reforme îl 
face să vorbească în Infern: „L'homme donc qui voudrait 
sauoir ce donţ Je suis mort, qu'il ne demande pas siil fut de 
fievre au de podagre ou d'autre chose, mais qu'il entende, 
que ce fut de l'Andromache”. 

Ducele de L'Omelette, Prinţ de Foie-Gras, tocmai ajuns la 
maturitate, autorul Mazurchiadei12 şi membru al 
Academiei, să mă despart de cei mai frumoşi nădragi croiţi 
vreodată de Bourdon13 şi de cea mai elegantă robe-de- 
chambre14 ieşită din atelierul lui Rombert15, ca să nu zic 
nimic de desfăcutul pletelor - ca să nu mai pomenesc de 
scosul mănuşilor? 


— Cine sunt eu? Ah, adevărat! Sunt Belzebut, Prinţul 
Muştelor16. 

Adineauri te-am recuperat dintr-un sicriu de palisandru cu 
încrustaţii de fildeş. Puseseşi îmbălsămat într-un chip foarte 
ciudat, gata de livrare. 

Belial1 7, Inspectorul Cimitirelor, te-a trimis. Nădragii 
despre care spui c-ar fi lucraţi de Bourdon sunt, pe legea 
mea, nişte izmene de olandă nemaipomenite, iar robe-de- 
chambre de pe tine un linţoliu mare cât casa! 

— Domnule! Replică Ducele, nu accept să mă insulţi fără 
să-ţi capeţi pedeapsa! Domnule! Cu cel dintâi prilej voi 
răzbuna această insultă! 

Domnule! Vei mai auzi de mine! Până atunci, au revoir! Şi 
Ducele dădu să iasă cu o plecăciune în faţa Satanicei 
Prezențe, dar fu întrerupt şi adus înapoi de un domn care 
aştepta. La asta înălţimea sa Ducele îşi frecă ochii, căscă, 
dădu din umeri, reflectă. Satisfăcut că-l recunoscuse aruncă 
în jur o privire de soim. 

Încăperea era superbă. Chiar şi De L'Omelette o declară 
bien comme il faut18. Nu atât lungimea ori lăţimea cât, ah, 
înălţimea ei te înfricoşa. 

Nu se vedea nici un acoperiş - absolut niciunul - ci un nor 
dens, roşu-aprins, rotindu-se întruna. Ridicând ochii, 
înălţimea sa Ducele simţi că i se-nvârteşte creierul. De sus 
atârna un lanţ dintr-un metal necunoscut, de culoarea 
sângelui, al cărui capăt se pierdea, precum oraşul Boston, 
parmi les nues. De celălalt capăt se bălăngănea un felinar 
uriaş. Ducele ştia că felinarul e din rubin, dar lumina ce 
izvora din el era atât de intensă, atât de tăcută, atât de 
cumplită; o lumină cum Persia n-a adorat niciodată, cum 
gheberii n-au imaginat vreodată, cum nici un musulman n-a 
visat cândva, pe când, îmbătat de opiu, se-ndrepta 
clătinându-se spre aşternutul de maci, cu spatele către flori 
şi cu faţa către zeul Apollo. Ducele îngăimă nişte vorbe 
neînţelese, fără îndoială aprobatoare. 


Colţurile încăperii erau rotunjite în nişe. Trei dintre ele 
erau pline cu statui de proporţii gigantice. Statuile aveau 
un soi de frumuseţe grecească şi o sluţenie egipteană în 
acelaşi timp, tout ensemble fiind franțuzesc, în a patra nişă 
statuia era acoperită cu un văl; aceasta nu era deloc 
gigantică, ci se termina cu o gleznă subţire şi un picior 
încălţat în sandală. De L'Omelette îşi apăsă mâna pe inimă, 
închise ochii, apoi, ridicându-şi-i, o surprinse pe Maiestatea 
sa Satanică roşind. 

Dar picturile! Kupris! Astarte! Aştoret! 

— O mie şi toate la fel! 

Chiar şi Rafael le-a văzut! Da, Rafael a fost pe-aici; n-a 
pictat el? şi n-a fost pe urmă blestemat? Picturile! Picturile! 
Ah, câtă splendoare! 

Ah, câtă iubire! Cine oare din cei care au privit aceste 
minunăţii interzise să mai aibă ochi pentru ramele de aur 
superb meşteşugite care împodobeau ca nişte aştri pereţii 
de hiacint şi porfir? 

Dar Ducele simte că-l ia cu leşin. Nu-l ameţeşte toată 
această bogăţie, cum aţi fi îndemnați să credeţi, nici 
parfumul îmbătător al nenumăratelor cădelniţe. C'est vrai 
que de toutes ces choses il a pense beaucoup, mais! 

Ducele De L'Omelette e cuprins de teroare, căci 
priveliştea stranie care răzbate prin singura fereastră, fără 
perdele, priviţi! Oglindeşte cel mai groaznic dintre toate 
focurile! 

Le pauvre Duc! Nu înceta să-şi închipuie că melodiile 
triumfale, voluptuoase, nesfârşite, care pătrundeau în 
salon, filtrate şi transmutate de alchimia geamurilor 
fermecate, nu erau decât tânguirile şi ţipetele celor 
damnaţi şi fără speranţe! Iar acolo! Acolo! Pe canapeaua 
aceea! Cine ar putea fi el? 

— Petit-maâtre - nu, Divinitatea - care şedea ca şi când ar 
fi fost sculptată în marmură, et qui sourit, cu chipul palid, şi 
amerement? 


Mais il faut agir - adică un franţuz nu leşină cu una cu 
două, mai ales că înălţimea sa Ducele urăşte scenele. De 
L'Omelette şi-a revenit. 

Pe masa sunt nişte florete, câteva pumnale. Ducele 
studiase cu B.; il avait tue şes six hommes. Acum, deci, il 
peut s'echapper. Masoară două pumnale şi cu inimitabilă 
graţie îi oferă Maiestăţii sale să aleagă. 

Horreur! Maiestatea sa nu se pricepe la scrimă! 

Mais il joue! 

— Ce idee fericită! 

— Dar înălţimea sa Ducele avusese întotdeauna o memorie 
excelentă. Studiase din scoarță în scoarță Diable, cartea 
abatelui Gaultier. Stă scris acolo que le Diable n'osepas 
refuser un jeu d'ecarte. 

Dar şansele! 

— Şansele! Adevărat, disperate, dar cu nimic mai 
disperate decât ale Ducelui. Şi-apoi fusese şi el părtaş la 
taină, nu? Nu-l răsfoise el pe Pere Le Brun? Nuerael 
membru al Clubului Vingt-un? 

— şi je perds, zise el, je serai deux fois perdu - voi fi de 
două ori blestemat - voila tout! (La asta înălţimea sa Ducele 
ridică din umeri.) şi je gagne, je reviendrai a mes ortolans 
que les cartes soient preparees! 

Înălţimea sa Ducele era numai ochi şi urechi. Maiestatea 
sa numai speranţă. Orice spectator s-ar fi gândit la Francis 
şi Charles, înălţimea - sa se gândea la joc. Maiestatea sa nu 
se gândea, făcea cărţile. Ducele tăie. 

Cărţile sunt făcute. Atuul e întors cu faţa în sus. Este 
regele! Nu, este regina. Maiestatea sa înjură straiele ei 
bărbăteşti. De L'Omelette îşi duce mâna la inimă. 

Amândoi joacă. Ducele socoteşte. Mâna-i servită. 
Maiestatea sa socoteşte din greu, surâde şi bea vin. Ducele 
strecoară o carte. 

— C'est a vous a faire, grăi Maiestatea sa, tăind. Înălţimea 
sa Ducele se înclină, împărţi cărţile şi se ridică de la masă 
en presentant le Roi. 


Maiestatea sa părea necâjită. 

Dacă Alexandru n-ar fi fost Alexandru, ar fi fost Diogene; 
iar Ducele îl asigură pe adversarul său, pe când îşi lua 
rămas-bun, que s'il eut pas ete De L'Omelette. Il n'aurait 
point d'objections d'etre le Diable. 

NOTA. 

DUC DE L'OMELETIE (THE DUC DE L'OMELETIE) 


(A: Philadelphia Saturday Courier, 3 mart. 1832; B: 
Southern Literary Messenger, febr. 1836; C: Tales of the 
Grotesque and Arabesque, 1840; D: PHANTASY-PIECES, 
1842; E: Broadway Journal, 11 oct. 1845; F: Works, 1850) 
„E una dintre cele mai izbutite piese umoristice ale lui Poe 
[.], o armonioasă îmbinare de elemente decorative şi 
groteşti” (1. O. Mabbott). 

Unele detalii - ideile fiziognomonice ale lui Le Brun şi 
moartea lui Montfleury pe scenă - sunt luate din Curiozităţi 
literare de Isaac D'Israeli, altele - efectul mortal al 
ortolanului - din romanul The Young Duke (Tânărul Duce) al 
fiului său, Benjamin Disraeli. Descrierea palatului „infernal” 
datorează ceva romanului Vathek (1786) de William 
Beckford. 

Schița a fost scrisă probabil în 1831 şi trimisă aproape 
imediat revistei Saturday Courier. Franceza Ducelui, în 
această primă versiune, e jalnică: l'histoire en est brieve, 
c'est a vous a faire, ii n'aurait point d'objection d'etre le 
diable etc, lipsa accentelor, a apostrofurilor, precum şi alte 
greşeli flagrante surprind, având în vedere franceza 
excelentă a lui Poe. 

În versiunea trimisă revistei Southern Literary Messenger, 
autorul nu numai că nu îndreaptă greşelile, dar introduce 
altele noi. Accentele, omise în Philadelphia Courier, „. Sunt 
distribuite acum după hazard, iar dacă deshabille, pense, 
tue, Ecarte, î, preparees şi-au recăpătat unele dintre 
accente, etait, etre, presentant, amerement - greşeli 
elementare - au rămas ca atare. [.] Poe nu dă dovadă de 


neglijenţă, ci caută să reproducă mania stilistică a lui Willis 
din Editor's Table (Masa editorului), care-şi împăna textele 
cu tot felul de galicisme, cu un dispreţ suveran pentru 
ortografie sau proprietatea termenilor” (Claude Richard, 
op. Cit., pp. 249-50). 

T. O. Mabbott reproduce textul ediţiei Griswold (1850), 
unde o parte dintre aceste greşeli au fost îndreptate. 
Tălmăcirea de faţă s-a făcut după acest text. 

În revista Messenger, schiţa era atribuită lui „Edgar A. 
Poe”; în Broadway Journal era semnată „Littleton Barry”, 
prima oara când Poe uzează de acest pseudonim (vezi 
Respirație pierdută, Regele CiumăMistificare, De ce 
franţuzul de-o şchioapă îşi poartă mâna în eşarfă). 

Tălmăciri în româneşte: Ion Dragu şi Radu Drăgescu, 
Ducele de omeletă, în Edgar Poe, Fantezii Humoristice, 
Editura „Adevărul”, Biblioteca „Dimineaţa”, nr. 9, 1924, pp. 
40-46. 

O poveste din Ierusalim în româneşte de Liviu Cotrău. 

Intonsos rigidam în frontem ascendere canos Passus erat. 

Lucan, De Catonel 

Un coşmar oripilant? 2 

Traducere 

— Să ne grăbim spre ziduri, zise Abel-Phittim3 către Buzi- 
Ben-Levi4 şi Simeon Fariseul5 în ziua a zecea a lunii Tamuz, 
în anul lumii 39416, să ne grăbim sub zidurile de lângă 
poarta lui Beniamin, din cetatea lui David7, care se înalţă 
deasupra taberei netăiaţilor împrejur, căci o dată cu 
răsăritul soarelui e ultimul ceas al celei de-a patra veghi, iar 
idolatrii, ca să-mplinească promisiunea lui Pompei8, trebuie 
că ne aşteaptă cu mieii de sacrificiu. 

Simeon, Abel-Phittim şi Buzi-Ben-Levi erau gizbarim10, 
adică perceptori de ofrande din oraşul sfânt al 
Ierusalimului. 

— Adevărat, răspunse Fariseul, să ne grăbim, fiindcă 
dărnicia-i un lucru rar la păgâni, nestatornicia fiind 
dintotdeauna un atribut al adoratorilor lui Baall 1. 


— Că sunt necredincioşi şi trădători, e tot atât de adevărat 
ca Pentateuhul12, zise Buzi-Ben-Levi, dar numai faţă de 
neamul lui Adonail 3. Când oare s-au dovedit ammoniţiil 4 
potrivnici propriilor lor interese? Nu-mi pare a fi o dovadă 
de mare generozitate că ne. Dau miei pentru altarul 
Domnului în schimbul celor treizeci de siciil5 de argint pe 
fiece cap de vită! 

— Uiţi însă, Ben-Levi, răspunse Abel-Phittim, că romanul 
Pompei, care a împresurat în chip nelegiuit cetatea Prea- 
înaltului, n-are de unde şti că mieii cumpăraţi pentru altar 
nu sunt jertfiți pentru hrana trupului, ci întru cinstirea 
spiritului. 

— Atunci, pe cele cinci colţuri ale bărbii mele16, strigă 
Fariseul, care ţinea de secta zdrelitorilor (o mână de 
credincioşi al căror obicei de a-şi lovi şi zdreli picioarele de 
caldarâm era de multă vreme o ţepuşă şi un reproş la 
adresa discipolilor mai puţin zeloşi - o oprelişte zdravănă în 
calea mărşăluitorilor mai puţin luminaţil 7), pe cele cinci 
colţuri din barba pe care, ca preot, nu mi-e dat s-o rad, am 
trăit să vedem ziua în care parvenitul idolatru şi hulitor din 
Roma ne învinuieşte c-am fi întinat cu poftele cărnii 
prinoasele sfinte ale altarului? Am trăit să vedem ziua în 
care.? 

— Să nu cercetăm pricinile fâlisteanului, întrerupse Abel- 
Phittim, căci astăzi profităm pentru prima oară de 
zgârcenia ori generozitatea lui, ci să purcedem degrabă 
spre ziduri ca să nu lipsim de ofrande altarul al cărui foc nu 
poate fi stins de ploile cerului şi ai cărui stâlpi de fum nu-i 
poate dărâma nici o furtună18. 

Partea oraşului spre care se grăbeau acum bravii noştri 
perceptori şi care purta numele arhitectului său, regele 
David, era socotită drept cea mai întărită zonă a 
Ierusalimului, fiind aşezată pe muntele înalt şi abrupt al 
Sionului19. Aici, şanţul lat, adânc şi circular, tăiat chiar în 
stâncă, era apărat de un zid-foarte gros, ridicat pe 
marginea interioară a şanţului. Acest perete era întrerupt 


la intervale regulate de turnuri pătrate din marmură albă, 
cel mai mic măsurând şaizeci de coţi în înălţime, iar cel mai 
înalt o sută douăzeci. Dar în apropiere de poarta lui 
Beniamin zidul nu se mai înălța nicidecum deasupra 
canalului; dimpotrivă, între nivelul şanţului şi baza 
peretului se ridica perpendicular o stâncă de două sute 
cincizeci de coţi, care ţinea de muntele râpos Moriah20. 
Drept urmare, când Simeon şi tovarăşii săi au ajuns în 
vârful foişorului numit Adoni-Bezec21, cel mai înalt dintre 
toate turnurile dimprejurul Ierusalimului şi locul obişnuit al 
schimbului de mesaje cu armata asediatoare, aceştia putură 
vedea dedesubtul lor tabăra duşmanului de pe o înălţime 
care întrecea cu multe picioare piramida lui Keops şi cu alte 
câteva templul lui Belus22. 

— Adevărat, suspină Fariseul, privind ameţit în prăpastie, 
netăiaţii împrejur sunt ca nisipul de pe ţărmul mării, ca 
lăcustele din pustie23. 

Valea Regelui a devenit acum valea lui Adumim24. 

— Totuşi, adăugă Ben-Levi, nu-mi poţi arăta unul, măcar 
unul dintre filisteni. 

— De la Aleph la Tău - din deşert până la fortificaţii - care 
să pară mai mare ca litera lota! 25 

— Coborâţi coşul cu siclii de argint! Zbieră de jos un soldat 
roman cu 0 voce aspră şi răguşită ce părea să descindă din 
tărâmurile lui Pluto. 

Coborâţi coşul cu moneda aia blestemată în care şi-a rupt 
falca un nobil roman pe când încerca să-i pronunţe numele! 
Aşa vă arătaţi voi recunoştinţa faţă de stăpânul nostru, 
Pompei, care în bunătatea lui a binevoit să-şi plece urechea 
la jeluirile voastre idolatre? Zeul Phoebus26, zeul adevărat, 
a purces la drum acum un ceas, şi nu trebuia voi să fiţi pe 
metereze o dată cu răsăritul soarelui? Aedopol! 27 Nu 
cumva credeţi că noi, cuceritorii lumii, n-avem nimic mai 
bun de făcut decât să zăbovim la uşa fiecărei cuşti ca să ne 
târguim cu câinii pământului? Coborâţi coşul, v-am zis, şi 


băgaţi de seamă ca flufuraşii să fie curaţi şi potriviţi la 
cântar! 

— EI Elohim! 28 strigă Fariseul pe când vorbele răguşite 
ale sutaşului răsunau în văgăunile prăpastiei, stingându-se 
în dreptul templului. 

El Elohim! Cine-i zeul Phoebus? Pe cine a invocat 
hulitorul? Tu, Buzi-Ben-Levi, care eşti citit în legile 
păgânilor şi care ai călătorit printre cei care se închină 
acestor terafimi! 29 O fi Nergal cel despre care vorbeşte 
idolatrul? Sau Aşima? Sau Nibhaz? Sau Iartac? Sau 
Adramalec? Sau Anamalec? Sau Sucot-Benot? Sau Dagon? 
Sau Belial? 

Sau Baal-Perit? Sau Baal-Peor? Sau Baal-Zebub? 30 

— Cu adevărat niciunul. Dar bagă de seamă să nu-ţi 
alunece frânghia prea iute printre degete, căci de se-agaţă 
coşul de vreun colţ de stâncă se vor prăpădi sfintele obiecte 
ale sanctuarului. 

Cu ajutorul unui scripete cam rudimentar, coşul, plin ochi, 
fu coborât acum cu grijă în mijlocul soldaţilor. Din foişorul 
lor ameţitor credincioşii putură să-i vadă pe romani 
repezindu-se asupra lui, dar înălţimea uriaşă şi negura care 
se lăsase îi împiedicau să distingă clar operaţiunile celor de 
jos. 

O jumătate de ceas se scursese deja. 

— O să-ntârziem, suspină Fariseul când la expirarea 
termenului se uită în prăpastie. O să-ntârziem! Vom fi daţi 
afară din slujbă de katholim! 31 

— De-acum înainte, răspunse Abel-Phittim, de-acum 
înainte n-o să ne mai ospătăm din grăsimea ţării32, n-o să 
ne mai parfumăm bărbile cu tămâie şi nici n-o să ne mai 
învelim coapsele cu pânza fină din Templu! 

— Râca! 33 înjură Ben-Levi. Râca! Vor să ne fure banii sau, 
Sfinte Moise! Nu cumva cântăresc siclii din tabernacol? 

— În sfârşit au dat semnalul! Ţipă Fariseul Au dat 
semnalul! Trage, Abel-Phittim, şi tu, Buzi-Ben-Levi, trage şi 
tu! Căci, adevărat, ori că filistenii mai ţin încă de coş, ori 


Domnul le-a îmbunat inimile de-au pus în el o vită din cale- 
afară de grea! Perceptorii trăgeau din răsputeri în vreme 
ce povara lor se ridica legănându-se greoaie prin ceața tot 
mai densă. 

— Booshoh he! 34 - când la împlinirea unui ceas la capătul 
frânghiei apăru un obiect nedesluşit. Booshoh he! Fu 
exclamaţia care ţâşni de pe buzele lui Ben-Levi. 

— Booshoh he! 

— Ruşine! 

— E vreun berbec din desişurile de lângă En-Ghedi35, şi-i 
gloduros ca Valea Iosafat! 36 

— E cel dintâi născut al turmei37, grăi Abel-Phittim. Îl 
recunosc după behăit şi după curbura fragedă a picioarelor. 
Ochii-i sunt mai frumoşi decât nestematele Pieptarului38, 
iar carnea-i este ca mierea de Hebron39. 

— E-un vițel îngrăşat în păşunile din Basan40, zise 
Fariseul. Paginii s-au purtat foarte bine cu noi. Să ne unim 
glasurile într-un psalm şi să le aducem mulţumiri! Să 
cântăm din trâmbiţă şi psalterion, din harfă şi bucin, din 
sistru şi sachebut! 41 

Numai când coşul fu la câţiva paşi de perceptori acestora 
le ajunse la urechi un grohăit surd care trăda un porc de 
neobişnuită mărime. 

— El Emanu! Gemură tustrei încet cu ochii înălţaţi spre 
cer; şi dând drumul frânghiei, porcul cel gras, lăsat singur, 
se prăvăli cu capul în jos printre filisteni. 

— El Emanu! Domnul fie cu noi! E carnea nenumibilă! 42 

NOTA. 

O POVESTE DIN IERUSALIM (A TALE OF JERUSALEM) 


(A: Philadelphia Saturday Courier, 9 iun. 1832; B: 
Southern Literary Messenger, apr. 1836; C: Tales of the 
Grotesque and Arabesque, 1840; D: Broadway Journal, 20 
sept. 1845; E: Works, 1850; PHANTASY-PIECES, numai 
titlul) Schița face parte din ciclul povestirilor In Folio, fiind o 
parodie a romanului Zillah, a Tale of the Holy City (Zillah, o 


poveste despre Cetatea Sftntă), în 3 volume (1828), al lui 
Horace Smith, pentru care autor, mai târziu, Poe va nutri o 
sinceră admiraţie, numindu-l într-o recenzie din Graham's 
Magazine (aug. 1841) „poate cel mai erudit dintre toţi 
romancierii englezi, şi fără îndoială unul dintre cei mai 
buni”. Acţiunea din Zillah e plasată în anul 37 î. Hr., când 
Irod, ajutat de Marc Antoniu, îl răstoarnă pe regele 
Aristobul. Eroina, Zillah, e fiica Marelui Preot care, 
asemenea celorlalte personaje evreieşti din roman, citează 
Biblia la tot pasul. Poe s-a folosit de versiunea King James a* 
Bibliei, dar sursa sa principală rămâne Zillah. 

Episodul central din schiţa lui Poe figurează în vol. 1 al 
romanului lui H. Smith, unde doica eroinei, evocând asediul 
Ierusalimului de către ostile lui Pompei (65 î. Hr.), spune: 
„Când Cetatea Sfântă era împresurată, nu cu mulţi ani în 
urmă, oamenii coborau de pe metereze, în fiece zi, un coş 
cu banii trebuincioşi pentru mieii de sacrificiu din ziua 
respectivă, miei pe care îi trăgeau în sus în acelaşi coş. Dar 
întrucât un israelit, care vorbea greceşte, i-a informat pe 
asediatori că atâta vreme cât se făceau sacrificii cetatea nu 
putea fi luată, păgânii nemernici au pus în coş un porc în 
locul jertfei obişnuite, şi de atunci am început să-i 
blestemăm pe toţi cei care vorbesc greceşte”. 

După Mabbott, sursa antică o constituie Talmudul (Hebraic 
Literature: Translations from the Talmud, Midrashim and 
Kabbala, cu o introducere de Maurice H. Harris, 1901, pp. 
203-204). 

După cum am amintit, naratorul acestei schiţe e 
Chronologos Chronologie, mare admirator al lui Horace 
Smith, şi care, fireşte, narează în maniera maestrului său. 

Tălmăciri: în franceză: Charles Baudelaire, Un Evenement 
ă Jerusalem, în Revue frangaise, 20 mart. 1849, reed. În 
Histoires grotesques et serieuses, Michel Levy, Paris, 1865. 
In româneşte: Ion Luca Caragiale, O întâmplare la 
Ierusalim. O versiune în ebraica modernă a dat Ben-Zion 


Yedidiah în antologia Gaheleth-Ha-Esh (Cărbuni aprinşi), 
Tel-Aviv, 1950. 

Respirație pierdută în româneşte de Liviu Cotrău. 

O poveste ce nici nu seamănă, nici nu se deosebeşte de 
stilul „Blackwood” 

Ah, nu respira etc. 

Melodiile lui Moorel 

Până şi cel mai cumplit ghinion trebuie să se plece în cele 
din urmă în faţa neostoitului curaj al filosofiei - tot astfel şi 
cea mai îndărătnică fortăreață dinaintea vigilenţei 
necurmate a dușmanului. Salmanasar, stă scris în cărţile 
sfinte, a zăbovit trei ani încheiaţi la porţile Samariei; şi- 
aceasta a căzut. Sardanapal - vezi Diodor - a rezistat şapte 
în Ninive, dar în zadar. Troia a pierit la capătul celui de-al 
patrulea lustru, iar Azotos, cum declară pe onoarea sa de 
gentleman Aristeas, într-un târziu şi-a deschis porţile lui 
Psammetihos, după ce le ţinuse ferecate aproape un sfert 
de veac2. 

— Afurisite! Caţo! Scorpie! I-am ţipat nevesti-mii în 
dimineaţa imediat următoare nunţii noastre. Zgripţuroaico! 
Cotoroanţo! Încrezuto! Târfo! 

Chintesenţă ipocrită a tot ce-i abominabil! Tu. Tu. Aici, 
ridicându-mă pe vârfuri am apucat-o de gât şi cu gura lipită 
de urechea ei eram pregătit să lansez un nou şi sugestiv 
epitet de ocară, care, odată ieşit pe gură, negreşit avea s-o 
convingă de micimea ei, când, spre mirarea şi cumplita mea 
oroare, m-am trezit că-mi pierdusem respiraţia. 

În conversaţia uzuală se aud destul de frecvent expresii ca 
„mi s-a tăiat răsuflarea”, „mi-am pierdut respiraţia”, dar nu 
mi-aş fi închipuit niciodată că o nenorocire precum aceea 
pe care o voi relata acum ar putea să i se întâmple cuiva 
bona fide şi de-adevăratelea. Imaginaţi-vă - fireşte, dacă vă 
dă mâna - repet, imaginaţi-vă surpriza - consternarea - 
disperarea mea! 

Dar îngerul meu păzitor nu m-a lăsat niciodată de 
izbelişte. Chiar şi în cele mai nestăpânite crize de furie 


reuşesc să-mi păstrez simţul măsurii et le chemin des 
passions me conduit - cum zice lordul Edouard în Julie -ă la 
philosophâe veritable3. 

Întrucât nu-mi dădeam seama cât eram de afectat de 
această întâmplare, am hotărât să ascund cu orice preţ 
nevesti-mii accidentul până când aveam să mă lămuresc 
singur de gravitatea nemaiauzitei mele nenorociri. Zis şi 
făcut, în locul chipului buhăit şi congestionat mi-am compus 
iute o expresie de blândeţe vicleană şi cochetă, am 
mângâiat-o pe nevastă-mea pe un obraz, am sărutat-o pe 
celălalt şi fără să scot o vorbă (Eriniilor! Credeţi c-aş fi 
putut?) am ieşit pe uşă în pas de zephyr4, lăsând-o zăpăcită 
de caraghioslâcurile mele. 

Priviţi-mă deci în odaia mea proprie, la adăpost, o pildă 
înfricoşătoare despre urmările nefaste ale irascibilităţii - 
viu cu însuşirile morţilor - mort cu propensiunile celor vii - 
o anomalie pe faţa acestui pământ - foarte calm, dar fără 
respiraţie. 

Da! Fără respiraţie. Nu glumesc când afirm că nu mai 
respiram deloc. N-aş fi putut clinti cu respiraţia nici măcar 
o pană de gâscă, chiar să fi fost o chestiune de viaţă sau de 
moarte; nici să aburesc o oglindă nu eram în stare. Jalnică 
soartă! Totuşi m-am simţit oarecum uşurat după cea dintâi 
râăbufnire copleşitoare a suferinţei. După o serie de 
încercări am descoperit că organul vorbirii pe care din 
pricina neputinței de-a conversa cu nevastă-mea îl 
crezusem vătămat de-a binelea, era de fapt doar în parte 
afectat. Am mai descoperit că dacă în timpul ciudatei mele 
crize îmi coboram vocea până la un sunet adânc, gutural, 
puteam să-i comunic în continuare sentimentele mele, căci 
acest timbru (gutural) al vocii depindea, am aflat, nu de 
curentul de aer, ci de o anume sforţare spasmodică a 
muşchilor gâtului5. 

Trântindu-mă pe un scaun, am rămas o bucată de vreme 
adâncit în gânduri, care, bineînţeles, nu erau câtuşi de 
puţin încurajatoare, în sufletul meu se cuibăriseră mii de 


vedenii tulburi şi deznădăjduite6 - chiar şi fantoma 
sinuciderii îmi trecu prin minte; dar există în firea 
omenească o trăsătură perversă care respinge ceea ce-i 
evident şi la îndemână pentru ceea ce-i îndepărtat şi 
echivoc. Astfel, la gândul sinuciderii m-am cutremurat ca în 
faţa celei mai flagrante enormităţi?, în tot acest răstimp 
motanul tărcat torcea pătimaş pe covor, iar ogarul gras 
şuiera zgomotos sub masă, amândoi făcând mare caz de 
forţa plămânilor lor, fireşte, numai ca să-şi bată joc de 
incapacitatea mea pulmonară. 

Copleşit de tumultul speranţelor vagi şi al temerilor am 
auzit într-un târziu paşii nevestei mele coborând scările. 
Fiind sigur acum de absenţa ei m-am reîntors cu inima 
bătându-mi năvalnic în piept la scena dezastrului meu. 

Închizând cu grijă uşa pe dinăuntru am pornit să cercetez 
odaia de-a fir-a-păr. Nu era exclus, socoteam eu, ca în vreun 
ungher tainic, în vreun dulap sau sertar, să găsesc obiectul 
pierdut al căutărilor mele. 

Putea fi o formă vaporoasă sau chiar una tangibilă. 
Majoritatea filosofilor sunt încă destul de nefilozofici în 
multe dintre problemele filosofiei. 

Totuşi în Mandeville William Godwin spune că „lucrurile 
invizibile sunt singurele realităţi”8, şi toată lumea este de 
acord că-i aşa. Oricare cititor atent va avea o clipă de 
ezitare înainte de-a acuza de exagerare asemenea afirmaţii. 
Anaxagora, să ne amintim, susţinuse că zăpada este 
neagră9, lucru de care m-am convins şi eu până la urmă. 

Mi-am continuat cercetările vreme îndelungată şi cu 
râvnă, dar jalnica răsplată a strădaniilor şi perseverenţei 
mele se dovedi a fi doar nişte dinţi falşi, o pereche de 
coapse, un ochi10 şi un teanc de billets-doux11 adresate 
nevestei mele de dl Sufluplus12. Se cuvine să amintesc aici 
că această dovadă de afecţiune pentru dl S din partea 
nevestei mele nu m-a durut prea tare. Faptul că dna 
Sufiuminus admira un bărbat atât de diferit de mine nu era 
decât un rău firesc şi necesar. 


Sunt înzestrat, cum bine se ştie, cu un fizic robust şi 
voinic, fiind totodată cam scund de statură. Să nu ne mirăm 
atunci că în ochii dnei Sufiuminus, cunoştinţa mea, care, 
vorba proverbului, era înaltă şi slabă ca un ciur, se bucura 
de toată consideraţia. Dar să revin. 

Strădaniile mele, cum spuneam adineauri, se dovediră 
zadarnice. 

Am cercetat dulap după dulap, sertar după sertar, ungher 
după ungher, dar fără nici un rezultat. La un moment dat 
am fost convins de reuşită, când, tot cotrobăind într-o trusă 
de toaletă am răsturnat din greşeală o sticluţă cu „uleiul 
arhanghelilor”, produs de Grandjean13, pe care îmi permit 
să-l recomand ca un parfum deosebit de plăcut. 

Cu inima grea m-am reîntors în odaia mea cu gând să 
născocesc vreo metodă prin care să înşel perspicacitatea 
soţiei mele, până când aveam să sfârşesc pregătirile 
necesare în vederea plecării din ţară, căci hotărâsem deja 
acest lucru, într-un mediu străin, fiind necunoscut, aveam 
mai multe şanse să-mi ascund cumplita nenorocire - 
nenorocire care m-ar fi înstrăinat mai abitir decât cerşitul 
de afecțiunea mulţimii şi ar fi atras asupra bietului de mine 
binemeritatul oprobriu al oamenilor virtuoşi şi fericiţi. N-am 
stat mult pe gânduri. Având o minte sprintenă am învăţat pe 
de rost întreaga tragedie Metamora14. Din fericire mi-am 
amintit că pentru scandarea acestei piese, sau cel puţin a 
pasajelor care revin eroului principal, modulaţiile vocii - 
tocmai ce-mi lipsea mie - erau complet inutile, căci 
pretutindeni trebuia să domnească acelaşi sunet gutural, 
adânc şi monoton15. 

Câtva timp am făcut repetiţii la hotarul unei mlaştini 
destul de frecventate, dar asta n-are nici o legătură cu 
cazul similar al lui Demostene16, întrucât era vorba de o 
iniţiativă de-a mea absolut conştientă, înarmat astfel până-n 
dinţi am decis s-o fac pe nevastă-mea să creadă că din senin 
am prins gust de actorie, lucru care mi-a reuşit de minune, 
căci la fiece întrebare sau observaţie de-a ei îi răspundeam 


pe un ton răguşit şi sepulcral cu câte un pasaj din tragedia 
mai sus-pomenită, cu atât mai mult cu cât fiecare pasaj - 
asta am remarcat curând cu nemaipomenită satisfacţie - se 
potrivea perfect cu oricare subiect de discuţie. Să nu se 
deducă totuşi că în timp ce declamam aceste pasaje 
stăteam cumva de pomană; dimpotrivă, mă uitam cruciş, 
îmi dezveleam dantura, îmi scuturam genunchii, îmi 
târşâiam picioarele, făceam tot soiul de giumbuşlucuri care 
mai de care mai năzdrăvane - adică întreg arsenalul unui 
actor popular şi îndrăgit. Bineînţeles că s-au gândit să mă 
pună în cămaşa de forţă, dar, slavă Domnului! Nici o clipă n- 
au bănuit că mi-aş fi pierdut respiraţia. 

În cele din urmă, făcând ordine în afacerile mele, în zori 
de zi mi-am ocupat locul în diligenta cu destinaţia., dând de 
înţeles cunoştinţelor mele că treburi de cea mai mare 
însemnătate necesitau grabnica mea prezenţă în acel oraş. 

Trăsura era umplută până la refuz, dar la lumina palidă a 
dimineţii nu se puteau distinge chipurile tovarăşilor mei de 
călătorie. Fără să opun mare rezistenţă am consimţit să şed 
între doi gentlemeni de dimensiuni colosale, până când un 
al treilea şi mai corpolent, scuzându-se pentru îndrăzneală, 
se trânti cât era de lung peste trupul meu şi, întrucât 
adormi imediat, protestele mele guturale fură înecate într- 
un sforâit ce-ar fi făcut să roşească chiar şi victimele care 
urlau în pântecele taurului lui Phalaris17. Din fericire 
starea aparatului meu respirator excludea din capul locului 
eventualitatea unei sufocări. 

Dar cum se crăpa tot mai tare de ziuă şi ajungând noi la 
marginea oraşului, călăul meu se sculă şi, ajustându-şi 
gulerul cămăşii, îmi mulţumi pentru amabilitate în modul 
cel mai prietenos. Văzând însă c-am rămas nemişcat (toate 
oasele îmi erau dislocate, iar capul răsucit într-o parte), 
temerile sale se accentuară. Trezindu-i pe ceilalţi călători le 
comunică pe un ton foarte categoric părerea sa cum că în 
timpul nopţii, în locul tovarăşului viu şi responsabil, li se 


vârâse în trăsură un mort; şi ca să adeverească cele spuse 
de dânsul mă pocni peste ochiul drept. 

După aceea toţi, unul după altul (erau nouă la număr), 
socotiră de datoria lor să mă tragă de urechi. Un tânăr 
medic stagiar, lipind de gura mea o oglinjoară şi văzând că 
nu respiram, întări afirmaţia călăului meu, iar întreaga 
adunare dădu glas hotărârii de-a nu mai tolera pe viitor 
asemenea poveri şi cât priveşte momentul prezent de-a nu 
purcede mai departe cu un asemenea stârv. 

Drept urmare am fost zvârlit din diligentă în dreptul 
hanului Cioroiul (pe lângă care aceasta tocmai trecea), 
nefiindu-mi vătămate decât braţele, zdrobite de roata 
stingă din spate. Trebuie să recunosc însă că surugiul nu 
uită să arunce după mine cel mai greu dintre cuferele mele, 
care din nefericire mă nimeri exact în creştet, producându- 
mi o fractură pe cât de interesantă, pe atât de 
extraordinară. 

Hangiul de la Cioroiul, om primitor, văzând că lucrurile din 
cufăr îl răsplăteau îndeajuns pentru niscaiva cheltuieli 
mărunte, trimise de îndată după un doctor - o cunoştinţă 
de-a sa, în a cărui grijă mă dădu în schimbul unui bon şi 
unei chitanţe în valoare de zece dolari. 

Cumpărătorul mă duse la el acasă şi se apucă în grabă de 
lucru. Dar pe când îmi tăia urechile descoperi urme de 
viaţă. Imediat sună clopoţelul şi trimise după farmacistul 
din colţ, cu care voia să se consulte în acest caz neprevăzut, 
în eventualitatea că bănuielile sale cum că aş fi viu se 
adevereau în cele din urmă nu pierdu prilejul în acest 
răstimp să-mi facă o incizie în stomac şi să-mi scoată o parte 
din măruntaie pentru o disecţie în interesul său personal. 

Farmacistul fu de părere că eram mort de-a binelea. Eu m- 
am străduit însă să combat această părere izbind din 
picioare şi zbătându-mă cât mă ţineau puterile, zvârcolindu- 
mă ca un şarpe, căci intervenţia doctorului mă readusese în 
simţiri într-o oarecare măsură. Dar acest lucru fu atribuit 
efectelor noii baterii galvanice cu care farmacistul, fără 


doar şi poate un om învăţat, făcu o serie de experienţe 
curioase ce-mi treziră un interes deosebit, mai ales că 
aveam şi eu o parte de contribuţie. Totuşi, era un veşnic 
izvor de suferinţă pentru mine faptul că, deşi făcusem 
câteva încercări de-a conversa, organul vorbirii îmi era atât 
de compromis, încât nu-mi puteam nici măcar deschide 
gura, darămite să răspund ingenioaselor, dar şi 
fantezistelor teorii pe care, în alte condiţii, familiaritatea cu 
patologia hipocratică mi-ar fi îngăduit să le combat cu 
vehemenţă. 

Incapabili de-a ajunge la o concluzie, doctorii mă reţinură 
pentru un examen ulterior. Am fost dus într-o mansardă; 
nevasta chirurgului îmi făcu rost de nişte izmene şi ciorapi, 
după care însuşi chirurgul îmi prinse mâinile cu o sfoară şi- 
mi legă bărbia cu o batistă, după care zăvori uşa pe din 
afară, grăbindu-se la masă, iar pe mine lăsându-mă pradă 
tăcerii şi cugetării. 

Acum am descoperit cu nemaipomenită încântare că dacă 
nu mi-ar fi fost legată gura cu batista, aş fi putut vorbi. 
Consolându-mă cu acest gând, am început să repet în minte 
unele pasaje din Omniprezenţa Divinităţiil 8, conform 
obiceiului pe care-l aveam înainte de culcare, când mă 
pomenesc deodată cu două pisici flămânde şi turbate ce 
intraseră printr-o gaură din perete că execută un salt î la 
Catalani19, poposind amândouă, una în faţa celeilalte, pe 
obrajii mei unde încep să-şi dispute în chipul cel mai 
necuviincios nasul meu amărât. 

Dar aşa cum pierderea urechilor se dovedi a fi mijlocul 
prin care Magul Mige-Gush al Persiei s-a suit pe tronul lui 
Cyrus şi cum tăierea nasului i-a permis lui Zopyrus să 
ajungă stăpânul Babilonului20, tot aşa dispariţia câtorva 
uncii din obrazul meu se dovedi salvarea trupului meu. 
Răscolit de durere şi fierbând de indignare, dintr-o singură 
sforţare am făcut să plesnească legăturile şi bandajul de la 
gură. Traversând odaia am aruncat o privire dispreţuitoare 
celor două beligerante, după care, deschizând lucarna, spre 


marea lor dezamăgire şi oroare, mi-am dat drumul pe 
fereastră cu multă dexteritate. 

Tâlharul W.21, cu care aduc nespus la înfăţişare, trecea 
chiar în acest moment pe-acolo în drumul său de la temniţă 
către spânzurătoarea ce fusese montată undeva la 
marginea oraşului în vederea execuţiei sale. Din pricina 
grelei lui infirmităţi, precum şi a îndelungatei sale suferinţe, 
i se îngăduise să rămână dezlegat, îmbrăcat în veşmântul 
obişnuit al osânditului la moarte - unul foarte asemănător 
cu al meu - acesta zăcea cât era de lung pe fundul căruţei 
călăului (căruţă care în clipa căderii mele se afla tocmai sub 
ferestrele locuinţei chirurgului), fără alţi paznici decât 
vizitiul adormit şi doi recruți din Regimentul 6 infanterie, 
amândoi beţi turtă. 

Ghinionul făcu să nimeresc drept în picioare în vehiculul 
cu pricina. W., flăcău ager la minte, îşi dădu imediat seama 
de situaţie. Sărind în picioare, se strecură prin spatele 
căruţei şi într-o clipeală din ochi22 se făcu nevăzut după 
colţul unei ulicioare. Recruţii, treziţi de zarvă, nu pricepură 
prea bine natura acestei tranzacţii, dar văzând ei un om, 
copia fidelă a criminalului, stând în picioare înaintea lor, 
fură de părere că nemernicul (adică W.) era pus pe fugă 
(aşa s-au exprimat) şi comunicându-şi unul altuia acest 
gând, după ce mai traseră fiecare câte o duşcă, mă 
doborâră cu patul muschetelor. 

Nu trecu mult timp şi ajunserăm la destinaţie. Bineînţeles 
că nu se putea rosti nimic în favoarea mea. Îmi era scris să 
fiu spânzurat. M-am resemnat cu un sentiment pe jumătate 
de stupoare, pe jumătate de revoltă. Fiind un pic cam cinic, 
nutream sentimente câineşti23. Totuşi călăul îmi potrivi 
frânghia în jurul gâtului. Scăunelul căzu. 

Mă abţin să zugrăvesc senzațiile pe care le-am trăit în 
ştreang, deşi, aici, nu încape îndoială că aş putea vorbi la 
obiect, pe lângă faptul că despre asta nu s-a mai spus nimic 
serios. De fapt, ca să poţi scrie despre aşa ceva este 
necesar să fi fost spânzurat24. Fiecare autor ar trebui să se 


restrângă la propria sa experienţă de viaţă. Marc Antoniu, 
de pildă, a compus un tratat despre beţie25. 

Ar trebui însă să pomenesc faptul că de murit n-am murit. 
E drept că trupul mi se bălăngănea, dar nici pomeneală să 
mi se taie respiraţia; şi de nu m-ar fi deranjat nodul 
frânghiei chiar sub urechea stingă (parcă simţeam 
apăsarea unui pat de puşcă), îndrăznesc să afirm că n-aş fi 
avut de ce să mă plâng. Cât priveşte smucitura ce o suferi 
gâtul meu în urma răsturnării scăunelului, ea se dovedi nici 
mai mult, nici mai puţin decât o îndreptare a dislocării cu 
care mă blagoslovise gentlemanul cel gras din trăsură. 

Totuşi, din pricini bine întemeiate mi-am dat întreaga 
silinţă să fiu pe placul mulţimii. Din câte s-a spus, convulsiile 
mele fură extraordinare. Spasmele mele cu greu ar fi putut 
fi întrecute. Lumea bisa. Câţiva gentlemeni îşi pierdură 
cunoştinţa, iar o grămadă de cucoane fură duse acasă cu 
accese de isterie. Pinxit nu pierdu ocazia să retuşeze, după 
un crochiu la faţa locului, admirabila sa pânză Marsias 
jupuit de viu26. 

După ce oferisem suficiente momente de distracţie, 
oamenii socotiră de cuviinţă să mă elibereze din ştreang, cu 
atât mai mult cu cât între timp adevăratul răufăcător fusese 
prins din nou şi recunoscut - lucru pe care n-am avut 
norocul să-l aflu atunci. 

Bineînţeles că lumea s-a arătat foarte înduioşată de soarta 
mea şi, cum nimeni n-a reclamat cadavrul meu, s-a poruncit 
să fiu îngropat într-un cavou public. 

Am fost depus aici după perioada cuvenită. După plecarea 
ţârcovnicului am rămas singur. Versul Moartea-i un tovarăş 
de treabă şi ospitalier din Nemulțumirea lui Marston mi se 
păru în acea clipă o minciună sfruntată27. 

Dar am dat la o parte capacul sicriului şi-am ieşit afară, 
încăperea era îngrozitor de lugubră şi de umedă, ceea ce 
mă umplu de ennui. Ca să mă-nviorez niţel am început să 
mă plimb printre nenumăratele coşciuge dimprejur. Le-am 


dat jos unul după altul şi, deschizându-le, m-am adâncit în 
tot soiul de speculaţii în legătură cu morţii dinlăuntru. 

— Ăsta - monologăm eu, răsturnând un cadavru planturos, 
buhăit şi rotund - ăsta, orice s-ar spune, a fost un om 
nefericit, un ghinionist. 

I-a fost scris să se clatine pe picioare nu să umble drept, să 
treacă prin viaţă nu ca o fiinţă umană, ci ca un elefant - nu 
ca un om, ci ca un rinocer. 

Strădaniile nu i-au fost decât trudă zadarnică, iar 
mişcările de rotaţie un eşec total. Vrând să facă un pas 
înainte a avut neşansa să facă doi la dreapta şi alţi trei la 
stânga. Învățătura lui se restrângea doar la poezia lui 
Crabbe28. Nici nu i-ar fi trecut prin minte cât de frumoasă 
putea fi o pirouette. Pas de papillon29 nu era pentru el 
decât o abstracţiune. Nu s-a urcat niciodată pe creasta unei 
coline. Nu s-a suit în nici o clopotniţă ca să vadă splendorile 
metropolei30. Căldura i-a fost un duşman de moarte, în 
zilele de caniculă suferea ca un câine31. Atunci visa numai 
flăcări şi moarte prin sufocare - munţi încălecaţi unii peste 
ceilalţi - Pelion peste Ossa32. Într-un cuvânt, n-avea aer! 1 
se părea cu totul deplasat să cânte la instrumente de suflat. 
EI a fost inventatorul evantaielor automate, al trombelor de 
aerisire şi al ventilatoarelor. El a fost patronul lui Du Pont, 
meşterul de foaie, şi a avut parte de-o moarte jalnică, 
încercând să fumeze trabuc. Cazul său mi-a trezit o vie 
curiozitate - soarta lui, o sinceră compasiune. 

— Dar iată - am zis - iată - şi înciudat am tras din locaşul 
său o arătare ciudată, înaltă şi deşirată, a cărei înfăţişare 
deosebită m-a întâmpinat cu un aer de nedorită 
familiaritate - iată un nenorocit nedemn de mila semenilor 
săi. Astfel zicând, şi ca să am o imagine mai clară a 
individului, l-am prins de nas cu degetul mare şi cu cel 
arătător şi făcându-l să şadă jos, l-am ţinut aşa, la o 
depărtare de-un braţ, în timp ce-mi continuam monologul. 

— Nedemn - am repetat - de mila semenilor săi. Într- 
adevăr, cui i-ar trece prin minte să jelească o umbră? 


Pasămite nu s-a bucurat el de toate binefacerile vieţii? Ela 
fost promotorul impozantelor monumente, maşinilor de 
fabricat alice, paratrăsnetelor, plopilor piramidali. 

Tratatul său despre Umbre şi fantasme l-a făcut nemuritor. 
A îngrijit cu remarcabilă iscusinţă ultima ediţie din South 
despre oase33. S-a dus de timpuriu la colegiu, unde a 
studiat pneumatica. Apoi s-a întors acasă, a început să 
turuie vrute şi nevrute şi să cânte la corn. A fost patronul 
cimpoaielor. Căpitanul Barclay34, care mergea contra 
Timpului, a refuzat să meargă contra lui. Vântosu şi 
Suflutot35 erau autorii săi preferaţi, iar Fâsâilă36, artistul 
său preferat. A murit încărcat de glorie pe când inhala gaz - 
levique flatu corrumpitur, precum famă pudicitiae din 
Hieronymus37. A fost indubitabil un. 

— Cum îţi permiţi? 

— Cum. Îţi. Permiţi? 

— Interveni obiectul mustrărilor mele căscând gura după 
aer, după ce izbutise cu un efort disperat să-şi smulgă 
bandajul din jurul fălcilor - cum îţi permiţi, dle Sufluminus, 
să mă pişti de nas cu atâta cruzime? Nu vezi cum m-au 
legat la gură? Fiindcă trebuie să ştii - dacă nu cumva ştii 
deja - cât prisos de aer trebuie să elimin! Dar dacă nu ştii, 
aşază-te şi te vei convinge. In situaţia mea este într-adevăr 
o mare uşurare să-mi pot deschide gura - să fiu în stare să 
mă întind la vorbă - să fiu în stare să discut cu o persoană 
ca dumneata, care nu se simte datoare să întrerupă întruna 
firul discursului unui gentleman, întreruperile sunt 
enervante şi ele ar trebui - nu încape îndoială - abolite - nu 
crezi? 

— Nu zici nimic, rogu-te? 

— E destul să vorbească o singură persoană o dată. 
Termin de îndată, după care poţi începe dumneata. Sire, 
cum dracu' ai ajuns în locul ăsta? 

— Nici o vorbă, te implor - eu însumi mă aflu aici cam de 
multişor - accident groaznic! 

— Ai auzit de el, presupun - cumplită nenorocire! 


— Plimbându-mă pe sub ferestrele dumitale - nu cu mult 
timp în urmă - când erai mort după teatru - oribilă 
întâmplare - ai auzit expresia „a-ţi recăpăta respiraţia”, eh? 

— 'Ţine-ţi gura, îţi spun! 

— Am recăpătat-o pe-a altuia! A mea a fost întotdeauna 
prea multă - l-am întâlnit pe Gură-Spartă la colţul străzii - 
n-am apucat să scot un cuvânt - să strecor o vorbuliţă - lovit 
în consecinţă de boala copiilor - Gură-Spartă s-a făcut 
nevăzut - să-i ia naiba pe toţi idioţii! 

— M-au luat drept mort şi m-au pus în locul ăsta - 
frumoasă ispravă din partea dumnealor! 

— Am auzit tot ce-ai spus despre mine - fiece cuvânt o 
minciună - groaznică! 

— Nemaiauzită! 

— Revoltătoare! 

— Oribilă! 

— Incomprehensibilă! 

— Et cetera - et cetera - et cetera - et cetera - Mi-e cu 
neputinţă să descriu uimirea pe care mi-a produs-o acest 
discurs atât de neaşteptat, nici bucuria ce m-a năpădit 
încetul cu încetul la gândul că respiraţia pe care acest 
gentleman (l-am recunoscut imediat pe vecinul meu 
Sufluplus) şi-o recăpătase într-un chip atât de norocos era 
de fapt tocmai expiraţia pe care o rătăcisem eu în cearta cu 
nevastă-mea. 

Timpul, locul şi împrejurările alungau orice umbră de 
îndoială. Totuşi n-am slăbit imediat degetele încleştate pe 
proboscida dlui S - cel puţin nu în răstimpul lung în care 
inventatorul plopilor piramidali continua să mă îndatoreze 
cu explicaţiile sale. 

În această privinţă eram mânat de acea obişnuită 
prudenţă ce fusese dintotdeauna însuşirea mea de bază. 
Am reflectat asupra faptului că în calea supravieţuirii mele 
mai stăteau numeroase obstacole, care, numai cu mari 
eforturi din partea mea, puteau fi depăşite. O mulţime de 
persoane, socoteam eu, sunt tentate să aprecieze bunurile 


aflate în posesia lor - oricât ar fi ele de neînsemnate pentru 
proprietarul respectiv, oricât de stingheritoare sau 
chinuitoare - în directă proporţie cu avantajele pe care alţii 
le-ar avea de pe urma lor sau ei înşişi, renunțând la ele. 
Cazul acesta nu era oare valabil şi pentru dl Sufluplus? 

Arătându-mi nerăbdarea de-a obţine respiraţia de care el 
era atât de dornic să scape în momentul de faţă, nu mă 
expuneam oare capriciilor zgârceniei sale? Există tot soiul 
de canalii pe lumea asta, mi-am amintit cu un oftat, care nu- 
şi fac scrupule din a scoate profituri necinstite chiar şi pe 
seama celui mai apropiat vecin, şi (remarca asta e din 
Epictet38 tocmai în momentele în care oamenii sunt mai 
nerăbdători să scape de povara nenorocirilor proprii, se 
simt cel mai puţin dispuşi să-i scutească pe ceilalţi de ele. 

După reflecţii de acest gen şi ţinându-l încă de nas pe dl S, 
am socotit de cuviinţă să-mi potrivesc răspunsul. 

— Monstrule! Am început pe un ton de profundă 
indignare, monstrule, idiot cu-ndoită respiraţie! 

— Îndrăzneşti tu, cel pe care Cerul a binevoit să-l 
oropsească cu o dublă respiraţie, drept pedeapsă pentru 
samavolniciile sale. 

— Repet, îndrăzneşti tu să mi te-adresezi ca unui vechi 
cunoscut? 

— Mint, într-adevăr! Şi-mi ţin gura, de bună seamă! 

— Frumos discurs, pe onoarea mea, în faţa unui 
gentleman cu o singură respiraţie! 

— Şi culmea, asta când îmi stă în putere să te mântui de 
nenorocirea ce s-a abătut în chip meritat asupra dumitale - 
să iau asupra mea prisosul nefericitei dumitale respiraţii. 

Întocmai ca Brutus m-am oprit în aşteptarea unui 
răspuns39, pe care dl Sufluplus l-a revărsat de îndată 
asupra mea ca un uragan. 

Urmară proteste după proteste, scuze peste scuze. Nu era 
condiţie cu care să nu fie de acord şi n-a fost una pe care eu 
să n-o exploatez la maximum. 


Ajungând în cele din urmă la un acord, cunoştinţa mea îmi 
restitui respiraţia, în schimbul căreia (după ce-am 
examinat-o cu atenţie) i-am dat o chitanţă. 

Sunt conştient că mulţi îmi vor reproşa faptul că vorbesc 
într-un chip atât de evaziv despre o tranzacţie atât de 
imaterială. Lumea va socoti că ar fi trebuit să pătrund mai 
adânc în dedesubturile unei întâmplări care - şi-acest lucru 
e perfect adevărat - ar putea arunca o lumină nouă asupra 
unei ramuri dintre cele mai interesante ale filosofiei 
naturale. 

Regret că nu pot răspunde la toate acestea. Tot ce pot face 
este să răspund cu o aluzie. Au existat împrejurări - dar 
socotesc că-i mai sănătos să dezvălui cât mai puţin posibil 
despre o afacere atât de delicată - repet, atât de delicată şi 
într-un moment în care sunt implicate interesele unei a 
treia persoane al cărei veninos resentiment n-aş dori câtuşi 
de puţin să-l trezesc în clipa de faţă. 

După acest târg necesar n-a durat mult până ce-am reuşit 
să scăpăm din bezna mormântului. Forţa reunită a 
glasurilor noastre reînviate se făcu simțită curând. Foarfeci, 
redactorul-şef al gazetei liberale, republică tratatul despre 
„natura şi originea zgomotelor subterane”. A urmat un 
răspuns - o replică - o refutare - şi o justificare în coloanele 
unei gazete democrate. Controversa nu s-a lămurit până ce 
n-a fost deschis cavoul, apariţia dlui Sufluplus şi a mea 
dovedind că ambele părţi greşiseră flagrant. 

Nu pot încheia aceste însemnări pe marginea unor 
întâmplări extrem de ciudate, dintr-o viaţă mereu plină de 
evenimente, fără să atrag din nou atenţia asupra meritelor 
acelei imparţiale filosofii care reprezintă o stavilă de 
neclintit împotriva unor săgeți ale nenorocirii ce nu pot fi 
nici zărite, nici simţite, nici pe deplin înţelese, într-adevăr, 
în spiritul acestei înţelepciuni, printre vechii evrei exista 
credinţa cum că porţile Raiului se vor deschide inevitabil 
păcătosului sau sfântului care, înzestrat cu plămâni 
puternici şi neţărmurită încredere, va răcni cuvântul Amin! 


Şi tot în spiritul acestei înţelepciuni, când Atena a fost 
decimată dş-o ciumă cumplită şi toate strădaniile de-a o 
curma s-au dovedit zadarnice, Epimenides, după cum 
relatează Laertius în a doua sa carte despre acest filosof, a 
sfătuit lumea să înalțe un templu şi un altar adevăratului 
Dumnezeu40. 

LYTILETON BAERY41 

NOTA. 

RESPIRAȚIE PIERDUTĂ (LOSS OF BREATH) 


(A: Southern Literary Messenger, sept. 1835; B: copia 
Duane după A cu modificări manuscrise, 1939; C: Tales 
ofthe Grotesque and Arabesque, 1840; D: Broadway 
Journal, 3 ian. 1846; E: Works, 1856; PHANTASY-PIECES, 
numai titlul) în ediţia Mabbott este reprodusă şi o versiune 
timpurie - A Decided Loss (O pierdere indiscutabilă) - 
apărută la 10 nov. 1832, în Philadelphia Saturday Courier. 
Întrucât a doua versiune încorporează şi dezvoltă 
majoritatea paragrafelor celei dintâi, ediţia noastră a 
reţinut doar pe aceasta din urmă, semnalând diferenţele în 
aparatul de note. 

În prima sa formă, era una din cele cinci proze înscrise de 
Poe la concursul de proză al revistei Saturday Courier din 
Philadelphia, iun. 1831. Poe a lucrat la această satiră 
adresată „extravaganţelor din revista Blackwood” (vezi 
scrisoarea din 11 febr. 1836 către ]. P Kennedy, în Letters, 
vol. I, p. 84) cu o râvnă demnă de o cauză mai bună. 
Versiunea, mult lărgită, din 1833 făcea parte din volumul 
Povestiri ale Cenaclului In Folio, versiune ce avea să fie mai 
apoi tipărită în Southern Literary Messenger şi în volumul 
Povestiri groteşti şi arăbeşti. Curând după 1840, autorul o 
revizuieşte din nou, eliminând aproape o treime din 
conţinutul ei, deşi, chiar şi în această formă, ea este 
aproape dublă faţă de O pierdere indiscutabilă. 

Povestirea parodiază Jargonul inept al metafizicii 
germane" (G. E. Woodberry, The Life of Edgar Allan Poe, 


Boston & New York, 1909, vol. 1, p. 130). Într-o notă de 
subsol din cuprinsul Povestirilor groteşti şi arăbeşti, Poe 
arată că ţinta sa era transcendentalismul lui Friedrich W.]. 
von Schelling. 

O sursă de inspiraţie sigură este romanul Peter Schlemihl 
(1813) de poetul şi botanistul german Adelbert von 
Chamisso (1781-1838), extrem de popular în acea vreme. 
Eroul său e pomenit în toate versiunile povestirii lui Poe. E, 
de asemenea, probabil ca Poe să fi cunoscut păţaniile 
doctorului Pangloss din Candide (1795) al lui Voltaire, care 
e la fel de rău spânzurat, încât bisturiul chirurgului îl 
readuce în simţiri (vezi cap. 6 şi 28). 

Walter F. Taylor (Sewanee Review, iulie-septembrie 1934) 
crede că Poe parodiază propria sa pasiune pentru tema 
îngropării de viu. 

În Broadway Journal povestirea e semnată „Littleton 
Barry”. 

Afacere pierdută în româneşte de Liviu Cotrău. 

Un filosof păgân, dorind a se-nfrupta din struguri, 
deschidea gura, vrând astfel s-arate că strugurii sunt făcuţi 
ca să-i înghiţi şi gura s-o deschizi. 

Cum vă placel 

La Veneţia2, în anul., pe strada., trăia Pedro Garcia, de 
profesie metafizician. Cât priveşte anul şi strada, motive de 
natură sacră şi strict personală mă împiedică să fiu mai 
explicit. Judecind după capacităţile sale intelectuale, eroul 
nostru era sub toate aspectele un gigant. 

Nici în privinţa circumferinței trupului n-avea pricini de 
nemulţumire; dar în înălţime nec plus ultra filosofului erau 
abia patru picioare şi cinci țoli. 

Pedro se trăgea dintr-o familie de nobili florentini3, ceea 
ce nu-l împiedica totuşi ca în perioadele când cazanul 
revoluţionar dădea în clocot (perioade în care, vorba lui 
Machiavelli4, drojdia se aşază întotdeauna deasupra) să 
privească aproape cu nepăsare cum întinsele-i moşii îi 
alunecă uşor printre degete. Indiscutabil Pedro Garcia se 


dedase din fragedă tinereţe celor mai absconse 
îndeletniciri. Făcuse studii la Padova, Milano şi Gottingen. 
EI este - dar ce să mai lungesc vorba - el este cel căruia 
Kant5 îi datorează în bună parte metafizica sa. Mă aflu în 
posesia unor documente care dovedesc fără tăgadă cele 
spuse de mine. 

Teoriile prietenului meu nu erau pe înţelesul tuturor, deşi 
nu erau câtuşi de puţin greu de pătruns. Desigur că nu era 
platonician - nici, strict vorbind, aristotelian, şi nici nu 
reconcilia, precum Leibnitz6, lucruri ireconciliabile. Mai 
presus de toate era pedronist. Era ionic şi italic7. Raţiona a 
priori şi a posteriori. Ideile sale erau înnăscute sau 
dimpotrivă. Credea în Gheorghe din Trapezunt, credea în 
Visarion8. 

Despre celelalte preferinţe ale sale a rămas puţin. Se zice 
însă că-l prefera pe Catul9 lui Homer, Sauterne în loc de 
Medoc10. 

Dar chiar şi această filosofie atotcuprinzătoare se dovedi 
neputincioasă în faţa săgeţilor otrăvite ale calomniei şi 
batjocurii. La Veneţia nu lipseau răutăcioşi care să dea de 
înţeles că teoriile anumitor persoane erau departe de 
puritatea Academiei sau de profunzimea Lyceum-uluil 1. 

Orologiul cel mare al catedralei Sân Marco bătuse deja 
miezul nopţii, dar cu toate acestea eroul nostru nu se 
băgase încă în pat. Şedea singur în odaia îngustă ce-i 
servea drept birou, întremat după mizeria şi agitația din 
timpul zilei. Nu dau prea mare importanţă unor fleacuri ce 
nu ţin de demnitatea unei naraţiuni serioase, căci altminteri 
aş putea zăbovi aici, urmând pilda romancierului, asupra 
îmbrăcămintei sau asupra unor mărunţişuri legate de 
aspectul său exterior. As putea spune că patricianul nostru 
purta părul tăiat scurt şi pieptănat lins pe frunte; că pe 
creştet avea o tichie ţuguiată viorie şi cu pompon; că 
surtucul de finet verde nu era croit după moda nobilimii 
venețiene din acele timpuri, căci avea mânecile tăiate mai 
adânc decât îngăduia portul, iar manşetele erau tivite, cum 


se obişnuia în acea epocă barbară, nu cu mătase colorată, ci 
cu o superbă piele roşie de Maroc; că stiletul ce-l purta la 
brâu era o adevărată capodoperă megşterită în atelierul lui 
Pan Işpan din Damasc, făurarul iataganelor pentru 
eftendi12; că papucii săi, de un roşu aprins şi cu ciudatele 
filigrane, ar fi putut fi luaţi drept originari din Japonia, dacă 
n-ar fi fost perfecta arcuire a vârfurilor lor şi faptul că 
Baptista, cârpaciul spaniol de pe Rialto, susţinea contrariul; 
că pantalonii erau cusuţi dintr-o stofă albă, asemănătoare 
cu satinul, şi pe care lumea o numea azur; că haina, mai 
precis halatul albastru ca seninul cerului, ce aducea cu 
oroarea poreclită „roba de dimineaţă”, îi flutura pe umeri 
ca o negură, halat împânzit cu nenumărate petice cârmâzii 
şi galbene; şi că întreg acest ansamblu i-a dat prilej 
Benvenutei, improvizatoarea, să rostească faimoasele ei 
cuvinte, cum că „papagalul de pe o anumită catedrală13 
seamănă leit cu Pedro metafizicianul”. 

Toate aceste lucruri şi multe altele le-aş fi însemnat cu de- 
amănuntul dacă eram romancier. Dar mulţumită Sfântului 
Urfino14 orice mă puteţi socoti, numai asta nu! Încât nu-mi 
rămâne decât să spun: „Iacă-ţi fleanca!” 

Odaia în care şedea eroul nostru era de-o stranie 
frumuseţe. Podeaua era acoperită cu o rogojină (căci era 
vară) de un galben sclipitor, împletită din trestiile rare şi 
preţioase ale Siamului15. Jur-împrejur din tavan atârnau 
bogate tapiserii din mătase rubinie. Tavanul, din lemn de 
stejar bine lustruit, se arcuia într-un fel de cupolă cu o 
sumedenie de ornamente şi încrustaţii, ale cărei unghiuri se 
rotunjeau într-o masă densă de umbră. Din întunericul 
tavanului se ivea un lanţ subţire de aur cu nenumăratele 
inele, de care era agăţat un fantastic candelabru arăbesc 
din argint pur. O uşă grea, neagră, cu lambriuri ciudate, 
deschizându-se către interior, era zăvorâtă, cum era 
obiceiul în acele timpuri, cu un drug de bronz. O singură 
fereastră, imensă, zăbrelită şi în formă de arc, dădea spre 
apele Adriaticii. 


Puţinul mobilier din odaie consta mai ales într-o mulţime 
de cărţi splendid legate şi ornamentate, care zăceau 
risipite, după un tâlc anume, pe măsuţe, pe podea şi pe cele 
câteva canapele luxoase semănând întru totul cu sofalele lui 
Mahomet16. 

Afară era beznă, şi furtună. Ploaia cădea în rafale, iar unii 
orăşeni somnoroşi, abia treziţi din vise despre potop, 
începură să privească marea dezlănţuită care mugea şi 
spumega ca şi când ar fi cerut să fie admisă între falnicele 
turnuri şi în palatele de marmură. Cine ar fi bănuit pasiuni 
atât de răscolitoare în acea întindere calmă ce lenevea cât 
era ziua de lungă? Lângă o etajeră de alabastru, care 
tremura sub greutatea tomurilor masive, şedea eroul 
povestirii noastre. 

Nu-i păsa deloc de candelabrul stins pe jumătate care se 
legăna în bătaia curenților de aer şi care zornăia deasupra 
capului său şi nici nu auzea mugetul valurilor. Un manuscris 
gros ce urma să fie tipărit a doua zi primea ultimele 
retuşuri ale autorului său. Regret că însemnarea noastră n- 
a păstrat nimic din această operă valoroasă, operă care a 
pierit neîndoielnic din pricina vreunei urzeli ecleziastice. 
Dar am izbutit să aflu titlul ei: O expunere exhaustivă 
asupra unor lucruri de neexpus, motto-ul fiind luat dintr-un 
distih de Puici, în fericita tălmăcire a unui scriitor satiric 
modern: 

Fraţilor, vin de departe să vă spun că-n locul ăsta tot omul 
e nebun.17. 

Furat de îndeletnicirea sa, şi cum vijelia de afară se 
înteţise, devenind amenințătoare, Pedro nu observă că 
volumul cu coperte negre, pe care i se odihnea palma 
stângă, fu străbătut pieziş de-un fulger albastru cu o iuţeală 
ce nu prevestea nimic bun. 

— Nu mă grăbesc, signor Pedro, şopti în odaie un glas 
subţire. 

— Necuratul! Exclamă eroul nostru, sărind ca ars în 
picioare şi răsturnând suportul de alabastru. Apoi privi în 


jur mirat. 

— Foarte adevărat! Răspunse calm vocea. 

— Foarte adevărat! Ce-i foarte adevărat? Cum ai nimerit 
aici? 'Ţipă metafizicianul când ochii îi căzură pe o 
mogâldeaţă cu trăsături neobişnuit de subţiri, care se lăfăia 
pe sofaua din fundul odăii. 

— Ziceam, continuă arătarea, fără să răspundă la 
întrebările lui Pedro, ziceam că nu mă grăbesc, întrucât 
afacerea pentru care mi-am permis să te deranjez nu-i 
chiar atât de urgentă, aşa că pot aştepta până ce-ţi închei 
expunerea. 

— Expunerea? De unde ştii dumneata că scriu o 
expunere? Pentru Dumnezeu! 

— Taci! Ripostă arătarea pe un ton reţinut, dar energic. 
Apoi, ridicându-se de pe sofa, făcu un pas către eroul 
nostru, moment în care candelabrul arăbesc îşi încetă ca 
prin minune bălăngănitul spasmodic. 

Uimirea de care era cuprins filosoful nu-l împiedică însă să 
cerceteze iute straiele şi înfăţişarea musafirului, deşi 
trăsăturile acestei apariţii insolite erau adumbrite de 
faldurile largi şi întunecate ale unei togi romane. Deasupra 
urechii stângi purta, după obiceiul scribilor din zilele 
noastre, un instrument ce aducea cu stylus-ul anticilor, iar 
sub braţul sting îi atârna o traistă roşie, făcută dintr-un 
material fosforescent, complet necunoscut eroului nostru. 
Patricianul mai reţinu un amănunt misterios din 
îmbrăcămintea străinului. 'Toga, fiind descheiată la gât, lăsa 
să i se vadă o cravată minunat înnodată şi un guler scrobit, 
cum se purtau prin anul 1832. Dar toate aceste lucruri nu 
reuşiră să-i stârnească lui Pedro prea mult interes, căci 
ochiul său de anticar se oprise pe sandalele intrusului, al 
căror model semăna perfect cu acela purtat înainte de 
Potop, model descris cu acuratețe ştiinţifică în Ptolemaiada 
rabinului Vathek18. 

Cercetând arhivele din Veneţia am aflat că „Garcia 
metafizicianul” era un bărbat pe cât de mărunt, pe atât de 


bătăios. Ca dovadă, când musafirul său îşi trase scaunul 
lângă fereastra largă şi boltită ce dădea spre mare, eroul 
nostru îi urmă exemplul în tăcere. 

— Deşteaptă carte ai scris, Pedro, grăi oaspetele, bătându- 
| pe umăr cu un aer de cunoscător. 

Pedro făcu ochii mari. 

— Este o operă care-mi merge drept la inimă, adăugă 
musafirul. Presupun că-l ştiai pe Confucius19. 

Uimirea eroului nostru spori. 

— O adunătură de nătărăi, astăzi, ai cuvântul meu. 
Filosofia a devenit o aiureală. O, nous estin autos, cum 
foarte bine a observat careva, însemnând auyos20. Dar, la 
drept vorbind, nicicând n-a fost cu nimic mai bună. Treaba 
este, Garcia (aici glasul străinului se prefăcu în şoaptă), că 
lumea n-are habar de aceste lucruri. Teoria dumitale e mai 
aproape de adevăr decât oricare alta dintre câte cunosc eu. 
Îmi place teoria dumitale, signor Pedro, şi am bătut cale 
lungă ca să-ţi spun asta. 

Ochii filosofului scânteiau. Scotoci repede prin maldărul 
de hârtii de pe podea după manuscrisul pe care-l rătăcise. 
Dând de el, scoase din bufetul de fildeş un clondir cu un vin 
excelent de Sauternes şi le puse pe amândouă lângă 
cărţoiul cu coperte negre pe măsuţa de alabastru. 

Apoi se aşeză din nou lângă străin. 

Dacă cititorul ar dori să ştie aici de ce eroul nostru s-a 
ostenit să pună pe masă un semn atât de rău-prevestitor 
cum era cartea cu coperte negre, îi voi răspunde că Pedro 
Garcia nu era deloc un ageamiu. Nimeni nu l-a acuzat 
vreodată de nepricepere. Căci el şi-a dat seama repede că 
atotcunoscătorul său amic nu era altul decât Maria sa 
Augustă şi Necurată. 

Ei bine, chiar dacă unele persoane mai ilustre şi-au 
pierdut cumpătul în împrejurări mai banale decât aceasta, 
chiar dacă încercările Providenţei 


(cum a fost apariţia păianjenului, şobolanului sau 
vraciului) au dovedit că Pedro Garcia nu se comportă 
întotdeauna ca un filosof, frica de necuratul nu i-a tulburat 
nici măcar o dată imaginaţia. Ca să spun adevărul, el s-a 
simţit mai curând onorat de vizita acestui gentleman, pe 
care-l respecta nespus. Se bucura la gândul că va petrece 
un ceas plăcut şi era mândru că reuşise să-i procure 
musafirului său o carte pe măsura gustului şi realizărilor 
sale literare. 

— Dar trebuie să-ţi mărturisesc, amice, continuă 
musafirul, fără să observe pregătirile lui Pedro, trebuie să-ţi 
mărturisesc că în unele privinţe greşeşti. Greşeşti, adică 
eşti pe dinafară, cum obişnuia să zică escrocul ăla de 
Sanconiathon21 - ha! Ha! Ha! 

— Bietul Sanconiathon! 

— Rogu-te, sire, ce vârstă spui că ai? Se interesă 
metafizicianul, sfredelindu-l cu privirea. 

— Vârstă? Sire? Eh? Oh! O nimica toată. Cum ziceam, ai 
nişte noţiuni foarte outre22 în cartea aia a dumitale. La 
urma urmelor ce înseamnă toată escrocheria aia despre 
suflet? Rogu-te, sire, spune-mi ce este sufletul? 

— Sufletul, răspunse Pedro, citând din manuscris, este 
neîndoielnic. 

— Nu, sire! 

— Indubitabil. 

— Nu, sire! 

— Evident. 

— Nu, sire! 

— Şi dincolo de orice îndoială. 

— Nu, sire! Sufletul nu este aşa ceva. 

— Atunci, ce este? 

— Ce nu-i nici aici, nici acolo, signor Pedro, răspunse 
îngândurat musafirul. Am gustat - vreau să zic am cunoscut 
câteva suflete foarte rele şi altele destul de bunicele. 

Străinul îşi linse buzele şi, lăsând fără voie să-i scape mâna 
pe volumul cel negru, fu apucat de un acces furibund de 


tuse, la care eroul nostru, scoțând carneţelul, insera 
următoarea însemnare: 

N. B. 

— Divorum inferorum cachinnatio sternutamentis 
mortalium verisimillima est23. 

Străinul purcese mai departe: 

— A fost sufletul lui Cratinus - pasabil! Aristofan - savuros! 
Platon - perfect! Nu Platonul dumitale, ci Platon, poetul 
comic. Platonul dumitale ar fi întors pe dos şi stomacul lui 
Cerber. Pfui! Apoi - ia să văd - au fost Catul, Naso, Plaut şi 
Quinti24 - dragul meu Quinti, cum îi ziceam când îmi cânta 
saeculare25 ca să mă distreze, în vreme ce eu, vesel nevoie 
mare, îl prăjeam înfipt într-o furculiţă. Dar romanilor ăstora 
le lipseşte orice aromă; un grec mai grăsuţ valorează cât o 
duzină din ei şi în plus se şi păstrează mai bine, ceea ce nu 
se poate spune despre un cvirit26. Terenţiu27 însă a fost o 
excepţie - consistent ca un eschimos şi zemos ca un 
german. Numai când îmi amintesc de câinele ăsta şi-mi lasă 
gura apă. Dar hai să gustăm un pic din vinul dumitale de 
Sauternes. 

Eroul nostru luase între timp hotărârea să nu se mai mire 
de nimic28, mulţumindu-se doar să umple paharul 
musafirului său. I se păru însă că aude un zgomot ciudat în 
odaie, ca şi când cineva ar fi dat din coadă; se făcu că nu 
bagă în seamă acest lucru, ci îi trase un picior dulăului ce 
dormita sub scaunul său, cerându-i să stea liniştit. Străinul 
urmă din nou. 

— Dacă am o anume slăbiciune, signor Pedro, repet, dacă 
am într-adevăr o slăbiciune, apoi este pentru filosofie. 
Totuşi, dă-mi voie să-ţi spun, sire, nu orice diav. Vreau să zic 
nu orice gentleman ştie să-şi aleagă cum trebuie filosoful. 
Găliganii nu sunt deloc buni şi chiar şi cei mai gustoşi, dacă 
nu-i cureţi cu grijă, devin cam amari din pricina fierii. 

— Curăţaţi? 

— Vreau să zic scoşi de pe oase. 

— Ce crezi despre doctori? 


— Nici să nu aud de ei! Aici străinul scoase o râgâială 
năprasnică. 

Ugh! N-am gustat decât unul, pe canalia aia - ugh! 

— De Hipocrate. 

Putea a mastică - (ugh! Ugh!) - m-am chinuit grozav cu 
nemernicul - am prins un guturai straşnic pe când îl spălam 
în Styx29 - şi, capac la toate, m-a umplut şi de holeră. 

— Banditul! Şarlatanul! Exclamă Pedro, vărsând o lacrimă. 
Apoi, apucând o nouă butelie de Sauternes, dădu repede pe 
gât trei înghiţituri. 

Străinul îi urmă pilda. 

— La urma urmelor, signor Pedro, zise el, dacă un diav. 
Vreau să zic, dacă un gentleman vrea să trăiască, el trebuie 
să aibă unul sau două talente în plus faţă de ceilalţi, iar în 
cazul nostru un obraz rumen e o dovadă de diplomaţie. 

— Cum vine asta? 

— Hm, uneori suntem cam strâmtoraţi cu proviziile. Se 
cade să ştii că într-o climă secetoasă ca a noastră adesea 
este cu neputinţă să ţii un suflet în viaţă mai mult de două- 
trei ceasuri. lar după ce crapă, dacă nu-l pui imediat la 
sărat (sufletul în saramură nu-i de nici o scofală), începe să 
se-mpută - mă-nţelegi? 

— Eh? Când sufletele ne sunt încredințate după tipic, 
există întotdeauna pericolul ca acestea să intre în 
putrefacție. 

— Sfinte Doamne! Şi cum vă descurcaţi? 

Aici candelabrul arăbesc prinse să se clatine cu înteţită 
violenţă, încât musafirul era cât pe ce să sară de pe scaun, 
dar cu un suspin uşor îşi redobândi calmul. Apoi, cu glas 
scăzut i se adresă eroului nostru: 

— Pedro Garcia, pentru ultima oară îţi spun că nu se cade 
să blestemăm. 

Pedro dădu pe gât încă o duşcă, iar musafirul purcese din 
nou. 

— Păi, există într-adevăr mai multe moduri de a o scoate la 
capăt. 


Majoritatea dintre noi mor de foame. Unii se mulţumesc cu 
saramură. 

Cât despre mine, eu îmi cumpăr sufletele vivente 
corpore30, fiindcă am constatat că astfel se păstrează mult 
mai bine. 

— Dar trupul, sire dragă, trupul! Ţipă filosoful, căci vinul i 
se cam urcase la cap. întinse mâna după o nouă sticlă. 

— Trupul! Păi, care trup? Oh! Oh! Înţeleg. Află că nu chiar 
tot trupul are de suferit din această afacere, în viaţa mea 
am încheiat o groază de asemenea tranzacţii, şi niciuna 
dintre părţi nu s-a plâns vreodată. Aşa au fost Cain, şi 
Nimrod, şi Nero, şi Caligula, şi Dionisiu, şi Pisistrat, şi 
evreul31, şi. Şi alţi o mie, toţi oameni tare cumsecade în 
felul lor, care în ultima parte a vieţii lor habar n-aveau ce 
este sufletul. 

lar aceşti oameni erau o podoabă a societăţii, întrebi de ce 
nu se află printre ei V., pe care-l cunoşti la fel de bine ca 
mine? Să nu fie întreg la minte şi la trup? Dar cine scrie 
epigrame mai ascuţite? Cine are minte mai sprintenă? 
Cine? Dar am contractul lui în dosar. Astfel zicând, scoase 
din traista fosforescentă un dosar cu clape de cornalină, iar 
din dosar un teanc de hârtii. Pe câteva dintre ele Pedro 
desluşi următoarele slove: MACHIA, MAZA, RICHEL, şi 
numele DOMIŢIAN şi ELISABETA32. Dintre aceste hârtii 
alese o bucată îngustă de pergament de pe care citi cu glas 
tare textul următor: 

Având în vedere unele însuşiri ale minţii, pe care ar fi de 
prisos să le amintesc aici, şi având în vedere mai ales suma 
de una mie ludovici de aur, subsemnatul, în etate de un an 
şi o lună, prin prezenta şi începând cu această dată, donez 
purtătorului acestui document toate drepturile, titlurile şi 
bunurile aparținătoare umbrei ce se cheamă „sufletul meu”, 
încheiat la Paris, în ziua de. Din., în anul Domnului., 
FRANCOIS MARIE AROUET33. 

— Deştept băiatul, reluă străinul, dar s-a înşelat în ce 
priveşte sufletul. Sufletul - o umbră! Ce enormitate, signor 


Pedro! la gândeşte-te la o tocăniţă de umbră! 

— Ia gândeşte-te la o tocăniţă de u-m-b-r-ă! Repetă eroul 
nostru, al cărui cuget se pătrundea încetul cu încetul de o 
lumină glorioasă. Să fiu al dracului! Continuă el, Dom'le - 
hm! 

— Să fiu al dracului! (sughiţând) dac-aş vrea să fiu un 
asemenea tontălău! Sufletul meu, domi'le - să fiu al 
dracului! 

— Da, sire, sufletul meu! 

— Sufletul tău, signor Pedro? 

— Da, sire, sufletul ăsta al meu nu e - nu eo umbră, să fiu 
al dracului! 

— Mi-ar părea rău să cred, signor Pedro. 

— Da, sire, sufletul meu este rezervat în mod special 
pentru. O mâncare înăbuşită, fâr-aş al dracului! 

— Ha? 

— O iahnie. 

— Eh? 

— Un ostropel. 

— Ah! 

— Sau (sughiţând) un cotlet - şi gata facem târgul. 

— Nici nu mă gândesc, zise străinul calm, ridicându-se de 
pe scaun. 

Pedro holbă ochii. 

— Deocamdată nu duc lipsă de nimic. 

— Eh? 

— N-am la mine bani gheaţă. 

— Ce? 

— Urât din partea mea. 

— Hm! 

— Să profit de. 

— Sire! 

— Situaţia dumitale delicată. 

Aici musafirul făcu o plecăciune şi se retrase cum şi pe 
unde filosoful nostru n-ar putea stabili cu precizie. Dar în 
efortul bine concertat de a slobozi o sticlă după nemernic 


lanţul subţire ce atârna din plafon fu retezat, iar 
metafizicianul se prăbuşi sub greutatea candelabrului. 
NOTA. 
AFACERE PIERDUTA (THE BARGAIN LOST) 


(A: Philadelphia Saturday Courier, 1 dec. 1832; facsimilată 
de Grier Varner în Edgar Allan Poe and the Philadelphia 
Saturday Courier, 1933, pp. 50-63) 

A cincea proză a lui Poe tipărită în revista Saturday 
Courier. Probabil nemulţumit de ea, autorul va reveni 
asupra ei în 1835, dând o variantă aproape în întregime 
diferită: Bon-Bon. 

Afacere pierdută e o anecdotă cu substrat filosofic. La 
această dată Poe nutrea un dispreţ suveran faţă de 
speculaţia metafizică (vezi Scrisoare către dl - în E. A. Poe, 
Annabel Lee şi alte poeme, Editura Univers, Bucureşti, 
1987, p. 54), care proceda cu „apriori şi a posteriori”, „idei 
înnăscute, sau dimpotrivă”, ceea ce el numeşte aici 
„pedronism”, iar în altă parte „mistificare”. 

Versiunea a doua e întrucâtva îndulcită, căci Poe şi-a dat 
seama că înţepăturile la adresa lui Kant sau Leibnitz nu 
spuneau mare lucru cititorilor unui mensual din anii 1830. 
În consecinţă, Pedro, metafizicianul, va deveni Bon-Bon, 
birtaşul normand, iar Afacere pierdută, o farsă culinară şi 
demonologică. 

Aluzia la Voltaire, deşi pare sarcastică, e dimpotrivă 
flatantă, căci diavolul, personaj de altfel simpatic şi bufon în 
opera lui Poe, e un diavol bun şi cinstit, care nu se lasă 
sedus de ambiguităţile modei: sufletului indigest al 
filosofilor şi metafizicienilor verbioşi (Kant, Leibnitz, Platon 
şi Aristotel), el preferă deliciile sufletelor comice (Platon, 
„poetul comic” de la sfârşitul sec. al V-lea, Aristofan, al cărui 
suflet e „savuros” etc.) sau lirice. 

Ideea că diavolul e amator de suflete omeneşti Poe o va fi 
putut întâlni fie în Cântul 34 al Infernului dantesc, fie în 
secţiunea despre „Reforma Iadului” din tălmăcirea de către 


William Elliot a Viziunilor lui Quevedo (Philadelphia, 1831), 
unde, la p. 176, stă scris: „Lucifer e nebun după acest fel de 
mâncare, iar expresia „lua-m-ar dracul, adesea 
întrebuințată de către croitori, nu-i câtuşi de puţin 
deplasată, căci pe mulţi îi şi ia”. 

Bon-Bon în româneşte de Ion Vinea. 

Quand un bon vin meuble mon estomac, Je suis plus savant 
que Balzac, Plus sage que Pibrac; 

Mon bras seul faisant l'attagque De la nation Cossaque, Le 
mettroit au sac; 

De Charon je passerois le lac, En dormant dans son bac; 

J'irois au fier Eac, Sans que mon cceur fit tic ni tac, 
Presenter du tabac. 

Vodevil franţuzesci 

Că Pierre Bon-Bon era un birtaş cu însuşiri deosebite, 
socot că nimeni dintre cei care se perindau prin micul lui 
cafe din fundătura Le Febvre, la Rouen, în timpul domniei 
lui., n-ar putea s-o tăgăduiască. 

Că Pierre Bon-Bon era la fel de priceput şi în filosofia 
epocii sale este, după părerea mea, şi mai greu de tăgăduit. 
E mai presus de orice îndoială că pateul lui de ficat era fără 
de prihană. Dar ce condei ar putea preamări cum se cuvine 
eseurile lui sur la Nature, cugetările lui sur l'Âme, 
observaţiile lui sur lEsprit? 2. Dacă omletele lui, dacă 
fripturile lui împănate erau nepreţuite, care scriitor din 
vremea aceea n-ar fi dat pe o singură idee de-a lui Bon-Bon 
de două ori mai mult decât pe tot maldărul de idei al 
tuturor celorlalţi cărturari la un loc? Bon-Bon scotocise prin 
biblioteci pe care nimeni nu le mai cercetase. Citise mai 
mult decât şi-ar putea închipui cineva care ştie ce înseamnă 
a citi. Înţelesese mai multe decât ar fi socotit cineva că-i 
poate fi dat să înţeleagă. Şi, cu toate acestea, în timp ce lui 
îi mergea de minune, oraşul Rouen nu ducea lipsă de autori 
care susțineau că „în scrierile sale nu se găsea nimic din 
puritatea Academiei, nici din profunzimea Lyceum-ului”3, 
cu toate că - luaţi bine seama! 


— Învățăturile lui nefiind câtuşi de puţin pe înţelesul 
tuturor, nu se poate spune totuşi că erau greu de înţeles. Şi 
cred că tocmai pentru că erau atât de clare, multă lume 
ajunsese să le găsească obscure. Lui Bon-Bon şi nu altuia - 
dar asta rămâne între noi - lui Bon-Bon îi datorează în bună 
parte marele Kant4 metafizica lui. Desigur că Bon-Bon nu 
era un platonician şi nici, la drept vorbind, un aristotelian; 
şi nu-şi pierdea, ca modernul Leibniz5, timpul preţios, care 
putea fi folosit pentru a născoci vreun nou fel de cassee6 
sau pentru a analiza, facili gradu7, o senzaţie, în încercări 
uşuratice de a bate apa în piuă într-o controversă filosofică. 
Nicidecum! 

Bon-Bon era ironic. Bon-Bon mai era şi italic8. El raţiona a 
priori, raţiona şi aposteriori. Ideile lui erau înnăscute, sau 
dimpotrivă. Credea în Gheorghe din Trapezunt, credea în 
Bessarion9. Bon-Bon era pur şi simplu un bonbonist. 

Am vorbit despre filosof în calitatea lui de birtaş. N-aş voi 
totuşi ca vreun prieten de-al meu să-şi închipuie că, 
îndeplinindu-şi îndatoririle ereditare în această 
îndeletnicire, i-ar fi lipsit eroului nostru adevărata preţuire 
a măreției şi a însemnătăţii ei. Departe de aşa ceva. Era cu 
neputinţă de spus cu care latură a profesiei sale se 
mândrea mai mult. 

După părerea lui, puterile spiritului sunt în strânsă 
legătură cu capacitatea stomacului. Mă îndoiesc într-adevăr 
că se deosebea prea mult de chinezi, care susțineau că 
sufletul e în pântece. In orice caz socotea că grecii aveau 
dreptate când foloseau acelaşi cuvânt pentru minte şi 
diafragmă*. Nu vreau să strecor prin aceasta o învinuire de 
lăcomie sau orice altă învinuire gravă în sarcina 
metafizicianului. Dacă Pierre Bon-Bon avea şi el cusururile 
sale - care om de seamă nu are cu miile? 

— Dacă Pierre Bon-Bon, precum zic, avea cusururile sale, 
erau cusururi de foarte mică însemnătate, greşeli care, 
fireşte, la alte firi au fost adesea privite mai degrabă ca 
virtuţi, Cât priveşte una dintre amintitele slăbiciuni, nici n- 


aş fi pomenit-o în această povestire de n-ar fi jucat un rol 
precumpănitor, de n-ar fi ieşit atât de mult în alto rilievo10 
pe fondul statornic al caracterului său. Niciodată nu putea 
îngădui să piardă prilejul de a face un târg. Nu fiindcă ar fi 
fost zgârcit, o, nu! Nu era câtuşi de puţin nevoie, pentru 
mulţumirea filosofului, ca târgul să fie în folosul său. Era de 
ajuns să încheie un târg, orice fel de târg, în orice condiţii şi 
în orice împrejurări, ca zile întregi după aceea un zâmbet 
de biruinţă să-i lumineze chipul şi o clipire din ochi, plină de 
înţeles, să facă dovada înţelepciunii lui. 

N-ar fi de mirare ca o meteahnă atât de ciudată cum este 
aceea pe care tocmai am pomenit-o să atragă orişicând 
atenţia oamenilor şi să dea de vorbit. Fireşte că în epoca 
povestirii noastre mai de mirare ar fi fost dacă această 
ciudăţenie n-ar fi atras atenţia. Merse vestea curând că în 
împrejurări de acest fel surâsul lui Bon-Bon părea cu totul 
deosebit de schima veselă şi sinceră cu care făcea haz de 
propriile sale glume sau îşi întâmpina cunoscuţii. S-au 
zvonit lucruri tulburătoare; s-au înşirat poveşti despre 
târguri primejdioase, încheiate în pripă şi însoţite de 
remuşcări târzii. Şi se dădură ca pildă anumite însuşiri de 
neînțeles, şi dorinţe nelămurite, şi unele apucături nefireşti, 
folosite de capul tuturor răutăţilor întru împlinirea 
scopurilor sale înțelepte. 

Filosoful avea alte slăbiciuni, dar care abia sunt vrednice 
de luat în seamă. Aşa, de pildă, prea puţini sunt oamenii 
înzestrați cu o nemaipomenită adâncime de gândire şi care 
să nu aibă în acelaşi timp şi înclinare spre băutură. Şi dacă 
adâncimea de gândire e doar pricinuită şi stimulată de 
această înclinare, sau e mai degrabă dovedită prin ea, iată 
un lucru gingaş şi greu de hotărât. După câte am aflat, Bon- 
Bon nu socotea că problema ar fi vrednică de o cercetare 
amănunţită; nici eu, de altfel. Lăsându-se totuşi în voia unei 
tendinţe atât de clasice, nu e de crezut că birtaşul să fi 
pierdut din vedere acel discernământ bazat pe intuiţie, care 
de obicei caracteriza omletele şi eseurile sale deopotrivă, în 


singurătatea lui sortise vinului de Bourgogne un ceas 
anume, iar pentru vinul Cotes du Rhone erau hărăzite alte 
clipe prielnice. Pentru el Sauternes-ul era faţă de Medoc 
ceea ce era Catul faţă de Homer]. 

Sorbea dintr-un pahar de St. Peray jucându-se cu un 
silogism, dar descurca o întreagă argumentare cu Clos- 
Vougeot şi nimicea o teorie cu un puhoi de Chambertin12. 
Bine-ar fi fost dacă acelaşi simţ ascuţit al cuviinţei l-ar fi 
călăuzit şi în acea înclinare, pomenită mai sus, de a încheia 
târguri, dar nu era cazul câtuşi de puţin. La drept vorbind, 
această latură a spiritului filosofului Bon-Bon începu să ia în 
cele din urmă un caracter mistic, intens şi straniu şi părea 
înrâurit cu putere de drăcoveniile autorilor lui germani 
preferaţi. 

A intra în micul lui cafe din fundătura Le Febvre însemna, 
în acel răstimp al povestirii noastre, a intra în sanctuarul 
unui om de geniu. 

Nu se găsea în tot Rouenul un sous-cuisinier13 care să nu- 
ţi fi putut spune că Bon-Bon era un om de geniu. Până şi 
pisica ştia acest lucru şi se ferea să dea din coadă în faţa 
omului de geniu. Zăvodul lui uriaş cunoştea faptul, şi când 
se apropia stăpânul îşi trăda sentimentul de inferioritate 
printr-o purtare smerită, pleoştind urechile şi lăsând să-i 
atârne falca de jos, care nu era tocmai nevrednică de un 
câine. E adevărat totuşi că mare parte din respectul acesta 
ar fi putut fi pus pe seama înfăţişării metafizicianului. 
Trebuie să spun că o înfăţişare deosebită se bucură de un 
mare prestigiu chiar şi în faţa unui dobitoc, şi recunosc fără 
şovăire că mai ales felul cum arăta birtaşul părea menit să 
impresioneze închipuirea patrupezilor. Există o ciudată 
atmosferă de măreție în jurul celor mari când sunt mici - 
dacă-mi îngăduiţi o expresie cam în doi peri - o măreție 
care în toate timpurile se datorează nu doar aspectului 
fizic. Cu toate că Bon-Bon era înalt numai de trei picioare şi 
avea un căpşor cât se poate de mic, ar fi fost cu neputinţă 
să vezi pântecele lui rotund fără a încerca un sentiment de 


grandoare, care aproape că atingea sublimul. Câini şi 
oameni deopotrivă trebuie să fi văzut în dimensiunile 
acestuia un simbol al cunoştinţelor sale, iar în imensitatea 
trupului, un lăcaş potrivit pentru sufletul său nemuritor. 

Aici, dacă mi-ar face plăcere, aş putea să vorbesc mai pe 
larg despre îmbrăcămintea şi alte mici amănunte ale 
înfăţişării metafizicianului. 

Aş putea spune că părul eroului nostru era tuns scurt, 
pieptănat lins pe frunte şi acoperit cu o tichie de flanelă 
albă, ţuguiată şi cu ciucuri, că surtucul lui verde ca 
mazărea nu era croit la fel cu cele purtate de mai toţi 
birtaşii vremii; că mânecile erau mai largi decât îngăduiau 
legile modei, că manşetele n-aveau căptuşeală de postav de 
aceeaşi calitate şi culoare cu surtucul, aşa cum se obişnuia 
în acele vremuri înapoiate, ci erau împodobite fistichiu cu o 
catifea pestriță, genoveză; că se încălţa cu papuci de un 
roşu strălucitor de purpură, cu filigrane ciudate şi care ar fi 
putut să fie lucraţi în Japonia de n-ar fi fost vârfurile lor 
ascuţite şi gingaşe şi nuanțele sclipitoare ale chenarelor şi 
broderiilor; că pantalonii erau dintr-o țesătură galbenă, 
mătăsoasă, numită aimable, că veşmântul său albastru ca 
cerul, semănând ca formă cu un halat, bogat împodobit 
peste tot locul cu desene stacojii, îi flutura cu trufie pe 
umeri, ca o ceaţă a dimineţii şi că întregul său port i-a 
inspirat Benevenutei, improvizatoarea din Florenţa, 
faimoasele cuvinte: „Anevoie ai fi putut spune dacă Pierre 
Bon-Bon era cu adevărat o pasăre-a-paradisului ori mai 
degrabă un adevărat paradis al perfecțiunii”. Aş putea, zic 
eu, să vorbesc pe larg despre toate aceste lucruri dacă mi- 
ar fi pe plac; dar mă opresc; amănuntele ce privesc numai 
persoana eroului pot fi lăsate autorilor de romane istorice, 
care sunt mai prejos de înălţimea morală a faptului în sine. 

Am spus că „a intra în cafeneaua din fundătura Le Febvre 
însemna a intra în sanctuarul unui om de geniu”; dar numai 
omul de geniu era în stare să preţuiască aşa cum se cuvine 


harul acestui sanctuar. O emblemă, înfăţişând un uriaş 
volum în folio, se legăna în faţa intrării. 

Pe o parte a cărţii era zugrăvită o sticlă, pe cealaltă un 
pateu. Pe copertă era înscris cu litere mari titlul: OEuvres 
de Bon-Bon. În chipul acesta îndoita îndeletnicire a 
proprietarului era figurată cu o deosebită gingăşie. 

De îndată ce treceai pragul, aveai dinaintea ochilor întreg 
interiorul casei. Care-ul era alcătuit dintr-o veche încăpere 
bătrânească, lungă şi joasă. Într-un colt se afla patul 
metafizicianului. O draperie şi un polog a la Grecque îi 
dădeau o înfăţişare din care nu lipsea nici confortul, nici 
clasicismul, în ungherul dimpotrivă se găseau laolaltă, 
înfrăţite întru totul, uneltele de bucătărie şi biblioteca. Pe 
bufet se odihnea în tihnă o farfurie cu lucrări de polemică. 
Ici o tavă încărcată cu cele mai noi tratate de etică, dincolo 
o oală cu diferite culegeri, format induodecimo. 

Cărţi nemţeşti de morală zăceau pe grătar; alături de 
Eusebiu14 puteai găsi o furculiţă de prăâjit. Platon se răsfăţa 
în voie într-o tigaie şi manuscrisele contemporane stăteau 
înfipte în frigare. 

În afară de acestea, se poate spune despre cote-ul lui Bon- 
Bon că se deosebea prea puţin de birturile obişnuite din 
vremea lui. În faţa uşii se căsca o vatră uriaşă. La dreapta 
vetrei, un bufet deschis lăsa să se vadă o straşnică înşiruire 
de sticle etichetate. 

Aici, într-un miez de noapte, în aspra iarnă a anului, 
Pierre Bon-Bon, după ce ascultă câtva timp comentariile 
vecinilor în privinţa ciudatului său nărav, Pierre Bon-Bon, 
zic, după ce îi dădu pe toţi afară, încuie uşa după ei cu o 
înjurătură şi se cuibări întărâtat în fundul unui fotoliu de 
piele, lângă un foc de vreascuri ce ardeau cu flăcări mari. 

Era una dintre acele nopţi de spaimă, cum nu se pomenesc 
decât una sau două într-un veac întreg. Ningea cumplit şi 
casa se cutremura din temelii sub răbufnirile vântului, care, 
năpustindu-se prin crăpăturile zidurilor şi revărsându-se 
năprasnic prin horn, zgâlţâia îngrozitor draperia de la patul 


filosofului şi strica rânduiala calupurilor pentru pateuri şi a 
hârtiilor sale. Afară, emblema uriaşă se bălăngănea în 
bătaia furtunii, scârţâia cobind a rău şi încheieturile ei de 
stejar tare scoteau un sunet jalnic. 

Metafizicianul nu era în toane bune, zic, când îşi trăsese 
jilţul la locul obişnuit lângă foc. O mulţime de întâmplări 
ciudate, petrecute în timpul zilei, îi tulburaseră seninătatea 
cugetării, Încercând să facă ceufs a la Princesse15 nimerise 
din păcate o omletă a la Reine16; răsturnând o tocană, 
fusese împiedicat să descopere un principiu de etică; şi - 
asta îi mai lipsea! 

— Una dintre acele afaceri strălucite care-l bucurau atât 
de mult de câte ori le putea duce la bun sfârşit fusese 
zădărnicită! Dar la tulburarea minţii sale, stârnită de aceste 
neajunsuri neînţelese, venea să se alăture într-o oarecare 
măsură şi acel neastâmpăr nervos, pe care o furtună 
dezlănţuită la vreme de noapte pare într-adins făcută să-l 
pricinuiască, îşi fluieră zăvodul negru, uriaş, de care am 
pomenit mai sus, ca să-l facă să vină lângă el şi, aşezându-se 
neliniştit în jilţ, nu se putu împiedica să arunce o privire 
iscoditoare şi îngrijorată în acele unghere mai depărtate ale 
încăperii, a căror umbră de nepătruns nici roşia strălucire a 
focului nu izbutea s-o alunge decât în parte. După ce sfârşi 
cercetarea, al cărei scop anume poate că nici el nu-l 
cunoştea, trase lângă jilţul său o măsuţă încărcată cu cărţi 
şi hârtii şi se adânci curând în revizuirea unui voluminos 
manuscris pe care avea de gând să-l dea la tipar a doua zi. 

Trecuseră câteva minute de când se apucase de treabă, 
când, deodată, în odaie o voce plângăreaţă îi şopti: 

— Nu sunt grăbit, monsieur Bon-Bon. 

— Drace! Strigă eroul nostru, sărind în picioare, 
răsturnând măsuţa şi privind cu uimire împrejur. 

— Foarte adevărat! Răspunse liniştit vocea. 

— Foarte adevărat? Ce e foarte adevărat? Cum de-ai ajuns 
aici? Răcni metafizicianul, când dădu cu ochii de ceva ce 
zăcea întins pe pat în toată lungimea lui. 


— Spuneam, zise nepoftitul, fără a lua în seamă 
întrebările, spuneam că nu sunt deloc grăbit, că afacerea 
pentru care mi-am îngăduit să vin la dumneata nu e deo 
grabnică însemnătate; pe scurt, pot foarte bine să aştept 
până ce-ţi sfârşeşti comunicarea. 

— Comunicarea mea! la te uită! De unde ştii? Cum de-ai 
ajuns dumneata să afli că scriam o comunicare, 
Dumnezeule sfânt? 

— Şşşttt! Făcu arătarea, cu glas adânc şi pătrunzător şi, 
ridicându-se din pat la iuţeală, făcu un singur pas spre 
eroul nostru, în timp ce lampa de fier atârnată în tavan se 
cutremura, apucată de friguri, la apropierea lui. 

Uimirea nu-l împiedică pe filosof să cerceteze cu de- 
amănuntul îmbrăcămintea şi înfăţişarea străinului. Trupul 
acestuia, peste măsură de subţiratic, dar de o înălţime care 
depăşea cu mult mijlocia, se contura cu amănunţime 
datorită unui veşmânt ponosit, de postav negru, ce se lipea 
strâns pe piele, dar care în alte privinţe era croit mai 
degrabă după moda veacului trecut. Veşmântul acesta 
fusese fără doar şi poate menit unui ins mult mai mărunt 
decât purtătorul lui din clipa de faţă. Gleznele şi 
încheieturile mâinilor îi erau dezgolite pe o întindere de 
câteva degete. 

Totuşi, o pereche de catarame foarte strălucitoare, la 
încălţămintea lui, dezminţeau sărăcia lucie vădită de 
celelalte părţi ale îmbrăcămintei. 

Avea capul gol şi pleşuv de tot, afară de partea dinapoi, de 
unde îi atârna o coadă de o lungime vrednică de luat în 
seamă. O pereche de ochelari cu sticle verzi îi fereau ochii 
de influenţa luminii şi totodată îi dădeau putinţa să ascundă 
de văzul lumii atât forma, cât şi culoarea lor. 

Nici urmă de cămaşă pe trupul său; în schimb o cravată 
albă, destul de soioasă, era legată cu mare grijă în jurul 
gâtului şi capetele ei, care atârnau solemn unul lângă altul, 
lăsau să se creadă (dar nu dinadins, aş zice eu) că ar fi 
vorba de un cleric. De altfel multe alte trăsături, atât în 


înfăţişarea, cât şi în felul său de a se purta ar fi putut prea 
bine întări o asemenea părere. Deasupra urechii stingi 
purta, după obiceiul notarilor din zilele noastre, un 
instrument ce semăna cu stylus1 7-ul celor vechi, în 
buzunarul de la piept al veşmântului apărea, pusă la 
vedere, o cărţulie neagră, ferecată cu închizători de oţel. 
Această carte, din întâmplare sau ba, era întoarsă în afară 
în aşa chip că pe cotor se puteau citi cuvintele Rituel 
Catolique, scrise cu slove albe. Întreaga lui fizionomie 
vădea o tristeţe neînţeleasă şi chiar o paloare cadaverică. 

Fruntea era înaltă şi adânc brăzdată de cutele pe care le 
sapă deprinderea de a gândi. Colţurile gurii erau lăsate şi 
exprimau cea mai umilită smerenie. Mai avea şi un fel de a- 
şi împreuna mâinile, în timp ce păşea spre eroul nostru, un 
oftat adânc şi totodată o privire de o cuvioşenie atât de 
deplină, încât nu se putea să nu te cucerească. Orice umbră 
de mânie pierise de pe chipul metafizicianului când - 
mulţumit fiind de cercetarea pe care o făcuse asupra 
persoanei musafirului - îi strânse mâna cu căldură şi-i oferi 
un scaun. 

Am săvârşi totuşi o greşeală de neiertat dacă am atribui 
fulgerătoarea schimbare din sentimentele filosofului acelor 
cauze despre care e firesc să presupunem că ar fi avut vreo 
înrâurire. Într-adevăr, din câte am fost în stare să înţeleg în 
privinţa firii sale, Pierre Bon-Bon nu era câtuşi de puţin 
omul care să se ia după purtările şi felul de a fi al cuiva. 

Ar fi fost cu neputinţă ca un observator atât de iscusit al 
oamenilor şi al lucrurilor să nu poată descoperi pe loc firea 
adevărată a ipochimenului ce se înființase în casa 
primitoare. Ca să nu spun mai mult, picioarele musafirului 
aveau o formă destul de aparte. Purta pe cap o pălărie de o 
înălţime neobişnuită. În partea dindărăt a pantalonilor se 
contura o umflătură care tremura necontenit, iar coada 
surtucului se mişca neîndoielnic, închipuiţi-vă deci cu ce 
mulţumire sufletească s-a pomenit eroul nostru în tovărăşia 
unei persoane pentru care avusese totdeauna cel mai 


nemărginit respect18. Era însă prea bun diplomat pentru a 
lăsa să-i scape vreun semn că bănuieşte adevărata stare de 
lucruri. Rolul lui nu era să pară că îşi dă seama cât de cât 
de înalta cinste ce i se făcea, aşa, pe negândite, ci intrând în 
vorbă cu oaspetele să lămurească unele probleme de 
morală, care ar fi putut, dobândind un loc în ceea ce avea el 
de gând a tipări, să lumineze neamul omenesc şi totodată 
să-i aducă lui nemurirea. Probleme pe care - ar trebui să 
adaug - vârsta înaintată a musafirului său şi priceperea lui 
unanim cunoscută în ştiinţele morale îi îngăduiau prea bine 
să le discute. 

Îndemnat de vederile lui înaintate, eroul nostru îl pofti pe 
acel să şadă în vreme ce el se folosea de prilej ca să arunce 
câteva vreascuri în foc şi să pună pe masa între timp 
reaşezată la locul ei câteva sticle de vin mousseux19. 
Isprăvindu-şi treburile la repezeală, îşi trase jilţul faţă în 
faţă cu al musafirului său şi aşteptă ca acesta să înceapă 
convorbirea. Dar planurile, chiar şi cele urzite cu cea mai 
mare iscusinţă, sunt ades împiedicate în desfăşurarea lor, şi 
birtaşul se văzu depăşit de la cele dinţii vorbe rostite de 
musafirul său. 

— Văd că mă cunoşti, Bon-Bon, zise el. Ha! Ha! Ha! He! 
He! He! 

Hi! Hi! Hi! Ho! Ho! Ho! Hu! Hu! Hu! Şi diavolul, lăsând la o 
parte purtările smerite, deschise în toată lărgimea ei o gură 
până la urechi, dezvelind un şirag de dinţi ascuţiţi ca nişte 
colţi şi, dându-şi capul pe spate, hohoti îndelung, hohot 
răsunător, puternic şi răutăcios, în timp ce câinele negru, 
proptit pe labele dinapoi, intră şi el în cor din răsputeri; iar 
pisica tigrată, luând-o la goană pieziş, se opri deodată, 
miorlăind, în colţul cel mai depărtat al încăperii. 

Filosoful însă nu; prea era om de lume, ca să pufnească 
asemenea dulăului, ori să se trădeze prin miorlăit, ca 
motanul, că e cuprins de o nemaicunoscută frământare. 
Trebuie să mărturisim că a rămas puţin uimit văzând cum 
slovele albe ce alcătuiau titlul Rituel Catolique de pe 


cărţulia din buzunarul oaspetelui său îşi schimbă pe loc şi 
culoarea şi înţelesul şi peste câteva clipe, în locul titlului de 
la început, scânteiau, cu litere roşii, cuvintele: Registre des 
Condamnes20. 

Faptul acesta înspăimântător îl făcu pe Bon-Bon, când îi 
răspunse musafirului, să pară cam încurcat, ceea ce într-alt 
fel de împrejurări poate că nici nu s-ar fi observat. 

— Prea bine, domnul meu, zise filosoful, prea bine, domnul 
meu. la drept vorbind eu cred că sunteţi. pe cuvântul meu! 
Adică socot. Îmi închipui. Am o slabă. O foarte slabă idee. 
Despre deosebita cinste. 

— Oh! Ah! Mda! Prea bine! Îl întrerupse Măria sa. Ajunge, 
nu mai spune. Văd eu cum stau lucrurile. Şi scoţându-şi 
ochelarii verzi, şterse tacticos sticlele cu mâneca hainei şi îi 
puse în buzunar. Dacă Bon-Bon fusese uimit de întâmplarea 
cu cartea, mirarea lui fu fără margini în faţa priveliştii care 
se arăta ochilor lui. Când, mânat de un puternic sentiment 
de curiozitate, ridică ochii să-şi dea seama ce culoare au cei 
ai musafirului, găsi că nu erau nici negri, cum se aştepta, 
nici cenuşii, cum şi i-ar fi putut închipui, nici căprui, nici 
albaştri, nici măcar gălbui, sau roşcaţi, sau purpurii, nici 
albi, nici verzi, nici de vreo altă culoare de sus din cer sau 
de jos de pe pământ sau din apele de sub pământ21. 

Pe scurt, nu numai că Pierre Bon-Bon văzu lămurit că 
Măria sa n-avea ochi defel, dar nu putu descoperi nici un 
semn că ar fi existat cândva, căci spaţiul unde ar fi fost 
firesc să fie ochii era - sunt nevoit să spun - numai şi numai 
o bucată de carne moartă22. 

Nu se potrivea cu firea metafizicianului să se abţină de la 
întrebări asupra pricinilor unui fenomen atât de ciudat. Iar 
răspunsul neîntârziat fu totdeodată demn şi cât se poate de 
mulţumitor: 

— Ochi! Scumpul meu Bon-Bon, ai zis ochi? Ah, da, 
înţeleg! Gravurile - ehei! 

— Ridicole care se văd pretutindeni ţi-au dat o idee greşită 
despre înfăţişarea mea. Ochi! Fireşte! Ochii, Pierre Bon- 


Bon, arată foarte bine la locul lor potrivit şi acesta, vei zice, 
e capul! Fireşte! 

Capul unui vierme. Nici dumneata nu te poţi lipsi de 
instrumentele acestea optice, totuşi te încredinţez că 
vederea mea e mai pătrunzătoare decât a dumitale. Văd o 
pisică în colţul de colo. O pisică drăguță, uită-te la ea, 
priveşte-o bine. Şi acum, Bon-Bon, vezi cumva gândurile, 
gândurile, vreau să spun, ideile, cugetările care se 
zămislesc în craniul ei? Ei bine, iată că nu le vezi. Se 
gândeşte că ne minunăm ce coadă lungă are şi ce minte 
luminată. Tocmai a ajuns la convingerea că sunt cel mai 
distins dintre toţi clericii, iar dumneata eşti cel mai uşuratic 
dintre metafizicieni. Vezi, dar, că nu sunt chiar orb de-a 
binelea, dar pentru un om de meseria mea, ochii de care 
vorbeşti n-ar fi decât o povară, căci pot fi desfiinţaţi la tot 
pasul cu o furculiţă sau cu o frigare. 

Recunosc însă că dumitale sculele astea de optică îţi sunt 
de mare trebuinţă. Sileşte-te, Bon-Bon, să le foloseşti cât 
mai bine. Pentru mine vederea e sufletul! 

Şi rostind aceste cuvinte, musafirul se servi singur din 
vinul de pe masă, apoi, turnându-i o cupă şi lui Bon-Bon, îi 
ceru să-l bea fără mustrare de cuget şi să se simtă ca la el 
acasă. 

— Cartea dumitale, Pierre, e plină de înţelepciune, reluă 
Măria sa, bătându-l pe umăr, cu înţeles, pe prietenul nostru, 
pe când acesta punea jos paharul, după ce se supusese 
întrutotul poftirii musafirului său. 

Cartea dumitale e plină de înţelepciune, pe cinstea mea! E 
o lucrare care-mi merge la inimă. Cât despre felul cum ai 
grupat materialul, cred totuşi că ai mai putea face unele 
îmbunătăţiri şi multe dintre ideile dumitale mi-l amintesc pe 
Aristot. Filosoful acesta era unul dintre prietenii mei cei mai 
apropiaţi. Mi-era drag pentru caracterul lui grozav de 
arţăgos, cât şi pentru fericita lui îndemânare de a face 
boroboaţe, în tot ce a scris e un singur adevăr temeinic, pe 
care tot eu i l-am suflat numai pentru că mi-era tare milă de 


el, căci se dovedea cu totul lipsit de bun-simţ. Bănuiesc, 
Pierre Bon-Bon, că ştii prea bine despre care adevăr moral 
şi divin este vorba? 

— N-aş putea spune că. 

— Adevărat? Ei bine, eu am fost acela care i-a spus lui 
Aristot că prin strănut oamenii se uşurau de prisosul de idei 
cu ajutorul organului proboscidian.23 

— Ceea ce este. Hâc! Adevărul adevărat! Zice 
metafizicianul, turnându-şi încă un pahar de vin spumos şi 
oferindu-i musafirului tabachera. 

— A mai fost şi Platon, continuă Măria sa, refuzând cu 
sfială şi tabachera, şi poftirea ce-o însoțea, a mai fost şi 
Platon, pentru care într-o vreme simţeam o adevărată 
dragoste de prieten. L-ai cunoscut pe Platon, Bon-Bon? Ah, 
nu, îţi cer de o mie de ori iertare, într-o zi m-a întâlnit la 
Parthenon la Atena şi mi-a spus că e în căutarea unei idei. 

I-am poruncit să scrie că o uouc; ecmu auaoc; Mi-a spuscă 
aşa va face şi s-a dus acasă, în timp ce eu mă îndreptam 
spre piramide. Dar mustrându-mă conştiinţa că spusesem 
un adevăr, cu toate că o făcusem spre a ajuta un prieten, m- 
am întors în mare grabă la Atena. Am ajuns în spatele 
jilţului filosofului tocmai când scria pe auyioţ. 

Dând un bobârnac lui lambda, l-am întors cu susul în jos. 
Acum fraza sună aşa: 6 uouc; ecrnu auyoţ24 şi este, după 
cum vezi, doctrina fundamentală a metafizicii lui Platon. 

— Ai fost vreodată la Roma? Întrebă birtaşul când isprăvi a 
doua sticlă de spumos şi scoase din cămară o provizie mai 
mare de Chambertin. 

— O singură dată, monsieur Bon-Bon, o singură dată. A 
fost o vreme, zise diavolul, ca şi cum ar fi rostit un citat pe 
de rost, a fost o vreme de anarhie care a ţinut cinci ani. O 
vreme în care republica, lipsită de toţi dregătorii ei, n-avea 
alţi magistrați în afară de tribunii poporului şi aceştia nu 
erau legal învestiţi cu nici un fel de putere executivă. În 
epoca aceea, monsieur Bon-Bon, numai în epoca aceea am 


fost la Roma şi prin urmare nu am cunoscut pe pământ pe 
niciunul din filosofii cetăţii*. 

— Ce crezi despre. Ce crezi despre. Hâc! Epicur25? 

— Ce cred despre cine anume? Întrebă diavolul uimit. Nu 
cumva vrei să zici că-i găseşti ceva cusururi lui Epicur? Ce 
cred eu despre Epicur? Vrei oare să vorbeşti despre mine, 
domnul meu? Eu sunt chiar Epicur. Sunt însuşi filosoful 
care a scris fiece tratat dintre cele trei sute pomenite de 
Diogene Laerte26. 

— E o minciună! Zise metafizicianul, căruia i se cam 
urcase vinul la cap. 

— Foarte bine! Foarte bine, domnul meu! Într-adevăr, 
foarte bine! Zise Măria sa, părând tare măgulit. 

— E o minciună! Repetă sentenţios birtaşul. E o. hâc! O 
minciună! 

— Bine, bine, spune-i cum vrei. Zise diavolul împăciuitor. 

Şi Bon-Bon, câştigând bătălia în discuţia cu Măria sa, 
crezu de datoria lui să dea gata şi a doua sticlă de 
Chambertin. 

— Precum spuneam, reluă musafirul, precum spuneam 
adineauri, sunt câteva noţiuni exagerate în cartea aceea, a 
dumitale, monsieur Bon-Bon. De pildă, ce vrei să zici cu 
toată vorbăria aceea „despre suflet”? Mă rog, domnul meu, 
ce este sufletul? 

— Sufletul. Hâc. Răspunse metafizicianul, referindu-se la 
manuscrisul său este, fără îndoială. 

— Nu, domnule! 

— Fără nici o îndoială. 

— Nu, domnule! 

— Negreşii. 

— Nu, domnule! 

— De bună seamă. 

— Nu, domnule! 

— Fără discuţie. 

— Nu, domnule! 

— Hâc! 


— Nu, domnule! 

— Şi fără doar şi poate că e un. 

„Ils ecrivaient sur la Philosophie (Cicero, Lucretius, 
Seneca), mais s'etait la Philosophie grecque” - 
Condorcet27. 

— Nu, domnule, sufletul nu e deloc aşa ceva. 

Aici filosoful, privindu-l cu duşmănie, găsi prilejul nimerit 
să dea gata într-o clipă şi a treia sticlă de Chambertin. 

— Atunci. Hâc! Rogu-te, domnule, ce. Ce este oare? 

— Nu e niciuna, nici alta, monsieur Bon-Bon, răspunse 
îngândurat Măria sa. Am gustat, adică am cunoscut câteva 
suflete foarte rele şi iarăşi câteva destul de bunicele. Aici îşi 
linse buzele şi, ducându-şi fără voie mâna la cărţulia din 
buzunar, fu apucat de un strănut năprasnic. 

Purcese mai departe: A fost sufletul lui Cratinus. Cam 
călduţ. A fost şi sufletul ameţitor al lui Aristofan şi sufletul 
încântător al lui Platon, dar nu Platon al vostru, ci Platon 
poetul comic. Platon al vostru ar fi întors pe dos şi rânza lui 
Cerber. Ptiu! Apoi, stai să vezi! Au fost şi Naevius şi 
Andronicus şi Plaut şi lerenţiu. Apoi au fost Lucilius şi Catul 
şi Naso şi Quintus Flaccus, scumpul meu Quinty, cum îi 
ziceam când îmi cânta un saeculare28 ca să mă desfete, în 
timp ce eu, fiind în toane bune, îl puneam la frigare. Dar 
romanii ăştia n-au nici un gust. 

Un grec durduliu face cât o duzină dintre ei, unde mai pui 
că se şi păstrează bine, ceea ce nu se poate spune despre 
un quirit29. Hai să mai încercăm niţel din vinul dumitale de 
Sauternes. 

În clipa asta Bon-Bon luă hotărârea să nu se mai mire de 
nimic.30 

Se grăbi să-i aducă sticlele cu pricina. 

I se păru însă că în odaie se aude un sunet ciudat, ca şi 
cum ar fi dat cineva din coadă. 

Deşi era un lucru cât se poate de necuviincios din partea 
Măriei sale, filosoful nu-l luă în seamă, ci se mulţumi să-i 


trântească un picior câinelui, răstindu-se la el să stea 
liniştit. Musafirul urmă: 

— Am găsit că Horaţiu avea acelaşi gust ca Aristot. Ştii, 
mie îmi place schimbarea. Pe Terenţiu nu l-aş fi putut 
deosebi de Menandru. 

Spre uimirea mea, Naso era un Nicandru deghizat. 
Vergiliu, la acelaşi diapazon cu Teocrit. Marţial îmi amintea 
de Arhiloh, şi Titus Livius era chiar Polibiu31 şi nimeni altul. 

— Hâc! Răspunse Bon-Bon, iar Măria sa continuă. 

— Dar dacă am şi eu o slăbiciune, monsieur Bon-Bon, am o 
mare slăbiciune pentru câte un filosof. Dă-mi voie totuşi să- 
ţi spun, domnul meu, că nu toţi diav. Adică nu toţi 
gentlemenii ştiu să-şi aleagă filosoful. Lunganii nu sunt 
buni. lar cei mai gustoşi, dacă nu sunt curăţaţi cu grijă, pot 
să prindă niţel mucegai din pricina fierii. 

— Curăţaţi? 

— Adică scoşi de pe oase. 

— Ce părere ai. Hâc. Despre medici? 

— Nu-mi vorbi de ei. Ptiu! Ptiu! Ptiu! (Aici Măria sa râgăi 
zdravăn.) 

N-am gustat decât unul, şarlatanul acela de Hipocrate. 
Mirosea a assa foetida32. Ptiu! Ptiu! Am răcit îngrozitor 
când l-am scăldat în Styx şi, după toate, m-a îmbolnăvit şi de 
holeră! 

— Ticălosul! Hâc! Strigă Bon-Bon. Lepădătura. Hâc. 
Afurisită cutie de hapuri! Şi filosoful lăsă să-i pice o lacrimă. 

— La urma urmei, continuă musafirul, la urma urmei, dacă 
un diav. Dacă un gentleman vrea să trăiască, trebuie să fie 
înzestrat cu mai multe însuşiri decât oricare altul, iar 
pentru noi un chip rotofei este o dovadă de diplomaţie. 

— Cum aşa? 

— Păi uneori jinduim îngrozitor după de-ale mâncării. Află 
că într-o climă atât de caldă ca a noastră, este adesea cu 
neputinţă să ţii un suflet în viaţă mai mult de două-trei ore. 
Iar după moarte, afară numai dacă a fost pus de îndată în 
saramură (şi un suflet în saramură nu e bun deloc), începe 


să miroasă, înţelegi, hai? Când sufletele ne sunt 
încredințate în felul obişnuit, totdeauna ne temem să nu 
putrezească. 

— Hâc! Hâc! Dumnezeule mare! Şi cum faceţi? 

Aici lampa de fier începu să se clatine mai amarnic şi 
diavolul tresări şi se ridică în jilţ pe jumătate. Dar cu un 
suspin uşor îşi recapătă stăpânirea de sine şi apoi, cu voce 
groasă, îi spuse eroului nostru doar atât: 

— Altă dată, Pierre Bon-Bon, nu trebuie să mai jurăm pe 
cele sfinte. 

Gazda dădu de duşcă încă un pahar, pentru a-şi arăta 
întreaga înţelegere şi învoire, iar musafirul continuă: 

— Sunt mai multe feluri de a proceda. Cei mai mulţi dintre 
noi crapă de foame. Unii se mulţumesc cu saramură; în ce 
mă priveşte, eu îmi cumpăr sufletele vivente corpore. În 
chipul acesta, am constatat că se păstrează foarte bine. 

— Dar trupul. Hâc! Trupul? 

— Trupul, trupul. Ei, ce-i cu trupul? Oh! Ah! Înţeleg! Ei 
bine, domnul meu, trupul nu are nimic de suferit din târgul 
ăsta. Am făcut în viaţa mea nenumărate asemenea 
cumpărături şi părţile n-au avut niciodată prilej să se 
plângă de vreun neajuns. Aşa au fost Cain, şi Nimrod, şi 
Nero, şi Caligula, şi Dionisiu, şi Pisistrat33, şi. Alţii, cu miile, 
care în ultima parte a vieţii lor n-au ştiut niciodată ce 
înseamnă să ai suflet. Totuşi, domnul meu, oamenii aceştia 
erau o podoabă a societăţii. Dar acum nu-i oare şi A., pe 
care-l cunoşti tot atât de bine ca şi mine, nu e el în posesia 
tuturor însuşirilor lui mintale şi trupeşti? 

Cine scrie epigrame usturătoare? Cine are o judecată mai 
spirituală decât el? Cine? Stai numai! Am consimţământul 
lui la mine în catastif. 

Zicând acestea, scoase la iveală o geantă de piele roşie şi 
luă din ea un oarecare număr de hârtii. Pe unele din ele 
Bon-Bon zări dintr-o ochire literele Machi. Maza. Robesp. Şi 
numele Caligula, George, Elizabeth34. Măria sa alese o 


bucată îngustă de pergament şi citi din el cu glas tare 
următoarele cuvinte: 

— Ţinând seama de unele daruri ale minţii, pe care nu e 
nevoie să le mai înşir aici şi ţinând seama mai ales de o mie 
de galbeni de aur, eu, fiind în vârstă de un an şi o lună, prin 
aceasta cedez purtătorului prezentei învoieli toate 
drepturile şi titlurile şi privilegiile asupra acelei umbre ce 
se numeşte sufletul meu. Iscălit: A35. 

Aici Măria sa repetă un nume pe care nu mă găsesc 
îndreptăţit să-l dau mai deplin în vileag. 

— Ce băiat deştept! Continuă el. Dar ca şi domnia ta, 
monsieur Bon-Bon, greşea în ce priveşte sufletul. Sufletul e 
o umbră, într-adevăr! 

Sufletul, o umbră? Ha! Ha! Ha! He! He! He! Hu! Hu! Hu! 
Hu! Ia gândeşte-te la o umbră din care s-a gătit o tocană! 

— Ia gândeşte-te numai. Hâc! La o umbră din care s-a 
gătit o tocană! Strigă eroul nostru, ale cărui însuşiri mintale 
se luminau tot mai tare datorită profunzimii cuvântării 
Măriei sale. Ia gândeşte-te la. Hâc! La o umbră din care s-a 
gătit o tocană! Acum, de! Hâc! Hâc! 

Dac-aş fi fost aşa un. Hâc! Nătărău. Sufletul meu, 
domnule. Hâc! 

— Sufletul dumitale, monsieur Bon-Bon! 

— Da, domnul meu. Hâc! Sufletul meu este. 

— Ce anume, domnul meu? 

— Nu e o umbră, de! 

— Vrei să zici. 

— Da, domnule, sufletul meu este. Hâc! Hâc! Da, domnule! 

— Nu cumva ai de gând să susţii. 

— Sufletul meu este. Hâc! Potrivit mai cu deosebire. Hăc! 
Pentru. 

— Ce anume, domnule? 

— Pentru rasol. 

— Ha? 

— Un sufleu. 

— Hai? 


— O tocană. 

— Chiar aşa? 

— Tocană şi friptură împănată, iată ce e, dragul meu. Ţi-l 
cedez. Hâc! Ieftin de tot. 

Aici filosoful îl bătu pe Măria sa pe spate. 

— Nici prin gând nu-mi trece aşa ceva, zise liniştit acesta 
din urmă, ridicându-se în acelaşi timp de pe scaun. 

Metafizicianul holbă ochii. 

— Deocamdată am tot ce-mi trebuie, spuse Măria sa. 

— Hâc! Hei? Făcu filosoful. 

— Nu am bani la îndemână. 

— Cum? 

— Apoi, e urât din partea mea. 

— Domnule! 

— Să profit de. 

— Hâc! Hâc! 

— Starea dumitale care în clipa de faţă e respingătoare şi 
nevrednică de un gentleman. 

Aici musafirul făcu o plecăciune şi se retrase - n-aş putea 
spune mai lămurit ce fel şi cum - dar printr-o sforţare bine 
chibzuită de a arunca o sticlă după Necuratul lanţul subţire 
ce atârna din tavan se rupse şi lampa se prăbuşi, 
doborându-l pe metafizician. 

NOTA. 

BON-BON 


(A: Southern Literary Messenger, aug. 1835; B: copia 
Duane după A cu revizuiri manuscrise, 1839; C: Tales ofthe 
Grotesque and Arabesque, 1840; D: PHANTASY-PIECES, 
copia lui C cu revizuiri manuscrise, 1842; E: Broadway 
Journal, 19 apr. 1845; E: Works, 1850) 

Variantă superioară a Afacerii pierdute. Probabil succesul 
ei imediat l-a îndemnat pe criticul ]. P Kennedy să-i scrie lui 
Poe următoarele: „N-ai putea compune nişte farse în genul 
vodevilurilor franţuzeşti? Dacă poţi (şi sunt convins că poţi), 
ai face o treabă excelentă vânzându-le impresarilor din 


New York. Aş vrea să te mai gândeşti la această sugestie”. 
(19 sept. 1835, apud Vincent Buranelli, op. Cit., p. 42). 

În noua versiune, în locul lui Pedro Garcia, filosoful 
florentin, figurează ca protagonist Pierre Bon-Bon, 
gurmandul francez, modificare sugerată poate de 
următoarea notă a lui Jacob Friedrich von Bielfeld (1717- 
1770) în enciclopedia sa Erudition Universelle (Leide 
[Leyden], 1767, Cartea a II-a, cap. XVI, sect, 10): gourmets. 
Qui estiment qu'un „Cuisinier est un mortal divin”; et qui 
soutiennent par des raisonnemens assez plausibles, mais 
specieux, que son art est plus utile, et qu'il exige autant 
d'esprit et de sagacite que la Metaphysique, („gurmanzii. 
Care socotesc că „bucătarii sunt nişte muritori divini”; şi 
care susţin prin raționamente destul de plauzibile, dar 
specioase, că arta lor e mai utilă, şi că ea pretinde tot atâta 
spirit şi inteligenţă ca şi Metafizica"). 

O dihanie cât patru. Omul-girafă în româneşte de Despina 
Neagoe. 

Chacun a şes vertus. 

Crebillon, Xerxesl 

Antiochus Epiphanes este socotit îndeobşte Gogul 
profetului Ezechiel2. 

Această onoare însă i s-ar cuveni mai degrabă lui 
Cambyses, feciorul lui Cyrus3. Căci, într-adevăr, firea 
monarhului sirian n-are nevoie de zorzoane străine4. 
Urcarea sa pe tron, sau mai bine zis uzurparea puterii 
supreme, cu o sută şaptezeci şi unu de ani înaintea venirii 
lui Hristos5, încercarea sa de a jefui templul Dianei din 
Efes, neostoita lui vrăjmăşie contra evreilor, pângărirea 
Sfintei Sfintelor şi jalnica sa moarte la Taba7, după o 
domnie tumultuoasă de unsprezece ani, sunt împrejurări 
grăitoare şi, ca atare, mai lesne băgate în seamă de pana 
cronicarilor vremii sale decât faptele necuviincioase, 
mişeleşti, crude, nechibzuite şi capricioase, care toate 
laolaltă alcătuiesc viaţa lui particulară şi renumele său. 


Să presupunem, iubite cititor, că acum este anul lumii 3 
8308 şi să ne-nchipuim pentru câteva clipe că ne aflăm în 
cel mai grotesc sălaş al omenirii, splendida cetate a lui 
Antioch. În Siria şi în alte ţări existau, fireşte, alte 
şaisprezece cetăţi cu acest nume, pe lângă aceea la care mă 
refer în chip mai deosebit. Dar a noastră e cea cunoscută 
sub denumirea Antiochia Epidaphne, după vecinătatea sa 
cu sătucul Daphne, unde se-nălţa un templu închinat 
acestei zeițe. Fusese zidită (deşi această chestiune e cam 
disputată) de către Seleucos Nicanor9, întâiul rege al ţării 
după Alexandru cel Mare, în memoria părintelui său 
Antiochus, şi ea devenise imediat reşedinţa monarhiei 
siriene. In vremile înfloritoare ale Imperiului Roman era 
popasul obişnuit al prefectului provinciilor răsăritene; 
numeroşi împărați ai cetăţii-regină (dintre care pot fi 
pomeniţi mai ales Verus şi Valens)10 şi-au petrecut aici cea 
mai mare parte a timpului. Dar bag de seamă că am ajuns 
chiar în cetate. Hai să luăm cu asalt aceste metereze şi să 
ne aruncăm privirile asupra oraşului şi ținuturilor 
învecinate. 

— Care să fie râul acela mare şi năvalnic ce-şi croieşte 
drum, cu puzderie de urlătoare, prin sălbăticia stâncoasă şi 
mai pe urmă prin sălbăticia clădirilor omeneşti? 

— Acela-i Orontes şi este singura apă la vedere, afara de 
Mediterana, care se-ntinde, ca o oglindă netedă, la vreo 
douăsprezece mile depărtare către miazăzi. loată lumea a 
văzut Mediterana, dar, credeţi-mă, puţini au văzut 
Antiochia. Prea puţini înţeleg pe cei câţiva care, la fel ca 
mine şi ca tine, s-au bucurat deopotrivă de avantajele unei 
educaţii moderne. 

De aceea nu mai contempla atât marea, ci întoarnă-ţi 
întreaga atenţie asupra mormanului de case ce zac sub noi. 
Nu uita că acum este anul lumii 38630. Să fi fost mai târziu - 
să fi fost, spre pildă, anul Domnului nostru 1845, am fi fost 
lipsiţi de această privelişte extraordinară, în veacul al XIX- 
lea, Antiochia este - adică Antiochia va fi - într-o stare de 


lamentabilă decădere. La vremea aceea va fi fost în 
întregime năruită de trei cutremure succesive la trei 
intervale diferite, într-adevăr, sincer să fiu, puţinul ce va fi 
rămas din fosta sa înfăţişare va fi într-un asemenea hal de 
ruină şi dezolare, încât patriarhul îşi va fi mutat reşedinţa la 
Damasc11, în ordine. Văd că-mi urmezi sfatul şi-ţi petreci 
majoritatea timpului vizitând locurile bucurându-ţi ochii cu 
monumentele şi faimoasele relicve ce umplu de glorie 
această cetate.12 

Fie-mi cu iertare; am uitat că Shakespeare nu va înflori 
încă o mie şapte sute cincizeci de ani de-acum. Dar n-am 
oare dreptate să numesc înfăţişarea oraşului Epidaphne 
grotescă? 

— Este bine fortificat, şi în această privinţă îi este dator 
deopotrivă naturii şi artei. 

— Foarte adevărat. 

— Există un număr uriaş de palate impunătoare. 

— Există. 

— Nenumăratele temple somptuoase şi magnifice sunt 
comparabile cu cele mai slăvite din Antichitate. 

— Trebuie să recunosc toate astea. Mai există însă o 
mulţime de bordeie de lut şi cocioabe sărăcăcioase. Nu 
putem trece cu vederea belşugul de gunoaie din fiece canal 
şi, de n-ar fi mirosul pătrunzător de tămâie, nu mă-ndoiesc 
c-am simţi o duhoare insuportabilă. Ai mai văzut vreodată 
străzi atât de nesuferit de înguste ori case atât de miraculos 
de înalte? Cât de tare întunecă umbrele lor pământul! Bine 
că lămpile acelea atârnate de nesfârşitele colonade ard cât 
e ziua de lungă; altminteri ne-am simţi ca în bezna 
Egiptului din vremea declinului său13. 

— Ciudat loc, nu-ncape vorbă! Care-i rostui acelei clădiri 
singuratice? Priveşte! Se înalţă deasupra tuturor celorlalte, 
la răsărit de ceea ce socot a fi palatul regal! 

— Acela-i Templul Soarelui, care-i adorat în Siria sub 
numele de El ah Gabalah. Mai târziu, un vestit împărat 
roman va introduce acest cult la Roma, atrăgându-şi prin 


asta o poreclă: Heliogabalus. Aş îndrăzni să spun ca nu ţi-ar 
displăcea să arunci o privire la divinitatea templului, Nu-i 
nevoie să-ţi îndrepţi ochii către ceruri; măritul Soare nu e 
acolo - cel puţin nu Soarele adorat de sirieni. Acea zeitate 
se află înlăuntrul clădirii de colo. Ea este venerată sub 
forma unui stâlp înalt de piatră, terminat la capăt într-un 
con sau piramidă, de unde denumirea de FoG14. 

— Ascultă! Priveşte! Cine-or fi făpturile acelea ridicole, pe 
jumătate despuiate, cu chipurile pictate, care strigă şi 
gesticulează spre gloată? 

— Câţiva sunt saltimbanci. Ceilalţi aparţin mai ales tagmei 
filosofilor. Majoritatea însă - îndeosebi cei care croiesc 
norodul cu bâtele - sunt cei mai de seamă curteni ai 
palatului, împlinind, ca pe o sacră datorie, vreo năzbâtie 
lăudabilă de-a regelui. 

— Dar ce văd aici? Ceruri! Oraşul mişună de fiare 
sălbatice! Ce privelişte înfiorătoare! Ce toană primejdioasă! 

— Înfiorătoare, dacă vrei, dar câtuşi de puţin 
primejdioasă. Fiece fiară, dacă te osteneşti să priveşti, îşi 
urmează foarte liniştită stăpânul. 

Câteva, bineînţeles, sunt purtate cu o frânghie în jurul 
gâtului, dar acestea sunt de obicei speciile mai mărunte şi 
blajine. Leul, tigrul şi leopardul sunt în deplină libertate. Au 
fost dresați, fără mare greutate, pentru actuala lor 
îndeletnicire şi-şi însoțesc stăpânii în calitate de valets-de- 
chambre15. E drept, sunt cazuri când Natura îşi reclamă 
drepturile sale încălcate; dar atunci devorarea vreunui 
sutaş ori strangularea unui taur sacru e o întâmplare prea 
neînsemnată ca să fie mai mult decât pomenită la 
Epidaphne. 

— Dar ce zarvă” extraordinară mi-e dat să aud? Chiar şi 
pentru un oraş ca Antiochia trebuie că-i o larmă 
nemaipomenită! Vesteşte o tulburare cât se poate de 
interesantă! 

— Da, fără îndoială. Regele a poruncit un spectacol nou, 
nişte lupte între gladiatori la Hipodrom, sau poate masacrul 


prizonierilor sciți, sau incendierea noului său palat, sau 
nimicirea vreunui templu minunat, sau mai degrabă 
arderea pe rug a niscaiva evrei. Murmurul se-nteţeşte. 

Hohotele de râs se-nalţă la ceruri. Văzduhul e străbătut de 
falsetele suflătorilor şi cutremurat de vacarmul 
înspăimântător al unui milion de gâtlejuri. Să coborâm, de 
dragul amuzamentului, şi să vedem ce se petrece.! Pe-aici - 
fii cu băgare de seamă. Aici suntem pe uliţa principală, 
numită strada lui Timarchus. Marea de oameni se îndreaptă 
încoace şi nu ne va fi lesne să evităm fluxul. Vin în valuri pe 
aleea lui Heraclides16, care coboară direct de la palat - 
aşadar e foarte probabil ca regele să se afle printre 
zurbagii. Da, aud strigătele pristayului anunţându-i 
apropierea în frazeologia pompoasă a Răsăritului, îl vom 
zări când va trece pe lângă templul lui Aşima17. Să ne pitim 
în vestibulul sanctuarului; va fi aici îndată. Până atunci să 
cercetăm această imagine. Ce-o fi fiind? 

Oh, e chiar zeul Aşima în persoană. Vezi deci că nu-i nici 
miel, nici capră, nici satir; nu se aseamănă prea grozav nici 
cu zeul Pan al arcadienilor. Totuşi, toate aceste însuşiri i-au 
fost atribuite - fie-mi cu iertare - îi vor fi atribuite - de către 
învățații epocilor viitoare - lui Aşima, zeul sirienilor. Pune-ţi 
ochelarii şi spune-mi ce este. Ce este? 

— Ajută-mă, Doamne! E o maimuţă! 

— Adevărat, un pavian; dar nu mai puţin o zeitate. Numele 
îi vine de la grecul Simia - ce idioţi sunt anticarii! Dar iată, 
uite! Un puşti trenţăros o şterge pe colo. Încotro se- 
ndreaptă? Ce tot zbiară? Ce spune? Oh! Zice că regele se 
apropie triumfal; că e înveşmântat cu pompă; că tocmai a 
isprăvit de-a trimite la moarte cu propria-i mână o mie de 
prizonieri israeliți legaţi în lanţuri! Pentru această izbândă 
haimanaua îl ridică în slăvi! Ascultă! Apare încă o ceată cu 
înfăţişare asemănătoare. Au compus un imn latinesc despre 
curajul regelui, iar acum îl cântă din mers: 

Miile, miile, miile, Miile, miile, miile, Decollavimus, unus 
homo! 


Miile, miile, miile, miile, decollavimus! 

Miile, miile, miile! 

Vivat qui miile miile occidit! 

Tantum vini habet ne mo Quantum sanguinis effudit! 18 
care poate fi astfel tălmăcit: 

O mie, o mie, o mie, O mie, o mie, o mie, De un singur 
oştean au pierit! 

O mie, o mie, o mie, o mie, Înc-o mie am căsăpit! 

Ura! 

— Haideţi, dar, să cântăm, Trai lung regelui să-i urăm, Ce 
o mie de duşmania ucis, hain! 

Ura! Toată lumea să strige, C-am primit de la rege vedre 
roşii de sânge - 

Siria-ntreagă nu are atâta vin! 19 

— Auzi cântarea acelor trompete? 

— Da - vine regele! Priveşte! Lumea e-nnebunită de 
admiraţie şi-şi înalţă privirile către ceruri cu venerație! 20 
Vine - soseşte! lată-l! 

— Cine - unde - regele? Nu-l zăresc; nu, n-aş zice că-l văd. 

— Vei fi fiind poate orb. 

— Foarte posibil. Totuşi nu văd decât o gloată bezmetică 
de nebuni şi idioţi care nu fac decât să se prosterneze în 
faţa unei girafe uriaşe, silindu-se să primească un sărut de- 
al copitei animalului. Priveşte! 

Fiara tocmai l-a pocnit pe unul din mulţime, pe încă unul, 
încă unul. 

Într-adevăr, nu pot să nu admir animalul pentru felul 
extraordinar în care-şi foloseşte copitele. 

— Bine spus gloată! Ăştia să fie cetăţenii nobili şi liberi ai 
Epidaphnei? 

Fiară, ziceai? Vezi să nu te-audă careva. Nu vezi că 
animalul are chip de om? Păi, dragul meu domn, girafa aia 
nu-i nimeni altul decât Antiochus Epiphanes - Antiochus cel 
Ilustru, Regele Siriei, şi cel mai puternic dintre toţi despoţii 
Răsăritului. Drept că uneori i se mai zice Antiochus 
Epimanes - adică Antiochus Nebunul - dar asta pentru că 


nu toată Flavius Vopiscus afirmă că imnul introdus aici era 
cântat de oştenii lui Aurelian când acesta, în războiul cu 
sarmaţii, ucisese cu propria sa mână nouă sute cincizeci de 
duşmani. 

Lumea e în stare să-i aprecieze meritele. Aşijderea e sigur 
că acum ascuns fund în pielea unui dobitoc, face tot ce-i stă 
în putinţă să joace rolul unez girafe; dar asta numai ca să-şi 
întărească mai bine demnitatea de rege. Şi-apoi monarhul 
are o statură gigantică şi de-aceea straiul nu-i nici 
nepotrivit, nici prea larg. Putem însă bănui că nu l-ar fi 
îmbrăcat decât cu un prilej mai însemnat. Ca de pildă, dacă- 
mi permiţi, masacrul celor o mie de evrei. Cu ce superioară 
demnitate se preumblă monarhul pe cele patru membre ale 
sale! Coada, precum vezi, e ţinută în sus de cele două 
concubine principale, Elline şi Argelis; întreaga-i înfăţişare 
ar fi infinit mai atrăgătoare de n-ar avea ochii atât de 
bulbucaţi, care cu siguranţă îi vor ieşi din cap, şi culoarea 
stranie a feţei sale, de nedescris după cantitatea de vin 
ingurgitată. Să-l urmăm la Hipodrom, încotro se îndreaptă 
şi să ascultăm cântecul de triumf pe care-l începe: 

Cine-i rege? Epiphanes! 

Spuneţi, nu-i aşa? 

Cine-i rege? Epiphanes! 

Ura! Ura! 

Nimeni nu-i ca Epiphanes, Nu! Nimenea nu-i: 

Dărâmaţi deci templele, Stingeţi globul soarelui! 21 

— Straşnic şi cu foc cântat! Poporul îl aclamă „Prinţ al 
Poeţilor”, „Glorie a Răsăritului”, „Fală a Universului”, 
precum şi „Cea mai minunată Girafă”. L-au rugat să-şi 
repete cântarea, auzi? O cântă din nou. 

Ajuns la hipodrom, va fi încoronat cu laurii de poet, o 
prevestire a viitoarei sale izbânzi la Olimpiada ce se 
apropie. 

— Dar, pe Jupiter! Ce se-ntâmplă cu mulţimea din urma 
noastră? 


— În urma noastră, ziceai? Oh! Ah! Văd. Prietene, ai grăit 
la momentul potrivit. Să ne refugiem cât mai grabnic într- 
un loc sigur. 

Aici! Să ne ascundem sub arcada acestui apeduct şi-o să-ţi 
dezvălui pe dată pricina tulburării. S-a întâmplat cum mi- 
am închipuit. Apariţia singulară a girafei cu cap de oma 
jignit, pare-se, noţiunile de proprietate pe care le aveau 
fiarele domesticite din oraş. Rezultatul a fost o răzvrătire; şi 
cum se-ntâmplă cu asemenea ocazii, nici un efort omenesc 
n-a izbutit să astâmpere gloata. Câţiva sirieni au şi fost 
devoraţi; dar glasul unanim al patrioţilor patrupezi pare să 
ceară devorarea girafei. 

Drept care „Prinţul Poeţilor” fuge pe picioarele dindărăt 
ca să-şi salveze pielea. Curtenii l-au lăsat de izbelişte, iar 
concubinele le-au urmat strălucitul exemplu. „Fală a 
Universului”, eşti la ananghie! "Glorie a Răsăritului", te 
paste primejdia de-a fi rumegat! De aceea nu-ţi mai privi 
coada cu atâta milă; va fi târâtă prin noroi, nu încape 
îndoială, n-ai ce-i face. Nu te uita îndărăt, deci, la 
mizerabila-i degradare, ci fă-ţi curaj, încordează-ţi 
picioarele cu vigoare şi zoreşte către Hipodrom! 

Nu uita că eşti Antiochus Epiphanes, Antiochus cel Ilustru! 
Aşijderea „Prinţul Poeţilor”, „Gloria Răsăritului”, „Fala 
Universului” şi „Cea mai minunată girafă”! Ceruri! Ce 
viteză mare ai! Ce iute de picioare eşti! 

Fugi, Prinţe! Bravo, Epiphanes! Treabă excelentă, Girafo! 
Antiochus, Gloriosule! Iată-l alergând! Făcând salturi! 
Zburând! Se apropie de Hipodrom ca o săgeată 
catapultată! Saltă! Ţipă! A ajuns! Asta-i bine, căci dacă ţie, 
„Glorie a Răsăritului”, ţi-ar mai fi trebuit o jumătate de 
secundă ca să ajungi la porţile Amfiteatrului, nu e pui de 
urs în Epidaphne care să nu fi înşfăcat o halcă din spinarea 
ta. S-o întindem! Să ne luăm tălpăşiţa! Căci altminteri vom 
descoperi că urechile noastre moderne şi delicate sunt 
incapabile să îndure vacarmul formidabil ce-i pe cale să 


înceapă în cinstea salvării regelui. Ascultă! A şi început. 
Priveşte! Întreg oraşul e cuprins de debandadă. 

— Negreşit acesta-i cel mai populat oraş din Răsărit! Ce 
potop de lume! Ce amestecătură de vârste şi ranguri! Ce 
puzderie de secte şi naţii! Ce varietate de costume! Ce 
Babei de limbi! Ce urlete de fiare! 

Ce hărmălaie de instrumente! Ce adunătură de filosofi! 

— Hai să plecăm! 

— Stai o clipă. E zarvă, mare pe Hipodrom; ce-nseamnă 
asta, rogu-te? 

— Asta? Oh, nimic! Cetăţenii nobili şi liberi din Epidaphne 
fiind, după cum declară, mulţumiţi de credinţa, valoarea, 
înţelepciunea şi divinitatea regelui lor şi pe deasupra fiind 
martori oculari la recenta lui demonstraţie de agilitate 
supraomenească, socotesc că nu-şi fac decât datoria 
împodobindu-i fruntea (pe lângă coroana de poet) cu 
cununa victoriei în cursa de alergare, cunună pe care, 
evident, trebuie s-o obţină la viitoarea Olimpiadă şi care, de 
aceea, îi este dinainte oferită. 

NOTA. 

O DIHANIE CÂT PATRU. OMUL-GIRAFĂ 


(FOUR BEASTS IN ONE THE HOMO-CAMELEOPARD) 


(A: manuscris din 4 mai 1833; B: Southern Literary 
Messenger, mart. 1836; C: Tales ofthe Grotesque and 
Arabesque, 1840; D: Broadway Journal, 6 dec. 1845; E: 
Works, 1850; PHANTASY-PIECES, numai titlul) 

Poe inventează aici un episod amuzant, nu tocmai 
neverosimil, pe care-l atribuie lui Antioh al IV-lea, 
supranumit „Epiphanes” („Ilustrul”) şi totodată poreclit 
„Epimanes” („Cel Nebun” - Epimanes fiind titlul primei 
versiuni a povestirii), domn peste regatul seleucid al Siriei 
între 175 şi 163 î. Hr. Potrivit istoricilor, unele dintre faptele 
sale sunt la fel de năzdrăvane ca episodul relatat de Poe. 
Crescut ca ostatic la Roma, Antioh a devenit mare 


admirator a tot ce era latin. Nu-i de mirare că supuşii îi 
închină un imn în latină, iar soldaţii săi poartă uniformă de 
legionari romani. Vizitând Atena, s-a îndrăgostit de arta 
elină, cel puţin în formele ei exterioare. A cheltuit enorm 
pentru edificiile publice. Încercând să suprime ritul mozaic, 
a provocat revolta macabeilor. A murit la Tabae, în Persia, 
după ce dăduse semne de nebunie. 

O magnifică procesiune celebrând opulenţa şi puterea lui 
Antioh e descrisă de grămăticul grec Athenaios (sec. al II- 
lea şi începutul sec. al III-lea d. Hr.) în Deipnosophistai 
(Ospăţul sofiştilor), Cartea a V-a, 8 194-195; tot acesta 
pomeneşte de q alta şi mai fastuoasă în cinstea lui Ptolemeu 
Filadelful (ibid., 196-204). 

Printre animalele sălbatice crescute la curtea lui Ptolemeu 
se afla şi Kamelopardalis, girafa. Chiar şi în vremea lui Poe, 
girafa figura printre însemnele regalității. In 1827, 
Mohammed Aii, paşă în Egipt, trimite câte un exemplar 
regilor Angliei şi Franţei, prilejuindu-i poetului Thomas 
Hood să compună Ode to the Cameleopard (Odă girafei). 
Regele George al IV-lea îşi ţinea exemplarul la Brighton; 
girafa din Jardin des Plantes i-a inspirat pe croitorii din 
Paris să confecţioneze mănuşi şi panglici imitând pielea de 
girafă, în anul 18627, numit în Franţa „Anul Girafei”, 
animalul, o femelă, a fost văzut de 600 000 vizitatori. Poe 
trebuie să fi auzit sau poate chiar văzut unele dintre 
caricaturile inspirate de acest eveniment. În Southern 
Literary Messenger (iul. 1835), Pertinax Placid (Edward 
Vernon Sparhawk) scrisese un articol despre aceste 
caricaturi franceze: „îmi amintesc o serie de stampe 
reprezentându-l pe Carol al X-lea şi pe miniştrii săi. Regele 
era simbolizat de către Girafă. Vulpea era Prinţul Polignac; 
Lupul, Contele Peyronnet. Pentru a arăta şiretenia şi 
rapacitatea acestor miniştri. Asemănările. Erau 
remarcabile”. 

William Whipple (op. Cit., pp. 81-95) vede în această 
bucată o satiră la adresa lui Andţew Jackson, preşedintele 


democrat al Statelor Unite între 1829 şi 1837, sesizată 
imediat de către contemporani, graţie unor detalii azi 
aproape uitate: statura deşirată a regelui Antiohiei, 
poreclele sale glorioase, cele două concubine ale 
monarhului (dna Jackson şi Peggy Eaton); cursa sa frenetică 
pe străzile Antiohiei trimite la campania electorală a lui 
Jackson. Povestirea lui Poe, conchide Whipple, e o satiră 
globală împotriva josniciei şi frivolităţii gloatei. 

La 4 mai 1833, Poe trimite manuscrisul povestirii lui 
Joseph TI. şi Edwin Buckingham, redactori la New England 
Magazine, împreună cu o scrisoare în care le propune un 
volum cu titlul Unsprezece povestiri arăbeşti, dar oferta 
este respinsă. 

Cele patru dihănii sunt omul, cămila, leul şi leopardul. 
După Oxford English Dictionary, forma cameleopard e 
greşit ortografiată, deşi ea s-a bucurat de o largă 
răspândire; editorii Povestirilor groteşti şi arăbeşti au 
corectat-o în camelopard (din gr. kamelos + pardalis), dar 
Poe revine asupra primei forme în PHANTASY-PIECES. 

Tălmăciri: Charles Baudelaire, L'Homme cameleopard ou 
Quatre betes en une, în Le Pays, 28 iul. 1854, reed. Cu titlul 
Quatre betes en une, în Nouvelles histoires extraordinaires, 
Michel Levy, Paris, 1857. 

Manuscris găsit într-o sticlă în româneşte de Ion Vinea. 

Qui n'a plus qu'un moment a vivre N'a plus rien a 
dissimuler. 

Quinault, (Atys)1 

Am prea puţine de spus despre ţara şi familia mea. 
Purtările rele, ca şi trecerea anilor m-au îndepărtat de una 
şi m-au înstrăinat de cealaltă. Averea moştenită mi-a 
îngăduit să am parte de o educaţie aleasă, iar o minte 
contemplativă m-a învrednicit să pun rânduială în toate 
cunoştinţele adunate cu hărnicie de-a lungul studiilor 
începute din vreme. Mai presus de toate mă încântau 
lucrările moraliştilor germani; nu dintr-o admiraţie fără 
rost pentru elocventa lor nebunie, ci din pricina uşurinţei 


cu care le descopeream erorile, mulţumită deprinderii de a 
gândi metodic. Adesea mi s-a adus învinuirea că geniul meu 
e prea arid. Lipsa mea de imaginaţie a fost socotită ca o 
crimă şi scepticismul? meu m-a făcut renumit de-a lungul 
întregii vieţi. Mă tem, într-adevăr, ca o foarte puternică 
înclinare către filosofia fizicii să nu-mi fi strecurat în minte o 
greşeală des întâlnită în veacul nostru, şi anume: 
deprinderea de a explica orice fapt, chiar şi pe cele cu totul 
străine de domeniul fizicii, cu ajutorul principiilor acestei 
ştiinţe, într-un cuvânt, nimeni nu era mai puţin expus decât 
mine să se lase ispitit de licăririle amăgitoare, de acele 
ignes fatui3 ale superstiţiei, dincolo de hotarele severe ale 
adevărului. Am crezut nimerit să fac această lungă 
introducere de teamă că povestirea de necrezut pe care am 
să v-o spun ar putea fi socotită mai degrabă rod al unei 
închipuiri greoaie decât al experienţei pozitive a unui spirit 
pentru care plăsmuirile închipuirii erau literă moartă şi 
deşertăciune. 

După mai mulţi ani pe care i-am petrecut călătorind prin 
străinătate, m-am îmbarcat în anul 18., în portul Batavia4, 
din bogata şi populata insulă Java, ca să dau o raită prin 
insulele Arhipelagului Sondela. 

Am pornit la drum ca un călător oarecare, fără altă pricină 
decât un fel de nelinişte nervoasă care se cuibărise în mine 
ca un strigoi. 

Corabia noastră era o navă frumoasă, de aproape patru 
sute de tone, căptuşită cu aramă şi construită la Bombay 
din lemn de teck5 de Malabar. Era încărcată cu bumbac şi 
ulei din insulele Laccadive6. Mai aveam la bord şi funii din 
fibră de cocotier, zahăr de palmier, unt topit, nuci de cocos 
şi câteva lăzi cu opium7. Stivuirea fusese făcută fără 
pricepere şi din pricina aceasta corabia se aplecase pe o 
parte. 

Am pornit la drum numai cu o adiere de vânt, şi vreme de 
mai multe zile ne-am ţinut de-a lungul coastei răsăritene a 
Javei, fără ca nimic să tulbure monotonia călătoriei noastre, 


în afară de întâlnirea întâmplătoare a câtorva mici 
ambarcaţiuni din arhipelagul către care ne îndreptam. 

Într-o seară, stând rezemat de parapetul de la pupa, am 
zărit spre nord-vest un nor singuratic şi foarte ciudat. Ne 
apărea deosebit atât prin culoarea lui, cât şi datorită 
faptului că era cel dinţii pe care-l vedeam de la plecarea 
noastră din Batavia. L-am privit cu atenţie până la apusul 
soarelui, când se întinse deodată pretutindeni, spre răsărit 
şi spre apus, încercuind zarea cu o dungă îngustă de aburi, 
care semăna cu linia lungă şi joasă a țărmului. Puțin după 
aceea mi-au atras luarea-aminte luna, a cărei culoare bătea 
în roşu închis, şi înfăţişarea neobişnuită a mării. Se schimba 
văzând cu ochii, şi apele ei păreau mai străvezii decât de 
obicei. Deşi vedeam cât se poate de bine fundul, ridicând 
sonda, am găsit totuşi că adâncimea era de cincisprezece 
brase9. 

Se făcuse o zăpuşeală cumplită şi aerul părea străbătut de 
vârtejuri fierbinţi cum sunt cele care se înalţă de pe un fier 
încins. Când se lăsă noaptea, orice adiere de vânt căzu şi 
urmă un calm cum nu se poate mai desăvârşit. Flacăra 
luminării de la pupa ardea fără cea mai mică pâlpâire, iar 
un fir lung de păr, ţinut între două degete, ar fi atârnat în 
jos fără cea mai slabă tremurare. Totuşi, căpitanul zicea că 
nu întrezăreşte nici un semn de primejdie; şi cum eram 
împinşi de-a dreptul spre țărm, dădu comanda să se 
strângă pânzele şi să se lase ancora. Nu a rămas nimeni de 
veghe şi echipajul, compus mai ales din malaiezi, s-a întins 
pe punte fără nici o grijă. Am coborât în cabină hărțuit de 
presimţirea unei nenorociri, într-adevăr, toate semnele 
păreau să arate că teama mea de un simun10 era 
îndreptăţită. I-am împărtăşit şi căpitanului îngrijorarea 
mea, dar nu luă în seamă ce îi spuneam şi se depărta, fără a 
se osteni să-mi mai răspundă. Neliniştea nu m-a lăsat să 
dorm şi către miezul nopţii m-am suit pe punte. Când pusei 
piciorul pe cea din urmă treaptă a scării, un zumzet 
asurzitor, asemănător celui iscat de o roată de moară care 


s-ar învârti cu repeziciune, m-a uluit cu totul şi, mai înainte 
de a-mi putea da seama de unde vine, am simţit că nava 
tremură din încheieturi. In clipa următoare un noian de 
spume ne aruncă pe o coastă şi, repezindu-se asupră-ne, 
mătură întreaga punte de la un capăt la celălalt. 

Nespusa violenţă a vântului a însemnat în mare măsură 
pentru nava noastră mântuirea. Cu toate că era în 
întregime adâncită în ape, iar catargele îi fuseseră târâte 
peste bord, după o clipă, totuşi, corabia se ridică anevoie 
din mare şi, clătinându-se sub apăsarea uriaşă a furtunii, în 
cele din urmă se îndreptă. 

Mi-e cu neputinţă să spun prin ce minune am scăpat de 
pieire. 

Ameţit de izbitura valului, când mi-am venit în fire m-am 
pomenit ghemuit între etamboul11 şi cârmă. Anevoie m-am 
ridicat în picioare şi, privind năucit în jurul meu, cel dinţii 
gând mi-a fost că ne găsim între brizanţi12: atât era de 
groaznică - depăşind orice închipuire - viitoarea oceanului 
uriaş şi plin de spume care ne târa în abis. După un răstimp 
am auzit glasul unui bătrân suedez, care se îmbarcase cu 
noi în clipa când părăseam portul. L-am strigat din 
răsputeri şi a venit clătinându-se spre partea dinapoia 
corăbiei, în curând am descoperit că eram singurii 
supraviețuitori ai prăpădului, în afară de noi doi, tot ce era 
pe punte fusese târât peste bord; căpitanul şi marinarii 
trebuie să fi pierit în timpul somnului, deoarece cabinele 
erau pline de apă. Fără de nici un ajutor, nu ne puteam 
aştepta să facem mare lucru pentru salvarea navei, şi 
sforţările ne-au fost, la început, zădărnicite de teama că ne 
scufundăm din clipă în clipă. Parâma ni se rupsese, ca o 
sfoară de împachetat, la cea dintâi suflare a uraganului, 
altfel am fi fost înghiţiţi numaidecât. Goneam înaintea 
valului cu o viteză înspăimântătoare şi talazurile se 
spărgeau deasupra capetelor noastre. Lemnăria navei 
avusese foarte mult de suferit în partea dinapoi, mai peste 
tot se vedeau stricăciuni mari. Dar cu o bucurie nespusă am 


descoperit că pompele erau neatinse şi că încărcătura 
noastră nu se prea clintise din loc. 

Furia cea grozavă a furtunii trecuse, şi acum ne temeam 
mai puţin de primejdia iscată de forţa vântului. Ne 
gândeam însă cu groază că ar putea înceta cu totul; 
judecând după avariile noastre, trebuia să pierim fără greş 
în hula înspăimântătoare care ar fi urmat. Dar această 
temere nu părea că se va adeveri câtuşi de puţin. Cinci zile 
şi cinci nopţi singura noastră hrană a fost puţin zahăr de 
palmier, scos cu mare greutate din teugă13; iar rămăşiţa 
corăbiei noastre a zburat, cu o iuţeală nebună, în voia 
trâmbelor de vânt ce se alungau cu repeziciune şi care, fără 
a atinge furia dintâi a simunului, erau totuşi mai cumplite 
decât orice altă furtună ce-mi fusese dat să văd până atunci. 
Afară de mici schimbări neînsemnate, în primele patru zile 
vântul ne-a purtat către sud-est, cuart sud şi ar fi trebuit să 
ne arunce pe coastele Noii Olande14. În cea de-a cincea zi 
frigul ajunsese de neîndurat, deşi vântul se abătuse puţin 
spre nord. Când răsări, soarele avea o strălucire galbenă, 
bolnăvicioasă. 

Se înălţă doar cu câteva grade deasupra orizontului, fără 
să răspândească o lumină adevărată. Nu se vedea nici un 
nor, totuşi vântul se înteţea şi sufla în răstimpuri cu furie. 
După cât ne-am putut da seama, era cam pe la amiază când 
aspectul soarelui ne atrase din nou atenţia. 

Nu împrăştia lumină propriu-zis, ci un fel de flacără 
posomorită şi tristă, fără răsfrângeri, ca şi cum toate razele 
i-ar fi fost polarizate. 

Chiar înainte de a se scufunda în marea învolburată, 
miezul lui de foc pieri pe neaşteptate, ca stins pe loc de o 
putere nevăzută. Când se rostogoli în oceanul fără fund, nu 
mai era decât o tipsie de argint întunecat. 

Am aşteptat zadarnic ivirea celei de-a şasea zile - ziua 
aceasta nu a sosit pentru mine, iar pentru suedez nu va mai 
sosi niciodată. Din clipa aceea am fost cufundaţi într-o 
beznă atât de deasă, încât nu mai puteam zări un obiect la 


douăzeci de paşi de corabie. Ne învăluia aceeaşi noapte 
veşnică, neîntreruptă nici măcar de acele sclipiri 
fosforescente ale mării, cu care fusesem deprinşi la tropice. 
Totodată ne-am dat seama că, deşi furtuna bântuia cu o 
furie nepotolită, valurile ce ne petreceau nu mai aveau, ca 
până atunci, înfăţişarea unor talazuri înspumate ce se 
lovesc de stânci. Jur-împrejur spaimă şi întuneric de 
nepătruns, un deşert negru şi înăbuşitor, de abanos. În 
mintea bătrânului suedez se cuibărise pe încetul o teamă 
superstiţioasă. Cât despre mine, sufletul mi-era copleşit de 
o uimire mută. Nu mai purtam grija corăbiei: ar fi fost 
deopotrivă de greu şi de zadarnic. Ne-am adăpostit cât am 
putut mai bine sub ciotul trinchetului1 5 şi, deznădăjduiţi, 
ne-am aţintit privirile în largul oceanului. Nu aveam nici un 
mijloc de a măsura timpul, iar despre situaţia noastră nu 
puteam afla nimic. Totuşi, ne dădeam bine seama că 
înaintasem spre sud mai mult decât orice alt corăbier16 
înaintea noastră; şi eram nespus de uimiţi că nu întâlnim 
obişnuitele stavile de gheaţă1 7. Intre timp, fiece clipă 
ameninţa să ne fie cea de pe urmă, fiece talaz uriaş se 
năpustea să ne învăluie şi să ne nimicească. 

Hula depăşea tot ce mi-aş fi putut închipui, şie o 
adevărată minune că n-am fost înghiţiţi pe loc. Tovarăşul 
meu îmi spuse că avem o încărcătură uşoară şi-mi reaminti 
de însuşirile cu totul deosebite ale corăbiei. 

Dar nu mă puteam opri să nu simt cumplita restrişte ce 
izvora din însăşi nădejdea noastră. Abătut şi trist, mă 
pregăteam să mor. O moarte pe care, gândeam eu, nimic nu 
o poate amâna cu mai mult de o oră. Căci cu fiecare nod18 
parcurs de navă, zbuciumul mării, fără seamăn de neagră, 
se făcea mai sinistru şi mai înfiorător. Ne pierdeam uneori 
răsuflarea, înălţaţi până mai sus de zborul albatroşilor, 
alteori ameţeam cu totul de iuţeala prăbuşirii într-o gheenă 
de ape, unde aerul era stătut şi nici un zvon nu tulbura 
somnul balaurului din adâncuri19. 


Ne găseam pe fundul unui asemenea abis când deodată un 
țipăt scurt şi plin de groază al tovarăşului meu izbucni în 
noapte: 

— Uite! Uite! Răcni el în urechea mea. Dumnezeule mare! 
Ia te uită! 

Pe când vorbea, zării o dâră de lumină de un roşu 
întunecat şi sinistru revărsată pe laturile prăpastiei adânci 
unde zăceam şi care arunca o licărire şovăielnică pe punte. 
Când ridicai ochii, priveliştea îmi îngheţă smgele în vine. 
Chiar deasupra noastră,] a o înălţime înfiorătoare şi chiar 
pe muchea povârnişului repezit, plutea o corabie gigantică, 
de aproape patru mii de tone. Deşi era suită pe creasta unui 
val de o sută de ori mai înalt decât ea, părea că întrece în 
mărime orice navă în plutire, fie ea de război ori a 
Companiei Indiilor20. Carena uriaşă, de un negru de 
cărbune, nu era împodobită cu niciuna din sculpturile 
obişnuite la corăbii. Prin sabordurile21 deschise ieşea un 
singur rând de tunuri de aramă, oglindind pe feţele lor lucii 
flacăra nenumăratelor fanale22 de luptă care se legănau 
încoace şi încolo printre vergile şi velele navei. Dar ceea ce 
mai ales ne-a umplut de uimire şi groază a fost faptul că 
plutea cu toate pânzele întinse în mijlocul vijeliei 
dezlănţuite şi în rânjetele suprafirescului ocean. Când am 
văzut-o întâi, i se zărea doar gruiul23 ancorei, în timp ce se 
înălța lin din întunecatul şi groaznicul hău dindărătul ei. 
Numai pentru o clipă de groază nespusă se opri pe soclul 
şovăitor, ca şi cum ar fi voit să se arate în negrăita-i 
măreție, apoi se cutremură, se clătină şi se prăbuşi. 

Nu ştiu cum s-a făcut că în clipa aceea o linişte 
neaşteptată a pus stăpânire pe sufletul meu. Târându-mă 
cât putui mai departe spre pupa, am aşteptat fără teamă 
prăpădul ce avea să se abată asupră-ne. Corabia noastră, în 
cele din urmă, încetase lupta şi se cufundase cu prova în 
mare. Lovitura masei ce se prăvălea o izbi deci în acea 
parte din trupul ei care era aproape sub apă, şi urmarea de 


neînlăturat a fost că m-a azvârlit cu o putere 
nemaipomenită în greementul24 navei străine. 

Am căzut, în clipa aceea corabia se clătină pe loc; apoi îşi 
reluă cursul. Mi-am închipuit că, mulţumită tulburării iscate 
atunci, am putut trece nebăgat în seamă de echipaj. Nu mi- 
a fost prea greu să mă strecor nevăzut până la o gură de 
magazie ce rămăsese deschisă, şi în curând am găsit 
mijlocul să mă furişez în cală. N-aş putea spune ce m-a 
îndemnat s-o fac. Încercarea de a mă ascunde era poate 
datorită unei nelămurite spaime care pusese stăpânire pe 
mine de îndată ce zărisem marinarii de pe corabie. Nu-mi 
venea să mă las în voia unui soi de oameni care de la prima 
aruncătură de ochi mi-au părut atât de ciudaţi şi mi-au 
trezit în minte atâtea temeri şi îndoieli. De aceea am socotit 
că e bine să-mi caut o ascunzătoare în cală. Dând la o parte 
câteva scânduri din căptuşeala vasului, am făcut în aşa fel 
ca să-mi asigur un adăpost destul de larg în grindăria lui 
uriaşă. 

De-abia isprăvisem treaba, când un zgomot de paşi în cală 
mă şi sili să-mi folosesc ascunzătoarea. Cu mers nesigur şi 
sfios, un om trecu pe lângă mine. Nu-i puteam vedea chipul, 
dar am avut răgaz să-i cercetez înfăţişarea. Arăta nespus de 
bătrân şi de prăpădit. Genunchii i se încovoiau, şi întreaga 
sa făptură tremura sub povara anilor. Bolborosea cu glas 
scăzut şi stins câteva cuvinte dintr-un grai ce nu l-am putut 
înţelege şi scormonea într-un ungher printr-un morman de 
instrumente ciudate la vedere şi hărţi de navigaţie din 
vremuri străvechi, în felul lui de a fi era ceva din purtarea 
ursuză a unui moşneag ajuns în mintea copiilor, curios 
îmbinată cu măreţia solemnă a unui zeu. Într-un târziu, a 
ieşit pe punte şi nu l-am mai văzut. 

Un sentiment fără nume a pus stăpânire pe sufletul meu - 
o senzaţie ce nu poate fi supusă analizei, căreia nu i se 
potrivesc învăţămintele trecutului şi pentru care mă tem că 
viitorul însuşi nu-mi va da cheia. 


Pentru o minte alcătuită ca a mea, constatarea aceasta din 
urmă era un chin. Niciodată - ştiu bine că niciodată - n-am 
să fiu lămurit cu privire la felul presupunerilor mele. Nu e 
de mirare, totuşi, că aceste presupuneri sunt atât de 
nelămurite, de vreme ce ele îşi au obârşia în izvoare cu 
totul noi pentru mine. Un simţ nou, o nouă entitate, se 
adăugase sufletului meu. 

E multă vreme de când am păşit întâia oară pe puntea 
acestei groaznice corăbii şi-mi vine a crede că razele 
destinului meu încep să se adune într-un focar. Ce oameni 
de neînțeles! Adânciţi în gânduri ce nu le pot ghici, trec pe 
lângă mine fără să mă bage în seamă. E curată nebunie din 
parte-mi să mă ascund, fiindcă cei de pe bord nu vor 
nicidecum să mă vadă. Chiar adineauri am trecut drept prin 
faţa ochilor secundului; nu demult m-am furişat până şi în 
cabina căpitanului şi am luat de acolo cele ce-mi trebuiau ca 
să scriu toate acestea şi rândurile de mai sus. Din când în 
când voi mai face câte o însemnare în acest jurnal. E 
adevărat că nu pot găsi nici o cale să-l fac cunoscut în lume, 
dar nu mă pot opri să încerc totuşi, în clipa cea din urmă 
am să pun manuscrisul într-o sticlă şi am să-l arunc în mare. 

S-a ivit un fapt care mi-a dat iar de gândit. Asemenea 
lucruri sunt ele oare rodul simplei întâmplări? Mă furişasem 
pe punte şi m-am aşezat, fără a atrage atenţia nimănui, pe 
un morman de şarturi25 şi de vele, în fundul bărcii, în 
vreme ce cugetam la ciudăţenia sorții mele, mânjeam în 
neştire, cu o pensulă muiată în catran, marginile unei vele 
împăturite cu grijă. Pânza e întinsă acum pe vergă, şi 
mâzgălelile făcute la întâmplare alcătuiesc cuvântul 
DESCOPERIRE. 

Nu demult am cercetat cu de-amănuntul construcţia 
corăbiei. Deşi bine armată, nu pare a fi o navă de război. 
Construcţia ei, ca şi echipamentul şi velatura dezmint o 
asemenea presupunere. Lesne îmi pot da seama de ceea ce 
nu e; mi-e teamă însă că e cu neputinţă de spus ce este. Nu 
ştiu cum se face, dar cercetând forma ei ciudată, 


deschiderea neobişnuită a grinzilor, mărimea ei uriaşă şi 
neînchipuita colecţie de vele, linia simplă şi severă a provei 
şi pupa ei străveche, mi se ivesc pe neaşteptate în minte 
icoane şi lucruri foarte bine cunoscute. Şi, întotdeauna, cu 
asemenea nedesluşite umbre ale memoriei se împletesc 
amintiri ciudate din cronici vechi, străine, ale veacurilor de 
mult apuse. 

M-am uitat cu luare-aminte la cheresteaua corăbiei. E 
construită dintr-un material care mi-e necunoscut. Am fost 
uimit de felul cum arată lemnul. Mi se pare câ nu e pe 
potriva scopului pentru care e folosit. Şi anume, e un lemn 
din cale-afară de poros, fără să mai ţinem seama de faptul 
că este mâncat de cari, ca urmare a plutirii pe aceste 
meleaguri, şi putred de vechime. Observaţia mea poate să 
pară mai mult decât ciudată, dar lemnul acesta ar avea 
toate însuşirile stejarului spaniol, dacă stejarul spaniol ar fi 
dilatat prin mijloace artificiale. 

Recitind rândurile de mai sus, îmi vine în minte o vorbă cu 
înţeles straniu a unui bătrân lup-de-mare olandez. „E tot 
atât de adevărat” - obişnuia el să spună când cineva se 
îndoia de spusele sale - „e tot atât de adevărat cum e şi 
faptul că există o mare în care trupul corăbiei creşte şi se 
dezvoltă întocmai ca trupul plin de viaţă al unui marinar.”26 

Acum o oră m-am încumetat să mă strecor într-un grup de 
oameni din echipaj. Nu m-au luat deloc în seamă şi, cu toate 
că mă aflam chiar în mijlocul lor, păreau cu totul neştiutori 
că sunt printre ei. Întocmai ca şi cel pe care l-am zărit întâia 
oară în cală, purtau cu toţii povara unor adânci bătrâneţi: 
genunchii şubrezi le tremurau, umerii li se gârboveau de 
tot, pielea obrazului, zbârcită, li se înfiora în bătaia vântului, 
ochii le străluceau de lacrimile vârstei, iar pletele sure se 
răsfirau îngrozitor în furtună, în jurul lor, în tot locul, pe 
punte erau răspândite pe jos instrumente nautice de o 
formă neobişnuită şi cu totul învechită. 

Am mai pomenit acum câtăva vreme de o velă mică ce 
tocmai fusese întinsă. Din clipa aceea, corabia, gonită de 


vânt, şi-a urmat cursul ei năprasnic drept spre sud, cu fiece 
petic de pânză desfăşurat deasupră-i, de la mărul 
catargului şi până la versafor27, rostogolindu-şi fără 
încetare capătul vergilor şi zburătorul28 prin cel mai 
cumplit infern al apelor ce-l poate închipui mintea 
omenească. Tocmai am părăsit puntea, unde mi-e cu 
neputinţă să mă ţin drept în picioare, deşi oamenii din 
echipaj par să sufere prea puţin din această pricină. Mi se 
pare o minune fără seamăn ca o corabie uriaşă cum ea 
noastră să nu fie înghițită pe loc pentru totdeauna. Suntem 
desigur blestemaţi să ne legănam întruna pe marginea 
veşniciei, fără a face saltul din urmă în abis. Alunecăm peste 
valuri de o mie de ori mai uimitoare decât tot ce mi-a fost 
dat să văd vreodată, cu uşurinţa pescăruşului ce săgetează 
apele. Şi talazurile uriaşe îşi înalţă capetele deasupra 
noastră ca demonii adâncurilor, dar ca nişte demoni care s- 
ar mărgini doar să amenințe, fiindu-le oprit să nimicească. 
Sunt ispitit să pun această neîncetată mântuire în seama 
singurei pricini fireşti care poate avea o asemenea urmare. 
Trebuie, adică, să presupun că nava este împinsă de un 
curent puternic sau de un puhoi submarin de nestăvilit, L- 
am privit pe căpitan drept în faţă, chiar în cabina lui, dar, 
cum mă aşteptam, nu m-a luat în seamă. Deşi, în ochii 
primului venit, nimic în înfăţişarea lui nu l-ar face să pară 
deosebit de ceilalţi oameni, totuşi, uimirea ce am resimţit-o 
când l-am văzut se îmbina cu un sentiment nestăpânit de 
teamă şi de venerație. Ca statură, e cam de înălţimea mea: 
şi anume, cam de cinci picioare şi opt şchioape. E bine făcut 
şi împlinit, nici prea voinic, nici prea arătos. Dar mai ales 
expresia atât de stranie întipărită pe chipul său - icoană 
minunată, puternică şi răscolitoare a unei bătrâneţi 
înaintate şi fără întoarcere - mi-a stârnit în minte o 
tulburare de neînchipuit. Fără a fi adânc brăzdata, fruntea 
lui poartă pecetea a mii şi mii de ani. Pâetele-i sure sunt 
mărturia trecutului, iar ochii lui de cenuşă sunt plini de 
tainele viitorului2 9. 


Pardoseala cabinei era acoperită peste tot de ciudate cărţi 
în folio, ferecate în fier, cu instrumente ştiinţifice sfărâmate 
şi cu hărţi străvechi de mult timp uitate. Capul îi era 
sprijinit în mâini şi-şi aţintea privirea neliniştită, arzătoare 
asupra unei hârtii pe care am luat-o drept o poruncă şi 
care, în tot cazul, purta iscălitura unui monarh. Bolborosea 
ceva, întocmai ca primul marinar pe care l-am zărit în cala; 
câteva cuvinte abia şoptite, posomorite, dintr-un grai 
necunoscut; şi glasul celui care le rostea părea că-mi 
ajunge la ureche de la mari depărtări, deşi omul se afla 
chiar lângă mine, lipit de cotul meu30. 

Ca tot ce se află pe ea. Corabia este pătrunsă de duhul 
vremurilor de altădată. Oamenii din echipaj se prefiră 
încoace şi încolo ca nişte umbre ale veacurilor apuse. Ochii 
lor au o sclipire aprigă şi neliniştită. Şi când trec pe lângă 
mine şi când le văd în treacăt degetele luminate de flacăra 
crâncenă a fanalelor de luptă, simt ceva ce niciodată n-am 
simţit, deşi am fost toată viaţa un pătimaş iubitor de 
antichităţi şi m-am desfătat la umbra prăbuşitelor coloane 
de la Balbec, Tadmor şi Persepolis, până ce şi sufletul mi s-a 
prefăcut într-o ruină. 

Când mă uit înjur, mi-e ruşine de temerile mele dintâi. 
Dacă furtuna care ne-a urmărit mai înainte m-a făcut să 
tremur, cât ar trebui să fiu de îngrozit de lupta aceasta a 
oceanului cu vântul, despre care un cuvânt searbăd, ca 
simun sau ciclon, e prea slab ca să-ţi poată da vreo idee. In 
apropierea corăbiei nu e decât bezna nopţii veşnice şi un 
hău de ape fără spume, dar cam la o depărtare de o leghe, 
de o parte şi de alta, se pot vedea la răstimpuri, nedesluşit, 
înspăimântătoare metereze de gheaţă înălțându-se spre 
cerul pustiu, de parcă ar fi chiar pereţii universului. 

Aşa cum bănuisem, corabia e dusă fără doar şi poate de un 
curent, dacă se poate da, fără a greşi, această denumire 
unui puhoi care, mugind şi urlând printre albele gheţuri, 
detună înspre sud ca o cascadă în nestăvilita ei cădere. 


Cred că i-ar fi cu neputinţă cuiva să-şi închipuie grozăvia 
senzaţiilor mele. Totuşi, dorinţa de a pătrunde tainele 
acestor tărâmuri de spaimă întrece chiar deznădejdea şi mă 
împacă până şi cu cea mai hâdă înfăţişare a morţii. Ne 
avântăm fără nici o îndoială spre o descoperire uluitoare, 
spre vreun mister de nepătruns, a cărui dezlegare aduce cu 
sine nimicirea. Curentul ne împinge pesemne chiar către 
Polul Sud. Trebuie să spun că această presupunere atât de 
stranie pare a fi totuşi întemeiată31. 

Marinarii străbat puntea cu pas neliniştit şi şovăielnic, dar 
atât înfăţişarea, cât şi felul lor de a fi trădează mai degrabă 
avântul unei speranţe decât nepăsarea deznădejdii. 

Între timp, vântul bate mereu dinspre pupa şi, cum avem 
pânzele întinse, corabia e săltată uneori cu totul afară din 
mare. O! Grozăvie a grozăviilor! Deodată, gheaţa se dă în 
lături la dreapta şi la stânga şi pornim să ne învârtim 
ameţitor de iute în uriaşe cercuri concentrice, jur- 
împrejurul unui amfiteatru gigantic, ai cărui pereţi îşi pierd 
vârfurile în depărtare şi în beznă. 

Dar prea puţină vreme mi-a mai rămas ca să cumpănesc 
asupra sorții mele. Cercurile se micşorează cu iuţeală, ne 
repezim nebuneşte în gheara vârtejului şi, printre urletele 
oceanului şi tunetele furtunii, corabia - O! Doamne! 

— Se cutremură şi se cufundă. 

NOTĂ. 

Povestirea Manuscris găsit într-o sticlă a fost tipărită întâia 
oară în 183132, şi numai cu mulţi ani mai târziu am luat 
cunoştinţă de hărţile lui Mercator, în care se vede cum prin 
patru guri oceanul se repede în Golful Polar (nordic), ca să 
fie înghiţit în măruntaiele pământului: polul însuşi e 
înfăţişat ca o stâncă neagră, ce se ridică la o înălţime 
ameţitoare - E. A. P33 

MANUSCRIS GĂSIT ÎNTR-O STICLĂ 


(MS. FOUND IN A BOTILE) 


(A: Baltimore Saturday Visiter, 19 oct. 1833; B: The Gift; A. 
Christmas and New Year's Present for 1836,1835; C: 
Southern Literary Messenger, dec. 1835; D: Tales of the 
Grotesque and Arabesque, 1840; E: PHANTASY-PIECES - 
copia lui D cu modificări manuscrise, 1842; F: Broadway 
Journal, 11 oct. 1845; G: Works, 1850) 

În iunie 1833, Charles FE. Cloud şi William L.. Ponder de la 
Baltimore Saturday Visiter anunţă premii de „50 dolari 
pentru cea mai bună povestire şi de 25 dolari pentru cea 
mai bună poezie, care să nu depăşească 100 de versuri”. 
Poe trimite poezia Coliseum şi şase proze adunate în 
volumul intitulat Povestiri ale Cenaclului In Folio. Juriul îi 
acordă lui Poe premiul pentru „cea mai bună dintre 
povestirile sale',, pe care revista o tipăreşte o săptămână 
după anunţarea câştigătorului, însoţită de nota: „Nu ne 
putem abţine să nu remarcăm faptul că autorul datorează 
reputației sale, precum şi publicului cititor, publicarea 
întregului volum Povestiri ale Cenaclului In Folio. Aceste 
povestiri se disting în special prin imaginaţia îndrăzneață, 
viguroasă şi poetică, stilul bogat şi invenţia fertilă, precum 
şi prin vasta şi ciudata lor erudiție”. 

Dintre convențiile cele mai trainice ale genului romanesc, 
„falsele” jurnale de călătorie, sub ilustrul impuls al lui Defoe 
şi Swift, se bucurau de o vogă incomparabilă. In 1818, 
căpitanul John Cleves Symmes îşi lansa celebra teorie după 
care pământul ar fi gol pe dinăuntru şi locuit, iar doi ani mai 
târziu apărea romanul Symzonia al „căpitanului Adam 
Seaborn” (probabil Symmes), în care Explorer, vasul 
căpitanului Seaborn, nu numai că pătrunde în interiorul 
globului pe la Polul Sud, dar, după o lungă călătorie, revine 
prin China. 

Această operă nu era doar pură mistificare, căci Symmes 
credea în teoria sa. 

Erau şi unii sceptici, dar în 1823, când Symmes cerea 
Congresului american să trimită o expediţie care să-i 
verifice ipoteza, el obținea 25 de voturi. În 1826, tipăreşte 


împreună cu James McBride Symmes' 'Theories of 
Concentric Spheres (Ieoria sferelor concentrice a lui 
Symmes), care s-a bucurat de multă atenţie. 

Teoria avea un aer respectabil, ştiinţific, mai ales că pe 
hărţile lui Mercator figurau patru gigantice hăuri în care se 
prăbuşeau oceanele. 

În 1831, apare la Londra, în 3 volume, Sir Edward 
Seaward's Narrative (Aventurile lui sir Edward Seaward), 
sub îngrijirea lui Jane Porter. E povestea unui naufragiu, a 
descoperirii unor insule necunoscute în Marea Caraibilor, a 
colonizării acestor insule, botezate „Insulele lui Seaward”. 
Dar pretinsul „jurnal de călătorie” e o operă de pură 
imaginaţie, o mistificare care „prinde” o vreme. Poe 
cunoştea romanul, pe care-l va socoti (în ian. 1844) 
superior lui Robinson Crusoe, comparând stratagema drei 
Porter cu cea din Aventurile lui Arthur Gordon Pym. 

În 1833, povestirea lui Poe prezenta toate datele unei 
relatări autentice. 

De la căpitanul Seaborn, Poe împrumută codul ştiinţific, de 
la Seaward detaliile marinăreşti. O altă sursă de inspiraţie o 
constituie povestea „Olandezului Zburător”, despre care sir 
Walter Scott scria următoarele, într-o notă la Rokeby, 1813, 
vol. II, cap. XI, p. 25: „Aceasta reprezintă. O binecunoscută 
superstiție marinărească despre o corabie fantastică pe 
care mateloţii o numesc „Olandezul Zburător, şi care poate 
fi văzută la latitudinea Capului Bunei Speranţe. Ea se 
deosebeşte de corăbiile pământene prin aceea că 
arborează toate velele chiar şi pe o vreme în care toate 
celelalte corăbii, din pricina tăriei vântului, nu îndrăznesc 
să ridice măcar un cot de pânză. Nu se ştie exact de ce 
rătăceşte, dar părerea generală e că, în vechime, ea fusese 
o corabie încărcată cu comori şi că la bordul ei s-ar fi comis 
o crimă oribilă; apoi, că membrii înrăiţi ai echipajului s-ar fi 
îmbolnăvit de ciumă. Şi că aceştia ar fi navigat fără ţintă. 
Alungaţi din toate porturile de frica molimei care-i decima; 
şi că, drept pedeapsă pentru fărădelegile lor, năluca nu 


încetează să bântuie apele unde s-a petrecut nenorocirea, 
toţi marinarii socotind-o ca pe o cumplită prevestire”. 

Tălmăciri: în franceză: Charles Baudelaire, Manuscrit 
trouve dans une bouteille, în Le Pays, 21 şi 22 ian. 1855, 
reed. În Histoires extraordinaires, Michel Levy, Paris, 1856. 
În româneşte: Manuscript găsit într-o butelie, în Amicul 
Progresului Român, VI, 1899, suplimentul literar la nr. 1, 
Pp. 3-6; Manuscris găsit într-o sticlă, în Ţara, II, 1904, nr. 
351-53. Ambele traduceri sunt anonime. 

Întâlnire în româneşte de Despina Neagoe. 

Adastă-acolo! Căci nu sunt încă plecat spre tine-n valea 
adâncă. 


[Predică la moartea soţiei sale, de Henry King, episcop de 
Chichesteri |] 

Om ciudat şi fără de noroc! 

— Rătăcit în strălucirea propriei tale imaginaţii şi mistuit 
în flăcările propriei tale tinereţi! 2 'Te văd din nou în 
închipuire! Forma ta mi-a răsărit iarăşi înainte! Nu, oh, nu 
aşa cum eşti - în valea şi-n umbra rece - ci aşa cum ar 
trebui să fii - irosind o viaţă de măreaţă cugetare în oraşul 
plăsmuirilor neguroase, Veneţia ta natală - care-i un Rai al 
mării, norocit de aştri, iar ferestrele largi ale palatelor 
palladine3 privesc cu adâncă şi amară înţelegere către 
taina apelor ei tăcute. Da! Repet - aşa cum ar trebui să fii. 
Există neîndoielnic şi alte lumi decât aceasta alte gânduri 
decât gândurile gloatei, alte speculaţii decât speculaţiile 
sofistului. Cine atunci să-ţi pună la îndoială purtarea? Cine 
să te condamne pentru ceasurile de visare sau să 
socotească atare îndeletniciri drept o irosire a vieţii, când 
ele nu erau altceva decât revărsarea energiilor tale 
nesfârşite? 

În Veneţia, sub pasajul denumit acolo Ponte di Sospiri4, s-a 
întâmplat să întâlnesc, pentru a treia sau a patra oară, 
persoana despre care vorbesc, împrejurările acelei întâlniri 
îmi revin în minte ca prin ceaţă. 


Totuşi, îmi amintesc - ah! Cum aş putea uita? 

— Adâncul miez de noapte, Podul Suspinelor, frumuseţea 
femeii şi Geniul Aventurii care străbătea neliniştit strâmtul 
canal, dintr-un capăt în celălalt. 

Era o noapte neobişnuit de întunecată. Uriaşul orologiu 
din Piazza bătuse cea de-a cincea oră a serii italiene. Piaţa 
Campanile zăcea goală şi tăcută, iar luminile din vechiul 
Palat Ducal se stingeau repede. Mă întorceam din Piazzetta 
pe Marele Canal. Dar când gondola mea ajunse în dreptul 
gurii canalului Sân Marco, din cotloanele sale răsună 
deodată în noapte un țipăt de femeie isteric, sălbatic şi 
prelung. Surprins de sunet am sărit în picioare, iar 
gondolierul, scăpând din mâini singura sa vâslă, o pierdu în 
bezna adâncă, fără nici o şansă de-a o mai recupera, încât 
ne trezirăm în voia meandrelor curentului, care, în acel loc, 
se varsă din canalul mare în cel mic. Asemenea unui condor 
gigantic cu pene de smoală, înaintam lent către Podul 
Suspinelor, când deodată o mie de făclii, străluminând 
ferestrele şi scările Palatului Ducal, preschimbară 
întunericul dens într-o zi lividă şi supranaturală. 

Un copilaş, alunecând din braţele mamei sale, căzuse de la 
o fereastră de sus a înaltului imobil în canalul adânc şi 
lugubru. Apele mute se-nchiseră blânde peste victima lor; 
şi, deşi gondola mea era singura prin apropiere, numeroşi 
înotători vânjoşi aflaţi deja în apă căutau zadarnic la 
suprafaţă comoara care avea să fie găsită, vai! Doar în abis. 
Pe dalele mari, de marmură neagră, de la intrarea 
palatului, la câţiva paşi deasupra apei, stătea o siluetă pe 
care nimeni din cei care-au văzut-o n-a putut-o da uitării. 
Era marchiza Afrodita - icoana întregii Veneţii - cea mai 
veselă dintre femeile vesele, cea mai încântătoare acolo 
unde toate femeile erau frumoase, dar, cu toate acestea, 
soţia bătrânului şi intrigantului Mentoni şi mama acelui 
copil drăgălaş, primul şi singurul care acum, adânc sub 
apele mohorâte, se gândea cu inima îndurerată la 


mângâierile ei dulci şi-şi istovea puţinele-i puteri zbătându- 
se s-o cheme pe nume. 

Stătea singură. Goale, picioruşele ei argintii străluceau în 
oglinda neagră, marmoreană, de sub ea. Părul ei, abia pe 
jumătate desprins din strânsoarea cocului, i se revărsa jur- 
împrejurul capului clasic în bucle precum ale hiacintului 
tânăr, într-o jerbă de diamante. Un voal transparent, alb ca 
zăpada, părea să fie aproape tot acoperământul trupului ei 
delicat; dar aerul noptatic, de miez de vară, era fierbinte, 
melancolic şi încremenit, şi nici o mişcare a făpturii-statuie 
nu clătina faldurile acelui strai de vapori ce-atârna în juru-i 
asemenea marmurii grele în jurul lui Niobe5. Dar, ciudat - 
ce-i drept! 

— Ochii ei mari şi strălucitori nu erau aplecaţi asupra 
mormântului în care zăcea îngropată cea mai luminoasă 
speranţă a ei, ci erau pironiţi într-o cu totul altă direcţie! 
Închisoarea Bătrânei Republici este, cred, cea mai falnică 
zidire din întreaga Veneţie, dar cum poate oare această 
nobilă doamnă s-o privească atât de intens, când la 
picioarele ei se stingea propria-i odraslă? Să adăugăm că 
firida aceea întunecată şi sumbră se cască chiar în dreptul 
ferestrei sale - ce putea fi atunci în umbrele sale, în 
arhitectura sa, în cornişele-i solemne şi îmbrăcate în iederă, 
încât marchiza di Mentoni să nu se fi minunat de o mie de 
ori înainte? 

Fleacuri! Cine nu-şi aminteşte că în asemenea clipe ca 
aceasta ochiul, precum o oglindă spartă, multiplică 
imaginile durerii sale6, văzând în nenumărate locuri 
îndepărtate nenorocirea cea mai apropiată? 

Sus pe o treaptă, la mare distanţă de Marchiză, sub 
arcada celulei, se profila figura de satir a lui Mentoni însuşi, 
gătit în straie de sărbătoare, în răstimpuri zdrăngănea la o 
chitară, părând groaznic de ennuye, şi dădea ordine pentru 
recuperarea copilului său. Stupefiat şi consternat, n-am 
găsit puterea să-mi schimb poziţia verticală pe care o 
luasem de cum auzisem ţipătul, încât trebuie să fi părut 


grupului agitat o apariţie spectrală, de rău augur, plutind 
aşa printre ei, cu chipul palid şi membrele înţepenite, în 
gondola funebră. 

Toate eforturile se dovediră a fi în van. Mulţi dintre cei mai 
viguroşi înotători aflaţi în căutare îşi slăbiră încercările, 
abandonându-se tristeţii lugubre. Puţine şanse păreau să fi 
rămas pentru copil (cât de puţine atunci pentru mamă!); 
dar iată că dinăuntrul firidei întunecate, despre care 
spuneam că face parte din închisoarea Bătrânei Republici şi 
că se află în dreptul obloanelor de la camera Marchizei, 
păşi în conul de lumină o siluetă înfăşurată într-o pelerină, 
care, oprindu-se o clipă pe marginea abisului ameţitor, 
plonja cu capul înainte în canal, pentru ca un moment mai 
târziu să stea cu copilul încă viu şi respirând în braţe, pe 
dalele de marmură, alături de Marchiză; pelerina lui, grea 
de apa îmbibată, se desfăcu si, căzându-i în falduri la 
picioare, dezveli spectatorilor uimiţi făptura graţioasă a 
unui tânăr al cărui nume răsuna atunci în cea mai mare 
parte a Europei. 

Aducătorul nu rosti o vorbă. Dar Marchiza! O să-şi 
primească acum copilul, o să-l strângă la piept, o să se 
agate de trupuşorul său plăpând şi o să-l înăbuşe cu 
mângâierile ei. Vai! Braţele altuia îl luară de la străin, 
braţele altuia îl apucară şi-l duseră pe neobservate în palat! 

lar Marchiza! Buza ei - minunata ei buză, tremură; lacrimi 
i se adună în ochi - ochii aceia care, asemenea acantei lui 
Pliniu, sunt „moi şi aproape lichizi”7. Da! Lacrimi se adună 
în ochii aceia - şi iată! Zbuciumul ce-i străbate sufletul o 
zguduie toată, şi statuia revine la viaţă! 

Paloarea chipului de marmură, zvâcnirea pieptului de 
marmură, puritatea însăşi a picioarelor de marmură se văd 
brusc cuprinse de un văl nestăvilit de roşeaţă, şi un tremur 
imperceptibil vibrează în trupu-i delicat, aidoma boarei 
gingaşe ce mângâie, la Napoli, crinii bogaţi, sidefii, răsărind 
din iarbă. 


De ce-ar roşi acea doamnă? Iată o întrebare ce nu-şi poate 
afla răspuns - decât acela că, părăsindu-şi cu graba 
precipitată şi teroarea inimii de mamă intimitatea 
propriului ei boudoir, neglijase să-şi vâre picioruşele în 
papuci şi uitase cu totul să-şi arunce peste umerii ei frumoşi 
vesmântul cuvenit. Ce altă pricină ar putea avea acea 
împurpurare a chipului ei? Privirea acelor ochi sălbatici, 
aţâţători? Neobişnuitul zbucium al acelui piept palpitând? 
Apăsarea spasmodică a acelei mâini tremurânde? 

— Acea mână care căzu, ca din întâmplare, pe mâna 
străinului, când Mentoni intră în palat. Ce pricină ar fi putut 
avea tonul grav - ciudat de grav - al acelor vorbe fără- 
nţeles, pe care femeia le rosti în grabă când îşi luă rămas- 
bun de la el? „Ai învins”, zise ea, sau murmurul apei m-a 
înşelat, „ai învins - un ceas după răsăritul soarelui - ne vom 
întâlni - aşa să fie!” 

Tumultul cedase, luminile se stinseseră în palat, iar 
străinul, pe care-l recunoşteam acum, stătea singur pe 
dalele de marmură. Era cuprins de un freamăt inimaginabil, 
iar ochii săi priveau în jur în căutarea unei gondole. Nu 
puteam decât să-i ofer serviciile celei care-mi aparţinea 
mie, iar dânsul acceptă onoarea. Obţinând o vâslă de la 
poartă, ne-ndreptarăm împreună către reşedinţa lui, 
răstimp în care el îşi recapătă iute stăpânirea de sine şi 
începu să vorbească despre modul vag în care făcusem 
prima oară cunoştinţă, în termeni aparent foarte cordiali. 

Există câteva subiecte în privinţa cărora îmi face plăcere 
să fiu minuţios. Persoana străinului - să-i spunem astfel, 
căci el este încă un străin pentru toată lumea - persoana 
străinului este unul dintre aceste subiecte, în înălţime putea 
fi socotit mai degrabă sub decât peste statura medie: deşi 
erau momente de intensă pasiune, când făptura sa pur şi 
simplu deborda, dezminţind afirmaţia. Zvelta, aproape 
perfecta simetrie a siluetei sale promitea mai mult decât 
dovedise isprava abia încheiată de la Podul Suspinelor, 


decât acea forţă herculeană pe care se ştia că o mânuieşte 
fără efort în împrejurări chiar şi mai primejdioase. 

Avea gura şi bărbia unui zeu, ochi deosebiți, sălbatici, 
mari, umezi, ale căror nuanţe variau de la căprui la tăciune 
intens şi strălucitor şi o cascadă de păr negru şi cârlionţat 
de sub care apărea, în răstimpuri, o frunte de o lăţime 
neobişnuită, toată numai lumină şi fildeş. Trăsături de-o 
asemenea clasică perfecţiune n-am mai văzut niciodată, 
decât poate pe cele marmoreene ale împăratului 
Commodus8. Cu toate acestea, chipul său era unul dintre 
acelea pe care fiecare l-a văzut cândva în viaţă, fără să-l mai 
fi revăzut vreodată. Nu avea nimic original, nici o expresie 
aparte care să-ţi rămână întipărită în memorie; o faţă pe 
care o vezi şi o uiţi pe dată, dar o uiţi cu o vagă şi nepotolită 
dorinţă de a ţi-o reaminti. Nu pentru că spiritul fiecăreia 
dintre pasiunile sale grăbite n-ar fi izbutit să-şi imprime 
imaginea distinctă asupra oglinzii acelui chip - ci pentru că 
oglinda, ca orice oglindă, nu păstra nici o urmă a pasiunii, o 
dată ce pasiunea dispăruse. 

Pe când mă despărţeam de el în noaptea aventurii noastre, 
m-a rugat, într-un mod ce mi se păru presant, să-l caut 
foarte devreme dimineaţa următoare. Aşadar, curând după 
ce se crăpă de ziuă, mă găseam în palatul său, una dintre 
zidirile acelea uriaşe, de o sumbră şi totuşi fantastică 
măreție, care se înalţă deasupra apelor Marelui Canal, în 
vecinătatea podului Rialto. Am fost condus pe o scară 
mozaicată, largă şi spiralată, într-un apartament a cărui 
neasemuită splendoare irumpea prin uşa deschisă, orbindu- 
mă şi ameţindu-mă cu fastul său. 

Ştiam că amicul meu era bogat. Zvonurile despre averile 
sale vehiculau termeni pe care am îndrăznit chiar să-i 
numesc ridicol de exageraţi. 

Dar privind înjur, nu-mi puteam imagina ca bunăstarea 
vreunui muritor din Europa să fi putut egala opulenţa 
princiară care lumina şi strălucea împrejur. 


Deşi, după cum spuneam, soarele răsărise, încăperea era 
iluminată puternic încă. Acest lucru, ca de altfel şi aerul 
istovit de pe chipul prietenului meu mă făcură să cred că nu 
dormise deloc noaptea trecută. 


Arhitectura şi decoraţiile camerei fuseseră concepute cu 
vădita intenţie de a-l uimi şi şoca pe privitor. Se acordase 
prea puţină atenţie aspectelor ţinând de ceea ce se cheamă, 
cu un termen tehnic, armonie ori culoarea locală. Ochiul 
rătăcea de la un obiect la altul, fără a zăbovi asupra 
vreunuia - nici asupra picturilor groteşti ale grecilor, nici 
asupra sculpturilor italiene din epoca de aur, nici asupra 
uriaşelor statui ale Egiptului arhaic. Draperiile bogate din 
fiece parte a încăperii vibrau în acordurile unei melodii 
grave, melancolice, a cărei sursă nu putea fi descoperită. 
Simţurile erau copleşite de miresme amestecate şi 
contradictorii, emanând din stranii căţui răsucite, laolaltă 
cu o puzderie de limbi de foc verzui şi violacee, 
incandescente şi pâlpâitoare. Totul era scăldat în razele 
soarelui abia răsărit, ce se revărsau prin ferestre făurite 
dintr-un singur rând de sticlă purpurie. Sclipind din loc în 
loc, cu mii de reflexe, printre draperiile ce se rostogoleau 
din cornişele lor asemenea unor cataracte de argint topit, 
razele gloriei eterne se împreunau în cele din urmă, 
spasmodic, cu lumina artificială, scăldând apoi cu tonurile 
sale îmblânzite un covor de chili bogat, în nuanţe lichid- 
aurii. 

— Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Râse proprietarul, arătându- 
mi un scaun de cum am intrat în cameră, şi întinzându-se 
din nou cât era de lung pe o canapea. Văd, zise el, dându-şi 
seama că nu mă puteam încă obişnui cu această primire 
atât de neobişnuită şi de ciudată, văd că eşti surprins de 
apartamentul meu, de statuile mele, de tablourile mele, de 
originalitatea arhitecturii şi a tapiţeriei, literalmente 
îmbătat, nu-i aşa, de splendoarea de aici? Dar, fie-mi cu 
iertare, dragul meu domn (aici tonul vocii sale scăzu, 
devenind expresia însăşi a cordialităţii), iartă-mi râsul 
răutăcios. Păreai îngrozitor de surprins. Şi-apoi există 
lucruri atât de ridicole, încât omul n-are de ales decât să 
râdă sau să moară. Să mori râzând trebuie să fie cea mai 
glorioasă dintre toate morţile glorioase! 


Sir Thomas More9 - un bărbat minunat a fost sir Thomas 
More - sir Thomas More a murit râzând, adu-ţi aminte! 10 
De asemenea, Absurdităţile lui Ravisius Textor11 cuprind o 
listă întreagă de personaje care au avut acelaşi sfârşit 
magnific. Ştii însă, urmă el gânditor, că la Sparta (care 
acum este Palacochori), repet, la Sparta, în partea de apus 
a fortăreței, în mijlocul unui haos de ruine abia vizibile, se 
află un soi de soclu pe care se pot încă desluşi slovele 
AAZM. Neîndoielnic ele fac parte din FEAAZMA. Ei bine, la 
Sparta se găseau o mie de temple şi sanctuare înălțate 
pentru tot atâtea divinităţi. Cât de ciudat că altarul Râsului 
a supravieţuit tuturor celorlalte! 12 Dar în momentul de 
faţă, continuă el, cu o stranie schimbare de voce şi 
comportament, n-am nici un drept să mă distrez pe 
socoteala dumitale. Aveai dreptate să fii uimit, căci Europa 
nu-i în stare să făurească o minunăţie precum acest mic 
cabinet regal. Celelalte apartamente pe care le posed nu 
sunt deloc pe aceeaşi măsură - banale exagerări de 
modernism insipid. Acesta însă e mai presus de modă, nu-i 
aşa? Ar fi de ajuns să fie văzut ca să devină el însuşi un 
etalon - mă refer la cei care-şi pot permite aşa ceva în 
schimbul întregii lor averi. M-am păzit însă de atari 
profanări. Cu o excepţie, eşti singura fiinţă omenească, în 
afară de mine şi de valetul meu, căreia i s-a îngăduit să 
pătrundă în tainele acestor lăcaşuri împărăteşti, de când 
ele au fost împodobite precum vezi! 

Am dat din cap în semn de recunoştinţă, căci senzaţia 
copleşitoare de măreție, balsam şi muzică, dimpreună cu 
vorbele şi purtarea lui neaşteptat de ciudate mă împiedicau 
să exprim în cuvinte o părere ce-ar fi trebuit să fie un 
compliment. 

— Aici, reluă el, ridicându-se şi sprijinindu-se de braţul 
meu, în timp ce dădeam un ocol încăperii, aici sunt picturi 
de la greci până la Cimabue13, şi de la Cimabue până la ora 
de faţă. Multe sunt alese, după cum vezi, fără prea mare 
consideraţie pentru preceptele Artei. 'Toate laolaltă însă 


alcătuiesc o tapiserie cât se poate de potrivită pentru o 
încăpere ca aceasta. Am aici şi câteva chefs d'ceuvre ale 
unor mari anonimi, iar aici desene neterminate de artişti 
celebri în epoca lor, ale căror nume perspicacitatea 
academiilor le-a abandonat tăcerii şi mie. Ce crezi, zise el, 
întorcându-se brusc în timp ce vorbea, ce crezi despre 
această Madonna della Pieta? 

— Ea lui Guido însuşi! 14 am exclamat cu tot entuziasmul 
firii mele, pentru că admirasem intens farmecul ei 
copleşitor. E a lui Guido însuşi! Cum de-aţi reuşit s-o 
obţineţi? Fără îndoială ea este în pictură ceea ce Venus este 
în sculptură. 

— Hm! Zise el gânditor, Venus? Venus cea minunată? 
Venus de Medici? Cea cu căpşorul delicat şi părul de aur? O 
parte din braţu-i stâng (aici vocea îi scăzu într-atât încât cu 
greu o puteai distinge) şi întreg braţul drept sunt 
restaurări, iar în cochetăria acelui braţ drept zace, cred, 
chintesenţa întregii afectări. Dă-mi-l pe Canova15! Apollo, 
de asemenea, e o copie16 - nu încape îndoială - nătărău 
orb ce sunt, să nu pot admira lăudata inspiraţie a lui Apollo! 
Nu pot - vai mie! 

— Să nu-l prefer pe Antinous17. Oare nu Socrate a zis că 
sculptorul şi-a găsit statuia în blocul de marmură? 18 Prin 
urmare Michelangelo n-a fost câtuşi de puţin original în 
distihul său: 

Non ha l'ottimo artista alcun concetto Che un marmo solo 
în se non circonscriva19. 

A fost, sau s-ar cuveni remarcat că, precum un gentleman 
adevărat, suntem tot timpul conştienţi de diferenţa ce ne 
desparte de apucăturile oamenilor de rând, fără să putem 
însă determina precis în ce constă această diferenţă. După 
ce remarca mea îşi vădise forţa cât priveşte 
comportamentul exterior al cunoştinţei mele, simţeam, în 
acea memorabilă dimineaţă, că ea se potrivea mult mai bine 
temperamentului şi caracterului său moral. Nici ciudăţenia 
aceea a spiritului, ce părea să-l despartă atât de categoric 


de toate celelalte fiinţe omeneşti, n-o pot defini mai bine 
decât numind-o patima intensei şi neostenitei cugetări, 
întipărită chiar şi pe gesturile sale cele mai banale, 
tulburându-i momentele de amuzament şi împletindu-se cu 
adevărate accese de voioşie, precum năpârcile ce-şi scot 
limba prin ochii măştilor rânjitoare de la cornişele 
templelor din Persepolis. 

Totuşi, n-am putut să nu observ în repetate rânduri, 
dincolo de tonul frivol şi deopotrivă solemn cu care perora 
iute despre chestiuni de importanţă minoră, o uşoară 
trepidaţie, un aer de onctuoasă iritare în gesturi şi-n 
cuvinte, o vie excitabilitate în comportament, ce-mi păreau 
tot timpul inexplicabile, iar uneori de-a dreptul alarmante. 
Adeseori, de asemenea, oprindu-se în mijlocul unei 
propoziţii al cărei început părea să-l fi uitat, dădea impresia 
că ascultă cu cea mai mare atenţie, ca şi când ar fi aşteptat 
ivirea vreunui musafir sau ar fi auzit sunete ce trebuie că 
existau numai în imaginaţia sa. 

Într-una dintre aceste reverii sau răgazuri de aparentă 
meditaţie, întorcând o filă din minunata tragedie Orfeo 
(prima tragedie italiană) a poetului şi cărturarului Politian, 
tragedie ce zăcea lângă mine pe canapea, am descoperit un 
pasaj subliniat cu creionul. Era un pasaj către sfârşitul 
actului al treilea, un pasaj dintre cele mai impresionante, 
pasaj care, deşi atins de impurități, nu va fi citit niciodată 
fără un cutremur de emoție sinceră sau fără suspine din 
partea femeilor20, întreaga pagină era pătată de lacrimi 
proaspete, iar pe foiţa din dreapta, intercalată între pagini, 
erau însemnate următoarele versuri englezeşti, într-o 
caligrafie atât de diferită de caracterele stranii ale amicului 
meu încât cu greu am recunoscut-o ca fiind a lui: 

Mi-ai fost, iubito, Tot ce-am tânjit, amar - 

Un ostrov verde-n mare, iubito, Fântână şi altar, Cu flori şi 
fructe rare, Flori ale mele doar. 

Ah, vis prea frumos să stea! 

Ah, Speranţă înstelată! 


Te-ai înălţat, ci pentru a cădea! 
„Înainte! Treci o dată!” 

Un glas din Viitor spunea: 

Dar peste Trecut (genune-ntunecată) 
Mut, nemişcat, duhul meu plutea! 
Căci pentru mine, vai! Vai! 

Lumina Vieţii a pierit! 
Nicicând-nicicând-nicicând - 


(Pe țărm nisipului în acest grai 

Solemna mare i-a vorbit) 

Un pom trăsnit rodi-vă mai 

Sau va zbura un şoim lovit! 

Şi transe sunt visele mele 

Şi ale nopţii vise-s toate, Unde ochii tăi ard între stele, 
Unde pasul ţi se-abate - 

În ce dansuri siderale 

În ce torente neuitate. 

Vai! Ceasul blestemat 

Când te-au fost dus pe mare 

Iubirea preschimbând-o în păcat, Nesfânt alcov, 
grandoare, În urmă-ţi ţărmu-nnegurat 

Cu sălcii plângătoare21. 

Că aceste versuri fuseseră scrise în engleză - o limbă pe 
care autorul lor nu credeam s-o ştie - nu constituia pentru 
mine o surpriză prea mare. Eram pe deplin conştient de 
întinderea cunoştinţelor sale, precum şi de satisfacția lui 
ciudată de a ascunde acest lucru, ca să fiu uimit de-o 
asemenea descoperire; cât priveşte însă locul compoziţiei, 
trebuie să mărturisesc că rni-a produs nu puţină uimire. 
Iniţial fusese scris Londra, iar pe urmă s-a tţas cu grijă 
peste cuvânt - totuşi nu îndeajuns ca să-l ascundă de un 
ochi scrutător. Ziceam că lucrul acesta mi-a produs nu 
puţină mirare; fiindcă, după cum bine îmi amintesc, într-o 
discuţie anterioară cu prietenul meu, mă interesasem în 
mod special dacă nu cumva o întâlnise la Londra pe 


Marchiza di Mentoni (care locuise în acel oraş câţiva ani 
înainte de-a se căsători), iar răspunsul său, dacă nu mă- 
nşel, mi-a dat de înţeles că nu vizitase niciodată metropola 
Marii Britanii. S-ar cădea să pomenesc aici c-am auzit în 
repetate ocazii (fireşte, fără să acord credit unor zvonuri 
atât de nesigure) că persoana despre care vorbesc ar fi, nu 
doar prin naştere, ci şi prin educaţie, un englez. 

— Există un tablou, zise el, fără să bage de seamă că 
luasem notă de tragedie, mai există un tablou pe care nu l- 
ai văzut. Şi, dând la o parte o draperie, dezveli un portret al 
Marchizei Afrodita în mărime naturală. 

Mâna omenească n-ar fi putut face mai mult întru 
desăvârşirea frumuseţii sale supranaturale. Aceeaşi siluetă 
eterică, ce stătuse înainte-mi noaptea trecută pe treptele 
Palatului Ducal, îmi stătea iarăşi în faţă. Dar pe expresia 
acestui chip luminat numai de zâmbete mai stăruia 
(anomalie de neînțeles!) acea umbră capricioasă de 
melancolie ce nu va putea fi nicicând separată de 
frumuseţea perfectă. Mâna dreaptă i se odihnea îndoită pe 
piept. Cu cea stângă arăta în jos spre o urnă de o formă 
curioasă. Un picior delicat, fermecător, singurul la vedere, 
abia atingea pământul; şi anevoie întrezărită în atmosfera 
scânteietoare ce părea să-i învăluie şi să-i pecetluiască 
frumuseţea, plutea o pereche de aripi de vis. Privirea mea 
cobori de pe tablou pe figura prietenului meu, şi cuvintele 
viguroase din Bussy D'Ambois de Chapman vibrară 
instinctiv pe buzele mele: 

EI se-nalţă acolo precum o statuie romană! Şi va sta 
pân'ce Moartea-l va preface-n marmură! 22 

— Vino, zise el într-un târziu, întorcându-se spre o masă de 
argint masiv, bogat încrustată, pe care se aflau câteva 
pocale cu desene fantastice, alături de două urne mari, de 
origine etruscă, executate după acelaşi model extraordinar 
ca aceia din fundalul portretului, şi umplute cu ceea ce 
presupuneam a fi vin de Johannisberger23. Vino, zise el 
brusc, hai să bem! E devreme, dar hai să bem. Într-adevăr, 


e devreme, continuă el gânditor, pe când un heruvim 
purtând un ciocan greu şi auriu făcu să răsune în 
apartament cel dintâi ceas al zorilor, într-adevăr e devreme, 
dar ce contează? Hai să bem! Hai să turnăm o ofrandă 
acelui soare solemn pe care lămpile stridente şi căţuile sunt 
atât de dornice să-l subjuge! Şi, făcându-mă să închin 
paharul plin, dădu pe gât, într-o succesiune rapidă, mai 
multe cupe cu vin. 

— Visarea, urmă el, reluând tonul conversaţiei sale 
dezlânate şi ridicând una dintre acele splendide urne în 
lumina puternică a unei cădelniţe, visarea a fost 
preocuparea de căpetenie a vieţii mele. De aceea mi-am 
făurit, după cum vezi, un sălaş al viselor, în inima Veneţiei 
puteam oare să durez unul mai bun? Vezi în jurul tău, este 
adevărat, un amestec de ornamente arhitecturale. 
Castitatea loniei e jignită de zorzoanele antediluviene, iar 
sfincşii Egiptului se lăfăie pe covoare de aur. Totuşi, efectul 
şochează doar pe cei timizi. Convenienţele ce ţin de spaţiu, 
şi îndeosebi de timp, sunt gogoriţele ce-nspăimântă 
omenirea, îndepărtând-o de la contemplarea sublimului. Eu 
însumi am fost cândva decorator, dar acea sublimare a 
nebuniei şi-a pierdut farmecul pentru sufletul meu. Toate 
acestea sunt cu atât mai potrivite acum ţelului meu. 

Precum aceste cădelniţe arăbeşti, spiritul meu se 
zvârcoleşte în foc, iar acest decor delirant mă pregăteşte 
pentru şi mai sălbaticele viziuni ale tărâmului cu vise 
adevărate către care mă-ndrept grabnic acum. Aici conteni 
brusc, îşi lăsă capul în piept, părând că ascultă un sunet pe 
care nu-l auzeam, în cele din urmă, înălţându-şi capul, privi 
în sus şi rosti versurile Episcopului de Chichester: 

Adastă-acolo! Căci nu sunt încă plecat spre tine-n valea 
adâncă. 

În clipa următoare, dovedind tăria vinului, se trânti cât era 
de lung pe o canapea. 

Un pas grăbit se auzi acum pe scări, urmat îndeaproape 
de o bătaie puternică în uşă. Mă repezii să previn o nouă 


tulburare, când un paj din suita lui Mentoni năvăli în 
încăpere, îngăimând cu o voce gâtuită de emoție vorbe fără 
şir: „Stăpâna mea! Stăpâna mea! Otrăvită! Oh, frumoasa, 
oh, frumoasa Afrodita!” 

Buimăcit, m-am năpustit spre canapea, căznindu-mă să-l 
aduc în simţiri pe cel adormit. Dar membrele-i erau rigide, 
buzele livide, ochii adineauri sclipitori erau ţintuiţi în 
moarte. M-am întors clătinându-mă la masă, mâna îmi căzu 
pe un potir crăpat şi înnegrit, şi conştiinţa întregului şi 
groaznicului adevăr îmi străfulgera dintr-o dată sufletul24. 

NOTA. 

ÎNTÂLNIRE (THE ASSIGNATION) 


(A: The Lady's Book, ian. 1834; B: Southern Literary 
Messenger, iul. 1835; C: copia Duane după B cu modificări 
manuscrise, 1839; D: Tales ofthe Grotesque and Arabesque, 
1840; E: Broadway Journal, 7 ian. 1845; F: Works, 1850; 
PHANTIASY-PIECES, numai titlul) 

Eroul îl are ca model pe Byron, eroina fiind amestecul a 
două femei pe care poetul englez le iubise: Mary Chaworth 
şi contesa Guiccioli. Episodul central e luat din cap. 23 al 
romanului Vicarul din Wakefield (1766) de Oliver 
Goldsmith: „Matilda se măritase foarte tânără cu un senior 
napolitan de neam ales, şi la cincisprezece ani se trezi 
văduvă şi mamă. Într-o zi, pe când îşi dezmierda copilul, 
stând la o fereastră deschisă din locuinţa ei, care dădea 
spre râul Volturno, copilul i se smulse pe neaşteptate din 
braţe şi sări în râu, dispărând într-o clipită”, trad. Paul B. 
Marian (Editura Minerva, Bucureşti, 1979, pp. 171-172). 

Titlul: Versiunile A şi D: The Visionary (Vizionarul); B şi C: 
The Visionary - A Tale (Vizionarul - O poveste). 

Motto la versiunea A: 

Ich have gelebt, und geliebet. 

— Schiller's Wallenstein. 

I have lived, and I have loved Und sterbich denn, so 
sterbich doch Durch sie - durch sie. 


— Goethe. 

And if 1 die, at least [ die With her - with her. 

Primul text nu e din Schiller, ci din poemul Frauen - Liebe 
und Leben (lubire şi viaţă de femei), strofa a VIII-a, v. 7, de 
Adelbert von Chamisso (1830), iar al doilea din poezia Das 
Veilchen (Vioreaua), w. 19-20 a lui Goethe. Corect: 
„Geliebet hab'ich und gelebt” (lubit-am eu şi am trăit,) şi, 
respectiv, „Und sterb'ich denn, so sterb'ich doch j durch sie, 
durch sie". Poezia lui Goethe a fost citată întreagă de 
George Bancroft, cu o traducere, în North American Review 
(oct. 1824). Ultimele două versiuni, într-o formă trunchiată, 
sunt atribuite de Poe în glumă lui Schiller în povestirea La 
ananghie. 

Versiunea A avea următorul paragraf introductiv: "Există 
un nume, un sunet, care, mai presus de toate celelalte 
sunete, face să vibreze în urechea mea o melodie dulce şi 
totuşi sălbatică şi solemnă. Admirat cu devotament de 
puţinii care citesc şi de şi mai puţinii care gândesc, este un 
nume ce nu-i încrustat încă în blazonul nemuririi; totuşi, 
prezent în slovele focului tyrian pentru a putea fi mai târziu 
desluşit de rostirea veacurilor. 

Mai presus de toate e un nume pe care, din pricini fără 
greutate în sine, dar întru totul întemeiate, sunt hotărât să-l 
trec sub tăcere. Nici nu doresc, cu un nume fictiv, să întinez 
amintirea marii dispărute, a cărei viaţă a fost atât de 
neînţeleasă şi al cărei trist sfârşit s-a dovedit a fi cauza 
atâtor cârtiri pizmaşe. Nu mă socot printre acei scriitori 
care, făcând dintr-o denumire eufonică cheia de boltă a 
naraţiunilor lor, nu mai sunt în stare să se descurce fără 
prima, după cum nici arhitectul fără a doua". 

Vedetism în româneşte de Liviu Cotrău. 

Toţi oamenii călcau cu cele zece degete şi straşnic se mai 
minunau. 

Satirele episcopului Halil 

Sunt - mai bine zis, eram - un om vestit; dar nu sunt nici 
autorul lui Junius, nici omul cu mască, fiindcă numele meu 


este, dacă nu mă înşel, Robert Jones2, şi m-am născut 
undeva în orăşelul Fum-Fumuri. 

Primul gest din viaţa mea a fost acela să mă apuc cu 
amândouă mâinile de nas. Mama, văzându-mă, m-a declarat 
geniu. Tata a plâns de bucurie şi mi-a dăruit un tratat de 
nosologie3, pe care l-am învăţat pe de rost înainte să fiu 
înţărcat. 

Începeam să mă descurc deja binişor în această ştiinţă, şi 
curând am înţeles că dacă un om are un nas mai 
proeminent, e destul să se ţină de el ca să ajungă o vedetă. 
Interesul meu nu se limita numai la teorie, în fiecare 
dimineaţă smuceam de câteva ori de proboscidă şi dădeam 
pe gât vreo şase păhărele de rachiu. 

Într-o bună zi, după majorat, tata m-a chemat la el în 
birou. 

— Fiul meu, zise el, după ce ne-am aşezat, care-i scopul 
tău principal în viaţă? 

— Tată, i-am răspuns, este studiul nosologiei. 

— Dar, Robert, se interesă el, ce este nosologia? 

— Domnule, am zis, este ştiinţa ce se ocupă de nasuri. 

— Poţi să-mi spui atunci, ceru el, ce se înţelege prin nas? 

— Tată, am răspuns foarte înduioşat, nasul a fost definit în 
felurite chipuri de o mie de autori diferiţi. 


[Aici mi-am scos ceasul.] Acum este ora prânzului sau cam 
pe acolo, deci vom avea timp berechet să-i lichidăm pe toţi 
înainte să ne-apuce miezul nopţii. Să purcedem, aşadar. 
După Bartholinus, nasul este acea protuberantă, acea 
umflătură, acea excrescenţă, acea. 

— Destul, Robert, mă întrerupse venerabilul gentleman. 
Sunt pur şi simplu uluit de amploarea cunoştinţelor tale, pe 
onoarea mea! [Aici închise ochii şi-şi duse mâna la inimă.] 
Apropie-te! [Aici mă apucă de braţ.] De-acum putem socoti 
încheiată educaţia ta. A sosit momentul să-ţi faci un rost în 
viaţă, şi cel mai bun lucru ar fi să te ţii de nas, uite-aşa, aşa, 
aşa, [Aici începu să-mi tragă picioare în fund pe scări în jos 


până afară pe uşă.] Să piei din casa mea, şi Dumnezeu să te 
binecuvânteze! 

Cum simţeam în mine divinul afflatus4, am socotit acest 
incident un noroc şi nimic mai mult. Am decis să mă las 
condus de sfatul părintesc. 

Am hotărât să mă ţin de nas. Pe loc i-am dat un bobârnac, 
apoi încă unul, şi m-am dus de îndată să scriu un pamflet la 
adresa nosologiei. 

Întreg orăşelul Fum-Fumuri fu cuprins de agitaţie. 

— Minunat geniu! Zise Quarterly. 

— Superb fiziolog S zise Westminster. 

— Deştepit tip! Zise Foreign. 

— Subtil scriitor! Zise Edinburgh. 

— Profund gânditor! Zise Dublin. 

— Om mare! Zise Bentley. 

— Suflet divin! Zise Fraser. 

— Unul de-ai noştri! Zise Blackwood5. 

— Cine poate fi? Zise dna Bas-Bleu. 

— Ce poate fi? Zise corpolenta dră Bas-Bleu. 

— Unde poate fi? Zise mărunta dră Bas-Bleu. 

Dar eu nu le-am dat absolut nici o atenţie, ci am intrat 
degrabă în atelierul unui artist. 

Ducesa Binecuvântează-Mi-SufLetul poza pentru un 
portret: Marchizul de Tam-Nisam ţinea în poală pudelul 
Ducesei. Contele Cutărică flirta cu sărurile dânsei, iar 
Înălţimea-Sa Regală Nu-Mă-Atinge stătea rezemată de 
spătarul scaunului pe care şedea ea. 

M-am apropiat de artist şi mi-am expus nasul. 

— Ah, minunat! Oftă Ducesa. 

— Ah, Doamne! Sâsâi Marchizul. 

— Ah, revoltător! Gemu Contele. 

— Ah, abominabil! Mârâi Înălţimea-Sa Regală. 

— Cât vrei pe el? Întrebă artistul. 

— Pe nasul lui? Ţipă Ducesa. 

— O mie de lire, am zis eu, aşezându-mă. 

— O mie de lire? Se interesă artistul, cuprins de reverie. 


— O mie de lire, am zis eu. 

— Minunat! Zise el, extaziat. 

— O mie de lire, am zis eu. 

— Garantezi pentru el? Întrebă el, îndreptând nasul către 
lumina. 

— Da, am zis eu, suflându-l cu nădejde. 

— Este într-adevăr original? Se interesă el, atingându-l cu 
venerație. 

— Priveşte! Am zis eu, răsucindu-l într-o parte. 

— Nu s-a luat chiar nici o copie după el? Ceru el, 
examinându-l la microscop. 

— Niciuna, am zis eu, răsucindu-l în sus. 

— Admirabil! Izbucni el, surprins de frumuseţea manevrei. 

— O mie de lire, am zis eu. 

— O mie de lire? Întrebă el. 

— Întocmai, am zis eu. 

— O mie de lire? Întrebă el. 

— Exact, am zis eu. 

— Le vei avea, zise el. Ce piesă rarisimă! Încât îmi semnă 
pe loc un cec şi luă o schiţă după el. Am închiriat un 
apartament pe strada Jermyn şi i-am trimis Maiestăţii sale a 
nouăzeci şi noua ediţie a Nosologiei, cu un portret al 
proboscidei mele. 

Craiul ăla amărât, Prinţul de Wales, m-a invitat la cină. 

Eram cu toţii vedete şi recherches. 

Era un platonician modern. Acesta cită pe Porfir, 
lamblicus, Plotin, Proclus, Hierocles, Maximus Tyrius şi 
Syrianus6. 

Era un bărbat care credea în perfectibilitatea omului. 
Acesta cită pe Turgot, Price, Priestley, Condorcet, De Stael 
şi pe „Studentul ambițios şi beteag”7. 

Era sir Paradoxul Absolut. Acesta observă că toţi nebunii 
sunt filosofi şi toţi filosofii nebuni. 

Era Aestheticus Ethix. Acesta vorbi de foc, de unitate şi de 
atomi, de suflet bipartit şi preexistent, de afinitate şi 
discordie, de inteligenţă primitivă şi de homeomerie8. 


Era Theologos 'Theologie. Acesta povesti de Eusebius şi de 
Aranius, de erezie şi de Conciliul de la Niceea, de puseism 
şi de consubstanţialism, de homousios şi de homouioisios9. 

Era Fricassee de la Rocher de Cancale. Acesta aduse 
vorba de Muriton cu limbă roşie, conopidă cu sos ueloute, 
friptură de vițel a la St. Menehoult, marinată a la St. 
Florentin, geleuri de portocale en mosaiques10. 

Era Bibulus O'Bumper. Acesta se referi la Latour şi 
Markbrunnen, Mosseux şi Chambertin, Richbourg şi St. 
George, Haubrion, Leonville şi Medoc, Barac şi Preignac, 
Grave, Sauternes, Lafitte şi St. Peray. 

Clătină din cap la Clos de Vougeot şi, cu ochii închişi, 
deosebi între Sherry şi Amontillado11. 

Era signor Tintontintino din Florenţa. Acesta conferenţie 
despre Cimabue, Arpino, Carpaccio şi Argostino, despre 
obscuritate la Caravaggio, graţie la Albano, culori la Tiţian, 
olandeze la Rubens şi comic la Jan Steen12. 

Era preşedintele Universităţii din Fum-Fumuri. Acesta fu 
de părere că luna se numea Bendis în Tracia, Bubastis în 
Egipt, Diana în Roma şi Artemis în Grecia. 

Era Marele Turc din Istanbul. Acesta nu se putea abţine să 
nu creadă că îngerii erau cai, cocoşi şi tauri, că acela care 
avea să ajungă în al şaselea cer va stăpâni şapte mii de 
capete, şi că pământul se sprijinea pe o vacă azurie cu un 
număr infinit de coarne verzi. 

Era Delphinus Polyglott, Acesta ne povesti ce s-a ales din 
cele optzeci şi trei de tragedii pierdute ale lui Eschil, din 
cele cincizeci şi patru de discursuri ale lui Isaeus, din cele 
trei sute nouăzeci şi una de cuvântări ale lui Lysias, din cele 
o sută optzeci de tratate ale lui Teofrast, din a opta carte 
despre secţiunile conice a lui Apolloniu, din imnurile şi 
ditirambii lui Pândar şi din cele patruzeci şi cinci de tragedii 
ale lui Homer Junior13. 

Era Ferdinand Fitz-Fossillus Feltspar. Acesta ne informă 
pe toţi în legătură cu focurile subpământene şi cu 
formațiunile terțiare, cu aeriformele, fluidiformele şi 


solidiformele, cu cuarțul şi marna, cu şistul şi turmalina 
neagră, cu ghipsul şi trapa, cu talcul şi calcarul, cu blenda 
şi hornblenda, cu placa de mină şi conglomeratul, cu 
distenul şi lepidolitul, cu hematitul şi tremolitul, cu 
antimoniul şi calcedonia, cu manganul şi cu tot ce doriţi 
dumneavoastră. 

Eram eu. Am vorbit despre mine; despre mine, despre 
mine, despre mine; despre nosologie, despre pamfletul meu 
şi despre mine. Mi-am răsucit în sus nasul şi am vorbit 
despre mine. 

— Fantastic de deştept tipul! Zise Prinţul. 

— Superb! Ziseră musafirii lui, iar a doua zi dimineaţă 
Ducesa Binecuvântează-Mi Sufletul îmi făcu o vizită. 

— N-ai vrea să mergem la Almack14, puiuţule? Întrebă ea, 
mângâindu-mă sub bărbie. 

— Pe onoarea mea! Am zis eu. 

— Cu nas cu tot? Se interesă ea. 

— Precum mă vezi, am răspuns eu. 

— Atunci poftim o invitaţie, comoara mea. Să anunţ că vii? 

— Ducesă dragă, cu toată inima. 

— Pfui, nu! Şi cu tot nasul? 

— Cu fiecare părticică din el, dragostea mea, am zis, şi 
răsucindu-l o dată sau de două ori, m-am trezit în saloanele 
Almack. 

Odăile erau ticsite până la refuz. 

— Vine! Zise careva de pe scări. 

— Vine! Zise careva aflat mai departe. 

— Vine! Zise careva aflat şi mai departe. 

— A venit! Exclamă Ducesa. A venit, dulcea minune! Şi, 
apucându-mă zdravăn cu ambele mâini, mă sărută de trei 
ori pe nas. 

Imediat se iscă o tulburare de nedescris. 

— Diavolo! Răcni Contele Capricornutti. 

— Dios guarda! Murmură Don Stiletto. 

— Miile tonnerres! Ţipă Prinţul de Grenouille. 


— 'Tousand teufel! Grohăi Principele Elector de 
Bluddennuft. 

Era de nesuportat. M-am înfuriat. M-am întors scurt spre 
Bluddennuft. 

— Domnule! l-am zis, eşti un maimuţoi. 

— Domnule, răspunse el după o pauză, Donner und 
Blitzen! 

Nici că se putea mai bine. Am schimbat între noi cărţile de 
vizită. La Ferma de Cretă, dimineaţa următoare, i-am 
retezat nasul cu un glonţ, iar apoi mi-am vizitat prietenii. 

— Bete! Zise primul. 

— Prostule! Zise al doilea. 

— Nerodule! Zise al treilea. 

— Măgarule! Zise al patrulea. 

— Neghiobule! Zise al cincilea. 

— Netotule! Zise al şaselea. 

— Cară-te! Zise al şaptelea. 

La toate astea m-am simţit umilit. Drept urmare l-am 
vizitat pe tata. 

— Tată, am întrebat, care-i scopul meu principal în viaţă? 

— Fiule, răspunse el, este tot studiul nosologiei, dar 
pocnindu-l în nas pe Principele elector, ai cam întrecut 
măsura. Este adevărat, tu ai un nas superb, dar iată, 
Bluddennuftf nu are deloc! Pe tine te huiduieşte toată lumea, 
în vreme ce ela ajuns eroul zilei. 'Te asigur că în oraşul 
Fum-Fumuri faima unei vedete este direct proporţională cu 
mărimea proboscidei sale. Dar, Dumnezeule! Nu se poate 
concura cu o vedetă ce n-are măcar un ciot de proboscidă! 

NOTA. 

VEDETISM (LIONIZING) 


(A: Southern Literary Messenger, mai 1835; B: Tales of the 
Grotesque and Arabesque, 1840; C: PHANTASY-PIECES, 
copia lui B cu modificări manuscrise, 1842; D: Broadway 
Journal, 15 mart. 1845; E: Tales, 1845; FE: Works, 1850) 


Această piesă trece drept cea mai izbutită schiţă 
umoristică a lui Poe, singura pe care Evert A. Duyckinck a 
selectat-o pentru volumul de Povestiri din 1845. Poe a 
revizuit-o în repetate rânduri*. TI. O. Mabbott presupune că 
ar fi vorba de o satiră la adresa scriitorului american N. P 
Willis. Din Anglia, Willis trimite revistei New York Mirror o 
serie de scrisori, adunate mai târziu în volumul Pencillings 
by the Way (însemnări ocazionale), unde îi prezintă pe cei 
mai însemnați literați britanici întâlniți de el în salonul lui 
lady Blessington, o văduvă care scria cărţi şi edita 
almanahuri şi la ale cărei petreceri erau invitaţi numai 
bărbaţi. Cu unul dintre aceştia, în speţă romancierul 
Marryat, Willis se duelează. 

Mai probabil însă că satira e îndreptată împotriva 
prolificului scriitor englez Bulwer-Lytton (vezi comentariile 
la Povestiri ale Cenaclului In Folio), „Această schiţă a fost 
atât de mult revizuită, încât abia dacă au mai rămas câteva 
propoziţii din original în versiunea povestirilor pe care Poe 
le-a publicat în 1840.” (Edward H. Davidson, Poe. A Criticai 
Study, Harvard University Press, 1957, p. 146.) în ediţia lui 
T. O. Mabbott sunt incluse versiunile A şi E. a cărui nuvelă 
Too Handsome for Anything (Prea chipeş pentru a izbuti 
ceva), din volumul Conversations with an Ambitious Student 
în the Health, with Other Pieces (Conversaţii cu un student 
ambițios şi bolnav, împreună cu alte bucăţi), New York, 
1832, prezintă numeroase similitudini cu schiţa lui Poe. 

Există o bogată literatură despre nasuri. Poe cunoştea 
neîndoielnic povestea contelui Slawkenbergius din Tristram 
Shandy, romanul lui Lawrence Sterne, şi foarte probabil şi 
nuvela Man with the Nose (Omul cu nasul) a lui Robert 
Macnish, apărută în Blackwood's Magazine (aug. 1826). 

Ilată-l pe Poe comentându-şi propria schiţă: „Vedetism. E o 
admirabilă piesă burlescă, dovedind erudiție, umor eclatant 
şi pricepere.” (Southern Literary Messenger); „E o poveste 
abracadabrantă., care demonstrează o înaltă forţă inventivă 
şi umor” (Baltimore Republican); „la drept vorbind, e o 


satiră - cel puţin în intenţie., vizând entuziasmul gloatelor 
pentru vedete, uşurinţa cu care poţi deveni o vedetă” 
(Scrisoare către ]. P Kennedy, 11 febr. 1836). Schița nu va fi 
lipsită de ecouri: „F”. [Theodore S. Fay] semnează o 
parodie, The Successful Novei! (Romanul de succes!) în 
New York Mirror (9 apr. 1836), iar Eden Warwick lucrarea 
Nosology or Hints towards the Classification ofNoses 
(Nasologia sau păreri privind clasificarea nasurilor), 
Bentley, Londra, 1848. 

Tălmăciri: 

În franceză: Charles Baudelaire, Etre un Hon, conte 
moral, în Le Pays, 19 şi 22 febr. 1855, reed. Cu titlul 
Lionnerie, în Nouvelles histoires extraordinaires, Michel 
Levy, Paris, 1857. 

În româneşte: I. S. Spartali, Istoria unui nas; Ion Dragu şi 
Radu Drăgescu, Snobism, în Edgar Poe, Fantezii 
Humoristice, Editura „Adevărul”, Biblioteca „Dimineaţa”, 
nr. 9,1924, pp. 31-39. 

Umbră - O parabolă în româneşte de Ion Vinea. 

Chiar de-aş umbla pe valea Umbrei. 

Psalmii lui David 

Voi, cei care azi citiţi, mai sunteţi încă printre cei vii; dar 
eu, cel care scriu, voi fi fost de mult plecat în ţara umbrelor, 
într-adevăr, ciudate lucruri se vor întâmpla şi multe lucruri 
tainice vor fi dezvăluite, şi veacuri întregi vor trece mai 
înainte ca oamenii să vadă aceste însemnări2. 

Şi când le vor fi văzut, vor fi unii care nu le vor da crezare 
şi alţii care le vor pune la îndoială, şi prea puţini vor fi cei ce 
vor găsi cu cale să cadă pe gânduri în faţa slovelor săpate 
aici cu un stylus de fier3. 

Anul acela fusese un an de groază, străbătut de fiorul unor 
simţiri mai puternice decât groaza şi care n-au încă nume 
pe pământ. Că multe minuni s-au întâmplat, şi s-au arătat 
semne, iar peste mări şi ţări, în lung şi în lat, s-au desfăcut 
larg negrele aripi ale Ciumei4. Cei învăţaţi să citească în 
stele ştiau totuşi că faţa cerurilor prevestea nenorocire; iar 


pentru mine, Oinos Grecul5, ca şi pentru alţii, era vădit că 
venise vremea când, în acest an, al şapte sute nouăzeci şi 
patrulea, la intrarea în zodia Berbecului, planeta Jupiter 
avea să se afle în conjuncţie cu inelul roşu al cumplitului 
Saturn6. Socot, daca nu mă înşel întru totul, că duhul 
cerurilor însuşi îşi făcea simțită fiinţa, nu numai pe însuşi 
globul Pământului, dar şi în suflete, în închipuirea şi în 
cugetele seminţiei omeneşti. 

Într-o noapte, în jurul câtorva sticle de vin roşu de Chios7, 
ne strânsesem, şapte la număr, între zidurile unei săli 
măreţe, într-o cetate întunecată care se numea Ptolemais. 
Şi nu era în încăperea noastră o altă intrare decât o poartă 
înaltă de aramă; iar poarta fusese durată de către meşterul 
Corinnos8 şi era o lucrare de o rară măiestrie şi se zăvor a 
pe dinăuntru, Tot astfel, în sumbrul sălii cuprins, draperii 
negre ascundeau vederilor noastre luna, stelele funebre, 
ulițele pustii, dar, cu toate acestea, presimţirile şi amintirea 
Năpastei nu puteau fi înlăturate. 

Pe lângă noi şi în jurul nostru simţeam existenţa unor 
lucruri despre care nu pot face o dare de seamă desluşită, 
lucruri materiale şi sufleteşti, o apăsare grea în văzduh, o 
senzaţie de sufocare, o nelinişte plină de spaimă si, mai 
presus de toate, acea stare îngrozitoare în care trăiesc 
oamenii nervoşi când simţurile sunt dureros de treze şi 
ascuţite, iar puterile minţii zac în adormire. Eram copleşiţi 
de o povară de moarte. 

Se lăsa pe mădularele noastre, pe mobilierul locuinţei, în 
cupele din care beam. Şi toate, toate lucrurile păreau 
abătute şi covârşite, toate lucrurile, afară numai de flăcările 
celor şapte lămpi care luminau petrecerea noastră. 
Alungindu-se în întinse şi subţiratice fâşii de lumină, ele 
rămâneau arzând aşa, palide şi nemişcate, iar în oglinda ce 
se alcătuia din răsfrângerea lor pe masa rotundă de abanos 
la care şedeam cu toţii, fiecare se uita la paloarea 
propriului său chip şi la raza de nelinişte din ochii 
posomoriţi ai soţilor săi. Noi totuşi hohoteam de râs şi ne 


veseleam în felul nostru - un fel bolnăvicios; şi cântam 
cântecele lui Anacreon10, care sunt numai nebunie; şi 
beam fără de măsură, cu toate că purpura vinului ne 
amintea de purpura sângelui. Într-adevăr, se mai afla cu noi 
în cameră încă un oaspete, în făptura tânărului Zoii. 

Mort, el zăcea, cât era de lung, sub giulgiu; el, duhul şi 
demonul acestei scene. Vai! El nu putea să ia parte la 
bucuria noastră. Numai chipul său schimonosit de ciumă şi 
ochii săi, în care moartea nu stinsese decât pe jumătate 
focul molimii, păreau că urmăresc desfătarea noastră cu 
aceeaşi luare-aminte cu care un mort ar urmări bucuriile 
celor ce vor să moară în curând. Dar cu toate că eu, Oinos, 
simţeam ochii răposatului aţintiţi asupră-mi, mă sileam 
totuşi să nu iau seama la amărăciunea privirii lui şi, 
uitându-mă cu hotărâre în adâncul oglinzii de abanos, 
cântam cu o voce plină şi sonoră cântările fiului lui Teios11. 
Treptat însă, cântările mele încetară, şi ecourile lor, 
tălăzuindu-se până departe printre negrele perdele ale 
camerei, se auziră tot mai slab şi mai nelămurit, până ce 
pieiră cu totul. Şi iată! Dintre negrele draperii în care se 
stingeau sunetele cântării se desprinse o întunecată şi 
nelămurită arătare, asemenea umbrei pe care luna, când se 
află jos pe streaşină cerului, o croieşte după un trup 
omenesc. Dar nu era nici umbra unui om, nici a unui zeu, 
nici a unui lucru cunoscut. Şi tremurând o clipă printre 
perdelele sălii, în cele din urmă rămase locului, în văzul 
tuturor, pe faţa porţii de aramă. Dar umbra era nedesluşită, 
fără înfăţişare şi fără contururi, şi nu era nici umbră de om, 
nici de zeu, nici a vreunui zeu al Greciei, nici al Chaâdeei şi 
nici a vreunui zeu din Egipt. Şi umbra se odihnea pe poarta 
de aramă, sub bolta acesteia, şi nu se mişca şi nici un singur 
cuvânt nu rostea, ci rămase locului în nemişcare deplină. Şi 
poarta pe care umbra se odihnea era, dacă ţin bine minte, 
chiar lângă picioarele tânărului Zoii, înfăşurate în giulgiu. 

Noi însă, cei şapte adunaţi acolo, de îndată ce văzurăm 
umbra ivindu-se printre perdele, n-am îndrăznit să ne uităm 


de-a dreptul la ea, ci, cu ochii în pământ, priveam fără 
încetare în adâncurile oglinzii de abanos. Şi în cele din 
urmă eu, Oinos, rostind câteva cuvinte cu glas încet, pusei 
întrebare umbrei unde oare i se află locuinţa şi cum sună 
numele ei. Şi umbra răspunse: 

— Sunt UMBRĂ, iar locuinţa mea se găseşte în apropierea 
catacombelor din Ptolemais, chiar lângă întunecatele 
câmpii ale Helusionului, ce mărginesc apele necurate ale lui 
Caron! 

Şi atunci, cuprinşi de groază, noi, cei şapte, am sărit 
deodată în picioare de pe jilţurile noastre şi am rămas aşa 
tremurând, străbătuţi de fiori şi pradă spaimei. Căci sunetul 
glasului umbrei nu era sunetul unei singure fiinţe, ci al unei 
mulţimi de fiinţe, şi schimbându-şi cadenţele din silabă în 
silabă, ne umplea nelămurit auzul cu glasurile cunoscute, şi 
de care ne aminteam atât de bine, a mii şi mii de prieteni 
dispăruţi. 

NOTA. 

UMBRĂ - O PARABOLĂ (SHADOW - A PARABLE) 


(A: Southern Literary Messenger, sept. 1835; B: copia 
Duane, 1839; C: Tales ofthe Grotesque and Arabesque, 
1840; D: PHANTASY-PIECES, versiune în manuscris după C, 
1842; E: Broadway Journal, 31 mai 1845; F: Works, 1850) 

Alături de geamăna ei, Tăcere, această vinietă a exercitat 
o influenţă considerabilă nu doar în Franţa, ci şi la noi 
(până în 1911 au apărut 9 tălmăciri!). „Indiferent de ce 
credea Poe despre ele când le-a numit pe prima Fabulă şi 
pe cealaltă Parabolă, ele s-au dovedit capodopere ale 
picturii de gen, stranii fantezii pe care nu le-a întrecut 
niciodată, atât de sugestive încât efectul lor l-a impresionat 
pe Maeterlinck când acesta a început să-şi noteze propriile 
sale fantezii” (Buranelli, op. Cit., pp. 69-70). 

Stilul ei aduce cu cel al Bibliei King James (1611), 
pastişând genul de proză cultivat de Emerson, De Quincey, 
Coleridge şi Bulwer. 


Acţiunea e plasată în oraşul Ptolemais din Egipt, unde, la 
amiază, în timpul solstițiului de vară, soarele nu aruncă nici 
o umbră. Ce alt oraş mai potrivit să simbolizeze umbra, 
moartea veşnică, decât acela în care însuşi soarele nu 
aruncă niciuna? (I. O. Mabbott). 

Tălmăciri: în franceză: Charles Baudelaire, L'Ombre, în Le 
Pays, 13 sept. 1854, reed. Cu titlul Ombre, în Nouvelles 
histoires extraordinaires, Michel Levy, Paris, 1857. In 
româneşte: „Nocturna”, Umbră, în Revista literară (şi 
politică), K, 1888, nr. 2, pp. 88-90. Alţi traducători: 1. C. 
Săvescu, Utu, I. Achimescu, Pompiliu Păltănea, C. Cioflec, D. 
Larungu, Sofia Nădejde. 

Tăcere - O fabulă în româneşte de Ion Vinea 

Alcman. 

Piscurile munţilor au aţipit, văile, văgăunile şi peşterile 
sunt mute.] 

— Ascultă-mă pe mine! Îmi zise Demonul, punându-mi 
mâna pe cap2. Ţinutul despre care îţi vorbesc e un jalnic şi 
întunecat ţinut din Libia3, pe malurile Zairului. Şi nu e 
acolo nici odihnă, nici tăcere. 

Apele lui sunt de culoarea şofranului şi faţa lor e bolnavă; 
şi nu curg înspre mare, ci, sub ochiul cel roşu al soarelui, 
zvâcnesc necontenit şi pe vecie într-o mişcare zvârcolită şi 
plină de tumult. Pe amândouă malurile acestui fluviu, cu 
patul lui de mlaştini, şi până la o depărtare de mai multe 
mile se întinde un palid deşert de nuferi uriaşi. Ei suspină 
unul către altul în această singurătate, îşi întind către 
ceruri lungile lor gâturi spectrale, clătinându-şi încoace şi 
încolo capetele eterne. Iar din rândurile lor se ridică un 
murmur nedesluşit, ca al unui torent subpământean. Şi 
suspină unul câtre celălalt. 

Dar o fruntarie hotărniceşte împărăţia lor, şi această 
fruntarie e un codru îngrozitor, înalt şi întunecat. Acolo, 
precum talazurile din jurul Hebridelor, crivina e într-o 
frământare fără de sfârşit. Şi, totuşi, acolo nici un vânt nu 
bate sub cer. Iar înalții arbori seculari, în şovăielnica şi 


veşnica lor legănare, se încovoaie în toate părţile, răsunând 
şi trosnind cu putere. Şi din înaltul creştetului lor cad una 
câte una picături de rouă eternă. Şi aţipite, jos, la rădăcina 
lor, ciudate flori otrăvitoare se zvârcolesc într-un somn 
tulburat. Şi fremătând deasupra culmilor lor, cu un vuiet 
răsunător, trec norii în veşnică năpustire spre apus, până 
ce, ca o cataractă, se rostogolesc peste zidul înflăcărat al 
orizontului. 

Dar acolo, sub cer, nu bate totuşi nici un vânt. Şi pe 
malurile Zairului nu e nici odihnă, nici tăcere. 

Era noapte, şi ploaia cădea. Şi căzând, era ploaie, dar 
după ce cădea, era sânge. lar eu stăteam în mlaştină, 
printre nuferii înalţi, şi mă ploua pe cap, şi nuferii suspinau 
unul către altul în solemnitatea dezolării lor. 

Şi deodată luna se arătă printre negurile subţiri şi 
îndoliate, şi chipul ei era de un roşu-închis. Şi privirile mele 
căzură peste o uriaşă stâncă cenuşie ce se înălța pe mal şi 
era luminată de razele lunii. Şi stânca era cenuşie şi 
funebră şi înaltă - şi stânca era cenuşie. Şi pe faţa ei erau 
săpate în piatră nişte slove. Şi am mers prin mlaştina cu 
nuferi până ce am ajuns sub mal şi m-am lipit strâns de el, 
aşa încât să pot citi slovele săpate în piatră. Dar n-am 
izbutit să le desluşesc. Şi tocmai mă întorceam în mlaştină, 
când luna, iată, străluci cu o lumină de un roşu-aprins, şi m- 
am întors şi m-am uitat iarăşi la stânca şi la slove. Şi am citit 
slovele: DEZOLARE. 

Şi am privit în sus, iar acolo, pe creasta stâncii, stătea un 
om. Şi m-am ascuns printre nuferi, cu gând să văd ce face 
omul. Şi omul era înalt şi de o înfăţişare măreaţă şi învăluit 
de la umeri până la picioare în toga vechii Rome. Şi 
conturul făpturii lui era nedesluşit, dar trăsăturile sale erau 
trăsăturile unei zeități. Căci mantia nopţii, şi a negurii, şi a 
lunii, şi a rouăi nu acoperiseră totuşi trăsăturile chipului 
său. Şi înaltă şi gânditoare îi era fruntea, iar privirea - 
posomorită şi îngrijorată. Şi în cele câteva cute ale obrajilor 


săi am citit toată povestea părerilor de rău, şi oboseala, şi 
dezgustul de omenire, şi un dor aprig de singurătate. 

Şi omul se aşeză pe stânca şi îşi rezemă capul în mână şi 
se uită la pustiurile întristate5. Se uită în jos, la crivina 
scundă şi neliniştită, şi în sus, la înalții arbori seculari. Privi 
şi mai sus, la cerul plin de freamăt, la luna de un roşu- 
aprins. Şi stăm pitit în adăpostul de nuferi, pândind 
mişcările omului. Şi omul tremura în singurătate; noaptea 
descreştea, dar el rămânea pe stânca. 

Şi omul îşi întoarse ochii cercetători de la cer şi se uită la 
jalnicele unde ale Zairului, şi la hâdele, galbenele ape, şi la 
palidele nuferilor legiuni. Şi omul asculta suspinele 
nuferilor şi murmurul ce se ridica dintre ei. Şi stăm pitulat 
în ascunzişul meu şi pândeam mişcările omului. 

Şi omul tremura în singurătate; dar noaptea descreştea, şi 
el rămânea pe stânca. 

Atunci am pogorât în singurătăţile mlaştinii şi am străbătut 
vadurile neumblate ale nuferilor şi i-am chemat la mine pe 
hipopotamii care locuiesc în singurătăţile mocirloase ale 
mlaştinii. Şi hipopotamii îmi auziră chemarea şi veniră cu 
behemotul6 la piciorul stâncii şi mugiră puternic şi 
spăimântător sub lună. Şi stăm pitulat în adăpostul meu şi 
pândeam mişcările omului. Şi omul tremura în singurătate. 
Noaptea descreştea, dar el rămânea pe stânca. 

Atunci am blestemat stihiile cu blestemul tumultului. Şi o 
groaznică vijelie se adună în cer, acolo unde mai înainte nu 
bătuse nici un vânt. Şi cerul se învineţi de puterea 
năprasnică a furtunii, şi ploaia biciuia creştetul omului, şi 
valurile Zairului se revărsară în puhoaie, şi apa chinuită se 
acoperi de spume, şi nuferii ţipau în patul lor, şi codrul se 
spulbera în vânt, şi tunetele se rostogoleau, şi trăsnetul 
cădea fulgerând, şi stânca se cutremura din temelii. Şi stăm 
pitulat în adăpostul meu şi pândeam faptele omului. Şi omul 
tremura în singurătate; dar noaptea descreştea, şi el 
rămânea pe stânca. 


Atunci am fost cuprins de mânie. Şi am blestemat cu 
blestemul tăcerii apa şi nuferii, şi vântul şi codrul, şi cerul şi 
trăsnetul, şi suspinele nuferilor. Şi atunci amuţiră sub 
blestem. Şi luna nu-şi mai urmă şovăielnicul mers pe potecă 
spre cer, şi tunetul îşi dădu sfârşitul, şi fulgerul nu mai ţâşni 
orbitor, şi norii atârnară în nemişcare, şi apele pogorâră în 
matca lor şi rămaseră acolo, şi arborii nu se mai legănară, şi 
nuferii nu mai suspinară, şi murmurul nu se mai auzi suind 
dintre ei, şi nici umbra unui sunet nu mai răsună prin 
imensul deşert fără hotare. Şi m-am uitat la slovele de pe 
stâncă, şi erau schimbate. Şi slovele erau: TĂCERE. 

Şi privirile mele căzură pe chipul omului; şi chipul lui se 
făcuse palid de groază. Şi în mare grabă îşi ridică de pe 
mână capul şi stătu în picioare pe stâncă şi ascultă. Dar nici 
un glas nu se auzea în tot imensul deşert fără de hotare, şi 
slovele de pe stâncă erau TĂCERE. Şi omul se înfiora, se 
întoarse cu totul şi o rupse la fugă, în goană mare şi de 
atunci nu l-am mai văzut niciodată. 

Frumoase poveşti se găsesc, desigur, în cărţile magilor”, 
în cărţile cu scoarţe de fier şi pline de melancolie ale 
magilor, în ele sunt, adevăr zic ţie, nemaipomenite poveşti 
despre cer şi despre pământ, şi despre puternicul Ocean, şi 
despre Duhurile care au domnit peste ocean, peste pământ, 
şi peste cerul august. Şi era multă înţelepciune şi în 
cuvintele rostite de sibile8. Şi sfinte, mult-sfmte lucruri au 
fost auzite pe vremuri de întunecatele foi ce tremurau în 
jurul Dodonei9. Dar, precum e adevărat că Allah trăieşte, 
această poveste, pe care mi-a istorisit-o Demonul pe când 
stătea lângă mine în bezna mormântului, o socot că este cea 
mai frumoasă dintre toate. Şi când Demonul sfârşi de 
istorisit, se lăsă pe spate în golul mormântului şi râse cu 
hohot. Şi n-am putut să râd o dată cu Demonul, şi atunci m- 
a blestemat pentru că n-am putut râde. Şi linxul10, care 
locuieşte în mormânt pe vecie, a ieşit din el şi s-a culcat la 
picioarele Demonului şi l-a privit ţintă în ochi. 

NOTA. 


TĂCERE - O FABULĂ (SILENCE - A FABLE) 


(A: fragment din apr. 1832; B: Baltimore Book; 1838; C: 
Tales ofthe Grotesque and Arabesque, 1840; D: Broadway 
Journal, 6 sept. 1845; E: Works, 1850; PHANTASY-PIECES, 
numai titlul) 

E ultima dintre cele unsprezece Povestiri ale Cenaclului In 
Folio şi probabil cea mai criptică dintre povestirile lui Poe. 
În opinia lui ]. S. Wilson („The Devil Was în It”, American 
Mercury, XXIV, oct. 1931, p. 215), lăcere e la fel de satirică 
în intenţie ca majoritatea povestirilor In Folio. Subtitlul ei, O 
fabulă [în maniera autobiografilor psihologici], epigraful: 
"Lumea noastră e o lume de cuvinte: calmul noi îl numim 
Tăcere - care e cel mai simplu dintre toate cuvintele. 

— Al Aaraaf. Unele expresii care ar trece drept neglijenţe 
stilistice (the rock rocked, the thunder fell etc.) sugerează 
că e vorba de o parodie a stilului autobiografic propovăduit 
de Emerson şi cultivat de Disraeli, De Quincey, Coleridge şi 
Bulwer în opere caracterizate prin misticism speculativ, 
lirism supraîncărcat cu metafore şi un ritm maiestuos 
inspirat de retorica biblică. 

După Clark Griffith („Poe's Ligeia and the English 
Romantics”, University of Toronto Quarterly, XXIV, oct. 
1954, pp. 8-25), Tăcere, inspirată de romanul Monos and 
Daimonos (Monos şi Daimonos) al lui Bulwer, e, în esenţă, o 
imitație ironică după Confessions of an Opium Eater 
(Confesiunile unui opioman englez) de Thomas De Quincey, 
şi după The Wonderings ofCain (Rătăcirile lui Cain) de S.1. 
Coleridge. 

Printre operele în proză ale lui Poe, Tăcere e unică: 
incantaţii ameţitoare, cadenţe biblice, polisindetoane, 
simbolism. Dacă repetițiile n-ar friza absurdul, dacă unele 
expresii groteşti n-ar reaminti de intenţia lor parodică, am 
putea crede că e vorba de un exerciţiu de stil. 

După A. Hammond, naratorul acestei bucăţi e Poe însuşi în 
rolul de proaspăt membru al Cenaclului In Folio. 


Titlul: Versiunea A era intitulată Siope. A. Fable. [In the 
manner of the Psychological Autobiographists]. 

Tălmăciri: în franceză: Charles Baudelaire, Le Silence, în 
Le Pays, 22 febr. 1855; reed. Cu titlul Silence, în Nouvelles 
histoires extraordinaires, Paris, Michel Levy, 1857. În 
româneşte: P I. P [Pompiliu Păltănea], Lăcere, în Viaţa 
literară şi artistică, 1,1907, nr. 29, p. 233, reed. În Viaţa 
nouă, Epoca, Evenimentul şi Tribuna poporului, toate în 
1908. În 1909, o altă traducere, a lui C. Cioflec, apare în 
Foaia ilustrată, Budapesta, II, nr. 23, pp. 1-2. 

Berenice în româneşte de Ion Vinea. 

Dicebant mihi sodales, şi sepulchrum amicae visitarem, 
curas meas aliquantulum fore levatas. 

Ibn Zaiati 

Restriştea are multe chipuri. Felurite sunt nenorocirile pe 
pământ, Încununând cu un curcubeu nemărginita zare, 
culorile lor sunt tot atât de variate, tot atât de deosebite ca 
ale curcubeului, şi totuşi la fel de apropiate şi contopite, 
încunună zarea fără de margini, ca un curcubeu! 

Cum se face că din atâta frumuseţe am scos o pildă de 
ceea ce e urât? 

Din simbolul păcii?2, ceva asemenea suferinţei? Dar, aşa 
cum în morală răul e urmarea binelui, tot astfel din bucurie 
s-a născut durerea, fie că amintirea fericirii trecute este 
durerea zilei de astazi, fie că suferinţele clipei de faţă se 
obârşesc din extazele care ar fi putut fi cândva. 

Numele meu este Egaeus. Pe al neamului meu nu-i voi da 
în vileag. 

Nu se află însă în toată ţara zidire mai binecuvântată de 
veacuri decât surele şi posomorâtele metereze ale aşezării 
mele strămoşeşti. Stirpea noastră a fost numită stirpe de 
vizionari. Şi în multe amănunte izbitoare, în înfăţişarea 
castelului familiei mele, îri frescele salonului celui mare, în 
tapiseriile de prin dormitoare, în ciopliturile stâlpilor ce 
susţin bolta sălii de arme, dar mai ales în galeria tablourilor 
vechi, în aspectul bibliotecii şi, în sfârşit, în conţinutul cu 


totul straniu al acestei biblioteci se găsesc mărturii mai 
mult decât grăitoare, care adeveresc această credinţă. 

Amintirile anilor mei dinţii sunt legate de această încăpere 
şi de cărţile ei, despre care nu voi mai pomeni nimic. Aici a 
murit mama. 

Aici m-am născut eu. Dar cu totul zadarnic e să spun că n- 
aş fi trăit şi mai înainte vreme, că sufletul nu ar avea şi viaţă 
anterioară3. O tăgăduieşti oare? Să nu dezbatem problema, 
încredinţat eu însumi, nu caut să-i conving pe alţii. Există, 
de altfel, o anume amintire a unor forme aeriene, a unor 
ochi plini de lumină spirituală şi de înţeles, a unor sunete, 
melodioase, dar triste, o amintire ce nu se lasă alungată; o 
amintire nedesluşită, şovăielnică, nestatornică şi 
schimbătoare ca o umbră; şi, ca de o umbră, îmi va fi cu 
neputinţă să mă dezbar de ea câtă vreme va străluci 
soarele raţiunii mele. 

În această cameră m-am născut. Şi astfel, trezindu-mă din 
lunga noapte a ceea ce doar părea, fără să fie însă, neființă, 
pentru a cădea deodată în chiar inima unui ţinut fermecat - 
într-un palat al închipuirii, pe tărâmurile ciudate ale 
cugetării şi erudiţiei monahale - nu e de mirare că mă 
uitam în jurul meu cu o privire uimită şi înfrigurată, că mi- 
am petrecut copilăria între cărţi şi mi-am risipit în visuri 
tinereţea; dar ceea ce pare ciudat e că, după trecerea 
anilor, amiaza vieţii mele de om matur m-a găsit tot în 
castelul părinţilor. Ceea ce e cu deosebire ciudat e stavila 
abătută asupra izvoarelor vieţii mele. Uimitoare a fost acea 
întorsătură petrecută în caracterul celor mai obişnuite 
gânduri ale mele, schimbându-le cu totul. Realităţile acestei 
lumi mă impresionau ca nişte vedenii, şi numai ca vedenii, 
pe când bizarele gânduri din ţara viselor ajunseră nu numai 
hrana vieţii mele de toate zilele, ci însăşi adevărata mea 
viaţă, întreagă şi unică. 

Berenice îmi era vară, şi am crescut împreună în castelul 
părintesc. 


Dar am crescut fiecare într-alt fel; eu, bolnăvicios şi 
cufundat în tristeţe; ea, sprintenă, "graţioasă, clocotind de 
energie. Ea, cu plimbările ei peste dealuri; eu, cu studiile 
mele de călugăr. Eu, trăind o viaţă lăuntrică a inimii, dedat 
trup şi suflet celor mai adinei şi migăloase meditații; ea, 
zburdând fără de grijă prin viaţă, fără să se gândească la 
umbrele din calea ei sau la zborul tăcut al orelor cu aripi de 
corb. Berenice! O strig pe nume, Berenice! Şi din surele 
ruine ale aducerii-aminte, mii de iviri tulburătoare se înalţă 
Ia sunetul acesta. Ah! Icoana ei e vie înainte-mi, ca-n zilele 
dintâi ale luminoasei şi zglobiei ei veselii. Ah! Minunată, şi 
totuşi fantastică frumuseţe! Ah! Silfă a boschetelor din 
Arnheim! 4 Ah! 

Naiadă a fântânilor! Şi apoi? Apoi totul e spaimă şi mister. 
O poveste ce nu trebuie rostită. Boala, o boală cumplită, s-a 
abătut ca o vijelie peste trupul ei. Şi chiar în timp ce o 
priveam, duhul rău al prefacerilor a răpit-o, cotropindu-i 
minţile, deprinderile şi firea şi tulburându-i în chipul cel mai 
viclean şi mai groaznic felul de a fi al făpturii! Vai! 

Prăpădul a venit şi s-a dus. Dar ea - victima - unde era? N- 
o mai cunoşteam. Sau n-o mai recunoşteam drept Berenice. 

Din nesfârşita înlănţuire de suferinţe iscate de acea 
cumplită boală dintâi, care a dus la o schimbare atât de 
grozavă în făptura fizică şi morală a verişoarei, o amintesc 
pe cea mai dureroasă şi necruțătoare în felul ei, şi anume: 
un fel de epilepsie, care nu arareori se sfârşea printr-un 
somn cataleptic, ce semăna aidoma cu moartea, şi din care 
se trezea adeseori pe neaşteptate, între timp, propria mea 
boală - fiindcă mi s-a spus că nu o pot numi altfel - propria 
mea boală creştea cu repeziciune şi lua în cele din urmă 
chipul unei monomanii de o formă nouă şi nemaiauzită, 
înrăutăţindu-se clipă de clipă, ceas de ceas şi punând 
treptat stăpânire pe mine, într-un fel cu totul de neînțeles. 

Această monomanie, dacă trebuie s-o numesc astfel, 
consta într-un neastâmpăr bolnăvicios al acelor proprietăţi 
ale minţii, denumite în limbajul metafizic facultatea de 


atenţie. E aproape sigur că nu sunt înţeles; dar mă tem într- 
adevăr că prin nici un mijloc n-aş putea trezi în judecata 
cititorului obişnuit o idee corespunzătoare despre acea 
stare de surescitare nervoasă a minţii lacome de a 
cunoaşte, şi cu care puterile mele de pătrundere (pentru a 
nu vorbi în termeni tehnici) se străduiau şi se cufundau în 
contemplarea chiar şi a celor mai neînsemnate amănunte 
ale universului. 

Să stau pe gânduri ceasuri îndelungate, neobosit, cu 
atenţia îndreptată asupra vreunui ornament tipografic de 
pe marginea sau din textul unei cărţi, să rămân cufundat, o 
bună parte dintr-o zi de vară, în umbra ciudată ce cădea 
pieziş pe tapiserie sau pe podea. Să mă pierd o noapte 
întreagă priveghind flacăra înaltă a unei lămpi sau jarul din 
vatră, să visez zile întregi mireasma unei flori; să îngân fără 
oprire un oarecare cuvânt, până ce sunetul, prin 
necontenita lui repetare, înceta să mai înfăţişeze minţii 
mele vreun înţeles, să pierd orice simţ al mişcării sau al 
existenţei fizice printr-o nemişcare deplină, în care 
stăruiam multă vreme, cu îndărătnicie, acestea erau câteva 
dintre cele mai obişnuite şi mai puţin primejdioase rătăciri 
pricinuite de o anume stare a facultăţilor mintale, rătăciri 
care nu sunt, desigur, ceva nemaiintâmplat, dar care 
sfidează orice analiză sau explicare. 

N-aş dori totuşi să fiu înţeles greşit. Neobişnuita, 
stăruitoarea şi bolnăvicioasa atenţie, stârnită astfel de 
lucruri neînsemnate prin firea lor, nu trebuie să fie 
confundată cu înclinarea spre visare, acea înclinare comună 
tuturor oamenilor şi în voia căreia se lasă mai ales cei care 
au o imaginaţie înflăcărată. Nu era nici o dezvoltare dincolo 
de margini sau o exagerare a acestei înclinări, aşa cum s-ar 
fi putut crede la început, ci era, din capul locului, ceva cu 
totul deosebit prin însăşi esenţa ei. Într-o asemenea 
împrejurare, visătorul sau cercetătorul, plin de avânt, atras 
de un lucru care, îndeobşte, nu e lipsit de însemnătate, 
pierde din vedere, puţin câte puţin, acel lucru, într-un 


vălmăşag de sugestii şi deducţii, aşa încât, la sfârşitul unei 
asemenea visări, adesea pline de voluptate, găseşte acel 
incitamentum sau, cu alte cuvinte, cauza primă a rătăcirii 
sale, cu totul pierdut şi uitat, în ce mă priveşte, porneam 
întotdeauna de la un lucru neînsemnat, cu toate că acesta 
căpăta, datorită viziunii mele nesănătoase şi răsfrânt de ea, 
o însemnătate imaginară. Făceam prea puţine deducţii, 
dacă le făceam; şi aceste puţine deducţii se învârteau cu 
îndărătnicie în jurul punctului de plecare, luat ca centru. 
Meditaţiile nu erau niciodată plăcute, şi la sfârşitul visărilor 
mele, departe de a pierde din vedere cauza primă, ele 
căpătau, dimpotrivă, acel interes peste măsură de exagerat 
ce alcătuia trăsătura caracteristică a bolii de care 
sufeream, într-un cuvânt, dintre toate puterile minţii, 
atenţia era la mine puterea cea mai înteţită, aşa cum la 
visătorul obişnuit este speculaţia. 

Cărţile mele din vremea aceea, chiar dacă nu-mi agravau 
de-a dreptul suferinţele, aveau, se va vedea, prin cuprinsul 
lor nelogic şi fantastic, o mare asemănare cu trăsăturile 
caracteristice ale bolii înseşi, îmi amintesc foarte bine, între 
altele, tratatul nobilului italian Caelius Secundus Curio, De 
Amplitudine Beaţi Regni Dei, marea operă a sfântului 
Augustin, Cetatea Domnului, şi De Carne Christi, a lui 
Tertulian, în care fraza paradoxală: flfortuus est Dei filius; 
credibile est quia ineptum est; et sepultus resurrexit; 
certum est gquia impossibile est' m-a absorbit cu totul timp 
de mai multe săptămâni de cercetări trudnice şi fără folos5. 

S-ar părea astfel că, descumpănită fiind numai de lucruri 
fără însemnătate, raţiunea mea se asemăna cu acea stâncă 
oceanică pomenită de Ptolemeu Hefestion, care stătea 
dârză în faţa loviturilor îndârjite ale oamenilor şi a furiei 
sporite a valurilor şi vântului, cutremurându-se doar la 
atingerea florii numite narcisă6. Şi cu toate că unui 
gânditor neatent i s-ar părea cu desăvârşire neîndoios că 
zdruncinarea pricinuită în fiinţa morală a Berenicei de 
nemiloasa ei boală mi-a hărăzit mie nu puţine prilejuri să-mi 


exercit înteţită şi anormala mea putere de meditaţie - a 
cărei natură am lămurit-o cu destulă anevoinţă - lucrurile 
totuşi nu s-au petrecut câtuşi de puţin astfel, în răstimpurile 
de luciditate ale infirmităţii mele, nenorocirea Berenicei mă 
îndurera, desigur, şi, simțind pana în adâncul inimii acea 
nimicire a nobilei şi mândrei ei făpturi, mă gândeam adesea 
cu amărăciune la tainicele mijloace prin care o atât de 
stranie prefacere se întâmplase pe neaşteptate. Aceste 
gânduri însă nu izvorau din boala mea, ce nu-mi da pace, ci 
erau la fel cu cele care ar fi putut încolţi, în aceleaşi 
împrejurări, în mintea oricărui om. Potrivit specificului ei, 
atenţia mea bolnavă era îndreptată asupra schimbărilor 
mai puţin însemnate, dar cu atât mai surprinzătoare, 
petrecute în starea fizică a Berenicei, în ciudata şi 
îngrozitoarea deformare a fiinţei ei. 

În zilele cele mai fericite ale frumuseţii ei fără seamăn, 
fără doar şi poate că n-am iubit-o nici o clipă, în viaţa mea 
stranie şi bolnăvicioasă, sentimentele nu mi-au pornit 
niciodată din inimă, ci totdeauna pasiunile mi-au venit pe 
căile spiritului, în cenuşiul zorilor, în umbrele prefirate la 
amiază în pădure, şi noaptea, în tăcerea din bibliotecă, ea 
îmi trecuse domol pe dinaintea ochilor şi nu o văzusem ca 
pe o Berenice însufleţită şi vie, ci ca pe una din visuri. Nu o 
văzusem ca pe o fiinţă pământească, din carne şi din oase, 
ci ca pe abstracţia unei asemenea fiinţe. Nu ceva vrednic de 
admiraţie, ci numai de adâncire prin analiză; nu ceva ce 
trebuie iubit, ci simplu prilej şi obiect al unor meditații pe 
cât de neînţelese, pe atât de fără rost. lar acum mă înfioram 
în preajmă-i şi păleam la apropierea ei. Şi, totuşi, pe când 
jeluiam amarnic din pricina stării ei de deznădăjduită 
decădere, mi-am adus aminte că m-a fost iubit multă vreme 
şi că odată, într-un ceas rău, îi vorbisem de căsătorie. 

În sfârşit, se apropiase şi ziua cununiei noastre, când, într- 
o după-amiază din iarna anului., într-una dintre acele zile 
neobişnuit de calde, ceţoase şi liniştite, care sunt doicile 
frumosului Alcyon [„Cum Joe dăruie în timpul iernii de două 


ori câte şapte zile de căldură, oamenii au numit acest 
răstimp dulce şi temperat „doicile frumosului Alcyon, - 
Simonides.” - N. A.]7, şedeam (crezându-mă singur) în sala 
bibliotecii. Dar când mi-am ridicat ochii, am văzut că 
Berenice se află de faţă. Oare închipuirea mea nepotolită, 
sau pâcla ce domnea în atmosferă, sau poate umbrele 
amurgului din încăpere, ori vălurile cenuşii ce-i înfăşurau 
trupul dădeau naştere acelor contururi nedesluşite şi 
şovăielnice? N-aş putea spune. Nu a rostit o vorbă; iar eu 
pentru nimic în lume n-aş fi spus un cuvânt. Fiori de gheaţă 
mă străbăteau. O teamă de neîndurat mă apăsa. O 
curiozitate fără astâmpăr a pus stăpânire pe sufletul meu. 
Şi, prăbuşindu-mă în fotoliu, am rămas o vreme nemişcat, 
ţinându-mi răsuflarea, cu ochii aţintiţi asupra ei. Era - vai! 

— Nespus de slabă, şi nici urmă din fiinţa de altădată nui 
se mai desluşea în vreo trăsătură, în cele din urmă privirile 
mele arzătoare căzură pe chipul ei. 

Fruntea îi era înaltă şi foarte palidă şi ciudat de senină. Şi 
părul ei, odinioară negru-corb, o acoperea în parte, 
umbrindu-i adâncitele tâmple cu nenumărate bucle, în clipa 
aceea de un blond-aprins, a cărui culoare fantastică era 
întru totul nepotrivită cu melancolica ei înfăţişare8. Ochii 
erau lipsiţi de viaţă şi de strălucire şi păreau lipsiţi şi de 
pupile; fără de voie, m-am ferit de căutătura lor sticloasă, 
spre a privi buzele subţiate şi zbârcite. Ele s-au deschis şi, 
într-un zâmbet plin de ciudate înţelesuri, dinţii Berenicei 
celei schimbate mi s-au arătat încetul cu încetul. De ce n-a 
dat Dumnezeu să nu-i fi văzut niciodată sau, după ce i-am 
văzut, să fi murit. 

XXX 

O uşă care se închidea m-a distras şi, ridicând ochii, mi-am 
dat seama că verişoara mea plecase din odaie. Dar, vai! 
Spectrul alb şi înfiorător al dinţilor ei nu-mi părăsise chilia 
răscolită a creierului şi nici nu avea s-o mai părăsească. Nici 
o pată cât de mică pe suprafaţa lor, pe smalţul lor nici o 
umbră, şi nici o crestătură pe marginile lor care în scurta 


clipă cât i-a dăinuit zâmbetul să nu fi fost de ajuns pentru a 
mi se întipări în minte, îi vedeam acum şi mai desluşit decât 
îi zărisem mai înainte. Dinţii! Dinţii.' Erau ici şi colo, şi 
pretutindeni, vizibili, la îndemâna mea; lungi, subţiri şi 
nespus de albi, cu buzele palide schimonosindu-se în jurul 
lor, ca în clipa când mi s-au arătat dintâi. 

Atunci s-a dezlănţuit întreaga furie a monomaniei mele şi 
am luptat zadarnic împotriva înrâuririi ei ciudate şi de 
neînvins. Din nemărginitul număr de lucruri ce se aflau pe 
lume, nu aveam în gând decât dinţii. 

După ei tânjeam cu o dorinţă bezmetică. Tot ceea ce mă 
preocupa, toate felurile de alte interese pe care le mai 
aveam au fost absorbite de această contemplare unică. Ei şi 
numai ei mai erau de văzut pentru ochiul minţii mele. În 
fiinţa lor stingheră şi individuală, ajunseră să fie însăşi viaţa 
gândului meu. Mă uitam la ei în orice lumină, îi întorceam în 
toate felurile. Le cercetam fiecăruia firea. Luam seama la 
toate ciudăţeniile. Meditam asupra alcătuirii lor. Mă 
gândeam la alterarea întâmplată în natura lor. Mă înfioram 
închipuindu-mi că au putinţa de a simţi şi a suferi, şi că mai 
au, chiar şi fără gură, o putere de expresie morală. S-a 
spus, cu drept cuvânt, despre domnişoara Salle „que tous 
şes pas etaient des sentiments”9, iar despre Berenice eu 
credeam cu dinadinsul „que toutes şes dents etaient des 
idees”10. Ah. Des idees! 

Acesta era gândul nesocotit care m-a pierdut! Des idees! 
Ah, de aceea le doream atât de nebuneşte. Simţeam că, 
numai punând stăpânire pe ele, mi-aş recăpăta pacea, 
redobândindu-mi şi raţiunea. 

Şi asupra mea se lăsă seara; şi apoi întunericul veni şi se 
aşeză şi se duse iar, şi ziua se arătă din nou, şi beznele unei 
a doua nopţi se adunară în jurul meu, şi eu tot mai şedeam 
neclintit în acea singuratică încăpere, mereu adâncit în 
gânduri şedeam, iar spectrul dinţilor îşi păstra fără preget 
cumplita-i putere asupră-mi, plutind cu cel mai viu şi hâd 
relief printre umbrele şi luminile schimbătoare din odaie. 


Într-un târziu, un țipăt de groază şi deznădejde străbătu 
visările mele. Apoi, după un răstimp, a urmat un zvon de 
glasuri tremurătoare, întretăiate de gemete stinse, de jale 
şi durere. M-am ridicat din fotoliu si, deschizând una dintre 
uşile bibliotecii, am găsit în anticameră o servitoare care, 
printre hohote de plâns, îmi spuse că Berenice nu mai era 
în viaţă. Fusese cuprinsă de un atac de epilepsie dis-de- 
dimineaţă. 

Şi acum, când se înnopta, mormântul era gata pentru 
aceea care avea să-l locuiască, şi toate pregătirile de 
înmormântare fuseseră încheiate1 1. 

XXX 

M-am regăsit în bibliotecă şezând - iarăşi singur şi şezând. 
Mi se părea că m-am trezit de curând dintr-un vis tulbure şi 
zbuciumat. Ştiam că este miezul nopţii şi-mi dădeam bine 
seama că, încă după asfinţitul soarelui, Berenice fusese 
pogorâtă în mormânt. Dar despre tot ce se petrecuse în 
acel jalnic răstimp nu aveam o cunoaştere lămurită şi clară. 
Cu toate acestea, memoria mi-era plină de groază, o groază 
cu atât mai înfiorătoare, cu cât era mai nedesluşită, şi o 
spaimă cu atât mai cumplită, cu cât era mai neînţeleasă. 
Era o pagină înfricoşătoare în cartea vieţii mele scrisă pe 
de-a-ntregul cu amintiri întunecate, hâde şi neînţelese. Mă 
străduiam să le tălmăcesc, dar în zadar. Din când în când 
însă, ca sufletul unui sunet ce s-a dus, ţipătul ascuţit şi 
tremurat al unui glas de femeie părea că-mi răsună în auz. 
Săvârşisem o faptă, ce-a fost oare? Îmi puneam întrebarea 
cu glas tare, şi ecourile odăii îmi răspundeau în şoaptă: „Ce- 
a fost oare?” 

Pe masă, lângă mine, ardea o lampă, şi în apropierea ei se 
afla o cutiuţă. Nu avea nimic deosebit şi o văzusem adeseori 
mai înainte, căci aparţinea medicului familiei; dar cum de a 
ajuns acolo, pe masa mea, şi de ce mă cutremuram privind- 
o? Aceste lucruri nu meritau de fel să fie luate în seamă, şi 
ochii mei într-un târziu căzură pe paginile deschise ale unei 
cărţi şi pe o frază subliniată. Erau cuvintele ciudate, dar 


simple ale poetului Ibn Zaiat: „Dicebant mihi sodales, şi 
sepulchrum amicae visitarem, curas meas aliqguantulum 
fore levatas”. De ce atunci când le-am citit, mi s-a zburlit 
părul în cap şi sângele mi-a îngheţat în vine? 

S-a auzit o bătaie uşoară în uşa bibliotecii şi, galben, ca 
ieşit din mormânt, un slujitor intră în vârful picioarelor. 
Privirile îi erau rătăcite şi pline de spaimă, îmi yorbi cu glas 
tremurător, sugrumat şi stins. 

Ce-a spus? Am auzit câteva fraze întretăiate. Spunea 
despre un țipăt sălbatic ce sfâşia tăcerea nopţii, despre cum 
s-au adunat laolaltă slujitorii, cum au cercetat de unde 
venea sunetul, şi apoi glasul său se făcu răspicat şi 
înfiorător când îmi pomeni despre o violare de mormânt, 
despre un trup ciopârţit, ce respira încă, palpita încă, era 
viu încă! 

Se uită ţintă la vesmintele mele. Erau pline de noroi şi 
mânjite de sânge închegat. N-am zis nimic, şi el m-a luat 
uşor de mână: purta întipărită urma unor unghii omeneşti. 
Mi-a atras atenţia asupra unui obiect rezemat de perete; 
timp de câteva clipe l-am privit: era o lopată. 

Cu un răcnet, m-am repezit la masă şi am pus mâna pe 
cutia care se afla acolo, Dar n-am avut puterea s-o deschid 
şi, în tremurul meu, mi-a lunecat din mâini şi a căzut greoi 
şi s-a sfărâmat în bucăţi. Şi din ea, cu un zgomot metalic, s- 
au rostogolit câteva instrumente de chirurgie dentară, de-a 
valma cu treizeci şi două de lucruşoare albe ca fildeşul, care 
s-au risipit, ici şi colo, pe podea. 

NOTA. 

BERENICE 


(A: Southern Literary Messenger, mart. 1835; B: copia 
Duane cu modificări manuscrise, 1839; C: Tales ofthe 
Grotesque andArabesque, 1840; D: Broadway Journal, 5 
apr. 1845; E: Works, 1850; PHANTASY-PIECES, numai 
titlul) 


E una dintre capodoperele lui Poe, rareori omisă din 
antologii. 

Curând după apariţia ei în Southern Literary Messenger, 
Poe se scuză faţă de TI. W. White, redactorul-şef al revistei 
(care primise pâângeri din partea cititorilor), explicându-i: 
„Un cuvânt sau două în legătură cu Berenice. Opinia d-tale 
despre ea e foarte justă. Subiectul e într-adevăr oribil, şi 
mărturisesc că am ezitat înainte să ţi-o trimit, mai ales că 
era o mostră cât priveşte posibilităţile mele. Povestirea s-a 
născut dintr-un pariu, cum că n-aş putea scoate nimic de 
valoare dintr-un subiect atât de neobişnuit, decât dacă l-aş 
trata într-o manieră serioasă. Istoria tuturor revistelor 
arată limpede că toţi cei care au atins celebritatea şi-o 
datorează unor opere de natură similară - cu Berenice - 
deşi, recunosc, mult superioare în stil şi execuţie. Spun, de 
natură similară. Mă întrebi în ce constă acesta natură? In 
comicul înălţat la grotesc; în teama colorată de oribil; în 
umorul ajuns, prin exagerare, parodie; în neobişnuitul 
devenit straniu şi mistic. Vei zice poate că toate acestea 
sunt de prost gust. N-am îndoieli în privinţa asta. Dar dacă 
operele despre care vorbesc sunt sau nu de prost gust, e 
lipsit de importanţă. Ca să fii apreciat, trebuie mai întâi să 
fii citit.” (Scrisoarea către Thomas W. White, 30 apr. 1835, 
în E. A. Poe, Letters, vol. I, pp. 57-58). 

E foarte probabil ca pariul să fi pornit de la scandalul iscat 
ia Baltimore în legătură cu „profanarea unor morminte cu 
scopul de-a se procura dinţi” pentru dentişti. Un articol în 
acest sens apăruse la 23 febr. 1833 în Baltimore Saturday 
Visiter. 

Numele personajelor sunt semnificative. Egeus e tatăl 
Hermiei în piesa lui Shakespeare, Visul unei nopţi de vară. 
Berenice a fost soţia regelui Ptolemeu al III-lea Evergetes 
(„Binefăcătorul”), care a domnit în Egipt între 247 şi 222 î. 
Hr. Invadând Ptolemeu Siria pentru a răzbuna moartea 
surorii sale (numită tot Berenice), ucisă de soţul ei Antioh, 
Berenice, ca să se împlinească întoarcerea victorioasă a lui 


Ptolemeu, îşi taie buclele şi le depune în templul din 
Zephirium, de unde, potrivit legendei, aveau să fie furate şi 
duse în cer, devenind constelația Coma Berenices. 
Callimachus a scris o poezie cu acest subiect, tradusă de 
Catul, din care se va inspira Alexander Pope pentru poemul 
său The Rape ofthe Lock (Răpirea buclei). 

Întrucât Introducerea la Povestiri ale Cenaclului In Folio 
nu propune nici un narator pentru această proză, e puţin 
probabil ca ea să fi fost printre cele 11 povestiri menţionate 
de Poe în scrisoarea sa din 4 mai 1833, către fraţii 
Buckingham. Probabil că ea a fost compusă cândva între 
primăvara anului 1833 şi începutul lui 1835, când i-a fost 
expediată lui T. W. White. 

Tălmăciri: în franceză: Charles Baudelaire, Berenice, în 
L'Illustration, 17 apr. 1852, reed. În Le Pays, 2 aug. 1854, şi 
în Nouvelles histoires extraordinaires, Michel Levy, Paris, 
1857. În româneşte: Pompil [iu] Păltănea, Verişoara 
Berenice, în Noua Revistă Română, vol. VIII, 1910, nr. 17, 
dum., 5 sept. 

Titlul. Versiunile A şi B: Berenice - A Tale (Berenice - O 
povestire); PHANTASY-PIECES: The Teeth (Dinţii). 

Morella în româneşte de Mihu Dragomir şi Constantin 
Vonghizas 

p 

El însuşi, întru sine, pururea identic sieşi, ca fiind de un 
singur chip. 

Platon, Banchetulil 

O priveam pe prietena mea, Morella, cu un simţământ de 
profundă şi totuşi stranie afecţiune. Am cunoscut-o din 
întâniplare acum câţiva ani, şi încă de la prima întâlnire 
sufletul mi s-a aprins cu o flacără până atunci necunoscută. 
Dar nu era flacăra lui Eros - şi amară şi chinuitoare îmi era 
convingerea căpătată cu încetul că nu voi putea să 
desluşesc niciodată natura neobişnuită a acestei flăcări, şi 
nici să-i potolesc intensitatea nelămurită. Dar ne-a fost dat 
să ne întâlnim, şi soarta ne-a unit în faţa altarului, deşi n-a 


fost vorba o clipă măcar de pasiune şi nici nu mă gândisem 
la dragoste. Dar cum Morella fugea de lume şi se ataşase 
doar de mine, m-a făcut fericit, O fericire ciudată, o fericire 
ca de vis. 

Morella avea un spirit deosebit de cultivat. După cum sper 
să o dovedesc, talentele ei erau puţin obişnuite, iar forţa 
gândirii, uriaşă, îmi dădeam seama de asta, şi în multe 
privinţe nu eram decât elevul ei. În orice caz, curând luase 
obiceiul să-mi arate unele dintre acele scrieri mistice, 
socotite de obicei floarea literaturii germane timpurii, pe 
care le cunoştea, după cât se pare, datorită educaţiei ce-o 
primise la Pressburg2. Nu ştiu de ce, dar aceste scrieri 
alcătuiau preocuparea ei favorită şi constantă - şi, dacă o 
dată cu vremea a devenit şi a mea, nu pot să n-o atribui 
influenţei simple, dar eficace, a obişnuinţei şi exemplului. 

În toate acestea, dacă nu mă înşel, raţiunea mea nu avea 
nici un amestec. Convingerile mele, dacă nu greşesc, nu 
erau câtuşi de puţin bazate pe idealism, şi nici faptele ori 
ideile mele nu vădeau, vreau să cred, vreo legătură cu 
misticismul de care erau impregnate lecturile amintite, 
încredinţat de acest adevăr, m-am lăsat cu totul sub 
îndrumarea soţiei mele, pătrunzând cu inima neşovăitoare 
în labirintul preocupărilor ei. De multe ori, pe când mă 
cufundam în lecturi blestemate, simţeam un spirit 
blestemat aprinzându-se în mine, şi atunci Morella îşi aşeza 
mâna-i rece pe mâna mea şi aduna din cenuşa vreunei 
moarte filosofii câteva cuvinte profunde, neobişnuite, 
sădindu-mi în minte straniul lor înţeles. Şedeam ceasuri 
întregi lângă ea, vrăjit de muzica glasului ei, până când, în 
cele din urmă, melodia se învăluia în spaimă, şi pe suflet mi 
se lăsa o umbră, păleam şi mă înfioram în sinea mea de 
aceste accente nepământeşti. Şi, astfel, bucuria se veştejea 
deodată, presehimbându-se în groază, sublimul devenea 
hidos precum Hinnom a devenit Gehenna3. 

Nu are rost să vă povestesc amănunţit natura exactă a 
studiilor care, luându-şi obârşia din cărţile amintite, au 


constituit atâta vreme aproape singurul subiect de 
conversaţie dintre Morella şi mine. Cei iniţiaţi în aşa-numita 
etică teologică le vor înţelege cu uşurinţă, iar cei neiniţiaţi 
în orice caz nu vor înţelege prea mult. Panteismul ciudat al 
lui Fichte4;? Y? 5 modificată a pitagoricienilor: şi, mai 
presus de toate, doctrinele identităţii, aşa cum le prezenta 
Schelling6, constituiau în general cele mai atrăgătoare 
teme de discuţie pentru imaginaţia Morellei. Această 
identitate, numită personală, este, pe bună dreptate, 
definită de domnul Locke7, pare-mi-se, ca rezidind în 
sănătatea mintală a fiinţei raţionale. Şi, întrucât prin 
persoană înţelegem o esenţă inteligentă şi raţională, şi 
întrucât există o conştiinţă care însoţeşte întotdeauna 
gândirea, aceasta ne face pe fiecare din noi să fim ceea ce 
numim eu însumi, deosebindu-ne astfel de celelalte fiinţe 
gânditoare şi dându-ne fiecăruia o identitate. Dar acest 
principium individuationis8 - noţiunea acestei identități 
care, în clipa morţii, se pierde ori nu se pierde pentru 
totdeauna - a fost tot timpul pentru mine o problemă de cel 
mai mare interes; nu numai datorită caracterului 
deconcertant şi emoţionant al consecinţelor ei, ci şi din 
cauza agitaţiei speciale pe care o stârnea în Morella. 

Şi, iată că a venit o vreme când misterul caracterului soţiei 
mele a început să mă apese într-adevăr ca o vrajă. Nu mai 
puteam suporta atingerea degetelor ei palide, nici timbrul 
profund al glasului ei atât de muzical, nici strălucirea 
ochilor melancolici. Ea îşi dădea seama, dar nu-mi reproşa 
nimic; îmi înţelesese, poate, slăbiciunea sau nebunia şi, 
zâmbind, o numea destin. Părea, de asemenea, să înţeleagă 
şi pricina, necunoscută mie, pentru care, treptat, începeam 
să mă îndepărtez de ea; dar în nici un fel nu m-a lăsat s-o 
aflu. Şi totuşi, fiind femeie, se ofilea cu fiecare zi mai mult. 
Cu timpul două pete purpurii şi-au găsit definitiv sălaş pe 
obrajii ei, iar pe fruntea-i palidă s-au conturat vine albăstrii; 
uneori simţeam că mă topesc de mila ei, dar îi întâlneam 
apoi privirea grăitoare, şi sufletul îmi era din nou răscolit. 


Amuţeam, asemenea celui care priveşte într-un abis 
înspăimântător şi fără fund. 

Mai trebuie oare să spun că ajunsesem să aştept cu o 
dorinţă arzătoare şi plină de nerăbdare moartea Morellei? 
Acesta e însă adevărul. 

Numai că spiritul fragil se agăța de lăcaşul său de lut - 
zile, săptămâni şi luni chinuitoare, până când nervii-mi 
torturați au învins raţiunea şi, înfuriat de întârzierea morții, 
blestemam cu inima împietrită zilele, şi ceasurile, şi clipele 
amare care se tot lungeau parcă, pe măsură ce firava-i viaţă 
se stingea, ca umbrele în asfinţit. 

Dar, într-o seară de toamnă, când văzduhul era nemişcat, 
Morella m-a chemat la căpătâiul ei. Plutea o ceaţă tulbure 
pe tot pământul, şi o pâclă purpurie se lăsase deasupra 
apelor şi prin frunzişul bogat al pădurii în octombrie se 
zărea parcă lucirea unui curcubeu. 

— Iată ziua cea mare, îmi spuse ea în timp ce mă 
apropiam; ziua cea mare pentru viaţă sau pentru moarte. O 
zi frumoasă pentru fiii pământului şi ai vieţii - ah, şi mai 
frumoasă încă pentru fiicele cerului şi ale morţii! 10 

Am sărutat-o pe frunte şi ea urmă: 

— Eu mor acum, şi totuşi voi trăi. 

— Morella! 

— Tu nu m-ai iubit, dar să ştii că pe aceea pe care în viaţă 
ai urât-o, în moarte o vei adora! 

— Morella! 

— Îţi spun din nou, că am să mor acum. Dar duc în mine o 
parte din dragostea - ah, cât de mică! 

— Pe care mi-ai dăruit-o mie, Morellei. Şi când sufletul îmi 
va porni în cea din urmă călătorie, copilul va trăi 'copilul tău 
şi al meu, al Morellei. Şi zilele vieţii tale vor fi zile de 
suferinţă, căci suferinţa este cel mai stăruitor dintre 
sentimente, după cum chiparosul este cel mai răbdător 
dintre arboril 1. Să ştii că ceasurile fericirii tale au trecut; şi 
bucuria nu se culege de două ori în viaţă, asemenea 
trandafirilor din Paestum care înfloresc de două ori într-un 


an12. Da, nu te vei mai juca cu timpul ca acela din Ieos13, 
ci, părăsind mirtul şi viţa-de-vie, îţi vei purta giulgiul pe 
pământ ca musulmanul la Mecca14. 

— Morella! Am strigat. Morella, de unde ştii? Dar ea îşi 
întoarse faţa într-o parte şi, cu un tremur uşor care îi trecu 
prin tot trupul, îşi dădu duhul - şi nu i-am mai auzit glasul. 

Şi iată că, după cum prevestise, copilul căruia murind îi 
dăduse viaţă şi care n-a început să respire decât după ce 
mama şi-a dat ultima suflare, copilul - o fată - a trăit. Se 
dezvolta nefiresc de repede şi la statură şi la minte, şi era 
copia fidelă a celei moarte; şi o iubeam cu o dragoste mai 
puternică decât aş fi crezut că pot avea pentru o fiinţă 
pământească. 

Dar n-a trecut multă vreme, şi cerul acestei iubiri curate s- 
a întunecat: tristeţea şi groaza şi durerea l-au acoperit ca 
nişte nori grei. 

Spuneam că fata se dezvolta nefiresc de repede la statură 
şi la minte. 

Nefirească, într-adevăr, era creşterea staturii ei, dar 
teribile, oh! Teribile erau gândurile năvalnice care mă 
năpădeau în timp ce urmăream dezvoltarea fiinţei ei 
spirituale. Ar fi putut oare fi altfel, când zilnic descopeream 
în gândurile copilului forţele şi facultăţile adulte ale femeii? 

Când buze copilăreşti rosteau învăţămintele experienţei? 
Şi când în fiece clipă vedeam licărind în ochii-i mari şi 
întrebători înţelepciunea ori pasiunile maturității? Şi, când 
toate acestea au devenit limpezi pentru simţurile-mi 
înspăimântate, când n-am mai fost în stare să-mi mint 
sufletul şi nici să-l feresc de percepțiile ce-l făceau să se 
înfioare, mai este oare de mirare că în inimă mi s-au 
strecurat bănuieli groaznice şi neliniştitoare şi gândurile mi 
s-au întors, înspăimântate, la ciudatele poveşti şi la teoriile 
obsedante ale Morellei celei moarte? Atunci am smuls, din 
faţa curiozităţii oamenilor, o fiinţă pe care destinul mă silea 
s-o ador şi, în singurătatea absolută a casei mele, am 
început să supraveghez cu o spaimă de moarte fiinţa iubită. 


Priveam zi de zi chipul ei sfânt, blând şi expresiv, şi pe 
măsură ce anii treceau, şi o dată cu maturitatea înfăţişării 
ei, descopeream mereu alte puncte de asemănare între 
copil şi mamă - melancolica fiinţă dispărută. Şi, cu fiece 
clipă, licăririle de asemănare deveneau tot mai limpezi, mai 
hotărâte, mai vizibile, mai neliniştitoare, mai teribile. 

Puteam suporta ca zâmbetul să-i semene cu zâmbetul 
mamei, dar mă cutremura desăvârşita lor identitate; 
puteam suporta ca ochii ei să semene cu ai Morellei, dar nu 
să mă scruteze cu ei în adâncurile sufletului, cu aceeaşi 
privire intensă şi răscolitoare a Morellei. În linia frunţii 
înalte, în unduirile părului mătăsos, în degetele palide pe 
care şi le trecea prin păr, în timbrul trist şi muzical al 
glasului, şi mai presus de toate - oh, mai presus de toate în 
frazele şi în expresiile moartei, care răsăreau pe buzele 
celei vii şi iubite, găseam hrană nedorită pentru un gând 
groaznic, chinuitor, pentru un vierme care nu voia să 
moară15. 

Au trecut astfel vreo zece ani16, şi fiica mea nu avea încă 
nume. „Copila mea”, „dragostea mea” - iată numele pe care 
i le găsea, de obicei, afecțiunea mea de tată, iar izolarea 
totală a vieţii pe care o ducea excludea orice legătură cu 
alţi oameni. Numele Morellei murise o dată cu moartea ei. 
Nu-i vorbisem niciodată fetei despre maică-sa - nu puteam 
să-i vorbesc. In scurta-i existenţă, copila nu luase din lumea 
înconjurătoare decât impresiile elementare îngăduite de 
hotarele înguste ale singurătăţii ei. În cele din urmă, în 
neliniştea şi frământarea în care mi se aflau gândurile, 
forma botezului mi-a părut drept singura eliberare din 
teroarea destinului meu. Dar în faţa cristelniţei n-am ştiut 
ce nume să aleg. Pe buze mi se îngrămădeau multe nume, 
pline de înţelepciune şi frumuseţe, din timpuri străvechi şi 
din zilele noastre, din ţara mea şi din ţări străine, 
dimpreună cu nenumărate alte melodioase nume de 
nobleţe, fericire şi bunătate. Ce m-a împins oare în acea 
clipă să tulbur amintirea celei îngropate? Ce demon m-a 


silit să şoptesc acel nume, a cărui simplă amintire îmi 
trimitea de obicei şuvoaie de sânge clocotitor din tâmple 
până în inimă? Ce diavol a izbucnit din străfundurile 
sufletului meu, când, sub bolțile întunecoase, am şoptit la 
ureche cuviosului preot numele Morella? Şi cine oare, dacă 
nu un demon, a schimonosit trăsăturile copilei mele şi le-a 
acoperit cu paloarea morţii, când, tresărind la acest nume 
abia şoptit, şi-a întors ochii limpezi de la pământ către cer 
şi, prăbuşindu-se pe dalele sumbre ale cavoului strămoşesc, 
mi-a răspuns: „lată-mă!” 

Cât de reci, de desluşite, mi-au răsunat în urechi aceste 
câteva silabe, ca apoi, ca plumbul topit, să mi se 
rostogolească în creier, şuierând. 

Ani, ani întregi vor trece, dar amintirea acelor clipe, 
niciodată! Cunoscusem până atunci florile şi viţa-de-vie17, 
dar din acel moment cucuta şi chiparosul aveau să-mi 
umbrească zi şi noapte existenţa. Şi n-am mai ţinut seama 
de atunci de timp şi loc, şi stelele destinului mi s-au stins pe 
cer, şi pământul s-a întunecat, şi oamenii aveau să treacă şi 
să se mişte pe lângă mine ca nişte umbre, şi din toate nu voi 
vedea decât pe Morella. Vânturile văzduhului nu-mi şopteau 
în urechi decât un sunet, şi valurile mării nu murmurau 
decât Morella. Copila-mi a murit; cu braţele mele am 
purtat-o până la groapă, şi am izbucnit într-un hohot de râs 
prelung şi amar când n-am mai găsit nici urmă din cea 
dintâi, în cavoul unde am aşezat-o pe cea de a doua - 
Morella. 

NOTA. 

MORELLA 


(A: manuscris neterminat din 1835; B: Southern Literary 
Messenger, apr. 1835; C: Tales ofthe Grotesque and 
Arabesque, 1840; D -Burton's Gentleman's Magazine, nov. 
1839; E: PHANTASY-PIECES, copia lui C cu modificări 
manuscrise, 1842; F: Broadway Journal, 21 iun. 1845; G: 


copia lui Helen Whitman după FE cu revizuiri manuscrise, 
1848; H: Works, 1850) 

Morella e una dintre marile povestiri ale lui Poe în stilul 
arăbesc. La 1 dec. 1835, Poe îi mărturisea lui Beverley 
Tucker: „Ultima povestire pe care am scris-o e Morella şi 
este cea mai bună. Când voi scrie din nou, voi scrie ceva 
mai bun decât Morella. Ce articole am publicat de la 
„Morella,, încoace au fost toate scrise cu câtva timp în 
urmă” (E. A. Poe, Letters, vol. I, p. 78). 

Autorul mizează pe două superstiții larg răspândite: 
sufletul poate fi reincarnat într-o altă fiinţă omenească 
(motivul metempsihozei); zeii (şi oamenii) îţi vor răspunde 
dacă le rosteşti numele adevărat (de aici interdicţia 
romanilor de a pronunţa numele adevărat al Romei şi al 
zeiţei patroane; de asemenea, refuzul evreilor de a rosti 
numele lui Iehova). 

Numele eroinei e atestat istoric: Juliana Morell (1595- 
1653), o călugăriţă de o mare erudiție, celebrată ca a patra 
Graţie şi a zecea Muză într-un poem de Lope de Vega. Poe a 
citit despre ea probabil într-un articol din The Lady's Book 
(sept. 1834), intitulat Women Celebrated în Spainfor their 
Extraordinary Powers ofMind (Femei proslăvite în Spania 
pentru mintea lor extraordinară), lată un fragment 
semnificativ: "Juliana Morella s-a născut la Barcelona. 

Tatăl ei, fiind silit să părăsească Spania în urma unei 
crime, şi-a învăţat fiica atât de bine, încât se zice că la 
vârsta de doisprezece ani ea ar fi participat la o dispută 
publică în colegiul iezuiţilor din Lyons. Era profund instruită 
în filosofie, teologie, muzică, jurisprudenţă şi filologie. A 
intrat la mănăstirea Praxedia din Avignon. Ştia paisprezece 
limbi,. Numele eroinei lui Poe are şi semnificaţii oculte, căci 
engl. morel înseamnă „zârnă", o plantă veninoasă din care 
se extrage beladona (vezi interesul manifestat de ea pentru 
magia neagră). 

Poe a luat aproape întreaga intrigă din nuvela lui Henry 
Glassford Bell, The Dead Daughter (Fiica moartă), apărută 


în The Edinburgh Literary Journal (1 ian. 1831), 
transmutând însă materialul şi grefându-l pe un motiv 
literar adecvat. 

Poe a compus Morella probabil către sfârşitul anului 1834 
sau începutul lui 1835. Prima versiune, aşternută cu litere 
mărunte, ca de tipar, n-a fost terminată, cum a presupus A. 
H. Quinn (op. Cit., p. 214). 

Tălmăciri. În franceză; Charles Baudelaire, Morella, în 
Paris, 14 şi 15 nov. 1853, reed. În Le Pays, 18 sept. 1854, şi 
în Histoires extraordinaires, Michel Levy, Paris, 1856. În 
româneşte: Mihai Eminescu [şi Veronica Miele?], Curierul 
de Iaşi, IX, 1876, nr. 111, pp. L-2, reed. În Arhiva Societăţii 
ştiinţifice şi literare, XVIII, 1907, nr. 10, pp. 428-33, şi în 
Evenimentul, XVII, 1909, nr. 17, pp. L-2, nr. 16, pp. L-2. 
Până la 1901 apar alte cinci versiuni, printre traducători 
numărându-se Barbu Constantinescu, Morella, în Edgar 
Allan Poe, Nuvele extraordinare, Editura Librăriei Socec & 
Co, 1910, pp. 224-235, şi lon Achimescu, Morella, în Nuvele 
alese de Edgar Allan Poe, Tipografia Dor. P Cucu, 1912, pp. 
53-61. 

Hans Pfaalll în româneşte de Ion Vinea. 

După ultimele ştiri sosite de la Rotterdam2, se pare că 
acest oraş se află, din punct de vedere filosofic, pradă unor 
fierberi foarte mari. 

Într-adevăr, au avut loc acolo unele întâmplări atât de 
neaşteptate şi atât de noi şi nepotrivite cu opiniile 
preconcepute, încât nu mă pot îndoi că nu va trece multă 
vreme şi întreaga Europă va fi zguduită; tot ce e trainic pe 
lume se va cutremura, şi tot ce e rațiune şi calcul se va 
învrăjbi. 

Se pare că în ziua de. A lunii. (nu-mi aduc bine aminte data 
exactă)3, o mulţime nenumărată se adunase, nu prea se ştie 
din ce anume pricini, în marea Piaţă a Bursei din frumosul 
oraş Rotterdam4. Ziua era neobişnuit de caldă pentru acest 
anotimp: de-abia se simţea o slabă adiere de vânt, iar 
mulţimea, pe care o stropeau la răstimpuri răpăielile de 


scurta durată ale ploii ce cădea din alba şi uriaşa 
îngrămădire a norilor răspândiţi cu îmbelşugare pe albastra 
boltă a firmamentului, nu-şi pierdea câtuşi de puţin voia 
bună5. Către amiază, totuşi, s-a stârnit o uşoară, dar destul 
de simțită frământare în rândurile celor din faţă. A urmat 
trăncăneala a zece mii de limbi. O clipă după aceea, zece 
mii de feţe s-au întors spre cer, zece mii de pipe căzură 
deodată din colţurile a zece mii de guri, şi un strigăt, care 
nu poate fi asemuit cu nimic alt decât cu vuietul Niagarei6, 
răsună îndelung, cu putere, cu furie, prin toate 
împrejurimile Rotterdamului. 

În curând, pricina acestui tărăboi deveni îndeajuns de 
vădită. Dindărătul uriaşei grămădiri a uneia din acele mase 
de nori cu forme precise - despre care am mai vorbit - se 
văzu, ivindu-se încet, într-o întinsă arie de spaţiu albastru, o 
ciudată arătare eterogenă, dar plăsmuită, pare-se, dintr-o 
substanţă solidă, cu o înfăţişare atât de neobişnuită şi de o 
alcătuire atât de năzdrăvană, încât nu putea fi în ruptul 
capului înţeleasă şi nicicând îndeajuns de admirată de 
mulţimea de târgoveţi zdraveni care se uita la ea, de jos în 
sus, cu gura căscată. Ce să fie oare? In numele tuturor 
matroanelor şi diavolilor din Rotterdam, ce putea oare să 
prevestească? Nimeni nu ştia. Nimeni nu-şi putea închipui. 
Nimeni, nici chiar primarul, mynheer?7 Superbus Von 
Underduk, n-avea nici cel mai neînsemnat indiciu care să-l 
ajute să dezlege acest mister. Aşadar, nefiind nimic mai bun 
de făcut, fiecare dintre cei de faţă îşi potrivi dm nou cu grijă 
pipa în colţul'gurii şi, fără a slăbi din ochi fenomenul, pufăi, 
făcu o pauză, se legănă într-o parte şi într-alta, mormăi 
ceva cu tâlc, se mai legănă o dată, mai mormăi ceva, mai 
făcu o pauză şi, în sfârşit, pufăi din nou8. 

Dar, între timp, obiectul unei atât de mari curiozităţi şi 
pricina unui fum atât de gros se lăsă în jos, tot mai jos, 
deasupra paşnicei cetăţi. In mai puţin de câteva minute 
ajunse destul de aproape ca să poată fi văzut foarte 
desluşit. Părea să fie - o, da, nu încape îndoială - era într- 


adevăr un fel de balon. Cu siguranţă însă că niciodată până 
atunci asemenea balon nu mai fusese văzut la Rotterdam. 
Căci, rogu-vă, daţi-mi voie să întreb: cine oare a mai auzit 
de un balon făcut pe de-a-ntregul din gazete murdare? 
Nimeni, desigur, în toată Olanda. Şi, totuşi, aici, chiar sub 
nasul poporului sau mai degrabă niţel mai departe şi mai 
sus de nasul său, se afla obiectul despre care vorbim, şi 
înjghebat - ştiu asta din izvorul cel mai autorizat - chiar din 
materialul pomenit, şi de care nimeni nu ştia că poate fi 
folosit într-un asemenea scop. Era o nemaiauzită jignire 
adusă bunului-simţ al târgoveţilor din Rotterdam. Cât 
despre înfăţişarea acestui fenomen, ea era şi mai vrednică 
de ocară. Aducea - nici mai mult, nici mai puţin - cu o 
uriaşă scufie de nebun, întoarsă cu moţul în jos. Şi această 
asemănare nu păru nicidecum micşorată când, după o mai 
amănunţită cercetare, mulţimea văzu un ditamai ciucure 
atârnând de extremitatea ei, iar în jurul marginii de sus, 
adică în jurul bazei conului, un colan de instrumente 
asemănătoare cu nişte tălăngi de mioriţe ce clincheteau 
necontenit pe aria Betty Martin9. Dar iată ce punea vârf la 
toate: legată cu panglici albastre de capătul fantasticei 
maşini, spânzura, în chip de nacelă, o pălărie uriaşă de 
castor, cu boruri nemăsurat de late. Pe calota ei emisferică 
se vedeau o agrafă de argint şi o panglică neagră. Şi era 
totuşi un fapt vrednic de luare-aminte că nu puţini cetăţeni 
ai Rotterdamului se jurau că în repetate rânduri mai 
văzuseră, înainte vreme, pălăria cu pricina. Într-adevăr, 
întreaga adunare se uita la ea ca la un lucru bine cunoscut, 
când, la vederea ei, doamna Grettel Pfaall10 scoase un 
strigăt de voioasă uimire, zicând sus şi tare că e chiar 
pălăria preaiubitului ei soţ. 

Era o împrejurare cu atât mai vrednică de băgat în seamă, 
cu cât numitul Pfaall, dimpreună cu trei tovarăşi de-ai săi, 
dispăruseră din Rotterdam cam de vreo cinci ani de zile, 
într-un chip cu totul neaşteptat şi de neînțeles şi, până în 
clipa când începem această povestire, toate încercările de a 


afla ceva despre ei dăduseră greş. E adevărat că, nu 
demult, câteva oseminte, socotite drept omeneşti, fuseseră 
descoperite într-un loc retras din partea de răsărit a 
oraşului, amestecate de-a valma cu nişte dărâmături 
ciudate. Se găsiseră unii care merseseră cu gândul până la 
a-şi închipui că se întâmplase în acel loc o crimă 
îngrozitoare şi că e foarte cu putinţă ca victimele să fi fost 
chiar Hans Pfaall şi cei trei tovarăşi ai săi. Dar să ne 
întoarcem la povestirea noastră. 

Aşadar, balonul acesta (pentru că nu încape îndoială că 
era un balon) pogorâse cam la o sută de picioare deasupra 
pământului, îngăduind astfel mulţimii să vadă destul de 
desluşit persoana care se afla în el. Era într-adevăr un ins 
foarte ciudat. Ca înălţime nu putea să aibă mai mult de 
două picioare. Dar statura aceasta, oricât era ea de mică, îl 
putea totuşi face să-şi piardă echilibrul şi să-l dea peste 
marginea micii nacele, de n-ar fi fost o obadă circulară, care 
îi ajungea până la piept, legată de funiile balonului. Trupul 
omuleţului era peste măsură de lătăreţ şi dădea întregii 
sale făpturi o rotunjime fără nici un rost. Picioarele, desigur, 
nu puteau fi văzute deloc, deşi o substanţă cornoasă, de 
provenienţă dubioasă, apărea ocazional printr-o crăpătură 
din fundul nacelei, sau, ca să vorbesc mai corect, din fundul 
pălăriei. Avea nişte mâini uriaş de mari. Părul îi era cenuşiu 
şi împletit într-o coadă pe spate, iar nasul, fără pereche de 
lung, coroiat şi roşu. Avea ochi strălucitori şi mari, privirea 
pătrunzătoare. Bărbia şi obrajii, cu toate că zbârciţi de 
trecerea anilor, îi erau plini, puhavi şi lăsaţi. Cât despre 
urechi, nu puteai descoperi nici urmă de aşa ceva pe orice 
parte a capului. Acest ciudat şi micuţ ipochimen era 
îmbrăcat cu un surtuc larg de mătase azurie şi cu pantaloni 
potriviţi şi strimţi, strânşi pe genunchi cu agrafe de argint. 
Vesta lui era dintr-un material gălbui şi lucios. Purta pe cap 
- trasă ştrengăreşte pe o sprinceană - o tichie de tafta albă. 
Şi ca nimic să nu-i lipsească, gâtul îi era înfăşurat într-o 
basma de mătase de un roşu-sângeriu, care-i cădea moale 


până la piept, unde făcea un nod năzdrăvan, de o mărime 
neobişnuită. 

Când se apropie, precum am mai spus, la vreo sută de 
picioare de pământ, micul şi vârstnicul gentleman fu apucat 
deodată de un tremurici şi păru că nu mai are de gând să se 
mai apropie câtuşi de puţin de terra firma11. Aruncând 
atunci o cantitate de nisip dintr-un sac de pânză pe care-l 
ridicase cu multă greutate, rămase neclintit o clipă. Apoi, cu 
mişcări grăbite şi înfrigurate, începu să scoată dintr-un 
buzunar de afară al surtucului un portofoliu mare de 
marochin, îl cântări, bănuitor, în mână. Se uită la el, cu. O 
privire peste măsură de surprinsă, şi era vădit că greutatea 
portofoliului îl uimise, în sfârşit, îl deschise. Scoase din elun 
plic uriaş, pecetluit cu ceară roşie şi legat cu multă grijă cu 
o sfoară tot roşie, şi îl aruncă drept la picioarele primarului 
Superbus Von Underduk. Excelenţa sa se aplecă să-l ridice. 
Dar aeronautul, care nu încetase să fie foarte neliniştit şi 
nici nu mai avea pesemne vreo altă treabă care să-l ţină la 
Rotterdam, începu chiar din această clipă să-şi facă 
pregătirile de plecare. Şi fiindcă trebuia negreşit să se 
dezbare de o parte din lest ca să se poată înălța din nou, 
iată că jumătatea de duzină de saci pe care el îi aruncă, fără 
să se mai ostenească a-i deşerta, căzură, unul câte unul, în 
spinarea nenorocitului primar şi îl dădură peste cap de nu 
mai puţin de douăzeci şi una de ori, în văzul fiecărui 
locuitor din Rotterdam. Nu se poate totuşi presupune că 
maăreţul Underduk a lăsat să treacă fără a fi pedepsită 
această necuviinţă a bătrânului omuleţ. Ba se spune că, 
dimpotrivă, la fiecare din cele douăzeci şi una de tumbe ela 
pufăit mânios şi desluşit din pipa lui, pe care în tot acest 
timp a ţinut-o din răsputeri în colţul gurii şi pe care, cu voia 
lui Dumnezeu, e hotărit s-o ţină bine până la cea din urmă 
a sa suflare. 

Între acestea, balonul se înălța ca o ciocârlie12 şi, 
avântându-se departe deasupra cetăţii, dispăru, în sfârşit, 
netulburat, după un nor ce semăna cu acela de după care 


se ivise în chip atât de ciudat la venire, şi astfel fu pierdut, 
pentru vecie, de ochii plini de uimire ai bunilor cetăţeni din 
Rotterdam. Acum atenţia tuturor se îndreptă asupra 
scrisorii, împrejurările în care fusese aruncată şi urmările 
fireşti ale acestora se dovediră fatale atât persoanei, cât şi 
demnităţii Excelenței sale ilustrului primar, mynheer 
Superbus Von Underduk. Acest înalt dregător nu uitase 
totuşi, în timpul mişcărilor sale giratoriil3, să pună la loc 
sigur epistola, despre care s-a văzut, după cercetare, că a 
ajuns chiar în mâinile celor în drept, fiindcă fusese adresată 
lui însuşi, precum şi profesorului Rub-a-dub14, în calitatea 
lor oficială de preşedinte şi de vicepreşedinte ai Colegiului 
Naţional al Astronomilor din oraşul Rotterdam. Fu deci 
deschisă la faţa locului de către cei doi demnitari, care 
găsiră într-insa nemaipomenita şi într-adevăr foarte 
însemnata comunicare ce urmează: 

Excelenţelor lor VON UNDERDURK şi RUB-A-DUB, 
preşedintele şi vicepreşedintele Colegiului Naţional al 
Astronomilor din oraşul Rotterdam. 

Poate că excelenţele voastre îşi mai aduc aminte de un biet 
meşteşugar, pe nume Hans Pfaall, şi de meserie cârpaci de 
foaie, care, dimpreună cu alţi trei tovarăşi, a dispărut din 
Rotterdam, mai acum cinci ani, într-un chip ce poate fi 
socotit ca de neînțeles. Cu voia Excelenţelor voastre, sunt 
chiar eu, acelaşi Hans Pfaall, scriitorul comunicării de faţă. 
E un lucru bine cunoscut celor mai mulţi dintre scumpii mei 
concetăţeni că vreme de patruzeci de ani am locuit fără 
întrerupere în căsuţa pătrată de cărămidă de la capătul 
aleii numite Sauerkraut15, în care am stat până în ziua 
dispariţiei mele. Strămoşii mei au locuit-o şi ei de nu mai ţin 
minte când. Ca şi mine, ei s-au îndeletnicit în chip statornic 
cu vrednica şi într-adevăr bănoasa meserie de cârpaci de 
foaie. La drept vorbind, până în anii aceştia din urmă, când 
politica le-a sucit oamenilor capul, nici un cetăţean cinstit 
din Rotterdam nu-şi putea dori şi nu putea să îmbrăţişeze o 
meserie mai bună decât a mea. Mă bucuram de credit, 


aveam de lucru totdeauna şi nu duceam lipsă nici de bani, 
nici de bunăvoință. Curând însă am început, precum 
spuneam, să simt roadele libertăţii, ale cuvântărilor 
nesfârşite, ale radicalismului şi a tot felul de alte asemenea 
lucruri. Oameni care altădată erau cei mai buni muşterii din 
lume nu mai aveau acum nici măcar o clipă să se gândească 
la tine. Aveau răgaz numai cât le trebuia să poată citi 
despre revoluţii şi să ţină pasul cu progresele gândirii şi cu 
spiritul timpului. Dacă aveau nevoie să aţâţe focul din vatră, 
îl aţâţau cu o gazetă, şi pe măsură ce autoritatea guvernului 
slăbea, îmi dădeam tot mai bine seama că pielea şi fierul se 
făceau tot mai trainice, căci în foarte scurtă vreme nu s-a 
mai găsit în tot oraşul nici măcar o pereche de foaie care să 
aibă nevoie de undrea sau de ajutorul ciocanului. Era o 
stare de lucruri care nu se mai putea îndura. Ajunsei în 
curând calic ca un şoarece şi, având nevastă şi copii de 
întreţinut, cu încetul povara mea se făcu de nesuferit şi 
pierdeam ceasuri întregi gândindu-mă la mijlocul cel mai 
potrivit de a-mi pune capăt zilelor. Dar, între timp, afurisiţii 
de creditori nu-mi dădeau răgaz să stau pe gânduri. Casa 
mea era de-a binelea asediată de dimineaţă până seara, aşa 
că începusem să turbez, şi să fac spume la gură, şi să mă 
frământ ca un tigru în cuşcă. Mi-aduc aminte mai cu seamă 
de trei dălcăuci care mă sâcâiau de mă scoteau din răbdări 
făcând veşnic de strajă la poarta mea şi ameninţându-mă cu 
asprimile legii. M-am jurat să mă răzbun amarnic pe tustrei 
aceştia dacă voi avea vreodată norocul să-i prind în gheară. 
Şi sunt încredinţat că plăcerea asta de care mă bucuram 
dinainte a fost singurul lucru pe lume care m-a împiedicat 
să-mi îndeplinesc pe loc planul de a-mi zbura creierii cu un 
foc de pistol. Am socotit totuşi că e mai bine să mă prefac, 
să-mi stăpânesc mânia, să-i hrănesc cu făgăduieli, cu vorbe 
dulci, până ce, mulţumită vreunui noroc neaşteptat, mi se 
va ivi un prilej de răzbunare. 

Într-o zi, când le scăpasem printre degete şi mă simţeam 
mai copleşit ca niciodată, am rătăcit îndelung şi fără ţintă 


pe străzile cele mai întunecate, până ce, într-un sfârşit, am 
dat într-un colţ peste o dugheană de anticar. Văzând în 
apropierea mea un scaun liber destinat clienţilor, m-am 
lăsat în eî, amărât şi ursuz, şi, fără să ştiu de ce, am deschis 
cel dintâi volum care-mi stătea la îndemână. Era, din 
întâmplare, o mică broşură de astronomie speculativă, 
scrisă de profesorul Encke16 de la Berlin, sau poate de un 
francez cu un nume asemănător. Aveam niţică spoială de 
ştiinţă în această materie, şi în curând m-am adâncit din ce 
în ce mai mult în cuprinsul cărţii, aşa încât l-am citit de 
două ori înainte de a-mi reaminti ce se petrece în jurul meu. 
Între timp începu să se întunece şi mi-am îndreptat paşii 
spre casă. Dar textul acelui tratat făcuse asupra mea o 
impresie de neuitat, şi în vreme ce hoinăream pe străzile 
năpădite de întuneric, amintirea mea depăna cu grijă 
raţionamentele ciudate şi uneori de neînțeles ale autorului. 
Câteva anumite paragrafe îmi tulburaseră închipuirea într- 
un fel cu totul neobişnuit. Cu cât gândeam mai mult asupra 
cuprinsului lor, cu atât mai tare creştea şi interesul pe care- 
| treziseră în mine. Educaţia mea, destul de mărginită 
îndeobşte, şi mai ales nepriceperea mea în problemele de 
filosofie naturală, departe de a mă face neîncrezător în 
puterea de a înţelege ceea ce citisem sau să mă facă să pun 
la îndoială noţiunile multiple care se desprinseseră au fost, 
dimpotrivă, un imbold pentru imaginaţie. Şi eram destul de 
închipuit, sau poate destul de cuminte, ca să mă întreb dacă 
nu cumva toate aceste idei neroade, care încolţesc în minţi 
bolnăvicioase, nu conţin în ele, aşa cum se şi pare de altfel, 
toată forţa, tot adevărul, precum şi celelalte proprietăţi ce 
ţin de intuiţie şi instinct; şi dacă, pentru a face un pas 
înainte, nu s-ar putea ca profunzimea, în probleme de o 
natură pur speculativă, să fie dovedită ca o sursă legitimă 
de falsitate şi eroare. Cu alte cuvinte, credeam, şi mai cred 
şi azi, că adevărul este de multe ori în sinea sa superficial, şi 
că, în multe cazuri, adâncimea constă mai mult în abisurile 
în care o căutăm decât în situaţiile reale unde poate fi 


găsită, însăşi natura părea să-mi procure dovezi pentru 
aceste păreri ale mele. Contemplând corpurile cereşti, m-a 
izbit mai cu seamă faptul că nu puteam să disting o stea cu 
aceeaşi precizie când o priveam cu o atenţie susţinută, 
directă şi fără devieri, ca atunci când permiteam privirii 
mele să lunece prin vecinătatea ei. Desigur, în acel moment 
nu-mi dădeam seama că acest paradox aparent era 
pricinuit de faptul că centrul vizual era mai puţin 
susceptibil de a primi impresii de lumină decât porțiunile 
periferice ale retinei. Aceste cunoştinţe, şi altele de acelaşi 
fel, le-am asimilat în cursul următorilor cinci ani plini de 
evenimente, ani în care m-am dezbărat de prejudecățile 
stării mele sociale umile şi am uitat de cârpaciul de foaie în 
multiplele şi feluritele mele ocupaţii. Dar în perioada despre 
care vorbesc, analogia oferită de o observaţie 
întâmplătoare asupra unei stele şi concluzia la care 
ajunsesem m-au izbit cu puterea unei confirmări pozitive, şi 
atunci m-am hotărât definitiv să urmez drumul pe care l-am 
urmat. 

Era târziu când am ajuns acasă. M-am dus îndată la 
culcare. Dar mintea mi-era prea frământată ca să pot dormi 
şi am petrecut toată noaptea adâncit în gânduri. Sculându- 
mă dis-de-dimineaţă, m-am repezit la prăvălioara librarului, 
unde am dat şi puţinii bani pe care-i mai aveam, ca să 
cumpăr câteva volume de mecanică cerească şi astronomie 
practică. Ducându-le cu bine acasă, mi-am închinat citirii lor 
fiece clipă liberă, şi în curând am făcut progrese aşa de 
mari în studiul acestor ştiinţe, încât am socotit că sunt în 
stare să purced la înfăptuirea unui anume plan. Între timp 
m-am străduit să-i împac pe cei trei creditori care îmi 
pricinuiseră atâtea necazuri, în cele din urmă am şi izbutit 
să fac faţă unei jumătăţi din cererile lor, atât prin vânzarea 
unei părţi din mobilierul gospodăriei, cât şi prin făgăduiala 
ce le-am făcut-o de a plăti şi rămăşiţa, după înfăptuirea unui 
mic plan despre care le-am spus că-l urmăream şi pentru a 
cărui îndeplinire le-am cerut ajutorul. Astfel am reuşit, fără 


prea mare greutate, să mi-i câştig, căci erau nişte oameni 
fără nici o pregătire. 

Lucrurile fiind lămurite în acest chip, am purces, cu 
ajutorul soţiei mele - dar în cea mai mare taină şi cu băgare 
de seamă - să vând lucrurile ce-mi rămăseseră şi să adun - 
luând cu împrumut sume mici, sub un cuvânt sau altul, şi 
fără să mă sinchisesc câtuşi de puţin (o mărturisesc cu 
ruşine) de viitoarele mele mijloace de plată - o însemnată 
sumă de bani gheaţă. 

Cu aceste mijloace, astfel sporite, mi-am făcut rost, la 
răstimpuri, de chembrică subţire, de foarte bună calitate, în 
bucăţi de câte doisprezece iarzi17 fiecare. Am mai 
cumpărat sfoară, vernis de cauciuc şi un coş de răchită, 
mare şi adânc, făcut de comandă, iar pe lângă acestea, 
felurite alte materiale necesare construirii şi echipării unui 
balon de o mărime neobişnuită. Am pus-o pe soţia mea să se 
apuce de lucru şi să-l dea gata cât mai degrabă, şi i-am dat 
toate îndrumările trebuincioase asupra felului cum trebuie 
să procedeze, între timp am lucrat din sfoară un fileu de o 
mărime suficientă: l-am prevăzut cu un inel şi cu frânghiile 
necesare; am cumpărat un cuadrant, o busolă, un telescop, 
un barometru obişnuit, cu anumite modificări importante, şi 
două instrumente astronomice care nu sunt prea bine 
cunoscute. Am găsit apoi un moment prielnic şi am cărat 
noaptea într-un loc singuratic, la răsărit de Rotterdam, cinci 
balerci cu cercuri de fier, cam de câte cincizeci de 
galoane18 fiecare, şi încă una de o capacitate şi mai mare; 
şase tuburi de tinichea, construite anume, cu un diametru 
de trei ţoli19 şi o lungime de zece picioare; o anumită 
cantitate de substanţă metalică sau semimetalică, pe care 
nu 0 voi denumi, şi o duzină de damigene cu un acid foarte 
obişnuit. 

Gazul ce se obţine din aceste ultime elemente n-a mai fost 
fabricat de nimeni decât de mine sau, cel puţin, n-a mai fost 
folosit niciodată într-un asemenea scop20. N-aş avea nimic 
împotrivă să dau în vileag formula secretă şi deplină a 


acestui gaz21, dar ea aparţine, de drept, aşa cum am mai 
spus, unui cetăţean din Nantes, în Franţa, care mi-a 
împărtăşit-o cu condiţia să nu o divulg. Acelaşi ins mi-a 
încredinţat, fără să fi ştiut nimic despre cele ce aveam de 
gând să fac, o metodă de a construi baloane din pieliţa unui 
anume animal şi prin care orice pierdere de gaz este 
aproape cu neputinţă. Dar am găsit cu cale că un asemenea 
mijloc era totuşi prea costisitor, mai ales că era foarte 
posibil ca o chembrică subţire, îmbibată cu o soluţie de 
cauciuc, să fie tot aşa de bună. Pomenesc aici de această 
împrejurare pentru că se prea poate ca într-una din aceste 
zile omul cu pricina să încerce a se înălța cu balonul, 
folosind gazul cel nou şi materialul amintit, şi nu doresc 
deloc să-l lipsesc de onoarea unei invenţii foarte originale. 

Pe locul pe care, când va fi fost să umflu balonul, aveam de 
gând să aşez balercile mai mici, am săpat pe ascuns câte o 
mică groapă; gropile, astfel făcute, alcătuiau un cerc cu un 
diametru de douăzeci şi cinci de picioare. Am săpat şi în 
centrul cercului, unde era locul sortit celei mai mari balerci, 
o groapă de o mai mare adâncime. În cele cinci gropi mai 
mici am aşezat câte o cutie de tinichea cu câte cincizeci de 
pfunzi22 de praf de puşcă în fiecare, iar în groapa mai 
mare, un butoi cu o sută şi cincizeci. Cu dâre de pulbere 
acoperite, am stabilit, aşa cum trebuia, legătura între butoi 
şi balerci, iar după ce am pus într-una dintre acestea 
capătul a vreo patru picioare de fitil, am acoperit groapa şi 
am aşezat peste ea butoiul, lăsând celălalt capăt al fitilului 
să iasă cam de un deget în afară şi în aşa fel încât să fie 
aproape cu neputinţă de văzut. Acoperind apoi şi celelalte 
gropi, am aşezat fiecare balercă la locul cuvenit. 

Pe lângă materialele arătate mai sus, am mai cărat şi am 
ascuns la depozitul meu unul din acele aparate 
perfecţionate ale domnului Grimm23, pentru comprimarea 
aerului atmosferic. Mi-arn dat seama totuşi că această 
maşină are nevoie de modificări însemnate ca să poată fi 
folosită potrivit scopurilor mele. Dar printr-o muncă 


îndărătnică şi printr-o stăruinţă neîntreruptă, am izbândit 
pe deplin în toate pregătirile mele. Balonul meu fu în 
curând gata. Putea cuprinde mai bine de patruzeci de mii 
de metri cubi de gaz. După calculele mele, putea lesne să 
mă ridice cu încărcătura mea cu tot şi, dacă îl mânuiam cu 
dibăcie, cu încă o sută şaptezeci şi cinci de pfunzi de balast 
pe deasupra. Fusese impregnat cu trei straturi de vernis de 
cauciuc şi m-am încredinţat că țesătura de chembrică poate 
înlocui mătasea în toate întrebuinţările acesteia, fiind tot 
atât de trainică şi, afară de asta, şi mult mai puţin 
costisitoare. 

Când totul fu gata, cerui soţiei mele să-mi jure că nu va 
spune nimănui nimic despre tot ce am făcut din ziua când 
m-am dus pentru întâia oară la dugheana librarului. Din 
parte-mi, i-am făgăduit să mă întorc de îndată ce 
împrejurările mi-o vor îngădui. I-am dat şi puţinii bani ce-i 
mai aveam şi mi-am luat rămas-bun de la ea. La drept 
vorbind, n-aveam nici o teamă în privinţa-i. Era ceea ce 
îndeobşte se numeşte o femeie şi jumătate, şi putea să se 
descurce în lumea asta şi fără sprijinul meu. Ca să spun 
lucrurilor pe nume, cred că m-a socotit totdeauna un 
pierde-vară, un trântor şi nimic mai mult, bun doar să 
viseze câte-n lună şi în soare, şi era mai degrabă mulţumită 
să scape de mine. Era o noapte întunecoasă când i-am urat 
bun-rămas si, luând cu mine în chip de aghiotanţi pe cei trei 
creditori care îmi pricinuiseră atâtea neajunsuri, am dus 
balonul cu toate accesoriile lui pe un drum ocolit la locul 
unde erau adăpostite celelalte materiale. Am găsit totul 
nevătămat şi m-am pus îndată pe lucru. 

Era întâi aprilie. Noaptea, precum am spus, era 
întunecoasă. Nu se vedea nici o stea. O ploaie măruntă şi 
rece, căzând la răstimpuri, ne stânjenea cumplit. 

Dar ceea ce mă îngrijora mai mult era balonul, care, în 
ciuda vernisului ce-l apăra, începea să se îngreuneze din 
pricina umezelii. Pulberea, de asemenea, putea să fie 
vătămată. l-am pus deci pe cei trei cămătari să lucreze de 


ZOr, să presare gheaţă pisată în jurul butoiului din mijloc şi 
să agite acidul în celelalte. Dar nu încetau totuşi să mă tot 
sâcâie cu întrebări asupra celor ce aveam de gând să fac cu 
aceste lucruri şi-mi exprimau toată nemulţumirea lor cu 
privirea la truda istovitoare la care îi pusesem. Nu erau în 
stare să priceapă (spuneau ei) ce lucru bun putea să iasă 
din faptul că se udau până la piele numai pentru a fi făcuţi 
complici la o atât de groaznică vrăjitorie. Mă cuprinse 
neliniştea. Am continuat să lucrez din răsputeri. Eram 
încredinţat că tâmpiţii ăştia mă bănuiesc că am făcut 
legământ cu dracul şi că, pe scurt, tot ce fac în clipa de faţă 
nu e lucru curat. Şi mi-era tare frică să nu mă părăsească 
tustrei deodată. M-am străduit, totuşi, să-i liniştesc, 
făgăduindu-le că, de îndată ce voi fi dus la bun sfârşit 
această treabă, le voi plăti tot ce le mai datorez. Vorbele 
mele şi le-au tălmăcit, fireşte, pe înţelesul lor. Fără îndoială, 
şi-au închipuit că, într-un fel sau altul, voi intra în 
stăpânirea unei sume uriaşe de bani gheaţă. Şi îndrăznesc 
să cred că ar fi fost de ajuns să le plătesc tot ce le datoram 
şi ceva pe deasupra, în schimbul serviciilor făcute, ca să le 
pese prea puţin de ceea ce s-ar mai fi putut întâmpla cu 
sufletul sau cu ciolanele mele. 

După vreo patru ore şi jumătate, socotii că balonul s-a 
umflat de ajuns. Am legat de el nacela, în care mi-am pus 
toate uneltele, precum şi un glob de sticlă golit de aer şi 
foarte bine astupat cu un dop. N-am uitat nici 
condensatorul, nici o cantitate de var nestins, un baton de 
ceară de sigiliu, o uriaşă provizie de apă şi merinde din 
belşug, ca, de pildă, pemmican24-ului, a cărui putere 
nutritivă, faţă de micimea volumului, e nemăsurat de mare. 
Am mai luat în nacelă o pereche de porumbei şi o pisică. 
Tocmai se crăpa de ziuă când am socotit că ora plecării a 
sunat. Ca din întâmplare am scăpat pe jos o ţigară şi, 
aplecându-mă s-o ridic, am găsit prilejul să aprind pe furiş 
capătul fitilului, care, aşa cum am mai spus, depăşea niţel 
marginea de jos a uneia dintre balercile mai mici. Niciunul 


dintre cei trei creditori ai mei n-a băgat de seamă mişcarea. 
Sărind în nacelă, am tăiat fără zăbavă singura frânghie care 
mă ţinea legat de pământ, şi nu mică mi-a fost bucuria 
văzând că mă înălţăm cu o repeziciune de neînchipuit, 
ducând cu mare înlesnire o sută şaptezeci şi cinci de pfunzi 
de balast de plumb, şi că aş fi putut tot atât de bine ridica o 
greutate mult mai mare. 

Dar de-abia atinsesem o înălţime de cincizeci de iarzi, 
când deodată, urlând şi vuind îngrozitor, un vârtej 
năprasnic de foc şi pietriş, de lemne învăpăiate, metale 
încinse şi mădulare sfâşiate se năpusti cu furie asupră-mi. 
Inima mi se strânse de spaimă şi mă prăbuşii, tremurând de 
groază, în fundul nacelei. Mi-am dat seama, fireşte, că 
încărcasem din cale-afară butoaiele cu pulbere şi aveam 
acum de îndurat principalele urmări ale exploziei, într- 
adevăr, în mai puţin de o clipă simţii că tot sângele îmi 
năvăleşte în tâmple, şi în cea următoare, o zguduitură pe 
care n-am s-o uit niciodată izbucni în mijlocul nopţii şi parcă 
despică firmamentul în două. Mai târziu, când am avut un 
răgaz de gândire, mi-am dat seama că nemaipomenita 
violenţă a exploziei se datora, în ce mă priveşte, pricinii ei 
adevărate, adică faptului că mă aflam chiar deasupră-i, şi 
tocmai în bătaia puterii ei celei mai mari. Dar în acea clipă 
nu m-am gândit decât să scap cu viaţă. Mai întâi, balonul se 
dezumflă, apoi se dilată cu furie, se mai învârti jur-împrejur 
cu o iuţeală ameţitoare şi, în sfârşit, şovăind şi rostogolindu- 
se ca un om beat, mă zvârli peste marginea nacelei, 
lăsându-mă atârnat la o înălţime îngrozitoare, cu capul în 
jos, cu faţa în afară, de un capăt al frânghiei, lung de vreo 
trei picioare, care spânzura întâmplător printr-o crăpătură 
a fundului nacelei, în care, ca prin minune, în momentul 
căderii, mi s-a încurcat piciorul stâng25. E cu neputinţă de 
închipuit cât de cât grozăvia situaţiei în care mă aflam. 
Căscam gura spasmodic, să răsuflu, un tremur asemenea 
unui acces de friguri făcea să tresară fiece nerv, fiece 
muşchi al fiinţei mele. Simţeam cum îmi ies ochii din orbite, 


o greață cumplită mă cuprinsese si, în cele din urmă, îmi 
pierdui cunoştinţa şi căzui în leşin. 

Mi-e imposibil să spun câtă vreme am rămas în starea 
aceasta. Trebuie totuşi să fi trecut un răstimp destul de 
lung, fiindcă în clipa când mi-am revenit niţel în simţiri, 
văzui că se crapă de ziuă, că balonul plutea la o înălţime 
ameţitoare peste deserturile oceanului, şi cât vedeai cu 
ochii, nici urmă de uscat nu puteai zări între hotarele 
necuprinsului orizont. Dar senzațiile mele, după această 
trezire la viaţă, nu erau deloc atât de dureroase cât m-aş fi 
putut aştepta. Era şi multă nebunie în felul liniştit în care 
am cercetat şi am început să-mi dau seama în ce situaţie mă 
aflam. Mi-am ridicat mâinile, una după alta, în dreptul 
ochilor şi am rămas uimit şi m-am tot întrebat prin ce 
nenorocită împrejurare mi se umflaseră în halul ăsta vinele 
şi mi se înnegriseră atât de groaznic unghiile. Pe urmă mi- 
am examinat cu multă grijă capul, scuturându-mi-l în 
repetate rânduri şi pipăindu-l cu o minuțioasă luare-aminte, 
până ce am izbutit să mă liniştesc, dându-mi seama că nu se 
făcuse mai mare decât balonul meu, aşa cum începusem să 
cred. Apoi, cu o mişcare obişnuită, m-am căutat în 
amândouă buzunarele pantalonilor si, văzând că-mi lipsesc 
carneţelul şi cutiuţa cu scobitori, m-am străduit să mă 
dumiresc cum de mi le pierdusem si, nereuşind, m-am 
simţit nespus de amărât. Simţii atunci o durere nesuferită 
la glezna piciorului stâng, şi un gând nelămurit despre 
starea în care mă aflam începu să-mi mijească prin minte. 
Dar, ciudat lucru! Nu eram nici mirat, nici îngrozit. Dacă 
simţeam totuşi o tulburare oarecare, era un fel de 
mulţumire ascunsă gândindu-mă câtă dibăcie va trebui să 
desfăşor ca să ies din încurcătură. Dar nici o singură clipă 
n-am socotit că m-aş putea îndoi de scăparea mea 
definitivă. Câteva minute am rămas cu totul adâncit în 
gânduri. Mi-aduc aminte că mi-am tot supt buzele, că mi-am 
dus mereu degetul la nas şi că am făcut toate gesturile şi 
strâmbăturile pe care le face un om când, tolănit într-un 


fotoliu, se gândeşte în voie la lucruri încurcate sau de mare 
importanţă. Când am găsit că mi-am adunat bine gândurile, 
mi-am dus cu mare grijă şi băgare de seamă mâinile la 
spate şi mi-am desfăcut catarama mare de fier de la capătul 
curelei pantalonilor. Catarama asta avea trei dinţi care, 
fiind niţel ruginiţi, nu puteau fi învârtiţi pe axele lor decât 
foarte cu greu. Cu oarecare caznă, am izbutit totuşi să-i fac 
să stea perpendicular pe chenarul cataramei, şi mi-a părut 
bine văzând că se menţin în această poziţie. După aceea, 
ţinând în dinţi acest soi de unealtă, m-am apucat să-mi 
deznod cravata. A trebuit să mă întrerup şi să mă odihnesc 
în mai multe rânduri până să duc la capăt această 
încercare. Dar, în cele din urmă, am izbutit. Apoi am legat 
zdravăn catarama de unul dintre capetele cravatei, iar pe 
celălalt, spre mai mare siguranţă, l-am încolăcit strâns de 
pumnul meu. Opintindu-mă apoi din tot trupul, cu o uriaşă 
sforţare musculară, am izbutit, chiar de la întâia încercare, 
să zvârl catarama în nacelă şi s-o agăţ, aşa cum am avut de 
gând, de marginea circulară a împletiturii de răchită. 
Trupul meu, întors acum spre peretele nacelei, făcea cu 
aceasta un unghi de vreo patruzeci şi cinci de grade, ceea 
ce nu însemna câtuşi de puţin că mă aflam cu patruzeci şi 
cinci de grade sub perpendiculară. Mă găseam pe un plan 
aproape paralel cu nivelul orizontului, deoarece noua 
poziţie pe care o dobândisem silise fundul nacelei să-şi 
schimbe locul în aceeaşi măsură, ceea ce mă punea într-o 
situaţie cât se poate de primejdioasă. Dar mai întâi să nu 
uităm că dacă, atunci când am fost azvârlit din nacelă, aş fi 
căzut cu faţa spre balon, şi nu cu ea în afară, aşa cum mă 
găseam acum, sau dacă, în al doilea rând, s-ar fi întâmplat 
ca frânghia de care eram suspendat să atârne de marginea 
de sus a nacelei, şi să nu treacă printr-o crăpătură din fund, 
socotesc uşor de înţeles că, în oricare dintre aceste două 
ipostaze, n-aş mai fi fost în stare să săvârşesc ceea ce am 
săvârşit şi destăinuirile pe care le-am făcut acum ar fi fost 
pierdute de-a binelea pentru posteritate. Aveam deci pricini 


să fiu recunoscător întâmplării care mă ajutase, dar eram 
încă prea năucit ca să fiu în măsură să gândesc ceva. 
Aşadar, am mai rămas atârnat în neştire încă vreun sfert de 
ceas în această poziţie atât de neobişnuită, fără să fac nici 
cea mai mică sforţare, cufundat într-o stare ciudată şi 
neroadă de linişte şi de răsfăţ. Aceasta însă s-a risipit foarte 
repede şi i-au urmat fără zăbavă groaza, spaima şi un 
sentiment de nemărginită deznădejde şi părăsire. De fapt, 
sângele ce mi se îngrămădise aşa de multă vreme în vinele 
capului şi ale grumazului, şi care îmi pusese cugetul într-o 
stare vecină cu nebunia, începuse să se retragă pe căile lui 
fireşti, îmi dădeam de data asta limpede seama de pericolul 
pe care până acum abia îl presimţisem. Dar această trezire 
la realitate nu reuşea să mă lipsească de stăpânirea de sine 
şi de curajul de a-l înfrunta. Spre norocul meu, slăbiciunea 
n-a ţinut prea mult. Tocmai la timpul potrivit, curajul 
disperării îmi veni într-ajutor, şi atunci, smucindu-mă şi 
strigând ca un ieşit din minţi, m-am aruncat din răsputeri, 
iară şi iară, până ce, apucând, în sfârşit, ca într-o menghine, 
în încleştarea ghearelor mele mult dorita margine de 
răchită, izbutii să mă cocoţ pe ea şi, cutremurat în toată 
fiinţa, căzui cu capul în jos înlăuntrul nacelei. 

Mi-a trebuit însă oarecare timp până să-mi regăsesc 
îndeajuns puterile, ca să mă pot îngriji de balon. L-am 
cercetat deci cu luare-aminte şi, spre deplina mea uşurare, 
l-am găsit cu totul nevătămat. Uneltele erau toate în bună 
stare şi, din fericire, nu pierdusem nimic din provizii şi din 
lest. E drept că le aşezasem aşa de bine la locurile lor, că 
nici vorbă nu putea fi să se piardă. M-am uitat la ceas. Era 
ora şase. Mă înălţăm mereu şi cu mare iuţeală, iar 
barometrul arăta o înălţime de trei mile şi trei sferturi. 
Chiar dedesubtul meu, pe suprafaţa oceanului, se vedea un 
lucru mic şi negru, de o formă niţel lunguiaţă, cam de 
mărimea unei piese de domino şi semănând foarte bine şi în 
toate privinţele cu o jucărie de acest fel. Îndreptându-mi 
asupră-i telescopul, am putut să văd desluşit că e un vas 


britanic cu nouăzeci şi patru de tunuri, care se legăna greoi 
pe mare, cu vântul din spate, îndreptându-se spre vest-sud- 
vest. Afară de vasul acesta, nu mai vedeam altceva decât 
oceanul, şi cerul, şi soarele, care răsărise de mult. 

Acum a venit timpul să împărtăşesc Excelenţelor voastre 
scopul călătoriei mele. Excelenţele voastre îşi amintesc, 
desigur, că împrejurările grele din Rotterdam mă 
aduseseră, în cele din urmă, în pragul sinuciderii. Nu pot 
spune totuşi că aveam vreo pricină temeinică să fiu scârbit 
de viaţă, dar neajunsurile întâmplătoare ale situaţiei mele 
mă hărţuiseră peste măsură. Aflându-mă în această stare 
sufletească, deopotrivă dornic de viaţă, dar şi obosit de ea, 
tratatul găsit în dugheana librarului a venit în ajutorul 
închipuirii mele. 

Am luat, în sfârşit, o hotărâre. M-am hotărât să plec, dar 
să trăiesc mai departe; să părăsesc lumea, dar să rămân în 
viaţă; pe scurt, ca să isprăvesc cu enigmele, mi-am pus în 
gând, fără să mă sinchisesc de urmări, să-mi croiesc, dacă 
voi putea, drum până la Lună. lar acum, ca să nu se spună 
că aş fi mai nebun decât sunt într-adevăr, vreau să 
povestesc un amănunt şi cât pot mai bine ce anume m-a 
făcut să cred că o asemenea reuşită, cu toate că e 
neîndoielnic plină de greutăţi şi de primejdii, nu e însă, 
pentru o minte îndrăzneață, dincolo de notarul 
posibilităţilor. 

Depărtarea reală dintre Lună şi Pământ era cel dintâi 
lucru de care trebuia să ţin seama. lar această distanţă 
aproximativă dintre centrele celor două planete Bste, în 
medie, cam de 59.9643 de ori mai mare decât raza 
ecuatorială a pământului, adică de vreo 237 000 de mile. 
Vorbesc de distanţa mijlocie sau aproximativă, dar dacă ne 
gândim că orbita Lunii este, în ce priveşte forma, o elipsă, a 
cărei excentricitate, măsurată la semiaxa cea mare a 
acestei elipse, nu e mai mică de 0,05484, şi că centrul 
Pământului e aşezat în focarul ei, rezultă că dacă aş izbuti 
într-un fel sau altul să întâlnesc Luna la perigeu, distanţa de 


care pomenesc mai sus ar fi micşorată simţitor. Dar lăsând 
la o parte, deocamdată, această ipoteză, era lucru foarte 
sigur că, în tot cazul, din cele 237 000 de mile, puteam să 
scad lungimea razei Pământului, adică 4 000 de mile, 
precum şi aceea a razei Lunii, adică l 080, în total 5 080, şi 
că nu mi-ar rămâne de străbătut decât o distanţă 
aproximativă de 231 920 de mile. Iată, gândii eu, o distanţă 
care nu e câtuşi de puţin extraordinară. S-au făcut de multe 
ori călătorii pe Pământ cu o iuţeală de 30 de mile pe oră; şi, 
pe drept cuvânt, te poţi aştepta la viteze cu mult mai mari. 
Dar, chiar şi cu această viteză, nu mi-ar fi trebuit mai mult 
de 322 de zile ca să pot atinge suprafaţa Lunii. Aveam însă 
destule temeiuri să fiu încredinţat că viteza mijlocie a 
călătoriei mele va depăşi cu mult pe aceea de 30 de mile pe 
oră, şi, fiindcă aceste raționamente au făcut o adâncă 
impresie asupră-mi, voi vorbi mai pe larg de ele mai târziu. 
Celălalt punct de care trebuia ţinut seamă era de o 
importanţă mult mai mare. După datele barometrului ştim 
că, ridicându-ne deasupra scoarţei pământeşti la o înălţime 
de 1 000 de picioare, am lăsat sub noi cam a treizecea parte 
din cantitatea aerului atmosferic; că la 10 600 de picioare 
am ajuns cam la o treime, iar la 18 000, ceea ce înseamnă 
aproape înălţimea piscului Cotopaxi26, am trecut dincolo de 
jumătatea materială, sau, în tot cazul, de o jumătate din 
cantitatea ponderabilă a aerului care învăluie globul 
pământesc. S-a mai calculat că la o înălţime ce nu depăşea 
a suta parte a diametrului terestru, cu alte cuvinte, care nu 
trece de optzeci de mile, aerul este atât de rărit, încât viaţa 
animală nu poate, cu nici un chip, să dăinuiască. Şi cele mai 
iscusite mijloace pe care le avem la îndemână ca să ne 
încredinţăm de prezenţa atmosferei devin atunci 
neîndestulătoare pentru a ne putea convinge de existenţa 
ei. Dar nu puteam totuşi să nu-mi dau seama că aceste din 
urmă calcule sunt întemeiate pe cunoştinţele noastre 
experimentale despre proprietăţile aerului şi despre legile 
mecanice ale dilatării şi contractării lui în ceea ce, 


comparativ vorbind, am putea numi vecinătatea nemijlocită 
a Pământului. În afară de asta, se consideră drept axiomă 
că la o anumită depărtare de suprafaţa lui, socotită 
inaccesibilă, viaţa animală este şi trebuie să fie în esenţă 
incapabilă de vreo transformare. Fireşte că orice 
raționamente de acest fel şi sprijinite pe asemenea date pot 
fi numai şi numai analogice. Cea mai mare înălţime la care 
omul a ajuns vreodată a fost aceea de 25 000 de picioare, 
atinsă în cursul expediției aeronautice a domnilor Gay- 
Lussac şi Biot27. E, desigur, o înălţime modestă, chiar dacă 
o comparăm cu aceea de optzeci de mile de care vorbim. Şi 
nu mă puteam împiedica de a gândi că problema lăsa loc 
îndoielilor şi dădea deplină libertate presupunerilor. 

Dar, în fapt, după ce s-a făcut o ascensiune la o anumită 
înălţime, cantitatea de aer ponderabil străbătută în orice 
altă ascensiune următoare nu este câtuşi de puţin în 
proporţie directă cu adaosul de înălţime depăşit (cum 
foarte uşor se poate vedea din ceea ce s-a stabilit mai 
înainte), ci este în raport descrescând28. Este deci lucru 
vădit că, înălțându-se cât mai sus cu putinţă, nu vom izbuti, 
la drept vorbind, să ajungem la o limită dincolo de care 
atmosfera nu mai există de loc. Ea trebuie să existe, am 
socotit eu, cu toate că s-ar putea să existe într-o stare de 
infinită rarefacţie. 

Pe de altă parte, ştiam bine că nu lipsesc nici argumente 
ce tind a dovedi existenţa unei limite atmosferice reale şi 
precise, dincolo de care nu se mai găseşte aer absolut 
deloc. Dar o anumită împrejurare trecută sub tăcere de 
către cei care susţin existenţa unei asemenea limite mi s-a 
părut că ar fi (cu toate că nu alcătuieşte un argument 
hotărâtor împotriva tezei lor) vrednică de o foarte serioasă 
cercetare. Comparând intervalele dintre trecerile succesive 
ale cometei lui Encke la periheliul său, ţinând seama, cu cea 
mai mare grijă, de toate tulburările datorate atracției 
planetelor, vom constata că perioadele se micşorează 
treptat. Cu alte cuvinte, axa mare a elipsei cometei devine 


din ce în ce mai scurtă printr-o descreştere înceată, dar cu 
desăvârşire regulată. Tocmai aceasta este ceea ce trebuia 
să se întâmple, dacă presupunem că în calea ei cometa 
întâmpină o rezistenţă din partea unui mediu eteric extrem 
de rar care pătrunde în regiunile orbitei sale. Căci este 
vădit că un asemenea mediu, micşorând viteza cometei, 
trebuie să mărească puterea ei centripetă prin slăbirea 
celei centrifuge. Cu alte cuvinte, puterea de atracţie a 
Soarelui ar deveni din ce în ce mai mare, iar la fiece 
revoluţie, cometa ar fi atrasă tot mai aproape de el. Într- 
adevăr, o altă cale de a explica variaţia de care vorbim nu 
există29. 

Dar iată: s-a observat că diametrul real al nebuloasei 
aceleiaşi comete se contractă cu repeziciune pe măsură ce 
se apropie de Soare şi se dilată, tot aşa de repede, când se 
depărtează spre afeliul ei. Nu eram oare îndreptăţit să 
presupun, la fel cu domnul Valz30, că această aparentă 
condensare a volumului îşi are obârşia în compresiunea 
exercitată de acelaşi mediu eteric de care am pomenit mai 
înainte şi a cărui densitate e în proporţie cu apropierea lui 
de Soare? Fenomenul de formă lenticulară, numit şi lumină 
zodiacală, era o problemă vrednică de atenţie. Acea 
radiaţie, atât de vizibilă la tropice şi care nu poate fi luată 
drept vreo lumină meteorică, se înalţă pieziş la orizont şi 
urmează, îndeobşte, linia ecuatorului Soarelui, îmi părea 
vădit că trebuie să fie pricinuită de existenţa unei atmosfere 
rarefiate, care se prelungea de la Soare, cel puţin, până 
dincolo de orbita lui Venus şi, după părerea mea, infinit mai 
departe31. La drept vorbind, nu puteam presupune că 
acest mediu eteric ar fi existând numai în elipsa descrisă de 
cometă sau în imediata vecinătate a Soarelui. Era, 
dimpotrivă, mai uşor de închipuit că exista în întreaga 
regiune a sistemului nostru planetar, condensat în jurul 
corpurilor cereşti în ceea ce numim atmosferă, şi poate 
modificat în cazul unora din ele datorită numai anumitor 
împrejurări geologice32. 


Îmbrăţişând această părere în privinţa problemei în 
discuţie, nu mai aveam de ce pregeta, încredinţat că în 
călătoria mea voi găsi pretutindeni o atmosferă 
asemănătoare, în esenţa ei, cu aceea de la suprafaţa 
Pământului, m-am gândit că, folosindu-mă de foarte 
ingeniosul aparat al domnului Grimm, voi fi cu uşurinţă în 
stare să o condensez într-o cantitate suficientă pentru 
trebuinţele respirației. Cu aceasta se înlătura piedica de 
căpetenie ce sta în calea unei călătorii în Lună. Bineînţeles 
că am cheltuit şi ceva bani şi mi-am dat multă osteneală 
pentru a pune acest aparat în slujba scopului urmărit, şi am 
căpătat deplină încredere că-l voi folosi cu succes dacă voi 
putea face într-un răstimp destul de scurt călătoria 
proiectată. Mi-am pus atunci din nou problema iuţelii cu 
care nu ar fi cu putinţă să călătoresc. 

E ştiut că baloanele, în cea dintâi perioadă a ascensiunii 
lor, se înalţă cu o viteză comparativ moderată. Dar puterea 
de înălţare depinde numai de greutatea mai mare a aerului 
stratosferic faţă 'de a gazului din balon. La prima vedere, 
nu pare cu putinţă ca balonul, pe măsură ce se înalţă, 
ajungând astfel treptat în straturi atmosferice de o 
densitate care descreşte cu repeziciune, repet, nu pare 
câtuşi de puţin de crezut că, în această necontenită 
ascensiune, viteza iniţială să poată fi mărită. Pe de altă 
parte, nu aveam cunoştinţă ca în vreo ascensiune 
anterioară să se fi constatat o micşorare în viteza absolută a 
înălţării, cu toate că aşa ar fi trebuit să se întâmple, dacă nu 
din altă pricină, atunci din aceea a pierderilor de gaz ce se 
produc într-un aerostat rău construit şi lăcuit cu o 
substanţă cu nimic mai bună decât lacul obişnuit. Se părea 
deci că efectele unei astfel de pierderi nu puteau decât să 
compenseze efectul accelerării balonului33. Am socotit, 
prin urmare, că dacă întâlnesc în călătoria mea mediul pe 
care mi l-am închipuit, şi dacă acesta e de aceeaşi esenţă cu 
ceea ce numim aerul atmosferic, starea de extremă 
rarefacţie în care l-aş găsi n-ar avea prea mare însemnătate 


- în raport cu forţa mea de ascensiune - fiindcă gazul din 
balon nu numai că ar fi supus unei rarefacţii asemănătoare 
(şi n-aveam atunci decât să dau drumul unei cantităţi 
proporţionale de gaze pentru a preîntâmpina o explozie), 
dar, fiind ceea ce era, acesta trebuia, în orice caz, să 
continue a fi mai uşor decât orice altă alcătuire de azot şi 
oxigen34, în acelaşi timp, forţa gravitaţiei trebuia să scadă 
necontenit în proporţie cu pătratul distanțelor, iar, în cele 
din urmă, aş fi ajuns cu o viteză uimitor accelerată în acele 
regiuni depărtate, unde forţa de atracţie a Pământului ar fi 
fost înlocuită cu a Lunii, întemeiat pe aceste păreri, nu 
credeam că merită să mă încarc cu mai multe provizii decât 
ar fi fost necesare pentru o perioadă de patruzeci de zile35. 
Dar mai era şi un alt neajuns care mă cam neliniştea. S-a 
observat că în ascensiunile cu balonul la înălţimi mai mari, 
pe lângă greutatea de a respira, simţi un rău cumplit în cap 
şi în tot trupul, şi adesea însoţit de pierderi de sânge din 
nas, precum şi alte simptome alarmante, şi care, pe măsură 
ce creşte înălţimea devin tot mai greu de îndurat36. Gândul 
acesta mă cam înfricoşa. Nu era oare cu putinţă ca 
simptomele pomenite să se agraveze în aşa chip încât 
sfârşitui să fie chiar moartea? În cele din urmă, am socotit 
că nu. Obârşia simptomelor trebuie căutată numai în 
treptata scădere a presiunii atmosferice obişnuite pe 
suprafaţa corpului, precum şi în destinderea vaselor 
sangvine superficiale care îi urmează negreşit, iar nu într-o 
adevărată dezorganizare a sistemului animal, aşa cum se 
întâmplă când încep greutăţile respiratorii acolo unde, din 
punct de vedere chimic, densitatea aerului e 
neîndestulătoare pentru reînnoirea necesară a sângelui în 
ventriculul inimii. Nu vedeam, prin urmare, nici un motiv ca 
viaţa să nu fie menţinută chiar şi în vid, afară numai dacă 
această reînnoire nu s-ar mai putea face. Căci mişcarea de 
dilatare şi de comprimare a toracelui, adică respiraţia, este 
o acţiune pur musculară. Ea e cauza respirației, iar nu 
efectul ei. Într-un cuvânt, îmi dădeam seama că atunci când 


trupul s-ar deprinde cu lipsa presiunii atmosferice, aceste 
senzaţii dureroase s-ar micşora treptat şi mă bizuiam pe 
tăria de oţel a alcătuirii mele trupeşti pentru a le îndura cât 
timp vor dăinui. 

Astfel, cu voia Excelenţelor voastre, am povestit cu de- 
amănuntul câteva (bineînţeles nu pe toate) din pricinile 
care m-au îndemnat să pun la cale planul unei călătorii în 
Lună. lar acum voi înfăţişa Domniilor voastre urmările unei 
încercări ce pare atât de îndrăzneață şi, în orice caz, atât 
de fără de seamăn în analele lumii. Când am atins 
altitudinea mai sus menţionată, adică trei mile şi trei 
sferturi, am aruncat din nacelă o cantitate oarecare de 
pene şi am văzut că tot mă mai înalţ cu o viteză destul de 
mare. Nu mai era deci necesar să arunc lest. Faptul mă 
bucura, căci eram dornic să păstrez tot lestul pe care l-ar 
putea transporta balonul, şi aceasta pentru motive care vor 
fi explicate în cele ce urmează37. Nu simţeam nici un fel de 
suferinţă trupească, respiram cu mare uşurinţă şi n-aveam 
nici un fel de durere de cap. Pisica stătea foarte liniştită pe 
haina mea, pe care o scosesem, şi se uita la porumbei cu 
nepăsare. Legaţi de picior ca să nu fugă, aceştia ciuguleau 
de zor nişte boabe de orez risipite pentru ei pe fundul 
nacelei. 

La ora şase şi douăzeci de minute, barometrul indica o 
înălţime de 26 400 de picioare, adică aproape cinci mile. 
Perspectiva părea nemărginită. De altminteri, se poate 
lesne calcula, cu ajutorul geometriei sferice, întinderea 
vastelor spaţii terestre pe care le contemplam. Suprafaţa 
convexă a fiecărui sector al sferei este, faţă de suprafaţa 
totală a sferei înseşi, ca sinusul vers al sectorului faţă de 
diametrul sferei, în ce mă priveşte, sinusul vers. Adică 
grosimea segmentului de sub mine, era aproape egal cu 
înălţimea punctului de observaţie de deasupra suprafeţei. 
Prin urmare, proporţia de „cinci mile la opt mii” exprima 
întinderea suprafeţei pe care o vedeam. Cu alte cuvinte, eu 
cuprindeam cu privirea cam a o mie şase suta parte din 


întreaga suprafaţă a globului38. Marea părea lucie ca o 
oglindă, cu toate că, văzută prin telescop, puteam să-mi dau 
seama că se afla într-o stare de năprasnică frământare. 
Corabia nu se mai zărea, se depărtase, pesemne, spre 
răsărit. Simţeam, acum, la răstimpuri, o straşnică durere de 
cap, mai cu seamă pe la urechi, cu toate că mai respiram cu 
destulă uşurinţă. Pisica şi porumbeii păreau că nu suferă 
câtuşi de puţin. 

La şapte fără douăzeci, balonul a intrat într-un lung şir de 
nori denşi care m-au pus în mare încurcătură, stricându-mi 
condensatorul şi udându-mă până la piele. Era desigur o 
„întâlnire” foarte ciudată, căci nu crezusem că e cu putinţă 
ca un asemenea nor să se menţină la o înălţime atât de 
mare. Socotii totuşi că e foarte nimerit să arunc doi saci de 
lest de câte cinci pfunzi, păstrându-mi încă o greutate de o 
sută şaizeci şi cinci de pfunzi. Astfel făcând, am trecut cu 
repeziciune obstacolul şi mi-am dat seama, fără zăbavă, că 
dobândisem în ascensiunea mea o viteză cu mult sporită. 
Câteva clipe după ce ieşisem din nor, un fulger de o lumină 
orbitoare l-a străbătut de la un capăt la altul, luminându-l 
pe toată întinderea lui, de parc-ar fi fost un morman uriaş 
de cărbuni aprinşi. Nu trebuie uitat că acestea se petreceau 
ziua-n amiaza mare. Nici o închipuire n-ar fi în stare să 
zugrăvească măreţia unui asemenea fenomen dacă s-ar 
petrece în beznele nopţii. Numai iadul şi-ar afla în el chipul 
aidoma. Dar şi aşa cum a fost, mi s-a zburlit părul pe cap pe 
când priveam departe, în jos, la prăpăstiile larg deschise, 
lăsându-mi închipuirea să se cufunde şi să rătăcească prin 
peşterile ciudat boltite, prin hăurile învăpăiate, prin 
groaznicele râpe roşcate ale focului fioros şi neţărmurit. 
Scăpasem, într-adevăr, ca prin minune. O clipă mai mult să 
fi rămas balonul în nor, cu alte cuvinte, dacă neplăcerea de 
a mă simţi ud până la piele nu m-ar fi făcut să arunc lestul - 
urmarea ar fi putut să fie, şi desigur că ar fi fost, sfârşitul 
meu. Astfel de primejdii, deşi nu prea luate în seamă, sunt, 
poate, cele mai mari din câte le pot întâini baloanele, între 


timp, atinsesem totuşi o înălţime prea mare ca să mai am 
vreo nelinişte în această privinţă. 

Mă înălţăm acum cu mare repeziciune. La ora şapte 
barometrul arăta o altitudine de nu mai puţin de nouă mile 
şi jumătate, începui să respir cu multă greutate. Capul mă 
durea îngrozitor, iar de la o vreme, simțind o umezeală pe 
obraji, mi-am dat seama, în cele din urmă, că e sângele ce 
mi se scurgea foarte repede din timpane. Mai eram foarte 
îngrijorat şi din pricina ochilor. Trecând mâna peste ei, mi s- 
a părut că ieşiseră simţitor din orbite; şi toate lucrurile din 
nacelă şi însuşi balonul se arătau vederii mele într-un chip 
cu totul deformat. Simptomele acestea erau cu totul 
neaşteptate şi-mi prilejuiau oarecare nelinişte, în aceste 
împrejurări, pe negândite, şi într-un chip cu totul 
imprudent, am mai aruncat din nacelă trei saci de lest cu 
câte cinci pfunzi. Acceleraţia astfel dobândită m-a purtat 
prea repede şi fără destulă tranziţie într-un strat atmosferic 
foarte rărit, şi n-a lipsit mult ca urmarea să fie fatală atât 
expediției mele, cât şi mie însumi. Am fost deodată cuprins 
de un spasm care a ţinut mai bine de cinci minute şi, chiar 
după ce m-a lăsat într-o oarecare măsură, n-am mai putut 
să-mi trag sufletul decât la mari răstimpuri şi gâfâind 
amarnic, în vreme ce sângele îmi curgea cu nemiluita din 
nas şi din urechi şi puţintel chiar şi din ochi. Porumbeii 
păreau în prada unei nelinişti cumplite şi se zbăteau să 
scape. Pisica miorlăia jalnic, limba îi atârna din gură şi se 
clătina încoace şi-ncolo prin nacelă, de parcă ar fi fost 
otrăvită. Abia atunci mi-am dat seama de marea greşeală pe 
care o săvârşisem aruncând lestul şi eram nespus de 
tulburat. Nu mai aveam nimic de aşteptat decât moartea, şi 
anume moartea în câteva clipe. 

Suferințele fizice pe care le înduram erau şi ele de vină că 
eram aproape cu totul incapabil de a face o încercare, cât 
de mică, pentru a scăpa cu viaţă. Nu mai aveam, fireşte, 
decât prea puţină putere de a gândi, iar năprasnica durere 
de cap se înteţea din ce în ce mai mult. Mi-am dat astfel 


seama că în curând simţurile mă vor părăsi cu totul, şi chiar 
apucasem una din frânghiile supapei cu gândul să încerce a 
pogori, când, deodată, amintirea farsei pe care o făcusem 
celor trei creditori precum şi urmările ce puteau decurge 
pentru mine dacă m-aş fi întors, m-au făcut să renunţ, cel 
puţin pentru moment. M-am culcat în fundul nacelei, 
străduindu-mă să-mi adun gândurile. Am izbutit întrucâtva 
şi am ajuns la hotărârea de a încerca să-mi iau puţin sânge. 
N-aveam lanţetă. Am fost deci silit să-mi fac această 
operaţie aşa cum am putut, izbutind, în cele din urmă, să-mi 
deschid o venă în braţul stâng cu tăişul briceagului. De 
îndată ce sângele începu să curgă, am şi simţit o mare 
uşurare, iar când am pierdut ca la o jumătate de lighean de 
o mărime obişnuită, cea mai mare parte din simptomele 
cele mai alarmante dispărură cu totul. N-am socotit, totuşi, 
că e nimerit să mă scol numaidecât în picioare. Mi-am legat 
braţul cât am putut mai bine şi am stat lungit, cuminte încă 
vreun sfert de ceas. După aceasta, m-am ridicat şi n-am mai 
simţit nimic din suferinţele de tot felul pe care le 
încercasem în ultimul răstimp de un ceas şi un sfert al 
ascensiunii mele. Cu toate acestea, dificultatea pe care-o 
aveam la respiraţie nu-mi scăzuse decât într-o foarte mică 
măsură şi mi-am dat seama că în curând voi fi nevoit să mă 
folosesc de condensator, între timp, uitându-mă la pisică, o 
văzui răsfăţându-se în voie pe haina mea si, spre marea 
mea uimire, am descoperit că se folosise de răstimpul în 
care mi se făcuse rău ca să aducă pe lume un ghemotoc de 
trei pisoi. Număruljiasagerilor sporea deci într-un fel cu 
totul neaşteptat pentru mine. Întâmplarea însă îmi făcea 
plăcere, îmi dădea prilejul să verific adevărul unei 
presupuneri care, mai mult decât orice altă pricină, mă 
îndemnase să încerc această ascensiune, îmi închipuisem că 
deprinderea cu presiunea atmosferică la suprafaţa 
pământului era în mare parte cauza suferințelor care 
însoțeau viaţa animală la oarecare depărtare deasupra ei. 
Dacă s-ar fi dovedit că pisoii suferă în aceeaşi măsură ca şi 


mama lor, ar fi trebuit să recunosc că teoria mea era 
greşită, dar dacă lucrurile s-ar întâmpla într-altfel, aş putea 
privi aceasta ca o confirmare puternică a ideii mele. 

La ora opt atinsesem o înălţime de şaptesprezece mile 
deasupra Pământului. Mi se păru deci vădit nu numai că 
viteza ascensiunii era în creştere, dar că această creştere s- 
ar fi făcut simțită aproape la fel de mult chiar dacă nu m-aş 
fi lipsit de balastul pe care l-am aruncat. La răstimpuri, mă 
apucau din nou durerile de cap şi de urechi şi câteodată îmi 
mai curgea şi sânge din nas; dar, la drept vorbind, sufeream 
mult mai puţin decât m-aş fi aşteptat. Respiram însă din ce 
în ce mai anevoie, şi la fiece răsuflu pieptul mi-era cuprins 
de spasme chinuitoare. Am desfăcut aparatul condensator 
şi mi l-am pus la îndemână, gata să mă folosesc de el fără 
zăbavă39. 

Priveliştea Pământului în acest răstimp al ascensiunii mele 
era într-adevăr minunată. Cât vedeam cu ochii, spre soare- 
apune, spre miazănoapte şi spre miazăzi, se întindea pânza 
părelnic nemişcată a nemărginitei mări. Clipă după clipă, ea 
căpăta o nuanţă tot mai albastră, din ce în ce mai 
albastră40. La răsărit, deşi la o mare depărtare, se zăreau 
totuşi insulele Marii Britanii, toată coasta Atlanticului 
dinspre Franţa şi Spania, cu o mică fâşie de nord a 
continentului african. Nu se vedea însă nici urmă de clădiri 
monumentale şi cele mai mândre cetăţi ale omenirii parcă 
pieriseră de pe faţa pământului. De la stânca Gibraltarului, 
acum micşorată până a arăta ca o fărâmă neînsemnată, 
întunecata Mediterană, punctată cu insule strălucitoare, 
aşa cum cerul este punctat cu stele, se întindea către 
răsărit cât cuprindeai cu ochii, până ce întregul noian de 
ape părea să se rostogolească de-a dreptul peste prăpastia 
orizontului, şi m-am surprins că sunt nerăbdător să aud 
ecourile puternicei cascade. Deasupra capului, cerul era 
nepătruns de negru, şi stelele strălucitor de vizibile41. 

Între timp, porumbeii părând că suferă foarte mult, m-am 
hotărât să le redau libertatea. Am dezlegat mai întâi numai 


pe unul dintre ei, un minunat porumbel cenuşiu-pestriţ, şi l- 
am aşezat pe marginea de răchită a nacelei. Părea foarte 
neliniştit şi se uita cu teamă în jurul lui, bătând din aripi şi 
gângurind zgomotos. Dar n-a putut fi înduplecat să se 
încumete afară din nacelă. În cele din urmă, am pus mâna 
pe el şi l-am azvârlit la vreo şase iarzi departe de balon. N-a 
făcut totuşi nici o încercare de a cobori, precum mă 
aşteptam, ci s-a străduit din răsputeri să se întoarcă, 
scoțând totodată ţipete foarte ascuţite şi pătrunzătoare, în 
cele din urmă a izbutit să-şi redobândească locul său de mai 
înainte, pe margine, dar de-abia ajuns, şi iată că şi-a lăsat 
capul în piept şi a căzut mort în fundul nacelei. Celălalt însă 
n-a avut o soartă atât de nenorocită. Ca să-l împiedic de a 
urma pilda tovarăşului său şi de a se întoarce la balon, l-am 
aruncat în jos din toate puterile şi m-am bucurat văzându-l 
cum coboară cu mare iuţeală, folosindu-se cu uşurinţă şi în 
chipul cel mai firesc de aripile sale. În foarte scurtă vreme 
s-a făcut nevăzut şi nu mă îndoiesc că a ajuns cu bine acasă. 
Pisica părea că se întremase de-a binelea şi se ospăta acum 
cu poftă din pasărea moartă, apoi adormi cât se poate de 
mulţumită. Pisoii erau foarte vioi şi nu arătau câtuşi de 
puţin că nu s-ar simţi bine. 

La opt şi un sfert, nemaiputând respira fără o durere de 
nesuferit, am început numaidecât să instalez în jurul nacelei 
aparatul care ţinea de compresor. Aparatul acesta necesită 
oarecare desluşiri, şi Excelenţele voastre vor binevoi să-şi 
aducă aminte că scopul meu era, în primul rând, să mă 
înconjur pe de-a-ntregul şi să înconjur şi nacela cu o 
baricadă împotriva atmosferei mult prea rărite în care mă 
găseam. Gândul meu era să introduc înăuntrul acestei 
baricade, cu ajutorul condensatorului meu, din chiar 
această atmosferă, o cantitate destul de condensată pentru 
nevoile respirației. In acest scop confecţionasem un sac de 
cauciuc, foarte trainic, cu totul impermeabil, dar flexibil. 
Sacul acesta, de dimensiuni destul de mari, putea cuprinde, 
într-un anume fel, întreaga nacelă. Cu alte cuvinte, sacul 


putea fi tras peste fundul nacelei, apoi în sus, pe laturile ei, 
şi aşa mai departe, de-a lungul frânghiilor, pe dinafară lor, 
până la marginea de sus, adică până la inelul de care era 
prins fileul. După ce am desfăşurat în felul acesta sacul, 
învelind părţile şi fundul nacelei, a trebuit să-l închid la vârf 
sau la gură, petrecând materialul deasupra inelului, adică 
între inel şi fileu. Dar dacă despărţeam fileul de inel pentru 
a face loc, cum s-ar mai fi susţinut nacela? Fileul însă nu era 
legat de inel, ci numai prins de el printr-un şir de bride42. 
De aceea, am desfăcut numai câteva din aceste bride, 
lăsând nacela să atârne de celelalte. După ce am introdus 
partea de sus a sacului de cauciuc, am prins la loc bridele 
nu chiar pe inel, ceea ce ar fi fost cu neputinţă acum, când 
între ele se afla acea fâşie, ci într-un şir de nasturi mari, 
fixaţi tocmai pe învelitoare, cam la trei picioare mai jos de 
gura sacului. Intervalele dintre nasturi erau pe măsura 
celor dintre bride. Am desfăcut apoi nodurile din alte câteva 
bride de pe margine, băgând între ele o altă porţiune a 
învelitorii de cauciuc şi prinzând bridele slobode de nasturii 
corespunzători. În chipul acesta, am putut să introduc toată 
partea de sus a sacului între fileu şi inel. Era vădit acum că 
inelul va cădea înlăuntrul nacelei, iar întreaga greutate a 
acesteia, cu conţinutul ei cu tot, nu se va mai ţine decât 
mulţumită nasturilor şi trăiniciei lor. S-ar părea, la prima 
vedere, că legăturile acestea n-ar fi destul de puternice. Nu 
era însă câtuşi de puţin aşa, fiindcă nasturii erau nu numai 
foarte bine prinşi, dar şi atât de apropiaţi unii de alţii, încât 
fiecare dintre ei nu suporta decât o mică parte din întreaga 
greutate. Într-adevăr, chiar dacă nacela şi tot ce se afla într- 
însa ar fi fost de trei ori mai grea decât era, tot n-aş fi avut 
nici cea mai mică grijă. Am ridicat deci iarăşi inelul 
înlăuntrul învelitorii de cauciuc şi l-am fixat cam la înălţimea 
lui de mai înainte, cu ajutorul a trei prăjini uşoare, pe care 
le pregătisem înadins. Bineînţeles, toate acestea le-am făcut 
ca să pot ţine sacul deschis la gură şi ca să menţin partea 
de jos a fileului în poziţia potrivită. Nu-mi mai rămânea 


decât să leg gura sacului. Ceea ce am şi făcut cu uşurinţă, 
strângând cutele materialului laolaltă şi răsucindu-le 
zdravăn înlăuntru cu ajutorul unui soi de ceatlău43 pe care- 
| aveam la îndemână. 

Pe laturile învelitorii, pe care o potrivisem în acest chip în 
jurul nacelei, montasem trei ochiuri de sticlă groasă, dar 
străvezie, prin care puteam privi foarte uşor împrejurul 
meu, pretutindeni în direcţia orizontală. În porţiunea de 
învelitoare care alcătuia fundul ei se mai afla şi un al 
patrulea ochi de geam, la fel cu celelalte, şi potrivit pe o 
mică'deschizătură în podeaua nacelei. Acest dispozitiv îmi 
îngăduia să mă uit de-a dreptul în jos, dar din pricina felului 
în care încinsesem gura sacului şi a cutelor ce se 
alcătuiseră în țesutul de cauciuc mi-a fost cu neputinţă'să 
aşez şi deasupră-mi un dispozitiv asemănător, aşa că nu mă 
mai puteam aştepta să văd obiectele situate la zenit. 
Bineînţeles că aceasta n-avea prea mare însemnătate. Chiar 
dacă aş fi fost în stare să pun o fereastră în partea de 
deasupra, corpul balonului m-ar fi împiedicat să mă slujesc 
de ea. 

Cam cu un picior mai jos de una din ferestrele laterale se 
atla o deschizătură circulară cu un diametru de trei degete 
şi prevăzută cu o garnitură de alamă filetată în partea ei 
dinăuntru. Aici era înşurubat tubul larg al compresorului, 
corpul maşinii fiind aşezat, bineînţeles, înlăuntrul camerei 
de cauciuc. Prin acest tub, o cantitate din atmosfera 
rarefiată dimprejur, fiind absorbită cu ajutorul vidului făcut 
în corpul maşinii, era împinsă de aici în stare de condensare 
şi amestecată cu aerul subţiat din cameră. 

Repetând această operaţie de mai multe ori, încăperea se 
umplea până la urmă cu o atmosferă prielnică respirației. 
Dar într-un spaţiu atât de restrâns aerul se strica foarte 
repede şi devenea irespirabil din pricina prea desei lui 
treceri prin plămâni. Atunci, printr-o mică supapă din 
fundul nacelei, era împins afară, aerul dens fiind absorbit 
pe loc de atmosfera mai rară de sub noi. Pentru a 


preîntâmpina neajunsurile ce ar fi decurs dacă s-ar fi făcut, 
la un moment dat, vid total în încăpere, primenirea nu se 
săvârşea dintr-o dată, ci numai treptat, deschizându-se 
doar pentru câteva clipe supapa, ca să fie reînchisă imediat, 
până ce o mişcare, două ale pompei condensatorului 
înlocuiau aerul împins afară. În scopuri experimentale 
pusesem pisica şi pisoii ei într-un coşuleţ atârnat de un 
nasture în afara nacelei, tocmai'lângă acea supapă prin 
care, de altfel, puteam să-i hrănesc ori de câte ori ar fi 
trebuit. Am făcut aceasta cu oarecare greutate, mai înainte 
de a închide gura încăperii, ajungând sub nacelă cu una din 
prăjinile de care am mai vorbit, la capătul căreia fusese 
potrivit un cârlig44. 

Nu era decât nouă fără zece când am isprăvit cu aceste 
pregătiri şiam umplut camera cu aer condensat, aşa 
precum am spus. In tot răstimpul în care am trebăluit aşa, 
am îndurat cele mai groaznice chinuri din pricina greutăţii 
de a respira şi m-am căit amarnic de neglijenţa sau mai 
bine zis de îndrăzneala neroadă de care m-am făcut vinovat 
amânând până în ultima clipă un lucru atât de însemnat. 
Dar, în sfârşit, de îndată ce am scos-o la capăt, am şi început 
să mă bucur de roadele muncii mele. Încă o dată am putut 
să respir uşor şi în toată voia. Şi, la urma urmei, de ce n-aş 
fi respirat uşor? Şi nu mică mi-a fost bucuria dându-mi 
seama că durerile cumplite care mă chinuiseră până atunci 
m-au părăsit. O uşoară durere, însoţită de o senzaţie ca şi 
cum mi s-ar umfla şi dezumfla încheieturile mâinilor, 
gleznele şi gâtul, era aproape singurul neajuns de care mă 
puteam plânge. Părea deci mai presus de orice îndoială că o 
mare parte a răului pricinuit de lipsa presiunii atmosferice 
fusese înlăturată în clipa de faţă, aşa cum mă şi aşteptasem, 
şi că multe din suferinţele îndurate în ultimele două ceasuri 
nu trebuiau puse decât pe seama unei respiraţii 
neîndestulătoare. 

La ora nouă fără douăzeci, adică nu mult înainte de a fi 
închis gura sacului, coloana de mercur a barometrului, 


care, precum am mai spus, era de o mărime neobişnuită, 
coborâse la extrema lui limită de jos. Arăta o înălţime de 
132 000 de picioare sau de douăzeci şi cinci de mile, ceea 
ce înseamnă că privirile mele îmbrăţişau o întindere de 
pământ ce nu cuprindea mai puţin de a trei sute douăzecea 
parte din întreaga lui suprafaţă. La ora nouă am pierdut 
iarăşi din vedere ţinuturile dinspre răsărit, dar nu mai 
înainte de a-mi fi dat seama că balonul se îndrepta cu 
iuţeală spre nord-nord-vest. Dedesubt, convexitatea 
oceanului se putea desluşi foarte bine, cu toate că adesea 
privirea mi-era împiedicată de grămezile de nori ce pluteau 
încoace şi încolo. Am observat acum că până şi cei mai uşori 
aburi nu se ridicau mai sus de zece mile peste nivelul mării. 
La nouă şi jumătate am aruncat, ca experienţă, o mână de 
pene prin supapă. Dar n-au plutit, cum mă aşteptasem, ci 
au căzut drept în jos, perpendicular, ca o ghiulea, grămadă, 
cu mare iuţeală, şi le-am pierdut din ochi în câteva clipe. La 
început n-am ştiut ce să cred despre un fenomen atât de 
extraordinar, neputând bănui că viteza cu care mă înălţăm 
crescuse deodată în chip atât de uimitor. Curând însă mi-am 
dat seama că atmosfera era mult prea rărită pentru a putea 
susţine fie chiar şi nişte pene; într-adevăr, ele cădeau, aşa 
cum mi se păruse, cu o mare repeziciune, şi am fost uimit 
când am adunat iuţeala căderii lor cu viteza înălţimii mele. 
La ora zece am băgat de seamă că nu mai aveam nimic de 
făcut care să-mi ceară luare-aminte. Treaba mergea strună 
şi eram încredinţat că balonul se înalţă cu repeziciune 
necontenit sporită, cu toate că nu mai aveam nici un mijloc 
de a putea calcula sporul acesta de viteză. Nu mă mai 
durea nimic, nu simţeam nici un fel de suferinţă şi eram plin 
de voie bună cum nu mai fusesem niciodată de la plecarea 
mea din Rotterdam. Mă îndeletniceam când cu cercetarea 
diferitelor mele aparate, când cu primenirea aerului din 
încăpere. De acest din urmă amănunt am hotărât să mă 
ocup la fiece patruzeci de minute, dar mai mult din grija de 
a-mi păzi sănătatea decât pentru motivul că o reînnoire la 


intervale atât de dese ar fi fost necesară. Între timp nu mă 
puteam împiedica să fac tot felul de presupuneri. Mă 
avântam cu gândul pe meleagurile neumblate şi fantastice 
ale Lunii. Simţându-se deodată nestrunită, închipuirea mea 
rătăcea în voie printre minunile necontenit schimbătoare 
ale acestor ţinuturi nestatornice şi pline de taină. Erau, 
iată, acolo, păduri argintii şi blagoslovite de vremuri, şi 
povârnişuri stâncoase, şi cascade prăvălite cu puternic 
răsunet în prăpăstii fără fund. Mă pomeneam apoi ziua în 
amiaza mare prin deserturi în care vântul cerurilor nu 
pătrunsese niciodată şi unde pajişti întinse, de maci şi flori 
plăpânde asemenea crinilor, se răsfăţau cât vedeai cu ochii, 
tăcute şi nemişcate. Călătoream apoi mai departe, mult mai 
departe, pe un alt tărâm, care nu era decât un lac întunecat 
şi fără ţărmuri, în tivul lui de nori. Şi din această apă tristă 
se ridica o pădure de copaci înalţi, orientali, ca o pustietate 
de vis. Şi-mi aduc aminte că umbrele acestor copaci, căzând 
pe lac, nu rămâneau la suprafaţă, ci se cufundau încet şi 
continuu, şi se amestecau cu valurile, în timp ce din 
trunchiurile copacilor se ridicau mereu alte umbre, care 
luau locul fraţilor lor astfel înmormântați. „lată de ce”, îmi 
spuneam căzut pe gânduri, „iată de ce apele lacului devin 
mai negre cu timpul, şi mai triste cu orele care trec.” Dar 
toate acestea nu erau singurele închipuiri care puneau 
stăpânire pe mintea mea. Mult mai cumplite şi mai 
înfiorătoare spaime se strecurau în ea, şi mă cutremurau 
până în străfundul sufletului numai gândind că ele pot 
apărea aievea. Dar nu puteam îngădui cugetului meu să 
întârzie prea mult asupra acestor închipuiri, socotind pe 
drept cuvânt că primejdiile cele adevărate şi simţite ale 
călătoriei mele erau prea de-ajuns ca să-mi ţină atenţia 
încordată. 

La ora cinci după-amiază, pe când primeneam aerul, m-am 
uitat prin supapă la pisică şi pisoi. Pisica părea că se simte 
iarăşi foarte rău şi nu m-am îndoit nici o clipă că suferinţa ei 
e pricinuită mai cu seamă de greutatea de a respira. Dar 


experienţa mea cu pisoii avusese urmări dintre cele mai 
ciudate. Mă aşteptasem, bineînţeles, să-i văd că dau semne 
de boală, deşi în mai mică măsură decât mama lor, şi 
aceasta ar fi fost de ajuns ca să mă întărească în părerea cu 
privire la deprinderea de a îndura presiunea atmosferică. 
Dar n-am crezut că voi găsi, după ce i-am privit cu luare- 
aminte, că se bucură de o sănătate înfloritoare, că respiră 
cu cea mai mare uşurinţă şi cu totul normal, fără să dea 
semne de boală de nici un fel. Nu puteam lămuri mai bine 
toate acestea decât dând extindere teoriei mele până la a 
presupune că atmosfera foarte rărită din jurul nostru ar 
putea să nu fie aşa cum crezusem eu, adică neprielnică- 
nevoilor vieţii din punct de vedere chimic, şi că s-ar fi putut 
ca o fiinţă născută într-un asemenea mediu să nu simtă nici 
o greutate în a respira. Şi aceeaşi fiinţă, dacă s-ar fi mutat 
spre straturile mai dense din apropierea Pământului, ar fi 
îndurat chinuri la fel ca acelea pe care le cunoscusem eu 
mai devreme. A fost atunci pentru mine un prilej de adâncă 
părere de rău că un accident nenorocit a pricinuit 
pierderea, în acea clipă, a micii mele familii de pisici şi m-a 
lipsit de mijloacele de a cerceta mai îndeaproape această 
problemă printr-o experienţă neîntreruptă. Trecându-mi 
mâna prin supapă cu o cană de apă pentru pisica cea 
bătrână, mi-am agăţat mâneca de copca ce susţinea 
coşuleţul, desprinzându-l astfel de nasture într-o clipă. Dacă 
totul s-ar fi topit atunci în aer, şi încă n-ar fi pierit din ochii 
mei mai repede şi mai neaşteptat. N-a trecut desigur nici a 
zecea parte dintr-o secundă de la desprinderea coşuleţului 
şi până la dispariţia lui cu conţinut cu tot. Urările mele de 
bine l-au însoţit până la pământ, dar, bineînţeles, n-aveam 
nici o nădejde ca fie pisica, fie pisoii să fi supravieţuit, ca să- 
şi poată povesti nenorocirea. 

La ora şase zărisem o mare parte a întinderii de pământ 
dinspre răsărit, învăluită într-o negură deasă, care înainta 
mereu, cu mare iuţeală, până ce, la ora şapte fără cinci, 
întreaga suprafaţă vizibilă era cufundată în bezna nopţii. 


Dar numai după oarecare trecere de timp razele Soarelui 
care asfinţise încetară să mai lumineze balonul. Şi această 
împrejurare, cu toate că, bineînţeles, era de prevăzut, mi-a 
făcut totuşi o negrăită plăcere. Era neîndoios că în zori 
aveam să văd răsăritul astrului de lumină cu multe ceasuri 
mai devreme decât cetăţenii din Rotterdam, cu toate că ei 
se aflau mult mai spre est. Şi astfel, zi după zi, pe măsură ce 
mă voi înălța mai tare, mă voi bucura de lumina Soarelui un 
răstimp tot mai lung. Am luat atunci hotărârea să ţin un 
jurnal al călătoriei mele, socotind zilele de câte douăzeci şi 
patru de ore la rând şi neţinând seama de intervalele de 
întuneric. 

La ora zece, simțind că mi s-a făcut somn, m-am hotărât să 
mă culc şi să dorm cât mai e încă noapte. Dar iată că se ivi o 
încurcătură la care, oricât de firească, nici măcar nu mă 
gândisem până în acea clipă. Dacă adormeam, aşa cum şi 
aveam de gând, cum s-ar mai fi putut primeni aerul între 
timp? Să-l respir mai mult decât cel mult o oră ar fi fost cu 
neputinţă. Şi chiar dacă acest răstimp s-ar fi prelungit până 
la un ceas şi un sfert, urmările ar fi fost cu totul nenorocite. 
Această dilemă m-a neliniştit şi m-a pus pe gânduri. Şi 
anevoie o să mă credeţi că, după atâtea primejdii prin care 
am trecut, această problemă mi se înfăţişa într-o lumină 
atât de gravă, încât pierdusem orice nădejde de a-mi mai 
atinge ţinta supremă şi, într-un sfârşit, mă împăcasem cu 
gândul că trebuie să cobor. Dar n-am stat mult în cumpănă. 
Mi-am adus aminte că omul este robul cel mai plecat al 
obişnuinţei şi că multe din deprinderile vieţii sale, socotite a 
fi de cea mai mare însemnătate, nu sunt aşa decât pentru 
că şi-a făcut din ele obişnuinţe. Bineînţeles că nu se putea 
să nu dorm deloc. Mă puteam însă lesne deprinde să nu mă 
simt rău dacă mă voi trezi din ceas în ceas în tot timpul 
odihnei. Nu mi-ar fi trebuit decât cel mult cinci minute ca să 
primenesc cât mai bine aerul, şi singura dificultate 
adevărată era să găsesc un mijloc de a mă deştepta la 
momentul potrivit. Această problemă, trebuie să 


mărturisesc, îmi dădu mult de lucru. Auzisem şi eu desigur 
de acel student care, ca să nu adoarmă cu nasul în cărţi, 
ţinea în mână o minge de aramă. Căzând cu un zgomot 
asurzitor într-un lighean din acelaşi metal, aşezat lângă 
scaunul lui pe podea, mingea slujea într-adevăr ca să-l 
trezească ori de câte ori îl fura somnul. Dar cazul meu era 
cu totul altul şi nu putea fi rezolvat în chip asemănător. Nu 
doream să rămân treaz, ci doar să fiu sculat din somn la 
răstimpuri regulate. Într-un târziu am recurs la vicleşugul 
următor. Oricât ar părea el de simplu, l-am salutat, în clipa 
în care l-am găsit, ca pe o născocire la fel de mare cu a 
telescopului, a maşinii cu aburi sau chiar a tiparului. 

Trebuie să spun că balonul, la înălţimea pe care o atinsese, 
îşi continua ascensiunea în chip regulat şi în linie dreaptă, 
astfel că nacela îl urma într-o neclintire desăvârşită, încât 
ar fi fost cu neputinţă să observi cea mai uşoară tremurare. 
Această împrejurare mi-a fost foarte prielnică în planul pe 
care-l stabilisem. Provizia mea de apă fusese adusă în 
butoaie de câte cinci galoane fiecare, bine înţepenite 
împrejurul nacelei. Am desprins unul şi, luându-mi două 
frânghii, le-am legat strâns de la o margine de răchită la 
cealaltă, aşezându-le paralel şi la o distanţă de un picior 
între ele, aşa încât să alcătuiască un fel de policioară, pe 
care am aşezat şi am fixat butoiul într-o poziţie orizontală. 
Cam la opt ţoli sub aceste frânghii şi la patru picioare de 
fundul nacelei am fixat o altă poliţă, făcută însă din placaj 
subţire, aceasta fiind singura bucată de lemn pe care o 
aveam. Pe acea poliţă, şi tocmai sub marginea butoiaşului, 
am pus un mic ulcior de pământ. Am făcut apoi o gaură în 
fundul butoiului deasupra ulciorului şi am potrivit în ea o 
pană de lemn dintr-un lemn moale, tăiat în formă de con 
sau de luminare. Am înfipt şi-am retras, puţin câte puţin, 
pana, până când, după câteva încercări, a ajuns la punctul 
cel mai potrivit ca îngustime, acolo unde apa, picurând pe 
gaură şi căzând în ulciorul de sub ea, avea să-l umple până- 
n buză în şaizeci de minute. Bineînţeles că acesta era un 


lucru uşor de determinat socotind în ce măsură se umplea 
ulciorul într-un timp anumit. După ce orânduisem totul, 
urmarea era lesne de ghicit. Patul meu era în aşa fel aşezat 
pe podeaua nacelei încât, stând culcat, capul să-mi fie chiar 
sub buza ulciorului. Era lucru sigur că după un ceas, 
umplându-se ulciorul, apa avea să dea pe dinafară, 
scurgându-se pe gura aflată mai la vale decât marginea lui 
de sus. Era de asemenea neîndoios că apa, scurgându-se de 
la o înălţime de mai mult de patru picioare, nu putea să nu 
pice de-a dreptul pe obrazul meu şi, prin urmare, aveam să 
mă trezesc negreşit şi instantaneu chiar şi din somnul cel 
mai adânc cu putinţă. 

Până să isprăvesc cu toate aceste pregătiri, se făcuse ora 
unsprezece şi m-am lungit pe pat, plin de încredere în 
bunul mers al invenţiei mele. Şi n-am fost dezamăgit nici de 
astă dată. La fiecare şaizeci de minute, eram trezit de 
credinciosul meu cronometru. După ce goleam ulciorul în 
vrana butoiului şi lucram şi la condensator, mă culcam 
iarăşi în pat. Somnul acesta cu întreruperi regulate m-a 
supărat mai puţin decât m-aş fi aşteptat. Şi când, în cele din 
urmă, m-am trezit, fiindcă se făcuse ziuă, ceasul era şapte, 
iar soarele se înălţase cu mai multe grade deasupra 
orizontului. 

3 aprilie. 

Mă aflam cu balonul la o înălţime într-adevăr 
nemaipomenită, iar convexitatea Pământului se făcuse cât 
se poate de vădită. La picioarele mele jos, pe faţa oceanului, 
se zăreau ciorchini de puncte negre, care erau, fără 
îndoială, grupuri de insule. Deasupra mea cerul era negru 
ca păcura şi stelele se vedeau sclipind. De fapt, ele au sclipit 
aşa mereu, chiar din prima zi a ascensiunii. Departe, spre 
miazănoapte, zăream o dungă subţire, albă, nespus de 
strălucitoare, tocmai la marginea orizontului, şi nu mă 
îndoiam că ar putea să fie ţărmul sudic al Oceanului Polar. 
Faptul acesta îmi trezise foarte mult curiozitatea, fiindcă 
trăgeam nădejde să înaintez mai spre nord şi la un moment 


dat să mă găsesc poate chiar deasupra Polului. Îmi părea 
însă rău că înălţimea prea mare mă va împiedica să pot face 
o cercetare atât de amănunţită cât aş fi dorit. Aş fi putut 
totuşi stabili o mulţime de lucruri. În cursul zilei nu s-a mai 
întâmplat nimic deosebit. Aparatul meu funcţiona cât se 
poate de bine şi balonul se înălța mereu, fără să simtă nici o 
oscilație. Era un frig tăios, care m-a silit să mă înfofolesc 
bine în palton. Când pe pământ s-a făcut din nou întuneric, 
m-am lungit iarăşi în pat, cu toate că, încă vreo câteva ore 
după aceea, lumina a continuat să plutească împrejurul 
meu. Ceasornicul de apă îşi făcea regulat datoria, şi am 
dormit adânc până în dimineaţa următoare, afară de 
întreruperile la răstimpuri hotărâte. 

4 aprilie. 

M-am trezit bine sănătos şi plin de voie bună şi am rămas 
uimit de schimbarea ciudată ce avusese loc în înfăţişarea 
mării. Pierduse aproape cu totul culoarea de un albastru- 
închis pe care o avea mai înainte şi era acum de un cenuşiu- 
spălăcit şi cu un luciu care supăra ochii. Insulele nu se mai 
vedeau. Ar fi cu neputinţă de spus dacă trecuseră sub 
orizont, spre sud-est, sau dacă, din pricina înălţimii în 
necontenită creştere la care mă aflam, le pierdusem din 
vedere. Aş înclina totuşi către această din urmă părere. 
Spre miazănoapte, chenarul de gheaţă se vede din ce în ce 
mai desluşit. Frigul nu mai este atât de tăios45. Nu s-a mai 
întâmplat nimic de seamă şi mi-am petrecut ziua citind, căci 
am avut grijă să-mi iau şi o provizie de cărţi. 

5 aprilie. 

Am contemplat ciudatul fenomen al răsăritului de soare în 
vreme ce aproape toată suprafaţa Pământului era încă 
învăluită în beznă. Curând însă lumina s-a revărsat 
pretutindeni şi am zărit din nou chenarul ghețarilor către 
miazănoapte. Îl vedeam acum foarte desluşit şi părea de o 
culoare mult mai închisă decât apele oceanului46. Mă 
apropiam, fără doar şi poate, de pol cu mare iuţeală. Mi s-a 
părut că zăresc din nou o fâşie de pământ spre răsărit şi 


alta spre apus, dar nu eram sigur. Vreme potrivită. Nu s-a 
întâmplat nimic mai de seamă în tot timpul zilei. M-am 
culcat devreme. 

6 aprilie. 

Am fost uimit găsind linia ghețarilor la o foarte mică 
depărtare şi un câmp nemărginit de gheţuri întinzându-se 
spre nord, până departe, la orizont. Era vădit că dacă 
balonul avea să-şi urmeze fără abatere drumul, avea să 
ajungă în curând deasupra Oceanului îngheţat, şi nu prea 
mai aveam îndoieli că voi vedea în sfârşit Polul. Tot timpul 
zilei am continuat să mă apropii de ghețari. Pe înnoptate, 
limitele orizontului meu au crescut deodată într-un chip 
simţitor, datorită desigur formei pământului, care e a unei 
sfere turtite, şi înaintării mele deasupra ținuturilor teşite 
din vecinătatea Cercului Arctic. Într-un târziu, când m-a 
năpădit întunericul, m-am culcat, plin de nelinişte, 
temându-mă ca nu cumva să trec deasupra unui lucru care 
stârneşte o atât de mare curiozitate fără a avea prilejul să-l 
cercetez. 

7 aprilie. 

M-am trezit devreme şi, spre marea mea bucurie, am 
privit îndelung la ceea ce nu poate fi pus la îndoială că este 
însuşi Polul. Era, fără doar şi poate, acolo, şi chiar la 
picioarele mele, dar, vai! Mă ridicasem la o înălţime atât de 
mare, încât nu puteam desluşi nimic lămurit. Într-adevăr, 
judecând după progresia cifrelor ce indică diferitele înălţimi 
corespunzătoare cu anumite perioade, între şase a.m. la 2 
aprilie şi nouă fără douăzeci a.m. în aceeaşi zi (când 
coloana de mercur a barometrului coborâse), se poate 
deduce cu destulă siguranţă că balonul atinsese acum, la 
ora patru în dimineaţa de 7 aprilie, nu mai puţin de 7 254 
de mile deasupra nivelului mării. Înălţimea aceasta poate 
părea imensă, dar modul în care ea a fost calculată a dat un 
rezultat după toate probabilitățile cu mult mai prejos decât 
cel adevărat. Oricum ar fi, aveam sub ochii mei, fără 
îndoială, cel mai mare diametru pământesc. Întreaga 


emisferă nordică se întindea la picioarele mele, ca o hartă 
în proiecţie ortografică47. lar marele cerc al Ecuatorului 
însuşi alcătuia fruntaria despărţitoare a orizontului meu. Cu 
toate acestea, Excelenţele voastre vor înţelege uşor că 
ţinuturile până acum neexplorate din vecinătatea Cercului 
Arctic, deşi aşezate de-a dreptul sub mine şi văzute fără o 
perspectivă aparentă, erau totuşi prea micşorate şi la prea 
mare depărtare de punctul din care le priveam ca să-mi 
îngăduie o cercetare mai amănunţită. Ceea ce se vedea, 
totuşi, era ceva ciudat şi atrăgător. La miazănoapte, dincolo 
de acel chenar uriaş de care am pomenit şi care poate fi 
denumit limita descoperirilor omului în aceste ţinuturi, se 
întinde, aproape fără întrerupere, un linţoliu de gheaţă. 
Chiar dintru început suprafaţa lui e vădit turtită, iar mai 
departe e netedă şi plană, la urmă devine concavă, şi 
sfârşeşte chiar la Pol într-un gol circular, cu marginile 
tăioase, al cărui diametru aparent alcătuia cu balonul un 
unghi de vreo şaizeci şi cinci de secunde şi a cărui culoare 
închisă, cu nuanţe schimbătoare, era mai întunecată decât 
orice altă pată din emisfera vizibilă şi, uneori, se adâncea 
până la negrul cel mai intens. Mai departe anevoie s-ar mai 
fi putut desluşi ceva. La ora douăsprezece, centrul circular 
descrescuse în circumferință, iar la şapte p.m. l-am pierdut 
cu totul din vedere, căci balonul trecuse peste marginea 
dinspre vest a gheţurilor şi plutea cu iuţeală înspre Ecuator. 

8 aprilie. 

Am descoperit o micşorare simţitoare în diametrul aparent 
al Pământului, pe lângă o vădită alterare în culoarea şi 
înfăţişarea lui generală. Întreaga suprafaţă vizibilă era de 
aceeaşi culoare galben-palid48, când mai accentuată, când 
mai ştearsă, iar pe alocuri căpătase o strălucire care pentru 
ochi era chiar supărătoare. Vederea mi-era considerabil 
stânjenită de atmosfera densă din apropierea suprafeţei 
încărcate de nori, printre ale căror mase de-abia puteam 
zări ici şi colo Pământul. În ultimele patruzeci şi opt de ore 
am fost mai mult sau mai puţin împiedicat de acest obstacol 


de a mai face vreo observaţie. Dar înălţimea foarte mare la 
care mă aflam acum făcea din aceste neguri plutitoare o 
singură grămadă, şi neajunsul acesta se făcea tot mai simţit 
pe măsură ce suiam. Îmi dădeam bine seama totuşi că 
balonul plutea deasupra Marilor Lacuri ale Americii de 
Nord şi se îndrepta gonind spre miazăzi, ceea ce însemna 
că mă va duce foarte curând la tropice. Această 
împrejurare m-a bucurat nespus de mult şi am întâmpinat-o 
ca pe o prevestire sigură a izbânzii finale. Căci drumul pe 
care-l luasem până acum mă neliniştise, într-adevăr, foarte 
mult. Era vădit că, dacă aş fi mers multă vreme mai departe 
în această direcţie, n-aş mai fi ajuns niciodată în lună, a 
cărei orbită e înclinată pe eliptică, formând un unghi mic de 
numai 5*8'48"49. 

9 aprilie. 

Diametrul Pământului era astăzi foarte micşorat, iar 
culoarea, la suprafaţa lui, devenea, ceas cu ceas, de un 
galben tot mai închis. Balonul şi-a urmat fără şovăire 
drumul spre miazăzi, iar la orele nouă p.m. a ajuns 
deasupra coastei nordice a Golfului Mexic. 

10 aprilie. 

În dimineaţa de azi, pe la ora cinci am fost trezit din somn 
pe neaşteptate de o trosnitură năprasnică, despre care nu 
mi-am dat cu nici un chip seama de unde vine. A fost de 
foarte scurtă durată, dar, cât a dăinuit, n-a semănat cu 
nimic din câte am apucat pe lume. E de prisos să mai spun 
că m-am speriat din cale-afară, căci în primul moment am 
crezut că pricina zgomotului ar fi fost explozia balonului. 
Mi-am cercetat totuşi aparatele cu multă luare-aminte şi n- 
am putut găsi nimic în neregulă. Mi-am petrecut aproape 
toată ziua gândindu-mă la această întâmplare atât de 
neobişnuită. Dar n-am izbutit câtuşi de puţin să mi-o 
lămuresc. M-am culcat nemulţumit şi într-o stare de mare 
nelinişte şi tulburare. 

11 aprilie. 


Am găsit o micşorare simţitoare în diametrul aparent al 
Pământului şi o creştere însemnată, vizibilă pentru întâia 
oară, în acel al Lunii, căreia îi mai trebuiau doar câteva zile 
pentru a fi lună plină. A fost nevoie de o trudă îndelungată 
şi istovitoare spre a condensa aer îndestulător pentru 
menţinerea vieţii. 

12 aprilie. 

O ciudată schimbare a avut loc în ce priveşte direcţia 
balonului şi, cu toate că o prevăzusem întru totul, mi-a făcut 
o bucurie fără seamăn. După ce ajunsese, în cursa lui de 
mai înainte, la paralela a douăsprezecea latitudine sudică, 
s-a abătut deodată, în unghi ascuţit, spre est şi a continuat 
astfel toată ziua, ţinându-se aproape exact în planul elipsei 
lunare. Ceea ce e vrednic de luat în seamă e că urmarea 
acestei schimbări de rută a fost o simţitoare oscilație a 
nacelei, care a durat timp de câteva ceasuri. 

13 aprilie. 

Am fost iarăşi speriat de faptul că trosnetul zgomotos şi 
puternic, care m-a îngrozit în ziua de 10, s-a repetat din 
nou. M-am gândit foarte mult la acest lucru, dar n-am fost 
în stare să găsesc o explicaţie mulţumitoare. Mare 
descreştere în diametrul aparent al Pământului, care nu 
mai subîntindea, în raport cu balonul, decât un unghi 
niţeluş mai mare de 25*. Luna nu se vedea deloc, fiind 
aproape la zenit. Îmi continuam drumul în planul elipsei, 
dar înaintam foarte puţin spre răsărit. 

14 aprilie. 

Nespus de rapidă descreştere a diametrului Pământului. 
Am fost astăzi cât se poate de tulburat la gândul că balonul 
pluteşte pe axul absidelor, în direcţia perigeului50. Cu alte 
cuvinte, urmează un itinerariu care-l va duce de-a dreptul 
în Lună, în partea cea mai apropiată de Pământ a orbitei 
sale. Luna se afla chiar deasupra capului meu, ceea ce mi-o 
ascundea cu totul vederii. A trebuit să muncesc îndelung şi 
greu ca să condensez atmosfera. 

15 aprilie. 


Nu se mai pot desluşi bine pe Pământ nici măcar 
contururile mărilor şi ale continentelor. Pe la orele 
douăsprezece am fost surprins pentru a treia oară la auzul 
acelui sunet înfiorător care mă uimise atât de tare şi 
înainte. Dar de data asta a durat câteva clipe, şi tot timpul 
cât a ţinut, a sporit mereu în intensitate. În cele din urmă, 
pe când stăteam năuc şi îngrozit în aşteptarea a nu ştiu 
cărui fel de nimicire năprasnică, nacela s-a cutremurat cu o 
putere nemaipomenită şi o grămadă uriaşă şi înflăcărată 
dintr-o materie pe care n-am putut s-o desluşesc s-a 
năpustit cu glasul a mii de tunete, urlând şi vuind, asupra 
balonului. Când spaimele şi uimirea mi s-au mai risipit, mi- 
am dat destul de lesne seama că era vorba de vreun 
fragment vulcanic uriaş, azvârlit din lumea de care mă 
apropiam atât de repede şi, pe cât se pare, de unul din 
multele feluri de materii ciudate ce se găsesc din 
întâmplare şi pe Pământ şi sunt numite meteoriți, în lipsa 
unei denumiri mai potrivite51. 

16 aprilie. 

Uitându-mă astăzi în sus, cât puteam mai bine, rând pe 
rând, pe fiecare din ferestruicile laterale, am zărit, spre 
marea mea bucurie, o foarte mică parte a discului lunar, 
care se întindea, ca să zic aşa, de jur-împrejurul uriaşei 
circumferinţe a balonului. Am fost nespus de tulburat. De 
data asta nu mă mai îndoiam câtuşi de puţin că voi fi în 
curând la capătul călătoriei mele. Într-adevăr, 
condensatorul îmi dădea de lucru acum într-o asemenea 
măsură, încât nu mai aveam o clipă de răgaz. Nu mai putea 
fi vorba de somn. M-am îmbolnăvit de oboseală şi tremuram 
din tot trupul, sleit de puteri. Era cu neputinţă ca firea 
omenească să mai poată îndura o suferinţă atât de 
groaznică. În scurtul răstimp de întuneric, a trecut pe lângă 
mine un nou meteorit şi repetarea din ce în ce mai deasă a 
acestui fenomen a început să-mi stârnească mari nelinişti. 

17 aprilie. 


Dimineaţa aceasta a însemnat o dată hotărâtoare în 
călătoria mea. Vă mai amintiţi că în ziua de 13 Pământul 
subîntindea, în raport cu balonul, un unghi de 25*. Pe 14 
unghiul acesta se micşorase simţitor, pe 15 am observat o 
scădere şi mai rapidă, şi pe 16, înainte de a mă culca, 
notasem un unghi care nu măsura mai mult de 7* 15'. Care 
nu mi-a fost uimirea când, trezindu-mă dintr-un somn scurt 
şi chinuit, în această dimineaţă de astăzi, 17, am găsit 
suprafaţa de dedesubt crescută ca volum, aşa, deodată, şi 
ca prin minune, până la a arăta nu mai puţin de 39* în 
diametru aparent unghiular. Am rămas ca trăsnit. Nici un 
cuvânt n-ar putea să exprime groaza şi uimirea cumplită şi 
fără de seamăn de care am fost cuprins şi copleşit totodată. 
Genunchii îmi tremurau, dinţii îmi clănţăneau, părul mi se 
zburlise pe cap. „Aşadar, balonul a făcut explozie!” Acesta a 
fost cel mai năvalnic gând care mi-a fulgerat prin minte. 
„Desigur că balonul a făcut explozie!” Cădeam! Cădeam cu 
cea mai năprasnică, cea mai neasemuită repeziciune. 
Judecind după imensa depărtare parcursă atât de repede 
până acum, nu puteau trece mai mult de zece minute până 
voi fi atins suprafaţa Pământului şi voi fi năpustit în 
nimicnicie! Dar, în cele din urmă, judecata îmi veni în ajutor. 
Am stat şi m-am gândit şi am început să mă îndoiesc. Era un 
lucru cu neputinţă. In ruptul capului nu se putea să fi ajuns 
atât de repede jos. Pe de altă parte, cu toate că mă 
apropiam, fără doar şi poate, de suprafaţa Pământului de 
sub mine, o făceam cu o viteză care nu era câtuşi de puţin 
proporţională cu aceea pe care mi-o închipuisem la început. 
Gândul acesta mi-a fost de folos, mi-a liniştit mintea 
tulburată şi, în cele din urmă, am izbutit să privesc 
fenomenul în lumina lui adevărată. De fapt, groaza trebuie 
să mă fi scos din minţi, de vreme ce nu mi-am putut da 
seama de uriaşa deosebire dintre înfăţişarea suprafeţei de 
sub mine şi suprafaţa Pământului, care mi-e mamă. Aceasta 
din urmă era desigur deasupra capului meu şi cu totul 
ascunsă vederii mele de corpul balonului, în timp ce Luna, 


Luna însăşi, în toată strălucirea ei, se întindea jos, 
dedesubtul meu şi la picioarele mele. 

Uimirea şi surprinderea iscate în mintea mea de această 
nemaipomenită schimbare în starea lucrurilor era, poate, 
partea cea mai greu de explicat din toată aventura. Fiindcă 
întreagă această răsturnare nu numai că era firească, dar 
fusese prevăzută cu mult înainte, ca o împrejurare la care 
trebuia să mă aştept când aş ajunge în acel punct al 
călătoriei mele, în care atracţia planetei va fi înlocuită de 
atracţia satelitului, sau, mai bine zis, în care forţa de 
atracţie exercitată de Pământ asupra balonului va fi mai 
puţin puternică decât aceea a Lunii. Desigur, mă trezeam 
dintr-un somn adânc, cu toate simţurile toropite, ca să 
urmăresc deodată un fenomen cutremurător şi despre care, 
cu toate că îl aşteptasem, nu crezusem totuşi că se va 
întâmpla chiar în clipa aceea. Schimbarea în sine trebuie să 
fi avut loc, bineînţeles, treptat şi pe nesimţite. Nu e deloc 
sigur că, dacă aş fi fost treaz în clipa când s-a întâmplat, aş 
fi luat cunoştinţă despre ea după vreun semn lăuntric al 
acestei schimbări, adică după vreo tulburare a fiinţei sau 
aparatelor mele. 

E aproape de prisos să mai spun că ajungând la o 
înţelegere adevărată a stării în care mă găseam şi ieşind 
din spaima ce-mi copleşise toate puterile sufletului, mi-am 
îndreptat în primul rând toată atenţia asupra Lunii şi a 
înfăţişării ei fizice generale. Se întindea jos, sub mine, ca o 
hartă, şi cu toate că, după socoteala mea, distanţa la care se 
afla era încă destul de mare, puteam desluşi contururile 
suprafeţei sale cu o precizie izbitoare şi totodată şi de 
neînțeles. De la cea dintâi privire m-a surprins, ca fiind 
trăsătura cea mai neobişnuită a condiţiilor ei geologice, 
lipsa desăvârşită a oricărui ocean, a oricărei mări şi chiar a 
oricărui lac sau râu şi a apelor de orice fel. Cu toate 
acestea, lucru ciudat, zăream vaste întinderi cu caracter 
vădit aluvial, deşi cea mai mare parte a emisferei ce se 
putea vedea era acoperită cu nenumărați munţi vulcanici, 


de formă conică şi având mai degrabă înfăţişarea unor 
cucuie făcute de mina omului decât a unor protuberante 
naturale. Cel mai înalt dintre ei nu depăşea înălţimea de 
trei mile şi trei sferturi. Dar o hartă a regiunii vulcanice de 
la Campi Phlegraei ar putea da Excelenţelor voastre o idee 
mai bună decât orice descriere stângace pe care aş încerca 
eu însumi s-o fac. Era vădit că aceşti vulcani, în cea mai 
mare parte a lor, se aflau în stare de erupție, şi-mi dam 
seama, plin de groază, de puterea şi de violenţa lor, 
judecind după tunetele repetate ale stâncilor greşit numite 
meteorice, care se năpusteau de jos şi treceau acum pe 
lângă balon cu o frecvenţă tot mai spăimântătoare52. 

18 aprilie. 

Am descoperit astăzi că volumul aparent al Lunii crescuse 
în chip nemăsurat, iar viteza tot mai sporită a pogorârii 
mele a început să mă umple de groază. Vă amintiţi, desigur, 
că la început când am pornit a cumpăni dacă o călătorie în 
Lună este sau nu cu putinţă, am ţinut seama în socotelile 
mele de faptul că ar exista în vecinătatea ei o atmosferă 
densă, proporţională cu forma planetei. Aceasta în ciuda 
atâtor ipoteze ce afirmă contrariul şi, aş mai adăuga, în 
ciuda neîncrederii obşteşti în existenţa vreunei atmosfere 
lunare. Dar, în afară de ideile pe care le-am înfăţişat cu 
privire la cometa lui Encke şi la lumina zodiacală, am fost 
întărit în părerea mea de unele observaţii ale lui 
Schroeter53 din Lilienthal. El a observat luna nouă când nu 
avea decât două zile şi jumătate, seara, îndată după asfinţit, 
mai înainte de a se putea vedea partea ei întunecată, şi a 
continuat s-o observe până ce aceasta a devenit vizibilă. 
Cele două coarne păreau că se prelungesc subţiindu-se în 
câte un vârf, în aparenţă foarte ascuţit, fiecare arătându-şi 
extremitatea în bătaia razelor soarelui mai înainte ca vreo 
parte a emisferei întunecate să fi devenit vizibilă. Puțin 
după aceea s-a luminat întreaga margine întunecată. Socot 
că această prelungire a coarnelor dincolo de semicerc se 
datora refracției razelor solare de către atmosfera lunară. 


Am mai calculat că înălţimea atmosferei (care poate să 
refracte destulă lumină pe emisfera întunecată pentru a da 
naştere unui crepuscul mai luminos decât lumina răsfrântă 
de Pământ când Luna e la vreo 32* de conjuncţia sa) era la 
1356 de picioare. Am presupus deci că înălţimea cea mai 
mare în stare să producă refracția razelor solare ar fi de 
5376 de picioare de Paris. Părerea mea asupra acestui 
lucru a fost confirmată şi de un paragraf din al optzeci şi 
doilea volum al Tranzacţiilor filosofice, în care se afirmă că 
în timpul unei ocultaţii a sateliților lui Jupiter, cel de-al 
treilea satelit a dispărut cu totul după ce, vreme deo 
secundă sau două, de abia se mai zărise, iar celui de-al 
patrulea i se vedea nedesluşit conturul54. 

Mă bizuiam, bineînţeles, pe rezistenţa, sau, mai bine zis, 
pe sprijinul unei atmosfere care ar exista într-o stare de 
densitate aşa cum mi-am închipuit-o eu. Dacă până la urmă 
s-ar dovedi că am dat greş, n-aveam nimic alt de aşteptat, 
ca deznodământ al aventurii mele, decât să fiu spulberat în 
atomi pe suprafaţa colţuroasă a satelitului. Şi aveam, 
desigur, temeiuri puternice să-mi fie frică. Depărtarea mea 
de Lună era, oarecum, neînsemnată, pe când munca de 
care era nevoie la condensator nu se micşorase întru nimic 
şi nu puteam descoperi nici un semn de scădere în 
rarefierea păturii de aer. 

19 aprilie. 

Spre marea mea bucurie, în dimineaţa aceasta, pe la orele 
nouă, suprafaţa Lunii fiind spăimântător de aproape, şi 
temerile mele peste măsură de sporite, pompa 
compresorului dădu, în sfârşit, semne neîndoielnice că s-a 
petrecut o oarecare schimbare în consistenţa atmosferei. Pe 
la zece aveam temeiuri să cred că densitatea ei crescuse în 
mare măsură. La unsprezece, aparatul îmi dădea mai puţin 
de lucru, iar la douăsprezece am încercat să deşurubez 
ceatlăul şi, văzând că după ce am făcut-o n-am avut de 
suferit nici un neajuns, am scos, în cele din urmă, 
învelitoarea de cauciuc şi am dat-o jos de pe nacelă. Aşa 


cum era de aşteptat, urmările imediate ale unei astfel de 
experienţe atât de primejdioase şi pripite au fost o straşnică 
durere de cap şi ceva spasme. Dar aceste greutăţi, precum 
şi altele în legătură cu respiraţia nu erau, nici într-un caz, 
atât de mari încât să-mi pună viaţa în primejdie. Am luat 
deci hotărârea să le îndur cât puteam mai bine, cu gândul 
că voi scăpa de ele de îndată ce mă voi apropia de straturile 
din apropierea Lunii. Dar această apropiere se înfăptuia cu 
o repeziciune de neînchipuit şi, în curând, am fost 
încredinţat - şi totdeodată şi îngrijorat - că, deşi n-am să fiu 
înşelat în aşteptările mele cu privire la existenţa unei 
atmosfere dense în proporţie cu masa satelitului, greşisem 
totuşi când am presupus că densitatea aceasta, chiar la 
suprafaţă, va fi destul de mare pentru a putea susţine 
greutatea uriaşă conținută de nacela balonului meu. Cu 
toate acestea, aşa ar fi trebuit să fie, întocmai ca la 
suprafaţa Pământului, dacă se ţine seamă că greutatea 
corpurilor de pe orice planetă este în funcţie de densitatea 
atmosferică. Dar nu era totuşi cazul aici. Şi lucrul acesta îl 
dovedea îndeajuns violenţa căderii mele. De ce nu era 
cazul, aceasta nu s-ar putea explica decât ţinând seama de 
acele perturbații geologice posibile despre care am pomenit 
mai sus. Oricum, mă aflam deci chiar deasupra planetei şi 
coboram cu cea mai năprasnică repeziciune. N-am pierdut, 
aşadar, nici o clipă ca să arunc peste bord lestul, butoaiele 
cu apă, aparatul condensator, camera de cauciuc şi, în cele 
din urmă, toate lucrurile din nacelă. Dar totul era în zadar. 
Cădeam necontenit, cu o iuţeală năprasnică, şi nu aveam 
mai mult de o jumătate de milă până la suprafaţă. De aceea, 
ca un ultim mijloc de scăpare, după ce-mi aruncasem haina, 
pălăria şi cizmele, am desprins de balon până şi nacela55, 
care avea o greutate destul de însemnată, şi astfel, 
agăţându-mă cu amândouă mâinâle de plasă, abia dacă mai 
avui vreme să-mi dau seama că întregul ţinut, atât cât 
vedeam cu ochii, era presărat pretutindeni cu locuinţe de 
pitici, când, iată, am şi căzut cu capul în jos drept în inima 


unei cetăţi fantastice, în mijlocul unei mulţimi numeroase 

de omuleţi pociţi şi mărunţei, care nu rosteau nici un cuvânt 
şi nu-şi dădeau nici cea mai mică osteneală să mă ajute, ci 
stăteau ca o turmă de nerozi, făcând schime caraghioase şi 
uitându-se chiorâş, cu mâinile în şolduri, la balonul meu şi 
la mine. Le-am întors spatele cu dispreţ şi, privind în sus, 
spre Pământul pe care-l părăsisem de curând şi poate 
pentru totdeauna, l-am văzut în chip de scut uriaş de aramă 
întunecată, cu diametrul cam de două grade, țintuit şi 
nemişcat în ceruri, deasupra capului, şi împodobit la o 
margine cu un chenar făcut din aurul cel mai strălucitor. Nu 
se putea vedea nici urmă de ape sau de pământuri. Şi totul 
era bălţat cu fel de fel de pete şi încins cu zonele tropicale 
şi ecuatoriale. 

Aşadar, cu voia Excelenţelor voastre, după un şir întreg de 
mari nelinişti şi de nemaiauzite primejdii, din care am 
scăpat ca prin minune, am ajuns în cele din urmă cu bine, în 
a nouăsprezecea zi de la plecarea mea din Rotterdam, la 
capătul unei călătorii care este, fără îndoială, cea mai 
extraordinară şi cea mai însemnată pe care a întreprins-o, a 
înfăptuit-o sau a plănuit-o cândva vreun locuitor al 
Pământului. Dar mai rămâne să-mi povestesc aventurile. Şi, 
într-adevăr. Excelenţele voastre îşi pot lesne închipui că, 
după o şedere de cinci ani pe o planetă care nu numaică e 
nespus de interesantă prin propria-i natură singulară, dar e 
îndoit aşa prin faptul că e strâns legată, ca satelit, de lumea 
omului, sunt în măsură să dau unele veşti spre ştiinţa 
Colegiului Naţional al Astronomilor, cu mult mai însemnate 
decât amănuntele, oricât ar fi ele de minunate, ale simplei 
călătorii care a luat sfârşit în chip atât de norocos. Aceasta 
e de fapt toată problema. Aş avea multe, foarte multe de 
împărtăşit şi aş face-o cu cea mai mare plăcere. Aş avea 
multe de spus despre clima planetei; despre trecerile 
neaşteptate de la cald ia frig; despre lumina solară 
neîndurătoare şi arzătoare, care ţine cincisprezece zile, şi 
despre frigul mai mult decât polar care-i urmează; despre o 


neîncetată circulaţie a umezelii, prin evaporare, ca în 
vacuo. Din punctul aşezat chiar sub soare până la cel mai 
depărtat; despre o zonă variabilă de ape curgătoare; 
despre poporul însuşi; despre obiceiurile, purtările, 
aşezămintele politice; despre ciudata înfăţişare a 
locuitorilor, despre urâţenia lor, despre lipsa lor de urechi, 
acele apendice de prisos într-o atmosferă atât de deosebită; 
despre neştiinţa ce li se trage de aici în ce priveşte vorbirea 
şi foloasele ei; despre felul cum înlocuiesc ei vorbirea 
prântr-o anumită metodă de a se înţelege între ei; despre 
neînţeleasa legătură între fiecare ins din Lună cu câte unul 
de pe Pământ, o legătură analoagă celei dintre orbita 
planetei şi a sateliților, şi determinată de această orbită, 
prin care destinele locuitorilor uneia sunt împletite cu 
vieţile şi destinele locuitorilor celeilalte. Şi, mai presus de 
toate, dacă Excelenţele voastre îmi îngăduie, despre acele 
taine cumplite şi întunecate ce se ascund în ţinuturile din 
cealaltă parte a Lunii, ţinuturi care, datorită concordanţei 
într-adevăr minunate a rotației satelitului pe propria-i axă 
cu revoluţia siderală în jurul Pământului, nu s-au arătat 
până acum şi - slavă Domnului! 

— Nu se vor arăta niciodată în faţa telescopului unui om. 
Toate acestea, şi multe, multe altele aş vrea să le povestesc 
cu de-amănuntul. Dar ca să scurtez, trebuie să-mi capăt 
răsplata. Aş dori să mă întorc la casa mea, în sânul familiei 
mele. Iar ca preţ al comunicărilor mele viitoare, ţinând 
seama de lumina pe care am putinţa s-o arunc asupra 
multor ramuri însemnate ale ştiinţelor fizice şi metafizice, 
trebuie să cer, prin mijlocirea cinstitei Domniilor voastre 
bresle, iertare pentru crima de care m-am făcut vinovat 
prin uciderea acelor creditori ai mei la plecarea mea din 
Rotterdam. Aşadar, acesta e scopul scrisorii mele. 
Aducătorul ei, un locuitor din Lună, pe care l-am învăţat ce 
să facă pentru a fi crainicul meu pe Pământ, va aştepta, la 
bunul plac al Excelenţelor voastre, ca să se întoarcă la mine 


cu iertarea de care am pomenit, dacă am, într-un fel sau 
altul, putinţa s-o dobândesc. 

Am onoarea de a fi etc., etc., smeritul rob al Excelenţelor 
voastre, HANS PFAALL. 

După ce a sfârşit de citit acest extraordinar document, se 
zice că profesorul Rub-a-dub, peste măsură de uluit, a 
scăpat pipa din gură, iar mynheer Superbus Von Underduk, 
după ce şi-a scos ochelarii, i-a curăţat şi i-a pus în buzunar, 
şi-a uitat de sine şi de demnitatea sa, şi încă în aşa măsură, 
încât, în culmea uimirii şi a admiraţiei, s-a răsucit de trei ori 
pe călcâie. Nu putea fi nici o îndoială în această privinţă; va 
fi iertat. Aşa cel puţin jurase, cu un jurământ groaznic, 
profesorul Rub-a-dub, şi astfel a cugetat şi vestitul Von 
Underduk când l-a luat la braţ pe colegul său întru ştiinţă 
şi, fără a rosti un cuvânt, s-a îndreptat iute spre casă unde 
avea să chibzuiască asupra măsurilor ce ar trebui luate. 
Dar ajungând la uşa locuinţei primarului, profesorul s-a 
gândit să spună că, de vreme ce mesagerul a găsit cu cale 
să dispară, pesemne înspăimântat până la moarte de 
înfăţişarea sălbatică a locuitorilor din Rotterdam, iertarea 
nu-i va fi de mare folos, căci numai un om din Lună ar putea 
întreprinde o călătorie atât de lungă. Primarul a recunoscut 
adevărul acestei observaţii, astfel că discuţia a luat sfârşit. 
Scrisoarea fiind publicată, a dat naştere la felurite păreri şi 
clevetiri. Unii atotştiutori s-au făcut de râs, arătând că 
întreaga ispravă nu era alt decât o păcăleală. Cred însă că 
tot păcăleală este pentru acest soi de oameni orice e mai 
presus de înţelegerea lor. În ce mă priveşte, nu pot pricepe 
pe ce dovezi şi-au întemeiat o atare învinuire. Să vedem ce 
spun: în primul rând, că unii hâtri din Rotterdam purtau 
pică unui oarecare primar şi câtorva astronomi. 

Nu înţeleg deloc. 

În al doilea rând, că un pitic ciudat, un vrăjitor, cu 
amândouă urechile tăiate din rădăcină, pentru cine ştie ce 
fărădelege, a dispărut de câteva zile din vecinătatea 
oraşului Bruges56. 


Ei bine, şi ce-i cu asta? 

În al treilea rând, că gazetele care erau lipite de jur- 
împrejurul balonului erau din Olanda, şi prin urmare nu 
putuseră fi tipărite în Lună. Erau nişte hârtii foarte 
murdare şi tipograful Gluck ar fi jurat pe Sfinta Scriptură 
că fuseseră tipărite la Rotterdam. 

Greşea, fără îndoială, greşea. 

În al patrulea rând, că Hans Pfaall însuşi, ticălosul acela de 
beţiv, şi cele trei hahalere, aşa-zişii săi creditori, au fost 
văzuţi împreună, acum vreo două-trei zile, într-o cârciumă 
deocheată de la mahala, când tocmai se întorseseră cu 
buzunarele pline dintr-o călătorie peste mare. 

Nu cred, nu cred nici un cuvânt. 

În ultimul rând, e o părere îndeobşte recunoscută, sau cel 
puţin ar trebui să fie recunoscută, că anume Colegiul 
Astronomilor din oraşul Rotterdam, ca şi celelalte colegii 
din alte părţi ale lumii - pentru a nu mai vorbi de astronomi 
şi de colegii în general - nu este nici mai bun, nici mai mare, 
nici mai luminat decât s-ar cădea să fie57. 

NOTA. 

HANS PFAALL 


(THE UNPARALLELED ADVENTURE OF ONE HANS 
PFAALL,) 


(A: manuscris din apr. Sau mai 1835; B: Southern Literary 
Messenger, iun. 1835; C: copia Duane după B cu modificări 
manuscrise, 1839; D: Tales of the Grotesque and 
Arabesque, 1840; E: Works, 1850; PHANTASY-PIECES, 
numai titlul) „Lucian şi-a scris Istoria adevărată cu intenţia 
vădită de a parodia poveştile fantastice (acum pierdute), ale 
unor călători contemporani ca Ctesias, lambulus, Antonius 
Diogenes. Poe a scris Hans Pfaall ca să-şi bată joc de mania 
romantică a expedițiilor pe Lună” (Harold Beaver, The 
Science Fiction of Edgar Allan Poe, Penguin Books, 1976, p. 
339). 


Lui TI. W. White, redactor-şef ai revistei Southern Literary 
Messenger, Poe îi trimite, ia 20 iulie 1835, următoarele 
rânduri: Hans Phaal* m-a costat aproape două săptămâni 
de salahorie şi l-am scris special pentru Messenger". 

Inspirația, după propriile sale mărturisiri, i-a venit de la 
ediţia americană a Tratatului de astronomie (1834) al lui sir 
John Herschel: „Mă interesase foarte mult ce se spunea 
acolo despre posibilitatea unor viitoare cercetări ale Lunii. 
Subiectul îmi aţâţase imaginaţia şi tânjeam s-o fac slobodă 
ca să-mi poată Numele protagonistului a suferit patru 
metamorfoze: Phaal, Pfaal, Pfaall şi Pfaall. descrie reveriile 
ce le aveam despre peisajul lunar - pe scurt, tânjeam să 
scriu o poveste care să dea viaţă acestor vise”. (E. A. Poe, 
„Literaţii New York-ului”, în Godey's Lady's Book, 1846).E 
posibil ca aceste reverii, ca gestaţia nuvelei, să coboare 
înainte de anul 1833. Redactarea propriu-zisă, „aplicarea 
principiilor ştiinţifice”, pare să dateze din anii 1834-1835, 
când, declară autorul, „am renunţat la o mistificare 
gazetărească (cu informaţii provenind de la un nou 
supertelescop) şi cu silă m-am întors la un stil pe jumătate 
verosimil, pe jumătate satiric., hotărât să mă ocup, în 
măsura posibilităţilor, de o călătorie autentică de pe Pământ 
pe Lună şi să descriu peisajul lunar ca şi când naratorul l-ar 
fi observat şi cercetat personal” (Ibid.). 

La trei săptămâni după tipărirea lui Hans Pfaall în 
Southern Literary Messenger, apărea în cotidianul New 
York Sun primul dintr-un serial de articole intitulate 
Discoveries în the Moon (Descoperiri pe Lună) - 
mistificarea secolului! Chipurile - retipăriri din Edinburgh 
Courant şi Edinburgh Journal of Science, relatând despre 
„recentele descoperiri” făcute cu noul telescop al lui sir 
John Herschel „la Capul Bunei Speranţe”. Având o 
capacitate de mărire de 42 000, acest telescop putea 
detecta obiecte de pe Lună chiar şi cu un diametru de 18 
țoli. La 25 august 18635, gazeta anunţa, cu titluri de o 
şchioapă, descoperirea unor urme de viaţă pe Lună: floră 


roşiatică, „foarte asemănătoare cu Papaver Rholas sau cu 
macii de pe câmpiile noastre sublunare”, precum şi creaturi 
aidoma bizonilor; pentru ca la 28 august să explodeze 
bomba: telescopul descoperise oameni cu aripi îmblănite, 
aducând cu liliecii. Din această ediţie s-au vândut 19 360 
exemplare. Serialul s-a întrerupt la 31 august din cauza 
incendiului care cuprinsese laboratorul lui Herschel. La 
scurtă vreme Poe avea să-i scrie lui John P Kennedy 
următoarele: "N-aţi citit Descoperiri pe Lună? Nu credeţi 
că ele sunt în întregime inspirate de Hans Phaal? E foarte 
ciudat, dar când am plănuit să scriu o povestire despre 
Lună, ideea unor descoperiri telescopice mi s-a înfăţişat de 
la sine, dar apoi am renunţat la ea. Am vorbit însă despre 
ea în public, şi pornind de la numeroase mici întâmplări şi 
remarci aparent neînsemnate din acele Descoperiri sunt 
convins că ideea a fost furată de la mine. 

Richmond: 11 septembrie 1835". 

În public însă Poe nu-l acuză pe Adams Locke, autorul 
serialului (vezi nota 1, infra), de plagiat, ci, dimpotrivă, îi 
recunoaşte acestuia meritul de a fi dat „absolut cea mai 
mare lovitură din domeniul literaturii de senzaţie. Din câte 
s-au dat vreodată în acest gen atât în America, cât şi în 
Europa”. Poe se întoarce la acest subiect în 1846: „Citind 
până la capăt povestea Lunii şi găsind că ea anticipează 
toate punctele esenţiale ale propriului meu Hans Pfaall, l- 
am lăsat pe acesta din urmă neterminat. Ducându-mi eroul 
pe Lună, scopul meu principal era acela de a-i da ocazia să 
descrie peisajul lunar, dar mi-am dat seama că el nu putea 
adăuga decât foarte puţin la relatarea minuțioasă şi 
autentică a lui sir John Herschel. Prima parte a lmHans 
Pfaall, ocupând înjur de optsprezece pagini din The 
Messenger, cuprindea doar jurnalul călătoriei dintre cele 
două orbite şi câteva cuvinte de ordin general despre 
trăsăturile cele mai evidente ale satelitului; a doua parte nu 
va apărea probabil niciodată! N-am socotit că-i nimerit nici 
măcar să-mi aduc călătorul înapoi pe Pământul său 


strămoşesc. El rămâne acolo unde l-am lăsat, şi mai este 
încă, cred, „omul de pe Lună". 

Alte posibile surse de inspiraţie sunt nuvela Leaves from 
an Aeronaut (File din partea unui aeronaut), apărută sub 
iscălitura „D” în Knickerbocker Magazine (ian. 1835), şi 
romanul A Voyage to the Moon (Călătorie spre Lună), 1827, 
al lui George Tucker. 

Tălmăciri. În franceză: Amedee Pichet, L'Aeronaute 
hollandais, în Revue britannique, XL., sept. 1852, pp. 114- 
58. Charles Baudelaire, Aventure sans pareille d'un certain 
Hans Pfaal, în Le Pays, 14, 15, 20, 22, 27, 31 mart., 1, 2, 14, 
17 şi 20 apr. 1855, reed. În Histoires extraordinaires, 
Michel Levy, Paris, 1857. În româneşte: C. I. D., Călătorie în 
lună, în Foaia populară, Il, 1899, nr. 3-6. 

Titlul. Versiunile A, B şi C: Hans Pfaall. A Tale hy Edgar A. 
Poe (Hans Phaal. O povestire de Edgar A. Poe); versiunea D: 
Hans Pfaall; versiunea E: The Unparalleled Adventure of 
One Hans Pfaall (Inegalabila aventură a unuia zis Hans 
Pfaall). În scrisoarea către T. W. White apare ortografia 
Phaal. În PHANTASY-PIECES: The Unparralleled [sic] 
Adventure of one Hans Pfaall. 

Sufixul -all întăreşte izotopia căderii (engl. to fall = a 
cădea); dublarea lui a sugerează ambianța olandeză. Dintre 
diversele interpretări ale acestui nume să reținem 
următoarele: Pfaall derivă din lat. follis = foaie [Hans e 
cârpaci de foaie] (Edmund Reiss); din rădăcina germ. phald 
= ţeapă (Marie Bonaparte); din fr. fou, respectiv, engl. fool 
= nebun [vezi tichia de nebun a lui Hans]; din lat. phallus = 
penis, „căderea” lui Hans echivalând, simbolic vorbind, cu 
faza detumescenţei (Harold Beaver). Pentru aluzii phallic- 
scatologice, cf Poveste din Ierusalim şi Vedetism. 

Motto. În versiunea A figurau versurile: „With a heart 
offurious fancies, /Whereof I am commander, /With a 
burning spear and a horse of air, /Io the wilderness | 
wander” - Iom O'Bedlam's Song („Cu inima plină de 
sălbatice închipuiri, /Cărora eu le sunt stăpân, /Cu sulița de 


foc şi calul de eter, /Mă-ndrept către pustiul tărâm” - 
Cântecul creşetorului nebun), din culegerea de anecdote 
intitulată Curiosities of Literature (Curiozităţi literare), 
1818, a lui Isaac D'Israeli. 

Regele Ciumă în româneşte de Mihu Dragomir şi 
Constantin Vonghizas. 

Zeii rabdă şi îngăduie regilor ceea ce detestă în viaţa 
gloatei. 

Buckhurst, Tragedia lui Ferrez şi Porrezi 

Într-un octombrie, către miezul nopţii, sub domnia 
cavalerească a lui Eduard al III-lea2, doi marinari din 
echipajul vasului Slobod şi sprinten, goeletă de comerţ ce 
naviga între Sluys şi Tamisa, dar îşi aruncase tocmai ancora 
în apele fluviului, şi-au dat seama cu uimire că se află într-o 
tavernă londoneză din parohia Sf. Andrei - tavernă a cărei 
firmă La veselul lup de mare avea zugrăvit însuşi portretul 
unui navigator încercat. 

Încăperea, deşi prost construită, înnegrită de fum, cu 
tavanul scund, şi asemănându-se în rest cu orice tavernă 
din acea epocă, era, cu toate acestea, după părerea 
muşteriilor împrăştiaţi pe la mese în grupuri groteşti, destul 
de potrivită cu destinaţia ei. 

În această încăpere, marinarii noştri formau, cred, grupul 
cel mai interesant, dacă nu chiar cel mai demn de atenţie. 

Cel care părea a fi mai în vârstă, şi căruia tovarăşul său îi 
spunea „Prăjină”, era totodată cu mult mai înalt decât 
celălalt. Putea să tot aibă şase picioare şi jumătate, şi 
umerii-i încovoiaţi păreau a fi urmarea firească a unei 
înălţimi atât de mari. Prisosul său în înălţime era, în orice 
caz, mai mult decât compensat prin lipsuri în alte privinţe. 
Era peste măsură de slab; şi putea, după cum susțineau 
tovarăşii săi, să fie lesne asemuit, când era beat, cu catargul 
încununat de drapel, iar când era treaz putea chiar să 
servească de catarg. Numai că aceste glume, ca şi altele de 
acelaşi fel, nu făcuseră niciodată să tresară măcar un 
muşchi pe faţa bătrânului lup de mare. Cu umerii obrajilor 


ieşiţi în afară, cu nasul mare şi vulturesc, bărbia teşită, falca 
de jos căzută şi ochii bulbucaţi, avea o înfăţişare, deşi 
vădind un fel de indiferenţă morocănoasă faţă de fapte şi 
lucruri în general, totuşi solemnă şi serioasă, mai presus de 
orice încercare de imitație sau descriere. 

Marinarul mai tânăr, prin întreaga lui fiinţă, era un ins cu 
totul opus tovarăşului său. Statura nu-i trecea de patru 
picioare. Picioarele-i arcuite şi scurte susțineau un trup 
butucănos şi greoi, în timp ce mâinile, neobişnuit de scurte 
şi groase, la capete cu nişte pumni enormi, atârnau 
bălăbănindu-se în lături ca labele broaştei țestoase. Ochii 
mici, fără vreo culoare anume, licăreau din fundul capului. 
Nasul rămânea îngropat în masa de carne ce-i învelea faţa 
rotundă, plină şi stacojie; iar buza de sus, groasă, se 
odihnea pe cea de jos, mai groasă încă, trădând un aer de 
mulţumire de sine, întărit şi de obiceiul posesorului lor de a 
şi le linge din când în când. Era vădit că privea spre 
lunganul său tovarăş cu un sentiment pe jumătate de 
uimire, pe jumătate de batjocură; şi când îl privea 
câteodată în faţă, era asemenea soarelui purpuriu în amurg 
contemplând stâncile de la Ben Nevis3. 

Peregrinările acestei ciudate perechi prin diferitele 
taverne din împrejurimi, în primele ceasuri ale nopţii, 
fuseseră pline de tot felul de întâmplări. Dar cum până şi 
buzunarele cele mai bine îndesate au fund, la intrarea lor în 
taverna amintită mai înainte prietenii noştri le aveau goale. 

În momentul când începe de fapt povestirea noastră, 
Prăjină şi tovarăşul său, pe numele lui Hugh Prelată, 
stăteau deci cu capul sprijinit în mâini şi cu coastele 
rezemate pe uriaşa masă de stejar din mijlocul încăperii. 
Ascunşi după o carafă destul de pântecoasă de rachiu 
neplătit, priveau cuvintele amenințătoare „Fără tibişir”4, 
care, spre indignarea şi uimirea lor, erau scrise pe uşă chiar 
cu ajutorul obiectului numit, a cărui prezenţă înțelegeau s-o 
nege. Nu voi pretinde aici că darul de a descifra caracterele 
scrise - considerat pe atunci ca ceva mai puţin cabalistic 


decât arta de a scrie - ar fi putut fi pus pe seama oricărui 
discipol al mării; dar pentru a spune adevărul, anumite 
întortocheri în formatul literelor - şi, în general, tot felul de 
înflorituri de nedescris - prevesteau, după părerea celor doi 
marinari, o cursă lungă pe vreme rea; aşa că, potrivit 
imaginii alegorice folosite de Prăjină, s-au decis de îndată 
„să tragă la pompe, să strângă toate pânzele şi să fugă din 
faţa vântului”. 

După ce au dat, deci, pe gât ceea ce mai rămăsese din 
băutură, şi-au încheiat tunicile scurte şi s-au grăbit, în cele 
din urmă, s-o şteargă afară. Cu toate că Prelată s-a răsucit 
de două ori în gura vetrei, luând-o drept uşă, fuga lor a fost, 
totuşi, încununată de succes - şi, la o jumătate de oră după 
miezul nopţii, îi găsim pe eroii noştri puşi pe rele, alergând 
din răsputeri de-a lungul unei ulicioare întunecoase, înspre 
scara Sfântului Andrei5, urmăriţi cu înverşunare de 
stăpâna Veselului lup de mare. 

În vremea când are loc povestirea noastră plină de 
peripeții, ca şi mulţi ani înainte şi după aceea, în toată 
Anglia, dar mai ales în metropolă, răsuna la anumite 
intervale înfricoşătorul strigăt de „Ciumă!” 

Atunci oraşul rămânea aproape pustiu, iar în oribilele 
regiuni din vecinătatea Tamisei, pe unde se credea că îşi 
avea lăcaşul Demonul Molimei, printre fundăturile şi 
ulicioarele întunecoase, înguste şi murdare, domneau doar 
Spaima, leroarea şi Superstiţia. 

Din porunca regelui, aceste cartiere erau socotite 
„condamnate”, oamenii fiind opriţi, sub pedeapsa cu 
moartea, să pătrundă în jalnica lor singurătate. Însă nici 
porunca regească, nici uriaşele bariere care astupau 
intrările străzilor, nici perspectiva unei morţi cumplite, 
care, aproape în mod sigur, era sortită nenorocitului pe 
care pericolul nu-l oprea de la aventură, nu erau o piedică 
în calea tâlharilor, care prădau la adăpostul întunericului 
locuinţele goale, părăsite, nelăsând nici un lucru de fier, 
aramă sau plumb, pe care l-ar fi putut preschimba în bani. 


Iarna, când barierele se deschideau, se descoperea de 
obicei că lacătele, zăvoarele şi pivnițele zidite nu 
însemnaseră decât o şubredă apărare pentru depozitele de 
vinuri şi lichioruri; căci din pricina riscurilor şi greutăților 
de transport, numeroşi neguţători, care îşi aveau prăvăliile 
prin aceste locuri, se mulţumiseră doar să le închidă, 
încredinţându-le, în lipsa lor. Unei securităţi atât de 
îndoielnice. 

Oamenii însă, înspăimântați, nu credeau că la mijloc ar fi 
fost mâna omenească. Poporul punea totul pe seama unor 
spirite ale răului - duhuri ale ciumei, spiriduşi ai molimei şi 
demoni ai frigurilor; şi neîncetat se răspândeau povestiri 
atât de înspăimântătoare încât locurile blestemate fură, în 
cele din urmă, învăluite în teroare ca într-un giulgiu, şi cum 
până şi tâlharii erau înspăimântați de groaza ce-şi avea 
obârşia în chiar prădăciunile lor, vasta regiune a uliţelor 
interzise rămânea, întreagă, pradă întunericului, tăcerii, 
ciumei şi morţii. 

Cum coborau pe o uliţă îngustă, Prăjină şi onorabilul Hugh 
Prelată găsiră calea tăiată pe neaşteptate de una din acele 
teribile bariere de care am vorbit, amintindu-le că dincolo 
de ea începeau locurile ciumate. 

De întoarcere, nici nu putea fi vorba, şi nu era timp de 
pierdut, căci cei care-i fugăreau erau foarte aproape pe 
urmele lor. Pentru nişte marinari adevăraţi, era o nimica 
toată să se caţăre pe schelăria lucrată grosolan; înnebuniţi 
şi de goană, şi de băutură, săriră fără să şovâăie peste 
barieră şi continuându-şi năuci fuga, răcnind şi urlând, se 
rătăciră curând printre fundăturile, puturoase şi 
întortocheate. 

De n-ar fi fost beţi turtă, atât încât nu mai ştiau nimic de 
ei, groaza situaţiei în care se aflau ar fi trebuit să le 
încremenească paşii împleticiţi. Ceaţa rece care se lăsase le 
îngheţa răsuflarea. Pietrele pavajului, scoase din loc, 
zăceau într-o cumplită neorânduială prin iarba înaltă şi 
deasă ce le ajungea la glezne. Casele dărâmate astupau 


străzile. Miasme respingătoare şi otrăvite se târau peste 
tot; în lumina spectrală ce-o răspândeşte întotdeauna, chiar 
în miez de noapte, atmosfera ceţoasă şi pestilenţială, se 
zăreau zăcând pe drumeagurile şi ulițele lăturalnice, ori 
putrezind prin casele fără ferestre, leşurile atâtor şi atâtor 
jefuitori nocturni răpuşi de mâna ciumei, poate chiar în 
timp ce făptuiau jaful. 

Dar nici o imagine, ori senzaţie, ori altă asemenea piedică, 
nu putea să oprească din drum nişte oameni, de felul lor 
neînfricaţi - mai ales când curajul le fusese întărit de 
băutură - şi ar fi fost în stare să intre fără şovăire chiar în 
gura Morţii, dacă, fireşte, starea lor le-ar fi îngăduit-o, 
înainte - mereu înainte - păşea neîndurătorul Prăjină, şi în 
pustietatea gravă a locurilor sunau şi răsunau strigătele lui 
asemănătoare teribilului strigăt de război al pieilor-roşii; 
înainte, mereu înainte alerga bondocul Prelată, agăţându-se 
de haina tovarăşului său mai iute de picior şi întrecând cu 
mult strădaniile vocale ale acestuia, prin mugete de taur în 
basso, scoase din adâncul plămânilor săi de stentor6. 

Nu mai era nici o îndoială acum că se aflau în cetatea 
ciumei. La fiecare pas sau salt, duhoarea era mai mare, 
drumul mai înspăimântător, cărările mai înguste şi mai 
întortocheate. Pietrele uriaşe şi grinzile ce se prăbuşeau 
când şi când de pe acoperişurile povârnite, bufnind 
înfiorător şi înfundat, dovedeau cât de înalte erau casele 
înconjurătoare; iar când se vedeau nevoiţi să-şi croiască 
drum printre grămezile de moloz, nu arareori li se întâmpla 
să atingă cu mâna vreun schelet sau să simtă sub degete, 
moale, carnea vreunui leş. 

Deodată, pe când marinarii se nimeriseră în faţa intrării 
într-o clădire înaltă, cu aspect sinistru, dinăuntru se auzi, ca 
un ecou la un țipăt mai ascuţit ieşit din gâtlejul furiosului 
Prăjină, o cascadă de strigăte sălbatice, drăceşti, ca nişte 
hohote de râs. Fără să se înspăimânte de aceste strigăte 
care, la o asemenea vreme şi într-un asemenea loc, ar fi 
îngheţat sângele în vinele unor oameni mai puţin 


înfierbântaţi, cei doi beţivani se repeziră orbeşte în uşă şi, 
spărgând-o, se prăbuşiră cu un torent de înjurături în 
mijlocul dărâmăturilor. 

Încăperea în care nimeriseră părea să fie prăvălia unui 
dricar, dar o trapă deschisă într-un colţ al duşumelei de 
lângă intrare lăsa să se întrevadă un şir nesfârşit de pivnițe 
de vinuri, care, după zgomotul de sticle sparte ce se auzi, 
părea să fie bine căptuşită. În mijlocul încăperii se afla o 
masă, şi pe ea sta un castron uriaş care părea plin cu punci. 

Nenumărate butelii cu tot felul de vinuri şi lichioruri, 
laolaltă cu căni, ulcioare şi sticle de toate formele şi 
mărimile, erau împrăştiate pe masă. Iar în jurul mesei, 
aşezaţi pe sicrie, stăteau şase oameni. Pe aceştia voi încerca 
să vi-i descriu unul câte unul. 

În faţa uşii, aşezat pe un sicriu ceva mai înalt şedea un 
personaj care părea să fie preşedintele adunării. Era atât 
de înalt şi deşirat, încât Prăjină rămase uluit la vederea 
unuia mai slăbănog decât el. Faţa îi era galbenă ca şofranul, 
dar nici o trăsătură nu merita în sine să fie descrisă în mod 
special. În afară de una. Şi anume fruntea. Era atât de 
neobişnuit şi de oribil de înaltă, încât te făcea să te gândeşti 
la o bonetă sau chiar la o coroană de carne adăugată 
capului. Gura o avea zbârcită şi schimonosită într-o 
expresie de amabilitate sinistră, iar ochii, ca de altfel ai 
tuturor celor din jurul mesei, străluceau de fericirea beţiei. 

Individul era îmbrăcat din cap până-n picioare într-un 
giulgiu de mătase neagră, brodat din belşug, care-l 
înveşmânta ca o pelerină spaniolă. 

Capul şi-l împodobise cu pene negre de cioclu, care i se 
hâţânau într-o parte şi-ntr-alta, de câte ori îşi clătina 
căpăţâna cu un aer suficient şi atotştiutor; iar în mâna 
dreaptă ţinea un enorm femur de om, cu care se părea că 
tocmai îl izbise pe unul dintre tovarăşii săi, poruncindu-i să 
cânte ceva. 


În faţa lui, cu spatele spre uşă, stătea o femeie cu o 
înfăţişare întru nimic mai puţin neobişnuită. Deşi tot atât de 
înaltă ca şi personajul descris mai sus, n-ar fi putut în nici 
un caz să se plângă de slăbiciune. 

Pentru că pe cât era de înaltă, pe atât era şi de grasă, 
semănând foarte bine cu butoiul enorm de bere ce stătea, 
cu capacul desfăcut, chiar în colţul de lângă ea. Faţa îi era 
rotundă, ca o lună plină, roşie şi durdulie. 

Dar - ceea ce constituia o particularitate, sau mai bine zis 
lipsa de particularitate de care am pomenit când a fost 
vorba de bărbat - o singură trăsătură a figurii era 
deosebită, cerând o caracterizare specială (de fapt, isteţul 
Prelată îşi dădu seama de îndată că prin asta se distingea 
fiecare dintre membrii grupului - se părea că fiecare deţine 
un monopol asupra unei anumite porţiuni a fizionomiei). La 
femeia amintită, această porţiune părea să fie gura. De la o 
ureche la alta, gura se întindea ca o prăpastie adâncă, şi 
cerceii scurţi pe care-i purta la fiecare ureche îi intrau la 
orice mişcare în deschizătura ce se căsca astfel. Femeia se 
străduia, totuşi, să-şi ţină gura închisă, vrând cu tot 
dinadinsul să pară distinsă, pricină pentru care îşi pusese şi 
o rochie croită dintr-un giulgiu proaspăt scrobit şi călcat, ce 
se termina sub bărbie cu un guler încreţit, din muselină de 
batist. 

În dreapta ei, şedea o tânără mărunţică de statură, căreia 
femeia cea mătăhăloasă părea să-i acorde ocrotire. 
Tremurul degetelor ei străvezii, culoarea vineţie a buzelor 
şi petele roşii de pe obrajii, de altfel livizi, arătau fără 
putinţă de îndoială că mica şi delicata fiinţă era atinsă de 
tuberculoză galopantă. Şi totuşi, întreaga fiinţă îi răspândea 
un aer de extrem haut ton, iar peste trup purta, într-un fel 
grațios şi degaje, un linţoliu mare şi frumos din cea mai 
subţire pânză de India. 

Părul îi cădea peste umeri în zulufi şi un zâmbet blând i se 
juca pe buze; dar nasul, neobişnuit de lung, subţire, sinuos, 
flexibil şi bubos, îi atârna până peste buza de jos şi, în ciuda 


felului delicat cum şi-l mişca, cu limba, când într-o parte, 
când într-alta, dădea înfăţişării ei o expresie oarecum 
echivocă. 

De partea cealaltă şi în stânga matahalei de femeie şedea 
un bătrânel umflat, astmatic şi gutos, căruia obrajii îi 
atârnau ajungându-i până peste umeri, ca două uriaşe 
ploşti cu vin de Oporto7. Cum îşi ţinea braţele încrucişate 
şi-şi cocoţase pe masă un picior bandajat, părea să se 
creadă îndreptăţit la oarecare consideraţie. Era vădit că se 
mândrea cu fiecare părticică din înfăţişarea sa, dar că cea 
mai mare plăcere era să atragă atenţia asupra hainei în 
culori ţipătoare cu care era îmbrăcat. 

Ca să vorbim drept, haina trebuie să-l fi costat multe 
parale şi îi venea ca turnată, croită fiind dintr-una din acele 
cuverturi de mătase brodată aparţinând marilor nobili, 
cuverturi care - în Anglia şi aiurea - sunt de obicei atârnate 
într-un loc vizibil în casele aristocraților atunci când aceştia 
sunt plecaţi. 

Lângă el şi la dreapta celui ce părea să prezideze 
adunarea, stătea un bărbat cu ciorapi albi, lungi şi izmene 
de bumbac. Trupul îi era zgâlţăit de un tremur caraghios, 
un spasm căruia Prelată i-ar fi zis „bâţâială”. Fălcile, bine 
rase, erau ţinute strâns legate cu un bandaj de muselină; 
iar braţele, prinse în acelaşi chip de încheieturile mâinilor, îl 
împiedicau să folosească prea des băuturile de pe masă -o 
măsură de prudenţă, după părerea lui Prăjină, foarte 
trebuincioasă, dacă ţinem seama de aspectul lui abrutizat 
de băutură. Două urechi enorme păreau să fi scăpat totuşi, 
fiind cu neputinţă de legat, şi din când în când zvâcneau 
spasmodic la zgomotul destupării unei sticle. 

În faţa lui sta aşezat al şaselea şi ultimul dintre 
petrecăreţi. Era un ins ţeapăn, lovit de paralizie, care, la 
drept vorbind, nu părea să se simtă prea bine în 
îmbrăcămintea-i incomodă. Era „îmbrăcat” într-un mod 
neobişnuit - şi anume într-un frumos sicriu nou, de acaju. 
Scândurile de la capătul de sus îi apăsau ţeasta şi i-o 


acopereau ca o cască, dând întregului chip un aspect 
nespus de interesant. Sicriul avea nişte deschideri în părţi, 
pentru braţe, urmărindu-se mai mult comoditatea decât 
eleganța, dar totuşi „îmbrăcămintea” aceasta îl împiedica să 
stea drept, ca tovarăşii săi, fiind aplecat pe spate la un 
unghi de patruzeci şi cinci de grade; şi aşa cum stătea, doi 
ochi enormi şi bulbucaţi îşi rostogoleau globurile albe spre 
tavan, într-o uimire absolută faţă de propria lor înfăţişare 
holbată. 

În faţa fiecărui mesean se afla, drept cupă de băut, câte o 
țeastă8, iar deasupra lor atârna un schelet omenesc, prins 
cu o frânghie de fluierul unui picior şi fixat de un inel în 
tavan. Celălalt picior, care nu era ţinut de nici o legătură, 
făcea unghi drept cu corpul, astfel încât întregul schelet, 
deşirat şi zornăitor, se bălăngănea şi se răsucea de fiecare 
dată când vreo răbufnire de vânt pătrundea în încăpere. În 
craniul scheletului fusese pusă o grămăjoară de cărbuni 
aprinşi şi acest candelabru hidos arunca o lumină 
pâlpâitoare, destul de vie, asupra întregii scene. 

De jur-împrejurul încăperii şi în faţa ferestrelor erau 
îngrămădite, unele peste altele, sicrie şi alte obiecte dintre 
acelea ce se găsesc în prăvălia unui dricar, nelăsând nici o 
licărire să străbată în afară. 

La vederea acestei neobişnuite adunări şi a personajelor şi 
mai neobişnuit împopoţonate, marinarii noştri nu arătară 
câtuşi de puţin buna-cuviinţă la care ne-am fi aşteptat. 
Prăjină, sprijinindu-se de peretele cel mai apropiat, căscă 
gura şi mai mult ca de obicei, până ce falca păru să-i atârne, 
şi-şi holbă ochii cât putu mai mult, iar Hugh Prelată, 
îndoindu-se din şale până ce nasul atinse masa şi punându- 
şi palmele pe genunchi, izbucni într-un lung, zgomotos şi 
nestăpânit hohot de râs, nesăbuit şi nemăsurat. 

Fără să se arate jignit de o purtare atât de grosolană, 
înaltul personaj ce prezida adunarea zâmbi cu amabilitate 
celor doi intruşi, mişcându-şi cu demnitate capul împodobit 
cu pene negre şi, ridicându-se, îi luă de braţ şi-i conduse 


către scaunele pe care ceilalţi membri ai adunării le 
aşezaseră între timp pentru ei. Dacă Prăjină îşi urmă fără 
crâcnire gazda şi se aşeză pe „scaunul” oferit, în schimb 
Hugh cel galant îşi trase sicriul ce-i fusese pus în capul 
mesei până lângă mărunţica offcicoasă îmbrăcată în linţoliu 
şi se trânti lângă ea cu mare veselie; apoi, turnându-şi o 
ţeastă de vin roşu, o dădu pe gât ca pentru a crea o mai 
mare intimitate. Ceea ce păru însă să nu-i fie deloc pe plac 
insului celui ţeapăn din sicriu, care dădu semne de iritare, 
şi urmările acestei purtări ar fi fost poate destul de 
serioase, dacă preşedintele, bătând în masă cu sceptrul, n- 
ar fi atras tuturor celor prezenţi atenţia începând un 
discurs: 

— În această fericită împrejurare, datoria noastră este. 

— Ia stai! Îl întrerupse Prăjină, foarte serios, ia stai niţel, 
când îţi zic, şi spune-ne cine dracu' sunteţi voi toţi şi ce 
învârtiţi aici, îmbrăcaţi ca nişte diavoli spurcaţi, umflându- 
vă cu molanul9 ăsta pe cinste, ascuns aici pentru la iarnă de 
prea cinstitul cumătru Will Wimble10, cioclul? 

La această mostră de neiertată grosolănie, toată cinstita 
asistenţă se ridică în picioare şi din gâturile tuturor se 
revărsă acelaşi torent de strigăte sălbatice, drăceşti, care 
atrăseseră mai înainte luarea-aminte a marinarilor. Primul 
care îşi recapătă sângele rece fu, totuşi, bărbatul ce prezida 
adunarea; întorcându-se către Prăjină, îşi urmă discursul cu 
multă demnitate: 

— Vom satisface cu multă bunăvoință orice curiozitate 
rezonabilă din partea unor atât de iluştri oaspeţi - deşi n-aş 
putea spune că noi i-am poftit aici. Aflaţi, deci, că eu sunt 
monarhul acestor meleaguri şi domnesc aici în mod absolut, 
sub titlul de Regele Ciumă întâiul. 

Această încăpere, pe care în chip nesăbuit o socotiți 
prăvălia dricarului Will Wimble - ins pe care nu-l cunoaştem 
şi al cărui nume plebeu n-a mai izbit până acum niciodată 
augustele noastre urechi - această încăpere, zic, este Sala 
Tronului din palatul nostru, hărăzită sfatului ţării şi altor 


sacre şi înalte țeluri. Nobila doamnă aici de faţă este Regina 
Ciumă, serenisima noastră consoartă. Celelalte ilustre 
personaje pe care le vedeţi fac parte tot din familia noastră 
şi sunt de sânge regesc. Acesta de aici este înălţimea sa 
Arhiducele Câr-Ciumă, celălalt este înălţimea sa Ducele 
Ciuma-Hai, mai încolo se află înălţimea sa Ducele Cium-At, 
iar cealaltă e înălţimea sa Serenisimă Arhiducesa Ciumă- 
Faie. 

Cât priveşte, urmă el, întrebarea voastră în legătură cu 
treburile asupra cărora dezbate sfatul nostru, să fim iertaţi 
dacă vă vom spune că aceasta priveşte numai şi numai 
regeştile noastre interese, şi că nu priveşte pe nimeni altul. 
Dar, din respect pentru acele drepturi la care, ca oaspeţi şi 
străini, vă puteţi simţi îndreptăţiţi, vă vom da totuşi 
lămuriri. Dacă ne aflăm aici în această noapte - în urma 
unor pregătiri împlinite prin cercetări profunde şi 
descoperiri amănunțite - pricina trebuie căutată în dorinţa 
noastră de a examina, analiza şi determina cât mai deplin 
spiritul indefinisabil, natura şi trăsăturile de neînțeles ale 
acestor comori de nepreţuit ale gâtlejului care sunt vinurile, 
berea şi lichiorurile îmbelşugatei noastre metropole. Şi să 
ştiţi că facem aceasta nu atât pentru propriile noastre 
țeluri, cât pentru adevărata propăşire a acelui suveran 
nepământean care domneşte peste noi toţi, ale cărui 
domenii sunt nesfârşite şi al cărui nume este Moartea. 

— Al cărui nume este Davy Jones! 11 răcni Prelată, şi în 
acelaşi timp oferi tinerei de lângă el o ţeastă de lichior, 
turnându-şi şi sieşi încă una. 

— Ticălos netrebnic, vorbi Regele, întorcându-şi toată 
luarea-aminte către bietul Hugh. Păcătos nevrednic şi 
blestemat! Spuneam, aşadar, că din respect pentru acele 
drepturi pe care nu ne simţim în stare să le încălcăm, chiar 
şi când e vorba de un ticălos ca tine, am binevoit să 
răspundem la grosolanele şi necioplitele-ţi întrebări. Dar, 
pentru că v-aţi amestecat nepoftiţi în sfatul nostru, socotim 
de datoria noastră să vă osândim, pe tine şi pe tovarăşul 


tău, la câte un galon de rachiu12, iar după ce îl veţi fi băut 
dintr-o singură înghiţitură şi în genunchi, pentru propăşirea 
regatului nostru, veţi fi liberi fie să vă urmaţi drumul, fie să 
rămâneţi şi să vă împărtăşiţi din bunătăţile aflate pe masă, 
după plăcerea şi gustul fiecăruia. 

— Mi-ar fi cu neputinţă, răspunse Prăjină, căruia aerele şi 
demnitatea Regelui Ciumă întâiul îi inspirară oarecare 
respect, şi care se ridicase şi se rezemase de masă în timp 
ce vorbea, mi-ar fi, deci, cu voia Maiestăţii voastre, de-a 
dreptul cu neputinţă să încarc în cala pântecelui meu chiar 
şi un sfert din cantitatea de băutură de care a pomenit 
Maiestatea voastră. Fără să mai pomenesc de balastul 
mărfurilor pe care le-am încărcat înainte de amiază, şi fără 
să mai amintesc de diferitele băuturi şi lichioruri îmbarcate 
de-a lungul serii, prin diferite porturi, am în clipa de faţă o 
încărcătură serioasă de vinars grozav, luată şi plătită cu 
bani peşin de la Veselul lup de mare. Veţi binevoi, deci, 
Maiestate, să fiţi atât de mărinimos şi să socotiți dorinţa 
noastră drept fapt împlinit, căci n-aş putea şi nici n-aş voi în 
nici un chip să mai înghit vreo picătură, şi cu atât mai mult 
o picătură din blestematul acela de rachiu care nu e decât 
apă chioară. 

— Opreşte-te odată! Îl întrerupse Prelată, pe care 
lungimea discursului ţinut de tovarăşul său, cât şi natura 
refuzului îl uimiseră. 

Opreşte-te odată, marinar de apă dulce! Iacă-ţi gura, 
Prăjină! Cala mea e încă goală, chiar dacă a ta pare să fie 
plină ochi, iar de ţi-e teamă să-ţi măreşti încărcătura, 
zicând că n-o să poţi face faţă la o sticlă, de-o izbucni o 
furtună, am s-o depozitez la mine, dar. 

— Ceea ce propui dumneata, întrerupse preşedintele 
adunării, încalcă hotărârile pedepsei sau sentinţei care, 
precum legile mezilor şi ale perşilor, nu poate fi schimbată 
sau anulată1 3. Condiţiile pe care le-am impus trebuie 
îndeplinite întocmai şi fără ezitare, iar dacă nu le veţi 
împlini, voi porunci să fiţi legaţi unul de altul, strânşi bine 


cu o funie de gât şi de picioare şi înecaţi în toată regula, ca 
nişte răzvrătiți ce sunteţi, în butoiul cu bere de colo! 14 

— Aşa! Foarte bine! O hotărâre dreaptă! O judecată cum 
nu se poate mai bună! Osânda e după merit, cinstită şi 
sfântă! Strigă întreaga familie Ciumă. Regele îşi ridică 
fruntea brăzdată de zbârcituri fără număr: bătrânelul gutos 
sufla ca o pereche de foaie; tânăra îmbrăcată în linţoliu îşi 
mişcă nasul într-o parte şi în alta; bărbatul în izmene de 
bumbac îşi ciuli urechile; femeia în giulgiu îşi căscă gura ca 
peştele pe uscat; iar personajul din sicriu păru şi mai 
ţeapăn, în timp ce ochii i se bulbucară şi mai tare. 

— Hi! Hi! Hi! Chicoti Prelată, fără să ţină seama de 
enervarea generală. Hi! Hi! Hi! Hi! Hi! Hi! Hi! Hi! Hi! 
Spuneam tocmai, vorbi el, spuneam, tocmai când domnu' 
Rege Ciumă m-a întrerupt, că pentru o corabie solidă ca 
burta mea şi nu prea încărcată, două sau trei galoane de 
rachiu mai mult sau mai puţin ar fi un fleac. Însă dacă e 
vorba să beau în sănătatea diavolului (aibă-l Dumnezeu în 
pază!), îngenunchez în faţa pocitaniei de colo, pe care o 
cunosc la fel cum mă cunosc pe mine păcătosul, că nu este 
nici un fel de rege, ci doar Tim Tărăboil5, măscăriciul! 

— Ei bine, asta e cu totul altă treabă şi întrece pe de-a- 
ntregul înţelegerea mea. 

Dar nu putu să-şi termine în linişte vorba. La numele de 
Tim Tărăboi, întreaga adunare sări în sus de pe scaune. 

— Trădare! Strigă Maiestatea sa Regele Ciumă întâiul. 

— Trădare! Zise omuleţul cu gută. 

— Trădare! 'Ţipă Arhiducesa Ciumă-Faie. 

— Trădare! Mormăi bărbatul cu fălcile legate. 

— Trădare! Mârâi cel din sicriu. 

— Trădare! Trădare! Răcni Maiestatea sa regina, cea cu 
gura cât o şură şi, apucându-l de partea dinapoi a 
nădragilor pe nefericitul Prelată, care tocmai se pregătea 
să-şi toarne încă o ţeastă de băutură, îl ridică în sus şi-l 
trânti fără multă ceremonie în uriaşul butoi cu bere. După 
ce se zbătu câteva clipe, ca un măr într-un castron cu 


toddy16, acesta dispăru în cele din urmă într-un vârtej de 
spumă iscată de sforţările sale într-un lichid şi aşa destul de 
spumos. 

Marinarul cel deşirat nu stătu însă să privească nepăsător 
înfrângerea tovarăşului său. Îmbrâncindu-l pe Regele 
Ciumă în trapa deschisă, viteazul Prăjină trânti cu o 
înjurătură uşa deasupra găurii căscate şi alergă către 
mijlocul încăperii. Aici, smulgând scheletul care atârna 
deasupra mesei, îl trânti cu atâta furie şi hotărâre încât, o 
dată cu ultimele licăriri ale luminii ce se stingea în odaie, 
izbuti să-i spargă capul omuleţului gutos. Repezindu-se 
atunci cu toată puterea spre butoiul fatal, plin cu bere de 
toamnă şi cu Hugh Prelată, îl rostogoli într-o clipă. Din butoi 
se revărsă un şuvoi atât de furios, atât de impetuos, atât de 
copleşitor, încât odaia fu inundată de la un perete la altul, 
masa încărcată se răsturnă, catafalcurile fură aruncate pe 
spate, hârdăul cu punci se izbi de vatră şi femeile căzură în 
crize de isterie. Peste tot zburau fel de fel de obiecte 
funerare. Căni, ulcioare şi damigene se amestecau într-un 
talmeş-balmeş nebun, iar sticle învelite cu răchită împletită 
se ciocneau disperate cu butelii acoperite cu sfoară. Omul 
zgâlţâit de tremur se înecă pe loc, omuleţul cel ţeapăn 
plutea în sicriul lui, iar victoriosul Prăjină, apucând-o de 
mijloc pe grăsana în giulgiu, se repezi cu ea în stradă şi o 
porni spre vasul Slobod şi sprinten, urmat de redutabilul 
Hugh Prelată, cu toate pânzele întinse, care după ce 
strănutase de trei sau patru ori, gâfâia şi sufla în urma lui, 
alături de Arhiducesa Ciumă-Faie. 

NOTA. 

REGELE CIUMĂ 


(KING PEST. A TALE CONTIAINING AN ALLEGORY) 
(A: Southern Literary Messenger, sept. 1835; B: copia 


Duane după A cu modificări manuscrise, 1839; C: Tales 
ofthe Grotesque and Arabesque, 1840; D: PHANTASY- 


PIECE S, copia după C cu modificări manuscrise, 1842; E: 
Broadway Journal, 18 oct. 1845; F: Works, 1850) 

Poe a revizuit în repetate rânduri această nuvelă macabru- 
grotescă, de fapt o parodie a romanului Vivian Grey al lui 
Benjamin Disraeli, în special a episodului din „Palatul 
vinurilor”. Subtitlul ei - O poveste conţinând o alegorie - 
întăreşte această intenţie. Totuşi, vreme de aproape un 
secol comentatorii au stăruit asupra gravităţii plagiatului 
comis de Poe. Autorul satirizează panoplia fantastică şi 
convenţională, precum şi moralismul din romanul lui 
Disraeli, vulgarizând în mod premeditat scena orgiei etilice. 

O altă sursă de inspiraţie va fi fost nuvela Inebriety (Beţie), 
apărută în revista Naval Chronicle (Londra, apr. 1811). 

Regele Ciumă a fost scrisă probabil la Baltimore în 1834. 

Tălmăciri. In franceză: Charles Baudelaire, Le Roi Peste, în 
Le Pays, 23, 26 şi 27 ian. 1855, reed. În Nouvelles histoires 
extraordinaires, Michel Levy, Paris, 1857. 

Titlul. Versiunile A şi B: King Pest the First. A Tale 
containing an Allegory - By - (Regele Ciumă Întâiul. O 
poveste conţinând o alegorie - de -). 

ALTE POVESTIRI 1836 - 1839 

Autografie în româneşte de Liviu Cotrău. 

Prietenul şi buna noastră cunoştinţă, Joseph Miller, Esqg. 
(care, fiindcă veni vorba, bânuim că-şi iscăleşte numele 
Joseph A. Miller, sau Joseph B. Miller, sau cel puţin Joseph 
C. Miller) ne făcu o vizită în urmă cu câteva zile. 
Comportamentul său era nespus de ciudat. Pătrunse în 
„sanctuarul” nostru fără să scoată o vorbă, se aşeză cu un 
aer ursuz în singurul fotoliu din redacţie, după care ne 
scrută în tăcere câteva minute de după rama ochelarilor, 
din cale-afară de bănuitor. Neîndoielnic ceva plutea în aer. 
Ce-o fi vrând omul ăsta? Ne întrebarăm în sinea noastră. 

— Am să vă spun, zise Joseph Miller, Esq., adică Joseph D. 
Miller, Joseph E. Miller, sau poate Joseph FE. Miller, Esqg. Am 
să vă spun, zise el. 


Ei bine, vă daţi seama că nici n-am îndrăznit să deschidem 
gura. 

— Am să vă spun, zise el, ghicindu-ne gândurile. 

— Vai, vă mulţumim! Răspunserăm noi, cu un zâmbet palid 
şi foarte jenat, vă mulţumim! Am dori să aflăm. 

— Am impresia, urmă el, urmă Joseph G. Miller, am 
impresia că nu sunteţi cu totul străini de familia noastră. 

— Se poate? Nu cu totul, fireşte, încât v-am ruga să 
continuaţi, domnule. 

— E una din cele mai vechi familii din. Din. 

— Din Marea Britanie, intervenirăm noi, văzându-l în 
încurcătură. 

— Din Statele Unite, zise dl Miller, adică Joseph H. Miller, 
Esq. 

— Din Statele Unite? Nu se poate! Glumiţi, pesemne! Şi 
noi care credeam că familia Miller e pur britanică. Ştiţi, 
Culegerea de anecdotel. 

— Vă înşelaţi, întrerupse el - întrerupse Joseph L Miller - 
suntem britanici, dar nu pur britanici. Ar trebui să ştiţi că 
familia Miller se trage de pretutindeni, nefiind legată câtuşi 
de puţin de timp şi de spaţiu. 

lată o ghicitoare pe care s-ar putea să n-o dezlegaţi decât 
ceva mai târziu. Deocamdată să lăsăm asta, căci vreau să 
mă ascultați. După cum ştiţi, am o grămadă de idei şi de 
păreri cam năstruşnice, o sumedenie de fantezii cam 
trăsnite, pe care, în treacăt fie spus, lumea de rând le 
consideră capricii, ciudăţenii, bizarerii. Dar, domnilor, nici 
vorbă de aşa ceva. Aţi auzit de pasiunea mea pentru 
autografe? 

— Fireşte. 

— Prea bine, domnilor, voi fi scurt. Aţi văzut porcăria aia 
din London Atheneum2? 

— Foarte posibil, răspunserăm noi. 

— Şi rogu-vă, domnilor, ce părere aveţi despre ea? 

— Despre ce? 


— Domnilor, nu despre ce, zise el - zise Joseph K. Miller, 
Esq., enervat la culme - nu despre ce, câtuşi de puţin, ci 
despre porcăria aia autografică, absurdă, infamă şi futilă 
de-acolo - adică din London Atheneum - în chip premeditat, 
fals şi meschin atribuită mie şi trecută în contul meu - 
repet, în contul meu, al lui Joseph L, Miller. Aici dl Miller se 
ridică şi, descheindu-şi paltonul cu gesturi furioase, scoase 
din buzunarul de la piept un teanc de manuscrise pe care-l 
azvârli energic pe birou. 

— Aha! Ziserăm noi oarecum enervaţi, începem să vă 
înţelegem. Să pricepem. Luaţi loc! Dumneavoastră, dâe 
Joseph M. - adică Joseph N. Miller - aveţi - adică ar fi 
trebuit să aveţi, eh? 

— Şi London Atheneum este - adică nu este etc. 

— Şi - şi - şi - oh, precis! 

— Stimabilii mei domni, zise dl Miller cu afecţiune, sunteţi 
nişte idioţi, nişte idioţi incorigibili. Tăceţi din gură! lată cum 
stă treaba. 

Eu, Joseph O. Miller, care-am dat, cum ştie toată lumea, în 
patima autografelor, sunt bănuit în articolul ăla mizerabil 
de care-am pomenit adineauri, şi care-a apărut recent în 
London Atheneum, repet, sunt bănuit c-aş fi ticluit diverse 
epistole către diverse persoane importante din lumea 
literară a Londrei, cu speranţa şi cu intenţia meschină de-a 
le smulge nişte autografe - amintitele epistole, chipurile 
ticluite de mine însumi fiind, fără excepţie, nici mai mult, 
nici mai puţin decât unul şi acelaşi lucru constând în. 

— Da, domnule, constând în. 

— Constând, reluă dl Joseph P Miller, într-o serie de 
întrebări neghioabe privind caracterul unor. 

— Unor bucătari, ajutoare de bucătari şi cameriste, 
ziserăm noi, amintindu-ne acum vag de articolul cu pricina. 

— Exact, zise musafirul nostru - unor bucătari, ajutoare de 
bucătari, cameriste şi lustragii. 

— Al căror caracter vă îngrijorează peste măsură. 


— Vai, domnilor, eu să fiu îngrijorat peste măsură! Ce vă 
trece prin minte! Eu, Joseph Q. Miller, îngrijorat peste 
măsură! 

— Oribil! Exclamarăm noi. 

— Condamnabil! Zise dl M. 

— Dar ce-i cu hârtiile acestea? Întrebarăm noi, prinzând 
curaj şi măsurând cu privirea teancul de manuscrise pe 
care prietenul nostru îl azvârlise pe birou. 

— Aceste hârtii, zise dl Miller după o pauză şi după ce-şi 
luă o ţinută foarte demnă, aceste hârtii, ca să vă spun 
adevărul, sunt rodul - credeţi-mă - rodul ingeniozităţii 
smeritului dvs. rob. Sunt autografe, dar cum ele sunt 
autografe americane, s-ar putea ca ele să nu aibă prea 
mare valoare în ochii dvs. Vă rog să le primiţi, ele vă stau 
întru totul la dispoziţie. Mi-aş permite însă să vă amintesc 
că n-am apelat la mijloace ieftine întru împlinirea acestui ţel 
glorios. Domnilor, nimeni nu mă poate acuza pe mine, pe 
Joseph R. Miller, de mojicie sau de superficialitate. 
Scrisorile mele au fost - adică sunt exact ce-ar trebui să fie. 

Ba mai mult, ele nu sunt ce n-ar trebui să fie. N-am 
întreprins nici un fel de cercetare cât priveşte ajutoarele de 
bucătari. N-am scris venerabilului domn. [aici nu ne simţim 
îndreptăţiţi să redăm numele întreg rostit de dl M.], în 
legătură cu o anume cameristă, nici dlui. Relativ la o 
oarecare persoană. Dimpotrivă, mi-am adaptat mijloacele în 
funcţie de scopurile urmărite. Am. Am. pe scurt, domnilor, 
am realizat multe lucruri măreţe şi glorioase, pe care le veţi 
vedea în cele ce urmează, îi făcurăm o plecăciune, iar 
musafirul nostru continuă. 

— Autografele cuprinse aici sunt, după cum veţi vedea, 
autografele celor mai importanţi literați ai noştri, aşa că ele 
vor stârni curiozitatea publicului cititor. N-ar strica să 
inseraţi în revista dvs., alături de scrisori, facsimile ale 
iscăliturilor, în ce priveşte propriile mele scrisori, care-au 
prilejuit aceste răspunsuri, din păcate n-am păstrat niciuna. 

Aici dl M. ne înmână manuscrisele. 


— Dle Joseph S. Miller, începurăm noi, adânc mişcaţi de 
generozitatea sa. 

— Joseph T. Miller, dacă nu vă supăraţi, întrerupse el, 
accentuându-l pe 1. 

— Prea bine, domnule, ziserăm noi, cum doriţi: deci, dle 
Josepn V. 

Miller, dacă asta vă este dorinţa, suntem profund 
emoţionaţi de nobila şi dezinteresata dvs. mărinimie. 
Suntem. 

— Destul, întrerupse prietenul nostru, oftând, destul, vă 
implor. 

Manuscrisele vă stau întru totul la dispoziţie. Aţi fost 
extrem de amabili cu mine, şi de-o fi să uit acest lucru, să 
nu-mi mai ziceţi Joseph W. Miller. 

— Aşadar, numele dvs. este. Este precis Joseph W. Miller? 
Întrebarăm noi cu o oarecare ezitare. 

— Exact, replică el, cu o mişcare a capului, ceea ce ni se 
păru un gest cam îngâmfat. Exact, Joseph X. Miller. Dar de 
ce întrebaţi? La revedere! În cuvenitul stil epistolar ori non- 
epistolar, trebuie să vă spun adio, adică trebuie să vă las 
(fără să rămân) al dvs. smerit rob, Joseph Y. Miller. 

— Nemaipomenit de ambiguu! Gândirăm noi, în timp ce el 
o ştergea afară din birou. Dle Miller! Dle Miller! Strigarăm 
după el cât ne ţineau puterile. La chemarea noastră dl 
Miller se întoarse, dar din nefericire uitaserăm ce voiam să- 
l întrebăm. 

— Dle Miller, ziserăm noi în cele din urmă, n-aţi dori să vă 
trimitem un exemplar din revista noastră cu scrisorile dvs.? 

— Fireşte că da! Răspunse el, trimiteţi-l prin postă. 

— Dar, domnule, ziserăm noi, teribil de încurcaţi. pe ce. pe 
ce adresă să-l expediem? 

— Adresă! Exclamă el, zău că mă uimiţi! Adresaţi-mi-l mie, 
domnilor, dacă nu vă supăraţi, lui Joseph Z. Miller. 

Am cercetat cu nespusă plăcere pacheţelul pe care ni-l 
lăsase dl M. Scrisorile erau frumos rânduite, iscălite şi 
numerotate de la unu la douăzeci şi patru. Le tipărim 


verbatim, cu facsimilele semnăturilor, întocmai cum ne 
sugerase prietenul nostru. Datele erau toate tăiate cu o 
liniuţă, aşa că a trebuit să le lăsăm necompletate. 
Adnotările pe fiecare scrisoare ne aparţin nouă. 

SCRISOAREA I. 

Philadelphia, Stimate domn, Regret că v-aţi ostenit în două 
rânduri să-mi scrieţi în legătură cu recenzia mea la cartea 
dvs. Adevărul e că abia ieri am reuşit s-o citesc şi să-mi 
exprim în mod public părerea în ce priveşte meritele sale. 
Cred că ea s-ar bucurat de o mai largă circulaţie dacă, în 
următoarea ediţie, ar apărea fără prefaţă. Cât despre 
talentul şi valoarea dvs., nutresc de multă vreme cea mai 
aleasă opinie. 

Cu respect, al dvs. credincios slujitor, JOSEPH A. MILLER, 
ESQ. 

Nu e nimic neobişnuit în aspectul fizic al acestei scrisori. 
Scrisul e avântat, mare, lăbărţat şi neregulat, mai degrabă 
rotund decât colţuros, dar nicidecum lizibil. S-ar putea 
presupune că a fost aşternut în mare grabă. Bareleurilor 
sunt zgâriate iute cu peniţa, încât dacă întorci scrisoarea cu 
susul în jos sau în oricare altă poziţie decât cea obişnuită, 
întregul ei aspect va părea ciudat. Scrisoarea degajă un aer 
dictatorial. 

Hârtia e de bună calitate, nu neapărat superioară. Sigiliul 
e din ceară maronie cu reflexe aurii, având un motto din 
care se desluşesc numai cuvintele trans şi mortuus. 

SCRISOAREA a II-a. 

Hartford. 

Dragul meu domn, Scrisoarea dvs. din. Împreună cu 
pachetul mi-au parvenit în siguranţă. Vă sunt îndatorat 
pentru acest gest de preţuire, cu atât mai mult cu cât n-am 
avut încă bucuria de-a vă cunoaşte. 

Am citit pamfletul cu multă încântare, şi sunt de părere că 
este scris cu mult bun-simţ şi rafinament, încât chiar şi 
cititorii mai puţin mofturoşi decât mine vor găsi în el prilej 


de mulţumire. Opiniile pur creştine care abundă în lucrare 
o recomandă din plin tuturor iubitorilor de virtute şi adevăr. 

Rămân al dvs., cu stimă şi respect, JOSEPH B. MILLER, 
ESQ. 

Această scrisoare a cerut, pare-se, multe eforturi. Autorul 
s-a folosit probabil de linii negre. T-urile şi i-urile au barele 
şi, respectiv, punctele puse cu precizie. Punctuaţia e 
ireproşabilă. Totuşi, întreg ansamblul epistolei degajă o 
impresie de formalism şi exagerată moliciune. Caracterele 
sunt slobode, bine proporţionate şi elegante, aspectul 
general fiind de perfectă uniformitate şi frumuseţe, deşi 
literele nu se leagă întotdeauna între ele. Dac-ar fi să-ţi faci 
o părere despre caracterul compozițiilor dnei Sigourney, 
după caracterul scrisului ei, această părere n-ar fi prea 
departe de adevăr. Pe drept cuvânt, se poate vorbi de o 
anume dezinvoltură, demnitate, precizie şi farmec al 
gândirii, fără ruperi bruşte sau surprinzătoare. Hârtia e 
bună, sigiliul mic - din ceară verde-aurie - fără impresiune. 

SCRISOAREA a III-a. 

New York. 

Stimate domn, Am tot amânat răspunsul la scrisoarea dvs. 
din. Până ce-am găsit răgazul necesar să mă informez în 
legătură cu împrejurările la care faceţi aluzie. Cu regret vă 
aduc la cunoştinţă că cercetările mele s-au dovedit complet 
zadarnice, în consecinţă, deocamdată nu sunt în măsură să 
vă procur informaţiile dorite. Dacă pe parcurs se va ivi ceva 
ce-ar putea folosi cercetărilor dvs., voi fi încântat să 
discutăm împreună această problemă. 

Sunt, stimate domn, prietenul şi sluga dvs., JOSEPH C. 
MILLER, ESQ. 

Acest scris seamănă în multe privinţe cu acela al dnei 
Sigourney, deşi, luat în ansamblu, e foarte diferit, în ambele 
texte există o perfectă regularitate şi uniformitate; în 
amândouă se poate vorbi de un scris format - adică hotărât. 
Amândouă sunt elegante, iar la simpla privire amândouă 
produc un efect întrucâtva asemănător. Dar în vreme ce 


scrisul dnei Sigourney e unul dintre cele mai lizibile din 
lume, acela al dlui Paulding e unul dintre cele mai ilizibile. 
La el a-urile, i-urile şi c-urile minuscule sunt toate la fel, 
stilul caracterelor fiind, în general, cel franțuzesc. Din 
cercetarea scrisului său nu-ţi poţi forma nici o părere clară 
despre însuşirile literare ale dlui Paulding. Nu-i exclus ca 
acest scris să fi fost modificat de unele împrejurări cu totul 
accidentale. 

Hârtia e dintr-un material lucios şi foarte fin, într-o nuanţă 
albastră, cu margini aurite. 

SCRISOAREA a IV-a. 

Boston, Mă simt dator să vă aduc la cunoştinţă că 
scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o în. Conţine o eroare. Nu 
încape îndoială că m-aţi luat drept o altă persoană cu 
acelaşi nume, căci habar n-am de lucrurile la care vă 
referiţi. 

Sunt, domnule, cu respect, al dvs. smerit rob, JOSEPH D. 
MILLER, ESQ. 

Scrisul de faţă are un aspect ciudat. Majusculele şi literele 
lungi depăşesc cu mult marginile rândului, celelalte fiind 
mărunte şi îngrămădite, îngreuind astfel descifrarea lor. 
Pauza dintre cuvinte e neobişnuit de mare, adică mult 
spaţiu conţine puţină materie. La prima vedere, scrisul pare 
să fi fost aşternut în grabă, dar un examen sumar 
demonstrează că lucrurile nu stau chiar aşa. Cât priveşte 
majusculele, M-urile ar putea fi uşor confundate cu 'T-urile. 
Întreg ansamblul are un aspect îngrijit şi uniform. Hârtia e 
comună, iar sigiliul (din ceară roşie) are o formă ovală - 
impresiune ilizibilă. 

SCRISOAREA a V-a. 

St. Mark's Place, New York, Stimate domn, Amabila dvs. 
scrisoare din. A sosit la termen, şi mă simt măgulit de buna 
dvs. opinie. Dar numeroasele mele angajamente mă 
împiedică să colaborez la prestigioasa dvs. revistă Pisălogul 
pentru cel puţin câteva luni. Dorindu-vă mult succes şi cu 


mulţumiri pentru atenţia dvs., Rămân, domnule, al dvs. umil 
slujitor, JOSEPH E. MILLER, ESQ. 

Scrisul dlui Cooper e jalnic, jalnic de tot. Nu posedă nici o 
trăsătură mai ca lumea, ba pare şi neformat, în alte scrieri 
probabil că e diferit, fapt ce mi s-a confirmat ulterior. 
Scrisul din epistola către dl Miller are un aspect petite şi 
nefiresc, parcă ar fi fost zgâriat cu o pană de oţel - liniile 
sunt strâmbe. Hârtia e fină şi într-o nuanţă albăstruie. S-a 
folosit sigiliu. 

SCRISOAREA a VI-a. 

New York, Dragul meu domn, Vă datorez scuzele mele 
umile pentru faptul de-a nu fi răspuns mai devreme la 
scrisoarea dvs. măgulitoare din. Adevărul e că, fiind plecat 
din localitate în momentul în care epistola dvs. a sosit la 
destinaţie, răspunsul meu a nimerit în mereu deschisul 
mormânt al obligaţiilor amânate. 

Cât priveşte informaţiile care vă interesează, regret că nu- 
mi stă în putere să vă ajut. Cercetările şi preocupările mele 
din ultimii ani au fost îndreptate într-o cu totul altă direcţie, 
astfel încât nu sunt deloc la curent cu problema pe care aţi 
menţionat-o. Vă rog să n-o luaţi în nume de rău. Cu sincere 
urări de succes, Al dvs. respectuos, JOSEPH F. MILLER, 
ESQ. 

Scrisul drei Sedgwick este splendid. Caracterele sunt bine 
proporţionate, clare, elegante, dar fără ostentaţie; şi deşi 
sunt aşternute cu multă dezinvoltură, rămân totuşi 
îndeajuns de feminine. Tuşele peniţei au aproape aceeaşi 
grosime pe întreaga suprafaţă a manuscrisului, ceea ce-i dă 
un aspect uniform, imposibil de atins altminteri. Din scrisul 
drei Sedgwick s-ar putea deduce că stilul ei literar se 
caracterizează prin mult bun-simţ şi dispreţ faţă de 
ornamentaţia inutilă. Hârtia este foarte bună, într-o nuanţă 
albastră, şi imprimată mecanic. Sigiliul din ceară roşie, 
comun. 

SCRISOAREA a VII-a. 


New York, Stimate domn, Am primit scrisoarea dvs. din. 
Zvonul la care vă referiţi e complet nefondat. Niciodată n- 
am avut şi nici nu am intenţia de-a scoate o revistă. 
Afirmația librarului provine dintr-o neînțelegere. 

N-am avut plăcerea de-a vedea poemul dvs. despre 
„Lucruri în general”3. Cu toate acestea n-am nici cea mai 
mică îndoială cât priveşte rara delicateţe a sentimentului şi 
desăvârşita originalitate a concepţiei filosofice, ca să nu zic 
nimic de maniera extraordinar de fericită a expresiei 
poetice pe care am găsit-o în tot ce am scris de dvs. Mă voi 
strădui, domnule, să-mi procur poemul dvs. Anticipez o 
lectură extrem de plăcută. 

Cu respect, al dvs. smerit rob, JOSEPH G. MILLEE, ESQ. 

Scrisul dlui Halleck e slobod, negustoresc, trădând 
atracţia pentru tot ce-i grațios şi mai puţin pentru pitoresc. 
Există, de asemenea, o anume forţă în expresia sa. Tout 
ensemble e plăcut. Scrisoarea dlui H. a fost compusă 
probabil currente calamo4 - dar fără grabă. Hârtia e bună, 
albăstruie, sigiliul din ceară roşie. 

SCRISOAREA a VIII-a. 

Alexandria, Red River,., Louisiana. 

Stimate domn, Amabila dvs. scrisoare din. Se află chiar în 
faţa mea. Opinia pe care o formulaţi în legătură cu umilele 
mele strădanii este extrem de măgulitoare. Mi-ar face o 
deosebită plăcere să vă trimit nişte mărunţişuri pentru 
Pisălogul, care, n-am nici o îndoială, se va dovedi o 
publicaţie foarte utilă, în cazul că proiectul va fi dus la 
îndeplinire, dar adevărul e că tot timpul meu este ocupat. 

Al dvs., JOSEPH H. MILLER, ESQ. 

Scrisul din această epistolă are un aspect neliniştit, 
părând a sugera un caracter fără țeluri precise, agitat şi 
plin de energie. Foarte puţine litere sunt scrise de două ori 
la fel, direcţia lor variind continuu. Unele cuvinte stau 
perpendicular pe pagină, altele se apleacă spre dreapta sau 
o iau brusc razna în direcţia opusă. Grosimea literelor e şi 
ea variabilă - uneori ele sunt extrem de subţiri şi fine, 


alteori excesiv de greoaie. La o privire superficială, 
scrisoarea dlui FE. ar putea fi confundată cu imitaţia unui 
copil. Hârtia e proastă, sigilată. 

SCRISOAREA a IX-a. 

Philadelphia, Complimentele lui. Către dl Miller. Dânsa nu 
cunoaşte persoana pomenită în nota dlui Miller şi e pe 
deplin convinsă că în afirmaţia respectivă s-a strecurat o 
greşeală. 

JOSEPH 1. MILLER, ESQ. 

Câteva persoane din cercul nostru, ale căror trăsături de 
caracter ni se par foarte asemănătoare cu cele ale drei 
Leslie, au un scris aproape identic cu acela al respectivei 
domnişoare, totuşi nu suntem în măsură să caracterizăm în 
amănunţime acest scris pe baza particularităţilor literare 
ale drei L.. S-ar părea că singurele note în comun sunt 
bunul-gust şi grija pentru stil, fără exces de feminitate. 
Forţând lucrurile, ne-am putea imagina (pornind de la acest 
scris) că dra L. preţuieşte mai mult efectul scrierilor ei ca 
totalitate decât desăvârşirea părţilor sale constitutive. 
Caligrafia e rotundă, cuvintele se termină întotdeauna cu o 
buclă înspre interior. Hârtie acceptabilă şi sigilată. 

SCRISOAREA a X-a. 

Boston, Stimate domn, Am primit scrisoarea dvs. din. 
Deocamdată sunt silit să amân răspunsul la întrebările pe 
care le-aţi formulat. Vă rog să acceptaţi mulţu-mirile mele 
pentru cuvintele măgulitoare la adresa conferinţei mele. 

Sunt, dragă domnule, al dvs. credincios, JOSEPH K. 
MILLER, ESQ. 

Iată un scris nobil, degajând un aer de măsurată precizie, 
emblematic pentru omul de stat, precum şi un amestec de 
soliditate şi eleganţă ce-l trădează pe savant. Ca limpezime, 
nu se compară cu nimic. Cuvintele sunt dispuse la intervale 
regulate, la fel şi liniile, perfect drepte. 

Nu găseşti nici o înfloritură de prisos. Omul care scrie 
astfel nu va comite niciodată erori grosolane de judecată 
sau de altă natură. Am îndrăzni însă să spunem că nici nu 


va atinge cele mai înalte piscuri ale celebrităţii. Hârtia este 
excelentă - rezistentă şi totuşi fină - cu margini aurite. 
Sigiliul din ceară roşie, cu întipăritură ovală purtând 
inițialele E. E., mărginită de o eşarfă pe care se pot desluşi 
doar cuvintele cum şi literele c.o.r.d.a. 

SCRISOAREA a XI-a. 

New York, Dragul meu domn, Trebuie să mă iertaţi pentru 
refuzul de a onora rugămintea dvs. în legătură cu Tratat 
despre porci. Cu ani în urmă am fost nevoit să iau hotărârea 
de a nu-mi exprima în mod public opiniile pe marginea 
cărţilor pe care le primesc. Unele păreri nevinovate despre 
acele cărţi ce-mi păruseră lipsite de merit i-au ofensat pe 
unii, drept care am socotit că-i mai nimerit să evit orice fel 
de judecată. Sper să fiţi mulţumit de această explicaţie. 

Rămân, dragul meu domn, cu respect al dvs., JOSEPH L. 
MILLER, ESQ. 

Scrisul dlui Irving este comun. Nimic din el nu trădează 
geniul. Nici n-ar putea bănui cineva, judecind după acest 
scris, înalta măiestrie a compozițiilor acestui autor. E un stil 
de scriere dintre cele mai frecvent întâlnite. Pare a fi mâna 
unui funcţionar de rând, cu aspect zgâriat şi răsucit, 
demonstrând (ciudată afirmaţie) un slab simţ al 
pitorescului. 

Există totuşi probabilitatea ca epistola către dl Miller să fi 
fost scrisă, fireşte, în mare grabă. Hârtie absolut ordinară, 
sigilată. 

SCRISOAREA a XII-a. 

Boston, Domnule, Drept răspuns la scrisoarea dvs. din., în 
care mă întrebaţi dacă eu sunt „autorul atacului grosolan 
împotriva lui Joseph M. Miller, din Poliglotul cotidian, 
numărul trecut”, mărturisesc cu bucurie că n-am habar de 
atac, de Poliglot ori de dumneata, JOSEPH M. MILLER, 
ESQ. 

Scrisul dlui Neal este aproape ilizibil şi foarte neîngrijit. 
Trebuie să parcurgi jumătate din epistolă ca să ghiceşti ce 
vrea să spună. 


Majusculele şi literele lungi, ca şi în cazul dlui Palfrey, 
depăşesc cu mult marginile rândului, în vreme ce 
minusculele nu sunt decât nişte punctişoare şi mici 
zgârieturi. Multe dintre cuvinte sunt îngrămădite unele 
într-altele, încât ceea ce constituie de fapt o propoziţie 
poate fi adesea luat drept un cuvânt. Se poate presupune 
(pe baza scrisului său) că dl Neal posedă o minte 
îndrăzneață, hiperactivă, energică şi dezordonată. Hârtie 
foarte comună, sigilată. 

SCRISOAREA a XIII-a. 

Baltimore, Stimate domn, Am primit ultima dvs. scrisoare 
şi nu mică mi-a fost mirarea citind conţinutul ei. Mă tem că 
mi-e cu neputinţă să dau un răspuns categoric unei epistole 
atât de enigmatice. Vă rog să-mi mai scrieţi. 

Cu stimă, al dvs., JOSEPH N. MILLER, ESQ. 

lată idealul nostru suprem de caligrafie. Pitorescul e 
trăsătura sa principală. Această impresie e dată de faptul că 
fiecare literă se termină abrupt, fără volute sau unghiuri 
drepte, neexistând niciuna care să nu fie sferică, întreg 
manuscrisul degajă un aer de perfectă uniformitate, cu o 
mare varietate a elementelor constitutive. Fiecare literă 
posedă ceva din clarobscurul unei xilogravuri îndrăzneţe, 
părând a fi aşternută pe hârtie cu neobişnuită precizie. 
Literele lungi nu depăşesc prea mult mijlocul rândului. 
Judecind după această mostră de scris, am putea 
presupune că dl Kennedy are un ochi de pictor, cu 
deosebire pentru pitoresc, că gusturile sale sunt în general 
extrem de rafinate, că este foarte sensibil faţă de 
convenienţele sociale, că posedă energie, hotărâre şi mare 
talent, având slăbiciune şi pentru latura bizară. Hârtia e 
foarte fină, albă şi curată, cu margini aurite, sigiliul simplu, 
în perfectă armonie cu scrisul. Pentru pecetluire s-a 
întrebuințat ceară, doar cât a fost nevoie, sigiliul, aproape 
pătrat, având imprimat pe el un cap de leu în alto-relief, 
încercuit de motto-ul On parle par tout. 

SCRISOAREA a. XIV-a. 


Philadelphia, Stimate domn, Alăturat se află scrisoarea 
dvs. din., adresată dr-ului Robert M. Bird din Philadelphia. 
Din conţinutul ei reiese limpede că nu eu sunt destinatarul. 
Din câte ştiu, un anume dr. Robert Bird locuieşte undeva în 
Northern Liberties5; alţi câţiva Robert Bird domiciliază în 
diferite cartiere ale oraşului. 

Cu mult respect, al dvs. supus şi umil slujitor, JOSEPH O. 
MILLER, ESQ. 

Chirografia dr-ului Bird nu e deloc proastă, deşi nu s-ar 
putea spune că-i bună. E foarte lizibilă şi are forţă. 
Manifestă un oarecare grad de nervozitate. Aduce puţin cu 
scrisul drei Leslie, mai ales în felul său de-a arcui literele 
finale, dar e mai deschisă şi ocupă mai mult spaţiu. 

Literele au aerul că nu pot ţine pasul cu gândirea, 
urmarea fiind impresia stânjenitoare a lipsei de stil. Din 
acest scris s-ar putea deduce o imaginaţie vie şi neliniştită. 
Nu-i lipsită nici de pitoresc. Hârtie bună, sigilată şi 
pecetluită. 

SCRISOAREA a XV-a. 

Oak Hill, Stimate domn, Am primit politicoasa dvs. 
scrisoare din. Şi mărturisesc că n-am nimic împotrivă să vă 
dau o mână de ajutor în întreprinderea dvs. cu informaţiile 
de care dispun. Dar sunt alţii mai în măsură să vă sprijine în 
această problemă. Promit să vă scriu de îndată ce voi avea 
puţin răgaz. 

Sunt, stimate domn, cu respect, al dvs. umil, JOSEPH P 
MILLER, ESQ. 

Scrisul Preşedintelui Curţii de Justiţie nu se deosebeşte de 
cel al lui Neal, dar este mai reuşit şi mai lizibil. Obiceiul de- 
a înghesui câte două cuvinte într-unul (obicei pe care l-am 
remarcat la Neal) se observă şi la Preşedinte. Caracterele 
sunt complet lipsite de ornamente sau înflorituri inutile, dar 
sunt destul de abrupte, greoaie, grase de cerneală şi 
aproape deloc gladiolate. Liniile sunt foarte strâmbe, trase 
pe diagonala colii de hârtie. In stânga e lăsată o margine 
lată, în dreapta absolut niciuna. Prin desăvârşita lui 


simplitate, întreg manuscrisul oferă o imagine extrem de 
sugestivă în privinţa omului. Hârtia - o jumătate de coală tip 
folio, sigilată. 

SCRISOAREA a XVI-a. 

Baltimore, Stimate domn, Am primit scrisoarea dvs. din., 
în care îmi faceţi onoarea de a-mi solicita un autograf. 
Drept răspuns, nu pot zice decât că în măsura în care 
această mâzgălitură corespunde scopului dvs., ea vă stă la 
dispoziţie. 

Cu respect, al dvs., JOSEPH Q. MILLER, ESQ. 

Scrisul dlui Wirt seamănă mult cu acela al prietenului său, 
John P. Kennedy, dar nu e în nici un caz la fel de reuşit; are 
prea multe înflorituri ca să fie pitoresc. E un scris negru, 
puternic, clar şi foarte îngrijit, în general vorbind, se 
potriveşte prea puţin cu tonul compozițiilor dlui Wirt. Liniile 
sunt strâmbe. Hârtie albastră, de provenienţă englezească, 
sigilată. 

SCRISOAREA a XVII-a. 

Washington, Stimate domn, Drept răspuns la grija pe care 
o manifestaţi faţă de sănătatea mea, sunt fericit să vă aduc 
la cunoştinţă că niciodată până acum nu m-am simţit mai 
bine. Nu-mi pot imagina cum de s-a născut zvonul la care 
faceţi aluzie. 

Credeţi-mă, cu mult respect, al dvs. îndatorat prieten, 
JOSEPH R. MILLER, ESQ. 

Scrisul Judecătorului Story este excelent, având aerul de a 
fi aşternut cu mare iuţeală şi uşurinţă. E rotund, putând fi 
caracterizat drept un scris curgător. Direcţia literelor 
variază uneori de la dreapta la stânga, alteori de la stânga 
la dreapta. Aceeaşi ciudăţenie s-a putut observa şi în cazul 
dlui Flint. Scrisul Judecătorului Story e, pe drept cuvânt, 
pitoresc. Liniile sunt dispuse la distanţe egale, dar pe 
diagonala colii. 

Hârtie bună, într-o nuanţă albastră, îndoită pentru 
margine. Sigiliul din ceară roşie, cu ştampila obişnuită a 
instituţiei. 


SCRISOAREA a XVIII-a. 

New York, Dragul meu domn, Vă mulţumesc pentru 
referinţele pe care mi le-aţi dat în legătură cu următoarea 
ediţie a Voiajului6, dar întrucât respectiva ediţie se află 
chiar sub tipar, îmi va fi imposibil să mă folosesc de ajutorul 
dvs. înainte de a şasea tipărire. 

Cu mult respect, al dvs. smerit rob, JOSEPH S. MILLER, 
ESQ. 

Nu suntem părtinitori faţă de stilul chirografic al dlui 
Reynolds. 

Este scrisul negustoresc obişnuit, în care cuvintele sunt 
arcuite de la un capăt la altul. Există multă dezinvoltură, 
dar nicidecum forţă. Hârtie bună, sigilată. 

SCRISOAREA a XIX-a. 

PoriZan.cZ, Stimate domn, N-am cunoştinţă de faptul că 
mi-aţi datora mica sumă de bani pe care mi-aţi trimis-o în 
scrisoarea dvs. din. Şi, în consecinţă, v-o înapoiez alăturat. 
Nu mă îndoiesc că veţi reuşi să lămuriţi şi să îndreptaţi 
această greşeală. 

Sincer, al dvs., JOSEPH 1. MILLER, ESQ. 

DI Brooks are un scris frumos, puternic, avântat şi abrupt 
- extrem de sugestiv cât priveşte însuşirile autorului, 
acestea fiind un pronunţat bun-simţ, fără farafastâcuri ori 
preţiozităţi, o concepţie de viaţă sănătoasă şi deschisă. 
Liniile sunt egale, iar cuvintele la intervale potrivite. 

Hârtie bună, sigilată. 

SCRISOAREA a XX-a. 

Washington, Domnule, Voi putea răspunde mai bine la 
scrisoarea dvs. Privind „unele întâmplări misterioase”, în 
legătură cu care solicitaţi o explicaţie, de îndată ce mă veţi 
lămuri explicit (pretind să o faceţi) despre ce întâmplări 
misterioase e vorba. 

JOSEPH V. MILLER, ESQ. 

Chirografia Ex-Preşedintelui este lizibilă, dar din pricina 
arcuirii majusculelor şi a literelor lungi, are un aspect 
ciudat. Scrisul e clar, întrucâtva greoi, şi pitoresc, fără 


ornamente. Par să se fi folosit linii negre. S-a lăsat câte o 
margine la dreapta şi la stânga. Pretutindeni s-a păstrat 
proporţia cuvenită între litere. Hârtie comună, sigilată. 

SCRISOAREA a XXI-a. 

Philadelphia, Stimate domn, locmai am primit scrisoarea 
dvs. din., în care vă plângeţi c-am neglijat să vă răspund la 
scrisorile din., din., şi din. 

Vă asigur, domnule, că nu mi-a parvenit niciuna. Mi-ar face 
deosebită plăcere să răspund la fiecare, dacă aţi binevoi să 
repetaţi conţinutul lor. Poşta se află într-o stare deplorabilă. 

Cu respect, al dvs., JOSEPH W. MILLER, ESQ. 

Dl Carey nu are un scris prea citeţ; altminteri e un scris 
bun. Seamănă foarte mult cu acela al lui Neal. Unele litere 
din scrisoarea către dl Miller sunt cam înghesuite. 7-urile 
sunt rareori marcate cu punct. Liniile sunt la distanţe egale 
şi drepte. Hârtie foarte bună, sigilată. 

SCRISOAREA a XXII-a. 

Boston, Stimate domn, Nu există nici o persoană cu 
numele Philip Philpot pe care s-o fi angajat vreodată ca 
vizitiu sau în altă slujbă. Numele este într-adevăr hazliu, 
unul ce nu se uită atât de uşor. Persoana trebuie să aibă 
vreo legătură cu un alt doctor Channing. Ar fi bine s-o 
întrebaţi pe dânsa. 

Cu respect, al dvs., JOSEPH X. MILLER, ESQ. 

Scrisul dlui Channing este excelent. Literele sunt avântate, 
bine proporţionate şi frumoase. Sunt poate prea înghesuite 
unele în altele. 

Cu puţină perspicacitate s-ar putea detecta, după 
caracterul acestui scris, înalta desăvârşire a stilului 
compozițional al dr-ului C. în amândouă se împletesc 
îndrăzneala şi acurateţea. Hârtie foarte bună sigilată. 

SCRISOAREA a XXIII-a. 

Philadelphia, Stimate domn, Vă rog să mă iertaţi pentru 
faptul că refuz să împrumut cărţile pe care le-aţi cerut. 
Adevărul e că am pierdut multe cărţi în acest fel şi, cum nu 


vă cunosc personal, mă veţi ierta pentru faptul de a nu vă 
putea satisface dorinţa. 

Al dvs. etc., JOSEPH Y. MILLER, ESQ. 

Iată un scris foarte bun - puternic, îngrijit, lizibil şi lipsit 
de ornamente inutile. Unele cuvinte sunt încălecate. 
Direcţia e foarte înclinată. 

E un scris prea uniform ca să pară pitoresc. Liniile sunt la 
distanţe egale, iar în stânga paginii se află o margine lată. 
Chirografia e la fel de reuşită atât la începutul, cât şi la 
sfârşitul scrisorii - o calitate rară a manuscriselor, reliefând 
un temperament neostenit. 

SCRISOAREA a XXIV-a. 

Washington, Domnule, Scrisoarea dvs. din. Mi-a parvenit 
la timp. Nu vă pot trimite ce-mi cereţi. Treaba e că m-au 
bătut atâţia la cap să le dau autografe, încât am decis să nu 
acord niciunul sub nici un motiv. 

Al dvs. etc., JOSEPH Z. MILLER, ESQ. 

Scrisul oratorului este avântat, îndrăzneţ şi cavaleresc, 
puţinele cuvinte adresate dlui Miller ocupând o pagină 
întreagă. Liniile sunt la distanţe inegale, trase pe diagonala 
scrisorii. Fiecare propoziţie se termină cu o coadă lungă, 
grasă de cerneală. O astfel de epistolă ar fi putut fi scrisă de 
Marele Mogul. Hârtia e ceea ce englezii numesc „de 
mătase”, foarte frumoasă şi sigilată. 


[PARTEA a Il-a, AUGUST 1836] 

Prietenul nostru, Joseph A. B. C. D. etc. Miller, ne-a vizitat 
din nou, negru de mânie. Afirmă că ne-am bătut joc de el în 
ultimul nostru articol - lucru pe care-l negăm categoric, în 
plus, pretinde că majoritatea observaţiilor noastre asupra 
însuşirilor intelectuale deduse din caracterul scrisorilor nu 
se pot nicidecum susţine. Bineînţeles că se înşală, dar, ca 
să-l potolim, am fost de acord să-l lăsăm pe el să facă pe 
criticul. Ne-a adus încă un teanc de autografe, pe care însă 
ni-l lăsa numai în cazul că primeam condiţiile sale. La drept 


vorbind, ne-a bucurat propunerea lui. Dar vom arunca din 
când în când o privire peste umărul său. lată scrisorile. 

SCRISOAREA a XXV-a. 

Stimate domn, Sunteţi amabil să nu-mi mai scrieţi 
asemenea scrisori idioate? N-am timp deloc să mă ocup de 
ele. 

Al dvs. umil slujitor, JOSEPH A. MILLER, ESQ. 

Scrisul dlui Sparks are o înfăţişare ciudată. Caracterele 
sunt mari, rotunde, negre, neregulate şi perpendiculare. 
Liniile sunt apropiate, întreaga scrisoare degajând, la prima 
vedere, un aer confuz, haotic. La o privire atentă însă, ea nu 
arată câtuşi de puţin ilizibilă şi în orice caz n-ar pune în 
încurcătură pe un tipograf de rând. Din acest scris nu ne 
putem face nici o părere în legătură cu însuşirile 
intelectuale ale autorului. Dar, judecind după întreg 
ansamblul, am putea presupune că e vorba de un om 
extrem de ocupat, iar în jurul său, împrăştiate în dezordine, 
puzderie de cărţi şi hârtii. Hârtie albastră, fină, sigilată, cu 
inițialele ]. S. 

SCRISOAREA a XXVI-a. 

Dragul meu domn, Îmi face deosebită plăcere să primesc 
scrisori de la dvs. Dacă ţin bine minte, v-am văzut o dată 
sau de două ori la. Unde oare? Totuşi, remarcele dvs. 
privind Melanie şi alte poeme dovedesc că sunteţi un om cu 
o judecată sănătoasă. Aş fi fericit să-mi scrieţi cât de des 
posibil. 

Al dvs. credincios, JOSEPH B. MILLER, ESQ. 

Dl Willis scrie foarte frumos. Ceea ce s-a spus despre 
scrisul lui. 

Halleck în numărul din februarie se aplică foarte bine şi în 
cazul de faţă. Degajă acelaşi farmec, dar e un scris mai 
pitoresc şi, în consecinţă, are mai multă forţă. Aceste 
calităţi pot fi descoperite în scrierile sale, care sunt mult 
subapreciate. De reţinut: dl Messenger6 ar trebui să-i facă 
dreptate. [Am reţinut - dl Messenger.] Hârtie gălbuie, 
sigiliu verde-auriu, cu inițialele N. P W. 


SCRISOAREA a XXVII-a. 

Stimate domn, Trebuie să vă informez că „poezioara 
drăguță” de care aţi pomenit în scrisoarea dvs. nu este, 
cum presupuneţi, compoziţia mea. Autorul ei îmi este 
necunoscut. Poezia e într-adevăr simpatică. 

Al dvs. etc., JOSEPH C. MILLER, ESQ. 

Scrisul drei Gould seamănă foarte mult cu acela al drei 
Leslie. 

Totuşi, e mai petite, dar la fel de îngrijit, pitoresc şi stilizat, 
fără exces de feminitate. Stilul literar al persoanei care 
posedă un astfel de scris are neîndoielnic forţă 
epigramatică, indiferent că-i vorba de propoziţii izolate sau 
de tout ensemble-ul compoziţiei. Hârtie foarte fină, sigilată. 

SCRISOAREA a XXVIII-a. 

Stimate domn, Am onoarea de-a vă trimite alăturat ceea 
ce mi-aţi cerut. Dacă eseul vă va fi de folos, nu voi regreta 
truda pe care am depus-o scriindu-l. 

Cu respect, JOSEPH D. MILLER, ESQ. 

Scrisul Profesorului Dew e mare, avântat, foarte greoi, 
abrupt şi ilizibil. Probabil că nu-i trece niciodată prin minte 
să-şi repare peniţa. 

Nu încape îndoială că acest manuscris a fost influenţat, ca 
şi în cazul lui Paulding, de împrejurări cu totul accidentale, 
căci el nu pare să fi reţinut decât puţine din însuşirile 
literare ale autorului său. Printre cele puţine sunt 
îndrăzneala şi gravitatea. Compozițiile sale nu posedă un 
caracter abrupt - lucru într-adevăr surprinzător. lar 
aspectul ilizibil al scrisului său nu trebuie nicidecum legat 
de o gândire sau exprimare confuză, căci autorul este 
extraordinar de lucid. Ultimele două trăsături ale scrisului 
său trebuie interpretate în sensul că el s-a obişnuit să scrie 
mult, în mare grabă şi cu o peniță cam butucănoasă. Hârtie 
bună - dar numai o jumătate de coală - sigilată. 

SCRISOAREA a XXIX-a. 

Stimate domn, Drept răspuns la întrebarea dvs. în 
legătură cu „autenticitatea unei întâmplări ciudate” 


relatate într-una din poeziile mele, trebuie să vă spun că 
întâmplarea în chestiune e pură ficţiune. 

Cu respect, al dvs. umil slujitor, JOSEPH E. MILLER, ESQ. 

Scrisul dlui Mellen e cam ciudat, împărtăşind în mare 
măsură caracteristicile iscăliturii sale. Nu-i nevoie de prea 
multă imaginaţie ca să-ţi dai seama (din ceea ce dezvăluie 
scrisul său) că autorul este un om de o mare sensibilitate, 
aproape bolnăvicioasă, ros de o nemărginită ambiţie, de 
unde frecventele lui stări de îndoială şi depresie, ideile 
contradictorii privind Frumosul. Forma lui G, chiar şi numai 
din iscălitură, ne îngăduie să presupunem că operele sale 
degajă o forţă impresionantă, adesea ştirbită de urmărirea 
cu orice preţ a efectului. Hârtie excelentă, sigiliu roşu. 

SCRISOAREA a XXX-a. 

Stimate domn, N-am avut plăcerea să vă cunosc, dar vă 
mulţumesc pentru interesul deosebit pe care-l manifestaţi, 
pare-se, pentru soarta mea. N-am nici o rudă cu numele 
Miller, de aceea am impresia că vă înşelaţi în privinţa 
legăturii de rudenie. 

Cu respect, JOSEPH G. H. MILLER, ESQ. 

Scrisul dlui Simms seamănă aproape la perfecţie cu cel al 
dlui Kennedy. Totuşi, e mai înclinat şi mai puţin pitoresc, 
deşi are destul pitoresc în el. Vorbind de scrisul dlui K. (în 
numărul nostru din februarie), spuneam că el trădează „un 
ochi de pictor”, în articolul nostru din Partisan, spuneam şi 
despre dl Simms că are „ochi de pictor”, deşi nu-i văzusem 
scrisul până atunci. Cele două manuscrise seamănă izbitor. 

Hârtia e foarte fină şi sigilată. 

SCRISOAREA a XXXI-a. 

Stimate domn, Am primit scrisoarea dvs. din., şi voi fi 
extrem de fericit să vă dau o mână de ajutor în chestiunea 
de care vorbiţi. Vă voi scrie mai în amănunt peste câteva 
zile. 

Cu mult respect, Al dvs. smerit rob, JOSEPH ]. K. MILLER, 
ESQ. 


Scrisul locotenentului Slidell e mai ciudat - foarte îngrijit, 
foarte regulat şi îndeajuns de lizibil, dar cam mărunt. Pare 
să se fi folosit de linii negre. Acest scris nu reliefează decât 
prea puţine trăsături de caracter sau de stil literar. 
Aspectul său mărunt însă rămâne cel mai bun indiciu 
despre un obicei pe care l-am remarcat nu o dată în operele 
acestui autor - ne referim la atenta înregistrare a detaliilor 
- obicei care, când e bine strunit, cum e în cazul 
locotenentului Slidell, conferă mai multă vigoare stilului. 
Hârtie excelentă, sigilată. 

SCRISOAREA a XXXII-a. 

Stimate domn, Consultând nişte notițe manuscrise ce se 
află acum lângă mine, descopăr că articolul la care vă 
referiţi a apărut prima oară în Journal des Sgavans7? 

Cu mult respect, JOSEPH L. M. MILLER, ESQ. 

Scrisul Profesorului Anthon este deosebit de îngrijit, 
splendid atât în ce priveşte redarea unor litere, cât şi întreg 
ansamblul. Perfecta regularitate a manuscrisului dă, la 
prima vedere, impresia de tipăritură. Liniile sunt perfect 
drepte şi la distanţe egale, deşi sunt bineînţeles trase cu 
mâna. În această chirografie putem imediat recunoaşte 
precizia scrupuloasă şi „stilul” - gustul pentru eleganţă - 
laolaltă cu disprețul faţă de ornamentul superfluu, calităţi 
ce înnobilează compilațiile acestui scriitor. Hârtia este 
galbenă, foarte fină, sigilată cu ceară verde, având 
imprimat capul lui Cezar. 

SCRISOAREA a XXXIII-a. 

Stimate domn, Am cercetat cu multă atenţie mai multe 
ediţii din Platon, dintre care aş menţiona ediţia Bipont, 
1781-1788, 12 vol. Oct., cea a lui Ăst şi cea a lui Bekker, 
retipărită la Londra, 11 vol., oct. Cu toate acestea n-am 
găsit pasajul la care vă referiţi. Curios, nu-i aşa? 

Probabil că aţi confundat autorul. Vă rog să-mi mai scrieţi. 

Cu respect, al dvs., JOSEPH P Q. MILLER. 

Manuscrisul Profesorului Lieber posedă aproape toate 
caracteristicile pe care le-am observat la Profesorul Dew, în 


plus, un spaţiu lat în partea superioară a colii, întreaga 
înfăţişare a scrisului pare să sugereze vioiciune şi energie a 
gândirii, dar, judecată în ansamblu, scrisoarea are darul să 
ne deruteze, căci n-am cunoscut niciodată un om atât de 
erudit (cum este Profesorul Lieber) care să aibă un scris 
mai diferit decât acesta. Ne-am fi aşteptat la o chirografie 
măruntă şi îngrijită. 

Hârtie acceptabilă şi sigilată. 

SCRISOAREA a XXXIV-a. 

Stimată doamnă, Permiteţi-mi să vă asigur că niciodată n- 
am primit la revista noastră un volum de versuri cu un titlu 
mai ridicol decât Cele douăzeci şi nouă de coţofene. Ba mai 
mult: dacă aş fi primit, l-aş fi aruncat de îndată la coş. V-aş fi 
îndatorat dacă nu m-aţi mai bate la cap cu treburi de genul 
ăsta. Versurile, daţi-mi voie să vă spun, se află undeva 
printre hârtiile dvs. Aţi face bine să le căutaţi, merg poate la 
Mirror. 

DL JOSEPH P Q. MILLER. 

Dna Hale are un scris mai mare şi mai avântat decât se 
observă, în general, la sexul ei. Seamănă foarte mult cu 
acela al Profesorului Lieber şi nu se lasă uşor descifrat, 
întreg manuscrisul sugerează o inteligenţă bărbătească. 
Hârtie foarte bună, sigilată. 

SCRISOAREA a XXXV-a. 

Stimate domn, Nu pot fi păcălit uşor. Aveţi impresia - nu-i 
aşa? 

— Că nu înţeleg reuşita dvs. scrisoare despre „lucrurile în 
general”. Vrei autograful meu, câine, dar nu-l vei avea! 

Cu respect, al dvs., JOSEPH R. S. MILLER, ESQ. 

DI Noah scrie extrem de cursiv. Iotuşi, liniile sunt drepte, 
iar literele sunt prea arcuite ca să placă unui ochi de artist. 
Literele lungi şi majusculele sunt doar cu puţin mai mari 
decât celelalte, de ambele margini ale rândului. Epistola 
degajă impresia că a fost redactată foarte repede. Unele 
caractere se termină cu un cârlig minuscul asemeni unei 


codițe de purcel, fapt care-i dă manuscrisului un aer 
nostim, drăcesc. 

Hârtie destul de bună, sigilată. 

SCRISOAREA a XXXVI-a. 

Stimabile, Îţi zic că n-are rost să faci pe prostul cu maiorul. 
Scrisoarea d-tale n-are sorţi de izbândă. Nu mă dau în 
lături de la unele lucruri, altfel nu m-aş numi. 

DL JOSEPH H. 1. V MILLER. 

Într-adevăr, maiorul are un scris excelent. Seamănă atât 
de mult cu cel al dlui Brooks, încât nu voi mai insista asupra 
lui. 

SCRISOAREA a XXXVII-a. 

Stimate domn, Îmi pare foarte, foarte rău că nu-mi stă în 
putere să vă satisfac rugămintea, de altfel cât se poate de 
chibzuită şi rezonabilă. Subiectul de care vorbiţi îmi este 
complet necunoscut, ba mai mult, e un subiect despre care 
nu ştiu mai nimic. 

Cu respect, JOSEPH W. X. MILLER, ESQ. 

Manuscrisul dlui Stone conţine lucruri foarte interesante - 
printre care o oarecare doză de pitoresc, în general 
vorbind, e greoi şi lăbărţat - literele scurte fiind înghesuite 
unele într-altele. Din această chirografie nu-ţi poţi face nici 
o părere clară despre stilul literar al dlui Stone. [Dl 
Messenger afirmă că oricum nu-ţi poţi face vreo părere 
despre el.] 

Hârtie foarte bună, sigilată. 

SCRISOAREA a XXXVIII-a. 

Dragul meu prieten, Nu te condamn pentru faptul de a-mi 
fi scris, deşi nu te cunosc personal. Scrierea d-tale (din. 
Ultimo) mă găseşte chiar pe punctul de a-mi îndrepta paşii 
spre vestitele ţărmuri ale Italiei. 

Voi debarca (primitiv) pe pământurile anticilor bruţi, 
despre care găseşti scris în Lempriere. Vei observa (prin 
urmare) că, acaparat de necesarele şi importantele 
pregătiri legate de plecarea mea, n-am timp să mă ocup de 
măruntele d-tale treburi. 


Crede-mă, dragul meu domn, al d-tale credincios, JOSEPH 
Y. Z. MILLER, ESQ. 

DI Fay are un scris acceptabil. Găseşti în el multă 
inteligenţă şi ceva forţă, Hârtia lui are un aspect curat; s-a 
lăsat cu scrupulozitate o margine. Cu toate acestea, 
manuscrisul degajă un aer de fudulie, având prea multe 
liniuţe, iar cozile literelor sunt prea lungi. [Dl Messenger 
afirmă că am dreptate, că dl F. n-ar trebui să epateze şi că 
toate povestirile sale sunt prea lungi. Despre aerul de 
fudulie zice că impune respect, sugerând un prisos de 
inteligenţă.] 

NOTĂ. 

AUTOGRAFIE (AUTOGRAPHY) 


(A: Southern Literary Messenger, febr. Şi aug. 1836; B: 
Complete Works, ed. Harrison, 1902) 

Primele două articole ale lui Poe purtând titlul Autografie, 
publicate în Southern Literary Messenger, au un setting 
ficțional, şi deşi iscăliturile au fost reproduse după 
originale, toate scrisorile sunt fictive, motiv pentru care, 
urmându-l pe editorul TI. O. Mabbott, ediţia de faţă a inclus 
cele două articole alături de schiţele, nuvelele şi povestirile 
din acest volum. A Chapter on Autography (Un capitol 
despre autografie) în două foiletoane, precum şi An 
Appendix of Autographs (Un supliment de autografe), 
apărute în Graham's Magazine între nov. 1841 şi ian. 1842, 
sunt pur factuale şi critice. 

Articolele lui Poe, după propria-i mărturisire, deşi 
atribuirea e falsă, au fost concepute ca un răspuns la un 
articol similar dintr-o revistă britanică. 

Originalul l-a constituit The Miller Correspondence 
4 Corespondenţa lui Miller), din Fraser's Magazine (nov. 
1833). Un anume George Miller soseşte la redacţia unei 
reviste cu un teanc de scrisori autografe procurate de la 
oameni de vază sub pretextul unei recomandări pentru 
„vreun valet imaginar” sau alţi servitori. 


Sunt tipărite 30 de scrisori, fiecare fiind precedată de un 
scurt comentariu, de obicei asupra persoanei sugerate de 
scrisoarea respectivă. La sfârşitul articolului e dată în vileag 
natura sa fictivă. 

Poe modifică formatul, adaugă facsimile ale semnăturilor şi 
face analiză grafologică. Primul foileton e dat la tipar 
înainte de septembrie 1835, când TI. W. White îşi exprimă 
îngrijorarea în legătură cu articolul despre James Fenimore 
Cooper. La 1 octombrie White îi scrie lui Lucian Minor 
următoarele: „Îţi trimit şpalturile. la Messenger. Nu voi 
introduce Autografie nr. 1. Socot că-i exagerat de severă cu 
Cooper. Citeşte-o şi spune-mi sincer ce crezi. Dl Heath. 
Propune să eliminăm numele lui Cooper şi Irving. N-aş vrea 
să îndrept o săgeată atât de otrăvită împotriva bietului 
Cooper - oricât de mult ar merita acest lucru”*. 

Articolul lui Poe a apărut în Messenger (febr. 1836) cu 
numele ambilor prozatori. Primul articol a fost retipărit în 
Georgetown Metropolitan (21 sept., Cooper şi-a atras aspre 
critici cu romanul său satiric The Monikins (Vagabonzii), 
1835.; (7, 10 şi 12 oct. 1836). Editorul A. Harrison include 
aceste articole printre eseuri (1902). 

Jucătorul de şah al lui Maelzel în româneşte de Ion Vinea. 

Poate că niciodată un astfel de spectacol n-a atras într-o 
atât de mare măsură atenţia tuturor ca Jucătorul de şah al 
lui Maelzell. Oriunde a fost văzut, a constituit pentru orice 
ins care cugeta un lucru vrednic de cea mai vie curiozitate. 
Cu toate acestea, problema lui modus operandi a rămas 
încă nedezlegată. Nu s-a scris încă nimic în această privinţă 
care ar putea fi socotit hotărâtor. Găsim deci peste tot locul 
oameni înzestrați cu geniul mecanicii, oameni cu o minte 
ascuţită şi pătrunzătoare, cu putere de a înţelege şi de a 
deosebi, care nu se sfiesc câtuşi de puţin să susţină că 
automatul nu e decât o simplă maşină, ale cărei mişcări nu 
depind de vreo intervenţie omenească şi care, sfidând orice 
comparaţie, e, prin urmare, cea mai minunată dintre toate 
invențiile omului. Şi această concluzie, trebuie s-o spunem, 


ar fi incontestabilă dacă presupunerea care o precede ar fi 
judicioasă şi exactă. 

Dacă adoptăm această ipoteză, e cu desăvârşire absurd să 
mai punem alături de Jucătorul de şah orice altă născocire 
asemănătoare, fie din zilele noastre, fie din vremurile cele 
mai vechi. S-au mai văzut totuşi multe şi uimitoare 
asemenea automate. O dare de seamă asupra celor mai 
vrednice de luare-aminte dintre ele o găsim în Scrisorile 
despre magia naturală lăsate de Brewster2. Printre acestea 
poate fi semnalată, în primul rând - nefiind cu putinţă nici o 
îndoială asupra faptului că a existat într-adevăr - careta 
născocită de domnul Camus3 pentru bucuria lui Ludovic al 
XIV-lea când era copil. In camera în care avea loc 
spectacolul, se aducea o masă pregătită anume, cu 
suprafaţa cam de patru picioare pătrate. Pe aceasta era 
pusă o caretă de o lungime de şase țoli, făcută din lemn şi 
trasă de doi cai din acelaşi material. Printr-un geam lăsat în 
jos se vedea o doamnă care şedea pe bancheta din fund. Pe 
capră, un vizitiu ţinea hăţurile, iar la locurile lor din spate 
se aflau un lacheu şi un paj. Domnul Camus apăsa atunci pe 
un resort. Pe loc, vizitiul pocnea din bici şi caii porneau de 
la sine de-a lungul marginii mesei, trăgând careta după ei. 
După ce mergeau cât se putea de departe în această 
direcţie, coteau deodată la stânga, ducând vehiculul tot pe 
marginea mesei, perpendicular pe drumul parcurs până 
atunci. Careta continua tot aşa, până ajungea în faţa 
scaunului, pe care şedea tânărul principe. Se oprea. Pajul 
cobora şi deschidea portiera, iar doamna, coborând la 
rândul ei, înmâna suveranului o jalbă. Apoi se suia din nou 
în caretă. Pajul ridica scara, închidea portiera şi îşi relua 
locul. Vizitiul biciuia caii şi careta se întorcea acolo de unde 
pornise. 

Vrăjitorul domnului Maillardet4 e de asemenea vrednic de 
a fi amintit. În această privinţă, reproducem următoarea 
dare de seamă apărută tot în scrisorile mai sus pomenite 


ale doctorului Brewster, al cărui principal izvor de 
informare este Edinburgh Encyclopaedia. 

„Una dintre cele mai populare construcţii mecanice pe 
care le-am văzut este Vrăjitorul, făcut de domnul 
Maillardet, în scopul de a răspunde unor anumite întrebări. 
La poalele unui zid se vede şezând o figură îmbrăcată în 
chip de vrăjitor şi care ţine în mâna dreaptă o baghetă, iar 
în cealaltă un ceaslov. Pe nişte medalioane ovale sunt scrise 
câteva întrebări pregătite din vreme. Spectatorul îşi alege 
dintre ele câteva la care doreşte să capete un răspuns. Le 
aşază apoi într-un sertar menit să le primească şi, printr-un 
resort, sertarul se închide până ce se transmite răspunsul. 
Atunci vrăjitorul se ridică de la locul său, îşi lasă capul în 
jos, face câteva cercuri cu bagheta şi, consultându-şi 
ceaslovul, ca şi cum ar fi cufundat în gânduri, şi-l aduce 
încet în dreptul frunţii. Astfel, după ce a părut că a cugetat 
îndelung la întrebarea ce i s-a pus, ridică bagheta şi loveşte 
cu ea în zid, sus, deasupra capului. Se deschide atunci o uşă 
cu două canaturi şi apare un răspuns potrivit întrebării 
puse. Canaturile apoi sunt iar închise, vrăjitorul se întoarce 
la locul său de mai înainte şi sertarul se deschide pentru a 
restitui medalionul. Medalioanele sunt în număr de 
douăzeci, purtând felurite întrebări, cărora vrăjitorul le dă 
cele mai potrivite şi surprinzătoare răspunsuri. 
Medalioanele sunt făcute din nişte foi subţiri de cupru, în 
chip de elipsă, şi semănând cât se poate de bine între ele. 
Unele poartă câte o întrebare înscrisă pe fiecare parte, şi 
acestora vrăjitorul le răspunde pe rând. Dacă sertarul se 
închide fără ca medalionul să fi fost pus într-însul, vrăjitorul 
se ridică în picioare, îşi consultă ceaslovul, clatină din cap şi 
se aşază iar. Canaturile uşii rămân închise, şi sertarul se 
deschide fără nimic în el. Dacă se introduc în sertar două 
medalioane deodată, se răspunde numai celui aşezat 
dedesubt. Când maşina e pusă în funcţiune, mişcările ei 
continuă un ceas întreg, în care timp răspunde la vreo 
cincizeci de persoane. Inventatorul susţinea că mijloacele 


prin care diferitele medalioane acționau asupra maşinii, 
pentru a dobândi răspunsuri potrivite întrebărilor scrise pe 
ele, erau cât se poate de simple.” 

Răţoiul lui Vaucanson5 era şi mai grozav. 

De mărime naturală, acest mecanism imita cu atâta 
măiestrie făptura vie, încât nu exista spectator care să nu 
poată fi amăgit. Executa, zice Brewster, toate mişcările şi 
gesturile vieţii: mânca şi înghiţea cu poftă şi bea cu sete. Cu 
capul şi cu gâtul făcea toate mişcările proprii unui răţoi, 
tulburând ca şi el apa din care sorbea cu ciocul. Putea să 
scoată şi câte un măcăit în chipul cel mai natural cu putinţă. 
Cât despre structura anatomică, artistul se arătase de o 
dibăcie neîntrecută. Nu era os de răţoi adevărat care să nu 
fi fost reprodus în alcătuirea automatului, iar aripile 
acestuia, din punct de vedere anatomic, n-aveau nici un 
cusur. Erau imitate fiece cavitate şi toate apofizele şi liniile 
curbe, şi fiece os îşi îndeplinea mişcările care îi sunt proprii. 
Când se aruncau grăunţe dinainte-i, răţoiul îşi lungea gâtul, 
le ciugulea, le înghiţea şi le mistuia6. 

Dar dacă găsim că aceste maşini, luate ca invenţii, sunt 
geniale, ce vom spune oare despre maşina de calculat a lui 
Babbage7?! Ce vom spune despre un aparat de metal şi 
lemn care nu numai că poate face calcule oricât de grele, 
bazate pe tabelele astronomice şi nautice, dar poate întări 
exactitatea matematică a acestor operaţii, având 
capacitatea de a-şi corecta propriile lui greşeli? Ce vom 
spune oare despre o maşină care nu numai că e în stare să 
aducă la îndeplinire toate acestea, dar îşi întipăreşte pe loc 
rezultatele ei atât de complicate de îndată ce le-a dobândit, 
fără ca mintea omenească să se fi amestecat câtuşi de 
puţin? Ni se va răspunde, poate, că o maşină, aşa cum am 
descris-o, este fără nici o îndoială mult mai presus decât 
Jucătorul de şah al lui Maelzel. Nicidecum, ea este, 
dimpotrivă, cu totul mai prejos, cu condiţia să admitem 
(ceea ce nu poate fi admis nici o singură clipă) că Jucătorul 
de şah este numai şi numai o maşină, şi prin urmare îşi face 


singură mişcările sale operative, fără nici un amestec 
nemijlocit al omului. 

Calculele aritmetice şi algebrice sunt, prin însăşi natura 
lor, precise şi determinate. Anumite elemente fiind date, ele 
conduc în mod inevitabil şi necesar la anumite rezultate. 
Acestea nu depind de nimic altceva şi sunt influențate 
numai de elementele date dintru început. Şi problema de 
rezolvat înaintează sau ar trebui să înainteze către 
dezlegarea ei finală printr-o serie de operaţii infailibile, 
care nici nu pot fi schimbate, nici nu pot suferi modificări, în 
aceste condiţii ne putem da seama, fără greutate, că e cu 
putinţă să construim un anume mecanism care, pornind de 
la datele problemei de rezolvat, îşi va continua mişcările în 
chip regulat, progresiv şi fără nici o abatere către 
dezlegarea cerută, fără ca mişcările sale, deşi foarte 
complexe, să poatji fi privite într-altfel decât ca precise şi 
determinate. Dar cu Jucătorul de şah e cu totul altceva. Nu 
mai e vorba de o desfăşurare de mai înainte hotărâtă. Nici o 
mutare în jocul de şah nu e urmarea necesară a unei 
anumite alte mutări. Niciodată nu se poate prevedea din 
poziţia pieselor de şah într-un moment al partidei care 
anume va fi această poziţie într-un alt moment viitor. N- 
avem decât să punem prima mişcare dintr-o partidă de şah 
în paralel cu datele unei probleme de algebră, ca să ne dăm 
seama de uriaşa deosebire dintre ele. În ce priveşte datele 
problemei de algebră, operaţia următoare, depinzând 
neapărat de ele, este rezultatul lor inevitabil. Este creaţia 
lor. Trebuie să fie acesta, şi nu altul. Dar în jocul de şah nu 
există o anumită a doua mişcare ce trebuie să urmeze celei 
dinţii, într-o problemă de algebră, pe măsură ce se 
înaintează înspre dezlegarea ei, siguranţa operaţiilor se 
menţine neschimbată. A doua operaţie fiind o urmare a 
datelor problemei, cea de-a treia este şi ea o urmare a celei 
de a doua, a patra, a celei de-a treia, a cincea, a celei de-a 
patra, şi tot aşa până la sfârşit, fără ca altă schimbare să fie 
cu putinţă, în jocul de şah însă, nesiguranța în privinţa 


mişcării ce trebuie să urmeze e cu atât mai mare cu cât 
partida înaintează. 

De-abia s-au făcut câteva mutări, şi nici un pas mai 
departe nu mai e sigur. Fiece observator al jocului poate 
propune o altă mutare. Totul depinde numai de diferitele 
calcule ale jucătorilor. Chiar dacă s-ar admite - ceea ce nu 
poate fi admis - că mişcările automatului care joacă şah 
sunt de mai înainte hotărâte, ele vor fi negreşit întrerupte şi 
tulburate de voinţa cu totul nedeterminată a adversarului. 
Deci, nu există nici cea mai mică asemănare între operaţiile 
Jucătorului de şah şi cele făcute de maşina de calculat a lui 
Babbage. lar dacă vrem să susţinem că Jucătorul de şah e o 
simplă maşină, va trebui să recunoaştem că e, mai presus 
de orice comparaţie, cea mai minunată dintre invențiile 
minţii omeneşti. Totuşi, baronul Kempelen8, primul ei 
prezentator, nu se sfieşte să susţină că e vorba de „o maşină 
cât se poate de obişnuită, o jucărioară, ale cărei mişcări se 
arată a fi atât de uimitoare numai mulţumită concepţiei 
îndrăzneţe ce stă la temelia ei şi fericitei alegeri a 
metodelor folosite pentru a crea iluzia”. Ar fi însă zadarnic 
să stăruim asupra acestui punct. Nu încape îndoială că 
operaţiile automatului sunt conduse de mintea omului, şi de 
alt nimic. Într-adevăr, lucrul acesta poate fi dovedit în chip 
matematic şi a priori. Tot ce ne mai rămâne să arătăm este 
felul în care se face simţit amestecul omului, înainte de a 
intra în acest subiect, credem că e nimerit să facem un 
scurt istoric, precum şi o descriere a Jucătorului de şah, 
pentru acei dintre cititorii noştri care n-au avut niciodată 
prilejul să fie de faţă la spectacolul domnului Maelzel. 

Automatul care joacă şah a fost inventat în 1769 de către 
baronul Kempelen, un nobil din Pressburg, în Ungaria, care 
mai târziu l-a cedat, dimpreună cu secretul operaţiilor, 
posesorului său actual9. Scurtă vreme după construirea lui, 
s-au dat cu el spectacole la Pressburg, Paris, Viena şi în alte 
oraşe de pe continent, în anii 1783 şi 1784, domnul Maelzel 
l-a dus la Londra, în anii din urmă a trecut prin oraşele mai 


de seamă ale Statelor Unite. Pretutindeni unde a fost văzut, 
apariţia lui a stârnit cea mai vie curiozitate, şi spectatori din 
toate clasele sociale au făcut numeroase încercări pentru a 
pătrunde taina mişcărilor sale. Gravura reprodusă mai sus 
ne dă o imagine destul de fidelă a figurii aşa cum au văzut-o 
cetăţenii din Richmond acum câteva săptămâni. Braţul 
drept totuşi ar trebui să se întindă ceva mai mult peste 
ladă; pe aceasta ar trebui să se vadă un eşichier, şi câtă 
vreme manechinul ţine o pipă în mână, perniţa n-ar trebui 
să se vadă. De când domnul Maelzel a devenit proprietarul 
Jucătorului de şah, s-au făcut în costumul acestuia câteva 
schimbări fără însemnătate. Pomponul, de pildă, nu exista la 
început. 

La ora hotărâtă pentru spectacol, se ridică o cortină sau se 
deschide o uşă cu două canaturi, şi maşina este adusă pe 
rotile până la vreo douăsprezece picioare depărtare de cel 
mai apropiat dintre spectatori, iar între acesta şi Jucătorul 
de şah e întinsă o frânghie. Se vede o figură - un fel de 
manechin - îmbrăcată turceşte şi şezând cu picioarele 
încrucişate dinaintea unei lăzi uriaşe, făcută - după câte se 
pare - din lemn de arțar şi care slujeşte drept masă. Dacăi 
se va cere, prezentatorul va duce maşina în orice parte a 
sălii, o va lăsa în orice punct i s-ar cere, ba chiar o va muta 
din loc în repetate rânduri în timp ce se joacă partida. 

Baza lăzii e destul de ridicată de la pământ, mulţumită 
unor rotile sau unor mici cilindri de aramă pe care se mişcă, 
şi astfel spectatorii pot vedea în voie întreg spaţiul liber 
aflat mai jos de automat. Scaunul pe care sade Jucătorul de 
şah e țintuit, o dată pentru totdeauna, de ladă. 

Pe tăblia de sus a acesteia se găseşte un eşichier, bătut şi 
el în cuie, o dată pentru totdeauna. Braţul drept al 
Jucătorului de şah e întins înainte, cât e de lung, alcătuind 
unghi drept cu trupul şi parcă lăsat în voia lui la marginea 
eşichierului. Mâna e aşezată cu palma în jos. 

Eşichierul are o suprafaţă de optsprezece țoli pătraţi. 
Braţul stâng al Jucătorului e îndoit din cot, iar în mâna 


stingă ţine o pipă. Spatele turcului e acoperit de o perdea 
verde, care îi învăluie în parte linia umerilor. Dacă ne luăm 
după înfăţişarea exterioară a lăzii, aceasta e împărţită în 
cinci compartimente, adică trei dulăpioare de dimensiuni 
egale şi două sertare, aşezate sub dulăpioare. Amănuntele 
date până aici se referă la înfăţişarea automatului, aşa cum 
apărea când era prezentat pentru întâia oară în faţa 
spectatorilor. 

După aceea Maelzel aduce la cunoştinţă adunării că are 
să-i arate mecanismul automatului. Scoţând o legătură de 
chei din buzunar, deschide cu una din ele uşiţa însemnată în 
gravură cu cifra | şi-i pofteşte pe cei de faţă să-l cerceteze 
în tot cuprinsul lui. Întreg interiorul pare plin de roţi şi 
rotiţe dinţate, de pârghii şi de alte maşinării, atât de strâns 
înghesuite înăuntru, încât ochiul nu poate pătrunde decât la 
o mică adâncime în grămada lor. Lăsând uşiţa larg deschisă, 
Maelzel trece îndărătul lăzii şi, ridicând perdeaua care-l 
acoperă pe Jucător, deschide o altă uşiţa, aşezată tocmai în 
spatele celei ce fusese deschisă mai întâi, ţinând în faţa 
acesteia o lumânare aprinsă; mutând în acelaşi timp maşina 
din loc în loc, face să cadă o lumină puternică înlăuntrul 
dulapului, care acum se dovedeşte a fi plin cu maşinării de 
tot felul. 

Spectatorii declarându-se mulţumiţi, Maelzel închide uşa 
dindărăt, o încuie, scoate cheia din broască, lasă din nou 
draperia peste Jucător şi se întoarce în faţa aparatului. Nu 
trebuie să uităm că uşiţa pe care am însemnat-o cu cifra 1 
rămâne deschisă. Prezentatorul purcede acum la 
deschiderea sertarului aşezat sub dulăpioare, în partea de 
jos a lăzii, fiindcă în realitate nu există decât un singur 
sertar, deşi s-ar părea că sunt două; dar cele două minere şi 
găuri de cheie sunt numai de frumuseţe. Sertarul fiind 
deschis de tot, se pot vedea o perniţă şi un joc de şah fixat 
perpendicular pe o ramă. Lăsând sertarul deschis, la fel ca 
dulapul nr. |, Maelzel descuie uşiţa nr. 2 şi uşiţa nr. 3, care 
se dovedesc atunci a nu fi decât canaturile unei aceleiaşi 


uşi, ce dă într-unul şi acelaşi compartiment. Totuşi, la 
dreapta acestui compartiment (adică la dreapta 
spectatorilor), se află o mică despărţitură de o lărgime de 
şase țoli, plină de maşinării. Compartimentul principal (pe 
care-l vom numi astfel ori de câte ori vom vorbi de acea 
parte a lăzii, vizibilă după deschiderea uşilor nr. 2 şi nr. 3) e 
căptuşit cu postav negru şi nu cuprinde alte maşinării în 
afară de două piese de oţel, în formă de sfert de cerc, 
aşezate în câte unul din cele două colţuri de sus ale sale. O 
mică ieşitură, lată cam de vreo opt țoli pătraţi şi acoperită 
tot cu postav de culoare închisă, se găseşte pe podeaua 
compartimentului lângă colţul cel mai retras, aflat la stânga 
spectatorului. Lăsând închise uşile nr. 2 şi nr. 3, la fel ca şi 
sertarul şi uşa însemnată cu nr. l, prezentatorul se duce 
îndărătul compartimentului principal, şi acolo, deschizând o 
altă uşa, bagă în el o luminare aprinsă şi luminează 
puternic interiorul, în felul acesta, întreaga ladă fiind în 
aparenţă expusă privirilor celor de faţă, Maelzel, lăsând uşa 
şi sertarul mereu deschise, întoarce de-a binelea tot 
automatul şi, ridicând perdeaua, îl arată pe Turc din spate. 

În şalele acestuia se deschide o uşă cu o suprafaţă de vreo 
zece țoli pătraţi, şi tot astfel, în coapsa lui stânga, încă una, 
mai mică. Partea dinlăuntru, văzută prin aceste 
deschizături, pare plină cu maşinării, îndeobşte fiece 
spectator rămâne pe deplin încredinţat că a văzut şi a 
cercetat până în amănunt şi dintr-o dată toată alcătuirea 
automatului, şi gândul că o persoană oarecare ar putea sta 
ascunsă înlăuntru în timpul unei cercetări atât de 
minuţioase şi depline a acestui interior e înlăturat pe dată 
ca o absurditate nemaipomenită, chiar dacă pentru o clipă a 
putut găsi crezare. 

Ducând maşina îndărăt, pe locul ei de la început, domnul 
Maelzel aduce la cunoştinţa publicului că automatul va juca 
o partidă de şah cu oricine binevoieşte să-i fie adversar. 
După ce se găseşte cineva care acceptă provocarea, i se 
aduce o măsuţă care e aşezată foarte aproape de frânghie, 


dar în partea dinspre spectatori, şi pusă în aşa fel încât 
toată lumea să poată vedea bine automatul. Dintr-un sertar 
ale acestei măsuţe se scot piesele unui joc de şah, şi de 
obicei, dar nu întotdeauna, domnul Maelzel chiar cu mâna 
lui le aşază pe eşichier, care e alcătuit din numărul ştiut de 
pătrăţele zugrăvite pe masă. Îndată ce adversarul ia loc pe 
scaun, prezentatorul se apropie de sertarul lăzii, şi luând 
din el perniţa, o aşază drept sprijin sub braţul stâng al 
automatului, după ce i-a luat din mână pipa. Luând apoi din 
sertar şi piesele de şah ale automatului, le rânduieşte pe 
eşichierul din faţa acestuia. Pe urmă închide uşile şi le 
încuie, lăsând legătura de chei la uşa însemnată cu nr. 1. 
Închide şi sertarul şi, în sfârşit, pune în mişcare mecanismul 
cu o cheie pe care o introduce într-o deschizătură de la 
capătul din stânga al cutiei (stânga spectatorilor). Acum 
începe jocul. Automatul face prima mutare. De obicei 
durata partidei e limitată la o jumătate de oră, dar dacă la 
sfârşitul acestui răstimp nu s-a terminat încă, şi adversarul 
o poate câştiga împotriva automatului, rareori se întâmplă 
ca domnul Maelzel să se opună la continuarea ei. Fără 
îndoială că pricina vădită şi adevărată a limitării în timp a 
partidei este grija de a nu obosi publicul. Se înţelege, 
desigur, că atunci când adversarul face o mutare pe măsuţa 
sa, domnul Maelzel, lucrând ca un reprezentant al 
adversarului, execută aceeaşi mişcare pe tăbliţa 
automatului. Pe de altă parte, atunci când Turcul face o 
mutare, ea este reprodusă pe măsuţa adversarului tot de 
domnul Maelzel, care, de data asta, lucrează ca 
reprezentant al automatului, în felul acesta, prezentatorul e 
nevoit să treacă întruna de la o măsuţă la alta. De 
asemenea, se duce mereu în spatele Jucătorului să 
îndepărteze piesele de şah pe care acesta le-a luat şi pe 
care le aşază, pe măsură ce sunt scoase din joc, pe ladă, la 
stânga eşichierului (chiar la stânga sa). Când automatul se 
arată şovăielnic în privinţa unei mişcări pe care trebuie să o 
facă, publicul vede câteodată pe prezentator cum se 


postează singur, foarte aproape, la dreapta aparatului şi 
cum îşi lasă mâna să cadă cu nepăsare, la răstimpuri, pe 
ladă. Are şi un fel al lui de a bate cu neastâmpăr din picior, 
făcut anume să trezească în minţile celor care sunt mai 
degrabă şireţi decât pătrunzători bănuiala că între el şi 
maşină ar exista o înţelegere tainică. 

Nu încape îndoială că aceste ciudăţenii sunt simple ticuri 
ale domnului Maelzel, sau, dacă îşi dă seama de ele, scopul 
lui e de a da spectatorilor ideea greşită că Jucătorul de şah 
e numai şi numai o maşinărie. 

Turcul joacă şah cu mâna stânga. Toate mişcările braţului 
sunt făcute în unghi drept, în felul acesta, mâna lui (care 
poartă mănuşă şi e îndoită într-un chip firesc) e dusă de-a 
dreptul deasupra piesei ce trebuie mişcată şi se lasă, în cele 
din urmă, în jos peste aceasta, pentru ca degetele să o 
apuce, de cele mai multe ori, fără nici o greutate. Câteodată 
însă, când figura de şah nu e tocmai pe locul care trebuie să 
se afle, automatul, încercând să o apuce, dă greş. Când se 
întâmplă un asemenea lucru, automatul nu face o altă 
încercare, dar braţul lui îşi continuă mişcările în direcţia de 
la început, întocmai ca şi cum ar fi apucat cu degetele piesa 
de şah. După ce a arătat în felul acesta locul anumit pe care 
ar fi trebuit să se facă mutarea, mâna se retrage pe perniţa 
ei, şi Maelzel execută schimbarea cerută de automat. La 
fiece mişcare a acestuia se aude zgomotul maşinăriei în 
funcţiune, în timpul desfăşurării jocului, Jucătorul de şah îşi 
roteşte ochii din când în când, ca şi cum ar supraveghea 
eşichierul, îşi clatină capul şi pronunţă cuvântul şah, dacă e 
nevoie 10. 

Dacă adversarul său a făcut o mişcare nepermisă, 
Jucătorul de şah loveşte cu vioiciune în cutie cu degetele 
mâinii drepte, clătinându-şi supărat capul, şi după ce pune 
la loc, în vechea sa poziţie, piesa de şah greşit mutată, face, 
cu de la sine putere, mutarea următoare. Când a câştigat 
partida, dă din cap ca unul care a izbândit, se uită cu 
satisfacţie la publicul spectator şi, întinzându-şi mâna 


stânga mai departe, ca de obicei, îşi lasă doar degetele să 
se odihnească pe pernă, îndeobşte, Turcul e biruitor; o dată 
sau de două ori însă a fost bătut. La sfârşitul partidei, 
Maelzel e gata, dacă i se cere, să arate iarăşi publicului 
mecanismul din ladă, în acelaşi fel ca la început. Maşina e 
împinsă pe rotile îndărăt şi, în sfârşit, o perdea o ascunde 
vederilor asistenţei. 

S-au făcut mai multe încercări de a dezlega misterul 
automatului. Părerea cea mai răspândită, o părere 
îmbrăţişată îndeobşte de oamenii de la a căror inteligenţă s- 
ar fi aşteptat mai mult, era, precum am mai spus, că nu ar fi 
fost vorba de nici un amestec direct al omului aici, cu alte 
cuvinte că maşina nu e decât o maşină, şi alt nimic. Erau 
însă mulţi care susțineau că însuşi prezentatorul conducea 
mişcările automatului prin mijloace mecanice acţionate prin 
intermediul picioarelor lăzii. Au mai fost şi alţii care au 
vorbit, foarte convinşi, de un magnet. Despre cea dintâi 
dintre aceste păreri nu mai avem nimic de adăugat la cele 
ce am mai spus. În legătură cu cea de-a doua, nu mai e 
nevoie să repetăm că maşina, fiind împinsă pe rotile, poate 
fi dusă, la cererea oricărui spectator, în orice parte a sălii 
chiar în timpul partidei, în ce priveşte magnetul, această 
presupunere nu poate fi nici ea susţinută; dacă un magnet 
ar fi elementul activ, orice alt magnet aflat în buzunarul 
vreunui spectator ar tulbura tot mersul mecanismului. De 
altfel, prezentatorul este de acord ca un magnet, cel mai 
puternic dintre toate, să fie lăsat chiar pe ladă în timpul 
desfăşurării spectacolului. 

Cea dintâi încercare de a explica în scris secretul 
automatului - sau cel puţin cea dintâi încercare de care am 
cunoştinţă - a fost făcută într-un opuscul tipărit la Paris în 
1785. Teza autorului se reduce la atât: că un pitic pune în 
mişcare maşina. Se presupune că pe când se deschide lada, 
piticul acesta se ascunde în ea, băgându-şi picioarele în doi 
cilindri goi pe dinăuntru - despre care se afirmă că fac 
parte (cu toate că nu fac) din maşinăria dulapului nr. 1 - în 


vreme ce trupul său rămâne cu totul în afara aparatului, 
fiind acoperit de perdeaua Turcului. După ce se închid uşile, 
piticul poate să-şi strecoare trupul în ladă, deoarece 
zgomotul pricinuit de o parte a maşinăriei îi îngăduie să o 
facă fără a fi auzit şi chiar să închidă uşa prin care a intrat. 
Lăuntrul automatului fiind apoi expus cu dinadinsul tuturor 
privitorilor fără ca în el să fie văzut cineva, spectatorii - 
spune autorul articolului - sunt încredinţaţi că nimeni nu se 
ascunde în vreuna din despărţiturile ce alcătuiesc aparatul. 
Această ipoteză e în întregime de o absurditate prea vădită 
pentru a merita să fie comentată sau combătută, şi credem 
prin urmare că a fost foarte puţin luată în seamă. 

În 1789, 1. F. Freyhere a publicat la Dresda o carte în care 
s-a făcut o nouă încercare de a dezlega misterul. Cartea 
domnului Freyhere era destul de voluminoasă şi din belşug 
ilustrată cu gravuri în culori. Autorul presupunea că „un 
băiat bine pregătit, foarte subţiratic şi înalt (tocmai cât 
trebuie ca să se poată ascunde într-un sertar aşezat de-a 
dreptul sub eşichier)”, juca partida şi făcea toate mutările 
automatului. Deşi era şi mai neroadă decât cea expusă de 
autorul parizian, această idee s-a bucurat de o primire mai 
bună din partea cititorilor şi a fost socotită, într-o oarecare 
măsură, ca adevărata dezlegare a minunii, până în ziua în 
care inventatorul puse capăt discuţiei prin aceea că a primit 
să fie cercetat îndeaproape capacul lăzii. 

Aceste ciudate încercări de a găsi o explicaţie au fost 
urmate şi de altele, nu mai puţin ciudate, în ultimii ani, 
totuşi, un scriitor anonim, printr-un şir de raționamente 
într-o formă cu totul incultă, a izbutit să ajungă la o soluţie 
vrednică de a fi luată în seamă, pe care însă n-o putem 
socoti ca fiind singura adevărată. Articolul său, apărut mai 
întâi într-o publicaţie săptămânală din Baltimore, era 
ilustrat cu gravuri şi avea ca titlu: încercare de a analiza 
Jucătorul de şah automat al lui Maelzel. Credem că acest 
eseu este originalul opusculului la care face aluzie domnul 
David Brewster în Scrisorile despre magia naturală, 


afirmând fără sfială că e o explicaţie pe deplin 
mulţumitoare. Nu încape îndoială că rezultatele analizei 
sunt, în general, juste. Dar faptul că Brewster a putut 
susţine că articolul cu pricina alcătuieşte o explicaţie pe 
deplin mulţumitoare ne sileşte să presupunem că autorul 
nu l-a citit decât în grabă şi fără atenţie. Citind rezumatul 
acestui eseu apărut în Scrisorile despre magia naturală, 
este cu neputinţă să ajungi la vreo încheiere limpede cu 
privire la exactitatea sau inexactitatea analizei de care este 
vorba, şi asta datorită foarte greşitei manipulări a datelor 
folosite, precum şi a numeroaselor lor lacune. Acelaşi cusur 
se găseşte şi în încercarea de a analiza etc., aşa cum am 
citit-o în forma ei originară. Soluţia constă într-o serie de 
explicaţii amănunțite (ilustrate cu gravuri în lemn şi 
cuprinzând un mare număr de pagini), cu scopul de a 
demonstra posibilitatea de a schimba locul despărţiturilor 
din ladă în aşa fel încât să îngăduie unei fiinţe omeneşti 
ascunse înăuntru să-şi mute unele părţi ale trupului ei 
dintr-un compartiment într-altul în timpul arătării 
mecanismului şi să înşele astfel atenţia spectatorilor. 

Aşa cum am mai spus şi cum vom mai încerca să dovedim, 
nu încape îndoială că singurul adevăr stă în principiul şi, 
mai ales, în rezultatul acestei explicaţii. Cineva, un ins 
oarecare, se află ascuns în iada aparatului în tot timpul cât 
ţine prezentarea interiorului acestuia. Suntem totuşi 
împotriva întregii vorbării prin care ni se descrie felul cum 
sunt puse în mişcare diferitele compartimente pentru a 
înlesni mişcările celui ascuns înăuntru. Suntem, dimpotrivă, 
de părere că aceasta nu e decât o simplă teorie admisă 
chiar de îa început, căreia, ulterior, împrejurările sunt silite 
să i se adapteze. Nici un raţionament inductiv nu duce şi nu 
poate susţine această teorie. Oricare ar fi modalitatea 
folosită pentru a înfăptui schimbările, ea rămâne desigur 
ascunsă în tot timpul cât ţine cercetarea. A demonstra că e 
cu putinţă ca unele mişcări să fie executate într-un anume 


fel nu înseamnă nici pe departe a demonstra că în cazul de 
faţă ele sunt realizate chiar în felul acesta. 

Mai pot să existe infinit de multe alte metode prin care să 
se dobândească aceleaşi rezultate. Probabilitatea ca tocmai 
metoda la care ne-am oprit să fie cea adevărată se află deci 
în raport de unu la infinit. Dar, în realitate, acest anume 
lucru care ne interesează, adică trecerea dintr-un 
compartiment într-altul, nu are nici o însemnătate. Este cu 
totul de prisos să consacri şapte-opt pagini pentru a dovedi 
ceea ce nu are să tăgăduiască nici un om cu bun-simţ: că 
adică minunatul geniu mecanic al baronului Kempelen a 
putut foarte bine să născocească mijloacele necesare 
pentru a închide o uşă sau a schimba un panou prin 
mijlocirea unei fiinţe omeneşti aflată şi ea în slujba lui şi 
pusă în atingere cu panoul sau cu uşa. Dimpreună cu toate 
celelalte operaţiuni îndeplinite într-un fel care le pune cu 
totul la adăpost de privirile spectatorilor, aşa cum ne arată 
autorul eseului şi cum ne vom strădui şi noi să dovedim într- 
un chip mult mai cuprinzător. 

În încercarea noastră de a veni cu o explicaţie a 
automatului, vom arăta mai întâi în ce fel se înfăptuiesc 
mişcările lui, iar apoi vom descrie, cât mai pe scurt cu 
putinţă, natura observaţiilor din care ne-am dedus 
rezultatul. 

Spre o deplină înţelegere a problemei, este necesar să 
repetăm în câteva cuvinte procedeul adoptat de 
experimentator pentru a arăta partea lăuntrică a lăzii, 
procedeu de la care el nu se abate niciodată, nici în cel mai 
mic amănunt, în primul rând, el deschide uşa nr. 1. 

Lăsând-o deschisă, se duce îndărătul lăzii şi deschide o 
altă uşă, opusă uşii nr. 1. La această uşă dindărăt ţine o 
luminare aprinsă. Apoi închide uşa dindărăt, o încuie şi, 
întorcându-se în faţă, trage sertarul până la fund. După 
aceea deschide uşile nr. 2 şi nr. 3 (uşile cu două canaturi) şi 
arată interiorul compartimentul principal. Lăsându-l 
deschis şi pe acesta, şi sertarul şi uşa din faţă a dulapului 


nr. |, se duce iarăşi în spatele lăzii şi deschide uşa dindărăt 

a compartimentului principal, închiderea lăzii se face fără a 
ţine seama de vreo rânduială, atâta numai că uşile cu două 

canaturi sunt totdeauna închise mai înaintea sertarului. 

Să presupunem ca o persoană se află ascunsă în maşină 
când aceasta e împinsă întâia oară în faţa spectatorilor. 
Corpul ei e aşezat în spatele maşinăriilor înţesate în dulapul 
nr. l (partea dindărăt a maşinăriei acesteia fiind aşezată în 
aşa fel încât să poată aluneca toată din compartimentul 
principal în compartimentul nr. l, dacă nevoia o cere), iar 
picioarele-i sunt bine întinse în compartimentul principal, în 
clipa când Maelzel deschide uşa nr. |, omul ascuns acolo nu 
e câtuşi de puţin în primejdie de a fi descoperit fiindcă 
privirea cea mai pătrunzătoare nu poate străbate la o 
adâncime de mai mult de doi ţoli în întunericul dinlăuntru. 
Altfel însă stau lucrurile când uşa dindărăt a dulapului nr. 1 
este deschisă. O lumină puternică pătrunde atunci în dulap, 
şi corpul omului ar fi descoperit fără greş dacă s-ar afla 
acolo. Dar nu e. Cheia pusă în broasca uşii dindărăt a fost 
un simplu semnal, la auzul căruia persoana ascunsă 
înăuntru îşi duce corpul înainte, într-un unghi cât mai 
ascuţit cu putinţă, ghemuindu-se cu totul, sau aproape cu 
totul, în compartimentul principal. Această poziţie însă e 
foarte grea şi căznită şi nu poate fi menţinută multă vreme. 
De aceea îl vedem pe Maelzel închizând uşa dindărăt. O 
dată cu aceasta, nu mai are nici un rost ca trupul omului să 
nu-şi reia poziţia lui de mai înainte, căci dulapul e iarăşi 
destul de întunecat ca să înfrunte cercetările. Sertarul 
acum e deschis şi picioarele persoanei dinlăuntru atârnă în 
spatele lui, în locul pe care îl ocupase până adineauril 1. 

Nici o părticică, prin urmare, din trupul acelui om nu se 
mai află în compartimentul principal, corpul fiind ascuns în 
spatele maşinăriei dulapului nr. |, iar picioarele, în locul 
ocupat de sertar. Acum prezentatorul e deci în măsură să 
arate în toată voia compartimentul principal. Ceea ce şi face 
deschizând amândouă uşile, cea din faţă şi cea dindărăt, 


fără ca nimeni să fie descoperit. Astfel, spectatorii sunt 
încredinţaţi că lada, în întregime, e supusă privirii lor, 
dimpreună cu toate părţile alcătuitoare, într-o singură şi 
aceeaşi clipă. Dar desigur că lucrurile nu se petrec astfel. Ei 
nu văd nici spaţiul din spatele sertarului, nici interiorul 
dulapului nr. |, a cărui uşă din faţă e virtual închisă în clipa 
când prezentatorul închide uşa dindărăt. După acestea, 
Maelzel întoarce maşina cu totul, ridică draperia Turcului, 
deschide uşile din spatele şi din dreptul coapsei acestuia si, 
arătând că trunchiul este plin cu maşinării, o readuce în 
poziţia de la început şi închide uşile. 

Din clipa aceasta, omul dinlăuntru se poate mişca în voie. 
Ridicându-se, el se introduce în corpul Turcului, aşa încât 
ochii lui să fie la nivelul eşichierului. E foarte cu putinţă că 
se aşază pe un mic bloc de formă pătrată sau pe ieşindul 
care poate fi văzut într-un colţ al compartimentului 
principal când uşile sunt deschise, în această poziţie el 
poate să vadă eşichierul prin pieptarul Turcului care e făcut 
dintr-un material străveziu. Aducându-şi şi mâna dreaptă 
peste piept, el pune în mişcare mica maşinărie necesară 
pentru a conduce mâna stingă şi degetele automatului. 
Mecanismul e aşezat chiar sub umărul stâng al Turcului şi, 
prin urmare, mâna dreaptă a omului ascuns acolo ajunge la 
el mai lesne dacă presupunem că braţul lui drept e adus 
peste piept. Mişcarea capului, a ochilor şi a braţului drept 
al figurii automatului, ca şi rostirea cuvântului „şah” sunt 
făcute cu ajutorul unui alt mecanism din interior şi 
declanşate cum şi când vrea de către omul aflat înlăuntru. E 
foarte cu putinţă ca mecanismul acesta în întregimea lui, cu 
alte cuvinte tot ce alcătuieşte însăşi esenţa aparatului, să fie 
cuprins în dulăpiorul, lat de vreo şase țoli, aşezat la dreapta 
compartimentului principal (dreapta spectatorilor). 

Analizând operaţiile automatului, ne-am ferit cu dinadinsul 
să ne ocupăm, fie şi în treacăt, de felul cum diferitele 
compartimente sunt urnite şi schimbate din locul lor, căci e 
uşor de înţeles că lucrul acesta e cu totul lipsit de 


însemnătate, într-adevăr, oricare tâmplar e destul de 
priceput în meseria lui ca să găsească nenumărate mijloace 
de a-l realiza, în afară de aceasta, am arătat că, oricare ar fi 
procedeul prin care schimbările de compartimente sunt 
înfăptuite, acestea nu se petrec în văzul spectatorilor. 
Concluziile noastre sunt întemeiate pe observaţiile 
următoare, pe care le-am făcut în timpul repetatelor 
noastre participări la spectacolele lui Maelzel1 2. 

Parte din aceste observaţii sunt făcute în scopul de a 
dovedi că maşina nu poate fi pusă în mişcare decât de 
mintea omului şi socotim că ar fi de prisos să mai aducem 
alte argumente în sprijinul a ceea ce a mai fost pe deplin 
lămurit. 

Intenţia noastră este, în primul rând, de a convinge 
anumiţi prieteni asupra cărora un şir de raționamente 
sugestive va avea mai multă înrâurire decât cea mai 
pozitivă demonstraţie apriorică. 

Îi: 

Mutările de şah ale Turcului nu sunt făcute la intervale, ci 
sunt potrivite mişcărilor adversarului, cu toate că această 
condiţie (a regularităţii), atât de importantă în orice fel de 
invenţie mecanică, ar fi putut fi lesne îndeplinită dacă s-ar fi 
îngrădit spaţiul de timp acordat adversarului pentru 
comutare. Dacă, de pildă, acest timp ar fi fost de trei 
minute, mutările automatului ar fi putut fi executate într-un 
răstimp mai lung decât trei minute. Prin urmare, lipsa de 
regularitate, când acestea ar fi putut fi dobândite cu atâta 
uşurinţă, face dovada că regularitatea nu are însemnătate 
în funcţionarea automatului, cu alte cuvinte, că automatul 
nu este numai o maşină. 

II. 

Când automatul e pe punctul de a mişca una din piese, se 
poate zări o anume mişcare, foarte desluşită, tocmai 
dedesubtul umărului stâng. Această mişcare iscă un tremur 
slab în draperia care acoperă umărul stâng în faţă. 
Tremurul de care am vorbit se produce neapărat cu vreo 


două secunde înainte de a se fi mişcat braţul însuşi. Şi 
niciodată braţul nu se mişcă fără această mişcare 
pregătitoare a umărului. Să presupunem că adversarul 
mută o piesă şi că mutarea corespunzătoare este, ca de 
obicei, făcută de Maelzel pe eşichierul automatului. Să 
presupunem că adversarul supraveghează îndeaproape 
automatul, până ce descoperă mişcarea pregătitoare a 
umărului. Să presupunem că de îndată ce a descoperit 
această mişcare şi mai înainte ca braţul însuşi să se fi 
mişcat, el îşi retrage piesa de şah, ca şi cum şi-ar fi dat 
seama că a greşit în jocul său. Se va vedea că mişcarea 
braţului, care, în toate celelalte cazuri, urmează imediat 
mişcării umărului, este de această dată oprită, nu se mai 
produce, cu toate că Maelzel n-a reprodus pe eşichierul 
automatului mutarea ce corespunde retragerii 
adversarului. E vădit că automatul era gata să mute piesa 
de şah, iar dacă n-a mutat-o, aceasta se datoreşte pe de-a- 
ntregul retragerii adversarului, fără ca Maelzel să fi 
intervenit. 

Faptul acesta dovedeşte cu prisosinţă, în primul rând, că 
intervenţia lui Maelzel, care reproduce pe eşichierul 
Turcului mutările adversarului, nu este neapărat necesară 
mişcărilor automatului. Mai dovedeşte, în al doilea rând, că 
mişcările acestuia sunt călăuzite de un cuget, de către un 
ins oarecare, ce poate să vadă eşichierul adversarului şi, în 
al treilea rând, că mişcările celui ascuns nu sunt călăuzite 
de gândirea lui Maelzel, care stă cu spatele la adversar în 
timp ce acesta îşi retrage mutarea. 

III. 

Automatul nu câştigă în mod invariabil partidele. Dacă el 
n-ar fi fost decât o maşină şi alt nimic, lucrurile nu s-ar 
petrece astfel, şi ar trebui să câştige întruna. Odată 
descoperit principiul mulţumită căruia o maşină poate fi în 
aşa fel construită încât să joace o partidă de şah, atunci 
dezvoltarea aceluiaşi, principiu ar putea să o facă în stare 
de a câştiga, iar o şi mai mare dezvoltare, să câştige toate 


partidele, cu alte cuvinte, să bată la jocul de şah pe orice 
adversar. Dacă ne vom gândi bine, ne vom încredința că 
greutatea de a face ca o maşină să câştige toate partidele 
nu e câtuşi de puţin mai mare, în ce priveşte principiul 
operaţiilor necesare, decât aceea de a o face să câştige o 
singură partidă. 

Prin urmare, dacă socotim că Jucătorul de şah e o maşină, 
trebuie să presupunem (ceea ce e cu totul de necrezut) că 
inventatorul a preferat să o lase neterminată decât să 
perfecţioneze mecanismul automatului, presupunere care, 
se vede bine. E şi mai absurdă dacă ne gândim că, lăsându-l 
neterminat, el procura adversarilor un argument împotriva 
posibilităţii ca Jucătorul de şah să fie numai o maşină. Şi e 
tocmai argumentul de care ne folosim aici. 

IV. 

Niciodată când situaţia partidei e grea sau încurcată nu-l 
vedem pe Turc dând din cap sau rotindu-şi privirile. Acest 
lucru se petrece numai atunci când mutarea următoare se 
impune de la sine sau când partida se află într-o fază în 
care omul ascuns în interiorul automatului nu are nevoie să 
se gândească mai adânc. Astfel de mişcări ale capului şi ale 
ochilor se văd de obicei la persoanele adâncite în gânduri 
şi, dacă maşina n-ar fi fost decât o maşină, ingeniosul baron 
Kempelen ar fi izbutit să asigure declanşarea lor la timpul 
potrivit, cu alte cuvinte, în momentele de încordare. Dar, în 
cazul de faţă, se întâmplă tocmai contrariul, şi faptul acesta 
vine să întărească presupunerea noastră că în interiorul 
maşinii se află un om. Când el e nevoit sa cugete asupra 
partidei, nu mai are timp să se gândească a pune în mişcare 
acel mecanism care mişcă şi capul, şi ochii. Dar când 
mutarea ce trebuie făcută e de la sine înţeleasă, are timp să 
se ocupe de acest lucru şi vedem prin urmare capul 
clătinându-se şi ochii rotindu-se. 

V, 

Când maşina e întoarsă în aşa fel încât să îngăduie 
spectatorilor să cerceteze spatele Turcului, când draperia e 


ridicată şi uşiţele din trunchiul şi coapsa acestuia sunt 
deschise, se vede că interiorul trunchiului e plin cu tot felul 
de maşinării. 

Examinând cu luare-aminte această maşinărie când 
automatul era în mişcare, cu alte cuvinte, când întregul 
aparat se mişcă pe rotile, ni s-a părut că anumite părţi ale 
mecanismului îşi schimbă locul şi înfăţişarea într-o măsură 
prea mare pentru a fi pusă pe seama numai a simplelor legi 
ale perspectivei. După alte câteva cercetări, ne-am 
încredinţat că aceste schimbări neobişnuite se datorau 
oglinzilor aşezate în interiorul trunchiului. Introducerea 
oglinzilor printre piesele maşinăriei n-a putut fi făcută cu 
scopul de a influenţa în vreun grad oarecare mecanismul 
însuşi. Acţiunea lor, oricare ar fi ea, trebuie să fie fără doar 
şi poate în legătură cu privirea spectatorului. Concluzia 
noastră neîntârziată a fost că aceste oglinzi erau aşezate 
acolo pentru a înmulţi în faţa ochilor spectatorilor cele 
câteva piese mecanice, puţine la număr, aşa încât să pară 
că interiorul e înţesat de maşinării. Deducţia, deci, pe care 
o tragem de-a dreptul de aici e că maşina nu este numai o 
maşină: căci, dacă ar fi fost aşa, inventatorul nu numai că n- 
ar fi dorit câtuşi de puţin ca mecanismul său să pară a fi 
complicat şi n-ar fi recurs la înşelăciune, în scopul de a-i da 
această aparenţă, dar ar fi fost cu dinadinsul doritor de a-i 
convinge pe cei care au asistat la spectacolele lui de 
simplitatea mijloacelor prin care dobândeşte rezultate atât 
de uimitoare. 

VI. 

Înfăţişarea exterioară şi mai ales gesturile automatului, 
privite ca o imitație a vieţii, nu sunt decât nişte imitații 
foarte obişnuite. Fizionomia lui nu vădeşte nici un fel de 
originalitate, iar în ce priveşte asemănarea cu un chip de 
om, cele mai de rând plăsmuiri de ceară o depăşesc. Ochii i 
se rotesc în cap într-un fel cu totul nefiresc şi fără nici o 
legătură cu mişcările corespunzătoare ale pleoapelor şi 
sprâncenelor. Mai cu seamă braţul îşi face diferitele mişcări 


într-un fel peste măsură de ţeapăn, stângaci, repezit şi 
schematic. Dar, cu toate acestea, afară dacă nu se datoresc 
neputinței lui Maelzel de a face un lucru mai bun, nu pot fi 
decât urmarea unei neglijenţe intenţionate, căci de o 
neglijenţă întâmplătoare nici nu poate fi vorba, dacă ne 
gândim că ingeniosul inventator se îndeletniceşte tot timpul 
cu perfecţionarea maşinilor sale. 

E mai mult decât sigur că nu trebuie să punem pe seama 
neîndemânării această înfăţişare lipsită de viaţă, când toate 
celelalte automate ale lui Maelzel alcătuiesc o dovadă a 
deplinei sale dibăcii de a copia mişcările şi particularităţile 
vieţii cu cea mai minunată asemănare. Aşa, de pildă, 
dansatorii lui pe frânghie n-au pereche în lume. Când 
clovnul râde, pe buzele lui, pe sprâncenele şi genele lui, pe 
toate trăsăturile feţei lui e întipărită expresia cea mai 
potrivită. Şi la el, şi la partenerul său, fiece gest e până-ntr- 
atâta de firesc şi dezbărat de orice urmă de artificialitate, 
încât, dacă n-ar fi fost atât de mici, şi dacă, înainte ca ei să- 
şi execute dansul pe frânghie, spectatorii nu şi i-ar trece din 
mână în mână, cu greu ai putea convinge un public 
oarecare că aceste automate de lemn nu ar fi făpturi 
însufleţite. 

Nu putem deci pune la îndoială dibăcia domnului Maelzel, 
şi de aceea trebuie neapărat să presupunem că dinadins a 
îngăduit ca Jucătorul de şah să rămână aceeaşi figură 
artificială şi lipsită de firesc pe care baronul Kempelen (fără 
îndoială că tot în chip intenţionat) a construit-o din capul 
locului. 

Nu e prea greu de înţeles care i-a fost intenţia. Dacă 
mişcările automatului ar fi fost naturale şi pline de viaţă, 
spectatorul ar fi fost şi mai mult înclinat să atribuie 
operaţiile sale pricinii lor adevărate (adică amestecul 
omului ascuns înlăuntru) decât e acum, când aceste gesturi 
stângace şi schematice fac să se creadă că e vorba numai 
de un mecanism de sine stătător. 

VII. 


Nu mult înainte de începerea partidei de şah, când 
prezentatorul, ca de obicei, îşi pune în funcţiune automatul 
nu se poate ca o ureche cât de cât deprinsă cu sunetele 
pricinuite de întorsul unei maşinării să nu descopere, pe 
loc, că e cu neputinţă ca axa învârtită în lada Jucătorului de 
şah cu ajutorul unei chei să fie în legătură cu vreo greutate, 
vreo pârghie sau cu orice fel de piesă de maşinărie 
dinlăuntru. Concluzia pe care o tragem de aici e aceeaşi ca 
în observaţia noastră. Trasul aparatului nu este negreşit 
necesar punerii în mişcare a automatului, şi e făcut cu 
scopul de a trezi în spectator ideea greşită că se află în faţa 
unui mecanism. 

VIII. 

Când lui Maelzel i se pune răspicat întrebarea: „Este 
automatul numai o maşină sau nu?”, răspunsul lui este 
stereotip: „Nu pot să spun nimic”. Dar faima automatului şi 
marea curiozitate pe care a stârnit-o pretutindeni se 
datoresc mai degrabă părerii precumpănitoare că e numai 
o maşină, decât oricărei alte împrejurări. Desigur că 
interesul proprietarului e de a-l înfăţişa ca atare. Dar ce alt 
mijloc ar putea călăuzi mai simplu şi mai direct părerea 
spectatorului în sensul dorit decât o declaraţie lămuritoare 
şi afirmativă tocmai în acest sens? Pe de altă parte, ce alt 
mijloc mai simplu şi mai direct ar putea fi folosit pentru a 
zdruncina încrederea spectatorului că automatul e o 
maşină, şi nimic altceva, decât acest refuz de a da o 
declaraţie lămuritoare? 

Căci oamenii, fireşte, judecă astfel: e în interesul lui 
Maelzel să arate că automatul e o simplă maşină. Dar el 
refuză să facă acest lucru, de-a dreptul prin viu grai, dar nu 
se sfieşte, ba chiar e foarte pornit să o facă în mod indirect, 
prin fapte. Dacă automatul ar fi fost într-adevăr aşa cum 
tinde el să-l înfăţişeze prin fapte, atunci s-ar fi folosit 
bucuros de mărturia mult mai convingătoare a cuvântului; 
concluzia noastră este că motivul tăcerii sale e tocmai 


conştiinţa că aparatul nu este o simplă maşină. Faptele sale 
nu-l pot dovedi de înşelăciune; dar cuvintele lui ar putea. 

IX. 

Când Maelzel, ca să prezinte publicului interiorul lăzii, a 
deschis uşa nr. l, precum şi uşa care se află chiar în spatele 
acesteia, el ţine, aşa cum am mai spus, o luminare aprinsă 
la uşa dindărăt. Apoi plimbă încoace şi încolo maşina 
întreagă, pentru ca publicul să se încredinţeze că dulapul 
nr. le pe de-a-ntregul plin cu maşinării, în vreme ce maşina 
e mişcată din loc în acest fel, un observator atent va 
descoperi că, pe când acea parte a maşinăriei aflate în 
apropierea uşii principale nr. | rămâne cu desăvârşire 
nemişcată, partea de mai dinăuntru însă se clatină, într-o 
foarte mică măsură, dimpreună cu mişcările aparatului. 

Această împrejurare a trezit în noi cea dintâi bănuială că 
partea din fund a maşinii era întocmită în aşa fel încât să 
poată lesne aluneca en masse din poziţia ei, atunci când 
împrejurările ar cere-o. Am mai arătat că acest prilej se 
iveşte atunci când omul ascuns înlăuntru îşi aduce corpul 
într-o poziţie verticală după ce s-a închis uşa dindărăt. 

X. 

Sir David Brewster susţine că figura Turcului e de mărime 
naturală. 

De fapt însă, ea întrece cu mult statura obişnuită. Nimic 
nu e mai uşor decât să te înşeli când e vorba de mărimi. 
Corpul automatului e îndeobşte izolat, şi neavând nici un 
mijloc de a-l compara pe loc cu o formă omenească, suntem 
gata să-l socotim ca fiind de dimensiuni obişnuite. Această 
greşeală s-ar putea îndrepta dacă ne-am uita cu atenţie la 
Jucătorul de şah în clipa în care prezentatorul se apropie de 
el. Ceea ce se şi întâmplă din când în când. Desigur, domnul 
Maelzel nu e prea înalt, dar când se apropie de maşină, 
capul său e cel puţin cu optsprezece țoli mai jos decât capul 
Turcului, cu toate că acesta - trebuie s-o amintim - se află 
aşezat. 

XI. 


Lada în spatele căreia e aşezat automatul are o lungime de 
trei picioare şi şase țoli, exact o adâncime de patru picioare 
şi o înălţime de două picioare şi şase țoli. Aceste dimensiuni 
sunt cu totul îndestulătoare ca să adăpostească un om de o 
statură mai mult decât mijlocie, iar compartimentul 
principal poate adăposti, numai el, un ins de o înălţime 
potrivită, în poziţia de care am vorbit ca fiind aceea pe care 
trebuie să o ia o persoană ascunsă în automat. Acestea fiind 
faptele - şi oricine se îndoieşte de ele poate imediat să le 
verifice prin calcul - socotim că e de prisos să mai stăruim 
asupra lor. Vrem numai să adăugăm că, deşi capacul lăzii 
pare a fi dintr-o scândură de o grosime de vreo trei țoli, 
spectatorul însă poate să-şi dea singur seama, dacă se 
apleacă şi se uită în sus, când compartimentul principal e 
deschis, că, de fapt, capacul e foarte subţire. 

Şi asupra înălţimii sertarului se pot înşela cei care l-ar 
cerceta în treacăt. 

Mai există şi un spaţiu de vreo trei țoli între înălţimea 
sertarului, aşa cum se vede din afară, şi partea de josa 
dulapului, un spaţiu ce trebuie cuprins în înălţimea 
sertarului. Aceste şiretlicuri care urmăresc ca spaţiul 
dinlăuntrul lăzii să pară mai mic decât este în realitate sunt 
izvorâte din chiar intenţia inventatorului, care vrea să 
inspire publicului ideea greşită că adică nici o fiinţă 
omenească nu poate fi pitită înlăuntrul lăzii. 

XII. 

Compartimentul principal e pe dinăuntru căptuşit în 
întregime cu postav. Socotim că acest postav e pus acolo 
într-un scop îndoit. 

O anumită parte, fiind bine întinsă, e menită poate să 
alcătuiască singurele despărţituri care trebuie mutate din 
loc atunci când omul dinlăuntru îşi schimbă poziţia, adică 
peretele mobil aflat între compartimentul principal şi 
spatele dulapului nr. 1, precum şi peretele dintre acelaşi 
compartiment şi spaţiul dindărătul sertarului deschis. Dacă 
presupunem că aşa se petrec lucrurile, dispare dintr-o dată 


dificultatea de a schimba din loc tăbliile despărţitoare, dacă 
s-ar putea presupune că ar fi existat cândva asemenea 
dificultate. Cel de-al doilea scop în care s-a pus căptuşeala 
de postav este de a înăbuşi orice zgomote pricinuite de 
persoana dinlăuntru şi de a le face să nu poată fi desluşite. 

XIII. 

Aşa cum am mai arătat, nu-i e îngăduit adversarului să 
joace şah pe tăblia automatului, ci, dimpotrivă, locul său e la 
o oarecare depărtare de el. Dacă ar întreba cineva care e 
pricina cea mai probabilă a acestei măsuri, i se va spune 
desigur că, dacă adversarul ar fi aşezat într-alt fel, corpul 
lui s-ar interpune între maşină şi spectatori, împiedicându-i 
să vadă lămurit jocul. Dar această dificultate ar putea fi 
lesne înlăturată, fie înălţând scaunele pe care sade publicul, 
fie întorcând spre spectatori capătul lăzii în tot timpul cât 
ţine partida. Adevărata pricină a opreliştii e, pesemne, cu 
totul alta. Dacă adversarul ar fi aşezat astfel încât să vină în 
atingere cu lada, s-ar putea ca secretul să fie descoperit, 
într-adevăr, un auz ascuţit ar desluşi respiraţia omului 
ascuns înlăuntru. 

XIV. 

Cu toate că domnul Maelzel, când deschide şi expune 
interiorul maşinii, se depărtează uneori, foarte uşor, de la 
programul pe care am arătat că-l urmează, el nu se 
depărtează niciodată în aşa măsură încât să înlăture 
explicaţia noastră. Se ştie, de pildă, că, înainte de toate, el 
deschide sertarul, dar niciodată nu deschide 
compartimentul principal fără să fi închis mai întâi uşa 
dindărăt a dulapului nr. 1, aşa cum nu deschide niciodată 
compartimentul principal fără să fi tras mai întâi sertarul. 
Şi niciodată nu închide sertarul fără să fi închis, mai înainte, 
compartimentul principal. Nu deschide niciodată uşa 
dindărătul dulapului nr. 1 când compartimentul principal e 
deschis, iar partida de şah nu începe niciodată până ce 
întreaga maşină nu a fost închisă. Prin urmare, dacă ţinem 
seama că ar fi fost absurd ca niciodată, nici într-o singură 


împrejurare, domnul Maelzel să nu se fi abătut de la 
programul despre care am arătat că este necesar 
demonstraţiei noastre, acesta devine unul dintre cele mai 
puternice argumente cu putinţă în sprijinul ei. lar 
argumentul devine cu atât mai puternic dacă ţinem seama 
tocmai de faptul că domnul Maelzel se depărtează 
câteodată de la program, dar niciodată într-o asemenea 
măsură încât să dezmintă explicaţia noastră. 

XV. 

Pe tăblia automatului se află, cât ţine spectacolul, şase 
lumânări. În chip firesc se naşte întrebarea: ce nevoie e de 
atâtea lumânări, când una singură sau cel mult două ar fi 
prea destul să permită spectatorilor să vadă bine eşichierul 
într-o încăpere, de altminteri, atât de puternic luminată 
cum e totdeauna sala de spectacol - şi mai ales dacă 
presupunem că maşina nu e decât o maşină - nu e nevoie 
de atâta lumină, ci la drept vorbind, nu e nevoie chiar deloc 
pentru ca aparatul să poată funcţiona - şi mai cu deosebire 
când pe masa adversarului se află numai o singură 
luminare? Cel dintâi răspuns şi cel mai firesc e că o lumină 
atât de puternică e necesară pentru a permite omului 
dinlăuntru să vadă prin țesutul străveziu (pesemne un văl 
subţire) din care e făcut pieptul Turcului. Dar dacă ne 
uităm la felul cum sunt orânduite luminările, o altă 
concluzie se impune de la sine. Precum am mai spus, sunt 
şase lumânări cu totul, aşezate câte trei de fiece parte a 
manechinului. Cele mai mari sunt cele mai depărtate de 
spectatori, cele din mijloc sunt cu vreo doi țoli mai scurte, şi 
cele mai apropiate de public sunt încă şi mai scurte cu vreo 
doi țoli, iar luminările de pe o latură sunt de o înălţime 
diferită decât cele aşezate în partea dimpotrivă, într-o 
măsură de vreo doi țoli, cu alte cuvinte, cea mai lungă 
lumânare de pe o latură e cu vreo trei țoli mai scurtă decât 
cea mai lungă lumânare de pe latura opusă, şi aşa mai 
departe. E deci limpede că nu există două lumânări de 
aceeaşi înălţime si, prin urmare, greutatea de a-ţi da seama 


de felul materialului din care e făcut pieptul manechinului 
(asupra căruia lumina e îndreptată cu dinadinsul) e 
simţitor sporită prin multiplele încrucişări ale razelor care 
îţi iau vederea, şi aceste încrucişări sunt obţinute tocmai 
prin aşezarea focarelor de radiaţie la niveluri diferite. 

XVI. 

Pe vremea când Jucătorul de şah se mai afla în stăpânirea 
baronului Kempelen, s-a băgat de seamă, de mai multe ori, 
în primul rând că un italian ce făcea parte din suita 
baronului nu putea fi niciodată văzut în răstimpul în care 
Turcul juca o partidă de şah. In al doilea rând, că italianul 
căzând odată grav bolnav, spectacolele au fost întrerupte 
până la însănătoşirea lui. Acest italian spunea sus şi tare că 
e cu totul neştiutor în ale jocului de şah, deşi toţi ceilalţi inşi 
din suita baronului jucau destul de bine. S-au băgat de 
seamă unele amănunte de acelaşi fel când automatul a 
intrat pe mâinile lui Maelzel. Există un om, pe nume 
Schlumberger, care îl însoţeşte pretutindeni, dar care nu 
are altă ocupaţie cunoscută decât să ajute la împachetarea 
şi despachetarea automatului. E un om de o statură cam 
mijlocie şi foarte gârbovit. Nu putem şti dacă afirmă că 
joacă sau că nu joacă şah. E însă lucru foarte sigur că n-a 
fost văzut niciodată în timpul spectacolului cu Jucătorul de 
şah, cu toate că a fost adesea văzut înainte şi după 
spectacol. Mai mult încă: acum câţiva ani, Maeâzel a fost în 
trecere cu automatele sale prin Richmond, unde le-a şi 
expus, credem a şti, în casa pe care o ţine astăzi domnul 
Boissieux, cu academia sa de dans. Schlumberger s-a 
îmbolnăvit pe neaşteptate, şi în tot timpul cit a zăcut, n-a 
mai fost nici un spectacol cu Jucătorul de şah. Faptele 
acestea sunt binecunoscute multora dintre concetăţenii 
noştri. Explicaţia dată cu privire la întreruperea 
spectacolelor n-a fost boala lui Schlumberger. Fără să mai 
facem nici un comentariu, lăsăm în seama cititorului să 
tragă concluziile fireşti din toate acestea. 

XVII. 


Turcul joacă şah cu braţul sting. Un amănunt atât de 
însemnat nu poate fi întâmplător. Brewster însă nu-l ia în 
seamă. Se mărgineşte, credem, să constate faptul. Cei mai 
recenți autori de tratate despre acest automat par a nu-l fi 
observat nici ei deloc şi nu pomenesc de el. 

Autorul broşurii de care aminteşte Brewster îl 
semnalează, dar îşi recunoaşte neputinţa de a-l tălmăci. E 
totuşi limpede că astfel de nepotriviri şi ciudăţenii vădite 
trebuie să ne călăuzească (dacă e cu putinţă) pe calea 
adevărului. 

Amănuntul că automatul joacă şah cu mâna stângă nu 
poate avea legătură cu funcțiunile maşinii, socotită numai 
ca maşină. Orice fel de mecanism care ar determina un 
manechin să mişte braţul stâng într-un fel sau altul ar 
putea, la o adică, să-l facă să mişte tot aşa de bine şi braţul 
drept. Dar acest principiu nu poate fi aplicat şi alcătuirii 
omeneşti, în oare există o deosebire adâncă în ce priveşte 
construcţia şi mai cu seamă vigoarea braţului drept şi a 
celui stâng. 

Gândindu-ne la faptul acesta din urmă, trebuie să facem o 
apropiere firească între această vădită ciudăţenie a 
automatului şi acest amănunt propriu făpturii omeneşti. 
Trebuie deci să ne gândim la vreo excepţie, deoarece 
Jucătorul de şah joacă tocmai aşa cum n-arjuca un om. 
Aceste idei, odată admise, pot şi singure să trezească în noi 
gândul că un om ar fi ascuns înlăuntru. Încă vreo câţiva paşi 
şi vom ajunge, în sfârşit, pe nesimţite, la rezultat. Automatul 
joacă şah cu braţul stâng din pricină că, în împrejurările 
date, e de dorit, desigur, ca omul dinlăuntru să poată să 
joace cu braţul drept. 

Să presupunem, de pildă, că automatul joacă şah cu braţul 
drept. Pentru a ajunge la mecanismul care mişcă braţul şi 
care, precum am spus, se află tocmai deasupra umărului, ar 
trebui neapărat ca omul pitit înlăuntru să se slujească de 
braţul său drept într-o poziţie nesuferit de grea şi de 
nefirească (adică ridicându-l strâns pe lângă corp şi strivit 


cu putere între corpul său şi coasta automatului), sau poate 
să se slujească de braţul stâng aducându-l peste piept. Nici 
într-un caz, nici în altul, el n-ar putea să lucreze cu uşurinţa 
şi precizia necesare. Dar dacă, dimpotrivă, automatul ar 
juca, aşa cum joacă în realitate, cu braţul stâng, toate 
greutăţile ar fi înlăturate. Braţul drept al omului dinlăuntru 
e adus pe lângă piept, şi degetele mâinii sale drepte 
acţionează, fără nici o greutate, asupra mecanismului care 
se află în umărul manechinului. 

Socotim că nu se poate aduce nici un argument temeinic 
împotriva explicaţiei noastre la Automatul jucător de şah. 

NOTĂ. 

JUCĂTORUL DE ŞAH AL LUI MAELZEL 


(MAELZEL'S CHESS-PLAYER) 


(A: Southern Literay Messenger, apr. 1836; B: Works, 
1856; C: Works, ed. James A. Harrison, 1902) 

Sursa de inspiraţie pentru această schiţă a constituit-o 
celebra invenţie a baronului Wolfgang von Kempelen, 
născut la Pressburg (Bratislava) în 1734, consilier şi 
referendar la cancelaria maghiară de la Viena şi mort în 
capitala Imperiului Austro-Ungar în 1804. „Jucătorul de 
şah” a fost inventat în 1769. 

La palatul Schonbrunn, al cărui sistem de fântâni 
arteziene era tot opera lui Kempelen, „pseudo-aparatul” l-a 
avut ca adversar pe Napoleon. Achiziţionat de prinţul 
Eugen (contra sumei de 30 000 franci), „jucătorul de şah”, 
după ce colindase principalele capitale ale Europei (în 1822 
se afla la Paris), avea să ajungă în mâinile mecanicului 
austriac Johann-Nepomuk Maelzel, care îl va duce cu sine 
în America. Aparatul era acţionat de fapt de M. Mouret, un 
excelent jucător de şah. 

Această proză nu figurează în ediţia lui T. O. Mabbott în 
pofida substratului ei narativ, dar ea apare într-o serie de 
alte ediţii alături de nuvele şi povestiri. 


Pentru confruntarea tălmăcirii ne-am servit de ediţia lui 
Hervey Allen, The Complete Tales and Poems of Edgar Allan 
Poe, The Modern Library, New York (1938), 1965. 

Tălmăciri. În franceză: Charles Baudelaire, Le Joueur de 
Maelzel, în Le Monde illustre, 12, 19, 26 iul., 2 aug. 1862, 
reed. În Histoires grotesques et serieuses, Michel Levy, 
Paris, 1865. 

Mistificare în româneşte de Liviu Cotrău. 

Slid, dacă astea-s „passados”-urile şi „montantes”-urile 
tale, să n-am parte de ele. 

Ned Knowlesl 

Baronul Ritzner Von Jung se trăgea dintr-o familie de 
nobili unguri, ai cărei membri (cel puţin din câte povestesc 
cele mai vechi hrisoave) se dovediră a fi înzestrați fiecare 
cu un talent sau altul - majoritatea dintre ei având aplecare 
spre genul fantasmagoriei despre care Tieck?2, şi el vlăstar 
al acestui neam, dăduse câteva reuşite, chiar dacă nu cele 
mai reuşite, exemplificări. Am făcut cunoştinţă cu Ritzner în 
magnificul castel Jung, unde am petrecut vara anului 18., 
după un şir de aventuri hazlii, ce nu se cade a fi dezvăluite 
în public. Aici am reuşit să intru în grațiile sale şi tot aici, 
dar cu ceva mai multă greutate, am ajuns să înţeleg câte 
ceva în privinţa constituţiei sale mintale. Această înţelegere 
s-a adâncit mai târziu, pe măsură ce relaţia noastră, din 
care s-a născut, devenea din ce în ce mai apropiată. Când 
ne-am revăzut la G.n3, după o despărţire de trei ani, ştiam 
ce era de ştiut despre firea Baronului Ritzner Von Jung. 

Îmi amintesc valul de curiozitate pe care l-a stârnit sosirea 
lui la Colegiu în noaptea de 25 iulie. Şi mai lămurit îmi aduc 
aminte că, deşi toată lumea îl declarase, la prima vedere, 
drept „cel mai distins bărbat din lume”, nimeni n-a încercat 
să explice această impresie. Că era un personaj unic, părea 
un lucru cât se poate de clar, încât ar fi fost o impietate să 
te întrebi în ce constă această unicitate. Dar, trecând 
pentru moment peste această chestiune, voi adăuga numai 
că, din momentul în care a pus piciorul în incinta 


Universităţii, el a început să exercite asupra obiceiurilor, 
moravurilor, caracterelor, pungilor şi propensiunilor întregii 
comunităţi o influenţă pe cât de mare şi despotică, pe-atât 
de tulbure şi complet inexplicabilă. Astfel, răstimpul scurt al 
şederii sale reprezintă o etapă distinctă în analele 
Universităţii, fiind caracterizată de toată suflarea 
Universităţii drept „epoca absolut extraordinară a domniei 
Baronului Ritzner Von Jung”. 

Imediat după sosirea sa la G.n, m-a căutat la locuinţa mea. 
Pe atunci părea un bărbat fără vârstă, prin asta înțelegând 
că, după înfăţişare, era cu neputinţă să-i ghiceşti vârstă. 
Puteai să-i dai cincisprezece sau tot atât de bine cincizeci, 
deşi, în realitate, n-avea decât douăzeci şi unu de ani şi 
şapte luni. Nu trecea drept un bărbat frumos, ba 
dimpotrivă. 

Trăsăturile feţei erau cam aspre şi colţuroase. Avea 
fruntea înaltă şi palidă, nasul cârn, ochii mari, grei, sticloşi 
şi inexpresivi. Doar gura părea să-ţi reţină atenţia, căci 
buzele, un pic cam groase, erau unite într-un chip atât de 
ciudat încât nici cea mai complexă combinaţie de trăsături 
omeneşti n-ar fi putut transmite, mai sugestiv şi mai deplin, 
impresia de neştirbită gravitate, solemnitate şi reculegere. 

Din cele ce-am spus până acum se vede limpede că 
Baronul era una din acele anomalii ale regnului uman, 
întâlnite când şi când, care fac din arta mistificării un obiect 
de studiu şi o îndeletnicire de-o viaţă. Gândirea lui stranie 
se potrivea de minune cu această ştiinţă, după cum aspectul 
său fizic îi oferea neobişnuite avantaje ca să-şi ducă la 
îndeplinire proiectele. Sunt ferm convins că nici un student 
din G.n, în faimoasa epocă pe care lumea o numeşte atât de 
straniu „domnia Baronului Ritzner Von Jung”, n-a reuşit să 
pătrundă cu adevărat taina ce-i învăluia ca o umbră firea. 
Cred sincer că nimeni în afară de mine nu l-ar fi bănuit 
vreodată de-o glumă nevinovată sau festă cât de cât 
serioasă. 


Mai repede l-ar fi învinuit de asta pe buldogul jigărit ce 
păzea poarta Universităţii, sau fantoma lui Heraclit4, sau 
peruca profesorului emerit de teologie, mai ales de când s-a 
dovedit, în chip netăgăduit, că şmecheriile şi bufoneriile 
cele mai năstruşnice şi mai de neiertat erau, dacă nu 
isprava lui proprie, în orice caz înfăptuite cu ştirea sau prin 
mijlocirea sa. Măreţia acestei art mystifique5, dacă-mi 
permiteţi expresia, constă în desăvârşitul talent (bazat pe o 
cunoaştere aproape intuitivă a firii omeneşti şi pe o 
extraordinară stăpânire de sine) cu care reuşea 
întotdeauna să dea impresia că festele sale, nu rareori 
primejdioase, erau iscate în parte în pofida, în parte ca o 
consecinţă a strădaniilor sale lăudabile de-a le 
preîntâmpina, întru păstrarea bunei ordini şi a demnităţii în 
Alma Mater. Suferinţa adâncă, nemiloasă, copleşitoare, 
care-i marca fiecare trăsătură a chipului, după fiece eşec în 
eforturile sale merituoase, nu lăsa nici un dubiu, chiar şi în 
sufletele celor mai sceptici tovarăşi ai săi, cât priveşte 
sinceritatea lui. Nu mai puţin demnă de reţinut era 
iscusinţa cu care izbutea să deplaseze sentimentul 
grotescului de la creator la creat - de la propria-i persoană 
la absurdităţile cărora el le dăduse viaţă, în nici o 
împrejurare, în afara celei despre care vorbesc, n-am văzut 
ca vreun farsor înrăit să scape de urmarea firească a 
potlogăriilor sale: aerul de neseriozitate ataşat caracterului 
şi persoanei sale. Deşi în jurul său plutea tot timpul o 
atmosferă de frivolitate, amicul meu dădea impresia unei 
vieţi de ascet. Nici cei mai apropiaţi ai casei n-au ezitat o 
clipă să lege de memoria Baronului Ritzner Von Jung 
altceva decât ideea de sobrietate şi de gravitate. 

În perioada şederii sale la G.n, asupra Universităţii părea 
să prezideze, ca un duh rău, un soi de dolce far niente6, 
căci lumea nu făcea decât să mănânce, să bea şi să se 
distreze7. Odăile studenţilor erau tot atâtea cârciumi, dar 
niciuna nu era vestită şi frecventată precum aceea a 


Baronului. Aici am tras nenumărate chefuri, zgomotoase şi 
interminabile, nicicând lipsite de evenimente. 

Cu un asemenea prilej, ne-am întins până aproape de 
ivirea zorilor, răstimp în care s-a băut o cantitate uriaşă de 
vin. Eram un grup de şapte-opt persoane, în afară de Baron 
şi de mine, majoritatea tineri avuţi şi cu relaţii sus-puse, 
mândri nevoie mare de blazonul familial şi stăpâniţi cu toţii 
de-un simţ exagerat al onoarei. Toţi se întreceau care mai 
de care în tot felul de păreri groteşti despre duello, întrucât 
nişte publicaţii pariziene recente dăduseră acestei noţiuni 
donquijoteşti un nou impuls şi vigoare, lucru dovedit şi de 
cele trei sau patru ciocniri sângeroase şi fatale din G.n; 
astfel, în cea mai mare parte a nopţii discuţiile fură purtate 
cu multă aprindere în jurul celui mai fascinant subiect din 
lume. Baronul, care la începutul serii fusese neobişnuit de 
tăcut şi indiferent, păru în cele din urmă să se trezească din 
apatie si, preluând frâiele conversaţiei, zăbovi asupra 
binefacerilor şi îndeosebi asupra frumuseţilor codului ce 
reglează asemenea ciocniri de arme, cu atâta ardoare, 
elocinţă, pregnanţă şi dăruire afectivă, încât reuşi să 
trezească în majoritatea ascultătorilor săi un entuziasm de 
nedescris, care aproape că mă zăpăci şi pe mine, deşi ştiam 
prea bine că în sufletul său îşi bătea joc tocmai de ideile pe 
care le propovăduia şi îndeosebi că nutrea, pe bună 
dreptate, cel mai profund dispreţ faţă de întreaga 
fanfaronnade ce înconjoară ceremonialul duelului. 

Aruncând o privire înjur, într-un moment în care Baronul 
îşi întrerupse discursul (despre care cititorii mei îşi pot face 
o vagă idee încercând să-l compare cu predica înfocată, 
psalmodiată, monotonă şi totuşi muzical-elocventă a lui 
Coleridge8), am zărit pe chipul unuia dintre comeseni 
simptomele unui interes mai mult decât obişnuit. Acest 
gentleman, pe care-l voi numi Hermann, era original în 
toate privinţele, exceptând poate un singur lucru - era un 
mare dobitoc, în anumite cercuri ale Universităţii însă, se 
bucura de reputaţia de profund metafizician şi, bănuiesc, 


talentat logician. Ca duelist, îşi câştigase o faimă uriaşă 
chiar la G.n. Nu-mi amintesc precis numărul victimelor care 
pieriseră de mâna lui, dar se vorbea de multe. Nu încape 
îndoială că era un bărbat curajos. Dar cel mai mult se 
mândrea cu deplina cunoaştere a ceremonialului duelului şi 
cu simţul dezvoltat al onoarei. Aceste lucruri erau pentru el 
un hobby împins dincolo de limite. Lui Ritzner, mereu pus 
pe şotii, slăbiciunile îi serviseră vreme îndelungată drept 
hrană pentru farsele sale. Totuşi, nu-mi dădusem seama de 
asta, dar acum vedeam cât se poate de clar că amicul meu 
punea la cale ceva necurat, şi că ţinta lui era Hermann. 

Pe când primul îşi desfăşura discursul, sau mai degrabă 
monologul, am observat cum agitația celui de-al doilea 
creştea teribil, într-un târziu luă şi el cuvântul, formulând 
nişte obiecţii la o chestiune subliniată de R., şi arătând în 
detaliu motivele. Baronul răspunse pe larg la toate 


(păstrând acelaşi ton arogant) şi încheie cu o ironie şi un 
surâs batjocoritor, ceea ce mi se păru complet lipsit de gust. 
Hermann înghiţi momeala, lucru de care mi-am dat seama 
după replica sa studiată, îmi amintesc bine ultimele sale 
cuvinte: „Opiniile dvs., daţi-mi voie să vă spun, Baroane 
Jung, deşi în general corecte, în multe alte aspecte mai 
delicate aruncă o pată asupra dvs. şi a Universităţii al cărei 
membru sunteţi. În unele privinţe ele nu sunt nici măcar 
demne de o refutare serioasă. Aş zice mai mult decât atât, 
sire, dacă nu m-aş teme că vă jignesc (aici vorbitorul zâmbi 
curtenitor), aş zice, domnule, că părerile dvs. nu fac cinste 
unui gentleman”. 

Sfârşind Hermann această frază echivocă, toţi ochii fură 
aţintiţi asupra Baronului, care se făcuse livid, apoi roşu ca 
racul, apoi, scăpând batista, se aplecă s-o ridice, moment în 
care i-am zărit privirea, pe care nimeni altul de la masă n-o 
putea vedea. Chipul său radia acea expresie de viclenie ce-i 
era atât de adânc întipărită în fire, dar pe care n-o mai 
văzusem decât în clipele când, singuri fiind, îşi dădea 


drumul fără nici o reţinere. Un moment mai târziu stătea în 
picioare, înfruntându-l pe Hermann. Jur că n-am mai văzut 
niciodată un chip care să se schimbe atât de tare într-un 
răstimp atât de scurt. Pentru o clipă am crezut chiar că-l 
judecasem greşit, şi că el de fapt îşi luase rolul în serios. 
Părea gâtuit de furie, iar faţa-i era palidă ca de mort. 
Rămase tăcut o vreme, vrând parcă să-şi înăbuşe emoția. 
Părând să fi reuşit în cele din urmă, întinse mâna după o 
carafă ce se afla în apropiere şi, cu mâna încleştată pe ea, 
zise: „Limbajul în care-aţi binevoit să vă adresaţi mie, 
Mynheer9Hermann, suferă în atâtea privinţe, încât n-am 
nici răbdarea, nici timpul necesar ca să le pomenesc pe 
toate. Cât priveşte afirmaţia dvs. cum că părerile mele nu 
fac cinste unui gentleman, ea mă atinge într-un mod atât de 
direct, încât nu văd decât o singură cale de urmat. Totuşi, 
se cuvine ca oaspeţii de faţă, inclusiv dvs., să fie trataţi în 
aceste clipe cu toată deferenta. De acea vă cer iertare dacă, 
în virtutea acestui considerent, mă voi abate un pic de la 
regula obişnuită dintre gentlemeni în asemenea cazuri de 
afront personal. Prin urmare, vă cer iertare pentru efortul 
minim la care vă voi supune imaginaţia, rugându-vă să 
socotiți, pentru o clipă, că imaginea dvs. din oglinda de colo 
este însuşi Mynheer Hermann în carne şi oase, după care 
nu vor mai exista nici un fel de dificultăţi. Voi slobozi 
această carafă de vin în imaginea dvs. din oglinda de colo, 
împlinind astfel întregul spirit, dacă nu litera exactă, al 
resentimentului meu faţă de insulta dvs., şi în acelaşi timp 
înlăturând nevoia de-a violenta fizic persoana reală”. 

Acestea fiind zise, zvârli carafa plină cu vin în oglinda ce 
atârna chiar în dreptul lui Hermann, nimerind cu mare 
precizie imaginea persoanei sale şi, bineînţeles, făcând 
ţăndări oglinda, întreaga adunare sări brusc în picioare şi, 
cu excepţia mea şi a lui Ritzner, îşi luă tălpăşiţa. Pe când 
Hermann ieşea, Baronul îmi şopti la ureche să mă iau după 
el şi să-mi ofer serviciile. Am consimţit, fără să pricep o iotă 
din toată afacerea asta atât de ridicolă. 


Duelistul acceptă ajutorul meu cu obişnuitul său aer 
ţeapăn şi ultra recherche, după care, apucându-mă de braţ, 
mă conduse la locuinţa sa. 

Mă abţineam cu greu să nu-i râd în nas văzându-l că 
discută, pe cel mai grav ton, despre ceea de el numea 
„natura ciudat de rafinată” a insultei pe care-o suferise. 
După o prelegere obositoare, în stilul său caracteristic, luă 
de pe raftul bibliotecii nişte volume mucegăite, tratând 
despre duello, şi mă întreţinu o bună bucată de vreme cu 
conţinutul lor, citind cu glas tare şi comentând cu 
însufleţire. Nu-mi amintesc decât unele titluri de opere, 
cum ar fi, de pildă, Tactica lui Filip cel Frumos în lupta corp 
la corp, Teatrul onoarei de Favyn şi un tratat intitulat 
Despre dreptul la duel al lui Audiguier. Mai scoase la iveală, 
cu mare făloşenie, Memoriile despre dueluri ale lui 
Brantome, tipărite la Cologne în 1666, cu caractere Elzevir, 
un preţios şi unic volum din hârtie velină cu margine în 
filigran şi legat de Derome. Dar îmi atrase atenţia, în mod 
special şi cu un aer de misterioasă perspicacitate, asupra 
unui cărţoi gros, în octava, scris în latina populară de un 
oarecare francez pe nume Hedelin, purtând un titlu straniu: 
Duelli Lex scripta, et non, aliterque10. 

Din acesta îmi citi unul din cele mai caraghioase capitole 
din lume privind „Injuriae per applicationem, per 
constructionem, et per se”11, din care cam jumătate, zicea 
el, era strict aplicabil propriului său caz „ciudat de rafinat”, 
deşi în ruptul capului nu înţelegeam o iotă din toată 
povestea. Terminând de citit capitolul, închise cărţoiul şi mă 
întrebă ce credeam că trebuie făcut. I-am răspuns că aveam 
deplină încredere în discernământul său superior, adăugind 
că voi face întocmai cum va hotăr? dânsul. Păru flatat de 
acest răspuns, drept care se puse să-i scrie Baronului un 
mesaj care suna astfel: 

Baronului Ritzner Von Jung, 

18 august 18. 


Sire, Prietenul meu, dl P vă va înmâna acest bileţel. Mă 
simt dator să vă cer o explicaţie, de îndată ce veţi socoti 
dvs. de cuviinţă, pentru cele întâmplate în seara aceasta la 
reşedinţa dvs. In cazul că veţi declina această rugăminte, dl 
P va fi fericit să se ocupe, împreună cu martorul numit de 
dvs., de demersurile necesare în vederea unei confruntări 
directe. 

Cu sentimente de profund respect, Al dvs. umil slujitor, 
JOHAN HERMANN. 

Neştiind ce altceva mai bun să fac, m-am dus cu această 
epistolă la Baron. Când i-am dat-o, el îmi făcu o reverență, 
apoi, încruntându-şi sprâncenele, îmi arătă un scaun. După 
ce parcurse cu atenţie provocarea, scrise următorul 
răspuns, pe care i l-am dus lui Hermann. 

Lui Herr Johan Hermann, 

18 august 18. 

Sire, Prin amicul nostru comun, dl P am primit biletul dvs. 
din această seară. După multă chibzuinţă, admit sincer 
justeţea explicaţiei pe care-o sugeraţi. Admiţând asta, 
găsesc totuşi că-i foarte greu (din pricina naturii ciudat de 
rafinate a dezacordului dintre noi, şi a afrontului personal 
pe care vi l-am adus) să-mi formulez scuzele în aşa fel încât 
să pot satisface toate măruntele exigenţe, precum şi toate 
nuanțele variabile ale acestui caz. Dar cât priveşte regulile 
etichetei, am deplină încredere în remarcabilul dvs. 
discernământ, dovedit în atâtea şi-atâtea rânduri şi într-un 
chip atât de strălucit. Aşadar, ferm convins că voi fi înţeles, 
permiteţi-mi ca în locul sentimentelor mele proprii să vă 
trimit la părerile dlui Hedelin, expuse în paragraful al 
nouălea din capitolul despre ]njuriae per applicationem, per 
constructionem, etper se" din al său Duelli Lex scripta, et 
non, aliterque. Sunt pe deplin încredinţat că, dând dovadă 
de acelaşi perfect discernământ în toate chestiunile atinse 
aici, vă veţi convinge singur că însuşi faptul de-a vă trimite 
la acest pasaj admirabil constituie o explicaţie 
atoatesufâcientă pentru un om de onoare ca dvs. 


Cu sentimente de profund respect, Al dvs. umil slujitor, 
VON YUNG. 

Hermann începu lectura acestei epistole cu o expresie 
încruntată pe faţă, care însă se preschimbă într-unul dintre 
cele mai caraghioase surâsuri de automulţumire de îndată 
ce ajunse la trăncăneala despre Injuriae per applicationem, 
per constructionem, et per se. Terminând de citit, mă rugă, 
cu un zâmbet cât se poate de afabil, să iau loc, până ce va fi 
găsit tratatul cu pricina. Ajungând la pasajul respectiv, 
începu să-l citească pentru sine cu mare atenţie, după care 
închise cartea şi mă împuternici, în calitatea mea de martor 
de încredere, să-i exprim Baronului Von Jung înalta sa 
apreciere pentru gestul său cavaleresc, iar în al doilea rând 
să-l asigur că explicaţia oferită era întru totul 
convingătoare, extrem de onorabilă şi nemaipomenit de 
limpede. 

Oarecum surprins de toate acestea m-am întors la 
reşedinţa Baronului. 

El păru să primească scrisoarea amicală a lui Hermann ca 
pe ceva firesc şi, după un schimb de cuvinte uzuale, intră 
într-o încăpere alăturată, de unde reveni cu nemuritorul 
tratat Duelli Lex scripta, et non, aliterque, pe care mi-l 
aşeză în braţe, rugându-mă să mă uit la un pasaj anume. 
Am procedat întocmai, dar fără prea mare folos, căci pentru 
mine n-avea nici urmă de înţeles. Atunci luă el cartea şi-mi 
citi cu glas tare un capitol. Spre surprinderea mea, cele 
citite nu erau altceva decât relatarea oribilă şi absurdă a 
unui duel între două maimuțe. Sosi şi momentul să-mi 
explice întreg misterul: arătându-mi că volumul, aşa cum 
apărea el prima fade12, fusese scris în stilul versurilor 
absurde ale lui Du Bartas13, adică într-un limbaj atât de 
ingenios încât, deşi i se înfăţişa urechii cu toate însemnele 
exterioare ale inteligibilităţii, şi chiar ale profunzimii, în 
realitate era lipsit de orice sens. Cheia întregului consta în 
omiterea alternativă a celui de-al doilea şi, respectiv, al 


treilea cuvânt, ori de câte ori în text apăreau glume ridicole 
pe seama luptei corp la corp în timpurile moderne. 

Baronul mă informă după aceea că pusese în mod 
deliberat tratatul în calea lui Hermann, cu două sau trei 
săptămâni înainte de incident, şi că era satisfăcut, după 
tonul general al conversaţiei sale, că acesta îl studiase cu 
cea mai mare atenţie, fiind ferm convins că era vorba de o 
operă extrem de valoroasă. Pornise, aşadar, de la această 
premisă. 

Hermann mai degrabă ar fi preferat să moară de o mie de 
ori decât să recunoască faptul că-i incapabil să înţeleagă cât 
de cât ceva din tot ce s-a scris în lume despre duello. 

LITTLETON BARYY14 

NOTĂ. 

MISTIFICARE (MYSTIFICATION) 


(A: American Monthly Magazine, iun. 1837; B: Tales of the 
Grotesque and Arabesque, 1840; C: Broadway Journal, 27 
dec. 1845; D: Works, 1856; PHANTASY-PIECES, numai 
titlul) 

Parodie după The German Student's Story (Povestea 
studentului german), 11 iun. 1835, New York Mirror, a lui 
Theodore S. Fay, ridiculizând mania duelurilor. 

Titlul. Versiunea A: Von Jung, the Mystific (Von Jung, 
Mistificatorul); B: Von Jung; PHANTASY-PIECES: 
Mystification. 

Ligeia în româneşte de Mihu Dragomir şi Constantin 
Vonghizas. 

Şi înăuntru se află voinţa, cea fără de moarte. 

Cine cunoaşte oare tainele voinţei, şi tăria ei? 

Căci Dumnezeu nu e decât voinţa cea mare, care prin 
puterea ei pătrunde toate lucrurile. 

Şi omul nu se pleacă-n faţa îngerilor, nici înaintea morţii 
întru totul, decât numai prin slăbiciunea şubredei sale 
voințe. 

Joseph Glanvilll 


Nu pot, v-o jur, să-mi amintesc în ce împrejurări, când sau 
unde-am întâlnit-o prima oară pe lady Ligeia. Mulţi ani s-au 
scurs de-atunci şi mintea mi-a slăbit de suferinţă. Sau, 
poate că aş fi în stare acum să-mi amintesc acele amănunte, 
deoarece întreaga fire a iubitei mele, şi erudiţia ei rară, şi 
frumuseţea ei ciudată şi totuşi calmă, şi elocvenţa ei ce te 
mişca, şi glasu-i blând şi muzical ce te-nrobea - pe 
nesimţite-n inimă-au pătruns, pe-o cale fară-ntoarcere, pe 
care eu pe-atunci nu o vedeam şi nu o-nţelegeam. Îmi pare 
că-ntâia oară, şi foarte-adesea după-aceea, am văzut-o într- 
un străvechi şi mare oraş, plin de ruine, de lângă Rin. Sunt 
încredinţat că mi-a povestit şi despre ai ei - nu-ncape 
îndoială că se trăgea dintr-o străveche familie. Ligeia! O, 
Ligeia! Pierdut în întrebări, care mai mult decât orice pot să 
întunece legăturile-mi cu restul lumii, îmi e de ajuns acest 
dulce cuvânt - Ligeia - şi înaintea ochilor îmi apare aceea 
care s-a dus. Şi-acum, în timp ce scriu, prin minte-mi trece 
gândul că niciodată n-am ştiut ce nume avea familia aceleia 
ce-a fost prietena, logodnica, tovarăşa de învăţătură şi apoi 
soţia sufletului meu2. Să fi fost oare dorinţa - spusă-n joacă 
de Ligeia? 

Sau poate, ne-ntrebând nimic, mi-am încercat astfel tăria 
sentimentelor? 

Sau, mai curând, o toană a mea, o stranie ofrandă de 
romantic pe altarul celei mai nebune adoraţii? Şi dacă abia 
de-mi amintesc nedesluşit câte o întâmplare, e de mirare 
oare că am uitat de împrejurările care au iscat-o sau i-au 
stat alături? Dar dacă vreodată ştiutul duh al ficţiunii, dacă 
vreodată ea, palida Ashtophet3, cu aripi de neguri, din 
idolatrul Egipt, a patronat, precum se spune, căsătoriile 
sortite nefericirii, atunci desigur că pe-a mea a patronat-o! 

Şi totuşi a rămas ceva asupra căruia nicicând memoria 
mea nu m-a înşelat. Este înfăţişarea Ligeiei. Era înaltă, cam 
subţirică, şi-n ultimele-i zile chiar prea slabă, în van aş 
încerca să vă descriu maiestatea, vioiciunea liniştită a 
mersului sau uşurinţa şi mlădierea de ne-nţeles a paşilor ei. 


Venea şi dispărea ca o umbră. Şi nu-mi dădeam seama că 
intrase în încăperea unde lucram, decât auzind minunata 
muzică a glasului ei dulce şi blând sau simțind pe umăr 
mâna-i de marmură, în frumuseţea chipului, nici o femeie 
nu i-a stat vreodată alături. Era ca strălucirea unui vis de 
opiu, o viziune aeriană şi sublimă, mai stranie în apariţia-i 
cerească decât fantasmele care pluteau în jurul sufletelor 
adormite ale fecioarele din Delos4. Şi totuşi, n-avea nimic 
comun în trăsături cu acele forme consacrate pe care-am 
fost obişnuiţi, în mod greşit, să le adorăm în clasicele opere 
ale păgânismului. „Nu poate exista o frumuseţe 
desăvârşită”, ne spune Bacon, lord Verulam, în legătură cu 
toate formele şi genurile5 de frumuseţe, „fără o notă de 
straniu în proporţii”. Dar eu, deşi vedeam că trăsăturile 
Ligeiei n-aveau o clasică perfecţiune, deşi înţelegeam că 
frumuseţea ei era într-adevăr „fermecătoare” şi-mi dădeam 
seama cât de „stranie” era, m-am străduit zadarnic să aflu 
unde-i perfecțiunea, şi să-nţeleg până la capăt ce anume 
era „straniu”. Priveam conturul frunţii-nalte şi palide - era 
fără cusur; ce reci sunt vorbele acestea, când vor să-ncapă- 
n ele dumnezeiasca maiestate!; şi pielea - cel mai pur 
ivoriu; noblețea şi senina-ntindere a frunţii, uşoara-i 
arcuire6 deasupra tâmplelor; şi părul negru ca pana 
corbului, lucios, bogat, căzând în valuri, întruchipând 
întreaga forţă a epitetului homeric „de hyacint”! Privindu-i 
delicata linie a nasului, înţelegeam că nicăieri, sau poate 
doar în graţioasele medalioane ebraice7, nu mai văzusem 
linii de o asemenea perfecţiune. Superba netezime a pielii, 
pornirea abia simțită spre acvilin, armonioasa curbă a 
nărilor mărturiseau o fire liberă. Sau gura-i minunată! Era 
triumful atributelor cereşti, în arcuirea mândră a buzei de 
sus, în moliciunea şi lenevia voluptuoasă a celei de jos; 
gropiţele ce-i jucau pe obraji, şi culoarea ce parcă avea 
grai, şi dinţii-n care se pierdea, cu o uimitoare strălucire, 
până şi cea mai slabă rază de lumină, într-un surâs senin şi 
liniştit, tulburător de luminos, îi cercetam linia bărbiei - 


doar gingăşie, calm, nobleţe, perfecţiune şi spirit elen - 
contur pe care Apollo, zeul, în vis doar l-a relevat lui 
Cleomenes, odrasla atenianului8. Şi-apoi îmi cufundam 
privirea în ochii mari ai Ligeiei. 

O, pentru ochi, nu găseam asemănare nici în Antichitatea 
cea mai depărtată! Şi poate-n ochi se afla taina despre care 
aminteşte lordul Verulam. Erau, pe cât mi-aduc aminte, 
mult mai mari decât obişnuiţii ochi ai rasei noastre. Erau 
mai puri decât cei mai desăvârşiţi ochi de gazelă ai 
triburilor din valea Nourjahad9. Şi totuşi, numai uneori - în 
clipe de emoție intensă - lumina aceasta apărea mai clară la 
Ligeia. 

Atunci, splendoarea ei era - în fantezia mea înfierbântată - 
splendoarea rasei suprapământene, splendoarea 
fabuloaselor Houri ale musulmanilor10. Culoarea ochilor 
era negrul cel mai strălucitor şi, deasupra lor, se aplecau 
lungi genele-i de cărbune. Sprâncenele, cu un contur uşor 
neregulat, erau la fel de negre. Şi totuşi, „straniul” ce-l 
descopeream în ochii ei era altundeva decât în forma, în 
culoarea sau în strălucirea lor. Trebuia să-l caut, fireşte, în 
expresie. O, vorbă fără sens, întindere de sunete în dosul 
cărora îngrămădim doar ignoranţa noastră asupra 
sufletului! 

Expresia ochilor Ligeiei! În câte ore fără de sfârşit n-am 
meditat asupra ei! De câte ori, în nopţile de vară, n-am 
încercat să o pătrund! 

Şi ce era acel necunoscut - mult mai adânc decât fântâna 
lui Democrit] 1 - ce licărea-n străfundul ochilor iubitei 
mele? O, ce era? Mă tortura dorinţa de a şti. O, ochii ei - 
pupilele atât de mari şi de strălucitoare, dumnezeieşti! Le 
asemănăm cu gemenele stele ale Ledei12, iar eu eram cel 
mai stăruitor dintre astrologi. 

Printre atâtea anomalii de neînțeles ale ştiinţei 
psihologice, nu e niciuna mai uluitoare decât momentul - 
pare-mi-se trecut cu vederea - când, în efortul de a ne 
aminti ceva de mult uitat, suntem adesea chiar pe pragul 


aducerii aminte, şi totuşi până la urmă nu izbutim a ne 
aminti. Astfel, de câte ori privind pierdut în ochii Ligeiei 
simţeam că sunt pe cale să pătrund cunoaşterea deplină a 
expresiei lor, simţeam că se apropie - dar nu puteam s-o 
cuprind - şi, încet, dispărea cu totul! 

Şi-apoi - ciudată (0, cea mai ciudată dintre taine!), găseam 
în cele mai obişnuite lucruri nenumărate asemănări pentru 
această expresie. Vreau să spun că, după ce vraja Ligeiei 
îmi pătrunsese-n suflet, tronând în el ca-ntr-un altar, 
destule-ntruchipări din lumea dimprejur trezeau în mine un 
sentiment asemenea tulburării ce mă cuprindea, când mă 
privea cu ochii-i mari şi luminoşi. Era un simţământ pe care 
nu puteam, totuşi, să-l definesc, să-l cercetez sau să-l 
percep măcar precis. L-am mai avut arareori, o repet, 
privind o viţă ce creştea în faţa mea, un fluture de noapte 
sau de grădină, o crisalidă ori un şuvoi de apă curgătoare. 
L-am mai avut în faţa oceanului sau a unui meteor 
căzând13. 

E-un simţământ pe care l-am ghicit în ochii oamenilor 
doborâţi de bătrâneţe. Şi sunt pe cer vreo două stele (0, 
una mai ales, o stea, cred, de mărimea a şasea, o dublă 
stea, şi schimbătoare, aflată lângă marea stea a Lirei) ce mi- 
au transmis, privindu-le la telescop, acelaşi simţământ14. 

Într-un fel asemănător mi-au răscolit unele vibrări ce se 
năşteau din instrumentele cu coarde şi, adeseori, filele unor 
cărţi. Printre atâtea alte pilde, îmi amintesc foarte limpede 
de câteva rânduri dintr-un volum de Joseph Glanvill, care 
(cine ştie? Poate că din pricina ciudăţeniei frazelor) mi-au 
pricinuit întotdeauna tulburătorul sentiment: „Şi înăuntru 
se află voinţa, cea fără de minte. Cine cunoaşte oare tainele 
voinţei, şi tăria ei? Căci Dumnezeu nu e decât voinţa cea 
mare, care prin puterea ei pătrunde toate lucrurile. Şi omul 
nu se pleacă-n faţa îngerilor, nici înaintea morţii întru totul, 
decât numai prin slăbiciunea şubredei sale voințe”. 

Cu anii, după multă cugetare, am izbutit într-adevăr să 
găsesc o legătură îndepărtată între aceste rânduri ale 


moralistului englez şi o parte a caracterului Ligeiei. 
Intensitatea în gândire, în vorbă şi în fapt era la ea urmarea 
sau măcar semnul unei voințe fără seamăn, care-n 
răstimpul îndelungatei noastre legături n-a reuşit să lase şi 
alte mărturii despre existenţa ei. Dintre toate femeile pe 
care le-am cunoscut, Ligeia - întotdeauna calmă, rece-n 
aparenţă - era în realitate prada vulturilor nesăţioşi ai 
crudei pasiuni. Or, despre aceasta nu aflam decât din 
dilatarea minunată a ochilor ce mă vrăjeau şi mă 
înspăimântau, din melodia magică, din modulaţia, şi 
claritatea, şi calmul vocii ei profunde, şi din sălbatica putere 
(întărită prin contrast cu felul de a rosti) a straniilor cuvinte 
ce le spunea de obicei. 

Am mai vorbit de erudiţia Ligeiei: era imensă, aşa cum 
niciodată n-am mai văzut la vreo femeie15. Cunoştea în 
profunzime limbile clasice, iar limbile moderne ale Europei, 
atât cât mă pricep, le stăpânea fără greşeală. Dar oare-n 
vreuna dintre problemele savante, academice, în faţa 
cărora se-nchină toţi, doar pentru că ne par de nepătruns, a 
fost vreodată ea, Ligeia, în greşeală? O, ce lucru ciudat şi 
uimitor că trăsătura aceasta a firii ei nu m-a surprins decât 
în vremea din urmă! 

Spuneam că niciodată nu-ntâlnisem vreo femeie având 
erudiţia ei, dar unde e bărbatul ce-a străbătut, şi mai ales a 
cucerit, întregul câmp al ştiinţelor morale, şi fizice, şi 
matematice? Nu, pe atunci nu-mi dădeam seama, şi azi abia 
pricep cât de imense şi uluitoare erau cunoştinţele ei. 

Dar ceea ce înţelegeam destul de bine era infinita-i 
superioritate şi, resemnându-mă ca un copil, mă lăsam 
condus prin haosul problemelor de metafizică, ce mă 
fascinau îndeosebi în primii ani ai căsniciei noastre. 

Cu ce triumf imens - şi cu ce vie-ncântare - cu câtă 
puritate în speranţă, simţeam, în timp ce ea-mi şedea 
alături, în cercetări atât de rare - şi atât de netemeinic 
cunoscute - simţeam cum se-ntindea treptat în faţa mea 
priveliştea încântătoare, pe al cărei drum întins, minunat şi 


de nimeni umblat trebuia să merg tot înainte, spre ţinta 
acestei rare înţelepciuni, încât nici nu se putea să nu fie 
interzisă! 16 

Cât de ascuţită, deci, mi-a fost durerea când, după 
trecerea anilor, mi-am văzut speranţele spulberate şi 
părăsindu-mă! 17 Fără Ligeia, nu mai eram decât un prunc 
ce bâjbâie prin noapte. Numai prezenţa şi-ndrumarea ei 
iluminau prin numeroasele mistere transcendentale1 8 în 
care coborâsem. Fără strălucitoarea lumină a ochilor săi, 
cuvântul avântat şi aurit se-ntunecă mai tare decât plumbul 
saturnian19. Căci ochii ei, acum, îmi luminau mai rar, din ce 
în ce mai rar, lecturile. Ligeia era bolnavă. Ochii-i atât de 
stranii îi străluceau de fulgerări nebănuite; şi degetele-i 
palide prindeau culoarea de ceară transparentă a morţii; şi 
vinele albăstrii de pe înalţă-i frunte zvâcneau la fiece emoție 
uşoară. 

Ştiam că va muri, şi cu disperarea-n suflet luptam cu 
fiorosul Azrael20. 

Ligeia însă, m-a surprins, împotrivindu-se mai tare decât 
mine. Era ceva în firea-i gravă ce mă făcuse să gândesc că 
moartea va veni neînsoţită de spaimele-i fireşti, dar nu s-a 
întâmplat aşa. Cuvintele-s neputincioase să redea un strop 
măcar din furioasa-i înfruntare a împărăției Umbrelor. 

Gemeam, îndurerat, privind cum se lupta. Voiam s-o 
liniştesc, s-o fac să înţeleagă; dar în intensitatea sălbaticei 
dorinţe de viaţă - de viaţă - numai de viaţă - o culme a 
nebuniei ar fi fost şi consolarea, şi-nţelegerea. Şi, totuşi, nici 
până-n ultima clipă, printre spasmodicele zvârcoliri ale 
vijeliosului ei suflet, indiferenţa-i aparentă nu s-a tulburat. 
Avea un glas mai blând - şi mai profund - dar n-aş vrea să 
stărui prea mult asupra ciudatului înţeles al vorbelor rostite 
atât de liniştit. Mi se-nvârtea şi capul ascultând, extaziat, o 
melodie supraomenească, şi năzuinţi, şi aspirații pe care 
niciodată omenirea nu le-a cunoscut. 

Că mă iubea, nu mai puteam să mă-ndoiesc; dar ce 
puteam prea lesne să-mi dau seama e că-n pieptul ei iubirea 


nu domnea ca orice sentiment obişnuit, însă atunci, pe patul 
morţii, abia atunci am înţeles cu adevărat puterea pasiunii 
ei. Lungi ore mă ţinea de mână şi revărsa în faţă-mi prea- 
plinul unei inimi a cărei dăruire, mai mult decât o pasiune, 
se ridica până la idolatrie. Şi cum de-am meritat răsplata 
unor asemenea mărturisiri? Şi cum de-am meritat 
blestemul de a-mi pierde iubita chiar în clipa când mi se 
destăinuia? Dar despre acestea nu mai sunt în stare să 
vorbesc. Voi spune numai că, în dăruirea ce-ntrecea 
puterea femeiască, în dragostea Ligeiei, pe care, vai! Cu 
nimic n-o meritam, primită fără a da ceva în schimb, până la 
urmă am recunoscut izvorul dorului sălbatic de viaţă, de 
viaţă ce fugea atât de iute. Acest sălbatic dor, această 
dorinţă arzătoare a dorinţei de viaţă - numai de viaţă - n-o 
pot descrie, nici nu există vreun cuvânt ca s-o numesc. 

La miezul acelei nopţi când a murit, chemându-mă cu 
stăruinţă lângă ea, mi-a spus să-i recitesc din versurile ce le 
compusese cu câteva zile înainte. I le-am citit. Şi iată ce 
spuneau: 

lată! E-o noapte de gală în aceste din urmă veleaturi 
severe! 

Sodom de îngeri stau într-o sală, În marame, întunecaţi de 
durere, Ca să privească un joc de nădejde şi de 
nemângâiere, Pe când orchestra, din loc în loc, Suspină 
muzica din sfere. 

Mimi, cu chipul celui Prea-înalt, Şoptesc şi mormăiesc 
arar, Şi zboară, dintr-un loc în alt, Păpugşi, ce intră şi dispar 

La porunca a mari forme ce flutură 

Mutând scena iar şi iar, Pe când aripa lor de condor 
scutură 

Nevăzutul amar. 

Oh, da, drama asta-mpestriţată 

Nici că se poate uita! 

Cu fantoma ei, în veci fugărită, De-o gloată, ce n-o vă- 
nvaţă, Printr-un cerc, ce se-ntoarce ne'ncetat 

La loc, în sinea sa. 


Şi Nebunie multă, şi încă mult Păcat 

Şi Groază sunt intriga sa. 

Dar iată, printre mimi acum 

Un trup târâş, intrând: 

Ceva roş-sânge-şi face drum 

Prin scenă străbătând. 

Se zbate, zbate-n frigul morţii, Cad numii, rând pe rând. 

Şi îngerii plâng văzându-i colții 

De sânge sângerând. 

Stinsă, stinsă tutindeni lumina: 

Şi pe orice trup tremurător, Giulgiu mortuar, cortina 

Cade un vuiet asurzitor, Pe când îngerii, palizi, sodom, 
Ridicându-se, afârmă-n cor 

Că jocul este tragedia „Om” 

Şi eroul ei Viermele Biruitor. 

— O, Doamne! Aproape că strigă Ligeia când am sfârşit, 
sărind din pat şi înălţându-şi mâinile cu un gest spasmodic, 
o, Doamne! Tată Ceresc, se va-mplini oare destinul acesta 
implacabil? Învingătorul acesta nicicând nu poate fi 
doborât? Nu suntem noi o parte, o fărâmă a ta? Şi cine, cine 
cunoaşte oare tainele voinţei, şi tăria ei? Şi omul nu se 
pleacă-n faţa îngerilor, nici înaintea morţii întru totul, decât 
numai prin slăbiciunea şubredei sale voințe. 

Şi-apoi, sfârşită parcă de emoție, îşi lăsă braţele-i albe să-i 
cadă şi se întoarse, păşind solemn, la patul ei de moarte. Şi- 
n timp ce se-auzeau suspinele din urmă, un murmur slab li 
s-a alăturat. Mi-am aplecat urechea şi-am desluşit din nou 
cuvintele de încheiere din pagina lui Glanvill: „Si omul nu se 
pleacă-n faţa îngerilor, nici înaintea morţii întru totul, decât 
numai prin slăbiciunea şubredei sale voinţe”21. 

Şi astfel a murit, iar eu, răpus de suferinţă, n-am mai putut 
să-ndur pustietatea mohorâtă a locuinţei din orăşelul trist şi 
ruinat de lângă Rin. 

Aveam tot ce se cheamă bogăţie. Ligeia îmi adusese cu 
mult mai mult decât un muritor de rând poate să aibă. 
Încât, după un timp de rătăciri obositoare şi fără ţel, am 


cumpărat şi am pus să i se facă unele reparaţii, o mânăstire, 
al cărui nume am să-l tăinuiesc, într-unul dintre cele mai 
sălbatice şi mai pustii colţuri ale frumoasei Anglii, 
întunecata, trista măreție a clădirii, părăginita înfăţişare a 
locurilor, atâtea vechi şi sumbre amintiri plutind în preajmă, 
se potriveau de minune cu sentimentul de totală renunțare 
ce mă mânase-n colţul acesta îndepărtat şi neumblat. Dar, 
dacă pe din afară mânăstirea, cu zidurile-i scorojite şi- 
nverzite, a suferit doar prea puţine schimbări, m-am pornit, 
cu o perversitate de copil, şi poate cu speranţa slabă de a- 
mi alina durerea, să desfăşor pe dinăuntru o măreție 
întrecând pe cea regală. Avusesem, în copilărie, o adevărată 
slăbiciune pentru astfel de nebunii, şi-mi revenise acum, ca 
un ecou al suferinţei. Vai, ştiu prea bine că s-ar fi putut 
întrezări un început de nebunie în draperiile fantastice, 
bogate, şi în sculpturile solemne aduse din Egipt, şi în 
cornişele şi mobila ciudată, şi în modelele-ncâlcite ale 
covoarelor ţesute-n aur! Eram un sclav legat în lanţuri lungi 
de opiu, iar laptele şi poruncile-mi luaseră culoarea 
nălucirilor din vis22. Dar nu-i nevoie să vă povestesc aceste 
absurdităţi cu de-amănuntul. Voi mai aminti doar de odaia 
blestemată-n veci, în care, într-o clipă de rătăcire a minţii, 
am adus-o de la altar pe noua mea soţie - urmaşa neuitatei 
Ligeia - pe lady Rowena Trevanion de Tremaine, cea cu 
părul bălai şi cu ochii albaştri23. 

Nu cred că e vreun amănunt din ornamentele şi 
arhitectura odăii mele nupţiale pe care să nu-l revăd acum 
în faţa ochilor. Unde au fost minţile mândrei familii a 
miresei mele când, lacomi de avuţii, lăsat-au o fecioară, o 
fiică iubită, să treacă pragul unei odăi astfel împodobite? 

Am spus că-mi amintesc în amănunt de orice ungher al 
încăperii, cu toate că memoria-mi sărmană nu-şi aminteşte 
lucruri mult mai însemnate şi cu toate că în strania 
împodobire a odăii nu putea reţine luarea-aminte nici plan, 
nici rânduială. Era o cameră încăpătoare, în cinci laturi24, 
aflată într-un turn înalt al mânăstirii ce devenise castelul 


meu. Întreaga faţă dinspre sud era doar o imensă fereastră, 
dintr-un geam de Veneţia - un singur geam dintr-o nuanţă 
plumburie, şi raza soarelui sau a lunii, trecând prin el, 
arunca luciri fantomatice pe lucrurile din odaie. Pe 
marginea de sus se răsfira reţeaua unei viţe îmbătrânite, 
urcată pe masivul zid al turnului. Tavanul, de stejar 
întunecat, era înalt, boltit şi acoperit cu cele mai bizare şi 
groteşti motive, druidice şi gotice. Din mijlocul bolţii cobora, 
legat c-un singur lanţ de aur cu inele lungi, un candelabru, 
tot de aur, imens, lucrat în stilul maur, ca o dantelă 
meşteşugită, încât se strecurau prin el lumini multicolore, 
ca nişte şerpi în veşnică mişcare. 

Prin colţuri se aflau mai multe canapele şi sfeşnice aurite, 
de forme orientale, şi mai era şi patul, patul nupţial, în 
manieră indiană, scund şi sculptat în abanos masiv, având 
deasupra un baldachin ce-l făcea să semene mai degrabă cu 
un catafalc, în fiecare colţ al camerei zăcea câte un gigantic 
sarcofag de granit negru - fuseseră aduse din mormintele 
regeşti ale Luxorului25, cu vechile capace cioplite în 
sculpturi de nu se ştie când. Dar cea mai mare fantezie, vai! 
Mi-o desfăşurasem în tapete. Pereţii-nalţi, aş putea spune 
chiar uriaşi şi neobişnuiţi, erau acoperiţi de sus şi până jos 
de lungi fâşii dintr-o tapiserie grea, bogată - aceeaşi ca şi la 
covorul de pe jos, ca a învelitorilor de pe canapele şi de pe 
patul de abanos, ca a baldachinului şi a draperiilor 
splendide ce acopereau ferestrele. Era cea mai bogată 
ţesătură-n aur pe care o văzusem vreodată. Din loc în loc 
era acoperită cu arabescuri de o şchioapă, ţesute în desene 
negre, de cărbune. Dar arabescurile nu apăreau decât dacă 
le priveai dintr-un anume punct. Erau făcute astfel încât să- 
şi tot schimbe înfăţişarea, printr-un sistem ce este azi 
obişnuit şi îl găsim, de altfel, în cea mai depărtată 
Antichitate. Din uşă, păreau nişte adevăraţi monştri, dar, de 
cum înaintai, înfăţişarea aceasta dispărea treptat şi, pas cu 
pas, de te mişcai prin cameră, te pomeneai înconjurat de un 
şir nesfârşit de alcătuiri fantastice din vechile legende 


normande sau de închipuiri care apar în vise călugărilor 
urmăriţi de păcate. Efectul acesta straniu era mărit printr- 
un curent de aer ce trecea prin dosul draperiilor şi care- 
mprumuta odăii o nefirească şi neliniştită însufleţire. 

În astfel de încăperi - în camera aceasta nupţială - am 
petrecut cu Rowena de Tremaine atâtea ore pline de păcat 
în prima lună a căsniciei noastre, le-am petrecut fără să fiu 
neliniştit. Mi-am dat seama, fireşte, că tânăra-mi soţie se 
cam temea de firea-mi sălbatică, mă ocolea, şi nici nu cred 
că mă iubea, dar toate acestea îmi făceau plăcere. O şi 
uram, cu o ură diavolească, nu de om. Şi gândul ini se 
întorcea (0, ce sfâşietor era regretul!) către Ligeia, iubita, 
nobila, frumoasa, moarta mea. Mă cufundam în amintiri, 
chemându-i puritatea, înţelepciunea, aleasa şi eterica-i 
fiinţă, iubirea ei pasionată, idolatră. Şi sufletu-mi ardea 
acum din plin, cu o flacără mai vie ca a ei. În aţâţarea 
viselor de opiu (căci tot mai mult eram înlănţuit de el) o 
strigam pe nume cu glas tare, în liniştea nopţii, sau ziua 
hoinărind prin văi adânci, de parcă prin solemna-i adorare, 
prin flacăra distrugătoare a dorului, aş fi putut s-o mai aduc 
din nou pe cărările părăsite - să fie oare pe veci? 

— Ale acestui pământ. 

La începutul celei de a doua luni a căsniciei noastre, 
Rowena fu lovită de o boală neaşteptată şi doar cu greu se 
vindecă. O mistuia o febră care o chinuia nopţile; în starea-i 
agitată, pe jumătate adormită, vorbea de zgomote, de 
lucruri ce se mişcau în camera din turn, şi-n jurul ei. Toate 
acestea le-am pus pe seama fanteziei ei înfierbântate, sau 
poate pe strania influenţă a camerei. Dar încet-încet a 
început convalescenţa şi până la urmă s-a însănătoşit. lată 
însă că după o vreme nu prea multă, un al doilea atac, mai 
puternic, o aruncă din nou pe patul suferinţei şi, de atunci, 
sănătatea-i care fusese întotdeauna destul de şubredă nu şi- 
a mai regăsit-o. Boala luă o-ntorsătură gravă, sfidând şi 
cunoştinţele, şi truda medicilor. Dar o dată cu boala ce 
musca tot mai adânc din trupul ei, atât de mult încât nu mai 


putea fi îndepărtată cu mijloace omeneşti, creştea şi 
tulburarea-i, astfel că acum era, din cea mai neînsemnată 
pricină, zdruncinată. Vorbea din nou, mai des şi mai 
stăruitor, de zgomote - de zgomote uşoare - şi de mişcări 
ciudate prin perdele, aşa cum îmi vorbise mai demult. 

Într-o noapte de sfârşit de septembrie, mi-a vorbit din nou 
de toate acestea, mai înspăimântată ca de obicei. Se trezise 
dintr-o toropeală agitată, iar eu pândeam cu un sentiment 
şi de nelinişte şi de teroare vagă tresăririle chipului ei 
slăbit. Şedeam pe una din canapelele indiene, chiar lângă 
patul ei de abanos. S-a ridicat pe jumătate, şoptind încet şi 
agitat, vorbind de zgomote pe care chiar atunci le auzea, de 
mine neauzite, şi de mişcări pe care chiar atunci le observa, 
de mine nevăzute. 

Vântul se mişca pe după draperii, şi-atunci am vrut să-i 
dovedesc (deşi nici eu nu prea credeam, mărturisesc) că 
şoaptele aproape nearticulate şi slabele mişcări ale figurilor 
de pe pereţi erau efectul prea firesc al unui prea obişnuit 
curent de aer. Pe chipul ei s-a aşternut însă o paloare ca de 
mort şi mi-a şoptit că în zadar mă străduiam s-o liniştesc. 
Apoi şi-a pierdut cunoştinţa, şi nici un servitor nu se găsea 
pe-aproape. 

Mi-am amintit de o sticlă cu vin alb, prescris de medici. Şi 
m-am îndreptat spre un colţ al odăii să-l aduc. Dar, cum 
treceam pe sub lumina lămpii, două întâmplări 
surprinzătoare m-au reţinut. Ceva palpabil, invizibil totuşi, 
trecu uşor pe lângă mine şi pe covorul auriu, chiar sub 
puternica lumină ce se revărsa din candelabru, era o umbră 
- angelică, nelămurită şi fragilă - aşa cum ar putea să fie 
umbra unei umbre. Dar cum mă aflam în prada unei doze 
cam mari de opiu, n-am dat prea mare atenţie întâmplării şi 
nu i-am spus nimic Rowenei. După ce-am găsit licoarea, m- 
am întors la patul ei şi, umplând paharul, i l-am dus la gură. 
Rowena îşi revenise oarecum şi a luat paharul singură, în 
timp ce mă aşezasem pe canapea, cu ochii pironiţi asupră-i. 
Atunci am auzit lămurit un zgomot lin de paşi, alunecând 


peste covor, chiar lângă pat; şi-n clipa următoare, pe când 
Rowena se pregătea să soarbă din pahar, da, am văzut, sau 
poate am visat că am văzut, cum în pahar, ca dintr-un 
nevăzut izvor aerian, au picurat trei-patru stropi dintr-un 
lichid strălucitor şi rubiniu26. Dar dacă a fost ceva aievea, 
am fost doar singurul care am văzut - Rowena n-a văzut 
nimic şi a băut fără să şovăie. Nu i-am vorbit despre acea 
întâmplare, socotind-o o urmare a biciuitei mele fantezii, 
aprinsă şi mai mult de spaimele soţiei mele, de opiu, de 
târziul nopţii. 

Şi totuşi, nu puteam s-ascund simţirii mele că, după ce 
băuse acei stropi strălucitori, o repede schimbare-n râu se 
observă în starea soţiei mele; trei nopţi doar au trecut şi 
servitorii ce-o slujiseră în viaţă o pregăteau pentru 
mormânt, iar în a patra noapte şedeam, singur, lângă trupul 
ei mort, învelit în giulgiu, în strania încăpere unde o 
primisem ca mireasă. Vedenii tulburi, aburind de opiu, 
zburau prin faţa mea ca nişte umbre. Priveam cu ochi 
neliniştiţi spre sarcofagele din colţuri, la chipurile 
schimbătoare de pe draperii, la şerpuirea coloratelor lumini 
din candelabru. Privirea mi-a căzut atunci, cum căutam să- 
mi amintesc ce se-ntâmplase-n noaptea aceea, pe locul de 
sub candelabru unde văzusem palidul contur al unei umbre. 
Dar umbra nu era acolo; şi, răsuflând mai uşurat, din nou 
privit-am către moarta-mi soţie, albă şi ţeapăână acum. M-au 
copleşit atunci mii de amintiri despre Ligeia, şi-n inimă mi-a 
năvălit cu violenţa unui torent întreaga mea durere de 
nespus cu care o privisem pe ea, înfăţişată tot în giulgiu. Şi 
o dată cu curgerea nopţii, cu sufletul plin de cele mai amare 
gânduri venind din singura şi nesfârşita mea iubire, 
priveam la corpul neînsufleţit al Rowenei. 

Era la miezul nopţii, sau poate mai devreme, sau poate 
mai târziu, căci nu luasem timpul în seamă, când un suspin 
încet şi slab, dar desluşit, m-a smuls din gânduri. Simţeam 
că dinspre patul de abanos venea, dinspre patul moartei. 
Am ascultat, cuprins de o spaimă superstiţioasă, dar n-am 


mai auzit nimic. Mi-am ascuţit privirea, să pot vedea de 
mişcă, poate, corpul nemişcat, dar nimic nu se clintea. Şi 
totuşi, nu mă înşelasem. Eram cu mintea trează şi, cu toate 
că fusese un zgomot slab, l-am auzit. Mi-am aţintit cu 
hotărâre şi-ncordare toată atenţia asupra corpului 
neînsufleţit. Trecură câteva minute şi nu se întâmplă nimic 
care să-mi lumineze acest mister, încet, încet, vedeam din 
ce în ce mai clar că o uşoară, foarte slabă şi abia vizibilă 
culoare urcă-n obrajii ei, şi-n lungul vinişoarelor din 
pleoape. Cuprins de groază, de o teamă de nespus - şi 
pentru că ele nu-s cuvinte-n graiul omenesc - simţeam că 
inima mi se oprise, că picioarele-mi înţepeneau, de piatră. 
Dar conştiinţa datoriei ce-o aveam m-a readus în simţiri. Şi 
atunci am înţeles că ne grăbisem cu pregătirile de- 
nmormântare, căci Rowena era încă în viaţă. Ştiam că 
trebuie să fac ceva; dar turnul era prea îndepărtat de 
încăperile unde dormeau în tihnă servitorii, în altă aripă a 
mânăstirii. 

Şi nu puteam pe nimenea să strig, şi n-aveam vreun mijloc 
să chem în ajutor, fără a părăsi odaia câteva minute, şi nu 
puteam s-o părăsesc. Aşa că, singur, m-am căznit să readuc 
suflarea plăpândă, şovăitoare. Dar oricât m-am chinuit, 
vedeam că starea se-nrăutăţeşte; culoarea dispăru din 
pleoape şi obraji, lăsând în urmă doar paloarea marmurii; şi 
buzele se încreţeau şi se zbârceau primind lugubrul rictus 
de cadavru; şi o răceală ca de vâsc, respingătoare, se 
răspândea în trup; şi-nţepenirea morţii iar domnea, înfiorat, 
m-am prăvălit pe canapeaua de pe care sărisem atât de- 
nspăimântat şi iarăşi m-am lăsat în voia mistuitoarelor visări 
despre Ligeia. 

Trecu astfel încă o oră, când (oare-i cu putinţă?) am auzit 
pentru a doua dată un sunet slab ce dinspre pat venea. Am 
stat s-ascult, mai mult decât înspăimântat. Şi-am auzit din 
nou, da, era un suspin. M-am repezit înspre cadavru şi-am 
văzut - şi-am văzut nespus de clar - cum buzele îi tremurau, 
în clipa următoare, s-au deschis, descoperind linia 


strălucitoare a dinţilor ca nişte perle, întreaga teroare de 
până atunci începu să lupte în pieptu-mi cu uimirea. 
Simţeam că văzul mi s-a-ntunecat şi mintea-mi rătăceşte; şi 
numai cu un efort nebun m-am stăpânit, gândindu-mă la 
datoria ce-o aveam. Pe frunte, pe obraji, pe gât, plutea 
acum o gingaşă culoare; căldura pătrundea-n tot trupul; 
simţeam chiar o uşoară bătaie a inimii. Era în viaţă; şi cu o 
râvnă îndoită m-am apucat s-o reînsufleţesc. Stropindu-i 
tâmplele şi mâinile, i le-am frecat, şi-am folosit tot ce ştiam 
din numeroasele lecturi şi din experienţă. Dar în zadar! 
Deodată, gingaşa culoare dispăru şi pulsul se opri, din nou 
pe buzele-i cobori semnul morţii şi, după o clipă încă, în 
trup s-a-ntins răceala şi culoarea morţii - înţepenirea, 
conturul supt şi toate semnele ce-arată o moarte întâmplată 
cu zile în urmă. 

Şi iar m-am cufundat în voia mistuitoarelor visări despre 
Ligeia, şi iar (e oare de mirare că, scriind, mă înfior?), iar 
îmi ajunse la urechi un slab suspin, venind dinspre patul de 
abanos. De ce aş mai descrie, iarăşi, în amănunt, toate 
clipele de groază din noaptea aceea? De ce m-aş opri să 
povestesc, cum până la venirea zilei cenuşii, s-a repetat de 
atâtea ori hidoasa dramă a învierii; cum fiecare groaznică- 
ncercare se preschimba în moarte mai profundă, şi parcă şi 
mai de neînvins; cum fiecare agonie părea o luptă crâncenă 
cu un duşman nevăzut; cum după fiecare luptă, o nouă, 
neştiută schimbare stranie se petrecea în trupul ei? Mă voi 
grăbi deci să termin. 

Trecuse cea mai mare parte a nopţii înspăimântătoare, 
când moarta se mişcă din nou - acum mai tare decât 
înainte, deşi urma unei prăbuşiri mai înfricoşătoare, mai 
definitive decât fusese până atunci. Acum nu mai luptam, nu 
mă mai mişcăm, şedeam ca împietrit pe canapea, pradă 
unui ocean de tulburare, din care spaima era, poate, cea 
mai puţin teribilă şi devorantă. Trupul, o spun din nou, de 
data aceasta s-a mişcat mai tare că-nainte. Culoarea vieţii 
prinse să se-aştearnă cu o grabă neobişnuită pe obraji, 


braţele se destindeau, şi în afara pleoapelor strâns închise 
şi a faşiilor şi giulgiului ce-i dădeau înfăţişarea de moartă, 
puteam să cred că într-adevăr Rowena şi-a scuturat cu totul 
lanţul morţii. Şi chiar dacă n-am crezut-o de la-nceput, n- 
am mai putut să mă-ndoiesc atunci când, ridicându-se din 
pat şi clătinându-se, cu paşi şovăitori, fâinţa-nvăluită-n 
giulgiu porni cu ochii-nchişi, ca omul rătăcit în vis, spre 
mijlocul odăii. 

N-am tremurat, şi n-am făcut nici o mişcare, căci o 
puzderie de gânduri cu neputinţă de descris mi-a înceţoşat 
mintea, m-a zăpăcit, m-a împietrit - cum stăm privind 
statura şi mersul ei, cum stăm privind această nălucire, în 
minte îmi domnea haosul - un nesfârşit tumult. Putea să fie 
oare ea, Rowena vie, fiinţa din faţa mea? Putea să fie-ntr- 
adevăr 

Rowena, lady Rowena Trevanion de Tremaine cea cu păr 
bălai şi cu ochii albaştri? De ce, de ce mă îndoiam? Fâşiile 
erau strâns legate în jurul gurii - ar fi putut să nu fie oare 
gura însufleţitei lady de Tremaine? 

Şi obrajii ei trandafirii ca în amiaza vieţii - într-adevăr, 
puteau fi frumoşii obraji ai însufleţitei Rowena de Tremaine. 
Bărbia, cu gropiţe jucăuşe, de ce să nu fi fost a ei? 

— Dar oare mai crescuse ea, fiind bolnavă? Ce nebunie de 
nespus m-a năpădit o dată cu acest gând? Şi, dintr-un salt, 
am fost lângă ea! Ferindu-se, să n-o ating, lăsă să-i cadă de 
pe cap, desfăşurat, lugubrul giulgiu-n care fusese- 
nfăşurată, şi atunci în aerul apăsător al camerei se 
revărsară, despletite, plete lungi; mai negre decât aripile 
de corb ale nopţiil 

Şi-atunci, încet, încet, fiinţa din faţa mea şi-a redeschis şi 
ochii. 

O, iată, în sfârşit, cu voce tare am strigat, m-aş mai putea 
oare înşela? Aceştia-s ochii, desăvârşiţi, ciudaţi şi negri, ai 
dragostei în veci pierdute, sunt ochii ei - ochii LIGEII. 

NOTĂ 

LIGEIA 


(A: Baltimore American Museum, sept. 1838; B: Tales of 
the Grotesque and Arabesque, 1840; C: PHANTASY- 
PIECES, B cu revizuiri manuscrise, 1842; D: New World, 15 
febr. 1845; E: Broadway Journal, 27 sept. 1845; FE: copia 
după E cu revizuiri manuscrise, aflată în posesia lui Helen 
Whitman; G: Works, 1850) 

E una dintre capodoperele lui Poe. Însuşi autorul a 
declarat-o drept „cea mai bună povestire [a sa]”'27. Pe un 
exemplar din revista Broadway Journal oferit dnei Helen 
Whitman în 1848, Poe semnalează că povestirea s-a născut 
dintr-un vis, întocmai ca poema Către Helen, pe care i-o 
trimisese mai înainte, adăugând: „Reţine ochii, atât în 
povestire, cât şi în poemă” (apud 1. O. Mabbott, p. 306). 

Două par să fi constituit sursele sale de inspiraţie: romanul 
Ivanhoe al lui sir Walter Scott şi fragmentul „Manuscrisul 
unui nebun” din cap. al XI-lea al Documentelor postume ale 
Clubului Pickwik de Charles Dickens, fragment pe care Poe 
l-a inclus integral în recenzia sa la romanul scriitorului 
englez (în Southern Literay Messenger, nov. 1836). 

Din Scott, Poe prelucrează povestea Rebeccăi şi Rowenei, 
blonda soţie a protagonistului său împrumutând chiar şi 
numele Rowena. Rebecca* e pe nedrept acuzată de 
vrăjitorie, în vreme ce Ligeia se ocupă de alchimie - 
îndeletniciri oarecum înrudite. Există chiar şi o paralelă de 
ordin psihologic. De ce n-am presupune că Ivanhoe, însurat 
cu Rowena, ar fi avut pricini de întristare gândindu-se la 
Rebecca? 

În fragmentul lui Dickens, Poe va fi fost atras de splendida 
reşedinţă a eroului, de nebunia sa incipientă, de indiferența 
miresei, de ura demonică a soţului, în fine, de neputinţa lui 
de a-şi aminti numele femeii. lată un pasaj pilduitor: „Nu-mi 
mai amintesc nici chipurile lor, nici înfăţişarea fetei, dar ştiu 
că era frumoasă. Ştiu că era frumoasă, căci, în nopţile 
strălucitoare cu lună, când tresar din somn şi când liniştea 
e deplină în juru-mi, văd stând liniştită şi nemişcată într-un 


colţ al acestei celule o figură slăbuţă, istovită, cu păr lung, 
negru, revărsat pe spate, nerăsfirat niciodată de vânt, cu 
ochi ce aţintesc asupră-mi privirea lor mirată care nu 
clipeşte şi nu se fereşte niciodată” (trad. Ion Pas şi Nicolae 
Popescu, Documentele postume ale Clubului Pickwick, 
Cartea Românească, Bucureşti, 1970, vol. I, p. 163). 

După tipărirea ei, Poe o trimite lui Philip Pendleton Cooke, 
întrebându-l dacă finalul e inteligibil*. Comentariul lui 
Cooke denotă o oarecare insatisfacţie: „Am înţeles, fireşte, 
„ideea, ta., intenţia ta e aceea de-a istorisi o poveste despre 
„atotputernica voinţă, luptându-se şi în cele din urmă 
biruind Moartea”. 

Dar Cooke e „şocat de violarea convențiilor supranaturale. 
[întrebându-se] cum de e posibil ca lady Ligeia - o esenţă 
călătoare - prin însufleţirea trupului lui lady Rowena. Să 
devină brusc Ligeia în carne şi oase, vizibilă”. Cooke dorea 
ca naratorul să nu-şi dea seama decât gradat de faptul că 
„albaştrii ochi saxoni. Se întunecau cu fiecare zi, că o 
inteligenţă extraordinară. Punea stăpânire pe trupul 
reînviat”, adăugind „Probabil că ai tu o teorie. De care nu 
m-am prins”. 

La 21 septembrie 1839 Poe îi răspunde: "Percepția 
gradată a faptului că Ligeia trăieşte din nou în trupul 
Rowenei e o idee mult mai înălţătoare şi mai palpitantă 
decât aceea pe care am întruchipat-o eu. În opinia mea, ea 
oferă imaginaţiei cel mai larg câmp de manifestare, putând 
atinge chiar sublimul. dacă n-aş fi reprezentat-o înainte, aş 
fi adoptat-o - dar mai este şi Morella. 

Îţi aminteşti acolo de convingerea gradată a părintelui că 
duhul primei Morella locuieşte în trupul celei de-a doua? 
Întrucât Morella era scrisă, a trebuit să modific Ligeia. Voi 
lăsa Ligeia să rămână aşa cum este" (Scrisoarea către 
Philip P Cooke, în E. A. Poe, Letters, vol. Î, p. 118). Poe avea 
să-şi schimbe părerea cinci ani mai târziu, când inserează 
în trama povestirii poemul Viermele învingător (scris în 
1842 şi tipărit prima oară în Graham's în ian. 1843 - vezi E. 


A. Poe, Annabel Lee şi alte poem. E, Editura Univers, 
Bucureşti, 1987, pp. 131-132) - o indicație clară că voinţa 
umană era prea slabă ca s-o lase pe Ligeia să biruie. La 9 
august 1846. Poe îl anunţă pe Cooke că şi-a îmbunătăţit 
povestirea. 

„Poe - remarcă Vincent Buranelli - „a considerat Ligeia 
cea mai bună dintre povestirile sale gotice. A greşit 
probabil judecind astfel, dar cu siguranţă e una dintre cele 
mai bune. Seamănă cu Morella şi cu Poveste din Munţii 
Colţuroşi, fiind povestea unei reincarnări. Frumoasă, 
vlăguită, muribundă, dar cu o putere de voinţă unică şi 
supranaturală, Ligeia e una dintre eroinele tipice ale lui 
Poe. Subiectul tratează refuzul (unwillingness) ei de-a 
rămâne moartă - „refuzul” fiind definit în sensul său literal. 
Când soţul ei se recăsătoreşte, Ligeia se întoarce în chip de 
strigoi, o otrăveşte pe cea de-a doua soţie, pune stăpânire 
pe trupul ei neînsufleţit şi se ridică de pe catafalc. Cu toate 
virtuțile sale artistice, Ligeia rămâne nesatisfăcătoare 
deoarece se încheie cu o scenă în care soţul narator se află 
la picioarele cadavrului reincarnat, lăsându-l pe cititor să 
ghicească singur ce se va mai fi întâmplat între ei după 
aceea" (EdgarAllan Poe, 1961, pp. 73-74). 

Tălmăciri. In franceză: Charles Baudelaire, Ligeia, în Le 
Pays, 3 şi 4 febr. 1855, reed. În Histoires extraordinaires, 
Michei Levy, Paris, 1856. 

Epistola lui Poe s-a pierdut, dar conţinutul ei poate fi 
bănuit din răspunsul lui Cooke (16 sept. 1839 - în ediţia lui 
A. Harrison, vol. XVII, p. 49). 

În româneşte: I. Achimescu, Ligeia, în Adevărul ilustrat, 
III, 1897, nr. 15-19, reed. În Nuvele alese de Edgar Allan 
Poe, Tipografia Dor. P Cucu, 1912, pp. 28-52; Barbu 
Constantinescu, Ligeia, în Edgar Allan Poe, Nuvele 
extraordinare, Editura Librăriei Socec & Co., 1910, pp. 
236-268. 

Titlul. Numele eroinei e forma feminină (? = Aiyeia) a 
adjectivului grecesc Aiyut, însemnând „melodios”. Cf. 


numele duhului din poemul Al Aaraaf (E. A. Poe, Annabel 
Lee şi alte poeme, Editura Univers, Bucureşti, 1987, pp. 87- 
88). 

„Ligeia” este numele purtat de o driadă în Vergilius, 
Georgice, v. 336 (vezi Bucolice, Georgice, E. L.U.,, 
Bucureşti, 1967, p. 123); Ligeia e de asemenea numele unei 
nimfe în Comus (v. 830), divertismentul pastoral al lui John 
Milton. E posibil ca Poe să fi fost inspirat de acest din urmă 
text. 

Cum se scrie un articol pentru revista Blackwood în 
româneşte de Liviu Cotrău 

În numele profetului - smochine! 

Strigătul neguţătorilor de smochine turci.1 

Socot că toată lumea a auzit de mine. Mă numesc Signora 
Psyche Zenobia şi ştiu asta foarte bine2. Numai duşmanii-mi 
zic Suky Snobbs. 

Mi s-a spus că Suky nu-i decât forma coruptă a lui Psyche, 
care, în greaca veche, înseamnă „suflet” (adică eu sunt 
toată numai suflet) şi uneori „fluture”, acest din urmă 
înţeles referindu-se, bineînţeles, la felul cum arăt îmbrăcată 
în rochia cea nouă de satin cârmâziu şi cu mantela 
arăbească în nuanţe azurii, cu găitane din agrafe verzi şi 
cele şapte volănaşe galbene precum ciuboţica-cucului. Cât 
priveşte Snobbs, oricine se uită la mine se convinge cât ai 
clipi că numele meu nu-i Snobbs. Domnişoara Tabitha 
Răpită a lansat zvonul ăsta din pură invidie, Tabitha Răpită, 
fără îndoială! Ah, mizerabila! Dar ce poţi pretinde unei 
răpite? Mă-ntreb dacă-şi aminteşte de zicala despre 
„sângele de răpită etc.” [Nu uita să-i aminteşti de ea cu 
prima ocazie.]* [Şi nu uita s-o tragi de nas.] Unde-am 
rămas? A, da, mi s-a spus că Snobbs nu-i decât forma 
coruptă de la Zenobia, şi că Zenobia ar fi o regină3 - (Ca 
mine. Doctorul Leţcaie mereu îmi zice „Regina”4) - şi că 
Zenobia, la fel ca Ps3rche, e nume curat grecesc, şi că tatăl 
meu a fost grec5, şi că, prin urmare, am tot dreptul să 
folosesc patronimicul nostru, care-i Zenobia, în nici un caz 


Snobbs. Numai Tabitha Răpită îmi zice Suky Snobbs, dar eu 
sunt, de fapt, Signora Psyche Zenobia. 

Cum spuneam adineauri, toată lumea a auzit de mine, căci 
nu-s alta decât Signora Psyche Zenobia, celebra secretară 
corespondentă la Societatea Philadelphia, Literară, 
Experimentală, Naţională, Didactică, Instructivă, 
Democratică, Colectivă, Exhaustiva, Novatoare, Activă, 
Civilizatoare, Liberă, Universală. Doctorul Leţcaie ne-a dat 
numele ăsta, zicând că l-a ales pentru motivul că suna 
solemn ca un butoi de rom gol pe dinăuntru. (Cam vulgar 
uneori domnul acesta, dar altminteri profund). Fiecare 
dintre noi iscăleşte adăugând inițialele Societăţii după 
numele noastre, după modelul S.R. A. 

— Societatea Regală de Arte, sau S.R.A.T.A. 

— Societatea pentru Răspândirea şi Aprofundarea 
Teoriilor Aplicate etc., etc. Dr. Leţcaie e de părere că S 
înseamnă stârv, şi că R. A. T. A. se pronunţă rață (dar nu-i 
adevărat), şi că S.R. A. TI. A. înseamnă stârv de rață, 
nicidecum Societatea Lordului Brougham6. Dar dr. Leţcaie 
e un ins atât de ciudat, încât nu sunt niciodată sigură când 
spune adevărul, în orice caz, noi adăugăm întotdeauna 
după numele noastre inițialele S.P L.E.N.D.I.D.C.E.N. 
A. C. L. U., adică Societatea Philadelphia, Literară, 
Experimentală, Naţională, Didactică, Instructivă, 
Democratică, Colectivă, Exhaustivă, Novatoare, Activă, 
Civilizatoare, Liberă, Universală. O literă pentru fiecare 
cuvânt, ceea ce reprezintă un indiscutabil progres faţă de 
lordul Brougham. Dr. Leţcaie susţine că aceste iniţiale 
reflectă spiritul nostru autentic, dar să mă baţi dacă pricep 
ce vrea să spună. 

În pofida bunelor oficii ale doctorului, a eforturilor 
energice ale Societăţii de a se face remarcată, ea n-a 
înregistrat nici un succes notabil până la venirea mea. 
Adevărul e că membrii ei se complăceau în discuţii sterile, 
lucrările citite în fiecare sâmbătă seara ilustrându-se mai 
mult prin bufonerie decât profunzime. Baloane de săpun! 


Cauzele prime, principiile prime nu erau câtuşi de puţin 
cercetate. De fapt, nu exista nici un fel de cercetare. Nu se 
dădea nici o atenţie problemei capitale a „potrivirii 
lucrurilor”7. Pe scurt, stilul nu era deloc cizelat, totul era 
banal - foarte banal! Nici urmă de profunzime, erudiție, 
metafizică - nimic din ceea ce învățații numesc 
spiritualitate, şi pe care laicii binevoiesc s-o stigmatizeze 
drept cant, adică jargon. [Dr. H. spune c-ar trebui să scriu 
„cant” cu majuscula K, dar ştiu eu ce ştiu!]8. 

Când m-am înscris în Societate, țelul meu era acela de-a 
introduce un stil mai adecvat în gândire şi exprimare, şi 
toată lumea ştie în ce măsură am reuşit acest lucru. La S.P 
L.E.N.D.I.D.C,E.N.A.C.L. U. avem acum lucrări tot 
atât de bune ca în Blackwood, Zic Blackwood, fiindcă mi s-a 
spus că cel mai frumos stil, indiferent de natura subiectului, 
poate fi găsit în această revistă, pe bună dreptate celebră. 
Pentru noi ea constituie acum un model în toate privinţele, 
şi iată că ne-am impus şi noi destul de repede. La urma 
urmelor, nu-i atât de greu să compui articole în gen 
Blackwood, dacă ştii să te orientezi. Fireşte, nu vorbesc de 
articolele politice. Toată lumea ştie, de când ne-a explicat 
dr. Leţcaie, cum sunt acestea confecţionate. Dl Blackwood 
stă cu o pereche de foarfeci mari, cu trei calfe în jurul său 
aşteptându-i ordinele. Una îi dă Times, a doua Examiner9, 
iar a treia Noul Compendiu Gulley de Nonsensuri10. 

DI B. nu face altceva decât să taie şi să combine, şi treaba-i 
gata făcută - Examiner, Nonsensuri şi Times, apoi Times, 
Nonsensuri şi Examiner, iar la urmă limes, Examiner şi 
Nonsensuri. 

Dar meritul principal al acestei reviste constă în rubrica 
de diverse, ceâe mai bune articole apărând sub titlul a ceea 
ce dr. Leţcaie numeşte bizarerii (naiba ştie ce-nţelege el 
prin asta), iar toţi ceilalţi intensităţi. 

E vorba de un gen pe care-l apreciez de multă vreme, deşi 
despre metoda exactă de compoziţie am aflat abia cu 
prilejul recentei mele vizite la dl Blackwood, ca delegată a 


Societăţii. Metoda e foarte simplă, dar nu pe cât de simplă 
este orientarea sa politică. Ajungând la dl B., şi făcându-i 
cunoscute dorinţele Societăţii, acesta m-a primit cu multă 
amabilitate, m-a condus în biroul său şi mi-a explicat în 
amănunt întregul proces. 

— Dragă cuconiţă, îmi zise el, evident impresionat de aerul 
meu maiestuos, căci aveam pe mine rochia de satin 
cârmâziu cu agrafe verzi şi volănaşe galbene, draga mea 
cucoană, repetă el, ocupă loc, te rog. 

Treaba stă în felul următor, în primul rând, autorul de 
„intensităţi” trebuie să aibă o cerneală foarte neagră şi o 
pană foarte groasă, cu vârful foarte tocit. Bagă de seamă, 
dră Zenobia, urmă el după o pauză, gesticulând foarte 
aprins, bagă de seamă, acea pană nu trebuie niciodată 
ascuţită! In asta constă, cuconiţă, taina, sufletul intensității, 
îmi permit să afirm că nimeni, oricât de mare geniu, n-a 
scris vreodată un articol reuşit - crede-mă - cu o pană 
ascuţită. Poţi să mă crezi pe cuvânt: un manuscris care 
poate fi citit pur şi simplu nu merită să fie citit! lată 
principiul călăuzitor al politicii noastre editoriale. lar dacă 
nu poţi nicidecum adera la el, încheiem aici discuţia 
noastră. 

Făcu o pauză. Bineînţeles, cum nu doream să închei aici 
discuţia, am acceptat fără crâcnire principiul expus cu atâta 
claritate, şi de al cărui adevăr fusesem tot timpul pe deplin 
convinsă. El păru satisfăcut de acest lucru, drept care 
purcese mai departe cu instrucţiunile. 

— Ar putea părea invidie din partea mea, dră Psyche 
Zenobia, să-ţi dau drept model un anume articol sau grupaj 
de articole. Socot însă c-ar fi bine să-ţi atrag atenţia asupra 
câtorva cazuri. Să vedem. Am tipărit 

Mortul viul1 - o treabă excelentă! 

— Despre senzațiile unui gentleman care a fost îngropat 
înainte să-şi dea sufletul - o bucată plină de gust, teroare, 
sentiment, metafizică şi erudiție. Ai fi putut jura că autorul 
s-a născut şi a crescut într-un coşciug. Apoi am avut 


Mărturisirile unui mâncător de opiu12 - frumoasă, 
splendidă imaginaţie! Filosofie adâncă, speculație subtilă, 
numai foc şi furie, o treabă curat ininteligibilă, dar vârtos 
condimentată, un nemaipomenit ghiveci ce s-a scurs fără 
oprelişti pe gâtul oamenilor. Lumea susţine c-ar fi scris-o 
Coleridge, dar nu-i adevărat. A compus-o Juniper, maimuța 
mea favorită, la un pahar de gin cu „apă fierbinte şi fără 
zahăr”. [Asta n-aş fi crezut-o în ruptul capului de n-o 
auzeam chiar de la dl Blackwood. ] A fost apoi 
Experimentalist fără voie1 3, despre un gentleman care s-a 
copt în propriul său cuptor, dar care a reuşit să iasă afară 
viu şi nevătămat, deşi, fireşte, un pic cam rumenit. A fost 
apoi Jurnalul unui medic decedat14, al cărui merit consta în 
stilul bombastic şi greaca din topor - ambele lucruri ţinând 
la public. 

A mai fost Omul din clopot15, apropo, dră Zenobia, o 
bucată pe care n-o pot recomanda îndeajuns atenţiei 
dumitale. Este povestea unui tânăr care aţipeşte sub limba 
unui clopot de biserică şi care se trezeşte când clopotul 
începe să bată de înmormântare. Dangătele îl înnebunesc, 
drept care, scoţându-şi carneţelul, îşi notează toate 
senzațiile. La urma urmelor, senzațiile sunt totul. Dacă s-ar 
întâmpla să te-neci sau să te spânzuri, nu uita să-ţi 
consemnezi senzațiile - fiecare pagină face zece guinee. 
Dacă vrei să impresionezi, dră Zenobia, nu scăpa din 
vedere senzațiile. 

— Negreşit aşa voi face, dle Blackwood, am zis eu. 

— Bine, răspunse el. Văd că eşti o elevă pe gustul meu. 
Dar trebuie să te pun la curent cu amănuntele care te pot 
ajuta să compui ceea ce se cheamă un articol Blackwood 
autentic, în stil senzaţional - stil pe care-l consider cel mai 
nimerit pentru orice scop. 

Primul lucru pe care-l ai de făcut este să te vâri într-o 
belea cum n-a mai păţit nimenea. Cuptorul, de pildă, a fost 
o excelentă găselniţă. Dar dacă n-ai la dispoziţie un cuptor 
sau un clopot mai mare, ori nu-ţi convine să-ţi faci vânt 


dintr-un balon, nici să fii înghițită de-un cutremur ori să te- 
nfunzi într-un horn, va trebui să te mulţumeşti cu simpla 
născocire a unei nenorociri asemănătoare, deşi as prefera 
ca povestea ta să aibă la bază o întâmplare reală. Nimic nu 
ajută mai bine fanteziei decât cunoaşterea nemijlocită a 
problemei în discuţie. „Adevărul e straniu”, precum ştii, 
„mai straniu decât ficţiunea”16, lăsând deoparte faptul că-i 
şi mai aproape de obiect. 

Ajungând în acest punct, l-am asigurat că aveam o 
pereche nemaipomenită de jartiere şi că mă voi duce 
imediat să mă spânzur. 

— Bine, răspunse el, fă-o, deşi spânzuratul s-a cam 
bagatelizat. 

Poate găsim ceva mai bun. Încearcă să iei nişte pilule 
Brandreth17 şi dă-ne apoi senzațiile. Bagă de seamă, 
instrucţiunile mele sunt valabile pentru orice gen de 
încurcătură. In drum spre casă, ţi se poate întâmpla să fii 
pocnită în cap, călcată de-o trăsură, muscată de-un câine 
turbat, ori să te-neci într-un canal. Dar să mergem mai 
departe. 

După ce te-ai decis asupra subiectului, trebuie să ai în 
vedere tonul şi stilul naraţiunii; poţi alege între cel didactic, 
cel exuberant şi cel firesc - toate destul de banale. Dar 
există şi stilul laconic sau concis, foarte întrebuințat în 
ultimul timp, care constă în propoziţii scurte. 

Cam aşa. Să nu fie prea scurt. Nici prea muşcător, 
întotdeauna cu punct. Niciodată paragrafe. 

Există apoi stilul elevat, prolix şi interjecţional, pe care-l 
patronează câţiva dintre cei mai buni romancieri ai noştri. 
Cuvintele trebuie să se-nvârtejească toate ca o sfârlează şi 
să scoată sunete asemănătoare, care să poată înlocui cu 
succes înţelesul. Dintre toate stilurile, acesta-i cel mai 
potrivit când scriitorul e silit să gândească foarte repede. 

E bun şi stilul metafizic. Dacă ştii cuvinte rare, ai ocazia să 
le foloseşti. Vorbeşte despre şcoala ionică şi cea eleată - 
despre Archytas, Gorgias şi Alcmaeon18. Spune câte ceva 


despre obiectivitate şi subiectivitate, şi nu uita să-l înjuri pe 
unul care se cheamă Locke19. Strâmbă din nas la lucrurile 
generale, iar când se strecoară câte o chestie prea absurdă, 
nu te osteni s-o elimini, ci adaugă o notă de subsol în care 
spui c-ai preluat cugetarea de mai sus din Kritik der reinen 
Vernunft sau din Metaphysische Anfangsgrunde der 
Naturwissenschaft20. Treaba va părea erudită si, la urma 
urmelor, cinstită. 

Există multe alte stiluri tot atât de celebre, dar nu voi 
pomeni decât de două - stilul transcendental şi cel 
eterogen. Cât priveşte primul, meritul său constă în a vedea 
mai departe în natura lucrurilor decât oricare altul. Această 
a doua vedere este foarte eficientă când este mânuită cu 
pricepere. Cu niţică lectură din Cadranul?1 poţi ajunge 
departe. Evită în acest caz cuvintele mari; fă-le cât poţi de 
Mici, şi scrie-le de-a-ndoaselea. Uită-te peste poeziile lui 
Channing şi citează ce zice el despre „omuleţul gras, c-un 
aer amăgitor de voinicie”22. Vâră ceva despre Unicitatea 
divină, dar să nu sufli o vorbă despre Doicitatea 
infernală23. Mai presus de toate cercetează aluziile. 
Sugerează orice, nu afirma nimic. Dacă-ţi vine să spui 
„pâine cu unt”, sub nici un motiv să nu spui asta în mod 
direct. Zi mai bine orice sau tot ce se apropie de „pâine cu 
unt”. Fă aluzie la turta de hrişcă sau chiar la budinca de 
ovăz, dar dacă te gândeşti într-adevăr la pâine cu unt, fii 
atentă, draga mea dră Psyche, sub nici o formă să nu zici 
„pâine cu unt”! 

L-am asigurat că nu voi rosti aceste cuvinte câte zile-oi 
trăi. Mă sărută şi continuă: 

— Cât priveşte stilul eterogen, acesta nu-i decât amestecul 
chibzuit şi în proporţii egale al tuturor celorlalte stiluri din 
lume şi în consecinţă înglobează tot ce-i adine, măreț, 
ciudat, picant, pertinent şi drăguţ. 

Să presupunem acum că te-ai decis asupra întâmplărilor şi 
a stilului. 


Partea cea mai importantă, de fapt sufletul întregii afaceri, 
abia acum urmează - mă refer la umplutură. E de la sine 
înţeles că o lady sau un gentleman nu putea petrece toată 
viaţa în bibliotecă. Dar este foarte important ca articolul 
dumitale să aibă un aer erudit sau să demonstreze cel puţin 
solide cunoştinţe generale. Ei bine, îţi voi arăta cum se 
poate obţine acest lucru. Priveşte! (Apucă trei sau patru 
volume cu un aspect obişnuit şi le deschide la întâmplare.) 
Dacă-ţi arunci ochiul pe aproape oricare pagină din oricare 
carte tipărită în lume, vei înţelege pe loc o grămadă de 
lucruşoare ce ţin fie de învăţătură, fie de bel-espritism, 
adică taman ce se cere la condimentarea articolelor din 
Blackwood. 

N-ar fi rău să-ţi notezi câteva pe măsură ce citesc. Am să 
le-mpart în două: unu - Fapte picante pentru 
manufacturarea comparaţiilor şi doi - Expresii picante după 
cum cere ocazia. Acum scrie! 

Şi-am început să notez după dictare. Fapte picante pentru 
comparații. La început nu erau decât trei muze: 

Melete, Mneme şi Aoede24 - a cugetării, a memoriei şi a 
cântecului. Poţi scoate o groază de chestii din acest fapt 
mărunt, dacă ştii să te descurci. 

Precum vezi, lucrul ăsta nu-i prea ştiut de toată lumea şi 
pare recherche, motiv pentru care trebuie să fii atentă să-i 
dai un aer de absolută improvizație. 

Altceva. Râul Alpheus25 curgea pe sub mare, dar a ajuns 
nevătămat în apele lui pure. Cam stătută treaba, fără 
îndoială, dar dacă o dregi şi-o aduci din condei cum trebuie, 
va arăta mai proaspătă ca niciodată. 

lată ceva mai bun. Despre persiană Iris26 unii cred că are 
un parfum dulce şi pătrunzător, pe când alţii o găsesc fără 
miros. Chestiune interesantă şi extrem de delicată! 
Întoarce-o puţin, şi va face minuni. Să vedem altceva. Din 
botanică. Nimic nu se-nghite mai uşor, mai ales dacă apelezi 
la niţică latină. Scrie! 


Epidendrum Flos Aeris27 din Java face o floare minunată, 
care va trăi dacă scoţi planta cu rădăcină cu tot. Băştinaşii o 
agată cu o sfoară de tavan, bucurându-se astfel de aroma ei 
ani îndelungaţi. Treabă nemaipomenită! Ajunge însă cu 
comparaţiile, şi să trecem la expresiile picante. 

Expresii picante. Remarcabilul roman chinez Ju-Kiao-Li28. 
Bun! 

Introduse cu abilitate, aceste trei cuvinte vor dovedi 
cunoaşterea d-tale intimă a limbii şi literaturii chineze, în 
felul ăsta te poţi descurca fără arabă, sanscrită ori graiul 
Chickasaw. Dar nu există scăpare fără spaniolă, italiană, 
germană, latină şi greacă. Trebuie să-ţi dau câte-o mostră 
din fiecare. Orice frântură e binevenită, dar ca să-i găseşti 
locul potrivit în articol, trebuie să te bazezi pe propria d- 
tale agerime. Acum scrie! 

Aussi tendre que Zaire - tandră precum Zaire - în 
franceză. Aluzie la repetarea frecventă a expresiei la tendre 
Zaire din tragedia franţuzească cu acelaşi nume29. Băgată 
la momentul oportun, ea va demonstra atât cunoştinţele d- 
tale de limbă, cât şi inteligenţa şi cultura d-tale generală. 
De pildă, poţi spune că găina pe care-ai mâncat-o (scrie un 
articol despre cum ai murit înecată cu un os de găină) n-a 
fost chiar aussi tendre que Zaire. Scrie! 

Ven, muerte tan escondida, Que no te sienta venir, Porque 
el plazer der morir 

No me torne a dar la vida. 

Asta-i în spaniolă, din Miguel de Cervantes30. Vino 
degrabă, o, moarte! Dar vezi, nu mă lăsa sa te văd venind, 
ca nu cumva bucuria pe care-o voi simţi văzându-te să mă 
readucă, Doamne fereşte! La viaţă. Asta o poţi strecura ca 
un a propos, când te vei lupta în ghearele morţii cu osul de 
găină. Scrie! 

Il pover 'huomo che non se'n era accorto, Andava 
combattendo, e era morto. 

Asta-i în italiană, cum îţi poţi da seama, din Ariosto31. E 
vorba de un mare erou care, în focul luptei, nebăgând de 


seamă c-a fost ucis de-a binelea, continuă să se bată 
vitejeşte aşa mort cum era. Aplicarea ei la cazul d-tale este 
evidentă - căci am încredere, dră Psyche, că nu vei pierde 
prilejul să te zbaţi măcar un ceas şi jumătate după ce osul 
îţi va fi rămas pe gât. Scrie, te rog! 

Und sterb ich doch, so sterb' ich denn 

Durch sie - durch sie! 

Asta-i în germană, din Schiller32. Şi dacă mor, cel puţin 
mor pentru tine - pentru tine! Aici e clar că apostrofezi 
cauza nenorocirii tale - găina. Dar as vrea să aflu care 
gentleman (sau lady) cu bun-simţ n-ar muri de dragul unui 
clapon îngrăşat pe cinste, din rasa Molucca, umplut cu 
capere şi ciuperci, şi servit pe tavă cu jeleu din portocale en 
mosaiques. 

Scrie! (Găseşti la Tortoni33.) Scrie, te rog! 

lată o expresie latinească scurtă, foarte reuşită şi 
îndeosebi rară (în latină e greu să fii recherche sau concis, 
e-atât de banal) - ignoratio elenchi34. El a comis ignoratio 
elenchi, adică a înţeles numai cuvintele, nu şi ideile din 
propoziţia ta. Omul era un tâmpit, precum vezi. Vreun biet 
individ căruia i te-ai adresat după ce te-ai înecat cu osul de 
găină, şi care, bineînţeles, n-a înţeles o iotă din ce-i spuneai. 
Aruncă-i în obraz ignoratio elenchi şi-l anihilezi numaidecât. 
Dacă îndrăzneşte să-ţi răspundă, adu-i aminte din Lucan 
(uite citatul) că discursurile sunt anemonae verborum35, 
cuvinte anemone adică. Anemona, nespus de strălucitoare, 
n-are miros. lar în caz că face scandal, culcă-l cu insomnia 
Jovis, adică reveriile lui Jupiter - expresie pe care Silius 
Italicul (atenţie!) o aplică ideilor pompoase şi 
bombastice36. Asta cu siguranţă îl va lovi drept în inimă. 
Nu va avea altceva de făcut decât să se dea peste cap şi să 
crape. Eşti amabilă să scrii? 

În greceşte trebuie s-avem ceva drăguţ, din Demostene, 
de pildă. Avrip o (peuyuv xcu naAiv [ia rjaslai Aner o 
pheugon kai palin makesetai.] E tradusă destul de bine în 
Hudibras: 


Dacă rămâi, mori un erou, Fugind, te vei lupta din nou37. 

Într-un articol Blackwood nimic nu impresionează mai tare 
ca greaca, înseşi literele degajă un aer atât de profund. 
Cuconiţă, ia priveşte numai chipul ager al lui epsilon! Phi-ul 
ăla ar trebui să fie neapărat un episcop! A existat cineva 
mai deştept ca omicron? Urmăreşte-l numai pe tau! Pe 
scurt, într-o revistă de senzaţii, nimic nu se compară cu 
greaca. În cazul de faţă, sârguinţa d-tale e cel mai 
important lucru din lume. Drege-ţi discursul cu o înjurătură 
zdravănă şi azvârle-l ca un ultimatum în obrazul 
nemernicului care n-a priceput engleza ta curată când cu 
osul de găină. O să-nţeleagă aluzia şi va spăla putina, fii 
sigură de asta. 

Astea fură instrucţiunile pe care dl B. mi le aduse la 
cunoştinţă, dar simţeam că ele îmi vor fi arhisuficiente. 
Eram capabilă, în sfârşit, să scriu un articol în autenticul stil 
Blackwood, drept care m-am decis să mă apuc de treabă 
numaidecât. Luându-şi rămas-bun de la mine, dlB. 

Îmi propuse să-i vând articolul imediat ce va fi scris, dar, 
întrucât nu-mi putea oferi decât cincizeci de guinee pe 
pagină, m-am gândit că ar fi mai bine să ofer articolul 
Societăţii noastre decât să-l sacrific pentru o sumă atât de 
derizorie. Exceptând acest acces de zgârcenie, gentlemanul 
s-a arătat totuşi foarte respectuos faţă de mine în toate 
privinţele şi m-a tratat cu deosebită amabilitate. Cuvintele 
sale de despărţire mi-au rămas adânc întipărite în suflet şi 
sper să mi le reamintesc întotdeauna cu recunoştinţă. 

— Draga mea dră Zenobia, îmi zise el, cu lacrimi în ochi, 
ce altceva aş putea face după succesul lăudabilei d-tale 
întreprinderi? Să mă gândesc! E posibil să nu reuşeşti să 
te-neci prea curând, fie chiar şi cu osul de găină, sau să te 
spânzuri, sau să fii muşcată de un. Dar stai! 

Dacă mă gândesc bine, în curte este o pereche de buldogi 
absolut fantastici - nişte javre nemaipomenite, date 
dracului. 


— 'Te asigur, tot ce vrei, treabă cât se poate de nimerită la 
banii d-tale. Astea te-nghit cu volănaşe cu tot în nici cinci 
minute (ia ceasul meu!) şi-apoi să vezi senzaţii! Hei, Tom! 
Peter! Dick, banditule! Dezleagă acele. Dar, cum eram 
foarte grăbită, nemaiavând o clipă de pierdut, cu părere de 
rău am fost nevoită să-mi urgentez plecarea, aşa c-am 
şters-o pe loc - recunosc, mai repede decât s-ar fi cuvenit. 

Părăsindu-l pe dl Blackwood, primul meu gând fu acela să 
mă vâr cât mai iute într-o încurcătură, conform sfaturilor 
lui. Urmărită de această idee, am petrecut cea mai mare 
parte a zilei hoinărind prin Edinburgh în căutare de 
aventuri primejdioase - aventuri pe măsura intensității 
simţămintelor mele, dar care să servească în acelaşi timp 
grandiosului articol pe care intenţionam să-l scriu. Eram 
însoţită în această plimbare de Pompei, valetul meu negru, 
şi de căţeluşa Diana, pe care-o adusesem cu mine din 
Philadelphia. Dar abia seara târziu mi-am văzut împlinită 
dorinţa fierbinte, căci abia atunci s-a petrecut un eveniment 
important, despre a cărui desfăşurare şi deznodământ 
povesteşte articolul Blackwood care urmează, redactat în 
stil eterogen. 

NOTĂ 

CUM SE SCRIE UN ARTICOL PENTRU REVISTA 
BLACKWOOD 1HOW TO WRITE A BLACKWOOD ARTICLE) 


(A: Baltimore American Museum, nov. 1838; B: Tales of the 
Grotesque and Arabesque, 1840; C: PHANTASY-PIECES, B 
cu modificări manuscrise, 1842; D: Broadway Journal, 12 
iul. 1845; E: Works, 1856) 

În forma în care a fost publicată în American Museum din 
Baltimore şi retipărită în Broadway Journal, sub îngrijirea 
lui Poe, această schiţă satirică apărea ca una singură, deşi 
în alcătuirea ei intră de fapt două piese: Cum se scrie un 
articol pentru revista Blackwood şi La ananghie. Când 
editorii Lea şi Blanchard au scos volumul Povestiri groteşti 
şi arăbeşti, ei le-au tratat ca două proze independente. În 


Prefaţa la volum, Poe a numărat 25 de povestiri, socotindu- 
le, aşadar, separat. În ediţia T. O. Mabbott ele figurează din 
nou împreună, una înglobând-o pe cealaltă, opţiune deplin 
justificată din punct de vedere structural şi tematic. 

Numele eroinei i-a fost neîndoielnic sugerat lui Poe de 
serialul lui William Ware, început în martie 1836 în revista 
Knickerbocker Magazine, tipărit sub formă de carte în 1837 
-Letters of Lucius M. Piso from Palmyra, to His Friend 
Marcus Curtius at Rome (Scrisorile lui Lucius M. Piso din 
Palmyra câtre prietenul său Marcus Curtius din Roma) - şi 
mai târziu publicat cu titlul Zenobia. Această carte de 
succes a adus-o pe regina Palmyrei, celebră pentru 
frumuseţea şi curajul ei, în atenţia cititorilor americani. 
Signora lui Poe şi-a obţinut învăţătura clasică din coloanele 
revistei lui Lewis Gaylord Clark. 

Schița e un util exerciţiu de autopastişa. Poe însuşi şi-a 
notat, în Marginalia, nr. 73 (Democratic Review, dec. 1844, 
p. 585), că „răstălmăcirea citatelor e o treabă inteligentă, şi 
are un efect colosal când e bine făcută”. 

Titlul. Versiunea A este intitulată: The Psyche Zenobia. The 
Signora Psyche Zenobia; B: The Signora Zenobia; C: The 
Signora - A Blackwood Article: D: titlul prezent. 

Poe era neîndoielnic familiarizat încă din copilărie cu 
revista scoțiană Blackwood's Edinburgh Magazine [mensual 
fondat în 1817 de William Blackwood (1776-1834) şi 
devenit rivalul celebrei Edinburgh Review], căci tatăl său 
vitreg, pe lângă alte mărfuri, importa cărţi şi reviste 
englezeşti. Blackwood's, primul periodic englez care a 
publicat poezii şi nuvele, avea să devină o importantă sursă 
de idei pentru Poe. 

La ananghie în româneşte de Liviu Cotrău 

Ce-ntâmplare, cuconiţă, te-a schilodit în halul ăsta? 

Comusl 

Era o după-amiază blândă şi liniştită când am ieşit la 
plimbare prin splendidul oraş Edina2. Pe străzi însă larma 


şi vânzoleala erau cumplite. Bărbaţii sporovăiau. Femeile 
ţipau. Copiii urlau. Porcii guiţau. 

Căruţele huruiau. Taurii răgeau. Vacile mugeau. Caii 
nechezau. Pisicile miorlăiau. Câinii dansau. Dansau! E cu 
putinţă? Dansau! Doamne, am gândit în sinea mea, pentru 
mine vremea dansului a trecut! Aşa se întâmplă 
întotdeauna. Ce noian de amintiri sumbre răsar uneori în 
cugetul şi imaginaţia contemplativă a unui geniu, îndeosebi 
a unui geniu sortit veşnicei, eternei, continuei sau, cum ar 
zice unii, necontenitei - da, necontenitei şi continuei, 
amarei, chinuitoarei, tulburătoarei, şi, dacă-mi îngăduiţi 
expresia, foarte tulburătoarei influenţe a seninului, 
divinului, cerescului, înflăcăratului, înălţătorului şi 
purificatorului efect a ceea ce se poate numi cu adevărat 
cel mai de invidiat, indiscutabil cel mai de invidiat - ba! Cel 
mai dulce şi mai frumos, cel mai delicat şi mai diafan sau, cu 
alte cuvinte, cel mai drăguţ (dacă-mi permiteţi o expresie 
atât de îndrăzneață) lucru (iartă-mă, iubite cititor!) din 
lume, dar iată-mă purtată de valul sentimentelor. Repet, 
într-un astfel de cuget ce noian de amintiri sunt trezite de o 
nimica toată! Câinii dansau! Învremeceeu. Eu nu puteam! 
Ei se zbenguiau, euplângeam. 

Ei făceau tumbe, eu mă smiorcăiam. Înduioşătoare 
situaţie! Care nu poate să nu-i amintească cititorului erudit 
de minunatul pasaj despre potrivirea lucrurilor, ce poate fi 
găsit la începutul volumului al treilea din admirabilul şi 
venerabilul roman chinezesc lei-Kiar-Lei. 

În plimbarea mea solitară prin oraş eram însoţită de doi 
umili dar credincioşi tovarăşi. Diana, pudelul meu! Cea mai 
dulce creatură! 

Singuru-i ochi era acoperit de un smoc mare de păr, iar în 
jurul gâtului avea legată o cordeluţă albastră foarte şic. 
Diana n-avea mai mult de cinci țoli în înălţime, dar capu-i 
era ceva mai mare decât restul trupului, iar coada, tăiată 
foarte scurt, dădea un aer de rănită candoare 
interesantului animal, devenit favoritul tuturor. 


lar Pompei, sclavul meu negru! Dulcele Pompei! Cum să te 
uit vreodată? L-am apucat de braţ pe Pompei. Era înalt de 
trei picioare (îmi place să fiu precisă) şi avea înjur de 
şaptezeci sau poate optzeci de ani. Era corpolent, cu 
picioare strâmbe. N-ai putea zice c-avea gura mică ori că 
urechile-i erau prea scurte. Dinţii lui însă arătau ca un şirag 
de perle, iar ochii, mari şi rotunzi, erau delicios de albi. 
Natura nu-l înzestrase eu gât, iar gleznele i le potrivise 
(lucru obişnuit la această rasă) în mijlocul gambei. Era 
îmbrăcat cu o uimitoare simplitate. Singurele haine de pe el 
erau un ciorap lung de nouă țoli şi un palton bej aproape 
nou ce aparținuse înainte înaltului, falnicului, ilustrului 
doctor Leţcaie. Era un palton bun. Bine croit. Bine lucrat. 
Palton aproape nou. Pompei îl ţinea ridicat cu amândouă 
mâinile ca să nu-l murdărească. 

Ceata noastră era formată din trei persoane, dintre care 
două au fost deja pomenite. A treia. A treia persoană eram 
eu. Mă numesc Signora Psyche Zenobia, nu Suky Snobbs. 
Înfăţişarea mea impune. Cu memorabilul prilej de care 
vorbesc eram îmbrăcată într-o rochie de satin cârmâziu şi o 
mantelă arăbească azurie. Rochia avea găitane cu agrafe 
verzi şi şapte volănaşe elegante şi galbene precum 
ciuboţica-cucului. Aşadar, eu eram a treia persoană din 
grup. Era pudelul. 

Era Pompei. Eram eu. Eram trei. La fel se spune că la- 
nceput nu erau decât trei Furii - Melty, Nimmy şi Hetty - a 
Cugetării, a Memoriei şi a Cântecului. Sprijinită de braţul 
galantului Pompei şi urmată la o distanţă respectuoasă de 
Diana, coboram una din străzile aglomerate şi foarte 
pitoreşti ale Edinei, oraş pustiu acum. Dintr-o dată, înaintea 
ochilor noştri răsări o biserică - o catedrală gotică - uriaşă 
şi venerabilă, cu o clopotniţă înaltă până la cer. Ce nebunie 
m-a cuprins acum? De ce-mi grăbeam soarta? Eram 
posedată de pofta irepresibilă de a mă sui în foişorul 
ameţitor ca să privesc de acolo fantastica panoramă a 
oraşului. 


Mă îmbia la asta şi uşa deschisă a catedralei. Destinul meu 
birui. Am pătruns în gangul lugubru. Unde era îngerul meu 
păzitor? Dacă există, într-adevăr, asemenea îngeri? Dacă! 
Triste silabe! Ce lume de mister, de înţelesuri şi îndoieli, de 
nesiguranţă se ascunde în aste patru litere! 

Am pătruns în gangul lugubru! Am pătruns; şi, trecând pe 
sub boltă, fără a-mi murdări volănaşele galbene, am ajuns 
în vestibul! La fel se spune despre marele fluviu Alfred c-ar 
fi trecut pe sub mare nevătămat şi neudat. 

Credeam că scările n-or să se mai sfârşească. Roată! Şi iar 
roată! 

Credeţi-mă, scările şerpuiau tot mai sus şi mai 
întortocheate, încât am început să suspectez, împreună cu 
isteţul Pompei, de al cărui braţ mă sprijineam cu încrederea 
pe care uneori o veche şi statornică afecţiune ţi-o poate da, 
încât am început să suspectez că scara asta interminabilă, 
semănând leit cu o spirală, nu avea capăt, că acesta fusese 
desprins din întâmplare sau poate cu un scop anume. M-am 
oprit să-mi trag răsuflarea, şi în clipa aceea s-a petrecut un 
lucru mult prea interesant din punct de vedere moral şi 
chiar metafizic ca să poată fi trecut cu vederea. 

Mi s-a părut - eram absolut sigură - nu aveam cum să mă 
înşel, nu! Căci de câteva minute urmăream atentă şi 
îngrijorată mişcările Dianei - repet, nu aveam cum să mă 
înşel - Diana a mirosit un şobolan! Imediat i-am atras 
atenţia lui Pompei în legătură cu acest lucru, şi a fost şi el 
de acord cu mine. Nu exista nici un dubiu. Şobolanul fusese 
demascat - asta de către Diana. Cerule! Voi uita vreodată 
freamătul năvalnic al acestui moment? Vai! Intelectul cu 
care se fuduleşte omul! Şobolanul era acolo - adică pe 
undeva, iar Diana l-a mirosit. Eu. Eu nu puteam! 

La fel se spune despre prusaca Isis cum că unii simt la ea 
un parfum dulce şi foarte pătrunzător, în vreme ce alţii o 
găsesc fără nici un miros. 

Scările erau aproape pe sfârşite, doar două sau trei ne mai 
despărţeau de vârf. Mai urcarăm puţin până când nu mai 


rămase decât o singură treaptă. Una singură! Mititică! Pe 
uriaşa scară a vieţii omeneşti, câtă fericire şi câtă mizerie 
nu depind adeseori de o treaptă atât de mică! În acel 
moment m-am gândit la Pompei, apoi la destinul misterios şi 
inexplicabil care ne înconjura. M-am gândit la Pompei! 
Doamne! M-am gândit la dragoste! M-am gândit la 
nenumăraţii paşi greşiţi care s-au făcut şi se vor mai face. 
M-am decis să fiu mai prudentă, mai rezervată. 


M-am desprins de braţul lui Pompei şi am urcat 
nesprijinită singura treaptă rămasă, ajungând în clopotniţă, 
urmată îndeaproape de pudelul meu. Singur Pompei 
rămase în spate. Stăteam în capul scărilor şi îl îndemnam să 
urce. El întinse mâna spre mine şi în acea clipă nefericită fu 
silit să dea drumul paltonului pe care-l ţinea strâns în jurul 
său. 

Oare zeii nu vor înceta niciodată să ne persecute? Căci 
alunecând paltonul, Pompei se împiedică în trena sa lungă 
şi desfăcută, şi căzu - această urmare era inevitabilă. Se 
prăbuşi înainte şi, izbindu-mă din plin în piept cu 
blestemata lui de căpăţână, mă azvârli şi pe mine cu capul 
înainte pe podeaua tare, slinoasă şi respingătoare a 
clopotniţei. 

Dar răzbunarea mea fu neîntârziată, neaşteptată şi 
cumplită. Apucându-l furioasă de păr cu ambele mâini, am 
smuls o uriaşă cantitate din materia neagră, aspră şi 
cârlionţată, şi am aruncat-o cu un aer scârbit. 

Aceasta căzu şi se agăţă de frânghiile clopotului. Pompei 
se sculă şi nu scoase o vorbă. Dar mă privi abătut cu ochii 
săi mari şi. Oftă. Voi, zeilor - oftatul acela! Mi s-a înfipt 
drept în inimă. lar părul - lâna! 

De-aş fi ajuns la lâna aceea, aş fi udat-o cu lacrimile mele, 
ca dovadă a regretului meu. Dar vai! Acum era prea 
departe ca să ajung la ea. Şi cum se legăna printre corzile 
clopotului, mi se părea că-i încă vie. Mi se părea că stă 
țeapănă de indignare. La fel se spune despre epidermicul 

Flos Aeris din Java cum c-ar face o floare minunată care va 
trăi dacă o scoţi cu rădăcină cu tot. Băştinaşii o anină cu o 
sfoară de tavan, bucurându-se de aroma ei ani îndelungaţi. 

Cearta noastră era acum încheiată, şi am început să 
căutăm împreună prin odaie vreo spărtură prin care să 
putem contempla oraşul Edina. 

Ferestre nu erau deloc. Singura lumină ce pătrundea în 
încăperea lugubră venea printr-o deschizătură pătrată cu 
diametrul cam de un picior, la o distanţă de vreo şapte 


picioare de podea. Dar ce nu face entuziasmul unui geniu 
autentic? Am decis să mă caţăr până la această gaură. O 
puzderie de rotiţe, pinioane şi alte asemenea mecanisme 
cabalistice stăteau în dreptul găurii, aproape de ea; iar prin 
gaură trecea o vergea de fier de la mecanisme, între roţi şi 
peretele unde se afla gaura abia era loc pentru trupul meu, 
totuşi eram disperată şi hotărâtă să perseverez. L-am 
chemat pe Pompei lângă mine. 

— Uite crăpătura aia, Pompei. Vreau să privesc prin ea. 
Stai aici chiar sub gaură. Aşa. Acum întinde-ţi o mină, 
Pompei, şi lasă-mă să pun piciorul pe ea. Aşa. Acum cealaltă 
mână, Pompei, iar cu ajutorul ei mă voi urca pe umerii tăi. 

A făcut tot ce i-am cerut şi, ridicându-mă în picioare, am 
constatat că-mi puteam uşor strecura capul şi gâtul prin 
deschizătură. Priveliştea era sublimă. Nimic nu putea fi mai 
măreț. M-am oprit o clipă doar ca să o rog pe Diana să stea 
cuminte şi să-l asigur pe Pompei că voi încerca să mă ţin cât 
mai uşoară pe umerii săi. l-am spus că voi fi tandră cu 
sentimentele sale, ossi tandră qu' un biftec. Achitându-mă 
astfel faţă de credinciosul meu prieten, m-am abandonat cu 
mare însufleţire şi entuziasm contemplării panoramei ce se 
deschidea atât de generos înaintea ochilor mei3. 

Asupra acestui subiect însă mă voi abţine să zăbovesc. Nu 
voi descrie oraşul Edinburgh. Toată lumea a fost la 
Edinburgh - antica Edină. Mă voi mulţumi cu amănuntele 
mai însemnate ale tragicei mele aventuri. 

Satisfăcându-mi într-o oarecare măsură curiozitatea în ce 
priveşte întinderea, aşezarea şi aspectul general al 
oraşului, am avut răgaz să cercetez biserica în care mă 
aflam şi delicata arhitectură a clopotniţei sale. 

Am observat că crăpătura prin care îmi vârâsem capul era 
o deschizătură în cadranul unui orologiu gigantic, care, din 
stradă, trebuie să fi părut o gaură de cheie uriaşă, cum 
vedeam pe cadranul ornicelor franţuzeşti. Fără îndoială că 
menirea ei era aceea de a permite braţului vreunui 
îngrijitor să potrivească pe dinăuntru, în caz de nevoie, 


arătătoarele orologiului. De asemenea, am observat cu 
surprindere mărimea gigantică a acestor arătătoare, cel 
mare neputând avea mai puţin de zece picioare lungime şi 
opt sau nouă țoli lăţimea maximă. Ele păreau a fi din oţel 
dur, cu tăiş la capete. Observând aceste amănunte, precum 
şi altele asemănătoare, mi-am îndreptat din nou ochii spre 
gloriosul spectacol de dedesubt, şi curând m-am cufundat în 
contemplaţie. 

Din asta m-a trezit, câteva minute mai târziu, glasul lui 
Pompei, care declara că nu mai poate, cerându-mi să fac 
bine să mă dau jos. Treaba era absurdă, şi i-am spus-o într- 
un discurs destul de lung. Mi-a răspuns, dar evident că nu- 
mi înţelesese ideile pe această temă. In consecinţă m-am 
enervat, şi i-am trântit-o de la obraz că-i tâmpit, că are 
igrasie pe chelie, că noţiunile sale nu-s decât o sumă de 
Bovis, iar vorbele lui cu nimic mai bune decât nişte animale 
ierbivore. loate astea părură să-l mulţumească, iar eu mi- 
am reluat contemplaţia. 

Să tot fi trecut o jumătate de oră de la această altercaţie 
când, încă absorbită de peisajul divin de sub mine, am 
tresărit la ceva foarte rece care-mi apăsa uşor ceafa. Inutil 
să spun că m-a cuprins o panică de nedescris. Ştiam că 
Pompei se afla sub tălpile mele şi că Diana şedea, conform 
indicaţiilor mele explicite, pe labele de dinapoi, în cel mai 
îndepărtat ungher al încăperii. Ce putea fi? Vai! Căci prea 
curând mi-a fost dat să aflu. Întorcându-mi capul încet într- 
o parte, am zărit, spre imensa mea oroare, că giganticul, 
scânteietorul minutar, aidoma unui iatagan, în cursul 
revoluţiei sale de fiecare oră descinsese pe ceafa mea. 

Ştiam că nu mai era nici o secundă de pierdut. M-am tras 
repede înapoi, dar era prea târziu. În nici un chip nu 
reuşeam să-mi strecor capul prin gaura cumplitei capcane 
în care acesta fusese prins cu atâta dibăcie, şi care se tot 
îngusta cu o repeziciune îngrozitoare. Agonia acelui 
moment este inimaginabilă. Mi-am zvârlit în sus mâinile, 
sforţându-mă din rărunchi să împing în sus bara masivă de 


fier. Tot atât de bine aş fi putut încerca să ridic catedrala 
însăşi. Minutarul cobora din ce în ce mai tare, din ce în ce 
mai aproape. Am ţipat către Pompei după ajutor, dar mi-a 
răspuns că-i rănisem sentimentele numindu-l „ingrat şi 
lichea”. Am urlat către 

Diana, dar n-a zis decât „ham-ham-ham” şi că „îi spusesem 
să nu se clintească din colţ sub nici un motiv”. Aşadar, din 
partea tovarăşilor mei nu mă puteam aştepta la nici un 
ajutor. 

Între timp, masiva şi cumplita Coasă a Timpului (căci 
descoperisem acum adevăratul înţeles al acestei expresii 
clasice) nu-şi contenise şi nici n-avea de gând să-şi 
contenească rotirea. Cobora din ce în ce mai mult. 

Îşi îngropase deja cu un ţol lama ei ascuţită în carnea mea, 
iar senzațiile mele deveniră confuze şi nedesluşite. La un 
moment dat aveam impresia că mă aflu în Philadelphia 
împreună cu falnicul doctor Leţcaie, iar în clipa următoare, 
în biroul dlui Blackwood, primind preţioasele lui 
instrucţiuni. lar apoi din nou mă năpădiră amintirile dulci, 
din vremurile mai vechi şi mai bune; m-am gândit la epoca 
fericită când lumea nu era toată numai deşert, şi nici 
Pompei numai cruzime. 

Ticăitul maşinăriei mă amuza. Repet, mă amuza, fiindcă 
senzațiile mele se învecinau acum cu perfecta fericire, şi 
chiar şi cele mai neînsemnate lucruri îmi produceau 
plăcere. Eternul tic-tac, tic-tac, tic-tac al orologiului îi părea 
urechilor mele cea mai fermecătoare muzică, uneori chiar 
amintindu-mi de discursurile agreabile şi instructive ale 
doctorului Ollapod4. Erau apoi figurile impunătoare de pe 
cadrane - cât de inteligente, cât de spirituale păreau ele 
toate! Şi dintr-o dată se porniră să danseze o mazurcă, şi 
cred că cifra V se descurca - potrivit gustului meu - cel mai 
bine. Era, fără îndoială, o damă cu o aleasă educaţie. 

Nici urmă de fanfaronadă sau indecenţă în mişcările ei. 
Piruetele le executa cu multă măiestrie, învârtindu-se în 
jurul axei sale. M-am grăbit să-i ofer un scaun, căci 


observasem o oarecare oboseală în strădaniile ei, şi abia 
atunci mi-am dat seama cu adevărat de jalnica mea situaţie, 
într-adevăr jalnică! Lama se îngropase de doi țoli în ceafa 
mea. M-a deşteptat o senzaţie acută de durere. M-am rugat 
să mor, şi în agonia acelei clipe nu mă puteam abţine să nu 
repet minunatele versuri ale poetului Miguel De Cervantes: 

Vanny Buren, tan escondida 

Query no te senty venny 

Porc şi plăcere, delly morry 

Nommy, torni, darry, widdy! 

Dar acum se înfăţişa o nouă oroare, şi încă una tocmai 
suficientă ca să zdruncine chiar şi cei mai tari nervi. Ochii 
mei, din pricina apăsării neînduplecate a maşinăriei, pur şi 
simplu stăteau să iasă din orbite. Pe când eram frământată 
de gândul că va trebui sa mă descurc fără ei, unul dintre ei 
numai ce ţâşni din cap şi, rostogolindu-se pe acoperişul 
ţuguiat al clopotniţei, nimeri într-o streaşină dintre acelea 
care străjuiau clădirea principală. Pierderea ochiului nu mă 
deranja atât cât aerul insolent de dispreţ şi detaşare cu 
care se uita la mine, acum că se eliberase. 

Ochiul se odihnea în jgheab chiar sub nasul meu, iar 
aerele pe care şi le dădea erau ridicole, dacă nu chiar 
dezgustătoare. Ochi care să se zgâiască şi să se holbeze 
atât nici că s-au mai văzut vreodată. Asemenea purtare la 
ochiul din jgheab era cu atât mai enervantă din pricina 
văditei lui insolenţe şi a neruşinatei lui ingratitudini, cât 
extrem de neplăcută din pricina simpatiei care a existat 
întotdeauna între doi ochi ce provin din acelaşi cap, oricât 
de departe s-ar afla unul de celălalt. Cum s-ar spune, am 
fost silită, vrând-nevrând, să clipesc şi să mă hlizesc şi eu, 
după cum poruncea obiectul mizerabil care zăcea chiar sub 
nasul meu. Curând însă am fost scutită de această povară, o 
dată cu ieşirea din găvane şi a celuilalt ochi. În cădere, 
acesta o luă în aceeaşi direcţie (posibil un complot 
organizat) ca şi tovarăşul său. Amândoi s-au rostogolit 


împreună din jgheab şi, drept să vă spun, am fost tare 
bucuroasă că am scăpat de ei. 

Lama se afla acum la patru țoli şi jumătate adâncime în 
gâtul meu, şi nu-i mai rămăsese de tăiat decât o porţiune 
îngustă de piele. Senzaţiile mele erau de o absolută fericire, 
căci simţeam că în cel mult câteva minute aveam să fiu 
eliberată din această situaţie dezagreabilă. Şi această 
speranţă n-avea să fie înşelată câtuşi de puţin. La ora cinci 
şi douăzeci şi cinci de minute Fix, după-amiaza, uriaşul 
minutar ajunsese destul de departe de cumplita lui rotire ca 
să reteze şi această rămăşiţă din gâtul meu. Nu-mi părea 
rău să văd cum capul care-mi cauzase atâtea neplăceri se 
desparte în cele din urmă definitiv de trupul meu. Mai întâi 
s-a rostogolit de-a berbeleacul pe acoperişul clopotniţei, 
apoi a poposit pentru câteva secunde în jgheab, după care a 
plonjat în mijlocul străzii. 

Mărturisesc sincer că senzațiile mele erau acum dintre 
cele mai ciudate - ba, dintre cele mai misterioase, dintre 
cele mai absconse şi incomprehensibile. Simţurile mele 
acționau ici şi colo, deodată. La un moment dat, îmi 
imaginam cu capul că eu, capul, eram adevărata 

Signora Psyche Zenobia, în momentul următor eram 
convinsă că eu, trupul, eram persoana reală. Ca să mă 
lămuresc asupra acestui lucru am căutat în buzunar după 
tabacheră, dar găsind-o, şi încercând să prizez o porţie din 
admirabilul său conţinut, în maniera mea obişnuită, mi-am 
dat imediat seama de ciudata mea neputinţă, şi-am azvârlit 
de îndată cutia jos lângă capul meu. Acesta luă o priză cu 
adâncă satisfacţie şi-mi zâmbi cu recunoştinţă. Curând 
după aceea îmi ţinu un discurs pe care, fiind eu fără urechi, 
nu l-am auzit decât într-un mod vag. Totuşi, am înţeles 
îndeajuns ca să-mi dau seama că era uimit de dorinţa mea 
de a rămâne în viaţă în atare împrejurări, în încheiere mi-a 
citat nobilele versuri ale lui Ariosto: 

Il pover hommy che non sera corty 


S-a dus ca să combată în timp ce era inorty, comparându- 
mă astfel cu eroul care, în focul luptei, nebăgând de seamă 
că era mort, a continuat să se bată cu un curaj neostoit. Nu 
mai era nimic acum care să mă împiedice să cobor, drept 
care am coborât. Ce a văzut atât de straniu la mine Pompei, 
n-am fost încă în stare să aflu. 

Individul şi-a căscat gura până la urechi, şi-a închis 
amândoi ochii, ca şi când s-ar fi străduit să spargă nişte 
nuci între pleoape, în sfârşit, lepădându-şi paltonul, dintr-un 
salt ajunse pe scară şi se făcu nevăzut. Am aruncat în urma 
canaliei vorbele grele ale lui Demostene: 

Andrew O'Phlegethon, c-ai plecat mâncând pământul, iar 
apoi m-am întors către iubirea mea de suflet, spre cea cu un 
singur ochi, flocoasa Diana. Vai! Ce privelişte oribilă îmi 
rănea ochii? Să fi văzut un şobolan oare pitindu-se în gaura 
lui? Or fi acestea oasele îngeraşului devorat cu atâta 
cruzime de către monstru? Voi, zeilor! Dar ce mi-e dat să 
văd? O fi ăla duhul plecat, umbra, strigoiul iubitei mele 
căţeluşe, pe care-l văd şezând, cu un farmec atât de 
melancolic, într-un colţ? Ascultaţi! Căci ea cuvântă, o, 
ceruri! Şi încă în germana lui Schiller: 

Unt ştirb ich duc, so ştirb ich vin 

Duc şi! Duc şi! 

Vai! Şi nu sunt oare vorbele sale atât de adevărate? 

lar de-am murit, eu am murit 

De dorul - dorul tău. 

Dulce creatură! Şi ea s-a sacrificat de dragul meu. Fără 
cââne! Fără negru, fără cap, ce rămâne acum pentru 
nefericita Signora Psyche 

Zenobia? Vai, nimic! Am isprăvit. 

NOTĂ 

LA ANANGHIE (A PREDICAMENT) 

Titlul. Versiunile A şi B: The Scythe of Time (Coasa 
timpului); C: titlul prezent. 

Dracul în clopotniţă în româneşte de Liviu Cotrău 

Cât este ceasul? 


Străveche întrebare 

Fiecare ştie, în general vorbind, că locul cel mai minunat 
din lume este - sau, vai! Era - târguşorul olandez 
Vondervotteimittiss1. Totuşi, întrucât el se întinde la 
oarecare distanţă de oricare dintre drumurile principale, 
având o poziţie oarecum retrasă, probabil că foarte puţini 
dintre cititorii mei l-au vizitat vreodată. Aşadar, pentru cei 
care nu l-au vizitat, e cât se poate de nimerit să întru în 
unele amănunte, cu atât mai necesare cu cât, în speranţa că 
voi reuşi să atrag simpatia generală asupra locuitorilor 
acestui orăşel, am de gând să istorisesc aici lanţul 
nenorocirilor ce s-au abătut de curând înlăuntrul hotarelor 
sale. Niciunul din cei care mă cunosc nu se va îndoi că 
sarcina la care m-am înhămat va fi împlinită cu toată 
priceperea de care sunt în stare, cu toată acea severă 
nepărtinire, toată acea atentă cântărire a faptelor şi 
sârguincioasă cercetare a izvoarelor care ar trebui să-l 
caracterizeze dintotdeauna pe acel care aspiră la titlul de 
istoric. 

Cu ajutorul medaliilor, manuscriselor şi inscripţiilor, sunt 
în măsură să declar categoric că târguşorul 
Vondervotteimittiss a existat de la originile sale în exact 
aceeaşi condiţie în care se păstrează în prezent?. 

Despre data-acestei origini însă mă tem că nu pot vorbi 
decât cu acea determinare nedeterminată pe care 
matematicienii sunt uneori constrânşi s-o accepte în 
anumite formule algebrice. Data, ca să zic aşa, vechimii sale 
nu poate fi mai mică decât o anume cantitate determinată. 

Cât priveşte originea numelui Vondervotteimittiss, 
mărturisesc cu regret că mă aflu în aceeaşi situaţie 
precară. Din multitudinea de opinii în legătură cu această 
chestiune delicată - unele subtile, erudite, altele exact 
contrariul - nu pot reţine niciuna care să poată fi 
considerată satisfăcătoare. Poate că ipoteza lui Grogswigg - 
aproape coincidentă cu aceea a lui Kroutaplenttey - e 
preferabilă, nu însă fără unele rezerve. Iat-o: 


Vondervotteimittiss - Vonder, lege Donder - Votteimittiss, 
quasi und Bleitziz - Bleitziz obsol: pro Blitzen. Această 
etimologie, ca să spun adevărul, este întărită de urmele de 
fluid electric ce se mai pot vedea încă pe clopotniţa 
Consiliului Orăşenesc. Prefer totuşi să nu mă angajez într-o 
treabă de o asemenea însemnătate, aşa că-l voi îndrepta pe 
cititorul, dornic de informaţii la Oratiunculae de Rebus 
Praeter-Veteris de Dundergutz. 

De văzut, de asemenea, Blunderbuzzard, De 
Derivationibus, pp. 27 la 5010, în folio, ediţie gotică, cu 
caractere roşii şi negre, colontitlu şi fără iscălitură; unde să 
consulte şi notele marginale în autograf ale lui Stuffunduff, 
precum şi glosele lui Gruntundguzzell3. 

Cu tot misterul ce astfel învăluie data întemeierii lui 
Vondervotteimittiss şi etimologia numelui său, nu încape 
îndoială că el a existat, cum spuneam mai înainte, 
dintotdeauna aşa cum îl găsim în această epocă. 

Cel mai vârstnic cetăţean din târg nu-şi aminteşte să fi 
intervenit nici cea mai mică schimbare în înfăţişarea 
vreuneia din părţile sale; si, într-adevăr, însăşi bănuiala că 
ar fi putut să se întâmple aşa ceva e socotită drept o insultă. 
Orăşelul este situat într-o vale perfect circulară, cu o 
circumferință de aproape un sfert de milă, şi pretutindeni 
înconjurată de coline domoale peste ale căror creste 
oamenii nu s-au aventurat încă niciodată, din simplul motiv 
că nimeni nu crede c-ar putea exista ceva de partea 
cealaltă. 

De jur-împrejurul văii (care este netedă şi pavată cu plăci) 
stau înşirate şaizeci de căsuțe, cu spatele către coline şi, 
fireşte, cu privirea îndreptată spre centrul văii, aflat la 
exact şaizeci de prăjini de poarta principală a fiecărei 
căsuțe. Toate căsuţele au în faţă câte o mică grădină, cu o 
alee circulară, un cadran solar şi douăzeci şi patru de 
căpăţâni de varză. Construcţiile seamănă atât de mult între 
ele încât e cu neputinţă să le deosebeşti unele de altele. 
Datorită marii sale vechimi, stilul arhitecturii e destul de 


bizar, dar asta nu-l împiedică cu nimic să fie mai puţin 
pitoresc. Casele sunt făcute din cărămizi mici, bine arse, 
roşii şi cu colţuri negre, astfel încât pereţii arată ca o tablă 
de şah la scară mărită. Frontoanele sunt orientate către 
centru, iar cornişele şi uşile principale sunt cât casa de 
mari. Ferestrele sunt înguste şi adinei, cu geamuri foarte 
mici şi pervazuri groase. Pe acoperiş sunt puzderie de olane 
cu urechi lunguieţe şi răsucite la capete. Toată lemnăria 
casei este de culoare închisă, bogat încrustată, dar cu 
puţină varietate în desenuri, căci din vremuri imemoriale 
cioplitorii din Vondervotteimittiss n-au ştiut să sculpteze 
altceva decât două obiecte: pendule şi căpăţâni de varză. Pe 
acestea însă le fac nemaipomenit de bine, crestându-le, cu 
admirabilă iscusinţă, oriunde găsesc loc pentru daltă. 

Locuinţele seamănă între ele atât pe dinăuntru cât şi pe 
dinafară, iar mobila toată e făcută după acelaşi model. 
Pardoseala este din gresie pătrată, scaunele şi mesele din 
lemn negru, cu picioare strâmbe şi subţiri susţinute pe tălpi 
groase. Şemineurile sunt late şi înalte, având sculptate pe 
faţă nu doar orologii şi verze, ci şi un ornic adevărat, care 
scoate un ticăit straşnic, aşezat sus la mijloc, iar la cele 
două capete câte o glastră cu o căpăţână de varză, între 
verze şi ornic sade un omuleţ de porțelan cu un pântec 
enorm având o gaură mare şi rotundă prin care se vede 
cadranul unui orologiu. 

Vetrele sunt late şi adinei, cu grătare strâmbe şi hidoase, 
pe care fierbe, la foc continuu, o oală imensă, plină cu varză 
şi carne de porc, pe care buna gospodină o veghează 
neîncetat. Femeia e bătrână şi grasă, cu ochi albaştri şi 
obrajii rumeni; pe cap poartă o bonetă uriaşă de forma unei 
căpăţâni de zahăr, împodobită cu panglici roşii şi galbene. 

Rochia este din stambă portocalie, largă la spate şi foarte 
strânsă pe brâu, atât de scurtă în poale încât abia îi ajunge 
până la genunchi. 

Genunchii sunt cam butucănoşi, la fel şi gleznele, dar 
femeia poartă o pereche minunată de ciorapi verzi care-i 


acoperă. Pantofii - din piele trandafirie - sunt prinşi cu 
panglici galbene răsucite ca o varză. În mâna stingă ţine un 
ornic olandez, mic şi greu, iar cu dreapta învârte cu o 
lingură mare în fiertura de varză şi carne de porc. Lângă ea 
sade un motan gras şi tărcat de coada căruia copiii au 
agăţat în joacă un ornic de alamă. 

Copiii, trei la număr, păzesc porcul în ogradă. Fiecare-i 
înalt de un metru. Poartă tricornuri, jiletci roşii ce le vin 
peste genunchi, pantaloni scurţi din piele de căprioară, 
ciorapi roşii de lână, bocanci grei cu catarame mari de 
argint şi surtuce lungi cu nasturi mari de sidef. 

Basca fiecare are o pipă în gură şi un orologiu mic şi 
burtos în mâna dreaptă. Trag câte un fum şi câte o ocheadă 
la ceas, apoi iar o ocheadă şi un fum. Porcul - gras şi 
puturos - mănâncă din foile de varză căzute sau trage câte 
un picior în ornicul de alamă pe care puştanii i l-au atârnat 
de coadă ca să-l facă să arate tot atât de frumos ca motanul. 

În dreptul uşii principale, într-un jilţ de piele, cu picioare 
strâmbe şi tălpi la fel de groase ca ale meselor, sade însuşi 
proprietarul casei. Este un gentleman scund şi venerabil, 
foarte gras, cu ochi mari şi rotunzi, şi cu o uriaşă bărbie 
dublă, îmbrăcămintea lui seamănă cu aceea a copiilor, încât 
nu-i nevoie să mai adaug ceva în această privinţă. Singura 
deosebire este aceea că pipa lui este ceva mai mare decât a 
lor, şi că el poate scoate un fum mai gros. Întocmai ca 
aceştia, are şi dânsul un ceas pe care însă îl poartă în 
buzunar. Ca să spun adevărul, el are o treabă mai 
importantă decât aceea de a supraveghea ornicul - ce 
treabă voi explica de îndată. El sade cu piciorul drept peste 
genunchiul stâng, cu o mină gravă, având cel puţin un ochi 
pironit tot timpul asupra unui obiect foarte interesant din 
mijlocul pieţei. 

Acest obiect este situat în clopotniţa Consiliului Orăşenesc. 
Toţi membrii Consiliului sunt bărbaţi foarte scunzi, groşi, 
slinoşi, inteligenţi, cu ochii cât farfuriile şi cu bărbii grase şi 
duble. Hainele lor sunt mult mai lungi, iar cataramele 


pantofilor mult mai mari decât cele ale cetăţenilor de rând 
din Vondervotteimittiss. De când mă aflu în târg, au avut 
câteva şedinţe extraordinare, unde au adoptat următoarele 
trei rezoluţii: 

Este greşit să schimbi cursul vechi şi firesc al lucrurilor; 
dincolo de Vondervotteimittiss nu există nimic ce să poată fi 
tolerat; şi jurăm credinţă orologiilor şi verzelor noastre. 

Deasupra sălii de şedinţe a Consiliului se află clopotniţa, 
iar în clopotniţă, din vremuri imemoriale, zace mândria şi 
gloria oraşului - marele orologiu al târguşorului 
Vondervotteimittiss. Acesta-i obiectul spre care sunt 
îndreptaţi ochii tuturor gentlemenilor venerabili ce stau în 
jilţurile de piele. 

Marele orologiu are şapte feţe - una pe fiecare din cele 
şapte laturi ale clopotniţei - încât el poate fi văzut cu 
uşurinţă din oricare parte. 

Feţele sale sunt mari şi albe, iar arătătoarele grele şi 
negre. Există şi un lopotar a cărui singură datorie este 
aceea de a vedea de orologiu; dar această datorie este cea 
mai perfectă sinecură, căci orologiul din 
Vondervotteimittiss, din câte se ştie, n-a suferit niciodată 
vreo stricăciune. Până de curând, chiar şi o asemenea 
bănuială era socotită drept erezie. Din cele mai vechi 
timpuri consemnate în documentele de arhivă orele au fost 
bătute regulat de către marele orologiu, şi acelaşi lucru se 
poate spune despre toate celelalte orologii şi ceasuri din 
oraş. 

Niciodată nu s-a respectat cu atâta sfinţenie timpul 
adevărat. Când limba marelui orologiu socotea că a sosit 
timpul să zică: „Ora douăsprezece!” toate celelalte ornice 
îşi deschideau supuse gâtlejurile, răspunzând simultan cu 
un ecou straşnic. Pe scurt, simpaticii târgoveţi ţineau ia 
verzele lor, dar erau îndeosebi mândri de orologiile lor. 

Toţi oamenii care deţin sinecuri sunt respectaţi într-o mai 
mare sau mai mică măsură, şi, cum clopotarul din 
Vondervotteimittiss are sinecura perfectă, el este şi cel mai 


respectat om din lume. El este cel mai de vază dregător al 
oraşului, şi chiar şi porcii îl privesc cu un sentiment de 
admiraţie. Coada fracului său e infinit mai lungă, pipa, 
cataramele pantofilor, ochii şi stomacul său sunt infinit mai 
mari decât ale tuturor celorlalţi gentlemeni venerabili din 
târguşor; iar cât priveşte bărbia lui, ea nu e dublă, ci triplă. 

Am zugrăvit astfel preafericita stare a târguşorului 
Vonder-votteimittiss. 

Ce nenorocire ar fi ca un tablou atât de minunat să sufere 
cândva o schimbare! 

De multă vreme umbla vorba printre locuitorii cei mai 
înţelepţi cum că „nimic bun nu poate veni de dincolo de 
coline”, iar cuvintele acestea păreau într-adevăr profetice. 
Alaltăieri, cu cinci minute înainte de amiază, pe creasta 
colinei de la răsărit apăru un obiect foarte ciudat. 

De bună seamă că întâmplarea a atras atenţia tuturor, căci 
toţi bătrâneii care şedeau în jilţurile de piele îşi îndreptară 
un ochi plin de spaimă către fenomenul respectiv, pe 
celălalt continuând să-l ţină pironit pe orologiul din 
clopotniţă. 

Când n-au mai rămas decât trei minute până la amiază, 
bizarul obiect sus-pomenit se dovedi a fi un tinerel foarte 
mărunţel şi cu o înfăţişare de străin. El cobori dealul în 
mare viteză, încât curând toată lumea putea să-l vadă mai 
bine. Era, fără îndoială, cea mai năstruşnică arătare ce s-a 
văzut vreodată în Vondervotteimittiss. Faţa lui era tuciurie 
ca tutunul, nasul lung şi cârn, ochii cât mazărea, gura largă, 
şi două şiruri de dinţi strălucitori, pe care era dornic să-i 
arate, căci râdea întruna cu gura până la urechi. Din 
pricina mustăţilor şi a perciunilor nu se vedea mai nimic din 
restul obrazului. Era în capul gol, iar părul îl avea prins 
frumos înpapillotes. Purta o haină neagră strânsă pe corp şi 
terminată cu o coadă de rândunică (dintr-un buzunar 
atârna colţul lat al unei batiste albe), pantaloni scurţi de 
caşmir negru, ciorapi negri, pantofi de lac cam butucănoşi, 
iar în loc de şireturi nişte panglici uriaşe din satin negru. 


Sub un braţ ţinea un uriaş chapeau-de-bras4, iar sub 
celălalt o vioară aproape de cinci ori mai mare decât el. În 
mâna stângă avea o tabacheră de aur din care îşi lua mereu 
tabac, cu un aer de adâncă mulţumire, în vreme ce cobora 
dealul cu nişte paşi fantastici. Să mă ierte Dumnezeu, dar 
era un spectacol nemaipomenit pentru cinstiţii târgoveţi din 
Vondervotteimittiss! 

Adevărul este că individul avea, în ciuda zâmbetului, o 
căutătură aprigă şi sinistră. Şi cum tot ţopăia el prin târg, 
înfăţişarea ciudată a pantofilor butucănoşi trezi o adâncă 
bănuială, încât mulţi dintre orăşenii care l-au zărit în acea 
zi ar fi dat oricât să vadă ce se ascundea sub batista albă de 
chembrică, ce atârna atât de ostentativ din buzunarul 
fracului său. Dar ceea ce stârni cel mai tare indignarea 
justificată a cetăţenilor era faptul că nemernicul de papagal 
ce trăgea ici un fandango, colo o piruetă, nu părea să aibă 
nici cea mai vagă idee că mişcările sale ar fi trebuit să 
respecte un anume ritm. 

Paşnicii locuitori ai târguşorului nici n-au apucat să-şi 
deschidă bine ochii că taman cu o jumătate de minut înainte 
de amiază canalia îşi făcu vânt, precum zic, drept în mijlocul 
lor; executa un chasse ici, un balance colo, şi după o 
pirouette şi un pas-de-zephyr, se lansă cu un salt de 
porumbel tocmai în clopotniţa Consiliului Orăşenesc, unde 
paznicul orologiului, uimit peste măsură, şedea fumând 
într-o atitudine demnă şi speriată. Dar ştrengarul de-o 
şchioapă îl apucă pe loc de nas, i-l răsuci şi i-l smuci, după 
care îi vâri uriaşul chapeau-de-bras pe cap, i-l trase peste 
ochi şi peste gură, apoi, ridicând vioara cea grea, îl croi cu 
ea peste spinare cu sete şi în repetate rânduri, încât ai fi 
putut jura, având în vedere faptul că paznicul era atât de 
gras iar instrumentul atât de gol, că un regiment întreg de 
toboşari bătea tarapana în clopotniţa din 
Vondervotteimittiss. 

Nu se ştie la ce act disperat de răzbunare s-ar fi dedat 
locuitorii în urma acestui atac samavolnic dacă n-ar fi fost 


faptul important că acum mai rămăsese doar o jumătate de 
secundă până la amiază. Clopotul se pregătea să bată şi era 
o treabă de absolută şi imperioasă necesitate ca toată 
lumea să-şi verifice atent propriul ceas. Dar era limpede că 
tocmai în acest moment insul din clopotniţă meşterea ceva 
necurat la orologiu. 

Şi cum acesta începu să bată, nimeni nu mai avu timp să-i 
urmărească manevrele, căci erau ocupați cu toţii să numere 
bătăile clopotului. 

— Unu! Zise clopotul. 

— Ainu! Repetă fiecare gentleman venerabil din fiecare jilţ 
de piele din Vondervotteimittiss. 

— Ainu! Zise, de asemenea, ceasul său; - Ainu! Zise ceasul 
nevestei sale şi - Ainu! Ziseră ceasurile copiilor lor, precum 
şi ornicele aurite ce atârnau de coada motanului şi a 
porcului. 

— Doi! Urmă marele clopot. 

Şi 

— "Toi! Repetară toate ornicele. 

— Trei! Patru! Cinci! Şase! Şapte! Opt! Nouă! Zece! Zise 
clopotul. 

— Drei! Badru! Tânt! Şaize! Şabde! Obd! Noaiă! Zeţe! 
Răspunseră celelalte. 

— Unsprezece! Zise cel mare. 

— Ainsprezeţe! Consimţiră tovarăşele cele mici. 

— Doisprezece! Zise clopotul. 

— 'Toisprezeţe! Răspunseră ele, perfect satisfăcute şi 
coborându-şi glasurile. 

— Unt iache oara toisprezeţe! Ziseră toţi bătrâneii 
venerabili, vârându-şi la loc ceasurile. Dar marele clopot nu 
terminase încă cu ei. 

— Treisprezece! Zise el. 

— Der Teufel! Icniră venerabilii bătrânei, scăpând pipele 
din gură, piciorul drept căzându-le de pe genunchiul stâng. 

— Der Teufel! Gemură ei. Dreisprezeţe! Dreisprezeţe! 
Mein Gott, ie oara dreisprezeţe! 


E nevoie să descriu scena cumplită care a urmat? Întreg 

Vondervotteimittiss fu dintr-o dată cuprins de un vacarm 
îngrozitor. 

— Ce tâmplat purţii mele? Urlau toţi copiii. Mi foame di 
oară! 

— Ce tâmplat verzii mele? 'Ţipau toate nevestele. S-a fecut 
fraf di oară! 

— Ce tâmplat pipii mele? Înjurau toţi bătrâneii venerabili. 
Donder und Blitzen! S-a stins di oară! Şi le umpleau din nou 
cu sporită furie, după care, afundându-se în jilţuri, începură 
să pufăie atât de iute şi de năprasnic încât în scurtă vreme 
întreaga vale se umplu de un nor de nepătruns. 

În acest răstimp toate căpăţânile de varză se înroşiră de 
parcă însuşi Scaraoţchi5 ar fi pus stăpânire pe tot ce-avea 
formă de ornic. Ceasurile sculptate pe mobile se porniră să 
dănţuiască de-ai fi zis că-s fermecate, cele de pe şemineuri 
cu greu îşi stăpâneau furia, continuând să bată ora 
treisprezece, zbânţuitul şi zvârcolitul pendulelor lor oferind 
o privelişte cu adevărat înfiorătoare. Dar mai rău decât 
toate acestea motanii şi porcii, nemaisuportând purtarea 
micilor ornice agăţate de cozile lor şi, vrând să scape de ele, 
fugeau care încotro, zgâriind şi muşcând, mieunând şi 
guiţând, miorlăind şi grohăind, sărind în capul oamenilor 
sau vârându-se pe sub fustele femeilor, într-o larmă şi o 
confuzie greu de conceput de către o fiinţă raţională. 
Bineînţeles că nemernicul împieliţat din clopotniţă se 
străduia din răsputeri să complice şi mai rău lucrurile. 
Canalia putea fi zărită din când în când prin norul de fum. 
Era tot în clopotniţă, călare pe clopotar, care zăcea întins 
pe spate. Puşlamaua ţinea cu dinţii frânghia clopotului, pe 
care o smucea când la dreapta, când la stânga, stârnind un 
vacarm de-mi ţiuie şi acum urechile numai că-mi aduc 
aminte. Pe genunchi ţinea scripca aceea enormă de care 
trăgea cu amândouă mâinile, fără nici un ritm sau melodie, 
dându-se în spectacol, paiaţa! Încercând să interpreteze 
Judy O'Flannagan şi Paddy O'Rafferty6. 


Lucrurile luând o întorsătură atât de cumplită, am părăsit 
locul dezgustat, iar acum fac apel la toţi cei care iubesc ora 
exactă şi varza bine gătită: haideţi să mergem cu toţii în 
acel târguşor şi să restabilim vechea ordine a lucrurilor din 
Vondervotteimittiss, azvârlindu-l din clopotniţă pe 
ştrengarul de-o şchioapă. 

NOTĂ 

DRACUL ÎN CLOPOTNIŢĂ (THE DEVIL IN THE BELFRY) 


(A: Philadelphia Saturday Chronicle and Mirror of the 
Times, 18 iun. 1839; B: Tales of the Grotesque and 
Arabesque, 1840; C: copia Pedder după B cu o modificare 
manuscrisă; D: PHANTASY-PIECES, cu revizuiri 
manuscrise, 1842; E: Broadway Journal, 8 nov. 1845; F: 
Works, 1850) 

E una dintre cele mai izbutite piese groteşti ale lui Poe, o 
parodie a metafizicii speculative germane, în care Poe 
combină un gen de diablerie de extracţie folclorică cu unele 
surse livreşti. Dintre acestea din urmă au fost identificate 
romanul Sartor Resartus al lui Thomas Carlyle, tipărit în 
Fraser's Magazine între nov. 1833 şi aug. 1834; nuvela 
doctorului Robert Macnish, intitulată The Barber of 
Gottingen [sic] (Bărbierul din Gottingen), apărută în 
Blackwood's (oct. 1826); nuvela The Man în the Bell (Omul 
sub clopot) de William Maginn, publicată în Blackwood's 
(nov. 1821) şi menţionată de Poe în scrisoarea din 30 apr. 
1835, către 1. W. White. 

Ca setting Poe şi-a ales flegmaticul oraş Philadelphia, ai 
cărui locuitori sunt majoritatea de origine germană, dar ei 
aduc foarte tare cu olandezii newyorkezi satirizaţi de 
Washington Irving în Istoria lui Dietrich Knickerbocker. 

Despre structura alegorică a nuvelei, vezi excelenta 
analiză a lui Jean-Paul „Weber, „Edgar Poe or The Theme of 
the Clock, („Edgar Poe sau despre motivul orologiului"), în 
Poe, A Collection of Criticai Essays, ed. Robert Regan, 
Prentice-Hall, Inc., 1967, pp. 79-83. 


Tălmăciri. În franceză: Charles Baudelaire, Le Diable dans 
le beffroi, în Le Pays, 20 sept. 1854, reed. În Nouvelles 
histoires extraordinaires, Michel Levy, Paris, 1857. În 
româneşte: Ion Luca Caragiale, Dracul în clopotniţă, în 
Timpul, 1,1876, nr. 64,65,66; Ion Dragu şi Radu Drăgescu, 
Dracul în clopotniţă, în Edgar Poe, „Fantezii Humoristice”, 
Editura Adevărul, Biblioteca „Dimineaţa”, nr. 9, 1924, pp. 
17-30. 

Titlul. Versiunea A: The Devil în the Belfry. An 
Extravaganza (Dracul în clopotniţă. O fantezie). 

Omul făcut bucăţi 

Povestire despre recenta campanie dusă împotriva 
triburilor Bugaboo şi Kickapoo în româneşte de Petre 
Solomon 

Pleurez, pleurez mes yeaux, et fondez-vous en eau! 

La moitie de ma vie a mis lautre au tombeau. 

Corneillel 

Nu-mi mai amintesc exact unde şi când anume am făcut 
prima oară cunoştinţă cu generalul de brigadă - confirmat 
John A. B. C. Smith.2 Sunt sigur că am fost prezentat de 
cineva acestui bărbat cu adevărat chipeş - la vreo întrunire 
publică, ţinută desigur în legătură cu ceva extrem de 
important, în vreun loc sau altul, al cărui nume mi-a ieşit 
din minte în chip inexplicabil. Adevărul este că am aşteptat 
această prezentare cu o stinghereală nervoasă, care a 
împiedicat sedimentarea oricărei impresii precise de loc 
sau de timp. Sunt nervos din fire - e o boală de familie, n- 
am ce să-i fac. Orice lucru cât de cât misterios, orice 
chestiune pe care n-o pot pricepe în întregime mă aruncă 
de îndată într-o stare de agitaţie penibilă. 

Personajul avea ceva remarcabil - da, remarcabil, deşi 
termenul e prea palid ca să-mi exprime pe deplin impresia, 
înalt de aproape doi metri, avea o prestanţă extraordinară, 
întreaga lui înfăţişare degaja un air distingue, evocator de 
educaţie şi obârşie aleasă. Pe această temă - tema 
înfăţişării lui Smith - încerc un soi de satisfacţie melancolică 


descriind-o în amănunt. Podoaba capului său ar fi făcut 
cinste unui Brutus: nu-ţi puteai imagina păr mai bogat şi 
mai lucios3. Era negru ca pana corbului, iar această 
culoare, mai bine zis această nonculoare, caracteriza şi 
extraordinarii lui favoriţi. Vă daţi seama că nu pot vorbi 
despre ei fără entuziasm: nu exagerez când afirm că erau 
cei mai superbi favoriţi de sub soare, în tot cazul, 
încercuiau şi, uneori, umbreau parţial o gură fără seamăn. 
lar gura asta adăpostea nişte dinţi neverosimil de netezi şi 
de un alb strălucitor. Printre ei îşi croia drum, în răstimpuri, 
o voce negrăit de limpede, melancolică şi puternică. 

Personajul era deosebit de înzestrat şi în privinţa ochilor. 
Fiecare dintre ei făcea cât doi ochi obişnuiţi. De un cafeniu 
închis, extrem de largi şi de strălucitori, te priveau niţeluş 
cam cruciş4, exact atât cât era nevoie ca să capete o 
expresie interesantă. 

Bustul Generalului era, neîndoielnic, cel mai frumos bust 
pe care-l văzusem vreodată. Nu-i puteai găsi vreun cusur, 
atât era de bine proporţionat. Această particularitate 
scotea şi mai mult în relief o pereche de umeri care l-ar fi 
putut face să roşească de inferioritate pe marmoreanul 
Apollo, dacă ar fi fost conştient, îmi plac la nebunie umerii 
frumoşi, şi pot spune că nu mai văzusem până atunci umeri 
de o asemenea perfecţiune. Braţele erau şi ele admirabil 
croite. Lasă că nici picioarele nu erau mai puţin superbe: 
adevărate nec plus ultra5 ale genului. 

Orice cunoscător în materie ar fi recunoscut acest lucru. 
Picioarele Generalului n-aveau nici prea multă carne pe ele, 
nici prea puţină, adică nu erau nici butucănoase, nici firave. 
Nu-mi puteam imagina curbă mai graţioasă decât aceea a 
femurului, iar dindărătul fibulei se desena rotunjimea 
domoală ce caracterizează o pulpă bine proporţionată. 

I-aş dori tânărului şi talentatului meu prieten, sculptorul 
Chiponchipino, să fi văzut picioarele Generalului de brigadă 
John A. B. C. Smith! 


Dar, deşi oameni atât de frumoşi nu se întâlnesc pe toate 
drumurile, nu-mi venea a crede că aerul acela remarcabil 
despre care am pomenit adineauri - acele ne sais quoi care- 
| învăluia pe General - emana din perfecțiunea supremă a 
fizicului său. Poate că felul lui de a fi era de vină, dar nici în 
privinţa asta nu sunt sigur. Ţinuta lui avea ceva afectat, ca 
să nu spun rigid - toate mişcările personajului aveau ceva 
precis, măsurat, o anumită angulozitate, dacă mă pot 
exprima astfel, angulozitate care, la un ins mai puţin 
impunător, n-ar fi sugerat nici pe departe afectare, morgă 
sau rigiditate, dar care, la un tip de dimensiunile lui 
impresionante, putea fi lesne pusă pe seama unei anumite 
rezerve, a unei anumite hateur, într-un cuvânt, pe seama 
unei lăudabile conştiinţe a stimei cuvenite unor proporţii 
atât de urieşeşti. 

Amabilul prieten care mi-a făcut cunoştinţă cu Generalul 
Smith mi-a spus în şoaptă câte ceva despre el: era un om 
remarcabil, cu adevărat remarcabil, unul dintre cei mai 
remarcabili oameni ai epocii. 

De asemenea, era un favorit al femeilor, îndeosebi din 
pricina faimei sale de om curajos. 

— În această privinţă nu-l întrece nimeni, zău, e un viteaz 
fără pereche, mănâncă foc, nu alta! Îmi spuse amicul meu 
cu glas şi mai scăzut, făcându-mă să mă înfior de atât 
mister. 

— Da, mănâncă foc, nu alta! A dovedit-o limpede în 
recenta bătălie dată undeva în Miazăzi, într-o mlaştină, cu 
indienii bugaboo6 şi kickapoo”?. 


[Aici amicul meu făcu nişte ochi cât cepele.] Dumnezeule! 
Tunete şi trăsnete! Minuni de vitejie, zău! Sunt sigur c-ai 
auzit de el, e omul care. 

— Ce mai faci, omule? Mă bucur că te văd! Îl întrerupse 
Generalul, apropiindu-se şi apucându-l de mână pe 
prietenul meu. lar când acesta mă prezentă, Generalul făcu 
o plecăciune adâncă, dar cam rigidă. Am avut atunci (şi mai 


am şi acum) sentimentul că nu mai auzisem niciodată o voce 
atât de clară şi puternică, şi că nu văzusem în viaţa mea o 
dantură atât de frumoasă. Mărturisesc însă că mi-a părut 
rău că amicul meu a fost întrerupt tocmai în clipa când, prin 
insinuările şi şoaptele amintite, îmi trezise o vie curiozitate 
în legătură cu eroul campaniei împotriva triburilor 
bugabo06 şi kickapoo. 

Totuşi, aleasa conversaţie a Generalului de brigadă John A. 
B. C. Smith mi-a alungat repede această părere de rău. 
Cum prietenul meu ne-a lăsat singuri numaidecât, am avut 
un lung tete a tete, o conversaţie nu numai plăcută, ci şi 
realmente instructivă. Vorbea foarte curgător şi părea 
înzestrat cu o cultură generală extraordinară. Dar, dintr-un 
exces de modestie, evita să atingă subiectul care începuse 
să mă pasioneze atât - mă refer la misterioasele împrejurări 
legate de războiul cu tribul bugaboo; iar în ce mă priveşte, 
o anumită delicateţă sufletească mă împiedica să abordez 
acest subiect, deşi tare as fi vrut s-o fac. Am băgat de seamă 
că viteazul oştean prefera temele filosofice, şi că-i plăcea, 
mai ales, să comenteze rapida desfăşurare a progresului 
tehnic. Într-adevăr, oricare ar fi. Fost tema propusă de 
mine, acesta era punctul la care se întorcea, fără greş. 

— E ceva nemaipomenit, spunea el. Suntem un popor 
minunat şi trăim într-o epocă minunată. Paraşute şi căi 
ferate, capcane pentru prins hoţi şi arme cu resort! Vasele 
noastre cu aburi navighează pe toate mările, iar balonul 
Nassau e pe cale de a inaugura un serviciu regulat de 
pasageri între Londra şi Tombuctu8 (costul unei călătorii, 
fie la dus, fie la întors, este de numai douăzeci de lire 
sterline). Dar cine va calcula oare uriaşa influenţă asupra 
vieţii sociale, asupra artei, asupra comerţului şi asupra 
literaturii - influenţă ce va fi rezultatul imediat al măreţelor 
principii ale electromagneticii?! Şi asta nu e tot, vă asigur! 

Marşul înainte al tehnicii nu cunoaşte sfârşit. Cele mai 
admirabile, cele mai ingenioase şi, permiteţi-mi să adaug, 
domnule. Domnule. Thompson, dacă nu mă-nşel, ăsta e 


numele dvs., da, cele mai folositoare, cele mai efectiv 
folositoare invenţii mecanice apar zilnic, aidoma ciupercilor, 
dacă mă pot exprima astfel sau, mai la figurat, aidoma 
lăcustelor, da, domnule Thompson, aidoma lăcustelor, aşa 
apar zilnic sub ochii noştri, ah! Sub ochii noştri! 

Deşi nu mă cheamă Thompson, e inutil să spun că am 
plecat de lângă Generalul Smith cu un interes sporit faţă de 
persoana sa, cu o mare admiraţie pentru talentul său 
oratoric şi cu o conştiinţă acută a preţioaselor privilegii de 
care ne bucurăm trăind în această epocă de progres tehnic. 
Totuşi, curiozitatea mea nu era pe deplin satisfăcută, aşa că 
m-am hotărât să-mi continuu de îndată, printre cunoştinţele 
mele, cercetările în legătură cu teribilele evenimente 
quorum pârş magna fuit9 din campania contra triburilor 
bugaboo şi kickapoo. 

Primul prilej, de care (horresco referens10) nu m-am sfiit 
câtuşi de puţin să mă folosesc, s-a ivit într-o duminică, la 
vremea predicii, când m-am nimerit în Biserica 
reverendului dr. Drummummupp nu numai în strana, ci 
chiar alături de simpatica şi comunicativa mea prietenă, 
domnişoara Tabitha T11. M-am felicitat în gând, pe bună 
dreptate, pentru această şansă deosebit de plăcută. Dacă 
exista pe lume vreo persoană care să ştie ceva în legătură 
cu Generalul de brigadă John A. B. C. Smith, era limpede că 
persoana aceea era tocmai dra Tabitha TI. Ne-am 
„telegrafiat” câteva semne, apoi am început, sotto voce, un 
tete a tete plin de însufleţire. 

— Smith! Exclamă ea ca răspuns la întrebarea mea foarte 
directă. Vorbeşti cumva de Generalul A. B. C.? Dumnezeule, 
credeam că ştii tot despre el! Trăim într-o epocă de invenţii 
miraculoase! Oribilă poveste. Nenorociţii ăia de kickapoo 
sunt nişte sălbatici. lar el a luptat ca un erou. Minuni de 
vitejie. Glorie nepieritoare. Smith! Generalul de brigadă 
John A. B. C. păi, el e omul care. 

— Omul care se naşte din femeie, răcni dr. 
Drummummupp, izbind avan cu pumnul în amvon, de era 


să ne asurzească, omul care se naşte din femeie nu are de 
trăit prea mult. Abia venit pe lume, e retezat ca o floare! 12 

Am pornit spre capătul stranei şi mi-am dat seama, după 
privirile însufleţite ale preotului, că mânia lui, care era cât 
pe ce să fie fatală amvonului, fusese stârnită de şoaptele 
schimbate de mine cu domnişoara Tabitha. Neavând 
încotro, m-am supus de bunăvoie şi-am ascultat, într-o 
chinuitoare, dar demnă tăcere, predica aceea extrem de 
importantă. 

În seara zilei următoare m-am dus, cam târziu, la Teatrul 
Rantipole, convins că acolo îmi voi potoli numaidecât 
curiozitatea, intrând în loja fermecătoarelor şi 
atotştiutoarelor surori Arabella şi Miranda Cognoscenti. 

Talentatul tragedian Climax interpreta rolul lui lago în faţa 
unei săli ticsite, aşa că mi-a venit cam greu să mă fac 
înţeles, mai ales că loja noastră se afla chiar lângă culise, 
drept deasupra scenei. 

— Smith! Exclamă Miss Arabella, când pricepu, în sfârşit, 
țelul anchetei mele. Smith! Vorbeşti cumva de Generalul 
John A. B. C.? 

— Smith? Se interesă şi Miranda, cu un aer meditativ. Ai 
întâlnit vreodată un chip mai frumos? 

— Niciodată, doamnă, dar spuneţi-mi. 

— Sau o graţie atât de inimitabilă? 

— Niciodată, pe cuvântul meu! Dar spuneţi-mi, vă rog. 

— Sau o ştiinţă atât de exactă a efectelor scenice? 

— Doamnă! 

— Sau un instinct mai sigur al frumuseţilor din textul 
shakespearian? Uită-te ce picior! 

— La dracu'! Am mârâit, întorcându-mă din nou spre soră- 
sa. 

— Smith! Exclamă aceasta. Vorbeşti, cumva; de Generalul 
John A. B. C.? Oribilă poveste, nu-i aşa? Nenorociţii aceia de 
bugaboo. Nişte sălbatici. Dar trăim într-o epocă de 
admirabile invenţii! Smith! A, da! Un om mare, un viteaz 
fără pereche. O glorie nepieritoare. Minuni de vitejie! 


Nemaipomenit [cuvântul fu rostit ca un țipăt]. Dumnezeule! 
Păi, el e omul care nici. 

Nici mătrăguna, Nici toate sucurile-ameţitoare 

Nu-ţi vor mai da vreodată somnul dulce 

De care-avut-ai parte ieri! 13 zbieră Climax drept în 
urechea mea, agitându-şi mereu pumnul sub nasul meu, 
într-un mod insuportabil. Le-am părăsit de îndată pe 
surorile Cognoscenti şi, ducându-mă în culise, i-am tras 
ticălosului ăluia o bătaie zdravănă, de-o să mă ţină minte, 
cred, cât o să trăiască. 

Eram convins că la serata frumoasei văduve Kathleen 
O'Trump 14 nu voi încerca o deziluzie asemănătoare, în 
consecinţă, îndată după ce m-am aşezat la masa de joc, 
drept în faţa drăgălaşei mele gazde, am pus acele întrebări, 
a căror dezlegare devenise o chestiune atât de esenţială 
pentru liniştea mea sufletească. 

— Smith! Exclamă partenera mea. Vorbeşti cumva de 
Generalul 

John A. B. C.? Oribilă poveste, nu-i aşa? Caro ai zis? 
Nenorociţii aceia de kickapoo! Jucăm Whist, domnule 
Tattle15, nu uita. Totuşi, trăim într-o epocă a progresului 
tehnic, am putea spune chiar în Epoca progresului tehnic, 
l'epoque par excellence - ştii franceza? A, da, un adevărat 
erou. Un viteaz fără pereche. N-ai nici o cupă, domnule 
Tattle? Nu cred. Glorie nepieritoare şi aşa mai departe! 
Minuni de vitejie! Nemaipomenit! Păi, e ăl de-a. 

— Mann? Căpitanul Mann16? Se amestecă în vorbă nu ştiu 
ce femeiuşcă suspectă din fundul încăperii. Vorbeşti de 
căpitanul Mann şi duelul? A, trebuie neapărat să aud şi eu. 
Hai, spune mai departe, doamnă O'Trump! Continuă, te 
rog! 

Şi doamna O'Trump continuă - o poveste întreagă despre 
un căpitan, care nu fusese nici împuşcat, nici spânzurat, 
deşi s-ar fi cuvenit să fie şi împuşcat, şi spânzurat. Da! 
Doamna O'Trump îşi dădu drumul la gură, iar eu mi-am 
văzut de drum. În seara aceea nu mai aveam nici o şansă să 


mai aud ceva în legătură cu Generalul de brigadă - 
diplomat John A. B. C. Smith. 

M-am consolat totuşi cu ghidul că valul de ghinioane nu 
mă va urmări veşnic, aşa că m-am decis să dau un atac 
îndrăzneţ la sindrofia graţioasei doamne Pirouette, 
fermecătoare ca un îngeraş. 

— Smith! Exclamă doamna P, în timp ce ne roteam 
amândoi în pas de zephyr. Smith! Vorbeşti cumva de 
Generalul John A. B. C.? Îngrozitoare figură i-au făcut acei 
bugaboo, nu-i aşa? Groznice fiinţe, indienii ăştia! Fii atent la 
picioare, te rog! Mi-e ruşine de dumneata, zău! Da, foarte 
curajos om, sărmanul de el! Dar trăim într-o epocă de 
admirabil progres tehnic. Vai, dragul meu, mi s-a tăiat 
răsuflarea. Un viteaz fără pereche. Minuni de vitejie. 
Nemaipomenit! Ceva de necrezut. Trebuie să m-aşed şi să-ţi 
povestesc. Smith! Păi, el e, parol. 

— Man-Fred! Răcni miss Bas-Bleu, în vreme ce eu o 
conduceam pe dna Pirouette spre un fotoliu. Cine-a mai 
auzit una ca asta! E Man-Fred, în nici un caz Man-Friday17. 
Şi miss Bas-Bleu îmi făcu cu ochiul, fără pic de discreţie, 
încât vrând-nevrând, a trebuit sa plec de lângă doamna 
Pirouette pentru a arbitra o dispută în legătură cu titlul 
unuia din poemele lordului Byron. Deşi rn-am grăbit să 
spun că titlul adevărat era Man-Friday, în nici un caz Man- 
Fred, n-am mai găsit-o pe doamna Pirouette când m-am 
întors, aşa că am plecat din casa ei animat de o furie 
cumplită împotriva întregului neam al Bas-Bleu-ilor. 

Întrucât lucrurile luaseră o întorsătură foarte gravă, m-am 
hotărât să mă duc numaidecât la domnul Theodore 
Sinivate 18, un prieten intim, de la care ştiam că voi obţine, 
în sfârşit, oarecari informaţii exacte. 

— Smith! Rosti el cu glasul lui tărăgănat. Vorbeşti cumva 
de Generalul John A. B. C.? Îngrozitoare poveste cu acei 
kickapoo, nu-i aşa? Nu eşti de părere? Un viteaz fără 
pereche. Mare nenorocire, zău aşa. Trăim însă într-o epocă 


de admirabil progres tehnic. Minuni de vitejie. Apropo, ai 
auzit vreodată de căpitanul Mann? 

— Dă-l naibii de căpitan! Continuă, te rog, cu povestea! 

— Hm! Bine! E, de fapt, la meme chose, cum se spune la 
noi în Franţa. Va să zică, Smith?! Generalul de brigadă John 
A. B. C. Păi (şi amicul meu socoti necesar să-şi vâre un 
deget în nas), păi nu cumva vrei să spui, cât se poate de 
serios, că nu ştii nimic despre cele petrecute cu Smith? 
Smith! John A. B. C. Păi, ele omul. 

— Ascultă, Sinivate! L-am întrerupt eu, rugător, nu cumva 
el e omul cu masca? 

— Nu! Replică el, cu o mutră înţeleaptă. Nici omul din 
Lună! 

Luând acest răspuns drept o insultă revoltătoare, am 
plecat din casa lui, fâerbând de mânie şi hotărât să-i cer 
grabnic socoteală prietenului meu Sinivate pentru această 
purtare necuviincioasă şi mitocănească. 

Nici prin gând nu-mi trecea însă să renunţ la informaţiile 
pe care doream să le aflu. Îmi mai rămânea o cale: mă voi 
duce la sursă. Voi merge chiar la General acasă şi-i voi cere, 
desluşit, o dezlegare a acestui abominabil mister. Acolo, nu 
va mai fi nici un echivoc. Voi fi clar şi categoric, scurt şi 
concis ca Tacit sau Montesquieu19. 

M-am dus destul de devreme, iar Generalul tocmai se 
îmbrăca, dar, spunând că e ceva urgent, am fost condus 
numaidecât în dormitorul lui, de către un bătrân valet 
negru, care rămase acolo în tot timpul vizitei mele. Intrând 
în încăpere, l-am căutat, fireşte, pe General, dar nu l-am 
zărit de la început. Pe podea, lângă picioarele mele, era un 
maldăr inform, foarte ciudat ca înfăţişare, şi, cum nu eram 
în cea mai bună dispoziţie, i-am tras una ca să nu-mi mai 
stea în drum. 

— Hm! Mai încet, omule! Zise maldărul, cu una din cele 
mai subţiri şi mai caraghioase voci - ceva între un țipăt şi 
un fluierat - cum nu mai auzisem în viaţa mea. 


Înăbuşindu-mi un strigăt de groază, m-am repezit spre cel 
mai depărtat colţ al încăperii. 

— Scumpul meu domn, şuieră maldărul, ce se-ntâmplă, 
pentru 

Dumnezeu?! Am impresia că nu mă cunoşti defel. 

Ce-aş fi putut să-i răspund? M-am prăbuşit într-un fotoliu 
şi am aşteptat, cu ochii holbaţi şi gura căscată, dezlegarea 
misterului. 

— E ciudat, totuşi, că nu mă cunoşti, zise din nou 
indescriptibilul, care executa acum pe podea o inexplicabilă 
manevră, foarte asemănătoare cu trasul unui ciorap. Nu se 
vedea însă decât un singur picior. 

— E ciudat că nu mă cunoşti. Pompey, adu-mi piciorul ăla! 

Negrul îi întinse un picior de plută foarte masiv şi gata 
îmbrăcat, pe care maldărul şi-i înşuruba într-o clipită şi se 
ridică. 

— Da, a fost o luptă sângeroasă, urmă el ca într-un 
monolog. Dar când te baţi cu alde bugaboo şi kickapoo nu 
trebuie să-ţi închipui că poţi scăpa, cu-o simplă zgârietură. 
Pompey, dă-mi, te rog, braţul acela. (apoi către mine) 
Thomas e, cu siguranţă, cel mai bun meşter când e vorba de 
picioare de plută; dar dacă o să ai vreodată nevoie de un 
braţ, dragul meu prieten, ţi-l recomand pe Bishop. 

În clipa asta, Pompey îi înşuruba un braţ. 

— Se poate spune c-a fost ceva teribil. Hai, Pompey, pune- 
mi umerii şi pieptul! Pettitt face umerii cei mai buni, dar 
pentru un piept trebuie să te duci la Ducrow. 

— Piept! Îngânai eu. 

— Pompey, când o să isprăveşti odată cu peruca asta? 
Scalparea e un lucru dureros, dar din fericire îţi poţi 
pro'cura de la De L'Orme o perucă pe cinste. 

— Perucă! 

— Hai, negrule, pune-mi dinţii! Pentru o dantură ca lumea 
trebuie să te duci la Parmly20; costă mult, dar face. Mi-am 
cam înghiţit" dinţii când marele bugaboo mi-a vârât pe gât 
patul puşştii. 


— Patul puştii! Vârât pe gât! Să nu-ţi crezi ochilor! 

— A, da, apropo, ochiul! Hai, Pompey, înşurubează-mi 
ochiul, ticălosule! Aceşti kickapoo se pricep să scoată ochii 
la oameni. Dar doctorul Williams e pe nedrept calomniat. 
Nici nu-ţi poţi închipui ce bine văd cu ochii făcuţi de el! 

Începui să-mi dau limpede seama că obiectul din faţa mea 
era nici mai mult, nici mai puţin decât noua mea cunoştinţă, 
Generalul de brigadă John A. B. C. Smith. Manipulaţiile lui 
Pompey aduseseră, recunosc, modificări surprinzătoare în 
înfăţişarea personajului. Vocea lui, însă, continua să mă 
uimească; dar chiar şi acest mister avea să fie dezlegat în 
curând. 

— Pompey, ticălos negru! Scânci Generalul. Am impresia 
că vrei să mă laşi să ies fără cerul gurii. 

La auzul acestor vorbe, negrul, bolborosind o scuză, se 
apropie de stăpânul său, îi deschise gura, cu aerul expert al 
unui jocheu, şi-i vâri înăuntru un aparat cam bizar, cu o 
dexteritate care mă uimi. Întreaga înfăţişare a Generalului 
suferi o schimbare bruscă, uluitoare. Când acesta deschise 
din nou gura, vocea lui îşi recăpătase muzicalitatea şi forţa 
care mă izbiseră la prima mea întâlnire cu Generalul. 

— Fir-ar ai dracului de vagabonzi! Exclamă el, pe un ton 
atât de clar, încât am tresărit. Nu numai că mi-au spart 
cerul gurii, dar mi-am tăiat cel puţin şapte optimi din limbă! 
Noroc că există Bonfanti - nu găseşti în toată America un 
magazin mai bun pentru asemenea articole21. Ţi-l 
recomand ca pe un magazin de încredere (Generalul se 
înclină) şi te asigur c-o fac cu cea mai mare plăcere. 

Mulţumindu-i pentru amabilitate, am plecat de îndată de 
la el, pe deplin edificat asupra adevăratei situaţii, asupra 
misterului care mă tulburase vreme atât de îndelungată. 
Era limpede. Un caz cât se poate de clar. Generalul de 
brigadă Jcbn A. B. C. Smith era omul. Era omul care fusese 
făcut bucăţi. 

NOTĂ 


OMUL FĂCUT BUCĂȚI. POVESTE DESPRE RECENTA 
CAMPANIE IMPOTRIVA TRIBURILOR BUGABOO ŞI 
KICKAPOO 


(THE MAN THAT WAS USED UP A TALE OF THE LATE 
BUGABOO AND KICKAPOO CAMPAIGN) 


(A: Burton's Gentleman's Magazine, aug. 1839; B: Tales of 
the Grotesque and Arabesque, 1840; C: PHANTASY- 
PIECES, B cu revizuiri manuscrise, 1842; D: Prose 
Romances, 1843; E: Broadway Journal, 9 aug. 1845; F: 
Works, 1856) 

Despre această nuvelă Poe trebuie că a avut o părere 
foarte bună din moment ce i-a rezervat un loc de onoare, 
inferior doar Crimelor din Rue Morgue, atât în PHANTIASY- 
PIECES, cât şi în Prose Romances. Criticii, în schimb, par să 
împărtăşească în general opinia lui A. H. Quinn, după care 
„s-ar putea să existe un înţeles profund în această satiră. 
Dar el scapă autorului de faţă” (op. Cit., p. 283). E reluată 
aici problema identităţii, acelprincipium individuationis ce 
făcuse obiectul preocupării sale în Morella şi Ligeia. 

O sursă de inspiraţie livrescă pare a fi fost Asmodeus, or 
the Devil upon Two Sticks (Asmodeus, sau diavolul pe două 
bețe), tălmăcirea engleză a romanului lui Alain-Rene Le 
Sage, Le Diable Boiteux (Diavolul şchiop), 1707, o carte 
extrem de populară pe vremea lui Poe. 

Subiectul nuvelei era neîndoielnic actual, căci gazetele 
acordau spaţii largi conflictelor (1839) cu indienii din 
Florida, în care era implicat şi tribul kickapoo din seminţia 
Algonguinilor. Mutilări şi scalpări ale prizonierilor încăpuţi 
pe mâna lor erau evenimente curente, după cum şi procesul 
căpitanului Mann se bucurase câtva timp de atenţia presei. 

Unii au văzut în nuvela lui Poe o satiră politică îndreptată 
împotriva campaniei electorale din 1840, când lui Van 
Buren, unul dintre candidaţi, i s-a compus un cântec ce 


începea cu versul „Van, Van's Used Up Man” („Van, Van e un 
om terminat”). 

Prăbuşirea Casei Usher în româneşte de Ion Vinea 

Son coeur est un luth suspendu; 

Sitt qu'on le touche, il resonne. 

De Berangeri 

Vreme de o zi întreagă, zi neguroasă, tăcută şi posomorită 
de toamnă, în care norii grei atârnau apăsător din cer, 
străbătusem singur, călare, un ţinut grozav de trist, până ce 
m-am găsit, într-un târziu, când se lăsau umbrele înserării, 
dinaintea melancolicei case Usher. Nu ştiu de ce, dar de la 
cea dintâi privire pe care am aruncat-o asupra clădirii, o 
jale de nesuferit îmi pătrunse în suflet. Am spus o jale de 
nesuferit fiindcă în starea mea nu intra nimic din acel 
sentiment mai curând plăcut, poetic oarecum şi de care 
sufletul nostru e cuprins chiar şi în faţa celor mai cumplite 
icoane ale dezolării şi ale groazei. Am contemplat 
priveliştea din faţa mea, şi numai la vederea casei, a 
contururilor în care mi se înfăţişa acel domeniu - cu zidurile 
lui bătute de vânturi, cu ferestrele asemenea unor orbite 
goale, cu tufele rare de rogoz, cu cele câteva trunchiuri de 
copaci cărunţi şi gârbovi - m-a năpădit o sfârşeală fără 
margini, pe care n-aş putea să o compar mai bine cu o altă 
senzaţie pământească decât cu visul de apoi al celui care se 
trezeşte din beţia de opiu, cu amara regăsire în viaţa de 
toate zilele, cu hâda şi treptata cădere a vălului. Era un fior 
de gheaţă, o scufundare, o dureroasă strângere a inimii, o 
întristare fără leac a minţii, pe care nici un imbold al 
închipuirii n-ar mai fi putut-o îndemna spre măreție. Ce să fi 
fost oare? Mă oprii locului să mă gândesc. Ce să fi fost acel 
ceva care mă tulbura până într-atât numai la simpla vedere 
a casei Usher? Era un mister cu totul de nepătruns. Şi nu 
izbuteam să mă dezbar de întunecatele închipuiri ce mă 
năpădeau pe când îmi puneam întrebarea. Şi m-am văzut 
silit să mă opresc la acest răspuns, care nu mă mulțumea 
câtuşi de puţin, că, fără îndoială, există anumite îmbinări 


între lucrurile cele mai simple şi obişnuite şi care au 
puterea să ne mişte în acest fel, dar că, cercetând aceste 
puteri, aflăm pricini ce depăşesc cunoştinţele noastre. Mă 
gândeam că s-ar fi putut ca o schimbare neînsemnată în 
orânduirea amănuntelor ce alcătuiau priveliştea sau 
decorul să fie de ajuns pentru a schimba sau chiar a 
zădărnici puterea lor de a ne cufunda în tristeţe. Stăpânit 
de aceste gânduri, mi-am îndreptat calul spre malurile 
râpoase ale unui negru şi lugubru heleşteu care îşi aşternea 
neclintitul său luciu în faţa locuinţei şi - cu un fior şi mai 
pătrunzător - am privit în unde la icoana răsturnată şi 
înmulțită a trestiilor cenuşii, la copacii trunchiaţi şi 
fantomatici şi la ferestrele asemănătoare cu nişte ochi fără 
priviri. 

Şi totuşi, tocmai în acest lăcaş al tristeţii aveam acum de 
gând să fac un popas de câteva săptămâni. Roderick Usher, 
proprietarul ei, fusese unul dintre voioşii mei prieteni din 
copilărie. Ani mulţi trecuseră însă de la ultima noastră 
întâlnire. O scrisoare îmi sosise de curând, pe depărtatele 
mele meleaguri - o scrisoare din partea lui - al cărei 
cuprins alarmant şi stăruitor nu îngăduia alt răspuns din 
parte-mi decât să mă duc eu însumi la faţa locului. 
Manuscrisul vădea o cumplită frământare nervoasă. 
Prietenul mi se plângea de o năprasnică boală a trupului, de 
o tulburare mintală ce-l apăsa şi de o dorinţă arzătoare de a 
mă vedea, ca pe cel mai bun şi într-adevăr singurul său 
prieten, cu speranţa că bucuria de a mă revedea îi va alina 
oarecum suferinţele. 

Dar felul cum toate acestea şi multe altele încă erau spuse 
- acel strigăt din adâncul inimii ce îi însoțea rugămintea - 
nu-mi îngăduia nici o clipă de şovăială şi de aceea m-am 
supus fără zăbavă chemării lui, pe care o găseam foarte 
ciudată totuşi. 

Deşi, copii fiind, fusesem strâns legaţi între noi, ştiam prea 
puţine lucruri despre prietenul meu. Era în obiceiul lui să 
fie întotdeauna din cale-afară de reţinut. Ştiam, de altfel, 


că, din noaptea timpurilor, străvechea lui familie se făcuse 
cunoscută prin firea ei deosebit de simţitoare, care de-a 
lungul veacurilor îşi dovedise măiestria în opere de înaltă 
artă şi se manifestase dintru început prin repetate fapte de 
milostenie, pornite dintr-o mărinimie darnică şi discretă, şi 
totdeodată printr-o pătimaşă înclinare spre misterele 
întortocheate, mai degrabă decât spre frumuseţile ortodoxe 
şi limpezi ale ştiinţei muzicale. Luasem cunoştinţă şi de 
faptul, vrednic de luare-aminte, că din trunchiul familiei 

Usher, cu toată vechea ei slavă, n-a crescut niciodată vreo 
ramură trainică; întreg neamul lor, cu alte cuvinte, nu are 
altfel de coborâtori decât în linie dreaptă; rămăsese aşa 
întotdeauna, afară doar de câteva neînsemnate şi 
trecătoare abateri. Poate că tocmai această lipsă, îmi 
ziceam eu, ţinând seama de potrivirea desăvârşită dintre 
înfăţişarea acelor locuri şi binecunoscutul fel de a fi al celor 
din familia Usher şi gândindu-mă totodată şi la înrâurirea 
pe care, de-a lungul unui şir de veacuri, ar fi putut-o avea 
una asupra celeilalte, poate că tocmai această lipsă a unei 
ramuri lăturalnice, patrimoniul şi numele trecând fără nici o 
abatere numai din tată în fiu, să fi dus într-un sfârşit la 
contopirea acestor două, aşa încât titlul a schimbat numele 
de la obârşie al domeniului în ciudata şi îndoielnica 
denumire de „Casa Usher”, denumire folosită de ţăranii din 
partea locului şi cuprinzând în a lor minte atât familia, cât şi 
locuinţa ei. 

Am spus că singura urmare a încercării mele oarecum 
copilăreşti de a mă uita în heleşteu a fost că mi-a întărit şi 
mai mult ciudata mea impresie dintâi. După câte socot, nu 
pot pune la îndoială că tocmai conştiinţa rapidei creşteri a 
stării mele de tulburare superstiţioasă - de ce oare n-aş 
numi-o aşa? 

— Era pricina înteţirii acestei tulburări. 

Aceasta este - şi o ştiam de mult - legea de neînțeles a 
tuturor sentimentelor a căror temelie este groaza. Şi se 
prea poate că, numai fâindcă-mi desprinsesem privirile de 


la icoana din lac a locuinţei, spre a mi le arunca asupra 
clădirii înseşi, mi-a încolţit în minte o idee stranie - o idee, 
într-adevăr atât de caraghioasă, încât, dacă vorbesc de ea, 
e doar ca să arăt cât de puternice şi de vii erau senzațiile ce 
mă apăsau, închipuirea mea fusese stârnită până într-atât, 
că ajunsesem să cred într-adevăr că împrejurul casei şi 
împrejurul întregului domeniu plutea o atmosferă proprie 
lor şi vecinătăţii lor apropiate, o atmosferă cu totul străină 
de aerul cerului, dar care parcă se ridica din arborii 
gârboviţi, şi din zidurile cenuşii, şi din heleşteul tăcut - un 
abur pestilenţial, vrăjit şi funebru, greoi, nedesluşit şi 
plumburiu. 

Izgonindu-mi din minte ceea ce nu putea fi decât vis, am 
cercetat mai de aproape adevărata înfăţişare a clădirii. 
Trăsătura cea mai de seamă părea să fie vechimea ei, care 
întrecea orice măsură. Veacurile o decoloraseră aproape cu 
totul. Un mucegai mărunt o acoperea în întregime pe 
dinafară, tapisând-o de sub acoperiş ca un ţesut subţire de 
broderie migăloasă. Cu toate acestea, nicăieri nu se vedea 
vreo stricăciune mai neobişnuită. Nu se surpase nici o 
părticică a zidăriei, şi era parcă o ciudată nepotrivire între 
această desăvârşită îmbinare a părţilor alcătuitoare şi 
şubreda stare a pietrelor, luate una câte una. În faptul 
acesta era ceva care mă ducea cu gândul la acele vechi 
tăblii de lemn îndelung lăsate să putrezească în câte o 
pivniţă uitată, fără nici o atingere cu suflul aerului dinafară, 
şi care îşi păstrau totuşi o înșelătoare trăinicie, în ciuda 
acestor semne de adâncă părăginire, clădirea nu părea 
şubredă. Poate că ochiul unui cercetător atent ar fi putut 
descoperi o crăpătură abia vizibilă, care, pornind de sub 
acoperişul fațadei, îşi croia drum în zigzag în josul zidului, 
până ce se pierdea în apele triste ale mlaştinii. 

Fără a pierde din vedere aceste amănunte, m-am 
îndreptat călare pe o alee scurtă ce ducea spre casă. Un 
servitor îmi luă calul, şi am intrat sub bolțile gotice ale sălii. 
Un valet în pas tiptil mi-o luă înainte şi mă însoţi în tăcere 


printr-un şir de coridoare întunecoase şi întortocheate spre 
camera de lucru a stăpânului. Nu ştiu de ce, dar multe 
dintre lucrurile întâlnite pe acest parcurs n-au făcut decât 
să întărească sentimentele nedesluşite de care am mai 
vorbit. Desigur, obiectele din jurul meu - şi stucaturile de 
pe tavane, şi sumbrele tapiserii de pe pereţi, şi podelele 
negre ca abanosul, şi fantasticele trofee armoriale ce 
zornăiau la trecerea mea cu paşi mari, toate erau privelişti 
cu care mă obişnuisem încă din copilărie. Şi, cu toate că 
recunoşteam fără preget cât îmi erau de familiare acestea, 
mă minunam totuşi cât de neaşteptate erau închipuirile pe 
care le trezeau în mine nişte imagini atât de obişnuite. Am 
întâlnit pe una dintre scări pe medicul familiei. Chipul lui, 
gândii eu, poartă pecetea unei viclenii josnice îmbinată cu 
stupoare. 

Îmi strânse mâna cu emoție şi-şi văzu de drum. Apoi 
valetul deschise o uşă, şi mă găsii în faţa stăpânului său. 

Camera în care mă aflam era foarte spațioasă şi înaltă. 
Ferestrele erau lungi, înguste şi ascuţite şi aşezate la o atât 
de mare depărtare de negrele podele de stejar, că ar fi fost 
cu neputinţă să ajungi la ele. Raze plăpânde de lumină 
roşiatică pătrundeau prin ochiurile zăbrelite, astfel încât 
obiectele mai mari din încăpere puteau fi lesne văzute. 
Privirea însă se străduia zadarnic să ajungă până la 
colţurile depărtate ale odăii sau în adânciturile tavanului 
boltit şi sculptat. Draperii întunecate atârnau de pereţi. 
Mobilierul era peste măsură de bogat, anevoie de folosit, 
foarte vechi şi hodorogit. Un mare număr de hârţoage şi de 
instrumente muzicale zăceau împrăştiate pe jos, fără să 
izbutească însă a da viaţă decorului. Simţeam că respir o 
atmosferă încărcată de tristeţe. O jale adâncă, amară şi de 
nelecuit plutea în aerul acela care învăluia totul şi 
pătrundea pretutindeni. 

Când intrai, Usher se ridică de pe divanul pe care stătuse 
lungit şi mă primi cu o căldură şi însufleţire ce cuprindeau, 
acesta fu primul meu gând, o exagerată cordialitate, prea 


mult din bunăvoința cuviincioasă şi obligatorie a unui om de 
lume plictisit. Dar a fost de ajuns să arunc o privire asupra 
chipului său ca să mă încredinţez de desăvârşita lui 
sinceritate. Ne aşezarăm. Şi timp de câteva clipe, în care nu 
rosti nici un cuvânt, m-am uitat la el cu o milă amestecată 
cu spaimă. 

Desigur, niciodată un om nu se schimbase atât de cumplit 
şi într-un răstimp atât de scurt ca Roderick Usher! Era de 
necrezut: cu greu am izbutit să recunosc în palida făptură 
din faţa mea pe tovarăşul din prima mea copilărie. Şi totuşi 
figura lui atât de caracteristică a fost întotdeauna vrednică 
de luare-aminte. Mai întâi, culoarea cadaverică a feţei; apoi, 
ochii mari, străvezii şi fără seamăn de luminoşi; buzele cam 
subţiri, foarte pale, dar minunat de frumos arcuite; un nas 
subţirel şi coroiat, de tip ebraic, dar cu nările din cale-afară 
de dilatate pentru o astfel de croială, şi bărbia fin rotunjită, 
dar care, prin lipsa ei de proeminenţă, trăda slăbiciune 
sufletească; în sfârşit, părul mai molatic şi mai subţire decât 
firul de păianjen; şi toate aceste trăsături, adăugate fa o 
nemaipomenită amploare a frunţii, alcătuiau o înfăţişare de 
neuitat?. 

Dar acum, prin simpla accentuare a caracteristicilor 
dominante ale trăsăturilor feţei şi a expresiei sale obişnuite, 
arăta atât de schimbat, că mă îndoiam cu cine anume 
vorbesc, în clipa de faţă, paloarea de strigoi a pielii, ca şi 
suprafireasca strălucire a ochilor mă cutremurau şi mă 
îngrozeau mai presus de orice. Şi mai era şi părul mătăsos, 
pe care-l lăsase să crească în toată voia, şi cum acest caier 
sălbatic şi aerian de uşor mai curând îi plutea în jurul feţei, 
nu izbuteam, oricât m-aş fi străduit, să găsesc în 
năzdrăvana lui expresie ceva simplu şi omenesc. 

Ceea ce m-a izbit mai întâi în purtările prietenului meu a 
fost o lipsă de şir şi de legătură - o destrămare; şi am găsit, 
foarte curând, că aceasta provenea dintr-o sforţare 
necontenită, dar slabă şi fără rost, de a-şi stăpâni un 
neastâmpăr firesc, o frământare nervoasă nemaipomenită. 


La drept vorbind, fusesem pregătit şi mă aşteptam la ceva 
de acest fel, nu numai din scrisoarea lui, dar şi din 
amintirea unor isprăvi de-ale sale din copilărie, precum şi 
prin părerea la care ajunsesem pe temeiul ciudatei sale 
alcătuiri trupeşti şi a felului său de a fi. În mişcările lui se 
arăta, rând pe rând, vioi şi molatic. Glasul îi suna 
tremurător şi nehotărât (când spiritul vieţii părea că-l 
părăsise cu totul), dar trecea cu repeziciune la acea 
concizie plină de energie, la acea vorbire abruptă, 
cumpănită, răspicată şi cavernoasă, la rostirea grea şi 
guturală, ritmică şi desăvârşit de bine modulată a beţivilor 
fără. De leac şi celor mai nărăviţi fumători de opiu, când 
sunt în toiul beţiei lor. 

Tocmai în acest fel mi-a vorbit de scopul venirii mele, de 
arzătoarea lui dorinţă de a mă vedea şi de alinarea pe care 
o aştepta de la mine. Pe îndelete, îmi dădu unele lămuriri, 
destul de lungi, despre felul cum înţelegea el natura bolii de 
care suferea. Spunea că e vorba de un rău înnăscut, un rău 
moştenit, căruia nu trăgea nădejde să-i găsească leac, o 
simplă boală de nervi, se grăbi el să adauge, care, fără 
îndoială, avea să-i treacă în curând. Se manifesta printr-o 
mulţime de senzaţii câtuşi de puţin fireşti. Dintre ele, pe 
când le descria cu de-amănuntul, au fost unele care m-au 
interesat şi m-au şi îngrozit. Pesemne că şi termenii folosiţi, 
precum şi felul său de a povesti precumpăneau aici. Suferea 
cumplit de o ascuţire bolnăvicioasă a simţurilor. Nu putea 
să mănânce decât hrana cea mai simplă şi searbădă. Nu 
putea să poarte decât veşminte croite din anumite ţesături. 
Mireasma florilor îl înăbuşea, fără deosebire. Cea mai slabă 
lumină îi supăra ochii. Şi afară de unele sunete, adică de ale 
instrumentelor muzicale cu strune, toate celelalte îl 
umpleau de groază. 

Mi-am dat seama că e robul încătuşat al unei spaime 
neobişnuite. 

— Am să mor, zise el, trebuie să mor de această jalnică 
nebunie. Aşa, numai aşa, şi nu altfel, am să-mi dau sfârşitul. 


Mi-e frică de întâmplările ce or să vină, dar nu de ele, ci de 
urmările lor. Mă cutremur când mă gândesc la oricare 
dintre ele; chiar şi cea mai de rând şi mai neînsemnată 
poate înrâuri nesuferita mea frământare sufletească, într- 
adevăr, nu de primejdie mi-e groază, ci numai de urmarea 
ei cea de neînlăturat - teroarea. In această frământare 
nervoasă, în această jalnică stare, simt că, mai curând sau 
mai târziu, voi fi nevoit să-mi pierd şi viaţa, şi minţile 
totdeodată în cine ştie ce zadarnică luptă cu acea 
înverşunată stafie: GROAZA! 

Am mai aflat, la răstimpuri, din aluzii trunchiate şi în doi 
peri, de o altă ciudată trăsătură a stării lui mintale. Se 
găsea încătuşat de-a binelea de anumite impresii de natură 
superstiţioasă cu privire la locuinţa pe care o stăpânea, de 
unde nici nu se mai încumetase a mai ieşi de un lung şir de 
ani. Anumite impresii privitoare la o înrâurire a cărei 
presupusă putere o tălmăcea prin expresii prea obscure ca 
să poată fi redate aici. Înrâurire care, prin câteva ciudate 
amănunte în legătură cu înfăţişarea şi materia acestui 
leagăn al familiei, dobândise, zicea el, în urma suferințelor 
îndurate, o stăpânire asupra minţii sale, o stăpânire pe care 
fizicul acelor ziduri cenuşii, al acelor turle şi al 
întunecatului heleşteu ce oglindea întreaga zidire o 
răsfrânsese încetul cu încetul asupra moralului întregii sale 
existenţe. 

Admitea totuşi, cu unele şovăieli, că tristeţea ciudată ce-l 
copleşea se datora, în mare măsură, unei pricini mult mai 
fireşti şi mult mai adevărate - îndelungatei şi crudei boli şi 
sfârşitului, fără doar şi poate apropiat, al unei duioase şi 
multiubite surori, unica sa tovarăşă de atâţia amar de ani, 
cea din urmă şi singura sa rudă pe pământ. 

— Moartea ei, spunea el cu o amărăciune pe care 
niciodată nu o voi uita, mă va lăsa pe mine (pe el, firavul şi 
deznădăjduitul) să fiu ultimul urmaş al străvechiului neam 
al Usherilor. 


Pe când vorbea astfel, lady Madeline (căci acesta era 
numele ei) se apropie încet dintr-un ungher mai îndepărtat 
al încăperii si, fără să-şi fi dat seama că eram de faţă, 
dispăru. Am privit-o cu o uimire fără de margini, dar nu şi 
fără oarecare spaimă. Mi se părea cu neputinţă totuşi să-mi 
lămuresc ceea ce simţeam. In prada unui sentiment 
apăsător, o urmăream cu ochii, uluit, în vreme ce paşii ei se 
depărtau. Când într-un sfârşit o uşă se închise în urmă-i, 
privirea mea căută instinctiv şi cu nerăbdare chipul fratelui, 
dar îşi îngropase faţa în mâini şi n-am putut vedea decât că 
o paloare cu totul neobişnuită se răspândise pe degetele lui 
străvezii şi slăbite, printre care se prelingeau pe încetul 
lacrimi de suferinţă. 

Boala de care suferea lady Madeline făcuse multă vreme 
de ocară dibăcia doctorilor. O îndărătnică stare de nepăsare 
la tot şi toate, o treptată istovire a fiinţei şi, pe lângă 
acestea, nişte repetate, dar trecătoare, căderi în stare 
cataleptică, iată cum suna neobişnuitul diagnostic. 

Până acum ţinuse piept cu tărie atacurilor bolii şi nu 
consimţise încă să cadă la pat. Târziu însă, chiar în seara 
sosirii mele în casa Usher, a fost doborâtă (precum mi-a 
povestit în timpul nopţii fratele ei, în prada unui 
neastâmpăr de nedescris) de puterea nimicitoare a bolii, şi 
am înţeles că apariţia ei de o clipă în raza privirii mele va fi 
fost poate şi cea din urmă pe care o dobândisem, că 
niciodată nu o voi mai vedea pe lady Madeline, cel puţin cât 
va mai fi încă în viaţă. 

În cele câteva zile care au urmat, numele ei n-a mai fost 
rostit nici de 

Usher, nici de mine. Şi în tot acest răstimp m-am străduit 
în fel şi chip să uşurez tristeţea prietenului meu. Pictam şi 
citeam împreună, sau ascultam, ca prin vis, straniile 
improvizații ale chitarei lui atât de grăitoare. Şi astfel, pe 
măsură ce o apropiere mai strânsă, din ce în ce mai strânsă, 
mă găzduia, tot rnai fără de oprelişti, în tainiţele sufletului 
său, mi-am dat seama, cu o amărăciune tot mai înteţită, de 


zădărnicia tuturor încercărilor mele de a reînsufleţi o minte 
din care întunericul, ca şi cum ar fi izvorât din ea, revărsa 
peste întregul univers moral şi fizic un funebru şi 
necontenit şuvoi de tristeţe. 

Am să păstrez de-a pururi3 în gând amintirea orelor 
solemne pe care le-am petrecut singur cu stăpânul casei 
Usher. Dar aş da greş, cu toate acestea, dacă aş încerca să 
exprim caracterul exact al preocupărilor şi cercetărilor în 
care mă atrăgea, arătându-mi calea. Clocotul de idei al unui 
spirit în fierbere maladivă răsfrângea o lumină de pucioasă 
asupra tuturor lucrurilor. Lungile şi jalnicele lui cântece 
funebre îmi vor suna veşnic în auz. Cu durere mi-amintesc 
printre altele de o anumită stranie variantă, o amplificare a 
ciudatei arii din ultimul vals al lui Weber4. 

Cât despre picturile cărora trudnica lui fantezie le da 
viaţă, şi care, cu fiece atingere de penel, ajungeau treptat la 
o formă vagă ce mă cutremura şi-mi da fiori, căci mă 
cutremuram fără să ştiu de ce, despre aceste picturi (atât 
de vii încât imaginile lor îmi stau şi azi dinaintea ochilor) 
zadarnic aş încerca să fac altceva decât o descriere foarte 
trunchiată care să poată fi oglindită de cuvântul scris. Prin 
simplitatea absolută a desenelor sale, prin sobrietatea lor, 
el atrăgea şi subjuga atenţia. Dacă vreodată un muritor a 
putut să picteze o idee, acest muritor a fost Roderick Usher. 
Pentru mine cel puţin, în împrejurarea în care mă aflam, din 
abstracţiile pure pe care acest ipohondru se întrecea să le 
arunce pe pânză se desprindea o spaimă cutremurătoare şi 
de nesuferit, a cărei ameninţare n-am simţit-o nici în faţa 
reveriilor, strălucite desigur, dar prea concrete, ale lui 
Fuseli5. 

Există însă, printre concepţiile fantasmagorice ale 
amicului meu şi una care nu e atât de închinată spiritului de 
abstracţie, şi care, deşi cu sfială, poate fi totuşi schiţată şi 
redată în cuvinte. Era o pânză mică înfăţişând lăuntrul unui 
cavou sau al unei galerii dreptunghiulare şi nesfârşit de 
lungi, cu ziduri joase, netede, albe, neîntrerupte, şi fără 


podoabe. Anumite amănunte secundare ale desenului 
dădeau a înţelege că această galerie se găsea la o foarte 
mare adâncime în pământ. Nu se zărea nicăieri nici o ieşire 
în toată această vastă întindere. Nu se zărea nicăieri nici o 
faclă sau vreun alt izvor de lumină artificială, şi, cu toate 
acestea, un puhoi de raze orbitoare se rostogolea de la un 
capăt la altul, scăldând totul într-o splendoare spectrală şi 
de neînțeles. 

Am mai vorbit de starea bolnăvicioasă a nervului său 
acustic, din a cărui pricină bolnavul nu putea suferi nici un 
fel de muzică, afară doar de anumite acorduri ale 
instrumentelor cu coarde. Poate că tocmai îngustele 
fruntarii între care singur se limitase pe chitară au dat 
naştere, în mare măsură, caracterului fantastic al 
improvizaţiilor sale. 

Dar nu tot astfel putea fi lămurită uşurinţa înflăcărată cu 
care îşi compunea ale sale impromptus6. Toate acestea 
trebuie să fi fost, şi chiar şi erau, atât în sunete, cât şi în 
cuvintele straniilor sale fantezii muzicale (căci nu arareori 
se acompania, potrivind muzicii cuvinte improvizate şi 
rimate), erau rodul acelei intense reculegeri şi concentrări 
mintale ce nu se manifestă, aşa cum am mai spus, decât în 
anumite clipe de supremă concentrare intelectuală, 
dobândită prin mijloace artificiale. Mi-am adus foarte uşor 
aminte de cuvintele uneia din rapsodiile sale. Poate atunci 
când mi-a arătat-o mi s-a întipărit mai adânc în minte 
pentru că în înţelesul ascuns şi tainic al acestei opere mi s-a 
părut a descoperi, pentru prima oară, că Usher era 
conştient de starea sa, presimţirea că măreaţa lui 
inteligenţă se clătina pe tronul său. 

Aceste versuri, care fuseseră intitulate Palatul bântuit de 
strigoi7/, sunau aproape aşa cum urmează: 

| 

Într-o verde-a noastră vale 

Gazdă îngerilor buni, Nalţă turnuri triumfale 

Un palat, în timpi străbuni. 


Pe-ale Gândului meleaguri 

Se-ardica stăpânitor, Peste mai semeţe praguri 
N-au mai dat heruvii zbor. 

II 

Mândre flamuri de-aur, sute, Fâlfâie pe ziduri, sus. 


(Ioate-acestea, petrecute 

De demult, de mult s-au dus.) 

Gingaşe zefiruri, treze, Care-n zi s-au legănat, Printre pale 
metereze 

Duc parfum într-aripat. 

III 

Prin ferestre, cei în vale 

Călători, puteau zări, Prinse-n ritmuri muzicale 

De lăută, Umbre vii, lar pe-un tron, în plină slavă 

Stând cel în porfir născut, În mărirea lui grozavă, Gândul, 
crai pe-acest ţinut. 

IV 

Numai perle şi rubine 

E-al palatului portal, Şi prin el, iată că vine 

Scânteind, val după val, A Ecourilor ceată 

Ca să cânte-n viers şi-n grai 

Cu o voce minunată, Duhul marelui lor crai. 

V 

Dar strigoi cerniţi. 

— Prădalnic 

lureş dau puterii Lui! 

Plângeţi, vai! Soarele falnic 

Nu-i mai luce Craiului! 

Iar în preajma casei, Faima, Care-n purpură-nflorea, Azi e- 
un basm umbrit de spaima 

Moartei vremi, de-a pururea. 

VI 

Azi drumeţii-acelor locuri, Prin ferestre roşii, văd 

Spectrii-n năzdrăvane jocuri a 


Duşi pe muzici de prăpăd, Şi-n portal, puhoi de jale, Gloate 
ce c-un hohot hâd 

Ne'ncetat îşi taie cale, Dar pe veci nu mai surâd. 

Mi-aduc bine aminte că sugestiile ce se desprind din acest 
poem mi-au trezit în minte o înlănţuire de idei din care am 
reţinut o părere a lui Usher. O citez aici nu atât pentru 
noutatea ei (fiindcă au mai gândit-o şi alţii8), dar mai ales 
pentru tăria cu care ela susţinut-o. 

Această părere, în general, nu cuprindea altceva decât 
credinţa în sensibilitatea tuturor fiinţelor vegetale. Dar, în 
vălmăşagul fanteziei lui bolnave, ideea căpătase un caracter 
şi mai cutezător, încâlcind, cu anumite condiţii, şi împărăţia 
regnului mineral. Mi-e cu neputinţă să redau în cuvinte 
toată amploarea şi toată fanatica seriozitate a convingerii 
sale. Credinţa lui pornea totuşi (aşa cum am mai data 
înţelege) de la pietrele sure ale leagănului său strămoşesc. 
Condiţiile acestei simţiri, credea el, se găseau în chiar 
întocmirea acestor pietre, în regula rânduielii lor, ca şi în 
muşchiul bogat ce le acoperea, precum şi în arbori 
gârboviţi dimprejur, iar mai presus de toate, în neclintita şi 
îndelungata statornicie a acestei alcătuiri, înmulțită prin 
oglindirea ei în liniştitele ape ale heleşteului. Dovada - 
dovada acestei simţiri - se poate vedea, zicea el (şi 
tresăream când îmi vorbea în acest fel), în treptata, dar 
sigura condensare în jurul apelor şi al zidurilor a unei 
anumite atmosfere, şi care era numai a lor. Urmările, 
adăuga, se puteau desluşi în tăcuta, dar nefasta şi cumplita 
înrâurire care de veacuri plămădise destinele familiei sale şi 
care îl durase pe el aşa cum îl văd acum, aşa cum şi era. 

Astfel de păreri n-au nevoie de comentarii, şi nici n-am să 
le comentez. 

Cărţile noastre - acele cărţi care de ani de zile alcătuiau o 
bună parte din existenţa intelectuală a bolnavului - erau, 
aşa cum lesne se poate ghici, în. Strânsă legătură cu 
înclinarea lui spre supranatural9. 


Cercetam împreună şi cu multă luare-aminte lucrări ca, de 
pildă, Vervet şi Călugăriţa de Gresset, Belphegor de 
Machiavelli, Cerul şi iadul de Swedenberg, Călătoria 
subterană a lui Nicolas Klimm de Holberg, Chiromanţia de 
Robert Flud, de Jean d'Indagine şi De la Chambre, Călătoria 
în lumile albastre de Tieck şi Cetatea soarelui de 
Campanella. 

O carte a sa preferată era un exemplar în octava din 
Directorium Inquisitorium de dominicanul Eymeric de 
Gironne. Mai erau şi unele paragrafe din Pomponius Mela 
cu privire la străvechii satiri africani şi aegipani, care pe 
Usher îl puneau, ceasuri întregi, pe gânduri şi visare. 

Dar cea mai mare desfătare o găsea în citirea unui volum 
din cale-afară de rar şi curios, un în quarto - manualul unei 
biserici uitate - intitulat Vigiliae Mortuorum secundum 
Chorum Ecclesiae Maguntinae10. 

Nu mă puteam opri să mă gândesc la straniu] ritual 
cuprins în această lucrare şi la influenţa pe care o fi avut-o 
a. supra bolnavului, când, iată, într-o seară, înştiinţându-mă 
pe neaşteptate că lady Madeline încetase din viaţă, mi-a 
adus la cunoştinţă intenţia lui ca (înainte de-a o înmormânta 
pentru totdeauna) să păstreze vreme de două săptămâni 
trupul neînsufleţit al surorii sale într-unul din numeroasele 
cavouri aflătoare în zidurile de temelie ale clădirii. Dar 
omeneasca pricină dată ciudatei sale măsuri mi se părea 
una dintre acele îndreptăţiri căreia nu mă simţeam în stare 
să mă împotrivesc. Ca frate al defunctei, mi-a spus el, luase 
această hotărâre ţinând seama de caracterul deosebit al 
bolii de care suferise răposata şi de o anume curiozitate 
iscoditoare şi nelalocul ei a medicului, precum şi de 
aşezarea prea depărtată şi prea la voia întâmplării a 
cavoului familiei. Nu pot tăgădui că la amintirea sinistrei 
înfăţişări a insului pe care l-am întâlnit pe scară chiar în 
ziua sosirii mele, n-am avut câtuşi de puţin dorinţa dea mă 
opune la ceea ce socoteam că e doar o precauţie nevinovată 
şi nicidecum ceva nefiresc. 


Urmând cererii lui Usher, l-am ajutat eu însumi la 
pregătirile în vederea vremelnicei înmormântări. După ce 
aşezarăm în raclă trupul neînsufleţit, l-am dus noi doi 
singuri la locul de odihnă. Cripta unde l-am adăpostit şi 
care fusese închisă o vreme atât de îndelungată (încât 
făcliile noastre pe jumătate înăbuşite nu ne înlesneau nici 
cea mai mică cercetare a locurilor) era mică, igrasioasă şi 
lipsită de orice mijloc de iluminare. Se afla la o mare 
adâncime, tocmai dedesubtul acelei părţi a clădirii unde se 
găsea şi camera mea. Pesemne că în depărtatele veacuri ale 
feudalităţii slujise drept cameră pentru cele mai josnice 
scopuri, iar mai în urmă, ca magazie pentru praful de puşcă 
sau alte materii uşor inflamabile, deoarece o parte a podelei 
şi toţi pereţii lăuntrici ai unui lung coridor boltit prin care 
ajunsesem aici erau bine căptuşiţi cu aramă. Poarta de fier 
masiv fusese proteguită în acelaşi chip. Când uriaşa ei 
greutate se mişca pe balamale, se auzea un sunet ciudat de 
ascuţit şi de supărător. 

După ce am depus funebra noastră povară pe grinzi de 
lemn în acest lăcaş al groazei, am împins niţel la o parte 
capacul încă neînşurubat al sicriului şi ne-am uitat la chipul 
celei dinlăuntru. Ceea ce mi-a țintuit dintru început atenţia 
a fost asemănarea izbitoare dintre frate şi soră. 

Iar Usher, ghicindu-mi pesemne gândul, murmură câteva 
cuvinte din care am înţeles că defuncta şi el fuseseră 
gemeni, iar din această pricină existase totdeauna între ei o 
simpatie de o natură aproape de neînțeles. 

Dar ochii noştri n-au rămas prea îndelung ţintiţi asupra 
moartei, căci n-o puteam privi fără de spaimă. Boala care o 
pusese în mormânt pe lady Madeline în plină tinereţe îi 
lăsase ca în derâdere, cum se întâmplă în toate maladiile 
strict cataleptice, o uşoară roşeaţă pe obraji şi pe piept, iar 
pe buze acel enigmatic, acel lânced şi zăbavnic surâs, care-i 
atât de cumplit în moarte. Am pus capacul la loc şi l-am 
înşurubat, şi, după ce am înţepenit poarta de fier, ne-am 


întors istoviţi pe acelaşi drum ce ducea ia încăperile 
aproape tot atât de lugubre din părţile de sus ale locuinţei. 

Şi acum, după trecerea câtorva zile de amară durere, iată 
că o vădită schimbare se arată în semnele de tulburare 
mintală ale prietenului meu. Nici urmă nu se mai vedea din 
obişnuitele lui purtări: dispăruseră. Obişnuitele lui 
îndeletniciri fuseseră delăsate sau date uitării. 

Cu paşi grăbiţi, inegali şi fără ţintă, rătăcea din odaie în 
odaie. Paloarea feţei căpătase o culoare poate şi mai 
spectrală decât înainte, dar acea lumină de care îi 
străluceau ochii pierise cu totul. Glasul, care din când în 
când se auzea răguşit şi aspru, îi amuţise. In schimb, o 
tremurare, venită parcă dintr-o groază fără de margini, era 
acum felul său nou de a vorbi. Ajunsesem într-adevăr să mă 
întreb uneori dacă mintea lui veşnic tulburată nu era cumva 
chinuită de vreo taină apăsătoare cu care se lupta, lipsindu- 
i curajul trebuincios pentru a o da în vileag. 

Alteori mă vedeam silit să pun totul numai în seama 
ciudăţeniilor de neînțeles ale nebuniei, căci îl observam 
privind în gol ceasuri întregi cu o luare-aminte încordată, ca 
şi cum ar fi ascultat un sunet închipuit. 

Nu era de mirare că starea lui mă umplea de groază, mă 
cuprindea şi pe mine. Simţeam, strecurându-mi-se în suflet, 
printr-o şovăielnică şi treptată înaintare, strania înrâurire a 
fantasticelor şi totuşi molipsitoarelor lui rătăciri. 

De atotputernicia acestor senzaţii mi-am dat seama într-o 
anumită noapte, a şaptea sau a opta de când o aşezasem pe 
lady Madeline în criptă. Era târziu şi mă găseam în pat. 
Ceasuri treceau după ceasuri, şi somnul tot nu se apropia 
de culcuşul meu. Cugetul meu se străduia să cuminţească 
neastâmpărul nervos ce mă stăpânea. Încercam să mă 
încredinţez că, dacă nu chiar totul, cel puţin o mare parte 
din ceea ce simţeam se datora influenţei tulburătoare a 
sumbrului mobilier al camerei mele, întunecatelor şi 
trenţuitelor lui draperii care fâlfâiau zbuciumate de suflul 
unui început de furtună, se zbăteau încoace şi încolo, cu 


tresăriri, de-a lungul pereţilor, foşnind dureros în jurul 
sculpturilor patului. Dar sforţările mele au rămas 
zadarnice. O groază nespusă îmi pătrunse treptat întreaga 
fiinţă şi, în cele din urmă, arătarea hâdă a unei spaime 
supreme, dar fără pricină, puse stăpânire de-a binelea chiar 
pe inima mea. Am răsuflat din răsputeri şi, printr-o sforţare 
năprasnică, m-am dezbărat de ea. M-am ridicat în perne şi, 
scrutând cu ardoare întunericul orb din odaie, mi-am simţit 
auzul - nici eu nu ştiu de ce, dar poate că va fi fost doar 
îndemnul instinctului - şi-am ascultat anumite sunete 
nedesluşite şi joase, care, printre opririle furtunii, veneau, 
la lungi răstimpuri, nu-mi dădeam seama dincotro. Covârşit 
de un sentiment de oroare crescândă, oroare netălmăcită şi 
de neîndurat, m-am îmbrăcat în grabă (căci simţeam că 
toată noaptea nu voi mai putea dormi) şi m-am străduit să 
mă smulg din starea vrednică de milă în care mă aflam 
plimbându-mă cu paşi mari de-a lungul şi de-a latul odăii. 

De-abia făcusem câteva ocoluri, când un zgomot de paşi 
uşori pe o scară învecinată îmi atrase atenţia. Mi-am dat 
curând seama că sunt paşii lui Usher. După o clipă, bătu 
încetişor la uşa mea şi intră, ţinând o lampă în mână. Chipul 
îi era de aceeaşi cadaverică paloare ca de obicei, dar, pe 
lângă asta, văzui în ochii lui ceva ca un râs smintit ce sta să 
izbucnească, ca o stare de isterie vădit stăpânită. 
Înfăţişarea lui mă înspăimântă, dar mă simţeam mai bine în 
orice altă împrejurare decât în singurătatea pe care o 
îndurasem un timp atât de lung, şi am întâmpinat sosirea lui 
cu mare bucurie. 

— N-ai văzut? Întrebă el deodată, după câteva clipe de 
tăcere, în care timp plimbase în jur o privire rătăcită. N-ai 
văzut? Aşteaptă numai! Ai să vezi. 

Zicând acestea, îşi puse cu grijă lampa la adăpost, se 
apropie grabnic de o fereastră şi o deschise larg, în plină 
furtună. 

Răbufhnirile năvalnice şi furioase ale vijeliei aproape că ne- 
au ridicat de la pământ. Era, într-adevăr, o furtunoasă, dar 


cumplit de frumoasă noapte, fără de seamăn de sălbatic 
dezlănţuită în grozăvia şi frumuseţea ei. Pesemne că un 
vârtej se abătuse cu toate puterile în vecinătatea noastră, 
căci vântul în turbare îşi schimba mereu căile, şi norii, denşi 
peste măsură (atârnau atât de jos, încât aproape că apăsau 
pe turlele clădirii), nu ne puteau împiedica să nu ne dăm 
seama de via şi apriga repeziciune cu care soseau în goană 
din toate colţurile zării pentru a se năpusti unul asupra 
altuia, fără să se mai piardă în depărtări. Am spus că prea 
marea lor densitate nu ne împiedica totuşi să ne dăm seama 
de aceasta, cu toate că nu se vedea nici o rază de lună sau 
de stele pe cer şi nici un fulger nu lumina. Dar suprafaţa 
lăuntrică a uriaşelor mase de aburi purtate încoace şi 
încolo, dimpreună cu toate lucrurile pământeşti din 
preajma noastră răsfrângeau nefireasca strălucire a unei 
exalaţii gazoase ce plutea în jurul casei, învăluind-o într-o 
lumină firavă şi care se vedea foarte desluşit. 

— Nu se cade. Nu se cade să te uiţi afară! l-am zis, 
înfâorându-mă, lui Usher, pe când îl conduceam, 
împingându-l încetişor de la fereastră, către un jilţ. Aceste 
oprelişti care te scot din fire sunt simple fenomene 
electrice, ce n-au nimic neobişnuit în ele, sau poate că în 
grozăvia lor se obârşesc din miasmele râncede ale mlaştinii. 
Să închidem fereastra. 

Aerul e rece şi primejdios sănătăţii. lată unul din romanele 
tale favorite. Am să-ţi citesc din el şi ai să asculţi. In felul 
acesta vom trece cumplita noapte împreună. 

Vechiul volum pe care îl alesesem era Soborul nebunilor 
de sir Lancelot Canning11. Dar când am spus că e una 
dintre cărţile favorite ale lui Usher, a fost mai mult în glumă 
decât în serios. O glumă tristă într-adevăr, căci în acea 
vorbărie searbădă şi lipsită de har nu era nimic care ar fi 
putut să intereseze spiritualitatea şi înalta intelectualitate a 
prietenului meu. A fost însă singura carte pe care am avut-o 
la îndemână şi mă mângâiam cu o slabă speranţă că s-ar 
putea ca neastâmpărul ce-l chinuia pe acest maniac (căci 


istoria bolilor mintale e plină de asemenea anomalii) să 
găsească o alinare chiar în istorisirea neîntrecutelor 
sminteli pe care i-o voi citi. Dacă mi-ar fi fost îngăduit să 
trag o încheiere din felul cum asculta sau cel puţin părea că 
ascultă fiece cuvânt al acelei povestiri, cu o încordată luare- 
aminte, m-aş fi putut felicita de reuşita planului meu. 

Ajunsesem la episodul atât de faimos când Ethelred12, 
eroul romanului, după ce în zadar încercase să fie primit cu 
binele în chilia sihastrului, se hotărâse să pătrundă cu forţa. 
Am să amintesc aici că povestirea, cuvânt cu cuvânt, suna 
astfel: „Şi Ethelred, care prin însăşi firea lui avea o inimă de 
viteaz şi care acuma era şi voinic din cale-afară, din pricina 
tăriei vinului băut, n-a mai stat multă vreme la târguială cu 
sihastrul, un om plin de încăpățânare şi de viclenie, dar 
simțind că-l plouă în spinare şi temându-se că se porneşte 
furtuna, îşi ridică, fără zăbavă, buzduganul, şi din câteva 
lovituri îşi făcu la iuţeală printre scândurile porţii un loc 
pentru mâna sa înmănuşată în fier. Şi trăgând poarta cu 
putere înspre el, o sparse şi o despică, făcând să sară totul 
în bucăţi, aşa încât zgomotul înfundat al lemnăriei uscate 
umplu de larmă şi se răspândi în toată pădurea”. 

La sfârşitul acestei fraze am tresărit şi m-am întrerupt 
pentru o clipă. Mi s-a părut (deşi mi-am dat seama 
numaidecât că fusesem amăgit de fantezia mea dezlănţuită) 
că de undeva, din cine ştie ce parte foarte depărtată a 
locuinţei, mi-ajungea nedesluşit la ureche un zvon, care, din 
pricina unei asemănări fireşti, putea să fie ecoul înăbuşit 
dar sigur al adevăratului zgomot de obiect despicat cu 
trosnituri pe care sir Lancelot l-a descris cu dinadinsul. Nu 
încape îndoială că numai o potrivire întâmplătoare îmi 
oprise astfel luarea-aminte. Căci printre pocnetele 
ferestrelor zguduite şi vuietul furtunii crescânde, un 
asemenea sunet nu putea, fireşte, nici să mă distragă, nici 
să-mi dea de gândit. Am reluat lectura: "Dar trecând 
pragul, bravul luptător Ethelred fu peste măsură de mânios 
şi de uluit nemaizărind nici urmă din vicleanul sihastru. 


Chiar pe locul unde se aflase, iată că un balaur uriaş, 
acoperit de solzi şi cu limba de foc, stătea de strajă în faţa 
unui palat cu totul de aur şi pardosit cu argint. lar pe zid 
atârna un scut de aramă strălucitoare pe care se vedea 
săpat acest distih: 

Intrând aici, tu-nvingi dintru-nceput; 

De-nvingi şi fiara, eşti stăpân pe scut. 

Atunci Ethelred ridică buzduganul şi-l repezi în capul 
balaurului, care se prăbuşi dinaintea lui şi-şi dădu într-o 
duhoare suflarea lui din urmă, cu un urlet atât de groaznic, 
de aspru şi de asurzitor, încât 

Ethelred fu nevoit să-şi astupe urechile ca să se ferească 
de cumplitul zgomot, un zgomot cum niciodată nu s-a mai 
fost auzit". 

Aici m-am întrerupt din nou, şi cu totul pe neaşteptate, dar 
acum cu o stranie uimire, fiindcă nu mai încăpea nici un fel 
de îndoială că în această clipă auzeam (cu toate că nu 
puteam desluşi dincotro venea) un sunet slab şi parcă 
îndepărtat, dar aspru şi prelung, un sunet bizar, 
pătrunzător şi scrâşnit, întruchiparea suprafirescului 
răcnet pe care şi-l năzărise închipuirea mea după 
descrierea romancierului. 

Speriat, cum desigur eram din pricina acestei cu totul 
neobişnuite coincidenţe, şi hărțuit de mii de senzaţii 
contradictorii, am rămas totuşi destul de limpede la minte şi 
de stăpân pe mine însumi încât să nu agravez prin vreo 
observaţie oarecare starea de spirit a prietenului meu. Nu 
eram câtuşi de puţin încredinţat că auzise sunetele cu 
pricina, cu toată că, de bună seamă, în ultimele câteva 
minute, o ciudată şi vădită schimbare se petrecuse în 
purtarea lui. De unde la început şezuse chiar dinaintea 
mea, îşi întoarse treptat jilţul în aşa fel încât să stea cu faţa 
spre uşă. Nu puteam deci să-i zăresc pe de-a-ntregul chipul, 
cu toate că vedeam cum îi tremură buzele pe când 
murmura ceva de neînțeles. Capul îi căzuse în piept, dar 
după ochiul său holbat şi aţintit, pe care îl zăream din profil, 


mi-am dat seama că nu adormise. De altfel, şi mişcările 
trupului tăgăduiau o asemenea presupunere, căci se legăna 
într-o parte şi într-alta cu o lină, dar neîntreruptă şi egală 
cumpănire. 

Luând repede cunoştinţă de toate acestea, am reluat firul 
povestirii lui sir Lancelot, care continua astfel: „lar acum 
luptătorul, după ce scăpase de grozava mânie a balaurului, 
aducându-şi aminte de scutul de aramă şi de vraja, în sfârşit 
dezlegată, ce fusese asupra lui, înlătură hoitul din drumul 
său şi înainta cu mare curaj pe podeaua de argint a 
castelului spre acea parte a zidului unde se găsea scutul, 
care e drept că n-a zăbovit aşteptându-l să se apropie de 
tot, ci se prăbuşi la picioarele lui pe pardoseala de argint, 
cu un sunet puternic şi îngrozitor”. 

De-abia rostiseră buzele mele aceste silabe, când, 
deodată, ca şi cum o pavăză de aramă se prăbuşise greoi, 
chiar în acel moment, pe o podea de argint, i-am auzit ecoul 
desluşit, cavernos şi metalic, răsunător şi totuşi parcă 
înăbuşit. Scos din fire, am sărit în picioare, dar Usher îşi 
continua măsurata lui legănare. M-am repezit spre jilţul în 
care şedea. 

Ochii erau aţintiţi drept înainte, şi în tot trupul i se 
înstăpânise o rigiditate ca de piatră. Dar când i-am pus 
mâna pe umăr, un fior puternic îi străbătu întreaga fiinţă. 
Un zâmbet bolnăvicios îi tremura pe buze şi am văzut că 
vorbeşte într-un murmur încet, repezit şi de neînțeles, ca şi 
cum nu şi-ar fi dat seama că mă aflu lângă el. M-am aplecat 
asupra lui cât mai aproape şi, într-un sfârşit, sorbii hidosul 
înţeles al vorbelor sale: 

— N-auzi? Eu da, aud, şi am mai auzit. Mereu. Mereu. 
Mereu. Minute întregi, ceasuri întregi, zile întregi, am 
auzit. Dar n-am cutezat. Oh, fie-ţi milă de mine, nemernic 
ticălos ce sunt! N-am cutezat. N-am cutezat să vorbesc! Noi 
am culcat-o de vie în mormânt! Nu ţi-am spus oare că 
simţurile mele sunt foarte ascuţite? Îţi spun acum c-am 
auzit cele dintâi mişcări, slabele ei mişcări în golul sicriului! 


Le-am auzit - sunt multe, multe zile de atunci - totuşi n-am 
cutezat, n-am cutezat să vorbesc! Şi-acum. Noaptea asta. 
Ethelred. Ha! Ha! Poarta sihastrului spartă, şi răcnetul de 
moarte al balaurului, şi zăngănitul scutului! Zi-i mai 
degrabă zgomotul sicriului şi scrâşnetul balamalelor de fier 
ale temniţei sale, şi sforţările ei în coridorul de aramă al 
criptei! 

O, aş vrea să fug, dar unde? 13 Nu va fi oare ea 
numaidecât aici? Oare nu se grăbeşte spre mine ca să mă 
mustre pentru graba mea? N-am auzit oare paşii ei pe 
scară? Oare nu desluşesc bătaia grea şi cumplită a inimii ei? 
Nebun ce sunt! Zicând acestea, sări furios în picioare şi 
rosti cu glas tare aceste silabe, ca şi cum şi-ar fi dat sufletul 
în suprema sforţare: 

Nebunule! Îţi spun că se află acum dincolo, chiar în 
dreptul uşii! 

Şi, ca şi cum în supraomeneasca energie a rostirii sale s-ar 
fi găsit o putere vrăjită, uriaşele, străvechile canaturi spre 
care arăta Usher îşi deschiseră încet, după o clipă, masivele 
lor fălci de abanos. Lucrul se datora unei răbufniri de vânt, 
dar atunci îndărătul acestei uşi se arătă înalta statură a 
firavei lady Madeline, învăluită în giulgiu. Pe albele ei 
veşminte erau pete de sânge, şi pe întreaga-i făptură 
emaciată şi slăbită se vedeau urmele unei amarnice lupte. O 
clipă numai rămase locului tremurând şi pregetând în prag, 
apoi, cu un țipăt adânc şi jalnic, se prăbuşi greoi înainte 
peste fratele ei, şi în această năprasnică şi cea din urmă 
agonie îl târî după sine la pământ, cadavru acum şi el, şi 
victimă a groazei anticipate. 

Din această cameră şi din această casă am luat-o la fugă 
îngrozit. 

Furtuna se dezlănţuia încă în toată mânia ei când am 
regăsit vechea alee. O stranie lumină se răsfrânse deodată 
de-a lungul şoselei, şi m-am întors să văd de unde a putut 
ţâşni o atât de ciudată lucire, de vreme ce îndărătul meu se 
găsea singură numai vasta locuinţă, cu umbrele ei. 


Izvorul acestor radiaţii era luna plină, care apunea roşie 
ca sângele şi strălucea, cu putere acum, prin acea 
crăpătură ce de-abia se zărea odinioară şi (cum am mai 
spus) străbătea în zigzag faţada clădirii, începând de sub 
acoperiş până în temelii. Pe când priveam, ea se lărgi cu 
repeziciune. O suflare fioroasă a vârtejului se abătu din nou 
aici. 

Întregul disc al lunii se arătă deodată ochilor mei. Mă 
cuprinse o ameţeală când văzui puternicele ziduri 
prăvălindu-se rupte în două, deodată. Urmă un vuiet lung, 
năvalnic şi asurzitor, ca glasurile a mii de cataracte14, şi la 
picioarele mele adâncul şi sumbrul heleşteu îşi adună apele, 
învăluind în tăcere şi tristeţe sfărâmăturile Casei Usher. 

NOTĂ 

PRĂBUŞIREA CASEI USHER 


(THE FALL OF THE HOUSE OF USHER) 


(A: Burton's Gentleman's Magazine, sept. 1839; B: Tales of 
the Grotesque and Arabesque, 1840; C: PHANTASY- 
PIECE S, copia după B cu modificări manuscrise, 1842; D: 
Tales, 1845; E: Griswold, Prose Writers of America, 1847 i 
F: Works, 1850) 

E probabil cea mai cunoscută dintre povestirile lui Poe, 
„neîntrecută cât priveşte unitatea de concepţie” (G. 
Woodberry, Edgar Allan Poe, Boston şi New York, 1885, p. 
120). „Usher. E o aluzie cutremurătoare la viaţa obscură 
palpitând în universul anorganic,. O trinitate de entităţi 
unite în mod anormal la capătul unei îndelungi şi stranii 
cronici de familie - un frate, sora sa geamănă şi vechea casă 
- toate adăpostind un singur suflet şi aflându-şi toate 
sfârşitul comun în acelaşi ceas”. (H. P Lovecraft, 
Supernatural Horror în Literature, B. Abramson, New York, 
1945, pp. 52-59). Prăbuşirea Casei Usher este un mozaic de 
întâmplări, atitudini psihologice, simboluri, toate cimentate 
laolaltă într-o structură unitară, după regulile unei arte 


precise şi îndemânatice. Teoria lui Poe asupra nuvelei 
pretinde unitate de efect, şi aici acest lucru se realizează ca 
nicăieri altundeva. Atmosfera se menţine până în final, după 
o introducere pe bună dreptate elogiată" (Buranelli, op. 
Cit., pp. 77-78). 

Povestirea are şi un substrat autobiografic: personajele 
principale par a fi avut drept modele pe James Campbell şi 
Agnes Pye Usher, copiii unor actori care fuseseră prietenii 
cei mai apropiaţi ai mamei lui Poe. Copiii, atinşi de o boală 
nervoasă, au rămas orfani în 1814. 

Probabile surse de inspiraţie: nuvela Thunder Struck 
(Lovită de trăsnet) din volumul doctorului Samuel Warren, 
Passages from the Diary of a Late Physician (Fragmente din 
jurnalul unui medic decedat), 1835, o carte menţionată de 
Poe în Cum se scrie un articol pentru revista Blackwood. In 
nuvela lui Warren o tânără femeie cade în transă 
cataleptică, e îngropată şi se întoarce din mormânt pătată 
de sânge; nuvela Das Majorat (Majoratul) de E.T. A. 
Hoffmann, discutată de sir Walter Scott în Foreign 
Quarterly Review (iul. 1827) - în care apare casa lugubră 
ca simbol al unei familii dispărute o dată cu moartea 
membrilor săi; William Godwin, Imogen, a Pastoral 
Romance (Imogen, romanţ pastoral), 1784. 

Recenzând Povestirile lui Poe în revista Aristidean (oct. 
1845), criticul Thomas Dunn English observa: „leza acestei 
povestiri constă în reacţia psihologică pe care o trăim în 
clipa în care descoperim că am confundat nişte gemete de 
agonie cu o expresie a voioşiei sau a indiferenţei”. Probabil 
că English discutase cu Poe această proză. 

Meritul acestei povestiri a fost imediat recunoscut. New 
York Evening Star nota la 7 sept. 1839: „Povestea 
Prăbuşirea Casei Usher a dlui Poe ar fi fost considerată o 
chef d'ceuvre dacă ea ar fi apărut în paginile Blackwood”. 

Tălmăciri. În franceză: William L. Hugues, Le Cauchemar, 
în Journal des faits, 19-20 apr. 1851; Charles Baudelaire, La 
Chute de la Maison Usher, în Le Pays, 7, 9 şi 13 febr. 1855, 


reed. În Nouvelles histoires extraordinaires, Michel Levy, 
Paris, 1957. În româneşte: „Faur” Căderea casei Usher, în 
Epoca I, 1885, nr. 14-17; nr. 20; nr. 21; nr. 23: Foiţa ziarului 
Epoca. 

William Wilson în româneşte de Ion Vinea 

Dar ce spun? Ce spune Cugetul cumplit, Acest strigoi în 
calea mea? 

W. Chamberlayne, Pharonnidal 

Fie-mi îngăduit să mă numesc deocamdată William Wilson. 

Neprihănita pagină ce-mi stă acum dinainte nu trebuie 
pângărită cu adevăratul meu nume. A stârnit de prea multe 
ori disprețul, groaza şi ura neamului meu. Oare vânturile în 
mânia lor nu i-au împrăştiat până pe meleagurile cele mai 
depărtate ale globului josnicia fără de seamăn? 

O, tu, cel mai surghiunit dintre toţi cei în surghiun. Nu eşti 
tu oare mort pe vecie, pentru întreg pământul? Pentru 
cinstirile, pentru florile şi dauritele lui năzuinţe? Şi între 
speranţele tale şi ceruri nu apasă oare necontenit acelaşi 
nor greu, întunecat şi fără de margini? 

Chiar dacă aş fi în stare, şi tot n-aş vrea să dau grai, astăzi, 
aici, amintirilor mişeliei nespuse şi crimelor de neiertat din 
aceşti ultimi ani a mei. În răstimpul acesta, al ultimilor ani, 
am urcat pe negândite culmile nelegiuirii; şi n-am de gând 
deocamdată decât să le caut obârşia. 

De cele mai multe ori, oamenii ajung ticăloşi pe nesimţite. 
De mine însă, virtutea s-a desprins, ca o mantie, într-o 
singură clipă. De la păcate de nimic am trecut cu paşi de 
uriaş la grozăvii mai mari decât ale unui Heliogabal2. Fie- 
mi îngăduit să povestesc ce soartă, ce întâmplare a dat 
naştere acestei nenorociri. Moartea se apropie, şi umbra ce 
o premerge a răsfrânt asupra spiritului meu o blândă 
înrâurire. În trecerea mea prin valea întunecată, tânjesc 
după compătimirea, aş putea spune, după mila semenilor 
mei. Mi-ar plăcea să creadă că am fost în oarecare măsură 
robul unor împrejurări mai presus de voinţa omenească. Aş 
dori să găsească pentru mine, mulţumită amănuntelor pe 


care le voi da, vreo mică oază apreursitei, pierdută într-un 
deşert al păcatelor. Aş vrea să recunoască ceea ce nu se pot 
împiedica a recunoaşte, şi anume că, deşi au mai fost pe 
lume ispite mari, niciodată însă omul n-a mai fost ispitit aşa, 
şi desigur că niciodată n-a mai căzut în ispită aşa. Şi de 
aceea n-a mai suferit astfel niciodată, într-adevăr, nu cumva 
am trăit un vis? Şi nu cumva mor acum, victimă a groazei şi 
a misterului celor mai cumplite dintre toate sublunarele 
vedenii? 

Mă trag dintr-un neam care prin firea lui înflăcărată şi 
prin puterea închipuirii şi-a făcut o faimă în toate vremurile, 
încă din cea mai fragedă copilărie am dat dovadă că am 
moştenit pe de-a-ntregul caracterul familiei mele. Cu cât 
înaintam în vârstă, acest lucru se dezvăluia tot mai cu 
putere, ajungând, din mai multe pricini, o cauză de adâncă 
îngrijorare pentru prietenii mei şi o adevărată pacoste 
pentru mine însumi. Am devenit îndărătnic, lăsându-mă în 
voia toanelor celor mai năprasnice şi pradă patimilor celor 
mai nestăpânite. Săraci cu duhul şi împovăraţi ca şi mine de 
unele beteşuguri trupeşti, părinţii mei n-au putut stăvili 
decât într-o măsură prea mică pornirile rele ce mă 
caracterizau. Câteva încercări sfioase şi greşit îndreptate 
au însemnat pentru ei o înfrângere deplină şi, bineînţeles, o 
izbândă desăvârşită pentru mine. De atunci încoace, glasul 
meu căpătă putere de lege în casa părintească şi, la o 
vârstă când prea puţini copii sunt slobozi şi nestruniţi, am 
fost lăsat în voia mea şi am ajuns întru totul stăpânul 
adevărat al faptelor mele. 

Cele dinţii amintiri ale vieţii mele de şcolar sunt legate de 
o casă mare şi ciudată, în stil elisabetan, aşezată într-un sat 
înnegurat din 

Englitera, cu mulţime de arbori uriaşi şi noduroşi, şi în 
care toate casele erau nespus de vechi. La drept vorbind, 
acel antic şi venerabil sat era un lăcaş de vis, o încântare a 
sufletului. Mi se pare că simt şi acum răcoarea înviorătoare 
a umbritelor lui alei, că trag în piept mireasma miilor de 


boschete şi că tresar din nou, cu o negrăită încântare, la 
sunetul adânc şi cavernos al clopotului bisericii, care, din 
ceas în ceas, cu dangătul lui neaşteptat şi melancolic, 
întrerupea tăcerea înserării, în vreme ce clopotniţa gotică şi 
dantelată se învăluia în somn3. 

Pesemne că îmi face plăcere, atât cât mai pot resimţi vreo 
plăcere în clipa de faţă, să stărui asupra acestor mărunte 
amintiri despre şcoală, cu tot ce o însoțea. In starea în care 
mă aflu, copleşit de nenorocire - nenorocire, vai! Mai mult 
decât adevărată - mi se va ierta că mai caut mângâiere, 
oricât ar fi ea de slabă şi de vremelnică, în risipa câtorva 
amănunte fără şir. Acestea, de altfel, oricât ar fi de 
neînsemnate şi chiar ridicole în sine, capătă în închipuirea 
mea o însemnătate trecătoare, ca fiind legate de un loc şi 
un răstimp anume, când am cunoscut cele dintâi neînţelese 
chemări ale sorții, care mai târziu m-a învăluit în umbra sa 
adâncă. Lăsaţi-mă, aşadar, să-mi amintesc. 

După cum am spus, casa era veche şi ciudată. Curțile erau 
mari şi împrejmuite cu un zid de cărămidă, înalt şi trainic, 
presărat cu un strat de moloz şi de sticlă pisată. Această 
împrejmuire, vrednică de o temniţă, alcătuia hotarul 
domeniului nostru; nu vedeam ce era dincolo de el decât de 
trei ori pe săptămână; o dată, în fiecare sâmbătă după- 
amiază, când, însoţiţi de doi pedagogi, ni se îngăduia să 
facem scurte plimbări în grup pe câmpiile învecinate; şi de 
două ori duminica, atunci când eram încolonaţi şi duşi, după 
acelaşi tipic, la slujba de dimineaţă şi de seară, în singura 
biserică a satului. Directorul şcolii noastre era" pastorul 
acelei biserici. Cu cât de adâncă uimire şi admiraţie mă 
uitam de obicei la el, din strana noastră retrasă de la 
galerie, când se urca în amvon, cu pas domol şi măsurat. 
Oare omul acesta vrednic de respect, cu o înfăţişare atât de 
blinda şi de smerită, în fluturarea strălucitului său veşmânt 
preoţesc, cu peruca lui uriaşă, neclintită şi pudrată cu atâta 
grijă, poate fi acelaşi care mai adineauri, cu o mutră ursuză, 
cu un surtuc soios pe el şi cu nuiaua în mână păzea legile 


draconice4 ale şcolii? O, uriaş pardox, prea din cale-afară 
de monstruos ca să-i poţi afla dezlegarea! 

La un colţ al zidului masiv se încrunta o poartă şi mai 
greoaie decât el. Era ferecată şi ghintuită cu zăvoare de 
fier, iar în partea de deasupra avea nişte ţepuşe de fier 
dinţate. Ce fior de groază adâncă stârnea poarta aceea! Nu 
se deschidea niciodată, decât pentru cele trei ieşiri şi intrări 
de care am amintit adineauri, astfel că fiece scârţâit al 
balamalelor ei grele ne descoperea o lume de mistere, 
sumedenie de amănunte cu rosturi tainice şi gânduri şi mai 
adinei încă. 

Vasta împrejmuire avea o formă neregulată şi cuprindea 
mai multe despărţituri, dintre care trei sau patru mai mari 
alcătuiau curţile de recreaţie. Erau netede şi acoperite cu 
pietriş mărunt şi zgrunţuros, îmi aduc bine aminte că aici 
nu se găseau copaci, nici bănci şi nimic altceva de felul 
acesta. Bineînţeles că acestea se aflau în spatele casei, în 
faţă se întindea o grădiniţă cu cimişiri şi alţi arbuşti, dar 
prin aceste tărâmuri sfinţite treceam, e drept, numai 
arareori, ca, de pildă, la cea dintâi venire la şcoală, sau la 
plecarea definitivă de aici, sau poate atunci când venea să 
ne ia o rudă sau vreun prieten şi când porneam cu bucurie 
spre casă, de Crăciun sau în vacanţa de vară. 

Dar casa! Cât de ciudată era clădirea aceea veche! Şi ce 
mai palat din poveşti pentru unul ca mine! Nu puteam da 
de rostul cotiturilor şi cotloanelor ei tainice. Era foarte greu 
ca într-o anumită clipă să poţi spune sigur la care dintre 
cele două caturi te găseşti, între două camere dădeai 
negreşit peste trei-patru trepte de urcat sau de coborât. Iar 
aripile laterale erau fără de număr şi neînchipuit de 
întortocheate, astfel încât ideea pe care ne-o făceam despre 
întreaga clădire nu se deosebea prea mult de aceea pe care 
ne-o inspira ideea de infinit, în răstimpul celor cinci ani cât 
am stat aici n-am fost niciodată în stare să mă lămuresc în 
care ungher îndepărtat se afla micul dormitor ce-mi fusese 
hărăzit mie şi altor optsprezece-douăzeci de şcolari. 


Sala de cursuri era cea mai încăpătoare din toată casa şi 
din lumea întreagă - cel puţin aşa credeam eu. Era foarte 
lungă şi îngustă şi întristător de joasă, cu ferestre gotice 
ascuţite şi cu tavanul din lemn de stejar, într-un colţ retras, 
care ne da fiori, se găsea o despărţitură pătrată de opt 
până la zece picioare, cuprinzând sanctum-ul directorului 
nostru, sfinţia-sa doctorul Bransby, în timpul orelor de 
studii. Era o zidire masivă, cu o uşă trainică, pe care, decât 
să o deschidem în lipsa lui, mai bine am fi pierit cu toţii, de 
bunăvoie, par la peine forte et dure5, în celelalte colţuri mai 
erau alte două despărţituri asemănătoare, care desigur că 
inspirau mult mai puţină evlavie, dar ne pricinuiau totuşi o 
spaimă cumplită. Una dintre ele era catedra profesorului de 
„limbi clasice”, cealaltă, a celui de „engleză şi matematici”. 
Prin toată încăperea zăceau risipite, încrucişându-se în fel 
şi chip, într-o învălmăşeală fără de sfârşit, nenumărate 
bănci şi pupitre vechi, înnegrite şi roase de vreme, peste 
măsură de încărcate cu cărţi purtând urme de degete; 
aveau cioplite pe ele atâtea iniţiale şi nume întregi, chipuri 
schimonosite şi alte numeroase înflorituri făcute cu 
briceagul, încât îşi pierduseră cu totul şi bruma de 
înfăţişare pe care vor fi avut-o la început, cu mulţi ani în 
urmă. La un capăt al încăperii se afla un hârdău uriaş cu 
apă, iar la celălalt, un orologiu de o mărime neobişnuită. 

Împresurat de zidurile solide ale acestei venerabile şcoli, 
mi-am petrecut aici, dar fără silă şi urât, răstimpul de ia 
vârsta de zece până la cincisprezece ani încheiaţi ai vieţii 
mele. Mintea rodnică a copilăriei nu are nevoie de o lume 
din afară, plină de întâmplări, ca s-o desfete sau să-i dea de 
lucru; iar părelnica şi ursuza monotonie a şcolii era bogată 
în bucurii mai răscolitoare decât cele pe care tinereţea mea 
în pârg le-a descoperit mai târziu în dezmăţ, iar maturitatea 
mea, în crimă. Trebuie totuşi să cred că în dezvoltarea 
minţii mele. la începuturile ei, a fost ceva cu totul neobişnuit 
şi care a întrecut orice măsură. Când ajung în puterea 
vârstei, cei mai mulţi oameni rareori păstrează o impresie 


lămurită despre întâmplăriâe din frageda copilărie. Totul e 
o umbră cenugşie, o amintire slabă şi şovăielnică, un amestec 
nedesluşit de plăceri mărunte şi de suferinţe închipuite. Cu 
mine însă s-a petrecut altceva. 

Trebuie să fi simţit şi trăit în copilăria mea, cu puterea cu 
care simte şi trăieşte un om în toată firea, tot ceea ce 
regăsesc acum întipărit în memorie, cu nişte trăsături la fel 
de însufleţite şi de adânc săpate şi la fel de durabile ca 
inscripţiile de pe medaliile cartagineze6. 

Dar, în realitate, în realitatea întregii lumi, ce puţin era de 
ţinut minte! Dimineţile cu deşteptarea, serile cu ora 
stingerii, apoi învățatul împreună, recitările, după-amiezele 
libere la răstimpuri regulate, şi plimbările, şi curtea de 
recreaţie, cu certurile, cu jocurile şi cu încurcăturile ei, 
toate acestea, printr-o vrăjitorie a închipuirii, de mult 
uitată, erau în stare să trezească în mine un noian de 
senzaţii, o lume de întâmplări bogate, un univers de emoţii 
felurite, de avânturi pasionate şi răscolitoare. „Oh, le bon 
temps, que ce siecle de fer!”7 

La drept vorbind, firea mea entuziastă, înflăcărată şi 
dominatoare a făcut din mine, în curând, „un caracter” cu 
totul deosebit printre colegii mei de şcoală şi, în chip firesc, 
dar pe nesimţite, am căpătat o mare înrâurire asupra 
tuturor celor care nu erau cu mult mai în vârsta decât mine, 
asupra tuturor, cu excepţia unui singur ins. Această 
excepţie s-a întâmplat să fie un elev care, cu toate că nu-mi 
era rudă, purta acelaşi nume de botez şi de familie ca şi 
mine, împrejurare prea puţin vrednică de a fi luată în 
seamă, căci, deşi eram de viţă nobilă, purtam un nume 
dintre acelea pe care le auzi pretutindeni şi care par a fi 
fost, prin drepturi dobândite din negura vremurilor un bun 
obştesc al gloatelor8. 

lată pentru ce în această povestire mi-am zis William 
Wilson, nume născocit şi destul de asemănător cu cel 
adevărat. Tizul meu era singurul ins care, dintre toţi cei ce 
făceau parte din „clica noastră” (aşa cum îi ziceam noi în 


limbajul nostru şcolăresc), cuteza să se măsoare cu mine 
cât priveşte studiile şcolare, jocurile şi întrecerile din 
recreaţie şi refuza să creadă orbeşte în tot ce spuneam şi să 
se supună voinţei mele. Într-un cuvânt, se împotrivea 
samavolniciei mele în toate cele. Dacă există pe lume o 
tiranie deplină şi mai presus de oricare alta, e tirania minţii 
unui copil genial asupra tovarăşilor săi cu o minte mai puţin 
vioaie. 

Pentru mine, răzvrătirea lui Wilson era izvorul celor mai 
mari nedumeriri, cu atât mai mult cu cât, în ciuda ifoselor 
sfidătoare cu care mă socoteam dator să-l întâmpin în 
public pe el, cu pretenţiile lui cu tot, simţeam în sinea mea 
că mă tem de dânsul şi nu mă puteam împiedica să gândesc 
că lesniciunea cu care se ţinea în pas cu mine era o dovadă 
de adevărată superioritate, căci trebuia să lupt fără 
încetare ca să nu fiu întrecut. Totuşi, această superioritate - 
sau chiar egalitate - nu era de fapt cunoscută de nimeni în 
afară de mine; colegii noştri, printr-o orbire de neînțeles, 
păreau că nici măcar n-o bănuiesc, într-adevăr, rivalitatea 
dintre noi, împotrivirea lui şi mai cu seamă amestecul lui 
nedorit şi îndărătnic în toate treburile mele nu se vădeau 
decât atunci când eram între patru ochi. Părea să fie lipsit 
de acea ambiţie care mă îmboldea, ca şi de pătimaşa 
energie spirituală mulţumită căreia eram în măsură să-i 
întrec pe toţi ceilalţi. S-ar fi putut crede că în întrecerea 
aceasta era mânat doar de o dorinţă ciudată de a-mi pune 
piedici, de a mă surprinde sau de a mă umili; deşi erau clipe 
când nu se putea să nu-mi dau seama, cu un sentiment de 
uimire, de umilinţă şi de ciudă, că, printre jignirile, ocările 
şi contrazicerile sale, punea şi un fel de duioşie cu totul 
nelalocul ei şi câtuşi de puţin binevenită, îmi închipuiam că 
o purtare atât de neobişnuită nu poate izvori decât dintr-o 
semeaţă încredere în sine, cu ifose vulgare de protector şi 
de patron. 

Se prea poate ca tocmai această din urmă trăsătură a 
purtării lui Wilson, la care se adăuga şi potrivirea noastră 


de nume şi faptul, doar o simplă întâmplare, că intrarea 
noastră în şcoală a avut loc în aceeaşi zi, să fi răspândit 
printre elevii din clasele superioare ideea că suntem fraţi. 
Elevii nu obişnuiau să se intereseze prea de aproape de 
treburile celor mai mici. Aşa precum am mai spus, sau ar fi 
trebuit să spun, acest 

Wilson nu se înrudea cu familia mea nici în gradul cel mai 
îndepărtat. 

Desigur însă că dacă am fi fost fraţi, ar fi trebuit să fim 
gemeni: căci după ce am părăsit pensionul doctorului 
Bransby, am aflat din întâmplare că tizul meu era născut la 
19 ianuarie 1813, şi acest lucru este o coincidenţă vrednică 
de luat în seamă, căci e tocmai ziua naşterii mele9. 

Poate să pară ciudat, dar cu toată marea nelinişte pe care 
mi-o pricinuia fără încetare rivalitatea lui Wilson şi 
nesuferitul lui spirit de contradicţie, nu eram totuşi în stare 
să-l urăsc de-a binelea. Aveam, de bună seamă, aproape în 
fiecare zi câte o ceartă, în care Wilson, dăruindu-mi de faţă 
cu toată lumea laurii victoriei, mă silea totuşi, într-un fel sau 
altul, să simt că el era cel care-i merită, cu toate că o 
pornire trufaşă din parte-mi, iar la dânsul o adevărată 
mândrie ne făceau să ne mărginim la termenii aşa-zis 
protocolari. Existau totuşi în firea noastră multe puncte de 
asemănare deplină, care mă frământau, trezind în mine un 
sentiment ce s-ar fi transformat în prietenie, de nu ne-ar fi 
împiedicat starea de încordare dintre noi. Fireşte că e 
foarte greu să mă lămuresc sau măcar să descriu 
adevăratele mele simţăminte faţă de el. Ele alcătuiau un 
amestec pestriţ şi felurit: un fel de duşmănie neîmpăcată, 
care nu era propriu-zis o ură, o oarecare stimă şi mai mult 
respect, multă teamă, o dată cu o imensă şi nepotolită 
curiozitate. 

Pentru psihologi ar fi de prisos să mai spun că Wilson şi cu 
mine eram prietenii cei mai nedespărţiţi. 

Fără îndoială că neobişnuita stare de lucruri care dăinuia 
între noi făcea ca toate numeroasele mele atacuri 


împotrivă-i, făţişe sau piezişe, să fie strecurate mai degrabă 
în chip de glumă sau ironie (căci acestea te dor chiar când 
se arată ca nişte simple vorbe de duh) decât sub înfăţişarea 
unei vrăjmăşii hotărâte şi înverşunate. Dar stăruinţele mele 
în această privinţă nu rămâneau câtuşi de puţin încununate 
întotdeauna de izbândă, chiar dacă planurile mele erau cu 
multă iscusinţă puse la cale. Căci tizul meu avea o fire 
cumpănită, plină de o calmă nepăsare: deşi se bucura de 
glumele usturătoare ce le făcea, nu avea nici un punct 
vulnerabil şi se împotrivea oricărei luări în zeflemea. Nu 
găsisem, într-adevăr, decât un singur lucru de care mă 
puteam lega, şi anume o ciudăţenie a lui, ce-i venea 
pesemne dintr-o infirmitate fizică şi pentru care orice 
adversar mai puţin îndârjit decât mine l-ar fi cruțat. Rivalul 
meu suferea de o slăbiciune a coardelor vocale care nu-i 
îngăduiau să ridice vreodată glasul şi să vorbească altfel 
decât în şoaptă. Nu m-am lăsat până ce nu am tras din 
acest cusur toate bietele foloase ce-mi stăteau la îndemână. 

Răzbunările lui Wilson erau felurite: şiretenia lui născocise 
un lucru anumit, care mă tulbura peste măsură. Cum de-a 
descoperit el, cu mintea lui ageră, că ceva atât de 
neînsemnat mă poate jigni, iată o întrebare la care 
niciodată nu am aflat răspuns. E destul că după ce l-a 
descoperit, m-a chinuit cu el fără cruţare. Mi-a fost 
totdeauna nesuferit numele meu de familie, lipsit de 
strălucire, ca şi prenumele meu, atât de obişnuit, dacă nu 
chiar vulgar de-a binelea. Cuvintele acestea erau otravă 
pentru auzul meu. Şi când se mai înfiinţa la şcoala noastră 
un al doilea William Wilson, tocmai în ziua sosirii mele, l-am 
duşmănit pe el pentru că-mi purta numele, acest nume ce 
mi s-a părut de două ori mai respingător când îl folosea un 
străin; un străin se făcea vinovat de îndoita lui rostire; un 
străin, care va sta necontenit în faţa mea şi ale cărui 
interese în obişnuitele îndeletniciri şcolare se vor confunda 
adeseori, vrând-nevrând, cu ale mele numai datorită acestei 
nesuferite coincidenţe. 


Cu fiece împrejurare ce scotea la iveală vreo asemănare 
fizică sau morală între rivalul meu şi mine, ciuda şi pornirea 
pe care le iscase sporeau tot mai mult. Pe atunci nu 
descoperisem încă faptul vrednic de luat în seamă că aveam 
aceeaşi vârstă, dar am văzut că eram deopotrivă de înalţi şi 
am observat că există între noi o ciudată asemănare în 
toată înfăţişarea, ca şi în fiecare trăsătură luată în parte. 
Mă mai scotea din fire şi zvonul privitor la înrudirea noastră 
şi care se răspândise prin clasele superioare, într-un 
cuvânt, nimic nu mă tulbura mai mult (deşi îmi ascundeam 
cu grijă tulburarea) decât cea mai mică aluzie la 
asemănarea dintre noi, fie că era vorba de inteligenţă, de 
făptura sau de obârşia noastră. Adevărul e însă că (în afară 
de zvonul privitor la înrudirea noastră şi de cele ştiute de 
Wilson însuşi) n-aveam nici un motiv să cred că această 
asemănare ar fi fost vreodată comentată sau măcar luată în 
seamă de colegii noştri de şcoală. Era vădit că el o examina 
în fel şi chip şi cu tot atâta îndărătnicie ca şi mine. Dar 
faptul că descoperise într-însa un nesecat izvor de 
neajunsuri nu poate fi pus decât pe seama agerimii minţii 
sale, care, precum am spus, era cu totul neobişnuită. 

Imitându-mă în chip desăvârşit, îmi dădea replica şi în 
vorbă, şi în faptă şi-şi juca rolul de minune. Era uşor să-rni 
copieze veşmintele; iar mersul şi felul meu de a fi şi le 
însuşise fără prea mare greutate, în ciuda cusurului său 
fizic, nici vocea mea nu-i scăpase. Fireşte că nu putea 
prinde tonurile de sus, dar cheia era aceeaşi; şi şoapta lui 
stranie ajunse ecoul însuşi al glasului meu. 

Nu voi încerca să mai spun aici cât de mult mă necăjea 
portretul acesta remarcabil (fiindcă, la drept vorbind, nu se 
putea susţine că era o caricatură). Singura mea mângâiere 
sta în faptul că nimeni altul decât mine nu observase, pare- 
se, această imitare şi n-aveam de suferit decât zâmbetele 
pline de subînţelesuri şi ciudat de sarcastice ale tizului meu. 

Bucurându-se că îmi trezise în suflet tocmai ceea ce 
urmărea, părea că râde în sinea lui de fiecare înţepătură 


ce-mi pricinuia, şi dispreţuia, într-un fel numai al său, 
aplauzele obşteşti pe care succesul născocirilor lui atât de 
iscusite le-ar fi dezlănţuit aşa de uşor. Într-adevăr, vreme de 
mai multe luni pline de nelinişti a fost pentru mine o enigmă 
de nedezlegat cum de colegii nu-şi dădeau seama de 
intenţia lui, cum de nu simțeau că reuşise pe deplin şi nu 
luau parte la o glumă atât de răutăcioasă. Se vede că nu era 
uşor să observe cineva această imitație făcută treptat; sau 
poate că liniştea mea se datora mai degrabă măiestriei 
imitatorului, care, dispreţuind amănuntele (singurul lucru 
ce poate fi înţeles de un profan într-o pictură), nu dădea 
întreaga măsură creaţiei lui originale decât în faţa ochilor 
mei, ca să mă facă să sufăr. 

Am mai vorbit aici, şi nu o singură dată, despre felul 
nesuferit de ocrotitor în care se purta cu mine şi despre 
neîncetatul şi îndatoritorul lui amestec în tot ce aş fi vrut să 
fac. Amestecul acesta lua deseori forma neplăcută a unui 
sfat, sfat ce nu era dat pe faţă, ci strecurat sau spus numai 
în treacăt, îl primeam în silă, şi sila aceasta, pe măsură ce 
înaintam în vârstă, sporea tot mai mult. Totuşi, după atâta 
vreme, fie-mi îngăduit să-i dau dreptate. Recunosc deci că 
nu-mi pot aminti de nici o împrejurare în care îndemnurile 
rivalului meu să fi fost de partea nesocotinţelor şi a 
nebuniilor, atât de obişnuite la vârstă aceea fragedă şi 
neştiutoare. Simţul moral cel puţin, dacă nu şi toate 
celelalte daruri ale sale, precum şi cunoaşterea vieţii erau 
cu mult mai ascuţite decât ale mele. Şi astăzi as fi putut fi 
un om mai bun şi deci mai fericit dacă n-aş fi respins atât de 
des bunele poveţe cuprinse în şoaptele lui cu tâlc şi care nu- 
mi inspirau decât o ură neîmpăcată şi un amar dispreţ. 

Astfel, de la o vreme, m-am răzvrătit de-a binelea 
împotriva supravegherii lui nesuferite. Zi de zi simţeam tot 
mai mult şi mai pe faţă ceea ce îmi părea o trufie de 
neîndurat. Am spus că, în anii dintâi ai camaraderiei 
noastre şcolare, sentimentele mele faţă de el ar fi putut 
uşor să se prefacă în prietenie, dar în ultimele luni cât am 


mai stat la şcoală, cu toate că mă slăbise puţin cu obişnuitul 
său amestec în treburile mele, era neîndoios că 
sentimentele mele înclinau cam în aceeaşi măsură să se 
schimbe într-o ură adevărată. Cred că a băgat de seamă 
aceasta într-o anumită împrejurare; şi după aceea m-a 
ocolit sau s-a prefăcut că mă ocoleşte. 

Tot cam în timpul acela, dacă mi-aduc bine aminte, într-o 
ceartă violentă avută cu el, când şi-a ieşit din fire mai mult 
decât de obicei, vorbind şi gesticulând într-un chip cu totul 
nestăpânit şi nu prea potrivit cu felul lui de a fi, am 
descoperit, sau mi s-a părut că descopăr, în accentul, în 
expresia feţei, în toată înfăţişarea lui ceva ce la început m-a 
tulburat, iar apoi m-a interesat nespus, aducându-mi în 
minte icoane şterse, din frageda copilărie, un întreg noian 
de amintiri nedesluşite şi ciudate din vremuri când 
memoria nici măcar nu luase fiinţă. Nu pot descrie mai bine 
senzaţia care mă apăsa decât spunând că anevoie puteam 
să mă dezbar de gândul că am mai cunoscut făptura ce sta 
în faţa mea, în zile demult apuse, într-un trecut nespus de 
depărtat. Dar iluzia s-a risipit pe dată, aşa cum se ivise, şi o 
pomenesc aici doar ca să arăt bine ziua când a avut loc 
ultima convorbire cu ciudatul meu omonim. 

Vechea şi uriaşa locuinţă cu cotloanele ei nenumărate avea 
mai multe încăperi mari, care dădeau una într-alta. Îl ele 
dormeau cea mai mare parte dintre elevi. Dar, aşa cum e 
firesc să fie într-o casă clădită după un plan atât de 
năzdrăvan, mai erau fel de fel de cămăruţe şi chiţimii, 
rămăşiţe structurale ale zidirii. Pe acestea iscusinţa şi 
calicia doctorului Bransby le prefăcuse tot în dormitoare, 
deşi nu erau altceva decât nişte chilioare ce nu puteau fi 
folosite decât de un singur ins. Una dintre aceste cămăruţe 
era locuită de Wilson. 

Se împlineau aproape cinci ani de când mă aflam în şcoală, 
când într-o noapte, curând după cearta de care am pomenit 
adineauri, văzând că toată lumea doarme adânc, m-am 
sculat din pat şi, cu o lampă în mână, printr-un labirint de 


coridoare înguste, m-am furişat din camera mea de culcare 
spre odăiţa rivalului meu. Uneltisem îndelung împotrivă-i 
una dintre acele farse răutăcioase care, până atunci, 
dăduseră mereu greş. Aveam de gând să-mi aduc chiar 
acum la îndeplinire planul şi hotărâsem să-l fac să simtă 
toată răutatea ce mă însufleţea. Ajungând la cămăruţa lui, 
am pătruns în ea tiptil, lăsându-mi afară lampa cu abajur. 
Am făcut un pas şi i-am ascultat răsuflarea liniştită, 
încredinţat fiind că doarme, m-am înapoiat pe coridor, am 
luat lampa şi m-am apropiat cu ea de pat. Perdelele erau 
trase de jur-împrejur; ca să-mi aduc la îndeplinire ceea ce 
aveam de gând, le-am întredeschis încetişor şi fără zgomot; 
razele de lumină căzură cu toată strălucirea asupra celui 
adormit, şi în aceeaşi clipă privirile mi s-au oprit pe chipul 
lui. 

M-am uitat la el şi am încremenit; un fior de gheaţă îmi 
străbătu tot trupul. Pieptul îmi zvâcnea, genunchii îmi 
tremurau, mintea întreagă mi-era cuprinsă de o groază 
nespusă, deşi fără pricină. Gâfâind, am coborât lampa şi 
mai aproape de faţa lui. Acestea să fi fost trăsăturile lui 
William Wilson, acestea chiar? Vedeam, de bună seamă, că 
erau ale lui, dar tremuram ca în friguri, închipuindu-mi că 
nu. Oare ce putea fi în ele ca să mă tulbure până-ntr-atât? 
Le priveam mereu şi, între timp, în mintea mea se frământa 
o lume de gânduri fără şir. Nu arăta aşa, nu, desigur că nu 
arăta tot aşa în ceasurile însufleţite, când era treaz. 

Acelaşi nume, aceeaşi înfăţişare, aceeaşi zi a sosirii la 
şcoală. Şi apoi, acea imitație stăruitoare şi de neînțeles a 
mersului meu, a glasului, a veşmintelor şi a purtărilor mele. 
Într-adevăr, era oare omeneşte cu putinţă ca ceea ce 
vedeam acum să nu fi fost decât urmarea obiceiului său de 
a mă lua în râs imitându-mă? Cuprins de groază şi scuturat 
de friguri, am stins lampa, am ieşit încetişor din odaie şi am 
părăsit pe dată sălile vechii şcoli, ca să nu le mai văd 
niciodată. 


După un răgaz de câteva luni petrecute acasă în curată 
trândăvie, m-am regăsit elev la Eton. Acest scurt răstimp a 
fost totuşi îndestulător ca să slăbească în minte amintirea 
întâmplărilor trăite la şcoala doctorului Bransby. Sau cel 
puţin să aducă o schimbare vădită în natura sentimentelor 
pe care amintirea lor le deştepta în mine. Adevărul, latura 
tragică a dramei pieriseră. Puteam acum găsi pricini să mă 
îndoiesc de mărturia simţurilor mele şi arareori mi se 
întâmpla să evoc acele împrejurări fără să mă minunez cât 
de mare e naivitatea omenească şi fără să zâmbesc 
gândindu-mă la puterea şi vioiciunea imaginaţiei de care 
mă bucuram prin moştenire! Iar felul de viaţă de la Eton nu 
era deloc în măsură să-mi micşoreze acest scepticism. 
Vârtejul de nesăbuite nebunii în care cu atâta nesocotinţă 
m-am cufundat din capul locului a spulberat totul, afară de 
spuma clipelor trecute; a şters dintr-o dată orice impresie 
adâncă şi trainică şi mi-a lăsat în amintire numai nimicurile 
fără rost ale vieţii mele dinainte. 

N-aş dori totuşi să mai înşir aici întreagă josnica poveste a 
desfrâului meu, desfrâu care sfida legile şi scăpa cu dibăcie 
de supravegherea şcolară. Trei ani de nebunii care s-au 
scurs fără nici un folos nu mi-au dăruit altceva decât 
deprinderi viţioase, adânc înrădăcinate, şi mi-au sporit 
puterea trupească într-un fel aproape nefiresc. Şi, o dată, 
după o săptămână întreagă de chefuri dezmăţate, am poftit 
în locuinţa mea câţiva dintre cei mai destrăbălaţi studenţi la 
o tainică orgie. Ne-am adunat noaptea într-un ceas târziu, 
căci petrecerea noastră deşănţată trebuia cu sfinţenie să se 
prelungească până în zori. Vinul curgea fără încetare şi nu 
duceam lipsă nici de alte ispite, poate şi mai primejdioase, 
iar când zorile cenuşii abia se arătaseră la răsărit, delirul şi 
năzdrăvăniile noastre ajunseseră la culme. Întărâtat peste 
măsură de beţie şi de jocul de cărţi, tocmai când stăruiam 
să duc la capăt o închinare de o ticăloşie cu totul 
neobişnuită, deodată, iată, atenţia mi-a fost atrasă de faptul 
că uşa a fost deschisă cu putere, dar nu de tot, precum şi de 


glasul repezit al unui servitor de afară. Spunea că o anume 
persoană, pesemne foarte grăbită, doreşte să-mi vorbească 
la intrare. 

Înnebunit de băutură, această neaşteptată întrerupere 
mai degrabă m-a bucurat decât m-a uimit. Fără zăbavă, m- 
am îndreptat clătinându-mă într-acolo, şi din câţiva paşi am 
ajuns în vestibulul locuinţei, în încăperea aceasta mică şi 
joasă nu atârna nici o lampă şi în clipa de faţă nu primea 
altă lumină decât aceea nespus de slabă a zorilor, care se 
strecura prin fereastra semicirculară. Când am pus piciorul 
în prag, am zărit chipul unui tânăr cam de înălţimea mea, 
îmbrăcat într-o haină de casă, matinală, de postav alb, 
pichetat, croită după ultima modă şi aidoma cu aceea pe 
care tocmai o purtam eu. Lumina sfioasă nu-mi îngăduia să 
văd decât atât, dar trăsăturile feţei nu i le puteam desluşi. 

Cum am intrat, s-a repezit cu paşi mari la mine si, luându- 
mă cu mare nerăbdare de braţ, îmi şopti la ureche 
cuvintele: 

— William Wilson! 

Într-o clipă m-am dezmeticit. 

În felul de a fi al străinului, în tremurul nervos al degetului 
său ridicat în faţa ochilor mei, împotriva luminii, era ceva 
care mă umplu de o uimire nespusă. Dar nu asta mă 
tulburase atât de groaznic. Ci forţa acelei mustrări 
solemne, rostirea ei ciudată, înăbuşită, şuierătoare. 

Şi, mai presus de toate, caracterul, tonalitatea, cheia 
acestor câteva silabe simple şi familiare, care, deşi spuse în 
şoaptă, trezeau în mine mulţimea miilor de amintiri ale 
zilelor apuse, cutremurându-mi sufletul, ca descărcarea 
unei baterii galvanice. Până să-mi vin în fire, plecase. 

Cu toate că întâmplarea a făcut asupra închipuirii mele 
tulburate o vie impresie, aceasta a fost totuşi trecătoare. 
Vreme de câteva săptămâni, într-adevăr, m-am dedat unor 
cercetări temenice sau m-am învăluit într-un nor de gânduri 
bolnăvicioase. N-am încercat să-mi ascund mie însumi 
identitatea ciudatului personaj care cu atâta stăruinţă se 


amesteca în treburile mele şi nu-mi da pace cu sfaturile lui 
strecurate. 

Dar cine şi ce anume era acest Wilson? Şi de unde venea? 
Şi ce urmărea? N-am putut să lămuresc niciunul din aceste 
puncte. Singurul lucru pe care îl ştiam cu siguranţă era că 
un neaşteptat accident întâmplat în familie pricinuise 
plecarea lui de la şcoala doctorului 

Bransby în după-amiaza aceleiaşi zile în care fugisem şi 
eu. Dar după un scurt răstimp, am încetat să mă mai 
gândesc la lucrul acesta, atenţia fiindu-mi cu totul absorbită 
de pregătirea plecării mele la Oxford. Acolo, mulţumită 
deşertăciunii nesocotite a părinţilor, care îmi hărăzise un 
venit anual şi un fel de viaţă ce-mi îngăduiau să mă răsfăţ în 
voie în acel lux deşănţat atât de scump inimii mele, am 
ajuns în curând să mă întrec în risipă nesăbuită cu cei mai 
mândri moştenitori ai celor mai bogate domenii senioriale 
din Marea Britanie. Astfel de mijloace de trai îmbiindu-mă 
la viţiu, firea mea s-a dezlănţuit cu o patimă îndoită, şi în 
nebuneasca îngâmfare a desfrânărilor călcam în picioare 
până şi cele din urmă rămăşiţe de bună-cuviinţă. Dar n-are 
nici un rost să stărui cu de-amănuntul asupra smintitelor 
mele purtări. 

E de ajuns să se ştie că, printre toţi risipitorii, eu îl 
întreceam până şi pe Irod şi că, dând nume unei sumedenii 
de nebunii noi, am înşirat şi eu un adaos destul de însemnat 
la lungul pomelnic al viţiilor care erau pe atunci în floare în 
cea mai destrăbălată universitate din Europa. 

Şi, totuşi, chiar ajuns aici, anevoie s-ar putea crede că 
decăzusem până-ntr-atât din starea mea de gentilom încât 
să caut a face cunoştinţă cu josnicele meşteşuguri ale 
jucătorilor de profesie şi, devenind un adept al acestei 
ştiinţe vrednice de dispreţ, să-mi fac din ea o îndeletnicire 
obişnuită, un mijloc de a-mi spori veniturile, şi aşa uriaşe, 
pe socoteala celor mai săraci cu duhul dintre colegii mei. 
Totuşi, aşa stau lucrurile. Şi fără îndoială că grozăvia 
acestei sfidări a tuturor sentimentelor de cinste şi omenie 


era pricina de seamă, dacă nu singura, care mă scutea de 
pedeapsă, într-adevăr, printre colegii mei cei mai 
destrăbălaţi, cine oare n-ar fi contestat mai degrabă 
mărturia cea mai strigătoare a simţurilor decât să-l 
bănuiască de o asemenea ticăloşie pe veselul, pe sincerul şi 
mărinimosul William Wilson, cel mai darnic şi mai nobil 
cetăţean din Oxford, ale cărui nebunii (după cum ziceau cei 
care trăiau pe seama lui) nu erau altceva decât nebuniile 
tinereţii şi ale unei închipuiri nestrunite, ale cărui rătăciri 
nu erau decât neasemuite capricii, cel mai negru viţiu al 
său fiind doar o extravaganţă plină de nepăsare şi trufie? 

Vreme de doi ani aceasta îmi fusese rodnica îndeletnicire, 
când sosi la Universitate un anume Glendenning, un june 
parvenit, înnobilat de curând, mai bogat - spunea lumea - 
decât Atticus, cu avuţii tot atât de lesne dobândite10. În 
curând mi-am dat seama că e cam slab de minte şi, 
bineînţeles, l-am avut în vedere ca pe o pradă nimerită 
pentru meşteşugul meu. Îl îndemnam adesea să jucăm cărţi 
si, cu măiestria obişnuită a măsluitorului, îmi potriveam 
jocul în aşa fel încât să-l fac să câştige însemnate sume de 
bani, pentru a-l prinde cât mai bine în mreje, în cele din 
urmă, planul meu fiind bine chibzuit, m-am întâlnit cu el (cu 
dorinţa nestrămutată ca această întâlnire să fie cea din 
urmă şi hotărâtoare) în locuinţa unui coleg (domnul 
Preston11), tot atât de bun prieten cu amândoi, dar care, ca 
să fiu drept, nu bănuia câtuşi de puţin ce anume urmăream. 

Pentru a înfăţişa lucrurile într-o lumină cât mai prielnică, 
mă străduiam să adun o sindrofie de opt până la zece inşi, şi 
avusesem o deosebită grijă ca jocul de cărţi să fie cu totul 
întâmplător şi să nu înceapă decât la propunerea victimei 
pe care pusesem ochii. Ca să scurtez povestea acestor 
ticăloşii, voi spune că m-am folosit de toate acele şiretlicuri 
grosolane atât de obişnuite în asemenea împrejurări, încât 
e de mirare cum de se mai găsesc pe lume proşti care să 
cadă în capcană. 


Ne-am prelungit aici şederea până în târziul nopţii şi, în 
cele din urmă, am adus lucrurile în aşa fel încât să-mi fac 
din Glendenning singurul meu potrivnic la cărţi. Jucam un 
ecarte, adică tocmai jocul meu favorit. Dornici să 
urmărească desfăşurarea partidei noastre, toţi cei ce mai 
erau de faţă aruncaseră cărţile şi se aţineau în jurul nostru 
ca spectatori. Parvenitul acesta, pe care, prin vicleşugurile 
mele, îl făcusem încă din primele ore ale serii să bea vârtos, 
acum amesteca, tăia şi da cărţile cu o înfrigurare 
nestăpânită, ce nu putea fi pusă, cred eu, decât în parte, 
dar nu pe de-a-ntregul, pe seama beţiei, în scurtă vreme îmi 
datora o sumă însemnată; şi atunci, după ce trase o 
înghiţitură bună de Porto, făcu tocmai ceea ce prevăzusem 
eu, judecind la rece: propuse adică să dublăm miza, care şi 
până acum fusese neobişnuit de mare. În cele din urmă, am 
consimţit, dar cu o schimă de împotrivire bine studiată şi 
numai după ce refuzul meu repetat l-a împins să rosteasă şi 
câteva cuvinte tăioase, din a căror pricină cei de faţă au 
crezut că nu-mi dădusem consimţământul decât din ciudă. 
Ceea ce a urmat n-a făcut decât să mă încredinţeze cât de 
deplin se prinsese prada în mrejele mele. În mai puţin de un 
ceas, datoria-i ajunsese de patru ori mai mare. De la un 
timp, chipul lui îşi pierduse coloritul aprins pe care i-l 
dăduse vinul, iar acum, spre uimirea mea, văzui că o 
paloare într-adevăr îngrozitoare îi luase locul. Am spus 
„spre uimirea mea”. Din cercetările mele amănunțite 
reieşea că Glendenning ar fi fost fără seamăn de bogat; şi 
sumele pe care le pierduse până în clipa de faţă, deşi destul 
de însemnate, nu ar fi putut, credeam eu, să-l stânjenească 
prea mult, necum să-l tulbure într-o măsură atât de mare. 

Primul meu gând a fost, fireşte, că trebuie să-l fi ameţit cu 
totul vinul înghiţit până atunci. Şi mai degrabă pentru a-mi 
păstra neştirbit prestigiul de care mă bucuram în faţa 
colegilor decât din vreo altă pricină mai puţin interesată, 
eram gata să stărui cu dinadinsul pentru încetarea jocului, 
când câteva cuvinte rostite chiar lângă mine de către unii 


oaspeţi şi o exclamaţie de adâncă deznădejde a lui 
Glendenning mi-au dat a înţelege că-l ruinasem cu 
desăvârşire şi într-un chip care, făcând din el un ins vrednic 
de mila obştească, îl punea la adăpost până şi de cruzimile 
Satanei. 

Nu e uşor de spus cum ar fi trebuit să mă port acum. 
Starea de plâns a victimei mele răspândise asupra tuturor o 
atmosferă apăsătoare şi întunecată. Câteva clipe a domnit o 
tăcere adâncă. În timpul acela îmi simţeam obrajii arzând 
sub atâtea priviri învăpăiate, pline de dispreţ sau de 
mustrare, pe care mi le aruncau cei mai puţin destrăbălaţi 
dintre noi. Şi trebuie să mărturisesc că pentru o scurtă 
clipă mi-am simţit inima uşurată de povara unei nelinişti 
insuportabile mulţumită acelei neaşteptate şi extraordinare 
întreruperi ce a urmat. Canaturile largi şi grele ale uşii de 
la intrare se deschiseră dintr-o dată de perete, cu o 
năvalnică şi năprasnică năpustire, care stinse, ca prin 
farmec, toate făcliile din încăpere. Murind, lumina lor ne-a 
mai îngăduit să zărim că un străin cam de statura mea şi 
strâns înfăşurat într-o mantie pătrunsese înlăuntru. Dar 
acum întunericul era de nepătruns, şi noi simţeam doar 
atât: că se afla în mijlocul nostru. Mai înainte ca vreunul 
dintre noi să-şi fi venit în fire din marea uimire de care 
fuseserăm cuprinşi cu toţii după această zguduitoare 
întâmplare, am auzit glasul nepoftitului: 

— Domnilor, spuse el, cu o şoaptă de neuitat, adâncă, dar 
desluşită, care mă înfiora până în măduva oaselor, domnilor, 
nu-mi cer iertare pentru purtarea mă, deoarece purtându- 
mă astfel nu-mi fac decât datoria. De bună seamă că nu 
aveţi nici o cunoştinţă asupra caracterului adevărat al celui 
care în această noapte a câştigat la ecarte o sumă 
însemnată de bani de la lordul Glendenning. Am să vă pun 
la îndemână un mijloc fără greş ca să dobândiţi degrabă 
această cunoaştere foarte necesară. Vă rog să cercetaţi pe 
îndelete căptuşeala manşetei de la mâneca lui stingă şi 


feluritele pacheţele ce pot fi găsite în buzunarele destul de 
încăpătoare ale veşmântului său de casă, brodat. 

Pe când vorbea, tăcerea era atât de adâncă, încât ai fi 
auzit şi un ac căzând pe pardoseală. Când isprăvi, se 
depărta îndată, la fel cum sosise, pe negândite. Aş putea 
oare să descriu ce simţeam? Mai e nevoie să spun că 
înduram ca un osândit toate chinurile iadului? Fără îndoială 
că n-am prea avut răgaz pentru gândire. Mâini multe şi 
puternice m-au înşfăcat pe loc şi într-o clipă s-au adus şi 
luminile. A urmat cercetarea, în căptuşeala mânecii mi-au 
găsit toate figurile mai de seamă la ecarte, iar în 
buzunarele veşmântului un număr de pachete de cărţi, 
întru totul asemănătoare acelora întrebuințate la sindrofiile 
noastre, cu singura deosebire că ale mele erau dintre cele 
tehnic denumite arrondees12, „onorurile”13 fiind uşor 
bombate la capete, iar cărţile de rând uşor bombate pe 
lături, într-o astfel de aşezare, victima, care taie, ca de 
obicei, cărţile în lungimea lor, va servi negreşit un „onor” 
adversarului, pe când măsluitorul, tăind în lăţime, desigur 
că nu va dărui victimei nimic bun pentru desfăşurarea 
jocului. 

O izbucnire de indignare de-ar fi urmat după această 
descoperire m-ar fi durut mai puţin decât tăcerea 
dispreţuitoare şi aerul batjocoritor cu care a fost primită. 

— Domnule Wilson, zise gazda, aplecându-se să ridice de 
la picioarele sale o haină de blană nespus de scumpă şi de 
rară, domnule Wilson, acest lucru vă aparţine. (Vremea era 
răcoroasă şi când ieşisem din camera mea îmi aruncasem 
peste veşmântul de casă o manta pe care, când ne-am 
aşezat să jucăm cărţi, o scosesem.) Socot că ar fi de prisos, 
adăugă el, uitându-se cu un zâmbet amar la cutele 
veşmântului, să mai caut şi aici alte dovezi ale îndemânării 
dumneavoastră, într-adevăr, ne-a fost de ajuns. Vă daţi 
seama, sper, că e neapărat necesar să părăsiţi 

Oxfordul şi, în tot cazul, să părăsiţi îndată locuinţa mea. 


Înjosit şi târât în noroi cum eram, poate că aş fi respins pe 
loc acest limbaj jignitor printr-un act de violenţă personală, 
dacă în acea clipă atenţia nu mi-ar fi fost cu totul atrasă de 
un fapt nespus de tulburător. 

Haina ce purtam era făcută dintr-o blană de o rară 
scumpete; e de prisos să spun cât era de rară şi cu ce preţ 
nebunesc o plătisem. Croiala ei, de asemenea, era un rod al 
fanteziei mele, căci eram trufaş şi de o înfumurare 
nesocotită în lucruri uşuratice de soiul acesta. Aşadar, când 
domnul Preston îmi întinse haina pe care o ridicase de jos, 
de lângă uşa odăii, mi-am dat seama cu o uimire vecină cu 
groaza că pe a mea o ţineam pe braţ (unde, fără îndoială, o 
pusesem în neştire), iar aceea care mi se oferea nu era 
decât copia ei credincioasă, în fiece amănunt, oricât de 
neînsemnat ar fi fost. Îmi aminteam că ciudata fiinţă care 
mă denunţase atât de cumplit era înfăşurată într-o blană, în 
timp ce niciunul dintre tovarăşii mei de petrecere, în afară 
de mine, nu purtase un asemenea veşmânt. Venindu-mi 
puţin în fire, am luat-o pe aceea pe care mi-o întindea 
Preston, am pus-o fără să se bage de seamă peste a mea şi 
am părăsit încăperea cu o încruntare hotărâtă şi sfidătoare. 

În dimineaţa zilei următoare, înainte de revărsatul zorilor, 
părăsind Oxfordul, am început o călătorie grabnică pe 
Continent, bolnav de-a binelea de ruşine şi groază. 

Zadarnic fugeam. Soarta mea blestemată şi triumfătoare 
mă urmărea necontenit, dovedindu-mi cu dinadinsul că de- 
abia începuse să-şi arate tainica ei putere. De-abia pusesem 
piciorul la Paris, că am avut o nouă mărturie a interesului 
nesuferit pe care acest Wilson îl purta treburilor mele. Au 
trecut ani după ani, în care n-am cunoscut alinarea. 
Ticălosul! 

La Roma, cât de nepoftit, dar cu câtă bunăvoință de strigoi 
a stat între mine însumi şi ambiția mea! La Viena, la fel, la 
Berlin şi la Moscova! 

În ce loc oare, într-adevăr, n-am avut prilejul amar să-l 
blestem în inima mea? În cele din urmă, prins de groază, 


fugeam de nevăzuta-i asuprire ca de ciumă; până la capătul 
pământului am tot fugit, în zadar. 

Şi iară şi iară, în tainica împărtăşire cu propriul meu spirit, 
îmi puneam întrebările: „Cine-i oare? De unde vine? Şi ce 
urmăreşte?” 

Dar nu găseam răspuns. Şi atunci cercetam, cu o luare- 
aminte minuțioasă, formele, metoda şi trăsăturile mai 
însemnate ale sfruntatei lui supravegheri. Dar şi aici erau 
prea puţine date ca să pot ajunge la o presupunere 
temeinică. E totuşi vrednic de amintit că, în niciuna dintre 
numeroasele împrejurări când, în ultimul timp, mi-a stat în 
drum, n-a făcut-o decât ca să zădărnicească acele planuri 
sau să împiedice acele fapte care, dacă ar fi fost duse până 
la capăt, s-ar fi sfârşit cu vreo nenorocire şi mai groaznică. 
Slabă îndreptăţire, desigur, pentru o autoritate pe care şi-o 
lua asupră-şi cu atâta trufie! Slabă despăgubire pentru 
drepturile fireşti ale liberului arbitru, atât de jignitor şi de 
îndărătnic tăgăduite! 

De asemenea, am fost nevoit să bag de seamă că, de mai 
multă vreme, călăul meu (care-şi păstra cu sfinţenie şi cu o 
minunată iscusinţă ciudata meteahnă de a se îmbrăca la fel 
cu mine) potrivise în aşa fel lucrurile, când urmărea în fel şi 
chip să pună piedică voinţei mele, încât să nu-i pot zări nici 
o clipă trăsăturile feţei. Oricine ar fi fost William Wilson, 
aceasta era desigur culmea prefăcătoriei sau a smintelii. 
Putea oare să-şi închipuie, fie şi numai o clipă, că în 
sfetnicul meu de la Eton, în cel care mi-a nimicit onoarea la 
Oxford, sau se împotrivise ambiţiei mele la Roma, 
răzbunării mele la Paris, dragostei mele pătimaşe la Napoli, 
sau la ceea ce greşit numise el avariţia mea în Egipt, că în 
acest vrăjmaş neîmpăcat, în acest geniu rău al meu n-aş 
putea să-l recunosc pe William Wilson al anilor de şcoală, 
tizul, tovarăşul, rivalul, rivalul urât şi temut de la şcoala 
doctorului Bransby? Cu neputinţă! 

Dar fie-mi îngăduit să trec mai repede la cumplita şi cea 
din urmă scenă a dramei. 


Până atunci mă supusesem cu nepăsare tiraniei lui 
neînduplecate. 

Sentimentul de adânc respect cu care priveam de obicei 
caracterul ales, măreaţa înţelepciune, prezenţa peste tot şi 
atotputernicia vădită a lui 

Wilson, îmbinat cu o senzaţie de adevărată groază pe care 
mi-o inspirau anumite alte trăsături ale firii lui, ca şi unele 
presupuneri, făcuseră să se nască în mintea mea ideea că 
aş fi cu totul slab şi neajutorat şi mă îndemnaseră până 
atunci să mă supun orbeşte, deşi în silă şi plin de 
amărăciune, bunului său plac. Dar în ultima vreme mă 
dedasem cu totul băuturii, şi înrâurirea vătămătoare asupra 
firii mele moştenite mă făcea tot mai potrivnic oricărei 
supravegheri. Am început să murmur, să şovăi, să mă 
împotrivesc. Şi era oare numai închipuirea mea care mă 
făcea să cred că, în timp ce voinţa îmi sporea, voinţa 
asupritorului meu slăbea în aceeaşi măsură? Oricum ar fi, 
am început să simt cum mi se trezeşte în suflet o speranţă 
arzătoare si, în cele din urmă, nutream în gândurile mele 
cele mai tainice hotărârea întunecată şi deznădăjduită de a 
nu mai îndura să fiu multă vreme subjugat. 

Era la Roma, în timpul carnavalului din 18., pe când luam 
parte la o mascaradă la palatul ducelui napolitan Di 
Broglio14. Băusem în neştire, chiar mai mult ca de obicei, 
iar acum atmosfera înăbuşitoare a încăperilor înţesate de 
lume mi se părea de nesuferit. Greutatea cu care-mi croiam 
drum prin gloata musafirilor era şi ea de vină, într-o măsură 
destul de mare, de această răscolire mânioasă a firii rnele. 
Căutam cu nerăbdare (nu pot spune în ce scop josnic) pe 
tânăra, voioasa şi încântătoarea soţie a acelui bătrân 
amintit care era Di Broglio. Cu o încredere prea uşuratică 
îmi împărtăşise din vreme taina costumului pe care-l va 
purta, iar acum, zărind-o de departe, mă grăbeam să-mi tai 
drum până la ea. 

În clipa aceea simţii pe umărul meu o mână uşoară şi, în 
auz, acea în veci neuitată şoaptă, adâncă şi blestemată. 


Cuprins de o mânie sălbatică, m-am întors pe loc spre cel 
care mă întrerupsese astfel şi l-am apucat năprasnic de 
guler. Aşa cum mă aşteptasem, era înveşmântat într-un 
costum la fel cu al meu, întru totul; purta o mantie spaniolă 
de catifea albastră, iar peste haină avea o cingătoare roşie, 
de care era prinsă sabia. O mască de mătase neagră îi 
acoperea pe de-a-ntregul faţa. 

— Ticălosule! Am spus, cu un glas răguşit de o furie oarbă; 
fiece cuvânt rostit părea că aţâţă mai mult focul 
înverşunării mele. 'Ticălosule! Şarlatanule! Tâlhar 
blestemat! N-ai să mă mai urmăreşti aşa, nu, n-ai să mă mai 
urmăreşti până la moarte! Urmează-mă, sau te străpung pe 
loc! 

Şi din sala de bal mi-am tăiat drum până într-o mică 
anticameră învecinată, trăgându-l după mine, din mers, 
fără ca el să se poată împotrivi. 

Când am intrat, l-am îmbrâncit cât colo, cu mânie. S-a 
rezemat de perete, clătinându-se, în timp ce eu, cuo 
înjurătură groaznică, am închis uşa şi i-am poruncit să 
tragă sabia. A şovăit o clipă; apoi, cu un suspin uşor, îşi 
trase sabia, în tăcere, şi se puse în gardă. 

Într-adevăr, lupta a fost scurtă. Eram peste fire de 
întărâtat de tot felul de porniri nimicitoare şi-mi simţeam 
într-un singur braţ energia şi vigoarea unei mulţimi întregi, 
în câteva clipe, prin forţa şi îndemânarea mea, l-am respins 
până în peretele căptuşit cu lemn, şi astfel, ţinându-l în 
puterea mea, mi-am înfipt sabia, eu o sălbăticie de fiară, de 
câteva ori, în pieptul lui, în clipa aceea cineva a încercat 
clanţa uşii. Mă grăbii să preîntâmpin venirea cuiva şi mă 
întorsei îndată la adversarul meu, care trăgea să moară. 
Dar în care limbă din lume s-ar putea descrie cum se cuvine 
acea uimire, acea groază ce m-a cuprins la priveliştea 
oferită atunci ochilor mei? Clipa scurtă cât mi-am întors 
privirile a fost de ajuns ca să pară că a adus o schimbare 
vădită în aşezarea camerei, în colţul ei cel mai depărtat. O 
oglindă mare - aşa, cel puţin, mi s-a părut în tulburarea 


mea dinţii - se afla acum într-un loc unde nu o zărisem mai 
înainte, şi când, în culmea groazei, m-am apropiat de ea, 
parcă propria mea înfăţişare, dar cu trăsăturile feţei de o 
paloare de moarte şi mânjite de sânge, îmi ieşi în 
întâmpinare cu un mers nesigur şi şovăitor. 

Am spus că aşa mi se păruse, dar nu era aşa. Era chiar 
adversarul meu, era însuşi Wilson, care, în frigurile morţii, 
îmi sta dinainte. Masca şi mantaua lui zăceau la podea, 
unde le zvârlise. Şi nu era fir în toate veşmintele lui, nu era 
linie în trăsăturile adâncite şi ciudate ale chipului său care 
să nu fi fost al meu propriu, până la cea mai desăvârşită 
asemănare. 

Era Wilson; dar nu mai vorbea în şoaptă şi aş fi putut 
crede că eu însumi vorbeam atunci când îmi spuse: 

— Ai învins, iar eu sunt pierdut. Dar de azi înainte eşti 
mort şi tu - mort în faţa lumii, a cerului şi a speranţei. Ai 
trăit doar prin mine, iar acum vezi în moartea mea, vezi în 
această întruchipare, care e a ta proprie, cit de deplin te-ai 
omorât pe tine însuţi! 

NOTĂ 

WILLIAM WILSON 


(A; The Gift: a Christmas and New Year's Present for 1840, 
1839; B: Burton's Gentleman's Magazine, oct. 1839; C: 
Tales of the Grotesque and Arabesque, 1840; D: 
PHANTASY-PIECES, copia după C cu revizuiri manuscrise, 
1842; E: Broadway Journal, 30 aug. 1845; F: Works, 1850; 
G: Graham's Magazine, mai 1842, extrase dintr-o recenzie 
la Twice-Told Tales de Hawthorne; H: Works, 1850) 

William Wilson e un caz celebru de psihologizare a 
literaturii, cu puternice ecouri în operele unor urmaşi de-ai 
lui Poe (R. L. Stevenson, FE. M. Dostoievski, ]. Joyce etc). 
„Eroul apare alegoric, obiectiv, într-un al doilea personaj cu 
acelaşi nume şi aceeaşi înfăţişare. William Wilson, care îşi 
întâlneşte conştiinţa mai întâi la şcoală, încearcă să scape 
de ea toată viaţa. Oriunde merge, orice face (şi unele dintre 


faptele sale sunt foarte condamnabile), dublura sa îl ajunge 
inevitabil din urmă şi îl demască. Acest „spectru, îl 
urmăreşte de la şcoală la Oxford, Paris, Viena, Berlin, 
Moscova. În cele din urmă, în timpul carnavalului de la 
Roma, William Wilson îl atacă pe cel care-l teroriza, îl 
prinde pe acest al doilea William Wilson şi îl ucide cu 
pumnalul. Dar îşi dă seama prea târziu că şi-a omorât 
propria conştiinţă, distrugându-se astfel pe sine.” (V. 
Buranelli, op. Cit., p. 74) 

Sursa principală a nuvelei se cunoaşte dintr-o scrisoare a 
lui Poe către Washington Irving (din 12 oct. 1639, a'pud. 
O. Mabbott, op. Cit., p. 423): „Mi-am permis să vă trimit 
numărul din octombrie al lui Gents' Magazine, conţinând 
nuvela William Wilson. Aceasta e nuvela despre care v-am 
vorbit în scrisoarea anterioară, şi care se bazează pe schiţa 
pe care aţi publicat-o în primul număr din Gift - cel din 
1836. Schiţa dvs. se intitulează O dramă nescrisă a lordului 
Byron. Am sperat că, având astfel un drept de proprietate 
asupra nuvelei mele William Wilson, veţi fi tentat s-o citiţi - 
şi am mai sperat că. Veţi găsi în ea ceva care să vă placă”. 

Data precisă a compoziţiei nu e sigură, dar nuvela a fost 
tipărită prima oară în almanahul The Gift for 1840, al cărui 
„Anunţ prefaţator” e datat 1 mai 1839. La 21 septembrie 
1839 Poe îi scrie prietenului său Philip Pendleton Cooke: 
„Această nuvelă. Este poate cea mai bună, deşi nu e ultima 
dintre cele ce-am scris”. 

Tălmăciri. În franceză apare mai întâi o imitație, James 
Dixon, ou la funeste ressemblance (James Dixon, sau 
funesta asemănare), semnată „G. B.” [Gustav Brunet], în La 
Quotidienne, 3 şi 4 dec. 1844; Charles Baudelaire, William 
Wilson, în Le Pays, 14, 15, 18 şi 19 febr. 1855, reed. În 
Nouvelles histoires extraordinaires, Michel Levy, Paris, 
1857. In româneşte: William Wilson, tălmăcire anonimă, în 
Viitorul, III, 1909, nr. 446-453. 

Titlul. Versiunea A; William Wilson. A Tale (William Wilson. 
O povestire); B: William Wilson. A tale (From the Gift for 


1840) (Din almanahul pentru anul 1840). Doi dintre 
partenerii de afaceri ai lui John Allan, tatăl adoptiv al lui 
Poe, se numeau William Wilson: un quaker din Kendel şi un 
comisionar din Lexington, Virginia (Killis Campbell, The 
Mind of Poe and Other Studies, Cambridge, Mass., 1933, p. 
146). 

Convorbirea dintre Eiros şi Charmion în româneşte de 
Maria-Ana Tupan 

p 

Îţi voi aduce focul. 

Euripide, Andromacal 

EIROS2 

De ce-mi spui Eiros? 

CHARMION3 

Aşa te voi numi de-acum încolo. Şi tu trebuie să uiţi 
numele meu pământesc şi să-mi spui Charmion. 

EIROS 

Nu e un vis, într-adevăr! 

CHARMION 

Visele ne-au părăsit; dar despre aceste taine, în curând. 
Mă bucură vioiciunea şi luciditatea ta. Aburul umbrei ţi-a 
pierit din ochi. Curaj, şi nu te teme de nimic. Zilele de 
stupoare ce ţi-au fost menite s-au dus, iar mâine chiar eu te 
voi iniţia în toată bucuria şi minunăţia noii tale existenţe. 

EIROS 

Adevărat, stupoarea a trecut, s-a dus. Răul cumplit şi 
întunericul înfricoşător au dispărut, şi nu mai aud zgomotul 
acela nebun, năvalnic, înspăimântător, „ca vuietul unor ape 
mari”4. Simţurile îmi sunt totuşi tulburate, Charmion, de 
acuta percepţie a noului. 

CHARMION 

În câteva zile va dispărea şi ea; te înţeleg însă şi te 
compătimesc. 

Sunt deja zece ani pământeşti de când am trecut prin ceea 
ce treci tu acum, dar amintirea mă apasă încă. Altă durere 
însă nu-ţi va mai fi dată în Eden5. 


EIROS 

În Eden? 

CHARMION 

În Eden. 

EIROS 

O, Doamne! Fie-ţi milă de mine, Charmion! Mă copleşeşte 
măreţia a tot şi a toate, a necunoscutului acum cunoscut, a 
certitudinii acestui grandios Prezent în care s-a topit 
Viitorul ipotetic. 

CHARMION 

Nu te mai frământa cu asemenea gânduri. Vom vorbi 
mâine despre asta. Mintea ţi-e încă tulburată şi nu se va 
linişti decât lăsând-o în voia amintirilor. Nu privi în jur, nici 
înainte, ci în urmă. Mor de nerăbdare să aflu amănuntele 
nemaipomenitei întâmplări ce te-a aruncat printre noi. 
Povesteşte-mi cum a fost. Hai să vorbim despre lucruri 
familiare, în străvechea noastră limbă, din lumea ce-a pierit 
atât de crunt. 

EIROS 

Crunt, crunt, într-adevăr. Nu visez, o, nu! 

CHARMION 

Visele s-au dus. M-au jelit mult, dragă Eiros? 

EIROS 

Dacă te-au jelit, Charmion? O, mult de tot. Până în ultimul 
ceas al lumii a plutit peste casa ta un nor de adâncă 
melancolie şi statornică mâhnire. 

CHARMION 

Şi acel ultim ceas? Vorbeşte-mi despre el. În afară de 
faptul că a avut loc această catastrofă, nu mai ştiu nimic. 
Dacă-mi amintesc bine, la vremea când am părăsit 
omenirea păşind în Noapte prin poarta Mormântului, nu 
bănuiaţi câtuşi de puţin prăpădul ce s-a abătut peste vol. 
Sigur însă, eu nu eram la curent cu speculaţiile filosofilor 
zilei. 

EIROS 


Precum spui, catastrofa în sine nu era câtuşi de puţin 
prevăzută. Nenorociri asemănătoare constituiau însă de 
mult timp un subiect de discuţie printre astronomi. Nu-i 
nevoie să-ţi spun, dragă Charmion, că şi în momentul când 
ne-ai părăsit lumea era de acord că pasajele din cărţile 
sfinte ce vorbesc de un foc atotmistuitor se refereau doar la 
globul nostru de tină. Dar cât priveşte agentul concret al 
distrugerii, filosofii greşeau, din pricina cunoştinţelor 
astronomice ale zilei, care privau cometele de pericolul 
focului. Densitatea slabă a acestor corpuri fusese ferm 
stabilită. Astronomii studiaseră trecerea lor printre sateliții 
lui Jupiter şi nu constataseră nici o schimbare sensibilă fie 
în masa, fie în orbita planetelor secundare. Se încetăţenise 
ideea că aceste corpuri rătăcitoare nu erau decât nişte 
mase rarefiate de vapori, incapabile de a face vreun rău 
masivei noastre sfere, chiar şi în cazul unei coliziuni. 

Nimeni nu se temea însă de o coliziune, întrucât se 
cunoşteau cu precizie datele tuturor cometelor. Ideea de a 
căuta printre ele agentul înspăimântătoarei profeţii era 
considerată de ani de zile inadmisibilă. E drept că în ultimul 
timp se cam înmulţiseră himerele şi tot felul de întâmplări 
ciudate şi, deşi îngrijorarea domnea doar printre cei săraci 
cu duhul, în momentul când astronomii anunţară o nouă 
cometă, vestea fu primită de toată lumea cu o inexplicabilă 
tulburare şi suspiciune. 

Elementele ciudatului corp ceresc fură de îndată calculate 
şi toţi cercetătorii văzură că traiectoria lui ajungea, la 
periheliu, în imediata vecinătate a pământului. Se găsiră 
chiar vreo câţiva astronomi de mâna a doua care să afirme 
că o coliziune era inevitabilă. Nu-ţi pot reda efectul acestei 
veşti asupra oamenilor. Câteva zile ei refuzară o afirmaţie 
pe care mintea lor, preocupată până atunci doar de treburi 
lumeşti, nu putea să o priceapă cu nici un chip. Numai că în 
problemele vitale adevărul îşi face repede drum spre 
înţelegerea chiar şi a celor mai neajutoraţi, în cele din urmă 
toţi îşi dădură seama că astronomii nu minţeau şi rămaseră 


în aşteptarea cometei. La început aceasta nu părea să se 
grăbească, nici nu prezenta vreun aspect deosebit. Era de 
un roşu pal, cu o coadă aparent mică. Timp de vreo şapte- 
opt zile nu i-am observat vreo creştere vizibilă în diametru, 
ci doar o schimbare parţială de culoare. Treburile curente 
fură uitate, atenţia tuturor fiind absorbită acum de discuţia 
purtată de filosofi în jurul naturii cometelor. 

Până şi gândirea leneşă a celor mai înapoiaţi fu stimulată 
de aceste consideraţiuni. Mintea şi sufletul învăţaţilor nu se 
mai risipeau acum întru potolirea spiritelor sau susţinerea 
teoriei favorite. Ei căutau, ei râvneau opiniile exacte. 
Aspirau la cunoaşterea deplină. Adevărul se înălța în 
deplinitătea forţei şi a copleşitoarei sale măreţii, iar 
înţelepţii se închinară lui şi-l preamăriră. 

Părerea că presupusa coliziune ar putea produce un 
prejudiciu concret pământului şi locuitorilor săi pierdea tot 
mai mult teren printre învăţaţi, stăpâni acum pe judecata şi 
imaginaţia mulţimii. Se demonstra că densitatea nucleului 
cometei era mult mai mică decât cel mai rarefiat gaz al 
nostru. Se insistă asupra trecerii inofensive printre sateliții 
lui 

Jupiter a unui oaspete similar, ceea ce sluji în mare măsură 
la risipirea temerilor. Teologii se aplecară asupra profeţiilor 
biblice cu o seriozitate întreţinută de frică şi le prezentară 
oamenilor cu o simplitate şi o claritate fără precedent. Se 
susţinea cu atâta tărie că pământul avea să piară în flăcări, 
încât aceasta deveni pretutindeni convingere. Pe de altă 
parte, după cum ştia acum toată lumea, cometele nu erau 
de natură incendiară, ceea ce ne ferea în mare măsură de 
spaima profeţiilor apocaliptice. De observat că 
prejudecățile populare şi superstiţiile curente cu privire la 
epidemii şi războaie, care obişnuit se înmulţesc la apariţia 
unei noi comete, erau acum cu desăvârşire absente. Ca şi 
cum, scuturându-se din somn, raţiunea alungase superstiţia 
de pe tronul ei. Până şi cel mai slab intelect câştigase în 
vigoare prin exces de concentrare. 


Urmările mai puţin importante ale coliziunii făceau 
obiectul unor laborioase cercetări. Savanţii vorbeau de 
uşoare perturbații geologice, de probabile schimbări în 
climă şi, ca urmare, şi în vegetaţie, de posibile influenţe 
magnetice şi electrice. Alţii susțineau că nu va fi vorba de 
nici o urmare perceptibilă, în vreme ce aveau loc aceste 
discuţii obiectul creştea în diametru şi în strălucire. Pe 
măsură ce se apropia, omenirea pălea, încetară toate 
activităţile umane. 

În evoluţia stării de spirit generale se produse o schimbare 
atunci când cometa depăşi în dimensiuni pe toate cele ce-o 
precedaseră. Pierzând acum şi cea mai slabă speranţă că 
astronomii se înşelau, oamenii căpătară certitudinea răului. 
Spaima lor nu mai avea nimic iluzoriu. 

Chiar şi inimile cele mai curajoase băteau cu putere. Peste 
câteva zile aceste simţăminte fură înlocuite de altele şi mai 
greu de îndurat. Nu mai puteam gândi la straniul corp în 
termeni obişnuiţi. Atributele lui istorice dispăruseră. Ne 
apăsa, producându-ne o senzaţie nouă, hidoasă. 

Nu mai vedeam în el un fenomen astronomic, ci un duh 
rău peste inimile noastre, o umbră pe creierul nostru. Cu o 
inimaginabilă repeziciune ea căpătase aspectul unei 
gigantice mantii de flăcări rarefiate, acoperind tot 
orizontul. 

Mai trecu o zi şi oamenii respirară ceva mai liniştiţi. Era 
evident că ne aflam deja sub influenta cometei, şi totuşi 
trăiam. Simţea chiar o neobişnuită supleţe a trupului şi o 
vioiciune a minţii. Obiectul ce ne teroriza era foarte 
rarefiat, întrucât toate astrele se vedeau perfect prin el. 
Vegetaţia suferise schimbări evidente şi, cum acest lucru 
fusese anticipat, am căpătat încredere în previziunile 
înţelepţilor. Un foliaj luxuriant, cu totul necunoscut, 
împodobi toate plantele. Mai trecu o zi şi năpasta nu ne 
lovise încă. Era clar că nucleul cometei ne va atinge primul. 
O mare schimbare se petrecu în oameni şi prima senzaţie 
de durere fu semnul sumbru ce descătuşa vaietele tuturor. 


Durerea era cauzată de o contracție puternică a toracelui şi 
plămânilor, la care se adăuga o insuportabilă uscăciune a 
pielii. Nu se mai putea nega faptul că atmosfera fusese 
serios afectată. Discuţiile se purtau acum în jurul 
componenţei ei şi a schimbărilor ce puteau surveni. 
Rezultatul acestei investigaţii ne umplu inimile de groază. 

Se ştia de mult că atmosfera este compusă din oxigen şi 
azot, în proporţie de douăzeci şi unu la sută oxigen şi 
şaptezeci şi nouă la sută azot. Oxigenul, principiul arderii şi 
propagatorul căldurii, e indispensabil vieţii şi totodată cel 
mai puternic agent energetic din natură. Azotul, 
dimpotrivă, nu întreţine nici viaţa, nici arderea. Un exces de 
oxigen produce deci un spor de vitalitate la toate formele 
de viaţă, ceea ce se şi întâmplase în ultimul timp. 
Înspăimântătoare era prelungirea acestei iei. La ce ar fi dus 
o extracţie totală de azot? O flacără irezistibilă, instantanee, 
atotcuprinzătoare şi atotmistuitoare - împlinirea în cele mai 
mici şi mai teribile detalii a profeţiilor biblice. 

Mai e nevoie oare, Charmion, să-ţi zugrăvesc nebunia 
omenirii dezlănţuite? Tocmai caracterul rarefiat al cometei, 
care mai înainte ne umpluse de speranţă, era acum motivul 
disperării noastre, în impalpabilitatea ei gazoasă vedeam 
bine mâna Destinului. Mai trecuse o zi, ducând cu ea ultima 
rază de Speranţă. Respiram greu, sufocaţi de modificarea 
rapidă a atmosferei. Sângele excesiv oxigenat alerga 
tumultuos în făgaşul prea strâmt. O nebunie fără seamăn 
pusese stăpânire pe noi toţi. Cu braţele întinse statornic 
spre cerul ameninţător, strigam tremurând din toată fiinţa. 
Nucleul distrugătorului însă ne ajunsese, şi chiar şi aici, în 
Eden, mă cutremur când îmi amintesc. N-am să mai 
lungesc povestea, Charmion, voi fi scurt ca şi pieirea 
noastră. Mai întâi o lumină mare, lividă, se revărsă în 
lucruri. Apoi - să ne plecăm, o, Charmion, în faţa măreției 
fără seamăn a Atotputernicului! 

— De pretutindeni se înălţă un strigăt teribil, de parcă ar fi 
venit chiar din gura LUI; întreaga masă de eter ce ne 


acoperea se aprinse deodată cu o flacără pentru a cărei 
strălucire şi necruțătoare dogoare nici îngerii din cerul 
cunoaşterii pure nu au nume. Acesta a fost sfârşitul. 
NOTĂ 
CONVORBIREA DINTRE EIROS ŞI CHARMION 


(THE CONVERSATION OF EIROS AND CHARMION) 


(A; Burton's Gentleman's Magazine, dec. 1839; B: Tales 
ofthe Grotesque and Arabesque, 1840; C: Philadelphia 
Saturday Museum, 1 apr. 1813; D: Tales, 1845; E: Works, 
1850; PHANTASY-PIECES, numai titlul) 

E primul din ceea ce s-ar putea numi „dialogurile 
platoniciene ale lui Poe despre sufletele din rai” (vezi de 
asemenea Colocviul dintre Monos şi Una şi Puterea 
cuvintelor). Ele au avut o mare priză la critici. E. Duyckinck 
le-a inclus pe toate trei în volumul de Povestiri din 1845. 

Subiectul eseului - pieirea lumii prin foc - preocupare mai 
veche a teologilor şi a fanaticilor, era la data respectivă cu 
atât mai actual, cu cât William Miller din Law Hampton, 
Washington County, New York, anunţase în 1831 împlinirea 
profeţiei biblice peste doi ani. Anul 1833 a fost într-adevăr 
martorul unor „ploi” de meteoriți. În 1835 a revenit 
faimoasa cometă Halley, iar în 1838 cometa Encke, după ce 
ea mai fusese zărită în 1833 şi era aşteptată din nou în 
1842. 

În 1838 a apărut o nuvelă care trebuie să-i fi dat de gândit 
lui Poe. The Cornet (Cometa) a lui S. Austin Jr., tipărită în 
The Token and Atlantic Souvenir for 1839, relatează 
descoperirea unei comete, disputele dintre astronomi, 
agitația presei şi a maselor, speculaţiile filosofice pe 
marginea unei eventuale coliziuni cu Pământul. În final 
cometa stârneşte valuri atât de năprasnice, încât întreg 
pământul e acoperit de ape. 

Poe va respinge „ipoteza” lui Austin pe temeiuri de natură 
ştiinţifică, dar şi în virtutea profeţiei că pământul nu va pieri 


de un al doilea potop, ci prin foc. 

În 1829 Poe numea cometele „carriers of fire” („purtători 
de foc”). 

Poe şi-a scris eseul probabil în octombrie sau noiembrie 
1839. Retipărirea lui la 1 aprilie 18643 era un prilej cât se 
poate de nimerit, întrucât Marea Cometă din 1843 a fost 
zărită prima oară la 28 februarie, fiind ţinută sub 
observaţie până la 19 aprilie. În luna martie, ea căpătase o 
strălucire neobişnuită, coada ei fiind cea mai lungă dintre 
câte s-au văzut vreodată (două sute de milioane de mile - 
comunicare a prof. Stanley P Wyatt Jr., apud 1. O. Mabbott, 
op. Cit., p. 454). 

Poe inserează eseul, cu un titlu nou, în revista Philadelphia 
Saturday Museum (1 apr. 1843)*. Pe o altă pagină a revistei 
apărea următorul articol: 

Data e semnificativă! 

"PIEIREA LUMII 

Vă atragem atenţia asupra ciudatului articol, de pe pagina 
alăturată, intitulat Pieirea lumii. El detaliază o conversaţie 
imaginară între două duhuri într-o perioadă următoare 
„Marii Catastrofe”, care, puţini se îndoiesc, va avea loc într- 
o epocă viitoare. 

Părerile conţinute în această conversaţie sunt în deplin 
acord cu speculaţiile filosofice. Pericolul unei coliziuni cu o 
cometă este, desigur, foarte mic şi, pe temeiul naturii 
gazoase a acestor corpuri stranii, s-a emis ipoteza că nici 
măcar contactul direct n-ar avea consecinţe fatale; dar 
intenţia articolului în chestiune pare a fi aceea de-a sugera 
un mod în care, prin influenţa cometei, pământul ar putea 
pieri, şi încă în conformitate cu „Profeţia”. 

Cât despre vizitatorul celest prezent acum, bineînţeles că 
n-avem de ce ne teme. Acum el se îndepărtează de pământ 
cu o repeziciune absolut incredibilă şi, într-un timp foarte 
scurt, va dispărea, poate pentru totdeauna, din ochii 
oamenilor. Dar el a venit neanunţat şi mâine perechea lui 
sau cine ştie ce altă minune mai mare îşi va face probabil 


apariţia. Încrederea fermă în înţelepciunea şi bunătatea lui 
Dumnezeu nu contrazice câtuşi de puţin cuvenita 
înţelegere pe care ar trebui să o avem faţă de pericolele 
nenumărate şi de felurite chipuri care ne înconjoară atât de 
ameninţător".* 

Tălmăciri. In franceză: Isabelle Meunier, Le Collogue 
d'Eiros et Charmion, în La Democraţie pacifique, 3 iul. 
1847; Charles Baudelaire, Entretien d'Eiros avec 
Charmion, în Le Pays, 27 iul. 1854, reed. Cu titlul 
Conversation d'Eiros avec Charmion în Nouvelles histoires 
extraordinaires, Michel Levy, Paris, 1857. In româneşte: C. 
Cioflec, Convorbire între Eiros şi Charmion. Dialog 
fantastic, în Lupta, III, 1909, nr. 150, p.2. 

Titlul. Versiunea C: The Destruction ofthe World. A 
Conversation between Two Departed Spirits. (Pieirea lumii. 
Convorbire între două duhuri plecate dintre noi.) Sub 
aceste nume apar şi credincioasele slujitoare ale Cleopatrei, 
despre care citeşte Lalage în drama lirică Politian (vezi E. A. 
Poe, Annabel Lee şi alte poeme, Editura Univers, Bucureşti, 
1987, p. 168). Ele sunt menţionate de Plutarh în Vieţi 
paralele, „Antoniu”, cap. 85; în Shakespeare, Antoniu şi 
Cleopatra; în piesa lui John Dryden, AU for Love (Totul 
pentru dragoste). 

Shakespeare ortografiază „Charmian”, Dryden 
„Charmion”, şi amândoi „Iras”. 

De ce franţuzul de-o şchioapă îşi poartă mâna în eşarfă în 
româneşte de Liviu Cotrău 

Oricare gentleman curios să afle ce stă scris pe cartea 
mea de vizită (din hârtie satinată de culoare trandafirie) are 
ocazia, bineînţeles, să citească aceste interesante cuvinte: 
sir Pathrick O'Grandison, Baronet, strada Southampton nr. 
39, Piaţa Russell, parohia Bloomsbury. lar dacă 
respectivul gentleman ar dori să ştie cine-i prinţul bunelor 
maniere şi arbitrul eleganţei de pe întreg cuprinsul 
Londrei, apoi să afle că ăla sunt eu! Nu-i nimic surprinzător 
în asta, câtuşi de puţin (deci fă bine şi nu mai strâmba din 


nas), căci în cele şase săptămâni de când mă număr şi eu 
printre gentlemeni, adică de când am încetat să mai bat 
drumurile de baltă şi m-am însoţit cu Baroneasa, Pathrick a 
dus-o ca un rege, bucurându-se de stimă şi respect. Ptiu! 
Cum ţi-ar unge sufleţelul să-l poţi vedea pe sir Pathrick 
O'Grandison, Baronetul, gătit în straie de operă sau suindu- 
se în brişcă pentru plimbarea prin Hyde Park. Nu încape 
îndoială că pricina pentru care întreg cuconetul e amorezat 
de mine este înfăţişarea mea chipeşă şi spilcuită. Nici nu-i 
de mirare, întrucât trupşorul meu atât de râvnit măsoară cu 
ciorapi cu tot şase picioare şi un pic, fiind, cât priveşte 
armonia proporţiilor, fără pereche în lume. În orice caz nu 
se poate compara cu cele trei picioare şi ceva cât are 
franţuzul ăla bătrâior şi mărunţel de peste drum, care se 
zgâieşte şi se holbează cât e ziulica de lungă (ghinionul lui) 
la văduvioara aia frumuşică, cucoana Tracle2, care 
locuieşte nas în nas cu mine (Dumnezeu s-o binecuvânteze), 
buna mea cunoştinţă şi prietenă. Ţi-ai dat seama, 
bineînţeles, că şnapanul ăla de-o şchioapă e cam abătut, şi 
că-şi poartă mâna stingă în eşarfă. Tocmai de-aceea, cu 
îngăduinţa d-tale, am să-ţi aduc la cunoştinţă adevăratul 
motiv. 

Treaba e cât se poate de simplă: chiar în ziua sosirii mele 
din Connaught am ieşit în stradă, iar văduva, cucoana 
Tracle, frumuşică foc, zărind pe fereastră cât eram de 
arătos, îşi pierdu de-a binelea capul. Mi-am dat seama de 
asta imediat, cum uşor poţi bănui. Nu mă-nşelam deloc, pe 
onoarea mea! Cucoana dădu iute oblonul de-o parte, făcu 
nişte ochi cât cepele, apoi apropie de unul din ei un binoclu 
auriu. Arză-m-ar focul gheenei dacă nu-mi spunea limpede, 
cât poate vorbi de limpede un ochi printr-un binoclu: 

— Ptiu! 'neaţa bună, sir Pathrick O'Grandison, Baronet, 
dragul meu, pari a fi un gentleman cumsecade, zău! 
Întreaga mea fiinţă şi avere îţi stau oricând la dispoziţie, 
numai să faci un semn. 


Dar nu cu mine trebuie să te-ntreci în politeţuri, la care eu 
i-am făcut o reverență ce ţi-ar fi sfâşiat inima în două 
văzând-o, apoi, scoţându-mi pălăria cu un gest plin de 
graţie, i-am tras o ocheadă zdravănă în care puteai citi 
următoarele: 

— Pe onoarea mea, eşti nespus de dulce, scumpa mea 
cuconiţă Tracle, să mă-nghită piştelniţa dacă eu, sir 
Pathrick O'Grandison, Baronet, n-oi fi în stare să dovedesc 
întreaga mea ardoare faţă de dumneata înainte s-apuce să 
clipească puriştii din Londonderry. 

Chiar a doua zi dimineaţă, pe când socoteam că cel mai 
nimerit lucru era să-i scriu vădanei un bileţel de amor, 
apăru valetul cu o carte de vizită elegantă, zicându-mi că 
numele însemnat pe ea (fiind eu stângaci, nu prea reuşeam 
să desluşesc slovele culcate spre dreapta) era alunui 
oarecare musiu Conte Luchesi3, maâtre di dans, şi că 
persoana respectivă nu era alta decât şnapanul de franţuz 
ce locuia vizavi. 

Tocmai în acea clipă tâlharul îşi făcu apariţia cu o temenea 
până la podele şi-mi zise ca era vorba de-o scurtă vizită de 
curtoazie, după care se puse să pălăvrăgească cu o iuţeală 
nemaipomenită, încât să mă ia dracu' dacă am priceput o 
iotă, câtuşi de puţin, în afară că repeta întruna pulivu, 
vulivu, şi printre o mie şi una de gogoşi - ghinionul lui - că 
era îndrăgostit lulea de văduvioara mea, cucoana Tracle, şi 
că şi văduvioara mea, cucoana Tracle, făcuse pasiune 
pentru dânsul. 

Auzind eu asta, ai fi putut jura că dăduse strechea în mine; 
noroc că mi-am adus aminte că nu eram altul decât sir 
Pathrick O'Grandison, Baronetul, şi că nu se cădea câtuşi de 
puţin să sacrific politeţea de dragul mâniei; drept care, 
făcându-mă că n-am auzit, m-am întreţinut cordial cu 
musafirul meu de-o şchioapă. Dar după o bucată de timp ce 
crezi că face? Să vezi şi să nu crezi: mă roagă să-l însoțesc 
într-o vizită la văduvioara, zicându-mi că va face el 
prezentările de rigoare. 


— Să fie cu putinţă? Am zis în sinea mă. Pe onoarea mea, 
sir Pathrick, eşti cel mai norocos muritor în viaţă. Vom 
vedea acuşica după cine-i moartă cucoana Tracle: trupşorul 
tău dulce ori musiu maâtre di dans? 

Cu asta ne-ndreptarăm către vecina mea, vădana, a cărei 
locuinţă o găsirăm, nu exagerez deloc - nemaipomenit de 
primitoare. Podeaua era acoperită toată de un covor mare, 
iar într-un colţ se vedeau un pianoforte. O drâmbă şi naiba 
ştie ce. În celălalt colţ era o canapea cum n-ai mai văzut, pe 
care cine crezi că şedea? Dulcele îngeraş, cucoana Tracle. 

— 'neaţa bună, doamnă Tracle, zic eu, cu o plecăciune atât 
de graţioasă încât ţi s-ar fi uscat limba în gură de invidie. 

— Vulivu, pulivu, tutalamod 4, zice franţuzul de-o 
şchioapă; bineînţeles, madame Tracle, urmă el, că domnul 
de faţă nu-i altul decât 

Excelenţa Sa, sir Pathrick O'Grandison, Baronetul, 
prietenul meu cel mai bun din lume. 

Cu asta văduva se scoală de pe canapea şi ne face o 
reverență cum nu s-a mai pomenit, după care se aşază la 
loc ca un îngeraş; după care, Sfinte Sisoe! Cine crezi că-şi 
propteşte trupşorul chiar în dreapta dânsei? 

Puşlamaua de maâtre di dans! Ah, Doamne! Simţeam cum 
de disperare îmi săreau amândoi ochii din orbite, colo pe 
loc. Dar nu trece un minut şi zic: 

— Aşteaptă numai, preastimate maâtre di dans! Şi cât ai 
clipi din ochi mă pun în stânga cucoanei, ca să fiu chit cu 
tâlharul. Pe onoarea mea! Te-ar fi uns la inimă să vezi ce 
ocheade zdravene şi pline de tâlc îi trăgeam pe faţă 
cucoanei, când cu un ochi, când cu celălalt. 

Dar franţuzul bătrâior şi de-o şchioapă nu mă bănuia 
câtuşi de puţin, fiind el extrem de ocupat cu propriile sale 
avansuri la cucoană. 

— Vulivu, pulivu, tutalamod repeta el fără contenire. 

— Degeaba, brotăcelule, zic eu în sinea mea; şi-am început 
să-mi bat gura întruna, cât puteam de tare şi de repede, 
încât până la urmă am reuşit s-o atrag pe cucoană de 


partea mea integral şi de-a binelea graţie conversaţiei mele 
inteligente pe marginea bălților din Connaught. 

Încetul cu încetul ajunse să-mi zâmbească cu gura până la 
urechi, şi-atât de drăgălaş încât, cuprins de-o vitejie fără 
seamăn, i-am apucat cu gingăşie degetul cel mic, privind-o 
tot timpul cu ochii larg deschişi. 

Să fi văzut ce sprinten era îngeraşul, căci numai că-şi dădu 
seama de intenţiile mele şi într-o clipită îşi ascunse mâna la 
spate, părând a-mi spune: 

— Astâmpără-te, sir Pathrick O'Grandison, fiindcă ţie ţi-am 
rezervat ceva mai bun, dragul meu; nu-i câtuşi de puţin 
cuviincos să-mi strângi mâna de faţă cu franţuzul ăsta de-o 
şchioapă, musiu maâtre di dans. 

Cu asta îi trag cu ochiul din răsputeri, vrând a-i spune: 

— Lasă-l pe sir Pathrick să-şi vadă de manevrele sale 
nevinovate, şi degrabă m-am pus pe treabă: ai fi murit de 
plăcere văzând cu câtă dibăcie mi-am strecurat braţul 
drept între spătarul canapelei şi spatele cucoanei, unde, 
bineînţeles, am simţit o mâna dulce aşteptând parcă să-mi 
zică: - 'neaţa bună, sir Pathrick O'Grandison, Baronet, căci 
oare nu eram eu ultima fiinţă de pe-acest pământ care-i 
strânsesem mânuţa cu gingăşie, ca pentru început, nu care 
cumva să mă ia cucoana drept un necioplit? Dar, ah, pe 
onoarea mea, mi se răspunde cu o strângere la fel de caldă 
şi de gingaşă, o strângere cum n-am mai pomenit de când 
mă ştiu pe lume. 

— Mii de draci, sir Pathrick, cuget în sinea mea, adevărul e 
că dintre toţi băltăreţii veniţi din Connaught nu-i niciunul 
atât de frumuşel şi de înstărit. Câtuşi de puţin. Cu asta 
strâng mânuţa zdravăn şi, pe legea mea, tot atât de 
zdravăn îmi răspunde şi cucoana. 

Te-ai fi prăpădit de râs văzând mutra satisfăcută a 
stimabilului maâtre di dans. Pălăvrăgeală şi curte mai 
caraghioasă de cum a-nceput dânsul cu cucoana nu s-au 
mai văzut de când lumea. Arză-m-ar focul gheenei dacă nu 
l-am surprins cu propriii mei ochi trăgându-i cucoanei 


ocheade pe furiş. Zău! În momentul acela eram ca o pisică 
turbată, şi nu care cumva să-ndrăznească vreunul să mă 
contrazică! 

— Permite-mi să-ţi aduc la cunoştinţă, musiu maâtre di 
dans, am zis eu cu desăvârşită politeţe, că nu-i câtuşi de 
puţin frumos, repet, câtuşi de puţin frumos, şi-n nici un caz 
din partea unor oameni ca dumneata să te zgâieşti şi să te 
holbezi la dumneaei în halul ăsta; după care strâng din nou 
mânuţa, părând a-i spune: 

— Comoara mea, cine să te ocrotească dacă nu sir 
Pathrick, ia spune, bibeloul meu? Dar în loc de cuvinte mi se 
răspunde cu o strângere de mâna tot atât de năprasnică. 

— Adevărat grăieşti, sir Pathrick, dragul meu, eşti un 
gentleman sadea - Dumnezeu mi-e martor! Cu asta 
cucoana îşi deschise ochii-i minunaţi încât pentru o clipă m- 
am temut că o să-i ţâşnească din găvane integral şi de-a 
binelea. Mai întâi îi aruncă o căutătură de mâţă turbată lui 
musiu 

Broscoiu', după care-mi surâse cu toată gura. 

— Atunci, îngăimă şnapanul, zău! Vulivu, pulivu, 
scuturându-şi umerii ca pişcat de Necuratu', de-i alunecă 
cilindrul într-o parte şi-i căzură fălcile ca o trapă. Din acel 
moment n-am mai zărit urmă de satisfacţie pe mutra 
ştrengarului. 

Trebuie să mă crezi, comoara mea, că-n acele clipe nimeni 
nu era mai mânios ca sir Pathrick, deşi cucoana mă 
strângea de zor de mână, parcă mi-ar fi zis: 

— Ia-l din nou la refec, sir Pathrick O'Grandison, dragul 
meu; drept urmare, pe loc i-am tras o înjurătură de să mă 
ţină minte: 

— Stârpitură! Broscoi de baltă! Pui de căţea! Dar ce crezi 
că face atunci cucoana? Sare de pe canapea ca muşcată de 
şarpe şi-o zbugheşte pe uşă, încât abia am apucat să-ntorc 
capul după dânsa şi s-o urmăresc cu ochi plini de uimire şi 
de zăpăceală. Cum lesne îţi poţi da seama, aveam motivele 
mele, ştiind prea bine că n-avea cum cobori scările integral 


şi de-a binelea câtă vreme o ţineam strâns de mânuţă - să 
mă ia naiba dacă slăbisem cât de cât strânsoarea, nici 
măcar pentru o clipă. Zic eu: 

— Cuconiţă dragă, nu cumva ai comis o eroare? Întoarce- 
te, iubito, ca să-ţi înapoiez mânuţă. Dar dânsa cobori scările 
ca o vijelie, iar eu m-am întors către stârpitura de franţuz. 
Dumnezeule! Ce crezi că strângeam în mână? Lăbuţa 
ştrengarului! Lăbuţă am zis? Aoleu, nu era câtuşi de puţin 
lăbuţă, şi basta! 

Probabil că nu eram singurul care să se prăpădească de 
râs văzând mutra individului când acesta descoperi că ceea 
ce ţinuse tot timpul în palme nu era câtuşi de puţin, repet, 
câtuşi de puţin mânuţă văduvioarei, ci a lui sir Pathrick 
O'Grandison în carne şi oase. Nici tartorele iadului n-a 
apucat încă să vadă o căutătură mai tâmpă ca a lui. Cât 
priveşte pe sir Pathrick O'Grandison, Baronetul, nu era 
câtuşi de puţin în firea sa să-şi facă griji din pricina unor 
fleacuri. Pot adăuga însă (Dumnezeu mi-e martor) că 
înainte de-a slăbi menghina (asta numai după ce argaţii 
cucoanei ne dădură afară pe amândoi), am mai strâns o 
dată mână pezevenghiului atât de straşnic încât am făcut-o 
chiseliţă. 

— Vulivu, pulivu, gemu el. 

— S-o ia dracu'! 

lată, aşadar, pricina pentru care dânsul îşi poartă mână 
stingă în eşarfă. 

NOTĂ 

DE CE FRANŢUZUL DE-O ŞCHIOAPĂ ÎŞI POARTĂ MÂNA 
ÎN EŞARFĂ (WHY THE LITILE FRENCHMAN WEARS HIS 
HAND IN A SLING) 


(A: versiune apărută într-un periodic neidentificat, 1839; 
B: 'Tales of the Grotesque andArabesque, 1840; C: 
Broadway Journal, 6 sept. 1845; D: Works, 1850; 
PHANTASY-PIECES, numai titlul) „E discutabil dacă Poe era 
într-adevăr capabil să scrie farse pentru scenă. Sigur însă 


este că era capabil să scrie farse pentru reviste, cum arată 
publicaţiile sale. Avea un talent original de a fi amuzant în 
scris, şi şi-a folosit acest talent când a compus. De ce 
franţuzul de-o şchioapă îşi poartă mina în eşarfă” (V. 
Buranelli, op. Cit., p. 42). 

Principala sursă de inspiraţie va fi fost negreşit un 
personaj dintr-o cunoscută povestire a generalului George 
Pope Morris intitulată The Little Frenchman and his 
WaterlLots (Franţuzul de-o şchioapă şi cota lui de apă), 
apărută în New York Mirror (31 dec. 1836). Povestirea avea 
să dea titlul unui volum al lui Morris, publicat în 1838. 
Cartea s-a bucurat de succes, dar Lambert A. Wilmer, 
prietenul lui Poe, nu era prea încântat de ea, căci iată ce 
scria în The Quacks of Helicon (Şarlatanii din Helicon), 
1841, p. 43: „Generalul M [orris] nu poate face nimic fără 
„franţuzul de-o şchioapă.,„, Dacă nu era franţuzul de-o 
şchioapă, mă îndoiesc că umorul generalului ar fi găsit 
prilej să se dezvolte”. 

În povestirea lui Morris e vorba de un oarecare musiu Poo 
Poo, care vine de la Paris la New York, deschide un magazin 
de jucării, agoniseşte 5 000 de dolari pe care îi investeşte în 
60 de loturi de pământ, în Long Island, „cu bogate resurse 
de apă”. Vizitându-şi proprietăţile, descoperă că în timpul 
fluxului acestea sunt acoperite de apă. Musiu Poo Poo se va 
întoarce la Paris la fel de sărac cum plecase. 

Locul de obârşie al eroului lui Poe e ţinutul Connaught din 
vestul Irlandei, ai cărui locuitori sunt proverbial cei mai 
sălbatici şi bătăioşi dintre „irlandezii sălbatici” („wild 
Irishmen”). 

Schița a fost compusă cândva între 1837 şi 1839. Nu se 
cunoaşte prima ei tipărire, în mod sigur înainte de apariţia 
ei în volumul Povestiri groteşti şi arăbeşti. 

E prima dintre prozele lui Poe care a fost tipărită 
clandestin la Londra în Bentley's Miscellany (iul. 1840), cu 
titlul The Irish Gentleman and the Little Frenchman 
(Gentlemanul irlandez şi franţuzul de-o şchioapă). 


În versiunea C (Broadway Journal), era iscălită „Littleton 
Barry” (vezi comentariile la Respirație pierdută, supra). 

Schița lui Poe e scrisă în dialect, într-un gen de engleză 
franţuzită vorbită de către un irlandez. E locul să 
mărturisim că înainte de a fi tălmăcită în româneşte ea a 
trebuit să fie „transpusă” în engleză. 

Prefaţă (la volumul Povestiri groteşti şi arăbeşti - 1840) în 
româneşte de Liviu Cotrău 

Epitetele „grotesc” şi „arăbesc” descriu, după cum se va 
vedea, cu destulă precizie, atmosfera precumpănitoare din 
povestirile publicate aicil. Dar din faptul că timp de doi-trei 
ani am scris douăzeci şi cinci de povestiri? al căror caracter 
general ar putea fi definit într-un chip atât de succint ar fi 
incorect să se presupună - în orice caz ar fi necinstit să se 
presupună - că aş nutri faţă de această specie literară un 
gust sau o înclinaţie aparte, cu atât mai puţin exagerată3. 
Poate că le-am scris cu gândul de a le republica într-un 
volum, cum este cel de faţă şi, prin urmare, voi fi dorit să 
păstrez, până la un punct anume, o anumită unitate de 
ansamblu. De fapt acesta-i adevărul, şi s-ar putea să nu mai 
scriu niciodată ceva în acest gen. Vorbesc despre aceste 
lucruri aici, fiindcă sunt înclinat să cred că tocmai această 
preponderență a „arăbescului” din povestirile mele serioase 
i-a îndemnat pe unii critici să mă taxeze, cu toată simpatia 
de altfel, de ceea ce-au binevoit să numească „germanism” 
şi melancolie, învinuirea este de prost gust, iar temeiurile n- 
au fost îndeajuns cântărite. Să admitem pentru o clipă că 
„piesele fantastice”4 tipărite acum suferă într-adevăr de 
„germanism”, dacă nu de altceva, înseamnă atunci că 
„germanismul” constituie „starea mea de spirit” în 
momentul de faţă. Mâine s-ar putea să sufăr de orice în 
afară de „germanism” după cum ieri sufeream de tot restul. 
Aceste numeroase bucăţi sunt totuşi o carte. Amicii mei ar 
da dovadă de tot atâta deşteptăciune dacă s-ar apuca să-l 
taxeze pe astronom că se ocupă prea mult de astronomie 
sau pe moralist de moravuri. Adevărul însă este că în 


niciuna din aceste povestiri, cu o singură excepţie5, 
specialistul nu va putea recunoaşte trăsăturile distinctive 
ale genului de pseudo-oroare pe care am fost învăţaţi s-o 
denumim „germanism”, fără motiv mai bun decât acela că 
unii autori de mâna a doua din literatura germană au ajuns 
să fie identificaţi cu excesele sale6. Dacă în numeroase din 
producţiile mele teroarea a constituit teza, susţin că 
teroarea nu este a Germaniei, ci a sufletului. 

— Că am extras această teroare numai din sursele ei 
legitime, călăuzind-o spre împlinirile ei legitime. 

Există aici vreo două-trei bucăţi (concepute şi executate în 
cel mai pur spirit fantezist) pentru care nu solicit prea 
multă atenţie, şi despre care nici n-am să vorbesc?7. Dar cât 
priveşte restul, nu accept, fie şi din scrupulozitate, să le văd 
tratate cu indulgență, chipurile, pe seama efortului grăbit. 
De-aceea se cuvine să spun că, dacă am păcătuit, am 
păcătuit în chip premeditat. Aceste scurte compoziţii sunt în 
marea majoritate rodul unei intenţii mature şi al unei 
elaborări foarte atente. 

NOTĂ 

PREFAŢĂ (PREFACE la volumul for TALES OF THE 
GROTESQUE AND ARABESQUE - 1840 - POVESTIRI 
GROTEŞTI ŞI ARĂBEŞTI - 1840) 


(Tales of the Grotesque and Arabesque, 1840, vol. 1) 

În 1839 Poe a reuşit în sfârşit să găsească o editură care 
să-i publice volumul de povestiri, prilej pentru el de a scrie 
şi o prefaţă. Povestiri groteşti şi arăbeşti (2 vol.), tipărite de 
Lea & Blanchard în toamna anului 1839, dar cu anul de 
publicaţie 1840, având următoarea dedicație: „Aceste 
volume se adresează colonelului William Drayton din 
Philadelphia, cu sentimente de stimă, respect şi 
recunoştinţă din partea prietenului şi slujitorului său 
îndatorat, AUTORUL. 

Drayton fusese comandantul lui Poe la Fort Moultrie. 
Prietenia lor a fost reînnoită mai târziu, când au locuit 


amândoi la Philadelphia. Probabil că Drayton l-a ajutat pe 
Poe financiar. 

INTERLUDIU 1840 

Instinctul contra raţiunii - O pisică neagră în româneşte de 
Diana Cotrău 

Linia ce separă instinctul creaţiunii brute de preaslăvita 
rațiune a omului are, fără îndoială, un caracter extrem de 
vag şi de nesatisfăcător - e un hotar mult mai greu de 
stabilit chiar decât graniţa de 

Nord-Est sau aceea a Oregonuluil. E posibil ca la 
întrebarea dacă animalele inferioare raţionează sau nu să 
nu se afle niciodată răspuns - în nici un caz în stadiul 
prezent al cunoştinţelor noastre. Deşi egoismul şi aroganţa 
omului se încăpăţânează în a tăgădui animalelor 
capacitatea de reflecţie, întrucât o asemenea recunoaştere 
i-ar ştirbi mult lăudata supremație, el se trezeşte totuşi 
mereu în situaţia paradoxală de a minimaliza instinctul, 
considerându-l o facultate inferioară, şi în acelaşi timp de a 
fi silit să accepte, în zeci de mii de cazuri, infinita sa 
superioritate tocmai asupra raţiunii pe care şi-o arogă sieşi 
în exclusivitate. Instinctul, departe de a fi o formă inferioară 
a raţiunii, este poate cea mai vie dintre toate formele 
intelectului. Adevăratului filosof îi va apărea ca însăşi 
inteligenţa divină acţionând nemijlocit asupra creaţiunilor 
sale. 

Comportamentul termitelor, al nenumăratelor specii de 
păianjen şi al castorului prezintă o minunată analogie, sau 
mai degrabă similitudine, cu operaţiunile obişnuite ale 
raţiunii umane, dar instinctul altor creaturi nu îngăduie o 
atare analogie, neputând fi relaţionat decât cu spiritul 
Divinităţii înseşi, acţionând nemijlocit, fără intermediul 
vreunui organ corporal, asupra voinţei animalului. Un 
exemplu strălucit de acest instinct superior îl oferă polipul. 
Această măruntă creatură, un arhitect al continentelor, este 
capabilă nu doar să înalțe stavile împotriva mării, după un 
plan atât de precis în ideea şi deopotrivă aplicarea sa 


ştiinţifică, încât chiar şi cel mai talentat inginer ar avea 
multe de învăţat de la el, dar e înzestrată şi cu ceva ce-i 
lipseşte omului - darul absolut al profeţiei. Polipul va 
prevedea cu luni înainte nenorocirile ce se vor abate asupra 
sălaşului său şi, ajutat de miliardele de fraţi întru specie, 
toţi acţionând călăuziţi parcă de o unică inteligenţă (şi într- 
adevăr acţionând ca una singură), inteligenţa Creatorului, 
va munci cu hărnicie pentru a contracara unele influenţe ce 
există numai în viitor. O altă pildă minunată este celula 
albinei. Dacă i s-ar cere unui matematician să calculeze 
forma optimă a cămăruţei pe care şi-o doreşte o albină şi 
care să întrunească ambele exigenţe: de rezistenţă şi de 
spaţiu, el se va vedea confruntat cu una dintre cele mai 
grele şi mai complicate probleme de analiză. Ca să poată 
stabili numărul laturilor care i-ar asigura cămăruţei 
maximum de spaţiu şi maximum de rezistenţă, şi ca să 
poată calcula unghiul precis de înclinaţie al plafonului, 
având în vedere acelaşi deziderat, ca să răspundă la 
această ghicitoare ar trebui să fie un Newton sau un 
Laplace2. Şi totuşi, de când există albinele, ele au rezolvat 
problema de fiecare dată. Principala deosebire dintre 
instinct şi rațiune pare a fi aceea că în timp ce primul este 
infinit mai precis, mai sigur şi mai clarvăzător în propria sa 
sferă de acţiune, sfera de acţiune a celeilalte este mult mai 
largă. Dar iată-ne ţinând o predică, deşi noi nu 
intenţionasem decât să relatăm o scurtă istorisire despre o 
pisică. 

Autorul acestui articol este stăpânul uneia dintre cele mai 
frumoase pisici negre din lume - şi asta spune mult; căci să 
nu uităm, pisicile negre sunt toate nişte vrăjitoare. Pisica 
despre care este vorba nu are nici un fir de păr alb şi se 
comportă ca o sfântă mironosiţă. La sectorul de bucătărie 
pe care-l vizitează cel mai frecvent se ajunge printr-o uşă 
care se închide cu ceea ce numim ivăr. Acest tip de zăvoare 
este cam rudimentar, şi ele cer o oarecare forţă şi 
dexteritate ca să le împingi în jos. Dar pisicuţa s-a obişnuit 


să deschidă zilnic uşa, ispravă pe care o săvârşeşte în felul 
următor, întâi face un salt de la podea până la apărătoarea 
zăvorului (care seamănă cu apărătoarea de la trăgaciul 
unei puşti) şi, ca să se poată apuca, îşi trece prin ea laba 
stângă. Apoi, cu laba dreaptă apasă ivărul până când acesta 
cedează, dar aici sunt adesea necesare mai multe încercări. 
Dar după ce l-a împins în jos, pare conştientă de faptul că 
misiunea ei este doar pe jumătate împlinită, căci, dacă nu-i 
împinsă uşa înainte ca ea să dea drumul la ivăr, acesta va 
cădea la loc în scoabă, în consecinţă, pisica îşi răsuceşte în 
aşa fel trupul încât labele dinapoi să-i ajungă exact sub ivăr, 
apoi se desprinde de uşă cu toată vigoarea, elanul săriturii 
silind uşa să se deschidă, apăsând însă ivărul cu labele 
dinapoi până ce-şi va fi luat un elan suficient. 

Am fost martorii acestei isprăvi nemaipomenite de cel 
puţin o sută de ori, şi niciodată fără a rămâne impresionați 
de adevărul afirmației cu care am început articolul de faţă - 
şi anume, că hotarul dintre instinct şi rațiune are un 
caracter extrem de vag. Ca să poată face ce-a făcut, pisica 
neagră trebuie să-şi fi pus în joc toate facultăţile de 
percepţie şi de reflecţie pe care noi ne-am obişnuit să le 
socotim drept calităţi ce ţin exclusiv de rațiune. 

NOTĂ 

INSTINCTUL CONTRA RAŢIUNII - O PISICĂ NEAGRĂ 


(INSTINCT VS REASON - A BLACK CAT) 


(Alexander's Weekly Messenger, 29 ian. 1840) 

Schița, tipărită prima oară în 1840, a fost „descoperită” de 
Clarence Saunders Brigham şi reeditată în Proceedings of 
the American Antiquarian Society (apr. 1942). Ea figurează 
şi în volumul Edgar Allan Poe's Contributions to Alexander's 
Weekly Messenger al aceluiaşi autor (1843). Poe avea să 
reia subiectul ei într-o lucrare mai amplă - The Black Cat 
(Pisica neagră). 

Omul de afaceri în româneşte de Liviu Cotrău 


Metoda e sufletul negoţului. 

Vechi proverbl 

Sunt un om de afaceri şi sunt un om metodic. La urma 
urmelor, metoda e totul. Nimic nu dispreţuiesc mai mult 
decât pe neghiobii care flecăresc întruna despre metodă 
fără să înţeleagă din ea o iotă, adică pe cei care se ţin strict 
de litera ei, violându-i spiritu2. Aceşti netoţi întotdeauna 
născocesc cele mai fanteziste lucruri, şi încă într-un mod pe 
care ei îl numesc sistematic. Ei bine, eu nu văd în asta decât 
un curat paradox3, fiindcă adevărata metodă e valabilă 
numai pentru ceea ce-i limpede ca bună ziua şi nicidecum 
pentru ceea ce se cheamă outre. Ce idee să-ţi faci despre 
nişte expresii ca „filfizonul metodic” sau „papiţoiul 
sistematic”? 

N-aş fi ajuns niciodată să am noţiuni atât de clare în 
legătură cu această problemă dacă n-aş fi suferit un 
accident norocos pe când eram bebeluş. Într-o bună zi, fiind 
eu mai gălăgios decât se cuvenea, dădaca mea, o irlandeză 
bătrână şi milostivă (pe care n-am s-o uit din testament), mă 
apucă de călcâie, trase câteva sudălmi „mitutei 'aimanale 
pângăcioase” şi, învârtindu-mă de două-trei ori în aer, mă 
trânti cu scăfârlia de tricornul agăţat la piciorul patului, 
întâmplarea asta, socot eu, mi-a hotărât destinul şi mi-a 
călăuzit norocul. Pe loc mi-a crescut un cucui în creştetul 
capului, care cu timpul se dovedi a fi un excelent organ de 
ordine, cum nu ţi-e dat să vezi decât într-o zi de vară4. De 
aici mi se trage pofta nebună după sistem şi organizare, al 
căror merit e acela că au făcut din mine omul de afaceri 
atât de cunoscut. 

Dacă detest ceva pe lumea asta, apoi detest geniul, căci 
toate geniile nu sunt decât nişte măgari notorii: cu cât mai 
mare geniul, cu atât mai mare şi măgarul, de la regula asta 
nefiind excepţii, întrucât dintr-un geniu nu poţi scoate un 
om de afaceri, după cum nu poţi scoate parale de la un 
evreu ori nucşoare dintr-un con de brad. Aceşti indivizi 
întotdeauna se aventurează în câte o afacere năstruşnică 


sau speculație ridicolă, siluind „firea lucrurilor”, fără să 
aibă habar de ceea ce se cheamă afacere propriu-zisă. Vei 
recunoaşte imediat aceste specimene după ocupaţia pe 
care o are fiecare. Dacă-l vezi pe careva că se face negustor 
sau fabricant, ori că se apucă să cultive bumbac sau tutun, 
sau alte asemenea produse bizare, ori că se apucă să vândă 
cereale, săpunuri, sau alte mărfuri de soiul ăsta, ori că se 
dă drept avocat, fierar sau doctor - orice meserie mai 
neobişnuită - îl poţi cataloga fără ezitare drept un geniu şi, 
conform regulii de trei simplă, un măgar5. 

În ce mă priveşte, nu sunt câtuşi de puţin un geniu, ciun 
simplu om de afaceri. Agenda şi registrele mele vor întări 
de-ndată această afirmaţie. Ele sunt ţinute la zi, deşi n-am 
nici un martor care să confirme acest lucru. Cât priveşte 
precizia şi punctualitatea în problemele generale, nu mă 
întrece nici ceasul. Ba mai mult: mi-am rânduit astfel 
treburile, încât să nu-i deranjez deloc pe confrații mei în 
îndeletnicirile lor de zi cu zi. Nu că m-aş simţi care cumva 
îndatorat pentru asta părinţilor mei, care se dovediră 
extrem de nehotărâţi în legătură cu soarta mea, şi care în 
cele din urmă ar fi scos oricum din mine un geniu autentic, 
dacă nu intervenea la timp îngerul meu păzitor. În biografie 
adevărul e totul, iar în autobiografie cu atât mai mult - şi cu 
toate acestea mă tem că nimeni nu-mi va da crezare, deşi o 
spun cu toată seriozitatea că bietul de taică-meu m-a băgat, 
pe când abia împlinisem cinşpe ani, într-un birou comercial 
ce regla socotelile unei, vorba lui, „întreprinderi 
respectabile de obiecte feroase şi de alte mărfuri 
extraordinare”. Gogoşi! Dar urmarea acestei idioţenii fu că 
după nici trei zile trebuiră să mă expedieze acasă la 
deştepţii mei de părinţi cu febră şi cu dureri cumplite şi 
suspecte în creştet, mai precis în jurul organului meu de 
ordine. Am fost dat aproape pierdut - şase săptămâni în sir 
pe muchie de cuţit - medicii nu-mi mai acordau nici o şansă, 
şi chestii de genul ăsta. Dar deşi sufeream îngrozitor, mă 
comportam în general ca un copil cuminte. Totuşi scăpaseră 


prilejul de-a deveni „negustor de produse feroase şi de alte 
mărfuri extraordnare”, şi-i eram recunoscător izbăvitoarei 
protuberante, precum şi inimoasei femei care îmi oferise 
acest colac de salvare. 

Mai toţi flăcăii o şterg de-acasă pe la vârsta de zece-doişpe 
ani, dar eu am aşteptat până ce-am împlinit şaisprezece. 
Mă-ntreb dacă aş fi plecat chiar şi la vârsta asta, dacă n-aş 
fi auzit-o din întâmplare pe bătrâna maică-mea făcând 
planuri cum să scoată din mine un băcan. 

Băcan! Închipuiţi-vă numai! Pe loc m-am decis să spăl 
putina şi să încerc să-mi găsesc o ocupaţie mai decentă, 
unde să nu depind de toanele unor boşorogi trăsniţi, 
scăpând astfel şi de riscul de-a deveni geniu. Planul îmi 
reuşi binişor din prima încercare, căci, deşi abia împlinisem 
optsprezece ani, mă trezii vârât într-o afacere profitabilă şi 
în stil mare la Sectorul de Reclamă Ambulantă pentru 
Confecţii. 

Aderând riguros la sistemul ce reprezenta trăsătura 
fundamentală a întregii mele concepţii, am izbutit să evit 
aspectele oneroase ale acestei profesiuni. Munca mea, 
registrele mele se caracterizau prin metoda cea mai 
scrupuloasă, în opinia mea, metoda nu banul face pe om, 
adică tot ce n-a apucat să fie făcut de croitorii la care 
slujeam, în fiecare dimineaţă la orele nouă veneam la dânşii 
pentru costumul din ziua respectivă. Ora zece mă prindea 
la promenadă sau într-un loc public de distracţie. Precizia 
cu care-mi roteam corpul elegant, ca să scot în relief fiece 
cută a costumului de pe mine, stârnea admiraţia tuturor 
specialiştilor. Nu trecea amiaza fără să aduc un client la 
atelierul patronilor mei, domnii Iaie-lot şi Hai-din-nou6. 
Spun asta cu mândrie în glas, dar şi cu lacrimi în ochi, căci 
domnii aceştia se dovediră faţă de mine nişte josnici şi nişte 
ingraţi fără pereche. Suma măruntă pentru care ne-am 
certat, iar mai pe urmă despărţit, nu va părea câtuşi de 
puţin absurdă oricărui gentleman care se pricepe la 


această meserie. Dar o anume satisfacţie orgolioasă mă 
îndeamnă să-l las pe cititor să judece singur. 

lată socotelile mele: 

Domnii Taie-Iot şi Hai-din-nou, Meşteri-Croitori 

Către PETER PROFFIT, agent publicitar ambulant 

Dolari 

10 iulie Pentru plimbat, ca de obicei, şi adus acasă client, 

11 iulie Pentru idem idem idem, 

12 iulie Pentru păcăleală clasa a II-a: vândut pânză neagră 
deteriorată drept verde străvezie, 

13 iulie Pentru păcăleală clasa I; calitate şi mărime extra; 
recomandat satin scrobit drept poplin, 

20 iulie Pentru achiziţionat guler (sau plastron) din hârtie 
nou-nouţă pentru paltonul gri Petersham?”, 

15 aug. Pentru purtat gheroc cu coada tăiată şi dublă 
căptuşeală (termometrul arăta 37*C la umbră), 

16 aug. Pentru stat într-un picior trei ore şi prezentat 
model nou de pantaloni cu curea, 12,5 cenți per picior per 
oră, 

17 aug. Pentru plimbat, ca de obicei, şi adus client larg 
(om gras), 50 

18 aug. Pentru idem idem idem (mărime obişnuită), 

19 aug. Pentru idem idem idem (om scund plată mică), 
Total: $ 295,5 

Lucrul cel mai disputat din această notă de plată era 
preţul foarte scăzut - zic eu - de doi cenți pe care-l ceream 
pentru plastron. Pe cuvântul meu de onoare că nu era deloc 
exagerat! Era cel mai curat şi mai drăguţ plastron pe care l- 
am văzut vreodată. Am motive serioase să cred că şi-a adus 
o contribuţie însemnată la vânzarea celor trei paltoane 
Petersham. Dar asociatul vârstnic al firmei mi-a scăzut din 
sumă un cent, fiind gata să-mi demonstreze cum se pot 
obţine patru plastroane exact de aceeaşi mărime din tichia 
unui nebun. E zadarnic să adaug că eu invocam principiul 
ca atare. Afacerile sunt afaceri, şi ar trebui deci încheiate în 
stil de afacerist. Faptul că eram jefuit de un cent nu 


dovedea nici un sistem - o curată potlogărie de 50 % - 
absolut nici o metodă, motiv pentru care am părăsit imediat 
serviciul la Domnii Taie-tot şi Hai-din-nou şi-am înfiinţat de 
unul singur sectorul Ghimpe-n Ochi - o afacere dintre cele 
mai lucrative, respectabile şi independente. 

Cinstea mea ireproşabilă, spiritul meu de economie şi 
principiile mele riguroase în materie de afaceri au intrat din 
nou în joc, astfel că m-am trezit curând în fruntea unei 
întreprinderi înfloritoare, şi un personaj de vază la Bursă. 
Adevărul e că niciodată nu m-am aventurat în treburi de 
paradă, ci am încercat să mă ţin de latura tradiţională, 
sobră a meseriei - meserie în care bineînţeles că aş fi rămas 
până-n acest ceas dacă nu s-ar fi ivit un lucru neprevăzut, 
taman când eram ocupat cu una dintre operaţiile curente 
ale întreprinderii. Ori de câte ori un zgârie-brânză ramolit 
şi cu avere, sau vreun fiu risipitor, sau corporație falită îşi 
vâră în căpşor ideea să ridice un palat, nimic în lume nu-i 
mai poate stăvili. Asta o ştie orice persoană cu scaun la cap. 

Ei bine, tocmai pe asta se bazează sectorul Ghimpe-n Ochi. 
Deci: imediat ce una din mai sus pomenitele personaje 
inaugurează un şantier, noi - samsarii - cumpărăm un 
colţişor drăguţ pe acelaşi teren, sau unul învecinat, sau 
chiar unul vizavi. Treaba încheiată, aşteptăm ca palatul să 
fie înălţat pe jumătate, apoi plătim unui arhitect cu gusturi 
rafinate să ne construiască chiar lângă palatul respectiv fie 
un şopron de chirpici, sau o pagodă în stil englezesc sau 
olandez, fie un coteţ de porci, sau alte asemenea chichineţe, 
cum poţi vedea la eschimoşi, la tribul kickapoo sau la 
hotentoţi. E de la sine înţeles că nu ne putem permite să le 
dărâmăm pentru un comision sub 500% din costul terenului 
şi al materialelor de construcţie. S-ar putea oare? Întreb, 
întreb oamenii de afaceri. Ar fi irațional să presupunem că 
am putea. Şi totuşi, o oarecare corporație parşivă mi-a 
cerut să fac exact acest lucru - exact acest lucru! Fireşte că 
n-am dat curs pretenţiei lor absurde, ci am socotit de 
datoria mea să merg noaptea şi să le mânjesc cu funingine 


întreg palatul. Urmarea fu aceea că bestiile iresponsabile 
mă băgară la răcoare, iar gentlemenii din sectorul Ghimpe- 
n Ochi nu ezitară să se debaraseze de mine imediat ce-am 
ieşit din puşcărie. 

Întreprinderea de Asalt-şi-Violenţă la care a trebuit să mă 
angajez acum ca să-mi câştig pâinea nu era chiar cea mai 
potrivită pentru constituţia mea firavă, dar m-am pus pe 
treabă din toată inima şi în scurtă vreme am reuşit să mă 
afirm şi aici, graţie principiilor riguroase, metodice şi 
precise pe care le vârâse în mine doica aia bătrână şi 
nemaipomenită (zău c-aş fi cel mai nesimţit om dacă n-aş 
aminti-o în testament). Aplicând, cum spuneam, cel mai 
crunt sistem în toate afacerile mele şi ţinând la zi socotelile 
în cele câteva registre, am reuşit să înving numeroase şi 
grave dificultăţi, asigurându-mi în cele din urmă o poziţie 
de invidiat în această meserie. Adevărul e că foarte puţini 
indivizi, indiferent de sectorul în care lucrau, desfăşurau o 
activitate mai tihnită decât mine. E suficient să copiez o 
pagină din agenda mea ca să fiu scutit de a-mi face singur 
reclamă - o practică meschină la care nu s-ar preta nici un 
om cu bun-simţ - căci, la urma urmelor, agenda nu minte. 

"Lian. 

— Anul Nou. Întâlnit pe Hăţ pe stradă, afumat bine. 
Notează: corespunde, întâlnit pe Cranţ imediat după aceea, 
mort de beat. Notează: şi el corespunde. Băgat amândoi 
domnii în registru şi deschis la amândoi cont curent. 

2 ian. 

— Văzut pe Hăţ la Bursă, mers şi călcat pe deget. El a- 
ncleştat pumnul şi m-a doborât. Perfect! M-am sculat. Nişte 
necazuri mărunte cu Bag, avocatul meu. Vreau o mie 
despăgubire, dar el zice că pentru o lovitură ca asta nu-l 
putem încărca cu mai mult de cinci sute. Notează: trebuie 
scăpat de Bag - fără nici un sistem. 

3 ian. 

— Mers la teatru să caut pe Cranţ. L-am văzut şezând într- 
o lojă laterală, rangul doi, între o cucoană grasă şi alta 


slabă. Ochit tot grupul cu lornieta până ce-am văzut-o pe 
cucoana grasă roşind şi şoptind ceva lui G. Mers apoi la loja 
lor şi vârât nasul lângă mâna lui. N-a vrut să-l tragă - nici o 
reacţie. Suflat nasul şi încercat din nou - nici o reacţie. Apoi 
aşezat şi făcut cu ochiul la cucoana slabă şi avut satisfacția 
de a-l vedea că mă ridică de ceafă şi mă azvârle hăt la 
parter. Gâtul dislocat şi piciorul drept fracturat pe cinste. 
Mers acasă în culmea fericirii, băut sticlă de şampanie şi 
încărcat pe tânăr cu cinci mii. Bag zice că va merge. 

15 feb. 

— Compromis cazul dlui Hat. Suma băgată în registru: 
cincizeci de cenți - de revăzut! 

16 feb. 

— Azvârlit de canalia aia de Cranţ, care mi-a făcut un 
cadou de cinci dolari. Preţul costumului: patru dolari, 
douăzeci şi cinci de cenți. Profit net - vezi registrul — 
şaptezeci şi cinci de cenți." 

lată, aşadar, un câştig curat de nu mai puţin de un dolar şi 
douăzeci şi cinci de cenți, într-un timp atât de scurt - şi asta 
numai în cele două cazuri - Hăţ şi Cranţ. Pe cititor îl asigur 
solemn că aceste exemple din agendă sunt luate la 
întâmplare. 

Există o vorbă veche - cât de adevărată! 

— Cum că nu banul contează, ci sănătatea. Văzând eu că 
această meserie era prea solicitantă pentru fizicul meu, şi 
aşa cam firav, şi că eram într-un aşa hal de schilodeală încât 
nici nu ştiam cum să mă adun (când mă-ntâlneau prietenii 
pe stradă nu-l mai recunoşteau câtuşi de puţin pe Peter 
Proffit), am hotărât că lucrul cel mai nimerit era să-mi 
schimb meseria, drept care m-am orientat spre 
împroşcatu'-cu-Noroi, activitate pe care am desfăşurat-o 
câţiva ani. 

Necazul cu această meserie e acela c-au îndrăgit-o prea 
mulţi şi, ca urmare, concurenţa a devenit crâncenă. Orice 
tâmpit care descoperă că n-are destui creieri pentru a 
izbândi ca agent publicitar ambulant la sectorul Ghimpe-n 


Ochi sau la întreprinderea de Asalt-si-Violenţă îşi închipuie, 
bineînţeles, că va corespunde perfect la Împroşcatu'-cu- 
Noroi. 

Dar nu s-a pomenit idee mai neroadă decât aceea că nu-ţi 
trebuie creieri ca să împroşti cu noroi, mai ales că-n 
meseria asta nimic nu poţi face fără metodă. Chiar şi eu mă 
ocupam doar de comerţul cu bucata, dar mai vechea 
obişnuinţă a sistemului îmi dădea aripi, înainte de toate mi- 
am ales cu grijă sectorul de stradă, ferm decis să nu pun 
mătura în altă parte a oraşului decât acolo. După aceea m- 
am îngrijit să am în preajmă o băltoacă la care să pot 
ajunge cât ai zice peşte. Astfel dotat, am ajuns cunoscut 
drept un om de încredere; şi dă-mi voie să-ţi spun că asta 
deja înseamnă o bătălie câştigată pe jumătate. N-a fost unul 
care să nu-mi azvârle un ban numai ca să scape din sectorul 
meu cu nădragii curaţi. Şi întrucât năravurile mele erau 
bine ştiute, nimeni n-a încercat vreodată să facă presiuni 
asupra mea să plătesc impozit. 

Oricum n-aş fi înghiţit aşa ceva. Cum nici eu nu silisem pe 
nimeni la impozit, n-aş fi suportat să fiu dus de nas. Cât 
priveşte fraudele comise de bănci, evident că nu puteam 
face nimic. Suspendarea lor mă ameninţa cu ruina8. Dar 
băncile nu-s persoane particulare, ci corporaţii, iar 
corporaţiile, cum bine se ştie, n-au nici fund în care să dai 
cu piciorul, nici suflet pe care să-l blestemi. 

Făceam bani serioşi cu această meserie, când, într-un 
moment nefast, m-am lăsat convins să fuzionez cu un alt 
sector - Împroşcatu'-cu-Javră - o profesiune oarecum 
analoagă, în nici un caz la fel de onorabilă. 

Teritoriul meu era - nu-i cazul să vă îngrijoraţi - excelent, 
central, aveam şi vacs şi perii de cea mai bună calitate, iar 
cățelul meu era destul de durduliu, şi-un şmecher fără 
pereche, fiind el vechi în această meserie. Cu alte cuvinte se 
pricepea. lată programul nostru: după ce se tăvălea bine în 
noroi, Pompei se aşeza în faţa dughenei şi de cum zărea 


vreun papiţoi venind în cizme strălucitoare pornea la 
acţiune. 

Se apropia de el şi-şi ştergea blana de două-trei ori de 
perechea de Wellington, la care papiţoiul se punea să înjure 
zdravăn şi să caute iute un lustragiu. Pe loc apăream eu cu 
vacsul şi periile. Era o treabă nici de-un minut, iar eu mă 
alegeam cu şase penny. O bucată de vreme totul a mers 
binişor. La urma urmelor zgârcitul nu eram eu, ci câinele 
meu. li dădeam 30% din câştig, dar careva l-a sfătuit să 
ceară jumătate, lucru pe care nu-l puteam accepta eu, şi 
iată pricina pentru care ne-am certat, iar mai apoi 
despărţit. 


Un timp mi-am încercat norocul umblând cu flaşneta, şi 
trebuie sa mărturisesc că m-am descurcat neaşteptat de 
bine. Afacerea e curată şi cinstită, şi nici nu cere talent 
deosebit. Poţi cumpăra o flaşnetă uzată pe o nimica toată, 
iar ca s-o repari, e destul s-o desfaci şi să-i aplici vreo trei- 
patru lovituri zdravene de ciocan. Vorbind ca între 
negustori, nici nu-ţi închipui cât de mult îi ajută asta la 
timbru. Odată sfârşită treaba, te-apuci să colinzi străzile cu 
instrumentul în spinare, până ce dai de-o scoarță de argăsit 
sau până ce vezi un clopoțel îmbrăcat în piele de căprioară. 
Atunci te opreşti şi începi să dai la manivelă cu aerul că vei 
macină până în ziua Judecăţii de Apoi. Curând se deschide o 
fereastră şi-o să ţi se arunce o monedă de şase penny, cu 
rugămintea să-ncetezi şi să-ţi vezi de drum etc. Nu mă 
îndoiesc că unii flaşnetari într-adevăr şi-au permis „să-şi 
vadă de drum” în schimbul acestei sume. Dar părerea mea 
era că investisem prea mult capital ca să-mi pot permite 
„să-mi văd de drum” pentru mai puţin de un şiling. 

Deşi meseria asta îmi adusese o groază de bani, nu eram 
câtuşi de puţin mulţumit, motiv pentru care am abandonat- 
o în cele din urmă. 

Adevărul e că eram dezavantajat de faptul că n-aveam cu 
mine o maimuţă, ştiut fiind că pe străzile americane, 
cumplit de gloduroase, viermuieşte un norod democratic 
nemaipomenit de curios şi o puştime pe cât de ştrengara, 
pe atât de afurisită. 

Am stat câteva luni fără slujbă, până ce-am reuşit în cele 
din urmă, în schimbul unei dobânzi ridicate, să găsesc un 
post la Pseudo-Poştă9. 

Aici, obligaţiile mele erau simple şi nu tocmai rentabile. Vă 
dau un exemplu: în zorii zilei trebuia să pun la punct 
pachetul de pseudo-scrisori. Pe fiecare trebuia să 
mâzgălesc câteva rânduri despre orice subiect ce mi se 
părea îndeajuns de misterios şi să le iscălesc apoi pe toate 
fie cu Tom Dobson, fie cu Bobby Iompkins, fie cu un nume 
asemănător. 


După ce le băgăm pe toate în plicuri pe care le sigilam şi le 
timbram cu pseudo-mărci poştale din New Orleans, Bengal, 
Botany Bay, sau din alte localităţi foarte îndepărtate, 
porneam degrabă să-mi fac rondul de zi, dând impresia că 
eram mereu în mare întârziere. Ca să-mi plasez scrisorile şi 
să încasez taxa poştală cuvenită căutam întotdeauna casele 
cele mai impunătoare. Nimeni nu ezita să plătească pentru 
scrisori, mai ales dacă ele erau duble (lumea-i atât de 
nebună), încât nu-mi era greu s-o şterg după colţ înainte să 
apuce oamenii să le deschidă. Partea proastă a afacerii era 
că trebuia să umblu mult pe jos şi foarte repede, şi în plus 
să schimb des traseul. Eram chinuit şi de serioase mustrări 
de conştiinţă. Nu suport să aud lumea jignind persoane 
nevinovate, şi era groaznic să aud cum întreg oraşul înjura 
de mama-focului pe Tom Dobson sau pe Bobby lompkins. 
Dezgustat, m-am spălat pe mâini de întreaga afacere. 

A opta şi ultima mea operaţiune s-a desfăşurat în sectorul 
Creşterea Pisicilor. Am descoperit că era o afacere din cale- 
afară de plăcută şi de lucrativă, şi fără nici o bătaie de cap. 
Se ştie prea bine că pe atunci ţara gemea de pisici, şi cum 
de la o vreme încoace ele se înmulţiseră fantastic, la ultima 
şi memorabila şedinţă a Adunării Legislative fu înaintată o 
petiție de întrajutorare cu numeroase şi prestigioase 
iscălituri, în acele timpuri Adunarea era extraordinar de 
informată şi, după ce s-au votat o mulţime de alte propuneri 
înțelepte şi salutare, totul fu încununat cu Decretul Pisicii, 
în forma sa originară, legea acorda premii pentru capete de 
pisică (patru penny bucata), dar Senatul reuşi să aducă un 
amendament la clauza principală, substituind „capete” cu 
„cozi”. Amendamentul se impunea cu atâta evidenţă încât 
Adunarea l-a aprobat în unanimitate10. 

De îndată ce guvernatorul ratifică legea, mi-am investit 
întreaga avere în cumpărarea de motani şi de pisici. La 
început nu-mi permiteam să le hrănesc decât cu şoareci 
(care-s ieftini), dar, întrucât ele împlineau porunca 
biblică11 într-un ritm atât de minunat, am început să le 


răsfăţ cu stridii şi cu broaşte-ţestoase. Cozile pisicilor îmi 
aduc acum, la preţul stabilit prin lege, un venit frumugşel, 
căci am descoperit un mijloc prin care cu ajutorul uleiului 
de Macassar12 pot obţine trei recolte pe an. La fel de 
încântat am fost să aflu că animalele se obişnuiesc cu el 
foarte repede, preferind să li se taie accesoriile decât să 
rămână cu ele. Într-un cuvânt, mă consider un om ajuns, iar 
acum mă târguiesc pentru o moşie în lunca Hudson13. 

NOTĂ 

OMUL DE AFACERI (THE BUSINESS MAN) 


(A: Burton's Gentleman's Magazine, febr. 1840; B: 
Broadway Journal, 2 aug. 1845; C: Works, 1856; 
PHANTASY-PIECES, numai titlul) 

La apariţie, această povestire trebuie să fi apărut drept o 
parodie după Charcoal Sketches (Schițe în cărbune) de 
Joseph C. Neal (1807-1847), editor din Philadelphia. 
Portretele sale de oameni simpli, adesea cu nume 
aliterative, apăruseră mai întâi în revista sa proprie 
Pennsylvanian, fiind extrem de populare; în volum au fost 
adunate în 1838. 

Prima versiune a povestirii a fost compusă probabil cu 
puţin înainte de publicarea sa în 1840. Cinci ani mai târziu, 
când a apărut în Broadway Journal, avea titlul şi numele 
protagonistului schimbate şi şase noi paragrafe adăugate la 
sfârşit. 

Titlul. Versiunea A: PETER PENDULUM, The Business Man 
(PETER PENDULA, omul de afaceri). Numele provine de la 
un personaj din schiţele tipărite de Joseph Dennie în 
Farmer's Museum, Walpole, New Hampshire, între aprox. 
1795-1799. CE. Duyckinck, Cyclopaedia (Enciclopedie), 1, 
562. 

Birjele în româneşte de Doina Cotrău 

Aceste vehicule absurde, despre care noi americanii ştim 
atât de puţin din proprie experienţă, dar atât de mult din 
relatările celor umblaţi prin lume şi din paginile 


romancierilor, sunt pe cale de-a deveni şi la noi „un lucru 
obişnuit”, în New York ele deja câştigă teren, ba chiar îl 
parcurg. Birja propriu-zisă, cum e cea din Londra, este o 
afacere sui generis, având prea puţine afinități cu orice alt 
lucru din natură. Ea seamănă întrucâtva cu vechea lectică, 
putând purta doi pasageri aşezaţi faţă în faţă, cu birjarul pe 
capră. Fundul ei numai că nu atinge caldarâmul, întregul 
vehicul având un aspect insolit. Cele care circulă acum în 
New York sunt de un cafeniu aprins şi arată foarte şic. 
Tariful e de 25 cenți pentru orice distanţă sub două mile. 
Introducerea birjelor va determina apariţia printre noi a 
unei specii ciudate - birjarii. Aceste creaturi nu sunt 
pomenite de Buffon, iar Cuvierl a uitat complet de ele. 

Ele au o oarecare asemănare, destul de hazlie, cu 
reprezentanţii speciei umane, dar feţele lor parcă-s dăltuite 
în bronz, iar creierii şi sufletul şi le poartă în buzunare. 

NOTĂ 

BIRJELE (CABS) 


(Alexander's Weekly Messenger, 1 apr. 1840.) 

Schița, publicată anonim, a fost descoperită de Clarence S. 
Brigham şi retipărită în Proceedings ofthe American 
Antiguarian Society (apr. 1842) şi în Edgar Allan Poe's 
Contributions to Alexander's Weekly Messenger. 

E improbabil ca un alt autor decât Poe, afirmă Brigham, şi 
care să fie în legătură cu revista lui Alexander, să-i fi 
alăturat într-o discuţie despre birje pe cei doi mari 
naturalişti francezi Buffon şi Cuvier. 

E posibil ca acest jeu d'esprit să fie schiţa celui de-al doilea 
articol, intitulat „A Moving Chapter” („Un capitol 
emoţionant”), apărut în Philadelphia Public Ledger (18 iul. 
1844), şi atribuit lui Poe de către prietenul său Eli Bowen. 

Charles Dickens, pe care Poe l-a întâlnit în două rânduri în 
timpul vizitei acestuia în Statele Unite, a scris şi el câteva 
schiţe despre birjele şi omnibuzele din Londra, în volumul 
Sketches by Boz (Schiţele lui Boz), apărut în 1836 (vezi 


Stațiile de birje, Omnibuzele, Ultimul birjar şi întâiul 
conducător de omnibuz, în versiunea română a lui N. 
Popescu, Editura Univers, Bucureşti, 1970). 

Filosofia mobilării în româneşte de Liviu Cotrău 

Cât priveşte decorul interior, dacă nu arhitectura 
exterioară a reşedinţelor lor, englezii deţin supremaţia. 
Italienii n-au, dincolo de marmură şi culori, decât un simţ 
superficial, în Franţa meliora probant, deteriora 
sequunturi - francezii ţin prea mult de o rasă de hoinari ca 
să poată cultiva asemenea virtuţi domestice, faţă de care 
însă vădesc o sensibilitate delicată, sau cel puţin simţul 
elementar. Chinezii şi majoritatea popoarelor orientale au o 
imaginaţie înflăcărată, dar cam deplasată. Scoţienii sunt 
slabi decoratori2. Olandezii au poate vaga intuiţie că o 
perdea nu-i totuna cu o căpăţână de varză, în Spania 
pretutindeni sunt numai perdele - o naţiune de călăi. Ruşii 
nu au obiceiul să mobileze. Hotentoţii şi tribul kickapoo se 
simt bine în starea lor naturală. 

Singuri yankeii întrec orice măsură. 

De ce lucrurile stau aşa, nu-i greu de priceput. Noi nu 
avem o aristocrație de sânge şi urmarea firească, ba 
inevitabilă, este aceea că ne-am făurit o aristocrație a 
dolarilor, etalarea bogăției trebuind să ia la noi locul şi să 
îndeplinească rolul luxului nobiliar din ţările monarhice. 
Printr-un transfer uşor de sesizat şi în acelaşi timp uşor de 
prevăzut, am ajuns sa contopim în simpla ostentaţie toate 
noţiunile noastre despre gust. 

Să vorbim însă mai pe înţeles, în Anglia, de pildă, simpla 
paradă de mobilier costisitor n-ar avea aceleaşi şanse ca la 
noi de a oferi o idee despre frumuseţea mobilierului însuşi 
sau despre gustul proprietarului său, iar acest lucru în 
primul rând pentru motivul că în Anglia bogăţia, nefiind un 
indiciu al nobleţii, nu constituie obiectivul suprem al 
ambiţiei; şi în al doilea rând, pentru că acolo adevărata 
nobleţe de sânge, înscriindu-se în cadrul strict al gustului 
legitim, preferă mai curând să evite decât să afişeze simpla 


somptuozitate la care parvenitul invidios poate oricând 
aspira cu şanse de succes. Oamenii vor să-i imite pe nobili, 
rezultatul fiind completa degenerare a gustului autentic. 
Dar în America banul lichid fiind unicul blazon al 
aristocrației, etalarea averii este socotită îndeobşte unicul 
semn de nobleţe; iar lumea de rând, care îşi caută 
întotdeauna modelele mai sus, ajunge pe nesimţite să 
confunde cele două noţiuni, pe de-a-ntregul separate, de 
somptuozitate şi de frumuseţe. Pe scurt, preţul unei piese 
de mobilier a devenit la noi în cele din urmă aproape 
singurul criteriu al meritului său decorativ, iar acest 
criteriu, odată adoptat, a deschis cale liberă unui mare 
număr de erori analoage, a căror obârşie poate fi uşor 
descoperită în prostia originară. 

Nu poate exista nimic mai şocant pentru ochiul artistului 
decât interiorul a ceea ce în Statele Unite - adică în 
Appalachia3 - se cheamă un apartament bine mobilat. 
Păcatul său cel mai frecvent este lipsa de armonie. Vorbim 
despre armonia unei încăperi aşa cum vorbim despre 
armonia unui tablou - căci atât tabloul, cât şi încăperea se 
supun aceloraşi principii ferme care guvernează toate 
genurile artei; şi foarte probabil ca aceleaşi legi prin care 
judecăm meritele mai însemnate ale unui tablou să fie 
îndestulătoare pentru o decizie cât priveşte aranjarea unei 
încăperi. 

Uneori se observă lipsa de armonie a diverselor piese de 
mobilier, dar în general e vorba de culori sau de adaptarea 
pieselor necesităţilor practice. Foarte des ochiul este pur şi 
simplu jignit de aranjamentul lor inartistic. Predomină în 
mod exagerat liniile drepte, rareori întrerupte, sau stângaci 
întrerupte de unghiuri drepte. Dacă apar linii curbe, ele se 
repetă cu o uniformitate obositoare. Prea multă precizie 
ajunge să strice în întregime aspectul a numeroase încăperi 
frumoase. 

Perdelele sunt arareori potrivite sau alese în aşa fel încât 
să se armonizeze cu restul decorului, în cazul unui mobilier 


simplu perdelele sunt lipsite de sens, după cum prea multe 
draperii, oricum ar fi ele, sunt incompatibile în orice 
împrejurare cu bunul-gust, volumul, precum şi 
aranjamentul lor depinzând de efectul general. 

Cât priveşte covoarele, problema este mai bine înţeleasă 
astăzi decât în vechime, dar foarte frecvent comitem încă 
erori în alegerea desenului şi a culorilor. Covorul este 
sufletul apartamentului. Din el se deduc nu doar nuanțele, 
ci şi formele tuturor obiectelor cu care acesta se află în 
relaţie. Unui judecător în drept cutumiar îi este permis să 
fie un om obişnuit, dar unui bun specialist în covoare i se 
cere necondiţionat să fie un om de geniu. Cu toate acesta 
am auzit discutând despre covoare, cu aerul d'un mouton 
qui reve4, indivizi care nu se pricep nici măcar să-şi 
cănească mustăţile. Toată lumea ştie că o podea lată poate 
fi acoperită cu desene mari, că una mică trebuie acoperită 
cu figuri mici - dar nu în asta constă întreaga ştiinţă a lumii. 
Cât priveşte țesătura, singur covorul de Saxa este permis. 
Covorul de Bruxelles este mai mult ca perfectul modei, iar 
cel turcesc este gustul în ghearele morţii. Relativ la model, 
covorul n-ar trebui să fie împopoţonat precum indianul din 
tribul Riccaree5 - tot numai cretă roşie, ocru galben şi pene 
de cocoş. Pe scurt, fondurile clare cu figuri luminoase, 
circulare sau cicloide, fără vreo semnificaţie anume, 
constituie legi inviolabile6. E o adevărată oroare să 
reprezinţi flori sau oricare alt obiect cunoscut, ele trebuind 
mai degrabă alungate dintre hotarele creştinătăţii. Fie că 
este vorba de covoare, perdele, tapiserii sau de cuverturi 
pentru divane, toate obiectele de acest gen ar trebui să 
aibă în esenţă modele pur arăbeşti, în ce priveşte vechile 
mochete ce se mai pot vedea din când în când în locuinţele 
oamenilor de rând - imprimeuri cu desene uriaşe, lăbărţate 
şi figuri radiale, împestriţate cu dungi, strălucind în toate 
culorile curcubeului, din care nu se mai înţelege deloc 
fondul - acestea nu sunt decât născocirea neroadă a unei 
rase de snobi şi harpagoni - odraslele lui Baal şi închinătorii 


lui Mamona7 - o specie de Benthamiţi8, care, vrând să 
cruţe gândirea şi să economisească imaginaţia, au inventat 
mai întâi caleidoscopul9, iar pe urmă au înfiinţat companii 
mixte care să-l învârtească cu ajutorul aburilor. 

Falsa strălucire constituie principala erezie din filosofia 
americană a mobilierului - erezie ce se naşte, cum uşor se 
poate deduce, din pervertirea gustului despre care am 
vorbit până acum. Suntem îndrăgostiţi orbeşte de gaz şi de 
sticlă. Gazul este total inadmisibil în încăperi. 

Lumina sa dură şi oscilantă oboseşte. Nici un om cu minte 
nu-l va utiliza. Lumina blândă sau, vorba artiştilor, 
temperată face minuni chiar şi într-un apartament prost 
mobilat. Niciodată nu s-a inventat ceva mai frumos decât 
lampa astrală. Ne referim bineînţeles la lampa astrală 
propriu-zisă - lampa lui Argand10, cu abajurul din sticlă 
mată, iradiind o lumină selenară, uniformă şi odihnitoare. 
Abajurul din sticlă şlefuită este invenţia nereuşită a 
inamicului. Graba cu care l-am preluat, datorită în parte 
luminii sale sclipitoare, dar îndeosebi costului său mai 
ridicat, constituie un excelent comentariu pe marginea 
afirmației de la început. Nu-i exagerat a spune că folosirea 
în chip deliberat a abajurului din sticlă şlefuită trădează fie 
lipsa crasă a gustului estetic, fie oarba aservire faţă de 
capriciile modei. Lumina degajată de o oroare atât de 
stridentă este inegală, frântă şi dureroasă. Ea singură este 
suficientă ca să compromită o lume de armonii dintr-un 
decor expus influenţei sale. Frumuseţea femeilor, mai ales, 
îşi pierde jumătate din farmec sub ochiul ei nefast. 

Cât priveşte sticla, în general purcedem de la principii 
false. Trăsătura ei principală o reprezintă scânteierea - dar 
ce noian de orori conţine acest singur cuvânt! Lumina 
tremurată, neliniştită, uneori este plăcută (întotdeauna 
pentru copii şi idioţi), dar ea ar trebui eliminată din decorul 
unei încăperi. În adevăr, chiar şi lumina constantă, energică 
este inadmisibilă. Candelabrele uriaşe şi inexpresive din 
sticlă prismatică, fără abajur, alimentate cu gaz, ce atârnă 


în încăperile noastre cele mai cochete pot fi citate drept 
chintesenţa a tot ce este fals cât priveşte gustul estetic, sau 
nesăbuit cât priveşte prostia. 

Entuziasmul pentru scânteiere - fiindcă această noţiune 
este confundată, după cum am văzut, cu somptuozitatea 
abstractă - ne-a condus de asemenea la folosirea exagerată 
a oglinzilor. Ne îmbrăcăm pereţii locuinţelor cu oglinzi 
uriaşe de provenienţă britanică şi ne închipuim apoi că am 
făcut o treabă extraordinară. Or, chiar şi cea mai 
superficială reflecţie va convinge pe oricine care are cât de 
cât ochi de efectul detestabil produs de mai multe oglinzi, 
mai ales dacă ele sunt mari. Dincolo de proprietatea sa de 
reflexie, oglinda prezintă o suprafaţă continuă, plană, 
incoloră, monotonă - lucru întotdeauna şi în chip evident 
neplăcut, în calitatea sa de reflector ea contribuie enorm la 
producerea unei uniformităţi monstruoase şi odioase; iar 
răul este agravat aici nu doar în proporţie directă cu 
înmulţirea surselor sale, ci într-un raport constant 
crescător. De fapt o încăpere cu patru sau cinci oglinzi 
dispuse la întâmplare este, din punct de vedere artistic, o 
încăpere fără nici o formă. Dacă la acest rău adăugăm 
consecinţele fireşti ale oglindirii, obţinem un haos perfect 
de efecte discordante şi neplăcute. Chiar şi cel mai incult 
nătărău, intrând într-un apartament atât de pavoazat, îşi va 
da seama imediat că ceva nu-i în ordine, deşi probabil că va 
fi total incapabil să descopere pricina insatisfacţiei sale. Dar 
ia să conducem aceeaşi persoană într-o cameră mobilată cu 
gust: omul va lăsa să-i scape o exclamaţie de plăcere şi de 
surpriză. 

Faptul că la noi omul cu punga mare ascunde în ea un 
suflet mic este un rău izvorât din instituţiile noastre 
republicane. Coruperea gustului este un aspect sau un 
pandant al industriei dolarului. Pe măsură ce ne îmbogăţim 
ideile noastre ruginesc. Prin urmare nu în mijlocul 
aristocrației noastre trebuie să căutăm (dacă e să căutăm 
cât de cât în Appalachia) profunda spiritualitate a 


budoarului britanic. Căci am văzut apartamente ale unor 
americani de condiţie mijlocie, care, cel puţin în privinţa 
meritului negativ, ar putea rivaliza cu oricare interior de lux 
al prietenilor noştri de peste ocean. Chiar acum se 
înfăţişează ochiului minţii noastre o încăpere mică, lipsită 
de ostentaţie, în al cărei decor totul este ireproşabil. 
Proprietarul doarme pe o canapea - vremea e rece - este 
aproape de miezul nopţii: vom face o schiţă a încăperii în 
timp ce el se odihneşte. 

Este alungită - înjur de cincisprezece metri în lungime şi 
doisprezece în lăţime - formă ce oferă cele mai bune şanse 
(dintre cele mai accesibile) de mobilare. Are doar o singură 
uşă, nicidecum lată, la unul din capetele paralelogramului, 
şi numai două ferestre la celălalt capăt. 

Acestea din urmă sunt largi, ajungând până la podea, cu 
firide adânci, dând spre o verandă italienească. Geamurile 
sunt din sticlă purpurie, prinse în cercevele din lemn de 
trandafir, mai masive decât de obicei, în interiorul firidei ele 
sunt drapate cu o stofă groasă, argintie, urmând linia 
ferestrelor şi căzând liberă, în pliuri mici. În exteriorul 
firidei sunt atârnate perdele din mătase purpurie, extrem 
de bogate, cu o reţea groasă de franjuri aurii şi tivite cu 
acelaşi material argintiu din care este făcut şi storul 
exterior. Nu sunt nici un fel de cornişe; dar faldurile stofei 
(care sunt mai degrabă ascuţite decât masive, având un 
aspect diafan) ies dintr-un antablament lat cu o bogată 
lucrătură în aur, care înconjoară încăperea pe linia de unire 
dintre tavan şi pereţi. Draperia se manevrează cu ajutorul 
unei coarde groase de aur, ce atârnă liberă şi se termină cu 
un nod simplu. Nu se văd nici un fel de suporturi sau alte 
mecanisme. Culorile perdelelor şi ale canafurilor - nuanţe 
purpurii şi aurii - apar din belşug pretutindeni, 
determinând caracterul încăperii. 

Covorul - di ntr-un material de Saxa - este gros de un 
deget şi jumătate, având acelaşi fond purpuriu, cumpănit 
doar de prezenţa unui cordon de aur (asemănător cu cel 


împodobind perdelele) uşor aruncat deasupra fondului, în 
aşa fel încât să alcătuiască o succesiune de curbe bruşte şi 
neregulate, suprapunându-se uneori una peste cealaltă. 
Pereţii sunt îmbrăcaţi cu un tapet lucios într-o nuanţă 
argintiu-cenuşie, presărat cu arabescuri mărunte din 
purpuriul predominant, dar în tonuri mai deschise. 
Numeroasele tablouri cumpănesc întinsa suprafaţă a 
tapetului. Ele sunt în principal peisaje pictate într-o 
manieră fantezistă - precum Grota ielelor de Stanfield sau 
Lacul din Dismal Swamp de Chapman 1. Există totuşi trei 
sau patru capuri de femeie, de o eterică frumuseţe - 
portrete în stilul lui Sully12. Fiecare tablou este pictat în 
tonuri calde, dar sumbre. Nu apar „efecte stridente”. Toate 
tablourile emană un sentiment de tihnă. Niciunul nu e de 
dimensiuni mici. 

Tablourile prea mici dau încăperii aspectul pestriţ de care 
suferă un mare număr de opere de artă îndelung retuşate. 
Ramele sunt late, nu prea adinei, şi bogat încrustate, fără a 
fi estompate ori filigranate. Ele păstrează întreg luciul 
aurului şlefuit. Sunt fixate pe pereţi şi nu agăţate cu şnur. 
În această din urmă poziţie tablourile adesea câştigă mult, 
dar e stricat aspectul de ansamblu al încăperii. Doar o 
singură oglindă - nu prea mare - e vizibilă. Ca formă ea 
este aproape rotundă, fiind în aşa fel suspendată încât 
imaginea persoanelor nu se poate obţine din niciunul dintre 
locurile de şezut obişnuite din încăpere. Două canapele late 
şi joase din lemn de trandafir şi din mătase rubinie brodată 
cu flori aurii sunt singurele locuri de şezut, cu excepţia a 
două scaune uşoare, tot din lemn de trandafir. Se mai află 
un pian (tot din lemn de trandafir) fără acoperitoare, 
deschis. O masă octogonală, făurită din cea mai scumpă 
marmură, este aşezată lângă una dintre canapele. Aceasta 
este de asemenea fără acoperitoare - perdelele au fost 
socotite suficiente. 

Patru vaze de Sevres, mari şi superbe, din care se revarsă 
o mare de flori parfumate şi viu colorate, ocupă colţurile 


rotunjite ale încăperii. 

Un candelabru înalt, susţinând o lampă mică şi veche, cu 
un ulei nespus de aromat, atârnă aproape de capul 
prietenului meu adormit. Câteva rafturi uşoare şi subţiri, 
ale căror margini aurite sunt suspendate cu nişte şnururi 
de mătase rubinie cu ciucuri de aur, adăpostesc două sau 
trei sute de cărţi splendid legate13. In afară de aceste 
obiecte nu există alt mobilier, dacă exceptăm lampa Argand, 
cu un abajur simplu din sticlă mată, în nuanţe rubinii, care-i 
prinsă de plafonul înalt şi arcuit cu un lanţ subţire de aur, şi 
care învăluie totul într-o strălucire blinda, dar 
fermecătoare. 

NOTĂ 

FILOSOFIA MOBILĂRII (PHILOSOPHY OF FURNITURE) 


(A: Burton's Gentleman's Magazine, mai 1840; B: 
Broadway Journal, 3 mai 1845; C: Works, 1850) 

Schița include şi un fir narativ, fiind înrudită cu o altă 
povestire-eseu a lui Poe, Landor's Cottage (Vila lui Landor). 
Aceasta din urmă conţine într-adevăr descrierea idilică a 
căsuţei lui Poe din Fordham, dar în ce măsură Filosofia 
mobilării evocă imaginea vreunei încăperi locuite de Poe în 
timpul şederii sale în Philadelphia e un fapt nesigur. Totuşi, 
Lambert A. Wilmer, prietenul lui Poe, ne informează că 
acesta „ţinea în casă un pian ca să-i satisfacă Virginiei Poe 
gustul pentru muzică, într-o perioadă când veniturile sale 
nu îngăduiau defel un asemenea lux”. („Recollections of 
Edgar Poe”, în Baltimore Daily Commercial, 23 mai 1866.) 

Chiar dacă Poe nu şi-a putut niciodată permite luxul 
descris în Filosofia mobilării, el a avut totuşi un prilej de a-şi 
exersa talentul de „decorator”. Când Marie Louise Shew s-a 
mutat pe 'lenth Street, curând după 1 mai 1847, aflăm de la 
ea că: „i-am dat [lui Poe] carte blanche să-mi mobileze 
salonul de muzică şi biblioteca după gustul său. Eu însămi 
am agăţat tablourile,. Punând deasupra pianului o pânză 
uriaşă de Albani. Dl Poe a admirat-o ore în şir şi. Era foarte 


mulţumit de propunerea mea, iar unchiul meu mi-a zis că 
nu l-a văzut niciodată atât de vesel” (apud John H. Ingram, 
Life and Letters, Glasgow, 1890, p. 361). 

Filosofia mobilării a fost scrisă probabil în martie sau 
aprilie 1840. 

Această sumă ciudată era echivalentă cu VA „shillingi” 
newyorkezi sau reali de argint hispano-americani. Pe 
vremea lui Poe, în Statele Unite circulau chiar mai multe 
monede mexicane decât autohtone. 

Tălmăciri. În franceză: Charles Baudelaire, Philosophie de 
l'ameujblement, în Le Magazine des familles, oct. 1852, 
reed. În Le Monde litteraire, 27 mart. 1853, în Le Pays, 14 
sept. 1854, şi în Histoires grotesques et serieuses, Paris, 
Michel Levy, 1865. 

Titlul. Versiunea B: House Furniture (Mobilă de casă). A 
debutează cu următorul paragraf, eliminat ulterior: 
„Filosofia, afirmă Hegel, e complet inutilă şi stearpă, şi 
tocmai de aceea e cea mai sublimă dintre toate 
îndeletnicirile, cea mai demnă de atenţia noastră şi cea mai 
vrednică de entuziasmul nostru - o afirmaţie întrucâtva 
coleridgeană, un strop de adâncă înţelepciune într-un 
ocean de vorbe. Ar fi o pierdere de timp să dezlegi 
paradoxul - cu atât mai mult cu cât nimeni nu pune la 
îndoială faptul că filosofia îşi are meritele ei, servind unui 
număr infinit de scopuri. Există o anume rațiune, zice-se, în 
prăjitul ouălor, şi există filosofie chiar şi cât priveşte 
mobilarea unei încăperi - o filosofie însă care pare mai rău 
înţeleasă de americani decât de oricare altă naţiune 
civilizată de pe suprafaţa pământului”. Remarca atribuită 
lui Hegel ar putea reprezenta concepţia sa generală despre 
acest subiect, dar nicidecum cuvintele sale exacte. 

Omul mulţimii în româneşte de Liviu Cotrău 

Ce grand malheur, de ne pouvoir etre seul. 

La Bruyerel 

Bine s-a zis despre o anume carte germană că er lasst sich 
nicht lesen - nu se lasă citită. Există unele taine ce nu se 


lasă povestite. Mor unii oameni noaptea în paturile lor, 
frângând degetele unor duhovnici spectrali, privindu-i cu 
jale în ochi - mor cu disperarea în suflet şi gâtuiţi de 
spasme din pricina tainelor oribile ce nu suportă să fie 
dezvăluite. Uneori, vai! Cugetul omului este împovărat de o 
oroare atât de cumplită, încât singur mormântul îi poate 
aduce alinare. Şi astfel miezul întregii crime rămâne 
nedezlegat. 

Nu demult, cam spre sfârşitul unei seri de toamnă, şedeam 
lângă fereastra înaltă şi boltită a cafenelei D. din Londra. In 
urmă cu câteva luni zăcusem bolnav, dar acum eram în 
convalescenţă, şi renăscându-mi puterile, mă aflam într-una 
dintre acele stări de fericire ce sunt exact contrariul 
plictiselii - stări de maximă apetenţă, când spiritul vizionar 
îşi scutură vălul - axAuqg oţ npiv eirnev2 - iar intelectul, 
electrizat, îşi depăşeşte condiţia sa obişnuită, aidoma 
raţiunii vii şi totuşi naive a lui 

Leibnitz, retorica fantastă şi străvezie a lui Gorgias3. Chiar 
şi faptul că respiram mă umplea de bucurie; şi 
descopeream o adevărată plăcere până şi în sursele 
nenumărate şi legitime de durere. Nutream o curiozitate 
cumpătată, dar plină de vigoare pentru fiecare lucru. Cu 
trabucul în gură şi ziarul pe genunchi, m-am amuzat în 
marea parte a după-amiezei ba citind atent anunţurile, ba 
cercetând lumea pestriță din local, ba iscodind strada prin 
geamurile afumate. 

Această stradă este una dintre arterele principale ale 
metropolei, şi tot timpul zilei a fost extrem de aglomerată. 
Dar o dată cu lăsarea întunericului forfota creştea cu 
flecare minut; iar când toate felinarele fură aprinse, două 
torente dense şi neîntrerupte de trecători dădură năvală 
prin faţa uşii. La această oră din seară nu mai văzusem 
niciodată ceva asemănător, încât marea tumultuoasă de 
capete omeneşti mă umplea de emoția plăcută a ineditului, 
într-un târziu am renunţat să mai urmăresc cele ce se 


petreceau în hotel, adâncindu-mă în contemplarea 
priveliştii de afară. 

La început observaţiile mele aveau o tentă abstractă şi 
generalizatoare. Priveam trecătorii în mase şi-i studiam în 
raporturile lor colective. Curând însă am coborât la detalii 
şi-am început să cercetez cu migală nenumăratele tipuri de 
siluetă, îmbrăcăminte, ţinută, mers, chip şi expresie a feţei. 

Majoritatea celor care se perindau aveau aerul satisfăcut 
al omului de afaceri, părând a nu se gândi decât cum să-şi 
croiască drum prin mulţime, îşi încruntau sprâncenele şi-şi 
roteau cu iuţeală ochii în cap. 

Când erau îmbrânciţi de ceilalţi trecători nu dădeau nici 
un semn de nerăbdare, ci îşi netezeau hainele şi se 
îndepărtau grăbiţi. Alţii, şi ei un grup numeros, aveau 
gesturi neliniştite, feţe congestionate, vorbeau şi gesticulau 
singuri, părând oarecum stingheriţi de aglomeraţia din jur. 
Când erau împiedicaţi să înainteze încetau ca prin farmec 
să mai bolborosească, dar începeau să gesticuleze îndoit, 
aşteptând, cu un zâmbet distrat şi forţat pe buze, până ce 
treceau persoanele care le aţineau calea. Când erau 
înghiontiţi îşi cereau mii de scuze agresorilor, părând 
nemaipomenit de încurcaţi. Dincolo de aceste amănunte n- 
am observat nimic deosebit la aceste două mari grupuri. 
Cât priveşte îmbrăcămintea, ea era, cum s-ar spune, 
decentă. Erau, nu încape îndoială, gentlemeni, negustori, 
avocaţi, furnizori, jucători la bursă - eupatrizi4 şi stâlpii 
societăţii - fie oameni fără ocupaţie, fie oameni angajaţi 
activ în afacerile lor personale, desfăşurând o activitate pe 
propria lor răspundere. Ei nu-mi treziră un interes 
deosebit. 

Clasa funcţionarilor sărea în ochi, iar aici am descoperit 
două diviziuni remarcabile. Erau funcţionăraşii de la curţile 
de justiţie - gentlemeni tineri, în costume strânse pe corp, 
cizme lăcuite, cu părul bine pomădat şi cu un surâs insolent 
pe buze. Făcând abstracţie de ţinuta lor oarecum solemnă, 
pe care aş numi-o, în lipsa unui termen mai bun, 


birocratică, manierele acestor indivizi îmi păreau a fi copia 
exactă a ceea ce în urmă cu vreo douăsprezece sau 
optsprezece luni fusese o culme a bon ton-ului. Aceştia 
afişau aerele demodate ale „micii nobilimi” - în opinia mea, 
cea mai bună definiţie a grupului respectiv. 

Cât priveşte cealaltă pătură - aceea a funcţionarilor 
superiori sau a „vechilor camarazi” de la firmele cu marcă - 
era imposibil s-o confunzi. Pe aceştia îi puteai recunoaşte 
după costumul negru sau maron cu croi lejer, cravata şi 
jiletca albe, pantofii mari şi rezistenți, ciorapii sau 
jambierele groase. Aveau cu toţii un început de chelie, iar 
urechea lor dreaptă, obişnuită de-atâta timp să susţină un 
creion, se pleoştise la un capăt. Am observat că întotdeauna 
îşi scoteau şi-şi puneau pălăria cu ambele mâini şi că purtau 
ceasuri prinse cu lănţişoare de aur, scurte şi groase, de un 
model foarte vechi. Afectarea lor viza o anume 
respectabilitate, dacă există într-adevăr o afectare atât de 
onorabilă. 

Erau o sumedenie de indivizi cu o înfăţişare sclipitoare, în 
care am recunoscut pungaşii de prim rang ce infestează 
toate marile oraşe. 

I-am cercetat pe aceşti „mici nobili” cu interes sporit, căci 
nu puteam înţelege cum de sunt luaţi drept gentlemeni de 
către gentlemenii înşişi. 

Manşetele lor uriaşe, degajând un aer de excesivă 
francheţe, ar fi trebuit să-i dea de gol imediat. 

Cartoforii, din care am zărit nu puţini, erau şi mai uşor de 
recunoscut, căci purtau tot soiul de toalete, de la codoşul 
siret şi disperat, cu vestă de catifea şi cravată fistichie, cu 
lâănţişoare aurite şi nasturi filigranaţi, la sutana clericală, de 
o scrupuloasă modestie, din care nimic n-ar fi trezit nici cea 
mai vagă bănuială. Totuşi, toţi se distingeau prin tenul lor 
oacheş şi apos, ochii opaci şi nebuloşi, buzele palide şi 
ţuguiate. Mai erau încă două trăsături după care îi puteam 
întotdeauna deosebi: tonul grav şi prudent în conversaţie, 
precum şi poziţia neobişnuită a degetului mare - în unghi 


drept faţă de restul degetelor. Am observat că aceşti găinari 
erau adesea întovărăşiţi de un neam de indivizi cu 
apucături oarecum diferite, totuşi păsări din aceeaşi specie. 
Aceştia ar fi putut fi definiţi drept gentlemeni care trăiau 
pe seama inteligenţei lor înnăscute. Ei păreau să se 
repeadă asupra oamenilor în două batalioane: cel al 
filfizonilor şi cel al militarilor. Principalele trăsături ale 
primului grup erau pletele lungi şi chipurile surâzătoare; 
ale celui de-al doilea, redingotele şi sprâncenele încruntate. 
Coborând pe scara a ceea ce se cheamă „nobilime” am 
descoperit subiecte de meditaţie şi mai întunecate, şi mai 
profunde. Am văzut negustori evrei cu ochi de vultur 
scăpărând pe chipuri ale căror trăsături purtau doar 
expresia unei abjecte umilinţe, cerşetori de meserie, 
aruncând priviri amenințătoare înspre fraţii lor de condiţie 
mai bună, pe care numai disperarea îi minase în toiul nopţii 
să ceară de pomană, infirmi costelivi şi gălbejiţi, pe care 
Moartea îşi aşezase mâna grea, şi care şontâcăiau şi se 
furişau anevoie prin mulţime, privind pe fiecare în faţă cu 
implorare, ca şi când ar fi căutat vreo consolare 
miraculoasă, vreo speranţa pierdută; fete tinere şi modeste, 
întorcându-se, după o zi de muncă istovitoare, la locuinţele 
lor lugubre, ferindu-se, mai mult întristate decât indignate, 
de privirile bădăranilor, a căror atingere nici măcar nu 
putea fi evitată; târfe de tot soiul şi de toate vârstele - 
frumuseţea fără cusur în primăvara feminităţii, amintind de 
statuia lui Lucian5, pe dinafară marmură de Păros, iar pe 
dinăuntru plină de gunoi; leproasa în zdrenţe, 
dezgustătoare şi în ultimul hal de decădere; hoaşca de 
vrăjitoare ridată, împopoţonată şi sulemenită, făcând un 
ultim efort de întinerire; copila încă necoaptă şi totuşi 
versată, prin contactul îndelungat, în înfiorătoarele urzeli 
ale negoţului ei, roasă de ambiția turbată de a fi socotită 
egala mai vârstnicelor ei tovarăşe întru pierzanie; beţivi cu 
duiumul şi imposibil de descris - unii numai în zdrenţe şi 
petice, clătinându-se fără grai, cu chipuri desfigurate şi ochi 


inexpresivi - alţii purtând costume cândva bune, care erau 
periate şi acum cu multă grijă - bărbaţi care în drumul lor 
prin mulţime apucau cu degete tremurânde orice obiect 
întâlnit în cale; alături de aceştia, plăcintari, misiţi, 
cărbunari, coşari; flaşnetari, dresori de maimuțe şi 
recitatori de balade, vânzătorii umăr la umăr cu cântăreții; 
meşteri zdrenţăroşi şi muncitori de toate neamurile, 
epuizați, dar cu toţii cuprinşi de o veselie zgomotoasă şi 
desfrânată, care, prin discordanţele sale, deopotrivă rănea 
urechea şi crea în ochi o senzaţie de durere. 

Pe măsură ce creştea întunericul creştea şi în mine 
curiozitatea faţă de acest tablou; căci nu atât aspectul 
general al mulţimii îşi schimba contururile materiale 
(trăsăturile ei mai blânde dispărând o dată cu retragerea 
treptată a părţii mai acătării a publicului, ieşind mai bine în 
relief trăsăturile sale mai grosolane, pe măsură ce ora 
înaintată scotea din bârlog fiece specie de infamie), dar 
razele felinarelor cu gaz, mai firave la început, după lupta 
lor cu ziua muribundă, ieşiră în cele din urmă biruitoare, 
aruncând acum asupra fiecărui lucru un luciu spasmodic şi 
neliniştit. Totul era întunecat, dar splendid, precum 
abanosul cu care a fost asemuit stilul lui Tertullian. 

Efectul sălbatic al luminii mă îndemnă să cercetez fiecare 
chip în parte; şi, deşi repeziciunea cu care această lume de 
lumină zburând pe dinaintea ferestrei mă împiedica să 
arunc mai mult decât o privire asupra fiecărui obraz, aveam 
totuşi impresia că în starea psihică ciudată pe care o aveam 
atunci reuşeam frecvent să descifrez, chiar şi în răstimpul 
scurt al unei priviri, istoria unor ani îndelungați. 

Cu fruntea lipită de geam eram ocupat astfel cu 
observarea gloatei, când deodată apăru în faţa ochilor meu 
un chip (acela al unui bătrân decrepit de vreo şaizeci şi 
cinci-şaptezeci de ani) - un chip ce-mi reţinu şi-mi absorbi 
de-ndată întreaga atenţie, din pricina absolutei idiosincrazii 
a expresiei sale. Nu mai văzusem niciodată până atunci 
ceva ce să semene cât de cât cu această expresie, îmi aduc 


aminte că primul meu gând fu acela că dacă Retzsch6 ar fi 
văzut-o, cu siguranţă ar fi preferat-o propriilor sale 
încarnări ale Satanei. Pe când încercam în răstimpul scurt 
al celei dintâi priviri să-mi formez o părere despre 
semnificaţia sa, în mintă mea se închegau în chip tulbure şi 
paradoxal imagini ale inteligenţei atotputernice, ale 
prudenţei, ale sărăciei, ale avariţiei, ale sângelui rece, ale 
răutăţii, ale setei de sânge, ale triumfului, ale veseliei, ale 
terorii excesive, ale intensei şi supremei disperări. Mă 
simţeam aţâţat la culme, uimit, fascinat. Am zis în sinea 
mea: - „Ce istorie ciudată stă scrisă în acest piept!”7 Apoi 
m-a cuprins dorinţa neostoită de a nu-l pierde din ochi pe 
acest om, de a şti mai multe despre el. 

Punându-mi în grabă paltonul, apucând pălăria şi 
bastonul, m-am repezit în stradă şi am început să-mi croiesc 
drum prin mulţime în direcţia în care-l văzusem plecând, 
căci el dispăruse deja. Într-un târziu am reuşit destul de 
greu să-l descopăr, să mă apropii de dânsul şi să-l urmăresc 
îndeaproape, dar cu mari precauţiuni, ca să nu-i atrag 
atenţia. 

Acum aveam un prilej cât se poate de bun să-i cercetez 
persoana. Era scund de statură, foarte “lab şi aparent 
foarte firav. Hainele sale erau mai peste tot murdare şi 
zdrenţuite, şi întrucât nimerea din când în când sub lumina 
puternică a câte unui felinar, mi-am dat seama că stofa, deşi 
slinoasă, era de excelentă calitate; iar dacă ochii nu-mi 
jucau o festă am zărit printr-o deschizătură a mantiei ce-l 
acoperea, încheiată până sus, şi evident de ocazie, 
scânteierea unui diamant şi a unui pumnal. Această 
descoperire îmi aţâţă curiozitatea, încât am decis să-l 
urmăresc pe necunoscut oriunde se va duce8. 

Se înnoptase de-a binelea acum, iar peste oraş se 
aşternuse o negură umedă şi deasă, care curând se 
preschimbă într-o ploaie grea şi necontenită. Această 
schimbare a vremii avu un efect ciudat asupra mulţimii, 
care dintr-o dată fu străbătută toată de un nou tremur, 


adăpostită de o mare de umbrele. Vuietul, agitația, 
înghionteala se înzeciră, în ce mă priveşte nu-mi păsa prea 
tare de ploaie - o mai veche febră ce-mi stăruia în trup 
făcea ca umezeala să-mi pară primejdios de voluptuoasă. 

Mi-am legat la gură o batistă şi am purces mai departe. 
Vreme de o jumătate de ceas bătrânul îşi urmă drumul cu 
greu pe artera principală, iar eu mergeam aproape cot la 
cot cu dânsul de teamă să nu-l scap din vedere. 
Neîntorcând capul nici măcar o dată, nu m-a zărit. In cele 
din urmă ajunse într-o stradă laterală, care, deşi dens 
populată, nu era atât de înţesată ca artera principală pe 
care o lăsase în urmă. Aici ieşi clar la iveală o anume 
schimbare în comportamentul său. Mergea mai încet şi cu 
mai puţină hotărâre decât înainte - cu mai multă ezitare. 
Traversă strada şi făcu calea întoarsă de mai multe ori la 
rând, fără vreun scop aparent; şi cum îmbulzeala era încă 
destul de mare, la fiecare asemenea mişcare a trebuit să 
mă ţin foarte aproape de dânsul. Strada era lungă şi 
îngustă, iar el zăbovi în ea aproape o oră, răstimp în care 
numărul trecătorilor a scăzut treptat, până când a ajuns la 
acela pe care-l vezi de obicei la prânz pe Broadway lângă 
Park9 - atât de mare este diferenţa dintre populaţia 
Londrei şi aceea a celui mai aglomerat oraş american. Al 
doilea ocol ne aduse într-un scuar luminat feeric şi 
fremătând de viaţă. Vechiul comportament al bătrânului 
reapăru. 

Bărbia îi căzu pe piept, în vreme ce ochii i se roteau 
sălbatic în toate direcţiile pe sub sprâncenele încruntate, 
fixându-i pe toţi cei din jurul său. Se îndemna la drum cu 
îndărătnicie şi perseverenţă. Am fost surprins totuşi să 
constat că, după ce a dat ocolul scuarului, s-a întors înapoi 
pe propriile-i urme. Am fost şi mai surprins să-l văd 
repetând acest drum de câteva ori - o dată fiind cât pe ce 
să mă descopere, pe când luă colţul cu o mişcare mai 
bruscă. 


Cu această îndeletnicire mai consumă un ceas, la sfârşitul 
căruia nu ne mai împiedicam de trecători ca la început. 
Ploaia cădea repede, aerul devenise răcoros, iar oamenii se 
retrăgeau spre casele lor. Cu un gest de nerăbdare 
pribeagul pătrunse într-o stradă lăturalnică, mai pustie 
parcă. Pe o distanţă de vreun sfert de milă alergă de-a 
lungul ei cu o sprinteneală pe care nici nu visam s-o văd la 
un om de vârsta lui, ceea ce-mi dădu mult de furcă în a mă 
ţine după el. In câteva minute am ajuns la un imens şi 
zgomotos bazar, ale cărui sectoare păreau foarte familiare 
necunoscutului, şi unde vechiul său comportament îşi făcu 
din nou apariţia în modul în care îşi croia drum încoace şi 
încolo, fără ţintă, prin gloata de cumpărători şi de 
vânzători. 

În jur de un ceas şi jumătate cât ne-am tot învârtit în acest 
loc a trebuit să dau dovadă de multă prudenţă ca să mă ţin 
în apropierea lui fără să-i atrag atenţia. Din fericire, purtam 
o pereche de galoşi, încât puteam umbla în perfectă linişte, 
în nici un moment nu şi-a dat seama că-l urmăream. A 
vizitat prăvălie după prăvălie fără să târguiască nimic, fără 
să scoată o vorbă, aruncând asupra tuturor obiectelor o 
privire fixă, sălbatică, absentă. Acum eram complet derutat 
de comportamentul său, drept care am hotărât ferm să nu 
mă despart de dânsul până ce nu-mi voi fi satisfăcut cât de 
cât curiozitatea în privinţa lui. 

Un orologiu cu timbru sonor bătu ora unsprezece, şi 
lumea se grăbea să părăseasă bazarul. Un vânzător, 
trăgând oblonul, îl îmbrânci pe bătrân şi în clipa aceea i-am 
văzut făptura străbătută de un tremur puternic. 

Se năpusti în stradă, privi o clipă în jur cu nelinişte, apoi 
începu să alerge cu o iuţeală incredibilă pe zeci de ulicioare 
întortocheate şi pustii, până când am ajuns din nou pe 
artera principală de unde pornisem - strada cu hotelul D. 
Dar aceasta nu mai avea acelaşi aspect. 

Mai strălucea încă de la felinarele cu gaz, dar ploaia cădea 
în rafale şi nu se vedeau decât puţine persoane. 


Necunoscutul păli. Cu un aer abătut făcu câţiva paşi pe 
bulevardul nu demult aglomerat, apoi, cu un oftat greu, o 
luă în direcţia fluviului şi, plonjând într-un labirint de cărări 
lăturalnice, nimeri în cele din urmă în faţa unuia din 
teatrele principale. Era ora închiderii, şi publicul inundase 
ieşirile. L-am văzut pe bătrân căscând gura, ca după aer, 
înainte de a se năpusti în mijlocul mulţimii; dar am avut 
impresia că agonia cumplită de pe chipul său se mai 
potolise întrucâtva. Capul îi căzu din nou pe piept; omul îmi 
apărea exact la fel cum îl văzusem întâia oară. Am observat 
că acum o luase în direcţia în care plecaseră cei mai mulţi 
dintre spectatori, dar în general vorbind, îmi era imposibil 
să înţeleg ceva din comportamentul său bizar. 

Pe cum înainta, lumea din jurul său se rărea tot mai mult, 
iar lui îi reveniră vechea nelinişte şi ezitare. O bucată de 
vreme se ţinu aproape de o ceată de vreo zece-doisprezece 
scandalagii, dar numărul se împuţina rând pe rând, până 
când nu mai rămaseră decât trei, pe o uliţă îngustă, lugubră 
şi puţin frecventată. Necunoscutul se opri şi pentru o clipă 
păru cufundat în gânduri; apoi, dând semne de nelinişte, o 
apucă iute pe o rută care ne aduse la marginea oraşului, în 
nişte regiuni foarte diferite de cele pe care le 
străbătuserăm până atunci. Era cel mai zgomotos cartier al 
Londrei, unde fiecare lucru purta pecetea groaznică a celei 
mai deplorabile sărăcii şi a celei mai disperate fărădelegi. 
La lumina palidă a unui felinar rătăcit se vedeau clădiri 
înalte de lemn, îmbătrânite şi roase de cari, gata să se 
prăbuşească în direcţii atât de multe şi de capricioase, încât 
cu greu se desluşea printre ele urma vreunei poteci. Dalele 
pavajului zăceau care pe unde, dislocate de iarba 
atotbiruitoare. O mizerie înfiorătoare colcăia în canalele 
înfundate, întreaga atmosferă gemea de dezolare. Totuşi, 
pe măsură ce înaintam, reînviau treptat şi sigur zvonuri de 
viaţă omenească, iar într-un târziu se puteau vedea mari 
grupuri de oameni dintre cei mai oropsiţi locuitori ai 
Londrei, vânzolindu-se încoace şi încolo. Inima bătrânului 


zvâcni din nou, ca o lampă în agonie. Şi iarăşi o porni la 
drum cu pas sprinten. De cum am dat colţul ne izbi în faţă o 
lumină orbitoare şi ne-am trezit înaintea unuia dintre 
giganticele temple suburbane ale Necumpătării - unul din 
nenumăratele palate ale Satanei, Gin10. 

Era acum aproape de ziuă, dar mai erau încă unii beţivi 
nenorociţi care intrau şi ieşeau pe uşa fastuoasă. Cu un 
chiot de bucurie bătrânul reuşi să se strecoare înăuntru, îşi 
reluă de-ndată vechea ţinută, şi începu să se preumble 
înainte şi înapoi, fără vreun scop anume, în mijlocul gloatei. 
Totuşi nu zăbovi mult în această îndeletnicire, căci 
îmbulzeala de la uşă dădea de înţeles că proprietarul se 
pregătea să închidă localul peste noapte. Ceea ce-am zărit 
atunci pe chipul ciudatei fiinţe pe care o urmărisem cu 
atâta îndărătnicie era ceva chiar mai intens decât 
disperarea. Cu toate acestea nu-şi conteni alergătura, ci cu 
o energie smintită se întoarse brusc pe urmele sale până în 
inima 

Londrei fremătânde. Goni mult şi iute, în vreme ce eu îl 
urmăream cu nemărginită uimire, hotărât să nu abandonez 
o cercetare care-mi absorbea acum întreaga fiinţă. Soarele 
apăru pe când noi alergam întruna, şi când am ajuns din 
nou în zona cea mai aglomerată a imensului oraş - strada 
cu Hotelul D., ea ne oferi spectacolul unei forfote şi zarve de 
glasuri omeneşti cu nimic mai prejos decât cel pe care-l 
văzusem cu o seară înainte. Iar aici, îndelung, în miezul 
agitaţiei mereu crescânde, m-am încăpățânat în a-l urmări 
pe necunoscut. Dar ca de obicei el se preumbla încoace şi 
încolo, şi cât a ţinut ziua nu s-a îndepărtat de viitoarea 
acestei străzi. lar când se făcură simţite umbrele celei de-a 
doua înserări eram obosit de moarte şi, oprindu-mă chiar în 
dreptul pribeagului, l-am privit neclintit în faţă. Nu m-a 
observat, ci şi-a reluat plimbarea solemnă, în vreme ce eu, 
încetând a-l mai urmări, am rămas adâncit în contemplaţie. 

— Acest bătrân, am zis într-un târziu, este întruchiparea şi 
esenţa celei mai cumplite crime. El refuză să fie singur. 


E] este omul mulţimii, în zadar îl urmăresc, căci nu voi mai 
afla nimic despre el sau despre faptele sale. Cea mai 
nesimţitoare inimă din lume este o carte mai execrabilă 
decât Hortulus Animae11, şi poate că nu-i decât una din 
marile binefaceri ale lui Dumnezeu că er lasst sich nicht 
lessen. 

NOTĂ 

OMUL MULȚIMII (THE MAN OF THE CROWD) 


(A: The Casket, dec. 1840 şi Gentleman's Magazine, dec. 
1840; B: Tales, 1845; C: eopia ]. Lorimer Graham după B cu 
revizuiri manuscrise; D: Works, 1850; PHANIASY-PIECES, 
numai titlul) 

Într-un eseu din ciclul Marginalia (nr. 194, Graham's, ian. 
1848, p. 24), Poe notează faptul că cineva ar putea 
„revoluţiona. Gândirea umană. Opinia şi. Sentimentul” 
publicând „o cărticică. Intitulată Sufletul meu în toată 
goliciunea sa”. Dar, adaugă ei, „această cărticică trebuie să. 
Fie fidelă titlului ei. Nici un om nu va îndrăzni vreodată să o 
scrie. Hârtia s-ar zbârci şi-ar arde la fiecare atingere a 
peniţei înfierbântate”. 

Nuvela e scrisă în maniera Schiţelor lui Boz de Charles 
Dickens, din care Poe a recenzat câteva în revista Southern 
Literary Messenger (iun. 1836), părând chiar a fiun 
răspuns la pasajul următor din Moartea beţivului: „S-au 
spus poveşti ciudate în rătăcirile muribunzilor; poveşti atât 
de pline de păcate şi de crime, încât cei care stăteau la 
căpătâiul bolnavilor au fugit înspăimântați şi îngroziţi la 
gândul că ar putea înnebuni de cele ce auzeau şi vedeau; şi 
duium de nenorociţi au murit singuri, pomenind de fapte 
ale căror nume erau destul ca să alunge şi pe cei mai 
curajoşi bărbaţi”. 

Tălmăciri. În franceză: Charles Baudelaire, L'Homme des 
foules, în Le Pays, 27 şi 28 ian. 1855, reed. În Nouvelles 
histoires extraordinaires, Michel Levy, Paris, 1857. 


Titlul. Versiunea C: The Man în the Crowd (Omul din 
mulţime). 

POVESTIRI 1641-1842 

Crimele din Rue Morgue în româneşte de Ion Vinea 

Ce cântec sirenele cântau? Sau ce nume şi-a luat Ahile 
când s-a ascuns printre femei? 

lată întrebări care, într-adevăr, te pun în încurcătură, dar 
cărora, totuşi, li s-ar putea afla răspuns. 

Sir Thomas Brownel 

Însuşirile minţii noastre, pe care le denumim analitice, nu 
prea sunt făcute pentru a fi supuse analizei. Le apreciem 
numai după efectele lor. 

Ceea ce ştim, printre altele, despre ele e că sunt, pentru 
cel care le are într-o măsură neobişnuită, un izvor de 
bucurii dintre cele mai mari. 

Aşa cum omul voinic se bucură de puterea lui trupească şi 
se complace în exerciţii care îi pun muşchii în mişcare, tot 
astfel analistul se mândreşte cu acea uşurinţă a cugetului 
său în a descurca lucrurile, îi fac plăcere până şi cele mai 
neînsemnate prilejuri care îi pun la încercare talentul. E 
îndrăgostit de tot ce e enigmă, rebus, hieroglife şi dă 
dovadă în dezlegarea lor de o isteţime atât de deosebită, 
încât pare supranaturală în ochii celor care n-au decât o 
inteligenţă obişnuită. Rezultatele dobândite prin chiar 
spiritul şi esenţa metodei sale par într-adevăr a fi rodul unei 
intuiţii. 

Această aptitudine de a rezolva poate fi mult dezvoltată 
prin studiul matematicilor şi mai ales prin cea mai înaltă 
ramură a acestora, care, pe nedrept şi numai din pricina 
operaţiunilor ei retrograde, a fost numită analiză, ca şi cum 
ar fi analiza par excellence. Dar calculul în sine nu e chiar 
analiză. Un jucător de şah, de pildă, poate să calculeze fără 
a analiza. Jocul de şah, prin urmare, e foarte greşit înţeles 
în ce priveşte efectele sale asupra spiritului. N-am de gând 
să scriu un tratat, ci doar să prefaţez prin câteva observaţii, 
făcute cu totul în treacăt, o povestire oarecum ciudată. Mă 


folosesc deci de acest prilej ca să afirm că forţele cele mai 
înalte ale cugetului sunt întrebuințate din plin şi mai 
spornic în modestul joc de dame decât în trudnica uşurătate 
a şahului, în acest din urmă joc, în care fiece piesă se mişcă 
în mod diferit şi bizar, doar ce e complex este luat (greşeală 
destul de obişnuită) drept adânc. 

Atenţia e puternic pusă în joc. Dacă slăbeşte numai o clipă, 
facem o greşeală, din care iese o pierdere sau chiar 
înfrângerea. lar mişcările permise fiind nu numai felurite, 
dar şi cu puteri deosebite, sorții unor asemenea greşeli 
devin tot mai numeroşi şi de nouă ori din zece câştigă nu 
cel mai iscusit jucător, ci doar cel mai cu luare-aminte. Şi, 
dimpotrivă, la jocul de dame, în care mişcarea e unică şi nu 
suferă decât puţine schimbări, probabilitățile de nebăgare 
de seamă sunt mai mici, iar atenţia fiind mult mai puţin 
întrebuințată, orice avantaj obţinut de unul din jucători se 
datoreşte numai superioarei sale isteţimi. Pentru a vorbi 
mai concret, să presupunem un joc de dame în care 
numărul pieselor e redus la patru regine şi în care, desigur, 
nici o scăpare din vedere nu e cu putinţă. E lucru vădit că 
victoria nu poate fi dobândită aici (jucătorii fiind de forţe 
egale) decât printr-o mişcare bine chibzuită - recherchee - 
rezultatul unei puternice încordări a minţii. Lipsit de 
mijloacele obişnuite, analistul pătrunde totuşi în cugetul 
potrivnicului său, se face una cu el şi nu o dată găseşte 
numai dintr-o ochire singura cale (uneori într-adevăr mult 
prea simplă) de a-i întinde o cursă sau de a-l face să 
calculeze greşit. 

S-a vorbit adesea despre whist, despre înrâurirea lui 
asupra a ceea ce se numeşte facultatea de a calcula a 
spiritului, şi se cunosc oameni dintre cei mai luminaţi care 
par a găsi în acest joc o plăcere de neînțeles, dispreţuind 
şahul ca pe un joc uşuratic. Fără îndoială că nu mai există 
nici un alt mijloc asemănător care să pună la încercare într- 
o astfel de măsură însuşirea analitică a omului. Cel mai bun 


jucător de şah din toată creştinătatea nu poate fi altceva 
decât cel mai bun jucător de şah. 

Dar măiestria lui la jocul de whist înseamnă şi putinţa de a 
reuşi în toate acele împrejurări mult mai de seamă în care 
mintea omului se află în luptă cu mintea altcuiva. Când spun 
măiestrie, înţeleg acea desăvârşire la joc care cuprinde o 
înţelegere a tuturor împrejurărilor din care putem trage 
folos cinstit. Ele sunt nu numai felurite, dar şi multiforme şi 
se ascund adesea în acele tainiţe ale gândului unde o 
inteligenţă obişnuită nu poate pătrunde. A observa cu 
luare-aminte înseamnă a-ţi aminti cu de-amănuntul. Iar în 
această privinţă jucătorul de şah, deprins a fi atent, va juca 
foarte bine whist, fiindcă regulile lui Hoyle (întemeiate pe 
simplul mecanism al locului) pot fi uşor înţelese de către 
toată lumea?2. Aşadar, a avea o memorie bună şi a juca după 
tipic înseamnă în general a fi un jucător desăvârşit. Dar 
dibăcia analistului se arată mai ales în cazurile ce stau 
dincolo de reguli. El face în tăcere o mulţime de observaţii 
şi deducţii. Partenerii săi fac, poate, la fel. Iar valoarea 
informaţiei dobândite nu stă în trăinicia deducţiei, cât în 
calitatea observaţiei. Ceea ce trebuie neapărat să ştii e 
tocmai ce anume trebuie observat. Jucătorul nostru nu se 
mărgineşte câtuşi de puţin la propriul său joc, cu toate că 
acesta e adevăratul scop, şi nu dispreţuieşte tot ce poate 
deduce şi din lucruri în afara jocului. El examinează 
fizionomia partenerului şi o compară atent cu a fiecărui 
potrivnic. la seama la felul cum fiecare îşi potriveşte cărţile. 
Adesea poate socoti câte „atuuri” şi câte „onoruri” are 
fiecare partener după privirile pe care şi le aruncă unii 
altora. Pe măsură ce se desfăşoară jocul, el îşi înseamnă în 
minte fiece schimbare de fizionomie şi îşi alcătuieşte un 
capital de gânduri din feluritele expresii de siguranţă sau 
de uimire, de triumf sau de supărare ale jucătorilor. Din 
felul cum adună unul o levată ghiceşte dacă acelaşi ins e în 
măsură să mai facă una, în continuare. După felul cum au 
fost aruncate cărţile pe masă îşi dă seama dacă jocul a fost 


sincer sau prefăcut. Un cuvânt rostit întâmplător sau din 
nebăgare de seamă, o carte scăpată jos sau întoarsă fără 
voie şi neliniştea sau nepăsarea care urmează pe când se 
face numărătoarea levatelor, şi ordinea în care sunt 
aşezate, şovăiala, încurcătura, înfrigurarea sau 
neastâmpărul, totul e pentru percepţia lui - intuitivă în 
aparenţă - un semn ce-i dezvăluie adevărata stare a 
lucrurilor. 

După ce s-au făcut cele dintâi două sau trei tururi, el ştie 
foarte bine ce anume se află în mâna fiecărui jucător şi îşi 
urmăreşte jocul cu o siguranţă atât de deplină, de parcă 
ceilalţi parteneri şi-ar fi dat cărţile pe faţăa3. 

Nu trebuie să confundăm însuşirea analitică cu simpla 
ingeniozitate. Căci, pe când analistul este totodată şi 
ingenios, se întâmplă adesea ca omul ingenios să fie cu totul 
lipsit de darul de a analiza. 

Puterea de a construi sau de a combina, prin care, de 
obicei, se manifestă ingeniozitatea, şi căreia frenologii4 (în 
mod greşit, după mine) i-au atribuit un anumit centru 
cerebral, presupunând că e o însuşire înnăscută, a fost 
observată şi la debili mintali, destul de des ca să atragă 
atenţia psihologilor, între ingeniozitate şi aptitudinea 
analitică există o deosebire într-adevăr mult mai mare 
decât aceea dintre fantezie şi imaginaţie, dar de un 
caracter cu totul analog, în fapt, se constată că omul 
ingenios e totdeauna plin de fantezie, dar că omul cu 
adevărat imaginativ nu e niciodată altceva decât un analitic. 

Povestirea ce urmează va fi pentru cititor ca un fel de 
comentariu asupra tezelor expuse. 

Pe când locuiam la Paris, în primăvara şi parte din vara 
anului 18., am cunoscut un anume domn C. Auguste Dupin. 
Acest tânăr gentleman se trăgea dintr-o familie foarte bună, 
ba chiar dintr-o vestită familie, dar, în urma unui sir de 
nenorociri de tot felul, sărăcise aşa de tare, încât firea sa 
aprigă fusese îngenuncheată, iar el încetase să-şi mai taie 
drum prin lume sau să mai încerce să-şi refacă averea. 


Mulțumită generozităţii creditorilor, mai era încă în 
stăpânirea unei rămăşiţe din patrimoniul său, şi cu venitul 
acesteia izbutise, printr-o crâncenă economie, să facă faţă 
nevoilor stricte ale vieţii, fără a se mai sinchisi de ceea ce le 
depăşea. Singurul său lux erau, într-adevăr, numai cărţile, 
dar la Paris ele se pot căpăta cu uşurinţă. 

Întâlnirea noastră dintâi a avut loc într-o mică bibliotecă 
de împrumut din Rue Montmartre, unde s-a întâmplat să 
fim amândoi în căutarea aceleiaşi cărţi, foarte prețioasă şi 
rară. Faptul acesta stabili între noi o strânsă apropiere. Ne- 
am văzut de atunci tot mai des. Am fost cu totul prins de 
mica poveste a familiei sale, pe care mi-a povestit-o 
amănunţit cu acea deplină candoare în voia căreia se lasă 
orice francez când vorbeşte de el însuşi. Am fost şi mai 
uimit când mi-am dat seama cât de multe şi de felurite îi 
erau lecturile. Şi, mai presus de toate, am fost pătruns până 
în adâncul inimii de avântul şi căldura sufletului, precum şi 
de prospeţimea vioaie a închipuirii sale. Colindând prin 
Paris după unele lucruri pe care le căutam pe atunci, mi-am 
dat seama că pentru mine tovărăşia unui asemenea om era 
o comoară nepreţuită şi i-am împărtăşit deschis cele ce 
simţeam. Până la urmă, am luat hotărârea să locuim 
împreună cât timp aveam să rămân în oraş, şi, fiindcă 
treburile mele nu erau aşa de încurcate ca ale sale, mi-am 
îngăduit să închiriez pe socoteala mea şi să mobilez o 
locuinţă pentru amândoi, într-un stil potrivit cu felul nostru 
comun de a fi, mai degrabă întunecat şi fantastic. 

Era o casă măcinată de vreme şi stranie, rămasă nelocuită 
din pricina vreunor superstiții de care nici n-am vrut să 
ştim, şi care sta gata să se năruie într-un ungher pustiu şi 
retras din Faubourg St-Germain. 

Dacă lumea ar fi cunoscut felul nostru de trai aici, ne-ar fi 
luat desigur drept nebuni, nişte nebuni poate inofensivi. 
Trăiam cu totul despărțiți de oameni. Nu primeam un 
musafir. Ascunzătoarea noastră era o taină păstrată cu grijă 


chiar faţă de foştii mei prieteni. De ani de zile Dupin nu mai 
ştia de nimeni şi nimeni nu mai ştia de el la Paris. 

Trăiam numai între noi. 

Una dintre ciudăţeniile prietenului meu (cum aş putea-o 
numi altfel?) era acea dragoste a lui pentru noapte, numai 
pentru că e noapte. Am îmbrăţişat de bunăvoie şi această 
bizarrerie a lui, ca, de altfel, pe toate celelalte. Cu o dăruire 
deplină m-am lăsat târât de ciudatele lui apucături. Cernita 
zeitate nu putea veşnic locui cu noi, dar ne pricepeam să-i 
furăm chipul. De cum se crăpa de ziuă, închideam grelele 
obloane ale vechii noastre locuinţe. Aprindeam două 
sfeşnice cu luminări, care, o dată cu mireasma lor 
pătrunzătoare, revărsau în odaie cea mai sfielnică şi mai 
plăpândă lumină. La raza ei, sufletele noastre se lăsau în 
voia visurilor; citeam, scriam sau stăm de vorbă până ce 
ornicul ne da de ştire că adevăratul întuneric a sosit. Atunci 
ne avântam pe străzi, braţ la braţ, continuând discuţia 
începută de cu ziuă sau hoinărind în lung şi-n lat până la un 
ceas târziu şi căutând printre straniile umbre şi lumini ale 
marelui oraş acea exaltare fără de sfârşit a spiritului pe 
care numai observaţia calmă ţi-o poate da. 

În asemenea împrejurări nu se putea să nu-mi dau seama 
şi să nu admir - cu toate că bogăţia cugetului său mă 
pregătise pentru acest lucru - o anumită iscusinţă analitică 
proprie lui Dupin. Părea că în această îndeletnicire el îşi 
găseşte o aprigă desfătare, dacă nu chiar un prilej de fală, 
şi nu se sfia să-şi mărturisească plăcerea pe care i-o 
pricinuia. Mi se lăuda, râzând pe înfundate, că pentru el 
parcă mai toţi oamenii ar purta ferestre deschise în dreptul 
inimii5, şi îşi însoțea de obicei spusele cu dovezi într-adevăr 
temeinice şi surprinzătoare, scoase din cunoaşterea adâncă 
a propriei mele fiinţe, în asemenea clipe se purta cu răceală 
şi părea că e cu gândul aiurea. Privirile i se pierdeau în gol. 
Iar glasul său, un glas cald de tenor, se ridica până la tonuri 
ascuţite, care ar fi sunat a neastâmpăr dacă n-ar fi fost 
cumpătul şi desăvârşita claritate a rostirii sale. Observându- 


| în asemenea clipe de tulburare, mă duceam adesea cu 
gândul la vechea teorie a dedublării sufletului şi mă 
desfătam în sinea mea închipuindu-mi că există în el doi 
Dupin, unul analist şi un altul creator. 

După cele ce am spus, să nu vă închipuiţi că am de gând să 
vă dezvălui un mister sau să vă istorisesc un roman. Ceea 
ce am văzut în acest francez e doar rezultatul unei minţi 
răscolite sau poate suferinde. 

Cât despre natura observaţiilor sale în răstimpul de care e 
vorba, iată un exemplu care vă va da cea mai bună idee. 

Hoinăream într-o noapte pe o uliţă lungă şi murdară în 
apropiere de Palais Royal7. Amândoi eram duşi pe gânduri, 
sau cel puţin aşa păream, şi de mai bine de un sfert de oră 
niciunul dintre noi nu spusese o vorbă. 

Deodată Dupin rosti aceste cuvinte: 

— E drept că e cu mult prea scund şi ar fi mai la locul lui la 
Th6âtre des Varietes8. 

— Nu încape îndoială, îi răspunsei eu în neştire şi fără să- 
mi fi dat de la început seama (atât eram de absorbit în 
gânduri) de felul cu totul neobişnuit în care prietenul meu 
îşi potrivise cuvântul cu şirul gândurilor mele. 

După o clipă însă, m-am dezmeticit şi am fost cuprins de 
uimire. 

— Dupin, i-am spus eu cu gravitate, asta întrece puterile 
minţii mele. Sunt uluit, ţi-o spun fără sfială, şi nu ştiu ce să 
cred. Cum de ai putut şti că m-am gândit la. 

Aici însă m-am întrerupt, ca să mă încredinţez, fără 
putinţă de îndoială, dacă într-adevăr ştia la cine anume m- 
am gândit. 

— La Chantilly, spuse el. De ce te-ai întrerupt? Te gândeai, 
în sinea dumitale, că statura lui prea măruntă nu e potrivită 
pentru tragedie. 

Era tocmai ceea ce alcătuise subiectul reflecţiilor mele. 
Chantilly era un fost cârpaci din Rue St-Denis, care, nebun 
după teatru, se făcuse actor, încercase să joace rolul lui 


Xerxes din tragedia cu acest titlu al lui Crebillond şi, ca 
răsplată a ostenelilor sale, se făcuse de râs şi de ocară. 

— Pentru Dumnezeu, am strigat, spune-mi, prin ce metodă 
- dacă există o metodă - ai izbutit să pătrunzi în sufletul 
meu în împrejurarea asta?! Eram, de fapt, mult mai 
tulburat decât voiam să o mărturisesc. 

— Fructarul ăla e de vină, răspunse prietenul meu, el te-a 
făcut să te gândeşti că meşterul cavaf nu e destul de înalt 
pentru rolul lui Xerxes, et id genus omne10. 

— Fructarul? Mă uimeşti! Nu cunosc nici un fructar. 

— Omul care a dat peste dumneata când am luat-o pe 
strada asta acum vreun sfert de oră. 

Mi-adusei acum aminte că, într-adevăr, un negustor de 
fructe, cu un coş uriaş de mere pe cap, era cât pe-aci să mă 
doboare, din nebăgare de seamă, tocmai când din Rue C. 
am apucat-o pe uliţa în care ne aflam. 

Dar ce legătură era între acest lucru şi Chantilly, asta nu 
puteam înţelege. 

Nu era în făptura lui Dupin nici un pic de înclinare către 
ceea ce francezii numesc charlatanerie. 

— Am să te lămuresc, spuse el, şi, ca să înţelegi limpede 
totul, o să reluăm şirul gândurilor dumitale începând din 
clipa când ţi-am vorbit, până la acea rencontre cu fructarul 
nostru. Verigile mai mari ale acestui lanţ se îmbină astfel: 
Chantilly, Orion, Dr. Nichol11, Epicur, stereotomia, pavelele 
şi negustorul de fructe. 

Sunt prea puţini cei ce nu şi-au pierdut vremea uneori 
cercând să-şi regăsească şirul gândurilor prin care au ajuns 
la o anume încheiere. 

Această îndeletnicire e adesea plină de interes, şi cel ce o 
practică pentru întâia oară se miră de lipsa de legătură şi 
de depărtarea, nemărginită în aparentă, dintre punctul de 
plecare şi cel de sosire. Care nu mi-a fost uimirea când l-am 
auzit pe franţuzul meu vorbind cum vorbise, mai ales când 
nu puteam să nu recunosc că spusese adevărul. 


— Dacă mi-aduc bine aminte, urmă el, în clipa când ieşeam 
din Rue C. vorbeam despre cai. Era ultimul subiect al 
discuţiei noastre. Când am traversat, spre a apuca pe uliţa 
asta, un negustor de fructe cu un coş mare pe cap trecu în 
goană pe dinaintea noastră, îmbrâncindu-te peste grămada 
de pavele aşezată într-un loc unde tocmai se repara 
drumul. 

Ai călcat pe una din pietrele împrăştiate, ai alunecat şi ţi-ai 
sucit glezna; păreai cam supărat şi cam morocănos, ai 
bolborosit ceva, te-ai întors apoi şi ţi-ai văzut de drum în 
tăcere. Nu prea luam seama la ceea ce făceai. Dar, pentru 
mine, e multă vreme de când a observa a ajuns un fel de 
trebuinţă. Ai rămas cu ochii aţintiţi în pământ, uitându-te cu 
neastâmpăr la gropile şi adânciturile dintre pavele (astfel 
mi-am dat seama că eşti cu gândul tot la pietre), până ce 
am ajuns la mica alee zisă Lamartine12, care fusese pavată 
numai de încercare cu nişte cuburi de lemn suprapuse şi 
strâns lipite. Aici, parcă te-ai mai luminat la faţă, ţi-am văzut 
buzele mişcând, şi nu încăpea îndoială că te-am auzit 
murmurând cuvântul „stereotomie”, b denumire foarte 
pretențioasă care se aplică acestui fel de caldarâm. Ştiam 
că nu puteai rosti în gând această expresie, o „stereotomie” 
fără să ajungi cu mintea la atomi şi, prin urmare, la teoriile 
lui Epicur13. Şi fiindcă nu prea de mult, când tocmai 
discutasem despre acest lucru, ţi-am arătat că 
presxipuneriâe nelămurite ale acestui vrednic grec 
fuseseră, fără să se prea bage de seamă, întărite de 
ultimele descoperiri pe tărâmul cosmogonici nebulare, am 
simţit că îţi va fi cu neputinţă să nu-ţi ridici ochii către 
marea nebuloasă din Orion14. Mă aşteptam să o faci 
neapărat. Ai privit în sus, şi am fost sigur atunci că ţi-am 
urmărit firul gândurilor. Dar. În amara diatribă împotriva lui 
Chantilly, apărută în numărul de ieri din Le Museel15, 
autorul, un cronicar umorist, după câteva aluzii răutăcioase 
la schimbarea de nume a cârpaciului când a încălţat 


coturnul, a mai citat şi un vers latinesc, despre care noi am 
stat adesea de vorbă: 

Perdidit antiquum litera prima sonum16 

Îţi spusesem că versul e cu privire la Orion, care înainte 
vreme se scria Urion, ceea ce eram sigur că n-ai putut uita 
tocmai din pricină că ne-am cam ciorovăit cu prilejul acestei 
explicaţii. Era deci pentru mine lucru sigur că îţi va fi cu 
neputinţă să nu faci o legătură între Orion şi Chantilly. Că ai 
şi făcut-o, am ştiut după acel zâmbet ciudat care ţi-a 
fluturat atunci pe buze. Te gândeai la soarta tristă a bietului 
cârpaci. 

Mergeai pe drum, adus din spate, dar te-am văzut deodată 
îndreptându-te cât eşti de înalt. Am fost deci încredinţat că 
te gândeai la statura pipernicită a lui Chantilly. În aceeaşi 
clipă ţi-am tăiat şirul gândurilor ca să-ţi spun că într-adevăr 
acest Chantilly e prea mărunţel şi ar fi mai la locul lui la 
Theâtre des Varietes. 

Nu după multă vreme, pe când stăteam şi ne uitam 
amândoi prin coloanele ziarului Gazette des Tribunaux17, 
ediţia de seară, atenţia noastră a fost deodată atrasă de 
rândurile ce urmează: "CRIME SENZAŢIONALE, în 
dimineaţa zilei de azi, pe la orele 3, locuitorii Faubourg-ului 
St-Roch au fost treziţi din somn de nişte ţipete sfâşietoare şi 
repetate ce păreau că vin de la etajul al patrulea al unei 
case din Rue Morgue, în care se ştia că locuieşte numai o 
doamnă L'Espanaye, dimpreună cu fiica sa, domnişoara 
Camille L'Espanaye. 

După oarecare întârziere, pricinuită de zadarnice 
încercări de a face să li se deschidă dinăuntru, uşa de la 
intrare a fost forţată cu o rangă de fier şi opt sau zece 
vecini au pătruns în casă, dimpreună cu doi gendarmes. În 
răstimp, ţipetele încetaseră, dar pe când toată lumea dădea 
năvală la catul întâi, se auziră desluşit două sau mai multe 
glasuri aspre care se certau şi păreau că vin din partea de 
sus a casei. 


Când lumea a ajuns la al doilea cat, aceste sunete 
încetaseră şi ele, şi pretutindeni domnea liniştea cea mai 
desăvârşită. Când ajunseră într-o cameră mare, dosnică, de 
la catul al patrulea (a cărui uşă fiind încuiată cu cheia pe 
dinăuntru a trebuit deschisă cu forţa), se găsiră dinaintea 
unui spectacol care umplu de uimire şi de groază pe cei de 
faţă. 

Camera se afla în cea mai cumplită dezordine, mobilierul 
era sfărâmat şi azvârlit în toate părţile. Mai era şi un pat 
din care aşternutul fusese smuls cu saltele cu tot şi aruncat 
în mijlocul podelei. Pe un scaun se găsea un brici mânjit cu 
sânge. Pe cămin erau două sau trei şuviţe lungi şi groase de 
păr cărunt, pline de sânge şi ele, şi care păreau că au fost 
smulse din rădăcină. Pe podele se găseau patru 
napoleoni18, un cercel cu topaz, trei linguri mari de argint, 
trei mai mici din metal d'Alger19 şi două săculeţe cu 
aproape patru mii de franci aur. Într-un colţ se afla un 
bureau, ale cărui sertare fuseseră deschise şi pesemne 
jefuite, cu toate că mare parte din cuprinsul lor era neatins. 
S-a găsit o casetă de fier sub aşternut - nu sub pat. Era 
deschisă, şi cu cheia încă în broască. Nu conţinea decât 
vreo câteva scrisori vechi şi alte hârtii fără însemnătate. 

Doamna L'Espanaye dispăruse fără urmă; dar fiindcă s-a 
băgat de seamă că în vatra căminului se afla o cantitate 
neobişnuit de mare de funingine, s-a căutat în cămin şi, fapt 
îngrozitor, s-a găsit cadavrul tinerei fete cu capul în jos. A 
fost trasă afară. Fusese împinsă cu putere şi vârâtă prin 
deschizătura îngustă a hornului până la o distanţă destul de 
mare. Trupul neînsufleţit era cald încă. La examinare s-au 
descoperit numeroase jupuituri, fără îndoială pricinuite de 
violenţa cu care a fost împinsă în sus şi cu care a trebuit să 
fie scos. Pe faţă se vedeau zgârieturi numeroase şi grave, 
iar pe gât, vânătăi şi urme adânci de unghii, ca şi cum 
victima ar fi fost-ucisă prin sugrumare. 

După o cercetare amănunţită în toate colţurile casei, şi 
care n-a dus la nici o altă descoperire, cei de faţă ajunseră 


într-o curticică pavată din spatele clădirii, unde zăcea 
cadavrul bătrânei doamne, cu gâtul tăiat atât de adânc, 
încât, la încercarea de a ridica trupul, capul s-a despărţit de 
trunchi. Capul, la fel ca şi trupul, era mutilat îngrozitor, iar 
acesta din urmă în asemenea hal, că de-abia mai păstra o 
înfăţişare omenească. 

Pe cât ştim, nu s-a putut găsi până acum nici cel mai slab 
indiciu pentru dezlegarea acestui înspăimântător mister". 

În numărul din ziua următoare, gazeta a revenit cu aceste 
noi amănunte: "TRAGEDIA DIN RUE MORGUE. Numeroşi 
indivizi au fost cercetaţi în legătură cu această 
extraordinară şi înfiorătoare afacere (cuvântul afacere, 
affaire, nu are în franţuzeşte înţelesul mărginit care ni s-a 
transmis nouă), dar nimic din ce s-a aflat până acum nu a 
izbutit să arunce o lumină asupră-i. Reproducem mai jos 
toate mărturiile aduse20. 

Pauline Dubourg, spălătoreasă, spune că le-a cunoscut pe 
amândouă răposatele încă de acum trei ani şi le-a spălat 
rufe în tot acest răstimp. 

Pe cât se pare, bătrâna doamnă şi fiica sa trăiau în bună 
înţelegere şi se iubeau mult. Erau foarte bune platnice. Nu 
poate spune nimic cu privire la felul şi la mijloacele lor de 
trai. Crede că doamna LE. Făcea pe cărturăreasa ca să-şi 
câştige traiul. Se spunea că pusese bani deoparte. 

Niciodată n-a întâlnit în casa lor pe cineva când venea să 
ia sau să aducă rufele. Ştie bine că n-aveau femeie de 
serviciu. Pare-se că în toată locuinţa nu erau mobile decât la 
etajul al patrulea. 

Piere Moreau, tutungiu, spune că de aproape patru ani 
vindea regulat doamnei L'Espanaye mici cantităţi de tutun 
şi tabac de prizat. Martorul e născut în acest cartier şi a 
locuit aici totdeauna. Răposata şi fiica ei şedeau de mai bine 
de şase ani în casa unde Li s-au găsit trupurile neînsufleţite. 
Mai înainte casa fusese ocupată de un giuvaiergiu, care 
subiînchiria încăperile de sus la diferite persoane. Clădirea 
era proprietatea doamnei L'Espanaye. Dânsa se arătase 


nemulțumită de chiriaşul său, care pricinuise stricăciuni 
locuinţei, şi s-a mutat ea însăşi în casă, refuzând să mai 
închirieze vreo încăpere. Bătrâna doamnă dăduse în mintea 
copiilor. Pe fată martorul n-a văzut-o decât de cinci sau şase 
ori în răstimp de şase ani. Amândouă duceau o viaţă foarte 
retrasă şi se zice că aveau ceva bani. Auzise şi el vorbindu- 
se prin vecini că doamna 

L'E. Făcea pe cărturăreasa, dar n-a dat crezare celor 
spuse. N-a văzut pe nimeni intrând pe poartă, afară de 
doamna cea bătrâna şi de fiica ei, de un comisionar, o dată 
sau de două ori, şi, de vreo opt sau zece ori, un medic. 

Mai multe persoane din vecinătate au făcut mărturii 
asemănătoare. 

Nu cunoşteau pe nimeni care să le fi venit prin casă. Nu se 
ştie dacă doamna L'E. Şi fiica ei aveau rude în viaţă. 
Obloanele ferestrelor din faţă nu se deschideau decât foarte 
rar. În dosul casei erau totdeauna închise, afară de cele ale 
camerei mari dindărăt, la catul al patrulea. 

Casa era destul de bună şi nu prea veche. 

Isidore Muset, gendarme, spune că a fost trimis la casa cu 
pricina pe la orele 3 dimineaţa şi că a găsit la uşa de intrare 
vreo douăzeci sau treizeci de persoane, care încercau să 
pătrundă înăuntru. A forţat uşa nu cu o rangă, ci cu 
baioneta. A deschis-o fără multă caznă, fiindcă avea două 
canaturi şi nu era zăvorită nici sus, nici jos. Ţipetele au 
continuat până ce uşa a fost deschisă, şi atunci, deodată, au 
încetat. Păreau să fie răcnetele unuia sau mai multor inşi în 
suferinţă şi în primejdie de moarte; strigăte puternice şi 
prelungite, nu scurte, nici repezite. Martorul a suit cel 
dintâi pe scări, Când a ajuns la catul întâi, a auzit două 
glasuri certându-se în gura mare şi cu înverşunare, un glas 
gros, iar celălalt strident, un glas foarte ciudat. A putut 
desluşi câteva cuvinte spuse de cel dintâi, care era al unui 
francez. E foarte sigur că nu era glas de femeie. A putut 
desluşi cuvintele „sacre” şi „diable”. Glasul cel subţire era 
al unui străin. Nu poate fi sigur dacă era glas de bărbat sau 


de femeie. Nu-şi poate da seama ce spunea, dar e de părere 
că vorbea spanioleşte. În ce priveşte înfăţişarea camerei şi 
starea celor două cadavre, martorul a făcut o descriere 
asemănătoare cu aceea făcută de noi în numărul de ieri. 

Henry Duval, vecin, de profesie argintar, spune că e dintre 
cei care au pătruns în casă cei dintâi. Întăreşte îndeobşte 
mărturia lui Musset. 

De îndată ce au pătruns în casă, au zăvorit uşa, ca să nu 
dea năvală mulţimea care sporea tot mai mult, cu toate că 
era foarte devreme. 

Glasul cel strident, crede martorul, era al unuiitalian. E 
sigur că nu era al unui francez, dar nu poate şti dacă era o 
voce de bărbat. Putea fi o voce de femeie. Martorul nu 
cunoaşte limba italiană. Nu poate deosebi cuvintele, dar 
după intonaţie e încredinţat că cel care vorbise era italian. 
Cunoscuse bine pe doamna LE. Şi pe fiica ei. Stătuse 
adesea de vorbă cu ele. E sigur că glasul cel ascuţit n-a fost 
al vreuneia dintre victime. 

Odenheimer, birtaş. Acest martor a venit din proprie 
iniţiativă. Nu vorbeşte franţuzeşte şi a fost cercetat prin 
mijlocirea unui interpret. E născut la Amsterdam. A trecut 
prin faţa casei tocmai când se auzeau strigătele. Au ţinut 
câteva minute, poate chiar zece. Erau nişte strigăte 
prelungite şi puternice, pline de groază şi deznădejde. A 
fost unul dintre cei care au intrat în casă. Întăreşte 
mărturiile precedente, cu o singură excepţie. E încredinţat 
că glasul subţire era al unui bărbat, şi anume, alunui 
francez. N-a putut deosebi cuvintele rostite. Erau spuse cu 
un glas tunător şi repezit, un sunet inegal şi, pe cât se 
părea, plin de spaimă sau, poate, de mânie. Glasul cel 
aspru, nu era atât de strident pe cât de aspru. Nu poate 
spune despre un astfel de glas că e ascuţit. 

Celălalt glas, cel gros, a repetat de mai multe ori cuvintele 
„sacre”, „diable” şi „mon Dieu”. 

Jules Mignaud, bancher, asociat al firmei „Mignaud et 
Fils”, Rue Deloraine. Este cel mai în vârstă dintre fraţii 


Mignaud. Doamna L'Espanaye avea oarecare avere, îi 
deschisese un cont la bancă în primăvara anului. (acum opt 
ani). Făcea dese depuneri în sume mici. 

Nu ridicase nimic până în a treia zi dinaintea morţii, când 
a venit în persoană să ia suma de patru mii de franci. Suma 
i-a fost plătită în aur, şi un funcţionar a fost trimis s-o 
însoţească acasă cu banii. 

Adolphe Le Bon, funcţionar la banca „Mignaud et Fils”, 
declară că în ziua cu pricina, cam în vremea prânzului, a 
însoţit-o pe doamna L'Espanaye acasă la dânsa, cu suma de 
patru mii de franci în două săculeţe. Când s-a deschis uşa, 
le-a ieşit înainte domnişoara L'Espanaye, căreia i-a înmânat 
unul dintre săculeţe, în vreme ce bătrâna doamnă l-a luat în 
primire pe celălalt. După aceea a salutat şi a plecat, în tot 
acest răstimp nu a văzut pe nimeni în stradă. E o uliţă 
dosnică şi pustie. 

William Bird, croitor, declară că a fost şi el unul dintre cei 
care au pătruns în casă. E englez. Trăieşte de doi ani la 
Paris. A fost printre cei dinţii care au suit scările. A auzit 
glasurile care se certau. Glasul cel gros era al unui francez. 
Ţine minte câteva vorbe, dar nu şi le mai poate aminti pe 
toate. A deosebit foarte desluşit cuvintele „sacre” şi „mon 
Dieu”. În clipa aceea se auzea un zgomot ca şi cum mai 
mulţi inşi s-ar fi bătut între ei, un zgomot de trântă şi de 
încăierare. Glasul cel strident era foarte puternic, mai 
puternic decât cel gros. Martorul e sigur că nu era glasul 
unui englez. Il s-a părut că e glasul unui neamţ şi, poate, un 
glas de femeie. William Bird nu ştie nemţeşte. 

Patru dintre martorii sus-numiţi, fiind citați din nou, au 
declarat că uşa odăii în care a fost găsit cadavrul 
domnişoarei L'E. Era încuiată pe dinăuntru când au ajuns în 
dreptul ei. Peste tot domnea o tăcere desăvârşită, nici 
gemete şi nici un fel de zgomote. După ce au împins uşa, n- 
au văzut absolut pe nimeni. Ferestrele camerei de din dos şi 
ale celei din faţă erau închise şi bine înţepenite pe 
dinăuntru. Uşa dintre cele două camere era închisă, dar nu 


încuiată. Uşa care dădea din camera din faţă înspre coridor 
era încuiată pe dinăuntru. O mică încăpere din faţă la etajul 
al patrulea, în capul coridorului, rămăsese cu uşa 
întredeschisă. Această încăpere era plină cu tot felul de 
paturi vechi, cufere şi alte asemenea lucruri. Tbate acestea 
au fost răscolite şi cercetate cu grijă. N-a rămas în toată 
casa un colţişor oricât de mic care să nu fi fost cercetat cu 
cea mai mare grijă. Hornurile căminurilor au fost cercetate 
cu „cosărici”. Casa are patru etaje şi o mansardă. Un 
chepeng în acoperiş era înţepenit zdravăn şi părea că n-a 
mai fost deschis de ani de zile. Martorii apreciază în chip 
diferit răstimpul dintre clipa când s-au auzit glasurile ce se 
certau şi aceea în care uşa odăii a fost deschisă cu forţa. 
Unii îl socotesc mai scurt, ca la vreo trei minute, alţii mai 
lung, ca la vreo cinci. Uşa a fost deschisă cu multă greutate. 

Alfonzo Garcio, antreprenor, declară că locuieşte în Rue 
Morgue. S-a născut în Spania. A fost unul dintre cei care au 
pătruns în casă. N-a urcat scările. E bolnav de nervi şi se 
teme de emoţii şi de urmările lor. A auzit glasurile care se 
certau. Glasul cel gros era al unui francez. N-a putut să 
prindă ce se spunea. Glasul cel strident era al unui englez. 
E sigur de acest lucru. Nu ştie englezeşte, dar judecă după 
accent. 

Alberto Montani, cofetar, declară că a fost printre cei 
dintâi care au urcat scările. A auzit glasurile despre care e 
vorba. Glasul cel gros era al unui francez. A desluşit câteva 
cuvinte. Cel care vorbea părea că dojeneşte pe cineva. N-a 
înţeles cele spuse de glasul strident. Vorbea repede şi 
inegal. Socotea că poate să fi fost glasul unui rus. îndeobşte 
întăreşte celelalte mărturii. E italian. N-a vorbit niciodată 
cu vreun rus. 

Câţiva martori, chemaţi din nou, declară că hornurile 
tuturor camerelor de la catul al patrulea sunt prea înguste 
ca să poată îngădui trecerea unei fiinţe omeneşti. Prin 
„cosărici” ei înţeleg periile cilindrice de curăţat, folosite de 
cei ce mătură coşurile. S-a dat cu peria în sus şi în jos prin 


toate coşurile casei. Nu există nici o ieşire dosnică prin care 
să fi putut fugi cineva în vreme ce lumea urca scările. 
Cadavrul domnişoarei L'Espanaye era atât de bine înţepenit 
în horn, încât n-a putut fi scos până nu şi-au unit puterile 
patru sau cinci inşi dintre cei de faţă. 

Paul Dumas, medic, declară că a fost chemat dis-de- 
dimineaţă să cerceteze cadavrele. Amândouă erau întinse 
pe somiera patului în camera unde a fost găsit trupul 
domnişoarei L'Espanaye. Cadavrul tinerei fete era cum nu 
se poate mai zgâriat şi mai strivit. Acest lucru se explică 
îndeajuns prin faptul că fusese împins pe gura hornului. 
Gâtul era stâlcit foarte rău. Avea câteva zgârieturi adânci 
tocmai sub bărbie, dimpreună cu o sumedenie de vânătăi 
vădit pricinuite prin apăsarea unor degete. 

Faţa era îngrozitor de palidă şi ochii ieşiţi din orbite. 
Limba aproape retezată. S-a descoperit o strivitură lată în 
deşertul stomacului, datorată, pesemne, apăsării cu 
genunchiul. Domnul Dumas este de părere că domnişoara 
L'Espanaye a fost ucisă prin sugrumare de unul sau mai 
mulţi inşi necunoscuţi. Trupul mamei era mutilat cumplit. 
Toate oasele piciorului şi braţului drept fuseseră mai mult 
sau mai puţin sfărâmate. 

Fluierul piciorului stâng era zdrobit de tot, ca şi toate 
coastele din partea stingă. Trupul întreg strivit şi plin de 
vânătăi înspăimântătoare. Era cu neputinţă să poţi spune în 
ce chip au fost aplicate aceste lovituri. 

O măciucă grea de lemn sau o rangă lată de fier, vreun 
scaun poate, orice armă teşită, mare şi grea, mânuită de un 
bărbat foarte voinic, ar fi putut pricinui astfel de răni. Nici o 
femeie, cu nici un fel de armă, n-ar fi fost în stare să dea 
asemenea lovituri. In clipa când martorul a văzut capul 
moartei, acesta era cu totul despărţit de trunchi şi era şi 
foarte mutilat. Se vedea bine că gâtul fusese tăiat cu vreo 
unealtă foarte ascuţită, pesemne cu un brici. 

Alexandre Etienne, chirurg, a fost chemat, dimpreună cu 
domnul Dumas, să examineze cadavrele, întăreşte mărturia 


şi părerile domnului Dumas. 

Cu toate că au mai fost cercetate şi multe alte persoane, 
nu s-a putut căpăta nici o lămurire mai de seamă. Niciodată 
până acum nu s-a săvârşit la Paris un omor atât de misterios 
şi de uluitor în toate amănuntele lui, dacă bineînţeles e într- 
adevăr vorba de un omor. Poliţia e cu totul dezorientată, 
ceea ce nu se prea întâmplă de obicei în împrejurări de 
acest fel. Nu se găseşte nicăieri nici urmă de indiciu". 

Ediţia de seară a ziarului relata că în Quartier St-Roch 
continuă să domnească o frământare neobişnuită. Locuinţa 
şi împrejurimile au fost din nou cercetate cu grijă, şi s-a 
purces la un nou interogatoriu al martorilor, dar totul a fost 
zadarnic. Totuşi, într-un post-scriptum se dădea ştirea că 
Adolphe Le Bon fusese arestat şi întemnițat, cu toate că nu 
se găsise nimic, în afară de amănuntele povestite până 
acum, care să îndreptăţească învinuirea lui. 

Dupin părea că se interesează într-un chip cu totul 
deosebit de mersul acestei afaceri, aşa cel puţin judecam 
după felul cum se purta, căci nu făcea nici un comentariu. 
Numai după ce s-a anunţat întemnițarea lui 

Le Bon m-a întrebat care era părerea mea asupra acestei 
crime. 

Nu i-am putut spune decât că o socotesc şi eu, ca de altfel 
tot Parisul, ca pe un mister de nepătruns. Nu vedeam nici 
un mijloc de a da de urma ucigaşului. 

— Nu trebuie, zise Dupin, să judecăm numai după această 
cercetare care e de-abia la începutul ei. Poliţia pariziană, 
atât de proslăvită pentru ascuţimea ei de minte, e cât se 
poate de iscusită, dar nimic mai mult. N-are nici o metodă 
în felul ei de a lucra, afară de metoda pe care i-o inspiră 
momentul. la o mulţime de măsuri de ochii lumii, dar care 
sunt uneori atât de nepotrivite cu scopul urmărit, încât ţi- 
aduci aminte de Monsieur Jourdain, care-şi cerea halatul (la 
robe de chambre) ca să poată asculta mai bine muzica 
(pour mieux entendre la musique)21. 


Adeseori ajunge la rezultate care sunt uimitoare, dar 
dobândite, în cea mai mare parte, doar prin muncă şi 
sârguinţă. Când însuşirile acestea sunt neîndestulătoare, 
planurile dau greş. Vidocqg, de pildă, avea darul ghicirii şi 
era stăruitor22. Fiind însă lipsit de pregătire intelectuală, o 
lua mereu pe drum greşit prin chiar înverşunarea pe care o 
punea în cercetările sale. Îşi micşora perspectiva privind un 
lucru prea de aproape. Poate că era în stare să vadă un 
punct sau două cu o limpezime deosebită, dar prin chiar 
faptul acesta pierdea din vedere problema în întregul ei. 
Aşa e când vrei să adânceşti prea mult lucrurile. Adevărul 
nu e totdeauna în fundul puţului. De fapt, cred că 
cunoaşterea esenţială se află pururea la suprafaţă. O 
căutăm în adâncimea văilor, iar nu pe creştetul munţilor, 
unde se află. Putem avea o pildă grăitoare despre 
modalităţile şi izvoarele acestui soi de eroare contemplând 
corpurile cereşti. Aruncă o repede ochire asupra unei stele: 
priveşte-o pieziş, îndreptând spre ea părţile mărginaşe ale 
retinei, care sunt mult mai în stare să prindă o lumină slabă 
decât părţile ei centrale. Ai să vezi steaua lămurit, îţi dai 
seama cât se poate de bine de strălucirea ei, o strălucire 
care se întunecă pe măsură ce te uiţi la ea făţiş şi în plin. În 
cazul din urmă, un număr mai mare de raze cad asupra 
ochiului, dar există în cazul dintâi o mai vie putere de 
pătrundere. O profunzime mare prea slăbeşte şi 
dezorientează gândirea şi poţi să faci ca însăşi steaua Venus 
să piară de pe bolta cerească dacă o priveşti prea stăruitor, 
cu prea multă concentrare sau prea de-a dreptul. Cât 
despre aceste două omoruri, să facem noi înşine oarecare 
cercetări mai înainte de a ne forma o părere. O cercetare 
va fi pentru noi o distracţie (am socotit că această expresie, 
folosită astfel, este cam ciudată, dar n-am spus nimic), şi, pe 
lângă toate, Le Bon mi-a făcut odată un bine pentru care n- 
aş vrea să fiu nerecunoscător. O să mergem la faţa locului şi 
o să vedem totul cu ochii noştri. Cunosc pe G., prefectul de 
poliţie2 3, şi o să căpătăm foarte uşor învoirea necesară. 


Ni s-a dat învoirea şi ne-am dus fără zăbavă în Rue 
Morgue. E una dintre acele uliţe sărăcăcioase care leagă 
Rue Richelieu cu Rue St-Roch. 

Când am ajuns acolo, după-amiaza era pe sfârşite, fiindcă 
acest cartier se află la o mare depărtare de cel în care 
locuiam. Am găsit foarte uşor casa cu pricina, căci era încă 
multă lume care, cu o curiozitate fără rost, se uita de peste 
drum la obloanele închise. Era o casă ca toate casele din 
Paris, cu o poartă mare la intrare, lângă care se vedea, mai 
la o parte, o firidă cu o ferestruică mobilă, indicând 
cămăruţa portarului, la loge du concierge. Înainte de a 
intra în casă, am luat-o în susul străzii, am cotit pe o alee, 
iar de aici, cotind din nou, am ajuns în spatele clădirii, în 
vreme ce Dupin cerceta întreaga vecinătate, cât şi casa, cu 
o atenţie al cărei obiect îmi era cu neputinţă să-l descopăr. 

Ne-am întors pe acelaşi drum şi, ajungând din nou în faţa 
casei am sunat; pe temeiul împuternicirilor arătate, am fost 
primiţi înăuntru de către agenţii de serviciu. Am suit scările 
până în camera unde fusese găsit cadavrul domnişoarei 
L'Espanaye şi în care mai zăceau încă amândouă cadavrele. 
Aşa cum se obişnuieşte, învălmăşeala din odaie fusese 
lăsată neatinsă. N-am văzut nimic mai mult decât era scris 
în 

Gazette des Tribunaux. Dupin a examinat cu atenţie 
fiecare lucru, precum şi cadavrele victimelor. Ne-am dus 
apoi în celelalte încăperi şi în curte. Pretutindeni am fost 
însoţiţi de un gendarme. Cercetarea a ţinut până s-a făcut 
întuneric, când, în sfârşit, am plecat, în drum spre casă, 
prietenul meu s-a oprit numai pentru câteva clipe la 
redacţia unui cotidian. 

Am mai spus că prietenul meu avea tot felul de ciudăţenii 
şi că i le treceam cu vederea - je les menageais, iată o 
expresie care n-are echivalent în limba engleză, îi abătuse 
acum să nu stea de vorbă cu nimeni despre omoruri până a 
doua zi la prânz. De-abia atunci m-a întrebat deodată dacă 
am observat ceva mai deosebit la locul fiorosului măcel. 


În felul în care rostise cuvântul „deosebit” era ceva care 
m-a cutremurat fără să ştiu de ce. 

— Nu, nimic deosebit, spusei eu. Cel puţin nimic mai mult 
decât am aflat amândoi din gazetă. 

— Teamă mi-e, răspunse el, că Gazette des Tribunaux nu 
şi-a dat bine seama ce nemaipomenit de groaznic e omorul 
acesta. Dar ce ne pasă de prostiile ei. Eu văd că acest 
mister e socotit ca fiind de nepătruns tocmai din acea 
pricină care, dimpotrivă, trebuia să-l facă a fi privit ca lesne 
de dezlegat, vreau să spun din pricina caracterului 
exagerat, outre, al împrejurărilor sale. Poliţia e uluită de 
aparenta lipsă de motive nu în ce priveşte omorul în sine, ci 
grozăvia omorului. O mai încurcă şi aşa-zisa neputinţă de a 
împăca faptul că s-au auzit glasuri certându-se între ele cu 
amănuntul că nu s-a găsit în susul scării nimic altceva decât 
corpul domnişoarei L'Espanaye, şi că nu era nici un mijloc 
de a ieşi fără a fi văzut de oamenii care se suiau, 
învălmăşeala nemaipomenită din odaie, cadavrul vârât cu 
capul în jos pe hornul căminului, groaznica mutilare a 
trupului neînsufleţit al bătrânei doamne, toate aceste fapte, 
despre care am mai vorbit, şi altele încă, de care n-am 
nevoie să vorbesc, au fost de ajuns pentru a paraliza 
autorităţile şi pentru a zădărnici cu totul multslăvita lor 
ascuţime de minte. Poliţia a căzut în cunoscuta, dar 
grosolana greşeală de a confunda ceea ce e neobişnuit cu 
ceea ce e încurcat. Dar raţiunea, în căutarea adevărului, îşi 
găseşte drumul, dacă se poate, tocmai prin aceste abateri 
de la cursul firesc al lucrurilor, în cercetări de felul celor ce 
întreprindem acum, nu trebuie să ne întrebăm atât ce 
anume s-a întâmplat, cât mai ales ce anume s-a întâmplat 
NOU, şi care nu s-a mai întâmplat până astăzi, într-un 
cuvânt, uşurinţa datorită căreia voi ajunge, sau am şi ajuns, 
la dezlegarea acestui mister este în raport direct cu faptul 
că el era cu totul de nedezlegat în ochii poliţiei. 

Am rămas mut de uimire, cu privirea ţintă la Dupin. 


— Sunt acum în aşteptarea, urmă el aruncând o privire 
spre uşa camerei noastre, sunt în aşteptarea unui ins care, 
deşi nu e poate făptaşul acestui măcel, trebuie totuşi să fi 
avut vreun amestec la făptuirea lui. E nevinovat, pesemne, 
de partea cea mai hâdă a omorului. 

Sper să nu mă înşel în presupunerea mea, căci pe ea îmi 
întemeiez nădejdea de a descurca întreaga enigmă. Mă 
aştept să-l văd venind aici, în camera asta, dintr-o clipă într- 
alta. E adevărat că ar putea şi să nu vină. Dar mai degrabă 
socot că va veni. Dacă vine, va trebui să-l oprim. lată nişte 
pistoale. Cred că ştim să ne folosim de ele dacă 
împrejurările ne-o vor cere. 

Am luat pistoalele, fără să-mi dau prea bine seama ce 
făceam şi de-abia crezându-mi auzului, în vreme ce Dupin 
continuă, ca şi cum ar fi vorbit de unul singur. Am mai 
povestit despre ciudatul său fel de a fi în asemenea clipe. 
Spusele sale îmi erau, fireşte, adresate mie. Dar glasul, cu 
toate că era potolit, avea acea intonaţie pe care o folosim 
îndeobşte când vorbim cuiva de la mari depărtări. lar ochii 
săi, lipsiţi de expresie, priveau numai spre perete. 

— Cât despre vocile care se certau, zise el, şi pe care le-au 
auzit oamenii de pe scări, e un lucru dovedit cu prisosinţă 
că ele nu erau ale celor două femei. Asta ne scuteşte de 
orice îndoieli asupra chestiunii dacă bătrâna doamnă şi-a 
omorât mai întâi fiica şi s-a sinucis după aceea. Vorbesc de 
această presupunere numai de dragul metodei, căci 
puterile doamnei L'Espanaye ar fi fost cu totul 
neîndestulătoare pentru a băga trupul fetei sale în cămin, 
aşa cum a fost găsit. lar felul rănilor aflate pe chiar corpul 
ei înlătură cu totul ideea unei sinucideri. Crima, prin 
urmare, a fost săvârşită de către alţii, iar glasurile care au 
fost auzite certându-se erau ale acestora. Lasă-mă acum să- 
ţi atrag atenţia nu asupra tuturor mărturiilor privitoare la 
aceste glasuri, dar asupra a ceea ce este caracteristic în 
aceste mărturii. Ai observat oare ceva deosebit în privinţa 
lor? 


— Am băgat de seamă, i-am spus eu, că în vreme ce 
martorii sunt cu toţii uniţi în părerea că glasul cel gros era 
al unui francez, în schimb, în ce priveşte pe cel subţire, sau 
cel aspru, cum a spus unul dintre ei, părerile sunt cu totul 
împărţite. 

— Asta rezultă din mărturiile înseşi, zise Dupin, dar nu 
reprezintă ceea ce au ele caracteristic. N-ai băgat de seamă 
nimic neobişnuit. Şi era totuşi ceva de observat. Ţi-ai dat 
seama că martorii erau de aceeaşi părere în privinţa 
glasului gros. Era unanimitate între ei. În schimb, în 
privinţa glasului celui strident, caracteristic este nu faptul 
că părerile sunt împărţite, dar faptul că un italian, un 
englez, un spaniol, un olandez şi un franţuz când încearcă 
să-l descrie, fiecare vorbeşte de acest glas ca de al unui 
străin. Fiecare în parte e sigur că n-a fost glasul unui 
consângean de-al său. Fiecare îl asemuieşte nu cu glasul 
unui ins a cărui limbă martorul o vorbeşte, ci dimpotrivă. 
Franţuzul presupune că e glasul unui spaniol, şi ar fi putut 
desluşi câteva cuvinte dacă ar fi ştiut spanioleşte. Olandezul 
susţine că a fost glasul unui franţuz; dar ştim că 
„neînţelegând limba franceză, martorul a fost cercetat prin 
mijlocirea unui interpret”. Englezul e de părere că era 
glasul unui german, dar nu ştie nemţeşte. Spaniolul „este 
sigur” că era glasul unui englez, dar nu ştie deloc 
englezeşte. Italianul crede că ar fi fost glasul unui rus, dar 
n-a vorbit niciodată cu vreun rus. Un alt francez, un al 
doilea, diferă, totuşi, în spusele sale de cel dinţii. El e cât se 
poate de sigur că era glasul unui italian. Dar neştiind 
această limbă, „îşi întemeiază convingerea pe intonaţie”, 
întocmai ca şi spaniolul. Ce stranie şi neobişnuită trebuie să 
fi fost această voce, în privinţa căreia s-au putut da astfel de 
mărturii. Şi în ale cărei intonaţii nişte oameni care ţin de 
cinci mari naţiuni europene n-au putut recunoaşte nimic 
familiar. 

Ai să-mi spui poate că a fost glasul unui asiatic sau alunui 
african. Parisul însă nu e plin de asiatici şi de africani. Dar, 


fără să tăgăduiesc că şi acest lucru ar fi cu putinţă, vreau 
numai să-ţi atrag atenţia asupra a trei puncte. Unul dintre 
martori a numit glasul „mai curând aspru decât strident”. 
Alţi doi spun că a fost „repezit şi inegal”. Nici cuvinte, nici 
sunete semănând a cuvinte n-au putut fi desluşite de 
vreunul dintre martori. 

Nu ştiu, urmă Dupin, ce impresie am putut face asupra 
gândirii dumitale. Dar nu mă dau în lături să susţin că se 
poate ajunge la deducţii îndreptăţite chiar din această 
parte a mărturiilor, partea privitoare la cele două glasuri, 
cel gros şi cel subţire. Aceste mărturii sunt destul de 
cuprinzătoare pentru a da naştere unei bănuieli care va 
călăuzi pe viitor fiece pas înainte în cercetarea acestui 
mister. Am spus într-adevăr „deduceri îndreptăţite”, dar 
aceste cuvinte nu-mi exprimă gândul pe deplin. Vreau să 
fac să reiasă că aceste deducţii sunt singurele ce se 
potrivesc şi că bănuiala aceasta decurge neapărat din ele, 
ca unicul rezultat cu putinţă. Despre ce fel de bănuială este 
vorba, totuşi, n-am de gând încă să-ţi spun. As dori numai să 
ţii minte că, în ce priveşte această bănuială, ea este destul 
de puternică pentru a da o formă precisă, o îndrumare 
sigură cercetărilor mele prin odaie. 

Şi acum să ne ducem şi noi cu gândul la această cameră. 
Ce anume vom căuta mai întâi? Căile de ieşire folosite de 
ucigaşi. E de la sine înţeles că nimeni dintre noi nu crede în 
întâmplări supranaturale. 

Doamna şi domnişoara L'Espanaye n-au fost ucise de 
duhurile rele. 

Făptaşii omorului erau fiinţe materiale şi au fugit într-un 
fel material. 

Dar cum? Din fericire, nu e decât un singur fel de a judeca 
în această privinţă, şi acest fel trebuie să ne ducă ia o 
încheiere precisă. Să examinăm, una câte una, fiecare din 
căile de ieşire cu putinţă. E lucru lămurit că ucigaşii se 
aflau în odaia în care a fost găsită domnişoara 


L'Espanaye, sau măcar în odaia de alături, când vecinii 
urcau scările. 

Prin urmare, numai în aceste două încăperi avem de 
căutat ieşiri. 

Poliţia a scos podelele, a găurit tavanele şi zidăria pereţilor 
în toate părţile. Nici o ieşire secretă n-a putut scăpa 
străşniciei sale. Dar nu m-am încrezut în ochii ei şi am 
cercetat cu ai mei. Deci nu erau ieşiri secrete. Amândouă 
uşile ce duceau din odăi în coridor erau bine încuiate, iar 
cheile se aflau pe dinăuntru. Să vedem hornurile. Până la 
opt sau zece picioare deasupra vetrei focului, sunt de o 
lărgime obişnuită. Mai departe însă, nu pare să treacă prin 
ele nici trupul unei pisici mai mari. Fiind deci cu totul 
imposibil să iasă de aici pe căile arătate, nu ne mai rămân 
decât ferestrele. Dar prin cele dinspre faţadă ale camerei 
nimeni n-ar fi putut fugi fără să fie văzut de mulţimea din 
stradă. 

A trebuit deci ca ucigaşii să iasă pe ferestrele camerei din 
dos. Ajunşi acum la această încheiere printr-un procedeu 
atât de simplu şi de clar, n-avem dreptul, ca fiinţe cu 
judecată, să o respingem pe temeiul aparentei sale 
imposibilităţi. Ne rămâne doar să arătăm că această 
aparentă „imposibilitate” nu există în fapt. 

În odaie sunt două ferestre. Una dintre ele se vede în 
întregime, nefiind astupată de mobilier. Partea de jos a 
celeilalte e ascunsă vederii de capul patului greoi, care e 
împins bine lângă geam. Fereastra dintâi era puternic 
înţepenită pe dinăuntru. A rezistat celor mai mari sforţări 
ale celor care s-au străduit s-o ridice24, în canatul de jos al 
ferestrei, în stânga, se sfredelise o gaură mare, în care s-a 
găsit un cui gros bătut până aproape de capăt. Cercetându- 
se şi la cealaltă fereastră, s-a dat de un cui asemănător, 
bătut în acelaşi fel. O încercare, făcută cu putere, de a sălta 
cerceveaua a dat şi aici greş. Acum poliţia era pe deplin 
încredinţată că fuga n-a putut avea loc pe această cale. Şi 


de aceea s-a socotit că e de prisos să se mai scoată cuiele şi 
să se deschidă ferestrele. 

Cercetările mele au fost întrucâtva mai amănunțite, şi 
aceasta tocmai din pricina despre care am vorbit - ştiam 
anume că trebuie dovedit că toate aceste aparente 
imposibilităţi se prezintă cu totul altfel în realitate. 

Am continuat să gândesc astfel, aposteriori. Ucigaşii au 
fugit printr-una dintre aceste două ferestre. Aşa fiind, ei n- 
au putut să înţepenească iarăşi cercevelele pe dinăuntru, 
aşa cum au fost găsite - raţionament care prin însăşi 
evidenţa lui a pus capăt cercetărilor poliţiei pe acest drum. 
Cercevelele erau totuşi înţepenite. Aşa fiind, ele trebuie să 
se închidă singure. Nu puteam ocoli această concluzie. Mă 
apropiai de fereastra neastupată, scosei, nu fără greutate, 
cuiul şi încercai să ridic cerceveaua. Sforţările mele au fost 
zadarnice, aşa cum mă şi aşteptasem. Din clipa aceasta nu 
mă mai îndoiam că trebuie să fie, undeva, un arc ascuns. 
Ideea mea fiind astfel verificată, am rămas încredinţat de 
temeinicia premiselor mele, oricât de misterios mi se mai 
părea ceea ce descoperisem în privinţa cuielor. După o 
cercetare amănunţită, am scos la iveală arcul ascuns. L-am 
apăsat, şi apoi, mulţumit de cele ce descoperisem, m-am 
abținut să ridic cerceveaua. 

Am pus cuiul la loc şi l-am privit cu luare-aminte. Cineva 
care ar fi ieşit pe fereastră ar fi putut s-o şi închidă, iar 
arcul ar fi funcţionat de la sine. Dar cuiul n-ar mai fi fost pus 
la loc. E o concluzie limpede şi care îngusta iarăşi câmpul 
cercetărilor mele. Ucigaşii trebuie să fi fugit pe fereastra 
cealaltă. lar dacă presupunem că arcurile celor două 
ferestre sunt asemănătoare, cum era foarte cu putinţă, 
trebuie atunci să găsesc o deosebire între cele două cuie 
sau cel puţin în felul cum au fost bătute. Suindu-mă deci pe 
somiera patului, m-am uitat cu băgare de seamă peste 
spătarul de la căpătâi la cea de-a doua fereastră. Dibuind 
cu mâna pe după spătar, am găsit fără greutate arcul şi am 
apăsat. Era, cred, de acelaşi fel cu celălalt. M-am uitat acum 


la cui. Era tot aşa de gros ca şi celălalt şi, pe cât se pare, 
bătut în acelaşi fel, până aproape de capăt. 

Ai să spui, desigur, că lucrul ăsta m-a cam încurcat. Dacă 
ăsta ţi-e gândul, e din pricină că te înşeli asupra 
caracterului deducţiilor mele. 

Ca să-ţi vorbesc în termeni vânătoreşti, n-am dat greş 
niciodată. N-am pierdut urma nici măcar o clipă. Nu era 
nici o verigă lipsă în lanţ. 

Urmărisem taina până la ultimul ei aspect, până la cui. Am 
spus că era întru totul la fel cu semenul său de la fereastra 
cealaltă. Dar faptul acesta, oricât părea de hotărâtor, era cu 
totul neînsemnat dacă îl compari cu acela că orice indicație 
clară se oprea aici. Trebuie, mi-am zis, să fie ceva nelalocul 
lui cu cuiul acesta. De-abia l-am atins, şi, deodată, capul 
cuiului, cu o părticică din trunchi, cam de un sfert de deget, 
mi-a rămas între degete. Rămăşiţa cealaltă a trunchiului 
era înfiptă în gaura de burghiu în care se rupsese. Această 
ruptură era foarte veche (fiind ruginită pe la margini) şi 
fusese pricinuită de o lovitură de ciocan care înfundase şi o 
parte din capul cuiului în adâncul cercevelei. Am potrivit 
acum cu multă grijă bucăţica de la capătul cuiului în 
ştirbitura de unde o luasem. Asemănarea cu un cui întreg 
era desăvârşită. Nu se vedea crăpătura. Apăsând pe arc, 
am săltat uşor cerceveaua cu câteva degete. 

Capul cuiului s-a înălţat cu ea, rămânând nemişcat în albia 
lui. Închisei atunci fereastra, şi asemănarea cu un cui întreg 
fu iarăşi desăvârşită. 

Până aici enigma era dezlegată. Ucigaşul fugise pe 
fereastra de deasupra patului. Şi fie că, după fuga lui, a 
căzut de la sine, fie că a fost anume închisă de cineva, arcul 
a oprit-o în loc. Şi tocmai această înţepenire a ferestrei cu 
ajutorul arcului a făcut ca poliţia s-o dea greşit pe seama 
cuiului şi să socoată nefolositoare continuarea cercetărilor. 

Întrebarea care urmează este: cum a coborât ucigaşul? În 
această privinţă am căpătat un răspuns mulţumitor în 
timpul preumblării noastre în jurul clădirii. La o depărtare 


de vreo cinci picioare şi jumătate de fereastra de care e 
vorba se întinde sârma unui paratrăsnet. Nu i-ar fi fost 
nimănui cu putinţă să ajungă de la sârma la fereastră, 
necum să intre în odaie. Totuşi, am băgat de seamă că 
obloanele catului patru erau construite într-un anume fel, 
pe care tâmplarii din Paris îl numesc ferrades, foarte rar 
întâlnit în ziua de azi, dar destul de des întâlnit la casele 
vechi din Lyon şi Bordeaux. Sunt în formă de uşă obişnuită 
(cu un singur canat, nu cu două), cu deosebirea că 
jumătatea de jos e zăbrelită cu o împletitură metalică rară, 
care poate fi foarte bine apucată cu mâinile. În cazul de 
faţă, obloanele sunt de o lăţime de trei picioare jumătate şi 
mai bine. Când le-am văzut din spatele casei, erau 
amândouă pe jumătate deschise, cu alte cuvinte, alcătuiau 
în afară un unghi drept cu zidul. Este de presupus că 
poliţia, ca şi mine, de altfel, î cercetat partea din spate a 
locuinţei. Totuşi, dacă a făcut aşa, când s-a uitat de-a lungul 
acestor ferrades (aşa cum trebuie să le fi privit), nu şi-a dat 
seama cât sunt ele de late sau, cel puţin, n-a dat acestei 
lățimi însemnătatea cuvenită. Prin urmare, după ce s-a 
încredinţat că fuga n-a putut avea loc prin acest sector, 
poliţia, fireşte, n-a mai făcut aici decât o cercetare într- 
adevăr grăbită. Pentru mine era totuşi lucru lămurit că 
oblonul ferestrei de la căpătâiul patului, dacă ar fi fost 
deschis şi dat cu totul de perete, ar fi ajuns cam la două 
picioare de sârma paratrăsnetului. Era de asemenea vădit 
că, punând în joc o putere şi un curaj cu totul neobişnuite, 
ar fi fost totuşi cu putinţă ca de pe această sârmă să intre 
pe fereastră. Odată ajuns la o depărtare de două picioare şi 
jumătate (presupunem acum că oblonul era deschis de tot), 
hoţul ar fi putut să se apuce zdravăn cu mâinile de 
zăbrelele împletite. 

Părăsind apoi sârma de care se sprijinea, proptindu-şi bine 
picioarele în zid şi făcând de aici un salt îndrăzneţ, ar fi 
împins şi închis oblonul, izbutind să şi sară în odaie, dacă ne 
închipuim că fereastra era deschisă în acest timp. 


Aş dori să bagi bine de seamă: am spus că e nevoie deo 
forţă cu totul neobişnuită ca să se ducă la bun sfârşit o 
ispravă atât de îndrăzneață. Am de gând să-ţi arăt mai întâi 
că e foarte cu putinţă ca faptul să fi fost săvârşit. Dar, în al 
doilea rând, şi acesta e lucrul de căpetenie, ţin să-ţi atrag 
luarea-aminte asupra acelei sprinteneli nemaipomenite şi 
aproape suprafireşti de care a dat dovadă cel ce l-a 
săvârşit. 

Ai să-mi spui, fără îndoială, vorbind în graiul oamenilor de 
legi, că pentru „lămurirea acestui caz” ar trebui mai 
degrabă să subevaluez decât să stărui asupra unei depline 
estimări a forţei cerute în această împrejurare. Poate că aşa 
se obişnuieşte în justiţie, dar raţiunea nu se învoieşte cu 
acest obicei. Scopul meu final este numai adevărul. lar ceea 
ce-mi propun înainte de toate e să te fac să compari această 
putere cu totul neobişnuită cu acel glas deosebit de strident 
(sau de aspru) ori inegal, despre a cărui naţionalitate nici 
măcar doi martori n-au putut fi de aceeaşi părere şi în a 
cărui rostire nimeni n-a fost în stare a desluşi o silabă. 

Auzind acestea, o idee nelămurită şi nu pe deplin formată 
despre gândul lui Dupin îmi flutură prin minte. Mi se părea 
că sunt în preajma înţelegerii, dar fără să pot înţelege, aşa 
cum unii oameni se află câteodată pe hotarul amintirii, dar 
fără ca până la sfârşit să-şi poată aminti. 

Prietenul meu îşi urmă expunerea: 

— Îţi dai seama, zise el, că am inversat problema. Nu mai e 
vorba de felul cum s-a ieşit, ci de felul cum s-a intrat. 
Plănuisem să arăt că amândouă acţiunile s-au întâmplat în 
acelaşi fel şi în acelaşi loc. Să ne întoarcem acum înlăuntrul 
odăii. Să cercetăm aici tot ce se vede. Sertarele scrinului, 
pe cât se spune, au fost jefuite, cu toate că au mai rămas în 
ele o mulţime de lucruri de găteală. E o concluzie fără nici 
un rost. E o simplă presupunere, o presupunere neroadă, şi 
nimic mai mult. De unde oare am putea şti dacă obiectele 
găsite în sertare nu reprezintă tot cuprinsul lor? Doamna 
L'Espanaye şi fiica ei duceau o viaţă cât se poate de retrasă, 


nu vedeau lume, arareori ieşeau din casă, aveau deci prea 
puţine prilejuri să schimbe numeroase rânduri de veşminte. 
Cele găsite aici erau de o calitate cel puţin tot atât de bună 
ca tot ceea ce mai aveau aceste doamne. Dacă un hoţ ar fi 
luat ceva din ele, de ce n-ar fi luat pe cele mai bune, de ce 
nu le-ar fi luat pe toate? Într-un cuvânt, de ce ar fi lăsat cei 
patru mii de franci aur, ca să se încurce cu o boccea de 
albituri? Aurul a fost lăsat pe loc. Aproape întreaga sumă 
despre care a vorbit Mignaud a fost descoperită în săculeţe, 
pe podele. Iată de ce aş dori să-ţi scot din cap ideea 
nătângă a unui mobil, idee zămislită în minţile celor de la 
poliţie de mărturiile acelea care vorbesc de sume de bani 
înmânate la poarta casei. Am întâlnit cu toţii, în fiecare oră 
a vieţii noastre, coincidenţe de zece ori mai vrednice de luat 
în seamă (cu sume de bani plătite unei persoane care avea 
să fie omorâtă la trei zile după facerea plăţii), dar fără să ne 
atragă nici o clipă atenţia. Îndeobşte, coincidenţele sunt 
nişte piedici uriaşe în drumul acelei categorii de cugetători 
fără pregătire şi care nu cunosc nimic din teoria 
probabilităților, teorie căreia ştiinţa omenească îi datorează 
cuceririle ei cele mai glorioase şi cele mai faimoase 
descoperiri. În împrejurarea de faţă, dacă aurul ar fi 
dispărut, faptul că a fost înmânat cu trei zile mai înainte ar 
fi alcătuit ceva mai mult decât o coincidenţă. Ar fi întărit 
această idee despre existenţa unui mobil al crimei. Dar în 
împrejurările reale ale cazului de faţă, dacă presupunem că 
aurul era într-adevăr mobilul acelei lovituri, trebuie atunci 
să credem că făptaşul a fost atât de idiot şi de nehotărât 
încât a uitat deopotrivă şi aurul, şi scopul urmărit. 

Cu mintea mereu îndreptată spre punctele asupra cărora 
ţi-am atras cu dinadinsul atenţia - adică glasul acela ciudat, 
sprinteneala nemaipomenită şi acea izbitoare lipsă de 
mobiluri într-o crimă de o cruzime atât de neobişnuită - să 
aruncăm o privire asupra măcelului însuşi. 

lată o femeie ucisă prin sugrumare de nişte mâini vânjoase 
şi vârâtă în hornul căminului, cu capul în jos. Ucigaşii de 


rând nu omoară niciodată în acest fel. Sau cel puţin nu stau 
să aşeze în felul acesta trupul victimelor. Ai să recunoşti 
desigur că în felul ăsta de a vâri cadavrul în horn e ceva din 
cale-afară de outre, de silit, ceva care nu se împacă totuşi 
cu noţiunea de omenesc, chiar dacă am presupune că 
făptaşii ar fi cei mai pervertiţi şi decăzuţi dintre oameni. 
Mai gândeşte-te şi ce uriaşă trebuie să fi fost puterea aceea 
care a izbutit să împingă trupul moartei printr-o asemenea 
deschizătură şi atât de tare, încât au trebuit sforţările a 
patru inşi laolaltă ca de-abia să-l poată trage în jos! 

Să cercetăm acum şi celelalte urme ale isprăvilor acestei 
puteri cu adevăr uimitoare. S-au găsit în vatră şuviţe 
groase - şuviţe foarte groase de păr cenuşiu. Fuseseră 
smulse din rădăcină. Dumneata ştii ce putere uriaşă ţi-ar 
trebui ca să poţi smulge din cap numai douăzeci sau 
treizeci de fire dintr-o dată. Ai văzut, la fel ca şi mine, 
pletele de care e vorba. Rădăcinile lor (hâde la vedere) erau 
amestecate cu bucăţi din pielea capului, dovadă sigură de 
nemaipomenita putere care a dezrădăcinat poate chiar o 
jumătate de milion de fire de păr dintr-o dată. Gâtul 
bătrânei doamne fusese nu numai tăiat, dar şi capul era 
despărţit cu totul de trup. Unealta întrebuințată nu era 
decât un brici. Aş dori să iei seama la cruzimea de fiară 
dovedită şi în aceste isprăvi. Nu vorbesc de vânătăile de pe 
trupul doamnei L'Espanaye. Monsieur Dumas şi vrednicul 
său confrate, monsieur Etienne, au afirmat că au fost făcute 
cu o unealtă teşită. Aici părerea acestor domni era cu totul 
întemeiată. 

E vădit că unealta cea obtuză a fost piatra pavajului curţii, 
pe care victima a căzut tocmai de pe fereastra de deasupra 
patului. Această idee, oricât ar părea de simplă acum, a 
scăpat poliţiei, şi încă din aceeaşi pricină pentru care i-a 
scăpat şi lăţimea obloanelor; căci datorită faimoaselor cuie, 
în mintea ei, parcă pecetluită, nu putea pătrunde gândul că 
ferestrele au fost vreodată deschise. 


Iar după toate acestea, dacă te-ai gândit bine şi la ciudata 
învălmăşeală din odaie, am ajunge destul de departe ca să 
putem pune laolaltă ideea unei sprinteneli uimitoare, a unei 
puteri supraomeneşti, a unei cruzimi de fiară, a unui măcel 
fără rost, a unei grozăvii atât de groteşti că pare străină de 
tot ce e omenesc şi a unui glas străin şi el, prin intonaţia lui, 
de urechea unor oameni de diferite naţionalităţi, şi lipsit de 
orice rostire desluşită şi cu înţeles. Şi acum ce reiese de 
aici? 

Ce impresie am făcut asupra închipuirii dumitale? 

Simţii un fior în tot trupul când Dupin îmi puse această 
întrebare,; 

— Un nebun, desigur, o fi săvârşit fapta, am zis eu, vreun 
nebun scăpat din vreo maison de sânte din vecinătate. 

— Dintr-un anumit punct de vedere, ideea dumitale nu e 
de lepădat. 

Dar glasul nebunilor, chiar când îi apucă cele mai 
groaznice furii, nu se aseamănă câtuşi de puţin cu glasul 
acela ciudat care s-a auzit pe scară. 

Nebunii sunt un neam de oameni deosebit. Limbajul lor, 
oricât ar fi de fără şir, e totuşi alcătuit din silabe. Pe de altă 
parte, părul unui nebun nu e la fel cu ăsta, pe care-l am în 
mână. Am desprins smocul dintre degetele înţepenite şi 
încleştate ale doamnei L'Espanaye. la spune-mi, ce părere 
ai? 

— Dupin! l-am răspuns eu adânc tulburat. Părul ăsta e 
ceva nemaivăzut. Ăsta nu e păr de om! U; naui; alia: 

— N-am spus asta, zice el. Dar înainte de a hotări asupra 
acestui punct, aş dori să-ţi arunci ochii pe schiţa mea de pe 
această coală de hârtie. E un facsimil care reproduce ceea 
ce în unele mărturii s-a spus că sunt „vânătăi negricioase şi 
urme adânci de unghii” pe gâtul doamnei 

L'Espanaye, iar în altele (în ale domnilor Dumas şi 
Etienne), „un şir de pete vinete, vădit pricinuite de 
întipărirea degetelor”. Ai să-ţi dai seama, urmă prietenul 
meu, întinzând hârtia în faţa noastră pe masă, că acest 


desen te face să te gândeşti la o încleştare puternică şi 
țeapănă. Nu se vede nici un fel de alunecare. Fiecare deget 
şi-a păstrat până la urmă, poate chiar până la moartea 
victimei, cumplita înfăţişare prin care încă de la început se 
săpase adânc în carne. Încearcă acum să-ţi potriveşti toate 
degetele dintr-o dată, punându-le pe fiecare în amprentele 
corespunzătoare aşa cum le vezi. Încercai, dar în zadar. 

— Dar poate că nu facem încercarea aşa cum ar trebui, 
zise el. Am întins hârtia pe o suprafaţă plană: grumazul 
omenesc e însă cilindric. 

Uite un butuc de lemn rotund, a cărui circumferință e cam 
pe măsura unui gât de om. Pune-i desenul de jur-împrejur şi 
mai încearcă o dată. 

Făcui precum mi-a spus. Dar dificultatea era vădit mai 
mare decât înainte. 

— Astea nu sunt urme de mână de om, am declarat eu. 

— Citeşte acum, zise Dupin, paragraful ăsta din Cuvier25. 

Era o amănunţită dare de seamă, anatomică şi descriptivă, 
asupra marelui urangutan sălbatic din insulele Indiilor 
Răsăritene26. Statura lui uriaşă, puterea şi sprinteneala lui 
fără seamăn, sălbăticia feroce, precum şi darul acestui 
animal de a imita, toate acestea sunt bine cunoscute 
tuturor. Am înţeles deodată toată grozăvia omorului. 

— Descrierea degetelor, am zis, punând capăt cititului, se 
potriveşte întru totul cu acest desen. Văd acum că nici un 
alt animal, afară doar de un urangutan din soiul arătat aici, 
n-ar fi putut lăsa întipărite nişte urme ca acestea pe care le- 
ai desenat. Smocul acesta de păr cafeniu e şi el aidoma cu 
al fiarei lui Cuvier. Dar nu pot totuşi înţelege ciudăţeniile 
acestei taine înspăimântătoare. S-a spus, de altminteri, că 
două glasuri au fost auzite certându-se, şi e de netăgăduit 
că unul din ele era glasul unui francez. 

— E adevărat. Şi ai să-ţi aminteşti în legătură cu asta de o 
expresie atribuită acestui glas de aproape toţi cei care l-au 
auzit, adică de expresia: „Mon Dieu!” în împrejurările de 
faţă această expresie a fost pe drept cuvânt caracterizată 


de către unul dintre martori (de Montani, cofetarul) ca 
dând glas unei imputări sau unei dojane. Pe aceste două 
cuvinte, deci, mi-am întemeiat mai cu dinadinsul nădejdile 
mele că voi dezlega pe deplin enigma. Un francez avea 
cunoştinţă de această crimă. 

E cu putinţă, este într-adevăr mai mult decât probabil, că 
e nevinovat, că n-a luat parte câtuşi de puţin la sângeroasa 
ispravă. Urangutanul i-a putut scăpa. Se poate să-i fi luat 
urma până în odaie. Dar, în împrejurările cumplite care au 
urmat, n-a mai putut să-l prindă. Fiara e slobodă încă. N-am 
să merg mai departe cu aceste presupuneri - n-am dreptul 
să le numesc altfel - fiindcă aceste umbre de gândire pe 
care se întemeiază sunt destul de adânci ca să poată fi 
preţuite de propria mea judecată, dar nu pot pretinde să le 
fac înţelese de mintea altora. Să le numim deci presupuneri 
şi să vorbim de ele ca atare. Dacă francezul despre care e 
vorba e cu adevărat nevinovat de această cruzime (aşa cum 
de altfel presupun), anunţul acesta pe care l-am lăsat 
aseară la redacţia lui Le Monde (un ziar ce se ocupă de 
interesele armatorilor şi e foarte căutat de marinari) ni-l va 
duce aici, în locuinţa noastră. 

Îmi întinse un ziar în care citii cele ce urmează: 
„ÎNŞTIINŢARE: S-a găsit în Bois de Boulogne, In ziua de. 
(era în dimineaţa crimei), foarte devreme, un urangutan de 
statură uriaşă, de culoare cafenie, din specia de Borneo. 
Stăpânul (despre care se ştie că e un marinar din echipajul 
unui vas maltez) îşi poate recăpăta animalul după ce va da 
semnalmente îndeajuns de doveditoare şi va plăti o mică 
despăgubire prilejuită deprinderea şi întreţinerea acestuia. 
A se adresa Rue., No., Faubourg St-Germain, au troisieme”. 

— Dar cum ai putut să ştii, întrebai eu, că omul cu pricina 
e marinar şi că ţinea de un vas maltez? 

— Nu pot spune că ştiu, răspunse Dupin. Nu sunt sigur de 
asta. Dar ia uite aici un petic de panglică. După forma şi 
înfăţişarea ei unsuroasă se vede că s-a împletit cu ea una 
din acele queue27 care le plac aşa de mult marinarilor. Mai 


mult încă, nodul acesta poate foarte puţină lume să-l facă, 
afară de marinari, şi îl întâlnim mai ales la maltezi. Am cules 
panglica la capătul de jos al sârmei paratrăsnetului. Nu se 
poate să fi aparţinut vreuneia dintre răposate. La urma 
urmei, chiar dacă m-am înşelat cu privire la panglică, adică 
la faptul că francezul era un marinar de pe un vas maltez, 
tot n-am făcut nimic rău prin cele ce am spus în anunţul 
meu. Dacă am greşit, va presupune numai că m-am înşelat 
din cine ştie ce pricină, de care nu va găsi cu cale să se 
intereseze. Dar dacă am nimerit, am făcut un pas mare 
înainte. Francezul acesta, care are cunoştinţă de omor, dar 
e totuşi nevinovat, nu va pregeta, fireşte, să dea răspuns 
înştiinţării mele de a-şi cere urangutanul. lată cum va 
judeca: „Sunt nevinovat. Sunt sărac. Urangutanul meu e de 
mare preţ, iar pentru unul ca mine e chiar o avere. De ce 
să-l pierd, cu frica mea prostească de primejdie? E-n mâna 
mea, iată-l. A fost găsit în Bois de Boulogne, la o mare 
depărtare de locul măcelului. Cum o să bănuiască cineva că 
o fiară sălbatică a săvârşit fapta? Poliţia e nedumerită, n-a 
putut găsi nici cel mai mic fir călăuzitor. Chiar dacă ar fi pe 
urmele animalului, îi va fi cu neputinţă să dovedească în 
vreun fel că ştiu de acest omor sau să mă scoată vinovat din 
pricina aceasta. Şi, mai presus de toate, sunt cunoscut. Cel 
care a dat înştiinţarea mă şi arată că sunt proprietarul 
animalului. Nu sunt sigur în ce măsură ştie cum s-au 
petrecut lucrurile. Dacă mă feresc şi nu-mi cer drepturile 
asupra unei proprietăţi atât de mari şi despre care se ştie 
că e a mea, voi face cu atât mai mult ca animalul să fie 
bănuit. Nu e cuminte din parte-mi să atrag atenţia nici 
asupra mea, nici asupra lui. Am să răspund acestei 
înştiinţări, o să-mi iau urangutanul înapoi şi am să-l ţin 
închis până s-o sfârşi cu toată povestea”. 

În aceeaşi clipă auzirăm paşi pe scări. 

— Fii gata! Zise Dupin. Ia-ţi pistoalele, dar nu trage, nici 
nu le arăta până nu-ţi dau semnalul. 


Poarta casei fusese lăsată deschisă, şi vizitatorul intrase 
fără să sune. Înainta câţiva paşi pe scări. Păru că pregetă o 
clipă. Îl auzirăm că scoboară. Dupin se îndreptă grabnic 
spre uşă, când l-am auzit suind din nou. N-a mai dat îndărăt 
a doua oară, s-a apropiat cu hotărâre şi a bătut la uşa 
camerei noastre. 

— Intră! Zise Dupin cu glas voios şi cald. 

Un om se ivi în prag. Se vedea că e marinar, un bărbat 
voinic, înalt şi musculos, cu o înfăţişare plină de un fel de 
îndrăzneală drăcească, nu lipsită de farmec. Chipul lui ars 
de soare era mai mak decât pe jumătate ascuns de favoriţi 
şi de mustăţi. [inea în mână un ciomag de stejar, dar nu 
părea să aibă şi altfel de armă. Făcu o plecăciune stângace 
şi ne dădu bună seara cu un accent francez care, deşi 
aducea cu cel de la Neufchâtel28. Făcea îndeajuns dovada 
obârşiei sale pariziene. 

— Şezi, te rog. Prietene, zise Dupin. Cred că ai venit 
pentru urangutan. Pe cuvântul meu, te invidiez că ai un 
asemenea exemplar. E de o frumuseţe deosebită şi fără 
îndoială că e de o valoare foarte mare. Ce vârstă o fi având? 

Ca un om care a scăpat de o greutate de nesuferit, 
marinarul răsuflă adânc. Răspunse apoi cu un glas liniştit: 

— Nu prea ştiu nici eu, dar n-are mai mult de patru sau 
cinci. E aici? 

— O, nu. N-aveam unde să-l ţin. E aici pe aproape, în 
grajdul unui manej, pe Rue Dubourg. Îl poţi lua mâine 
dimineaţă. Ai adus ceva dovezi de proprietate? 

— Desigur, domnule. 

— Îmi pare rău să mă despart de el, zise Dupin. 

— Nu înţeleg, domnule, ca dumneata să nu te alegi cu 
nimic după atâta osteneală, zise marinarul. Nici nu mi-a dat 
prin gând una ca asta. 

Sunt foarte dornic să dau o răsplată găsitorului, vreau să 
Zic, o răsplată potrivită. 

— Bine, răspunse prietenul meu. E foarte frumos din 
partea dumitale, desigur. Să mă gândesc. Ce ţi-aş putea 


cere? Hai să-ţi spun. lată care o să-mi fie recompensa: ai să- 
mi spui tot ce ştii dumneata despre crima din Rue Morgue. 

Dupin rostise aceste din urmă cuvinte cu un glas foarte 
adânc şi cu multă linişte. Şi cu aceeaşi linişte se duse până 
la uşă, o încuie şi puse cheia în buzunar. Scoase apoi un 
pistol din buzunarul de la piept şi-l puse cu un calm 
desăvârşit pe masă. 

Marinarul se înroşi la faţă, de parcă s-ar fi înăbuşit. Sări în 
picioare şi puse mâna pe ciomag. Dar în clipa următoare 
căzu îndărăt pe scaun, tremurând din tot trupul şi cu masca 
morţii pe obraz. Nu scoase o vorbă. Îl compătimeam din 
adâncul inimii. 

— Prietene, zise Dupin cu un glas plin de duioşie, te-ai 
speriat degeaba, crede-mă. Oricum ar fi, noi nu-ţi vrem 
răul. Pe cinstea mea de om şi de francez că n-avem de gând 
să-ţi facem nici un rău. Ştiu cât se poate de bine că nu eşti 
vinovat de grozăviile din Rue Morgue. Dar asta nu 
înseamnă că nu eşti chiar deloc amestecat în ele, măcar 
într-o oarecare măsură. Trebuie să-ţi dai seama, din cele ce 
ţi-am spus până acum, că am avut mijloace pentru a mă 
informa în această împrejurare, nişte mijloace despre care 
dumneata nici n-ai putut vreodată visa. 

lată deci cum stau lucrurile. N-ai făcut nimic neîngăduit, 
nimic, fără îndoială, care să te facă vinovat. Nu te-ai făcut 
vinovat nici chiar de hoţie, când ai fi putut fura fără să fii 
pedepsit. N-ai nimic de ascuns. 

Nici n-ai de ce să ascunzi ceva. Pe de altă parte, eşti ţinut 
de toate legile onoarei să mărturiseşti tot ce ştii. Un om 
nevinovat zace astăzi în temniţă sub povara acestei crime, 
pe al cărei făptaş dumneata îl poţi da în vileag. 

Pe când Dupin rostea aceste cuvinte, marinarul îşi 
revenise destul de bine în fire. Dar nu mai rămăsese nimic 
din cutezanţa lui de la început. 

— Dumnezeu să mă ajute! Zise el, după o scurtă pauză. Voi 
spune tot ce ştiu despre această afacere; dar nu trag 
nădejde să mă credeţi nici măcar pe jumătate, da, aş fiun 


nătărău dacă aş nădăjdui. Sunt totuşi nevinovat. Am să vă 
spun tot ce am pe inimă, chiar dacă o fi să mor. 

lată povestirea sa, pe scurt. În vremea din urmă făcuse o 
călătorie în arhipelagul indian. Un grup de marinari, din 
care făcea parte şi el, debarcă în Borneo şi pătrunse 
înlăuntrul insulei, să facă o excursie de plăcere. El şi cu încă 
un tovarăş au prins urangutanul. Tovarăşul lui murind, 
animalul rămase numai în stăpânirea lui. După multe 
necazuri, prilejuite de fioroasa cruzime a prizonierului în 
timpul călătoriei de întoarcere, izbuti, în cele din urmă, să-l 
pună în siguranţă în locuinţa sa din Paris. Aici, ca să nu 
atragă asupră-şi nesuferita curiozitate a vecinilor, îl ţinu 
închis cu mare grijă cât timp a trebuit să-l vindece de o 
rană la picior, pe care şi-o făcuse pe bord cu o aşchie. Avea 
de gând ca, în cele din urmă, să-l vândă. 

Într-o noapte, sau mai degrabă într-o dimineaţă - 
dimineaţa omorului - pe când se întorcea acasă de la un 
chef de marinari, găsi fiara adăpostindu-se chiar în 
dormitorul lui. Scăpase dintr-o cămăruţă alăturată, unde el 
îşi închipuia că e bine închisă. Cu briciul în mână şi săpunită 
din belşug, se aşezase în faţa oglinzii şi încerca să se radă în 
toată legea, aşa cum, fără îndoială, văzuse că face şi 
stăpânul când îl observase prin gaura cheii. Îngrozit că 
vede o armă atât de primejdioasă în mâna unui animal atât 
de fioros şi în stare să se folosească de ea cu atâta 
îndemânare, omul rămase o clipă fără să ştie ce are de 
făcut. De obicei ştia totuşi să-l potolească, fie şi în accesele 
lui cele mai furioase, cu ajutorul biciului, pe care vru să-l 
întrebuinţeze şi de data asta. La vederea acestuia, 
urangutanul sări deodată pe uşă afară, cobori într-o clipă 
scările, şi de aici, prin fereastra din nenorocire deschisă, se 
repezi în stradă. 

Deznădăjduit, francezul se luă după el. Cu briciul mereu în 
mână, maimuța se oprea din când în când să se uite înapoi 
la urmăritorul ei şi să se strâmbe la el, până când acesta 
era gata s-o ajungă. Atunci o luă iar la fugă. Goana ţinu aşa 


multă vreme. Pe străzi domnea o tăcere adâncă, şi ceasul 
era aproape 3 dimineaţa. Trecând printr-un pasaj vecin cu 
Rue 

Morgue, atenţia fugăritului fu atrasă de o lumină care 
strălucea la fereastra deschisă a camerei doamnei 
L'Espanaye, la etajul al patrulea al casei sale. Repezindu-se 
într-acolo, zări sârma paratrăsnetului, se caţără în susul ei 
cu o sprinteneală de neînchipuit, apucă oblonul care era dat 
cu totul de perete, şi în felul acesta se zvârli de-a dreptul pe 
spătarul patului. Toată tărăşenia ţinu mai puţin de un 
minut. Oblonul fusese iarăşi deschis şi dat de perete de 
către urangutan în clipa în care pătrunsese în odaie. 

Între timp, jos, marinarul era vesel şi îngrijorat totodată. 
Avea speranţe mari acum să prindă iar fiara. Nu mai avea 
scăpare din capcana în care intrase decât pe sârmă în jos şi 
putea fi înhăţată la coborâre. Pe de altă parte, avea curând 
să fie în culmea neliniştii cu privire la ce putea să facă în 
casă. Gândul acesta îl îmboldi să-l urmărească iarăşi pe 
fugar. Se poate foarte uşor sui cineva pe o sârmă de 
paratrăsnet, mai ales dacă e marinar. Dar când ajunse la 
înălţimea ferestrei, care se afla departe, la stânga sa, fu 
nevoit să se oprească. Tot ce mai putea face era să se salte 
cât să întrevadă interiorul odăii. Când văzu însă ce era de 
văzut, fu cât pe ce să scape sârma, cuprins de o spaimă 
îngrozitoare. A fost în clipa când au ţâşnit în noapte acele 
ţipete sfâşietoare care au făcut să sară din somn paşnicii 
locuitori din 

Rue Morgue. Doamna L.'Espanaye şi fiica ei, în cămăşi de 
noapte, se îndeletniceau, pesemne, să rânduiască nişte 
hârtii în lădiţa de fier, de care s-a mai pomenit, şi care 
fusese trasă în mijlocul camerei. Era deschisă, şi conţinutul 
ei zăcea risipit pe podele. Victimele trebuie să fi stat cu 
spatele la fereastră, şi judecând după timpul scurs între 
clipa când fiara a pătruns în odaie şi aceea în care au 
izbucnit ţipetele, e de presupus că n-au zărit-o numaidecât. 


Pocnetul oblonului putea să fie, fireşte, pus pe seama 
vântului. 

Când marinarul se uită în odaie, uriaşul animal tocmai o 
apucase pe doamna L'Espanaye de păr (pe care şi-l 
despletise şi tocmai şi-l pieptănase) şi umbla cu briciul pe 
lângă obrazul ei, imitând gesturile unui bărbier. Nemişcată, 
fiica ei zăcea în nesimţire. Leşinase. 'Țipetele şi sforţările 
deznădăjduite ale bătrânei doamne (căreia, între timp, fiara 
îi smulsese părul din cap) nu izbutiră decât să întărite 
animalul. Din paşnic cum se pare că fusese, deveni fioros. 
Cu o mişcare hotărâtă a braţului său vânjos aproape că îi 
despărţi capul de trup. La vederea sângelui, îndârjirea lui 
deveni furie oarbă. Scrâşnind din dinţi şi aruncând fulgere 
din ochi, se năpusti peste trupul tinerei fete şi îşi adânci 
cumplitele gheare în grumazul ei, încleştând-o astfel până 
ce ea îşi dădu sufletul. În această clipă privirile lui rătăcite 
şi sălbatice căzură pe căpătâiul patului, deasupra căruia 
chipul stăpânului, schimonosit de groază, de-abia se vedea. 
Furia bestiei, care fără îndoială că ţinea minte biciul, se 
preschimbă pe loc în teamă. Dându-şi seama că merită o 
pedeapsă, părea că e dornic să-şi ascundă sângeroasele 
isprăvi şi ţopăia prin odaie în prada unui zbucium nervos, 
răsturnând şi sfărâmând în calea sa tot ce găsea prin casă 
şi smulgând şi saltelele de pe pat. Apucă, în sfârşit, cadavrul 
fiicei şi-l împinse în cămin, cum a şi fost găsit. Apoi, pe al 
bătrânei doamne, pe care-l azvârli peste cap pe fereastră. 

Pe când maimuța se apropia de geam, cu mutilata ei 
povară în braţe, marinarul îngrozit se dădu pe sârmă 
îndărăt şi, coborând de-a lungul ei mai mult pe lunecate 
decât agăţat în mâini, o luă la fugă spre casă, temându-se 
de urmările măcelului şi dezbărându-se bucuros de orice 
grijă privind soarta urangutanului. Vorbele auzite de vecini 
pe scară erau strigătele de groază şi de spaimă ale 
francezului, amestecate cu schelălăielile drăceşti ale fiarei. 

Aproape că nu mai am nimic de adăugat. Urangutanul 
trebuie să fi scăpat din odaie tot de-a lungul sârmei, tocmai 


când cei de afară spărgeau uşa. Tot eltrebuie să fi închis 
fereastra după ce a ieşit prin ea. Mai târziu a fost prins de 
stăpânul său, care a căpătat un preţ bun pe el de la Jardin 
des Plantes29. Le Bon a fost eliberat pe loc, pe temeiul 
istorisirii noastre despre împrejurările crimei, istorisire 
făcută (cu ceva comentarii de-ale lui Dupin) prefectului de 
poliţie în biroul său. Acest înalt funcţionar, cu toate că era 
binevoitor faţă de prietenul meu, nu putea totuşi să-şi 
ascundă necazul pricinuit de întorsătura pe care o luaseră 
lucrurile şi îşi îngădui o dată sau de două ori să ia în râs 
năravul unor anumite persoane de a se amesteca în 
treburile altora. 

— N-are decât să vorbească, îmi zise Dupin, care nu găsise 
că e cu cale să răspundă. N-are decât să pălăvrăgească. 
Asta îi uşurează conştiinţa. În ce mă priveşte, sunt mulţumit 
că l-am bătut la el acasă. 

Faptul că a dat greş în dezlegarea acestui mister nu e însă 
câtuşi de puţin un lucru de mirare, cum îşi închipuie el. 
Căci, într-adevăr, prietenul nostru, prefectul, e mult prea 
isteţ ca să poată fi profund, înţelepciunea lui nu este 
întemeiată pe nimic. E numai şi numai cap, iar trup deloc, 
întocmai ca icoanele zeiţei Laverna30 sau, mai bine zis, e 
numai umeri şi cap, cum e şi batogul. Dar e un om de 
treabă, la urma urmei. Îmi place mai ales pentru măiestrita 
lui mironoseală, mulţumită căreia şi-a făcut o faimă de om 
isteţ. Vorbesc adică de năravul lui de a tăgădui ceea ce este 
şi de a explica ceea ce nu e - denier ce qui est et 
d'expliquer ce qui n'est pas*31. 

* Rousseau, Nouvelle Heloise. 

NOTĂ 

CRIMELE DIN RUE MORGUE 


(THE MURDERS IN THE RUE MORGUE) 


(A: manuscris, mart. 18641; B: Graham's Magazine, apr. 
1841; C: Prose Romances, 1843; D: Tales, 1845; E: copia]. 


Lorimer Graham după D cu modificări manuscrise; E: 
Works, 1850; PHANTASY-PIECES, numai titlul) 

Contraste, o enciclopedie vie şi un mare iubitor de metode 
juridice. Tot „Dupin” era şi numele de familie al prozatoarei 
George Sand, iar o „Marie Dupin” figura în nuvela Marie 
Laurente - tipărită în Burton's, sept. 1838 - avându-l ca 
protagonist pe faimosul detectiv francez Vidocqg. 

Cât despre „metoda Dupin”, modelul l-a constituit 
neîndoielnic Zadig din romanul eponim (1747) al lui 
Voltaire. În cap. 3 Zadig descrie un câine pe care nu l-a 
văzut niciodată, apoi un cal, iar când e adus în faţa 
consiliului marelui Desterham dă următoarele lămuriri: 
„Am văzut pe nisip urmele unui animal şi mi-am dat repede 
seama că erau ale unui căţeluş. Nişte dâre uşoare şi lungi 
care se aflau între urmele labelor mi-au arătat că era o 
căţea ale cărei ţâţe atingeau pământul şi că prin urmare 
făcuse pui de curând. Alte urme, care păreau că atinseseră 
nisipul alături de labele de dinainte, mi-au dovedit că avea 
urechile foarte lungi; şi, văzând că urma unei labe era 
pretutindeni mai puţin adâncă decât urmele celorlalte labe, 
am înţeles că această căţea a augustei noastre regine era, 
fie-mi iertat să spun, puţin cam şchioapă”, trad. Alexandru 
Philippide (Voltaire, Zadig, Minerva, Bucureşti, 1962, pp. 
15-16). 

Poe a compus nuvela în grabă, manuscrisul A având 
numeroase ştersături. 

Tălmăciri. In franceză: Un Meurtre sans example dans les 
fastes de la justice, semnată „G. B.” [Gustave Brunet], fără 
menţionarea numelui lui Poe, în La Quotidienne, 11, 12,13 
iun. 1845; Une Sanglante enigme, iscălită „O. N.” [Emile 
Forgues], în Le Commerce, 12 oct. 1846; Isabelle Meunier, 
L. Assassinat de la rue Morgue, în La Democraţie pacifique, 
31 ian. 1847; Charles Baudelaire, Double Assassinat dans la 
Rue Morgue, în Le Pays, 25 şi 26 febr. 1, 2, 3, 5, 6 şi 7 mart. 
1855, reed. În Histoires extraordinaires, Michel Levy, Paris, 
1856. În româneşte: prima traducere, anonimă, Cele două 


asasinaturi, apare în 1879, în Timpul, nr. 235, 236, 237, 
239, 244, 246, 248, 252, 256, 257, 261 şi 264. În 1896 e 
tradusă de „Byr” Tragedia din rue Morgue, în Dreptatea, 
III, nr. 118, 120, 122, 123, 125, 126, 128, 129, 130 şi 132; 
în 1904, de Iosif Popescu, Asasinatul din strada Morgei, în 
Tribuna poporului, VIII, nr. 218, 220-223, 226-228, 230-232 
şi 234, care dă şi o notă biografică despre Poe în subsolul 
numărului 218. Nota lui Iosif Popescu îngroaşă mitul unui 
Poe nebun şi dipsoman, dăruit cu frenezie unor 
„halucinaţiuni teribile provenite din nenorocita pasiune a 
alcoolismului. Genul său de a scrie (fiind) rezultatul orelor 
de beţie alcoolică, singura lui inspiratoare, care-l cuprinse 
cu totul în braţele sale ucigaşe şi-l conduse repede la o 
moarte ruşinoasă”. 

Titlul. Versiunea A: The Murders în the Rue „Trianon-Bas” 
Morgue. Atât Rue Morgue cât şi Trianon-Bas sunt străzi 
fictive. O serie de inadvertenţe din cuprinsul nuvelei sunt 
semnalate de E. D. Forgues (în gazeta La Presse, 14 oct. 
1846). Baudelaire se mulţumeşte să adauge următoarea 
notă de subsol la tălmăcirea sa: /ii-je besoin d'avertir, ă 
propos de la rue Morgue, du passage Lamartine, etc. 
Qu'Edgar Poe n'estjamais venu ă Paris? 

— CB., („E oare nevoie să vă previn, apropo de Rue 
Morgue, de pasajul Lamartine etc. Că Edgar Poe n-a” fost 
niciodată la Paris?"). 

În primele trei versiuni (A, B, C) figura acest paragraf 
introductiv: „Nu e imposibil ca unele progrese în domeniul 
frenologiei să ducă la descoperirea şi localizarea unui organ 
al analizei. Chiar dacă această facultate (care ar putea fi 
descrisă, deşi nu definită, drept capacitatea de a 
descompune gândirea în elementele sale) nu e în fond o 
parte esenţială a ceea ce filosofii numeau nu demult 
idealitate, există totuşi motive întemeiate să o considerăm o 
facultate primitivă. Că ea ar putea fi un constituent al 
idealităţii, e tocmai lucrul ce se sugerează aici, împotriva 
opiniei generale (fondată totuşi pe părerile unor specialişti 


autorizaţi) cum că facultăţile de calcul şi de discernământ 
(cauzalitatea şi comparaţia) ar fi în contradicţie cu cea 
imaginativă, pe scurt, că cele trei nu pot coexista. Dar, deşi 
se opune părerii în general acceptate, această idee nu va 
părea câtuşi de puţin lipsită de temei dacă avem în vedere 
faptul că procesele invenţiei şi ale creaţiei sunt înrudite cu 
procesele analizei [resolution], primele fiind aproape, chiar 
dacă nu în mod absolut, inversul celorlalte”. 

Acest paragraf a fost eliminat în 1845 când Poe îşi 
reconsiderase opinia despre frenologie. 

O pogorâre în MaelstrOm în româneşte de Ion Vinea 

Căile Domnului în lume şi în pronie nu sunt ca ale noastre; 
aşa precum nici plăsmuirile noastre nu se pot măsura cu 
nemărginirea, cu profunzimea şi neînţelesul lucrărilor sale, 
care sunt mai adânci decât fântâna lui Democrit. 

Joseph Glanvillel 

Ajunsesem pe creasta celei mai înalte stânci. Câteva 
minute bătrânul păru prea istovit ca să poată vorbi. 

— Nu e mult timp, spuse el într-un târziu, de când aş fi 
putut şi eu să vă fiu călăuză pe drumul ăsta, întocmai ca şi 
fiul meu cel mai mic. Dar am trecut acum trei ani printr-o 
încercare cum niciodată n-a mai trecut vreun muritor, sau, 
mai bine zis, a fost o întâmplare dintre acelea cărora nimeni 
nu le-a supravieţuit ca s-o povestească. lar cele şase ceasuri 
de groază cumplită pe care le-am trăit mi-au zdruncinat şi 
sufletul, şi trupul. Mă credeţi foarte bătrân, dar nu sunt 
chiar aşa. A fost de ajuns o singură zi - chiar mai puţin - ca 
părul ăsta, din negru ca tăciunele, să albească de tot2, ca 
să-mi slăbească mădularele şi să mi se încordeze aşa de 
tare nervii, îneât tremur la cea mai mică sforţare şi mă tem 
şi de umbra mea. Ştiţi dumneavoastră că aproape nici nu 
mă pot uita în jos de pe stânca asta mică fără să-mi vină 
ameţeală? 

„Stânca asta mică”, pe marginea căreia se tolănise în voie, 
astfel că partea cea mai grea a trupului îi atârna în gol, şi se 
ţinea să nu cadă numai sprijinindu-şi cotul de muchea ei 


lunecoasă, „stânca asta mică” se înălța ca un povârniş 
nestăvilit şi abrupt, de cremene întunecată şi lucioasă, cam 
cu o mie cinci sute, o mie şase sute de picioare deasupra 
nenumăratelor stânci de sub noi. În ruptul capului n-aş fi 
îndrăznit să mă apropii, fie şi la câţiva paşi de marginea ei. 
La drept vorbind, eram atât de tulburat de poziţia 
primejdioasă a însoţitorului meu, îneât căzui cât eram de 
lung, mă agăţai de tufişurile din jurul meu şi nici nu mai 
îndrăznii să ridic ochii la cer, străduindu-mă zadarnic să 
alung din mine gândul că înseşi temeliile muntelui erau 
primejduite de furia vânturilor. Mi-a trebuit multă vreme 
până să-mi adun minţile şi să-mi strunesc curajul ca să mă 
ridic şi să privesc în depărtare. 

— Trebuie să vă stăpâniţi toanele, îmi zise călăuza, fiindcă 
v-am adus aici ca să puteţi vedea cât mai bine meleagurile 
unde s-a petrecut întâmplarea de care v-am vorbit şi să vă 
istorisesc toată păţania chiar aici, la faţa locului. Ne aflăm 
acum, urmă el în felul lui de povestitor tipicar, care-l 
deosebea de ceilalţi oameni, ne aflăm acum chiar pe coasta 
Norvegiei, la latitudinea de 68 de grade, în provincia 
Nordland, în posomorita regiune a insulelor Lofoden. 
Muntele pe a cărui culme ne aflăm este Helseggen, 
înnouratul. Acum ridicaţi-vă puţin în sus, ţineţi-vă de iarbă 
dacă vă vine ameţeala - aşa! 

— Şi uitaţi-vă la mare, dincolo de cingătoarea de aburi de 
sub noi. 

Mă uitai în jos, ameţit, şi descoperii o vastă întindere de 
ocean, ale cărui ape ca cerneala m-au dus numaidecât cu 
gândul la acea Mare Tenebrarum3 descrisă de geograful 
nubian. Mintea omului nu-şi poate închipui o privelişte mai 
jalnică şi mai pustie. În stânga şi în dreapta, cât cuprindeai 
cu ochiul, se întindea, ca nişte metereze ale lumii, un negru 
şir de groaznice şi înclinate stânci, a căror înfăţişare părea 
şi mai cernită în iureşul talazurilor ce-şi năpusteau asupra 
lor, până sus, creasta albă şi fantomatică, în urlete şi 
gemete eterne. Chiar în faţa promontoriului pe al cărui pisc 


ne aflam şi la o depărtare de cinci-şase mile în larg se vedea 
o insuliţă pustie; sau, mai bine zis, i se putea ghici aşezarea 
după clocotul sălbatic al valurilor care o acopereau. Cam la 
două mile mai aproape de coastă se înălța o altă insulă mai 
mică, cumplit de stearpă şi de prăpăstioasă şi înconjurată 
din loc în loc de grămezi de stânci întunecate. 

Înfăţişarea oceanului, pe toată întinderea cuprinsă între 
insula cea depărtată şi țărm, avea ceva cu totul neobişnuit. 
Cu toate că înspre coastă venea acum o suflare atât de 
năprasnică, încât un bric ce naviga în larg, cu două 
terţarole4 luate, se afunda necontenit şi dispărea pe de-a- 
ntregul, această hulă nu era dintre cele obişnuite, ci mai 
degrabă un zbucium al apelor pe loc, aprig şi scurt, atât în 
bătaia vântului, cât şi împotriva lui. Spumă - afară numai de 
aceea din apropierea imediată a stâncilor - se vedea puţină. 

— Insula cea mai depărtată, urmă bătrânul, norvegienii o 
numesc Vurrgh. Cea de la jumătatea drumului este Moskoe. 
Cea cu o milă mai spre nord este Ambaaren. Mai încolo sunt 
Iflesen, Hoeyholm, Kieldhelm, Suarven şi Buckholm. lar mai 
departe, între Moskoe şi Vurrgh, sunt Otterholm, Flimen, 
Sandflesen şi Skarholm. Astea sunt numele adevărate ale 
acestor locuri5. De ce o fi fost însă nevoie să le boteze pe 
fiecare, asta n-o putem înţelege nici eu, nici 
dumneavoastră. Auziţi ceva? Vedeţi cum se schimbă apa? 

Eram cam de vreo zece minute pe vârful muntelui 
Helseggen, pe care ne urcasem pornind din interior, de la 
Lofoden, astfel că nici n-am putut zări marea până ce nu ni 
s-a ivit deodată în faţa ochilor, când am ajuns pe culme. Pe 
când vorbea bătrânul, am desluşit un zgomot mare ce 
creştea treptat, asemeni mugetului unor cirezi nesfârşite de 
bivoli pe o prerie din America, şi în aceeaşi clipă mi-am dat 
seama că ceea ce numesc marinarii „clocotul oceanului” se 
prefăcea repede într-un curent care se îndrepta către est. 
În timp ce mă uitam, puhoiul ajunse să aibă o iuţeală 
spăimântătoare. Cu fiece clipă se înteţea şi repeziciunea, şi 
năprasnica năpustire. În cinci minute, toată marea, până la 


Vurrgh, a fost biciuită de o furie nestăpânită; dar urletul cel 
mai grozav domnea mai ales între Moskoe şi coastă. Aici 
vasta matcă a valurilor, brăzdată şi tivită de mii de curenţi 
potrivnici, izbucnea deodată în zvârcoliri turbate, gâfâind, 
clocotind, şuierând şi rotindu-se în nenumărate şi uriaşe 
vârtejuri, care toate se învolburau şi se năpusteau spre 
răsărit cu o repeziciune pe care apele n-o mai ating decât în 
căderile lor nestăvilite. 

După alte câteva clipe, priveliştea se schimbă cu 
desăvârşire. Faţa mării se netezi oarecum, şi vâltorile 
pieriră pe rând, în timp ce se iveau trâmbe lungi de spumă 
acolo unde nu fuseseră văzute deloc mai înainte. 

În cele din urmă, aceste trâmbe de spumă, ce se întindeau 
până departe şi se contopeau între ele, luară şi ele mişcarea 
rotitoare a vârtejurilor care se îmblânziseră, şi din miezul 
lor păru că ia naştere o altă viitoare, mai vastă. Deodată, pe 
neaşteptate, ea luă neîndoielnic şi vădit fiinţă, lărgindu-se 
într-un cerc cu mai mult de o milă diametru. Marginea 
vârtejului era tivită cu un brâu de spumă sclipitoare, dar 
din ea nici o părticică nu aluneca în gura groaznicei pâlnii: 
pe dinăuntrul ei, atât cât puteai măsura cu ochii, era un 
perete de apă neted, lucios şi negru ca smoala, înclinat faţă 
de orizont într-un unghi de vreo patruzeci şi cinci de grade 
şi care se învârtea jur-împrejur nebuneşte, cu o mişcare 
piezişă şi sfârâitoare, trimițând în văzduh glasul său 
înfiorător - răcnet şi urlet totodată - aşa cum n-a înălţat 
nicicând către cer măreaţa cascadă a Niagarei în zbuciumul 
prăbuşirii ei. 

Muntele se cutremura până în temelii, şi stânca se 
zguduia. M-am aruncat cu faţa în jos şi, din cale-afară de 
tulburat, m-am agăţat de iarba măruntă. 

— Asta nu poate fi, spusei într-un târziu bătrânului, nu 
poate fi altceva decât vârtejul cel mare al Maelstromului. 

— Aşa i se zice câteodată, rosti el. Noi, norvegienii, îl 
numim Moskoestrom, după insula Moskoe, care e la 
jumătatea drumului. 


Obişnuitele descrieri ale acestui vârtej nu mă pregătiseră 
defel pentru cele ce vedeam acum. Descrierea lui Jonas 
Ramus6, care pare a fi cea mai amănunţită, nu poate da nici 
o cât de mică idee fie despre măreţia priveliştii, fie despre 
grozăvia ei sau despre sentimentul sălbatic şi îmbătător de 
noutate de care e copleşit orice privitor. Nu-mi dau seama 
din ce loc l-a văzut scriitorul de care e vorba, şi nici la ce 
timp; dar n-a putut să fie nici pe furtună, nici de pe vârful 
muntelui Helseggen. Sunt totuşi unele pasaje în descrierea 
lui care pot fi citate pentru amănunte, deşi redau nespus de 
searbăd impresia făcută de priveliştea aceasta. 

"Între Lofoden şi Moskoe, spune el, adâncimea apei e între 
treizeci şi şase şi patruzeci de stânjeni, dar de partea 
cealaltă, spre Ver (Vurrgh), adâncimea scade, astfel că nu 
îngăduie trecerea unei corăbii fără s-o pună în primejdie de 
a fi izbită de stânci, lucru ce se întâmplă chiar şi pe vremea 
cea mai liniştită. Când vine fluxul, curentul se năpusteşte 
spre țărm, între Lofoden şi Moskoe, cu o iuţeală năprasnică; 
dar urletul revărsării sale vijelioase în mare de-abia dacă e 
atins de cele mai puternice şi mai groaznice căderi de apă. 
Zgomotul se aude la depărtare de mai multe leghe, şi 
vârtejurile sau pâlniile sunt atât de largi şi de adânci, încât 
dacă o navă intră în raza lui, este fără doar şi poate 
înghițită şi târâtă în adânc, şi până la urmă sfărâmată de 
stânci; iar când apa se linişteşte, rămăşiţele sunt aduse iar 
la suprafaţă. Dar aceste răstimpuri de calm sunt numai pe 
vreme bună, între flux şi reflux, şi, după mai puţin de un 
sfert de oră, reîncepe treptat frământarea. 

Când curentul e mai puternic şi când furia lui e sporită de 
furtună, e primejdios să te apropii de el mai mult de o milă 
norvegiană”. Bărci, iahturi şi corăbii au fost târâte de 
curent fiindcă nu s-au ferit înainte de a ajunge în bătaia lui. 
Se mai întâmplă adesea ca balenele să se apropie mai mult 
de curent şi să fie covârşite de forţa lui; şi atunci sunt cu 
neputinţă de închipuit răcnetele şi mugetele lor în lupta 
fără de nădejde de a se libera. Un urs, odată, încercând să 


treacă înot de la Lofodenla Moskoe, a fost înhăţat de curent 
şi dus la fund. Mormăitul lui înfiorător se putea auzi de pe 
coastă. Trunchiuri groase de brazi şi de pini, după ce au 
fost înghiţite de curent, ies iar la suprafaţă, fărâmate şi 
sfâşiate în aşa fel, de parcă le-ar fi crescut ţepi. Aceasta 
dovedeşte că fundul e făcut din stânci ascuţite, printre care 
s-au rostogolit încoace şi încolo. 

Curentul acesta ţine de fluxul şi refluxul mării, ale cărei 
ape cresc neapărat din şase în şase ceasuri. În anul 1645, 
într-o duminică înainte de Lăsata Secului, dis-de-dimineaţă, 
a bântuit cu atâta vuiet şi mânie, încât până şi pietrele 
caselor de pe coastă s-au prăbuşit la pământ". 

Cât despre adâncimea apei, nu văd cum ar fi putut fi 
măsurată în apropierea imediată a vârtejului. Desigur că 
cele „patruzeci de brase” se referă numai la partea 
canalului vecină cu ţărmul, înspre Moskoe sau înspre 
Lofoden. Adâncimea în centrul lui Moskoestrom trebuie să 
fie cu mult mai mare; şi privirea piezişă pe care o poţi 
arunca de pe cel mai înalt pisc al muntelui Helseggen în 
hăul vârtejului e cea mai bună dovada a acestui fapt. 
Uitându-mă în jos de pe acest promontoriu spre puhoaiele 
urlătoare ale FlegetonuluiS, nu puteam să nu zâmbesc de 
nevinovăția cu care povesteşte preacinstitul Jonas Râmuş 
istorioarele lui cu balene şi urşi, ca un lucru de necrezut, 
când mie de fapt mi se părea de la sine înţeles că, ajungând 
în puterea acestui sorb ucigător, cea mai mare navă de 
război, din câte au fost vreodată, nu i-ar putea ţine piept 
nici cât un fulg în furtună şi ar pieri cu totul într-o clipită. 

Unele încercări de a explica fenomenul, care mi se 
păruseră la citire mai vrednice de credinţă, după câte îmi 
amintesc, luau acum o înfăţişare cu totul deosebită şi nu mă 
mulţumeau. Ideea îndeobşte recunoscută e că vârtejul 
acesta dimpreună cu alte trei mai mici dintre insulele 
Ferroed „nu au altă pricină decât mişcarea valurilor, care se 
înalţă şi recad, la vremea fluxului şi a refluxului, ciocnindu- 
se de un rând de stânci şi faleze. Apele, astfel stăvilite, se 


reped ca o cataractă; şi cu cât se ridică mai sus mareea, cu 
atât mai adâncă îi este căderea; şi urmarea firească este un 
sorb sau un vârtej, a cărui neasemuită putere de absorbire 
e îndeajuns de bine cunoscută din alte experienţe mai 
mărunte”. 

Acestea sunt cuvintele cuprinse în Encyclopaedia 
Britannica. Kircher10 şi alţii îşi închipuie că în centrul 
canalului Maelstromului se găseşte un abis care răzbate 
globul, având ieşire într-un loc foarte îndepărtat, care s-a 
spus odată că ar fi cu siguranţă Golful Botnic. Părerea 
aceasta destul de naivă a fost singura cu care s-a împăcat 
închipuirea mea în timp ce priveam; când i-am vorbit de ea 
călăuzei mele, am fost oarecum uimit să-l aud spunându-mi 
că totuşi nu o împărtăşeşte, deşi îndeobşte e recunoscută 
de norvegieni. Cât priveşte ideea în sine, îmi mărturisi că 
nici nu e în stare să o înţeleagă; şi eu am fost cu totul de 
părerea lui, fiindcă, oricât ar fi de convingătoare pe hârtie, 
pare ceva de neînțeles sau chiar absurd când e rostită 
printre tunetele abisului. 

— Acum că v-aţi uitat bine la vârtej, îmi spuse bătrânul, 
dacă o luaţi de-a buşilea pe după o stâncă şi vă găsiţi un loc 
ferit de vânt şi de zgomotul valurilor, am să vă istorisesc o 
întâmplare care o să vă încredinţeze că ştiu şi eu ceva 
despre Moskoestrom. 

M-am aşezat aşa cum dorea, iar el a început: 

— Acum câtva timp aveam dimpreună cu cei doi fraţi ai 
mei o barcă puntată de vreo şaptezeci de tone, cu velatură 
de goeletă. De obicei ne duceam cu ea să pescuim printre 
insule, dincolo de Moskoe, în apropiere de Vurrgh. Se 
pescuieşte foarte bine în vâltori, numai să ai destulă 
îndrăzneală să le înfrunţi la momentul potrivit; dar dintre 
toţi pescarii din părţile Lofodenelor, noi trei eram singurii 
care ne făceam mereu de lucru, ieşind în larg la insule, aşa 
precum v-am mai spus. Grindurile de pescuit obişnuite sunt 
cu mult mai jos, înspre sud. Acolo poţi să prinzi peştele la 
orice oră şi fără prea mare primejdie, şi de aceea părţile 


acestea sunt cele mai căutate. Totuşi, aici, printre stânci, 
sunt anumite locuri care dau peşte din felurile cele mai 
alese şi mult mai din belşug; aşa că noi prindeam într-o 
singură zi atât cât alţii mai sfielnici în meserie n-ar fi putut 
aduna nici într-o săptămână. De fapt era un fel de socoteală 
nebunească, în care ne puneam viaţa în primejdie în loc să 
muncim şi în care curajul ţinea loc de capital. 

Ne adăposteam barca într-un golfuleţ la vreo cinci mile 
mai sus de aici; şi, pe vreme bună, foloseam de obicei cele 
cincisprezece minute de acalmie dintre flux şi reflux ca să 
ne avântăm în canalul cel mare al curentului, departe de 
vârtej, şi apoi să lăsăm ancora undeva, pe aproape de 
Otterholm sau Sandflesen, unde vâltorile nu sunt atât de 
năprasnice ca în alte părţi. Rămâneam aici îndeobşte până 
se linişteau iarăşi apele, când ridicam ancora şi porneam 
spre casă. Nu porneam niciodată la isprava asta decât cu 
vânt potrivit din coastă şi la plecare, şi la sosire, un vânt de 
care să fim siguri că nu cade înainte de întoarcerea noastră, 
şi rareori dădeam greş în privinţa asta. Numai de două ori 
în şase ani am fost siliţi să stăm toată noaptea la ancoră din 
pricina unui calm plat, care e într-adevăr un lucru rar pe 
meleagurile acestea; şi o dată am fost nevoiţi să stăm 
locului, murind de foame, aproape o săptămână întreagă 
din pricina vântului care a început să bată puţin după ce am 
ajuns acolo şi care a răscolit canalul atât de rău, că nu ne- 
am mai putut gândi să trecem. În acea împrejurare, 
vâltorile se năpusteau, rotindu-ne atât de năprasnic, încât, 
în cele din urmă, ni s-a stricat ancora şi a trebuit s-o virăm; 
şi orice am fi făcut, am fi fost târâţi în larg dacă nu se 
întâmpla să fim împinşi într-unui din nenumăraţii curenţi 
care azi sunt şi mâine nu-s şi care ne-au abătut spre Flimen, 
la adăpost de vânt, unde, din fericire, am putut să ancorăm. 

Nu vă mai spun nici a zecea parte din greutăţile pe care 
le-am îndurat „la grinduri”. E un loc rău, în care, chiar şi pe 
vreme bună, nu trebuie să te bagi, dar totdeauna găseam 
un mijloc să fugim din gheara 


Moskoestromului fără să păţim nimic, cu toate că am fost 
uneori cu sufletul la gură, când s-a întâmplat să ne aflăm 
acolo cu un minut prea devreme sau prea târziu faţă de 
acalmia dintre flux şi reflux. Uneori vântul nu era aşa de 
puternic cum ni se păruse nouă la plecare, şi atunci 
mergeam mai încet decât am fi dorit, iar curentul nu ne lăsa 
să cârmuim barca. Fratele meu cel mare avea un fecior de 
optsprezece ani. 

Aveam şi eu doi băieţi zdraveni. Ne-ar fi prins bine în astfel 
de împrejurări - fie la rame, fie mai apoi la pescuit - dar, 
oricum, cu toate că noi înfruntam primejdia, nu ne lăsa 
inima să-i expunem şi pe cei tineri, fiindcă, la urma urmei, e 
lucru ştiut că era primejdie de moarte, iată adevărul. 

Peste câteva zile se împlinesc trei ani de când s-au 
întâmplat cele ce vă povestesc. 

Era în a zecea zi a lunii iulie 18., o zi pe care oamenii de 
prin partea locului n-au s-o uite niciodată, fiindcă atunci a 
bântuit cea mai groaznică furtună pe care ne-a trimis-o 
cerul. Şi, totuşi, toată dimineaţa şi chiar până târziu după- 
amiaza adiase un vânticel uşor şi potrivit dinspre sud-vest; 
soarele strălucea cu dinadinsul, astfel că nici cel mai bătrân 
marinar dintre noi nu ar fi putut prevedea cele ce aveau să 
urmeze. 

Noi trei, adică cei doi fraţi ai mei şi cu mine, am trecut 
printre insule pe la orele două după-amiază, şi în curând 
am umplut barca noastră cu peşte de soiul cel mai bun şi cu 
toţii ne-am dat seama că în acea zi era mai din belşug ca 
niciodată. După ceasul meu era tocmai şapte când am 
ridicat ancora şi am luat-o spre casă, în aşa fel ca să trecem 
partea cea mai primejdioasă a curentului în răgazul de 
acalmie care ştiam că o să fie la opt. 

Am pornit cu un vânt bun din tribord, am plutit o bucată 
de vreme cu mare iuţeală, şi nici nu ne gândeam la vreo 
primejdie, fiindcă într-adevăr ni se părea că nu aveam de ce 
să ne temem. Deodată am fost împinşi înapoi de o răbufnire 
de vânt dinspre Helseggen. Era cu totul ceva neobişnuit, 


ceva ce nu ni se întâmplase niciodată, şi m-am simţit niţel 
îngrijorat, fără să ştiu prea bine de ce. Am pus barca în 
vânt, dar n-am putut ţine drumul spre vârtejuri, şi era 
tocmai să propun să ne întoarcem la ancoră, când, privind 
înapoi, am văzut un nor ciudat, arămiu, care acoperea tot 
orizontul şi creştea cu o repeziciune uluitoare. 

Între timp, briza care ne purtase a căzut şi ne-am pomenit 
în calm plat, iar curenţii ne împingeau de colo până colo. 
Totuşi, această stare de lucruri a durat prea puţin pentru a 
mai avea răgaz să ne gândim. În mai puţin de un minut, 
furtuna se abătu asupra noastră, în mai puţin de două 
minute, cerul se acoperi în întregime şi se făcu deodată atât 
de întuneric, că nici nu ne mai vedeam unul pe altul în 
barcă printre stropii de spumă care ne loveau. 

A încerca să descriu uraganul care a bântuit atunci, ar fi o 
nebunie. 

Nici cel mai bătrân lup-de-mare din toată Norvegia n-a 
trecut prin aşa ceva. Strânsesem pânzele mai înainte de a 
ne fi înhăţat furtuna. Dar la cea dintâi răbufnire, amândouă 
catargele au fost smulse peste bord, de parcă ar fi fost 
tăiate, arborele cel mare târând cu sine şi pe fratele meu 
cel mai tânăr, care, ca să fie mai sigur, se agăţase de el. 

Acum barca noastră era ca un fulg, cel mai uşor ce fusese 
vreodată pe ape. Avea o punte dreaptăl 1, afară de un mic 
tambuchiu la pupă, şi de obicei noi închideam tambuchiul 
ăsta când trebuia să trecem prin 

Strom, ca o măsură de prevedere împotriva mării în 
clocot. Dar în împrejurarea de faţă ne-am fi înecat 
numaidecât, căci vreme de câteva clipe am fost scufundaţi 
de-a binelea. Nu-mi dau seama cum de a scăpat fratele meu 
mai mare din prăpădul ăsta, fiindcă nu am avut niciodată 
prilejul să mă lămuresc. Cât despre mine, de îndată ce 
dădui drumul arborelui trinchet, mă aruncai lat pe punte, 
cu picioarele sprijinite în parapetul îngust al provei, cu 
mâinile încleştate de un tachet12 de la piciorul trinchetului. 
Doar un îndemn lăuntric m-a împins să fac asta - şi era fără 


îndoială cel mai bun lucru de făcut - căci eram prea 
tulburat ca să pot cugeta. 

După cum am spus, vreme de câteva clipe am fost cu totul 
potopiţi, şi în tot răstimpul acesta îmi ţinui răsuflarea şi mă 
agăţai de tachet. 

Când n-am mai putut îndura, m-am ridicat în genunchi, 
ţinându-mă zdravăn cu mâinile, şi mi-am scos capul afară. 
Chiar în clipa aceea, mica noastră navă s-a scuturat ca un 
câine care iese din apă şi, în felul acesta, s-a înălţat niţel 
deasupra valurilor. Tocmai încercam să lupt cu buimăceala 
care mă cuprinsese şi să-mi vin în fire ca să văd ce era de 
făcut, când deodată simţii că mă apucă cineva de braţ. Era 
fratele meu mai mare, şi inima îmi tresări de bucurie, 
fiindcă eram sigur că fusese târât peste bord; dar în clipa 
următoare bucuria se prefăcu în groază; căci îşi lipi gura de 
urechea mea şi-mi răcni un singur cuvânt: „Moskoestrom!” 

Nimeni nu va şti niciodată ce-am simţit în clipa aceea. M- 
am cutremurat din creştet până în tălpi, de parcă m-ar fi 
scuturat cele mai năprasnice friguri. Ştiam destul de bine 
ce voia să spună cu această singură vorbă; ştiam ce dorea 
să mă facă să înţeleg. Vântul care ne purta acum ne ducea 
drept înspre vârtejul Stromului, şi nimic nu ne mai putea 
mântui! 

Vă daţi seama că atunci când traversam canalul Stromului, 
chiar şi pe vremea cea mai bună, ocoleam totdeauna 
vârtejul pe departe; şi, de altfel, trebuia să aşteptăm şi să 
fim cu luare-aminte să prindem acalmia; dar acum ne 
repezeam de-a dreptul în prăpastie, şi încă pe o furtună ca 
asta! „Fără doar şi poate, mă gândeam eu, o să ajungem 
acolo în timpul acalmiei. Mai aveam deci niţică speranţă.” 
Dar în clipa următoare mă blestemam că pot fi atât de 
nesocotit încât să mai trag nădejde. Ştiam prea bine că 
eram pierduţi, chiar de ne-am fi aflat pe o navă cu de zece 
ori nouăzeci de tunuri. 

Între timp, furia dintâi a furtunii se potolise sau poate că 
nu o mai simţeam, gonind înaintea ei, dar, orişicum, apele, 


care la început erau stăpânite de vânt şi se întindeau 
netede şi spumegânde, se ridicau acum în valuri înalte cât 
munţii. Şi pe cer se petrecuse o schimbare ciudată, 
împrejurul nostru, în orişice parte, era negru ca smoala, 
dar chiar deasupra noastră se ivi deodată un petic rotund 
de cer senin, atât de senin cum nu mi-a mai fost dat să văd - 
de un albastru-închis şi cald - şi prin el scânteia luna plină, 
cu o strălucire pe care nu i-o cunoscusem niciodată1 3. 
Lumina totul în jurul nostru până în cele mai mici 
amănunte, dar, Doamne sfinte! Ce privelişte i-a fost dat să 
lumineze! 

Încercai atunci o dată sau de două ori să vorbesc cu 
fratele meu, dar zgomotul, fără să înţeleg de ce, crescuse în 
aşa măsură, că nu l-am putut face să audă un cuvânt, cu 
toate că răcneam în urechea lui din ce în ce mai tare. 
Clătină atunci din cap, palid ca un mort, şi-şi ridică un 
deget, ca şi cum ar fi spus: Ascultă!" 

La început nu m-am dumirit ce vrea să spună, dar deodată 
îmi fulgeră prin minte un gând îngrozitor. Scosei ceasul din 
buzunar. Stătuse. La lumina lunii, mă uitai la cadran şi, 
azvârlindu-l departe în ocean, am izbucnit în lacrimi. Se 
oprise la şapte! Trecuse răstimpul de acalmie şi vârtejul 
Stromului se dezlănţuise în întreaga lui furie! 

Când o corabie bine construită, bine echipată şi nu prea 
încărcată se află în largul mării pe un vânt puternic, valurile 
totdeauna parcă izbucnesc de dedesubtul ei. E un lucru de 
neînțeles pentru un om de pe uscat; e ceea ce se numeşte 
în termeni marinăreşti a încăleca pe val. 

Încălecasem deci cu sprinteneală pe val, dar ne-am 
pomenit cu un talaz uriaş care, luându-ne din urmă, ne 
înălţă cu el sus, sus, până la cer. 

N-am crezut niciodată că un val se poate ridica atât de 
sus. Apoi ne-am pogorât până jos, lunecând rotund şi 
dându-ne afund, că mi-a venit ameţeală şi leşin, ca şi cum 
m-aş fi prăbuşit în vis de pe vârful unui munte înalt. Dar pe 
când eram sus, am aruncat repede o ochire împrejur, şi 


această singură ochire mi-a fost de ajuns. Într-o clipă îmi 
dădui bine seama de poziţia noastră. Vârtejul curentului era 
drept în faţă, la un sfert de milă, dar acesta nu semăna cu 
Moskoestromul de toate zilele, cum nu seamănă vârtejul pe 
care-l vezi acum cu bulboanele de la scocul morii. Dacă n-aş 
fi ştiut unde ne aflam şi la ce ne puteam aştepta, n-aş fi 
recunoscut câtuşi de puţin locurile. Aşa cum se arăta, am 
închis ochii, fără de voie, îngrozit. Pleoapele mi se strânseră 
ca într-un spasm. 

N-au trecut mai mult de două minute, când deodată simţii 
că valurile se potolesc şi că suntem învăluiţi în spumă. 
Corabia a virat pe neaşteptate la babord şi apoi s-a năpustit 
în noua direcţie ca un fulger. În aceeaşi clipă, urletul 
asurzitor al apei s-a pierdut cu totul într-un fel de țipăt 
ascuţit - un sunet de care ţi-ai putea da seama închipuindu- 
ţi supapele câtorva mii de vapoare care şi-ar slobozi aburii 
toate deodată. Ne găseam în brâul clocotitor de spumă care 
mărgineşte totdeauna vârtejul. Mă gândeam desigur că 
minuta următoare o să ne scufunde în abis, înlăuntrul 
căruia nu puteam vedea prea lămurit din pricina uluitoarei 
iuţeli cu care eram împinşi înainte. Barca nu părea câtuşi 
de puţin că se scufundă în apă, ci numai că zboară, ca o 
băşică de aer, la faţa viitorii. 

La tribord aveam vârtejul, iar la babord, largurile 
oceanului pe care-l părăsisem. Se înălţa între noi şi zare, ca 
un zid zbuciumat şi înalt. 

Ar putea să pară ciudat, dar acum, că ne aflam chiar în 
gura prăpastiei, eram mai liniştit decât atunci când abia ne 
apropiam de ea. 

După ce mă hotărâsem să nu mai nădăjduiesc nimic, mă 
dezbărasem aproape cu totul de groaza care mă făcuse 
neom. Pesemne că deznădejdea îmi încordase nervii. 

S-ar putea crede că mă laud, dar ceea ce vă spune 
adevărul curat; am prins a cugeta ce minunat ar fi să mori 
în felul acesta şi ce nerozie e din parte-mi să mă gândesc la 
un lucru atât de mărunt ca viaţa mea faţă de o atât de 


măreaţă înfăţişare a puterii dumnezeieşti. Cred că am roşit 
de ruşine că mi-a trecut gândul acesta prin minte. După un 
răstimp, priveliştea vârtejului stârni în mine cea mai vie 
curiozitate. Simţeam fără doar şi poate dorinţa să-i cercetez 
adâncurile chiar cu sacrificiul pe care aveam să-l fac; şi cea 
mai mare durere era că nu am să fiu niciodată în stare să 
povestesc vechilor mei tovarăşi de pe ţărm tainele pe care 
le voi pătrunde. Fără îndoială că e foarte curios ca astfel de 
închipuiri năzdrăvane să treacă prin capul cuiva care se 
află într-o asemenea primejdie14, şi m-am gândit adesea că 
târcoalele bărcii în jurul viitorii mă făcuseră să-mi cam 
pierd minţile. 

Mai era o împrejurare care m-a ajutat să-mi vin în fire şi 
anume că vântul încetase să mai bată: nu ne mai putea 
ajunge în locul unde ne aflam, fiindcă, aşa cum aţi văzut şi 
dumneavoastră, brâul cu spumă e cu mult mai jos decât 
nivelul întregului ocean, care se ridica acum deasupră-ne, 
ca o creastă de munte uriaş şi negru. Dacă n-ai fost 
niciodată pe mare pe o furtună, puternică, nu poţi să-ţi dai 
seama cât de tare te buimăcesc rafalele de vânt şi 
împroşcările de spumă. Te orbesc, te asurzesc şi te 
sugrumă, luându-ţi orice putinţă de faptă şi gândire. 

Dar scăpasem acum în mare măsură de aceste neajunsuri, 
aşa cum în temniţă se îngăduie ucigaşilor condamnaţi la 
moarte unele mici hatâruri care le fuseseră oprite cât nu li 
se rostise încă osânda. 

Nu pot să spun de câte ori ne-am rotit pe acel brâu de ape. 
De aproape o oră goneam mereu jur-împrejur, mai mult 
zburând decât plutind. 

Pătrundeam din ce în ce mai adânc în inima vârtejului şi 
mai aproape, tot mai aproape de groaznicul lui povârniş 
dinăuntru. În răstimpul acesta nu slăbisem din mâini 
tachetul. Fratele meu era la pupa, ţinându-se de un butoiaş 
de apă gol, care fusese legat zdravăn de habitaclu15. 

Era singurul lucru de pe punte care nu fusese măturat 
peste bord când furtuna se abătuse asupră-ne întâia oară. 


Când ne apropiarăm de marginea puţului, lăsă butoiul şi se 
îndreptă spre tachet, de pe care, în groaza lui de moarte, se 
străduia să-mi descleşteze mâinile, acesta nefiind destul de 
mare ca să poată fi bine înşfăcat de amândoi. Niciodată n- 
am simţit o durere mai adâncă decât în clipa când l-am 
văzut că încearcă o asemenea faptă, deşi îmi dădeam seama 
că nu era în toate minţile când o săvârşea; spaima şi nu 
altceva făcuse din el un nebun furios. Nu m-am gândit 
totuşi să mă iau la întrecere cu el. Ştiam că e totuna care 
dintre noi îl apucă, astfel că i-am lăsat lui tachetul şi m-am 
dus la butoiaşul de la pupa16. Nu mi-a fost prea greu s- 
ajung acolo, căci barca zbura jur-împrejur cu destulă tărie 
şi drept pe chilă, împinsă doar încoace şi încolo de uriaşele 
rotocoale şi bulboane ale vârtejului. 

De-abia mă adăpostisem bine în locul meu cel nou, când 
deodată ne-am aplecat cumplit la tribord şi ne-am năpustit 
orbeşte în abis. Am şoptit în grabă o rugăciune către 
Dumnezeu şi am crezut că totul s-a sfârşit. 

Simţind iureşul ameţitor al coborâşului, m-am încleştat 
dintr-o dată mai tare de butoiaş şi am închis ochii. Vreme de 
câteva clipe n-am îndrăznit să-i mai deschid, căci aşteptam 
pe dată prăpădul şi mă minunam că nu mă aflu încă în luptă 
de moarte cu apele. Dar clipă trecea după clipă, şi trâiam 
încă. Impresia de cădere încetase, şi mişcarea corăbiei 
semăna cu cea de mai înainte, din brâul de spume, cu 
deosebirea că eram mai aplecaţi pe o coastă. Am prins curaj 
şi m-am uitat în pxeajmă-mi încă o dată. 

N-am să uit cât oi trăi fiorii de spaimă, de groază şi de 
admiraţie ce m-au străbătut când am privit în jurul meu. 
Barca părea că stă agăţată ca prin vrajă la jumătatea 
drumului, pe faţa lăuntrică a unei pâlnii de o mărime uriaşă 
şi nespus de adâncă, ai cărei pereţi cu totul netezi ar fi 
părut de abanos de n-ar fi fost iuţeala cumplită cu care se 
roteau şi lumina strălucitoare şi groaznică pe care o 
răsfrângeau atunci când din ochiul deschis între nori - de 
care v-am mai spus - razele lunii pline se revărsau într-un 


şuvoi de aur şi de slavă pe muchiile negre, departe, până în 
tainiţele de nepătruns ale abisului. 

La început am fost mult prea tulburat ca să-mi pot da bine 
seama de ceva. Această izbucnire luminoasă de o cumplită 
măreție a fost singurul lucru pe care l-am văzut. Totuşi, 
când mi-am venit puţin în fire, mi-am aruncat ochii fără voie 
în jos. Din pricina felului cum atârna barca pe suprafaţa 
înclinată a vârtejului, puteam privi în partea asta 
nestingherit. Era drept pe chilă, adică puntea ei făcea un 
plan paralel cu cel al apei, dar aceasta avea o înclinare de 
mai mult de patruzeci şi cinci de grade, astfel că părea că 
stăm canarisiţil 7 pe o coastă. Cu toate acestea, nu se putea 
să nu-mi dau seama că nu mi-era mai greu să mă ţin şi să 
mă sprijin în această poziţie decât dacă ar fi fost vorba de 
un plan orizontal. Asta se datora, pesemne, vitezei cu care 
ne roteam. 

Razele lunii păreau că cercetează până şi străfundul 
adâncului abis; nu puteam însă zări nimic desluşit din 
pricina cetii dese ce învăluia totul şi deasupra căreia se 
desfăşura un minunat curcubeu, arcuit cu acea punte 
îngustă şi şubredă despre care spun musulmanii că ar fi 
singura legătură între timp şi veşnicie18. Ceaţa sau spuma 
aceasta se datora fără îndoială înaltelor ziduri care se 
întâlneau la capătul de jos al pâlniei şi se izbeau între ele. 
Dar urletul care se ridica din negură spre ceruri nu mă 
încumet să-l descriu. 

Lunecând mai întâi de pe brâul de spume în prăpastie, ne- 
am pomenit la o mare depărtare de povârniş. Dar, de-aici 
înainte, coborârea noastră n-a mai semănat câtuşi de puţin 
cu începutul. Ne învârteam mereu în cercuri, dar nu cu o 
mişcare regulată, ci în salturi şi volte ameţitoare, care ne 
repezeau uneori doar la vreo sută de iarzi, alteori însă pe 
aproape toată roata vârtejului. Cu fiecare rotire coboram 
mai mult în abis, coborâre înceată, dar foarte vădită. 

Uitându-mă împrejur pe nemărginitul deşert al apelor de 
abanos ce ne purtau, mi-am dat seama că barca noastră nu 


era singurul lucru ce căzuse în îmbrăţişarea vârtejului. 
Deasupra şi dedesubtul nostru se vedeau sfărâmături de 
nave, bucăţi mari de cherestea, trunchiuri de copaci şi alte 
lucruri mai mărunte, ca mobile de casă, lăzi sparte, butoaie 
şi bârne. V-am mai povestit despre felul cum spaima mea 
dintâi se prefăcuse într-o curiozitate nefirească. Ea părea 
că sporeştepe măsură ce mă apropiam mai mult de 
groaznicul meu sfârşit. Începui acum să cercetez cu o 
ciudată luare-aminte nenumăratele lucruri ce pluteau în 
preajma noastră. 

Trebuie să-mi fi ieşit din minţi, căci pentru mine era un fel 
de petrecere să stau şi să socotesc cu ce iuţeală se 
prăvăleau diferitele lucruri în hăul de spumă. „Desigur, 
bradul ăsta - m-am pomenit spunând deodată - o să facă el 
cel dintâi groaznicul salt, şi o să piară!” Dar am fost 
dezamăgit când am văzut că sfărâmăturile unei corăbii 
olandeze i-au luat-o înainte şi au ajuns la fund mai devreme. 
Într-un târziu, după ce făcusem mai multe preziceri de 
acest fel - şi fusesem mereu dezamăgit - faptul acesta, că 
socoteala mea tot da greş, îmi dădu de gândit şi mă făcu să 
tremur din tot trupul, în timp ce inima porni din nou să-mi 
bată cu putere. 

Dar nu o spaimă nouă mă tulbura aşa, ci zorile unei 
speranţe şi mai răscolitoare. O speranţă care răsărea în 
mine, parte din amintire, parte din observaţiile mele din 
clipa de faţă. 

M-am dus cu gândul la rămăşiţele plutitoare, atât de 
felurite, semănate pe toată coasta Lofodenelor şi care au 
fost sorbite şi apoi aruncate departe de Moskoestrom. Mai 
toate erau sfărâmate într-un chip nemaipomenit, sfârtecate 
şi zdrobite de parcă ar fi fost pline de schije, dar mi-am 
adus aminte lămurit că unele dintre ele nu păreau deloc 
vătămate. Nu-mi puteam da seama de această deosebire 
decât presupunând că bucăţile sfărâmate erau cele ce 
fuseseră cu totul sorbite, iar celelalte intraseră în vârtej 
într-un răstimp târziu al mareei sau coborâseră din cine ştie 


ce pricină atât de încet după ce intraseră, încât n-au apucat 
să ajungă la fund înainte de întoarcerea fie a fluxului, fie a 
refluxului. 

M-am gândit că ar fi cu putinţă ca în această împrejurare 
ele să fie din nou rostogolite la nivelul oceanului, fără a 
împărtăşi soarta celor ce-au pătruns mai devreme sau au 
fost înghiţite mai repede. Totodată, am mai făcut şi trei 
observaţii însemnate. Întâia a fost că, îndeobşte, cu cât un 
lucru era mai mare, cu atât cobora mai repede; cea dea 
doua, că între două mase de mărime egală, una sferică şi 
cealaltă de o formă oarecare, viteza la coborâre a celei 
sferice era mai mare; a treia, că între două mase de volum 
egal, una cilindrică şi cealaltă de o formă oarecare, cilindrul 
era absorbit cel mai încet. De-atunci, de când am scăpat, 
am stat de mai multe ori de vorbă în privinţa asta cu un 
bătrân dascăl de la noi, şi de la el am învăţat să folosesc 
cuvintele cilindru şi sferă. Mi-a explicat - deşi am uitat în ce 
fel - că ceea ce văzusem nu era de fapt decât urmarea 
firească a formei epavelor plutitoare şi mi-a arătat cum se 
face că un cilindru, rotindu-se într-un vârtej, se 
împotriveşte mai tare sorbirii lui şi e mai anevoie tras la 
fund decât alt corp de aceeaşi mărime, dar având orice altă 
formă19. 

Un fapt tulburător venea să-mi întărească şi mai mult 
aceste observaţii şi nu-mi dădea pace până nu le adeverea; 
şi anume că la fiecare rotire a noastră treceam pe lângă 
ceva ce semăna a butoi sau pe lângă vergile sau catargul 
unei corăbii, şi că între timp multe dintre aceste lucruri 
care fuseseră la acelaşi nivel cu noi când mi-am aruncat 
întâia oară ochii asupra minunăţiilor vârtejului, erau acum 
cu mult deasupra noastră şi păreau că s-au clintit prea 
puţin de pe locul lor de la început. 

Nu am stat multă vreme la îndoială, am hotărât să mă leg 
zdravăn de butoiul pe care-l strângeam în braţe, să-l desfac 
de lângă habitaclu, de care era prins, şi să mă arunc 
împreună cu el în mare. Am atras - prin semne - atenţia 


fratelui meu arătând spre butoaiele care pluteau pe lângă 
noi şi am jecurs la tot ce-mi sta în putinţă să-l fac să 
priceapă ce avearn de gând. În cele din urmă am crezut că 
a înţeles ce urmăream, dar, fie că o fi înţeles sau nu, a dat 
din cap cu deznădejde şi n-a vrut să se urnească de la locul 
lui de lângă tachet. Mi-era cu neputinţă să ajung până la el; 
situaţia critică nu-mi mai îngăduia nici un răgaz; şi astfel, 
după o luptă crâncenă cu mine însumi, m-am hotărât să-l 
las în voia sorții; m-am legat bine de butoi cu ajutorul 
frânghiilor care-l prinseseră de habitaclu şi, fără să mai 
preget nici o clipă, m-am aruncat cu el în mare. 

Urmarea a fost întocmai cum nădăjduisem. Eu însumi fiind 
acela care vă istorisesc toate astea, precum vedeţi, am 
scăpat teafăr, şi pentru că aţi aflat în ce fel s-a înfăptuit 
scăparea mea, şi sunteţi în măsură aşadar să ştiţi de mai 
înainte tot ce-aş mai avea să vă spun, am să-mi închei cât 
mai degrabă povestea. Nu trecuse un ceas de când 
părăsisem vasul, când, după ce acesta coborâse la o mare 
depărtare sub mine, făcu trei sau patru năprasnice rotiri la 
rând şi, ducând cu sine pe scumpul meu frate, se năpusti 
deodată orbeşte în hăul de spume, pe veci. Butoiul de care 
eram legat se lăsase niţel mai jos de jumătatea distanţei 
dintre fundul viitorii şi locul unde sărisem peste bord, când 
se întâmplă o mare schimbare în înfăţişarea vârtejului. 
Pereţii povârniţi ai uriaşei pâlnii se făceau din clipă în 'clipă 
mai puţin piezişi. Treptat rotirile sorbului se domoliră. 
Spumele şi curcubeul pieriră pe nesimţite, şi fundul genunii 
păru că se ridică încet. Cerul era senin, vântul căzuse şi 
luna plină pogora strălucitor spre apus când mi-am venit în 
fire pe apele oceanului, drept în faţa coastei Lofodenelor, 
niţel mai sus de locul în care fusese vârtejul Moskoestrom. 
Era tocmai în ceasul de acalmie, dar, după uragan, marea 
mai ridica încă talazuri ca munţii de înalte. Eram purtat cu 
o iuţeală năprasnică în puhoiul marelui curent, şi în câteva 
clipe am fost zvârlit la mal lângă bancurile pescarilor. O 
barcă m-a cules de acolo, sleit de oboseală şi fără glas. 


Acum, că primejdia trecuse, eram mut din pricina amintirii! 
grozăviilor îndurate. Cei care m-au ridicat la bord erau 
vechi prieteni şi tovarăşi de toate zilele, însă nu m-au 
recunoscut, cum n-ar fi putut recunoaşte un călător întors 
din lumea duhurilor. 

Părul meu, din negru ca pana corbului, cum fusese în ajun, 
albise de tot, aşa cum îl vezi acum. Ei mai spuneau că toată 
înfăţişarea şi felul meu de a fi se schimbaseră. Le-am 
istorisit povestea mea, însă n-au vrut să creadă. Acum v-o 
spun şi dumneavoastră, dar nu prea trag nădejde că o să-i 
daţi mai multă crezare decât i-au dat pescarii şugubeţi din 
insulele Lofoden. 

NOTĂ 

O POGORÂRE ÎN MAELSTROM 


(A DESCENTINTO THE MAELSTROM) 


(A: Graham's Magazine, mai 1841; B: Tales; C: copia ]. 
Lorimer Graham după B cu revizuiri manuscrise, 1849; D: 
Works, 1850; PHANTASY-PIECES, numai titlul) 

Face parte din ciclul „marinelor”, alături de Manuscris 
găsit într-o sticlă şi Aventurile lui Arthur Gordon Pym. 

Recenzentul Povestirilor lui Poe observa, după discuţii cu 
autorul, că nuvela „se remarcă prin îndrăzneala subiectului 
- un subiect nicicând visat înainte”. (Aristidean, oct. 1845). 
Subiectul însă fusese tratat deja de Edward Wilson Landor 
într-o nuvelă tipărită în Fraser's Magazine (sept. 1834) şi 
intitulată The Maelstrom: A Fragment (Maelstromul: un 
fragment). Ulterior, Landor avea să publice Adventures în 
the North of Europe (Aventuri în nordul Europei), 2 vol., 
Londra, 1836, şiL.ofoden, or, The Exiles ofNorway (Lofoden, 
sau exilaţii Norvegiei), Londra, 1849. 

Nuvela din Fraser's e lungă şi prolixă, povestind despre o 
navă ce a fost scufundată de un vârtej lângă coastele 
Norvegiei. Dezastrul e urmărit de martori aflaţi pe muntele 
Helseggen, căci protagonistul narator, leşinând, nu-şi mai 


aduce aminte cum de-a reuşit să fie singurul supravieţuitor. 
În stilul său caracteristic Poe dă o rezolvare plauzibilă 
enigmei. Pentru detalii tehnice s-a inspirat din 
Encyclopaedia Britannica (capitolele despre „Maelstrom”, 
„Norvegia”, „Vârtejurile”) şi probabil din The Mariner's 
Chronicle (Cronica marinarului), New Haven, Durrie and 
Peck, 1834, o compilaţie de „relatări ale celor mai cumplite 
catastrofe pe mare. Şi alte întâmplări extraordinare şi 
interesante”. 

A fost compusă probabil în mart. Sau apr. 1841. La 12 iul. 
Poe îi scria lui ]. E. Snodgrass: "Mă flatezi în legătură cu 
MaelstrOm. A fost terminată în grabă şi prin urmare 
deznodământul ei este imperfect. În ansamblu nu-i la fel de 
reuşită şi nici pe jumătate atât de populară precum Crimele 
din Rue Morgue (Scrisoare către Joseph Evans Snodgrass, 
în E. A. Poe, Letters, vol. I, p.175). 

Tălmăciri. În franceză: „O. N.” [Emile Forgues], Une 
Descente au Maelstrom, înRevue britannique, sept. 1846; 
Isabelle Meunier, Une Descente au Maelstrom, în La 
Democraţie pacifique, 24, 25 sept. 1847; Charles 
Baudelaire, Une Descente dans le Maelstrâm, în Le Pays, 5, 
6, şi 7 febr. 1855, reed. În Histoires extraordinaires, Michel 
Levy, Paris, 1856. În româneşte: In MaelstrOm, tălmăcire 
anonimă, în Ţara, Il, 1904, nr. 346, 347 şi 348. 

Titlul. După Oxford English Dictionary, e singurul caz de 
utilizare a tremei pe o (Maelstrom). 

Insula zânei în româneşte de Liviu Cotrău 

Nullus enim locus sine genio est. 

Serviusil 

La Musique, zice Marmontel în acele Contes Moraux 
[Moraux e derivat aici din moeurs, iar înţelesul său e acela 
de „la modă” sau, mai exact, „de moravuri”. (N. A.) ] pe 
care tălmăcitorii noştri se încăpăţânează în a le numi 
Povestiri morale, în bătaie de joc parcă faţă de spiritul lor, la 
musique est le seul des talents qui jouissent de lui-meme; 
tous les autres veulent des temoins2. El confundă plăcerea 


ce o nasc sunetele dulci cu însăşi capacitatea de a le crea. 
Nu mai mult decât oricare alt talent, nici cel muzical nu e 
susceptibil de o desfătare deplină dacă nu-i o a doua 
persoană care să-i aprecieze meşteşugul. Şi numai laolaltă 
cu alte talente va produce el efecte ce să poată fi savurate 
pe de-a-ntregul în singurătate. Ideea pe care raconieur-ul, 
fie că n-a izbutit s-o redea cu claritate, fie că a sacrificat-o 
în expresia ei de dragul gustului naţional pentru poantă, 
este neîndoielnic uşor de susţinut, anume că muzica de cea 
mai înaltă factură este cel mai deplin apreciată când 
suntem exclusivi, singuri. În această formă propoziţia va fi 
de îndată îmbrăţişată de cei care iubesc lira de dragul lirei, 
cât şi pentru întrebuinţările sale spirituale. Dacă mai există 
o plăcere la îndemâna omenirii păcătoase - poate numai 
una singură - care este îndatorată chiar mai mult decât 
muzica sentimentului complementar al singurătăţii. Mă 
gândesc la fericirea ce o dă contemplarea peisajului din 
natură. Cu adevărat cel care contemplă splendida întrupare 
a lui Dumnezeu pe pământ ar trebui sa contemple această 
întrupare în singurătate. Pentru mine cel puţin, prezenţa - 
nu doar a vieţii omeneşti - ci a vieţii în oricare altă formă 
decât aceea a naturii înverzite şi fără grai - este o pată 
azvârlită asupra peisajului respectiv şi în contradicţie cu 
spiritul acelui decor. Îmi place într-adevăr nespus de mult 
să privesc văile întunecate, steiurile cenuşii, apele surâzând 
tăcute, pădurile suspinând în somnul lor tulbure şi munţii 
falnici veghind asupra tuturor - îmi place să le socotesc pe 
toate ca părţile uriaşe ale unui vast întreg, însufleţit şi 
simţitor - un întreg a cărui formă (sferică) este cea mai 
perfectă şi mai cuprinzătoare dintre toate formele; a cărui 
cărare se înşiră printre planetele învecinate; a cărui blândă 
slujitoare e luna; al cărui cel mai apropiat suveran e 
soarele; a cărui viaţă e eternitatea; al cărui gând e gândul 
lui Dumnezeu; a cărui desfâtare e cunoaşterea; ale cărui 
destine se pierd în imensitatea spaţiului; pentru care noi nu 
reprezentăm decât o noţiune aidoma propriei noastre 


noţiuni despre animalculii ce împânzesc creierul - ceva pe 
care-l considerăm tocmai de aceea complet neînsufleţit şi 
material, aşa cum probabil aceşti animalculi ne socotesc pe 
noi. 

Pe de altă parte, telescoapele noastre, cercetările noastre 
matematice ne asigură la tot pasul - în pofida făţărniciei de 
care dă dovadă pătura mai ignorantă a preoţimii - că 
spaţiul, aşadar tot acest volum, este un important 
considerent în ochii Atotputernicului. Orbitele pe care se 
rotesc aştrii sunt în aşa fel orânduite, încât un număr cât 
mai mare de corpuri să se poată deplasa fără nici o 
primejdie. Aceste corpuri au forme atât de precise, încât pe 
o anume suprafaţă dată să poată cuprinde cât mai multă 
materie, suprafeţele înseşi fiind astfel dispuse încât să 
poată găzdui o populaţie mai densă decât ar putea găzdui 
aceleaşi suprafeţe dar rânduite în chip diferit. Nici nu există 
vreun argument împotriva ideii că, întrucât volumul este un 
considerent important în ochii lui Dumnezeu, spaţiul însuşi 
este infinit; căci există o infinită cantitate de materie care 
să-l poată umple. Şi întrucât vedem clar că înzestrarea 
materiei cu vitalitate e un principiu - ba din cât ne e dat să 
judecăm însuşi principiul călăuzitor în lucrarea lui 
Dumnezeu - nu e câtuşi de puţin logic să-l imaginăm ca 
fiind restrâns doar la ordinea micimii, acolo unde îl vedem 
acţionând zilnic şi nu extins şi la ordinea grandiosului. 

Aşa cum descoperim mereu cercuri înlăuntrul altor 
cercuri - rotindu-se toate în jurul unui centru îndepărtat 
care e Divinitatea, n-am putea oare deduce în chip analogic 
existenţa vieţii în viaţă, a mai micului în mai mare şi a 
tuturor în Spiritul Divin? Pe scurt, comitem o mare eroare - 
din vanitate - când ne închipuim că omul, în destinul său 
pământesc sau cel viitor, are o mai mare însemnătate în 
univers decât acel uriaş „bulgăre din vale”3 pe care-l 
cultivă şi-l dispreţuieşte şi căruia îi neagă orice suflet fără 
altă pricină mai serioasă decât aceea că nu-l vede acţionând 
[Vorbind despre maree, Pomponius Mela în tratatul său 


intitulat De Situ Orbis afirmă: „fie că universul e un animal 
uriaş, fie că” etc.]4. 

Aceste speculaţii, precum şi altele asemănătoare, au dat 
întotdeauna cugetărilor mele în munţi şi păduri, lângă râuri 
şi lângă ocean, o tentă pe care lumea de rând ar numi-o 
fără ezitare fantastică. Preumblările mele prin aceste locuri 
au fost multe, îndrăzneţe şi adesea singuratice, iar interesul 
cu care am colindat nenumăratele văi adânci şi sumbre sau 
am privit cerul oglindit în apa nenumăratelor lacuri limpezi 
era mult sporit de gândul că am colindat şi am contemplat 
singur. Care-i francezul ăla gureş [De fapt Balzac, dar nu-mi 
amintesc cuvintele exacte.] care, făcând aluzie la 
binecunoscuta lucrare a lui Zimmerman, a spus că la 
solitude est une belle chose: mais ii faut quelqu'un pour 
vous dâre que la solitude est une belle chose? 5 Ca 
epigramă nu poate fi tăgăduită, dar il faut! Nu există o 
asemenea trebuinţă. 

Într-una dintre rătăcirile mele singuratice într-o regiune 
foarte îndepărtată, cu munţi împrejmuiţi de alţi munţi, cu 
râuri triste şi iezere melancolice, încrâncenate sau 
somnolente, am dat peste o apă şi o insulă. Am dat peste ele 
pe neaşteptate, într-un iunie cotropit de verdeață; m-am 
întins pe iarbă sub ramurile unui arbust parfumat, de 
origine necunoscută, cu gând să adorm pe când 
contemplam priveliştea. 

Simţeam că doar în felul acesta reuşeam să o văd mai bine 
- aşa cerea natura însăşi a fantasmei pe care-o ascundea 
peisajul. 

De jur-împrejur, afară de hotarul dinspre apus, unde 
soarele sta să asfinţească, se înălţau zidurile verzi ale 
pădurii. Pârâul, care cotea brusc, pierzându-se imediat din 
vedere, părea să nu aibă nici o ieşire din temniţa sa, mai 
degrabă dând impresia că e înghiţit de frunzişul adânc şi 
verde al arborilor de la răsărit; iar în direcţia opusă (aşa îmi 
apărea mie cum stăteam întins pe spate şi priveam în sus) 


se rostogolea în vale, fără zgomot, necontenit, o imensă 
cascadă roşu-aurie, din fântânile amurgite ale cerului. 

Aproape de centrul acestui mic tablou cuprins de privirea 
mea vizionară se odihnea pe sânul apei o mică insulă 
circulară îmbrăcată toată în verdeață: 

Acolo turle şi umbrele lor se-mpletesc 

Şi cu toatele parcă în aer plutesc6. 

Apa sticloasă aducea atât de mult cu o oglindă încât era cu 
neputinţă să-ţi dai seama în care punct al pajiştii de 
smarald începea domeniul ei cristalin. 

Poziţia în care mă aflam îmi îngăduia să cuprind dintr-o 
singură privire atât hotarul de răsărit, cât şi pe cel de apus 
al insulei: am observat că între cele două aspecte era o 
deosebire foarte pronunţată. 

Cel de-al doilea era un sclipitor harem de miracole ale 
grădinilor, strălucind şi îmbujorându-se sub ochiul razelor 
piezişe, surâzând extatic prin toate florile sale. Iarba era 
scurtă, mlădioasă, cu un parfum dulce, pretutindeni cu 
narcise galbene. Arborii erau subţiri, încântători, drepţi, 
luminoşi, zvelţi şi graţioşi, orientali ca formă şi frunziş, cu 
coaja netedă, lucioasă şi viu colorată. Pretutindeni părea să 
domnească sentimentul copleşitor al vieţii şi al bucuriei; şi 
deşi cerul nu trimitea nici o adiere, totul părea clătinat de 
puzderia de fluturi care zburau încoace şi încolo şi pe care 
i-ai fi putut lua drept nişte lalele înaripate [Florem putares 
nare per liquidum aethera - P Commire.]7. 

Celălalt capăt, cel dinspre răsărit al insulei, era cufundat 
în cea mai neagră umbră. Aici totul era învăluit într-o 
sumbră melancolie, dar plină de calm şi de frumuseţe. 
Arborii erau închişi la culoare şi lugubri ca formă şi siluetă, 
răsucindu-se în configurații triste, solemne şi spectrale ce 
trezeau simţăminte de jale şi de moarte. Iarba purta 
nuanțele profunde ale chiparosului, firele sale legănându-şi 
languros capetele, iar din iarbă se iveau pretutindeni o 
droaie de movilite slute, joase, înguste, nu prea lungi, care 
păreau numai a fi morminte, deşi erau împresurate de tufe 


de rută şi de rozmarin. Umbra arborilor cădea grea pe apă, 
de parcă s-ar fi îngropat în ea, impregnându-i străfundurile 
cu propria-i întunecime. Aveam impresia că pe măsură ce 
soarele scăpata fiecare umbră se despărţea cu regret de 
trunchiul ce-i dăduse viaţă, absorbită fiind de şuvoi, şi că 
din arbori se desprindeau alte umbre grăbite să ia locul 
celor îngropate mai înainte. 

Această idee, odată încolţită în închipuirea mea, mă 
tulbură enorm şi curând m-am cufundat în reverie. „Dacă 
există undeva o insulă vrăjită”, am zis în sinea mea, "ea 
trebuie să fie. Iată locul de întâlnire al celor câteva Zâne 
graţioase care au supravieţuit urgiei abătute asupra stirpei 
lor. 

Aceste morminte înverzite sunt ale lor? Sau şi ele renunţă, 
asemenea oamenilor, la preafericitele lor vieţi? Moartea lor 
nu-i oare o lentă şi sfâşietoare petrecere în care ele 
dăruiesc lui Dumnezeu câte puţin din existenţa lor8, aşa 
cum aceşti arbori dăruiesc umbră după umbră epuizându-şi 
esenţa până la pieire? Ceea ce-nseamnă arborele muribund 
pentru apa care se îmbibă de umbra lui, înnegrindu-se 
astfel şi mai mult de la pradă, n-ar putea fi şi viaţa Zânei 
pentru moartea ce o devoră?" 

Pe când cugetam în acest fel, cu ochii pe jumătate închişi, 
în timp ce soarele cobora grăbit spre culcuşul lui, iar 
curenţii turbionari goneau roată primprejurul insulei, 
purtând pe piept mari solzi, luminoşi şi albi din coaja 
sicomorului - solzi pe care din pricina nenumăratelor lor 
poziţii pe apă o imaginaţie mai aprinsă i-ar fi putut 
preschimba după dorinţă în orice - pe când cugetam astfel, 
mi se păru că silueta uneia dintre Zânele despre care 
visasem se îndrepta încet dinspre lumina dominând la 
hotarul apusean al insulei către regiunea întunecată. Se 
ţinea dreaptă într-o barcă nespus de fragilă pe care o mâna 
doar cu fantoma unei vâsle. Aflându-se sub influenţa razelor 
asfinţitului, chipul ei părea să emane bucurie, dar când 
barca ei ajunse în dreptul umbrei, acest chip fu urâţit de 


mâhnire. Barca lunecă încet mai departe şi după ce dădu 
ocolul insulei pătrunse din nou în regiunea luminoasă. 
„înconjurul pe care Zâna abia l-a încheiat”, am continuat eu 
gânditor, „este ciclul unui an scurt din viaţa ei. Ea a 
traversat o iarnă şi o vară. Acum e mai aproape de Moarte 
cu un an: căci n-am pierdut din vedere faptul că, ajungând 
ea în regiunea neguroasă, umbra i se dezlipi de trup şi fu 
înghițită de apa întunecată, a cărei negreală deveni şi mai 
neagră.” 

Barca apăru din nou împreună cu Zâna; dar pe chipul ei se 
citea mai mult îngrijorare şi nesiguranţă şi mai puţin din 
acea bucurie sprinţară. 

Ea se-ndreptă plutind din nou dinspre lumină către 
întuneric (care se îngroşa cu fiecare clipă), iar umbra i se 
desprinse din nou de trup şi căzu în apa ca abanosul şi fu 
absorbită de negreala ei. De mai multe ori la rând ea făcu 
înconjurul insulei (în vreme ce soarele se grăbea spre 
culcuşul său) şi de fiecare dată când apărea în lumină, o 
tristeţe tot mai adâncă îi învăluia întreaga fiinţă, din ce în ce 
mai subţire, mai plăpândă, mai nedesluşită; şi de fiecare 
dată când ea pătrundea în întuneric se desprindea de pe ea 
un spectru mai întunecat care se cufunda într-o umbră tot 
mai neagră. Dar în cele din urmă, când soarele dispăru cu 
totul, Zâna, acum năluca fiinţei de altădată, pătrunse 
nemângâiată cu barca ei în tărâmul potopului de abanos - şi 
dacă a mai ieşit vreodată de acolo nu vă pot spune, căci 
peste toate lucrurile s-au aşternut tenebrele, iar eu n-am 
mai văzut niciodată chipul ei vrăjit. 

NOTĂ 

INSULA ZÂNEI (THE ISLAND OF THE FAY) 


(A: Graham's Magazine, iun. 184; B: Broadway Journal, 4 
oct. 1845; C: Works, 1850; PHANTASY-PIECES, numai 
titlul) 

La prima ei apariţie în Graham's, această „încântătoare 
fantezie” (T. O. Mabbott) însoțea o gravură de John Sartain 


„după un original de John Martin” (pictor englez cu multe 
simpatii şi antipatii în epocă). 

Poe pare să se fi inspirat dintr-o cunoscută istorisire 
despre pictorul şi poetul englez William Blake, aşezată ca 
introducere în fruntea unui poem de 10 catrene semnat „A 
şi apărut în New York Mirror (21 iun. 1834): 
"ÎNMORMÂNTAREA UNEI ZÂNE 

Citind deunăzi interesantul volum al lui Macnish despre 
Filosofia somnului, am fost foarte impresionat de scurta, 
dar extrem de sugestiva sa relatare despre pictorul Blake. 
Acesta era renumit pentru „obiceiul său de-a conversa cu 
îngerii, cu demonii şi cu eroii şi de-a lua înfăţişarea lor”. 

Una dintre viziunile sale mi s-a părut atât de poetică în 
concepţia sa, încât am simţit o dorinţă irepresibilă de a-i da 
o haină poetică. 

„Madam, aţi văzut vreodată înmormântarea unei zâne?” îi 
zise el odată unei lady. „Niciodată, sire”, fu răspunsul. „Eu 
da”, zise Blake, „dar nu până seara trecută. leşisem la 
plimbare singur prin grădină; era multă linişte printre 
crengile arborilor şi printre flori, şi mai mult decât o 
dulceaţă obişnuită în aer; am auzit un sunet grav şi plăcut, 
şi nu ştiam de unde venea. In cele din urmă am văzut 
mişcându-se frunza lată a unei flori, iar sub ea am văzut o 
procesiune de creaturi de mărimea şi culoarea greierilor 
verzi şi gri, purtând un trup întins pe o frunză de trandafir, 
pe care l-au îngropat cu cântări şi apoi au dispărut. A fost 
înmormântarea unei zâne”. 

Alte surse posibile ar fi putut fi A Fairy Tale (Un basm) - 
scris probabil de Margaret Mercer, sora lui Charles Fenton 
Mercer, membru al Congresului pentru statul Virginia - 
apărut în Southern Literary Messenger (ian. 1836) şi o 
„fantezie”, născută poate din visul lui Poe însuşi, pe care a 
descris-o în versiunile timpurii (1835, 1840) ale lui Hans 
Pfaall, eliminată ulterior: „Şi din această apă melancolică a 
crescut o pădure de arbori înalţi, orientali, ca în visele 
sălbatice, şi am păstrat în minte faptul că umbrele arborilor 


care cădeau pe lac nu rămâneau pe întinderea apei, ci se 
scufundau încet şi sigur, şi se uneau cu valurile, în timp ce 
din trunchiurile copacilor renăşteau încontinuu alte umbre, 
luând locul fraţilor lor astfel îngropaţi. „lată deci,, am zis 
gânditor, „adevărata pricină pentru care apele acestui lac 
se înnegresc cu vârsta şi cu fiecare ceas devin tot mai 
melancolice". 

Insula zânei a fost scrisă probabil în apr. 1841, pe când se 
lucra la numărul din iunie al revistei Graham's Magazine. 

Tălmăciri în franceză: Charles Baudelaire. JL'âle de la fee, 
în Le Pays, 28 şi 30 ian. 1855, reed. În Nouvelles histoires 
extraordinaires, Paris, Michel Levy, 1857. 

Colocviul dintre Monos şi Una în româneşte de Liviu 
Cotrău 

îi 

Aceste lucruri sunt în viitor. 

Sofocle, Antigonal 

Una. „Născută iarăşi”? 

Monos. Da, preafrumoasă şi preaiubită Una, „născută 
iarăşi”2. Acestea sunt cuvintele al căror mistic înţeles îl 
cercetasem de atâta vreme, respingând explicaţiile 
preoţimii, până când Moartea însăşi mi-a dezvăluit secretul. 

Una. Moartea! 

Monos. Cât de ciudat, dulce Una, tu repeţi cuvintele mele! 
Observ şi o anume şovăială în mersul tău, o vie nelinişte în 
ochii tăi. Eşti surprinsă şi copleşită de sublima noutate a 
Vieţii Veşnice3. Da, despre 

Moarte vorbeam. Şi cât de straniu sună aici acest cuvânt 
care din timpuri străvechi umplea de teroare toate inimile, 
aruncând o pată asupra tuturor plăcerilor! 

Una. Ah, Moartea, strigoiul ce se înfruptă la toate 
ospeţele! 4 Monos, cât de des ne pierdem în speculaţii 
asupra naturii sale! Cât de misterios acţiona ea ca o stavilă 
în calea fericirii omeneşti, reamintindu-i „până aici, şi mai 
departe nu!”5 Acea dragoste fierbinte, dragul meu Monos, 
care ardea deopotrivă în piepturile noastre - cât de 


amăgitor ne dezmierdam nebuni de fericire la întâia ei 
înmugurire, la gândul că fericirea noastră îşi sporea tăria 
din tăria ei! Doamne! Cu cât creştea mai mult, cu atât 
creştea şi în inimile noastre spaima de ora blestemată care 
se grăbea să ne despartă pentru vecie! Şi o dată cu timpul 
era tot mai dureros să iubeşti. Ura ar fi însemnat atunci o 
adevărată binecuvântare. 

Monos. Nu vorbi aici despre aceste suferinţe, dragă Una - 
acum a mea, a mea pentru totdeauna. 

Una. Dar amintirea durerii trecute - nu-i oare o bucurie 
prezentă? 6 

Dar mai am multe de spus despre cele ce s-au petrecut. 
Mai presus de toate ard de nerăbdare să aflu amănuntele 
propriei tale treceri prin neagra Vale a Umbrei?. 

Monos. Când s-a întâmplat oare ca prealuminoasa Una să-l 
întrebe în zadar pe Monos al ei? Îţi voi povesti în amănunt 
totul - dar din care punct să înceapă fantastica poveste? 

Una. Din care punct? 

Monos. Ai zis. 

Una. Te înţeleg, Monos. În Moarte am descoperit amândoi 
înclinația omenească de-a defini indefinibilul. De aceea nu-ţi 
voi spune să începi cu clipa când a încetat viaţa, ci să începi 
cu acel moment trist, foarte trist, când, după ce te-a lăsat 
febra, te-ai cufundat într-o toropeală senină şi încremenită, 
în vreme ce eu îţi mângâiam pleoapele palide cu degetele 
înfierbântate ale dragostei. 

Monos. O vorbă mai întâi, Una mea, despre starea 
generală a omului în această epocă. Îţi aminteşti desigur că 
o mână de înţelepţi dintre străbunii noştri - cu adevărat 
înţelepţi, deşi nu în ochii lumii - îndrăzniseră să pună la 
îndoială proprietatea termenului de „progres”, cum era el 
aplicat mersului înainte al civilizaţiei noastre. Au existat 
peri* oade în fiecare din cele cinci-şase veacuri 
premergătoare dispariţiei noastre când câte un intelect mai 
viguros se scula să susţină cu îndrăzneală acele principii al 
căror adevăr se înfăţişează acum atât de limpede raţiunii 


noastre vătămate - principii ce-ar fi trebuit să ne înveţe să 
ascultăm de legile naturii mai degrabă decât să încercăm să 
le supunem noi pe ele. La mari intervale apăreau unele 
spirite superioare care socoteau fiecare pas înainte în 
ştiinţele practice drept un regres în ce priveşte adevărata 
utilitate. Uneori intelectul poetic - acel intelect care, abia 
acum ne dăm seama, era cel mai exaltat dintre toate - căci 
adevărurile care aveau cea mai adâncă semnificaţie pentru 
noi nu puteau fi atinse decât prin acea analogie care 
vorbeşte convingător doar imaginaţiei şi care raţiunii 
neajutorate nu-i spune nimic - uneori acest intelect poetic 
mai făcea un pas înainte întru conturarea ideii cam tulburi 
de filosofie, găsind în parabola mistică despre pomul 
cunoaşterii şi despre rodul său interzis şi aducător de 
moarte o dovadă grăitoare a faptului că nu-i era menită 
omului cunoaşterea pe când el se afla în condiţia 
nevârstnică a sufletului său8. lar aceşti oameni - poeţii - 
trăind şi pierind în mijlocul dispreţului afişat de 
„utilitarişti”9 - pedanţi ordinari ce-şi arogau pentru sine un 
titlu pe care, la drept vorbind, tocmai cei dispreţuiţi l-ar fi 
meritat - aceşti oameni - poeţii - cugetau cu ardoare, dar 
nu fără chibzuinţă, la străvechile zile când trebuinţele 
noastre erau tot atât de simple, pe cât de intense erau 
bucuriile noastre - zile când voioşia era o vorbă 
necunoscută, atât de solemnă şi de stăpânită era fericirea - 
zile sfinte, auguste şi binecuvântate când râurile albastre 
goneau nestăvilite printre colinele împădurite, hăt departe 
înspre singurătatea codrilor străvechi, înmiresmaţi şi 
virgini. 

Totuşi aceste nobile excepţii de la haosul general nu 
făceau decât să-l adâncească prin opoziţie. Vai! Se abătuse 
asupra noastră cea mai cumplită dintre toate cumplitele 
noastre zile10. Marea „mişcare” - acesta era cuvântul de 
ordine - mergea înainte: o dezordine bolnavă, atât moral, 
cât şi fizic. Arta - Artele - se înălţau supreme şi, odată 
întronate, înlănţuiau intelectul care le instalase la putere. 


Omul, neputând face decât să recunoască supremaţia 
Naturii, exulta copilăreşte în faţa noii şi mereu crescândei 
sale puteri asupra elementelor Naturii înseşi. Şi tocmai 
când în închipuire se credea Dumnezeu, fu atins de o 
imbecilitate infantilă. Cum s-ar putea presupune din 
originea bolii sale, el se molipsi de sistem şi de abstracţiuni. 
Se înconjură de generalităţi. Din noianul de idei trăsnite, 
aceea a egalităţii universale câştigă teren; iar în faţa 
analogiei şi a lui Dumnezeu - în pofida strigătului 
prevenitor al legilor gradaţiei dominând atât de vădit peste 
toate lucrurile de pe Pământ şi din Ceruri, se făcură tot 
felul de încercări disperate de instaurare a 

Democraţiei universale. Dar acest rău îşi avea obârşia în 
chip necesar în răul cel mare Cunoaşterea. Omul nu putea 
şi să cunoască şi să nu cadă în ispită1 1. Intre timp se 
înălţară puzderie de oraşe gigantice şi fumegânde. 
Frunzele verzi se chirceau sub răsuflarea fierbinte a 
furnalelor. Minunatul chip al Naturii se veştejea, ca şi când 
ar fi suferit ravagiile vreunei molime scârbavnice. Şi mi se 
pare, dulce Una, că până şi sentimentul a tot ce era forţat şi 
artificial ne-ar fi putut opri aici. Dar acum se vede că, 
pervertindu-ne gustul, sau mai curând neglijând orbeşte 
cultivarea sa în şcoli, ne-am pricinuit propria destrucţie12. 
Căci în adevăr într-o astfel de criză singur gustul - acea 
facultate care, ocupând o poziţie intermediară între 
intelectul pur şi simţul moral, n-ar fi trebuit din precauţie 
niciodată ignorată - acum, singur gustul ne-ar fi putut 
călăuzi blând înapoi la Frumuseţe, la Natură şi la Viaţă. Vai! 
De nu era spiritul contemplativ pur şi măreaţa intuiţie ale 
lui Platon! Vai! De nu era (?) pe care ela socotit-o pe bună 
dreptate învăţătura atotsuficientă a sufletului! Vai! De nu 
erau el şi ea! 

— Căci era mare trebuinţă de amândoi când amândoi erau 
complet uitaţi ori dispreţuiţi [„Anevoie se va găsi o mai 
potrivită învăţătură decât aceea pe care experienţa atâtor 
veacuri a descoperit-o deja; iar aceasta constă pe scurt în 


gimnastica trupului şi în muzica sufletului”, Repub., Cartea 
a li-a. „Din această pricină e atât de însemnată educaţia 
muzicală; căci ea ajută ca Ritmul şi Armonia să pătrundă 
cât mai adânc în suflet, luându-l în deplină stăpânire, 
umplându-l de frumuseţe şi îndemnând omul la frumuseţe. 
El va preţui şi va admira Frumosul; îl va primi cu bucurie în 
suflet, se va nutri din el şi-şi va impregna de el întreaga lui 
fiinţă.”, ibid., Cartea a III-a. Muzica (?) avea însă pentru 
atenieni un înţeles mult mai cuprinzător decât pentru noi. 
Ea cuprindea, pe lângă armoniile ritmului şi ale tonului, 
dicţia poetică, sentimentul şi harul, fiecare în accepțiunea 
sa cea mai largă. Studiul muzicii însemna pentru ei de fapt 
cultivarea'gustului - a celui care recunoaşte frumuseţea - 
spre deosebire de rațiune, care se ocupă numai de 
adevăr."]13. 

Pascal, un filosof pe care-l iubim amândoi, a spus - cât de 
adevărat! - „que tout notre raisonnement se reduit ă ceder 
au sentiment”14; şi nu-i imposibil ca sentimentul naturii, 
dacă permitea timpul, să-şi fi recâştigat vechiul ascendent 
asupra brutalei raţiuni matematice a şcolilor. 

Dar n-a fost să fie aşa. Îmboldită prematur de patima 
cunoaşterii, vechea epocă a lumii îşi continua mersul 
înainte. Acest lucru marea masă a omenirii nu-l vedea sau, 
trăind lacom, deşi nefericită, se făcea că nu-l vede. Cât 
despre mine, hrisoavele Pământului mă învăţaseră să văd în 
ruina totală preţul celei mai înalte civilizaţii. Mă nutrisem 
de o anume preştiinţă a Destinului nostru comparând China 
cea simplă şi robustă cu Asiria arhitectul, cu Egiptul 
astrologul, cu Nubia, mai iscusită decât amândouă, mama 
turbulentă a tuturor Artelor1510. În istoria [„Istorie” de la? 
A contempla.]16 acestor ţinuturi am întâlnit o rază din 
Viitor. Realizările tehnice ale ultimelor trei fură boli locale 
ale Pământului şi în nimicirea fiecăreia în parte văzuserăm 
aplicate remedii locale; dar pentru restul lumii infectate nu 
puteam anticipa nici o regenerare decât în moarte. Pentru 


ca omul să nu dispară ca rasă am văzut că eltrebuia „să se 
nască iarăşi”. 

Şi iată momentul, draga şi preafrumoasa mea, când zilnic 
ne lăsăm spiritele pradă viselor. lată momentul când la 
asfinţit vorbeam despre zilele ce-aveau să vină, când 
scoarţa Pământului, cicatrizată de Industrie, după ce va fi 
îndurat acea purificare [Cuvântul „purificare” pare a fi 
întrebuințat aici cu sensul pe care-l avea rădăcina sa: 
grecescul trup, foc.] care doar ea ar fi putut să-i înlăture 
obscenităţile dreptunghiulare, avea să se gătească din nou 
cu verdeaţa, cu povârnişurile şi cu apele surâzânde ale 
Paradisului şi să devină în cele din urmă un lăcaş potrivit 
pentru om17; pentru omul purificat prin Moarte, pentru 
omul al cărui exaltat intelect nu mai avea să fie otrăvit de 
cunoaştere, pentru omul mântuit, regenerat, fericit şi acum 
veşnic, totuşi pentru omul încă material. 

Una. Prea bine îmi amintesc acele conversații, dragă 
Monos; dar epoca focului pârjolitor nu era chiar atât de 
aproape cum credeam noi şi cum într-adevăr ne îndemna să 
credem haosul de care vorbeşti. Oamenii trăiau; şi mureau 
singuri. 'Tu însuţi, învins de boală, ai intrat în mormânt, 
unde ai fost repede urmat de credincioasa ta Una. Şi deşi 
veacul ce s-a scurs de atunci şi al cărui sfârşit ne apropie 
din nou, nu ne tortura simţurile adormite cu neastâmpărul 
duratei, totuşi, dragă Monos, a fost un veac. 

Monos. Zi mai degrabă un punct din infinitul vag. 
Neiîndoielnic că am murit în epoca de decrepitudine a 
Pământului. Cu inima istovită de nelinişti ce-şi aveau 
obârşia în haosul şi în ruina generală am cedat febrei 
nemiloase. După câteva zile de suferinţă şi multe altele de 
delir feeric, plin de extaz18, ale cărui manifestări ţi s-au 
părut a fi însemnele suferinţei, în timp ce doream, dar eram 
incapabil să-ţi alung această amăgire, după câteva zile am 
fost cuprins, precum ai zis, de o toropeală senină şi 
încremenită; iar cei din jurul meu au numit-o Moarte. 


Cuvintele sunt lucruri vagi. Starea mea nu-mi răpise 
simţurile. Nu mi se părea mult deosebită de neasemuita 
pace a celui care, după un somn îndelung şi adânc, prăvălit 
în nesimţire, în soarele unei amiezi de vară, începe să-şi 
recapete încet-încet cunoştinţa doar graţie îndestulării sale 
cu somn, fără însă a fi trezit de zgomotele dimprejur. 

Nu mai respiram. Pulsul era nemişcat. Inima încetase să 
mai bată. Voința nu mă părăsise, dar era neputincioasă. 
Simţurile erau neobişnuit de active, deşi ele acționau 
periferic, fiecare preluând la întâmplare funcțiunile 
celuilalt. Gustul şi mirosul se amestecau în chip nedesluşit, 
devenind unul singur, anormal şi intens. Apa de trandafir cu 
care mi-ai umezit gingaş buzele până în ultima clipă trezea 
în mine dulci năluciri despre flori - fantastice flori, mult mai 
frumoase decât oricare altele de pe bătrânul nostru 
Pământ, dar ale căror prototipuri le vedeam înflorind aici în 
jurul nostru. Pleoapele, anemice şi străvezii, nu puneau nici 
o stavilă privirii. Întrucât voinţa era paralizată, globurile nu 
se puteau roti în orbitele lor, dar toate obiectele aflate în 
câmpul meu vizual se vedeau mai mult sau mai puţin 
distinct; razele ce cădeau pe retina exterioară sau pe 
cornul ochiului aveau un efect mai puternic decât cele ce 
atingeau suprafaţa frontală sau interioară. Totuşi, în primul 
caz acest efect era atât de anormal, încât nu-l deosebeam 
decât ca sunet - un sunet armonios sau discordant, după 
cum obiectele care apăreau la margini erau fie luminoase, 
fie învăluite în umbră, fie rotunde, fie unghiulare. În acelaşi 
timp auzul, deşi excitat la maximum, funcţiona fără greş, 
recepţionând sunetele reale cu o precizie tot atât de mare 
ca aceea a sensibilităţii. Pipăitul suferise o modificare 
oarecum mai neobişnuită. Impresiunile sale erau 
recepționate târziu, dar erau reţinute cu îndărătnicie, de 
fiecare dată dând naştere celei mai intense plăceri fizice. 
Astfel, apăsarea degetelor tale gingaşe pe pleoapele mele, 
recunoscută mai întâi doar de văz, într-un târziu, mult după 
ce ele fuseseră retrase, îmi umpleau întreaga fiinţă de o 


imensă desfătare senzuală. Repet: desfătare senzuală. 
Toate percepțiile mele erau de natură senzuală. Informaţiile 
furnizate creierului de către simţuri nu erau câtuşi de puţin 
ordonate de către inteligenţa neînsufleţită. Durere nu era 
decât puţină; plăcere era multă; dar deloc durere sau 
plăcere morală. Astfel, hohotele tale de plâns îmi 
pătrundeau în urechi cu cadenţele lor funebre, fiind 
înregistrată fiecare variaţie a tonului lor trist; dar ele erau 
sunete muzicale suave şi nimic mai mult; ele nu transmiteau 
raţiunii defuncte nici o idee despre suferinţele ce le 
dăduseră naştere; în vreme ce lacrimile grele şi 
neîntrerupte care-mi cădeau pe obraji şi care povesteau 
celor din jur de o inimă zdrobită pur şi simplu umpleau 
fiecare fibră a fiinţei mele cu un fior extatic. Şi într-adevăr 
aceasta era Moartea despre care aceşti priveghetori 
vorbeau cu reverență, în şoapte grave - tu, dulce Una, cu 
glasul întretăiat de vaiete. 

M-au îmbrăcat în straie de mort - trei-patru siluete 
sumbre care se agitau grăbite încoace şi încolo. Când ele 
traversau câmpul meu vizual le reţineam ca forme; dar 
când se deplasau spre margini imaginile lor îmi evocau 
ideea de ţipete, gemete şi alte manifestări cumplite ale 
terorii, ale ororii sau ale deznădejdii. Tu singură, îmbrăcată 
într-un veşmânt alb, scoteai sunete muzicale ori de câte ori 
te învârteai în jurul meu. 

Ziua scăpata; şi pe măsură ce lumina pălea mă simţeam 
cuprins de un neastâmpăr tulbure - o nelinişte aidoma celei 
pe care o încearcă cel care doarme şi aude necontenit în 
urechi sunete reale şi triste - dangăte îndepărtate, 
solemne, la intervale lungi, dar egale, şi amestecându-se cu 
visuri melancolice. Sosi noaptea; şi o dată cu umbrele sale o 
grea suferinţă. Îmi apăsa mădularele cu apăsarea ce ţi-o dă 
o greutate uriaşă, şi era vie. Mai era şi un sunet tânguitor, 
nu diferit de ecoul îndepărtat al talazurilor mării, dar mai 
susţinut, care, începând cu cele dintâi umbre ale înserării, 
îşi sporise puterea o dată cu întunericul. 


Deodată în încăpere fură aduse lumini, iar acest ecou fu 
brusc întrerupt de răbufniri dese şi inegale ale aceluiaşi 
sunet, dar nu atât de lugubre, şi mai puţin distincte. 
Apăsarea grea se ostoise în mare măsură; şi înfiripându-se 
din flacăra fiecărei lămpi (căci erau multe) începu să picure 
neîncetat în urechile mele un cântecel melodios şi monoton. 

Dragă Una, iar când, apropiindu-te de patul pe care 
stăteam întins, te-ai aşezat blând lângă mine, şi ţi-ai apăsat 
buzele dulci şi parfumate pe fruntea mea, din pieptul meu 
se înălţă tremurând şi contopindu-se cu senzațiile pur fizice 
pe care le trezea această împrejurare ceva ce părea înrudit 
cu sentimentul însuşi, un sentiment care, pe jumătate 
contempla, pe jumătate răspundea înfocatei tale iubiri şi 
tristeţii; dar acest sentiment nu-şi avea rădăcinile în inima 
paralizată, ci într-adevăr părea mai degrabă o umbră decât 
ceva real, şi care se stinse repede, mai inti* într-o linişte 
desăvârşită, iar apoi într-o plăcere pur senzuală, ca mai 
înainte. 

Iar acum, din naufragiul şi din haosul simţurilor de rând 
părea să se fi născut în mine un al şaselea simţ în întregime 
perfect. În exerciţiul său am descoperit o sălbatică 
desfătare - totuşi o desfătare încă de natură fizică în 
măsura în care inteligenţa n-avea nici un rol. Freamătul din 
fiinţa animală încetase cu desăvârşire. Nici un muşchi nu 
tremura; nici un nerv nu vibra; nici o arteră nu palpita. Dar 
în creier parcă ar fi rodit ceva, ceva pe care nici un cuvânt 
n-ar putea să-l transmită, chiar şi într-un mod vag, 
inteligenţei pur omeneşti. Hai să-i zic vibrația pendulului 
mental. Era încarnarea morală a ideii abstracte de Timp. 
Prin absoluta egalizare a acestei mişcări - sau a oricărei 
mişcări similare - fuseseră reglate ciclurile globurilor 
celeste înseşi. 

Cu ajutorul său am măsurat neregularităţile pendulului de 
pe şemineu, precum şi cele ale ceasurilor priveghetorilor. 
Ticăitul lor îmi ajungea limpede la urechi. Cele mai mici 
deviații de la măsura exactă - iar aceste deviații erau 


obsedante - mă afectau întocmai cum pe Pământ abaterile 
de la adevărul abstract afectau simţul moral. Cu toate că în 
încăpere nu erau două pendule care să bată secundele la 
fel, totuşi nu-mi era deloc greu să rețin constant în minte 
timbrul şi erorile de moment ale fiecăruia. lar acest - acest 
sentiment viu, perfect, independent al duratei, acest 
sentiment existând (cum omul nu l-ar fi putut concepe să 
existe) independent de oricare succesiune de evenimente, 
această idee, acest al şaselea simţ, răsărind din cenuşa 
celorlalte, era primul pas hotărât şi energic al sufletului 
atemporal pe pragul Veşniciei temporale. 

Era miezul nopţii, iar tu încă stăteai lângă mine. Toţi 
ceilalţi părăsiseră lăcaşul Morţii. Mă aşezaseră în sicriu. 
Lămpile ardeau pâlpâind; mi-am dat seama de acest lucru 
după tremurul acordurilor solemne. 

Dar deodată aceste acorduri pierdură din claritate şi din 
volum. În cele din urmă încetară. Parfumul din nările mele 
dispăru. Nici o formă nu-mi mai tulbura viziunea. Apăsarea 
întunericului mi se ridică de pe piept. Fiinţa-mi fu zguduită 
de un şoc surd, ca acela produs de electricitate, urmat de 
completa pierdere a ideii de contact. Tot ce omul numeşte 
simţ se topi în conştiinţa unică a entității şi în sentimentul 
trainic al duratei. Corpul muritor fusese atins în cele din 
urmă de aripa fatalei Descompuneri. 

Totuşi nu întreaga simţire mă părăsise; căci conştiinţa şi 
sentimentul rămas preluaseră unele din funcțiunile sale 
printr-un soi de intuiţie letargică. Contemplam schimbarea 
cumplită ce opera acum asupra cărnii şi, aşa cum în vis ne 
dăm seama uneori de prezenţa fizică a celui care se apleacă 
peste noi, tot astfel, dulce Una, simţeam încă într-un chip 
tulbure că tu şedeai lângă mine. Asemenea şi când sosi 
amiaza zilei următoare nu mi-au scăpat mişcările ce te-au 
îndepărtat de căpătâiul meu, care m-au pecetluit în sicriu, 
care m-au aşezat pe carul mortuar, care m-au purtat până 
la groapă, care m-au coborât în ea, care au azvârlit ţărâna 
grea peste mine şi care m-au abandonat astfel în beznă şi în 


putreziciune somnului meu trist şi solemn în tovărăşia 
viermelui. 

Iar aici în temniţa ce are puţine taine de mărturisit s-au 
scurs zile şi săptămâni şi luni; iar sufletul privea 
îndeaproape cum zbura fiecare secundă şi fără efort îi 
înregistra zborul - fără efort şi fără intenţie. 

Trecu un an. Conştiinţa fiinţei devenise cu fiecare ceas tot 
mai tulbure, iar aceea a simplei aşezări îi uzurpase în mare 
măsură poziţia. 

Ideea entității se contopea cu aceea a locului. Spaţiul 
îngust din jurul a ceea ce fusese trupul ajunsese acunrsă fie 
trupul însuşi. În cele din urmă, cum adesea i se întâmplă 
celui care doarme (doar în somn şi în lumea sa poate fi 
imaginată Moartea), în cele din urmă, cum i s-a întâmplat 
adesea pe Pământ celui care dormea adânc, când o rază 
fugară îl trezea pe jumătate, lăsându-l totuşi cufundat în 
vise, la fel şi pentru mine în încleştata îmbrăţişare a Umbrei 
sosi acea lumină care singură ar fi avut puterea de-a trezi - 
lumina statornicei Iubiri. Oameni trudeau la mormântul 
întunecat în care zăceam. Ei dădură deoparte pământul 
jilav. Peste oasele mele putrede coborâră sicriul Unei. 


Şi din nou totul fu neant. Acea lumină nebuloasă se 
stinsese. Acel tremur imperceptibil se potolise. Se scurseră 
nenumărați lustri. Ţărâna se întoarse în ţărâna19. Viermele 
nu mai avea de mâncare. În cele din urmă sentimentul 
fiinţei dispăru cu totul, iar în locul său - în locul tuturor 
lucrurilor - domneau suveran şi perpetuu autocraţii Spaţiu 
şi Timp. Pentru ceea ce nu exista, pentru ceea ce n-avea 
formă, pentru ceea ce era neînsufleţit, dar nici nu conţinea 
materie, pentru tot acest nimic şi pentru toată această 
veşnicie mormântul era totuşi un cămin, iar orele 
nimicitoare, tovarăşi. 

NOTĂ 

COLOCVIUL DINTRE MONOS ŞI UNA 


(THE COLLOQUY OF MONOS AND UNA) 


(A: Graham's Magazine, aug. 1841; B: Tales, 1845; C: 
Works, 1850; PHANTASY-PIECES, numai titlul) 

Este al doilea din trilogia dialogurilor lui Poe despre 
sufletele binecuvântate din rai, celelalte fiind Convorbirea 
dintre Eiros şi Charmion (1839) şi Puterea cuvintelor 
(1845). 

Aici, la fel ca în sonetul său de tinereţe dedicat „Ştiinţei” şi 
ca în Insula zânei, Poe respinge ideea de progres şi 
democraţie egalitaristă, optând în schimb pentru mitul 
antic al „unei vârste de aur” în istoria omenirii. 

Eseul a fost scris probabil în mai sau iunie 1841. 

Titlul macaronic (conflaţie a masculinului grecesc şi a 
femininului latin pentru „unu”) trimite la povestirea lui 
Bulwer-Lytton, Monos and Daimonos: 

A Legend, sursa unei alte proze a lui Poe: Tăcere - O 
fabulă. Bulwer e menţionat de Poe într-o recenzie din 
Southern Literary Messenger (febr. 1836). 

Tălmăciri. În franceză: Charles Baudelaire, Le Coloque de 
Monos et Una, în Le Pays, 23 ian. 1855, reed., cu titlul 


Coloque entre Monos et Una, în Nouvelles histoires 
extraordinaires, Michel Levy, Paris, 1857. 

Nu-ţi pune niciodată capul rămăşag cu diavolul 

O poveste cu morală în româneşte de Liviu Cotrău 

Con tal que las costumbres de un autor, zice Don Thomas 
De Las 'Torres în precuvântare la ale sale Poeme de 
dragoste, sean puras y castas, importa muy poco que no 
sean igualmente severas sus obrasl - însemnând pe limba 
noastră? că, atâta vreme cât morala unui autor e fără 
cusur, n-are importanţă care-i morala cărţilor sale. Bănuim 
că Don Thomas zace acum în Purgatoriu din pricina 
afirmației sale. Din punctul de vedere al justiţiei poetice ar 
fi într-adevăr un lucru cât se poate de deştept să fie ţinut 
acolo până ce Poemele de dragoste se vor fi vândut din 
librării sau vor fi fost depozitate la arhivă, din lipsă de 
cititori. Orice operă de ficţiune ar trebui să aibă o morală; 
fapt cu totul remarcabil, criticii au descoperit că fiecare are 
una. Nu de mult, Philip 

Melancthon a scris un comentariu pe marginea 
Batrachomiomahiei, dovedind că intenţia poetului era aceea 
de a sădi în sufletele oamenilor repulsia faţă de răzmeriţă. 
Mergând un pas mai departe, Pierre La Seine a arătat că 
intenţia lui era aceea de a recomanda tinerilor cumpătare 
la mâncare şi băutură. Aidoma şi Jacobus Hugo s-a 
mulţumit să constate că prin Euenis Homer avea în vedere 
pe Jean Calvin, prin Antinou pe Martin Luther, prin lotofagi 
pe protestanți în general, iar prin harpii pe olandezi3. 
Scoliaştii noştri moderni nu sunt cu nimic mai prejos în ce 
priveşte perspicacitatea, căci aceşti indivizi demonstrează 
existenţa unui înţeles ascuns în Antediluvienii, a unei 
parabole în Powhatan, a unor vederi revoluţionare în 
Cocoşul Robin şi a transcendentalismului în Degețel. Pe 
scurt, s-a dovedit că nici un om nu se aşază la masa de scris 
fără un plan foarte amănunţit. În general, asta îi scuteşte pe 
autori de o serie de necazuri. Unui romancier, de pildă, nu 
trebuie să-i pese de morala sa. Ea este acolo - adică 


undeva, încât morala şi criticii pot să-şi vadă de treabă. 
Când se va ivi prilejul nimerit, tot ce-a vrut şi tot ce n-a vrut 
să spună acel gentleman va fi scos la lumină de Cadranul 
sau de Gazeta de Mâine5, împreună cu tot ce-ar fi trebuit 
să spună, precum şi cu restul pe care bineînţeles că a vrut 
să-l spună, astfel încât în final toate se vor lămuri pe deplin. 

Aşadar, învinuirea ce mi se aduce de către unii ignoranţi 
cum că n-aş fi scris niciodată o povestire morală sau, mai 
precis, o povestire cu morală, e lipsită de orice bază 
serioasă. Nu ei sunt criticii chemaţi să mă-nţeleagă şi să-mi 
dezvolte morala: iată secretul! În curând Pisălogul 
Nordamerican - gazetă trimestrială - îi va face să se 
ruşineze de prostia lor. Dar până atunci, ca să întârzii un 
pic execuţia şi să îndulcesc acuzaţiile împotriva mea, vă ofer 
această istorioară tristă, istorioară a cărei peremptorie 
morală nu poate fi pusă la îndoială, căci până şi un 
alergător ar putea citi majusculele care compun subtitlul 
povestirii. Ar trebui să mi se recunoască paternitatea 
acestui aranjament, mult mai inteligent decât cel al lui La 
Fontaine6 sau al altora care amână până în ultima clipă 
impresia generala pentru ca să o introducă apoi pe furiş la 
sfârşitul fabulei. 

Defuncţi injuria ne afficiatur era una din Legile celor 
douăsprezece table, iar De mortuis nil nisi bonum”? o 
excelentă poruncă, chiar dacă morţii în chestiune nu erau 
decât nişte coate-goale8. Intenţia mea, prin urmare, nu-i 
aceea de a-l ponegri pe Fifirone Afurisitu', defunctul meu 
amic. El a fost un câine amărât, este adevărat, şi a avut 
parte într-adevăr de o moarte câinească, dar n-ar trebui să- 
Il ocărim pentru viciile sale, căci ele proveneau dintr-un 
defect al maică-sii. Aceasta îşi dăduse întreaga silinţă să-l 
ciomăgească de când era mititel, fiindcă în mintea ei 
deşteaptă îndatoririle erau socotite întotdeauna drept 
plăceri, iar copiii, precum cotletele sau măslinii Greciei 
moderne, cu bătaia devin invariabil mai buni. Dar biata 


femeie avu ghinionul să fie stângace, şi decât să-l altoiască 
pe copil un stângaci, ar face mai bine să-i dea pace. 

Universul se roteşte de la dreapta la stânga, aşadar nu se 
cade să aghesmuieşti pruncul de la stânga la dreapta. Dacă 
fiece pălitură din direcţia cea bună sloboade câte un 
beteşug, urmează că fiece scatoalcă din cealaltă direcţie 
vâră în el un oarecare procent de răutate. Fusesem adesea 
martor la pedepsele lui Fifirone, şi chiar după felul cum 
dădea din picioare îmi puteam da seama că pe zi ce trecea 
îi mergea tot mai rău. În cele din urmă am constatat cu 
lacrimi în ochi că în privinţa ştrengarului nu mai era nici o 
speranţă şi într-o bună zi, după o chelfăneală soră cu 
moartea, al cărei singur efect fu acela că obrazul i se 
înnegrise ca la un negrotei şi că-l apucară pandaâiile, 
nemaiputând răbda, am căzut de-ndată în genunchi şi cu 
glas tânguitor i-am profeţit ruina. 

Adevărul e că aplecarea lui spre viciu era fantastic de 
precoce. La cinci luni se înfuria atât de tare încât îi pierea 
glasul. La şase luni l-am surprins cum rodea un pachet de 
cărţi de joc. La şapte luni adesea înşfăca fetiţele şi le săruta. 
La opt luni refuza categoric să-şi pună semnătura pe 
angajamentul de abstinenţă. Samavolnicia lui lua cu fiece 
lună proporţii tot mai mari, încât la sfârşitul primului său an 
de viaţă insistă să poarte mustăţi; ba mai rău, prinse 
obiceiul să înjure, să blesteme şi să facă pariuri. 

Acest din urmă nărav, din cale-afară de vulgar, împlini în 
cele din urmă, cum prevăzusem, ruina lui Fifirone Afurisitu'. 
Viciul cu pricina „creştea şi se întărea pe măsură ce creştea 
şi se întărea şi dânsul”9, pentru ca în ziua în care deveni 
bărbat să nu mai poată rosti o singură propoziţie fără s-o 
împăneze cu propuneri de prinsoare. Nu c-ar fi clocit în 
mintea lui gândul de-a face rămăşag de-adevăratelea. Nici 
pomeneală! Voi fi cinstit faţă de prietenul meu şi voi zice că 
mai curând ar fi preferat să clocească ouă. Pentru el toată 
treaba nu era decât o vorbă goală şi nimic mai mult, 
expresiile sale în legătură cu acest subiect neavând nici un 


înţeles. Nu erau decât nişte amărâte de expletive - cuvinte 
imaginare menite doar să-i rotunjească propoziţia. Când 
spunea: 

— Punem pariu? Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-l ia 
în serios. Dar eu nu mă puteam abţine să nu socot că era de 
datoria mea să-l pun la punct. 

Năravul lui era imoral, şi i-am spus-o răspicat. Era vulgar, 
şi l-am rugat să mă creadă. Era condamnat de societate, 
aici nu spuneam decât adevărul. Era interzis printr-un 
decret al Congresului, aici n-aveam nici cea mai mică 
intenţie de a-l minţi. Am protestat, dar fără folos. 

I-am explicat în zadar. Am stăruit, el zâmbea. L-am 
implorat, el râdea. 

Am predicat, el rânjea. L-am ameninţat, el înjura. L-am 
lovit, el a chemat poliţia. L-am tras de nas, el l-a suflat şi s-a 
oferit să-şi pună capul rămăşag cu diavolul că nu voi mai 
încerca niciodată acest experiment. 

Sărăcia era un alt viciu pe care ciudatul defect fizic al 
mamei lui Afurisitu' i-l transmisese fiului ei. Acesta era 
îngrozitor de sărac, de bună seamă pricina pentru care 
expletivele din pariurile sale rareori atingeau latura 
pecuniară. Nu-mi amintesc să-l fi auzit spunând vreodată: 
„Pun rămăşag cu tine pe un dolar”. De obicei zicea: „Pun 
rămăşag pe ce vrei tu”, sau „Pun rămăşag pe ce-ai tu 
curajul”, sau „Pun rămăşag pe o nimica toată”, sau chiar 
mai interesant „Pun capul rămăşag cu diavolul”. 

Această din urmă vorbă părea să-l satisfacă în cel mai înalt 
grad, poate şi pentru faptul că implica riscul cel mai mic, 
căci Afurisitu' devenise un zgârie-brânză cum nu s-a mai 
pomenit. Dacă l-ar fi ridicat cineva în braţe, ar fi constatat 
că avea un cap mic, a cărui pierdere ar fi fost şi ea mică. 
Dar nu-s decât nişte păreri personale şi nu-s deloc convins 
c-aş avea dreptul să i le atribui şi lui. În orice caz, vorba 
respectivă se bucura cu fiece zi de tot mai multă 
consideraţie, deşi a pune prinsoare pe propriii tăi creieri ca 
pe nişte bancnote dovedea o lipsă crasă de bun-simţ - dar 


din pricina firii sale sucite prietenul meu nu putea înţelege 
acest lucru. În cele din urmă renunţă la toate celelalte 
expresii, reţinând-o numai pe ultima: Pun capul rămăşag cu 
diavolul, pe care o întrebuința cu o râvnă şi un devotament 
neţărmurite, care-mi displăceau şi-n egală măsură mă 
uimeau. Mi-au displăcut întotdeauna situaţiile pe care nu le- 
nţeleg. Tainele îl fac pe om să cugete, periclitându-i astfel 
sănătatea. Adevărul e că aerul cu care Conu' Afuristu' 
pronunţa vorba sa nesuferită, maniera lui de-a o rosti 
ascundea ceva, ceva ce mai întâi îmi trezi curiozitatea, dar 
mai pe urmă mă nelinişti - ceva pe care, în lipsa unui 
termen mai precis, îmi voi permite să-l numesc năstruşnic, 
dar pe care dl Coleridge l-ar fi numit mistic, dl Kant, 
panteistic, dl Carlyle, şerpuistic, iar dl Emerson, 
hipermisticistic10. 

Începea să nu-mi mai placă defel. Sufletul lui Conu' 
Afurisitu' era în pericol. Am hotărât să uzez de întreaga 
mea elocinţă ca să-l salvez. Am jurat să-l servesc aşa cum 
Sfântul Pattrick, cel din cronica irlandeză, a servit broasca- 
râioasă, adică „trezind-o la realitate”. Fără zăbavă m-am 
dedicat misiei mele. Din nou m-am apucat să-l dojenesc. Din 
nou mi-am adunat forţele pentru o ultimă încercare de a-l 
reforma. 

Ajungând eu la capătul predicii, Conu' Afurisitu' se 
comportă foarte ciudat. Câteva clipe rămase tăcut, 
iscodindu-mă cu privirea. Dar deodată îşi azvârli capul într- 
o parte şi-şi încruntă fioros sprâncenele, după care îşi 
desfăcu palmele şi-şi scutură umerii. Apoi clipi din ochiul 
drept. 

Apoi repetă operaţia şi cu cel stâng. Apoi îi închise pe 
amândoi foarte tare. Apoi îi deschise pe amândoi atât de 
larg, încât m-am speriat de eventualele consecinţe. Apoi, 
ducându-şi degetul mare la nas, socoti de cuviinţă să facă 
nişte gesturi indescriptibile cu restul degetelor. În final, cu 
mâinile proptite în şolduri se îndură să-mi răspundă. 


Nu-mi amintesc decât punctele mai importante din 
discursul său. 

Că mi-ar fi îndatorat dacă mi-aş ţine gura. Că n-avea 
nevoie de sfaturile mele. Că dispreţuia toate insinuările 
mele. Că era destul de mare ca să-şi poarte singur de grijă. 
Că îl consideram şi acum bebeluşu' Afurisitu'? C-aveam 
ceva cu el? Că voiam să-l insult? Că eram nebun? 

Pe scurt, ştia maică-mea că lipsesc de-acasă? Punea 
această ultimă întrebare ca unui om de încredere şi se jura 
că va ţine cont de răspunsul meu. Încă o dată mi-a cerut să-i 
spun pe şleau dacă maică-mea ştia că nu-s acasă. 
Tulburarea mea, zise el, mă dădea de gol, încât era dispus 
să-şi pună capul rămăşag cu diavolul că nu ştia. 

Conu'Afurisitu' nu aşteptă răspunsul meu, ci, făcând 
stânga-mprejur, mă părăsi cu o grabă nedemnă. E bine 
pentru el că a procedat astfel, fiindcă mă simţeam rănit în 
simţămintele mele. Până şi mânia reuşise să mi-o trezească, 
încât de data asta aş fi acceptat pariul său înjositor. 

Aş fi câştigat pentru Starostele dracilor căpşorul lui Conu' 
Afurisitu', căci pe drept cuvânt măicuţa mea ştia foarte bine 
că lipsesc temporar de-acasă. 

Dar Khoda shefa midehed11 - Cerul dă alinare - cum zic 
musulmanii când sunt călcaţi pe degetele de la picioare. 
Primisem insulta pe când îmi făceam datoria, şi-am răbdat-o 
bărbăteşte. Totuşi, eram convins acum că făcusem tot ce se 
putea pentru acest nenorocit, aşa că am decis să nu-l mai 
deranjez cu poveţele mele, ci să-l las în plata conştiinţei 
sale. Dar, deşi mă abţineam de la sfaturi, nu mă puteam 
îndura să renunţ definitiv la tovărăşia lui. Am mers chiar 
până acolo încât am început să-i răsfăţ pornirile mai puţin 
vinovate, trezindu-mă uneori că-i laud glumele nesărate, 
aşa cum epicurienii laudă muştarul, adică cu ochii plini de 
lacrimi - atât de tare mă îndurerau vorbele sale păcătoase. 

Într-o zi frumoasă, ieşind noi la plimbare, braţ la braţ, am 
nimerit pe un drum ce ducea la un râu. Am dat de un pod 
pe care am hotărât să-l trecem. Acesta avea un acoperiş 


care-l ferea de intemperii12, dar cum nu erau decât câteva 
ferestruici, înlăuntru domnea un întuneric tare neplăcut. De 
cum am intrat în pasaj, contrastul dintre lumina de afară şi 
bezna din interior îmi tulbură adânc sufletul. Dar nu şi pe al 
nefericitului Afurisitu', care se oferi să-şi pună capul 
rămăşag cu diavolul că eram ipohondru. El în schimb era de 
o veselie nemaipomenită - atât de deplasată încât mă 
cuprinseră bănuiala şi îngrijorarea. Nu era exclus ca el să fi 
suferit de transcendentalism. Dar nu mă pricep destul la 
simptomatologia acestei boli ca să pot afirma acest lucru cu 
hotărâre, şi din nefericire niciunul dintre prietenii mei de la 
Cadranul nu era de faţă. Presupun că ar fi vorba de asta, 
bazându-mă pe un soi de „Merry Andrewism” auster ce 
părea să-l chinuie pe bietul meu amic, şi care-l 
transformase într-un Popa-prostu sadea13. Nu făcea 
altceva decât să se zbenguie şi să se vâre peste tot, 
poticnindu-se de tot ce întâlnea în cale, ba ţipând, ba 
sâsâind tot soiul de cuvinte stranii, unele fără noimă, altele 
neobrăzate, şi mereu cu mina cea mai gravă din lume. Nu 
mă puteam nicicum hotărî dacă să-i trag un picior în fund 
sau să-l compătimesc, în cele din urmă, după ce 
traversarăm aproape întreg podul, am ajuns la capătul 
potecii, dar înaintarea noastră fu blocată de o cruce de 
barieră destul de înaltă. Eu mi-am continuat drumul 
netulburat, dând deoparte crucea, aşa cum se obişnuieşte. 
Dar simpla ei rotire nu era pe placul lui Conu' Afurisitu', 
care ţinea morţiş să sară peste barieră, spunându-mi că 
poate executa în aer saltul de porumbel. 

Ei bine, cinstit vorbind nu-l credeam capabil de aşa ceva. 
Cel mai bun săritor, în orice stil, era amicul meu, dl Carlyle, 
şi cum ştiam că nici măcar el nu s-ar încumeta să execute 
saltul, nu mi-l imaginam câtuşi de puţin pe Fifirone 
Afurisitu' făcându-l. În consecinţă am revărsat asupra lui un 
potop de cuvinte cum că-i lăudăros şi că-i mai mare la vorbă 
decât la faptă. Mai târziu aveam să le regret, căci pe loc se 


oferi să-şi pună capul rămăşag cu diavolul că poate face 
saltul respectiv. 

În pofida hotărârii mele anterioare, tocmai mă pregăteam 
să-l mustru pentru sacrilegiul său, când aud lângă umărul 
meu o tuse uşoară ce aducea mai mult cu Hm! Tresărind, 
am aruncat o privire curioasă în jur. în cele din urmă ochii îi 
căzură, într-un ungher al lemnăriei, pe silueta unui 
gentleman în vârstă, scund, şchiop14 şi cu un aer distins, 
întreaga lui înfăţişare era cât se poate de onorabilă, nu atât 
din cauza costumului negru pe care-l purta, cât a cămăşii 
sclipind de curăţenie şi a gulerului elegant răsfrânt peste 
cravata albă; părul îl avea despărţit pe frunte de o cărare, 
întocmai ca fetele. Mâinile şi le împreunase pe burtă 
meditativ, iar ochii-i erau daţi peste cap. 

Cercetându-l mai îndeaproape, am observat că peste 
pantalonii scurţi purta un şorţ de mătase neagră, ceea ce- 
mi păru din cale-afară de ciudat. Dar înainte să am timp să 
fac vreo remarcă în legătură cu această întâmplare 
neobişnuită, mă întrerupe un al doilea hm! 

La această intervenţie nu eram pregătit să răspund pe loc. 
Adevărul e că asemenea remarce laconice sunt aproape 
fără răspuns. Cunosc o gazetă care-a dat chix cu cuvântul 
„Gogoşi”! Nu mi-e ruşine deci să mărturisesc că am apelat 
la ajutorul lui Conu' Afurisitu'. 

— Afurisitule, am zis, unde eşti? N-auzi? Domnul a zis hm! 

Pe când mă adresam astfel prietenului meu, îl priveam 
neînduplecat, căci, la drept vorbind, mă simţeam foarte 
derutat, şi când cineva se simte foarte derutat ar trebui să- 
şi încrunte sprâncenele şi să facă o mutră sălbatică, 
altminteri va părea un idiot. 

— Afurisitule, am grăit, deşi numele aducea foarte tare cu 
o înjurătură (nici că s-ar fi putut ceva mai străin de 
gândurile mele). Afurisitule, am îngăimat, domnul a zis hm! 

Mi încerc să-mi apăr vorba pe temeiul profunzimii ei; nici 
eu n-o socoteam profundă; dar am observat că efectul 
cuvintelor noastre nu e întotdeauna direct proporţional cu 


însemnătatea pe care ele o au în ochii noştri; şi nici dacă L- 
aş fi ciuruit pe Conu' A. cu o bombă Paixhan15 sau l-aş fi 
pocnit în scăfârlie cu Poeţii şi poezia Americii1 6, nu s-ar fi 
simţit mai năucit ca-n clipa în care i-am adresat aceste 
simple vorbe: 

— Afurisitule, pe unde te-ascunzi? N-auzi? Domnul a zis 
hm! 

— Aşa să fie? Bâigui el într-un târziu, scbimbând culoare 
după culoare, mai abitir ca piratul hăituit de o navă de 
război. Eşti sigur că asta a zis? S-ar părea deci că nu mai 
am nici o scăpare acum. Măcar să m-arăt viteaz. Fie: hm! 

Asta păru să-l mulţumească pe venerabilul gentleman - 
numai Dumnezeu ştie de ce. Părăsindu-şi postul din 
ungherul podului, acesta înainta şchiopătând şi cu un aer 
binevoitor luă mâna lui Afurisitu' şi o strânse cordial, 
privindu-l tot timpul în faţă cu aerul celei mai sincere 
mărinimii din câte-şi poate imagina mintea unui om. 

— Sunt absolut sigur că-l vei câştiga, Afurisitule, zise el cu 
surâsul cel mai candid din lume, dar, cum prea bine ştii, de 
dragul etichetei trebuie să trecem printr-o încercare. 

— Hm! Răspunse amicul meu, scoţându-şi haina cu un 
oftat adânc şi legându-şi o batistă în jurul brâului, după 
care îşi schimonosi chipul în modul cel mai cumplit, 
aruncându-şi ochii pe spate şi strâmbându-şi colţurile gurii 
- hm! lar după o pauză zise din nou hm! După asta nu ţin 
minte să-l fi auzit rostind alt cuvânt decât hm! Aha! Am 
reflectat, fără să dau glas gândului, e într-adevăr 
nemaipomenită tăcerea lui 

Fifirone Afurisitu'. Nu încape îndoială că-i urmarea 
vreunei trăncăneli anterioare. O extremă duce la alta. Mă 
întreb dacă n-a uitat întrebările încuietoare pe care mi le-a 
turnat cu toptanul şi pe nerăsuflate în ziua în care i-am 
administrat ultima lecţie. În orice caz s-a lecuit de 
transcendentalism. 

— Hm! Răspunse la asta Fifirone, ca şi când mi-ar fi ghicit 
gândurile şi arătând ca o oaie foarte bătrână căzută în 


reverie. 

Venerabilul gentleman îl luă apoi de braţ şi-l conduse în 
umbra podului, la câţiva paşi de barieră. 

— Stimabile, zise el, conştiinţa nu mă lasă să nu-ţi acord 
acest spaţiu de manevră. Aşteaptă aici până ce-mi reiau 
locul lângă barieră, căci vreau să văd dacă o poţi sări în 
chip artistic şi transcendental, dar nu care cumva să omiţi 
vreuna din figurile saltului de porumbel. Doar o simplă 
formalitate, precum ştii. Semnalul va fi: unu, doi, trei, start! 

Atenţie la cuvântul start! Aici îşi luă poziţia lângă barieră, 
făcu o pauză, ca şi când ar fi meditat profund, îşi înălţă 
privirea, moment în care mi s-a părut că desluşesc un surâs 
imperceptibil pe buzele sale, apucă marginile şorţului, 
uitându-se îndelung la Afurisitu' şi în cele din urmă, 
conform înţelegerii, dădu semnalul: 

Tc. [ Unu - doi - trei - start! 

Exact la cuvântul start, bietul meu amic ţâşni într-un galop 
ameţitor. Crucea nu era prea înaltă, cum este aceea a dlui 
Lord, nici prea joasă, ca a recenzenţilor dlui Lord17, aşa că 
eram aproape sigur că va reuşi s-o sară. Dar dacă nu va 
reuşi? Ah, aceasta era întrebarea - dar dacă nu va reuşi? 
Cu ce drept, ziceam eu, gentlemanul cel bătrân îl silea pe 
un alt gentleman să sară? Cine era acest Bulinuţă 
şontorog? Dacă-mi va cere mie să sar, nu voi sări, să fie 
clar! Nu-mi pasă chiar dacă ar fi necuratul! Podul, cum zic, 
avea un acoperiş boltit într-un chip atât de caraghios, încât 
înlăuntrul său stăruia tot timpul un ecou extrem de 
neplăcut - ecou de care nu-mi dădusem seama înainte de-a 
nu rosti ultimele patru cuvinte. 

Dar cele spuse, sau gândite, sau auzite de mine nu ţinură 
decât o clipă. În mai puţin de cinci secunde de la start bietul 
meu Fifirone făcuse saltul. L-am văzut alergând sprinten, 
desprinzându-se de podeaua podului şi-n timp ce se înălța, 
executând cele mai teribile mişcări cu picioarele. L-am 
văzut făcând în aer un admirabil salt de porumbel chiar 
deasupra barierei, şi mi s-a părut cu adevărat ciudat că nu 


şi-a continuat zborul peste ea. Dar tot saltul n-a fost decât o 
treabă de un moment, şi înainte să apuc să reflectez la asta, 
Conu' Afurisitu' s-a prăbuşit drept pe spate, de aceeaşi 
parte a barierei de unde luase startul. În aceeaşi clipă l-am 
zărit pe venerabilul gentleman şontâcăind cât îl ţineau 
picioarele, prinzând şi acoperind cu şorţul ceva ce căzuse în 
el cu zgomot din întunericul arcadei aflate chiar deasupra 
barierei. 

M-am minunat nespus de toate astea, dar n-am avut răgaz 
să meditez, căci Conu' Afurisitu' zăcea nemişcat ca un 
butuc. Am dedus că, fiind rănit în amorul propriu, avea 
nevoie de ajutorul meu. M-am grăbit să ajung la el şi-am 
descoperit că suferise ceea ce se cheamă un accident grav. 
Adevărul e că fusese deposedat de căpăţână, pe care n-am 
reuşit s-o găsesc nici după o cercetare amănunţită, drept 
care am hotărât să-l duc acasă şi să chem homeopaţii. Între 
timp îmi trecu prin minte o bănuială: am deschis fereastra 
cea mai apropiată a podului şi dintr-o dată tristul, adevăr 
mă străbătu ca un fulger. La vreo cinci picioare chiar 
deasupra crucii de barieră, tăind de-a curmezişul arcada 
podului, era întinsă o scoabă - o bară lată de fier cu baza pe 
orizontală - una din multele care întăreau structura pe 
toată suprafaţa ei. Reieşea limpede că gâtul nefericitului 
meu amic venise în contact direct cu tăişul scoabei. 

N-a supravieţuit mult cumplitei sale pierderi. Homeopaţii 
nu-i dăduseră o doză suficientă de medicament1 8, şi chiar 
şi acest puţin el ezită să-l înghită. Ca urmare, starea lui se 
înrăutăţi, iar în final muri - o pildă pentru toţi trăitorii 
sturlubatici. I-am înrourat mormântul cu lacrimile mele, am 
brodat un semn heraldic19 pe blazonul familiei sale, iar în 
contul cheltuielilor de înmormântare am expediat 
transcendentaliştilor o notă de plată foarte modestă. 
Canaliile au refuzat s-o achite, drept care am pus imediat 
să-l dezgroape pe Conu' Afurisitu' şi l-am vândut ca hrană 
pentru câini. 

NOTĂ 


NU-ŢI PUNE NICIODATĂ CAPUL RĂMĂŞAG CU 
DIAVOLUL (NEVER BET THE DEVIL YOUR HEAD) 


(A: Graham's Magazine, sept. 1841; B: Broadway Journal, 
16 aug. 1845; C: Works, 1850; PHANTASY-PIECES, numai 
titlul) 

Poe face unele observaţii asupra acestei parodii în 
Scrisoare către Joseph Evans Snodgrass (19 sept. 1841): 
"Greşeşti în legătură cu The Dial [Cadranul]. 

N-am nimic de împărţit cu această gazetă ilustră, după 
cum nici ea n-are nimic de împărţit cu mine. Nu-mi 
amintesc ca ea să-mi fi pomenit vreodată numele sau să fi 
făcut aluzie la mine în mod direct sau indirect. Înţepăturile 
mele la adresa ei sunt doar „la modul general”. Povestirea 
în chestiune nu-i decât o simplă fantezie îndreptată 
împotriva nimănui în mod special, dar pocnind în dreapta şi- 
n stânga la lucrurile generale". (EA. Poe, Letters, vol. I, p. 
183.) 

Sursa de inspiraţie o constituie o scurtă relatare din cap. 2 
al romanului lui Charles Dickens, Documentele postume ale 
Clubului Pickwick. Iată textul în tălmăcirea lui Ion Pas şi 
Nicolae Popescu: "Din întâmplare, dl Pickwick şi cei trei 
tovarăşi ai săi hotărâră să facă şi ei primul popas la 
Rochester; şi se învoiră să ocupe banca de dinapoia 
diligentei. 

Capu, capu! Păzea capetele! Strigă guralivul străin când 
ieşiră sub bolta scundă, care pe vremea aceea alcătuia 
intrarea în remiză. Cumplit loc - primejdioasă treabă - 
deunăzi, cinci copii - mama - o femeie înaltă, mâncând 
sandvişuri - uită de boltă - trosc - bufcopiii se uită împrejur 
- capul mamei s-a dus - capul mamei s-a dus - groaznic, 
groaznic" (Cartea Românească, Bucureşti, 1970, p. 20). 

A fost scrisă probabil la începutul verii anului 1841. Se 
pare că Poe a plănuit să o includă în PHANIASY-PIECES, 
volum proiectat în 1641, căci ea figurează în cuprins între 
Masca Morţii Roşii şi Eleonora. 


Titlul. Versiunea A: Never Bet Your Head. A Moral Tale (Nu 
paria pe capul tău. O fabulă); PHANTASY-PIECES: Never 
Bet Your Head. 

Eleonora în româneşte de Liviu Cotrău 

Sub conservatione formae specificae salva anima. 

Raymond Lullyl 

Descind dintr-o familie vestită pentru vigoarea imaginaţiei 
şi ardoarea pasiunii. Oamenii ziceau că-s nebun; dar a 
rămas un lucru nedesluşit dacă nebunia este sau nu 
sublimul inteligenţei, dacă tot ce înseamnă glorie - tot ce 
înseamnă profunzime - nu izvorăşte cumva dintr-o boală a 
gândirii, din stări. De exaltare a minţii în dauna intelectului 
general. 

Cei care visează treji iau cunoştinţă de multe lucruri ce 
scapă celor care visează doar în somn. În viziunile lor 
neguroase ei întrezăresc chipuri ale eternității, iar când se 
trezesc se înfioară la gândul că yreme de o clipă au fost atât 
de aproape de taina cea mare. Învață pe apucate câte ceva 
despre cunoaşterea binelui şi ceva mai mult despre ştiinţa 
răului. Fără cârmă sau busolă pătrund totuşi în imensul 
ocean al „luminii inefabile”2 şi din nou, precum aventurierii 
geografului nubian, agressi sunt mare tenebrarum, quid în 
eo esset exploraturi3. 

Vom spune aşadar că sunt nebun. Admit însă că în 
existenţa mea spirituală sunt două stări distincte - starea 
raţiunii lucide, de netăgăduit şi care ţine de memoria 
evenimentelor din prima epocă a vieţii mele, şi starea de 
umbră şi îndoială, aparţinând prezentului şi amintirilor din 
ceea ce reprezintă a doua mare epocă a fiinţei mele. Prin 
urmare, ce vă voi povesti despre prima perioadă să credeţi; 
cât despre întâmplările petrecute mai târziu, acordaţi-le 
credit doar cât socotiți de cuviinţă; ori îndoiţi-vă pe de-a- 
ntregul sau, dacă nu vă puteţi îndoi, jucaţi-l pe Oedip, cel cu 
ghicitoarea4. 

Cea pe care o iubisem în tinereţe, şi despre care aştern 
acum calm şi lămurit aceste amintiri, era singura fiică a 


singurei surori a mamei mele de mult răposate. Eleonora 
era numele verişoarei mele. Locuiserăm întotdeauna 
împreună, sub un soare tropical, în Valea Ierbii Multicolore. 
Nici un pas străin nu călcase vreodată în acea vale; căci ea 
se afla departe de lume, străjuită de un lanţ de munţi 
gigantici aple, cându-se ameninţător împrejuru-i şi 
împiedicând lumina soarelui să pătrundă în ungherele-i 
tainice. Nici o potecă nu fusese bătătorită prin apropiere; şi 
ca să ajungem la căminul nostru fericit trebuia să dăm 
deoparte cu putere frunzişul miilor de copaci şi să călcăm în 
picioare petalele a milioane de flori parfumate. Astfel am 
trăit singuri-singurei fără a şti nimic despre lumea de 
dincolo de vale - eu, verişoara mea şi mama ei. 

Din tărâmurile întunecate dindărătul munţilor, de undeva 
din capătul îndepărtat al domeniului nostru împrejmuit 
cobora la vale un râu îngust şi adânc, mai luminos decât 
orice în afară de ochii Eleonorei; şi care, furişându-se cu 
nenumărate şi complicate ocoluri, se pierdea în cele din 
urmă printr-un chei umbros, săpat în munţi mai neguroşi 
decât cei în care-şi avea obârşia. L-am numit „Râul Tăcerii”, 
căci şuvoiul său părea să aibă un efect liniştitor. Nici un 
murmur nu se ridica din albia sa, iar şerpuitul său era atât 
de domol încât pietricelele de pe fund, pe care le priveam 
cu încântare, nu se clinteau deloc, ci, precum nişte 
mărgăritare, păreau cuprinse de o nesfârşită tihnă, fiecare 
zăcând pe străvechiul ei loc aureolat de gloria eternă. 

Malul râului şi al puzderiei de pârâiaşe scânteietoare ce se 
vărsau în el pe căi întortocheate, precum şi spaţiul dintre 
maluri şi adâncurile apelor, până la covorul de pietricele de 
pe fund - acest spaţiu, nu mai puţin întreaga suprafaţă a 
văii cuprinse între râu şi munţii care o împrejmuiau, erau 
pretutindeni acoperite de o iarbă moale, verde, deasă, 
scurtă, perfect netedă, cu parfum de vanilie5, dar 
pretutindeni atât de înstelată cu gălbenele, margarete, 
violete purpurii şi narcise de culoarea rubinului, încât 


neasemuita ei frumuseţe povestea inimilor noastre în tonuri 
vibrânde despre iubirea şi gloria lui Dumnezeu. 

Iar ici-colo, în crângurile înverzite, ca-n visele sălbatice, se 
înălţau arbori fantastici, ale căror trunchiuri înalte şi 
mlădioase nu stăteau drept, ci se aplecau cu graţie spre 
lumina ce scălda mijlocul văii la ceasul amiezii. Coaja 
copacilor, însemnată cu splendoarea jocului viu dintre 
abanos şi argint, era mai fragedă decât orice în afară de 
obrajii 

Eleonorei; încât, dacă n-ar fi fost verdele lucios al 
frunzelor uriaşe care se desfăceau din vârfuri în valuri lungi 
şi tremurate, dezmierdate de Zefiri, ţi-ai fi închipuit că 
aceşti copaci erau nişte şerpi monstruoşi din Siria, ce se- 
nchinau Soarelui, Suveranul lor. 

Vreme de cincisprezece ani ne-am plimbat prin această 
vale, ţinându-ne de mână, Eleonora şi cu mine, înainte ca 
fiorul dragostei să pătrundă în inimile noastre. Acest lucru 
se petrecu într-o seară pe la sfârşitul celui de-al treilea 
lustru al vieţii sale şi al patrulea din a mea, pe când şedeam 
îmbrăţişaţi sub arborii serpentini, contemplându-ne propria 
imagine în apele Râului Tăcerii. Niciunul dintre noi nu 
scoase un cuvânt tot restul acelei dulci zile; şi chiar şi a 
doua zi vorbele noastre fură puţine şi tremurate. Îl 
ademeniserăm pe Zeul Cupidon din acea undă6, iar acum 
simţeam că el aprinsese în noi sufletele înfierbântate ale 
străbunilor noştri. Pasiunile, care de secole făcuseră faima 
stirpei noastre, veneau de-a valma, dimpreună cu nu mai 
puţin vestitele închipuiri, toate la un loc înlănţuind Valea 
Ierbii Multicolore într-o vrajă extatică. Cu fiecare lucru se 
petrecu o schimbare. Stranii flori scânteietoare, înstelate, 
prinseră viaţă pe arbori, unde niciodată nu fuseseră flori. 
Covorul cel verde căpătă nuanţe mai intense, iar când 
albele margarete se ofiliră una câte una, în locul lor 
apărură zeci de narcise roşii ca rubinul. Şi viaţa pulsa 
pretutindeni pe potecile noastre, căci uriaşul flamingo, 
nemaivăzut până atunci, laolaltă cu toate celelalte păsări 


vesele şi strălucitoare, îşi etala în faţa ochilor noştri penajul 
stacojiu. Peşti de aur şi de argint se zbenguiau în râu, din 
ale cărui străfunduri se înfiripă încetul cu încetul un 
murmur ce în curând deveni un cântecel de leagăn mai 
divin decât cel din harfa lui Eol7 - mai dulce decât orice în 
afară de vocea Eleonorei. Şi tot acum un nor uriaş pe care-l 
zăriserăm de multă vreme în tărâmurile lui Hesper8 apăru 
învăluit în roşu şi auriu şi, oprindu-se blând deasupra 
noastră, cobori cu fiecare zi tot mai jos, până când 
marginile sale ajunseră să se odihnească pe crestele 
munţilor, preschimbând întreaga lor întunecime în 
splendoare, iar pe noi fermecându-ne parcă pentru vecie în 
magica temniţă a gloriei şi a măreției. 

Eleonora era frumoasă precum serafimii; dar ea era o fată 
simplă şi neştiutoare, ca viaţa scurtă pe care o petrecuse 
printre flori. În dragostea pătimaşă ce-i răscolea sufletul nu 
era urmă de viclenie, şi împreună cu mine îi cerceta cele 
mai tainice ascunzişuri, pe când ne plimbam împreună prin 
Valea lerbii Multicolore şi povesteam despre marile 
schimbări ce avuseră loc în ultima vreme. 

Într-un târziu, după ce într-una din zile vorbiserăm cu 
lacrimi în ochi despre cea din urmă şi tristă schimbare pe 
care trebuia să o îndure Omenirea, din acea clipă Eleonora 
nu conteni să zăbovească asupra acestui dureros subiect, 
revenind la el în toate conversațiile noastre, aşa cum în 
cântecele bardului din Schiraz9 revin mereu şi mereu 
aceleaşi imagini cu fiecare variaţie semnificativă a 
expresiei. 

Ea văzuse că degetul Morţii îi însemnase pieptul - că, 
asemenea efemeridei, frumuseţea ei atinsese perfecțiunea 
doar pentru a muri. 

Dar spaimele mormântului erau toate adunate într-un 
gând pe care mi-l împărtăşi într-o seară pe la asfinţit, lângă 
Râul 'Tăcerii. Suferea la gândul că după ce-o voi fi îngropat 
în Valea Ierbii Multicolore aveam să părăsesc pentru 
totdeauna preafericitele ei cotloane pentru a dărui 


dragostea fierbinte pe care-o nutream acum pentru dânsa 
unei alte fecioare din lumea vulgară de afară. Şi atunci pe 
loc m-am aruncat la picioarele Eleonorei, jurându-mă faţă 
de ea şi faţă de Dumnezeu că nu voi lega niciodată 
căsătorie cu o altă fiică a Pământului, că nu voi întina 
amintirea ei dragă sau iubirea devotată cu care mă 
binecuvântase. 

Şi l-am chemat pe Atotputernicul Domn al Universului ca 
martor la solemna consfinţire a legământului meu. Şi dacă 
m-aş fi dovedit necredincios acelei promisiuni, blestemul pe 
care-l invocam în numele Lui şi al ei, o sfântă din Helusion, 
cuprindea o pedeapsă a cărei cumplită oroare mă împiedică 
s-o aştern pe hârtie. Şi la cuvintele mele ochii luminoşi ai 
Eleonorei deveniră şi mai luminoşi; şi oftă, ca şi când o 
povară de moarte i s-ar fi ridicat de pe piept; şi începu să 
tremure şi să plângă amarnic; dar acceptă făgăduiala mea 
(era un copil doar!), şi astfel patul de moarte i se păru mai 
uşor. Şi nu multe zile după asta, pe când murea liniştită, îmi 
zise că pentru tot ce-i spusesem întru alinarea sufletului mă 
va veghea cu acelaşi suflet după ce ea nu va mai fi, şi dacă-i 
va fi cu putinţă mi se va arăta la ceasurile din noapte; dar 
dacă acest lucru, într-adevăr, nu stătea în puterea sufletelor 
din Rai, îmi va da adesea dovezi ale prezenţei sale, umplând 
cu suspine adierile asfinţitului şi cu parfum din cădelniţele 
îngerilor aerul pe care-l respiram 10. Şi cu aceste cuvinte pe 
buze se sfârşi din viaţa-i neprihănită, punând capăt primei 
epoci din a mea. 

Până aici am povestit cu onestitate. Dar cum trec bariera 
ridicată în calea Timpului de moartea iubitei mele şi încep 
cu a doua eră a existenţei mele, simt cum pe creierul meu 
se lasă o umbră şi încep să mă îndoiesc de perfecta 
sănătate a memoriei mele. Dar să purced mai departe. Anii 
se târau greu unul după altul, iar eu locuiam încă în Valea 
lerbii Multicolore - dar cu fiecare lucru se petrecu o a doua 
schimbare. 


Florile înstelate se retraseră în trunchiurile copacilor şi nu 
mai apărură. 

Nuanţele covorului verde păliră; şi, una după alta, 
narcisele roşii ca rubinul se ofiliră; şi în locul lor înfloriră 
zeci şi zeci de violete sumbre, clipind dureros ca nişte ochi 
mereu adumbriţi de rouă. Şi V” aţa se îndepărtă de potecile 
noastre; căci uriaşul flamingo nu-şi mai etala penajul 
stacojiu în faţa noastră, ci zbură întristat din vale către 
munţi împreună cu toate păsări vesele şi strălucitoare care- 
| însoţiseră la venire. 

Iar peştii de aur şi de argint se strecurară prin strungă, 
îndreptându-se spre regiunea din valea domeniului nostru, 
fără să mai umple vreodată râul cel dulce. Iar cântecul de 
leagăn, care fusese mai blând decât harfa lui Eol şi mai 
divin decât orice în afară de vocea Eleonorei, se stinse 
încet-încet în şoapte tot mai slabe, până când întreg izvorul 
reveni în cele din urmă la solemna sa tăcere de la început. 
Şi atunci în sfârşit norul uriaş se înălţă şi, părăsind culmile 
munţilor învăluiţi în vechile tenebre, se întoarse în 
tărâmurile lui Hesper, ducând cu sine din Valea 

lerbii Multicolore spectacolul infinit al gloriei şi al măreției 
sale. 

Totuşi promisiunile Eleonorei nu fură uitate; căci auzeam 
clinchetul cădelniţelor îngereşti; şi pretutindeni în vale 
plutea boarea unui parfum sfânt; şi în ceasurile de 
singurătate, când inima-mi bătea nebuneşte, adierile care- 
mi răcoreau fruntea veneau încărcate cu dulci suspine; şi 
murmure nedesluşite umpleau adesea aerul nopţii; şi o dată 
- oh, doar o dată! 

— Mă trezi din somn, din somnul de moarte, apăsarea 
unor buze imateriale pe buzele mele. 

Dar chiar şi aşa golul din inima mea refuza să fie umplut. 
Tânjeam după dragostea care înainte îl umpluse până la 
revărsare. În cele din urmă valea, plină de amintirile despre 
Eleonora, mă întrista atât de mult încât am părăsit-o pentru 


totdeauna pentru deşertăciunile şi triumfurile tumultuoase 
ale lumii. 

XXX 

M-am pomenit într-un oraş străin, unde toate lucrurile 
păreau menite a-mi şterge din memorie visele dulci pe care 
le visam cu atâta timp în urmă în Valea lerbii Multicolore. 
Fastul şi pompa unei curţi falnice şi zăngănitul delirant al 
armelor şi frumuseţea răpitoare a femeilor îmi suciră şi-mi 
îmbătară capul. Dar până acum sufletul meu rămăsese 
credincios făgăduielilor sale, şi în orele tăcute ale nopţii 
Eleonora îmi trimitea încă semnele prezenţei sale. Deodată 
aceste semne încetară; şi lumea se întunecă dinaintea 
ochilor mei; şi mă îngrozeam de gândurile înfierbântate 
care mă posedau, de ispitele cumplite care mă luaseră în 
stăpânire; căci de undeva dintr-o ţară îndepărtată şi 
necunoscută sosi la curtea regelui pe care-l slujeam o 
fecioară a cărei frumuseţe cuceri de-ndată întreaga mea 
inimă nevrednică - la altarul cărei frumuseți m-am 
prosternat fără cea mai mică împotrivire, cuprins de cea 
mai arzătoare şi mai abjectă adoraţie a dragostei. Ce 
însemna oare pasiunea mea pentru tânăra fată din vale în 
comparaţie cu fervoarea, cu delirul şi cu extazul înălţător al 
veneraţiei cu care mi-am descărcat printre lacrimi întregul 
suflet la picioarele etericei Ermengarde? Oh, cât de 
luminoasă era serafica Ermengarde! lar această idee nu 
lăsa loc în mine pentru nimic altceva. Oh, ce divină era 
angelica Ermengarde! Iar când mă cufundam în adâncurile 
ochilor ei grei de amintiri nu mă gândeam decât la ei - şi la 
ea. 

M-am căsătorit - şi nu mă temeam de blestemul pe care-l 
invocasem; şi pedeapsa lui nu m-a urmărit. Şi o dată - doar 
o dată, în tăcerea nopţii au pătruns printre zăbrelele 
ferestrei suspinele mângâietoare care mă părăsiseră; şi ele 
se uniră într-un glas dulce şi familiar care-mi spuse: 

— Dormi în pace! Căci Duhul Dragostei este suveranul 
care domneşte şi guvernează şi, primind-o în inima ta 


înflăcărată pe cea care este Ermengarde, tu eşti dezlegat, 
din pricini ce-ţi vor fi dezvăluite în Rai, de legământul tău 
faţă de Eleonora. 

NOTĂ 

ELEONORA 


(A: The Gift, 1842; B: Broadway Journal, 24 mai 1845; C: 
Works, 1850; PHANTASY-PIECES, numai titlul) 

Deşi trece drept una dintre capodoperele sale, această 
feerie nu pare să-l fi mulţumit pe Poe. O povestire, notează 
el în Graham's Magazine (nov. 1841), „care nu se termină 
cum ar trebui, un subiect bun ratat din pricina grabei cu 
care-a fost tratat”. Are unele accente autobiografice, 
peisajul ficțional fiind inspirat de „Valea cascadelor lui 
Gwynn” situată în apropiere de Baltimore, la vreo 2 km de 
locuinţa lui Poe (John C. French, Poe, p. 329, apud [.0. 
Mabbott, op. Cit., p. 636). Poe, notează Vincent Buranelli, 
„şi-a iubit în mod sigur soţia şi probabil că a suferit mai 
mult decât ea în decursul celor şase ani de agonie când 
Virginia se stingea, simțindu-se când mai bine, când mai 
rău. Se poate ca ea să-l fi inspirat să scrie Annabel Lee. 
Sigur e că i-a servit ca model pentru Eleonora, verişoara şi 
soţia-copil din Eleonora” (op. Cit., p. 36). Ecouri din 
romanul Paul et Virginie (Paul şi Virginia), 1788, al lui 
Bernardin de Saint-Pierre, al cărui cadru e plasat pe insula 
Mauritius. 

E probabil ultima proză a lui Poe în maniera extrem- 
arabescă. La 17 ian. 1841, acesta îi scria prietenului său 
LE. Snodgrass: „Am vreo două bucăţi proprii în stătu 
pupillari care te-ar lăsa cu gura căscată, măcar pentru 
concepţia lor absolut stranie. A duce la bun sfârşit această 
concepţie e o dificultate care. Poate fi biruită” (E. A. Poe, 
Letters, vol. I, p. 152). 

Poe avea probabil Eleonora gata în primele două luni ale 
anului 1841, căci la 22 febr. Unul dintre redactorii 
almanahului 'The Gift scria: „. Piesa e acum în mâinile 


tipografului”. (Edward L. Carey, apud 1. O. Mabbott, op. 
Cit., p.637.) 

Tălmăciri. In franceză: Charles Baudelaire, Eleonora, în 
Revue franqaise, 10 mart. 1859, reed. În Revue fantaisiste, 
15 nov. 1861 şi în Histoires grotesque et serieuses, Michel 
Levy, Paris, 1865. În româneşte: Barbu Constantinescu, 
Eleonora, în Edgar Allan Poe, Nuvele extraordinare, 
Editura librăriei Socec & Co., 1910, pp. 193-205;1. 
Achimescu, Eleonora, în Nuvele alese de Edgar Allan Poe, 
Tipografia Dor. P Cucu, 1912, pp. 18-27. 

Titlul. John Dryden are o elegie intitulată Eleonora (1692), 
scrisă la moartea tinerei Contese de Abingdon, la 
rugămintea soţului ei, iar Jean-Pierre-Jacques-Auguste de 
Labouisse-Rochefort, „le poete de l'hymen”, celebrase, în 
Les Amours; 1 Eleonore (lubirile; către Eleonora), 1817, 
frumuseţea şi virtutea soţiei sale (ni. 1833), originară şi ea 
din Insula Mauritius. 

În versiunea A naratorul Pyrros, de la gr. trup (foc). O 
anume Contesă de Narbonne, patroană a trubadurilor, 
purta şi ea numele Ermengarde. 

Trei duminici într-o săptămână în româneşte de Liviu 
Cotrău 

— Barbar bătrân şi nemilos, scorţos, îndărătnic, ruginit, 
ramolit, rablagit, decrepit! I-am zis în închipuire, într-o 
după-amiază, unchiului meu Gogomanl, arătându-i tot în 
închipuire pumnul. 

Numai în închipuire. Treaba e că atunci exista într-adevăr 
o oarecare discrepanţă - neînsemnată - între ce spuneam şi 
ce nu îndrăzneam să spun, între ce făceam şi ce plănuisem 
să fac. 

Când am deschis uşa salonului, bătrânul marsuin şedea cu 
picioarele pe şemineu, cu un pahar de Porto într-o labă, 
făcând eforturi deznădăjduite să dea de capăt cântecelului 

Remplis ton verre vide! 

Vide ton verre plein! 2 


— Dragă unchiule, am zis, închizând încet uşa şi 
apropiindu-mă de el cu zâmbetul cel mai curtenitor cu 
putinţă, întotdeauna ai fost drăguţ şi atent, ţi-ai dovedit 
mărinimia în fel şi chip, încât - încât simt că-i suficient să-ţi 
reamintesc numai acest mic amănunt ca să fiu încredinţat 
de consimţământul d-tale deplin. 

— Hm! Răspunse el, băiat de treabă! Dă-i drumul! 

— Sunt sigur, dragă unchiule [pungaş bătrân şi-afurisit!], 
că n-ai intenţia să te opui cu-adevărat, serios, căsătoriei 
mele cu Kate. E doar o glumă a d-tale, ştiu - ha! Ha! Ha! 

— Cât poţi fi de simpatic uneori. 

— Ha! Ha! Ha! Râse el, fir-ai al dracului! 

— Desigur, fără-ndoială! Ştiam că-i o glumă. De fapt, 
unchiule, tot ce dorim acum, Kate şi cu mine, este să ne 
sfătuieşti în, în legătură cu data - ştii, unchiule - pe scurt, 
când ţi-ar fi cel mai convenabil să facem nunta? 

— Să facem, canalie! Ce-nseamnă asta? Aşteaptă mai întâi 
s-o desfacem! 

— Ha! Ha! Ha! He! He! He! Hi! Hi! Hi! Ho! Ho! Ho! Hu! 
Hu! Hu! Oh, asta-i bună! Oh, mortală! Nemaipomenit de 
spirituală! Dar tot ce dorim acum, unchiule, este să ne spui 
data precisă. 

— Precisă, eh? 

— Da, unchiule - numai dacă nu te-ncurcă. 

— Bobby, n-ar fi destul dac-aş fixa-o la întâmplare - cândva 
într-un an sau doi de pildă? E neapărată nevoie să-ţi spun 
precis? 

— Dacă nu te superi, unchiule - precis. 

— Păi atunci, Bobby fiule, eşti băiat de treabă, nu-i aşa? 
Dacă vrei o dată precisă, acuşica îţi fac pe plac. 

— Unchiule dragă! 

— Tăcere, domnule! [acoperindu-şi vocea]. Acuşica îţi fac 
pe plac. 

Vei obţine consimţământul meu - şi comoara3, nu trebuie 
să uităm comoara - ia să văd! Când să fie? Azi e duminică, 
nu-i aşa? Ei bine, te vei căsători precis - precis, mă auzi? 


— Când vor fi trei duminici într-o săptămână! Mă auzi, 
domnule? Ce te holbezi aşa? Repet: o vei avea pe 

Kate şi comoara ei când vor fi trei duminici într-o 
săptămână, dar nu până atunci - pierde-vară ce eşti - nu 
până atunci, chiar de-arfi să crap din pricina asta! Mă 
cunoşti - sunt un om de cuvânt - acum, valea! Aici dădu pe 
gât paharul cu Porto, iar eu am zbughit-o din salon copleşit 
de disperare. 

Unchiul meu Gogoman era, vorba cântecului, un 
„gentleman distins şi venerabil”4, dar spre deosebire de 
domnul din cântec avea punctele lui slabe. Era un cutărică 
scund, burtos, încrezut, repezit, un fitecine semicircular, cu 
nas stacojiu, craniu pătrat, chimir lat şi-o părere 
extraordinară despre sine. Cu aerul cel mai nevinovat din 
lume îşi câştigase, datorită accentuatului său spirit de 
contradicţie printre cei ce nu-l cunoşteau decât superficial, 
reputaţia de cârcotaş. Ca multor altor oameni foarte 
cumsecade îi făcea şi lui plăcere să necăjească pe câte unul, 
lucru ce, la prima vedere, putea fi uşor confundat cu reaua- 
voinţă. La orice rugăminte răspunsul său prompt era un 
Nu! Categoric; dar în final, într-un lung, foarte lung final, 
extrem de puţine cereri erau refuzate. 

Tuturor atacurilor asupra pungii sale el le opunea cea mai 
dârză apărare, încât până la urmă suma extorcată era în 
general direct proporţională cu durata asediului şi cu 
încăpăţânarea rezistenţei. Cât priveşte actele de filantropie, 
nimeni nu dădea mai mult şi cu mai puţină simpatie. 

Faţă de artele frumoase, îndeosebi faţă de literatură, 
nutrea un dispreţ profund. Acest dispreţ îi fusese inspirat 
de Casimir Perier, a cărui întrebare neobrăzată A quoi un 
poete est-il bon? 5 avea obiceiul s-o citeze cu o pronunție 
foarte caraghioasă drept nec plus ultra6 spiritului logic. 
Nu-i de mirare că propria mea slăbiciune pentru Muze îl 
nemulţumea peste măsură. Într-o bună zi, cerându-i bani 
pentru o ediţie nouă din Horaţiu, mă asigură că expresia 
Poeta nascitur, non fit7 însemna în traducere „poet 


nesuferit, necum potrivit”, remarcă ce trezi în mine un 
puternic resentiment. Repulsia lui faţă de „umanioare” se 
accentuase mult în ultimul timp din pricina pasiunii sale cu 
totul întâmplătoare pentru ceea ce el socotea a fi ştiinţele 
naturii. Cineva îl oprise pe stradă, crezându-l ditamai 
doctorul Dubble L.. Dee8, conferenţiarul de la pseudo-fizică, 
împrejurare care-l deregla de-a binelea. La data acestei 
povestiri - căci povestire va fi până la urmă - unchiul meu 
Gogoman era paşnic şi înţelegător până nu-l apucau 
toanele. În rest râdea de toţi şi de toate, politica lui 
îndărătnică fiind uşor de-nţeles. Credea împreună cu 
Horsley că „în privinţa legilor oamenii n-au altă treabă 
decât să li se supună”9. 

Îmi petrecusem întreaga viaţă în preajma acestui 
gentleman venerabil, căci, murind părinţii mei, îi fusesem 
dat în grijă ca o scumpă moştenire10. Sunt convins că 
tâlharul cel bătrân ţinea la mine ca la propriul său copil - 
aproape dacă nu la fel de tare ca la Kate - dar, la urma 
urmelor, ceea ce-mi oferise dânsul nu era decât o viaţă de 
câine. 

Din primul şi până m al cincilea an îmi administra bătăi 
regulate. De la cinci la cincisprezece mă ameninţa în fiecare 
ceas cu Casa de corecție. 

De la cincisprezece la douăzeci nu trecea o zi fără să-mi 
promită că mă va lăsa pe drumuri, cu un singur şiling în 
buzunar. Eram un câine amărât, e-adevărat, dar asta făcea 
parte din firea mea - era o treabă de fidelitate. În Kate însă 
aveam un prieten de nădejde, iar eu ştiam bine asta. Era o 
fată tare bună, şi-mi zicea cu glas nespus de dulce că o voi 
avea (comoara şi restul) de-ndată ce-l voi fi înduplecat pe 
unchiul meu Gogoman să-şi dea necesarul consimţământ. 
Biata fată! Abia împlinise cincisprezece ani, şi fără acest 
consimţământ, puţina ei zestre bănească era inviolabilă 
până când cinci nemărginite veri „aveau să-şi târâie trupul 
la mal”11. Ce era atunci de făcut? La cincisprezece sau 
chiar douăzeci şi unu (căci trecusem deja de-a cincea mea 


olimpiadă), cinci ani de aşteptare sunt ca şi cinci sute. În 
zadar îl asaltam pe venerabilul gentleman cu stăruinţele 
noastre. lată opiece de resistance (cum ar zice Messieurs 
Ude şi Careme)12 ce se potrivea ca o mănuşă imaginaţiei 
sale bolnave, însuşi Iov s-ar fi indignat să vadă pe acest 
bătrân şorecar chinuind de mama focului doi bieţi şoricei. 
În sufletul său nu dorea nimic mai tare decât unirea 
noastră. De la bun început fusese de acord cu asta, şi nu 
încape îndoială că ar fi dat zece mii de lire sterline din 
propriul buzunar (comoara lui Kate era a ei proprie) ca să 
poată găsi o scuză prin care să se conformeze dorințelor 
noastre fireşti. Pe de altă parte, ne dovediserăm cam 
imprudenţi atacând noi înşine subiectul. Să nu se opună în 
atare împrejurări, cred sincer că era peste puterile sale. 

Am pomenit deja că avea punctele lui slabe; dar vorbind 
despre ele nu cumva să se creadă că am în vedere 
capsomania lui, care în realitate constituia unul dintre 
punctele lui forte - assurerement ce n'etait pas sa faible13. 
Când zic slăbiciunea sa mă gândesc la o anume superstiție 
bizară, băbească, ce-l ţinea strâns în mrejele ei. Ajunsese de 
pomină în ce priveşte visele, prevestirile et id genus 
omne14 de aiureli. De asemenea era nemaipomenit de 
tipicar în chestiunile mărunte ce ţin de onoare, căci în felul 
său era indiscutabil un om de cuvânt. De fapt ăsta era unul 
din hobby-urile sale. Nu-şi făcea nici un fel de scrupule din 
a ignora spiritul făgăduielilor sale, dar litera lor era 
respectată cu sfinţenie. Ei bine, tocmai această din urmă 
trăsătură a firii sale ne oferi - într-o splendidă zi, nu mult 
după discuţia noastră din salon - un avantaj nesperat, 
graţie ingeniozităţii lui Kate. Epuizând astfel în 
prolegomena, după moda tuturor barzilor şi retorilor 
moderni, tot timpul şi aproape întreg spaţiul puse la 
dispoziţia mea, voi rezuma în câteva cuvinte întreaga 
poveste. 

S-a întâmplat - aşa a potrivit-o soarta - ca printre 
cunoştinţele din cadrul marinei ale logodnicei mele să se 


afle doi gentlemeni care tocmai puseseră piciorul pe ţărmul 
Angliei, după o călătorie de un an prin ţări străine. Însoţiţi 
de aceşti doi gentlemeni şi după o înţelegere prealabilă, 
verişoara mea şi cu mine i-am făcut o vizită unchiului 
Gogoman, într-o seară de duminică, pe zece octombrie15 - 
exact la trei săptămâni după memorabilul verdict ce ne-a 
frânt cu atâta cruzime speranţele. Vreo jumătate de oră 
conversaţia s-a derulat pe teme curente, dar în cele din 
urmă am izbutit să-i dăm pe nesimţite următoarea turnură: 

Cpt. Pratt. Aşadar am lipsit exact un an de zile. Astăzi se 
împlineşte exact un an, pe legea mea! Ia să văd! Întocmai! 
Astăzi suntem în zece octombrie. Domnule Gogoman, îţi 
aminteşti că anul trecut, la aceeaşi dată, ţi-am făcut o vizită 
ca să-ţi zic la revedere? Şi, că veni vorba, nu vi se pare o 
coincidenţă faptul că prietenul nostru, căpitanul 
Smitherton, a lipsit şi el exact un an? Astăzi se împlineşte 
un an? 

Smitherton. Întocmai! Un an de zile, nici mai mult, nici mai 
puţin, îţi aminteşti, domnule Gogoman, că am venit cu 
căpitanul Pratt exact la aceeaşi dată anul trecut ca să ne 
luăm rămas-bun? 

Unchiul. Da, da, da. Îmi amintesc foarte bine. Într-adevăr, 
foarte ciudat! Amândoi aţi lipsit exact un an. O coincidenţă 
nemaipomenită, într-adevăr! Ceea ce doctorul Dubble L. 
Dee ar numi un concurs extraordinar de împrejurări. 
Doctorul Dub. 

Kate [întrerupându-l]. Adevărat, papa, nemaipomenită, cu 
atât mai mult cu cât căpitanul Pratt şi căpitanul Smitherton 
n-au plecat în aceeaşi cursă, după cum ştii. 

Unchiul. Nu ştiu nimic, obrăznicătură! De unde să ştiu? 
Cred însă că treaba devine din ce în ce mai interesantă. 
Doctorul Dubble L. Dee. 

Kate. Cum, papa? Căpitanul Pratt a înconjurat Capul Horn, 
în vreme ce căpitanul Smitherton a dat ocol Capului Bunei 
Speranţe! 


Unchiul. Bineînţeles! Unul s-a dus către răsărit, iar celălalt 
către apus, şmechere Amândoi au făcut înconjurul lumii. 
Apropo, doctorul Dubble L.. Dee. 

Eu lrepede]. Căpitane Pratt, trebuie să veniţi la noi la cină 
mâine seară - dumneata şi căpitanul Smitherton - ca să ne 
povestiţi totul despre călătoria voastră. Vom face şi-un joc 
de whist şi. 

Pratt. Whist, dragul meu? Uiţi că mâine e duminică. Poate 
în altă seară. 

Kate. Oh, nu se poate ca Robert să fi ajuns atât de rău! Azi 
e duminică! 

Unchiul. Adevărat! Adevărat! 

Pratt. Vă cer iertare la amândoi, dar nu cred să fi greşit. 
Sunt absolut convins că mâine este duminică pentru că. 

Smitherton [foarte surprins]. Ce tot vorbiţi? Nu cumva ieri 
a fost duminică? Ia gândiţi-vă! 

Cu toţii. Precum zici! Habar n-ai! 

Unchiul. Azi e duminică, vă zic - cum să nu ştiu? 

Pratt. Oh, nu! Mâine-i duminică. 

Smitherton. Sunteţi nebuni cu toţii! Fiecare! Sunt sigur că 
ieri a fost duminică cum sunt sigur că-n clipa asta şed pe- 
acest scaun! 

Kate [sărind în sus cu nerăbdare]. Înţeleg - înţeleg totul. 
Papa, treaba asta te priveşte în mod direct pe d-ta, ştii tu de 
ce. Daţi-mi voie şi-am să vă explic totul într-o clipă. E foarte 
simplu. Căpitanul Smitherton afirmă că ieri a fost duminică. 
Întocmai! Are dreptate. Căpitanul Pratt susţine că mâine va 
fi duminică. Întocmai! Şi el are dreptate. Adevărul este că 
toţi avem dreptate, şi iată cum sunt trei duminici într-o 
săptămână! 

Smitherton |ldupă o pauză]. Pe onoarea mea, Pratt, Kate 
ne-a bătut pe toţi! Ce idioţi am fost amândoi! Domnule 
Gogoman, lucrurile stau cam aşa: pământul, după cum ştiţi, 
are o circumferință de douăzeci şi patru de mii de mile. 
Bulgărele ăsta de pământ se învârte în jurul axei sale - se 
roteşte - înconjoară aceste douăzeci şi patru de mii mile de 


la apus către răsărit în exact douăzeci şi patru de ceasuri. 
Înţelegi, domnule 

Gogoman? 

Unchiul. Adevărat! Adevărat! Doctorul Dub. 

Smitherton |acoperindu-i vocea] Ei bine, sire, asta la o 
viteză de o mie de mile pe oră. Dar să presupunem că din 
punctul acesta navighez o mie de mile către răsărit. Fireşte, 
mă voi aştepta ca soarele să răsară cu exact o oră mai 
devreme ca aici, ” la Londra. Voi vedea răsăritul soarelui cu 
o oră înaintea voastră. Înaintând încă o mie de mile în 
aceeaşi direcţie mă voi aştepta ca soarele să răsară cu două 
ceasuri mai devreme, iar după altă mie, cu trei ceasuri şi 
mereu aşa, până când voi fi făcut înconjurul întregului glob, 
ajungând în acest punct în care, după parcurgerea a 
douăzeci şi patru de mii de mile spre răsărit, mă aştept ca 
soarele să răsară deasupra Londrei cu mai puţin decât 
douăzeci şi patru de ceasuri mai devreme, adică mă aflu cu 
o zi în avans faţa de timpul vostru. Înţelegi, eh? 

Unchiul. Dar. Dubble L. Dee. 

Smitherton [cu glas tunător] Căpitanul Pratt, dimpotrivă, 
după ce a navigat către apus o mie de mile faţă de acest 
punct, era cu douăzeci şi patru de ceasuri, adică o zi, în 
urma timpului înregistrat la Londra. 

Aşa se face că pentru mine ieri a fost duminică, pentru 
dumneata azi e duminică, aşa se face, aşadar, că pentru 
Pratt mâine va fi duminică. 

Ba mai mult, domnule Gogoman, este absolut limpede că 
fiecare are dreptate, căci nu există nici un temei filosofic ca 
adevărul vreunuia dintre noi să aibă prioritate. 

Unchiul. Nemaipomenit! Ce orb am fost! Kate, Bobby, asta 
pe mine mă priveşte, precum zici. Dar sunt un om de 
cuvânt, notează asta! O vei avea, băiatule (comoara şi 
restul), când vei pofti. S-a făcut, pe Jupiter! 

Trei duminici toate într-un şir! Mă duc să aflu părerea lui 
Dubble L. Dee despre asta. 

NOTĂ 


TREI DUMINICI ÎNTR-O SĂPTĂMÂNĂ 
(THREE SUNDAYS IN A WEEK) 


(A: Philadelphia Saturday Evening Post, 27 nov. 1841; B: 
Broadway Journal, 10 mai 1845; C: Works, 1850; 
PHANTASY-PIECES, numai titlul) 

E singura povestire a lui Poe cu happy end. Fenomenul 
natfural pe care se bazează a fost observat prima oară de 
navigatorii spanioli şi portughezi care au ajuns pe diverse 
rute în China. Rabelais menţionează „o săptămână cu trei 
joi” în Gargantua şi Pantagruel (Cartea a i-a, cap. 1). Dar 
Poe ar fi putut fi inspirat de o schiţă anonimă intitulată 
Three 'Thursdays în One Week (Trei joi într-o săptămână) 
apărută în Philadelphia Public Ledger la 29 oct. 1841, sau 
poate de referinţa la „trei duminici în nouă zile” dintr-un 
articol semnat „Naval” şi tipărit în aceeaşi gazetă la 17 nov. 
1841. Ţinta satirei lui Poe - evidentă pentru contemporani - 
era un anume Dionysius Lardner, doctor în drept, numit în 
1827 profesor de filosofie naturală şi astronomie la 
Universitatea din Londra. Lardner avea să-şi câştige 
celebritatea în Statele Unite în urma unei serii de 
conferinţe pe teme ştiinţifice. Poe îl socotea un şarlatan. 
Elemente autobiografice ar putea fi aluzia la căsătoria lui 
Poe cu verişoara sa, Virginia, şi o oarecare asemănare între 
„Unchiul Gogoman” şi John Allan, tatăl adoptiv al 
scriitorului. 

Tălmăciri. E probabil prima proză a lui Poe tradusă în 
spaniolă: La semăna de los tres Domingos, fără numele 
autorului, în El Museo Universal, Madrid, 15 febr. 1857. 
Baudelaire n-a tradus-o. În româneşte: Ion Dragu şi Radu 
Drăgescu, Săptămână cu trei duminici, în Edgar Poe, 
Fantesii Humoristice, Editura „Adevărul”, Biblioteca 
„Dimineaţa”, nr. 1924, pp. 5-16. 

Titlul. Versiunea A şi PHANTASY-PIECES: A Succesion 
ofSundays (O succesiune de duminici). 


Portretul oval în româneşte de Mihu Dragomir şi 
Constantin Vonghizas 

Egli e vivo e parlerebbe se non osservasse la rigola del 
silentio. 

Inscripţie sub o pictură italiană a Sf. Brunol 

Castelul în care valetul meu se hotărâse să intre cu de-a 
sila mai bine decât să mă lase să petrec o noapte sub cerul 
liber, grav rănit cum eram, era una dintre acele case pline 
de tristeţe şi măreție care-şi ridicau de multă vreme frunţile 
încruntate prin Apenini - atât în realitate, cât şi în 
imaginaţia doamnei Radcliffe2. După cât se părea, fusese 
de curând părăsit - şi nu pentru multă vreme. Am ales una 
dintre încăperile cele mai mici şi mai puţin somptuos 
mobilate. Camera, care se afla într-un turn mai îndepărtat, 
avea decoraţiuni bogate, dar vechi şi uzate. Pereţii erau 
tapetaţi şi împodobiţi cu numeroase şi diferite însemne 
heraldice, alături de neobişnuit de multe picturi mai 
moderne, expresive, în rame cu arabescuri de aur. 
Tablourile umpleau pereţii, şi nu numai pereţii, ci şi 
ungherele peste care dădeai la tot pasul în ciudata 
arhitectonică a castelului. Nu ştiu dacă din cauza delirului 
ce mă cuprindea, ori din alte pricini, dar aceste tablouri mi- 
au stârnit un interes profund, aşa că i-am cerut lui Pedro33 
să coboare obloanele cele grele şi, cum se făcuse noapte, i- 
am poruncit să aprindă sfeşnicul cu braţe înalte de la capul 
patului meu şi să dea larg în lături pologul de catifea 
neagră, cu ciucuri, din jurul patului. Gândul meu era ca, 
dacă nu voi putea să dorm, să încerc cel puţin să privesc pe 
rând tablourile, având la îndemână şi o cărţulie, găsită pe 
pat, cu descrieri şi aprecieri asupra lor. 

Multă, multă vreme am citit din acea carte şi, cu un 
sentiment de evlavie, de intensă evlavie, contemplam 
tablourile. Orele treceau, repezi şi pline de încântare, până 
când sosi adâncul miez de noapte. Cum lumina nu era prea 
bună, dar nu voiam să tulbur somnul valetului care abia 
aţipise, am întins cu greutate mâna şi am aşezat sfeşnicul 


astfel încât să-mi lumineze mai puternic cartea. Numai că 
această schimbare avu o urmare cu totul neaşteptată. 
Razele numeroaselor luminări (căci erau multe) luminau 
acum o firidă a camerei, care se aflase mai înainte într-un 
întuneric profund, ascunsă înapoia unuia dintre stâlpii 
patului. 

Şi astfel mi-a apărut, în plină lumină, o pictură pe care n-o 
observasem până atunci. Era portretul unei tinere femei cu 
înfăţişare feciorelnică. 

Am aruncat în grabă o privire asupra tabloului şi am închis 
apoi ochii. De ce? 

— Nici eu nu mi-am dat mai întâi seama. Dar cum şedeam 
cu pleoapele închise, încercam să înţeleg de ce le 
închisesem. Şi mi-am dat seama că vrusesem să câştig timp 
- ca să mă gândesc, ca să mă încredinţez că ochii nu mă 
înşelau, ca să-mi liniştesc şi să-mi înfrânez imaginaţia, ca să 
pot să privesc cu mai multă luciditate şi siguranţă. După 
câteva clipe mi-am îndreptat din nou privirea asupra 
tabloului. 

Nu mai era nici o îndoială că ceea ce vedeam era aievea; şi 
prima rază de lumină care căzuse pe pânză împrăştiase 
parcă amorţirea somnului ce-mi cuprindea simţurile, 
aducându-mă la realitate. 

Portretul, am mai spus-o, era al unei tinere fete. Artistul 
pictase doar capul şi umerii, în maniera numită în termeni 
tehnici vignette şi tabloul se apropia ca stil de portretele 
favorite ale lui Sully. Braţele, pieptul şi chiar şuviţele 
părului strălucitor se topeau imperceptibil în umbra vagă, şi 
totuşi adâncă, a fondului. Rama era ovală, bogat aurită şi cu 
incrustaţii în arabescuri. Era un tablou minunat, o 
adevărată operă de artă. Dar nici desăvârşirea picturii, nici 
frumuseţea figurii imortalizate pe pânză nu erau cauza 
neaşteptatei şi puternicei mele emoţii. Şi cu atât mai puţin 
imaginaţia mea, care, trezită din amorţeală, ar fi putut 
atribui portretului însuşirile unei fiinţe vii. Mi-am dat seama 
îndată că particularităţile tabloului, maniera de vignette, 


rama ar fi distrus imediat o astfel de iluzie. Ba mai mult, nici 
n-ar fi lăsat-o să se nască. Meditând stăruitor la toate 
acestea, am rămas astfel aproape o oră, poate, în capul 
oaselor, cu privirea pironită asupra portretului. 

În cele din urmă, descoperind taina efectului pe care mi-l 
produsese tabloul, m-am lungit pe spate, în pat. 
Descoperisem farmecul picturii în absoluta asemănare cu 
viaţa a expresiei, care m-a făcut mai întâi să tresar, apoi m-a 
uluit, m-a subjugat şi m-a înspăimântat. Cuprins de o teamă 
adâncă şi respectuoasă, am mutat sfeşnicul în poziţia lui de 
mai înainte. În felul acesta dispăruse din faţa ochilor cauza 
profundei mele agitaţii şi am început să cercetez cu 
nerăbdare cartea, căutând descrierea picturii şi istoria ei. 
Am găsit filele rezervate portretului oval, şi iată lămuririle 
destul de vagi şi de ciudate pe care le-am citit: „Era o fată 
de o rară frumuseţe, pe cât de fermecătoare, pe atât de 
plină de vioiciune. Blestemat a fost ceasul când l-a cunoscut 
şi l-a iubit pe pictor, cu care apoi s-a căsătorit. El era o fire 
pasionată, studios, auster, care, de fapt, se căsătorise 
dinainte cu Arta. Ea, o fată de o rară frumuseţe, pe cât de 
încântătoare, pe atât de vioaie, era toată numai zâmbet şi 
lumină, zglobie ca un pui de ciută; iubind şi îndrăgind totul; 
urând doar Arta care-i era rivală; temându-se doar de 
paleta, de pensulele şi de celelalte instrumente urâcioase 
care o îndepărtau de prezenţa iubitului ei. Cât de 
nenorocită s-a simţit când pictorul şi-a arătat dorinţa de a 
imortaliza pe pânză chipul tinerei sale soţii. Dar era o fiinţă 
ascultătoare, şi timp de mai multe săptămâni a stat 
resemnată, în încăperea înaltă şi întunecoasă din turn, unde 
lumina ajungea, pe pânza palidă, numai de deasupra 
patului. Pictorul însă era îndrăgostit de munca lui, care 
înainta din oră în oră, din zi în zi. Era un om pasionat, 
sălbatic, întunecat, care se pierdea deseori în reverie; şi nu 
vedea că lumina, pătrunzând atât de palidă în turnul 
singuratic, veştejea sănătatea şi sufletul soţiei sale, care se 
stingea cu încetul. Toţi îşi dădeau seama, în afară de el. Şi 


totuşi, tânăra-i soţie zâmbea mai departe, fără să se plângă, 
înțelegând pasiunea nebună, arzătoare a pictorului - care 
avea un mare renume - pentru munca lui. Acum pictorul 
lucra zi şi noapte la tabloul aceleia care-l iubea atât de 
mult, dar care se topea din zi în zi, în timp ce viaţa i se 
scurgea din trup. Cine privea portretul îşi exprima în şoaptă 
admiraţia pentru asemănarea lui cu originalul, minunându- 
se de măiestria pictorului şi slăvind dragostea profundă 
pentru aceea pe care o picta atât de minunat. Numai că, pe 
măsură ce tabloul se apropia de sfârşit, nimeni nu mai era 
primit în camera din turn; în înflăcărarea lucrului pictorul 
se sălbăticise şi arareori îşi mai ridica privirea de pe pânză, 
chiar pentru a privi figura soţiei sale. Aşa că nu vedea cum 
culorile pe care le aşternuse pe pânză dispăreau din obrajii 
celei care-l inspirase. Trecură multe săptămâni şi nu mai 
rămăsese decât foarte puţin de făcut, doar o ultimă 
trăsătură de pensulă, peste buze, şi nuanţa ochilor, când 
sufletul tinerei lui soţii pâlpâi ca flacăra unui sfeşnic ce se 
stinge. Ultima trăsătură de pensulă fu aşternută, şi ultima 
nuanţă îşi găsi locul, şi o clipă pictorul rămase fermecat în 
faţa operei pe care o terminase. Apoi, privind-o întruna, 
începu să tremure, palid şi înspăimântat, şi strigă din 
răsputeri: „E viaţa însăşi, şi se întoarse brusc să-şi 
privească iubita: „Era moartă!". 

NOTĂ 

PORTRETUL OVAL (THE OVAL PORTRAIT) 


(A: Graham's Magazine, apr. 1842; B: Broadway Journal, 
26 apr. 1845; C: Works, 1850; PHANTASY-PIECES, numai 
titlul) 

În forma sa finală, Portretul oval e una dintre cele mai 
scurte şi mai cunoscute „arabescuri”. Ideea sa de bază, 
extrem de veche, e că spiritul poate găsi sălaş într-un 
facsimil. Egiptenii se închinau statuii lui Ka (ceea ce 
ocultiştii moderni numesc corpul astral), iar unele culturi 
arhaice de azi se tem de fotografie. 


Portretul oval e ultima dintre prozele lui Poe care se ocupă 
de motivul dedublării (Morella, Mistificare, Prăbuşirea 
Casei Usher şi William Wilson). 

Poe s-a inspirat dintr-o pictură a prietenului său, Robert 
M. Sully, un portret oval în mărime naturală, înfăţişând o 
fată care ţine în palmă un medalion prins cu o panglică în 
jurul gâtului gol (apud T. O. Mabbott, op. Cit., p. 660).E 
posibil de asemenea ca Poe să fi cunoscut o istorisire despre 
Tintoretto (1518-1594), după care acesta şi-ar fi pictat fiica, 
pe Maria Robuşti, ea însăşi talentată artistă, pe patul de 
moarte. Există şi unele note autobiografice. Ca şi eroina din 
schiţa lui Poe, geloasă pe pictura soţului ei, Virginia Poe a 
fost şi ea incapabilă să înţeleagă poezia bărbatului ei. În 
ian. 1842, Virginia a suferit un accident cerebral în timp ce 
cânta, boala ei gravă adâncind suferinţa lui Poe, Portretul 
oval, publicată la 15 martie, a fost scrisă probabil doar cu 
câteva săptămâni înainte de apariţia sa, întrucât Poe era 
chiar redactorul revistei în care aceasta a văzut lumina 
tiparului. 

Schița a suferit revizuiri drastice, având drept consecinţă 
o intensificare a efectului general. 

Tălmăciri. Charles Baudelaire, Le Portrait ovale, în Le 
Pays, 28 ian. 

1855, reed. În Nouvelles histoires extraordinaires, Michel 
Levy, Paris, 1857. În româneşte văd lumina tiparului, până 
în 1900, cinci traduceri, cea dintâi, semnată „d'Artanian”, în 
Revista literară şi politică, VIII, 1887, nr. 9-12, pp. 589-595, 
reed. În Viitorul, 1,1889, nr. 14, pp. 2-3, urmată de alte trei 
anonime, în Telegraful român, Il, 1891, nr. 734, p. 2; în 
Națiunea, X, 1891, nr. 2530-33 şi în Adevărul, VII, 1894, nr. 
1908, p. 2; şi de tălmăcirea „din franţuzeşte” a lui D. 
Florian, în Curierul Olteniei, X, 1900, nr. 337, p. 3, nr. 338, 
p. 3. 

Titlul. Versiunea A şi PHAN'TIASY-PIECES: Life în Death 
(Viaţă în Moarte). Titlul inspirat de Balada bătrânului 
marinar, a lui Coleridge, vezi Berenice, nota 8, supra. 


Paragraf iniţial în A: "Avusesem o febră foarte mare şi de 
lungă durată. Toate remediile aflătoare în această regiune 
sălbatică a Apeninilor au fost epuizate fără nici un rezultat. 
Valetul, singurul slujitor din castelul singuratic, era prea 
agitat şi ageamiu ca să se încumete să-mi ia sânge, din care, 
pe drept cuvânt, pierdusem enorm în încăierarea cu 
bandiții. 

Şi nici nu îndrăzneam să-l las să plece după ajutor. Într-un 
târziu, mi-am amintit de un mic pachet de opiu, care se afla 
împreună cu tutunul în caseta cu narghileaua; căci la 
Constantinopol căpătasem năravul de-a fuma iarba cu 
drogul. Pedro îmi dădu caseta. Căutând, am găsit 
narcoticul. Dar când să-mi tai o porţie, am avut un moment 
de ezitare. Dacă-l fumam, nu conta cât anume consumam. 
De obicei umpleam bolul narghilelei cu cantităţi egale de 
opiu şi tutun tăiat mărunt. Uneori acest amestec nu-mi 
dădea stări neobişnuite; alteori nici n-apucam bine să 
fumez două treimi din conţinutul pipei că anumite 
simptome alarmante de tulburare mintală mă avertizau să 
renunţ. Dar efectul se instala treptat, ceea ce excludea 
orice pericol. Aici însă era vorba de altceva. 

Opiu nu mai băgasem în mine niciodată înainte. Am luat de 
câteva ori laudanum şi morfină, aşa că, în ce le priveşte, n- 
aş fi avut nici o ezitare. Dar drogul solid nu-l văzusem 
niciodată întrebuințat. Pedro nu ştia mai multe decât mine 
în legătură cu cantitatea ce trebuia luată; şi astfel, în 
această tristă situaţie nu-mi rămânea altceva decât să 
ghicesc. Totuşi, nu mă nelinişteam prea tare, căci am 
hotărât să procedez pe etape. La început aveam să iau o 
doză foarte mică. Dacă nu-şi făcea efectul, aveam s-o repet; 
şi tot aşa până ce voi fi găsit un leac febrei, sau somnul 
care-mi trebuia atât de mult şi care nu mai binecuvântase 
simţurile mele încordate de peste o săptămână. 
Neîndoielnic că tocmai această încordare a simţurilor, acest 
delir deprimant, care deja mă apăsa, mă împiedica să 
percep incoerenţa propriei mele raţiuni; de aici iluzia că 


lucrurile din jurul meu erau fie foarte mari, fie foarte mici, 
deşi n-aveam nici un termen de comparaţie. În acel moment 
n-aveam habar că doza de opiu solid pe care eu o socoteam 
extrem de mică ar fi putut fi de fapt excesivă. Dimpotrivă, 
îmi amintesc bine că n-aveam dubii în ce priveşte cantitatea 
pe care mi-am propus s-o iau, căci o comparasem cu întreg 
bulgărele aflat în posesia mea. În concluzie, porţia pe care 
am înghiţit-o fără teamă era indiscutabil o parte foarte mică 
din boţul pe care-l ţineam în mână". 

Masca Morţii Roşii în româneşte de Ion Vinea 

Moartea Roşie pustiise multă vreme ţinutul. O molimă mai 
hâdă şi mai fără leac nu se mai pomenise. Sângele i-a fost 
Avatarul, şi pecetea - roşeaţa şi groaza sângeluil. Te lua cu 
dureri ascuţite şi amețeli neaşteptate, şi apoi, prin toţi porii, 
cu sudori necurmate de sânge, până la nimicire. 

Petele purpurii de pe trupul şi mai ales de pe faţa 
victimelor alcătuiau semnul vestitor al ciumei, care le 
scotea din rândul oamenilor şi le lipsea de ajutorul şi 
dragostea lor. Începutul, desfăşurarea şi sfârşitul bolii se 
petreceau toate într-o jumătate de ceas. 

Dar prinţul Prospero era fericit, cutezător şi ager2. Când o 
bună jumătate a norodului de pe moşiile sale a fost secerat, 
el chemă dinainte-i o mie de prieteni zdraveni şi curajoşi, 
aleşi dintre cavalerii şi doamnele de la curtea sa, şi se 
însingura cu ei în depărtarea nepătrunsă a uneia dintre 
stăreţiile sale întărite. Era o clădire măreaţă şi larg 
încăpătoare, o plăsmuire a prinţului însuşi, după gustul său 
totdeauna excentric şi impunător. Un zid înalt şi trainic îi da 
ocol. Erau porţi de fier în acest zid. Curtenii, după ce 
intrară, aduseră forje şi ciocane grele pentru a înţepeni 
zăvoarele. Hotărâseră să împiedice intrarea sau ieşirea 
pricinuite de deznădejdea dinafară sau de nebunia 
dinăuntru. Stăreţia fu înzestrată din belşug cu de toate. 
Mulțumită acestor măsuri de prevedere, curtenii puteau să 
înfrunte primejdia de molipsire. Lumea dinafară să se 
descurce cum o putea. Până una-alta, ar fi o nebunie să 


gândeşti ceva sau să te plângi. Din grija prinţului, se 
strânsese acolo tot ce poate desfăta pe om. Erau măscărici 
şi comedianţi, erau dansatori şi muzicanți şi tot ce e frumos 
pe lume, era şi vin. Ioate acestea şi sentimentul de 
siguranţă se aflau acolo, înăuntru. lar afară bântuia 
Moartea Roşie. 

Era către sfârşitul lunii a cincea sau a şasea a retragerii 
sale, în vreme ce molima bântuia cu mai multă furie afară, 
când prinţul Prospero îşi adună pe cei o mie de prieteni la 
un bal mascat de o nemaipomenită măreție. 

Această privelişte era ameţitor de plăcută. Dar mai întâi 
lăsaţi-mă să vă povestesc despre sălile în care se desfăşura. 
Erau şapte la număr - un şirag împărătesc. În multe palate, 
de altfel, asemenea şiraguri de încăperi alcătuiesc o lungă 
perspectivă în linie dreaptă, când uşile sunt date în 
amândouă părţile de perete, astfel încât ochiul îmbrăţişează 
nestânjenit spaţiul în întregime. În cazul acesta însă, 
lucrurile stăteau cu totul altfel, aşa cum ne-am fi putut 
aştepta, dată fiind înclinația ducelui pentru tot ce e bizar. 
Încăperile erau orânduite într-un chip atât de neregulat, 
încât privirea nu putea îmbrăţişa dintr-o dată decât una 
singură. La fiece douăzeci-treizeci de paşi era câte o 
cotitură neaşteptată şi la fiecare cotitură câte o privelişte 
nouă. Pe dreapta şi pe stânga, în mijlocul fiecărui perete, 
câte o fereastră gotică, îngustă şi înaltă, dădea într-un 
coridor închis, care şerpuia de-a lungul şirului de încăperi. 

Vitraliile se deosebeau între ele, culoarea lor fiind potrivită 
cu tonul dominant al decoraţiei încăperii din care făcea 
parte. Aşa, de pildă, sala ce se afla la capătul de la răsărit 
era tapisată în albastru, deci de un albastru-viu îi erau şi 
plăcile de sticlă. În a doua încăpere toate ornamentele şi 
tapiseriile erau purpurii; aici vitraliile erau şi ele purpurii. A 
treia cu totul verde, şi la fel şi geamurile. A patra mobilată 
şi luminată portocaliu, a cincea, albă, a şasea, violetă. A 
şaptea sală era strâns învăluită în draperii de catifea 
neagră, care acopereau întreg tavanul şi pereţii şi cădeau 


în falduri grele pe un covor de aceeaşi culoare şi din acelaşi 
ţesut. Aceasta era singura încăpere în care culoarea 
vitraliilor nu se potrivea cu a decorului. Geamurile erau 
stacojii, de culoarea intensă a sângelui. Şi în niciuna din 
cele şapte săli nu era nici lampă, nici candelabru în belşugul 
de ornamente de aur risipite ici şi colo sau atârnate din 
tavan. Şi nu se afla nici o lumină, fie de lampă, fie de sfeşnic 
în tot acest şir de încăperi. Dar în coridorul ce le mărginea, 
drept în faţa fiecărei ferestre, stătea câte un trepied uriaş, 
purtătorul unui focar de jăratic; străbătând prin geamurile 
colorate, razele aruncau o lumină orbitoare în sală. Şi astfel 
se iscau o mulţime de umbre fantastice şi jucăuşe. Dar în 
camera dinspre soare-apune şi în camera neagră efectul 
focarului de lumină şiroind prin geamurile de culoarea 
sângelui pe întunecatele draperii era de o grozăvie fără 
seamăn şi dădea chipurilor celor ce intrau o înfăţişare atât 
de ciudată, încât prea puţini dintre oaspeţi aveau 
îndrăzneala să-i treacă hotarul3. 

Tot în această sală, pe peretele dinspre apus, se găsea şi 
un gigantic orologiu de abanos. Pendula lui se legăna 
încoace şi încolo cu o bătaie înăbuşită, monotonă şi grea; şi 
de câte ori minutarul îşi sfârşea ocolul - cadranului şi 
trebuia să bată ceasul, iată că din plămânii de aramă ai - - 
ornicului se înălța un sunet puternic, limpede şi adânc, 
nemaipomenit - de muzical, dar al cărui timbru era atât de 
ciudat, atât de răsunător, încât la fiece oră muzicanţii din 
orchestră se vedeau siliţi să se întrerupă o clipă din cânt şi 
să dea ascultare sunetului; tot astfel dansatorii se opreau 
fără voie din avântul lor; o tulburare de o clipă cuprindea 
acea veselă adunare şi, câtă vreme dangătul ornicului 
răsuna încă, vedeai până şi pe cei mai nebunatici că pălesc, 
şi pe cei mai vârstnici şi mai aşezaţi că-şi trec mâna peste 
frunte, ca şi cum ar fi fost adânciţi în gânduri sau în visări 
nedesluşite. Dar de îndată ce ecoul amuţea, un râset uşor 
cuprindea toată adunarea; muzicanţii se uitau unii la alţii şi 
zâmbeau gândindu-se la propria lor slăbiciune şi nebunie şi 


îşi jurau unul altuia în şoaptă că nu se vor mai tulbura astfel 
atunci când ornicul va bate iar; şi iată, după trecerea altor 
şaizeci de minute (care cuprind cele trei mii şase sute de 
secunde ale timpului în zbor), răsunau din nou bătăile 
ceasului, şi iar se iscau tulburarea, tremurul şi 
îngândurarea de mai înainte. 

Dar, în ciuda acestor lucruri, veselă şi plină de strălucire 
era petrecerea. 

Gusturile ducelui nu-şi găseau asemănare. Avea un ochi 
sigur în privinţa culorilor şi a veşmintelor. Dispreţuia 
podoabele la modă5. Cutezător şi înflăcărat în tot ce 
plănuia, era strălucit şi barbar în concepţiile sale. 

Unii oameni îl puteau socoti nebun. Curtenii simțeau însă 
că nu era nebun deloc. Dar trebuia negreşit să-l auzi, să-l 
vezi şi să-l cunoşti de aproape ca să fii sigur că nu era. 

Cu prilejul acestei mari petreceri, el a fost cel care a dat, 
în mare măsură, îndrumările asupra decorului şi a 
mobilierului celor şapte săli. Şi gustul său călăuzitor a 
hotărât în privinţa măştilor şi a costumelor. Desigur, totul 
era grotesc. Totul era învăpăiat şi strălucit, hazliu şi 
fantastic, în felul celor ce s-au văzut mai apoi în Hernani6. 
Se vedeau figuri fanteziste, în veşminte şi zorzoane fistichii. 

Erau închipuiri ciudate, ca plăsmuirile unui nebun. Erau 
multă frumuseţe şi mult desfrâu, multe ciudăţenii, 
străbătute şi de un fior de groază; şi mai erau şi multe 
amănunte care-ţi puteau face silă. Şi pretutindeni prin cele 
şapte camere, sumedenie de vise se perindau. Şi visele 
acestea se frământau încoace şi încolo, răsfrângând în ele 
culoarea încăperilor, bătând tactul năprasnicei orchestre, 
ca şi cum muzica n-ar fi fost decât ecoul pasului lor. Şi la 
răstimpuri răsuna glasul orologiului de abanos din sala de 
catifea. Şi atunci, o clipă numai, totul stă, totul tace, afară 
doar de glasul ceasornicului. Şi visele pe locul lor 
încremenesc, îngheţate. Dar ecoul repetat al orologiului 
amuţeşte - nu durase decât o clipă - şi, iată, un hohot de 
râs uşor şi abia stăpânit se răspândeşte după el 


pretutindeni. Şi atunci muzica se revarsă în valuri iarăşi, şi 
iarăşi visele se trezesc la viaţă şi se frământă încoace şi 
încolo, mai Vesele ca oricând, răsfrângându-se în geamurile 
multicolore, prin care, de pe trepieduri, razele pătrund 
şuvoi. Dar în camera cea mai de la apus dintre toate cele 
şapte, nici o mască nu mai cutează acum să intre; 
întunericul nopţii se înteţeşte mereu şi prin ferestrele de 
culoarea sângelui o lumină de un roşu-aprins pluteşte în 
încăpere; şi negrul îndoliatelor draperii te înspăimântă, iar 
cel care se încumetă să pună piciorul pe cernitul covor e 
întâmpinat de un dangăt al orologiului de abanos, un 
dangăt şi mai solemn şi mai poruncitor decât cel ce ajunge 
la urechea oaspeţilor care se răsfaţă în dezmăţul mai 
depărtat din celelalte săli. 

Sălile acestea erau înţesate de lume şi în ele bătea cu 
înfrigurare inima vieţii. Şi orgia creştea ca un vârtej, până 
ce, într-un târziu, se auzi orologiul sun'ând miezul nopţii. 
Atunci, precum am mai spus, muzica tăcu. Şi dansatorii se 
opriră din legănarea lor. Şi peste tot şi toate se aşternu, la 
fel ca mai înainte, o nemişcare înfricoşată. Dar acum 
clopotul pendulei trebuia să sune de douăsprezece ori; şi 
poate că din pricina acestui răgaz s-au putut strecura şi 
altfel de gânduri în meditaţia celor care, printre toţi aceşti 
veseli oaspeţi, mai cugetau. Şi poate tot de aceea, mai 
înainte ca ultimul ecou al bătăii orologiului să se fi 
scufundat în tăcere, s-au găsit în această mulţime câţiva inşi 
care au avut timp să-şi dea seama de prezenţa unei măşti 
ce nu atrăsese atenţia nimănui până atunci. Şi zvonul 
despre acest oaspe nou răspândindu-se din şoaptă în şoaptă 
pretutindeni, se ridică din toată adunarea un murmur de 
uimire şi dezaprobare şi până la urmă de oroare, de silă şi 
de groază. 

Se poate lesne înţelege că numai o arătare cu totul 
neobişnuită ar fi putut stârni asemenea senzaţie într-o 
adunare de fantome de felul celeia pe care am descris-o. 
Drept este că dezmăţul acestei nopţi de bal mascat era 


aproape fără frâu. Dar în cruzimea ei, masca de care 
vorbim parcă întrecuse închipuirea lui Irod, nesocotind 
regulile destul de îngăduitoare ale prinţului în privinţa 
mascaradei. Şi în inima celor mai nepăsători sunt strune ce 
nu pot fi atinse fără a pricinui emoție. 

Chiar şi pentru cei mai decăzuţi şi pentru cei cărora viaţa 
şi moartea li se par deopotrivă o glumă există lucruri cu 
care nu se poate glumi, într-adevăr, toţi cei de faţă parcă au 
simţit cu putere lipsa de duh şi de cuviinţă din portul 
străinului. Era înalt de statură şi costeliv şi învăluit din 
creştet până-n tălpi într-un linţoliu. Masca ce-i acoperea 
obrazul înfăţişa atât de bine chipul unui cadavru înţepenit, 
încât şi cea mai cercetătoare privire anevoie ar fi descoperit 
înşelătoria; şi totuşi, oaspeţii aceştia nebuni şi veseli ar fi 
putut, dacă nu chiar să încuviinţeze, cel puţin să îndure 
toate acestea; dar masca mersese atât de departe cu 
îndrăzneala ei, încât îşi luase înfăţişarea Morţii Roşii. 
Veşmântul îi fusese vopsit în sânge, iar fruntea ei largă şi 
trăsăturile obrazului fuseseră stropite cu acea grozavă 
culoare purpurie. 

Când prinţul Prospero dădu cu ochii de această spectrală 
arătare (care cu o mişcare înceată şi solemnă, ca şi cum ar 
fi vrut să-şi susţină şi mai bine rolul, se plimba încoace şi 
încolo printre dansatori), a fost văzut în prima clipă 
scuturat de un puternic fior de groază sau de scârbă. Dar în 
clipa următoare fruntea i se înroşi de o oarbă mânie. 

— Cine îndrăzneşte, întrebă el cu glas răguşit pe curtenii 
din juru-i, cine îndrăzneşte să-şi bată joc de noi cu o 
blestemăţie ca asta? Puneţi mâna pe el şi demascaţi-l, ca să 
ştim pe cine anume o să spânzurăm la răsăritul soarelui, pe 
întărituri! 

Prinţul se afla în camera de la răsărit, sau camera 
albastră, când a rostit aceste cuvinte. Ele au răsunat 
puternic şi limpede prin cele şapte săli, căci prinţul era un 
bărbat îndrăzneţ şi voinic şi muzica tăcuse la un semn al 
său cu mâna. 


În sala de la soare-răsare, în sala albastră, se afla prinţul, 
şi sta în picioare, cu o ceată de palizi curteni lângă el. La 
îndemnul său, făcură întâi o mişcare înainte, ca şi cum ar fi 
vrut să se repeadă asupra nepoftitului, care în clipa aceea 
le era la îndemână, iar acum, cu un pas măsurat şi hotărât, 
se apropia tot mai mult de cel care vorbise. Datorită însă 
unei spaime nelămurite, pe care cutezanţa nebună a 
straniei măşti o inspirase tuturor oaspeţilor, nu s-a găsit 
niciunul să pună mâna pe el; astfel încât, neîmpiedicat de 
nimeni, el trecu pe lângă prinţ la o depărtare de un pas. Şi 
în vreme ce, ca un singur om, mulţimea oaspeţilor se 
retrăgea din mijlocul încăperilor către pereţi, el îşi văzu de 
drum fără oprire, dar cu acelaşi pas solemn şi măsurat 
care-l deosebise din capul locului; din camera albastră în 
aceea roşie, din camera roşie în aceea verde, din cea verde 
în aceea portocalie şi din aceasta în cea albă şi până în cea 
violetă, fără să se fi făcut o încercare de a-i aţine calea. Dar 
iată că tocmai atunci prinţul Prospero, nebun de mânie şi 
de ruşinea laşităţii sale de o clipă, se năpusti în goană prin 
cele şase încăperi fără ca nimeni să-l fi urmat - de groaza 
morţii care pusese stăpânire pe toţi. Ţinea în mână un 
pumnal ameninţător şi, în vijeliosul său avânt, se apropiase 
la doi paşi de străinul ce se retrăgea mereu, când, iată, 
acesta din urmă, ajuns la capătul sălii de catifea, se întoarse 
deodată şi-şi înfruntă urmăritorul. Un strigăt ascuţit se 
auzi, şi pumnalul se rostogoli strălucind pe covorul negru 
pe care, în clipa următoare, se prăbuşi, fără de viaţă, şi 
prinţul Prospero. Atunci, cu năprasnicul curaj al 
deznădejdii, o mulţime mare de oaspeţi se năpusti deodată 
în sala cea neagră, punând mâna pe nepoftitul a cărui înaltă 
statură se ţinea nemişcată şi ţeapănă la umbra orologiului 
de abanos. Dar rămaseră muţi de spaimă, dându-şi seama 
că acel linţoliu funebru şi acea mască de cap de mort pe 
care ei le înşfăcaseră cu o mânie atât de oarbă nu învăluiau 
nimic din ce putea fi atins. 


Şi acum toată lumea află că Moartea Roşie era de faţă 
acolo. Sosise pe drum de noapte, ca un tâlhar?. Şi unul 
după altul se prăbuşiră veselii oaspeţi în sălile orgiei lor, 
aşternute cu o rouă de sânge. Şi fiecare dintre ei muri în 
deznădăjduita înfăţişare a prăbuşirii sale. Şi viaţa 
orologiului de abanos se stinse o dată cu viaţa celui din 
urmă dintre veselii oaspeţi. Şi flăcările trepiedelor îşi 
dădură şi ele sfârşitul. 

Şi bezna, şi ruina, şi Moartea Roşie îşi întinseră peste tot şi 
peste toate nemărginita lor stăpânire. 

NOTĂ 

MASCA MORŢII ROŞII 


(THE MASQUE OF THE RED DEATH) 


(A: Graham's Magazine, mai 1842; B: Broadway Journal, 
19 iul. 1845; C: Works, 1850; PHANTIASY-PIECES, numai 
titlul) „Cei care vor să ştie cum să interpreteze Masca 
Morţii Roşii. Sunt sortiţi să pătrundă într-o lume ciudată, 
confuză şi derutantă precum o gotică ţară a minunilor şi în 
unele privinţe tot atât de stranie ca locuinţa năpăstuită a lui 
Roderick Usher.” (J. P Roppolo, JAeaning and „Ihe Masque 
ofthe Red Death”, în Poe -A Collection of Criticai Essays, ed. 
Robert Regan, Prentice-Hall, Inc., 1967, p. 134.) 

Poe pare să se fi inspirat din întâmplări reale, deşi 
acţiunea în sine a nuvelei e supranaturală. La Paris, în 
timpul epidemiei de holeră din anul 1832, lumea se dedase 
cu frenezie petrecerilor şi balurilor. lată un pasaj pilduitor 
din însemnările ocazionale ale lui N. P Wiilis: „La un bal 
mascat ţinut la Theâtre des Varietes. Cu prilejul sărbătorilor 
de Mi-Careme, sau joia a treia din postul Paştelui,. S-au 
adunat vreo două mii de oameni. În costume de carnaval. Şi 
unul dintre ei, fantastic de înalt, era personificarea Holerei 
înseşi, un schelet viu, cu ochii injectaţi şi cu alte accesorii 
oribile, toate simbolizând o molimă umblătoare” (Scrisoarea 
a XVI-a, tipărită în New York Mirror, la 2 iun. 1832). În 


Scrisoarea a XVIII-a, Wiilis îşi informa cititorii că „două 
cazuri se petrecuseră înăuntrul palatului”. 

Cadrul nuvelei lui Poe evocă pe cel al Decameronului lui 
Boccaccio. E posibil de asemenea ca Poe să fi citit undeva 
despre orologiul catedralei din Strasbourg: cu puţin înainte 
de fiecare bătaie, în centrul orologiului îşi face apariţia o 
figură simbolizând Moartea, care bate ora, lar la jumătate şi 
la sferturi iese statuia lui Hristos, care-o alungă pe aceea a 
Morţii. (Wilhem Rulând, Legends ofthe Rhine, Cologne, 
1906, pp. 63, 64, apud T. O. Mabbott, op. Cit., p. 669). 

„Moartea Roşie” e o molimă fictivă, dar numele ei 
aminteşte de „Moartea Neagră” (Black Death) sau ciuma ce 
s-a abătut asupra Europei între anii 1348 şi 1349, precum 
şi de „Moartea Albastră” (Blue Plague) din poemul Revolta 
Islamului de P B. Shelley. Regele Gustav al III-lea al Suediei 
a fost ucis la un bal mascat în anul 1792, eveniment ce a 
inspirat opera Un ballo în Maschera (1859) a lui Verdi. Poe 
a compus Masca Morţii Roşii probabil în martie 1842. 

Tălmăciri. În franceză: Charles Baudelaire, La Masque de 
la mort rouge, în Le Pays, 22 şi 23 febr. 1855, reed. În 
Nouvelles histoires extraordinaires, Michel Levy, Paris, 
1857. În româneşte: Ion Luca Caragiale, Masca, în Epoca 
literară, I, 1896, nr. 1, pp. 2-3, reed. În Curierul Olteniei, 
XIII, 1903, nr. 536, pp. L-3 şi în [. L. Caragiale, Opere, II, 
ediţie îngrijită de Paul Zarifopol, Editura „Cultura 
Naţională”, Bucureşti, 1931, pp. 395-340. Alte trei versiuni 
în româneşte văd lumina tiparului sub semnătura lui lon 
Corbu [B, Nemţeanul], Moartea roşie, înPagini literare, 
1,1908, nr. 13, pp. 194-197; Î. Achimescu, Masca, în Nuvele 
alese de Edgar Allan Poe, Tipografia Dor. P Cucu, 1912, pp. 
62-70 şi Pompiliu Păltănea, Moartea roşie, în Viaţa nouă, 
VII, 1911, nr. 16, pp. 302-307. 

Tilul. A: The Mask ofthe Red Death. A Fantasy; 
PHANTIASY-PIECES: The Mask of the Red Death. Masque 
are şi sensul de „piesă-mască”, pantomimă sau feerie din 
sec. al XVI-XVII. 


Hruba şi pendulul în româneşte de Ion Vinea 

Impia tortorum longas hâc turba furores 

Sanguinis innocui, nom satiata, aluit. 

Sospite nune patria, fracto nune funeris antro, Mors ubi 
dâra fuit, vita salusque patent. 


(Catren scris pentru porţile pieţei ce urma să fie 
amenajată la Paris pe locul unde a fost clubul iacobinilor)i 

Eram istovit - acea lungă agonie mă istovise de moarte; şi 
când, într-un sfârşit, m-au dezlegat şi mi-au îngăduit să mă 
aşez, am simţit că puterile mă părăsesc. Sentința - cumplita 
sentinţă de moarte - a fost cea din urmă rostire care mi-a 
ajuns lămurit la ureche. După aceea, glasul inchizitorilor 
păru că se topeşte în zvonul nedesluşit al unui vis. În 
sufletul meu el trezi o idee de rotire, pesemne pentru că 
închipuirea mea îl asemuia cu vuietul unei roţi de moară2. 
Dar n-a ţinut decât un scurt răstimp, apoi n-am mai auzit 
nimic. Totuşi, câtăva vreme am mai putut vedea, dar cât de 
groaznic exageram totul! Am mai putut vedea buzele 
judecătorilor înveşmântaţi în negru. Mi se părea că sunt 
albe, mai albe decât foaia de hârtie pe care aştern aceste 
cuvinte, şi subţiri - caraghios de subţiri - subţiate de 
expresia lor intensă de asprime, de neclintită hotărâre, de 
dispreţ neîndurat pentru chinurile omeneşti. Vedeam că pe 
aceste buze iau naştere poruncile care pentru mine erau 
poruncile sorții. Le-am văzut rostind schimonosite osânda 
morţii. Le-am văzut potrivind silabele numelui meu şi m-am 
cutremurat, fiindcă nu mai urma nici un alt sunet. Am mai 
văzut, în câteva clipe de groază nebună, unduirea lină, 
aproape nesimţită, a draperiilor negre ce învăluiau pereţii 
încăperii. Şi atunci, privirile îmi căzură pe cele şapte 
sfeşnice înalte de pe masă3. La început au luat chipul 
îndurării înseşi şi păreau îngeri albi şi plăpânzi, care 
veneau să mă mântuie, dar deodată un leşin de moarte îmi 
năpădi sufletul şi simţii că mă înfior până în adâncul fiinţei, 
ca şi cum m-aş fi atins de firele unei baterii galvanice, în 


vreme ce îngereştile chipuri se preschimbau în stafii fără 
noimă, cu frunţile în flăcări, şi văzui că din parte-le nu voi 
avea ajutor. Mai apoi mi s-a strecurat în închipuire un gând, 
ca un crâmpei de cântec măiestru: „Ce dulce trebuie să fie 
odihna în mormânt!”. 

Gândul sosi încet şi tiptil, şi multă vreme trecu până ce l- 
am cuprins pe de-a-ntregul; dar tocmai când mintea în 
sfârşit izbutise să-l simtă mai bine, să se împace cu el, 
chipurile judecătorilor pieriră ca prin farmec din faţa mea, 
sfeşnicele înalte se cufundară în neant, flăcările se stinseră 
cu totul; beznele întunericului năvăliră; orice simţire păru 
înghițită de prăvălirea aceea bezmetică a sufletului în 
Hades. Iar lumea fu numai linişte, şi noapte, şi tăcere. 

Leşinasem. Totuşi nu vreau să spun că-mi pierdusem cu 
desăvârşire conştiinţa. Nu încercam să definesc sau măcar 
să descriu ce-mi mai rămăsese din ea; dar nu era cu totul 
pierdută. Nu! Nici în somnul cel mai adânc! Nu! Nici în 
delir! Nu! Nici în leşin! Nu! Nici în moarte! 

Nici chiar în groapă nu e totul pierdut. Altminteri, n-ar mai 
fi nemurire pentru om. Trezindu-ne din somnul cel mai 
adânc, sfâşiem urzeala străvezie a unui anume vis. Şi atât 
de gingaşă era acea țesătură, încât, o clipă după aceea, nici 
nu ne mai amintim ce am visat. Întorcându-ne la viaţă din 
leşin, trecem peste două praguri: cel dintâi e simţul 
existenţei noastre mintale sau spirituale; al doilea e simţul 
existenţei fizice. 

Dacă, ajunşi la al doilea prag, am putea să retrăim în 
minte impresiile celui dintâi, se pare că ar fi cu putinţă să 
găsim acele impresii pline de amintirile vii ale abisului de 
dincolo. Şi ce oare e acest abis? Cum vom putea măcar 
deosebi umbrele lui de-ale mormântului? Dar, dacă 
impresiile culese în stadiul pe care l-am denumit pragul 
dintâi nu reapar la porunca voinţei noastre, totuşi, după un 
lung răstimp, nu se ivesc ele oare din nou, aşa încât ne 
minunăm de unde au putut veni? 


Cel care n-a căzut în leşin niciodată nu va găsi stranii 
palate şi chipuri tulburător de cunoscute în strălucirile 
jarului; nu va zări plutind în văzduhul apropiat arătările 
triste pe care cei mulţi nu le pot vedea: nu va desluşi 
mireasma vreunei flori nemaivăzute; şi mintea lui nu se va 
răsfăţa fermecată de înţelesul unei cadenţe muzicale care 
niciodată nu i-a mai încântat auzul. 

În stăruitoarele şi îngăduitoarele mele străduinţe de a-mi 
reaminti şi în apriga mea luptă de a mai culege unele 
semne din acea stare asemenea neantului, în care sufletul 
mi se scufundase, au fost şi câteva clipe când am visat că 
izbândesc. Au fost şi scurte, foarte scurte răstimpuri în care 
am scos la lumină unele amintiri, despre care judecata mea 
limpede de mai târziu m-a încredinţat că nu puteau fi în 
legătură decât cu acele minute de aparentă lipsă de 
cunoştinţă. Acele umbre ale memoriei îmi şopteau ceva 
nedesluşit despre nişte măreţe întruchipări care m-au 
ridicat, purtându-mă pe tăcute în jos, mai jos, tot mai jos, 
până ce o cumplită ameţeală mă cuprinse numai la gândul 
acelei pogorâri fără sfârşit. Tot ele îmi spuneau ceva despre 
o nelămurită spaimă a inimii mele pricinuită de liniştea ei 
nefirească. Urmează apoi o impresie de nemişcare 
neaşteptată a tuturor lucrurilor. Ca şi cum cei care mă 
purtaseră (în ce spectral cortegiu!) ar fi depăşit în 
pogorârea lor marginile nemărginirii şi s-ar fi oprit, sleiţi ei 
înşişi de searbădă lor trudă. 

După aceea, îmi amintesc de ceva trist şi neguros; apoi 
totul a fost o nebunie, nebunia unei memorii ce răscoleşte 
lucruri neîngăduite. 

Cu totul pe neaşteptate, sufletul meu a avut din nou parte 
de sunet şi de mişcare; de zvâcnirea năvalnică a inimii şi de 
tic-tacul ei în auz. 

Apoi, un repaos, în care totul e alb. Şi iarăşi sunetul, şi 
pipăitul, şi mişcarea se întorc dimpreună cu un fel de 
zbârnâit dureros, ce-mi străbate tot trupul. Apoi, conştiinţa, 


ea singură, dar fără gândire, conştiinţa că sunt în viaţă se 
ivi pentru un răstimp, care se prelungi multă vreme. 

Apoi, ca un fulger, gândirea, şi o spaimă cumplită, şi 
trudnica stăruinţă de a înţelege adevărata mea stare. Apoi, 
un aprig dor să alunec în nesimţire. Apoi, un iureşal 
sufletului spre viaţă şi o sforţare izbutită de a mă mişca. lar 
acum, întreaga amintire a judecății, a judecătorilor, a 
draperiilor negre, a sentinţei, a slăbiciunii mele, a leşinului. 
Apoi, uitarea deplină a tot ce a urmat; a tot ce mai târziu, 
după mari stăruinţe, am ajuns în stare să-mi amintesc 
nelămurit. 

În tot acest răstimp nu deschisesem ochii. Simţeam că zac 
pe spate, dezlegat. Întinsei mâna şi ea căzu greoi pe ceva 
umed şi tare. O lăsai acolo câteva clipe, în care timp m-am 
străduit să ghicesc unde mă aflu şi ce se petrece cu mine. 
Nu îndrăzneam să-mi folosesc văzul, deşi doream asta din 
tot sufletul. Mi-era frică de întâia privire pe care aş fi 
aruncat-o asupra lucrurilor din preajmă. Nu pentru că m-aş 
fi temut să văd ceva spăimântător, ci pentru că mă 
îngrozeam că n-ar fi nimic de văzut. Într-un târziu, cu 
deznădejdea în suflet, deschisei repede ochii. 

Cele mai negre gânduri mi se adeveriră atunci. 
Întunecimile nopţii veşnice mă învăluiau. Mă luptai să-mi 
trag răsuflarea. Mi se părea că beznele dese mă apasă şi 
mă înăbuşă. Aerul era nesuferit de greu. 

Totuşi, stăteam liniştit şi mă străduiam să judec. Mi-am 
adus aminte de felul cum lucrează Inchiziția şi am căutat 
să-mi dau seama din tot ce ştiam de adevărata mea stare. 
Sentința fusese dată; şi mi se părea că de-atunci încoace 
trecuse un răstimp foarte lung. Nici o clipă totuşi n-am 
crezut că am murit cu adevărat. 0 asemenea presupunere, 
în ciuda tuturor născocirilor citite, nu se împacă defel cu 
viaţa reală; dar oare unde mă aflam şi în ce stare? Ştiam că, 
de obicei, osândiţii la moarte sunt arşi pe rug4, şi un astfel 
de lucru se întâmplase chiar în noaptea care a urmat zilei 
judecății mele. Fusesem oare aruncat din nou în temniţă, în 


aşteptarea jertfei apropiate, care nu trebuia să aibă loc 
decât peste câteva luni? Văzui îndată că nu poate fi vorba 
de aşa ceva. Victimele fuseseră cerute fără zăbavă. Mai 
mult încă, temniţa mea, ca toate chiliile osândiţilor din 
Toledo, avea o pardoseală de piatră şi nu era cu totul lipsită 
de lumină. 

Deodată un gând îngrozitor făcu să-mi năvălească valuri 
de sânge în inimă şi, pentru scurtă vreme, căzui din nou în 
nesimţire. Când mă trezii, sării fără de veste în picioare, cu 
un tremur nestăpânit în tot trupul. Nebuneşte, mi-am întins 
braţele în sus şi jur-împrejur, în toate părţile. Nu simţeam 
nimic. Mă temeam totuşi să fac un pas, ca nu cumva să mă 
izbesc de zidurile unui mormânt. Sudoarea îmi curgea 
şiroaie şi mi se aduna în stropi mari şi reci pe frunte. În cele 
din urmă, chinurile îndoielii ajunseră de neîndurat şi 
înaintai cu băgare de seamă, întinzând braţele şi holbând 
ochii, în nădejdea de a descoperi o rază cât de slabă de 
lumină. Făcui câţiva paşi, dar totul era întunecat şi gol. 

Răsuflai mai în voie. Cel puţin atât părea vădit, că nu-mi 
fusese hărăzită mie soarta cea mai groaznică dintre toate. 

Şi atunci, pe când înaintam mereu şi cu băgare de seamă, 
iată că toate zvonurile nedesluşite asupra grozăviilor din 
Toledo5 mi se îmbulziră, cu miile, în amintire. Despre 
temniţele acestea se spuneau lucruri stranii. Le-am luat 
totdeauna drept născociri, erau însă prea stranii şi prea 
groaznice ca să poată fi repetate altfel decât în şoaptă. 

Eram oare lăsat să mor de foame în această lume 
subpământeană a întunericului? Sau ce altă soartă, poate 
mai cumplită, mă aştepta? 

Cunoşteam mult prea bine felul de a fi al judecătorilor mei 
ca să mă mai pot îndoi că urmarea va fi numai moartea, şi o 
moarte de o grozăvie cu totul neobişnuită. Felul şi ceasul 
acestei morţi erau singurul lucru care mă îngrijora şi mă 
frământa. 

În sfârşit, mâinile mele întinse dădură peste ceva tare. Era 
un zid foarte neted, lipicios şi rece, care părea făcut din 


blocuri de piatră. 

Mă ţinui de el, umblând cu toată grija şi neîncrederea pe 
care mi-o inspiraseră unele vechi istorisiri. Totuşi, această 
încercare nu-mi îngăduia câtuşi de puţin să aflu mărimea 
temniţei mele, fiindcă aş fi putut să-i dau ocol şi să mă 
întorc la punctul de plecare fără să-mi dau seama, atât de 
neted şi de uniform era zidul. De aceea, am căutat cuțitul 
pe care-l aveam în buzunar când am fost dus în faţa 
camerei inchizitoriale; dar nu mai era acolo; hainele îmi 
fuseseră înlocuite cu un halat de şiac grosolan. Mă 
gândisem să înfig tăişul în vreo crăpătură cât de mică a 
zidăriei ca să-mi pot da seama de unde am plecat; nu era 
cine ştie ce greutate, cu toate că pentru mintea mea 
învălmăşită părea la început ceva de neînvins. Am sfâşiat o 
bucată din tivul halatului şi am întins-o pe jos, în toată 
lungimea ei, perpendicular pe zid. Mergând pe dibuite în 
jurul tainiţei, nu se putea să nu dau peste peticul acesta la 
capătul ocolului. Aşa, cel puţin, aveam de gând. Dar nu 
ţinusem seama de mărimea temniţei, nici de propria mea 
slăbiciune. Am înaintat şovăind câtva timp, până m-am 
împiedicat şi am căzut. Sleit de oboseală, am rămas locului 
şi, cum zăceam acolo, curând m-a furat somnul. 

La deşteptare, întinzând braţul, am găsit lângă mine o 
pâine şi un ulcior cu apă. Eram prea istovit ca să mă pot 
gândi asupra acestui lucru, dar am mâncat şi am băut cu 
nesaţ. Puțin după aceea, am luat-o iarăşi în jurul tainiţei 
mele şi, cu mare trudă, am ajuns în sfârşit la bucata de şiac. 
Până în clipa căderii numărasem cincizeci şi doi de paşi şi, 
pornind din nou, am mai numărat patruzeci şi opt de paşi 
până am ajuns la peticul de lână. Erau deci, în total, o sută 
de paşi; şi, socotind doi paşi de fiecare iard, am presupus că 
temniţa trebuie să aibă cincizeci de iarzi de jur-împrejur. 
Dădusem, totuşi, peste multe unghere în zid, şi de aceea nu 
puteam ghici forma cavoului, căci nu mă puteam împiedica 
să cred că e vorba de un cavou. 


Nu urmăream mare lucru în cercetările mele şi mai ales 
nu puneam în ele nici o nădejde. Totuşi, o curiozitate 
nelămurită mă îndemna să continui. Despărţindu-mă de 
perete, mă hotărâi s-o iau de-a curmezişul încăperii. La 
început am înaintat cu multă băgare de seamă, fiindcă 
podeaua, deşi părea făcută din ceva tare, era cleioasă şi 
nesigură. 

În cele din urmă am prins totuşi curaj şi am mers fără 
şovăire şi voiniceşte înainte, străduindu-mă să ţin o linie cât 
mai dreaptă cu putinţă. Înaintasem vreo zece-doisprezece 
paşi în felul acesta, când rămăşiţa tivului sfâşiat al halatului 
mi se încurcă în picioare. Căleai pe el şi mă prăbuşii 
deodată cu faţa în jos. 

În tulburarea pe care mi-o pricinuise căderea, nu mi-am 
dat seama de o împrejurare întrucâtva surprinzătoare, 
care, totuşi, după câteva clipe, pe când zăceam încă la 
pământ, îmi atrase atenţia. Şi anume: stăteam cu bărbia 
sprijinită de podeaua temniţei, pe când buzele şi partea de 
sus a capului, cu toate că păreau mai jos decât bărbia, nu se 
atingeau de nimic. Totodată, fruntea îmi fu parcă scăldată în 
aburi lipicioşi şi un miros caracteristic de ciuperci putrede 
îmi pătrunse în nări. Am întins braţul şi m-am înfiorat 
simțind că am căzut chiar pe marginea unui puţ rotund, a 
cărui suprafaţă desigur n-aveam încă mijloace să o măsor. 
Scormonind în zidărie, chiar mai jos de ghizdurile fântânii, 
izbutii să desprind o bucăţică şi o lăsai să cadă în abis. 
Vreme de câteva clipe am urmărit-o cu auzul, cum răsuna 
izbindu-se de laturile puţului în prăbuşirea ei. Într-un 
târziu, un plescăit de apă, însoţit de ecouri prelungi, mă 
înfiora. În aceeaşi clipă, chiar deasupra capului, se auzi un 
sunet, ca şi cum o uşă s-ar fi deschis şi închis în grabă, pe 
când o plăpândă rază de lumină străbătu deodată 
întunericul şi se stinse tot atât de repede. 

Mi-am dat limpede seama de osânda ce-mi fusese 
pregătită şi m-am bucurat în sinea mea de întâmplarea 
binevenită prin care am fost mântuit. Încă un pas dacă mai 


făceam, înainte de cădere, şi lumea nu mă mai vedea. Iar 
moartea pe care o evitasem era tocmai dintre acelea ce le 
socotisem nişte născociri fără de temei în poveştile despre 
Inchiziţie. 

Victimele tiraniei ei n-aveau alt sfârşit de ales decât sau o 
moarte în cele mai groaznice chinuri trupeşti sau o moarte 
în cele mai crunte dureri sufleteşti. Mie mi se hărăzise 
aceasta din urmă. Nervii îmi erau atât de zdruncinaţi de 
îndelungata mea suferinţă, îneât sunetul propriului meu 
glas mă făcu să tresar şi ajunsesem în toate privinţele 
făptura cea mai potrivită pentru felul de tortură ce mă 
aştepta. 

Tremurând din tot trupul, m-am întors pe dibuite până la 
perete şi acolo am hotărât că e mai bine să pier decât să 
înfrunt grozăvia altor puțuri adânci pe care închipuirea 
mea le şi vedea semănate ici şi colo în cuprinsul temniţei. 
Într-o altă stare sufletească, aş fi avut curajul să pun capăt 
suferințelor mele aruneându-mă într-unui din aceste 
abisuri; dar acum eram cel din urmă dintre mişei. Şi nu 
puteam uita cele citite cu privire la aceste puțuri, şi anume: 
nu se potrivea cu planurile mult prea groaznice ale 
judecătorilor ca viaţa să fie curmată dintr-o dată. 

Frământările minţii mă ţinură treaz câteva ceasuri; dar, 
într-un târziu, adormii din nou. La deşteptare, am găsit 
lângă mine, ca şi mai înainte, o pâine şi un ulcior cu apă. Mă 
chinuia o sete cumplită şi am golit vasul pe nerăsuflate. 
Pesemne că puseseră ceva în apă, fiindcă de îndată ce am 
băut, m-a copleşit o piroteală de neînvins. Am căzut într-un 
somn adânc, un somn la fel cu moartea. Câtă vreme a ţinut, 
desigur că nu pot şti; dar când iarăşi deschisei ochii, 
puteam zări lucrurile din jurul meu. O lumină tulbure, ca de 
pucioasă, al cărei izvor nu-l putui descoperi din capul 
locului, îmi îngăduia să văd înfăţişarea şi întinderea 
temniţei mele. 

Mă înşelasem cu totul în privinţa mărimii. Întregul ocol al 
zidurilor nu trecea de douăzeci şi cinci de iarzi. Vreme de 


câteva clipe faptul acesta trezi în mine o lume de gânduri 
deşarte şi tulburătoare - deşarte, într-adevăr! 

— Căci în groaznicele împrejurări în care mă aflam, ce 
putea fi oare mai lipsit de însemnătate decât aceste biete 
dimensiuni ale temniţei mele? Sufletul meu însă găsea un 
ciudat interes în aceste nimicuri şi mă frământam, 
încercând să descopăr greşeala ce o săvârşisem în 
măsurătoare. Adevărul, în sfârşit, ieşi fulgerător la iveală. 

În cea dmtâi încercare a mea de a recunoaşte locurile am 
numărat cincizeci şi doi de paşi până în clipa când am 
căzut; trebuie să fi fost atunci la un pas sau doi de peticul 
de şiac; de fapt, aproape că isprăvisem cu înconjurul 
cavoului. Pe urmă am adormit, şi când m-am trezit, se vede 
că m-am întors la loc; am presupus astfel că circuitul ar fi 
aproape de două ori mai mare decât este în realitate. Fiind 
cu mintea tulbure, nu am putut băga de seamă că pornisem 
să dau ocol cu zidul în stânga şi că-l sfârşisem cu zidul la 
dreapta mea. 

Mă înşelasem de asemenea în ce priveşte forma încăperii. 
Umblând pe dibuite, întâlnisem mai multe colţuri, şi am 
dedus că trebuie să fie de o formă foarte neregulată, atât e 
de mare puterea întunericului asupra cuiva care se trezeşte 
din letargie sau din somn! Nu erau alte unghiuri decât 
acelea ale unor mici scobituri, sau firide, la distanţe egale. 
Forma temniţei, în totul, era pătrată. Ceea ce luasem eu 
drept zidărie se arătau acum a fi nişte plăci uriaşe de fier, 
sau de alt metal, ale căror lipituri şi îmbinări alcătuiau 
adânciturile. Întreaga suprafaţă a acestei căptuşeli metalice 
era zugrăvită grosolan cu toate născocirile respingătoare şi 
hâde pe care le-au scornit superstiţia macabră a 
călugărilor. Chipuri diavoleşti cu înfăţişare amenințătoare, 
cu schelete şi alte imagini cu adevărat înfiorătoare se 
întindeau pretutindeni, sluţind pereţii. Am băgat de seamă 
că aceste grozăvii erau desenate destul de apăsat, pe când 
culorile păreau şterse şi ofilite ca din pricina aerului umed. 
Tot acum am văzut că şi pardoseala era de piatră. La mijloc 


se deschidea puţul rotund din gaura căruia scăpasem; dar 
era singurul în toată temniţa. 

Toate acestea le-am văzut nelămurit şi cu multă caznă, 
fiindcă în timpul somnului se petrecuse o mare schimbare. 
Acum zăceam lungit pe spate, pe un fel de cadru scund de 
lemn. Eram legat zdravăn de el cu o fâşie lungă care 
aducea cu o chingă. Era petrecută de mai multe ori peste 
trupul şi mădularele mele, lăsându-mi slobod doar capul şi 
mâna stângă, atât cât să pot ajunge singur şi cu mare caznă 
la mâncarea pusă într-o strachină de lut, care se afla lângă 
mine pe podea. Spre marea mea groază, văzui că mi se 
luase ulciorul. Spun „spre marea mea groază”, fiindcă eram 
chinuit de o sete cumplită. Se pare că cei care mă 
prigoneau urmăriseră să-mi înteţească setea cât mai mult, 
căci mâncarea era cu carne şi bine piperată. 

Uitându-mă în sus, am cercetat tavanul închisorii mele. 
Era înalt de vreo treizeci, patruzeci de picioare, şi 
construcţia semăna mult cu a pereţilor înconjurători. Într- 
una din despărţiturile lui, un chip foarte ciudat îmi atrase 
întreaga luare-aminte. Era o figură a Timpului, zugrăvită 
aşa cum e înfăţişată de obicei, afară doar că în loc de coasă 
ţinea ceva care, la prima aruncătură de ochi, mi se păru 
imaginea pictată a unui uriaş pendul, aşa cum se vede în 
ornicele vechi. Era totuşi ceva în aspectul acestei maşinării 
care m-a îndemnat să o scrutez mai cu de-amănuntul. Cum 
priveam ţintă în sus la ea (fiindcă se afla chiar deasupra 
mea), mi s-a năzărit că o văd mişcându-se. O clipă mai 
târziu, această părere s-a adeverit. Avea o bătaie scurtă şi, 
de bună seamă, înceată. M-am uitat la ea câteva minute, 
mai mult uimit decât înfricoşat. 

În cele din urmă, obosit de urmărirea mişcării ei 
monotone, mi-am întors privirile la celelalte lucruri din 
tainiţă. 

Un zgomot uşor mi-a atras atenţia şi, uitându-mă spre 
podea, văzui câţiva şobolani uriaşi străbătând-o. leşiseră 
din puţul pe care-l puteam zări la dreapta mea. Chiar pe 


când îi priveam, se căţărară în grabă, în cete întregi, cu 
ochi hulpavi, atraşi de mirosul cărnii. Mi-au trebuit multă 
caznă şi băgare de seamă ca să-i alung6. 

Trecuse o jumătate de oră, sau poate chiar o oră (fiindcă 
nu-mi putea da seama prea bine de trecerea timpului), 
până mi-am aţintit din nou ochii în sus. Ceea ce am văzut 
atunci m-a mirat şi m-a uluit. 

Mărimea oscilaţiei pendulului crescuse cu aproape un 
iard. Ca o urmare firească, viteza era de asemenea cu mult 
mai mare. Dar ceea ce mă tulbura mai mult decât orice era 
impresia că se coborâse în chip vădit. 

Mi-am dat seama acum - e de prisos să mai spun cu câtă 
groază în suflet - că marginea lui de jos era alcătuită dintr- 
un corn de oţel sclipitor, lung de aproape un picior de la un 
capăt la celălalt; colţurile lui erau îndreptate în sus şi se 
vedea bine că marginea de jos era ascuţită ca un brici: un 
fel de brici masiv şi greu, care se lăţea şi se îngroşa de la 
tăiş în sus. Era atârnat de o vergea groasă de aramă şi 
întregul pendul şuiera legănându-se în văzduh”. 

Nu mă mai puteam îndoi de soarta ce-mi fusese pregătită, 
de iscusinţa în materie de tortură a călugărilor. Iscoadele 
Inchiziției aflaseră că descoperisem puţul - puţul acela, ale 
cărui grozăvii fuseseră hărăzite unui eretic8 atât de înrăit 
ca mine, puţul, această închipuire a iadului şi despre care 
zvonurile spuneau că e Ultima Thule a pedepselor 
născocite de ei. Fusesem ferit de a mă prăvăli în puţ 
mulţumită unui accident cum nu se poate mai simplu şi 
ştiam că surprinderea pricinuită de căderea pe neaşteptate 
în capcana chinurilor alcătuieşte o bună parte din tot 
grotescul acestei morţi în temniţă. De vreme ce scăpasem 
de prăbuşire, planul lor diavolesc nu mai putea urmări să 
mă rostogolească în abis. Aşadar (în lipsa oricărei 
alternative), mă aştepta un alt sfârşit mai blând. Mai blând! 
Am şi zâmbit, cuprins de groază - un zâmbet slab - când m- 
am gândit cum folosesc atare vorbă. 


La ce bun să mai povestesc acele ceasuri lungi, nesfârşit 
de lungi, pline de o groază mai cumplită decât moartea, în 
cursul cărora număram oscilaţiile şuierătoare ale tăişului 
de oţel. 

Încet, încet, abia simţit, se lăsa în jos, tot mai jos, tot mai 
jos, într-o pogorâre de care-mi dădeam seama numai la 
intervale ce mi se păreau veacuri. Au trecut zile întregi, au 
trecut multe zile poate, până ce ajunse să se legene asupră- 
mi atât de aproape, încât să-mi facă vânt cu tăioasa lui 
suflare. Izul oţelului ascuţit îmi pătrundea în nări cu de-a 
sila. Mă rugam întruna, mă rugam cerului, obosindu-l cu 
atâtea rugi, să-l facă să coboare mai repede. Îmi pierdui cu 
desăvârşire minţile şi mă căznii din răsputeri să mă avânt în 
sus, în bătaia cumplitului hanger. Şi apoi cădeam deodată 
într-un fel de nepăsare şi zăceam, zâmbind luminoasei 
morţi ca un copil în faţa unei jucării minunate. 

Am mai trecut încă o dată printr-un asemenea răgaz de 
absolută nesimţire. A fost de scurtă durată; fiindcă, 
venindu-mi iarăşi în fire, am băgat de seamă că pendulul nu 
mai coborâse în chip vădit. Dar se poate să fi fost lung 
răstimpul; că mai erau - pe cât ştiam - şi nişte demoni care 
prinseseră de veste că am leşinat şi care puteau opri după 
voie bătaia pendulului. Când m-am trezit din nou, m-am 
simţit, vai, nespus de bolnav şi de istovit, ca şi cum aş fi 
răbdat de foame multă vreme. Până şi printre chinurile 
acestei clipe, firea omenească îşi cerea hrana. Cu o sforţare 
dureroasă, am întins braţul stâng, atât cât îmi îngăduiau 
legăturile, şi am apucat bietele rămăşiţe pe care mi le 
lăsaseră şobolanii. Ducându-mi o bucăţică la gură, mi-a 
fulgerat prin minte un gând nelămurit de bucurie, de 
nădejde. Şi totuşi cum mai putea fi vorba de nădejde pentru 
unul ca mine? Era, precum am spus, un gând pe jumătate 
închegat, cum i se întâmplă omului adeseori, unul dintre 
acele gânduri care nu se întregesc niciodată. Am simţit că 
era de bucurie, de speranţă; dar am simţit de asemenea că 
pierise dintru început. M-am străduit în zadar să-l 


desăvârşesc, să-l recapăt. Suferințele îndelungate îmi 
nimiciseră aproape toate puterile obişnuite ale minţii. Eram 
un imbecil, un idiot. 

Oscilaţia pendulului făcea unghi drept cu trupul meu 
întins. Am văzut cornul lui aşezat în aşa fel încât să treacă 
prin regiunea inimii. 

Are să-mi sfâşie niţel şiacul halatului, are să se întoarcă, 
iar şi iar, să-şi recapete mişcarea. Oricât i-ar fi de mare 
oscilaţia (cam de vreo treizeci de picioare şi mai bine), 
precum şi forţa şuierătoare a pogorârii - care ar fi de ajuns 
ca să despice până şi aceşti pereţi de fier - el, totuşi, timp 
de câteva minute n-avea să facă altceva decât să-mi sfâşie 
halatul. M-am oprit la gândul acesta. N-am îndrăznit să trec 
dincolo de această idee. 

Am adâncit-o cu atenţie încăpăţânată, ca şi cum, 
înfăţişând-o astfel, aş fi putut opri pe loc coborârea tăişului 
de oţel. M-am silit să-mi îndrept gândul înspre sunetul pe 
care-l va face tăişul când va trece prin veşmântul meu, 
înspre acea anumită senzaţie, ascuţită şi pătrunzătoare, pe 
care o produce asupra nervilor o stofă când e zgâriată. Am 
frământat în minte toate aceste nimicuri, până ce mi s-au 
strepezit dinţii. 

Se lăsa în jos, tot mai jos, fără preget. Găseam o plăcere 
sălbatică să măsor şi să compar iuţeala lui de legănare cu 
cea de coborâre. Spre dreapta. Spre stânga. Departe. Mai 
departe. Cu ţipătul unui duh blestemat! Cu pasul tiptil al 
tigrului. Drept spre inima mea! Râdeam şi urlam rând pe 
rând, după cum mă stăpânea un gând sau altul. 

Mai jos, fără greş, şi fără înduplecare, tot mai jos! Vâjâia la 
trei degete de pieptul meu! M-am străduit din răsputeri, cu 
turbare, să-mi desfac braţul stâng. Era liber numai până la 
cot. Puteam să mişc mâna, cu multă caznă, de la talerul de 
lângă mine până la gură, dar mai departe, nu. Dacă aş fi 
izbutit să rup legăturile mai sus de cot, aş fi putut apuca 
pendulul şi încerca să-l opresc. Era ca şi cum aş fi încercat 
să opresc o avalanşă! 


Mai jos, tot mai jos, neîncetat, neînduplecat. Gâfâiam şi mă 
zbuciumam la fiece vibraţie. Mă ghemuiam, zvârcolindu-mă, 
la fiece legănare, îi urmăream cu privirea mişcările - când 
în sus, când în jos - cu nerăbdarea celei mai neînchipuite 
deznădejdi; apoi ochii mi se închideau spasmodic la 
coborâre, deşi moartea ar fi fost o uşurare cum nu se poate 
spune. 

Dar tremuram din tot trupul la gândul că o mişcare abia 
simțită a maşinăriei ar putea să repeadă această secure 
ascuţită şi scânteietoare în pieptul meu. Nădejdea era cea 
care-mi făcea nervii să se încordeze şi să mi se strângă tot 
trupul. Era nădejde - nădejdea care biruie chiar şi pe 
eşafod şi care le şopteşte osândiţilor la moarte până şi în 
temniţele Inchiziției. 

Văzui că după zece, douăsprezece oscilaţii, oţelul are să 
vină în atingere cu halatul. O dată cu această observaţie, 
toată liniştea pătrunzătoare şi ascuţită a deznădejdii puse 
pe neaşteptate stăpânire pe mintea mea. Pentru întâia oară 
după atâtea ceasuri - după atâtea zile poate - gândeam. 
Aşadar, îmi veni în minte că fâşia sau chinga care mă 
înfăşură era dintr-o bucată. Nu eram legat şi cu altă funie. 
Cea dintâi lovitură a acelui corn asemeni briciului, în orice 
parte a chingii, are s-o despice, în aşa fel încât am s-o pot 
desface de pe trupul meu cu mâna stângă. Dar, în cazul 
acesta, ce groaznică era apropierea tăişului de oţel! Ce 
primejdie de moarte mă pândea o dată cu cea mai uşoară 
tresărire! Dar era oare cu putinţă să nu fi prevăzut ciracii 
gâdelui această eventualitate şi să nu fi luat nici o măsură? 
Se putea oare ca fâşia să mi se încrucişeze peste piept 
tocmai în calea pendulului? 

Temându-mă să nu-mi văd spulberată acea sfioasă şi - 
după cum părea - ultimă nădejde, mi-am ridicat capul 
destul de sus ca să-mi pot vedea mai bine pieptul. Chinga 
îmi înfăşură strâns mădularele şi trupul întreg, afară numai 
de poteca pe unde avea să treacă tăişul ucigător. 


De-abia lăsai capul în jos, pe locul său dintâi, când îmi 
fulgeră prin minte un gând pe care l-aş descrie mai bine ca 
fiind jumătatea neformată încă a ideii de scăpare, pomenită 
mai înainte, şi din care doar o parte îmi plutise nelămurit în 
minte pe când îmi duceam hrana la buzele arse. Gândul 
întreg prinsese acum viaţă - sfios, nu prea desluşit, nu prea 
cuminte, totuşi pe deplin închegat. Am început de îndată, cu 
înfrigurata energie a deznădejdii, să încerc să-l duc la 
îndeplinire. 

De mai multe ceasuri, peste tot locul din preajma scândurii 
joase pe care zăceam mişunau în voie şobolanii. Sălbatici, 
îndrăzneţi şi hulpavi îşi aţinteau asupră-mi ochii lor roşii; 
parcă n-aşteptau decât să rămân nemişcat ca să facă din 
mine prada lor. „Cu ce fel de hrană, ntă întrebai, au fost 
obişnuiţi în fântână?!” 

În ciuda sforţărilor mele de a-i împiedica, înghiţiseră 
aproape tot conţinutul talerului, afară de o mică rămăşiţă. 
Căpătasem deprinderea să-mi legăn mâna, fără încetare, în 
jurul talerului, dar, cu încetul, această mişcare inconştientă 
şi neschimbată nu mai avu nici un efect. 

Adesea, în lăcomia lor, lighioanele îmi înfigeau în degete 
colții ascuţiţi. 

Cu firicelele de carne unsuroasă şi piperată frecai zdravăân 
chinga, oriunde am putut ajunge. Apoi, luând mâna de pe 
podea, rămăsei nemişcat, fără să suflu. 

La început, vietăţile acelea nesăţioase au fost uimite şi 
înspăimântate de această schimbare, de faptul că orice 
mişcare încetase. Au dat îndărăt îngrozite, multe din ele s- 
au ascuns în fântână. Dar asta a durat doar o clipă. Nu mă 
bizuisem degeaba pe lăcomia lor. Văzând că am rămas 
nemişcat, una sau două dintre cele mai îndrăzneţe se 
căţărară pe culcuşul de scânduri, adulmecând spre chingă. 
Parcă a fost semnalul unui iureş de pretutindeni. Din puţul 
fântânii se năpusteau mereu, cete, cete. Se agăţau de 
scândură, alergau de-a lungul meu şi năvăleau asupră-mi 
cu sutele. Mişcarea măsurată a pendulului nu-i tulbura 


câtuşi de puţin. Ferindu-se de loviturile lui, îşi făcură de 
lucru cu chinga unsuroasă. Se îmbulzeau, mişunau, 
grămădindu-se peste mine în muşuroaie tot mai mari. Mi se 
zvârcoleau pe grumaz, boturile lor reci îmi căutau buzele; 
eram aproape înăbuşit de apăsarea gloatei lor; o scârbă 
fără nume pe lumea asta îmi umflă pieptul şi-mi îngheţă, 
vâscos, inima, încă o clipă, şi simţii că bătălia va lua sfârşit. 
Îmi dădeam bine seama că legăturile slăbesc. Înţelesei că 
trebuie să fie şi tăiate în mai multe locuri. Cu o hotărâre 
supraomenească, stăm neclintit. 

Socoteala mea nu dăduse greş, şi nici nu suferisem în 
zadar. Într-un târziu, am simţit că sunt liber. Chinga atârna 
în zdrenţe sub mine. Dar iată că bătaia pendulului îmi apăsa 
pieptul. Îmi sfâşia halatul de şiac. 

Tăiase şi rufa de dedesubt. Se mai legănă de două ori şi 
simţii o durere ascuţită în toţi nervii. Sosise însă ceasul 
mântuirii. La un semn făcut cu mâna, liberatorii mei, 
îmbulzindu-se zgomotos, o luară la goană. 

Cu o mişcare hotărâtă, prevăzătoare, înceată şi piezişă, m- 
am strecurat afară, lunecând din strânsoarea chingilor, 
până dincolo de atingerea hangerului. În sfârşit, eram liber, 
cel puţin deocamdată. 

Liber! Dar în gheara Inchiziției. De-abia mă ridicasem de 
pe groaznicul meu pat de lemn şi pusesem piciorul pe 
pardoseala de piatră, când deodată mişcarea diabolicei 
maşinării încetă şi o văzui trasă în sus, prin tavan, de o 
putere nevăzută. A fost o învăţătură de minte care mi-a 
umplut sufletul de deznădejde. Fără doar şi poate că fiecare 
gest al meu fusese supravegheat. Liber! De-abia scăpasem 
de moarte, de chinurile unei anumite agonii, şi eram dat 
pradă altor chinuri, mai rele decât moartea! La gândul 
acesta, mi-am rotit cu înfrigurare ochii peste pereţii de fier 
care mă înconjurau. În încăpere se petrecea ceva 
neobişnuit, o anumită schimbare, de care nu mi-am putut 
da bine seama la început, dar care era vădită. După câteva 
minute ameţitoare, pline de năluciri şi cutremurări, mi-am 


chinuit mintea în zadar cu fel de fel de presupuneri fără 
temei. În răstimpul acela mi-am dat seama pentru întâia 
oară de izvorul acelei licăriri de pucioasă care lumina 
tainiţa. 

Venea dintr-o crăpătură, lată cam de un deget, ce se 
întindea jur-împrejurul hrubei, la poalele zidurilor, care, din 
această pricină, arătau ca şi cum ar fi fost cu totul 
despărțite de podea. Am încercat, dar desigur în zadar, să 
mă uit prin acea deschizătură. 

Tocmai când mă ridicai de jos după ce făcusem încercarea, 
mi se desluşi deodată în minte misterul schimbării 
petrecute în încăpere. 

Băgasem de seamă că, deşi contururile figurilor de pe 
pereţi erau destul de apăsate, culorile lor păreau totuşi 
ofilite şi şterse. Aceste culori căpătaseră acum o strălucire 
orbitoare, o strălucire fără de seamăn, ce se înteţea din 
clipă în clipă şi dădea zugrăvelilor şi diavoleştilor chipuri o 
înfăţişare care ar fi zdruncinat şi nervi mai tari decât ai mei. 
Ochi de demoni, de o sălbatică şi macabră agerime, mă 
aţinteau, scânteietori, de pretutindeni, de acolo de unde nu 
puteau fi văzuţi mai înainte, lucind cu lugubra strălucire a 
unei flăcări pe care nu puteam să mi-o închipui ireală. 

reală! Chiar pe când stăm şi răsuflăm, îmi pătrunse în 
nări aburul fierbinte încins. Un miros înecăcios se răspândi 
în temniţă. O văpaie tot mai aprinsă se înteţea din clipă în 
clipă în acei ochi fioroşi, pironiţi asupra chinurilor mele. O 
lumină purpurie şi bogată se revărsa peste sângeroasele 
grozăvii zugrăvite. Gâfâiam! Abia mai îmi trăgeam 
răsuflarea. Nu mai încăpea îndoială asupra scopului 
urmărit de călăii mei. Oh! Cei mai neînduplecaţi dintre 
călăi. Oh! Cei mai demonici dintre oameni! M-am tras din 
faţa metalului arzător înspre mijlocul hrubei. 

Pe lângă teama de nimicire prin foc ce mă ameninţa, 
gândul la răcoarea din fântmă mi se revărsa în suflet ca un 
balsam. M-am repezit până la marginea ei dătătoare de 


moarte, mi-am holbat ochii spre fund. Strălucirea tavanului 
învăpăiat o lumina până în adâncurile cele mai tainice. 

Timp de o clipă, totuşi, o clipă de groază, mintea mea n-a 
vrut să dea crezare înţelesului celor ce am văzut. Dar într- 
un sfârşit el şi-a tăiat drum prin sufletul meu cu de-a sila, 
arzând ca un foc în mintea mea cutremurată. Oh! De-aş 
avea glas să vorbesc! Oh! Ce grozăvie! Oh! 

Mai bine orice altă grozăvie, numai asta nu! Cu un răcnet, 
mă repezii departe de marginea puţului, îmi îngropai faţa în 
palme şi izbucnii într-un plâns amar. 

Căldura creştea cu repeziciune, şi încă o dată privii în sus, 
tremurând ca scuturat de friguri. Se făcuse în hrubă încă o 
schimbare, dar de astă dată o vădită schimbare în formă. 
Ca şi mai înainte, m-am străduit zadarnic la început să-mi 
dau seama sau să înţeleg ce se petrece. Dar n-am fost lăsat 
multă vreme în îndoială. Pentru că îi scăpasem de două ori 
din gheară, răzbunarea Inchiziției se grăbea cât putea şi nu 
mai era de glumit cu regele tuturor spaimelor. Încăperea 
fusese pătrată. Văzui că două dintre unghiurile ei de fier 
erau acum ascuţite, şi, prin urmare, celelalte două, obtuze. 
Cumplita deosebire dintre ele creştea repede, cu un fel de 
vaiet surd şi plângător. Într-o clipă, încăperea îşi schimbase 
înfăţişarea, căpătând forma unui romb. Dar prefacerea nu 
se opri aici; nici nu nădăjduiam, nici nu doream să se 
oprească. Mi-aş fi lipit de piept zidurile înroşite, ca un 
veşmânt de veşnică pace. 

„Moarte, am strigat eu, orice fel de moarte, dar nu în puț!” 

Ce nebunie! Nu eram oare ţinut să ştiu că numai şi numai 
în puț trebuia să mă împingă fierul cela încins? Puteam eu 
oare să înfrunt dogoarea lui arzătoare? Şi chiar de-aş fi 
putut, cum să mă împotrivesc apăsării lui? lar acum rombul 
se alungea mereu, tot mereu, cu o iuţeală care nu-mi mai 
lăsa răgaz pentru gândire. Centrul acestuia şi, fireşte, 
lăţimea lui cea mai mare veneau tocmai deasupra abisului 
larg deschis. 


Am sărit înapoi, dar pereţii în închidere mă împingeau 
înainte, fără putinţă de împotrivire. În cele din urmă, 
pentru trupul meu chinuit şi plin de arsuri nu mai rămase 
loc pe pardoseala temniţei nici cât să pun piciorul. Nu mai 
luptam, dar chinurile sufletului meu izbucniră într-un ultim 
urlet lung şi puternic, de deznădejde. Simţii că mă clatin pe 
marginea puţului şi-mi întorsei privirea. 

Deodată, o larmă asurzitoare de glasuri omeneşti! O 
izbucnire puternică de trâmbiţe nenumărate. Un vuiet 
sălbatic, de mii şi mii de tunete. Zidurile de foc se dădură 
repede înapoi. O mână întinsă mă apucă de braţ în clipa 
când mă prăbuşeam, leşinat, în abis. Era a generalului 
Lasalle. Oştirea franceză intrase în Toledo10. Inchiziția 
încăpuse pe mâinile duşmanilor săi. 

NOTĂ 

HRUBA şi PENDULUL 


(THE PITAND THE PENDULUM) 


(A; The Gift, 1842; B: Broadway Journal, 17 mai 1845; C: 
Works, 1850) 

Hruba şi pendulul e mai degrabă un studiu asupra groazei 
decât o povestire morală, cum ar fi vrut poate Poe s-o 
conceapă., (V. Buranelli, op. Cit., p. 72.) E una dintre cele 
mai populare nuvele poeşti, „a cărei originalitate constă în 
adunarea şi combinarea unui şir de experienţe nu întru 
totul neverosimile ale protagonistului" (Woodberry, op. Cit., 
p. 343). 

Poe s-a inspirat din literatura de groază tipărită în paginile 
revistei Blackwood's; cât priveşte episodul central, sursa o 
constituie probabil un paragraf din lucrarea lui Thomas 
Dick, Philosophy of Religion (Filosofia religiei), 1825, IV, rv. 
"O dată cu intrarea francezilor în Toledo, în timpul ultimului 
război peninsular, generalul Lasalle a vizitat palatul 
Inchiziției. 


Numărul mare de instrumente de tortură, mai ales cele 
pentru răsucirea mădularelor, ori cazanele ce produc o 
moarte lentă, au trezit oroare chiar şi în minţile soldaţilor 
înăspriţi în focul luptei". E posibil ca Poe să fi consultat 
Anales de la Inquisicion de Espana (Analele Inchiziției din 
Spania) de Juan Antonio Llorente (1756-1823), 2 vol., 
Madrid, 1812, sau, mai probabil, articolele din reviste 
bazate pe cartea lui Llorente. 

Nuvela lui Poe era gata în vara anului 1642. Titlul ei 
figurează în cuprinsul volumului PHANTASY-PIECES, dar e 
tăiat cu o linie. 

Tălmăciri. În franceză: Charles Baudeâaire, Le Puits et le 
pendule, în Revue de Paris, oct. 1852, reed. În Le Pays, 3 şi 
4 aug. 1854 şi în Nouvelles histoires extraordinaires, Michel 
Levy, Paris, 1857. În româneşte: Puţul şi pendula, tălmăcire 
anonimă, în Independenţa, IV, 1861, nr. 17-21; Groapa cu 
apă şi pendulul, tradusă de I. M. Cotorobeş, în Tribuna, VII, 
1890, nr. 178-182; Puţul şi pendula, tălmăcire anonimă, în 
Lectura, I, 1907, nr. 7, pp. 431-441. 

Grădina-peisaj în româneşte de Liviu Cotrău 

Grădina - iată! Ca o preafrumoasă fată, Visând parcă în 
somnul tainic ce-o vrăjea, Cu ochii-nchişi la bolta spre infinit 
căscată; 

De-azur în rai ţinutul cel mândru împletea 

Cunună de lumină - imensă - ce-nflorea: 

Petalele lucinde şi rouă sclipitoare, Scântei rotunde prinse 
de frunzele de-azur, Păreau scăpărătoare stele-n albastra 
înserare. 

Giles Fletcheri 

Nicicând nu s-a pomenit bărbat mai vrednic decât 
prietenul meu, tânărul Ellison2. Era vrednic, căci norocul 
revărsase neîncetat asupra lui belşug de daruri cum nu s-a 
mai văzut. Din leagăn şi până în mormânt el fu mângâiat de 
boarea celei mai înfloritoare prosperităţi. 

Cuvântul „prosperitate” nu-l întrebuinţez aici cu înţelesul 
său pur lumesc sau exterior, ci ca pe un sinonim al fericirii. 


Persoana despre care vorbesc părea hărăzită a povesti 
învăţăturile nebunatice ale lui Turgot, Price, Priestley şi 
Condorcet3 - a ilustra prin exemplul personal ceea ce 
fusese doar pura himeră a perfecţioniştilor. În scurta 
existenţă a lui Ellison îmi pare că am văzut respinsă dogma 
după care în alcătuirea fizică şi spirituală a omului 
sălăşluieşte un principiu ascuns - duşmanul Fericirii. 
Cunoaşterea intimă şi pasionată a carierei sale m-a făcut să 
înţeleg că mizeria speciei umane izvorăşte în general din 
încălcarea câtorva legi simple ale umanităţii, că noi, ca 
specie, avem în stăpânire izvoare încă tăinuite de 
Mulţumire şi că până şi acum, în orbirea şi întunericul ce-au 
cuprins toate speculaţiile prezente în legătură cu marea 
chestiune a Condiţiei Sociale, nu e cu totul exclus ca Omul, 
luat ca individ, să poată fi fericit în anumite împrejurări mai 
neobişnuite şi complet neprevăzute. 

Tânărul meu prieten era adânc pătruns de asemenea idei; 
şi cu atât mai demnă de reţinut este observaţia potrivit 
căreia viaţa lui de necurmate bucurii se datora în mare 
măsură predestinării. Într-adevăr, e limpede că, fără 
această intuiţie filosofică ce adeseori înlocuieşte cu succes 
experienţa, dl Ellison s-ar fi trezit, graţie norocului său 
fantastic în viaţă, în vârtejul comun al Nefericirii care se 
cască înaintea celor foarte înzestrați. Dar intenţia mea 
acum nu e nicidecum aceea de a scrie un eseu despre 
Fericire. Ideile prietenului meu pot fi rezumate în câteva 
cuvinte. El nu admitea decât patru legi invariabile, sau mai 
bine zis condiţii elementare ale Fericirii. Cea mai însemnată 
i se părea exerciţiul fizic în aer liber. Sănătatea obţinută pe 
alte căi, spunea el, nu merită acest nume. Arăta spre 
lucrătorii ogoarelor - singurii oameni care, dintre toate 
păturile sociale, sunt în chip proverbial cei mai fericiţi, după 
care dădea ca exemplu infinitele voluptăţi ale vânătorului 
de vulpi. A doua condiţie era iubirea de femeie. A treia, 
disprețul faţă de ambiţie. A patra, neîncetata urmărire a 
unui ţel, susţinea că, toate celelalte lucruri fiind egale, 


intensitatea fericirii depinde de gradul de spiritualitate al 
ţelului respectiv. 

Spuneam că Ellison era vrednic, căci norocul revărsase 
neîncetat asupra lui belşug de daruri cum nu s-a mai văzut. 
În farmec şi frumuseţe îi întrecea pe toţi bărbaţii. Avea o 
inteligenţă atât de sclipitoare, încât toate cunoştinţele şi le 
însuşea în chip firesc şi intuitiv, fără pic de trudă. Familia sa 
era dintre cele mai ilustre din imperiu. Soţia lui era cea mai 
gingaşă şi mai credincioasă dintre femei. Domeniile sale 
fuseseră dintotdeauna fără hotar. Dar când împlini douăzeci 
şi unu de ani se descoperi că soarta îi rezervase una din 
acele surprize extraordinare care provoacă uimirea celor 
din jur şi care nu rareori schimbă din temelie întreaga 
constituţie morală a norocoşilor beneficiari. Cam cu o sută 
de ani înainte de majoratul dlui Ellison, într-o regiune 
îndepărtată se sfârşise din viaţă un anume domn pe nume 
Seabright Ellison. Acest gentleman reuşise să adune o 
avere fabuloasă şi, neavând rude foarte apropiate, prin 
minte îi trecu ideea năstruşnică de a lăsa averea să se 
acumuleze vreme de un secol după moartea sa. Ocupându- 
se în amănunţime şi cu pricepere de feluritele chipuri în 
care ea putea fi investită, o lasă moştenire celui mai 
apropiat urmaş în viaţă care avea să poarte numele de 
Ellison la capătul celor o sută de ani. S-au făcut numeroase 
încercări de anulare a acestei dispoziţii testamentare, dar 
toate au eşuat din pricina caracterului lor ex post fado5. 
Acest lucru însă trezi invidia guvernului, care nu ezită să 
dea un decret prin care interzicea pe viitor asemenea 
acumulări de capital. Totuşi, decretul nu-l împiedică pe 
tânărul Ellison - urmaşul strămoşului său Seabright - ca la 
cea de-a douăzeci şi una aniversare a zilei sale de naştere 
să intre în posesia unei averi de patru sute cincizeci de 
milioane de dolari6. 

Când fu confirmată ştirea că, într-adevăr, la atât se ridica 
moştenirea, se făcură bineînţeles o sumedenie de speculaţii 
asupra felului în care avea ea să fie întrebuințată. 


Proporţiile ei gigantice, precum şi faptul că era imediat 
disponibilă, îi tulbura şi-i năucea pe toţi cei care se gândeau 
la ea. Pe deţinătorul chiar şi al unei sume apreciabile de 
bani ţi-l puteai imagina realizând o mie şi unu de lucruri. Cu 
o avere doar cu puţin mai mare decât a oricărui alt 
cetăţean, ţi l-ai fi putut uşor închipui abandonându-se până 
la exces distracţiilor mondene; ori vârându-se în politică; ori 
ţintind vreun portofoliu ministerial; ori cumpărându-şi un 
titlu nobiliar; ori construind uriaşe monumente 
arhitecturale; ori colecţionând obiecte de artă; ori jucând 
rolul de generos patron al Literelor şi Artelor; ori 
înscriindu-şi numele printre marile instituţii filantropice. 
Dar având în vedere averea neverosimilă aflată acum în 
stăpânirea tânărului moştenitor, toate aceste ambiţii, ca de 
altfel orice ambiţie comună, păreau lipsite de sens. S-a 
recurs la cifre, dar cifrele mai rău încurcau. Reieşea că 
până şi cu o dobândă de 3 la sută venitul anual de pe urma 
moştenirii urca la nu mai puţin de treisprezece milioane 
cinci sute de mii de dolari, adică un milion o sută douăzeci 
şi cinci de mii pe lună, sau treizeci şi şase de mii nouă sute 
optzeci şi şase pe zi, sau o mie cinci sute patruzeci şi unu pe 
oră, sau douăzeci şi şase de dolari pe fiecare minut de viaţă. 
Calea obişnuită a speculațiilor fu astfel în întregime 
bătătorită. Oamenii nu mai ştiau ce să creadă. Unii au mers 
până acolo încât să presupună că dl Ellison va renunţa 
neîntârziat la cel puţin două treimi din averea sa ca un 
lucru absolut de prisos şi că prin împărţirea acestui belşug 
va pricopsi o armată întreagă de rude. 

N-am fost surprins totuşi să aflu că el de mult luase o 
decizie în legătură cu întâmplarea care stârnise atâtea 
controverse printre prietenii săi. Nici n-am fost prea 
surprins de ceea ce hotărâse. In sensul cel mai larg şi mai 
nobil al cuvântului el era poet, căci mai presus de toate 
înţelegea adevărata natură, măreţele țeluri, suprema glorie 
şi demnitate ale sentimentului poetic. Simţea instinctiv că 
expresia cea mai deplină a acestui sentiment constă în 


crearea unor noi forme de Frumuseţe. Anumite însuşiri, 
rodul educaţiei primite în copilărie sau poate al firii sale, 
dădeau concepţiei sale morale o nuanţă pe care am putea-o 
numi materialistă; şi e foarte probabil că tocmai această 
orientare materialistă să-l fi convins pe nesimţite că cel mai 
propice, dacă nu singurul domeniu legitim de incarnare a 
sentimentului poetic consta în crearea unor noi modele de 
frumuseţe pur fizică. Astfel se întâmplă că nu deveni nici 
muzician, nici poet, întrebuinţând acest din urmă termen în 
accepțiunea sa obişnuită. Ori poate că n-a devenit niciuna, 
nici alta, fiindcă s-a ţinut strict de una dintre ideile sale, 
amintită mai înainte, şi anume că unul din principiile 
esenţiale ale fericirii pe pământ este disprețul faţă de 
ambiţie. Nu e posibil într-adevăr ca deasupra unor genii de 
primă mărime, şi în chip necesar minate de ambiţie, să 
existe alte genii superioare, mai presus de ceea ce numim 
ambiţie? Şi nu-i cu putinţă oare ca genii mult mai mari 
decât Milton să fi preferat să rămână „mute şi neştiute”? 
Socot că lumea n-a văzut încă şi nici că va vedea vreodată, 
doar dacă printr-o serie de întâmplări neprevăzute vreun 
geniu superior va fi silit la eforturi nu tocmai plăcute, acea 
supremă şi triumfătoare desăvârşire a Artei de care este 
fără doar şi poate capabilă natura omenească. 

Dl Ellison nu deveni nici muzician, nici poet, deşi nu era 
om mai îndrăgostit ca el de Muzică şi de Muză. În alte 
împrejurări decât jcele hărăzite de soartă nu-i exclus ca el 
să fi devenit pictor. Sculptura, deşi un domeniu prin natura 
sa riguros poetic, avea o cuprindere şi o semnificaţie prea 
limitate ca să-i fi reţinut cândva atenţia în mod deosebit. lar 
de-acum am amintit deja toate domeniile în care acest 
sentiment poetic, chiar şi în accepțiunea sa mai largă, îşi 
poate găsi căile de exprimare. Mă refer la sensul cel mai 
larg şi mai împărtăşit al ideii conţinute în expresia 
„sentiment poetic”. Dar dl Ellison socotea că cel mai bogat 
şi absolut cel mai firesc şi mai nimerit domeniu fusese 
neglijat orbeşte. Nici o definiţie nu pomenea de grădinarul- 


peisagist ca poet; şi totuşi prietenul meu nu putea să nu 
reţină faptul că prin crearea Grădinii-peisaj i se oferea 
adevăratei muze cea mai măreaţă ocazie. Aici, în nesfârşita 
combinare de noi forme de Frumuseţe se deschidea, într- 
adevăr, cel mai bogat câmp invenţiei sau imaginaţiei, 
elementele de combinat fiind, dintotdeauna şi în proporţie 
covârşitoare, dintre cele mai minunate din câte se găseau 
pe pământ. În puzderia de forme şi de culori ale arborilor şi 
ale florilor recunoştea efortul cel mai direct şi mai energic 
al Naturii întru crearea Frumuseţii fizice. Iar întru 
călăuzirea sau concentrarea acestui efort, sau şi mai 
potrivit, întru adaptarea lui la ochii care aveau să-l vadă pe 
pământ, înţelegea c-ar trebui să întrebuinţeze cele mai 
bune mijloace, să lucreze cât mai eficient, împlinindu-şi 
astfel destinul de Poet. 

„Întru adaptarea lui la ochii care aveau să-l vadă pe 
pământ.” Prin explicaţia pe care o dădea acestor cuvinte dl 
Ellison a contribuit mult la rezolvarea a ceea ce întotdeauna 
mi se păruse o enigmă. Mă refer la faptul (pe care doar cei 
ignoranţi îl dispută) că în Natură nu afli acele combinaţii de 
peisaje pe care-i capabil să le zămislească un pictor de 
geniu. Paradisurile strălucitoare din pânzele lui Claude? nu 
pot fi găsite în realitate. Chiar şi la cele mai încântătoare 
peisaje naturale vei descoperi un defect sau un exces - o 
grămadă de excese şi de defecte. 

Chiar dacă părţile componente, luate separat, ar întrece în 
măiestrie fie şi pe cel mai talentat artist, îmbinarea acestor 
părţi va fi mereu susceptibilă de perfecţiune. Pe scurt, nu 
există poziţie din care, privind atent, ochiul artistului să nu 
poată surprinde un cusur în ceea ce cu un termen tehnic se 
numeşte compoziţia peisajului natural. Şi totuşi cât de 
inteligibil e totul! În toate celelalte privinţe suntem instruiți 
pe bună dreptate să considerăm supremaţia Naturii. În 
privinţa detaliilor evităm concurenţa. Cine se încumetă să 
imite culorile unei lalele sau să corijeze proporţiile unei 
lăcrimioare? Criticul care afirmă despre o sculptură sau 


despre un portret că „Natura trebuie mai curând înnobilată 
decât imitată” se înşală. În pictură sau în sculptură, orice 
combinaţie de aspecte ale frumuseţii umane nu face decât 
cel mult să se apropie de frumuseţea omenească vie şi 
vibrantă care ne bucură existenţa de zi cu zi. Byron, care 
adeseori a greşit, n-a greşit spunând: 

Văzut-am frumuseţe mai vie, mai reală, Decât cea fără 
noimă din piatra ideală8. 

Numai în privinţa peisajului se adevereşte principiul 
criticului; simţindu-l adevărat aici, doar impulsul îndrăzneţ 
al spiritului de generalizare l-a îndemnat să-l declare 
adevărat în toate domeniile Artei. Repet: simţindu-l 
adevărat aici. Căci simţirea nu-i nici fandoseală, nici himeră. 

Matematicile nu oferă demonstraţii mai absolute decât 
sentimentul pe care Arta sa îl transmite artistului. Nu 
numai că el crede, dar ştie precis că adevărata Frumuseţe e 
alcătuită exclusiv din asemenea îmbinări aparent arbitrare 
de materie sau formă. Totuşi, motivele sale nu s-au 
maturizat îndeajuns ca să capete expresie. Rămâne ca o 
analiză mai profundă decât a cunoscut până acum lumea să 
le cerceteze în amănunţime şi să le exprime. Cu toate 
acestea el e întărit în opiniile sale, izvorâte din instinct, de 
glasul tuturor confraţilor săi. Să admitem că o compoziţie e 
defectuoasă; să admitem că se operează o corecție în 
simpla îmbinare a formelor sale; să admitem că această 
corecție e supusă judecății tuturor artiştilor din lume; 
fiecare va recunoaşte că ea a fost necesară. Ba mai mult: 
pentru remedierea defectului din compoziţia respectivă 
fiecare membru al confreriei va sugera, independent de 
ceilalţi, o corecție identică. 

Repet: Natura e susceptibilă de „înnobilare” numai în ce 
priveşte aranjamentul sau combinarea elementelor 
peisajului; prin urmare susceptibilitatea ei de perfecţionare 
doar sub acest unic aspect era un mister pe care nu 
izbutisem să-l descifrez până atunci. Dl Ellison a fost acela 
care mi-a sugerat pentru prima oară ideea că ceea ce noi 


socoteam drept perfecţionare sau înnobilare a frumuseţii 
naturale însemna într-adevăr acest lucru, dar numai din 
punctul de vedere al pământenilor sau oamenilor; că orice 
modificare sau perturbare a decorului primitiv ar putea 
avea un efect negativ asupra tabloului, dacă am reuşi să ne 
imaginăm acest tablou privit pe toată întinderea sa dintr-un 
punct îndepărtat de pe cer. „E uşor de înţeles”, afirma dl 
Ellison, „că ceea ce-ar putea corecta un detaliu examinat 
din apropiere ar putea vătăma efectul general, sesizat de la 
o distanţă mai mare”. Vorbea cu căldură despre acest 
subiect, subliniind nu atât imediata sau evidenta lui 
importanţă (care e mică), cât natura concluziilor la care el 
ar putea conduce, sau sugestiile colaterale pe care le-ar 
putea corobora sau susţine. E posibil să existe o categorie 
de fiinţe, cândva omeneşti, dar acum ascunse privirii 
oamenilor, pentru ale căror contemplare şi aleasă preţuire 
a frumuseţii, mai mult decât pentru ale noastre, Dumnezeu 
a izvodit marea grădină-peisaj a întregului pământ. 

În cursul discuţiei noastre tânărul meu prieten nu pierdu 
ocazia să citeze câteva pasaje dintr-un scriitor care se 
spune c-ar fi tratat bine această temă. 

„Cât priveşte grădina-peisaj”, scrie el, „există de fapt doar 
două stiluri: natural şi artificial. Primul caută să evoce 
frumuseţea originară a naturii, adaptându-şi mijloacele la 
decorul din jur; cultivând arbori în armonie cu colinele şi 
şesurile învecinate; descoperind şi punând în practică 
minunatele raporturi de mărime, proporţie şi culoare, care, 
ascunse privirii omului de rând, se destăinuie pretutindeni 
cercetătorului experimentat într-ale naturii. Roadele stilului 
natural în arta grădinăritului se văd mai curând în lipsa 
oricărui defect sau nepotrivire în precumpănirea unei 
armonii şi ordini perfecte decât în producerea unor minuni 
sau miracole speciale. Stilul artificial are tot atâtea varietăţi 
câte gusturi sunt de satisfăcut. El are un anume raport 
general cu variatele stiluri din arhitectură. Sunt aleile şi 
refugiile impunătoare din Versailles; terasele italiene; şi 


vechiul stil englezesc, mixt şi variat, care se leagă 
întrucâtva de arhitectura gotică elizabethană. Orice s-ar 
spune împotriva abuzurilor stilului artificial, îmbinarea artei 
pure cu decorul natural al unei grădini îi sporeşte enorm 
frumuseţea. Aceasta place ochiului, întrucât oferă atât un 
spectacol al ordinii şi al proiectului, cit şi o lecţie morală. O 
terasă cu o veche balustradă, năpădită de muşchi, evocă 
imediat ochiului minunatele forme ce s-au perindat pe acolo 
odinioară. Chiar şi cea mai palidă urmă de artă e o mărturie 
a grijii şi a interesului omenesc”. 

„Din ce-am spus până acum”, zise dl Ellison, „vei înţelege 
că resping ideea exprimată aici de „evocare a frumuseţii 
originare a naturii”. 

Frumuseţea originară nu e niciodată egală cu cea care 
poate fi recreată. 

Fireşte, contează enorm alegerea unui loc cu 
posibilităţi1 0. Ceea ce-am spus în legătură cu „descoperirea 
şi punerea în practică a minunatelor raporturi de mărime, 
proporţie şi culoare” nu e decât o exprimare vagă, care 
poate însemna mult mai puţin sau nimic, şi care nu-i câtuşi 
de puţin un îndreptar. Că adevăratele „roade ale stilului 
natural în arta grădinăritului se văd mai curând în lipsa 
oricărui defect sau nepotrivire decât în producerea unor 
minuni sau miracole speciale” e o propoziţie mult mai 
nimerită pentru a descrie modesta inteligenţă a gloatei 
decât visurile înaripate ale omului de geniu. Meritul sugerat 
e în cel mai bun caz unul negativ, ţinând de o anume critică 
mioapă, care în literatură l-ar ridica în slăvi pe Addison. 
Adevărat, câtă vreme meritul constând în simpla evitare a 
oprobriului se adresează direct inteligenţei, putând fi astfel 
prefigurat de Regulă, supremul merit care arde şi palpită în 
sânul invenţiei sau al creaţiei nu poate fi înţeles decât în 
lumina roadelor sale. Regula nu se aplică decât calităţilor 
cumpănirii, virtuţilor ce neagă sau înfrânează. Dincolo de 
acestea arta criticii nu poate decât să sugereze. 


Putem fi învăţaţi să durăm o Odisee, dar în zadar ni se va 
spune cum să concepem o Furtună, un Infern, unPrometeu 
înlănţuit, o Privighetoare, ca aceea a lui Keats, de pildă, sau 
ca „Planta sensibilă” a lui Shelley11. 

Dar odată lucrul făcut şi minunea înfăptuită, iată cum 
capacitatea de înţelegere devine universală. Sofiştii şcolii 
negative, care, neputând să creeze, luaseră arta în 
derâdere, aplaudă acum cel mai tare. Ceea ce în stare de 
embrion, de crisalidă, le jignea raţiunea rece şi calculată, 
odată ajunsă la matura sa realizare, nu încetează să le 
stârnească admiraţia dintr-un instinct al frumosului sau al 
sublimului”. 

„Cât priveşte notaţiile autorului nostru pe marginea 
stilului artificial”, urmă Ellison, „ele ridică mai puţine 
obiecţii. „imbinarea artei pure cu decorul natural al unei 
grădini îi sporeşte enorm frumuseţea." 

E un lucru adevărat; la fel de adevărată e şi observaţia 
privind sensul interesului uman. Repet: principiul formulat 
aici e de netăgăduit, dar s-ar putea să existe ceva chiar şi 
dincolo de el. S-ar putea să existe ceva în deplin acord cu 
principiul sugerat - ceva de neatins cu mijloacele de care 
dispune omenirea, totuşi ceva care, odată atins, ar conferi 
grădinii-peisaj un farmec infinit mai stăruitor decât cel 
izvorât doar din interesul pur omenesc. Un adevărat poet, 
beneficiind de resurse băneşti extraordinare ar putea, 
păstrând totuşi ideea necesităţii artei, a interesului sau a 
culturii, să-şi îmbogăţească atât de mult proiectele cu noi şi 
variate forme de frumuseţe, încât să poată transmite 
sentimentul unei intervenţii supranaturale. Se va vedea că, 
odată realizat acest lucru, el va păstra toate avantajele 
interesului ori ale proiectului, eliberându-şi în acelaşi timp 
opera de rigorismul şi tehnicismul Artei. Chiar şi în cea mai 
neagră pustietate, chiar şi în cel mai sălbatic şi mai 
neumblat ungher al Naturii neprihănite se vădeşte arta 
unui Creator; totuşi, această artă se vădeşte doar spiritului 
reflexiv; ea nu posedă nicidecum forţa irezistibilă a 


sentimentului. Prin urmare, dacă ne imaginăm acest sens al 
Proiectului Divin ca fiind armonizat într-un grad măsurabil; 
dacă ne închipuim un peisaj ale cărui stranietate12, 
urieşenie, desăvârşire şi splendoare vor inspira toate 
laolaltă ideea de cultură sau grijă sau supraveghere din 
partea unor inteligenţe superioare, totuşi înrudite cu 
oamenii - atunci sentimentul interesului va fi păstrat, în 
vreme ce Arta va căpăta aerul unei Naturi intermediare sau 
secundare - o Natură care nu e nici Dumnezeu, nici 
emanaţia lui Dumnezeu, dar care totuşi e Natură în sensul 
că e opera îngerilor care planează între om şi Dumnezeu". 

În hotărârea de a-şi sacrifica imensa avere întruchipării 
unei asemenea viziuni, în exerciţiile fizice în aer liber - 
urmarea faptului că veghea personal la executarea 
planurilor sale - în țelul pe care aceste planuri îl revelau 
continuu şi neîncetat, în înalta spiritualitate a ţelului însuşi, 
în disprețul faţă de ambiţie, ceea ce-l făcea mai curând să 
simtă decât să afecteze şi, în sfârşit, în tovărăşia şi 
dragostea unei soţii devotate spera 

Ellison să găsească - şi într-adevăr a găsit - izbăvire de 
grijile curente ale Omenirii, precum şi o fericire mult mai 
intensă decât a luminat vreodată răpitoarele reverii ale 
Doamnei de Stael13. 


SFÂRŞIT