Edgar Allan Poe — Schite, Nuvele, Povestiri V2

Edgar Allan Poe 


Edgar Allan Poe 


SCHIŢE, NUVELE, 
POVESIIRI 


Vol. 2 


CUPRINS: 
Misterul lui Marie Roget 5 
Urmare la Crimele din Rue Morgue 5 
Inima destăinuitoare 43 
Cărăbuşul de aur 48 
Pisica neagră 80 
Escrocheria considerată ca una dintre ştiinţele exacte 93 
Ochelarii 103 
Lada dreptunghiulară 124 
Poveste din Munţii Colţuroşi 134 
Îngropat de viu 143 
Scrisoarea furată 155 
Sistemul doctorului Catran şi al profesorului Pană 171 
Revelaţie mesmerică 188 „Iu eşti omul acela!” 199 
POVESTIRI 1644-1845 211 
Farsa cu balonul 211 
BALONUL 212 
JURNALUL 216 
Contribuţii nesemnate la revista Public Ledger 223 
Îngerul Bizarului - O bufonadă 231 
Clopotarii elveţieni 240 
Byron şi domnişoara Chaworth 242 
Viaţa literară a domnului Bob Cutărică 244 
A o mie şi doua poveste a Şeherezadei 261 
Câteva vorbe cu o mumie 277 
POVESTIRI 1645-1846 296 
Câteva secrete din temniţa revistelor 296 


Puterea cuvintelor 300 

Demonul perversităţii 306 

Faptele în cazul domnului Valdemar 312 
Şobolanii de la teatru 322 

Sfinxul 323 

Butoiul de Amontillado 328 
Domeniul Arnheim 336 

POVESTIRI 1847-1849 348 
Mellonta Tauta 348 

O profeție 3603 

Un pretins Crichton 366 

Cabana lui Landor 368 
Hopa-Broscuţă 378 

Descoperirea lui von Kempelen 387 
X-înd un palaglab 394 

Farul 400 


Misterul lui Marie Rogetil 

Urmare la Crimele din Rue Morgue?2 „Es giebt eine Reihe 
idealischer Be-gebenheiten, die der Wirklichkeit parallel 
lâuft. Selten fallen sie zusammen. Menschen und Zufălle 
modifiziren gewohnlich die idealische Begebenheit, so dass 
sie unvollkommen erscheint, und ihre Folgen gleichfalls un- 
vollkommen sind. So bei der Reformation; statt des 
Protestantismus kam das Lutherthum hervor.”3 

Novalis4, Moralische Ansichten. 

Puţine sunt acele persoane, chiar printre cei mai calmi 
gânditori, care să nu fi fost atrase uneori de o vagă şi totuşi 
vibrantă cvasicredinţă în supranatural, de coincidenţe de o 
natură aparent atât de miraculoasă încât, ca simple 
coincidenţe, intelectul a fost incapabil să le accepte. 
Asemenea sentimente - căci cvasicredinţele despre care 
vorbesc nu au niciodată întreaga putere a gândului - sunt 
rareori pe deplin înăbuşite altfel decât prin recurs la teoria 


hazardului sau, cum i se mai spune tehnic, calculul 
probabilităților. Ei bine, acest calcul este în esenţa sa pur 
matematic; şi astfel avem anomalia ca lucrul cel mai rigid şi 
mai exact din domeniul ştiinţei să fie aplicat umbrei şi 
spiritului celui mai intangibil din domeniul speculaţiei. 

Amănuntele extraordinare pe care sunt chemat acum să le 
fac publice vor alcătui, după cum se va vedea, cât priveşte 
desfăşurarea în timp, prima parte dintr-o serie de 
coincidenţe aproape de neînțeles, a căror parte a doua sau 
încheiere va fi recunoscută de toţi cititorii în recentul 
asasinat asupra lui MARY CECILIA ROGERS, petrecut în 
New York. 

Când într-o lucrare intitulată Crimele din Rue Morgue am 
încercat, în urmă cu aproape un an, să zugrăvesc câteva 
însuşiri cu totul remarcabile ale alcătuirii mentale a 
prietenului meu, cavalerul C. Auguste Dupin, nu mă 
gândeam că voi reveni vreodată asupra acestui subiect. 
Această zugrăvire a caracterului său constituia scopul meu; 
iar acest scop a fost atins în succesiunea de împrejurări ce 
aveau să dovedească idiosincrasia lui Dupin. Aş fi putut 
aduce şi alte exemple, dar n-aş fi dovedit mai multe. 
Evenimente recente însă, în surprinzătoarea lor 
desfăşurare, mi-au atras atenţia asupra mai multor 
amănunte care vor avea întrucâtva aerul unei mărturisiri 
smulse cu forţa. Auzind eu ce am auzit de curând, ar fi într- 
adevăr ciudat dacă aş trece sub tăcere ceea ce am auzit şi 
am văzut cu atâta timp în urmă. 

După ce a luat sfârşit tragedia iscată prin moartea lui 
madame L.'Espanaye şi a fiicei sale, cavalerul numaidecât îşi 
abătu atenţia de la această întâmplare şi recăzu, după 
vechiul său obicei, într-o reverie sumbră. Având din 
totdeauna o înclinaţie spre abstracţiune, m-am alăturat şi 
eu degrabă umorii sale; şi continuând să ocupăm 
apartamentul nostru din Faubourg Saint Germain, am lăsat 
în voia întâmplării Viitorul şi ne-am abandonat fără griji 


Prezentului, întreţesând cu vise lumea plicticoasă din jurul 
nostru. 

Dar aceste vise nu erau chiar fără întreruperi. Se poate 
lesne presupune că rolul jucat de prietenul meu în drama 
din Rue Morgue nu putea să nu-şi lase amprenta asupra 
închipuirilor poliţiei pariziene. În rândul agenţilor ei, 
numele lui Dupin ajunsese un cuvânt familiar. Caracterul 
simplu al deducţiilor prin care acesta dezlegase misterul 
nefiind dezvăluit niciodată, nici măcar prefectului de poliţie, 
şi nimănui altcuiva decât mie, nu-i surprinzător, desigur, că 
afacerea era considerată un lucru aproape miraculos sau că 
însuşirile analitice ale cavalerului i-au adus acestuia 
creditul acordat intuiţiei. Francheţea lui l-ar fi făcut să 
dezmintă în faţa oricărui curios o astfel de prejudecată; însă 
firea lui indolentă îi interzicea să se mai frământe din 
pricina unui subiect care încetase de mult să-l mai 
intereseze. Aşa s-a întâmplat că el se trezi steaua 
călăuzitoare spre care se îndreptau ochii poliţiei; şi nu 
puţine au fost cazurile în care se făcură încercări din partea 
prefecturii de poliţie de a-i folosi serviciile. Unul dintre cele 
mai remarcabile cazuri a fost uciderea unei tinere cu 
numele de Marie Roget. 

Acest eveniment avu loc cam la doi ani după atrocitățile 
din Rue Morgue. Marie, ale cărei nume de botez şi de 
familie vor atrage numaidecât atenţia prin asemănarea lor 
cu cele ale nefericitei „fetişcane cu ţigările”, era singura 
fiică a văduvei Estelle Roget. Tatăl ei murise pe când ea era 
încă o copilă şi, din clipa morţii lui până cu vreo 
optsprezece luni înainte de asasinatul ce face subiectul 
povestirii noastre, mama şi fiica locuiau împreună în Rue 
Pavâe-Saint-Andree5, madame ţinând un pension şi fiind 
ajutată de Marie. Lucrurile merseră astfel până când 
aceasta din urmă împlini vârsta de douăzeci şi doi de ani, 
când neasemuita ei frumuseţe atrase atenţia unui negustor 
de parfumuri care ocupa una dintre prăvăliile situate la 
parterul lui Palais Royal şi printre ai cărui muşterii se 


numărau îndeosebi aventurierii fără căpătâi care bântuiau 
acea vecinătate. Monsieur Le Blanc era conştient de 
avantajele ce decurgeau din prezenţa în parfumeria sa a 
frumoasei Marie, iar propunerea lui mărinimoasă fu 
bucuros acceptată de fată, deşi cu oarecare ezitare de 
madame. 

Aşteptările negustorului au fost împlinite şi curând 
saloanele lui au ajuns vestite graţie farmecelor drăgălaşei 
grisette7. Ea se afla deja în slujba lui de aproape un an 
când admiratorii ei fură luaţi prin surprindere de 
neaşteptata ei dispariţie din prăvălie. Monsieur Le Blanc nu 
putea da nici o lămurire în legătură cu absenţa ei, iar 
madame Roget era înnebunită de spaimă şi îngrijorare. 
Imediat ziarele luară în stăpânire acest subiect, iar poliţia 
era tocmai pe punctul de a întreprinde cercetări serioase 
când, într-o frumoasă dimineaţă, după ce trecuse deja o 
săptămână, Marie, teafără şi sănătoasă, însă cu un vag aer 
de tristeţe, îşi făcu din nou apariţia la obişnuita ei tejghea 
din parfumerie. Orice anchetă în afară de cea cu caracter 
particular a fost, se înţelege, sistată numaidecât. Monsieur 
Le Blanc se declară total neştiutor, ca mai înainte. 

Marie, împreună cu madame, răspunse la toate 
întrebările, cum că-şi petrecuse ultima săptămână în casa 
unei rude de la ţară. Astfel, afacerea se stinse şi fu în 
general uitată; căci fata, ca să se ferească, pare-se, de 
curiozitatea impertinentă a unora, curând îşi luă rămas-bun 
pentru totdeauna de la negustorul de parfumuri şi-şi căută 
refugiul în casa mamei sale din Rue Pavee-Saint-Andree. 

După vreo cinci luni de la întoarcerea ei acasă, prietenii ei 
se alarmară de neaşteptata ei dispariţie pentru a doua 
oară. Trecură trei zile fără să se fi auzit nimic de ea. În a 
patra, cadavrul ei fu găsit plutind pe Sena, în apropiere de 
malul opus cartierului unde se află Rue Pavee-Saint-Andree, 
într-un loc nu prea îndepărtat de vecinătatea pustie 
cunoscută sub numele de Barriere du Roule9. 


Atrocitatea acestei crime (căci din capul locului era 
evident că se comisese o crimă), tinereţea şi frumuseţea 
victimei, însă mai presus de toate faima ei de mai înainte 
produseră o adâncă tulburare în minţile sensibililor 
parizieni. Nu-mi pot aminti de nici o întâmplare 
asemănătoare care să fi produs un efect atât de adânc şi de 
stăruitor. Vreme de câteva săptămâni în discuţiile despre 
această problemă de mare interes au fost uitate chiar şi 
cele mai însemnate chestiuni politice ale zilei. Prefectul 
făcea eforturi ieşite din comun; şi, fireşte, fură puse în 
mişcare forţele întregii poliţii pariziene. 

Imediat după descoperirea cadavrului, nimeni nu-şi 
închipuia că ucigaşul va reuşi să scape multă vreme de 
urmărirea ce fusese numaidecât pusă la cale. Abia după ce 
trecuse o săptămână se crezu de cuviinţă să se ofere o 
recompensă; şi chiar şi atunci această recompensă se limita 
la o mie de franci. În acest răstimp, cercetările îşi urmau 
cursul cu vigoare, chiar dacă nu întotdeauna cu chibzuinţă, 
şi numeroşi indivizi fură anchetați fără nici un rezultat; în 
acelaşi timp, în lipsa permanentă a oricărui fir conducător 
în acest mister, nerăbdarea publicului crescuse enorm. La 
capătul celei de-a zecea zi se socoti nimerit să se dubleze 
suma propusă iniţial; şi în cele din urmă, trecând şi cea de-a 
doua săptămână fără ca ea să fi dus la vreo descoperire, iar 
prejudecata ce exista dintotdeauna la Paris împotriva 
poliţiei răbufnind în câteva serioase emeutes10, prefectul 
îşi asumă răspunderea de a oferi suma de douăzeci de mii 
de franci pentru „condamnarea asasinului” sau, dacă se va 
dovedi că erau implicaţi mai mulţi, „pentru condamnarea 
fiecăruia dintre asasini”. În înştiinţarea ce anunţa această 
răsplată se făgăduia iertarea deplină a oricărui complice 
care ar fi făcut mărturisiri împotriva părtaşului său; la toate 
acestea era anexat, oriunde apărea înştiinţarea, un afiş 
privat al unui comitet de cetăţeni care oferea zece mii de 
franci în plus faţă de suma propusă de prefectura de 
poliţie1 1, întreaga recompensă se ridica astfel la nu mai 


puţin de treizeci de mii de franci, ceea ce poate fi socotită o 
sumă extraordinară, dacă luăm în considerare condiţia 
umilă a fetei şi frecvenţa sporită în marile oraşe a unor 
atrocități precum cea descrisă. 

Nimeni nu se îndoia acum că misterul acestei crime va fi 
adus de îndată la lumină. Însă cu toate că într-un caz sau 
două se făcură arestări ce promiteau o dezlegare, nu se 
descoperi nimic care să-i implice pe suspecți; astfel încât 
aceştia fură eliberaţi numaidecât. Oricât ar părea de ciudat, 
trecu şi a treia săptămână de la descoperirea cadavrului, şi 
trecu fără să fie aruncată nici o lumină asupra acestui caz, 
înainte ca măcar cel mai neînsemnat zvon în legătură cu 
evenimentele ce tulburaseră într-atât opinia publică să fi 
ajuns la urechile lui Dupin şi ale mele. Adânciţi în 
cercetările ce ne absorbeau întreaga atenţie, se scursese 
aproape o lună de când niciunul din noi nu mai ieşise din 
casă, nici nu primise vreun vizitator şi nu-şi aruncase decât 
în treacăt ochii asupra articolelor politice mai de seamă de 
prin gazete. Primele informaţii despre crimă ne-au fost 
aduse de G. În persoană12. Acesta veni degrabă în după- 
amiaza zilei de 13 iulie a anului 18... Şi rămase la noi până 
noaptea târziu. Era foarte supărat că toate strădaniile lui 
de a-i încolţi pe asasini eşuaseră. Reputația lui - aşa spunea 
dumnealui cu aerul său specific parizian - era în joc. Chiar 
şi onoarea lui era vizată. Ochii lumii erau aţintiţi asupra lui; 
şi, într-adevăr, nu era sacrificiu pe care să nu fi fost dispus 
să-l facă pentru dezlegarea misterului. Îşi încheie acest 
discurs destul de hazliu cu un compliment pentru ceea ce îi 
făcea plăcere să numească tactul lui Dupin, făcându-i 
acestuia o propunere directă şi bineînţeles generoasă, a 
cărei natură precisă nu mă simt împuternicit să o dezvălui, 
însă care nu are nici o legătură cu subiectul propriu-zis al 
naraţiunii mele. 

Complimentul, prietenul meu îl respinse cât putu mai bine, 
însă propunerea o primi numaidecât, deşi avantajele ei erau 
cu totul provizorii. O dată înţeleşi asupra acestui punct, 


prefectul se lansă pe loc în explicarea propriilor sale 
ipoteze, presărându-le cu lungi comentarii asupra probelor; 
pe care noi nu le aveam încă la îndemână. Vorbi îndelung şi, 
neîndoielnic, savant în vreme ce eu lansam din când în când 
câte o sugestie pe măsură ce noaptea se scurgea 
somnoroasă. Dupin, şezând neclintit în fotoliul său 
dintotdeauna, era întruparea atenţiei respectuoase. Purtase 
ochelarii pe toată durata întrevederii; şi câte o privire 
răzleaţă pe sub sticlele lor verzi13 era suficientă pentru a 
mă convinge că, deşi pe tăcute, dormise adânc în tot 
răstimpul de şapte-opt ceasuri grele ca plumbul ce 
precedară plecarea prefectului. 

În dimineaţa următoare am procurat de la prefectura de 
poliţie un raport amănunţit asupra tuturor probelor 
obţinute, iar de la redacţiile diverselor gazete câte un 
exemplar din fiecare ziar în care s-a publicat vreo 
informaţie însemnată în legătură cu această tristă 
întâmplare. 

Lăsând la o parte tot ce era vădit eronat, această masă de 
informaţii se prezenta astfel: 

Marie Roget părăsise casa mamei sale din Rue Pavee- 
Saint-Andree pe la orele nouă, duminică dimineaţa, în ziua 
de 22 iunie 18... La plecare îl anunţase pe un anume 
monsieur Jacques St. Eustache14 şi numai pe dânsul de 
intenţia ei de a-şi petrece ziua la o mătuşă care locuia în 
Rue des Dromes. Rue des Drâmes e o stradă scurtă şi 
îngustă, însă foarte populată, nu departe de malurile 
fluviului şi la o distanţă de vreo două mile pe drumul cel mai 
direct cu putinţă de pension-ul lui madame Roget. St. 
Eustache era peţitorul oficial al lui Marie, acesta locuind şi 
luând mesele la pension. El urma să plece după logodnica 
lui pe înserat şi să o însoţească până acasă. În acea după- 
amiază însă se întâmplă să plouă cu găleata; şi 
presupunând că ea va rămâne toată noaptea la mătuşa ei 
(cum mai făcuse şi în alte rânduri), el socoti că nu era 
nevoie să-şi ţină promisiunea. După ce se înnoptase, 


madame Roget (care era o bătrână infirmă în vârstă de 
şaptezeci de ani) fu auzită exprimându-şi temerea „că nu 
are să o mai vadă niciodată pe Marie”; dar această vorbă a 
ei atrase prea puţină atenţie în acel moment. 

Luni se descoperi că fata nu fusese în Rue des Dromes; şi 
când ziua se scurse fără nici o veste de la ea, fu pornită o 
cercetare pe timp de noapte în câteva puncte din oraş şi în 
împrejurimi. Totuşi abia în a patra zi de la dispariţia ei se 
află câte ceva mai demn de luat în seamă în privinţa ei. În 
acea zi (miercuri, 25 iunie), un anume monsieur 
Beauvais15, care, împreună cu un prieten, întrebase de 
Marie în apropiere de Barriere du Roule, pe celălalt mal al 
Senei, în apropiere de Rue Pavee-Saint-Andree, fu informat 
că tocmai fusese adus la mal de către nişte pescari un 
cadavru ce fusese găsit plutind pe apă. Văzând cadavrul, 
Beauvais, după o oarecare ezitare, îl identifică drept cel al 
vânzătoarei de parfumuri. Prietenul lui îl recunoscu mai 
prompt. 

Chipul acestuia era mânjit cu sânge închegat, din care o 
parte i se prelinsese pe gură. Nu se vedea nici urmă de 
spumă, ca în cazul celor înecaţi. Țesutul celular nu era 
decolorat. În jurul gâtului avea vânătăi şi urme de degete. 
Braţele îi erau încrucişate pe piept şi înţepenite. Pumnul 
drept îi era încleştat, iar cel stâng pe jumătate deschis. Pe 
încheietura stângă se vedeau două excoriaţii circulare, 
aparent urmele frânghiilor sau ale unei frânghii răsucite de 
mai multe ori. O parte a încheieturii drepte era şi ea foarte 
roasă, la fel spinarea, pe toată întinderea ei, dar mai ales 
omoplaţii. Ca să poată aduce la mal cadavrul, pescarii îl 
legaseră cu o frânghie, însă niciuna dintre excoriaţii nu 
fusese provocată de acest lucru. Muşchii gâtului erau foarte 
umflaţi. Nu se vedeau nici un fel de tăieturi sau vânătăi de 
pe urma vreunor lovituri. Se găsi o bucată de şiret atât de 
strâns legat în jurul gâtului, încât era ascuns privirii; era 
complet îngropat în carne şi fixat cu un nod care se afla 
chiar sub urechea stângă. Numai atât ar fi fost suficient ca 


să-i producă moartea. Raportul medical vorbea convingător 
despre caracterul virtuos al moartei. Aceasta fusese supusă, 
se spunea, unor violenţe brutale. Când a fost găsit, cadavrul 
era într-o asemenea stare, încât prietenii nu avură nici o 
dificultate în a-l recunoaşte. 

Rochia era în mare parte ruptă şi altminteri răvăşită. Din 
veşmântul exterior o fâşie lată cam de o palmă fusese 
sfâşiată de la tiv până la talie, fără însă să fi fost smulsă de 
tot. Era înfăşurată de trei ori în jurul taliei şi prinsă la spate 
într-un fel de nod. Fusta de sub tunică era din muselină 
fină, iar din aceasta fusese sfâşiată cu totul o fâşie lată de 
optsprezece țoli - sfâşiată pe o lungime egală şi cu multă 
grijă. Fâşia fu găsită înfăşurată destul de larg în jurul 
gâtului şi prinsă într-un nod zdravăn. Deasupra fâşiei de 
muselină şi a bucății de şiret erau legate panglicile unei 
pălării ce atârna la spate. Nodul cu care erau legate 
panglicile pălăriei nu părea făcut de o femeie, ci era un fel 
de laţ sau nod marinăresc. 

După identificarea cadavrului, acesta n-a fost dus, ca de 
obicei, la morgă (această formalitate fiind de prisos), ci a 
fost îngropat în grabă nu departe de locul unde fusese adus 
pe mal. Prin strădaniile lui Beauvais, afacerea fu înăbuşită 
cu mare sârg, atât cât s-a putut; şi trecură mai multe zile 
până să apară vreo reacţie publică. Într-un târziu însă, o 
gazetă săptămânală16 prelua subiectul; cadavrul fu 
dezgropat şi se deschise o nouă anchetă, dar nu se 
descoperi nimic în plus faţă de ceea ce se menţionase deja. 
Hainele însă fură arătate acum mamei şi prietenilor moartei 
şi pe deplin identificate ca fiind cele purtate de fată atunci 
când plecase de acasă. 

Între timp frământarea creştea cu fiecare ceas. Mai mulţi 
indivizi fură arestaţi şi puşi apoi în libertate. Bănuiala căzu 
mai ales asupra lui St. Eustache; la început, acesta nu reuşi 
să prezinte o relatare clară despre locurile pe unde 
umblase în duminica în care Marie plecase de acasă. Dar 
după aceea reuşise să-i ofere lui monsieur G. Declaraţii ce 


justificau în chip mulţumitor fiece oră din ziua respectivă. 
Cum timpul trecea şi nu mai apărea nici o descoperire, 
circulau o mie şi unu de zvonuri contradictorii, iar gazetarii 
îşi făceau de lucru cu tot felul de presupuneri. Între 
acestea, cea care atrase mai mult atenţia era ideea că 
Marie Roget ar mai fi încă în viaţă - că leşul găsit în Sena 
era cel al unei alte femei nefericite. Ar fi nimerit să supun 
atenţiei cititorului unele pasaje ce cuprind sugestia la care 
se face trimitere. Aceste pasaje sunt traduceri literale din 
L'Ettoile17, o gazetă condusă, în general vorbind, cu multă 
pricepere. 

„Mademoiselle Roget a părăsit locuinţa mamei sale într-o 
duminică dimineaţa, în ziua de 22 iunie 18..., cu scopul 
mărturisit de a merge să o vadă pe mătuşa ei sau vreo altă 
rudă din Rue des Dromes. Din ceasul acela nimeni nu pare 
să o mai fi zărit. Nici o urmă, nici o ştire despre ea. [...] Nu 
s-a arătat până acum nimeni care să o fi văzut în ziua aceea, 
după ce a trecut pragul locuinţei mamei sale. [...] Ei bine, 
deşi nu avem nici o mărturie că Marie Roget se mai afla 
printre cei vii după orele nouă, duminică, 22 iunie, avem 
totuşi dovada că până la acea oră fusese încă în viaţă. 
Miercuri, pe la orele douăsprezece ale amiezei, s-a 
descoperit cadavrul unei femei plutind spre malul de lângă 
Barriere du Roule. Chiar dacă presupunem că Marie Roget 
ar fi fost aruncată în râu la trei ore după ce a părăsit casa 
mamei sale, tot n-ar fi decât trei zile de când a plecat de 
acasă - trei zile încheiate. Dar e o nebunie să presupunem 
că omorul, dacă într-adevăr s-a comis un omor asupra ei, 
putea fi săvârşit destul de iute ca să le permită ucigaşilor să 
arunce cadavrul în fluviu înainte de miezul nopţii. Cei care 
se fac vinovaţi de asemenea crime oribile se împacă mai 
bine cu întunericul decât cu lumina. [...] Vedem, aşadar, că 
dacă trupul găsit în fluviu era într-adevăr cel al lui Marie 
Roget, nu se poate ca el să fi stat în apă două zile şi 
jumătate sau chiar trei. Întreaga experienţă arată că 
trupurile celor înecaţi sau cadavrele aruncate în apă 


imediat după o moarte violentă au nevoie de şase până la 
zece zile pentru a ajunge într-o stare de descompunere 
destul de avansată ca să fie aduse la suprafaţă. Chiar şi 
atunci când se trage cu tunul într-un cadavru şi acesta se 
ridică la suprafaţă înainte de a fi stat în adânc cel puţin 
cinci sau şase zile, el se scufundă din nou dacă e lăsat în 
voia apei. Vom întreba atunci ce anume ar fi putut pricinui 
în acest caz o abatere de la cursul firesc al naturii? [...] 
Dacă trupul ar fi fost ţinut în starea lui mutilată pe mal până 
în noaptea de marţi, s-ar fi găsit pe mal vreo urmă lăsată de 
ucigaşi. E de asemenea îndoielnic că trupul ar fi putut să 
revină atât de repede la suprafaţă, chiar dacă ar fi fost 
aruncat în apă la două zile după moarte. Şi mai mult decât 
atât, pare cu totul improbabil ca nemernicii care au comis o 
New York Brother Jonathan, gazetă editată de H. Hastings 
Weld, Esq. Asemenea crimă, aşa cum se presupune în acest 
caz, să fi aruncat cadavrul în apă fără o greutate care să-l 
scufunde, când s-ar fi putut lua atât de uşor o asemenea 
măsură de prevedere.” 

Redactorul demonstrează în continuare că trupul trebuie 
să fi stat în apă „nu doar trei zile, ci măcar de cinci ori câte 
trei zile”, căci acesta era atât de descompus, încât Beauvais 
l-a recunoscut cu mare greutate. Acest din urmă aspect 
însă a fost dezminţit cu totul. Am să continuu cu 
traducerea: „Care sunt atunci faptele care îl fac pe 
monsieur Beauvais să afirme că nu are nici un dubiu că 
respectivul cadavru ar fi cel al lui Marie Roget? El spune că 
a rupt mâneca rochiei şi a găsit semne care îi erau 
suficiente cât priveşte identitatea sa. Lumea în general a 
presupus că semnele acelea constau în descrierea unor 
cicatrice. Ela pipăit braţul şi a găsit pe el fire de păr - ceva 
cum nu se poate închipui mai vag, credem noi - tot atât de 
neconcludent ca descoperirea unui braţ într-o mânecă. 
Monsieur Beauvais nu s-a întors acasă în noaptea 
respectivă, însă i-a trimis vorbă lui madame Roget pe la 
orele şapte, miercuri seara, că cercetările cu privire la fiica 


ei îşi urmau cursul. Dacă admitem că madame Roget, din 
pricina vârstei şi a mâhnirii, nu s-a putut duce (ceea ce ar fi 
cam mult), negreşit trebuie să fi fost cineva care să creadă 
de cuviinţă să se ducă la faţa locului şi să ia parte la 
cercetări, dacă socoteau într-adevăr că acel cadavru îi 
aparţinea lui Marie. Nimeni nu s-a dus. Nimic nu s-a spus 
sau auzit despre întâmplarea din Rue Pavee-Saint-Andree 
care să fi ajuns măcar la urechile locatarilor aceluiaşi 
imobil. Monsieur St. Eustache, iubitul şi viitorul soţ al lui 
Marie, care locuia în gazdă în locuinţa mamei ei, declară că 
n-a auzit despre descoperirea cadavrului logodnicei sale 
decât a doua zi dimineaţa, când monsieur Beauvais a venit 
în camera lui şi i-a povestit despre acest lucru. Ne 
surprinde că o asemenea veste a fost primită cu atâta 
răceală”. 

În acest fel ziarul s-a străduit să creeze impresia unei 
anume apatii din partea rudelor lui Marie, apatie 
incompatibilă cu ipoteza că rudele acestea considerau 
cadavrul ca fiind într-adevăr al ei. Insinuările ziarului se 
reduc la atât: că Marie, cu complicitatea prietenilor ei, a 
lipsit din oraş din motive ce i-ar pune la îndoială cinstea; şi 
că aceşti prieteni, imediat după descoperirea în apele Senei 
a unui cadavru ce semăna întrucâtva cu cel al fetei, s-au 
folosit de prilej pentru a sădi în mintea publicului ideea că 
aceasta murise. Dar L'Etoile s-a pripit din nou. Era pe 
deplin dovedit că nu putea fi vorba de nici un fel de apatie 
precum cea imaginată; că bătrâna doamnă era foarte 
slăbită şi atât de tulburată, încât n-ar fi fost în stare să ia 
parte la nici o obligaţie; că St. Eustache, departe de a fi 
primit vestea cu răceală, era înnebunit de durere şi se 
frământa atât de mult, încât monsieur Beauvais l-a dat în 
seama unui prieten şi rude care să-i poarte de grijă şi care 
să nu-l lase să fie de faţă la cercetări în momentul 
deshumării. Mai mult, deşi L'Etoile afirmă că reînhumarea 
cadavrului s-a făcut pe cheltuiala publică, că familia 
respinsese categoric o propunere avantajoasă pentru o 


înmormântare privată şi că nici un membru al familiei nu 
luase parte la ceremonie: deşi, repet, toate acestea erau 
afirmate de L'Etoile pentru a întări impresia pe care voia să 
o transmită, totuşi toate acestea au fost dezminţite în chip 
mulţumitor. Într-un număr următor al gazetei s-a încercat 
să se arunce bănuiala asupra lui Beauvais însuşi. 
Redactorul afirmă: „lată că în această problemă a intervenit 
o schimbare. Ni se spune că odată, pe când o anume 
doamnă B. Se afla la madame Roget în casă, monsieur 
Beauvais, care era tocmai pe picior de plecare, i-ar fi spus 
că aşteptau să vină un gendarme şi că dânsa, madame B., 
nu trebuia să-i spună nimic acestui gendarme până la 
întoarcerea lui, ci să lase problema în seama sa. [...] în 
starea actuală a lucrurilor, monsieur Beauvais pare să ţină 
zăvorită în capul lui întreaga chestiune. Nu se poate face 
nici un pas fără monsieur Beauvais; căci orice cale ai apuca, 
te împiedici de dânsul. [...] Dintr-un anumit motiv, a hotărât 
ca nimeni să nu aibă nimic de-a face cu ancheta în afară de 
dânsul, dând la o parte pe toţi bărbaţii care se înrudeau cu 
fata, după spusele lor, într-un mod foarte ciudat. S-ar părea 
că monsieur Beauvais s-a împotrivit foarte tare ca rudele să 
fie lăsate să vadă cadavrul”. 

Prin faptul următor s-a dat o anume nuanţă suspiciunii 
astfel aruncate asupra lui Beauvais. Un vizitator, sosit în 
biroul său cu câteva zile înainte de dispariţia fetei, şi în lipsa 
ocupantului, a zărit un trandafir în gaura cheii şi numele 
Marie scris pe o tăbliță pusă acolo la vedere. 

Impresia generală, din câte am reuşit noi să spicuim din 
ziare, părea să fie aceea că Marie a fost victima unei bande 
de aventurieri, că a fost târâtă de aceştia pe celălalt mal al 
fluviului, maltratată şi ucisă. Cu toate acestea, Le 
Commerciell 8, gazetă cu mare influenţă, a combătut cu 
îndârjire această părere a publicului. Citez un pasaj sau 
două din coloanele ei: „Suntem convinşi că cercetările de 
până acum au urmat o pistă falsă atâta vreme cât ele au 
fost îndreptate asupra locului numit Barriere du Roule. E 


imposibil ca o persoană cunoscută de mii de oameni, aşa 
cum era această tânără, să fi străbătut trei străzi fără să fie 
văzută de nimeni; şi oricine ar fi văzut-o ar fi ţinut-o minte, 
fiindcă trezea interesul tuturor celor care o cunoşteau. A 
ieşit din casă exact când străzile erau mai înţesate de lume. 
[...] E cu neputinţă ca ea să se fi dus spre Barriere du Roule 
sau Rue des Dromes fără să fie recunoscută de zeci şi zeci 
de oameni; cu toate acestea, nimeni n-a venit să spună că ar 
fi zărit-o după ce ea a trecut pragul casei mamei sale, şi nici 
nu există vreo dovadă, exceptând declaraţia privind 
intenţiile ei mărturisite, că într-adevăr ar fi ieşit din casă. 
Rochia i-a fost sfâşiată, înfăşurată în jurul ei şi legată; şi în 
felul acesta trupul a fost purtat ca un balot. Dacă crima ar fi 
fost comisă lângă Barriere du Roule, n-ar fi fost nevoie de o 
asemenea măsură. Faptul că trupul a fost găsit plutind în 
apropiere de Barriere nu e o dovadă în privinţa locului 
unde ela fost aruncat în apă. [...] O bucată dintr-una din 
jupele nefericitei fete, lungă de două picioare şi lată de un 
picior, a fost ruptă şi legată sub bărbie şi în jurul gâtului ei, 
probabil ca să o împiedice să ţipe. Aceasta nu putea fi decât 
fapta unor indivizi care nu aveau nici măcar o batistă în 
buzunar”. 

Cu o zi sau două înainte ca prefectul să vină la noi, poliţia 
pusese mâna pe o importantă informaţie, care părea să 
spulbere, dacă nu altceva, măcar partea cea mai însemnată 
a argumentării din Le Commerciel. Doi băieţei, copiii unei 
oarecare madame Deluc, pe când hoinăreau prin pădurea 
de lângă Barriere du Roule, ajunseră din întâmplare într-un 
crâng des, unde se găseau trei sau patru pietroaie mari, 
alcătuind un fel de jilţ cu spătar şi cu scăunel. Pe piatra de 
sus era o jupă albă; pe-a doua, o eşarfă de mătase. Se mai 
găsiră acolo o umbrelă, mănuşi şi o batistă. Batista avea 
imprimat numele „Marie Roget”. Se descoperiră bucăţi din 
rochie pe mărăcinii dimprejur. Pământul era frământat, 
tufişurile erau rupte şi totul mărturisea că avusese loc o 
luptă. Intre crâng şi râu gardurile fuseseră doborâte, iar pe 


pământ se vedeau urmele unei poveri foarte grele ce fusese 
târâtă pe acolo. 

O gazetă săptămânală, Le Soleil19, făcu următoarele 
comentarii pe marginea acestei descoperiri - comentarii ce 
nu erau decât ecoul opiniei întregii prese pariziene: „E 
limpede că obiectele au stat acolo cel puţin trei sau patru 
săptămâni; erau toate mucegăite de la acţiunea ploii şi 
lipite unele de altele din cauza mucegaiului. În jurul lor 
crescuse iarba, care acoperea o parte din ele. Mătasea 
umbrelei de soare era trainică, însă pe dinăuntru firele se 
tăiaseră. În partea de sus, acolo unde fusese îndoită şi 
răsucită, era putredă şi plină de mucegai şi când au 
încercat să o deschidă, s-a sfâşiat. [...] Bucăţile de rochie 
smulse de tufişuri erau cam de trei palme lăţime şi de şase 
palme lungime. Una dintre ele era tivul rochiei, care fusese 
cârpit; cealaltă bucată era o parte din fustă, nu din tiv. 
Arătau ca nişte fâşii rupte şi erau împrăştiate pe tufişul de 
mărăcini cam la un picior deasupra pământului. [...] Nu 
încape deci nici o îndoială că a fost descoperit locul acestei 
înfiorătoare crime”. 

Ca urmare a acestei descoperiri, apărură dovezi noi. 
Madame Deluc mărturisi că ţinea un han la marginea 
drumului, nu departe de malul fluviului, peste drum de 
Barriere du Roule. Împrejurimile nu sunt mai deloc 
umblate. Este obişnuitul loc duminical de întâlnire al 
haimanalelor oraşului, haimanale care străbat fluviul cu 
bărcile. Pe la orele trei după-masă, în duminica respectivă, 
o fată sosi la han însoţită de un tânăr oacheş. Cei doi 
rămaseră acolo o vreme. La plecare, o luară pe drumul ce 
ducea spre pădurea deasă din apropiere. Atenţia lui 
madame Deluc fu atrasă de rochia purtată de fată datorită 
asemănării ei cu una purtată de o rudă de-a ei răposată. O 
eşarfă îi reţinu în mod special privirea. Curând după 
plecarea perechii, îşi făcu apariţia o bandă de secături care 
iscară tărăboi, mâncară şi băură fără să plătească, o luară 


pe acelaşi drum ca tânărul şi fata, se întoarseră la han pe la 
asfinţit şi traversară iar Sena, aparent, în mare grabă. 

Curând după lăsarea întunericului, în aceeaşi seară, 
madame Deluc, precum. Şi fiul ei mai mare, auziră ţipete de 
femeie în apropierea hanului. Ţipetele erau cumplite, însă 
n-au ţinut mult. Madame D. Recunoscu atât eşarfa găsită în 
crâng, cât şi rochia descoperită o dată cu cadavrul. Un 
controlor de omnibuz, pe nume Valence20, declară că şi el o 
văzuse pe Marie Roget traversând Sena cu feribotul în 
duminica aceea în compania unui tânăr oacheş. El, Valence, 
o cunoştea pe Marie şi nu se putea înşela în privinţa 
identităţii ei. Lucrurile găsite în crâng fură pe deplin 
identificate de rudele lui Marie. 

Dovezile şi informaţiile adunate de mine astfel de prin 
gazete, la sugestia lui Dupin, mai conţineau un singur fapt, 
însă acela era un fapt, pare-se, de o uriaşă însemnătate. S- 
ar părea că îndată după descoperirea hainelor descrise mai 
sus, trupul neînsufleţit sau aproape neînsufleţit al lui St. 
Eustache, logodnicul lui Marie, fu găsit în apropiere de ceea 
ce cu toţii bănuiau de acum a fi locul crimei. Un flacon gol, 
cu eticheta „Laudanum”21, se afla lângă el. Răsuflarea lui 
arăta că era vorba de otravă. Murise fără să apuce să 
vorbească. Asupra lui se găsi o scrisoare relatând pe scurt 
despre dragostea lui pentru Marie şi despre intenţia sa de 
a-şi curma viaţa. 

— Cred că nu mai e nevoie să-ţi spun, zise Dupin, după ce 
isprăvi de cercetat însemnările mele, că acesta e un caz 
mult mai încâlcit decât cel din Rue Morgue; de care diferă 
într-un aspect important. Deşi oribilă, crima aceasta este un 
exemplu de crimă obişnuită. Nu există în ea nimic outree22. 
Îţi dai seama că din acest motiv misterul a fost considerat 
uşor, când tocmai din acest motiv el ar fi trebuit considerat 
dificil de dezlegat. Astfel, la început nu s-a crezut necesar 
să se ofere o recompensă. 

Mirmidonii lui G. Au reuşit să înţeleagă numaidecât cum şi 
de ce ar fi putut fi comisă o asemenea atrocitate. Îşi puteau 


închipui un mod - multe moduri - şi un mobil - multe 
mobiluri; şi întrucât nu era imposibil ca vreunul dintre 
aceste nenumărate moduri şi mobiluri să fi putut fi cel 
adevărat, ei au considerat că trebuie negregşit să fie unul 
dintre ele. Dar uşurinţa cu care au crezut în aceste felurite 
închipuiri, însăşi plauzibilitatea fiecăreia dintre ele ar fi 
trebuit înţelese ca un indiciu mai degrabă despre 
dificultăţile decât despre înlesnirile ce aveau să însoţească 
elucidarea. Am observat mai înainte că în căutarea 
adevărului raţiunea îşi găseşte drumul, dacă şi-l găseşte, 
doar atunci când se înalţă deasupra planului obişnuit şi că 
întrebarea cea mai nimerită în cazuri ca acesta nu-i atât „ce 
s-a întâmplat”? Cât „ce anume s-a întâmplat care nu s-a mai 
întâmplat niciodată înainte?” În cercetările efectuate în 
locuinţa lui madame L'Espanaye23, agenţii lui G. Au fost 
descurajaţi şi derutaţi tocmai de acea ciudăţenie care, unui 
intelect bine pus la punct, i-ar fi permis cei mai siguri sorţi 
de izbândă; pe când acelaşi intelect s-ar fi lăsat copleşit de 
disperare în faţa aspectului obişnuit a tot ceea ce vedea 
ochiul în cazul fetei de la parfumerie şi care funcţionarilor 
prefecturii de poliţie nu le prevestea totuşi nimic altceva 
decât un succes ieftin. 

În cazul lui madame L'Espanaye şi al fiicei sale n-a existat 
nici o îndoială, chiar de la începutul cercetărilor noastre, că 
se comisese o crimă. Ideea de sinucidere a fost înlăturată 
din capul locului. Şi aici putem elimina de la bun început 
orice bănuială de sinucidere. Cadavrul găsit lângă Barriere 
du Roule a fost descoperit în împrejurări ce nu lasă loc 
nedumeririi cât priveşte acest aspect însemnat. Dar s-a dat 
de înţeles că acel cadavru descoperit nu era cel al lui Marie 
Roget, pentru condamnarea asasinului sau asasinilor căreia 
se oferea recompensa şi în privinţa căruia am căzut noi la 
înţelegere cu prefectul. Amândoi îl cunoaştem bine pe acest 
gentleman. Nu trebuie să ne încredem prea mult în dânsul. 
Dacă, pornind cercetările de la cadavrul găsit şi de aici, 
urmărindu-l pe asasin, am descoperi totuşi că acest cadavru 


ar fi al unei alte persoane decât Marie; sau dacă, pornind 
de la ideea că Marie s-ar mai afla încă în viaţă, am găsi-o, ba 
mai mult, am găsi-o neasasinată - în oricare caz am munci 
pe degeaba; întrucât noi cu monsieur G. Avem de tratat. 
Aşadar, măcar în propriul nostru interes, dacă nu în 
interesul justiţiei, este indispensabil ca primul nostru pas să 
fie stabilirea identităţii dintre cadavru şi dispăruta Marie 
Rogeit. 

Argumentele din L'Etoile au avut mare greutate la public; 
şi faptul că gazeta este convinsă de importanţa lor reiese 
din modul cum îşi începe ea unul dintre articolele despre 
acest subiect: „Câteva ziare de dimineaţă, spune ea, 
vorbesc despre articolul edificator din L'Etoile de luni”. Mie 
acest articol mi se pare prea puţin edificator, afară de zelul 
autorului său. Să nu uităm că în general scopul gazetelor 
noastre este mai degrabă acela de a crea senzaţie - de a 
aduce ceva nou - decât de a sluji cauza adevărului. Acest 
din urmă scop e urmărit numai dacă el pare să coincidă cu 
cel dintâi. Gazeta care nu face decât să-şi însuşească opinia 
comună (oricât de întemeiată ar fi această opinie) nu are 
nici un credit la public. Masa oamenilor îl consideră profund 
doar pe cel care sugerează contradicţiile flagrante ale ideii 
generale. În logică, nu mai puţin decât în literatură, e 
apreciată în modul cel mai direct şi mai universal epigrama. 
În amândouă meritul ei ţine de ordinul cel mai de jos. 

Vreau să spun că mai curând amestecul de epigramă şi de 
melodramă conţinut în ideea însăşi că Marie Roget ar mai 
trăi încă decât vreo reală probabilitate a acestei idei a 
recomandat-o ziarului L'Etoile, asigurându-i o primire 
favorabilă din partea publicului. Să cercetăm punctele 
principale ale pledoariei din acest ziar, străduindu-ne să nu 
ţinem seama de incoerenţa cu care este ea prezentată la 
început. 

Cel dintâi scop al autorului e să arate că din cauza 
intervalului prea scurt dintre dispariţia lui Marie şi 
descoperirea cadavrului plutitor, acest cadavru nu poate fi 


cel al lui Marie. Reducerea acestui interval la dimensiunea 
lui cea mai mică cu putinţă devine astfel dintr-o dată unul 
dintre scopurile analistului. În urmărirea nechibzuită a 
acestui scop, el se lansează de la bun început în simple 
presupuneri. „E o nebunie să presupunem”, afirmă el, „că 
omorul, dacă într-adevăr s-a comis un omor asupra ei, 
putea fi săvârşit destul de iute ca să le permită ucigaşilor să 
arunce cadavrul în fluviu înainte de miezul nopţii”. Ne 
întrebăm numaidecât şi foarte firesc: de ce? De ce-ar fi o 
nebunie să presupunem că omorul a fost comis la cinci 
minute după ce fata a părăsit locuinţa mamei sale? De ce-ar 
fi o nebunie să presupunem că omorul a fost comis în 
oricare perioadă din zi? S-au mai întâmplnt asasinate la 
orice oră. Însă dacă omorul a avut loc în oricare moment 
între orele nouă din dimineaţa de duminică şi douăsprezece 
fără un sfert, noaptea, tot ar fi fost timp destul ca ei „să 
arunce cadavrul în fluviu înainte de miezul nopţii”. Această 
afirmaţie, aşadar, susţine anume acest lucru: că omorul nu 
a fost în nici un caz comis duminică - iar dacă îngăduim 
ziarului L'Etoile să susţină aşa ceva, îi putem permite orice 
fel de libertăţi. S-ar putea presupune că paragraful 
începând cu: „E o nebunie să presupunem că omorul...” etc, 
etc, deşi apare tipărit în acest fel în L'Etoile, de fapta 
existat în creierul autorului astfel: „E o nebunie să 
presupunem că omorul, dacă într-adevăr s-a comis un omor 
asupra ei, putea fi săvârşit destul de devreme ca să le 
permită ucigaşilor să arunce cadavrul în fluviu înainte de 
miezul nopţii; e o nebunie, zicem noi, să presupunem toate 
acestea şi să presupunem în acelaşi timp (cum suntem gata 
să facem) că trupul neînsufleţit nu a fost aruncat în apă 
decât după miezul nopţii” - o frază destul de ilogică în sine, 
dar nu chiar atât de absurdă precum cea tipărită. 

Dacă scopul meu nu ar fi altul decât acela de a combate 
acest pasaj din argumentaţia şazetei L'Etoile, continuă 
Dupin, aş putea foarte bine să las totul baltă. Insă noi nu cu 
L'Etoile avem treabă, ci cu adevărul. 


Fraza despre care e vorba, aşa cum este ea formulată, nu 
are decât un singur înţeles; iar acest înţeles l-am stabilit 
destul de bine: dar este important pentru noi să mergem 
dincolo de simplele cuvinte, să căutăm ideea pe care aceste 
cuvinte au încercat în mod vădit să o exprime şi nu au 
izbutit. Intenţia gazetarului a fost aceea de a spune că la 
orice oră din ziua sau din noaptea de duminică s-ar fi comis 
crima, era improbabil ca ucigaşii să fi riscat să transporte 
cadavrul până la fluviu înainte de miezul nopţii. lată de fapt 
ipoteza care mă nemulţumeşte. Se presupune că omorul ar 
fi fost comis într-un asemenea loc şi în astfel de împrejurări, 
încât transportarea lui până la fluviu a devenit necesară. 

Ei bine, asasinatul ar fi putut avea loc pe malul fluviului 
sau chiar pe fluviu; şi astfel s-ar fi putut recurge la 
aruncarea cadavrului în apă la orice oră din zi sau noapte, 
acesta fiind modul cel mai indicat şi mai la îndemână de a 
scăpa de el. Înţelegi că nu sugerez aici nimic din ceea ce ar 
părea probabil sau ar coincide cu propria mea opinie. 
Deocamdată argumentul meu nu se referă deloc la faptele 
din acest caz. Aş dori doar să te avertizez în legătură cu 
întreg tonul sugestiei din L'Etoile, atrăgându-ţi atenţia 
asupra caracterului ei din capul locului ex parte24. 

După ce a stabilit astfel o limită care se împacă bine cu 
ideile lui preconcepute, după ce a presupus că dacă acesta 
ar fi trupul neînsufleţit al lui Marie, el n-ar fi putut sta în 
apă decât un răstimp foarte scurt, ziarul afirmă mai 
departe: „Întreaga experienţa ne arată că trupurile celor 
înecaţi sau cadavrele aruncate în apă imediat după o 
moarte violentă au nevoie de şase până la zece zile pentru a 
ajunge într-o stare de descompunere destul de avansată ca 
să fie aduse la suprafaţă. Chiar şi atunci când se trage cu 
tunul într-un cadavru şi acesta se ridică la suprafaţă înainte 
de a fi stat în adânc cel puţin cinci sau şase zile, el se 
scufundă din nou dacă e lăsat în voia apei”. 

Aceste afirmaţii au fost aprobate tacit de fiecare gazetă 
din Paris afară doar de Le Moniteur25. Ziarul acesta 


încearcă să combată acea parte a articolului care se referă 
numai la „cadavrele înecate”, citind vreo cinci sau şase 
cazuri în care trupurile unor persoane despre care se ştia 
că s-au înecat au fost găsite plutind după o perioadă mai 
scurtă decât cea asupra căreia insista L'Etoile. Dar există 
ceva din cale-afară de nefilozofic în încercarea gazetei Le 
Moniteur de a respinge afirmaţia generală din L'Etoile prin 
citarea unor cazuri particulare care militează împotriva 
acestei afirmaţii. Chiar dacă ar fi fost posibil să se aducă nu 
cinci, ci cincizeci de exemple de cadavre găsite plutind 
după două-trei zile, aceste cincizeci de exemple tot n-ar fi 
putut fi considerate decât ca excepţii de la regula enunțată 
de ziarul L'Etoile, atâta timp cât regula însăşi n-a fost 
infirmată. Admiţând regula (iar pe aceasta Le Moniteur nu 
o neagă, ci insistă doar asupra excepțiilor ei), argumentul 
din L'Etoile îşi păstrează întreaga sa forţă; căci acest 
argument nu pretinde să ridice decât chestiunea 
probabilității ca trupul înecat să se fi putut ridica la 
suprafaţă în mai puţin de trei zile; iar această probabilitate 
va fi în favoarea poziţiei ziarului L'Etoile până când 
exemplele prezentate într-un mod atât de pueril vor fi în 
număr suficient pentru a stabili o regulă contrară. 

Vei vedea îndată că orice argumentare asupra acestui 
aspect trebuie îndreptată, la o adică, împotriva regulii 
înseşi; iar în acest scop trebuie să cercetăm raţiunea însăşi 
a regulii. Ei bine, trupul omenesc, în general, nu-i nici mult 
mai uşor, nici mult mai greu decât apa Senei; adică 
greutatea specifică a trupului omenesc, în starea lui 
naturală, este aproximativ egală cu volumul de apă pe care 
îl dislocă. Trupurile persoanelor grase, puhave, cu oase mici 
şi, în general, ale femeilor, sunt mai uşoare decât cele ale 
persoanelor costelive şi ciolănoase, dar şi ale bărbaţilor; iar 
greutatea specifică a apei unui fluviu este oarecum 
influenţată de prezenţa fluxului marin. Lăsând însă 
deoparte fluxul, se poate spune că foarte puţine trupuri 
omeneşti se vor duce singure la fund, chiar şi în apă dulce. 


Oricare dintre ele, căzând într-un râu, va reuşi să 
plutească, dacă se va stabili un echilibru între greutatea 
specifică a apei şi a sa proprie - adică dacă tot trupul va fi 
scufundat, rămânându-i afară cât mai puţin cu putinţă. 
Poziţia cea mai potrivită pentru cel care nu ştie să înoate 
este poziţia verticală a celui care umblă pe uscat, cu capul 
dat pe spate şi cufundat în apă, numai gura şi nările 
rămânându-i deasupra. Într-o asemenea poziţie vom 
descoperi că plutim fără greutate şi fără sforţări. Este 
evident însă că greutatea trupului şi a volumului de apă 
dislocat se află într-un echilibru foarte precar şi că o nimica 
toată poate face ca oricare dintre ele să prevaleze. 

De pildă, un braţ scos din apă şi astfel lipsit de sprijinul 
său devine o greutate suplimentară, suficientă pentru a 
scufunda capul cu totul sub apă, pe când ajutorul 
întâmplător al unei scândurele, fie ea cât de mică, ne va 
permite să ne ridicăm capetele ca să putem privi în jurul 
nostru. Ei bine, prin sforţările unuia care nu ştie să înoate, 
braţele sunt aruncate invariabil în sus în timp ce el încearcă 
să-şi ţină capul în obişnuita lui poziţie verticală. Urmarea 
este scufundarea gurii şi a nărilor şi absorbţia, din cauza 
eforturilor lui de a respira sub apă, a apei în plămâni. 
Stomacul primeşte şi el o bună parte şi întreg trupul devine 
mai greu prin diferenţa dintre greutatea aerului ce dilata 
iniţial aceste cavităţi şi cea a lichidului care le umple acum. 
Această diferenţă e suficientă pentru a face ca trupul să se 
scufunde ca regulă generală; dar e insuficientă în cazul 
unor persoane cu oase mici şi cu o cantitate anormală de 
materii gelatinoase sau grăsimi. Astfel de persoane plutesc 
chiar şi după ce s-au înecat. 

Cadavrul, presupus a fi pe fundul râului, va rămâne acolo 
până când, printr-un mijloc oarecare, greutatea sa specifică 
va deveni iar mai mică decât cea a volumului de apă pe care 
îl dislocă. Acest efect este produs fie prin descompunere, fie 
într-alt mod. Rezultatul descompunerii este degajarea de 
gaze care dilată țesuturile celulare şi toate cavitățile şi care 


îi dă înfăţişarea aceea puhavă atât de respingătoare. Când 
această dilatare a progresat într-atât încât volumul 
cadavrului a crescut în mod semnificativ, însă fără o 
creştere corespunzătoare a masei sau a greutăţii, ponderea 
sa specifică devenind mai mică decât cea a apei dislocate, el 
îşi va face numaidecât apariţia la suprafaţă. Dar 
descompunerea este determinată de o mulţime de 
împrejurări - ea este grăbită sau întârziată de o sumedenie 
de factori; de pildă, de căldura sau de frigul de afară, de 
impregnaţia minerală sau de puritatea apei, de adâncimea 
ei mai mică sau mai mare, dacă e curgătoare sau 
stătătoare, de starea corpului, dacă era infectat de vreo 
boală sau era sănătos înainte de moarte. Aşadar, e limpede 
că nu putem stabili cu precizie perioada după care cadavrul 
se va ridica la suprafaţă în urma descompunerii sale. În 
anumite condiţii acest lucru se va produce într-o oră; într- 
altele s-ar putea ca el să nu aibă loc niciodată. Există unele 
combinaţii chimice prin care sistemul animal poate fi ferit 
pe veci de putrezire; aşa, de pildă, biclorura de mercur26. 
Dar, pe lângă descompunere, mai poate avea loc, şi foarte 
adesea chiar are loc, producerea de gaze în stomac prin 
fermentarea acetică a materiilor vegetale (sau în alte 
cavităţi din alte cauze), suficiente pentru a provoca o 
dilatare ce va aduce trupul la suprafaţă. Efectul produs de 
folosirea unui tun e cel al unei simple vibrații. Ea fie că va 
degaja cadavrul din mâlul moale sau din mocirla în care 
zace, permițându-i astfel să se ridice atunci când alţi factori 
îl pregătiseră deja pentru acest lucru, fie că va birui 
aderenţa unor părţi putrezite din țesutul celular, îngăduind 
astfel cavităţilor să se dilate sub influenţa gazelor. 

Având astfel înaintea noastră întreaga filosofie asupra 
acestui subiect, prin ea putem uşor verifica afirmaţiile din 
L'Etoile. „întreaga experienţa ne arată”, spune acest ziar, 
„că trupurile celor înecaţi sau cadavrele aruncate în apă 
imediat după o moarte violentă au nevoie de şase până la 
zece zile pentru a ajunge într-o stare de descompunere 


destul de avansată ca să fie aduse la suprafaţa apei. Chiar şi 
atunci când se trage cu tunul într-un cadavru şi acesta se 
ridică la suprafaţă înainte de a fi stat în adânc cel puţin 
cinci sau şase zile, el se scufundă din nou dacă e lăsat în 
voia apei”. 

Întreg paragraful acesta trebuie să ne apară ca o 
înlănţuire de Contradicţii şi de lucruri fără şir. Nu orice 
experienţă ne arată că „trupurile celor înecaţi” au nevoie 
de şase până la zece zile pentru a ajunge într-o stare de 
descompunere destul de avansată ca să le aducă la 
suprafaţă. Atât ştiinţa, cât şi experienţa ne arată că 
perioada ridicării lor la suprafaţă este şi în mod necesar 
trebuie să fie nedeterminată. 

Mai mult, dacă un cadavru se ridică la suprafaţă după ce s- 
a tras cu tunul în apă, el nu „se va scufunda din nou dacă e 
lăsat în voia apei”, până când descompunerea nu a 
progresat îndeajuns ca să permită degajarea gazelor 
produse. Aş vrea însă să-ţi atrag atenţia asupra deosebirii 
ce se face între „trupurile celor înecaţi” şi „cadavrele 
aruncate în apă imediat după o moarte violentă”. Cu toate 
că autorul admite această deosebire, el le include pe toate 
în aceeaşi categorie. Ţi-am arătat cum se face că trupul 
unui înecat devine în mod specific mai greu decât volumul 
său de apă şi că el nu s-ar îneca deloc dacă n-ar fi zbaterile 
prin care îşi ridică braţele deasupra apei şi sforţările de a 
respira sub apă - sforţări ce umplu cu apă locul aerului 
iniţial din plămâni. Dar aceste zbateri şi sforţări nu se 
produc la un cadavru „aruncat în apă imediat după o 
moarte violentă”. Astfel că în acest din urmă caz trupul, ca 
regulă generală, nu se scufundă deloc - fapt despre care se 
vede bine că L'Etoile habar nu are. Când descompunerea a 
ajuns într-o stare foarte avansată - când carnea s-a luat în 
mare măsură de pe oase - atunci într-adevăr, dar nu până 
atunci, vedem cadavrul dispărând. 

Şi ce să mai credem acum despre argumentul că trupul 
găsit ar putea să nu fie cel al lui Marie Roget, întrucât, 


trecând doar trei zile, trupul acesta a fost găsit plutind? 
Dacă s-a înecat, fiind vorba de o femeie, posibil ca ea să nu 
se fi scufundat niciodată; sau, dacă s-a scufundat, posibil ca 
ea să fi reapărut în douăzeci şi patru de ore sau chiar mai 
puţin. Dar nimeni nu crede că ea s-ar fi înecat; şi murind 
înainte de a fi aruncată în apă, ea ar fi putut fi găsită 
plutind oricând după aceea. 

Dar, zice L'Etoile, „dacă trupul ar fi fost ţinut în starea lui 
mutilată pe mal până în noaptea de marţi, s-ar fi găsit pe 
mal vreo urmă lăsată de ucigaşi”. Aici e greu la început să-ţi 
dai seama de intenţia autorului. El caută să preîntâmpine 
ceea ce îşi închipuie că ar putea fi o obiecţie la teoria lui - 
anume: că trupul a fost ţinut pe mal două zile la rând, 
suferind o rapidă descompunere - mai rapidă decât dacă ar 
fi fost scufundat în apă. El presupune că dacă aşa s-au 
petrecut lucrurile, corpul ar fi putut apărea la suprafaţă 
miercuri, şi crede că numai în astfel de împrejurări ar fi 
putut apărea astfel. Prin urmare, se grăbeşte să arate că el 
nu a fost ţinut pe mal; căci în acest caz „s-ar fi găsit pe mal 
vreo urmă lăsată de ucigaşi”. Bănuiesc că vei zâmbi la acest 
sequitur2 7. Nu reuşeşti să vezi de ce simplul răstimp cât 
cadavrul a stat pe mal ar putea duce la înmulţirea urmelor 
asasinilor. Nici eu. 

„Şi mai mult decât atât”, continuă ziarul nostru, „pare cu 
totul improbabil ca nemernicii care au comis o asemenea 
crimă, cum se presupune în acest caz, să fi aruncat 
cadavrul în apă fără o greutate care să-l scufunde, când s- 
ar fi putut lua atât de uşor o asemenea măsură în acest caz 
de prevedere”. Observă aici ce confuzie ilară de idei! 
Nimeni - nici chiar L'Etoile - nu contestă crima comisă 
asupra trupului neînsufleţit găsit. Urmele de violenţă sunt 
prea vădite. Scopul autorului nostru e să arate numai că 
acest trup nu este al lui Marie. El nu vrea să demonstreze 
decât că Marie nu a fost asasinată - nu că n-ar fi existat 
acest cadavru. 


Totuşi observaţia lui demonstrează numai ultimul punct. 
Aici se află un cadavru fără nici o greutate legată de el. 
Ucigaşii, dacă l-ar fi aruncat în apă, n-ar fi omis să lege de 
el o greutate. Prin urmare, el n-a fost aruncat de către 
ucigaşi. Acesta e singurul lucru dovedit, dacă se poate vorbi 
de aşa ceva. Chestiunea identităţii nici măcar nu a fost 
atinsă şi L'Etoile îşi dă acum întreaga osteneală să nege ce 
a afirmat doar cu un minut mai devreme: „Suntem absolut 
convinşi”, spune el, „că trupul neînsufleţit găsit era al unei 
femei ucise”. 

Nu este acesta singurul caz, fie şi numai în această parte a 
articolului său, unde autorul nostru, fără să-şi dea seama, 
raţionează împotriva lui însuşi. Scopul lui vădit, am spus 
deja, este acela de a reduce cât mai mult cu putinţă 
intervalul dintre dispariţia lui Marie şi descoperirea 
cadavrului. Cu toate acestea, îl vedem insistând asupra 
faptului că nimeni nu a mai văzut fata din momentul în care 
ea a părăsit locuinţa mamei sale. „Nu avem nici o 
mărturie”, zice el, „că Marie Roget se mai afla încă printre 
cei vii după orele nouă, duminică, 22 iunie”. Întrucât 
argumentul său este evident ex parte, ar fi trebuit măcar să 
lase la o parte latura acestui aspect; căci dacă s-ar găsi 
cineva care să o fi văzut pe Marie, să zicem luni sau marţi, 
intervalul în chestiune s-ar fi micşorat cu mult şi chiar prin 
raţionamentul său s-ar fi redus cu mult probabilitatea ca 
trupul neînsufleţit să fi fost cel al grisette-i. Totuşi este 
amuzant să vezi că ziarul L'Etoile insistă asupra acestui 
punct pe deplin încredinţat că el va veni în sprijinul 
argumentului general. 

Reciteşte acum şi partea acestui argument care se referă 
la identificarea cadavrului de către Beauvais. În privinţa 
părului de pe braţe, L'Etoile dovedeşte o vădită rea- 
credinţă. Monsieur Beauvais, nefiind un idiot, n-a putut în 
nici un caz să atragă atenţia la identificarea cadavrului 
numai asupra părului de pe braţe. Nu există braţ fără păr. 


Generalitatea exprimării din L'Etoile nu-i decât o 
pervertire a spuselor martorului. El trebuie să fi vorbit de o 
anume particularitate în privinţa acestui păr. Trebuie să fi 
fost o particularitate care priveşte culoarea, sau cantitatea, 
sau lungimea, sau dispunerea lui. „Avea picioare mici”, 
spune ziarul, „însă picioare mici sunt cu miile. Nici jartiera 
nu e o dovadă - şi nici pantoful - căci pantofi şi jartiere se 
vând cu toptanul. Acelaşi lucru se poate spune şi despre 
florile de la pălărie. Un lucru asupra căruia insista foarte 
tare monsieur Beauvais e acela că agrafa de la jartiera 
găsită a fost trasă pentru a o face mai strimtă. Lucrul acesta 
nu dovedeşte nimic; întrucât multor femei li se pare mai 
firesc să ia acasă o pereche de jartiere şi să le potrvească 
după grosimea picioarelor pe care ele urmează să le 
cuprindă decât să le încerce în magazinul unde le 
cumpără”. Aici e greu de admis că autorul vorbeşte serios. 
Dacă monsieur Beauvais, căutând trupul lui Marie, ar fi 
descoperit un cadavru corespunzând ca statură şi întreagă 
înfăţişare cu fata dispărută, ar fi fost îndreptăţit (fără a fi 
deloc vorba de îmbrăcăminte) să tragă concluzia că 
cercetările sale au fost încununate de succes. Dacă pe lângă 
acest aspect al staturii şi al înfăţişării generale va mai fi 
găsit pe braţ un anume fel de păr pe care-l zărise la Marie 
pe când ea se afla încă în viaţă, opinia lui va căpăta pe drept 
cuvânt mai multă greutate; iar certitudinea va spori în 
raport cu ciudăţenia sau particularitatea părului. Dacă, 
picioarele lui Marie fiind mici, cele ale cadavrului vor fi şi 
ele mici, probabilitatea ca acest cadavru să fie al lui Marie 
va creşte nu doar în proporţie aritmetică, ci într-una 
geometrică sau exponențială. Adaugă la toate astea pantofi 
la fel cu cei despre care se ştia că ea îi purta în ziua 
dispariţiei ei şi, deşi pantofi ca aceştia se vând cu toptanul, 
până aici n-ai făcut decât să sporeşti probabilitatea până la 
punctul ca ea să devină o certitudine. Ceea ce nu este în 
sine o dovadă de identitate devine, prin poziţia ei 
coroborativă, o probă dintre cele mai sigure. Dă-ne apoi 


florile de la pălărie la fel cu cele purtate de fata dispărută şi 
nu mai avem nevoie de nimic. Chiar şi o singură floare şi nu 
ne mai trebuie nimic - dar două, trei sau mai multe? 
Fiecare unitate succesivă este o mărturie multiplă - nu-i o 
dovadă adunată cu altă dovadă, ci înmulțită de sute sau de 
mii de ori. 

Şi dacă mai descoperim asupra moartei şi nişte jartiere ca 
acelea purtate de Marie atunci când era în viaţă, este 
aproape o nerozie să mai continuu. Dar se constată că 
aceste jartiere au fost strâmtate prin ajustarea unei agrafe, 
exact aşa cum şi le strâmtase Marie pe ale ei cu puţin 
înainte de a pleca de acasă. Ar fi acum o nebunie sau o 
ipocrizie să te mai îndoieşti. Ceea ce spune L'Etoile cu 
privire la această strâmtare a jartierelor ca fiind o 
întâmplare obişnuită nu arată nimic altceva decât propria-i 
perseverenţă în eroare. Materialul elastic din care e 
confecţionată jartiera cu agrafă este el însuşi o dovadă 
despre caracterul neobişnuit al acestei strâmtări. Ceea ce 
este făcut să se ajusteze de la sine nu are nevoie decât 
arareori să fie ajustat. Trebuie să fi fost un accident în 
sensul său cel mai strict ca aceste jartiere ale lui Marie să fi 
avut nevoie de strâmtarea de care am vorbit. Ele singure ar 
fi stabilit cu prisosinţă identitatea ei. Dar nu atât faptul că 
asupra cadavrului au fost găsite jartierele fetei dispărute 
sau că au fost găsiţi pantofii ei, sau pălăria, sau florile de la 
pălărie, sau picioarele ei, sau vreun semn distinctiv de pe 
braţ, sau statura şi întreaga ei înfăţişare - ci faptul că 
asupra cadavrului găsim nu doar fiecare obiect în parte, ci 
pe toate la un loc. Dacă s-ar putea dovedi că redactorul 
gazetei L'Etoile a avut într-adevăr vreo îndoială, în această 
situaţie nu ar fi nevoie de o comisie de lunatico 
inquirendo28. Ela crezut că e un lucru înţelept să se ia 
după balivernele avocaţilor care, în cea mai mare parte, se 
mulţumesc să se facă ecoul principiilor pătrate ale 
tribunalelor. Aş remarca aici că multe dintre dovezile pe 
care le respinge o curte sunt pentru intelect cea mai bună 


dovadă cu putinţă. Întrucât curtea, ghidându-se după 
principiile generale ale mărturiilor - principii recunoscute 
şi legiferate - este ostilă oricărei devieri în cazurile 
speciale. lar această neclintită adeziune faţă de principiu, 
împreună cu disprețul rigid pentru excepţia potrivnică, este 
un mod sigur de a atinge într-un lung răstimp maximum de 
adevăr tangibil. Prin urmare, acest procedeu este în 
ansamblu filosofic; dar nu-i mai puţin sigur că el duce la 
serioase erori în unele cazuri29. 

Cât despre insinuările la adresa lui Beauvais, vei dori să le 
spulberi dintr-o suflare. Ţi-ai dat seama deja de caracterul 
acestui om cumsecade. Îi place să se afle în treabă, e foarte 
romanţios şi nu prea isteţ. Oricine astfel constituit se va 
purta în aşa fel în faţa unei emoţii adevărate, încât va da de 
bănuit celor prea subtili sau răuvoitori. Monsieur Beauvais 
(după cum reiese din notele tale) a avut câteva întrevederi 
personale cu redactorul de la L'Etoile şi l-a jignit, avansând 
părerea că trupul neînsufleţit, în pofida teoriei redactorului, 
era fără doar şi poate cel al lui Marie. „Elţine morţiş”, 
spune ziarul, „că trupul neînsufleţit este al lui Marie, dar nu 
poate oferi nici o dovadă în plus faţă de cele pe care le-am 
comentat noi pentru a-i face şi pe alţii să creadă acest 
lucru”. Fără a mai vorbi de faptul că niciodată n-ar fi fost cu 
putinţă să fie aduse dovezi mai puternice „pentru a-i face şi 
pe alţii să creadă acest lucru”, se poate observa că se poate 
admite ca cineva să creadă, într-un caz de acest fel, fără a 
avea capacitatea de a avansa măcar o singură explicaţie 
pentru a-l convinge pe un al doilea. Nimic mai vag decât 
impresiile privind identitatea unui individ. Fiecare om îşi 
recunoaşte vecinul, totuşi sunt puţine cazurile în care 
cineva este pregătit să dea o explicaţie despre felul cum l-a 
recunoscut. Redactorul de la L'Etoile nu avea nici un drept 
să fie jignit de credinţa nemotivată a lui monsieur Beauvais. 

Se va vedea că împrejurările suspecte care planează 
asupra lui se potrivesc mult mai bine cu ipoteza mea că ar fi 
un romantic căruia îi place să se afle în treabă decât cu 


insinuare, gazetarului că ar fi vinovat. O dată ce am adoptat 
interpretarea mai caritabilă, nu vom mai întâmpina nici o 
dificultate în a înţelege trandafirul din gaura cheii, numele 
„Marie” de pe tăbliță, „datul la o parte al bărbaţilor care se 
înrudeau cu ea”, „împotrivirea îndârjită ca ei să fie lăsaţi să 
vadă cadavrul”, înştiinţarea dată lui madame B... să nu stea 
de vorbă cu jandarmul până la întoarcerea sa (a lui 
Beauvais); şi în sfârşit, hotărârea lui făţişă ca „nimeni să nu 
aibă nimic de-a face cu ancheta în afară de dânsul”. Mi se 
pare indiscutabil că Beauvais era peţitorul lui Marie, că ea 
cochetase cu el şi că lui i-ar fi plăcut să se ştie că se bucură 
de toate favorurile şi de încrederea ei. Nu mai am nimic de 
zis asupra acestui punct; şi întrucât dovezile dezmint întru 
totul afirmaţiile din L'Etoile privind acea apatie din partea 
mamei şi a celorlalte rude - apatie incompatibilă cu 
presupunerea lor că trupul neînsufleţit ar fi cel al 
vânzătoarei de la parfumerie - vom trece acum mai 
departe, ca şi când chestiunea identităţii ar fi lămurită spre 
deplina noastră satisfacţie. 

— Şi ce crezi, am întrebat acum, despre părerile 
exprimate de Le Commerciel? 

— Că în ce priveşte spiritul lor, ele sunt mult mai vrednice 
de atenţie decât oricare dintre cele care au mai fost 
enunțate despre acest subiect. Deducţiile din premise sunt 
logice şi profunde; însă premisele, în două cazuri cel puţin, 
se întemeiază pe observaţii greşite. Le Commerciel lasă să 
se înţeleagă că Marie ar fi fost răpită de o bandă de ticăloşi 
nu prea departe de casa mamei sale. „E imposibil”, afirmă 
gazeta, „ca o persoană cunoscută de mii de oameni aşa cum 
era această tânără, să fi străbătut trei străzi fără să fie 
văzută de nimeni”. Ideea aceasta este a unui om care a 
locuit multă vreme la Paris - un funcţionar - un ins ale cărui 
drumuri încoace şi încolo prin oraş s-au mărginit cel mai 
adesea la vecinătatea unor instituţii publice. El e conştient 
că rareori străbate mai mult de o duzină de străzi din 
vecinătatea biroului său fără să fie recunoscut şi oprit. Şi 


cunoscând numărul mare al celor pe care îi cunoaşte şi care 
îl cunosc pe el, compară notorietatea sa cu cea a 
vânzătoarei de parfumuri, nu vede mare deosebire între ele 
şi numaidecât ajunge la concluzia că şi ea, în plimbările ei, 
poate fi recunoscută la fel de uşor ca dânsul într-ale lui. Ar 
fi aşa numai dacă plimbările ei ar avea acelaşi caracter 
metodic, invariabil şi ar avea loc în acelaşi tip de teritoriu 
limitat cum sunt şi ale lui. El se preumblă încoace şi încolo, 
la intervale regulate, într-un perimetru restrâns, plin de 
oameni care îl vor băga în seamă mai mult prin interesul 
pentru natura îndeletnicirii lui, îndeletnicire înrudită cu a 
lor. Dar s-ar putea presupune în general că plimbările lui 
Marie erau un fel de hoinăreală. În acest caz anume, lucrul 
cel mai probabil este ca ea să o fi luat pe un traseu ce se 
abătea mai mult decât de obicei de la cele pe care era 
deprinsă să meargă. Paralela care ne imaginăm că a existat 
în mintea redactorului de la Le Commerciel nu s-ar putea 
susţine decât în împrejurarea în care cele două persoane 
străbat întreg oraşul. În acest caz, admițând că numărul 
cunoştinţelor personale ar fi egal, şansele de a realiza un 
număr egal de întâlniri ar fi de asemenea egale. Cât despre 
mine, înclin să cred nu atât că ar fi posibil, dar chiar mai 
mult decât probabil, ca Marie să fi mers în oricare clipă pe 
oricare dintre numeroasele trasee între locuinţa ei şi cea a 
mătuşii sale fără să întâlnească o singură persoană pe care 
să o cunoască sau care să o fi cunoscut pe ea. Pentru a privi 
această chestiune în deplina şi adevărata ei lumină, trebuie 
să păstrăm tot timpul în minte uriaşa disproporţie dintre 
cunoştinţele personale ale chiar şi celui mai de vază om din 
Paris şi întreaga populaţie a Parisului. 

Dar oricâtă forţă ar părea să existe în argumentaţia lui Le 
Commerciel, ea îşi va pierde mult din valoare dacă vom lua 
în considerare ora la care fata a plecat de acasă. „A ieşit din 
casă exact când străzile erau mai înţesate de lume”, spune 
Le Commerciel. Dar nu este chiar aşa. Erau orele nouă 
dimineaţa. Ei bine, la orele nouă în fiecare zi din 


săptămână, cu excepţia duminicii, străzile oraşului sunt, 
este adevărat, ticsite de oameni. La orele nouă duminica, 
lumea se află îndeobşte acasă, pregătindu-se de biserică. 
Nici unei persoane atente nu se poate să-i fi scăpat aspectul 
ciudat de pustiu al oraşului între orele opt şi zece în 
dimineaţa fiecărui sabat. Între zece şi unsprezece străzile 
sunt înţesate de lume, dar nu mai devreme decât perioada 
desemnată. 

Mai este un aspect unde s-ar părea că există o deficiență 
în ce priveşte spiritul de observaţie al ziarului Le 
Commerciel. „O bucată”, afirmă el, „dintr-una din jupele 
nefericitei fete, lungă de două picioare şi lată de un picior, a 
fost ruptă şi legată sub bărbie şi în jurul gâtului ei, probabil 
ca să o împiedice să ţipe. Aceasta nu putea fi decât fapta 
unor indivizi care nu aveau nici măcar o batistă în 
buzunar”. Dacă ideea aceasta este sau nu întemeiată, ne 
vom strădui să vedem numaidecât; dar prin „indivizi care 
nu aveau nici măcar o batistă în buzunar” redactorul 
înţelege cele mai decăzute haimanale. Cu toate acestea, 
oamenii despre care e vorba sunt tocmai dintre cei care au 
o batistă, chiar dacă nu au o cămaşă pe ei. Ai avut pesemne 
ocazia să observi că în ultimii ani derbedeii nu se mai pot 
lipsi nici în ruptul capului de batistă. 

— Şi ce trebuie să credem, am întrebat, despre articolul 
din Le Soleil? 

— Că e păcat că autorul lui nu s-a născut papagal - în care 
caz, ar fi fost cel mai faimos papagal din toată seminţia lui. 
N-a făcut decât să repete datele unei opinii deja publicate; 
culegându-le cu o lăudabilă sârguinţă de ici şi colo de prin 
gazete. „E limpede că obiectele au stat acolo”, zice el, „cel 
puţin trei sau patru săptămâni” şi „nu încape nici o îndoială 
că a fost descoperit locul acestei înfiorătoare crime”. 
Faptele reproduse aici de Le Soleil sunt într-adevăr foarte 
departe de a-mi risipi îndoielile asupra acestui subiect şi o 
să le cercetăm îndeaproape mai târziu, în legătură cu un alt 
aspect al problemei. 


În momentul de faţă trebuie să ne ocupăm de alte 
investigaţii. Nu se poate să nu fi observat cu câtă 
superficialitate a fost examinat cadavrul. Desigur, 
chestiunea identităţii a fost iute lămurită sau ar fi trebuit să 
fie; dar mai erau şi alte aspecte ce trebuiau stabilite. 
Cadavrul fusese oare jefuit? Să fi avut decedata articole de 
bijuterie asupra ei când a plecat de acasă? Şi dacă da, le 
avea la ea când a fost descoperită? Acestea sunt chestiuni 
importante cu totul neatinse de anchetă; şi mai sunt şi 
altele de egală importanţă care n-au fost băgate în seamă. 
Trebuie să ne străduim să găsim un răspuns în ancheta 
noastră personală. Cazul lui St. Eustache trebuie 
reexaminat. N-am nici o bănuială în privinţa acestei 
persoane; însă se cade să procedăm metodic. Vom stabili 
dincolo de orice îndoială validitatea mărturiilor cu privire la 
locurile pe unde a umblat duminică. Mărturiile de acest fel 
pot deveni cu uşurinţă prilej de mistificare. Dar dacă nu-i 
nimic greşit aici, îl vom scoate pe St. Eustache din 
cercetările noastre. Sinuciderea lui, oricât de mult ar întări 
bănuielile dacă s-ar descoperi că mărturiile sunt o 
înşelătorie, nu este, fără o asemenea înşelătorie, în nici un 
caz o circumstanţă de neînțeles şi nici ceva care să ne abată 
de la cursul analizei obişnuite. 

În ce propun eu acum vom lăsa la o parte aspectele 
lăuntrice ale acestei tragedii şi ne vom concentra atenţia 
asupra celor periferice. De departe cea mai obişnuită 
eroare în investigaţii precum aceasta este aceea de a limita 
cercetarea la evenimentele imediate, cu totala ignorare a 
celor colaterale sau întâmplătoare. Practica greşită a 
tribunalelor este aceea de arestrânge dovezile şi discuţiile 
la cadrul unei relevanţe aparent neîndoioase. Cu toate 
acestea, experienţa a arătat, şi o adevărată filosofie va 
arăta întotdeauna, că o mare parte, poate cea mai mare 
parte a adevărului se naşte din ceea ce pare irelevant. În 
spiritul acestui principiu, dacă nu chiar în litera lui30, 
ştiinţa modernă a ajuns să calculeze neprevăzutul. Dar s-ar 


putea să nu mă înţelegi. Istoria cunoştinţelor omeneşti a 
arătat în mod neîntrerupt că descoperirile cele mai 
numeroase şi mai valoroase le datorăm unor evenimente 
colaterale, incidentale sau accidentale, încât în cele din 
urmă a devenit necesar, din orice perspectivă asupra 
progresului, să se ţină seama într-o mare măsură, ba chiar 
în cea mai mare măsură, de invențiile ce se vor naşte din 
întâmplare şi cu totul în afara aşteptărilor obişnuite. Nu se 
mai cade, filosofic vorbind, să întemeiezi pe ceea ce a fost o 
viziune despre ceea ce va să fie. Accidentul este admis ca o 
parte a substructurii. Facem din hazard o problemă de 
calcul absolut. Aplicăm necăutatului şi neimaginatului 
formulele matematice ale şcolilor. 

Repet, nu-i decât un fapt obişnuit că marea parte a 
întregului adevăr izvorăşte din colateral; şi în acord cu 
spiritul principiului implicat în acest fapt, aş dori să abat 
cercetarea în cazul de faţă de pe terenul bătătorit şi 
infructuos al evenimentului în sine spre împrejurările 
contemporane care îl învăluie. În timp ce dumneata te vei 
asigura de validitatea mărturiilor, eu am să cercetez ziarele 
mai pe larg decât ai făcut-o dumneata până acum. 
Deocamdată noi nu am făcut decât o recunoaştere a 
câmpului de investigaţie; dar ar fi într-adevăr ciudat ca o 
privire cuprinzătoare aruncată asupra tipăriturilor publice, 
aşa cum ţi-am propus, să nu ne permită măcar câteva 
repere mărunte care să stabilească o direcţie de cercetare. 

Urmând sugestia lui Dupin, am făcut o verificare 
scrupuloasă în chestiunea mărturiilor. Rezultatul a fost că 
m-am convins pe deplin de validitatea lor şi, în consecinţă, 
de nevinovăția lui St. Eustache. Între timp, prietenul meu s- 
a ocupat cu ceea ce mie mi se părea o meticulozitate cu 
totul fără rost, cu răsfoitul diferitelor colecţii de ziare. La 
sfârşitul săptămânii a pus înaintea mea următoarele 
extrase: „Acum vreo trei ani şi jumătate o frământare 
aidoma celei de acum a fost pricinuită de dispariţia aceleiaşi 
Marie Roget din parfumeria lui monsieur Le Blanc de la 


„Palais Royal,. La capătul unei săptămâni însă, ea şi-a făcut 
din nou apariţia la obişnuitul ei comptoir31, arătând mai 
bine ca oricând, afară doar de o uşoară paloare mai 
neobişnuită. Monsieur Le Blanc şi mama ei au dat de înţeles 
că a fost vorba doar de o vizită la o prietenă la ţară; şi 
afacerea a fost înăbuşită cu iuţeală. Presupunem că absenţa 
ei de acum e o toană de acelaşi fel şi că la capătul unei 
săptămâni sau poate a unei luni o vom avea iarăşi printre 
noi”. O gazetă de seară32 - luni, 23 iunie. 

„O gazetă de seară, în numărul de ieri, se referă la o mai 
veche şi misterioasă dispariţie a lui mademoiselle Roget. E 
binecunoscut faptul că, în săptămâna cât a lipsit din 
parfumeria lui Le Blanc, ea s-a aflat în compania unui tânăr 
ofiţer de marină renumit pentru destrăbălarea sa. Se 
presupune că o ceartă a făcut-o în chip providenţial să se 
întoarcă acasă. Cunoaştem numele acestui Lothario3316, 
care în clipa de faţă se află la Paris, însă din motive evidente 
ne ferim să-l dăm publicităţii”. Le Mercure34 - din 
dimineaţa zilei de marţi, 24 iunie. 

„O nelegiuire de o nemaipomenită grozăvie a fost comisă 
alaltăieri în împrejurimile acestui oraş. Pe înserat, un 
gentleman însoţit de soţia şi de fiica sa a angajat şase tineri 
care se plimbau alene cu barca încoace şi încolo pe lângă 
malul Senei să-i treacă râul. Ajunşi pe malul celălalt, cei trei 
călători au coborât şi, după ce s-au îndepărtat de barcă, 
fata a descoperit că-şi uitase în ea umbrela de soare. 
Întorcându-se după ea, a fost răpită de bandă, dusă departe 
pe firul apei, i s-a astupat gura cu un căluş, a fost 
batjocorită şi, în cele din urmă, târâtă pe mal spre un loc nu 
prea îndepărtat de cel unde se urcase la început în barcă 
împreună cu părinţii ei. Între timp ticăloşii s-au făcut 
nevăzuţi, dar poliţia e pe urmele lor şi o parte din ei vor fi 
prinşi în curând”. O gazetă de dimineaţă35 - 25 iunie. 

„Am primit câteva scrisori ce pun această crimă 
îngrozitoare, petrecută recent, pe seama lui Mennais36; 
dar întrucât acest gentleman a fost complet scos din cauză 


de ancheta oficială şi întrucât argumentele celor câtorva 
corespondenţi ai noştri par mai mult zeloase decât 
profunde, nu credem că ar fi nimerit să le facem publice”. O 
Gazetă de dimineaţă37 - 28 iunie. 

„Am primit, din diverse surse, se pare, mai multe scrisori 
extrem de energice care merg până acolo încât dau ca o 
certitudine faptul că nefericita Marie Roget a devenit 
victima uneia dintre numeroasele bande de huligani ce 
mişună duminica prin împrejurimile oraşului. Părerea 
noastră este în mod hotărât în favoarea acestei ipoteze. Ne 
vom strădui să facem loc de aici încolo câtorva dintre aceste 
argumente”. Un ziar de seară38 - marţi, 31 iunie. 

„În ziua de luni, unul dintre barcagiii însărcinaţi cu 
încasarea taxelor a văzut o barcă goală plutind în josul 
Senei. Pânzele zăceau pe fundul bărcii. Barcagiul a 
remorcat-o până la biroul de navigaţie. A doua zi de 
dimineaţă ea a fost luată de acolo fără ştirea vreunuia 
dintre funcţionari. Cârma se află acum la biroul de 
navigaţie”. Le Diligence39 - joi, 26 iunie. 

Citind eu aceste felurite extrase, mi s-au părut nu doar 
irelevante, dar nu vedeam nici în ce fel ar fi putut vreuna 
dintre ele să aibă o legătură cu chestiunea noastră. Am 
aşteptat unele lămuriri din partea lui Dupin. 

— Nu am intenţia, mi-a spus el, să zăbovesc asupra 
primului şi a celui de-al doilea dintre aceste extrase. Le-am 
copiat în principal ca să-ţi arăt grava neglijenţă a poliţiei, 
care, din câte-am înţeles eu de la prefect, nu şi-a dat nici 
cea mai mică osteneală să-l cerceteze pe ofiţerul de marină 
despre care s-a făcut aluzie. Totuşi este curată nebunie să 
afirmi că între prima şi a doua dispariţie a lui Marie nu ar 
exista o presupusă legătură. Să admitem că prima escapadă 
a avut drept rezultat o ceartă între cei doi îndrăgostiţi şi 
întoarcerea acasă a celei seduse. Suntem acum în măsură 
să privim a doua ei escapadă (dacă am şti că a avut loco 
nouă escapadă) mai degrabă ca pe o dovadă că seducătorul 
şi-a reluat avansurile decât ca pe rezultatul vreunei noi 


propuneri din partea unui al doilea individ - suntem în 
măsură să o privim ca pe o „îimpăcare” a primului amour 
decât ca pe începutul unuia nou. Şansele sunt de zece la 
unu ca bărbatul care a fugit o dată cu Marie să-i propună 
acesteia să fugă din nou cu el decât ca aceea care a primit 
propuneri de a fugi din partea unuia să le mai fi primit şi 
din partea altuia. lar acum dă-mi voie să-ţi atrag atenţia 
asupra faptului că timpul care s-a scurs între prima 
escapadă, dovedită ca atare, şi a doua, presupusă doar, 
întrece cu câteva luni durata obişnuită a crucierelor40 
noastre. Să fi fost împiedicat amantul în prima lui încercare 
de obligaţia de a pleca pe mare şi să fi prins el primul 
moment al întoarcerii pentru a-şi reînnoi planurile josnice, 
neduse încă la bun sfârşit - sau neduse cu totul încă de 
către el? Despre toate aceste lucruri nu ştim nimic. 

Ai să-mi spui însă că în al doilea caz n-a fost nici un fel de 
escapadă, aşa cum şi-a închipuit lumea. Fireşte că nu - dar 
suntem noi oare în măsură să spunem dacă n-a fost vorba 
de un plan eşuat? În afară de St. Eustache şi poate de 
Beauvais, nu avem alţi peţitori cunoscuţi, învederaţi şi 
onorabili ai lui Marie. Nu s-a vorbit despre niciunul. Cine 
atunci să fie tainicul iubit despre care rudele (cel puţin 
majoritatea lor) nu ştiu nimic, dar pe care Marie îl 
întâlneşte în dimineaţa zilei de duminică şi în care are atâta 
încredere încât nu ezită să rămână cu el până când umbrele 
serii pogoară peste crângurile singuratice de la Barriere du 
Roule? Cine să fie acest iubit misterios, mă întreb, despre 
care majoritatea rudelor nu ştiu nimic? Şi ce vrea să 
însemne ciudata prorocire a lui madame Roget din 
dimineaţa în care fata a plecat de acasă? - „Mi-e teamă că 
n-am să o mai revăd niciodată pe Marie”. 

Dar dacă nu ne-o putem închipui pe madame Roget la 
curent cu planul ei de a fugi, n-am putea presupune cel 
puţin că fata a pus la cale acest plan? Plecând de acasă, ea 
a lăsat să se înţeleagă că se ducea în vizită la mătuşa ei din 
Rue des Dromes, iar St. Eustache a fost rugat să vină să o ia 


pe înserat. Ei bine, la prima vedere, acest fapt dezminte 
categoric părerea mea; dar să reflectăm niţel. Că ea s-a 
întâlnit într-adevăr cu un prieten şi că a traversat cu el 
Sena, ajungând la Barriere du Roule pe la ora trei după- 
amiaza, e un fapt cunoscut. Însă consimţind astfel să-l 
însoţească pe acest ins (oricare va fi fost scopul - cunoscut 
sau necunoscut de către mama ei), trebuie ca fata să se fi 
gândit la intenţia exprimată de ea chiar la plecarea de 
acasă şi la uimirea şi bănuiala trezite în sufletul 
logodnicului ei, St. Eustache, când acesta, venind după ea 
în Rue des Dromes, la ora stabilită, ar fi aflat că ea nici n-a 
dat pe acolo, ba mai mult, când, întorcându-se la pension cu 
această veste îngrijorătoare, şi-ar fi dat seama de absenţa 
ei prelungită de acasă. Ea trebuie să se fi gândit la toate 
aceste lucruri, zic eu. Trebuie să fi prevăzut suferinţa lui St. 
Eustache, bănuielile tuturor. Nu se putea gândi să se 
întoarcă înfruntând aceste bănuieli; dar bănuielile devin 
pentru ea ceva lipsit de importanţă dacă vom presupune că 
ea avea intenţia de a nu se mai întoarce. 

Ne-o putem închipui gândind astfel: „Urmează să mă 
întâlnesc cu o anumită persoană cu scopul de a fugi 
împreună cu ea sau într-alt scop, cunoscut numai de mine. 
Nu trebuie să existe nici o piedică - trebuie să avem timp 
suficient să putem scăpa de orice urmărire - voi da de 
înţeles că merg într-o vizită şi că am să-mi petrec ziua cu 
mătuşa mea din Rue des Dromes - am să-i spun lui St. 
Eustache să nu vină după mine decât spre seară - în felul 
ăsta absenţa mea de acasă, oricât de mult ar dura, va putea 
fi justificată fără să dea naştere la bănuieli sau la nelinişte, 
iar eu aş câştiga mai mult timp decât în oricare alt mod. 
Dacă îl rog pe St. Eustache să vină după mine pe înserat, cu 
siguranţă el nu va veni mai devreme; dar dacă nu-l rog 
deloc să vină după mine, timpul care-mi va rămâne pentru 
fugă va fi scurtat, pentru că aş fi aşteptată să mă întorc mai 
devreme, iar absenţa mea ar trezi mai iute neliniştea. Dar 
dacă am totuşi intenţia să mă reîntorc - dacă mă gândesc 


doar la o simplă plimbare cu persoana respectivă - n-ar fi în 
planul meu să-l rog pe St. Eustache să vină după mine; căci, 
venind, el ar rămâne încredinţat că l-am înşelat - fapt pe 
care l-aş putea ţine pe veci ascuns de el dacă aş pleca de 
acasă fără să-l mai anunţ de intenţia mea şi dacă m-aş 
întoarce înainte de a se însera, spunând abia atunci că am 
fost în vizită la mătuşa mea din Rue des Dromes. Dar 
întrucât intenţia mea este aceea de a nu mă mai întoarce 
niciodată - sau măcar câteva săptămâni - sau până ce nu 
vor fi tăinuite unele lucruri - nevoia de a câştiga timp este 
singurul lucru de care trebuie să-mi pese”. 

Ai făcut observaţia, în notele dumitale, că opinia cea mai 
larg răspândită în legătură cu această tristă întâmplare 
este şi a fost de la bun început aceea că fata a fost victima 
unei bande de huligani. Ei bine, opinia publică, în anumite 
împrejurări, nu-i de disprețuit. Când ea se naşte de la sine - 
când ea se manifestă strict spontan - ar trebui să o 
considerăm ca fiind analoagă intuiţiei, care este 
idiosincrasia omului de geniu. În nouăzeci şi nouă de cazuri 
dintr-o sută eu aş respecta decizia ei. Este însă important 
să nu găsim nici o urmă palpabilă de influențare. Opinia 
trebuie să fie în mod riguros cea a publicului însuşi; iar 
deosebirea este adesea extrem de greu de perceput şi de 
menţinut. În cazul de faţă mi se pare că această „opinie 
publică” în legătură cu o bandă a fost influenţată de 
evenimentul colateral detaliat în cel de-al treilea extras al 
meu. Întreg Parisul este tulburat de descoperirea 
cadavrului lui Marie, o femeie tânără, frumoasă şi bine 
cunoscută. Acest cadavru este descoperit având pe el urme 
de violenţă şi plutind pe apele fluviului. Dar tocmai acum se 
anunţă că în aceeaşi perioadă, sau aproape în aceeaşi 
perioadă, în care se presupune că ar fi fost asasinată fata, o 
nelegiuire aidoma celei îndurate de răposată, deşi mai puţin 
gravă, a fost comisă de o bandă de derbedei tineri asupra 
unei a doua femei tinere. E oare de mirare că o crimă 
cunoscută a putut influenţa judecata populară cât priveşte 


o alta, necunoscută? Această judecată aştepta o îndrumare 
şi nelegiuirea cea cunoscută părea să i-o ofere atât de bine! 
Marie a fost şi ea găsită în fluviu; iar nelegiuirea cunoscută 
fusese comisă pe acelaşi fluviu. Legătura dintre cele două 
evenimente avea ceva atât de palpabil, încât adevărata 
minune ar fi fost ca lumea să nu-şi dea seama de ea şi să nu 
recurgă la ea. Dar de fapt crima aceea, cunoscută ca fiind 
săvârşită în acest fel, este, dacă nu altceva, măcar dovada 
că cealaltă, comisă aproape în acelaşi timp, nu a fost comisă 
în acest fel. Ar fi fost un miracol într-adevăr dacă, pe când o 
bandă de derbedei săvârşea într-un loc dat o fărădelege 
nemaiauzită, să se fi găsit o altă bandă similară, care, într- 
un loc similar, în acelaşi oraş, în aceleaşi împrejurări, cu 
aceleaşi mijloace şi metode, să comită o fărădelege întru 
totul asemănătoare şi tocmai în aceeaşi perioadă de timp! 
Totuşi în ce altceva dacă nu tocmai în această 
nemaipomenită serie de coincidenţe, ne pretinde să credem 
opinia, spontan influenţată, a publicului? 

Înainte de a trece mai departe, să zăbovim niţel asupra 
presupusului loc al asasinatului, în crângul de lângă 
Barriere du Roule. Acest crâng, deşi stufos, era în imediata 
vecinătate a unui drum comunal. În el se aflau trei sau 
patru lespezi mari, alcătuind un fel de jilţ cu spătar şi 
taburet. Pe lespedea de sus a fost găsită o jupă albă; pe cea 
de-a doua, o eşarfă de mătase. Tot acolo s-au mai găsit o 
umbrelă de soare, o pereche de mănuşi şi o batistă. Batista 
avea brodat numele „Marie Roget”. Pe crengile dimprejur 
se vedeau fâşii de rochie. Pământul era frământat, tufişurile 
erau rupte şi era lucru vădit că avusese loc o luptă violentă. 
În pofida interesului cu care presa a primit descoperirea 
din acest crâng şi a unanimităţii cu care, pasămite, s-ar fi 
indicat locul precis al nelegiuirii, trebuie admis că existau şi 
unele motive foarte bune de îndoială. Că acesta era într- 
adevăr locul cu pricina, puteam crede sau nu - dar existau 
motive excelente de îndoială. Dacă locul adevărat era, aşa 
cum sugera Le Commerciel, în apropiere de Rue Pavâe 


Saint Andrâe, autorii crimei, presupunând că aceştia mai 
locuiesc încă la Paris, ar fi fost desigur cuprinşi de spaimă 
văzând că atenţia publicului se îndrepta atât de stăruitor 
asupra cursului corect; iar în unele cugete ar fi apărut 
numaidecât necesitatea unui efort care să abată din nou 
această atenţie. 

Şi astfel, întrucât crângul de la Barriere du Roule trezise 
deja bănuiala, ideea de a pune obiectele acolo unde ele au 
fost găsite trebuie să se fi născut în chipul cel mai firesc. Nu 
există nici o dovadă reală, deşi Le Soleil presupune acest 
lucru, că obiectele descoperite ar fi stat mai mult de câteva, 
foarte puţine, zile în crâng; există totuşi numeroase dovezi 
indirecte că ele n-ar fi putut rămâne acolo fără a atrage 
atenţia în răstimpul celor douăzeci de zile care s-au scurs 
între duminica fatală şi după-amiaza în care ele au fost 
descoperite de băieţi. 

„Erau toate mucegăite”, afirmă Le Soleil, preluând opiniile 
predecesorilor săi, „de la acţiunea ploii şi lipite unele de 
altele din cauza mucegaiului. În jurul lor crescuse iarba, 
care acoperea o parte dintre ele. Mătasea umbrelei era 
trainică, însă pe dinăuntru firele se tăiaseră. În partea de 
sus, acolo unde fusese îndoită şi răsucită, era putredă şi 
plină de mucegai şi când au încercat să o deschidă, s-a 
sfâşiat”. În ce priveşte iarba care „crescuse în jurul lor şi 
acoperea o parte din ele”, e evident că acest lucru nu putea 
fi stabilit decât din vorbele şi, ca atare, din amintirile a doi 
băieţei; căci aceşti puşti au mişcat din loc obiectele şi le-au 
luat cu ei acasă înainte ca ele să fi fost văzute de un al 
treilea martor. Dar iarba creşte, mai ales pe vreme caldă şi 
umedă (cum a fost în perioada crimei), cam cu doi-trei țoli 
într-o singură zi. O umbrelă de soare uitată într-un loc de 
curând acoperit cu brazde de iarbă va fi într-o singură 
săptămână complet ascunsă privirii de iarba crescută în jur. 
Iar cât priveşte mucegaiul asupra căruia redactorul de la 
Le Soleil insistă cu atâta obstinaţie, încât întrebuinţează 
cuvântul nu mai puţin de trei ori în scurtul paragraf citat 


adineauri, nu-şi dă el seama de soiul acestui mucegai? 
Trebuie noi să-i spunem că este una dintre numeroasele 
specii de fungus41, a cărui cea mai comună trăsătură e că 
apare şi dispare în douăzeci şi patru de ore? 

Vedem astfel de la cea dintâi privire că tot ce s-a adus 
drept argument zdrobitor în sprijinul ideii că obiectele ar fi 
stat în crâng cel puţin trei sau patru săptămâni este, cât se 
poate de absurd, nul în ce priveşte dovada acestui fapt. Pe 
de altă parte, e foarte greu de crezut că aceste lucruri ar fi 
putut rămâne în crângul cu pricina o perioadă mai mare de 
o săptămână încheiată - o perioadă mai mare decât de la o 
duminică la cealaltă. Cei care cunosc cât de cât 
împrejurimile Parisului ştiu cât de greu este să găseşti un 
loc mai izolat, şi asta doar la mare distanţă de suburbiile 
sale. Un lucru cum ar fi un colţişor neexplorat sau arareori 
vizitat în mijlocul pădurilor şi crângurilor sale este ceva cu 
totul de neimaginat. Numai să încerce iubitorul pătimaş al 
naturii, pe care îndatoririle îl ţin înlănţuit în praful şi 
căldura acestei uriaşe metropole - numai să încerce 
vreunul, chiar şi într-o zi de lucru, să-şi astâmpere setea de 
solitudine în mijlocul priveliştilor naturii încântătoare ce ne 
înconjoară. La fiecare al doilea pas va descoperi că 
farmecul crescând se destramă la auzul glasului sau la 
apariţia vreunui derbedeu sau a unei bande de cheflii. Va 
căuta linişte în umbrarul cel mai des, dar totul în zadar. 
Tocmai aici sunt ungherele unde mişună toţi nespălaţii - aici 
sunt templele cele mai pângărite. Cu durere în inimă 
călătorul va fugi înapoi în Parisul vicios ca spre o cloacă a 
viciului mai puţin odioasă, pentru că e mai puţin 
discordantă. Dar dacă împrejurimile oraşului sunt cotropite 
astfel în zilele de lucru ale săptămânii, cu atât mai mult de 
sabat! În special acum când, scutit de obligaţia de a munci 
sau lipsit de obişnuitele prilejuri de a tâlhări, haimanaua de 
la oraş caută împrejurimile nu din iubire pentru viaţa la 
ţară, pe care în sufletul său o dispreţuieşte, ci ca să scape 
de restricţiile şi de convențiile societăţii. Râvneşte nu atât 


aerul proaspăt şi verdeaţa copacilor, cât deplina libertate a 
vieţii de la ţară. 

Aici, în hanul de la marginea şoselei, sau sub frunzişul 
pădurii, se dedă, ferit de alţi ochi decât cei ai tovarăşilor săi 
de chef, tuturor exceselor nebunegşti ale falsei veselii - rodul 
libertăţii şi al romului. Nu spun nimic mai mult decât ceea 
ce trebuie să fie limpede pentru orice observator imparţial 
atunci când repet că împrejurarea ca lucrurile cu pricina să 
fi rămas nedescoperite o perioadă mai lungă decât 
răstimpul dintre o duminică şi cealaltă, în oricare crâng din 
imediata vecinătate a Parisului, ar trebui socotită drept un 
miracol şi nimic mai mult. 

Dar nu lipsesc nici alte temeiuri ca să bănuim că obiectele 
au fost puse în crâng pentru a distrage atenţia de la 
adevăratul loc al fărădelegii. Şi în primul rând ia aminte, te 
rog, la data descoperirii obiectelor. Confruntă acest lucru 
cu data celui de-al cincilea extras copiat de mine din gazete. 

Vei afla că descoperirea a urmat aproape imediat după 
înştiinţările urgente trimise gazetei de seară. Aceste 
înştiinţări, deşi diferite şi provenind, pare-se, din diverse 
surse, tindeau toate spre acelaşi scop - anume: să îndrepte 
atenţia asupra unei bande ca fiind autoarea fărădelegii şi 
asupra împrejurimilor de lângă Barriere du Roule ca fiind 
locul acesteia. Ei bine, nu e vorba fireşte de bănuiala cum 
că obiectele ar fi fost găsite de băieţi doar în urma acestor 
înştiinţări ori că atenţia publicului ar fi fost suscitată de ele; 
totuşi s-ar putea naşte, ba chiar se naşte, bănuiala că 
lucrurile n-au fost găsite de băieţi mai devreme pentru 
simplul motiv că lucrurile nu se aflau în crâng mai devreme, 
ele fiind puse acolo doar la data sau cu puţin înainte de data 
înştiinţărilor, chiar de către autorii vinovaţi ai acestor 
înştiinţări. 

Acest crâng era ciudat - unul chiar foarte ciudat. Era din 
cale-afară de des. În îngrăditura zidită de natură se aflau 
trei pietroaie extraordinare, formând un jilţ cu spătar şi un 
taburet. Iar crângul, atât de plin de arta naturii, se afla în 


imediata vecinătate, la câteva aruncături de băț, de locuinţa 
doamnei Deluc, ai cărei băieţi aveau obiceiul de a cerceta 
cu grijă tufişurile dimprejur după coajă de sasafras42. Ar fi 
oare un rămăşag nesăbuit - pariu de o mielaunu -cănu 
trecea o zi pe deasupra capetelor acestor băieţi fără a-l găsi 
măcar pe unul din ei pitit în adăpostul umbros, tolănit pe 
tronul său natural? Cei care s-ar codi să facă un asemenea 
rămăşag fie că n-au fost niciodată copii, fie că au uitat cum 
e felul de a fi al copiilor. Repet - e foarte greu de înţeles 
cum ar fi putut rămâne nedescoperite lucrurile în acest 
crâng mai mult de o zi-două; şi că astfel există motive 
temeinice de a bănui, în pofida ignoranței dogmatice afişate 
de Le Soleil, că ele au fost puse la o dată relativ recentă în 
locul unde au şi fost găsite. 

Dar mai sunt şi alte motive mai temeinice decât oricare 
dintre cele pe care le-am avansat deja să credem că ele au 
fost puse acolo în acest mod. lar acum ia seama, te rog, la 
aşezarea cât se poate de artificială a lucrurilor. Pe piatra de 
deasupra zăcea o jupă albă; pe a doua, o eşarfă de mătase; 
risipite înjur, erau o umbrelă de soare, o pereche de mănuşi 
şi o batistă având brodat numele „Marie Roget”. E tocmai 
aşezarea pe care ar face-o în mod firesc o persoană nu prea 
isteaţă, care ar dori să dispună obiectele în mod firesc. Dar 
nu e în nici un caz o aşezare cu adevărat firească. Mai 
curând m-aş fi aşteptat să văd toate lucrurile zăcând pe jos 
şi călcate în picioare. În spaţiul îngust al acelui crâng ar fi 
fost aproape imposibil ca jupa şi eşarfa să-şi fi păstrat locul 
pe pietre, expuse fiind vânzolelii mai multor persoane care 
s-au încăierat. „Existau dovezi”, se spune, „că a avut loco 
luptă; iar pământul era frământat, tufişurile erau rupte”, 
dar jupa şi eşarfa au fost găsite rânduite ca pe nişte rafturi. 
„Bucăţile din rochie rupte de tufişuri erau cam de trei 
palme lăţime şi de şase palme lungime. Una dintre ele era 
tivul rochiei, care fusese cârpit. Arătau ca nişte fâşii 
smulse”. Aici, din nebăgare de seamă, Le Soleil a utilizat o 
frază din cale-afară de suspectă. După felul în care sunt 


descrise, bucăţile într-adevăr „arată ca nişte fâşii smulse”; 
dar într-un anume scop şi cu mâna. Rareori se întâmplă ca 
o bucată dintr-o rochie, precum cea despre care e vorba 
acum, să fie „smulsă” de un spin. Din chiar felul unor 
asemenea ţesături, un spin sau un cui ce se agaţă în ele le 
rupe pe fir drept - le desparte în două fâşii longitudinale, în 
unghi drept una faţă de cealaltă, întâlnindu-se în punctul pe 
unde intră spinul - dar este aproape cu neputinţă să 
concepi că bucata ar putea fi „smulsă”. Eu n-am văzut 
niciodată aşa ceva şi nici dumneata. Ca să smulgi o bucată 
dintr-o asemenea țesătură este nevoie, aproape în fiecare 
caz, de două forţe distincte, acţionând în direcţii diferite. 
Dacă țesătura are două margini - dacă, de exemplu, ar fi 
vorba de o batistă şi cineva ar dori să rupă din ea o fâşie, 
atunci şi numai atunci ar fi de-ajuns o singură forţă. Dar în 
cazul de faţă e vorba de o rochie ce nu are decât o singură 
margine. Doar printr-un miracol ar fi putut fi sfâşiată de 
spini o bucată din interior, acolo unde nu era nici o margine 
şi unde un singur spin nu ar fi putut să facă acest lucru. Dar 
chiar dacă ar exista o margine, tot ar fi nevoie de doi spini, 
acţionând unul în două direcţii distincte, iar celălalt într-una 
singură. lar asta presupunând că marginea este netivită. 

Dacă este tivită, chestiunea aproape că iese din discuţie. 
Vedem astfel numeroasele şi marile obstacole în calea 
ipotezei cum că bucăţile ar fi fost „smulse” pur şi simplu de 
„Spini“; şi cu toate acestea, ni se cere să credem că nu doar 
o singură bucată, ci chiar mai multe ar fi fost rupte în acest 
mod. „lar una dintre bucăţi era tivul rochiei! O altă bucată 
era o parte din fustă, nu din tiv”, adică a fost complet ruptă 
de spini din mijlocul fără margine al rochiei! Să avem 
iertare, zic eu, dar nu putem crede asemenea lucruri; 
totuşi, luate împreună, ele alcătuiesc poate motive mai 
puţin întemeiate de suspiciune decât împrejurarea 
surprinzătoare că obiectele ar fi fost lăsate în acest crâng 
de nişte ucigaşi care au avut suficientă precauţie ca să se 
gândească la înlăturarea cadavrului. 


Dacă presupui însă că intenţia mea este să neg că acest 
crâng ar fi fost locul nelegiuirii, înseamnă că nu m-ai înţeles 
corect. S-ar fi putut întâmplă aici ceva rău sau, mai 
probabil, un accident în locuinţa lui madame Deluc. Dar de 
fapt acesta este un aspect de mai mică însemnătate. Noi nu 
ne-am angajat să găsim locul, ci să-i descoperim pe făptaşii 
crimei. lot ce-am prezentat aici, dincolo de felul amănunţit 
în care am prezentat, a fost cu intenţia mai întâi de a arăta 
absurditatea afirmațiilor categorice şi hazardate din Le 
Soleil, dar în al doilea rând, mai important, să te determin 
pe calea cea mai firească să arunci din nou o privire asupra 
faptului îndoielnic că acest asasinat a fost acţiunea unei 
bande. 

Vom relua această întrebare referindu-ne doar la 
amănuntele revoltătoare ale chirurgului interogat la 
anchetă. E suficient să spun că deducţiile sale, publicate, 
privind numărul ticăloşilor au fost pe bună dreptate luate în 
râs ca fiind eronate şi total lipsite de temei de către toţi 
anatomiştii cu reputaţie ai Parisului. Nu că lucrurile nu ar fi 
putut fi aşa cum le deduce el, dar nu exista nici un temei 
pentru o asemenea deducție: oare nu exista tot atâta temei 
pentru o alta? Să reflectăm acum asupra „urmelor unei 
lupte”; şi să întreb ce anume vor aceste urme să 
demonstreze. O bandă. Dar nu demonstrează ele mai 
degrabă absenţa unei bande? Ce luptă ar fi putut avea loc - 
ce luptă atât de violentă şi atât de îndelungată, încât să-şi 
lase „urmele” în toate direcţiile - între o fată plăpândă şi 
fără apărare şi presupusa bandă de ticăloşi? Încleştarea 
tăcută a câtorva braţe vânjoase şi totul s-ar fi sfârşit. 
Victima trebuie să fi fost absolut pasivă în mâinile lor. Îţi vei 
aduce aminte aici că argumentele formulate împotriva 
ipotezei că acest crâng ar fi locul crimei sunt aplicabile în 
mare parte doar împotriva ipotezei că el ar fi locul unei 
fărădelegi comise de mai mulţi indivizi, şi nu doar de unul 
singur. Dacă ne imaginăm că a fost un singur violator, 
atunci şi numai atunci vom putea concepe că a avut loco 


luptă atât de violentă şi atât de îndârjită, încât să fi lăsat 
„urme” vădite. 

Şi încă ceva. Am menţionat deja bănuiala ce s-ar putea 
naşte din faptul că lucrurile cu pricina au fost lăsate pur şi 
simplu în crângul unde au şi fost descoperite. Pare aproape 
imposibil ca aceste dovezi de vinovăţie să fi fost lăsate în 
mod accidental acolo unde ele au fost găsite. A existat 
suficientă prezenţă de spirit (se presupune) ca leşul să fie 
îndepărtat; şi cu toate acestea, o dovadă chiar mai 
peremptorie decât cadavrul însuşi (ale cărui trăsături ar fi 
putut fi iute alterate prin descompunere) e lăsată să zacă la 
vedere la locul fărădelegii - mă refer la batista cu numele 
răposatei. Dacă asta a fost o greşeală, ea n-a fost greşeala 
unei bande. Ne-o putem imagina numai ca fiind greşeala 
unui singur individ. Să vedem. Un individ anume a comis 
crima. E singur cu strigoiul celei dispărute. E îngrozit de 
ceea ce zace nemişcat în faţa lui. 

Furia patimii lui a trecut, iar acum în inima lui e loc destul 
pentru grozăvia firească a faptei sale. Nu are nimic din 
acea încredere pe care inevitabil o inspiră prezenţa mai 
multora. E singur cu moarta. Tremură şi se înfioară. Totuşi 
trebuie să scape de cadavru. Îl târăşte până la râu, însă lasă 
în urma sa celelalte dovezi de vinovăţie; căci e greu, dacă 
nu chiar imposibil, să care întreaga povară o dată, dar îi va 
fi uşor să se întoarcă pentru ceea ce a mai rămas. Însă în 
anevoioasa lui înaintare spre râu, temerile sale se înteţesc. 
Zvonul vieţii îl însoţeşte în cale. De zeci de ori aude sau îşi 
închipuie că aude pasul cuiva care îl pândeşte. Până şi 
luminile oraşului îl înspăimântă. Totuşi, într-un târziu, după 
îndelungi şi dese opriri într-o cumplită agonie, ajunge la 
malul râului şi scapă de groaznica lui povară - poate cu 
ajutorul unei bărci. Ei bine, ce comori posedă lumea - ce 
ameninţare cu răzbunarea ar putea veni de la ea - care să 
aibă puterea să-l îndemne pe acest ucigaş singuratic să se 
întoarcă pe acest drum anevoios şi primejdios la crângul 
plin de amintiri care îi îngheaţă sângele în vine? Fie ce-o fi, 


el nu se întoarce. N-ar putea să se întoarcă chiar dacă ar 
vrea. Singurul lui gând e să fugă numaidecât. Întoarce 
spatele pe vecie acelor tufişuri îngrozitoare şi fuge ca din 
faţa mâniei viitoare43. 

Dar cu o bandă? Numărul lor le-ar fi dat curaj; dacă într- 
adevăr curajul ar lipsi vreodată din pieptul unui nemernic 
înrăit; căci numai din astfel de nemernici înrăiţi sunt 
alcătuite aceste aşa-zise bande. Numărul lor, zic, ar fi 
stăvilit teroarea teribilă şi iraţională care, mi-am imaginat 
eu, ar fi putut paraliza pe un om singur. Dacă am 
presupune că unul sau doi sau chiar trei dintre ei ar fi 
scăpat ceva din vedere, această scăpare ar fi fost remediată 
de către un al patrulea. Ei n-ar fi lăsat nimic în urma lor; 
căci numărul lor le-ar fi permis să transporte totul o singură 
dată. Nu ar mai fi fost nevoie să se întoarcă. 

Consideră acum împrejurarea că, o dată găsit cadavrul, 
din veşmântul său exterior „o fâşie, lată cam de o palmă, 
fusese sfâşiată de la tiv la talie, înfăşurată de trei ori în jurul 
mijlocului şi prinsă într-un fel de nod la spate”. Acest lucru 
a fost înfăptuit cu văditul scop de a face un ochi cu ajutorul 
căruia să poată fi târât trupul. Dar mai mulţi oameni ar fi 
visat ei oare să recurgă la un asemenea expedient? Pentru 
trei-patru dintre ei, membrele cadavrului ar fi constituit un 
mijloc de transport nu doar suficient, ci chiar cel mai bun cu 
putinţă. Procedeul aparţine unui singur individ; şi asta ne 
duce la faptul că „între crâng şi râu, gardurile au fost găsite 
doborâte, iar pe pământ se vedeau urmele unei poveri 
foarte grele ce fusese târâtă pe acolo!” Dar s-ar fi ostenit 
oare de pomană mai mulţi oameni să dea jos un gard numai 
ca să treacă prin el un cadavru pe care într-o clipă l-ar fi 
putut trece pe deasupra oricărui gard? Mai mulţi oameni ar 
fi târât ei oare un cadavru astfel încât să lase urme vădite 
că l-au târât? 

Şi aici trebuie să ne referim la o observaţie a gazetei Le 
Commerciel; O observaţie pe care într-o oarecare măsură 
am comentat-o deja. „O bucată”, spune această gazetă, 


„dintr-una din jupele nefericitei fete, lungă de două picioare 
şi lată de un picior, a fost ruptă şi legată sub bărbie şi în 
jurul gâtului ei, probabil ca să o împiedice să ţipe. Aceasta 
nu putea fi decât fapta unor indivizi care nu aveau nici 
măcar o batistă în buzunar”. 

Am sugerat mai devreme că un huligan adevărat nu umblă 
niciodată fără batistă. Dar nu asupra acestui fapt atrag eu 
acum atenţia. Că nu din lipsa unei batiste a fost folosit acest 
bandaj pentru scopul imaginat de Le Commerciel e lucru 
dovedit chiar de batista lăsată în crâng; şi că intenţia n-a 
fost „să o împiedice să ţipe” reiese aşijderea din faptul că a 
fost utilizat bandajul în locul a ceea ce ar fi răspuns mult 
mai bine acestui scop. Dar limbajul dovezilor vorbeşte 
despre fâşia cu pricina ca fiind „găsită în jurul gâtului, 
atârnând slobodă, prinsă într-un nod solid”. Cuvintele 
acestea sunt destul de vagi, dar ele diferă sensibil de cele 
din Le Commerciel. Fâşia era de optsprezece țoli în lăţime 
şi, ca atare, deşi din muselină, putea alcătui o funie solidă, 
dacă era împăturită sau răsucită longitudinal. Şi ea a fost 
descoperită răsucită chiar în acest fel. 

Deducţia mea este aceasta. Ucigaşul singuratic, după cea 
transportat cadavrul pe o distanţă anume (fie din crâng, fie 
de altundeva) cu ajutorul bandajului înnodat în jurul taliei, 
şi-a dat seama că greutatea, în felul acesta de a acţiona, era 
peste puterile sale. El a decis să târască povara - probele 
arată că ea a fost târâtă. În acest scop a trebuit să lege un 
fel de funie la una dintre extremităţi. Ea putea fi legată cel 
mai bine în jurul gâtului, unde capul ar fi împiedicat-o să 
lunece. lar acum ucigaşul s-a gândit fără doar şi poate la 
bandajul din jurul şalelor. L-ar fi folosit pe acesta, dacă n-ar 
fi fost înfăşurat în jurul cadavrului, dacă n-ar fi fost nodul 
care îl stingherea şi gândul că el nu fusese „smuls” cu totul 
din veşmânt. Era mai uşor să rupă o altă fâşie din fustă. A 
rupt-o, a legat-o strâns în jurul gâtului şi astfel şi-a târât 
victima până pe malul râului. Că acest „bandaj” obţinut cu 
multă trudă şi întârziere şi care răspundea într-un chip 


imperfect scopului său - că acest bandaj a fost totuşi utilizat 
demonstrează că necesitatea utilizării sale s-a născut din 
împrejurări ce s-au ivit într-un moment în care batista nu 
mai era la îndemână - adică s-au ivit, aşa cum ne-am 
imaginat noi, după părăsirea crângului (dacă era într- 
adevăr crângul), pe drumul dintre acesta şi râu. 

Dar vei spune că mărturia lui madame Deluc (!) indică mai 
ales prezenţa unei bande în vecinătatea crângului în 
momentul crimei sau cam pe-atunci. Sunt de acord. Mă 
întreb dacă în chiar locul sau în apropiere de Barriere du 
Roule, la ora sau în jurul orei când a avut loc această 
tragedie, nu se aflau cumva zece bande precum cea 
descrisă de madame Deluc. Dar banda care şi-a atras 
asupră-şi mânia înverşunată din depoziţia, deşi cam târzie 
şi foarte suspectă, a lui madame Deluc este singura bandă 
despre care bătrâna asta cinstită şi cumsecade afirmă că i- 
ar fi mâncat cozonacii şi i-ar fi băut coniacul fără a-şi da 
osteneala să-i plătească. Et hinc illae irae? 44 

Dar care este mărturia precisă a lui madame Deluc? „îşi 
făcu apariţia o bandă de secături care iscară tărăboi, 
mâncară şi băură fără să plătească, o luară pe acelaşi drum 
ca tânărul şi fata, se întoarseră la han pe la asfinţit şi 
traversară iar Sena aparent în mare grabă.” 

Ei bine, e foarte posibil ca acest „în mare grabă” să fi 
părut chiar mai mare în ochii lui madame Deluc, întrucât ea 
stăruia cu jale şi durere asupra berii şi cozonacilor45 cate îi 
fuseseră luaţi cu de-a sila - berea şi cozonacii pentru care 
poate mai trăgea încă o slabă nădejde să fie despăgubită. 
Căci altminteri, cum era şi pe înserat, de ce-ar fi pomenit 
degrabă lor? Nu-i de mirare de bună seamă că până şi o 
bandă de derbedei se grăbeşte să ajungă acasă atunci când 
are de trecut un râu lat cu nişte bărcuţe, când se anunţă 
furtună şi când se apropie noaptea. 

Am spus se apropie; căci noaptea nu sosise încă. Era de- 
abia pe înserat, când graba necuviincioasă a acestor 
„secături” jignise privirile cumpătate ale lui madame Deluc. 


Dar ni se spune că în aceeaşi seară madame Deluc, 
împreună cu băiatul ei cel mai mare, „au auzit ţipete de 
femeie în apropierea hanului”. Şi cu ce cuvinte descrie 
madame Deluc ceasul din seară la care s-au auzit aceste 
ţipete? „Curând după lăsarea întunericului”, spune ea. Dar 
„curând după lăsarea întunericului” este totuşi întuneric; şi 
pe înserat este încă lumină. Astfel, este cât se poate de 
limpede că banda părăsise Barriere du Roule înainte ca 
madame Deluc să audă (?) ţipetele acelea. Şi deşi în 
nenumăratele rapoarte ale anchetei expresiile cu pricina 
sunt întrebuințate în mod clar şi invariabil, aşa cum le-am 
întrebuințat şi eu în această discuţie cu dumneata, niciuna 
dintre gazetele publice şi niciunul dintre lucrătorii de 
poliţie nu şi-a dat seama până acum de uriaşa discrepanţă 
dintre ele. 

Am să mai adaug un singur argument împotriva ipotezei 
despre o bandă; dar acest argument are, după mintea mea 
cel puţin, o greutate absolut irefutabilă. În împrejurarea că 
se oferea o recompensă substanţială, precum şi deplina 
iertare a denunţătorului, nu se poate închipui nici o clipă ca 
vreun membru al unei bande de haimanale ordinare sau al 
oricărei cete de bărbaţi să nu-şi fi trădat de mult complicii. 
Pentru oricare ins dintr-o bandă de acest soi teama de a fi 
trădat e mai mare decât dorinţa de a scăpa cu faţa curată 
sau de a primi o recompensă. El trădează iute şi plin de zel 
ca să nu fie el însuşi trădat. Că secretul nu a fost divulgat e 
cea mai bună dovadă că el este de fapt un secret. Ororile 
acestei fapte întunecate sunt cunoscute numai unei singure 
sau două fiinţe omeneşti şi lui Dumnezeu. 

Să adunăm acum roadele sărace dar sigure ale 
îndelungatei noastre analize. Am ajuns la ideea că e vorba 
fie de un accident fatal petrecut sub acoperişul lui madame 
Deluc, fie de un omor săvârşit în crângul de la Barriere du 
Roule de către un iubit sau cel puţin de câtre un prieten 
intim şi tainic al răposatei. Acest prieten este oacheş. 
Culoarea feţei, felul în care este „înnodat” bandajul şi 


„nodul marinăresc” cu care este prinsă panglica pălăriei 
indică un marinar. Legătura lui cu răposata, o fată 
uşuratică, dar nu decăzută, îl arată ca fiind mai presus de 
condiţia unui marinar de rând. Aici scrisorile prompte şi 
bine scrise către ziare întăresc serios ipoteza noastră. 
Împrejurările primei escapade, aşa cum sunt ele 
menţionate în Le Mercurie, tind să amestece chipul acestui 
matelot cu cel al „ofițerului de marină” despre care se ştie 
că a fost primul care a împins-o pe nefericita fată la păcat. 

Şi aici se cuvine să ţinem seama de absenţa prelungită a 
tânărului oacheş. Mă întrerup o clipă pentru a observa că 
tenul acestui om era închis şi negricios; nu era vorba de o 
culoare negricioasă obişnuită, care constituia singura 
particularitate de care îşi amintesc atât Valence, cât şi 
madame Deluc. Dar de ce este absent omul acesta? A fost el 
oare ucis de bandă? Dacă e aşa, de ce nu se găsesc decât 
urmele fetei asasinate? E firesc să se presupună că locul 
celor două fărădelegi a fost identic. Dar unde e cadavrul 
lui? E mai mult ca sigur că asasinii ar fi scăpat de amândoi 
în acelaşi mod. Dar se poate afirma că acest om trăieşte şi 
se fereşte să se arate de teama de a nu fi acuzat de crimă. 
Se poate presupune că acest considerent acţionează asupra 
lui acum - după atâta timp - întrucât s-a depus mărturie că 
a fost văzut cu Marie - dar că el n-ar fi avut nici o putere în 
momentul faptei. Primul impuls al unui om nevinovat ar fi 
fost să anunţe fărădelegea şi să ajute la identificarea 
nemernicilor. Lucrul acesta i-ar fi fost sugerat de raţiuni 
tactice. Fusese văzut cu fata. Trecuse cu ea fluviul pe un 
bac deschis. 

Denunţarea asasinilor i s-ar fi părut chiar şi unui idiot 
singurul mijloc sigur de a îndepărta bănuielile. Nu putem 
presupune că în noaptea duminicii fatale el ar fi fost 
nevinovat şi în acelaşi timp că n-ar fi ştiut nimic despre 
fărădelegea comisă. Şi totuşi numai într-o astfel de 
împrejurare e cu putinţă să ne închipuim că el, în viaţă 
fiind, nu i-ar fi denunţat pe asasini. Şi care sunt mijloacele 


noastre de a ajunge la adevăr? Vom vedea că aceste 
mijloace se înmulţesc şi capătă claritate pe măsură ce 
avansăm. 

Să cernem până la fund afacerea aceasta cu prima 
escapadă. Să lămurim întreaga poveste cu „ofiţerul”, locul 
unde se află el în clipa de faţă şi pe unde a umblat în 
momentul precis al crimei. Să comparăm cu grijă între ele 
diversele înştiinţări trimise ziarului de seară, în care scopul 
era acela de a inculpa o bandă. Isprăvind cu asta, să 
comparăm aceste înştiinţări, atât în ce priveşte stilul, cât şi 
scrisul, cu cele trimise mai de mult ziarului de dimineaţă şi 
care insistau cu atâta vehemenţă asupra vinovăţiei lui 
Mennais. Şi isprăvind cu toate acestea, să comparăm iarăşi 
aceste diverse înştiinţări cu scrisul cunoscut al ofițerului. Să 
încercăm să aflăm, prin repetate întrebări adresate lui 
madame Deluc şi fiilor ei, precum şi vizitiului omnibuzului, 
Valence, mai multe despre înfăţişarea şi purtările acelui 
„bărbat oacheş”. Nu se poate ca întrebările, dirijate cu 
pricepere, să nu smulgă de la vreunul dintre aceşti martori 
unele informaţii asupra acestui punct anume (sau asupra 
altora) - informaţii pe care nici martorii înşişi nu-şi dau 
seama că le posedă. Şi acum să căutăm barca recuperată 
de barcagiu în dimineaţa de luni, 23 iunie, şi care a fost 
luată de la biroul de navigaţie, fără ştirea ofițerului de 
serviciu şi fără cârmă, cu puţin timp înainte de 
descoperirea cadavrului. Cu băgare de seamă şi 
perseverenţă vom da negreşit de urma acestei bărci; nu 
doar pentru faptul că barcagiul care a recuperat-o o poate 
identifica, ci întrucât cârma este la dispoziţia noastră. 
Cârma unei bărci cu pânze n-ar fi fost nicidecum 
abandonată fără a naşte suspiciuni de către un om cu inima 
împăcată. Şi aici am să mă opresc ca să strecor o întrebare. 
Nu s-a dat nici o înştiinţare despre recuperarea acestei 
bărci. A fost adusă pe ascuns la biroul de navigaţie şi tot pe 
ascuns a fost dusă de acolo. Dar proprietarul sau patronul 
ei - cum se face că a fost informat încă de marţi dimineaţă, 


fără să se fi dat nici un anunţ, despre locul unde a fost 
găsită barca luni - decât dacă ne gândim la vreo legătură 
cu marina - vreo legătură personală şi permanentă ce 
permite cunoaşterea micilor ei interese - a măruntelor ştiri 
de interes local? 

Vorbind despre asasinul singuratic, târându-şi povara 
până la mal, am sugerat deja probabilitatea ca el să-şi fi 
făcut rost de o barcă. Trebuie să înţelegem acum că Marie 
Roget a fost aruncată dintr-o barcă. E firesc ca lucrul să se 
fi petrecut astfel. Cadavrul nu putea fi încredinţat apelor 
puţin adânci de la mal. Semnele ciudate de pe spatele şi 
umerii victimei vorbesc despre şipcile de pe fundul unei 
bărci. Faptul că trupul a fost găsit fără a avea legată de el 
vreo greutate de asemenea întăreşte această idee. Dacă ar 
fi fost aruncat de pe mal, ar fi fost legată de el o greutate. 
Putem explica absenţa acesteia doar presupunând că 
ucigaşul a neglijat prevederea de a-şi face rost de ea înainte 
de a se depărta de mal. În clipa când a încredinţat cadavrul 
apei, fără îndoială că şi-a dat seama de această scăpare; dar 
atunci nu mai avea nici un remediu la îndemână. Orice risc 
ar fi fost de preferat unei întoarceri pe malul acela 
blestemat. După ce s-a descotorosit de această povară 
macabră, ucigaşul se va fi grăbit spre oraş. Acolo, în dreptul 
vreunui chei obscur, va fi sărit pe mal. Dar barca - o va fi 
priponit el oare? Va fi fost prea grăbit pentru lucruri cum ar 
fi priponirea unei bărci. Mai mult, legând-o de chei, va fi 
crezut că lasă o dovadă împotriva lui însuşi. Gândul lui 
firesc va fi fost să alunge cât mai departe cu putinţă tot ce 
avea legătură cu crima sa. Nu numai că va fi fugit de lângă 
chei, dar nu va fi lăsat să rămână nici barca. Cu siguranţă 
va fi lăsat-o să plutească în voia curentului. Să ne urmăm 
gândul. Dimineaţa, nemernicul este cuprins de o groază 
nedescrisă când află că barca a fost găsită şi că este la 
adăpost într-un loc unde el are obiceiul de a se duce zilnic - 
într-un loc unde probabil îndatoririle lui îi impun să se ducă. 
În noaptea următoare, fără a îndrăzni să ceară cârma, o 


sustrage. Unde se află acum acea barcă fără cârmă? Asta 
va trebui să descoperim în primul şi în primul rând. Cu 
prima rază de lumină aruncată aici, se vor ivi şi zorii 
izbânzii noastre. Această barcă ne va călăuzi cu o iuţeală 
care ne va surprinde chiar şi pe noi către cel care a folosit-o 
în miezul de noapte al sabatului fatal. O dovadă va veni să 
întărească o altă dovadă şi ucigaşului i se va da de urmă. 


[Din motive pe care nu le vom specifica, dar care multor 
cititori li se vor părea evidente, ne-am luat libertatea de a 
omite din manuscrisul aflat în mâinile noastre acea parte 
care detaliază urmările indiciului aparent neînsemnat 
obţinut de Dupin. Socotim nimerit să spunem doar, pe 
scurt, că rezultatul dorit a fost atins; şi că prefectul a 
împlinit întocmai, deşi oarecum în silă, condiţiile înţelegerii 
sale cu cavalerul. Articolul domnului Poe se încheie cu 
următoarele cuvinte. 

— Red.]46 

Se înţelege că vorbesc despre coincidenţe şi nimic altceva. 
Ce-am spus mai sus asupra acestui subiect e de-ajuns. În 
inima mea nu sălăşluieşte nici o credinţă în supranatural. 
Că Natura şi Dumnezeul ei sunt două, nici un om care 
cugetă nu va tăgădui. Că acesta din urmă, creând-o pe 
prima, poate, după voia sa, să o supravegheze şi să o 
modifice e de asemenea indiscutabil. Spun „după voia sa”; 
căci aici e vorba despre voinţă şi nu, cum pretinde 
sminteala logicii, despre putere. Nu că Divinitatea nu şi-ar 
putea schimba legile, ci că noi o jignim imaginându-ne o 
posibilă nevoie de schimbare. La origine, aceste legi au fost 
alcătuite pentru a îmbrăţişa toate întâmplările ce ar putea fi 
cuprinse în Viitor. Pentru Dumnezeu, totul este Acum47. 

Repet, aşadar, că vorbesc despre aceste lucruri ca despre 
nişte coincidenţe. Şi mai departe: din ce am să relatez se va 
vedea că între soarta nefericitei Mary Cecilia Rogers, atât 
cât ştim despre această soartă, şi soarta unei oarecare 
Marie Roget, până la o anumită perioadă din viaţa ei, există 


o paralelă atât de precisă încât raţiunea însăşi se sfieşte să 
şi-o imagineze. Spun că toate acestea se vor vedea. Dar să 
nu se presupună nici o clipă că, zugrăvind trista poveste a 
lui Marie din perioada adineauri menţionată şi urmărind 
până la deznodământul ei misterul ce o învăluia, intenţia 
mea ascunsă ar fi să extind paralela sau chiar să insinuez că 
măsurile adoptate la Paris pentru descoperirea asasinului 
unei grisette sau măsurile întemeiate pe vreun raţionament 
asemănător ar produce vreun rezultat asemănător. 

Căci, în ce priveşte ultima parte a presupunerii, trebuie 
avut în vedere că până şi cea mai neînsemnată variaţie în 
faptele celor două cazuri ar putea da naştere celor mai 
importante erori de calcul, făcând să devieze complet cele 
două cursuri ale evenimentelor; aproape la fel ca în 
aritmetică, unde o eroare, care în sine poate fi 
neînsemnată, produce în cele din urmă, în virtutea 
înmulţirii în toate punctele procesului, un rezultat în 
flagrantă contradicţie cu adevărul. Şi în ce priveşte prima 
parte, nu trebuie să pierdem din vedere că acelaşi calcul al 
probabilităților la care m-am referit interzice orice idee de 
a extinde paralela: o interzice cu o străşnicie cu atât mai 
mare şi mai neclintită, cu cât această paralelă a fost mai de 
durată şi mai exactă. Aceasta este una dintre acele afirmaţii 
anormale care, părând a se adresa unei gândiri cu totul 
străine de matematică, e totuşi ceva pe deplin înţeles doar 
de un matematician. Nimic, de pildă, nu-i mai greu decât 
să-l convingi pe cititorul de rând că, dacă un jucător la 
zaruri a dat dubla de şase de două ori la rând, acesta este 
motiv suficient ca să pariezi pe oricât că dubla de şase nu 
va mai ieşi şi din a treia încercare. Un raţionament de acest 
tip este îndeobşte respins pe loc de intelect. Nu se vădeşte 
cum anume cele două aruncări de zar care s-au consumat şi 
care ţin acum cu totul de Trecut pot să aibă influenţă 
asupra unei aruncări ce nu există decât în Viitor. Şansa de a 
da dubla de şase pare să fie aceeaşi ca în oricare alt 
moment - adică supusă numai influenţei diferitelor alte 


aruncări ce se pot face la jocul cu zaruri. Şi acesta este un 
gând ce apare atât de vădit, încât încercările de a-l combate 
sunt primite mai degrabă cu un surâs dispreţuitor decât cu 
respectuoasă luare-aminte. 

Eroarea implicată în acest caz - o eroare grosolană şi 
dăunătoare - nu pot pretinde să o expun în spaţiul care mi- 
a fost acordat aici; iar pentru minţile filosofice nu-i nevoie 
de nici o expunere. Este poate suficient să spun că ea face 
parte dintr-o serie infinită de greşeli ce răsar în calea 
Raţiunii din cauza tendinței acesteia de a căuta adevărul în 
detaliu. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

MISTERUL LUI MARIE ROGET 


(MYSTERY OF MARIE ROGET) 


(A: Snowden's Ladies' Companion for November, 1842, 
decembrie 1842 şi februarie 1843; B: Tales, 1845; C: 
exemplarul ]. Lorimer Graham din 'Tales cu corecturi în 
manuscris, 1849; D: Works, 1850; PHANTASY-PIECES, doar 
titlul, tăiat cu o linie) 

Recenzând volumul Tales în revista Aristidean (octombrie 
1845), probabil după o discuţie cu Poe, Thomas Dunn 
English nota: „Misterul lui Marie Roget are o însemnătate 
locală, independentă de orice altceva. Oricine cât de cât 
familiar cu istoria New York-ului din aceşti ultimi ani îşi 
aminteşte de uciderea lui Mary Rogers, vânzătoarea de 
trabucuri. Toate încercările poliţiei de a descoperi ora, 
împrejurările în care a avut loc această crimă, precum şi 
identitatea criminalilor au dat greş. Până în momentul de 
faţă întreaga afacere e învăluită într-un mister de 
nepătruns, cu excepţia razei de lumină pe care o aruncă 
nuvela domnului Poe, în care faptele sunt cercetate sub 
unghi analitic. 

Credem că domnia sa a demonstrat foarte convingător 
ceea ce şi-a propus. În orice caz, a alungat din mintea 


noastră orice bănuială cum că această crimă ar fi fost 
comisă de mai multe persoane”. 

lată în rezumat împrejurările care i-au prilejuit lui Poe 
scrierea celei de-a doua nuvele polițiste a sa, avându-l ca 
protagonist pe de acum celebrul detectiv Auguste C. Dupin. 
Mary Cecilia Rogers lucra ca vânzătoare în tutungeria lui 
John Anderson pe Broadway. Prima ei dispariţie de acasă 
avusese loc pe 4 Octombrie 1838, însă după câteva zile fata 
a revenit la slujbă. Trei ani mai târziu, după ce-şi anunţase 
logodnicul că se ducea la mătuşa ei, Mary Rogers a dispărut 
din nou. Trei zile mai târziu cadavrul ei, legat cu o sfoară, a 
fost pescuit din fluviul Hudson într-o zonă cutreierată de 
bande de huligani. Presa a făcut numaidecât legătura. 
Totuşi au fost arestaţi John Anderson, patronul fetei 
(eliberat din lipsă de probe), Daniel Payne, logodnicul fetei, 
şi Alfred Crommelin, un fost peţitor pe care fata îl căutase 
cu o zi înaintea dispariţiei sale. La 14 august 1841, 
Saturday Evening Post din Philadelphia, prin redactorul 
Charles Jacobs Peterson, prieten cu Poe, sugera 
oportunitatea unei „analize” în cazul Rogers. Probabil ca 
acest articol să-l fi îmboldit pe Poe să rezolve misterul 
crimei, folosindu-se de datele furnizate de gazetele 
newyorkeze Brother Jonathan şi Evening Post. 

În septembrie au fost descoperite într-un crâng din 
Weehawken bucăţi din veşmintele lui Mary, iar şase 
săptămâni mai târziu, tot în acel loc, cadavrul lui Daniel 
Payne, cu un bilet de adio. 

Poe trebuie să-şi fi terminat nuvela pe 4 iunie 1842, când îi 
scria redactorului George Roberts: „Poate că aţi văzut o 
nuvelă de-a mea intitulată Crimele din Rue Morgue, 
publicată pentru prima oară în Graham's Magazine în 
aprilie 1841. Subiectul ei îl constituie exerciţiul ingenuităţii 
în vederea descoperirii unui criminal. Iocmai am terminat 
de scris o lucrare asemănătoare pe care o voi intitula 
Misterul lui Marie Roget - Urmare la Crimele din Rue 
Morgue. 


Nuvela se bazează pe asasinarea lui Mary Cecilia Rogers, 
caz ce a stârnit atâta vâlvă în New York cu câteva luni în 
urmă. Totuşi mi-am conceput tema într-o manieră complet 
nouă în literatură. Am imaginat o serie de coincidenţe 
aproape exacte, care se petrec la Paris. O tânără grisette, 
pe nume Marie Roget, este ucisă în împrejurări absolut 
asemănătoare cu cele din cazul Mary Rogers. 

Astfel, sub pretextul că-l prezint pe Dupin (eroul din Rue 
Morgue) rezolvând misterul asasinării lui Marie, întreprind 
de fapt o analiză foarte amplă şi riguroasă a tragediei din 
New York. Nu e omis nici un aspect. Cercetez punct cu 
punct opiniile şi argumentele presei în legătură cu acest 
subiect şi arăt că acest subiect n-a mai fost abordat până 
acum. În fapt, cred că am demonstrat nu doar eroarea 
ipotezei principale - cum că fata ar fi fost victima unei 
bande de huligani - ci chiar am identificat asasinul într-un 
mod care va da un impuls nou investigaţiei. Cu toate 
acestea, obiectivul meu, după cum o să vă daţi iute seama, 
este o analiză a principiilor adevărate după care ar trebui 
să se conducă cercetările în cazuri asemănătoare. Prin 
însăşi natura subiectului, sunt convins că articolul va trezi 
interesul şi m-am gândit că poate aţi dori să-l cumpăraţi 
pentru numărul următor din Mammoth Notion. El face 
douăzeci şi cinci de pagini din Graham's Magazine; iar la 
preţul curent ar valora, după mine, o sută de dolari. Dar din 
motive pe care nu-i nevoie să le mai amintesc, aş vrea ca 
această nuvelă să fie publicată în Boston, iar dacă o să vă 
placă, n-am să cer decât cincizeci de dolari. Sunteţi amabil 
să-mi scrieţi în legătură cu această problemă? Cu poşta 
următoare, dacă e posibil”. 

În aceeaşi zi Poe îi scrie prietenului său, ]. E. Snodgrass, 
de la Saturday Visiter, oferindu-i şi lui nuvela. Conţinutul 
scrisorii e similar cu cel din scrisoarea către Roberts, numai 
că Poe e „dornic ca ea să fie publicată în Baltimore” la 
preţul de patruzeci de dolari. După cum remarcă editorul 1. 


O. Mabbott, obiceiul lui Poe de a oferi acelaşi text la două 
publicaţii diferite l-a făcut să-şi piardă câţiva prieteni. 

Nuvela a fost achiziționată de Snowden's Ladies' 
Companion, unde a apărut în trei foiletoane (noiembrie, 
decembrie 1842 şi februarie 1843). 

Prima variantă a nuvelei indica drept ucigaş pe un amant 
secret al fetei - idee convenabilă pentru un editor care 
dorea să evite un posibil proces de calomnie. Două 
foiletoane se aflau deja sub tipar când cazul a fost 
soluţionat prin mărturia unei femei pe patul de moarte. La 
18 noiembrie New York Tribune tipărea următorul articol, 
reluat apoi în Weekly Tribune şi Brother Jonathan (26 
noiembrie): 

Misterul Mary Roget - explicat „Ieribilul mister [...] este, 
în sfârşit, explicat [...] Doamna Loss, femeia care ţinea 
bufetul de lângă locul morţii ei [...] a fost rănită accidental 
prin descărcarea unei arme aflate în mâinile fiului ei, rana 
dovedindu-se fatală; însă înainte de a muri, a trimis după 
judecătorul Merritt din New Jersey şi i-a povestit faptele. În 
duminica din 25 iulie 1841, Mary Rogers a sosit în casa ei în 
tovărăşia unui medic tânăr care s-a angajat să-i facă 
nefericitei tinere un avort. Ea a murit în braţele medicului, 
după care cei de faţă au ţinut sfat cum să scape de cadavru. 
În cele din urmă, acesta a fost dus noaptea de fiul doamnei 
Loss şi zvâărlit în fluviul în care a fost găsit. Veşmintele ei au 
fost mai întâi aruncate ghem într-un iaz de pe moşia 
domnului James G. King, din vecinătate mai târziu s-a 
considerat că nu erau în siguranţă acolo, drept care au fost 
recuperate şi împrăştiate în pădurea în care au fost mai 
apoi descoperite. Nu se cunoaşte numele medicului, însă 
primarul Morris a aflat aceste fapte de la domnul Merritt, şi 
nu ne îndoim că se va dispune o acţiune neîntârziată pentru 
descoperirea nenorocitului vinovat [...]. Adevărul acestei 
mărturii nu poate fi pus la îndoială. Explică multe lucruri 
[...] mai ales apatia mamei domnişoarei Rogers”. 


Amânarea cu o lună a publicării ultimului foileton - 
argumentează John Walsh (Poe the Detective, 1968) - a fost 
cerută probabil de Poe pentru a putea adapta nuvela în 
urma depoziţiei doamnei Loss. Toate referinţele la un 
posibil avort interzis au fost adăugate pentru a doua 
tipărire a nuvelei în volumul Tales (1845). 

Traduceri. Misterul Mariei Roget, trad. Ion Vinea, în Edgar 
Allan Poe, Scrieri alese, EPLU, 1968, pp. 270-318, reed. 
1969, pp. 228-267. Traducerea lui Vinea s-a făcut după 
varianta C. 

Titlul. În toate variantele nuvelei Poe foloseşte accentul 
circumflex în numele Roget, omis de tipografi. 

Motto. Autorul preia traducerea engleză din Sarah Austin, 
Fragments from German Prose Writers (Londra şi New 
York, 1841, p. 97), carte recenzată de el în Grahami's 
(decembrie 1841), îmbunătăţindu-i stilul. 

Inima destăinuitoare. 

ADEVĂRAT! Nervos, foarte, îngrozitor de nervos am fost şi 
sunt încă; însă de ce să susţii că aş fi nebun? Boala mi-a 
ascuţit simţurile, nu mi le-a distrus, nu mi le-a tocit. Mai 
presus de toate, auzul îmi era ascuţit. Auzeam toate 
lucrurile din cer şi de pe pământ. Auzeam multe lucruri din 
iad. Cum atunci să fiu nebun? Ascultă! Şi observă cât de 
normal, cât de calm îţi pot relata întreaga poveste. 

Mi-e imposibil să spun cum a pătruns prima oară ideea 
asta în creierul meu; dar o dată cuibărită, mă bântuia zi şi 
noapte. Motiv nu era defel. Pasiune nu era defel. [ineam la 
bătrân. Nu-mi făcuse niciodată vreun rău. Nu mă jignise 
niciodată. Nu râvneam la aurul lui. Cred că ochiul lui a fost 
de vină! Da, el a fost! Unul din ochii lui semăna cu un ochi 
de vultur, ochi de un albastru spălăcit, cu o pieliţă pe 
deasupra. Ori de câte ori se abătea asupra mea, sângele îmi 
îngheţa în vine; şi astfel treptat, încetul cu încetul, mi-am 
pus în gând să iau viaţa bătrânului şi astfel să scap de 
ochiul lui pentru totdeaunal. 


Ei bine, aici e aici. Vei crede că sunt nebun. Nebunii nu 
ştiu nimic. Dar ar fi trebuit să mă vezi pe mine. Ar fi trebuit 
să vezi cât de inteligent am procedat, cu câtă precauţie, cu 
câtă prevedere, cu câtă prefăcătorie m-am pus pe treabă! 
Niciodată n-am fost mai drăguţ cu bătrânul ca în săptămâna 
aia de dinainte de a-l ucide. Şi în fiecare seară, pe la miezul 
nopţii, apăsam zăvorul uşii sale şi o deschideam, ah, atât de 
încet! Şi când o întredeschideam îndeajuns ca să-mi încapă 
capul, introduceam o lanternă oarbă, închisă bine, închisă 
astfel încât să nu scape afară nici o rază de lumină şi apoi 
îmi vâram capul înăuntru. O, ai fi râs dacă vedeai cât de 
şiret mi-l vâram înăuntru! Mi-l mişcăm încet, foarte, foarte 
încet, ca să nu tulbur somnul bătrânului. Îmi lua un ceas să- 
mi vâr tot capul prin deschizătură ca să-l pot vedea cum stă 
culcat în patul său. Ha! Un nebun ar fi fost atât de 
inteligent? 2 Şi pe urmă, când capul îmi intra de-a binelea 
în cameră, deschideam lanterna precaut, ah, cât de 
precaut, precaut (căci balamalele scârţâiau), o deschideam 
doar cât să las să cadă o singură rază subţire pe ochiul de 
vultur. Şi am făcut treaba asta şapte nopţi lungi, de fiecare 
dată exact la miezul nopţii, însă găseam ochiul mereu 
închis; şi astfel era cu neputinţă să-mi isprăvesc lucrul; căci 
nu bătrânul mă deranja, ci Ochiul lui cel Rău. Şi în fiecare 
dimineaţă, când se crăpa de ziuă, intram cu îndrăzneală în 
odaie şi-i vorbeam deschis, rostindu-i numele pe un ton 
pornit din inimă şi interesându-mă de cum petrecuse 
noaptea3. Vezi, aşadar, că ar fi trebuit să fie un bătrân într- 
adevăr foarte ager la minte ca să poată bănui că în fiecare 
noapte, exact la orele douăsprezece, intram şi mă uitam la 
el în timp ce dormea. 

În cea de-a opta noapte am deschis uşa cu mai multă 
băgare de seamă decât de obicei. Minutarul ceasului se 
mişca mai iute decât mâna mea. Niciodată înainte de acea 
noapte nu mai simţisem întinderea puterilor mele, a 
agerimii mele. Anevoie îmi stăpâneam sentimentul de 
triumf. Să ştiu că mă aflam acolo şi că deschideam uşa 


încetişor, iar el nici măcar nu visa la faptele sau la gândurile 
mele secrete. Pur şi simplu am râs de ideea aceasta; şi 
poate că m-a auzit, căci deodată s-a mişcat în pat, ca şi când 
ar fi tresărit. Ei bine, ai putea crede că m-am retras, dar 
nici pomeneală. Odaia lui era neagră ca smoala de la 
întunericul gros (căci obloanele erau bine trase, de teama 
hoţilor) şi astfel ştiam că nu putea să vadă deschizătura uşii, 
încât n-am contenit să o împing întruna, întruna. 

Aveam capul înăuntru şi eram pe punctul de a deschide 
lanterna, când degetul îmi alunecă pe închizătoarea de 
metal şi bătrânul se ridică iute în capul oaselor, strigând: 
Cine-i acolo? Am rămas nemişcat şi n-am scos o vorbă. Timp 
de un ceas n-am clintit un muşchi şi în tot acest răstimp nu 
l-am auzit să se fi culcat. Şedea în pat şi asculta; întocmai 
cum făcusem şi eu, noapte de noapte, ascultând carii, 
ceasornicele morţii, din pereți. 

Deodată am auzit un geamăt firav şi am ştiut că era 
geamătul spaimei de moarte. Nu era un icnet de durere sau 
de suferinţă, o, nu! Era sunetul adânc şi înăbuşit ce se 
ridică din străfundul sufletului cuprins de teroare. 
Cunoşteam bine acest sunet. Multe nopţi, exact la miezul 
nopţii, când toată lumea dormea, acest sunet se ridica din 
pieptul meu, adâncind cu ecoul său îngrozitor spaimele ce 
mă scoteau din minţi. 

Spun că-l cunoşteam bine. Ştiam ce simte bătrânul şi-mi 
era milă de el, deşi râdeam în sinea mea. Ştiam că stătuse 
treaz de la primul sunet slab, când se întorsese în pat. De 
atunci temerile lui crescuseră mereu, încercase să-şi 
imagineze că erau neîntemeiate, însă nu reuşea. Îşi spunea 
în sinea lui: Nu-i decât vântul din horn - e un şoarece care a 
traversat podeaua; ori - nu-i decât un greier care a ţârâit o 
singură dată4. Da, încerca să se îmbărbăteze cu aceste 
presupuneri. Dar toate i se păreau inutile. Toate inutile; 
căci Moartea, apropiindu-se de el, păşise cu umbra ei 
neagră înaintea lui şi-şi învăluise victima. Şi numai funebra 
influenţă a nevăzutei umbre îl făcea să simtă, deşi nici nu 


vedea, nici nu auzea, să simtă prezenţa capului meu în 
odaie. 

După ce am aşteptat vreme îndelungată, cu multă 
răbdare, fără să-l aud că se culcă la loc, m-am decis să 
deschid o mică, o foarte mică bortă în lanternă. Aşa că am 
deschis-o - nu-ţi poţi imagina cu câtă precauţie - până când 
în cele din urmă o singură rază slabă, ca un fir de păianjen, 
ţâşni din bortă şi căzu pe ochiul de vultur. 

Era deschis, larg, larg deschis şi m-am înfuriat când m-am 
uitat la el. Îl vedeam cu perfectă claritate, tot de un 
albastru spălăcit, acoperit de un văl hidos ce-mi îngheţă 
măduva în oase; însă nu puteam vedea nimic altceva din 
chipul sau trupul bătrânului, căci îndreptasem instinctiv 
raza exact asupra locului blestemat. 

Şi acum, nu ţi-am spus ca ceea ce iei drept nebunie nu-i 
decât o mai mare ascuţime a simţurilor? Acum, repet, îmi 
ajunse la ureche un sunet adânc, înfundat, repezit, cum 
face un ceas învelit în bumbac. Cunoşteam bine şi acest 
sunet. Era bătaia inimii bătrânului. Ea îmi înteţi furia, aşa 
cum bătaia tobelor stimulează cutezanţa soldatului. 

Dar şi acum m-am abținut şi am rămas tăcut. Abia dacă 
respiram. Ţineam lanterna nemişcată. Mă străduiam să nu 
îndepărtez raza de pe ochi. În acest răstimp infernala 
bătaie a inimii se înteţi. Devenea cu fiecare clipă din ce în 
ce mai iute şi mai puternică. Teroarea bătrânului trebuie să 
fi fost extremă! Devenea tot mai puternică, repet, tot mai 
puternică cu fiecare clipă! Mă asculţi? Ţi-am spus că sunt 
nervos. Aşa sunt eu. lar acum, în ceasul mort al nopţii, în 
tăcerea îngrozitoare a acelei case străvechi, un sunet 
straniu ca acesta trezea în mine o teroare incontrolabilă. 
Totuşi, vreme de alte câteva minute, m-am abținut şi am 
rămas liniştit. Însă bătaia creştea mai tare, tot mai tare! 
Credeam că-mi va plesni inima. lar acum o nouă spaimă mă 
cuprinse. Dacă sunetul era auzit de un vecin! Ceasul din 
urmă al bătrânului sosise! Cu un urlet fioros am deschis 
lanterna şi am dat buzna în odaie. A strigat o dată, o 


singură dată. Într-o clipă l-am trântit la podea şi am 
răsturnat patul greu peste el. Apoi am zâmbit vesel, văzând 
treaba isprăvită. Dar multe minute după aceea inima lui 
bătea cu un sunet înfundat. Acest lucru însă nu mă deranja; 
nu avea cum să fie auzit prin perete. În cele din urmă, a 
încetat. Bătrânul era mort. Am tras patul şi am cercetat 
cadavrul. Da, era ţeapăn, era mort de-a binelea. Mi-am pus 
mâna pe inima lui şi am ţinut-o acolo câteva minute. Nu 
bătea nici un puls. Era mort de-a binelea. Ochiul lui nu avea 
să mă mai tulbure niciodată. 

Dacă tot mă consideri nebun, n-ai să crezi când îţi voi 
descrie precauţiile înțelepte pe care le-am luat pentru a 
ascunde cadavrul. Noaptea era pe sfârşite şi am lucrat cu 
iuţeală, dar în tăcere. Mai întâi de toate am îmbucătăţit 
cadavrul. Am tăiat capul, braţele şi picioarele. 

Am scos trei scânduri din podeaua camerei şi am pus totul 
în căptuşeala de lemn. Apoi am aşezat la loc scândurile, atât 
de inteligent, atât de şiret, încât nici un ochi omenesc, nici 
chiar al lui, n-ar fi putut detecta nimic în neregulă. Nimic nu 
trebuia spălat, nici un fel de urmă, nici o pată de sânge. 
Fusesem mult prea prevăzător în privinţa asta. O găleată 
dusese totul - ha! Ha! 

Când am isprăvit toate aceste treburi, se făcuse ora patru 
- tot beznă ca la miezul nopţii. Când clopotul bătu ora, se 
auzi o bătaie în uşa de la stradă. Am coborât să o deschid cu 
inima uşoară, căci de ce-ar fi trebuit să mă tem acum? Au 
intrat în casă trei bărbaţi, care s-au prezentat, cu perfectă 
politeţe, drept ofiţeri de poliţie. Un vecin auzise un strigăt 
în timpul nopţii; se născu bănuiala în legătură cu ceva 
necurat; fu depus un denunţ la secţia de poliţie, iar ei 
(poliţiştii) fuseseră însărcinaţi să cerceteze locuinţa. 

Am zâmbit, căci de ce ar fitrebuit să mă tem? Le-am urat 
domnilor bun venit. Strigătul, am zis, a fost al meu, în vis. 
Bătrânul, am spus, era plecat la ţară. l-am condus pe 
oaspeţi prin toată casa. l-am rugat să caute, să cauto bine. 
În cele din urmă i-am condus în camera lui. Le-am arătat 


comorile lui, aflate în siguranţă, neatinse. În entuziasmul 
încrederii mele am adus scaune în odaie şi i-am poftit să se 
odihnească tocmai aici, iar eu, cu curajul nebun al 
triumfului desăvârşit, mi-am aşezat scaunul chiar pe locul 
sub care zăcea cadavrul victimei. 

Poliţiştii au fost mulţumiţi. Purtarea mea îi convinsese. În 
ce mă priveşte, mă simţeam suspect de relaxat. Se aşezară 
şi, pe când eu le răspundeam vesel, ei flecăreau despre 
lucruri familiare. Dar nu mult după asta am simţit că mă 
îngălbenesc şi voiam să-i văd plecaţi. Mă durea capul şi 
aveam impresia că-mi vâjâie urechile: însă ei continuau să 
şadă şi să flecărească. Vâjâitul era tot mai desluşit: nu mai 
contenea, devenind tot mai greu de suportat: ca să scap de 
această senzaţie, am început să vorbesc din ce în ce mai 
tare: dar ea nu mă slăbea, ci se statornici, până când în cele 
din urmă am descoperit că zgomotul nu era în urechile 
mele. 

Fără îndoială că mă făcusem acum foarte palid; însă 
vorbeam mai fluent şi pe un ton ridicat. Totuşi sunetul se 
înteţea - şi ce puteam eu face? Era un sunet grav, înăbuşit, 
grăbit - aidoma sunetului scos de un ceas învelit în vată. Am 
răsuflat din greu - şi cu toate acestea poliţiştii nu-l auzeau. 
Vorbeam tot mai iute, mai vehement; însă sunetul creştea 
neîncetat. M-am sculat în picioare şi am început să vorbesc 
despre tot felul de nimicuri, pe un ton ridicat şi cu gesturi 
mânioase; dar sunetul creştea neîncetat. De ce nu mai 
voiau să plece? Măsurăm odaia în lung şi în lat cu paşi mari 
şi grei, ca şi când sporovăială acestor bărbaţi m-ar fi 
enervat la culme, dar sunetul creştea neîncetat. O, 
Dumnezeule! Ce puteam face? Spumegam, deliram, 
blestemam! Am apucat scaunul pe care şezusem şi am 
început să-l hârşâi pe podele, însă sunetul părea să vină de 
pretutindeni şi creştea întruna. Devenea mai tare, şi mai 
tare, tot mai tarei Şi cu toate acestea, bărbaţii flecăreau cu 
plăcere şi zâmbeau. Era cu putinţă ca ei să nu fi auzit? 
Dumnezeule atotputernic! 


Nu, nu! Auzeau! Bănuiau! Ştiau! Îşi băteau joc de groaza 
mea! Asta credeam eu atunci, şi asta cred şi acum. Dar 
orice era mai bine decât această agonie! Orice era mai 
suportabil decât această agonie! Orice era mai suportabil 
decât această batjocură! Nu mai puteam îndura acele 
surâsuri ipocrite! Simţeam că trebuie să urlu sau să mor! 
lar acum, iarăşi! Ascultă! Mai tare! Mai tare! Mai tare! Mai 
tare! 

— 'Ticăloşilor! Am ţipat, nu vă mai prefaceţi! Recunosc 
fapta! Desfaceţi scândurile! Aici, aici bate inima lui hidoasă! 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

INIMA DESTĂINUITOARE 


(THE TELL-TALE HEART) 


(A: Pioneer, Boston, ianuarie 1843; B: Broadway Journal, 
23 august 1855; C: Works, 1850,1, 382-387. Retipăriri: The 
Dollar Newspaper, Philadelphia, 25 ianuarie 1843, din 
Pioneer; Spirit of the Times, Philadelphia, 27 august 1845, 
probabil preluat din Broadway Journal) 

Nuvela exploatează superstiţia legată de „ochiul Dracului” 
despre care Poe va fi aflat pe când era încartiruit în Fortul 
Moultrie din Charleston Harbor, Carolina de Sud, regiune 
în care negrii purtau uneori asupra lor o castană care să-i 
ferească de deochi. 

Nuvela se bazează pe două surse literare sigure. Prima e 
relatarea lui Daniel Webster despre o crimă comisă într-un 
orăşel din statul Massachusetts. John Francis Knapp l-a 
angajat pe Richard Crowninshield ]r., din Danvers, să-l 
ucidă şi să-l jefuiască pe Joseph White din orăşelul Salem în 
noaptea de 6 aprilie 1830. După comiterea faptei, 
Crowninshield s-a sinucis, iar Knapp a fost judecat în august 
1830 şi condamnat la moarte. Webster a oficiat ca procuror. 

A doua sursă, semnalată de Edith S. Krappe în American 
Literature (martie 1940), A Confession Found în a Prison în 
the Time of Charles the Second, e semnată de scriitorul 


englez Charles Dickens. În această „Mărturisire” criminalul 
povesteşte cum şi-a ucis nepotul ca să pună mâna pe averea 
lui, după care şi-a aşezat scaunul deasupra mormântului 
secret al băiatului în prezenţa a doi vizitatori. Criminalul îşi 
ura nepotul pentru că nu-l putea privi în ochi. 

Nuvela era terminată pe la sfârşitul anului 1842. Poe a 
trimis-o lui Bradbury & Soden, redactori la Boston 
Miscellany, crezând că proprietarul revistei era Nathan 
Hale Jr. Acesta însă fusese între timp înlocuit de Henry T. 
Tuckerman, care le-a cerut redactorilor să refuze nuvela cu 
recomandarea: „Dacă dl Poe ar fi de acord să ne trimită 
lucrări cu subiecte mai paşnice, ar fi un corespondent 
extrem de prețuit”. Poe i-a trimis manuscrisul lui ]. R. 
Lowell, Care a acceptat nuvela pentru primul număr din - 
Tho Pioneer. 

Traduceri. În franceză: Le coeur revelateur, trad. Charles 
Baudelaire, Paris-Journal, 4 februarie 1853, reed. Cu titlul 
Le Plaidoyer d'un fou în Le Pays, 29 iulie 1854, şi în 
Nouvelles histoires extraordinaires, Paris, Michel Levy, 
1857. Le coeur accusateur, trad. Paul Roger, Chronique de 
France, 30 aprilie 1854. În româneşte: Inima 
destăinuitoare, trad. B [onifaciu] Florescu, Telegraphulu (de 
Bucuresci), V, 1875, nr. 853, pp. 2-3. Inima trădătoare, trad. 
Const. Ramură [Dimitrie A. Teodoru], Vatra, II, 1895, nr. 9, 
pp. 278-280. Inima trădătoare, trad. Byr, Dreptatea, 
Timişoara, II, 1895, nr. 109, pp. L-3. Inima trădătoare, trad. 
„bi”, Tribuna poporului, Arad, IV, 1900, nr. 173,p.2,nr. 
174, p. 2, nr. 175, p. 2. Inima trădătoare, trad. G. Stinghe, 
Gazeta Transilvaniei, LXXI, 1908, nr. 170, pp. L-2, nr. 171, 
pp. L.-2: Foiletonul „Gazeta Transilvaniei”. Inima trădătoare, 
trad. Anonimă, Luceafărul, Budapesta-Sibiu, VIII, 1909, nr. 
3, pp. 63-66: Pagini străine. Inima care-şi spune taina, trad. 
Ion Vinea, în Edgar Allan Poe, Scrieri alese, EPLU, pp. 335- 
340, reed. 1969, pp. 281-285. 

Traducerea s-a făcut după C. 


Motto. Singură versiunea A avea ca motto a patra strofă 
din A Psalm of Life, poem publicat de H. W. Longfellow în 
Knickerbocker Magazine (septembrie 1838): 

Art is long and Time is fleeting And our hearts, though 
stout and brave, Still, like muffled drums, are beating 
Funeral marches to the grave. 


[Arta durează şi Timpul zboară/lar inimile noastre, deşi 
tari şi cutezătoare, /Totuşi, precum tobele în surdină, bat în 
ritm de/Marşuri funerare în drumul spre mormânt.] 

Cărăbuşul de aur. 

Valeu, valeu! Insul ăsta se zbânţuie ca un apucat! 

L-a muşcat o tarantulă. 

Totul de-a-ndoaselea. 

Cu mulţi ani în urmă, m-am împrietenit cu un oarecare 
domn William Legrand?2. Descindea dintr-o străveche 
familie de hughenoți şi fusese cândva bogat, dar o serie de 
nenorociri îl lăsase fără o lăscaie. Ca să evite umilinţele 
restriştilor abătute asupră-i, a părăsit New Orleans, oraşul 
de baştină al strămoşilor săi, şi s-a stabilit pe insula 
Sullivan3, aproape de Charleston, în Carolina de Sud4. 

Insula asta e cu totul deosebită. În afară de nisip de mare, 
nu se găseşte pe ea mai nimic şi e lungă de aproape trei 
mile. Lăţimea ei nu trece nicăieri de un sfert de milă. E 
despărțită de continent printr-un pârâiaş abia vizibil, care 
se strecoară printr-un hăţiş de trestii şi nămol - ţinutul 
preferat al găinuşelor de baltă. Vegetaţia, cum s-ar putea 
bănui, e rară sau mai bine zis pitică. Nici un arbore mai 
important nu se zăreşte prin preajmă. Aproape de capătul 
vestic, unde se înalţă Fort Moultrie şi câteva clădiri 
prăpădite din şindrilă, închiriate pe timpul verii de cei care 
fug de praful şi frigurile de baltă din Charleston, poate fi 
văzut, într-adevăr, palmierul ţepos; dar cu excepţia acestei 
părţi apusene şi a unei plaje albe şi stâncoase de-a lungul 
țărmului, întreaga insulă e brăzdată de pădurile dese de 
mirţi aromaţi, atât de preţuiţi de horticultorii din Anglia. 


Acest arbust atinge aici adesa înălţimea de cincisprezece 
sau chiar douăzeci de picioare, alcătuind un desiş aproape 
de nepătruns şi umplând văzduhul cu miresmele sale. 

Într-un cotlon ferit al crângului, nu departe de capătul 
răsăritean - partea cea mai îndepărtată a insulei - Legrand 
îşi ridicase singur o colibă, în care l-am găsit locuind, când, 
din pură întâmplare, l-am cunoscut prima oară. Întâlnirea 
aceasta se va preschimba nu peste mult în amiciţie, căci 
sihastrul avea în el multe care să trezească interesul şi 
prețuirea. Am aflat că avusese parte de o educaţie aleasă, 
că mintea lui, deşi neobişnuit de ageră, suferea de 
mizantropie şi de unele stări capricioase, ba de entuziasm, 
ba de melancolie. Ţinea cu el numeroase cărţi, însă rareori 
se folosea de ele. Principalele lui distracţii erau vânătoarea 
şi pescuitul, ori cutreieratul de-a lungul țărmului şi prin 
crângurile de mirţi în căutare de scoici sau insecte; colecţia 
lui entomologică ar fi putut stârni invidia lui 
Swammerdamm5 însuşi. În preumblările sale era însoţit cel 
mai adesea de Jupiter6, un negru bătrân care fusese 
eliberat înainte de-a se abate necazurile asupra familiei, 
dar care n-a putut fi convins, nici cu ameninţări, nici cu 
promisiuni, să renunţe la ceea ce el considera a fi dreptul 
său de a se ţine, pas cu pas, de mai tânărul său „massa7 
Will”. Nu-i exclus ca rudele lui Legrand, socotindu-l cam 
necopt la minte, să fi căutat să-i vâre în cap lui Jupiter 
îndărătnicia aceasta, numai cu gândul de a-l ţine sub 
observaţie şi de a-l ocroti pe vagabond. 

La latitudinea insulei Sullivan, iernile sunt arareori aspre 
şi, la sfârşit de an, nu se prea întâmplă să fie nevoie de foc 
în sobă. Cam pe la mijloc de octombrie, în anul 18..., se 
nimeri totuşi să fie o zi nespus de friguroasă. Pe la asfinţit, 
mă sileam să străbat tufişurile veşnic înverzite ca să ajung 
la coliba prietenului meu, pe care nu-l mai văzusem de 
câteva săptămâni, fiindcă locuiam pe atunci în Charleston, 
la vreo nouă mile distanţă de insulă, posibilităţile de 
traversare dintr-o parte într-alta fiind, pe vremea aceea, cu 


mult în urma celor de azi. Ajungând la colibă, am bătut la 
uşă, după cum aveam obiceiul, şi, neprimind răspuns, am 
căutat cheia în locul unde ştiam eu că-i pitită, am descuiat şi 
am pătruns în odaie. În vatră ardea un foc straşnic. Era o 
noutate pentru mine, şi câtuşi de puţin neplăcută. 
Scoţându-mi degrabă paltonul, am tras un fotoliu lângă 
buştenii trosnind şi m-am pus să aştept în tihnă venirea 
amfitrionilor mei. 

Sosiră curând după lăsarea întunericului şi-mi făcură o 
primire dintre cele mai prietenoase. Jupiter, rânjind cu gura 
până la urechi, se grăbi să pregătească de cină nişte 
găinuşe de baltă8. Legrand era într-unui din accesele lui - 
cum altfel să le zic? 

— De entuziasm. Găsise o cochilie bivalvă9, nemaivăzută 
până atunci, dintr-un gen nou şi, mai mult de-atât, urmărise 
şi reuşise să prindă cu ajutorul lui Jupiter un scarabaeus10, 
care, zicea el, era cu totul necunoscut, dar în privinţa 
căruia voia să afle părerea mea a doua zi dimineaţa. 

— Şi de ce nu în seara asta? Îl întrebai, frecându-mi 
mâinile deasupra focului şi, în sinea mea, trimițând la 
dracu' întreg neamul scarabeilor. 

— Ah, de-aş fi ştiut că eşti aici! Zise Legrand. Dar s-a scurs 
atâta amar de vreme de când nu te-am mai văzut; şi cum 
puteam să prevăd că o să treci pe la mine chiar în seara 
asta? Pe când mă întorceam acasă, am dat peste 
locotenentul G.11, de la fort, şi, idiotul de mine, i-am 
împrumutat cărăbuşul, aşa că n-o să-l poţi vedea decât 
mâine dimineaţă. 

Rămâi aici peste noapte şi la răsăritul soarelui am să-l 
trimit pe Jup după el. E cel mai mirific lucru din lume! 

— Ce? Răsăritul soarelui? 

— Aiurea! Cărăbugşul! E viu colorat, în auriu, şi e cam cât o 
nucă mare, americană, cu două pete negre ca smoala la una 
din extremităţile spatelui şi încă una, ceva mai lungă, la 
cealaltă. Antenele... 


— Massa Will, io v-am tot spus că n-are tenechele! Îl 
întrerupse Jupiter. Scărăbuşu-i numa! din aur, fieşcare 
bucăţică, şi pe 'năuntru şi pe 'nafară, numa' l-aripă nu, da' 
io n-am văzut scărăbuş nici jumate pe-atâta de greu de 
când mă ştiu. 

— Prea bine, Jup, să presupunem că aşa e, răspunse 
Legrand, parcă mai iritat decât era cazul. Ăsta să fie 
motivul pentru care ai lăsat să ţi se ardă galiţele? Culoarea 
- aici se întoarse spre mine - aproape că adevereşte spusele 
lui Jupiter. Nu cred să fi văzut cândva un luciu metalic mai 
viu decât cel al elitrelor; dar despre asta n-ai cum să-ţi faci 
o părere decât mâine. Între timp, am să-ţi dau o idee 
aproximativă despre forma lui. 

Şi zicând acestea, se aşeză în dreptul unei măsuţe pe care 
se aflau un toc şi o călimară, însă nici o coală de hârtie. 
Căută prin sertar, dar nu găsi niciuna. 

— Nu contează, zise el în cele din urmă, e bună şi asta, şi 
din buzunarul jiletcii scoase ceea ce mi se păru a fi un petic 
de hârtie aspră şi soioasă, şi cu tocul schiţă ceva la 
repezeală. Pe când se îndeletnicea cu treaba asta, am 
rămas în fotoliul de lângă foc, fiindcă mai dârdâiam încă de 
frig. După ce isprăvi desenul, mi-l dădu, fără să se ridice. 

Tocmai voiam să pun mâna pe el, când se auzi un mârâit 
straşnic, însoţit de nişte zgârieturi în uşă. Când Jupiter o 
deschise, un câine imens, din rasa Newfoundland, al lui 
Legrand, se năpusti înăuntru, îşi propti labele pe umerii mei 
şi mă potopi cu dezmierdări; asta pentru că în precedentele 
mele vizite îi arătasem prea multă afecţiune. Sfârşindu-se 
zbenguiala, aruncai o privire asupra peticului de hârtie şi, 
drept să spun, nu mică mi-a fost mirarea văzând schiţa 
prietenului meu. 

— Măi-măi! Exclamai, după ce l-am privit câteva minute, 
într-adevăr, trebuie să mărturisesc că-i un scarabeu cam 
neobişnuit, ceva absolut nou pentru mine; nicicând n-am 
mai văzut aşa ceva, doar dacă n-o fi cumva vreo tigvă sau 


un cap de mort, căci din tot ce-am văzut eu până acum, cu 
asta seamănă cel mai tare. 

— Cap de mort! Reluă Legrand. A, da, păi, fără îndoială, pe 
hârtie aduce cu ceva în genul ăsta. Cele două pete negre de 
pe spate arată ca nişte ochi, nu-i aşa? lar ailaltă mai lungă 
de pe burtă, parcă-i o gură; şi apoi toată înfăţişarea-i ovală. 

— Tot ce se poate, am spus, însă tare mă tem, Legrand, că 
nu prea ai stofă de artist. Dacă e să-mi fac o idee de cum 
arată, trebuie să aştept până ce văd şi eu gândacul. 

— Păi, nu ştiu, zise el, niţel iritat, desenez rezonabil, cel 
puţin aşa s-ar cuveni, căci am avut parte de nişte maeştri 
buni şi-mi place să cred că nu-s chiar tolomac. 

— Dragul meu, atunci pesemne că glumeşti, intervenii eu, 
e o tigvă cât se poate de reuşită; la drept vorbind, aş putea 
spune că-i un craniu de-a dreptul excelent, după 
standardele obişnuite privind fiziologia acestor specimene, 
iar gândacul tău trebuie că-i cel mai ciudat scarabeu din 
lume, dacă într-adevăr e vorba de el. Crede-mă, pe baza 
acestei schiţe, am putea născoci o povestioară palpitantă, 
plină de mister. 

Presupun că vei boteza gângania scarabaeus caput 
hominis12, sau ceva de soiul ăsta - există multe nume de- 
astea în cărţile de ştiinţe naturale. 

Dar unde-s antenele de care vorbeai? 

— Antenele! Exclamă Legrand, pe care subiectul părea să- 
| învioreze nespus. Sunt convins că ar trebui să-i vezi 
antenele. Le-am redat exact aşa cum sunt ele la insecta 
originară şi bănuiesc că asta-i destul. 

— Bine, bino, am zis, poate că le-ai redat, dar eu unulnu le 
văd. 

Şi i-am întins peticul de hârtie, fără nici un comentariu, 
nevrând să-l enervez; eram însă foarte surprins de 
întorsătura pe care o luaseră lucrurile; mă nedumerea 
proasta lui dispoziţie; şi cât priveşte schiţa gândacului, pur 
şi simplu nu se vedeau nici un fel de antene, iar toată 


înfăţişarea lui, într-adevăr, semăna leit cu forma obişnuită a 
unui cap de mort. 

Negru de supărare, apucă peticul de hârtie şi era cât pe 
ce să-l mototolească, probabil cu intenţia de a-l zvârli în foc, 
când o privire întâmplătoare asupra desenului păru să-i 
atragă brusc luarea-aminte. 

Într-o clipă, faţa i se înroşi grozav, apoi se îngălbeni de tot. 
Câteva minute bune cercetă desenul cu mare băgare de 
seamă, din locul unde şedea. În cele din urmă, se ridică, luă 
o luminare de pe masă şi se duse să se aşeze pe un cufăr în 
ungherul cel mai îndepărtat al încăperii. 

Acolo, se apucă iarăşi să studieze cu înfrigurare hârtia, 
întorcând-o în toate direcţiile. Nu zise însă nimic şi purtarea 
lui reuşi să mă uimească de-a binelea; totuşi chibzuii că era 
mult mai înţelept să nu-i zgândăr prin vreo remarcă starea 
crescândă de surescitare. Numaidecât scoase din 
buzunarul hainei un portofel, puse cu grijă peticul în el şi pe 
amândouă le încuie în sertarul mesei de scris. Arăta acum 
mult mai încrezător în sine, dar parcă îi dispăruse aerul de 
voioşie de la început. 

Cu toate astea, părea nu atât ursuz, cât preocupat. Pe 
măsură ce afară se întuneca, amicul meu era tot mai 
adâncit în reverie, din care vorbele mele de duh nu reuşeau 
nicicum să-l trezească. Intenţia mea fusese să-mi petrec 
noaptea la cabană, cum mai făcusem deseori înainte, dar 
văzând-o pe gazda mea în această stare sufletească, socotii 
de cuviinţă să-mi iau rămas-bun de la ea. Nu insistă să 
rămân, însă la plecare îmi strânse mâna cu mai multă 
afecţiune decât de obicei. 

La vreo lună după asta (răstimp în care nu l-am mai 
întâlnit deloc pe Legrand), în Charleston, am primit vizita 
lui Jupiter, sluga lui. Nicicând nu-l mai văzusem pe bunul şi 
venerabilul negru atât de abătut şi de aceea mă temeam să 
nu-l fi ajuns pe prietenul meu vreo mare nenorocire. 

— Bună, Jup, am zis, care-i treaba? Cum o duce stăpânul 
tău? 


— Apăi, să zic pe cinstite, massa, nu-i aşa de bine cum s-ar 
cădea. 

— Nu-i bine! Îmi pare sincer rău să aud asta. Dar de ce se 
plânge? 

— Chiar asta-i! În veci nu se plânge de nimic, da' d-aia-i 
foarte beteag. 

— Foarte beteag, Jupiter! De ce n-ai zis aşa de la bun 
început? A căzut la pat? 

— Vai, nu! Nu-l loveşte nimica, asta-i buba, mă doare 
sufleţelu' de bietu' massa Will! 

— Jupiter, aş vrea să-nţeleg ce spui. Zici că stăpânul tău e 
bolnav. Nu ţi-a zis ce-l mâhneşte? 

— Valeu, massa, nu vă grijiţi de-asta. Massa Will zice că 
nimica nu-l mâhneşte, zău, d'atuncea de ce hojbăie de colo- 
colo cu capu' jos, gârbov şi coliliu ca un moroi? 13 Ş- 
atuncea de ce sămăluieşte neostoit? 

— Ce face, Jupiter? 

— Sămăluieşte cu ţâfruri pe răboj, cel mai dihai ţâfruri ce- 
am văzut. Mă trec năduşeli de spaimă, să vă spui cistit... 
Veşnic îs cu ochii pe el. Deunăz' m-a dus cu cobza'nainte să 
se crape de ziiuă şi dus a fost cât fu ziua de lungă. Am 
cioplit o botă zdravănă ca să-i 'vineţez spinarea când s-o 
întoarce, da' prostu' de mine, pân' la urmă nu m-a lăsat 
inima; arăta ca vai ş-amar de el. 

— Cum? Ce? A, da! La drept vorbind, cred că n-ar trebui 
să fii prea sever cu sărmanul om. Să nu-l baţi, Jupiter, s-ar 
putea să nu suporte. Dar n-ai idee ce anume i-a cauzat 
boala asta, sau cum să zic? Această schimbare de 
comportament? I s-a întâmplat ceva dezagreabil de când nu 
ne-am întâlnit? 

— Nu, massa, nimica 'zagreabil; da' mie tare mi-i frică c-a 
fost mai 'nainte; când ai fost matale pe la noi. 

— Cum? Ce insinuezi? 

— Păi, massa, 'sinuez că goanga aia... 

— Ce? 


— Goanga... Mi-s foarte sigur că pe massa Will l-a muşcat 
de căpăţână scărăbuşu' ăla din aur. 

— Şi ce motiv ai, Jupiter, să presupui lucrul ăsta? 

— Foarfecile, massa, şi mestecau'. În vecii vecilor n-am mai 
văzut scărăbuş aşa-mpieliţat care numa' ce-nhaţă şi muşcă 
orişice se nimăreşte. Massa Will l-a 'şfăcat năprasnic, da' vă 
spui eu c-a trebuit ca să-l lese numaişicât, că poate c- 
atuncea l-o fi muşcat. Pfui, ce mai mestecau' la scărăbuşu' 
ăla, că d-aia n-am vrut să-l prinz cu deştu', da' l-am 'şfăcat 
c-un papir. L-am învălit în papir şi i-am astupat mestecau' 
cu papir, iac-aşa am făcut. 

— Şi socoti, prin urmare, că stăpânul tău a fost într-adevăr 
muşcat de goanga aia şi că de la muşcătură i se trage 
boala? 

— Nu socoţ nimica, numa' că ştiu. Ce-l tot înghimpă că 
visează auru' ăla dacă nu d-aia, că l-a muşcat goanga? Nu-i 
de prima oară c-am auzit io de scărăbuşii ăştia din aur... 

— Dar de unde ştii tu că visează aur? 

— De unde? Păi, d-acolo fincă vorbeşte-n somn de aur, d- 
acolo ştiu! 

— Fie, Jup, s-ar putea să ai dreptate; dar cărei împrejurări 
fericite ar trebui să-i atribui onoarea vizitei tale de astăzi? 

— Ce ziceţi, massa? 

— Mi-ai adus vreun mesaj din partea domnului Legrand? 

— Nu, massa, am adus 'pistola asta. 

Şi aici Jupiter îmi înmână un bileţel care suna astfel: 

Dragul meu, Oare de ce nu te-am mai văzut de atâta timp? 
Nădăjduiesc că n-ai fost chiar atât de naiv încât să te fi 
simţit jignit de vreun gest de-al meu cam necugetat; dar nu, 
e puţin probabil să fie aşa ceva. 

De când ne-am întâlnit ultima oară, am avut motive 
serioase de îngrijorare. Am ceva anume să-ţi comunic, însă 
habar n-am cum să-ţi spun sau dacă ar trebui de fapt să-ţi 
spun. 

Nu mă simt prea bine de câteva zile şi bietul Jup aproape 
mă scoate din sărite cu atenţiile lui binevoitoare. Să vezi şi 


să nu crezi! Deunăzi a făcut rost de o nuia zdravănă cu care 
să mă altoiască, fiindcă i-am scăpat do sub ochi şi mi-am 
petrecut întreaga zi solus14, hoinărind pe colinele din 
partea cealaltă a insulei. Cred sincer că numai starea mea 
deplorabilă m-a ferit de o chelfăneală. 

N-am mai reuşit să adaug nimic la colecţie de când nu ne- 
am mai întâlnit. 

Dacă ai putea cumva să-ţi faci timp, vino pe la mine 
împreună cu Jupiter. Vino, te rog. Vreau să ne întâlnim 
deseară, într-o afacere importantă. Te asigur că-i de cea 
mai mare importanţă. 

Mereu al dumitale, William Legrand. 

Era ceva în tonul acestui mesaj care îmi produse o vie 
nelinişte. Stilul său era complet diferit de al lui Legrand. 
Oare la ce putea să viseze? Ce altă bazaconie să fi pus 
stăpânire pe creierul lui înfierbântat? Ce „afacere de cea 
mai mare importanţă” ar putea el să încheie? Relatarea lui 
Jupiter nu prevestea nimic bun. Mă temeam că, sub veşnica 
povară a nenorocului, prietenul meu să nu-şi fi ieşit până la 
urmă din minţi. De aceea, fără să ezit o clipă, m-am pregătit 
să-l urmez pe negru. 

Ajungând pe chei, am observat o coasă şi trei cazmale, 
pare-se toate noi, zăcând pe fundul luntrei în care urma să 
ne urcăm. 

— Ce-nseamnă toate astea, Jup? L-am întrebat. 

— Coasă şi cazmâăi, massa. 

— Foarte adevărat; dar ce caută ele aici? 

— Coasa şi cazmăile care m-a pus massa Will să le cumpăr 
din oraş, ş-am dat pă ele a' dracului de mult. 

— Dar, pentru Dumnezeu, ce are de gând să facă „massa 
Will” al tău cu coasa şi cu cazmalele astea? 

— Asta nu pot şti şi să mă ia dracu' dacă nu crez că massa 
Will nici dumnealui nu ştie. Da' sigur toate se trag de la 
scărăbuş. 

Văzând că nu mă puteam înţelege cu Jupiter, a cărui minte 
părea cu totul absorbită de „scărăbuş”, m-am urcat în barcă 


şi am înălţat pânza. Cu vânt prielnic şi puternic, am intrat 
degrabă în golfuleţul situat la nord de Fort Moultrie, iar 
după o plimbare de vreo două mile am ajuns la colibă. Era 
în jur de trei după amiaza. Legrand ne aştepta arzând de 
nerăbdare. Îmi apucă mâna cu o surescitare nervoasă care- 
mi produse nelinişte şi-mi întări suspiciunile pe care le 
nutrisem deja. Chipul lui avea o paloare cadaverică, iar 
ochii, adânciţi în orbite, scânteiau cu un luciu nefiresc. 
După ce m-am interesat de sănătatea lui, neştiind ce altceva 
mai bun să zic, l-am întrebat dacă îşi recuperase deja 
scarabeul de la locotenentul G. 

— O, da, îmi răspunse el, roşind straşnic, l-am luat de la el 
chiar a doua zi. Nimic n-o să mă despartă de acest 
scarabeu. Ştiai că Jupiter are perfectă dreptate în privinţa 
lui? 

— În ce fel? Am întrebat, cu sufletul străbătut de o 
presimţire tristă. 

— Când pretinde că-i un cărăbuş din aur veritabil. 

Rosti aceste cuvinte cu un aer grav, serios, ceea ce mă 
şoca nespus. 

— Cărăbuşul ăsta e sortit să mă facă bogat, continuă el cu 
un surâs triumfător, să-mi restituie averea părintească. E 
de mirare atunci că-l preţuiesc? Fiindcă Norocul s-a gândit 
să mi-l ofere mie, trobuio doar să-l folosesc cum se cuvine şi 
am să ajung la aurul al cărui indiciu pare să fie. Jupiter, 
adu-mi scarabeul! 

— Ce? Scărăbuşu', massa? Nu voi să dau de belea cu 
goanga ăsta; dumneavoastră s-o luaţi, dac-o vreţi. 

Atunci, Legrand se sculă cu un aer grav şi maiestuos şi îmi 
aduse gândacul din caseta de sticlă în care-l vârâse. Era un 
scarabeu superb şi la vremea aceea necunoscut 
naturaliştilor - de bună seamă un trofeu preţios din punct 
de vedere ştiinţific. La una din extremităţile spatelui avea 
două pete negre şi rotunde, iar la cealaltă, o pată de formă 
alungită. 


Elitrele erau extrem de dure şi luceau ca aurul vechil5. 
Greutatea insectei era de-a dreptul impresionantă şi, ţinând 
cont de toate astea, mai că nu-l mai puteam învinui pe 
Jupiter pentru părerea lui, deşi în ruptul capului nu puteam 
pricepe cum se făcea că Legrand însuşi era de acord cu ea. 

— Am trimis după dumneata, zise el pe un ton pompos, 
după ce sfârşii de cercetat gândacul, ca să-ţi cer sfatul şi 
ajutorul, astfel încât să se poată împlini hotărârile Sorţii şi 
ale cărăbuşului... 

— Dragul meu Legrand, am strigat eu întrerupându-l, de 
bună seamă eşti bolnav şi ar trebui să iei oareşce măsuri! 
Întinde-te pe pat, iar eu o să rămân cu dumneata câteva zile 
până când îţi revii. Ai febră şi... 

— la-mi pulsul, spuse el. 

I l-am luat şi, la drept vorbind, n-am găsit nici cel mai mic 
indiciu de febră. 

— Dar se poate să fii bolnav, şi totuşi să n-ai febră. 
Îngăduie-mi numai de data asta să-ţi dau câteva sfaturi 
medicale. În primul rând, întinde-te în pat. Apoi... 

— Greşeşti, interveni el, mă simt cât de bine se poate în 
starea asta de surescitare, care nu-mi dă pace. Dacă-mi 
doreşti într-adevăr binele, alungă-mi această stare. 

— Şi cum aş putea face treaba asta? 

— Foarte simplu. Jupiter şi cu mine vom porni într-o 
expediţie în munţii de pe ţărmul continental, şi în expediţia 
asta o să avem nevoie de ajutorul cuiva în care să ne putem 
încrede. Dumneata eşti singura persoană în care avem 
încredere. De-o fi sau nu să reuşim, în orice caz, se va mai 
potoli starea de surescitare în care mă vezi acum. 

— Sunt dornic să te ajut oricând, am răspuns; doar nu vrei 
să zici că goanga aia blestemată are vreo legătură cu 
expediţia voastră în munţi? 

— Ba da. 

— Atunci, Legrand, eu, unul, n-am cum să vă însoțesc într- 
o aventură atât de absurdă. 


— Îmi pare rău, foarte rău, dar va trebui să încercăm 
singuri. 

— Să încercaţi singuri! Omul ăsta e sigur nebun! Stai 
puţin! Cât timp crezi că veţi fi plecaţi? 

— Probabil toată noaptea. Pornim la drum imediat şi, orice 
s-ar întâmpla, vom fi înapoi pe la răsăritul soarelui. 

— Şi îmi promiţi pe cuvântul dumitale de onoare că după 
ce-ţi faci damblaua şi-ţi iese afacerea cu cărăbuşul 
(Doamne, Dumnezeule!), o să te întorci acasă şi o să-mi 
asculţi întocmai sfaturile, aşa cum le asculţi po alo 
modicului dumitale? 

— Da, promit; şi acum hai s-o luăm din loc, că n-avem timp 
de pierdut. 

Cu inima grea, îmi urmai prietenul. O luarăm din loc pe la 
orele patru, Legrand, Jupiter, câinele şi subsemnatul. 
Jupiter avea la el coasa şi cazmalele, asta după ce ţinuse 
morţiş să le care pe toate de unul singur, mai mult din 
teama - din câte mi se părea - de-a nu lăsa vreuna dintre 
aceste unelte la cheremul stăpânului său decât dintr-un 
exces de hărnicie sau complezenţă. Era într-o dispoziţie cât 
se poate de proastă şi „blestematu' ăla de scărăbuş” fură 
singurele cuvinte care îi scăpară din gură pe toată durata 
călătoriei. Cât despre mine, aveam în grijă două lămpaşe, 
pe când Legrand se mulţumise doar cu scarabeul, pe care-l 
purta legat de capătul unei biciuşti şi pe care-l legăna în 
mers dintr-o parte într-alta, cu aere de vrăjitor. Văzând şi 
această ultimă şi peremptorie dovadă a nebuniei amicului 
meu, cu greu mi-am reţinut lacrimile. Am chibzuit însă că 
lucrul cel mai bun era să-i înghit toanele, măcar pe moment 
sau până când puteam lua nişte măsuri mai energice, cu 
oareşce sorţi de izbândă. Între timp, m-am străduit, în 
zadar însă, să-l descos în legătură cu scopul expediției. 
După ce reuşise să mă înduplece să-l însoțesc, părea prea 
puţin dispus să discute despre un subiect atât de 
neînsemnat, şi la toate întrebările mele nu catadicsea să 
răspundă decât printr-un: „O să vedem!” 


Străbăturăm cu schiful golfuleţul din buza insulei şi, 
urcând costişele de pe ţărmul continental, o luarăm în 
direcţia nord-vest printr-o porţiune de teren teribil de 
sălbatic şi de pustiu, pe unde nu se zărea nici urmă de 
picior omenesc. În frunte mergea neabătut Legrand, 
oprindu-se ici şi colo, doar pentru o clipă, ca să cerceteze 
ceea ce păreau repere lăsate de el însuşi cu un prilej 
anterior. 

Umblarăm astfel vreo două ore şi soarele tocmai scăpata 
când am ajuns într-un ţinut infinit mai lugubru decât tot ce 
văzusem până atunci. Era un soi de platou, lângă un vârf de 
munte aproape inaccesibil, străbătut de la poale până pe 
culme de o pădure deasă şi presărat ici-colo cu steiuri 
uriaşe, care păreau vag priponite de sol, multe dintre ele 
fiind împiedicate să o ia la vale doar de arborii de care se 
propteau. Adânci ponoare, în diverse direcţii, dădeau 
peisajului un aer de o şi mai sumbră solemnitate. 

Platforma naturală pe care ne căţăraserăm era năpădită 
de mărăcini, printre care - aveam să aflu curând - ar fi fost 
imposibil să ne croim drum fără o coasă; şi Jupiter, la 
ordinul stăpânului său, se apucă să ne deschidă o cărăruie 
până la rădăcina unui tulipier grozav de înalt ce se înălța pe 
podiş, alături de vreo opt sau zece stejari, întrecându-i însă 
cu mult, ca de altfel pe toţi ceilalţi arbori pe care-i văzusem 
vreodată, prin splendoarea frunzişului şi a formei lui, prin 
amplitudinea ramurilor şi prin măreţia întregii sale 
înfăţişări. Ajunşi în dreptul copacului, Legrand se întoarse 
spre Jupiter şi-l întrebă dacă se simţea capabil să se urce în 
el. Bătrânul păru niţel descumpănit de întrebare şi, preţ de 
câteva clipe, nu răspunse. În cele din urmă, se apropie de 
trunchiul uriaş, îi dădu agale un ocol şi-l cercetă cu luare- 
aminte. Când isprăvi cercetarea, zise doar: 

— Da, massa, Jup s'urcă pe orişicare pom din veaţa lui. 

— Atunci sus cu tine cât mai iute cu putinţă, căci nu peste 
mult va fi prea întuneric să mai vedem ce avem de făcut 

— Cât de sus trebui' s'urc, massa? Întrebă Jupiter. 


— Suie-te mai întâi pe trunchi şi-o să-ţi zic eu pe urmă în 
ce direcţie s-o iei. Aşteaptă numai! Ia şi gândacul ăsta cu 
tine. 

— Scărăbuşu', massa Will! Scărăbuşu' din aur! Icni 
bătrânul negru, trăgându-se înapoi îngrozit. De ce trebui' 
să ieu scărăbuşu' sus în pom? Să mă ia dracu' dacă-lieu! 

— Jup, dacă unui jarcalete negru ca tine i-e frică să se 
atingă de o biată gânganie moartă, foarte bine, o poţi sui cu 
sfoara asta, dar dacă n-o iei cu tine sus, voi fi silit să-ţi crap 
țeasta cu cazmaua asta. 

— Acu' ce necaz, massa? Zise Jup pe un ton mieros, vădit 
ruşinat - to'deauna gata să-l certaţi pe sărmanu' negru. Am 
făcut numa' haz. Mie, frică de scărăbuş! Ce-mi pasă mie de 
scărâbuş? 

Aici, apucă precaut capătul sforii şi, ţinând insecta departe 
de el, pe cât permiteau împrejurările, se pregăti să urce în 
copac. 

În tinereţea sa, tulipierul, sau Liriodendron 
tulipiferumu 16, cel mai semeţ arbore din pădurile Americii, 
are un trunchi nespus de neted, deseori ajungând la o 
înălţime apreciabilă, fără să dezvolte crengi laterale; la 
maturitate însă, scoarţa lui devine inegală şi noduroasă, şi 
pe trunchi îşi fac apariţia o sumedenie de ramuri scurte. 
Astfel, greutatea urcuşului, în cazul de faţă, era mai mult 
aparentă decât reală. Încolăcind uriaşul cilindru, cât mai 
strâns cu putinţă, cu braţele şi cu genunchii, şi ţinându-se 
cu mâinile de unele proeminențe, iar de altele sprijinindu-şi 
tălpile goale, Jupiter, după ce o dată sau în două rânduri 
reuşi ca prin minune să evite căderea, în cele din urmă se 
sui până la prima mare bifurcaţie şi păru să considere 
întreaga afacere ca şi încheiată. La drept vorbind, 
dispăruse de-acum orice risc, deşi căţărătorul se găsea la 
vreo şaizeci-şaptezeci de picioare de sol. 

— Cotro s-o iau acu', massa Will? Întrebă el. 

— la-o pe creanga cea mai groasă, aia din partea asta, zise 
Legrand. 


Negrul se conformă pe dată şi aparent fără prea mare 
efort; urcând tot mai sus, până când trupul lui îndesat 
dispăru cu totul în frunzişul des ce-l învăluia. Numaidecât i 
se auzi glasul, ca un fel de scâncet: 

— Cât trebui' să mai sui? 

— Cât de sus eşti? Întrebă Legrand. 

— Atâtica de sus, răspunse negrul, că pot să văz ceriul prin 
vârfu' pomului. 

— Dă-i pace cerului, ascultă la ce-ţi zic eu. Priveşte-n josul 
copacului şi numără crăcile de sub tine, din partea asta. De 
câte crăci ai trecut? 

— Un', doi, trei, patru, şinei. Am trecut de şinei crăci mari, 
massa, din partea asta. 

— Atunci mai urcă una. 

După câteva minute i se auzi iarăşi glasul, anunțând că 
ajunsese pe a şaptea cracă. 

— Acuma, Jup, strigă Legrand, evident emoţionat la culme, 
vreau s-o iei tot înainte pe craca aia cât poţi tu de departe. 
Dă-mi de ştire dacă vezi ceva ciudat. 

Bruma de îndoială pe care-aş mai fi avut-o privind nebunia 
bietului meu amic se risipi şi ea până la urmă. Nu aveam 
altă cale decât să constat că i se tulburaseră minţile şi eram 
nespus de îngrijorat de cum să-l duc acasă. Pe când 
chibzuiam cum ar trebui să procedez, se auzi din nou glasul 
lui Jupiter. 

— Tare frică mi-i să m-aventur pe craca asta, o cracă 
moartă cât de lungă-i. 

— Spui că-i o creangă moartă, Jupiter? Strigă Legrand cu 
o voce tremurătoare. 

— Da, massa, moartă-coaptă, dusă la rogoz, făr' pic de 
suflare. 

— Pentru numele lui Dumnezeule, ce mă fac? Întrebă 
Legrand, pare-se în culmea disperării. 

— Ce să faci! Am zis, bucuros de ocazia de-a strecura şi eu 
o vorbă. 


Păi, să vii acasă şi să te bagi în pat. Acum, haide, fii băiat 
cuminte! Se face târziu şi în plus aminteşte-ţi de 
promisiune. 

— Jupiter, strigă el, fără să mă bage deloc în seamă, m- 
auzi? 

— Da, massa Will, te auz bin'şor. 

— Încearcă atunci lemnul cu briceagul şi vezi dacă-i foarte 
putred. 

— Putred, massa, putred destul, răspunse negrul după 
câteva clipe, da' nu putred chiar de tot. Să spui cistit, pot să 
mă 'ventur niţeluş pe cracă singur. 

— Singur! Ce vrei să spui? 

— Păi, spui de scarăbuş. Tare-i greu, scarăbuşu'! Spui că 
mai 'ntâi să-l las jos ş-atunci craca n-o să se rupă subt un 
negru singur. 

— Japiţă afurisită! Strigă Legrand, parcă mai bine dispus, 
ce înseamnă vorbele astea fără noimă? Fii sigur că dacă-i 
dai drumul gândacului, am să-ţi frâng gâtul! la seama, 
Jupiter, m-auzi? 

— Da, massa, da' nu trebui' să zberaţi aşa la sărmanu' 
negru. 

— Fie! Ascultă-mă acum! Dacă mergi pe cracă până unde 
crezi tu că se poate şi nu-i dai drumul gânganiei, am să-ţi 
fac cadou un dolar de argint de cum te dai jos. 

— Mi-s dus, massa Will, zău, răspunse negrul numaidecât, 
'proape până-n capăt. 

— Capăt! Ţipă Legrand, spui c-ai ajuns la capătul crăcii? 

— Acuşica-n capăt, massa, 0-o-o-o-o! Ai milă, Doamne! Ce-i 
aicea-n pom? 

— Hai, zi odată, strigă Legrand în culmea bucuriei, ce 
este? 

— Păi, nu-i decât o căpăţână; vreunu' care şi-a lăsat capu- 
n pom şi ciorile i-au 'fulecat toată carnea de pe el. 

— O căpăţână, spui! Foarte bine! Cum e prinsă de cracă? 
Ce-o ţine? 


— Bine'nţeles, massa Will; trebui' să văz. Păi, p-onoarea 
mea, i-o treabă tare poznaşă, i-un cui mare-n căpăţână, 
care-l ţine fix de pom. 

— În regulă, Jupiter, acum fă exact ce-ţi spun eu, m-auzi? 

— Da, massa! 

— Bagă de seamă atunci! Caută ochiul stâng al căpăţânii. 

— Hm! Aoleu! Asta-i bună! Păi, n-are nicicum ochiu' cel 
stâng. 

— Blestemată-ţi fie prostia! Tu ştii care-i mâna dreaptă şi 
care-i stânga? 17 

— Da, ştiu asta, ştiu tot; mâna cea stanga-i aia cu care 
crap io lemnele. 

— De bună seamă! Fiindcă eşti stângaci; iar ochiul tău 
stâng e pe aceeaşi parte ca şi mâna ta stângă. Socot acum 
c-ai să poţi găsi ochiul stâng al căpăţânii sau locul unde a 
fost ochiul stâng. L-ai găsit? 

Urmă o îndelungă tăcere. Într-un târziu, negrul întrebă: 

— Ochiu' cel stâng a' căpăţânii e tot pe partea aia cu mâna 
cea stângă a căpăţânii? Findcă n-are căpăţână asta 
nicidecât mână. Mare scofală! Acu' am găsit ochiu' cel 
stâng, aicea-i ochiu' cel stâng, ce trebui' să fac cu el? 

— Dă drumul gândacului în jos prin el, cât e sfoara de 
lungă, dar ia aminte să n-o scapi din mână. 

— Gata, 'sprăvită, massa Will, lesne să bag pe scarăbuş 
prin bortă. la uite-l cum se sloboade-n jos! 

În răstimpul acestei conversații, nu ieşise la iveală nici o 
părticică din trupul lui Jupiter; însă cărăbuşul pe care-l 
lăsase în jos se putea vedea acum la capătul sforii, 
scânteind ca un glob de aur vechi în razele târzii ale 
asfinţitului de soare, unele dintre aceste raze luminând încă 
slab dâmbul pe care stăteam. Scarabeul atârna nestingherit 
printre ramuri şi, lăsat liber, ar fi căzut la picioarele 
noastre. Legrand luă numaidecât coasa şi curăţă cu ea o 
porţiune rotundă, de vreo trei-patru iarzi în diametru, chiar 
dedesubtul insectei şi, isprăvind treaba, îi porunci lui 
Jupiter să dea drumul sforii şi să coboare din copac. 


După ce înfipse cu mare precizie un ţăruş în pământ, exact 
în locul unde căzuse gândacul, amicul meu scoase din 
buzunar o panglică de măsurat. Legând unul din capetele ei 
de partea de trunchi a copacului care era cea mai aproape 
de ţăruş, o desfăşură până când ajunse la ţăruş, iar de acolo 
o întinse şi mai departe în direcţia dată deja de cele două 
puncte: copacul şi ţăruşul, pe o distanţă de cincizeci de 
paşi, în timp ce Jupiter reteza cu coasa tufişurile de 
mărăcini. În porţiunea astfel curățată înfipse un al doilea 
ţăruş, iar în jurul său, luat ca centru, descrise un cerc cam 
rudimentar, cu un diametru de vreo patru picioare. 

Punând apoi mâna pe o cazma şi dându-ne una lui Jupiter 
şi alta mie, Legrand ne rugă să ne punem pe săpat cât mai 
iute cu putinţă. 

Ca să spun adevărul, niciodată nu m-am dat în vânt după o 
asemenea îndeletnicire şi, în acele momente mai ales, aş fi 
renunţat la ea cu dragă inimă, căci se însera şi mă simţeam 
nespus de ostenit după efortul pe care-l depusesem; nu 
vedeam însă nici un prilej de a scăpa şi mă temeam să nu 
care cumva să zdruncin liniştea sufletească a bietului meu 
prieten printr-un refuz. Dacă într-adevăr m-aş fi putut bizui 
pe ajutorul lui Jupiter, n-aş fi ezitat o clipă să încerc să-l 
aduc pe nebun acasă cu de-a sila; cunoşteam însă prea bine 
firea bătrânului negru ca să pot spera că, la o adică, m-ar fi 
susţinut într-o încleştare directă cu stăpânul său. Nu aveam 
nici un dubiu că acesta din urmă se molipsise de una dintre 
nenumăratele superstiții sudiste despre bani îngropaţi în 
pământ şi că această închipuire îi fusese confirmată de 
găsirea scarabeului sau poate de obstinaţia cu care Jupiter 
susţinea că „scarăbuşu' e din aur curat”. O minte 
predispusă la nebunie putea lesne fi ademenită de 
asemenea insinuări, mai ales dacă ele se potriveau cu unele 
idei preconcepute; şi atunci îmi veniră în minte cuvintele 
bietului meu amic dospro cărăbuşul care era „indiciul 
îmbogăţirii sale”. Luând totul în considerare, eram 
contrariat şi descumpănit, însă în cele din urmă am hotărât 


să fac haz de necaz, adică să sap cu sârg şi astfel să-l 
conving mai iute pe vizionar, printr-o demonstraţie pe viu, 
în legătură cu opiniile eronate pe care le împărtăşea. 

Aprinzând felinarele, ne-am apucat de treabă cu un zel 
vrednic de o cauză mai înţeleaptă; iar când lumina sticloasă 
cădea pe trupurile şi pe uneltele noastre, nu puteam să nu 
mă gândesc la grupul pitoresc pe care-l alcătuiam, la cât de 
stranii şi suspecte vor fi părut caznele noastre vreunui 
intrus care, din întâmplare, ar fi dat peste noi. 

Am săpat fără încetare vreme de două ceasuri. Abia dacă 
am vorbit; şi cel mai tare ne deranja lătratul câinelui, care 
părea din cale-afară de interesat de îndeletnicirea noastră. 
La un moment dat, deveni atât de zgomotos, încât ne era 
frică să nu dea cumva de ştire vreunor derbedei aflaţi prin 
preajmă; mai bine zis, aceasta era temerea lui Legrand, 
căci, în ce mă priveşte, m-aş fi bucurat de orice întrerupere 
care mi-ar fi permis să-l duc pe vagabond acasă. Într-un 
târziu, hărmălaia fu curmată extrem de eficient de către 
Jupiter, care, ieşind din groapă cu un aer decis şi 
neînduplecat, legă botul zăvodului cu una din bretele sale, 
după care, cu un rânjet solemn pe chip, se întoarse la 
sarcina lui. 

Când s-a scurs răstimpul pomenit, ajunseserăm la o 
adâncime de cinci picioare şi totuşi nu se arătase nici un 
semn de vreo comoară. Urmă un repaus general şi am 
început să sper că farsa se sfârşise. Legrand însă, deşi în 
mod vădit foarte derutat, îşi şterse fruntea îngândurat şi-şi 
reluă lucrul. Am săpat întreg cercul cu diametrul de patru 
picioare, i-am lărgit apoi marginile un pic şi ne-am dus până 
la adâncimea de două picioare. Nu ieşi însă nimic la iveală. 
Într-un târziu, căutătorul de aur, pe care sincer îl 
compătimeam, se căţăra afară din groapă, purtând pe 
fiecare trăsătură a chipului pecetea unei amare deziluzii, şi 
greoi şi parcă în silă îşi puse haina pe care şi-o dăduse jos la 
începutul lucrului. 


În tot acest răstimp n-am scos o vorbă. La un semn din 
partea stăpânului său, Jupiter începu să-şi adune uneltele. 
Odată treaba isprăvită şi după ce eliberă botul câinelui, o 
luarăm într-o tăcere deplină înapoi spre casă. 

Făcuserăm poate doisprezece paşi în direcţia respectivă, 
când, cu o înjurătură straşnică, Legrand se repezi la Jupiter 
şi-l prinse de guler. Uluit, negrul căscă gura, făcu nişte ochi 
cât cepele, scăpă din mâini cazmalele şi căzu în genunchi. 

— Netrebnicule! Izbucni Legrand, şuierând silabele 
printre dinţii încleştaţi, tu, negru infam şi blestemat! 
Vorbeşte, când îţi zic! Răspunde-mi numaidecât şi fără 
şmecherii! Care, care-i ochiul tău stâng? 

— O, Sfinte Doamne, massa Will! Nu-i ăst aci ochiu' mieu 
stâng, taman el? Urlă Jupiter înspăimântat, aşezându-şi 
mâna pe organul drept al văzului şi ţinând-o acolo cu 
disperată îndărătnicie, de parcă s-ar fi temut că stăpânul 
său o să încerce să i-l scoată numaidecât. 

— Bănuiam eu! Ştiam eu! Ura! Răcni Legrand, dându-i 
negrului drumul, sărind astfel şi ţopăind de zor, spre 
imensa uimire a valetului său, care, ridicându-se din 
genunchi, privea, fără grai, când la stăpânul său, când la 
mine. 

— Haideţi! 'Trebuie să ne întoarcem partida; şi ne conduse 
iar până la tulipier. 

— Jupiter! Zise el când am ajuns la piciorul arborelui. Ia 
vino-ncoa! 

Tigva aia era prinsă cu faţa spre exterior sau cu faţa spre 
cracă? 

— Cu faţa spre 'terior, massa, ca s-ajungă lesne ciorile pân' 
la ochi. 

— Atunci prin care ochi ai strecurat gândacul? Prin ăsta 
sau prin ăla? 

Şi Legrand atinse pe rând amândoi ochii lui Jupiter. 

— Ochiu' ăsta, massa, ochiu' stâng, fix cum mi-aţi zis, şi 
aici negrul arătă spre ochiul său drept. 

— Ajunge! Trebuie să încercăm din nou. 


Aici, amicul meu, în a cărui nebunie vedeam acum, sau îmi 
închipuiam că văd, unele indicii de metodă, mută ţăruşul ce 
marca locul unde căzuse gândacul cu vreo trei țoli mai la 
vest faţă de poziţia lui anterioară. Desfăşurând apoi 
panglica din punctul cel mai aproape de pe trunchi şi până 
la ţăruş, ca mai înainte, şi continuând să o întindă în linie 
dreaptă pe o distanţă de cincizeci de picioare, marcă un alt 
loc, la câţiya coţi de cel unde săpasem18. 

În jurul acestui punct nou descrise acum un cerc puţintel 
mai mare decât prima oară şi ne apucarăm iarăşi de lucru 
cu cazmalele. Eram îngrozitor de obosit, dar, fără să înţeleg 
prea bine ce anume prilejuise o schimbare în felul meu de-a 
gândi, nu mai simţeam o aşa mare repulsie faţă de corvoada 
la care fusesem silit. În mod inexplicabil, aceasta începuse 
să mă intereseze, ba chiar să mă pasioneze. Pesemne că 
mai era ceva, pe lângă toate aceste apucături ciudate ale lui 
Legrand - un aer de profeție, de premeditare, care mă 
impresiona. Săpam cu râvnă şi în răstimpuri mă 
surprindeam, ca să zic aşa, căutând, cu un sentiment ce 
aducea mai mult a speranţă, închipuita comoară, a cărei 
fantasmă îl scosese din minţi pe nefericitul meu tovarăş. La 
un moment dat, când astfel de gânduri năzdrăvane 
puseseră stăpânire deplină asupra mea, şi după ce 
trudiserăm vreo oră şi jumătate, furăm iarăşi întrerupţi de 
lătrăturile furioase ale dulăului. Neliniştea lui de prima oară 
fusese de bună seamă doar rodul unei stări de voioşie sau al 
capriciului, dar acum tonul său era aspru şi grav. Când 
Jupiter încercă să-i lege din nou botul, câinele opuse o 
aprigă rezistenţă şi, sărind în groapă, se apucă să scurme 
furibund pământul cu ghearele. În câteva secunde scoase la 
lumină un morman de oseminte omeneşti, alcătuind două 
schelete complete, amestecate cu câţiva nasturi de metal şi 
cu ceea ce mi se părea a fi nişte scame de lână putredă. 
Una sau două lovituri de cazma dezveliră lama unui pumnal 
mare, spaniol, şi pe când săpam mai departe, ieşiră la 
lumină, risipite, trei sau patru monede de aur şi de argint. 


La vederea acestora, Jupiter abia îşi mai putu stăpâni 
bucuria, însă pe chipul stăpânului său se întipărise o cruntă 
dezamăgire. Acesta ne îndemnă însă să ne continuăm 
strădaniile şi nu apucă să-şi sfârşească bine vorba, că m-am 
împiedicat şi am căzut în faţă, după ce vârful ghetei mi se 
agăţase într-un inel mare de fier, îngropat pe jumătate în 
solul afinat. 

Lucram acum cu înverşunare şi niciodată nu mai trăisem 
zece minute atât de intense şi de palpitante. În acest 
interval, dezgroparăm pe de-a-ntregul un sipet lung de 
lemn, care, după starea lui de perfectă conservare şi 
minunata-i rezistenţă, în mod vădit trecuse prin vreun 
procedeu de mineralizare, poate cu biclorură de mercur19. 
Lada aceasta era lungă de trei picioare şi jumătate, lată de 
trei şi înaltă de două şi jumătate. Era trainic ferecată cu 
cercuri din fier forjat, nituite, alcătuind un soi de leasă 
împrejurul ei. De fiecare latură a sipetului, aproape de 
capac, erau prinse câte trei inele de fier, şase în total, cu 
ajutorul cărora putea fi transportat în siguranţă de şase 
persoane. Toate sforţările noastre reunite abia de reuşiră 
să-l clintească niţel din loc. Ne lămurirăm numaidecât că 
era cu neputinţă să ducem aşa o mare greutate. Din 
fericire, capacul era prins doar cu două buloane glisante. 
Am tras de ele, tremurând şi gâfiind de emoție. Într-o clipă, 
un tezaur de o inestimabilă valoare se lăfăia, sclipind, 
înaintea noastră. Şi când razele lămpaşelor căzură în 
groapă, din purcoiul nedesluşit de aur şi pietre preţioase 
fulgerară spre noi sticliri şi scânteieri care pur şi simplu ne 
luau privirile. 

Nu voi pretinde să descriu sentimentele ce mă stăpâneau 
în timp ce priveam. Eram, desigur, în primul rând uluit. 
Legrand părea cu totul vlăguit din cauza emoţiilor şi abia 
reuşi să îngaime câteva vorbe. Chipul lui Jupiter căpătase, 
răstimp de câteva minute, o paloare cadaverică, în măsura 
în care firea lucrurilor îngăduie aşa ceva unui chip de 
negru. 


Părea de-a dreptul stupefiat, ca trăsnit. Deodată căzu în 
genunchi în groapă şi, afundându-şi braţele goale în aur 
până la coate, şi le lăsă acolo o vreme, de parcă ar fi trăit 
voluptatea unei băi. Într-un târziu, cu un oftat adânc, 
exclamă, de parcă şi-ar fi vorbit sieşi: 

— Şi totu' vine numa' de la scărăbuşu' din aur! Drăguţui', 
săracu' scărăbuş, şi cum l-am mai suduit cu vorbe aşa rele. 
Nu-ţi crapă obrazu' de ruşine, negrule? Poftim, răspunde- 
mi! 

M-am văzut nevoit în cele din urmă să-i trezesc la realitate 
atât pe stăpân, cât şi pe valet, amintindu-le de nevoia 
urgentă de a transporta comoara. Se făcea târziu şi s-ar fi 
cuvenit să ne îngrijim să punem totul la adăpost înainte să 
se crape de ziuă. Era greu de spus ce trebuia făcut; şi am 
pierdut o grămadă de timp tot deliberând - atât de confuze 
erau gândurile fiecăruia dintre noi. Până la urmă am mai 
uşurat lada, scoțând două treimi din conţinutul ei şi astfel 
am reuşit, cu ceva trudă, să o ridicăm din groapă. Am 
ascuns obiectele scoase afară printre mărăcini şi le-am lăsat 
în paza dulăului, cu ordin strict de la Jupiter ca, sub nici un 
motiv, să nu se clintească din loc şi nici să nu-şi deschidă 
gura până la întoarcerea noastră. Ne-am îndreptat după 
aceea în grabă spre casă, cu sipetul la noi; am ajuns cu bine 
la colibă, deşi după multă osteneală, pe la orele unu 
dimineaţa. Istoviţi cum eram, ar fi fost cu neputinţă, 
omeneşte vorbind, să facem mai mult atunci. Ne-am odihnit 
până pe la orele două şi am cinat. Imediat după aceea, am 
luat-o din loc spre coline, înarmaţi cu trei saci rezistenți pe 
care am avut norocul să-i descoperim în debara. Am ajuns 
la groapă cu puţin înainte de orele patru, am împărţit între 
noi cât se poate de frăţeşte restul din pradă şi, lăsând 
neastupate gropile, am pornit din nou spre colibă, unde, 
pentru a doua oară, ne-am deşertat poverile de aur, chiar în 
momentul în care primele dăre ale zorilor licăreau peste 
vârful arborilor de la răsărit. 


Eram acum la capătul puterilor, însă emoţiile intense ale 
momentului ne împiedicau să dormim. După un somn agitat 
de vreo trei-patru ore, ne-am deşteptat deodată, de parcă 
ne-am fi înţeles, ca să vedem de comoară. 

Sipetul era plin ochi şi ne petrecurăm toată ziua şi mare 
parte din noaptea următoare cercetându-i conţinutul. Nu 
domnea în el nici un fel de ordine sau rânduială. Toate 
fuseseră zvârlite alandala. După ce am sortat totul cu 
băgare de seamă, ne-am trezit stăpâni peste o avere chiar 
mai mare decât bănuisem la început. În monede, era cu 
ceva mai mult de patru sute cincizeci de mii de dolari, 
calculând valoarea banilor cât mai precis cu putinţă, după 
indicatorii de atunci. Nu era nici măcar o fărâmă de argint. 
Totul era aur vechi şi de o mare varietate - monede 
franceze, spaniole şi germane, câteva guinee englezeşti şi 
nişte imitații din care nu mai văzusem înainte. Câteva 
monede foarte mari şi grele erau atât de tocite, încât n-am 
reuşit să le descifrăm inscripţiile. Bani americani nu erau 
deloc. Valoarea bijuteriilor era o treabă şi mai greu de 
stabilit. Existau diamante, unele dintre ele extraordinar de 
mari şi de frumoase - o sută zece cu totul - şi niciunul nu 
era mic; optsprezece rubine de o remarcabilă strălucire; 
trei sute zece smaralde, toate nespus de frumoase; 
douăzeci şi unu de safire şi un opal. Toate aceste pietre 
preţioase fuseseră smulse din monturile lor şi zvârlite de-a 
valma în sipet. Monturile însele, pe care le-am separat de 
celelalte piese de aur, păreau strivite cu ciocanul, ca să nu 
permită identificarea lor. Pe lângă toate acestea, mai era şi 
o uriaşă cantitate de podoabe din aur masiv; aproape două 
sute de inele şi cercei masivi; lanţuri grele, în număr de 
treizeci, dacă-mi amintesc bine; optzeci şi trei de crucifixe 
foarte mari şi grele; cinci cădelniţe de aur de mare valoare; 
un bol uriaş de aur, pentru punci, ornat cu frunze de viţă de 
vie şi figuri de bacante, cizelate cu migală; două minere de 
sabie, splendid decorate, şi o sumedenie de alte obiecte mai 
mărunte de care nu-mi mai aduc aminte. Greutatea acestor 


avuţii depăşea trei sute cincizeci de pfunzi; iar în acest 
calcul n-am inclus o sută nouăzeci şi şapte de splendide 
ceasuri de aur, trei dintre ele valorând fiecare câte cinci 
sute de dolari, dacă nu mai mult. 

Multe dintre ele erau foarte vechi şi lipsite de valoare ca 
instrumente de măsurat timpul, suferind mai mult sau mai 
puţin din pricina ruginei, însă toate erau bogat încrustate 
cu pietre preţioase şi ţinute în cutii de mare preţ. În acea 
noapte, am apreciat întreg conţinutul sipetului la un milion 
şi jumătate de dolari; şi, după ce, mai târziu, am mai vândut 
din podoabe şi din bijuterii (păstrând câteva pentru propria 
noastră folosinţă), am aflat că subestimasem foarte mult 
tezaurul. 

Când, într-un târziu, am sfârşit de cercetat şi cumplitul 
neastâmpăr al acelor clipe se domolise într-o oarecare 
măsură, Legrand, care vedea că muream de nerăbdare să 
aflu răspunsul la această enigmă extraordinară, se lansă 
într-o relatare amănunţită asupra tuturor împrejurărilor 
legate de ea20. 

— Îţi aduci aminte, zise el, de seara când ţi-am dat schiţa 
aia, făcută în grabă, cu cărăbuşul. ii minte poate şi că m- 
am simţit destul de ofensat când insistai că desenul meu 
semăna cu un cap de mort. Când ai spus prima oară acest 
lucru, eram convins că glumeai; după aceea însă, mi-am 
amintit de petele alea ciudate de pe spatele insectei şi, în 
sinea mea, am admis că observaţia dumitale avea o 
oarecare bază reală. Mă deranja totuşi atitudinea dumitale 
dispreţuitoare faţă de talentele mele într-ale desenului, nu 
de alta, dar lumea mă consideră un artist bunicel şi, ca 
atare, când mi-ai pus în mână foaia de pergament, era cât 
pe ce să o mototolesc şi să o arunc mânios în foc. 

— Vrei să spui peticul de hârtie, zisei eu. 

— Nu; semăna bine cu hârtia şi la început am şi presupus 
că aşa era, dar când am vrut să desenez pe ea, am văzut 
numaidecât că era o foiţă de pergament foarte subţire. Era 
destul de slinoasă, dacă-ţi mai aduci aminte. Ei bine, când 


eram chiar pe punctul de-a o crâmpoţi, privirea mi-a căzut 
pe schiţa la care te uitaseşi dumneata, şi poţi să-ţi imaginezi 
uimirea mea când, la drept vorbind, am desluşit figura unui 
cap de mort acolo unde aveam impresia că desenasem 
gândacul. Pentru o clipă am fost mult prea surprins ca să 
pot chibzui limpede. Ştiam că, în ce priveşte detaliile, 
desenul meu era foarte diferit de acesta, deşi, în privinţa 
aspectului general, exista o oarecare asemănare. 
Numaidecât am luat o luminare şi, aşezându-mă în capătul 
celălalt al încăperii, m-am apucat să cercetez pergamentul 
mai îndeaproape. Întorcându-l, am zărit pe revers propria- 
mi schiţă, exact aşa cum o făcusem eu. Prima mea impresie 
a fost aceea de surpriză, văzând asemănarea într-adevăr 
remarcabilă în privinţa conturului - ciudata coincidenţă 
constând în faptul că, fără să ştiu, pe partea cealaltă a 
pergamentului era un craniu, chiar sub scarabeul schiţat de 
mine, şi că acest craniu aducea atât de bine cu desenul meu 
nu doar în privinţa conturului, dar şi a mărimii. Repet, 
ciudăţenia acestei coincidenţe pur şi simplu mă năuci o 
bucată de timp. 

Acesta e obişnuitul efect al unor asemenea coincidenţe. 
Mintea se zbate să stabilească o conexiune, o relaţie de 
cauză şi efect şi, fiind incapabilă de aşa ceva, suferă un soi 
de paralizie temporară. Dar când mi-am revenit din starea 
de năuceală, încetul cu încetul prinse viaţă în cugetul meu o 
convingere care mă uimi mai abitir decât această 
coincidenţă. 

Am început să-mi aduc aminte clar şi precis că nu existase 
nici un desen pe pergament când am făcut schiţa 
scarabeului. Eram absolut sigur de acest lucru, deoarece 
ţineam minte că-l întorsesem mai întâi pe-o parte, apoi pe 
cealaltă, ca să caut un loc mai curat. Dacă tigva ar fi fost 
atunci acolo, bineînţeles că aş fi remarcat-o. Într-adevăr, 
era vorba aici de un mister pe care nu mă simţeam în stare 
să-l lămuresc; dar chiar şi în acele clipe de început, părea 
să pâlpâie, anemic, în ungherele cele mai îndepărtate şi mai 


ascunse ale creierului meu, aidoma unui licurici, o 
întrezărire a adevărului pe care expediţia noastră din 
noaptea trecută a demonstrat-o într-un chip atât de 
strălucit. M-am sculat de-ndată şi, punând pergamentul 
într-un loc sigur, am izgonit orice alt gând până când aveam 
să fiu singur. 

După plecarea ta, în timp ce Jupiter dormea buşlean, m- 
am apucat să studiez mai sistematic întreaga afacere. În 
primul rând voiam să aflu modul în care a intrat 
pergamentul în posesia mea. Locul unde am descoperit 
scarabeul era pe ţărmul continental, cam la o milă ost de 
insulă şi doar la mică distanţă de cota maximă a fluxului. 
Când l-am apucat cu mâna, mi-a tras o muşcătură zdravănă, 
drept care i-am dat numaidecât drumul. Jupiter, cu 
obişnuitul său simţ de prevedere, înainte să înhaţe insecta, 
care zburase spre el, căutase prin jur o frunză sau ceva de 
genul ăsta cu care să o prindă. Chiar în acel moment, ochii 
lui, dar şi ai mei, căzură pe foaia de pergament despre care 
presupuneam atunci că era hârtie. Era pe jumătate 
îngropată în nisip, un colţ ieşindu-i afară. Aproape de locul 
unde am găsit-o, am observat nişte resturi de carenă din 
ceea ce fusese, pare-se, barca de salvare a unei corăbii. 
Epava părea să fi zăcut acolo de foarte mult timp, căci cu 
greu se mai putea desluşi asemănarea cu lemnăria unei 
bărci. 

Ei bine, Jupiter luă de jos pergamentul, înfăşură în el 
gândacul şi mi-l dădu mie. Curând după aceea, o pornirăm 
înapoi spre casă şi pe drum l-am întâlnit pe locotenentul G. 
I-am arătat insecta, iar acesta m-a rugat să-l las s-oiacuel 
în fort. Am fost de acord, iar el a vârât-o numaidecât în 
buzunarul vestei, fără pergamentul în care fusese 
înfășurată şi pe care-l ţinusem în mână în răstimpul cât 
dumnealui o cercetase. 

Poate că se temuse să nu-mi schimb părerea şi chibzuise 
că era mai bine să se asigure de pradă cât mai iute - doar 
ştii cât e de pasionat de orice subiect legat de ştiinţele 


naturii. În acelaşi timp, fără să-mi dau seama, trebuie că am 
băgat în buzunar pergamentul. 

Îți aminteşti că atunci când m-am dus la masă să desenez 
cărăbuşul, n-am găsit hârtie acolo unde o păstrez de obicei. 
Am căutat în sertare şi n-am găsit niciuna. Am scotocit prin 
buzunare, sperând să nimeresc peste vreo scrisoare veche, 
şi atunci am dat de bucata de pergament. Îţi detaliez modul 
exact în care ea a ajuns în posesia mea, fiindcă acele 
împrejurări mi s-au întipărit în minte cu o forţă deosebită. 

Fără îndoială că mă vei lua drept un exaltat, dar deja 
stabilisem un soi de conexiune. Pusesem cap la cap două 
verigi dintr-un lanţ uriaş. lată, o corabie eşuată pe un țărm 
de mare şi nu departe de ea un pergament - nu o hârtie - 
cu un craniu desenat pe el. O să mă întrebi, bineînţeles: 
Unde-i conexiunea? Şi-am să-ţi răspund că acel craniu, sau 
capul de mort, e binecunoscuta emblemă a piraţilor. 
Flamura cu capul de mort e arborată în toate luptele. 

Ţi-am spus că era un petic de pergament şi nu de hârtie. 
Pergamentul e durabil, aproape nepieritor. Treburile de mai 
mică însemnătate rareori sunt consemnate pe pergament, 
întrucât pentru nevoile obişnuite ale scrisului sau desenului 
pergamenul nu e chiar la fel de potrivit ca hârtia. Această 
reflecţie îmi sugera că acel cap de mort ar avea un înţeles, 
o semnificaţie anume. În acelaşi timp, nu mi-a scăpat din 
vedere nici forma pergamentului. Deşi întâmplarea făcuse 
ca unul dintre colţuri să fie distrus, se putea vedea că, 
iniţial, avusese o formă dreptunghiulară. Într-adevăr, era o 
coală ce putea sluji ca document oficial, pentru 
consemnarea în scris a unui lucru vrednic de a fi ţinut minte 
şi păstrat cu grijă. 

— Totuşi, am intervenit, spui că tigva nu se afla pe 
pergament când ai făcut schiţa gândacului. Cum stabileşti 
atunci conexiunea dintre corabie şi craniu, dacă acesta, 
după cum recunoşti chiar dumneata, trebuie să fi fost 
desenat (numai Dumnezeu ştie cum şi de cine) cândva după 
ce dumneata ai desenat scarabeul? 


— A, iată cheia întregului mister, deşi până în acest punct 
am avut destul de puţine greutăţi cu desluşirea lui. 
Progresam cu paşi siguri şi nu-mi puteam permite decât un 
singur rezultat. Iată, de exemplu, raţionamentul meu: când 
am desenat scarabeul, nu se vedea nici urmă de craniu pe 
pergament. După ce-am terminat desenul, ţi l-am dat 
dumitale şi am fost cu ochii pe dumneata până când mi l-ai 
dat înapoi. 

Prin urmare, nu dumneata ai desenat acel craniu şi nimeni 
altul nu era de faţă ca să-l poată realiza. Aşadar, nu fusese 
făcut de o fiinţă omenească. Şi totuşi fusese făcut. 

În acest stadiu al cugetărilor mele, m-am străduit să-mi 
amintesc, şi într-adevăr mi-am amintit, cu toată claritatea, 
fiecare eveniment petrecut în perioada respectivă. Era o 
vreme rece afară (ah, o rară şi fericită întâmplare!) şi în 
vatră ardea focul. Mă încălzisem de la efort şi şedeam la 
masă. Dumneata însă ţi-ai tras un scaun lângă şemineu. 

Tocmai când îţi dădusem în mână pergamentul şi te 
apucaseşi să-l cercetezi, a intrat Wolf, câinele de 
Newfoundland, şi a sărit cu labele pe umerii dumitale. Cu 
mâna stingă îl mângâiai şi-l ţineai la distanţă, în timp ce 
dreapta, în care ţineai pergamentul, ţi-o lăsaseşi să atârne 
lejer între genunchi şi foarte aproape de foc. La un moment 
dat, am crezut chiar că-l atinsese flacăra şi eram pe punctul 
să te previn, dar înainte să apuc să vorbesc, îl trăseseşi 
înapoi şi erai ocupat cu cercetarea lui. 

După ce am luat în calcul toate aceste împrejurări, nu m- 
am îndoit o clipă că, de fapt, căldura fusese agentul ce 
adusese la lumină, pe pergament, craniul pe care-l vedeam 
desenat pe el. Ştii prea bine că există preparate chimice - şi 
ele au existat din timpuri imemoriale - cu ajutorul cărora 
poţi scrie, pe hârtie sau pe pergament, astfel încât 
caracterele să devină vizibile numai după ce au fost expuse 
acţiunii focului. Uneori se foloseşte oxidul de cobalt, 
dizolvat în aqua regis21 şi diluat în apă, de patru ori 
greutatea sa; rezultă o culoare verde. Minereul de cobalt, 


dizolvat în spirt de salpetru, dă o culoare roşie. După un 
timp mai lung sau mai scurt, când s-a răcit materialul pe 
care s-a scris, aceste culori dispar, însă devin iarăşi vizibile 
dacă sunt ţinute aproape de căldură. 

Cu băgare de seamă am cercetat acum capul de mort. 
Contururile exterioare ale desenului, contururile aflate cel 
mai aproape de colţul pergamentului, erau mult mai 
distincte decât celelalte. Era clar că acţiunea căldurii fusese 
imperfectă sau inegală. Am aprins numaidecât focul şi am 
expus fiecare porţiune a pergamentului unei călduri 
excesive. La început, singurul efect a fost acela de-a întări 
dungile firave ale craniului; perseverând însă cu acest 
experiment, se putea zări, în colţul peticului, diagonal opus 
locului unde era desenat capul de mort, figura a ceea ce 
crezusem iniţial că-i o capră. Cercetând-o însă mai 
îndeaproape, m-am lămurit că se voia a fi un ied. 

— Ha! Ha! Am exclamat. Fireşte că n-am nici un drept să 
râd de dumneata; un milion şi jumătate de dolari sunt o 
treabă mult prea serioasă ca să te ţii de şotii; doar n-ai de 
gând să stabileşti acum o a treia verigă în lanţul dumitale; 
n-ai cum să descoperi vreo legătură specială între piraţii 
dumitale şi o capră - piraţii, ştii dumneata, n-au nimic de-a 
face cu caprele; ele ţin de interesul fermierilor. 

— Dar tocmai ţi-am spus că nu era figura unei capre. 

— Bun, atunci a unui ied, cam tot aia-i. 

— Cam, dar nu tot, zise Legrand. Vei fi auzit pesemne de 
un anume căpitan Kidd22. De la bun început am considerat 
figura animalului de care vorbeam ca pe un soi de 
calambur, de semnătură hieroglifică. Zic semnătură, fiindcă 
poziţia sa pe pergament îmi sugera această idee. 

Cât despre capul de mort din colţul diagonal opus, părea şi 
el un fel de ştampilă sau sigiliu. Eram însă teribil de necăjit 
de absenţa restului, a corpului presupusului meu 
instrument, a textului contextului meu. 

— Presupun că te aşteptai să găseşti o scrisoare între 
sigiliu şi semnătură. 


— Ceva de genul ăsta. Fapt e că simţeam povara 
irezistibilă a unei premoniţii în legătură cu un iminent şi 
colosal noroc. N-aş putea spune de ce. Poate că, la urma 
urmelor, era mai degrabă o dorinţă de-a mea decât o 
credinţă adevărată; dar ştii că până şi vorbele neroade ale 
lui Jupiter cum că gângania ar fi din aur masiv au avut un 
efect nemaipomenit asupra imaginaţiei mele? Şi pe urmă 
seria de întâmplări şi coincidenţe - toate acestea au fost de- 
a dreptul extraordinare. Remarci oare faptul că doar 
hazardul a făcut ca toate aceste evenimente să se petreacă 
în singura zi din tot anul când era, sau putea fi, destul de 
rece ca să aprindem focul, şi că fără foc, sau fără 
intervenţia câinelui chiar în momentul când a intrat, n-aş fi 
aflat niciodată despre capul de mort şi, astfel, n-aş fi ajuns 
nicicând stăpânul tezaurului? 

— Dar zi odată, fierb de nerăbdare! 

— Ei bine, ai auzit, fireşte, numeroasele poveşti care 
circulă, miile de zvonuri despre bani îngropaţi undeva pe 
coasta Atlanticului de către Kidd şi tovarăşii săi. Zvonurile 
astea trebuie să fi avut o bază reală. Şi faptul că ele persistă 
fără întrerupere de atâta amar de vreme se datorează, 
după părerea mea, doar împrejurării că tezaurul îngropat a 
rămas încă în pământ. Dacă acest Kidd şi-ar fi ascuns prada 
o bucată de vreme şi apoi şi-ar fi recuperat-o, zvonurile n-ar 
mai fi ajuns la noi în forma lor prezentă şi neschimbată. 
Observi că toate poveştile sunt numai despre căutători, nu 
şi despre descoperitorii de comori. Dacă piratul şi-ar fi 
recuperat banii, întreaga afacere ar fi fost lămurită. 

Mie, unul, mi se pare că vreun ghinion, de pildă pierderea 
documentului ce indica locul banilor, îl păgubise de orice 
mijloc de a-i regăsi, şi că despre acest ghinion aflaseră 
însoțitorii lui, care pesemne că altminteri n-ar fi auzit 
niciodată de o comoară ascunsă, şi care, trudind de pomană 
- căci n-aveau nici un fel de reper - ca s-o găsească, 
dăduseră, ei primii, naştere şi mai apoi răspândiseră prin 
lume poveştile ce ne sunt atât de familiare acum. Ai auzit 


dumneata cândva de vreun tezaur, cât de cât însemnat, 
care să fi fost dezgropat pe țărm? 

— Niciodată. 

— Dar e lucru bine ştiut că avuţiile lui Kidd erau imense. 
Prin urmare, am luat-o a bună că pământul le mai 
adăpostea încă; şi n-o să te surprindă prea tare dacă-ţi voi 
spune că simţeam în mine o speranţă, care era aproape o 
cerrtitudine, că pergamentul găsit în împrejurări atât de 
stranii cuprindea o însemnare pierdută despre locul unde 
era ascuns tezaurul. 

— Dar cum ai procedat? 

— Am apropiat iarăşi bucata de pergament de foc, după ce 
l-am întețit bine; n-a apărut însă nimic. Am socotit atunci că 
pesemne stratul de murdărie era de vină pentru această 
nereuşită, drept care am şters cu băgare de seamă 
pergamentul, turnând peste el apă călduţă, şi, isprăvind cu 
asta, l-am pus într-un vas de tinichea, cu craniul în jos, şi am 
aşezat vasul pe un cuptor cu cărbuni aprinşi. Câteva minute 
mai târziu, după ce vasul s-a încălzit de tot, am scos foaia şi, 
spre imensa mea bucurie, am observat că era marcată, în 
câteva locuri, cu ceea ce păreau nişte semne aranjate pe 
rânduri. Am pus din nou pergamentul în vas şi l-am mai 
lăsat un minut. După ce l-am scos, arăta exact aşa cum îl 
vezi acum. 

Aici, Legrand, după ce reîncălzi pergamentul, mi-l dădu 
să-l cercetez, între capul de mort şi capră erau însemnate, 
cam rudimentar, cu cerneală roşie, următoarele 
caractere2321: 

— Dar, am zis înapoindu-i foaia, am rămas la fel de 
nelămurit ca şi mai înainte. Chiar de-aş primi toate 
giuvaerurile Golcondei24 drept răsplată pentru rezolvarea 
acestei enigme, şi tot n-aş fi în stare să le dobândesc. 

— Cu toate astea, zise Legrand, soluţia nu-i deloc atât de 
complicată, pe cât ţi-ai putea imagina dintr-o primă şi 
fugară cercetare a caracterelor. Aceste semne, cum lesne s- 
ar putea ghici, alcătuiesc un cifru, adică transmit un mesaj; 


dar atunci, din ceea ce se ştie despre Kidd, eu, unul, nu l-aş 
putea socoti capabil să-şi construiască o criptogramă ceva 
mai complicată. De la bun început eram convins că-i vorba 
de una dintre cele mai simple, una totuşi care să pară 
inteligenţei mai greoaie a unui marinar ceva absolut 
insolubil în lipsa cheii. 

— Şi-ai rezolvat-o, într-adevăr? 

— Cu rapiditate; am rezolvat şi altele de zece mii de ori 
mai încâlcite. Împrejurările, dar şi o anume aplecare a 
minţii, mi-au trezit interesul pentru asemenea ghicitori, şi 
pe bună dreptate am putea să ne îndoim că ingeniozitatea 
omenească ar fi în stare să construiască o enigmă de felul 
aceleia pe care aceeaşi ingeniozitate omenească, cu 
răbdarea cuvenită, să n-o poată şi dezlega. De fapt, după 
ce-am reuşit să identific câteva caractere lizibile şi legate 
între ele, aproape că nici nu m-am mai gândit la dificultatea 
de-a le descoperi înţelesul. 

În cazul de faţă - într-adevăr, în toate cazurile de scriere 
secretă - prima întrebare care se ridică priveşte limba 
cifrului; căci principiile de soluţionare, deocamdată, mai 
ales când e vorba de cifruri mai simple, depind şi variază în 
funcţie de spiritul limbii respective. În general, cel care 
caută soluţia nu are altă alternativă decât să experimenteze 
(ghidându-se după probabilităţi) în fiecare limbă pe care o 
cunoaşte, până când va da peste cea adevărată. Cât despre 
cifrul pe care-l avem acum în faţă, semnătura înlătură orice 
dificultate. Calamburul pe seama cuvântului Kidd25 nu 
poate fi gustat în nici o altă limbă decât în cea engleză. Fără 
acest considerent, aş fi încercat mai întâi cu spaniola şi cu 
franceza, limbi în care un secret de acest gen ar fi fost cel 
mai nimerit să fie notat de către un pirat al ținuturilor 
spaniole. În situaţia dată, am presupus că-i vorba de o 
criptogramă englezească. 

Observi că nu sunt defel spaţii între cuvinte. Dacă ar fi 
existat aceste spaţii, sarcina mea ar fi fost simţitor mai 
uşoară. În acest caz, aş fi început cu o colaţionare şi o 


analiză ale cuvintelor mai scurte şi, dacă s-ar fi nimerit 
vreun cuvânt dintr-o singură literă, cum e foarte probabil - 
de exemplu, a sau 126 - aş fi considerat dezlegarea ca şi 
garantată. În lipsa spaţiilor însă, primul meu pas a fost să 
stabilesc literele predominante, precum şi pe cele mai puţin 
frecvente. Numărându-le pe toate, am alcătuit următorul 
tabel: 

Semnul 8 apare de 33 de ori. 

Semnul; apare de 26 de ori. 

Semnul 4 apare de 19 de ori. 

Semnul * apare de 13 de ori. 

Semnul 5 apare de 12 de ori. 

Semnul 6 apare de 11 de ori. 

Semnul+ 1 apare de 8 de ori. 

Semnul 0 apare de 6 de ori. 

Semnul 9 2 apare de 5 de ori. 

Semnul: 3 apare de 4 de ori. 

Semnul? Apare de 3 de ori. 

Semnul? Apare de 2 de ori. 

Semnul -. Apare de 1 de ori. 

Ei bine, în engleză, litera care apare cel mai frecvent este 
e. După aceea, ordinea arată astfel: a, o,i, d,h,n,r,s,t,u,y, 
c, f. g,l, m,w, b,k, p, q,x,z. E predomină însă atât de 
pregnant, încât rareori vei vedea o propoziţie, indiferent de 
lungimea ei, în care să nu fie litera precumpănitoare. 

lată aşadar că de la bun început avem un fundament 
pentru ceva mai mult decât o simplă ghicitoare. Folosul 
general ce poate fi obţinut din acest tabel e cât se poate de 
vădit, dar cât priveşte acest cifru anume, vom avea nevoie 
de el doar într-o foarte mică măsură. Întrucât semnul 
nostru predominant este 8, vom începe prin a-l lua drept 
litera e din alfabetul obişnuit. Ca să verificăm această 
supoziţie, să vedem dacă 8 apare deseori dublat, căci în 
limba engleză e se dublează cu o mare fregvenţă, de 
exemplu în cuvinte ca meet, fleet, speed, seen, been, agree 


etc. În cazul de faţă, îl vedem dublat nu mai puţin de cinci 
ori, deşi criptograma e scurtă. 

Hai să-l socotim atunci pe 8 drept e. Ei bine, dintre toate 
cuvintele limbii, the este cel mai uzual; să vedem, prin 
urmare, dacă nu se repetă, în aceeaşi ordine, combinaţii de 
câte trei caractere, dintre care ultimul să fie 8. Dacă vom 
descoperi repetări ale unor asemenea litere, astfel dispuse, 
e foarte probabil ca ele să reprezinte cuvântul the. 
Verificând, vom găsi nu mai puţin de şapte asemenea 
aranjamente, caracterele respective fiind; 48. Putem deci 
presupune că; îl reprezintă pe t, 4 îl reprezintă pe h, iar 8 îl 
reprezintă pe e, ultimul fiind de-acum pe deplin confirmat. 
Şi astfel s-a realizat un mare pas înainte. 

După ce însă am stabilit un singur cuvânt, suntem în 
măsură să stabilim un aspect cu mult mai important: adică 
unele începuturi şi terminaţii ale altor cuvinte. Să ne 
referim, de exemplu, la penultimul caz, în care combinaţia; 
4 8 se produce nu departe de capătul cifrului. 

Ştim că semnul; care urmează este începutul unui cuvânt 
şi că, dintre cele şase caractere succedând acestui the, am 
identificat nu mai puţin de cinci. Să înlocuim aşadar aceste 
caractere cu literele pe care ştim că le reprezintă, lăsând 
un spaţiu liber pentru cea necunoscută: t eeth. 

lată că vom putea renunţa degrabă la th, ca nefăcând 
parte din cuvântul ce începe cu primul t, întrucât, căutând 
prin tot alfabetul după o literă care s-o poată înlocui pe cea 
lipsă, ne dăm seama că nu putem alcătui nici un cuvânt din 
care să facă parte acest th. Ne vom restrânge aşadar la t ee 
şi, parcurgând, dacă-i nevoie, întreg alfabetul, ca şi mai 
înainte, vom ajunge la cuvântul tree ca singura interpretare 
posibilă. Vom obţine astfel o altă literă, r, reprezentată prin 
semnul (, cu cele două cuvinte juxtapuse: the tree27. 

Privind dincolo de aceste cuvinte, puţintel mai departe, 
vom vedea iarăşi combinaţia; 48 şi o vom folosi ca 
terminaţie la ceea ce stă chiar înaintea ei. Vom avea astfel 
următoarea alcătuire: the tree; 4 (£? 34 the sau, substituind 


literele naturale, adică pe cele pe care le cunoaştem, se va 
citi astfel: the tree thr +? 3 h the, Acum, dacă în locul 
caracterelor necunoscute vom lăsa spaţii goale sau le vom 
înlocui cu câte un punct, vom citi astfel: the tree thr: h the, 
unde cuvântul through28 se impune de la sine. Dar această 
descoporire ne dă trei noi litere, o, u şi g, reprezentate prin 
E.9 SIa. 

Căutând acum cu atenţie în cifru combinaţiile unor 
caractere cunoscute, vom descoperi, nu prea departe de 
început, următoarea alcătuire: 

83 (88, adică egree, care, evident, este sfârşitul cuvântului 
degree29 şi care ne dă o altă literă, reprezentată prin +. 

La patru litere după cuvântul degree vom observa 
combinaţia. 

Traducând caracterele cunoscute şi reprezentându-le pe 
cele necunoscute prin puncte, ca şi mai înainte, vom citi 
astfel: th. Rtee. 

O alcătuire ce sugerează numaidecât cuvântul thirteen30, 
oferindu-ne iarăşi două noi litere, i şi n, reprezentate prin 6 
să Rad 

Revenind acum la începutul criptogramei, vom găsi 
combinaţia: 

Traducând, ca şi mai înainte, obţinem good, care ne 
asigură că prima literă este A şi că primele două cuvinte 
sunt: 

A good3l. 

Ca să evităm orice confuzie, e timpul să rânduim cele 
descoperite până acum sub o formă tabulară. Iată cum va 
arăta aceasta: 

5 reprezintă a 

+ reprezintă d 

8 reprezintă e 

3 reprezintă g 

4 reprezintă h 

6 reprezintă | 

* reprezintă n 


+ reprezintă o 


(reprezintă r 

; reprezintă t 

Avem aşadar nu mai puţin de zece dintre cele mai 
importante litere reprezentate şi nu va mai fi nevoie să 
urmărim toate detaliile modului de rezolvare. i-am spus 
destul ca să te conving că asemenea cifruri sunt uşor de 
dezlegat şi ca să-ţi faci o idee despre raţionamentul 
alcătuirii lor. Fii însă încredinţat că tipul pe care îl avem în 
faţa noastră ţine do unu dintre cele mai simple specii ale 
criptografiei. Nu-mi mai rămâne acum decât să-ţi ofer 
traducerea integrală a caracterelor de pe pergament, după 
descifrarea lor. Iat-o: 

A good glass în the bishop's hostel în the devil's seat forty- 
one degrees and thirteen minutes northeast and by north 
main branch seventh limb east side shoot from the left eye 
of the death's head a bee line from the tree through the 
shot fifty feet out. 


[O sticlă bună la hanul episcopului în jilţul diavolului 
patruzeci şi unu grade şi treisprezece minute nord-est cart 
nord ramura principală a şaptea creangă latura estică 
trage prin ochiul stâng al capului de mort o linie oablă din 
copac spre ţintă la cincizeci paşi departare.] 

— Dar, am spus, enigma asta pare mai încurcată ca 
oricând. Cum poţi extrage vreun sens din toată poliloghia 
asta cu „Jilţul diavolului”, „capul de mort”, „hanul 
episcopului”? 

— Mărturisesc, răspunse Legrand, că problema pare încă 
destul de serioasă, dacă o priveşti la modul superficial. Întâi 
de toate, am încercat să desfac fraza în părţile ei fireşti, aşa 
cum le-a menit însuşi criptograful. 

— Adică să pui semnele de punctuație? 

— Ceva de genul ăsta. 

— Dar cum ai reuşit să faci treaba asta? 


— M-am gândit că pentru autor toată chestia era să 
înşiruie cuvintele unul după altul, fără spaţii între ele, ca să 
îngreuneze descifrarea lor. 

Ei bine, un om nu prea ager, urmărind un asemenea scop, 
aproape sigur că va umfla lucrurile. Când, în cursul 
redactării, va ajunge la o întrerupere de sens, ceea ce, 
desigur, ar necesita o pauză sau un punct, insul va fi din 
cale-afară de doritor să înghesuie literele în chiar locul 
acela mai abitir decât de obicei. Dacă vei cerceta 
manuscrisul, în cazul de faţă, lesne vei putea detecta cinci 
asemenea cazuri de neobişnuită îngrămădeală. Pornind de 
la acest indiciu, iată cum am făcut împărţirea: 

O sticlă bună la hanul episcopului, în jilţul diavolului, 
patruzeci şi unu grade şi treisprezece minute nord-est cart 
nord, ramura principală, a şaptea creangă, latura estică, 
trage, prin ochiul stâng al capului de mort, o linie oablă din 
copac, spre ţintă, la cincizeci paşi depărtare. 

— Chiar şi împărţirea asta, am spus, mă lasă tot în beznă. 

— Şi pe mine m-a lăsat câteva zile, răspunse Legrand, 
răstimp în care am umblat întruna ca să aflu, prin 
vecinătatea insulei Sullivan, de vreo clădire cu numele 
Bishop's Hostel32, căci, bineînţeles, am exclus din capul 
locului vechea-i denumire, aceea de hostel. Neprimind nici 
o informaţie în acest sens, eram pe punctul de a-mi extinde 
sfera de cercetare şi de a proceda într-un mod mai 
sistematic, când, într-o bună dimineaţă, mi-a trecut prin 
cap, aşa, ca din senin, că acest „han al episcopului” ar putea 
avea vreo legătură cu o străveche familie, pe nume 
Bessop33, şi care familie, din vremuri imemoriale, stăpânise 
un vechi conac, la vreo patru mile nord de insulă. Drept 
urmare, m-am dus până la plantaţia respectivă şi mi-am 
reluat cercetările printre negrii mai în etate de prin partea 
locului. În cele din urmă, una dintre femeile foarte bătrâne 
mi-a spus că ar fi auzit de un loc cu numele de Castelul lui 
Bessop şi era încredinţată că m-ar putea îndruma până 


acolo, numai că nu era nici castel şi nici han, ci o stâncă 
înaltă. 

M-am oferit să-i dau o sumă frumugşică pentru osteneală şi, 
după ce se codi o vreme, consimţi să mă însoţească până la 
locul cu pricina. 

L-am găsit fără prea mare greutate şi, după ce m-am 
despărţit de femeie, am început să-l cercetez. „Castelul” 
consta într-o formaţiune neregulată de roci şi stânci, una 
dintre acestea fiind de-a dreptul impresionantă prin 
înălţimea ei, dar şi prin înfăţişarea ei stingheră şi oarecum 
artificială. M-am căţărat până pe vârful ei şi apoi am simţit o 
mare disperare, neştiind ce trebuia să fac pe mai departe. 

Pe când eram adâncit în gânduri, ochii îmi căzură pe o 
teşitură îngustă în peretele estic al stâncii, cam la un iard 
sub piscul pe care stăteam. Cornişa ieşea în afară cu vreo 
optsprezece țoli şi nu era mai lată de un picior, o nişă în 
steiul chiar de deasupra ei făcând-o să aducă de departe cu 
unul dintre scaunele acelea cu spetează scobită pe care le 
foloseau strămoşii noştri. Nu aveam nici un dubiu că acolo 
se afla „Jilţul diavolului” pomenit în manuscris şi în acel 
moment mi s-a părut că pătrunsesem întregul secret. „O 
sticlă bună”, ştiam că nu putea să însemne nimic altceva 
decât o lunetă marină, căci cuvântul „sticlă” rareori e 
întrebuințat cu alt sens de către marinari. Ei bine, am văzut 
numaidecât că trebuia să mă folosesc de o lunetă şi de un 
anumit unghi de vedere, absolut invariabil, din care să 
privesc. Şi n-am ezitat o clipă să cred că expresiile 
„patruzeci şi unu grade şi treisprezece minute” şi „nord-est 
cart nord” trebuiau luate ca nişte indicaţii despre cum 
anume să fie orientată luneta. Tulburat peste măsură de 
aceste descoperiri, m-am dus degrabă acasă, mi-am 
procurat o lunetă şi am revenit la stâncă. 

M-am lăsat să lunec în jos până în dreptul cornişei şi am 
văzut că nu se putea sta pe ea decât într-o anumită poziţie. 
Acest fapt confirma presupunerea mea. M-am gândit atunci 
să folosesc luneta. Bineînţeles, cele patruzeci şi unu grade 


şi treisprezece minute, nu puteau însemna altceva decât 
înălţimea aflată deasupra orizontului vizibil, întrucât 
direcţia orizontală era clar indicată prin cuvintele „nord-est 
cart nord”. 

Această ultimă direcţie am stabilit-o de-ndată cu ajutorul 
unei busole de buzunar; apoi, îndreptând luneta, mai mult 
pe ghicite, într-un unghi cât mai aproape de patruzeci şi 
unu de grade înălţime, am mişcat-o cu grijă în sus şi în jos, 
până când atenţia îmi fu reţinută de un soi de scobitură 
rotundă sau spărtură în frunzişul unui copac uriaş care îşi 
domina fârtaţii până departe. În mijlocul acestei scobituri 
am observat o pată albă, însă la început nu puteam desluşi 
ce era. Ajustând focarul lunetei, am privit din nou, şi de 
data asta mi-am dat seama că era un craniu omenesc. 

După această descoperire, am devenit atât de încrezător 
în mine însumi, încât am socotit enigma ca şi dezlegată; 
întrucât expresia „ramura principală, a şaptea creangă, 
latura estică” nu se putea referi decât la poziţia craniului 
din copac, iar „trage prin ochiul stâng al capului de mort”, 
la fel, nu admitea decât o singură interpretare, legată de 
descoperirea unui tezaur îngropat. Mi-am dat seama că 
schema era să trag un glonte prin ochiul stâng al craniului 
şi că „o linie oablă”, cu alte cuvinte o linie dreaptă, trasă de 
la „ţintă” (adică de unde a căzut glontele), din cel mai 
apropiat punct al copacului, şi de acolo desfăşurată apoi pe 
o distanţă de cincizeci de picioare, ar putea indica un punct 
precis, şi sub acest punct, gândeam în sinea mea, era măcar 
posibil să zacă ascuns un tezaur de valoare. 

— Totul e cât se poate de clar, am zis, şi, deşi ingenios, e 
simplu şi explicit. Ce s-a mai întâmplat după ce-ai plecat de 
la „hanul episcopului”? 

— Bun, după ce mi-am notat cu grijă poziţia copacului, am 
luat-o înapoi spre casă. Dar în clipa când am părăsit Jilţul 
diavolului”, scobitura rotundă a dispărut, iar după aceea n- 
am mai putut-o zări, oricât m-am învârtit. După mine, lucrul 
extraordinar în toată treaba asta e faptul (căci repetarea 


experimentului m-a convins că într-adevăr e vorba de un 
fapt) că spărtura cu pricina nu-i vizibilă din nici un alt unghi 
de vedere decât din cel situat pe cornişa îngustă din 
peretele stâncii. 

În expediţia asta până la „hanul episcopului” fusesem 
însoţit de Jupiter, care de câteva săptămâni bune remarcase 
fără îndoială starea mea de apatie şi era foarte grijuliu să 
nu mă lase de unul singur. A doua zi însă, sculându-mă dis- 
de-dimineaţă, am reuşit să-i dau plasă şi m-am dus în munţi 
să caut copacul. Cu chiu şi vai, l-am găsit. Când m-am întors 
acasă, noaptea, sluga mea îşi pusese în cap să-mi tragă o 
chelfăneală. Cât despre restul aventurii noastre, cred că 
eşti la fel de bine informat ca şi mine. 

— Presupun, am zis, că n-ai nimerit locul de prima dată 
când am săpat din cauza neghiobiei lui Jupiter, care a lăsat 
în jos cărăbuşul prin ochiul drept, în loc să-i fi dat drumul 
prin ochiul stâng al craniului. 

— Exact. Această eroare a dat diferenţa de doi țoli şi 
jumătate faţă de ţintă, adică faţă de poziţia ţăruşului de 
lângă copac; şi dacă tezaurul s-ar fi aflat chiar sub „ţintă”, 
eroarea ar fi fost neînsemnată; dar „ţinta”, laolaltă cu 
punctul cel mai apropiat al copacului erau numai două 
repere care să ne permită să stabilim o linie de direcţie; 
fireşte, eroarea, oricât de măruntă la început, creştea pe 
măsură ce ne îndepărtam cu linia, şi după ce-am făcut 
cincizeci de paşi, ne abătusem cu totul de obiectivul nostru. 
Dacă n-ar fi fost convingerea mea adânc înrădăcinată că pe 
aici, pe undeva, era îngropat de fapt un tezaur, toate 
silinţele noastre ar fi fost poate în van. 

— Pesemne că ideea trăsnită cu craniul, cu tragerea unui 
glonte prin ochiul hârcii, i-o fi venit lui Kidd chiar de la 
flamura piraţilor. Şi fără îndoială că un soi de simţ poetic l-a 
îmboldit să încerce să-şi recupereze banii recurgând la 
acest simbol macabru. 


— Tot ce se poate; dar nu pot deloc alunga gândul că în 
toată treaba asta bunul-simţ a jucat un rol la fel de mare ca 
şi simţul poetic. Ca să se vadă din Jilţul diavolului”, trebuia 
ca obiectul, dacă era mai mititel, să fie neapărat alb; şi 
nimic nu-şi păstrează, ba chiar îşi sporeşte albeaţa, mai 
bine ca un craniu omenesc, atunci când este expus 
intemperiilor de tot felul34. 

— Insă grozav te mai făleai şi bălăngăneai cărăbuşul ăla! 
Eram sigur că ai luat-o razna. Şi de ce-ai ţinut morţiş să 
slobozi din craniu, în loc de glonte, un cărăbuş? 

— Ca să fiu sincer, mă cam enervau bănuielile dumitale 
vădite în legătură cu sănătatea mea mintală şi, ca atare, mi- 
am zis să te pedepsesc, pe tăcute, în felul meu, printr-o 
mică şmecherie bine ticluită. De-asta bălăngăneam 
gângania şi i-am dat drumul din copac. Chiar remarca 
dumitale despre greutatea ei neobişnuită mi-a sugerat 
această din urmă idee. 

— Aha, pricep; dar un singur lucru îmi mai dă bătaie de 
cap. Cum e cu scheletele găsite în groapă? 

— Iată o întrebare la care nu sunt mai în măsură să 
răspund decât dumneata. S-ar părea însă că nu există decât 
o singură explicaţie plauzibilă, şi totuşi ar fi cumplit să crezi 
în ororile pe care ea le presupune. E limpede că insul ăsta, 
Kidd, dacă într-adevăr Kidd a ascuns tezaurul, iar eu, unul, 
n-am nici o îndoială, e limpede, zic, că în toată treaba asta 
trebuie să fi avut ajutoare. Isprăvind însă cu partea cea mai 
grea, posibil ca omul să fi chibzuit că-i mai bine să-i elimine 
pe toţi cei care-i cunoşteau secretul. Poate că două lovituri 
de sapă să fi fost de ajuns, pe când ajutoarele lui trudeau în 
groapă; poate că a fost nevoie de vreo zece... Cine să ne 
spună? 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

CĂRĂBUŞUL DE AUR 


(THE GOLD BUG) 


(A: Dollar Newspaper, Philadelphia, 21 iunie: prima parte 
a nuvelei; 28 iunie 1843: întreaga nuvelă; retipărită în 
suplimentul revistei, 12 iunie 1843; B: Tales, 1845, pp. L- 
36; C: exemplarul J]. Lorimer Graham cu revizuiri în 
manuscris din anul 1849; D: Works, 1850,1, pp. 52-87. 
Retipăriri. Din Dollar Newspaper: Saturday Courier, 
Philadelphia, 24 iunie, 1 şi 8 iulie 1843; Volunteer, 
Montrose, Pa., 3, 10 şi 17 august 1643; Boston Museum, 22 
iulie 1848; Maine Farmer, Augusta, Me., 7 septembrie 
1848. 

Din Tales (1845): The Gold Bug by Edgar A. Poe. Londra 
[1846-1847], 36 p. „Cărăbuşul de aur” e o operă superioară 
în raport cu orice definiţie: ajută la stabilirea unei categorii 
mai largi a nuvelei de mistere - categorie ce va fi dezvoltată 
de Wilkie Collins şi Robert Louis Stevenson” (Vincent 
Buranelli, op. Cit., p. 80). 

La mai puţin de un an de la publicarea nuvelei, Poe îi scrie 
lui ]. R. Lowell (28 mai 1844): „Din Cărăbuşul de aur (cea 
mai reuşită nuvelă a mea) s-au vândut peste 300 000 de 
exemplare”. În Broadway Journal (11 octombrie 1845), 
notează: „Dacă ne-am gândi vreodată la aşa ceva 
[retipărirea în Anglia - N. Ed.], ar trebui neîndoielnic să-i 
acordăm Cărăbuşului un loc mai însemnat decât cel pe care 
îl deţine în prezent. Ar trebui să intitulăm volumul 
Cărăbuşul de aur şi alte povestiri în loc de Tales (Povestiri), 
cum sună titlul acum”. 

Surse. T. O. Mabbott menţionează următoarele: 


(1) Nuvela Wolfert Webber a lui Washington Irving, unde e 
vorba de o comoară pe care naratorul, un olandez, se zbate 
să o dezgroape, ajutat de medicul german Knipperhausen, 
savant versat într-ale astrologiei şi vrăjitoriei, şi de pescarul 
negru Mud Sam. Aceştia sunt probabil modelele pentru 
naratorul anonim al nuvelei lui Poe, pentru Legrand şi 
Jupiter (Mabbott, Selected Poetry and Prose of Edgar Allan 
Poe, p. 423). 


(2) Sheppard Lee de Robert M. Bird, roman recenzat de 
Poe în Southern Literary Messenger (septembrie 1836). 
Bătrânul negru Jim Jumble crede că averea căpitanului 
Kidd s-ar afla ascunsă într-o mlaştină, dar stăpânul său, 
Lee, visează trei nopţi la rând că va găsi comoara la 
rădăcina unui fag. În toiul nopţii, pe lună plină, zărind, 
chipurile, demoni dansând printre morminte, Lee se apucă 
să sape la rădăcina fagului, însă nu dă de nici o comoară. 


(3) The Journal of Llewellin Penrose, A Seamăn, editat de 
John Eagles, Londra, 1815 şi 1825. Lângă scheletul unui 
pirat, sacrificat pentru ca strigoiul acestuia să păzească 
aurul, eroul acestui roman semiautobiografic găseşte într-o 
sticlă cinci răvaşe: „ceea ce marinarii numesc un prigor 
rotund”, „un blestem cumplit” şi o diagramă cu „nişte 
semne foarte ciudate alături de cuvinte [...] care arătau 
direcţia ascunzătorii”. Ajutat de servitorul său indian şi de 
un olandez care vorbeşte în dialect, Penrose găseşte 
comoara: „şapte sfeşnice mari, suflate cu argint, masive şi 
de patru picioare lungime - alte zece de dimensiuni mai 
mici, un vas mare [...] aproape plin cu monede de aur”. 


(4) O sursă controversată e nuvela Imagine, or the Pirate's 
Treasure de George Ann Humphreys Sherburne (o şcolăriţă 
de „treisprezece primăveri”, cum se afirmă în prefața 
cărţii), tipărită în Baltimore. Unele elemente comune, ca de 
pildă locuinţa lui Imogine Belmont, care e numită ba 
„Beacon Oak”, ba „The Pirate's Look Out”, creanga uscată 
alături de care zace un schelet omenesc şi care indică 
ascunzătoarea comorii, jurnalul piratului, care e înfăşurat 
în piele etC. Ar putea părea suspecte, însă, după cum 
constată Joseph Sailer, redactorul revistei Dollar 
Newspaper (19 iulie 1843), în răspunsul său către colonelul 
Du Solie, cel care a semnalat aceste asemănări (Spirit of 
the Times, Philadelphia, 1 iulie 1843), nu poate fi vorba de 


plagiat: „Noi am citit cu atenţie această nuvelă premiată a 
domnului Poe şi de asemenea Pirate's Treasure de 
domnişoara Sherburne şi, admițând faptul că ne place 
foarte mult Cărăbuşul de aur, că este ingenioasă şi foarte 
bine scrisă, suntem nevoiţi să adăugăm că ea nu seamănă 
cu nuvela domnişoarei Sherburne mai mult decât s-ar 
cuveni, numai pentru că se ocupă în general de acelaşi 
subiect. Domnul Poe îşi merită cu prisosinţă premiul de 100 
de dolari”. 

Poe recurge la cunoştinţele sale de criptografie şi de 
zoologie. Între 1839 şi 1841 a compus şi a rezolvat 
numeroase criptograme în Alexander's Weekly Messenger 
şi Graham's Magazine, ceea ce a dus la creşterea 
semnificativă a tirajului revistelor respective. Cărăbuşul de 
aur e singura nuvelă în care autorul îşi exersează această 
pasiune, altminteri costisitoare, după cum reiese din 
scrisoarea sa către John Tomlin (28 august 1843): „N-ai să 
mă crezi când îţi voi spune că am pierdut mai mult de o mie 
de dolari rezolvând cifruri” (cf., de asemenea, articolul lui 
W. K. Wimsatt Jr., What Poe Knew about Cryptography, În 
PMLA, septembrie 1943, pp. 754-779). Cunoştinţele de 
zoologie le-a dobândit în urma colaborării, în 1839, cu 
profesorul Thomas Wyatt la redactarea manualului 
Synopsis of Natural History (vezi n. 8 infra). 

Nuvela era terminată în 1842, când autorul o vinde lui 
George R. Graham pentru cincizeci şi doi de dolari, dar, 
potrivit lui Poe, Graham i-a returnat-o în schimbul unor 
articole de critică literară. 

Poe spera să o publice în două foiletoane în revista The 
Stylus pe care plănuia să o scoată împreună cu Thomas 
Cottrell Clarke. În ianuarie 1843, cei doi s-au înţeles cu 
Felix O. C. Darley ca acesta să execute câteva xilogravuri 
care să însoţească nuvela. 

La 25 ianuarie 1843, apare în Philadelphia un nou 
săptămânal, The Dollar Newspaper. În numărul său din 5 
aprilie, redactorii, A. H. Simmons & Co., anunţă un concurs 


de proză, avându-i în juriu pe Robert T. Conrad, H. S. 
Patterson, M. D. Şi W. L.. Lane. Nuvela lui Poe câştigă 
premiul de o sută de dolari. 

Prima parte a nuvelei a apărut la 21 iunie, iar a doua 
(împreună cu prima parte) la 28 iunie; întreaga nuvelă a 
fost retipărită într-un supliment din 12 iulie 1843, cu două 
dintre xilogravurile lui Darley. Editorii au cumpărat 
copyright-al, fapt neobişnuit la vremea respectivă, astfel 
încât retipărirea nuvelei în Saturday Courier (24 iunie, 1 şi 
8 iulie 1843) din Philadelphia s-a făcut cu permisiunea 
acestora. Multe gazete din ţară au retipărit-o fără să se 
sinchisească de copyright. Nuvela a fost dramatizată şi 
jucată pe 8 august 1843 la Wall Street Theatre din 
Philadelphia. 

Traduceri. În franceză: Le Scarabâe d'or, trad. „A. B.” 
[după W. I. Bandy, „A. B.” ar fi Alphonse Borghers, 
pseudonimul lui Am6d6e Pichot, redactorul-şef al revistei], 
Revue britannique, noiembrie 1845, pp. 168-212, reed. În 
Nouvelles choisies, Paris, Hachette, 1853. Le Scarabee d'or, 
trad. William L. Hugues, Journal des faits, 28 octombrie 
1852. În româneşte: Cărăbuşul de aur, trad. Th. M. 
Stoenescu, Revista literară (şi politică), XI, 1890, nr. 15-19. 
Cărăbuşul de aur, Națiunea, X, 1891, nr. 2527 - nr. 2533: 
Foiţa ziarului „Naţiunea” |nuvelă publicată, alături de Hop- 
Frog şi Portretul oval, cu titlul Poveşti năzdrăvane]. 
Cărăbuşul de aur, trad. Ion Vinea, în Edgar Allan Poe, 
Scrieri alese, 1968, pp. 341-640, reed. 1969, pp. 286-316. 

Titlul variantei A: The Gold-Bug. A Prize Story. Written 
expressly for „Ihe Dollar Newspaper”, by Edgar A. Poe, 
Esqg.; And for which the First Premium of One Hundred 
Dollars was paid. Cum observă Mabbott, cuvântul bug e 
folosit în America pentru orice fel de beetle (gândac), în 
vreme ce în Anglia el era mai demult întrebuințat doar cu 
sensul de „ploşniţă”. În Letter from London (New York 
Weekly Mirror, 4 octombrie 1845), N. P Willis se arăta 
îngrijorat în legătură cu vânzarea volumului Tales. T. D. 


English notează în Aristidean (octombrie 1845): „Willis [...] 
vorbeşte despre [...] cuvântul bug. 

Nu-i decât o simplă afectare [...] asocierea cu gold îl 
salvează”. În Tales of Mystery, Imagination, & Humour and 
Poems, volum publicat în Anglia în 1852, nuvela e intitulată 
The Gold-Beetle. 

Motto. What ho! What ho! This fellow is dancing mad he 
hath been bitten by the Tarantula. 

All în the Wrong. 

Poe atribuie aceste versuri lui Arthur Murphy (1730- 
1805), autorul comediei All în the Wrong (1761). În opinia 
lui Mabbott (Collected Works of Edgar Allan Poe, vol. I, 
1969, p. 329), ele sunt creaţia lui Poe, care s-a inspirat din 
The Dramatist (1789), comedia lui Frederick Reynolds. 
Floriville, personaj umblat prin Italia, spune (act. IV, se. 2): 
]'m afraid you've been bitten by a tarantula [...] the 
symptoms are wonderfully alarming. There is a blazing fury 
în your eye - a wild emoţion în your countenance,. („Mă 
tem că te-a muşcat o tarantulă (.) simptomele sunt minunat 
de alarmante. Ochii îţi scânteiază de furie, pe chip ţi se 
citeşte o emoție nestăpânită.”) Poe a mai citat din tiradele 
lui Vapid, alt personaj al piesei, într-o recenzie la Norman 
Leslie, de Theodore S. Fay, în Southern Literary Messenger 
(decembrie 1835). Exista superstiţia, mai ales în Italia 
medievală, că muşcătura acestui păianjen ar inocula 
oamenilor dorinţa isterică de a dansa (tarantrismul). 

Pisica neagră. 

Pentru povestioara incredibilă şi totuşi cât se poate de 
obişnuită pe care am să o încredinţez condeiului, nu aştept 
şi nici nu pretind crezare. Nebun de-a binelea aş fi dacă aş 
face-o într-un caz în care până şi simţurile-mi resping 
propria lor dovadă. Totuşi nebun nu sunt - şi în mod sigur 
nici nu visez. Insă mâine voi fi mort, iar astăzi vreau să-mi 
descarc sufletul. Scopul meu imediat este acela de a pune 
înaintea lumii, simplu, succint şi fără comentarii, o serie de 
întâmplări strict domestice. Cât priveşte consecinţele, 


aceste evenimente m-au înspăimântat - m-au torturat - m- 
au distrus. Cu toate acestea, n-am să încerc să le explic. 
Pentru mine ele nu au însemnat altceva decât Oroare - 
multora nu li se vor părea mai teribile decât nişte 
barrogques1. Mai târziu se va găsi poate o minte care să 
reducă fantasma mea la un loc comun - o minte mai calmă, 
mai logică şi mai puţin înfierbântată decât a mea, care va 
înţelege, din împrejurările pe care le detaliez cu atâta 
oroare, doar o succesiune obişnuită de cauze şi efecte 
dintre cele mai naturale. 

Din copilărie eram recunoscut pentru firea mea docilă şi 
omenoasă. Bunătatea mea era atât de vădită, încât 
devenisem obiectul de batjocură al colegilor mei. Îmi 
plăceau mai ales animalele, iar părinţii mei mă răsfăţau 
adeseori cu asemenea prieteni. Cea mai mare parte a 
timpului mi-o petreceam cu ele şi nu eram mai fericit decât 
atunci când le hrăneam şi le dezmierdam. Această 
ciudăţenie a firii mele se dezvolta o dată cu mine, iar la 
maturitate am găsit în ea una dintre sursele mele principale 
de bucurie. Celor care au nutrit afecţiune pentru un câine 
credincios şi inteligent nu-i nevoie să le explic natura sau 
intensitatea plăcerii astfel dobândite. În dragostea altruistă 
şi dezinteresată a unui animal există ceva ce îi merge drept 
la inimă celui care a avut adesea prilejul de a pune la 
încercare prietenia meschină şi frivola fidelitate a Omului. 

M-am însurat de timpuriu şi am fost fericit să descopăr la 
soţia mea o fire asemănătoare cu a mea. Văzându-mi 
preferința pentru animalele domestice, nu pierdea nici un 
prilej să-mi procure unele dintre cele mai drăgălaşe specii. 
Aveam păsări, peştişori aurii, un câine splendid, iepuri, o 
maimuţică şi un motan. 

Acesta din urmă era un animal foarte mare şi frumos, 
complet negru şi uimitor de inteligent. Vorbind de 
inteligenţa lui, soţia mea, care în adâncul sufletului era cam 
superstiţioasă, făcea deseori aluzie la vechea credinţă 
populară după care toate pisicile negre ar fi nişte vrăjitoare 


deghizate. Nu că ar fi vorbit vreodată la modul serios 
despre acest lucru - şi menţionez asta doar pentru că mi-a 
venit în minte acum. 

Pluto2 - acesta era numele motanului - era prietenul şi 
tovarăşul meu dejoacă preferat. Îl hrăneam numai eu, iar el 
mă urma pretutindeni prin casă. Abia reuşeam să-l împiedic 
să nu se ţină după mine pe stradă. 

Prietenia noastră dură astfel câţiva ani la rând, răstimp în 
care temperamentul şi firea mea în general - prin acţiunea 
Demonului Necumpătării - suferiră (roşesc să mărturisesc) 
o radicală schimbare în rău. Din zi în zi eram tot mai ursuz, 
mai irascibil, mai nepăsător faţă de sentimentele celorlalţi. 
Îmi permiteam să uzez de un limbaj necuviincios în faţa 
soţiei mele. Până la urmă am ajuns să fiu chiar violent faţă 
de ea. Evident, şi animalele mele aveau să simtă 
schimbarea petrecută în firea mea. Nu numai că le 
neglijam, dar le şi chinuiam. Totuşi pentru Pluto păstram 
destulă consideraţie ca să nu-l chinui, însă nu-mi făceam 
nici un scrupul din a chinui iepurii, maimuța sau chiar 
câinele, atunci când, din întâmplare sau pentru a-şi 
manifesta afecțiunea, se nimereau în calea mea. Dar boala 
tot creştea în mine - căci ce boală este ca Alcoolul! 

— Şi în cele din urmă chiar şi Pluto, care îmbătrânise de- 
acum şi de aceea era cam posac - chiar şi Pluto începuse să 
simtă efectele proastei mele dispoziţii. 

Într-o seară, întorcându-mă acasă cam băut dintr-una din 
escapadele mele prin oraş, mi se păru că motanul se ferea 
de prezenţa mea. L-am prins; când, speriat de violenţa mea, 
îmi făcu cu dinţii o rană uşoară la mână. Pe dată m-a 
cuprins o furie drăcească. Nu mai ştiam de mine. Sufletul 
meu originar părea să-şi fi luat dintr-o dată zborul din 
trupul meu; şi o răutate mai ceva decât diavolească, 
alimentată de gin, îmi scutura fiecare fibră a corpului. Din 
buzunarul jiletcii am scos un briceag, l-am deschis, am 
apucat biata creatură de beregată şi cu premeditare i-am 


scos un ochi din orbită! Roşesc, ard, mă cutremur, când 
aştern pe hârtie această condamnabilă atrocitate. 

Când, o dată cu zorile, îmi reveni şi raţiunea - după ce 
somnul alungă aburii dezmăţului de peste noapte - am 
încercat un sentiment pe jumătate de oroare, pe jumătate 
de remuşcare, pentru nelegiuirea de care mă făcusem 
vinovat; dar în cel mai bun caz era un sentiment plăpând şi 
echivoc, iar sufletul rămase neatins. M-am dedat iarăşi 
exceselor şi curând am înecat în vin orice amintire a faptei. 

În acest răstimp, motanul îşi revenea încetul cu încetul. 
Orbita ochiului pierdut avea, este adevărat, o înfăţişare 
fioroasă, însă el nu mai părea să sufere nici o durere. 
Umbla prin casă ca de obicei, însă, cum era de aşteptat, la 
apropierea mea fugea cuprins de o spaimă cumplită. În 
inima mea bătrână mai aveam destul ca să fiu la început 
mâhnit de această vădită antipatie din partea unei creaturi 
care mă iubise atâta cândva. Însă acest sentiment făcu loc 
curând iritării. lar apoi veni, ca un fel de prăbuşire finală şi 
irevocabilă, spiritul PERVERSITĂŢII. Acest spirit filosofia 
nu-l ia în seamă. Şi totuşi nu sunt mai sigur că sufletul meu 
este viu decât că perversitatea este unul dintre impulsurile 
primare ale inimii omeneşti - una dintre facultăţile sau 
sentimentele primare indivizibile care dau sens caracterului 
Omului3. Cine oare nu s-a trezit do o sută de ori comiţând 
un act josnic sau prostesc nu pentru alt motiv docât cft ştia 
că nu ar fi trebuit să-l comită? Nu avem în noi o înclinaţie 
perpetuă, în pofida judecății noastre, de a viola ceea ce se 
cheamă Legea numai pentru că o înţelegem ca atare? Acest 
spirit al perversităţii, spun, mi-a adus prăbuşirea finală. 
Această insondabilă dorinţă a sufletului de a se tortura pe 
sine - de a-şi violenta propria natură - de a face rău doar de 
dragul răului - fu cea care mă îndemnă să continuu şi în 
final să desăvârşesc răul pe care îl pricinuisem inofensivului 
dobitoc. Într-o dimineaţă, cu sânge rece, i-am petrecut un 
laţ în jurul gâtului şi l-am spânzurat de ramura unui copac; 
l-am spânzurat, cu lacrimile şiroindu-mi din ochi şi cu cele 


mai amarnice remuşcări în inimă; l-am spânzurat pentru că 
ştiam că mă iubise şipentru că simţeam că nu-mi dăduse 
nici un motiv de supărare; l-am spânzurat pentru că ştiam 
că, făcând astfel, comiteam un păcat - un păcat de moarte 
ce-mi primejduia într-atât sufletul nemuritor, încât îl punea 
- dacă este posibil un asemenea lucru - chiar dincolo de 
infinita milă a Celui Mai Milostiv şi Mai Teribil Dumnezeu. 

În noaptea zilei în care a fost săvârşită această cumplită 
faptă am fost trezit din somn cu strigăte de „foc!”. Perdelele 
de la pat erau în flăcări. Întreaga casă ardea. Cu mare 
greutate am reuşit soţia mea, un servitor şi cu mine să 
scăpăm din incendiu. Prăpădul a fost total, întreaga mea 
avere lumească fu înghițită de foc şi din acea clipă m-am 
abandonat disperării. 

Nu sunt atât de slab încât să caut să stabilesc o relaţie 
între cauză şi efect, între dezastru şi atrocitate. Însă acum 
detaliez o înlănţuire de fapte - şi n-aş vrea să las nici o 
verigă imperfectă. În ziua ce urmă focului m-am dus să văd 
ruinele. Pereţii, cu o singură excepţie, se prăbuşiseră. 
Această excepţie era un perete de sprijin, nu prea gros, 
aflat în mijlocul casei, şi de care se rezema căpătâiul patului 
meu. Aici tencuiala rezistase în mare măsură acţiunii 
focului, fapt pe care l-am atribuit aplicării sale recente. O 
mare mulţime se adunase în jurul acestui perete, iar mai 
multe persoane păreau să cerceteze cu încordată atenţie o 
anumită porţiune a sa. Cuvinte ca straniu, bizar, precum şi 
alte expresii similare îmi treziră curiozitatea. Apropiindu- 
mă, am văzut, parcă sculptată în basorelief, pe suprafaţa 
albă, conturul unei pisici gigantice. Imaginea era redată cu 
o acuratețe absolut remarcabilă, în jurul gâtului animalului 
era o frânghie. 

Zărind pentru prima oară această arătare - căci nu o 
puteam socoti altfel - uimirea şi spaima mea au fost 
extreme. Însă judecata îmi veni până la urmă în ajutor. 
Pisica, mi-am amintit, fusese spânzurată într-o grădină 
învecinată cu casa. La alarma focului grădina se umpluse 


imediat de o mulţime de oameni, dintre care posibil ca 
vreunul să fi tăiat frânghia şi să fi aruncat animalul prin 
fereastra deschisă în camera mea. Probabil că o făcuse cu 
intenţia de a mă trezi din somn. Prăbuşirea celorlalţi pereţi 
strivise victima cruzimii mele în substanţa tencuielii 
proaspete, iar varul, flăcările şi amoniacul din hoit 
desăvârşiră apoi imaginea pe care o văzusem eu. 

Cu toate că raţiunii, dacă nu pe deplin şi conştiinţei, i-am 
explicat astfel iute uimitorul fapt detaliat adineauri, el nu 
încetă să producă o adâncă impresie asupra imaginaţiei 
mele. Luni de zile n-am putut scăpa de fantasma pisicii, 
răstimp în care se întoarse în spiritul meu un vag sentiment 
ce părea, chiar dacă nu era, de remuşcare. Am ajuns până 
acolo încât să regret dispariţia animalului şi să caut prin 
crâşmele ordinare pe care le frecventam acum destul de 
regulat un animal din aceeaşi rasă şi eventual cu aceeaşi 
înfăţişare cu care să-l înlocuiesc. 

Într-o seară, şezând năucit de băutură într-unul din 
birturile cele mai ordinare, atenţia îmi fu atrasă deodată de 
un obiect negru stând pe capacul unuia dintre butoaiele 
uriaşe cu gin sau cu rom ce alcătuiau principalul mobilier 
din încăpere. Minute în şir am privit întruna capacul acestui 
butoi, şi ceea ce mă surprindea acum era faptul că nu 
observasem mai devreme obiectul de deasupra. M-am 
apropiat de el şi l-am atins cu mâna. Era un motan negru, 
foarte mare, la fel de mare ca Pluto, şi semănând leit cu el 
în toate privinţele afară de una. Pluto nu avusese păr alb pe 
nici o porţiune a trupului, pe când acest motan avea o pată 
mare, albă, deşi cam neclară, care îi acoperea aproape 
întreaga regiune a pieptului. 

Atingându-l, acesta se sculă imediat şi începu să toarcă 
zdravăn, frecându-mi-se de mână şi părând bucuros de 
atenţia mea. lată, aşadar, exact animalul pe care-l căutam. 
Pe dată m-am oferit să-l cumpăr de la cârciumar, însă omul 
ridică din umeri - nu ştia nimic de el - nu-l mai văzuse 
niciodată înainte. 


Am continuat să-l mângâi şi pe când mă pregăteam să 
merg acasă, animalul îşi manifestă dorinţa de a mă însoţi. L- 
am lăsat să o facă, iar pe drum mă aplecam din când în 
când şi îl mângâiam. Ajuns acasă, se domestici repede, 
devenind imediat marele favorit al soţiei mele. 

Cât despre mine, curând am descoperit trezindu-se în 
mine o repulsie faţă de el. Era exact reversul a ceea ce 
anticipasem; însă nu ştiu cum sau de ce - vădita lui 
afecţiune pentru mine mai mult mă dezgusta şi mă enerva. 
Încet-încet aceste senzaţii de dezgust şi de enervare se 
preschimbară în amarul urii. Evitam creatura; un anume 
sentiment de ruşine şi amintirea vechiului meu act de 
cruzime mă împiedicau să o chinui fizic. Câteva săptămâni 
n-am lovit-o şi nici n-am fost violent cu ea; dar încet-încet - 
foarte încet - am ajuns să o privesc cu o ură nespusă şi să 
fug pe tăcute de odioasa sa prezenţă ca de suflarea unei 
molime. 

Ceea ce fără îndoială se adăugă urii mele faţă de animal a 
fost descoperirea, a doua zi după ce îl adusesem acasă, că 
la fel ca Pluto, fusese şi el lipsit de un ochi. Această 
împrejurare însă o făcu pe nevastă-mea să-l îndrăgească şi 
mai mult, căci, aşa cum am spus deja, poseda în cel mai 
înalt grad acel sentiment de umanitate care fusese cândva 
trăsătura mea caracteristică şi sursa multora dintre 
bucuriile mele cele mai simple şi mai curate. 

Dar o dată cu aversiunea mea faţă de această pisică, părea 
să crească şi ataşamentul ei pentru mine. Mă urmărea cu o 
stăruinţă pe care greu i-aş putea-o explica cititorului. Când 
mă aşezam pe un scaun, se ghemuia sub el sau îmi sărea pe 
genunchi, copleşindu-mă cu mângâierile sale scârboase. 
Dacă mă ridicam să plec, mi se vâra printre picioare, încât 
eram gata-gata să mă împiedic, sau, înfigându-şi ghearele 
lungi şi ascuţite în Imitm mea, mi se căţăra în acest fel pe 
piept. În asemenea clipe, deşi simţeam dorinţa să o 
nimicesc dintr-o lovitură, mă reţinea totuşi pe de o parte 
amintirea vechii mele nelegiuiri, dar îndeosebi - trebuie să 


o mărturisesc pe dată - absoluta groază pe care mi-o 
inspira animalul. 

Această groază nu era exact groaza de un rău fizic - şi 
totuşi mi-e cu neputinţă să o definesc altfel. Mi-e aproape 
ruşine să mărturisesc - da, chiar şi în celula asta de 
criminal, mi-e aproape ruşine să mărturisesc - că teroarea 
şi oroarea pe care mi le inspira animalul erau accentuate de 
una dintre cele mai fantastice himere ce pot fi concepute. 
Soţia mea îmi atrăsese atenţia în mai multe rânduri asupra 
petei de păr alb despre care am mai vorbit şi care 
constituia singura diferenţă vizibilă dintre animalul ăsta 
ciudat şi cel pe care îl omorâsem. Cititorul îşi va aminti că 
această pată, deşi destul de mare, la început era 
nedesluşită; însă încetul cu încetul - în urma unor prefaceri 
aproape imperceptibile, pe care multă vreme Rațiunea mea 
se luptase să le respingă ca pe nişte închipuiri - ea căpătase 
în cele din urmă un contur precis. Era acum reprezentarea 
unui obiect pe care mă înfior să îl rostesc - şi iată de ce, 
înainte de toate, detestam şi mă temeam şi m-aş fi scăpat de 
acest monstru dacă aş fi îndrăznit - acum era, spuneam, 
imaginea unui lucru hidos - îngrozitor - a unei 
SPÂNZURĂTORI! 

— O, lugubră şi cumplită unealtă a Ororii şi Crimei - a 
Agoniei şi a Morţii! 

Şi cu adevărat eram acum mai nenorocit decât întreaga 
nenorocire a Omenirii. Şi o bestie de animal - al cărui 
semen îl omorâsem cu dispreţ - o bestie de animal să-mi 
producă mie - mie, om făcut după chipul înaltului 
Dumnezeu4 - o suferinţă atât de cumplită! Vai! Nici ziua, 
nici noaptea nu mai ştiam de binecuvântarea Odihnei! Ziua, 
creatura nu mă lăsa un moment singur; iar noaptea, mă 
trezeam, din oră în oră, din vise de negrăită spaimă, ca să 
descopar suflarea fierbinte a acestui obiect pe faţa mea şi 
imensa-i greutate - Coşmar întrupat pe care nu aveam 
puterea să îl scutur de pe mine - de-a pururi apăsându-mă 
pe inimă! 


Sub povara atâtor chinuri, firavele resturi ale binelui din 
mine se năruiră. Gândurile rele deveniră singurii mei 
tovarăşi - cele mai negre şi mai rele dintre toate gândurile. 
Obişnuita mea stare de iritare se preschimbă într-o ură faţă 
de toţi şi de toate; iar în crizele de furie, bruşte, frecvente şi 
incontrolabile, cărora mă abandonam acum orbeşte, tăcuta 
mea soţie era - vai! 

— Cea mai obişnuită şi mai răbdătoare dintre victime. 

Într-o zi, mă însoţi cu o treabă de gospodărie în beciul 
casei vechi în care sărăcia ne silea să locuim. Pisica mă 
urmă pe scările abrupte şi, fiind cât pe ce să mă duc de-a 
berbeleacul din cauza ei, mă aduse în pragul nebuniei. 
Ridicând o secure şi uitând în furia mea de teama 
copilărească ce-mi reţinuse până atunci mâna, am îndreptat 
lovitura asupra animalului, care desigur s-ar fi dovedit 
fatală, dacă ar fi nimerit acolo unde voiam eu. Însă lovitura 
fu reţinută de mâna soţiei mele. 

Cuprins de o furie mai ceva decât diavolească la această 
intervenţie, mi-am smuls braţul din strânsoarea ei şi am 
îngropat securea în creierul ei. A căzut moartă pe loc, fără 
un geamăt. O dată înfăptuită această crimă hidoasă, m-am 
apucat numaidecât, cu premeditare, de sarcina de a 
ascunde cadavrul. Ştiam că nu-l puteam scoate din casă, 
nici ziua, nici noaptea, fără riscul de a fi observat de vecini. 
Prin minte mi se perindară mai multe planuri. La un 
moment dat m-am gândit să tai cadavrul în bucăţi şi să le 
distrug prin ardere. Într-altul m-am gândit să-i sap 
mormântul sub podeaua beciului. Iarăşi am plănuit să-l 
azvârl în puţul din curte - să-l vâr într-o ladă, ca pe o marfă, 
după metoda obişnuită, şi să chem un hamal să o scoată din 
casă. În cele din urmă, m-am oprit la ceea ce am socotit eu 
a fi o soluţie mult mai bună decât oricare dintre acestea. M- 
am hotărât să-l zidesc în beci - aşa cum se spune că-şi 
zideau victimele călugării din Evul Mediu5. 

Pentru un asemenea scop beciul era cât se poate de 
potrivit. Zidurile sale erau prost construite şi nu demult ele 


fuseseră date peste tot cu o tencuială ceva mai 
zgrunţuroasă, pe care umezeala din aer o împiedicase să se 
întărească. Mai mult, unul dintre pereţi avea o ieşitură, un 
fel de horn mascat sau o vatră care era astupată şi făcută să 
semene cu restul beciului. Nu aveam nici o îndoială că 
puteam desprinde uşor cărămizile din acest loc, puteam 
vâri cadavrul şi zidi totul la loc ca mai înainte, astfel încât 
nici un ochi să nu poată detecta ceva suspect. 

Şi nu m-am înşelat în aceste calcule. Cu o rangă am 
dislocat uşor cărămizile şi după ce am depus cu grijă 
cadavrul şi l-am rezemat de zidul interior, l-am proptit bine 
în această poziţie, după care, fără prea multă trudă, am 
refăcut întreaga structură aşa cum fusese ea la început. 
Făcând rost de mortar, nisip şi păr, am preparat, cu cele 
mai mari precauţii, o tencuială care să nu poată fi deosebită 
de cea veche şi am trecut-o foarte atent peste noua 
zidărie6. Isprăvind, m-am simţit mulţumit că totul era 
perfect. Zidul nu arăta nici cea mai vagă urmă de 
intervenţie. Am adunat cu cea mai mare grijă molozul de pe 
jos. M-am uitat în jur triumfător şi mi-am zis în sinea mea: 
„Aşadar, măcar aici truda mea n-a fost în zadar”. Următorul 
pas a fost să caut animalul care fusese cauza unei 
nenorociri atât de mari; căci în cele din urmă eram ferm 
decis să-l ucid. Dacă aş fi reuşit să dau de el în momentul 
acela, n-ar fi existat nici o îndoială cât priveşte soarta lui; 
dar se pare că vicleanul animal, alarmat de violenţa furiei 
mele anterioare, se ferea să-şi facă apariţia în starea în care 
mă aflam. E imposibil de descris sau de imaginat 
sentimentul adânc de fericire, de uşurare, pe care mi l-a 
adus în suflet absenţa detestatei creaturi. Nu-şi făcu 
apariţia nici în timpul nopţii - şi astfel, măcar pentru o 
noapte de când se aciuise în casa mea, am putut dormi 
adânc şi liniştit; da, am dormit chiar şi cu povara crimei pe 
sufletul meu! 

Trecură a doua şia treia zi; şi călăul meu încă nu sosise. 
Am răsuflat iarăşi ca un om liber. De spaimă monstrul fugise 


din aceste locuri pentru totdeauna! N-am să-l mai văd 
niciodată! Eram în culmea fericirii! Vinovăţia întunecatei 
mele fapte mă deranja prea puţin. Se întreprinseră unele 
cercetări, însă ele primiră repede răspuns. Se dispuse chiar 
şi o percheziţie - însă, fireşte, nu aveau să descopere nimic. 
Viitorul fericit îmi apărea ca absolut sigur. 

Într-a patra zi de la asasinat, pe neaşteptate descinse la 
mine acasă o echipă de poliţişti care iarăşi s-a apucat să 
facă o riguroasă cercetare a locuinţei. Inc rozător însă în 
ascunzătoarea mea de nepătruns, nu mă simţeam câtuşi de 
puţin stingherit. Poliţiştii îmi cerură să-i însoțesc în 
căutările lor. Nu lăsară nici un ungher sau colţişor 
necercetat. La urmă, pentru a treia sau a patra oară, 
coborâră în beci. Nu-mi tresărea nici un muşchi. Inima îmi 
bătea calm, ca unuia care doarme un somn nevinovat. 
Umblam prin beci dintr-un capăt în celălalt. Cu braţele 
încrucişate pe piept mă plimbam sprinten încoace şi încolo. 
Poliţiştii erau cât se poate de mulţumiţi şi se pregăteau să 
plece. În inima mea bucuria era prea mare ca să o pot 
struni. Ardeam de nerăbdare să rostesc măcar un cuvânt în 
semn de triumf şi să-i asigur îndoit de nevinovăția mea. 

— Domnilor, am zis într-un sfârşit, pe când poliţiştii urcau 
scările, îmi pare bine că v-am risipit bănuielile. Vă doresc 
tuturor sănătate şi ceva mai multă politeţe. În treacăt fie 
zis, domnilor, casa - casa asta este foarte bine construită. 
[în dorinţa mea turbată de a vorbi cât mai firesc, nu mai 
ştiam deloc ce spuneam.] Aş zice o casă excelent construită. 
Zidurile acestea - plecaţi, domnilor? 

— Zidurile acestea sunt solid durate; şi zicând acestea, din 
simpla frenezie a bravadei, am izbit tare cu bastonul pe 
care îl ţineam în mână chiar în porţiunea de zidărie 
dinapoia căreia se afla cadavrul nefericitei mele soţii. 

Dar Dumnezeu să mă ferească şi să mă scape din ghearele 
Tartorului! Nici nu se stinse bine ecoul loviturilor mele că- 
mi răspunse un glas din mormânt! 


— Un plânset, la început înfundat şi întretăiat, ca 
scâncetul unui copil, devenind iute apoi un țipăt prelung, 
puternic şi continuu, absolut anormal şi neomenesc - un 
urlet - un răcnet jeluitor, jumătate de oroare, jumătate de 
triumf, cum numai din iad ar fi putut veni, din gâturile celor 
osândiţi la chinuri şi deopotrivă dintr-ale demonilor care 
exultă în osândă. 

Despre propriile mele gânduri ar fi o prostie să mai 
vorbesc. Aproape leşinat, m-am dus clătinându-mă spre 
zidul opus. O clipă, poliţiştii rămaseră încremeniţi pe scări, 
cuprinşi de o spaimă şi oroare de necuprins. 

În cealaltă, o duzină de braţe vânjoase lucrau de zor la zid. 
Zidul căzu cu totul. În faţa ochilor spectatorilor stătea 
ţeapăn cadavrul, deja aproape putred şi năclăit de sânge. 
Pe capul lui, cu gura roşie larg deschisă şi un singur ochi de 
foc, şedea hidosul animal a cărui viclenie mă împinsese la 
omor şi al cărui glas denunţător m-a dat pe mâna călăului. 
Zidisem monstrul în mormânt! 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

PISICA NEAGRĂ 


(THE BLACK CAT) 


(A: United States Saturday Post, Philadelphia, 19 august 
1843; B: Tales, 1845; C: Pictorial National Library, Boston, 
noiembrie 1848; D: Works, 1850) 

Nuvela reuneşte motive care l-au fascinat dintotdeauna pe 
Poe: reîncarnarea, răzbunarea, perversitatea, având „ca 
temă un omor oribil şi obsedant [...], temă pe care o 
dezvoltă pas cu pas, cu un realism care, lăsând deoparte 
geniul autorului ei, ar putea constitui un studiu de caz 
extras din psihiatria veacului al XX-lea. Cei care îi neagă lui 
Poe realismul fireşte nu sunt la curent cu ziarele noastre, 
care publică periodic relatări adevărate despre omoruri 
comise sub aceleaşi impulsuri psihologice anormale ca 


acelea descrise în Pisica neagră” (Vincent Buranelli, op. 
Cit., p.75). 

Poe a avut într-adevăr o pisică neagră, pe care o descrie 
într-un mic articol din Alexander's Weekly Messenger (29 
ianuarie 1840), intitulat Instinctul contra raţiunii - O pisică 
neagră: o pisică neagră foarte inteligentă şi, ca toate 
pisicile negre, o vrăjitoare (vezi PCU, p. 367). 

Nuvela a fost scrisă spre sfârşitul anului 1842. 

Traduceri. În franceză: Le Chat noir, trad. Isabelle 
Meunier, La Democratie pacifique, 2.7 ianuarie 1847. Le 
Chat noir, trad. Anonimă [după W. I. Bandy, traducătorul ar 
fi William L. Hugues], Journal des faits, 18 aprilie 1851. Le 
Chat noir, trad. Charles Baudelaire, Paris, 13 şi 14 
noiembrie 1853, reed. În Nouvelles histoires 
extraordinaires, Paris, Michel LLvy, 1857. Le Chat noir, 
trad. Paul de Roger, Chronique de France, 16 noiembrie 
1853. În româneşte: Cotoiul negru, Romlnul, Bucureşti, 
XXXIII, 1889, 9 decembrie p. 1250; 12 decembrie pp. 1261- 
1262: Foiţa „Românului”. Pisica neagră, trad. Şt. P în 
volumul Scrisoarea furată, Ruina casei Usher, Pisica 
neagră, Portretul oval şi alte Povestiri extraordinare, 
Institutul de Editură Ralian şi Ignat Samitca, Craiova, 1897, 
110 p. Cotoiul negru, Cartea Lumei, Bucureşti, 1906, nr. 1, 
Pp. 57-63. Cotoiul negru, Epoca, [Seria II], XIV, 1908, nr. 
304, p. 2; nr. 305, p. 2. Cotoiul negru, trad. Gh. Chr. C, 
Drapelul, Lugoj, XI, 1911, nr. 83, pp. L-2; nr. 84,pp.1-2;nr. 
85, p. 1: Foiţa „Drapelului”. Pisica neagră, trad. Mihu 
Dragomir şi Constantin Vonghizas, în Edgar Allan Poe, 
Scrieri alese, EPLU, pp. 378-386, reed. 1969, pp. 317-324. 

Traducerea s-a făcut după B. 

Dimineaţă pe Wissahiccon. 

Decorul natural al Americii a fost adesea comparat, atât în 
trăsăturile generale, cât şi în ce priveşte detaliile, cu 
peisajul Lumii Vechi, mai ales al Europei, şi pe cât de mare 
entuziasmul, pe atât de adâncă prăpastia dintre partizanii 
fiecărei regiuni. Discuţia nu e de natură să se încheie prea 


curând, întrucât, deşi s-au afirmat multe de ambele părţi, 
un cuvânt tot mai rămâne de spus. 

Cei mai de seamă turişti britanici, dintre cei care au 
îndrăznit o astfel de comparaţie, par să considere litoralul 
nostru de nord şi de est, comparativ vorbind, la fel întreaga 
Americă, Statele Unite cel puţin, demne de toată 
consideraţia. Despre măreţul decor al câtorva dintre 
ţinuturile noastre din vest şi din sud - despre întinsa vale a 
Louisianei, de pildă - împlinirea celor mai îndrăzneţe visuri 
ale paradisului, ei nu spun multe, fiindcă au văzut prea 
puţin. În mare măsură aceşti călători se mulţumesc cu o 
inspecţie grăbită a curiozităţilor naturale ale ținutului - 
Hudson, Niagara, Catskills, Harper's Ferry, lacurile New 
York-ului, Ohio, preriile şi fluviul Mississippi. Sunt cu 
adevărat lucruri demne de contemplaţie, chiar şi pentru cel 
care a colindat mai recent pe Rhinul străjuit de castele sau 
a hoinărit pe lângă albastra şerpuire a năvalnicului Rhonil; 
însă ele nu sunt tot ce ar putea constitui motiv de laudă 
pentru noi; şi într-adevăr, nu voi ezita să afirm că între 
hotarele Statelor Unite există nenumărate cotloane liniştite, 
ferite şi nu îndeajuns explorate, pe care adevăratul artist 
sau iubitorul cultivat al măreţului şi frumosului între 
lucrările lui Dumnezeu le va prefera oricărui, ba chiar 
tuturor peisajelor amintite şi mai bine acreditate la care m- 
am referit. 

În fapt, adevăratele Edenuri ale ţării se întind departe 
chiar şi de traseul celor mai temerari dintre turiştii noştri - 
cât de departe atunci de traseul străinilor care, având 
contract cu editorii lor de acasă pentru o anume carte cu 
impresii despre America, cu termen fix de predare, nu pot 
spera să-şi ţină făgăduiala decât călătorind cu carneţelul în 
mână cu vreun vapor pe cele mai bătute artere fluviale ale 
ţării! 

Chiar mai sus am pomenit de valea Louisianei?. Dintre 
toate regiunile întinse şi bogate în frumuseți naturale, 
aceasta este poate cea mai frumoasă. Nici o operă literară 


nu s-a apropiat de ea. Chiar şi cea mai aprinsă imaginaţie s- 
ar putea inspira din luxurianta ei splendoare. Căci într- 
adevăr splendoarea e trăsătura sa definitorie. Posedă puţin, 
ba chiar deloc, din sublim. Gingaşe învăluriri ale solului, 
străbătute de fantastice izvoare cristaline, flancate de 
povârnişuri înflorite, iar în fundal o vegetaţie silvestră, 
gigantică, sclipitoare, multicoloră, răsunând de ciripitul 
vesel al păsărilor şi grea de arome - iată elementele ce 
alcătuiesc în valea Louisianei cel mai încântător decor 
natural de pe pământ. 

Dar până şi aici, în regiunea asta fermecătoare, la locurile 
mai atractive se ajunge doar pe cărări ocolite. Într-adevăr, 
în America, în general, călătorul care ar dori să contemple 
peisajele cele mai atractive n-ar trebui să le caute pe calea 
ferată, nici cu vaporul, cu diligenta, ori cu propria-i trăsură, 
nici chiar călare, ci pe jos. Ar trebui să umble pe jos, ar 
trebui să sară peste hârtoape, ar trebui să-şi rişte gâtul 
printre piscuri, altminteri va fi nevoit sa lase nevăzute cele 
mai autentice, bogate şi negrăite splendori ale pământului. 

Ei bine, mai peste tot în Europa nu există această 
necesitate. În Anglia ea nu există câtuşi de puţin. Acolo 
chiar şi cel mai simandicos turist îşi poate permite să 
viziteze orice colţişor demn de renumele său fără să-şi 
strice ciorapii de mătase, atât de cunoscute sunt toate 
locurile de atracţie şi atât de perfecţionate mijloacele de a 
ajunge la ele. Aprecierea aceasta n-a primit nicicând 
greutatea cuvenită în comparaţiile ce s-au făcut între 
decorul natural al Lumii Vechi şi al celei Noi. Întreaga 
frumuseţe a celei dintâi e asociată doar cu aspectele cele 
mai populare şi nicidecum cu cele autentice, ţinând de 
frumuseţea generală a celei de a doua. 

Indiscutabil, peisajul fluvial posedă în sine toate 
elementele de bază ale frumosului şi el a constituit din 
vremuri imemoriale tema preferată a poeţilor. Dar faima 
aceasta se datorează în mare măsură frecvenţei mai mari a 
călătoriilor în regiunile riverane decât în cele montane. În 


mod analog, marile fluvii, fiind în toate ţările căile 
principale de comunicaţie, au trezit o admiraţie exagerată. 
Ele sunt văzute mai des şi prin urmare devin mai frecvent 
subiect de conversaţie decât râurile mai puţin importante, 
dar nu rareori mai interesante. 

Un bun exemplu în sensul observaţiilor mele pe această 
temă îl oferă Wissahiccon, un pârâiaş (căci cu greu l-ai 
putea numi altfel) care se varsă în Schuylkill3, la o distanţă 
de vreo şase mile la vest de Philadelphia. Ei bine, 
Wissahiccon este atât de frumos, încât dacă ar fi în Anglia, 
ar deveni tema fiecărui bard şi subiectul preferat al fiecărei 
conversații, dacă, bineînţeles, malurile sale n-ar fi 
parcelate, iar loturile vândute, la preţuri exorbitante, ca 
terenuri pentru vilele bogătaşilor. 

Cu toate acestea, despre Wissahiccon nu s-a auzit decât de 
foarte puţini ani, pe când fluviul în care se varsă, mai mare 
şi mai propice navigaţiei, e de multă vreme considerat 
drept unul dintre cele mai perfecte exemple de peisaj fluvial 
american. Schylkill, ale cărui frumuseți au fost mult 
exagerate, şi ale cărui maluri, cel puţin în apropiere de 
Philadelphia, sunt la fel de mlăştinoase ca acelea ale 
fluviului Delaware, nu se poate defel compara, ca obiect de 
contemplaţie, cu râuleţul mult mai umil şi mai obscur 
despre care vorbesc. 

Până când Fanny Kemble, în nostima ei carte despre 
Statele unite, Nu le-a arătat philadelphienilor rara 
frumuseţe a acestui pârâiaş, care curge prin dreptul 
caselor lor, această frumuseţe abia dacă a fost bănuită de 
puţinii şi temerarii excursionişti din zonă. Dar după ce 
Jurnalul le-a deschis tuturor ochii, brusc Wissahiccon a 
căpătat o oarecare notorietate4. Spun „oarecare”, întrucât 
în fapt adevărata frumuseţe a pârâului se află ceva mai sus 
de traseul iubitorilor de natură din Philadelphia, care 
arareori se avântă mai mult de o milă-două de gura 
pârâului, pentru motivul foarte bun că aici se opreşte 
drumul căruţelor. Pe excursionistul doritor să-i vadă locurile 


cele mai atractive l-aş sfătui să o ia pe Ridge Road, spre 
vestul oraşului, şi odată ajuns la a doua cărare, imediat 
după a şasea bornă, să meargă până la capătul ei. În acest 
fel va descoperi unul dintre cursurile cele mai interesante 
ale Wissahicconului şi, cu o luntre, sau ţinându-se de-a 
lungul malului, va putea urca sau cobori după pofta inimii 
pe firul apei, căci în oricare direcţie va fi răsplătit din plin. 

Am spus deja, sau s-ar fi cuvenit să spun, că pârâul este 
îngust. Malurile sale sunt în general râpoase aproape peste 
tot, constând în coline înalte, în apropierea apei, 
înveşmântate de arbuşti nobili, iar mai sus, încununate de 
câţiva dintre cei mai impunători arbori de pădure din 
America, dintre care se distinge în mod deosebit 
liriodendron tulipiferum. Dar malurile imediate sunt din 
granit, colţuros în unele locuri, iar în altele acoperit de 
muşchi, între care apa străvezie leneveşte în curgerea ei 
molcomă, aidoma valurilor albastre ale Mediteranei pe 
treptele palatelor sale de marmură. Din loc în loc, în faţa 
stâncilor, se întinde câte un mic plăteau bine reliefat, de 
pământ bogat în vegetaţie, oferind o poziţie dintre cele mai 
pitoreşti pentru vreo cabană cu grădină, cum numai cea 
mai vie imaginaţie ar putea concepe. Meandrele pârâului 
sunt numeroase şi abrupte, cum se întâmpla îndeobşte 
atunci când malurile sunt prăpăstioase, şi astfel impresia 
transmisă ochiului călătorului, pe măsură ce acesta 
înaintează, e cea a unui şir nesfârşit de heleştee de o 
infinită varietate, sau mai exact, iezere. Cu toate acestea, 
Wissahiccon ar trebui vizitat nu ca „frumosul Melrose”, pe 
clar de lună5, sau chiar pe o vreme înnorată, ci în lumina 
orbitoare a soarelui de amiază; căci defileul îngust prin 
care el se strecoară, colinele înalte de pe ambele maluri şi 
frunzişul des conspiră în a produce melancolie, ba chiar un 
efect de absolută tristeţe, care, atunci când nu e atenuat de 
vreo lumină mai puternică, te-ar putea distrage de la 
frumuseţea naturală a peisajului. 


Nu demult am vizitat pârâul pe ruta descrisă mai sus şi am 
petrecut cea mai mare parte a unei zile caniculare plutind 
cu o luntre pe sânul apei. Încet-încet am fost doborât de 
arşiţă şi, abandonându-mă influenţei peisajului şi a vremii, 
precum şi blând curgătorului curent, m-am cufundat în 
reverie, răstimp în care imaginaţia mea se desfăta cu 
imaginile de odinioară ale Wissahicconului, din „fericitele 
zile de demult,” când Demonul Maşinii încă nu se născuse, 
când picnicurile nu existau nici în vis, când încă nu se 
vindeau şi nici nu se cumpărau „privilegiile asupra apelor” 
şi când omul roşu străbătea de unul singur, doar cu elanii, 
crestele înalte dimprejur. Şi pe când aceste închipuiri 
puneau stăpânire pe cugetul meu, pârâul leneş mă aduse, 
centimetru cu centimetru, în apropierea unuipromontoriu şi 
în plină vedere a încă unuia care mărginea orizontul la o 
depărtare de patruzeci-cincizeci de iarzi. Era o stâncă 
pietroasă şi abruptă, coborând departe în pârâu şi 
semănând mai mult ca oricare porţiune a malului pe care-l 
străbătusem deja cu stilul picturilor lui Salvator6. Ceea ce 
am văzut pe stânca asta, deşi în mod sigur ceva cu totul 
extraordinar, considerând locul şi anotimpul, la început nu 
m-a surprins şi nici nu m-a uimit, atât de bine şi de deplin se 
armoniza cu închipuirile pe jumătate adormite ce mă 
învăluiau. Am văzut, sau am visat că văd, stând pe buza 
prăpastiei, cu gâtul întins şi cu urechile ciulite, întreaga lui 
atitudine sugerând o vie şi melancolică curiozitate, unul 
dintre cei mai bătrâni şi mai îndrăzneţi elani pe care 
închipuirea mea îi asociase cu pieile-roşii. 

Mărturisesc că preţ de câteva minute această arătare nu 
m-a surprins, nici nu m-a uimit. În acest întreg interval 
sufletul îmi fu cuprins doar de o vie simpatie. Mi-l imaginam 
pe acest elan plângându-se şi nu mai puţin mirându-se de 
văditele schimbări în rău operate asupra pârâului şi a 
împrejurimilor sale, chiar şi în ultimii câţiva ani, de mâna 
neînduplecată a utilitariştilor. Dar o uşoară mişcare din cap 
a animalului îmi alungă starea de reverie şi mă făcu pe 


deplin conştient de noutatea aventurii mele. M-am ridicat 
într-un genunchi în luntre şi pe când ezitam dacă să-mi 
opresc înaintarea sau să mă las să plutesc mai aproape de 
obiectul contemplaţiei mele, am auzit cuvintele: „Haide! 
Haide!” rostite repede, însă prudent, dinspre tufărişul de 
deasupra. Din crâng apăru numaidecât un negru care dădu 
deoparte cu grijă tufele, venind tiptil. Într-o mână ţinea un 
drob de sare, şi pe când i-l întindea elanului, se apropia cu 
blândeţe, dar cu hotărâre. Nobilul animal, deşi un pic cam 
neliniştit, nu făcu nici o încercare de a scăpa. Negrul 
înainta, îi oferi sarea şi îi spuse câteva cuvinte de încurajare 
sau de împăciuire. Deodată elanul se aplecă şi bătu din 
picior, după care se culcă la pământ, lăsându-se priponit cu 
un juvăţ. 

Astfel se sfârşi idila mea cu elanul. Era un animal de o 
vârstă apreciabilă şi cu deprinderi domestice, aparţinând 
familiei de englezi care locuia în vila din apropiere. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

DIMINEAŢĂ PE WISSAHICCON 


(MORNING ON THE WISSAHICCON) 


(A: The Opal: A Pure Gift for the Holy Days, New York, 
1844; B: Works, ed. Stedman şi Woodberry, 1895) „Schiţă 
de peisaj” tipărită în anuarul The Opal for 1844, editat de 
N. P. Willis şi ilustrat de pictorul american ]. G. Chapman. 
Însoţea un tablou de Chapman, intitulat Morning, înfăţişând 
un elan într-un peisaj romantic. Într-o scrisoare către James 
Russell Lowell (28 mai 1844), Poe o intitulează The Elk, titlu 
păstrat de unii editori. Chapman e menţionat în E. A. Poe, 
Filosofia mobilării (PCU, p. 383). 

Neîndoielnic Poe a vizitat locurile descrise, după cum 
reiese şi din mărturia contemporanului său, Horace 
Wemyss Smith: „Lui Poe îi plăcea foarte mult să-mi viziteze 
bunica, pe William Moore Smith, la locuinţa ei de lângă 


Cascada Schuylkill, la o aruncătură de băț de Ridge Road, 
loc menţionat în schiţă”. 

A fost compusă probabil în primăvara sau vara anului 
1843. 

Traducerea s-a făcut după A. 

Escrocheria considerată ca una dintre ştiinţele exacte. 

Pfui, hoţul şi hoaţa, Miţa şi scârţa. 

De când a început lumea au fost doi Ieremia. Unul a scris o 
leremiadă despre cămătărie şi se numea Jeremy Bentham. 
Era mult admirat de domnul John Neall şi era un om 
însemnat într-un fel oarecum neînsemnat. 

Celălalt a dat numele celei mai importante dintre ştiinţele 
exacte? şi era un om însemnat într-un fel oarecum foarte 
însemnat - aş putea chiar zice în cel mai însemnat fel. 

Escrocheria - sau ideea abstractă sugerată de verbul a 
escroca - este suficient de bine înţeleasă. Cu toate acestea, 
faptul - fapta - obiectul escrocheriei este destul de greu de 
definit. Vom putea ajunge însă la o concepţie suficient de 
clară asupra problemei în discuţie dacă vom încerca să 
definim nu obiectul, escrocheria în sine - ci omul ca un 
animal care escrochează. Dacă Platon ar fi descoperit acest 
lucru, ar fi fost scutit de afrontul cu cocoşul jumulit. 

În mod foarte pertinent i s-a cerut lui Platon să explice de 
ce cocoşul jumulit, care neîndoielnic este un „biped fără 
pene”3, nu este, potrivit definiţiei sale, om? Dar eu nu mă 
las influenţat de astfel de întrebări. 

Omul este un animal care escrochează şi, cu excepţia 
omului, nu există nici un alt animal care să escrocheze. Ne- 
ar trebui un întreg coteţ de cocoşi jumuliţi ca să lămurim 
acest lucru. 

Ceea ce constituie esenţa, sâmburele, principiul 
escrocheriei este de fapt caracteristic speciei de creaturi 
care poartă haine şi pantaloni. Cioara fură, vulpea 
păcăleşte, nevăstuica înşală, omul escrochează. 

Escrocheria este destinul său. „Omul a fost făcut ca să 
jelească”, zice poetul4. Dar nu este aşa: omul a fost făcut ca 


să escrocheze. lată scopul său - obiectivul său - țelul său. 
lată de ce atunci când un om este escrocat, spunem că e 
lucrat. 

Judecind cinstit, escrocheria este un compozit ale cărui 
ingrediente sunt migăleala, interesul, perseverenţa, 
ingeniozitatea, îndrăzneala, nonchalance5, originalitatea, 
impertinenţa şi rânjetul. 

Migăleala: Escrocul este migălos. Operațiunile sale se 
desfăşoară la scară mică. Afacerile lui sunt cu amănuntul, 
contra bani lichizi sau bancnote, totul la vedere. Dacă i se 
iveşte cumva prilejul unei speculaţii grandioase, îi dispar 
Brusc trăsăturile definitorii şi devine ceea ce numim 
„bancher”. Acest din urmă cuvânt acoperă sub toate 
aspectele ideea de escrocherie, exceptându-l pe cel de 
magnitudine. Escrocul poate fi socotit, aşadar, un bancher 
în petto6 - „operaţiunea financiară”, o escrocherie în 
Brobdingnag7. Una faţă de cealaltă este precum Homer 
faţă de Flaccus8 - precum mastodontul faţă de şoarece - 
precum coada unei comete faţă de cea a porcului. 

Interesul: Escrocul este condus de interesul personal. 
Dispreţuieşte escrocheria practicată doar de dragul 
escrocheriei. Are în vedere un obiectiv - buzunarul său - şi 
al tău. Calculează întotdeauna prima şansă. Caută să fie 
Number One. Tu eşti Number Two9, şi silit să-ţi cauţi de 
propria persoană. 

Perseverenţa: Escrocul perseverează. Nu se descurajează 
uşor. Chiar dacă băncile ar da faliment, lui nu-i pasă câtuşi 
de puţin. Îşi urmăreşte cu tenacitate țelul şi ut canis a corio 
nunquam absterrebitur uncto10, aşadar nu lasă niciodată 
pasărea din mână. 

Ingeniozitatea: Escrocul este ingenios. Posedă un spirit 
constructiv dezvoltat. Se pricepe la intrigi. Inventează şi 
întinde curse. Când nu-i Alexandru, vrea să fie Diogene11. 
Dacă n-ar fi escroc, ar fi meşter la curse pentru şobolani 
sau la cârlige pentru păstrăvi. 


Îndrăzneala: Escrocul este îndrăzneţ. Este un bărbat 
curajos. Ar purta război până şi în Africa. Cucereşte totul 
prin asalt. Nu se teme de pumnalele Frey Herrenilor. Cu 
ceva mai multă prudenţă, Dick Turpin ar fi fost un excelent 
escroc; Daniel O'Connell, cu ceva mai puţină linguşeală; 
Carol al XII-lea, cu unul sau doi pfunzi mai mult creier12. 

Nonchalance: Escrocul este nonchalant. Nu-i defel nervos. 
N-a avut niciodată nervi. Nu-şi pierde niciodată capul. Nu 
poate fi niciodată scos din fire - eventual poate fi scos afară 
pe uşă. Are sânge rece - rece ca un castravete. Este calm - 
„calm ca surâsul doamnei Bury”. Este larg la suflet - larg ca 
o mănuşă veche, sau ca domnişoarele din anticul Baiae13. 

Originalitatea: Escrocul este original - în mod conştient 
astfel. Are idei personale. I-ar fi silă să le folosească pe ale 
altuia. Dispreţuieşte glumele răsuflate. Sunt convins că 
dacă ar şti că a pus mâna pe un portmoneu printr-o 
escrocherie lipsită de originalitate, l-ar înapoia imediat. 

Impertinenţa: Escrocul este impertinent. Face pe fudulul. 
Îşi propteşte mâinile în şolduri. Îşi vâră mâinile în 
buzunarele pantalonilor şi îţi râde în faţă. Te calcă pe 
bătături. Îţi înfulecă mâncarea, îţi bea vinul, îţi ia cu 
împrumut banii, te trage de nas, îţi bate căţeluşa, îţi sărută 
nevasta. 

Rânjetul: Adevăratul escroc îşi încununează întreaga 
afacere cu un rânjet. Dar nimeni nu-l vede, afară de dânsul. 
Rânjeşte după ce îşi încheie ziua de muncă, după ce-şi duce 
la bun sfârşit sarcinile, seara în odaia lui, menită distracţiei 
sale. Se duce acasă. Încuie uşa. Îşi scoate hainele. Suflă în 
lumânare. Se suie în pat. Îşi reazemă capul de pernă. 

Odată isprăvite toate acestea, escrocul rânjeşte. Nu este 
vorba de o simplă ipoteză de-a mea. Este vorba de ceva 
obişnuit. Raţionez a prioril4, însă escrocheria fără un 
rânjet n-ar mai fi escrocherie. 

Originea escrocheriei se află în copilăria rasei umane. 
Poate că primul escroc a fost Adam. În orice caz, putem 
cobori pe urmele acestei ştiinţe până la cea mai îndepărtată 


perioadă a antichităţii. Modernii sunt însă cei care au dus-o 
la o perfecţiune nicicând visată de strămoşii noştri mai grei 
de cap. Fără a zăbovi asupra „vechilor pilde”, mă voi 
mulţumi, bunăoară, cu o expunere succintă a câtorva dintre 
„cazurile mai moderne”. 

lată o escrocherie extrem de reuşită. Vezi, de pildă, cum o 
gospodină care are nevoie de o canapea colindă prin mai 
multe magazine de mobilă, într-un târziu ajunge la unul 
care expune o gamă impresionantă. Un ins politicos şi 
volubil o întâmpină la uşă şi o invită înăuntru. Femeia 
găseşte o canapea pe gustul ei şi, întrebând de preţ, e 
surprinsă şi încântată să audă un preţ cu cel puţin 20% mai 
mic decât se aşteptase. 

Se grăbeşte să încheie târgul, primeşte bon şi chitanţă, îşi 
lasă adresa cu rugămintea ca mobila să-i fie expediată 
acasă cât mai repede cu putinţă, după care pleacă însoţită 
de numeroasele plecăciuni ale vânzătorului. Se lasă 
noaptea şi nici urmă de canapea. Trece ziua următoare şi 
tot nimic. Este trimis un servitor care să se intereseze de 
motivul întârzierii. Întreaga tranzacţie e tăgăduită. Nu s-a 
vândut nici o canapea - nimeni n-a primit nici un ban - 
exceptându-l pe escrocul care pentru câteva clipe s-a dat 
drept vânzător. 

Magazinele noastre de mobilă sunt într-o vraişte totală, 
dându-se astfel prilejuri pentru asemenea şiretlicuri. 
Clienţii intră, se uită la mobilă şi pleacă neîntrebaţi şi 
nevăzuţi. Dacă vreunul dintre ei ar dori să cumpere sau să 
se intereseze de preţul vreunui articol, îi stă la dispoziţie un 
clopoțel, lucrul acesta fiind socotit cu totul suficient. 

lată o altă escrocherie cu adevărat onorabilă. Un tip bine 
îmbrăcat intră într-un magazin şi cumpără bunuri în 
valoare de un dolar. Dar spre marea lui enervare descoperă 
că şi-a uitat portmoneul în buzunarul celuilalt costum, drept 
care îi zice vânzătorului: 

— Domnul meu, îmi pare rău! V-aş fi foarte îndatorat dacă 
mi-aţi trimite pachetul acasă. Dar staţi puţin! Am impresia 


că nici acasă n-am decât o bancnotă de cinci dolari, aşa că 
vă rog să puneţi în pachet şi restul de patru dolari. 

— Foarte bine, domnule, îi răspunde vânzătorul, care, de 
la bun început, şi-a format o părere extrem de bună despre 
onestitatea clientului său. 

Îşi zice în sinea lui: îi ştiu eu pe cei care-ar fi plecat cu 
marfa sub braţ, promițând că-mi vor aduce dolarul după- 
masă. 

Băiatul de la magazin este trimis cu pachetul şi cu restul 
de bani. Pe drum, acesta îl întâlneşte, din pură întâmplare, 
pe cumpărător, care exclamă: 

— Vai, din câte-mi dau seama e pachetul meu - credeam că 
ai ajuns cu el de mult. Dă-i bice! Soţia mea, doamna Trotter, 
are să-ţi dea cei cinci dolari - i-am lăsat vorbă în privinţa 
asta. Restul mi-l poţi da mie, căci îmi trebuie nişte mărunţiş 
la poştă. Foarte bine! Unu, doi - e bună moneda asta? 

— Trei, patru - în regulă! Spune-i doamnei Trotter că m-ai 
întâlnit şi vezi, nu zăbovi pe drum. 

Băiatul nu zăboveşte câtuşi de puţin, însă îi ia cam 
multişor până să se întoarcă din misiune, fiindcă nu-i chip 
să găsească nicăieri o doamnă cu numele Trotter. Se 
consolează totuşi cu gândul că n-a fost chiar atât de fraier 
încât să dea marfa pe gratis. Revenind la magazin cu un aer 
satisfăcut, se simte profund jignit, ba chiar indignat, când 
patronul îl întreabă de rest. 

Iată o escrocherie cât se poate de simplă. Căpitanul unui 
vapor aflat pe punctul de a ridica ancora este vizitat de o 
persoană cu aer de oficial, care îi prezintă o notă de plată 
extrem de modestă în legătură cu taxele municipale. 
Bucuros să scape atât de ieftin şi năucit de sumedenia de 
treburi pe care trebuie să le rezolve toate deodată, omul 
achită pe loc suma. După vreo cincisprezece minute i se 
remite o altă notă de plată mai puţin rezonabilă de câtre o 
persoană care îl lămureşte numaidecât că primul perceptor 
fusese un escroc, iar prima taxă o escrocherie. 


lată un alt caz întrucâtva asemănător. Un vapor se 
pregăteşte să se desprindă de chei. Spre chei aleargă cât îl 
ţin picioarele un călător cu un geamantan în mână. Dintr-o 
dată se opreşte, se apleacă şi ridică ceva de jos gesticulând 
cu aprindere. E un portmoneu, drept care omul începe să 
strige: 

— Care gentleman şi-a pierdut portmoneul? 

Nimeni nu poate afirma cu certitudine că şi-ar fi pierdut 
portmoneul; dar când se descoperă că acesta este burduşit 
cu bani, pe vapor se iscă o agitaţie nemaipomenită. Totuşi 
vaporul nu poate întârzia. 

— Timpul şi fluxul nu aşteaptă pe nimeni, spune căpitanul. 

— Pentru Dumnezeu, staţi numai câteva minute, strigă 
găsitorul portmoneului - adevăratul proprietar va apărea 
numaidecât! 

— Nu mai putem aştepta! Răspunde omul de la comandă; 
dezlegaţi parâma, n-auziţi? 

— Ce să mă fac? Întreabă găsitorul cu adâncă mâhnire. 
Trebuie să plec din ţară pentru câţiva ani şi conştiinţa nu 
mă lasă să păstrez asupra mea atâta bănet. Vă cer iertare, 
domnule [adresându-se unui gentleman de pe țărm], dar 
întrucât păreţi un om cinstit, v-aş fi îndatorat dacă aţi 
binevoi să luaţi asupra dumneavoastră acest portmoneu 
-ştiu că mă pot încrede în dumneavoastră - şi daţi, vă rog, 
un anunţ în legătură cu el! Vedeţi dumneavoastră, 
bancnotele se ridică la o sumă considerabilă. Fără îndoială 
că proprietarul va insista să vă recompenseze pentru 
deranj... 

— Pe mine! Nu, pe dumneata! Dumneata ai găsit 
portmoneul! 

— Fie, dacă aşa doriţi dumneavoastră! Am să iau o mică 
recompensă doar aşa, pentru a vă satisface scrupulele. Să 
vedem - ia te uită, pentru Dumnezeu! Hârtiile astea sunt 
toate de o sută! O sută e prea mult - sunt convins că ar 
ajunge şi cincizeci... 

— Dezlegaţi parâma! Strigă căpitanul. 


— Dar n-am rest de la sută şi, la drept vorbind, s-ar cuveni 
ca dumneata... 

— Dezlegaţi parâma! Strigă căpitanul. 

— În regulă! Strigă domnul de pe țărm, care, preţ de un 
minut sau două, şi-a scotocit propriul portmoneu, în regulă! 
Rezolv eu - poftim o bancnotă de cincizeci emisă de Bank of 
North America15 - aruncaţi-mi portmoneul. 

Şi ultraconştiinciosul găsitor ia bancnota de cincizeci cu 
evidentă reţinere şi îi aruncă domnului portmoneul, 
conform înţelegerii, pe când vaporul se urneşte din loc 
şuierând şi fumegând. După vreo jumătate de oră de la 
plecarea vaporului „suma uriaşă” se dovedeşte a fi „un fals 
în toată regula”, iar întreaga afacere, o escrocherie 
perfectă. 

lată o escrocherie îndrăzneață. Într-un oarecare loc, unde 
nu poţi ajunge decât pe un pod scutit de taxa, urmează să 
se ţină o adunare religioasă sau ceva în genul acesta. 
Escrocul se instalează pe pod şi cu respect îi informează pe 
toţi trecătorii în legătură cu noua lege comunală care 
prevede o taxă de un cent pentru fiecare călător, doi cenți 
pentru cai şi măgari etc, etc. Unii încep să bombăne, dar cu 
toţii se supun, iar escrocul pleacă acasă mai bogat cu vreo 
cincizeci-şaizeci de dolari câştigaţi pe cinstite, căci a 
percepe o taxă de la atâta norod e o treabă din cale-afară 
de anevoioasă. 

lată o escrocherie curată. Un amic ţine în păstrare una 
dintre poliţele escrocului, completată şi semnată, conform 
uzanțelor, pe un formular tipărit cu cerneală roşie. Escrocul 
cumpără vreo două-trei duzini din aceste formulare şi în 
fiecare zi înmoaie câte unul în farfuria cu supă, apoi începe 
să-şi întărite cu el câinele şi în cele din urmă i-l dăruieşte de 
bonne bouche16. Apropiindu-se ziua scadenţei, escrocul, 
împreună cu câinele escrocului, îi face o vizită amicului cu 
pricina, unde vine vorba despre făgăduiala lui de a-şi achita 
datoria. Amicul scoate poliţa din escritoire17 şi, când să i-o 
întindă escrocului, ţâşneşte numaidecât câinele escrocului 


şi o devorează cât ai bate din palme. Escrocul nu-i atât 
surprins, cât de-a dreptul contrariat şi furios pe reacţia 
absurdă a câinelui, exprimându-şi acordul deplin cu 
amânarea datoriei până în clipa în care va apărea dovada 
datoriei. 

O foarte subtilă escrocherie este următoarea. O 
domnişoară este insultată pe stradă de complicele 
escrocului. Escrocul în persoană îi sare în ajutor şi, după ce 
îi arde o mamă de bătaie amicului său, insistă să o conducă 
pe domnişoară până acasă. În faţa uşii îi face fetei o 
plecăciune, cu mâna pe inimă şi, extrem de respectuos, îşi 
ia rămas-bun de la dânsa. Ea îşi invită salvatorul înăuntru 
pentru a-l prezenta fratelui ei mai mare şi lui tăticu'. El 
refuză cu un oftat. 

— Atunci, domnule, murmură ea, nu există nici o cale prin 
care aş putea să-mi exprim recunoştinţa? 

— Vai, cum să nu, domnişoară! Sunteţi drăguță să-mi 
împrumutaţi vreo doi şilingi? 18 

În prima clipă de emoție domnişoara decide să leşine pe 
loc. Gândindu-se mai bine însă, deznoadă sfoara de la 
pungă şi îi întinde monedele. 

Ei bine, repet: asta este o escrocherie „curată”, întrucât 
jumătate din suma împrumutată urmează a-i fi remisă 
domnului care s-a ostenit cu insulta şi care a fost apoi 
nevoit să îndure pe tăcute chelfăneala. 

lată o escrocherie măruntă şi cu toate acestea ştiinţifică. 
Aflat într-o cârciumă, escrocul se apropie de tejghea şi cere 
două pungi cu tutun. 

După ce îi sunt aduse, le cercetează iute şi zice: 

— Nu-mi place deloc tutunul ăsta. Poftim, ia pungile înapoi 
şi dă-mi în locul lor un pahar cu coniac şi o apă minerală. 

Coniacul şi apa sunt servite şi ingurgitate, după care 
escrocul se îndreaptă spre uşă. Dar îl reţine glasul 
cârciumarului. 

— Domnule, mă tem că aţi uitat să plătiţi pentru coniac şi 
pentru apa minerală. 


— Să plătesc pentru coniac şi pentru apa minerală! Nu ţi- 
am dat tutunul pentru coniac şi apă? Ce altceva mai 
doreşti? 

— Vă rog, domnule, dar nu-mi amintesc să-mi fi plătit 
pentru tutun! 

— Ce vrei să spui, nemernicule? Nu ţi-am înapoiat tutunul? 
Cel de colo nu-i tutunul dumitale? Vrei să plătesc pentru ce 
n-am luat? 

— Dar, domnule, îngaimă birtaşul, incapabil acum să mai 
adauge ceva, dar, domnule... 

— Fără nici un dar, domnule, îl întrerupe escrocul, pare-se 
supărat foc, trântind uşa în urma lui şi luând-o din loc. Fără 
nici un dar, domnule, şi fără şmecherii pe seama clienţilor. 

lată acum o altă escrocherie foarte inteligentă, a cărei 
simplitate nu-i şi cea mai neînsemnată recomandare. 
Pierdut fiind într-adevăr un portmoneu sau o pungă, 
păgubaşul dă un anunţ detaliat într-unui din ziarele care 
apar într-un oraş mare. În care scop escrocul nostru 
copiază datele anunţului, schimbându-i titlul, exprimarea în 
general şi adresa. Originalul, de pildă, care-i lung şi prolix, 
este intitulat Pierdut un portmoneu! Rugând ca obiectul 
găsit să fie adus pe Iom Street nr. 1. Copia sa este scurtă, 
intitulată simplu: Pierdut, indicând Dick Street nr. 2, sau 
Harry Street nr. 3, drept locul unde poate fi găsit 
proprietarul. 

Mai mult, anunţul este dat în cel puţin cinci-şase cotidiene, 
iar cât priveşte momentul apariţiei sale, el are loc la numai 
câteva ceasuri după original. Dacă s-ar întâmpla ca el să fie 
citit de către păgubaş, acestuia i-ar fi greu să ghicească 
vreo legătură cu necazul său. Însă, fireşte, şansele sunt de 
cinci sau şase la unu ca găsitorul să se prezinte la adresa 
dată de escroc şi nu la cea indicată de adevăratul 
proprietar. Escrocul plăteşte recompensa, bagă în buzunar 
restul banilor şi-şi ia tâlpăşiţa. 

lată o escrocherie asemănătoare. O doamnă din înalta 
societate pierde undeva pe stradă un inel cu diamante, de 


mare valoare. Pentru recuperarea lui oferă o recompensă 
de vreo patruzeci-cincizeci de dolari, dând, în anunţul 
publicat, o descriere foarte amănunţită a diamantelor, a 
monturii, şi declarând că în momentul restituirii sale la 
cutare stradă, cutare număr, recompensa va fi plătită pe 
loc, fără a i se pune nici o întrebare. După o zi sau două, 
când doamna este plecată de acasă, sună clopoţelul la uşa 
de la cutare stradă, cutare număr; apare lacheul; este 
chemată doamna, care, se răspunde, este plecată în oraş, la 
care vizitatorul, foarte surprins, îşi exprimă cel mai sincer 
regret. Treaba pentru care venise este importantă şi o 
priveşte exclusiv pe doamna. De fapt, a avut marele noroc 
de a găsi inelul dânsei cu diamante. Dar poate ar fi bine să 
revină. „Câtuşi de puţin!” zice lacheul; şi „Câtuşi de puţin!” 
zice sora doamnei şi cumnata doamnei, care sunt chemate 
degrabă. Cu urale, inelul este identificat, e achitată 
recompensa, iar găsitorul cât pe ce să fie dat afară din casă. 
Se întoarce doamna şi nu mică este nemulţumirea ei când 
află că sora şi cumnata au plătit patruzeci sau cincizeci de 
dolari pentru un facsimil al inelului ei cu diamante - un 
facsimil alcătuit din crisocol19 autentic şi, indiscutabil, 
stras. 

Dar întrucât escrocheria nu are într-adevăr sfârşit, nici 
această schiţă nu poate avea unul, chiar dacă aş trece în 
revistă jumătate din variațiile sau inflexiunile de care e 
susceptibilă aceasta ştiinţă. Vrând-nevrând, trebuie să 
ajung la o concluzie, iar acest lucru se poate face cel mai 
bine prezentând rezumatul unei escrocherii foarte decente, 
dar extrem de elaborate, al cărei teatru de operaţiuni s-a 
nimerit să fie chiar târguşorul nostru, nu cu mult timp în 
urmă, şi care a fost repetată ulterior cu succes în alte 
localităţi chiar mai „verzi” ale Uniunii. Un gentleman între 
două vârste poposeşte în oraş venind de pe meleaguri 
necunoscute. 

Are un comportament deosebit de corect, atent, cumpătat 
şi chibzuit. Hainele îi sunt scrupulos de îngrijite dar simple, 


lipsite de ostentaţie. Poartă o cravată albă, jiletcă largă, 
croită exclusiv pentru confort, pantofi comozi cu talpă 
groasă şi pantaloni fără curea. De fapt, întreaga lui 
înfăţişare trădează pe „omul de afaceri” par excellence 
prosper, sobru, exact şi respectabil - unul dintre tipii în 
aparenţă duri şi neînduplecaţi, dar, în fond, nişte 
sentimentali, dintre cei pe care îi vedem în celebrele 
comedii de moravuri - indivizi ale căror vorbe sunt tot 
atâtea angajamente şi care sunt cunoscuţi pentru dărnicia 
cu care dau pomană câteva guinee cu o mână, în timp ce cu 
cealaltă te storc de ultima leţcaie, doar aşa, de dragul 
afacerii. 

Face mare caz până să fie mulţumit de una dintre 
pensiuni. Îi displac copiii. S-a obişnuit să se bucure de 
linişte. Tot ce face, face cu metodă şi ar prefera să intre 
într-o familie restrânsă, respectabilă şi evlavioasă. 

Cât priveşte condiţiile, nu are nici o obiecţie - atâta doar 
că insistă ca nota de plată să-i fie remisă pe data de întâi al 
fiecărei luni (acum suntem pe doi) şi o roagă pe gazdă, 
după ce, în sfârşit, a găsit una pe placul său, ca sub nici un 
motiv să nu uite de instrucţiunile sale asupra acestei 
chestiuni şi să-i prezinte nota de plată şi chitanţa la ora 
zece fix pe data de întâi a fiecărei luni, şi în nici un caz să 
nu o amâne până pe doi. 

Odată încheiate aceste formalităţi, omul nostru de afaceri 
închiriază un birou într-o zonă nu atât mondenă, cât 
respectabilă a oraşului. Nimic nu dispreţuieşte dânsul mai 
tare ca snobismul. 

— Unde-i multă paradă, zice el, arareori găseşti o bază 
solidă - observaţie ce impresionează atât de profund 
cugetul gazdei sale, încât aceasta şi-o însemnează 
numaidecât în Biblia familiei, pe marginea lată cu 
proverbele lui Solomon. 

Pasul următor este să dea un anunţ, după modelul de mai 
jos, într-unui din principalele cotidiene ale oraşului - unul 
de şase şi nu de un peni, întrucât acestea din urmă nu au 


„firmă”, ba mai şi cer pentru toate anunţurile plata înainte. 
Pentru omul nostru de afaceri este o profesiune de credinţă 
ca munca să nu fie niciodată plătită înainte ca ea să fie 
săvârşită. 

ANGAJĂM: Autorii acestui anunţ, întrucât sunt pe punctul 
de a iniţia operaţiuni comerciale pe scară largă în acest 
oraş, solicită serviciile a trei-patru funcţionari inteligenţi şi 
competenţi în schimbul unor salarii extrem de generoase. 
Sunt necesare recomandări cât mai favorabile privind nu 
atât capacitatea profesională, cât integritatea morală a 
solicitanţilor. 

Dat fiind că îndatoririle ce urmează a fi îndeplinite implică 
într-adevăr răspunderi mari: prin mâinile celor angajaţi vor 
trece necesarmente sume mari de bani, s-a crezut de 
cuviinţă ca fiecare funcţionar angajat să depună suma de 
cincizeci de dolari. În consecinţă, cei care nu sunt dispuşi să 
încredinţeze această sumă autorilor anunţului, precum şi 
cei care nu pot aduce dovezi satisfăcătoare de moralitate, 
sunt sfătuiţi să nu se înscrie. Preferăm tinerii cu înclinații 
evlavioase. Înscrierile se fac între orele zece şi unsprezece 
dimineaţa şi patru şi cinci după-amiaza la domnii BOGGS, 
HOGS, LOGS, FROGS & Co.20 

No. 110 Dog Street. 

Până în a treizeci şi una zi a lunii acest anunţ a adus în 
biroul domnilor Boggs, Hogs, Logs, Frogs & Company vreo 
cincisprezece-douăzeci de tineri cu înclinații evlavioase. Dar 
omul nostru de afaceri nu se grăbeşte să încheie contract 
cu niciunul dintre ei - un om de afaceri nu se precipită 
niciodată - şi până când nu sunt verificate înclinațiile 
evlavioase ale fiecărui candidat, după cel mai riguros 
catehism, nu sunt acceptate nici serviciile sale şi nu sunt 
încasaţi nici cei cincizeci de dolari de către onorabila firmă 
a domnilor Boggs, Hogs, Logs, Frogs & Company, pur şi 
simplu din motive de justificată prudenţă. În dimineaţa celei 
dintâi zile a lunii următoare gazda nu îşi prezintă nota de 
plată, conform promisiunii - o dovadă de neglijenţă pentru 


care comodul stăpân al oficiului, având terminaţiile în -ogs, 
ar fi certat-o sever dacă, în acest scop, şi-ar mai fi amânat 
plecarea cu o zi-două. 

Astfel stând lucrurile, agenţii de poliţie au avut o misiune 
din cale-afară de ingrată, trebuind să alerge încoace şi 
încolo, în cele din urmă neavând altceva de făcut decât să-l 
declare pe omul de afaceri, cu absolută autoritate, drept un 
„nimenea evaporat instantaneu” - prin care unii îşi 
închipuie că ei ar vrea să spună de fapt că dumnealui este 
un n.eii. 

— Prin care iarăşi se presupune că ar fi vorba de clasica 
expresie non est inventus21. În acest răstimp, tinerii noştri 
gentlemani sunt toţi până la unul ceva mai puţin evlavioşi ca 
înainte, în vreme ce gazda cumpără de un şiling o radieră 
de cea mai bună calitate şi cu multă grijă şterge 
însemnarea cu creionul, pe care nu ştiu ce smintit a făcut-o 
în Biblia familiei, pe marginea lată cu proverbele lui 
Solomon. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

ESCROCHERIA CONSIDERATĂ CA UNA DINTRE 
ŞTIINŢELE EXACTE 


(DIDDLING CONSIDERED AS ONE OF THE EXACT 
SCIENCES) 


(A: Saturday Courier din Philadelphia, 14 octombrie 1843; 
B: Broadway Journal, 13 septembrie 1845; C: Works, 1856, 
IV, 267-277. Retipăriri: în Lloyd's Entertaining Journal, 
Londra, 4 ianuarie 1845, cu titlul Raising the Wind; or 
Diddling Considered as One ofthe Exact Sciences, preluat 
din Saturday Courier) 

O schiţă scrisă, pare-se, în grabă. Subiectul provine din 
farsa lui James Kenney, Raising the Wind, despre 
escrocheriile unui oarecare Jeremy Diddler. 

A fost jucată pentru prima oară la Londra pe 5 noiembrie 
1803, iar un an mai târziu la New York, tatăl lui Poe 


apărând în ea de cel puţin trei ori (A. H. Quinn, Poe, pp. 
710-712). După B. Pollin (Southern Literary Journal, Fall, 
1969), piesa a fost jucată în Philadelphia la 9 septembrie şi 
11 octombrie 1843, pe când Poe mai locuia acolo. 

Traducerea s-a făcut după B. 

Titlul. Titlul şi subtitlul primei versiuni - Raising the Wind; 
or Diddling Considered as One ofthe Exact Sciences - 
probabil parodiază titlul eseului lui Thomas de Quincey, On 
Murder Considered as One ofthe Fine Arts, publicat în două 
foiletoane în Blackwood's (februarie 1827 şi noiembrie 
1839). 

Motto. Din Mother Goose's Tales, volum publicat de John 
Newbery (1713-1767), editor specializat în literatura 
pentru copii. 

Ochelarii. 

Era obiceiul odinioară să iei în derâdere aşa-zisa 
„dragoste la prima vedere”; dar cei cu minte, nu mai puţin 
cei cu simţire adâncă, totdeauna susţinuseră existenţa ei. 
Într-adevăr, descoperirile moderne în ceea ce s-ar putea 
numi magnetismul etic sau magnetoestetică dau apă la 
moară ideii cum că simţămintele omeneşti cele mai fireşti şi, 
în consecinţă, cele mai intense şi mai autentice ar fi cele ce 
încolţesc în inimă parcă printr-un soi de simpatie electrică - 
într-un cuvânt, cele mai luminoase şi mai trainice legături 
sufleteşti ar fi cele declanşate de o privire. Mărturisirea pe 
care am s-o fac va mai adăuga un caz la deja nenumăratele 
care există despre adevărul acestei afirmaţii. 

Povestea mea îmi cere să dau o serie de amănunte. Sunt 
încă un bărbat foarte tânăr - n-am împlinit douăzeci şi doi 
de ani. Numele meu în prezent e unul foarte comun şi mai 
curând plebeu: Simpson. Spun „în prezent”, fiindcă doar de 
puţin timp mă numesc aşa, adoptând legal acest nume de 
familie anul trecut, ca să pot primi o însemnată moştenire 
lăsată mie de o rudă bărbătească îndepărtată, Adolphus 
Simpson, Esql. 


Moştenirea era condiţionată de însuşirea de către 
subsemnatul a numelui testatorului: numele de familie, nu 
cel de botez; numele meu de botez e Napoleon Bonaparte, 
sau mai exact acestea sunt primul meu apelativ şi cel din 
mijloc. 

Mi-am luat numele de Simpson cu oareşce împotrivire, 
întrucât simţeam pentru adevăratul meu patronimic, 
Froissart, o mândrie cât se poate de scuzabilă, nădăjduind 
că mi-aş putea dovedi descendența din nemuritorul autor al 
Cronicilor2. Vorbind despre nume, aş putea pomeni în 
treacăt o stranie coincidenţă de sunete privind numele 
câtorva dintre strămoşii mei cei mai apropiaţi. Tatăl meu 
era un oarecare monsieur Froissart din Paris. Soţia lui, 
adică maică-mea, cu care se însurase pe când ea avea 
cincisprezece ani, era o oarecare mademoiselle Croissart, 
fiica cea mai mare a lui Croissart, bancherul, a cărui 
nevastă, aşijderea, având doar şaisprezece ani când se 
măritase, era fiica cea mai mare a unuia Victor Voissart. 
Monsieur Voissart - chestie foarte ciudată - se căsătorise cu 
o domnişoară cu nume asemănător: o oarecare 
mademoiselle Moissart. Şi ea fusese aproape o copilă când 
s-a măritat; iar mama ei, madame Moissart, de asemenea, 
avusese doar paisprezece ani când fusese condusă la altar3. 
Aceste căsătorii fragede sunt cât se poate de obişnuite în 
Franţa. lată-i însă pe Moissart, Voissart, Croissart şi 
Froissart, cu toţii în directă linie descendentă4. Cu toate 
acestea, numele meu, după cum ziceam, a devenit Simpson, 
printr-un act legalizat şi cu atâta repulsie din partea mea, 
încât, la drept vorbind, o bună perioadă de timp am ezitat 
dacă să accept moştenirea ce prevedea această clauză 
supărătoare şi fără rost. 

Cât despre însuşirile mele personale, nu-mi lipsesc câtuşi 
de puţin. Dimpotrivă, socot că sunt bine făcut şi posed ceea 
ce nouă oameni din zece ar numi un chip frumos. Măsor 
cinci picioare şi unsprezece în înălţime. Am păr negru şi 
ondulat. Nasul mi-e destul de reuşit. Ochii-mi sunt mari şi 


cenuşii; şi deşi de fapt sunt slăbiţi într-o măsură cât se 
poate de neplăcută, totuşi nimeni n-ar putea bănui din 
înfăţişarea lor vreun defect de această natură. Slăbiciunea 
lor însă m-a indispus întotdeauna; şi, ca atare, am recurs la 
fel de fel de remedii, afară de cel de a purta ochelari. Fiind 
tânăr şi chipeş, bineînţeles că-mi displac şi am refuzat 
categoric să-i folosesc. Nu cunosc nimic, într-adevăr, care 
să sluţească într-atât înfăţişarea unei persoane tinere, sau 
care să imprime fiecărei trăsături un aer atât de grav, dacă 
nu chiar unul de prefăcută evlavie şi bătrâneţe. Un 
monoclu, pe de altă parte, aduce pur şi simplu a înfumurare 
şi a scliviseală. Până acum am reuşit cât de cât să mă 
descurc atât fără ochelari, cât şi fără monoclu. Dar ele sunt 
amănunte de o natură mult prea intimă şi, la urma urmelor, 
de mică importanţă. Mă voi mulţumi să adaug că am un 
temperament sanguin, nechibzuit, înflăcărat, entuziast, şi 
că toată viaţa am fost un admirator fidel al femeilor. 

Într-o seară din iarna trecută am pătruns într-o lojă a 
Teatrului P5, însoţit de un amic, domnul Talbot. Era o seară 
de operă şi afişele anunțau un spectacol extrem de atractiv, 
motiv pentru care sala era arhiplină. Am ajuns însă la timp 
ca să ocupăm locurile din faţă, cele ce ne fuseseră 
rezervate şi spre care ne-am croit drum din greu cu 
coatele. 

Timp de două ceasuri, tovarăşul meu, un fanatic al muzicii, 
îşi concentra întreaga atenţie asupra scenei, răstimp în 
care mă delectam cercetând cu privirea auditoriul, alcătuit 
în mare parte din însăşi elita oraşului. Mulţumit de acest 
lucru, eram tocmai pe punctul de a-mi îndrepta ochii spre 
prima donna, când aceştia fură atraşi, rămânând pironiţi 
asupra unui chip dintr-una din lojile private care scăpase 
privirilor mele. 

Chiar de-ar fi să trăiesc o mie de ani şi tot nu voi putea 
uita vreodată adânca emoție cu care am contemplat acel 
chip. Era al unei femei - cea mai desăvârşită din câte 
văzusem la viaţa mea. Faţa ei era atât de mult întoarsă spre 


scenă, încât, preţ de câteva minute, n-am reuşit s-o văd, 
însă trupul ei era divin; nici un alt cuvânt n-ar putea 
exprima îndeajuns minunatele lui proporţii, şi chiar şi 
cuvântul „divin” mi se pare ridicol de anemic acum când îl 
scriu. 

Magia unui trup încântător de femeie, vraja gingăşiei 
femeieşti au însemnat întotdeauna o putere căreia îmi era 
cu neputinţă să-i rezist; aici însă era vorba de însăşi 
frumuseţea personificată, întrupată, acel beau ideal6 din 
visele mele cele mai năstruşnice şi mai înflăcărate. 

Trupul, pe care forma lojii îmi permitea să-l văd aproape în 
întregime, era cu puţin peste înălţimea medie, şi dacă nu de 
tot, în orice caz aproape maiestuos. Rotunjimile-i perfecte, o 
anumită tournure7, erau de-a dreptul delicioase. Capul, 
vizibil doar din spate, rivaliza prin conturul lui cu acela al 
grecoaicei Psyche8, fiind mai curând pus în lumină decât 
umbrit de o bonetă elegantă din gaze aerienne9, care mă 
duse cu gândul la ventum textilem al lui Apuleius10. Braţul 
drept îi atârna peste balustrada lojii, desăvârşita-i simetrie 
înflorind fiecare nerv al fiinţei mele. Partea lui superioară 
era acoperită de una din mânecile largi şi desfăcute aflate 
acum la modă. Aceasta se întindea doar puţintel mai jos de 
cot. 

Sub ea purta o alta mai strâmtă, dintr-un material subţire, 
terminată cu o manşetă de dantelă bogată, ce se revărsa 
grațios peste încheietura mâinii, descoperindu-i doar 
degetele delicate, la unul dintre ele strălucind un inel de 
diamant care - am observat numaidecât - era de o valoare 
extraordinară. Admirabila rotunjime a încheieturii era bine 
evidenţiată de o brățară ce o încingea şi care era totodată 
împodobită şi închisă cu o splendidă agrafa din pietre 
preţioase, povestind în cuvinte inconfundabile despre 
bogăţia şi deopotrivă gustul rafinat ale purtătoarei. 

Am admirat această imperială apariţie cel puţin o jumătate 
de ceas, de parcă dintr-o dată aş fi fost preschimbat în 
stană de piatră; iar în acest răstimp am simţit întreaga forţă 


şi adevăr a tot ce s-a spus ori s-a cântat despre „dragostea 
la prima vedere”. Simţămintele mele erau complet diferite 
de oricare dintre trăirile mele de până atunci, fie şi în 
prezenţa celor mai celebre specimene de frumuseţe 
femeiască. O inexplicabilă şi - ceea ce sunt nevoit să 
consider - o magnetică simpatie de la suflet la suflet părea 
să-mi ţintuiască nu doar privirea, ci întreaga putere de 
cuget şi simţire asupra admirabilei făpturi din faţa mea. 

Vedeam, simţeam, ştiam că sunt îndrăgostit, profund, 
nebunegşte, irevocabil, iar aceasta înainte măcar să fi apucat 
să zăresc chipul persoanei iubite. Într-adevăr, atât de 
mistuitoare era pasiunea care mă consuma, încât înclin să 
cred că ea s-ar fi diminuat prea puţin, sau chiar deloc, dacă 
trăsăturile ei, încă nevăzute, s-ar fi dovedit dintre cele mai 
obişnuite, atât de contradictorie e natura singurei iubiri 
adevărate: dragostea la prima vedere, şi atât de puţin 
depinde ea de împrejurările exterioare, care numai par să-i 
dea naştere şi să o ţină în frâu. 

Pe când eram astfel căzut în admiraţia acestei splendide 
apariţii, un freamăt neaşteptat printre spectatori o făcu să- 
şi întoarcă niţel capul spre mine, astfel încât i-am zărit 
întreg conturul chipului. Frumuseţea lui depăşea chiar şi 
aşteptările mele, şi totuşi avea ceva ce mă dezamăgea, fără 
să fiu în stare să spun ce anume. Am spus „mă dezamăgea”, 
însă nu acesta-i cuvântul nimerit. Sentimentele mele erau 
senine şi deopotrivă exaltate, nutrite nu atât din elan, cât 
dintr-o stare de entuziasm reţinut, de tihnă însufleţită. 
Această stare de spirit se datora, poate, expresiei 
maiestuoase a chipului ei de madonă; şi totuşi am priceput 
numaidecât că ea nu putea izvori în întregime din asta. Era 
vorba de altceva, de un mister pe care nu-l puteam desluşi, 
de o anume trăsătură a privirii ei care, într-un fel, mă 
tulbura şi totodată îmi aţâţă enorm curiozitatea. De fapt, 
eram în acea stare de spirit anume care îl îndeamnă pe 
bărbatul tânăr şi sensibil la fapte dintre cele mai 
necugetate. Dacă doamna ar fi fost singură, neîndoielnic că 


aş fi pătruns în loja ei şi aş fi abordat-o, cu orice risc; însă, 
din fericire, dumneaei era însoţită de două persoane, un 
domn şi o femeie de o rară frumuseţe, din Câte se părea, cu 
câţiva ani mai tânără decât dânsa. 

Am tot copt în minte o mie şi unu de planuri prin care să 
pot fi prezentat cândva doamnei mai vârstnice, sau, în orice 
caz, să-i pot admira, pentru moment, mai de-aproape 
frumuseţea. Aş fi vrut să-mi schimb locul cu un altul mai 
aproape de dânsa, însă sala înţesată de lume făcea cu 
neputinţă acest lucru; şi, de la o vreme, regulile aspre ale 
modei interziceau categoric folosirea binoclului într-un caz 
precum acesta, chiar dacă aş fi avut norocul să am unul 
asupra mea; neavând însă niciunul, eram de-a dreptul 
disperat. 

Într-un târziu, m-am gândit să apelez la amicul meu. 

— Talbot, dumneata ai un binoclu, am zis. Dă-mi-l mie! 

— Un binoclu! Nici vorbă! Ce crezi c-aş putea face cu un 
binoclu? 

După care se întoarse nerăbdător spre scenă. 

— Dar, Talbot, am reluat, trăgându-l de mânecă, ascultă- 
mă, te rog. Vezi loja aia de lângă scenă? Colo! Nu, 
următoarea! Ai mai văzut vreodată o femeie atât de 
încântătoare? 

— Foarte frumoasă, fără îndoială, zise el. 

— Mă întreb cine ar putea fi? 

— Vai, în numele a tot ce-i îngeresc, nu ştii cine-i? Să n-o 
cunoşti înseamnă să fii dumneata însuţi un necunoscut. E 
celebra madame Lalande11, frumuseţea zilei par 
excellence, despre care vuieşte tot oraşul. 

Şi pe deasupra putred de bogată - văduvă - o partidă pe 
cinste, tocmai a descins de la Paris. 

— O cunoşti? 

— Da. Am onoarea asta. 

— N-ai vrea să mă prezinţi? 

— Desigur, cu cea mai mare plăcere. Când? 

— Mâine, la unu, am sătecautla B. 


— Foarte bine; iar acum fă bine şi ţine-ţi gura. 

În această privinţă am fost nevoit să ascult de sfatul lui 
Talbot; căci el rămase surd de-a binelea la orice altă 
întrebare ori propunere, preocupat fiind tot restul serii 
exclusiv de ceea ce se întâmpla pe scenă. 

În acest răstimp, îmi pironisem ochii asupra lui madame 
Lalande şi în cele din urmă am avut marele noroc să-i pot 
vedea întreg chipul. Era nespus de fermecător, lucru pe 
care, de bună seamă, mi-l spusese inima mai înainte, chiar 
dacă Talbot nu m-ar fi lămurit pe deplin asupra sa; şi totuşi 
acel ceva ininteligibil nu-mi dădea pace. Într-un târziu, am 
conchis că simţurile mele erau tulburate de un anume aer 
de gravitate, de tristeţe, sau, mai potrivit spus, de oboseală, 
care îi răpea ceva din tinereţea şi prospeţimea chipului, 
înzestrându-l în schimb cu o serafică blândeţe şi măreție, şi 
astfel, bineînţeles, făcându-l de zece ori mai interesant 
pentru temperamentul meu entuziast şi romantic. 

Pe când îmi delectam astfel ochii, în sfârşit am observat, 
străbătut de un fior adânc, dintr-o tresărire aproape 
imperceptibilă a femeii, că brusc devenise conştientă de 
focul din privirea mea. Eu însă eram absolut fascinat şi nu 
puteam să-mi dezlipesc ochii de ea nici măcar o clipă. Îşi 
întoarse faţa şi iarăşi văzui doar din spate conturul dăltuit 
al capului. 

După câteva minute, parcă mânată de curiozitatea de a 
vedea dacă mă mai uitam, îşi întoarse din nou faţa încetişor 
spre mine şi iarăşi întâlni privirea mea arzătoare. Ochii ei 
mari şi întunecaţi se plecară numaidecât şi o adâncă 
roşeaţă i se aşternu pe obraji. Dar ce uimit am fost văzând 
că a doua oară nu numai că nu-şi mai întoarce capul, ba 
chiar că-şi scoate de la brâu un lornion cu două lentile, îl 
înalţă, îl ajustează şi apoi mă priveşte prin el fix şi fără nici o 
jenă preţ de câteva minute. 

Trăsnetul să fi căzut la picioarele mele şi tot nu puteam fi 
mai năucit - doar năucit - nu jignit ori dezgustat, câtuşi de 
puţin, cu toate că un gest atât de temerar din partea 


oricărei alte femei ar fi putut jigni sau dezgusta. Toată 
treaba însă fusese făptuită cu atâta calm, cu atâta 
nonşalanţă, cu atâta cumpătare, pe scurt, cu un aer atât de 
vădit de aleasă creştere, încât nu se vedea nici urmă de 
obrăznicie şi singurele mele simţăminte fură de admiraţie şi 
de surpriză. 

Am observat că, înălţându-şi prima oară lornionul, păruse 
satisfăcută să mă cerceteze sumar şi că şi-l lăsase în jos, 
când deodată, parcă îmboldită de un alt gând, şi-l duse din 
nou la ochi, continuând să mă inspecteze cu multă băgare 
de seamă preţ de câteva minute, cel puţin cinci minute, 
sunt convins. 

Această acţiune, atât de neobişnuită într-un teatru 
american, atrase atenţia tuturor, iscând un freamăt difuz şi 
şoapte printre spectatori, lucruri care pentru moment mă 
puseră în încurcătură, dar care nu produseră nici un efect 
vădit asupra chipului doamnei Lalande. 

Satisfăcându-şi curiozitatea - dacă despre asta era vorba - 
lăsă jos lornionul şi-şi mută alene privirile din nou asupra 
scenei, având acum, ca şi mai înainte, profilul îndreptat 
spre mine. Continuam să o privesc întruna, cu toate că 
eram pe deplin conştient de gestul meu necuviincios. 

Observai de-ndată cum îşi schimbă încet şi uşor poziţia 
capului; şi curând m-am convins că, prefăcându-se că 
privea scena, doamna mă urmărea de fapt cu mult interes 
pe mine. E zadarnic să spun ce efect avu această purtare a 
unei femei atât de fascinante asupra cugetului meu 
impetuos. 

După ce mă cercetă astfel aproape un sfert de ceas, 
frumoasa destinatară a patimii mele i se adresă domnului 
care o însoțea şi, în timp ce-i vorbea, mi-am dat limpede 
seama, după privirile amândorura, că vorbeau despre mine. 

După ce-şi încheiară discuţia, madame Lalande se întoarse 
iar spre scenă, părând pentru câteva minute absorbită de 
spectacol. După această perioadă de timp însă, mă cuprinse 
un zbucium grozav văzând-o că-şi deschide pentru a doua 


oară lornionul ce-i atârna la brâu, se pune drept cu faţa 
spre mine, ca şi mai înainte şi, ignorând şoaptele reînnoite 
ale spectatorilor, mă măsoară din cap până-n picioare cu 
aceeaşi miraculoasă stăpânire de sine care înainte mă 
încântase şi-mi răscolise sufletul. 

Acest comportament extraordinar, care mă aruncă într-o 
stare de cumplită frământare, într-un delir absolut al iubirii 
în loc să mă descumpănească, îmi dădu puteri. În focul 
nebun al pasiunii mele, uitai totul, afară de prezenţa şi 
falnica frumuseţe a viziunii ce se înfăţişa privirii mele. 
Profitând de ocazie, când socotii că spectatorii erau cu totul 
absorbiți de spectacolul de operă, am prins la un moment 
dat privirile lui madame Lalande şi pe dată am schiţat un 
salut vag, însă mai presus de orice îndoială. 

Dânsa se făcu roşie ca racul, apoi îşi întoarse ochii, privi 
înjur încet şi cu sfială, vrând parcă să vadă dacă gestul meu 
cam nesăbuit fusese băgat în seamă, după care se aplecă 
spre domnul care şedea lângă dânsa. 

Mă simţeam acum groaznic de ruşinat de indecenţa pe 
care o comisesem şi nu mă aşteptam la nimic altceva decât 
să fiu pe dată demascat, pe când în creierul meu se derula 
cu repeziciune şi ameninţător imaginea unor pistoale în zori 
de zi. Numaidecât însă am avut o imensă uşurare văzând-o 
pe doamnă doar întinzându-i domnului de lângă ea 
programul, fără să scoată o vorbă; cititorul însă şi-ar putea 
face o idee vagă despre uimirea mea - stupefacţia mea - 
deliranta tulburare ce puse stăpânire pe inima şi pe sufletul 
meu când, în clipa imediat următoare, privind iarăşi pe furiş 
înjur, îşi aţinti ochii luminoşi cu totul şi stăruitor asupra alor 
mei şi pe urmă, cu un surâs uşor, care îi dezveli şiragul de 
dinţi sclipitori ca mărgăritarele, îşi înclină de două ori capul 
într-un mod cât se poate de vădit, limpede şi fără echivoc. 

E inutil, desigur, să mai zăbovesc asupra bucuriei, patimii, 
neţărmuritului extaz al inimii mele. Dacă a existat vreodată 
bărbat nebun de prea multă fericire, eu eram acela în acea 
clipă. lubeam. Era prima mea iubire - aşa simţeam eu. Era 


dragostea supremă, indescriptibilă. Era „dragostea la 
prima vedere” şi tot la prima vedere fusese ea apreciată şi 
împărtăşită. 

Da, împărtăşită. Cum şi de ce m-aş îndoi o clipă? Ce altă 
lămurire puteam găsi pentru o asemenea purtare din 
partea unei doamne aşa de frumoasă, aşa de bogată, 
evident aşa desăvârşită, cu aşa o creştere aleasă, cu aşa o 
poziţie înaltă în societate, în toate privinţele atât de 
respectabilă, cum eram eu convins că era madame 
Lalande? Da, mă iubea, răspundea avântului iubirii mele cu 
un avânt la fel de orb, sincer, tranşant, nestăpânit şi 
nemărginit ca al meu! Aceste delicioase închipuiri şi 
reflecţii fură însă întrerupte acum de căderea cortinei. 
Spectatorii se sculară în picioare şi imediat se iscă 
obişnuitul freamăt. Părăsindu-l în grabă pe Talbot, mă 
străduiam din răsputeri să ajung cât mai aproape de 
madame Lalande. Eşuând în treaba asta, din cauza forfotei, 
în cele din urmă am renunţat la urmărire şi mi-am îndreptat 
paşii spre casă, consolându-mă, în dezamăgirea mea că nu 
izbutisem nici măcar să-i ating tivul mantiei12, cu gândul că 
a doua zi aveam să fiu prezentat, potrivit uzanțelor, de 
către Talbot. 

Sosi până la urmă şi a doua zi; adică într-un târziu mijiră 
zorile după o îndelungă şi epuizantă noapte de nelinişte; şi 
după aceea orele până la „unu” se scurseră cu viteza 
melcului, terne şi fără număr. Dar chiar şi Istanbulul - se 
zice - trebuie să aibă un capăt, şi sosi şi sfârşitul acestei 
prelungite amânări. Bătu orologiul. Când se stinse şi ultimul 
ecou, intrai la 8. Şi întrebai de Talbot. 

— A ieşit, zise valetul, chiar valetul lui Talbot. 

— A ieşit! Am răspuns, dându-mă înapoi câţiva paşi 
împleticiţi. Îngăduie-mi să-ţi zic, băiete, că lucrul ăsta e cu 
totul imposibil şi irațional. 

Domnul Talbot n-a ieşit. Ce-ai vrut să zici? 

— Nimic, domnule: numai că domnul Talbot nu-i acasă. 
Asta-i tot. 


S-a dus călare până la S. Numaidecât după micul dejun şi 
a lăsat vorbă că va lipsi din oraş timp de o săptămână. 

Am rămas împietrit de oroare şi de furie. Mă chinuiam să-i 
răspund, însă limba refuza să-şi facă datoria. Într-un târziu, 
m-am întors pe călcâie, livid de mânie şi expediind în sinea 
mea întreaga stirpe a lui Talbot în cele mai întunecate 
cotloane ale Erebuluil 3. Era limpede că prevăzătorul meu 
amic, il fanatico, uitase cu totul de întâlnirea noastră, uitase 
de ea în chiar clipa când ne înţeleseserăm. De altfel, 
niciodată nu fusese dumnealui un bărbat care să se ţină 
morţiş de cuvânt. Nu mai era nimic de făcut, drept care, 
înăbuşindu-mi năduful cât puteam de bine, am început să 
colind străzile, negru de supărare, întrebând aiurea despre 
madame Lalande pe toţi cunoscuţii care se perindau în 
calea mea. Am aflat că din auzite o ştia toată lumea, mulţi 
din vedere, dar cum dânsa locuia în oraş doar de câteva 
săptămâni, foarte puţini pretindeau că ar fi cunoscut-o 
personal. Aceşti puţini însă, fiindu-i aproape străini, nu-şi 
permiteau sau nu voiau să facă oficiile de a mă prezenta 
într-o vizită de dimineaţă. Pe când în disperarea mea 
stăteam astfel de vorbă cu trei amici despre făptura care 
îmi cucerise cu totul inima, se nimeri ca tocmai această 
făptură să treacă pe lângă noi. 

— Pe viaţa mea, uite-o! Strigă unul dintre ei. 

— Nespus de frumoasă! Exclamă al doilea. 

— Un înger pe pământ! Zise al treilea. 

Mă uitai şi eu; şi într-o trăsură deschisă ce se apropia de 
noi agale din susul străzii şedea încântătoarea apariţie de la 
Operă, alături de cucoana mai tânără care ocupase un 
fotoliu în loja ei. 

— Însoţitoarea ei se ţine şi dânsa grozav de bine, zise cel 
ce vorbise primul dintre cei trei. 

— Uimitor! Spuse al doilea; un aer încă sclipitor; dar arta 
face minuni. Pe cuvântul meu, arată mai bine decât la Paris 
în urmă cu cinci ani! O femeie încă frumoasă, nu crezi, 
Froissart? Simpson, vreau să zic. 


— Încă? Am spus; şi de ce n-ar fi? Dar în comparaţie cu 
amica ei e ca o feştilă faţă de luceafărul de seară, ca un 
licurici faţă de Antares14. 

— Ha! Ha! Ha! Zău, Simpson, te pricepi minunat să faci 
descoperiri, adică descoperiri originale! 

Şi aici ne despărţirăm, pe când unul dintre cei trei se 
porni să fredoneze o arie veselă, din care nu am reţinut 
decât stihurile: 

Ninon, Ninon, Ninon, a bas - 

A bas Ninon De L'Enclos! 15 

În răstimpul acestei scurte scene însă, un singur lucru avu 
darul să mă consoleze enorm, deşi hrănea patima de care 
eram mistuit. Când caleaşca lui madame Lalande trecu prin 
faţa grupului nostru, observai că mă recunoscuse; ba mai 
mult, mă blagoslovi cu surâsul cel mai serafic din câte se 
pot imagina - o recunoaştere fără nici o umbră de îndoială. 

Cât despro faptul de a-i fi prezentat, eram nevoit să 
abandonez orice speranţă piua etfnd Talbot nu găsea de 
cuviinţă să revină de la ţară. În acest răstimp, frecventam 
asiduu orice local de distracţie onorabil; şi, în sfârşit, la 
teatrul unde o văzusem prima oară am avut fericirea 
supremă de a o întâlni şi de a schimba cu ea din nou câteva 
priviri. Acest lucru însă nu s-a petrecut decât după ce se 
scurseseră două săptămâni. În vremea aceasta îl căutasem 
pe Talbot în fiecare zi la hotel şi în fiecare zi mă apuca un 
spasm de furie la veşnicul „încă n-a venit acasă!” al 
valetului său. 

În seara aceea eram, aşadar, într-o stare vecină cu 
nebunia. Madame Lalande, din câte mi se povestise, era 
pariziană - sosise nu demult de la Paris - n-ar fi putut ea să 
se întoarcă pe neaşteptate? 

— Să se întoarcă înainte ca Talbot să revină - şi oare n-aş fi 
putut astfel să o pierd pentru totdeauna? Un gând prea 
cumplit ca să-l pot îndura. Şi fiindcă era în joc fericirea mea 
viitoare, mi-am propus să iau o decizie bărbătească, într-un 
cuvânt, după sfârşitul piesei, am urmărit-o pe doamna 


aceasta până la dânsa acasă, mi-am notat adresa şi a doua 
zi dimineaţa i-am trimis o scrisoare lungă şi elaborată în 
care mi-am vărsat toată inima. 

I-am vorbit curajos, deschis - într-un cuvânt, i-am vorbit cu 
patimă. Nu i-am ascuns nimic, nici chiar slăbiciunea mea. I- 
am amintit împrejurările romantice ale primei noastre 
întâlniri, chiar şi privirile schimbate între noi. Am mers 
până acolo încât să-i mărturisesc că eram convins de 
dragostea ei, oferindu-i această convingere şi focul pasiunii 
mele ca două scuze ale purtării mele, altminteri 
impardonabilă. Ca o a treia scuză, i-am vorbit de teama mea 
că va părăsi oraşul înainte să am ocazia să-i fiu prezentat 
oficial. Am încheiat cea mai înfocată şi mai entuziastă 
epistolă din câte s-au scris vreodată cu o declaraţie onestă 
despre situaţia mea socială, despre averea mea, oferindu-i 
inima şi mâna mea. 

În agonia speranţei, am aşteptat răspunsul. După ceea ce 
mi se păru a fi un veac, el sosi. Da, într-adevăr sosi. Oricât 
de romantic ar părea totul, am primit într-adevăr o 
scrisoare de la madame Lalande, frumoasa, bogata, 
idolatrizata madame Lalande. Ochii - ochii ei magnifici nu-i 
dezminţiseră nobila-i inimă. Ca o adevărată franţuzoaică ce 
era, se supusese imperativelor sincere ale cugetului, 
impulsurilor generoase ale firii ei, dispreţuind prefăcătoriile 
convenţionale ale lumii. Nu-mi desconsiderase propunerile. 
Nu se refugiase în tăcere. IWmi returnase scrisoarea 
nedesfăcută. Ba chiar îmi trimisese, ca răspuns, una scrisă 
cu degetele ei desăvârşite. Iat-o: 

Monsieur Simpson va ierta pe mine pentru că eu nu 
compus în limbă minunată a patriei lui aşa bine cum se 
poate. Eu numai curând venit şi nu avut ocaziunea pentru a 
studia pe ea. 

Cu acest scuz pentru ma maniere, acum eu voi spune, 
helas! Monsieur Simpson a ghicit numai adevăr. Trebuie eu 
spun mai mult? Helas! Nu sunt eu gata a spune prea mult? 

Eugenie Lalande. 


Am sărutat de un milion de ori acest bileţel pătruns de 
nobleţo şi am comis, fără îndoială, din pricina lui, o mie de 
alte năzbâtii ce scapă acum memoriei mele. Cu toate 
acestea, Talbot nu mai venea. Vai! 

De-ar fi putut să-şi facă până şi cea mai vagă idee despre 
suferinţa pe care lipsa lui o prilejuia amicului său, n-ar fi 
sărit oare firea lui simţitoare numaidecât în ajutorul meu? 
Cu toate acestea, nu venea! I-am scris. 

Mi-a răspuns. Era reţinut de nişte afaceri urgente, însă 
avea să revină curând. Mă ruga să nu fiu nerăbdător, să-mi 
strunesc elanul, să citesc cărţi ce alină sufletul, să nu beau 
nimic mai tare decât Hock16 şi să-mi caut consolarea în 
filosofie. Imbecilul! Dacă nu putea veni el însuşi, de ce, în 
numele raţiunii, n-ar fi putut să anexeze o scrisoare de 
prezentare? 

I-am scris din nou, rugându-l să-mi trimită una degrabă. 
Scrisoarea mi-o returnă însuşi valetul, cu următoarea 
însemnare, notată cu creionul. 

Nemernicul îşi urmase stăpânul la ţară: 

Plecat din S. Ieri, în direcţie necunoscută, n-a zis încotro, 
nici când vine înapoi, drept care am crezut de cuviinţă să 
înapoiez scrisoarea, cunoscându-vă scrisul şi că domnul 
este mereu mai mult sau mai puţin grăbit. 

Al dumneavoastră cu sinceritate, STUBBS. 

E inutil să spun că după asta i-am trimis atât pe stăpân, 
cât şi pe lacheu la toţi zeii gheenei; dar nu-mi era de mare 
folos supărarea şi nici lamentările nu-mi aduceau câtuşi de 
puţin consolare. 

Mai aveam însă o resursă: firea mea curajoasă. Până acum 
mă slujise cu credinţă, şi atunci am decis să mă folosesc de 
ea până la capăt. De altminteri, după corespondenţa 
schimbată între noi, ce act de impoliteţe aş ft putut comite, 
în limitele cuvenite, care să fie privit ca atare de către 
madame Lalande? De la chestia cu scrisoarea, m-am apucat 
să-i supraveghez locuinţa şi astfel am aflat că pe la asfinţit 
avea obiceiul să iasă la plimbare, însoţită doar de un negru 


în livrea, într-un parc public spre care dădeau ferestrele ei. 
Aici, printre arborii luxurianţi şi umbroşi, în lumina cenuşie 
a unei splendide seri din miez de vară, am prins ocazia să o 
abordez. 

Ca să-l păcălesc mai bine pe slujitorul care o însoțea, am 
procedat cu siguranţa de sine a unei vechi şi apropiate 
cunoştinţe. Cu o prezenţă de spirit cu adevărat pariziană, 
dânsa s-a prins numaidecât şi în semn de salut mi-a întins o 
mânuţă absolut fermecătoare. Valetul a rămas degrabă în 
urmă; şi atunci, cu inimile preapline şi gata să se reverse, 
am sporovăit pe îndelete şi fără oprelişti despre iubirea 
noastră. 

Întrucât madame Lalande vorbea engleza chiar mai pujin 
fluent decât scria, conversaţia noastră avu loc inevitabil în 
franceză. În această dulce limbă, atât de adecvată 
pasiunilor, dădui frâu liber nestăvilitului entuziasm al firii 
mele şi cu întreaga elocinţă de care dispuneam o implorai 
să consimtă la căsătoria noastră grabnică. 

Această nerăbdare o făcu să surâdă. Îmi aminti de vechea 
poveste a bunei-cuviinţe - acea gogoriţă care îi 
îndepărtează pe atâţia de la fericire până când şansa 
fericirii dispare pentru totdeauna. Îmi zise că le 
împărtăşiHcm prietenilor mei într-un mod cât se poate de 
imprudent dorinţa mea de a face cunoştinţă cu dânsa, 
reieşind astfel faptul că n-o cunoşteam şi nemaiputând 
astfel să tăinuim data primei noastre întâlniri. 

Şi apoi, îmbujorându-se, îmi dădu de înţeles că această 
dată avusese loc prea de curând. A ne căsători imediat ar fi 
un lucru deplasat, ar fi nelalocul său, ar fi outre17. Toate 
acestea le spuse cu un aer de încântătoare naivete, care mă 
subjugă şi totodată mă întrista şi mă convinse. 

Merse chiar până acolo încât să mă acuze, râzând, de 
nechibzuinţă, de imprudenţă. Îmi ceru să-mi amintesc că eu 
nici măcar nu ştiam cine era dânsa, care erau 
perspectivele, relaţiile, poziţia ei în societate. 


Suspinând, mă rugă să chibzuiesc la propunerea mea, 
denumindu-mi dragostea o orbire, un foc de paie, o iluzie 
sau o toană de moment, o plăsmuire nestatornică şi fără 
temei a imaginaţiei mai curând decât a inimii. Rostea aceste 
lucruri pe când umbrele dulcelui asfinţit se adunau 
întunecate, tot mai întunecate, în jurul nostru - şi atunci, cu 
o blândă apăsare a mâinii ei de zână nărui, într-o singură şi 
gingaşă clipă, întregul eşafodaj de argumente pe care-l 
înălţase. 

I-am răspuns cât am putut de bine, cum i-ar putea 
răspunde doar un îndrăgostit lulea. I-am vorbit pe îndelete 
şi cu ardoare despre iubirea, devotamentul meu, despre 
neasemuita ei frumuseţe şi despre admiraţia mea înfocată. 
În final, am zăbovit cu o elocventă energie asupra 
pericolelor ce însoțesc calea iubirii, acea cale a iubirii 
adevărate ce n-a fost nicicând netedă, conchizând astfel 
asupra neîndoioasei primejdii de a prelungi inutil această 
cale. 

Acest din urmă argument păru într-un târziu să mai 
atenueze din severitatea hotărârii ei. Parcă se înduplecase; 
dar mai era un obstacol, zise ea, pe care era convinsă că 
nu-l luasem destul în considerare. Era vorba de un aspect 
delicat, mai ales pentru o femeie. Amintind de el, vădea că 
trebuie să-şi sacrifice sentimentele; pentru mine însă 
merita făcut orice sacrifiu. Pomeni în treacăt de vârstă. 
Realizam eu oare, îmi dădeam eu seama pe deplin de 
discrepanţa dintre noi? Faptul că vârsta bărbatului o 
întrece pe cea a soţiei sale cu câţiva ani, ba chiar cu 
cincisprezece sau douăzeci, e recunoscut de toată lumea ca 
fiind admisibil şi, într-adevăr, ca fiind chiar lucrul potrivit; 
dumneaei însă dintotdeauna împărtăşise credinţa că anii 
soţiei n-ar trebui niciodată să-i depăşească pe cei ai soţului 
ei. O asemenea discrepanţă, atât de nefirească, a dat 
naştere prea adesea - vai! 

— Unei vieţi nefericite. Ei bine, ea era conştientă că vârsta 
mea nu depăşea douăzeci şi doi de ani; iar eu, dimpotrivă, 


poate nu ştiam că anii iubitei mele Eugenie se întindeau 
considerabil peste această sumă. 

Din toate acestea se degajau o nobleţe sufletească, o 
candoare plină de demnitate, care mă încântau, mă vrăjeau, 
mă înlănţuiau de-a pururi. 

Cu greu îmi puteam înfrâna avântul năvalnic ce mă 
stăpânea. 

— Scumpa mea Eugenie, am strigat, ce sunt toate 
lucrurile astea de care-mi vorbeşti? Vârsta ta o întrece pe a 
mea doar cu câţiva ani. Şi ce dacă? Datinile lumii sunt tot 
atâtea neghiobii convenţionale. Pentru cei care se iubesc ca 
noi, în ce fel se deosebeşte un an de o oră? Spui că am 
douăzeci şi doi; recunosc: la drept vorbind, ai putea spune 
de-acum la fel de bine că am douăzeci şi trei. lar dumneata, 
draga mea Eugenio, trebuie că ai adunat nu mai mult de... 
ai adunat nu mai mult de... Nu mai mult de... De. De. 

Aici m-am oprit o clipă, aşteptând ca madame Lalande să 
mă întrerupă, dându-mi adevărata ei vârstă. O franţuzoaică 
însă rareori e directă şi mereu are, ca răspuns la vreo 
întrebare incomodă, câte o mică replică iscusită de-a ei. În 
împrejurarea de faţă, Eugenie, care preţ de câteva clipe 
păruse să caute ceva la sân, în cele din urmă lăsă să-i cadă 
în iarbă o miniatură pe care o ridicai numaidecât şi i-o 
dădui. 

— Păstreaz-o! Spuse ea, cu unul dintre surâsurile ei cele 
mai fermecătoare. Păstreaz-o de dragul meu, de dragul 
celei pe care o reprezintă mult prea măgulitor. În plus, pe 
spatele acestui flecuşteţ vei descoperi poate chiar 
amănuntul pe care se pare că-l doreşti. Acum, bineînţeles, e 
cam întuneric, dar o să-l poţi cerceta pe îndelete mâine 
dimineaţă. 

Deocamdată, astă-seară mă vei însoţi până acasă. Amicii 
mei vor da o mică serată muzicală1 8. Pot să-ţi promit şi 
nişte cântece grozave. Noi, francezii, nu suntem chiar atât 
de scrupuloşi ca voi, americanii, şi n-o să am nici o 


dificultate în a te băga pe şest, ca o veche cunoştinţă de-a 
mea. 

Cu asta, mă luă de braţ şi am condus-o până acasă. Casa 
era destul de arătoasă şi, socot eu, mobilată cu bun-gust. 
Cât despre asta însă, nu sunt cel mai îndreptăţit să judec; 
căci se întunecase când am ajuns şi în locuinţele 
americanilor mai înstăriți, cât ţine căldura verii, luminile îşi 
fac rareori apariţia acum, în cea mai plăcută perioadă a 
zilei. La vreo oră după sosirea mea, desigur, fu aprinsă o 
singură lampă Argand, cu abajur19, în salonul principal; şi 
astfel putui vedea că apartamentul era aranjat cu deosebit 
gust, ba chiar cu lux; însă alte două încăperi ale locuinţei, şi 
în care se strânsese majoritatea musafirilor, rămaseră pe 
toată durata serii într-o foarte agreabilă obscuritate. Iată 
un obicei bine chibzuit, permițându-le invitaţilor să aleagă 
măcar între lumină şi umbră, un obicei pe care prietenii 
noştri de peste ocean ar face bine să-l adopte numaidecât. 

Seara astfel petrecută fu indiscutabil cea mai plăcută din 
viaţa mea. Madame Lalande nu supraestimase capacităţile 
muzicale ale prietenilor ei; iar ariile auzite aici nu le mai 
auzisem întrecute niciodată în vreun cerc monden, afară 
doar de Viena. Instrumentiştii erau numeroşi şi extrem de 
talentaţi. Vocaliştii erau în majoritatea lor femei, şi nu era 
unul care să cânte mai puţin decât bine. Într-un târziu, la 
solicitarea energică pentru „doamna Lalande”, ea se ridică 
numaidecât, fără sfială sau pic de afectare, de pe chaise 
longue-ul pe care şezuse lângă mine şi, urmată de unul sau 
doi gentlemani şi de prietena ei de la Operă, se îndreptă 
spre pianul din salonul principal. Aş fi însoţit-o şi eu, dar 
socoteam că, date fiind împrejurările aducerii mele în casă, 
era mai bine să rămân neobservat acolo unde mă aflam. Am 
fost astfel lipsit de plăcerea de a o vedea, deşi nu şi de 
aceea de a o auzi cântând. 

Impresia pe care dânsa o produse asupra auditoriului 
părea de-a dreptul electrizantă; însă efectul asupra mea fu 
şi mai puternic. Nu ştiu cum aş putea să-l descriu mai 


adecvat. El se datora în parte, fără îndoială, sentimentului 
de iubire de care eram cuprins; dar mai ales convingerii 
molo cât priveşte sensibilitatea extraordinară a cântăreţei. 

E cu neputinţă ca arta să poată da o mai păâtimaşă 
expresivitate unei arii sau unui recitativ. Interpretarea 
romanţei din Otello20, tonul imprimat cuvintelor „Sul mio 
sasso” în Capuletti21 îmi mai răsună încă în amintire. 
Notele ei joase erau absolut miraculoase. Vocea ei 
cuprindea trei octave complete, întinzându-se de la re de 
contraltă până la re acut de soprană şi, deşi îndeajuns de 
puternică încât să umple San Carlos22, executa cu cea mai 
fină precizie orice parte dificilă a compoziţiei vocale, game 
ascendente şi descendente, cadenţe şi fiorituri23. În finalul 
Somnambulei24 izbuti un efect absolut remarcabil la 
cuvintele: 

Ah! Non giunge uman pensiero Al contento ond' io son 
piena.25 

Aici, imitând-o pe Malibran26, modifică fraza originală a 
lui Bellini, astfel încât vocea să-i coboare până la sol în 
registrul tenorului, după care, printr-o trecere rapidă, îl luă 
pe sol superacut, din partea de sus a portativului, sărind 
peste un interval de două octave. 

Ridicându-se de la pian după aceste miracole de execuţie 
vocală, îşi reluă locul alături de mine, moment în care îmi 
exprimai, în cuvinte pătrunse de cel mai adânc entuziasm, 
încântarea faţă de măiestria ei. Nu-i spusei nimic despre 
surprinderea mea şi totuşi eram sincer surprins, căci o 
anume slăbiciune, mai bine zis o anume nesiguranţă pe 
care glasul ei tremurător o trăda în conversaţia obişnuită, 
mă făcuse să bănuiesc că, în ce priveşte cântatul, nu avea 
cine ştie ce aptitudini deosebite. 

Vorbirăm acum îndelung şi cu patos, fără întreruperi, 
complet deschişi unul faţă de celălalt. Mă rugă să-i 
istorisesc multe dintre întâmplările anterioare ale vieţii 
mele şi ascultă cu sufletul la gură fiecare cuvânt din cele 
istorisite. Nu-i ascunsei nimic - simţeam că n-am dreptul să 


ascund nimic iubirii ei încrezătoare. Încurajat de candoarea 
ei în treaba delicată a vârstei, intrai cu perfectă sinceritate 
nu doar în relatarea amănunţită a multor şi neînsemnatelor 
mele cusururi, dar făcui o mărturisire completă asupra 
acelor defecte morale, ba chiar fizice, a căror divulgare, 
necesitând mai abitir curaj, e cu mult mai sigur o dovadă de 
iubire. Îi amintii de năzbâtiile mele din facultate, 
ciudăţeniile, petrecerile, datoriile, amorurile mele. Mersei 
până acolo încât să-i vorbesc de o tuse cu febră uşoară ce 
mă supărase oarecând, de un reumatism cronic, de un 
acces de gută ereditară şi, la urmă, de incomoda şi 
dezagreabila slăbiciune a ochilor mei, până acum însă 
ascunsă cu mare grijă. 

— Cât despre acest din urmă aspect, zise madame Lalande 
râzând, cu siguranţă, te-ai cam grăbit cu mărturisirea; căci, 
fără ea, recunosc că nimeni nu te-ar fi acuzat de acest 
delict. Apropo, continuă ea, îţi mai aminteşti - şi aici mi se 
păru, chiar şi în obscuritatea încăperii, că obrajii i se 
îmbujorară foarte vizibil - îţi mai aminteşti, mon cher ami, 
de acest mic ajutor ocular ce-mi atârnă acum la gât? 

Pe când vorbea, răsucea între degete acelaşi lornion ce-mi 
produsese atâta tulburare la Operă. 

Vai! Şi încă foarte bine! Am exclamat, strângând cu 
pasiune mâna delicată ce-mi oferea ochelarii ca să-i 
inspectez. 

Alcătuiau o jucărie complexă şi magnifică, bogat gravată şi 
filigranată, sclipind de pietre preţioase de care, chiar şi în 
lumina chioară, nu se putea să nu-mi dau seama că erau de 
mare valoare. 

— Eh bien, mon ami, reluă ea cu un oarecare 
empressement2 7 care, la drept vorbind, mă surprinse, eh 
bien, mon ami, mi-ai cerut cu ardoare o favoare pe care ai 
binevoit s-o numeşti nepreţuită. Mi-ai cerut mâna, chiar 
pentru a doua zi. Dacă aş ceda rugăminţilor dumitale - şi, 
aş putea adăuga, imboldului propriei mele inimi - n-aş fi 


oare îndreptăţită să-ţi solicit în schimb un mic, un foarte 
mic hatâr? 

— Numeşte-l! Exclamai eu cu o energie ce aproape că 
atrase asupra noastră luarea-aminte a celor de faţă, şi doar 
prezenţa lor mă împiedică să mă arunc impetuos la 
picioarele ei. 

— Numeşte-l, draga mea Eugenie, numeşte-l, iubita mea! 
Numeşte-l! Dar, vai! E dăruit deja înainte de a fi numit. 

— Atunci, mon ami, spuse ea, de dragul acelei Eugenie pe 
care o iubeşti, trebuie să-ţi învingi acea măruntă slăbiciune 
despre care-mi mărturiseai mai devreme - acea slăbiciune 
mai mult morală decât fizică - şi care, ţin să te asigur, e atât 
de nepotrivită cu noblețea firii tale adevărate, atât de 
departe de candoarea caracterului tău obişnuit, şi care, 
dacă-i lăsată să te mai domine, cu siguranţă te va băga, mai 
devreme sau mai târziu, într-o belea cât se poate de 
dezagreabilă. Trebuie să învingi, de dragul meu, orgoliul ce 
te îmboldeşte, cum singur recunoşti, să negi, tacit sau 
implicit, boala ochilor dumitale; căci, la drept vorbind, 
dumneata negi această infirmitate atunci când refuzi să 
apelezi la mijloacele obişnuite care ar putea-o uşura. Mă vei 
înţelege, aşadar, când îţi spun că aş vrea să porţi ochelari: 
ah! Taci! Ai consimţit deja să-i porţi, de dragul meu. Trebuie 
să accepţi jucărioara pe care o ţin acum în mână şi care, 
deşi un admirabil ajutor pentru văz, nu are, de fapt, o 
valoare prea mare ca giuvaer. Observă că, printr-o mică 
modificare - aşa sau aşa - ea poate fi adaptată pentru ochi 
sub formă de ochelari, ori purtată în buzunarul vestei ca 
lornion. Dar ai consimţit deja să o porţi, de dragul meu, 
îndeobşte în primul fel. 

Rugămintea aceasta - se cade oare s-o mărturisesc? 

— Mă tulbură nu în mică măsură. Condiţia de care însă era 
legată bineînţeles că înlătură din discuţie orice şovăială. 

— S-a făcut! Am strigat cu tot entuziasmul de care eram în 
stare în acel moment. S-a făcut! Accept cu cea mai mare 
bucurie. Sacrific orice sentiment de dragul tău. În seara 


asta voi purta acest scump lornion ca lornion, chiar pe 
inima mea; însă o dată cu zorii dimineţii ce-mi va dărui 
plăcerea de a te numi soţia mea, am să-l pun pe... pe nas, şi 
apoi am să-l port acolo de-a pururi, în modul mai puţin 
romantic şi mai puţin distins, dar cu siguranţă mai util, pe 
care-l doreşti. 

Discuţia noastră se mută acum asupra detaliilor privind 
pregătirile pentru a doua zi. Talbot - aflai de la logodnica 
mea - tocmai se întorsese în oraş. Trebuia să-l văd 
numaidecât şi să fac rost de o trăsură. Petrecerea28 nu 
avea cum să se încheie înainte de două; iar la ora aceea 
vehiculul trebuia să fio la poartă; răstimp în care, în forfota 
iscată de plecarea miisnfirilor. Madnmo Lalande putea cu 
uşurinţă să se urce în el pe neobservate. Trebuia apoi să 
mergem la locuinţa unui preot, care ne aştepta; acolo urma 
să ne căsătorim, să ne despărţim de Talbot şi să plecăm 
într-o scurtă călătorie pe coasta de est, lăsând lumea 
mondenă de acasă să facă orice comentarii va fi dorit 
asupra evenimentului. 

După ce plănuiserăm toate acestea, îmi luai degrabă 
rămas-bun şi plecai în căutarea lui Talbot, însă pe drum nu 
mă putui abţine să nu intru într-un local, cu gând să 
cercetez miniatura; şi făcui acest lucru cu ajutorul vârtos al 
ochelarilor. Chipul era de o frumuseţe extraordinară! Acei 
ochi mari şi luminoşi! Acel nas mândru, grecesc! Acele 
cosiţe negre, învoalte! „Ah”, am exclamat, în culmea 
bucuriei, „iată cu adevărat icoana vie a iubitei mele!” 
întorcând-o, descoperii cuvintele: „Eugenie Lalande, la 
vârsta de douăzeci şi şapte de ani şi şapte luni”. 

Îl găsii pe Talbot acasă şi numaidecât îl pusei la curent cu 
marele meu noroc. Se arătă din cale-afară de uimit, de 
bună seamă, însă mă felicită extrem de cordial şi-mi oferi 
tot sprijinul de care era în stare, într-un cuvânt, isprăvirăm 
pregătirile ca la carte; şi la două dimineaţa, exact la zece 
minute după ceremonie, mă trezii într-un cupeu, alături de 
madame Lalande - mai bine zis doamna Simpson - şi gonind 


cu mare iuţeală afară din oraş, în direcţia nord-est cart- 
nord. 

Talbot hotărâse pentru noi ca, întrucât urma să rămânem 
treji toată noaptea, să facem primul popas în C, sat la vreo 
douăzeci de mile de oraş, iar acolo să luăm micul dejun şi să 
ne odihnim puţintel înainte să purcedem la drum. La patru 
fix, aşadar, cupeul trase în faţa porţii hanului cel mai de 
vază din sat. O ajutai pe adorata mea soţie să iasă şi 
comandai pe loc dejunul. În acest răstimp furăm poftiţi într- 
un mic salon şi ne aşezarăm. 

Se crăpase de ziuă, deşi nu se luminase încă de-a binelea; 
şi în timp ce priveam fermecat îngerul de lângă mine, brusc 
îmi trecu prin minte gândul straniu că, de când făcusem 
cunoştinţă cu vestita frumuseţe a lui madame Lalande, era 
într-adevăr primul prilej când aveam plăcerea de a cerceta 
mai îndeaproape acea frumuseţe la lumina zilei. 

— Iar acum, mon ami, zise ea, luându-mi mâna şi 
întrerupând şirul reflecţiilor mele, iar acum, mon cher ami, 
de când suntem indisolubil legaţi unul de altul, de când am 
cedat rugăminţilor tale pătimaşe şi mi-am îndeplinit partea 
mea din înţelegerea noastră, presupun că n-ai uitat că şi 
dumneata trebuie să-mi faci o mică favoare... O mică 
promisiune pe care ai de gând s-o ţii! Ah! Să văd! Să-mi 
amintesc! Da! Îmi aduc foarte bine aminte cuvintele exacte 
ale promisiunii pe care ai făcut-o dragei tale Eugenie seara 
trecută. Ascultă! Ai zis aşa: „S-a făcut! Accept cu cea mai 
mare bucurie. Sacrific orice sentiment de dragul tău. În 
seara asta voi purta acest scump lornion ca lornion, chiar 
pe inima mea; însă o dată cu zorii dimineţii ce-mi va dărui 
plăcerea de-a te numi soţia mea, am să-l pun pe... pe nas, şi 
apoi am să-l port acolo de-a pururi, în modul mai puţin 
romantic şi mai puţin distins, dar cu siguranţă mai util, pe 
care-l doreşti”. Scumpul meu soţ, astea au fost cuvintele 
exacte, nu-i aşa? 

— Întocmai, am zis, ai o memorie excelentă şi, bineînţeles, 
frumoasa mea Eugenie, n-am câtuşi de puţin intenţia de a 


mă eschiva de la împlinirea promisiunii cu totul 
neînsemnate pe care ele o cuprind. Uite! Priveşte! Îmi vin 
bine, destul de bine, nu-i aşa? 

Iar aici, potrivind lentilele în forma lor obişnuită de 
ochelari, le pusei cu băgare de seamă la locul cuvenit, în 
timp ce madame Simpson, aranjându-şi pălăria şi 
încrucişându-şi braţele, se proţăpi în fotoliu într-o poziţie 
cam rigidă şi băţoasă şi, la drept vorbind, oarecum lipsită 
de demnitate. 

— Doamne sfinte! Am exclamat chiar în clipa în care rama 
ochelarilor se sprijinea pe nasul meu. Valeu! Doamne sfinte! 
Care o fi necazul cu ochelarii ăştia? 

Şi scoţându-i iute, îi ştersei atent cu o batistă de mătase şi- 
i pusei iarăşi la loc. 

Dacă însă în primul moment se petrecuse ceva ce-mi 
prilejui mirarea, în cel de-al doilea, mirarea se prefăcu în 
uimire; iar uimirea aceasta era profundă, era extremă, într- 
adevăr, aş putea spune că era de-a dreptul oribilă. În 
numele a tot ce-i hidos, ce-o fi însemnând asta? 

Puteam oare să-mi cred ochilor? Puteam? Aceasta era 
întrebarea. Să fie ăsta... Să fi ăsta... Să fie ăsta ruj? Şi să fie 
astea... Să fie astea... Să fie astea zbârcituri pe chipul lui 
Eugenie Lalande? Şi, o, pe Jupiter! Şi pe toţi zeii şi zeițele 
mari şi mici! Ce... Ce... Ce s-a întâmplat cu dinţii ei? Zvârlii 
cu putere ochelarii jos şi, ţâşnind în picioare, rămăsei 
ţeapăn în mijlocul podelei, fixând-o pe doamna Simpson cu 
privirea, cu mâinile în şolduri, rânjind şi spumegând, dar în 
acelaşi timp mut de-a binelea, copleşit de mânie şi teroare. 

Acum, am spus deja că madame Eugenie Lalande, adică 
Simpson, vorbea engleza doar cu puţin mai bine decât o 
scria: şi din acest motiv, pe bună dreptate, nici nu încercase 
vreodată s-o folosească în ocaziile obişnuite. Dar mânia o 
poate împinge pe o doamnă să treacă de orice limită; iar în 
cazul de faţă o împinse pe doamna Simpson până la limita 
extraordinară de a încerca să susţină o conversaţie într-o 
limbă pe care n-o înţelegea prea bine. 


— Bien, monsieur, zise ea, după ce mă cercetă cu aparentă 
uimire preţ de câteva clipe, bien, monsieur! Ce atunci? Ce 
problemă acum? 

V-a molipsit „danţul Sfântului Vitus?”29 Dacă nu plăceţi pe 
mine, de ce cumpărat pisica în traistă? M 

— Tu, japiţă! Am îngăimat, cu răsuflarea tăiată. Tu, tu, 
hoaşcă bătrână şi afurisită! 

— Oaşcă? Bătrână? Eu nu aşa tare bătrână, la drept 
vorbă! Eu niciuna zi mai mult de optzeci şi doi. 

— Optzeci şi doi! Am icnit, sprijinindu-mă de perete. 
Optzeci şi două de sute de mii de babuini! Miniatura zicea 
douăzeci şi şapte de ani şi şapte luni! 

— Bien înţeles! Întocmai! Foarte just! Însă, în fapt, 
portretul făcut cincizeci şi cinci ani în urmă. Când căsătorit 
cu soţul doi, monsieur Lalande, făcut la timpul acel 
portretul pentru fiica mea de la soţul primul, monsieur 
Moissart. 

— Moissart! Am gemut. 

— Da, Moissart! Zise ea, maimuţărindu-mi pronunția, care, 
drept să spun, nu era una dintre cele mai reuşite. Şi care 
problema? Ce ştii dumneata de Moissart? 

— Nimic, scorpie bătrână, nu ştiu absolut nimic despre el; 
doar că am avut odată un străbun cu numele ăsta. 

— Numele ăsta! Şi ce-ai de spus de numele ăsta? Nume 
tare bun. Şi şi Voissart e nume tare bun. Fiica mea, 
mademoiselle Moissart, căsătorit cu un monsieur Voissart; 
şi amândouă nume tare respectables. 

— Moissart! Exclamai. Şi Voissart! Cum? Ce vrei să zici? 
— Ce vreau să zici? Zic Moissart şi Voissart; şi în această 
chestion zic şi Croissart şi F'roissart, dacă eu cred că e bun 
să zic. Fiica fiicei mele, mademoiselle Voissart, căsătorit cu 

un monsieur Croissart, şi apoi iar nepoata fiicei mele, 
mademoiselle Croissart, căsătorit cu un monsieur Froissart, 
şi cred că nu spui că ăsta nu e nume tare respectable. 

— Froissart! Îngăimai, simțind că mă ia cu leşin. Cum? 
Fireşte că nu vrei să spui Moissart şi Voissart şi Croissart şi 


Froissart? 

— Da! Răspunse ea, lăsându-se pe spate în fotoliu şi 
întinzându-şi picioarele cât erau de lungi. Da, Moissart şi 
Voissart şi Croissart şi Froissart. Dar monsieur Froissart, el 
era un tare mare ce la voi se numeşte idiot - un tare mare 
imbecil, ca şi dumneata, pentru că lăsat la belle France şi 
venit în America asta stupid, şi când venit aici, avut un băiat 
tare, tare stupid, aşa auzit, deşi nu avut înckplaisir să 
întâlnesc cu dânsul, nici eu, nici companioana meu, 
madame Stăphanie Lalande. 

Dânsul are numele de Napoleon Bonaparte Froissart şi 
cred că veţi spune că nici ăsta nu e nume tare respectable. 

Fie întinderea, fie natura acestei discuţii avu efectul de a-i 
produce doamnei Simpson o tulburare într-adevăr fără 
seamăn: şi când, după nespusă trudă, isprăvi, ţâşni din 
fotoliu, ca una fermecată, şi în momentul când sări în sus, se 
împrăştiară pe podea bucăţi de stofă din falnica ei turnură. 
Odată în picioare, scrâşni din dinţi, îşi flutură braţele, îşi 
suflecă mânecile, îmi vâri pumnul sub nas şi-şi sfârşi 
numărul smulgându-şi pălăria de pe cap şi, împreună cu ea, 
o perucă imensă din cel mai frumos şi mai de preţ păr 
negru, şi cu un răcnet le zvârli pe toate pe jos, după care le 
calcă în picioare şi ţopăi pe ele în ritm de fandango30, într- 
un acces de furie şi de extaz absolut. 

În acest răstimp, mă afundai înspăimântat în fotoliul din 
care tocmai se ridicase dânsa. 

— Moissart şi Voissart! Repetam eu îngândurat, pe când 
ea executa un salt. Croissart şi Froissart! În vreme ce ea 
tocmai sfârşea un altul. 

Moissart şi Voissart şi Croissart şi Napoleon Bonaparte 
Froissart! 'Tu, viperă bătrână şi pocită, apoi eu sunt ăla! Eu 
sunt ăla! Mă auzi? Eu sunt ăla! Aici începui să urlu din 
rărunchi: E-e-e-u-u-u sunt ăla! Eu sunt Napoleon Bonaparte 
Froissart! Şi afurisit să fiu în vecii vecilor dacă nu m-am 
însurat cu stră-străbunica mea! 


Madame Eugenie Lalande, recte Simpson, fostă Moissart, 
era, la drept vorbind, stră-străbunica mea. În tinereţea ei 
fusese frumoasă, şi chiar şi la optzeci şi doi de ani îşi mai 
păstra încă statura maiestuoasă, conturul sculptural al 
capului, ochii minunaţi, nasul grecesc al fetişcanei de 
odinioară. Cu ajutorul acestora, al albului de bismut, al 
rujului, al părului fals, al dinţilor falşi şi al falsei tournure, 
precum şi al tuturor celor mai pricepute modiste din Paris, 
reuşea să ţină pasul cât se poate de onorabil printre 
frumuseţile un peu passees31 din metropola franceză, în 
această privinţă, într-adevăr, putea fi considerată ca nefiind 
cu nimic mai prejos decât celebra Ninon de l'Enclos. 

Era putred de bogată şi, lăsată fiind pentru a doua oară 
văduvă, fără copii, îşi aminti de existenţa mea în America şi, 
cu gândul de a mă face moştenitorul ei, sosi în vizită în 
Statele Unite, însoţită de o rudă îndepărtată şi din cale- 
afară de frumuşică a soţului ei de-al doilea, o oarecare 
madame Stephanie Lalande. 

La Operă, atenţia stră-străbunicii mele fu atrasă de 
privirile mele; şi cercetându-mă cu lornionul, fu izbită de o 
anume asemănare între mine şi dânsa. Devenind astfel 
curioasă şi ştiind că moştenitorul pe care-l căuta se afla 
într-adevăr în oraş, îl întrebă pe cel care o însoțea în 
legătură cu mine. Gentlemanul de lângă dânsa mă cunoştea 
şi-i spuse cine eram. Informaţiile obţinute astfel o 
îndemnară să-şi reia cercetarea; şi tocmai această nouă 
cercetare mă îmboldi să mă port în modul absurd despre 
care am vorbit deja în amănunt. Dânsa îmi întoarse însă 
salutul, sub impresia că, prin vreo întâmplare stranie, 
pesemne că-i descoperisem identitatea. Când, amăgit de 
vederea mea slabă şi de arta cu care se îmbrăca în ce 
priveşte vârsta şi farmecele acelei femei ciudate, îl rugai cu 
atâta entuziasm pe Talbot să-mi spună cine era, el crezu, pe 
drept cuvânt, că mă refeream la frumuseţea mai tânără şi 
ca atare mă informă - lucru perfect adevărat - că era 
„celebra văduvă, madame Lalande”. 


În dimineaţa următoare, pe stradă, stră-străbunica mea îl 
întâlni pe Talbot, o veche cunoştinţă de-a ei de la Paris, iar 
conversaţia lor, în mod firesc, se opri asupra mea. 
Slăbiciunea vederii mele fu atunci lămurită; căci ea era 
notorie, cu toate că eu unul habar nu aveam de notorietatea 
ei; iar buna şi venerabila mea rubedenie descoperi, spre 
marea ei amărăciune, că se înşelase presupunând că eram 
la curent cu identitatea ei şi că de fapt îmi bătusem joc de 
mine însumi făcând curte în văzul lumii, la teatru, unei 
femei în vârstă şi încă necunoscute. Ca să mă pedepsească 
pentru această imprudenţă, urzi cu Ialbot un complot. 

Intenţionat se ţinu departe de mine, ca să nu trebuiască să 
mă prezinte. Se înţelege că întrebările mele, pe stradă, 
despre „încântătoarea văduvă, madame Lalande” o vizau pe 
femeia mai tânără; şi astfel conversaţia cu cei trei 
gentlemani pe care i-am întâlnit curând după ce-am părăsit 
locuinţa lui Talbot avea să fie explicată cu uşurinţă, ca şi 
aluzia lor la Ninon de l'Enclos. Nu avui ocazia s-o văd pe 
madame Lalande de aproape, la lumina zilei, iar la serata ei 
muzicală, stupida mea slăbiciune de a refuza ajutorul 
ochelarilor efectiv mă împiedică să-i descopăr vârsta. Când 
„madame Lalande” fu rugată să cânte, era vorba de femeia 
mai tânără, şi ea fu cea care se ridică să onoreze invitaţia; 
şi pentru a-i reuşi înşelătoria, stră-străbunica mea se ridică 
în aceeaşi clipă şi o însoţi până la pianul din salonul 
principal. Dacă aş fi decis să o urmez într-acolo, planul ei 
era să-mi sugereze că era mai nimerit să rămân acolo undo 
ormn; însă prudenţa mea făcu inutil acest lucru. Cântecele 
pe care le-am admirat atâta şi car (c) îmi confirmau 
impresia despre tinereţea iubitei mele fuseseră interpretate 
de madame Stephanie Lalande. Lornionul îmi fusese dăruit 
pentru a adăuga o notă de reproş acestei farse - un ghimpe 
muşcător la epigrama decepţiei mele. Darul în sine oferi 
ocazia unei lecţii asupra preţiozităţii pe care o 
manifestasem atât de vădit. E aproape de prisos să adaug 
că sticlele instrumentului purtat de venerabila doamnă 


fuseseră schimbate de ea cu o pereche mai bine adaptată 
anilor mei. De fapt, mi se potriveau de minune. 

Preotul, care doar se prefăcuse că ne uneşte cu acea 
legătură fatală, era un tovarăş de chefuri al lui Talbot şi 
câtuşi de puţin popă. Era însă un excelent surugiu; şi, 
dându-şi jos sutana, ca să pună pe el un palton, mână 
cupeul ce ducea „fericitul cuplu” afară din oraş. Talbot se 
aşeză alături de el pe capră. În acest chip, cei doi netrebnici 
asistară la „scena execuţiei mele” şi printr-o ferestruică 
întredeschisă a salonului din spate al hanului se distrară 
copios urmărind deznodământul dramei. 

Am impresia că voi fi nevoit să-i provoc la duel. 

Cu toate acestea, eu nu sunt soţul stră-străbunicei mele; 
iar gândul acesta îmi produce o nespusă uşurare; dar sunt 
soţul lui madame Lalande, al lui madame Stephanie 
Lalande, cu care buna şi venerabila mea rubedenie, pe 
lângă aceea că mă făcuse singurul ei moştenitor la moartea 
ei - dacă se va decide vreodată să moară - se zbătuse să-mi 
găsească o pereche. În concluzie: am pus cruce pe vecie 
răvaşelor de amor32 şi n-o să mă mai vadă nimeni fără 
OCHELARI. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

OCHELARII 


(THE SPECTACLE S) 


(A: Dollar Newspaper, Philadelphia, 27 martie 1844; B: 
manuscris trimis lui R. H. Horne, martie sau aprilie 1844, 
acum în colecţia Koester la Universitatea Texas; C: 
Broadway Journal, 22 noiembrie 1845, 2:299-307; D: 
Works, 1850, II, pp. 322-346. Retipăriri. Lloyd's 
Entertaining Journal, Londra, 3 mai 1845, din Dollar 
Newspaper) „Este cea mai lungă dintre nuvelele pur 
comice ale lui Poe şi una dintre cele mai lipsite de har” 
(Mabbott). George E. Woodberry o consideră „o mostră de 
umor foarte nereuşită” (Edgar Allan Poe, 1885, p. 246). 


Vincent Buranelli nici nu o pomeneşte. La vremea ei însă, s- 
a bucurat de unele aprecieri. 

Surse. Burton Pollin semnalează unele similitudini cu 
nuvela The Mysterious Portrait, publicată anonim în The 
New Monthly Belle Assemble, a Magazine of Literature and 
Fashion (iulie 1836) din Londra. Tânărul Frederic de 
Forlanges locuieşte cu bunica sa şi cu Amelia, pupila ei. 
Tinerii se iubesc de pe când erau copii, dar legătura lor 
ameninţă să se destrame în clipa în care Frederic se 
îndrăgosteşte de chipul unei tinere femei gravat pe un 
medalion găsit de el pe Champs Elys6es. Frederic i se 
destăinuie servitorului casei, care îi arată bunicii 
medalionul. Recunoscându-l, femeia îl pune pe acesta să-i 
spună lui Frederic că ştie cine e femeia din portret: o copilă 
aflată în grija unui bătrân gelos care o ţine captivă într-o 
casă din apropiere. Frederic face rost de cheia de la 
locuinţa fetei şi după o serie de peripeții ajunge la ea. Dar 
fata nu e alta decât bunica lui Frederic, care îi explică că 
medalionul e de pe vremea când ea avea douăzeci de ani şi 
că l-a pierdut în parc. Bunica îi împacă pe cei doi tineri, dar 
prietenii lor nu contenesc să se amuze pe seama pasiunii 
tânărului pentru bunica sa (Mabbott). 

O altă sursă probabilă: nuvela The Blunderer, apărută în 
Knickerbocker Magazine (februarie 1837), retipărită în 
New-Yorker (11 februarie 1837), despre un gentleman 
miop din New York, care trece prin situaţii asemănătoare 
cu cele din nuvela lui Poe. 

Poe s-ar fi putut inspira şi din farsa You Can't Marry Your 
Grandmother de Thomas Haynes Bayly, jucată pentru prima 
oară la Londra pe 1 mai 1838, şi la Olympic Theater din 
New York la 15 mai (George CD. Odell, Annals of the New 
York Stage, IV, 1928, p. 314). E vorba despre un bunic care, 
având în grijă o pupilă, îi dă de înţeles frivolului său nepot 
că dintre multele sale prietene aceasta este adevărata lui 
iubită şi că are de gând să se însoare cu ea. Gelos, tânărul îi 
mărturiseşte fetei că o iubeşte, la care ea îi răspunde: 


LIA 


„Doar n-ai să te căsătoreşti cu bunica ta!” Farsa se încheie 
cu nunta celor doi tineri. 

S-ar părea că Poe şi-a dat seama că nuvela e prea lungă. 
Retipărind-o în Broadway Journal, notează: „Ne cerem 
iertare pentru lipsa de varietate a acestui număr din 
revistă. Nu ne-am dat seama de dimensiunea exagerată a 
Ochelarilor decât prea târziu ca să mai putem repara răul”. 

Deşi a publicat nuvela în Philadelphia Dollar Newspaper 
pe la sfârşitul lui martie 1844, cam la aceeaşi dată Poe a 
trimis un manuscris al nuvelei corespondentului britanic 
Richard Henry Horne cu rugămintea de a o vinde unei 
reviste din Anglia. Horne n-a reuşit s-o plaseze nicăieri din 
cauza „falsei modestii şi... Ipocriziei” editorilor pe care i-a 
abordat (conform scrisorii lui Horne către Poe din 27 aprilie 
1844, în George E. Woodberry, op. Cit., II, pp. 52-55). 

Traduceri. Ochelarii, Gazeta de Iassi, 1867,1, în foiletoane: 
nr. 28, 29, 31, 32, 33, 35, 36. Ochelarii, traducere de Ion 
Vinea, în Edgar Allan Poe, Scrieri alese, EPLU, 1968, pp. 
387-412, reed. 1969. Dd. 325-346. 

Lada dreptunghiulară. 

Cu câţiva ani în urmă, mi-am reţinut loc din Charleston, S. 
C., spre oraşul New York, pe minunatul pachebot 
Independence] al căpitanului Hardy. Urma să ridicăm 
ancora pe cincisprezece ale lunii (iunie), dacă vremea era 
favorabilă; şi pe paisprezece m-am dus la bord să-mi 
aranjez unele lucruri în cabină. 

Am aflat că urma să avem foarte mulţi pasageri, printre 
care un număr mai mare de doamne decât de obicei. Pe 
listă erau şi câteva dintre cunoştinţele mele; iar printre alte 
nume m-am bucurat să-l văd pe cel al domnului Cornelius 
Wyatt, tânăr artist pentru care nutream sentimente de 
caldă prietenie. Fusese coleg cu mine la Universitatea C.2, 
unde eram foarte mult timp împreună. Avea temperamentul 
obişnuit al omului de geniu, un amestec de mizantropie, 
sensibilitate şi entuziasm. Acestor calităţi le adăuga inima 


cea mai caldă şi mai credincioasă ce a bătut vreodată într- 
un piept omenesc. 

Am observat că numele lui era trecut pe trei cabine; şi 
uitându-mă din nou pe lista pasagerilor, am aflat că reţinuse 
locuri pentru sine, soţie şi două surori - de-ale sale. 
Cabinele erau destul de încăpătoare şi fiecare avea două 
paturi, unul deasupra celuilalt. Aceste paturi, de bună 
seamă, erau atât de înguste, încât nu ajungeau decât unei 
singure persoane; totuşi nu puteam înţelege de ce erau trei 
cabine pentru aceste patru persoane. În acea perioadă 
eram într-una dintre acele stări de spirit precare ce-l fac pe 
om anormal de curios faţă de orice nimicuri; şi mărturisesc 
cu ruşine că m-am lansat în tot felul de presupuneri 
absurde şi nelalocul lor în legătură cu această chestiune a 
cabinei de rezervă. Nu era treaba mea, de bună seamă; dar 
insistam nu cu mai puţină îndărătnicie în încercările mele 
de a dezlega enigma. Într-un târziu am tras o concluzie ce- 
mi produse mare mirare cum de nu ajunsesem la ea mai 
înainte. „E o servitoare, desigur”, mi-am zis; „ce neghiob 
sunt că nu m-am gândit mai devreme la o soluţie atât de 
evidentă!” Şi iar m-am întors la listă - dar aici am văzut 
lămurit că nu avea să vină nici o servitoare cu grupul; cu 
toate că, în fapt, planul iniţial fusese acela de a fi adusă una 
- căci cuvintele „şi servitoarea” au fost scrise o dată şi apoi 
şterse. „O, vreun bagaj suplimentar, de bună seamă”, mi-am 
zis atunci - ceva ce el n-ar dori să fie pus în cală - ceva care 
să fie ţinut sub ochii lui - a, ştiu - vreun tablou sau ceva de 
acest gen - asta trebuie să fi târguit el cu Nicolino3, evreul 
italian”. Ideea aceasta mă mulţumi, şi pentru momont am 
încetat să mai fiu curios. 

Pe cele două surori ale lui Wyatt le cunoşteam foarte bine 
şi într-adevăr erau fete foarte simpatice şi deştepte. Cu 
soţia se căsătorise abia de curând şi încă n-o văzusem. Insă 
vorbise despre ea adeseori în prezenţa mea şi cu obişnuitul 
său ton entuziast. O descria ca fiind de o rară frumuseţe, 


inteligenţă şi desăvârşire. Eram prin urmare extrem de 
nerăbdător să fac cunoştinţă cu dânsa. 

În ziua în care am vizitat corabia (pe paisprezece), Wyatt 
şi familia sa urmau şi ei să o viziteze - după cum m-a 
informat căpitanul - şi am aşteptat pe punte cu un ceas mai 
mult decât socotisem eu, în speranţa că voi fi prezentat 
soţiei; dar veniră apoi scuzele. Doamna W. Era niţel 
indispusă şi prefera să-şi amâne sosirea la bord până 
mâine, la ora plecării. 

Sosind ziua de mâine, tocmai eram pe drum de la hotel 
spre chei când căpitanul Hardy mă întâlni şi-mi spuse că, 
„date fiind împrejurările” (o expresie idioată dar 
convenabilă), înclina să creadă că Independence nu va 
ridica ancora vreme de o zi sau două, şi că de îndată ce 
totul va fi gata, va trimite pe cineva să mă înştiinţeze. 
Lucrul acesta mi se păru ciudat, căci bătea un vânticel tare 
dinspre sud; dar întrucât „împrejurările” nu se mai vădeau, 
cu toate că m-am străduit cu multă perseverenţă să le dau 
de capăt, n-am avut ce face decât să mă întorc acasă şi să- 
mi mistui nerăbdarea pe îndelete. 

N-am primit mesajul aşteptat de la căpitan timp de 
aproape o săptămână. Totuşi, în cele din urmă, acesta sosi şi 
numaidecât m-am dus la bord. Corabia era înţesată de 
călători şi totul era cuprins de febra pregătirilor de plecare. 
Familia lui Wyatt îşi făcu apariţia la vreo zece minute după 
mine. Erau cele două surori, soţia şi artistul - acesta din 
urmă într-unui dintre obişnuitele lui accese de sumbră 
mizantropie. Dar eu eram prea obişnuit cu ele ca să le dau 
atenţie specială. Nici măcar nu m-a prezentat soţiei sale, 
acest gest de curtoazie revenindu-i, vrând-nevrând, surorii 
sale Marian - o fată foarte drăgălaşă şi inteligentă, care, în 
câteva cuvinte grăbite, ne făcu cunoştinţă. 

Doamna Wyatt îşi pusese un văl gros pe faţă; şi când îşi 
ridică vălul, ca răspuns la plecăciunea mea, mărturisesc că 
am fost profund uimit. Aş fi fost însă mult mai uimit dacă o 
îndelungată experienţă nu m-ar fi sfătuit să nu mă încred, 


cu o prea implicită naivitate, în descrierile entuziaste ale 
prietenului meu, artistul, când se lansa în comentarii 
despre frumuseţea unei femei. Când subiectul era 
frumuseţea, ştiam bine cu câtă uşurinţă se avânta pe 
tărâmurile idealului pur. 

Adevărul e că nu m-am putut împiedica să o consider pe 
doamna Wyatt o femeie cu o înfăţişare cu totul obişnuită. 
Dacă nu de tot urâtă, ea nu era, cred eu, nici prea departe 
de asta. Totuşi era îmbrăcată cu gust desăvârşit - şi apoi nu 
aveam nici o îndoială că ea va fi cucerit inima prietenului 
meu prin grațiile mult mai trainice ale intelectului şi 
sufletului. Abia dacă a zis câteva cuvinte şi a trecut 
numaidecât în cabina ei împreună cu domnul W. 

Vechea mea curiozitate îmi reveni acum. Nu exista nici o 
servitoare - acesta era un lucru stabilit. Am căutat de aceea 
din priviri bagajul suplimentar. După un timp sosi pe chei o 
căruţă, cu o ladă de brad dreptunghiulară, care părea să fie 
chiar lucrul aşteptat. Imediat după venirea ei am ridicat 
ancora şi în scurt timp am ieşit cu bine din radă şi ne-am 
îndreptat spre larg. 

Lada în chestiune era, după cum am zis, dreptunghiulară. 
Era de vreo şase picioare lungime şi două şi jumătate 
lăţime; am cercetat-o cu atenţie şi-mi place să fiu precis. Ei 
bine, forma aceasta era stranie; numai ce am văzut-o, şi am 
fost încredinţat că era aşa cum ghicisem eu. Ajunsesem la 
concluzia, amintiţi-vă, că bagajul suplimentar al prietenului 
meu, artistul, se va dovedi a consta în nişte tablouri, sau 
măcar un tablou; întrucât ştiam că de câteva luni acesta se 
târguise cu Nicolino: iar acum iată, o ladă care, după forma 
ei, nu putea să conţină nimic altceva decât o copie după 
Cina cea de taină a lui Leonardo; iar o copie chiar a acestei 
Cine de taină, executată de Rubini cel Tânăr4, la Florenţa, 
ştiam de câtăva vreme că se afla în posesia lui Nicolino. Am 
considerat prin urmare că acest lucru era îndeajuns 
lămurit. Am râs cu poftă când m-am gândit la spiritul meu 
de observaţie. Era pentru prima oară când aflam că Wyatt 


îmi ascundea unul dintre secretele sale artistice; dar aici 
evident el urmărea să mă păcălească şi să introducă prin 
contrabandă, în New York, un tablou de valoare, chiar pe 
sub nasul meu; aşteptându-se ca eu să nu ştiu nimic despre 
această chestiune. Am decis să-i joc şi eu o festă acum şi în 
vecii vecilor. 

Un lucru însă mă deranja nu puţin. Lada nu s-a dus în 
cabina de rezervă. Ea a fost aşezată în cea a lui Wyatt; şi 
acolo a şi rămas, ocupând aproape întreaga suprafaţă a 
podelei - fără îndoială spre marele disconfort al artistului şi 
al soţiei sale; asta cu atât mai mult cu cât smoala sau 
vopseaua cu care fusese inscripționată cu litere mari, 
lăbărţate, emitea un miros puternic, dezagreabil şi, în 
opinia mea, extrem de respingător. Pe capac erau vopsite 
cuvintele - Doamna Adelaide Curtis, Albany, New York. În 
seama lui Cornelius Wyatt, Esqg. Cu partea asta sus. A se 
transporta cu grijă. 

Acum ştiam că doamna Adelaide Curtis, din Albany, era 
mama soţiei artistului; dar consideram toată această adresă 
drept o mistificare, avându-mă pe mine ca ţintă specială. 
Bineînţeles, am ajuns la concluzia că lada şi conţinutul ei nu 
vor ajunge niciodată mai la nord de atelierul amicului meu 
mizantrop, în Chambers Street5, New York. 

În primele trei-patru zile am avut parte de vreme 
frumoasă, deşi, spre provă, vântul era mort; după ce-şi 
schimbase brusc direcţia bătând înspre nord de îndată ce n- 
am mai zărit coasta. Pasagerii erau de aceea într-o 
dispoziţie bună şi dornici de tovărăşie. Trebuie însă să-i 
exceptez pe Wyatt şi pe surorile sale, care se purtau băţos 
şi, nu puteam să nu remarc, necurtenitor faţă de restul 
grupului. Purtarea lui Wyatt nu mi-a reţinut prea mult 
atenţia. Era închis în sine, chiar mai mult decât era în 
obiceiul său - de fapt era ursuz - însă în privinţa lui eram 
pregătit pentru orice ciudăţenie. Pentru surori însă nu 
puteam găsi nici o scuză. S-au izolat în cabinele lor în cea 
mai mare parte a călătoriei şi au refuzat categoric, deşi le- 


am rugat în repetate rânduri, să stea de vorbă cu alte 
persoane de la bord. 

Doamna Wyatt era mult mai agreabilă. Adică era 
vorbăreaţă; şi a fi vorbăreţ po maro nu-i o recomandare 
obişnuită. Ea a devenit extrem de intimă cu majoritatea 
doamnelor; şi, spre marea mea uimire, a arătat o deloc 
echivocă dispoziţie de a cocheta cu bărbaţii. Ne-a amuzat 
pe toţi foarte tare. Zic „amuzat” - şi nu ştiu cum să mă 
explic. Adevărul e că am descoperit curând că erau mult 
mai dese ocaziile în care se râdea de şi nu cu doamna W6. 
Bărbaţii vorbeau puţin despre ea; dar doamnele, în scurt 
timp, s-au pronunţat în privinţa ei: „O fată de treabă, cu o 
înfăţişare cam ştearsă, complet needucată şi în mod vădit 
vulgară”. Marea mirare era cum de se lăsase Wyatt prins 
într-o astfel de cursă. Averea ei, fu concluzia generală - însă 
ştiam că acesta nu era câtuşi de puţin răspunsul; căci Wyatt 
îmi spusese că ea nu-i adusese nici măcar un dolar şi nici 
vreo speranţă din vreo altă sursă. 

„Se căsătorise”, zicea el, „din dragoste şi numai din 
dragoste; şi soţia sa era mai mult decât vrednică de 
dragostea lui”. Pe când cugetam la aceste cuvinte din 
partea prietenului meu, mărturisesc că mă simţeam nespus 
de uimit. Era posibil să-şi fi pierdut minţile? Ce altceva 
puteam să cred? El, atât de rafinat, atât de intelectual, atât 
de exigent, cu un simţ atât de ascuţit al imperfecţiunii şi cu 
o înţelegere atât de adâncă a frumosului! Negreşit, doamna 
părea nespus de îndrăgostită de el - mai ales în absenţa lui 
- când se făcea ridicolă prin desele citate despre ce spusese 
„iubitul ei soţ, domnul Wyatt”. Cuvântul „soţ” părea să-i 
stea întruna „pe vârful limbii”, ca să folosesc una dintre 
gingaşele ei expresii. În acest răstimp, fu observat de către 
toţi cei de la bord că el o evita într-un mod cât se poate de 
evident şi în cea mai mare parte a timpului se închidea de 
unul singur în cabină, unde, de fapt, s-ar putea spune că 
locuia în exclusivitate, lăsându-şi soţia să se distreze în voie, 


după cum socotea ea de cuviinţă, în societatea din salonul 
principal. 

Concluzia mea, din ce-am văzut şi ce-am auzit, era că 
artistul, printr-un inexplicabil capriciu al sorții sau poate 
dintr-un acces de entuziastă şi bizară pasiune, fusese silit 
să-şi lege viaţa de o persoană cu mult mai prejos decât 
dânsul şi că urmase rezultatul firesc: dezgust rapid şi total. 
Îl compătimeam din străfundul inimii mele - însă nu puteam 
din acea pricină să-i iert cu totul lipsa de comunicare în 
chestiunea Cinei de taină. Pentru aceasta am decis să mă 
răzbun. 

Într-o zi el veni pe punte şi, luându-l de braţ, aşa cum 
obişnuiam, m-am plimbat cu el în sus şi în jos. Tristeţea lui 
însă (pe care o socoteam absolut firească în acele 
împrejurări) părea cu totul neabătută. Vorbi puţin, şi chiar 
şi atunci cu tristeţe şi cu vădit efort. Am îndrăznit o glumă, 
două, iar el schiţă un zâmbet chinuit. Bietul om! 

— Când mă gândeam la soţia lui, mă miram că mai avea 
inimă să pară vesel cât de cât. În cele din urmă, am încercat 
o lovitură la ţintă. Am decis să încep cu o serie de insinuări 
voalate sau aluzii despre lada dreptunghiulară - numai ca 
să-l las să înţeleagă, încet-încet, că nu eram chiar ţinta, sau 
victima, măruntei şi nevinovatei sale mistificări. Prima mea 
observaţie a fost un fel de-a da în vileag „o baterie 
mascată”. Am zis câte ceva despre „forma ciudată a acelei 
lăzi”; şi în timp ce rosteam aceste cuvinte am zâmbit cu 
înţeles, am făcut cu ochiul şi l-am împuns uşurel cu degetul 
arătător între coaste. 

Felul în care Wyatt primi această glumă nevinovată mă 
convinse numaidecât că era nebun. Mai întâi mă privi ţintă 
ca şi când i-ar fi fost imposibil să înţeleagă tâlcul remarcei 
mele; dar pe măsură ce poanta părea să-şi facă drum, 
încetul cu încetul, în creierul său, în aceeaşi măsură ochii 
săi păreau să-i iasă din orbite. Apoi ee făcu roşu foarte la 
faţă - apoi îngrozitor de palid - apoi, ca şi când l-ar fi 
amuzat teribil ceea ce insinuasem eu, pufni într-un râs 


puternic şi zgomotos, care, spre uimirea mea, ţinu, cu o 
vigoare mereu crescândă, vreme de zece minute şi mai 
bine. În cele din urmă, se prăbuşi greoi pe punte. Când m- 
am repezit să-l ridic, după toate aparențele era mort. 

Am strigat după ajutor şi cu mare greutate l-am readus în 
simţiri. Venindu-şi în fire, vorbi incoerent câtăva vreme. În 
cele din urmă, i-am luat sânge şi l-am pus în pat. În 
dimineaţa următoare îşi reveni cu totul, cel puţin cât 
priveşte sănătatea trupească. Despre starea lui mintală nu 
zic nimic, desigur. L-am evitat pe tot restul călătoriei, la 
sfatul căpitanului, care părea să fie cu totul de acord cu 
mine cât priveşte părerile mele despre nebunia lui, dar mă 
preveni să nu spun nimănui de la bord nimic despre această 
întâmplare. 

Apărură câteva situaţii imediat după această criză a lui 
Wyatt, care avură darul de a spori curiozitatea de care 
eram deja stăpânit. Între altele, aceasta: eram nervos - 
beam prea mult ceai verde tare şi dormeam prost noaptea - 
de fapt, de două nopţi aş putea spune că nu dormisem 
deloc. Ei bine, cabina mea dădea în salonul principal, sau 
sufragerie, la fel ca acelea ale tuturor bărbaţilor neînsuraţi 
de la bord. Cele trei cabine ale lui Wyatt se aflau în dunetă, 
care era despărțită de salonul principal printr-o uşă mică 
glisantă, niciodată încuiată, nici chiar noaptea. Întrucât 
eram aproape în mod constant cu vânt strâns, iar briza era 
destul de puternică, vasul se banda considerabil cu partea 
sub vânt; şi ori de câte ori tribordul era sub vânt, uşa 
glisantă dintre cabine se deschidea lunecând şi rămânea 
aşa, neostenindu-se nimeni să se scoale şi să o închidă. Dar 
patul meu se afla într-o asemenea poziţie încât, atunci când 
uşa cabinei mele era deschisă, precum şi uşa glisantă în 
chestiune (iar uşa mea era întotdeauna deschisă din cauza 
căldurii), puteam vedea foarte clar cabina din fund şi în 
acelaşi timp chiar porţiunea unde erau situate cabinele 
domnului Wyatt. Ei bine, pe parcursul a două nopţi (nu 
consecutiv) în care am stat treaz, am văzut-o bine pe 


doamna Wyatt, pe la orele unsprezece în fiecare noapte, 
cum se furişa cu băgare de seamă din cabina domnului 
Wyatt şi intra în cabina de rezervă, unde rămânea până în 
zorii zilei, când era chemată de soţul ei şi se înapoia. Că 
erau efectiv despărțiți, era limpede. Aveau apartamente 
separate - fără îndoială în aşteptarea unui divorţ mai de 
durată; şi aici, la urma urmelor, gândeam în sinea mea, era 
tot misterul cabinei de rezervă. 

Mai era încă o împrejurare care mă preocupa mult. În 
răstimpul celor două nopţi de nesomn în chestiune şi 
imediat după ce doamna Wyatt dispărea în cabina de 
rezervă, eram atras de nişte zgomote ciudate, precaute, 
înfundate, din cea a soţului ei. După ce le-am ascultat o 
bucată de timp cu multă luare-aminte, în cele din urmă am 
reuşit perfect să le tălmăcesc semnificaţia. Erau sunete 
produse de artist în timp ce încerca să deschidă lada 
dreptunghiulară cu ajutorul unei dălţi şi al unui ciocan de 
lemn - acesta din urmă, pare-se, înfofolit sau înăbuşit cu o 
cârpă moale de lână sau de bumbac în care îi era înfăşurat 
capul. 

În acest fel, îmi închipuiam eu, aş fi putut distinge 
momentul precis în care el desfăcea uşurel capacul - la fel 
aş fi putut determina când anume îl îndepărta cu totul şi 
când îl punea pe patul de jos din cabina lui; acest din urmă 
moment îl ştiam, de exemplu, după nişte pocnete uşoare pe 
care le făcea capacul când se lovea de marginile de lemn 
ale patului, pe când el se străduia să-l aşeze foarte încet - 
nefiind loc pentru el pe podea. După asta urma o tăcere de 
moarte şi în niciuna din cele două daţi n-am mai auzit nimic 
până aproape de zorii zilei; afară poate numai dacă aş 
menţiona un sunet înfundat, un murmur sau suspin, atât de 
înăbuşit, încât era aproape inaudibil - dacă într-adevăr 
toate aceste ultime zgomote nu erau mai degrabă produse 
de propria mea imaginaţie. Spun că păreau să semene cu 
un suspin sau oftat - dar desigur nu puteau fi niciuna, nici 
alta. Mai curând cred că-mi ţiuiau mie urechile. Domnul 


Wyatt, fără îndoială, potrivit obiceiului, dădea doar frâu 
liber uneia dintre toanele sale - îngăduindu-şi unul dintre 
accesele sale de entuziasm artistic. Deschisese lada 
dreptunghiulară ca să-şi răsfeţe ochii pe comoara de 
pictură dinăuntru. Totuşi nu era nimic în asta care să-l facă 
să plângă. Repet, aşadar, că trebuie să fi fost o simplă 
părere a închipuirii mele, aţâţată de ceaiul verde al bunului 
căpitan Hardy. Chiar înaintea zorilor, în fiecare din cele 
două nopţi de care vorbesc, am auzit clar cum domnul 
Wyatt punea capacul la loc pe lada dreptunghiulară şi bătea 
cuiele în găurile vechi cu ajutorul ciocanului învelit în cârpe. 
După ce sfârşea cu asta, ieşea din cabina sa, gata îmbrăcat, 
şi o chema pe doamna Wyatt dintr-a ei. 

Eram de şapte zile în largul mării şi ne aflam acum în 
dreptul Capului Hatteras7, când se porni un vânt cumplit 
dinspre sud-vest. Eram totuşi într-o oarecare măsură 
pregătiţi pentru asta, căci de câtva timp vremea ne tot 
ameninţase. Toate velele de sus şi până jos fuseseră 
strânse; şi când vântul porni să se întărească, în cele din 
urmă ne lăsarăm să plutim în derivă, cu randa şi zburătorul, 
ambele strânse cu două terţarole8. 

Cu pânzele astfel orientate plutirăm în destulă siguranţă 
vreme de patruzeci şi opt de ore - corabia dovedindu-se o 
navă excelentă, în multe privinţe, şi neprimind valuri prea 
mari pe punte. Dar la sfârşitul acestui răstimp furtuna se 
înteţi, transformându-se într-un uragan, şi brigantina se 
rupse în fâşii, târându-ne atât de aproape de piciorul 
valului, încât furăm măturaţi de câteva talazuri uriaşe, unul 
după altul. În acest accident pierdurăm trei oameni peste 
bord, împreună cu cambuza şi aproape întreaga copastie de 
la babord9. Nu apucarăm bine să ne venim în fire că 
zburătorul se făcu bucăţi, moment în care am întins 
velastraiu 110, şi cu acesta ne-am descurcat binişor câteva 
ceasuri, corabia înfruntând marea cu mult mai mare 
siguranţă decât înainte. 


Totuşi furtuna ţinea, şi nu vedeam nici un semn că s-ar 
domoli. Velatura se dovedi a fi fost prost alcătuită şi 
solicitată peste măsură; în a treia zi a furtunii, pe la cinci 
după-amiaza, arborele artimon11, înclinându-He cumplit în 
direcţia vântului, se prăbuşi peste punte. Vreme de un ceas 
şi mai bine ne zbăturăm în zadar să ne scăpăm de el, din 
pricina ruliuluil2 nemaipomenit al corăbiei; şi înainte să fi 
reuşit noi, veni la pupa dulgherul să ne anunţe că în cală 
apa era de patru picioare. Şi, ca să ne complice situaţia, am 
descoperit că pompele erau înfundate şi aproape inutile. 

Totul era acum confuzie şi disperare - dar făcurâăm 
eforturi să uşurăm nava aruncând peste bord încărcătura la 
care am putut ajunge şi retezând cele două catarge care 
mai rămăseseră. În cele din urmă, izbutirăm să facem acest 
lucru - dar încă nu eram în stare să facem nimic cu 
pompele; şi, în acest răstimp, luam tot mai multă apă. 

La asfinţitul soarelui, violenţa furtunii scăzuse simţitor şi, 
cum o dată cu ea se potolise şi marea, mai nutream vagi 
speranţe de a ne salva cu bărcile. La opt seara, norii se 
destrămară în bătaia vântului şi ne bucuram de lună plină - 
un adevărat noroc, care avu darul în chip minunat să ne 
ridice moralul scăzut. 

După o trudă incredibilă reuşirăm într-un târziu să 
coborâm peste bord barca cea mare fără vreun accident 
serios şi în ea am îngrămădit întreg echipajul şi pe cei mai 
mulţi dintre pasageri. Grupul acesta se îndepărtă 
numaidecât şi, după ce îndurară nenumărate suferinţe, 
ajunse în cele din urmă cu bine la Ocracoke Inlet13, a treia 
zi după naufragiu. 

Paisprezece pasageri, împreună cu căpitanul, rămaseră pe 
bord, hotărâți să-şi încredinţeze sorţile iolei de la pupa. Am 
coborât-o fără dificultate, deşi numai printr-un miracol am 
împiedicat-o să nu se răstoarne când veni în atingere cu 
apa. Se aflau în ea, pe mare, căpitanul şi soţia sa, domnul 
Wyatt şi familia sa, un ofiţer mexican, soţia, patru copii şi eu 
însumi, cu un valet negru. 


Nu aveam loc, desigur, pentru nimic altceva decât câteva 
instrumente absolut necesare, unele provizii şi hainele de 
pe noi. Nimeni nu se gândise să încerce măcar să mai 
salveze ceva. De aceea nu mică fu uimirea noastră a tuturor 
când, după ce ne depărtaserăm de corabie cale de câteva 
braţe, domnul Wyatt se ridică în picioare între parâmele de 
la pupa şi foarte calm îi ceru căpitanului Hardy să întoarcă 
barca pentru a-şi recupera lada dreptunghiulară! 

— Stai jos, domnule Wyatt, răspunse căpitanul cu oarecare 
asprime; ai să ne răstorni dacă nu şezi liniştit. Copastia 
aproape că a ajuns în apă acum. 

— Lada! Strigă domnul Wyatt, tot în picioare - lada, vă zic! 
Căpitane Hardy, nu poţi, nu vrei să mă refuzi. Greutatea ei 
nu-i decât un fleac - e nimic - e o nimica toată. În numele 
mamei care te-a născut - în numele iubirii de Dumnezeu - 
în numele speranţei de mântuire, te implor să ne întoarcem 
după ladă! 

Pentru o clipă căpitanul păru mişcat de rugăminţile 
fierbinţi ale artistului, însă îşi recapătă înfăţişarea aspră şi 
zise doar atât: 

— Domnule Wyatt, eşti nebun. Nu te pot asculta. Stai jos, 
îţi zic, ai să răstorni barca. Stai - ţineţi-l - opriţi-l! E în stare 
să sară peste bord! Iată-l - ştiam eu - a sărit! 

În timp co căpitanul rostea aceste cuvinte, domnul Wyatt 
de fapt sări din barcă şi, întrucât eram încă la adăpost de 
vânt lângă epavă, reuşi printr-un efort aproape 
supraomenesc să se apuce de o frânghie ce atârna de lanţul 
ancorei. În momentul următor era la bord, repezindu-se 
înnebunit jos în cabină. 

Între timp furăm mânaţi îndărătul navei şi, nemaifiind 
deloc la adăpostul ei, eram la cheremul grozavei mări, care 
continua să se frământe. Făcurăm un efort hotărât să ne 
întoarcem, însă bărcuţa noastră era ca un fulg în bătaia 
furtunii. Am văzut dintr-o privire că soarta nefericitului 
artist era pecetluită. 


Pe când distanţa faţă de epavă creştea cu iuţeală, nebunul 
(căci numai astfel îl puteam considera) fu văzut sub scara 
dintre cele două punți, unde, cu o forţă ce părea gigantică, 
trăgea în sus, cu tot trupul său, lada dreptunghiulară. Pe 
când ne uitam în culmea mirării, el petrecu rapid de câteva 
ori o frânghie groasă de trei țoli mai întâi în jurul lăzii şi 
apoi în jurul trupului său. În clipa următoare atât trupul, cât 
şi lada erau în mare - dispărând pe loc, o dată şi pentru 
totdeauna. 

Zăbovirăm o vreme, întristaţi, cu mâinile pe vâsle, cu ochii 
aţintiţi asupra locului. Într-un târziu ne îndepărtarăm 
vâslind. Tăcerea rămase netulburată vreme de un ceas. În 
cele din urmă, m-am încumetat să fac o remarcă. 

— Căpitane, ai băgat de seamă cât de iute s-a scufundat? 
N-a fost lucrul acesta ceva cu totul ieşit din comun? 
Mărturisesc că mai nutream o vagă nădejde că va scăpa cu 
viaţă până la urmă, când l-am văzut că se leagă cu funia de 
ladă şi se aruncă în mare. 

— S-au scufundat cum era şi firesc, ca o ghiulea, răspunse 
căpitanul. "Totuşi se vor ridica curând - însă nu înainte să se 
topească sarea. 

— Sarea! Am exclamat. 

— Sst! Zise căpitanul, arătând spre soţia şi surorile 
răposatului. Vom vorbi despre aceste lucruri într-un 
moment mai prielnic. 

Am suferit mult şi am scăpat ca prin minune; dar norocul 
ne-a surâs nouă, precum şi tovarăşilor noştri din barca cea 
mare. Am debarcat, în cele din urmă, mai mult morţi decât 
vii, după patru zile de cumplită nefericire, pe plaja din faţa 
insulei Roanoke14. Am rămas aici o săptămână, n-am fost 
trataţi râu de către hoţii de epave şi într-un târziu am reuşit 
să ne îmbarcăm spre New York. 

Cam la o lună după naufragiul lui Independence l-am 
întâlnit din întâmplare pe căpitanul Hardy pe Broadway. 
Conversaţia noastră se opri, fireşte, asupra nenorocirii şi în 


special asupra tristei sorţi a bietului Wyatt. Astfel am aflat 
următoarele amănunte. 

Artistul reţinuse locuri pentru sine, soţie, două surori şi o 
servitoare. Soţia lui era într-adevăr, aşa cum fusese 
descrisă, o femeie fermecătoare şi desăvârşită. În dimineaţa 
de 14 iunie (ziua în care am mers pentru prima oară pe 
corabie), femeia se îmbolnăvi subit şi muri. Tânărul soţ era 
înnebunit de durere - dar împrejurările îi interziceau 
imperativ să-şi amâne călătoria la Nev York. Trebuia 
neapărat să-i ducă mamei sale trupul neînsufleţit al 
adoratei sale soţii, iar pe de altă parte, este bine cunoscută 
prejudecata universală care l-ar fi împiedicat să facă aşa 
ceva în mod deschis. Nouă zecimi dintre pasageri ar fi 
părăsit corabia mai degrabă decât să călătorească cu un 
cadavru. 

În această dilemă căpitanul Hardy a dat dispoziţii ca 
trupul neînsufleţit, după ce fusese mai întâi parţial 
îmbălsămat şi împachetat cu o mare cantitate de sare, într- 
o ladă de dimensiuni corespunzătoare, să fie transportat pe 
bord ca marfă. Nimic nu trebuia spus despre moartea 
femeii; şi întrucât era bine ştiut că domnul Wyatt reţinuse 
un loc pentru soţia sa, era nevoie neapărat ca cineva să o 
înlocuiască în timpul călătoriei. Camerista răposatei fu uşor 
de convins să facă acest lucru. Cabina suplimentară, iniţial 
reţinută pentru această fată, pe când stăpâna ei mai trăia 
încă, fu acum doar păstrată. Fireşte, pretinsa soţie era cea 
care dormea în această cabină în fiecare noapte. În timpul 
zilei ea juca, cum se pricepea mai bine, rolul stăpânei sale - 
a cărei persoană, se încredinţaseră cu grijă, nu era 
cunoscută nici unuia dintre pasagerii de la bord. 

Greşelile mele decurgeau, destul de firesc, dintr-un 
temperament prea uşuratic, prea curios şi prea impulsiv. 
Însă de la o vreme rareori se întâmpla să pot dormi liniştit 
noaptea. 

Este un chip care mă urmăreşte oriunde m-aş întoarce. 
Este un râs isteric care îmi va suna de-a pururi în urechi. 


NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. | 
LADA DREPTUNGHIULARĂ 


(THE OBLONG BOX) 


(A: Godey's Lady's Book pentru septembrie 1844, 29:132- 
136; B: Broadway Journal, 13 decembrie 1845,2: 349-352; 
C: Works (1850), II, 351-362, retipărită în Dollar 
Newspaper, Philadelphia, 28 august 1844, cu subtitlul A 
Capital Story) Una dintre povestirile macabre mai puţin 
reuşite ale lui Poe, însă „destul de potrivită pentru revista 
Godey's” (A. H. Quinn). 

Subiectul ei era de actualitate, reamintind cititorilor de o 
crimă recentă. În seara de 17 septembrie 1841, după o 
ceartă cu tipograful Samuel Adams, căruia îi datora bani, 
John Colt şi-a înjunghiat creditorul şi i-a vârât cadavrul într- 
o ladă de lemn pe care a expediat-o cu nava Kalamazoo la 
St. Louis via New Orleans. În urma cercetărilor, Colt a fost 
arestat, iar pe 25 septembrie a fost recuperată lada cu 
pricina. A doua zi primarul oraşului New York a ordonat 
deschiderea ei: „Când au deschis lada, în ea se afla trupul 
neînsufleţit al domnului Adams, doar cu cămaşa pe el, 
împachetat în sare şi înfăşurat într-o pânză de corabie” 
(Brother Jonathan, 11 decembrie 1841). Condamnat la 
moarte, Colt s-a sinucis în ziua execuţiei. 

O altă sursă va fi fost nuvela The Picture a lui John Frost, 
editor din Philadelphia, probabil citită de Poe încă în 
şpalturi, apărută în Burton's Gentleman's Magazine (iunie 
1840). Vizitând Spania, Jerry Godowny cumpără cu 5 dolari 
o madonna. Îşi dă iute seama că e vorba de un tablou de 
valoare. 

Naratorul spune la un moment dat: „Următoarea sa 
călătorie a fost la Londra, iar tabloul a fost pus în cabina lui. 
Din nefericire, corabia a eşuat pe coasta Angliei, iar ofiţerii 
şi echipajul abia au reuşit să-şi salveze vieţile şi lucrurile 
mai uşoare, luându-le cu ei în barcă. Jerry se îndrăgostise 


de tabloul său; şi când nu l-au lăsat să-şi ia măsuţa 
portabilă, din cauza mărimii şi greutăţii sale, acesta a 
apucat repede madonna zicând: „De bună seamă că nu veţi 
obiecta dacă am să iau asta,. Marinarii au râs de această 
toană a sa, permițându-i să o ia cu el în barcă”. În opinia lui 
Frost, pictura s-a dovedit a fi un Rafael original, fiind 
vândută apoi cu 10 000 de lire sterline. 

Poe oferă nuvela mai întâi lui N. P Willis pentru New 
Mirror într-o scrisoare din 21 mai 1844; pe 29 mai face 
aceeaşi ofertă doamnei Sarah ]. Hale pentru The Opal for 
1845. Refuzat de amândoi, Poe o trimite, împreună cu „Iu 
eşti ucigaşul,” revistei Godey's Lady's Book. 

Traduceri. În româneşte: Lada dreptunghiulară, trad. Ion 
Vinea, în E. A. Poe, Scrieri alese, EPLU, 1968, pp. 443-454, 
reed. 1969, pp. 372-381. 

Traducerea s-a făcut după C. 

Poveste din Munţii Colţuroşi. 

În toamna anului 1827, pe când locuiam în apropiere de 
Char-lottesville, Virginia, am făcut cunoştinţă, din 
întâmplare, cu domnul Augustus Bedloel1. Acest tânăr 
gentleman era deosebit în toate privinţele, încât îmi trezi un 
profund interes şi curiozitate. 

Îmi era imposibil să-l înţeleg atât sub aspect moral, cât şi 
fizic. Despre familia sa n-am putut obţine nici o relatare 
satisfăcătoare. De unde venea, nu aveam să aflu niciodată. 
Chiar şi în privinţa vârstei - deşi îl numesc tânăr gentleman 
- era ceva ce mă uimea nu într-o mică măsură. Sigur părea 
tânăr - şi nu uita să amintească de tinereţea sa - şi totuşi 
erau momente când lesne mi-l puteam imagina de o sută de 
ani. Dar în nici o privinţă nu era mai ciudat ca la înfăţişare. 
Era neobişnuit de înalt şi de slab. Era bine adus de spate. 
Membrele-i erau extrem de lungi şi complet emaciate. 
Fruntea-i era lată şi joasă. Tenul său era absolut anemic. 
Gura îi era mare şi mobilă, iar dinţii, deşi sănătoşi, erau 
îngrozitor de neregulaţi, dinţi cum nu mai văzusem 
niciodată la vreo fiinţă omenească. Cu toate acestea, 


expresia zâmbetului său nu era defel neplăcută, cum s-ar 
putea presupune; însă nu varia câtuşi de puţin. Era de o 
profundă melancolie, de o negrăită şi neîncetată tristeţe. 
Ochii îi erau anormal de mari şi rotunzi, ca de pisică. 
Pupilele, la fel, ori de câte ori creştea sau scădea lumina, se 
contractau sau se dilatau, cum se poate observa la rasa 
felinelor. În momentele de agitaţie, orbitele îi străluceau 
aproape incredibil, de parcă ar fi emis nişte raze luminoase, 
de un lustru nu atât reflectat, cât intrinsec, cum face o 
lumânare sau soarele; cu toate acestea, starea lor obişnuită 
era atât de complet ştearsă, ceţoasă şi nebuloasă, încât 
dădeau impresia unor ochi de cadavru îngropat demult. 
Aceste ciudăţenii ale omului păreau să-i pricinuiască multă 
supărare, căci făcea întruna aluzie la ele pe un ton jumătate 
de justificare, jumătate de scuză, care, când l-am auzit 
prima oară, m-a impresionat nespus de dureros. Curând 
însă m-am obişnuit cu el şi neliniştea mea a dispărut. 
Intenţia lui părea mai degrabă aceea de a insinua decât de 
a afirma direct că, din punct de vedere fizic, nu fusese 
dintotdeauna aşa cum era, ci că o prelungită serie de 
atacuri nevralgice îl reduseseră, de la condiţia unei 
frumuseți mai mult decât obişnuite, la ceea ce vedeam eu. 
Cu mulţi ani în urmă fusese îngrijit de un medic pe nume 
Templeton, un venerabil gentleman, probabil în vârstă de 
şaptezeci de ani, pe care l-a întâlnit prima oară la 
Saratoga2 şi a cărui îngrijire, în răstimpul petrecut acolo, 
fie că i-a adus, fie îşi închipuia numai că i-ar fi adus mult 
folos. Rezultatul a fost că Bedloe, care era bogat, a făcut un 
târg cu doctorul Templeton prin care acesta consimţea, în 
schimbul unei substanţiale rente anuale, să-şi dedice timpul 
şi experienţa medicală exclusiv îngrijirii invalidului. 
Doctorul Templeton călătorise mult în anii tinereţii, iar la 
Paris devenise în mare măsură un adept al doctrinelor lui 
Mesmer3. Doar cu ajutorul remediilor magnetice reuşise să 
aline durerile acute ale pacientului său; iar acest succes, în 
chip cât se poate de firesc, îi inspiră acestuia din urmă o 


oarecare încredere în opiniile din care se trăgeau aceste 
remedii. Totuşi doctorul, ca toţi entuziaştii, se luptase din 
răsputeri să facă din elevul său un adept convins, şi în cele 
din urmă îşi atinsse scopul, reuşind să-l convingă pe 
suferind să se supună la numeroase experimente. Prin 
frecventa repetare a acestora s-a ajuns la un rezultat care 
în ultimul timp a devenit atât de obişnuit, încât nu mai 
trezeşte decât prea puţin interes, sau chiar deloc, dar care 
în perioada despre care scriu era foarte puţin cunoscut în 
America. Vreau să spun că între doctorul Templeton şi 
Bedloe se înfiripase încetul cu încetul un rapport4, sau o 
relaţie magnetică foarte distinctă şi puternic 
individualizată. Nu sunt pregătit însă să afirm că acest 
rapport ar fi depăşit limitele simplei puteri generatoare a 
somnului; dar în sine această putere atinsese o mare 
intensitate. La prima încercare de a induce somnolenţa 
magnetică, mesmeristul eşua cu totul. La a cincea sau a 
şasea reuşi numai parţial şi după un efort îndelung şi 
susţinut. Abia la a douăsprezecea fu triumful complet. După 
asta voinţa pacientului cedă rapid celei a medicului, astfel 
că la data când am făcut cunoştinţă prima oară cu cei doi, 
somnul se producea aproape instantaneu prin simpla voinţă 
a operatorului, chiar şi atunci când invalidul nu era 
conştient de prezenţa sa. Abia acum, în anul 1845, când 
asemenea miracole sunt atestate zilnic cu miile îndrăznesc 
să consemnez această aparentă imposibilitate ca pe un fapt 
serios». 

Temperamentul lui Bedloe era sensibil, excitabil, entuziast 
în cel mai înalt grad. Imaginaţia lui era neobişnuit de 
viguroasă şi de creatoare; şi neîndoielnic îşi extrăgea forţa 
suplimentară de la porţia obişnuită de morfină pe care o 
consuma în mari cantităţi şi fără de care i-ar fi fost imposibil 
să trăiască. Avea obiceiul să ia o doză foarte mare imediat 
după micul dejun, în fiecare dimineaţă - sau mai exact 
imediat după ceaşca de cafea tare, căci nu mânca nimic 
până la prânz - iar apoi o pornea de unul singur sau însoţit 


doar de câine într-o preumblare prin lanţul de coline pustii 
şi mohorâte ce se întindeau la vest şi la sud de 
Charlottesville, şi care acolo sunt cinstite cu numele de 
Munţii Colţuroşi. 

Într-o zi ceţoasă, caldă, tulbure, spre sfârşitul lui 
noiembrie, şi în straniul interregnum6 dintre anotimpuri, 
care în America se cheamă vara indiană7, domnul Bedloe o 
porni ca de obicei în direcţia colinelor. 

Trecu ziua şi el încă nu se întorsese. 

Pe la orele opt seara, foarte îngrijoraţi de prelungita lui 
absenţă, eram pe punctul de a porni în căutarea lui, când 
pe neaşteptate îşi făcu apariţia, nu mai puţin sănătos ca de 
obicei şi într-o stare de spirit oarecum neobişnuită, 
Relatarea pe care ne-o oferi despre expediţia sa şi despre 
ovonii... Itolo co-l reţinuseră fu cât se poate de ciudată. 

— Îţi vei aminti, zise el, că era în jur de nouă dimineaţa 
când am plecat din Charlottesville. Mi-am îndreptat paşii 
imediat în direcţia munţilor şi pe la nouă am pătruns într-un 
defileu cu totul nou pentru mine. Am urmat şerpuirile 
acestei trecători cu mult interes. Peisajul care mi se înfăţişa 
din toate părţile, deşi cu greu l-ai putea numi măreț, avea 
un aspect indescriptibil, iar pentru mine, de-a dreptul 
încântător, de tristă pustietate. Sălbăticia părea absolut 
neîntinată. Nu-mi venea să cred că iarba şi pietrele cenuşii 
pe care păşeam nu mai fuseseră călcate niciodată de picior 
de om. Atât de complet izolată şi în fapt inaccesibilă este 
intrarea în viroagă, decât printr-o serie de locuri 
accidentate, încât nu e câtuşi de puţin imposibil ca într- 
adevăr eu să fi fost primul călător - cel dintâi şi singur 
călător care a pătruns vreodată în ungherele sale. 

Ceaţa sau aburul dens şi straniu ce deosebeşte vara 
indiană şi care plutea acum greu deasupra tuturor 
lucrurilor, servea neîndoielnic la adâncirea impresiilor vagi 
pe care le creau aceste lucruri. Atât de deasă era această 
ceaţă plăcută, încât în nici un moment nu puteam vedea 
poteca mai departe de doisprezece iarzi înaintea mea. 


Poteca8 aceasta era extraordinar de încâlcită şi, cum nu se 
zărea soarele, curând am pierdut orice noţiune despre 
direcţia în care mergeam. În acest răstimp morfina îşi făcea 
efectul obişnuit - acela de a conferi întregii lumi exterioare 
un interes sporit. În tremurul unei frunze, în nuanţa unui fir 
de iarbă, în forma unui trifoi, în bâzâitul unei albine, în 
sclipirea unui bob de rouă, în respiraţia vântului, în 
blândele arome ce veneau dinspre pădure, venea un întreg 
univers de sugestii - un şir vesel şi pestriţ de gânduri 
rapsodice şi fără de orânduială. 

Ocupat cu asta, m-am mai plimbat vreo câteva ceasuri 
până când ceața din jurul meu deveni atât de deasă, încât în 
cele din urmă am ajuns pur şi simplu să bâjbâi drumul. lar 
acum puse stăpânire pe mine o nelinişte indescriptibilă - un 
soi de ezitare şi tremur nervos. Îmi era frică să păşesc, nu 
care cumva să cad în vreo prăpastie. Mi-am amintit de 
asemenea ciudatele poveşti care circulau despre aceşti 
Munţi Colţuroşi şi despre triburile primitive şi feroce care 
sălăşluiau în dumbrăvile şi peşterile lor. O mie de închipuiri 
vagi mă apăsau şi mă tulburau - închipuiri cu atât mai 
chinuitoare, cu cât erau vagi. Pe neaşteptate atenţia îmi fu 
reţinută de un răpăit puternic de tobe. 

Uimirea mea fu desigur extremă. O tobă pe aceste coline 
era un lucru necunoscut. Nici la sunetul trâmbiţei 
Arhangheluluid n-aş fi fost mai surprins. Însă apăru o nouă 
şi mai uimitoare sursă de interes şi de nedumerire. Se auzi 
un fel de zăngănit sau zornăit violent, ca de la o legătură de 
chei mari - şi în aceeaşi clipă se năpusti pe lângă mine, cu 
un urlet, un bărbat cu chipul întunecat şi pe jumătate gol. 
Venise atât de aproape de mine, încât am simţit pe chip 
răsuflarea lui fierbinte, într-o mână ţinea un instrument 
compus dintr-o legătură de inele de oţel pe care le scutura 
cu vigoare în timp ce alerga. De-abia dispăruse în ceaţă că 
în urma lui, gâfiind, cu gura deschisă şi cu ochi sticloşi, 
ţâşni un animal uriaş. Nu mă puteam înşela asupra naturii 
sale. Era o hienă. 


Priveliştea acestui monstru, în loc să-mi sporească 
teroarea, mai mult mi-o domoli - căci acum eram sigur că 
visasem şi mă sforţam să-mi recapăt conştiinţa trează. Am 
păşit înainte sprinten şi cu îndrăzneală. M-am frecat la ochi. 
Am scos un strigăt. Mi-am pişcat membrele. Înaintea ochilor 
îmi apăru un mic izvor de apă, iar aici, aplecându-mă, mi- 
am spălat mâinile, capul şi gâtul. Asta păru să alunge 
senzațiile tulburi ce mă chinuiseră până atunci. M-am 
trezit, cum socoteam eu, un om nou, şi am pormit mai 
departe, hotărât şi mulţumit, pe drumul meu necunoscut. În 
cele din urmă, extenuat de efort şi de o anume apropiere 
sufocantă a atmosferei, m-am aşezat sub un copac. Deodată 
apăru o vagă lucire de soare şi umbra frunzelor arborelui 
căzu uşor dar distinct pe iarbă. La umbra asta m-am uitat 
mirat minute în şir. Aspectul ei mă uluia. Am privit în sus. 
Arborele era un palmier. 

M-am sculat acum degrabă şi într-o stare de cumplită 
agitaţie - căci impresia că visam nu-mi mai era de folos. 
Vedeam - simţeam că am control perfect asupra simţurilor - 
şi aceste simţuri aduceau acum în sufletul meu o lume de 
noi şi neobişnuite senzaţii. Căldura devenise dintr-o dată 
insuportabilă. Un miros ciudat îngreuna briza. Un murmur 
grav şi continuu, aidoma celui ce se înalţă dintr-un râu plin, 
dar blând curgător, îmi ajungea la urechi, amestecat cu 
zumzetul ciudat al unei mulţimi de glasuri omeneşti. 

Pe când ascultam cu nemaipomenită uimire, pe care nu-i 
nevoie să încerc să o descriu, o scurtă şi puternică rafală de 
vânt împrăştie ceața apăsătoare întocmai ca bagheta unui 
vrăjitor. M-am trezit la poalele unui pisc înalt, privind jos la 
o câmpie vastă prin care şerpuia un râu maiestuos. Pe malul 
acestui râu se înălța un oraş cu aspect oriental, aidoma 
celor despre care citim în O mie şi una de nopţi1l0, însă de 
un caracter chiar mai ciudat decât oricare dintre cele 
descrise acolo. Din poziţia mea, care era mult deasupra 
nivelului oraşului, puteam să-i văd fiecare ungher şi colţişor, 
ca şi când ar fi fost desenat pe o hartă. Străzile păreau fără 


de număr, intersectându-se neregulat în toate direcţiile, 
însă erau mai degrabă nişte alei lungi şi întortocheate decât 
străzi, şi literalmente viermuiau de locuitori. Casele erau de 
un pitoresc extraordinar. De fiecare parte erau puzderie de 
balcoane, verande, minarete, sanctuare şi foişoare fantastic 
sculptate. Abundau bazarurile, iar în acestea erau expuse 
belşug de mărfuri de o infinită varietate şi bogăţie - 
mătăsuri, museline, cele mai orbitoare tacâmuri, cele mai 
splendide giuvaieruri şi nestemate. Pe lângă aceste lucruri 
se mai vedeau în toate părţile steaguri şi palanchine, lectici 
cu femei de rang, bine voalate, elefanţi cu cioltare 
minunate, idoli ciopliţi grotesc, tobe, drapele şi gonguri, 
sulițe şi buzdugane de argint şi de aur. Iar în mijlocul 
norodului, în larma, învălmăşeala şi confuzia generală, 
printre miile de bărbaţi negri şi galbeni, cu turbane şi robe, 
şi cu bărbile în vânt, se plimba o nesfârşită procesiune de 
tauri sacri, în timp ce uriaşe legiuni de maimuțe, murdare 
dar sacre, se căţărau, sporovăind şi ţipând, pe cornişele 
moscheelori11 sau se agăţau de minarete şi de foişoare. Din 
străzile înţesate şi până la malul râului coborau 
nenumărate scări ce duceau spre nişte băi, râul însuşi 
părând să-şi croiască cu greu drum printre flotele de 
corăbii, încărcate ochi, care-i înnegreau în lung şi în lat 
suprafaţa. Dincolo de hotarele oraşului se înălţau, în dese şi 
maiestoase, pilcuri, palmierul şi cocotierul, împreună cu alţi 
arbori gigantici şi ciudaţi, foarte bătrâni; iar ici-colo se 
puteau zări câte un câmp de orez, coliba de stuf a vreunui 
ţăran, un bazin, un templu rătăcit, o tabără de ţigani sau o 
fată graţioasă, singură, îndreptându-se, cu un urcior pe 
cap, spre malurile râului magnific. 

Acum vei zice desigur că am visat; dar nu-i aşa. Ce-am 
văzut - ce-am auzit - ce-am simţit - ce-am gândit - n-are 
nimic de-a face cu inconfundabila idiosincrasie a visului. 
Totul era de o riguroasă consecvență. Lia început, îndoindu- 
mă că aş fi cu adevărat treaz, am trecut printr-un şir de 
încercări care m-au convins numaidecât că eram treaz de- 


adevăratelea. Ei bine, când cineva visează şi în visul său are 
impresia că visează, impresia nu încetează nicicând să se 
confirme, iar cel adormit se trezeşte aproape imediat. 
Astfel, Novalis nu greşeşte când spune că „suntem aproape 
de trezie atunci când visăm că visăm”12. Dacă viziunea mi 
s-ar fi întâmplat mie aşa cum o descriu, fără să bănuiesc că 
e vis, atunci ar fi fost vis adevărat, însă, petrecându-se în 
felul în care s-a petrecut, bănuită şi testată cum a fost, sunt 
nevoit să o clasez printre alte fenomene. 

— În privinţa asta nu sunt sigur că nu greşeşti, observă 
doctorul Templeton, dar continuă. Te-ai sculat şi ai coborât 
în oraş. 

— M-am sculat, urmă Bedloe, privindu-l pe doctor cu un 
aer de profundă uimire, m-am sculat, precum zici, şi am 
coborât în oraş. Pe drum m-am amestecat cu mulţimea 
norodului care înţesa toate bulevardele, mergând cu toţii în 
aceeaşi direcţie şi manifestând, prin fiecare gest, cea mai 
vie emoție. Cu totul pe neaşteptate şi dintr-un impuls de 
neconceput, am fost cuprins de un aprig interes pentru tot 
ce se întâmpla. 

Parcă simţeam că am de jucat un rol important, fără să 
înţeleg exact care anume. Totuşi faţă de mulţimea care mă 
înconjura simţeam un sentiment profund de animozitate. M- 
am desprins de ea şi cu iuţeală, pe un drum ocolit, am ajuns 
şi am intrat în oraş. Aici totul era o sfadă şi o zarvă 
cumplită. Un mic grup de bărbaţi îmbrăcaţi în straie pe 
jumătate indiene, pe jumătate europene, şi condus de nişte 
gentlemani în uniforme parţial britanice, se lupta, în mare 
inferioritate, cu mulţimea ce invadase aleile. M-am alăturat 
grupului mai slab, luând armele unui ofiţer căzut şi 
bătându-mă habar n-am cu cine, cu apriga ferocitate a 
disperării. Curând am fost copleşiţi de numărul lor şi siliţi 
să căutăm refugiu într-un soi de pavilion. Aici ne-am 
baricadat şi pentru moment am fost în siguranţă. 

Printr-un crenel aproape de vârful pavilionului am văzut o 
gloată uriaşă, în mare fierbere, înconjurând şi asaltând un 


palat impunător ce se înălța deasupra râului. Deodată, de la 
fereastra de sus a acestui palat, un personaj cu alură 
efeminată cobori cu ajutorul unei frânghii confecţionate din 
turbanele slujitorilor săi. O barcă se afla în preajmă, cu care 
omul reuşi să scape pe partea cealaltă a râului. 

lar acum un nou obiectiv puse stăpânire pe sufletul meu. 
Însoţitorilor mei le-am spus câteva cuvinte grăbite dar 
energice şi, izbutind să-i câştig de partea mea pe câţiva, am 
dat iureş din pavilion. Ne-am croit drum prin mulţimea 
care-l împresura. Mai întâi s-au retras din faţa noastră. S- 
au regrupat, au atacat cu înverşunare şi iarăşi s-au retras 
în acest răstimp ne-am îndepărtat mult de pavilion, 
pierzându-ne şi rătăcindu-ne pe ulițele înguste, cu case 
înalte înclinându-se şi de o parte, şi de alta, în ale căror 
unghere soarele nu reuşise nicicând să strălucească. 
Mulțimea se năpusti impetuos asupra noastră, hărţuindu-ne 
cu suliţele şi împroşcându-ne cu o ploaie de săgeți. Acestea 
din urmă erau absolut remarcabile, semănând în unele 
privinţe cu pumnalele răsucite ale malaiezilor. Erau făcute 
să imite trupul unui şarpe ce se târăşte şi erau lungi şi 
negre, cu vârful otrăvit. Una din ele mă izbi în tâmpla 
dreaptă. M-am clătinat şi am căzut. M-a cuprins un rău 
instantaneu şi de moarte. M-am zbătut - mi s-a tăiat 
răsuflarea - am murit. 

— N-ai să insişti acum, am zis zâmbind, că toată aventura 
ta n-a fost vis. Doar nu vrei să susţii că eşti mort? 

Spunând aceste cuvinte, mă aşteptam, fireşte, la o replică 
viguroasă din partea lui Bedloe; dar, spre uimirea mea, 
acesta ezită, începu să tremure, deveni înfiorător de palid şi 
rămase tăcut. Am aruncat o privire spre Templeton. Stătea 
drept şi rigid pe scaun - dinţii îi clănţăneau, iar ochii îi 
ieşiseră din orbite. 

— Continuă! Îi zise el răguşit lui Bedloe într-un târziu. 

— Multe minute, urmă acesta, singura mea senzaţie - 
singurul meu sentiment - era de întuneric şi de nonentitate, 
cu conştiinţa morţii. În cele din urmă, prin sufletul meu 


păru să treacă un şoc violent şi brusc, ca acela produs de 
electricitate. Cu el veni senzaţia de elasticitate şi de lumină. 
Pe aceasta din urmă am simţit-o, n-am văzut-o. Într-o clipă 
mi se păru că mă ridic de pe pământ. Dar nu aveam nici o 
prezenţă corporală, vizibilă, audibilă ori palpabilă. 
Mulțimea se îndepărtase. Tumultul încetase. Oraşul era în 
repaus relativ. Sub mine zăcea propriul meu cadavru, cu o 
săgeată în tâmplă, tot capul umflat îngrozitor şi desfigurat. 
Dar toate aceste lucruri le simţeam - nu le vedeam. Nu mă 
interesa nimic. Chiar şi cadavrul părea o treabă ce nu mă 
interesa deloc. Voinţă nu aveam deloc, dar ea părea 
constrânsă la mişcare, şi zbură vioi din oraş, refăcând 
drumul ocolit pe care intrasem în el. Când am atins acel 
punct al defileului din munţi unde întâlnisem hiena, am 
simţit iarăşi un şoc ca de la o baterie galvanică13; revenise 
senzaţia de greutate, de voinţă, de substanţă. Am devenit 
şinele meu originar şi mi-am îndreptat nerăbdător paşii 
spre casă - însă trecutul nu-şi pierduse însufleţirea realului 
- şi nici acum, chiar şi pentru o clipă, nu-mi pot constrânge 
raţiunea să-l considere vis. 

— Nici n-a fost, zise Templeton, cu un aer de adâncă 
solemnitate, şi totuşi ar fi dificil de spus cum altfel ar trebui 
numit. Să presupunem numai că sufletul omului de azi se 
află la răspântia unei fantastice descoperiri psihice. Să ne 
mulţumim cu această presupoziţie. Cât despre restul, am de 
dat câteva explicaţii. lată o acuarelă pe care ar fi trebuit să 
v-o arăt mai înainte, dar pe care un inexplicabil sentiment 
de oroare m-a împiedicat până acum să o fac. Ne-am uitat 
la tabloul pe care ni l-a prezentat. N-am văzut în el nimic ce 
să aibă un caracter extraordinar; dar efectul său asupra lui 
Bedloe fu nemaipomenit. Era cât pe ce să leşine când l-a 
văzut. Şi totuşi nu era docil im portret în miniatură - 
neîndoielnic unul miraculos de precis - al propriilor sale 
trăsături cu totul remarcabile. Cel puţin asta fu reflecţia 
mea când l-am privit. 


— Veţi observa, zise Templeton, data acestui tablou - este 
aici, abia vizibilă, în acest colţişor - 1780. În anul acela a 
fost realizat portretul. E portretul unui prieten mort - un 
oarecare domn Oldeb14 - de care m-am legat foarte tare în 
Calcutta pe vremea administraţiei lui Warren Hastings. Nu 
avea decât douăzeci de ani pe atunci. Când te-am văzut 
prima oară, domnule Bedloe, la Saratoga, asemănarea 
miraculoasă dintre dumneata şi tablou m-a făcut să te 
abordez, să-ţi caut prietenia şi să pun la cale acele 
aranjamente ce au rezultat în faptul că am devenit 
însoţitorul dumitale constant. Pentru împlinirea acestui 
lucru eram îndemnat în parte, şi poate în principal, de 
amintirea regretată a dispărutului, însă în parte şi de o 
curiozitate neliniştită şi nu cu totul lipsită de oroare în ce te 
priveşte. 

— În relatarea dumitale despre viziunea pe care ai avut-o 
printre coline, descriai cu cea mai mare precizie oraşul 
indian Benares, pe Râul Sfânt. Tulburările, luptele, 
masacrul erau evenimentele reale ale insurecției lui Cheyte 
Sing15, care a avut loc în 1780, când Hastings a fost pus în 
pericolul iminent de a-şi pierde viaţa. Omul care a scăpat cu 
frânghia confecţionată din turbane era însuşi Cheyte Sing. 
Detaşamentul din pavilion erau sepoy16 şi ofiţeri britanici 
conduşi de Hastings. Mă aflam şi eu în acest detaşament, şi 
am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să împiedic atacul 
impetuos şi fatal asupra ofițerului care a căzut, pe aleile 
ticsite, de săgeata otrăvită a unui bengalez. Acel ofiţer era 
prietenul meu cel mai drag. Era Oldeb. Veţi înţelege din 
aceste manuscrise (aici vorbitorul scoase un carneţel din 
care câteva pagini păreau să fi fost scrise de curând) că 
tocmai în perioada în care ţi-ai imaginat aceste lucruri 
printre coline, eram ocupat cu punerea lor pe hârtie aici 
acasă. 

La vreo săptămână de la această conversaţie, într-o gazetă 
din Charlottesville apărură următoarele paragrafe: „Avem 
trista datorie de a anunţa moartea domnului AUGUSTUS 


BEDLO, un gentleman ale cărui maniere amiabile şi 
nenumărate virtuţi l-au făcut drag cetăţenilor din 
Charlottesville. Domnul B. Suferise în ultimii ani de 
nevralgie care ameninţa deseori să se termine fatal; dar ea 
nu poate fi socotită decât cauza intermediară a decesului 
său. Cauza imediată este una extrem de ciudată. Într-o 
excursie în Munţii Colţuroşi, în urmă cu câteva zile, dânsul 
contractă o uşoară răceală şi febră, însoţite de o mare 
acumulare de sânge în cap. Pentru a-i aduce alinare, 
doctorul Templeton recurse la obişnuita sângerare. Fură 
aplicate lipitori la tâmple. Într-un răstimp înfiorător de 
scurt pacientul muri, căci se pare că în borcanul cu lipitori 
fusese introdusă accidental una dintre veninoasele 
sangsues vermiculare1 7 ce se mai găsesc uneori în iazurile 
din vecinătate. Această creatură se fixă pe o mică arteră din 
tâmpla dreaptă. Marea ei asemănare cu lipitoarea 
medicinală a făcut ca greşeala să fie ignorată până prea 
târziu. 

N. B. Veninoasa sangsue din Charlottesville poate fi 
întotdeauna deosebită de lipitoarea medicinală prin 
culoarea ei neagră şi mai ales prin mişcările ei 
contorsionate sau vermiculare, care seamănă foarte mult cu 
acelea ale şarpelui”. 

Vorbind cu editorul gazetei în chestiune despre acest 
accident nemaipomenit, îmi trecu prin minte să-l întreb cum 
de s-a întâmplat ca numele decedatului să fie dat ca 
BEDLO. 

— Presupun, am zis, că aveţi împuternicire pentru această 
ortografiere, dar eu întotdeauna am crezut că numele 
acesta se încheie cu e. 

— Împuternicire? 

— Nu, răspunse el. Nu-i decât o eroare tipografică. 
Numele este Bedloe cu e, clar ca bună ziua, şi în viaţa mea 
n-am ştiut să se fi ortografiat altfel. 

— Atunci, am bolborosit eu, răsucindu-mă pe călcâie, 
atunci într-adevăr s-a întâmplat ca un singur adevăr să fie 


mai straniu decât orice ficţiune18 - căci ce este Bedloe fără 
e, dacă nu Oldeb inversat? Iar omul ăsta îmi spune că-i o 
eroare tipografică! 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

POVESTE DIN MUNŢII COLŢUROŞI 


(A TALE OF THE RAGGED MOUNIAINS) 


(A: manuscrisul original aflat la Pierpont Morgan Library; 
B: Godey's Magazine and Ladi's Book pentru aprilie 1844, 
28; 177-181; C: Broodway Journal, 29 noiembrie 
1845,2:315-318; D: Works, 1850, II, 311-321. Retipăriri. 
The Columbia Spy, Columbia, Pennsylvania, 27 aprilie 1844, 
preluat din Godey's Magazine and Lady's Book. The 
Brooklyn Daily Eagle and King's County Democrat [unde, 
între martie 1846 şi ianuarie 1848, redactor era poetul 
Walt Whitman], Brooklyn, New York, 9 şi 10 octombrie 
1846, din Lady's Book sau Broadway Journal) 

Poe reia tema reîncarnării şi pentru prima oară se ocupă 
de mesmerism - subiect la modă pe vremea lui. Woodberry 
(Life of Edgar Allan Poe, II, 1909, p. 109) o numeşte „o 
povestioară pitorească despre metempsihoză, datorată 
influenţei lui [E. T. A.] Hoffmann”. 

Principala sursă de inspiraţie, frizând plagiatul, e romanul 
Edgar Huntly (1799) al scriitorului american Charles 
Brockden Brown (1771-1810) [Boyd Carter, Poe's Debit to 
Charles Brockden Brown, Prairie Schooner, XXVII, Summer 
1953, pp.190-96], din care Poe a mai preluat unele detalii 
pentru nuvela sa Hruba şi pendulul. G. R. Thompson crede 
că ar fi vorba de „o versiune burlescă, ba chiar de o 
parodie, după romanul Edgar Huntley. Brown era unul 
dintre scriitorii preferaţi ai lui Poe, despre ale cărui romane 
Poe plănuise să scrie un studiu critic”. 

O altă sursă va fi fost recenzia scriitorului englez 1. B. 
Macaulay (1800-1859) la Memoirs ofthe Life ofWarren 
Hastings, First Governor-General of Bengal de G. R. Gleig, 


apărută în Edinburgh Review (octombrie 1841), din care 
Poe a preluat aproape cuvânt de cuvânt descrierea fugii din 
Benares. O a treia posibilă sursă: romanul Sheppard Lee al 
lui Robert Montgomery Bird, recenzat de Poe în 1836. 

A fost scrisă în 1843. 

Traduceri. În franceză: Une Aventure dans les montagnes 
rocheuses [sic], trad. De Charles Baudelaire, LIllustration, 
11 decembrie 1852. Une aventure dans les montagnes 
rugueuses, trad. De Charles Baudelaire, Le Pays, 25 şi 26 
iulie 1854, reed., cu titlul Les souvenirs de M. A. Bedloe, în 
Histoires extraordinaires, Paris, Michel Levy, 1856. 

În româneşte: O istorisire din „Ragged Mountains”, trad. 
„M.”, Gazeta Transilvaniei, LXI, 1898, nr. 82-84: Foiletonul 
„Gaz. Trans”. Suvenirurile d-lui Bedloe, Ţara, II, 1904, nr. 
354-356. În munţi, trad. Sofia Nădejde, Progresul, Oraviţa, 
VII, 1913, nr. 50, pp. L-2, nr. 51, pp. L-3: Foileton. O întllnire 
din Munţii Colţoşi, trad. De Petre Solomon, Mellonta Tauta, 
Editura Tineretului, 1968, pp. 121-134. 

Traducerea s-a făcut după C. 

Îngropat de viul 

Există anumite subiecte de interes arzător, însă mult prea 
oribile pentru scopurile unei povestiri legitime. Pe acestea 
simplul romancier ar trebui să le evite dacă nu vrea să 
jignească sau să dezguste. Ele sunt tratate cum se cuvine 
doar atunci când severitatea şi măreţia Adevărului le 
consfinţeşte şi le susţine. Ne simţim înfioraţi, de pildă, de 
cea mai intensă dintre „plăcutele dureri” la relatările 
despre traversarea Berezinei, cutremurul din Lisabona, 
ciuma de la Londra, masacrul din noaptea Sfântului 
Bartolomeu sau asfixierea celor o sută douăzeci şi trei de 
prizonieri în Hruba Neagră din Calcutta2. Dar ce tulbură în 
aceste relatări este faptul în sine - este realitatea - este 
adevărul istoric. Ca simple invenţii, n-ar trebui să le privim 
decât cu silă. 

Am menţionat doar câteva dintre cele mai însemnate şi 
teribile calamităţi înscrise pe răboj; însă ce impresionează 


la ele într-atât închipuirea este nu atât întinderea, cât felul 
calamităţii. Nu-i nevoie să-i aduc aminte cititorului că, din 
lungul şi ciudatul catalog al mizeriilor omeneşti, aş fi putut 
alege numeroase alte cazuri mai pline de suferinţă 
esenţială decât oricare dintre aceste vaste generalizări ale 
dezastrului. Adevărata nenorocire, pe drept cuvânt - 
suferinţa supremă - este specifică, nu difuză. Că extremele 
cumplite ale agoniei le îndură omul luat ca unitate şi 
niciodată omul ca masă - pentru asta ar trebui să-i 
mulţumim Dumnezeului cel milostiv! 

A fi îngropat de viu este, dincolo de orice îndoială, cea mai 
terifiantă dintre aceste extreme ce au fost hărăzite 
vreodată bieţilor muritori. Că acest lucru s-a petrecut 
frecvent, chiar foarte frecvent, nu poate fi negat de niciunul 
dintre cei care gândesc. Hotarele ce despart Viaţa de 
Moarte sunt în cel mai bun caz vagi şi nebuloase. Cine ar 
putea spune unde se termină una şi unde începe cealaltă? 
Ştim că sunt unele boli în care se produc opriri totale ale 
tuturor funcţiunilor aparente ale vieţii şi în care totuşi 
aceste opriri sunt, la drept vorbind, doar simple întreruperi. 
Sunt numai nişte pauze temporare în mecanismul 
incomprehensibil. Trece o perioadă anume şi un principiu 
nevăzut şi misterios pune iarăşi în mişcare pinioanele 
magice şi rotiţele vrăjite. N-a fost ruptă pe vecie funia de 
argint, nici ireparabil sfărâmat potirul de aur3. Dar unde a 
fost sufletul în acest răstimp? 

Totuşi, în afară de concluzia inevitabilă, a priori4, că 
anumite cauze trebuie să producă anumite efecte, că 
binecunoscuta ocurenţă a unor asemenea cazuri de 
întrerupere a vieţii în chip firesc trebuie să ducă din când în 
când la înhumări premature - afară de acest considerent, 
avem dovada peremptorie a experienţei medicale şi a celei 
obişnuite pentru a demonstra că nenumărate asemenea 
îngropări au avut într-adevăr loc. La nevoie, aş putea aminti 
pe loc o sută de cazuri bine autentificate. Unul de un fel cu 
totul remarcabil, şi ale cărui împrejurări s-ar putea să fie 


încă proaspete în memoria unora dintre cititorii mei, se 
petrecuse nu cu mult timp în urmă în oraşul învecinat, 
Baltimore, unde stârni o vie, dureroasă şi pe larg 
împărtăşită nelinişte. Soţia unuia dintre cei mai respectabili 
cetăţeni, un eminent jurist şi membru al Congresului, fu 
lovită pe neaşteptate de o boală inexplicabilă ce sfida 
întreaga iscusinţă a medicilor ei. După multe suferinţe, ea 
muri sau s-a crezut că ar fi murit. Într-adevăr, nimeni nu 
bănuia şi nici nu avea motive de a bănui că nu era moartă 
de-a binelea. Femeia prezenta toate aspectele comune ale 
morţii. Chipul luase obişnuitul contur subţiat şi scofâlcit. 
Buzele aveau obişnuita paloare marmoreană. Ochii erau 
lipsiţi de strălucire. Căldura dispăruse. Pulsul încetase. Trei 
zile trupul fu ţinut neîngropat, răstimp în care căpătase o 
rigiditate ca de piatră. Pe scurt, fu grăbită înmormântarea, 
dată fiind rapida avansare a ceea ce se credea a fi 
descompunerea. 

Femeia fusese depusă în cavoul familiei, care, în următorii 
trei ani, rămase netulburat. La sfârşitul acestei perioade fu 
deschis pentru aducerea unui sarcofag; însă, vai! Ce şoc 
îngrozitor îl aştepta pe soţul care, el însuşi, deschise uşa. 
Când canaturile se dădură în spate, un fel de obiect 
înveşmântat în alb îi căzu zornăind în braţe. Era scheletul 
soţiei sale în linţoliul încă neputrezit. 

O cercetare atentă adeveri că femeia înviase la două zile 
după înmormântare, că sforţările ei în sicriu îl făcuseră să 
cadă din nişă, sau de pe raft, pe podea, unde se sfărâmase 
atât de tare, încât îi permise să iasă. O candelă, care din 
întâmplare fusese lăsată plină cu seu în cavou, fu găsită 
goală; totuşi ea s-ar fi putut consuma prin evaporare. Pe 
cea mai înaltă dintre treptele ce duceau în această încăpere 
a groazei era o bucată mare din sicriu, cu care s-ar părea 
că se zbătuse să atragă atenţia izbind în uşa de fier. Pe când 
se chinuia astfel, probabil că leşinase, sau posibil să fi murit 
pur şi simplu de spaimă; iar în cădere, giulgiul i se agăţase 


în grilajul de fier care era proiectat înspre interior. Astfel 
rămase şi astfel putrezi, în picioare. 

În anul 1810 a avut loc în Franţa un caz de înhumare 
prematură, însoţit de unele împrejurări ce dovedesc 
îndeajuns aserţiunea după care adevărul este, la drept 
vorbind, mai straniu decât ficţiunea5. Eroina întâmplării 
era o oarecare mademoiselle Victorine Lafourcade, o fată 
dintr-o familie ilustră, cu avere şi de o neasemuită 
frumuseţe. Printre numeroşii ei peţitori era şi Julien 
Bossuet, un litterateur6 sau gazetar sărac, din Paris. 
Însuşirile şi purtarea lui mereu curtenitoare atraseră 
atenţia moştenitoarei, de care s-ar părea că era iubit cu 
adevărat; însă, mândră de stirpea ei, ea se decise în cele 
din urmă să-l refuze şi să se mărite cu un anume monsieur 
Renelle, bancher şi diplomat cu oarecare notorietate. După 
căsătorie însă acest gentleman o neglija şi, poate chiar mai 
figur, <> maltrata. După ce petrecu cu el câţiva ani de chin, 
muri - în tot cazul, starea ei aducea atât de mult cu cea a 
unei moarte, încât îi păcăli pe toţi cei care o văzură. Fu 
înmormântată nu într-un cavou, ci într-o groapă obişnuită, 
în satul unde se născuse. În culmea disperării şi chinuit încă 
de amintirea iubirii sale nemărginite, îndrăgostitul purcede 
din capitală spre îndepărtata regiune unde se află satul, 
stăpânit de dorinţa romantică de a deshuma cadavrul şi de 
a-şi însuşi cosiţele ei învoalte. Soseşte la mormânt. În miez 
de noapte dezgroapă sicriul, îl deschide şi începe să taie 
părul fetei, când este reţinut de ochii dragi care se deschid. 
În realitate, fata fusese îngropată de vie. Viaţa nu o părăsise 
cu totul; şi fu trezită de mângăâierile iubitului ei din letargia 
ce fusese confundată cu moartea. Ca nebun, el o duse în 
braţe până la locuinţa lui din sat. Îi dădu câteva întăritoare 
puternice dintre cele sugerate de cunoştinţele sale 
medicale deloc neînsemnate. Într-un târziu ea îşi reveni. Îşi 
recunoscu salvatorul. Rămase cu el până când, încetul cu 
încetul, îşi recapătă pe deplin sănătatea de dinainte. Inima 
ei de femeie nu era de piatră, şi această ultimă lecţie de 


dragoste fu de ajuns ca să i-o înmoaie. I-o dărui lui Bossuet. 
Nu se mai întoarse la soţul ei, ci, ascunzându-i faptul că 
înviase, fugi cu iubitul ei în America. Douăzeci de ani mai 
târziu cei doi se întoarseră în Franţa cu convingerea că 
timpul schimbase atât de mult înfăţişarea femeii, încât 
prietenii ei nu o vor mai putea recunoaşte. Se înşelară însă, 
întrucât, de la prima întâlnire, monsieur Renelle o 
recunoscu pe dată şi-şi revendică soţia. Ea se împotrivi 
acestei cereri, iar tribunalul o susţinu în împotrivirea ei, 
hotărând că, după trecerea atâtor ani, împrejurările cu 
totul speciale anulaseră, nu doar cât priveşte echitatea, dar 
şi legea, autoritatea soţului. 

Revista de chirurgie din Leipsic, un periodic cu mare merit 
şi autoritate7, pe care editorii americani, indiferent care, ar 
face bine să-l traducă şi să-l republice, consemnează într-un 
număr recent un eveniment foarte întristător de felul celor 
în cauză. 

Un ofiţer de artilerie, bărbat de statură gigantică şi cu o 
sănătate robustă, trântit fiind de pe un cal nărăvaş, se alese 
cu o foarte severă contuzie la cap, care îl făcu să-şi piardă 
numaidecât cunoştinţa. Craniul îi era uşor fracturat, însă nu 
se observa nici o primejdie imediată. Trepanaţia reuşi de 
minune. | se luă sânge şi fură aplicate multe altele dintre 
obişnuitele mijloace de alinare. Treptat însă el căzu într-o 
stare de amorţeală tot mai gravă şi în final s-a crezut că ar 
fi murit. 

Vremea era caldă; şi el fu îngropat cu o grabă indecentă 
într-unui din cimitirele comunale. Înmormântarea avu loc 
într-o joi. Duminica următoare, ca de obicei, aleile 
cimitirului erau înţesate de vizitatori; şi pe la amiază se iscă 
un freamăt nemaipomenit la spusele unui ţăran cum că, 
stând pe mormântul ofițerului, simţi cât se poate de clar o 
zguduitură în pământ, ca şi când ar fi fost produsă de 
cineva care se zbătea dedesubt. La început se dete prea 
puţină atenţie spuselor omului, însă vădita lui teroare şi 
încăpăţânarea cu care persista în relatarea lui îşi făcură în 


cele din urmă efectul firesc asupra mulţimii. Fură procurate 
degrabă nişte lopeţi şi în câteva clipe groapa, care era 
ruşinos de puţin adâncă, fu răscolită atât de tare, încât 
apăru capul celui ce sălăşluia în ea. Atunci părea mort, însă 
stătea aproape în capul oaselor în sicriu, al cărui capac în 
sforţările sale furioase îl săltase niţel în sus. 

Fu transportat numaidecât la cel mai apropiat spital, iar 
acolo fu declarat încă în viaţă, deşi în stare de asfixie. După 
câteva ceasuri îşi reveni în simţiri, recunoscu unele dintre 
cunoştinţele sale şi în fraze întretăiate vorbi despre agonia 
sa din mormânt. 

Din ce povesti era limpede că, îngropat fiind, trebuie să fi 
fost conştient mai bine de un ceas că era viu, înainte să 
cadă în nesimţire. Groapa fusese astupată neglijent şi la 
repezeală cu pământ din cale-afară de afinat; şi astfel putea 
să pătrundă în ea puţin aer. Auzea deasupra capului paşii 
mulţimii şi se zbătuse la rândul său să se facă auzit. Şi 
tocmai tumultul din incinta cimitirului, zise el, pare să-l fi 
trezit dintr-un somn adânc - dar nu apucase bine să se 
trezească şi-şi dete seama perfect de cumplita grozăvie a 
situaţiei sale. 

Pacientul acesta - faptul este consemnat - se simţea 
binişor şi părea să se însănătoşească pe deplin, când căzu 
victimă experimentelor medicale ale unor şarlatani. Îi fu 
aplicată bateria galvanică8 şi brusc îşi dete sfârşitul într- 
una din crizele paroxistice pe care aceasta le provoacă 
uneori. 

Menţionarea bateriei galvanice îmi aduce aminte însă de 
un caz bine cunoscut şi absolut extraordinar, în care 
acţiunea ei se dovedise a fi mijlocul prin care fu readus la 
viaţă un tânăr avocat din Londra, care fusese îngropat cu 
două zile înainte. Asta s-a întâmplat în 1831, şi la vremea 
aceea a produs o senzaţie nemaipomenită orişiunde 
devenea subiect de conversaţie. 

Pacientul, domnul Edward Stapleton, murise, pare-se, de 
febră tifoidă, însoţită de unele simptome neobişnuite, care 


treziră curiozitatea medicilor săi. După moartea sa 
aparentă, prietenii lui fură rugaţi să încuviinţeze un examen 
post mortem, însă aceştia refuzară acest lucru. Cum se 
întâmplă adesea în cazul unor asemenea refuzuri, medicii 
hotărâră să dezgroape cadavrul şi să-l disece în voia lor pe 
furiş. S-a ajuns uşor la o înţelegere cu una dintre 
numeroasele bande de hoţi de cadavre ce infestează 
Londra; şi în a treia noapte după funeralii, presupusul 
cadavru fu dezgropat dintr-un mormânt adânc de opt 
picioare şi depus în sala de operaţie a unuia dintre spitalele 
private. 

În fapt, i se făcu o incizie destul de adâncă în abdomen, 
când înfăţişarea fragedă şi nevătămată a subiectului sugeră 
aplicarea bateriei electrice. Experiențele urmară una după 
alta şi se arătară efectele obişnuite, fără nimic caracteristic 
cât de cât, cu excepţia, o dată sau de două ori, a ceva din 
activitatea musculară care semăna cu viaţa într-un grad 
mai mare decât de obicei. 

Se făcuse târziu. Se crăpa de ziuă; şi socotiră de cuviinţă 
ca, în sfârşit, să se purceadă numaidecât cu disecţia. Un 
student însă ţinea în mod special să-şi testeze o teorie 
proprie şi insistă să se aplice bateria la unul dintre muşchii 
pectorali. S-a făcut o tăietură adâncă şi o bucată de sârmă 
fu pusă iute în contact, când pacientul, cu o mişcare 
grăbită, dar nicidecum convulsivă, se ridică de pe masă, se 
duse până spre mijlocul încăperii, privi neliniştit în jur 
câteva secunde şi apoi... Vorbi. Ce spunea ora ininteligibil; 
dar erau rostite cuvinte; silabisirea era clară. Duptt co 
vorbi, bo prăbuşi pe podea. 

Câteva momente fură cu toţii paralizaţi de groază, dar 
urgenţa cazului le-a redat iute prezenţa de spirit. S-a văzut 
că domnul Stapleton era viu, deşi în stare de leşin. Sub 
influenţa eterului îşi reveni şi fu repede vindecat şi redat 
tovărăşiei prietenilor săi, cărora însă li s-a ascuns vestea 
învierii sale, până ce nu dispăru primejdia unei recidive. Se 
poate închipui mirarea, negrăita lor uimire. 


Totuşi aspectul cel mai tulburător al acestei întâmplări 
este cuprins în cele afirmate de însuşi domnul S. Acesta a 
declarat că în nici o perioadă n-a fost cu totul insensibil, că 
în mod vag şi confuz a fost conştient de tot cei s-a 
întâmplat, din clipa în care a fost declarat mort de către 
medicii săi până în aceea în care a căzut leşinat pe podeaua 
spitalului. „Sunt viu”, fură cuvintele neînţelese pe care în 
disperarea sa se străduia să le rostească de îndată ce 
recunoscuse sala de disecţie. 

Ar fi o treabă uşoară să înmulţeşti istorisiri precum 
acestea, însă mă abţin, căci într-adevăr nu-i nevoie să 
demonstrăm faptul că au loc mmormântări înainte de 
vreme. Dacă ne gândim, din natura cazului, cât de rar este 
în puterea noastră să le detectăm, trebuie să admitem că 
ele se pot petrece frecvent fără cunoştinţa noastră. Într- 
adevăr, rareori se întâmplă să fie răscolit un mormânt, 
indiferent de scop, indiferent de întinderea sa, fără a nu se 
descoperi schelete în poziţii ce sugerează cele mai cumplite 
bănuieli. 

Cumplită într-adevăr bănuiala, dar şi mai cumplită osânda! 
Se poate afirma fără ezitare că nici o întâmplare nu este 
atât de teribil de potrivită ca să inspire suprema suferinţă 
trupească şi mentală cum este îngroparea de viu. 
Insuportabila apăsare asupra plămânilor, miasmele 
înăbuşitoare ale pământului jilav, strânsoarea veşmintelor 
morţii, rigida îmbrăţişare a îngustului locaş, întunericul 
Nopţii absolute, tăcerea ca o mare copleşitoare, prezenţa 
nevăzută dar palpabilă a Viermelui Biruitor10 - aceste 
lucruri, laolaltă cu gândul la aerul şi iarba de deasupra, cu 
amintirea prietenilor dragi care ar sări să ne salveze numai 
să ştie de soarta noastră, şi cu conştiinţa că despre soarta 
asta ei nu vor putea fi informaţi niciodată, că partea noastră 
fără speranţă este a celor morţi cu adevărat - aceste 
consideraţii, zic, strecoară în inima care încă mai palpită o 
oroare atât de cumplită şi de insuportabilă, încât până şi 
cea mai îndrăzneață imaginaţie se dă îndărăt dinaintea ei. 


Nu cunoaştem nimic mai chinuitor pe Pământ, nici în 
tărâmurile cele mai întunecate ale Iadului nu putem visa la 
ceva mai hidos. Şi astfel toate istorisirile despre acest 
subiect sunt de un profund interes; un interes care, prin 
sfânta oroare a subiectului însuşi, depinde totuşi, în chip cât 
se poate de potrivit şi de ciudat, de convingerea noastră 
despre adevărul celor istorisite. Ce am să povestesc acum 
este din propriile mele cunoştinţe, din experienţa mea 
proprie şi adevărată. 

Câţiva ani am suferit de atacurile acelei stranii boli căreia, 
în lipsa unui termen mai exact, medicii au convenit să-i dea 
numele de catalepsie. 

Deşi cauzele imediate şi cele care predispun, şi chiar 
diagnosticul acestei boli sunt încă un mister, caracterul ei 
aparent şi evident este suficient de bine cunoscut. Variaţiile 
ei par să fie îndeosebi de grad. 

Uneori bolnavul zace doar o zi sau chiar o perioadă mai 
scurtă, într-un fel de extremă letargie. Este în nesimţire şi 
cu totul nemişcat; însă bătăile inimii sunt totuşi uşor 
perceptibile; mai dăinuie o urmă de căldură; o uşoară 
culoare persistă în miezul obrajilor; şi apropiindu-i o 
oglindă de buze, putem detecta activitatea slabă, 
neregulată şi oscilantă a plămânilor. Apoi din nou durata 
transei este de săptămâni - sau chiar luni de zile; pe când 
observaţia cea mai atentă şi cele mai riguroase teste 
medicale nu reuşesc să stabilească vreo deosebire 
substanţială între starea bolnavului şi ce concepem noi a fi 
moartea absolută. Cel mai adesea el scapă de o îngropare 
de viu doar prin aceea că prietenii lui ştiu că înainte vreme 
suferise de catalepsie, datorită bănuielilor astfel trezite şi, 
mai presus de toate, neapariţiei descompunerii. Evoluţia 
bolii este, din fericire, treptată. Primele manifestări, deşi 
vădite, sunt neîndoielnice. Crizele devin tot mai pronunţate 
şi fiecare durează o perioadă mai lungă decât precedenta. 
În asta constă principala măsură de prevenire a îngropării. 
Nefericitul al cărui prim atac ar avea acest caracter extrem, 


care se poate vedea uneori, aproape inevitabil ar fi osândit 
de viu mormântului. 

Propriul meu caz nu se deosebea prin nici un aspect mai 
important de cele menţionate în tratatele de medicină. 
Uneori, fără vreo cauză aparentă, mă cufundam încet-încet 
într-o stare de semisincopă sau semileşin; şi rămâneam în 
starea asta, fără vreo durere, fără capacitatea de a mă 
mişca sau, strict vorbind, de a gândi, ci cu conştiinţa 
amorţită şi letargică a vieţii şi a prezenţei celor din jurul 
patului meu, până ce criza bolii mă readucea brusc şi deplin 
în simţiri. Alteori mă lovea fulgerător şi impetuos. Mi se 
făcea rău, amorţeam, mă treceau fiorii, ameţeam şi dintr-o 
dată mă prăbuşeam la pământ. Apoi, săptămâni în şir, totul 
era neant, întuneric şi tăcere, şi universul devenea nimic. O 
anihilare mai totală nu putea fi. Din aceste din urmă atacuri 
mă trezeam însă la fel de încet şi de treptat pe cât de 
bruscă fusese criza. Aşa cum răsar zorile pentru cerşetorul 
fără prieteni şi fără adăpost, şi care colindă străzile în 
nopţile lungi şi pustii ale iernii - la fel de târzie - la fel de 
înceată - la fel de veselă se reîntorcea lumina sufletului 
către mine. 

Afară de această tendinţă spre transă, sănătatea mea 
părea totuşi în general bună; nici nu puteam observa că ea 
ar fi fost în vreun fel afectată de acea unică maladie 
prevalentă - doar dacă într-adevăr idiosincrasia în somnul 
meu obişnuit n-ar putea fi privită ca o consecinţă a ei. 
Trezindu-mă din somn, nu-mi puteam niciodată recâştiga 
dintr-o dată deplina posesiune a simţurilor, ci întotdeauna 
rămâneam multe minute în adâncă buimăcire şi 
perplexitate; facultăţile mentale în general, dar memoria în 
special, fiind într-o stare de absolută suspensie. 

În tot ce înduram nu era nici o suferinţă fizică, dar cât 
despre suferinţa morală, o infinitate. Imaginaţia mea 
devenise macabră. Vorbeam „de viermi, morminte şi 
epitafuri”11. Mă abandonam reveriilor morţii, iar ideea 
îngropării de viu punea continuă stăpânire asupra 


creierului meu. Oribilul Pericol la care eram expus mă 
bântuia zi şi noapte. În timpul celei dinţii, tortura meditaţiei 
era excesivă - în timpul celei de-a doua, Hiiprnmtt. Când 
întunericul înfiorător cuprindea Pământul, atunci, la 
oroarea nemaipomenită a gândului tremuram - tremuram 
ca penele fâlfâitoare de pe dric. Când Firea nu mai putea 
îndura veghea, doar după sforţări consimţeam să adorm - 
căci mă cutremuram la gândul că, trezindu-mă, aveam să 
mă aflu locatarul unui mormânt. Şi când, într-un târziu, mă 
cufundam în somn, nu făceam decât să mă avânt dintr-o 
dată într-o lume de fantasme, deasupra căreia, cu aripi 
uriaşe, negre, adumbrind totul, plutea atotputernică acea 
unică Idee sepulcrală. 

Dintre nenumăratele imagini ale întunericului ce mă 
chinuiau astfel în visele mele, aleg ca mărturie doar o 
viziune solitară. Se făcea că eram cufundat într-o transă 
cataleptică de o durată şi profunzime mai mari ca de obicei. 
Deodată am simţit pe frunte o mână ca un sloi de gheaţă, şi 
un glas nerăbdător, nedesluşit, îmi şopti în ureche cuvintele 
„Ridică-te!”. 

M-am ridicat în capul oaselor. Întunericul era total. Nu 
puteam vedea figura celui care mă trezise. Nu-mi aduceam 
aminte nici de perioada când căzusem în transă, nici de 
locul în care zăceam atunci. Pe când rămăsesem nemişcat şi 
mă străduiam să-mi adun gândurile, mâna rece mă apucă 
feroce de încheietură, scuturând-o cu mânie, în timp ce 
vocea bolborosi din nou: 

— Ridică-te! Nu ţi-am poruncit să te ridici? 

— Şi cine eşti tu? Am întrebat. 

— Eu n-am nici un nume în regiunile unde locuiesc, 
răspunse glasul cu jale; am fost muritor, dar sunt un demon. 
Am fost neîndurător, dar sunt milos. Tu simţi doar că mă 
cutremur. Dinţii-mi clănţăne când vorbesc, totuşi nu de la 
răcoarea nopţii - a nopţii fără sfârşit. Dar această hidoşenie 
este insuportabilă. Cum poţi tu dormi liniştit? Eu nu mă pot 
odihni de plânsetul acestor chinuri cumplite. Aceste imagini 


sunt mai mult decât pot eu îndura. Scoală-te! Vino cu mine 
în Noaptea de afară şi-ţi voi dezveli mormintele. Nu-i acesta 
un spectacol al suferinţei? Priveşte! 

Am privit; şi nevăzuta figură ce mă ţinea încă strâns de 
încheietură făcu să se deschidă mormintele întregii 
omeniri; şi din fiecare se strecura palida lucire 
fosforescentă a putreziciunii; astfel încât puteam vedea în 
cele mai ascunse cotloane, iar acolo să contemplu trupurile 
înfăşurate în linţoliu în somnul lor trist şi solemn laolaltă cu 
viermele. Dar - vai! 

— Cei care se odihneau cu adevărat erau mai puţini, cu 
multe milioane, decât cei care nu dormeau deloc; şi era o 
zbatere uşoară; şi era o tristă nelinişte generală; şi din 
adâncurile nenumăratelor hrube venea foşnetul melancolic 
al veşmintelor celor îngropaţi. Şi dintre cei care păreau a se 
odihni în pace am văzut că un mare număr îşi schimbase, 
într-un grad mai mare sau mai mic, poziţia rigidă şi 
stingheritoare în care fuseseră iniţial îngropaţi. Şi glasul îmi 
spuse din nou, pe când priveam: 

— Nu e -o, nu e asta o privelişte de jale? 

Însă înainte să pot găsi cuvinte să-i răspund, silueta 
contenise să mă strângă de încheietură, luminile 
fosforescente se stinseră, iar mormintele se închiseră cu o 
bruscă violenţă, pe când din ele se ridica un tumult de 
glasuri disperate, zicând din nou: 

— Nu e, o, Dumnezeule! Nu e asta o privelişte de jale? 

Închipuiri precum acestea, arătându-mi-se noaptea, îşi 
întindeau influenţa teribilă departe în orele mele de veghe. 
Nervii mei deveneau cu totul şubrezi şi cădeau pradă ororii 
perpetue. Ezitam să călăresc, sau să mă plimb, sau să-mi 
permit orice exerciţiu care m-ar fi îndepărtat de casă. De 
fapt, nu mai îndrăzneam să ies din prezenţa imediată a 
celor care ştiau de înclinația mea spre catalepsie, nu care 
cumva, având unul dintre obişnuitele mele accese, să fiu 
înmormântat înainte de a fi fost stabilită starea mea reală. 
Mă îndoiam de grija, fidelitatea prietenilor mei cei mai 


dragi. Mă temeam că, în vreo transă de o durată mai mare 
decât cea obişnuită, aceştia ar putea fi convinşi să mă 
considere irecuperabil. Am mers chiar până acolo încât să 
mă tem că, întrucât le cauzam atâta bătaie de cap, ar fi 
bucuroşi să considere orice criză mai prelungită o scuză 
suficientă pentru a scăpa cu totul de mine. În zadar se 
străduiau să mă asigure cu cele mai solemne promisiuni. 
Le-am cerut sub cele mai sfinte jurăminte ca în nici un caz 
să nu mă îngroape până când procesul de descompunere 
nu va fi ajuns în punctul în care ar fi fost imposibil să mă 
mai ţină neîngropat. Şi chiar şi atunci spaimele mele de 
moarte refuzau să asculte de rațiune, refuzau să accepte 
orice consolare. Am început să iau un şir de măsuri de 
prevedere elaborate. Printre alte lucruri am dispus să fie 
refăcut cavoul familial astfel încât să permită deschiderea 
uşii pe dinăuntru. Cea mai slabă apăsare pe un levier lung 
ce ajungea până departe în criptă făcea ca porţile de fier să 
se dea în lături. Mai erau şi alte dispozitive care să lase să 
pătrundă aerul şi lumina, şi recipiente potrivite pentru 
mâncare şi apă, în imediata apropiere a sicriului destinat să 
mă primească. Acest sicriu avea o căptuşeală caldă şi moale 
şi era dotat cu un capac, construit după acelaşi principiu ca 
uşa cavoului, în plus nişte arcuri astfel concepute, încât cea 
mai slabă mişcare a corpului să fie suficientă pentru a-l 
deschide. Pe lângă toate acestea, de acoperişul 
mormântului era suspendat un clopot mare, a cărui 
frânghie trecea printr-o gaură a sicriului şi era prinsă de 
una din mâinile cadavrului12. Însă - vai! 

— La ce foloseşte vigilenţa împotriva Destinului omului? 
Nici măcar aceste bine concepute măsuri de securitate nu 
fură suficiente pentru a-l cruța de cele mai cumplite agonii 
ale îngropării de viu pe nefericitul sortit acestor agonii! 

Sosi o epocă, cum mai sosise adesea înainte, în care m-am 
trezit revenind dintr-o totală inconştienţă la cel dintâi uşor 
şi nedefinit sentiment al existenţei. Încet, cu paşi de 
broască-ţestoasă, se apropiară zorile slabe şi cenuşii ale 


zilei psihice. O nelinişte somnolentă. O suferinţă apatică a 
unei dureri surde. Nici o grijă, nici o speranţă, nici un efort. 
Apoi, după un lung interval, un ţiuit în urechi; apoi, după o 
perioadă şi mai lungă, o senzaţie de înţepături sau 
furnicături la extremităţi; apoi o perioadă aparent eternă 
de repaus plăcut, în timpul căruia sentimentele trezite se 
luptau să devină gândire; apoi o scurtă recădere în 
nonentitate; apoi o revenire bruscă. Într-un târziu, tremurai 
uşor al unei pleoape; şi imediat după asta şocul electric al 
unei terori, mortale şi nedefinite, ce trimite sângele în 
torente de la tâmple spre inimă. Şi acum primul efort real 
de a gândi. Şi acum prima încercare do a-mi aminti. Şi 
acum un succes parţial şi evanescent. Şi acum memoria şi-a 
câştigat supremaţia încât, într-o oarecare măsură, sunt 
conştient de starea mea. Simt că nu mă trezesc dintr-un 
somn obişnuit. Mi-amintesc că eram suferind de catalepsie. 
Şi acum, în cele din urmă, spiritul meu cutremurat este 
copleşit, ca de revărsarea unui ocean, de acea cumplită 
Primejdie - de acea spectrală şi precumpănitoare Idee. 

Câteva minute după ce această închipuire puse stăpânire 
pe mine am rămas locului nemişcat. Şi de ce? Nu găseam 
destul curaj să mă mişc. Nu îndrăzneam să fac efortul care 
să mă mulţumească de soarta mea - şi totuşi în inimă ceva 
îmi şoptea că era un lucru sigur. Disperarea - cum nici un 
alt fel de nenorocire n-a născut vreodată - doar disperarea 
mă îndemnă, după multă şovăire, să ridic pleoapele grele 
ale ochilor. Le-am ridicat. Era întuneric - pretutindeni 
întuneric. Ştiam că atacul se sfârşise. Ştiam că criza bolii 
mele trecuse de mult. Ştiam că-mi reveniseră acum deplin 
facultăţile văzului - şi totuşi era întuneric - pretutindeni 
întuneric - intensa şi desăvârşita beznă a Nopţii ce durează 
de-a pururi. 

Am încercat să ţip; şi buzele şi limba uscată se mişcau 
convulsiv împreună în această încercare - dar nici un sunet 
nu ieşi din plămânii cavernoşi, care, apăsaţi parcă de 
greutatea unui munte suprapus, icneau şi palpitau, laolaltă 


cu inima, cu fiecare respiraţie mai trudnică şi mai 
anevoioasă. 

Mişcarea fălcilor, în efortul de a striga, îmi dovedi că ele 
erau legate, cum se obişnuieşte la morţi. Am simţit de 
asemenea că eram întins pe ceva tare; şi că ceva 
asemănător mă înghesuia şi din laturi. Până acum nu 
îndrăznisem să-mi mişc picioarele - dar acum mi-am repezit 
în sus, din răsputeri, braţele, care stătuseră întinse de-a 
lungul trupului, cu mâinile încrucişate. Ele se loviră de un 
material solid şi lemnos, ce se întindea deasupra mea la o 
înălţime nu mai mare de şase țoli de faţa mea. Nu mai 
aveam nici o îndoială că mă odihneam, în sfârşit, într-un 
COŞCiUg. 

Şi acum, alături de toate nenorocirile mele fără de 
margini, veni duios îngerul Speranţei - căci mă gândeam la 
măsurile de prevedere ce luasem. M-am zvârcolit şi am 
făcut mişcări spasmodice să deschid capacul; acesta nu voia 
să se clintească. Am pipăit după frânghia clopotului; nu era 
de găsit nicăieri. Şi acum Mângâietorul zbură pentru vecie 
şi o Disperare şi mai sumbră domnea triumfătoare; căci nu 
puteam să nu observ absenţa căptuşelii ce pregătisem cu 
atâta grijă - şi apoi, aşijderea, mă lovi în nări dintr-o dată 
mireasma puternică şi specifică a pământului jilav. 
Concluzia era inevitabilă. Nu mă aflam în cavou. Căzusem 
în transă pe când eram plecat de acasă - pe când mă aflam 
printre străini - când sau cum, nu-mi puteam aminti - şi 
aceştia fură cei care mă îngropară ca pe un câine - într-un 
sicriu ordinar bătut în cuie - şi azvârlit adânc, adânc şi 
pentru vecie, în vreo groapă ordinară şi fără nume. 

Pe când această cumplită convingere îşi făcea drum astfel 
în cele mai ascunse cotloane ale sufletului meu, m-am 
zbătut din nou să strig. Şi în această a doua încercare am 
reuşit. Un urlet sau răcnet prelung, sălbatic şi continuu, de 
agonie, răsună în tărâmurile nopţii subterane. 

— Hei! Ascultă! Grăi un glas răguşit drept răspuns. 

— Ce dracu' te-a apucat? Zise un al doilea. 


— la mai termină odată! Zise un al treilea. 

— Ce-ţi veni să urli în halul ăsta, ca un coiot? Zise un al 
patrulea. 

Şi pe loc am fost apucat şi scuturat fără ceremonial câteva 
minute în şir de o şleahtă de indivizi cam aspri la înfăţişare. 
Ei nu mă treziră din somn - căci eram treaz de-a binelea 
când am ţipat - însă mă aduseră în deplina stăpânire a 
memoriei mele. 


Această întâmplare avusese loc în apropiere de Richmond, 
în Virginia. Însoţit de un prieten, pornisem într-o expediţie 
de vânătoare de-a lungul râului James, câteva mile în aval. 
Se apropia noaptea şi furăm surprinşi de o furtună. 
Singurul adăpost la îndemână era cabina plină de mucegai 
a unei mici şalupe ancorate pe râu. Ne-am descurcat cum 
am putut şi am petrecut noaptea pe puntea ei. Eu am 
dormit într-una din cele două cuşete ale vasului - şi nu-i 
nevoie să descriu cuşeta unei şalupe de şaizeci-şaptezeci de 
tone. Cea pe care am ocupat-o eu nu avea nici un fel de 
aşternut. Lăţimea ei maximă era de optsprezece țoli. 
Distanţa de la podea până la punte era exact aceeaşi. Era o 
treabă extrem de dificilă, am descoperit, să mă strecor în 
ea. Totuşi, am dormit tun; şi întreaga mea viziune - căci nu 
era nici vis, nici coşmar - se născu firesc din împrejurările 
situaţiei mele - din obişnuita predispoziţie a gândurilor 
mele - şi din dificultatea, la care m-am referit deja, de a-mi 
concentra simţurile, şi în special de a-mi recâştiga memoria, 
mult timp după trezirea mea din somn. Oamenii care mă 
scuturau erau echipajul şalupei şi câţiva muncitori hamali 
angajaţi să o descarce. De la încărcătură venea mirosul de 
pământ. Bandajul din jurul fălcilor era o batistă de mătase 
cu care mă legasem la cap în lipsa obişnuitei mele tichii de 
noapte. 

Chinurile îndurate erau însă indubitabil aceleaşi, în 
răstimpul acela, cu cele ale unei înmormântări adevărate. 
Ele fură cumplite - ele fură incredibil de hidoase; dar din 
Rău izvorăşte Binele; căci însăşi grozăvia lor treziră în 
spiritul meu o inevitabilă repulsie. Sufletul meu prinse 
puteri - prinse vigoare. Am plecat în străinătate. Am făcut 
exerciţii fizice viguroase. Am respirat aerul liber al Cerului. 
M-am gândit la alte subiecte decât Moartea. Am renunţat la 
cărţile mele de medicină. Pe Buchan13 l-am ars. N-am mai 
citit Gânduri despre noapte14 - nici un cuvinţel despre 
cimitire - nici o poveste cu gogoriţe - precum aceasta. Pe 
scurt, am devenit un om nou şi am trăit o viaţă de bărbat. 


Din acea memorabilă noapte am alungat pentru vecie 
temerile mele funerare şi o dată cu ele dispăru şi 
tulburarea cataleptică ce fusese, poate, mai mult consecinţa 
decât cauza lor. 

Există momente când, chiar şi pentru ochiul sobru al 
Raţiunii, lumea tristei noastre Umanităţi poate căpăta 
aparenţa Iadului - însă imaginaţia omului nu e o Carathis15 
ca să-i exploreze nepedepsită toate cavernele. Vai! Sumbra 
legiune a terorilor sepulcrale nu poate fi socotită întru totul 
fictivă - ci, precum Demonii în a căror tovărăşie Afrasiab16 
a făcut călătoria pe Oxus17, ele trebuie să doarmă, 
altminteri ne devoră - ele trebuie lăsate să doarmă, 
altminteri pierim18. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

ÎNGROPAT DE VIU 


(THE PREMATURE BURIAL,) 


(A: Dollar Newspaper, Philadelphia, 31 iulie 1844; B: 
Broadway Journal, 14 iunie 1845; C: Works, 1850; D: 
Southern Literary Messenger, iunie 1849, în Marginalia, nr. 
251, ultimul paragraf. Retipăriri: The Rover, săptămânal 
newyorkez, august 1844, cu titlul Burying Alive, 
încorporând paragrafele 4-7 şi 14-19 din Dollar 
Newspaper) 

Poe, care suferea, pare-se, de nictofobie, a fost fascinat de 
acest subiect. O prietenă a sa, S. A. IT. Weiss, afirmă în Home 
Life of Poe, 1907, p. 29: „Vorbind despre Edgar, domnul 
John Mackenzie adevereşte buna dispoziţie şi curajul său |. 
[frica de a fi singur noaptea precum şi credinţa şi teama lui 
de supranatural. L-a auzit pe Poe, când acesta era matur, 
spunând că lucrul cel mai cumplit pe care şi-l putea imagina 
când era copil era să simtă o mână rece ca gheaţa 
atingându-i fruntea, într-o încăpere întunecoasă, noaptea 
când era singur; sau să se trezească în semiîntuneric şi să 
vadă un chip rău aţintit asupra lui; şi că aceste închipuiri îl 


bântuiau atât de mult, încât adeseori îşi ascundea capul sub 
plapumă până ce nu mai putea respira”. 

Ideea de a scrie această nuvelă i-a venit probabil de la 
publicitatea în jurul „sicriului salvator”, expus în 1843 la 
târgul anual al Institutului American din New York. Nuvela 
e listată ca terminată, dar nepublicată încă, în scrisoarea lui 
Poe către ]. R. Lowell (28 mai 1844). 

Traduceri. În româneşte: Îngropat de viu, Bucureşti, 
Poporul, 1912, Biblioteca Facla, 30 pp. Îngropat de viu, 
trad. De Ion Vinea, în Edgar Allan Poe, Scrieri alese, EPLU, 
1968, pp. 428-442, reed. 1969, pp. 359-371. 

Traducerea s-a făcut după C. 

Scrisoarea furată. 

Nil sapientiae odiosius acumine nimiol. 

Seneca. 

La Paris, într-o seară furtunoasă din toamna anului 18..., 
curând după lăsarea întunericului, mă delectam cu îndoitul 
lux al meditaţiei şi al unei pipe din spumă de mare, în 
tovărăşia prietenului meu C. Auguste Dupin, în mica şi 
retrasa lui bibliotecă sau cabinet de lucru, au troisieme, No. 
33, Rue Donot, Faubourg St. Germain2. De mai bine de un 
ceas păstram amândoi o adâncă tăcere, iar unui privitor de 
ocazie am fi părut fiecare adânc şi exclusiv preocupaţi de 
rotocoalele ondulate de fum ce împovărau atmosfera din 
încăpere. Cât despre mine însă, frământam în minte 
anumite chestiuni ce fuseseră subiectul conversaţiei 
noastre ceva mai devreme în acea seară; mă refer la cazul 
din Rue Morgue şi la misterul din jurul uciderii lui Marie 
Roget. lată de ce mi s-a părut o treabă de coincidenţă când 
uşa apartamentului nostru fu dată în lături, lăsând să intre 
vechea noastră cunoştinţă, monsieur G., prefectul poliţiei 
pariziene. 

I-am urat din inimă bun venit; căci omul era aproape tot 
atât de amuzant pe cât de vrednic de dispreţ, şi nu-l mai 
văzusem de câţiva ani. Stătuserăm până atunci pe întuneric 
şi Dupin se sculă acum să aprindă o lampă, dar se aşeză din 


nou, fără să mai facă acest lucru, la spusele lui G. Cum că 
venise să se consulte cu noi sau mai degrabă să-i ceară 
prietenului meu părerea, în legătură cu o anume problemă 
oficială ce prilejuise multe necazuri. 

— Dacă e un lucru care cere gândire, observă Dupin, 
renunțând să mai aprindă fitilul, îl vom examina cu mai mult 
folos pe întuneric. 

— Asta este încă una dintre noţiunile dumitale bizare, zise 
prefectul, care avea obiceiul să numească „bizar” orice 
lucru care depăşea înţelegerea lui, trăind astfel în mijlocul 
unei întregi legiuni de „bizarerii”. 

— Foarte adevărat, zise Dupin, oferindu-i o pipă 
musafirului său şi împingând spre el un fotoliu confortabil. 

— Şi care e acum dificultatea? Am întrebat. Sper că nu e 
iarăşi vorba de vreun asasinat? 

— O, nu, nimic de felul ăsta. Fapt este că afacerea este 
într-adevăr foarte simplă şi nu mă îndoiesc că şi noi i-am 
putea da de capăt destul de bine; dar pe urmă m-am gândit 
că i-ar face plăcere lui Dupin să audă amănuntele ei, fiind 
nemaipomenit de bizară. 

— Simplă şi bizară, zise Dupin. 

— Mda, cam aşa şi nu prea. Fapt este că suntem cu toţii 
foarte nedumeriţi, întrucât afacerea este într-adevăr atât 
de simplă, şi totuşi ne depăşeşte cu totul. 

— Poate că tocmai simplitatea acestui lucru vă face să 
greşiţi, zise prietenul meu. 

— Ce absurditate spui dumneata! Exclamă prefectul, 
râzând din toată inima. 

— Poate că misterul e un pic prea vădit, zise Dupin. 

— O, ceruri! Cine a mai auzit o asemenea idee? 

— Un pic prea evident. 

— Ha! Ha! Ha! 

— Ha! Ha! Ha! 

— Ho! Ho! Ho! Hohoti musafirul nostru, amuzat la culme, 
o, Dupin, mă faci să mor, zău! 

— Şi la urma urmei, despre ce e vorba? Am întrebat. 


— Cum să nu, am să vă povestesc, răspunse prefectul 
îngândurat, scoțând o trâmbă de fum lungă şi deasă şi 
aşezându-se mai bine în fotoliu. Am să vă povestesc în 
câteva cuvinte; dar înainte să încep, daţi-mi voie să vă atrag 
atenţia că afacerea asta reclamă cel mai desăvârşit secret şi 
aproape sigur că mi-aş pierde postul ce-l deţin acum dacă s- 
ar afla că l-am divulgat cuiva. 

— Dă-i drumul, am zis. 

— Sau nu, spuse Dupin. 

— Bine, atunci; am fost informat personal, dintr-un mediu 
foarte înalt, că din apartamentele regale a fost sustras un 
document de cea mai mare importanţă. Se ştie cine este 
individul care l-a sustras; asta fără nici un dubiu; a fost 
văzut luându-l. Se ştie şi că el se mai află încă în posesia lui. 

— De unde se ştie asta? 

— Se deduce clar din natura documentului, răspunse 
prefectul, precum şi din neapariţia unor anumite consecinţe 
care ar decurge imediat ce el n-ar mai fi în posesia hoţului, 
adică din utilizarea lui în scopul în care el are de gând să-l 
utilizeze până la urmă. 

— Fii niţel mai explicit, zise Dupin. 

— Bine, tot ce pot spune este că documentul îi dă 
deţinătorului său o anumită putere într-un anumit cerc, 
unde o asemenea putere are o valoare imensă. 

Prefectului îi era drag jargonul diplomaţiei. 

— Totuşi nu prea înţeleg, zise Dupin. 

— Nu? Ei bine, dezvăluirea documentului unei a treia 
persoane, care trebuie să rămână anonimă, ar pune în joc 
onoarea unui personaj de cel mai înalt rang; iar acest fapt îi 
dă deţinătorului documentului o ascendență asupra 
ilustrului personaj, ale cărui onoare şi linişte ar fi astfel 
primejduite. 

— Dar această ascendență, am intervenit, ar presupune ca 
hoţul să ştie că păgubaşul îl ştie pe hoţ. Cine ar îndrăzni...? 

— Hoţul, zise G., este ministrul D., care îndrăzneşte orice, 
tot ce este nevrednic şi tot ce este vrednic de un om. 


Metoda acestei sustrageri a fost pe cât de ingenioasă, pe 
atât de îndrăzneață. Documentul în chestiune - vorbind 
deschis, o scrisoare - a fost primit de persoana căreia i-a 
fost sustras în timp ce aceasta se afla singură în boudoir-ul 
regal. Pe când o citea, a fost brusc întreruptă de intrarea 
celuilalt înalt personaj de care ţinea în mod deosebit să o 
ascundă. După o grabnică şi zadarnică încercare de a o 
arunca într-un sertar, a fost nevoită să o lase, deschisă cum 
era, pe masă. Adresa însă era deasupra, iar cuprinsul 
nedezvăluit, astfel că scrisoarea scăpă atenţiei. În acest 
moment intră ministrul D. Ochiul lui de linx vede imediat 
documentul, recunoaşte scrisul de pe adresă, observă 
tulburarea persoanei în cauză şi îi descoperă secretul. După 
câteva discuţii pe chestiuni de afaceri, în felul său grăbit 
dintotdeauna, scoate la iveală o scrisoare întrucâtva 
asemănătoare cu cea în discuţie, o deschide, se preface că o 
citeşte, iar pe urmă o pune în imediata apropiere a 
celeilalte. Iarăşi mai discută vreo cincisprezece minute 
despre treburi obşteşti. Într-un târziu, luându-şi rămas-bun, 
ia de pe masă şi scrisoarea ce nu-i aparţinea. Proprietara 
de drept l-a văzut, dar bineînţeles n-a îndrăznit să atragă 
atenţia asupra acestui fapt în prezenţa celui de-al treilea 
personaj care stătea lângă dânsa. Ministrul o şterse, lăsând 
pe masă propria lui scrisoare, una fără nici o importanţă. 

— Prin urmare, îmi zise Dupin, ai acum exact ce-ţi trebuie 
pentru ca ascendenţa asta să fie completă: hoţul ştie că 
păgubaşul îl ştie pe hoţ. 

— Da, răspunse prefectul; şi puterea astfel dobândită a 
fost exercitată, în ultimele câteva luni, într-o măsură extrem 
de primejdioasă, în scopuri politice. Cu fiecare zi păgubaşa 
este tot mai convinsă de necesitatea de a-şi recupera 
scrisoarea. Dar, fireşte, acest lucru nu se poate face pe faţă. 

În fine, mânată de disperare, mi-a încredinţat această 
afacere mie. 

— Decât care, presupun, zise Dupin, din mijlocul unui 
vârtej perfect de fum, nu se putea dori şi nici măcar 


imagina un agent mai perspicace. 

— Mă flataţi, răspunse prefectul, dar este posibil să se fi 
avut în vedere o asemenea părere. 

— E clar, am zis, precum vedeţi, că scrisoarea se află încă 
în posesia ministrului; întrucât tocmai această posesie şi nu 
vreo altă întrebuințare a scrisorii e ceea ce conferă 
puterea. O dată cu întrebuinţarea dispare şi puterea. 

— Adevărat, zise G., şi exact după această convingere ne- 
am călăuzit. Prima mea grijă a fost să fac o cercetare 
amănunţită a locuinţei ministrului; iar aici treaba cea mai 
neplăcută pentru mine era că trebuia să o cercetez fără 
ştirea lui. Dincolo de toate, fusesem prevenit de pericolul 
care s-ar naşte dacă i-aş da motive să bănuiască planul 
nostru. 

— Dar cât priveşte aceste investigaţii sunteţi absolut au 
fait3, am zis. 

Poliţia pariziană a mai făcut acest lucru adeseori. 

— O, da! Şi tocmai din acest motiv n-am disperat. În plus, 
obiceiurile ministrului îmi dădeau un mare avantaj. Lipseşte 
frecvent de acasă toată noaptea. Servitorii lui nu sunt deloc 
numeroşi. Ei dorm la oarecare distanţă de apartamentul 
stăpânului lor şi, fiind mai toţi napolitani, pot fi uşor 
îmbătaţi. După cum ştiţi, am chei cu care pot deschide orice 
cameră sau birou din Paris. De trei luni încoace n-a trecut 
noapte din care să nu fi petrecut cea mai mare parte 
scotocind eu însumi casa D. Este în joc onoarea mea şi, să 
vă spun un mare secret, răsplata este enormă. Aşa că n-am 
abandonat căutările până ce nu m-am convins pe deplin că 
hoţul este un ins mai viclean decât mine. Cred că am 
cercetat fiecare ungher al casei unde ar fi putut fi ascunsă 
scrisoarea. 

— Dar nu s-ar putea, am sugerat, ca scrisoarea, deşi încă 
în posesia ministrului, cum neîndoielnic şi este, să fi fost 
ascunsă de el altundeva decât în propria sa locuinţă? 

— E puţin probabil, zise Dupin. Actuala stare cam ciudată 
a treburilor de la curte şi îndeosebi intrigile în care se ştie 


că D. Este implicat, ar face din imediata disponibilitate a 
documentului - adică din posibilitatea de a fi arătat pe loc - 
un aspect de o importanţă aproape egală cu însuşi faptul 
posesiei sale. 

— Posibilitatea de a fi arătat pe loc? Am întrebat. 

— Adică de a fi distrus, zise Dupin. 

— Adevărat, am observat; în mod clar, scrisoarea e în casă. 
Cât despre posibilitatea ca ea să se afle asupra persoanei 
ministrului, o putem considera în afara oricărei discuţii. 

— Absolut, zise prefectul. A fost ambuscat de două ori, 
chipurile de nişte tâlhari, şi riguros cercetat chiar sub ochii 
mei. 

— Aţi fi putut să vă cruţaţi de această trudă, zise Dupin. 
Presupun că D. Nu e nebun de-a binelea şi, cum nu este, 
trebuie să fi anticipat aceste ambuscade ca pe ceva firesc. 

— Nu nebun de-a binelea, zise G., ci poet, pe care îl socot a 
fi doar la un pas de nebun. 

— Adevărat, zise Dupin îngândurat, după ce scoase o 
trâmbă lungă de fum din pipa lui din spumă de mare, cu 
toate că şi eu m-am făcut vinovat de unele versuri. 

— Ar fi bine să detaliezi amănuntele cercetării dumitale. 

— Prea bine; fapt este că am luat-o pe îndelete şi am 
căutat pretutindeni. Am o experienţă îndelungată în acest 
gen de treburi. Am luat toată clădirea, încăpere cu 
încăpere, rezervând fiecăreia nopţile unei întregi 
săptămâni. Mai întâi am examinat mobilierul din fiecare 
apartament. Am deschis fiecare sertar; şi ştiţi, presupun, că 
pentru un agent de poliţie bine instruit nu există ceea ce se 
cheamă sertar secret. E un dobitoc cel care lasă să-i scape 
vreun sertar „secret” într-o cercetare de acest gen. Treaba 
este atât de simplă. Există un anume volum - spaţiu - ce 
trebuie luat în calcul la fiecare şifonier. Avem apoi reguli 
precise. Nu ne poate scăpa nici a cincizecea parte dintr-o 
linie. După şifoniere am luat scaunele. Pernele le-am 
încercat cu ace lungi şi subţiri, cum m-aţi mai văzut 
folosind. De pe mese am desprins tăbliile. 


— De ce asta? 

— Uneori tăblia unei mese, sau oricare altă piesă de 
mobilier de formă similară, este demontată de persoana 
care doreşte să ascundă un obiect; este scos apoi piciorul, 
depozitat obiectul în scobitură şi aşezată tăblia la loc. 
Tălpile şi vârfurile stâlpilor patului sunt folosite în acelaşi 
fel. 

— Dar nu s-ar putea detecta scobitura după sunet? Am 
întrebat. 

— Sub nici o formă, dacă, după ce a fost depozitat 
obiectul, în jurul său s-a pus o cantitate suficientă de vată. 
În plus, în cazul nostru, eram siliţi să acţionăm fără zgomot. 

— Dar nu puteaţi desprinde - nu puteaţi desface în bucăţi 
toate piesele do mobilior în care s-ar fi putut pune ceva în 
modul pe care l-aţi menţionat. O scrisoare poate fi răsucită 
într-un sul subţire, spiralat, care nu se deosebeşte mult, ca 
formă sau volum, de o andrea mai mare; şi sub forma asta 
ar putea fi vârâtă, de exemplu, în braţul unui scaun. Că 
doar n-aţi desfăcut în bucăţi toate scaunele? 

— Fireşte că nu; dar am procedat chiar mai bine - am 
cercetat braţele fiecărui scaun din casă şi, desigur, 
încheieturile fiecărei piese de mobilier, cu ajutorul unui 
microscop dintre cele mai puternice. Dacă ar fi rămas vreo 
urmă de intervenţie recentă, n-am fi omis să o detectăm 
numaidecât. Un singur firicel de rumeguş de la burghiu, de 
exemplu, ar fi fost tot atât de evident ca un măr. Orice 
neglijenţă cât priveşte încleierea, orice fisură mai 
neobişnuită la încheieturi ar fi fost destul pentru a fi 
detectată. 

— Presupun că v-aţi uitat la oglinzi, între panouri şi plăci şi 
că aţi verificat paturile şi aşternuturile, precum şi perdelele 
şi covoarele. 

— Bineînţeles; şi după ce am isprăvit în felul ăsta cu 
absolut fiecare piesă de mobilier, am cercetat şi casa. Am 
împărţit întreaga ei suprafaţă în compartimente, pe care le- 
am numerotat, nu care cumva să ne scape vreunul; am 


cercetat apoi cu microscopul, ca mai înainte, fiecare 
centimentru pătrat din toată clădirea, inclusiv cele două 
case din imediata vecinătate. 

— Cele două case învecinate! Am exclamat; trebuie că aţi 
avut multă bătaie de cap. 

— Am avut; însă recompensa oferită este nemaipomenită. 

— Aţi inclus şi terenul din jurul caselor? 

— Întreg terenul este pavat cu cărămizi. Ne-a dat puţină 
bătaie de cap, comparativ vorbind. Am cercetat muşchiul 
dintre cărămizi şi l-am găsit neatins. 

— V-aţi uitat desigur şi printre hârtiile lui D. Şi în cărţile 
din bibliotecă? 

— Bineînţeles; am deschis fiecare dosar, fiecare plic; am 
deschis nu numai fiecare carte, dar am întors fiecare filă 
din fiecare volum, nemulţumindu-ne doar să le scuturăm, 
cum fac unii dintre ofiţerii noştri de poliţie. Am măsurat, de 
asemenea, cu cele mai precise măsurători, grosimea 
fiecărei coperte de carte şi am supus-o pe fiecare celui mai 
atent examen la microscop. Dacă s-ar fi umblat recent pe la 
legători, ar fi fost cu totul imposibil ca faptul să scape 
observaţiei. Vreo cinci sau şase volume, tocmai ieşite din 
mâinile legătorului, le-am verificat cu grijă, pe transversală, 
cu ace. 

— Aţi cercetat podelele de sub covoare? 

— Fără îndoială. Am scos fiecare covor şi am cercetat 
scândurile cu microscopul. 

— Şi tapetul de pe pereţi? 

— Da. 

— V-aţi uitat în pivnițe? 

— Ne-am uitat. 

— Atunci, am zis, aţi făcut o socoteală greşită şi scrisoarea 
tiu se află în locuinţă, aşa cum presupuneţi. 

— Mă tem că ai dreptate aici, zise prefectul. Şi acum, 
Dupin, ce mă sfătuieşti să fac? 

— Să faci o nouă cercetare amănunţită a locuinţei. 


— Este absolut inutil, răspunse G... Nu sunt mai sigur că 
respir decât că scrisoarea nu se află în locuinţă. 

— N-am alt sfat mai bun să-ţi dau, zise Dupin. Ai, desigur, 
o descriere precisă a scrisorii? 

— O, da! Şi, scoțând un carneţel, prefectul începu să 
citească cu glas tare un raport minuţios asupra înfăţişării 
interioare şi mai ales a celei exterioare a documentului 
dispărut. De îndată ce sfârşi de citit această descriere, îşi 
luă rămas-bun, într-o stare de spirit mult mai proastă decât 
mi-a fost dat să văd vreodată la acest domn cumsecade. 

După vreo lună de zile ne făcu o nouă vizită şi ne găsi 
ocupați aproape la fel ca înainte. Îşi luă o pipă şi un scaun şi 
intră în vorbă despre una-alta. Într-un târziu am zis: 

— Dar ce se mai aude, G., cu scrisoarea furată? Presupun 
că în cele din urmă te-ai convins că nu e chip să-l birui pe 
ministru? 

— Să-l ia naiba, într-adevăr; am făcut totuşi o nouă 
percheziţie, cum mi-a sugerat Dupin, dar totul a fost trudă 
zadarnică, aşa cum ştiam de altfel că se va întâmpla. 

— Cât de mare ai spus că e recompensa oferită? Întrebă 
Dupin. 

— Păi, foarte mare... O recompensă foarte mare... Nu-mi 
place să spun cât anume, precis; dar ţin să spun un lucru, 
că nu mi-ar părea rău să dau din propriul buzunar cincizeci 
de mii de franci celui care mi-ar putea obţine această 
scrisoare. Fapt este că, pe zi ce trece, ea devine tot mai 
importantă, iar recent recompensa a fost dublată. Dar chiar 
dacă ar fi triplată, tot n-aş putea face mai mult decât am 
făcut. 

— Mda, într-adevăr, zise Dupin, cu glas tărăgănat, dintre 
rotocoalele de fum ale pipei sale, totuşi, G., cred că în 
problema asta nu ţi-ai dat silinţa... Prea tare. Ai putea... 
Cred eu... Să te mai străduieşti un pic, eh? 

— Cum? În ce fel? 

— Păi... Puf, puF. Ai putea. Puf, puf... Să te consulţi cu 
cineva în problema asta, eh?... Puf, puf, puf. Îţi aminteşti 


povestea care circula în legătură cu Abernethy5? 

— Nu. Ducă-se naibii Abernethy! 

— Desigur! Ducă-se naibii şi basta. Dar odinioară un 
oarecare bogătaş zgârcit concepu planul de a-i smulge 
acestui Abernethy un sfat medical. 

Provocând în acest scop o conversaţie obişnuită într-un 
grup restrâns, îi strecură doctorului cazul său ca pe celal 
unui individ imaginar. Să presupunem, zise zgârcitul, că 
simptomele lui sunt cutare şi cutare; ei bine, doctore, ce l-ai 
sfătui dumneata să ia? Să ia! Zise Abernethy, să ia nişte 
sfaturi, bineînţeles. 

— Dar eu, zise prefectul, un pic cam stingherit, sunt 
perfect de acord să iau nişte sfaturi şi să plătesc pentru ele. 
Aş da bucuros cincizeci de mii de franci celui care ar 
binevoi să mă ajute în problema asta. 

— În acest caz, răspunse Dupin, deschizând un sertar şi 
scoțând un carnet de cecuri, ai putea foarte bine să-mi 
completezi un cec cu suma menţionată. După ce îl semnezi, 
am să-ţi înmânez scrisoarea. 

Eram uluit. Prefectul părea ca şi trăsnit. Câteva minute 
rămase fără grai şi nemişcat, uitându-se neîncrezător la 
prietenul meu cu gura căscată şi cu nlfta ochi ce păreau să-i 
iasă din orbite; apoi, venindu-şi parcă în fire niţel, apucă o 
pană şi, în sfârşit, după mai multe ezitări şi căutături 
buimace, completă şi semnă un cec de cincizeci de mii de 
franci pe care îl întinse peste masă lui Dupin. Acesta îl 
cercetă cu grijă şi îl puse în portofelul său; apoi, descuind 
un escritoire, scoase de acolo o scrisoare şi i-o dădu 
prefectului. Funcţionarul o apucă, într-o perfectă agonie a 
fericirii, o deschise cu o mână tremurândă, aruncă o privire 
rapidă asupra cuprinsului ei, iar apoi, zbătându-se şi 
luptându-se să ajungă la uşă, o zbughi, într-un târziu, fără 
nici un fel de ceremonie, afară din încăpere şi din casă, fără 
să fi rostit o silabă din clipa în care Dupin îi ceruse să 
completeze cecul. 

După ce plecă, prietenul meu îmi dădu câteva explicaţii. 


— Poliţiştii parizieni, zise el, sunt extrem de abili în 
meseria lor. 

Sunt perseverenţi, ingenioşi, vicleni şi profund versaţi în 
cunoştinţele pe care par să le reclame în principal 
îndatoririle lor. Astfel, când G. Ne-a detaliat modul în care a 
cercetat toate încăperile din locuinţa lui D., am avut deplină 
încredere că a făcut o percheziţie mulţumitoare, pe măsura 
strădaniilor lui. 

— Pe măsura strădaniilor lui? Am zis. 

— Da, spuse Dupin. Măsurile adoptate erau nu doar cele 
mai bune de acest fel, dar ele au fost îndeplinite absolut la 
perfecţie. Dacă scrisoarea ar fi fost ascunsă undeva în 
perimetrul cercetărilor lor, fără îndoială că aceşti indivizi ar 
fi găsit-o. 

Am râs doar, însă el părea foarte serios în tot ce spunea. 

— Măsurile, aşadar, urmă el, erau bune în felul lor şi bine 
executate; defectul lor consta în faptul că ele erau 
inaplicabile acestui caz şi acestui om. Un anume set de 
stratageme extrem de ingenioase sunt, pentru prefect, un 
soi de pat al lui Procust6, după care îşi adaptează cu de-a 
sila planurile. Dar el greşeşte mereu prin aceea că e fie 
prea profund, fie prea superficial în chestiunea respectivă; 
şi sunt numeroşi şcolari chiar mai buni analişti decât 
dânsul. L-am cunoscut pe unul, în vârstă de vreo opt ani, al 
cărui succes la jocul „Cu sau fără soţ” stârnea admiraţia 
tuturor. Jocul e simplu şi se joacă cu bile. Un jucător ţine în 
mână un număr oarecare dintre aceste jucării şi îl întreabă 
pe celălalt dacă acest număr e cu sau fără soţ. Dacă 
ghiceşte corect, câştigă o bilă; dacă greşeşte, pierde una. 
Băiatul la care mă refer câştigă toate bilele din şcoală. 
Bineînţeles, avea el un anume principiu de a ghici, iar 
acesta consta în simpla observare şi măsurare a 
perspicacităţii adversarilor săi. Adversarul său, de pildă, e 
un prostănac notoriu, care, ridicându-şi pumnul închis, îl 
întreabă: „Cu sau fără soţ?” Şcolarul nostru îi răspunde: 
„Fără” şi pierde; dar la a doua încercare câştigă, fiindcă de 


data asta îşi zice în sinea lui: „La prima încercare 
prostănacul le-a avut cu soţ, şi câtă şiretenie are el numai 
bine o să-l facă să le aibă fără soţ şi a doua oară; am să 
spun, aşadar, „fără,; spune „fără, şi câştigă. Ei bine, cu un 
prostănac aflat cu un grad deasupra primului ar fi raţionat 
astfel: „Tipul ăsta ştie că prima oară am ghicit „fără” şi 
astfel a doua oară îşi va propune, sub primul impuls, o 
simplă variaţie de la cu soţ la fără soţ, aşa cum a procedat 
prostănacul dintâi; dar apoi un al doilea gând îi va sugera 
că aceasta e o variaţie prea simplă şi astfel, în final, va 
decide să aleagă „cu soţ” ca mai înainte. Am să spun deci 
„cu soţ”; răspunde „cu soţ” şi câştigă. Ei bine, acest gen de 
raţionament la şcolarul nostru, căruia colegii îi spuneau 
„norocosul”, ce este el, în ultimă analiză? 

— Nu e decât o identificare a intelectului analistului cu cel 
al adversarului său, am spus. 

— Aşa e, zise Dupin; şi când l-am întrebat pe băiat prin ce 
mijloace realiza acea identificare completă în care consta 
succesul său, am primit răspuns precum urmează: „Când 
vreau să descopăr cât de deştept, sau de prost, sau de bun, 
sau de rău e cineva, sau care sunt gândurile sale în acel 
moment, îmi compun expresia feţei cât mai exact cu putinţă 
după expresia feţei lui, iar pe urmă aştept să văd ce gânduri 
sau sentimente se nasc în mintea sau inima mea, ca şi când 
s-ar potrivi sau ar corespunde acestei expresii” 7. Acest 
răspuns al elevului stă la baza întregii aşa-zise profunzimi 
ce a fost atribuită lui Rochefoucault6, La Bruyere, 
Machiavelli şi Campanella. 

— lar această identificare, am zis, a intelectului analistului 
cu cel al adversarului său depinde, dacă te înţeleg bine, de 
precizia cu care e măsurat intelectul adversarului. 

— Pentru că valoarea sa practică depinde de acest lucru, 
răspunse Dupin, iar prefectul şi cohorta lui greşesc atât de 
frecvent, mai întâi, din lipsa acestei identificări şi, în al 
doilea rând, prin greşita măsurare, sau mai exact 
nemăsurare, a intelectului cu care sunt confruntaţi. Ei ţin 


seama numai de propriile lor idei de ingeniozitate, şi dacă e 
vorba să caute un obiect ascuns, nu se gândesc decât la 
modul în care ei înşişi l-ar fi ascuns. Au dreptate doar în 
aceasta: că propria lor ingeniozitate e o reprezentare fidelă 
a celei a masei; dar când şiretenia unui anumit răufăcător 
se deosebeşte în caracter de a lor, răufăcătorul îi păcăleşte, 
bineînţeles. Asta se întâmplă întotdeauna când ea se află 
mai sus decât a lor, şi foarte des atunci când se află sub a 
lor. În cercetările lor nu recurg la nici o variaţie a 
principiului; cel mult, atunci când sunt mânaţi de vreo 
urgenţă mai neobişnuită, de vreo răsplată extraordinară, 
amplifică sau exagerează vechile lor metode de lucru, fără a 
se atinge de principiile lor. Ce s-a făcut, de exemplu, în 
cazul lui D. Pentru a varia principiul acţiunii? Ce sunt toate 
aceste perforări, măsurători, sondări şi examene la 
microscop şi împărţirea suprafeţei clădirii în pătrăţele 
numerotate, ce sunt toate acestea decât o exagerare în 
aplicarea unui singur principiu sau set de principii de 
cercetare, care se bazează pe un singur set de noţiuni 
privind ingeniozitatea umană, cu care fusese obişnuit 
prefectul în îndelungatul exerciţiu al funcţiilor sale? Nu vezi 
că lui i se pare firesc ca toţi oamenii să vrea să ascundă o 
scrisoare, dacă nu exact într-o gaură făcută cu burghiul 
într-un picior de scaun, măcar într-o gaură sau ungher 
secret sugerat de acelaşi gen de raţionament care l-ar 
îndemna pe cineva să dosească o scrisoare într-o gaură 
sfredelită într-un picior de scaun? Şi nu vezi, de asemenea, 
că nişte ascunzători atât de recherchees9 sunt adaptate 
numai pentru ocazii obişnuite, fiind adoptate doar de 
intelectele obişnuite; căci în toate cazurile de dosire pitirea 
obiectului de ascuns, o pitire în această manieră recherche, 
dă de bănuit şi e chiar bănuită din prima clipă; şi astfel 
descoperirea sa nu depinde deloc de discernământul, ci 
numai şi numai de atenţia, răbdarea şi stăruința celor care 
îl caută; iar când e vorba de un caz mai important sau, ceea 
ce în ochii poliţiei înseamnă cam acelaşi lucru, când 


recompensa e mare, calităţile în chestiune, aşa cum s-a 
văzut, n-au dat greş niciodată. Vei înţelege acum ce voiam 
să spun când sugeram că, dacă scrisoarea furată ar fi fost 
ascunsă undeva în perimetrul cercetărilor prefectului, cu 
alte cuvinte dacă principiul ascunderii ei ar fi fost înţeles în 
cadrul principiilor prefectului, descoperirea ei ar fi fost o 
treabă absolut indiscutabilă. Acest funcţionar însă s-a 
înşelat cu totul; iar cauza îndepărtată a înfrângerii sale stă 
în presupunerea că ministrul ar fi nebun, întrucât şi-a 
câştigat renumele de poet. Toţi nebunii sunt poeţi10; 
prefectul simte acest lucru şi nu se face vinovat decât de 
non distribuţio mediil1 atunci când deduce de aici că toţi 
poeţii sunt nebuni. 

— Dar asta o fi într-adevăr poetul? Am întrebat. Ştiu că 
sunt doi fraţi şi amândoi şi-au dobândit reputaţia în 
domeniul literelor. Cred că ministrul a scris erudit despre 
calculul diferenţial. E matematician, nu poet. 

— Greşeşti; îl cunosc bine: e şi una, şi alta. Ca poet şi 
matematician ar raţiona bine; ca simplu matematician, n-ar 
fi putut raţiona deloc, şi astfel ar fi fost la discreţia 
prefectului. 

— Mă uimeşti cu aceste opinii care au fost contrazise de 
glasul lumii, am zis. Nu intenţionezi, desigur, să reduci la 
nimic o idee statornicită de-a lungul secolelor. Rațiunea 
matematică e de mult timp considerată drept raţiunea par 
excellence. 

— Ily a a parier, răspunse Dupin, citând din Chamfort, 
„que toute idee publique, toute convention recue, est une 
sottise, car elle a convenu au plus grand nombre”12. 
Matematicienii, sunt şi eu de acord, au făcut tot ce le-a stat 
în putinţă să răspândească eroarea populară la care te 
referi, şi care nu e mai puţin eroare chiar dacă este 
decretată drept adevăr. Cu o artă vrednică de o cauză mai 
bună, de exemplu, ei au strecurat termenul de „analiză” în 
operaţiunile de algebră. Francezii sunt autorii acestei 
înşelătorii anume; dar dacă un termen are cât de cât 


importanţă, dacă cuvintele îşi capătă valoarea din 
aplicabilitatea lor, atunci cel de „analiză” îl sugerează pe cel 
de „algebră” cam tot atât cât în latină ambitus presupune 
„ambiţie”, religio, „religie”, sau homines honesti13, un grup 
de oameni „onorabili”. 

— Văd că ai ceva de împărţit cu unii dintre algebricienii 
Parisului; dar continuă14. 

— Contest eficacitatea şi astfel şi valoarea unei raţiuni 
cultivate în oricare altă formă specială decât cea abstract 
logică. Contest mai ales raţiunea derivată din studiul 
matematic. Matematicile sunt ştiinţa formei şi a cantităţii; 
raţionamentul matematic nu e altceva decât logica aplicată 
cercetării formei şi cantităţii. Marea eroare constă în 
presupunerea că până şi adevărurile a ceea ce se cheamă 
algebră pură sunt adevăruri abstracte sau generale. lar 
această eroare e atât de evidentă, încât sunt uimit de 
universalitatea cu care a fost îmbrăţişată. Axiomele 
matematice nu sunt axiome de adevăr general. Ce este 
adevărat cât priveşte relaţia - de formă şi de cantitate - 
adesea este absolut fals în ce priveşte moravurile, de 
exemplu. În această ştiinţă, de colo mai multe ori este 
neadevărat că părţile componente sunt egale cu întregul, în 
chimie, aşijderea, axioma dă greş. În considerarea forţei 
motrice, dă greş; căci două forţe, fiecare de o valoare dată, 
când sunt unite, nu au necesarmente o valoare egală cu 
suma valorilor lor separate. Există numeroase alte 
adevăruri matematice care sunt adevăruri doar în limitele 
relaţiei. Dar matematicianul argumentează cu adevărurile 
sale finite, din obişnuinţă, ca şi când ele ar avea o 
aplicabilitate absolut generală - cum, într-adevăr, şi le 
imaginează lumea. Bryant, în foarte erudita sa Mitologie, 
menţionează o sursă analoagă de erori atunci când afirmă 
că „deşi miturile păgâne nu sunt crezute, totuşi mereu 
uităm de noi şi facem deducţii din ele ca din nişte realităţi 
existente”15. Cu algebricienii însă, care sunt şi ei păgâni, 
„miturile păgâne” ajung să fie crezute, iar deducţiile se fac 


nu atât din lipsa memoriei, cât dintr-o inexplicabilă 
tulburare a creierului. Pe scurt, încă n-am întâlnit 
matematicianul pur căruia, o dată scos din rădăcinile 
pătrate, să-i pot da crezare, nici pe vreunul care să susţină, 
pe ascuns, drept un punct propriu de credinţă, că x2 + px 
este în mod absolut şi necondiţionat egal cu g. Spune unuia 
dintre aceşti gentlemani, ca simplu experiment, că 
dumneata crezi că se pot ivi ocazii în care x2 + px nu este 
chiar egal cu q, şi după ce l-ai făcut să înţeleagă ce vrei să 
spui, dispari din faţa lui cât poţi de iute, căci, fără îndoială, 
va încerca să te facă una cu pământul. 

Vreau să spun, continuă Dupin, în timp ce eu doar râdeam 
de ultimele lui observaţii, că dacă ministrul nu era decât un 
simplu matematician, prefectul n-ar fi fost nevoit să-mi dea 
acest cec. Eu însă îl ştiam deopotrivă matematician şi poet, 
şi măsurile mele fură adaptate după capacitatea lui, în 
funcţie de împrejurările în care se afla. Îl ştiam şi curtean, 
şi intriguant îndrăzneţ. Un astfel de om, socoteam eu, nu 
putea să nu fie conştient de metodele de lucru obişnuite ale 
poliţiei. Nu putea să nu anticipeze - iar evenimentele au 
dovedit că nu putea să nu anticipeze - capcanele ce i s-au 
întins. Trebuie să fi prevăzut, am reflectat, percheziţiile la 
locuinţa sa. Frecventele sale absenţe de acasă, noaptea, 
care au fost salutate de prefect ca nişte ajutoare sigure în 
vederea succesului său, eu nu le-am considerat decât un fel 
de şiretlicuri menite să dea poliţiştilor prilejul unei 
cercetări mai temeinice şi să-i aducă astfel mai devreme la 
convingerea la care G. A şi ajuns, de fapt, în cele din urmă - 
convingerea că scrisoarea nu se află în casă. Simţeam, de 
asemenea, că tot lanţul ăsta de idei, pe care m-am străduit 
din răsputeri să ţi-l detaliez adineauri, în legătură cu 
principiul invariabil de acţiune al poliţiei aflate în căutarea 
unor obiecte ascunse - simţeam că tot acest lanţ de idei va 
fi trecut necesarmente şi prin mintea ministrului. 
Obligatoriu îl va fi condus să dispreţuiască toate 
ascunzătorile obişnuite. Nu putea fi, reflectam eu, atât de 


slab de minte încât să nu vadă că ungherul cel mai tainic şi 
mai îndepărtat din locuinţa sa va fi tot atât de deschis ca 
orice odaie obişnuită ochilor, sondelor, burghielor şi 
microscoapelor prefectului. În fine, am văzut că el va fi fost 
mânat - o chestie firească - spre simplitate, dacă nu chiar 
deliberat atras de ea - o chestie de gust. Poate îţi aminteşti 
cu câtă poftă râdea prefectul când i-am sugerat, la prima 
noastră întâlnire, că e foarte posibil ca acest mister să-l 
deranjeze nşa de tare tocmai din pricină că era atât de 
evident. 

— Da, am zis, îmi amintesc bine de veselia lui. Mă şi 
gândeam că o să se strice de atâta râs. 

— Lumea materială, continuă Dupin, abundă în analogii 
foarte precise cu cea imaterială; şi astfel i s-a dat o anume 
nuanţă de adevăr dogmei retorice după care metafora, sau 
comparaţia, poate întări un argument sau poate 
înfrumuseţa o descriere. Principiul vis inertiae16, de pildă, 
pare a fi identic în fizică şi în metafizică. Nu e mai adevărat 
în cea dintâi că un corp mare este pus în mişcare cu mai 
multă greutate decât unul mai mic şi că impulsul său 
subsecvent este direct proporţional cu această greutate, 
decât în a doua că inteligenţele de o mai mare capacitate, 
deşi mai viguroase, mai constante şi mai productive în 
mişcările lor decât cele de grad inferior, sunt totuşi mai 
greu de urnit, mai stingherite şi mai pline de ezitare în 
primii câţiva paşi ai progresului lor. Încă ceva: ai observat 
vreodată care dintre firmele de pe stradă, cele de deasupra 
uşilor prăvăliilor, atrag cel mai mult atenţia? 

— Nu m-am gândit niciodată la asta, am zis. 

— Există un joc de-a ghicitul, continuă el, care se joacă pe 
o hartă. Un partener de joc îi cere celuilalt să găsească un 
cuvânt dat - nume de oraş, râu, stat sau imperiu - pe scurt, 
orice cuvânt, pe suprafaţa pestriță şi încâlcită a hărţii. Un 
începător într-ale jocului caută în general să-şi încurce 
adversarii dându-le numele scrise cu cele mai mărunte 
litere; dar cunoscătorul selectează cuvintele ce se întind, cu 


caractere mari, de la un capăt la altul al hărţii. Acestea, 
întocmai ca firmele şi afişele cu litere uriaşe de pe stradă, 
scapă atenţiei prin aceea că sunt mult prea vădite; şi aici 
eroarea fizică e perfect analoagă uşurinţei morale cu care 
intelectul lasă să treacă neobservate consideraţiile ce sunt 
în chip prea agasant sau prea palpabil evidente. Dar se 
pare că acesta este un lucru oarecum mai presus sau mai 
prejos de înţelegerea prefectului. Nici măcar o dată acesta 
nu s-a gândit că ar fi probabil, sau posibil, ca ministrul să fi 
pus scrisoarea chiar sub nasul întregii lumi - cel mai bun 
mijloc de a împiedica pe oricare membru al acestei lumi să 
o observe. 

Dar cu cât reflectam mai mult la ingeniozitatea 
îndrăzneață, impetuoasă şi subtilă a lui D., la faptul că 
documentul trebuie să fi fost tot timpul la îndemână, dacă 
avea de gând să-l folosească cu succes, şi la dovezile 
decisive, obţinute de prefect, că el nu era ascuns între 
hotarele cercetării obişnuite a acestui demnitar, cu atât mai 
satisfăcut eram că, pentru a ascunde scrisoarea, ministrul 
recursese la soluţia simplă şi inteligentă de a nu încerca să 
o ascundă deloc. 

Plin de aceste idei, m-am înarmat cu o pereche de ochelari 
verzil 7 şi, într-o frumoasă dimineaţă, m-am înfiinţat, ca din 
întâmplare, la reşedinţa ministrului. L-am găsit pe D. Acasă, 
căscând, trândăvind şi pierzându-şi vremea, ca de obicei, şi 
pretinzând a fi în ultimul grad de ennuil18. Poate că este 
realmente cel mai energic om din câţi există, dar asta 
numai când nu-l vede nimeni. 

Ca să fiu pe picior de egalitate cu el, m-am văitat de ochii 
mei slăbiţi şi m-am plâns de nevoia de a purta ochelari, la 
adăpostul cărora am cercetat, prudent şi cu de-amănuntul, 
întreg apartamentul, părând totuşi a fi atent numai la 
conversaţia amfitrionului meu. 

Am dat atenţie în special unei mese de lucru mari, la care 
şedea, şi pe care zăceau în dezordine nişte scrisori 
miscelanee şi alte hârtii, unul sau două instrumente 


muzicale şi câteva cărţilotuşi, după o îndelungă şi foarte 
decisă cercetare, n-am văzut aici nimic care să-mi trezească 
vreo bănuială. 

În cele din urmă, dând ocol încăperii, ochii mi-au căzut pe 
o mapă de carton în filigran, ponosită, ce atârna prinsă cu o 
panglică albastră şi murdară de un mâner mic de alamă, 
chiar la mijloc sub consola şemineului. În această mapă, 
care avea trei sau patru despărţituri, erau cinci sau şase 
cărţi de vizită şi o scrisoare solitară. Aceasta din urmă era 
foarte soioasă şi mototolită. Era aproape ruptă în două, pe 
la mijloc, ca şi când intenţia, în primul moment, de a o rupe 
în bucățele, ca pe un lucru fără valoare, ar fi fost schimbată, 
sau anulată, în cel de-al doilea. Avea un sigiliu mare, negru, 
purtând inițiala D., foarte vizibil, şi era adresată, cu un scris 
diminutiv de femeie, lui D., ministrul însuşi. Era vârâtă 
neglijent şi, din câte se părea, chiar cu dispreţ, într-una din 
despărţiturile de sus ale mapei. 

De cum am zărit această scrisoare am conchis că era cea 
pe care o căutam. Bineînţeles că era, după toate 
aparențele, radical diferită de cea despre care prefectul ne- 
a citit o descriere atât de amănunţită. Aici sigiliul era mare 
şi negru, cu inițiala D; acolo, el era mic şi roşu, cu blazonul 
ducal al familiei S. Aici, adresa ministrului era diminutivă şi 
feminină; acolo, adresa către un anume personaj regal era 
extrem de îndrăzneață şi hotărâtă; singură mărimea 
prezenta un punct de asemănare. Dar atunci radicalismul 
acestor diferenţe, care era excesiv, murdăria, condiţia 
hârtiei, soioasă şi ruptă, atât de nepotrivite cu adevăratele 
habitudini metodice ale lui D. Şi atât de sugestive cât 
priveşte planul de a-l amăgi pe privitor cu ideea lipsei de 
valoare a documentului, aceste lucruri, împreună cu poziţia 
de-a dreptul ostentativă a acestui document, în văzul 
oricărui vizitator, şi astfel exact în acord cu concluziile la 
care ajunsesem anterior, aceste lucruri, repet, întăreau din 
plin suspiciunea unuia venit cu intenţia de a suspecta. 


Mi-am prelungit vizita cât am putut mai mult şi, în timp ce 
purtam cu ministrul o discuţie dintre cele mai animate 
despre un subiect care ştiam bine că n-a încetat nicicând 
să-l intereseze şi să-l pasioneze, mi-am pironit, de fapt, 
atenţia asupra scrisorii. În decursul acestei examinări mi- 
am întipărit în memorie înfăţişarea exterioară şi poziţia ei în 
mapă şi, într-un târziu, am mai făcut o descoperire care a 
risipit orice urmă de îndoială aş mai fi avut. Uitându-mă cu 
luare-aminte la marginile hârtiei, am observat că ele erau 
mai uzate decât s-ar fi cuvenit. Prezentau aspectul frânt al 
unei coli rigide, care, după ce a fost îndoită o dată şi 
apăsată cu un cuţit de tăiat hârtie, a fost reîndoită în 
direcţia opusă, pe aceleaşi cute sau margini ce alcătuiseră 
prima împăturire. Această descoperire mi-a fost de ajuns. 
Era clar pentru mine că scrisoarea fusese întoarsă ca o 
măânuşă, cu partea dinăuntru spre afară, readresată şi 
resigilată. Mi-am luat rămas-bun de la ministru şi am plecat 
de îndată, lăsând o tabacheră de aur pe masă. 

Dimineaţa următoare m-am dus după tabacheră şi am 
reluat, cu aceeaşi înmillnţiro, conversaţia din ziua 
precedentă. Dar pe când eram astfel ocupați, o puternică 
detunătură, ca de pistol, se auzi chiar sub ferestrele clădirii, 
care fu urmată de o serie de ţipete de spaimă şi de 
strigătele unei mulţimi îngrozite. D. Se repezi la un geam, îl 
deschise şi se uită afară. În acest răstimp eu m-am apropiat 
de mapă, am luat scrisoarea, am pus-o în buzunar şi am 
înlocuit-o cu un facsimil (cât priveşte aspectul exterior) pe 
care îl pregătisem cu grijă de acasă, imitând foarte bine 
monograma lui D. Cu ajutorul unui sigiliu din miez de pâine. 

Zarva de pe stradă fusese iscată de purtarea nechibzuită a 
unui om cu o muschetă. O descărcase în aer, în mijlocul unei 
mulţimi de femei şi de copii. Totuşi ea se dovedi a fi fost fără 
glonţ şi individul fu lăsat să-şi urmeze drumul, ca un nebun 
sau beţiv ce era. După plecarea lui, D. A venit de la 
fereastra unde îl urmasem şi eu imediat ce pusesem mâna 


pe obiectul dorit. Curând după asta mi-am luat rămas-bun 
de la dânsul. Pretinsul nebun era un om plătit de mine. 

— Dar ce scop urmăreai, am întrebat, prin înlocuirea 
scrisorii cu un facsimil? N-ar fi fost mai bine, de la prima 
vizită, să o fi înşfăcat pe faţă şi să fi plecat? 

— D., răspunse Dupin, este un om disperat şi un bărbat 
nestăpânit. Locuinţa lui, de asemenea, nu e fără slujitori 
devotați intereselor sale. Dacă aş fi făcut încercarea 
nebunească pe care o sugerezi, s-ar putea să nu mai fi 
părăsit niciodată viu locuinţa ministrului. Posibil ca vrednicii 
locuitori ai Parisului să nu mai fi auzit de mine. Dar pe lângă 
aceste consideraţiuni aveam un scop anume. Cunogşti 
convingerile mele politice, în această problemă acţionez ca 
partizan al doamnei în cauză. Vreme de optsprezece luni 
ministrul a avut-o în puterea lui. Acum îl are ea într-a ei, 
întrucât, neştiind că scrisoarea nu se mai află în posesia lui, 
el va continua cu amenințările sale ca şi când ar mai fi încă. 
Drept care o să se implice numaidecât şi inevitabil în 
propria-i ruină politică. De asemenea, căderea lui va fi nu 
mai puţin neaşteptată decât jenantă. Poţi foarte bine vorbi 
de facilis descensus Averni19, însă în orice gen de suiş, cum 
zicea Catalani despre cântat, e mult mai uşor să urci decât 
să cobori20. În cazul de faţă n-am nici o simpatie, nici 
măcar milă, pentru cel care coboară. El este acel monstrum 
horrendum2 1, un om de geniu fără principii. Mărturisesc 
însă că mi-ar plăcea foarte mult să cunosc natura precisă a 
gândurilor sale când, înfruntat de cea pe care prefectul o 
numeşte „un anumit personaj”, va fi nevoit să deschidă 
scrisoarea pe care i-am lăsat-o în mapă. 

— Cum? Ai scris ceva anume în ea? 

— Mda, nu mi se părea întru totul corect să las partea 
dinăuntru goală, ar fi fost o insultă. Odată, la Viena, D. Mi-a 
jucat o festă urâtă, pe care i-am spus, cât se poate de vesel, 
că am să o ţin minte. Prin urmare, ştiind că va simţi o 
oarecare curiozitate pentru identitatea persoanei care îl 
păcălise, m-am gândit că ar fi păcat să nu-i dau un indiciu. 


Îmi cunoaşte bine scrisul şi tocmai de aceea am copiat pe 
mijlocul paginii goale cuvintele: 

Un dessein şi funeste, S'il n'est digne d'Atree, est digne de 
Thyeste...22 

Ele se găsesc în Atree a lui Crebilion. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

SCRISOAREA FURATĂ 


(THE PURLOINED LETTER) 


(A: The Gift: a Christmas, New Year, and Birthday Present, 
MDCCCXLV, septembrie 1844; B: Tales, 1845; C: 
exemplarul ]. Lorimer Graham din Tales, cu corecturi 
manuscrise din anul 1849, D: Works, 1850) 

La 2 iulie 1844, Poe îi scria lui ]. R. Lowell că „Scrisoarea 
furată, în curs de apariţie în revista The Gift, este poate cea 
mai bună dintre nuvelele mele analitice (ratiocinative)”. În 
opinia lui I. O. Mabbott, este cea mai reuşită dintre toate 
nuvelele lui Poe. Meritul ei constă în tratarea unei intrigi 
pur intelectuale, în absenţa elementului senzaţional. 

A fost scrisă în grabă pentru anuarul în care a apărut 
prima oară. La 31 mai 1844, Poe îi scria editorului său 
Edward L. Carey, cerându-i şpalturile, întrucât 
„manuscrisul avea multe rânduri intercalate şi ştersături”. 

A fost retipărită în Chamber's Edinburgh Journal (30 
noiembrie 1844) cu următoarea introducere: „Ihe Gift este 
un anuar american de mare eleganţă tipografică, împodobit 
cu multe şi frumoase gravuri. Conţine un articol care, dintr- 
o serie de motive, ne apare atât de reuşit, încât vom lăsa 
deoparte câteva dintre efuziunile unor colaboratori 
tradiţionali de-ai noştri pentru a face loc unei versiuni 
prescurtate. Autorul, domnul Edgar A. Poe, este în chip 
vădit un fin observator al fenomenelor mentale; şi trebuie 
să-i mulţumim pentru una dintre cele mai izbutite ilustrări 
ce pot fi concepute despre acel joc curios a două minţi, în 
care o persoană, să-i zicem A, ghiceşte ce va face o altă 


persoană, B, judecind că B va adopta o anumită conduită 
pentru a o păcălipe A". 

Modificările redacţiei nu par să fi fost autorizate, întrucât 
Poe n-a adoptat această versiune pentru volumul din 1845. 
Traduceri. În franceză: Une Lettre volâe [trad. Anonimă, 

dar după W. I. Bandy, ar fi vorba de Gustave Brunet; 
numele lui Poe nu e dat], Magazin pittoresque, XIII, august 
1845, pp. 269-272, retipărit în L'Echo de la Presse, 25 
august 1845. La Lettre soustraite, trad. Anonimă [probabil 
Gustave Brunet], Le Memorial bordelais, 20,21,22 mai 
1847. La Letre volee, trad. Charles Baudelaire, Le Pays, 23, 
24 şi 25 februarie 1855, reed. În Histoires extraordinaires, 
Paris, Michel Levi, 1856. 

În româneşte: Epistola furată, trad. Byr, Dreptatea, 
Timişoara, II, 1895, nr. 110-112: Foişoară. Şt. P în volumul 
Scrisoarea furată, Ruina casei Usher, Pisica neagră. 
Portretul oval şi alte Povestiri extraordinare. Institutul de 
Editură Ralian şi Ignat Samitca, Craiova, 1897,110 p. 
Scrisoarea furată, Ţara, II, 1904, nr. 349, p. 2; nr. 350, p.2. 
Scrisoarea furată, trad. De Ion Vinea, în Edgar Allan Poe, 
Scrieri alese, EPLU, 1968, pp. 470-488, reed. 1969, pp. 
395-411. 

Traducerea s-a făcut după C. 

Sistemul doctorului Catran şi al profesorului Pană. 

În toamna anului 18..., pe când făceam o excursie prin 
regiunile din sudul extrem al Franţei, drumul mă aduse la 
câteva mile de o anume maison de santel sau ospiciu privat 
de nebuni despre care auzisem multe la Paris de la amicii 
mei medici. Şi cum nu vizitasem niciodată un asemenea loc, 
mă gândeam că ocazia era mult prea bună ca s-o pierd, 
drept care i-am propus tovarăşului meu de călătorie (un 
gentleman cu care făcusem întâmplător cunoştinţă cu 
câteva zile mai înainte) să ne abatem din drum un ceas- 
două şi să vizităm aşezământul. El se împotrivi propunerii 
mele, motivând în primul rând cu graba, iar în al doilea 
rând cu oroarea ce îndeobşte o resimțea la vederea unui 


nebun. Mă rugă totuşi să nu renunţ la a-mi satisface 
curiozitatea din simplă curtoazie faţă de el, şi-mi spuse că 
va călări mai departe la pas, ca să-l pot ajunge din urmă în 
aceeaşi zi sau, în orice caz, în ziua următoare. Pe când îşi 
lua rămas-bun de la mine, m-am gândit că s-ar putea să 
întâmpin unele dificultăţi cu accesul în incintă şi i-am 
amintit de temerile mele în acest sens. Îmi răspunse că de 
fapt în caz că nu-l cunoşteam personal pe administrator, pe 
domnul Maillard2, şi nu aveam eventual o scrisoare de 
recomandare, s-ar fi putut ivi o piedică, fiindcă 
regulamentele acestor case de nebuni particulare erau mai 
severe decât rânduielile din ospiciile publice. Adăugă însă 
că, în ce-l priveşte, făcuse cunoştinţă cu Maillard în urmă cu 
câţiva ani şi că-mi va fi de folos doar cât să mă însoţească 
până la poartă şi să mă prezinte, dar părerile lui cât 
priveşte nebunia nu-i îngăduiau să intre în casă. 

I-am mulţumit şi, abătându-ne din drumul principal, 
intrarăm pe o cărare lăturalnică, năpădită de ierburi, care, 
după vreo jumătate de ceas, se pierdea aproape de tot în 
sihla deasă ce înveşmânta poalele muntelui. Călărirăm vreo 
două mile prin această pădure jilavă şi întunecoasă până 
când în faţa noastră răsări acea maison de sante. Era un 
château3 fantastic, foarte dărăpănat şi, la drept vorbind, 
aproape de nelocuit din pricina vechimii şi părăginirii. 
Înfăţişarea lui îmi trezi o groază cumplită şi, oprind calul, 
mai că eram decis să mă întorc din drum. Numaidecât însă 
m-am ruşinat de slăbiciunea mea şi am pornit-o mai 
departe. 

Pe când ne îndreptam călare spre poarta principală, am 
observat că era întredeschisă şi prin ea un chip de bărbat 
se zgâia la noi. O clipă mai târziu acest bărbat veni în 
întâmpinarea noastră, îl abordă pe nume pe însoţitorul 
meu, îi strânse cordial mâna şi-l rugă să descalece. Era 
chiar monsieur Maillard, un gentleman falnic şi arătos, de 
şcoală veche, cu purtări alese şi un anume aer de gravitate, 
demnitate şi autoritate ce făcea o vie impresie. 


După ce mă prezentă şi-i pomeni de dorinţa mea de a 
vizita ospiciul, iar monsieur Maillard îl asigură că-mi va da 
întreaga atenţie, prietenul meu îşi luă acum rămas-bun şi 
de atunci nu l-am mai văzut niciodată. 

După plecarea lui, administratorul mă conduse într-un 
salon mic şi extrem de îngrijit care adăpostea, printre alte 
indicii ale unui gust rafinat, numeroase cărţi, tablouri, vase 
cu flori şi instrumente muzicale. Un foc vesel ardea în 
şemineu. La pian şedea şi cânta o arie de Bellini4 o femeie 
tânără şi nespus de frumoasă care, la intrarea mea, se opri 
din cântat şi mă primi cu o plecăciune plină de graţie. 
Vorbea în şoaptă şi întreaga ei purtare trăda smerenie. Mi 
se păru totodată că observ urme de tristeţe pe chipul ei de 
o paloare exagerată, deşi, după gustul meu, nu lipsit de 
farmec. Era îmbrăcată în haine de mare doliu şi ea trezi în 
sufletul meu un sentiment în care se amestecau respectul, 
interesul şi admiraţia. 

Auzisem la Paris că instituţia lui monsieur Maillard era 
condusă după ceea ce se cheamă îndeobşte „metoda 
blândă”, că era evitată orice pedeapsă, că până şi la 
încarcerare se recurgea arareori, că pacienţii, 
supravegheați pe ascuns, păreau să se bucure de multă 
libertate şi că cei mai mulţi dintre ei aveau voie să umble 
prin casă şi prin curte în hainele obişnuite ale celor cu 
mintea întreagă. 

Ţinând cont de aceste impresii, am fost precaut în tot ce 
am spus în prezenţa tinerei domnişoare, întrucât nu 
puteam fi sigur că era chiar sănătoasă. Şi, de fapt, în ochii 
ei licărea un anume neastâmpăr care aproape mă făcea să 
cred că nu era. Prin urmare, mi-am limitat remarcele la 
chestiunile generale, adică la ceea ce socoteam eu că n-ar fi 
displăcut ori indispus nici chiar pe un nebun. Ea răspundea 
perfect raţional la tot ce-i spuneam; şi până şi observaţiile 
ei „originale” se caracterizau prin cel mai desăvârşit bun- 
simţ. Totuşi contactul meu îndelung cu studiul maniei mă 
învățase să nu mă încred în asemenea dovezi de sănătate şi 


am continuat să păstrez pe toată durata convorbirii aceeaşi 
precauţie cu care începusem. 

Numaidecât un lacheu chipeş, în livrea, aduse o tavă cu 
fructe, vin şi alte gustări, din care m-am înfruptat, 
domnişoara părăsind încăperea curând după aceea. După 
ce plecă, mi-am întors privirea întrebătoare spre gazda 
mea. 

— Nu, zise el, o, nu - o membră a familiei mele - nepoata 
mea, o femeie cu totul desăvârşită! 

— Îmi cer o mie de scuze pentru bănuială, i-am răspuns, 
dar nu mă îndoiesc că o să mă iertaţi. Excelenta 
administrare a afacerilor dumneavoastră de aici e bine 
cunoscută în Paris şi am crezut că ar fi cu putinţă, ştiţi 
dumneavoastră... 

— Da, da, nu vă mai scuzaţi, de fapt eu ar trebui să vă 
mulţumesc pentru lăudabila prudenţă de care aţi dat 
dovadă. Arareori găsim la tineri atâta prevedere, şi nu o 
dată a avut loc câte un contre-temps5 nefericit ca urmare a 
nesocotinţei vizitatorilor noştri. Pe când funcţiona vechiul 
meu sistem şi pacienţii mei se bucurau de privilegiul de a se 
putea preumbla ici şi colo după bunul lor plac, aceştia erau 
deseori aduşi într-o stare de periculoasă frenezie de către 
unele persoane nechibzuite care veneau să viziteze ospiciul. 
Drept urmare, am fost nevoit să introduc un regim aspru de 
oprelişti; şi de atunci nimeni, în afară de cei pe al căror 
bun-simţ mă pot bizui, n-a mai căpătat învoirea de a 
pătrunde aici. 

— Pe când funcţiona vechiul dumneavoastră sistem, am 
spus, repetând cuvintele lui, dacă vă înţeleg bine, vreţi să 
spuneţi că „metoda blândă” despre care am auzit atâtea nu 
mai e în vigoare? 

— Se împlinesc câteva săptămâni, răspunse el, de când am 
decis să renunţăm la ea pentru totdeauna. 

— Adevărat? Mă uimiţi! 

— Am găsit, domnul meu, zise el cu un oftat, că e absolut 
necesar să ne întoarcem la vechile sisteme. Pericolul 


metodei blânde a fost dintotdeauna înfricoşător, iar 
avantajele ei mult supraevaluate. Cred, domnule, că în 
această instituţie s-a făcut o încercare onestă, ca nicăieri 
altundeva. Am făcut tot ce ne-a indicat raţiunea omenească. 
Regret că nu ne-aţi putut face o vizită mai devreme ca să vă 
daţi singur seama. Presupun însă că sunteţi la curent cu 
metoda blândă în toate detaliile ei. 

— Nu chiar. Ceea ce am auzit eu provine de la a treia sau a 
patra mână. 

— Aş putea atunci descrie în termeni generali această 
metodă ca fiind una în care pacienţii erau menages6, lăsaţi 
de capul lor. Nu ne opuneam câtuşi de puţin fanteziilor ce 
înfierbântau creierul vreunui nebun. Din contra, nu numai 
că le încuviinţam, dar le şi încurajam; şi multe dintre 
vindecările noastre cele mai durabile s-au înfăptuit în acest 
fel. Nu există argument care să impresioneze mai grozav 
raţiunea firavă a nebunului ca reducţio ad absurdum7. Am 
avut de pildă bărbaţi ce se credeau pui de găină. 
Tratamentul consta în recunoaşterea faptului în sine, în 
învinuirea bolnavului de prostie dacă nu-şi dădea îndeajuns 
de bine seama de acest lucru şi ca atare refuzându-i timp 
de o săptămână orice altă hrană decât cea care i se cuvine 
unui pui de găină. În acest mod câteva grăunţe şi un pumn 
de nisip puteau face minuni. 

— Dar oare totul consta în acest gen de recunoaştere? 

— Câtuşi de puţin. Aveam mare încredere în distracţii cât 
mai simple, precum muzica, dansul, în genere exerciţiile de 
gimnastică, jocurile de noroc, lectura anumitor cărţi şi aşa 
mai departe. Ne prefăceam că-l tratăm pe fiecare individ în 
parte de o boală fizică obişnuită, iar cuvântul „nebunie” nu 
era niciodată întrebuințat. Un aspect esenţial era să-l facem 
pe fiecare nebun să supravegheze acţiunile tuturor 
celorlalţi. Să acorzi încredere înţelegerii ori 
discernământului unui nebun înseamnă să-l câştigi trup şi 
suflet. În acest fel am reuşit să ne lipsim de un corp de 
îngrijitori destul de costisitor. 


— Şi nu aveaţi pedepse de nici un fel? 

— Niciuna. 

— Şi nu-i închideaţi niciodată pe pacienţi? 

— Foarte rar. Câteodată când boala vreunuia ajungea la o 
criză sau brusc îl apucau pandaliile, îl trimiteam într-o 
celulă secretă, nu care cumva dereglarea lui să-i 
molipsească şi pe ceilalţi, şi-l ţineam acolo până când îl 
puteam lăsa în grija prietenilor săi, fiindcă nu aveam ce face 
cu nebunii furioşi. De obicei îi trimitem la spitalele publice. 

— Iar acum aţi schimbat toate acestea, şi credeţi că-i mai 
bine? 

— Indiscutabil. Metoda îşi avea dezavantajele ei, ba chiar 
unele pericole. Din fericire, ea e acum abandonată în toate 
maisons de sânte din Franţa. 

— Sunt foarte surprins de ceea ce-mi spuneţi, i-am zis; 
fiindcă eram convins că în clipa de faţă nu există nicăieri în 
ţară o altă metodă de tratare a nebuniei. 

— Amice, sunteţi încă tânăr, îmi răspunse amfitrionul meu, 
însă va veni vremea când veţi învăţa să judecaţi de unul 
singur ce se întâmplă în lume, fără să vă mai aplecaţi 
urechea la cleveteli. Să nu credeţi nimic din ceea ce auziţi şi 
doar pe jumătate din ceea ce vedeţi. Ei bine, cât despre 
aceste maisons de sânte, e limpede că vreun ignorant şi-a 
bătut joc de dumneavoastră. După cină însă, când vă veţi fi 
odihnit destul după truda călătoriei, voi fi bucuros să vă 
însoțesc prin casă şi să vă prezint o metodă care, în opinia 
mea şi a tuturor celor care au văzut cum funcţionează, e de 
departe cea mai eficientă dintre toate cele concepute până 
acum. 

— A dumneavoastră proprie? L-am întrebat. Invenţia 
dumneavoastră? 

— Sunt mândru să recunosc acest lucru, cel puţin într-o 
oarecare măsură, zise el. 

Am stat astfel de vorbă cu monsieur Maillard preţ de un 
ceas-două, răstimp în care mi-a arătat grădina şi serele 
aşezământului. 


— Nu vă pot lăsa să-mi vedeţi pacienţii în momentul de 
faţă, zise el. Pentru o minte sensibilă o asemenea privelişte 
e întotdeauna mai mult sau mai puţin şocantă; şi n-aş vrea 
să vă stric pofta de mâncare. Vom cina împreună. Pot să vă 
ofer nişte vițel a la St. Menehoult8, cu conopidă în şauce 
veloutee9, iar după aceea un pahar de Clos-Vouge6t10 - 
toate acestea vă vor întări nervii. 

La orele şase fu anunţată cina; iar gazda mea mă conduse 
într-o încăpătoare salle a manger11, unde se adunase o 
grămadă de lume, vreo douăzeci şi cinci-treizeci de 
persoane cu totul. Erau, din câte se părea, oameni de vază, 
bineînţeles cu purtări alese, deşi straiele lor erau, după 
părerea mea, de o bogăţie extravagantă, amintind mult 
prea vădit de rafinamentul ostentativ de la vieille cour12. 
Am remarcat faptul că dintre aceşti oaspeţi cel puţin două 
treimi erau doamne; iar câteva dintre ele nu erau 
îmbrăcate câtuşi de puţin după ceea ce un parizian ar 
considera drept bunul-gust al zilei. De pildă, multe dintre 
femei, a căror vârstă nu putea fi mai mică de şaptezeci de 
ani, erau împopoţonate cu fel de fel de giuvaeruri: inele, 
brățări şi cercei, dezvelindu-şi fără pic de ruşine pieptul şi 
braţele. Am mai observat că foarte puţine rochii erau bine 
croite sau, în orice caz, foarte puţine erau pe măsura celor 
care le purtau. Aruncând o privire înjur, am descoperit-o pe 
domnişoara interesantă căreia mă prezentase monsieur 
Maillard în micul salon; mare îmi fu însă mirarea să o văd 
purtând o fustă lungă cu crinolină, pantofi cu tocuri înalte şi 
o bonetă slinoasă din dantelă de Bruxelles, atât de largă 
încât trăsăturile feţei ei apăreau ridicol de mici. Când o 
văzusem prima oară, era îmbrăcată cum nu se poate mai 
decent, în mare doliu. Pe scurt, veşmintele întregii adunări 
degajau un aer cât se poate de ciudat, lucru care mă făcu 
să revin la prima mea idee despre „metoda blândă” şi să-mi 
închipui că monsieur Maillard voise doar să mă amăgească 
până după masă, ca să nu mă simt prost în timpul ospăţului, 
trezindu-mă că cinez printre nebuni; mi-am adus însă 


aminte de ce mi se povestise la Paris despre provincialii din 
sud, cum că ar fi nişte oameni cam excentrici de felul lor, cu 
o grămadă de idei demodate; după aceea însă, discutând cu 
câţiva dintre comeseni, temerile mele fură pe loc şi în 
întregime spulberate. 

Sufrageria însăşi, deşi poate că îndeajuns de confortabilă 
şi spațioasă, nu avea nimic din ceea ce se cheamă 
„eleganţă”. De pildă, pe jos nu era aşternut nici un covor; în 
Franţa însă, adeseori covoarele lipsesc. Ferestrele, de 
asemenea, erau fără perdele; obloanele, fiind închise, erau 
zdravăn ferecate cu drugi de fier, puşi de-a curmezişul, 
după moda prăvăliilor obişnuite de la noi. Această încăpere, 
mi-am dat seama, alcătuia de una singură o aripă a 
întregului château şi astfel ferestrele erau dispuse pe cele 
trei laturi ale paralelogramului, uşa aflându-se pe cealaltă. 
Erau nu mai puţin de zece ferestre cu totul. 

Masa era superb servită. Dichisită cu tot soiul de platouri, 
pur şi simplu gemea de delicatese. Răsfăţul era absolut 
barbar. Se găseau destule preparate din carne ca să-i poţi 
îndestula chiar şi pe fiii lui Enac13. De când mă ştiu, 
niciodată nu-mi fusese dat să fiu martor la aşa o dezmăţată 
şi costisitoare risipă de bunătăţi de-ale vieţii lumeşti. Toate 
aceste aranjamente însă păreau cu totul lipsite de gust; iar 
ochii mei, obişnuiţi cu lumina mai blândă, se chinuiau 
amarnic din pricina sclipirii grozave a puzderiei de luminări 
de ceară din candelabrele de argint înşirate pe masă şi 
pretutindeni prin încăpere, orişiunde se mai putea găsi 
vreun loc. Câţiva slujitori sârguincioşi se ocupau de servit; 
iar pe o masă întinsă, undeva în fundul încăperii, şedeau 
vreo şapte-opt bărbaţi cu viori, fluiere, tromboane şi o tobă. 
În răstimpuri, pe durata ospăţului, aceşti indivizi m-au 
enervat la culme cu infinita lor varietate de zgomote, 
menite drept muzică, şi care păreau să-i încânte 
nemaipomenit pe toţi cei prezenţi, cu excepţia mea. 

Pe scurt, nu puteam să nu mă gândesc la faptul că tot ce 
vedeam era nespus de bizar; însă la drept vorbind, lumea e 


alcătuită din tot soiul de oameni, cu diverse moduri de 
gândire şi cu tot felul de apucături. În plus, călătorisem atât 
de mult, încât ajunsesem aproape un adept al lui nil 
admirari14; drept care, impasibil, mi-am luat în primire 
scaunul din dreapta gazdei mele şi, vădind o straşnică poftă 
de mâncare, am onorat pe cinste bunătăţile aşezate 
înaintea mea. 

În acest răstimp, toată lumea lua parte cu însufleţire la 
conversaţie. Doamnele, ca de obicei, sporovăiau fără 
contenire. Curând am descoperit că aproape toţi comesenii 
avuseseră parte de o educaţie aleasă şi însuşi amfitrionul 
meu era un adevărat tezaur de anecdote cât se poate de 
hazlii. Acesta părea extrem de doritor să vorbească despre 
poziţia lui de director al unei maison de sant6; şi într- 
adevăr, spre marea mea surprindere, nebunia devenise 
subiectul preferat al tuturor celor prezenţi. O sumedenie de 
poveşti amuzante fură spuse în legătură cu „hachiţele” 
pacienţilor. 

— Am avut odată pe unul, zise un domn mic şi dolofan care 
şedea la dreapta mea, pe un ins care se credea samovar; şi, 
între noi fie vorba, nu-i oare nespus de ciudat că această 
specie de gărgăun intră atât de des în capul unui diliman? 
În Franţa, aproape nu găseşti azil de nebuni care să nu-ţi 
poată arăta samovarul său cu chip omenesc. Domnul nostru 
era unul de fabricaţie britanică, şi avea mare grijă să se 
lustruiască în fiecare dimineaţă cu o piele de căprioară şi cu 
praf de cretă. 

— Şi pe urmă, zise un bărbat înalt care şedea în faţa 
noastră, se nimerise pe aici unul, nu demult, care-şi vârâse 
în cap că-i măgar, ceea ce, vorbind metaforic, veţi spune că- 
i perfect adevărat. Omul era un pacient din cale-afară de 
nărăvaş, dându-ne mult de furcă să-l ţinem în frâu. Vreme 
îndelungată n-a vrut să mănânce nimic altceva decât 
scaieţi; însă l-am vindecat de damblaua asta insistând nu 
care cumva să mănânce altceva. Şi apoi dădea întruna din 
copite, uite-aşa, uite-aşa! 


— Domnule de Kock15, v-aş rămâne îndatorată dacă v-aţi 
astâmpăra! Îl întrerupse o doamnă în etate, care şedea 
lângă cel ce luase cuvântul. Vă rog, ţineţi-vă gaibele acasă. 
Mi-aţi şifonat rochia de brocart. E neapărat necesar, rogu- 
vă, să vă ilustraţi remarcele printr-un stil atât de vioi? 
Amicul nostru, aici de faţă, în mod sigur poate pricepe şi 
fără toate acestea. Pe cuvântul meu, sunteţi un măgar 
aproape la fel de mare pe cât se imagina şi nenorocitul ăla. 
Demonstrația dumneavoastră e cât se poate de naturală, pe 
legea mea! 

— Miile pardons! Ma'm'selle! 16 răspunse monsieur de 
Kock, astfel admonestat. O mie de scuze. N-am avut intenţia 
să vă jignesc. Ma'm'selle Laplace17, monsieur de Kock îşi va 
permite onoarea să bea un pahar de vin cu dumneata! 

Aici, monsieur de Kock făcu o plecăciune adâncă, îşi sărută 
ceremonios propria mână şi bău un pahar de vin cu 
ma'm'selle Laplace. 

— Îngăduiţi-mi, mon ami, mi se adresă atunci domnul 
Maillard, îngăduiţi-mi să vă ofer o bucată din acest vițel a la 
St. Menhoult. O să-l găsiţi nespus de gustos! 

În acea clipă trei ospătari voinici tocmai isprăviră de 
aşezat cu bine pe masă o tavă uriaşă sau fund de lemn, 
conţinând ceea ce bănuiam a fi un „monstrum, horrendum, 
informe, ingens, cui lumen ademptum”18. Cercetându-l mai 
îndeaproape, m-am dumirit însă că nu era decât un viţeluş 
fript întreg şi proptit pe genunchi, cu un măr în gură, aşa 
cum obişnuiesc englezii să dichisească un iepure. 

— Nu, mulţumesc, i-am răspuns. Drept să vă spun, nu prea 
mă omor după vițel a la sfântul... Şi mai cum? Căci nu 
găsesc că-mi prieşte. Totuşi o să-mi schimb farfuria, ca să 
gust un pic din friptura de iepure. 

Erau câteva feluri de mâncare pe masă, conţinând ceea ce 
părea să fie obişnuitul iepure de casă, gătit în stil 
franțuzesc, un morceau19 nespus de delicios pe care l-aş 
recomanda oricui. 


— Pierre, strigă gazda, schimbă farfuria domnului şi oferă- 
i o bucată din acest iepure au-chat! 20 

— Cu ce? Am întrebat eu. 

— lepure au-chat. 

— Sincer... Vă mulţumesc... Dacă stau sa mă gândesc mai 
bine nu. Am să iau niţică şuncă. 

„Nu se ştie niciodată ce mănânci, mi-am zis în sinea mea, 
pe la mesele unor provinciali ca ăştia. Nici gând să iau din 
iepurele lor au-chat şi din acelaşi motiv nici din pisica lor cu 
iepure...” 

— lar după aceea, zise un personaj cu alură cadaverică de 
la capătul mesei reluând firul conversaţiei de unde fusese 
întrerupt, iar după aceea, între alte drăcovenii, am avut 
odinioară un pacient care susţinea cu tărie că-i brânză de 
Cordova şi umbla cu un cuţit în mână, invitându-şi amicii să 
guste o felioară din pulpa piciorului. 

— Un mare cretin, fără îndoială, interveni un altul, însă 
nici nu se compară cu un anume individ pe care-l 
cunoaştem cu toţii, cu excepţia acestui domn venit de pe 
alte meleaguri. Mă refer la omul care se închipuia o sticlă 
de şampanie şi exploda tot timpul cu un pocnet şi un fâsăit 
cam în maniera asta... 

Aici cel care vorbea îşi vâri cât se poate de necuviincios, 
după părerea mea, degetul mare de la mâna dreaptă în 
gură sub obrazul stâng şi şi-l retrase cu un sunet aidoma 
pocnetului unui dop, iar apoi, cu o mişcare abilă a limbii 
peste dinţi, scoase un şuierat strident şi un fâsăit ce dură 
câteva minute, imitând sfirâitul şampaniei. Acest 
comportament, am văzut limpede, nu fu tocmai pe placul lui 
monsieur Maillard. Domnul acesta însă nu spuse nimic şi 
conversaţia fu reluată de o aschimodie cu o perucă mare pe 
cap. 

— Şi pe urmă a mai fost şi un nătărău, zise el, care se 
închipuia broscoi; cu care, vorba vine, semăna nu puţin. M- 
aş bucura să fi avut prilejul să-l cunoaşteţi. Domnule - aici 
vorbitorul mi se adresă mie - v-ar fi săltat inima în piept 


văzându-l cu ce aere fireşti se exprima. Domnule, dacă omul 
acela nu era broscoi, doar atât pot spune: păcat că nu era! 
Orăcăitul lui, cam aşa: „O-o-o-oac! O-o-o-oac!”, era cel mai 
dulce sunet din lume - un şi bemol; iar când îşi punea 
coatele pe masă, aşa, după ce dădea pe gât un pahar-două 
de vin şi-şi deschidea gura, aşa, şi-şi dădea ochii peste cap, 
uite-aşa, şi clipea cu nemaipomenită iuţeală, uite-aşa, apoi 
atunci, domnul meu, îndrăznesc să spun că fără doar şi 
poate aţi fi rămas mut de admiraţie în faţa geniului acestui 
om. 

— N-am nici o îndoială, am încuviinţat. 

— Şi pe urmă, zise careva, pe urmă a mai fost şi Petit- 
Gaillard2 1, care se credea priză de tabac şi era sincer 
deprimat că nu se putea apuca pe sine însuşi între două 
degete. 

— Şi a mai fost şi Jules Desoulieres, un geniu pe drept 
cuvânt nespus de ciudat, care s-a ţăcănit, obsedat de ideea 
că era dovleac. Nu-l mai slăbea pe bucătar, cerându-i să 
facă din el plăcinte, treabă pe care acesta o respingea 
indignat. În ce mă priveşte, nu sunt deloc sigur că o 
plăcintă de dovleac a la Desoulieres n-ar fi fost o mâncare 
nemaipomenită, zău! 

— Mă uimiţi! Am zis eu uitându-mă întrebător la monsieur 
Maillard. 

— Ha! Ha! Ha! Izbucni acest domn - he! He! He! 

— Hi! Hi! Hi! 

— Ho! Ho! Ho! 

— Hu! Hu! Hu! 

— Foarte reuşită, într-adevăr! Nu fi surprins, mon ami, 
prietenul nostru de faţă e un hâtru, un dr6le22, nu trebuie 
să iei a bună chiar tpt ce-ţi spune. 

— Şi pe urmă, zise un alt comesean, a mai fost şi Boufton 
Le Grand23, alt personaj extraordinar în felul său. Omul se 
scrântise din dragoste, închipuindu-şi că are două căpăţâni. 
Una din ele, susţinea el, era capul lui Cicero; pe cealaltă şi-o 
imagina ca fiind dublă: Demostene de la scăfârlie până la 


gură şi lordul Brougham24 de la gură până la bărbie. Nu-i 
imposibil să se fi înşelat; însă v-ar fi convins că avea 
dreptate, căci era un om înzestrat din plin cu darul 
elocinţei. Avea o pasiune absolută pentru oratorie şi nu se 
putea abţine să nu şi-o arate. De pildă, sărea pe masă, uite- 
aşa, şi... 

Aici, un prieten de lângă cel care vorbea îi puse o mână pe 
umăr şi-i şopti câteva cuvinte la ureche; după care acesta 
se opri numaidecât din povestit şi se lăsă înapoi pe scaun. 

— Şi pe urmă, zise prietenul care vorbise în şoaptă, a mai 
fost şi Boullard25, titirezul. Îi spun titirezul pentru că de 
fapt îi încolţise în minte ideea trăsnită, deşi nu chiar lipsită 
de sens, cum că fusese preschimbat într-un titirez. Ai fi 
murit de râs văzându-l cum se mai rotila. Se răsucea pe 
câte un călcâi ore în şir în stilul ăsta, uite-aşa... 

Aici, prietenul pe care tocmai îl întrerupsese în şoaptă 
execută la rândul său exact aceeaşi mişcare. 

— Dar atunci, zbieră din rărunchi o doamnă în vârstă, 
monsieur Boullard al dumitale era un smintit şi în cel mai 
bun caz un smintit tare nerod; căci, dacă-mi permiţi să te 
întreb, cine a mai auzit vreodată de un om-titirez? E un 
lucru absurd. După cum ştii, madame Joyeuse26 era o 
persoană mai cu scaun la cap. Avea şi ea bâzdăcul ei, însă 
era o femeie cu bun-simţ, care îi impresiona plăcut pe toţi 
cei ce aveau onoarea de-a o cunoaşte. După o matură 
chibzuinţă, aflase că printr-un accident fusese 
preschimbată în cocoş; însă la drept vorbind se purta cu 
multă decenţă. Îşi flutura aripile cu un efect extraordinar, 
uite-aşa! Cât despre cucurigul ei, era de-a dreptul delicios! 
„Cucurigu! 

— Cucurigu! 

— Cucurigu-u-u-u-u-u-u 

— Madame Joyeuse, o întrerupse foarte mânios gazda 
noastră, ţi-aş fi recunoscător dacă te-ai potoli. Fie te porţi 
cum se cade să se poarte o doamnă, fie pleci numaidecât de 
la masă. Alege! 


LIA 


Doamna (căreia am fost foarte surprins să aud că i se 
adresase cu madame Joyeuse, după descrierea pe care 
tocmai o făcuse despre madame Joyeuse) roşi până în albul 
ochilor şi păru din cale-afară de ruşinată de acest reproş. 
Îşi puse capul în pământ şi nu scoase o vorbă. Însă o altă 
doamnă mai tânără reluă firul discuţiei. Era fetişcana mea 
frumoasă din micul salon. 

— O, madame Joyeuse era nebună! Exclamă ea; dar la 
urma urmelor părerea lui Eugenie Salsafette conţinea într- 
adevăr mult bun-simţ. Era o tânără foarte frumoasă şi 
nespus de modestă, căreia i se păreau de-a dreptul 
indecente veşmintele obişnuite şi mereu voia să se îmbrace 
ieşind în loc să intre în straiele ei. E un lucru foarte lesne de 
făcut, la urma urmelor. N-ai decât să faci aşa şi apoi aşa, 
aşa, aşa şi pe urmă aşa... Şi pe urmă... 

— Mon Dieu! 27 Ma'm'selle Salsafette! Strigară în cor 
vreo zece glasuri. Ce ţi-a venit? Abţine-te! Destul! Vedem 
foarte limpede cum so face! Stai! Stai! Şi câţiva inşi deja 
ţâşniseră de pe scaune ca să o împiedice pe ma'm'selle 
Salsafette să apară înaintea noastră precum Venus de 
Medicis28, când treaba a fost împlinită numaidecât şi 
extrem de eficient în urma unor ţipete sau urlete grozave 
venind de undeva din corpul principal al château-ului. 

Nervii mei au fost bineînţeles puşi la grea încercare de 
aceste urlete, însă îmi era sincer milă de restul comesenilor. 
În viaţa mea nu mai văzusem o adunare de oameni întregi 
la minte care să fie atât de înspăimântați. Deveniseră cu 
toţii palizi ca nişte cadavre şi, chircindu-se pe scaune, 
şedeau tremurând şi bolboroseau cuprinşi de groază, 
aşteptându-se să audă iarăşi acel zgomot. Acesta sosi din 
nou, mai tare şi parcă mai aproape, iar apoi a treia oară 
foarte tare; şi pe urmă, a patra oară, cu o energie vădit 
diminuată. După ce larma părea să se fi potolit, mesenii îşi 
veniră de-ndată în fire şi ca mai înainte domneau veselia şi 
glumele. M-am încumetat atunci să aflu cauza acestei 
tulburări. 


— O bagatelă, zise monsieur Maillard. Suntem obişnuiţi cu 
aceste lucruri şi, la drept vorbind, nu prea le băgăm în 
seamă. Nebunii se apucă din când în când să urle toţi 
deodată, întărâtându-se unul pe celălalt, cum e cazul uneori 
noaptea cu o haită de câini. Câteodată se întâmplă însă ca 
acest concert de urlete să fie urmat şi de o încercare din 
partea lor de a se elibera; când, desigur, s-ar putea ivi o 
oareşce primejdie. 

— Şi câţi aveţi în grijă? 

— În prezent nu avem mai mult de zece cu totul. 

— În principal femei, presupun? 

— O, nu! Toţi sunt bărbaţi, şi încă nişte zdrahoni, vă asigur. 

— Zău? Şi eu care am crezut întotdeauna că majoritatea 
nebunilor aparţin sexului mai slab. 

— Îndeobşte aşa e, însă nu întotdeauna. Cu ceva timp în 
urmă erau aici în jur de douăzeci şi şapte de bolnavi, iar din 
acest număr nu mai puţin de optsprezece erau femei; dar în 
ultima vreme lucrurile s-au schimbat foarte mult, după cum 
vedeţi. 

— Da, s-au schimbat foarte mult, după cum vedeţi, 
interveni aici gentlemanul care o lovise peste fluierele 
picioarelor pe ma'm'selle Laplace. 

— Da, s-au schimbat foarte mult, după cum vedeţi! Reluă 
în cor întreaga adunare. 

— Ţineţi-vă limbile, fiecare dintre voi! Zbieră gazda mea, 
mânioasă la culme; la care întreaga adunare păstră o 
tăcere de mormânt vreme de aproape un minut. Cât despre 
una dintre doamne, aceasta îl ascultă întocmai pe monsieur 
Maillard şi, scoţându-şi limba, care era nemaipomenit de 
lungă, o ţinu cu amândouă mâinile, adânc resemnată, până 
la sfârşitul petrecerii. 

— lar această distinsă doamnă, i-am zis lui monsieur 
Maillard, aplecându-mă şi vorbindu-i în şoaptă, această 
doamnă de treabă, care a luat adineauri cuvântul şi a dat-o 
pe cucurigu, presupun că-i inofensivă, complet inofensivă, 
eh? 


— Inofensivă! Exclamă el cu neprefăcută uimire. Cum? De 
ce? Ce vreţi să spuneţi? 

— Doar vag atinsă? Am zis eu, ducându-mi mâna la cap. 
Nădăjduiesc că nu-i în mod deosebit. Grav afectată, eh? 

— Mon Dieu! Ce vă trece prin minte? Doamna aceasta, 
buna şi vechea mea prietenă madame Joyeuse, e absolut la 
fel de sănătoasă ca şi mine. Are şi ea micile ei bâzdâganii, 
desigur... Însă, la urma urmelor, ştiţi şi dumneavoastră că 
toate femeile bătrâne, toate femeile foarte bătrâne, sunt 
mai mult sau mai puţin sucite. 

— Desigur, am zis, desigur... Şi atunci restul doamnelor şi 
domnilor... 

— Sunt prietenii şi paznicii mei, mă întrerupse monsieur 
Maillard, semeţindu-se pe scaun, prietenii şi ajutoarele 
mele foarte apropiate. 

— Cum? Toţi? Am întrebat eu. Chiar şi femeile? 

— Evident, zise el, n-am putea realiza nimic fără femei; în 
cazul nebunilor, sunt cele mai bune îngrijitoare din lume; au 
felul lor specific de a proceda, după cum ştiţi, ochii lor 
luminoşi au un efect minunat, ceva ca fascinația unui şarpe, 
ştiţi dumneavoastră... 

— Desigur, am zis, desigur. Se poartă cam aiurea, nu-i aşa? 
Sunt niţel cam tra-la-la, nu credeţi? 

— Aiurea? Tra-la-la? Cum? Chiar credeţi aşa ceva? Noi cei 
din sud, desigur, nu suntem nişte prefăcuţi, facem doar ce 
ne place şi ne bucurăm de viaţă şi de toate cele, ştiţi 
dumneavoastră... 

— Desigur, am zis, desigur... 

— Şi pe urmă, posibil ca acest Clos de Vougeot să se urce 
iute la cap; ştiţi dumneavoastră, puţintel cam tare, mă 
înţelegeţi, eh? 

— Desigur! Am zis, desigur. Că veni vorba, monsieur, v-am 
înţeles bine când aţi spus că sistemul pe care l-aţi adoptat 
în locul celebrei metode „blânde” e unul de maximă 
severitate? 


— Câtuşi de puţin. Detenţiunea e necesarmente strictă; 
însă tratamentul, am în vedere tratamentul medical, e mai 
degrabă agreabil pentru bolnavi, ca să nu zic altfel. 

— Şi noul sistem e una dintre invențiile dumneavoastră? 

— Nu pe de-a-ntregul. Unele aspecte i se pot atribui 
profesorului Catran, despre care trebuie că aţi auzit; şi, 
iarăşi, sunt unele modificări în metoda mea, modificări care, 
sunt fericit să recunosc, îi aparţin de drept celebrului Pană, 
pe care, dacă nu mă înşel, aveţi onoarea să-l cunoaşteţi 
îndeaproape. 

— Mi-e şi ruşine să mărturisesc, i-am răspuns, că nici 
măcar n-am auzit vreodată de numele acestor gentlemani. 

— Dumnezeule mare! Exclamă gazda mea, trăgându-şi 
brusc scaunul în spate şi înălţându-şi braţele. Desigur nu v- 
am auzit bine! Nu cumva vreţi să spuneţi, nu-i aşa, că n-aţi 
auzit niciodată de învățatul doctor Catran şi nici de celebrul 
profesor Pană? 

— Sunt silit să-mi recunosc ignoranţa, i-am răspuns, însă 
adevărul trebuie aşezat mai presus de toate! Totuşi mă simt 
groaznic de umilit să n-am habar de lucrările acestor 
oameni fără îndoială extraordinari. Voi căuta scrierile lor 
numaidecât şi am să le studiez cu multă luare-aminte. Într- 
adevăr, monsieur Maillard, trebuie să mărturisesc, m-aţi 
făcut să-mi fie ruşine de mine însumi. 

Şi, la drept vorbind, aşa şi era. 

— Destul cu vorbele, bunul şi tânărul meu prieten, zise el 
afectuos, strângându-mi mâna, haideţi, beţi cu mine un 
pahar de Sauterno29. 

Băurăm. Cei de faţă ne urmară pilda, fără nici o măsură. 
Sporovăiau, glumeau, se hlizeau, făceau o mie şi una de 
năzbâtii, viorile scârţâiau, tobele bubuiau, tromboanele 
mugeau ca tot atâţia tauri de bronz ai lui Falaris30, şi scena 
toată, încingându-se din ce în ce mai aprig, pe măsură ce se 
suia vinul la cap, sfârşi în cele urmă într-un soi de 
pandemoniu în petto. În acest răstimp, monsieur Maillard şi 
cu mine, cu câteva sticle de Sauterne şi Vougeot între noi, 


ne continuam conversaţia răcnind din răsputeri. O vorbă 
rostită pe tonul obişnuit nu avea mai multă şansă de a fi 
auzită decât glasul unui peşte din albia Cascadei Niagara. 

— Şi, domnule, am zis zbierând în urechea lui, înainte de 
masă aţi amintit ceva de pericolul pe care-l prezintă vechea 
metodă „blândă”. 

Cum vine asta? 

— Da, răspunse el, câteodată exista într-adevăr un foarte 
mare pericol. N-ai cum să-ţi dai seama de capriciile 
nebunilor; şi, în opinia mea, ca şi în cea a doctorului Catran 
şi a profesorului Pană, nu-i niciodată un lucru prudent să-i 
laşi să umble de capul lor. Un nebun poate fi „îmblânzit”, 
cum se spune, o perioadă de timp, însă până la urmă e în 
stare să devină turbulent. lar şiretenia lui e proverbială şi 
fără limite. Dacă şi-a pus ceva în gând, îşi ascunde intenţia 
cu o nemaipomenită iscusinţă; iar dexteritatea cu care 
mimează sănătatea psihică reprezintă pentru filosofi una 
dintre cele mai delicate probleme ale studiului minţii. Când 
un nebun pare pe deplin sănătos, ei bine, e momentul să-l 
bagi în cămaşa de forţă. 

— Insă pericolul, dragul meu domn, pericolul de care 
vorbeaţi? Din propria dumneavoastră experienţă, de când 
conduceţi acest ospiciu, aţi avut vreun motiv serios să 
credeţi că libertatea e riscantă în cazul unui nebun? 

— Aici? Din propria mea experienţă? Păi, aş putea spune 
că da. De exemplu, chiar în acest aşezământ s-a petrecut nu 
cu mult timp în urmă o întâmplare stranie. Pe atunci 
funcţiona, după cum ştiţi, „metoda blândă” şi bolnavii erau 
lăsaţi în deplină libertate. Se comportau nemaipomenit de 
bine, atât de bine, încât orice om cu mintea întreagă ar fi 
trebuit să-şi dea seama că puseseră la cale un plan diabolic 
din însuşi faptul că indivizii se purtau nemaipomenit de 
bine. Şi bineînţeles, într-o bună dimineaţă paznicii se 
treziră legaţi de mâini şi de picioare şi zvârliţi în celule, 
unde fură puşi sub supraveghere, de parcă ei ar fi fost 


nebunii, de către nebunii înşişi, care preluară îndatoririle 
de paznici. 

— Nu mai spuneţi! În viaţa mea n-am mai auzit ceva atât 
de absurd! 

— E adevărat! Totul s-a petrecut din cauza unui cretin - un 
nebun - care, nu ştiu prin ce mijloace, îşi vârâse în cap 
ideea că ar fi inventat un sistem de guvernare mai bun 
decât tot ce se auzise vreodată înainte - adică o guvernare 
a nebunilor. Presupun că voia să-şi încerce invenţia şi ca 
atare îi convinse pe ceilalţi bolnavi să i se alăture într-un 
complot menit să răstoarne puterea conducătoare. 

— Şi a reuşit într-adevăr? 

— Nu încape îndoială. Paznicii şi păziţii fură curând nevoiţi 
să-şi schimbe locurile. Nu chiar ca înainte, căci nebunii 
fuseseră liberi, în timp ce paznicii fură închişi numaidecât în 
celule şi trataţi, îmi pare rău s-o spun, într-un mod de-a 
dreptul nesăbuit. 

— Insă presupun că a avut loc curând o contrarevoluţie. 
Această stare de lucruri nu putea dura mult timp. Sătenii 
din împrejurimi, musafirii sosiți să vadă ospiciul ar fi dat 
alarma. 

— Aici sunteţi cu totul pe dinafară. Căpetenia rebelilor era 
un ins prea viclean pentru aşa ceva. Nu mai dădu voie nici 
unui vizitator, decât într-o bună zi unui tânăr gentleman cu 
o mutră cam nătăfleaţă, de care n-avea nici un motiv să-i fie 
frică. Îl lăsă înăuntru să vadă aşezământul, asta ca variaţie, 
şi ca să se distreze niţel pe seama lui. După ce i-a turnat 
destule gogoşi, îl lăsă să plece, trimiţându-l în treaba lui. 

— Şi atunci cât timp au domnit nebunii? 

— O, un răstimp foarte lung, într-adevăr - o lună de zile în 
mod sigur... Cât în plus, n-aş putea spune precis. Între timp, 
ai putea să juri că nebunii s-au distrat pe cinste. Şi-au scos 
de pe ei straiele jerpelite şi au dat iama în garderoba şi 
podoabele de familie. Pivniţele château-ului erau bine 
burdugşite cu vin; iar dilimanii ăştia sunt exact diavolii care 


ştiu cum să-l dea pe gât. Tot ce pot să vă spun e că au dus-o 
împărăteşte. 

— Şi tratamentul? Care era tratamentul mai special pe 
care-l pusese în aplicare căpetenia răsculaților? 

— Păi, cât despre asta, un nebun nu-i neapărat şi idiot, 
după cum v-am mai zis; iar părerea mea sinceră e că 
tratamentul lui era un tratament cu mult mai bun decât cel 
pe care-l înlocuise. Era într-adevăr un sistem cu totul 
nemaipomenit, simplu, precis, fără complicaţii... De fapt era 
încântător, era... 

Aici, remarcele gazdei mele fură întrerupte de un alt rând 
de urlete, de felul celor ce ne înspăimântaseră mai 
devreme. De data asta însă ele păreau să vină de la nişte 
fiinţe care se apropiau cu iuţeală. 

— Doamne Sfinte! Am exclamat. Nu încape îndoială că au 
scăpat nebunii! 

— Tare mă tem că aşa e! Răspunse monsieur Maillard, 
cuprins brusc de o paloare fără seamăn. 

Abia îşi isprăvise vorba, că sub ferestrele noastre se auziră 
nişte strigăte şi înjurături vajnice; şi imediat după aceea se 
adeveri că nişte oameni de afară se străduiau să intre în 
încăpere. Uşa era izbită cu ceea ce părea să fie un baros, 
iar obloanele erau scuturate şi smulse din loc cu o sălbăticie 
grozavă. 

Urmă o vânzoleală de nedescris. 

Monsieur Maillard, spre marea mea uimire, se aruncă sub 
bufet. Eu unul mă aşteptasem la mai multă fermitate din 
partea lui. Membrii orchestrei, care în ultimele 
cincisprezece minute păreau să fie mult prea trosniţi ca să- 
şi mai poată face datoria, ţâşniră toţi deodată în picioare şi 
la instrumentele lor şi, căţărându-se pe masă, atacară într- 
un glas Yankee Doodle31, pe care-l cântară, dacă nu în cea 
mai deplină armonie, în orice caz cu o energie 
supraomenească pe toată durata zarvei iscate. 

Între timp, ajunse pe masa principală din sufragerie, 
printre sticle şi pahare, domnul ce fusese împiedicat cu 


atâta greutate să sară pe ea mai devreme. De îndată ce-şi 
află locul, începu o cuvântare care fără îndoială ar fi fost de 
o covârşitoare importanţă dacă ar fi putut fi auzită. Taman 
în acel moment, omul care făcuse pasiune pentru titirezi 
începu să se învârtă prin încăpere cu o energie 
extraordinară şi cu braţele întinse în unghi drept faţă de 
corp, încât aducea întru totul cu un titirez adevărat şi 
trântea jos pe oricine se nimerea în calea lui. Şi tot acum, 
auzind pocnete incredibile şi fâsăieli ca de şampanie, am 
descoperit în cele din urmă că ele veneau de la omul care în 
timpul ospăţului jucase rolul sticlei ce conţinea această 
straşnică băutură. Şi pe urmă, iarăşi, omul-broscoi se porni 
să orăcăie de zor, de parcă izbăvirea sufletului său 
depindea de fiecare notă pe care o scotea. Şi din mijlocul 
acestora se înălța deasupra tuturor răgetul nesmintit al 
unui măgar. Cât despre bătrâna mea prietenă, madame 
Joyeuse, aş fi putut plânge într-adevăr de mila sărmanei 
femei, căci aceasta părea complet năucă. Tot ce putea face 
dânsa era să stea în picioare într-un colţ lângă şemineu şi 
să cânte necontenit cât o ţineau puterile: 
„Cucuriguuuuuuu!” 

Şi atunci sosi punctul culminant, sfârşitul teribil al întregii 
drame. Şi fiindcă dincolo de nişte răcnete, urlete şi 
cotcodăceli nu se înfiripase nici o altă rezistenţă împotriva 
asalturilor celor de afară, cele zece ferestre fură sparte cât 
ai clipi din ochi şi aproape simultan. Dar n-am să uit 
niciodată sentimentul de uimire şi oroare cu care priveam 
ceea ce mi se păru a fi o întreagă oştire de cimpanzei, 
urangutani sau babuini mari şi negri de la Capul Bunei 
Speranţe, sărind de pe aceste ferestre şi dând năvală 
printre noi într-o hărmălaie cum nu s-a mai văzut, luptând, 
zgâriind, răcnind şi călcând totul în picioare. 

M-am ales cu o bătaie soră cu moartea, după care m-am 
rostogolit sub o sofa şi am rămas locului nemişcat. Dar după 
ce am stat acolo vreo cincisprezece minute, răstimp în care 
am ciulit amândouă urechile la tot ce se petrecea în 


încăpere, am ajuns la un deznodământ satisfăcător al 
acestei tragedii. S-ar părea că monsieur Maillard, 
relatându-mi despre diliul ce-şi îndemnase tovarăşii la 
rebeliune, nu făcuse decât să-şi istorisească propriile-i 
isprăvi. 

Acest gentleman fusese într-adevăr cu vreo doi-trei ani în 
urmă directorul ospiciului, însă se scrântise la cap şi astfel 
deveni şi el pacient. Faptul acesta nu-i era cunoscut 
tovarăşului meu de călătorie, care mă prezentase. 
Supraveghetorii, zece la număr, fiind copleşiţi pe 
neaşteptate, fură mai întâi unşi bine cu smoală, apoi 
acoperiţi peste tot cu pene de pasăre şi pe urmă încuiaţi în 
celulele subterane. Statură întemnițați mai mult de o lună 
de zile, perioadă în care monsieur Maillard i-a aprovizionat 
foarte generos nu doar cu smoală şi pene (care constituiau 
„sistemul” său), ci şi cu niţică pâine şi apă din belşug. 
Aceasta din urmă era pompată asupra lor zi de zi. Într-un 
târziu, unul dintre ei, reuşind să scape printr-un canal, îi 
eliberase pe toţi ceilalţi. 

„Metoda blândă”, cu câteva importante modificări, a fost 
reluată la château; totuşi nu pot să nu fiu de acord cu 
monsieur Maillard că propriul lui „tratament” era absolut 
remarcabil în felul său. După cum bine observase el, era 
„simplu, precis şi hu pricinuia nici un fel de încurcătură, 
câtuşi de puţin”. 

Mai am doar de adăugat că, deşi am căutat în toate 
bibliotecile din Europa după operele doctorului Catran şi 
ale profesorului Pană, până în momentul de faţă toate 
strădaniile mele de a-mi procura o ediţie au eşuat 
lamentabil. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

SISTEMUL DOCTORULUI CATRAN ŞI AL PROFESORULUI 
PANA 


(THE SYSTEM OF DR IARR AND PROFESSOR FEATHER) 


(A: manuscris, înainte de 28 mai 1844, azi în colecţia 
Stephen H. Wakeman; A2: modificări ale editorului în 
manuscris; B: Graham's Magazine pentru noiembrie 1845, 
193-200; C: Works, 1850, IV, 191-209) 

Nuvela pare să fie una dintre cele mai pline de umor ale 
lui Poe (Mabbott). G. Woodberry a numit-o „o grotescă de 
ospiciu, absurdă”. După Wageknecht, „utilizarea comică a 
nebuniei... Se apropie de brutalitatea secolului al XVIII- 
lea”. 

Dintre sursele sale de inspiraţie Mabbott menţionează 
două texte ale poetului N. P. Willis, bazate pe vizita sa la un 
azil din Palermo la 28 iunie 1832: o scrisoare către New- 
York Mirror şi nuvela The Madhouse of Palermo (1836), 
recenzată de Poe în Southern Literary Messenger, august 
1836. Willis scrie: „Palermo. 28 iunie. Două dintre cele mai 
bine conduse aziluri de nebuni din lume sunt în regatul 
Neapole - unul la Aversa, lângă Capua, iar celălalt la 
Palermo. Acesta din urmă e condus de un baron sicilian cam 
ciudat, care şi-a dedicat timpul şi averea acestui lucru şi, cu 
ajutorul guvernului, l-a extins şi l-a perfecţionat [...] [Acest] 
spital e situat într-o zonă aerisită, în plăcuta vecinătate a 
oraşului Palermo. Am fost întâmpinați de un hamal îmbrăcat 
într-o livrea respectabilă, care ne-a prezentat numaidecât 
vârstnicului baron - un domn arătos, bine trecut de mijlocul 
vieţii, cu apucături blânde şi încântătoare. 

Je suis le premier fou, zise acesta, făcându-ne o 
plecăciune. Stăteam afară în curtea străjuită de porticuri, 
prevăzută din loc în loc cu bănci de piatră. Pe una dintre ele 
şedea un bărbat gras, molatic, îmbrăcat în haine cenuşii, 
curate, şi care vorbea de unul singur, cu aparentă 
satisfacţie. I-a zâmbit baronului când acesta a trecut pe 
lângă el..., (Prose Works, p. 103). Făcând turul 
aşezământului, Willis a văzut „bucătăria [...] ocupată de opt 
sau zece oameni cu toţii în febra lucrului şi cu toţii nebuni, 
după cum ne-a asigurat baronul. Un bărbat de vreo 
patruzeci de ani prăjea nişte carne cu multă luare-aminte. 


Un altul, care făcuse urât până ce nu primise ceva de lucru, 
tranşa carnea cu frenezie şi arunca bucăţile într-un vas 
mare de lemn. Două-trei fetişcane se învârteau primprejur, 
ascultând de comenzile unui om între două vârste, care 
îngrijea de nişte oale puse pe sobă [...] Am trecut din 
bucătărie într-o curte interioară, pavată în chip straniu şi 
ornamentată cu grote chinezeşti, pietre artificiale, arbori, 
colibe şi fintâni [...] Totul [...] ne-a asigurat el, era munca 
pacienţilor săi. Ei pavaseră curtea, construiseră grotele şi 
colibele, pictaseră pereţii, sub îndrumarea sa [...] Secretul 
întregului său sistem, zicea el, era să le dea de lucru şi să 
fie blând cu ei tot timpul. De obicei avea înjur de o sută 
cincizeci de pacienţi şi în medie dădea drumul la vreo două 
treimi dintre ei, complet vindecaţi. Am intrat în sectorul 
femeilor. Acestea, zise el, erau cei mai dificili pacienţi. În 
primul salon şedeau şi lucrau vreo opt-zece femei. Una 
dintre ele, înjur de treizeci de ani, însă destul de căruntă, 
măsura odaia în sus şi în jos, vorbind şi gesticulând extrem 
de violent. O fată de şaisprezece ani, soră medicală, îi 
împărtăşea umoarea şi, cu braţul petrecut afectuos în jurul 
brâului acesteia, aproba tot ce zicea aceasta şi cu vorbe 
dulci încerca să o potolească. 

Ne-am dus în curte, unde opt sau zece femei în halatele 
cenuşii ale ospiciului se plimbau sau şedeau la umbra 
copacilor, cu gândul aiurea” (op. Cit., p. 104). 

Metoda „blândă” în tratamentul nebuniei era o noutate pe 
atunci şi probabil era viu dezbătută la vremea când Poe îşi 
scria nuvela. Charles Dickens, de pildă, pare să fi nutrit 
interes pentru ea, căci a descris azilurile din South Boston, 
Massachusetts şi Hartford, statul Connecticut (American 
Notes for General Circulation, 1842, cap. 3 şi 5 în vol. 1). 

Traduceri. În franceză: Le Systeme du Docteur Goudron et 
du Professeur Plume, trad. Charles Baudelaire, Le Monde 
ilustre, 7, 14, 21 şi 28 ianuarie 1865. În româneşte: 
Sistema doctorului Catran şi a profesorului Pană, trad. De 
Ion Luca Caragiale, Timpul, III, 1878, nr. 119-122: Foiţa 


„Timpului,” reed. În 1. L. Caragiale, Opere, vol. IV, Notiţe 
critice, literatură şi versuri, ediţie îngrijită de Şerban 
Cioculescu, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 
1938, pp. 260-278. Sistemul doctorului Catran şi al 
profesorului Puff, trad. De Mihail Straje şi C. Iliescu, 
Bucureşti, Adevărul, 1926, 31 p. Sistemul doctorului 
Gudron şi al profesorului Pană, trad. De Mihail Straje, 
Curentul, II, 1930. 30 p. [Lectura pentru toţi]. Sistemul 
doctorului Catran şi al profesorului Pană, trad. De Ion 
Vinea, Edgar Allan Poe, Scrieri alese, EPLU, 1968, pp. 514- 
532, reed. 1969, pp. 433-448. 

Titlul. În scrisoarea sa din 28 mai 1844, către James 
Russell Lowell, Poe îşi intitula nuvela The System of Doctors 
Tar and Fether, iar în scrisoarea din 8 ianuarie 1846, către 
E. A. Duyckinck, titlul ei era Tarr and Fether. 

Revelaţie mesmerică. 

Orice îndoială ar mai persista în jurul ideii de mesmerism, 
faptele ei uimitoare sunt de acum acceptate aproape în 
unanimitate. Cât priveşte aceste fapte, cei care se îndoiesc 
nu sunt decât scepticii de profesie - o şleahtă de puturoşi şi 
de famelici. Nu-i pierdere mai mare de timp decât 
încercarea de a dovedi în ziua de azi că prin simplul 
exerciţiu al voinţei omul îşi poate impresiona tovarăşul până 
la a-l aduce într-o stare anormală, ale cărei simptome 
seamănă foarte mult cu cele ale morţii sau, în cel mai bun 
caz, seamănă cu ele mai mult decât cu ale oricărei alte stări 
normale dintre acelea pe care le cunoaştem; că persoana 
astfel impresionată nu-şi poate folosi organele externe ale 
simțului decât cu unele eforturi, destul de slabe, reuşind 
totuşi să perceapă, cu o percepţie extrem de rafinată, şi pe 
canale aparent necunoscute, lucruri aflate dincolo de sfera 
organelor fizice; ba mai mult, că facultăţile sale intelectuale 
sunt extraordinar de exaltate şi de învigorate; că 
solidaritatea sa cu persoana care îl impresionează în acest 
mod este profundă; şi în sfârşit că predispoziția sa la 
impresionare creşte o dată cu frecvenţa acesteia, 


simptomele ciudate care apar fiind şi ele în aceeaşi 
proporţie tot mai extinse şi mai pronunţate. 

Cred că ar fi exces de zel din partea mea să încerc să 
demonstrez toate acestea - care sunt, de fapt, legile 
mesmerismului în trăsăturile lui generale; nici nu doresc să 
impun cititorilor mei o demonstraţie atât de inutilă astăzi. 
Scopul meu în momentul de faţă este, la drept vorbind, cu 
totul altul. Mă simt dator, în pofida atâtor prejudecăţi, să 
detaliez, fără nici un comentariu, conţinutul absolut 
remarcabil al unei convorbiri dintre un somnambull şi mine 
însumi. 

De mai multă vreme obişnuiam să mesmerizez persoana în 
chestiune (domnul Vankirk), survenind acea predispoziţie şi 
exaltare caracteristice percepţiei mesmerice. De mai multe 
luni se lupta cu ftizia care îi fusese depistată, ale cărei 
efecte mai neplăcute erau alinate prin intervenţiile mele; 
iar în noaptea de miercuri, pe cincisprezece curent, am fost 
chemat la căpătâiul lui. 

Invalidul suferea de o durere acută în regiunea inimii; şi 
respira cu mare greutate, prezentând toate simptomele 
obişnuite ale astmei. În spasme precum acestea se simţea 
de obicei mai bine dacă i se aplica muştar pe centrii 
nervoşi, dar astă-seară acest procedeu fu încercat în zadar. 

Intrând eu în odaia lui, el mă întâmpină cu un surâs vesel 
şi cu toate că în mod vădit suferea groaznic, din punct de 
vedere mental părea destul de relaxat. 

— Am trimis după tine în seara asta, zise el, nu ca să mă 
vindeci de durerea trupească, ci să mă lămureşti în 
legătură cu unele impresii psihice care mi-au produs multă 
îngrijorare şi emoție în ultimul timp. Nu-i nevoie să-ţi spun 
cât de sceptic am fost până acum în ce priveşte nemurirea 
sufletului. Nu pot nega că a existat dintotdeauna, în chiar 
sufletul pe care l-am negat, o vagă semiconştienţă a 
existenţei sale. 

Dar această semiconştienţă n-a fost nici o clipă 
convingere. Rațiunea mea nu avea nimic de-a face cu ea. 


Toate încercările mele de a găsi o explicaţie logică au avut 
darul, fireşte, de a mă face şi mai sceptic decât înainte. Am 
fost sfătuit să-l studiez pe Cousin2. I-am studiat operele, 
precum şi ecourile lor europene şi americane. De pildă, mi 
s-a pus în braţe Charles Elwood al domnului Brownson3. L- 
am citit cu multă atenţie. L-am găsit cu totul logic, dar 
porțiunile nu tocmai logice erau din nefericire argumentele 
iniţiale ale neîncrezătorului erou al cărţii. 

Mi se părea evident că, în concluziile sale, analistul nu 
reuşise să se convingă nici pe sine. Finalul său îşi uitase de- 
a binelea începutul, întocmai ca guvernul lui Trinculo4. Pe 
scurt, nu mi-a trebuit mult să înţeleg că, dacă e să convingi 
pe cineva în mod logic de propria-i nemurire, nu-l vei putea 
niciodată convinge prin simple abstracţiuni, aşa cum 
procedează cam de multişor moraliştii Angliei, Franţei şi 
Germaniei. 

Abstracţiunile pot amuza şi antrena, dar ele nu pot pune 
stăpânire pe cuget. Sunt convins că aici, pe pământ cel 
puţin, filosofia în zadar ne va cere mereu să considerăm 
calităţile drept lucruri. Este posibil ca voinţa să consimtă - 
sufletul - intelectul, niciodată. 

Repet, aşadar, că simţeam doar pe jumătate, dar niciodată 
nu credeam la modul logic. Totuşi în ultimul timp s-a produs 
o anume adâncire a sentimentului, acesta ajungând să 
semene într-atât cu consimţământul raţiunii, încât mi-e 
greu să disting între cele două. De asemenea, pot merge 
înapoi pe urmele acestui efect până la influenţa mesmerică. 
Nu pot explica mai bine această idee a mea decât prin 
ipoteza că exaltarea mesmerică îmi permite să percep un 
şir de raționamente, care, în starea mea anormală, conving, 
dar care, în deplin acord cu fenomenele mesmerice, nu se 
răsfrâng asupra condiţiei mele normale decât prin efectul 
lor. 

În somnambulism, raţionamentul şi produsul său - cauza şi 
efectul ei - sunt prezente laolaltă. În starea mea obişnuită, 


dispărând cauza, rămâne numai efectul, şi poate şi el numai 
parţial. 

Aceste considerente m-au făcut să cred că dacă mi s-ar 
pune o serie de întrebări bine dirijate în răstimpul cât sunt 
mesmerizat s-ar putea naşte câteva concluzii interesante. Ai 
observat adesea profunda cunoaştere de sine demonstrată 
de un somnambul - bogatele sale cunoştinţe privind toate 
aspectele legate de condiţia mesmerică însăşi; iar din 
această cunoaştere de sine s-ar putea deduce unele 
învăţăminte în vederea unui catehism mai eficient. 

Am consimţit, bineînţeles, să fac acest experiment. Câteva 
pase l-au cufundat po domnul Vankirk într-un somn 
mesmeric. Respirația lui a devenit imediat mai uşoară şi nici 
nu părea să sufere vreun disconfort de ordin fizic. S-a 
înfiripat apoi următoarea conversaţie: în dialog, V îl 
reprezintă pe pacient, iar P pe subsemnatul. 

P Dormi? 

V Da... Nu; aş vrea să dorm mai adânc. 

P [După alte câteva pase.] Dormi acum? 

V. Da. 

P Cum crezi că se va sfârşi boala ta actuală? 

V. [După o lungă ezitare şi vorbind parcă cu efort.] Trebuie 
să mor. 

P 'Te chinuie ideea morţii? 

V. [Foarte repede.] Nu, nu! 

P Eşti mulţumit de această perspectivă? 

V. Dacă aş fi treaz, aş vrea să mor, dar acum nu mai are 
importanţă. Condiţia mesmerică este atât de aproape de 
moarte, încât mă simt mulţumit. 

P Aş dori să te explici, domnule Vankirk. 

V. Sunt dornic să fac acest lucru, dar efortul mă depăşeşte. 
Nu-mi pui întrebări potrivite. 

P Ce să te întreb atunci? 

V. Trebuie să începi cu începutul. 

P Începutul! Dar care-i începutul? 


V. Ştii că începutul este DUMNEZEUS5. [Acestea au fost 
rostite pe un ton grav, ezitant şi cu toate însemnele celei 
mai adânci veneraţii.] 

P Atunci ce este Dumnezeu? 

V. [Şovăind mai multe minute.] Nu pot spune. 

P Nu e Dumnezeu spirit? 6 

V. 'Treaz fiind, ştiam ce vrei să spui prin „spirit”, însă acum 
el nu-mi pare decât un cuvânt - aşa cum este adevărul, 
frumosul, de pildă - o calitate adică. 

P. Nu este Dumnezeu imaterial? 

V. Nu există imaterialitate; ea nu-i decât un cuvânt. Ceea 
ce nu e materie nu există deloc - decât în cazul în care 
calităţile ar fi lucruri. 

P Atunci Dumnezeu este material? 

V. Nu. [Acest răspuns m-a surprins foarte mult.] 

P. Ce este el atunci? 

V. [După o pauză lungă, murmurând.] Văd... Dar este ceva 
greu de povestit. [O altă pauză lungă.] El nu este duh, căci 
există. Nici materie nu e, cum o înţelegi tu. Însă există 
gradaţii ale materiei despre care omul nu ştie nimic; mai 
densul impulsionând mai finul, mai finul împânzind mai 
densul. Atmosfera, de pildă, impulsionează principiul 
electric, în timp ce principiul electric împânzeşte atmosfera. 
Aceste gradaţii ale materiei cresc în raritate sau fineţe, 
până ce ajungem la materia neparticulată - fără particule - 
indivizibilă - una; iar aici legea impulsionării şi a împânzirii 
se modifică. Materia ultimă sau neparticulată nu numai că 
împânzeşte toate lucrurile, dar totodată impulsionează 
toate lucrurile; şi astfel totul este cuprins în ea. Această 
materie este Dumnezeu. Ceea ce încearcă oamenii să 
întrupeze în cuvântul „gândire” este această materie în 
mişcare”. 

P Metafizicienii susţin că orice acţiune se reduce la 
mişcare şi gândire şi că a doua constituie originea celei 
dintâi. 


V. Da; şi acum văd imprecizia acestei idei. Mişcarea este 
acţiunea inteligenţei, nu a gândirii. Materia neparticulată, 
sau Dumnezeu, în repaus este (în măsura în care o putem 
concepe noi) ceea ce oamenii numesc inteligenţă. lar 
puterea automişcării (echivalentă, în fapt, cu voinţa umană) 
este, la materia neparticulată, rezultatul unităţii şi 
omniprezenţei sale; cum, nu ştiu, iar acum văd limpede că 
nu voi şti niciodată. Dar materia neparticulată, pusă în 
mişcare de o lege sau calitate existând în sine, este 
gândirea. 

R Nu-mi poţi da o idee mai precisă despre ceea ce numeşti 
materie neparticulată? 

V. Lucrurile pe care le ştie omul scapă simţurilor în 
gradaţie. Avem, de exemplu, un metal, o bucată de lemn, un 
strop de apă, atmosfera, un gaz, căldura, electricitatea, 
eterul luminescent. Ei bine, numim toate aceste lucruri 
materie şi cuprindem întreaga materie într-o singură 
definiţie generală; dar, în pofida acestui lucru, nu pot exista 
două idei mai radical diferite decât cea pe care o legăm de 
un metal şi cea pe care o legăm de eterul luminescent. 
Când ajungem la a doua, simţim o pornire aproape 
irezistibilă de a o asocia cu spiritul sau cu nihilitatea. 
Singurul considerent ce ne reţine este concepţia noastră 
despre constituţia sa atomică; şi chiar şi aici suntem siliţi să 
căutăm ajutor în concepţia noastră despre atom ca fiind 
ceva ce posedă infinită micime, soliditate, palpabilitate, 
greutate. Desfiinţează ideea de constituţie atomică şi n-am 
mai putea considera eterul ca o entitate sau măcar ca 
materie. În absenţa unui cuvânt mai bun, l-am putea numi 
spirit. Să facem acum un pas dincolo de eterul luminescent; 
să concepem o materie tot atât de rară ca eterul faţă de un 
metal şi vom ajunge dintr-o dată (în ciuda tuturor dogmelor 
şcolii) la o masă unică - o materie neparticulată. 

Căci, deşi la atomii înşişi am putea admite o micime 
infinită, la spaţiile dintre ei infinitudinea micimii este o 
absurditate. Va fi un punct - va fi un grad de raritate în 


care, dacă atomii sunt suficient de numeroşi, interspaţiile 
trebuie să dispară, iar masa să funcţioneze în mod absolut. 
Dar eliminând acest considerent al constituţiei atomice, 
natura masei glisează inevitabil spre ceea ce concepem a fi 
spiritul. E limpede totuşi că el este materie ca înainte. 
Adevărul este că e imposibil să concepi spiritulâ, întrucât 
este imposibil să imaginezi ceea ce nu există. Iluzionându- 
ne că am fi reuşit să ajungem la o concepţie despre el, nu 
facem decât să ne amăgim cunoştinţele cu acest 
considerent al materiei infinit rarefiate. 

P Cred că există o obiecţie insurmontabilă la ideea 
fuzionării absolute - şi anume, rezistenţa foarte mică 
întâmpinată de corpurile cereşti în revoluţia lor prin spaţiu 
- o rezistenţă, este adevărat, demonstrată acum ca fiind de 
un grad anume, dar care totuşi este atât de mică, încât a 
fost complet ignorată chiar şi de perspicacitatea lui 
Newton. Ştim că rezistenţa corpurilor este în primul rând 
direct proporţională cu densitatea lor. Fuzionare absolută 
înseamnă densitate absolută. Unde nu există interspaţii nu 
poate exista nici maleabilitate. Un eter de o densitate 
absolută ar constitui o stavilă infinit mai mare împotriva 
deplasării unui astru docât un eter dur ca granitul sau ca 
fierul. 

V. Răspunsul la obiecţia ta este pe cât de uşor, pe atât de 
imposibil în aparenţă. Cât priveşte deplasarea astrului, nu 
este nici o diferenţă dacă astrul trece prin eter sau eterul 
prin astru. Nu există eroare astronomică mai inexplicabilă 
decât cea care încearcă să explice bine cunoscuta încetinire 
a cometelor prin aceea că ele se deplasează prin eter; căci, 
oricât de rar am concepe noi acest eter, el ar pune capăt 
întregii revoluţii siderale într-un timp mult mai scurt decât 
au admis acei astronomi care au preferat să treacă peste un 
aspect pe care nu l-au putut nicidecum înţelege. Încetinirea 
efectivă este, pe de altă parte, aproximativ cea la care ar 
trebui să ne aşteptăm din frecarea eterului în decursul 
deplasării instantanee pe orbită. În primul caz, forţa de 


încetinire este temporară şi completă în sine - în celălalt, ea 
este infinit cumulativă. 

P. Dar toată această - toată această identificare a simplei 
materii cu Dumnezeu nu e oare un sacrilegiu? [Am fost silit 
să repet întrebarea pentru ca somnambulul să priceapă pe 
deplin înţelesul meu.] 

V. Poţi spune de ce materia ar trebui venerată mai puţin 
decât inteligenţa? Dar uiţi că materia despre care vorbesc 
este, cât priveşte înaltele ei însuşiri, însăşi „inteligenţa” sau 
„spiritul” acestor şcoli, fiind totodată şi „materia” acestor 
şcoli. Dumnezeu, cu toate puterile atribuite spiritului, nu 
este decât perfecțiunea materiei. 

P. Susţii, aşadar, că gândirea este materia neparticulată în 
mişcare. 

V. În general, această mişcare este gândirea universală a 
inteligenţei universale. Această gândire creează. Toate 
lucrurile create nu sunt decât gândurile lui Dumnezeu. 

P. Ai spus „în general”. 

V. Da. Inteligența universală este Dumnezeu. Pentru noi 
individualităţi materia este necesară. 

P. Dar acum vorbeşti despre „inteligenţă” şi „materie” 
exact ca metafizicienii. 

V. Da - ca să evit vreo confuzie. Când spun „inteligenţă”, 
mă refer la materia neparticulată sau ultimă; prin „materie” 
înţeleg tot restul. 

P. Spuneai că „pentru noi individualităţi materia este 
necesară”. 

V. Da: căci inteligenţa, existând neincorporată, nu este 
decât Dumnezeu. 

Pentru a crea fiinţe individuale, gânditoare, au trebuit să 
fie incarnate porţiuni ale inteligenţei divine. Astfel a fost 
individualizat omul. Privat de învestitură corporală, el ar fi 
Dumnezeu. Ei bine, această mişcare specifică a porţiunilor 
incarnate ale materiei neparticulate este gândirea omului; 
aşa cum mişcarea întregului este cea a lui Dumnezeu. 

P N-ai afirmat că, privat de trup, omul va fi Dumnezeu? 


V [După o lungă ezitare.] Nu puteam afirma aşa ceva; este 
o absurditate. 

P [Citind din notițele mele.] Ai afirmat totuşi că „privat de 
învestitură corporală, omul ar fi Dumnezeu”. 

V. Şi acest lucru este adevărat. Astfel privat, omul ar fi 
Dumnezeu - ar fi neindividualizat. Dar el nu poate fi 
niciodată astfel privat - în orice caz, nu va fi niciodată - 
altminteri ar trebui să ne imaginăm o acţiune a lui 
Dumnezeu întorcându-se asupra ei înseşi - o acţiune lipsită 
de sens şi inutilă. Omul este fiinţă. Fiinţele sunt gândurile 
lui Dumnezeu. Este în natura gândului să fie irevocabil. 

P. Nu înţeleg. Vrei să spui că omul nu se va lepăda 
niciodată de trup? 

V. Spun că niciodată nu va fi fără trup. 

P Explică. 

V. Există două corpuri - cel elementar şi cel complex, 
corespunzător celor două condiţii ale viermelui şi 
fluturelui9. Ceea ce numim „moarte” nu este decât 
metamorfoza dureroasă. Incarnarea noastră prezentă este 
progresivă, pregătitoare, temporară. Viitorul nostru este 
desăvârşit, ultim, veşnic. Viaţa ultimă este proiectul deplin. 

P. Dar de metamorfoza viermelui suntem întru totul 
conştienţi. 

V. Noi în mod sigur - dar nu şi viermele. Materia din care 
este alcătuit corpul nostru elementar se află în sfera de 
cunoaştere a organelor acestui corp; sau, mai exact, 
organele noastre elementare sunt adaptate la materia din 
care este format acest corp elementar; dar nu şi la cea din 
care este compus corpul ultim: corpul ultim scapă astfel 
simţurilor noastre elementare, iar noi percepem numai 
cochilia ce se desprinde, în urma descompunerii, de forma 
interioară; nu forma interioară însăşi; dar această formă 
interioară, la fel şi cochilia sunt percepute de cei care au 
dobândit deja viaţa ultimă. 

P. Ai afirmat adesea că starea mesmerică seamănă foarte 
mult cu moartea. Cum vine asta? 


V. Când spun că seamănă cu moartea înţeleg că seamănă 
cu viaţa ultimă; căci atunci când sunt în transă, simţurile 
mele elementare sunt suspendate, iar eu percep lucrurile 
exterioare în mod direct, nu cu ajutorul organelor, ci printr- 
un mediu pe care îl voi întrebuința în viaţa ultimă, 
neorganizată. 

P. Neorganizată? 

V. Da; organele sunt alcătuiri prin care omul este pus în 
relaţie sensibilă cu anumite clase şi forme ale materiei, fiind 
excluse astfel alte clase şi forme. Organele omului sunt 
adaptate la această, şi numai la această, condiţie 
elementară; condiţia sa ultimă, fiind neorganizată, are o 
cuprindere nelimitată în toate punctele cu excepţia unuia 
singur: natura voinţei lui Dumnezeu - adică mişcarea 
materiei neparticulate. 

Vei avea o idee mai clară asupra corpului ultim dacă îl vei 
concepe ca fiind exclusiv creier. El nu este aşa ceva; dar o 
astfel de concepţie îţi va permite să înţelegi mai bine ce 
este el. Un corp luminos transmite vibrații eterului 
luminescent. Vibraţiile generează pe retină altele similare; 
acestea la rândul lor comunică nervului optic altele 
similare. Nervul optic transmite creierului altele similare; 
creierul, de asemenea, altele similare către materia 
neparticulată care îl permeează. Mişcarea acestuia este 
gândirea, a cărei percepţie constituie prima ondulaţie. lată 
modul prin care inteligenţa vieţii elementare comunică cu 
lumea exterioară; iar această lume exterioară este, cât 
priveşte viaţa elementară, limitată la idiosincrasia 
organelor sale. Dar în viaţa ultimă, neorganizată, lumea 
exterioară cuprinde întreg corpul (care este, după cum am 
spus, dintr-o substanţă având afinități cu creierul) fără nici 
o altă intervenţie decât cea a unui eter infinit mai rar chiar 
decât cel luminesccnt; iar împreună cu acest eter - în 
unison cu el - vibrează întreg corpul, puiiând în mişcare 
materia neparticulată care îl împânzeşte. 


Prin urmare, absenței organelor idiosincrasice trebuie să-i 
atribuim percepţia aproape nelimitată a vieţii ultime. 
Pentru fiinţele elementare, organele sunt nişte colivii 
necesare care să le ţină închise până ce vor învăţa să 
zboare. 

P Vorbeşti de „fiinţele” elementare. În afara omului există 
şi alte fiinţe gânditoare elementare? 

V. Diversa conglomerare a materiei rare în nebuloase, 
planete, sori şi alte corpuri care nu sunt nici nebuloase, nici 
sori, nici planete, se face cu unicul scop de a oferi 
pabulum10 organelor idiosincrasice ale unui număr infinit 
de fiinţe elementare. Fără necesitatea vieţii elementare, 
anterioare celei ultime, n-ar fi existat corpuri ca acestea. 
Fiecare dintre ele este locuit de o varietate distinctă de 
fiinţe organice, elementare, gânditoare. O dată cu moartea 
sau metamorfoza, aceste fiinţe, bucurându-se de viaţa 
ultimă - de nemurire - şi ştiutoare a tuturor secretelor în 
afară de unul, acţionează toate lucrurile şi cutreieră 
pretutindeni doar prin simpla lor voinţă: - locuind nu aştrii, 
care ne par singurele realităţi, şi pentru a căror 
acomodare, socotim noi în orbirea noastră, ar fi fost creat 
spaţiul - ci însuşi acest SPAŢIU - această infinitate, a cărei 
vastitate cu adevărat substanţială înghite stelele-umbre - 
ştergându-le ca nonentităţi din percepţia îngerilor. 

P Afirmi că „fără necesitatea vieţii elementare n-ar fi 
existat nici o „stea”. Dar de ce această necesitate? 

V. În viaţa anorganică, întocmai ca în materia anorganică 
în general, nu există nimic care să împiedice acţiunea unei 
legi unice - Voința Divină. Cu scopul de a se ridica un 
obstacol, au fost create viaţa organică şi materia (complexă, 
substanţială şi supusă legilor). 

P Dar revin din nou - de ce trebuia creat acest obstacol? 

V. Rezultatul legii neviolate este perfecțiunea - adevărat - 
perfecțiunea negativă. Rezultatul legii violate este 
imperfecţiunea, durerea reală, inutilă. Prin obstacolele 
ridicate de numărul, complexitatea şi substanţialitatea 


legilor vieţii organice şi ale materiei, violarea legii devine, 
într-o anumită măsură, accesibilă. Astfel, durerea, care este 
imposibilă în viaţa anorganică, este posibilă în cea organică. 

P. Dar în ce scop devine posibilă durerea? 

V. Toate lucrurile sunt, prin comparaţie, bune sau rele. O 
analiză cât de simplă ne arată că în toate cazurile plăcerea 
nu e decât contrastul durerii. Plăcerea în sine este o simplă 
idee. Ca să fii fericit într-un moment anume trebuie 
totodată să suferi. A nu fi suferit niciodată înseamnă a nu fi 
fost binecuvântat niciodată. Dar s-a demonstrat că în viaţa 
anorganică nu poate exista durere; de aici necesitatea 
organicului. Durerea vieţii primitive a Pământului este 
singura bază a fericirii vieţii ultime a Raiului. 

P. Totuşi mi-e imposibil să înţeleg una dintre exprimările 
tale: „vastitatea cu adevărat substanţială a infinităţii”. 

V. Probabil pentru că ai o concepţie oarecum generală 
despre termenul însuşi de „substanţă”. Nu trebuie să o 
considerăm o calitate, ci un sentiment: - ea este percepţie, 
la fiinţele gânditoare, a adaptării materiei la propria lor 
organizare. Există nenumărate lucruri pe Pământ care 
pentru locuitorii lui Venus n-ar fi decât nihilitate - 
nenumărate lucruri vizibile şi tangibile pe Venus, de a căror 
existenţă n-am putea fi convinşi sub nici o formă. Dar 
pentru fiinţele anorganice - pentru îngeri - întreaga 
materie neparticulată este substanţă; adică tot ce numim 
„spaţiu”, pentru ele este cea mai autentică substanţialitate 
- până una-alta, aştrii, prin ceea ce socotim a fi 
materialitatea lor, scăpând simțului angelic, tot aşa cum 
materia neparticulată, prin ceea ce considerăm a fi 
imaterialitatea ei, eludează organicul. 

Pe când somnambulul rostea aceste ultime cuvinte, pe un 
ton anemic, am observat pe chipul său o expresie ciudată 
care m-a alarmat întrucâtva şi m-a determinat să-l trezesc 
imediat. De-abia am isprăvit, când acesta, cu un surâs 
luminos iradiindu-i toate trăsăturile, căzu înapoi pe perna 
şi-şi dete sufletul. Am observat că în mai puţin de un minut 


cadavrul său căpătase rigiditatea dură a pietreil1. Fruntea 
îi era rece ca gheaţa. 

Aşa ceva ar fi trebuit să apară în mod obişnuit doar după 
îndelunga apăsare a mâinii lui Azrael12. Oare într-adevăr în 
ultima parte a discursului său somnambulul mi se adresase 
din tărâmul umbrelor? 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

REVELAŢIE MESMERICĂ 


(MESMERIC REVELATION) 


(A: Columbian Lady's and Gentleman's Magazine pentru 
august 1844; B: Tales, 1845; C: exemplarul ]. Lorimer 
Graham din Tales, cu corecturi în manuscris; D: Works, 
1850. Retipăriri. New World, 3 august 1844; Saturday 
Museum, 31 august 1844; Universalist Watchman, august- 
septembrie 1845; American Phrenological Journal, 
septembrie 1845; Star of Bethlehem, 4 octombrie 1845; 
Popular Record of Modern Science, nr. 35, Londra, 29 
noiembrie 1845, cu titlul The Last Conversation ofa 
Somnambule) 

A doua din cele trei texte narative ale lui Poe despre 
mesmerism - temă care l-a fascinat, dacă ar fi să amintim 
numai despre admiraţia pe care o avea Poe pentru cartea 
lui C. H. Townshend, Facts în Mesmerism (Londra, 1840). 

Reflecţiile personajului principal par să fie opiniile 
autorului. Invocându-i pe Democrit şi pe epicureici, Poe 
consideră spiritul un soi de „materie rarefiată”. 

Termenul descriptiv, observă 1. O. Mabbott, e cel de 
materialism, însă în accepțiunea lui Poe el nu pare a fi 
incompatibil cu ideile creştin-ortodoxe. 

După H. Beaver, Poe nu era un spiritualist. Totuşi, în 1845, 
a audiat în New York prelegerile clarvăzătorului Andrew 
Jackson Davis (1826-1910), pe atunci în vârstă de 
nouăsprezece ani. Flancat de hipnotizatorul şi secretarul 
său, Davis dicta, aparent în transă. Din notele secretarului 


său, Davis şi-a compilat lucrarea Principles ofNature, Her 
Divine Revelations, and A Voice ta Mankind (1847), un 
amestec de predici, mistică, istorie ocultă şi science-fiction, 
pretinzând că era inspirat de duhuri nevăzute. Deşi Davis a 
scris elogios despre Poe (Ihe Magic Staff şi Events în the 
Life of a Seer), acesta l-a tratat întotdeauna cu dispreţ (în 
Mellonta Tauta Davis e poreclit „prorocul din 
Poughkeepsie”). 

Poe avea îndoieli cum să denumească exact acest preludiu 
la Eureka. În scrisoarea sa din 4 ianuarie 1845 către 
reverendul George Bush, profesor de ebraică la 
Universitatea din New York, autor al volumului Anastasis; 
or The Doctrine of the Resurection of the Body, Rationally 
and Scripturally Considered (1844), Poe scrie: „Veţi observa 
desigur că articolul e pură ficţiune; dar am incarnat în el 
unele gânduri ce-mi aparţin, şi sunt foarte curios să aflu 
dacă pot pretinde că ele ar fi absolut originale, şi de 
asemenea în ce măsură credeţi că ele sunt fondate”. În 
scrisoarea sa din 24 februarie 1845 către Rufus Griswold, 
executorul său testamentar, Poe numeşte articolul „eseu”, 
gândindu-se probabil la caracterul său expozitiv. 

Revelaţie mesmerică e dată ca „isprăvită, deşi încă nu 
publicată” în scrisoarea autorului către ]. R. Lowell (28 mai 
1844). În scrisoarea către T. H. Chivers (10 iulie 1844), Poe 
anunţă iminenta apariţie a „eseului” în Columbian 
Magazine. Pe 18 august Poe îi scrie iar lui Lowell, 
trimiţându-i un exemplar din Columbian Magazine, cu 
„multe corecturi şi modificări”, plângându-se că „articolul a 
fost tipărit îngrozitor” şi rugându-l „să-l public [e] (cu 
corecturile autorului) în Boston Nation sau într-o revistă 
care te interesează”. Lowell n-a dat curs acestei rugăminţi. 

Interesul enorm pentru mesmerism a făcut ca această 
lucrare să fie retipărită în nenumărate rânduri. New World 
din New York publică acest „articol minunat” pe 3 august 
1844, cu observaţia: „Domnul Poe nu are voie să se joace cu 
cititorii săi în privinţa unui subiect atât de serios: totuşi, cu 


greu se pot imagina afirmaţii mai extraordinare ca acestea. 
Noi credem cu toată tăria în faptele mesmerismului, cu 
toate că n-am ajuns încă la o teorie care să le explice în mod 
convingător. Aici însă suntem aproape copleşiţi”. Saturday 
Museum (31 august 1844) din Philadelphia reproduce 
integral aceste observaţii, în „Note marginale” (Godey's, 
august 1845, p. 50), Poe scrie: „Swedenborgienii mă 
informează că au aflat că tot ce am afirmat eu într-un 
articol de revistă intitulat Revelaţie mesmerică este absolut 
adevărat, deşi la început au fost foarte tentaţi să se 
îndoiască de veridicitatea celor afirmate de mine, lucru pe 
care, în acest caz concret, n-aş fi visat vreodată să-l fac. 
Povestirea este pură ficţiune de la un cap la altul”. 

În Aristidean (octombrie 1845), recenzentul volumului 
Tales (1850) notează: „Un mare număr de mesmerişti [...] îl 
iau [eseul] drept literă de evanghelie. Unii swedenborgieni 
din Philadelphia i-au scris lui Poe că la început au avut 
îndoieli, dar că pe urmă s-au convins de adevărul său. lată 
un lucru extraordinar de [...] nostim. Evident, el nu s-a vrut 
nimic altceva decât un vehicul al concepţiilor autorului 
despre Divinitate, imaterialitate, spirit etc, despre care 
[autorul] crede, pare-se, că sunt adevărate, în care credinţă 
este urmat de profesorul Bush”. 

Universalist Watchman din Montpelier, statul Vermont, 
retipăreşte articolul la 30 august şi 6 septembrie 1845, cu o 
introducere a editorului său, Eli Ballou: „Noi nu luăm 
următorul articol drept un fapt real şi nici ca o parodie la 
adresa mesmerismului; ci ca o prezentare a teoriei 
filosofice a scriitorului, care dorea să o recomande atenţiei 
cititorilor săi”. 

Scepticismul face loc entuziasmului. American 
Phrenological Journal din hiladelphia publică articolul în 
septembrie 1854, cu următoarea prezentare a editorului 
său: „în calitate de cronicari ai fenomenelor magnetice, nu 
putem refuza apariţia în paginile noastre a unui articol atât 
de important pe cât se recomandă subiectul Revelat iei 


magnetice care urmează [...]. El a fost scris de Edgar A. 
Poe, om apreciat în lumea literelor; astfel încât poate fi 
considerat ca fiind autentic. Meritul său literar, strict 
vorbind, după cum va vedea cititorul, nu este câtuşi de 
puţin neglijabil. Citiţi-l şi recitiţi-l”. În numărul următor al 
revistei, aflând că Poe îşi declarase povestirea drept pură 
ficţiune, editorul retractează: „Articolul din numărul trecut, 
citat din domnul Poe, se dovedeşte a nu fi „revelaţia 
magnetică, ce pretinsese, ci pur şi simplu un produs al 
creierului autorului ei [...]. Editorul [...] i-a acordat spaţiul 
pe care-l merita cu condiţia ca el să fie autentic [...] [însă] 
îşi declină orice responsabilitate în ce-l priveşte şi regretă 
apariţia lui în paginile sale” (Madeline B. Stern, Poe: The 
Mental Temperament for Phrenologists, American 
Literature, mai 1968, pp. 162-63). 

În numărul din 29 noiembrie 1845, Popular Record of 
Modern Science din Londra tipăreşte articolul lui Poe cu 
titlul The Last Conversation ofa Somnambule, titlu sever 
criticat de Poe în Marginalia, nr. 200 (Graham's Magazine, 
martie 1848). 

Poe trebuie să fi fost foarte amuzat de interesul suscitat de 
articolul său. Editorul 1. O. Mabbott aminteşte de o 
scrisoare primită de Sarah Helen Whitman, poetă curtată 
de Poe cu câţiva ani înainte de moartea lui, în care o 
cunoştinţă de-a ei îi relata că domnul Poe poate fi văzut 
„adesea la recepții” [probabil ale doamnei Anne Lynch, 
spune Mabbott], unde „lumea pare să creadă că ar exista 
ceva foarte ciudat în felul său de a fi, povestindu-se cele mai 
stranii lucruri, ba mai mult, ele sunt chiar crezute, despre 
experienţele sale mesmerice, la a căror menționare el 
surâde întotdeauna”. 

Traduceri. În franceză: Revelation magnetique, trad. De 
Charles Baudelaire (prima sa traducere publicată), La 
Liberte de penser, 30 iulie 1854, reed. În Histoires 
extraordinaires, Paris, Michel Levy, 1856. 

Traducerea s-a făcut după C. 


LIA 


„Lu eşti omul acela 

În enigma din Rattleborough2 am să-l joc acum pe Oedip. 
Am să dau în vileag - aşa cum numai eu sunt în stare - 
secretul şmecheriei care a produs miracolul din 
Rattleborough, singurul, autenticul, acceptatul, 
necontestatul, incontestabilul miracol ce a pus definitiv 
capăt necredinţei printre locuitorii din Rattleborough şi a 
convertit la dreapta credinţă a cucoanelor pe toţi cei 
înrobiţi cărnii, păcătoşii care îndrăzniseră să fie sceptici 
înainte. 

Această întâmplare - despre care mi-ar părea rău să 
discut pe un ton de o deplasată uşurinţă - s-a petrecut în 
vara lui 18... Domnul Barnabas Shuttleworthy3, unul dintre 
cei mai bogaţi şi mai onorabili cetăţeni ai oraşului, 
dispăruse de câteva zile în împrejurări ce alimentau 
suspiciunea că ar fi fost vorba de o treabă necurată. 
Domnul Shuttleworthy o pornise călare din Rattleborough 
într-o sâmbătă, în zorii zilei, cu intenţia declarată de a se 
duce în oraşul..., la vreo cincisprezece mile distanţă şi de a 
reveni în seara aceleiaşi zile. Două ore însă după plecarea 
sa, calul se întorsese fără el şi fără desagii care-i fuseseră 
agăţaţi în spinare la pornire. Animalul mai era pe deasupra 
şi rănit şi plin de noroi. 

Aceste împrejurări fireşte că născură numeroase temeri 
printre prietenii omului dispărut; şi când duminică 
dimineaţa se constată că acesta nu-şi făcuse încă apariţia, 
întreg oraşul se porni en masse4 să-i caute trupul. 

Cel mai vajnic şi mai energic în iniţierea acestei cercetări 
era amicul de suflet al domnului Shuttleworthy, un anume 
gentleman Charles Goodfellow5 sau, cum îl ştia toată 
lumea, Charley Goodfellow, ori „moş Charley” Goodfellow. 
Acum, fie că-i vorba de o splendidă coincidenţă, fie că 
numele însuşi are un efect imperceptibil asupra 
caracterului, n-am fost încă în stare să lămuresc, însă e 
neîndoios faptul că n-a existat niciodată vreo persoană cu 
numele Charles care să nu aibă o fire deschisă, vitează, 


cinstită, darnică şi inimoasă, înzestrată cu o voce clară, 
pătrunzătoare şi cât se poate de plăcută auzului, şi cu un 
ochi care să te privească întotdeauna drept în faţă, ca şi 
când ţi-ar spune: „Eu, unul, am conştiinţa curată; nu mă 
tem de nimeni şi sunt cu totul străin de orice faptă 
reprobabilă”. Şi astfel, toţi aceşti oameni cinstiţi şi de bine, 
actori pe scena vieţii, poartă negreşit numele de Charles. 

Ei bine, deşi „moş Charles” Goodfellow se afla în 
Rattleborough doar de vreo şase luni şi ceva şi deşi nimeni 
nu aflase nimic despre el înainte ca dânsul să vină şi să 
locuiască în vecinătate, nu întâmpinase nici cea mai mică 
dificultate în a face cunoştinţă cu toţi oamenii respectabili ai 
urbei. Nu era unul care, la o adică, să nu-i dea cu 
împrumut, în orice clipă, şi numai pe cuvântul lui de onoare, 
chiar şi o mie de parale; cât despre femei, nu se poate 
spune ce n-ar fi fost ele dispuse să facă pentru a-l îndatora. 
Şi toate acestea proveneau din faptul că fusese botezat 
Charles şi că, pe cale de consecinţă, era înzestrat cu acel 
chip onest care în mod proverbial constituia „cea mai bună 
scrisoare de recomandare”6. 

Am spus deja că domnul Shuttleworthy era unul dintre cei 
mai respectabili, şi neîndoielnic cel mai bogat om din 
Rattleborough, iar „moş Charley” Goodfellow era în relaţii 
extrem de strânse cu dumnealui, ca şi când ar fi fost 
propriul său frate. Cei doi gentlemani se învecinau uşă în 
uşă şi, deşi domnul Shuttleworthy rareori îl vizita pe „moş 
Charley”, şi nu se ştie ca el să fi luat vreodată masa în casa 
lui, acest lucru nu-i împiedica pe cei doi prieteni să fie cât 
se poate de apropiaţi, aşa cum spuneam adineauri; căci 
„Moş Charley” nu lăsa să treacă o zi fără să intre de trei- 
patru ori să vadă cum îi merge vecinului său şi foarte des 
rămânea la micul dejun sau la ceai şi aproape întotdeauna 
la cină; şi atunci cantitatea de vin îngurgitată de cei doi 
fârtaţi la o singură masă ar fi fost într-adevăr o treabă greu 
de stabilit. Băutura preferată a lui „moş Charley” era 
Château-Margaux7, şi se părea că domnului Shuttleworthy 


îi sălta inima de bucurie văzându-l pe venerabilul jupân cum 
dădea pe gât pahar după pahar; încât într-o bună zi, când 
vinul i se cam urcase la cap, iar mintea - o consecinţă 
firească - o cam luase razna, îi zise cumătrului său, 
bătându-l pe spate: „Ca să-ţi spun drept, bătrâne Charley, 
orice s-ar povesti, eşti cel mai de treabă moşneag pe care l- 
am întâlnit din ziua în care m-am născut, şi pentru că-ţi 
place să bei pe rupte din vinul ăsta, să fiu a' naibii dacă nu 
te cadorisesc cu o ladă mare de Château-Margaux! Să mă 
bată Dumnezeu! (Domnul Shuttleworthy avea tristul nărav 
de a jura pe cele sfinte, deşi rareori mergea dincolo de „Să 
mă bată Dumnezeu!, sau „Să fiu a' naibii!, sau „Drace!,,) 
„Să mă bată Dumnezeu,, zise el, „dacă nu trimit comandă 
în urbe chiar în după-amiaza asta pentru o ladă dublă din 
cel mai bun vin ce s-o găsi şi am să ţi-o fac cadou, pe legea 
mea! lacă-ţi fleanca! Jur c-am să ţi-o fac şi gata! Aşa că, 
bagă de seamă, o să-ţi pice pleaşca într-una din zilele-astea, 
exact când o să te aştepţi mai puţin!” Amintesc acest gest 
de dărnicie din partea domnului Shuttleworthy doar ca să 
vă arăt cât de apropiată era relaţia dintre cei doi amici. 

Ei bine, în acea dimineaţă de duminică, când lumea 
pricepu cât se poate de limpede că domnul Shuttleworthy 
dăduse de belea, n-am văzut niciodată pe cineva mai adânc 
mişcat ca pe „moş Charley” Goodfellow. Când auzi mai întâi 
cum se întorsese acasă calul fără stăpân şi fără desagii 
acestuia şi plin de sânge de la o împuşcătură de pistol ce 
perforase pieptul bietului animal fără însă a-l omori, când 
auzi toate acestea, se îngălbeni atât de tare, de parcă omul 
dispărut era propriul său frate sau părinte drag, şi tremura 
şi se scutura de parcă ar fi fost cuprins de friguri. 

La început fu prea copleşit de durere ca să poată face ceva 
ori să se hotărască asupra vreunui plan de acţiune; astfel 
încât un lung răstimp se strădui să-i convingă pe ceilalţi 
prieteni ai domnului Shuttleworthy să nu mai facă nici un 
caz în toată chestia asta, socotind că era mai bine să 
aştepte o bucată de vreme - să zicem o săptămână-două, 


sau o lună-două - să vadă dacă nu apărea ceva nou la 
orizont sau dacă domnul Shuttleworthy nu avea să vină pe 
propriile-i picioare şi să explice motivele pentru care-şi 
trimisese calul înainte. Mi-aş permite să spun că la oamenii 
chinuiţi de o adâncă suferinţă aţi observat poate această 
tendinţă de a temporiza, de a tărăgăna lucrurile. Acuitatea 
minţii pare să le fie toropită, încât au oroare de orice 
acţiune şi nimic pe lume nu le place mai mult decât să stea 
cuminţi în pat şi să-şi „oblojească durerile”, cum zic babele, 
adică să-şi rumege necazul. 

Oamenii din Rattleborough aveau într-adevăr o părere 
atât de bună despre înţelepciunea şi discernământul lui 
„moş Charley”, încât cei mai mulţi dintre ei erau dispuşi să 
fie de acord cu el şi să nu facă tărăboi în toată afacerea asta 
„până când nu apărea ceva nou la orizont”, cum se 
exprimase acest domn venerabil şi de treabă; şi cred că, la 
urma urmelor, aceasta ar fi fost hotărârea tuturor, dacă n- 
ar fi intervenit, într-un mod cât se poate de suspect, nepotul 
domnului Shuttleworthy, un tânăr cu apucături neruşinate 
şi de altminteri cu un caracter cam depravat. Acest nepot, 
care se numea Pennifeather, nu voia câtuşi de puţin să 
asculte de vocea raţiunii şi să „stea cuminte”, ci ţinu morţiş 
să pornească numaidecât să caute „cadavrul omului ucis”. 
Aşa se exprimase el; iar domnul Goodfellow remarcă în acel 
moment, cu multă acuitate, că era „o expresie bizară, ca să 
nu spun mai mult”. Această remarcă a lui „moş Charley” 
avu şi ea un efect profund asupra mulţimii; iar careva din 
grup fu auzit întrebând foarte răspicat: „cum se poate ca 
tânărul domn Pennifeather să fie atât de bine informat 
asupra tuturor împrejurărilor legate de dispariţia bogatului 
său unchi, încât să se simtă îndreptăţit să afirme clar şi fără 
echivoc că unchiul său era „omul ucis,?” Drept care avu loc 
un schimb de replici şi de injurii între diverse persoane din 
mulţime şi îndeosebi între „moş Charley” şi domnul 
Pennifeather, cu toate că această din urmă confruntare nu 
era câtuşi de puţin o noutate, fiindcă între cei doi nu prea 


domnise buna-înţelegere în ultimele trei-patru luni; iar 
lucrurile merseseră atât de departe, încât domnul 
Pennifeather îl doborâse cu un pumn pe amicul unchiului 
său, deoarece, chipurile, şi-ar fi permis prea multe libertăţi 
în casa unchiului, unde locuia şi nepotul. Cât priveşte 
această întâmplare, se spune că „moş Charley” se purtase 
cu o reţinere exemplară şi cu o cuvioşenie de-a dreptul 
creştinească. Se sculă de jos după pumnul încasat, îşi 
potrivi hainele şi se abţinu de la orice încercare de ripostă; 
molfăi doar câteva cuvinte despre „o răzbunare sumară cu 
prima ocazie potrivită” - o firească şi foarte îndreptăţită 
răbufnire de mânie, care însă nu însemna nimic şi fără 
îndoială numai cât fusese rostită, şi fu pe loc uitată. 

Oricum ar sta lucrurile (care n-au nici o legătură cu 
aspectul pe care-l ridic acum), e absolut sigur că locuitorii 
din Rattleborough, în principal sub înrâurirea domnului 
Pennifeather, luară în cele din urmă hotărârea să se răsfire 
pe terenurile învecinate în căutarea dispărutului domn 
Shuttleworthy. Repet, ajunseră la această hotărâre din 
primul moment. După ce a fost pe deplin hotărât să se 
înceapă căutările, deveni un lucru aproape de la sine înţeles 
ca oamenii să se împrăştie, adică să se împartă în grupuri 
pentru o cât mai amănunţită cercetare a ținutului 
înconjurător. Nu ţin minte însă prin ce raţionament ingenios 
îi înduplecă „moş Charley” în cele din urmă pe cei adunaţi 
că planul acesta era cel mai nesăbuit dintre câte puteau fi 
urmate. De convins însă, reuşi să-i convingă pe toţi, cu 
excepţia domnului Pennifeather; şi într-un târziu fu stabilit 
ca această căutare să fie întreprinsă cu multă băgare de 
seamă şi foarte temeinic de către toţi cetăţenii en masse, 
avându-l în frunte pe „moş Charley”. 

Cât despre o treabă ca asta, nici că s-ar fi putut un ghid 
mai bun ca „moş Charley”, despre care toată lumea ştia că 
are ochi de linx; dar, deşi îi conduse prin fel de fel de râpe şi 
cotloane neumblate, pe nişte rute despre care nici măcar 
nu se bănuia că ar exista prin apropiere, şi deşi căutările 


ţinură zi şi noapte fără întrerupere timp de aproape o 
săptămână, nu se descoperi nici urmă de domnul 
Shuttleworthy. Când spun „nici urmă”, nu trebuie totuşi să 
se înţeleagă că aş vorbi la modul literal, căci ceva urme 
bineînţeles că au fost. Au dat de urma bietului gentleman 
după potcoavele calului său (care erau mai neobişnuite) 
până la un loc aflat la vreo trei mile est de târguşor, pe 
drumul principal ce ducea la oraş. Aici urmele se abăteau 
pe o potecă ce străbătea o zonă împădurită, poteca ieşind 
din nou la drumul principal şi scurtând cam cu o jumătate 
de milă distanţa obişnuită. Mergând tot pe urmele copitelor, 
pe această cărare, oamenii ajunseră într-un târziu la o baltă 
cu apă stătătoare, pe jumătate ascunsă de nişte tufe de 
mure, pe latura dreaptă a cărăruii, iar de partea cealaltă a 
bălții dispăruse orice urmă a paşilor. 

Se părea însă că avusese loc un fel de încăierare, ca şi 
când un trup mare şi greu, mult mai mare şi mai greu decât 
al unui om, ar fi fost târât de pe drumeag până la mlaştină. 
Aceasta din urmă fu dragată cu atenţie în două rânduri, dar 
nu se descoperi nimic; şi dezamăgiţi de rezultat, oamenii 
erau pe punctul de-a o lua din loc, când Providența îi sugeră 
domnului Goodfellow ideea de a drena toată apa din baltă. 
Planul acesta fu primit cu urale şi cu o sumedenie de alese 
complimente cât priveşte judecata şi perspicacitatea lui 
„moş Charley”. Şi cum mulţi dintre târgoveţi îşi aduseseră 
hârleţele, bănuind că ar putea fi chemaţi să dezgroape un 
cadavru, drenarea se făcu cu mare uşurinţă şi iuţeală; şi 
îndată ce fundul ieşi la iveală, drept în mijlocul nămolului 
rămas fu descoperită o vestă de catifea neagră pe care 
aproape toţi cei prezenţi o recunoscură pe loc ca fiind 
proprietatea domnului Pennifeather. Această vestă era 
sfâşiată rău şi pătată cu sânge, şi câteva persoane din ceată 
îşi aminteau perfect că ea fusese purtată de proprietarul ei 
chiar în dimineaţa plecării la oraş a domnului 
Shuttleworthy, în vreme ce alţii, la rândul lor, erau gata să 
depună mărturie, sub jurământ, dacă li s-ar fi cerut, cum că 


domnul P Nu mai purtase haina respectivă nicicând în 
restul acelei zile de pomină; şi nu se găsi nimeni care să 
afirme că ar fi zărit-o pe domnul P Cândva după dispariţia 
domnului Shuttleworthy. 

Lucrurile luaseră acum o întorsătură foarte serioasă 
pentru domnul Pennifeather şi s-a văzut, ca o indubitabilă 
confirmare a suspiciunilor îndreptate împotriva lui, că 
acesta pălise îngrozitor, iar când a fost întrebat cu nvon do 
zis în apărarea sa, nu a fost în stare să scoată nici măcar un 
cuvânt. Ca un făcut, până şi puţinii amici pe care traiul său 
desfrânat îi mai păstrase prin preajma sa îl părăsiră 
numaidecât, până la unul, şi aceştia erau chiar mai 
vehemenţi decât duşmanii săi vechi şi recunoscuţi în a cere 
să fie arestat pe loc. Dar pe de altă parte, generozitatea 
domnului Goodfellow căpătă prin contrast o strălucire şi 
mai grozavă. 

Cu ardoare şi adâncă elocinţă el luă apărarea domnului 
Pennifeather, făcând nu o dată aluzie la faptul că-l iertase 
sincer pe acest tânăr nebunatic, „moştenitorul vrednicului 
domn Shuttleworthy” pentru insulta pe care dânsul (tânărul 
domn) găsise de cuviinţă - neîndoielnic în febra pasiunii - să 
i-o aducă (domnului Goodfellow). „îl iertase pentru asta”, 
spunea el, „din adâncul inimii sale; iar în ce-l privea pe 
dânsul (pe domnul Goodfellow), departe de a împinge 
bănuielile până la extrem, care bănuieli - îi părea rău s-o 
spună - se adunaseră într-adevăr împotriva domnului 
Pennifeather, dânsul (domnul Goodfellow) va face tot ce-i va 
sta în putere, va recurge la bruma de elocvenţă de care 
dispune ca să... ca să... ca să mai atenueze, în măsura în 
care-i permitea conştiinţa, aspectele mai neplăcute ale 
acestei afaceri într-adevăr nespus de încurcate”. 

Domnul Goodfellow o tot ţinu pe acest ton vreo jumătate 
de ceas, spre lăudabila cinste a minţii şi inimii sale 
deopotrivă; însă oamenii voştri cu inimă mare rareori spun 
ceea ce se cuvine - comit fel de fel de gafe, contre-temps şi 
mal aproposS-uri, în zelul lor pripit de a sări în ajutorul unui 


prieten, astfel încât, adeseori, cu cele mai bune intenţii din 
lume, fac infinit mai mult rău decât bine întru cauza lui. 

Aşa şi în împrejurarea de faţă, cu toată elocinţă lui „moş 
Charley”. Căci, deşi se străduia din răsputeri în favoarea 
celui suspectat, totuşi se întâmplă, într-un fel sau altul, ca 
fiecare silabă pe care o rostea, a cărei intenţie vădită deşi 
nemărturisită nu era aceea de a-l înălța şi mai mult pe 
vorbitor în opinia auditorului, să aibă efectul de a adânci 
bănuielile ce deja planau asupra celui a cărui cauză o pleda 
şi de a atâta furia mulţimii împotriva sa. 

Una dintre cele mai inexplicabile erori comise de orator fu 
aluzia sa la faptul că suspectul era „moştenitorul 
vrednicului domn Shuttleworthy”. Într-adevăr, oamenii nu 
se gândiseră niciodată la treaba asta. Îşi aminteau doar de 
unele ameninţări cu dezmoştenirea rostite în urmă cu un 
an-doi de către unchiul (care nu avea alte rude în viaţă cu 
excepţia nepotului) şi ca atare, fiind târgoveţii din 
Rattleborough un aşa neam de capete seci, întotdeauna 
consideraseră această dezmoştenire drept un fapt împlinit; 
însă remarca lui „moş Charley” îi îndemnă să ia de-ndată în 
consideraţie acest aspect, făcându-i astfel să întrezărească 
posibilitatea ca ameninţarea să nu fi fost nimic altceva 
decât o ameninţare. Şi numaidecât se ridică fireasca 
întrebare: cui bono? 10 - o întrebare ce tindea, chiar mai 
mult decât vesta, să pună acea teribilă crimă în cârca 
tânărului. Şi aici, ca să nu fiu greşit înţeles, permiteţi-mi să 
mă abat o clipă, doar ca să observ că expresia latinească, 
extrem de scurtă şi simplă pe care am întrebuinţat-o, este 
invariabil prost tradusă şi greşit interpretată. Cui bono? Din 
toate romanele de succes sau de aiurea, de pildă în cele ale 
doamnei Gore (autoarea lui Cecill 1), o cucoană care 
citează din toate limbile, de la chaldeeană la chickasaw12, 
şi a cărei erudiție e ajutată „după nevoi”, şi după un plan 
sistematic, de către domnul Beckford13, repet, în toate 
romanele de succes de la cele ale lui Bulwer şi Dickens14 
până la cele ale lui Turnappeny şi Ainsworth15, cele două 


scurte cuvinte latineşti: cui bono? Sunt redate cu „în ce 
scop?” sau (de parcă ar fi vorba de quo bono) cu „La ce 
bun?” Totuşi adevăratul lor înţeles este „în folosul cui?” Cui, 
adică cui; bono, îi este de folos. E o expresie pur juridică, 
aplicabilă riguros doar în cazuri precum cel pe care-l avem 
acum în vedere, unde probabilitatea privind făptuitorul să 
depindă de probabilitatea folosului tras de acel individ sau 
de cel rezultat din săvârşirea faptei. Ei bine, în cazul de 
faţă, întrebarea cui bono? Îl inculpa cât se poate de clar pe 
domnul Pennifeather. Unchiul său îl ameninţase cu 
dezmoştenirea, după ce făcuse un testament în favoarea lui. 
Dar de fapt nu dăduse curs amenințării; s-ar părea că 
testamentul iniţial nu fusese modificat. Dacă ar fi fost 
modificat, singurul mobil al crimei atribuibil suspectului ar 
fi fost obişnuitul mobil al răzbunării, şi chiar şi acesta ar fi 
fost contracarat de speranţa lui de a reintra în grațiile 
unchiului. Testamentul însă fiind nemodificat, pe când 
ameninţarea cu schimbarea continua să atârne deasupra 
capului nepotului, se întrezăreşte numaidecât mobilul cel 
mai plauzibil cu putinţă al acelei atrocități. Aşa conchiseră, 
cu multă perspicacitate, vrednicii cetăţeni ai oraşului 
Rattle. 

Domnul Pennifeather fu prin urmare arestat pe loc, iar 
mulţimea, după alte câteva căutări, se îndreptă spre casă, 
ţinându-l sub pază. Dar pe drum se ivi o altă împrejurare 
tinzând să confirme bănuielile. Domnul Goodfellow, al cărui 
zel îl îndemna să fie mereu puţintel înaintea celorlalţi, fu 
zărit deodată alergând câţiva paşi, aplecându-se şi parcă 
ridicând un mic obiect din iarbă. După ce-l cercetă în fugă, 
fu văzut făcând totodată un fel de încercare de a-l ascunde 
în buzunarul hainei; dar gestul său fu observat, cum zic, şi 
în consecinţă zădărnicit, moment în care se descoperi că 
obiectul ridicat de pe jos era un pumnal spaniol pe care 
vreo duzină de persoane îl recunoscură imediat ca 
aparţinând domnului Pennifeather. Ba mai mult, inițialele 


sale erau gravate pe mâner. Lama acestui pumnal era 
deschisă şi însângerată. 

Nu mai rămânea nici o îndoială privind vinovăția nepotului 
şi imediat ce-au ajuns în Rattleborough, acesta fu dus în 
faţa unui magistrat pentru a fi luat la întrebări. 

Aici, iarăşi, lucrurile luară o întorsătură cât se poate de 
nefavorabilă. Fiind întrebat pe unde umblase în dimineaţa 
dispariţiei domnului Shuttleworthy, arestatul avu - fapt 
absolut incredibil - îndrăzneala de a recunoaşte că în 
dimineaţa respectivă ieşise cu puşca la vânătoare de 
căprioare în imediata vecinătate a bălții unde, graţie 
perspicacităţii domnului Goodfellow, fusese descoperită 
vesta însângerată. 

Atunci acesta din urmă se apropie şi cu lacrimi în ochi ceru 
permisiunea să fie audiat. El zise că simţul neînduplecat al 
datoriei faţă de creatorul său, nu mai puţin faţă de semenii 
săi, nu-i mai îngăduia să rămână tăcut. Până atunci, 
afecțiunea sinceră pentru tânărul Pennifeather (în pofida 
răului tratament pe care el, domnul Goodfellow, îl suferise 
din partou lui) îl îndemnase să-şi imagineze, pe cât era în 
stare, tot soiul de ipoteze în încercarea de a lămuri ceea ce 
părea suspect în împrejurările ce pledau atât de serios 
împotriva domnului Pennifeather; dar că aceste împrejurări 
erau acum, una peste alta, mult prea convingătoare, mult 
prea incriminante ca el să mai stea pe gânduri; va spune tot 
ce ştie, chiar dacă inima lui (a domnului Goodfellow) ar 
crăpa de-a binelea în urma acestui efort. Începuse apoi să 
relateze cum, în după-amiaza zilei anterioare plecării la 
oraş a domnului Shuttleworthy, acel venerabil gentleman îi 
amintise nepotului său, cât să audă şi el (domnul 
Goodfellow), că obiectul călătoriei la oraş în acea dimineaţă 
era acela de a depune o sumă neobişnuit de mare de bani la 
„Farmers and Mechanics' Bank”16 şi că atunci numitul 
domn Shuttleworthy îi împărtăşise limpede numitului nepot 
hotărârea sa irevocabilă de a anula testamentul făcut iniţial 
şi de a nu-i lăsa nici un sfanţ. El (martorul) îi cerea acum 


solemn acuzatului să spună dacă ceea ce el (martorul) 
tocmai declarase era sau nu adevărul gol-goluţ. Spre 
uimirea tuturor celor prezenţi, domnul Pennifeather 
recunoscu deschis că aşa era. 

Magistratul socoti atunci de datoria lui să trimită doi 
poliţişti să cerceteze odaia acuzatului din casa unchiului 
său. Poliţiştii se întoarseră aproape numaidecât de la 
această cercetare cu bine cunoscutul portmoneu din piele 
cafenie şi cu marginile de oţel, pe care bătrânul gentleman 
obişnuise să-l poarte asupra sa de ani de zile. Preţiosul lui 
conţinut însă fusese sustras, iar magistratul se strădui în 
van să descoasă pe arestat în legătură cu întrebuinţarea pe 
care i-o dăduse sau cu locul unde-l pitise. Tânărul tăgăduia 
cu obstinaţie că ar şti ceva despre treaba asta. Poliţiştii mai 
descoperiseră între patul şi salteaua nefericitului tânăr o 
cămaşă şi o batistă, ambele însemnate cu inițialele numelui 
său şi ambele oribil mânjite cu sângele victimei. 

În acel moment sosi vestea că tocmai murise calul omului 
ucis, în grajd, de pe urma rănii primite, şi domnul 
Goodfellow veni cu propunerea ca să fie efectuat de-ndată 
examenul post mortem al animalului în vederea 
descoperirii, dacă era cu putinţă, a glonţului. Se procedă 
întocmai; şi, parcă pentru a demonstra dincolo de orice 
dubiu vinovăția acuzatului, domnul Goodfellow, după o 
îndelungă cercetare a cavităţii toracice, izbuti să descopere 
şi să extragă un glonţ de o mărime extraordinară, care, 
după testare, se dovedi a fi exact pe potriva ţevii de la 
puşca domnului Pennifeather, glonţul fiind mult prea mare 
pentru puşca oricărei alte persoane din oraş sau din 
vecinătate. Însă pentru o şi mai mare siguranţă în treaba 
asta, se descoperi că acest glonţ avea un defect, o cută în 
unghi drept faţă de sutura obişnuită; iar la cercetare 
această cută corespundea exact unei crestături sau gâlme 
aparent întâmplătoare dintr-o pereche de matrițe despre 
care însuşi acuzatul recunoscu că i-ar aparţine. După 
găsirea glonţului, magistratul refuză să mai asculte şi alte 


mărturii, ci îl deferi pe acuzat numaidecât tribunalului, 
împotrivindu-se categoric, în cazul de faţă, unei eliberări pe 
cauţiune, cu toate că domnul Goodfellow protestă foarte 
energic împotriva severităţii deciziei, oferindu-se garant 
pentru orice sumă s-ar fi cerut. 

Această generozitate din partea lui „moş Charley” nu era 
decât în deplin acord cu purtarea sa amiabilă şi 
cavalerească pe toată perioada şederii sale în târguşorul 
Rattle. În împrejurarea de faţă, acest om cumsecade se 
lăsase atât de mult purtat de excesiva căldură a simpatiei 
sale, încât părea să fi uitat cu totul, când se oferise să 
depună cauţiune pentru tânărul său prieten, că el însuşi 
(domnul Goodfellow) nu avea pe întreaga suprafaţă a 
pământului bunuri care să valoreze măcar un dolar. 

Se poate lesne ghici rezultatul procesului judiciar. 
Înconjurat de blestemele asurzitoare ale întregului 
Rattleborough, domnul Pennifeather fu judecat în 
următoarea şedinţă a instanţei, când lanţul de dovezi 
(întărit de adaosul câtorva fapte acuzatoare, pe care 
conştiinţa simţitoare a domnului Goodfellow nu-i îngăduise 
să le ascundă curţii) părea să fie atât de solid, atât de pe 
deplin convingător, încât juraţii, fără să-şi mai părăsească 
scaunele, îşi deteră pe loc verdictul: „Vinovat de omor 
deosebit de grav”. Curând după aceea nefericitul om primi 
sentinţa de moarte şi fu dus înapoi în închisoarea 
districtuală, în aşteptarea implacabilei răzbunări a legii. 

În tot acest răstimp, nobila purtare a lui „moş Charley 
Goodfellow” făcuse ca onorabilii cetăţeni ai urbei să-l 
îndrăgească încă o dată pe atât. Devenise de zece ori mai 
răsfăţat ca oricând; şi - urmare firească a ospitalităţii cu 
care era tratat - o lăsă mai moale, cum s-ar spune, vrând- 
nevrând, cu obiceiurile exagerat de meschine pe care 
sărăcia îl silise să şi le cultive până atunci, şi foarte adesea 
dădea, la el acasă, câte un mic chef, unde domneau glumele 
şi voia bună, umbrite niţeluş, desigur, de amintirea 
întâmplătoare a tristei şi vitregei sorţi ce-l aştepta pe 


nepotul răposatului prieten de suflet al generosului 
amfitrion. 

Într-o bună zi, acest venerabil şi mărinimos gentleman fu 
plăcut surprins la primirea următoarei epistole: 

Charles Goodfelou, Esq.17 Rattleborough De la H. F. B.& 
Co. 

Chat. Mar. A - Nr. 1-6 duz. Sticle (1/2 gros) 

Charles Goodfellow, Esquire: 

Dragă domnule, În conformitate cu comanda transmisă 
firmei noastre cu vreo două luni în urmă de către stimabilul 
nostru client, domnul Barnabas Shuttleworthy, avem 
onoarea de a expedia, în această dimineaţă, la adresa 
dumneavoastră, o ladă dublă de ChâteauMargaux, sortul 
antilopă, cu sigiliu violet. Ladă numerotată şi marcată, aşa 
cum se vede pe margine. 

Rămânem, domnule, Ai dumneavoastră devotați slujitori, 
HOGGS, FROGS, BOGS & CO.18 

Oraşul...21 iunie 18... 

P. S. Lada va sosi cu poştalionul la o zi după primirea 
acestei scrisori. Salutările noastre domnului Shuttleworthy. 

H.FE.B.& Co. 

Fapt e că după moartea domnului Shuttleworthy, domnul 
Goodfellow pierduse orice wporanţă de a mai primi 
vreodată promisul vin de Château-Margausx şi de aceea îl 
socotea acum ca pe un fel de dar special al Providenţei faţă 
de dânsul. Fu nespus de încântat, bineînţeles, şi în culmea 
bucuriei invită o grămadă de prieteni la un petit souper19 a 
doua zi, cu scopul de a desfunda ploconul bunului domn 
Shuttleworthy. 

Nu că ar fi zis ceva despre „bunul domn Shuttleworthy” 
atunci când lansase invitaţiile. La drept vorbind, chibzuise 
mult şi conchise să nu spună nimic. Nu pomeni nimănui - 
dacă bine îmi aduc aminte - că ar fi primit cadou nişte 
Château-Margaux. Doar cât le zise amicilor lui să vină să-l 
ajute să bea un sortiment de o calitate cu totul deosebită, 
cu un buchet splendid, pe care-l comandase din oraş cu 


două luni în urmă şi pe care avea să-l primească a doua zi. 
M-am zbătut nu o dată să-mi explic de ce „moş Charley” 
ajunsese la concluzia să nu spună nimic despre faptul că 
primise vinul de la vechiul său prieten, însă niciodată n-am 
putut înţelege clar motivul tăcerii sale, deşi fără îndoială că 
avea unul - un motiv excelent şi nespus de generos. 

În fine, sosi şi acea zi, şi împreună cu ea sobor de oameni 
cât se poate de onorabili la locuinţa domnului Goodfellow. 
Pe bune, venise acolo jumătate din urbe - numărându-mă şi 
eu printre ei - însă, spre necazul amfitrionului, vinul de 
Château-Margaux nu sosi decât la o oră târzie, când 
grandioasa cină oferită de „moş Charley” fusese deja 
cinstită cum se cuvenea de către oaspeţi. Totuşi el sosi în 
cele din urmă - un lădoi de-a dreptul monstruos, şi fiindcă 
toată lumea era extrem de bine dispusă, se luă decizia într- 
un glas20 ca acesta să fie suit pe masă, iar conţinutul său 
deşertat pe dată. 

Zis şi făcut. Dădui şi eu o mână de ajutor; şi, cât ai clipi din 
ochi, lada se lăfăia pe masă în mijlocul sticlelor şi paharelor, 
dintre care nu puţine se făcuseră ţăndări la grămădeală. 
„Moş Charley”, cam aghesmuit şi din cale-afară de roşu la 
faţă, cu un aer de hazlie demnitate apucă atunci un scaun 
din capul mesei şi începu să izbească în el cu o carafă, 
cerând adunării să păstreze liniştea „pe durata ceremoniei 
de dezgropare a comorii”. 

După oareşce larmă, ordinea fu în cele din urmă 
restabilită şi, cum se întâmplă foarte des în asemenea 
cazuri, se aşternu o adâncă şi remarcabilă tăcere. Fiind 
rugat apoi să dau la o parte capacul, de bună seamă că m- 
am conformat, „cu o plăcere infinită”. Am vârât o daltă şi, 
aplicându-i câteva lovituri uşoare cu ciocanul, capacul lăzii 
sări brusc şi cu putere, şi în acelaşi moment ţâşni în capul 
oaselor, drept cu faţa spre amfitrion, cadavrul stâlcit, 
însângerat şi aproape putred al ucisului domn 
Shuttleworthy însuşi. Cu ochii lui descompuşi şi lipsiţi de 
strălucire, acesta îl privi câteva clipe în faţă, fix şi trist, pe 


domnul Goodfellow, rosti încet, dar clar şi răspicat, 
cuvintele: „Iu eşti omul acela!”, după care, parcă pe deplin 
satisfăcut, se prăbuşi peste marginea lăzii şi-şi întinse pe 
masă membrele-i tremurânde. 

Scena ce a urmat nu poate fi nicidecum descrisă. lureşul 
spre uşi şi ferestre fu terifiant, şi mulţi dintre cei mai 
vânjoşi bărbaţi din încăpere leşinară pe loc, numai din 
pricina spaimei. Însă după această primă izbucnire 
sălbatică de urlete de groază, toţi ochii se îndreptară spre 
domnul Goodfellow. Şi dacă ar fi să trăiesc o mie de ani. lot 
nu voi fi în stare să uit vreodată agonia, mai cumplită decât 
moartea, ce se putea citi pe acel chip dezgustător, până nu 
demult radios şi rumen de la vinul îngurgitat şi de la 
sentimentul triumfului. Preţ de câteva minute rămase 
ţeapăn ca o statuie de marmură, ochii lui părând, în golul 
intens al privirii, să se fi întors spre interior, absorbiți de 
contemplarea propriului său suflet netrebnic şi criminal. În 
cele din urmă, expresia lor păru să fulgere spre lumea 
exterioară, când, cu un salt rapid, el ţâşni de pe scaun şi, 
prăbuşindu-se greoi cu capul şi umerii pe masă, în contact 
cu cadavrul, făcu la iuţeală şi cu vigoare o mărturisire 
detaliată a hidoasei crime pentru care domnul Pennifeather 
stătea atunci întemnițat şi condamnat la moarte. 

Ceea ce relată el era, în esenţă, cam asta: îşi urmărise 
victima până în apropierea bălții; acolo îi împuşcase cu 
pistolul calul; îl omorâse pe călăreț cu patul pistolului; îşi 
însuşise portmoneul; şi, presupunând că animalul murise, îl 
târi cu mare greutate până la mărăcinişurile de lângă baltă. 
Puse cadavrul domnului Shuttleworthy pe propriul său cal 
şi îl duse astfel într-o ascunzătoare sigură, la mare distanţă 
în pădure. Vesta, cuțitul, portmoneul şi glonţul fuseseră 
aşezate de el acolo unde fuseseră găsite, cu intenţia de a se 
răzbuna pe domnul Pennifeather. Tot el ticluise 
descoperirea batistei şi a cămăşii pătate cu sânge. Spre 
sfârşitul acestei înfiorătoare istorisiri, cuvintele 
nemernicului vinovat deveneau tot mai incoerente şi mai 


găunoase. După ce isprăvi relatarea, se ridică, se depărta 
clătinându-se de masă şi se prăbuşi... Mort. 

Mijloacele prin care fusese smulsă această mărturisire în 
cel mai fericit moment, deşi eficiente, erau cât se poate de 
simple. Excesul de sinceritate al domnului Goodfellow mă 
dezgustase şi de la bun început îmi trezise bănuielile. Eram 
prezent când domnul Pennifeather îl lovise şi expresia 
diavolească care i se întipărise atunci pe chip, deşi fugară, 
mă încredinţase că ameninţarea lui cu răzbunarea avea să 
fie, dacă i se ivea prilejul, împlinită nesmintit. Eram pregătit 
astfel să privesc manevrele lui „moş Charley” într-o lumină 
cu totul diferită de cea în care erau ele văzute de către 
stimabilii cetăţeni din Rattleborough. Am observat 
numaidecât că toate descoperirile incriminatoare, directe 
sau indirecte, proveneau de la el însuşi. Însă ceea ce-mi 
deschise de-a binelea ochii în legătură cu adevărata stare 
de lucruri era chestia cu glonţul găsit de domnul G. În leşul 
calului. Eu, unul, nu uitasem, spre deosebire de cei din 
Rattleborough, că exista o gaură prin care glonţul 
pătrunsese în cal şi o alta prin care ieşise. Dacă a fost găsit 
în animal după ce elieşise, mi-am dat prea bine seama că el 
fusese pus acolo de persoana care l-a găsit. Cămaşa şi 
batista însângerate mi-au confirmat ideea sugerată de 
glonte; căci, cercetându-l, sângele se dovedi a fi un vin roşu 
excelent, şi nimic mai mult. Când am ajuns să chibzuiesc la 
aceste lucruri şi de asemenea la excesul de dărnicie şi de 
cheltuială în ultimul timp din partea domnului Goodfellow, 
se trezi în mine o bănuială care nu era mai puţin puternică 
doar fiindcă am păstrat-o pentru mine. 

În acest răstimp, am pornit o riguroasă căutare de unul 
singur a cadavrului domnului Shuttleworthy şi, din motive 
întemeiate, am cercetat prin locuri cât mai depărtate cu 
putinţă de cele pe unde îşi condusese ceata domnul 
Goodfellow. Rezultatul a fost că, după câteva zile, am dat de 
o fintână veche şi secată, a cărei gură era mascată aproape 


de tot de tufe; iar acolo, pe fundul ei, am descoperit ceea ce 
căutam. 

Ei bine, se nimerise să aud discuţia dintre cei doi fârtaţi, 
când domnul Goodfellow plănuise să se dea bine pe lângă 
amfitrionul său, obţinând promisiunea acestuia pentru o 
ladă de Château-Margaux. Am acţionat pornind de la acest 
episod. Am procurat un os tare de balenă, l-am băgat pe 
gâtlejul cadavrului, iar pe acesta l-am vârât într-o ladă 
veche de vin, având grijă să îndoi trupul în aşa fel încât să 
îndoi şi osul de balenă. Procedând astfel, a trebuit să apăs 
straşnic capacul care să-l împingă în jos, în timp ce fixam 
capacul cu cuiele; şi anticipam, fireşte, că de îndată ce ele 
vor fi scoase, capacul va sări în lături, iar trupul în sus. 

Potrivind astfel lada, am marcat-o, am numerotat-o şi am 
expediat-o la adresă, aşa cum am spus deja; iar după aceea, 
scriind o scrisoare în numele comercianților de vinuri cu 
care trata domnul Shuttleworthy, am dat instrucţiuni 
servitorului meu să aducă lada, într-o roabă, până la uşa 
domnului Goodfellow, la un anume semnal al meu. Cât 
priveşte cuvintele pe care intenţionam să le pun în gura 
cadavrului, aveam deplină încredere în capacităţile mele de 
ventriloc; cât despre efectul lor, contam pe conştiinţa 
bestiei ucigaşe. 

Socot că nu mai e nimic de lămurit. Domnul Pennifeather a 
fost numaidecât eliberat, moşteni averea unchiului său, 
profită de învăţămintele acestei experienţe, întoarse o 
pagină nouă şi-şi trăi noua viaţă în deplină fericire până la 
capăt. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ 

„TU EŞTI OMUL ACELA” 


(„THOU ART THE MAN”) 
(A: manuscris anterior datei de 28 mai 1844; B: Godey's 


Lady's Book pentru noiembrie 1844, 29:219-224; C: Works, 
1850, II, 418-32) 


Se crede că ar fi prima nuvelă polițistă cu substrat comic. 
„Aceasta nu este una dintre cele mai reuşite (e mult prea 
melodramatică pentru a fi), însă conduce nuvela polițistă 
într-o direcţie esenţială: făptaşul nu e un escroc feroce sau 
un gentleman amoral dovedit ca atare, ci chiar amicul vesel 
şi cinstit al victimei, care se declară oripilat de crimă. De 
aici n-a fost decât un pas până la rafinatele romane polițiste 
moderne care îl ascund pe criminal, acesta fiind anevoie 
observat în mijlocul oamenilor obişnuiţi” (Vincent Buranelli, 
op cit., p. 85). 

Poe recurge printre primii scriitorii la cercetările balistice. 
În nuvela The Rifle a lui William Leggett, tipărită în The 
Atlantic Souvenir for 1828 şi reeditată de Jacques Barzun în 
Delights ofDetection, 1961, un om nevinovat e absolvit de 
acuzaţia de crimă după ce se dovedeşte că dimensiunile 
glonţului ucigaş nu se potrivesc cu cele din puşca sa. 

Ventrilochismul era un subiect la modă printre scriitorii 
americani după ce Charles Brockden Brown l-a folosit în 
romanul său Wieland (1798). 

În scrisoarea lui Poe din 28 mai 1844 către ]. R. Lowell 
nuvela e menţionată ca fiind terminată şi acceptată de 
Godey's Lady's Book pentru august 1844. 

Louis A. Godey a păstrat pentru sine manuscrisul, pe care 
fiul său, Frank Godey, l-a donat în 1924 lui Public Library 
din New York. 

Traduceri. „Lu eşti ucigaşul” - trad. De Ion Vinea, în Edgar 
Allan Poe, Scrieri alese, EPLU, 1968, pp. 455-469, reed. 
1969, pp. 382-394. 

Titlul. Cf. Samuel 12:7: „Şi Natan a zis lui David: „Lu eşti 
omul acesta!, Sunt cuvintele profetului Natan adresate 
regelui David, cel care l-a ucis pe hititul Urie pentru a-i lua 
soţia, pe Bat-Şeba. Probabil sursa imediată a lui Poe va fi 
fost pasajul din romanul The Last Days of Pompeii al lui 
Edward Bulwer-Lytton în care Olinthus, acuzat pe nedrept 
de crimă, îşi îndreaptă braţul drept spre ucigaşul Arbaces 
spunând: „Iu eşti omul acela”. 


POVESTIRI 1644-1845 

Farsa cu balonul [ŞTIRI SENZAŢIONALE PRIN EXPRES, 
VIA NORFOLK! 

Atlanticul străbătut în trei zile! Extraordinarul succes al 
aparatului de zbor al domnului Monck Mason! Sosirea în 
insula Sullivan, lângă Charleston, S. C., a domnilor Mason, 
Robert Holland, Henson, Harrison Ainsworth şi alţi patru, 
cu dirijabilul Victoria, după o traversare de şaptezeci şi 
cinci de ore de la un țărm la altul! Detalii complete asupra 
călătoriei! 1 

Acest jeu d'esprit, tipărit în cele ce urmează cu titlul de 
mai sus şi cu majuscule semeţe, bine presărat cu semne de 
exclamaţie, a fost publicat prima oară, ca un fapt petrecut 
aievea, în New-York Sun, gazetă cotidiană, şi prin asta şi-a 
slujit pe deplin scopul: acela de a produce un aliment 
nedigerabil pentru nişte gură-cască în răstimpul celor 
câteva ceasuri scurse între perechea de curieri din 
Charleston. Bătaia pentru „singura gazetă care dădea 
ştirea” a fost ceva dincolo de orice închipuire; şi, de fapt, 
dacă (după cum spun unii) Victoria n-a realizat la modul 
absolut călătoria anunţată, va fi dificil de găsit un motiv 
pentru care să n-o fi realizat. E. A.P] 

Problema cea mare a fost în sfârşit rezolvată! Aerul, 
precum pământul şi oceanul, a fost aservit ştiinţei, urmând 
să devină o cale de acces obişnuită şi avantajoasă pentru 
omenire. Atlanticul a fost străbătut de-adevăratelea într-un 
balon! Iar acest lucru fără prea multă greutate, pare-se 
fără prea mare pericol, cu un aparat perfect controlat şi în 
răstimpul necrezut de scurt de şaptezeci şi cinci de ore de 
la un țărm la altul! Prin strădaniile unui corespondent din 
Charleston, S. C., suntem primii în măsură să-i oferim 
publicului o relatare detaliată asupra acestei extraordinare 
călătorii, realizată între sâmbătă, 6 curent, orele 
unsprezece dimineaţa şi marţi, 9 curent, orele două după- 
amiaza, de către sir Everard Bringhurst, domnul Osborne, 
nepotul lordului Bentinck2, domnul Monck Mason şi domnul 


Robert Holland, faimogşii aeronauţi, domnul Harrison 
Ainsworth, autorul romanului Jack Sheppard3 etc. Şi 
domnul Henson, proiectantul recentei şi nereuşitei maşini 
de zburat, împreună cu doi mateloţi din Woolwich - în total 
opt persoane. Amănuntele furnizate mai jos pot fi luate ca 
fiind autentice şi exacte în toate privinţele, întrucât, cu o 
mică excepţie, ele au fost copiate verbatim din jurnalele 
ţinute împreună de domnul Monck Mason şi domnul 
Harrison Ainsworth, cnrara corespondentul nostru le este 
îndatorat şi pentru amabilitnton cu curo i-au transmis 
informaţii verbale privind balonul însuşi, construcţia sa şi 
alte lucruri de interes. Singura intervenţie în manuscrisul 
primit a fost operată în scopul de a da o formă legată şi 
inteligibilă relatării compuse în pripă de către 
corespondentul nostru, domnul Forsyth4. 

BALONUL. 

Două recente eşecuri cât se poate de clare - cele ale 
domnului Henson şi sir George Cayley - avură darul de a 
reduce considerabil interesul publicului faţă de subiectul 
privind navigația aeriană5. Proiectul domnului Henson 
(care la început era socotit perfect realizabil până şi de 
oamenii de ştiinţă) se baza pe principiul unui plan înclinat, 
pornind de la o oarecare înălţime cu ajutorul unei forţe 
exterioare, aplicând şi continuând cu rotirea unor palete 
propulsoare semănând, ca formă şi număr, cu aripile unei 
mori de vânt. Insă în toate experimentele cu modele 
realizate la Adelaide Gallery se constatase că efectul 
acestor palete nu numai că nu propulsa aparatul, ci, de 
fapt, îl împiedica să zboare. Singura forţă propulsoare 
rezultată era impulsul dobândit ca urmare a coborârii 
planului înclinat; iar acest impuls ducea aparatul mult mai 
departe atunci când paletele erau oprite decât atunci când 
ele erau în mişcare - fapt ce demonstrează îndeajuns 
inutilitatea lor; iar în lipsa propulsiei, care constituia şi forţa 
de sustentaţie, întreaga maşinărie era nevoită să coboare. 
Acest considerent îl făcu pe sir George Cayley să aibă în 


vedere un propulsor pe care numai să-l adapteze la un 
aparat având prin el însuşi o forţă autonomă de sustentaţie, 
într-un cuvânt, un balon; ideea lui sir George Cayley fiind 
nouă sau originală, doar cât priveşte modul ei de punere în 
practică. El prezentă un model al invenţiei sale din cadrul 
Institutului Politehnic. Principiul, sau forţa propulsoare, se 
aplica şi aici asupra unor suprafeţe discontinue sau palete 
puse în mişcare. Aceste palete erau în număr de patru, însă 
ele se dovediră cu totul incapabile de a deplasa balonul sau 
de a ajuta forţei lui ascendente. Întreg proiectul fu de aceea 
un eşec total. 

În acest moment critic, domnului Monck Mason (a cărui 
călătorie de la Dover la Weilburg în balonul Nassau a 
stârnit aşa vâlvă în 1837) îi veni ideea de a recurge la 
principiul şurubului lui Arhimede în scopul propulsiei în aer, 
atribuind eşecul proiectului domnului Henson şi al lui sir 
George Cayley, pe bună dreptate, suprafeţelor discontinue 
ale paletelor autonome. Prima demonstraţie publică a 
realizat-o la Willis's Rooms, însă după aceea şi-a mutat 
modelul la Adelaide Gallery6. 

Ca şi balonul lui George Cayley, aparatul său era un 
elipsoid. Lungimea lui era de treisprezece picioare şi şase 
țoli, iar înălţimea de şase picioare şi opt țoli. Conţinea în jur 
de trei sute douăzeci de picioare cubice de gaz, care, în caz 
că era hidrogen pur, ar fi putut susţine douăzeci şi una de 
livre după prima lui umflare, înainte ca gazul să se 
deterioreze sau să scape. Greutatea întregii maşini şi a 
aparatului era de şaptesprezece livre, rămânând o rezervă 
de vreo patru livre. Dedesubtul balonului, la mijloc, se afla 
un cadru din lemn uşor, cam do nouă picioare lungime, 
prins de balon cu o plasă, în maniera obişnuită. De acest 
cadru era suspendat un coş de răchită sau o nacelă. 

Şurubul?/ constă dintr-un ax alcătuit dintr-un tub de 
alamă, gol pe dinăuntru, lung de optsprezece țoli, prin care, 
pe o semispirală înclinată la cincisprezece grade, trec o 
serie de sârme de oţel de două picioare lungime, dispuse 


radial, ieşind astfel în afară de fiecare parte cu câte un 
picior. Aceste sârme radiale sunt legate la capetele 
exterioare cu două benzi de sârmă turtită, totul formând în 
acest mod cadrul şurubului, cadru care este completat cu 
un înveliş de mătase îmbibată cu ulei, tăiată în clini şi 
întinsă astfel încât să alcătuiască o suprafaţă cât mai 
uniformă. La fiecare capăt al axului său acest şurub se 
sprijină pe nişte suporţi din tuburi goale de alamă coborând 
din inel. În partea de jos a acestor tuburi sunt prevăzute 
nişte găuri în care se învârtesc pivoţii axului. De la capătul 
axului, aflat chiar lângă nacelă, porneşte un cilindru de oţel 
ce leagă şurubul de pinionul unei piese din mecanismul cu 
resort fixat în nacelă. Sub acţiunea acestui resort şurubul 
se roteşte cu mare iuţeală, transmițând o mişcare de 
înaintare întregului ansamblu. Cu ajutorul cârmei, aparatul 
putea fi lesne întors în oricare direcţie. La dimensiunile 
sale, resortul era extrem de puternic, fiind capabil să ridice, 
după prima rotaţie, patruzeci şi cinci de pfunzi pe un 
tambur cu diametrul de patru țoli, o greutate ce putea 
creşte cu fiecare rotire a resortului. Cântărea cu totul opt 
pfunzi şi şase uncii8. Cârma era o construcţie uşoară din 
trestie, îmbrăcată în mătase, semănând întrucâtva cu un 
mai, având vreo trei picioare lungime şi unul lăţime şi o 
greutate de vreo două uncii. Aceasta putea să stea 
orizontal, să fie îndreptată în sus sau în jos, aşijderea la 
dreapta ori la stânga, permițându-i aeronautului să 
transfere rezistenţa aerului produsă de poziţia ei înclinată 
în oricare parte ar fi vrut, orientând astfel balonul chiar şi 
în direcţia opusă. 

Acest model (pe care, din lipsă de timp, a trebuit să-l 
descriem la repezeală) a fost testat la Adelaide Gallery, 
unde atinse o viteză de cinci mile pe oră, deşi, fapt ciudat, 
trezi prea puţin interes în comparaţie cu mai vechiul şi 
complexul aparat al domnului Henson - lumea fiind 
obişnuită să dispreţuiască orice lucru aparent simplu. Ca să 
poţi împlini marele deziderat al navigaţiei aeriene - se 


credea îndeobşte - trebuie să pui în aplicare într-un mod 
foarte complicat nişte principii de dinamică neobişnuit de 
profunde. 

Domnul Mason era însă atât de încântat de ultimul succes 
al invenţiei sale, încât decise să construiască numaidecât, în 
măsura posibilităţilor, un balon îndeajuns de mare pentru a 
tranşa problema printr-o călătorie ceva mai lungă - scopul 
iniţial fiind acela să traverseze Canalul Mânecii, ca mai 
înainte cu balonul Nassau. Pentru a-şi duce la bun sfârşit 
proiectul, ceru şi obţinu patronajul lui sir Everard 
Bringhurst şi al domnului Osborne, doi gentlemani bine 
cunoscuţi pentru realizările lor ştiinţifice şi îndeosebi 
pentru interesul ce-l arătaseră faţă de progresul 
aerostaticii. La dorinţa domnului Osborne, proiectul fu 
păstrat în mare taină faţă de public, singurele persoane 
cărora le-a fost încredinţat fiind cele angajate propriu-zis în 
realizarea aparatului, care fu construit (sub supravegherea 
domnului Mason, a domnului Holland, a lui sir Everard 
Bringhurst şi a domnului Osborne) la reşedinţa acestuia din 
urmă, lângă Ponstruthal, în "Ţara Galilor. Domnului Henson, 
însoţit de prietenul său, domnul Ainsworth, i se permise să 
vadă balonul sâmbăta trecută, când cei doi gentlemani 
făcură ultimele pregătiri ca să ia şi dânşii parte la aventură. 
Nu suntem informaţi din ce motiv au fost incluşi şi cei doi 
marinari, însă în decurs de o zi-două, vom pune la dispoziţia 
cititorilor noştri cele mai mici amănunte legate de această 
extraordinară călătorie. 

Confecţionat din mătase şi lăcuit cu cauciuc lichid, balonul 
avea dimensiuni uriaşe, conţinând mai mult de 40 000 de 
picioare cubice de gaz; întrucât în loc de hidrogen, mai 
scump şi mai incomod, s-a folosit gaz de huilă, forţa de 
sustentaţie a aparatului, când acesta este complet umflat şi 
imediat după umflare, nu-i mai mare de 2 500 de pfunzi. 
Gazul de huilă nu numai că-i mai ieftin, dar este şi mai uşor 
de procurat şi de manevrat. Îi suntem îndatoraţi domnului 
Charles Green pentru utilizarea acestui gaz pentru nevoile 


aerostaticii. Până la descoperirea sa, procedeul de umflare 
a balonului era nu doar extrem de costisitor, dar şi foarte 
nesigur. Deseori se pierdeau două sau chiar trei zile în 
încercări zadarnice de a procura o cantitate suficientă de 
hidrogen pentru umplerea unui balon, din care hidrogenul 
avea tendinţa să iasă din pricina subtilităţii sale excesive şi 
a afinităţii lui cu atmosfera înconjurătoare. Într-un balon 
îndeajuns de perfect să reţină nealterat, răstimp de şase 
luni, conţinutul său de gaz de huilă, atât în ce priveşte 
calitatea cât şi cantitatea, o cantitate egală de hidrogen nu 
se poate menţine în aceeaşi stare de puritate nici şase 
săptămâni. 

Forţa de sustentaţie fiind estimată la 2 500 de pfunzi, iar 
greutatea totală a aeronauţilor ridicându-se abia la 1 200, 
rămânea un surplus de 1 300 de pfunzi, din care iarăşi 1 
200 de pfunzi erau ocupați de lest, depozitat în saci de 
diferite mărimi, pe fiecare dintre ei fiind marcată greutatea 
respectivă, precum şi de frânghii, barometre, telescoape, 
lăzi cu provizii pentru două săptămâni, butoiaşe cu apă, 
mantale, genţi de voiaj şi alte lucruri indispensabile, inclusiv 
o cafetieră ce încălzea cafeaua cu ajutorul varului nestins, 
pentru a se putea renunţa cu totul la foc, dacă s-ar fi socotit 
necesară o asemenea măsură de prevedere. Toate aceste 
obiecte, cu excepţia lestului şi a câtorva mărunţişuri, erau 
suspendate de inelul de deasupra capului. Nacela este mult 
mai mică şi mai uşoară în comparaţie cu cea ataşată de 
model, fiind alcătuită dintr-o împletitură uşoară de răchită, 
uimitor de rezistentă pentru o maşinărie aparent atât de 
fragilă. Cadrul ei are în jur de patru picioare adâncime. 
Cârma este de asemenea mult mai mare decât cea a 
modelului, iar şurubul elicei este cu mult mai mic. Balonul 
mai este dotat şi cu o ancoră şi o ghidropă, aceasta din 
urmă fiind de o covârşitoare importanţă. Câteva cuvinte, 
drept lămurire, vor fi necesare pentru acei dintre cititorii 
noştri care nu sunt la curent cu detaliile aerostaticii. 


De îndată ce balonul părăseşte pământul, el este supus 
influenţei a numeroşi factori ce tind să creeze o diferenţă în 
greutatea lui, amplificându-i sau micşorându-i forţa 
ascensională. S-ar putea, de pildă, ca pe învelişul de mătase 
să se depună rouă, care să atingă o greutate chiar şi de 
câteva sute de pfunzi, şi atunci trebuie aruncat din lest, 
altminteri e cu putinţă ca aparatul să coboare. După ce va fi 
azvârlit lestul, iar căldura soarelui va face ca rouă să se 
evapore, mărind în acelaşi timp volumul gazului din 
burduful de mătase, întregul aparat se va înălța din nou cu 
repeziciune. Ca să împiedici această ascensiune, singurul 
mijloc este (sau mai bine zis era, până când domnul Green 
n-a inventat ghidropă9) să laşi să iasă gaz printr-o supapă; 
însă orice pierdere de gaz înseamnă o pierdere 
proporţională de forţă ascensională; astfel încât, într-un 
răstimp relativ scurt, chiar şi cel mai bine construit balon îşi 
va epuiza toate resursele şi va cobori pe pământ. Acesta era 
marele obstacol la călătoriile de durată. 

Ghidropa înlătură dificultăţile în maniera cea mai simplă 
cu putinţă. E o simplă frânghie foarte lungă, lăsată să 
atârne din nacelă, al cărei efect este să împiedice balonul 
să-şi schimbe în mod substanţial nivelul. Dacă, de exemplu, 
s-ar depune umezeală pe mătase şi în consecinţă aparatul 
ar începe să coboare, nu va fi nevoie să se arunce lest 
pentru a remedia creşterea în greutate, deoarece ea este 
remediată, sau contracarată, în exact aceeaşi proporţie, 
prin lăsarea pe pământ a capătului de frânghie atât cât este 
necesar. Dacă, pe de altă parte, unele împrejurări ar cauza 
o neaşteptată pierdere în greutate, ducând la o înălţare, 
această pierdere va fi numaidecât contracarată de 
greutatea suplimentară a frânghiei ridicate de pe pământ. 
Astfel, balonul nu poate nici să urce, nici să coboare, decât 
în limite foarte înguste, iar resursele lui, fie în privinţa 
gazului ori a lestului, rămân oarecum neştirbite. Când se 
trece peste o întindere de apă, este necesar să se recurgă 
la butoiaşe de aramă sau de lemn, umplute cu un lest lichid 


mai uşor decât apa. Plutind pe apă, ele slujesc aceloraşi 
scopuri ca şi simpla frânghie pe pământ. Un alt rol cât se 
poate de însemnat al ghidropei este acela de a indica 
direcţia balonului. Frânghia se târăşte pe sol sau pe 
suprafaţa mării, în timp ce balonul este liber; în consecinţă, 
acesta din urmă o ia mereu înainte atunci când se produce 
cât de cât o înaintare: comparând aşadar cu ajutorul unei 
busole poziţiile relative ale celor două obiecte, vom găsi 
întotdeauna direcţia. În acelaşi fel, unghiul format de 
frânghie cu axul vertical al aparatului indică viteza. Când 
nu există nici un unghi, cu alte cuvinte când frânghia atârnă 
perpendicular, întreg aparatul stă pe loc; însă cu cât este 
mai mare unghiul, altfel spus cu cât balonul precede 
capătul frânghiei, cu atât este mai mare viteza; şi invers. 
Întrucât scopul iniţial era acela de a traversa Canalul 
Mânecii şi de a cobori cât mai aproape de Paris, călătorii 
avură prevederea de a-şi face rost de paşapoarte pentru 
toate ţările continentului, specificând natura expediției, ca 
şi în cazul zborului Nassau şi scutindu-i astfel pe aceşti 
aventurieri de obişnuitele formalităţi birocratice; întâmplări 
neprevăzute însă au făcut ca aceste paşapoarte să fie de 
prisos. 

Umflarea balonului începu în desăvârşită tăcere în zori de 
zi, sâmbătă, la orele şase dimineaţa, în curte la Wheal-Vor 
House10, reşedinţa domnului Osborne, cam la o milă de 
Penstruthal, în nordul Ţării Galilor; iar la unsprezece şi 
şapte minute, fiind gata de plecare, i se dete drumul. Se 
înălţă lent dar sigur, în direcţia sud, în prima jumătate de 
ceas neîntrebuinţându-se nici elicea, nici cârma. Acum vom 
trece la jurnal, aşa cum a fost el transcris de către domnul 
Forsyth după manuscrisele domnilor Monck Mason şi 
Ainsworth. Jurnalul ca atare, după cum arată, este scris de 
mâna domnului Mason, fiindu-i adăugat în fiecare zi câte un 
post-scriptum de către domnul Ainsworth, care are în 
pregătire şi va da curând publicităţii o relatare mai 


amănunţită şi neîndoielnic de un interes şi mai mare asupra 
călătoriei. 

JURNALUL. 

Sâmbătă, 6 aprilie. Isprăvind peste noapte cu toate 
pregătirile ce ne-ar fi putut da bătaie de cap, ne apucarăm 
de umflarea balonului în zorii acestei dimineţi; însă din 
cauza unei neguri dese ce îngreuna cutele învelitorii de 
mătase, făcând-o impracticabilă, nu ne-am putut urni din 
loc până aproape de orele unsprezece. Abia atunci am tăiat 
frânghiile şi, zburdând de fericire, ne înălţarăm lin dar 
constant, ajutaţi de o briză uşoară dinspre nord, care ne 
purta în direcţia Canalului Bristol. Am descoperit că forţa 
ascensională era mai mare decât ne aşteptaserăm; şi pe 
când ne ridicam tot mai sus şi, trecând de stânci, ajungeam 
în bătaia razelor de soare, ascensiunea noastră devenea 
extrem de rapidă. Totuşi nu voiam să pierdem din gaz chiar 
de la începutul aventurii noastre, drept care am decis ca pe 
moment să ne continuăm ascensiunea. Curând ni se 
termină ghidropa; însă chiar şi după ce o desprinsesem de 
pământ, continuam să ne înălţăm cu mare iuţeală. Balonul 
era neobişnuit de stabil şi arăta nemaipomenit. La vreo 
zece minute de la pornire, barometrul indica o altitudine de 
15 000 de picioare. Vremea era nespus de frumoasă, iar 
priveliştea ținutului de sub noi - unul dintre cele mai 
romantice de oriunde ai fi privit - era mai ales acum de-a 
dreptul sublimă. Numeroasele hăuri adânci păreau nişte 
lacuri din pricina vaporilor denşi ce le învăluiau, iar 
steiurile şi stâncile către sud-est, îngrămădite într-un 
vălmăşag de nepătruns, aduceau cu nimic altceva decât cu 
uriaşele cetăţi din basmele orientale. Ne apropiam rapid de 
munţii din partea de sud; însă altitudinea noastră era mai 
mult decât suficientă ca să ne permită să trecem peste ei în 
deplină siguranţă. În câteva minute pluteam pe deasupra 
lor cu infinită graţie; iar domnul Ainsworth, laolaltă cu 
marinarii, fură surprinşi de aparenta lor micime când erau 
priviţi din nacelă, marea înălţime la care se deplasa balonul 


tinzând să reducă inegalităţile suprafeţei de sub el la un 
nivel aproape uniform. La unsprezece şi jumătate, ţinând-o 
tot către sud, zărirăm pentru întâia dată Canalul Bristol; iar 
cincisprezece minute mai târziu apăru sub noi linia 
brizanţilor de pe coastă şi numaidecât ne aflam deja în 
largul mării. Am decis atunci să dăm drumul la gaz, doar 
cât să permită ghidropei de care erau prinse balizele să 
ajungă în apă. Isprăvind acest lucru, începurăm deîndată să 
coborâm, încetul cu încetul. La vreo douăzeci de minute se 
scufundă prima noastră baliză şi curând după ce atinse apa 
şi cea de-a doua, ne-am menţinut la o înălţime constantă. 
Eram cu toţii nerăbdători să testăm eficienţa cârmei şi a 
şurubului-elice, şi le-am pus îndată în funcţiune, în scopul 
de a o lua mai spre est, în direcţia Parisului. Cu ajutorul 
cârmei am schimbat numaidecât direcţia şi cursul nostru a 
fost adus aproape în unghi drept cu cel al vântului; după 
care am pus în mişcare resortul şurubului şi ne-am bucurat 
constatând că ne propulsa rapid încotro doream noi. Am 
strigat atunci din toată inima de nouă ori: „Ura!” şi am 
aruncat în mare o sticlă conţinând o bucată de pergament 
cu o scurtă prezentare a principiului invenţieil 1. Nici n-am 
sfârşit însă bine cu aceste semne de bucurie că se ivi un 
accident neprevăzut, care ne descurajă nu în mică măsură. 
Vergeaua de oţel legând propulsorul de resort sărise brusc 
din locul ei undeva la capătul nacelei (prin aplecarea 
nacelei ca urmare a mişcării făcute de unul dintre marinarii 
pe care-i luasem cu noi) şi într-o clipă rămase suspendată, 
la oarecare distanţă, desprinsă de pivotul axei elicei. Pe 
când ne chinuiam să o recuperăm, atenţia noastră fiind 
complet absorbită, nimerirăm într-un curent puternic de 
vânt dinspre est, care ne purta, cu o forţă şi o iuţeală tot 
mai mare, spre Atlantic. Curând ne trezirăm gonind în 
largul mării cu o viteză care neîndoios nu putea fi mai mică 
de cincizeci-şaizeci de mile pe oră, astfel încât am atins 
Capul Clear12, cam la patruzeci de mile spre nord, înainte 
să fi reuşit să fixăm la loc vergeaua şi să fi avut timp să 


chibzuim ce era de făcut. În acea clipă domnul Ainsworth 
făcu o propunere extraordinară, care, în opinia mea, nu era 
câtuşi de puţin necugetată sau himerică, fiind pe dată 
secondat de domnul Holland - anume: să ne folosim de 
puternica furtună care ne mâna înainte şi în loc să o luăm 
înapoi spre Paris să încercăm să ajungem pe coasta 
Americii de Nord. După o scurtă reflecţie, mi-am dat şi eu 
cu dragă inimă consimţământul la această propunere 
îndrăzneață, care (fapt ciudat) întâmpină împotrivire doar 
din partea celor doi marinari. Fiind noi însă în majoritate, 
trecurăm peste temerile lor şi ne ţinurăm fermi pe direcţie. 
Ne îndreptam către vest; dar întrucât târârea balizelor ne 
îngreuna serios înaintarea şi întrucât aveam control deplin 
asupra balonului, atât pentru înălţare cât şi pentru 
coborâre, aruncarăm mai întâi cincizeci de pfunzi din lest, 
iar apoi, cu ajutorul unui troliu, ridicarăm puţintel frânghia, 
cât să o scoatem din apă. Am simţit numaidecât efectul 
acestei manevre printr-o viteză mult sporită; şi cum vântul 
prinsese putere, zburam cu o iuţeală aproape incredibilă; 
ghidropa flutura în urma nacelei ca siajul unei corăbii. E de 
prisos să adaug că în foarte scurt timp pierdurăm din 
vedere coasta. Trecurăm pe deasupra unui mare număr de 
vase de tot soiul, unele dintre ele sforţându-se să înainteze, 
însă cele mai multe lăsându-se în voia valurilor. Stârnirăm 
pe bordul lor un entuziasm de nedescris - entuziasm 
împărtăşit din plin şi de noi şi îndeosebi de cei doi oameni 
care, acum sub influenţa unui dram de rachiu de ienupăr, 
păreau gata să-şi spulbere în vânt orice scrupul sau temere. 
Multe dintre aceste nave traseră salve de tun drept 
semnalizare; şi toţi ne salutau cu puternice urale (pe care le 
auzeam cu o surprinzătoare claritate) şi fluturându-şi 
beretele şi batistele. Am ţinut-o în acest fel toată ziua, fără 
incidente majore, şi când umbrele nopţii se închiseră în 
jurul nostru, am făcut un calcul aproximativ asupra 
distanţei străbătute. Ea nu putea fi mai mică de cinci sute 
de mile, fiind probabil cu mult mai mare. Propulsorul fu 


ţinut tot timpul în funcţiune şi fără îndoială ne ajuta în chip 
substanţial la înaintare. După ce soarele a apus, vântul s-a 
întețit, devenind un adevărat uragan, iar oceanul de sub noi 
se vedea nespus de clar datorită fosforescenţei sale. Vântul 
a bătut toată noaptea dinspre est, dându-ne cele mai 
luminoase prevestiri de izbândă. Sufeream nu puţin de frig, 
iar umezeala atmosferei era cât se poate de neplăcută; însă 
spaţiul mare din nacelă ne îngăduia să ne întindem şi, cu 
ajutorul mantalelor şi al câtorva pături, ne-am descurcat de 
minune. 

P. S. (de domnul Ainsworth). Ultimele nouă ore au fost 
indiscutabil cele mai palpitante din viaţa mea. Nu pot 
concepe nimic mai sublim decât primejdia stranie şi 
noutatea unei aventuri ca aceasta. Să dea Domnul să 
reuşim! Nu doresc succesul doar pentru siguranţa 
neînsemnatei mele persoană ci de dragul cunoaşterii 
omeneşti - al măreției triumfului. Şi totuşi isprava este în 
mod atât de vădit realizabilă, încât singurul semn de 
întrebare ar fi de ce oamenii nu s-au încumetat să o încerce 
mai de mult. O singură vântoasă, ca şi cea care ne însoţeşte 
acum - fie ca un vânt puternic să mâne înainte balonul 
vreme de patru-cinci zile (aceste vântoase ţin uneori mai 
mult), şi călătorul va fi purtat cu uşurinţă, în acest răstimp, 
de la o coastă la alta. Pe o asemenea vântoasă, nemărginitul 
Atlantic devine un simplu lac. Acum însă sunt mai frapat de 
suprema tăcere ce domneşte pe marea de sub noi, cu toată 
frământarea ei, decât de orice alt fenomen. Apele nu dau 
glas către ceruri. Imensul şi învăpăiatul ocean se zbate în 
chinuri fără să se plângă. Valuri cât munţii te duc cu gândul 
la nenumărați demoni uriaşi şi muţi zbuciumându-se într-o 
neputincioasă agonie. Într-o noapte aşa cum este aceasta 
pentru mine, un om trăieşte aievea - trăieşte cât un secol 
întreg de viaţă obişnuită - şi n-aş da această clipă de 
răpitoare încântare pentru un întreg secol de viaţă 
obişnuită. 


Duminică, 7. (Manuscrisul domnului Mason.) În această 
dimineaţă, pe la orele zece, vântoasă scăzuse, devenind o 
briză de opt-nouă noduri (pentru o navă pe mare) care ne 
poartă poate cu treizeci de mile pe oră sau mai mult. A 
virat-o însă considerabil mai spre nord; iar acum, în amurg, 
ne urmăm cursul spre vest, în principal cu ajutorul elicei şi 
al cârmei, care răspund admirabil menirii lor. Consider 
proiectul nostru ca fiind pe deplin reuşit, iar navigarea 
lesnicioasă prin aer în orice direcţie (deşi nu chiar 
împotriva furtunii) ca nemaifiind problematică. N-am fi 
putut face faţă vântului puternic de ieri, însă înălţându-ne, 
am fi putut ieşi de sub influenţa lui, în caz de nevoie. 
Împotriva unei brize mai puternice sunt convins că putem 
înainta cu propulsorul. Azi, la amiază, zvârlind din lest ne- 
am înălţat la o altitudine de aproape 25 000 de picioare. Am 
făcut acest lucru ca să căutăm un curent mai direct, însă n- 
am găsit niciunul la fel de favorabil ca acela în care ne 
aflăm acum. Avem gaz din abundență ca să ne treacă peste 
acest iaz mititel, chiar de-ar fi să ţină călătoria trei 
săptămâni încheiate. N-am nici cea mai mică temere cât 
priveşte rezultatul. Dificultăţile au fost în chip ciudat 
exagerate şi prost înţelese. Îmi pot alege singur curentul, şi 
chiar dacă toate curentele ar sta împotriva mea, tot voi 
putea să înaintez cât de cât cu propulsorul. N-am avut 
incidente vrednice de a fi consemnate. Noaptea promite să 
fie frumoasa. 

P. S. (de domnul Ainsworth). Am prea puţine de spus în 
afară de faptul (pentru mine destul de surprinzător) că, la o 
înălţime egală cu cea a Cotopazxiului1 3, nu simţeam nici 
frigul pătrunzător, nici durere de cap, nici dificultate la 
respiraţie; şi aflu că nici domnul Mason, nici domnul 
Holland, nici sir Everard. Domnul Osborne se plângea de o 
apăsare pe piept, însă ea dispăru curând. Zburarăm cu 
mare iuţeală în timpul zilei şi trebuie să fi parcurs mai mult 
de jumătate din drumul peste Atlantic. Am trecut peste vreo 
douăzeci-treizeci de vase de tot felul şi toate păreau plăcut 


impresionate. Traversarea oceanului într-un balon nu este 
la urma urmelor o treabă atât de dificilă. Omne ignotum pro 
magnifica14. Notă: La 25 000 de picioare înălţime cerul 
pare aproape negru, iar stelele se văd desluşit; în vreme ce 
marea nu pare convexă (cum s-ar putea bănui), ci, absolut 
şi în mod neechivoc, concavă15. 

Luni, 8. (Manuscrisul domnului Mason.) În această 
dimineaţă am avut din nou ceva necazuri cu axul 
propulsorului, care trebuie refăcut complet de teama 
vreunui accident serios - vreau să spun vergeaua de oţel, 
nu paletele. Acestea din urmă nu puteau fi îmbunătăţite. Un 
vânt zdravăn dinspre nord-est a bătut necontenit toată 
ziua; şi până acum norocul pare să fie de partea noastră. 
Înainte să se crape de ziuă, ne-am alarmat cu toţii de unele 
zgomote ciudate şi de zdruncinăturile balonului, însoţite de 
o vădită micşorare a vitezei întregului aparat. Aceste 
fenomene erau cauzate de expansiunea gazului, prin 
creşterea temperaturii atmosferei şi prin desprinderea 
micilor bucăţi de gheaţă ce se încrustaseră pe învelişul 
balonului în timpul nopţii. Am zvârlit câteva sticle spre 
vasele de sub noi şi am văzut cum una din ele a fost 
pescuită de o navă mare - pare-se unul dintre 
pacheboturile de pe linia New York. Am încercat să-i aflăm 
numele, însă nu puteam fi siguri. Telescopul domnului 
Osborne ne arăta ceva ce aducea cu Atalanta16. Acum sunt 
orele douăsprezece noaptea şi mergem tot aproape spre 
vest cu mare iuţeală. Marea este neobişnuit de 
fosforescentă. 

P S. (de domnul Ainsworth). Sunt orele două a.M. Şi, din 
cât pot judeca, vremea pare aproape calmă - dar mi-e 
foarte greu să stabilesc acest lucru cu precizie, fiindcă ne 
mişcăm atât de complet o dată cu aerul. N-am dormit deloc 
de când am plecat din Wheal-Vor, însă nu mai rezist şi va 
trebui să aţipesc niţel. Nu putem fi prea departe de coasta 
americană. 


Marţi, 9. (Manuscrisul domnului Ainsworth.) Ora unu p.m. 
Se vede cât se poate de clar coasta joasă a Carolinei de 
Sud. Marea problemă e înfăptuită. Am traversat Atlanticul - 
l-am trecut iute şi uşor într-un balon! Domnul fie lăudat! 
Cine să mai poată spune după asta că vreun lucru ar fi cu 
neputinţă? 

Jurnalul se încheie aici. Unele amănunte legate de 
coborâre au fost totuşi comunicate domnului Forsyth de 
către domnul Ainsworth. Domnea un calm aproape 
mormântal când călătorii au zărit prima dată coasta, pe 
care amândoi marinarii au recunoscut-o de-ndată; domnul 
Osborne, la fel. Întrucât acest gentleman avea unele 
cunoştinţe în Fort Moultrie, am luat pe loc hotărârea să 
coborâm undeva în apropiere. Balonul a fost adus deasupra 
plajei (fiind perioada refluxului, iar nisipul tare şi neted, 
admirabil pentru aterizare) şi am dat drumul ancorei, care 
numaidecât s-a prins zdravăn. Locuitorii insulei şi ai fortului 
fireşte că au dat fuga să vadă balonul; însă cu greu le venea 
să creadă că într-adevăr izbutisem această călătorie: 
traversarea Atlanticului. Ancora s-a înfipt în pământ la orele 
două p.M. Fix; şi astfel întreaga călătorie a fost realizată în 
şaptezeci şi cinci de ore17, sau chiar mai puţin, socotind de 
la o coastă la alta. Nu se petrecuse nici un accident serios. 
În nici o clipă nu ne ameninţase vreo primejdie adevărată. 
Balonul a fost dezumflat şi pus la păstrare fără nici o 
problemă; iar când manuscrisul după care s-a compilat 
această naraţiune a fost trimis la Charleston, aeronauţii se 
găseau încă la Fort Moultrie. Despre intenţiile lor viitoare 
nu se ştie nimic; însă putem sigur promite cititorilor noştri 
informaţii suplimentare fie pe luni, fie cel târziu în cursul 
zilei următoare. 

Aceasta este indiscutabil cea mai uimitoare, cea mai 
interesantă şi cea mai importantă întreprindere din câte a 
înfăptuit sau măcar a îndrăznit vreodată omul. Ar fi de 
prisos să încercăm să vorbim acum despre măreţele 
evenimente ce vor urma. 


NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 
FARSA CU BALONUL 


(THE BALLOON HOAX) 


(A: The Extra Sun, 13 aprilie 1844; B: Works, 1850,1, 88- 
101) 

Citându-l pe Walter B. Norris (Poe's Balloon Hoax, Nation, 
New York, 27 Octombrie 1910), T. O. Mabbott observă: „pe 
la 1836 exista un interes enorm pentru zborurile cu balonul 
şi câţiva aeronauţi, mai ales Charles Green din Anglia şi 
John Wise din America, şi-au propus să traverseze Atlanticul 
cu balonul”. După Norris, nuvela lui Poe s-ar baza pe 
relatarea celebrului aeronaut britanic Monck Mason (m. 
1889) despre un zbor real cu balonul, intitulată Account of 
the Late Aeronautical Expedition from London to Weilburg, 
accomplished by Robert Hollond, Esq., Monck Mason, Esq., 
and Charles Green, Aeronaut (Londra, 1836, New York, 
1837). 

E posibil ca Poe să fi aflat din Burton's Gentleman's 
Magazine (martie şi mai 1840) despre opinia lui Charles 
Green privind capacitatea tehnică a omului de a efectua 
zboruri cu balonul din America în Europa, iar din Dollar 
Newspaper (21 iunie 1843), despre planul lui John Wise de 
a întreprinde o astfel de călătorie, plan descris în articolul 
Aerial Voyage, publicat alături de primul foileton din 
Cărăbuşul de aur. Wise se gândea să folosească un balon 
sferic umplut cu hidrogen şi să profite de curenţii din 
direcţia vest-est. Un anume Pennington, inventatorul unei 
maşini de zburat, se arăta dispus să-l însoţească. 

O sursă mai aproape de data publicării nuvelei trebuie să 
fi fost Another Aerial Machine (Alexander's Express 
Messenger, 21 februarie 1844), despre balonul lui Monck 
Mason, articol preluat din Remarks on the Ellipsoidal 
Balloon, Propelled by the Archimedean Screw, Described as 
the New Aerial Machine (Londra, 1843), al aceluiaşi Mason. 


Peste un sfert din nuvela lui Poe nrovino (lin acont din urmă 
articol şi din Account of... 

Nuvela a fost probabil scrisă sau măcar începută în aprilie 
1844, înainte ca familia Poe să se mute din Philadelphia în 
New York, unde autorul a vândut-o lui Richard Adams 
Locke, editorul gazetei Sun. 

Sâmbătă, 13 aprilie 1844, New York Sun a scos un 
„supliment” la ediţia sa de prânz, precedat de următorul 
Postscriptum în ediţia de dimineaţă: 

Prin Expres. 

Ştiri senzaţionale prin Expres privat din Charleston via 
Norfolk! Oceanul Atlantic străbătut în trei zile! Sosirea pe 
insula Sullivan a unui dirijabil inventat de dl Monck Mason! 

Anunţul a stârnit senzaţie, mai ales că la acea dată nu 
apăruse încă telegraful lui Samuel Morse prin care să se 
poată verifica autenticitatea ştirilor. Întreaga ediţie s-a 
vândut ca pâinea caldă. 

Specializat în subiecte de senzaţie, The Sun publicase cu 
nouă ani mai înainte o mistificare despre un telescop cu 
care, chipurile, s-ar fi descoperit viaţă pe Lună. Ştirea a 
produs vâlvă, spre marea nemulţumire a lui Poe, a cărui 
nuvelă Hans Pfaall, apărută cu trei săptămâni mai devreme, 
trecuse aproape neobservată: „a fost de ajuns să arunc o 
privire asupra ziarului ca să înţeleg poanta; nu m-am îndoit 
nici o clipă că s-a inspirat din propriul menjeu d'esprit” (E. 
A. Poe, The Literaţi of New York, Godey's Lady's Book, 
1866). La 25 mai 1844, Columbia Spy nota, probabil sub 
pana lui Poe: 

Farsa cu balonul a creat o senzaţie infinit mai mare decât 
tot ce s-a publicat de la Povestea Lunii a lui Locke încoace. 
În dimineaţa (sâmbăta) apariţiei sale, întreaga piaţetă din 
jurul redacţiei Sun a fost literalmente asediată, blocată - 
atât intrarea, cât şi ieşirea, la puţin timp după răsăritul 
soarelui şi până pe la orele două după-amiaza. În numărul 
curent de sâmbătă se spunea că abia sosiseră ştirile şi deja 
se lucra la un nou tiraj ce urma să fie gata pe la orele zece. 


Totuşi el n-a ajuns să fie difuzat decât pe la prânz. În tot 
acest răstimp n-am mai pomenit ca oamenii să se zbată 
atâta ca să pună mâna pe un exemplar. De cum au apărut 
pe străzi primele şi foarte puţinele ziare, lumea le-a 
cumpărat cât ai clipi din ochi, fără să se uite la preţ, de la 
vânzătorii ambulanți, care, fără îndoială, au scos un profit 
considerabil. La un moment dat am văzut un exemplar 
cumpărat cu 50 de cenți, preţul de un şiling fiind unul 
obişnuit. 

Toată ziua m-am chinuit în zadar să fac şi eu rost de un 
exemplar. Era extrem de interesant să auzi comentariile 
celor care citiseră „suplimentul”. 

În realitate, s-ar părea că nuvela s-a bucurat de o primire 
mai puţin entuziastă. A doua zi după apariţie, New York 
Sunday Times o retipăreşte, însoţită de un comentariu 
ironic: „Dacă este adevărat că experimentul cu balonul a 
reuşit, probabil că va fi la mare cerere materialul din care 
se compune gazul. Noi am recomanda oricărei companii să- 
l angajeze pe dl..., domnia sa fiind cea mai mare 
condensare de gaz din câte cunoaştem”. O zi mai târziu, 
New York Herald, unde nuvela lui Poe era dată drept 
„Ultima farsă a lui Beach” [Moses Y. Beach, editor al 
ziarului The Sun] observa, sub semnătura lui James Gordon 
Bennett, că „n-ar fi fost rău să se fi apelat la un scriitor mai 
talentat”. The New York American din 15 aprilie 1844 
notează: „Ihe Sun a tipărit în suplimentul său o palidă 
imitație după „Farsa cu Luna,. Pe 15 aprilie The Sun anunţa 
o retractare: „BALONUL: întrucât ştirile din Sud de 
sâmbăta trecută n-au confirmat sosirea Balonului din 
Anglia, despre ale cărei amănunte a vorbit corespondentul 
nostru în Supliment, suntem tentaţi să considerăm aceste 
ştiri ca fiind eronate. Descrierea Balonului şi a călătoriei a 
fost făcută cu astuţie ştiinţifică şi cu precizie, calculate în 
aşa fel încât să aibă crezare pretutindeni, ea fiind citită cu 
multă plăcere şi satisfacţie. Nu credem câtuşi de puţin că 
un asemenea proiect ar fi imposibil”. 


Traduceri. În franceză: Le Canard au ballon, trad. De 
Charles Baudelaire, Le Pays, 31 ianuarie, 2 şi 3 februarie 
1855, reed. În Histoires extraordinaires, Paris, Michel Levy, 
1856. În româneşte: Farsa cu balonul, trad. De Ion Vinea, în 
Edgar Allan Poe, Scrieri alese, EPLU, 1968, pp. 413-427, 
reed. În Mellonta Tauta, Editura Tineretului, 1968, pp. 78- 
96, şi Scrieri alese, 1969, pp. 347-358. 

Contribuţii nesemnate la revista Public Ledger [[.] UN 
SUBIECT MOBIL. 

Omnibuzul poate fi definit ca o locuinţă mobilă de uz 
public, sprijinindu-se strictamente pe nişte principii de 
abstinenţă şi pe cele patru roţi. Cuvântul „omnibuz” este 
derivat, sau mai bine zis preluat aproape cu totul, din limba 
latină; şi în virtutea acestui fapt am întreprins o investigaţie 
pe cât de anevoioasă, pe atât de serioasă asupra 
obiceiurilor locomotoare ale romanilor ca să aflăm dacă 
aceştia aveau omnibuzuri. După cercetări temeinice însă, 
care n-ar fi dezonorat nici chiar zelul lui Niebuhril, n-am 
ajuns la nici o concluzie satisfăcătoare. Prin urmare, suntem 
nevoiţi să lăsăm această chestiune în seama cluburilor 
anticarilor. În timpurile moderne, descoperirea omnibuzului 
datează după cea a vaporului cu aburi şi înaintea celei a 
telegrafului magnetic2. Toate trei se unesc într-o cauză 
măreaţă: transportul rapid al persoanelor sau al ideilor; 
totuşi primele două adesea transportând persoane fără idei, 
iar ultimul mărginindu-se până acum exclusiv la transportul 
ideilor fără persoane. lată însă că am devenit subiectivi şi 
idealişti în remarcele noastre, cu toate că obiectivul nostru 
este să fim cât mai factuali cu putinţă. Ca atare, nu vom mai 
insista asupra acestui punct. 

Când a fost pus în mişcare (literal vorbind) pentru prima 
oară în Philadelphia, omnibuzul era menit exclusiv 
deservirii unor domni care cântăreau fiecare câte 280 de 
livre - preşedinţi ai unor trusturi prospere, bărbaţi care în 
mod iremediabil puseseră pe ei osânză şi care, în pornirea 
lor omenească, erau încredinţaţi că era mai onorabil să le 


omoare pe amărâtele gloabe comunale ce se opinteau să 
tragă pe caldarâmul uliţelor povara trupurilor lor 
mătăhăloase decât să-şi sacrifice periodic propria pereche 
de telegari în acest sens. Totuşi, datorită dezvoltării acestui 
serviciu public (socotim că acesta este cuvântul 
întrebuințat) se puteau bucura de el şi alte persoane; iar 
uşa (vorbim acum la modul figurat - pe zăpuşeală 
omnibuzul nu are uşă) sta deschisă şi pentru indivizi mai 
puţin trupeşi. Mamele sau doicile aşijderea, cu bebeluşii 
dormind în braţele lor, reuşeau să se strecoare în omnibuz, 
astfel încât pentru tânărul domn însărcinat să perceapă cei 
şase penny şi să bifeze biletele de călătorie devenea o 
treabă destul de delicată dacă plodul plătitoarei trebuia 
taxat la jumătate sau la preţul întreg. Noi însă suntem 
încredinţaţi, deşi nu avem informaţii precise, întrucât n-am 
fost încă mame şi nici măcar doici, că şoşoii călătoresc acum 
pe veresie. În privinţa tânărului domn, pare un lucru de-a 
dreptul necinstit să reduci greutatea morală şi fizică a 
bebeluşului la nimic, când nici a lui nu e prea mare. Pe 
urmă, tinerele domnişoare, care nu aveau copii, intrau cu 
sfială în omnibuz; de regulă bărbaţilor tineri li se muiau 
brusc picioarele odată ajunşi în acest mijloc de locomoţie, 
convertindu-şi energia în inerție. Astfel încât toate vârstele, 
sexele şi stările călătoresc acum cu omnibuzul, adică toţi cei 
care înainte mergeau pe jos; şi n-am fi deloc surprinşi dacă 
vechea obişnuinţă de a ne folosi mădularele (picioarele) s-ar 
limita în cele din urmă la poştaşi, hamali şi câţiva pietoni. 

E mai bine să călătoreşti cu omnibuzul decât cu propria-ţi 
brişcă, fiindcă omnibuzul nu poate fi răsturnat, aşa cum nu 
poţi răsturna o bilă de biliard; în plus, caii n-o pot lua razna. 
Istoria n-a consemnat până acum nici un caz în care cailor 
înhămaţi la omnibuz să le treacă prin minte o asemenea 
trăsnaie. Nu citim oare prea ades relatări despre câte un 
om de vază care şi-a dat obştescul sfârşit într-un şanţ, sau 
care, după o expresie gazetărească, „a fost turtit de 
caldarâm şi a decedat pe loc?” Dar acest lucru se petrece 


căzând nu dintr-un omnibuz, ci dintr-o trăsură particulară. 
Aşa încât, oameni buni, cu sau fără creieri de terciuit, 
gândiţi-vă la asta atunci când vreţi să înhămaţi la trăsură o 
pereche de năbădăioşi. 

Aranjamentul din interiorul unui omnibuz este superior 
celui din demodata diligentă. Într-o diligentă pe jumătate 
goală nu te poţi întinde pe jos. Dar într-un omnibuz în care 
nu-i ocupată decât o singură parte te poţi tolăni pe cealaltă 
parte şi poţi dormi cu pălăria pusă alături şi cu cizmele 
scoase din picioare. Practic, poţi respinge întreaga teorie 
susţinută de poeţi şi prozatori despre liniştea necesară 
somnului. Monotonia şi nu liniştea e cea care te adoarme. 
Liniştea e cea care te trezeşte atunci când se opreşte 
trăsura. Am auzit odată despre unul care adormise în 
timpul unei furtuni năprasnice şi nu s-a trezit decât la 
ultima bubuitură (cea care i-a trăsnit casa). Acest fapt 
simplu lămureşte întrebarea, dacă într-adevăr e vorba de o 
întrebare, ceea ce iarăşi este o întrebare. 

Dacă nu reuşeşti să adormi într-un omnibuz, se cade să fii 
atent la felul cum te porţi, căci, tradus, cuvântul omnibuz 
înseamnă fiecare pentru sine3. Dacă în el se află o fată 
frumoasă şi cumsecade, fă tot posibilul să te aşezi în faţa ei. 
Atunci bărbatul cinstit va avea parte de o vedere cinstită; ca 
atare, cinsteşte-o, până când cinstea o va face să se simtă 
prost4. Dacă în omnibuz se află o femeie bătrână şi infirmă, 
nu-ţi trage picioarele când aceasta încearcă să treacă pe 
lângă tine; dar dacă se va împiedica de tine, n-ar fi rău să-i 
aminteşti de anii şi puterile ei firave, ajutând-o astfel să se 
împace cu soarta. Dacă se află vreun copil bolnav care 
plânge, plânge-te şi tu de cei care aduc în omnibuz copii 
bolnavi. Dacă sunt prea mulţi pasageri, întârzie-i cât poţi la 
urcare şi la coborâre. 

Un plan foarte bun e să-i ceri tânărului însoțitor să-ţi 
schimbe o bancnotă de cinci dolari chiar când eşti pe 
punctul de a cobori şi de a-ţi achita biletul. O umbrelă udă 
şi un câine murdar sunt lucruri absolut utile într-un 


omnibuz aglomerat. Când urci sau cobori, calcă-i pe ceilalţi 
pe pantofi; gestul acesta îi va jigni, însă va face totuşi 
impresie. Omnibuzul este foarte util în momentul de faţă. 
Dacă se iscă pe undeva vreo răzmeriţă, poţi ajunge în toiul 
ei doar în câteva minute5; de asemenea, poţi lua omnibuzul 
până în Fairmount Park6 ca să bei apa pură şi fierbinte care 
ţâşneşte din rezervor. Dar întrucât se apropie ora de masă, 
vom întrerupe scrisul şi vom face o plimbare cu omnibuzul. 


[II.] UN SUBIECT MOBIL - CONTINUARE. 

În legătură cu aceste vremuri de agitaţie populară, ieri ne- 
am încumetat să spunem câteva cuvinte despre careta 
oamenilor: omnibuzul. Reluând acest subiect, cu 
permisiunea cititorului vom oferi acum un succint 
comentariu despre cab7, adică birjă. A cere însă 
permisiunea cititorului, după ce lucrul a fost tipărit şi vârât 
sub nasul său, aduce nespus a şarlatanie - mă rog, aşa se 
poartă. 

Etimologia cuvântului cab nu e chiar sigură. După doctorul 
Capsec de la Universitatea Gutt-stuffin8, cuvântul ar veni 
din araba antedeluviană, recent descoperită. În această 
limbă, cabă înseamnă „a merge înainte” - de unde cab, un 
obiect ce merge înainte. Dar cu toată consideraţia faţă de 
erudiţia doctorului, suntem înclinați să credem că acest 
cuvânt provine din greacă. Pe insula Naxos, cuvântul 
kabos9 înseamnă hârdău. Ei bine, unii socot, şi ne numărăm 
şi noi printre dânşii, că hârdăul lui George Munday al 
Greciei, Diogene10, nu era unul din hârdaiele obişnuite de 
baie, ci o ladă rotundă pe roţi, trasă probabil de un măgar - 
eventual de un câine din rasa Newfoundland. Aşa stând 
lucrurile, greutatea mărturiilor înclină spre limba greacă; 
căci cuvântul kabos se află în Schrevilius11 şi nu s-a 
pierdut, după cum v-am arătat, în dialectul modern. 
Probabil că a fost purtat pe valuri, cu veacuri în urmă, de pe 
continent pe insulă, unde a rămas în uz până în ziua de azi. 
Cuvântul cab însă pare a fi englezesc, în măsura în care el 


exprimă natura lucrului însuşi, întrucât are un sunet 
îndesat, ca din topor - cab! 

Carriage12, un sunet uşor; omnibuz, un înţeles greu. În 
această chestiune a sunetului cuvintelor, care se face ecoul 
înţelesului lor, engleza e o limbă cu totul remarcabilă. De 
pildă, Christchurchsteeple13: un sunet înalt şi ascuţit; 
sugarhousemolasses14: „dulceaţă plină, extrasă mai de 
mult”, gâdilă urechea. 

Te poţi băga oricând într-o belea pe gratis, dar îţi trebuie 
douăzeci şi cinci de cenți ca să te bagi într-o birjă. 
Omnibuzul este alcătuit din linii drepte, ca la un regiment; 
birjele, dimpotrivă, au tot felul de forme: pătrate, romburi, 
conuri, cercuri - tot ce vrei când eşti dispus să plăteşti. 

Ştiut fiind că birjarii, imitându-şi iluştrii strămoşi, pe 
surugii, sunt toţi pe o mână când e vorba să facă rost de cât 
mai mulţi bani cu putinţă, în care privinţă se deosebesc 
complet de restul lumii, edilii oraşului au hotărât să-i pună 
cu botul pe labe sub acest aspect; ca atare, preţurile lor 
sunt stabilite printr-o hotărâre a Consiliilor Comunale şi 
Speciale; astfel încât domnii care agonisesc zece mii pe an 
nu riscă să fie ruinaţi dacă pentru închirierea unei birje 
nota lor de plată va fi supraîncărcată cu 12 conți. 

Considerând că toţi birjarii, fără excepţie, sunt milionari 
(am fost asiguraţi de acest lucru în mod confidenţial), se 
vădeşte întru totul înţelepciunea acestei hotărâri. Toată 
aristocrația aceea - vânzătoarele de mere şi porumb fiert, 
cărbunarii, insul care face zgomotul ăla asurzitor cu 
„tralala! Îngheţată de lămâie şi vanilie!” - ar trebui să vadă 
în acest lucru o lecţie dură, anume că Legea îi poate proteja 
de jecmăneală pe oamenii săraci care locuiesc pe Chestnut, 
Walnut şi Arch Street15. Iată însă că vrem să producem 
elocinţă dintr-un sentiment de indignare, când de fapt 
dorinţa noastră este să fim pur şi simplu analitici. 

Vom schiţa numaidecât caracterul birjarului. Când te 
apropii la patruzeci de paşi de unul dintre ei, acesta va 
răcni în urechi: „Birjă, dom'le!”, deşi s-ar putea ca în clipa 


aceea tu să te uiţi în cealaltă parte după o eclipsă sau după 
un breloc pierdut pe undeva. În pofida averii sale, birjarul 
se îmbracă de parcă ar fi un om nevoiaş. Zgârcenia lui se 
vădeşte şi în felul său de a se purta, vrând parcă să arate că 
nu primeşte destul pentru munca lui. Îmboldit de o tainică 
iubire pentru rădăcina întregului rău, e dispus să iasă pe 
orice vreme, ba chiar de seara până în zori, ca paznicii de 
noapte, fără să aibă o laviţă pe care să aţipească şi nici 
plăcerea de a-ţi împuia capul cu versuri execrabile despre 
lapoviţă şi ninsoare, hoţi şi chestii de genul ăsta tocmai de 
Crăciun16. Birjarul mână îndeobşte un singur cal. Evident, 
să poţi pune un cal să facă treaba a doi cai înseamnă o 
economie de mijloace de muncă. De aceea, în cazul unei 
penurii de cai, ar fi bine să fie votată o lege a cailor, lege 
care să fie valabilă pentru toate vehiculele trase de doi cai 
şi prin care să poată fi rechiziţionat unul, adică un cal. 
Pierderea unui cal probabil l-ar face pe om să-şi piardă 
minţile; şi atunci acesta ar putea fi executat potrivit 
articolului despre hidrofobie. 

Fiind birja cam grea, şi nici bogatul birjar nefiind el prea 
uşor, pe timp de noapte (după ce calul a stat la datorie 
şaisprezece ore), s-ar cădea ca din capătul lui Chestnut 
Street până pe Broad să nu călătorească cu ea mai mult de 
cinci persoane, cu tot cu bagaje. Câţiva domni şi-au pus în 
gând să înfiinţeze o „Societate pentru ocrotirea animalelor 
împotriva cruzimii”17 şi vrând să afle, cu titlu de 
experiment ştiinţific, de câţi pasageri ar fi nevoie pentru a 
omori un cal într-un anumit interval de timp, s-au urcat în 
birjă vreo patru inşi în plus, rezultatul fiind că birja s-a 
răsturnat pe spate. Ei bine, dacă sus-pomeniţii domni ar fi 
fost scoşi, după accident, precum soţia lui Adam, printr-o 
latură, s-ar putea vorbi de un experiment profund uman; 
cum însă uşa din spate era lipită de pământ, oamenii au 
rămas întemnițați în lăcaşul acela singuratic până ce fură 
aduse nişte braţe vânjoase care să-i scoată de acolo. 


E simplu de povestit ce fel de maniere ar trebui să adopte 
cei care circulă cu birja. La urcare, mai ales pe timp de 
noapte, ar fi bine să porţi nişte bocanci murdari; pune-ţi-i 
numaidecât pe locul din faţa ta, astfel încât următorul 
pasager, presupunând că va fi o domnişoară care merge la 
bal îmbrăcată într-o rochie albă de satin, îşi va aminti 
mereu de această birjă chiar dacă nu-i va fi reţinut 
numărul. Şi fiindcă tocmai acum americanismul înseamnă în 
mare măsură a sfida legea, ai face Bine să zvârli pe 
fereastră decretul înrămat cu cele douăzeci şi cinci de 
articole1 8. În timpul zilei, dacă te crezi chipeş, ai face bine 
să te strâmbi în faţa oglinjoarei din birjă. Ar fi o lecţie bună 
despre firea omenească, fire ce-şi arată nenumăratele 
chipuri în funcţie de împrejurări. Cât priveşte afrontul pe 
care-l suferi din partea birjarului prin aceea că te 
expulzează ca pe o grămadă de gunoi prin spatele birjei, ai 
face foarte bine să refuzi să-i mai plăteşti chiar şi un cent. 
Dacă va îndrăzni să ridice problema în faţa autorităţilor, el 
va fi cel care va trebui să plătească costurile, întrucât 
simpatiile puterii republicane nu sunt niciodată de partea 
aristocrației şi a celor care jecmănesc. 


[III] NOTE SPORADICE DESPRE PISICI19. 

Pisicile au fost inventate pentru prima oară în grădina 
Edenului. Potrivit rabinilor, Eva avea o pisică, botezată 
Pusey, iar din această împrejurare a apărut la popoarele din 
răsărit o sectă de adoratori ai pisicilor, numiţi puseyiţi, o 
sectă care, se spune, mai există şi astăzi pe undeva20. Când 
şobolanii au ajuns să fie o pacoste, Adam i-a dat primei 
perechi de pisici şase lecţii în arta de a prinde şobolani, 
învăţătură ce s-a păstrat de atunci încoace. Grecii 
pronunţau cuvântul cat cu k, iar francezii au adăugat un 
h21; puriştii englezi nu vor băga în seamă o asemenea 
ignoranță, ci se vor ţine de ortografia corectă. Pe vremea lui 
Chaucer22, cuvântul cataract era pronunţat cat-erect23; 
însă e greu de spus ce analogie ar putea exista între o 


pisică ce se ridică în două picioare şi apa ce cade de sus. 
Folosirea cuvântului cat în cat-aplasmă, cat-egorie etc. Este 
neautorizată; ea s-a făcut fără ştiinţa sau consimţământul 
părţilor implicate şi de fapt nu are nici o noimă. Cat-nip24, 
dimpotrivă, are un înţeles; are aceeaşi legătură cu 
constituţia anatomică a pisicii ca aceea pe care o are 
drajeul de voronic al lui Pease cu constituţia anatomică a 
omului25. Se spune că un gentleman dornic să acceadă la 
cunoaştere în condiţii de dificultate voia să ştie de ce 
pisicile, care au în ele ceva ce naşte o melodie de-a dreptul 
divină, produc ele însele o muzică execrabilă? Răspunsul la 
întrebare e poate simplu. Pisicile sunt modeste. Ele nu fac 
caz de însuşirile lor. N-ai să auzi niciodată de o pisică 
educată. E ceva obişnuit să auzi de porci, urşi şi câini 
educați, care îţi pot spune cât e ceasul şi câţi spectatori au 
venit (acest din urmă răspuns e uşor de dat, spre tristeţea 
prezentatorului). Dar cine a auzit vreodată de o pisică 
educată? Pisica pretinde că nu se pricepe la nimic, nici la 
pian, nici la cântatul din gură. 

Dacă o omori, poţi prepara din ea o esenţă, cum s-ar 
spune, fizică, esenţă care, dacă e întinsă bine şi dată cu 
răşină, poate avea un efect divin. Probabil că e duhul plecat 
şi devenit, prin rafinare, o singură coardă, care scoate o 
melodie simplă, în vreme ce, în forma lor originară, corzile 
erau prinse între ele şi încâlcite, astfel încât ieşeau din ele, 
în chip inevitabil, nişte sunete discordante; ca să nu spun 
nimic despre faptul că erau îngrozitor de vioaie în starea lor 
crudă. 

Aceasta explicaţie pare destul de clară. Pisica tânără, sau 
pisicuţa, Este graţioasă, principala ei ocupaţie fiind să-şi 
prindă codiţa; însă codiţa nu se lasă prinsă. Copiii foarte 
mici adoră pisicile foarte mici. 

Dar când copiii, dacă e vorba de băieţi, cresc mari şi învaţă 
la şcoală umanioarele, totul despre Draco, Alexandru şi 
Cezar26, ei îşi schimbă atitudinea faţă de pisici şi încep să 
le ucidă ori de câte ori îi apucă cheful să facă acest lucru. 


Există un proverb după care persecuția n-ar face decât să 
încurajeze ceea ce de fapt şi-a propus să reducă la tăcere. 

lată o mică eroare. În cazul şobolanilor, care sunt 
persecutați de pisici, persecuția ajunge totuşi să le rărească 
numărul. Numai când persecuția se realizează pe jumătate, 
sau când conţine în ea şi un dram de caritate, face ceea ce 
spune proverbul. Nu doar în cazul şobolanilor, ci şi în cel al 
indienilor, proverbul se dovedeşte a fi neadevărat. Indienii 
au fost persecutați cu ajutorul focului, al whiskyului şi al 
săbiei, aceştia fiind exterminați aproape în întregime. Pisica 
se face de râs doar când este îndrăgostită. Atunci, uitând în 
străfundurile inimii ei de orice alt considerent, pisica joacă 
fără să-şi dea seama rolul de trubadur. (Aplicăm pisicilor 
genul şi pronumele feminine, căci toate pisicile sunt she; la 
fel toate căţelele şi iepele sunt denumite he, o ciudată 
frumuseţe a limbii engleze.)27 Pisica ce cântă o serenadă 
scoate un sunet asemănător cu cel al bebeluşului care 
suferă de colici şi cu care deseori este confundată. 

Ambele sexe ale pisicilor poartă perciuni şi mustăţi; este 
îndoielnic că aceste she-cats ale zilelor noastre îşi vor 
schimba vreodată năravul ce li se atribuie, după ce el 
durează de atâta amar de vreme. Una dintre paginile 
memorabile ale Analelor Engleze priveşte povestea lui 
Whittington şi a pisicii sale28. Cunoaştem şi noi un flăcău 
care are o pisică şi care spune că ar dori pe viitor29 să fie 
primarul oraşului Philadelphia. Nici cea mai mică obiecţie 
faţă de acest lucru. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

CONTRIBUŢII NESEMNAIE LA REVISTA „PUBLIC 
LEDGER” 


(UNSIGNED CONTRIBUTIONS TO THE PUBLIC LEDGER) 

Aceste trei schiţe au fost publicate pentru prima oară în 
gazeta Public Ledger din Philadelphia, nr. 17, 18 şi 19 iulie 
1844. În Columbia Spy din 14 august, redactorul-şef Eli 
Bowen, la a cărui revistă Poe colaborase în lunile mai şi 


iunie ale aceluiaşi an, a tipărit-o pe a doua cu următoarea 
introducere: „Un articol de milioane: „Hazul e haz, spune 
proverbul. Dacă articolul de mai jos din Philadelphia Ledger 
nu-i va face pe cititorii noştri să râdă cu poftă înseamnă că 
nu ştim nimic despre firea omenească. Din stilul şi maniera 
sa ar trebui să deducem că articolul a fost scris de Edgar A. 
Poe, care - şopteşte lumea - se ia de şefii acelei gazete 
serioase. Îi seamănă foarte mult”. Poe n-a negat niciodată 
această atribuire. 

Schiţele au fost reeditate în E. A. Poe, Doings of Gotham, 
Pottsville, 1929, pp. 79-91, de Jacob E. Spannuth şi Thomas 
Ollive Mabbott. 

Îngerul Bizarului - O bufonadă. 

Era o după-amiază rece de noiembrie. Tocmai isprăvisem 
un dejun copios din care dispeptica truffel nu fusese chiar 
cel mai neînsemnat fel şi şedeam de unul singur în 
sufragerie cu picioarele pe grătarul sobei şi cu cotul 
sprijinit de o măsuţă pe care o trăsesem lângă foc şi pe care 
se găseau resturi de desert, alături de diverse sticle cu vin, 
spirtoase şi lichior. Îmi petrecusem dimineaţa citind 
Leonidas lui Glover, Epigoniada lui Wilkie, Pelerinajul lui 
Lamartine, Columbiada lui Barlow, Sicilia lui Tuckerman şi 
Curiozităţile lui Griswold; prin urmare ţin să mărturisesc că 
în acea clipă mă simţeam niţel buimac2. Mă căzneam să-mi 
fac curaj apelând întruna la vinul Lafitte3, şi cum totul era 
în zadar, în disperare de cauză m-am adâncit în lectura unui 
ziar rătăcit prin preajmă. 

După ce am parcurs cu băgare de seamă anunţul cu 
„locuinţe de închiriat” şi pe cel cu „câini pierduţi”, apoi alte 
două despre „neveste şi ucenici daţi în urmărire generală”, 
am atacat cu multă hotărâre articolul de fond şi, citindu-l de 
la cap la coadă fără să pricep o iotă, m-am gândit că poate 
era scris în chineză, drept care l-am recitit de la coadă la 
cap, dar fără vreun rezultat mai bun. Dezgustat, eram cât 
pe ce să arunc „Acest in-folio de patru pagini, o capodoperă 
pe care nici un critic n-o critică,4, când atenţia îmi fu 


oarecum reţinută de paragraful ce urmează: „Nenumărate 
şi ciudate mai sunt căile morţii. O gazetă din Londra 
vorbeşte despre decesul unei persoane dintr-o cauză cu 
totul neobişnuită. Omul se juca cu o sarbacană, adică un tub 
de tablă prin care, dacă sufli, poţi arunca la ţintă un ac 
lung. Omul a pus acul la capătul greşit şi, trăgând adânc 
aer în piept ca să-l lanseze cu cât mai multă forţă, l-a 
înghiţit. Acul i-a pătruns în plămâni şi în câteva zile l-a 
ucis"5. 

Citind acestea, am fost cuprins de o mânie grozavă, fără 
să-mi dau seama exact de ce. 


— O minciună gogonată, am izbucnit, o mistificare 
penibilă, aiurelile vreunui scriitoraş de duzină, un scornitor 
mizerabil de catastrofe din Cocaigne6. Indivizii ăştia, aflând 
de nemaipomenita credulitate a acestui veac, îşi stoic 
creierii ca să fabrice tot soiul de probabilităţi improbabile - 
„accidente ciudate” cum le numesc dumnealor; dar pentru 
un cuget lucid (ca al meu, am adăugat eu între paranteze, 
punându-mi fără să vreau degetul arătător pe muchia 
nasului), pentru o inteligenţă contemplativă ca a mea se 
vădeşte de la prima aruncătură de ochi că miraculoasa 
înmulţire din ultimul timp a acestor accidente bizare este 
de departe cel mai bizar accident dintre toate. În ce mă 
priveşte, m-am decis să nu mai cred nimic din ceea ce 
conţine în sine ceva „neobişnuit”. 

— Mein Gott, ce tobitoc! Îmi răspunse un glas dintre cele 
mai remarcabile ce-mi fusese dat să aud vreodată. 

Mai întâi am crezut că-mi parvenise în urechi un ghiorţăit, 
cum ţi se întâmpla uneori când eşti aghesmuit, însă 
reflectând niţel, mi-am dat seama că sunetul aducea mai 
degrabă cu cel care iese dintr-un butoi gol când dai în el cu 
ciomagul; şi pe drept cuvânt aş fi rămas la această părere 
dacă n-ar fi fost vorba de un anume fel de a pronunţa 
silabele şi cuvintele. Nu sunt deloc nervos din fire, iar cele 
câteva pahare de Lafitte îngurgitate reuşiseră nu puţin să 
mă îmboldească, încât n-am simţit nici o trepidaţie, ci mi-am 
ridicat doar tacticos ochii şi am aruncat o privire prin odaie 
după intrus. Dar n-am văzut absolut pe nimeni. 

— Pfui! Reluă glasul, pe când eu îmi continuam cercetarea, 
tumneata eşti beat ca un pork dacă nu vedăn că şed lângă 
tumneata. 

Atunci m-am gândit să mă uit chiar sub nasul meu şi ce să 
vezi, fără nici un dubiu, am dat peste un personaj 
nemaidescris până acum, deşi nu imposibil de descris, care 
şedea şi el la masă. Trupul lui era un poloboc de vin sau o 
butelcă de rom sau ceva asemănător şi avea o înfăţişare 
curat falstaffiană. În partea de jos erau înfipte două 


butoiaşe ce păreau să-i servească drept picioare. În loc de 
braţe, în partea de sus a scheletului atârnau două sticle de 
o lungime rezonabilă, cu gâturile în afară, astea în loc de 
mâini. Cât despre cap, tot ce avea monstrul era unul dintre 
acele cufere hessiene7 ce seamănă cu o tabacheră 
voluminoasă, cu o gaură în creştet. Cufărul ăsta (cu o pâlnie 
în vârf, ca o beretă de cavalerist trasă peste ochi) era 
aşezat pe muchie chiar deasupra butelcii, cu gaura 
îndreptată spre mine; iar prin gaura asta, care părea 
ţuguiată, ca gura unei domnişoare bătrâne şi simandicoase, 
creatura emitea nişte sunete hodorogite şi bodogănite pe 
care în mod evident şi le dorea a fi o conversaţie inteligibilă. 

— Mai zic io, spuse el, trebăn că eşti tumneata beat ca un 
pork dacă şadăn kolo şi nu vedăn că io-s aci; mai zic io o 
dată că eşti tumneata mare idiotăn dacă nu credăn ce zint 
tipărit pe tipăritură. Zint adevărul - fieşcare vorbă. 

— Cine eşti, rogu-te? L-am întrebat foarte demn, deşi niţel 
cam derutat. Cum ai nimerit aici? Şi ce tot trâncăneşti? 

— Chit cum venit io, replică monstrul, nu zint treaba 
tumitale şi chit ce tronkonesc, tronkonesc ce credăn că 
trebăn tronkonit, chit de ce venit io, venit ca să vedăn 
tumneata pe mine. 

— Un derbedeu trosnit, asta eşti, i-am zis. Am să trag de 
clopoțel şi am să-i spun valetului să te dea afară. 

— Hi! Hi! Hi! Izbucni individul, Hu! Hu! Hu! Nu poţi 
tumneata! 

— Nu pot? Am întrebat, ce vrei să spui? Ce nu pot? 

— Tragăn clopoţelu', răspunse el, încercând o strâmbătură 
cu gura lui mică şi hidoasă. 

La care m-am opintit să mă scol în picioare şi să-mi pun în 
aplicare ameninţarea, însă tâlharul se aplecase cu multă 
hotărâre peste masă şi, pocnindu-mă în frunte cu gâtul unei 
sticle lunguieţe, mă trânti în fotoliul din care dădusem să 
mă ridic. O clipă am rămas năuc, habar neavând ce să fac. 
Intre timp dânsul îşi urmă sporovăială: 


— Vedăn tumneata? Zise el, şadăn tumneata şi zic io 
imediat cine zint io. Vedăn tumneata! Vedăn? Io zint Îngerul 
Bizarului. 

— Într-adevăr bizar, am îndrăznit să-i răspund, dar eu am 
crezut întotdeauna că îngerii au aripi. 

— Aribi! Ţipă el, înfuriat la culme, ce habe io cu aribi? 
Mein Gott! 

Credăn tumneata că zint io gheină? 

— Nu! O, nu! Am răspuns foarte alarmat, nu eşti găină, te 
asigur. 

— Foarte bine, şadăn tumneata şi nu fi rău, fincă dă io la 
tumneata o labăân. Gheina are aribi, bufnitza are aribi, 
drakul are aribi, Skaraotzki are aribi. Îngerul nu are aribi şi 
zint io Îngerul Bizarului. 

— Şi ce treabă ai dumneata cu mine? 

— Trabăn! Ţipă monstrul, eşti tumneata kopil obrazniş 
fincă întrebat pe mine care zint înger despre trabănul meu! 

Acest limbaj întrecea orice limită a răbdării mele; fie şi din 
partea unui înger; drept care, adunându-mi tot curajul, am 
pus mâna pe o solniţă aflată în apropiere şi am zvârlit-o în 
capul intrusului. Acesta însă evită lovitura, sau poate că n- 
am ochit eu bine; căci n-am izbutit decât să fac ţăndări 
cadranul de sticlă al pendulei de pe şemineu. Cât priveşte 
îngerul, îmi ghici intenţia şi răspunse atacului meu 
aplicându-mi peste cap una după alta două sau trei lovituri 
zdravene, ca mai înainte. 

Tratamentul acesta mă reduse la ascultare, şi aproape mi- 
e ruşine să mărturisesc că, fie din pricina durerii, fie a 
umilinţei, mi-au dat lacrimile. 

— Mein Gott! Zise îngerul Bizarului, pare-se înduioşat de 
spectacolul suferinţei mele; mein Gott, săracu', eşti 
tumneata kerkelit or zupărat. lumneata nu trabăn băut 
mult - trabăn vin subtziat cu apă. Bitte, bea, gut kopil, 
tumneata nu trabăn zmiorcăit - klar? 

După care, îngerul Bizarului îmi umplu iarăşi pocalul (pe 
sfert plin cu Porto) cu un soi de lichid incolor pe care îl 


turnă dintr-una din sticlele de care se slujea pentru braţe. 
Am observat că aveau în jurul gâtului nişte etichete şi că pe 
aceste etichete era scris „Kirschenwasser”8. 

Deosebita amabilitate a îngerului mă îmblânzi considerabil 
şi, ajutat şi de apa cu care-mi subţiase în câteva rânduri 
vinul, mi-am regăsit în cele din urmă calmul, îndeajuns ca 
să fiu în stare să-i ascult povestea extraordinară. Nu 
pretind să relatez tot ce mi-a spus el, dar din ce am aflat am 
reţinut că dumnealui era geniul care prezida contretemps9- 
urile Omenirii, şi că treaba lui era să urzească accidentele 
bizare care-i uimesc întruna pe sceptici. O dată sau de două 
ori, încumetându-mă să-mi exprim totala neîncredere faţă 
de pretenţiile lui, se enervă nespus, drept, care am socotit 
în cele din urmă că ar fi o tactică mai înţeleaptă să nu mai 
scot absolut nici un cuvânt, ci să-l las într-ale lui. Continuă 
aşadar să vorbească vreme îndelungată, pe când eu şedeam 
cufundat în fotoliu, cu ochii închişi, ronţăind stafide şi 
zvârlind codiţele prin odaie. Brusc însă îngerul luă această 
atitudine a mea ca un semn de sfidare. Se sculă cuprins de 
o furie grozavă, îşi trase pâlnia peste ochi, lansă o 
înjurătură zdravănă, articula o ameninţare, al cărei sens mi- 
a scăpat, şi în cele din urmă, făcându-mi o plecăciune 
adâncă, mă părăsi, urându-mi, în limba arhiepiscopului din 
Gil-Blas, „beaucoup de bonheur et un peu plus de bon 
sens"10. 

Plecarea lui îmi produse uşurare. Puținele pahare de 
Lafitte pe care le băusem avură darul de a mă moleşi şi 
simţeam nevoia să aţipesc vreo cincisprezece-douăzeci de 
minute, după cum obişnuiam după-amiezele. La orele şase 
aveam o întâlnire importantă la care trebuia neapărat să fiu 
prezent. Poliţa de asigurare pe locuinţă expirase cu o zi în 
urmă şi, întrucât interveniseră unele discuţii, rămăsese 
stabilit ca la orele şase să mă prezint în faţa Consiliului de 
administraţie al societăţii să ne înţelegem asupra condiţiilor 
prelungirii ei. Aruncând o privire la ceasornicul de pe 
şemineu (căci mă simţeam prea moleşit ca să-mi scot ceasul 


din buzunar), am avut bucuria să constat că mai aveam la 
dispoziţie douăzeci şi cinci de minute, iar siesta mea nu 
dura de obicei mai mult de douăzeci şi cinci de minute. 
Drept care, simţindu-mă în destulă siguranţă, m-am 
pregătit numaidecât să-mi fac somnul. 

Terminându-l, spre marea mea satisfacţie, m-am uitat din 
nou la ceasornic şi am fost tentat pe jumătate să cred în 
posibilitatea unor accidente bizare văzând că în loc de 
obişnuitele mele cincisprezecedouăzeci de minute nu 
dormisem decât trei; căci mai erau încă douăzeci şi şapte 
de minute până la ora fixată. Mi-am reluat siesta şi în cele 
din urmă, trezindu-mă a doua oară, am observat cu multă 
uimire că mai erau încă douăzeci şi şapte de minute până la 
şase. Am sărit în picioare ca să cercetez ceasornicul şi am 
constatat că se oprise. Ceasul meu îmi arăta că era şapte şi 
jumătate; şi că bineînţeles dormisem două ceasuri şi astfel 
întârziasem la întâlnire. 

— Nu-i nimic, am zis, voi trece pe la birou mâine dimineaţă 
şi-mi voi cere scuze. Dar ce s-a întâmplat cu ceasornicul? 
Cercetând-o, am descoperit că o codiţă de stafidă, dintre 
cele zvârlite de mine prin odaie, pe când îngerul Bizarului 
îşi depăna povestea, zburase prin cadranul crăpat şi, lucru 
neobişnuit, nimerise drept în gaura cheii, capătul ce se iţea 
afară oprind astfel rotirea minutarului. Vai! Mi-am zis, văd 
acum pricina; sare în ochi. Un accident obişnuit, cum se 
întâmplă uneori! 

N-am mai dat atenţie acestei întâmplări, ci la ora mea 
obişnuită m-am vârât în pat. Am pus o luminare în sfeşnicul 
de la căpătâiul patului şi am început să citesc câteva pagini 
din Omniprezenţa Divinităţiil 1, dar, din nefericire, am 
adormit în mai puţin de douăzeci de secunde, lăsând 
aprinsă luminarea. 

Visele îmi fură teribil de chinuite de apariţiile îngerului 
Bizarului. Se făcea că se aşază la piciorul patului, dă la o 
parte perdeaua şi în tonurile cavernoase şi abominabile ale 
butelcii cu rom mă ameninţă cu cea mai groaznică 


răzbunare pentru disprețul cu care îl tratasem. Cuvântarea 
şi-o încheie scoţându-şi bereta în formă de pâlnio şi, 
vârându-şi burlanul în gâtul meu, mă îneacă într-un ocean 
de Kirschenwasser, pe care îl toarnă în valuri neîntrerupte 
dintr-una din sticlele ce-i serveau drept braţe. La un 
moment dat, agonia mea devenise insuportabilă, şi m-am 
trezit la timp ca să văd un şobolan cum şterpeleşte 
lumânarea aprinsă din sfeşnic, însă nu îndeajuns de repede 
ca să-l împiedic să dispară cu ea într-o gaură. Curând nările 
îmi fură asaltate de un miros puternic şi înăbuşitor; casa, 
mi-am dat seama cu precizie, luase foc. În câteva minute 
incendiul se întinsese cu furie şi, într-un răstimp incredibil 
de scurt, întreaga clădire fu cuprinsă de flăcări. Toate 
ieşirile din încăpere, exceptând fereastra, erau blocate. 
Mulțimea reuşi totuşi destul de iute să procure şi să înalțe o 
scară lungă. Cu ajutorul ei am început să cobor degrabă şi 
pare-se în siguranţă, când unui porc enorm, a cărui burtă 
rotundă şi în fapt întreagă fizionomie îmi aminteau de 
Îngerul Bizarului - când, repet, acestui porc, care 
dormitase până atunci în glod, i se năzări brusc că-l 
mănâncă umărul stâng, şi nu găsi un loc mai bun de 
scărpinat decât piciorul scării. Într-o clipită am fost trântit 
pe caldarâm şi am avut ghinionul să-mi scrântesc braţul. 
Acest accident, împreună cu pierderea asigurării pe casă 
şi cu pierderea şi mai gravă a pletelor mele, care fuseseră 
complet mistuite de foc, m-au predispus la cugetări mai 
grave, astfel încât, într-un târziu, m-am hotărât să-mi iau o 
nevastă. Era o văduvă bogată, nemângâiată de pierderea 
celui de-al şaptelea bărbat al ei, şi sufletului ei rănit i-am 
oferit balsamul jurămintelor mele. Nu fără oarecare 
împotrivire dânsa consimţi la rugăminţile mele. Am 
îngenuncheat la picioarele ei, plin de adoraţie şi 
recunoştinţă. Ea roşi şi-şi revărsă bogatele-i bucle peste 
pletele mele, pe care arta lui Grandjean12 mi le dăruise 
vremelnic în locul celor lipsă. Nu ştiu cum s-a produs 
încâlcirea, dar ea s-a produs. M-am ridicat în picioare cu un 


craniu sclipitor, fără perucă, iar dânsa, plină de mânie şi 
dispreţ, pe jumătate îngropată în părul străin. Astfel au luat 
sfârşit speranţele mele în legătură cu văduva, printr-un 
accident pe care cu siguranţă nu l-aş fi putut prevedea, dar 
care nu era decât consecinţa firească a evenimentelor. 

Fără să disperez însă, am pornit asediul unei inimi mai 
puţin implacabile. Şi de data asta sorții mi-au fost prielnici o 
scurtă perioadă de timp; din nou însă a intervenit un mic 
accident. Întâlnindu-mi logodnica pe un bulevard pe care 
mişuna întreaga elite a oraşului, mă pregăteam să o 
întâmpin cu o plecăciune dintre cele mai respectuoase, 
când un grăunte dintr-o materie străină nimeri în colţul 
ochiului meu şi mă orbi complet pentru o clipă. Până să-mi 
recapăt vederea femeia inimii mele dispăruse - ireparabil 
ofensată de ceea ce preferase să considere din partea mea 
drept o obrăznicie premeditată, aceea de a fi trecut pe 
lângă dânsa fără să o salut. Năucit de iuţeala acestui 
accident (care, la urma urmelor, i s-ar fi putut întâmplă 
oricui sub acest soare) şi incapabil să văd încă, am fost 
acostat de îngerul Bizarului, care îmi oferi ajutorul cu o 
politeţe la care nu aveam nici un motiv să mă aştept. Cu 
multă gingăşie şi pricepere îmi examina ochiul bolnav, 
aducându-mi la cunoştinţă că aveam în ol un strop (orice 
„strop”13 va fi fost) pe care, spre marea mea uşurare, mi-l 
scoase. 

În momentul acela am ajuns la concluzia că sosise timpul 
să-mi dau obştescul sfârşit, dat fiind că soarta hotărâse să 
mă pedepsească şi în consecinţă m-am îndreptat spre râul 
cel mai apropiat. Aici, dezbrăcându-mă de haine (căci nimic 
nu ne împiedică să murim aşa cum ne-am născut), m-am 
aruncat cu capul înainte în curent. Singurul martor al 
destinului meu era o cioară solitară, care, sedusă de grâul 
înmuiat în rachiu, se îmbătase şi-şi abandonase suratele. 
De-abia am luat contact cu apa, că pasărea aceasta îşi puse 
în cap să o şteargă cu partea cea mai indispensabilă a 
veşmintelor mele. Amânându-mi aşadar planul de a mă 


sinucide pentru o altă dată, mi-am vârât cum am putut mai 
bine membrele inferioare în mânecile hainei şi am pornit-o 
în urmărirea tâlharului cu întreaga iuţeală pe care o 
reclama cazul şi o permiteau împrejurările. Pretutindeni 
însă m-a însoţit destinul nefast. Pe când alergam în mare 
viteză, cu nările în vânt, preocupat exclusiv de răpitoarea 
efectelor mele, mi-am dat brusc seama că tălpile mele nu 
mai atingeau terra firma14; adevărul e că nimerisem într-o 
prăpastie, şi inevitabil m-aş fi făcut bucățele dacă n-aş fi 
avut marele noroc să mă agăţ de capătul unei ghidrope 
lungi ce atârna dintr-un balon care tocmai trecea pe 
acolo15. 

Imediat ce mi-am revenit în simţiri, îndeajuns ca să-mi dau 
seama de situaţia precară în care mă aflam, sau mai bine 
zis de care atârnam, mi-am folosit întreaga forţă a 
plămânilor ca să fac cunoscută această situaţie 
aeronautului aflat deasupra mea. Dar multă vreme 
străduinţele mele fură în zadar. Imbecilul fie că nu putea să 
mă vadă, fie că nu voia, nemernicul. Între timp aparatul se 
înălţase cu repeziciune, în vreme ce puterile mele se 
stingeau cu şi mai mare repeziciune. Curând eram pe 
punctul de a mă abandona destinului, dându-mi drumul 
încet-încet în mare, însă dintr-o dată speranţele mele 
renăscură în momentul în care am auzit deasupra mea un 
glas cavernos ce părea să fredoneze cu nonşalanţă o arie de 
operă. Ridicându-mi privirea, l-am recunoscut pe îngerul 
Bizarului. Acesta stătea aplecat, cu braţele încrucişate, 
peste marginea nacelei; în gură ţinea o pipă din care pufăia 
alene, părând a fi în cele mai bune relaţii cu propria-i 
persoană şi cu universul. Eram prea epuizat ca să mai pot 
scoate o vorbă, aşa că am continuat să-l privesc cu un aer 
implorator. 

Deşi mă privea drept în faţă, preţ de câteva minute n-a 
scos un cuvânt. În cele din urmă, mutându-şi pipa din 
spumă de mare din colţul drept al gurii în cel stâng, 
consimţi să vorbească. 


— Cine eşti tumneata şi ce drakul face tumneata kolo? Mă 
întrebă el. 

La asemenea gest de neobrăzare, cruzime şi prefăcătorie 
abia am reuşit să îngaim monosilabic: 

— Vai! 

— Hai! Reluă tâlharul. Butelka zint kolo - tragăn tumneata 
o duşkă şi drakul o să ia pe tumneata! 

Cu aceste cuvinte, dădu drumul unei sticle grele de 
Kirschenwasser, care, nimerind drept în creştetul meu, mă 
încredința că-mi vor zbura toţi creierii. Impresionat de 
această idee, eram gata-gata să dau drumul frânghiei şi să 
las stafia în plata Domnului când mă reţinu strigătul 
îngerului care mă ruga să mă ţin bine. 

— Tzine tumneata bine! Zise el, nu grabă. Prinde 
tumneata cealaltă butelkă, dacă venit tumneata în zimtziri? 

La asta m-am grăbit să dau din cap de două ori - o dată 
negativ, însemnând prin asta că pentru moment preferam 
să nu iau cealaltă sticlă - şi încă o dată, afirmativ, dându-i a 
înţelege astfel că eram treaz şi că-mi venisem într-adevăr în 
simţiri. Prin aceste mijloace l-am îmbunat întrucâtva pe 
înger. 

— Credăn tumneata, se interesă el, în cele den urmă? 
Credăn tumneata în pozibilitatea bizarului? 

Iarăşi am dat din cap afirmativ. 

— Credăn tumneata în mine, îngerul Bizarului? 

Din nou am dat din cap. 

— Admităn tumneata că eşti beat kritză şi că eşti tumneata 
un idiotân? 

Încă o dată am dat din cap. 

— Bagăn tumneata mina dreaptă în buzunarul sting la 
pantalonen ca zemn de abzolută zupunere. 

Lucrul acesta, din motive cât se poate de clare, îmi era cu 
neputinţă de împlinit. În primul rând, căzând de pe scară, 
îmi scrântisem braţul şi prin urmare, dacă aş fi dat drumul 
mâinii drepte, mi-aş fi dat drumul de tot. În al doilea rând, 
nu mai aveam pe mine pantalonii, afară de cazul că m-aş fi 


întâlnit cu cioara. În consecinţă, spre marele meu regret, 
am fost nevoit să dau din cap negativ, vrând astfel să-i dau 
de înţeles îngerului că în clipa de faţă îmi era incomod să-i 
satisfac pretenţia absolut rezonabilă. N-am apucat bine însă 
să sfârşesc cu clătinatul din cap că Îngerul Bizarului ţipă: 

— Atunci mergăn tumneata la drakul! 

Pronunţând aceste cuvinte, trase cu un cuţit ascuţit peste 
ghidropa de care eram suspendat şi, întrucât se nimeri să 
fim chiar deasupra casei mele (care în timpul peregrinărilor 
mele fusese reconstruită în chipul cel mai minunat), m-am 
prăvălit cu capul în jos prin coşul larg şi încins în şemineul 
din sufragerie. 

Venindu-mi în fire (căci căderea mă ameţise de-a binelea) 
am observat că se făcuse ora patru dimineaţa. Stăteam 
întins exact în locul unde căzusem din balon. Capul mi se 
afundase în cenuşa focului stins, pe când picioarele mi se 
odihneau pe resturile de pe o măsuţă răsturnată şi printre 
rămăşiţele unui desert variat, alături de un ziar, nişte 
pahare sparte şi sticle sfărâmate, un urcior gol de 
Schiedam Kirschenwasser. 

În acest chip s-a răzbunat Îngerul Bizarului. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

ÎNGERUL BIZARULUI 


(THE ANGEL OF THE ODD) 


(A: Columbian Magazine pentru octombrie 1844, 2:158- 
161; ]3: Works, IV, 1856, 278-287) 

O nuvelă halucinantă, demnă de viziunile lui Hieronymus 
Bosch. În opinia prinţesei Marie Bonaparte, îngerul îl 
întruchipează pe John Allan, tatăl adoptiv al scriitorului, un 
om când blajin, când brutal. 

Recenzând Sheppard Lee, romanul lui Robert 
Montgomery Bird, în Southern Literary Messenger 
(septembrie 1836), Poe declară că visul şi umorul pur sunt 


metode inferioare de tratare a incredibilului. Iată însă că în 
1844 nu se dă în lături să le încerce pe propria-i piele. 

Această „extravaganţă” e o nouă dovadă a dispreţului lui 
Poe faţă de spiritul reformelor sociale. Textul parodiază atât 
idealul perfectibilităţii, cât şi pe acei reformişti ale căror 
proiecte vizau îmbunătăţirea condiţiei umane (Gerald E. 
Gerber, Poe's Odd Angel, Nineteenth Century Fiction, iunie 
1968, pp. 88-93). 

La 2 iulie 1844, Poe îi scria lui ]. R. Lowell: „N-am nici o 
încredere în perfectibilitatea umană. Cred că efortul 
omenesc nu a avut nici un efect apreciabil asupra 
umanităţii”. Opt zile mai târziu îi scria lui T. H. Chivers: 
„Omul e acum doar mai activ, nu mai înţelept, nici mai 
fericit decât a fost cu şase mii de ani în urmă”. Poe şi-a mai 
exprimat o dată opinia despre reformişti în 1849: „Lumea e 
infestată în clipa de faţă de o nouă sectă de filosofi, care 
încă nu şi-au dat seama că alcătuiesc o sectă, şi care, în 
consecinţă, nu şi-au luat nici un nume. Ei sunt cei care cred 
în tot ce este ciudat. Marele lor Preot la răsărit e Charles 
Fourier - în apus, Horace Greeley [...]. Singurul legământ în 
sânul sectei este credulitatea: să-i zicem o dată şi basta: 
Nebunie” (Fifty Suggestions, nr. 28, Graham's Magazine, 
iunie 1849, p. 363). În opinia lui Mabbott, ideea de a scrie 
această nuvelă i-a venit cu siguranţă dintr-un articol de 
gazetă citat în al doilea paragraf (vezi n. 5 infră). 

Poe satirizează unul dintre „excesele utopice” ale vremii: 
hidropatia sau „cura de apă”, cum este ea denumită în a 5-a 
scrisoare din Doings of Gotham (Columbia Spy, 15 iunie 
1844), unde Vincent Priessnitz, un simplu ţăran şi 
inventatorul acestei terapii, e taxat drept „monarhul 
şarlatanilor”. Acesta recomanda uzul intern şi extern al apei 
reci pentru orice fel de boală. Trei entuziaşti ai curei lui 
Priessnitz erau prieteni ai lui Poe: Marie Louise Shew, 
autoarea lucrării Water-Cure for Ladies (1844), cumnatul 
ei, doctorul Joel Shew, şi doamna Mary Gove Nichols, 
autoarea unor memorii despre Poe. Prozeliţii n-au reuşit să- 


şi convertească amicul, care revine la hidropatie, pe acelaşi 
ton batjocoritor, în schiţa Mary Gove, tipărită în Godey's 
(iulie 1846). Duşmanii alcoolului - washingtonienii - 
recomandau şi ei uzul intern al „berii lui Adam”. Îngerul lui 
Poe întoarce lucrurile pe dos, substituind apa cu omonimul 
ei, Kirschenwasser, un coniac incolor, foarte tare, cu 
consecinţe dezastruoase pentru naratorul acestei nuvele. 

A fost scrisă probabil în vara lui 1844. 

Traduceri. În franceză: L'Ange du bizarre, trad. De 
Charles Baudelaire, La Presse, 17 februarie1860, reed. În 
Le Monde Mustra, februarie 1863, şi în Histoires 
grotesquies et serieuses, Paris, Michel Levy, 1865. 

Traducerea de faţă s-a făcut după B. 

Clopotarii elveţieni. 

Unul dintre aliaţii revistei Mirror, om înzestrat cu spirit 
critic şi mult umor, şi-a pus în gând să demonstreze că 
Clopotarii elveţieni sunt de fapt un automat. Am dezbătut 
cu dânsul această problemă până ce am obosit, drept care, 
în final, am cerut să ni se trimită o copie după cartelele lor 
de masă, cu declaraţii sub prestare de jurământ cum că 
stomacurile lor nu sunt din lemn, ci suportă, ba chiar cu 
plăcere, chiflele şi cârnăciorii. În aşteptarea acestor 
documente, vom publica în rezumat ipoteza prietenului 
nostru: 

Clopotarii elveţieni. E de prisos să le amintim cititorilor 
revistei Mirror, întrucât majoritatea dintre ei au văzut şi au 
auzit cu urechile lor că clopotarii elveţieni intră pe scenă în 
număr de şapte, împodobiţi cu pene albe şi în costume de 
carnaval, fiecare înarmat cu patru-cinci zurgălăi de mărimi 
diferite, pe care îi aşază înaintea lor pe o masă capitonată, 
ţinând câte unul în fiecare mână şi schimbându-i încontinuu 
cu ceilalţi aflaţi în arsenalul lor, punându-i jos şi ridicându-i 
cu iuţeala unor jongleri şi anunțând de fiecare dată 
schimbarea lor cu o delicată armonie şi precizie, la fel de 
perfecte ca acelea dintr-o simfonie de Haydn sau din Miss 
Lucy Longl. Autorul îi pomeneşte acum doar pentru a 


anunţa că ei vor putea fi auziţi din nou în această seară, 
precum şi pentru a corecta ideea eronată şi totuşi larg 
îmbrăţişată cum că aceşti clopotari elveţieni ar fi nişte fiinţe 
omeneşti adevărate. Autorul este ferm convins că ei nu sunt 
decât nişte piese ingenioase dintr-un mecanism construit pe 
principiul Trompetistului automat şi al Cântăreţului la 
piano-forte (expuşi aici în urmă cu câţiva ani) ai lui Maelzel, 
însă mult mai perfecţionate şi mai eficiente prin aceea că 
sunt dotate cu aceeaşi energie care pune în mişcare 
telegraful electromagnetic2, care însă ar trebui denumit 
aici electro-tintinabulic. O baterie electrică puternică, 
montată sub scenă, comunică printr-un fir secret cu fiecare 
dintre ei, impulsurile ei fiind reglate şi dirijate de către 
iscusitul muzician şi tehnician care manevrează din umbră 
întreaga afacere. lată cum se explică precizia cu care toţi se 
apleacă în acelaşi timp, ca şi când i-ar îmboldi acelaşi suflet 
(cum se şi întâmplă de altfel - un suflet electric, dar şi faptul 
că păstrează cu toţii un ritm şi o ordine atât de perfecte. 
Din aceeaşi cauză îşi pun cu atâta grijă zurgălăii 
suplimentari aflaţi în faţa lor în locuri atât de precise, 
întocmai cum Jucătorul automat de şah al lui Maelzel3 
insistă întotdeauna ca piesele să fie aşezate exact în centrul 
pătrăţelelor pentru ca degetele salo, caro sunt acţionate 
mecanic, să nu le încurce. Chiar şi numărul lor arată că au 
fost concepuţi ca un fel de imitație după muzica celor şapte 
sfere4, şi orice umbră de îndoială cât priveşte adevărul 
teoriei noastre se va spulbera de îndată ce vom observa 
modul în care ei îşi electrizează ascultătorii. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

CLOPOTARII ELVEȚIENI 


(THE SWISS BELL-RINGERS) 

Tipărit pentru prima oară în (Evening Mirror, 10 
octombrie 1844) cu o nota introductivă de N. P Willis, amic 
al lui Poe, şi retipărită în Weekly Mirror din 12 octombrie 
1844. Nota lui Willis atribuie textul „aliatului nostru 


permanent [...] dotat cu un simţ extraordinar al umorului”, 
fireşte, nimeni altul decât Poe. 

În Jucătorul de şah al lui Maelzel (vezi MMR, pp. 218-236) 
Poe vorbeşte despre diverse jucării mecanice, citind cartea 
lui David Brewster, Letters on Natural Magic şi Edinburgh 
Encyclopaedia. Cu siguranţă a văzut şi alte automate cu 
ocazia expoziţiei lui Maelzel din Richmond, 2 decembrie 
1835. 

Clopotarii, „autointitulându-se pompos campanologieni”, s- 
au produs pentru prima dată la Niblo's în New York, „între 
farse”, pe 12 septembrie 1844, şi „au avut un succes 
nemaipomenit.” Au dat apoi spectacole la Tabernacle pe 7, 
11 şi 16 octombrie şi din nou la Niblo's pe 7 noiembrie, 
(George CD. Odell, Annals ofthe New York Stage, V, 
77,145). Broadway Journal din 18 octombrie 1845 notează: 
„Sub conducerea domnului Corbyn, clopotarii pur şi simplu 
au făcut o grămadă de bani săptămâna trecută în New York, 
Boston şi în alte câteva locuri. Ei se află acum în oraşul 
nostru şi toţi cei care nu i-au auzit încă ar face bine să se 
ducă să-i vadă săptămâna aceasta, căci peste câteva zile vor 
porni en route spre Mexic şi probabil că nu se vor întoarce 
decât peste doi ani”. 

S-au întors totuşi şi au continuat să distreze publicul 
newyorkez ani în şir. 

Byron şi domnişoara Chaworth „Les anges”, spune 
madame Dudevant, o doamnă care îşi presară proza 
haotică, de cea mai joasă şi neruşinată speţă, cu fel şi fel de 
sentimente admirabile, „Les anges ne şont plus pures que 
le coeur d'un jeune homme qui aime en verite.” Îngerii nu 
sunt mai puri decât inima tânărului care iubeşte din tot 
sufletull. 

Hiperbola nu e departe de adevăr. Ar fi adevărul însuşi 
dacă ar vorbi de dragostea celui care este deopotrivă tânăr 
şi poet. Dragostea poetului juvenil este neîndoielnic unul 
dintre simţămintele omeneşti ce împlinesc în chipul cel mai 
fericit visurile noastre despre sfânta voluptate a Raiului. 


În fiecare aluzie a autorului lui Childe Harold2 la 
dragostea lui pentru Mary Chaworth curge un şuvoi de 
tandreţe şi puritate aproape spirituale, în flagrant contrast 
cu terestritatea grosieră ce îi inundă şi îi sluţeşte poeziile 
de dragoste. Visul, în care se spune că ar fi zugrăvite, sau 
măcar puse faţă în faţă, amănuntele despărțirii lui de ea 
înainte ca dânsul să pornească la drum, n-a fost niciodată 
întrecut (de el cu siguranţă niciodată) cât priveşte 
amestecul de ardoare, delicateţe şi etericitate ce îl 
împodobesc şi îl sublimează. Iată motivul pentru care avem 
tot dreptul să ne îndoim că el ar mai fi scris ceva care să se 
bucure de atâta popularitate. 

Că ataşamentul lui pentru această „Mary” (chiar şi numele 
ei pare, într-adevăr, să-l fi înlănţuit într-o „vrajă”) a fost 
sincer şi statornic, avem toate temeiurile să credem. Sunt 
sute de mărturii în acest sens, risipite nu doar prin poemele 
şi scrisorile sale, dar şi în memoriile rudelor şi 
contemporanilor săi în general. Iar faptul că el era într- 
adevăr sincer şi statornic nu contrazice nicidecum părerea 
că ar fi fost vorba de o pasiune (dacă se poate numi 
pasiune) de un fel cu totul romantic, neguros şi imaginativ. 
Ea s-a născut în ceasul şi din tinereasca nevoie de a iubi, 
nutrindu-se din izvoare şi din coline, din flori şi din stele. Nu 
avea nici o legătură cu persoana, caracterul sau afecțiunea 
reciprocă ale lui Mary Chaworth. Într-o tovărăşie 
asemănătoare, de ceas cu ceas şi fără de oprelişti, el ar fi 
iubit oricare fată numai ca ea să nu fi fost de-a dreptul 
respingătoare, aşa cum se şi desprinde din gravura noastră. 
Se întâlneau fără reţineri şi fără rezerve. Copii fiind, s-au 
jucat împreună; băiatul şi fata au citit din aceleaşi cărţi, au 
cântat aceleaşi cântece sau au hoinărit, ţinându-se de 
mână, pe plaiurile moşiilor învecinate. Urmarea avea să fie 
nu doar firească sau probabilă, ci inevitabilă, aidoma 
destinului însuşi. 

În virtutea unei pasiuni astfel născute, domnişoara 
Chaworth (înfăţişată ca fiind înzestrată cu nu puţină 


frumuseţe, precum şi cu alte însuşiri) nu putea să nu 
servească îndeajuns unei incarnări a idealului ce bântuia 
imaginaţia poetului. Poate că totuşi e mai bine, pentru 
povestea de dragoste dintre cei doi, că relaţia lor a fost 
întreruptă devreme, fără a mai fi reluată cu consecvență 
peste ani. Orice căldură, orice pasiune sufletească, orice 
grăunte autentic şi substanţial de dragoste din perioada 
legăturii lor tinereşti se cade a fi atribuite exclusiv poetului. 
Dacă a simţit şi ea, a fost numai pentru că magnetismul 
prezenţei lui a făcut-o să simtă. Dacă a răspuns şi ea, a fost 
numai pentru că necromanţia cuvintelor lui înfocate nu 
putea să nu o îndemne la un răspuns. În absenţă, bardul a 
răbdat uşor toate închipuirile izvorâte din flacăra lui - o 
flacără a cărei vigoare o întreținea absenţa însăşi - pe când 
afecțiunea iubitei sale, mai puţin ideală, dar şi mai puţin 
profundă, s-a stins repede şi complet prin simpla absenţă a 
elementului ce-i insuflase viaţă. Pe scurt, pentru dânsa el 
era un tânăr nu tocmai nearătos şi neonorabil, dar cam 
sărac, cam sturlubatic şi niţel cam şchiop. Pentru dânsul ea 
era Egeria3 visurilor lui - Venus Afrodita, născută, în 
desăvârşita şi divina ei frumuseţe, din spuma luminoasă a 
furtunosului ocean al gândurilor sale. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

BYRON ŞI DOMNIŞOARA CHAWORTH 


(BYRONAND MISS CHAWORTIH) 


(A: Columbian Magazine, decembrie 1844; B: Works, 
1850) 

Articol „de stampă”, probabil solicitat de Columbian 
Magazine, având ca temă o gravură înfăţişând un băiat şi o 
fată într-o grădină. Băiatul, îngenuncheat, scrie pe o coală 
de hârtie, iar fata, stând în picioare, îl urmăreşte atentă. 

Gravura era însoţită de versurile 13-17 din poezia Love's 
Last Adieu de poetul englez G. G. Byron (1788-1824). 


În tinereţe, Poe şi-a copiat într-un caiet Visul, poezia ce 
evocă dragostea dintre Byron şi Mary Chaworth, iubita sa 
din adolescenţă, căsătorită cu un bărbat mult mai vârstnic 
decât ea. [Poezia a fost tradusă în româneşte de Virgil 
Teodorescu - vezi Byron, Poezia, 1, Editura Univers, 1985, 
pp. 194-199.] 

Traducerea s-a făcut după A. 

Titlul. Sub titlu - „De Edgar A. Poe”, iar mai jos, în 
paranteze, „Vezi gravura”. 

Viaţa literară a domnului Bob Cutărică răposatul editor al 
revistei Gâscanul. 

De el însuşi. 

Am adunat de-acum an după an şi - întrucât pricep că 
Shakespeare şi domnul Emmonsl au răposat - nu-i exclus 
ca şi eu să dau ortul popii. Am chibzuit aşadar că aş face 
bine să mă retrag de pe câmpul Literelor şi să mă odihnesc 
pe lauri. Mă roade însă ambiția să-mi anunţ abdicarea de la 
sceptrul literar lăsând posterităţii o moştenire mai de soi; şi 
poate că lucrul cel mai nimerit ar fi să scriu o povestioară 
despre începuturile carierei mele. Adevărat, numele meu a 
fost de atâta amar de vreme şi atât de constant în ochii 
publicului, încât sunt dispus să recunosc nu doar interesul 
firesc pe care el l-a trezit pretutindeni, dar sunt chiar 
pregătit să satisfac curiozitatea extraordinară ce a stârnit-o. 
În fapt, nu-şi face decât datoria cel care, odată ajuns 
celebru, lasă pe parcursul ascensiunii sale câteva jaloane 
care să-i călăuzească şi pe ceilalţi spre celebritate. Îmi 
propun deci ca în lucrarea de faţă (pe care m-am gândit să 
o intitulez „Note pentru o istorie literară a Americii”) să dau 
unele amănunte despre acei dintâi şi însemnați paşi, chiar 
dacă timizi şi şovăielnici, prin care am ajuns în cele din 
urmă pe marele drum ce duce spre culmile gloriei 
universale. 

Despre cei mai îndepărtați strămoşi ai noştri e de prisos să 
spunem prea multe. Tatăl meu, domnul Thomas Bob, a fost 
mulţi ani la rând fruntaş în breasla lui, cea de megşter- 


bărbier, în orăşelul Fercheşani. Frizeria lui era locul de 
întâlnire al tuturor oamenilor de vază din târg şi mai ales al 
corpului de gazetari - o categorie ce inspira tuturor 
localnicilor adânc respect şi venerație. Cât despre mine, îi 
consideram nişte zei, sorbindu-le cu nesaţ înţelepciunea şi 
vorbele de duh, care curgeau necontenit din augustele lor 
guri în tot răstimpul îndeletnicirii ce se cheamă „săpunit”. 
Cel dintâi moment al meu de profundă inspiraţie datează 
indiscutabil din această perioadă memorabilă, când 
eminentul director al revistei Strechea recită cu glas tare, 
în pauzele importantei îndeletniciri pomenite adineauri, 
înaintea conclavului nostru de ucenici, o poemă inimitabilă 
în onoarea „Uleiului de păr Bob, unic şi original” (botezat 
astfel după talentatul său inventator, tatăl meu), şi pentru 
care efuziune lirică redactorul Strechei fu răsplătit 
împărăteşte de firma Thomas Bob & Company, meşteri- 
bărbieri. 

Strofele geniale ale „Uleiului de păr Bob” mi-au insuflat, 
repet, pentru prima oară, divinul afflatus2. Am hotărât pe 
loc să devin un om mare şi să încep prin a deveni un poet 
mare. În acea seară am căzut în genunchi la picioarele 
tatălui meu. 

— Tată, iartă-mă, i-am zis, dar am un suflet mai presus de 
arta săpunitului. Intenţia mea fermă este să o termin cu 
frizeria. Vreau să fiu redactor - vreau să fiu poet - vreau să 
compun strofe în cinstea „Uleiului de păr Bob”. lartă-mă şi 
ajută-mă să fiu mare! 

— Dragul meu Cutărică, răspunse tatăl meu (fusesem 
botezat Cutărică după o rudă înstărită a noastră), dragul 
meu Cutărică, zise el, ridicându-mă de urechi din poziţia în 
genunchi în care mă aflam, Cutărică, fiul meu, eşti un băiat 
de treabă, şi faptul că ai suflet arată că eşti leit taică-tău. 
Mai ai şi un cogeamite cap care trebuie că adăposteşte un 
creier cât toate zilele. De mult am văzut eu acestea şi 
tocmai de aceea m-am gândit să scot din tine un avocat. Dar 
meseria asta s-a cam pervertit, iar cea de politician nu-i 


plătită câtuşi de puţin. În ansamblu tu judeci corect: 
meseria de redactor este cea mai potrivită: iar dacă pe 
deasupra poţi fi şi poet - în treacăt fie spus, cum sunt mai 
toţi redactorii - pe legea mea, vei dobori doi iepuri dintr-o 
lovitură. Pentru început, ca să prinzi niţel curaj, îţi pun la 
dispoziţie o mansardă, stilou, cerneală şi hârtie, un 
dicţionar de rime şi un exemplar din Strechea. Nădăjduiesc 
că n-ai să-mi mai ceri nimic altceva. 

— Aş fi un ingrat mizerabil dacă aş face-o, i-am răspuns 
entuziasmat. Generozitatea dumitale este fără de margini. 
Am să te răsplătesc pentru asta făcând din dumneata tatăl 
unui geniu. 

Astfel se derula întrevederea mea cu cel mai bun dintre 
pământeni, şi îndată ce ea luă sfârşit, m-am apucat cu zel 
de îndeletnicirile mele poetice; căci îndeosebi pe acestea se 
bazau speranţele mele de a ajunge cândva într-un scaun de 
redactor. 

De la primele încercări într-ale compoziţiei mi-am dat 
seama că strofele închinate „Uleiului de păr Bob” aveau să 
fie pentru mine mai degrabă un obstacol, ca să nu zic altfel. 
Splendoarea lor, în loc să mă inspire, mai mult mă deruta. 
Contemplându-le perfecțiunea şi comparându-le cu inepţiile 
mele, fireşte că m-am descurajat; de aceea multă vreme m- 
am căznit în van. În cele din urmă, mi-a trecut prin minte o 
idee nemaipomenit de originală, una dintre cele care 
reuşesc uneori să ajungă în creierul unui geniu. Iat-o: sau 
mai curând iată cum a fost ea tradusă în faptă. Din 
maculatura unui anticariat, din cel mai îndepărtat colţişor 
al târguşorului nostru, am ales câteva volume vechi, 
complet necunoscute sau uitate. Anticarul mi le-a vândut pe 
o nimica toată. 

Dintr-unul din aceste tomuri, care se dovedi a fi tălmăcirea 
„Infernului” unui oarecare Dante, am copiat cu multă 
migală un pasaj lung despre unul, pe nume Ugolino, care 
avea o liotă de plozi3. Dintr-un altul, care cuprindea o 
seamă de piese vechi de teatru de către unul al cărui nume 


l-am uitat, am extras în acelaşi mod şi cu aceeaşi grijă o 
groază de versuri despre „îngeri”, „popi rostind rugăciuni”, 
„drăcuşori blestemaţi”4 şi multe altele de soiul ăsta. Dintr- 
un al treilea, care era opera unui orb, grec sau din neamul 
choctaw - nu-mi cereţi să-mi amintesc cu exactitate toato 
fleacurile astea - am extras cam cincizeci de versuri 
începând cu „mfnia lui Ahile” şi „grăsimea”5 şi încă oareşce. 
Dintr-un al patrulea care, ţin minte, era şi el lucrarea unui 
nevăzător, am selectat câteva pagini despre „grindină” şi 
„lumina sfântă”; şi cu toate că nu-i stă bine unui orb să scrie 
despre lumină, versurile erau bunicele în felul lor6. 

După ce am copiat frumugşel aceste poezii, le-am semnat 
pe toate „Oppodeldoc” (nume cât se poate de sonor)7, şi 
după ce le-am vârât pe toate în plicuri separate, am trimis 
câte unul fiecăreia dintre cele patru reviste mai de seamă, 
solicitându-le o grabnică tipărire şi o plată promptă. 

Dar urmarea acestui plan abil conceput (a cărui reuşită m- 
ar fi scutit de multe necazuri în viaţa de pe urmă) n-a făcut 
decât să mă convingă de faptul că unii redactori nu se prea 
lasă traşi pe sfoară, dând astfel un coup-de-grâce (cum se 
spune în Franţa) speranţelor mele născânde (cum se zice în 
oraşul transcendentaliştilor)8; fapt e că la „Poşta redacţiei”, 
fiecare revistă în cauză, fără excepţie, i-a tras domnului 
„Oppodeldoc” o săpuneală zdravănă. Pisălogul i-a servit-o 
cam în felul următor: „Oppodeldoc” (oricine ar fi) ne-a 
trimis o tiradă interminabilă în legătură cu un smintit pe 
care îl numeşte „Ugolino” şi care avea o liotă de ţânci care 
ar fi meritat cu toţii să fie biciuiţi şi trimişi la culcare fără să 
cineze9. Întreaga afacere e cât se poate de insipidă - ca să 
nu zic stearpă. „Oppodeldoc” (oricine ar fi) este complet 
lipsit de imaginaţie - iar imaginaţia, după umila noastră 
părere, nu e doar sufletul poeziei, ci însăşi inima ei. 
„Oppodeldoc” (oricine ar fi) are tupeul de a ne pretinde în 
schimbul balivernelor sale „o grabnică tipărire şi o plată 
promptă.” Noi nu tipărim şi nici nu primim materiale de 
acest gen. Dar nu încape îndoială că la redacţia 


Zurbagiului, sau a Acadelei, sau a Gâscanului, s-ar găsi 
numaidecât cumpărători pentru balivernele mâzgălite de 
dumnealui.” 

Toată chestia asta, se cuvine să recunoaştem, era mult 
prea severă faţă de „Oppodeldoc”. Dar cel mai urât lucru 
era faptul că revista tipărise cuvântul POEZIE cu litere 
mărunte. Ce univers de tristeţe nu e cuprins în aceste 
extraordinare şase litere! 

„Oppodeldoc” fu însă pedepsit cu aceeaşi severitate de 
către Zurbagiul, care se exprimă astfel: „Am primit o 
epistolă dintre cele mai ciudate şi mai insolente de la o 
persoană (oricine ar fi) care semnează „Oppodeldoc,, - 
pângărind prin asta măreţia ilustrului împărat roman astfel 
numit10. Însoţind scrisoarea lui „Oppodeldoc, (oricine ar 
fi), descoperim nişte versuri de cel mai prost şi absurd gust 
despre „îngeri şi popi preasfinţi,11 - o porcărie pe care nici 
un nebun afară de Nat Lee12 sau de un „Oppodeldoc, n-ar 
fi putut-o comite. Şi pentru gunoiul ăsta ni se cere cu 
modestie să „plătim prompt,. Nu, stimabile - nu şi nu! Noi 
nu plătim pentru lucruri de soiul ăsta. Adresaţi- 
văPisălogului, Acadelei sau Gâscanului. Nu încape îndoială 
că aceste periodice vor accepta orice maculatură veţi 
trimite - şi la fel de neîndoielnic este că vor promite să şi 
plătească pentru ele.” 

Asta da lovitură pentru bietul „Oppodeldoc”; dar în 
împrejurarea de faţă efectul satirei se răsfrânge asupra 
Pisălogului, a Acadelei şi a Gâscanului, care sunt etichetate 
cu dispreţ drept periodice, başca în cursive, ceea ce trebuie 
să le fi atins drept în inimă. 

Nu mai puţin dură fuse Acadeaua, care glăsui astfel: „Un 
individ oarecare, care se fuduleşte cu apelativul 
„Oppodeldoc” (ce josnice întrebuinţări capătă adesea 
numele unor iluştri dispăruţi!) ne-a trimis vreo cincizeci- 
şaizeci de versuri care încep în felul următor: 

Mânia ce aprinse pe Ahil Peleianul, Patima crudă ce 
aheilor mii de amaruri aduse etc. Etc. Etc.13 


Pe „Oppodeldoc” (oricine ar fi) îl informăm respectuos că 
în redacţia noastră nu-i zeţar care să nu poată compune 
zilnic versuri mai bune decât acestea. Ale lui „Oppodeldoc” 
nu se pot scanda. „Oppodeldoc” ar trebui să înveţe să 
numere. Dar nu putem defel pricepe de unde a scos 
dumnealui ideea că noi (dintre toţi ceilalţi tocmai noi) am fi 
dispuşi să ne compromitem paginile cu inepţiile lui 
inefabile. Culmea, gargara asta absurdă nu merge nici la 
Pisălogul, Zurbagiul ori Gâscanul - foi ce nu se sfiesc să 
tipărească „Cântecele gâştii-mamă” drept versuri originale. 
Iar „Oppodeldoc” (oricine ar fi) mai are şi neobrăzarea de a 
pretinde plată pentru aceste gogomănii. Ştie „Oppodeldoc” 
(oricine ar fi) - are el habar că nici să ne plătească şi nu i le- 
am tipări?” 

Pe măsură ce citeam toate acestea, simţeam că mă fac din 
ce în ce mai mic, şi pe când să ajung în punctul în care 
redactorul îşi bătea joc de aşa-zisele versuri ale poemului, 
dacă mai rămăsese din mine o uncie. Cât despre 
„Oppodeldoc”, începeam să nutresc pentru bietul om un soi 
de compasiune. Dar Gâscanul arătă, dacă se poate vorbi de 
aşa ceva, chiar mai puţină milă decât Acadeaua. Gâscanul 
fu cel care zise: 

Un biet poetastru, semnând „Oppodeldoc”, e destul de 
neghiob să-şi închipuie că tocmai noi vom tipări, ba că vom 
şi plăti, ghiveciul de savantlâcuri incoerente şi agramate pe 
care ni l-a trimis, şi care începe cu următorul vers din cale- 
afară de inteligibil: „Salve, Lumină Sfântă! Odraslă a 
Raiului, cel dintâi născut.” 

Spunem din cale-afară de inteligibil. „Oppodeldoc” (oricine 
ar fi) va fi probabil destul de amabil să ne spună cum poate 
fi salve „lumină sfântă”. Noi întotdeauna am crezut că e 
vorba de nişte „lovituri de tun”. N-ar vrea dumnealui să ne 
lămurească şi pe noi cum ar putea fi „loviturile de tun” atât 
„lumină sfântă” (orice ar fi), cât şi „odraslă”? 

— Acest din urmă termen (dacă pricepem cât de cât limba 
engleză) fiind întrebuințat corect doar în legătură cu 


copilaşii. Ar fi însă total deplasat să încercăm să scandăm o 
asemenea idioţenie, cu toate că „Oppodeldoc” (oricine ar fi) 
are nemaipomenita neruşinare de a presupune nu numai că 
îi vom tipări aceste aiureli semidocte, ci (în mod absolut) că- 
i vom şi plăti pentru ele! 

Bravo! Minunat - splendid - şi parcă ne vine să-l pedepsim 
pe acest scrib tinerel pentru egotismul său publicându-i de- 
adevăratelea efuziunile verbatim et literatim, întocmai cum 
şi le-a notat dumnealui. Nici că s-ar pomeni o pedeapsă mai 
severă, şi nu încape vorbă că am fi aplicat-o, dacă nu ne-am 
fi gândit la plictiseala pe care am cauza-o cititorilor noştri. 

Facă bine „Oppodeldoc” (oricine ar fi) ca pe viitor să 
trimită compuneri de soiul ăsta Pisălogului, Acadelei sau 
Zurbagiului. Ele le vor tipări negreşit. Ele tipăresc, vorba 
aia, în fiecare lună asemenea lucruri. Trimită-le lor. NOI nu 
admitem nimănui să ne insulte fără să suporte consecinţele. 

Asta m-a dat gata; cât despre Pisălogul, Zurbagiul şi 
Acadeaua, n-am putut înţelege niciodată cum de-au reuşit 
să supravieţuiască. Faptul că lor era redat cu minuscule 
(aici era şmecheria - aluzia la josnicia lor, la nimicnicia lor) 
şi că NOI - nişte gigantice majuscule - le priveau de sus! 

— Oh, era prea amar! 

— Era pelin! 

— Era otravă14. Dacă eram eu în locul celor două 
periodice, n-aş fi cruțat nici un efort să dau Gâscanul pe 
mâna justiţiei. Treaba asta s-ar fi putut face în virtutea legii 
privind „Protecţia animalelor împotriva cruzimii”1 5. Cât 
despre „Oppodeldoc” (oricine ar fi), îmi pierdusem de-acum 
răbdarea cu individul, nemaiavând pentru el nici un fel de 
simpatie. Nu încape îndoială că era un smintit (oricine ar fi 
fost) şi că a primit exact ce merita. 

Deznodământul experimentului cu cărţile cele vechi m-a 
convins întâi de toate că „cinstea este cea mai bună 
politichie” şi în al doilea rând că, dacă nu pot scrie mai bine 
decât domnul Dante, decât cei doi orbi şi decât tot restul 
bătrânetului, ar fi o treabă şi mai anevoioasă să scriu mai 


prost. Am prins inimă aşadar şi am decis să urmăresc, 
indiferent de preţul strădaniilor şi suferințelor mele, 
„originalitatea absolută” (cum scrie pe copertele revistelor). 
Înaintea ochilor mei am aşezat din nou ca model 
scânteietoarele strofe despre „Uleiul de păr Bob” ale 
redactorului de la Strechea, hotărându-mă să compun o 
odă pe aceeaşi temă sublimă care să rivalizeze cu ceea ce 
se făcuse deja. 

Cu primul vers n-am avut mult de furcă. lată cum suna: „A 
scrie o odă despre „Uleiul de pâr Bob” 

Cu toate că am extras toate rimele posibile pentru „Bob”, 
mi-a fost cu neputinţă să continuu. În această dilemă fiind, 
am recurs la ajutorul părintesc; şi după câteva ceasuri de 
matură chibzuinţă tatăl meu şi cu mine am construit 
poemul astfel: „A scrie o odă despre „Uleiul de păr Bob” 

E negreşit o treabă de neghiob.” 


(Semnat) SNOB” 

Fiţi siguri, compoziţia asta nu era peste măsură de lungă, 
dar cum se spune în Edinburgh Review, „mai rămâne să 
învăţăm” că dimensiunea unei opere literare nu are nici o 
legătură cu meritele ei. Cât despre jargonul celor de la 
Quarterly privind „efortul susţinut”, imposibil să-i ghiceşti 
sensul. În ansamblu însă eram mulţumit de succesul 
fragedei mele încercări, iar acum singurul semn de 
întrebare privea utilizarea pe care aveam să i-o dau. Tatăl 
meu îmi sugeră să o trimit la Strechea, însă două motive m- 
au împiedicat să fac acest lucru. Mă temeam de gelozia 
redactorului-şef, şi în plus aflasem că acesta nu plăte. A 
contribuţiile originale. Prin urmare, după ce am cumpănit 
bine lucrurile, am încredinţat articolul paginilor mai demne 
ale Acadelei, aşteptând evenimentul cu emoție, dar şi cu 
resemnare. 

În chiar numărul următor am avut enorma satisfacţie de a- 
mi vedea poema tipărită în întregime pe prima pagina cu 
următoarele cuvinte sugestive prefixate în cursive şi între 


paranteze: [Atragem atenţia cititorilor noştri asupra 
admirabilelor versuri dedicate „Uleiului de păr Bob”, 
tipărite mai jos. E de prisos să vorbim despre sublimul sau 
patosul lor: este imposibil să meditezi asupra lor fără să te 
podidească lacrimile. Cei cărora li s-a făcut rău de la doza 
prea mare, pe aceeaşi augustă temă, ieşită din pana 
redactorului-şef de la Pisălogul, ar face bine să compare 
cele două creaţii. 

P. S. Ardem de nerăbdare să dăm la iveală misterul ce 
învăluie evidentul pseudonim „Snob”. Putem spera la un 
interviu? | 

Toată treaba asta nu era decât un act de dreptate, dar 
mărturisesc că era mai mult decât mă aşteptasem: reţineţi, 
recunosc acest lucru spre veşnica ruşine a ţării mele şi a 
omenirii. N-am pierdut însă nici o clipă să-l vizitez pe 
redactorul-şef al Acadelei, şi am avut marele noroc să-l 
găsesc acasă pe acest gentleman. M-a salutat cu un aer de 
profund respect, uşor amestecat cu admiraţie paternă şi 
condescendenţă, simţăminte trezite fără îndoiau, o extr; 
ordi ira tinereţe şi candoare ale înfăţişării mele. Rugându- 
mă să mă aşez, a intrat imediat în subiectul poeziei mele; 
însă modestia mă va împiedica mereu să repet miile de 
complimente pe care le-a revărsat asupra mea. Laudele 
domnului Crab (acesta era numele redactorului-şef) nu 
erau însă deloc lipsite de discernământ. Mi-a analizat 
lucrarea cu multă dezinvoltură şi cu multă pricepere, 
nesfiindu-se să scoată în evidenţă unele defecte banale, 
împrejurare ce l-a ridicat enorm în ochii mei. Desigur, pe 
tapet a fost adusă şi Strechea, şi sper să nu devin vreodată 
victima unei critici atât de amănunțite sau a unor judecăţi 
atât de devastatoare cum au fost cele formulate de domnul 
Crab în legătură cu acea nefericită efuziune. Mă obişnuisem 
să-l consider pe redactorul-şef de la Strechea ceva 
supraomenesc; dar domnul Crab m-a lecuit repede de 
această meteahnă. A pus în adevărata sa lumină caracterul 
literar, dar şi pe cel particular, al „Muscoiului” (cum l-a 


numit în batjocură domnul O pe redactorul rival). El, 
Muscoiu', nu era cu nimic mai bun decât se cuvenea să fie. 
A scris chestii infamante. Era un scriitoraş de duzină şi un 
bufon. Era o canalie. A compus o tragedie ce a stârnit 
ilaritate în întreaga ţară şi o farsă ce a potopit în lacrimi 
întreg universul. Pe lângă toate acestea, a avut neruşinarea 
să scrie ceva ce se voia un pamflet la adresa persoanei sale 
(a domnului Crab) şi îndrăzneala de a-l eticheta drept 
„măgar”. Dacă voi dori vreodată să-mi exprim părerea în 
legătură cu domnul Muscoiu', paginile Acadelei, mă asigură 
domnul Crab, îmi stau oricând la dispoziţie. Între timp, 
fiindcă era mai mult ca sigur că aveam să fiu atacat de 
Muscoiu' pentru încercarea de a compune un poem rival 
despre „Uleiul de păr Bob”, el (domnul Crab) se angaja să 
vadă în mod hotărât de interesele mele private şi personale. 
Dacă nu aveam să fiu bărbat numaidecât, vina nu era a lui 
(a domnului Crab). 

Întrerupându-şi domnul Crab discursul (al cărui final mi-a 
fost imposibil să-l înţeleg), am îndrăznit să-i sugerez ceva în 
legătură cu remuneraţia ce mi se cuvenea pentru poemă şi 
despre care aflasem din anunţul de pe coperta Acadelei, 
amintindu-i că ea (Acadeaua) „insista să i se îngăduie să 
plătească sume exorbitante pentru toate contribuţiile 
acceptate, adesea cheltuind mai mulţi bani pentru o singură 
poezie scurtă decât întreg bugetul anual al Pisălogului, 
Zurbagiului şi Gâscanului la un loc.” 

De cum am pomenit cuvântul „remuneraţie”, domnul Crab 
deschise larg mai întâi ochii, apoi gura, înfăţişarea lui 
ajungând să semene cu cea a unui răţoi bătrân şi isteric, 
gata să se scufunde în apă; şi râmase în poziţia asta (în 
răstimpuri apăsându-şi energic mâinile pe frunte, cuprins 
parcă de o disperare fără margini) până ce aproape 
isprăvisem ce aveam de spus. 

Când am terminat, se prăbuşi iarăşi în fotoliu, parcă stors 
de puteri, lăsându-şi braţele să atârne fără vlagă, dar 
ţinându-şi cu îndârjire gura deschisă, cum fac rațele de 


obicei. Rămânând eu mut de uimire în faţa unui 
comportament atât de alarmant, sări brusc în picioare şi se 
năpusti la clopoțel; dar când ajunse la el, părea să-şi fi 
schimbat intenţia, oricare va fi fost asta, căci plonja sub 
masă şi apăru imediat cu un ciomag. Era pe punctul de a-l 
înălța (în ce scop nu-mi pot deloc imagina), când deodată pe 
trăsăturile lui se aşternu un surâs benign, după care se 
adânci liniştit în fotoliu. 

— Domnule Bob, zise el (căci înainte de a urca în biroul 
său îi trimisesem cartea mea de vizită), domnule Bob, 
sunteţi tânăr, presupun chiar foarte tânăr, nu-i aşa? 

Am încuviinţat, adăugând că nu împlinisem încă al treilea 
lustrum1 6. 

— A! Făcu el, foarte bine! Înţeleg cum stau lucrurile, nici o 
vorbă în plus! Cât priveşte acest aspect al compensaţiei, 
observaţia dumitale este cât se poate de întemeiată, chiar 
foarte întemeiată. Dar vai - vai - prima contribuţie - repet 
prima - revista noastră nu are obiceiul să o remunereze, 
înţelegi, eh? Adevărul e că în astfel de cazuri noi suntem 
îndeobşte beneficiarii. [Accentuând cuvântul „beneficiarii”, 
domnul Crab zâmbi binevoitor.] în majoritatea cazurilor ni 
se plăteşte pentru tipărirea unei încercări de debut, mai 
ales dacă ea este în versuri. În al doilea rând, domnule Bob, 
regulamentul revistei este să nu debursăm niciodată ceea 
ce în Franţa se numeşte argent comptant17. Nu mă 
îndoiesc că aţi înţeles. După un trimestru-două de la 
publicarea articolului, sau după un an-doi, nu avem nici o 
obiecţie să ne prezentaţi nota de plată după nouă luni, cu 
condiţia să ne putem aranja întotdeauna afacerile astfel 
încât, după şase luni, să fim absolut siguri de „faliment”. 
Sper din toată inima, domnule Bob, că veţi găsi 
satisfăcătoare această explicaţie. 

Cu asta, domnul Crab ajunse la capăt, iar în ochi îi mijeau 
lacrimile. Cu sufletul mâhnit de a fi fost, chiar şi fără voie, 
pricina durerii unui bărbat atât de distins şi sensibil, m-am 
grăbit să-i cer scuze şi să-l îmbărbătez, exprimându-mi 


acordul deplin cu părerile sale, precum şi întreaga mea 
înţelegere faţă de situaţia sa delicată. După ce am expus 
toate acestea într-un discurs frumos, mi-am luat rămas-bun. 

Într-o dimineaţă splendidă, curând după asta, „trezindu- 
mă, m-am pomenit celebru”18. Faima mea va fi cel mai 
exact apreciată în lumina opiniilor critice ale zilei. Aceste 
opinii, cum se va vedea, erau cuprinse în notele critice din 
ediţia Acadelei care conţinea poezia mea, şi ele sunt absolut 
suficiente, concludente şi clare, cu excepţia poate a 
semnelor hieroglifice „Sep.15 - 1 t.”19 anexate fiecărei 
note critice. 

Bufnița, o gazetă extrem de perspicace şi renumită pentru 
seriozitatea şi circumspecţia judecăților ei literare, Bufnița, 
cum spuneam, se pronunţă cam aşa: „Acadeaua! Numărul 
din octombrie al acestei savuroase reviste îşi depăşeşte 
precursoarele, ridiculizând orice concurenţă. Cât priveşte 
prezentarea grafică şi hârtia, numărul şi excelenta calitate 
a litografiilor, precum şi valoarea literară a contribuţiilor 
sale, Acadeaua poate fi comparată cu indolentele ei rivale 
exact cum poate fi comparat Hyperion cu un satir20. 
Pisălogul, Zurbagiul şi Gâscanul excelează, este adevărat, în 
lăudăroşenie, însă în toate celelalte privinţe, daţi-ne 
Acadeaua! Cum reuşeşte această celebră revistă să-şi 
acopere uriaşele cheltuieli este ceva ce scapă înţelegerii 
noastre. Bineînţeles, ea are o circulaţie de 100 000 de 
exemplare? 1, iar lista abonaților ei a crescut cu o pătrime 
în ultima lună; dar pe de altă parte, sumele pe care le 
debursează constant pentru contribuţii sunt incredibile. Se 
spune că domnul Hoţoman ar fi primit nu mai puţin de 
treizeci şi şapte şi jumătate de cenți pentru inimitabilul său 
articol despre „Porci,. Cu domnul Crab editor şi nume ca 
Snob şi Hoţoman printre colaboratori, în cazul revistei 
Acadeaua nu poate exista cuvântul „faliment,. Mergeţi şi 
abonaţi-vă. Sept. 15 -1t.” 

Recunosc ca eram satisfăcut de notiţa asta laudativă din 
partea unei gazete atât de respectabile ca Bufnița. Plasarea 


numelui meu, mai bine zis al meu nom de guerre22, 
înaintea celui aparţinând marelui Hoţoman mi se părea un 
compliment nimerit şi totodată binemeritat. 

Atenţia îmi fu apoi atrasă de următoarele paragrafe din 
Broasca râioasă, o publicaţie renumită pentru onestitate şi 
independenţă, pentru disprețul ei total faţă de orice 
linguşeli şi plecăciuni înaintea patronilor de dineuri: 
„Acadeaua din octombrie a luat un avans serios faţă de 
toate contemporanele ei, depăşindu-le net, bineînţeles atât 
în ce priveşte frumuseţea aspectului grafic, cât şi bogăţia 
conţinutului literar. Pisălogul, Zurbagiul şi Gâscanul 
excelează, trebuie să recunoaştem, în lăudăroşenie, dar în 
toate celelalte privinţe daţi-ne Acadeaua. Cum reuşeşte 
această celebră revistă să-şi acopere uriaşele-i cheltuieli 
este ceva ce scapă înţelegerii noastre. Bineînţeles, ea are o 
circulaţie de 200000 de exemplare, iar lista abonaților ei a 
crescut cu o treime în ultimele două săptămâni, dar pe de 
altă parte, sumele pe care le debursează lunar pentru 
contribuţii sunt înfricoşător de mari. Aflăm că domnul 
Mormăilă a primit nu mai puţin de cincizeci de cenți pentru 
ultima sa „Monodie într-o băltoacă de noroi”23. 

Printre colaboratorii originali în prezentul număr notăm 
(pe lângă eminentul editor, domnul Crab) autori ca Snob, 
Hoţoman şi Mormăilă. Exceptând articolul de fond, 
considerăm totuşi că cea mai valoroasă contribuţie este 
nestemata poetică a lui Snob despre „Uleiul de păr Bob”, 
dar cititorii noştri nu trebuie să deducă din titlul acestui 
incomparabil bijou24 că el ar avea vreo asemănare cu 
porcăria pe aceeaşi temă a unui anume individ vrednic de 
dispreţ şi al cărui nume nici nu merită pomenit înaintea 
unor urechi atât de distinse. Prezentul poem despre „Uleiul 
de păr Bob” a stârnit interes şi curiozitate generală în 
legătură cu proprietarul evidentului pseudonim „Snob” - 
curiozitate care, din fericire, este în puterea noastră să o 
satisfacem. „Snob” este nom-de-plume25 al domnului Bob 
Cutărică din acest oraş, ruda distinsului domn Cutărică (al 


cărui nume îl poartă), având de altfel legături de rudenie cu 
cele mai ilustre familii din acest stat. Tatăl său, domnul 
Thomas Bob, este un bogat negustor din Fercheşani. Sept. 
15-1t.” 

Această apreciere generoasă m-a uns la inimă, cu atât mai 
mult cu cât venea de la o sursă universal, proverbial 
recunoscută pentru puritatea ei, adică Broasca râioasă. 
Cuvântul porcărie, aplicat de Strechea „Uleiului de păr 
Bob”, îl considerăm cât se poate de caustic şi pertinent. 

Cuvintele nestemată şi bijou însă, folosite în legătură cu 
compoziţia mea, le-am găsit cam palide. Mi s-au părut 
lipsite de forţă. Nu erau suficient de prononces26 (cum se 
spune în Franţa). 

Abia terminasem de citit Broasca râioasă când un prieten 
îmi puse în mână un exemplar din Sobolul, cotidian ce se 
bucura de multă apreciere pentru acuitatea aprecierilor 
sale în chestiunile generale, cât şi pentru stilul deschis, 
onest, urban al editorialelor. Despre Acadeaua, Sobolul se 
exprimă după cum urmează: „locmai am primit Acadeaua 
pe octombrie şi trebuie neapărat să spunem că nicicând 
înainte n-a fost ediţie a vreunui periodic care să ne fi 
produs o mai desăvârşită plăcere. Vorbim în deplină 
cunoştinţă de cauză. Pisălogul, Zurbagiul şi Gâscanul nu 
trebuie să se culce pe lauri. Aceste tipărituri întrec, fără 
îndoială, pe oricare alta când e vorba să-şi declame 
intenţiile, dar în toate celelalte privinţe daţi-ne Acadeaua! 
Cum reuşeşte această faimoasă revistă să-şi acopere 
uriaşele-i cheltuieli este ceva ce depăşeşte înţelegerea 
noastră. Bineînţeles, ea are o circulaţie de 300 000 de 
exemplare; iar lista abonaților ei a crescut cu jumătate în 
ultima săptămână, dar, pe de altă parte, suma pe care o 
debursează lunar pentru contribuţii este incredibil de 
mare. Am aflat, dintr-o sursă autorizată, că domnul 
Şarlatan a primit nu mai puţin de şaizeci şi doi de cenți şi 
jumătate pentru ultima sa povestioară domestică intitulată 
„Cârpa de bucătărie”27. 


Colaboratorii la acest număr sunt domnul CRAB 
(eminentul redactor), SNOB, Mormăilă, Şarlatan şi alţii; 
însă după inimitabilele creaţii ale redactorului însuşi, 
preferăm efuziunea diamantină izvorâtă din pana unui poet 
în ascensiune care semnează Snob - nom de guerre care, 
prezicem noi, într-o bună zi va întuneca strălucirea lui 
Boz28. SNOB, am descoperit, este un oarecare domn 
Cutărică Bob, singurul moştenitor al unui negustor bogat 
din acest oraş, domnul Thomas Bob, şi rudă apropiată a 
distinsului domn Cutărică. Titlul admirabilei poeme a 
domnului B. Este „Uleiul de păr Bob” - în treacăt fie spus, 
un titlu cam nefericit, întrucât o haimana vrednică de 
dispreţ, având legături cu presa de duzină, a şi umplut de 
dezgust oraşul cu un puhoi de baliverne pe aceeaşi temă. 
Totuşi nu există nici un pericol ca aceste două creaţii să fie 
confundate. 15 Sep -1t.” 

Generoasa aprobare din partea unui jurnal atât de lucid 
precum Sobolul a produs încântare în sufletul meu. Singura 
mea obiecţie era că în loc de „haimana vrednică de dispreţ” 
ar fi fost mai bine să scrie „nemernic şi mişel, haimana 
odioasă şi vrednică de dispreţ”. Cred ca ar fi sunat mai 
grațios. Orice s-ar spune, nici „diamantină” nu poseda 
suficientă forţă pentru a exprima ceea ce Sobolul credea cu 
adevărat despre strălucirea „Uleiului de păr Bob”. 

Chiar în seara în care am văzut aceste anunţuri în Bufnița, 
Broasca râioasă şi Sobolul, am dat peste un exemplar din 
Tătucu-Labelungi, un periodic celebru pentru orizontul larg 
al cunoştinţelor sale. Iar Tătucu-Labelungi fu cel care se 
exprimă astfel: „Acadeaua! Revista asta nemaipomenită se 
află deja din octombrie înaintea publicului. Problema 
preeminenţei a fost rezolvată definitiv, şi de acum înainte ar 
fi cu totul deplasat ca Pisălogul, Zurbagiul şi Gâscanul să 
mai facă eforturi disperate de a ţine pasul cu ea. E posibil 
ca în ce priveşte tam-tamul jurnalele acestea să întreacă 
Acadeaua, dar în toate celelalte privinţe daţi-ne Acadeaua! 
Cum reuşeşte această faimoasă revistă să-şi acopere 


uriaşele-i cheltuieli este ceva ce depăşeşte înţelegerea 
noastră. Cu siguranţă, ea are o circulaţie de exact un 
milion, iar lista abonaților ei a crescut cu şaptezeci şi cinci 
la sută în ultimele zile; dar, pe de altă parte, sumele pe care 
le debursează lunar pentru contribuţii sunt aproape 
incredibile; cunoaştem faptul că mademoiselle Furăleacă29 
a primit nu mai puţin de optzeci şi şapte de cenți şi 
jumătate pentru recenta şi valoroasa ei povestire 
revoluţionară intitulată „Lhe York-Iown Katy-Did şi the 
Bunker-Hill Katy-Didn't”30. 

Cele mai iscusite articole din numărul prezent sunt 
desigur cele furnizate de redactorul-şef (eminentul domn 
CRAB), însă există numeroase şi splendide contribuţii din 
partea unor nume ca SNOB, mademoiselle Furăleacă, 
Hoţoman, doamna Minteleacă, Mormăilă, doamna Fitileacă 
şi ultimul, dar nu şi cel mai neînsemnat, Şarlatan. Cu greu 
se va găsi o mai bogată constelație de genii. 

Poema purtând semnătura SNOB, am descoperit, atrage 
aprecierea unanimă şi - suntem nevoiţi a spune - merită la 
o adică chiar mai multe aplauze decât cele primite. „Uleiul 
de păr Bob” este titlul acestei capodopere de elocinţă şi 
artă. Este posibil ca unii dintre cititorii noştri să aibă o 
foarte vagă, deşi cam neplăcută, aducere aminte în legătură 
cu o poezie la fel intitulată, isprava unui scriitoraş abject, 
calic şi asasin, care, bănuim noi, în calitatea lui de rândaş, 
are legături cu una dintre publicaţiile indecente care 
infestează mahalalele oraşului; în numele Domnului îi 
rugăm să nu confunde cele două opere. Autorul 
adevăratului „Ulei de păr Bob” este, din câte auzim, domnul 
CUTĂRICĂ BOB, un gentleman de mare talent şi un savant. 
„Snob” nu e decât un nom-de-guerre. Sept. 15-1t. 

Cu greu mi-am putut stăpâni indignarea citind partea 
finală a acestei diatribe. Era clar pentru mine că maniera 
aprobatoare, ca să nu zic gentileţea, indiscutabila toleranţă 
cu care Tâtucu-Labelungi vorbea despre porcul ăla, 
redactorul de la Strechea, repet, era evident pentru mine 


că această gentileţe în exprimare nu putea veni de 
altundeva decât dintr-o părtinire a Muscoiului - căci în mod 
clar intenţia lui Tătucu-Labelungi era aceea de a-şi spori 
reputaţia pe socoteala mea. 

Într-adevăr, oricine îşi poate da seama dintr-o ochire că 
dacă intenţia reală a lui Tătucu-Labelungi era ceea ce dorea 
să pară, el (Tătucu) ar fi putut-o exprima în termeni mai 
direcţi, mai caustici şi în orice caz mai la obiect. Cuvintele 
„scriitoraş”, „calic” şi „asasin” erau epitete intenţionat 
inexpresive şi echivoce, încât mai rău cu ele decât fără ele, 
dacă era vorba să fie aplicate autorului celor mai proaste 
strofe din câte a compus vreodată o fiinţă omenească. Ştim 
cu toţii ce se înţelege prin „a înjura lăudând niţel”, iar pe de 
altă parte, cine era prost să nu întrevadă scopul ascuns al 
lui 'Tătucu - acela de a glorifica înjurând niţel? 

Dar ce a găsit Tătucu să spună despre Muscoiu' nu-i 
treaba mea. Ce a spus despre mine este. După nobila 
manieră în care s-au exprimat Bufnița, Broasca râioasă, 
Sobolul în legătură cu iscusinţa mea, era prea de tot ca o 
fiţuică precum Tătucu-Labelungi să mi se adreseze sec doar 
cu „gentleman de geniu şi savant”. Într-adevăr, gentleman! 
Am hotărât pe loc ca, în cazul când Tătucu-Labelungi nu-şi 
va cere scuze în scris, să-l provoc la duel. 

Cu această intenţie în minte am purces să caut un prieten 
căruia să-i pot încredința un mesaj pentru Tătucu şi, 
întrucât redactorul-şef al Acadelei se arătase extrem de 
binevoitor faţă de mine, m-am decis în cele din urmă să 
apelez la dânsul în împrejurarea de faţă. 

Încă n-am reuşit să-mi explic în mod satisfăcător căutătura 
şi purtarea foarte ciudate cu care m-a ascultat domnul Crab 
în timp ce-i expuneam planul meu. Reluă scena cu 
clopoţelul şi ciomagul, neomiţând plonjonul. La un moment 
dat am crezut chiar că o să se apuce să măcăie. Totuşi, în 
final, criza îi trecu, ca şi mai înainte, şi continuă să se 
comporte şi să vorbească raţional. Dar refuză să fie 
mesagerul acestei provocări la duel, ci, dimpotrivă, mă 


convinse de fapt să renunţ la ea cu totul; dar fu destul de 
sincer să recunoască faptul că Tătucu-Labelungi greşise 
flagrant, mai ales în ce priveşte epitetele de „gentleman şi 
savant”. 

Către sfârşitul dialogului meu cu domnul Crab, care părea 
într-adevăr să manifeste o grijă părintească faţă de soarta 
mea, acesta îmi sugeră că aş putea scoate nişte bani cinstiţi 
şi totodată mi-aş putea spori reputaţia, dacă l-aş mai 
interpreta din când în când pe Thomas Hawk, asta pentru 
Acadeaua. 

L-am rugat pe domnul Crab să-mi spună cine a fost 
domnul Thomas Hawk şi în ce fel l-aş putea interpreta. 

Aici domnul Crab iarăşi „făcu ochii cât cepele” (cum se 
spune în Germania), dar în cele din urmă, revenindu-şi din 
adânca-i uimire, mă asigură că întrebuinţase cuvintele 
„lhomas Hawk” ca să evite familiarismul Tommy, care era 
vulgar, dar că sensul adevărat era acela de Ilbmmy Hawk - 
sau tomahawk31 - şi că expresia „a-l interpreta pe Thomas 
Hawk” se referea la scalparea, terorizarea, altfel spus 
„desfiinţarea” cohortelor de scriitoraşi. 

L-am asigurat pe patronul meu că, dacă asta era tot, eram 
perfect de acord să-l interpretez pe Thomas Hawk. Drept 
care, domnul Crab mă rugă să-l „desfiinţez” numaidecât pe 
redactorul-şef de la Strechea în stilul cel mai dur de care 
eram capabil, ca mostră a puterilor mele. Pe loc am făcut 
asta într-o recenzie la „Uleiul de păr Bob”, ocupând treizeci 
şi şase de pagini din Acadeaua. Am descoperit că a-l 
interpreta pe Thomas Hawk era într-adevăr o ocupaţie mult 
mai puţin oneroasă decât a poetiza; căci mă bizuiam în 
întregime pe un sistem, şi astfel era uşor să-mi fac treaba 
bine şi temeinic. lată metoda mea. Am cumpărat la o 
licitaţie nişte exemplare (ieftine) din Discursurile lordului 
Brougham, Operele complete ale lui Cobbett, Noul 
dicţionar de argouri, întreaga artă a muştruluielii, 
Mahalagismul lui Prentice (ediţie în-folio) şi Lewis G. Clarke 
despre limbă32. Am mărunţit aceste opere cu o ţesală şi 


apoi, aruncând bucăţile într-un ciur, am cernut cu grijă tot 
ce ar fi putut fi luat drept ceva decent (un fleac), păstrând 
expresiile tari, pe care le-am aruncat într-o piperniţă mare 
din tinichea, cu găuri longitudinale, astfel încât propoziţii 
întregi să se poată strecura prin ea fără nici o vătămare 
fizică. Amestecul era gata de întrebuințare. Când eram 
rugat să-l interpretez pe Thomas Hawk, ungeam o coală de 
hârtie cu albuşul de la un ou de gâscă; apoi, sfirtecând 
lucrarea de recenzat aşa cum sfârtecasem mai înainte 
cărţile, însă cu ceva mai multă băgare de seamă pentru ca 
fiecare cuvânt să fie separat, amestecam ultimele bucăţi cu 
primele, răsuceam capacul piperniţei, o scuturam şi 
răsturnam conţinutul pe coala unsă cu albuş, de care se 
prindea33. Efectul era splendid. 

Era captivant. Într-adevăr, recenziile pe care le-am produs 
prin această metodă simplă n-au fost nicicând egalate, şi 
erau o minune a lumii. La început, din timiditate - rezultatul 
lipsei de experienţă - mă deranja o oarecare inconsecvenţă, 
aerul bizarre (cum se spune în Franţa) pe care îl degaja 
lucrarea în ansamblul ei. Nu toate expresiile ştimuiau (cum 
se zice în anglo-saxonă). Multe erau cu totul anapoda. 
Unele erau chiar cu susul în jos; şi nu era una al cărei efect 
să nu fie într-o oarecare măsură prejudiciat de acest din 
urmă tip de accidente, când într-adevăr aveau loc; cu 
excepţia paragrafelor domnului Lewis Clarke, care erau 
atât de viguroase şi de solide, încât nu păreau deloc 
deranjate de poziţia literelor, ci arătau deopotrivă de 
fericite şi satisfăcute, fie că stăteau în cap, fie pe călcâie. 

Ce s-a întâmplat cu redactorul-şef de la Strechea după 
publicarea recenziei mele la al său „Uleiul de păr Bob” e 
destul de greu de precizat. Concluzia cea mai plauzibilă 
este aceea că s-a pus pe jeluit până ce şi-a dat sufletul. În 
orice caz a dispărut brusc de pe faţa pământului şi de 
atunci nimeni n-a mai văzut urmă de el. 

O dată împlinită treaba cum se cuvine şi Furiile34 fiind 
calmate, domnul Crab prinse mare afecţiune pentru mine. 


Făcu din mine confidentul său, îmi dădu o slujbă 
permanentă - Thomas Hawk-ul Acadelei - şi întrucât 
deocamdată nu-mi putea da salar, îmi îngădui să profit 
discret de sfatul său. 

— Dragul meu Cutărică, îmi zise el într-o bună zi, pe la 
amiază, îţi respect îndemânarea şi te iubesc ca pe propriul 
meu fiu. Te fac moştenitorul meu. După ce am să mor, am 
să-ţi las ţie Acadeaua. Până atunci om te fac, pe onoarea 
mea, cu condiţia să-mi urmezi sfatul. Primul lucru pe care 
trebuie să-l faci este să te descotoroseşti de zbiru135 ăla 
bătrân. 

— Vierul? Am întrebat, porcul, eh? Aper (cum se spune în 
latină)? 36 Care? Unde? 

— Tatăl tău, zise el. 

— Întocmai, am răspuns, porcul. 

— Cutărică, dumneata trebuie să-ţi urmezi propria cale, 
continuă domnul Crab, iar starostele ăla îţi atârnă de gât ca 
o piatră de moară. 

Trebuie să-l hăcuim numaidecât. [Aici mi-am scos 
hangerul.] Trebuie să-l hăcuim, urmă domnul Crab, acum 
sau niciodată. Cu el nu va merge nicidecum. Dacă mă 
gândesc bine, ar fi mai potrivit să-i tragi un picior undeva 
sau să-i croieşti câteva pe spinare, mă rog, ceva în genul 
ăsta. 

— Ce-aţi spune, am sugerat eu timid, să-i trag mai întâi un 
picior undeva, apoi să-i croiesc câteva pe spinare şi la urmă 
să-l pişe de nas? 

Domnul Crab mă privi gânditor câteva clipe, după care îmi 
răspunse: 

— Domnule Bob, cred că lucrul pe care-l propui dumneata 
ar fi cât se poate de nimerit, chiar foarte nimerit, orice s-ar 
spune, dar este nemaipomenit de greu să-i hăcuieşti pe 
bărbieri, aşa că, în mare vorbind, socot că după ce ai 
isprăvit operaţiunile sugerate de dumneata în legătură cu 
Thomas Bob, ar fi indicat să-i aplici foarte atent şi foarte 
temeinic nişte pumni zdraveni în amândoi ochii ca să nu te 


mai poată vedea niciodată cum te preumbli prin locurile de 
agrement. După ce vei isprăvi cu asta, nu văd ce altceva ai 
mai putea face. N-ar fi rău totuşi să-l rostogoleşti de câteva 
ori prin rigolă, iar pe urmă să-l dai pe mâna poliţiei. A doua 
zi, la orice oră, ai putea trece pe la circă să-l reclami pentru 
hărţuire. 

Eram foarte impresionat de bunele sentimente faţă de 
persoana mea conţinute în sfaturile excelente ale domnului 
Crab şi n-am ezitat nici o clipă să profit de ele. Rezultatul fu 
că m-am descotorosit de zbirul ăla bătrân şi am început să 
mă simt mai independent şi un gentleman în toată regula. 
Totuşi lipsa banilor fu vreme de câteva săptămâni sursa 
unor neplăceri; dar în cele din urmă, punându-mi amândoi 
ochii la treabă şi văzând cum se învârt afacerile pe sub 
nasul meu, am priceput cum vine lucrul. Observă că am zis 
„lucrul”, întrucât aflu că pe latineşte i se spune rem37. 
Apropo, vorbind de latină, cine-mi poate spune ce înseamnă 
quocunque - sau care-i înţelesul lui modo? 38 

Planul meu era extrem de simplu. Am cumpărat pe nimica 
toată o şaisprezecime din Broasca ţestoasă: asta a fost tot. 
Treaba era ca şi făcută, iar eu am băgat în pungă nişte bani. 
Bineînţeles, după asta mai trebuiau rezolvate unele chestii 
mărunte, însă ele nu făceau parte din plan. Erau consecinţa 
- rezultatul. Astfel, am cumpărat o pană, cerneală şi hârtie 
şi m-am pus pe treabă. După ce am terminat un articol de 
gazetă, i-am dat titlul „FOL-LOL, de autorul „ULEIULUI 
BOB,,, şi l-am expediat Gâscanului. Dar întrucât la „Poşta 
redacţiei, revista respectivă l-a etichetat drept „pură 
flecăreală,, am reintitulat articolul „Cacealma,, de domnul 
BOB CUTĂRICĂ, autorul odei „Uleiul de păr Bob, şi editorul 
Broaştei țestoase. După această modificare, l-am trimis din 
nou Gâscanului şi până să sosească răspunsul am publicat 
zilnic în Broasca ţestoasă şase coloane despre ceea ce s-ar 
putea numi o cercetare filosofică şi analitică asupra 
meritelor literare ale Gâscanului, precum şi asupra 
caracterului redactorului-şef de la Gâscanul. După o 


săptămână Gâscanul descoperi că, dintr-o eroare ciudată, 
„confundase un articol idiot, intitulat „Cacealmaua”, scris 
de un obscur ignorant, cu o strălucitoare nestemată, având 
acelaşi titlu, opera domnului Bob Cutărică, celebrul autor al 
„Uleiului de păr Bob”. Gâscanul „regreta sincer acest 
accident cât se poate de firesc”, promițând în schimb să 
includă adevărata „Cacealma” chiar în numărul următor al 
revistei. 

Fapt e că eu credeam, credeam cu adevărat, credeam la 
vremea respectivă - pe atunci credeam - şi n-am nici un 
motiv să nu cred şi acum - că Gâscanul comisese într- 
adevăr o greşeală. Nu ştiu ca vreo altă revistă să fi comis, 
cu cele mai bune intenţii din lume, atâtea greşeli ciudate 
câte a comis Gâscanul. Din ziua aceea am prins dragoste de 
Gâscanul, rezultatul fiind că am înţeles degrabă meritele 
sale uriaşe, neezitând să le scot la lumină în Broasca 
ţestoasă ori de câte ori mi s-a ivit prilejul. Şi trebuie socotită 
o foarte ciudată coincidenţă, una dintre acele coincidenţe 
absolut remarcabile care au darul să te pună pe gânduri, 
faptul că tocmai o revoluţie atât de totală în gândire, o atât 
de completă bouleversement39 (cum se spune în franceză), 
o atât de desăvârşită răsturnare cu susul în jos (dacă-mi 
îngăduiţi să întrebuinţez un termen cam tare din graiul 
choctaw40), cum s-a întâmplat, pro şi contra, între mine pe 
de o parte şi Gâscanul pe de alta, a avut loc din nou de- 
adevăratelea, la scurtă vreme după aceea şi în împrejurări 
absolut similare, între mine şi Zurbagiul şi între mine şi 
Pisălogul. 

Astfel s-a întâmplat că, graţie unei geniale lovituri, am 
ajuns în cele din urmă să-mi savurez triumfurile „vârând şi 
nişte bani în pungă”41, astfel se poate spune, corect şi 
cinstit, că mi-am început bogata şi strălucitoarea carieră 
care m-a făcut celebru şi care îmi permite acum să afirm, 
împreună cu Chateaubriand, că „Am făurit istoria”- J'ai fait 
I'histoire42. 


Într-adevăr „am făurit istoria”. Acţiunile mele, operele 
mele din splendida epocă despre care vă istorisesc acum 
sunt proprietatea omenirii. Ele sunt cunoscute lumii. Prin 
urmare, este de prisos să detaliez cum, avansând cu 
repeziciune, m-am nimerit moştenitorul Acadelei, cum am 
fuzionat această revistă cu Pisălogul, cum iarăşi am 
cumpărat Zurbagiul, unind astfel cele trei periodice, cum în 
sfârşit m-am târguit pentru singurul rival rămas şi cum am 
reunit întreaga literatură a ţării într-o singură magnifică 
revistă, cunoscută pretutindeni sub numele de Zurbagiul, 
Acadeaua, Pisălogul şi GÂSCANUL. Da; am făurit istoria. 
Faima mea este universală. Ea se întinde până în cele mai 
îndepărtate colţuri ale pământului. Nu vei găsi revistă, 
oricât de obscură, în care să nu afli măcar o referinţă la 
nemuritorul BOB CUTĂRICĂ. Domnul Bob Cutărică a spus 
aşa, domnul Bob Cutărică a scris asta, domnul Bob Cutărică 
a făcut asta. Dar eu sunt un om blajin şi mă voi sfârşi din 
viaţă ca un om simplu. La urma urmelor, ce înseamnă acest, 
acest ceva indescriptibil pe care oamenii nu contenesc să-l 
numească „geniu”? 43 Sunt de acord cu Buffon, cu 
Hogarth, că la urma urmelor el nu e altceva decât 
sârguinţă44. 

Ia uitaţi-vă la mine! Cum am muncit, cum m-am spetit, 
cum am scris! Da, zeilor, oare nu am scris? N-am cunoscut 
cuvântul „tihnă”. Ziua mă lipeam de măsuţa mea, iar 
noaptea, ca un palid învățăcel, ardeam seul din opaiţ45. Ar 
fi trebuit să mă vedeţi, zău că s-ar fi cuvenit. Mă aplecam 
spre dreapta. Mă aplecam spre stânga. Mă aplecam înainte. 
Mă lăsam pe spate. Stăteam pe vârfuri. Şedeam tete 
baissee46 (cum se spune în graiul kickapo046), cu capul 
plecat pe pagina de alabastru. Şi în tot acest răstimp 
scriam. La bucurie şi la necaz scriam. La foame şi la sete 
scriam. La bune şi la rele scriam. Pe soare şi pe lună scriam. 
Ce scriam este inutil să vă mai spun. Stilul! Iată lucrul 
esenţial! L-am învăţat de la Şarlatan, hodoronc! Tronc! Şi 
iată-mă dându-vă şi dumneavoastră o mostră. 


NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. a ti 
VIAŢA LITERARĂ A DOMNULUI BOB CUTĂRICĂ 


(THE LITERARY LIFE OF THINGUM BOB, ESQ.) 


(A: Southern Literary Messenger, decembrie 1844, 
10:719-727; B: Broadway Journal, 26 iulie 1845, 2:33-39; 
C: Works, IV, 1856, 210-229) 

Satiră despre lumea gazetarilor. Aluziile nu mai spun prea 
mult cititorului de azi. Doctorul Thomas Dunn English, 
cândva amic al lui Poe, notează: „ [Poe] mi-a adus odată un 
manuscris intitulat, din câte îmi amintesc, The Life of 
Thingum Bob, the Late Literary Editor of 
Gooseherumfoodle [Viaţa lui Bob Cutărică, răposatul editor 
al revistei Gâscanul]. M-a asigurat că e o transcriere a vieţii 
lui Graham [editor al revistei Graham's Lady's and 
Gentleman's Magazine]. Mi-a citit-o, şi deşi era amuzantă, 
mi-am dat seama că nu era decât o calomnie fantezistă care 
nu spunea nimic despre viaţa lui Graham [...]. 

Graham nici nu s-a sinchisit de acest atac, pe care-l 
considera o prostie.” (New York Independent, 22 octombrie 
1826). 

Una dintre aluzii e la fraţii Clark. Lewis Gaylord Clark a 
publicat Literary Remains, cartea fratelui său geamăn, 
Willis (mort în 1841), în fapt contribuţiile sale literare 
publicate de-a lungul anilor în Knickerbocker Magazine. 

Într-o recenzie despre ea, apărută în această revistă (iulie 
1844), se vorbeşte despre îndemânarea lui Willis Gaylord 
Clark „de a scrie în orice stil, despre orice fel de subiect” şi 
de a prelua din autori mai vechi „numeroase nestemate şi 
fragmente de aur intelectual pe care ştia [...] să-l 
lustruiască şi să-l aşeze alături de bijuteriile minţii sale”. 

Prima versiune a satirei lui Poe a fost terminată prin 
octombrie 1844 şi trimisă lui Benjamin Blake Minor, care 
devenise redactorul-şef al revistei Southern Literary 
Messenger la 15 iulie 1843. Pentru cele 8 pagini Poe a 


primit 24 dolari. Prima versiune a apărut nesemnată; în 
Broadway Journal ea apare sub semnătura lui Poe. 

Traducerea s-a făcut după C. 

Titlul: în nuvela lui Thomas Moore, The Fudge Family în 
England, apare un personaj cu numele „Lady Jane 
Thingum-bob”. 

A o mie şi doua poveste a Şeherezadei. 

Adevărul e mai straniu decât ficţiunea. 

Vechi proverb. 

Având prilejul, de curând, în cursul unor cercetări de 
orientalistică, să consult Tellmenow Isitsoornot1, o lucrare 
care (la fel ca Zoharul lui Simeon Jochaides1) nu e mai 
deloc cunoscută, nici chiar în Europa, şi care, după ştiinţa 
mea, n-a fost citată niciodată de vreun american - dacă îl 
exceptăm, poate, pe autorul Curiozităţilor din literatura 
americană? - având ocazia, repet, să răsfoiesc câteva 
pagini din foarte remarcabila lucrare amintită prima oară, 
nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că lumea literară s-a 
înşelat până acum, în mod ciudat, cât priveşte soarta fiicei 
vizirului, Şeherezada, cum e povestită acea soartă în O mie 
şi una de nopţi3 şi că deznodământul prezentat în această 
operă, chiar dacă nu întru totul inexact până acolo unde a 
reuşit să meargă, este cel puţin de blamat pentru că n-a 
mers mult mai departe. 

Pentru informaţii amănunțite despre acest subiect 
interesant trebuie să-l trimit pe cititorul curios chiar la 
IsitsOornot; dar în acelaşi timp fie-mi îngăduit să dau un 
rezumat despre ce am descoperit acolo. 

Vă veţi aminti că, în varianta obişnuită a poveştilor, un 
anume monarh, având motive temeinice să fie gelos pe 
regina lui, nu numai că o ucide, dar face legământ, pe 
barba lui şi pe profet, să-şi ia de soţie în fiecare noapte pe 
cea mai frumoasă fecioară de pe domeniile sale, iar în 
dimineaţa următoare să o dea pe mâna călăului. 

Împlinindu-şi întocmai acest legământ, mulţi ani la rând, şi 
cu o punctualitate religioasă şi o metodă ce îi aduseră mare 


faimă de om cu sentimente evlavioase şi cu o excelentă 
judecată, el fu întrerupt într-o după-amiază (neîndoielnic de 
la rugăciunile sale) de o vizită a marelui său vizir, a cărui 
fiică, pare-se, fu străbătută de o idee. 

Numele ei era Şeherezada, iar ideea ei era fie să-şi 
mântuie ţara de birul care îi depopula frumuseţea, fie să 
piară, în maniera dovedită a tuturor eroinelor, în încercarea 
ei. 

Prin urmare, şi deşi nu găsim să fie un an bisect (ceea ce 
face sacrificiul chiar mai vrednic), îl trimite pe tatăl ei, 
marele vizir, să-i ofere regelui mâna ei. Această mână 
regele o primeşte cu bucurie (el intenţionase să o ia în orice 
caz şi amânase treaba de la o zi la alta doar de teama 
vizirului), dar, acceptând-o acum, el dă de înţeles tuturor 
părţilor, cât ho ponte de limpede, că, mare vizir sau nu 
mare vizir, nu are nici cea mai mică intenţie de a renunţa cu 
o iotă la legământul sau la privilegiile sale. 

Când, prin urmare, frumoasa Șeherezada insistă să se 
mărite cu regele, şi chiar o săvârşi, în ciuda excelentului 
sfat al tatălui ei de a nu face aşa ceva - când ea vru şi se 
mărită cu el, repet, de voie, de nevoie, o făcu cu frumoşii ei 
ochi negri pe de-a-ntregul deschişi, atât cât permitea 
natura cazului. 

Se pare totuşi că această isteaţă domnişoară (care îl citise 
negreşit pe Machiavelli) avea în minte un plan mititel şi cât 
se poate de ingenios. În noaptea nunţii puse la cale, prin nu 
ştiu ce specioase şiretlicuri, ca sora ei să ocupe un divan 
îndeajuns de aproape de cel al perechii regale pentru a-i 
permite să stea de vorbă cu uşurinţă de la un pat la altul; şi 
cu puţin înainte de cântatul cocoşului avu grijă să-l 
trezească pe bunul monarh, soţul ei (care nu-i purta pică, 
întrucât intenţiona să-i frângă gâtul în zori) - repet, reuşi 
să-l trezească (deşi, din pricina Unei conştiinţe curate şi a 
unei digestii uşoare, el dormea bine), prin interesul adânc 
stârnit de o poveste (despre un şobolan şi o pisică neagră, 
cred eu) pe care i-o relata (totul în şoaptă, desigur) surorii 


sale. Când se crăpă de ziuă, se întâmplă că această poveste 
nu se sfârşise de tot şi Şeherezada, prin firea lucrurilor, nu 
o putu isprăvi chiar atunci, întrucât sosise clipa să se scoale 
din pat şi să fie sugrumată - lucru cu foarte puţin mai 
plăcut decât spânzuratul, doar niţeluş mai nobil! 

Curiozitatea regelui însă prevalând, îmi pare rău să o 
spun, chiar şi asupra sănătoaselor lui principii religioase, îl 
îndemnă de această dată să amâne împlinirea legământului 
său până a doua zi dimineaţa, în scopul şi nădejdea de a 
auzi în acea noapte ce s-a întâmplat în cele din urmă cu 
pisica neagră (cred că era vorba de o pisică neagră) şi cu 
şobolanul. 

Dar lăsându-se noaptea, doamna Şeherezada nu numai că 
nu isprăvi cu pisica şi cu şobolanul (şobolanul era albastru), 
dar înainte să-şi dea seama ce face, se trezi în miezul 
peripeţiilor unei naraţiuni ce se referea (dacă nu mă înşel 
cu totul) la un cal roz (cu aripi verzi), care alerga 
nemaipomenit de iute datorită unui mecanism de ceasornic 
şi care era întors cu o cheie de culoarea indigoului. De 
această istorioară regele fu chiar mai interesat decât de 
cealaltă - şi întrucât se crăpase de ziuă înainte de sfârşitul 
ei (în ciuda tuturor încercărilor reginei de a o termina la 
timp pentru a putea fi sugrumată), iarăşi nu află altă cale 
decât să amâne ceremonia ca mai înainte, cu douăzeci şi 
patru de ore. În noaptea următoare se întâmplă un lucru 
similar, cu un rezultat similar; şi apoi în următoarea - şi 
apoi iarăşi în următoarea; astfel încât, în cele din urmă, 
bunul monarh, fiind inevitabil lipsit de orice ocazie de a-şi 
ţine legământul într-o perioadă de nu mai puţin de o mie şi 
una de nopţi, fie că uită cu totul de expirarea acestui timp, 
fie că se simte absolvit de ea în modul obişnuit, sau (ceea ce 
este mai probabil) îl rupe odată pentru totdeauna, precum 
şi capul venerabilului său duhovnic. În orice caz, 
Şeherezada, care, descinzând direct din Eva, se nimeri, 
poate, moştenitoarea tuturor celor şapte coşuri cu palavre 
pe care această din urmă doamnă, ştim cu toţii, le-a cules 


de sub pomii din grădina Edenului, repet. Şeherezada 
triumfă în cele din urmă, iar birul pe frumuseţe fu abolit. 

Ei bine, acest deznodământ (care e acela al poveştii aşa 
cum ni s-a păstrat ea) este fără îndoială extrem de potrivit 
şi de plăcut - dar, vai! Ca multe alte lucruri plăcute este mai 
mult plăcut decât adevărat; şi sunt întru totul îndatorat lui 
Isitsoornot pentru mijloacele de a rectifica eroarea. Le 
mieux est l'ennemi du bien4, spune un proverb franțuzesc, 
şi menţionând că Şeherezada a moştenit cele şapte coşuri 
de palavre, ar fi trebuit să adaug că ea le-a plasat cu 
dobândă capitalizată până ce s-au făcut şaptezeci şi şapte. 

— Draga mea surioară, zise ea, în cea de-a o mie şi doua 
noapte (citez verbatim5 în acest punct limbajul lui 
Isitsoornot) - draga mea surioară, spuse ea, acum că s-a 
spulberat toată această mică dificultate cu sugrumatul şi că, 
din fericire, acest bir odios a fost abolit, mă simt vinovată de 
o mare necuviinţă prin aceea că v-am ascuns, ţie şi regelui 
(care, spun cu părere de rău, sforăie - lucru pe care niciun 
gentleman nu l-ar face), întreg deznodământul poveştii lui 
Sinbad Marinarul6. 

Această persoană a trecut prin numeroase alte şi chiar 
mai interesante aventuri decât cele pe care le-am relatat 
eu; adevărul însă este că mi-a fost somn în acea noapte în 
care le-am istorisit şi astfel am fost ispitită să le scurtez - o 
regretabilă greşeală de conduită pentru care singura mea 
speranţă este că Allah? o să mă ierte. Dar nici acum nu-i 
prea târziu să repar marea mea neglijenţă - şi după ce-l voi 
ciupi pe rege o dată sau de două ori ca să-l trezesc, astfel 
încât să înceteze să mai facă acest zgomot oribil, 
numaidecât am să-ţi povestesc ţie (şi lui, dacă îi va face 
plăcere) continuarea la această foarte interesantă poveste. 

La acestea, sora Şeherezadei, după cum am aflat din 
Isitsoornot, nu se arătă peste măsură de încântată; regele 
însă, după ce fu ciupit îndeajuns, încetă în cele din urmă să 
mai sforăie şi în final zise „Hm!” şi apoi „Hu!”, când regina, 
înțelegând că aceste cuvinte (care sunt neîndoielnic 


arăbeşti) semnificau că el era numai urechi şi că se va 
strădui să nu mai sforăie - repet, regina, potrivind aceste 
lucruri spre mulţumirea ei, reintră astfel dintr-o dată în 
povestea lui Sinbad Marinarul: 

— Într-un târziu, la bătrâneţe (acestea sunt chiar cuvintele 
lui Sinbad, repovestite de Şeherezada) - într-un târziu, la 
bătrâneţe, şi după ce m-am bucurat de ani mulţi de linişte 
acasă, am fost iarăşi apucat de dorul de a cutreiera prin ţări 
străine; şi într-o bună zi, fără să înştiinţez pe niciunul din 
familia mea despre intenţia mea, am făcut câteva boccele 
din mărfurile cele mai preţioase şi mai puţin voluminoase şi, 
tocmind un hamal ca să mi le poarte, m-am dus cu elpână 
jos pe ţărmul mării ca să aştept sosirea vreunei corăbii de 
ocazie care să mă scoată din regat spre o regiune pe care 
n-o mai explorasem până atunci. 

După ce am pus bagajele pe nisip, ne-am aşezat sub nişte 
copaci şi ne-am uitat spre largul oceanului în speranţa că 
vom zări vreo corabie, dar timp de câteva ceasuri n-am 
văzut niciuna. Într-un târziu, mi s-a părut că aud un bâzâit 
sau un zumzet ciudat - iar hamalul, după ce a ascultat o 
vreme, a declarat că şi el îl putea distinge. Numaidecât 
acesta crescu mai tare, tot mai tare, astfel încât nu mai 
aveam nici o îndoială Că obiectul care îl producea se 
apropia de noi. În cele din urmă, pe dâra orizontului, am 
descoperit un punct negru care creştea cu iuţeală, până 
când ne-am dat seama că era un monstru uriaş, înotând- 
plutind cu o mare parte a trupului său pe suprafaţa mării. 
Venea spre noi cu o iuţeală incredibilă, ridicând valuri 
uriaşe de spumă în jurul pieptului său şi luminând toată 
acea parte a mării prin care trecea cu o dâră lungă de foc 
ce se întindea până departe8. 

Când obiectul a ajuns mai aproape, l-am văzut foarte clar. 
Lungimea lui era egală cu cea a trei dintre cei mai înalţi 
copaci din lume şi era tot atât de lat ca sala cea mare de 
audienţă din palatul tău, o, tu cel mai sublim şi mărinimos 
dintre califi. Trupul său, care se deosebea de cel al peştilor 


obişnuiţi, era tare ca piatra şi negru ca tăciunele 
pretutindeni pe acea parte care plutea deasupra apei, cu 
excepţia unei dungi înguste, roşie ca sângele, care îl 
încingea pe de-a-ntregul. Pântecele, care înota sub apă şi 
pe care nu-l puteam zări decât în răstimpuri, atunci când 
monstrul se înălța şi cădea o dată cu valurile, era acoperit 
în întregime cu solzi metalici, de o culoare asemănătoare cu 
cea a lunii pe vreme de ceaţă. Spatele îi era neted şi 
aproape alb, şi din el se înălţau şase ghimpi, cam jumătate 
din lungimea întregului trup. 

Această creatură oribilă nu avea gură pe care să o putem 
vedea; dar ca pentru a compensa această deficiență, era 
prevăzută cu cel puţin optzeci de ochi care ieşeau din 
orbite, precum cei ai libelulei verzi, şi erau dispuşi de jur 
împrejurul trupului în două rânduri, unul deasupra celuilalt, 
şi paralel cu dâra sângerie care părea să servească drept 
sprinceană. Doi sau trei dintre aceşti ochi îngrozitori erau 
mult mai mari decât ceilalţi şi păreau din aur masiv. 

Deşi această dihanie se apropia de noi, cum am spus mai 
înainte, cu cea mai mare iuţeală, trebuie să fi fost mişcată 
cu totul de necromanţie - căci nu avea nici aripioare ca 
peştii, nici labe palmate ca rața, nici vele ca scoica de mare, 
care e mânată de vânt ca o corabie; erau alcătuite la fel, 
numai că nu departe de aceasta din urmă erau două găuri 
mici ce serveau de nări şi prin care monstrul îşi lansa 
răsuflarea grea cu o violenţă nemaipomenită şi cu un 
zgomot asurzitor, dezagreabil. 

Teroarea noastră la vederea acestui lucru hidos fu foarte 
mare; însă şi mai mare ne fu mirarea când, văzându-l de 
mai aproape, am zărit pe spinarea creaturii un mare număr 
de vietăţi cam de mărimea şi forma oamenilor şi semănând 
foarte mult cu ei, exceptând faptul că nu purtau veşminte 
(cum poartă oamenii), fiind înzestrate (de natură, fără 
îndoială) cu o învelitoare urâtă şi incomodă, foarte 
asemănătoare cu postavul, însă atât de strânsă pe piele, 
încât bietele nenorocite arătau caraghios de stângace şi 


erau supuse, pare-se, la grele chinuri. Chiar pe creştetul 
capului aveau un fel de cutii pătrate, care curând am 
descoperit că erau extrem de tari şi îndesate, şi prin 
urmare am conchis că erau nişte născociri menite, prin 
marea lor greutate, să ţină drepte şi întregi capetele 
animalelor pe umeri. În jurul gâturilor creaturilor erau 
prinse nişte gulere negre (însemne ale robiei, fără îndoială), 
aşa cum le punem câinilor noştri colane, numai că mult mai 
late şi infinit mai ţepene - încât le era cu totul imposibil 
acestor victime nenorocite să-şi mişte capetele în orice 
direcţie fără să-şi mişte totodată trupul; şi astfel ele erau 
condamnate la perpetua contemplare a nasurilor lor - o 
privelişte de nas turtit şi cârn într-un grad minunat, dacă 
nu chiar îngrozitor. 

Când monstrul ajunse aproape de ţărmul unde ne aflam 
noi, dintr-o dată îşi împinse mult în afară unul dintre ochi şi 
emise din el o flacără cumplită, însoţită de un nor dens de 
fum şi un zgomot pe care nu-l pot compara cu nimic altceva 
decât cu tunetul. După ce s-a risipit fumul, am zărit unul din 
ciudatele oameni-animale stând lângă capul uriaşei dihănii 
cu o trompetă în mână, prin care (punându-şi-o la gură) 
numaidecât ni s-a adresat cu accente puternice, aspre şi 
dezagreabile, pe care, poate, le-am fi luat drept un grai 
anume, dacă ele n-ar fi venit pe de-a-ntregul pe nas. 

Întrucât în mod evident îmi vorbea mie, nu ştiam cum să 
răspund, căci nicidecum nu puteam înţelege ce se spunea; 
şi aflat în această încurcătură, m-am întors spre hamal, care 
era la un pas de a leşina de spaimă, şi i-am cerut părerea în 
legătură cu specia de care ţinea monstrul, ce voia el şi ce fel 
de vietăţi erau cele care mişunau pe spinarea lui. La 
aceasta, hamalul răspunse, atâta cât a putut din cauza 
tremurului, că auzise cândva mai de mult de această 
dihanie a mării; că era un demon crud; cu măruntaie de 
pucioasă şi sânge de foc, plăsmuit de duhurile rele ca un 
mijloc de a abate nenorocirea asupra omenirii; că lucrurile 
de pe spinarea lui erau paraziți precum cei care infestează 


uneori pisicile şi câinii, doar cu puţin mai mari şi mai 
sălbatici; şi că aceşti paraziți îşi aveau foloasele lor, oricât 
de rele - căci, prin tortura pe care o cauzau dihaniei prin 
muşcăturile şi înţepăturile lor, îi stârneau o aşa mânie, încât 
o făceau să urle şi să facă prăpăd, şi astfel să împlinească 
ţelurile răzbunătoare şi viclene ale duhurilor răufăcătoare. 

Această relatare m-a făcut să o iau la sănătoasa şi, fără să 
privesc o singură dată în urma mea, am alergat cât mă 
ţineau picioarele sus pe colină, în vreme ce hamalul alerga 
la fel de iute, deşi oarecum în direcţia cealaltă, astfel că, în 
acest fel, reuşi în cele din urmă să scape cu boccelele mele, 
de care n-am nici o îndoială că a avut foarte mare grijă - 
deşi acesta este un lucru pe care nu-l pot preciza, căci nu- 
mi amintesc să-l mai fi revăzut vreodată. 

Cât despre mine, eram urmărit cu atâta înverşunare de un 
furnicar de oameni-paraziţi (care veniseră la mal în bărci), 
încât am fost foarte curând ajuns din urmă, legat de mâini 
şi de picioare şi transportat până la monstru; care 
numaidecât începu iarăşi să înoate spre largul mării. 

Îmi căiam acum amarnic nebunia de a fi părăsit un cămin 
confortabil ca să-mi primejduiesc viaţa în aventuri precum 
aceasta; regretul fiind însă de prisos, am căutat să mă 
împac cât mai bine cu situaţia mea şi m-am străduit să-mi 
asigur bunăvoința omului-animal care avea trompeta şi care 
părea să exercite autoritate peste tovarăşii săi. Am reuşit 
atât de bine în această întreprindere, încât în câteva zile 
creatura îşi revărsă asupra mea varii semne ale bunăvoinţei 
sale şi în cele din urmă îşi dete osteneala să mă înveţe 
rudimentele a ceea ce ar fi prea mult să numesc graiul ei; 
astfel că în cele din urmă am fost în stare să conversez cu 
ea uşor şi am ajuns să o fac să înţeleagă dorinţa arzătoare 
ce aveam de a vedea lumea. 

— Vâş bas mas, Simbad, hai-diridi dări, grunt unt grumble, 
hâş, fis, bas, îmi zise el într-o după-amiază - dar îmi cer de o 
mie de ori iertare, uitasem că Maria ta nu cunoaşte 
dialectul cotconechezilor (aşa erau numiţi oamenii-animale; 


presupun pentru că limba lor alcătuia veriga dintre cea a 
cailor şi cea a cocoşilor). Cu voia Domniei tale, am să 
traduc. Vâş blş mas şi aşa mai departe: - adică „Sunt fericit 
să aflu, dragul meu Sinbad, că eşti într-adevăr un băiat de 
ispravă; noi facem acum un lucru care se numeşte 
circumnavigarea globului; şi întrucât eşti atât de doritor să 
vezi lumea, am să mă străduiesc să-ţi dau un bilet pe gratis 
pe spinarea dihaniei.” 

Când doamna Şeherezada ajunse atât de departe, 
relatează Isitsoornot, regele se întoarse de pe partea stingă 
pe partea dreaptă şi zise: 

— Este, de fapt, foarte surprinzător, draga mea regină, că 
ai omis până acum aceste din urmă aventuri ale lui Sinbad. 
Ştii că le găsesc nespus de distractive şi de ciudate? 

După ce regele se exprimă astfel, ni se spune că frumoasa 
Şeherezada îşi reluă povestea cu următoarele cuvinte: 

— Sinbad continuă în acest fel cu istorisirea sa: „l-am 
mulţumit omului-animal pentru amabilitatea sa şi curând m- 
am simţit ca la mine acasă pe monstru, care înota în ocean 
cu o iuţeală nemaipomenită; deşi suprafaţa acesteia din 
urmă nu e, în acea parte a lumii, nicidecum netedă, ci 
rotundă ca o rodie, astfel încât tot timpul mergeam - ca să 
zic aşa - când la deal, când la vale.” 

— Acest lucru, socot eu, era foarte ciudat, întrerupse 
regele. 

— Totuşi este absolut adevărat, răspunse Şeherezada. 

— Am îndoielile mele, răspunse regele; dar, rogu-te, fii 
bună şi continuă povestea. 

— Aşa voi face, spuse regina. „Monstrul” - continuă Sinbad 
- „înota, după cum am zis, când la deal, când la vale, până 
când în cele din urmă am ajuns la o insulă cu o 
circumferință de multe sute de mile, dar care totuşi fusese 
construită în mijlocul mării de o colonie de mici creaturi ca 
nişte omizi”9. 

— Hm! Făcu regele. 


— Lăsând în urmă această insulă, zise Sindbad [căci 
Şeherezada, trebuie înţeles, nu băgă în seamă intervenţia 
necuviincioasă a soţului ei], „lăsând în urmă această insulă, 
am ajuns la o alta, unde pădurile erau de stâncă masivă şi 
atât de dură, încât topoarele cele mai bine călite se 
sfărâmară în bucăţi când am încercat să le tăiem”10. 


[„Una dintre cele mai remarcabile ciudăţenii din lexas e 
pădurea de piatră de lângă izvorul râului Pasigono. Ea este 
alcătuită din câteva sute de copaci, înalţi şi drepţi, cu toţii 
prefăcuţi în piatră. Unii copaci, acum în creştere, sunt doar 
în parte pietrificaţi. Acesta este un fapt uimitor pentru 
naturalişti, care i-ar putea sili să-şi modifice teoria curentă 
asupra pietrificării.” - Kennedy. 

„Această dare de seamă, discreditată la început, a fost 
ulterior confirmată de descoperirea unei păduri complet 
pietrificate lângă izvoarele râului Chayenne, sau Chienne, 
care îşi are sursa în masivul Black Hills al lanţului stâncos. 

Cu greu s-ar putea găsi pe toată suprafaţa globului o 
privelişte mai remarcabilă, atât din punct de vedere 
geologic, cât şi pitoresc, decât cea înfăţişată de pădurea 
pietrificată de lângă Cairo. Călătorul, după ce a trecut de 
mormintolo califilor, chiar în faţa porţilor cetăţii, se îndreptă 
spre sud, aproape în unghi drept faţă de drumul ce duce 
spre Suez prin deşert şi, după ce a parcurs vreo zece mile 
într-o vale joasă şi stearpă, acoperită cu nisip, pietriş şi 
scoici, atât de umede de parcă numai ieri s-ar fi retras 
marea de acolo, străbate un lanţ de dune joase de nisip, 
care, pe o anumită distanţă, se întind paralel cu drumul său. 
Priveliştea ce i se înfăţişează acum este peste măsură de 
stranie şi pustie. O masă de trunchiuri de arbori, toate 
prefăcute în piatră, care, când sunt atinse de potcoava 
calului, scot un sunet metalic, se vede întinzându-se pe mile 
şi mile împrejurul său, în forma unei păduri putrede şi 
culcate la pământ. Lemnul e de o culoare brun-închis, însă 
îşi păstrează la perfecţie forma, trunchiurile fiind de la unul 


până la cincisprezece picioare în lungime şi de la o jumătate 
de picior până la trei picioare în grosime, îngrămădite atât 
de aproape unul de altul, pe cât poţi cuprinde cu ochiul, 
încât un măgăruş egiptean abia îşi găseşte drumul printre 
ele, şi arată atât de naturali, încât dacă ar fi în Scoţia sau în 
Irlanda, ar putea trece cu uşurinţă drept o uriaşă mlaştină- 
secată, în care copacii dezgropaţi putrezesc la soare. 
Rădăcinile şi frânturile de crengi sunt în numeroase cazuri 
aproape perfecte şi, la unele, găurile făcute de viermi sub 
scoarță pot fi uşor recunoscute. Cele mai delicate dintre 
vasele cu sevă şi toate porțiunile mai gingaşe din miezul 
lemnului sunt în perfectă stare şi pot fi cercetate cu 
microscoapele cele mai puternice. Totul este atât de 
silicificat, încât taie sticla şi poate fi şlefuit de minune.” - 
Asiatic Magazine. (n.a.)]. 

— Hm! Făcu iar regele; însă Şeherezada, fără să-i acorde 
vreo atenţie, continuă în limba lui Sinbad. 

— Trecând şi de această ultimă insulă, am ajuns într-un 
ţinut unde se afla o peşteră ce se întindea pe distanţa de 
treizeci sau patruzeci de mile în măruntaiele pământului şi 
care conţinea un număr mai mare de palate cu mult mai 
vaste şi mai impunătoare decât pot fi găsite în tot Damascul 
sau Bagdadul. De tavanul acestor palate atârnau miriade de 
nestemate, ca diamantele, chiar mai mari decât oamenii; iar 
printre ulicioarele cu turnuri, temple şi piramide, curgeau 
imense râuri, negre ca abanosul, mişunând de peşti ce nu 
aveau nici un ochi”11. 

— Hm! Făcu regele. 

— Am plutit pe urmă într-o regiune a mării unde am găsit 
un munte înalt, pe ale cărui povârnişuri curgeau torente de 
metal topit, dintre care unele erau de douăsprezece mile 
lăţime şi de şaizeci lungime12 în vreme ce dintr-un abis de 
pe culme ţâşnea un puhoi atât de uriaş de cenușă, încât 
soarele dispăruse cu totul de pe cer şi se făcuse mai 
întuneric decât cel mai întunecat miez de noapte; astfel 
încât atunci când ne aflam chiar şi la distanţa de o sută 


cincizeci de mile de munte, era imposibil să vedem vreun 
obiect, oricât de alb ar fi fost, chiar dacă l-am fi ţinut în faţa 
ochilor”13. 

— Hm! Făcu regele. 

— După ce am părăsit această coastă, monstrul îşi urmă 
călătoria până ce am dat peste un ţinut în care firea 
lucrurilor părea întoarsă pe dos - căci am văzut aici un lac 
mare, pe fundul căruia, la peste o sută de picioare de 
suprafaţa apei, creştea o pădure de arbori înfrunziţi, înalţi 
şi luxurianţi”14. 

— Oho! Făcu regele. 

— Alte câteva sute de mile ne-au adus într-o climă unde 
aerul era atât de dens, încât plutea pe el fierul sau oţelul, 
aşa cum pe al nostru plutesc fulgii”15. 

— Pleacuri! Zise regele. 

— Mergând mai departe, în aceeaşi direcţie, curând am 
ajuns în cea mai minunată regiune din întreaga lume. Un 
fluviu falnic o străbătea, cu ocoluri, pe câteva mii de mile. 
Fluviul acesta era de o negrăită adâncime şi de o 
transparenţă mai desăvârşită decât a chihlimbarului. 

Avea de la trei la şase mile în lăţime; iar malurile sale, 
care, de fiecare parte, ajungeau la o înălţime de o mie două 
sute de picioare, erau încununate cu arbori de-a pururi 
înfloriţi şi cu mireasma dulce a florilor eterne, care făceau 
din întreg ţinutul o grădină fabuloasă; dar numele acestei 
luxuriante ţări era regatul Groazei, şi a pătrunde în ea 
însemna moartea inevitabilă”16. 

— Hm! Făcu regele. 

— Am părăsit acest regat în mare grabă şi după câteva zile 
am ajuns într-altul, unde am fost uimiţi să zărim zeci de mii 
de animale monstruoase cu coarne pe cap, ca nişte coase. 
Aceste lighioane hidoase îşi sapă în pământ peşteri uriaşe în 
formă de tunel şi le căptuşesc cu pietre, dispuse în aşa fel 
una peste alta, încât se prăvălesc de îndată ce sunt atinse 
de alte animale, azvârlindu-le astfel în vizuinile monştrilor, 
unde li se suge numaidecât sângele, iar scheletul lor este 


apoi aruncat cu dispreţ la mare distanţă de peşterile 
morţii”1 7. 

— Ptiu! Făcu regele. 

— Continuându-ne drumul, am zărit un ţinut plin de plante 
ce nu creşteau din pământ, ci din aer18. Mai erau altele ce 
răsăreau de pe tulpina altor plante19; altele care îşi 
extrăgeau hrana din trupurile animalelor vii20; şi apoi mai 
erau altele care peste tot străluceau cu văpăi21; altele care 
se mişcau din loc în loc, după plac22; şi lucru şi mai 
minunat, am descoperit flori ce trăiau şi respirau şi-şi 
mişcau membrele în voie şi, în plus, aveau detestabila 
patimă a omenirii de a înrobi alte vietăţi şi de a le zăvori în 
temnițe cumplite şi singuratice până la împlinirea sarcinilor 
date”23. 

— Pfui! Făcu regele. 

— Plecând din această ţară, am sosit curând într-alta, în 
care albinele şi păsările sunt matematiciene atât de erudite 
şi de geniale, încât dau zilnic lecţii în ştiinţa geometriei 
înţelepţilor din regat. Monarhul acelei ţări, oferind o 
răsplată pentru dezlegarea a două probleme foarte grele, 
ele fură dezlegate pe loc - una de către albine, iar cealaltă 
de către păsări; regele însă ţinând secretul asupra soluţiilor 
lor, numai după multă trudă şi anevoioase cercetări şi după 
ce s-au scris numeroase tomuri groase vreme de ani 
îndelungaţi au ajuns matematicienii într-un târziu la soluţii 
identice cu cele care fuseseră date pe loc de albine24 şi de 
păsări”. 

— Vai mie! Exclamă regele. 

— De-abia a dispărut din zarea noastră această împărăție, 
că ne-am trezit în apropierea alteia, de pe ale cărei ţărmuri 
se înălţă pe deasupra capetelor noastre un stol de păsări 
având o lăţime de o milă şi o lungime de două sute 
patruzeci de mile; astfel încât, deşi zburau câte o milă în 
fiecare minut, întregului stol îi trebui nu mai puţin de patru 
ceasuri ca să treacă pe deasupra noastră - în care se aflau 
câteva milioane de milioane de păsări”25. 


— O, vai! Făcu regele. 

— N-am scăpat bine de păsările acelea, care ne-au produs 
multă enervare, că am fost îngroziţi de apariţia unei păsări 
de alt soi, infinit mai mare chiar decât pasărea Rok, pe care 
o întâlnisem în călătoriile mele anterioare; căci era mai 
mare decât cupola cea mai mare de pe seraiul Mariei tale, o 
tu, cel mai mărinimos dintre califi! N-am văzut să fi avut 
vreun cap pasărea aceasta cumplită, ci era toată alcătuită 
numai din pântece, care era de o grosime şi o rotunjime 
extraordinare, dintr-o substanţă moale, netedă, 
strălucitoare şi vărgată în mai multe culori. În ghearele sale 
monstrul ducea spre cuibul său din ceruri o căsuţă căreia îi 
smulsese acoperişul, iar înlăuntrul ei am văzut limpede 
nişte fiinţe omeneşti, care fără îndoială erau într-o stare de 
cumplită deznădejde din pricina sorții oribile ce le aştepta. 
Am strigat din toate puterile noastre în speranţa că de 
spaimă pasărea va da drumul prăzii sale; dar ea pufni doar, 
sau sforăi, ca turbată, după care zvârli în capul nostru un 
sac greu, care se dovedi a fi plin cu nisip!”26 

— Baliverne! Zise regele. 

— Imediat după această întâmplare, am dat peste un 
continent de o uriaşă întindere şi de o trăinicie 
nemaipomenită, dar care totuşi se sprijinea în întregime pe 
spinarea unei vaci albastre precum cerul şi care avea nu 
mai puţin de patru sute de coarne”27. 

— Asta o cred acum, zise regele, pentru că am citit ceva de 
soiul ăsta mai demult, într-o carte. 

— Am trecut numaidecât pe sub acest continent (navigând 
printre picioarele vacii) şi după câteva ceasuri ne-am 
pomenit într-un ţinut într-adevăr minunat, care, după cum 
m-a informat omul-animal, era chiar ţărişoara lui natală, 
locuită de fiinţe din aceeaşi specie. Aceasta l-a ridicat foarte 
mult în stima mea pe omul-animal; şi, de fapt, a început 
acum să-mi fie ruşine de felul dispreţuitor cu care îl 
tratasem; căci am aflat că oamenii-animale erau, în general, 
un neam de vrâjitori dintre cei mai puternici, care trăiau cu 


viermi în creieri28, care, prin răsucirile şi zvârcolirile lor 
dureroase, slujeau fără îndoială să le stimuleze cele mai 
miraculoase avânturi ale imaginaţiei.” 

— Prostii! Zise regele. 

— Printre vrăjitori erau şi câteva animale domestice, din 
soiuri foarte ciudate; de pildă, era un cal uriaş ale cărui 
oase erau din fier şi al cărui sânge era apă clocotită. În loc 
de grăunţe se hrănea îndeobşte cu pietre negre; şi totuşi, în 
pofida unui regim atât de dur, era atât de puternic şi de 
ager, încât putea duce o povară mai grea decât cel mai 
măreț templu din acest oraş, cu o viteză ce să întreacă 
zborul multor păsări”29. 

— Palavre! Spuse monarhul. 

— Am mai văzut printre acei oameni o găină fără pene, 
însă mai mare decât o cămilă; în loc de carne şi de oase 
avea fier şi cărămidă; sângele ei, la fel cu cel al calului (cu 
care, de fapt, se înrudea de aproape), era apă clocotită; şi 
aidoma lui, nu mânca decât lemn sau pietre negre. Această 
găină năştea foarte des câte o sută de pui pe zi; şi, după 
naştere, ei îşi găseau sălaşul timp de mai multe săptămâni 
în pântecele mamei lor”30. 

— Aiurea! Zise regele. 

— Unul din neamul ăsta de solomonari puternici a zămislit 
un om din alamă, lemn şi piele, şi l-a înzestrat cu atâta 
isteţime, încât ar fi bătut la şah întreaga specie omenească, 
afară de marele calif Harun-al-Raşid31. 

Un altul dintre aceşti magi a făurit (din acelaşi material) o 
făptură ce ar fi făcut de ruşine chiar şi geniul celui care a 
creat-o; căci atât de mare era puterea ei de judecată, încât 
într-o secundă reuşea să facă nişte calcule atât de lungi, 
încât ele ar fi necesitat truda a cincizeci de mii de oameni 
de carne adunaţi laolaltă timp de un an de zile32. Dar un 
solomonar şi mai iscusit şi-a făurit pentru sine un lucru 
extraordinar33, care nu era nici om, nici fiară, dar care 
avea creier de plumb, amestecat cu o pastă neagră ca 
smoala, şi nişte degete pe care le folosea cu o iuţeală şi o 


dexteritate atât de neverosimile, încât nu i-ar fi fost deloc 
greu să scrie într-un singur ceas douăzeci de mii de copii 
ale Coranului; iar asta cu o precizie atât de desăvârşită, 
încât în toate aceste copii nu s-ar fi găsit una care să se 
deosebească de cealaltă nici cât un fir de păr de altul. Acest 
lucru era de o forţă nemaipomenită, încât înălța sau 
nimicea dintr-o singură suflare cele mai falnice împărăţii; 
dar puterile sale erau folosite deopotrivă în bine şi în rău”. 

— Ridicol! Zise regele. 

— În neamul ăsta de necromanţi34 mai era unul care avea 
în vine sânge de salamandră; căci nu se sfia să se aşeze, ca 
să tragă din ciubuc, într-o sobă încinsă la roşu, până cândi 
se prăjea mâncarea35 pe podeaua ei36. Un altul avea darul 
de a preschimba metalele obişnuite în aur, fără ca măcar să 
se uite la ele în timpul acestui proces37. Un altul avea nişte 
degete aşa de fine, încât făcea o sârmă atât de subţire că 
aceasta era invizibilă38. Un altul avea un ochi atât de ager, 
încât putea socoti toate feluritele mişcări ale unui corp 
elastic, în timp ce acesta sărea înainte şi înapoi de nouă 
sute de milioane de ori pe secundă”39. 

— Absurd! Zise regele. 

— Un altul dintre aceşti magi, cu ajutorul unui fluid pe 
care nu l-a văzut încă nimeni, putea face ca trupurile lipsite 
de viaţă ale prietenilor săi să-şi mişte braţele, să dea din 
picioare, să lupte sau chiar să se ridice şi să danseze după 
voinţa lui40. Un altul îşi cultivase glasul în aşa măsură, încât 
se putea face auzit de la un capăt la altul al pământului41. 
Un altul avea un braţ atât de lung, încât putea să se aşeze 
în Damasc şi să ticluiască o scrisoare în Bagdad - sau, la 
drept vorbind, la orice depărtare42. Un altul poruncea 
fulgerului să pogoare la el din ceruri şi acesta venea; iar 
când venea, devenea obiectul lui de joacă43. Un altul a luat 
două sunete puternice şi din ele a făcut tăcere. Un altul a 
creat o beznă adâncă din două lumini strălucitoare44. Un 
altul a făcut gheaţă într-un cuptor încins la roşu45. Un altul 
îi ordona soarelui să-i facă portretul, iar soarele se 


supunea46. Un altul lua acest luminător împreună cu luna 
şi cu planetele şi, după ce mai întâi le cântărea cu 
scrupuloasă precizie, le sonda adâncimile şi găsea 
substanţa solidă din care erau făcute. Dar neamul ăsta 
întreg este într-adevăr atât de iscusit într-ale necromanţiei, 
încât nici măcar copiii lor, nici chiar câinii sau pisicile cele 
mai de rând nu au vreo greutate în a vedea obiecte ce nu 
există câtuşi de puţin sau care au pierit de pe faţa 
pământului cu douăzeci de milioane de ani mai înainte de 
naşterea neamului însuşi47. 

— De necrezut! Zise regele. 

— Soţiile şi fiicele acestor înţelepţi şi preamăriţi magi - 
continuă Şeherezada, fără a fi în vreun fel deranjată de 
aceste repetate şi cât se poate de necuviincioase 
întreruperi ale soţului ei - soțiile şi fiicele acestor iluştri 
solomonari sunt tot ce poate fi mai desăvârşit şi mai rafinat; 
şi ele ar fi tot ce poate fi mai încântător şi mai interesant 
dacă n-ar apăsa asupra lor o nefericită fatalitate, de care 
nici chiar puterile miraculoase ale soţilor şi părinţilor lor n- 
au fost în măsură să le mântuie până acum. Unele destine 
iau un anume chip, altele alt chip - dar cel despre care 
vorbesc eu s-a ivit sub chipul unui moft.” 

— Unui ce? Întrebă regele. 

— Unui moft, zise Şeherezada. Unul dintre duhurile rele 
care stau veşnic de veghe ca să aducă o nenorocire le-a 
vârât în cap acestor doamne desăvârşite că lucrul pe care 
noi îl denumim frumuseţea unei persoane constă în 
întregime din protuberanta regiunii ce se întinde nu cu 
mult mai jos de spinare. Frumuseţea perfectă, spun ele, 
este direct proporţională cu mărimea acestei cocoaşe. Fiind 
ele de multă vreme posedate de ideea aceasta, iar pernele 
fiind ieftine în acea ţară, s-au dus demult zilele când era cu 
putinţă să deosebeşti o femeie de un dromader...”. 

— Destul! Zise regele, nu mai pot răbda asta şi n-am să 
mai rabd. Mi-ai dat deja o durere de cap cumplită cu 


minciunile tale. Dar văd că se crapă de ziuă. De când 
suntem căsătoriţi? 

— Conştiinţa mea începe iarăşi să fie neliniştită. Şi apoi, 
treaba aia cu dromaderul - mă iei drept idiot? Pe scurt, ai 
face bine să te scoli şi să fii strangulată. 

Vorbele acestea, după cum aflu din Isitsoornot, o 
îndurerară şi totodată o uimiră pe Șeherezada; ştiind însă 
că regele era un om de o integritate ireproşabilă şi cu totul 
incapabil să-şi calce cuvântul, se supuse sorții cu dragă 
inimă. Îşi găsi totuşi mare consolare (pe când ştreangul i se 
tot strângea) la gândul că multe poveşti rămăseseră încă 
nespuse şi că irascibilitatea brutalului ei soţ îi adusese 
acestuia o cât se poate de dreaptă răsplată, lipsindu-l de 
nenumărate aventuri nemaipomenite. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

A O MIE ŞI DOUA POVESTE A ŞEHEREZADEI 


(THE THOUSAND-AND-SECOND TALE OF 
SCHEHERAZADE) 


(A: Godey's Magazine and Lady's Book pentru februarie 
1845, 30:61-67; B: Broadway Journal, 25 octombrie 1845, 
2:235-240; C: Works, 1850,1,131-149) Nuvela, compusă în 
tradiţia poveştilor arâbeşti, este una dintre cele mai 
amuzante ale lui Poe (I. O. Mabbott). 

Poveştile din ciclul O mie şi una de nopţi au pătruns în 
Europa pe la începutul veacului al XVIII-lea graţie 
traducerii franceze a lui Antoine Galland. 

O traducere engleză după versiunea acestuia exista din 
1713. 

După Mabbott, ideea de a scrie o nuvelă inspirată de 
poveştile arabe i-ar fi putut veni lui Poe de la Prairie and 
Mountain Life: The Petrified Forest, articol publicat în 
Weekly Reveille din Saint Louis (18 noiembrie 1844), 
revistă editată de amicul său, Joseph M. Field. Uimit de 
priveliştea stranie a arborilor pietrificaţi, un călător francez 


începe „să creadă, implicit, în toate poveştile pe care le 
auzise mai înainte din ciclul poveştilor arabe. Şi nimic după 
aceea nu l-a putut convinge că palatele zburătoare ale lui 
Aladdin, minunatele peşteri şi grădini suspendate, 
locaşurile duhurilor şi splendida frumuseţe florală a zânelor 
n-ar fi adevărul gol-goluţ, expus într-o carte.” 

Minunile descrise sunt culese din numeroase surse, dar în 
principal din Course ofLectures (New York, 1842) al 
doctorului Dionysius Lardner, autor pe care Poe îl 
satirizează în Trei duminici într-o săptămână. 

„Ultima călătorie a lui Sinbad în jurul lumii într-un vas 
militar britanic devine un catalog al fanteziei occidentale: 
baloane dirijabile, vapoare, căi ferate, tiparniţe, 
dagherotipuri, electrotipuri şi telegraful. Tema satirică nu e 
atât prăpastia dintre ştiinţa modernă şi teologie, cât cea 
dintre acceptarea criteriilor ştiinţifice şi dogma teologică. 
Pentru Calif doar „vaca azurie, a Coranului este credibilă” 
(Beaver, op. Cit., p. 379). 

Traduceri. În franceză: La 1002 Nuit, trad. De Lăon de 
Wailly, L'IUustration, 1856. În româneşte: A o mie şi doua 
poveste a Şeherezadei, trad. De Ion Vinea, în E. A. Poe, 
Scrieri alese, EPLU, 1968, pp. 489-506, reed. În Mellonta 
Tauta, Editura Tineretului, pp. 97-120, şi Scrieri alese, 
1969, pp. 412-426. 

Traducerea s-a făcut după C, care conţine adăugiri 
auctoriale. 

Motto. Citat din Byron, Don Juan, Cântul al IV-lea, strofa 
101, V. L-2; This strange - but true: for truth is always 
strange; Stranger than fiction („Ciudat - şi-adevărat - căci 
mai ciudat/E adevărul ca închipuirea” - trad. De Aurel 
Covaci, în Byron, Poezia 3, Editura Univers, 1987, p. 487). 

Câteva vorbe cu o mumie. 

Simpozionul de aseară a fost puţintel prea mult pentru 
nervii mei. Aveam o durere de cap cumplită şi îmi era 
îngrozitor de somn. Drept care, în loc să ies în oraş, să-mi 
petrec seara aşa cum plănuisem, am socotit că lucrul cel 


înţelept ar fi să îmbuc ceva şi să merg numaidecât la 
culcare. 

O cină uşoară, bineînţeles. Îmi plac nespus crochetele cu 
brânză. Dar nu e câtuşi de puţin recomandabil mai mult de 
o livră o dată. Totuşi nu poate exista nici o obiecţie serioasă 
faţă de două. Şi, la drept vorbind, între două şi treinu e 
decât o diferenţă de o biată unitate. M-am aventurat 
probabil la patru. Soţia mea spune că au fost cinci; însă în 
mod clar ea confundă două chestiuni foarte distincte. Sunt 
dispus să admit numărul abstract cinci; dar, concret, el are 
legătură cu sticlele de bere brună, fără de care, în loc de 
condiment, crochetele cu brânză ar trebui evitate. 

După ce-am isprăvit masa frugală şi mi-am pus scufia de 
noapte, cu speranţa curată că am să mă bucur de ea până a 
doua zi la prânz, mi-am lăsat capul pe pernă şi, ajutat de o 
conştiinţă împăcată, am căzut numaidecât într-un somn 
adânc. 

Dar când s-au împlinit vreodată speranţele omenirii? Nu 
cred să fi ajuns la al treilea sforăit, când s-a auzit clinchetul 
furios al clopoţelului de la intrare, iar apoi bătăile 
nerăbdătoare ale ciocanului, care m-au trezit de îndată. Un 
minut după aceea, pe când mă frecam încă la ochi, soţia 
mea îmi vâri sub nas un bileţel de la vechiul meu prieten, 
doctorul Ponnonner. Suna astfel: 

Vino la mine cu orice preţ, dragul şi bunul meu prieten, de 
îndată ce vei primi acest mesaj. Vino şi dă-ne o mână de 
ajutor ca să ne bucurăm. După o diplomaţie îndelungată şi 
tenace, am obţinut în sfârşit aprobarea directorilor 
Muzeului Orăşenesc ca să examinez Mumia - ştii tu la care 
mă refer. Am permisiunea să o dezvelesc şi să o deschid, 
dacă va fi nevoie. Doar câţiva amici vor fi de faţă - 
dumneata, bineînţeles. Mumia se află acum acasă la mine şi 
vom începe să o desfacem pe la orele unsprezece în seara 
aceasta. 

Al tău pe vecie, PONNONNER. 


Până să ajung la numele „Ponnonner”, am fost uimit să 
constat că eram treaz de-a binelea. Am ţâşnit din pat în 
extaz, răsturnând totul în calea mea; m-am îmbrăcat cu o 
iuţeală într-adevăr miraculoasă şi am pornit-o cât am putut 
de repede spre locuinţa doctorului. 

Acolo am găsit o societate foarte animată. Mă aşteptaseră 
pe mine cu mare nerăbdare; mumia era întinsă pe masa din 
sufragerie; şi în momentul în care am intrat, a început 
examinarea ei. 

Era una din perechea adusă cu câţiva ani în urmă de 
căpitanul Arthur Sabretash1, un văr al lui Ponnonner, dintr- 
un mormânt de lângă Eleithias2, în Munţii Libiei, la o 
distanţă considerabilă de Theba, mai la nord, pe Nil. 
Grotele de aici, deşi mai puţin magnifice decât mormintele 
thebane, sunt de mai mare interes, întrucât oferă ilustraţii 
mai numeroase despre viaţa privată a egiptenilor. Se spune 
că încăperea din care a fost luat exemplarul nostru era 
foarte bogată în asemenea ilustraţii; pereţii fiind complet 
acoperiţi cu fresce şi basoreliefuri, iar statuile, vazele şi 
mozaicul, cu bogate modele, indicau uriaşa bogăţie a 
răposatului3. 

Comoara fusese depusă în muzeu în exact aceeaşi stare în 
care o găsise căpitanul Sabretash; adică sarcofagul nu 
fusese deranjat. Opt ani de zile rămăsese astfel, expus 
numai pe dinafară privirilor publicului. Aveam acum, 
aşadar, întreaga mumie la dispoziţia noastră; iar cei care 
ştiu cât de rar ajung pe țărmurile noastre antichităţile 
nespoliate îşi vor da seama pe loc că aveam motive 
întemeiate să ne felicităm pentru norocul nostru. 

Apropiindu-mă de masă, am văzut pe ea o cutie sau ladă 
mare, aproape de şapte picioare lungime şi poate de trei 
picioare lăţime, adâncă de două picioare şi jumătate. Era 
dreptunghiulară - nu în formă de sicriu. S-a presupus la 
început că materialul era lemn de sicomor (platanus)4, dar 
tăind în ea, am descoperit că era carton, sau mai exact 
papier mache5, obţinut din papirus. Era bogat ornamentată 


cu picturi, reprezentând scene funerare şi alte subiecte 
funebre, printre care, amestecate în toate direcţiile, erau 
anumite şiruri de caractere hieroglifice desemnând, fără 
îndoială, numele răposatului. Din fericire, domnul Gliddon6 
făcea parte din echipa noastră; şi dânsul nu avu nici o 
dificultate în a traduce literele, care erau cele fonetice? şi 
care reprezentau cuvântul ALLAMISTAKEO8. 

Am avut oarecare dificultăţi în a deschide lada fără să o 
stricăm, dar după ce într-un târziu am isprăvit cu această 
sarcină, am dat peste o a doua ladă, în formă de sicriu şi 
mult mai puţin voluminoasă decât cea exterioară, dar 
semănând cu ea în toate celelalte privinţe. Spaţiul dintre 
cele două era umplut cu răşină, care ştersese într-o 
oarecare măsură culorile de pe lada interioară. 

Deschizând-o pe asta din urmă (ceea ce am făcut destul de 
uşor), am ajuns la oa treia ladă, tot în formă de sicriu şi 
nedeosebindu-se cu nimic de cea de a doua; exceptând 
materialul, care era cedru şi care mai răspândea încă 
mirosul specific şi foarte aromat al acestui lemn. Între a 
doua şi a treia ladă nu era nici un spaţiu; una intrând 
perfect în cealaltă. 

Îndepărtând cea de a treia ladă, am descoperit, în sfârşit, 
corpul şi l-am scos afară. Ne aşteptaserăm să-l găsim, ca de 
obicei, înfăşurat în numeroase legături sau bandelete de 
pânză, însă în loc de acestea am găsit un fel de teacă 
confecţionată din papirus şi acoperită cu un strat de ghips, 
poleit masiv cu aur şi pictat. Picturile înfăţişau subiecte 
legate de feluritele îndatoriri atribuite sufletului şi de 
defilarea lui prin faţa diverselor divinităţi, cu numeroase 
figuri omeneşti identice, concepute foarte probabil ca 
portrete ale persoanei îmbălsămate. Întinzându-se de la cap 
la picioare, era un columnar sau inscripţie perpendiculară, 
cu hieroglife fonetice, dându-i din nou numele şi titlurile, 
precum şi numele şi titlurile rudelor sale. 

În jurul gâtului astfel dezgolit era un colier din mărgele 
cilindrice de sticlă, de diverse culori şi astfel înşirate încât 


să formeze imagini ale zeităților, ale scarabeului etc. Cu 
globul înaripat9. În jurul mijlocului era un colier sau un 
brâu asemănător. 

Derulând tot papirusul, am găsit carnea păstrată într-o 
condiţie excelentă, fără nici un miros perceptibil. Culoarea 
era trandafirie. Pielea era tare, netedă şi lucioasă. Dinţii şi 
părul erau în bună stare. Ochii (din cât se părea) fuseseră 
scoşi şi înlocuiţi cu alţii de sticlă, care erau foarte frumoşi şi 
minunat de reali, afară de privirea cam fixă. Unghiile de la 
mâini şi de la picioare erau splendid aurite. 

Domnul Gliddon fu de părere, de la roşeaţa epidermei, că 
îmbălsămarea fusese efectuată în întregime cu asfalt; dar 
după ce am răzuit suprafaţa cu un instrument de oţel şi am 
aruncat în foc o părticică din pulberea astfel obţinută, se 
făcu simţit parfumul de camfor şi de alte gume cu arome 
dulci. 

Am cercetat cu mare atenţie cadavrul pentru a găsi 
obişnuitele deschizături prin care se extrag măruntaiele, 
dar, spre surpriza noastră, n-am descoperit niciuna. 
Niciunul din echipa noastră nu ştia la vremea aceea că nu 
arareori se puteau întâlni mumii întregi sau nedeschise. 
Creierul era scos de obicei prin nări; intestinele, printr-o 
incizie în abdomen; cadavrul era apoi ras, spălat şi sărat; 
apoi lăsat să stea vreo câteva săptămâni, după care începea 
operaţiunea propriu-zisă de îmbălsămare. 

Cum nu s-a găsit nici o urmă de deschizătură, doctorul 
Ponnonner începu să-şi pregătească instrumentele pentru 
disecţie, când am observat că trecuse de orele două. La 
care s-a convenit să amânăm examenul intern până a doua 
zi seara; şi tocmai eram pe punctul de a ne despărţi pentru 
moment, când careva sugeră un experiment sau două cu 
pila voltaică10. 

Aplicarea electricităţii la o mumie veche de cel puţin trei 
sau patru mii de ani era o idee, dacă nu foarte înţeleaptă, 
totuşi suficient de originală, şi am îmbrăţişat-o pe loc cu 
toţii. Cam o zecime în serios şi nouă zecimi în glumă, am 


instalat o baterie în cabinetul doctorului şi l-am transportat 
pe egiptean acolo. 

Numai după multe sforţări am reuşit să dezgolim câteva 
porţiuni ale muşchiului temporal, care părea să fie de o 
rigiditate mai puţin pietroasă decât celelalte părţi ale 
corpului, dar care, aşa cum anticipaserăm, desigur nu dete 
nici un semn de susceptibilitate galvanică când fu pus în 
contact cu sârma. Această primă încercare părea cu 
adevărat decisivă, Şi râzând cu poftă de propria noastră 
absurditate, ne-am urat unul altuia noapte bună, când ochii 
mei, căzând din întâmplare asupra celor ai mumiei, 
rămaseră pironiţi pe dată. Această scurtă privire, de fapt, fu 
de ajuns să mă asigure că globurile despre care 
crezuserăm cu toţii că erau de sticlă şi care la început 
vădeau o anume fixitate ciudată erau acoperite acum atât 
de bine de pleoape, încât numai o mică porţiune din tunica 
albugineal1 rămânea vizibilă. 

Cu un strigăt am atras atenţia asupra acestui fapt şi 
numaidecât el deveni evident pentru toţi. 

N-aş putea spune că am fost alarmat de acest fenomen, 
fiindcă în cazul meu „alarmat” nu e cuvântul potrivit. Se 
prea poate însă ca fără berea aceea brună să fi fost niţel 
cam nervos. Cât despre restul tovarăşilor mei, nu făcură 
nici o încercare de a-şi ascunde spaima cumplită ce pusese 
stăpânire pe ei. Doctorul Ponnonner era un om de 
compătimit. Domnul Gliddon, printr-un proces cât se poate 
de straniu, se făcu invizibil. Domnul Silk Buckingham, socot 
eu, nu va avea curajul să nege că s-a târât în patru labe pe 
sub masă12. 

După primul şoc de surpriză însă, am hotărât că ar fi cât 
se poate de firesc să facem imediat o nouă încercare. 
Operațiunile noastre erau îndreptate acum asupra 
degetului mare de la piciorul drept. Am făcut o incizie mai 
sus de os sesamoideum pollicis pedis13, şi astfel am ajuns la 
rădăcina muşchiului abductor. Reajustând bateria, am 
aplicat acum fluidul asupra nervilor secţionaţi - când, cu o 


mişcare extraordinar de vioaie, mumia îşi ridică mai întâi 
genunchiul drept, aducându-l aproape în contact cu 
abdomenul, după care, îndreptându-şi piciorul cu o forţă 
incredibilă, îl izbi pe doctorul Ponnonner, ceea ce avu 
efectul de a-l proiecta pe acest gentleman, întocmai ca o 
săgeată dintr-o catapultă, prin fereastră drept în stradă14. 

Am dat buzna en masse ca să aducem rămăşiţele zdrobite 
ale victimei, dar am avut fericirea de a o întâlni pe scară, pe 
când urca cu o iuţeală inexplicabilă, clocotind de ardoare 
filosofică şi convinsă mai mult ca oricând de necesitatea de 
a ne continua experienţele cu rigoare şi cu zel. 

Chiar la sfatul său, prin urmare, făcurăm pe loc o incizie 
adâncă în vârful nasului subiectului şi însuşi doctorul, 
apucându-l cu violenţă, îl puse în contact brutal cu sârma. 

Moral şi fizic - figurativ şi literal - efectul fu electric. În 
primul rând cadavrul îşi deschise ochii şi clipi foarte iute 
preţ de câteva minute, aşa cum face domnul Barnes în 
pantomimele sale15; în al doilea rând strănută; în al treilea 
se ridică în capul oaselor; în al patrulea arătă cu pumnul 
spre doctorul Ponnonner; în al cincilea, întorcându-se spre 
domnii Gliddon şi Buckingham, li se adresă într-o egipteană 
perfectă astfel: 

— Trebuie să vă spun, domnilor, că sunt pe cât de 
surprins, pe atât de jignit de purtarea dumneavoastră. De 
la doctorul Ponnonner nu era de aşteptat nimic mai bun. 
Dânsul e un sărman tâmpiţel, cam dolofan, care nu ştie mai 
multe. Mi-e milă de dânsul şi-l iert. Dar dumneata - 
domnule Gliddon - şi dumneata, Silk - care aţi călătorit şi 
aţi stat în Egipt, încât oricine şi-ar putea închipui că v-aţi 
născut acolo - dumneavoastră, repet, care aţi fost atât de 
mult timp printre noi, încât vorbiţi, socot eu, egipteana la 
fel de bine pe cât scrieţi în limba voastră maternă - 
dumneavoastră, pe care întotdeauna v-am considerat 
prietenul loial al mumiilor - pe bună dreptate m-am 
aşteptat la o purtare mai civilizată din partea 
dumneavoastră. Ce să cred despre faptul că staţi liniştiţi 


deoparte şi vă uitaţi cum sunt brutalizat? Ce să presupun 
despre faptul că aţi permis unui neica-nimeni să mă 
uşureze de sarcofagele şi straiele mele în clima asta afurisit 
de rece? În ce lumină (ca să trec la subiect) să privesc 
faptul că l-aţi instigat şi l-aţi ajutat pe nemernicul ăsta 
ordinar, pe doctorul Ponnonner, să mă tragă de nas? Veţi 
crede fără îndoială că la auzul acestui discurs, în atari 
împrejurări, am zbughit-o cu toţii spre uşă, sau am fost 
cuprinşi de istericale, sau am căzut într-un leşin colectiv. 
Era de aşteptat, zic eu, unul dintre aceste lucruri. Într- 
adevăr, am fi putut urma, în chipul cel mai plauzibil, fiecare 
şi chiar toate dintre aceste linii de conduită. Şi pe cuvântul 
meu, n-aş putea să explic cum şi de ce n-am urmat niciuna, 
nici alta. Dar poate că adevăratul motiv trebuie căutat în 
spiritul veacului, care acţionează întru totul după legea 
contrariilor, el fiind îndeobşte acceptat acum ca soluţia 
tuturor lucrurilor ce ţin de paradox şi de imposibil. Sau 
poate că, la urma urmelor, n-a fost decât aerul extrem de 
firesc şi de familiar al mumiei cel care a răpit cuvintelor 
sale orice efect teribil. Orice ar fi fost, faptele sunt clare, şi 
niciunul dintre membrii echipei noastre n-a trădat nici cea 
mai mică tresărire şi n-a părut să considere că s-ar fi 
întâmplat ceva foarte grav. 

Cât despre mine, eram convins că totul era în ordine şi m- 
am mulţumit să mă dau la o parte din calea pumnului 
egipteanului. Doctorul Ponnonner îşi vâri mâinile în 
buzunarele pantalonilor, se uită lung la mumie şi se făcu din 
cale-afară de roşu în obraji. Domnul Gliddon îşi mângâie 
perciunii şi-şi ridică gulerul cămăşii. Domnul Buckingham 
îşi înclină capul şi-şi vâri degetul mare de la mâna dreaptă 
în colţul stâng al gurii. 

Egipteanul îl ţintui cu o privire severă câteva minute, după 
care îi spuse cu un surâs batjocoritor: 

— De ce nu vorbeşti, domnule Buckingham? Ai auzit sau 
nu ce te-am întrebat? Fii bun şi scoate-ţi degetul din gură! 


La asta, domnul Buckingham tresări, îşi scoase din gură 
degetul mare de la mâna dreaptă, dar în schimb îşi vâri 
degetul mare de la mâna stângă în colţul drept al orificiului 
mai sus amintit. 

Neputând primi un răspuns din partea domnului B., 
ipochimenul se întoarse arţăgos spre domnul Gliddon şi, pe 
un ton peremptoriu, îi ceru, în termeni generali, să explice 
ce voiam cu toţii de la dânsul. 

Domnul Gliddon răspunse pe îndelete în limba fonetică; şi 
dacă din tipografiile americane n-ar lipsi semnele 
hieroglifice, mi-ar face mare plăcere să transcriu aici, în 
original, întreg discursul său excelent. 

Profit totuşi de această ocazie ca să remarc că întreaga 
conversaţie ce urmează şi la care a luat parte mumia s-a 
desfăşurat în egipteana primitivă, prin int. Ormediul (în ce 
mă priveşte pe mine şi pe ceilalţi Membrii neumblaţi ai 
echipei) - repet, prin intermediul domnilor Gliddon şi 
Buckingham în rol de interpreţi. Aceşti gentlemani vorbeau 
limba maternă a mumiei cu inimitabilă fluenţă şi graţie; însă 
n-am putut să nu observ că (datorită, fără îndoială, 
introducerii unor imagini cu totul moderne şi desigur cu 
totul inedite pentru străin) cei doi călători erau nevoiţi 
uneori să recurgă la forme concrete pentru a transmite un 
înţeles anume. La un moment dat, domnul Gliddon, de 
exemplu, nu-l putea face pe egiptean să înţeleagă termenul 
de „politică”, până când nu desenă pe perete cu o bucată de 
cărbune un gentleman mărunţel, cu un nas ca un buboi, cu 
hainele rupte în coate, cocoţat pe un buştean, cu piciorul 
stâng tras niţel înapoi, cu braţul drept aruncat înainte, cu 
pumnul strâns, cu ochii holbaţi spre cer şi cu gura deschisă 
într-un unghi de nouăzeci de grade. În exact acelaşi fel, 
domnul Buckingham nu reuşi să transmită ideea absolut 
modernă de „perucă”, până când (la sugestia doctorului 
Ponnonner) nu se făcu palid la faţă şi nu consimţi să şi-o 
scoată din cap pe a sa. 


E lesne de înţeles că discursul domnului Gliddon s-a axat, 
în principal, pe uriaşele beneficii pe care le aducea ştiinţei 
despuierea şi spintecarea mumiilor; scuzându-se în acest 
sens pentru orice inconvenient ce i s-ar fi putut aduce ei, în 
speţă mumiei numite Allamistakeo; şi conchizând cu vaga 
aluzie (căci nu putea fi socotită altceva) că, întrucât aceste 
chestiuni mărunte erau de acum explicate, era cazul să ne 
continuăm investigația plănuită. Aici doctorul Ponnonner îşi 
pregăti instrumentele. 

În ce priveşte ultimele sugestii ale oratorului, se pare că 
Allamistakeo avea unele probleme de conştiinţă, de natura 
cărora nu mi-am putut da seama prea bine; dar se declară 
satisfăcut de scuzele prezentate şi, dându-se jos de pe 
masă, dădu mâna cu toţi cei din jur. 

Când această ceremonie luă sfârşit, ne apucarăm de 
îndată să reparăm stricăciunile pe care le suferise subiectul 
nostru de pe urma scalpelului. 

I-am cusut rana de la tâmplă, i-am bandajat piciorul şi i-am 
aplicat un pătrăţel de ghips negru pe vârful nasului. 

Fu observat acum că contele (acesta era, pare-se, titlul lui 
Allamistakeo) dârdâia niţel - fără îndoială din cauza frigului. 
Doctorul se îndreptă numaidecât spre garderoba sa şi 
curând se întoarse cu o haină neagră, croită în cel mai bun 
stil Jennings16, o pereche de pantaloni din tartan azuriu cu 
bretele, o chemise17 de stambă roz, o vestă de brocart, un 
pardesiu alb din pânză de sac, un baston cu mâner, o 
pălărie fără boruri, cizme din piele de lac, mănuşi din piele 
de căprioară de culoarea paiului, un lornion, o pereche de 
perciuni şi o cravată „în cascadă”18. Din cauza nepotrivirii 
de talie dintre conte şi doctor (proporţia fiind de doi la 
unu), am avut unele dificultăţi în a ajusta aceste veşminte la 
persoana egipteanului; dar când totul fu aranjat, se putea 
spune că era îmbrăcat. Drept urmare, domnul Gliddon îi 
oferi braţul şi îl conduse spre un fotoliu confortabil de lângă 
foc, în timp ce doctorul sună pe loc clopoţelul şi comandă 
țigări de foi şi vin. 


Conversaţia deveni curând animată. Fireşte, fu exprimată 
marea curiozitate în legătură cu faptul întrucâtva 
remarcabil că Allamistakeo rămăsese încă în viaţă. 

— Aş fi crezut că era timpul să fii mort, observă domnul 
Buckingham. 

— Cum aşa? Răspunse contele, foarte surprins. Abia am 
trecut de şapte sute de ani. Tatăl meu a trăit o mie şi nu era 
câtuşi de puţin ramolit când a murit. 

Aici urmară o serie de întrebări şi de socoteli energice cu 
ajutorul cărora se vădi că vechimea mumiei fusese foarte 
greşit calculată. Trecuseră cinci mii cincizeci de ani şi 
câteva luni de când aceasta fusese depusă în catacombele 
din Eleithias. 

— Dar observaţia mea, reluă domnul Buckingham, nu avea 
nici o legătură cu vârsta dumitale la data înhumării (de fapt, 
sunt dispus să admit că eşti încă un bărbat tânăr), ci aluzia 
mea era la perioada imensă în care, după cum arăţi chiar 
dumneata, ai stat conservat în asfalt. 

— În ce? Întrebă contele. 

— În asfalt, repetă domnul B. 

— A, da; am o idee cam vagă despre ceea ce vrei să spui; 
fără îndoială, s-ar putea să fie răspunsul, dar pe vremea 
mea nu prea foloseam altceva decât biclorura de mercur19. 

— Dar ce nu reuşim noi să înţelegem prea bine, zise 
doctorul Ponnonner, este cum se face că, mort fiind şi 
îngropat în Egipt acum cinci mii de ani, te afli aici astăzi 
perfect viu şi arăţi extraordinar de bine. 

— Dacă eram mort, cum zici dumneata, răspunse contele, 
mai mult decât probabil că aş fi mort şi acum; întrucât 
observ că vă aflaţi încă în copilăria galvanismului şi nu 
puteţi realiza cu el ceea ce era un lucru obişnuit printre noi 
în vremurile de demult. Dar fapt e că eu am căzut în 
catalepsie20 şi am fost considerat mort, sau ca şi mort, de 
către prietenii mei cei mai buni; în consecinţă, m-au 
îmbălsămat numaidecât - presupun că sunteţi la curent cu 
principiul de bază al procesului de îmbălsămare? 


— Păi, nu prea. 

— Aha, înţeleg; o stare deplorabilă de ignoranță! Ei bine, 
nu pot intra acum în amănunte: dar este necesar să explic 
că, în Egipt, a îmbălsăma (cum se zice) însemna a suspenda 
la modul indefinit toate funcțiunile animale supuse acestui 
proces. Folosesc cuvântul „animal” 

În sensul său cel mai larg, care include nu-doar fiinţa 
fizică, ci şi pe cea morală şi vitală. Repet: la noi, principiul 
călăuzitor al îmbălsămării consta în grabnica întrerupere şi 
menţinere într-o perpetuă stare de aşteptare a tuturor 
funcţiunilor animale supuse acestui proces. Ca să fiu scurt, 
în orice stare s-ar fi aflat individul la data îmbălsămării, în 
acea stare şi rămânea. Acum, întrucât am marele noroc de 
a mă trage din sângele lui Scarabeu21, am fost îmbălsămat 
de viu, aşa cum mă vedeţi în clipa de faţă. 

— Sângele lui Scarabeu! Exclamă doctorul Ponnonner. 

— Da. Scarabeul era insignium-ul sau „blazonul” unei 
foarte distinse şi rare familii de patricieni. A te trage „din 
sângele lui Scarabeu” nu înseamnă decât să faci parte din 
familia al cărei insignium este scarabeul. Vorbesc la modul 
figurat. 

— Dar ce are asta de a face cu faptul că eşti în viaţă? 

— Păi, în Egipt, obiceiul general este ca înainte de 
îmbălsămare să goleşti cadavrul do măruntaie şi de creieri: 
singură rasa scarabeilor nu se ţinea de acest obicei. Prin 
urmare, dacă n-aş fi fost un scarabeu, aş fi fost fără 
măruntaie şi fără creieri; şi fără ele e cam greu să trăieşti. 

— Înţeleg, zise domnul Buckingham, şi presupun că toate 
mumiile care ne-au parvenit întregi sunt din rasa 
scarabeilor. 

— Fără îndoială. 

— Eu credeam că scarabeul este unul dintre zeii egipteni, 
zise domnul Gliddon cu sfială. 

— Unul dintre care egipteni? Exclamă mumia, sărind în 
picioare. 

— Zei! Repetă călătorul. 


— Domnule Gliddon, sunt realmente surprins să te aud 
vorbind în acest mod, zise contele, aşezându-se la loc pe 
scaun. Nici o naţiune de pe faţa pământului n-a recunoscut 
vreodată mai mult decât un singur zeu. Scarabeul, ibisul 
etc. Erau pentru noi (aşa cum vietăţi asemănătoare erau 
pentru alţii) nişte simboluri, sau medii, prin care ne 
închinam unui Creator prea august ca să fie abordat în mod 
direct22. 

Aici urmă o pauză. În cele din urmă, conversaţia fu reluată 
de doctorul Ponnonner. 

— Nu-i improbabil atunci, din ceea ce ai explicat 
dumneata, zise el, ca printre catacombele de lângă Nil să se 
afle în viaţă şi alte mumii din tribul scarabeilor. 

— Nu încape nici o îndoială în privinţa asta, răspunse 
contele; toţi scarabeii îmbălsămaţi accidental pe când erau 
încă în viaţă sunt în viaţă acum. Chiar şi unii dintre cei 
îmbălsămaţi dinadins astfel ar fi putut fi uitaţi de executorii 
lor, şi ei se află încă în morminte. 

— Eşti bun să explici ce înţelegi prin „îmbălsămaţi 
dinadins astfel”? Am întrebat eu. 

— Cu mare plăcere, răspunse mumia, după ce mă 
cercetase pe îndelete prin lornion - căci era prima oară 
când îndrăzneam să-i adresez o întrebare directă. Cu mare 
plăcere, zise ea. Durata obişnuită a vieţii omului, pe vremea 
mea, era în jur de opt sute de ani. Puţini oameni mureau, 
afară de vreun accident ieşit din comun, înainte de vârsta 
de şase sute; puţini trăiau peste zece secole; dar opt erau 
socotite durata normală23. După descoperirea principiului 
îmbălsămării, aşa cum vi l-am descris deja, filosofilor noştri 
li s-a năzărit că, întru satisfacerea unei lăudabile curiozităţi 
şi totodată întru promovarea intereselor ştiinţei, această 
durată normală ar putea fi trăită în tranşe. În cazul istoriei, 
într-adevăr, experienţa a demonstrat că ceva de acest gen 
era indispensabil. Un istoric, de pildă, ajungând la vârsta de 
cinci sute de ani, scria o carte cu multă trudă şi apoi se lăsa 
îmbălsămat cu grijă, lăsând instrucţiuni executorilor săi pro 


tempore24 să-l readucă în viaţă după trecerea unei 
anumite perioade - să zicem cinci sau şase sute de ani. 
Reluându-şi existenţa la expirarea acestui termen, 
descoperea invariabil că marea sa operă s-a preschimbat 
într-un soi de carneţel de notițe întâmplătoare - adică într- 
un fel de arenă literară pentru presupoziţiile contradictorii, 
enigmele şi disputele personale ale unor turme întregi de 
comentatori exasperaţi. S-a constatat că aceste enigme etc, 
care treceau sub numele de adnotări sau îndreptări, au 
ajuns într-atât să năpădească, să pocească şi să strivească 
textul, încât autorul era nevoit să umble cu o lampă25 ca 
să-şi descopere propria carte. Când era descoperită, n-ar fi 
meritat niciodată efortul căutării. După ce o rescria în 
întregime, trecea drept o datorie de onoare a istoricului să 
se apuce de treabă numaidecât şi să corecteze, pe baza 
propriilor sale cunoştinţe şi a experienţei, tradiţiile zilei 
privind epoca în care a trăit la început. Acum acest proces 
de rescriere şi rectificare personală, urmărit din când în 
când de diverşi înţelepţi, avea efectul de a împiedica istoria 
noastră să degenereze în pură mitologie. 

— Iartă-mă, zise doctorul Ponnonner în acest punct, 
punându-şi mâna blând pe braţul egipteanului - iartă-mă, 
domnule, dar pot îndrăzni să te întrerup doar pentru o 
clipă? 

— Cum să nu, domnule, răspunse contele, apropiindu-şi 
scaunul. 

— Doream numai să-ţi pun o întrebare, zise doctorul. Ai 
pomenit de corectarea de către istoric a tradiţiilor privind 
propria lui epocă. Rogu-te, domnule, în medie, ce proporţie 
din aceste Kabbala26 se dovedeau a fi corecte? 

— Aceste Kabbala, cum bine le numeşti, domnule, s-au 
dovedit, în general, a fi întocmai conforme cu faptele 
consemnate în hrisoavele nerescrise; adică nici măcar o iotă 
din ele nu s-a dovedit vreodată, în orice împrejurare, să nu 
fie în întregime sau în mod radical falsă. 


— Dar de vreme ce este cât se poate de limpede că s-au 
scurs cel puţin cinci mii de ani de la înmormântarea 
dumitale, urmă doctorul, sunt încredinţat că hrisoavele 
voastre din acea perioadă, dacă nu şi tradiţiile voastre, erau 
suficient de explicite cât priveşte acest subiect de interes 
universal, Facerea, care a avut loc, după cum presupun că 
ştii, doar cu vreo zece secole mai înainte2 7. 

— Domnule! Zise contele Allamistakeo. 

Doctorul îşi repetă observaţiile, dar numai după multe 
explicaţii ajutătoare reuşi să-l facă pe străin să le înţeleagă. 
Acesta zise în cele din urmă, şovăind: 

— Ideile pe care le-ai sugerat sunt, mărturisesc, complet 
noi pentru mine. Pe vremea mea, n-am cunoscut niciodată 
pe vreunul care să susţină părerea atât de fantezistă că 
universul (sau lumea asta, dacă vreţi) ar fi avut vreodată un 
început. Îmi amintesc că odată, dar numai o dată, am auzit 
de la un om dedat speculațiilor filosofice o aluzie destul de 
vagă privind originea rasei umane, şi omul acesta a utilizat 
chiar cuvântul Adam (sau Pământ Roşu) pe care îl folosiţi şi 
voi28. L-a utilizat însă în sens generic, cu referire la 
germinaţia spontană din pământul mănos (aşa cum sunt 
germinate o mie şi una de alte specii inferioare de creaturi) 
- germinaţia spontană, repet, a cinci uriaşe hoarde de 
oameni, răsărind simultan în cinci regiuni distincte şi 
aproape egale ale globului29. 

Aici, aproape toţi cei de faţă au dat din umeri, iar unul sau 
doi dintre noi ne-am atins frunţile cu un gest foarte 
sugestiv. Domnul Silk Buckingham, aruncând o privire 
piezişă mai întâi la occiputul, apoi la occiputul30 lui 
Allamistakeo, vorbi după cum urmează: 

— Duratu lungă a vieţii umane pe vremea dumitale, 
împreună cu obiceiul do a o tini unoori, după cum ai 
explicat, în tranşe, trebuie să fi avut pe drept cuvânt o 
puternică influenţă asupra dezvoltării generale şi 
acumulării de cunoştinţe. Presupun de aceea că vădita 
inferioritate a vechilor egipteni în toate ramurile ştiinţei, 


atunci când îi comparăm cu modernii şi mai ales cu yankeii, 
ar trebui să o punem în întregime pe seama superioarei 
solidităţi a craniului egiptean. 

— Mărturisesc iarăşi, răspunse contele cu multă suavitate, 
că îmi e cam greu să te înţeleg; rogu-te, la ce ramuri ale 
ştiinţei te referi? 

Aici, întreg grupul nostru, unindu-şi glasurile, detalie pe 
îndelete asumpţiile frenologiei şi miracolele magnetismului 
animal. 

Ascultându-ne până la capăt, contele începu să ne relateze 
câteva anecdote, care vădeau limpede că prototipurile lui 
Gali şi Spurzheim înfloriseră şi păliseră în Egipt cu atâta 
timp în urmă, încât aproape că fuseseră uitate, şi că 
manevrele lui Mesmer31 erau, la drept vorbind, nişte 
trucuri vrednice de dispreţ atunci când erau comparate cu 
miracolele adevărate ale acelor savans32 thebani care au 
creat păduchii şi o puzderie de alte lucruri similare. 

Aici l-am întrebat pe conte dacă oamenii săi ştiau cum să 
calculeze eclipsele. El zâmbi oarecum dispreţuitor şi zise că 
ştiau33. 

Asta mă descumpăni niţel, dar am început să pun şi alte 
întrebări în legătură cu cunoştinţele lui astronomice, când 
un membru al grupului, care încă nu-şi deschisese gura, îmi 
şopti la ureche că pentru informaţii asupra acestui subiect 
aş face mai bine să-l consult pe Ptolemeu (oricine ar fi 
Ptolemeu), precum şi pe unul Plutarch de fâcie lunae34. Am 
întrebat apoi mumia despre lupe şi lentile şi, în general, 
despre fabricarea sticlei; dar n-am apucat să-mi sfârşesc 
întrebările când tăcutul membru îmi atinse uşor cotul şi mă 
imploră în numele lui Dumnezeu să arunc o privire în 
Diodorus Siculus35. Cât despre conte, se mulţumi să-mi 
răspundă întrebându-mă dacă noi, modernii, aveam 
microscoape care să ne permită să sculptăm camee în stilul 
egiptenilor. Pe când mă gândeam cum să răspund la 
această întrebare, măruntul doctor Ponnonner interveni 
într-un mod cât se poate de extraordinar. 


— Uită-te la arhitectura noastră! Exclamă el, spre marea 
indignare a ambilor călători, care în zadar îl ciupeau de 
mama focului. 

— Uită-te la Fântâna Bowling-Green din New York! Ţipă el 
cu entuziasm. Sau dacă asta e o privelişte prea grandioasă, 
uită-te un moment la Capitoliul din Washington! 

— Şi bunul doctoraş purcese să-i detalieze foarte minuţios 
proporţiile construcţiei la care făcuse trimitere. A explicat 
că numai porticul era împodobit cu nu mai puţin de 
douăzeci şi patru de coloane, de cinci picioare în diametru 
şi cu o distanţă de câte zece picioare între ele36. 

Contele zise că, spre regretul său, nu-şi putea aminti pe 
moment dimensiunile precise ale vreuneia dintre 
principalele clădiri din cetatea Aznac, ale cărei temelii 
fuseseră aşezate în noaptea Timpului, dar ale cărei ruine se 
mai zăreau încă în epoca înmormântării sale, în vasta 
întindere de nisip la apus de Theba. Îşi amintea însă 
(vorbind de porticuri) că unul care ţinea de un palat mai 
puţin însemnat, într-un soi de mahala numită Karnak37, 
consta într-o sută patruzeci şi patru de Coloane, fiecare cu 
o circumferință de treizeci şi şapte de picioare şi la o 
distanţă de douăzeci şi cinci de picioare una de cealaltă. 
Accesul în acest portic, dinspre Nil, se făcea pe o alee lungă 
de două mile, alcătuită din sfincşi, statui şi obeliscuri înalte 
de douăzeci, şaizeci şi o sută de picioare. Palatul însuşi (din 
cât îşi putea aminti) se întindea pe o latură a sa peo 
lungime de două mile şi ar fi putut avea cu totul cam şapte 
în diametru. Zidurile sale erau bogat pictate pretutindeni, 
atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară, cu hieroglife. Nu avea 
pretenţia să afirme că înăuntrul acestor ziduri s-ar fi putut 
construi chiar şi cincizeci-şaizeci dintre aceste capitolii ale 
doctorului, însă nu era câtuşi de puţin sigur dacă nu cumva 
ar fi putut fi înghesuite cu ceva trudă vreo două-trei sute 
dintre ele. Palatul acesta din Karnak era, la urma urmelor, o 
construcţie măruntă şi neînsemnată. El (contele) însă nu 
putea în cunoştinţă de cauză să nu recunoască 


ingenuitatea, grandoarea şi superioritatea Fântânii 
Bowling-Green, aşa cum fusese ea descrisă de doctor. Era 
silit să admită că niciodată nu s-a văzut ceva asemănător în 
Egipt sau aiurea. 

L-am întrebat aici pe conte ce avea de spus în legătură cu 
căile noastre ferate. 

— Nimic în mod special, răspunse el. Erau cam fragile, 
cam prost concepute şi asamblate stângaci. Nu se puteau 
compara desigur cu şoselele late, netede, drepte, armate cu 
fier, pe care egiptenii transportau temple întregi şi 
obeliscuri masive de o sută cincizeci de picioare înălţime. 

I-am vorbit despre giganticele noastre forţe mecanice. 

Fu de acord că ştiam câte ceva în această privinţă, dar m-a 
întrebat cum aş fi făcut ca să înalţ imposte pe buiandrugi, 
chiar şi la palatul cel mic din Karnak. 

M-am făcut că nu aud această întrebare şi l-am chestionat 
dacă avea vreo idee despre fintânile arteziene; dar se 
mulţumi să ridice din sprâncene; în vreme ce domnul 
Gliddon, făcându-mi întruna cu ochiul, îmi zise pe un ton 
şoptit că recent fusese descoperită una de inginerii puşi să 
foreze după apă în Oaza cea Mare. 

Am pomenit atunci de oţelul nostru; dar străinul îşi ridică 
nasul şi mă întrebă dacă oţelul nostru ar fi putut executa 
lucrările fin sculptate ce se văd pe obeliscuri, şi care au fost 
realizate doar cu nişte dălţi de aramă38. 

Lucrul acesta ne-a tulburat atât de tare, încât am socotit 
de cuviinţă să îndreptăm atacul asupra metafizicii. Am 
trimis după un exemplar dintr-o carte intitulată Dial39 şi 
am citit din ea un capitol sau două despre ceva ce nu-i prea 
clar, dar căruia bostonienii îi zic Marea Mişcare sau 
Progresul. 

Contele se mulţumi să spună că Marile Mişcări erau 
lucruri îngrozitor de comune pe vremea lui, iar cât despre 
Progres, „la un moment dat” el a fost o adevărată pacoste, 
dar că n-a progresat niciodată. 


I-am vorbit atunci despre marea frumuseţe şi importanţă a 
Democraţiei şi ne-am străduit din răsputeri să-l facem pe 
conte să înţeleagă adevărata semnificaţie a avantajelor de 
care ne bucuram trăind acolo unde există sufragiu ad 
libitum40 şi nici un rege. 

Acesta ascultă cu vădită luare-aminte şi, la drept vorbind, 
părea nu puţin amuzat. După ce am terminat, zise că în 
urmă cu mult timp se întâmplase acolo covh foarte 
asemănător. Treisprezece provincii egiptene hotărâseră 
toate deodată să devină libere şi astfel să dea un exemplu 
magnific restului omenirii. Şi-au adunat înţelepţi şi au 
născocit cea mai ingenioasă constituţie ce se poate concepe 
vreodată. O vreme s-au descurcat în chip remarcabil; numai 
năravul lor de a se lăuda era prodigios. Treaba s-a sfârşit 
însă prin instaurarea în cele treisprezece state, alături de 
alte vreo cincisprezece sau douăzeci, a despotismului cel 
mai odios şi mai insuportabil din câte s-a auzit vreodată pe 
faţa pământului. 

L-am întrebat care era numele tiranului uzurpator. 

Din câte îşi putea aminti contele, era Mob41. 

Neştiind ce să spun la asta, am ridicat glasul şi am deplâns 
ignoranţa egiptenilor cât priveşte forţa aburilor. 

Contele se uită la mine cu multă uimire, dar nu dădu nici 
un răspuns. Tăcutul gentleman însă îmi dete un ghiont 
zdravăn cu cotul între coaste, spunându-mi că m-am expus 
îndeajuns şi întrebându-mă dacă eram chiar atât de netot, 
încât să nu ştiu că maşina modernă cu aburi se trage din 
invenţia lui Hero, prin Solomon de Caus42. 

Ne aflam acum în pericolul iminent de a fi înfrânți; dar 
cum a vrut norocul cel bun, doctorul Ponnonner, 
recăpătându-şi curajul, sări în ajutorul nostru, întrebând 
dacă poporul Egiptului ar putea pretinde la modul serios să 
poată rivaliza cu modernii în aspectul atoateimportant al 
îmbrăcămintei. 

La asta contele îşi privi bretelele pantalonilor, după care, 
apucând pulpana fracului, o ţinu câteva minute aproape de 


ochi. Într-un târziu, lăsând-o să cadă, gura i se lăţi încetul 
cu încetul până la urechi; dar nu-mi amintesc să fi zis ceva 
ca răspuns. 

La acestea ne-am recăpătat buna dispoziţie, iar doctorul, 
apropiindu-se de mumie cu multă demnitate, o rugă să 
spună cinstit, pe cuvântul ei de onoare, dacă egiptenii au 
înţeles vreodată, în oricare perioadă, modul de fabricare a 
tabletelor Ponnonner sau a pilulelor Brandreth43. 

Am aşteptat cu profundă nelinişte un răspuns; dar în 
zadar. El nu venea. Egipteanul roşi şi îşi lăsă capul în piept. 
Nicicând n-a fost triumful mai deplin; nicicând n-a fost 
înfrângere suportată cu atâta lipsă de graţie. Sincer 
vorbind, nu puteam îndura spectacolul umilirii sărmanei 
mumii. Mi-am luat pălăria, am salutat-o băţos şi am plecat. 

Ajungând acasă, am constatat că era trecut de orele patru 
şi numaidecât m-am dus la culcare. Acum e zece dimineaţa. 
Sunt sculat de la şapte şi de atunci aştern aceste însemnări 
în interesul familiei mele şi al omenirii. Pe cea dintâi n-am 
să o mai văd niciodată. Nevastă-mea e o scorpie. Adevărul e 
că sunt sătul de viaţa asta şi de secolul al XIX-lea în general. 
Sunt convins că totul merge prost. Pe lângă asta, sunt 
nerăbdător să ştiu cine va fi preşedinte în 2045. De aceea, 
imediat ce mă voi rade şi voi bea o ceaşcă de cafea, am să 
trec pe la Ponnonner ca să mă îmbălsămeze pentru două 
sute de ani. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

CÂTEVA VORBE CU O MUMIE 


(SOME WORDS WITHAMUMMY) 


(A: American Review: A Whig Journal, aprilie 1845 1:363- 
370; B: Broadway Journal, 1 noiembrie 1845 2:251-256; C: 
Works, 1850, II, 438-454.) 

Autorul îşi bate joc de moda egiptologiei care se 
înstăpânise în oraşele de pe coasta atlantică a Americii la 
vremea când scria această nuvelă. 


Egiptologia modernă a debutat o dată cu descoperirea în 
1799 a stelei de la Rosette - un text cu caractere 
hieroglifice, demotice şi greceşti care a dat cheia pentru 
descifrarea inscripţiilor hieroglifice şi astfel a istoriei 
egiptene timpurii. Dar abia către mijlocul veacului al XIX-lea 
rezultatele intenselor studii efectuate de savanţi, înlesnite 
de opera lui Jean-Francois Champollion (1790-1832), 
îndeosebi de a sa Precis du systeme hieroglyphique des 
anciens Egyptiens (1823), au putut fi făcute cunoscute 
publicului prin lucrarea lui sir James Wilkinson, Manners 
and Customs ofthe Ancient Egyptians (2 vol., 1837, 1841) 
iar, în America, graţie conferinţelor lui George Robins 
Gliddon. Curiozitatea trezită de noile descoperiri, 
prezentate comparativ cu relatările biblice familiare, a fost 
stimulată şi de comentariile şi controversele din presa 
vremii. 

Una dintre sursele principale ale lui Poe este Ancient 
Egypt, carte bazată pe conferințele susţinute de Gliddon în 
Boston în decembrie 1842 şi ianuarie 1843. 

Publicată iniţial ca supliment la New World (nr. 68 şi 69, 
aprilie 1843), lucrarea a fost retipărită frecvent. Născut în 
Anglia, Gliddon a fost mulţi ani la rând consulul Statelor 
Unite la Cairo, fiind socotit o autoritate în istoria Egiptului, 
în 1636, a contribuit la fondarea Societăţii Egiptene din 
Cairo. În capitolul introductiv Gliddon afirmă: „Scopul 
eseului de faţă este acela de a oferi un rezumat al 
rezultatelor cercetărilor hieroglifice, după o scurtă 
explicare a procesului prin care s-a ajuns la aceste 
rezultate”. În 1841, a publicat Appeal to the Antiquaries of 
Europe, on the Destruction ofthe Monuments of Egypt, în 
care deplângea spolierea cruntă a mormintelor şi templelor 
egiptene. 

O altă sursă importantă este un articol din Westminster 
Review (iulie 1841), citat de Journal of Commerce din New 
York (2 septembrie 1841) şi de New-York Tribune (21 
decembrie), cuprinzând amănunte despre cele trei cărţi 


citate: a lui Wilkinson, minunat ilustrată a lui Ippolito 
Rossellini despre monumentele din Egipt şi Nubia (Pisa, 
1840) şi anonima Egyptian History deduced from 
Monuments still în existence (Londra, 1841). 

După cum demonstrează Luciile King (Texas Studies în 
English, 1930, 10:134 şi urm.), Poe s-a folosit copios de 
Encyclopaedia Americana, în special de articolele despre 
„Mumii” (vol. 9, pp. 89-90) şi „îimbălsămare” (vol. 4, p. 487). 

Au fost sugerate şi alte surse (Mabbott, op. Cit., 1176-77). 
Posibil ca în copilărie Poe să fi văzut mumia de la Medical 
College, Boston, expusă în Richmond începând cu 23 
decembrie 1823 (Agnes M. Bondurant, Poe's Richmond, 
1942, p. 142). 

Ideea că anticii ar fi posedat cunoştinţe despre telescoape, 
microscoape, electricitate, circulaţia sângelui etc. A fost 
lansată de Louis Dutens, filolog şi numismat francez (1730- 
1812) în Recherches sur l'origine des decouvertes 
attribuees aux modernes (1766). 

După Luciile King, sursa de inspiraţie pentru utilizarea 
bateriei galvanice asupra unei mumii va fi fost A Letter from 
a Revived Mummy (New-York Evening Mirror, 21 ianuarie 
1832). „Scrisoarea” vorbeşte despre un soldat englez care, 
pierzându-şi cunoştinţa în urma unei lovituri la cap, este 
păstrat într-un muzeu din Bruxelles vreme de o sută de ani, 
după care este trimis la New York, unde se fac mai multe 
încercări de a-l readuce în viaţă, ultima constând în 
aplicarea unei baterii galvanice, moment în care mumia 
ţâşneşte în picioare strigând: „Ura, pentru sfânta Anglie”, şi 
dă să pornească la atac. 

Harold Beaver (The Science Fiction of Edgar Allan Poe, 
Penguin Books, 1976, p. 384) citează alte două surse: The 
Mummy: A Tale ofthe Twenty-Second Century (1827) de 
Jane Webb, despre învierea mumiei lui Cheops, şi The 
Mummy, or The Liquor of Life! De William Bayle Bernard, o 
farsă londoneză jucată cu succes pe scenele americane prin 
anii 1830 şi 1840. 


Nuvela lui Poe trebuie să fi fost terminată în toamna lui 
1844, căci ea a fost acceptată de Columbian Magazine 
pentru luna noiembrie 1845. A apărut în American Review, 
care a oferit probabil un preţ mai bun. 

Traduceri. În franceză: Petite Discussion avec une momie, 
trad. De Charles Baudelaire, Le Pays, 11 şi 12 decembrie 
1851. În româneşte: De vorbă cu o mumie, trad. De Petre 
Solomon, în volumul Mellonta Tauta, Editura Tineretului, 
1968, pp. 135-56. 

Traducerea de faţă s-a făcut după B. 

POVESTIRI 1845-1846 

Câteva secrete din temniţa revistelor. 

Lipsa unei legi internaţionale privind drepturile de autori 
face cu neputinţă obţinerea de la negustorii de carte a unei 
remuneraţii în schimbul muncii literare, efectul fiind că 
mulţi dintre cei mai buni scriitori ai noştri au fost nevoiţi să 
se angajeze în slujba unor reviste şi gazete, care, cu o 
obstinaţie ce le face cinste, confirmă mai mult sau mai puţin 
vechea zicală cum că până şi în domeniul ingrat al Literelor 
truditorul îşi merită din plin banii2. Prin ce instinct tenace 
al cinstei şi decenţei au reuşit aceste jurnale să-şi păstreze 
obiceiul de a plăti, în pofida împotrivirii unor Forster sau 
Leonard Scott3, care, contra opt dolari, îţi livrează oricare 
dintre cele patru periodice britanice vreme de un an de 
zile, e un lucru pe care am reuşit cu mare greutate să ni-l 
explicăm în chip mulţumitor, dar în cele din urmă am fost 
siliţi să ni-l explicăm prin nici un alt temei mai raţional 
decât acela al persistenţei unui soi de esprit de patrie4. Că 
revistele pot trăi, şi nu doar trăi, ci chiar prospera, şi nu 
doar prospera, ci îşi pot chiar permite să dea bani pentru 
contribuţiile originale, sunt fapte care, în împrejurarea de 
faţă, nu pot fi explicate decât prin presupunerea, pe drept 
cuvânt, fantezistă, însă plăcută, că un tăciune nestins ar mai 
licări pe undeva printre focurile vrednicului sentiment faţă 
de litere şi faţă de oamenii de litere, sentiment ce a animat 
odinioară piepturile americane. 


Nu se cade (poate că asta e ideea) să-i lăsăm pe bieţii 
noştri scriitoraşi să moară de-a binelea de foame, în vreme 
ce noi ne îngrăşăm, în sensul literar, cu minunatele lucruri 
pe care le sustragem, fără să roşim, din buzunarul întregii 
Europe: n-ar fi tocmai un lucru comme il faut5 să permitem 
o asemenea crimă: şi iată că avem reviste, şi iată că avem o 
parte a publicului care se abonează la aceste reviste (din 
milă pur şi simplu), şi iată că avem editori de reviste (care 
uneori îşi iau asupră-şi îndoita titulatură de „editor şi 
proprietar”) - editori, spuneam, care, în anumite condiţii de 
bună purtare, tămâieri ocazionale şi supunere necurmată şi 
decentă, îşi fac o problemă de conştiinţă din a-l încuraja pe 
bietul scriitoraş cu un dolar sau doi, mai mult sau mai puţin 
în funcţie de cât de onorabil se comportă acesta şi cât de 
mult se poate abţine de la năravul indecent de a strâmba 
din nas. 

Sperăm însă că nu suntem atât de părtinitori sau atât de 
răzbunători încât să insinuăm că un lucru ce pare într- 
adevăr o meschinărie din partea lor (a editorilor de reviste) 
ar fi, pe drept cuvânt, o meschinărie imputabila dumnealor. 
În fapt, se va vădi numaidecât că ceea ce am afirmat merge 
chiar împotriva unei asemenea acuzaţii. Aceşti editori 
plătesc totuşi ceva - alţi editori absolut nimic. lată o 
diferenţă, de bună seamă - deşi matematicienii pot obiecta 
că diferenţa ar putea fi infinitezimală. Totuşi aceşti editori şi 
proprietari de reviste plătesc (ăsta-i cuvântul), iar cât 
priveşte bietul nostru scriitoraş, chiar şi cele mai 
neînsemnate favoruri vor fi cu siguranţă primite cu 
mulţumiri. Nu: meschinăria stă la uşa publicului călărit de 
demagogii care acceptă ca delegaţii lor unşi (ori poate 
izgoniţiG - care din ele?) să insulte bunul-simţ (al publicului) 
ţinând discursuri în amfiteatrele noastre naţionale despre 
frumuseţea şi uşurinţa cu care jefuiesc Europa Literară la 
drumul mare şi mai ales despre crasa absurditate de a 
admite un principiu atât de neprincipial, cum că omul ar 
avea un drept şi titlu atât asupra propriului său creier, cât 


şi asupra materialului diafan pe care binevoieşte să-l 
extragă din el, întocmai ca viermele autentic pe care-l 
incarnează. Dacă ceva din acest caracter diafan trebuie 
ocrotit, ei bine, atunci avem mâinile pline cu viermi de 
mătase şi morus multicaulis”?. 

Dar dacă în împrejurarea de faţă nu ne putem plânge de 
absoluta meschinărie a editorilor de reviste (întrucât, de 
plătit, plătesc), într-o privinţă avem totuşi împotriva lor 
serioase temeiuri de acuzare. De ce (întrucât, de plătit, tot 
trebuie să plătească) nu plătesc cu bună-credinţă şi cu 
promptitudine. Dacă am fi în toane rele în clipa de faţă am 
putea istorisi o poveste care ar face să se zburlească părul 
de pe creştetul lui Shylock8. Un tânăr autor, care se luptă 
cu Disperarea însăşi, aceasta sub chipul unei îngrozitoare 
sărăcii ce nu are nici o alinare - nici o simpatie din partea 
unei lumi cotidiene care nu-i poate înţelege nevoile şi care 
s-ar preface că nu le înţelege chiar dacă le-ar înţelege 
foarte bine - acest tânăr autor e rugat politicos să scrie un 
articol pentru care „va fi recompensat regeşte”. Încântat, el 
va neglija poate pentru o lună de zile singura slujbă care îi 
asigură traiul, şi după ce va suferi de foame o lună întreagă 
(el şi familia sa), va încheia luna de foamete şi articolul şi îl 
va expedia, pe acesta din urmă (cu o aluzie clară la prima), 
bogatului „editor” şi „proprietar” cu nasul borcănat, care a 
binevoit să-l onoreze pe el (bietul scriitoraş) cu patronajul 
său. O lună (de foamete iar) şi nici un răspuns. Încă o lună - 
şi iar nimic. Alte două luni - şi iarăşi nimic. O a doua 
scrisoare, sugerând discret că poate articolul nu va fi ajuns 
la destinaţie - dar nici un răspuns. La expirarea celorlalte 
şase luni se prezintă din nou în persoană la biroul 
„editorului şi proprietarului”. Mai veniţi. Bietul scriitoraş 
pleacă, însă nu uită să mai vină. Mai veniţi; şi „mai veniţi” e 
cuvântul de ordine vreme de alte trei-patru luni. Pierzându- 
şi răbdarea, cere înapoi articolul. Nu - nu-l poate primi 
(adevărul e că era prea bun ca să se renunţe la el atât de 
uşor) - „e dat la tipar” şi „contribuţiile de acest soi nu se 


plătesc niciodată (acesta-i regulamentul nostru) mai 
devreme de şase luni de la publicare. Mai treceţi după şase 
luni de la apariţia articolului dumneavoastră şi atunci banii 
dumneavoastră vă vor sta la dispoziţie - căci noi înşine 
suntem oameni de afaceri - cu promptitudine”. Asta îl 
mulţumeşte pe bietul „scriitoraş”, care hotărăşte în sinea sa 
că „editorul şi proprietarul” e un gentleman şi că, 
bineînţeles, el (amărâtul do „scriitoraş”) va aştepta aşa cum 
i s-a cerut. Şi e de presupus că ar fi aşteptat dacă ar fi putut 
- dar estimp Moartea n-a vrut să aştepte. Omul moare şi 
graţie decesului său norocos (care s-a petrecut din cauza 
inaniţiei) grasul „editor şi proprietar”9 e de acum înainte şi 
pentru vecii vecilor mai gras cu suma de douăzeci şi cinci 
de dolari, economisiţi cu multă dibăcie; aceşti bani urmând 
a fi cheltuiţi în chip generos pe şampanie şi pe potârnichi. 

Sunt două lucruri pe care sperăm că cititorul nu le va face 
în răstimpul cât va parcurge acest articol: primul, sperăm 
că nu va socoti că l-am scris din propria noastră experienţă, 
întrucât nu ne bazăm decât pe informaţiile unor păţiţi 
autentici, şi al doilea, că nu va încerca să atribuie remarcele 
noastre vreunor editori de reviste contemporani, bine ştiut 
fiind că ei sunt cu toţii remarcabili atât în ce priveşte 
generozitatea şi urbanitatea, cât şi înţelegerea şi 
aprecierea Geniului. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

CÂTEVA SECRETE DIN TEMNIŢA REVISTELOR 


[SOME SECRETS OF THE MAGAZINE PRISON-HOUSE] 


(A: Broadway Journal, 15 februarie 1845, 1:103-104; B: 
Works, ed. ]. H. Ingram, 1875, III, 508-511. Retipăriri: 
Works, ed. Stedman şi Woodberry, 1894-95, IX, 344-349; 
Complete Works, ed. A. Harrison, 1902, XIV, 160-163) 

În Broadway Journal a apărut nesemnată, dar în 
exemplarul din revistă dat de Poe logodnicei sale, Helen 
Whitman, în 1848, autorul adaugă inițiala „P” 


După Woodberry şi dna Phillips, la originea schiţei s-ar afla 
unele elemente autobiografice. Editorul T. W. White îl plătea 
pe Poe numai după apariţia articolelor sale, în vreme ce 
Graham şi Godey l-au plătit întotdeauna la primirea 
manuscriselor. 

Revista Sun din Philadelphia (19 februarie 1845) 
considera că tonul schiţei era prea dur. Un răspuns, fireşte 
al lui Poe (Mabbott), apare în Broadway Journal la 22 
februarie: „Redactorul de la Philadelphia Sun a înţeles 
greşit remarcele noastre despre reviste; desigur, nu le 
bănuim de rea intenţie şi nu vedem cum ar putea ele să 
afecteze tirajul propriei noastre reviste. Noi credeam că le 
facem un foarte mare compliment afirmând că ele au fost 
cei mai buni, aproape singurii patroni ai scriitorilor noştri 
autohtoni. Suntem foarte fericiţi să aflăm că |revista] 
Graham i-a plătit lui Cooper 1 500 de dolari în 
şapteseprezece luni şi că [revista] Godey ţine în solda sa 
aproape tot atâtea doamne cât Marele Turc; dar noi am 
auzit de scriitori ale căror articole se pot măsura, fireşte, cu 
oricare dintre cele semnate de Cooper în Graham şi cărora 
acel darnic editor nu le plăteşte nimic”. 

În Broadway Journal din 1 martie 1854 apare un nou 
comentariu, intitulat Graham's Magazine, probabil scris de 
editorul revistei, Briggs: „Avem motive întemeiate să 
credem că i-am făcut o nedreptate editorului lui Graham's 
Magazine săptămâna trecută în legătură cu felul în care îşi 
plăteşte colaboratorii. Suntem informaţi că dânsul a plătit 
cu generozitate şi în mod egal pe toţi cei care au cerut să 
fie plătiţi şi că în ultimii trei-patru ani a plătit scriitorilor 
americani mai mult decât oricare alt editor din ţară”. 

Traducerea s-a făcut după textul A. 

Titlul. Poe avea probabil în vedere vorbele duhului din 
Hamlet, actul I, sc. V, de William Shakespeare (vezi n. 8 
infra.). 

Puterea cuvintelor. 


Oinos: Agathos, iartă neputinţa acestui duh de curând 
dăruit cu nemurirea! 

Agathos: Dragul meu Oinosl, n-ai spus nimic care să 
necesite iertarea. 

Nici măcar aici cunoaşterea nu e ceva care să ţină de 
intuiţie2. Cât priveşte înţelepciunea, cere-o în mod deschis 
de la îngeri pentru a-ţi fi dată! 3 

Oinos: Dar în existenţa asta am visat că voi cunoaşte 
deodată toate lucrurile şi astfel, cunoscându-le pe toate, 
dintr-o dată voi fi fericit. 

Agathos: Vai, nu în cunoaştere stă fericirea, ci în 
dobândirea cunoaşterii! Cunoscând mereu, vom fi mereu 
binecuvântaţi; să cunoaştem însă totul înseamnă sa ne 
ajungă blestemul Satanei. 

Oinos: Dar Preaînaltul nu cunoaşte oare totul? 

Agathos: Acesta (întrucât El e Preafericitul) trebuie să fie 
singurul lucru necunoscut chiar şi LUI. 

Oinos: Dar întrucât cu fiecare ceas cunoaştem tot mai 
mult, nu urmează că în cele din urmă toate lucrurile vor fi 
cunoscute? 

Agathos: Priveşte jos la depărtările abisale! Încearcă să 
scrutezi nenumăratele cărări ale aştrilor pe când lunecăm 
lin printre ei aşa - şi din nou aşa - şi iar aşa! Viziunea 
spirituală, nu-i şi ea blocată în toate punctele de 
nemărginiţii pereţi de aur ai universului? Pereţii miriadelor 
de corpuri strălucitoare pe care simplul număr pare a le fi 
topit într-un singur tot? 

Oinos: Percep clar că infinitatea materiei nu e un vis. 

Agathos: în Aidenn4 nu există nici un vis - dar pe aici se 
şopteşte că, în ce priveşte această infinitate a materiei, 
singurul ei scop ar fi acela de a oferi izvoare infinite la care 
sufletul să-şi poată potoli setea de cunoaştere, care e veşnic 
nepotolită în el - căci a o potoli înseamnă a nimici fiinţa 
sufletului. Oinos, întreabă-mă, aşadar, deschis şi fără teamă. 
Haide! Vom lăsa în dreapta noastră armonia sonoră a 
Pleiadelor5 şi, dând ocol tronului, ne vom îndrepta spre 


pajiştile înstelate dincolo de Orion, unde panselele, 
panseluţele şi viorelele au drept culcuş sorii triplicaţi şi 
tricolori. 

Oinos: lar acum, Agathos, pe măsură ce înaintăm, învaţă- 
mă! 

— Vorbeşte-mi în graiul familiar al pământului! 7 N-am 
înţeles ce ai vrut să-mi spui adineauri despre modalităţile 
sau metodele a ceea ce, pe vremea când eram muritori, 
numeam Creaţie. Vrei să spui că Dumnezeu nu e Creatorul? 

Agathos: Vreau să spun că Divinitatea nu creează. 

Oinos: Explică-mi! 

Agathos: Numai la început a creat. Fiinţele aparente care 
se nasc acum perpetuu în întreg universul nu pot fi socotite 
decât rezultatul mijlocit sau indirect, şi nu cel direct sau 
nemijlocit al puterii creatoare Divine. 

Oinos: Dragul meu Agathos, printre oameni ideea asta ar 
trece drept o cumplită erezie. 

Agathos: Dragul meu Oinos, printre îngeri ea e socotită 
doar adevărată. 

Oinos: Până aici te-am înţeles - cum că anumite operaţiuni 
a ceea ce numim Natură sau legile naturale în anumite 
condiţii dau naştere la ceva ce are întreaga aparenţă a 
creaţiei. Cu puţin timp înainte de sfârşitul ultim al 
Pământului, îmi aduc bine aminte că s-au făcut numeroase 
experienţe extrem de reuşite în ceea ce unii filosofi cam 
naivi au denumit creaţia animalculilor8. 

Agathos: Cazurile despre care vorbeşti erau, de fapt, 
exemple de creaţie secundară - singurul tip de creaţie ce a 
existat din clipa când primul cuvânt a insuflat viaţă primei 
legi. 

Oinos: Oare lumile stelare ce se zămislesc în ceruri, în 
fiecare ceas, din abisul nonentităţii - aceste stele, Agathos, 
nu sunt ele oare opera nemijlocită a Regelui? 

Agathos: Dragul meu Oinos, hai să te conduc, pas cu pas, 
spre concepţia pe care o am în vedere. Eşti pe deplin 
edificat că, aşa cum nici un gând nu poate pieri, tot astfel 


nici un act nu e fără un rezultat infinit9. Când eram 
locuitorii Pământului, de pildă, ne mişcăm mâinile şi prin 
asta făceam să vibreze atmosfera care îl înconjura. Această 
vibraţie se propaga în mod indefinit, impulsionând fiecare 
particulă de aer din jurul Pământului, care, din acel 
moment şi până în vecii vecilor, va fi acționată de acea 
mişcare a mâinii. Matematicienii de pe globul nostru ştiau 
bine acest lucru. Rezultatele speciale pe care le-au obţinut 
prin impulsuri speciale în mediul lichid au devenit obiectul 
unor măsurători exacte, astfel încât le-a fost uşor să 
determine momentul precis în care un impuls de o anume 
mărime avea să facă ocolul orbitei şi să se imprime (pentru 
vecie) asupra fiecărui atom din atmosfera înconjurătoare. 

Retrogradând10, n-au întâmpinat nici o greutate în a 
determina, pe baza unui efect dat, în anumite condiţii date, 
valoarea impulsului iniţial. Ei bine, văzând matematicienii 
că rezultatele oricărui impuls dat erau absolut 
interminabile, şi văzând ei că o parte din aceste rezultate 
puteau fi urmărite precis cu ajutorul analizei algebrice, şi 
mai văzând ei avantajele retrogradaţiei, aceşti oameni au 
văzut, de asemenea, că acest tip de analiză conţine în sine 
însuşirea de a progresa la infinit, că în ce priveşte 
perfecţionarea şi aplicabilitatea ei, nu existau nici un fel de 
limite, decât ale intelectului celui care o perfecţionează sau 
o aplică. Dar matematicienii noştri s-au oprit în acest punct. 

Oinos: Agathos, de ce să fi continuat? 

Agathos: Pentru că dincolo de asta existau unele 
considerente de interes mai profund. Din cele ce ştiau ei, se 
putea deduce că o fiinţă înzestrată cm inteligenţă infinită - 
căreia adică i se revelează întreaga perfecţiune a analizei 
algebrice - nu poate întâmpina nici o dificultate în a urmări 
fiecare impuls dat aerului, iar prin aer eterului, până la 
consecinţele sale cele mai îndepărtate, în oricare perioadă 
de timp, chiar şi infinit de îndepărtată. Se poate demonstra 
într-adevăr că fiecare asemenea impuls dat aerului trebuie 
în cele din urmă să se imprime asupra fiecărui lucru din 


univers; iar fiinţa înzestrată cu infinită înţelegere, fiinţa pe 
care ne-am imaginat-o, ar putea urmări ondulaţiile 
îndepărtate ale impulsului, ar putea urmări modul în care, 
în deplasarea lor în sus şi înainte, ele exercită influenţă 
asupra tuturor particulelor din întreaga materie - veşnic în 
sus şi înainte, modificând vechile forme, sau, cu alte 
cuvinte, creând noul, până când el le va descoperi reflectate 
- în cele din urmă răsfrânte - dinspre tronul Divinităţii. Şi o 
astfel de fiinţă nu numai că ar putea face acest lucru, dar 
ori de câte ori i s-ar pune la dispoziţie un rezultat anume - 
de pildă, dacă i s-ar da să cerceteze vreuna din puzderia de 
comete - nu i-ar fi deloc greu să determine, cu ajutorul 
retrogradaţiei analitice, cărui impuls iniţial i se datorează 
ea. Această putere a retrogradării, în forma sa absolută şi 
perfectă - această facultate de a putea referi, în oricare 
moment, orice efect la orice cauză - este desigur 
prerogativa exclusivă a Divinităţii - deşi puterea ca atare 
este exercitată în toate gradele posibile, exceptând pe cel al 
perfecțiunii absolute, de o întreagă cohortă de Inteligenţe 
Angelice. 

Oinos: Dar tu nu vorbeşti decât despre impulsurile asupra 
aerului. 

Agathos: Vorbind despre aer, m-am referit doar la Pământ; 
dar principiul general se referă la impulsurile asupra 
eteruluil 1 - care, permeând, fiind de fapt singurul care 
permeează întreg spaţiul, este astfel marele mediu al 
creaţiei. 

Oinos: Atunci orice mişcare, indiferent de natura sa, 
creează? 

Agathos: Trebuie să creeze: dar adevărata filosofie ne-a 
învăţat mai demult că sursa întregii mişcări e gândirea - iar 
sursa întregii gândiri este... 

Oinos: Dumnezeul 2. 

Agathos: Oinos, ţi-am vorbit ca unui copil al minunatului 
Pământ ce a pierit nu cu mult timp în urmă - despre 
impulsurile asupra atmosferei Pământului. 


Oinos: întocmai. 

Agathos: Şi pe când îţi vorbeam astfel, nu ţi-a trecut prin 
minte nici un gând în legătură cu puterea fizică a 
cuvintelor? Nu e oare fiecare cuvânt un impuls asupra 
aerului? 

Oinos: Dar de ce plângi, Agathos? 

— Şi de ce - oh, de ce ţi se înmoaie aripile în timp ce 
plutim deasupra acestui astru minunat - care e cel mai 
verde13 şi totuşi cel mai cumplit dintre toţi aceia întâlniți 
până acum în zborul nostru? Florile lui scânteietoare 
seamănă cu un vis frumos - dar vulcanii săi fioroşi cu 
pasiunile unei inimi turbulente. 

Agathos: Adevărat! 

— Adevărat! Acestui astru pustiu - iată, sunt trei secole de 
când, cu mâinile împreunate şi cu ochii în lacrimi, la 
picioarele iubitei mele - i-am insuflat - prin câteva 
propoziţii înflăcărate - viaţă. Florile-i scânteietoare sunt cu 
adevărat cel mai scump dintre toate visurile neîmplinite, iar 
vulcanii săi dezlănţuiţi sunt cu adevărat pasiunile celei mai 
turbulente şi mai pofticioase inimi. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

PUTEREA CUVINTELOR 


(THE POWER OF WORDS) 


(A: United States Magazine and Democratic Review, iunie 
1845; B: Broadway Journal, 25 octombrie 1845; C: Works, 
1850, II, 271-275) „Această rapsodie este ultima legătură 
dintre dialogurile angelice [Convorbirea dintre Eiros şi 
Charmion şi Colocviul dintre Monos şi Una] şi Eureka: 
poetul-creator înfruntându-l pe Creatorul său ca poet. Locul 
confruntării este „pragul însuşi al somnului, acolo unde 
„hotarele lumii treze se amestecă cu cele ale lumii viselor,,. 
În acest loc el trebuie să-şi controleze şi să-şi memoreze 
viziunile extatice” (H. Beaver, op. Cit., p. 387-88). 


„Le consider aşa, din convingerea (ce pare a fi o parte a 
extazului însuşi) că acest extaz, în sine, are un caracter 
dumnezeiesc faţă de Natura Umană - el este un crâmpei 
din lumea exterioară a spiritului; şi am ajuns la această 
concluzie - dacă termenul acesta poate fi aplicat intuiţiei 
instantanee - graţie percepţiei că desfătarea trăită are, ca 
element al său, un caracter de noutate absolută. Spun 
absolută, întrucât în aceste închipuiri - hai să le numesc 
acum impresii psihice - nu există de fapt nimic care să 
aproximeze măcar natura impresiilor obţinute în mod 
obişnuit. Este ca şi cum cele cinci simţuri ar fi fost înlocuite 
de alte zeci de mii de simţuri străine muritorilor de rând. 

Ei bine, atât de deplină este credinţa mea în puterea 
cuvintelor, încât uneori am crezut că e cu putinţă să 
întrupezi chiar şi închipuirile evanescente precum cele pe 
care am încercat să le descriu... Spunând astea, nu vreau 
să se înţeleagă că, în opinia mea, închipuirile sau impresiile 
psihice la care mă refer s-ar restrânge la şinele meu 
individual - că ele n-ar fi, într-un cuvânt, comune întregii 
omeniri - căci asupra acestui lucru mi-e cu totul imposibil 
să-mi fac o părere - dar nimic nu poate fi mai sigur decât că 
până şi o parţială consemnare a acestor impresii ar uimi 
intelectul universal al omenirii, prin suprema noutate a 
materialului întrebuințat şi a sugestiilor ce decurg din ele. 
Într-un cuvânt, dacă voi scrie vreodată o lucrare despre 
acest subiect, lumea va fi nevoită să recunoască faptul că, în 
sfârşit, am realizat un lucru original” (Marginalia, nr. 5, 
Graham's Magazine, martie 1846). 

Traduceri. În franceză: Puissance de la parole, trad. De 
Charles Baudelaire, Le Pays, 5 august 1854, reed. În 
Nouvelles histoires extraordinaires, Paris, Michel L6vy, 
1857. În româneşte: Puterea cuvântului, Foaia ilustrată, 
Budapesta, II, 1907, nr. 34,p. 3. 

Traducerea s-a făcut după C. 

Titlul. Poe l-a mai folosit în Marginalia nr. 150 (Graham's, 
martie 1846, p. 117), în poezia Către Marie Louise şi în 


scrisoarea din 1 octombrie 1848 către Helen Whitman, însă 
de fiecare dată s-a referit doar la puterea sau lipsa de 
putere a cuvintelor de a da viaţă gândurilor. Acest titlu 
fusese folosit ca atare într-unui din Fragmentele Letiţiei E. 
Landon, ale cărei poezii Poe le admirase în tinereţe. 

Demonul perversităţii. 

În considerarea facultăţilor şi impulsurilor, acelor prima 
mobilial ale sufletului omenesc, frenologii? au uitat să facă 
loc unei propensiuni care, deşi există în mod vădit ca un 
sentiment radical, primitiv, ireductibil, a fost trecută cu 
vederea deopotrivă de toţi moraliştii care i-au precedat. 

Din pura aroganță a raţiunii, am pierdut-o cu toţii din 
vedere. Am îngăduit ca existenţa ei să scape simţurilor 
noastre, exclusiv din lipsa de încredere - de credinţă; 
credinţa în Revelaţie sau credinţa în Kabbala3. 

Ideea ei nu ne-a trecut niciodată prin minte din simplul 
motiv al superfluităţii ei. Nu vedeam nevoia acestui impuls - 
a acestei propensiuni. Nu puteam pricepe necesitatea ei. 
Nu puteam înţelege, adică n-am fi reuşit să înţelegem nici 
dacă noţiunea acestui primum mobile s-ar fi impus de la 
sine; n-am fi putut înţelege în ce fel putea fi făcută să 
promoveze obiectivele omenirii, pe cele trecătoare sau pe 
cele veşnice. 

Nu se poate nega că frenologia şi în bună măsură întreaga 
metafizică au fost zămislite a priori. Omul raţiunii sau al 
logicii, mai curând decât cel al înţelegerii sau al observaţiei, 
şi-a propus să imagineze proiecte - să dicteze țeluri lui 
Dumnezeu. Înţelegând astfel, spre mulţumirea sa, intenţiile 
lui lehova, şi-a clădit din aceste intenţii numeroasele sale 
sisteme de gândire. În chestiunea frenologiei, de pildă, mai 
întâi am stabilit, destul de firesc, că era în proiectul 
Divinităţii ca omul să mănânce. Pe urmă i-am desemnat 
omului un organ de alimentare, şi acest organ e biciul cu 
care Divinitatea îl sileşte pe om, vrând-nevrând, să 
mănânce. În al doilea rând, stabilind că e voinţa lui 
Dumnezeu ca omul să-şi continue specia, am descoperit 


numaidecât un organ al reproducerii. Şi la fel cu 
combativitatea, cu idealitatea, cu cauzalitatea, cu 
constructivitatea - pe scurt, la fel cu fiecare organ, fie că el 
reprezenta o propensiune, un sentiment moral sau o 
facultate a intelectului pur. 

Iar în aranjamentul acestor principia ale acţiunii umane, 
spurzheimiştii4, în mod corect sau greşit, în parte sau în 
totalitate, n-au făcut decât să meargă, în principiu, pe 
urmele predecesorilor lor, deducând şi stabilind totul 
potrivit destinului preconceput al omului şi pe temeiul 
obiectivelor Creatorului său. 

Ar fi fost mai înţelept, ar fi fost mai sigur să clasificăm 
(dacă tot trebuie să clasificăm) pe baza a ceea ce face omul 
de obicei sau ocazional, şi întotdeauna ocazional, decât pe 
baza a ceea ce am presupus noi că Divinitutea 
intenţionează ca el să facă. Dacă nu îl putem înţelege pe 
Dumnezeu în operele Lui vizibile, cum atunci în gândurile 
Lui de neconceput, care dau fiinţă acestor opere? Dacă nu îl 
putem înţelege în creaturile lui obiective, cum atunci în 
stările şi aspectele substanţiale ale creaţiei? 

Inducţia, a posteriori5, ar fi condus frenologia să admită 
ca principiu primar şi înnăscut al acţiunii omeneşti un „ce” 
paradoxal, pe care l-am putea numi, în lipsa unui termen 
mai caracteristic, perversitate. În sensul pe care i-l dau, el 
este de fapt un mobil fără motiv, un motiv care nu e 
motivirt6. Sub impulsul său acţionăm fără vreun scop 
inteligibil; sau dacă asta ar putea fi înţeleasă ca o 
contradicţie în termeni, am putea modifica propoziţia 
spunând că sub impulsul său acţionăm pentru motivul că nu 
ar trebui să acţionăm. În teorie, nici un motiv nu poate fi 
mai irațional; dar în fapt niciunul nu e mai puternic. Pentru 
anumite minţi, în anumite condiţii, el devine absolut 
irezistibil. Nu sunt mai sigur că respir decât de faptul că, la 
drept vorbind, conştiinţa greşelii sau erorii în orice acţiune 
este adesea forţa invincibilă care ne îndeamnă, şi singura 
care ne îndeamnă, să o urmăm până la capăt. lar această 


tendinţă copleşitoare de a face rău de dragul răului nu 
admite analiza sau divizarea în elemente ulterioare. Este un 
impuls radical, primar-elementar. Se va spune, sunt 
conştient, că atunci când persistăm în anumite acţiuni 
tocmai pentru că ne dăm seama că nu ar trebui să 
persistăm în ele, comportamentul nostru nu e decât o 
modificare a ceea ce rezultă îndeobşte din combativitatea 
frenologiei. Dar o singură aruncătură de ochi va arăta 
falsitatea acestei idei. Combativitatea frenologică are ca 
esenţă necesitatea autoapărării. Este pavăza noastră 
împotriva răului. 

Principiul ei priveşte bunăstarea noastră; şi astfel dorinţa 
de a ne simţi bine e trezită simultan cu dezvoltarea ei. 
Urmează că dorinţa de a ne simţi bine ar trebui să fie 
trezită simultan cu orice principiu, care va fi doar o 
modificare a combativităţii, dar în cazul acelui „ce” pe care 
eu îl numesc perversitate, dorinţa de a ne simţi bine nu 
numai că nu e aţâţată, dar există chiar un puternic 
sentiment antagonist. 

Un apel la inimă este, la urma urmelor, cel mai bun 
răspuns la sofismul de mai sus. Niciunul dintre cei care îşi 
cercetează sincer şi îşi întreabă cinstit propriul suflet nu va 
putea nega completa radicalitate a propensiunii în 
chestiune. Este pe cât de neînţeleasă, pe atât de vădită. 

Nu este om care, la un moment dat, să nu fi fost chinuit, de 
pildă, de dorinţa arzătoare de a-şi tortura interlocutorul cu 
digresiuni. Vorbitorul este conştient că displace; vrea cu tot 
dinadinsul să placă; de obicei este concis, precis şi clar; în 
gura lui se zbate să prindă viaţă cel mai laconic şi 
transparent limbaj; doar cu greutate se reţine să nu-i dea 
frâu liber; se teme şi blestemă mânia celui căruia i se 
adresează; totuşi îl străbate gândul că prin asemenea 
ocolişuri şi paranteze această mânie ar putea fi trezită. 
Acest unic gând este suficient. Impulsul devine dorinţă, 
dorinţa devine pasiune, pasiunea devine poftă 
incontrolabilă, iar pofta (spre adâncul regret şi ruşinea 


celui care vorbeşte şi sfidând toate consecinţele) este 
satisfăcută. 

Avem în faţa noastră o sarcină ce trebuie împlinită 
degrabă. Ştim că ar fi dăunător să întârziem. Clipa cea mai 
importantă din viaţa noastră ne cheamă, cu glas de 
trompetă”, la energie şi la acţiune imediată. 

Ardem, ne consumăm de dorinţa de a începe lucrul, în 
aşteptarea cărui glorios rezultat sufletele noastre întregi 
sunt pe jăratic. Trebuie, trebuie început astăzi, şi totuşi 
amânăm pe mâine; şi de ce? Nu există alt răspuns decât că 
simţim ceva pervers, întrebuinţând cuvântul fără a-i 
înţelege principiul. Soseşte şi ziua de mâine, şi o dată cu ea 
dorinţa şi mai aprigă de a ne face datoria, dar tocmai cu 
această crescândă nerăbdare vine, de asemenea, o 
misterioasă dorinţă de amânare, absolut teribilă, întrucât 
inexplicabilă. Această dorinţă capătă puteri cu fiecare clipă 
ce zboară. Ultimul ceas pentru acţiune ne este la îndemână. 
Tremurăm de violenţa conflictului din noi - între definit şi 
nedefinit - între substanţă şi umbră. Dar dacă disputa a 
ajuns atât de departe, umbra este cea care va învinge. 

— Ne luptăm în zadar. Bate ora, şi ea este dangătul 
fericirii noastre. Este totodată cântecul cocoşului pentru 
stafia ce ne-a îngrozit atât8. Zboară - dispare - suntem 
liberi. Vechea energie se întoarce. Vom acţiona acum. Vai, 
este prea târziu! 

Stăm pe marginea unei prăpăstii. Ne uităm în abis - ni se 
face rău şi ameţim. Primul impuls este să ne dăm înapoi din 
faţa primejdiei. 

Inexplicabil stăm pe loc. Încetul cu încetul răul şi ameţeala 
şi oroarea devin amestecate în norul unui sentiment fără 
nume. Treptat, chiar mai imperceptibil, acest nor capătă 
formă, ca aburul din sticla din care s-a înălţat duhul în O 
mie şi una de nopţi9. Dar din acest nor al nostru de la 
marginea prăpastiei prinde viaţă o formă mult mai cumplită 
decât oricare duh sau oricare demon din poveste, şi totuşi 
nu este decât un gând, deşi înspăimântător, şi încă unul ce 


ne îngheaţă până în măduva oaselor cu teribila desfătare a 
ororii sale. Este doar gândul a ce ar putea fi senzațiile 
noastre în timpul căderii, îngrozitor de repezi, de la o 
asemenea înălţime. lar această cădere - această rapidă 
anihilare - tocmai pentru motivul că ea cuprinde cea mai 
înfiorătoare şi dezgustătoare dintre cele mai înfiorătoare şi 
dezgustătoare imagini ale morţii şi ale suferinţei din câte s- 
au înfăţişat vreodată imaginaţiei noastre - tocmai din 
această cauză o dorim acum atât de fierbinte. Şi pentru că 
raţiunea ne mână violent de lângă buza prăpastiei, tocmai 
de aceea ne apropiem de ea şi mai impetuos. Nu există în 
natură pasiune mai demonic nerăbdătoare decât a celui 
care, tremurând pe marginea unei prăpăstii, astfel 
meditează la un salt. A-ţi permite pentru o clipă să gândeşti 
înseamnă a fi inevitabil pierdut; căci reflecţia ne îndeamnă 
să ne stăpânim, şi tocmai de aceea, zic eu, nu putem. Dacă 
nu este o mână prietenească să ne împiedice, sau dacă nu 
reuşim printr-o sforţare bruscă să ne smulgem de lângă 
prăpastie, sărim şi suntem pierduţi. 

Analizând acestea şi alte acţiuni asemănătoare, aşa cum 
vom face noi, vom descoperi că ele rezultă doar dintr-un 
spirit al Perversităţii. 

Le săvârşim doar pentru că simţim că nu ar trebui să le 
săvârşim. În afară sau dincolo de el nu există nici un 
principiu inteligibil: şi, la drept vorbind, am putea socoti 
această perversitate ca o instigare directă a marelui tartor, 
dacă n-am şti că uneori ea operează întru propăşirea 
binelui. 

Am spus toate astea ca să vă pot răspunde într-o oarecare 
măsură la întrebare - să vă pot explica de ce mă aflu aici - 
să vă pot oferi ceva ce ar putea avea măcar o fărâmă de 
justificare pentru faptul că port aceste lanţuri şi că ocup 
această celulă a osândiţilor. Dacă n-aş fi fost atât de 
meticulos, m-aţi fi înţeles cu totul greşit, sau împreună cu 
gloata m-aţi fi socotit nebun. Aşa însă veţi înţelege lesne că 


sunt una dintre nenumăratele victime ale Demonului 
Perversităţii. 

Este imposibil ca vreo faptă să fi fost pusă la cale cu mai 
multă premeditare. Săptămâni, luni de zile, am chibzuit 
asupra mijloacelor acestei crime. Am respins o mie şi unu 
de planuri, întrucât realizarea lor implica posibilitatea de a 
fi descoperit. În cele din urmă, citind nişte memorii 
franţuzeşti, am dat peste o relatare despre îmbolnăvirea 
aproape fatală a unei oarecare madame Pilau de la o 
lumânare otrăvită în mod accidental10. Ideea mi-a reţinut 
numaidecât atenţia. Ştiam despre obiceiul victimei mele de 
a citi în pat. Ştiam, de asemenea, că apartamentul ei era 
strimt şi prost aerisit. Dar nu are rost să vă plictisesc cu 
amănunte irelevante. Nu are rost să vă descriu manevrele 
facile prin care am substituit, la sfeşnicul din dormitor, 
lumânarea ce-am găsit acolo cu o lumânare făcută de mine 
însumi. Dimineaţa următoare femeia a fost găsită moartă în 
pat, iar verdictul medicului legist a fost: „Moarte dată de la 
Dumnezeu”. 

Moştenindu-i averea, totul mi-a mers bine vreme de câţiva 
ani. Gândul descoperirii mele nu mi-a trecut niciodată prin 
minte. De resturile fatalei luminări eu însumi m-am 
debarasat cu grijă. N-am lăsat nici măcar umbra unui 
indiciu prin care să pot fi acuzat sau măcar suspectat de 
crimă. Este de neînchipuit sentimentul de adâncă satisfacţie 
ce s-a născut în sufletul meu pe când reflectam la absoluta 
mea siguranţă. O foarte îndelungată perioadă de timp m-am 
abandonat acestui sentiment. Îmi producea o delectare mai 
reală decât toate avantajele pur lumeşti rezultând din 
păcatul meu. Dar în cele din urmă sosi momentul în care 
acest sentiment plăcut deveni, prin treceri abia 
perceptibile, un gând obsedant şi chinuitor. Mă chinuia 
pentru că mă obseda. Nu puteam scăpa de el nici o clipă. 
Este un lucru destul de obişnuit să fim astfel enervaţi de 
răsunetul în urechi, sau mai degrabă în memorie, al vreunui 
cântecel obişnuit sau al unor frânturi neînsemnate din vreo 


operă. Şi nu vom fi mai puţin chinuiţi dacă respectivul 
cântec este frumos sau aria din operă, meritorie. În acest 
fel, în sfârşit, mă trezeam întruna reflectând la siguranţa 
mea şi repetând în şoaptă propoziţia: „Sunt în siguranţă”. 

Într-o zi, pe când hoinăream pe străzi, m-am surprins 
murmurând aproape cu glas tare aceste silabe obişnuite. 
Într-un acces de irascibilitate, le-am reformulat astfel: Sunt 
în siguranţă - sunt în siguranţă - da - dacă n-aş fi atât de 
nebun încât să mărturisesc! 

Abia rostisem aceste cuvinte, că am simţit un fior de 
gheaţă trecându-mi prin inimă. Aveam o oarecare 
experienţă cu asemenea accese de perversitate (a cărei 
natură mă zbat să o explic) şi-mi aminteam bine că în 
niciunul dintre cazuri nu reuşisem să rezist atacurilor lor. 

Iar acum propria-mi sugestie întâmplătoare că aş putea fi 
destul de nebun să mărturisesc crima de care mă făcusem 
vinovat mă confrunta, ca şi când ar fi fost însăşi stafia celui 
pe care îl ucisesem - şi îmi făcea semn, chemându-mă spre 
moarte. 

La început am făcut un efort să mă scutur de acest coşmar 
al sufletului. Mergeam mai hotărât - mai repede - tot mai 
repede - în cele din urmă alergam. Simţeam dorinţa 
nebună să ţip în gura mare. Fiecare val succesiv de gânduri 
mă copleşea cu o nouă spaimă, căci, vai! Înţelegeam bine, 
prea bine, că în situaţia mea a gândi însemna a fi pierdut. 
Am grăbit şi mai mult pasul. Alergam ca nebun pe străzile 
aglomerate. În cele din urmă, oamenii s-au alarmat şi s-au 
luat după mine. Atunci am simţit sfârşitul sorții mele. Dacă 
aş fi putut să-mi smulg limba, aş fi făcut-o - dar un glas 
aspru mi-a răsunat în urechi - o mână şi mai aspră m-a 
apucat de umăr. M-am întors - căscam gura după aer. 
Pentru o clipă am trecut prin toate chinurile sufocării; 
devenisem orb, surd şi buimac; şi atunci un demon invizibil, 
gândeam eu, m-a plesnit peste spate cu palma lui lată. 
Secretul îndelung întemnițat a ţâşnit din sufletul meu. 


Se spune că am vorbit cu glas limpede, însă cu evidentă 
mândrie şi cu grabă pătimaşă, ca şi când m-aş fi temut de 
întrerupere înainte de a sfârşi propoziţiile scurte, dar 
pregnante ce m-au încredinţat călăului şi iadului. 

După ce-am relatat tot ce era necesar pentru o deplină 
condamnare judecătorească, m-am prăbuşit în leşin. 

Dar de ce să spun mai multe? Azi port aceste lanţuri şi mă 
aflu aici! 

Mâine voi fi descătuşat! 

— Dar unde oare? 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

DEMONUL PERVERSITĂŢII 


(THE IMP OF THE PERVERSE) 


(A: Graham's Magazine pentru iulie 1845, 27: 1-3; B: The 
May-Flower for 1846, pp. 11-12; C: Works, 1850, [, 353- 
359) 

Una dintre marile nuvele, deşi puţin cunoscute, ale lui Poe. 
În opinia lui Benjamin De Casseres, profunzimea lui Poe 
este „cel mai bine ilustrată de mica sa nuvelă Demonul 
perversităţii [...] Cu toţii purtăm în noi înşine acest 
„demon,. El e cel care ne îndeamnă să facem lucruri ce n-ar 
trebui făcute. El e cel care ne şopteşte să ne aplecăm cât 
mai mult peste buza prăpastiei. Literal vorbind, el e cel care 
ne forţează să ne insultăm prietenii. El e cel care şuieră în 
urechea minţii noastre: „Fă-o! Fă-o! Atunci când noi ne-am 
decis să nu o facem. Ele una dintre tainele insolubile ale 
sufletului [...] De ce oare Natura, care face totul ca să 
luptăm pentru supravieţuire, aşază un glas - sau un demon 
- în sufletul nostru, care în mod premeditat ne îndeamnă la 
autodistrugere? [...] Tu - şi eu - cunoaştem acest demon” 
(New York Journal-American, 23 august 1944, apud 
Mabbott, op. Cit.,p.1217). 

După Buranelli, Poe cunoştea destul de bine acest demon. 
E demonul ce „l-a însoţit în trenul spre Boston când s-a dus 


să conferenţieze la Lyceum, urmare a invitaţiei lui James 
Russell Lowell. Sigur de un auditoriu avizat şi distins, Poe ar 
fi avut mult de câştigat lăsând o bună impresie cu noul său 
poem, pe care promisese să îl citească. În loc de asta, a 
recitat cunoscutele Al Aaraafşi Corbul; şi, ca şi când 
afrontul faţă de gazde n-ar fi fost îndeajuns, s-a întors la 
New York şi a scris, pe un ton dispreţuitor, că le-a servit 
exact ceea ce meritau. „Demonul perversităţii, l-a însoţit 
într-o aventură şi mai catastrofală, vizita sa la Washington, 
unde prietenii îi aranjaseră o întâlnire cu preşedintele 
Tyler. Era în joc un post guvernamental. Poe a sosit beat, i-a 
scandalizat pe cei prezenţi, evident nu mai putea fi 
prezentat Preşedintelui, şi a fost trimis înapoi în 
Philadelphia compromis” (Vincent Buranelli, op. Cit., p. 32). 

Traduceri. În franceză: Le Demon de la perversite”, trad. 
De Charles Baudelaire, Le Pays, 11 septembrie 1851, reed. 
În Nouvelles histoires extraordinaires, Paris, Michel Levy, 
1857. În româneşte: Demonul perversităţii, trad. De N. D,., 
Viitorul, Bucureşti, Il, 1908, nr. 407, pp. 5-6. Demonul 
perversităţii, trad. De Mihu Dragomir şi Constantin 
Vonghizas, în Edgar Allan Poe, Scrieri alese, EPLU, 1968, 
pp. 507-513, reed. 1969, pp. 427-432. 

Traducerea s-a făcut după C. 

Titlul şi subiectul sunt inspirate din cap. 22 al romanului 
Ellen Middleton (1844) de Georgiana Fullerton, roman 
elogiat de Poe în Marginalia nr. 52 (Democratic Review, 
decembrie 1844, p. 582). Instrumentul crimei va fi fost 
sugerat de un articol din New Monthely Magazine 
(decembrie 1839). 

Faptele în cazul domnului Valdemar. 

Fireşte, n-am să susţin că mi s-a părut un lucru de mirare 
faptul că extraordinarul caz al domnului Valdemar a 
suscitat discuţii. Ar fi fost un miracol să nu se fi întâmplat 
aşa în atari împrejurări. Din dorinţa tuturor părţilor 
interesate ca afacerea să fie ţinută departe de lume, cel 
puţin deocamdată, sau până ce nu aveam alte modalităţi de 


investigaţie - prin eforturile depuse de noi în acest sens - şi- 
a croit drum câtre public o variantă trunchiată ori 
exagerată, ea devenind sursa a numeroase răstălmăciri 
neplăcute, şi desigur a unei mari neîncrederi. 

Acum însă e necesar să prezint faptele, aşa cum le înţeleg 
eu însumi. 

Iar faptele sunt, pe scurt, acestea: în ultimii trei ani atenţia 
îmi fusese reţinută în repetate rânduri de subiectul 
mesmerismuluil; iar în urmă cu vreo nouă luni îmi veni în 
minte, cu totul pe neaşteptate, ideea că în seriile de 
experimente realizate până atunci se făcuse o omisiune cu 
totul remarcabilă şi absolut inexplicabilă: nici o persoană nu 
fusese magnetizată în articulo mortis2. 

Rămânea de văzut mai întâi dacă, într-o asemenea 
condiţie, exista la pacient vreo susceptibilitate faţă de 
influenţa magnetică; în al doilea rând, în situaţia că ar fi 
existat, această susceptibilitate era diminuată sau mărită de 
condiţia respectivă; în al treilea rând, în ce măsură sau 
pentru ce perioadă efectele Morţii puteau fi oprite prin 
acest proces. Mai erau şi alte aspecte de lămurit, însă 
acestea îmi aţâţau cel mai mult curiozitatea - mai ales 
ultima, având în vedere uriaşa însemnătate a consecinţelor 
sale. 

Căutând înjur după un subiect cu ajutorul căruia să pot 
testa aceste lucruri, m-am oprit până la urmă asupra 
prietenului meu, domnul Ernest Valdemar, bine cunoscutul 
editor al colecţiei Biblioteca Forensica şi autorul (sub 
pseudonimul Issachar Marx) al versiunilor poloneze din 
Wallenstein şi Gargantua3. Domnul Valdemar, care, din anul 
1839, locuia în principal în Harlem, N. Y., se remarcă (sau 
se remarca) îndeosebi prin extrema-i slăbiciune trupească - 
membrele lui inferioare semănând mult cu cele ale lui John 
Randolph4; şi totodată prin albeaţa perciunilor săi, în 
contrast violent cu părul negru - acesta fiind ca urmare 
deseori confundat cu o perucă. Era un temperament din 
cale-afară de nervos, lucru care îl recomanda drept un bun 


subiect pentru experimentele mesmerice. În două sau trei 
rânduri îl făcusem să adoarmă fără prea mare greutate, 
însă am fost dezamăgit de celelalte rezultate, pe care, 
având în vedere constituţia lui deosebită, în mod firesc le 
anticipasem. Voința lui nu se aflase nici o clipă în mod 
hotărât sau pe deplin sub controlul meu, iar cât priveşte 
clarviziunea nu reuşisem cu el nimic temeinic. Am atribuit 
întotdeauna eşecul meu în aceste privinţe stării precare a 
sănătăţii sale. Cu câteva luni înainte să-l cunosc, medicii îl 
declaraseră bolnav de ftizie. Într-adevăr, avea obiceiul să 
vorbească detaşat despre apropiata lui moarte, ca despre 
un lucru ce nu putea fi nici evitat, nici regretat. 

Când îmi trecură pentru prima oară prin minte ideile 
despre care pomenisem, era desigur foarte firesc să mă 
gândesc la domnul Valdemar. Cunoşteam cât se poate de 
bine concepţiile ferme ale omului ca să mă tem de vreun 
scrupul din partea sa; iar în America nu avea rude care să fi 
putut interveni. l-am vorbit direct despre subiectul cu 
pricina; şi, spre surpriza mea, îi fu pe dată trezit un viu 
interes. Spun spre surpriza mea, fiindcă, deşi se lăsase de 
fiecare dată în voia experimentelor mele, nu arătase 
niciodată înainte vreun semn de simpatie faţă de ceea ce 
făceam. Boala lui era dintre cele care permiteau un calcul 
exact cât priveşte sfârşitul ei în moarte; şi în cele din urmă 
ne înţeleserăm să trimită după mine cu vreo douăzeci şi 
patru de ore înaintea clipei anunţate de medici ca fiind cea 
a decesului său. 

Se împlinesc acum mai bine de şapte luni de când am 
primit chiar de la domnul Valdemar biletul de mai jos: 

Dragul meu P... 

Ai face bine să vii acum. D. Şi F.5 sunt de acord că n-am să 
rezist decât până mâine la miezul nopţii; şi cred că au 
nimerit foarte aproape momentul. 

VALDEMAR. 

Am primit biletul la nici o jumătate de oră după ce fusese 
scris şi în cincisprezece minute mă aflam în odaia 


muribundului. Nu-l mai văzusem de zece zile şi m-am 
îngrozit de teribila schimbare pe care acest scurt interval o 
produsese asupra lui. Chipul lui avea o culoare plumburie; 
ochii îi erau complet lipsiţi de strălucire şi slăbise în aşa hal, 
încât oasele pomeţilor îi străpunseseră pielea. Expectora tot 
timpul. Pulsul abia se mai simţea. Îşi păstrase însă, într-un 
mod cu totul remarcabil, atât capacitatea mentală, cât şi o 
anume forţă fizică. Vorbea desluşit - lua fără ajutorul cuiva 
nişte remedii paleative - şi când am intrat în odaie, era 
ocupat să-şi noteze ceva într-un caieţel. Stătea în pat, 
sprijinit de perne. Doctorii D. Şi F. Îi dădeau îngrijiri. 

După ce i-am strâns mâna, i-am luat deoparte pe aceşti 
gentlemani şi am obţinut de la ei un raport amănunţit 
asupra stării bolnavului. Plămânul stâng era de optsprezece 
luni semiosificat sau cartilaginos, fiind desigur cu totul inapt 
de orice funcţie vitală. Cel drept era în partea superioară şi 
el parţial, dacă nu chiar complet osificat, în vreme ce partea 
inferioară era doar o masă de tuberculi purulenţi, uniţi 
între ei. Mai erau şi câteva caverne întinse, iar într-un loc, 
la coastă, se produsese o aderenţă permanentă. Aceste 
fenomene în plămânul drept erau de dată relativ recentă. 
Osificarea evoluase cu o neobişnuită rapiditate; înainte cu o 
lună nu se descoperise nici un semn, iar aderenţa fusese 
observată doar cu vreo trei zile în urmă. Pe lângă ftizie, 
pacientul era suspect şi de anevrism al aortei; însă în 
această privinţă simptomele osoase făceau cu neputinţă un 
diagnostic exact. Opinia ambilor medici era că domnul 
Valdemar avea să moară pe la miezul nopţii mâine 
(duminică). Era într-o sâmbătă, la şapte seara. 

Plecând de lângă patul invalidului ca să discute cu mine, 
doctorii D. Şi F. Îşi luaseră de la el un ultim rămas-bun. Nu 
avuseseră intenţia să revină, însă la rugămintea mea fură 
de acord să-l vadă pe bolnav pe la orele zece în seara 
următoare. 

După ce s-au dus, am vorbit deschis cu domnul Valdemar 
despre apropiatul său sfârşit şi în special despre 


experimentul pe care i-l propusesem. S-a arătă la fel de 
dispus şi chiar nerăbdător să-l vadă făcut şi mă îmboldi să 
încep numaidecât. Alături de noi se aflau un infirmier şi o 
soră medicală; însă nu mă simţeam în largul meu să mă 
angajez la o treabă de aşa natură fără alţi martori mai 
credibili decât aceştia, în cazul vreunui accident subit. Ca 
atare, am amânat operaţiunile până pe la orele opt din 
seara următoare, când sosirea unui student la medicină pe 
care-l cunoşteam destul de bine (domnul Theodore [....1)6 
mă scuti de alte încurcături. Dintru început intenţia mea 
fusese să-i aştept pe medici, însă am fost îndemnat să 
purced în primul rând la rugăminţile stăruitoare ale 
domnului Valdemar şi în al doilea rând de convingerea mea 
că nu mai aveam nici o clipă de pierdut, întrucât era 
limpede că acesta se sfârşea văzând cu ochii. 

Domnul L....l fu atât de amabil încât se conformă dorinţei 
mele de a lua notițe despre tot ce se va întâmpla; aşa se 
face că ceea ce vă relatez acum provine, în cea mai mare 
parte, din însemnările lui, fie în rezumat, fie copia verbatim. 

Cu vreo cinci minute înainte de orele opt, luând mâna 
bolnavului, l-am rugat să-i confirme, cât putea de clar, 
domnului [....l că el (domnul Valdemar) era întru totul de 
acord să-l mesmerizez în starea în care se afla. 

Răspunse slab, însă foarte desluşit: „Da, doresc să fiu 
mesmerizat” - adăugind imediat după aceea: „Mă tem că ai 
amânat prea mult”. 

În timp ce vorbea astfel, am început să fac pasele despre 
care ştiam deja că sunt cele mai eficiente pentru a-l adormi. 
În mod evident fu influenţat chiar de prima mea atingere cu 
mâna de-a curmezişul frunţii, însă cu toate strădaniile mele, 
nu se produse nici un alt efect vădit până cu câteva minute 
după orele zece, când, potrivit înţelegerii, sosiră doctorii D. 
Şi F. Le-am explicat în câteva cuvinte ce anume intenţionam 
şi, fiindcă nu formulară nici o obiecţie, spunând doar că 
pacientul intrase deja în agonia morţii, am purces fără 
ezitare - înlocuind totuşi pasele laterale cu pase de sus în 


jos şi pironindu-mi privirea exclusiv asupra ochiului drept al 
bolnavului. 

Între timp pulsul îi devenise imperceptibil, iar răsuflarea 
întretăiată, la intervale de jumătate de minut. Această stare 
rămase aproape neschimbată vreun sfert de ceas, la 
capătul cărei perioade însă din pieptul muribundului ieşi un 
suspin firesc, deşi foarte adânc, iar răsuflarea grea încetase 
- adică nu se mai auzea horcăitul; intervalele nu se 
micşoraseră. Extremităţile membrelor erau reci ca gheaţa. 

La unsprezece fără cinci am sesizat semne neîndoielnice 
de influenţă mesmerică. Luciul sticlos al ochiului se 
preschimbase în acea expresie de neliniştită introspecţie ce 
nu se vede niciodată cu excepţia cazurilor de transă şi pe 
care este imposibil să le confunzi. Cu câteva pase laterale 
rapide am făcut să-i clipească pleoapele, ca la somnul 
incipient, şi cu alte câteva i le-am închis de tot. Nu eram 
totuşi satisfăcut de acest lucru, însă mi-am continuat 
manevrele cu multă vigoare şi mobilizându-mi la maximum 
voinţa, până ce am reuşit pe deplin să-i înţepenesc 
membrele, după ce le aşezasem într-o poziţie aparent 
comodă. Picioarele îi erau complet întinse; aşijderea 
braţele, odihnindu-se pe pat la mică distanţă de şolduri. 
Capul îi stătea foarte uşor ridicat. 

Când am isprăvit se făcuse miezul nopţii şi i-am rugat pe 
gentlemanii de faţă să cerceteze starea domnului Valdemar. 
După câteva încercări admiseră că acesta se afla într-o 
neobişnuit de perfectă stare de transă mesmerică. 
Curiozitatea celor doi medici era aţâţată la culme. Doctorul 
D. Se arătă pe dată dispus să rămână cu bolnavul toată 
noaptea, în vreme ce doctorul FE. Plecă, promițând să revină 
în zori. Domnul L....l şi infirmierii rămaseră pe loc. 

L-am lăsat pe domnul Valdemar complet netulburat până 
pe la orele trei dimineaţa când, apropiindu-mă de el, l-am 
găsit în exact aceeaşi stare ca atunci când plecase doctorul 
F., adică zăcea în aceeaşi poziţie; pulsul era imperceptibil; 
respiraţia stinsă (sesizabilă doar dacă apropiai de buzele lui 


o oglindă); ochii închişi în mod firesc; iar membrele îi erau 
rigide şi reci ca marmura. Iotuşi aspectul general nu era 
câtuşi de puţin cel al morţii. 

Apropiindu-mă de domnul Valdemar, mi-am plimbat braţul 
uşor dintr-o parte într-alta pe deasupra corpului său, într- 
un fel de încercare de a face ca braţul lui drept să-l urmeze 
pe al meu. În astfel de manevre cu acest pacient nu prea 
izbutisem niciodată înainte şi de bună seamă nu prea 
credeam că voi reuşi acum; dar, spre uimirea mea, braţul 
lui urmă foarte prompt, deşi firav, fiecare mişcare pe care i- 
o indicam cu al meu. Am decis să încerc o conversaţie de 
câteva cuvinte. 

— Domnule Valdemar - am întrebat - dormi? 

Nu mi-a răspuns, însă am sesizat un tremur al buzelor, 
fapt ce mă îmboldi să repet întrebarea o dată şi încă o dată. 
La a treia sa repetare tot trupul îi fu străbătut de un tremur 
foarte slab; pleoapele i se deschiseră, cât să se vadă dunga 
albă a globului; buzele i se mişcară greoi, iar printre ele, 
într-o şoaptă abia audibilă, ieşiră cuvintele: 

— Da... Acum dorm. Nu mă trezi! Lasă-mă să mor aşa! 

Pipăindu-i membrele am constatat că erau la fel de rigide 
ca înainte. 

Braţul drept urma, ca înainte, direcţia mâinii mele. L-am 
întrebat din nou pe pacientul în transă: 

— Domnule Valdemar, mai simţi vreo durere în piept? 

Răspunsul fu prompt acum, însă şi mai puţin audibil decât 
înainte: 

— Nici o durere... Acum mor. 

Nu credeam că era nimerit să-l mai tulbur chiar atunci şi 
n-am spus şi nici n-am mai făcut nimic până la sosirea 
doctorului R, care veni cu puţin timp înainte de răsăritul 
soarelui şi-şi exprimă nemărginita uimire găsindu-l pe 
pacient încă în viaţă. După ce-i luă pulsul şi-i lipi o oglindă 
de buze, îmi ceru să-i vorbesc iarăşi celui aflat în transă. Am 
procedat întocmai, spunând: 

— Domnule Valdemar, mai dormi încă? 


Ca şi mai înainte trecură câteva minute până ce veni 
răspunsul; iar în acest răstimp muribundul părea să-şi 
adune puterile ca să vorbească. La a patra repetare a 
întrebării acesta zise foarte slab, aproape inaudibil: 

— Da, mai dorm... Mor. 

Părerea, sau mai bine zis dorinţa doctorilor era acum ca 
domnul Valdemar să fie lăsat netulburat în starea lui 
prezentă, aparent liniştită, până ce avea să survină moartea 
- iar aceasta, în opinia generală, trebuia să aibă loc în 
câteva minute. Am decis însă să-i mai vorbesc o dată şi am 
repetat întrebarea mea anterioară. 

În timp ce-i vorbeam, se produse o vădită schimbare pe 
chipul celui în transă. Îşi dete ochii peste cap, şi-i deschise 
încet, pupilele dispărându-i înăuntru; întreaga piele căpătă 
o nuanţă cadaverică, semănând nu atât cu pergamentul, cât 
cu hârtia albă; iar petele rotunde, ofticoase, care până 
atunci îmbujoraseră pomeţii obrajilor, se stinseră dintr-o 
dată. 

Mă folosesc de această expresie fiindcă iuţeala cu care 
pieriră mă făcu să mă gândesc mai mult ca orice la 
stingerea unei candele dintr-o singură suflare. În acelaşi 
timp buza superioară i se contractă, dezvelindu-i dinţii pe 
care înainte îi acoperise cu totul; în vreme ce falca de jos îi 
căzu cu un zgomot audibil, lăsându-i gura larg deschisă şi 
scoţându-i la vedere limba umflată şi înnegrită. Presupun că 
niciunul dintre cei prezenţi nu era neobişnuit cu ororile de 
pe patul de moarte; însă în acel moment atât de hidoasă şi 
mai presus de orice închipuire era înfăţişarea domnului 
Valdemar, încât cu toţii ne retraserăm de lângă pat. 

Simt acum că am ajuns în acel punct al naraţiunii în care 
fiecare cititor va tresări cuprins de neîncredere. Treaba 
mea însă e să purced mai departe. 

Nu mai era nici cel mai firav semn de viaţă în domnul 
Valdemar; şi declarându-l mort, tocmai îl dădeam în grija 
infirmierilor când se putu observa un tremur straşnic al 
limbii. Vibraţia ţinu poate un minut. La capătul acestei 


perioade dintre fălcile desfăcute şi nemişcate ieşi un 
asemenea glas - încât ar fi o nebunie din partea mea să 
încerc să-l descriu. Există fireşte două sau trei epitete care 
ar putea fi considerate oarecum potrivite; aş putea spune 
de exemplu că sunetul era aspru, spart şi cavernos, însă 
întregul hidos rămâne indescriptibil pentru simplul motiv că 
sunete aidoma nu mai răsunaseră niciodată în urechile 
omeneşti. Existau totuşi două particularităţi despre care 
credeam pe atunci - şi mai cred şi acum - că ar putea fi 
caracteristice acelei intonaţii - şi cât se poate de potrivite 
să dea o idee despre aspectul ei nepământesc. În primul 
rând glasul părea să ajungă la urechile noastre - cel puţin 
la ale mele - de la mare distanţă, sau din vreo grotă adâncă 
înlăuntrul pământului. În al doilea rând mă impresiona (mă 
tem într-adevăr că-mi va fi imposibil să mă fac înţeles) aşa 
cum materiile gelatinoase sau glutinoase ne impresionează 
la pipăit. 

Am vorbit atât despre „sunet”, cât şi despre „glas”. Vreau 
să spun că sunetul era unul în care se distingea de-a 
dreptul uluitor, tulburător de desluşit, fiecare silabă. 
Domnul Valdemar vorbea - evident în replică la întrebarea 
ce i-o pusesem cu câteva minute înainte. Îl întrebasem - 
după cum vă amintiţi - dacă mai dormea. Acum el spuse: 

— Da... Nu. Dormeam. lar acum... Acum. Sunt mort. 

Niciunul dintre cei prezenţi nu încercă să nege ori să-şi 
reprime negrăita, cumplita oroare pe care aceste câteva 
cuvinte, astfel rostite, o transmiteau într-un chip atât de 
bine calculat. Domnul [....l (studentul) leşină. Infirmierii 
părăsiră imediat încăperea şi nu mai putură fi convinşi să se 
întoarcă. Cât despre propriile-mi impresii, n-aş pretinde să 
le pot reda cât de cât inteligibil cititorului. Aproape o oră ne 
străduirăm tăcuţi - fără să scoatem o vorbă - să-l readucem 
în simţiri pe domnul [....l. Când acesta îşi reveni, ne 
îndreptarăm iarăşi atenţia asupra stării domnului Valdemar. 

Rămase în toate privinţele aşa cum îl descrisesem ultima 
oară, cu excepţia faptului că oglinda nu mai trăda nici o 


urmă de respiraţie, încercarea de a-i extrage sânge din braţ 
eşua. Ar trebui să menţionez de asemenea că braţul nu mai 
asculta de voinţa mea. Încercam în van să-l fac să urmeze 
direcţia braţului meu. La drept vorbind, singurul indiciu 
real al influenţei mesmerice fu descoperit acum în mişcarea 
vibratorie a limbii ori de câte ori îi adresam domnului 
Valdemar o întrebare. Părea să facă eforturi să răspundă, 
însă nu mai avea suficientă voinţă. La întrebările formulate 
de oricare altă persoană decât mine părea complet 
insensibil - deşi încercasem să-l pun în rapport mesmeric cu 
fiecare membru al grupului. Socot că am relatat deja tot ce 
e necesar pentru o înţelegere a stării lui de transă în tot 
acest răstimp. Fură aduşi alţi infirmieri, iar la orele zece am 
părăsit casa în tovărăşia celor doi medici şi a domnului L....]. 

După-amiază venirăm din nou cu toţii să-l vedem pe 
pacient. Starea lui rămăsese exact aceeaşi. Avurăm atunci o 
discuţie dacă se cădea şi era cu putinţă să-l trezim, însă nu 
ne trebui mult să cădem de acord că nu slujea nici unui 
scop să facem acest lucru. Era evident că până atunci 
moartea (sau ceea ce se cheamă îndeobşte moarte) fusese 
oprită de procesul mesmeric. Era limpede pentru toţi că a-l 
deştepta pe domnul Valdemar ar fi însemnat numai să-i 
asigurăm o bruscă, sau cel puţin rapidă descompunere. 

Din acel moment şi până pe la sfârşitul săptămânii trecute 
- un interval de aproape şapte luni - continuarăm să venim 
zi de zi la locuinţa domnului Valdemar, însoţiţi din când în 
când de medici şi de alţi prieteni. În tot acest timp cel 
adormit rămase exact aşa cum îl descrisesem ultima oară. 
Se afla încontinuu în atenţiile infirmierilor. 

Vinerea trecută hotărârăm într-un final să facem 
experimentul de trezire aau mneur să încercăm să-l trezim; 
şi (poate că) tocmai rezultatul nefericit al acestui ultim 
experiment a dat naştere la atâtea discuţii în diverse 
cercuri intime - la numeroase reacţii în rândul publicului, 
reacţii pe care nu pot să nu le consider lipsite de temei. 


Ca să-l eliberăm pe domnul Valdemar din transa 
mesmerică, am recurs la pasele obişnuite. O vreme ele nu 
fură încununate de succes. Prima indicație de revenire ne-o 
dete parţiala coborâre a irisului. Ca un fapt cu totul 
remarcabil, s-a observat că această coborâre a pupilei era 
însoţită de scurgerea abundentă (de sub pleoape) a unui 
lichid gălbui cu un miros înţepător, extrem de neplăcut. 

Mi se sugeră că ar trebui să încerc să influenţez braţul 
pacientului, ca mai înainte. Am încercat, însă degeaba. 
Doctorul F. Îşi exprimă atunci dorinţa să încerc să-i pun o 
întrebare. Am procedat întocmai, după cum urmează: 

— Domnule Valdemar, ai putea să ne explici care sunt 
senzațiile sau dorinţele dumitale din acest moment? 

Numaidecât îi reapărură petele rotunde, ofticoase de pe 
obraji, limba îi tremura, sau mai degrabă i se rotea violent 
în gură (deşi fălcile şi buzele rămâneau rigide ca şi înainte); 
şi în cele din urmă se auzi acelaşi glas hidos pe care l-am 
descris deja: 

— Pentru Dumnezeu! 

— Iute! 

— Iute! 

— Adoarme-mă - sau iute! 

— Trezeşte-mă! 

— Iute - îţi spun că sunt mort! 

Eram de-a dreptul îngrozit şi pentru o clipă nu eram 
hotărât ce să fac. Mai întâi am încercat să-l potolesc pe 
domnul Valdemar, însă nereuşind din pricina lipsei totale a 
voinţei, mi-am refăcut paşii, străduindu-mă din răsputeri să- 
| trezesc. Mi-am dat curând seama că în această încercare 
voi izbuti - sau cel puţin mi-am închipuit că reuşita va fi 
deplină - şi sunt convins că toţi cei din încăpere erau 
pregătiţi să-l vadă pe pacient trezindu-se. 

E însă absolut cu neputinţă ca vreo fiinţă omenească să fi 
fost pregătită pentru ceea ce realmente s-a întâmplat. 

Pe când făceam rapid pasele mesmerice, printre strigătele 
de „mort! Mort!” pur şi simplu explodând de pe limba şi nu 


de pe buzele suferindului, tot trupul său dintr-o dată - în 
răstimpul unui singur minut, sau chiar mai puţin, se topi - 
se fărâmiţa - pur şi simplu se descompuse sub mâinile mele. 
În faţa întregului grup pe pat zăcea o masă aproape lichidă 
de scârboasă - hidoasă putreziciune. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

FAPTELE ÎN CAZUL DOMNULUI VALDEMAR 


(THE FACTS IN THE CASE OF M. VALDEMAR) 


(A: American Review: A Whig Journal, decembrie 
1845,2:561-565; B: Broadway Journal, 20 decembrie 1845, 
2: 365-368; C: exemplarul lui Helen Whitman din B cu 
revizuirile autorului, 1848; D: Works, 1850,1. Retipăriri. 
Spirit of the Times (Philadelphia), 23,24 decembrie 1845, 
text preluat din Broadway Journal; Mesmerism în America: 
Astounding and Horrifying Narrative, în Sunday Times, 
Londra, 4 ianuarie 1846, text preluat din American Review; 
Mesmerism în America. Death ofM. Valdemar of New York, 
text preluat din Morning Post, în Popular Record of Modern 
Science, Londra, 10 ianuarie 1846; Boston Museum, 18 
august 1849) 

Capodoperă a nuvelisticii poeşti. „Nu-i surprinzător că cel 
puţin un editor a refuzat-o, însă este surprinzător că 
numeroşi cititori au luat de bună întreaga nuvelă, lucru la 
care Poe nu s-ar fi aşteptat niciodată.” (Mabbott) 


Surse. Scrisoarea doctorului A. Sidney Doane din New 
York, Warren Street, nr. 32, publicată în Broadway Journal 
(1 februarie 1845), din care Mabbott citează următorul 
fragment: „Pe data de 16 ianuarie am fost rugat de 
prietenul meu, doctorul S. Vital Bodinier, întors de curând 
de la Paris, să asist la extirparea unei tumori din gâtul unei 
femei, operaţie care, spunea el, va fi efectuată fără ca 
femeia să sufere, „aceasta fiind cufundată într-un somn 
magnetic, după ce doctorul mai operase de două ori în 
aceleaşi condiţii, la Paris, cu un succes deplin. M-am dus pe 
Chambers Street, nr..., înainte de ora fixată pentru operaţie 
(care era unu şi jumătate), ca să asist la adormirea femeii. 
La cinci minute după sosirea mea pacienta a coborât în 
camera de la subsol şi s-a aşezat într-un fotoliu confortabil. 
Părea extrem de vioaie şi nicidecum somnoroasă, cu obrajii 
rumeni, ochii şi părul negri. După ce i-a pus două-trei 
întrebări despre sănătate şi i-a luat pulsul, cum era firesc, 
doctorul B. A purces la ceea ce se cheamă „pasele 
magnetice”, şi cu atâta succes încât în cinci minute femeii i 
s-au închis pleoapele, iar în zece minute - hai să zic la 
douăsprezece fără douăzeci - deja dormea buştean. Am 
aflat de la doctorul B. Că o mai adusese în această stare de 
vreo zece-douăsprezece ori înainte să se asigure că va fi 
complet amorţită [...] la orele douăsprezece am lăsat-o pe 
pacientă singură, dormind adânc. 

Ne-am întors la unu şi un sfert însoţiţi de profesorul ]. W. 
Francis şi domnul ]. S. Redfield, editorul. După câteva clipe 
ni s-au alăturat doctorii Mott, Delafield, ]. Kearney Rudgers, 
Taylor, Nelson, doctorul Alfaro, un distins medic din Madrid, 
domnul Parmly, dentistul şi alţi doi-trei [...] Coborând în 
cameră am găsit-o pe pacientă dormind [...] [Tumoarea] era 
de mărimea unui ou de găină, iar operaţia n-a durat decât 
două minute şi jumătate [...] [Pacienta] a continuat să 
doarmă calmă şi liniştită pe toată durata ei. Doctorul 
Bodinier părea să opereze un cadavru, şi nu o fiinţă vie [...] 
eu [...] m-am întors la casa respectivă la patru fără zece. 


Femeia mai dormea încă, însă la patru şi un sfert, ora 
indicată, fu demagnetizată de către doctorul B., în prezenţa 
doctorilor Taylor, Parmly şi a celorlalţi. Am întrebat-o 
numaidecât: „Cum vă simţiţi?” Mi-a răspuns: „Destul de 
obosită”. „Aţi simţit vreo durere în timpul somnului?” 

Mi-a răspuns: „Nu”. „Aţi fost tăiată?” Mi-a răspuns: „Nu, 
operaţia urma să aibă loc a doua zi”, aşa cum îi spusese 
doctorul B. Mai devreme. Îi fu arătată tumoarea, la care ea 
părea foarte surprinsă şi fericită. De atunci pacienta şi-a 
revenit rapid şi şi-a reluat ocupațiile familiale”. 

O a doua sursă ar putea proveni din ediţia a IV-a a lucrării 
Facts în Mesmerism de Chauncey Hare Townshend, Londra, 
1844, lucrare foarte apreciată de Poe. În „Nota” sa 
introductivă la această ediţie (p. XVI) lownshend afirmă: 
„Am urmărit efectele tratamentului mesmeric asupra unui 
prieten suferind, care murea de o cumplită boală - abcesul 
lombar. Din nefericire, din cauza unor diverse piedici, s-a 
recurs la mesmerism mult prea târziu, după ce boala se 
agravase, aşa încât, fireşte, nu se mai punea problema 
vindecării ei [...] 

N-am nici o ezitare în a spune că, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, viaţa amicului meu, R. T., a fost prelungită cu 
cel puţin două luni prin acţiunea mesmerismului” (Citat de 
Sidney E. Lând în articolul Poe and Mesmerism, PMLA, 
decembrie 1947). 

O a treia sursă probabilă e The Seeress ofPrevorst (1845), 
opera poetului şi medicului german Justinus Andreas 
Kerner din Weinsberg, tradusă în engleză de Catherine 
Crowe. lată cum e descrisă moartea clarvăzătoarei: 
„Adeseori mă chema cu glas tare, deşi nu eram de faţă în 
acele clipe; iar odată, când părea să fie moartă, rostindu-se 
numele meu, reveni la viaţă, Darcă incapabilă de a muri - 
relaţia magnetică dintre noi nefiind încă ruptă. Într-adevăr, 
până în ultima clipă părea să fie susceptibilă la influenţele 
magnetice; căci chiar şi atunci când corpul ei se răcise deja 
şi avea fălcile înţepenite, după ce mama ei efectuase trei 


pase peste faţa ei, ea îşi deschise pleoapele şi-şi mişcă 
buzele. 

La orele zece sora ei a văzut intrând în odaie o formă 
înaltă şi luminoasă, şi în aceeaşi clipă muribunda dete un 
strigăt de bucurie; duhul ei păru atunci eliberat. După un 
scurt interval sufletul ei părea şi el plecat; lăsând în urma 
sa o hoaspă cu totul nerecognoscibilă - nemairămânând nici 
o urmă din trăsăturile ei anterioare”. 

Autorul unui articol din New-York Daily Tribune (10 
decembrie 1845) observa că relatarea era „de bună seamă 
o ficţiune”, dar că „unii cetăţeni de bună-credinţă” au fost 
înşelaţi amarnic, concluzionând: „Este un exemplu foarte 
bun despre stilul lui Poe, acela de a da un aer de realitate 
ficţiunilor... 

Însă cei care au crezut că ar fi fost vorba de o întâmplare 
adevărată trebuie că au protuberanta Credinței foarte, 
foarte mare,. Poe a retipărit acest paragraf în Broadway 
Journal (13 decembrie 1845) cu următoarea remarcă 
ironică: „În ce ne priveşte, ne e greu să înţelegem cum se 
poate îndoi un transcendentalist imparţial de faptele pe 
care le prezentăm; ele nu sunt nicidecum atât de 
incredibile, pe cât minunile relatate de la o oră la alta, ba 
chiar crezute, despre subiectul mesmerismului. De ce n-ar 
putea fi amânată moartea unui om în mod indefinit cu 
ajutorul mesmerismului? De ce n-ar putea vorbi omul după 
ce a murit? De ce? 

— De ce? 

— Aceasta este întrebarea; şi după ce Tribune ne va da un 
răspuns satisfăcător, vom mai discuta”. 

Poe publică nuvela în Broadway Journal (20 decembrie 
1845) cu următoarea notă introductivă: „Faptele în cazul 
domnului Valdemar. 

Un articol de-al nostru, astfel intitulat, a fost publicat în 
ultimul număr din American Review, revista domnului 
Colton, şi el a dat naştere unor discuţii - mai ales în ce 
priveşte adevărul sau falsitatea afirmațiilor făcute. Fireşte, 


nu se cade ca tocmai noi să ne mai pronunţăm asupra 
acestui aspect. Ni s-a cerut să retipărim articolul, şi facem 
acest lucru cu plăcere. Îl lăsăm să vorbească pentru sine. 
Putem observa însă că există o categorie de oameni care fac 
din îndoială o profesiune de credinţă. Ed. B.].” 

La 6 decembrie 1845, eminentul mesmerist Robert Collyer 
îi scria lui Poe din Boston: „Ioată lumea din oraş şi-a copiat 
relatarea dumitale despre cazul Valdemar, după ce ela 
creat o vâlvă extraordinară”. Collyer îi cere un răspuns „în 
vederea publicării, pentru a se risipi impresia tot mai 
răspândită cum că relatarea dumitale n-ar fi decât 
splendida creaţiune a creierului dumitale, fără nici un 
grăunte de adevăr în ea”. Collyer adaugă că a trimis o 
semnalare revistei The Zoist din Londra. Poe tipăreşte 
scrisoarea lui Collyer în Broadway Journal (27 decembrie 
1845) cu următorul răspuns: „Nu avem nici o îndoială că 
domnul Collyer are perfectă dreptate în tot ce spune - şi că 
tot ce doreşte dânsul să spunem - însă adevărul este că 
există o cantitate foarte mică de adevăr în cazul domnului 
Valdemar - care, în consecinţă, poate fi numit un caz greu - 
foarte greu pentru domnul Valdemar, pentru domnul 
Collyer şi pentru noi înşine. Dar dacă întâmplarea n-a fost 
adevărată, ea ar fi trebuit să fie aşa - şi poate că The Zoist 
va descoperi că, la urma urmelor, ea este chiar adevărată”. 

Revistele englezeşti au luat notă de apariţia nuvelei. 
London Morning Post (5 ianuarie 1846) o publică, preluând- 
o din American Review, sub titlul Mesmerism în America, 
precizând că e vorba de o pură ficţiune. Săptămânalul 
Popular Record of Modern Science (care tipărise anterior 
Revelaţie mesmerică) o publică la 10 ianuarie sugerând că 
întâmplarea ar fi adevărată. O plachetă intitulată 
Mesmerism în „articulo mortis” are următoarea notă 
introductivă: „Această relatare incredibilă a apărut pentru 
prima oară în American Magazine, o revistă de oarecare 
notorietate în Statele Unite, unde acest caz a trezit un 
interes nemaipomenit. Efectele influenţei mesmerice, în 


acest caz, au fost năucitoare, atât de deosebite faţă de 
întreaga experienţă din trecut, încât nimeni n-ar fi putut 
anticipa rezultatul final. Nuvela, deşi o simplă înşiruire de 
fapte, e de o natură atât de extraordinară, încât aproape că 
întrece orice închipuire. Nu-i nevoie decât să adaug că în 
America, unde a avut loc evenimentul, i se dă deplină 
crezare”. 

La 30 noiembrie 1846, Arch Ramsay, „farmacist din 
Stonehaven”, Scoţia, îi scrie lui Poe să-l întrebe dacă 
articolul nu era cumva o mistificare. Autorul îi răspunde pe 
30 decembrie 1846: „Mistificare” este chiar cuvântul 
potrivit pentru cazul domnului Valdemar [...] Articolul [...] 
circulă acum în Franţa. 


[N-a fost descoperită nici o versiune franceză a nuvelei din 
perioada vieţii lui Poe]. Unele persoane îi dau crezare - dar 
eu nu - şi nici dumneata,. La 14 aprilie 1847, Ramsay 
revine: „Credeam că veţi putea afirma sau nega acest lucru 
[...], dar se pare că nu este cazul”. 

La 11 martie 1847, Poe îi scrie lui George W. Eveleth: 
„Cazul Valdemar a fost, bineînţeles, o farsă”. 

Traduceri. În franceză: Mort ou vivant? Cas de M. 
Valdemar, trad. De Charles Baudelaire, Le Pays, 20 şi 26 
septembrie 1854, reed. Cu titlul La verite sur le cas de M. 
Valdemar, în Le Figaro, 10 aprilie 1856, şi în Histoires 
extraordinaires, Paris, Michel Levy, 1856. În româneşte: 
Adevărul asupra cazului d-lui Valdemar, trad. De Bonifaciu 
Florescu, Povestitorul, I, 1876, nr. 2, pp. 17-24. Adevărul 
asupra cazului d-lui Valdemar, Liga literară, |, 1894, nr. 11 
şi 12, pp. 326-333. Adevărul asupra cazului d-lui Valdemar, 
Constituţionalul, XII, 1900, nr. 3290, p. 2; nr. 3295,p.2; nr. 
3297, p. 2. Moartea d-lui Valdemar, Ţara, II, 1904, nr. 343- 
345. Adevărata întâmplare a lui Valdemar, trad. I. L.., Gazeta 
Transilvaniei, LXV (1907), nr. 53, pp. L-2; nr. 55, pp. L-2: 
Foiletonul „Gazeta Transilvaniei”. Adevărul despre d. 
Waldemar, Gazeta Transilvaniei, LXXII, 1910, nr. 3, pp. L-2; 


nr. 4, pp. L-2: Foiletonul „Gazeta Transilvaniei”. Faptele în 
cazul domnului Valdemar, trad. De Mihu Dragomir şi 
Constantin Vonghizas, în Edgar Allan Poe, Scrieri alese, 
EPLU, 1968, pp. 533-542, reed. 1969, 449-457. 

Traducerea s-a făcut după C. 

Şobolanii de la teatru. 

Bine cunoscuta trupă a şobolanilor de la Park Theatre îşi 
cunosc - se spune - perfect replicile. Merită preţul biletului 
să vezi spectacolul lor. Printr-un îndelung antrenament, ei 
ştiu precis momentul când se ridică cortina şi în ce măsură 
spectatorii sunt captivaţi de cele ce se petrec. La sunetul 
gongului ies la atac, scotocind parterul după niscaiva 
arahide şi coji de portocale. Când, la cupletele rimate, îşi 
dau seama că va cădea cortina, dispar - din respect pentru 
tălpile mişcătoare ale publicului. 

Temeritatea lor este reglată de intensitatea actorilor. S-ar 
putea încheia o afacere profitabilă, socotim noi, cu „celebrul 
Billy Buldogul”1. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

ŞOBOLANII DE LA TEATRU 


(THE THEATRICAL RATS) 


(Broadway Journal, 1 noiembrie 1845, 2:259-260) 

Şobolanii ce infestau principalul teatru al oraşului New 
York erau adesea pomeniţi în presa vremii. În New Mirror 
din 15 iulie 1843, apărea un articol satiric semnat „B”: „ÎN 
ATENŢIA ŞOBOLANILOR! MITING LA PARK THEATRE [...]! 
Drepturile voastre sunt în pericol! Privilegiile voastre sunt 
amenințate!” Iar în Evening Mirror din 31 octombrie 1845, 
un articol care descrie un om cu o inscripţie în limba 
franceză pe pălărie: Mort aux Rats! Având în mână un băţ 
de care atârnă câţive şobolani morţi, iar la brâu câteva cuşti 
cu şobolani vii, evident căutând stăpâni. Articolul se încheie 
cu întrebarea: „Nu-i trimite nimeni la Park Theatre?” 


Acest paragraf a fost tipărit într-un articol intitulat The 
Drama, în Broadway Journal, unde Poe era singurul 
redactor de atunci şi, fireşte, autorul acestui jeu d'esprit 
(Mabbott). 

Sfinxul. 

Pe vremea când în New York domnea holera cea 
cumplităl, am acceptat invitaţia unei rude de-a mea să 
petrec cu ea două săptămâni în tihnita izolare a cabanei 
sale orne€, undeva pe malul fluviului Hudson. Aici ne puteam 
bucura de toate distracţiile obişnuite ale verii; şi cu 
hoinăritul prin pădure, desenul, vâslitul, pescuitul, 
scăldatul, muzica şi cărţile, timpul ar fi trecut pentru noi 
într-un mod destul de plăcut dacă n-ar fi fost veştile 
îngrozitoare care ne parveneau în fiecare dimineaţă din 
acel mare oraş. Nu trecea zi fără să nu fim înştiinţaţi despre 
decesul vreunui cunoscut. Şi, fiindcă numărul morţilor nu 
mai contenea, ajunseserăm să ne aşteptăm zilnic la 
pierderea câte unui prieten. În cele din urmă, ne 
cutremuram la apropierea oricărui mesager. Chiar şi aerul 
care venea dinspre Sud ni se părea aducător de moarte. 
Acest gând paralizant puse cu totul stăpânire pe sufletul 
meu. Nu puteam nici vorbi, nici gândi, nici visa la altceva. 
Gazda mea avea un temperament mai robust şi, deşi foarte 
deprimată, se străduia să-mi susţină moralul. Mintea lui 
extrem de speculativă nu cădea nici o clipă pradă 
închipuirilor. Era îndeajuns de simţitor în faţa amenințărilor 
reale, dar nu se temea câtuşi de puţin de umbrele lor. 

Încercările lui de a mă scoate din starea de anormală 
tristeţe în care căzusem erau în mare măsură zădărnicite 
de cele câteva cărţi pe care le găsisem în biblioteca lui. 
Acestea erau de natură să grăbească germinarea acelui 
sâmbure de superstiție ereditară ce zăcea latent în pieptul 
meu. Citisem aceste cărţi fără ştirea lui, încât adesea nu-şi 
putea explica puternica impresie pe care ele o făcuseră 
asupra închipuirii mele. 


Unul dintre subiectele mele preferate era credinţa 
populară în profeţii, credinţă pe care în acea perioadă din 
viaţa mea eram pregătit să o apăr cu îndârjire. Pe această 
temă aveam îndelungi şi animate discuţii, el susţinând lipsa 
oricărui fundament al credinţei în asemenea chestiuni, eu 
ţinând morţiş că vin sentiment popular născut în chip 
absolut spontan - adică fără vreo urmă vădită de sugestie - 
cuprinde în sine elementele de necontestat ale adevărului şi 
ca atare trebuie privit cu mult respect. 

Fapt e că, la scurt timp după sosirea mea la cabană, mi se 
întâmplă un lucru atât de inexplicabil şi, prin însăşi natura 
lui, de rău augur, încât lesne aş putea fi iertat că-l privisem 
ca pe o prevestire. Mă îngrozi şi totodată mă tulbură şi mă 
ului în aşa hal, încât trecură multe zile până să mă hotărăsc 
să-i comunic prietenului meu întâmplarea. 

Spre sfârşitul unei zile fierbinţi, şedeam cu o carte în 
mână la o fereastră deschisă şi, dincolo de întinsa 
panoramă cu malurile fluviului, se zărea în depărtare un 
deal a cărui costişă - cea apropiată de locul unde mă aflam 
eu - fusese văduvită, prin ceea ce se cheamă „alunecare de 
teren”, de cea mai mare parte a arborilor săi. De multă 
vreme gândurile îmi rătăceau de la cartea aflată în faţa mea 
la jalea şi disperarea din oraşul învecinat. Ridicându-mi 
ochii de pe pagină, ei se aţintiră asupra pantei golaşe a 
dealului şi asupra unui obiect: un soi de monstru viu, hidos 
la înfăţişare, care se deplasa cu iuţeală dinspre vârf către 
poalele dealului, dispărând până la urmă în sihla deasă de 
dedesubt. 

Când creatura asta se ivi pentru prima oară în câmpul 
meu vizual, mă întrebam dacă sunt sănătos la minte sau 
măcar dacă nu mă înşală vederea; şi se scurseră multe 
minute până să mă pot convinge că nu eram nebun şi nici 
nu era vorba de un vis. lotuşi mă tem că după ce-l voi 
descrie pe acest monstru (pe care l-am văzut cât se poate 
de limpede şi l-am urmărit cât se poate de calm pe tot 


parcursul înaintării sale), cititorii mei se vor lăsa mai greu 
convinşi de aceste aspecte decât am fost eu însumi. 

Calculând dimensiunea creaturii în comparaţie cu 
diametrul copacilor groşi pe lângă care trecea - puţinii 
uriaşi ai pădurii care scăpaseră de furia alunecării de 
pământ - am conchis că era mai mare decât oricare dintre 
navele de război existente. Zic „navă de război”, întrucât 
forma monstrului îmi sugera această idee - carena uneia 
dintre navele noastre cu şaptezeci şi patru de tunuri ar 
putea oferi o imagine oarecum apropiată cât priveşte 
înfăţişarea sa generală. Gura animalului era situată la 
extremitatea unei proboscide de vreo şaizeci-şaptezeci de 
picioare lungime şi aproape la fel de groasă ca trupul unui 
elefant obişnuit. Aproape de rădăcina acestei trompe era o 
claie imensă de păr negru şi ţepos - mai mult decât s-ar fi 
putut obţine din pieile a douăzeci de bivoli; şi, străpungând 
acest păr în jos şi în lateral, se iveau doi colţi strălucitori, 
deloc diferiţi de cei ai unui porc mistreţ, dar de dimensiuni 
infinit mai mari. Paralel cu proboscida şi de fiecare parte a 
ei se întindea în faţa ei un trunchi gigantic de treizeci- 
patruzeci de picioare în lungime, alcătuit, din câte se părea, 
din cristal pur şi de forma unei prisme perfecte: el reflecta 
în chipul cel mai spectaculos cu putinţă razele soarelui de 
asfinţit. Trompa era ca o maxilă cu vârful îndreptat spre 
pământ. Din ea ieşeau două perechi de aripi, fiecare de 
aproape o sută de picioare lungime şi aşezate perechi una 
deasupra celeilalte. 

Aripile erau acoperite în întregime cu solzi de metal, fiece 
solz părând să aibă un diametru de zece-douăsprezece 
picioare. Am observat că ambele rânduri de aripi erau 
legate cu un lanţ gros. Dar cea mai de seamă ciudăţenie a 
acestei oribile jivine era imaginea unui Cap de mort care-i 
acoperea aproape tot pieptul şi care, în albul său 
strălucitor, se deosebea atât de clar de fondul întunecat al 
trupului, încât parcă ar fi fost pictată acolo cu migală de 
către un artist. În timp ce priveam animalul ăsta 


respingător şi mai ales însemnul de pe piept, cu spaimă şi 
cu oroare, şi cu sentimentul unei nenorociri iminente, 
sentiment pe care nici un efort al raţiunii nu-l putea 
stăpâni, am observat cum deodată i se desfac uriaşele fălci 
de la extremitatea proboscidei şi dintre ele izbucni un vaier 
atât de răsunător şi atât de dureros, încât se prăvăli asupra 
nervilor mei ca un dangăt de moarte şi, pe când monstrul 
dispărea la poalele dealului, m-am prăbuşit deodată leşinat 
pe podea. 

Venindu-mi în simţiri, prima mea reacţie a fost desigur să-l 
informez pe amicul meu despre ce văzusem şi auzisem, dar 
mi-ar fi greu să explic ce sentiment de repulsie mă 
împiedică până la urmă să fac acest lucru. 

În sfârşit, într-o seară, la vreo trei-patru zile după 
întâmplare, şedeam amândoi în încăperea în care avusesem 
vedenia, eu ocupând acelaşi scaun, la aceeaşi fereastră, iar 
el tolănit pe o sofa din preajmă. Legătura dintre loc şi timp 
mă îndemnă să-i relatez fenomenul. Mă ascultă până la 
capăt - mai întâi râse din toată inima, după care luă o 
înfăţişare extrem de gravă, ca şi când nebunia mea era un 
lucru dincolo de orice îndoială. În acea clipă am avut din 
nou imaginea clară a monstrului, spre care, cu un strigăt de 
cumplită teroare, i-am îndreptat numaidecât atenţia. Privea 
cu înfrigurare, dar susţinea că nu vede nimic, deşi eu îi 
descriam în amănunt mersul creaturii, pe când aceasta 
cobora panta golaşă a dealului. 

Eram nespus de îngrijorat acum, căci socoteam vedenia ca 
pe o prevestire a morţii mele sau, mai rău, ca pe o stare 
premergătoare a unui atac de manie. M-am aruncat 
disperat înapoi în fotoliu şi, pentru câteva momente, mi-am 
ascuns faţa între mâini. Când mi-am descoperit ochii, 
arătarea nu se mai vedea. 

Gazda mea însă revenise într-o oarecare măsură la 
purtarea destinsă de dinainte şi-mi punea întrebări foarte 
precise în legătură cu înfăţişarea profeticei creaturi. După 
ce l-am satisfăcut pe deplin sub acest aspect, suspină 


adânc, ca şi când s-ar fi uşurat de o povară insuportabilă şi 
continuă să vorbească, cu o degajare ce mi se părea de-a 
dreptul nemiloasă, despre varii aspecte ale filosofiei 
speculative, aspecte ce mai constituiseră până atunci 
subiect de discuţie între noi. Îmi amintesc că (printre alte 
lucruri) insistase în mod cu totul special asupra ideii că 
principala sursă a erorii în toate cercetările omeneşti 
constă în predispoziția intelectului de a subaprecia sau de a 
supraestima importanţa unui obiect doar din cauza greşitei 
aprecieri a distanţei acestuia. 

— De exemplu, zise el, ca să calculezi cum se cuvine 
influenţa pe care o poate avea asupra întregii omeniri 
răspândirea temeinică a Democraţiei, depărtarea epocii la 
care ar fi cu putinţă o asemenea răspândire trebuie 
negreşit să constituie un element al acestui calcul?. 

Cu toate acestea, poţi să-mi aminteşti un singur scriitor 
cât priveşte subiectul guvernării care să se fi gândit 
vreodată că acest domeniu anume al subiectului ar merita 
cât de cât o discuţie? 

Aici se opri pentru o clipă, se îndreptă spre un dulap cu 
cărţi şi scoase unul dintre obişnuitele compendii de ştiinţe 
ale naturii. Rugându-mă apoi să schimb cu el locul, ca să 
poată desluşi mai bine scrisul mărunt al volumului, apropie 
fotoliul meu de fereastră şi, deschizând cartea, îşi reluă 
vorbele cam pe acelaşi ton ca mai înainte: 

— Fără descrierea ta atât de amănunţită a monstrului, zise 
el, poate că niciodată n-aşi fi fost capabil să-ţi demonstrez 
ce anume era. În primul nnd dă-mi voie să-ţi citesc o 
expunere pentru elevi în legătură cu genul Sphmx, din 
familia Crepuscularia, din ordinul Lepidoptera din clasa 
Insecta sau insecte. Expunerea sună astfel: „Patru aripi 
membranoase acoperite cu solzi mici şi colorați, cu aspect 
metalic; gura alcătuind o proboscidă răsucită, produsă de 
alungirea fălcilor, pe laturile cărora se găsesc rudimente de 
mandibule şi organe de pipăit, pufoase; aripile inferioare, 
prinse de cele superioare pnntr-un păr ţepos; antenele, în 


forma unei măciuci alungite, prismatice; abdomenul, 
ţuguiat. Sfinxul cu cap de mort3 a stârnit teroare uneori 
printre oamenii de rând din cauza ţipătului melancolic pe 
care-l scoate şi a însemnului de moarte pe care-l poartă pe 
corsajul său”4. 

Aici, el închise cartea şi se aplecă în fotoliu, aşezându-se 
exact în poziţia pe care o ocupasem eu în momentul când 
zărisem „monstrul”. 

— Ah, iată-l! Exclamă el numaidecât - se suie din nou pe 
panta dealului şi recunosc că-i o creatură cu totul 
remarcabilă. Totuşi nu-i câtuşi de puţin atât de mare ori 
atât de departe precum ţi l-ai imaginat tu; căci la drept 
vorbind, după cum şerpuieşte pe firul ăla pe care vreun 
păianjen l-a ţesut de-a lungul tocului de la fereastră, găsesc 
că-i cam a şaisprezecea parte dintr-un ţol în lungimea lui 
maximă şi totodată cam la a şaisprezecea parte dintr-un ţol 
depărtare de pupila ochiului meu5. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

SFINXUL 


(THE SPHINX) 


(A: Arthur's Ladies'Magazine pentru ianuarie1 846, 5:15- 
16; B: The American Keepsake for 1851, pp. 50-56; C: 
Works, 1850, II, pp. 433-438) 

Sursa principală de inspiraţie: Synopsis of Natural 
History... Arranged as a Text Book for Schools, Philadelphia, 
1839, compilaţie a lui Thomas Wyatt, pe care Poe „a editat- 
0”, după cum mărturiseşte în Burton's (iulie 1839), şi de 
care s-a folosit în câteva din nuvelele sale: Cărăbuşul de 
aur, Inima destăinuitoare, A o mie şi doua poveste a 
Şeherezadei. E singurul text vândut de Poe prietenului său 
Timothy Shay Arthur, care a publicat-o în propria-i revistă 
la 15 decembrie 1845 şi a retipărit-o în Home Magazine 
pentru noiembrie 1855. 


Traduceri. În franceză: Le sphinx et autres contes 
bizarres, trad. De Marie Bonaparte şi M. Ghyka, Paris, 
Gallimard, 1934. În româneşte: Sfinxul, trad. De Ion Vinea, 
în Edgar Allan Poe, Scrieri alese, EPLU, 1968, pp. 543-547, 
reed. 1969, pp. 458-462. 

Butoiul de Amontillado. 

Miile de jigniri ale lui Portunatol le-am îndurat cum am 
putut mai bine; dar când a trecut la insulte, am jurat 
răzbunare. Dumneata, care cunoşti atât de bine natura 
sufletului meu, îţi vei da seama însă că n-am dat glas 
vreunei ameninţări. În cele din urmă aveam să fiu răzbunat; 
iată un lucru stabilit în chip definitiv - dar tocmai caracterul 
acesta definitiv al hotărârii elimina ideea riscului. Trebuia 
nu doar să pedepsesc, ci să pedepsesc cu impunitate. O 
nedreptate nu este reparată atunci când pedeapsa îl ajunge 
pe cel care o repară. Şi tot nereparată este ea dacă 
răzbunătorul nu izbuteşte să se facă simţit ca atare de câtre 
cel care a comis nedreptatea. 

Trebuie înţeles că nici prin vorbă, nici prin faptă, nu i-am 
dat lui Fortunato vreun motiv să se îndoiască de bunăvoința 
mea. Am continuat ca de obicei să-i zâmbesc în faţă, iar el 
nu-şi dădea seama că zâmbetul meu era acum la gândul 
jertfirii sale. 

Avea un punct nevralgic acest Fortunato, deşi în alte 
privinţe era un om vrednic de a fi respectat şi chiar temut. 
Se mândrea că se pricepe la vinuri. Puţini italieni posedă 
spiritul autentic al cunoscătorului. În cea mai mare parte 
entuziasmul lor este de faţadă, potrivit după timp şi 
împrejurare - pentru exercitarea imposturii asupra unor 
millionaires2 britanici şi austrieci. În materie de pictură şi 
bijuterii, Fortunato, ca şi compatrioţii săi, era un şarlatan - 
dar în problema vinurilor vechi era de bună-credinţă. În 
această privinţă nu mă deosebeam prea mult de el; şi eu mă 
pricepeam la vinurile italieneşti, şi cumpăram din belşug ori 
de câte ori îmi dădea mâna. 


Pe amicul meu l-am întâlnit pe la asfinţit, într-una din 
serile dezmăţului suprem al sezonului de carnaval3. M-a 
întâmpinat cu exagerată afecţiune, căci băuse vârtos. Omul 
purta un costum de măscărici. Avea pe el o haină vărgată, 
strânsă pe trup, iar capul îi era acoperit cu o tichie conică şi 
cu clopoței. Eram atât de bucuros să-l văd, încât aveam 
impresia că nicicând n-am să mai contenesc să-i strâng 
mâinile. I-am spus: 

— Dragul meu Fortunato, ce noroc să te întâlnesc. Ce bine 
arăţi astăzi! Ei bine, am primit un butoiaş cu ce ar părea să 
fie Amontillado şi am îndoielile mele. 

— Cum? Zise el. Amontillado? Un butoiaş? Imposibil! Şi 
încă în toiul carnavalului! 

— Am îndoielile mele, i-am răspuns; şi am fost destul de 
neghiob să plătesc întreg preţul pentru Amontillado fără să 
te consult pe dumneata în această chestiune. Nu erai de 
găsit şi mă temeam să nu pierd un chilipir. 

— Amontillado! 

— Am îndoielile mele. 

— Amontillado! 

— Şi trebuie să le risipesc. 

— Amontillado! 

— Fiindcă dumneata eşti ocupat, am să mă duc la 
Luchesi4. Dacă e cineva expert, apoi el este. El îmi va 
spune... 

— Luchesi nu poate deosebi Amontillado de vinul de Xeres. 

— Şi totuşi sunt unii nebuni care cred că el degustă la fel 
de bine ca dumneata. 

— Vino, să mergem. 

— Încotro? 

— Spre pivnițele dumitale. 

— Amice, nu; nu vreau să abuzez de amabilitatea 
dumitale. Înţeleg că ai o invitaţie. Luchesi... 

— N-am nici o invitaţie; vino. 

— Prietene, nu. Nu este vorba de invitaţie, ci de răceala 
zdravănă de care văd că suferi. Pivniţele sunt îngrozitor de 


umede. Au pe ele o crustă de salpetru. 

— Să mergem totuşi. Răceala e nimica toată. Amontillado! 
Ai fost păcălit. Iar cât despre Luchesi, nu poate deosebi 
vinul de Xeres de Amontillado. 

Astfel zicând, Fortunato mă apucă de braţ. Punându-mi o 
mască de mătase neagră şi înfăşurându-mi trupul strâns cu 
o roquelaire5, m-am lăsat dus degrabă spre palazzoG-ul 
meu. 

Nici un slujitor nu era acasă; se retrăseseră cu toţii ca să 
se distreze cu prilejul evenimentului. Le spusesem că nu mă 
voi întoarce până a doua zi dimineaţa şi le dădusem ordine 
explicite să nu se mişte de acasă. Aceste ordine erau 
suficiente, ştiam bine, pentru a-i face să dispară 
numaidecât, până la ultimul, de îndată ce le voi fi întors 
spatele. 

Am luat din sfeşnice două făclii şi, dându-i una lui 
Fortunato, l-am condus cu plecăciuni printr-un şir de 
încăperi spre bolta ce ducea în pivnițe. Am coborât o scară 
lungă şi şerpuitoare, rugându-l să fie atent cum coboară în 
urma mea. Am ajuns, în cele în urmă, la capătul scării şi am 
păşit laolaltă pe pământul umed al catacombelor familiei 
Montresor”. 

Mersul prietenului meu era nesigur, iar clopoţeii de pe 
tichia lui răsunau la fiecare pas. 

— Butoiaşul, zise el. 

— E mai încolo, am zis; dar observă horbota albă ce 
scânteiază pe pereţii acestei hrube. 

Se întoarse spre mine şi îmi ţintui privirea cu doi ochi 
ceţoşi şi lăcrămoşi de la băutură. 

— Salpetru? Întrebă el într-un târziu. 

— Salpetru, am răspuns. De când ai tuşea asta? 

— Ugh! Ugh! Ugh! 

— Ugh! Ugh! Ugh! 

— Ugh! Ugh! Ugh! 

— Ugh! Ugh! Ugh! 


Sărmanului meu amic îi fu imposibil să răspundă câteva 
minute. 

— Nu-i nimic, zise el în cele din urmă. 

— Vino, am zis cu hotărâre, ne vom întoarce; sănătatea 
dumitale e de preţ. Eşti bogat, respectat, admirat, iubit; eşti 
fericit, aşa cum am fost şi eu cândva. Eşti un om căruia i se 
va duce lipsa. Cât despre mine, nu-i cazul. Ne vom întoarce; 
o să te îmbolnăveşti, iar eu nu pot fi răspunzător. În plus, 
este Luchesi... 

— Destul, zise el; tuşea e nimica toată; nu mă va ucide. N- 
am să mor de la o tuse. 

— Întocmai - întocmai, am răspuns; şi, la drept vorbind, n- 
am avut intenţia să te alarmez degeaba - dar ar trebui să 
iei toate măsurile cuvenite. O duşcă din acest Medoc8 ne va 
apăra de umezeală. 

Aici am spart gâtul unei sticle pe care am tras-o dintr-un 
lung şir de surate de-ale ei care stăteau pe poliţă. 

— Bea, am zis, oferindu-i vinul. 

Îl duse la buze cu un rânjet. Se opri o clipă şi îmi făcu un 
semn prietenesc din cap, urmat de clinchetul clopoţeilor. 

— Beau, zise el, pentru morţii care odihnesc în preajma 
noastră. 

— Iar eu îţi urez o viaţă cât mai lungă! 

Mă apucă din nou de braţ şi pornirăm mai departe. 

— Aceste pivnițe sunt întinse, zise el. 

— Familia Montresor era mare şi numeroasă, am răspuns. 

— Am uitat blazonul vostru. 

— O talpă mare omenească d'or9 pe o câmpie de azur; 
talpa striveşte un şarpe furios ai cărui dinţi sunt înfipţi în 
călcâi10. 

— lar motto-ul? 

— Nemo me impune lacessit11. 

— Bun! Zise el. 

Vinul lucea în ochii lui, iar clopoţeii răsunau. Chiar şi 
imaginaţia mea se înfierbântă de la Medoc. Trecurăm prin 
ziduri de oase îngrămădite, amestecate cu butoaie şi 


poloboace, spre cele mai tainice unghere ale catacombelor. 
M-am oprit din nou şi de această dată am îndrăznit să-l 
apuc pe Fortunato de braţ, deasupra cotului. 

— Salpetrul, am zis; uită-te, se întinde. Atârnă ca muşchiul 
pe bolți. 

Ne aflăm sub albia râului. Stropii de umezeală se preling 
printre oase. 

Vino, să ne întoarcem înainte de a fi prea târziu. Tuşea 
dumitale... 

— Nu-i nimic, zise el; să mergem mai departe. Mai întâi 
însă încă o duşcă de Medoc. 

Am spart şi i-am întins un flaqon12 din De Grave. Îl goli 
dintr-o suflare. Ochii îi sticleau de o lumină aprigă. Râse şi 
aruncă sticla cât colo cu un gest pe care nu l-am înţeles. 

M-am uitat la el cu surprindere. El repetă mişcarea - o 
mişcare grotescă. 

— Nu înţelegi? Zise el. 

— Nu, am răspuns. 

— Atunci nu faci parte din frăţie. 

— Cum? 

— Nu eşti mason. 

— Ba da, am zis eu, ba da13. 

— Dumneata? Imposibil! Mason? 

— Mason, am răspuns. 

— Un semn, zise el. 

— Iată asta, am răspuns eu, scoțând o mistrie de sub 
faldurile rogquelaire-ului. 

— Glumeşti, exclamă el, dându-se înapoi câţiva paşi. Dar 
să purcedem după Amontillado. 

— Chiar aşa, am zis, punând unealta la loc sub mantie şi 
oferindu-i iarăşi braţul. 

Se lăsă greu pe el. Ne continuarăm drumul în căutarea 
vinului de Amontillado. Am străbătut un şir de bolți joase, 
am coborât, am traversat şi iar am coborât până când am 
ajuns la o criptă adâncă, în care duhoarea aerului făcea ca 
făcliile noastre să lucească în loc să ardă. 


În cel mai îndepărtat ungher al criptei apăru o alta mai 
puţin încăpătoare. De-a lungul pereţilor ei erau înşirate 
rămăşiţe omeneşti, îngrămădite până la bolta de deasupra, 
la fel ca în marile catacombe ale Parisului14. Trei laturi ale 
acestei cripte interioare mai erau încă ornamentate în acest 
mod. De lângă a patra oasele se năruiseră şi zăceau 
împrăştiate pe pământ, alcătuind într-un loc o movilă destul 
de mare. 

Înlăuntrul peretelui astfel expus prin îndepărtarea oaselor 
am zărit o altă firidă interioară, adâncă de vreo patru 
picioare, lată de trei, înaltă de şase sau şapte. Nu părea să 
fi fost construită cu vreun scop anume, ci alcătuia numai 
spaţiul dintre două din suporturile uriaşe ale tavanului 
catacombelor, fiind susţinută de unul din pereţii 
împrejmuitori din granit masiv. 

În van se chinuia Fortunato, înălţându-şi firava-i făclie, să 
scruteze străfundul firidei. Lumina slabă nu ne permitea să- 
i vedem capătul. 

— Mergi înainte, am zis; înăuntru se află vinul de 
Amontillado. Cât despre Luchesi... 

— E un ignorant, mă întrerupse prietenul meu, păşind 
nesigur înainte, pe când eu îl urmam îndeaproape. 

Într-o clipă ajunse la capătul firidei şi văzând că înaintarea 
îi era blocată de o stâncă se opri complet buimăcit. Încă o 
clipă şi l-am încătuşat de peretele de granit. Pe suprafaţa 
acestuia se găseau două belciuge de fier, la o depărtare de 
vreo două picioare unul de celălalt, dispuse orizontal. De 
unul atârna un lanţ scurt; de celălalt un lacăt. 

Petrecându-i lanţul peste brâu, a fost o treabă doar de 
câteva secunde ca să-l fixez bine. Era mult prea uimit să se 
împotrivească. Scoţând cheia, am ieşit din firidă. 

— Trece-ţi mâna pe perete, am zis; nu se poate să nu simţi 
salpetrul. Într-adevăr, este foarte umed. Încă o dată te 
implor să ne întoarcem. Nu? Atunci trebuie negreşit să te 
părăsesc. Dar trebuie mai întâi să-ţi acord toate micile 
atenţii de care pot dispune. 


— Amontillado! Exclamă prietenul meu, care nu-şi 
revenise încă din uimire 

— Adevărat, am răspuns; Amontillado. 

Pe când rosteam aceste cuvinte, mi-am găsit de lucru prin 
mormanul de oase de care am vorbit înainte. Dându-le la o 
parte, curând am scos la iveală o grămadă de pietre de 
construcţie şi mortar. Cu aceste materiale şi cu ajutorul 
mistriei am început să zidesc cu sârg intrarea firidei. 

De-abia aşezasem primul rând de zidărie, când am 
descoperit că mahmureala lui Fortunato se risipise în mare 
măsură. Primul indiciu ce l-am avut despre asta fu un 
geamăt slab şi ascuţit din adâncimile firidei. Nu era 
strigătul unui om beat. Urmă apoi o tăcere lungă şi 
obstinată. Am aşezat al doilea rând, şi al treilea, şi al 
patrulea; şi atunci am auzit zăngănitul furios al lanţului. 
Zgomotul dură câteva minute, răstimp în care, ca să-l pot 
asculta cu mai multă satisfacţie, m-am oprit din lucru şi m- 
am aşezat pe oseminte. Când în sfârşit zăngănitul încetă, 
am pus iar mâna pe mistrie şi am isprăvit fără întrerupere 
al cincilea, al şaselea şi al şaptelea rând. Zidul era acum 
aproape la înălţimea pieptului meu. M-am oprit din nou şi, 
ţinând făcliile deasupra lucrării de zidărie, am aruncat 
câteva raze plăpânde asupra făpturii dinăuntru. 

Un şir de ţipete puternice şi ascuţite, izbucnind deodată 
din gâtlejul formei înlănţuite, păru să mă azvârle cu putere 
înapoi. Pentru o scurtă clipă am ezitat - am tremurat. 
Scoţându-mi floreta din teacă, am început să dibui cu ea 
prin ungher: dar un moment de gândire îmi readuse 
liniştea. Am plimbat mâna pe structura solidă a 
catacombelor şi m-am simţit mulţumit. M-am apropiat iarăşi 
de perete. Am răspuns răcnetelor celui care striga. Le-am 
îngânat - le-am ţinut isonul - le-am întrecut în volum şi în 
putere. Asta am făcut, iar cel care striga tăcu. 

Acum era miezul nopţii şi sarcina mea se apropia de 
sfârşit. Isprăvisem al optulea, al nouălea şi al zecelea rând. 
Terminasem o porţiune din al zecelea şi al unsprezecelea; 


mai rămânea doar o singură piatră de potrivit şi de tencuit. 
M-am luptat cu greutatea ei; am aşezat-o parţial la locul ei 
destinat. Dar acum veni din firidă un râset grav, care îmi 
zburli părul de pe cap. Fu urmat de un glas tânguitor, în 
care cu greu am recunoscut pe cel al nobilului Fortunato. 
Glasul zicea: 

— Ha! Ha! Ha! 

— He! He! 

— O glumă foarte bună într-adevăr - o farsă excelentă. 
Vom avea de ce râde cu poftă la palazzo - he! He! He! 

— Când vom bea din vinul nostru - he! He! He! 

— De Amontillado! Am zis. 

— He! He! He! 

— He! He! He! 

— Da, de Amontillado15. Dar nu s-a făcut târziu? Oare nu 
ne aşteaptă la palazzo lady Fortunato şi ceilalţi? Să 
mergem. 

— Da, am zis, să mergem. 

— Pentru Dumnezeu, Montresor! 

— Da, am zis, pentru Dumnezeu! 

Dar la aceste cuvinte am aşteptat în zadar un răspuns. Am 
devenit nerăbdător. Am strigat tare: 

— Fortunato! 

Nici un răspuns. Am strigat din nou: 

— Fortunato! 

Nici un răspuns nici de data asta. Am aruncat o torţă prin 
deschizătura rămasă şi am lăsat-o să cadă înăuntru. Drept 
răspuns nu veni decât clinchetul clopoţeilor. Mi s-a făcut 
rău - din cauza umezelii din catacombe. M-am grăbit să-mi 
termin treaba. Am forţat şi ultima piatră la locul ei; am 
tencuit-o. În dreptul noii zidării am reînălţat vechiul 
meterez din oase. De o jumătate de secol nici un muritor nu 
le-a tulburat. In pace regquiescat! 16 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

BUTOIUL DE AMONTILLADO 


(THE CASK OF AMONIILLADO) 


(A: Godey's Magazine and Lady's Book pentru noiembrie 
1846, 33:216-218; 

B i Works, 1850, 1, 346-352) 

O capodoperă a nuvelisticii poeşti. „Montresor, personajul 
principal, e la fel de nebun ca majoritatea naratorilor lui 
Poe, dar în acest text autorul omite obişnuitul pasaj despre 
nebunia autodeclarată a acestuia [...]. Lucrul acesta este 
realizat excelent de intriga nuvelei” (Stuart şi Susan Levine, 
op. Cit., 455). 

„O bijuterie de realism - nu cea mai bună nuvelă a sa, din 
cauza dimensiunilor ei prea mici, dar perfect proporţionată 
[...]. Fin lucrată, concentrată, clară, fără adăugiri inutile 
sau înflorituri, nuvela, desfăşurată pe numai cinci pagini, 
impresionează prin forţa ei” (Vincent Buranelli, op. Cit., p. 
76). 

În opinia lui Mabbott, autorul medita de multă vreme la 
această temă. Recenzând The Spitfire, una dintre nuvelele 
nautice ale lui Frederick Chamier (1796-1870), Poe face o 
observaţie de bun-simţ: „Licăloşii n-au întotdeauna parte, 
nici măcar în cele mai multe cazuri, de pedeapsă şi de 
oprobriu în viaţa reală; şi am fi fost bucuroşi dacă [...] 
Chamier s-ar fi lepădat cu curaj de această ficţiune de rând 
şi de acest neadevăr şi ar fi zugrăvit izbânda unui 
răufăcător neruşinat... [în loc să încerce să atribuie] 
caracterului unui pirat şi al unui ucigaş atributele eroului şi 
ale bărbatului demn de laudă” (Bitrton's Magazine, 
februarie 1840). 

Poe şi-a scris nuvela probabil ca o reacţie emoţională la 
disputele aprinse cu scriitorii Thomas Dunn English şi 
Hiram Fuller (A. H. Quinn, Edgar Allan Poe: a Criticai 
Biography, New York, 1941, pp. 497-498 şi 501-505). 

Regăsim motivul îngropării de viu în alte câteva nuvele 
poeşti ca, de pildă, Berenice, Prăbuşirea Casei Usher, 
îngropat de viu. Înaintea lui Poe, în poemul Marmion (1808) 


al lui Walter Scott, călugăriţa Constance de Beverley, 
deghizată în paj, e prinsă şi sortită imolării. Nota de subsol 
a lui Scott la Canto II vorbeşte despre scheletul unei 
persoane zidite, schelet găsit în ruinele abației Coldingham. 

Sursa imediată e nuvela A Afon Built în a Wall de Joel. 
Headley (Columbian Magazine, august 1844; retipărită în 
volumul Letters from Italy, 1845). În Revistă ea apărea 
alături de Revelaţie mesmerică a lui Poe. Lui Don Giovanni, 
Aflat în biserica Sfântul Lorenzo împreună cu alţi vizitatori, 
i se arată într-o Nişă din perete un schelet de om, 
descoperit de zidari cu câţiva ani în urmă. 

„Scheletul arată că a fost un bărbat puternic, şi deşi n-a 
mai rămas decât scheletul, întreaga ţinută şi întreg aspectul 
iţi dă immpresia unei morţi în chinuri [...] Un medic englez 
se afla alături de mine, şi obişnuit cum era cu scheletele, 
chipul i s-a schimbat după ce l-a privit îndelung [...] N-a 
răspuns repetatelor întrebări pe care i le-am pus, ci 
continua să privească fix, de parcă ar fi fost în transă. Abia 
după ce am ieşit mi-a vorbit despre el, dar şi atunci pe un 
ton grav şi solemn, de parcă ar fi asistat şi el la îngroparea 
lui. Zise el: Omul acela a murit sufocat şi a fost zidit de viu 
în peretele acela [...] A fost vârăt în gaura din perete şi în 
jurul său s-au pus cărămizile, începând de la picioare [...].” 

Poe va fi putut citi, de asemenea, nuvela Le Grande 
Breteche a lui Honore de Balzac sau măcar o adaptare 
apărută în Democratic Review (noiembrie 1843), unde era 
vorba de un bărbat gelos, care, aflând că amantul soţiei sale 
stă ascuns în debara, închide debaraua cu un perete în 
prezenţa femeii. 

În opinia lui B. Pollin (Discoveries în Poe, pp. 24, 29-30, 
31), Poe a preluat din Notre-Dame de Paris, romanul lui 
Victor Hugo, atât descrierea „pasajelor subterane” ale 
Palais de Justice, cât şi cuvântul butoi (cask) din titlul şi 
intriga nuvelei. 

A fost scrisă probabil în vara sau toamna anului 1846. 


Traduceri. În franceză: La Barrique d'Amontillado, trad. 
De Charles Baudelaire, Le Pays, 13 septembrie 1854, reed. 
Nouvelles histoires extraordinaires, Paris, Michel Levy, 
1857. În româneşte: Butoiul cu Amontillado, Timpul, |, 
1876, nr. 150, pp. L-2: Foiţa „Limpului”. O balercă de 
amontillado, trad. De Ion Luca Caragiale, Epoca literară, 
Bucureşti, 1,1896, nr. 8, pp. 2-3. Amontillado, trad. De C. 
Scurtu, Universul literar-septemlnal, XXVIII, 1911, nr. 48, 
pp. 3-5. Balerca de Amontillado, trad. De Ion Vinea, în 
Edgar Allan Poe, Scrieri alese, EPLU, pp. 548-555, reed. 
1969, 463-469. 

Traducerea s-a făcut după B, versiune ce conţine câteva 
revizuiri auctoriale importante. 

Titlul „Amontillado” e un vin din Jerez de Frontera, în 
sudul Spaniei, şi nu un sortiment italian, cum pare să 
creadă Poe. 

Domeniul Arnheim „Grădina - iată! Ca o preafrumoasă 
fată, Visând parcă în somnul cel tainic ce-o vrăjea, Cu ochii- 
nchişi la bolta spre infinit căscată; 

De-azur în rai ţinutul cel mândru împletea cunună de 
lumină - imensă - ce-nflorea. 

Petalele lucinde şi rouă sclipitoare, Scântei rotunde prinse 
de frunzele de-azur, Păreau scăpărătoare stele-n albastra 
înse-rare.” 

Giles Fletcheri 

Din leagăn până în mormânt, prietenul meu Ellison2 fu 
mângâiat de boarea prosperității. Cuvântul „prosperitate” 
nu-l folosesc aici cu sensul său pur lumesc. Înţeleg prin el 
un sinonim al fericirii. Persoana despre care vorbesc părea 
hărăzită a prevesti învăţăturile lui Turgot, Price, Priestley şi 
Condorcet3 - a ilustra prin exemplul personal ceea ce nu 
fusese decât o himeră a perfecţioniştilor. În scurta existenţă 
a lui Ellison cred că am văzut respinsă dogma după care în 
natura însăşi a omului sălăşluieşte un principiu ascuns, 
duşmanul fericirii. Cunoaşterea intimă a carierei sale mi-a 
dat să înţeleg că mizeria speciei umane izvorăşte, în 


general, din încălcarea câtorva legi simple ale umanităţii - 
că noi, ca specie, avem în stăpânire izvoare încă tăinuite de 
mulţumire - şi chiar şi acum, în întunericul şi orbirea ce au 
cuprins toate speculaţiile prezente despre marea chestiune 
a condiţiei sociale, nu-i deloc imposibil ca omul, luat ca 
individ, să poată fi fericit în anumite împrejurări mai 
neobişnuite şi cu totul neprevăzute. 

Şi tânărul meu prieten era adânc pătruns de asemenea 
idei; şi astfel merită observat că viaţa sa de necurmate 
bucurii se datora în mare măsură predestinării. În adevăr, 
este limpede că fără acea filosofie instinctivă care 
înlocuieşte adesea cu succes experienţa, domnul Ellison s- 
ar fi trezit aruncat, în virtutea norocului său fantastic în 
viaţă, în vârtejul comun al nefericirii ce se cască înaintea 
celor foarte înzestrați. 

Dar intenţia mea nu este defel aceea de a scrie un eseu 
despre fericire. Ideile prietenului meu pot fi rezumate în 
câteva cuvinte. El nu admitea decât patru principii 
elementare sau, mai precis, condiţii ale fericirii. Cea mai 
însemnată i se părea (ciudat să spun asta) exerciţiul fizic în 
aer liber. Sănătatea obţinută pe alte căi, spunea el, nu 
merită acest Nume. Dădea ca exemplu voluptăţile 
vânătorului de vulpi şi arăta spre lucrătorii ogoarelor, 
singurii oameni care, ca pătură socială, pot fi socotiți într- 
adevăr mai fericiţi decât ceilalţi. A doua condiţie era iubirea 
de femeie. A treia, şi cea mai greu de realizat, era disprețul 
pentru ambiţie. A patra era neîncetata urmărire a unui ţel; 
şi mai susţinea că, toate celelalte lucruri fiind egale, 
intensitatea fericirii este direct proporţională cu gradul de 
spiritualitate al ţelului respectiv4. 

Ellison se remarca prin neîncetatul belşug de daruri pe 
care norocul le revărsase asupra lui. În farmec şi 
frumuseţe, îi întrecea pe toţi bărbaţii. Avea o inteligenţă 
atât de vie, încât la el însuşirea cunoştinţelor ţinea mai mult 
de intuiţie şi de necesitate decât de trudă. Familia sa era 
dintre cele mai ilustre din imperiu. Soţia sa era cea mai 


gingaşă şi mai credincioasă dintre femei. Domeniile sale 
fuseseră dintotdeauna fără hotar. Dar când ajunse la 
majorat, se descoperi că soarta îi rezervase una dintre 
acele surprize nemaipomenite ce trezesc uimirea tuturor şi 
care nu o dată au schimbat din temelii întreaga constituţie 
morală a celor care au avut parte de ele. 

S-ar părea că înainte cu vreo sută de ani de majoratul 
domnului Ellison, într-un ţinut îndepărtat, se sfârşise din 
viaţă un oarecare domn Seabright Ellison. Acest gentleman 
reuşise să agonisească o avere fabuloasă şi, neavând rude 
foarte apropiate, şi-a permis capriciul de a-şi lăsa averea să 
se acumuleze timp de un secol după decesul său. 

Ocupându-se în amănunt şi cu multă pricepere de 
feluritele chipuri în care ea putea fi investită, lăsa 
moştenire tot bănetul celei mai apropiate rude de sânge cu 
numele de Ellison care s-ar fi aflat în viaţă la capătul celor o 
sută de ani. S-au făcut numeroase încercări de anulare a 
acestui testament ciudat; caracterul lor ex post facto5 le 
sortea însă eşecului; dar acest lucru a atras atenţia unui 
guvern invidios şi, în cele din urmă, a fost promulgată o 
lege prin care erau interzise asemenea acumulări. Totuşi 
decretul nu l-a împiedicat pe tânărul Ellison ca la a 
douăzeci şi una aniversare a zilei lui de naştere, ca 
moştenitor al strămoşului său Seabright, să intre în posesia 
unei averi de patru sute cincizeci de milioane de dolari.6 

Când s-a aflat că într-adevăr la atâta se ridica uriaşa 
moştenire, fireşte că s-a speculat în fel şi chip asupra 
modului în care ea va fi întrebuințată. Suma exorbitantă, 
precum şi faptul că era imediat disponibilă îi năucea pe toţi 
cei care reflectau la asta. Pe deţinătorul chiar şi al unei 
sume apreciabile de bani ţi-l puteai imagina realizând o mie 
şi unu de lucruri. Cu o avere doar cu puţin mai mare decât 
cea a unui cetăţean de rând, ţi l-ai fi putut uşor închipui 
abandonându-se până la exces distracţiilor mondene ale 
timpului, sau vârându-se în intrigile politice, sau ţintind 
vreun portofoliu ministerial, sau cumpărându-şi un titlu 


nobiliar, sau colecţionând bogate muzee cu virtu, sau 
jucând rolul de generos patron al literelor, ştiinţelor şi 
artelor, sau înscriindu-şi numele printre marile instituţii 
filantropice. Dar având în vedere averea neverosimilă aflată 
acum în stăpânirea moştenitorului, aceste obiective, ca de 
altfel oricare alt obiectiv comun, păreau să ofere un câmp 
mult prea limitat. S-a recurs la cifre, dar ele mai rău 
încurcau. 

Reieşea că până şi cu o dobândă de trei la sută venitul 
anual de pe urma moştenirii urca la nu mai puţin de 
treisprezece milioane cinci sute de mii de dolari, sau un 
milion o sută douăzeci şi cinci de mii pe lună, sau treizeci şi 
şase de mii nouă sute optzeci şi şase pe zi, sau o mie cinci 
sute patruzeci şi unu pe oră, sau douăzeci şi şase de dolari 
pe fiecare minut din viaţă. Calea obişnuită a speculațiilor a 
fost astfel în întregime bătătorită. Oamenii nu mai ştiau ce 
să creadă. Unii au mers până acolo încât să presupună că 
domnul Ellison va renunţa la măcar jumătate din avere ca la 
ceva absolut de prisos, prin împărţirea acestui prisos 
pricopsind o armată întreagă de rubedenii. Celei mai 
apropiate dintre acestea i-a lăsat într-adevăr averea 
neverosimilă ce o deținuse înainte de moştenire. 

N-am fost surprins să aflu totuşi că el demult luase o 
hotărâre în legătură cu întâmplarea ce stârnise atâtea 
controverse printre prietenii săi. Nici n-am fost prea 
surprins de natura deciziei sale. Cât priveşte actele 
personale de caritate, avea conştiinţa împăcată. Avea 
(regret să spun asta) puţină încredere în şansa vreunei 
îmbunătăţiri, ca să o numim aşa, pe care omul ca atare ar fi 
putut-o aduce condiţiei umane în general. Pe scurt, din 
fericire sau din nefericire, el se baza în foarte mare măsură 
pe sine însuşi. 

În sensul cel mai larg şi mai nobil al cuvântului, era poet. 
Înţelegea cu atât mai bine adevăratul caracter, măreţele 
țeluri, suprema glorie şi demnitate ale sentimentului poetic. 
Simţea instinctiv că satisfacția cea mai deplină dacă nu 


singura legitimă a acestui sentiment consta în crearea unor 
noi forme de frumuseţe. Anumite însuşiri, rodul educaţiei 
primite în copilărie, sau ţinând de natura intelectului său, 
colorau toate reflecţiile sale etice cu ceea ce se numeşte 
materialism; şi poate tocmai această orientare să-l fi 
convins că domeniul cel mai nimerit, dacă nu chiar singurul 
legitim al exerciţiului poetic consta în crearea unor noi 
feluri de frumuseţe pur fizică. Astfel s-a întâmplat că n-a 
devenit nici muzician, nici poet, dacă întrebuinţăm acest din 
urmă termen în accepțiunea sa obişnuită. Ori poate a 
neglijat să devină unul, urmându-şi strict ideea conform 
căreia unul dintre principiile esenţiale ale fericirii pe 
pământ poate fi descoperit în disprețul faţă de ambiţie. Nu 
e oare cu putinţă ca o înaltă clasă de genii să fie în chip 
necesar ambițioasă, dar cea mai înaltă să se afle deasupra a 
ceea ce numim ambiţie? Şi nu e posibil ca mulţi, mult mai 
înzestrați decât Milton, să fi preferat să rămână muţi şi 
neştiuţi”? Cred că lumea n-a văzut încă şi nici nu va vedea 
vreodată, doar dacă nu cumva printr-o serie de împrejurări 
neprevăzute cei din cel mai nobil rang al spiritului vor fi 
siliţi la unele eforturi neplăcute, întreaga dimensiune a 
măreţelor realizări, din domeniile mai bogate ale artei, de 
care este neîndoielnic capabilă natura omenească. 

Domnul Ellison n-a devenit nici muzician, nici poet; cu 
toate că n-a existat om mai profund înamorat de muzică şi 
de poezie. În alte împrejurări decât cele hărăzite lui, nu-i 
exclus ca el să fi devenit pictor. Sculptura, deşi riguros 
poetică prin însăşi natura sa, avea o cuprindere şi o 
semnificaţie prea limitate pentru a-i fi reţinut mult timp 
atenţia. 

Iar de acum am amintit deja toate domeniile în care 
înţelegerea comună a sentimentului poetic l-a declarat 
capabil să se extindă. Ellison socotea însă că domeniul cel 
mai bogat, adevărat şi firesc, chiar dacă nu şi cel mai extins, 
fusese neglijat în chip inexplicabil. Nici o definiţie nu vorbea 
de grădinarul-peisajist ca poet; prietenului meu i se părea 


totuşi că amenajarea grădinii-peisaj îi oferea adevăratei 
Muze cea mai splendidă dintre ocazii. Într-adevăr, aici, în 
nesfârşita combinaţie de noi forme de frumuseţe, i se 
deschidea imaginaţiei cel mai bogat câmp de manifestare, 
elementele de combinat fiind în proporţie covârşitoare 
dintre cele mai minunate din câte oferea Pământul. În 
puzderia de forme şi de culori ale florilor şi ale arborilor 
recunoştea eforturile cele mai directe şi mai energice ale 
Naturii întru frumuseţea fizică. Şi întru călăuzirea ori 
concentrarea acestui efort sau, mai exact, întru adaptarea 
lui la ochii ce aveau să-l vadă pe pământ, înţelegea el să 
întrebuinţeze cele mai bune mijloace, lucrând cât mai 
avantajos, întru împlinirea nu doar a destinului său de poet, 
ci şi a măreţelor scopuri pentru care Divinitatea a sădit în 
om sentimentul poetic. 

„întru adaptarea lui la ochii ce-aveau să-l vadă pe 
pământ.” Prin explicaţia pe care o dădea acestor cuvinte, 
domnul Ellison contribui mult la rezolvarea a ceea ce mi se 
păruse dintotdeauna o enigmă: mă refer la faptul (pe care 
doar cei ignoranţi îl dispută) că nicăieri în natură nu găseşti 
acele îmbinări de peisaje pe care le poate zămisli pictorul 
de geniu. Nicăieri în realitate nu vei găsi paradisurile ce 
strălucesc în pânzele lui Claude?7. Chiar şi în cele mai 
încântătoare peisaje naturale vei descoperi un defect sau 
un exces - o sumedenie de excese şi de defecte. Chiar dacă 
părţile constitutive, luate separat, ar întrece în măiestrie 
până şi pe cel mai talentat artist, îmbinarea acestor părţi va 
fi mereu susceptibilă de perfecţionare. Pe scurt, nu există 
unghi pe uriaşa întindere a pământului din care, privind 
atent, ochiul artistului să nu poată surprinde un cusur în 
ceea ce se cheamă compoziţia peisajului. Şi totuşi cât de 
neînțeles este acest lucru! În toate celelalte privinţe, pe 
bună dreptate am fost învăţaţi să acceptăm supremaţia 
naturii. În faţa detaliilor ei evităm concurenţa. Cine s-ar 
încumeta să imite culorile unei lalele sau să corijeze 
proporţiile unei lăcrămioare? 


Criticul care afirmă despre o sculptură sau un portret că 
aici natura trebuie mai curând înnobilată sau idealizată 
decât imitată se înşală. Nici o combinaţie picturală sau 
sculpturală a unor aspecte ale frumuseţii umane nu face 
decât cel mult să se apropie de frumuseţea vie şi vibrantă8. 
Numai cât priveşte peisajul, se adevereşte principiul 
criticului; şi simţindu-l adoviftrnt nici, doar spiritul cutezător 
al generalizării l-a îndemnat să-l declare adevărat în toate 
domeniile artei. Repet: simţindu-l adevărat aici; căci 
simţirea nu-i nici fandoseală, nici himeră. Matematicile nu 
oferă demonstraţii mai absolute decât sentimentul pe care 
îl transmite artistului arta sa. Nu doar faptul că el crede, 
dar chiar ştie precis, că adevărata frumuseţe constă 
exclusiv în asemenea îmbinări aparent arbitrare ale 
materiei. Totuşi motivele sale nu s-au maturizat îndeajuns 
pentru a căpăta expresie. Rămâne ca o analiză mai 
profundă decât a reuşit până acum omenirea să le 
cerceteze în amănunt şi să le exprime. Cu toate acestea, el 
este întărit în opiniile sale, izvorâte din instinct, de glasul 
tuturor confraţilor săi. Să admitem că o „compoziţie” este 
defectuoasă; să admitem că se operează o corecție în 
simpla îmbinare a formelor sale; să admitem că această 
corecție este supusă judecății fiecărui artist din lume; 
necesitatea ei va fi recunoscută de fiecare. Ba mai mult: 
pentru remedierea defectului din compoziţia respectivă 
fiecare membru al confreriei va sugera, independent de 
ceilalţi, o corecție identică. 

Repet: natura este susceptibilă de înnobilare doar cât 
priveşte aranjamentul peisagistic şi tocmai de aceea 
susceptibilitatea ei de a fi perfecționată numai sub acest 
unic aspect era un mister pe care nu izbutisem să-l dezleg. 
Propriile mele gânduri despre acest subiect se bazau pe 
ideea că intenţia primordială a naturii a fost aceea dea 
dispune suprafaţa pământului astfel încât, în toate punctele, 
să satisfacă simţul perfecțiunii în om cât priveşte frumosul, 
sublimul sau pitorescul; dar că această intenţie primordială 


a fost frustrată de bine cunoscutele perturbări geologice, 
perturbări ale formei şi ale culorilor, în a căror corecție sau 
şlefuire zace sufletul artei. Forţa acestei idei era însă mult 
atenuată de necesitatea pe care o implica, aceea de a 
considera perturbările ca fiind anormale şi neadaptate 
vreunui scop. Ellison a fost acela care mi-a sugerat că ele 
erau o prevestire a morţii. lată explicaţia lui: 

— Să admitem că veşnicia pământească a omului ar fi fost 
prima intenţie. Avem apoi aranjamentul primordial al 
suprafeţei pământului adaptat la starea lui de fericire, nu 
cea existentă, ci aceea proiectată. 

Perturbările erau pregătirile pentru condiţia sa muritoare 
concepută ulterior. Ei bine, zise prietenul meu, ceea ce 
socotim noi o înnobilare a peisajului ar putea fi într-adevăr 
aceasta doar cât priveşte punctul de vedere al omului 
muritor. Orice modificare a peisajului natural ar putea avea 
un efect negativ asupra tabloului dacă am reuşi să ne 
imaginăm acest tablou privit în ansamblu, ca masă, dintr-un 
punct îndepărtat de pe suprafaţa pământului, deşi nu 
dincolo de limitele atmosferei sale. E lesne de înţeles că o 
corijare a unui detaliu văzut din apropiere ar putea în 
acelaşi timp vătăma efectul general sau un efect observat 
de la o distanţă mai mare. S-ar putea să existe o categorie 
de fiinţe, cândva omeneşti, dar acum invizibile oamenilor, 
cărora dezordinea noastră să li se pară, de departe, ordine 
- nepitorescul nostru, pitoresc; într-un cuvânt, îngerii 
Pământului, pentru a căror cercetare, mai mult decât 
pentru a noastră, şi pentru a căror apreciere a frumosului, 
adâncită de moarte, au fost aduse poate la lumină de către 
Dumnezeu vastele grădini-peisaj ale emisferelor. 

În cursul discuţiei, prietenul meu cită câteva pasaje dintr- 
un scriitor despre care se spune că ar fi tratat bine această 
temă, grădina-peisaj: „Cât priveşte grădina-peisaj, există în 
fapt doar două stiluri, cel natural şi cel artificial. Primul 
caută să evoce frumuseţea originară a naturii, adaptându-i 
mijloacele la decorul natural; cultivând arbori în armonie cu 


colinele sau şesurile ținutului învecinat; descoperind şi 
punând în practică minunatele raporturi de mărime, 
proporţie şi culoare, care, ascunse privitorului de rând, se 
revelează pretutindeni cercetătorului experimentat într-ale 
naturii. Rezultatul stilului natural de grădinărit se vede mai 
curând în absenţa oricărui defect sau nepotriviri, în 
precumpănirea unei armonii şi a unei ordini perfecte decât 
în crearea unor minuni sau miracole speciale. Stilul 
artificial are tot atâtea varietăţi câte gusturi diverse sunt de 
satisfăcut. El are un anumit raport general cu variatele 
stiluri din domeniul construcţiilor. Sunt aleile şi refugiile 
impunătoare de la Versailles; terasele italiene; şi vechiul stil 
englezesc, mixt şi variat, care se leagă întrucâtva de 
arhitectura gotică elizabetană din Anglia. Orice s-ar spune 
împotriva abuzurilor aranjamentului peisagistic artificial, 
îmbinarea artei pure cu decorul natural al unei grădini îi 
sporeşte enorm frumuseţea. Pe de o parte, ea place 
ochiului, prin spectacolul ordinii şi al proiectului, pe de alta, 
este morală. O terasă cu o balustradă veche, năpădită de 
muşchi, evocă imediat ochiului minunatele forme ce s-au 
perindat pe acolo odinioară. Chiar şi cea mai palidă urmă 
de artă este o mărturie a grijii şi a interesului omenesc”. 

— Din ce am spus până acum, zise Ellison, vei înţelege că 
resping ideea, exprimată aici, de evocare a frumuseţii 
originare a naturii. Frumuseţea originară nu este niciodată 
la fel cu cea care poate fi recreată. Fireşte, totul depinde de 
alegerea unui loc cu posibilităţi9. Ceea ce se spune despre 
descoperirea şi punerea în practică a minunatelor raporturi 
de mărime, proporţie şi culoare nu este decât una dintre 
expresiile vagi care servesc la mascarea impreciziei 
gândirii. Fraza citată poate însemna orice sau nimic, şi ea 
nu este câtuşi de puţin un îndreptar. Că adevăratul rezultat 
al stilului natural în grădinărit se vede mai curând în lipsa 
oricărui defect sau nepotriviri decât în producerea unor 
minuni sau miracole speciale este o afirmaţie mult mai 
nimerită pentru a descrie modesta inteligenţă a gloatei 


decât visurile întraripate ale omului de geniu. Meritul 
negativ sugerat ţine de o anumită critică mioapă, care, în 
literatură, l-ar ridica în slăvi pe Addison. 

Într-adevăr, câtă vreme virtutea ce constă în simpla 
evitare a oprobriului se adresează direct inteligenţei, 
putând fi astfel circumscrisă regulii, virtutea supremă, cea 
care arde în sânul creaţiei, nu poate fi înţeleasă decât prin 
rezultatele ei. Regula nu se aplică decât meritelor negaţiei, 
virtuţilor care se abţin. Dincolo de acestea, arta criticii nu 
poate decât să sugereze. Putem fi învăţaţi să realizăm un 
Cato, dar în zadar ni se va spune cum să concepem un 
Parthenon sau un Infern10. 

Dar o dată lucrul făcut, minunea înfăptuită, capacitatea de 
înţelegere devine universală. Sofiştii şcolii negative, care, 
din cauza neputinței de a crea, luanoră arta în derâdere, 
aplaudă acum cel mai tare. Ceea ce în condiţia embrionară 
a principiului le jignea modesta rațiune, odată ajunsă la 
matura sa realizare, nu încetează să le stârnească 
admiraţia, dintr-un instinct al frumosului. 

Observațiile autorului pe marginea stilului artificial, urmă 
domnul Ellison, ridică mai puţine obiecţii. Îmbinarea artei 
pure cu decorul natural al unei grădini îi sporeşte enorm 
frumuseţea. Acest lucru este adevărat; la fel şi referinţa 
privind sensul interesului uman. Principiul exprimat aici 
este necontrovertibil, dar s-ar putea să existe ceva chiar 
dincolo de el. S-ar putea să existe ceva în deplin acord cu 
principiul - ceva de neatins cu mijloacele obişnuite de care 
dispun oamenii, şi totuşi ceva care, odată atins, ar conferi 
grădinii-peisaj un farmec infinit mai stăruitor decât cel pe 
care l-ar putea acorda sensul interesului pur uman. Poetul, 
beneficiind de resurse băneşti neobişnuite, ar putea, 
păstrând totuşi ideea necesară a artei sau a culturii, sau 
cum se exprima autorul nostru, a interesului, să-şi 
îmbogăţească într-atât proiectele cu noi şi variate forme de 
frumuseţe, încât să poată transmite sentimentul unei 
intervenţii spirituale. Se va vedea că, realizând acest lucru, 


el va păstra toate avantajele interesului ori ale proiectului, 
eliberându-şi totodată opera de rigorismul şi tehnicismul 
artei lumeşti. Chiar şi în cea mai neagră pustietate, în cel 
mai sălbatic decor al naturii neprihănite, se vădeşte arta 
unui creator; totuşi această artă se vădeşte doar spiritului 
reflexiv; ea nu posedă defel forţa evidentă a sentimentului. 
Să presupunem acum că acest sens al proiectului 
Atotputernic este diminuat cu un pas, este adus într-un soi 
de armonie sau concordanţă cu simţul uman al artei, 
constituind un intermediar între cele două: să ne imaginăm, 
de pildă, un peisaj ale cărui urieşenie şi desăvârşire 
combinate, ale cărui frumuseţe, splendoare şi stranietatel 1 
reunite vor transmite ideea de grijă, sau de cultură, sau de 
supraveghere din partea unor fiinţe superioare, şi totuşi 
aidoma oamenilor, atunci sentimentul interesului se va 
păstra, pe când arta implicată va căpăta aerul unei naturi 
intermediare sau secundare, o natură care nu este nici 
Dumnezeu, nici emanaţia lui Dumnezeu, care totuşi este 
natură în sensul că este opera îngerilor care planează între 
om şi Dumnezeu. 

În hotărârea de a-şi sacrifica imensa avere întruchipării 
unei asemenea viziuni, în exerciţiile fizice în aer liber - 
consecinţa faptului că veghea personal la executarea 
planurilor sale - în țelul pe care aceste planuri îl revelau 
neîncetat, în înalta spiritualitate a ţelului însuşi, în disprețul 
faţă de ambiţie, ceea ce îl făcea să simtă cu adevărat, în 
perenele izvoare care îi satisfăceau, fără a-i putea potoli, 
acea unică pasiune mistuitoare a sufletului, setea de 
frumuseţe; mai presus de toate, în afecțiunea unei femei, nu 
lipsită de feminitate, ale cărei frumuseţe şi dragoste îi 
învăluiau existenţa în atmosfera purpurie a Paradisului, 
credea Ellison că va găsi şi într-adevăr a găsit izbăvirea de 
grijile curente ale omenirii, precum şi o fericire mult mai 
intensă decât a luminat vreodată răpitoarele reverii ale 
doamnei de Staell2. 


Disper la gândul că trebuie să-i dau cititorului o idee clară 
despre minunile pe care prietenul meu le-a înfăptuit în 
realitate. Aş vrea să le descriu, dar sunt descuraiat de 
dificultatea descrierii şi ezit între detaliu şi generalitate. 
Cea mai bună cale va fi poate să le unesc pe amândouă în 
extremele lor. 

Primul pas al domnului Ellison avu în vedere desigur 
alegerea unui loc; şi nu apucă să mediteze îndelung asupra 
acestui punct, că atenţia îi fu reţinută de natura luxuriantă 
a insulelor din Pacific. De fapt, îşi pusese în gând să facă o 
călătorie spre Mările Sudului, când o noapte de reflecţii îl 
îndemnă să abandoneze această idee. 

— Dacă aş fi mizantrop, zicea el, mi s-ar potrivi un astfel 
de loc. Izolarea perfectă, recluziunea absolută şi 
dificultatea de a veni şi de a pleca în voie ar fi, într-un 
asemenea caz, minunea minunilor; dar eu nu sunt Timon13. 
Aspir la calmul, şi nu la tristeţea singurătăţii. Trebuie să 
păstrez un fel de control asupra întinderii şi duratei 
repausului meu. Vor fi nenumărate ceasurile în care voi 
avea nevoie de simpatia spiritelor poetice în ceea ce voi 
face. Să caut aşadar un loc care să nu fie prea departe de 
un oraş mai populat - a cărui vecinătate să-mi permită 
totodată cât mai bine realizarea planurilor. 

În căutarea unui loc potrivit, astfel situat, Ellison călători 
câţiva ani, îngăduindu-mi să-l însoțesc. O mie de locuri care 
pe mine m-au încântat el le respinse fără ezitare, pentru 
motive care, în cele din urmă, m-au convins că avea 
dreptate. Într-un târziu, am ajuns pe un platou înalt, de o 
rară fertilitate şi frumuseţe, oferind o privelişte panoramică 
doar cu puţin mai întinsă decât cea a Etnei, însă depăşind, 
în opinia lui Ellison şi a mea, mult mai faimoasa privelişte de 
pe acel munte în toate elementele autentice ale 
pitorescului. 

— Sunt conştient, zise călătorul, cu un suspin de adâncă 
încântare, după ce contemplă în transă, vreme de aproape 
o oră, acest decor, ştiu că aici, în locul meu nouă din zece 


dintre cei mai pretenţioşi oameni ar rămâne mulţumiţi. 
Panorama aceasta este într-adevăr splendidă şi mi-ar 
plăcea dacă n-ar fi excesul de splendoare. Gustul tuturor 
arhitecţilor pe care i-am cunoscut îi îndeamnă să 
construiască, de dragul perspectivei, casele în vârful 
colinelor. Eroarea este evidentă. Măreţia, în oricare dintre 
manifestările ei, dar mai ales cât priveşte întinderea, 
înfioară, tulbură, iar mai apoi oboseşte, deprimă. Pentru un 
peisaj de ocazie nimic mai bun; pentru o privelişte 
constantă, nimic mai rău. lar cât despre priveliştea 
constantă, aspectul cel mai reprehensibil al măreției este 
întinderea; cel mai nesuferit aspect al întinderii este 
distanţa. Este în contradicţie cu sentimentul şi cu nevoia de 
recluziune, sentimentul şi nevoia pe care căutăm să le 
satisfacem retrăgându-ne la ţară. Privind de pe piscul unui 
munte, nu putem să nu ne simţim străini de lume. Cei 
bolnavi de inimă evită ca pe ciumă priveliştile îndepărtate. 

De-abia spre sfârşitul celui de-al patrulea an de căutări am 
găsit un loc de care domnul Ellison se declară satisfăcut. E 
de prisos, fireşte, să spun unde se afla situat acest loc. 
Recenta moarte a prietenului meu, fapt ce a permis ca 
domeniul său să fie deschis unor anumite categorii de 
vizitatori, învăluie Arnheim într-un soi de misterioasă şi 
reţinută, dacă nu chiar solemnă, celebritate, aidoma, în 
esenţă, deşi infinit supeRioară în grad, celei care de atâta 
timp înconjoară castelul Fonthill1 4. 

La Arnheim se ajungea în mod obişnuit pe râu. Vizitatorul 
pornea din oraş în zorii zilei. Toată dimineaţa călătorea 
între hotarele unei frumuseți tăcute şi domestice pe care 
păşteau nenumărate oi, blana lor albă împestriţând verdele 
aprins al pajiştilor ondulate. Încet-încet, ideea de cultură 
făcea loc unui interes pur pastoral. El era amestecat cu 
sentimentul de izolare, acesta iarăşi cu conştiinţa 
singurătăţii. Pe măsură ce se însera, canalul devenea tot 
mai îngust; malurile tot mai abrupte şi acoperite cu un 
frunziş tot mai bogat, mai abundent şi mai sumbru. 


Apa devenea din ce în ce mai transparentă. Râul făcea mii 
de ocolişuri, încât în nici un moment nu puteai vedea 
suprafaţa lui scânteietoare la o distanţă mai mare de 
patruzeci de prăjini. În fiecare clipă luntrea părea prinsă 
într-un cerc vrăjit cu pereţi de frunziş, de netrecut şi 
nepătruns, un acoperiş de satin azuriu şi fără fund, chila ei 
oscilând, cu admirabilă simetrie, pe cea a unei fantastice 
bărci, care, răsturnată cine ştie prin ce întâmplare, plutea 
în constantă tovărăşie cu cea adevărată, susţinând-o. 
Canalul devenea acum o strungă; deşi termenul este destul 
de nepotrivit, îl întrebuinţez pentru că limba pur şi simplu 
nu posedă un cuvânt care să poată reda mai bine cea mai 
frapantă - chiar dacă nu şi cea mai distinctă - trăsătură a 
peisajului. Aspectul de strungă se păstra doar cât priveşte 
înălţimea şi paralelismul celor două maluri, dispărând cu 
totul în privinţa celorlalte trăsături. Pereţii albiei (prin care 
curgea mereu o apă limpede) ajungeau până la înălţimea de 
o sută, iar pe alocuri, o sută cincizeci de picioare, 
înclinându-se într-atât unul spre celălalt, încât aproape că 
împiedicau pătrunderea luminii; iar muşchii, prelungi ca 
nişte panaşe, care atârnau denşi din arborii înlănţuiţi 
deasupra capului, dădeau întregii genuni un aer de funebră 
melancolie. Meandrele deveneau din ce în ce mai frecvente 
şi mai întortocheate, adesea părând să se întoarne spre ele 
însele, încât călătorul de mult va fi pierdut orice idee de 
direcţie. Ba mai mult, era învăluit de un sentiment 
încântător de stranietate. Ideea de natură stăruia încă, dar 
părea să fi suferit o schimbare în aspectul său; era o 
ciudată simetrie, o uniformitate emoţionantă, o proprietate 
magică în aceste lucrări. Nicăieri nu se vedea o ramură 
căzută, o frunză veştedă, o pietricică rătăcită, un petic de 
pământ brun. Apa cristalină se arcuia dinaintea granitului 
curat ori a muşchiului imaculat, cu o precizie a conturului 
care deopotrivă încânta şi deruta ochiul. 

Strecurându-se de câteva ceasuri prin labirinturile acestui 
canal, pe când întunericul devenea cu fiecare clipă tot mai 


adânc, o neaşteptată cotitură a bărcii o aduse pe 
neaşteptate, ca şi când ar fi căzut din cer, într-un bazin 
circular de o întindere considerabilă, comparativ cu lăţimea 
strungii. Era de vreo două sute de iarzi în diametru şi 
înconjurat din toate părţile, afară de una - cea care 
întâmpina barca imediat la intrare - de coline, în general de 
aceeaşi înălţime ca pereţii genunii, deşi de un aspect cu 
totul diferit. Flancurile sale se înclinau dinspre marginea 
apei într-un unghi de patruzeci şi cinci de grade şi erau 
înveşmântate de la temelie până în vârf, fără a lăsa să scape 
vreun locşor, într-o draperie alcătuită din cele mai 
splendide flori; de-abia se zărea câte o frunză verde în 
marea de culori aromate şi unduioase. 

Bazinul era foarte adânc; dar apa era atât de 
transparentă, încât fundul părea să conste într-o masă 
groasă de pietricele de alabastru, rotunde, perfect vizibile 
doar în răstimpuri, adică ori de câte ori ochiul refuza să 
vadă, jos pe fund, cerul răsturnat, eflorescenta duplicată a 
colinelor. Pe acestea din urmă nu erau deloc arbori, sau 
arbuşti, de orice mărime. 

Impresia produsă asupra privitorului era aceea de 
bogăţie, căldură, culoare, tăcere, uniformitate, moliciune, 
delicateţe, eleganţă, voluptate şi miraculoasă extravaganţă 
ale unei culturi ce sugera vise despre o rasă nouă de zâne, 
harnice, pline de gust, magnifice şi minuţioase; dar pe când 
ochiul urma povârnişul în miriadele de culori, din punctul 
ascuţit de joncțiune cu apa până la capătul său estompat de 
faldurile norilor ce atârnau deasupra, devenea într-adevăr 
greu să nu-ţi imaginezi o cascadă panoramică de rubine, 
safire, opaluri şi onixuri aurii, rostogolindu-se tăcute din 
cer. 

Vizitatorul, nimerind deodată din obscuritatea defileului în 
acest golf, este încântat, dar şi zăpăcit de globul plin al 
soarelui scăpătând, pe care îl crezuse coborât deja dincolo 
de orizont, dar care îi apare acum din faţă, formând 


singurul capăt al unei panorame altminteri nelimitate, 
vizibilă printr-altă spărtură abisală între coline. 

Dar aici călătorul părăseşte luntrea ce l-a purtat atât de 
departe şi coboară într-o canoe uşoară de ivoriu, ornată cu 
arabescuri de un stacojiu aprins, atât pe dinăuntru, cât şi 
pe dinafară. Pupa şi prova acestei barei se înalţă deasupra 
apei, cu capetele-i ascuţite, încât forma ei generală este cea 
a unui corn neregulat. Ea se odihneşte pe suprafaţa apei cu 
graţia superbă a unei lebede. Pe fundul ei îmbrăcat în 
hermelină stă o singură padelă din lemn de satin; dar nici 
urmă de vâslaş sau de slujitor. Oaspetele este rugat să nu-şi 
facă griji; sorții vor fi alături de dânsul. Barca mai mare 
dispare, iar el este lăsat singur în canoea ce stă aparent 
nemişcată pe mijlocul lacului. Dar pe când omul reflectează 
în ce direcţie să o ia, percepe o uşoară unduire a bărcii 
fermecate. 

Aceasta se roteşte încet până când ajunge cu prova în 
dreptul soarelui. Porneşte apoi blând, dar cu o viteză tot 
mai mare, undele stârnite părând să se spargă uşor de 
malurile de ivoriu, cu un sunet divin, părând să ofere 
singura explicaţie posibilă pentru muzica aceasta 
mângâietoare şi totuşi melancolică, a cărei nevăzută origine 
călătorul uluit în zadar încearcă să o caute împrejur. 
Canoea înaintează necontenit, apropiindu-se de poarta 
stâncoasă a panoramei, astfel încât adâncurile sale se văd 
din ce în ce mai clar. La dreapta se înalţă un lanţ de coline 
înalte, sălbatic şi luxuriant împădurite. Se observă totuşi că 
aspectul de perfectă curăţenie, unde malul se afundă în 
apa, predomină încă. Nu-i nici urmă din obişnuitele aluviuni 
ale râurilor. La stânga, peisajul are un aspect mai domol şi 
mai vădit artificial. Aici malul urcă dinspre apă cu o uşoară 
înclinaţie, formând o întindere mare de iarbă, a cărei 
textură seamănă mai mult ca orice cu catifeaua şi de un 
verde atât de strălucitor, încât suportă comparaţia chiar şi 
cu nuanţa celui mai pur smarald. Acest plăteau variază în 
lăţime de la zece la trei sute de iarzi, de la malul râului 


până la peretele înalt do oindlfld do picioare ce se întinde, 
într-o infinitate de curbe, dar urmând direcţia generală a 
râului, până când se pierde în depărtare, către apus. Acest 
perete este o stâncă compactă, apărută în urma despicării 
pe perpendiculară a peretelui, cândva colţuros, care 
formează malul sudic al râului; dar nu a mai rămas urmă 
din această lucrare. Piatra cizelată are patina veacurilor, 
fiind năpădită pretutindeni de iederă, caprifoi, răsură şi 
clematită. Uniformitatea liniilor de creastă şi de la baza 
peretelui este din plin compensată de arborii rătăciţi, de o 
înălţime uriaşă, care cresc izolat sau în grupuri mici, pe 
întinsul acestui plăteau, dar şi pe domeniul aflat dincolo de 
perete, însă în imediata sa apropiere; încât numeroasele 
ramuri (îndeosebi cele ale nucului negru) se apleacă şi îşi 
înmoaie în apă vârfurile suspendate. Mai departe, pe 
acelaşi domeniu, privirea este împiedicată de un ecran 
impenetrabil de frunziş. 

Aceste lucruri se observă pe măsură ce barca se apropie 
treptat de ceea ce am numit poarta panoramei. Dar venind 
şi mai aproape de ea, aspectul său abisal dispare; o nouă 
perspectivă a golfului se deschide spre stânga, în care 
direcţie se observă că se înclină şi peretele, urmând cursul 
general al râului. Dincolo de această nouă deschidere 
ochiul nu poate pătrunde prea departe, căci râul, 
dimpreună cu peretele, o coteşte tot spre stânga, până 
când amândoi sunt înghiţiţi de frunze. 

Totuşi barca lunecă magic spre canalul şerpuitor; iar aici 
malul din faţa peretelui seamănă cu cel opus peretelui 
panoramei mai vaste. Colinele înalte, devenind în unele 
locuri munţi, şi acoperite cu o vegetaţie de o sălbatică 
luxurianţă închid întreaga scenă. Plutind încet mai departe, 
dar cu o iuţeală ceva mai mare, călătorul, după nenumărate 
mici ocolişuri, descoperă că înaintarea îi este aparent 
blocată de o poartă gigantică, sau mai curând de o uşă, din 
aur şlefuit, sculptată şi cizelată cu multă migală şi 
reflectând razele directe ale soarelui scăpătând iute acum, 


cu o strălucire ce pare să cuprindă în flăcări întreaga 
pădure dimprejur. Această poartă este încastrată într-un 
perete înalt, care aici pare să traverseze râul în unghi 
drept. Totuşi peste câteva clipe se va vedea că masa 
principală a apei continuă să se deplaseze, după un lung şi 
blând ocol, spre stânga, peretele urmând-o ca mai înainte, 
şi ca un torent de un volum considerabil, desprinzându-se 
din cel principal, îşi croieşte drum, cu un susur uşor, pe sub 
uşă, fiind astfel ascuns privirii. 

Canoea cade în canalul mai mic şi se apropie de poartă. 
Aripile sale masive se întind uşor şi muzical. Barca alunecă 
printre ele şi îşi începe coborâşul iute într-un vast 
amfiteatru, complet încins de munţii purpurii, ale căror 
poale sunt scăldate de un râu strălucitor pe toată 
întinderea circuitului lor. Răstimp în care întreg Paradisul 
din Arnheim irumpe la vedere. Se aude revărsarea unei 
melodii fermecătoare; este o senzaţie apăsătoare, de miros 
dulceag, ciudat; este un amestec ca de vis cu ochiul înalţilor 
şi subţirilor arbori orientali, arbuşti stufoşi, stoluri de păsări 
aurii şi stacojii, iazuri tivite cu flori de crin, pajişti cu 
viorele, lalele, maci, zambile şi tuberoze, lungi şi încâlcite 
şiruri de pârâiaşe argintii - şi, ţâşnind confuz din mijlocul 
tuturor, o masă de arhitectură semigotică, semisarazină, 
susţinându-se miraculos în aer, scânteind în lumina roşie a 
soarelui cu o sută de foişoare, minarete şi clopotniţe, şi 
părând lucrarea fantomaTică, colectivă, a silfelor, a zânelor 
a duhurilor şi a gnomilor. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

DOMENIUL ARNHEIM 


(THE DOMAIN OF ARNHEIM) 


(A: manuscris, 1846; B: Columbian Lady's and 
Gentleman's Magazine, martie 1847; C: Works, 1850) 

O variantă mai amplă, superioară, a Grădinii-Peisaj din 
1842 (vezi MMR, pp. 435-441), ale cărei paragrafe le 


incorporează, omiţând însă o serie de adjective şi corectând 
punctuaţia celei dintâi. 

La 18 octombrie 1848, Poe îi scrie prietenei sale Helen 
Whitman: „Până atunci am să-ţi trimit [...] Domeniul 
Arnheim, aflat la îndemână şi care, în plus, dezvăluie foarte 
multe despre sufletul meu”. Autorul adnotează: „Nuvela 
conţine mai multe lucruri despre mine, despre gusturile şi 
gândurile mele decât tot ce am scris până acum”. 

Traducerea s-a făcut după C. 

Titlul: „Arnheim” este castelul eroinei lui Sir Walter Scott 
din Anne of Geierstein (1829). Pe Berenice, din nuvela 
eponimă, Poe o numeşte „silfa crângurilor din Arnheim.” 

POVESTIRI 1647-1849 

Mellonta Tauta. 

CĂTRE REDACTORII REVISTEI LADY'S BOOK: 

Am onoarea de a vă trimite, pentru revista 
dumneavoastră, un articol pe care sper că veţi reuşi să-l 
înţelegeţi chiar mai bine decât mine însumi. E vorba despre 
traducerea prietenului meu, Martin Van Buren Mavisl 
(poreclit uneori „prorocul atoatevăzător”1), a unui 
manuscris oarecum ciudat, pe care l-am găsit, cam cu un an 
în urmă, închis bine în interiorul unei sticle ce plutea pe 
Mare 'lenebrarum - mare descrisă atât de temeinic de 
geograful nubian2, însă rareori vizitată în zilele noastre, cu 
excepţia transcendentaliştilor şi a căutătorilor de comori. 

Al dumneavoastră, EDGAR A. POE. 

LA BORDUL BALONULUI CIOCÂRLIA 

1 aprilie 28483 

Ei bine, draga mea prietenă - acum va trebui să înduri 
pentru păcatele tale chinul unei scrisori lungi şi 
clevetitoare. Îţi spun limpede că am să te pedepsesc pentru 
toate obrăzniciile tale, încercând să fiu cât mai plicticoasă, 
cât mai discursivă, cât mai incoerentă şi cât mai nesuferită 
cu putinţă. În plus, iată-mă sinistrată în balonul ăsta jegos, 
cu o sută sau două de canaille4, venite cu toatele într-o 
excursie de plăcere (ce idee bizară au unii oameni despre 


plăcere!) şi n-am nici o perspectivă de a atinge terra firma5 
vreme de cel puţin o lună de zile. Nimeni cu care să schimbi 
o vorbă. Nimic de făcut. Când n-ai nimic de făcut, este 
timpul să corespondezi cu prietenele. Vei înţelege, aşadar, 
de ce-ţi scriu această epistolă - din pricina ennui6-ului meu 
şi a păcatelor tale. 

Pregăteşte-ţi ochelarii şi fii hotărâtă să te laşi plictisită: am 
de gând să-şi scriu în fiecare zi pe durata acestei călătorii 
odioase. 

Vai! Când oare va fi vizitat craniul omenesc de vreo 
Invenţie? Pi-vom condamnaţi pe vecie la miile de neajunsuri 
ale balonului? Nu va născoci nimeni un mod mai rapid de 
locomoţie? Mişcarea asta la trap este, în opinia mea, o 
adevărată tortură. Pe cuvântul meu, n-am făcut mai mult de 
o sută de mile pe oră de când am plecat de acasă! Chiar şi 
păsările ne bat - cel puţin unele dintre ele. Te asigur că nu 
exagerez câtuşi de puţin. Fără îndoială, mişcarea balonului, 
pare mai înceată decât este în realitate - asta din cauza 
faptului că nu avem nici un fel de obiecte în jurul nostru cu 
care să ne calculăm viteza şi din cauză că mergem cu vântul 
în spate. Bineînţeles, ori de câte ori întâlnim câte un balon, 
avem prilejul să ne dăm seama de viteza noastră şi atunci, 
recunosc, lucrurile nu par chiar atât de rele. Cu toate că 
sunt obişnuită cu acest mod de a călători, nu-mi pot învinge 
un fel de ameţeală ori de câte ori chiar pe deasupra 
capetelor noastre trece câte un balon purtat de curent. 
Întotdeauna mi se arată ca o imensă pasăre de pradă, gata 
să se repeadă asupra noastră şi să ne ducă în ghearele ei. 
Chiar în dimineaţa asta, pe la răsăritul soarelui, a trecut 
unul pe deasupra noastră şi încă atât de aproape, încât 
ghidropa7 lui aproape că a şters plasa ce ţine suspendată 
nacela, producându-ne serioase temeri. Comandantul 
nostru ne-a spus că dacă materialul capsulei noastre ar fi 
fost „mătasea” lucioasă de acum cinci sute sau o mie de ani, 
inevitabil am fi fost avariaţi. Această mătase, după cum mi-a 
explicat el, era o țesătură alcătuită din măruntaiele unei 


specii de viermi. Viermii erau bine hrăniţi cu dude - un soi 
de fruct asemănător cu pepenele verde - şi când erau 
îndeajuns de graşi, erau zdrobiţi într-o piuă8. Pasta astfel 
obţinută era denumită papirus9 în starea ei primară şi 
trecea printr-o serie de procese până când devenea, în cele 
din urmă, „mătase”. Ciudat să spun, cândva era mult 
admirată ca articol de îmbrăcăminte femeiască! Baloanele, 
de asemenea, erau confecţionate îndeobşte din ea. Un 
material mai bun, pare-se, a fost descoperit mai apoi în 
puful care înconjoară pericarpul unei plante denumite 
popular euphorbium10 şi, în limbajul botanicii de atunci, 
laptele-cucului. Acest din urmă soi de mătase era numit silk- 
buckinghaml1 1, datorită durabilităţii ei superioare, iar 
pentru uz era impregnată de obicei cu o soluţie de cauciuc 
- substanţă care, în unele privinţe, trebuie să fi semănat cu 
gutta percha12, aflată acum în folosinţă. Acest cauciuc era 
numit uneori „gumă de India” sau „gumă de whist” şi era, 
fără îndoială, una dintre numeroasele specii de fungil3. Să 
nu-mi mai spui niciodată că n-aş fi o adevărată amatoare de 
antichităţi. 

Apropo de ghidropa - a noastră s-ar părea că tocmai în 
clipa asta a răsturnat peste bord un om de pe unul dintre 
micile propulsoare magnetice care viermuiesc în oceanul de 
sub noi - o navă de vreo şase mii de tonel14 şi, din toate 
privinţele, ruşinos de supraîncărcată. Acestor bărci 
minuscule ar trebui să li se interzică să transporte peste un 
anumit număr de pasageri. Omul, fireşte, n-a fost lăsat să 
urce din nou la bord şi curând dispăru din vedere, cu 
colacul lui de salvare cu tot. Mă bucur, draga mea prietenă, 
că trăim într-o epocă atât de luminată, încât nici nu se mai 
concepe să existe ceea ce noi numim individ. Adevărata 
umanitate nu se îngrijeşte decât de mase. 

Apropo, vorbind de umanitate, ştii că nemuritorul nostru 
Wiggings15 nu este chiar atât de original în vederile sale 
despre Condiţia Socială şi toate celelalte, pe cât sunt 
înclinați să presupună contemporanii săi? Pundit16 mă 


asigură că aceleaşi idei au fost formulate, aproape în acelaşi 
Mod, cu vreo mie de ani în urmă, de un filosof irlandez, pe 
nume Furrierl7, ca urmare a faptului că ţinea un magazin 
cu amănuntul cu blănuri de pisică şi de alte animale. Pundit 
ştie, vezi bine; nu poate fi nici o greşeală în privinţa asta. 
Cât de minunat vedem cum se adevereşte, zi de zi, 
profunda observaţie a hindusului Aries Totel (după cum este 
ea citată de Pundit): „Trebuie, aşadar, să spunem că nu 
doar o dată, sau de două ori, sau de câteva ori, ci cu reluări 
aproape infinite, aceleaşi păreri revin în cerc printre 
oameni'”18. 

2 aprilie. 

Transmis azi cuterului magnetic responsabil cu secţiunea 
mediană a cablurilor telegrafice plutitoare. Aflu că prima 
oară când a fost pus în funcţiune acest gen de telegraf de 
către Horse19, se credea că era aproape imposibil de întins 
cablurile pe mare; acum însă ne vine greu să înţelegem în 
ce consta dificultatea! Deh, se mai schimbă lumea. Tempora 
mutantur20- scuză-mă că-l citez pe etrusc21. Ce ne-am face 
oare fără telegraful atlantic? (Pundit spune că „atlantic” era 
adjectivul antic.) Am zăbovit câteva minute ca să punem 
câteva întrebări celor de pe cuter şi, printre alte veşti 
glorioase, am aflat că în Africia a izbucnit războiul civil, în 
timp ce în Yuropa şi în Aysher22 ciuma îşi face treaba în 
chipul cel mai frumos. Nu e într-adevăr remarcabil că 
înainte ca umanitatea să-şi reverse asupra filosofiei mirifica 
ei lumină, lumea era obişnuită să considere Războiul şi 
Ciuma drept nişte calamităţi? Ştii că în templele antice se 
înălţau rugăciuni pentru ca aceste rele (!) să nu se abată 
asupra omenirii? Nu este oare într-adevăr greu de înţeles 
pe ce principiu al interesului acționau străbunii noştri? 
Erau atât de orbi încât să nu vadă că nimicirea a zeci de mii 
de indivizi nu e decât în marele folos al masei! 

3 aprilie. 

Este într-adevăr foarte amuzant să te caţeri pe scara de 
frânghie ce duce spre creştetul balonului şi de acolo să 


contempli lumea înconjurătoare. Din nacela de dedesubt, 
după cum ştii, perspectiva nu e chiar atât de cuprinzătoare 
- poţi vedea foarte puţin în plan vertical. Dar şezând aici 
(de unde îţi scriu această misivă), pe platforma deschisă şi 
luxos capitonată din creştet, poţi vedea tot ce se întâmplă, 
în toate direcţiile. Chiar acum se văd o puzderie de baloane, 
şi ele oferă un spectacol foarte animat, iar văzduhul răsună 
de zumzetul atâtor milioane de glasuri omeneşti. Am auzit 
afirmaţia că atunci când Yellow sau (după cum pretinde 
Pundit) Violet, despre care se presupune că ar fi fost primul 
aeronaut23, a susţinut posibilitatea traversării atmosferei 
în toate direcţiile, prin simpla înălţare sau coborâre până 
când dădeai de un curent favorabil, n-a fost ascultat câtuşi 
de puţin de contemporanii săi, care îl considerau un soi de 
nebun inventiv, căci filosofii (?) timpului declaraseră că 
acest lucru era imposibil. Zău că mi se pare acum absolut 
inexplicabil cum de un lucru atât de vădit realizabil a putut 
scăpa perspicacităţii anticilor savans24. Dar în toate 
epocile, marile obstacole în calea progresului în Artă au fost 
ridicate de aşa-zişii oameni de ştiinţă. Desigur, oamenii 
noştri de ştiinţă nu sunt chiar atât de bigoţi precum cei din 
vechime: o, am să-ţi spun ceva cât se poate de bizar în 
legătură cu acest subiect. Ştii că nu sunt decât o mie de ani 
de când metafizicienii au consimţit să-i elibereze pe oameni 
de ciudata închipuire că ar exista numai două căi posibile 
pentru atingerea Adevărului! Crede, dacă poţi! Se pare că 
demult, cu mult timp în urmă, în noaptea timpului, trăia un 
filosof turc (sau poate hindus), pe nume Aries Iotel25. 
Individul ăsta a introdus, sau în orice caz a propagat, ceea 
ce se chema metoda deductivă sau a priori26 de 
investigaţie. A început cu ceea ce susţinea el că ar fi axiome 
sau „adevăruri de la sine înţelese”, iar de aici a purces „în 
mod logic” la rezultate. Cei mai mari discipoli ai săi au fost 
unul Neuclid şi unul Cant27. Ei bine, Aries Totel a domnit 
suprem până la apariţia unui anume Hog, poreclit „Eltrick 
Păstorul”, care propovăduia un sistem complet diferit, pe 


care l-a botezat a posteriori sau inductiv28. Schema lui 
privea exclusiv Senzaţia. Proceda prin observarea, 
analizarea şi clasificarea faptelor - instantiae naturae29, 
cum erau ele denumite cu o expresie prețioasă - în legi 
generale. Metoda lui Aries Totel, într-un cuvânt, se baza pe 
noumena; a lui Hog pe phenomena30. Ei bine, atât de mare 
era admiraţia trezită de acest din urmă sistem, încât, 
imediat ce el a fost introdus, Aries Totel a căzut în dizgrație; 
dar în cele din urmă a recâştigat din terenul pierdut şi i s-a 
îngăduit să împartă tărâmul adevărului cu rivalul său mai 
modern. Aceşti savans susțineau acum că singurele căi 
posibile spre cunoaştere erau calea aristoteliană şi cea 
baconiană. „Baconian”, se cade să ştii, era un adjectiv 
inventat ca un echivalent, mai sonor şi mai demn, pentru 
hog-ian. 

Ei bine, draga mea prietenă, te asigur cât se poate de 
ferm că expun această chestiune în modul cel mai corect, 
pe baza celor mai serioase surse; şi lesne îţi vei da seama 
cum o noţiune atât de absurdă în chiar expresia ei trebuie 
să fi acţionat pentru întârzierea progresului întregii 
cunoaşteri adevărate - care avansează aproape invariabil 
prin salturi intuitive31. Străvechea idee restrângea 
investigația la un soi de târâş; şi timp de sute de ani, atât de 
mare a fost iubirea pentru Hog mai ales, încât s-a pus 
capăt, virtualmente, oricărei cugetări vrednice de acest 
nume. Nici un om nu îndrăznea să rostească un adevăr 
pentru care se simţea îndatorat numai şi numai propriului 
său suflet. Nu conta dacă adevărul era un adevăr chiar 
demonstrat, căci îndărătnicii savans ai vremii luau în 
considerare numai calea prin care s-a ajuns la el. Nici 
măcar nu se uitau la scop. „Să vedem mijloacele”, ţipau ei, 
„Mijloacele!” Dacă, după cercetarea mijloacelor, se 
descoperea că ele nu intrau nici în categoria Aries (adică 
Berbec), nici în categoria Hog, ei bine, atunci aceşti savans 
se mulţumeau să-l declare pe „teoretician” un smintit şi nu 
mai voiau să aibă nimic de a face cu el sau cu adevărul său. 


Ei bine, nu se poate susţine nici măcar că prin sistemul 
„târâşului” s-ar putea ajunge, după un lung şir de epoci, la 
cel mai mare volum de adevăr, întrucât reprimarea 
imaginaţiei era un rău ce nu putea fi compensat de nici o 
certitudine superioară în ce priveşte vechile metode de 
investigare. Eroarea acestor jurmani, acestor vranţuji, 
acestor ingleji şi acestor amricani32 (aceştia din urmă, în 
treacăt spus, au fost strămoşii noştri direcţi) a fost o eroare 
întru totul analoagă celei a deşteptului care îşi închipuie că 
neapărat vede un obiect cu atât mai bine cu cât îl ţine mai 
aproape de ochi. Aceşti oameni se lăsau orbiţi de detalii. 
Când procedau în maniera lui Hog, „faptele” lor nu erau 
nici într-un caz întotdeauna fapte - chestiune lipsită de 
importanţă dacă ei n-ar fi insistat că ele erau într-adevăr 
fapte şi trebuiau să fie fapte numai pentru că păreau să fie 
astfel. Când mergeau pe calea Berbecului, direcţia lor nu 
era mai dreaptă decât cornul unui berbec, fiindcă niciodată 
nu aveau o axiomă care să fie cu adevărat o axiomă. 
Trebuie să fi fost tare orbi să nu vadă acest lucru, chiar şi 
pe vremea lor; căci, chiar pe vremea lor, multe din demult 
„statornicitele” axiome fuseseră deja respinse. De pildă, ex 
nihilo nihil fit33; „un corp nu poate acţiona acolo unde el nu 
este”; „nu pot exista antipozi”; „întunericul nu poate ieşi din 
lumină” - toate astea şi o duzină de alte formulări 
asemănătoare, înainte vreme admise fără şovăire ca 
axiome, erau socotite, chiar în perioada despre care 
vorbesc, ca fiind de nesusţinut. Cât de absurdă atunci la 
aceşti oameni insistența cu care se încredeau în „axiome” 
ca baze imuabile ale Adevărului! Dar chiar şi din gurile 
celor mai serioşi gânditori ai lor este uşor de demonstrat 
futilitatea, precaritatea axiomelor lor în general. Care era 
totuşi cel mai serios dintre logicienii lor? Să vedem! Mă duc 
să-l întreb pe Pundit şi mă întorc într-un minut... 

Uite, am găsit! lată o carte scrisă cu aproape o mie de ani 
în urmă şi tradusă de curând din ingleză - care, în treacăt 
spus, pare să fi stat la baza amriccanei. Pundit spune că, 


hotărât lucru, este cea mai deşteaptă lucrare antică din 
domeniul ei, logica. Autorul (despre care s-a vorbit mult pe 
vremea sa) era un anume Miller, sau Mill; şi aflăm 
menţionat despre dânsul, ca un aspect de oarecare 
însemnătate, că avea un cal de moară botezat Bentham. 
Dar să aruncăm o privire asupra tratatului! 34 

Vai! „Capacitatea sau incapacitatea de a-l concepe”, spune 
domnul Miller foarte potrivit, „nu trebuie înţeleasă în nici 
un caz ca un criteriu al adevărului axiomatic”. Care modern 
în toate minţile sale s-ar gândi vreodată să conteste acest 
truism? Singurul lucru care ar trebui să ne mire este cum s- 
a întâmplat ca domnul Mill să considere necesar chiar şi să 
facă aluzie la un fapt atât de vădit. Până aici în regulă, dar 
să mai întoarcem o filă. Ce avem aici? „Contrariile nu pot fi 
amândouă adevărate - adică nu pot coexista în natură”. Aici 
domnul Mill vrea să zică, de pildă, că un copac trebuie sau 
să fie un copac sau să nu fie un copac - că nu poate să fie în 
acelaşi timp un copac şi să nu fie un copac. Foarte bine; dar 
eu îl întreb de ce. lată răspunsul dumnealui - şi dânsul nu 
pretinde niciodată că el ar putea fi altul decât acesta - 
„pentru că este imposibil să concepi că ambele contrarii pot 
fi adevărate”. Dar acesta nu e nici un fel de răspuns, după 
cum el însuşi a arătat; căci n-a admis el mai înainte ca pe un 
truism că „această capacitate sau incapacitate de a-l 
concepe nu trebuie înţeleasă în nici un caz ca un criteriu al 
adevărului axiomatic”? 

Ei bine, nu mă plâng de aceşti antici pentru că logica lor 
este, după cum ei înşişi arată, cu totul neîntemeiată, lipsită 
de valoare şi complet fantezistă, cât mai ales din cauza 
îngâmfatei şi imbecilei lor proscrieri a tuturor celorlalte căi 
ale Adevărului, a tuturor celorlalte mijloace de a-l atinge în 
afara celor două căi absurde - una a târâşului şi cealaltă a 
grăpişului - la care au îndrăznit să reducă Sufletul care nu 
doreşte nimic mai tare decât să zboare. 

Apropo, draga mea prietenă, nu crezi că aceşti antici 
dogmatici ar fi fost derutaţi dacă li s-ar fi demonstrat pe 


care din aceste două căi a fost atins, do fapt, col mai 
important şi mai sublim dintre toate adevărurile lor? Am în 
vedere adevărul Gravitaţiei. Newton i-l datora lui Kepler35. 
Kepler a admis că cele trei legi ale sale au fost ghicite - 
aceste trei legi dintre toate legile care l-au condus pe 
marele matematician inglez la principiul său, baza 
întregului principiu fizic - dincolo de care va trebui să 
pătrundem în împărăţia Metafizicii. Kepler a ghicit - adică a 
imaginat. El era esențialmente un „teoretician” - cuvântul 
acesta atât de plin de sfinţenie astăzi, mai demult un epitet 
al dispreţului. De asemenea, nu i-ar fi derutat oare pe 
sobolii ăia bătrâni36 dacă li s-ar fi explicat prin care din 
cele două „căi” dezleagă criptograful o criptogramă cum nu 
se poate mai enigmatică, sau prin care dintre cele două căi 
Champollion a îndreptat omenirea spre acele adevăruri 
durabile şi aproape fără de număr ce au rezultat din 
descifrarea de către dânsul a hieroglifelor37? 

Încă un cuvânt despre acest subiect şi n-am să te mai 
plictisesc. Nu apare oare ciudat faptul că, în veşnica lor 
pălăvrăgeală despre căile spre Adevăr, acestor bigoţi le-a 
scăpat din vedere ceea ce noi vedem acum atât de clar ca 
fiind calea supremă - cea a Concordanţei? Nu pare straniu 
că n-au izbutit să deducă din lucrările lui Dumnezeu faptul 
vital că o perfectă concordanţă trebuie să fie un adevăr 
absolut! Cât de vădit a fost progresul nostru din momentul 
în care a fost anunţată această propoziţie! Cercetarea a fost 
smulsă din mâinile sobolilor şi dată, ca sarcină, adevăraţilor 
şi singurilor gânditori adevăraţi, oamenii cu o imaginaţie 
aprinsă. Aceştia din urmă teoretizează. Îţi poţi imagina 
exclamaţia de dispreţ cu care cuvintele mele ar fi primite de 
străbunii noştri dacă ar putea să privească acum peste 
umărul meu? Oamenii aceştia, zic, teoretizează; şi teoriile 
lor sunt doar corectate, reduse, sistematizate - curățate, 
încetul cu încetul, de zgura lor de neconcordanţă - până 
când, în cele din urmă, iese la iveală o concordanţă 
perfectă, pe care chiar şi cei mai îndărătnici o acceptă, 


întrucât este o concordanţă, ca un adevăr absolut şi 
indiscutabil. 

4 aprilie. 

Gazul cel nou face minuni, în combinaţie cu noile 
îmbunătăţiri cu gutaperca. Cât de sigure, de comode, de 
uşor de mânuit şi, în toate privinţele, de convenabile sunt 
baloanele noastre moderne! lată unul imens apropiindu-se 
de noi cu o viteză de cel puţin o sută cincizeci de mile pe 
oră. Pare să fie înţesat de oameni - poate sunt trei sau 
patru sute de pasageri - şi cu toate acestea zboară la o 
înălţime de aproape o milă, uitându-se la bieţii de noi cu un 
dispreţ suveran. O sută sau chiar două sute de mile pe oră e 
o viteză mică, la urma urmelor. Îţi aminteşti de călătoria 
noastră pe calea ferată pe întinsul continentului 
Kanadaw38? 

— Trei sute de mile pe oră - asta da călătorie! Nimic de 
văzut însă - nimic de făcut decât să flirtezi, să petreci şi să 
dansezi în saloanele acelea magnifice. Îţi aminteşti ce 
senzaţie ciudată aveam când, din întâmplare, zăream câte 
un obiect din afară, pe când vagoanele noastre parcă 
zburau? Totul părea unic - într-o singură masă. În ce mă 
priveşte, nu pot zice decât că preferam călătoria mai lentă 
cu trenul, cu o sută de mile pe oră. Aici ne era permis să 
avem ferestre de sticlă - şi chiar să le deschidem - şi 
priveliştea ținutului era ceva mai clară... Pundit spune că 
ruta marii căi ferate spre Kanadavw trebuie să fi fost trasată, 
într-o oarecare măsură, cu vreo nouă sute de ani în 
urmă39! De fapt, el merge până acolo încât să afirme că 
sunt încă vizibile urmele unui drum - urme ce trimit la o 
perioadă tot atât de veche precum cea menţionată. Calea 
ferată, pare-se, avea doar o linie dublă; a noastră, ştii bine, 
are douăsprezece linii; şi alte trei sau patru sunt în 
pregătire. Vechile şine erau foarte subţiri, şi dispuse atât de 
aproape una de cealaltă, încât ele sunt, după ideile noastre 
moderne, destul de superficiale, dacă nu chiar periculoase 
la extrem. Lăţimea actuală a căii ferate - de cincizeci de 


picioare - este considerată, pe bună dreptate, nu îndeajuns 
de sigură. 

Din partea mea, nu mă îndoiesc că în vremurile foarte 
îndepărtate trebuie să fi existat un fel de cale ferată, după 
cum afirmă Pundit; căci, după părerea mea, nimic nu poate 
fi mai clar decât că, într-o anumită perioadă - fireşte, nu cu 
mai puţin de şapte secole în urmă - continentele de nord şi 
de sud ale Kanadaw-ului erau unite40; kanadawdienii ar fi 
fost atunci împinşi, de nevoie, spre o mare cale ferată care 
să străbată continentul. 

5 aprilie. 

Sunt aproape devorat de ennui. Pundit e singura persoană 
de la bord cu care se poate conversa; iar el, bietul suflet! 
Nu e în stare să vorbească de nimic altceva decât despre 
antichitate. S-a străduit toată ziua să mă convingă că vechii 
amriccani se autoguvernau! 

— A mai auzit cineva o asemenea absurditate? 

— Că existau într-un soi de confederație condusă după 
principiul „fiecare pentru sine”; după modelul „dinilor de 
prerie” despre care citim în poveşti41. El spune că aceştia 
au început cu cea mai stranie idee imaginabilă, adică: toţi 
oamenii se nasc liberi şi egali - şi asta în pofida legilor 
gradaţiei atât de vădit imprimate asupra tuturor lucrurilor 
atât din universul moral cât şi din cel fizic. Fiecare om 
„vota”, cum numeau ei asta - adică se amesteca în treburile 
obşteşti - până când, într-un târziu, s-a descoperit că ceea 
ce era treaba fiecăruia nu era treaba nimănui şi că 
„Republica” (aşa era botezat lucrul ăsta absurd) era fără 
nici un fel de guvernare. Se povesteşte însă că prima 
împrejurare ce a zgâlţâit în mod deosebit automulţumirea 
filosofilor care au construit această „Republică” a fost 
surprinzătoarea descoperire că sufragiul universal dădea 
prilej unor aranjamente frauduloase prin care oricând 
putea fi înregistrat orice număr dorit de voturi fără 
posibilitatea împiedicării sau măcar descoperirii acestei 
fraude de vreun partid destul de josnic spre a nu-i fi ruşine 


de ea. O simplă reflecţie asupra acestei descoperiri a fost 
suficientă pentru a scoate în evidenţă consecinţele, şi 
anume că infamia trebuia să domnească - într-un cuvânt, că 
un guvern republican nu putea fi niciodată altceva decât un 
guvern infam. Pe când însă filosofii erau ocupați să roşească 
de propria lor neghiobie de a nu fi prevăzut aceste rele 
inevitabile şi concentrați să inventeze noi teorii, chestiunea 
a fost rezolvată brusc de un individ pe nume Mob42, care a 
luat totul în mâinile sale şi a instaurat un despotism, în 
comparaţie cu care cele ale fabuloşilor Zeros şi 
Hellofagabaluses43 păreau respectabile şi agreabile. Acest 
Mob (un venetic, în treacăt fie spus) a fost, se spune, cel 
mai odios dintre toţi oamenii care au făcut vreodată umbră 
Pământului. Ca statură era un uriaş - insolent, rapace, 
murdar; avea fierea unui bou, cu inima unei hiene şi 
creierul unui păun. A murit, în cele din urmă, din pricina 
propriilor salo energii, care l-au epuizat. Cu toate acestea, 
şi-a avut întrebuinţările sale, ca orice lucru, oricât de rău, 
dâhd omenirii o lecţie pe care nici în ziua de azi ea nu e în 
pericol de a o uita - să nu mergi niciodată pe o cale 
nemijlocit contrară analogiilor naturale. Cât despre 
republicanism, nu s-a putut găsi pentru el nici o analogie pe 
faţa pământului - afară doar de cazul „dinilor de preerie”, 
excepţie ce pare să demonstreze, dacă nu altceva, că 
democraţia este o formă admirabilă de guvernământ - 
pentru câini. 

6 aprilie. 

Aseară am avut o imagine clară a Alpha Lyrae-i44, al cărei 
disc, prin ocheanul comandantului nostru, descrie un unghi 
de o jumătate de grad, semănând foarte mult cu soarele 
nostru atunci când te uiţi la el cu ochiul liber, pe o zi 
ceţoasă. Alpha Lyrae, deşi mult mai mare decât soarele 
nostru, în treacăt fie spus, seamănă cu el foarte mult în ce 
priveşte petele, atmosfera şi multe alte asemenea 
amănunte. Abia în veacul trecut, îmi spune Pundit, a 
început să fie bănuită relaţia binară ce există între aceşti 


doi aştri. Vădita mişcare a sistemului nostru în spaţiul 
ceresc era (ciudat să spun asta!) raportată la orbita unei 
prodigioase stele din centrul galaxiei. S-a afirmat că, în 
jurul acestei stele sau în orice caz în jurul unui centru de 
gravitație comun tuturor aştrilor din Calea Lactee şi 
presupus a se afla undeva lângă Alcyon45, în constelația 
Pleiadelor, se rotea fiecare dintre aceşti aştri, al nostru 
efectuând circuitul într-o perioadă de 117 000 000 de ani! 
Noi, cu luminile noastre de azi, sau cu uriaşele îmbunătăţiri 
aduse telescoapelor noastre ş.a.m.d., fireşte, înţelegem cu 
greu temeiurile unei idei precum aceasta. Cel dintâi 
susţinător al ei a fost un oarecare Mudler46. E de presupus 
că el a fost condus la această ipoteză bizară, în primă 
instanţă, de o simplă analogie; dar aşa stând lucrurile, ar fi 
trebuit măcar să adere la o analogie în dezvoltare. În fapt, 
un mare glob central era într-adevăr sugerat; până aici 
Mudler a fost consecvent. Acest glob central însă, din punct 
de vedere dinamic, ar fi trebuit să fie mai mare decât toate 
globurile sale înconjurătoare luate la un loc. S-ar fi putut 
pune atunci întrebarea: „De ce nu-l vedem noi?” - noi mai 
ales, cei care ocupăm regiunea mediană a constelaţiei - 
chiar locul lângă care, la o adică, trebuie să fie situat acest 
soare central de neconceput. Astronomul, ajuns în acest 
punct, s-a refugiat, poate, în ipoteza non-luminozităţii; iar 
aici analogia a fost brusc abandonată. Insă chiar admițând 
că globul central ar fi non-luminos, cum a reuşit el să 
explice neputinţa sa de a fi făcut vizibil de numărul 
incalculabil de sori strălucitori ce luminează în toate 
direcţiile în jurul său? Fără îndoială, ceea ce a susţinut el în 
cele din urmă era doar un centru de gravitație comun 
tuturor aştrilor rotitori - dar aici iarăşi analogia trebuie să 
fi fost abandonată. Sistemul nostru se roteşte, este 
adevărat, în jurul unui centru comun de gravitație, dar face 
acest lucru în legătură cu şi ca o consecinţă a unui soare 
material, a cărui masă contrabalansează din plin restul 
sistemului. Cercul matematic este o curbă alcătuită dintr-o 


infinitate de linii drepte; însă ideea asta de cerc - această 
idee despre el, pe care, cât priveşte întreaga geometrie 
pământească, o considerăm a fi o idee pur matematică, în 
opoziţie cu cea practică - este, la drept vorbind, concepţia 
practică pe care numai noi avem dreptul să o susţinem în 
legătură cu acele cercuri titanice cu care avem de a face, 
cel puţin în imaginaţie, atunci când presupunem că sistemul 
nostru, cu toţi membrii săi, se roteşte în jurul unui punct 
din centrul galaxiei. Încerce numai chiar şi cea mai 
viguroasă imaginaţie omenească să facă un singur pas spre 
înţelegerea unui circuit atât de incomprehensibil! N-ar fi 
câtuşi de puţin paradoxal să spui că până şi raza fulgerului, 
străbătând de-a pururi circumferința acestui cerc de 
neconceput, l-ar străbate totuşi de-a pururi, în linie 
dreaptă. Că drumul soarelui nostru de-a lungul unei 
asemenea circumferinţe - că direcţia sistemului nostru pe o 
asemenea orbită - ar devia, pentru orice percepţie 
omenească, în vreun grad, oricât de mic, de la linia dreaptă, 
chiar şi într-un milion de ani, este o ipoteză de nesusţinut; şi 
totuşi aceşti vechi astronomi erau, pare-se, foarte ispitiţi să 
creadă că ar fi apărut o curbură decisivă în decursul scurtei 
perioade a istoriei lor astronomice - în punctul abia schiţat 
- în neantul absolut a două sau trei mii de ani! Cât de 
incomprehensibil că asemenea consideraţii precum aceasta 
nu le-au atras numaidecât luarea-aminte la adevărata stare 
de lucruri - aceea despre revoluţia binară a soarelui nostru 
şi a Alpha Lyrae-i în jurul unui centru comun de gravitație! 

7 aprilie. 

Ne-am continuat, în seara trecută, distracţiile 
astronomice. Am avut o imagine clară a celor cinci asteroizi 
neptunieni şi am urmărit cu mult interes înălţarea unui 
uriaş postament pe doi buiandrugi în noul templu din 
Daphnis47, pe Lună. Era amuzant să te gândeşti că nişte 
creaturi atât de minuscule precum lunarienii, şi care 
semănau atât de puţin cu oamenii, dovedeau cu toate 
acestea o ingeniozitate tehnică mult superioară celei a 


noastre. Este, de asemenea, greu de conceput că uriaşele 
mase pe care aceste vietăţi le mânuiesc cu atâta vioiciune 
sunt, de fapt, uşoare, după cum ne spune însăşi raţiunea 
noastră. 

8 aprilie. 

Evrika! Pundit este în culmea gloriei sale. Un balon din 
Kanadavw a luat legătura cu noi astăzi şi ne-a aruncat pe 
bord câteva gazete recente: ele conţin unele ştiri extrem de 
ciudate cu privire la antichităţile kanawdiene sau mai 
degrabă amriccane. Presupun că ştii că de câteva luni bune 
au fost angajaţi mai mulţi muncitori care să pregătească 
terenul pentru o fintână nouă în Paradis48 - principala 
grădină de plăceri a împăratului. Paradisul, pare-se, a fost, 
literal vorbind, o insulă din timpuri imemoriale - adică 
hotarul ei de la miazănoapte a fost dintotdeauna (după cele 
mai vechi hrisoave) un râuleţ, sau mai curând un braţ de 
mare foarte îngust. Braţul acesta s-a lăţit încetul cu încetul 
până când a ajuns la lăţimea lui prezentă - de o milă. 
Întreaga lungime a insulei este de nouă mile; lăţimea 
variază considerabil, întreaga arie (aşa pretinde Pundit) a 
fost acoperită, cu vreo opt sute de ani în urmă, pretutindeni 
cu case, unele dintre ele înalte de douăzeci de etaje; 
terenul din chiar vecinătatea sa fiind socotit (din motive cât 
se poate de obscure) foarte preţios. Dar cutremurul 
îngrozitor din anul 2050 a produs stricăciuni şi pagube atât 
de mari oraşului (căci era prea mare ca să fie numit sat), 
încât nici cei mai infatigabili dintre arheologii noştri n-au 
reuşit încă să obţină de la faţa locului date suficiente (sub 
formă do monede, medalii sau inscripţii) cu care să 
construiască chiar şi un simulacru de teorie cu privire la 
moravurile, obiceiurile., etc., etc., etc, ale locuitorilor 
aborigeni. Aproape tot ce am aflat până acum despre ei 
este că făceau parte din tribul sălbaticilor knickerbocker, 
care infestau continentul la data primei sale descoperiri de 
către Recorder Riker49, un cavaler al Lânii de Aur. Totuşi 
nu erau câtuşi de puţin necivilizaţi, căci cultivau diverse 


arte şi chiar ştiinţe, în maniera lor proprie. Se spune despre 
ei că erau iscusiţi în multe privinţe, dar că, în mod bizar, 
sufereau de monomania de a construi ceea ce, în vechea 
amriccană, se numeau „biserici” - un soi de pagode 
instituite pentru adorarea a doi idoli, care erau cunoscuţi 
sub numele de Bogăţie şi Modă. În cele din urmă, se spune 
că insula a devenit, nouă zecimi din ea, numai biserici. S-ar 
părea că de asemenea femeile erau deformate, în mod 
bizar, de o protuberantă naturală în regiunea dorsală 
inferioară - deşi, cu totul inexplicabil, această deformaţie 
era considerată ca un semn de frumuseţe, în fapt, una sau 
două din pozele acestor femei ciudate ni s-au păstrat în chip 
miraculos. Ele arată foarte, foarte straniu - ceva între un 
curcan şi un dromader. 

Ei bine, aceste câteva amănunte sunt aproape tot ce ne-a 
parvenit în legătură cu vechii knickerbockeri50. Se pare 
însă că pe când săpau în centrul grădinii împăratului (care, 
după cum ştii, acoperă întreaga insulă), câţiva lucrători au 
dezgropat un bloc de granit de formă cubică şi evident 
şlefuit cu dalta, cântărind câteva sute de livre. Se păstrase 
în bună stare, fără a fi suferit, din câte se pare, decât 
vătămări superficiale în urma cutremurului ce îl îngropase 
în pământ. Pe una din feţele sale era o lespede de marmură 
cu (închipuieşte-ţi numai!) o inscripţie - o inscripţie lizibilă. 
Pundit este în extaz. După ce a fost dată la o parte 
lespedea, a apărut o cavitate, conţinând o ladă de plumb 
plină cu felurite monede, un sul lung cu nume, mai multe 
documente ce par să semene cu nişte gazete, cu alte lucruri 
de mare interes pentru un arheolog! Nu poate fi nici o 
îndoială că toate acestea sunt relicve amriccane originale 
aparţinând tribului numit knickerbocker. Ziarele aruncate 
pe bordul balonului nostru sunt pline cu reproduceri în 
facsimil ale monedelor, manuscriselor, înscrisurilor 
tipografice etc, etc. Transcriu pentru amuzamentul tău 
inscripţia knickerbocker de pe lespedea de marmură: 


ACEASTĂ PIATRĂ DE TEMELIE A MONUMENTULUI 
ÎNCHINAT MEMORIEI LUI GEORGE WASHINGTON A 
FOST AŞEZATĂ CU CEREMONIILE CUVENITE ÎN ZIUA A 
19-a DIN OCTOMBRIE 1847 

ANIVERSAREA CAPITULĂRII LORDULUI CORNWALLIS 
ÎN FAŢA GENERALULUI WASHINGTON LA YORKIOWN A. 
D. 1781 

SUB AUSPICIILE ASOCIAŢIEI CETĂŢENILOR DIN NEW 
YORK PENTRU MONUMENTUL LUI WASHINGTON5I 

Asta este, aşa cum ţi-am redat-o eu, o traducere cuvânt de 
cuvânt realizată de Pundit însuşi, astfel încât nu poate fi nici 
o greşeală la mijloc. Din puţinele cuvinte astfel păstrate, 
deducem câteva lucruri importante, dintre care nu cel mai 
puţin interesant este faptul că în urmă cu o mie de ani 
adevăratele monumente nu mai erau la modă - cum era şi 
foarte firesc - oamenii mulţumindu-se, aşa cum facem noi 
acum, cu o simplă schiţare a proiectului de a ridica un 
monument cândva, în viitor; piatra de temelie fiind pusă cu 
grijă să străjuiască „singuratică şi solitară”52 (scuză-mă că 
citez din marele poet amriccan Benton!) ca o garanţie a 
generoasei intenţii. Constatăm, de asemenea, foarte clar, 
din această admirabilă inscripţie, cum, unde şi cine a făcut 
marea capitulare în chestiune. Cât priveşte unde, a fost la 
Yorktown (oriunde va fi fost locul ăsta), iar cât priveşte cine, 
a fost generalul Cornwallis53 (fără îndoială un bogat 
negustor de grâne). El a capitulat. Inscripţia comemorează 
capitularea - cui? 

— Păi, „a lordului Cornwallis”. Singura întrebare este 
pentru ce anume i-ar fi dorit sălbaticii capitularea. Dar când 
ne aducem aminte că aceşti sălbatici erau neîndoielnic nişte 
canibali, ajungem la concluzia că intenționau să facă din el 
cârnaţi. Cât despre cum, nici un limbaj nu poate fi mai 
explicit. Lordul Cornwallis a fost silit să capituleze (pentru 
cârnaţi) „sub auspiciile Asociaţiei Monumentului 
Washington” - fără îndoială o instituţie caritabilă pentru 
aşezarea pietrelor de temelie. 


Dar cerul să mă binecuvânteze! Care e problema? Aha, 
pricep - balonul a explodat şi o să ne prăvălim în mare. Prin 
urmare, nu mai am timp decât să adaug că, din rapida 
frunzărire a facsimilelor din gazete etc, etc, aflu că, dintre 
amriccani, marii oameni ai acelor zile erau un anume John, 
fierar de meserie, şi un anume Zacchary54, croitor. 

Adio, până la revedere. Dacă vei primi sau nu această 
epistolă are prea puţină importanţă, căci eu scriu numai 
pentru propriul meu amuzament. Am să vâr însă 
manuscrisul într-o sticlă şi am să o arunc în mare. 

A ta pe vecie, PUNDIITA. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

MELLONTA TAUTA 


(MELLON'IA TAUTA) 


(A: Godey's Lady's Book pentru februarie 1849, 38:133- 
138; B: Works, IV, 1856, 288-301) 

Această „nuvelă cosmică” (Buranelli), rescrisă în varianta 
O scrisoare remarcabilă, satirizează viitorul din perspectiva 
prezentului, spre deosebire de Câteva vorbe cu o mumie, 
unde prezentul e ridiculizat din perspectiva trecutului 
(Mabbott). 

Aceste două texte, precum şi Colocviul dintre Monos şi 
Una, Îngerul Bizarului, A o mie şi doua poveste a 
Şeherezadei, Sfinxul, se ocupă de câteva dintre ideile „fixe” 
ale autorului: nu trebuie să dăm crezare istoriografiei, 
democraţia degenerează în dictatura gloatei, e greşit să ne 
facem iluzii în privinţa progresului omenirii. lată ce-i scrie 
Poe, la 10 iulie 1844, doctorului TI. H. Chivers: „Nu sunt de 
acord cu ceea ce afirmi dumneata despre progresul omului 
spre perfecţiune. Omul este acum doar mai activ, nu mai 
înţelept, nici mai fericit, decât a fost cu 6 000 de ani în 
urmă. A spune că suntem mai buni decât strămoşii noştri 
înseamnă a face din epocile trecute doar un stadiu 
elementar al prezentului şi al viitorului; cită vreme fiecare 


individ în parte e rudimentul unei fiinţe viitoare (materiale 

şi nu spirituale). Ar însemna să-l considerăm pe Dumnezeu 
nedrept presupunând că cei care au murit înaintea noastră 
ar fi fost dezavantajaţi faţă de noi”. 

Istoria publicării nuvelei în două forme e curioasă. În 
opinia lui Mabbott, Poe a terminat Mellonta Tauta pe 3 
februarie 1848, zi în care acesta îi scrie editorului Louis A. 
Godey că are pentru el un articol „imaginativ - şi nu critic”. 
Este ultima contribuţie pe care Godey o cumpără de la Poe. 

În conferinţa despre „Univers” pe care o susţine pe 3 
februarie 1848 la Society Library din New York, autorul 
citează din paragrafele 7-13 ale nuvelei într-o formă 
complet revizuită şi adăugită - fapt explicabil pentru o 
conferinţă, autorul aşteptându-se probabil ca nuvela să-i 
apară în revista lui Godey pe la mijlocul lui martie. Revista 
întârzia însă să o publice şi ea nu apăruse când paragrafele 
citate au fost incluse în conferinţa revizuită şi tipărită sub 
formă de carte în Eureka (iulie 1848). Poe pare să fi uitat de 
acest lucru, căci pe 21 ianuarie 1849 îi scria prietenei sale 
Annie Richmond: „Văd că Godey a anunţat un articol de-al 
meu, dar habar n-am despre ce-i vorba”. E improbabil ca 
Godey să fi citit Eureka, însă probabil că ar fi fost 
nemulţumit de apariţia acestei dubluri. La 28 aprilie Poe îi 
scrie iar lui Annie: „apoi (din cauza persecuției şi insolenţei 
sale) am fost nevoit în cele din urmă să mă cert cu...” 

Poe nu menţionează numele persoanei, însă Mabbott 
conchide că ar fi vorba de Godey. Cei doi s-au împăcat în 
iulie 1849 (conform scrisorii lui Poe către doamna Clemm 
din 19 iulie 1849). 

Traduceri. Mellonta Tauta, trad. De Petre Solomon, în 
volumul Mellonta Tauta, Editura Tineretului, 1968, pp. 170- 
190. 

Traducerea s-a făcut după A. Versiunea B a editorului 
Rufus Griswold omite scrisoarea introductivă, pe care 
Mabbott o consideră parte integrantă a nuvelei. Accentele 
eronate în a priori şi a posteriori sunt omise în B. 


Titlul: „Aceste lucruri sunt în viitor”, din Sofocle, Antigona, 
v. 1 333. Poe a găsit citatul şi traducerea lui în engleză 
probabil în Ernest Maltravers (1837) al lui Bulwer. 

O profeție. 

Apropo, ca nu cumva să deduceţi că părerile mele ar fi 
identice, cât priveşte amănuntele, cu cele avansate în 
Ipoteza nebuloasă11, îndrăznesc să fac câteva completări, 
pe care, în esenţa lor, le-am notat, chiar dacă nu şi tipărit, 
cu câţiva ani în urmă, sub titlul O profeție. 

În veacul următor va sta consemnat în hrisoave că, la 
origine, Soarele s-a condensat deodată (şi nu treptat, cum 
presupunea Laplace), ajungând acum la dimensiunea lui 
cea mai mică; şi că astfel condensat, se rotea în jurul unei 
axe; că această axă de rotaţie nu constituia centrul figurii, 
întrucât el nu se rotea numai, ci şi gravita pe o orbită 
eliptică (rotația şi gravitația sunt unul şi acelaşi lucru, dar le 
separ în folosul demonstraţiei); că astfel constituit şi astfel 
gravitând, ardea (la fel cum arde un vulcan sau un meteor 
din piatră) şi-şi revărsa miezul în spaţiu sub formă de 
vapori, vaporii aceştia ajungând până la capătul emisferei 
mai mari, în parte datorită mărimii, dar în principal pentru 
că puterea focului era mai mare aici; că la momentul 
potrivit, aceşti vapori, purtaţi apoi nu neapărat spre locul 
ocupat acum de Neptun, s-au condensat pentru a-l zămisli 
pe Neptun; că planeta a luat - o chestie de necesitate - 
aceeaşi formă pe care o avea Soarele, care formă a făcut 
din rotirea sa o revoluţie pe o orbită eliptică; şi că drept 
consecinţă a unei astfel de revoluţii - drept consecinţă a 
faptului că era purtată înapoi cu fiecare revoluţie zilnică - 
viteza revoluţiei sale anuale nu-i atât de mare precum ar 
trebui să fie dacă ar depinde exclusiv de viteza de rotaţie a 
Soarelui (a treia lege a lui Kepler)2; că forma sa, 
influenţându-i rotația -jumătatea mai grea, întorcându-se 
spre Soare, capătă un impuls suficient ca să o scoată din 
sfera de atracţie şi astfel să o azvârle în afara centrului de 
gravitație - i-a dat puterea de a evita căderea pe suprafaţa 


Soarelui (şi poate de a-şi cuceri în mod treptat poziţia pe 
care o deţine acum); că, după o serie de epoci, a primit 
căldura Soarelui, care pătrundea spre centrul ei, cauzând 
în cele din urmă erupțiile vulcanice şi degajând astfel 
vapori; şi care a evaporat substanţele de pe suprafaţa ei 
până când, în final, au luat fiinţă sateliții şi inelul ei gazos 
(dacă este adevărat că are un inel3); că aceşti sateliți au 
luat forme eliptice, rotindu-se şi gravitând „amândoi subt 
una”, ţinuţi fiind pe orbitele lor lunare de forţa centrifugă 
rezultată din rotirile lor zilnice şi necesitând un timp mai 
îndelungat pentru a-şi efectua revoluțiile lunare decât era 
nevoie dacă n-ar fi avut nici o revoluţie zilnică. 

Am spus destul, fără a mă referi la celelalte planete, ca să 
vă dau cât de cât o idee despre ipoteza mea, ceea ce este 
tot ce am dorit. Nu mi-am propus să vin cu dovezi cât 
priveşte adevărul ei, căci, de fapt, n-am strâns niciuna, 
afară de faptul că ea bântuie, ca o stafie, prin creierul meu. 
Vedeţi că eu susţin ideea că Luna noastră se învârte în jurul 
axei sale mai des decât gravitează ea în jurul planetei 
primare, acelaşi fiind cazul şi cu sateliții care-i însoțesc pe 
Jupiter, Saturn şi Uranus. 

De când am scris acest articol, o analiză mai atentă a 
conţinutului său m-a făcut să-mi modific întrucâtva opinia în 
legătură cu originea sateliților - cu alte cuvinte, cred acum 
că ei provin nu din vaporii emişi de arderile vulcanice şi din 
simpla lor împrăştiere sub acţiunea razelor solare, ci din 
inelele sale, care au rămas în spaţiile interplanetare, după 
precipitarea planetelor primare. Nu există nici o piedică 
serioasă împotriva concepţiei după care aeroliţii şi „stelele 
căzătoare” şi-ar avea sursa în materia desprinsă de pe 
suprafaţa Pământului şi din măruntaiele lui; dar este greu 
de presupus că s-ar fi putut produce astfel o cantitate 
suficientă care să dea naştere unui corp atât de mare, încât, 
prin forţa centrifugă rezultată din rotaţie, acesta să reziste 
puterii de absorbţie a rotirii părintelui său. Evenimentul în 
discuţie n-ar putea avea loc înainte ca planetele să devină 


sori arzători - din acumularea căldurii propriului lor Soare, 
cuprinse între centru şi circumferință, şi care va topi, în 
cele din urmă singuratice zile, toate elementele şi va 
spulbera temeliile solide ca pe un sul4! (Vă rog să 
substituiţi această idee cu cea din Convorbirea dintre Eiros 
şi Charmion55.) 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

O PROFEȚIE 


(A PREDICTION) 


(A: manuscrise 29 februarie 1848; B: transcrierea 
manuscrisului de către George W. Eveleth, 1 octombrie 
1878; C: Works, ed. Stedman şi Woodberry, Vol. IX, 1895, 
pp. 293-295; D: Methodist Review, New lork, ianuarie 
1896; E: Complete Works, ed. Harrison, 1902, XVI, pp. 337- 
339, parte din. Addenda” lui Poe la Eureka) 

Această scurtă proză, crede T. O. Mabbott, îşi merită locul 
alături de nuvelele şi schiţele lui Poe datorită caracterului ei 
imaginativ şi a legăturii sale cu Conversaţia dintre Eiros şi 
Charmion. 

Poe n-a publicat-o niciodată, însă la 29 februarie 1848 a 
inclus un manuscris al ei în postscriptum-ul la o scrisoare 
adresată lui George W. Eveleth. Scrisoarea se ocupa de 
prelegerea asupra „Universului” pe care Poe a susţinut-o la 
5 februarie şi pe care avea s-o publice într-o versiune 
revizuită cu titlul Eureka în iulie. 

Poe n-ar fi putut scrie această bucată în forma ei actuală 
înainte de descoperirea planetei Neptun de către Johann 
Gottfried Galle din Berlin, la 22 septembrie 1846, şi, trei 
săptămâni mai târziu, a satelitului ei. Ştirilor le-ar fi trebuit 
două-patru săptămâni să ajungă în America. 

Traducerea s-a făcut după B. 

Titlul e preluat din paragraful introductiv. 

Un pretins Crichton. 


lată o idee bună pentru o revistă: - să o „lucreze” careva. 
Un pretendent vanitos la ştiinţa universală - un pretins 
Crichtonl - monopolizează, vreme de un ceas-două poate, 
atenţia unui larg auditoriu, majoritatea fiind profund 
impresionată de cunoştinţele sale. Este foarte spiritual, mai 
ales pe socoteala unui tânăr şi modest gentleman, care nu 
îndrăzneşte să dea nici un răspuns şi care, în cele din urmă, 
părăseşte Batonul, din cale-afară de tulburat, Crichtonul 
salutându-i ieşirea cu un hohot de râs Acesta se întoarce 
numaidecât, urmat de un valet purtând un braţ de cărţi. 
Acestea sunt puse pe masă. Tânărul gentleman, apehnd 
acum la unele notițe în creion, pe care le luase pe ascuns în 
timpul demonstraţiei de erudiție a Crichtonului, îl ţintuieşte 
cu propriile lui afirmaţii, una câte una, refutându-le pe rând 
pe toate, chiar autorităţile citate de egotistul însuşi, a cărui 
ignoranță în toate problemele este astfel dată în vileag. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

UN PRETINS CRICHTON 


(A WOULD BE CRICHION) 


(A: Southern Literary Messenger, aprilie 1849, 15:220, 
„Marginalia” nr. 207; B: Works, 1850, III, p. 517, 
„Marginalia” nr. LXIII) 

Anecdotă atribuită profesorului Richard Porson (1759- 
1808) de la Universitatea Cambridge, renumit pentru 
cunoştinţele sale de literatură clasică, dar şi pentru agapele 
sale bahice. 

Se spune că Porson, călătorind odată alături de un ins 
lăudăros care cita, chipurile, din memorie, pasaje din 
Eschil, Sofocle şi Euripide, a scos din buzunar ediţiile 
complete ale celor trei dramaturgi greci şi i-a cerut 
impostorului să identifice fragmentele citate. Poe va fi citit 
despre această întâmplare în culegerea lui Charles Caleb 
Colton intitulată Lacon, or Many Things în Few Words 


(1821-22) în ediţia newyorkeză din 1849 (p. 387), publicată 
de prietenul său, William Gowans. 

S-ar părea că Poe şi-a salvat un prieten dintr-o situaţie 
asemănătoare. „La O soiree |. [o doamnă, renumită pentru 
vastele ei cunoştinţe lingvistice, dorind să pună la încercare 
vanitatea unui tânăr scriitor, şi-a pus în gând să-l roage să 
traducă un pasaj dificil din greacă, limbă despre care ştia 
că omul e complet ignorant, cu toate că în scrierile lui 
publicate făcea paradă de citatele greceşti. Doar protestele 
hotărâte şi repetate ale lui Poe faţă de un asemenea gest de 
mechancete au împiedicat punerea în aplicare a acestei 
intenţii umilitoare” (Sarah Helen Whitman, Edgar Poe and 
His Critics, 1860, pp. 25-26). (în opinia lui Mabbott, 
petrecerea a avut probabil loc în salonul Annei C. Lynch, iar 
lingvista era aproape în mod sigur doamna Ellet. Tânărul 
autor a rămas neidentificat.) 

Traducerea s-a făcut după textul lui Griswold (B), care 
conţine trei modificări ortografice. 

Titlul e preluat din text de editorul 1. O. Mabbott. 

Cabana lui Landor. 

Un pandant la Domeniul Arnheimil 

Într-o plimbare pe jos, vara trecută, prin câteva dintre 
ţinuturile riverane ale New York-ului, pe la scăpătatul zilei, 
m-am trezit niţel derutat de drumul pe care îl urmasem?. 
Relieful era extrem de vălurit; şi de vreun ceas şi ceva 
poteca şerpuia întruna, atât de haotic, încercând să se ţină 
de vale, încât nu mai ştiam în ce direcţie se afla simpaticul 
sătuc3 B., unde hotărâsem să rămân peste noapte. La drept 
vorbind, în timpul zilei, care fusese totuşi foarte caldă, 
soarele nu strălucise mai deloc. O ceaţă fumurie, ca în 
verile indiene, învăluia totul, fireşte sporindu-mi deruta. Nu 
că m-ar fi îngrijorat prea mult acest lucru. Dacă nu 
ajungeam în sat până la asfinţit, sau măcar înainte de 
lăsatul întunericului, curând avea să-şi facă negreşit 
apariţia vreo căsuţă olandeză sau ceva de acest gen, cu 
toate că, de fapt, împrejurimile (poate pentru că erau mai 


mult fertile decât pitoreşti) erau foarte slab populate. În 
orice caz, având rucsacul drept pernă şi ogarul, santinelă, 
un bivuac în aer liber era chiar lucrul care mi-ar fi făcut 
plăcere. Am pornit, aşadar, mai departe, cu inima uşoară, 
Ponto4 luându-mi în grijă puşca, până ce, într-un târziu, pe 
când tocmai mă întrebam dacă nu cumva puzderia de 
poieniţe ce duceau încoace şi încolo erau într-adevăr 
menite a fi poteci, cea mai promițătoare dintre ele mă 
aduse pe un drum neîndoielnic de căruţă. Nu putea fi vorba 
de nici o greşeală. Se puteau vedea urmele şterse ale unor 
roţi; şi deşi arbuştii înalţi şi cătina deasă îşi dădeau mâna 
deasupra capului meu, dedesubt nu era nici un fel de 
obstacol, nici chiar pentru căruţa de munte de tip virginian, 
în opinia mea cel mai reuşit vehicul5. Drumul, afară de 
faptul că o lua drept prin pădure - dacă numele de pădure 
n-ar fi prea pretenţios pentru crângul acesta cu arbori 
subţiratici - şi afară de urmele vădite de roţi, nu semăna 
totuşi cu niciunul dintre drumurile ce văzusem înainte. 
Urmele de care vorbesc abia se vedeau, fiind încrustate pe 
suprafaţa tare, deşi umedă, a ceea ce semăna, mai mult ca 
orice, cu catifeaua verde genoveză. Era, fireşte, iarbă, dar o 
iarbă rareori întâlnită altundeva decât în Anglia, atât de 
scurtă, atât de groasă, atât de uniformă şi atât de viu 
colorată. 

Nici un obstacol nu stătea în calea roţilor, nici măcar o 
rămurea sau surcică uscată. Pietrele, care odinioară 
îngreunau înaintarea, nu mai zăceau alandala, ci erau 
aşezate cu multă grijă de ambele laturi ale aleii, definindu-i 
hotarele într-un fel cam imprecis, cam neglijent, dar pe de- 
a-ntregul pitoresc. Pretutindeni în interstiţii creşteau 
luxuriante buchete de flori sălbatice. Evident, nu prea ştiam 
ce să înţeleg din toate acestea. Era vorba de artă fără 
îndoială - asta nu mă surprindea - în sensul obişnuit, toate 
drumurile sunt nişte opere de artă; nici n-aş putea afirma 
că ar fi fost prea multe motive de uimire în faţa excesului 
pur al artei manifeste; tot ce părea făcut, ar fi putut fi făcut 


aici, cu astfel de „capacităţi” naturale (cum scrie în 
manualele despre grădinile-peisaj), cu foarte puţină trudă şi 
cheltuială. Nu; nu volumul, ci caracterul artei mă îndemnă 
să mă aşez pe una dintre pietrele înflorate şi să contemplu, 
copleşit de admiraţie, vreme de o jumătate de ceas şi mai 
bine, această alee de basm. Cu cât priveam mai mult, cu 
atât mi se limpezea mai mult un lucru: un artist, şi încă unul 
dotat cu cel mai scrupulos ochi pentru formă, 
supraveghease toate aceste aranjamente. Cea mai mare 
grijă fusese acordată păstrării cuvenitei măsuri între ordine 
şi graţie pe de o parte, şi pittoresque6, în sensul adevărat al 
termenului italian, pe de alta. Erau puţine linii drepte, şi 
niciuna nu era lungă ori neîntreruptă. Acelaşi efect de 
curbură sau de culoare apărea din oricare punct, de obicei 
de două ori, dar nu mai des. Pretutindeni era varietate în 
uniformitate. Era o „compoziţie” căreia chiar şi cel mai 
cusurgiu spirit critic cu greu i-ar fi putut sugera vreo 
corecție. 

Am luat-o spre dreapta de cum am intrat pe acest drum, 
iar acum când urca, am urmat aceeaşi direcţie. Poteca era 
atât de întortocheată, încât nici un moment n-am fost în 
stare să anticipez direcţia ei cu mai mult de doi-trei paşi 
mai devreme. Aspectul ei nu suferise nici o schimbare 
esenţială. Deodată un murmur de apă îmi ajunse blând la 
urechi, şi după câteva clipe, cotind împreună cu drumul, 
ceva mai abrupt decât până atunci, mi-am dat seama că la 
baza povârnişului lin, drept în faţa mea, se înălța un soi de 
clădire. Nu vedeam nimic clar din cauza cetii care învăluia 
întreaga vâlcea dedesubt. Totuşi, se pornise acum un 
vânticel, pe la scăpătatul soarelui; şi cum stăteam pe 
marginea povârnişului, ceața se risipi treptat în ghirlande, 
plutind deasupra peisajului. Când îmi apăru înaintea ochilor 
- în felul acesta treptat în care îl descriu - crâmpei cu 
crâmpei, ici un arbore, colo un ochi de apă, aici iarăşi 
creştetul unui horn, nu puteam să nu-mi imaginez că acest 
întreg era o iluzie ingenioasă, dintre cele expuse uneori sub 


numele de „tablouri fugitive”7. Dar pe când se risipea 
ceața, soarele îşi urmase coborâşul în spatele colinelor 
domoale, iar de acolo, cu un uşor chassez8 spre sud, 
reapăru întreg şi strălucitor, cu un fel de lustru purpuriu, 
printr-o spărtură în vale, dinspre apus. Dintr-o dată, aşadar, 
şi ca prin farmec, întreaga vâlcea şi tot ce era cuprins în ea 
deveniră extraordinar de vizibile. 

Cel dintâi coup d'oeil9, după ce soarele ajunse în poziţia 
descrisă mai sus, mă impresiona foarte tare, aşa cum mă 
impresiona în copilărie scena finală a vreunui spectacol 
teatral sau a unei melodrame bine regizate. Nu lipseau nici 
culorile monstruoase; căci lumina soarelui se strecura prin 
spărtură, toată în nuanţe portocalii şi purpurii; iar verdele 
viu al ierbii din vale se reflecta mai mult sau mai puţin 
asupra tuturor obiectelor, din perdeaua de vapori ce atârna 
încă deasupra capului, ca şi când i-ar fi fost silă să se 
despartă definitiv de peisajul acesta de neasemuită 
frumuseţe. Vâlceaua pe care o scrutam astfel sub 
baldachinul de ceaţă nu putea fi mai lungă de patru sute de 
iarzi; iar în lăţime varia între cincizeci şi o sută cincizeci sau 
poate două sute. La capătul de nord se îngusta la maximum, 
deschizându-se pe măsură ce înainta spre sud, dar fără 
vreo regularitate precisă. Cea mai lată porţiune era în jur 
de optzeci de iarzi de extremitatea sudică. Colinele care 
încercuiau valea nu pot fi numite dealuri propriu-zise, decât 
eventual cele din latura nordică. Aici, la vreo nouăzeci de 
picioare înălţime, se înălța o terasă de granit, abruptă; şi 
după cum am mai pomenit, în acest punct valea nu era mai 
lată de cincizeci de picioare; dar dacă vizitatorul o lua mai 
la sud de acest stei, descoperea, la dreapta şi la stânga, 
povârnişuri dintr-o dată mai puţin înalte, mai puţin abrupte 
şi mai puţin stâncoase. Într-un cuvânt, totul se înclina şi se 
domolea către sud; şi totuşi întreaga vale era încinsă de 
proeminențe, mai mult sau mai puţin înalte, exceptând în 
două puncte. 


Despre unul din ele am vorbit deja. El se afla la o distanţă 
considerabilă, spre nord-vest, unde soarele coborâtor îşi 
urma calea, aşa cum am arătat mai înainte, printr-o bortă 
naturală în barajul de granit, spre interiorul unui 
amfiteatru; această fisură putea fi de zece iarzi în punctul 
său de lăţime maximă, din câte putea desluşi ochiul 
omenesc. Ea părea să ducă sus, tot mai sus, ca un drum 
natural, spre străfundurile munţilor şi pădurilor virgine. 
Cealaltă deschidere era chiar în capătul de sud al văii. Aici, 
povârnişurile nu erau în general decât nişte costişe line, 
întinzându-se de la est la vest cam pe o distanţă de o sută 
cincizeci de iarzi. În mijlocul acestei întinderi era o 
depresiune, la acelaşi nivel cu vatra naturală a văii. Cât 
priveşte vegetaţia, precum şi toate celelalte lucruri, peisajul 
era mai domol şi mai înclinat către sud. 

Spre nord, pe versantul râpos, la câţiva paşi de prăpastie, 
irupeau trunchiurile magnifice ale nenumăraţilor hicori, 
nuci negri şi castani, întrerupţi ici şi colo de câte un stejar; 
iar vajnicele ramuri laterale, răsfirate mai ales la nuci, se 
aplecau mult peste marginea steiului. 

Mergând mai spre sud, exploratorul zărea la început 
aceeaşi specie de arbori, dar tot mai puţin înalţi şi în acelaşi 
stil salvatorian10; vedea apoi ulmul mai blând, urmat de 
sasafras şi de salcâm, aceştia la rândul lor de mai delicatul 
tei, arborele lui Iuda, catalpă şi arțar, iar aceştia la rândul 
lor de alte specii mai graţioase şi mai modeste. Întreaga 
suprafaţă a povârnişului sudic era acoperită numai de 
tufişuri sălbatice, afară de câte o salcie argintie sau un plop 
alb. În fundul văii înseşi (căci trebuie ţinut minte că 
vegetaţia amintită până acum creştea doar pe stânci sau pe 
costişe), se vedeau trei copaci izolaţi. Unul era un ulm deo 
înălţime impresionantă şi de o formă desăvârşită: stătea de 
strajă la poarta de miazăzi a văii. Un altul era un hicori mult 
mai mare decât ulmul şi, în toate privinţele, un arbore mult 
mai reuşit, deşi amândoi erau do o rară frumuseţe: acesta 
părea să fi luat în pază intrarea dinspre nord-vest, ţâşnind 


dintr-un grup de stânci chiar în fălcile viloagei şi iţindu-şi 
trupul grațios într-un unghi de aproape patruzeci şi cinci de 
grade, hăt departe, spre lumina solară a amfiteatrului. La 
vreo treizeci de iarzi la est de acest copac stătea însă 
mândria văii şi, dincolo de orice îndoială, cel mai magnific 
copac ce îmi fusese dat să văd vreodată, decât poate printre 
chiparoşii din Itchiatuckanee1 1. Era un tulipier cu trei 
tulpini, Liriodendron Tulipiferum, din familia magnoliei1 2. 
Cele trei tulpini se desprindeau de trunchiul-mamă la vreo 
trei picioare de sol şi se despărţeau lin şi treptat, fără să se 
despartă una de cealaltă mai mult de patru picioare în 
punctul unde începea frunzişul pe trunchiul cel mare: asta 
se întâmpla la înălţimea de vreo optzeci de picioare. Nimic 
nu întrece în frumuseţe forma sau verdele viu-aprins al 
frunzelor de tulipier. În clipa de faţă ele erau late de opt 
țoli, însă farmecul lor era complet eclipsat de fantastica 
splendoare a florilor sale învoalte. Imaginează-ţi, adunate la 
un loc, un milion dintre cele mai mari şi mai strălucitoare 
tulipe! Numai astfel îşi poate face cititorul o idee despre 
tabloul ce vreau să zugrăvesc. Şi apoi maiestuoasa graţie a 
tulpinilor columnare, curate, delicat granulate, cea mai lată 
cu un diametru de patru picioare, şi la douăzeci de picioare 
de pământ. Nenumăratele inflorescențe, amestecate cu cele 
ale altor arbori nu mai puţin frumoşi, deşi infinit mai puţin 
maiestuoşi, umpleau valea cu mai ceva decât parfumurile 
arăbeşti1 3. 

Podeaua generală a amfiteatrului era în marea ei parte din 
iarbă, de felul celei ce descoperisem pe drum: orice s-ar 
spune, delicios de moale, groasă, catifelată şi miraculos de 
verde. Era greu de imaginat cum de fusese înfăptuită toată 
această frumuseţe. Am vorbit despre cele două deschideri 
ale văii. Din cea spre nord-vest izvora un pârâiaş ce cobora, 
murmurând blând şi spumegând uşor, prin viroagă, până 
când dădea de grupul de stânci din care se iţea hicoriul 
singuratic. Aici, după ce dădea ocol arborelui, o lua puţin 
către nord-est, lăsând tulipierul la vreo douăzeci de 


picioare mai la sud, fără nici o schimbare esenţială a 
cursului său până ce nu se apropia de mijlocul drumului 
dintre hotarele de răsărit şi de apus ale văii. În acest punct, 
după o serie de meandre, făcea un unghi drept şi urma o 
direcţie în general sudică, şerpuind mereu, până când se 
pierdea într-un heleşteu, de formă neregulată (deşi, în 
mare, oval), care scânteia la celălalt capăt al văii. Acest 
heleşteu avea poate un diametru de o sută de iarzi în 
punctul său de lăţime maximă. Nu e cristal care să fi fost 
mai clar decât apele sale. Fundul său, care se vedea clar, 
consta numai din prundiş de un alb strălucitor. Malurile 
sale, din iarba de smarald pe care am descris-o deja, se 
rotunjeau în loc să povârnească în cerul curat de dedesubt; 
şi atât de limpede era acest cer, atât de perfect în 
răstimpuri reflecta el toate obiectele de deasupra, încât nu 
era o treabă tocmai uşoară să determini unde se sfârşea 
adevăratul mal şi unde începea imitaţia. Păstrăvii, precum 
şi alte câteva specii de peşti, de care iazul părea aproape 
supărător de ticsit, semănau toţi cu nişte peşti zburători 
autentici. Era aproape imposibil să nu crezi că sunt pur şi 
simplu suspendaţi în aer. O canoe uşoară din mesteacăn, 
plutind liniştit pe apă, era reflectată în cele mai minuscule 
fibre ale sale cu o fidelitate neîntrecută nici de cea mai 
perfect şlefuită oglindă. O mică insulă, surâzând veselă cu 
florile ei larg deschise şi abia reuşind să adăpostească în 
spaţiul ei un sălaş pitoresc, pare-se un coteţ de păsări, se 
înălța din lac nu departe de malul nordic, de care era legată 
cu un podeţ ce părea incredibil de fragil şi totuşi foarte 
primitiv. Acesta era alcătuit dintr-o singură scândură lată şi 
groasă, din lemn de tulipier. 

Era lung de patruzeci de picioare şi unea distanţa dintre 
cele două maluri cu o arcuire uşoară dar foarte pronunţată, 
prevenind orice oscilație. La capătul de sud al heleşteului 
izvora un afluent al pârâului, care, după o şerpuire poate de 
treizeci de iarzi, se strecura în cele din urmă prin 
„depresiunea” (deja descrisă) din mijlocul povârnişului 


sudic şi, rostogolindu-se într-o prăpastie de o sută de 
picioare, îşi urma calea ocolită şi neobservată până în fluviul 
Hudson. Heleşteul era adânc, în unele locuri de treizeci de 
picioare, dar pârâul rareori depăşea trei, lăţimea lui 
maximă fiind în jur de opt picioare. Fundul şi malurile sale 
erau ca ale iazului - dacă li s-ar fi putut atribui vreun 
defect, cât priveşte pitorescul, apoi acela era excesiva sa 
limpezime. 

În întinderea de iarbă verde se evidenția ici-colo câte o 
tufă decorativă, precum hortensia sau obişnuitul bulgăre- 
de-zăpadă, sau aromata seringă; sau, mai frecvent, câte un 
grup de priboi, splendid înfloriţi, de toate varietățile. Ultimii 
creşteau în ulcele îngropate cu grijă în pământ pentru a da 
impresia că plantele respective ar fi indigene. Pe lângă 
toate astea, catifeaua pajiştei era minunat împestriţată de o 
uriaşă turmă de oi colindând valea în tovărăşia a trei 
căprioare domesticite şi a unui mare număr de rațe, cu 
penajul strălucitor. Un buldog uriaş părea să supravegheze 
vigilent aceste animale, pe toate şi pe fiecare în parte. 

De-a lungul stâncilor din partea de răsărit şi de apus, 
unde, spre partea superioară a amfiteatrului, hotarele erau 
mai mult sau mai puţin abrupte, creştea din belşug iedera, 
astfel încât doar ici şi colo puteai zări câte o imagine a 
steiului golaş. Prăpastia de nord era aşijderea aproape 
complet îmbrăcată în viţe de vie, de o rară luxurianţă, unele 
ţâşnind din solul de la baza stâncii, altele din bordurile de 
pe faţa ei. Uşoara ridicătură ce alcătuia hotarul de jos al 
acestui mic domeniu era încoronată de un perete natural de 
piatră, destul de înalt ca să împiedice evadarea 
căprioarelor. Nu se vedea nicăieri urmă de gard; căci 
nicăieri nu era nevoie de vreo împrejmuire artificială: orice 
oaie rătăcită, de pildă, care ar fi încercat să iasă din vale 
prin viroagă, după câţiva iarzi ar fi descoperit că înaintarea 
îi era blocată de steiul peste care se rostogolea cascada ce- 
mi reţinuse atenţia prima oară când m-am apropiat de 
domeniu. Pe scurt, singurul acces sau ieşire era printr-un 


grilaj care ocupa trecătoarea stâncoasă din drum, la câţiva 
paşi de locul în care mă oprisem să cercetez peisajul. 

Am arătat că pârâul şerpuia foarte neregulat pe tot cursul 
său. Cele două direcţii generale ale sale erau, aşa cum am 
spus, întâi de la vest la est, iar apoi de la nord la sud. În 
dreptul cotului, curgând invers, râul făcea o buclă aproape 
circulară, formând o peninsulă, căreia nu-i lipsea mult să fie 
o insulă, şi care cuprindea cam a şaisprezecea parte dintr- 
un pogon. Pe această peninsulă era o casă - şi când zic că 
această casă, întocmai ca terasa infernală văzută de Vathek, 
„€tait d'une architecture inconnue dans les annales de la 
terre”14, vreau să spun doar că tout ensemble15 mă uimea 
prin desăvârşita armonie dintre simţul noului şi al 
proprietăţii, într-un cuvânt, al poeziei (căci, afară de 
cuvintele tocmai folosite, cu greu aş putea da, despre 
poezia în abstract, o definiţie mai riguroasă), şi nici nu 
vreau să spun că simplul outre s-ar fi vădit în vreun fel. 

De fapt, nimic nu putea fi mai simplu, mai complet 
nepretenţios decât această colibă. Efectul ei minunat consta 
exclusiv în aranjamentul ei artistic ca pictură. Mi-aş fi putut 
imagina, pe când o priveam, că fusese creată de penelul 
vreunui peisagist eminent. Perspectiva din care am văzut 
prima oară această vale nu era atotcuprinzătoare, deşi era 
aproape cel mai bun punct din care se putea zări casa. Am 
să o descriu prin urmare aşa cum am văzut-o mai apoi, 
dintr-un loc aflat pe zidul de piatră de la capătul de sud al 
amfiteatrului. 

Clădirea principală era lungă de aproximativ douăzeci şi 
patru de picioare şi lată de şaisprezece, cu siguranţă nu 
mai mare. Înălţimea ei totală, de la podea şi până în vârful 
acoperişului, nu putea depăşi optsprezece picioare16. La 
capătul apusean al acestei structuri era ataşată o alta, în 
toate proporţiile mai mică cam cu o treime: - linia fațadei 
sale aflându-se cu vreo doi iarzi în spatele casei mai mari, 
iar linia acoperişului desigur considerabil mai jos decât 
aceea a acoperişului alăturat. În unghi drept faţă de aceste 


clădiri, din spatele celei principale, nu chiar de la mijloc, se 
întindea un al treilea compartiment, foarte mic, în general 
cu o treime mai mic decât aripa de vest. Acoperişurile celor 
două mai mari erau foarte ţuguiate, coborând de la creastă 
într-o curbă lată şi depăşind cu cel puţin patru picioare 
pereţii din faţă, formând acoperişul a două verande. Aceste 
din urmă acoperişuri nu aveau nevoie fireşte de nici un 
suport; dar întrucât dădeau impresia că ar avea unul, la 
colţuri şi numai la colţuri fură introduşi nişte piloni, absolut 
obişnuiţi. Acoperişul aripii de nord nu era decât prelungirea 
unei porţiuni din acoperişul principal. Între clădirea 
principală şi aripa de vest se ridica un horn pătrat, foarte 
înalt şi cam îngust, din ţigle olandeze, alternativ negre şi 
roşii: în vârf, o cornişă mică din ţigle ieşite în afară. 
Deasupra frontoanelor, acoperişurile ieşeau şi ele mult în 
afară: la clădirea principală cu vreo patru picioare la est şi 
cu două la vest. Uşa principală nu era exact în sectorul 
central, ci niţel mai spre est, iar cele două ferestre către 
vest. Acestea din urmă nu veneau până la podea, dar erau 
mult mai lungi şi mai înguste decât de obicei, având un 
singur oblon, la fel ca uşile, geamurile fiind de formă 
rombică, dar destul de mari. Chiar şi uşa avea partea de sus 
din sticlă, tot în cercevele rombice, un zăvor mobil 
asigurând-o peste noapte. Uşa dinspre aripa de vest se afla 
în frontonul ei şi era destul de simplă - o singură fereastră 
dădea spre sud. Nu era nici o uşă exterioară spre aripa de 
nord, care şi ea avea doar o singură fereastră spre est. 

Peretele gol al frontonului de est era cumpănit de nişte 
scări (cu balustradă), dispuse pe diagonală, urcuşul fiind 
dinspre sud. Sub protecţia streşinii mult ieşite în afară, 
aceste scări asigurau accesul spre o uşă ce ducea la 
mansardă, sau mai degrabă pod, căci era luminată doar de 
o singură fereastră spre nord şi părea a servi drept 
magazie. 

Scuarurile clădirii principale şi ale aripii de vest nu aveau 
podele, cum se obişnuieşte, ci în dreptul uşilor şi al fiecărei 


ferestre, plăci de granit mari, netede, neregulate, fuseseră 
încastrate în gazonul moale, permiţând umblatul confortabil 
pe orice vreme. Poteci excelente, din acelaşi material, chiar 
dacă imperfect adaptate, dar cu iarbă catifelată umplând 
frecventele intervale dintre plăci, duceau în toate direcţiile 
de la casă, spre un izvor de cristal aflat la vreo cinci paşi 
mai încolo, pe drum, sau la cele două-trei dependinţe 
situate la nord, dincolo de pârâu, şi care erau complet 
ascunse de cei câţiva salcâmi şi catalpe. 

La nici şase paşi de uşa principală a cabanei zăcea 
trunchiul căzut al unui păr fantastic, atât de împodobit din 
cap la coadă cu superbe inflorescențe de bignonia, încât 
trebuia să cercetezi atent ca să-ţi poţi da seama ce ar fi 
putut fi acest splendid obiect. De multele braţe ale acestui 
pom atârnau colivii de diferite feluri. Într-una dintre ele, un 
cilindru mare de răchită, cu un inel în vârf, petrecea o 
mierlă; într-alta, un grangur; într-a treia, obraznicul 
bobolinc, iar alte trei sau patru gingaşe închisori răsunau 
de canari. 

În jurul coloanelor scuarului se încolăceau iasomia şi 
suavul caprifoi; iar din unghiul format de clădirea 
principală şi aripa sa apuseană, la intrare, ţâşnea viţa de 
vie, de o neasemuită luxurianţă. Sfidând orice oprelişti, 
aceasta se căţărase mai întâi pe acoperişul inferior, apoi pe 
cel superior; şi continua să se răsucească pe creasta 
acestuia din urmă, zvârlindu-şi cârceii în dreapta şi în 
stânga, până când, în cele din urmă, ajungea la frontonul de 
est, unde inunda scările. 

Întreaga casă, dimpreună cu aripile sale, era construită 
din demodatele şindrile olandeze, plate şi cu colţurile 
nerotunjite. O caracteristică a acestui material este că dă 
caselor zidite din el impresia că ar fi mai late la bază decât 
în vârf, în maniera arhitecturii egiptene; iar în exemplul de 
faţă, acest efect extrem de pitoresc era susţinut de 
numeroasele ulcele cu flori minunate care împrejmuiau 
aproape întreaga bază a edificiului. Şindrilele erau vopsite 


într-un cenuşiu închis; iar armonia perfectă dintre această 
nuanţă neutră şi verdele viu al frunzelor de tulipier 
umbrind parţial coliba putea foarte bine fi concepută de 
către un artist. 

Din locul de lângă peretele de piatră, pe care l-am descris 
deja, clădirile se vedeau dintr-o perspectivă foarte bună, 
căci unghiul de sud-est era împins înainte, astfel încât 
ochiul cuprindea dintr-una ambele faţade întregi, cu 
pitorescul fronton estic, şi totodată reuşea să reţină o 
imagine despre aripa de nord, cu părţi din acoperişul vesel 
al cămării şi aproape jumătate dintr-un podeţ îngust, care 
traversa pârâul în imediata apropiere a clădirii principale. 

N-am zăbovit multă vreme pe creasta colinei, deşi destul 
ca să cercetez în amănunt peisajul de la picioarele mele. 
Era limpede că mă abătusem de la drumul ce ducea în sat şi 
aveam astfel scuza bună a oricărui călător pentru a 
deschide poarta din faţa mea şi a întreba de drum, fie ce-o 
fi; drept care, fără a mai sta pe gânduri, am procedat 
întocmai. 

Poteca, după ce trecea de poartă, părea să se deschidă 
spre o terasă naturală, coborând încet-încet pe linia 
stâncilor din nord-est. Ea mă aduse până la poalele colinei 
nordice, iar de acolo, peste pod, ocolind frontonul estic, la 
uşa principală. Pe acest traseu, am observat că toate 
dependinţele erau ascunse vederii. 

Tocmai pe când dădeam colţul frontonului, un buldog se 
repezi spre mine, tăcut şi încrâncenat, dar cu ochiul şi 
întreaga alură a unui tigru. l-am întins totuşi mâna, în semn 
de prietenie, şi n-am văzut câine care să reziste unui 
asemenea apel la bunăvoință. Nu numai că îşi închise gura 
şi începu să dea din coadă, dar pur şi simplu îmi întinse 
laba, revărsându-şi apoi amabilităţile asupra lui Ponto. 

Cum nu se vedea nici un clopoțel, am ciocănit cu bastonul 
în uşa întredeschisă. Spre prag se îndreptă numaidecât o 
siluetă, cea a unei tinere femei, în jur de douăzeci şi opt de 
ani, slăbuţă, sau mai curând zveltă, cu puţin peste înălţimea 


medie. Pe când se apropia, cu paşi ce sugerau o reţinută 
hotărâre, imposibil de descris, am zis în sinea mea: „Cu 
siguranţă am aflat aici perfecta graţie naturală, în contrast 
cu cea artificială”. A doua impresie ce făcu asupra mea, dar 
dintre aceste două de departe cea mai vie, era entuziasmul 
ei. O expresie atât de intensă a romanţiozităţii, poate aşa ar 
trebui să o numesc, sau a nelumescului, precum cea 
licărind în ochii ei adânci, nicicând n-a ajuns în 
străfundurile inimii mele. Nu ştiu cum se face, dar această 
expresie stranie a ochiului, insinuându-se uneori şi în 
mişcarea buzelor, e cea mai puternică, dacă nu absolut 
unica vrajă ce-mi ţine treaz interesul pentru o femeie. 

„Romanţiozitate” admițând că cititorii mei înţeleg perfect 
ce vreau să spun aici prin acest cuvânt, - „romanţiozitate” 
şi „feminitate” îmi par termeni convertibili; şi, la urma 
urmelor, ce iubeşte bărbatul cu adevărat la o femeie nu e 
decât feminitatea ei. Ochii lui Annie (am auzit pe cineva 
dinăuntru strigând-o, „Annie, dragă!”) erau de un „cenuşiu 
spiritualizat”; părul ei, castaniu deschis: asta e tot ce am 
avut timp să observ la ea. 

La invitaţia ei cât se poate de amabilă, am intrat mai întâi 
într-un vestibul destul de mare. Cum venisem mai mult cu 
gând de a observa, am zărit la dreapta, de cum am intrat, o 
fereastră, precum cele de la faţada casei; la stânga, o uşă 
ce ducea în camera principală; iar în faţa mea, o uşă 
deschisă îmi îngăduia să zăresc un mic apartament, de 
mărimea vestibulului, aranjat ca un birou şi având o 
fereastră mare, arcuită, dând spre nord. 

Intrând în salon, l-am întâlnit pe domnul Landor, căci, 
aveam să descopăr mai târziu, aşa se numea. Era politicos, 
chiar cordial în maniere; dar în acele momente eram mai 
preocupat să observ aranjamentul locuinţei ce îmi trezise 
atât de mult interesul decât înfăţişarea personală a 
locatarului. 

Aripa de nord, am văzut acum, era un dormitor a cărui uşă 
comunica cu salonul. La vest de această uşă era o singură 


fereastră ce dădea spre pârâu. La capătul vestic al salonului 
se aflau un şemineu şi o uşă ce ducea către aripa de vest - 
probabil o bucătărie. Nimic nu putea fi mai riguros de 
simplu decât mobilierul din salon. 

Pe podea era un covor imprimat, dintr-un material 
excelent - un fond alb punctat cu mici desene circulare 
verzi. La fereastră erau perdele din muselină, albe ca 
zăpada; ele erau destul de ample, căzând greu, poate un 
pic prea ţeapăn, în pliuri ascuţite, paralele, până la podea - 
exact până la podea. Pereţii erau îmbrăcaţi într-un tapet 
franțuzesc, de mare fineţe17 - un fond argintiu, un şnur de 
un verde pal străbătându-l în zigzag. Suprafaţa lui era 
cumpănită doar de trei splendide litografii de Julien18, a 
trois crayons19, agăţate de perete, fără rame. Unul dintre 
aceste desene înfăţişa o scenă de lux oriental, sau mai 
curând de voluptate; un altul era o „piesă de carnaval” de o 
nemaipomenită veselie; al treilea era un cap de grecoaică - 
un chip de o frumuseţe divină şi totuşi cu o asemenea 
expresie, de o imprecizie provocatoare, cum nu-mi mai 
reţinuse niciodată atenţia. 

Mobila principală consta într-o masă rotundă, câteva 
scaune (inclusiv un balansoar20 mare) şi o sofa, sau mai 
bine zis canapea: materialul era din arţar vopsit în alb- 
crem, punctat cu verde - unde era locul bastonului. 
Scaunele şi masa erau „în armonie”; însă formele tuturor 
fuseseră proiectate evident de acelaşi creier care plănuise 
şi „parcul”: este imposibil de conceput ceva mai grațios. 

Pe masă erau câteva cărţi; un vas mare de cristal, pătrat, 
cu un parfum nou; o lampă astrală21 (nu solară) obişnuită, 
din sticlă mată, cu abajur italienesc; şi o vază mare cu flori 
strălucitoare. Florile, într-adevăr în culori splendide şi cu 
arome delicate, alcătuiau singura podoabă propriu-zisă a 
apartamentului. Şemineul era ocupat aproape în întregime 
de un vas cu scânteietoare muşcate. Pe un raft triunghiular, 
în fiecare colţ al încăperii, se mai afla câte o vază 
asemănătoare, variind doar cât priveşte frumuseţea 


conţinutului. Unul sau două buchete mai mici împodobeau 
poliţa de pe şemineu, iar la ferestrele deschise erau 
ciorchini de violete târzii. 

Nu este în intenţia acestei lucrări de a face mai mult decât 
să ofere, în detaliu, un tablou al reşedinţei domnului Landor 
- aşa cum l-am văzut eu. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

CABANA LUI LANDOR 


(LANDOR'S COTIAGE) 


(A: Boston Flag of Our Union pentru 9 iunie 1849; B: 
Works, 1850,1,404-416) 

Această schiţă are un grăunte autobiografic. Cabana lui 
Landor e situată într-un ţinut familiar lui Poe, regiune care 
a inspirat numeroşi peisagişti din celebra Hudson River 
School. În vara lui 1848 Poe a călătorit, se pare, prin 
regiunea fluviului Hudson, mânat de dorinţa de a scrie o 
relatare pe care spera că amicul său, editorul Eli Bowen, o 
va publica (scrisoarea lui Poe către Bowen din 18 octombrie 
1848, American Notes & Queries, ianuarie 1965. Cabana 
descrisă nu e decât locuinţa idealizată a lui Poe din 
Fordham, azi în cartierul Bronx din New York. 

Traduceri. În franceză: Le Cottage Landor, trad. Charles 
Baudelaire, Vie parisienne, 24 iunie 1865. 

Traducerea de faţă s-a făcut după B. 

Titlul. Probabil inspirat de pseudonimul „William Landor” 
cu care semna scriitorul american Horace Binney Wallace 
(1817-1852), al cărui roman Stanley (1838) e frecvent citat 
de Poe. 

Hopa-Broscuţă. 

N-am cunoscut nicicând pe cineva care să fie atât de ahtiat 
după glume cum era regele. Acesta părea să trăiască doar 
de dragul glumelor. 

A spune o istorioară plină de haz, şi încă a o spune bine, 
era cea mai sigură cale de a ajunge la favorurile lui. Aşa s-a 


întâmplat că toţi cei şapte miniştri ai săi erau renumiţi 
pentru însuşirile lor de oameni glumeţi. Şi cu toţii semănau 
cu regele prin aceea că erau bărbaţi spătoşi, corpolenţi, 
unsuroşi şi totodată pişicheri fără perechel. Dacă oamenii 
se îngraşă din glume, sau dacă în grăsimea însăşi există 
ceva ce predispune la glumă, n-am reuşit niciodată să 
stabilesc; dar sigur este că un glumeţ costeliv e o rara avis 
în terris2. 

Cât despre fineţuri sau despre „strigoii” spiritului, cum le 
numea el, prea puţin îi păsa regelui. Avea o deosebită 
admiraţie pentru gluma groasă, şi de dragul ei era deseori 
dispus să-i suporte lungimea. Gingăşiile îl plictiseau. Ar fi 
preferat Gargantua al lui Rabelais Zadig-ului lui Voltaire3: 
şi, în general, farsele adevărate erau mai pe gustul lui decât 
cele povestite. 

La data povestioarei mele, bufonii de profesie nu erau cu 
totul ieşiţi din modă la curte. Câteva din marile „puteri” 
continentale îşi păstrau încă „nebunii,” care erau îmbrăcaţi 
în straie pestriţe, cu tichii şi clopoței, şi care trebuiau să fie 
mereu gata cu câte o vorbă de duh, la momentul potrivit, în 
schimbul firimiturilor ce cădeau de la masa regală. 

Regele nostru de la sine înţeles că şi-a păstrat „nebunul”. 
Fapt este că avea nevoie de ceva în genul nebuniei - măcar 
pentru a contrabalansa adânca înţelepciune a celor şapte 
înţelepţi care erau miniştrii săi - ca să nu-l mai pomenim şi 
pe dânsul. Nebunul sau bufonul său de profesie nu era însă 
numai nebun. În ochii regelui, valoarea lui era întreită prin 
faptul că acesta era deopotrivă pitic şi şchiop. În acele 
vremuri, piticii erau tot atât de obişnuiţi pe la curte ca 
nebunii; şi mulţi monarhi ar fi aflat că este dificil să-şi 
treacă zilele (zilele sunt ceva mai lungi la curte decât 
aiurea) fără un bufon cu care să râdă şi un pitic de care să 
râdă5. Dar aşa cum am observat deja, bufonii sunt în 
nouăzeci şi nouă de cazuri dintr-o sută graşi, rotofei şi 
molâi, astfel încât regele nostru avea toate motivele să se 


felicite, căci în Hopa-Broscuţă (ăsta era numele nebunului) 
poseda o comoară întreită într-o singură persoană. 

Cred că numele Hopa-Broscuţă nu era cel dat piticului de 
naşii săi la botez, ci că i-a fost conferit cu acordul unanim al 
celor şapte miniştri, din cauza neputinței lui de a umbla la 
fel ca şi ceilalţi oameni. De fapt Hopa-Broscuţă nu putea 
înainta decât printr-un soi de mers aruncat - ceva între 
săritură şi zvârcolire - o mişcare care îi producea regelui 
un amuzament nemaipomenit şi, fireşte, alinare, căci (în 
pofida burţii sale proeminente şi a capului umflat din 
naştere) regele era socotit de întreaga sa curte ca o figură 
impunătoare. 

Dar deşi Hopa-Broscuţă, din cauza contorsiunii picioarelor 
sale, nu se putea mişca decât cu mare durere şi greutate pe 
drum sau pe podea, extraordinara forţă musculară cu care 
natura pare să-i fi înzestrat braţele, în compensație parcă 
pentru deficienţa membrelor inferioare, îi permitea să facă 
multe isprăvi de o minunată dexteritate, unde era vorba de 
arbori sau de frânghii, sau de orice altceva pe care să te 
caţări. 

La astfel de exerciţii bineînţeles că semăna mai mult cu o 
veveriţă sau cu o maimuţă decât cu un broscoi. 

Nu sunt în măsură să afirm cu precizie din ce ţară a venit 
Hopa-Broscuţă. Era vorba totuşi de un ţinut barbar, despre 
care nimeni nu auzise vreodată, aflat la mare distanţă de 
curtea regelui nostru. 

Hopa-Broscuţă şi o fată doar cu puţin mai pitică decât 
dânsul (deşi de proporţii minunate şi o dansatoare 
formidabilă) fuseseră ridicaţi cu de-a sila de la casele lor, 
din regiunile învecinate, şi trimişi în dar regelui de unul 
dintre atoatebiruitorii săi generali. 

În aceste împrejurări, nu este de mirare că între cei doi 
captivi mititei s-a ajuns la o strânsă intimitate. Într-adevăr, 
curând ei şi-au jurat prietenie veşnică. Lui Hopa-Broscuţă, 
care, deşi făcea nenumărate ghiduşii, nu era defel popular, 
nu-i era în putere să-i facă Trippettei6 prea multe servicii; 


însă ea, datorită graţiei şi nemaipomenitei ei frumuseți 
(deşi o pitică), era admirată şi răsfăţată de toată lumea: 
astfel încât avea o mare influenţă; şi nu ezita niciodată să o 
folosească, ori de câte ori putea, în folosul lui Hopa- 
Broscuţă. 

Cu ocazia unei mari sărbători naţionale - am uitat care - 
regele hotări să dea un bal mascat”; şi de câte ori avea loc 
la curte câte un bal mascat, sau o treabă de acest gen, 
talentele lui Hopa-Broscuţă şi ale Trippettei erau cu 
siguranţă puse în joc. Hopa-Broscuţă, în special, era atât de 
inventiv în felul său de a organiza spectacole, sugerând noi 
şi noi personaje şi închipuind costume pentru balurile 
mascate, încât nimic nu se putea face, pare-se, fără ajutorul 
său. 

Sosi şi noaptea hotărâtă pentru fete8. O sală fastuoasă 
fusese împodobită, sub ochii Trippettei, cu tot soiul de 
zorzoane care ar fi putut da eclat9 unei mascarade. 
Întreaga curte era în febra aşteptării. Cât despre costume 
şi personaje, este lesne de presupus că fiecare ajunsese la o 
decizie asupra acestor aspecte. Mulţi se hotărâseră (cât 
priveşte ce roles10 aveau să joace) cu o săptămână sau 
chiar cu o lună mai înainte; şi, de fapt, nu mai era nicăieri 
nici o umbră de indecizie, exceptând cazul regelui şi al 
celor şapte miniştri ai săi. De ce tocmai ei ezitau, n-aş putea 
spune, doar dacă nu o făceau tot în glumă. Mai probabil 
este că le venea greu să ia o hotărâre din pricină că erau 
atât de graşi. În orice caz, timpul zbura; şi, ca o ultimă 
rezervă, au trimis după Trippetta şi Hopa-Broscuţă. 

Când cei doi prieteni mititei dădură ascultare poruncii 
regelui, îl găsiră pe acesta stând la vin împreună cu cei 
şapte membri ai cabinetului său; însă monarhul părea să fie 
în toane foarte rele. Ştia că lui Hopa-Broscuţă nu-i plăcea 
vinul; căci acesta îl tulbura pe bietul şchiop până la 
nebunie; iar nebunia nu este un simţământ plăcut. Dar 
regele ţinea la farsele lui şi găsea plăcere în a-l sili pe Hopa- 
Broscuţă să bea şi (cum zicea regele) „să se veselească11”. 


— Ia vino încoa', Hopa-Broscuţă, zise el, când bufonul şi 
prietena lui intrară în odaie. Bea paharul ăsta în sănătatea 
prietenilor tăi absenţi12 [aici Hopa-Broscuţă suspină], iar 
pe urmă îngăduie-ne să avem parte de inventivitatea ta. Ne 
trebuie nişte personaje - personaje, băiete - ceva nou - ieşit 
din comun. Ne-am săturat de veşnica asta monotonie. 
Haide, bea! Vinul are să-ţi lumineze mintea. 

Hopa-Broscuţă se strădui ca de obicei să născocească o 
glumă ca răspuns la aceste avansuri ale regelui; dar efortul 
era prea mare. Se întâmpla să fie ziua de naştere a 
sărmanului pitic şi porunca de a bea pentru „prietenii săi 
absenţi” îi umplu ochii cu lacrimi. Multe, mari şi amare 
picături căzură în pocal, când acesta îl luă umil din mâna 
tiranului. 

— A! Ha! Ha! Ha! Răcni acesta din urmă, pe când piticul 
deşertă cupa în silă. Ia te uită ce poate face un pahar de vin 
bun! Măre, au şi început să-ţi lucească ochii! 

Bietul omuleţ! Ochii lui mari nu străluceau, ci mai curând 
sticleau; căci efectul vinului asupra creierului său excitabil 
fu nu atât puternic, cât instantaneu. Mânios, el puse pocalul 
pe masă şi îi privi pe cei din jur cu o căutătură 
semidementă. Cu toţii păreau nespus de amuzaţi de 
„gluma” reuşită a regelui. 

— lar acum la treabă, spuse prim-ministrul, un bărbat 
nemaipomenit de gras. 

— Da, zise regele; vino, Hopa-Broscuţă, dă-ne o mână de 
ajutor. Personajele, bunul meu amic; avem nevoie de 
personaje - cu toţii - ha! Ha! Ha! Şi cum asta se voia într- 
adevăr o glumă, râsul său fu reluat de corul celor şapte. 

Hopa-Broscuţă râse şi el, deşi slab şi oarecum absent. 

— Haide, haide, zise regele nerăbdător, n-ai nimic de 
sugerat? 

— Încerc să mă gândesc la ceva nou, răspunse piticul, cu 
mintea aiurea, căci era cu totul ameţit de vin. 

— Încerci! Ţipă tiranul mânios. Ce vrei să spui cu asta? 
Aha, pricep. 


Te-ai îmbufnat şi ai mai vrea niţel vin. Poftim, bea asta! Şi 
umplând iarăşi o cupă, i-o întinse şchiopului, care doar se 
uită la ea, căscând după aer. 

— Bea când îţi spun! Răcni monstrul, sau pe toţi dracii... 

Piticul ezită. Regele se făcu stacojiu de mânie. Curtenii 
surâdeau cu făţărnicie. Trippetta, lividă ca un cadavru, 
înainta spre tronul monarhului şi, căzând în genunchi în 
faţa lui, îl imploră să-l cruţe pe prietenul ei. 

Tiranul o privi câteva clipe, vădit mirat de îndrăzneala ei. 
Părea să nu ştie deloc ce să facă sau ce să spună - cum să-şi 
exprime cât mai bine indignarea. Într-un târziu, fără a rosti 
o silabă, o îmbrânci violent de lângă dânsul şi îi zvârli în 
obraz conţinutul pocalului plin până în vârf. Biata fată se 
ridică de jos cum putu şi, neîndrăznind nici să suspine, îşi 
reluă locul la piciorul mesei. 

Vreme de o jumătate de minut se aşternu o tăcere de 
moarte, în care s-ar fi putut auzi cum cade o frunză sau un 
fulg. Această tăcere fu întreruptă de un sunet înfundat, un 
scrâşnit aspru şi prelungit, ce părea să vină deodată din 
fiecare colţ al încăperii. 

— De ce - de ce - de ce faci zgomotul ăsta? Întrebă regele, 
întorcându-se furios spre pitic. 

Acesta din urmă părea să-şi fi revenit aproape de tot din 
beţie şi, privindu-l ţintă, dar calm pe tiran în faţă, doar 
spuse: 

— Eu - eu? Cum aş fi putut fi eu? 

— Sunetul părea să vină de afară, observă unul dintre 
curteni. Cred că a fost papagalul de la fereastră pe când îşi 
ascuţea ciocul pe gratiile coliviei. 

— Adevărat, răspunse monarhul, parcă uşurat de această 
părere; dar, pe onoarea mea de cavaler, aş fi putut jura că a 
fost scrâşnetul din dinţi al acestui vagabond. 

La acestea, piticul râse (regele era un glumeţ prea 
înveterat ca să obiecteze la râsul cuiva), dezvelind un şir de 
dinţi laţi, puternici şi nespus de respingători. Mai mult, îşi 
arătă întreaga dorinţă să înghită oricât vin ar fi dorit. 


Monarhul fu împăcat; şi după ce dădu pe gât încă un pocal, 
fără vreun efect negativ vădit, Hopa-Broscuţă intră 
numaidecât şi cu însufleţire în planurile pentru mascaradă. 

— N-aş putea spune care a fost asociaţia de idei, observă 
el foarte liniştit, ca şi când niciodată în viaţa lui n-ar fi 
gustat vin, dar abia după ce Maiestatea voastră a lovit-o pe 
fată şi i-a zvârlit vinul în obraz - abia după ce Maiestatea 
voastră a făcut acest lucru, răstimp în care papagalul făcea 
zgomotul acela ciudat la fereastră, mi-a venit în minte o 
distracţie nemaipomenită - un joc din ţara mea - adesea 
jucat de noi la balurile noastre mascate: dar aici va fi ceva 
cu totul nou. Din nefericire însă, este nevoie de o trupă de 
opt persoane şi... 

— Iată-ne pe noi! Strigă regele, râzând la subtila 
descoperire de către el a coincidenţei; opt în cap - eu şi cei 
şapte miniştri ai mei. Haide! Care-i jocul? 

— Noi îi spunem „cei opt urangutani înlănţuiţi” şi, pe drept 
cuvânt, este un joc excelent, dacă este bine jucat, răspunse 
şchiopull 3. 

— O să-l jucăm noi, observă regele, trăgându-se în sus şi 
coborându-şi pleoapele. 

— Frumuseţea jocului, continuă Hopa-Broscuţă, stă în 
spaima pe care o stârneşte printre femei. 

— Nemaipomenit! Urlară în cor monarhul şi miniştrii săi. 

— Am să vă îmbrac în urangutani, urmă piticul; lăsaţi totul 
pe seama mea. Asemănarea va fi atât de izbitoare, încât 
toate măştile vă vor lua drept fiare adevărate - şi, fireşte, 
pe cât de uimite, pe atât de îngrozite vor fi. 

— O, minunat! Exclamă regele. Hopa-Broscuţă! Om te fac. 

— Lanţurile sunt cu scopul de a spori confuzia prin 
zornăitul lor. Se va crede că aţi scăpat en masse de sub 
supravegherea paznicilor voştri. Maiestatea voastră nu-şi 
poate închipui efectul produs la o mascaradă de opt 
urangutani în lanţuri, pe care aproape toată lumea îi crede 
adevăraţi; şi dând buzna cu urlete sălbatice peste mulţimea 


de bărbaţi şi femei în veşmintele lor delicate şi splendide. 
Contrastul este inimitabil. 

— Trebuie să fie, zise regele: şi consiliul se ridică în grabă 
(căci se făcuse târziu) pentru a pune în aplicare planul lui 
Hopa-Broscuţă. 

Felul lui de a costuma ceata în urangutani fu foarte simplu, 
dar cât se poate de eficace pentru scopurile sale. Animalele 
în chestiune, la vremea povestirii mele, rareori fuseseră 
văzute prin părţile lumii civilizate; şi întrucât imitaţiile 
făcute de pitic erau îndeajuns de fioroase, ba chiar mai 
hidoase decât era nevoie, asemănarea lor cu natura fu 
astfel socotită ca şi asigurată. 

Regele şi miniştrii săi au fost mai întâi vârâţi în cămăşi şi 
izmene de tricou lipite pe corp. Apoi au fost mânjiţi cu 
smoală14. În această etapă a pregătirilor, unul din trupă 
pomeni de fulgi; dar sugestia a fost pe loc respinsă de pitic, 
care îi convinse repede pe cei opt, printr-o demonstraţie 
vizuală, că părul unei dihănii ca urangutanul era mult mai 
bine reprezentat de în. Un rând gros dintr-acesta fu, 
aşadar, întins peste stratul de smoală. Făcură rost apoi de 
un lanţ lung. Mai întâi acesta fu petrecut peste brâul 
regelui şi legat bine; apoi în jurul altuia din ceată şi iarăşi 
prins bine; apoi în jurul tuturor pe rând, în acelaşi mod. 
Când isprăviră acest aranjament cu lanţurile şi cei opt se 
depărtară unii de alţii cât mai mult cu putinţă, alcătuiau un 
cerc; şi pentru ca toate lucrurile să pară cât mai fireşti, 
Hopa-Broscuţă petrecu şi restul de lanţ, în două diametre şi 
în unghiuri drepte, de-a curmezişul cercului, după metoda 
adoptată în zilele noastre de cei care capturează cimpanzei 
sau alte maimuțe mari în Borneo. 

Salonul cel mare în care urma să aibă loc mascarada era o 
încăpere circulară, foarte înaltă, primind lumina soarelui 
doar printr-o singură fereastră în tavan. Noaptea (perioada 
pentru care fusese construită în mod special locuinţa), ea 
era luminată în principal de un candelabru uriaş, atârnat cu 
un lanţ de mijlocul luminatorului şi coborât sau ridicat cu 


ajutorul unei contragreutăţi obişnuite; dar (pentru a nu 
părea urâtă la vedere) aceasta din urmă trecea dincolo de 
cupolă şi pe deasupra acoperişului. 

Aranjarea încăperii a fost lăsată în grija Trippettei; dar în 
unele amănunte, pare-se, ea fusese călăuzită de judecata 
mai calmă a prietenului ei, piticul. La sugestia lui, 
candelabrul fu îndepărtat pentru această ocazie. Picăturile 
de ceară (care, pe o vreme atât de caldă, erau cu neputinţă 
de preîntâmpinat) din el ar fi fost extrem de dăunătoare 
pentru bogatele veşminte ale oaspeţilor, care, dată fiind 
aglomeraţia din salon, n-ar fi putut cu toţii să se ţină în 
afara centrului ei - adică departe de candelabru. Sfeşnice 
suplimentare fură aşezate din drum în diferitele părţi ale 
salonului; şi câte o făclie, emanând o aromă dulce, fu înfiptă 
în mâna dreaptă a fiecărei Cariatide15 ce stătea de-a lungul 
peretelui - vreo cincizeci sau şaizeci cu toate. 

Cei opt urangutani, urmând sfatul lui Hopa-Broscuţă, 
aşteptară cu răhdare nana la miezul nopţii (când încăperea 
se umplu do tot cu măşti) înainte de a-şi face apariţia. Însă 
abia încetase orologiul să bată, că aceştia dădură năvală 
sau, mai bine zis, se rostogoliră unii peste alţii înăuntru - 
căci din pricina lanțurilor cei mai mulţi dintre ei s-au 
împiedicat şi au căzut pe rând de cum au intrat. 

Agitaţia printre măşti fu nemaipomenită şi ea umplu de 
bucurie inima regelui. Aşa cum se anticipase, nu puţini fură 
oaspeţii care credeau că aceste creaturi cu o înfăţişare atât 
de fioroasă erau nişte dihănii din vreo specie adevărată, 
dacă nu chiar urangutani. Multe dintre femei leşinară de 
spaimă; şi dacă regele n-ar fi avut prevederea de a scoate 
toate armele din sală, ceata lui ar fi plătit curând cu sânge 
această ghiduşie. În cazul de faţă, toată lumea dădu năvală 
spre uşi; dar regele poruncise ca ele să fie zăvorite imediat 
după intrarea lui; şi la sugestia piticului, cheile i-au fost 
date în păstrare lui. 

Pe când zarva ajunsese la culme şi fiecare mască se 
îngrijea doar de propria-i piele (căci, de fapt, exista o reală 


primejdie de la presiunea mulţimii agitate), lanţul de care 
îndeobşte atârna candelabrul, şi care fusese tras în sus o 
dată cu îndepărtarea sa, fu văzut coborând foarte încet, 
până când capătul lui, în formă de cârlig, ajunse la vreo trei 
picioare de podea. 

Curând după asta, regele şi cei şapte prieteni ai săi, după 
ce se rostogoliră prin sală în toate direcţiile, s-au trezit în 
cele din urmă în centrul ei şi, fireşte, în contact direct cu 
lanţul. Când au ajuns în această poziţie, piticul, care îi 
urmărise îndeaproape pas cu pas, îndemnându-i să 
continue cu zarva, apucă lanţul la întretăierea celor două 
porţiuni ce traversau cercul în diametru şi în unghiuri 
drepte. Şi aici, cu iuţeala gândului, introduse cârligul de 
care atârna candelabrul; şi într-o clipă, ca de o forţă 
nevăzută, lanţul candelabrului fu tras atât de sus, încât 
nimeni nu mai putea ajunge la cârlig şi, ca o consecinţă 
inevitabilă, îi aduse pe urangutani unul lângă altul, în 
strânsă tovărăşie şi faţă în faţă. 

Măştile, în acest răstimp, îşi reveniră într-o oarecare 
măsură din spaima lor; şi începând să privească întreaga 
afacere ca pe o farsă bine ticluită, izbucniră într-un hohot 
de râs puternic, văzând situaţia maimuţelor. 

— Lăsaţi-i în seama mea! Strigă acum Hopa-Broscuţă, 
glasul lui ascuţit făcându-se bine auzit în toată larma aceea. 
Lăsaţi-i în seama mea. Cred că-i cunosc. Numai dacă aş 
putea să mă uit mai bine la ei şi aş putea să vă spun iute 
cine sunt. 

Şi aici, căţărându-se peste capetele mulţimii, reuşi să 
ajungă până la perete; când, smulgând o făclie de la una din 
Cariatide, se întoarse pe urmele sale în mijlocul încăperii, 
sări cu agilitatea unei maimuțe pe capul regelui, iar de aici 
se caţără câteva picioare mai sus pe lanţ, îndreptând în jos 
făclia pentru a cerceta grupul de urangutani şi continuând 
să strige: Am să aflu curând cine sunt! 

Şi acum, pe când întreaga adunare (inclusiv maimuţele) se 
prăpădea de râs, bufonul scoase deodată un fluierat ascuţit; 


moment în care lanţul se ridică cu forţă în sus la vreo 
treizeci de picioare, trăgând după el urangutanii îngroziţi, 
care se zbăteau, şi lăsându-i suspendaţi în aer între 
luminator şi podea. Hopa-Broscuţă, agăţat de lanţul ce 
fusese înălţat, îşi mai păstra încă poziţia relativă faţă de 
cele opt măşti şi (ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic) 
continua să îndrepte făclia spre ei de parcă ar fi încercat să 
descopere cine erau. 

Întreaga adunare era atât de uimită de această 
ascensiune, încât se aşternu o tăcere de moarte vreme de 
aproape un minut. Ea fu întreruptă de un sunet înfundat, 
un scrâşnet aspru, ca acela ce atrăsese mai înainte luarea- 
aminte a regelui şi a consilierilor săi, atunci când regele 
zvârlise vinul în obrazul Trippettei. Dar în momentul de faţă 
nu se mai punea întrebarea dincotro venea sunetul. El 
venea de la dinţii ca nişte colţi ai piticului, care îi scrâşnea 
şi îi zdrobea, făcând spume la gură şi privind ţintă, cu o 
expresie de ură dementă, chipurile întoarse ale regelui şi 
ale celor şapte tovarăşi ai săi. 

— Aha! Zise în cele din urmă bufonul înfuriat. Aha! Încep 
să văd acum cine sunt aceşti oameni! Şi aici, pretinzând că 
se uită mai îndeaproape la rege, apropie flacăra de stratul 
de în care îl acoperea şi din care izbucni instantaneu o 
vâlvătaie de flăcări jucăuşe. În mai puţin de o jumătate de 
minut toţi cei opt urangutani ardeau îngrozitor, printre 
ţipetele mulţimii care îi privea de jos, cuprinsă de groază şi 
fără puterea de a le da cel mai mic ajutor. 

În cele din urmă, flăcările, înteţindu-şi deodată virulenţa, îl 
siliră pe bufon să se urce şi mai sus pe lanţ, ca să nu fie 
ajuns din urmă; şi pe când făcea el această mişcare, 
mulţimea iarăşi amuţi pentru o clipă scurtă. Piticul se folosi 
de acest prilej şi vorbi din nou: 

— Văd acum limpede ce fel de oameni sunt aceste măşti, 
zise el. Sunt un rege mare şi cei şapte sfetnici apropiaţi ai 
săi - un rege care nu se sfieşte să lovească o fată fără 
apărare şi cei şapte consilieri ai săi care îl încurajează în 


nelegiuirea sa. Cât despre mine, eu sunt doar Hopa- 
Broscuţă, bufonul - şi aceasta este ultima mea păcăleală. 

Datorită marii combustibilităţi a inului şi a smoalei cu care 
acesta era lipit, piticul abia îşi sfârşise scurta cuvântare, că 
actul de răzbunare fu desăvârşit. Cele opt cadavre se 
legănau în lanţurile lor, o masă fetidă, înnegrită, hidoasă şi 
nedesluşită. Șchiopul îşi aruncă făclia spre ei, se caţără pe 
îndelete până la tavan şi dispăru prin luminator. 

Se presupune că Trippetta, postată pe acoperişul sălii, 
fusese complicea prietenului ei la cumplita lui răzbunare şi 
că au fugit împreună în ţara lor: căci niciunul n-a mai fost 
văzut vreodată. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

HOPA-BROSCUŢĂ 


(HOP-FROG) 


(A: The Flag of Our Union, Boston, 17 martie 1849; B: 
Works, 1850, II, 455-464) 

După T. O. Mabbott, se cunosc trei surse sigure. În cap. 
138 din Chroniques ale lui Jean Froissart (1333-1400) se 
povesteşte despre tragedia petrecută în anul 1385 cu 
ocazia unui bal mascat la curtea regelui Carol al VI-lea al 
Franţei, când cinci dintre curtenii săi s-au îmbrăcat în 
costume de sălbatici (. Sauvages) şi, legaţi unii de alţii cu 
lanţuri, au dat buzna în încăperea în care dansau doamnele. 
La sugestia lui Evan de Foi, toate făcliile fuseseră scoase din 
încăpere, dar Ducele de Orleans, sosit cu întârziere, a intrat 
în sală, însoţit de purtătorii de torţe. Un făclier s-a apropiat 
de unul dintre nobilii mascaţi şi părul lung al costumului 
său a luat foc; doar un singur curtean a scăpat cu viaţă, toţi 
ceilalţi arzând de vii. Regele, care nu era legat de ceilalţi, a 
scăpat şi el datorită Ducesei de Berry, care l-a acoperit iute 
cu trena rochiei sale, înăbuşind flăcările. 

Poe probabil n-a mers la Froissart, ci la Barbarities of the 
Theater, articol semnat E. A. D. [Evert A. Duyckinck] şi 


apărut la 1 februarie 1845, în care autorul comoara 
istorioara lui Froissart cu moarten lui Clare Webster, o 
tânără actriţă care, în timp ce juca în The Revolt of the 
Harem pe scena teatrului Drury Lane din Londra, a murit 
arsă de vie când veşmântul pe care îl purta s-a aprins de la 
una dintre făclii. 

Posibil ca piticul bufon să-i fi fost sugerat de Frogere and 
the Emperor Paul, nuvelă semnată P Şi publicată în revista 
londoneză New Monthly Magazine (iunie 1830) alături de 
Monos and Daimonos al lui Bulwer, din care s-a inspirat Poe 
pentru 'lăcere - O fabulă. Frogere povesteşte că ţarul Pavel 
I s-a făcut că-şi exilează în Siberia bufonul, un comediant 
din Paris, însă după ce l-a trimis într-o călătorie, ascuns în 
trăsură, l-a adus înapoi la curte. Bufonul s-a aflat printre cei 
care l-au descoperit pe ţar asasinat în 1801. 

Povestea a fost terminată la 7 februarie 1849, după cum 
relatează Poe în scrisoarea sa de a doua zi către Annie 
Richmond, adăugând că proprietarul revistei Flag din 
Boston i-a oferit 5 dolari pe pagină şi că a acceptat „ca să 
scap de dificultăţile de natură financiară”. Poe vorbeşte de 
„Cinci pagini de proză”. 

Traduceri. În franceză: Hop-Frog, trad. Charles 
Baudelaire, Le Pays, 23, 24 şi 25 februarie 1855, reed. În 
Nouvelles histoires extraordinaires, Paris, Michel Levy, 
1857. În româneşte: Hop-Frog, Națiunea, X, 1891, nr. 2527- 
2533: 

Foiţa ziarului „Naţiunea” [apare alături de Cărăbuşul de 
aur şi de Portretul oval cu titlul Poveşti năzdrăvane]. Hop- 
Frog, România Muncitoare, III, 1908, seria II, nr. 47, p. 2; 
nr. 48, p. 2. Hop-Frog (Broasca ţopăitoare), Gazeta 
Transilvaniei, LXXII, 1909, nr. 277, pp. 1-2; nr. 278, pp. L-2: 
Foiletonul „Gazeta Transilvaniei”. Cei opt orangutani, 
Gazeta Transilvaniei, LXXVIII, 1915, nr. 263, p. 1; nr. 264, 
pp. L-2. Hopa-Hop sau opt urangutani înlănţuiţi, trad. De 
Ion Vinea, în Edgar Allan Poe, Scrieri alese, EPLU, 1968, pp. 
556-564, reed. 1969, pp. 470-478. 


Traducerea s-a făcut după B. 

Descoperirea lui von Kempelen. 

După lucrarea foarte amănunţită şi elaborată a lui Arago, 
ca să nu spun nimic despre rezumatul din Silliman's Journal 
cu declaraţia recent tipărită şi detaliată a locotenentului 
Mauryl, nu se va presupune, desigur, că, oferind câteva 
remarce grăbite cu privire la descoperirea lui von 
Kempelen, aş avea care cumva intenţia de a aborda acest 
subiect din punct de vedere ştiinţific. Scopul meu nu este 
decât să spun înainte de toate câteva cuvinte despre von 
Kempelen însuşi (pe care am avut onoarea să-l cunosc 
oarecum personal în urmă cu câţiva ani), căci în momentul 
de faţă tot ce are legătură cu dânsul trebuie în chip necesar 
să prezinte interes; iar în al doilea rând, să apreciez, la 
modul general şi speculativ, rezultatele acestei descoperiri. 

Totuşi aş putea începe la fel de bine observaţiile mele 
fugare prin a nega foarte hotărât ceea ce pare a fi o simplă 
impresie generală (dedusă, cum se obişnuieşte în asemenea 
cazuri, din gazete), şi anume că această descoperire, 
indiscutabil senzaţională, ar fi fost neanticipată. Din 
consultarea Jurnalului lui sir Humphrey Davy2 (Cottle and 
Monroe, Londra, pp. 150) se va vedea, la pp. 53 şi 82, că 
acest ilustru chimist concepuse nu doar ideea aflată acum 
în chestiune, dar chiar obținuse experimental unele 
progrese deloc neînsemnate în chiar analiza identică, 
rezolvată acum atât de spectaculos de von Kempelen, care, 
deşi nu face nici cea mai vagă aluzie la el, este fără îndoială 
(o zic fără şovăire şi la nevoie o pot chiar dovedi) îndatorat 
Jurnalului, măcar pentru impulsul iniţial dat propriei sale 
iniţiative. Deşi un pic cam tehnice, nu mă pot abţine să nu 
includ două pasaje din Jurnal, împreună cu una dintre 
ecuaţiile lui sir Humphrey. [întrucât nu dispunem de 
semnele algebrice necesare şi întrucât Jurnalul nu se 
găseşte la Athenaeum Library, vom omite aici o mică 
porţiune a manuscrisului domnului Poe. 

— ED.]3 


Paragraful din Courier and Enquirer4, care se află acum la 
tipar şi care încearcă să atribuie descoperirea unui anume 
domn Kissam din Brunswick, statul Mâine, mărturisesc că- 
mi pare niţel apocrif, din câteva motive, cu toate că în 
afirmaţia ce se face nu există nimic imposibil sau cu totul 
improbabil. Nu e nevoie să intru în detalii. Opinia mea 
despre acest paragraf se bazează în principal pe stilul său. 
El nu pare a fi câtuşi de puţin adevărat. Cei care istorisesc 
fapte rareori iau aminte, cum s-ar părea că face domnul 
Kissam, la ziua, data şi locul exact. Mui mult, dacă domnul 
Kissam a făcut într-adevăr această descoperire, aşa cum 
afirmă domnia sa, în perioada arătată, cu aproape opt ani în 
urmă, cum se face că n-a întreprins nimic imediat pentru a 
profita de imensele beneficii, care, ştie şi cel mai mare 
neghiob, i-ar fi revenit lui personal, chiar dacă nu şi 
omenirii în ansamblu, de pe urma acestei descoperiri? Mi se 
pare cu totul incredibil ca un om de inteligenţă medie să fi 
descoperit ceea ce domnul Kissam pretinde că ar fi 
descoperit şi cu toate astea să acţioneze mai apoi ca un 
copilandru, ca o cucuvaie, cum însuşi domnul Kissam afirmă 
că a făcut. În treacăt fie spus, cine e acest domn Kissam? Şi 
întreg paragraful din Courier and Enquier nu e oare o 
simplă născocire „de dragul senzaţionalului”? 

Trebuie spus că el are un aer de mistificare nemaipomenit. 
După umila mea părere, nu i se poate da prea multă 
crezare; şi dacă n-aş şti prea bine din experienţă cât de 
uşor se pot înşela oamenii de ştiinţă în chestiuni aflate în 
afara domeniului lor obişnuit de cercetare, aş fi foarte 
surprins să descopăr că un chimist eminent cum este 
profesorul Draper5 discută, şi încă pe un ton atât de serios, 
pretenţiile domnului Kissam (o fi el oare domnul Ghiceam? 
6) faţă de această descoperire. 

Dar să mă întorc la Jurnalul lui sir Humphrey Davy7. 
Broşura aceasta nu era destinată ochiului public, nici chiar 
după moartea scriitorului, după cum îşi poate da seama, 
dintr-o simplă ochire a stilului, orice persoană familiarizată 


cât de cât cu profesiunea de scriitor. La pagina 13, de pildă, 
pe la mijloc, putem citi următoarele în legătură cu 
cercetările sale asupra protoxidului de azot: „în mai puţin 
de o jumătate de minut, continuând să respire, s-au 
diminuat treptat, fiind urmate de analoagă presiunii uşoare 
asupra tuturor muşchilor”. Faptul că nu respiraţia s-a 
„diminuat” reiese clar nu doar din contextul următor, ci şi 
din întrebuinţarea pluralelor „s-au” şi fiind urmate,. Nu 
încape îndoială că fraza fusese concepută astfel: „în mai 
puţin de o jumătate de minut, continuând să respire, 
[aceste sentimente] s-au diminuat treptat, fiind urmate de 
[o senzaţie] analoagă presiunii uşoare asupra tuturor 
muşchilor,. O sută de cazuri similare demonstrează că 
manuscrisul tipărit într-un mod atât de nesăbuit nu era 
decât un caiet de notițe menit exclusiv ochiului scriitorului; 
o analiză a acestei broşuri va convinge aproape orice 
persoană cu scaun la cap de adevărul spuselor mele. Fapt e 
că sir Humphrey Davy ar fi fost probabil ultimul om din 
lume care să se aplece asupra unor teme ştiinţifice. Nu atât 
că nutrea o aversiune mai ceva decât firească faţă de 
şarlatani, dar avea şi o teamă morbidă de a nu părea 
empiric; drept care, oricât de convins ar fi fost că se afla pe 
calea cea bună în chestiunea de faţă, n-ar fi făcut niciodată 
o declaraţie publică înainte de a avea totul pregătit în 
vederea unei demonstraţii practice. Cred sincer că ultimele 
sale clipe de viaţă ar fi fost cumplit de nenorocite dacă ar fi 
putut bănui că dorinţele sale în legătură cu arderea acestui 
Jurnal (plin de speculaţii necoapte) n-au fost împlinite, aşa 
cum pare să se fi şi întâmplat. Spun „dorinţele sale,,, 
întrucât nu cred să existe vreo îndoială cât priveşte intenţia 
lui de a include acest caiet printre diversele hârtii destinate 
„arderii”. Dacă a scăpat de flăcări printr-o întâmplare 
fericită sau nefericită rămâne totuşi de văzut. Că pasajele 
citate mai sus, împreună cu altele similare deja amintite, i- 
au dat lui von Kempelen cheia, nu pun câtuşi de puţin la 
îndoială; dar repet, rămâne totuşi de văzut dacă această 


descoperire epocală (epocală orice s-ar zice) va fi în 
serviciul sau deserviciul omenirii în ansamblu. Că von 
Kempelen şi prietenii săi apropiaţi vor culege o recoltă 
bogată, ar fi o prostie să ne îndoim chiar şi numai pentru o 
clipă. Exclus să fie atât de naiv încât să nu se căpătuiască în 
timp, cumpărând masiv case şi terenuri, precum şi alte 
bunuri cu o valoare intrinsecă. 

În scurta relatare a lui von Kempelen, care a apărut în 
Home Journal8, şi care de atunci încoace a fost copios 
reprodusă, traducătorul, care declară că a luat pasajul din 
ultimul număr al gazetei Schnellpost din Presburg9, pe 
alocuri interpretează greşit originalul german. Viele a fost 
evident greşit înţeles (cum se întâmplă adesea), iar ceea ce 
traducătorul redă prin „tristeţi” era probabil leiden, care, în 
varianta sa adevărată, „suferinţe”, ar da întregii relatări o 
imagine complet diferită; dar, fireşte, multe dintre acestea 
nu sunt decât simplele mele presupuneri10. 

Cu toate acestea, von Kempelen nu e deloc un 
„Mizantrop”, în aparenţă cel puţin, indiferent de cum o fiel 
în realitate. L-am cunoscut cu totul întâmplător; şi nu sunt 
câtuşi de puţin îndreptăţit să afirm că l-aş cunoaşte; dar să-l 
vezi şi să discuţi cu omul care a ajuns, sau care va ajunge în 
câteva zile, la această notorietate extraordinară nu e un 
lucru oarecare în vremurile de azi. 

Revista The Literary World11 vorbeşte despre dânsul 
convinsă fiind că ar fi originar din Presburg (probabil 
indusă în eroare de relatarea din Home Journal), dar sunt 
mândru să pot afirma cu certitudine, căci am aflat-o din 
propria lui gură, că s-a născut în Utica12, statul New York, 
deşi cred că ambii săi părinţi se trag din Presburg. Familia 
este oarecum înrudită cu Maelzel, de a cărui amintire se 
leagă „Jucătorul automat de şah”. [Dacă nu ne înşelăm, 
numele inventatorului jucătorului de şah era Kempelen, von 
Kempelen13 sau ceva asemănător. 

— ED.] La trup este scund şi voinic, cu ochi albaştri, mari 
şi bulbucaţi, părul de culoarea nisipului şi perciuni, o gură 


largă dar plăcută, dinţi frumoşi şi, din câte am impresia, un 
nas roman. Are un defect la un piciorl14. Atitudinea lui e 
francă, şi întreg felul său de a fi se remarcă prin 
bonhommie15. Una peste alta, după cum arată, vorbeşte şi 
se poartă nu e cu nimic mai „mizantrop” decât oricare altul 
pe care l-am întâlnit până acum. Am fost colegi de sejur 
timp de o săptămână, cu vreo şase ani în urmă, la Earl's 
Hotel în Providence, Rhode Island16; şi presupun că am 
conversat cu dânsul în cele câteva rânduri, în total vreo 
trei-patru ore. Principalele lui subiecte de discuţie erau cele 
la ordinea zilei; şi nimic la dânsul nu m-a făcut să-i bănuiesc 
realizările ştiinţifice. 

A părăsit hotelul înaintea mea, cu gândul de a merge la 
New York, iar de acolo la Bremen; iar în acest din urmă 
oraş a fost dată publicităţii pentru prima oară marea lui 
descoperire; sau mai precis aici s-a născut pentru prima 
oară bănuiala că el ar fi autorul ei. Asta este cam tot ce ştiu 
eu despre de-acum nemuritorul von Kempelen; dar m-am 
gândit că până şi aceste puţine amănunte ar putea 
prezenta interes pentru public. 

Nu încape îndoială că majoritatea zvonurilor uimitoare ce 
plutesc în jurul acelor întâmplări sunt pure invenţii, 
vrednice de tot atâta încredere cât povestea despre lampa 
lui Aladdin; şi totuşi, într-un caz ca ăsta, ca de altfel şi în cel 
privind descoperirile din California, este limpede că 
adevărul poate fi mai straniu decât ficţiunea1 7. Următoarea 
întâmplare, cel puţin, este atât de bine autentificată, încât o 
putem lua ca atare. 

Pe durata şederii sale la Bremen, von Kempelen nu s-a 
bucurat nici măcar de o situaţie materială acceptabilă; şi se 
ştie prea bine că a fost deseori pus la grele încercări înainte 
să poată face rost chiar şi de sume derizorii. Când a 
izbucnit scandalul nemaipomenit în jurul falsurilor de la 
firma Gutsmuth & Co.18, bănuielile au căzut asupra lui von 
Kempelen, întrucât acesta îşi cumpărase o însemnată 
proprietate pe Gasperitch Lane, iar când a fost luat la 


întrebări, a refuzat să explice cum a ajuns în posesia 
banilor. În cele din urmă, l-au arestat, dar întrucât nu s-a 
găsit nici o dovadă serioasă împotriva lui, a fost pus imediat 
în libertate. 

Totuşi poliţia îi supraveghea îndeaproape mişcările, şi în 
felul acesta s-a descoperit că pleca adesea de acasă, luând- 
o mereu pe acelaşi drum, şi înşelând cu regularitate 
vigilenţa urmăritorilor săi în vecinătatea labirintului de 
pasaje înguste şi întortocheate cunoscut sub numele 
sforăitor de „Dondergat”. În fine, dând dovadă de o 
perseverenţă extraordinară, aceştia au reuşit să-l 
urmărească până în mansarda unei case vechi, cu şapte 
etaje, pe o alee ce se cheamă Flatplatz; şi dând buzna peste 
el, l-au găsit, conform aşteptărilor, în toiul operaţiunilor de 
falsificare. Se spune că agitația lui era atât de mare, încât 
poliţiştii n-au avut nici cea mai mică îndoială în privinţa 
vinovăţiei lui. După ce l-au pus în cătuşe, au scotocit 
încăperea, sau mai exact încăperile, căci s-ar părea că 
întreaga mansarde era ocupată de dânsul. 

Mansarda unde l-au prins dădea spre o odaie de zece pe 
opt picioare, utilată cu un fel de aparat chimic, a cărui 
destinaţie n-a fost încă elucidată. Într-un colţ al odăii se afla 
un cuptor foarte mic în care ardea focul, iar pe foc un soi de 
creuzet dublu, două creuzete legate unul de altul cu o 
ţeava. Unul din creuzete era aproape plin cu plumb, în 
stare lichidă, care nu ajunsese încă la orificiul ţevii, situat 
aproape de vârf. 

Celălalt creuzet avea ceva lichid în el, din care, chiar în 
momentul în care au intrat poliţiştii, păreau să se împrăștie 
cu furie vapori. Poliţiştii relatează cum von Kempelen, 
văzându-se încolţit, a apucat creuzetele cu amândouă 
mâinile (care erau vârâte în mănuşi, din azbest, cum s-a 
dovedit ulterior) şi a răsturnat conţinutul pe podeaua de 
gresie. În acel moment i-au pus cătuşele; şi înainte de a 
purcede la percheziţionarea locuinţei, l-au scotocit pe 
dânsul, dar n-au găsit nimic deosebit asupra lui, cu excepţia 


unui pachet de hârtie în buzunarul hainei, conţinând, cum 
s-a aflat mai târziu, un amestec de antimoniu şi o substanţă 
necunoscută, în proporţii aproape, dar nu exact egale. 
Toate încercările de a analiza această substanţă 
necunoscută au eşuat până acum, dar nu încape îndoială că 
în cele din urmă ea va fi analizată. 

leşind din odaie cu prizonierul, poliţiştii au traversat un fel 
de anticameră în care nu s-a găsit nimic important, în drum 
spre dormitorul chimistului. Aici au cotrobăit în mai multe 
cutii şi sertare, dar n-au descoperit decât nişte hârtii fără 
importanţă şi câteva monede bune de argint şi de aur. Într- 
un târziu, uitându-se sub pat, au zărit un geamantan mare, 
obişnuit, din păr de cal, fără balamale, încuietoare sau 
lacăt, cu capacul aruncat neglijent peste partea inferioară. 
Încercând să tragă de sub pat acest geamantan au 
descoperit că, în ciuda forţelor lor reunite (erau trei, toţi 
bărbaţi puternici), „nu l-au putut clinti nici măcar un 
centimetru”. Uimiţi tare de acest lucru, unul dintre ei s-a 
băgat sub pat şi, aruncând o privire în geamantan, zise: 

— Nu-i de mirare că nu l-am putut urni, căci e plin ochi cu 
bucăţi vechi de alamă! 

Proptindu-se apoi cu picioarele de perete, ca să aibă un 
punct de sprijin, şi împingând din răsputeri, în timp ce 
tovarăşii săi trăgeau şi ei din răsputeri, geamantanul fu 
scos de sub pat cu mare greutate, iar conţinutul său 
cercetat. Aşa-zisa alamă cu care era umplut consta numai în 
piese mici şi netede, variind ca mărime între bobul de 
mazăre şi moneda de un dolar; dar bucăţile aveau nişte 
forme neregulate, deşi toate erau mai mult sau mai puţin 
plate, semănând în linii mari „foarte mult cu plumbul topit 
după ce este împrăştiat pe jos şi lăsat să se răcească”. Ei 
bine, niciunul dintre poliţişti n-a bănuit măcar pentru o 
clipă că acest metal putea fi şi altceva decât alamă. Evident, 
ideea că el ar fi putut fi aur nu le-ar fi trecut niciodată prin 
minte; cum să li se fi năzărit un gând atât de năstruşnic? Şi 
ne putem închipui uimirea lor când a doua zi în întregul 


Bremen se răspândi vestea că „lotul de alamă” pe care îl 
căraseră cu atâta dispreţ la sediul poliţiei, fără a se osteni 
vreunul să-şi vâre în buzunar măcar o bucăţică, era nu doar 
aur, aur adevărat, ci aur mult mai pur decât cel întrebuințat 
la baterea monedelor, de fapt, aur absolut pur, curat, fără 
cea mai mică urmă de aliaj! 

Nu e nevoie să reiau amănuntele legate de declaraţia lui 
von Kempelen (cât de departe mergea ea cu dezvăluirile) şi 
de punerea sa în libertate, căci ele sunt cunoscute 
publicului. Că ela realizat într-adevăr, în spirit şi în faptă, 
dacă nu şi în litera sa, vechea himeră a pietrei filosofale, 
nici un om cu mintea întreagă nu are dreptul să pună la 
îndoială. 

Părerile, lui Arago merită desigur cea mai înaltă 
consideraţie; dar el nu e câtuşi de puţin infailibil; iar ce 
spune el despre bismut, în raportul său către Academie, 
trebuie luat cum grano salis19. Adevărul gol-goluţ este că, 
până în momentul de faţă, toate analizele au eşuat; şi până 
când von Kempelen nu va binevoi să ne ofere cheia enigmei 
sale, enigmă ce a fost tipărită, e mai mult decât probabil că 
problema va rămâne, ani în şir, în stătu quo. Tot ce se ştie 
deocamdată este că „din plumb, în combinaţie cu anumite 
substanţe de tipuri şi în proporţii necunoscute, se poate 
scoate aur pur, după pofta inimii, şi încă foarte uşor”. 

Bineînţeles că se fac numeroase speculaţii cu privire la 
consecinţele imediate şi de perspectivă ale acestei 
descoperiri, o descoperire pe care puţine persoane 
inteligente ar ezita să o lege de interesul crescând faţă de 
problema aurului în general, interes suscitat de recentele 
evenimente din California; iar această reflecţie ne duce 
inevitabil la o alta, la totala inoportunitate a experimentului 
lui von Kempelen. Dacă mulţi nu s-au aventurat în California 
de teama pur şi simplu că aurul îşi va pierde în aşa măsură 
valoarea, ca urmare a abundenței sale în minele de acolo, 
încât va compromite însăşi ideea de a se merge atât de 
departe în căutarea lui, oare ce impresie va face acum 


asupra minţilor celor dornici să emigreze, şi în special 
asupra minţilor celor aflaţi deja în regiunile miniere, vestea 
descoperirii senzaţionale a lui von Kempelen? O 
descoperire care declară în atâtea cuvinte că, dincolo de 
valoarea sa intrinsecă în scopuri industriale (oricare ar fi 
această valoare), aurul are acum, sau cel puţin va avea 
curând (căci este greu de presupus că von Kempelen va 
putea păstra pentru sine secretul prea mult timp), o valoare 
nu mai mare decât plumbul şi o valoare mult inferioară 
argintului. 

Este într-adevăr extrem de greu să faci speculaţii de viitor 
pe marginea consecinţelor acestei descoperiri; dar un lucru 
se poate afirma cu certitudine: că în urmă cu şase luni 
vestea acestei descoperiri ar fi avut o influenţă 
considerabilă asupra colonizării Californiei. 

În Europa, cele mai vizibile urmări de până acum sunt o 
creştere cu 200 % a preţului la plumb şi cu aproape 25 % la 
cel al argintului. 

NOTĂ BIBILIOGRAFICĂ. 

DESCOPERIREA LUI VON KEMPELEN 


(VON KEMPELEN AND HIS DISCOVERY) 


(A: The Flag ofthe Union, Boston, 14 aprilie 1849; B: 
Works, 1850,1,102-109) 

La fel ca poezia Eldorado, nuvela a fost inspirată de goana 
după aur din California mijlocului de secol al XIX-lea. La 24 
ianuarie 1848 James Wilson Marshall a găsit aur în scocul 
joagărului construit de căpitanul John Augustus Sutter la 
South Fork ofthe American River. Descoperirea a fost făcută 
publică în Californian (15 martie 1848), gazetă din San 
Francisco, declanşând exodul spre California. 

La 8 martie 1849 Poe îi scrie lui E. A. Duyckinck: „Dacă ai 
apucat să citeşti articolul despre von Kempelen pe care ţi l- 
am lăsat la fratele tău, ai priceput desigur tâlcul său. Eu 
văd în el un soi de „exerciţiu” sau experiment într-ale 


plauzibilităţii ori verisimilitudinii. Fireşte, dintr-un cap într- 
altul el nu conţine nici un grăunte de adevăr. Am socotit că 
acest stil, aplicat febrei aurului, n-are cum să dea greş în 
privinţa efectului. Părerea mea sinceră e că nouă oameni 
din zece (chiar şi dintre cei mai bine informaţi) vor lua a 
bună această farsă (cu condiţia ca intenţia ei să nu fie 
dezvăluită înainte de publicare) şi astfel, acţionând ca un fel 
de oprelişte, fie ea şi temporară, în calea febrei aurului, va 
reuşi să producă senzaţie într-un anume scop [...]. 

Cred că această mistificare este prima încercare 
deliberată în acest gen literar. În nuvela doamnei Veal, ne 
este îngăduit să întrezărim, ici-colo, un oarecare ton de 
persiflare. În Robinson Crusoe, intenţia este mai degrabă 
aceea de a plăcea sau de a emoţiona decât de a amăgi prin 
verisimilitudine [...]. 

În nuvela mea Cazul Valdemar (care a fost crezut de mulţi) 
n-am avut nici cea mai vagă idee că ea ar putea fi luată 
drept altceva decât un „simplu articol de revistă” - dar aici 
întreaga ei forţă se datorează verisimilitudinii”. 

Autorul o trimite lui E. A. Duyckinck, redactor-şef la 
revista New York Literary World „pentru zece dolari sau, la 
drept vorbind, cât crezi dumneata că-ţi poţi permite”, 
rugându-l să păstreze secretul şi eventual să i-o înapoieze 
dacă ar fi avut unele „reticenţe”, adăugând că Flag of the 
Union i-a promis 15 dolari, dar că în mod sigur „o va arunca 
la coş”. A aruncat-o la coş Duyckinck. 

Traducerea de faţă s-a făcut după B. 

X-înd un palaglab. 

Cum prea bine se ştie, „înţelepţii” au venit „de la răsărit”1 
şi fiindcă domnul Bulangiu2 a venit tot de la răsărit, 
urmează că domnul Bulangiu era un înţelept; iar dacă este 
nevoie de dovezi suplimentare în acest sens, iată-le: domnul 
P Era redactor. Irascibilitatea era singurul lui cusur; căci, în 
fapt, îndărătnicia de care îl acuzau unii era orice numai 
cusur nu; pe drept cuvânt, el o socotea un forte3 al său. Era 
punctul lui tare, virtutea lui; şi ar fi fost nevoie de întreaga 


logică a unui Brownson4 ca să-l convingi că era vorba de 
„altceva”. 

Am arătat că Bulangiu era un înţelept; şi singurul prilej cu 
care nu se dovedi infailibil fu când, abandonând acea patrie 
legitimă a tuturor înţelepţilor - Răsăritul5 - se îndreptă 
spre oraşul Alexandru-cel-Mareot-Nopolis6 sau o aşezare 
cu nume asemănător, hăt departe spre apus. 

Dar trebuie să-i dau dreptate şi să spun că atunci când s-a 
decis în cele din urmă să se stabilească în oraşul acela avea 
impresia că în acea parte anume a ţării nu exista nici o 
gazetă şi, ca atare, nici un redactor, înființând dumnealui 
Ceainicul, se aştepta să aibă tot vadul pentru sine. Sunt 
convins că niciodată nu s-ar fi gândit să-şi fixeze domiciliul 
în Alexandru-cel-Mare-ot-Nopolis dacă ar fi ştiut că în 
Alexandru-celMare-ot-Nopolis trăia un gentleman, pe nume 
John Smith (dacă îmi amintesc bine)7, care, pe parcursul 
anilor, se căpătuise pe tăcute, editând şi tipărind Gazeta de 
Alexandru-cel-Mare-ot-Nopolis. Aşadar, numai lipsa de 
informaţie făcu ca domnul Bulangiu să se trezească în 
Alex... 

— Hai să-i zicem, pe scurt, Nopolis - dar, întrucât se trezi 
acolo, hotări să-şi apere renumele cât priveşte obşti..., cât 
priveşte fermitatea, şi să rămână. Drept care şi rămase; ba 
mai mult, despacheta tiparniţa etc, etc, închirie un birou 
chiar vizavi de cel al Gazetei şi în a treia zi de la sosire 
scoase primul număr din Alexanadică Ceainicul de Nopolis - 
din câte îmi aduc aminte, ăsta era numele noii gazete. 

Trebuie să recunosc că editorialul a fost strălucitor - ca să 
nu zic dur. Mai ales cu lucrurile în general, iar cât priveşte 
pe editorul Gazetei în particular, acesta fu făcut bucățele. 
Unele dintre remarcele lui Bulangiu erau într-adevăr atât 
de aprinse, încât de atunci şi până acum a trebuit să-l judec 
pe John Smith, care mai este încă în viaţă, întotdeauna în 
lumina unei salamandre. Nu pot pretinde să redau 
verbatim8 toate paragrafele Ceainicului, dar iată cum suna 
unul: „O, da! O, înţelegem! O, nici o îndoială! Editorul de 


peste drum e un geniu. O, Doamne! O, Dumnezeule 
milostiv! Încotro se-ndreaptă lumea asta? O, ttmpora! O, 
Moise9!” 

O filipică atât de caustică şi de clasică totodată căzu ca o 
bombă printre paşnicii cetăţeni ai Nopolisului. Grupuri- 
grupuri de oameni nerăbdători se adunară pe la colţuri de 
stradă. Fiecare aştepta cu sufletul la gură replica 
solemnului Smith. În dimineaţa următoare ea apăru, după 
cum urmează: „Din Ceainicul de ieri cităm paragraful de 
mai jos: „O, da! O, înţelegem! O, nici o îndoială! O, Doamne! 
O, sfinte! O, tempora! O, Moise!,, Păi, individul ăsta-i O de la 
cap la coadă! Ceea ce explică raţionamentul său în cerc; şi 
mai explică şi de ce dumnealui şi tot ce spune dânsul nu are 
nici început, nici sfârşit. În ruptul capului nu credem că 
acest golan ar putea scrie un cuvânt care să nu-l conţină pe 
010. Ne întrebăm dacă O-uatul ăsta nu-i vreun nărav mai 
vechi de-al dumnealui? Şi pentru că tot veni vorba, dânsul a 
sosit în graba mare din Down-East11. Ne întrebăm dacă şi 
pe acolo O-ua la fel de mult ca aici? O, e jalnic!” 

N-am să încerc să descriu indignarea domnului Bulangiu 
în faţa acestor insinuări scandaloase. Totuşi, judecând după 
principiul de jupuire a tiparului, atacul la adresa integrităţii 
sale nu pare să-l fi jignit în măsura în care ne-am fi aşteptat. 
Ce l-a umplut de disperare era aluzia răutăcioasă la adresa 
stilului. Cum? Tocmai el, Bulangiu, să nu fie în stare să scrie 
un cuvânt care să nu-l conţină pe O! Numaidecât o să-i 
arate el maimuţoiului că se înşală. Ha! O să-i arate el cât de 
mult se înşală, progenitura! Subsemnatul, Bulangiu, din 
Broscobălţi12, o să-i dea de înţeles domnului John Smith că 
subsemnatul, Bulangiu, poate scrie, dacă are chef, un întreg 
paragraf - ba nu! 

— Un articol întreg - în care vocala aia mizerabilă să nu 
apară niciodată - nici măcar o dată. Ba nu; asta ar însemna 
un punct în favoarea sus-numitului John Smith. 
Subsemnatul, Bulangiu, nu-şi va schimba deloc stilul, aşa, 
doar de dragul toanelor unui oarecare Smith dintre 


hotarele creştinătăţii. Piară gândul nevolnic! O-ul de-a 
pururi! Va stărui cu O-ul. Va O-ua cât îl vor ţine puterile. 

Îmboldit de acest îndemn cavaleresc, marele Bulangiu 
scoase, în Ceainicul următor, acest paragraf, simplu, dar 
răspicat, relativ la nefericitul incident: „Redactorul 
Ceainicului are onoarea de a-l sfătui pe redactorul Gazetei 
că el (Ceainicul) se va folosi de prilej, în ediţia de mâine a 
ziarului, ca să convingă (Gazeta) că, în privinţa stilului, el 
(Ceainicul) poate fi şi chiar va fi propriul său stăpân; el 
(Ceainicul) intenţionează să-i arate (Gazetei) supremul şi, 
cu adevărat, disprețul suveran pe care critica sa (a Gazetei) 
îl inspiră în sufletul său (al Ceainicului) independent, 
redactând, spre satisfacția lui specială (a Gazetei), un 
articol de fond de oarecare întindere, în care superba 
vocală - emblema Eternităţii - totuşi atât de inofensivă în 
faţa hipersensibilei sale delicateţi (a Gazetei), nu va fi în 
mod sigur ocolită de umilul şi supusul ei slujitor (al 
Gazetei), Ceainicul. Atât în ce-l priveşte pe Buckingham13!” 

Şi ca să împlinească groaznica ameninţare, mai mult 
misterios sugerată decât enunțată pe faţă, marele Bulangiu, 
surd la toate rugăminţile pentru o „copie a manuscrisului”, 
şi cerându-i tipografului nici mai Mult, nici mai puţin 
decât,„să meargă la D. U”, când el (tipograful) îl asigură (pe 
Ceainic) că era timpul „să meargă la tipar”, repet, surd la 
toate, marele Bulangiu făcu noapte albă, arzând tot seul din 
lampă, adâncit în redactarea incomparabilului paragraf 
care urmează: „Hodoronc-tronc, John! Hojma, omule? 
Tocmai vorbirăm, doar n-o să croncăni în codru ca o cioară! 
Cunoaşte-ţi moaşi-ta scorbura? O, John, întoarce-te otova-n 
codrul îngrozitor, colo-n Concord14! Întoarce-te vioi, bogză 
borfaşă, întoarce-te! Te opui? O, John, nenorocitule! Nevoie- 
i s-o iei din loc, nu zăbovi. O, John, John, de nu te-ntorci, n-o 
să te socot om! Din contra, o bogză, orătanie, bou, scroafă, 
ciochie, dovleac, cioflingar, tont, ciot, jigodie, porc, broscoi 
sosit din mocirla din Concord. Potoleşte-te, homo15! Rogu- 
te, domoleşte-te, prostovane! loc croncăneală, cocoşule! 


Las-o moartă, rogu-te! Nu chioti, nu grohăi, nu te-oţări, nu 
te stropşi! O, Hristoase, John, oribilă fizionomie! S-o slobod 
înc-o dată? Conteneşte-o cu cioara vopsită! Oticneşte-ţi 
obida-ntr-o oală!” 

Epuizat bineînţeles de acest efort extraordinar, marele 
Bulangiu nu mai fu în stare de nimic în seara aceea. Grav şi 
reţinut, totuşi parcă deplin conştient de forţa sa, dete 
manuscrisul zeţarului care-l aştepta, apoi se îndreptă agale 
spre casă şi cu inefabilă demnitate se vâri în pat. 

Între timp, zeţarul căruia îi fuse încredinţat manuscrisul 
dădu buzna pe scări, cu nemaipomenită iuţeală, spre cutia 
cu semnele tipografice şi pe loc se apucă „să culeagă” 
manuscrisul. 

Mai întâi, desigur, cum primul cuvânt era „Hodoronc”, se 
repezi la casa cu majuscula H, pe care o scoase triumfător. 
Îmbătat de acest succes, se aruncă numaidecât, cu oarbă 
impetuozitate, asupra casei cu minuscula o - dar cine ar 
putea descrie oroarea ce-l cuprinse când degetele îi 
apărură fără litera cu pricina? Cine să zugrăvească uimirea 
şi mânia lui când îşi dete seama că nu făcuse decât să-şi 
plimbe degetele pe fundul unei case goale! Nici măcar un 
singur o, oricât de mititel, nu se afla în locaşul o-urilor; şi 
aruncând o privire temătoare la casa cu majuscula O, o 
descoperi şi pe asta, spre cumplita lui spaimă, într-o situaţie 
absolut identică. Îngrozit, prima lui reacţie fu să alerge la 
tiparnic. 

— 'Tom'le! Zise el, trăgându-şi răsuflarea, fală o-uli n-o să 
pot să culeg ni'ic. 

— Ce vrea să-nsemne asta? Mârâi tiparnicul, pasămite 
prost dispus că era deranjat la o oră atât de târzie. 

— 'Tom'le, gios la tipoglafie nu-i nicăiel' nici pupăză de o- 
iuli, male ol mic! 

— Ce tot spui? Unde d... u sunt? 

— Nu ştiu, tom'le, zise băiatul, da' una din ca fele alea de 
la Gazetă a dat tâlcoale p-asilea noaptea şi io-l suspetez pe 
tumnealui că le-a stelfelit pă toate. 


— Putrezi-i-ar oasele! Nu-ncape îndoială, replică maistrul, 
roşu de mânie - dar îţi spun eu ce să faci, Bobită băiatule - 
ai să te duci la ei cu prima ocazie şi ai să le mangleşti toate 
i-urile şi (d... u să-i ia!) toate z-urile. 

— Taman aia, răspunse Bob, trăgând cu ochiul şi 
încruntându-şi sprâncenele - o să mă val întle ei şi o să le- 
alăt io; da' cum fac cu palaglabu' ăla? Musai să intle la 
noapte, ştiţi - almintelea, mă ia dlacu' şi... 

— Şi te arde la tălpici, îl întrerupse maistrul, cu un oftat 
adânc şi rostind apăsat cuvântul „tălpici”. E lung tare 
palaglabu', Bobită? 

— După socoteaua mea, nu-i tale lung palaglabu', zise Bob. 

— Bine atunci! Fă şi tu ce poţi! Trebuie neapărat să-l 
băgăm la tipar, zise maistrul, care era prins până peste cap 
cu treburi; vâră şi tu altă literă în loc de o, oricum n-are să 
citească nimeni gunoiul ăstui individ. 

— În legulă, răspunse Bob, dau fuguţa! Şi o zbughi la 
cutie, mormăind pe drum - Escelente espleziile aia, basca la 
unu' cale nu suduie. Hait, o să le umflu toate i-uile, eh? Şi 
pă dlacu', toate z-iuile! Foa'te bine! Care altu' s-o facă? 

Fapt este că, deşi n-avea decât doisprezece ani şi măsura 
patru picioare în înălţime, la harţă, cum s-ar zice, Bobiţă nu 
avea pereche. Situaţia descrisă aici nu-i nicidecum o 
raritate într-o tipografie; şi nu ştiu cum se explică, dar 
indiscutabil că atunci când apare o asemenea situaţie, 
aproape întotdeauna litera lipsă este înlocuită cu x. Poate că 
motivul real este acela că x e cea mai frecventă literă din 
cutie, sau cel puţin aşa era mai demult - destul de mult ca 
această înlocuire să devină ceva obişnuit printre tipografi. 
În ce-l priveşte pe Bob, folosirea unei alte litere decât x-ul 
cu care se obişnuise ar fi însemnat o adevărată erezie. 

— Musai să x-ez palaglabu' ăsta, îşi zise în gând, pe când îl 
parcurgea uimit, da' cu toate o-ile astea alată ca cel mai 
năplaznic palaglab. Drept care îl x-ă fără şovăire, iar acesta 
merse la tipar x-at. 


În dimineaţa următoare, cetăţenii Nopolisului citiră cu 
stupefacţie în Ceainicul acest extraordinar editorial: 
„Hxdxrinc trxnc, Jxhn! Hxjma, xmule? Txcmai vxrbirăm 
dxar nx să crxncăni în cxdru ca x cixară! Cunxaşte-ţi mxaş!- 
ta scxrbura? X, Jxhn, întxarce-te xtxva-n cxdrul îngrxzitor, 
cxIx-n Cxncxrd! Întxarce-te vixi, bxgză bxrfaşă, întxarce-te! 
Te xpui? X, Jxhn, nenxrxcitule! Nevxie-i s-x iei din Ixc, nu 
zăbxvi. X, Jxhn, Jxhn, de nu te-ntxrci, n-x să te sxcxt xm! 

Din cxntra, x bxgză, xrătanie, bxu, scrxafă, cixchie, 
dxvleac, cixflingar, tnt, cixt, jigxdie, pxrc, broscxi sxsit din 
mxcirla din Cxncxrd. Pxtxleşte-te, xmule! Rxgu-te, 
domxleşte-te, prxstxvane! Ixc crxncăneală, cxecxşule! 

Las-x mxartă, rxgu-te! Nu chixti, nu grxhăi, nu te-xţări, nu 
te strxpşi! 

X, Hristxase, Jxhn, xribilă fizixnxmie! S-x slxbxd înc-x dată? 
Cxnteneşte-x cu cixara vxpsită! Xticneşte-ţi xbida-ntr-x 
xală!”16 

E de neimaginat hărmălaia iscată de acest articol misticoid 
şi cabalistic. Prima părere mai clar împărtăşită de locuitori 
fu aceea că în dosul acestor hieroglife se ascundea o 
trădare diabolică; şi un iureş general se abătu asupra 
locuinţei lui Bulangiu cu intenţia expresă de a-l trage în 
ţeapă; gentlemanul respectiv nu era însă nicăieri de găsit. 
Dispăruse, nimeni nu ştia cum; şi nici măcar strigoiul lui n-a 
mai fost văzut de atunci. 

Negăsindu-şi obiectul legitim, furia populară se potoli într- 
un târziu, lăsând în urmă, ca sediment, un vălmăşag de 
opinii în legătură cu nefericita întâmplare. Unul dintre 
gentlemani socoti întreaga poveste o glumă x-celentă. Un 
altul declară că, într-adevăr, Bulangiu dovedise o imaginaţie 
nemaipomenit de x-uberantă. Un al treilea admise că omul 
era un x-centric şi nimic mai mult. Un al patrulea îşi dete cu 
presupusul cum că planul yancheului era acela de a-şi x- 
prima, într-un mod mai general, x-asperarea. 

— Aş zice mai degrabă de a oferi un x-emplu posterităţii, 
sugeră un al cincilea. 


Că Bulangiu fusese adus la disperare era limpede pentru 
toată lumea; şi întrucât respectivul editor nu putea fi găsit, 
s-a vorbit la un moment dat să fie linşat celălalt. 

Totuşi concluzia cea mai larg împărtăşită era aceea că 
afacerea era pur şi simplu x-traordinară şi în-x-plicabilă. 
Chiar şi matematicianul oraşului mărturisi că unei 
probleme atât de încâlcite nu-i putea da nicicum de capăt. 
Toată lumea ştie că x reprezintă o mărime necunoscută; 
însă în acest caz (cum just observă el), era vorba de o 
mărime necunoscută de x. 

Opinia lui Bobiţă zeţarul (care tăcea chitic „în legătulă cu 
x-atul palaglabului”) nu suscită atenţia pe care cred eu că 
ar fi meritat-o, cu toate că ea fusese exprimată într-un mod 
foarte deschis şi curajos. Acesta declară că, în ce-l priveşte, 
nu avea nici o îndoială în legătură cu problema respectivă, 
că era un caz limpede şi că tomnu' Bulangiu nu putea fi 
nicitecum întuplecat să bea ca toţi ţeilalţi, ba că tumnealui 
sugea nesmintit olobina aia cu tleix17 şi bun'ţeles l-au 
apucat pantaliile până la x-tlem. 


SFÂRŞIT