Edgar Allan Poe — Mellonta Tauta

EDGAR ALLAN POE 


MELLONTA TAUTA 


Hotă: Pentru traducerea povestirilor „Hans Pfaall”, „Farsa cu 
balonul” şi „4 a mie gi doua poveste a Seherezadei s-a folosit ca 
text de bază lucrarea The Complete Poerns and Stores af Edgar Allari 
Foe, ed. Alfred 4. knopi, 1938. Celelalte lucrăn au fost traduse din 
vol. The Complete Tales And Poemns Of Edgar Alan Poe, ed. The 


lodern Library, He York. 


CUVÂNT ÎNAINTE 


Rtă, aşadar, adunate într-un volum (pentru pnma oară, după 
ştiri fa noastră], toate sau aproape toate povestnie ştiri h fico—fantashce 
ale iui Fdgar Alan Poe. Este o mutahui justificată atât de rolul 
hotănitor pe care j-a jucat priarele SCHIOF APREFCAn ÎN Crearea OULUI 
ger, cât şi de ignorarea sau mirumnahzarea acestui rol în lucrinie de 
stone şi feone |iterană. Exemplul cel ra recent, pentru not, este studiul 
lui Vincent Buranelli” considerat de autor „complet, în sensul că nu ai 
OPUS, dir lipsă de spatiu, FUCI o PPObIEPRĂ PRAJONĂ 

E adevărat că Buranelh în recunoaşte scmtorului mentul de a fi 
„Sihgurul arencan care a inventat vreodată o fornă hterară, şi 
AFUPE, ruvela polăstă , dar acesta constituie de rnuit UP LOC COPUF. cl 
exegezei poeşti. În schimb, rumic despre Fbe şi fantasticul şhinăfic, în 
ajara unice: şi palide: menhuni prind succesiunea iuresci ci 
Aventurilar lui Arthur Gordan Pyrm: „Cultura de pe msulă, veche crt 
lumea, cu simbolunie cnpice îi vor influenta pe Jules Veme şi pe Rider 
Haggard, ca şi şcoala de hteratură şhinbfico-fantasheci. Dar ru era 
mult met ewmdentă geneza acestei şcoli din povesin ca Farsa cu 
balonul sau Hans Pfaall? Desrgur — cu condiha de a deprşi lirutele 
mferpreiinlar traditonale. On mațortatea COPNENIALATILAF CONSIAETĂ 


EDGAR ALLAN POE 
MELLONIA IAUIA 


Notă: Pentru traducerea povestirilor „Hans Pfaall“, 
„Farsa cu balonul” şi „A o mie şi doua poveste a 
Seherezadei” s-a folosit ca text de bază lucrarea The 
Complete Poems and Stories of Edgar Allan Poe, ed. Alfred 
A. Knopf, 1958. Celelalte lucrări au fost traduse din vol. The 
Complete Tales And Poems Of Edgar Allan Poe, ed. The 
Modern Library, New York. 


CUVÂNI ÎNAINTE 


Iată, aşadar adunate într-un volum (pentru prima oară, 
după ştiinţa noastră), toate sau aproape toate povestirile 
ştiințifico-tantastice ale lui Edgar Allan Poe. Este o 
inițiativă justificată atât de rolul hotărâtor pe care l-a jucat 
marele scriitor american în crearea noului gen, cât şi de 
ignorarea sau minimalizarea acestui rol în lucrările de 
istorie şi teorie literară. Exemplul cel mai recent, pentru 
noi, este studiul lui Vincent Buranelli:1+ considerat de autor 
„complet, în sensul că nu a omis, din lipsă de spaţiu, nici o 
problemă majoră”. 

E adevărat că Buranelli îi recunoaşte scriitorului 
meritul de a fi „singurul american care a inventat vreodată 
o formă literară, şi anume, nuvela polițistă”, dar acesta 
constituie de mult un loc comun al exegezei poeşti. In 
schimb, nimic despre Poe şi fantasticul-ştiinţific, în afara 
unicei şi palidei menţiuni privind succesiunea livrescă a 
Aventurilor lui Arthur Gordon Pym: „Cultura de pe insulă, 


veche cit lumea, cu simbolurile criptice îi vor influenţa pe 
Jules Verne şi pe Rider Haggard, ca şi şcoala de literatură 
ştiințifico-tantastică “. Dar nu era mult mai evidentă geneza 
acestei şcoli din povestiri ca Farsa cu balonul sau Hans 
Pfaall? Desigur - cu condiția de a depăşi limitele 
interpretărilor tradiţionale. Ori majoritatea comentatorilor 
consideră povestirile citate doar o concesie făcută gustului 
pentru senzaţional, asimilându-le, din acest punct de 
vedere, povestirilor de groază. Se uită insă că dacă, în 
acestea din urmă, publicul căuta într-adevăr „absurdul 
amplificat până la grotesc (...) elementul de groază dus 
până la oribil (...) caracterul spiritual exagerat până la 
burlesc (...) factorul de neobişnuit transformat în straniu şi 
mistic”!2/, cele dintâi răspundeau unor aspirații de cu totul 
altă natură. 

In acea primă jumătate a secolului al XIX-lea, interesul 
pentru ştiinţă şi tehnică înregistrează un salt spectaculos, 
pe măsura succeselor înregistrate în cele mai variate 
domenii. Spirit aflat in perpetuă efervescenţă, Poe se 
integrează fluxului general, dovedind chiar un nivel de 
informare net superior celui al confraţilor săi. Curiozitatea i 
se exercită până şi în direcții cu totul secundare, după cum 
o dovedeşte redactarea unui manual de conchiliologie. Dar 
în centrul atenţiei sale se află, în mod firesc, câteva dintre 
marile probleme ale timpului: dezlegarea enigmei polare, 
navigația aeriană dirijată, zborul dincolo de limitele 
gravitaţiei terestre. Prima va fi abordată într-o modalitate 
mai mult fantastică, situându-se deci în afara obiectului 
cercetării noastre (Manuscris găsit într-o sticlă, Aventurile 
lui Arthur Gordon Pym). A doua constituie fundalul şi 
laitmotivul Farsei cu balonul, apărând incidental şi în 
Mellonta Tauta. În sfârşit, a treia prilejuieşte laborioasele şi 
fantezistele, notații din jurnalul ascensiunii lui Hans Pfaall. 

Semnalând aceste consonanţe de loc fortuite, ne vom 
feri de o supralicitare simplistă. In intenţiile autorului intra, 
fără îndoială, şi mistificarea, la care se referă el însuşi în 
comentariul precedând Farsa cu balonul. Dar o mistificare 


de un tip cu totul special, al cărei iz de autentic i-a făcut pe 
cititorii numărului din 13 aprilie 1844 al lui The Sun să-şi 
smulgă ziarul din mâini. Era triumful unei concepții 
novatoare, teoretizate astfel de autor într-o notă la mai 
vechea povestire Hans Pfaall, în legătură cu alte lucrări pe 
teme cosmice: „In aceste diferite opuscule, scopul este 
totdeauna satiric, tema o descriere a moravurilor lunare în 
raport cu ale noastre Dar în nici un caz nu văd efortul de a 
face plauzibile amănuntele călătoriei însăşi. Toţi autorii par 
absolut ignoranţi în materie de astronomie; în Hans Pfaall, 
intenţia este originală în măsura în care reprezintă un efort 
către verosimilitate în aplicarea principiilor ştiinţifice (atât 
cât o îngăduie natura fantastică a subiectului) la călătoria 
de la Pământ la Lună”. 

Efortul către verosimilitate - iată expresia concentrată 
a uneia dintre constantele fantasticului-ştiinţific. El poate, 
fi identificat, în embrion, la Cyrano de Bergerac (cutia cu 
icosaedru din Statele şi imperiile Lunei) sau la Swift 
(sistemul de propulsie al insulei zburătoare din Călătoriile 
lui Gulliver). Dar ceea ce era sumar şi episodic devine, la 
Poe, esenţial în susţinerea ideii dominante. Descrierea 
balonului domnului Monck Mason, cu toate accesoriile sale, 
creează climatul de miraculos ştiinţific necesar pentru a-l 
face pe cititor să accepte extrapolarea îndrăzneață a 
realizărilor timpului.  Concizia şi  limpezimea frazei, 
gradaţia, folosirea abilă a tehnicii suspansului conferă 
detaliilor aerostatice o neaşteptată nobleţe, făcându-le să 
concure plenar la impresia de ansamblu. Cuvinte ca lest, 
nacelă, elice,  ghidropă dobândesc valențe poetice, 
întreținând mirajul nemaipomenitei aventuri transatlantice. 

Procedeul poate fi identificat cu uşurinţă şi în alte 
povestiri. Relatarea ascensiunii lui Hans  Pfaall este 
literalmente impănată cu noțiuni ştiinţifice reale şi 
imaginare. Trezirea contelui Allamistakeo din îndelungata 
sa anabioză avant la lettre se efectuează printr-o serie de 
operațiuni cu implicaţii medico-anatomice, descrise cu 
minuţiozitate. A o mie şi doua poveste a Şeherezadei îşi are, 


de fapt, centrul de greutate în enciclopedicele note de 
subsol. Până şi enigmatica întâmplare a domnului Augustus 
Bedloe este pusă cumva pe seama experiențelor 
mesmerice, foarte la modă în acea perioadă (1845) şi 
asimilate de Poe obişnuitelor experienţe de laborator. Cum 
se explică atunci, în raport cu acest adevărat cult al 
utilizării arsenalului ştiinţelor mai mult sau mai puțin 
exacte, atitudinea scriitorului faţă de Ştiinţă - protestul 
romantic din des citatul Sonet, ironia din Hans Pfaall, satira 
din De vorbă cu-o mumie şi Omul făcut bucăţi, sarcasmul 
din Mellonta Tauta?... 

Contradicţia, după opinia noastră doar aparentă, a dat 
naştere multor generalizări grăbite, privind 
conservatorismul lui Poe, atitudinea lui de neîncredere 
disprețuitoare în progres, etc. Există insă şi comentatori 
care au sondat mai adânc, ajungând până la amărăciunea 
ascunsă sub mistificare şi invectivă. „Ar fi fals şi nedemn de 
un asemenea creier să ni-l reprezentăm drept rutinat, 
vrâjmaş al oricărei cuceriri ştiinţifice - scrie, de pildă, 
Camille Mauclairi::. El se temea şi îşi bătea joc de falsul 
progres (...) un fel de religie grosieră, preţuind ştiinţa doar 
pentru explicaţiile ei utilitare, mijloace de negoț şi de 
confort  (...) credința  fetişistă într-o perfecţionare 
indiscutabilă, prin însăşi curgerea timpului şi un dispreţ 
stupid şi vinovat faţă de trecut“. Şi, mai departe: „El 
considera că ştiinţa industrială, ale cărei rapide şi 
impresionante cuceriri păreau pe atunci adevărate 
miracole, va deveni o calamitate dacă progresia ei nu va 
corespunde unei progresii paralele şi de egală însemnătate 
în domeniul evoluţiei morale”. Sunt observaţii care 
surprind cu acuitate o stare de spirit caracteristică nu 
numai lui Poe, ci şi multora dintre contemporanii şi urmaşii 
săi. Obsesia consecințelor nefaste ale neconcordanţei 
dintre progresul tehnico-ştiinţific şi cel moral fecundează 
operele unui lung şir de scriitori, atinşi definitiv sau 
pasager de morbul anticipației. 


Explicaţia ni se pare valabilă şi pentru atitudinea lui 
Poe față de problemele sociale şi politice ale vremii. 
Individualismul şi însingurarea sa romantică, prejudecățile 
legate de unele concepții sudiste pe care le-a împărtăşit, 
teoria gradației opuse egalitarismului nu ne oferă decât o 
justificare aparentă a atacurilor împotriva democraţiei ca 
sistem de guvernare. Adevărul este că scriitorul generos şi 
sensibil fusese ulcerat de spectacolul pe care-l ofereau 
campionii acestei „democraţii“. lată de ce cuvântul 
„politică“ îi sugerează portretul grotesc al unui demagog 
electoral (De vorbă cu o mumie), după cum cuvântul 
„republică ” îi apare odios, asociat, printr-o circumscriere la 
fel de exclusivistă şi de inacceptabilă, doar compromiterii 
sufragiului universal prin combinaţiile frauduloase ale 
partidelor burgheze (Mellonta Tauta). De altfel, veşmântul 
fabulei este abandonat într-o însemnare din Marginalia: 
„Când Lucian a descris statuia «de marmură pentelică la 
suprafaţă, iar înăuntru plină de zdrențe murdare» el a avut 
fără îndoială o viziune profetică a marilor noastre instituţii 
financiare”. 

In această lumină, „paseismul” lui Poe dobândeşte 
semnificaţii mai profunde decât cele pe care i le-ar conferi 
slujirea _imperativelor modei literare sau înclinațiile 
temperamentale. Eminescu putea să propună 
contemporanilor modele de virtute civică desprinse din 
însăşi istoria multiseculară a poporului său. Protestând cu 
aceeaşi vehemenţă impotriva tarelor prezentului, Poe 
trebuia să ţină seama că se adresează unei naţiuni foarte 
tinere şi eterogene ale cărei tradiţii abia începeau să se 
fixeze. Elementul antitetic al comparaţiei sale va îi deci 
vechile civilizaţii, considerate depozitare ale înţelepciunii 
absolute. Contele Allamistakeo na demonstra Chiar că 
multe dintre cuceririle ştiinţei şi tehnicii din vremea lui Poe 
nu fac decât să imite realizările Egiptului faraonic, uneori 
fără să atingă măreția originalului... 

Că avem de-a face mai mult cu un procedeu literar 
decât cu o idee profund ancorată în conștiința scriitorului 


ne-o demonstrează A o mie şi doua poveste a Şeherezadei, 
în care un alt reprezentant al trecutului întâmpină 
descrierea „minunilor“ civilizaţiei moderne cu o 
neîncredere iremediabilă. Este o altă ipostază a contactului 
între două lumi despărțite de un abis temporal; o ipostază 
mai plauzibilă, implicând acceptarea progresului contestat 
în De vorbă cu o mumie, Mellonta Tauta etc. 

Insolitul ştiinţific al operei poeşti a dat naştere şi unor 
interpretări insolite. Intr-un discutat şi discutabil „studiu 
psihanalitic“i4:, Marie Bonaparte pretinde, de pildă, că 
Hans Pfaall, cosmonautul avant la lettre urcând spre Lună 
cu capul în jos, îl reprezintă pe însuşi Poe aspirând, în mod 
inconştient, să se întoarcă, în această poziţie prenatală, în 
pântecul mamei sale. E o optică viscerală care maculează 
fiorul adolescentin rămas de pe vremea când scriitorul de 
mai târziu privea ore întregi firmamentul, prin luneta de pe 
terasa casei din Richmond a familiei Allan. Căci Cosmosul a 
exercitat asupra lui o fascinaţie statornică, mărturisită încă 
din poemul Al Aaraaf (1829), a cărui acțiune se desfăşoară 
pe o stea descoperită de Tycho Brahe în secolul al XVI-lea. 

E adevărat că în această fascinaţie se infiltrează uneori 
accente morbide. Creatorul hipersensibil şi hiperlucid e 
obsedat de ideea morţii Pământului şi Universului. 
Amintindu-şi, poate, că astronomii din „Călătoriile lui 
Gulliver ” se temeau de o eventuală ciocnire cu o cometă, el 
îşi imaginează consecințele în Discuţie între Eiros şi 
Charmion. Sfârșitul lumii, pus până atunci pe seama 
împlinirii naivelor profeţii apocaliptice, devine astfel un 
„coşmar ştiinţific” +5: pe care literatura de anticipație îl va 
utiliza în forme uneori foarte asemănătoare (vezi, de pildă, 
Sfârşitul lumii al lui Camille Flammarion). Evrika merge şi 
mai departe, postulând prăbuşirea întregului Univers, prin 
revenirea atomilor la unitatea primordială. 

Considerat de Poe drept cheia de boltă a întregii sale 
opere, acest „poem cosmogonic” este un adevărat cântec 
de lebădă al geniului său anticipator. Savanţi eminenţi ca 
Arthur FEddington şi Edmond Bauer au declarat că Evrika 


dovedeşte o anumită previziune a ideilor ştiinţifice 
moderne. În superbul eseu Despre Evrika::, Paul Valery îi 
atribuie autorului „afirmarea relaţiilor simetrice şi 
reciproce între materie, timp, spațiu, gravitație şi lumină. 
Este într-adevăr o simetrie formală care constituie 
caracterul esenţial al reprezentării Universului, potrivit lui 
Finstein”; şi, mai departe: „Când Poe măsoară durata 
Cosmosului său prin timpul necesar pentru ca toate 
combinaţiile posibile ale elementelor să fi fost efectuate, te 
gândeşti la ideile lui Boltzmann şi la calculele sale de 
probabilitate aplicate la teoria cinetică a gazelor. Există în 
Evrika o presimţire a principiului lui Carnot şi a 
reprezentării acestui principiu prin mecanismul difuziunii”. 

In Evrika există, poate, şi explicaţia acestor previziuni 
şi presimţiri. Poe teoretizează aici drepturile intuiţiei, 
afirmate şi exemplificate în Mellonta Tauta şi respinse de 
ştiinţa timpului. Abia după câteva decenii lucrările lui 
Henri Poincare, Bergson etc. au situat ipoteza, imaginaţia, 
intuiţia la înălţimea pe care le-o atribuise marele scriitor 
american. Şi dacă acesta din urmă se referă la 
descoperirile lui Kepler Newton, Champollion, opera lui ne 
oferă şi demonstraţii cu un caracter mai limitat, dar nu mai 
puțin izbitor. lată un exemplu: 

Doctorul  Fergusson, eroul primei „călătorii 
extraordinare” a lui Jules Verne (Cinci săptămâni în balon, 
1863), declară fără echivoc: „Nu cred că s-ar putea ajunge 
să se conducă baloanele. Trebuie căutat altceva! De pildă, 
dacă un balon nu poate fi dirijat, măcar să fie menţinut în 
curenţii atmosferici prielnici“. Această idee ingenioasă 
apare cu cincisprezece ani mai devreme în Mellonta Tauta, 
formulată şi mai precis: „...posibilitatea zborului în toate 
direcţiile prin simpla coborâre sau înălțare până la 
atingerea unui curent favorabil...” lar eroul povestirii şi mai 
vechi Farsa cu balonul (1844) „s-a gândit să întrebuinţeze 
principiul şurubului lui Arhimede, în scopul propulsiunii în 
aer”, construind un fel de elice multiplă. Prin învârtirea 
manuală a elicei, aerostatul de formă elipsoidală (!) poate îi 


propulsat cu viteze variabile, direcţia zborului fiind 
asigurată de o cârmă. 

Intr-un studiu despre Poe publicat în „Muse des 
familles ”, tânărul Jules Verne deplângea faptul că Farsa cu 
balonul nu respectă legile fizicii şi ale mecanicii. De fapt, în 
ciuda unor amănunte fanteziste, Poe a văzut mai limpede 
soluția problemei navigaţiei dirijate a aparatelor de zbor 
mai uşoare ca aerul. Și, cu toată intenţia mistificatoare a 
autorului, povestirea respiră parcă involuntar încrederea în 
progresul tehnico-ştiinţific: „Marea problemă a fost, în 
sfârşit, rezolvată! Aerul, ca şi pământul şi oceanul, a fost şi 
el cucerit de ştiinţă şi va ajunge pentru omenire o cale 
obişnuită şi larg deschisă tuturora“. 

Intuiţia lui Poe aruncă o punte miraculoasă şi către alte 
înfăptuiri sau previziuni certe ale secolului nostru, creând 
totodată teme, idei şi procedee care vor intra în fondul de 
aur al anticipaţiei literare. Eroii lui Sebastien Mercier (Anul 
două mii patru sute patruzeci) și Washington Irving (Rip 
Van Winkle) adormiseră pur şi simplu, pentru a se trezi de 
la sine peste câteva secole sau câteva decenii. Contele 
Allamistakeo a fost supus unui tratament care a dus la 
„suspendarea indefinită a tuturor funcţiunilor animale” şi 
este trezit cu ajutorul electricităţii, după „cinci mii cincizeci 
de ani şi câteva luni”. Avem de-a face cu o evidentă 
experienţă de anabioză, în care îmbălsămarea a luat locul 
hipotermiei şi şocurile galvanice încălzirii treptate a 
corpului... Cu toată ironia necruțătoare la adresa 
„miracolelor” ştiinţei, Omul făcut bucăţi prefigurează 
utilizarea pe scară largă a membrelor şi organelor 
artificiale. Replica modernă a acestui triumf al mecanicii 
este ciberneticul domn Jones, din povestirea lui Stanislaw 
Lem... Până şi mesmerismul, catalizator al multor „Povestiri 
extraordinare”, şi-a pierdut aura de magie neagră, 
devenind un fenomen acceptat şi utilizat sub numele de 
hipnoză. Dincolo de unele coincidențe, povestirea lui 
Auguste Bedloe nu se datorează deci amintirii unui 
eveniment petrecut într-o viață anterioară - şi doctorul 


Templeton ne oferă cheia enigmei, atunci când îi spune 
pacientului său: „...în timp ce dumneata gândeai aceste 
lucruri în mijlocul munţilor, eu eram ocupat aici, în casă, să 
le descriu pe hârtie”. În acest caz, „raportul magnetic” 
dintre cele două personaje se manifestă ca un contact 
telepatic deosebit de viu. lar aluzia totală a lui Bedloe se 
datorează poate şi sensibilizării simţurilor prin consumul 
exagerat de opiu. 

Cucerirea văzduhului şi a spațiului cosmic, călătoria în 
timp cu ajutorul anabiozei, omul pe jumătate artificial, 
posibilităţile hipnozei şi ale telepatiei... Cât ar mai fi extins 
Poe universul anticipaţiei, dacă n-ar fi murit la patruzeci de 
ani? 

Cineva spunea că un gen literar se naşte din întâlnirea 
unui geniu cu un complex de imprejurări favorabile. Geniul 
autorului Povestirilor extraordinare şi al Corbului nu mai 
trebuie demonstrat. lar efervescența generală din prima 
jumătate a secolului trecut oferea un ideal complex de 
împrejurări. 

Întâlnirea a avut loc. Să-i recunoaştem lui Edgar Poe 
paternitatea fantasticului-ştiințific. 


ION HOBANA 


HANS PFAALL(7) 


în româneşte de Ion Vinea 


După ultimele ştiri sosite de la Rotterdami&:, se pare că 
acest oraş se află, din punct de vedere filozofic, pradă unor 
fierberi foarte mari. 

Într-adevăr, au avut loc acolo unele întâmplări atât de 
neaşteptate şi atât de noi şi nepotrivite cu opiniile 
preconcepute, încât nu mă pot îndoi că nu va trece multă 
vreme şi întreaga Europă va fi zguduită; tot ce e trainic pe 


lume se va cutremura, şi tot ce e rațiune şi calcul se va 
învrăjbi. 

Se pare că în ziua de... a lunii... (nu-mi aduc bine aminte 
data exactă)'2*, o mulţime nenumărată se adunase, nu prea 
se ştie din ce anume pricini, în marea Piaţă a Bursei din 
frumosul oraş Rotterdam'*. Ziua era neobişnuit de caldă 
pentru acest anotimp: de-abia se simţea o slabă adiere de 
vânt, iar mulţimea, pe care o stropeau la răstimpuri 
răpăielile de scurta durată ale ploii ce cădea din alba şi 
uriaşa îngrămădire a norilor răspândiţi cu îmbelsugare pe 
albastra boltă a firmamentului, nu-şi pierdea câtuşi de 
puţin voia bunăiii:. Către amiază, totuşi, s-a stârnit o 
uşoară, dar destul de simțită frământare în rândurile celor 
din faţă. A urmat trâăncăneala a zece mii de limbi. O clipă 
după aceea, zece mii de feţe s-au întors spre cer, zece mii 
de pipe căzură deodată din colţurile a zece mii de guri, şi 
un strigăt, care nu poate fi asemuit cu nimic alt decât cu 
vuietul Niagareii12!, răsună îndelung, cu putere, cu furie, 
prin toate împrejurimile Rotterdamului. 

În curând, pricina acestui tărăboi deveni îndeajuns de 
vădită. Dindărătul uriaşei grămădiri a uneia din acele mase 
de nori cu forme precise - despre care am mai vorbit - se 
văzu, ivindu-se încet, într-o întinsă arie de spaţiu albastru, 
o ciudată arătare eterogenă, dar plăsmuită, pare-se, dintr- 
o substanţă solidă, cu o înfăţişare atât de neobişnuită şi de o 
alcătuire atât de năzdrăvană, încât nu putea fi în ruptul 
capului înţeleasă şi nicicând îndeajuns de admirată de 
mulţimea de târgoveţi zdraveni care se uita la ea, de jos în 
sus, cu gura căscată. Ce să fie oare? In numele tuturor 
matroanelor şi diavolilor din Rotterdam, ce putea oare să 
prevestească? Nimeni nu ştia. Nimeni nu-şi putea închipui. 
Nimeni, nici chiar primarul, mynheer::*+ Superbus Von 
Underduk, n-avea nici cel mai neînsemnat indiciu care să-l 
ajute să dezlege acest mister. Aşadar, nefiind nimic mai bun 
de făcut, fiecare dintre cei de faţă îşi potrivi dm nou cu grijă 
pipa în colţul gurii şi, fără a slăbi din ochi fenomenul, pufăi, 
făcu o pauză, se legănă într-o parte şi într-alta, mormăi 
ceva cu tâlc, se mai legănă o dată, mai mormăi ceva, mai 
făcu o pauză şi, în sfârşit, pufăi din nou. 


Dar, între timp, obiectul unei atât de mari curiozităţi şi 
pricina unui fum atât de gros se lăsă în jos, tot mai jos, 
deasupra paşnicei cetăţi. In mai puţin de câteva minute 
ajunse destul de aproape ca să poată fi văzut foarte 
desluşit. Părea să fie - o, da, nu încape îndoială - era într- 
adevăr un fel de balon. Cu siguranţă însă că niciodată până 
atunci asemenea balon nu mai fusese văzut la Rotterdam. 
Căci, rogu-vă, daţi-mi voie să întreb: cine oare a mai auzit 
de un balon făcut pe de-a-ntregul din gazete murdare? 
Nimeni, desigur, în toată Olanda. Şi, totuşi, aici, chiar sub 
nasul poporului sau mai degrabă niţel mai departe şi mai 
sus de nasul său, se afla obiectul despre care vorbim, şi 
înjghebat - ştiu asta din izvorul cel mai autorizat - chiar din 
materialul pomenit, şi de care nimeni nu ştia că poate fi 
folosit într-un asemenea scop. Era o nemaiauzită jignire 
adusă bunului-simţ al târgoveţilor din Rotterdam. Cât 
despre înfăţişarea acestui fenomen, ea era şi mai vrednică 
de ocară. Aducea - nici mai mult, nici mai puţin - cu o 
uriaşă scufie de nebun, întoarsă cu moţul în jos. Şi această 
asemănare nu păru nicidecum micşorată când, după o mai 
amănunţită cercetare, mulţimea văzu un ditamai ciucure 
atârnând de extremitatea ei, iar în jurul marginii de sus, 
adică în jurul bazei conului, un colan de instrumente 
asemănătoare cu nişte tălăngi de mioriţe ce clincheţeau 
necontenit pe aria Betty Martin +. Dar iată ce punea vârf 
la toate: legată cu panglici albastre de capătul fantasticei 
maşini, spânzura, în chip de nacelă, o pălărie uriaşă de 
castor, cu boruri nemăsurat de late. Pe calota ei emisferică 
se vedeau o agrafă de argint şi o panglică neagră. Şi era 
totuşi un fapt vrednic de luare-aminte că nu puţini cetăţeni 
ai Rotterdamului se jurau că în repetate rânduri mai 
văzuseră, înainte vreme, pălăria cu pricina. Într-adevăr, 
întreaga adunare se uita la ea ca la un lucru bine cunoscut, 
când, la vederea ei, doamna Grettel Pfaall18: scoase un 
strigăt de voioasă uimire, zicând sus şi tare că e chiar 
pălăria preaiubitului ei soţ. 

Era o împrejurare cu atât mai vrednică de băgat în 
seamă, cu cât numitul Pfaall, dimpreună cu trei tovarăşi de- 
ai săi, dispăruseră din Rotterdam cam de vreo cinci ani de 


zile, într-un chip cu totul neaşteptat şi de neînțeles şi, până 
în clipa când începem această povestire, toate încercările 
de a afla ceva despre ei dăduseră greş. E adevărat că, nu 
demult, câteva oseminte, socotite drept omeneşti, fuseseră 
descoperite într-un loc retras din partea de răsărit a 
oraşului, amestecate de-a valma cu nişte dărâmături 
ciudate. Se găsiseră unii care merseseră cu gândul până la 
a-şi închipui că se întâmplase în acel loc o crimă 
îngrozitoare şi că e foarte cu putinţă ca victimele să fi fost 
Chiar Hans Pfaall şi cei trei tovarăşi ai săi. Dar să ne 
întoarcem la povestirea noastră. 

Aşadar, balonul acesta (pentru că nu încape îndoială că 
era un balon) pogorâse cam la o sută de picioare deasupra 
pământului, îngăduind astfel mulţimii să vadă destul de 
desluşit persoana care se afla în el. Era într-adevăr un ins 
foarte ciudat. Ca înălţime nu putea să aibă mai mult de 
două picioare. Dar statura aceasta, oricât era ea de mică, îl 
putea totuşi face să-şi piardă echilibrul şi să-l dea peste 
marginea micii nacele, de n-ar fi fost o obadă circulară, 
care îi ajungea până la piept, legată de funiile balonului. 
Trupul omuleţului era peste măsură de lătăreţ şi dădea 
întregii sale făpturi o rotunjime fără nici un rost. Picioarele, 
desigur, nu puteau fi văzute deloc, deşi o substanţă 
cornoasă, de provenienţă dubioasă, apărea ocazional 
printr-o crăpătură din fundul nacelei, sau, ca să vorbesc 
mai corect, din fundul pălăriei. Avea nişte mâini uriaş de 
mari. Părul îi era cenuşiu şi împletit într-o coadă pe spate, 
iar nasul, fără pereche de lung, coroiat şi roşu. Avea ochi 
strălucitori şi mari, privirea pătrunzătoare. Bărbia şi obrajii, 
cu toate că zbârciţi de trecerea anilor, îi erau plini, puhavi şi 
lăsaţi. Cât despre urechi, nu puteai descoperi nici urmă de 
aşa ceva pe orice parte a capului. Acest ciudat şi micuţ 
ipochimen era îmbrăcat cu un surtuc larg de mătase azurie 
şi cu pantaloni potriviţi şi strimţi, strânşi pe genunchi cu 
agrafe de argint. Vesta lui era dintr-un material gălbui şi 
lucios. Purta pe cap - trasă ştrengăreşte pe o sprinceană - o 
tichie de tafta albă. Şi ca nimic să nu-i lipsească, gâtul îi era 
înfăşurat într-o basma de mătase de un roşu-sângeriu, 


care-i cădea moale până la piept, unde făcea un nod 
năzdrăvan, de o mărime neobişnuită. 

Când se apropie, precum am mai spus, la vreo sută de 
picioare de pământ, micul şi vârstnicul gentleman fu apucat 
deodată de un tremurici şi păru că nu mai are de gând să se 
mai apropie câtuşi de puţin de terra firma'2%/. Aruncând 
atunci o cantitate de nisip dintr-un sac de pânză pe care-l 
ridicase cu multă greutate, rămase neclintit o clipă. Apoi, cu 
mişcări grăbite şi înfrigurate, începu să scoată dintr-un 
buzunar de afară al surtucului un portofoliu mare de 
marochin, îl cântări, bănuitor, în mână. Se uită la el, cuo 
privire peste măsură de surprinsă, şi era vădit că greutatea 
portofoliului îl uimise, în sfârşit, îl deschise. Scoase din el un 
plic uriaş, pecetluit cu ceară roşie şi legat cu multă grijă cu 
o sfoară tot roşie, şi îl aruncă drept la picioarele primarului 
Superbus Von Underduk. Excelenţa sa se aplecă să-l ridice. 
Dar aeronautul, care nu încetase să fie foarte neliniştit şi 
nici nu mai avea pesemne vreo altă treabă care să-l ţină la 
Rotterdam, începu chiar din această clipă să-şi facă 
pregătirile de plecare. Şi fiindcă trebuia negreşit să se 
dezbare de o parte din lest ca să se poată înălța din nou, 
iată că jumătatea de duzină de saci pe care el îi aruncă, fără 
să se mai ostenească a-i deşerta, căzură, unul câte unul, în 
spinarea nenorocitului primar şi îl dădură peste cap de nu 
mai puţin de douăzeci şi una de ori, în văzul fiecărui 
locuitor din Rotterdam. Nu se poate totuşi presupune că 
măreţul Underduk a lăsat să treacă fără a fi pedepsită 
această necuviinţă a bătrânului omuleţ. Ba se spune că, 
dimpotrivă, la fiecare din cele douăzeci şi una de tumbe ela 
pufăit mânios şi desluşit din pipa lui, pe care în tot acest 
timp a ţinut-o din răsputeri în colţul gurii şi pe care, cu voia 
lui Dumnezeu, e hotărât s-o ţină bine până la cea din urmă 
a sa suflare. 

Intre acestea, balonul se înălța ca o ciocârlie!18* şi, 
avântându-se departe deasupra cetăţii, dispăru, în sfârşit, 
netulburat, după un nor ce semăna cu acela de după care 
se ivise în chip atât de ciudat la venire, şi astfel fu pierdut, 
pentru vecie, de ochii plini de uimire ai bunilor cetăţeni din 
Rotterdam. Acum atenţia tuturor se îndreptă asupra 


scrisorii, împrejurările în care fusese aruncată şi urmările 
fireşti ale acestora se dovediră fatale atât persoanei, cât şi 
demnităţii Excelenței sale ilustrului primar, mynheer 
Superbus Von Underduk. Acest înalt dregător nu uitase 
totuşi, în timpul mişcărilor sale giratoriii1%, să pună la loc 
sigur epistola, despre care s-a văzut, după cercetare, că a 
ajuns chiar în mâinile celor în drept, fiindcă fusese adresată 
lui însuşi, precum şi profesorului Rub-a-dub!2:, în calitatea 
lor oficială de preşedinte şi de vicepreşedinte ai Colegiului 
Naţional al Astronomilor din oraşul Rotterdam. Fu deci 
deschisă la faţa locului de către cei doi demnitari, care 
găsiră  într-însa nemaipomenita şi într-adevăr foarte 
însemnata comunicare ce urmează: 


Excelenţelor lor Von Underduk şi Rub-a-dub, 
preşedintele şi vicepreşedintele Colegiului Naţional 
al Astronomilor din oraşul Rotterdam. 


Poate că excelenţele voastre îşi mai aduc aminte de un 
biet meşteşugar, pe nume Hans Pfaall, şi de meserie cârpaci 
de foaie, care, dimpreună cu alţi trei tovarăşi, a dispărut din 
Rotterdam, mai acum cinci ani, într-un chip ce poate fi 
socotit ca de neînțeles. Cu voia Excelenţelor voastre, sunt 
chiar eu, acelaşi Hans Pfaall, scriitorul comunicării de faţă. 
E un lucru bine cunoscut celor mai mulţi dintre scumpii mei 
concetăţeni că vreme de patruzeci de ani am locuit fără 
întrerupere în căsuţa pătrată de cărămidă de la capătul 
aleii numite Sauerkrauti21*, în care am stat până în ziua 
dispariţiei mele. Strămoşii mei au locuit-o şi ei de nu mai ţin 
minte când. Ca şi mine, ei s-au îndeletnicit în chip statornic 
cu vrednica şi într-adevăr bănoasa meserie de cârpaci de 
foaie. La drept vorbind, până în anii aceştia din urmă, când 
politica le-a sucit oamenilor capul, nici un cetăţean cinstit 
din Rotterdam nu-şi putea dori şi nu putea să îmbrăţişeze o 
meserie mai bună decât a mea. Mă bucuram de credit, 
aveam de lucru totdeauna şi nu duceam lipsă nici de bani, 
nici de bunăvoință. Curând însă am început, precum 
spuneam, să simt roadele libertăţii, ale cuvântărilor 
nesfârşite, ale radicalismului şi a tot felul de alte asemenea 


lucruri. Oameni care altădată erau cei mai buni muşterii din 
lume nu mai aveau acum nici măcar o clipă să se gândească 
la tine. Aveau răgaz numai cât le trebuia să poată citi 
despre revoluţii şi să ţină pasul cu progresele gândirii şi cu 
spiritul timpului. Dacă aveau nevoie să aţâţe focul din vatră, 
îl aţâţau cu o gazetă, şi pe măsură ce autoritatea guvernului 
slăbea, îmi dădeam tot mai bine seama că pielea şi fierul se 
făceau tot mai trainice, căci în foarte scurtă vreme nu s-a 
mai găsit în tot oraşul nici măcar o pereche de foaie care să 
aibă nevoie de undrea sau de ajutorul ciocanului. Era o 
stare de lucruri care nu se mai putea îndura. Ajunsei în 
curând calic ca un şoarece şi, având nevastă şi copii de 
întreţinut, cu încetul povara mea se făcu de nesuferit şi 
pierdeam ceasuri întregi gândindu-mă la mijlocul cel mai 
potrivit de a-mi pune capăt zilelor. Dar, între timp, afurisiţii 
de creditori nu-mi dădeau răgaz să stau pe gânduri. Casa 
mea era de-a binelea asediată de dimineaţă până seara, aşa 
că începusem să turbez, şi să fac spume la gură, şi să mă 
frământ ca un tigru în cuşcă. Mi-aduc aminte mai cu seamă 
de trei dălcăuci care mă sâcâiau de mă scoteau din răbdări 
făcând veşnic de strajă la poarta mea şi ameninţându-mă 
cu asprimile legii. M-am jurat să mă răzbun amarnic pe 
tustrei aceştia dacă voi avea vreodată norocul să-i prind în 
gheară. Şi sunt încredinţat că plăcerea asta de care mă 
bucuram dinainte a fost singurul lucru pe lume care m-a 
împiedicat să-mi îndeplinesc pe loc planul de a-mi zbura 
creierii cu un foc de pistol. Am socotit totuşi că e mai bine 
să mă prefac, să-mi stăpânesc mânia, să-i hrănesc cu 
făgăduieli, cu vorbe dulci, până ce, mulţumită vreunui noroc 
neaşteptat, mi se va ivi un prilej de răzbunare. 

Intr-o zi, când le scăpasem printre degete şi mă 
simţeam mai copleşit ca niciodată, am rătăcit îndelung şi 
fără ţintă pe străzile cele mai întunecate, până ce, într-un 
sfârşit, am dat într-un colţ peste o dugheană de anticar. 
Văzând în apropierea mea un scaun liber destinat clienţilor, 
m-am lăsat în el, amărât şi ursuz, şi, fără să ştiu de ce, am 
deschis cel dintâi volum care-mi stătea la îndemână. Era, 
din întâmplare, o mică broşură de astronomie speculativă, 
scrisă de profesorul Encke!22 de la Berlin, sau poate de un 


francez cu un nume asemănător. Aveam niţică spoială de 
ştiinţă în această materie, şi în curând m-am adâncit din ce 
în ce mai mult în cuprinsul cărţii, aşa încât l-am citit de 
două ori înainte de a-mi reaminti ce se petrece în jurul 
meu. Între timp începu să se întunece şi mi-am îndreptat 
paşii spre casă. Dar textul acelui tratat făcuse asupra mea o 
impresie de neuitat, şi în vreme ce hoinăream pe străzile 
năpădite de întuneric, amintirea mea depăna cu grijă 
raţionamentele ciudate şi uneori de neînțeles ale autorului. 
Câteva anumite paragrafe îmi tulburaseră închipuirea într- 
un fel cu totul neobişnuit. Cu cât gândeam mai mult asupra 
cuprinsului lor, cu atât mai tare creştea şi interesul pe care- 
l treziseră în mine. Educaţia mea, destul de mărginită 
îndeobşte, şi mai ales nepriceperea mea în problemele de 
filozofie naturală, departe de a mă face neîncrezător în 
puterea de a înţelege ceea ce citisem sau să mă facă să pun 
la îndoială noţiunile multiple care se desprinseseră au fost, 
dimpotrivă, un imbold pentru imaginaţie. Şi eram destul de 
închipuit, sau poate destul de cuminte, ca să mă întreb dacă 
nu cumva toate aceste idei neroade, care încolţesc în minţi 
bolnăvicioase, nu conţin în ele, aşa cum se şi pare de altfel, 
toată forţa, tot adevărul, precum şi celelalte proprietăţi ce 
ţin de intuiţie şi instinct; şi dacă, pentru a face un pas 
înainte, nu s-ar putea ca profunzimea, în probleme de o 
natură pur speculativă, să fie dovedită ca o sursă legitimă 
de falsitate şi eroare. Cu alte cuvinte, credeam, şi mai cred 
şi azi, că adevărul este de multe ori în sinea sa superficial, şi 
că, în multe cazuri, adâncimea constă mai mult în abisurile 
în care o căutăm decât în situaţiile reale unde poate fi 
găsită, însăşi natura părea să-mi procure dovezi pentru 
aceste păreri ale mele. Contemplând corpurile cereşti, m-a 
izbit mai cu seamă faptul că nu puteam să disting o stea cu 
aceeaşi precizie când o priveam cu o atenţie susţinută, 
directă şi fără devieri, ca atunci când permiteam privirii 
mele să lunece prin vecinătatea ei. Desigur, în acel moment 
nu-mi dădeam seama că acest paradox aparent era 
pricinuit de faptul că centrul vizual era mai puţin 
susceptibil de a primi impresii de lumină decât porțiunile 
periferice ale retinei. Aceste cunoştinţe, şi altele de acelaşi 


fel, le-am asimilat în cursul următorilor cinci ani plini de 
evenimente, ani în care m-am dezbărat de prejudecățile 
stării mele sociale umile şi am uitat de cârpaciul de foaie în 
multiplele şi feluritele mele ocupaţii. Dar în perioada despre 
care vorbesc, analogia oferită de o observaţie 
întâmplătoare asupra unei stele şi concluzia la care 
ajunsesem m-au izbit cu puterea unei confirmări pozitive, şi 
atunci m-am hotărât definitiv să urmez drumul pe care l- 
am urmat. 

Era târziu când am ajuns acasă. M-am dus îndată la 
culcare. Dar mintea mi-era prea frământată ca să pot dormi 
şi am petrecut toată noaptea adâncit în gânduri. Sculându- 
mă  dis-de-dimineaţă, m-am repezit la  prăvâălioara 
librarului, unde am dat şi puţinii bani pe care-i mai aveam, 
ca să cumpăr câteva volume de mecanică cerească şi 
astronomie practică. Ducându-le cu bine acasă, mi-am 
închinat citirii lor fiece clipă liberă, şi în curând am făcut 
progrese aşa de mari în studiul acestor ştiinţe, încât am 
socotit că sunt în stare să purced la înfăptuirea unui anume 
plan. Între timp m-am străduit să-i împac pe cei trei 
creditori care îmi pricinuiseră atâtea necazuri, în cele din 
urmă am şi izbutit să fac faţă unei jumătăţi din cererile lor, 
atât prin vânzarea unei părţi din mobilierul gospodăriei, cât 
şi prin făgăduiala ce le-am făcut-o de a plăti şi rămăşiţa, 
după înfăptuirea unui mic plan despre care le-am spus că-l 
urmăream şi pentru a cărui îndeplinire le-am cerut 
ajutorul. Astfel am reuşit, fără prea mare greutate, să mi-i 
câştig, căci erau nişte oameni fără nici o pregătire. 

Lucrurile fiind lămurite în acest chip, am purces, cu 
ajutorul soţiei mele - dar în cea mai mare taină şi cu băgare 
de seamă - să vând lucrurile ce-mi rămăseseră şi să adun - 
luând cu împrumut sume mici, sub un cuvânt sau altul, şi 
fără să mă sinchisesc câtuşi de puţin (o mărturisesc cu 
ruşine) de viitoarele mele mijloace de plată - o însemnată 
sumă de bani gheaţă. 

Cu aceste mijloace, astfel sporite, mi-am făcut rost, la 
răstimpuri, de chembrică subţire, de foarte bună calitate, în 
bucăţi de câte doisprezece iarzi!2%* fiecare. Am mai 
cumpărat sfoară, vernis de cauciuc şi un coş de răchită, 


mare şi adânc, făcut de comandă, iar pe lângă acestea, 
felurite alte materiale necesare construirii şi echipării unui 
balon de o mărime neobişnuită. Am pus-o pe soţia mea să 
se apuce de lucru şi să-l dea gata cât mai degrabă, şi i-am 
dat toate îndrumările trebuincioase asupra felului cum 
trebuie să procedeze, între timp am lucrat din sfoară un 
fileu de o mărime suficientă: l-am prevăzut cu un inel şi cu 
frânghiile necesare; am cumpărat un cuadrant, o busolă, un 
telescop, un barometru obişnuit, cu anumite modificări 
importante, şi două instrumente astronomice care nu sunt 
prea bine cunoscute. Am găsit apoi un moment prielnic şi 
am cărat noaptea într-un loc singuratic, la răsărit de 
Rotterdam, cinci balerci cu cercuri de fier, cam de câte 
cincizeci de galoanei!2** fiecare, şi încă una de o capacitate 
şi mai mare; şase tuburi de tinichea, construite anume, cu 
un diametru de trei ţoli'25* şi o lungime de zece picioare; o 
anumită cantitate de substanță metalică sau semimetalică, 
pe care nu o voi denumi, şi o duzină de damigene cu un acid 
foarte obişnuit. 

Gazul ce se obţine din aceste ultime elemente n-a mai 
fost fabricat de nimeni decât de mine sau, cel puţin, n-a mai 
fost folosit niciodată într-un asemenea scop!25*. N-aş avea 
nimic împotrivă să dau în vileag formula secretă şi deplină a 
acestui gazi27+, dar ea aparţine, de drept, aşa cum am mai 
spus, unui cetăţean din Nantes, în Franţa, care mi-a 
împărtăşit-o cu condiţia să nu o divulg. Acelaşi ins mi-a 
încredinţat, fără să fi ştiut nimic despre cele ce aveam de 
gând să fac, o metodă de a construi baloane din pieliţa unui 
anume animal şi prin care orice pierdere de gaz este 
aproape cu neputinţă. Dar am găsit cu cale că un asemenea 
mijloc era totuşi prea costisitor, mai ales că era foarte 
posibil ca o chembrică subţire, îmbibată cu o soluţie de 
cauciuc, să fie tot aşa de bună. Pomenesc aici de această 
împrejurare pentru că se prea poate ca într-una din aceste 
zile omul cu pricina să încerce a se înălța cu balonul, 
folosind gazul cel nou şi materialul amintit, şi nu doresc 
deloc să-l lipsesc de onoarea unei invenţii foarte originale. 

Pe locul pe care, când va fi fost să umflu balonul, aveam 
de gând să aşez balercile mai mici, am săpat pe ascuns câte 


o mică groapă; gropile, astfel făcute, alcătuiau un cerc cu 
un diametru de douăzeci şi cinci de picioare. Am săpat şi în 
centrul cercului, unde era locul sortit celei mai mari balerci, 
o groapă de o mai mare adâncime. În cele cinci gropi mai 
mici am aşezat câte o cutie de tinichea cu câte cincizeci de 
pfunzii2%: de praf de puşcă în fiecare, iar în groapa mai 
mare, un butoi cu o sută şi cincizeci. Cu dâre de pulbere 
acoperite, am stabilit, aşa cum trebuia, legătura între butoi 
şi balerci, iar după ce am pus într-una dintre acestea 
capătul a vreo patru picioare de fitil, am acoperit groapa şi 
am aşezat peste ea butoiul, lăsând celălalt capăt al fitilului 
să iasă cam de un deget în afară şi în aşa fel încât să fie 
aproape cu neputinţă de văzut. Acoperind apoi şi celelalte 
gropi, am aşezat fiecare balercă la locul cuvenit. 

Pe lângă materialele arătate mai sus, am mai cărat şi 
am ascuns la depozitul meu unul din acele aparate 
perfecţionate ale domnului Grimm:2%, pentru comprimarea 
aerului atmosferic. Mi-am dat seama totuşi că această 
maşină are nevoie de modificări însemnate ca să poată fi 
folosită potrivit scopurilor mele. Dar printr-o muncă 
îndărătnică şi printr-o stăruinţă neîntreruptă, am izbândit 
pe deplin în toate pregătirile mele. Balonul meu fu în 
curând gata. Putea cuprinde mai bine de patruzeci de mii 
de metri cubi de gaz. După calculele mele, putea lesne să 
mă ridice cu încărcătura mea cu tot şi, dacă îl mânuiam cu 
dibăcie, cu încă o sută şaptezeci şi cinci de pfunzi de balast 
pe deasupra. Fusese impregnat cu trei straturi de vernis de 
cauciuc şi m-am încredinţat că țesătura de chembrică poate 
înlocui mătasea în toate întrebuinţările acesteia, fiind tot 
atât de trainică şi, afară de asta, şi mult mai puţin 
costisitoare. 

Când totul fu gata, cerui soţiei mele să-mi jure că nu va 
spune nimănui nimic despre tot ce am făcut din ziua când 
m-am dus pentru întâia oară la dugheana librarului. Din 
parte-mi, i-am făgăduit să mă întorc de îndată ce 
împrejurările mi-o vor îngădui. I-am dat şi puţinii bani ce-i 
mai aveam şi mi-am luat rămas-bun de la ea. La drept 
vorbind, n-aveam nici o teamă în privinţa-i. Era ceea ce 
îndeobşte se numeşte o femeie şi jumătate, şi putea să se 


descurce în lumea asta şi fără sprijinul meu. Ca să spun 
lucrurilor pe nume, cred că m-a socotit totdeauna un 
pierde-vară, un trântor şi nimic mai mult, bun doar să 
viseze câte-n lună şi în soare, şi era mai degrabă mulţumită 
să scape de mine. Era o noapte întunecoasă când i-am urat 
bun-rămas şi, luând cu mine în chip de aghiotanţi pe cei 
trei creditori care îmi pricinuiseră atâtea neajunsuri, am 
dus balonul cu toate accesoriile lui pe un drum ocolit la 
locul unde erau adăpostite celelalte materiale. Am găsit 
totul nevătămat şi m-am pus îndată pe lucru. 

Era întâi aprilie. Noaptea, precum am spus, era 
întunecoasă. Nu se vedea nici o stea. O ploaie măruntă şi 
rece, căzând la răstimpuri, ne stânjenea cumplit. 

Dar ceea ce mă îngrijora mai mult era balonul, care, în 
ciuda vernisului ce-l apăra, începea să se îngreuneze din 
pricina umezelii. Pulberea, de asemenea, putea să fie 
vătămată. l-am pus deci pe cei trei cămătari să lucreze de 
ZOr, să presare gheaţă pisată în jurul butoiului din mijloc şi 
să agite acidul în celelalte. Dar nu încetau totuşi să mă tot 
sâcâie cu întrebări asupra celor ce aveam de gând să fac cu 
aceste lucruri şi-mi exprimau toată nemulţumirea lor cu 
privirea la truda istovitoare la care îi pusesem. Nu erau în 
stare să priceapă (spuneau ei) ce lucru bun putea să iasă 
din faptul că se udau până la piele numai pentru a fi făcuţi 
complici la o atât de groaznică vrăjitorie. Mă cuprinse 
neliniştea. Am continuat să lucrez din răsputeri. Eram 
încredinţat că tâmpiţii ăştia mă bănuiesc că am făcut 
legământ cu dracul şi că, pe scurt, tot ce fac în clipa de faţă 
nu e lucru curat. Şi mi-era tare frică să nu mă părăsească 
tustrei deodată. M-am străduit, totuşi, să-i liniştesc, 
făgăduindu-le că, de îndată ce voi fi dus la bun sfârşit 
această treabă, le voi plăti tot ce le mai datorez. Vorbele 
mele şi le-au tălmăcit, fireşte, pe înţelesul lor. Fără îndoială, 
şi-au închipuit că, într-un fel sau altul, voi intra în 
stăpânirea unei sume uriaşe de bani gheaţă. Şi îndrăznesc 
să cred că ar fi fost de ajuns să le plătesc tot ce le datoram 
şi ceva pe deasupra, în schimbul serviciilor făcute, ca să le 
pese prea puţin de ceea ce s-ar mai fi putut întâmpla cu 
sufletul sau cu ciolanele mele. 


După vreo patru ore şi jumătate, socotii că balonul s-a 
umflat de ajuns. Am legat de el nacela, în care mi-am pus 
toate uneltele, precum şi un glob de sticlă golit de aer şi 
foarte bine astupat cu un dop. N-am uitat nici 
condensatorul, nici o cantitate de var nestins, un baton de 
ceară de sigiliu, o uriaşă provizie de apă şi merinde din 
belşug, ca, de pildă, pemmican'3"-ului, a cărui putere 
nutritivă, faţă de micimea volumului, e nemăsurat de mare. 
Am mai luat în nacelă o pereche de porumbei şi o pisică. 
Tocmai se crăpa de ziuă când am socotit că ora plecării a 
sunat. Ca din întâmplare am scăpat pe jos o ţigară şi, 
aplecându-mă s-o ridic, am găsit prilejul să aprind pe furiş 
capătul fitilului, care, aşa cum am mai spus, depăşea niţel 
marginea de jos a uneia dintre balercile mai mici. Nici unul 
dintre cei trei creditori ai mei n-a băgat de seamă 
mişcarea. Sărind în nacelă, am tăiat fără zăbavă singura 
frânghie care mă ţinea legat de pământ, şi nu mică mi-a 
fost bucuria văzând că mă înălţăm cu o repeziciune de 
neînchipuit, ducând cu mare înlesnire o sută şaptezeci şi 
cinci de pfunzi de balast de plumb, şi că aş fi putut tot atât 
de bine ridica o greutate mult mai mare. 

Dar de-abia atinsesem o înălţime de cincizeci de iarzi, 
când deodată, urlând şi vuind îngrozitor, un vârtej 
năprasnic de foc şi pietriş, de lemne învăpăiate, metale 
încinse şi mădulare sfâşiate se năpusti cu furie asupră-mi. 
Inima mi se strânse de spaimă şi mă prăbuşii, tremurând de 
groază, în fundul nacelei. Mi-am dat seama, fireşte, că 
încărcasem din cale-afară butoaiele cu pulbere şi aveam 
acum de îndurat principalele urmări ale exploziei, într- 
adevăr, în mai puţin de o clipă simţii că tot sângele îmi 
năvăleşte în tâmple, şi în cea următoare, o zguduitură pe 
care n-am s-o uit niciodată izbucni în mijlocul nopţii şi 
parcă despică firmamentul în două. Mai târziu, când am 
avut un răgaz de gândire, mi-am dat seama că 
nemaipomenita violenţă a exploziei se datora, în ce mă 
priveşte, pricinii ei adevărate, adică faptului că mă aflam 
chiar deasupră-i, şi tocmai în bătaia puterii ei celei mai 
mari. Dar în acea clipă nu m-am gândit decât să scap cu 
viaţă. Mai întâi, balonul se dezumflă, apoi se dilată cu furie, 


se mai învârti jur-împrejur cu o iuţeală ameţitoare şi, în 
sfârşit, şovăind şi rostogolindu-se ca un om beat, mă zvârli 
peste marginea nacelei, lăsându-mă atârnat la o înălţime 
îngrozitoare, cu capul în jos, cu faţa în afară, de un capăt al 
frânghiei, lung de vreo trei picioare, care spânzura 
întâmplător printr-o crăpătură a fundului nacelei, în care, 
ca prin minune, în momentul căderii, mi s-a încurcat 
piciorul stângi3!:. E cu neputinţă de închipuit cât de cât 
grozăvia situaţiei în care mă aflam. Căscam gura 
spasmodic, să răsuflu, un tremur asemenea unui acces de 
friguri făcea să tresară fiece nerv, fiece muşchi al fiinţei 
mele. Simţeam cum îmi ies ochii din orbite, o greață 
cumplită mă cuprinsese şi, în cele din urmă, îmi pierdui 
cunoştinţa şi căzui în leşin. 

Mi-e imposibil să spun câtă vreme am rămas în starea 
aceasta. Trebuie totuşi să fi trecut un răstimp destul de 
lung, fiindcă în clipa când mi-am revenit niţel în simţiri, 
văzui că se crapă de ziuă, că balonul plutea la o înălţime 
ameţitoare peste deserturile oceanului, şi cât vedeai cu 
ochii, nici urmă de uscat nu puteai zări între hotarele 
necuprinsului orizont. Dar senzațiile mele, după această 
trezire la viaţă, nu erau deloc atât de dureroase cât m-aş fi 
putut aştepta. Era şi multă nebunie în felul liniştit în care 
am cercetat şi am început să-mi dau seama în ce situaţie 
mă aflam. Mi-am ridicat mâinile, una după alta, în dreptul 
ochilor şi am rămas uimit şi m-am tot întrebat prin ce 
nenorocită împrejurare mi se umflaseră în halul ăsta vinele 
şi mi se înnegriseră atât de groaznic unghiile. Pe urmă mi- 
am examinat cu multă grijă capul, scuturându-mi-l în 
repetate rânduri şi pipăindu-l cu o minuțioasă luare- 
aminte, până ce am izbutit să mă liniştesc, dându-mi seama 
că nu se făcuse mai mare decât balonul meu, aşa cum 
începusem să cred. Apoi, cu o mişcare obişnuită, m-am 
căutat în amândouă buzunarele pantalonilor şi, văzând că- 
mi lipsesc carneţelul şi cutiuţa cu scobitori, m-am străduit 
să mă dumiresc cum de mi le pierdusem şi, nereuşind, m- 
am simţit nespus de amărât. Simţii atunci o durere 
nesuferită la glezna piciorului stâng, şi un gând nelămurit 
despre starea în care mă aflam începu să-mi mijească prin 


minte. Dar, ciudat lucru! Nu eram nici mirat, nici îngrozit. 
Dacă simţeam totuşi o tulburare oarecare, era un fel de 
mulţumire ascunsă gândindu-mă câtă dibăcie va trebui să 
desfăşor ca să ies din încurcătură. Dar nici o singură clipă 
n-am socotit că m-aş putea îndoi de scăparea mea 
definitivă. Câteva minute am rămas cu totul adâncit în 
gânduri. Mi-aduc aminte că mi-am tot supt buzele, că mi- 
am dus mereu degetul la nas şi că am făcut toate gesturile 
şi strâmbăturile pe care le face un om când, tolănit într-un 
fotoliu, se gândeşte în voie la lucruri încurcate sau de mare 
importanţă. Când am găsit că mi-am adunat bine gândurile, 
mi-am dus cu mare grijă şi băgare de seamă mâinile la 
spate şi mi-am desfăcut catarama mare de fier de la capătul 
curelei pantalonilor. Catarama asta avea trei dinţi care, 
fiind niţel ruginiţi, nu puteau fi învârtiţi pe axele lor decât 
foarte cu greu. Cu oarecare caznă, am izbutit totuşi să-i fac 
să stea perpendicular pe chenarul cataramei, şi mi-a părut 
bine văzând că se menţin în această poziţie. După aceea, 
ţinând în dinţi acest soi de unealtă, m-am apucat să-mi 
deznod cravata. A trebuit să mă întrerup şi să mă odihnesc 
în mai multe rânduri până să duc la capăt această 
încercare. Dar, în cele din urmă, am izbutit. Apoi am legat 
zdravăn catarama de unul dintre capetele cravatei, iar pe 
celălalt, spre mai mare siguranţă, l-am încolăcit strâns de 
pumnul meu. Opintindu-mă apoi din tot trupul, cu o uriaşă 
sforţare musculară, am izbutit, chiar de la întâia încercare, 
să zvârl catarama în nacelă şi s-o agăţ, aşa cum am avut de 
gând, de marginea circulară a împletiturii de răchită. 
Trupul meu, întors acum spre peretele nacelei, făcea cu 
aceasta un unghi de vreo patruzeci şi cinci de grade, ceea 
ce nu însemna câtuşi de puţin că mă aflam cu patruzeci şi 
cinci de grade sub perpendiculară. Mă găseam pe un plan 
aproape paralel cu nivelul orizontului, deoarece noua 
poziţie pe care o dobândisem silise fundul nacelei să-şi 
schimbe locul în aceeaşi măsură, ceea ce mă punea într-o 
situaţie cât se poate de primejdioasă. Dar mai întâi să nu 
uităm că dacă, atunci când am fost azvârlit din nacelă, aş fi 
căzut cu faţa spre balon, şi nu cu ea în afară, aşa cum mă 
găseam acum, sau dacă, în al doilea rând, s-ar fi întâmplat 


ca frânghia de care eram suspendat să atârne de marginea 
de sus a nacelei, şi să nu treacă printr-o crăpătură din fund, 
socotesc uşor de înţeles că, în oricare dintre aceste două 
ipostaze, n-aş mai fi fost în stare să săvârşesc ceea ce am 
săvârşit şi destăinuirile pe care le-am făcut acum ar fi fost 
pierdute de-a binelea pentru posteritate. Aveam deci pricini 
să fiu recunoscător întâmplării care mă ajutase, dar eram 
încă prea năucit ca să fiu în măsură să gândesc ceva. 
Aşadar, am mai rămas atârnat în neştire încă vreun sfert de 
ceas în această poziţie atât de neobişnuită, fără să fac nici 
cea mai mică sforţare, cufundat într-o stare ciudată şi 
neroadă de linişte şi de răsfăţ. Aceasta însă s-a risipit foarte 
repede şi i-au urmat fără zăbavă groaza, spaima şi un 
sentiment de nemărginită deznădejde şi părăsire. De fapt, 
sângele ce mi se îngrămădise aşa de multă vreme în vinele 
capului şi ale grumazului, şi care îmi pusese cugetul într-o 
stare vecină cu nebunia, începuse să se retragă pe căile lui 
fireşti, îmi dădeam de data asta limpede seama de pericolul 
pe care până acum abia îl presimţisem. Dar această trezire 
la realitate nu reuşea să mă lipsească de stăpânirea de sine 
şi de curajul de a-l înfrunta. Spre norocul meu, slăbiciunea 
n-a ţinut prea mult. locmai la timpul potrivit, curajul 
disperării îmi veni într-ajutor, şi atunci, smucindu-mă şi 
strigând ca un ieşit din minţi, m-am aruncat din răsputeri, 
iară şi iară, până ce, apucând, în sfârşit, ca într-o 
menghine, în încleştarea ghearelor mele mult dorita 
margine de răchită, izbutii să mă cocoţ pe ea şi, cutremurat 
în toată fiinţa, căzui cu capul în jos înlăuntrul nacelei. 

Mi-a trebuit însă oarecare timp până să-mi regăsesc 
îndeajuns puterile, ca să mă pot îngriji de balon. L-am 
cercetat deci cu luare-aminte şi, spre deplina mea uşurare, 
l-am găsit cu totul nevătămat. Uneltele erau toate în bună 
stare şi, din fericire, nu pierdusem nimic din provizii şi din 
lest. E drept că le aşezasem aşa de bine la locurile lor, că 
nici vorbă nu putea fi să se piardă. M-am uitat la ceas. Era 
ora şase. Mă înălţăm mereu şi cu mare iuţeală, iar 
barometrul arăta o înălţime de trei mile şi trei sferturi. 
Chiar dedesubtul meu, pe suprafaţa oceanului, se vedea un 
lucru mic şi negru, de o formă niţel lunguiaţă, cam de 


mărimea unei piese de domino şi semănând foarte bine şi în 
toate privinţele cu o jucărie de acest fel. Indreptându-mi 
asupră-i telescopul, am putut să văd desluşit că e un vas 
britanic cu nouăzeci şi patru de tunuri, care se legăna greoi 
pe mare, cu vântul din spate, îndreptându-se spre vest- 
sud-vest. Afară de vasul acesta, nu mai vedeam altceva 
decât oceanul, şi cerul, şi soarele, care răsărise de mult. 

Acum a venit timpul să împărtăşesc Excelenţelor 
voastre scopul călătoriei mele. Excelenţele voastre îşi 
amintesc, desigur, că împrejurările grele din Rotterdam mă 
aduseseră, în cele din urmă, în pragul sinuciderii. Nu pot 
spune totuşi că aveam vreo pricină temeinică să fiu scârbit 
de viaţă, dar neajunsurile întâmplătoare ale situaţiei mele 
mă hărţuiseră peste măsură. Aflându-mă în această stare 
sufletească, deopotrivă dornic de viaţă, dar şi obosit de ea, 
tratatul găsit în dugheana librarului a venit în ajutorul 
închipuirii mele. 

Am luat, în sfârşit, o hotărâre. M-am hotărât să plec, 
dar să trăiesc mai departe; să părăsesc lumea, dar să 
rămân în viaţă; pe scurt, ca să isprăvesc cu enigmele, mi- 
am pus în gând, fără să mă sinchisesc de urmări, să-mi 
croiesc, dacă voi putea, drum până la Lună. lar acum, ca să 
nu se spună că aş fi mai nebun decât sunt într-adevăr, 
vreau să povestesc un amănunt şi cât pot mai bine ce 
anume m-a făcut să cred că o asemenea reuşită, cu toate că 
e neîndoielnic plină de greutăţi şi de primejdii, nu e însă, 
pentru o minte îndrăzneață, dincolo de notarul 
posibilităţilor. 

Depărtarea reală dintre Lună şi Pământ era cel dintâi 
lucru de care trebuia să ţin seama. lar această distanţă 
aproximativă dintre centrele celor două planete este, în 
medie, cam de 59.9643 de ori mai mare decât raza 
ecuatorială a pământului, adică de vreo 237 000 de mile. 
Vorbesc de distanţa mijlocie sau aproximativă, dar dacă ne 
gândim că orbita Lunii este, în ce priveşte forma, o elipsă, a 
cărei excentricitate, măsurată la semiaxa cea mare a 
acestei elipse, nu e mai mică de 0,054864, şi că centrul 
Pământului e aşezat în focarul ei, rezultă că dacă aş izbuti 
într-un fel sau altul să întâlnesc Luna la perigeu, distanţa 


de care pomenesc mai sus ar fi micşorată simţitor. Dar 
lăsând la o parte, deocamdată, această ipoteză, era lucru 
foarte sigur că, în tot cazul, din cele 237 000 de mile, 
puteam să scad lungimea razei Pământului, adică 4 000 de 
mile, precum şi aceea a razei Lunii, adică 1 080, în total 5 
080, şi că nu mi-ar rămâne de străbătut decât o distanţă 
aproximativă de 231 920 de mile. lată, gândii eu, o distanţă 
care nu e câtuşi de puţin extraordinară. S-au făcut de 
multe ori călătorii pe Pământ cu o iuţeală de 30 de mile pe 
oră; şi, pe drept cuvânt, te poţi aştepta la viteze cu mult mai 
mari. Dar, chiar şi cu această viteză, nu mi-ar fi trebuit mai 
mult de 322 de zile ca să pot atinge suprafaţa Lunii. Aveam 
însă destule temeiuri să fiu încredinţat că viteza mijlocie a 
călătoriei mele va depăşi cu mult pe aceea de 30 de mile pe 
oră, şi, fiindcă aceste raționamente au făcut o adâncă 
impresie asupră-mi, voi vorbi mai pe larg de ele mai târziu. 
Celălalt punct de care trebuia ţinut seamă era de o 
importanţă mult mai mare. După datele barometrului ştim 
că, ridicându-ne deasupra scoarţei pământeşti la o înălţime 
de 1 000 de picioare, am lăsat sub noi cam a treizecea parte 
din cantitatea aerului atmosferic; că la 10 600 de picioare 
am ajuns cam la o treime, iar la 18 000, ceea ce înseamnă 
aproape înălţimea piscului Cotopaxi!2, am trecut dincolo 
de jumătatea materială, sau, în tot cazul, de o jumătate din 
cantitatea ponderabilă a aerului care învăluie globul 
pământesc. S-a mai calculat că la o înălţime ce nu depăşea 
a suta parte a diametrului terestru, cu alte cuvinte, care nu 
trece de optzeci de mile, aerul este atât de rărit, încât viaţa 
animală nu poate, cu nici un chip, să dăinuiască. Şi cele mai 
iscusite mijloace pe care le avem la îndemână ca să ne 
încredinţăm de prezenţa atmosferei devin atunci 
neîndestulătoare pentru a ne putea convinge de existenţa 
ei. Dar nu puteam totuşi să nu-mi dau seama că aceste din 
urmă calcule sunt întemeiate pe cunoştinţele noastre 
experimentale despre proprietăţile aerului şi despre legile 
mecanice ale dilatării şi contractării lui în ceea ce, 
comparativ vorbind, am putea numi vecinătatea nemijlocită 
a Pământului. În afară de asta, se consideră drept axiomă 
că la o anumită depărtare de suprafaţa lui, socotită 


inaccesibilă, viaţa animală este şi trebuie să fie în esenţă 
incapabilă de vreo transformare. Fireşte că orice 
raționamente de acest fel şi sprijinite pe asemenea date pot 
fi numai şi numai analogice. Cea mai mare înălţime la care 
omul a ajuns vreodată a fost aceea de 25 000 de picioare, 
atinsă în cursul expediției aeronautice a domnilor Gay- 
Lussac şi Bioti33:. E, desigur, o înălţime modestă, chiar dacă 
o comparăm cu aceea de optzeci de mile de care vorbim. Şi 
nu mă puteam împiedica de a gândi că problema lăsa loc 
îndoielilor şi dădea deplină libertate presupunerilor. 

Dar, în fapt, după ce s-a făcut o ascensiune la o anumită 
înălţime, cantitatea de aer ponderabil străbătută în orice 
altă ascensiune următoare nu este câtuşi de puţin în 
proporţie directă cu adaosul de înălţime depăşit (cum 
foarte uşor se poate vedea din ceea ce s-a stabilit mai 
înainte), ci este în raport descrescândi=+. Este deci lucru 
vădit că, înălțându-se cât mai sus cu putinţă, nu vom izbuti, 
la drept vorbind, să ajungem la o limită dincolo de care 
atmosfera nu mai există de loc. Ea trebuie să existe, am 
socotit eu, cu toate că s-ar putea să existe într-o stare de 
infinită rarefacţie. 

Pe de altă parte, ştiam bine că nu lipsesc nici argumente 
ce tind a dovedi existenţa unei limite atmosferice reale şi 
precise, dincolo de care nu se mai găseşte aer absolut 
deloc. Dar o anumită împrejurare trecută sub tăcere de 
către cei care susţin existenţa unei asemenea limite mi s-a 
părut că ar fi (cu toate că nu alcătuieşte un argument 
hotărâtor împotriva tezei lor) vrednică de o foarte serioasă 
cercetare. Comparând intervalele dintre trecerile succesive 
ale cometei lui Encke la periheliul său, ţinând seama, cu cea 
mai mare grijă, de toate tulburările datorate atracției 
planetelor, vom constata că perioadele se micşorează 
treptat. Cu alte cuvinte, axa mare a elipsei cometei devine 
din ce în ce mai scurtă printr-o descreştere înceată, dar cu 
desăvârșire regulată. Tocmai aceasta este ceea ce trebuia 
să se întâmple, dacă presupunem că în calea ei cometa 
întâmpină o rezistenţă din partea unui mediu eteric extrem 
de rar care pătrunde în regiunile orbitei sale. Căci este 


vădit că un asemenea mediu, micşorând viteza cometei, 
trebuie să mărească puterea ei centripetă prin slăbirea 
celei centrifuge. Cu alte cuvinte, puterea de atracţie a 
Soarelui ar deveni din ce în ce mai mare, iar la fiece 
revoluţie, cometa ar fi atrasă tot mai aproape de el. Intr- 
adevăr, o altă cale de a explica variaţia de care vorbim nu 
există: 

Dar iată: s-a observat că diametrul real al nebuloasei 
aceleiaşi comete se contractă cu repeziciune pe măsură ce 
se apropie de Soare şi se dilată, tot aşa de repede, când se 
depărtează spre afeliul ei. Nu eram oare îndreptăţit să 
presupun, la fel cu domnul Valzist:, că această aparentă 
condensare a volumului îşi are obârșia în compresiunea 
exercitată de acelaşi mediu eteric de care am pomenit mai 
înainte şi a cărui densitate e în proporţie cu apropierea lui 
de Soare? Fenomenul de formă lenticulară, numit şi lumină 
zodiacală, era o problemă vrednică de atenţie. Acea 
radiaţie, atât de vizibilă la tropice şi care nu poate fi luată 
drept vreo lumină meteorică, se înalţă pieziş la orizont şi 
urmează, îndeobşte, linia ecuatorului Soarelui, îmi părea 
vădit că trebuie să fie pricinuită de existenţa unei atmosfere 
rarefiate, care se prelungea de la Soare, cel puţin, până 
dincolo de orbita lui Venus şi, după părerea mea, infinit mai 
departei!:7*. La drept vorbind, nu puteam presupune că 
acest mediu eteric ar fi existând numai în elipsa descrisă de 
cometă sau în imediata vecinătate a Soarelui. Era, 
dimpotrivă, mai uşor de închipuit că exista în întreaga 
regiune a sistemului nostru planetar, condensat în jurul 
corpurilor cereşti în ceea ce numim atmosferă, şi poate 
modificat în cazul unora din ele datorită numai anumitor 
împrejurări geologicei=t:-. 

Imbrăţişând această părere în privinţa problemei în 
discuţie, nu mai aveam de ce pregeta, încredinţat că în 
călătoria mea voi găsi pretutindeni o atmosferă 
asemănătoare, în esenţa ei, cu aceea de la suprafaţa 
Pământului, m-am gândit că, folosindu-mă de foarte 
ingeniosul aparat al domnului Grimm, voi fi cu uşurinţă în 
stare să o condensez într-o cantitate suficientă pentru 
trebuinţele respirației. Cu aceasta se înlătura piedica de 


căpetenie ce sta în calea unei călătorii în Lună. Bineînţeles 
că am cheltuit şi ceva bani şi mi-am dat multă osteneală 
pentru a pune acest aparat în slujba scopului urmărit, şi am 
căpătat deplină încredere că-l voi folosi cu succes dacă voi 
putea face într-un răstimp destul de scurt călătoria 
proiectată. Mi-am pus atunci din nou problema iuțelii cu 
care nu ar fi cu putinţă să călătoresc. 

E ştiut că baloanele, în cea dintâi perioadă a ascensiunii 
lor, se înalţă cu o viteză comparativ moderată. Dar puterea 
de înălţare depinde numai de greutatea mai mare a aerului 
stratosferic faţă de a gazului din balon. La prima vedere, nu 
pare cu putinţă ca balonul, pe măsură ce se înalţă, 
ajungând astfel treptat în straturi atmosferice de o 
densitate care descreşte cu repeziciune, repet, nu pare 
câtuşi de puţin de crezut că, în această necontenită 
ascensiune, viteza iniţială să poată fi mărită. Pe de altă 
parte, nu aveam cunoştinţă ca în vreo ascensiune 
anterioară să se fi constatat o micșorare în viteza absolută a 
înălţării, cu toate că aşa ar fi trebuit să se întâmple, dacă nu 
din altă pricină, atunci din aceea a pierderilor de gaz ce se 
produc într-un aerostat rău construit şi lăcuit cu o 
substanţă cu nimic mai bună decât lacul obişnuit. Se părea 
deci că efectele unei astfel de pierderi nu puteau decât să 
compenseze efectul accelerării balonului!=. Am socotit, 
prin urmare, că dacă întâlnesc în călătoria mea mediul pe 
care mi l-am închipuit, şi dacă acesta e de aceeaşi esență cu 
ceea ce numim aerul atmosferic, starea de extremă 
rarefacţie în care l-aş găsi n-ar avea prea mare 
însemnătate - în raport cu forţa mea de ascensiune - fiindcă 
gazul din balon nu numai că ar fi supus unei rarefacţii 
asemănătoare (şi n-aveam atunci decât să dau drumul unei 
cantităţi proporţionale de gaze pentru a preîntâmpina o 
explozie), dar, fiind ceea ce era, acesta trebuia, în orice caz, 
să continue a fi mai uşor decât orice altă alcătuire de azot şi 
oxigen! în acelaşi timp, forţa gravitaţiei trebuia să scadă 
necontenit în proporţie cu pătratul distanțelor, iar, în cele 
din urmă, aş fi ajuns cu o viteză uimitor accelerată în acele 
regiuni depărtate, unde forţa de atracţie a Pământului ar fi 
fost înlocuită cu a Lunii, întemeiat pe aceste păreri, nu 


credeam că merită să mă încarc cu mai multe provizii decât 
ar fi fost necesare pentru o perioadă de patruzeci de 
zilei. 

Dar mai era şi un alt neajuns care mă cam neliniştea. S- 
a observat că în ascensiunile cu balonul la înălţimi mai mari, 
pe lângă greutatea de a respira, simţi un rău cumplit în cap 
şi în tot trupul, şi adesea însoţit de pierderi de sânge din 
nas, precum şi alte simptome alarmante, şi care, pe măsură 
ce creşte înălţimea devin tot mai greu de înduratit2:. 
Gândul acesta mă cam înfricoşa. Nu era oare cu putinţă ca 
simptomele pomenite să se agraveze în aşa chip încât 
sfârșitul să fie chiar moartea? În cele din urmă, am socotit 
că nu. Obârşia simptomelor trebuie căutată numai în 
treptata scădere a presiunii atmosferice obişnuite pe 
suprafaţa corpului, precum şi în destinderea vaselor 
sangvine superficiale care îi urmează negreşit, iar nu într-o 
adevărată dezorganizare a sistemului animal, aşa cum se 
întâmplă când încep greutăţile respiratorii acolo unde, din 
punct de vedere Chimic, densitatea aerului e 
neîndestulătoare pentru reînnoirea necesară a sângelui în 
ventriculul inimii. Nu vedeam, prin urmare, nici un motiv ca 
viaţa să nu fie menţinută chiar şi în vid, afară numai dacă 
această reînnoire nu s-ar mai putea face. Căci mişcarea de 
dilatare şi de comprimare a toracelui, adică respiraţia, este 
o acţiune pur musculară. Ea e cauza respirației, iar nu 
efectul ei. Într-un cuvânt, îmi dădeam seama că atunci când 
trupul s-ar deprinde cu lipsa presiunii atmosferice, aceste 
senzaţii dureroase s-ar micşora treptat şi mă bizuiam pe 
tăria de oţel a alcătuirii mele trupeşti pentru a le îndura cât 
timp vor dăinui. 

Astfel, cu voia Excelenţelor voastre, am povestit cu de- 
amănuntul câteva (bineînţeles nu pe toate) din pricinile 
care m-au îndemnat să pun la cale planul unei călătorii în 
Lună. lar acum voi înfăţişa Domniilor voastre urmările unei 
încercări ce pare atât de îndrăzneață şi, în orice caz, atât 
de fără de seamăn în analele lumii. Când am atins 
altitudinea mai sus menţionată, adică trei mile şi trei 
sferturi, am aruncat din nacelă o cantitate oarecare de 


pene şi am văzut că tot mă mai înalţ cu o viteză destul de 
mare. Nu mai era deci necesar să arunc lest. Faptul mă 
bucura, căci eram dornic să păstrez tot lestul pe care l-ar 
putea transporta balonul, şi aceasta pentru motive care vor 
fi explicate în cele ce urmează!î3*. Nu simţeam nici un fel de 
suferinţă trupească, respiram cu mare uşurinţă şi n-aveam 
nici un fel de durere de cap. Pisica stătea foarte liniştită pe 
haina mea, pe care o scosesem, şi se uita la porumbei cu 
nepăsare. Legaţi de picior ca să nu fugă, aceştia ciuguleau 
de zor nişte boabe de orez risipite pentru ei pe fundul 
nacelei. 

La ora şase şi douăzeci de minute, barometrul indica o 
înălţime de 26 400 de picioare, adică aproape cinci mile. 
Perspectiva părea nemărginită. De altminteri, se poate 
lesne calcula, cu ajutorul geometriei sferice, întinderea 
vastelor spaţii terestre pe care le contemplam. Suprafaţa 
convexă a fiecărui sector al sferei este, faţă de suprafaţa 
totală a sferei înseşi, ca sinusul vers al sectorului faţă de 
diametrul sferei, în ce mă priveşte, sinusul vers. adică 
grosimea segmentului de sub mine, era aproape egal cu 
înălţimea punctului de observaţie de deasupra suprafeţei. 
Prin urmare, proporţia de „cinci mile la opt mii” exprima 
întinderea suprafeţei pe care o vedeam. Cu alte cuvinte, eu 
cuprindeam cu privirea cam a o mie şase suta parte din 
întreaga suprafaţă a globului'4*+. Marea părea lucie ca o 
oglindă, cu toate că, văzută prin telescop, puteam să-mi 
dau seama că se afla într-o stare de năprasnică frământare. 
Corabia nu se mai zărea, se depărtase, pesemne, spre 
răsărit. Simţeam, acum, la răstimpuri, o straşnică durere de 
cap, mai cu seamă pe la urechi, cu toate că mai respiram cu 
destulă uşurinţă. Pisica şi porumbeii păreau că nu suferă 
câtuşi de puţin. 

La şapte fără douăzeci, balonul a intrat într-un lung şir 
de nori denşi care m-au pus în mare încurcătură, 
stricându-mi condensatorul şi udându-mă până la piele. 
Era desigur o „întâlnire” foarte ciudată, căci nu crezusem 
că e cu putinţă ca un asemenea nor să se menţină la o 
înălţime atât de mare. Socotii totuşi că e foarte nimerit să 
arunc doi saci de lest de câte cinci pfunzi, păstrându-mi 


încă o greutate de o sută şaizeci şi cinci de pfunzi. Astfel 
făcând, am trecut cu repeziciune obstacolul şi mi-am dat 
seama, fără zăbavă, că dobândisem în ascensiunea mea o 
viteză cu mult sporită. Câteva clipe după ce ieşisem din nor, 
un fulger de o lumină orbitoare l-a străbătut de la un capăt 
la altul, luminându-l pe toată întinderea lui, de parc-ar fi 
fost un morman uriaş de cărbuni aprinşi. Nu trebuie uitat 
că acestea se petreceau ziua-n amiaza mare. Nici o 
închipuire n-ar fi în stare să zugrăvească măreţia unui 
asemenea fenomen dacă s-ar petrece în beznele nopţii. 
Numai iadul şi-ar afla în el chipul aidoma. Dar şi aşa cum a 
fost, mi s-a zburlit părul pe cap pe când priveam departe, în 
jos, la prăpăstiile larg deschise, lăsându-mi închipuirea să 
se cufunde şi să rătăcească prin peşterile ciudat boltite, 
prin hăurile învăpăiate, prin groaznicele râpe roşcate ale 
focului fioros şi neţărmurit. Scăpasem, într-adevăr, ca prin 
minune. O clipă mai mult să fi rămas balonul în nor, cu alte 
cuvinte, dacă neplăcerea de a mă simţi ud până la piele nu 
m-ar fi făcut să arunc lestul - urmarea ar fi putut să fie, şi 
desigur că ar fi fost, sfârşitul meu. Astfel de primejdii, deşi 
nu prea luate în seamă, sunt, poate, cele mai mari din câte 
le pot întâlni baloanele, între timp, atinsesem totuşi o 
înălţime prea mare ca să mai am vreo nelinişte în această 
privinţă. 

Mă înălţăm acum cu mare repeziciune. La ora şapte 
barometrul arăta o altitudine de nu mai puţin de nouă mile 
şi jumătate, începui să respir cu multă greutate. Capul mă 
durea îngrozitor, iar de la o vreme, simțind o umezeală pe 
obraji, mi-am dat seama, în cele din urmă, că e sângele ce 
mi se scurgea foarte repede din timpane. Mai eram foarte 
îngrijorat şi din pricina ochilor... Trecând mâna peste ei, mi 
s-a părut că ieşiseră simţitor din orbite; şi toate lucrurile 
din nacelă şi însuşi balonul se arătau vederii mele într-un 
chip cu totul deformat. Simptomele acestea erau cu totul 
neaşteptate şi-mi prilejuiau oarecare nelinişte, în aceste 
împrejurări, pe negândite, şi într-un chip cu totul 
imprudent, am mai aruncat din nacelă trei saci de lest cu 
câte cinci pfunzi. Acceleraţia astfel dobândită m-a purtat 
prea repede şi fără destulă tranziţie într-un strat 


atmosferic foarte rărit, şi n-a lipsit mult ca urmarea să fie 
fatală atât expediției mele, cât şi mie însumi. Am fost 
deodată cuprins de un spasm care a ţinut mai bine de cinci 
minute şi, chiar după ce m-a lăsat într-o oarecare măsură, 
n-am mai putut să-mi trag sufletul decât la mari răstimpuri 
şi gâfâind amarnic, în vreme ce sângele îmi curgea cu 
nemiluita din nas şi din urechi şi puţintel chiar şi din ochi. 
Porumbeii păreau în prada unei nelinişti cumplite şi se 
zbăteau să scape. Pisica miorlăia jalnic, limba îi atârna din 
gură şi se clătina încoace şi-ncolo prin nacelă, de parcă ar fi 
fost otrăvită. Abia atunci mi-am dat seama de marea 
greşeală pe care o săvârşisem aruncând lestul şi eram 
nespus de tulburat. Nu mai aveam nimic de aşteptat decât 
moartea, şi anume moartea în câteva clipe. 

Suferințele fizice pe care le înduram erau şi ele de vină 
că eram aproape cu totul incapabil de a face o încercare, 
cât de mică, pentru a scăpa cu viaţă. Nu mai aveam, fireşte, 
decât prea puţină putere de a gândi, iar năprasnica durere 
de cap se înteţea din ce în ce mai mult. Mi-am dat astfel 
seama că în curând simţurile mă vor părăsi cu totul, şi chiar 
apucasem una din frânghiile supapei cu gândul să încerce a 
pogori, când, deodată, amintirea farsei pe care o făcusem 
celor trei creditori precum şi urmările ce puteau decurge 
pentru mine dacă m-aş fi întors, m-au făcut să renunţ, cel 
puţin pentru moment. M-am culcat în fundul nacelei, 
străduindu-mă să-mi adun gândurile. Am izbutit întrucâtva 
şi am ajuns la hotărârea de a încerca să-mi iau puţin sânge. 
N-aveam lanţetă. Am fost deci silit să-mi fac această 
operaţie aşa cum am putut, izbutind, în cele din urmă, să- 
mi deschid o venă în braţul stâng cu tăişul briceagului. De 
îndată ce sângele începu să curgă, am şi simţit o mare 
uşurare, iar când am pierdut ca la o jumătate de lighean de 
o mărime obişnuită, cea mai mare parte din simptomele 
cele mai alarmante dispărură cu totul. N-am socotit, totuşi, 
că e nimerit să mă scol numaidecât în picioare. Mi-am legat 
braţul cât am putut mai bine şi am stat lungit, cuminte încă 
vreun sfert de ceas. După aceasta, m-am ridicat şi n-am 
mai simţit nimic din suferinţele de tot felul pe care le 
încercasem în ultimul răstimp de un ceas şi un sfert al 


ascensiunii mele. Cu toate acestea, dificultatea pe care-o 
aveam la respiraţie nu-mi scăzuse decât într-o foarte mică 
măsură şi mi-am dat seama că în curând voi fi nevoit să mă 
folosesc de condensator, între timp, uitându-mă la pisică, o 
văzui răsfăţându-se în voie pe haina mea şi, spre marea 
mea uimire, am descoperit că se folosise de răstimpul în 
care mi se făcuse rău ca să aducă pe lume un ghemotoc de 
trei pisoi. Numărul pasagerilor sporea deci într-un fel cu 
totul neaşteptat pentru mine. Intâmplarea însă îmi făcea 
plăcere, îmi dădea prilejul să verific adevărul unei 
presupuneri care, mai mult decât orice altă pricină, mă 
îndemnase să încerc această ascensiune, îmi închipuisem că 
deprinderea cu presiunea atmosferică la suprafaţa 
pământului era în mare parte cauza suferințelor care 
însoțeau viaţa animală la oarecare depărtare deasupra ei. 
Dacă s-ar fi dovedit că pisoii suferă în aceeași măsură ca şi 
mama lor ar fi trebuit să recunosc că teoria mea era 
greşită, dar dacă lucrurile s-ar întâmpla într-altfel, aş putea 
privi aceasta ca o confirmare puternică a ideii mele. 

La ora opt atinsesem o înălţime de şaptesprezece mile 
deasupra Pământului. Mi se păru deci vădit nu numai că 
viteza ascensiunii era în creştere, dar că această creştere s- 
ar fi făcut simțită aproape la fel de mult chiar dacă nu m-aş 
fi lipsit de balastul pe care l-am aruncat. La răstimpuri, mă 
apucau din nou durerile de cap şi de urechi şi câteodată îmi 
mai curgea şi sânge din nas; dar, la drept vorbind, sufeream 
mult mai puţin decât m-aş fi aşteptat. Respiram însă din ce 
în ce mai anevoie, şi la fiece răsuflu pieptul mi-era cuprins 
de spasme chinuitoare. Am desfăcut aparatul condensator 
şi mi l-am pus la îndemână, gata să mă folosesc de el fără 
zăbavă!t5:.. 

Priveliştea Pământului în acest răstimp al ascensiunii 
mele era într-adevăr minunată. Cât vedeam cu ochii, spre 
soare-apune, spre miazănoapte şi spre miazăzi, se întindea 
pânza părelnic nemişcată a nemărginitei mări. Clipă după 
clipă, ea căpăta o nuanţă tot mai albastră, din ce în ce mai 
albastră!**:.. La răsărit, deşi la o mare depărtare, se zăreau 
totuşi insulele Marii Britanii, toată coasta Atlanticului 
dinspre Franţa şi Spania, cu o mică fâşie de nord a 


continentului african. Nu se vedea însă nici urmă de clădiri 
monumentale şi cele mai mândre cetăţi ale omenirii parcă 
pieriseră de pe faţa pământului. De la stânca Gibraltarului, 
acum micşorată până a arăta ca o fărâmă neînsemnată, 
întunecata Mediterană, punctată cu insule strălucitoare, 
aşa cum cerul este punctat cu stele, se întindea către 
răsărit cât cuprindeai cu ochii, până ce întregul noian de 
ape părea să se rostogolească de-a dreptul peste prăpastia 
orizontului, şi m-am surprins că sunt nerăbdător să aud 
ecourile puternicei cascade. Deasupra capului, cerul era 
nepătruns de negru, şi stelele strălucitor de vizibilei*7.. 

Intre timp, porumbeii părând că suferă foarte mult, m- 
am hotărât să le redau libertatea. Am dezlegat mai întâi 
numai pe unul dintre ei, un minunat porumbel cenuşiu- 
pestriţ, şi l-am aşezat pe marginea de răchită a nacelei. 
Părea foarte neliniştit şi se uita cu teamă în jurul lui, bătând 
din aripi şi gângurind zgomotos. Dar n-a putut fi înduplecat 
să se încumete afară din nacelă. In cele din urmă, am pus 
mâna pe el şi l-am azvârlit la vreo şase iarzi departe de 
balon. N-a făcut totuşi nici o încercare de a cobori, precum 
mă aşteptam, ci s-a străduit din răsputeri să se întoarcă, 
scoțând totodată ţipete foarte ascuţite şi pătrunzătoare, în 
cele din urmă a izbutit să-şi redobândească locul său de 
mai înainte, pe margine, dar de-abia ajuns, şi iată că şi-a 
lăsat capul în piept şi a căzut mort în fundul nacelei. 
Celălalt însă n-a avut o soartă atât de nenorocită. Ca să-l 
împiedic de a urma pilda tovarăşului său şi de a se întoarce 
la balon, l-am aruncat în jos din toate puterile şi m-am 
bucurat văzându-l cum coboară cu mare iuţeală, folosindu- 
se cu uşurinţă şi în chipul cel mai firesc de aripile sale. În 
foarte scurtă vreme s-a făcut nevăzut şi nu mă îndoiesc că a 
ajuns cu bine acasă. Pisica părea că se întremase de-a 
binelea şi se ospăta acum cu poftă din pasărea moartă, apoi 
adormi cât se poate de mulţumită. Pisoii erau foarte vioi şi 
nu arătau câtuşi de puţin că nu s-ar simţi bine. 

La opt şi un sfert, nemaiputând respira fără o durere de 
nesuferit, am început numaidecât să instalez în jurul nacelei 
aparatul care ţinea de compresor. Aparatul acesta necesită 
oarecare desluşiri, şi Excelenţele voastre vor binevoi să-şi 


aducă aminte că scopul meu era, în primul rând, să mă 
înconjur pe de-a-ntregul şi să înconjur şi nacela cu o 
baricadă împotriva atmosferei mult prea rărite în care mă 
găseam. Gândul meu era să introduc înăuntrul acestei 
baricade, cu ajutorul condensatorului meu, din chiar 
această atmosferă, o cantitate destul de condensată pentru 
nevoile respirației. In acest scop confecţionasem un sac de 
cauciuc, foarte trainic, cu totul impermeabil, dar flexibil. 
Sacul acesta, de dimensiuni destul de mari, putea cuprinde, 
într-un anume fel, întreaga nacelă. Cu alte cuvinte, sacul 
putea fi tras peste fundul nacelei, apoi în sus, pe laturile ei, 
şi aşa mai departe, de-a lungul frânghiilor, pe dinafară lor, 
până la marginea de sus, adică până la inelul de care era 
prins fileul. După ce am desfăşurat în felul acesta sacul, 
învelind părţile şi fundul nacelei, a trebuit să-l închid la vârf 
sau la gură, petrecând materialul deasupra inelului, adică 
între inel şi fileu. Dar dacă despărţeam fileul de inel pentru 
a face loc, cum s-ar mai fi susţinut nacela? Fileul însă nu 
era legat de inel, ci numai prins de el printr-un şir de 
brideiî8:. De aceea, am desfăcut numai câteva din aceste 
bride, lăsând nacela să atârne de celelalte. După ce am 
introdus partea de sus a sacului de cauciuc, am prins la loc 
bridele nu chiar pe inel, ceea ce ar fi fost cu neputinţă 
acum, când între ele se afla acea fâşie, ci într-un şir de 
nasturi mari, fixaţi tocmai pe învelitoare, cam la trei 
picioare mai jos de gura sacului. Intervalele dintre nasturi 
erau pe măsura celor dintre bride. Am desfăcut apoi 
nodurile din alte câteva bride de pe margine, băgând între 
ele o altă porţiune a învelitorii de cauciuc şi prinzând 
bridele slobode de nasturii corespunzători. In chipul acesta, 
am putut să introduc toată partea de sus a sacului între 
fileu şi inel. Era vădit acum că inelul va cădea înlăuntrul 
nacelei, iar întreaga greutate a acesteia, cu conţinutul ei cu 
tot, nu se va mai ţine decât mulţumită nasturilor şi trăiniciei 
lor. S-ar părea, la prima vedere, că legăturile acestea n-ar 
fi destul de puternice. Nu era însă câtuşi de puţin aşa, 
fiindcă nasturii erau nu numai foarte bine prinşi, dar şi atât 
de apropiaţi unii de alţii, încât fiecare dintre ei nu suporta 
decât o mică parte din întreaga greutate. Într-adevăr, chiar 


dacă nacela şi tot ce se afla într-însa ar fi fost de trei ori mai 
grea decât era, tot n-aş fi avut nici cea mai mică grijă. Am 
ridicat deci iarăşi inelul înlăuntrul învelitorii de cauciuc şi l- 
am fixat cam la înălţimea lui de mai înainte, cu ajutorul a 
trei prăjini uşoare, pe care le pregătisem înadins. 
Bineînţeles, toate acestea le-am făcut ca să pot ţine sacul 
deschis la gură şi ca să menţin partea de jos a fileului în 
poziţia potrivită. Nu-mi mai rămânea decât să leg gura 
sacului. Ceea ce am şi făcut cu uşurinţă, strângând cutele 
materialului laolaltă şi răsucindu-le zdravăn înlăuntru cu 
ajutorul unui soi de ceatlăui'%* pe care-l aveam la 
îndemână. 

Pe laturile învelitorii, pe care o potrivisem în acest chip 
în jurul nacelei, montasem trei ochiuri de sticlă groasă, dar 
străvezie, prin care puteam privi foarte uşor împrejurul 
meu, pretutindeni în direcţia orizontală. În porţiunea de 
învelitoare care alcătuia fundul ei se mai afla şi un al 
patrulea ochi de geam, la fel cu celelalte, şi potrivit pe o 
mică deschizătură în podeaua nacelei. Acest dispozitiv îmi 
îngăduia să mă uit de-a dreptul în jos, dar din pricina felului 
în care încinsesem gura sacului şi a cutelor ce se 
alcătuiseră în țesutul de cauciuc mi-a fost cu neputinţă să 
aşez şi deasupra-mi un dispozitiv asemănător, aşa că nu mă 
mai puteam aştepta să văd obiectele situate la zenit. 
Bineînţeles că aceasta n-avea prea mare însemnătate. 
Chiar dacă aş fi fost în stare să pun o fereastră în partea de 
deasupra, corpul balonului m-ar fi împiedicat să mă slujesc 
de ea. 

Cam cu un picior mai jos de una din ferestrele laterale 
se afla o deschizătură circulară cu un diametru de trei 
degete şi prevăzută cu o garnitură de alamă filetată în 
partea ei dinăuntru. Aici era înşurubat tubul larg al 
compresorului, corpul maşinii fiind aşezat, bineînţeles, 
înlăuntrul camerei de cauciuc. Prin acest tub, o cantitate 
din atmosfera rarefiată dimprejur, fiind absorbită cu 
ajutorul vidului făcut în corpul maşinii, era împinsă de aici 
în stare de condensare şi amestecată cu aerul subţiat din 
cameră. 


Repetând această operaţie de mai multe ori, încăperea 
se umplea până la urmă cu o atmosferă prielnică 
respirației. Dar într-un spaţiu atât de restrâns aerul se 
strica foarte repede şi devenea irespirabil din pricina prea 
desei lui treceri prin plămâni. Atunci, printr-o mică supapă 
din fundul nacelei, era împins afară, aerul dens fiind 
absorbit pe loc de atmosfera mai rară de sub noi. Pentru a 
preîntâmpina neajunsurile ce ar fi decurs dacă s-ar fi făcut, 
la un moment dat, vid total în încăpere, primenirea nu se 
săvârşea dintr-o dată, ci numai treptat, deschizându-se 
doar pentru câteva clipe supapa, ca să fie reînchisă imediat, 
până ce o mişcare, două ale pompei condensatorului 
înlocuiau aerul împins afară. In scopuri experimentale 
pusesem pisica şi pisoii ei într-un coşuleţ atârnat de un 
nasture în afara nacelei, tocmai lângă acea supapă prin 
care, de altfel, puteam să-i hrănesc ori de câte ori ar fi 
trebuit. Am făcut aceasta cu oarecare greutate, mai înainte 
de a închide gura încăperii, ajungând sub nacelă cu una din 
prăjinile de care am mai vorbit, la capătul căreia fusese 
potrivit un cârligi:. ...... 

Nu era decât nouă fără zece când am isprăvit cu aceste 
pregătiri şi am umplut camera cu aer condensat, aşa 
precum am spus. In tot răstimpul în care am trebăluit aşa, 
am îndurat cele mai groaznice chinuri din pricina greutăţii 
de a respira şi m-am căit amarnic de neglijenţa sau mai 
bine zis de îndrăzneala neroadă de care m-am făcut vinovat 
amânând până în ultima clipă un lucru atât de însemnat. 
Dar, în sfârşit, de îndată ce am scos-o la capăt, am şi 
început să mă bucur de roadele muncii mele. Încă o dată 
am putut să respir uşor şi în toată voia. Şi, la urma urmei, 
de ce n-aş fi respirat uşor? Şi nu mică mi-a fost bucuria 
dându-mi seama că durerile cumplite care mă chinuiseră 
până atunci m-au părăsit. O uşoară durere, însoţită de o 
senzaţie ca şi cum mi s-ar umfla şi dezumfla încheieturile 
mâinilor, gleznele şi gâtul, era aproape singurul neajuns de 
care mă puteam plânge. Părea deci mai presus de orice 
îndoială că o mare parte a răului pricinuit de lipsa presiunii 
atmosferice fusese înlăturată în clipa de faţă, aşa cum mă şi 
aşteptasem, şi că multe din suferinţele îndurate în ultimele 


două ceasuri nu trebuiau puse decât pe seama unei 
respiraţii neîndestulătoare. 

La ora nouă fără douăzeci, adică nu mult înainte de a fi 
închis gura sacului, coloana de mercur a barometrului, 
care, precum am mai spus, era de o mărime neobişnuită, 
coborâse la extrema lui limită de jos. Arăta o înălţime de 
132 000 de picioare sau de douăzeci şi cinci de mile, ceea 
ce înseamnă că privirile mele îmbrăţişau o întindere de 
pământ ce nu cuprindea mai puţin de a trei sute douăzecea 
parte din întreaga lui suprafaţă. La ora nouă am pierdut 
iarăşi din vedere ţinuturile dinspre răsărit, dar nu mai 
înainte de a-mi fi dat seama că balonul se îndrepta cu 
iuţeală spre  nord-nord-vest. Dedesubt,  convexitatea 
oceanului se putea desluşi foarte bine, cu toate că adesea 
privirea mi-era împiedicată de grămezile de nori ce pluteau 
încoace şi încolo. Am observat acum că până şi cei mai uşori 
aburi nu se ridicau mai sus de zece mile peste nivelul mării. 

La nouă şi jumătate am aruncat, ca experienţă, o mână 
de pene prin supapă. Dar n-au plutit, cum mă aşteptasem, 
ci au căzut drept în jos, perpendicular, ca o ghiulea, 
grămadă, cu mare iuţeală, şi le-am pierdut din ochi în 
câteva clipe. La început n-am ştiut ce să cred despre un 
fenomen atât de extraordinar, neputând bănui că viteza cu 
care mă înălţăm crescuse deodată în chip atât de uimitor. 
Curând însă mi-am dat seama că atmosfera era mult prea 
rărită pentru a putea susţine fie chiar şi nişte pene; într- 
adevăr, ele cădeau, aşa cum mi se păruse, cu o mare 
repeziciune, şi am fost uimit când am adunat iuţeala căderii 
lor cu viteza înălţimii mele. 

La ora zece am băgat de seamă că nu mai aveam nimic 
de făcut care să-mi ceară luare-aminte. lreaba mergea 
strună şi eram încredinţat că balonul se înalţă cu 
repeziciune necontenit sporită, cu toate că nu mai aveam 
nici un mijloc de a putea calcula sporul acesta de viteză. Nu 
mă mai durea nimic, nu simţeam nici un fel de suferinţă şi 
eram plin de voie bună cum nu mai fusesem niciodată de la 
plecarea mea din Rotterdam. Mă îndeletniceam când cu 
cercetarea diferitelor mele aparate, când cu primenirea 
aerului din încăpere. De acest din urmă amănunt am 


hotărât să mă ocup la fiece patruzeci de minute, dar mai 
mult din grija de a-mi păzi sănătatea decât pentru motivul 
că o reînnoire la intervale atât de dese ar fi fost necesară. 
Intre timp nu mă puteam împiedica să fac tot felul de 
presupuneri. Mă avântam cu gândul pe meleagurile 
neumblate şi fantastice ale Lunii. Simţindu-se deodată 
nestrunită, închipuirea mea rătăcea în voie printre minunile 
necontenit schimbătoare ale acestor ţinuturi nestatornice şi 
pline de taină. Erau, iată, acolo, păduri argintii şi 
blagoslovite de vremuri, şi povârnişuri stâncoase, şi cascade 
prăvălite cu puternic răsunet în prăpăstii fără fund. Mă 
pomeneam apoi ziua în amiaza mare prin deserturi în care 
vântul cerurilor nu pătrunsese niciodată şi unde pajişti 
întinse, de maci şi flori plăpânde asemenea crinilor, se 
răsfăţau cât vedeai cu ochii, tăcute şi nemişcate. 
Călătoream apoi mai departe, mult mai departe, pe un alt 
tărâm, care nu era decât un lac întunecat şi fără ţărmuri, în 
tivul lui de nori. Şi din această apă tristă se ridica o pădure 
de copaci înalţi, orientali, ca o pustietate de vis. Şi-mi aduc 
aminte că umbrele acestor copaci, căzând pe lac, nu 
rămâneau la suprafaţă, ci se cufundau încet şi continuu, şi 
se amestecau cu valurile, în timp ce din trunchiurile 
copacilor se ridicau mereu alte umbre, care luau locul 
fraţilor lor astfel înmormântați. „lată de ce”, îmi spuneam 
căzut pe gânduri, „iată de ce apele lacului devin mai negre 
cu timpul, şi mai triste cu orele care trec.” Dar toate 
acestea nu erau singurele închipuiri care puneau stăpânire 
pe mintea mea. Mult mai cumplite şi mai înfiorătoare 
spaime se strecurau în ea, şi mă cutremurau până în 
străfundul sufletului numai gândind că ele pot apărea 
aievea. Dar nu puteam îngădui cugetului meu să întârzie 
prea mult asupra acestor închipuiri, socotind pe drept 
cuvânt că primejdiile cele adevărate şi simţite ale călătoriei 
mele erau prea de-ajuns ca să-mi ţină atenţia încordată. 

La ora cinci după-amiază, pe când primeneam aerul, m- 
am uitat prin supapă la pisică şi pisoi. Pisica părea că se 
simte iarăşi foarte rău şi nu m-am îndoit nici o clipă că 
suferinţa ei e pricinuită mai cu seamă de greutatea de a 
respira. Dar experienţa mea cu pisoii avusese urmări dintre 


cele mai ciudate. Mă aşteptasem, bineînţeles, să-i văd că 
dau semne de boală, deşi în mai mică măsură decât mama 
lor, şi aceasta ar fi fost de ajuns ca să mă întărească în 
părerea cu privire la deprinderea de a îndura presiunea 
atmosferică. Dar n-am crezut că voi găsi, după ce i-am 
privit cu luare-aminte, că se bucură de o sănătate 
înfloritoare, că respiră cu cea mai mare uşurinţă şi cu totul 
normal, fără să dea semne de boală de nici un fel. Nu 
puteam lămuri mai bine toate acestea decât dând extindere 
teoriei mele până la a presupune că atmosfera foarte rărită 
din jurul nostru ar putea să nu fie aşa cum crezusem eu, 
adică neprielnică nevoilor vieţii din punct de vedere chimic, 
şi că s-ar fi putut ca o fiinţă născută într-un asemenea 
mediu să nu simtă nici o greutate în a respira. Şi aceeaşi 
fiinţă, dacă s-ar fi mutat spre straturile mai dense din 
apropierea Pământului, ar fi îndurat chinuri la fel ca acelea 
pe care le cunoscusem eu mai devreme. A fost atunci 
pentru mine un prilej de adâncă părere de rău că un 
accident nenorocit a pricinuit pierderea, în acea clipă, a 
micii mele familii de pisici şi m-a lipsit de mijloacele de a 
cerceta mai îndeaproape această problemă printr-o 
experienţă neîntreruptă. Trecându-mi mâna prin supapă cu 
o cană de apă pentru pisica cea bătrână, mi-am agăţat 
mâneca de copca ce susţinea coşuleţul, desprinzându-l 
astfel de nasture într-o clipă. Dacă totul s-ar fi topit atunci 
în aer, şi încă n-ar fi pierit din ochii mei mai repede şi mai 
neaşteptat. N-a trecut desigur nici a zecea parte dintr-o 
secundă de la desprinderea coşuleţului şi până la dispariţia 
lui cu conţinut cu tot. Urările mele de bine l-au însoţit până 
la pământ, dar, bineînţeles, n-aveam nici o nădejde ca fie 
pisica, fie pisoii să fi supravieţuit, ca să-şi poată povesti 
nenorocirea. 

La ora şase zărisem o mare parte a întinderii de pământ 
dinspre răsărit, învăluită într-o negură deasă, care înainta 
mereu, cu mare iuţeală, până ce, la ora şapte fără cinci, 
întreaga suprafaţă vizibilă era cufundată în bezna nopţii. 
Dar numai după oarecare trecere de timp razele Soarelui 
care asfinţise încetară să mai lumineze balonul. Şi această 
împrejurare, cu toate că, bineînţeles, era de prevăzut, mi-a 


făcut totuşi o negrăită plăcere. Era neîndoios că în zori 
aveam să văd răsăritul astrului de lumină cu multe ceasuri 
mai devreme decât cetăţenii din Rotterdam, cu toate că ei 
se aflau mult mai spre est. Şi astfel, zi după zi, pe măsură ce 
mă voi înălța mai tare, mă voi bucura de lumina Soarelui un 
răstimp tot mai lung. Am luat atunci hotărârea să ţin un 
jurnal al călătoriei mele, socotind zilele de câte douăzeci şi 
patru de ore la rând şi neţinând seama de intervalele de 
întuneric. 

La ora zece, simțind că mi s-a făcut somn, m-am hotărât 
să mă culc şi să dorm cât mai e încă noapte. Dar iată că se 
ivi o încurcătură la care, oricât de firească, nici măcar nu 
mă gândisem până în acea clipă. Dacă adormeam, aşa cum 
şi aveam de gând, cum s-ar mai fi putut primeni aerul între 
timp? Să-l respir mai mult decât cel mult o oră ar fi fost cu 
neputinţă. Şi chiar dacă acest răstimp s-ar fi prelungit până 
la un ceas şi un sfert, urmările ar fi fost cu totul nenorocite. 
Această dilemă m-a neliniştit şi m-a pus pe gânduri. Şi 
anevoie o să mă credeţi că, după atâtea primejdii prin care 
am trecut, această problemă mi se înfăţişa într-o lumină 
atât de gravă, încât pierdusem orice nădejde de a-mi mai 
atinge ţinta supremă şi, într-un sfârşit, mă împăcasem cu 
gândul că trebuie să cobor. Dar n-am stat mult în cumpănă. 
Mi-am adus aminte că omul este robul cel mai plecat al 
obişnuinţei şi că multe din deprinderile vieţii sale, socotite a 
fi de cea mai mare însemnătate, nu sunt aşa decât pentru 
că şi-a făcut din ele obişnuinţe. Bineînţeles că nu se putea 
să nu dorm deloc. Mă puteam însă lesne deprinde să nu mă 
simt rău dacă mă voi trezi din ceas în ceas în tot timpul 
odihnei. Nu mi-ar fi trebuit decât cel mult cinci minute ca 
să primenesc cât mai bine aerul, şi singura dificultate 
adevărată era să găsesc un mijloc de a mă deştepta la 
momentul potrivit. Această problemă, trebuie să 
mărturisesc, îmi dădu mult de lucru. Auzisem şi eu desigur 
de acel student care, ca să nu adoarmă cu nasul în cărţi, 
ţinea în mână o minge de aramă. Căzând cu un zgomot 
asurzitor într-un lighean din acelaşi metal, aşezat lângă 
scaunul lui pe podea, mingea slujea într-adevăr ca să-l 
trezească ori de câte ori îl fura somnul. Dar cazul meu era 


cu totul altul şi nu putea fi rezolvat în chip asemănător. Nu 
doream să rămân treaz, ci doar să fiu sculat din somn la 
răstimpuri regulate. Într-un târziu am recurs la vicleşugul 
următor. Oricât ar părea el de simplu, l-am salutat, în clipa 
în care l-am găsit, ca pe o născocire la fel de mare cu a 
telescopului, a maşinii cu aburi sau chiar a tiparului. 
Trebuie să spun că balonul, la înălţimea pe care o 
atinsese, îşi continua ascensiunea în chip regulat şi în linie 
dreaptă, astfel că nacela îl urma într-o  neclintire 
desăvârşită, încât ar fi fost cu neputinţă să observi cea mai 
uşoară tremurare. Această împrejurare mi-a fost foarte 
prielnică în planul pe care-l stabilisem. Provizia mea de apă 
fusese adusă în butoaie de câte cinci galoane fiecare, bine 
înţepenite împrejurul nacelei. Am desprins unul şi, luându- 
mi două frânghii, le-am legat strâns de la o margine de 
răchită la cealaltă, aşezându-le paralel şi la o distanţă de un 
picior între ele, aşa încât să alcătuiască un fel de policioară, 
pe care am aşezat şi am fixat butoiul într-o poziţie 
orizontală. Cam la opt țoli sub aceste frânghii şi la patru 
picioare de fundul nacelei am fixat o altă poliţă, făcută însă 
din placaj subţire, aceasta fiind singura bucată de lemn pe 
care o aveam. Pe acea poliţă, şi tocmai sub marginea 
butoiaşului, am pus un mic ulcior de pământ. Am făcut apoi 
o gaură în fundul butoiului deasupra ulciorului şi am 
potrivit în ea o pană de lemn dintr-un lemn moale, tăiat în 
formă de con sau de luminare. Am înfipt şi-am retras, puţin 
câte puţin, pana, până când, după câteva încercări, a ajuns 
la punctul cel mai potrivit ca îngustime, acolo unde apa, 
picurând pe gaură şi căzând în ulciorul de sub ea, avea să-l 
umple până-n buză în şaizeci de minute. Bineînţeles că 
acesta era un lucru uşor de determinat socotind în ce 
măsură se umplea ulciorul într-un timp anumit. După ce 
orânduisem totul, urmarea era lesne de ghicit. Patul meu 
era în aşa fel aşezat pe podeaua nacelei încât, stând culcat, 
capul să-mi fie chiar sub buza ulciorului. Era lucru sigur că 
după un ceas, umplându-se ulciorul, apa avea să dea pe 
dinafară, scurgându-se pe gura aflată mai la vale decât 
marginea lui de sus. Era de asemenea neîndoios că apa, 
scurgându-se de la o înălţime de mai mult de patru 


picioare, nu putea să nu pice de-a dreptul pe obrazul meu 
şi, prin urmare, aveam să mă trezesc negreşit şi 
instantaneu chiar şi din somnul cel mai adânc cu putinţă. 

Până să isprăvesc cu toate aceste pregătiri, se făcuse 
ora unsprezece şi m-am lungit pe pat, plin de încredere în 
bunul mers al invenţiei mele. Şi n-am fost dezamăgit nici de 
astă dată. La fiecare şaizeci de minute, eram trezit de 
credinciosul meu cronometru. După ce goleam ulciorul în 
vrana butoiului şi lucram şi la condensator, mă culcam 
iarăşi în pat. Somnul acesta cu întreruperi regulate m-a 
supărat mai puţin decât m-aş fi aşteptat. Şi când, în cele din 
urmă, m-am trezit, fiindcă se făcuse ziuă, ceasul era şapte, 
iar soarele se înălţase cu mai multe grade deasupra 
orizontului. 

3 aprilie. 

Mă aflam cu balonul la o înălţime într-adevăr 
nemaipomenită, iar convexitatea Pământului se făcuse cât 
se poate de vădită. La picioarele mele jos, pe faţa oceanului, 
se zăreau ciorchini de puncte negre, care erau, fără 
îndoială, grupuri de insule. Deasupra mea cerul era negru 
ca păcura şi stelele se vedeau sclipind. De fapt, ele au sclipit 
aşa mereu, chiar din prima zi a ascensiunii. Departe, spre 
miazănoapte, zăream o dungă subţire, albă, nespus de 
strălucitoare, tocmai la marginea orizontului, şi nu mă 
îndoiam că ar putea să fie ţărmul sudic al Oceanului Polar. 
Faptul acesta îmi trezise foarte mult curiozitatea, fiindcă 
trăgeam nădejde să înaintez mai spre nord şi la un moment 
dat să mă găsesc poate chiar deasupra Polului. Imi părea 
însă rău că înălţimea prea mare mă va împiedica să pot face 
o cercetare atât de amănunţită cât aş fi dorit. Aş fi putut 
totuşi stabili o mulţime de lucruri. In cursul zilei nu s-a mai 
întâmplat nimic deosebit. Aparatul meu funcţiona cât se 
poate de bine şi balonul se înălța mereu, fără să simtă nici o 
oscilație. Era un frig tăios, care m-a silit să mă înfofolesc 
bine în palton. Când pe pământ s-a făcut din nou întuneric, 
m-am lungit iarăşi în pat, cu toate că, încă vreo câteva ore 
după aceea, lumina a continuat să plutească împrejurul 
meu. Ceasornicul de apă îşi făcea regulat datoria, şi am 


dormit adânc până în dimineaţa următoare, afară de 
întreruperile la răstimpuri hotărâte. 

4 aprilie. 

M-am trezit bine sănătos şi plin de voie bună şi am 
rămas uimit de schimbarea ciudată ce avusese loc în 
înfăţişarea mării. Pierduse aproape cu totul culoarea de un 
albastru-închis pe care o avea mai înainte şi era acum de 
un cenuşiu-spălăcit şi cu un luciu care supăra ochii. Insulele 
nu se mai vedeau. Ar fi cu neputinţă de spus dacă trecuseră 
sub orizont, spre sud-est, sau dacă, din pricina înălţimii în 
necontenită creştere la care mă aflam, le pierdusem din 
vedere. Aş înclina totuşi către această din urmă părere. 
Spre miazănoapte, chenarul de gheaţă se vede din ce în ce 
mai desluşit. Frigul nu mai este atât de tăiosi31:. Nu s-a mai 
întâmplat nimic de seamă şi mi-am petrecut ziua citind, căci 
am avut grijă să-mi iau şi o provizie de cărţi. 

5 aprilie. 

Am contemplat ciudatul fenomen al răsăritului de soare 
în vreme ce aproape toată suprafaţa Pământului era încă 
învăluită în beznă. Curând însă lumina s-a revărsat 
pretutindeni şi am zărit din nou chenarul ghețarilor câtre 
miazănoapte. Il vedeam acum foarte desluşit şi părea de o 
culoare mult mai închisă decât apele oceanului!:!. Mă 
apropiam, fără doar şi poate, de pol cu mare iuţeală. Mi s-a 
părut că zăresc din nou o fâşie de pământ spre răsărit şi 
alta spre apus, dar nu eram sigur. Vreme potrivită. Nu s-a 
întâmplat nimic mai de seamă în tot timpul zilei. M-am 
culcat devreme. 

6 aprilie. 

Am fost uimit găsind linia ghețarilor la o foarte mică 
depărtare şi un câmp nemărginit de gheţuri întinzându-se 
spre nord, până departe, la orizont. Era vădit că dacă 
balonul avea să-şi urmeze fără abatere drumul, avea să 
ajungă în curând deasupra Oceanului îngheţat, şi nu prea 
mai aveam îndoieli că voi vedea în sfârşit Polul. Tot timpul 
zilei am continuat să mă apropii de ghețari. Pe înnoptate, 
limitele orizontului meu au crescut deodată într-un chip 
simţitor, datorită desigur formei pământului, care e a unei 
sfere turtite, şi înaintării mele deasupra ținuturilor teşite 


din vecinătatea Cercului Arctic. Într-un târziu, când m-a 
năpădit întunericul, m-am culcat, plin de nelinişte, 
temându-mă ca nu cumva să trec deasupra unui lucru care 
stârneşte o atât de mare curiozitate fără a avea prilejul să-l 
cercetez. 

7 aprilie. 

M-am trezit devreme şi, spre marea mea bucurie, am 
privit îndelung la ceea ce nu poate fi pus la îndoială că este 
însuşi Polul. Era, fără doar şi poate, acolo, şi chiar la 
picioarele mele, dar, vai! mă ridicasem la o înălțime atât de 
mare, încât nu puteam desluşi nimic lămurit. Într-adevăr, 
judecând după progresia cifrelor ce indică diferitele înălţimi 
corespunzătoare cu anumite perioade, între şase a.m. la 2 
aprilie şi nouă fără douăzeci a.m. În aceeaşi zi (când 
coloana de mercur a barometrului coborâse), se poate 
deduce cu destulă siguranţă că balonul atinsese acum, la 
ora patru în dimineaţa de 7 aprilie, nu mai puțin de 7 254 
de mile deasupra nivelului mării. Înălţimea aceasta poate 
părea imensă, dar modul în care ea a fost calculată a dat un 
rezultat după toate probabilitățile cu mult mai prejos decât 
cel adevărat. Oricum ar fi, aveam sub ochii mei, fără 
îndoială, cel mai mare diametru pământesc. Întreaga 
emisferă nordică se întindea la picioarele mele, ca o hartă 
în proiecţie ortografică!3::. Iar marele cerc al Ecuatorului 
însuşi alcătuia fruntaria despărţitoare a orizontului meu. Cu 
toate acestea, Excelenţele voastre vor înţelege uşor că 
ţinuturile până acum neexplorate din vecinătatea Cercului 
Arctic, deşi aşezate de-a dreptul sub mine şi văzute fără o 
perspectivă aparentă, erau totuşi prea micşorate şi la prea 
mare depărtare de punctul din care le priveam ca să-mi 
îngăduie o cercetare mai amănunţită. Ceea ce se vedea, 
totuşi, era ceva ciudat şi atrăgător. La miazănoapte, dincolo 
de acel chenar uriaş de care am pomenit şi care poate fi 
denumit limita descoperirilor omului în aceste ţinuturi, se 
întinde, aproape fără întrerupere, un linţoliu de gheaţă. 
Chiar dintru început suprafaţa lui e vădit turtită, iar mai 
departe e netedă şi plană, la urmă devine concavă, şi 
sfârşeşte chiar la Pol într-un gol circular, cu marginile 
tăioase, al cărui diametru aparent alcătuia cu balonul un 


unghi de vreo şaizeci şi cinci de secunde şi a cărui culoare 
închisă, cu nuanţe schimbătoare, era mai întunecată decât 
orice altă pată din emisfera vizibilă şi, uneori, se adâncea 
până la negrul cel mai intens. Mai departe anevoie s-ar mai 
fi putut desluşi ceva. La ora douăsprezece, centrul circular 
descrescuse în circumferință, iar la şapte p.m. l-am pierdut 
cu totul din vedere, căci balonul trecuse peste marginea 
dinspre vest a gheţurilor şi plutea cu iuţeală înspre Ecuator. 

8 aprilie. 

Am descoperit o micşorare simţitoare în diametrul 
aparent al Pământului, pe lângă o vădită alterare în 
culoarea şi înfăţişarea lui generală. Intreaga suprafaţă 
vizibilă era de aceeaşi culoare galben-palidi34:, când mai 
accentuată, când mai ştearsă, iar pe alocuri căpătase o 
strălucire care pentru ochi era chiar supărătoare. Vederea 
mi-era considerabil stânjenită de atmosfera densă din 
apropierea suprafeţei încărcate de nori, printre ale căror 
mase de-abia puteam zări ici şi colo Pământul. În ultimele 
patruzeci şi opt de ore am fost mai mult sau mai puţin 
împiedicat de acest obstacol de a mai face vreo observaţie. 
Dar înălţimea foarte mare la care mă aflam acum făcea din 
aceste neguri plutitoare o singură grămadă, şi neajunsul 
acesta se făcea tot mai simţit pe măsură ce suiam. Imi 
dădeam bine seama totuşi că balonul plutea deasupra 
Marilor Lacuri ale Americii de Nord şi se îndrepta gonind 
spre miazăzi, ceea ce însemna că mă va duce foarte curând 
la tropice. Această împrejurare m-a bucurat nespus de mult 
şi am întâmpinat-o ca pe o prevestire sigură a izbânzii 
finale. Căci drumul pe care-l luasem până acum mă 
neliniştise, într-adevăr, foarte mult. Era vădit că, dacă aş fi 
mers multă vreme mai departe în această direcţie, n-aş mai 
fi ajuns niciodată în lună, a cărei orbită e înclinată pe 
eliptică, formând un unghi mic de numai 5*8'48"155:. 

9 aprilie. 

Diametrul Pământului era astăzi foarte micşorat, iar 
culoarea, la suprafaţa lui, devenea, ceas cu ceas, de un 
galben tot mai închis. Balonul şi-a urmat fără şovăire 
drumul spre miazăzi, iar la orele nouă p.m. a ajuns 
deasupra coastei nordice a Golfului Mexic. 


10 aprilie. 

In dimineaţa de azi, pe la ora cinci am fost trezit din 
somn pe neaşteptate de o trosnitură năprasnică, despre 
care nu mi-am dat cu nici un chip seama de unde vine. A 
fost de foarte scurtă durată, dar, cât a dăinuit, n-a semănat 
cu nimic din câte am apucat pe lume. E de prisos să mai 
spun că m-am speriat din cale-afară, căci în primul moment 
am crezut că pricina zgomotului ar fi fost explozia 
balonului. Mi-am cercetat totuşi aparatele cu multă luare- 
aminte şi n-am putut găsi nimic în neregulă. Mi-am 
petrecut aproape toată ziua gândindu-mă la această 
întâmplare atât de neobişnuită. Dar n-am izbutit câtuşi de 
puţin să mi-o lămuresc. M-am culcat nemulţumit şi într-o 
stare de mare nelinişte şi tulburare. 

11 aprilie. 

Am găsit o micşorare simţitoare în diametrul aparent al 
Pământului şi o creştere însemnată, vizibilă pentru întâia 
oară, în acel al Lunii, căreia îi mai trebuiau doar câteva zile 
pentru a fi lună plină. A fost nevoie de o trudă îndelungată 
şi istovitoare spre a condensa aer îndestulător pentru 
menţinerea vieţii. 

12 aprilie. 

O ciudată schimbare a avut loc în ce priveşte direcţia 
balonului şi, cu toate că o prevăzusem întru totul, mi-a 
făcut o bucurie fără seamăn. După ce ajunsese, în cursa lui 
de mai înainte, la paralela a douăsprezecea latitudine 
sudică, s-a abătut deodată, în unghi ascuţit, spre est şi a 
continuat astfel toată ziua, ţinându-se aproape exact în 
planul elipsei lunare. Ceea ce e vrednic de luat în seamă e 
că urmarea acestei schimbări de rută a fost o simţitoare 
oscilație a nacelei, care a durat timp de câteva ceasuri. 

13 aprilie. 

Am fost iarăşi speriat de faptul că trosnetul zgomotos şi 
puternic, care m-a îngrozit în ziua de 10, s-a repetat din 
nou. M-am gândit foarte mult la acest lucru, dar n-am fost 
în stare să găsesc o explicaţie mulţumitoare. Mare 
descreştere în diametrul aparent al Pământului, care nu 
mai subîntindea, în raport cu balonul, decât un unghi 
niţeluş mai mare de 25*. Luna nu se vedea deloc, fiind 


aproape la zenit. Îmi continuam drumul în planul elipsei, 
dar înaintam foarte puţin spre răsărit. 

14 aprilie. 

Nespus de rapidă  descreştere a diametrului 
Pământului. Am fost astăzi cât se poate de tulburat la 
gândul că balonul pluteşte pe axul absidelor, în direcţia 
perigeului!55. Cu alte cuvinte, urmează un itinerariu care-l 
va duce de-a dreptul în Lună, în partea cea mai apropiată 
de Pământ a orbitei sale. Luna se afla chiar deasupra 
capului meu, ceea ce mi-o ascundea cu totul vederii. A 
trebuit să muncesc îndelung şi greu ca să condensez 
atmosfera. 

15 aprilie. 

Nu se mai pot desluşi bine pe Pământ nici măcar 
contururile mărilor şi ale continentelor. Pe la orele 
douăsprezece am fost surprins pentru a treia oară la auzul 
acelui sunet înfiorător care mă uimise atât de tare şi 
înainte. Dar de data asta a durat câteva clipe, şi tot timpul 
cât a ţinut, a sporit mereu în intensitate. În cele din urmă, 
pe când stăteam năuc şi îngrozit în aşteptarea a nu ştiu 
cărui fel de nimicire năprasnică, nacela s-a cutremurat cu o 
putere nemaipomenită şi o grămadă uriaşă şi înflăcărată 
dintr-o materie pe care n-am putut s-o desluşesc s-a 
năpustit cu glasul a mii de tunete, urlând şi vuind, asupra 
balonului. Când spaimele şi uimirea mi s-au mai risipit, mi- 
am dat destul de lesne seama că era vorba de vreun 
fragment vulcanic uriaş, azvârlit din lumea de care mă 
apropiam atât de repede şi, pe cât se pare, de unul din 
multele feluri de materii ciudate ce se găsesc din 
întâmplare şi pe Pământ şi sunt numite meteoriți, în lipsa 
unei denumiri mai potrivite!57+. 

16 aprilie. 

Uitându-mă astăzi în sus, cât puteam mai bine, rând pe 
rând, pe fiecare din ferestruicile laterale, am zărit, spre 
marea mea bucurie, o foarte mică parte a discului lunar, 
care se întindea, ca să zic aşa, de jur-împrejurul uriaşei 
circumferinţe a balonului. Am fost nespus de tulburat. De 
data asta nu mă mai îndoiam câtuşi de puţin că voi fi în 
curând la capătul călătoriei mele. Într-adevăr, 


condensatorul îmi dădea de lucru acum într-o asemenea 
măsură, încât nu mai aveam o clipă de răgaz. Nu mai putea 
fi vorba de somn. M-am îmbolnăvit de oboseală şi tremuram 
din tot trupul, sleit de puteri. Era cu neputinţă ca firea 
omenească să mai poată îndura o suferinţă atât de 
groaznică. În scurtul răstimp de întuneric, a trecut pe lângă 
mine un nou meteorit şi repetarea din ce în ce mai deasă a 
acestui fenomen a început să-mi stârnească mari nelinişti. 

17 aprilie. 

Dimineaţa aceasta a însemnat o dată hotărâtoare în 
călătoria mea. Vă mai amintiţi că în ziua de 13 Pământul 
subîntindea, în raport cu balonul, un unghi de 25*. Pe 14 
unghiul acesta se micşorase simţitor, pe 15 am observat o 
scădere şi mai rapidă, şi pe 16, înainte de a mă culca, 
notasem un unghi care nu măsura mai mult de 7* 15'. Care 
nu mi-a fost uimirea când, trezindu-mă dintr-un somn scurt 
şi chinuit, în această dimineaţă de astăzi, 17, am găsit 
suprafaţa de dedesubt crescută ca volum, aşa, deodată, şi 
ca prin minune, până la a arăta nu mai puţin de 39* în 
diametru aparent unghiular. Am rămas ca trăsnit. Nici un 
cuvânt n-ar putea să exprime groaza şi uimirea cumplită şi 
fără de seamăn de care am fost cuprins şi copleşit totodată. 
Genunchii îmi tremurau, dinţii îmi clănţăneau, părul mi se 
zburlise pe cap. „Aşadar, balonul a făcut explozie!” Acesta a 
fost cel mai năvalnic gând care mi-a fulgerat prin minte. 
„Desigur că balonul a făcut explozie!” Cădeam! Cădeam cu 
cea mai năprasnică, cea mai neasemuită repeziciune. 
Judecind după imensa depărtare parcursă atât de repede 
până acum, nu puteau trece mai mult de zece minute până 
voi fi atins suprafaţa Pământului şi voi fi năpustit în 
nimicnicie! Dar, în cele din urmă, judecata îmi veni în ajutor. 
Am stat şi m-am gândit şi am început să mă îndoiesc. Era 
un lucru cu neputinţă. In ruptul capului nu se putea să fi 
ajuns atât de repede jos. Pe de altă parte, cu toate că mă 
apropiam, fără doar şi poate, de suprafaţa Pământului de 
sub mine, o făceam cu o viteză care nu era câtuşi de puţin 
proporţională cu aceea pe care mi-o închipuisem la început. 
Gândul acesta mi-a fost de folos, mi-a liniştit mintea 
tulburată şi, în cele din urmă, am izbutit să privesc 


fenomenul în lumina lui adevărată. De fapt, groaza trebuie 
să mă fi scos din minţi, de vreme ce nu mi-am putut da 
seama de uriaşa deosebire dintre înfăţişarea suprafeţei de 
sub mine şi suprafaţa Pământului, care mi-e mamă. Aceasta 
din urmă era desigur deasupra capului meu şi cu totul 
ascunsă vederii mele de corpul balonului, în timp ce Luna, 
Luna însăşi, în toată strălucirea ei, se întindea jos, 
dedesubtul meu şi la picioarele mele. 

Uimirea şi surprinderea iscate în mintea mea de 
această nemaipomenită schimbare în starea lucrurilor era, 
poate, partea cea mai greu de explicat din toată aventura. 
Fiindcă întreagă această răsturnare nu numai că era 
firească, dar fusese prevăzută cu mult înainte, ca o 
împrejurare la care trebuia să mă aştept când aş ajunge în 
acel punct al călătoriei mele, în care atracţia planetei va fi 
înlocuită de atracţia satelitului, sau, mai bine zis, în care 
forţa de atracţie exercitată de Pământ asupra balonului va 
fi mai puţin puternică decât aceea a Lunii. Desigur, mă 
trezeam dintr-un somn adânc, cu toate simţurile toropite, 
ca să urmăresc deodată un fenomen cutremurător şi despre 
care, cu toate că îl aşteptasem, nu crezusem totuşi că se va 
întâmpla chiar în clipa aceea. Schimbarea în sine trebuie să 
fi avut loc, bineînţeles, treptat şi pe nesimţite. Nu e deloc 
sigur că, dacă aş fi fost treaz în clipa când s-a întâmplat, aş 
fi luat cunoştinţă despre ea după vreun semn lăuntric al 
acestei schimbări, adică după vreo tulburare a fiinţei sau 
aparatelor mele. 

E aproape de prisos să mai spun că ajungând lao 
înţelegere adevărată a stării în care mă găseam şi ieşind 
din spaima ce-mi copleşise toate puterile sufletului, mi-am 
îndreptat în primul rând toată atenţia asupra Lunii şi a 
înfăţişării ei fizice generale. Se întindea jos, sub mine, ca o 
hartă, şi cu toate că, după socoteala mea, distanţa la care se 
afla era încă destul de mare, puteam desluşi contururile 
suprafeţei sale cu o precizie izbitoare şi totodată şi de 
neînțeles. De la cea dintâi privire m-a surprins, ca fiind 
trăsătura cea mai neobişnuită a condiţiilor ei geologice, 
lipsa desăvârşită a oricărui ocean, a oricărei mări şi chiar a 
oricărui lac sau râu şi a apelor de orice fel. Cu toate 


acestea, lucru ciudat, zăream vaste întinderi cu caracter 
vădit aluvial, deşi cea mai mare parte a emisferei ce se 
putea vedea era acoperită cu nenumărați munţi vulcanici, 
de formă conică şi având mai degrabă înfăţişarea unor 
cucuie făcute de mina omului decât a unor protuberante 
naturale. Cel mai înalt dintre ei nu depăşea înălţimea de 
trei mile şi trei sferturi. Dar o hartă a regiunii vulcanice de 
la Campi Phlegraei ar putea da Excelenţelor voastre o idee 
mai bună decât orice descriere stângace pe care aş încerca 
eu însumi s-o fac. Era vădit că aceşti vulcani, în cea mai 
mare parte a lor, se aflau în stare de erupție, şi-mi dam 
seama, plin de groază, de puterea şi de violenţa lor, 
judecând după tunetele repetate ale stâncilor greşit numite 
meteorice, care se năpusteau de jos şi treceau acum pe 
lângă balon cu o frecvenţă tot mai spăimântătoarei=t:. 

18 aprilie. 

Am descoperit astăzi că volumul aparent al Lunii 
crescuse în chip nemăsurat, iar viteza tot mai sporită a 
pogorârii mele a început să mă umple de groază. Vă 
amintiţi, desigur, că la început când am pornit a cumpăni 
dacă o călătorie în Lună este sau nu cu putinţă, am ţinut 
seama în socotelile mele de faptul că ar exista în 
vecinătatea ei o atmosferă densă, proporţională cu forma 
planetei. Aceasta în ciuda atâtor ipoteze ce afirmă 
contrariul şi, aş mai adăuga, în ciuda neîncrederii obşteşti 
în existenţa vreunei atmosfere lunare. Dar, în afară de ideile 
pe care le-am înfăţişat cu privire la cometa lui Encke şi la 
lumina zodiacală, am fost întărit în părerea mea de unele 
observaţii ale lui Schroeter!5** din Lilienthal. El a observat 
luna nouă când nu avea decât două zile şi jumătate, seara, 
îndată după asfinţit, mai înainte de a se putea vedea partea 
ei întunecată, şi a continuat s-o observe până ce aceasta a 
devenit vizibilă. Cele două coarne păreau că se prelungesc 
subţiindu-se în câte un vârf, în aparenţă foarte ascuţit, 
fiecare arătându-şi extremitatea în bătaia razelor soarelui 
mai înainte ca vreo parte a emisferei întunecate să fi 
devenit vizibilă. Puțin după aceea s-a luminat întreaga 
margine întunecată. Socot că această prelungire a 
coarnelor dincolo de semicerc se datora refracției razelor 


solare de către atmosfera lunară. Am mai calculat că 
înălţimea atmosferei (care poate să refracte destulă lumină 
pe emisfera întunecată pentru a da naştere unui crepuscul 
mai luminos decât lumina răsfrântă de Pământ când Luna e 
la vreo 32* de conjuncţia sa) era la 1356 de picioare. Am 
presupus deci că înălţimea cea mai mare în stare să 
producă refracția razelor solare ar fi de 5376 de picioare 
de Paris. Părerea mea asupra acestui lucru a fost 
confirmată şi de un paragraf din al optzeci şi doilea volum 
al Tranzacțiilor filozofice, în care se afirmă că în timpul unei 
ocultaţii a sateliților lui Jupiter, cel de-al treilea satelit a 
dispărut cu totul după ce, vreme de o secundă sau două, de 
abia se mai zărise, iar celui de-al patrulea i se vedea 
nedesluşit conturul“$0.. 

Mă bizuiam, bineînţeles, pe rezistenţa, sau, mai bine zis, 
pe sprijinul unei atmosfere care ar exista într-o stare de 
densitate aşa cum mi-am închipuit-o eu. Dacă până la urmă 
s-ar dovedi că am dat greş, n-aveam nimic alt de aşteptat, 
ca deznodământ al aventurii mele, decât să fiu spulberat în 
atomi pe suprafaţa colţuroasă a satelitului. Şi aveam, 
desigur, temeiuri puternice să-mi fie frică. Depărtarea mea 
de Lună era, oarecum, neînsemnată, pe când munca de 
care era nevoie la condensator nu se micşorase întru nimic 
şi nu puteam descoperi nici un semn de scădere în 
rarefierea păturii de aer. 

19 aprilie. 

Spre marea mea bucurie, în dimineaţa aceasta, pe la 
orele nouă, suprafaţa Lunii fiind spăimântător de aproape, 
şi temerile mele peste măsură de sporite, pompa 
compresorului dădu, în sfârşit, semne neîndoielnice că s-a 
petrecut o oarecare schimbare în consistenţa atmosferei. Pe 
la zece aveam temeiuri să cred că densitatea ei crescuse în 
mare măsură. La unsprezece, aparatul îmi dădea mai puţin 
de lucru, iar la douăsprezece am încercat să deşurubez 
ceatlăul şi, văzând că după ce am făcut-o n-am avut de 
suferit nici un neajuns, am scos, în cele din urmă, 
învelitoarea de cauciuc şi am dat-o jos de pe nacelă. Aşa 
cum era de aşteptat, urmările imediate ale unei astfel de 
experienţe atât de primejdioase şi pripite au fost o straşnică 


durere de cap şi ceva spasme. Dar aceste greutăţi, precum 
şi altele în legătură cu respiraţia nu erau, nici într-un caz, 
atât de mari încât să-mi pună viaţa în primejdie. Am luat 
deci hotărârea să le îndur cât puteam mai bine, cu gândul 
că voi scăpa de ele de îndată ce mă voi apropia de straturile 
din apropierea Lunii. Dar această apropiere se înfăptuia cu 
o repeziciune de neînchipuit şi, în curând, am fost 
încredinţat - şi totdeodată şi îngrijorat - că, deşi n-am să fiu 
înşelat în aşteptările mele cu privire la existenţa unei 
atmosfere dense în proporţie cu masa satelitului, greşisem 
totuşi când am presupus că densitatea aceasta, chiar la 
suprafaţă, va fi destul de mare pentru a putea susţine 
greutatea uriaşă conținută de nacela balonului meu. Cu 
toate acestea, așa ar fi trebuit să fie, întocmai ca la 
suprafaţa Pământului, dacă se ţine seamă că greutatea 
corpurilor de pe orice planetă este în funcţie de densitatea 
atmosferică. Dar nu era totuşi cazul aici. Şi lucrul acesta îl 
dovedea îndeajuns violenţa căderii mele. De ce nu era 
cazul, aceasta nu s-ar putea explica decât ţinând seama de 
acele perturbații geologice posibile despre care am pomenit 
mai sus. Oricum, mă aflam deci chiar deasupra planetei şi 
coboram cu cea mai năprasnică repeziciune. N-am pierdut, 
aşadar, nici o clipă ca să arunc peste bord lestul, butoaiele 
cu apă, aparatul condensator, camera de cauciuc şi, în cele 
din urmă, toate lucrurile din nacelă. Dar totul era în zadar. 
Cădeam necontenit, cu o iuţeală năprasnică, şi nu aveam 
mai mult de o jumătate de milă până la suprafaţă. De aceea, 
ca un ultim mijloc de scăpare, după ce-mi aruncasem haina, 
pălăria şi cizmele, am desprins de balon până şi nacela's!+, 
care avea o greutate destul de însemnată, şi astfel, 
agăţându-mă cu amândouă mâinile de plasă, abia dacă mai 
avui vreme să-mi dau seama că întregul ţinut, atât cât 
vedeam cu ochii, era presărat pretutindeni cu locuinţe de 
pitici, când, iată, am şi căzut cu capul în jos drept în inima 
unei cetăţi fantastice, în mijlocul unei mulţimi numeroase 
de omuleţi pociţi și mărunţei, care nu rosteau nici un cuvânt 
şi nu-şi dădeau nici cea mai mică osteneală să mă ajute, ci 
stăteau ca o turmă de nerozi, făcând schime caraghioase şi 
uitându-se chiorâş, cu mâinile în şolduri, la balonul meu şi 


la mine. Le-am întors spatele cu dispreţ şi, privind în sus, 
spre Pământul pe care-l părăsisem de curând şi poate 
pentru totdeauna, l-am văzut în chip de scut uriaş de aramă 
întunecată, cu diametrul cam de două grade, țintuit şi 
nemişcat în ceruri, deasupra capului, şi împodobit la o 
margine cu un chenar făcut din aurul cel mai strălucitor. Nu 
se putea vedea nici urmă de ape sau de pământuri. Şi totul 
era bălţat cu fel de fel de pete şi încins cu zonele tropicale 
şi ecuatoriale. 

Aşadar, cu voia Excelenţelor voastre, după un şir întreg 
de mari nelinişti şi de nemaiauzite primejdii, din care am 
scăpat ca prin minune, am ajuns în cele din urmă cu bine, în 
a nouăsprezecea zi de la plecarea mea din Rotterdam, la 
capătul unei călătorii care este, fără îndoială, cea mai 
extraordinară şi cea mai însemnată pe care a întreprins-o, 
a înfăptuit-o sau a plănuit-o cândva vreun locuitor al 
Pământului. Dar mai rămâne să-mi povestesc aventurile. Şi, 
într-adevăr. Excelenţele voastre îşi pot lesne închipui că, 
după o şedere de cinci ani pe o planetă care nu numai că e 
nespus de interesantă prin propria-i natură singulară, dar e 
îndoit aşa prin faptul că e strâns legată, ca satelit, de lumea 
omului, sunt în măsură să dau unele veşti spre ştiinţa 
Colegiului Naţional al Astronomilor, cu mult mai însemnate 
decât amănuntele, oricât ar fi ele de minunate, ale simplei 
călătorii care a luat sfârşit în chip atât de norocos. Aceasta 
e de fapt toată problema. Aş avea multe, foarte multe de 
împărtăşit şi aş face-o cu cea mai mare plăcere. Aş avea 
multe de spus despre clima planetei; despre trecerile 
neaşteptate de la cald ia frig; despre lumina solară 
neîndurătoare şi arzătoare, care ţine cincisprezece zile, şi 
despre frigul mai mult decât polar care-i urmează; despre o 
neîncetată circulaţie a umezelii, prin evaporare, ca in 
vacuo. Din punctul aşezat chiar sub soare până la cel mai 
depărtat; despre o zonă variabilă de ape curgătoare; 
despre poporul însuşi; despre obiceiurile, purtările, 
aşezămintele politice; despre ciudata înfăţişare a 
locuitorilor, despre urâţenia lor, despre lipsa lor de urechi, 
acele apendice de prisos într-o atmosferă atât de deosebită; 
despre neştiinţa ce li se trage de aici în ce priveşte vorbirea 


şi foloasele ei; despre felul cum înlocuiesc ei vorbirea 
printr-o anumită metodă de a se înţelege între ei; despre 
neînţeleasa legătură între fiecare ins din Lună cu câte unul 
de pe Pământ, o legătură analoagă celei dintre orbita 
planetei şi a sateliților, şi determinată de această orbită, 
prin care destinele locuitorilor uneia sunt împletite cu 
vieţile şi destinele locuitorilor celeilalte. Şi, mai presus de 
toate, dacă Excelenţele voastre îmi îngăduie, despre acele 
taine cumplite şi întunecate ce se ascund în ţinuturile din 
cealaltă parte a Lunii, ţinuturi care, datorită concordanţei 
într-adevăr minunate a rotației satelitului pe propria-i axă 
cu revoluţia siderală în jurul Pământului, nu s-au arătat 
până acum şi - slavă Domnului! - nu se vor arăta niciodată 
în faţa telescopului unui om. Toate acestea, şi multe, multe 
altele aş vrea să le povestesc cu de-amănuntul. Dar ca să 
scurtez, trebuie să-mi capăt răsplata. Aş dori să mă întorc 
la casa mea, în sânul familiei mele. lar ca preţ al 
comunicărilor mele viitoare, ţinând seama de lumina pe 
care am putinţa s-o arunc asupra multor ramuri însemnate 
ale ştiinţelor fizice şi metafizice, trebuie să cer, prin 
mijlocirea cinstitei Domniilor voastre bresle, iertare pentru 
crima de care m-am făcut vinovat prin uciderea acelor 
creditori ai mei la plecarea mea din Rotterdam. Aşadar, 
acesta e scopul scrisorii mele. Aducătorul ei, un locuitor din 
Lună, pe care l-am învăţat ce să facă pentru a fi crainicul 
meu pe Pământ, va aştepta, la bunul plac al Excelenţelor 
voastre, ca să se întoarcă la mine cu iertarea de care am 
pomenit, dacă am, într-un fel sau altul, putinţa s-o 
dobândesc. 

Am onoarea de a fi etc., etc., smeritul rob al 
Excelenţelor voastre, 

HANS PFAALL 

După ce a sfârşit de citit acest extraordinar document, 
se zice că profesorul Rub-a-dub, peste măsură de uluit, a 
scăpat pipa din gură, iar mynheer Superbus Von Underduk, 
după ce şi-a scos ochelarii, i-a curăţat şi i-a pus în buzunar, 
şi-a uitat de sine şi de demnitatea sa, şi încă în aşa măsură, 
încât, în culmea uimirii şi a admiraţiei, s-a răsucit de trei ori 
pe călcâie. Nu putea fi nici o îndoială în această privinţă; va 


fi iertat. Aşa cel puţin jurase, cu un jurământ groaznic, 
profesorul Rub-a-dub, şi astfel a cugetat şi vestitul Von 
Underduk când l-a luat la braţ pe colegul său întru ştiinţă 
şi, fără a rosti un cuvânt, s-a îndreptat iute spre casă unde 
avea să chibzuiască asupra măsurilor ce ar trebui luate. 
Dar ajungând la uşa locuinţei primarului, profesorul s-a 
gândit să spună că, de vreme ce mesagerul a găsit cu cale 
să dispară, pesemne înspăimântat până la moarte de 
înfăţişarea sălbatică a locuitorilor din Rotterdam, iertarea 
nu-i va fi de mare folos, căci numai un om din Lună ar putea 
întreprinde o călătorie atât de lungă. Primarul a recunoscut 
adevărul acestei observaţii, astfel că discuţia a luat sfârşit. 
Scrisoarea fiind publicată, a dat naştere la felurite păreri şi 
clevetiri. Unii atotştiutori s-au făcut de râs, arătând că 
întreaga ispravă nu era alt decât o păcăleală. Cred însă că 
tot păcăleală este pentru acest soi de oameni orice e mai 
presus de înţelegerea lor. În ce mă priveşte, nu pot pricepe 
pe ce dovezi şi-au întemeiat o atare învinuire. Să vedem ce 
spun: în primul rând, că unii hâtri din Rotterdam purtau 
pică unui oarecare primar şi câtorva astronomi. 

Nu înţeleg deloc. 

În al doilea rând, că un pitic ciudat, un vrăjitor, cu 
amândouă urechile tăiate din rădăcină, pentru cine ştie ce 
fărădelege, a dispărut de câteva zile din vecinătatea 
oraşului Brugesi82+. 

Ei bine, şi ce-i cu asta? 

În al treilea rând, că gazetele care erau lipite de jur- 
împrejurul balonului erau din Olanda, şi prin urmare nu 
putuseră fi tipărite în Lună. Erau nişte hârtii foarte 
murdare şi tipograful Gluck ar fi jurat pe Sfânta Scriptură 
că fuseseră tipărite la Rotterdam. 

Greşea, fără îndoială, greşea. 

În al patrulea rând, că Hans Pfaall însuşi, ticălosul acela 
de beţiv, şi cele trei hahalere, aşa-zişii săi creditori, au fost 
văzuţi împreună, acum vreo două-trei zile, într-o cârciumă 
deocheată de la mahala, când tocmai se întorseseră cu 
buzunarele pline dintr-o călătorie peste mare. 

Nu cred, nu cred nici un cuvânt. 


În ultimul rând, e o părere îndeobşte recunoscută, sau 
cel puţin ar trebui să fie recunoscută, că anume Colegiul 
Astronomilor din oraşul Rotterdam, ca şi celelalte colegii 
din alte părţi ale lumii - pentru a nu mai vorbi de astronomi 
şi de colegii în general -, nu este nici mai bun, nici mai 
mare, nici mai luminat decât s-ar cădea să fie. 


FARSA CU BALONUL 


în româneşte de Ion Vinea 
ŞTIRI SENZAŢIONALE PRIN EXPRESS, VIA NORFOLK! 


ATLANTICUL STRĂBĂTUT ÎN TREI ZILE! 
STRĂLUCITUL SUCCES AL APARATULUI DE ZBURAT, 
CONSTRUIT DE DOMNUL MONCK MASON. SOSIREA ÎN 
INSULA SULLIVAN, LÂNGĂ CHARLESTON, S.C, A 
DOMNILOR MASON, ROBERT HOLLAND, HENSON, 
HARRISON AINSWORTH ŞI ALŢI PATRU, CU BALONUL 
DIRIJAT  „VICTORIA”. DUPĂ O  TRAVERSARE DE 
ŞAPTEZECI ŞI CINCI DE ORE DE LA UN ȚĂRM LA ALTUL! 
AMĂNUNTE COMPLETE ASUPRA CĂLĂTORIEI!! 1453). 


Mistificarea ce urmează, apărută sub titlul de mai sus, 
tipărit cu impunătoare majuscule, presărat din belşug cu 
puncte de exclamaţie, a fost publicată mai întâi şi dată ca 
un fapt cert în New York Sun, ziar cotidian, care şi-a atins 
pe deplin scopul urmărit, şi anume: a creat un aliment greu 
de mistuit pentru nişte gură-cască în răstimpul de câteva 
ore, scurs între cei doi curieri ai Charlestonului. 
Vălmăşagul şi încăierarea care au avut loc pentru a pune 
mâna pe un exemplar al „singurului ziar care publică 
ştirea” a fost ceva care intrece orice minune; şi, de fapt 
(cum a spus cineva), chiar dacă „Victoria“ n-a dus până la 
capăt călătoria anunţată, ar fi fost foarte greu să se 
găsească o pricină pentru care să n-o fi dus. 

E.A.P 


Marea problemă a fost în sfârşit dezlegată! Aerul, ca şi 
pământul şi oceanul, a fost şi el cucerit de ştiinţă şi va 
ajunge pentru omenire o cale obişnuită şi larg deschisă 
tuturor. In clipa de faţă, un balon a trecut peste Atlantic! Şi 
aceasta fără greutate, fără primejdie prea mare în 
aparenţă, cu o maşină pe deplin controlată şi în răstimpul 
neînchipuit de scurt de şaptezeci şi cinci de ore de la un 
țarm la altul. Mulțumită străduinţelor unui corespondent 
din Charleston, S.C., suntem în măsură să prezentăm cei 
dintâi publicului o dare de seamă amănunţită a acestei 
călătorii mai mult decât prodigioase, care a început de 
sâmbătă 6 curent, ora 1l a.m., şi a ţinut până marţi 9 
curent, ora 2 p.m., şi la care au luat parte: sir Everard 
Bringhurst, domnul Osborne, nepotul lordului Bentinck!54+, 
domnul  Monck Mason şi domnul Robert Holland, 
binecunoscuţii aeronauţi, domnul Harrison Ainsworth, 
autorul romanului Jack Sheppardit* şi al altora, domnul 
Henson, constructorul maşinii de zburat, care de curând a 
înregistrat un eşec, precum şi doi marinari din Woolwich - 
opt persoane în totul. Amănuntele date mai jos pot fi 
considerate ca autentice şi exacte din toate punctele de 
vedere, deoarece, în afară de o mică excepţie, au fost 
copiate vorbă cu vorbă din jurnalul ţinut de domnii Monck 
Mason şi Harrison Ainsworth, cărora corespondentul nostru 
le-a rămas de asemenea îndatorat pentru bunăvoința cu 
care i-au procurat mai multe informaţii verbale, privitoare 
la balonul însuşi, la construcţia lui şi la alte lucruri 
interesante. Singurele modificări aduse manuscrisului 
primit au fost făcute în scopul de a pune darea de seamă 
scrisă în pripă de către corespondentul nostru, domnul 
Forsythi$:, într-o formă definitivă şi mai pe înţelesul 
tuturor. 


BALONUL 


De curând, două insuccese categorice - acela al 
domnului Henson şi acela al lui sir George Cayleyi'57+ - au 
slăbit cu mult interesul publicului în ceea ce priveşte 
navigația aeriană. Proiectul domnului Henson (proiect care 


la început a fost considerat chiar şi de către oamenii de 
ştiinţă ca fiind realizabil) era întemeiat pe principiul unui 
plan înclinat, pornind de la o înălţime anumită cu ajutorul 
unei forţe dinafară, exercitată şi continuată prin rotirea 
unor palete propulsoare, semănând ca formă şi ca număr 
cu aripile unei mori de vânt. Dar în toate experienţele 
făcute cu modelele la „Adelaide Gallery”, s-a găsit că 
mişcarea acestor palete nu numai că nu făcea să înainteze 
maşina, dar chiar o împiedica să zboare. Singura forţă 
propulsoare care a luat naştere a fost impulsul dobândit din 
coborârea pe un plan înclinat, şi acest impuls împingea 
maşina mult mai departe atunci când paletele erau 
nemişcate decât atunci când erau în funcţiune, fapt care 
dovedeşte cu prisosinţă inutilitatea lor. Şi în lipsa forţei 
propulsoare, care este şi forţa de sustentaţie, întregul 
aparat trebuia să coboare. Faptul acesta l-a îndemnat pe sir 
George Cayley să se mărginească numai la un propulsor pe 
care să-l adapteze la un aparat având prin el însuşi o forţă 
de sustentaţie, adică la un balon. Totuşi, ideea lui sir George 
Cayley nu era nouă sau originală decât în ce priveşte 
aplicaţia ei practică. El a prezentat la Institutul politehnic 
un model inventat de dânsul. Principiul sau puterea 
propulsoare era aici de asemenea aplicată la suprafeţe 
decupate sau palete puse în mişcare. Aceste palete erau 
patru la număr. S-a văzut însă că nu erau în stare să mişte 
balonul sau să ajute la forţa lui ascendentă. Intregul proiect 
a dat astfel greş. Atunci, domnul Monck Mason: (a cărui 
călătorie de la Dover la Weilburg în balonul Nassau” a 
stârnit atât de mare senzaţie în 1837) s-a gândit să 
întrebuinţeze principiul şurubului lui Arhimede, în scopul 
propulsiunii în aer, punând, cu drept cuvânt, nereuşita 
proiectului domnului Henson, cât şi a celui prezentat de sir 
George Cayley, în seama discontinuităţii paletelor separate. 
El a făcut cea dintâi experienţă publică la „Willis's 
Rooms”15%, dar mai târziu şi-a mutat modelul la „Adelaide 
Gallery”. 

Ca şi balonul lui George Cayley, aparatul domnului: 
Monck Mason era tot un elipsoid. Lungimea lui era de 
treisprezece picioare şi şase țoli, iar înălţimea, de şase 


picioare şi opt țoli. Conţinea cam trei sute douăzeci de 
picioare cubice de gaz, care, dacă era hidrogen pur, putea 
susţine douăzeci şi unu de pfunzi îndată după ce s-a 
procedat la umflare şi mai înainte de a se altera gazul sau 
de a se pierde. Greutatea întregii maşini şi a aparatului era 
de şaptesprezece pfunzi; rămânea deci liberă o capacitate 
de susţinere de aproape patru pfunzi. Sub partea centrală a 
balonului era un cadru de lemn uşor cam de nouă picioare 
lungime, legat de balon cu un fileu, aşa cum se obişnuieşte. 
De acest cadru era atârnat un coş de răchită sau o nacelă. 
Şurubul'2+ constă dintr-un ax alcătuit dintr-un tub gol 
de alamă de optsprezece țoli lungime, prin care, pe o 
semispirală înclinată la cinsprezece grade, trec mai multe 
sârme de oţel, aşezate radial, lungi de două picioare şi 
ieşind astfel în afară cu câte un picior în fiecare parte. 
Aceste sârme radiale sunt legate între ele la capetele 
dinafară prin două benzi de sârmă turtită, totul alcătuind în 
felul acesta cadrul şurubului, care e completat cu un înveliş 
de mătase impregnată cu ulei, tăiată în clini şi întinsă în aşa 
fel ca să prezinte o suprafaţă aproape uniformă. La fiecare 
capăt al axului său, şurubul acesta e susţinut de suporţi din 
tuburi goale de alamă, ce coboară din cerc. In partea de jos 
a acestor tuburi sunt găuri în care se învârtesc pivoţii 
axului. De la capătul axului, care e mai apropiat de nacelă, 
porneşte o săgeată de oţel, făcând legătura între şurub şi 
pinionul unei piese de la un mecanism cu resort, instalat în 
nacelă. Prin remontarea acestui resort, şurubul e învârtit cu 
o mare viteză, transmițând o mişcare de înaintare 
întregului aparat. Cu ajutorul cârmei, aparatul putea fi 
îndreptat cu uşurinţă în orice direcţie. Resortul era foarte 
puternic faţă de dimensiunile lui, fiind în stare să ridice 
patruzeci şi cinci de pfunzi, dacă era montat pe un tambur 
cu diametrul de patru țoli, după prima rotaţie, şi crescând 
treptat pe măsură ce era învârtit. Cântărea în totul opt 
pfunzi şi şase uncii!71:. Cârma era o construcţie uşoară de 
trestie, acoperită cu mătase, având oarecum forma unei 
rachete, şi cam trei picioare lungime şi unul lăţime. 
Greutatea era cam de două uncii. Putea să stea vertical sau 
să fie întoarsă în sus sau în jos, la dreapta sau la stânga, şi 


în felul acesta dădea putinţa aeronautului să mute 
rezistenţa aerului care se producea într-o poziţie înclinată, 
trecându-l în partea în care voia să acţioneze; astfel dirija 
balonul în direcţia opusă. 

Modelul acesta (pe care din lipsă de timp am fost nevoit 
să-l descriu în chip sumar) a fost experimentat la „Adelaide 
Gallery”, unde a atins o viteză de cinci mile pe oră; cu toate 
că, lucru de neînțeles, a stârnit prea puţin interes în 
comparaţie cu aparatul anterior - atât de complicat - al 
domnului Henson, lumea fiind deprinsă să dispreţuiască 
orice lucru ce-i pare prea simplu. Se socotea îndeobşte că 
pentru a înfăptui marele deziderat al navigaţiei aeriene ar 
trebui să se folosească într-un mod foarte complicat cine 
ştie ce principii de dinamică, de o profunzime puţin 
obişnuită. 

Cu toate acestea, domnul Mason a fost atât de încântat 
de ultimul succes al invenţiei sale, încât s-a hotărât să 
construiască îndată, dacă-i va fi cu putinţă, un balon de o 
destul de mare capacitate, pentru a lămuri problema 
printr-o călătorie de oarecare durată - scopul iniţial fiind să 
treacă peste Canalul Mânecii, aşa cum făcuse mai înainte cu 
balonul „Nassau”. Pentru a-şi duce la bun sfârşit planurile, 
el a cerut şi a obţinut patronajul lui sir Everard Bringhurst 
şi al domnului Osborne, persoane bine cunoscute pentru 
cuceririle lor ştiinţifice şi mai ales pentru interesul pe care 
l-au arătat progreselor aerostaticii. La cererea domnului 
Osborne, proiectul a fost ţinut cât se poate de secret faţă de 
public, singurele persoane cărora le-a fost încredinţat fiind 
cele angajate îndată pentru realizarea aparatului, care a 
fost construit (sub supravegherea domnului Mason, a 
domnului Holland, a lui sir Everard Bringhurst şi a 
domnului Osborne) la reşedinţa acestuia din urmă, în 
apropiere de Penstruthal, în Ţara Galilor. Domnului Henson, 
care era însoţit de prietenul său, domnul Ainsworth, i s-a 
îngăduit să vadă balonul sâmbăta trecută, când cei doi au 
făcut ultimele pregătiri ca să ia şi dânşii parte la aventură. 
Nu suntem informaţi din ce pricină au fost angajaţi şi cei 
doi marinari, dar în decurs de o zi, două, vom fi în măsură 


să dăm cititorilor noştri cele mai mici amănunte cu privire 
la călătoria aceasta nemaiauzită. 

Balonul era confecţionat din mătase şi lăcuit cu cauciuc 
lichid. Dimensiunile lui sunt uriaşe, conţinând mai mult 
decât 40 000 de picioare cubice de gaz; deoarece în locul 
hidrogenului, care e mai costisitor şi mai greu de mânuit, s- 
a folosit gazul aerian, forţa de sustentaţie a aparatului, 
atunci când e complet umflat şi îndată după ce a fost umflat, 
nu e mai mare de 2 500 de pfunzi. Gazul aerian nu numai 
că e mai iefiin, dar e şi uşor de procurat şi de folosit. 
Intrebuinţarea lui la nevoile navigaţiei aeriene se datoreşte 
domnului Charles Greene. Până la descoperirea lui, 
procedeul umflării balonului nu numai că era din cale-afară 
de scump, dar mai era şi nesigur. Adesea au fost pierdute 
două şi chiar trei zile în încercări neizbutite de a procura o 
cantitate îndestulătoare de hidrogen pentru a umple un 
balon. Aceasta din pricină că gazul, prin extrema lui 
subtilitate şi prin afinitatea lui cu atmosfera înconjurătoare, 
are tendinţa de a ieşi prin pereţii aerostatului. Intr-un 
balon destul de bine construit ca să reţină conţinutul de gaz 
aerian nealterat, atât în privinţa calităţii, cât şi a cantităţii 
timp de şase luni, o cantitate egală de hidrogen nu se poate 
conserva în aceeaşi stare de puritate nici şase săptămâni. 

Forţa de sustentaţie fiind evaluată la 2 500 de pfunzi şi 
greutatea aeronauţilor ridicându-se abia la 1 200, rămânea 
o diferenţă de 1 300 pfunzi, din care 1 200 reprezintă 
lestul, pus în saci de felurite mărimi şi având pe fiecare din 
ei însemnată greutatea corespunzătoare şi frânghiile, 
barometrele, telescoapele, lăzile cu provizii pentru două 
săptămâni, butoaiele cu apă, hainele, valizele şi alte lucruri 
trebuincioase, printre care un ibric de cafea care fierbe în 
var nestins, pentru a înlocui focul, dacă s-ar fi găsit cu cale 
să se ia această măsură de prevedere. Toate acestea, cu 
excepţia lestului şi a unor mărunţişuri, erau agăţate ele 
inelul balonului, sus, deasupra capului. Nacela e cu mult 
mai mică şi mai uşoară faţă de cea agăţată de model. E 
formată dintr-un coş uşor de răchită şi e uimitor de 
rezistentă pentru un lucru aparent atât de gingaş. Cadrul ei 
are o adâncime de aproximativ patru picioare. Cârma e de 


asemeni mult mai mare decât aceea a modelului. SŞurubul 
elicei e cu mult mai mic. Balonul mai este prevăzut şi cu o 
gheară de pisică şi o ghidropă, aceasta din urmă fiind de 
cea mai mare însemnătate. Câteva cuvinte ca desluşire vor 
fi necesare pentru cititorii noştri care nu sunt la curent cu 
amănuntele aerostaticii. 

De îndată ce balonul părăseşte pământul, el este 
influenţat de anumite împrejurări care tind să creeze o 
diferenţă în greutatea lui, sporind sau scăzând forţa sa 
ascensională. De pildă, se poate întâmpla ca pe învelitoarea 
de mătase a balonului să se depună o cantitate de rouă care 
să atingă o greutate de câteva sute de pfunzi, în cazul 
acesta trebuie aruncat lest, pentru ca nu cumva aparatul să 
coboare. După ce lestul a fost azvârlit şi razele calde ale 
soarelui au uscat roua şi au mărit totodată forţa de 
expansiune a gazului în învelitoare, întregul aparat se va 
înălța din nou cu mare iuţeală. Pentru a încetini această 
ascensiune, singurul mijloc este (sau mai bine zis era, până 
când domnul Greene a inventat ghidropa'2:) să se 
evacueze gazul printr-o supapă; dar orice pierdere de gaz 
înseamnă o pierdere proporţională de forţă ascensională: 
aşadar, cu această metodă, într-un răstimp destul de scurt, 
balonul cel mai bine construit îşi va consuma neapărat toată 
forţa ascensională şi va cobori la pământ. Acesta era marele 
obstacol la călătoriile de durată. 

Ghidropa înlătură piedicile în felul cel mai simplu cu 
putinţă. Este vorba de o simplă frânghie foarte lungă, care 
e lăsată să atârne din nacelă, ceea ce are drept urmare că 
împiedică balonul să-şi schimbe în mod sensibil nivelul. 
Dacă, de pildă, s-ar depune umezeală pe mătase, şi, prin 
urmare, aparatul ar începe să coboare, nu va fi nevoie să se 
arunce lest pentru a face faţă creşterii în greutate, fiindcă 
ea este  remediată sau compensată într-o măsură 
corespunzătoare prin lăsarea la pământ a capătului de 
frânghie atât cât este nevoie. Dacă, pe de altă parte, unele 
împrejurări ar pricinui o neprevăzută pierdere de greutate, 
urmată de o înălţare, această pierdere este imediat 
compensată de greutatea sporită a frânghiei ridicate de la 
pământ. În felul acesta, balonul nu poate nici să coboare, 


nici să se înalțe decât în limite foarte restrânse, şi 
mijloacele sale, atât în ce priveşte gazul, cât şi lestul, rămân 
oarecum neştirbite. Când se trece peste o întindere de apă, 
e nevoie să se folosească butoiaşe de aramă sau de lemn, 
pline cu un lest lichid mai uşor decât apa. Plutind pe apă, 
ele fac acelaşi serviciu ca şi frânghia pe pământ. Un alt folos 
însemnat adus de ghidropă este acelea de a indica direcția 
balonului. Frânghia se târăşte fie pe sol, fie în mare, pe 
când balonul e liber; prin urmare, de câte ori e în mişcare, 
balonul o ia înainte. Comparând deci, cu ajutorul unei 
busole, poziţiile relative ale celor două obiecte, se va găsi 
întotdeauna direcţia. 'Tot, astfel, unghiul format de frânghie 
cu axul vertical al aparatului indică viteza. Când nu există 
nici un unghi, cu alte cuvinte, când frânghia atârnă 
perpendicular, întregul aparat stă pe loc, dar cu cât unghiul 
este mai mare, cu alte cuvinte, cu cât balonul merge 
înaintea capătului de frânghie, cu atât e mai mare viteza; şi 
invers. 

Deoarece scopul iniţial a fost de a trece Canalul Mânecii 
şi de a cobori cât se va putea mai aproape de Paris, călătorii 
au avut grijă să-şi facă rost de paşapoarte directe pentru 
toate ţările continentului, arătând felul expediției, ca şi în 
cazul călătoriei cu balonul „Nassau”, şi dând aeronauţilor 
dreptul de a fi scutiţi de toate formalităţile birocratice. 
Întâmplări neprevăzute au făcut totuşi ca aceste 
paşapoarte să fie de prisos. 

Umflarea balonului a început pe îndelete în zori de zi, 
sâmbătă, la ora 6 dimineaţa, într-o curte vastă, la Weal-Vor 
House!2::, reşedinţa domnului Osborne, la depărtare de o 
milă de Penstruthal, în nordul Ţării Galilor; şi la unsprezece 
şi şapte minute, fiind gata de plecare, i s-a dat drumul. S-a 
ridicat încet, dar sigur, luând direcţia sudului, nefolosindu- 
se în prima jumătate de oră nici elicea, nici cârma. Şi acum 
să trecem la jurnal, aşa cum a fost transcris de domnul 
Forsyth după manuscrisele domnilor Monck Mason şi 
Ainsworth. Jurnalul în sine, aşa cum ne e înfăţişat, e scris de 
mâna domnului Mason, dar în fiece zi domnul Ainsworth 
adăuga câte un postscriptum; domnia-sa pregăteşte şi va 


da în curând publicităţii o dare de seamă mai amănunţită şi, 
fără îndoială, de un interes şi mai arzător asupra călătoriei. 


JURNALUL 


Sâmbătă, 6 aprilie. Toate pregătirile care ne dădeau 
mult de lucru au luat sfârşit peste noapte. Am început 
umflarea balonului azi-dimineaţă, în zori, dar din pricina 
unei neguri dese care împovăra cutele învelitorii de mătase 
şi o făcea greu de mânuit, nu am putut porni până aproape 
de ora 11. Abia atunci am tăiai frânghiile şi, plini de avânt, 
ne-am înălţat încet, dar fără întrerupere, mânaţi de o 
uşoară briză de la nord, care ne purta spre Canalul Bristol. 
Am găsit că forţa ascensionala întrece aşteptările noastre; 
şi atunci când ne-am ridicat mai sus şi trecând peste stânci 
am ieşit în bătaia razelor de soare, ascensiunea noastră se 
făcu din ce în ce mai rapidă. Aş fi dorit totuşi să nu pierd 
gazul încă de la începutul aventurii noastre, astfel că am 
luat hotărârea ca deocamdată să ne continuăm 
ascensiunea. Curând după aceea începurăm să tragem 
ghidropa. Dar am mers tot atât de repede mai departe 
chiar după ce o strânsesem în întregime. Balonul avea o 
stabilitate puţin obişnuită şi o înfăţişare măreaţă. Cam după 
zece minute de la plecare, barometrul indica o altitudine de 
15 000 de picioare. Vremea era deosebit de frumoasă, şi 
priveliştea ținutului ce se desfăşura sub ochii noştri - unul 
dintre cele mai romantice din toate punctele de vedere - 
era mai ales acum minunată. Un mare număr de prăpăstii 
adânci arătau ca nişte lacuri din pricina aburilor deşi în 
care erau învăluite, iar înspre sud-est, piscurile ascuţite şi 
stâncile grămădite într-un vălmăşag de nestrăbătut te 
duceau cu gândul la cetăţile uriaşe din basmele orientale. 
Ne apropiem cu iuţeală de munţii de la miazăzi, dar 
înălţimea la care ne aflam era mai mult decât 
îndestulătoare ca să putem trece peste ei fără nici o grijă, în 
câteva clipe am plutit maiestuos pe deasupra lor, şi domnul 
Ainsworth, precum şi marinarii au rămas uimiţi văzând cât 
păreau de mărunți munţii priviţi din nacelă. Marea înălţime 
la care pluteşte un balon reduce inegalităţile de sub ella un 


nivel aproape uniform. La ora unsprezece şi jumătate, 
îndepărtându-ne tot înspre sud, am zărit pentru întâia oară 
Canalul Bristol. Şi după cincisprezece minute, linia 
brizanţilor de pe coastă s-a ivit sub noi pe neaşteptate şi 
ne-am avântat deasupra mării. Am luat hotărârea să dăm 
drumul la gaz, atât cât era nevoie pentru a lăsa frânghia de 
reglaj cu geamandurile prinse de ea până la suprafaţa apei. 
Zis şi făcut; încetul cu încetul am început să coborâm. După 
vreo douăzeci de minute, s-a cufundat prima geamandură, 
şi când şi cea de-a doua a atins apa, nu mult după aceea am 
rămas la o înălţime neschimbată. Eram dornici cu toţii să 
încercăm eficacitatea cârmei şi a şurubului-elice, şi le-am 
pus îndată în funcţiune, în scopul de a ne îndrepta mai mult 
spre răsărit, în direcţia Parisului. 

Cu ajutorul cârmei am făcut fără zăbavă schimbarea de 
care era nevoie, şi înaintarea noastră a fost adusă aproape 
în unghi drept cu aceea a vântului; am pus apoi în mişcare 
resortul şurubului-elice şi ne-am bucurat văzând că ne 
împingea uşor încotro doream noi. Am strigat atunci din 
toată inima de nouă ori: „Ura!” şi am zvârlit în mare o sticlă 
ce conţinea o bucată de pergament cu o scurtă dare de 
seamă a principiului invenţiei!7*:. De-abia sfârşisem cu 
manifestaţiile de bucurie, că se întâmplă un accident 
neprevăzut, care ne-a descurajat destul de mult. Varga de 
oţel care lega propulsorul de resort a sărit deodată de la 
locul ei tocmai în fundul nacelei (pricina a fost o aplecare a 
nacelei în urma mişcării făcute de unul dintre marinarii pe 
care îi luasem cu noi) şi într-o clipă axul a rămas suspendat 
şi se legăna fără să mai fie în contact cu „pivotul axei elicei. 
În timp ce ne străduiam să punem mâna pe el, atenţia 
noastră fiind astfel cu totul absorbită, ne-am pomenit 
năpustiţi de un curent năprasnic de vânt dinspre est, care 
ne împingea cu o putere mereu crescândă, spre Atlantic. În 
curând ne-am trezit purtaţi peste mare cu o viteză care 
desigur nu era mai mică de cincizeci-şaizeci de mile pe oră, 
astfel că am atins Capul Clear!5+*, cam la patruzeci de mile 
spre nord, mai înainte de a fi putut să fixăm axul şi să 
chibzuim ce e de făcut. În clipa aceea domnul Ainsworth a 
venit cu o propunere nemaipomenită, care, după părerea 


mea, nu era nici necugetată, nici fantastică, şi pe care 
domnul Holland a susţinut-o fără şovăire. lată: trebuia să 
profităm de puternica furtună care ne mâna, şi în loc să ne 
întoarcem spre Paris, să încercăm să ajungem la coasta 
Americii de Nord. După câteva clipe de gândire, mi-am dat 
şi eu, din tot sufletul, încuviințarea la această propunere 
îndrăzneață, care (ciudat lucru) n-a întâmpinat împotrivire 
decât din partea celor doi marinari. Dar fiind în majoritate, 
n-am ţinut seama de spaima lor şi ne-am văzut cu hotărâre 
de drum. Ne îndreptam spre vest; dar cum plutirea 
butoaielor era o piedică materială la înaintarea noastră şi 
cum eram - şi pentru înălţare şi pentru coborâre - destul de 
stăpâni pe balon, am zvârlit mai întâi cincizeci de pfunzi din 
lest, şi apoi, cu ajutorul unui cabestan, am ridicat niţel 
frânghia, atâta cât s-o scoatem afară din apă. Am simţit 
îndată efectul acestei manevre printr-o viteză puternic 
sporită. Şi cum vântul se întărise, zburam cu o iuţeală 
aproape de necrezut; ghidropa flutura în urma nacelei ca o 
dâră lăsată în apă de trecerea unei corăbii. E de prisos să 
mai spun că în scurtă vreme coasta a dispărut din faţa 
ochilor noştri. Am trecut peste nenumărate vase de tot 
felul. Unele dintre ele încercau să ţină piept vântului, cele 
mai multe manevrau cu anevoinţă. Am dezlănţuit pe bordul 
lor cel mai mare entuziasm, un entuziasm pe care l-am 
împărtăşit din plin şi noi şi mai ales cei doi oameni care, 
acum sub influenţa unui păhărel de rachiu de ienupăr, 
păreau gata să-şi spulbere în vânt toate grijile şi toate 
temerile. O mare parte din aceste corăbii au tras salve de 
tun pentru semnalizare; şi toţi ne salutau cu urale 
răsunătoare - pe care le auzeam uimitor de clar - şi 
fluturându-şi beretele şi batistele. Am mers astfel toată ziua 
fără incidente însemnate şi când umbrele nopţii ne-au 
învăluit, am făcut o evaluare aproximativă a distanţei 
străbătute. Ea nu putea fi mai mică de cinci sute de mile şi 
era probabil cu mult mai mare. Propulsorul era ţinut mereu 
în funcţie şi ne ajuta în mod vădit la înaintare. După 
asfinţitul soarelui, vântul sufla şi mai tare, prefăcându-se 
într-un adevărat uragan. Din pricina fosforescenţei sale, 
puteam zări cu uşurinţă oceanul de sub noi. Vântul bătu 


toată noaptea dinspre răsărit dându-ne cele mai luminoase 
prevestiri de izbândă. Sufeream destul de rău de frig, iar 
umezeala atmosferei era cât se poate de neplăcută. Dar 
aveam loc destul în nacelă ca să ne culcăm şi, cu ajutorul 
mantalelor şi al câtorva pături, am scos-o cu bine la capăt. 
Post-scriptum (de domnul Ainsworth). Aceste ultime 
nouă ore au fost fără doar şi poate cele mai minunate din 
viaţa mea. Nu-mi pot închipui nimic mai înălţător decât 
primejdia stranie şi noutatea unei asemenea aventuri. Deie 
domnul să izbutim! Nu doresc succesul ca să-mi salvez 
neînsemnata mea persoană, ci spre folosul cunoştinţelor 
omeneşti şi pentru măreţia izbânzii. Şi totuşi e atât de 
neîndoios că isprava asta e totuşi cu putinţă, încât singurul 
lucru de neînțeles ar fi cum de au şovăit oamenii să facă mai 
demult încercarea. E de-ajuns un vânt puternic, la fel cu cel 
care ne duce acum, şi o rafală care să împingă balonul timp 
de patru-cinci zile (furtunile acestea ţin uneori şi mai mult), 
şi călătorul va fi purtat cu uşurinţă, în acest răstimp, de la o 
coastă la alta. Pentru asemenea furtună, nemărginitul 
Atlantic nu e decât un biet lac. În clipa de faţă mă tulbură 
mai mult decât orice adânca tăcere ce domneşte pe mare, 
cu toată frământarea ei acolo jos. Apele nu dau glas către 
ceruri. Neţărmuritul şi învăpăiatul ocean se zvârcoleşte în 
chinuri fără să scoată un geamăt. Talazuri cât munţii de 
înalte te duc cu gândul la nişte demoni fără de număr, care 
s-ar zbuciuma, uriaşi şi muţi, într-o neputincioasă agonie. 
Intr-o noapte, aşa cum este noaptea asta pentru mine, un 
om trăieşte cu adevărat; trăieşte cât un veac întreg de viaţă 
obişnuită. Şi n-aş da farmecul acesta care mă încântă 
pentru întreg veacul acela de viaţă obişnuită. _ 
Duminică, 7. (Manuscrisul domnului Mason.) In 
dimineaţa aceasta, pe la 10, nu mai rămăsese din furtună 
decât o briză de opt-nouă noduri (socotită la suprafaţa 
oceanului, pentru nave) care pe noi ne mână pare-se cu 
treizeci de mile pe oră sau mai mult. S-a mutat totuşi foarte 
simţitor mai spre nord. Şi acum, la asfinţit, ne urmăm 
drumul spre vest, mai ales cu ajutorul propulsorului şi al 
cârmei, care răspund minunat de bine menirii lor. Sunt de 
părere că încercarea noastră a izbutit pe deplin, şi a zbura 


cu uşurinţă în orice direcţie (dar nu chiar înfruntând o 
furtună) nu mi se mai pare o problemă. Desigur, n-am fi 
putut face faţă vântului puternic de ieri, dar înălţându-ne, 
ne-am fi sustras influenţei lui dacă ar fi fost nevoie. Sunt 
încredinţat că împotriva unei brize care suflă cu putere 
putem merge cu propulsorul. Astăzi la amiază, aruncând 
lest, ne-am ridicat la o altitudine de aproape 25 000 de 
picioare (cam aceasta este înălţimea muntelui Cotopaxi'75). 
Am făcut aceasta pentru a căuta un curent mai direct, dar 
nu am găsit nici unul mai potrivit decât cel în care ne aflăm 
acum. Avem atât belşug de gaz cât să ne treacă peste balta 
asta de nimic, chiar dacă ar ţine călătoria trei săptămâni. 
Nu am nici cea mai mică temere cu privire la rezultat. 
Ciudat e că piedicile au fost exagerate şi greşit înţelese, îmi 
pot alege singur curentul, şi chiar dacă toate curentele mi- 
ar fi potrivnice, tot voi putea destul de bine să-mi continui 
drumul cu propulsorul. Nu am avut incidente vrednice de a 
fi amintite. Noaptea se vesteşte frumoasă. 

Post-scriptum (de domnul Ainsworth). N-am altceva de 
povestit în afară de faptul - care mie mi se pare uimitor - 
că, aflându-mă la înălţimea Cotopaxiului, n-am simţit nici 
frigul pătrunzător, nici durere de cap, nici greutatea de a 
respira, şi pare-se că nici domnul Mason, nici domnul 
Holland, nici sir Everard n-au avut nimic de suferit. Domnul 
Osborne se văita că simte o apăsare pe piept, dar în curând 
a dispărut şi aceasta. Am zburat cu mare viteză toată ziua şi 
trebuie să fi străbătut jumătatea drumului peste Atlantic. 
Am depăşit vreo douăzeci-treizeci de nave de tot soiul, şi 
toată lumea părea uimită şi încântată la vederea noastră. La 
urma urmei, nu e cine ştie ce ispravă să treci în balon peste 
ocean. Omne ignotum pro magnifico'Z. Notă: La 25 000 de 
picioare înălţime cerul pare aproape negru şi stelele se văd 
foarte clar; în timp ce marea nu pare convexă (cum s-ar 
putea crede), ci, fără nici o îndoială, e cu totul concavă! 

Luni, 8. (Manuscrisul domnului Mason). În dimineaţa de 
azi am avut iar oarecare încurcături cu axul propulsorului, 
care trebuie refăcut în întregime de teama unor accidente 
serioase. Prin ax înţeleg varga de oţel, nu paletele. Acestea 
n-ar putea fi îmbunătăţite. Un vânt puternic a suflat toată 


ziua fără întrerupere dinspre nord-est: norocul pare să fie 
cu totul de partea noastră. Cu puţin înainte de ivirea zorilor, 
am fost cu toţii oarecum îngrijoraţi de unele zgomote 
ciudate şi de zdruncinăturile balonului, însoţite de o 
descreştere  simţitoare a vitezei întregului aparat. 
Fenomenele acestea erau urmarea expansiunii gazului, din 
pricina creşterii temperaturii atmosferice şi a desprinderii 
bucăţelelor mărunte de gheaţă cu care se încărcase fileul în 
timpul nopţii. Am aruncat câteva sticle spre corăbiile de sub 
noi. Am văzut cum una din ele a fost pescuită de un vas 
mare ce semăna cu un pachebot de pe linia New York. Am 
încercat să-i aflăm numărul, dar nu suntem siguri că am 
izbutit. Cu telescopul domnului Osborne am desluşit ceva 
apropiat de cuvântul „Atalanta”!7*. Este miezul nopţii şi ne 
îndreptăm tot înspre vest cu mare iuţeală. Marea este 
neobosit de fosforescentă. 

Post-scriptum (de domnul Ainsworth). Este ora 2 a.m. şi 
atât cât îmi pot da seama, vremea pare mai liniştită, jar e 
foarte greu să ştiu cu precizie, deoarece ne mişcăm o dată 
cu aerul. Nu am dormit de loc de când am plecat din 
Wheal-Vor, însă nu mai pot rezista şi trebuie să aţipesc 
niţel. Nu putem fi prea departe de Coasta Americii. 

Marţi, 9. (Manuscrisul domnului Ainsworth). Ora 1 p. m. 
Se vede lămurit coasta joasă a Carolinei de Sud. Marea 
problemă e dezlegată. Am trecut Atlanticul, l-am trecut 
uşor şi repede cu balonul! Domnul fie lăudat! Cine-ar mai 
putea spune, după asta, că vreun lucru ar fi cu neputinţă? 

Jurnalul se sfârşeşte aici. Câteva amănunte asupra 
coborârii au fost împărtăşite însă domnului Forsyth de 
domnul Ainsworth. Marea era aproape netedă când 
călătorii văzură prima dată coasta pe care amândoi 
marinarii au recunoscut-o îndată, şi domnul Osborne, de 
asemeni. Acest din urmă gentleman, având oarecare 
legături la Fort Moultrie, a luat numaidecât hotărârea să 
aterizăm în apropiere. Balonul a fost adus deasupra plajei 
(fiind vremea refluxului şi nisipul bine bătut, neted şi foarte 
potrivit pentru o aterizare) şi s-a aruncat gheara de pisică, 
şi imediat aceasta s-a înfipt zdravăn. Bineînţeles că 
locuitorii insulei şi ai fortului se înghesuiau să vadă balonul; 


dar numai cu mare greutate putea fi convinsă lumea că 
făcuserăm într-adevăr călătoria aceasta: trecerea 
Atlanticului. Gheara de pisică s-a înfipt în pământ la ceasul 
2 după-amiază, precis; şi astfel întreaga călătorie a luat 
sfârşit în şaptezeci şi cinci de ore!8%*, sau chiar mai puţin, 
dacă socotim trecerea de la o coastă la alta. Nu s-a 
întâmplat nici un accident serios. Nici o primejdie 
adevărată nu ne-a ameninţat cândva. Balonul a fost 
dezumflat şi pus la păstrare fără nici o greutate; şi când 
manuscrisul după care s-a redactat această povestire a fost 
trimis la Charleston, aeronauţii se găseau încă la Fort 
Moultrie. Nu se ştie ce au ei gând de aici înainte. Putem 
însă făgădui cu siguranţă cititorilor noştri informaţii 
suplimentare fie pe luni, fie cel mai târziu în ziua 
următoare. Aceasta e fără doar şi poate fapta cea mai 
uluitoare, cea mai interesantă şi cea mai plină de 
făgăduinţe din câte a săvârşit sau măcar a încercat 
vreodată omul să săvârşească. Ar fi de prisos să căutăm 
acum a preciza minunatele ei urmări. 


A O MIE ȘI DOUA POVESIE A 
ȘEHEREZADEI 


în româneşte de Ion Vinea 


Adevărul e mai ciudat decât născocirea. 
PROVERB VECHI 


Am avut de curând prilejul, pe când făceam nişte 
cercetări de  orientalistică, să  răsfoiesc  Tellmenow 
Isits6ornoti31+, o lucrare prea puţin cunoscută chiar şi în 
Europa (ca şi Zoharul*2+ lui Simon Jochaides) şi care, pe 
câte ştiu, n-a fost citată niciodată de vreun american, dacă 
lăsăm la o parte pe autorul acelor faimoase Curiozităţi din 
literatura americană!'8%; aşadar, având prilejul, repet, să 
răsfoiesc câteva pagini din lucrarea atât de remarcabilă, 
amintită mai sus, mare mi-a fost mirarea când am 


descoperit că oamenii de litere s-au înşelat până acum într- 
un chip foarte straniu cu privire la soarta Şeherezadei, fiica 
vizirului, aşa cum ne e zugrăvită în Halima!%%; şi dacă 
sfârşitul ce se dă acolo numai în parte nu e cu totul greşit, 
are însă cel puţin cusurul de a nu ne da şi urmarea. 

Pentru o cercetare mai amănunţită a acestui interesant 
subiect, sunt nevoit să trimit pe cititorul curios la 
Isitsoornot; dar, între timp, fie-mi îngăduit să spun pe scurt 
ceea ce am descoperit eu acolo. 

Se ştie că în obişnuita versiune a poveştilor, un oarecare 
monarh, având temeiuri să fie gelos pe soţia sa, nu numai 
că o ucide, dar se leagă cu jurământ pe barba sa şi pe 
numele profetului ca în fiecare noapte să ia de nevastă pe 
cea mai frumoasă fecioară din hotarul împărăției, iar a doua 
zi de dimineaţă s-o dea pe mâna călăului. 

După ce şi-a ţinut jurământul acesta cu sfinţenie, fără 
să-i schimbe o iotă, vreme de mai mulţi ani în şir, după un 
tipic neştirbit, încât şi-a dobândit faima de om plin de 
evlavie şi de bun-simţ, a fost întrerupt într-o după-amiază 
(desigur că în mijlocul rugăciunilor sale) de vizita marelui 
vizir, a cărui fiică pare-se că îşi pusese în gând ceva. 

Numele ei era Şeherezada, şi ea îşi pusese în gând să-şi 
mântuie ţara de birul acesta care îi împuţina frumuseţea, 
sau să piară, ca orice eroină în încercarea ei. 

Prin urmare, cu toate că nu am aflat să fi fost acela un 
an bisect (ceea ce i-ar face jertfa şi mai vrednică de laudă), 
l-a trimis pe marele vizir, propriu-i tată, să ofere regelui 
mâna ei. Mâna aceasta regele a primit-o cu înflăcărare (tot 
avea de gând s-o ia de soţie, dar îşi amânase hotărârea zi 
după zi, de frica vizirului); primind-o însă acum, dădea 
tuturora să înţeleagă foarte limpede că fie că ar fi vorba de 
marele vizir, fie că nu, el nu avea nici cea mai mică intenţie 
de a schimba o iotă din jurământul şi din privilegiile sale. 
Aşadar, când fermecătoarea Şeherezadă a ţinut morţiş să 
se mărite cu regele şi s-a măritat într-adevăr, în ciuda 
bunelor poveţe ale tatălui ei, care-i spunea să n-o facă, deci 
când, precum ziceam, a vrut să se mărite şi de voie, de 
nevoie, s-a măritat, a deschis cât a putut frumoşii ei ochi 
negri. 


Se pare totuşi că această isteaţă domnişoară (care fără 
doar şi poate îl citise pe Machiavelli) îşi făcuse în minte un 
mic plan cât se poate de iscusit. În noaptea nunţii a pus la 
cale, nu mai ştiu prin ce mijloace, ca sora ei să se culce pe o 
sofa destul de aproape de împărăteasca pereche pentru a-i 
îngădui să stea de vorbă cu uşurinţă de la un pat la altul; şi 
cu puţin înainte de cântători, a avut grijă să-l trezească pe 
soţul său, bunul monarh (care nu-i purta pică fiindcă avea 
de gând să-i sucească gâtul în zorii zilei), a avut grijă să-l 
trezească, aşa cum am zis (deşi dormea adânc din pricina 
conştiinţei lui curate şi a bunei lui digestii), prin interesul 
arzător al unei povestiri (despre un şobolan, pare-mi-se, şi 
o pisică neagră), pe care o istorisea (în şoaptă bineînţeles) 
surorii sale. Când s-a crăpat de ziuă s-a întâmplat că 
povestea nu se sfârşise ele tot şi Șeherezada, prin firea 
lucrurilor, n-avea cum s-o mai sfârşească, fiindcă era 
tocmai vremea să se scoale ca să fie sugrumată, lucru care, 
dacă nu e cu mult mai plăcut decât ştreangul, e încă niţeluş 
mai nobil! 

Dar curiozitatea monarhului, o spun cu părere de rău, 
fiind mai puternică decât principiile sale religioase atât de 
temeinice, l-a îndemnat de data aceasta să amâne 
împlinirea jurământului până a doua zi de dimineaţă, în 
scopul şi cu nădejdea de a asculta în noaptea aceea ce s-a 
întâmplat în cele din urmă cu pisica neagră (cred că era 
vorba de o pisică neagră) şi cu şoarecele. 

Dar când s-a lăsat noaptea, doamna Şeherezada nu 
numai că a sfârşit povestea şoarecelui şi a pisicii negre 
(şoarecele era albastru), dar mai înainte să-şi dea seama ce 
face, s-a pomenit în mijlocul peripeţiilor unei povestiri în 
care (dacă nu mă înşel) era vorba de un cal de culoare 
trandafirie (cu aripi verzi), care alerga cu mare agerime 
mulţumită unui mecanism de ceasornic întors cu o cheie 
albastră. Povestirea aceasta a stârnit interesul regelui chiar 
mai mult decât cealaltă; şi deoarece s-a făcut ziuă mai 
înainte ca aceasta să fi luat sfârşit (cu toată strădania 
sultanei de a fi gata la vreme, ca să poată fi sugrumată), 
iarăşi nu s-a găsit alt mijloc decât să amâne ceremonia cu 
douăzeci şi patru de ore, aidoma ca şi în ajun. Noaptea 


următoare s-a petrecut la fel, şi rezultatul a fost acelaşi. Tot 
astfel şi în cea care a mai urmat, şi tot aşa mereu şi în 
celelalte. Astfel ca în cele din urmă, bunul monarh, care 
fusese lipsit fără voie de prilejul de a-şi ţine jurământul, 
într-un răstimp ce a ţinut nu mai puţin de o mie şi una de 
nopţi, sau că şi-a uitat cu totul de ce a jurat, la sfârşitul 
răstimpului aceluia, sau că a primit dezlegare în toată 
legea, sau (ceea ce e mai de crezut) că a dat de-a azvârlita 
cu jurământul, ca şi cu capul venerabilului său duhovnic. 
Oricum, Șeherezada, care se trăgea de-a dreptul din Eva, 
poate să fi moştenit cele şapte coşuri cu palavre pe care 
această doamnă ştim cu toţii că le-a cules de sub pomii din 
grădina Edenului. Șeherezada, precum am spus, a ieşit 
biruitoare până în cele din urmă, iar birul pus asupra 
frumuseţii a fost desfiinţat. 

Sfârşitul acesta (al poveştii, aşa cum ne-a fost păstrată) 
este, fără îndoială, cât se poate de hazliu şi de potrivit, dar, 
vai ! ca multe alte lucruri hazlii, e mai mult hazliu decât 
adevărat; şi mă simt dator, mai cu seamă lui Isitsoornot, că 
mi-a dat prilejul să îndrept greşeala. Le mieux, sună un 
proverb franțuzesc, est l'ennemi du bien'* şi, spunând în 
treacăt că Şeherezada a moştenit cele şapte coşuri cu 
palavre, ar fi trebuit să adaug că le-a plasat cu dobândă 
compusă până ce s-au făcut şaptezeci şi şapte. 

- Scumpă soră, zise ea în cea de-a o mie şi doua noapte 
(citez cuvânt cu cuvânt aici din Isitsoornot), scumpă soră, 
zise ea, acum, că am trecut cu bine acest mic hop al 
ştreangului şi, din fericire, birul groaznic s-a desfiinţat, mă 
simt vinovată de o faptă necugetată, şi anume, că v-am 
ascuns, atât ţie, cât şi monarhului (care cu părere de rău îţi 
spun că sforâie, ceea ce nici un om de lume n-ar face), da, 
v-am ascuns tot sfârşitul poveştii lui Sindbad Marinarul“. 
Omul acesta a trecut prin nenumeroase alte aventuri cu 
mult mai interesante decât cele pe care le-am istorisit; 
adevărul e că în noaptea când a fost vorba de ele mi se 
făcuse somn; şi astfel am fost ispitită să le mai scurtez; e o 
vină cumplită, pentru care îmi pun toată nădejdea în 
Allahi!87+, ca să-mi capăt iertarea. Dar nici acum nu-i prea 
târziu să îndrept marea mea greşeală, şi după ce am să-l 


ciupesc pe suveran o dată, de două ori, ca să-l trezesc şi să- 
l fac să înceteze cu zgomotul ăsta nesuferit, am să-ţi înşir 
mai departe (şi lui, dacă-i va face plăcere) urmarea acelei 
poveşti, cu totul vrednică de a fi ascultată. 

La vorbele acestea, sora Şeherezadei, aşa precum am 
citit în Isitsoornot, nu s-a arătat peste măsură de încântată; 
monarhul, însă, după ce a fost ciupit de ajuns, încetă, în cele 
din urmă, să mai sforăie, şi apoi spuse „Of!” şi: „Hoo!”, iar 
regina, înțelegând din cuvintele acestea (care sunt fără 
îndoială arabe) că regele era numai urechi şi se va strădui 
din răsputeri să nu mai sforăie, se avântă astfel pe loc în 
povestea lui Sindbad Marinarul: 

- „Târziu, la bătrâneţe (acestea sunt chiar cuvintele lui 
Sindbad, repovestite de Șeherezada), târziu, la bătrâneţe, 
după ce mă bucurasem mulţi ani de liniştea de-acasă, m-a 
apucat iarăşi dorul să cutreier prin ţări străine; şi într-o 
bună zi, fără să spun nici unuia dintre ai mei ce aveam de 
gând, am făcut câteva boccele din mărfurile ce erau mai 
scumpe şi nu ţineau mult loc şi, tocmind un hamal să mi le 
poarte, am coborât cu el pe malul mării, să aştept acolo 
sosirea vreunei corăbii care să mă ducă afară din ţară spre 
meleaguri ce nu le cercetasem încă. 

După ce ne-am lăsat boccelele pe nisip, ne-am aşezat 
sub copaci şi ne-am uitat spre larg, trăgând nădejdea să 
zărim vreo navă, dar vreme de câteva ceasuri n-am zărit 
nici una. Într-un târziu, mi s-a părut că aud un zumzet sau 
un zbârnâit ciudat; iar hamalul, după ce a tras cu urechea 
câtva timp, mi-a spus că îl aude şi el. În curând, zgomotul 
crescu, se făcu tot mai mare. astfel încât n-am mai puiui 
avea nici o îndoială că lucrul care-l pricinuia venea tot mai 
aproape de noi. În cele din urmă am descoperit la marginea 
zării un punct negru care creştea văzând cu ochii, până 
când ne-am dat seama că avem de-a face cu un monstru 
uriaş, plutind cu cea mai mare parte a trupului la suprafaţa 
apei. Venea spre noi cu o iuţeală nemaipomenită, ridicând 
cu pieptul său valuri uriaşe de spumă şi luminând toată 
marea pe unde trecea cu o dâră lungă de foc, ce se întindea 
până departe în urmă! 


Când a ajuns mai aproape, l-am văzut foarte lămurit. 
Lungimea lui era cât trei copaci dintre cei mai înalţi, şi în 
lăţime se întindea cât sala cea mare de audienţe din palatul 
domniei-tale, o, tu, cel mai mărinimos şi cel mai slăvit între 
toţi califii. Trupul său, care nu semăna cu al tuturor peştilor, 
era tare ca piatra şi negru ca păcura pe toată întinderea ce 
plutea deasupra undelor, în afară de o dungă îngustă, roşie 
ca sângele, cu care era încins. Pântecele, care înota sub apă 
şi nu i-l puteam vedea decât în treacăt atunci când dihania 
se înălța şi cădea o dată cu valurile, era acoperit în 
întregime eu solzi metalici de culoarea Lunii pe timp de 
ceaţă. Spatele îi era neted şi aproape alb, şi din el creşteau 
în sus şase ţepi care aveau cam jumătate din lungimea 
întregului trup. 

Nu ne-am putut da seama dacă lighioana aceea pocită 
avea gură. Dar, ca pentru a înlocui această lipsă, era 
prevăzută cu cel puţin optzeci de ochi care ieşeau din 
orbite, la fel cu cei ai libelulei verzi, şi erau înşiraţi de jur 
împrejurul trupului în două rânduri, unul deasupra celuilalt 
şi paralel cu dâra sângerie ce părea că îi slujeşte drept 
sprânceană. Doi-trei din ochii aceştia înfiorători erau cu 
mult mai mari decât ceilalţi şi păreau din aur masiv. 

Cu toate că dihania se apropia de noi, aşa cum am spus, 
cu cea mai mare iuţeală, trebuie să se fi mişcat prin vreo 
vrăjitorie, fiindcă nu avea nici aripioare de înot, ca peştii, 
nici labe palmate ca o rață, nici vele ca unele scoici, care 
sunt împinse de vânt la fel cu corăbiile; şi nici nu se 
zvârcolea ca să înainteze, ca ţiparii. Capul şi coada erau 
făcute la fel, cu deosebirea că, nu departe de aceasta din 
urmă, erau două găurici ce ţineau loc de nări şi prin care 
monstrul îşi trimitea suflarea sa greoaie cu o putere fără 
seamăn şi cu un zgomot nesuferit, ce-ţi dădea fiori. 

Spaima noastră la vederea acestei hâde făpturi a fost 
mare; dar şi mai mare ne-a fost uimirea când, privind-o mai 
de-aproape, am văzut pe spinarea dihaniei un mare număr 
de vietăţi de forma şi de mărimea unor oameni, şi 
semănând foarte bine cu ei, afară doar că nu purtau 
veşminte (cum poartă oamenii), ele fiind înlocuite (de 
natură, fără îndoială) cu o învelitoare pocită şi incomodă, 


foarte asemănătoare cu postavul, dar atât de lipită de piele, 
încât sărmanele fiinţe arătau stângace şi caraghioase, şi 
erau supuse, pare-se, la grele chinuri. Purtau chiar în 
creştetul capului un fel de cutii pătrate, pe care la prima 
vedere le-am luat drept turbane, dar care am descoperit 
curând că erau peste măsură de tari şi de îndesate. Şi mi- 
am dat seama că erau nişte născociri menite ca prin marea 
lor greutate să ţină capetele animalelor drepte şi ţanţoşe pe 
umeri. Purtau în jurul gâtului nişte colane negre (semne de 
robie, fără doar şi poate), aşa cum punem noi câinilor, 
numai ceva mai late şi cu mult mai ţepene, astfel că le era 
cu neputinţă acelor biete victime să-şi mişte capul într-o 
parte fără a mişca totodată şi trupul; din pricina asta, erau 
osândiţi să-şi privească într-una vârful nasului, care era 
uimitor, dacă nu chiar groaznic de cârn şi de turtit. 

Când monstrul ajunse aproape de ţărmul pe care ne 
aflam, îşi împinse mult în afară un ochi, şi din el ieşi o 
flacără groaznică. Insoţită de un nor de fum şi de un 
zgomot pe care nu l-am putut asemui decât cu tunetul. 
Când se risipi fumul, am văzut că unul dintre acei ciudaţi 
oameni-animale sta lângă capul dihaniei uriaşe cu o 
trompetă în mână, şi prin ea (când a dus-o la gură) ne-a 
vorbit cu glas pătrunzător, aspru şi neplăcut, pe care l-am fi 
putut lua drept un grai oarecare de n-ar fi fost vorbit pe 
nas. 

Cum era vădit că mie îmi vorbea, am fost foarte încurcat 
în ce fel să-i răspund, deoarece nu pricepeam de loc ce-mi 
spunea. Şi, în încurcătura mea, m-am întors spre hamal 
care aproape leşinase de spaimă, şi i-am cerut părerea: ce 
soi de lighioană o fi, ce-o fi vrând şi ce fel de vietăţi sunt 
cele care mişună pe spinarea sa? La acestea, hamalul abia 
mi-a putut răspunde tremurând că a mai auzit odată 
despre monstrul mărilor, că era un demon cumplit, cu 
măruntaie de pucioasă şi foc în vine, plăsmuit de duhurile 
rele în scopul de a abate nenorocirea pe capul oamenilor, că 
lucrurile de pe spinarea lui erau paraziți, din aceia care 
mişună uneori pe câini şi pe pisici, numai că ceva mai mari 
şi mai sălbatici, şi că puricii aceştia îşi aveau rostul lor, deşi 
dăunător, fiindcă prin chinurile pe care i le pricinuiau 


monstrului cu înţepături şi muşcături îi stârneau până într- 
atâta mânia, încât îl făceau să urle şi să săvârșească fapte 
rele şi să împlinească astfel ţelurile răzbunătoare şi viclene 
ale duhurilor răufăcătoare. 

Spusele acestea m-au făcut s-o iau la sănătoasa şi, fără 
să mai mă uit o singură dată înapoi, am alergat cât mă 
ţineau picioarele sus pe deal, în timp ce hamalul alerga la 
fel de repede, deşi cam în partea dimpotrivă, astfel că în 
cele din urmă s-a făcut nevăzut cu boccelele mele, de care 
sunt încredinţat că a avut mare grijă, deşi acesta e un fapt 
ce nu l-am putut constata fiindcă nu ţin minte să-l mai fi 
revăzut cândva. 

Cât despre mine, eram urmărit cu atâta înverşunare de 
o ceată de oameni-purici (care veniseră la mal în bărci), 
încât am fost prins foarte curând, legat de mâini şi de 
picioare şi dus până la monstrul acela, care a şi început să 
înoate spre larg. 

Mă căiam amarnic acum că, în nebunia mea, părăsisem 
o casă bine gospodărită, ca să-mi pun viaţa în primejdie în 
asemenea aventuri... Dar părerile de rău fiind de prisos, am 
căutat să mă împac cât mai bine cu starea mea şi mi-am dat 
osteneala să câştig bunăvoința omului-animal care avea 
trompeta şi care părea că e mai mare peste ceilalţi. Am 
izbândit atât de bine în încercarea mea, încât peste câteva 
zile fiinţa aceea m-a copleşit cu mărturii ale bunăvoinţei 
sale şi în cele din urmă şi-a dat osteneala să mă înveţe câte 
ceva din ceea ce nu mă pot încumeta să numesc graiul său; 
astfel că, în cele din urmă, am fost în stare să stau de vorbă 
cu el cu uşurinţă şi destul de curgător şi l-am făcut să 
înţeleagă dorinţa mea de a vedea lumea. 

„Hâş, ţâşt, bâşt Sindbad, hai-diridi, diri, zumbai-za, 
bum-ba, ra-sa-buf', îmi spuse el într-o după-amiază, dar îţi 
cer de o mie de ori iertare, am uitat că măria-ta nu 
cunoaşte dialectul cotconechezilor (aşa erau numiţi 
oamenii-animale, pesemne pentru că graiul lor era veriga 
dintre nechezat şi cotcodăcit). Cu voia domniei-tale, am să 
tălmăcesc: „Hâş, țâşt, bâşt...” şi aşa mai departe... adică: 
Mă bucur să văd, dragul meu Sindbad, că eşti cu adevărat 
un băiat bun; noi facem acum un lucru căruia îi zicem 


înconjurul globului; şi deoarece eşti atât de doritor să vezi 
lumea, mă voi strădui să-ţi dau un bilet gratis pe spinarea 
monstrului”. 

Când doamna Șeherezada ajunse aici, scrie în 
Isitsoornot, regele se întoarse de pe partea stângă pe 
partea dreaptă şi zise: 

- Scumpa mea sultană, sunt foarte uimit de faptul că ai 
lăsat la o parte până acum aceste din urmă păţanii ale lui 
Sindbad. Ştii că le găsesc nespus de atrăgătoare şi de 
ciudate? 

După ce sultanul rosti aceste cuvinte, ni se spune că 
frumoasa Şeherezada reîncepu să povestească în felul 
următor: 

- „Sindbad spuse mai departe califului: Am mulţumit 
omului-animal pentru bunăvoința sa şi în curând m-am 
simţit ca la mine acasă pe spinarea dihaniei, care înota în 
ocean cu o iuţeală nemaipomenită, deşi în partea ceea a 
lumii suprafaţa lui nu e de loc netedă, ci rotundă ca o rodie, 
astfel că toată vremea mergeam, ca să zic aşa, când la deal, 
când la vale”. 

- Asta mi se pare foarte ciudat, întrerupse monarhul. 

- Şi totuşi e adevărat, răspunse Șeherezada. 

- Mă îndoiesc, răspunse el, dar, rogu-te, fii bună şi zi 
mai departe. 

- Negreşit, spuse sultana. „Monstrul, urmă Sindbad, 
înota, aşa precum am spus, când la deal, când la vale, până 
ce am ajuns în sfârşit la o insulă care avea o circumferință 
de câteva sute de mile şi care totuşi fusese clădită în 
mijlocul valurilor de o colonie de fiinţe mici ca nişte 
omizi.” (89 

- Hm! făcu monarhul. 

„Lăsând în urmă insula aceasta, spuse Sindbad 
(deoarece e de la sine înţeles că Şeherezada nu lua în 
seamă întreruperile necuviincioase ale soţului său), lăsând 
în urmă insula aceasta, am ajuns la o alta, în care pădurile 
erau de piatră masivă şi atât de tare, încât topoarele cele 
mai bine călite s-au sfărâmat în bucăţi când am încercat s-o 
tăiem.” 19%. 

- Hm! făcu din nou monarhul. 


Şeherezada însă, fără a se uita la el, vorbi mai departe, 
în graiul lui Sindbad: 

- „Trecând şi de această ultimă insulă, am ajuns într-un 
ţinut unde se afla o peşteră, ce se prelungea pe o distanţă 
de treizeci-patruzeci de mile în măruntaiele pământului, şi 
care cuprindea o sumedenie de paiaţa cu mult mai vaste şi 
mai strălucite decât s-ar putea găsi în tot Damascul sau 
Bagdadul. De tavanul acestor palate atârnau zeci de mii de 
nestemate, ca diamantele, chiar mai mari decât omul; iar 
printre ulițele cu turnuri, temple şi piramide, curgeau râuri 
uriaşe, negre ca abanosul, mişunând de peşti fără ochi.”121+ 

- Hm! făcu monarhul. 

- „Am plutit apoi într-o parte a mării unde am găsit un 
munte înalt pe ale cărui povârnişuri curgeau puhoaie de 
metal topit, unele din ele având o lăţime de douăsprezece 
mile şi o lungime de şase mile!%:, în vreme ce dintr-un abis 
ce se deschide pe culmea lui izbucnea un morman atât de 
uriaş de cenuşă, incit Soarele pierise cu totul de pe cer şi se 
făcuse mai întuneric decât cel mai întunecat miez de 
noapte; astfel că atunci când eram la o depărtare de o sută 
şi cincizeci de mile era cu neputinţă să vedem un lucru alb 
de tot, chiar dacă l-am fi ţinut în faţa ochilor.”19%:+ 

- Hm! făcu monarhul. 

- „După ce am părăsit coasta, monstru şi-a urmat 
drumul până când am dat peste o ţară în care firea 
lucrurilor părea pe dos, fiindcă am văzut acolo un lac mare, 
în fundul căruia la mai mult de o sută de picioare de la faţa 
apei, creştea o pădure de copaci înfrunziţi, înalţi şi 
falnici. "4194 

- Oho! făcu regele. 

- „La câteva sute de mile depărtare am pătruns într-o 
atmosferă unde aerul era atât de dens, încât fierul şi oţelul 
pluteau pe el întocmai cum ar pluti un fulgi. 

- Mofturi! spuse măria-sa. 

- „Mergând mai departe, în aceeaşi direcţie, am ajuns în 
cel mai minunat ţinut din lumea întreagă. Un fluviu măreț îl 
străbătea pe o întindere de mai multe mii de mile. Fluviul 
acesta avea o adâncime nemaipomenită şi era mai limpede 
decât chihlimbarul. Avea între trei şi şase mile lăţime, iar 


malurile sale, care se înălţau drept în sus de fiecare parte, 
până la o mie două sute de picioare, erau încununate cu 
arbori veşnic în floare. Cu dulcea mireasmă a florilor 
eterne, ei făceau din tot ţinutul o grădină încântătoare, dar 
numele acestei mănoase ţări era împărăţia, şi a pătrunde în 
ea însemna moartea de neînlăturat.”195+ 

- Hm! făcu monarhul. 

- „Am părăsit în mare grabă această ţară şi în câteva 
zile am ajuns într-alta, unde cu uimire am văzut mii şi mii 
de dobitoace monstruoase, cu nişte coarne pe cap ca nişte 
coase. Lighioanele acestea hâde îşi sapă în pământ peşteri 
largi în chip de tunel şi căptuşesc pereţii cu pietre puse în 
aşa fel una peste alta, încât se prăvălesc când sunt atinse de 
alte animale, azvârlindu-le astfel în vizuina monstrului, 
unde sângele le e supt pe dată, iar scheletul aruncat apoi cu 
dispreţ la mare depărtare de peşterile morţii.”!27+ 

- Ptiu! făcu măria-sa. 

„Mergând înainte, am zărit un ţinut cotropit de 
verdeață care nu creştea din pământ, ci din aer!:. Mai 
erau acolo şi plante răsărite pe tulpina celorlalte!%*, altele 
îşi trăgeau hrana din trupul vieţuitoarelorii%:, şi apoi mai 
erau altele care străluceau cu văpăi nestinse!191!, şi altele 
ce se mişcau ici şi colo, după placi1%2:. Şi ceea ce e şi mai 
minunat, am dat peste flori ce trăiau şi respirau şi-şi mişcau 
mădularele în voie, şi mai mult încă, aveau uricioasa patimă 
a omului de a robi celelalte vietăţi şi de a le închide în 
temnițe groaznice şi singuratice până la împlinirea sarcinii 
date."1195. 

- Puah! făcu monarhul. 

- „După ce am plecat din ţara aceasta, am ajuns curând 
într-alta, în care albinele şi păsările sunt atât de iscusite şi 
geniale matematiciene, incit dau zilnic lecţii de geometrie 
înţelepţilor din acea împărăție. Regele acelei ţări, oferind o 
răsplată pentru dezlegarea a două probleme foarte grele, 
ele au fost dezlegate pe loc, una de către albine, cealaltă de 
către păsări; regele însă nu a dat în vileag soluţiile; şi numai 
după multă trudă şi anevoioase cercetări şi după ce s-au 
scris nenumărate cărţi groase vreme de ani îndelungaţi au 
ajuns, în cele din urmă, matematicienii la soluţii aidoma cu 


cele care fuseseră date fără zăbavă de albine!10%* şi de 
păsări.” 

- Vai mie! oftă monarhul. 

- „De-abia ne-am depărtat de împărăţia aceasta, ca ne- 
am şi trezit într-alta, de pe ale cărei maluri se înălța 
deasupra capului nostru un stol de păsări având o lăţime de 
o milă şi o lungime de două sute patruzeci de mile; astfel că, 
deşi zburau cu o viteză de o milă pe minut, stolului întreg îi 
trebuiau cel puţin patru ceasuri ca să ne depăşească, în el 
aflându-se milioane şi milioane de păsări.” (195+ 

- O, vai! făcu monarhul. 


- „De-abia scăpasem de păsările acelea, care ne-au 
sâcâit destul de mult, şi am fost îngroziţi de ivirea unei 
păsări de alt soi, cu mult mai mare decât stâncile pe care 
le-am întâlnit în cele dintâi călătorii ale mele. Era mai mare 
chiar decât uriaşa cupolă de pe seraiul măriei tale, o, tu, cel 
mai mărinimos dintre califi! 

Cap n-am văzut să fi avut pasărea aceea îngrozitoare, 
dar era plăsmuită toată numai din pântece, un pântece de o 
rotunjime şi de o grosime nemaipomenită, făcut dintr-o 
substanță moale, gingaşă, strălucitoare şi vărgată în mai 
multe culori. În gheare, monstrul ducea spre cuibul său din 
ceruri o căsuţă căreia îi smulsese acoperişul; înlăuntrul ei 
am văzut lămurit nişte fiinţe omeneşti care, fără doar şi 
poate, erau în culmea deznădejdii din pricina soartei 
cumplite ce le aştepta. Am strigat din răsputeri cu gândul 
că speriem pasărea şi s-o facem să-şi lepede prada; ea însă 
s-a stropşit şi a sforăit ca turbată şi ne-a azvârilit în cap un 
sac greu, care s-a dovedit a fi plin cu nisip!”(106+ 

- Mofturi! zise regele. 

„indată după această păţanie, am dat peste un 
continent de o întindere uriaşă şi de o trăinicie fără 
seamăn, pe care însă îl ţinea în întregime în spinare o vacă 
albastră cum e cerul şi care n-avea mai puţin decât patru 
sute de coarne. "(107+ 

- Asta o cred, zise monarhul, fiindcă am citit mai demult 
într-o carte ceva asemănător. 

- „Am trecut îndată pe sub acest continent (navigând 
printre picioarele vacii) şi, după câteva ceasuri, ne-am 
pomenit într-un ţinut cu adevărat minunat, care, după câte 
mi-a spus omul-animal, era chiar ţara lui de baştină, locuită 
de fiinţe de acelaşi soi. Aceasta l-a făcut să crească foarte 
mult în stima mea pe omul-animal şi de fapt am început să 
mă ruşinez că mă purtasem necuviincios cu el, deoarece am 
găsit că îndeobşte oamenii-animale erau un neam de 
vrăjitori cu puteri nemăsurate. Ei aveau viermi în 
creieri!108:. Viermii aceştia, prin zvârcolirile lor, slujeau fără 
doar şi poate să dea naştere celor mai minunate avânturi 
ale închipuirii.” 

- Prostii! zise monarhul. 


„În mijlocul vrâjitorilor erau şi felurite animale 
domestice, din soiuri foarte ciudate, de pildă, era un cal 
uriaş cu oase de fier şi în loc de sânge cu apă clocotită. In 
loc de grăunţe, se hrănea de obicei cu nişte pietre negre; şi 
în ciuda unui post atât de aspru, era atât de puternic şi de 
ager, că ar fi putut să care o povară mai grea decât cel mai 
măreț templu din cetatea aceasta şi cu o iuţeală ce întrecea 
zborul multor păsări. 1109. 

- Palavre! spuse monarhul. 

- „Am mai văzut la oamenii aceia o găină fără pene, dar 
mai mare decât o cămilă; în loc de coarne şi de oase, avea 
fier şi cărămidă; sângele ei ca şi al calului (cu care de fapt 
se înrudea de aproape), era de apă clocotită şi, la fel ca şi 
el, nu se hrănea decât cu lemn sau cu pietre negre. Găina 
aceea năştea foarte des câte o sută de puișori pe zi, şi după 
naştere, ei îşi luau locul vreme ele mai multe săptămâni în 
pântecele mamei lor.”1110. 

- Caraghios! zise monarhul. 

- „Unul din neamul ăsta de vrăjitori puternici a făurit un 
om din alamă, din lemn şi din piele şi l-a înzestrat cu atâta 
isteţime, încât ar fi bătut la şah omenirea întreagă, în afară 
de califul Harun-al-Raşidi111+. Un altul dintre magii aceştia 
a făurit (din acelaşi material) o făptură care ar fi făcut de 
ocară până şi geniul celui ce-i dăduse viaţa: aşa de mare 
era puterea ei de Judecată, încât într-o clipă ducea la bun 
sfârşit socoteli atât de lungi şi de grele, că ar fi fost nevoie 
pentru ele de sforţările a cincizeci de mii de oameni de 
carne puşi laolaltă, timp de un an de zilei112:. Dar un 
vrăjitor mai meşter şi-a plăsmuit pentru sine un lucru 
minunat, ce nu era nici om, nici fiară, dar care avea creier 
de plumb amestecat cu o pastă neagră cum e catranul şi 
nişte degete pe care le folosea cu o iuţeală şi o iscusinţă de 
necrezut=:, aşa încât nu i-ar fi fost greu să scrie într-un 
singur ceas douăzeci de mii de copii ale Coranului; şi ar fi 
făcut-o cu o precizie atât de minunată, încât copiile nit s-ar 
fi deosebit între ele nici cât un fir de păr de altul. Lucrul 
acesta avea o putere înfricoşată, astfel că înălța şi nimicea 
împărăţiile cele mai strălucite numai cu o suflare; dar 
puterea lui era folosită la fel şi în bine, şi în rău.” 


- Ce caraghioslâc! zise monarhul. 

- „In neamul ăsta de vrăjitorii! era unul care avea în 
vine sânge de salamandră, fiindcă nu se ferea să se aşeze, 
ca să tragă din ciubuc, într-o sobă încinsă la roşu, pină cei 
se cocea mâncareaili::. Un altul avea darul de a 
preschimba metalele în aur, fără ca măcar să se uite la ele 
în timpul preschimbării lori1*:. Un altul lucra cu aista 
dibăcie şi amănunţime, încât făcea o sârmă care de subţire 
ce era nici că putea fi văzută!!1-:. Un altul avea o minte atât 
de ageră, încât putea socoti toate feluritele mişcări ale unui 
corp elastic în timp ce acesta sărea înainte şi înapoi de nouă 
sute de milioane de ori pe secundă. "1118: 

- E de necrezut! zise monarhul. 

- „Un altul dintre magii aceştia putea, cu ajutorul unui 
fluid pe care nimeni nu l-a văzut încă, să facă în aşa fel ca 
trupurile fără viaţă ale prietenilor săi să-şi mişte braţele, să 
dea din picioare, să lupte sau chiar să se ridice şi să joace la 
poruncă!i!*!.. Un altul îşi cultivase glasul atât de mult, încât 
putea fi auzit de la un capăt la altul al pământuluii12%. Un 
altul avea un braţ atât de lung, încât putea să şadă la 
Damasc şi să scrie răvaş ia Bagdad sau la orice 
depărtare!121:. Un altul poruncea fulgerului să pogoare din 
ceruri până la el, şi acesta venea la chemarea lui, şi când 
venea, se juca cu el'122:.. Altul a făurit o beznă adâncă din 
două lumini strălucitoare!123*. Un altul făcea gheaţă pe un 
cuptor încins la roşui124%:. Un altul poruncea Soarelui să-i 
facă portretul, şi Soarele se supuneai!125:. Un altul lua astrul 
acesta dimpreună cu Luna şi planetele şi, după ce le 
cântărea mai întâi cu mare grijă, le sonda adâncimile şi 
găsea substanţa solidă din care erau făcute. Dar întreg 
neamul acesta este atât de uimitor de meşter în vrăjitorii, 
încât nici măcar copiii, nici chiar câinii sau pisicile cele mai 
de rând nu întâmpină vreo greutate în a vedea lucruri ce nu 
sunt aievea sau care au pierit de pe lume cu douăzeci de 
milioane de ani mai înainte de naşterea acelui neam.” (125 

- De necrezut! zise monarhul. 

- „Soţiile şi fiicele acestor magi preamăriţi şi înţelepţi, 
urmă Șeherezada, fără a fi câtuşi de puţin tulburată de 
repetatele şi foarte necuviincioasele întreruperi ale soţului 


ei, soțiile şi fiicele acestor vrăjitori de seamă sunt cât se 
poate de desăvârşite şi rafinate, şi ar fi cum nu se poate mai 
încântătoare şi mai interesante de n-ar apăsa asupră-le o 
soartă amară, de care nici chiar puterile miraculoase ale 
soţilor şi părinţilor n-au fost în stare să le scape până acum. 
Unele destine iau un chip anume, altele iau alt chip, cel de 
care vă vorbesc s-a întruchipat într-un capriciu.” 

- In ce? zise regele. 

- „Intr-un capriciu, rosti Şeherezada. Un duh rău, 
dintre acelea care stau întotdeauna de veghe ca să facă un 
pocinog, le-a băgat în cap acestor distinse doamne că lucrul 
pe care noi îl numim frumuseţe, la fiecare din ele nu e 
altceva decât rotunjimea acelei ieşituri aşezate nu cu mult 
mai jos de spinare. Farmecul desăvârşit, zic ele, este în 
legătură nemijlocită cu mărimea acestei cocoaşe. Fiind ele 
multă vreme muncite de gândul acesta şi pernele fiind 
ieftine în ţara lor, ziua când mai puteai deosebi o femeie de 
un dromader aparţine de mult trecutului.” 

- Destul! zise monarhul. Nu mai pot răbda şi nu mai 
rabd. Cu minciunile tale mi-ai dat o cumplită durere de cap. 
Parcă se şi crapă de ziuă. De când suntem căsătoriţi? 
Conştiinţa mea începe să se simtă din nou tulburată. Şi 
apoi, când ai adus vorba de dromadere... crezi oare că sunt 
un prost? Pe scurt, poţi să te scoli, şi să-ţi pună ştreangul 
de gât. 

Vorbele acestea, după cum am aflat în Isitsoornot, au 
îndurerat-o şi totodată au uluit-o pe Șeherezada. Dar de 
vreme ce ştia că regele este de o cinste mai presus de orice 
tăgadă şi că nu e în stare să-şi calce cuvântul, s-a supus 
soartei sale cu dragă inimă. Şi-a găsit totuşi mare 
mângâiere (în timp ce i se tot strângea ştreangul) la gândul 
că multe poveşti rămăseseră nespuse şi că neastâmpărul 
fiorosului său bărbat îi adusese o dreaptă pedeapsă, 
lipsindu-l de nenumărate aventuri nemaipomenite. 


O ÎNTÂLNIRE DIN MUNŢII 
COLŢOŞI(127) 


în româneşte de Petre Solomon 


În toamna anului 1827, când locuiam în apropiere de 
Charlottesville, în Virginia, am făcut întâmplător cunoştinţă 
cu domnul Augustus Bedloe, un tânăr remarcabil în toate 
privinţele, care-mi trezi un viu interes şi o mare curiozitate. 

Mi-a fost cu neputinţă să-l înţeleg fie sub aspect moral, 
fie sub aspect fizic. Despre familia lui n-am putut culege 
nici o informaţie precisă. De unde venea? N-am putut afla 
niciodată. Chiar în privinţa vârstei - deşi l-am calificat drept 
„tânăr” - avea ceva care mă intriga în cel mai înalt grad. 
Desigur, părea tânăr, şi chiar ţinea să vorbească despre 
tinereţea lui, dar erau momente când mi l-aş fi închipuit 
lesne în vârstă de o sută de ani. Îndeosebi fizicul lui atrăgea 
atenţia. Era ciudat de înalt şi subţiratic, adus de spate, cu 
nişte braţe excesiv de lungi şi de firave. Avea o frunte lată şi 
joasă. O piele lipsită de orice culoare. O gură mare şi 
mobilă, cu nişte dinţi sănătoşi, dar mai neregulaţi decât 
văzusem vreodată în vreo gură de om. Nu avea. totuşi, un 
zâmbet neplăcut, aşa cum s-ar putea presupune, ci doar 
invariabil acelaşi: un surâs de adâncă melancolie - de 
tristeţe fără nuanţe şi fără sfârşit. Ochii-i erau anormali de 
mari şi rotunzi ca ai unei pisici. Pupilele lor se contractau 
sau se dilatau în funcţie de sporirea sau de micşorarea 
luminii, exact aşa cum se observă şi la pisici. In momentele 
de aţâţare, orbitele deveneau neverosimil de strălucitoare, 
parc-ar fi emis raze de lumină - nu o lumină reflectată, ci 
una proprie, întocmai ca o lumânare sau ca Soarele. Totuşi, 
în starea lor obişnuită, erau atât de terni, inerţi şi ceţoşi, 
încât îţi evocau ochii unui cadavru de mult îngropat. 

Aceste trăsături personale păreau să-l stingherească 
mult, căci făcea mereu aluzie la ele, pe jumătate în chip de 
scuză, pe jumătate în chip de explicaţie, ceea ce, la început, 
mi-a produs o impresie foarte penibilă. În curând, însă, m- 
am obişnuit, şi nu m-am mai simţit prost. Părea dornic să 
insinueze, mai degrabă decât să afirme direct, că, fiziceşte, 
nu fusese totdeauna aşa cum era acum, că ajunsese aşa în 
urma unui lung şir de crize de nervi, care-i şubreziseră 
trupul, un trup neobişnuit de frumos. De câţiva ani încoace 


era îngrijit de un medic pe nume Templeton, un gentleman 
mai în vârstă - să tot fi avut vreo şaptezeci de ani - pe care- 
| întâlnise prima oară la Saratoga, şi ale cărui îngrijiri îi 
priiseră sau i se păruse numai că-i priiseră în acea epocă. 
Rezultatul a fost că Bedloe, care era bogat, a încheiat un soi 
de contract cu doctorul Templeton, în virtutea căruia acesta 
consimţea, în schimbul unei generoase alocaţii anuale, să-şi 
pacientului său. 

Doctorul 'lempleton călătorise mult în tinereţea lui, iar 
la Paris devenise unul din adepţii cei mai zeloşi ai doctrinei 
lui Mesmer. Faptul că izbutise să aline durerile acute ale 
pacientului său se datora exclusiv mijloacelor magnetice 
folosite, ceea ce îi inspirase acestuia, în chip firesc, o 
anumită încredere în opiniile ce stăteau la baza pomenitelor 
mijloace. De altfel, doctorul, ca orice entuziast, se străduise 
din răsputeri să facă din pacientul său un prozelit convins, 
şi izbutise în aşa măsură, încât acesta ajunsese să se 
supună de bună voie la tot felul de experienţe. Frecvent 
repetate, acestea duseseră la un rezultat care, în ultima 
vreme, a devenit prea comun ca să mai atragă atenţia, dar 
care era încă foarte puţin cunoscut în America, în perioada 
de care mă ocup. Vreau să spun că, între doctorul 
Templeton şi Bedloe se stabilise, cu încetul, o relaţie 
distinctă şi foarte pronunţată, o relație magnetică. N-am de 
gând, totuşi, să afirm că această relație s-ar fi extins dincolo 
de limita puterii de adormire, dar puterea asta era extrem 
de intensă. La prima sa încercare de a produce somnul 
magnetic, mesmeristul dăduse complet greş. La a cincea 
sau a şasea încercare, izbutise numai în mică măsură, şi 
după foarte stăruitoare eforturi. Abia a douăsprezecea 
încercare fusese încununată de un succes deplin. După 
aceea, voinţa pacientului sucombase rapid în faţa voinţei 
medicului, încât, în perioada când am făcut cunoştinţă cu 
amândoi, somnul era produs aproape instantaneu printr-un 
simplu act de voinţă al operatorului, chiar atunci când 
pacientul nu era conştient de prezenţa lui. Abia acum, în 
anul 1845, când asemenea miracole sunt atestate zilnic de 


mii şi mii de oameni, cutez să pomenesc de această 
aparentă imposibilitate ca de un fapt serios. 

Bedloe era extrem de sensibil, excitabil şi entuziast din 
fire. Avea o imaginaţie neobişnuit de puternică şi de 
creatoare, potenţată desigur şi mai mult de morfina pe care 
o consuma curent, în doze mari, şi fără de care i s-ar fi 
părut că nu poate să trăiască. El avea obiceiul de a lua în 
fiece dimineaţă câte o doză foarte mare, îndată după micul 
dejun - mai exact, îndată după o ceaşcă de cafea tare, căci 
nu mânca nimic înainte de prânz - şi de a porni apoi singur, 
sau însoţit de un câine, într-o lungă plimbare pe sălbaticele 
şi lugubrele dealuri care se înalţă la apus şi la miazăzi de 
Charlottesville, şi care sunt gratificate pe-aici cu numele de 
Munţii Colţoşi. 

Intr-o zi ceţoasă şi caldă, de pe la sfârşitul lui 
noiembrie, în toiul acelui ciudat interregn climateric care e 
cunoscut în America sub denumirea de „vară indiană”, 
domnul Bedloe a pornit, ca de obicei, spre dealuri. Ziua se 
scurse, dar el nu se arătă. 

Pe la orele opt seara, fiind serios îngrijoraţi de absenţa 
lui prelungită, ne gândeam să pornim în căutarea lui, când 
domnul Bedloe îşi făcu brusc apariţia, nici mai bolnav, nici 
mai sănătos ca de-obicei, ci numai ceva mai plin de 
însufleţire. Descrierea expediției sale din acea zi, şi a 
întâmplărilor care-l făcuseră să întârzie, ieşea, într-adevăr, 
din comun: 

- Vă mai amintiţi, desigur, că am plecat din 
Charlottesville pe la nouă dimineaţa. Mi-am îndreptat 
numaidecât paşii spre munţi şi, pe la orele zece, am pătruns 
într-un defileu cu totul necunoscut mie. Am urmat cu mult 
interes meandrele acestui defileu. Priveliştea ce mi se 
înfăţişa de-o parte şi de alta, deşi nu merita, poate, să fie 
socotită sublimă, avea un indescriptibil şi, pentru mine, 
încântător aspect de dezolare totală. Solitudinea acestor 
locuri părea absolut virgină. Nu mă puteam împiedica să 
cred că ierburile verzi şi stâncile cenugşii pe care păşeam nu 
mai fuseseră niciodată călcate de picior de om. Intrarea în 
defileu e atât de bine ascunsă, şi, de fapt, atât de 
inaccesibilă, cu excepţia câtorva deschizături, încât n-ar fi 


de loc exclus să fi fost, într-adevăr, cel dintâi aventurier - 
cel dintâi şi unicul aventurier care a pătruns vreodată în 
aceste paragini. 

Ceaţa, sau fumul gros, caracteristic „verii indiene”, şi 
care învăluia acum în faldurile-i grele toate lucrurile, 
contribuia, desigur, la impresia vagă lăsată de aceste 
lucruri. Negura asta plăcută era atât de deasă, încât nu 
vedeam mai mult de zece metri înaintea mea. Poteca era 
nespus de întortocheată şi, întrucât Soarele nu se zărea, în 
curând n-am mai ştiut în ce direcţie mergeam. Între timp, 
morfina îşi făcuse efectul obişnuit, trezindu-mi un interes 
intens faţă de întreaga lume înconjurătoare. În tremurul 
unei frunze, în coloritul unui fir de iarbă, în forma unui 
trifoi, în bâzâitul unei albine, în strălucirea unei picături de 
rouă, în suflarea vântului, în miresmele nedesluşite ce 
veneau dinspre pădure se ascundea o lume întreagă de 
sugestii, un alai vesel şi pestriţ de gânduri dezordonate şi 
extravagante. 

Absorbit de aceste gânduri, am umblat ore în şir, iar 
între timp ceața s-a îndesit în jurul meu, în aşa măsură, 
încât am ajuns să merg pe bâjbâite. Şi atunci, m-a copleşit 
deodată o nelinişte de nedescris, un soi de şovăială, însoţită 
de un tremur nervos. Mi-era frică să înaintez, ca să nu cad 
în vreo prăpastie. Imi aminteam de poveştile bizare care 
circulă în legătură cu munţii aceştia colţoşi, precum şi de 
oamenii aspri şi sălbatici, trăitori în pădurile şi-n peşterile 
lor. O mie de gânduri fanteziste mă apăsau şi mă zăpăceau, 
gânduri cu atât mai dureroase cu cât erau mai vagi. 
Deodată atenţia mi-a fost atrasă de o puternică bătaie de 
tobă. 

Am rămas, fireşte, uimit din cale-afară. O tobă, în munţii 
aceştia, era un lucru necunoscut. N-aş fi fost mai uluit nici 
dacă aş fi auzit trâmbiţa Arhanghelului. Dar o nouă sursă 
de interes şi de perplexitate se ivi în curând: mi se păru că 
aud un zgomot năprasnic, aidoma zornăitului unui 
mănunchi de chei uriaşe, iar peste câteva clipe un bărbat 
pe jumătate gol, cu faţa tuciurie, trecu zbierând pe lângă 
mine. Trecu atât de aproape, încât i-am simţit pe faţa mea 
răsuflarea fierbinte. 'Ţinea într-o mână un instrument făcut 


dintr-un şir de inele de oţel, pe care le scutura cu putere, în 
vreme ce alerga. Abia se mistuise în ceaţă, când, pe urmele 
lui, se repezi o dihanie enormă, cu botul căscat şi cu ochii 
scânteietori. Era o hienă - nu mă puteam înşela. 

La vederea acestei dihănii, spaima mi-a mai trecut în 
loc să sporească - deoarece acum eram sigur că visez. In 
consecinţă, m-am străduit să mă trezesc. Păşind cu curaj 
înainte, m-am frecat la ochi, am strigat cu glas tare, mi-am 
ciupit braţele. Am zărit în faţa mea un pârâiaş; aplecându- 
mă, mi-am spălat mâinile, capul şi gâtul. Şi mi s-a părut că 
se spulberă senzațiile acelea tulburi, care mă chinuiseră 
până atunci. 

Ridicându-mă, am purces la drum pe poteca aceea 
necunoscută, cu paşi hotărâți şi cu sentimentul că eram un 
om nou. 

În cele din urmă, ostenit de atâta efort şi de atmosfera 
aceea înăbuşitoare, m-am aşezat sub un copac. Deodată, 
am zărit o rază firavă de soare, iar umbra frunzelor 
copacului, căzu, moale, dar bine conturată, pe iarbă. Am 
privit cu uimire umbra asta, vreme de multe minute. Forma 
ei mă intriga. M-am uitat în sus: copacul era un palmier. 

M-am ridicat brusc, într-o stare de agitaţie teribilă, 
deoarece ideea că visez nu-mi mai putea fi de folos. Vedeam 
- ştiam că sunt deplin stăpân pe simţurile mele, care-i 
aduceau acum sufletului meu o lume de senzaţii noi şi 
bizare. Căldura deveni deodată insuportabilă. Briza păru 
încărcată de o mireasmă ciudată. Un murmur stins şi 
continuu, asemănător celui produs de un râu bogat, dar 
domol, îmi ajunse în ureche, amestecat cu zumzetul specific 
al unui cor de voci omeneşti. 

In timp ce ascultam, cuprins de o uimire extremă, pe 
care nu e nevoie să v-o descriu, o pală de vânt sfâşie, ca o 
baghetă de vrăjitor, ceața atotinvăluitoare. M-am pomenit 
la poalele unui munte înalt, care domina o câmpie întinsă, 
străbătută de un fluviu maiestuos. Pe malul acestuia se 
ridica un oraş cu aspect oriental, aşa cum scrie în O mie şi 
una de nopți, dar parcă şi mai bizar decât oricare dintre 
cele zugrăvite acolo. De la locul meu, situat mult deasupra 
oraşului, puteam vedea toate colţişoarele şi ascunzişurile 


sale, ca şi cum ar fi fost desenate pe o hartă. Străzile 
păreau fără de număr şi se încrucişau brambura, în toate 
direcţiile, dar erau mai degrabă nişte alei lungi, 
şerpuitoare, ticsite de oameni. Casele erau de un pitoresc 
sălbatic. Peste tot, o puzderie de balcoane, de verande, de 
minarete, de temple, de nişe fantastic sculptate. Bazarurile, 
foarte numeroase, îşi desfăşurau mărfurile într-o infinită 
profuziune şi varietate - mătăsuri, museline, cuțite 
strălucitoare, giuvaere şi nestemate fără seamăn. Pe lângă 
acestea, se vedeau pretutindeni flamuri, palanchine, litiere 
pe care şedeau femei falnice, cu feţele acoperite de văluri, 
elefanţi bogat împodobiţi, idoli grotesc sculptați, tobe, 
steaguri, gonguri, lăncii, ghioage argintate şi aurite. lar 
printre oameni, în zăpăceala şi zarva generală, printre 
milioanele de oameni negri şi galbeni, cu turbane şi halate, 
cu bărbile despletite, circula o incalculabilă mulţime de boi 
sacri, cu panglici la grumaz, în vreme ce legiuni întregi de 
maimuțe murdare, dar de asemenea sacre, se căţărau, 
trăncănind şi ţipând, pe cornişele moscheilor sau se agăţau 
de minarete şi nişe. De pe străzile aglomerate coborau spre 
cheiurile fluviului nenumărate trepte, ce duceau drept la 
locurile de scăldat, iar fluviul însuşi părea să-şi croiască 
anevoie drum prin vastele flote de corăbii supraîncărcate, 
care-i brăzdau apa în toate direcţiile. Dincolo de zidurile 
oraşului se înălţau crânguri dese şi falnice de cocotieri, 
palmieri şi alţi copaci gigantici, bizari şi foarte bătrâni; ici- 
colo puteai vedea şi câte un lan de orez, acoperişul de paie 
al vreunei case ţărăneşti, câte o cisternă, vreun templu 
răzleţ, vreo şatră țigănească, sau câte o fată mlădioasă care 
mergea, c-un ulcior pe cap, spre malurile măreţului fluviu. 
Veţi spune, desigur, c-am visat, dar nu era câtuşi de 
puţin un vis. Ceea ce vedeam, auzeam, simţeam, şi 
gândeam, nu avea nimic din idiosincrasia după care cunoşti 
fără greş visul. Totul se ţinea perfect, într-o ordine de sine- 
stătătoare. La început, îndoindu-mă că eram treaz, m-am 
supus la o serie de încercări, care m-au convins grabnic că 
eram cu adevărat treaz. Când cineva visează şi, în visul lui, 
bănuieşte că visează, bănuiala asta se confirmă 
întotdeauna, iar omul se trezeşte aproape numaidecât. lată 


de ce Novalis nu greşeşte spunând că „suntem pe punctul 
de a ne trezi atunci când visăm că visăm”. Dacă viziunea 
aceea mi s-ar fi înfăţişat aşa cum o descriu acum, fără să fi 
bănuit că o visez, atunci ar fi putut să fie doar un vis, dar 
înfăţişându-mi-se precum am spus, cu bănuielile pe care mi 
le-a stârnit şi care m-au făcut s-o pun la încercare, mă văd 
nevoit să o trec în categoria altor fenomene. 

- In această privinţă nu sunt sigur că greşeşti, zise 
doctorul Templeton. Dar continuă. Aşadar, te-ai ridicat şi-ai 
pornit spre oraşul acela. 

- M-am ridicat, cum bine spui, şi-am pornit spre oraşul 
acela, continuă Bedloe, privindu-l pe doctor cu adâncă 
uimire. Pe drum, am dat peste o mulţime imensă, care bloca 
toate străzile, îndreptându-se în aceeaşi direcţie, şi 
manifestând o agitaţie extremă. Dintr-o dată, sub presiunea 
nu ştiu cărui impuls, m-am simţit cuprins de un intens 
interes personal faţă de cele ce se petreceau acolo. Parcă 
simţeam că am un rol important de jucat, deşi nu 
înţelegeam exact ce fel de rol. Eram, însă, pornit împotriva 
mulţimii din jurul meu, simţeam c-o urăsc adânc. 
Smulgându-mă din mijlocul ei, am luat-o pe-o stradă 
circulară şi-am intrat în oraş. Aici domnea o gălăgie 
infernală. Un mic detaşament de oameni îmbrăcaţi jumătate 
indieneşte, jumătate europeneşte, şi comandaţi de câţiva 
ofiţeri în uniforme parţial englezeşti, susţinea o luptă foarte 
inegală cu gloata ce se revărsa de pe străzi. M-am alăturat 
micului detaşament, înarmându-mă cu armele unui ofiţer 
ucis, şi m-am bătut cu ferocitatea nervoasă a disperării, 
fără să ştiu împotriva cui. In curând am fost covârşiţi de 
numărul adversarilor şi a trebuit să ne refugiem într-un fel 
de chioşc. Ne-am baricadat acolo şi ne-am simţit, pentru 
moment, în siguranţă. 

Printr-o lucarnă din creştetul chioşcului am zărit o 
mulţime uriaşă, furibundă, care înconjura, mai bine zis lua 
cu asalt un palat superb de pe malul fluviului. Deodată, 
printr-o fereastră din partea de sus a palatului, cobori, cu 
ajutorul unei frânghii făcute din turbanele slujitorilor săi, 
un personaj cu o înfăţişare efeminată. Îl aştepta o luntre, în 
care personajul putu să fugă spre celălalt mal. 


Şi atunci, o nouă patimă puse stăpânire pe sufletul meu. 
Adresându-le tovarăşilor mei câteva cuvinte energice, şi 
izbutind astfel să-i câştig de partea mea pe unii dintre ei, 
am ieşit buluc din chioşc şi ne-am repezit în mulţimea ce-l 
înconjura. Aceasta o luă întâi la goană, apoi îşi strânse 
rândurile şi se bătu cu îndârjire, dar se retrase din nou. 
Intre timp, noi ajunsesem departe de chioşc, rătăcind năuci 
printre străzile acelea strâmte, gâtuite de case înalte, în ale 
căror interioare soarele nu strălucea niciodată. Mulțimea 
venea pe urmele noastre, năvalnic, hărţuindu-ne cu lăncile 
şi cu săgețile ei. Săgeţile, mai ales, erau remarcabile: lungi, 
negre, cu vârful otrăvit, semănau oarecum cu cris-urile 
răsucite ale malaiezilor, care imită mişcarea şarpelui. Una 
din ele mă lovi în tâmpla dreaptă. M-am clătinat şi am căzut 
- copleşit de o durere îngrozitoare. M-am zbătut, am căutat 
să răsuflu şi-am murit. 

- N-o să ne spuneţi acum că aventura dumneavoastră 
n-a fost un vis? i-am zis eu, zâmbind. Sunteţi, cumva, 
dispus să susţineţi că sunteţi mort? 

Rostind aceste vorbe, mă aşteptam, fireşte, ca Bedloe 
să-mi dea un răspuns glumeţ, dar, spre mirarea mea, el 
şovăi, începu să tremure, se făcu alb ca varul şi rămase 
tăcut. M-am uitat la Templeton: şedea ţeapăn şi drept pe 
scaunul lui, dar dinţii îi clănţăneau, iar ochii îi ieşiseră din 
orbite. 

- Continuă! îi spuse el în cele din urmă lui Bedloe, cu o 
voce aspră. 

- Timp de multe minute, urmă Bedloe, singura mea 
senzaţie, singurul meu sentiment a fost că mă aflu în beznă 
şi-n neființă, sentiment dublat de conştiinţa morţii. După nu 
ştiu cât timp, am avut senzaţia că o izbitură bruscă şi 
violentă, ca aceea produsă de electricitate, îmi străbate 
sufletul. O dată cu ea, a apărut şi o senzaţie de elasticitate 
şi de lumină. Nu vedeam lumina, ci o simţeam numai. In 
aceeaşi clipă, mi s-a părut că mă ridic de pe pământ, deşi 
nu aveam nici o prezenţă corporală, vizibilă, audibilă sau 
palpabilă. Mulțimea se risipise. Zarva încetase. Oraşul era 
relativ calm. Sub mine zăcea cadavrul meu, cu săgeata 
înfiptă în tâmplă, cu capul desfigurat şi umflat. Dar eu 


simţeam toate astea, nu le vedeam. Nu mă interesa absolut 
nimic. Nici măcar propriul meu cadavru. Deşi complet lipsit 
de voinţă, mi se păru că eram pus în mişcare şi că pluteam 
lin dincolo de zidurile oraşului, refăcând în zbor drumul pe 
care venisem. Când am ajuns în acel loc din defileu, unde 
îmi apăruse hiena, am fost din nou zguduit de un şoc, ca de 
baterie galvanică; senzaţia de greutate, de substanţă, ca şi 
sentimentul voinţei îmi reveniră. Am redevenit eu însumi, şi 
mi-am îndreptat grabnic paşii spre casă, fără ca trecutul 
să-şi fi pierdut vivacitatea de lucru real - chiar şi acum nu- 
mi pot sili mintea să-l considere, măcar o clipă, ca pe un vis. 

- Nici n-a fost, spuse Templeton pe un ton foarte 
solemn. Ar fi totuşi greu de găsit un alt termen pentru a 
califica cele întâmplate. Să presupunem doar că sufletul 
omului de azi e în ajunul unor prodigioase descoperiri 
psihice. Să ne mulţumim cu această presupunere. Cât 
despre rest, am de dat unele lămuriri. lată o acuarelă pe 
care v-aş fi arătat-o mai demult, dacă nu m-ar fi oprit un 
indescriptibil sentiment de groază. 

Ne-am uitat la acuarela aceea. N-am văzut în ea nimic 
neobişnuit, dar efectul produs asupra lui Bedloe a fost 
extraordinar: aproape c-a leşinat. Şi totuşi, nu era decât un 
portret în miniatură - e drept, de o admirabilă acurateţă - 
al propriului său chip atât de original. Cel puţin asta a fost 
impresia mea când am privit acuarela. 

- Observaţi data acestui desen, zise Templeton. E aici, în 
colţul ăsta, abia vizibilă - 1780. Desenul a fost făcut în acel 
an. E portretul unui prieten mort - un anume Oldeb - de 
care m-am ataşat mult la Calcutta, în timpul administraţiei 
lui Warren Hastings. Aveam pe atunci doar douăzeci de ani. 
Când te-am văzut pentru prima oară, domnule Bedloe, la 
Saratoga, tocmai miraculoasa asemănare dintre dumneata 
şi portretul acesta m-a făcut să te acostez, să-ţi caut 
prietenia şi să-ţi propun un aranjament graţie căruia am 
devenit tovarăşi de nedespărţit. 

Acţionând astfel, eram împins în parte, poate în primul 
rând, de amintirea plină de regret a răposatului, dar în 
oarecare măsură şi de o curiozitate neliniştită faţă de 


dumneata însuţi, curiozitate amestecată cu un sentiment de 
oroare. 

In relatarea dumitale, despre viziunea pe care ai avut-o 
în munţi, ai descris, cu cea mai mare acurateţa, oraşul 
indian Benares, de pe Fluviul Sacru. Demonstraţiile, lupta, 
masacrul au fost evenimente reale, petrecute în timpul 
insurecției lui Cheyte Sing, în 1870, când viaţa lui Hastings 
a fost în mare primejdie. Omul care a fugit pe o scară făcută 
din turbane era însuşi Cheyte Sing. Grupul din chioşc era 
alcătuit din sepoy28+ şi din ofiţeri englezi, conduşi personal 
de Hastings. Făceam şi eu parte din grup, şi m-am străduit 
din răsputeri să împiedic imprudenţa şi fatala ieşire a acelui 
ofiţer, care-a căzut sub săgeata otrăvită a unui bengalez, pe 
o stradă aglomerată. Ofiţerul acela era prietenul meu cel 
mai drag, Oldeb. Vei vedea după acest manuscris (şi ne 
arătă un carnet cu însemnări, în care mai multe pagini 
păreau să fi fost scrise recent), vei vedea că, în timp ce 
dumneata îţi imaginai, undeva în munţi, toate aceste 
întâmplări, eu eram ocupat să le aştern pe hârtie aici, 
acasă. 

Cam o săptămână după această convorbire, următoarea 
ştire apăru într-un ziar din Charlottesville: 

„E pentru noi o dureroasă datorie să anunțâm moartea 
d-lui AUGUSTUS BEDLO, un gentleman ale cărui 
fermecătoare maniere şi numeroase virtuți îi câştigaseră de 
mult dragostea cetăţenilor din Charlottesville. 

De câțiva ani încoace, domnul B. suferea de o nevralgie, 
care ameninţase adesea să aibă un deznodământ fatal; dar 
ea nu poate fi considerată decât o cauză secundară a 
decesului. Cauza imediată a avut un caracter straniu şi 
neobişnuit. Intr-o excursie făcută în Munţii Colţoșşi, cu 
câteva zile în urmă, el a contractat o mică răceală cu 
temperatură, însoţită de o puternică năvală de sânge în 
cap. Pentru a slăbi presiunea sângelui, doctorul Templeton 
a recurs la provocarea unei hemoragii locale. Pacientului i- 
au fost aplicate lipitori la tâmple. Intr-un termen 
înspăimântător de scurt, pacientul a murit; s-a observat, 
însă, că în bocalul cu lipitori fusese introdusă din 


întâmplare una din acele lipitori vermiculare veninoase, 
care se găsesc ici şi colo în smârcurile din apropiere. 
Această lipitoare s-a fixat singură pe o mică arteră a 
tâmplei drepte. Strânsa ei asemănare cu o _ lipitoare 
medicinală a făcut ca greşeala să fie observată prea târziu. 

N.B.  Lipitoarea  veninoasă din Charlottesville se 
deosebeşte de cea medicinală prin negreaţa ei şi îndeosebi 
prin mişcările ei  sinuoase,  vermiculare, foarte 
asemănătoare mişcărilor unui şarpe”. 

Stăteam de vorbă cu redactorul-şef al ziarului, în 
legătură cu acest surprinzător accident, când îmi veni ideea 
să-l întreb cum se face că numele răposatului fusese tipărit 
BEDLO. 

- Presupun că aveţi oarecare temei pentru o asemenea 
ortografiere a numelui, i-am spus. Eu credeam că se scrie 
cu ela urmă. 

- Temei? Nici un temei. E o simplă greşeală de tipar. 
Numele este Bedloe, cu e - îl cunoaşte toată lumea, şi nu l- 
am văzut niciodată scris altfel. 

- Va să zică, murmurai eu în gând, răsucindu-mă pe 
călcâie, e cu putinţă ca un adevăr să fie mai ciudat decât 
orice închipuire! Căci ce altceva este Bedloe fără e, dacă nu 
Oldeb răsturnat ? lar omul ăsta pretinde că e o simplă 
greşeală de tipar! 


DE VORBĂ CU O MUMIE 


în româneşte de Petre Solomon 


Simpozionul din ajun îmi cam obosise nervii. Aveam o 
migrenă îngrozitoare şi picam de somn. De aceea, în loc să- 
mi petrec seara pe-afară, aşa cum avusesem de gând, mi se 
năzări ca lucrul cel mai înţelept era să mănânc ceva şi să 
mă duc numaidecât la culcare. 

O cină frugală, fireşte, îmi plac la nebunie crochetele cu 
brânză, dar nu prea e recomandabil să mănânci mai mult 
de-a livră deodată. Totuşi nu există nici o obiecţie serioasă 
împotriva acelora care vor să mănânce două livre. Iar între 


două şi trei deosebirea se reduce la o simplă unitate. Am 
consumat, poate, patru, pe propriu-mi risc. Nevastă-mea 
pretinde c-au fost cinci, dar e limpede că a confundat două 
lucruri foarte distincte. Sunt dispus că admit cifra abstractă 
cinci, dar ea se referă, concret, la sticlele de bere brună, 
băutură fără de care crochetele cu brânză se cuvin evitate. 

După ce mi-am sfârşit cina frugală, şi după ce mi-am 
pus tichia de noapte, cu sincera speranţă că mă voi bucura 
de ea până a doua zi la prânz, mi-am lăsat capul pe pernă 
şi, graţie unei conştiinţe împăcate, m-am cufundat de 
îndată într-un somn adânc. 

Dar s-a pomenit, oare, vreodată, ca nădejdile oamenilor 
să se împlinească? Nu cred că apucasem să sforăi de trei 
ori, când clopoţelul de la intrare începu să sune cu furie, iar 
nerăbdătoarele bătăi de ciocan, care urmară, mă treziră 
numaidecât. Peste un minut, pe când încă mă mai frecam la 
ochi, nevastă-mea îmi vâri sub nas un bileţel din partea 
vechiului meu prieten, doctorul Ponnonner. Scria aşa: 


„Vino repede, dragul şi bunul meu prieten, de îndată ce 
vei fi primit acest bileţel. Vino să iei parte la bucuria 
noastră. Am obţinut, în sfârşit, datorită unei diplomații 
tenace, asentimentul directorilor Muzeului municipal 
pentru a examina Mumia - ştii la care mă refer. Am 
permisiunea s-o desfăşor şi s-o deschid, dacă voi socoti 
necesar. Vor fi de faţă doar câţiva prieteni - printre care şi 
tu, se-nţelege. Mumia se află acum la mine acasă, şi vom 
începe s-o desfăşurăm astă-seară la orele unsprezece. 

Al tău, PONNONNER.” 


Înainte de a ajunge la semnătură, am băgat de seamă 
că eram cât se poate de treaz. Sărind din pat într-o stare 
de extaz, am răsturnat totul în cale şi m-am îmbrăcat cu o 
repeziciune cu adevărat miraculoasă. După care, am pornit, 
cu viteza maximă, spre locuinţa doctorului. 

Acolo, am dat peste o societate foarte însufleţită, care 
mă aştepta cu multă nerăbdare. Mumia era întinsă pe masa 


din sufragerie. În clipa când am intrat, tocmai începuse 
examinarea ei. 

Mumia asta fusese adusă cu câţiva ani în urmă, 
împreună cu o pereche a ei, de căpitanul Arthur Sabretash 
- un văr al lui Ponnonner - dintr-un cavou de lângă 
Eleithias, situat în munţii Libiei, la o distanţă considerabilă 
de cetatea Thebei de pe Nil. Cavourile de aici, deşi mai 
puţin grandioase decât mormintele thebane, prezintă un 
interes mai mare, deoarece conţin mai multe scene care 
ilustrează viaţa particulară a egiptenilor. Cripta din care 
fusese scos exemplarul nostru trecea drept foarte bogată în 
asemenea scene, pereţii ei fiind complet acoperiţi cu fresce 
şi basoreliefuri, în vreme ce statuile, olăria şi un mozaic cu 
motive elaborate, indicau uriaşa avere a răposatului. 

Comoara asta fusese depusă în muzeu exact în starea în 
care o găsise căpitanul Sabretash, adică fără ca sicriul să fi 
fost atins. Vreme de opt ani, rămăsese astfel, expusă numai 
pe dinafară privirilor publicului. Aveam, aşadar, la dispoziţie 
întreaga mumie, iar cei care ştiţi cât de rar se întâmplă să 
sosească pe țărmurile noastre câte-o relicvă intactă a 
antichităţii, îşi vor da seama, numaidecât, că eram pe deplin 
îndreptăţiţi să ne felicităm pentru norocul nostru. 

Apropiindu-mă de masă, am văzut pe ea o cutie, mai 
bine zis o ladă mare, lungă de aproximativ şapte picioare, 
lată poate de trei, şi înaltă de două picioare şi jumătate. 
Deşi prelungă, nu avea forma unui sicriu. Am presupus la 
început că era făcută din lemn de sicomor (platanus), dar 
crestând-o puţin, am constatat că era din carton, mai exact 
dintr-un papier mâche pe bază de papirus. Era împodobită 
cu numeroase picturi, înfăţişând scene funerare şi alte 
subiecte lugubre, printre care şerpuiau, în toate direcţiile, 
şiruri de semne hieroglifice, ce reprezentau, de bună 
seamă, numele răposatului. Din fericire, domnul Gliddon se 
afla printre noi, şi el descifră fără nici o dificultate semnele, 
care erau fonetice şi alcătuiau. laolaltă, cuvântul 
ALLAMISTAKEO. 

Ne-a venit destul de greu să deschidem lada fără s-o 
ştirbim; dar când, în cele din urmă, am deschis-o, am dat 
peste o a doua ladă, în formă de sicriu, şi mult mai puţin 


voluminoasă decât cea de deasupra, deşi semăna cu ea în 
toate privinţele. Spaţiul dintre ele era umplut cu răşină, din 
pricina căreia culorile de pe lada interioară se cam 
şterseseră într-o oarecare măsură. 

După ce am deschis-o şi pe asta (destul de uşor), am dat 
peste o a treia ladă, tot în formă de sicriu, şi întru totul 
asemănătoare cu cea de-a doua, atâta doar că era făcută 
din lemn de cedru şi încă mai răspândea aroma puternică, 
specifică acestui lemn. Intre cea de-a doua şi cea de-a treia 
ladă nu era nici un spaţiu, căci se îmbucau perfect. 

Indepărtând cea de-a treia ladă, am descoperit, în 
sfârşit, corpul, şi l-am scos afară. Ne aşteptasem să-l găsim 
înfăşurat, ca de obicei, în numeroase fâşii, sau bandaje de 
pânză; dar în loc de asta am găsit un soi de teacă, făcută 
din papirus şi acoperită cu un strat de ghips aurit şi pictat. 
Picturile înfăţişau subiecte legate de diferitele îndatoriri 
atribuite sufletului şi de perindarea acestuia prin faţa a tot 
felul de divinităţi; ele conţineau numeroase figuri omeneşti 
identice, concepute probabil ca nişte portrete ale 
persoanelor îmbălsămate. Din cap până la picioare se 
întindea o inscripţie columnară, sau perpendiculară, cu 
hieroglife fonetice, cuprinzând iarăşi numele şi titlurile 
defunctului şi ale rudelor sale. 

În jurul gâtului astfel dezgolit se vedea un colan de 
mărgele cilindrice de sticlă, felurit colorate, şi înşirate aşa 
fel, încât să formeze imaginea unor zeități, a scarabeului, 
etc. cu globul înaripat. Mijlocul i-era încins cu un colan, mai 
bine zis un brâu asemănător. 

După ce am înlăturat papirusul, am găsit carnea - o 
carne trandafirie, păstrată perfect, fără nici un miros 
perceptibil. Pielea era tare, netedă şi lucioasă. Dinţii şi 
părul erau în stare bună. Ochii fuseseră, pe cât se pare, 
scoşi şi înlocuiţi cu alţii de sticlă, foarte frumoşi şi de o 
admirabilă naturaleţă, cu excepţia unei fixităţi cam 
exagerate. Degetele şi unghiile erau daurite şi străluceau. 

Judecând după roşeaţa epidermei, domnul Gliddon fu 
de părere că îmbălsămarea fusese făcută în întregime cu 
asfalt; dar după ce-am răzuit pielea cu un instrument de 
oţel şi am aruncat în foc o parte din pulberea astfel 


obţinută, am simţit un parfum de camfor şi de alte 
substanţe aromatice. 

Am cercetat cu mare atenţie corpul pentru a găsi 
deschizăturile prin care se extrag de obicei măruntaiele, 
dar, spre uimirea noastră, n-am descoperit nici una. Nici 
unul dintre noi nu ştia pe atunci că mumiile întregi sau 
nedesfăcute nu sunt câtuşi de puţin o raritate. De obicei, 
creierul se scotea prin nări, iar intestinele printr-o incizie în 
coapsă; după aceea, corpul era ras, spălat şi dat cu sare, 
fiind lăsat astfel timp de mai multe săptămâni, la capătul 
cărora începea operaţiunea propriu-zisă de îmbălsămare. 

Întrucât nu găsisem nici o urmă de incizie, doctorul 
Ponnonner prinse a-şi pregăti instrumentele de disecţie, 
când mi-am dat seama deodată că trecuse de ora două. Ne- 
am hotărât atunci să amânăm până-n seara următoare 
examenul intern; şi eram pe punctul de a ne despărţi, când 
cineva propuse să facem o experienţă, două cu pila voltaică. 

Aplicarea electricităţii, la o mumie veche de cel puţin 
trei sau patru milenii, era o idee destul de originală, dacă 
nu tocmai înţeleaptă, aşa că ne-am însuşit-o grabnic. Nouă 
zecimi în glumă şi o zecime în serios, am instalat o baterie 
în cabinetul doctorului, unde l-am transportat şi pe 
egiptean. 

Cu foarte mare anevoinţă am izbutit să dezgolim câteva 
porţiuni ale muşchiului temporal, care părea să fie de o 
rigiditate mai puţin marmoreană decât restul corpului, dar 
care, contrar aşteptărilor noastre, nu dădu nici un semn de 
sensibilitate galvanică, în clipa când fu pus în contact cu 
sârma. Cum această primă încercare ni s-a părut 
concludentă, ne-am urat unul altuia „noapte bună”, râzând 
din inimă de propria noastră absurditate, când deodată, 
privind din întâmplare ochii mumiei, am încremenit de 
uimire. Această privire fugară fusese de ajuns pentru a mă 
convinge că globurile, pe care le socotisem cu toţii că erau 
de sticlă şi care la început ne izbiseră printr-o anume 
fixitate stranie, erau acum într-atât de bine acoperite de 
pleoape, încât numai o mică parte din tunica albuginea 
rămânea vizibilă. 


Am strigat către ceilalţi spre a le atrage atenţia asupra 
acestui fapt, care deveni de îndată evident pentru toţi. 

Nu pot spune că eram alarmat de acest fenomen, 
pentru că, în cazul meu, termenul ar fi inexact. Se prea 
poate, totuşi, să fi fost cam nervos, din pricina berii brune 
consumate în ajun. Cât despre ceilalţi, nu încercară câtuşi 
de puţin să-şi ascundă teama cumplită ce pusese stăpânire 
pe ei. Doctorul Ponnonner era într-o stare jalnică. Domnul 
Gliddon se făcuse nevăzut, prin nu ştiu ce procedeu bizar. 
Cât despre domnul Silk Buckingham, cred că nu va avea 
îndrăzneala să nege că s-a târât, de-a bugşilea, sub masă. 

După primul şoc al surprizei ne-am hotărât, totuşi, să 
facem de îndată o nouă încercare. Operaţiile noastre s-au 
îndreptat, de data asta, asupra degetului cel mare ai 
piciorului drept. Am practicat o incizie deasupra aşa- 
numitului os sesamoideum pollicis pedis, şi am ajuns astfel 
la rădăcina muşchiului abductor. Punând din nou în 
funcţiune bateria, am aplicat fluidul asupra nervilor 
dezgoliţi, şi atunci, cu o mişcare mai vie decât viaţa însăşi, 
mumia îşi trase genunchiul drept spre abdomen, apoi, 
îndreptându-şi piciorul cu o forţă inimaginabilă, îi izbi pe 
doctorul Ponnonner aşa de tare, încât gentilomul acesta fu 
zvârlit pe fereastră în stradă, întocmai ca un proiectil dintr- 
o catapultă. 

Ne-am repezit buluc să culegem rămăşiţele zdrobite ale 
victimei, dar am avut fericirea de a-l întâlni pe scară, pe 
care o urca neînchipuit de repede, clocotind de ardoare 
filozofică şi convins mai mult ca oricând de necesitatea 
continuării cu vigoare şi râvnă a experienţelor noastre. 

Din îndemnul său, am făcut, aşadar, o incizie profundă 
în vârful nasului mumiei, nas pe care însuşi doctorul îl 
apucă zdravăn şi-l puse în violent contact cu sârma. 

Efectul a fost cu adevărat electric, atât moraliceşte cât 
şi fiziceşte, atât la figurat, cât şi la propriu. Întâi, cadavrul 
deschise ochii, şi clipi foarte repede vreme de câteva 
minute, aidoma domnului Barnes în pantomima dumisale; 
apoi, strănută; în al treilea rând, se ridică în şezut; în al 
patrulea rând, îşi vâri pumnul sub nasul doctorului 
Ponnonner; iar în al cincilea rând, întorcându-se spre 


domnii Gliddon şi Buckingham, le vorbi astfel, într-o 
egipteană foarte curată: 

- Trebuie să vă spun, domnilor, că sunt pe cât de 
surprins, pe atât de contrariat de purtarea dumneavoastră. 
Din partea doctorului Ponnonner nu era de aşteptat nimic 
mai bun. Dumnealui e un biet tembel bondocel, care n-are 
habar de nimic. Mi-e milă de el şi-l iert. Dar dumneata, 
domnule Gliddon, şi dumneata, domnule Silk, care-ai 
călătorit şi-ai trăit în Egipt atâţia ani, încât puteai trece 
drept un egiptean get-beget, da, dumneata, care-ai 
petrecut atâta vreme printre noi, încât ai ajuns a vorbi 
limba egipteană la fel de bine cum scrii în limba dumitale 
maternă, dumneata, pe care mă deprinsesem să te socot un 
prieten de nădejde al mumiilor, mă aşteptam, zic, de la voi, 
la o purtare mai aleasă. Ce să cred, oare, despre voi când 
asistați impasibili la brutalizarea mea? Cum să calific, oare, 
faptul că-i permiteţi lui fitecine să mă scoată din coşciugul 
şi din straiele mele, în clima asta afurisit de friguroasă? În 
ce lumină (ca să pun punctul pe i) să privesc faptul că l-aţi 
încurajat şi l-aţi ajutat pe ticălosul ăsta de Ponnonner să mă 
tragă de nas? 

Veţi crede, desigur, că la auzul acestor cuvinte, rostite 
în asemenea împrejurări, am luat-o cu toţii la fugă spre uşă, 
sau am făcut o criză de nervi, sau ne-am prăbuşit într-un 
leşin colectiv. Era de aşteptat una sau alta din aceste trei 
reacţii. Într-adevăr, fiecare din aceste linii de conduită ar fi 
fost pe deplin îndreptăţită. Şi, totuşi, jur că n-am adoptat 
nici una dintre ele, deşi nu pot să-mi explic de ce. Poate că 
adevărata explicaţie trebuie căutată în spiritul acestui veac, 
supus în întregime legii contrariilor, socotită astăzi ca o 
soluţie a tuturor lucrurilor, fie ele cât de paradoxale sau 
imposibile. Sau poate că, în definitiv, aerul extrem de 
natural şi de familiar al mumiei răpea cuvintelor sale orice 
efect înfricoşător. In orice caz, un lucru e limpede, şi 
anume, că nici unul dintre noi nu a trădat vreo spaimă 
deosebită, şi nu a părut să creadă că se petrecuse ceva din 
cale-afară de neobişnuit. 

În ce mă priveşte, eram încredinţat că totul era firesc, şi 
m-am mulţumit să mă dau la o parte din calea pumnului 


egipteanului. Doctorul Ponnonner îşi vâri mâinile în 
buzunarele pantalonilor, îi aruncă mumiei o privire 
înciudată şi se făcu roşu la faţă. Domnul Gliddon îşi 
dezmierdă favoriţii şi-şi ridică gulerul cămăşii. Domnul 
Buckingham îşi înclină capul şi-şi vâri policarul drept în 
colţul stâng al gurii. 

Egipteanul îl privi câteva minute cu asprime, apoi îi 
spuse, râzând: 

- De ce nu vorbeşti, domnule Buckingham? Ai auzit sau 
nu întrebarea mea? Fii bun şi scoate-ţi degetul din gură! 

Domnul Buckingham tresări şi-şi scoase policarul drept 
din colţul stâng al gurii, dar îşi vâri în schimb policarul 
stâng în colţul drept al pomenitului orificiu. 

Neputând obţine un răspuns din partea domnului B., 
mumia se întoarse cu arţag spre domnul Gliddon şi-l pofii, 
pe un ton peremptoriu, să-i explice pe scurt ce anume 
voiam noi toţi de la dânsa. 

Domnul Gliddon răspunse pe larg, într-o egipteană 
fonetică, iar dacă tipografiilor americane nu le-ar lipsi 
semnele hierogilifice, mi-ar fi făcut multă plăcere să 
transcriu integral aici, în original, excelenta sa cuvântare. 

Mă folosesc de prilej pentru a preciza că întreaga 
convorbire, care-a urmat şi la care-a luat parte mumia, s-a 
desfăşurat în limba egipteană veche, prin intermediul 
domnilor Gliddon şi Buckingham; ei ne-au slujit drept 
interpreţi, mie şi celorlalte persoane prezente, care nu 
călătoriseră niciodată. Domnii aceştia vorbeau limba 
maternă a mumiei cu o inimitabilă fluenţă şi graţie, dar nu 
mă puteam opri să observ că (datorită, desigur, introducerii 
unor expresii cu totul moderne şi, fireşte, absolut inedite 
pentru intrus), cei doi călători erau nevoiţi, uneori, să 
folosească imagini concrete spre a comunica un sens mai 
deosebit. La un moment dat, de pildă, domnul Gliddon, 
neputând să-l facă pe egiptean să înțeleagă cuvântul 
„politică”, se apucă să deseneze pe perete, cu o bucăţică de 
cărbune, un mic gentleman cu bube pe nas şi cu găuri la 
coate, cocoţat pe un piedestal pe care se ţinea cu piciorul 
stâng tras înapoi, cu braţul drept azvârlit înainte, cu 
pumnul strâns, cu ochii bulbucaţi spre cer şi cu gura 


deschisă într-un unghi de nouăzeci de grade. De asemenea, 
domnul Buckingham nu izbuti să sugereze ideea absolut 
modernă de „whig”12, decât în clipa când (la propunerea 
doctorului Ponnonner) consimţi să-şi scoată peruca din cap, 
făcându-se alb la faţă. 

Discursul domnului Gliddon avu, bineînţeles, ca temă 
principală uriaşele avantaje pe care ştiinţa le putea obţine 
din desfăşurarea şi golirea mumiilor: el se folosi de prilej ca 
să se scuze pentru dezagrementele pe care le-am fi putut 
pricinui ei, adică mumiei numite Allamistakeo, şi încheie cu 
o vagă aluzie (căci nu putea trece drept altceva) la faptul 
că, acum după lămurirea tuturor acestor chestiuni 
mărunte, era cazul să ne continuăm examenul plănuit. 
Drept care, doctorul Ponnonner îşi pregăti instrumentele. 

In legătură cu ultimele sugestii ale oratorului, se pare 
că Allamistakeo avea anumite probleme de conştiinţă, 
asupra naturii cărora nu ne-am putut edifica pe deplin, dar 
se arătă mulţumit de scuzele prezentate şi, coborând de pe 
masă, ne strânse mâna la fiecare în parte. 

Când această ceremonie a luat sfârşit, ne-am apucat 
numaidecât să îndreptăm stricăciunile pe care subiectul 
nostru le suferise de pe urma scalpelului. l-am cusut rana 
de la tâmplă, i-am bandajat piciorul şi i-am aplicat un 
pătrăţel de ghips negru pe vârful nasului. 

Am observat atunci că distinsul conte (se pare că acesta 
era titlul lui Allamistakeo) dârdâia puţin - din pricina 
frigului, de bună seamă. Doctorul merse grabnic la 
garderobul lui, şi se întoarse curând cu o haină neagră, 
croită în cel mai bun stil Jennings, un pantalon de tartan 
azuriu, cu ghetre, o cămaşă de stambă roz, o jiletcă de 
brocart, un pardesiu alb din pânză de sac, un baston cu 
mâner, o pălărie fără boruri, o pereche de ghete de piele, o 
pereche de mănuşi de căprioară bălaie ca paiul, un lornion, 
o pereche de favoriţi şi o cravată „cascadă”. Din pricina 
diferenţei de talie dintre conte şi doctor (proporţia fiind de 
doi la unu), ne-a venit cam greu să ajustăm aceste articole 
vestimentare la persoana egipteanului; dar după ce-am 
isprăvit treaba, se putea spune că-i bine îmbrăcat. Drept 
care, domnul Gliddon îi oferi braţul şi-l conduse la un jilţ 


confortabil de lângă cămin, în vreme ce doctorul sună şi 
comandă vin şi trabuce. 

Conversaţia se însufleţi de îndată. Ne-am exprimat, 
fireşte, curiozitatea în legătură cu faptul, oarecum 
remarcabil, că Allamistakeo rămăsese în viaţă. 

- Aş fi fost înclinat să te cred de mult mort, îi spuse 
domnul Buckingham. 

- Cum aşa?! răspunse contele, din cale-afară de uimit. 
N-am decât şapte sute de ani şi ceva! Tatăl meu a trăit o 
mie de ani şi nu era câtuşi de puţin ramolit înainte de a 
muri. 

Urmară o seamă de întrebări şi de calcule ameţitoare, 
cu ajutorul cărora se vădi limpede că antichitatea mumiei 
fusese greşit stabilită. Trecuseră cinci mii, cincizeci de ani şi 
câteva luni de când mumia fusese depusă în catacombele 
din Eleithias. 

- Dar remarca mea, urmă domnul Buckingham, nu 
privea  câtuşi de puţin vârsta dumitale la data 
înmormântării - de fapt, sunt dispus să admit că eşti un om 
încă tânăr - ci se referea la imensitatea timpului cât, 
potrivit propriei dumitale mărturisiri, ai rămas conservat în 
asfalt. 

- În ce? întrebă contele. 

- In asfalt, repetă domnul Buckingham. 

- A, da, pricep oarecum ceea ce vrei să spui. Da, s-ar 
putea să meargă, desigur, dar pe vremea mea nu prea se 
folosea altceva decât biclorura de mercur. 

- Ceea ce ne vine, însă, cel mai greu să înţelegem, zise 
doctorul Ponnonner, este faptul că, deşi ai murit şi-ai fost 
înmormântat acum cinci mii de ani în Egipt, te afli astăzi 
aici cât se poate de viu şi cu o înfăţişare de om perfect 
sănătos. 

- Dacă aş fi fost, cum spui, mort, replică mumia, mai 
mult ca sigur că mort aş fi rămas. Căci bag seamă că sunteţi 
încă în copilăria galvanismului, şi că nu puteţi realiza cu el 
ceea ce la noi, odinioară, era o treabă curentă. Adevărul 
este că eu căzusem în catalepsie, iar prietenii mei cei mai 
buni m-au socotit mort, sau ca şi mort, şi în consecinţă m- 


au  îmbălsămat numaidecât - cunoaşteţi, presupun, 
principiul de bază al procesului de îmbălsămare? 

- Păi, nu prea. 

- Aha, înţeleg. Deplorabilă ignoranță! Deşi nu pot intra 
acum în amănunte, trebuie să vă explic, totuşi, că, în Egipt, 
îmbălsămarea propriu-zisă însemna suspendarea fără 
termen a tuturor funcţiunilor animale supuse acestui 
proces. Folosesc termenul animal în accepțiunea lui cea mai 
largă, care include atât fiinţa morală şi vitală cât şi fiinţa 
fizică. Repet că principiul de bază al îmbălsămării consta, la 
noi, în imediata oprire a tuturor funcţiunilor animale supuse 
acestui proces şi în menţinerea lor într-o disponibilitate 
perpetuă. Într-un cuvânt, oricare ar fi fost starea 
individului respectiv la data îmbălsămării, în acea stare 
rămânea. Şi cum eu am norocul de a avea în vine sânge de 
Scarabeu, am fost îmbălsămat de viu, aşa cum mă vedeţi în 
clipa de faţă. 

- Sânge de scarabeu! exclamă doctorul Ponnonner. 

- Da. Scarabeul era emblema, blazonul unei foarte 
distinse şi puţin numeroase familii de patricieni. A avea în 
vine sânge de Scarabeu, înseamnă a face parte din familia 
aceea, al cărei simbol este scarabeul. Vorbesc la figurat. 

- Dar ce legătură are asta cu faptul că eşti în viaţă? 

- Păi, în Egipt se obişnuia ca, înainte de îmbălsămare, 
cadavrul să fie golit de intestine şi de creier; numai neamul 
scarabeilor nu se supunea acestui obicei. De aceea, dacă n- 
aş fi fost un scarabeu, aş fi fost lipsit de creier şi de 
intestine, fără de care e cam greu să trăieşti. 

- inţeleg, zise domnul Buckingham, şi presupun că toate 
mumiile care ne-au parvenit întregi sunt din neamul 
scarabeilor. 

- Fără-ndoială. 

- Eu credeam că scarabeul era unul din zeii egipteni, 
spuse domnul Gliddon cu sfială. 

- Cum ai spus? exclamă mumia, ridicându-se în 
picioare. 

- Zei, repetă călătorul. 

- Domnule Gliddon, sunt realmente surprins că te-aud 
vorbind astfel, rosti contele, aşezându-se la loc în jilţ. Nici o 


nație de pe pământ n-a recunoscut vreodată mai mult decât 
un singur zeu. Scarabeul, Ibisul etc., erau pentru noi (aşa 
cum făpturi asemănătoare erau pentru alte naţii) nişte 
simboluri, prin intermediul cărora ne închinam creatorului, 
prea august ca să te poţi apropia nemijlocit de el. 

Se făcu tăcere. In cele din urmă discuţia fu reluată de 
către doctorul Ponnonner: 

- Aşadar, n-ar fi de loc imposibil, potrivit explicaţiilor 
dumitale, ca în catacombele de lângă Nil să existe şi alte 
mumii din neamul scarabeilor încă în viaţă? 

- Nu încape nici o îndoială în această privinţă, răspunse 
contele. Toţi scarabeii îmbălsămaţi de vii din întâmplare, 
sunt în viaţă. Chiar şi unii dintre cei îmbălsămaţi dinadins 
au fost, poate, uitaţi de executorii lor testamentari şi se află 
încă în morminte. 

- Eşti bun să ne lămureşti ce înţelegi dumneata prin 
„imbălsămaţi dinadins”? l-am întrebat eu. 

- Cu multă plăcere, mi-a răspuns mumia, după ce m-a 
privit pe îndelete prin lornion - căci era prima întrebare pe 
care mă încumetam să i-o pun direct. Durata medie a vieţii 
omeneşti, pe vremea mea, era de circa opt sute de ani. 
Puţini oameni mureau înainte de a împlini vârsta de şase 
sute de ani, afară doar de cazul când li se întâmpla vreun 
accident neobişnuit; puţini trăiau peste un mileniu, dar opt 
secole erau socotite ceva firesc. După descoperirea 
principiului îmbălsămării, aşa cum vi l-am explicat 
adineauri, filozofilor noştri le-a venit ideea că această 
durată normală ar putea fi trăită în tranşe, pentru 
satisfacerea unei curiozităţi lăudabile şi, în acelaşi timp, 
pentru promovarea intereselor ştiinţei. In cazul istoriei, 
experienţa demonstra că, într-adevăr, ceva de acest gen 
era foarte necesar. Bunăoară, un istoric ajuns la vârsta de 
cinci sute de ani, după ce scrisese cu mare trudă o carte, s- 
ar fi putut lăsa îmbălsămat cu grijă, poruncindu-le 
executorilor săi testamentari pro tempore, să-l readucă în 
viaţă după trecerea unui anumit număr de ani, să zicem 
cinci sau şase sute. Reîncepându-şi existenţa la expirarea 
acestui termen, istoricul ar constata negreşit că marea lui 
operă s-a transformat într-un soi de carnet de însemnări 


acumulate la întâmplare - adică, într-un fel de arenă 
literară deschisă tuturor ipotezelor contradictorii, 
enigmelor şi disputelor personale ale unor haite de 
comentatori exasperaţi. Aceste ipoteze şi enigme, botezate 
adnotări sau  îndreptări, copleşiseră într-atât textul, 
deformându-l şi strivindu-l, încât autorul era nevoit să 
cerceteze cu o lanternă pentru a-şi descoperi propria carte. 
lar după ce o descoperea, constata că nici nu meritase 
atâta osteneală. Istoricul nostru se apuca, aşadar, să o 
rescrie în întregime, dar la sfârşit socotea că-i mai rămâne 
o obligaţie imperioasă, şi anume, aceea de a corecta, pe 
baza propriilor sale cunoştinţe şi a propriei sale experienţe, 
tradiţiile curente privind epoca în care trăise cândva. Acest 
proces de rescriere şi de rectificare, întreprins din când în 
când de către diferiţi înţelepţi, împiedica istoria noastră să 
degenereze într-o pură mitologie. 

- Te rog să mă ierţi, spuse doctorul Ponnonner, 
punându-şi cu blândeţe mâna pe braţul egipteanului, te rog 
să mă ierţi, domnule, dar aş dori să te întrerup o clipă. 

- Poftim, domnule, răspunse contele, apropiindu-şi jilţul. 

- Doream să-ţi pun o simplă întrebare, urmă doctorul. 
Vorbeai adineauri de rectificările aduse de istoric tradiţiilor 
privitoare la propria-i epocă. le-aş ruga să-mi spui, 
domnule, ce proporţie de adevăr conţineau, îndeobşte, 
aceste interpretări cabalistice? 

- Aceste interpretări cabalistice, cum bine le-ai 
denumit, erau îndeobşte găsite conforme întocmai cu 
faptele înregistrate în cronicile nerevizuite, adică nici unele 
nici altele nu s-a pomenit vreodată să fie altfel decât 
absolut şi pe de-a-ntregul false. 

- Dar de vreme ce e limpede că au trecut cel puţin cinci 
mii de ani de la înmormântarea dumitale, spuse doctorul, 
mi se pare evident că măcar cronicile, dacă nu şi tradiţiile 
voastre din acea epocă, erau îndeajuns de explicite în 
privinţa unui subiect de interes universal cum e Facerea 
Lumii, eveniment care avusese loc, precum cred că ştii, 
doar cu vreo zece veacuri mai înainte. 

- Domnule! exclamă contele Allamistakeo. 


Doctorul îşi repetă observaţiile, dar abia după ce 
adăugă numeroase explicaţii ajutătoare izbuti să-l facă pe 
străin să le priceapă. In cele din urmă, acesta spuse cu 
şovăială în glas: 

- Ideile pe care le-ai rostit sunt, mărturisesc, absolut 
noi pentru mine. Pe vremea mea n-am cunoscut vreun om 
care să nutrească atât de fantezista convingere că universul 
(sau, dacă preferi, lumea asta) ar putea să aibă vreun 
început. "Ţin minte că, o dată, dar numai o dată, l-am auzit 
pe un ins foarte savant vorbind, mai bine zis, făcând o 
aluzie vagă la originea neamului omenesc; insul acela 
folosea, ca şi voi, cuvântul Adam, care înseamnă pământ 
roşu. Dar el îl folosea într-un înţeles generic, legat de 
germinaţia spontană, din ţărână, a cinci mari hoarde de 
oameni, apărute simultan în cinci regiuni distincte şi 
aproape egale între ele, ale globului (întocmai cum apar, 
prin generaţie spontană, mii de animalicule inferioare). 

La auzul acestor vorbe, am scuturat cu toţii din umeri, 
iar doi sau trei dintre noi îşi loviră frunţile cu un gest 
semnificativ. Domnul Silk Buckingham privi cu coada 
ochiului întâi occiputul apoi sinciputul lui Allamistakeo, şi 
vorbi precum urmează: 

- Longevitatea vieţii omeneşti pe vremea dumitale, 
laolaltă cu obiceiul unora de a şi-o trăi, precum spuneai, în 
tranşe, au exercitat, cred, o influenţă puternică asupra 
dezvoltării generale şi asupra acumulării de cunoştinţe. 
Presupun, de aceea, că neta inferioritate a vechilor egipteni 
în toate domeniile ştiinţei, faţă de oamenii de astăzi şi 
îndeosebi faţă de yankei, trebuie pusă exclusiv în seama 
considerabilei solidităţi a craniului egiptean. 

- Mărturisesc din nou, replică mumia, pe un ton foarte 
suav, că-mi vine cam greu să te înţeleg. Spune-mi, rogu-te, 
la ce domenii ale ştiinţei te referi? 

Unindu-şi glasurile, grupul nostru îi expuse atunci, pe 
îndelete, teoriile frenologiei şi miracolele magnetismului 
animal. 

După ce ne ascultă până la capăt, contele se apucă să 
ne povestească unele întâmplări, care dovedeau limpede că 
prototipurile lui Gall şi Spurzheim înfloriseră şi decăzuseră 


în Egipt cu atâta vreme în urmă, încât aproape că fuseseră 
date uitării, şi că procedeele lui Mesmer erau de fapt nişte 
trucuri vrednice de dispreţ, în comparaţie cu miracolele 
reale ale savanților thebani, care creau păduchi şi multe 
alte făpturi asemănătoare. 

L-am întrerupt pe conte pentru a-l întreba dacă 
savanții aceia erau capabili să calculeze eclipsele. El îmi 
răspunse că da, zâmbind cu oarecare dispreţ. Răspunsul 
acesta mă cam descumpăni, dar începui să-i pun şi alte 
întrebări, în legătură cu cunoştinţele sale de astronomie, 
când unul din grupul nostru, care încă nu deschisese gura 
până acum, îmi şopti la ureche că, dacă doresc informaţii 
asupra acestui subiect, aş face mai bine să-l consult pe un 
anume Ptolemeu, precum şi tratatul De facie lunae al unui 
anume Plutarch. 

După aceea l-am întrebat pe egiptean ce ştie despre 
lupe, despre lentile şi, în general, despre fabricarea sticlei, 
dar nu-mi sfârşisem încă întrebările, când taciturnul meu 
coleg îmi atinse din nou cotul şi mă conjură să arunc o 
privire în scrierile lui Diodor din Sicilia. Cât despre conte, 
se mulţumi să-mi replice întrebându-mă dacă noi, 
modernii, avem microscoape care să ne permită să gravâm 
camee în stilul egiptenilor. În timp ce reflectam cum să-i 
răspund la această întrebare, doctorul Ponnonner se avântă 
în discuţie într-un mod de-a dreptul extraordinar. 

- Uită-te la arhitectura noastră! exclamă el, spre 
indignarea celor doi călători, care-l fulgerară zadarnic cu 
privirea, căci el continuă cu entuziasm: Uită-te la fântâna 
Bowling-Green din New York! Sau, dacă e o privelişte prea 


grandioasă, uită-te o clipă la capitoliul din Washington, D.C. 
1130). 


Şi blajinul doctoraş începu să-i descrie cu migală, până 
la cele mai mici amănunte, proporţiile pomenitei 
construcţii. El sublinie că porticul acesteia era împodobit cu 
nu mai puţin de douăzeci şi patru de coloane, având fiecare 
un diametru de cinci picioare, despărțite între ele prin 
spaţii de câte zece picioare. 

Contele răspunse că, spre regretul lui, nu-şi putea 
aminti pe moment dimensiunile exacte ale vreuneia din 


principalele clădiri din cetatea Aznac, ale cărei temelii se 
pierdeau în noaptea timpului, dar ale cărei ruine mai 
puteau încă fi văzute pe vremea înmormântării lui, în vasta 
întindere de nisip de la apus de Theba. şi amintea, totuşi 
(fiindcă venise vorba de porticuri) că un portic care 
împodobea un palat de mai mică importanţă, situat într-un 
soi de mahala denumită Carnac, avea o sută patruzeci şi 
patru de coloane, fiecare cu un diametru de treizeci şi şapte 
de picioare, coloane despărțite între ele prin spaţii de câte 
douăzeci şi cinci de picioare. Venind dinspre NIL, te apropiai 
de acel portic pe o alee lungă de două mile, alcătuită din 
sfincşi, statui şi obeliscuri înalte de douăzeci, şaizeci şi, 
respectiv, o sută de picioare. Palatul însuşi (pe cât îşi putea 
aminti) avea o lungime de două mile, pe o singură latură, 
iar circumferința lui avea, poate, şapte mile. Zidurile i-erau 
bogat împodobite, pe dinăuntru şi pe dinafară, cu picturi 
hieroglifice. Fără a avea pretenţia de a afirma că între 
aceste ziduri s-ar fi putut construi cincizeci sau şaizeci de 
clădiri de felul Capitoliului doctorului, nu excludea de loc 
posibilitatea ca două sau chiar trei sute de asemenea clădiri 
să fie înghesuite acolo, cu oarecare efort. În definitiv, 
palatul acela din Carnac era o construcţie măruntă şi 
insignifiantă. Totuşi, el (contele) nu putea refuza să 
recunoască  ingeniozitatea, măreţia şi superioritatea 
fântânii Bowling-Green, aşa cum i-o descrisese doctorul. 
Era nevoit să admită că nimic asemănător nu fusese 
vreodată văzut în Egipt sau aiurea. 

L-am întrebat atunci pe conte ce are de spus despre 
căile noastre ferate. 

- Nimic deosebit, îmi răspunse el, şi adaogă că i se 
păreau cam slabe, cam prost concepute şi cam stângaci 
asamblate. Ele nu se puteau, fireşte, compara cu şoselele 
largi, netede şi drepte, armate cu fier, pe care egiptenii 
transportau temple întregi şi obeliscuri masive, înalte de 
câte o sută şi cincizeci de picioare. 

l-am vorbit atunci de giganticele noastre forţe 
mecanice. 

Contele admise că noi ne pricepem întrucâtva în acest 
domeniu, dar mă întrebă în ce fel aş fi procedat pentru a 


înălța grinzile unui palat, fie măcar ale micului palat din 
Carnac. 

M-am făcut că n-aud această întrebare şi l-am întrebat 
eu însumi dacă avea vreo idee despre fântânile arteziene; 
el, însă, a ridicat din sprâncene, în vreme ce domnul 
Gliddon, clipind des din ochi, îmi spunea, cu glas şoptit, că o 
asemenea fântână fusese descoperită recent de inginerii 
care foraseră în Marea Oază, ca să găsească apă. 

Atunci, am pomenit de oţelăriile noastre, dar străinul şi- 
a ridicat nasul şi m-a întrebat dacă oţelul nostru ar fi fost în 
stare să execute sculpturile fine care împodobesc 
obeliscurile, şi care au fost lucrate doar cu nişte dălţi 
ascuţite, de cupru. 

Faptul acesta ne-a tulburat atât de tare, încât am 
socotit oportun să schimbăm subiectul, făcând o diversiune 
metafizică. Am trimis după un exemplar dintr-o lucrare 
intitulată, „Dial”:121+ şi-am citit un capitol sau două despre 
un subiect nu prea clar, dar pe care oamenii din Boston îl 
botezaseră „Marea mişcare a Progresului”. 

Contele se mulţumi să ne răspundă că „Marile mişcări” 
erau lucruri teribil de banale pe vremea lui, iar cât despre 
Progres, n-a progresat niciodată, deşi la un moment dat a 
fost o adevărată pacoste. 

l-am vorbit atunci despre marea frumuseţe şi 
importanţă a Democraţiei, silindu-ne din răsputeri să-i 
băgăm în cap contelui semnificaţia avantajelor de care ne 
bucuram, trăind într-o ţară în care se vota ad libitum şi nu 
existau regi. 

El ne ascultă cu vădit interes şi păru chiar să se amuze 
copios. După ce am isprăvit, contele ne spuse că, în urmă cu 
foarte mult timp, s-a petrecut acolo ceva foarte asemănător. 
Treisprezece provincii egiptene au hotărât, toate deodată, 
să devină libere şi să dea astfel restului omenirii un 
exemplu măreț. Ele îşi convocară înţelepţii, care întocmiră 
cea mai ingenioasă constituţie ce se poate imagina. Câtva 
timp, totul merse straşnic, până şi lăudăroşenia lor avea 
ceva prodigios. Total se sfârşi, însă, prin transformarea 
celor treisprezece state, la care se alăturară alte 
cincisprezece sau douăzeci, într-un regim despotic, mai 


odios şi mai insuportabil decât se pomenise vreodată pe 
faţa pământului. 

L-am întrebat care era numele tiranului uzurpator? 

Pe cât şi-l putea aminti contele, era MOB:1:2:. 

Neştiind ce să mai spun, i-am deplâns pe egipteni 
pentru că ignoram forţa aburului. 

Contele mă privi cu multă uimire, dar nu-mi răspunse. 
Colegul meu taciturn mă lovi însă zdravăn cu cotul între 
coaste, spunându-mi că mă făcusem destul de râs şi 
întrebându-mă dacă-s atât de neghiob, încât să nu ştiu că 
maşina cu aburi modernă derivă din invenţia lui Hero, 
perfecționată de Solomon de Caus. 

Înfrângerea noastră era acum iminentă. Dar spre 
norocul nostru, doctorul Ponnonner ne veni în ajutor, 
întrebând dacă egiptenii ar fi putut rivaliza serios cu 
oamenii de azi în domeniul atât de important al 
îmbrăcămintei. 

La auzul acestui cuvânt, contele îşi contemplă ghetele, 
apoi, apucând poala hainei sale, o privi ţintă câteva minute. 
In cele din urmă o lăsă să cadă, iar gura i se lăţi treptat 
până la urechi; nu-mi amintesc, însă, să fi spus ceva drept 
răspuns. 

Ne-am venit, aşadar, în fire, iar doctorul, apropiindu-se 
de străin cu un aer foarte demn, îl rugă să-i spună cinstit, 
pe cuvânt de onoare, dacă egiptenii cunoscuseră vreodată, 
indiferent în ce epocă, procesul de fabricare a pastilelor 
Ponnonner sau a pilulelor Brandreth. 

Aşteptam cu adâncă nelinişte un răspuns, dar degeaba. 
Egipteanul roşi şi-şi înclină capul. Niciodată nu s-a pomenit 
triumf mai deplin; niciodată n-a fost vreo înfrângere 
suportată cu mai puţină graţie. Nu mai puteam, zău, să 
îndur spectacolul umilirii sărmanei mumii. Luându-mi 
pălăria, am salutat-o cu un gest rigid şi am plecat. 

Când am ajuns acasă, era trecut de patru, aşa că m-am 
culcat numaidecât. Acum e ora zece dimineaţa. Sunt treaz 
de la şapte şi de atunci scriu aceste însemnări pentru 
edificarea familiei mele şi a omenirii. Cât despre cea dintâi, 
n-o voi mai vedea. Soţia mea e o scorpie. Adevărul este că 
mi-e lehamite de viaţa asta şi de tot secolul al 


nouăsprezecelea. Sunt convins că toate merg pe dos. În 
afară de asta, sunt nerăbdător să ştiu cine va fi ales 
preşedinte în anul 2045. Iată de ce, după ce mă voi bărbieri 
şi voi bea o ceaşcă de cafea, voi trece pe la Ponnonner şi-i 
voi cere să mă îmbălsămeze pentru două secole. 


OMUL FĂCUT BUCĂȚI 


în româneşte de Petre Solomon 


O POVESTIRE DESPRE RECENTA CAMPANIE DUSĂ ÎMPOTRIVA 
TRIBURILOR BUGABOO ŞI KICKAPOO 
„Pleurez, pleurez mes yeaux, et fondez-vous en eau ! 
La moitie de ma vie a mis lautre au tombeau. “ 
Corneille!133: 


Nu-mi mai amintesc exact unde şi când anume am făcut 
prima oară cunoştinţă cu generalul de brigadă - confirmat 
John A.B.C. Smith.134* Sunt sigur că am fost prezentat de 
cineva acestui bărbat cu adevărat chipeş - la vreo întrunire 
publică, ţinută desigur în legătură cu ceva extrem de 
important, în vreun loc sau altul, al cărui nume mi-a ieşit 
din minte în chip inexplicabil. Adevărul este că am aşteptat 
această prezentare cu o stinghereală nervoasă, care a 
împiedicat sedimentarea oricărei impresii precise de loc 
sau de timp. Sunt nervos din fire - e o boală de familie, n- 
am ce să-i fac. Orice lucru cât de cât misterios, orice 
chestiune pe care n-o pot pricepe în întregime mă aruncă 
de îndată într-o stare de agitaţie penibilă. 

Personajul avea ceva remarcabil - da, remarcabil, deşi 
termenul e prea palid ca să-mi exprime pe deplin impresia, 
înalt de aproape doi metri, avea o prestanţă extraordinară, 
întreaga lui înfăţişare degaja un air distingue'1:*, evocator 
de educaţie şi obârşie aleasă. Pe această temă - tema 
înfăţişării lui Smith - încerc un soi de satisfacţie melancolică 
descriind-o în amănunt. Podoaba capului său ar fi făcut 
cinste unui Brutus: nu-ţi puteai imagina păr mai bogat şi 
mai luciosi15:. Era negru ca pana corbului, iar această 


culoare, mai bine zis această nonculoare, caracteriza şi 
extraordinarii lui favoriţi. Vă daţi seama că nu pot vorbi 
despre ei fără entuziasm: nu exagerez când afirm că erau 
cei mai superbi favoriţi de sub soare, în tot cazul, 
încercuiau şi, uneori, umbreau parţial o gură fără seamăn. 
lar gura asta adăpostea nişte dinţi neverosimil de netezi şi 
de un alb strălucitor. Printre ei îşi croia drum, în răstimpuri, 
o voce negrăit de limpede, melancolică şi puternică. 
Personajul era deosebit de înzestrat şi în privinţa ochilor. 
Fiecare dintre ei făcea cât doi ochi obişnuiţi. De un cafeniu 
închis, extrem de largi şi de strălucitori, te priveau niţeluş 
cam crucişii37+, exact atât cât era nevoie ca să capete o 
expresie interesantă. 

Bustul Generalului era, neîndoielnic, cel mai frumos 
bust pe care-l văzusem vreodată. Nu-i puteai găsi vreun 
cusur, atât era de bine proporţionat. Această particularitate 
scotea şi mai mult în relief o pereche de umeri care l-ar fi 
putut face să roşească de inferioritate pe marmoreanul 
Apollo, dacă ar fi fost conştient, îmi plac la nebunie umerii 
frumoşi, şi pot spune că nu mai văzusem până atunci umeri 
de o asemenea perfecţiune. Braţele erau şi ele admirabil 
croite. Lasă că nici picioarele nu erau mai puţin superbe: 
adevărate nec plus ultra!138* ale genului. Orice cunoscător 
în materie ar fi recunoscut acest lucru. Picioarele 
Generalului n-aveau nici prea multă carne pe ele, nici prea 
puţină, adică nu erau nici butucănoase, nici firave. Nu-mi 
puteam imagina curbă mai graţioasă decât aceea a 
femurului, iar dindărâtul fibulei se desena rotunjimea 
domoală ce caracterizează o pulpă bine proporţionată. 

l-aş dori tânărului şi talentatului meu prieten, 
sculptorul Chiponchipino, să fi văzut picioarele Generalului 
de brigadă John A.B.C. Smith! 

Dar, deşi oameni atât de frumoşi nu se întâlnesc pe 
toate drumurile, nu-mi venea a crede că aerul acela 
remarcabil despre care am pomenit adineauri - acele ne 
sais quoi'1*% care-l învăluia pe General - emana din 
perfecțiunea supremă a fizicului său. Poate că felul lui de a 
fi era de vină, dar nici în privinţa asta nu sunt sigur. Ţinuta 
lui avea ceva afectat, ca să nu spun rigid - toate mişcările 


personajului aveau ceva precis, măsurat, o anumită 
angulozitate, dacă mă pot exprima astfel, angulozitate care, 
la un ins mai puţin impunător, n-ar fi sugerat nici pe 
departe afectare, morgă sau rigiditate, dar care, la un tip 
de dimensiunile lui impresionante, putea fi lesne pusă pe 
seama unei anumite rezerve, a unei anumite hateur4%, 
într-un cuvânt, pe seama unei lăudabile conştiinţe a stimei 
cuvenite unor proporţii atât de urieşeşti. 

Amabilul prieten care mi-a făcut cunoştinţă cu 
Generalul Smith mi-a spus în şoaptă câte ceva despre el: 
era un om remarcabil, cu adevărat remarcabil, unul dintre 
cei mai remarcabili oameni ai epocii. 

De asemenea, era un favorit al femeilor, îndeosebi din 
pricina faimei sale de om curajos. 

- În această privinţă nu-l întrece nimeni, zău, e un 
viteaz fără pereche, mănâncă foc, nu alta! îmi spuse amicul 
meu cu glas şi mai scăzut, făcându-mă să mă înfior de atât 
mister. 

- Da, mănâncă foc, nu alta! A dovedit-o limpede în 
recenta bătălie dată undeva în Miazăzi, într-o mlaştină, cu 
indienii bugabooi141: şi kickapooi'12+.[Aici amicul meu făcu 
nişte ochi cât cepele.] Dumnezeule! Tunete şi trăsnete! 
Minuni de vitejie, zău! Sunt sigur c-ai auzit de el, e omul 
care... 

- Ce mai faci, omule? Mă bucur că te văd! îl întrerupse 
Generalul, apropiindu-se şi apucându-l de mână pe 
prietenul meu. 

lar când acesta mă prezentă, Generalul făcu o 
plecăciune adâncă, dar cam rigidă. Am avut atunci (şi mai 
am şi acum) sentimentul că nu mai auzisem niciodată o voce 
atât de clară şi puternică, şi că nu văzusem în viaţa mea o 
dantură atât de frumoasă. Mărturisesc însă că mi-a părut 
rău că amicul meu a fost întrerupt tocmai în clipa când, prin 
insinuările şi şoaptele amintite, îmi trezise o vie curiozitate 
în legătură cu eroul campaniei împotriva triburilor bugaboo 
şi kickapoo. 

Totuşi, aleasa conversaţie a Generalului de brigadă John 
A.B.C. Smith mi-a alungat repede această părere de rău. 
Cum prietenul meu ne-a lăsat singuri numaidecât, am avut 


un lung tâte â tete, o conversaţie nu numai plăcută, ci şi 
realmente instructivă. Vorbea foarte curgător şi părea 
înzestrat cu o cultură generală extraordinară. Dar, dintr-un 
exces de modestie, evita să atingă subiectul care începuse 
să mă pasioneze atât - mă refer la misterioasele împrejurări 
legate de războiul cu tribul bugaboo; iar în ce mă priveşte, 
o anumită delicateţă sufletească mă împiedica să abordez 
acest subiect, deşi tare as fi vrut s-o fac. Am băgat de 
seamă că viteazul oştean prefera temele filozofice, şi că-i 
plăcea, mai ales, să comenteze rapida desfăşurare a 
progresului tehnic. Într-adevăr, oricare ar fi. fost tema 
propusă de mine, acesta era punctul la care se întorcea, 
fără greş. 

- E ceva nemaipomenit, spunea el. Suntem un popor 
minunat şi trăim într-o epocă minunată. Paraşute şi căi 
ferate, capcane pentru prins hoţi şi arme cu resort! Vasele 
noastre cu aburi navighează pe toate mările, iar balonul 
Nassau e pe cale de a inaugura un serviciu regulat de 
pasageri între Londra şi Tombuctu:1**: (costul unei călătorii, 
fie la dus, fie la întors, este de numai douăzeci de lire 
sterline). Dar cine va calcula oare uriaşa influenţă asupra 
vieţii sociale, asupra artei, asupra comerţului şi asupra 
literaturii - influenţă ce va fi rezultatul imediat al măreţelor 
principii ale electromagneticii?! Şi asta nu e tot, vă asigur! 
Marşul înainte al tehnicii nu cunoaşte sfârşit. Cele mai 
admirabile, cele mai ingenioase şi, permiteţi-mi să adaug, 
domnule... domnule... Thompson, dacă nu mă-nşel, ăsta e 
numele dvs., da, cele mai folositoare, cele mai efectiv 
folositoare invenţii mecanice apar zilnic, aidoma ciupercilor, 
dacă mă pot exprima astfel sau, mai la figurat, aidoma 
lăcustelor, da, domnule Thompson, aidoma lăcustelor, aşa 
apar zilnic sub ochii noştri, ah! sub ochii noştri! 

Deşi nu mă cheamă Thompson, e inutil să spun că am 
plecat de lângă Generalul Smith cu un interes sporit faţă de 
persoana sa, cu o mare admiraţie pentru talentul său 
oratoric şi cu o conştiinţă acută a preţioaselor privilegii de 
care ne bucurăm trăind în această epocă de progres tehnic. 
Totuşi, curiozitatea mea nu era pe deplin satisfăcută, aşa că 
m-am hotărât să-mi continuu de îndată, printre 


cunoştinţele mele, cercetările în legătură cu teribilele 
evenimente guorum pars magna fuit:1* din campania 
contra triburilor bugaboo şi kickapoo. 

Primul prilej, de care (horresco referens1*) nu m-am 
sfiit câtuşi de puţin să mă folosesc, s-a ivit într-o duminică, 
la vremea predicii, când m-am nimerit în Biserica 
reverendului dr. Drummummupp nu numai în strana, ci 
chiar alături de simpatica şi comunicativa mea prietenă, 
domnişoara Tabitha T145:. M-am felicitat în gând, pe bună 
dreptate, pentru această şansă deosebit de plăcută. Dacă 
exista pe lume vreo persoană care să ştie ceva în legătură 
cu Generalul de brigadă John A.B.C. Smith, era limpede că 
persoana aceea era tocmai dra labitha TI. Ne-am 
„telegrafiat” câteva semne, apoi am început, sotto vocei14, 
un tâte â tâte plin de însufleţire. 

- Smith! exclamă ea ca răspuns la întrebarea mea 
foarte directă. Vorbeşti cumva de Generalul A.B.C.? 
Dumnezeule, credeam că ştii tot despre el! Trăim într-o 
epocă de invenţii miraculoase! Oribilă poveste... nenorociţii 
ăia de kickapoo sunt nişte sălbatici... iar el a luptat ca un 
erou... minuni de vitejie... glorie nepieritoare... Smith! 
Generalul de brigadă John A.B.C.... păi, el e omul care... 

- Omul care se naşte din femeie, răcni dr. 
Drummummupp, izbind avan cu pumnul în amvon, de era 
să ne asurzească, omul care se naşte din femeie nu are de 


trăit prea mult. Abia venit pe lume, e retezat ca o floare! 
1148). 


Am pornit spre capătul stranei şi mi-am dat seama, 
după privirile însufleţite ale preotului, că mânia lui, care era 
cât pe ce să fie fatală amvonului, fusese stârnită de şoaptele 
schimbate de mine cu domnişoara 'labitha. Neavând 
încotro, m-am supus de bunăvoie şi-am ascultat, într-o 
chinuitoare, dar demnă tăcere, predica aceea extrem de 
importantă. 

În seara zilei următoare m-am dus, cam târziu, la 
Teatrul  Rantipole, convins că acolo îmi voi potoli 
numaidecât curiozitatea, intrând în loja fermecătoarelor şi 
atotştiutoarelor surori Arabella şi Miranda Cognoscenti. 


Talentatul tragedian Climax interpreta rolul lui lago în 
faţa unei săli ticsite, aşa că mi-a venit cam greu să mă fac 
înţeles, mai ales că loja noastră se afla chiar lângă culise, 
drept deasupra scenei. 

- Smith! exclamă Miss Arabella, când pricepu, în sfârşit, 
țelul anchetei mele. Smith! Vorbeşti cumva de Generalul 
John A.B.C.? 

- Smith? se interesă şi Miranda, cu un aer meditativ. Ai 
întâlnit vreodată un chip mai frumos? 

- Niciodată, doamnă, dar spuneţi-mi... 

- Sau o graţie atât de inimitabilă? 

- Niciodată, pe cuvântul meu! Dar spuneţi-mi, vă rog... 

- Sau o ştiinţă atât de exactă a efectelor scenice? 

- Doamnă! 

- Sau un instinct mai sigur al frumuseţilor din textul 
shakespearian? Uită-te ce picior! 

- La dracu'! am mârâit, întorcându-mă din nou spre 
soră-sa. 

- Smith! exclamă aceasta. Vorbeşti, cumva; de 
Generalul John  A.B.C.?  Oribilă poveste, nu-i aşa? 
Nenorociţii aceia de bugaboo... nişte sălbatici... dar trăim 
într-o epocă de admirabile invenţii!... Smith!... A, da! Un om 
mare, un viteaz fără pereche... o glorie nepieritoare... 
minuni de vitejie! Nemaipomenit [cuvântul fu rostit ca un 
țipăt]. Dumnezeule! Păi, el e omul care nici... 

„„„ Nici mătrăguna, 

Nici toate sucurile-ameţitoare 

Nu-ţi vor mai da vreodată somnul dulce 
De care-avut-ai parte ieri!1%9. 

zbieră Climax drept în urechea mea, agitându-şi mereu 
pumnul sub nasul meu, într-un mod insuportabil. Le-am 
părăsit de îndată pe surorile Cognoscenti şi, ducându-mă în 
culise, i-am tras ticălosului ăluia o bătaie zdravănă, de-o să 
mă ţină minte, cred, cât o să trăiască. 

Eram convins că la serata frumoasei văduve Kathleen 
O'Trump'1%: nu voi încerca o deziluzie asemănătoare, în 
consecinţă, îndată după ce m-am aşezat la masa de joc, 
drept în faţa drăgălaşei mele gazde, am pus acele întrebări, 


a căror dezlegare devenise o chestiune atât de esenţială 
pentru liniştea mea sufletească. 

- Smith! exclamă partenera mea. Vorbeşti cumva de 
Generalul John A.B.C.? Oribilă poveste, nu-i aşa?... Caro ai 
zis?... Nenorociţii aceia de kickapoo!... jucăm  Whist, 
domnule Tattle:15!+, nu uita... Totuşi, trăim într-o epocă a 
progresului tehnic, am putea spune chiar în Epoca 
progresului tehnic, lepogque par excellence - ştii 
franceza?... A, da, un adevărat erou... un viteaz fără 
pereche... N-ai nici o cupă, domnule Iattle? Nu cred... 
Glorie nepieritoare şi aşa mai departe!... Minuni de vitejie! 
Nemaipomenit! Păi, e ăl de-a... 

- Mann? Căpitanul Manni152*? se amestecă în vorbă nu 
ştiu ce femeiuşcă suspectă din fundul încăperii. Vorbeşti de 
căpitanul Mann şi duelul? A, trebuie neapărat să aud şi eu. 
Hai, spune mai departe, doamnă O'Trump! Continuă, te 
rog! 

Şi doamna O'Trump continuă - o poveste întreagă 
despre un căpitan, care nu fusese nici împuşcat, nici 
spânzurat, deşi s-ar fi cuvenit să fie şi împuşcat, şi 
spânzurat. Da! Doamna O'Trump îşi dădu drumul la gură, 
iar eu mi-am văzut de drum. In seara aceea nu mai aveam 
nici o şansă să mai aud ceva în legătură cu Generalul de 
brigadă - diplomat John A.B.C. Smith. 

M-am consolat totuşi cu ghidul că valul de ghinioane nu 
mă va urmări veşnic, aşa că m-am decis să dau un atac 
îndrăzneţ la  sindrofia graţioasei doamne  Pirouette, 
fermecătoare ca un îngeraş. 

- Smith! exclamă doamna P, în timp ce ne roteam 
amândoi în pas de zephyr'2. Smith! Vorbeşti cumva de 
Generalul John A.B.C.? îngrozitoare figură i-au făcut acei 
bugaboo, nu-i aşa? Groznice fiinţe, indienii ăştia! Fii atent 
la picioare, te rog! Mi-e ruşine de dumneata, zău!... Da, 
foarte curajos om, sărmanul de el!... Dar trăim într-o epocă 
de admirabil progres tehnic... Vai, dragul meu, mi s-a tăiat 
răsuflarea... Un viteaz fără pereche... Minuni de vitejie... 
Nemaipomenit!... Ceva de necrezut... Trebuie să m-aşed şi 
să-ţi povestesc... Smith! Păi, el e, parol... 


- Man-Fred! răcni miss Bas-Bleu, în vreme ce eu o 
conduceam pe dna Pirouette spre un fotoliu. Cine-a mai 
auzit una ca asta! E Man-Fred, în nici un caz Man- 
Friday. Şi miss Bas-Bleu îmi făcu cu ochiul, fără pic de 
discreţie, încât vrând-nevrând, a trebuit sa plec de lângă 
doamna Pirouette pentru a arbitra o dispută în legătură cu 
titlul unuia din poemele lordului Byron. Deşi m-am grăbit să 
spun că titlul adevărat era Man-Friday în nici un caz Man- 
Fred, n-am mai găsit-o pe doamna Pirouette când m-am 
întors, aşa că am plecat din casa ei animat de o furie 
cumplită împotriva întregului neam al Bas-Bleu-ilor. 

Intrucât lucrurile luaseră o întorsătură foarte gravă, m- 
am hotărât să mă duc numaidecât la domnul Theodore 
Sinivate!155*, un prieten intim, de la care ştiam că voi 
obţine, în sfârşit, oarecari informaţii exacte. 

- Smith! rosti el cu glasul lui tărăgănat. Vorbeşti cumva 
de Generalul John A.B.C.? îngrozitoare poveste cu acei 
kickapoo, nu-i aşa? Nu eşti de părere? Un viteaz fără 
pereche... Mare nenorocire, zău aşa... Trăim însă într-o 
epocă de admirabil progres tehnic... Minuni de vitejie... 
Apropo, ai auzit vreodată de căpitanul Mann? 

- Dă-l naibii de căpitan! Continuă, te rog, cu povestea! 

- Hm! Bine! E, de fapt, la meme chose, cum se spune la 
noi în Franţa. Va să zică, Smith?! Generalul de brigadă John 
A.B.C. Păi (şi amicul meu socoti necesar să-şi vâre un deget 
în nas), păi nu cumva vrei să spui, cât se poate de serios, că 
nu ştii nimic despre cele petrecute cu Smith? Smith! John 
A.B.C.... Păi, el e omul... 

- Ascultă, Sinivate! l-am întrerupt eu, rugător, nu 
cumva ele omul cu masca? 

- Nu! replică el, cu o mutră înţeleaptă. Nici omul din 
Lună! 

Luând acest răspuns drept o insultă revoltătoare, am 
plecat din casa lui, fierbând de mânie şi hotărât să-i cer 
grabnic socoteală prietenului meu Sinivate pentru această 
purtare necuviincioasă şi mitocănească. 

Nici prin gând nu-mi trecea însă să renunţ la 
informaţiile pe care doream să le aflu. Îmi mai rămânea o 
cale: mă voi duce la sursă. Voi merge chiar la General acasă 


şi-i voi cere, desluşit, o dezlegare a acestui abominabil 
mister. Acolo, nu va mai fi nici un echivoc. Voi fi clar şi 
categoric, scurt şi concis ca Tacit sau Montesquieu'15:. 

M-am dus destul de devreme, iar Generalul tocmai se 
îmbrăca, dar, spunând că e ceva urgent, am fost condus 
numaidecât în dormitorul lui, de către un bătrân valet 
negru, care rămase acolo în tot timpul vizitei mele. Intrând 
în încăpere, l-am căutat, fireşte, pe General, dar nu l-am 
zărit de la început. Pe podea, lângă picioarele mele, era un 
maldăr inform, foarte ciudat ca înfăţişare, şi, cum nu eram 
în cea mai bună dispoziţie, i-am tras una ca să nu-mi mai 
stea în drum. 

- Hm! Mai încet, omule! zise maldărul, cu una din cele 
mai subţiri şi mai caraghioase voci - ceva între un țipăt şi 
un fluierat - cum nu mai auzisem în viaţa mea. 

Inăbuşindu-mi un strigăt de groază, m-am repezit spre 
cel mai depărtat colţ al încăperii. 

- Scumpul meu domn, şuieră maldărul, ce se-ntâmplă, 
pentru Dumnezeu?! Am impresia că nu mă cunoşti defel. 

Ce-aş fi putut să-i răspund? M-am prăbuşit într-un 
fotoliu şi am aşteptat, cu ochii holbaţi şi gura căscată, 
dezlegarea misterului. 

- E ciudat, totuşi, că nu mă cunoşti, zise din nou 
indescriptibilul, care executa acum pe podea o inexplicabilă 
manevră, foarte asemănătoare cu trasul unui ciorap. Nu se 
vedea însă decât un singur picior. 

- E ciudat că nu mă cunoşti... Pompey, adu-mi piciorul 
ăla! 

Negrul îi întinse un picior de plută foarte masiv şi gata 
îmbrăcat, pe care maldărul şi-l înşuruba într-o clipită şi se 
ridică. 

- Da, a fost o luptă sângeroasă, urmă el ca într-un 
monolog. Dar când te baţi cu alde bugaboo şi kickapoo nu 
trebuie să-ţi închipui că poţi scăpa, cu-o simplă 
zgârietură... Pompey, dă-mi, te rog, braţul acela... (apoi 
către mine) Thomas e, cu siguranţă, cel mai bun meşter 
când e vorba de picioare de plută; dar dacă o să ai vreodată 
nevoie de un braţ, dragul meu prieten, ţi-l recomand pe 
Bishop. 


În clipa asta, Pompey îi înşurubă un braţ. 

- Se poate spune c-a fost ceva teribil... Hai, Pompey, 
pune-mi umerii şi pieptul!... Pettitt face umerii cei mai buni, 
dar pentru un piept trebuie să te duci la Ducrow. 

- Piept! îngânai eu. 

- Pompey, când o să isprăveşti odată cu peruca asta?... 
Scalparea e un lucru dureros, dar din fericire îţi poţi 
procura de la De LOrme o perucă pe cinste. 

- Perucă! 

- Hai, negrule, pune-mi dinţii! Pentru o dantură ca 
lumea trebuie să te duci la Parmly'25%; costă mult, dar face. 
Mi-am cam înghiţit” dinţii când marele bugaboo mi-a vârât 
pe gât patul puştii. 

- Patul puştii! Vârât pe gât!... Să nu-ţi crezi ochilor!... 

- A, da, apropo, ochiul! Hai, Pompey, înşurubează-mi 
ochiul, ticălosule!... Aceşti kickapoo se pricep să scoată ochii 
la oameni. Dar doctorul Williams e pe nedrept calomniat. 
Nici nu-ţi poţi închipui ce bine văd cu ochii făcuţi de el! 

Incepui să-mi dau limpede seama că obiectul din faţa 
mea era nici mai mult, nici mai puţin decât noua mea 
cunoştinţă, Generalul de brigadă John A.B.C. Smith. 
Manipulaţiile lui Pompey aduseseră, recunosc, modificări 
surprinzătoare în înfăţişarea personajului. Vocea lui, însă, 
continua să mă uimească; dar chiar şi acest mister avea să 
fie dezlegat în curând. 

- Pompey, ticălos negru! scânci Generalul. Am impresia 
că vrei să mă laşi să ies fără cerul gurii. 

La auzul acestor vorbe, negrul, bolborosind o scuză, se 
apropie de stăpânul său, îi deschise gura, cu aerul expert al 
unui jocheu, şi-i vâri înăuntru un aparat cam bizar, cu o 
dexteritate care mă uimi. Intreaga înfăţişare a Generalului 
suferi o schimbare bruscă, uluitoare. Când acesta deschise 
din nou gura, vocea lui îşi recăpătase muzicalitatea şi forţa 
care mă izbiseră la prima mea întâlnire cu Generalul. 

- Fir-ar ai dracului de vagabonzi! exclamă el, pe un ton 
atât de clar, încât am tresărit. Nu numai că mi-au spart 
cerul gurii, dar mi-am tăiat cel puţin şapte optimi din limbă! 
Noroc că există Bonfanti - nu găseşti în toată America un 
magazin mai bun pentru asemenea articole: i-l 


recomand ca pe un magazin de încredere (Generalul se 
înclină) şi te asigur c-o fac cu cea mai mare plăcere. 

Mulţumindu-i pentru amabilitate, am plecat de îndată 
de la el, pe deplin edificat asupra adevăratei situaţii, asupra 
misterului care mă tulburase vreme atât de îndelungată. 
Era limpede. Un caz cât se poate de clar. Generalul de 
brigadă John A.B.C. Smith era omul... era omul care fusese 
făcut bucăţi. 


MELLONIA IAUIA1159) 


în româneşte de Petre Solomon 


CĂTRE REDACTORII REVISTEI LADY'S BOOK: 

Am onoarea de a vă trimite, pentru revista 
dumneavoastră, un articol pe care sper că veţi reuşi să-l 
înțelegeți chiar mai bine decât mine însumi. E vorba despre 
traducerea prietenului meu, Martin Van Buren Mavisi15 
(poreclit uneori  „prorocul  atoatevăzăâtor”), a unui 
manuscris oarecum ciudat, pe care l-am găsit, cam cu un 
an în urmă, închis bine în interiorul unei sticle ce plutea pe 
Mare Tenebrarum - mare descrisă atât de temeinic de 
geograful nubian'1%1:, însă rareori vizitată în zilele noastre, 
cu excepția transcendentaliştilor şi a căutătorilor de 
comori. 


Al dumneavoastră, EDGAR A. POE 


LA BORDUL BALONULUI CIOCÂRLIA 
1 aprilie 28481562. 


Şi acum, dragă prietenă, îţi vei ispăşi păcatele citind o 
scrisoare lungă şi plină de bârfeli. Îţi spun fără ocolişuri că 
te voi pedepsi pentru toate obrăzniciile tale, fiind cât mai 
plicticoasă, cât mai retorică şi cât mai incoerentă cu 
putinţă. Lasă că sunt închisă în balonul ăsta murdar, 


împreună cu o sută, două de mârlani, aflaţi cu toţii într-o 
„excursie de plăcere” (ce idee năstruşnică îşi fac unii 
oameni despre plăcere!) şi nu întrezăresc nici o perspectivă 
de a atinge terra firma'15 timp de cel puţin o lună. N-ai cu 
cine schimba o vorbă, n-ai nimic de făcut; iar când n-ai 
nimic de făcut, e momentul să reiei corespondenţa cu 
prietenii. Vezi, aşadar, ce mă face să-ţi scriu această misivă: 
ennui 115:-ul meu şi păcatele tale sunt de vină. 

Pregăteşte-ţi ochelarii şi resemnează-te să te laşi 
plictisită. Am de gând să-ţi scriu zilnic în timpul acestei 
odioase călătorii. 

Ehei! când o să fie, oare, craniul omenesc vizitat de o 
invenţie adevărată? Vom fi, oare, osândiţi de-a pururi la 
miile de neajunsuri ale balonului? Nu va născoci, oare, 
nimeni un mijloc mai expeditiv de locomoţie? Ritmul acesta 
de trap e, după mine, un adevărat chin. Zău dacă am făcut 
mai mult de o sută de mile pe oră, din clipa când am pornit 
de acasă! Până şi păsările zboară mai iute - cel puţin unele 
dintre ele. Te asigur că nu exagerez de loc. Fireşte, 
mişcarea balonului mi se pare mai lentă decât e în realitate, 
din pricină că nu suntem înconjurați de obiecte în raport cu 
care să ne evaluăm viteza, precum şi din pricina faptului că 
avem vântul în spate. Ori de câte ori întâlnim vreun alt 
balon, avem ocazia să ne simţim propria viteză, şi atunci, 
recunosc, situaţia nu ni se mai pare chiar atât de jalnică. 
Oricât aş fi de obişnuită cu acest mijloc de transport, mă 
apucă fără să vreau un soi de ameţeală în clipa când un 
balon trece drept deasupra capetelor noastre: am 
totdeauna senzaţia că-i o uriaşă pasăre de pradă, gata-gata 
să se repeadă la noi şi să ne înşface cu ghearele ei. Chiar 
azi-dimineaţă, în zori, a trecut unul, atât de aproape, încât 
odgonul de manevră:18%%: a atins plasa de deasupra nacelei 
noastre, trezindu-ne temeri serioase. Comandantul nostru 
ne-a spus că am fi suferit inevitabil grave avarii dacă 
materialul calotei ar fi fost aşa-zisa „mătase” lucioasă, 
folosită în urmă cu cinci sau zece secole. Mătasea asta, mi-a 
explicat el, era un ţesut alcătuit din măruntaiele unei specii 
de viermi. Viermii erau hrăniţi cu dude - un soi de fruct 
asemănător cu un pepene - iar când ajungeau destul de 


graşi, erau zdrobiţi într-o piuă!1%:. Pasta obţinută astfel era 
numită papyrus:1%7 în forma ei iniţială, dar trecea mai apoi 
printr-o serie întreagă de transformări, până devenea 
„mătase”. Lucru ciudat, „mătasea” asta era foarte apreciată 
odinioară ca articol de îmbrăcăminte femeiască! Baloanele 
erau şi ele confecţionate îndeobşte din ea. Se pare, însă, că 
ulterior a fost descoperit un material mai bun, putul din 
jurul seminţelor unei plante denumite „euphorbium”58+ în 
limbaj vulgar, sau „laptele cucului” în terminologia de 
atunci a botanicii. Acest soi de mătase!1%%, considerat de o 
durabilitate superioară, era impregnat de obicei, înainte de 
a fi dat în uz, cu o soluţie de cauciuc - substanţă care 
trebuie să fi semănat, în unele privinţe, cu gutaperca'12+ 
folosită curent în zilele noastre. Cauciucul acesta, denumit 
uneori „gumă de India” sau „gumă elastică”, era fără 
îndoială una din numeroasele specii de fungi. Să nu mai 
spui niciodată că nu-s amatoare de antichităţi! 

Fiindcă veni vorba de odgoane, am impresia că al 
nostru l-a pocnit chiar în clipa asta pe un individ, 
aruncându-l peste bord de pe una din micile ambarcaţiuni 
magnetice care roiesc sub noi, - o navă de circa şase mii de 
tonei12+, ruşinos de aglomerată din toate punctele de 
vedere. Bărcuţelor ăstora ar trebui să li se limiteze strict 
numărul de pasageri. Individul, căruia nu i s-a permis, 
fireşte, să se urce din nou la bord, a dispărut curând din 
câmpul nostru vizual, cu colacul lui de salvare cu tot. Mă 
bucur, dragă prietenă, că trăim într-o epocă atât de 
luminată, încât nici nu concepe existenţa indivizilor ca 
atare. 

Umanitatea adevărată se sinchiseşte numai de mase. 
Apropo de umanitate, şiiai că nemuritorul nostru 
Wigginsi172 nu-i chiar atât de original ideile sale despre 
Condiţia Socială etc., pe cât sunt înclinați să creadă 
contemporanii lui? Punditi14: mă asigură că aceleaşi idei au 
fost exprimate aproape în acelaşi mod, cu vreo mie de ani în 
urmă, de către un filozof irlandez care se numea 
Furrier15: din pricină că avea o prăvălioară unde vindea 
blănuri de pisică şi de alte animale. Pundit ştie el ce ştie, îţi 
dai seama; nu încape nici o îndoială. Cât de minunat se 


adevereşte zi de zi profunda observaţie a hindusului Aries 
Toteli1%: (citată de Pundit): „Vedem, aşadar, cum, nu doar o 
singură dată, sau de câteva ori, ci într-o serie aproape 
infinită, aceleaşi opinii se repetă printre oameni, la 
nesfârşit” (177: 


2 aprilie. 


Luat legătura cu cuierul magnetic încărcat cu secţiunea 
mediană a cablurilor telegrafice plutitoare. Aflu că, pe 
vremea când Horsei!t:: a pus pentru prima oară în 
funcţiune acest gen de telegraf, se socotea că ar fi aproape 
cu neputinţă să se transporte pe mare cablurile. Acum, 
însă, nu putem pricepe în ce anume consta dificultatea! Iată 
cum se schimbă lumea. Tempora mutantur” - scuză-mă 
că citez din etruscă. Ce ne-am face fără telegraful atlantic? 
(Pundit zice că „atlantic” era adjectivul folosit în vechime.) 
Ne-am oprit câteva minute ca să punem câteva întrebări 
celor de pe cuter; printre alte veşti strălucite, am aflat că 
Africia e sfâşiată de un război civil, în vreme ce în Yuropa şi 
Azia!18% ciuma îşi face frumos datoria. Nu-i cu adevărat 
straniu că, înainte ca umanitatea să-şi fi proiectat asupra 
filozofiei magnifica lumină, oamenii erau obişnuiţi să vadă în 
război şi-n ciumă nişte calamităţi? Ştiai că în templele din 
vechime se rosteau rugăciuni anume pentru ca aceste rele 
(!) să nu se abată asupra omenirii? Nu-i aşa că-i greu de 
priceput pe baza cărui interes acționau strămoşii noştri? 
Erau ei, oare, într-atât de orbi, încât să nu vadă că 
distrugerea unui miliard de indivizi nu-i decât în folosul 
masei?! 


3 aprilie. 


E foarte amuzant să te caţeri pe scara de frânghie ce 
duce spre creştetul balonului şi să contempli de acolo lumea 
înconjurătoare. Din nacelă perspectiva nu-i chiar atât de 
cuprinzătoare; poţi vedea foarte puţin, în linie verticală. 
Dar şezând acolo (de unde-ţi şi scriu aceste rânduri) pe 
platforma deschisă din creştet, aşternută cu perne bogate, 


poţi vedea tot ce se mişcă, în toate direcţiile. Chiar în clipa 
asta se zăresc o sumedenie de baloane, pline de însufleţire, 
în vreme ce văzduhul răsună de zumzetul atâtor milioane 
de glasuri omeneşti. Am auzit că atunci când Yellow sau 
(aşa pretinde Pundit) Violeti181+, care-a fost, se pare primul 
aeronaut, a susţinut posibilitatea zborului în toate direcţiile 
prin simpla coborâre sau înălţare până la atingerea unui 
curent favorabil, contemporanii nici n-au vrut să-l asculte, 
căci îl considerau un soi de nebun ingenios, având în vedere 
că filozofii (!) acelei vremi proclamau că un asemenea lucru 
e cu neputinţă. Zău că, acum, mi se pare de neînțeles cum 
de a putut o treabă atât de evident lesnicioasă să scape 
inteligenţei savanțilori:*+ de odinioară. Dar în toate 
epocile, aşa-zişii oameni de ştiinţă au ridicat mari obstacole 
în calea progresului Artei. Desigur, oamenii noştri de ştiinţă 
nu-s chiar atât de fanatici ca aceia din vechime. Ah, am să- 
ţi spun ceva foarte nostim pe chestia asta! Ştiai că nu-s 
decât o mie de ani de când metafizicienii au consimţit să-i 
uşureze pe oameni de strania închipuire că ar exista numai 
două câi posibile pentru atingerea adevărului?! Crede, dacă 
poţi! Se pare că demult, demult de tot, în noaptea 
vremurilor, a fost un filozof turc (sau poate hindus), pe 
nume Aries Totel:153+. Omul ăsta a introdus, sau în orice caz 
a propagat ceea ce se numea metoda deductivă sau a priori 
de investigaţie. El a început cu ceea ce susţinea c-ar fi nişte 
axiome, sau „adevăruri de la sine grăitoare”, pentru a 
deduce din ele, „în chip logic”, concluziile. Cei mai mari 
discipoli ai săi au fost un anume Neuclid, şi un anume 
Canti1%4:. Ei bine, Aries 'Totel ăla s-a bucurat de o autoritate 
supremă până la ivirea unui anume Hog, poreclit „Păstorul 
din Ettrick”i185:, care a propovăduit o metodă cu totul 
diferită, pe care-a botezat-o a posteriori sau inductivă. 
Sistemul lui se baza în întregime pe senzaţii. El proceda 
prin observarea, analizarea şi clasificarea faptelor - 
instantiae naturae'1%*, cum le denumise în limbajul său 
afectat - potrivit unor legi generale. Într-un cuvânt, metoda 
lui Aries 'Totel se întemeia pe noumena, iar metoda lui Hog 
pe phenomena'1%. Ei bine, atât de mare era admiraţia 


stârnită de această din urmă metodă, încât, odată 
introdusă, Aries 'Totel a căzut în dizgrație; dar a sfârşit prin 
a recâştiga o parte din terenul pierdut şi i s-a permis să 
împartă domeniul Adevărului cu rivalul său mai modern. 
Savanţii susțineau acum că singurele căi posibile de acces 
spre cunoaştere sunt calea aristoteliciană şi calea 
baconiană. „Baconian” era, după cum cred că bănuieşti, un 
adjectiv născocit ca un echivalent pentru hog-ian (porcin) 
echivalent mai sonor şi mai demn. 

Te asigur, draga mea prietenă, că expun această 
chestiune în modul cel mai corect, pe baza izvoarelor celor 
mai certe; şi-ţi vei da lesne seama cum a contribuit o 
noţiune atât de absurdă chiar în expresia ei la întârzierea 
progresului adevăratei cunoaşteri - care înaintează 
aproape invariabil prin salturile intuiţieii188+. Vechea 
noţiune reducea investigaţiile la un simplu târâş; şi vreme 
de sute de ani, admiraţia pentru Hog mai ales a fost atât de 
mare, încât s-a pus capăt, virtualmente, oricărei gândiri 
vrednice de acest nume. Nici un om n-a îndrăznit să 
rostească vreun adevăr, pentru care să se simtă îndatorat 
exclusiv propriului său suflet. Nu conta dacă adevărul era 
chiar demonstrat ca adevăr, căci savanții cu capete pătrate 
ai acelei vremi luau în considerare doar calea folosită 
pentru a-l atinge. Nici măcar nu se uitau la scopul urmărit. 
„Să privim mijloacele, numai mijloacele!” strigau ei. Dacă, 
examinând mijloacele respective, se constata că adevărul 
nu intra nici în categoria Ariesi18% (adică Berbec), nici în 
categoria Hog, atunci savanții se mulţumeau să-l proclame 
nebun pe „teoretician” şi nu voiau să aibă de-a face cuel 
sau cu adevărul lui. 

Nu s-ar putea susţine nici măcar că prin metoda 
târâșului ar fi fost posibil să se ajungă la adevăr în decursul 
unei lungi perioade de timp, deoarece reprimarea 
imaginaţiei era o pacoste ce nu-şi găsea nici un fel de 
compensație în vreo certitudine superioară conferită de 
vechile metode de investigare. Eroarea acestor Jurmani, 
Vranţuji, Ingleji şi Amricani!1%* (aceştia din urmă fiind 
strămoşii noştri direcţi) era întrutotul asemănătoare cu 


eroarea prostănacului care-şi închipuie că vede cu atât mai 
bine un obiect, cu cât îl ţine mai aproape de ochii lui. 
Oamenii aceştia se lăsau orbiţi de detalii. Când procedau ca 
Hog, „faptele” lor nu erau adesea câtuşi de puţin fapte - 
ceea ce n-ar fi avut prea mare importanţă, dacă n-ar fi fost 
date drept fapte şi socotite în mod obligatoriu astfel, pentru 
că păreau să fie fapte. Când păşeau pe Calea Berbecului, nu 
mergeau mai drept decât cornul numitului animal, pentru 
că n-aveau niciodată vreo axiomă adevărată. Foarte orbi 
trebuie să fi fost, ca să nu vadă acest lucru, chiar pe vremea 
lor, căci încă de pe atunci multe dintre axiomele cele mai 
„îndătinate” fuseseră respinse. Bunăoară, „Ex nihilo nihil 
fit” 191. „nu se poate acţiona de la distanţă”, „nu există 
antipozi” sau „din lumină nu poate ieşi întuneric” - toate 
aceste zicale şi zeci de altele asemănătoare lor, admise pe 
vremuri fără şovâăire ca nişte axiome, au fost socotite, chiar 
în epoca la care mă refer, ca imposibil de susţinut. Cât de 
absurdă era, aşadar, stăruința acelor oameni de a acorda 
credit „axiomelor” ca unor temelii imuabile ale Adevărului! 
Dar până şi în formulările celor mai serioşi dintre gânditorii 
lor poate fi lesne demonstrată zădărnicia şi şubrezenia 
axiomelor în general. Cine era cel mai serios dintre 
logicienii lor? Ia să vedem! Mă duc să-l întreb pe Pundit şi 
mă întorc peste-un minut... 

Am găsit! lată, am aici o carte scrisă cu aproape o mie 
de ani în urmă şi tradusă recent din Ingleză - limbă care, în 
treacăt fie spus, pare să fi stat la temelia Amricanei. Pundit 
spune că e ou siguranţă cea mai deşteaptă scriere veche pe 
această temă, a logicii. Autorul (un tip foarte apreciat pe 
vremea lui) era un anume Miller, sau Mill şi se menţionează, 
în legătură cu dânsul, ca un detaliu de oarecare 
însemnătate, faptul că avea un cal de moară botezat 
Bentham:1%:. Dar să răsfoim puţin tratatul! 

„Capacitatea sau incapacitatea de a-l concepe - zice 
domnul Mill, pe bună dreptate - nu va fi în nici un caz 
socotită ca un criteriu ale adevărului axiomatic”. Care om 
modern în toate minţile lui, s-ar gândi vreodată să conteste 
acest truism? Singurul lucru care trebuie să ne mire este: 
cum se face că domnul Mill a socotit necesar să 


pomenească, măcar în treacăt, de o treabă atât de 
evidentă? Pân-aici, merge, dar hai să vedem mai departe. 
Ce spune dumnealui? „Contrariile nu pot fi deopotrivă de 
adevărate, adică nu pot coexista în natură”. Prin asta, 
domnul Mill vrea să spună, de pildă, că un copac trebuie să 
fie un copac, şi nimic altceva - nu poate fi în același timp un 
copac şi un necopac. Foarte bine! Dar eu îl întreb: de ce? 
lar răspunsul dumnealui e acesta - şi nu pretinde c-ar 
putea fi vreodată altceva decât acesta: „Pentru că e cu 
neputinţă să concepem că ambele contrarii ar putea fi 
adevărate”. Dar acesta nu-i de fel un răspuns, de vreme ce 
el însuşi admitea, ceva mai înainte, ca pe-un truism, că 
„capacitatea sau incapacitatea de a-l concepe nu va fi în 
nici un caz socotită ca un criteriu al adevărului axiomatic”. 

Eu le reproşez acestor oameni de altădată nu atâta 
logica lor, care, potrivit propriilor lor mărturisiri, este cu 
totul neîntemeiată, lipsită de valoare şi fantezistă, cât faptul 
că interziceau, solemn şi prosteşte, orice altă cale de acces 
spre adevăr, orice alt mijloc de a-l atinge, în afara celor 
două căi absurde - calea târâşului şi calea mersului pe furiş 
- la care au îndrăznit să reducă sufletul, dornic îndeosebi să 
zboare. 

Apropo, dragă prietenă, nu crezi că dogmaticii aceia de 
odinioară ar fi rămas uimiţi dacă li s-ar fi demonstrat pe 
care anume dintre cele două căi a fost atins, de fapt, cel mai 
important şi mai sublim din toate adevărurile lor? Mă refer 
la adevărul gravitaţiei. Newton îi datorează acest adevăr lui 
Kepler. Iar Kepler a recunoscut că a ghicit cele trei legi 
ale sale - aceste trei legi ale legilor, care l-au dus pe marele 
matematician inglez la descoperirea principiului său, baza 
oricărui principiu fizic - dincolo de care intrăm în împărăţia 
metafizicii. Kepler a ghicit, cu alte cuvinte şi-a imaginat. El 
era eminamente un „teoretician”, termen astăzi atât de 
respectat, dar socotit pe vremuri atât de dispreţuitor. N-ar 
fi fost, de asemenea uluiţi sobolii aceia bătrâni dacă li s-ar fi 
explicat pe care anume dintre cele două „căi” dezleagă un 
criptograf o criptogramă neobişnuit de enigmatică, sau pe 
care anume dintre ele a îndreptat Champollion omenirea 


spre adevărurile trainice şi aproape nelimitate ce au 
rezultat din descifrarea de către el a hieroglifelori194:? 

Incă un cuvânt pe această temă şi n-am să te mai 
plictisesc. Nu-i, oare, ciudat la culme faptul că oamenii 
aceştia fanatici, care trăncănesc într-una despre căile spre 
adevăr, au rămas în afara căii ce ne apare acum atât de 
limpede ca suprema cale - aceea a Concordanţei? Nu ţi se 
pare straniu că n-au dedus din creaţia divină faptul de 
însemnătate vitală că o concordanţă perfectă înseamnă 
neapărat un adevăr absolut? Ce evident a devenit progresul 
nostru din clipa când a fost proclamat acest adevăr! 
Cercetarea a fost smulsă din ghearele sobolilor1%: şi dată, 
ca o obligaţie, pe mâna singurilor gânditori adevăraţi - 
oamenii înzestrați cu o imaginaţie aprinsă. Aceştia, într- 
adevăr, teoretizează. Cu ce strigăte pline de dispreţ mi-ar 
întâmpina aceste cuvinte părinţii noştri, dac-ar avea 
posibilitatea să privească peste umărul meu! Da, oamenii 
aceştia teoretizează, iar teoriile lor sunt doar corectate, 
reduse, sistematizate - curățate, încet-încet, de zgura non- 
concordanţei până când, în cele din urmă, o concordanţă 
desăvârşită iese la iveală cu o evidenţă ce-i face chiar şi pe 
cei mai grei de cap să identifice în ea. tocmai pentru că este 
o concordanţă, un adevăr absolut şi de netăgăduit. 


4 aprilie. 


Noul gaz face minuni, laolaltă cu materialul cel nou, 
gutaperca. Cât de sigure, de comode şi de convenabile sub 
toate aspectele sunt baloanele noastre moderne! lată unul, 
uriaş, care se apropie de noi cu cel puţin o sută cincizeci ele 
mile pe oră. Pare să fie ticsit de oameni - să tot fie trei sau 
chiar patru sute de pasageri - şi totuşi zboară la o altitudine 
de circa o milă, privind cu dispreţ suveran spre sărăcuţii de 
noi. O sută sau chiar două sute de mile pe oră e o viteză de 
zbor destul de redusă, la urma urmei. Mai ţii minte 
călătoria noastră cu trenul de-a curmezişul continentului 
Kanadaw:1%!? Făcea trei sute de mile pe oră! Asta 
călătorie! Nu vedeai, însă, nimic, şi n-aveai nimic de făcut - 
decât să flirtezi, să petreci şi să dansezi în saloanele alea 


grozave. Mai ţii minte ce senzaţie ciudată aveai când, din 
întâmplare, zăreai un crâmpei de lume prin ferestrele 
vagoanelor care parcă zburau? lotul părea una cu 
pământul, o masă informă. În ce mă priveşte, trebuie să 
recunosc că preferam să călătoresc în trenurile mai lente, 
care făceau o sută pe oră. Compartimentele lor aveau 
geamuri şi le puteai chiar deschide, iar priveliştea era 
destul de clară. Pundit spune că traseul marii căi ferate 
spre Kanadaw trebuie să fi fost stabilit, într-o oarecare 
măsură, cu vreo nouă sute de ani în urmăi!1”!! Ba, merge 
până acolo, încât afirmă că încă ar mai fi vizibile unele 
urme, având o vechime cam ca aceea de care ţi-am 
pomenit. Era, pare-se, o cale ferată cu numai două rânduri 
de şine; a noastră are, după cum ştii, douăsprezece, şi alte 
trei patru sunt în pregătire. Şinele vechi erau foarte subţiri 
şi aşezate atât de aproape una de alta, încât par, potrivit 
concepţiei noastre moderne, destul de precare, dacă nu 
chiar periculoase la extrem. 

Nici ecartamentul folosit astăzi - de cincizeci de 
picioare - nu-i considerat suficient de sigur. In ce mă 
priveşte, nu mă îndoiesc că în vechime o fi existat, aşa cum 
afirmă Pundit, o cale ferată oarecare, căci nimic nu poate fi 
mai limpede, după părerea mea, decât faptul că, într-o 
anumită perioadă - desigur cu cel puţin şapte secole în 
urmă - continentul Kanadaw din nord şi cel din sud erau 
unite, şi atunci, Kanadawdienii erau obligaţi să 
construiască o mare cale ferată intercontinentală. 


5 aprilie. 


Plictisul mă devoră. Pundit e singurul om de pe bord cu 
care se poate sta de vorbă, iar bietul de el nu-i în stare să 
abordeze vreun alt subiect decât antichitatea. Şi-a pierdut 
o zi întreagă ca să mă convingă că amricanii din vechime se 
autoguvernau - auzi ce absurditate! - şi că trăiau într-un 
soi de confederație bazată pe principiul „fiecare pentru sine 
însuşi”, după modelul „câinilor din preerie”!1%: despre care 
scrie în cărţi. El pretinde că amricanii porneau de la ideea 
ultrabizară că toţi oamenii s-ar naşte liberi şi egali - când 


legile gradaţiei guvernează atât de vizibil toate fenomenele, 
atât în universul moral, cât şi în cel fizic. Fiecare om „vota”, 
adică se amesteca în treburile obşteşti, până când, în cele 
din urmă, s-a constatat că „treaba fiecăruia” înseamnă, de 
fapt, treaba nimănui, şi că „Republica” (aşa fusese botezat 
sistemul acela absurd) era lipsită de orice guvernare. Se 
povesieşie, totuşi, că prima împrejurare care a zdruncinat, 
în mod deosebit,  automulţumirea  filozofilor care 
concepuseră această „Republică”, a fost uluitoarea 
descoperire că  sufragiul universal dădea loc unor 
combinaţii frauduloase, cu ajutorul cărora se puteau 
înregistra oricând orice număr dorit de voturi, fără 
posibilitatea preîntâmpinării sau măcar detectării acestei 
fraude de către vreun partid îndeajuns de ticălos pentru a 
nu se ruşina de ea. O reflecţie sumară asupra acestei 
descoperiri a fost suficientă pentru a scoate în evidenţă 
consecinţele, şi anume, că lichelismul trebuia să predomine 
- într-un cuvânt, că un guvern republican nu putea fi 
niciodată altceva decât un guvern de lichele. În vreme ce 
filozofii erau ocupați să roşească de propria lor nerozie de a 
nu fi prevăzut acest rău inevitabil, şi până să născocească ei 
alte teorii, problema a fost rezolvată brusc de un tip pe 
nume MOB:12%', care-a luat totul în mâinile lui şi a întemeiat 
un regim despotic, în comparaţie cu care dictaturile 
fabuloşilor Zero şi Hellofagabalus!2- erau nişte regimuri 
respectabile şi chiar agreabile. Acest MOB (care era şi 
străin, pe deasupra) a fost, se pare, cel mai odios dintre 
oamenii care-au făcut vreodată umbră pământului. Uriaş 
de statură, era insolent, rapace, murdar; avea fierea unui 
bou, inima unei hiene şi creierul unui păun. In cele din 
urmă a murit, epuizat de propria-i energie. Totuşi a fost şi 
el de folos, ca orice lucru, oricât de rău, pentru că a servit 
omenirii o lecţie pe care ea n-o uită nici până astăzi, şi 
anume, că nu trebuie să păşească niciodată pe un drum 
contrar analogiilor naturale. Cât despre republicanism, nu 
se poate găsi pentru el nici o analogie cu ceva de pe faţa 
pământului - afară doar de „câinii din preerie”, excepţie ce 
pare a demonstra, cel mult, că democraţia este o admirabilă 
formă de guvernământ - pentru câini. 


6 aprilie. 


Aseară am putut vedea, foarte clar, Alpha Lyrae'2%+, al 
cărei disc, zărit prin ocheanul comandantului nostru, 
descrie un unghi de o jumătate de grad, şi seamănă foarte 
mult cu imaginea Soarelui, când îl priveşti cu ochiul liber, 
într-o zi cu ceaţă. Deşi incomparabil mai mare decât 
Soarele nostru, Alpha Lyrae îi seamănă mult în privinţa 
petelor, a atmosferei şi în alte asemenea detalii. Pundit îmi 
spune că abia în secolul trecut a început să fie bănuită 
relaţia binară dintre aceste două corpuri cereşti. Mişcarea 
vizibilă a sistemului nostru în spaţiul ceresc era, oricât ar 
părea de ciudat, pusă în raport cu orbita unei prodigioase 
stele aflate în centrul galaxiei. Se afirma că în jurul acelei 
stele, sau în orice caz în jurul unui centru de gravitate 
comun tuturor corpurilor cereşti din Calea Laptelui şi 
bănuit a fi undeva aproape de Alcyon:2%+ din constelația 
Pleiadelor, se rotea fiecare din pomenitele corpuri, planeta 
noastră executând această rotaţie într-un interval de 117 
000 000 de ani! Noi, cu luminile de care dispunem astăzi, 
cu uriaşele noastre mijloace telescopice etc. putem desigur 
înţelege cu greu temeiurile unei asemenea idei. Primul care 
a propovăduit-o a fost un anume Mudleri!24:. Este de 
presupus că a ajuns la această ipoteză năstruşnică printr-o 
simplă analogie; dar ar fi fost cazul să adopte măcar o 
analogie dinamică. De fapt, era sugerată existenţa unui 
mare glob central; pân-aici, Mudler era consecvent. Dar 
acest glob central ar fi trebuit să fie, în dinamica lui, mai 
mare decât toate planetele înconjurătoare luate laolaltă. S- 
ar fi putut pune atunci întrebarea: „de ce nu-l vedem noi”, 
mai ales noi, cei, care ocupăm zona mediană a galaxiei, 
adică însuşi locul lângă care trebuie să fie situat acest 
Soare central de neconceput. Ajuns la acest punct, 
astronomul s-a refugiat, poate, în ipoteza non-luminozităţii, 
abandonând brusc analogia. Dar chiar admițând că globul 
central ar fi ne-luminos, cum a putut el să-i explice 
incapacitatea de a deveni vizibil prin mijlocirea 
nenumăraţilor sori strălucitori ce-şi trimit razele în toate 


direcţiile, în jurul lui? Ceea ce a susţinut astronomul în cele 
din urmă a fost doar existenţa unui centru de gravitate 
comun tuturor planetelor rotitoare, dar şi aici analogia 
trebuie să fi fost abandonată. 

E adevărat că sistemul nostru se roteşte în jurul unui 
centru de gravitate comun, dar face aceasta în legătură cu, 
şi ca o consecinţă a unui soare concret, a cărui masă o 
contrabalansează pe aceia a restului sistemului. Cercul 
matematic e o curbă compusă dintr-o infinitate de linii 
drepte; dar această noţiune de cerc, noţiune pe care, în 
perspectiva întregii geometrii terestre, o considerăm pur 
matematică, spre deosebire de cea practică, este de fapt 
singura noţiune practică pe care avem dreptul s-o 
concepem în raport cu acele cercuri titanice de care 
trebuie să ţinem seama, cel puţin în închipuirea noastră, 
atunci când presupunem că sistemul nostru, cu sateliții săi, 
se roteşte în jurul unui punct situat în centrul galaxiei, 
încerce vreun om, oricât de puternică i-ar fi imaginaţia, să 
facă măcar un pas pe calea înţelegerii unui circuit atât de 
fantastic! N-ar fi de loc paradoxal să se spună că un fulger, 
traversând de-a pururi circumferința acestui cerc de 
neconceput, nu s-ar abate nici o clipă de la linia dreaptă, că 
drumul Soarelui nostru de-a lungul unei astfel de 
circumferinţe, sau că direcţia galaxiei noastre pe o 
asemenea orbită s-ar abate (pentru o minte omenească) de 
la linia dreaptă, fie măcar cu o iotă chiar în decurs de un 
milion de ani - iată o teză ce nu se poate susţine, şi totuşi 
astronomii de odinioară erau, se pare, ispitiţi să creadă că o 
curbă netă ar fi devenit în decursul scurtei perioade a 
istoriei astronomiei, în acest neant absolut pe care-l 
reprezintă două sau trei milenii! E greu de înţeles cum se 
face că nu le-a dat prin minte un asemenea raţionament, 
care le-ar fi sugerat numaidecât adevărata situaţie - că 
Soarele nostru şi Alpha lLyrae execută o mişcare de 
revoluţie binară în jurul unui centru de gravitație comun! 


7 aprilie. 


Aseară ne-am continuat distracţiile astronomice. Am 
putut vedea, foarte clar, cei cinci asteroizi neptunieni, şi-am 
urmărit cu mult interes operaţiunea de aşezare a unui 
postament uriaş la temelia noului templu ce se construieşte 
la Daphnisi2%+, în Lună. E amuzant când te gândeşti că 
nişte făpturi atât de minuscule ca locuitorii lunii, care nu 
seamănă mai de loc cu oamenii, au dovedit un geniu tehnic 
într-atât de superior propriului nostru geniu. E greu, de 
asemenea, să concepi că uriaşele mase, pe care aceste 
făpturi le mânuiesc cu atâta uşurinţă, sunt de fapt lipsite de 
pondere, precum ne spune însăşi raţiunea noastră. 


8 aprilie. 


Evrika! Pundit triumfă. Un balon din Kanadaw a trecut 
astăzi pe lângă noi şi ne-a aruncat pe bord mai multe ziare; 
ele conţin unele informaţi extrem de bizare în legătură cu 
antichităţile Kanadawiene, sau, mai bine zis, amricane. Ştii, 
cred, că s-a lucrat timp de câteva luni la pregătirea 
terenului pentru o nouă fântână în Paradisi2%! - principala 
grădină a Împăratului. Se pare că Paradisul a fost, 
literalmente, din vremi imemoriale, o insulă - adică, 
frontiera ei nordică a fost totdeauna (potrivit celor mai 
vechi documente) un râu sau, mai bine zis, un braţ de mare 
foarte îngust. Braţul acesta a fost lărgit, treptat-treptat, 
până când a ajuns la actuala lui lăţime de o milă. Lungimea 
insulei este de nouă mile, dar lăţimea ei variază. Intreaga 
insulă (cel puţin aşa pretinde Pundit) a fost cândva, cu vreo 
opt veacuri în urmă, acoperită cu case, unele din ele înalte 
de câte douăzeci de etaje; dintr-un motiv greu de explicat, 
terenul de acolo era socotit deosebit de preţios. Dar 
catastrofalul cutremur din anul 2050 a distrus în aşa hal 
oraşul (era prea întins ca să poată trece drept un sat), încât 
nici cei mai neobosiţi dintre arheologii noştri n-au reuşit să 
extragă de acolo suficiente date (sub formă de monezi, 
medalii sau inscripţii), pentru a elabora măcar schema unei 
teorii în legătură cu moravurile, obiceiurile etc., ale 
locuitorilor aborigeni. Aproape singurul lucru pe care îl 
ştiam pân-acum despre ei este că făceau parte din tribul 


sălbaticilor Knickerbockeri2: care bântuiau pe continent 
pe vremea când acesta a fost descoperit pentru prima oară 
de către Recorder Riker!2%+*, un cavaler al Lânei de Aur. 
Deşi sălbatici, ei nu erau totuşi de fel necivilizaţi, căci 
cultivau diferite arte şi chiar ştiinţe, într-o manieră proprie 
lor. Se povesteşte despre ei că erau isteţi în multe privinţe, 
dar că sufereau de o ciudată monomanie, aceea de a 
construi ceea ce, în limba amricană veche, se numea 
„biserici” - un soi de pagode, făcute pentru adorarea a doi 
idoli, cunoscuţi sub numele de AVERE şi MODA. In cele din 
urmă, se pare că nouă zecimi din insulă au fost acoperite de 
biserici. Se spune, deasemenea, că femeile erau deformate 
în chip ciudat de o protuberanţă naturală în zona dorsală 
inferioară - deşi această protuberanţă era socotită, 
inexplicabil, ca un lucru frumos. Două-trei poze înfăţişând 
aceste stranii femei ni s-au păstrat în chip miraculos. Zău 
că arată foarte, foarte ciudate - ceva între un curcan şi un 
dromader. 

Ei bine, aceste câteva detalii sunt aproape singurele 
care au ajuns până la noi în legătură cu străvechii 
Knickerbockeri. Se pare, totuşi, că în vreme ce săpau în 
centrul grădinii împăratului (care acoperă, după cum ştii, 
întreaga insulă), nişte lucrători au dat peste un bloc de 
granit, de o formă cubică evident cizelată cu dalta, în 
greutate de câteva sute de funţi. Se păstrase în stare bună, 
fără a fi suferit vizibil de pe urma cutremurului care-l 
înfundase în pământ. Pe una din feţele lui s-a găsit o 
lespede de marmură cu o inscripție (închipuieşte-ţi!), o 
inscripţie citeaţă! 

Pundit e în al şaptelea cer. Detaşând lespedea, au dat 
peste o cavitate, care conţinea o ladă de plumb umplută cu 
felurite monezi, un lung pomelnic de nume, mai multe 
scripte ce par a semăna cu nişte ziare, şi alte documente de 
mare interes pentru un arheolog! Nu încape nici o îndoială 
că toate acestea sunt relicve americane autentice, 
aparţinând tribului numit Knickerbocker. Ziarele aruncate 
pe bordul balonului nostru sunt pline de reproduceri în 
facsimil ale monezilor, manuscriselor, textelor tipografice 


etc., etc. Transcriu pentru plăcerea ta inscripţia 
Knickerbocker de pe lespedea de marmoră: 


ACEASTĂ PIATRĂ DE TEMELIE A MONUMENIULUI 
INCHINAT MEMORIEI LUI 


GEORGE WASHINGTON 


A FOST PUSĂ CU CEREMONIA CUVENITĂ 

IN ZIUA DE 19 OCTOMBRIE 1847 

ZIUA ANIVERSARII CAPITULARII 
A LORDULUI CORN WALLIS 
IN FAŢA GENERALULUI WASHINGTON LA 

YORKIOWN, A.D. 17/81, 
„SUB AUSPICIILE 
ASOCIAŢIEI CETAŢENILOR DIN NEW YORK PENTRU 

MONUMENTUL LUI WASHINGTONI20: 


Ţi-am transcris cuvânt cu cuvânt, textul într-o tălmăcire 
făcută chiar de Pundit, aşa că nu poate fi nici o greşeală. 
Aceste puţine cuvinte aruncă lumină asupra multor lucruri 
importante, dintre care nu cel mai puţin interesant este 
faptul că în urmă cu o mie de ani, monumentele reale nu 
mai erau la modă - şi pe bună dreptate - oamenii 
mulţumindu-se, cum facem şi noi acum, cu simpla 
menționare a intenţiei lor de a ridica un monument într-un 
viitor oarecare; piatra de temelie era pusă cu grijă să stea 
„singuratică şi solitară”!21: (scuză-mă că-ţi citez din 
marele poet american Bonton!) ca o chezăşie a 
mărinimoasei intenții. Vedem, de asemenea, foarte clar, din 
această admirabilă inscripţie, cum, unde şi cine a făcut 
marca capitulare pomenită. Unde? La Yorktown (oriunde va 
fi fost situată localitatea asta). Cine? Generalul 
Cornwallisi211+ (de bună seamă un bogat negustor de 
grâne). EI a capitulat! Inscripţia comemorează capitularea 
lui, a acestui „lord Cornwallis”. Singura întrebare ce se 
pune este de a ştii pentru ce anume doreau sălbaticii aceia 
capitularea lui? Dar când ne amintim că ei erau nişte 


canibali declaraţi, ajungem la încheierea că doreau să facă 
din el cârnaţi. Cât despre cum?, nici un limbaj n-ar putea fi 
mai explicit. Lordul Cornwallis a capitulat (pentru a fi făcut 
cârnaţi), „sub auspiciile Asociaţiei pentru monumentul lui 
Washington” - desigur vreo instituţie caritabilă pentru 
aşezarea pietrelor de temelie. 

- Dar, Cerule! ce se-întâmplă? Aha, am priceput! 
balonul s-a spart, şi vom cădea în mare. Mai am doar 
răgazul să adaug că, după o lectură superficială a 
facsimilelor din ziare etc., etc., reiese că pe vremea aceea, 
cei mai mari oameni ai americanilor erau un anume 
John!2:2+, de meserie fierar şi un anume Zacchary!23:, de 
meserie croitor. 

La revedere, aşadar. Puțin îmi pasă dacă vei primi sau 
nu această misivă; o scriu pentru propria mea distracţie. O 
s-o vâr totuşi într-o sticlă, şi o s-o arunc în mare. 

A ta, pe veci, 


PUNDITA 


CUPRINS: 


CUVÂNT ÎNAINTE 2 

HANS PFAALL 12 

FARSA CU BALONUL 78 

A O MIE ŞI DOUA POVESTE A ŞEHEREZADEI 98 
O ÎNTÂLNIRE DIN MUNŢII COLŢOŞI 124 

DE VORBĂ CU O MUMIE 138 

OMUL FĂCUT BUCĂȚI 160 

MELLONTA TAUTA 175 


A Edgar Allan Poe - Editura pentru literatură universală, 1966. 
121 Din scrisoarea lui Poe către Thomas White. 
13. Le genie d'Edgar Poe — Albin Michel, 1925. 


44). Edgar Poe, Etude psychoanalitique. Les Editions Dendel et Steele, Paris, 
1933. 


15: Dan Petraşincu, Edgar Poe, iluminatul, Editura „Cultura Românească”, 
1942. 


16). varietes, 1923 


12+ La drept vorbind, e prea puţină asemănare între schiţa modestă de mai jos 
şi faimoasa Poveste a lunii a domnului Locke; dar cum amândouă nu sunt 
decât nişte mistificări (deşi una din ele e scrisă pe un ton hazliu, iar cealaltă, 
cu profundă seriozitate), şi, cum ambele mistificări au acelaşi subiect: luna, şi, 
mai mult încă, amândouă încearcă să pară verosimile prin amănunte 
ştiinţifice, autorul lui Hans Pfaall crede că e nimerit să spună, în apărarea sa, 
că acest jeu d'esprit - această glumă a sa - a fost tipărită în Southern Literary 
Messenger cam cu trei săptămâni mai înainte de a fi început tipărirea lucrării 
domnului Locke în New York Sun. Inchipuindu-şi că ar exista o asemănare, 
care poate că nici nu există, unele ziare din New York l-au reprodus pe Hans 
Pfaall şi l-au confruntat cu Povestea lunii în scopul de a identifica pe autorul 
uneia dintre ele cu autorul celeilalte [n.a]. [Richard Adams Locke (1800- 
1871), ziarist sub a cărui semnătură gazeta New York Sun a tipărit la trei 
săptămâni după Hans Pfaall primul dintr-o suită de articole mistificatoare 
intitulate Discoveries in the Moon (Descoperiri pe Lună), în care autorul 
confirma că astronomul John Herschel (1792-1871) ar fi stabilit existenţa unei 
populaţii foarte dense în Lună.] 


18 Aluzie la Gotham, nume frecvent atribuit oraşului New York. 
a Imprecizie calculată - vezi E.A. Poe, Bon-Bon, Ligeia, Omul făcut bucăţi etc. 


4110). Beursplein, sau Piaţa Bursei, unde se află statuia lui Erasmus. La vremea 
respectivă populaţia New York-ului era de aprox. 50 000 de locuitori. 


U1 E vorba de 1 aprilie. 

12! Poe n-a văzut-o niciodată. 

13% Mynheer = domnul (în olandeză în original). Nu o dată Poe îi vâră la un 
loc pe olandezi cu germanii, ca în Eureka de pildă: „Kant, un olandez” sau în 
Von Jung, Mistificare. Numele Von Unterduk e sugerat probabil de Peter 
Vanderdonck, folcloristul amintit de prozatorul Washington Irving, iar 
Superbus (în lat., „arogant”) de Targuinius Superbus, ultimul rege al Romei. 
(14. E recreată atmosfera din Istoria lui Knickerbocker de Washington Irving. 
Cf. E.A. Poe, Dracul în clopotniță. 

115) Cântec popular englez. 

416! în orig., vrow Grettel Pfaall; oland. vrow = doamna; cf. Hansel şi Grettel, 
povestea fraţilor Grimm. 

117) Pământul ferm (în limba latină în original). 

48) Simbol uranian; aici cu sens ironic. 

4191: în orig., circumgyratory, termen introdus în limba engleză de Poe (apud 
Oxford English Dictionary). 


120. Rub-a-dub. Probabil de la Mustapha Rub-a-Dub Keli Khan, personajul lui 
Washington Irving. 

121) varză acră (germ. în orig.). 

Sa Johann Encke (1791-1865), eminent astronom german, din 1825, 
directorul Observatorului Astronomic din Berlin; a calculat orbita cometei 
periodice descoperite în anul 1818, care de atunci îi poartă numele. 


123) Unitate de măsură engleză pentru lungime, egală cu 0,914398 m. 

124) 1. Unitate de măsură pentru capacitate folosită în ţările de limbă engleză 
și egală cu circa patru litri. 2. (Rar) Sticlă mai mare în care se păstrează 
băuturi. - Din fr. gallon. 

125) Unitate de măsură pentru lungimi folosită în Anglia și în Statele Unite 
ale Americii, egală cu 25,4 mm. - Din germ. Zoll. 


126) în versiunile A, B, C, D, urmează pasajul: „Nu pot decât să îndrăznesc a 
spune aici că el este un constituent al azotului, multă vreme considerat 
ireductibil, şi că densitatea lui este de vreo 37,4 ori mai mică decât a 
hidrogenului. El este fără gust, dar nu fără miros; în stare pură arde cu o 
flacără verzuie şi brusc devine otrăvitor pentru viaţa animală”. 

127. „Lunarium” - cf Symzonia: A Voyage of Discovery (Symzonia: O expediţie 
ştiin-ţifică, 1820, de „Adam Seabom”; vezi comentariile la Manuscris găsit 
într-o sticlă. 

128. s m. 1. (Înv. și pop.) Unitate de măsură a greutăţii, egală cu circa 
453,592 g sau (reg.) cu 0,25 kg; livră. 2. Veche unitate monetară germană. 
[Pl. și: (n.) pfunduri. - Var.: fund, funt, (reg.) punt s. m.] - Din germ. Pfund. 


129 Aluzie la fraţii Grimm, ale căror poveşti au apărut în tălmăcire engleză în 
1823. 


130). Pastă din carne uscată preparată de indieni; conservându-se bine, a fost 
folosită ca aliment de către exploratori. Cf. E. A. Poe, Jurnalul lui Julius 
Rodman. 


131) Ceea ce a păţit aeronautul W.W. Sadler când balonul său s-a izbit de un 
horn (Scots Magazine, 1924, p. 631). 


132) Vulcan din Ecuador, înalt de 5 940 m. Paragraful următor (până la Biot) e 
o parafrază din Herschel, Tratat de astronomie (pp. 27-29). 


133 în 1804, chimistul francez Joseph-Louis Gay-Lussac (1778-1850) a făcut 
două ascensiuni cu balonul; în prima, însoţit fiind de compatriotul său Jean- 
Baptiste Biot (1774-1862), a atins înălţimea de 3 400 m, iar în cea de-a doua 7 
016 m. 


434) Propoziţie transcrisă verbatim din Herschel (S 33). 


135). Comparând... există, aproape verbatim din Herschel ($ 483). Conceptul 
lui Poe de „mediu eteric extrem de rar” e un element fundamental de unificare 
fizică a universului său; cf. Puterea cuvintelor. 


136) Jean E.B. Valz (1787-1867), astronom francez. Aluzie la lucrarea sa Essai 
sur la determination des densites de lether (Eseu despre determinarea 
densităților eterului), 1831.,Afeliul” este punctul cel mai îndepărtat de Soare 
de pe orbita unei planete; aici e contribuţia erudită a lui Poe la textul lui 
Herschel. 


137. Lumina zodiacală este probabil ceea ce la cei vechi se numea Trabes, 
Emicant 

Trabes quas docos vacant - Pliniu, Cartea a Il-a, p. 26. [Notă adăugată la 
versiunea C, din „Zodiacal Light” („Lumină zodiacală”), articol în Enciclopedia 
lui Rees. lată textul original:,/Smicant et trabes simili modo. quas 50xougq 
vocant...” (Pliniu cel Bătrân, Istoria naturală), tălmăcit de Rees astfel: „Unii 
presupuneau că acest fenomen e de aceeaşi natură cu ceea ce în vechime se 
numeau trabes, termen ce desemna un meteor, sau urma unei raze prin aer”. 
Citatul latin din notă se traduce astfel: „Emit lumini pe care ei le numesc 
raze”.] 


LI să Fragmentul următor nu figurează în versiunile A, B, C, D: „adică modificat 
sau variat în proporţiile sale (sau în natura sa absolută) de materiile 
volatilizate aflate pe orbitele respective”. 


139) în A, B, C, D se continuă cu „pe măsură ce se micşora distanţa dintre 
acesta şi centrul de gravitație”. 


140. Pasajul următor nu figurează în A, B, C, D: „Exista totuşi o şansă, de fapt, 
o probabilitate mare - ca în ascensiunea mea să nu ating în nici un moment 
punctul unde greutăţile reunite ale uriaşului meu balon, gazul incredibil de rar 
din el, nacela şi conţinutul ei să egaleze masa atmosferei dislocate; acest lucru 
fiind, se-nţelege uşor, singura piedică în calea ascensiunii mele. 

Dar dacă aveam să ating totuşi acest punct, mă puteam dispensa de lest şi de 
alte greutăţi până la 500 de pfunzi”. 


141) întemeiat... zile. Numai în A, B, C, D. Nu figurează în tălmăcirea lui 
Baudelaire. 


142). De la publicarea povestirii Hans Pfaall, am aflat că domnul Green, 
cunoscutul aeronaut al balonului Nassau, precum şi alţi aeronauţi mai recenți 
neagă afirmaţia lui Humboldt în această privinţă şi vorbesc despre neplăceri 
descrescânde, în exactă conformitate cu teoria susţinută aici într-un spirit de 
glumă. [Notă adăugată la D. Aeronautul englez Charles Green (1785-1870) a 
folosit primul gazul de iluminat şi ghidropa, după ideea lui T. Baldwin din 
Airopaidia (1786). Nici Raportul său asupra celebrului zbor Nassau (de la 
Dover la Weilburg) şi nici Alexander von Homboldt (1769-1859) nu vorbesc 
despre aşa ceva.] 


143. în E: „..„.Şi asta pentru motivul lămurit că nu puteam fi sigur nici în 
privinţa gravitaţiei, nici a densităţii atmosferei de pe lună”. 

144) Ceea ce a văzut Gay-Lussac de la o înălţime de cinci mile. 

FE E Inconsecvenţă, căci aparatul se stricase anterior. 


146). Din versiunea E s-a eliminat propoziţia: „şi începu să capete o uşoară 
aparenţă de  convexitate”, care contrazice afirmaţia despre aparenta 
concavitate a Pământului (vezi nota 36, infra). 


E VAă Paragraful De la stânca... vizibile se află numai în A, B, C, D. în versiunea 
E, el e înlocuit de fragmentul: „Ce mă surprindea în mod deosebit în 
înfăţişarea lucrurilor de dedesubt era aparenta concavitate a suprafeţei 
globului. înălţându-mă, speram din prea multă naivitate să văd mai desluşit 
adevărata sa convexitate, dar a fost suficientă o scurtă reflecţie ca să-mi explic 
discrepanţa. Dacă s-ar fi tras o linie prependiculară pe Pământ, din poziţia 
unde mă aflam, ea ar fi format perpendiculara unui triunghi dreptunghic, a 
cărui bază s-ar fi întins de la unghiul drept la orizont, iar ipotenuza, de la 


orizont până la poziţia mea. Dar această altitudine era o nimica toată faţă de 
întinderea pe care o cuprindeam cu privirea. Cu alte cuvinte, baza şi 
ipotenuza triunghiului respectiv ar fi fost, în cazul meu, atât de lungi, 
comparate fiind cu perpendiculara, încât ele ar fi putut fi socotite ca aproape 
paralele. în acest fel, aeronautului orizontul îi apare întotdeauna la acelaşi 
nivel cu nacela. Dar întrucât punctul aflat chiar dedesubtul lui pare a fi, şi 
chiar este, la mare distanţă de el, acesta pare, fireşte, la mare depărtare şi de 
orizont. De aici impresia de concavitate; iar această impresie persistă până 
când ascensiunea va fi într-un raport atât de mare cu perspectiva, încât 
aparentul paralelism dintre bază şi ipotenuză va dispărea”. 


148) Găici prin care se trece cordonul. 


149. bucată de lemn cu care se răsuceşte funia trecută peste o sarcină pentru 
a o strânge. 


150. în versiunea E urmează fraza: „De îndată ce aerul dens fu admis în 
încăpere, inelul şi prăjinile deveniră de prisos, căci aerul dinăuntru umflă 
camera de cauciuc”. 

151) Hans ignoră desigur temperatura de - 1 000* C până la - 2 000 C din 
spaţiul cosmic. 

152. Hans nu pare să ştie că începând cu 21 martie Polul Nord e tot timpul 
scăldat de lumină. 

153). Proiecţia folosită la reprezentarea unei emisfere într-un plan. 

154) în spaţiul cosmic Pământul nu apare galben. 


155) în versiunea E urmează: „Oricât ar părea de ciudat, doar acum am 
început să înţeleg marea greşeală pe care o făcusem când n-am decolat dintr- 
un punct aflat în planul elipsei lunare”. 


156). Apside, adică extremităţile axei mari ale orbitei unui corp ceresc, perigeul 
fiind punctul cel mai apropiat de Pământ de pe orbita unui astru. 


157+ La 13 nov. 1833, s-au înregistrat importante căderi de meteoriți. 
1581 Regiune vulcanică din sudul Italiei. 


159) Johannes Hieronymus  Schroeter (1745-1816), autor al celebrelor 
Selenotopo-graphische Fragmente (Fragmente  selenotopografice), apărute 
între 1791 şi 1802. 


160 Hevelius scrie că, adeseori, când cerul era atât de senin 
încât se vedeau până şi stelele de a şasea şi de a şaptea 
mărime, la aceeaşi altitudine a Lunii, la aceeaşi depărtare 
de Pământ, şi folosind unul şi acelaşi telescop, foarte 
puternic,Luna şi petele ei nu-i apăreau întotdeauna la fel de 
luminoase. Date fiind împrejurările în care a observat 
aceasta, e lucru învederat că pricina fenomenului nu e nici 
atmosfera noastră, nici aparatul, nici ochiul cercetătorului, 
ci trebuie să fie ceva (o atmosferă?) ce ar exista în jurul 
Lunii. Cassini a observat adesea că Saturn, Jupiter şi stelele 
fixe, atunci când se apropie de Lună, la ocultaţie, îşi 


schimbă forma circulară într-una ovală; iar la alte ocultaţii 
nu a descoperit nici o schimbare de formă. De aici se poate 
deduce că în unele cazuri, dar nu în toate, există o 
substanţă densă care înconjoară Luna şi care refractă 
razele stelelor. [Dar în afară... conturul. Acest paragraf şi 
nota de subsol figurează numai în versiunile D şi FE. 
Johannes Hevelius sau Havelius (1611-1687), astronom 
german; Giovanni Domenico Cassini (1625-1712), astronom 
italian, a făcut observaţii asupra planetelor din sistemul 
nostru solar.] 


161. Aluzie probabil la zborul deasupra Canalului Mânecii (7 ian. 1785), 
efectuat de Jean Pierre Blanchard şi dr. John Jeffries, când aceştia au fost siliţi 
să arunce întreaga încărcătură de la bord, inclusiv hainele de pe ei. 


162) până la revoluţia franceză din 1830 Belgia şi Olanda făcuseră parte din 
acelaşi regat unit, înfiinţat de către aliaţi în 1815 şi condus de Wilhelm I de 
Orania. 


163). Acest paragraf repetă cuvânt de cuvânt anunţul editorial din Extra Sun. 
Thomas Monck Mason l-a însoţit pe aeronautul Charles Green (1785-1870) în 
celebrul zbor al balonului Great Nassau din Vauxhall Gardens, Londra, la 
Weilburg, Nassau, Germania, între 7 şi 8 noiembrie 1836. Green plănuia să 
efectueze curse regulate cu Atlantic Balloon, un balon acţionat de propulsoare 
mecanice. Mason a construit un dirijabil ce efectua zboruri la viteza de 9 
km/oră în uriaşa Royal Adelaide Gallery unde a fost expus în 1843. Robert 
Hollond (m. 1870), membru al Parlamentului englez, l-a susţinut financiar pe 
Green, participând şi el la celebrul zbor până la Nassau. Poe, sau poate 
tipograful, îi dă greşit numele. William Samuel Henson (1805-1888), 
fondatorul companiei Aerial Steam Transportation, a construit un monoplan 
acţionat de un motor cu aburi de 25 cai-putere, aparat ce nu s-a desprins 
niciodată de sol. William Harrison Ainsworth (1805-1882), autor de 
bestselleruri, al cărui roman Guy Fawkes, or the Gunpowder Treason a fost 
recenzat nefavorabil de Poe în Graham's Magazine (noiembrie 1841), nu pare 
să fi nutrit interes pentru zboruri. 


164) Sir Everard Bringhurst: personaj imaginar; domnul Osborne, la fel. Lordul 
William George Bentinck (1802-1848), fiul celui de-al patrulea duce de 
Portland. 

1685). Roman despre viaţa lumii interlope londoneze, publicat în 1839. 

186) Domnul Forsyth: pare-se, personaj imaginar (după editorul B. Pollin). 
AEZI Sir George Cayley (1773-1857), cunoscut drept „părintele aeronauticii 
britanice”, a propus în 1809 un model de aparat de zbor cu aripă fixă. 
Aparatul său hibrid, un soi de elicopter şi aeroplan, a fost un eşec. 

168) în această călătorie, efectuată de fapt în 1830, Monck Mason şi Robort 
Holland fuseseră însoțitorii lui Charles Greene (vezi nota de mai sus). 

169). vpillis'is Rooms, din Ring Street, construite de William Almack, a cărui 
nepoată, soţia poetului N.P Willis, le-a moştenit în 1781. Ele adăposteau 


celebrele „baluri de la Almack”, menţionate de Poe în Vedetism. După R.S. 
Winkinson (/Poe's «Balloon-Hoax» Once More”, American Literature, XXXII, 
noiembrie, 1960, pp. 313-317), „în 1843 Monck Mason şi-a expus propriul 
aparat, un balon dirijabil, la Royal Adelaide Gallery din Londra”. 


170 Din descrierea ce urmează reiese că e vorba de o maşină construită după 
principiul şurubului lui Arhimede (nota lui loan Comşa). 


A Pfund: aprox. 0,5 kg; uncie: aprox. 35 g. 


14724 Ghidropă: Frânghie legată de nacela unui balon şi lăsată să se târască pe 
sol pentru a menţine balonul la o înălţime constantă (Micul dicționar 
academic). 


173% Weal-Vor House este, aidoma proprietarului ei, fictivă. 


174) Găsim asemenea mesaje în Manuscris găsit într-o sticlă, Mellonta Tauta şi 
Aventurile lui Arthur Gordon Pym. 


175. Situat la extremitatea de sud-vest a Irlandei. 
176; Muntele Cotopaxi (5 897 m): în Anzi, statul Ecuador. 


127). „Tot ce e necunoscut este luat drept minunat” (în lat. în original) - din 
istoricul latin Tacit, Agricola, XXX. 


173 Domnul Ainsworth nu a încercat, să-şi dea seama de fenomenul acesta, 
care totuşi poate fi explicat. O linie trasă de la o înălţime de 25 000 de 


picioare, perpendicular la suprafaţa pă pământului (sau a mării), ar forma 
latura perpendiculară a unui triunghi dreptunghic, a cărui bază s-ar întinde 
de la unghiul drept până la orizont, iar ipotenuza, de la orizont până la balon. 
Insă aceste 25 000 de picioare înseamnă puţin sau chiar nimic în comparaţie 
cu întinderea perspectivei. Cu alte cuvinte, baza şi ipotenuza presupusului 
triunghi ar fi aşa de lungi în comparaţie cu perpendiculara, încât primele 
două ar putea fi considerate ca fiind aproape paralele. In acest mod, orizontul 
i-ar apărea aeronautului la acelaşi nivel cu nacela. Dar, întrucât punctul aflat 
imediat sub el pare şi chiar este la mare distanţă sub el, fireşte, va apărea 
totodată ca fiind la mare distanţă de orizont. De aici impresia de concavitate. 
Iar această impresie va dăinui până în clipa în care înălţimea se va afla într-un 
raport atât de mare cu întinderea perspectivei, încât paralelismul aparent 
dintre bază şi ipotenuză va dispărea, iar convexitatea reală a pământului va 
deveni aparentă (n.a). 


179: Un pachebot a sosit într-adevăr în New York din Liverpool în sâmbăta de 
13 aprilie, însă e vorba de Sheridan - probabil o eroare deliberată, strecurată 
pentru „efectul realului”. 


180% Mabbott, citându-l pe Victor Paltsits (New York Sun, 14 iulie 1919), 
observă că dirijabilul R 34 a traversat Atlanticul în iulie 1919, drumul său 
înapoi durând şaptezeci şi cinci de ore, exact cât prevăzuse Poe! Hervey Allen, 
biograful lui Poe, remarcă în Israfel (1926, II, p. 588) că Poe „a anticipat 
ştirile cu aproape un secol”. 


181) Titlu născocit de Poe. Tellmenow Isits6ornot: adică „Tell me now, is it so 
or not?” [Spune-mi degrabă, aşa e sau nu?] E vorba de o lucrare fictivă. 
Zoharul: comentariul kabbalistic al primelor cinci cărţi ale Vechiului 
Testament, atribuit rabinului Simeon ben Jochai, din veacul al II-lea e.n. După 
Pollin, autorul ar fi Moses de Leon. 


182). Comentariu al primelor cinci cărţi ale Vechiului Testament (atribuit de 
unii lui Simon Ben Jochai, secolul al II-lea. dar scris de fapt în secolul al XIII- 
lea), una din principalele expresii ale Cabalei, doctrină mistico-religioasă 
legată de magie. 

183). Curiozităţi din literatura americană: supliment redactat de Rufus 
Griswold pentru ediţia americană a popularei cărţi a lui Isaac Di'Israeli, 
Curiosities of Literature, 1844. 


184. O mie şi una de nopți: sau Halima, culegere de povestiri arabe. Poe 
cunoştea, se pare, traducerea comentată a lui E. W. Lane din 1839-41. 


185) Mai binele este duşmanul binelui (în limba franceză, în original). - din 
Contes Moreaux de Voltaire, scrise în 1772 (ediţia Beuchot, 1828), XVI, 407. 


186). kroul unei vestite povestiri despre peripeţiile minunate a şapte călători 
peste mări şi ţări; la fel ca Odiseu, Sinbad este un prototip al omului care, 
folosind puterile minţii, iese biruitor din cele mai grele încercări (n. I. Comşa). 


1873 Dumnezeul mohamedanilor (din arab. allah-alilah). 


188) Monstrul descris e o navă cu aburi. Modelul l-ar fi putut constitui Great 
Western, care a intrat în portul New York pe 23 aprilie 1838, curând după ce 
Poe s-a stabilit în metropola americană (Beaver), sau, în opinia lui Mabbott, 
un alt vas acţionat cu elice, Princeton, primul vapor cu aburi al Marinei 
Statelor Unite (1844). 


1891 Colonii de coralieri (n.a.). 


190% Această minune provine din Weekly Reveille, revistă citată în notele 
introductive. Primul paragraf din nota lui Poe reproduce literal nota 
introductivă la articolul Prairie and Mountain Life, cap. V din lucrarea The 
Rise, Progress, and Prospects of the Republic of Texas de William Kennedy, 
Londra, 1841,1, 120. Al doilea paragraf a fost adăugat la ediţia Griswold, 
provenind din aceeaşi revistă. Al treilea paragraf, inclus şi el în ediţia 
Griswold, e preluat dintr-un scurt articol intitulat Petrified Forest near Cairo, 
apărut în Asiatic Journal, 3 ser. III, 359, august 1844. (n.e.). [„Una dintre cele 
mai remarcabile ciudăţenii din Texas e pădurea de piatră de lângă izvorul 
râului Pasigono. Ea este alcătuită din câteva sute de copaci, înalţi şi drepţi, cu 
toţii prefăcuţi în piatră. Unii copaci, acum în creştere, sunt doar în parte 
pietrificaţi. Acesta este un fapt uimitor pentru naturalişti, care i ar putea sili 
să şi modifice teoria curentă asupra pietrificării.” - Kennedy. 

„Această dare de seamă, discreditată la început, a fost ulterior confirmată de 
descoperirea unei păduri complet pietrificate lângă izvoarele râului Chayenne, 
sau Chienne, care îşi are sursa în masivul Black Hills al lanţului stâncos. 

Cu greu s ar putea găsi pe toată suprafaţa globului o privelişte mai 
remarcabilă, atât din punct de vedere geologic, cât şi pitoresc, decât cea 
înfăţişată de pădurea pietrificată de lângă Cairo. Călătorul, după ce a trecut 
de mormintele califilor, chiar în faţa porţilor cetăţii, se îndreptă spre sud, 
aproape în unghi drept faţă de drumul ce duce spre Suez prin deşert şi, după 
ce a parcurs vreo zece mile într o vale joasă şi stearpă, acoperită cu nisip, 
pietriş şi scoici, atât de umede de parcă numai ieri s ar fi retras marea de 
acolo, străbate un lanţ de dune joase de nisip, care, pe o anumită distanţă, se 
întind paralel cu drumul său. Priveliştea ce i se înfăţişează acum este peste 
măsură de stranie şi pustie. O masă de trunchiuri de arbori, toate prefăcute în 
piatră, care, când sunt atinse de potcoava calului, scot un sunet metalic, se 


vede întinzându se pe mile şi mile împrejurul său, în forma unei păduri 
putrede şi culcate la pământ. Lemnul e de o culoare brun închis, însă îşi 
păstrează la perfecţie forma, trunchiurile fiind de la unul până la 
cincisprezece picioare în lungime şi de la o jumătate de picior până la trei 
picioare în grosime, îngrămădite atât de aproape unul de altul, pe cât poţi 
cuprinde cu ochiul, încât un măgăruş egiptean abia îşi găseşte drumul printre 
ele, şi arată atât de naturali, încât dacă ar fi în Scoţia sau în Irlanda, ar putea 
trece cu uşurinţă drept o uriaşă mlaştină secată, în care copacii dezgropaţi 
putrezesc la soare. Rădăcinile şi frânturile de crengi sunt în numeroase cazuri 
aproape perfecte şi, la unele, găurile făcute de viermi sub scoarță pot fi uşor 
recunoscute. Cele mai delicate dintre vasele cu sevă şi toate porțiunile mai 
gingaşe din miezul lemnului sunt în perfectă stare şi pot fi cercetate cu 
microscoapele cele mai puternice. Totul este atât de silicificat, încât taie sticla 
şi poate fi şlefuit de minune.” - Asiatic Magazine. (n.a.)]. 


191: Mammoth Cave [Peştera Mamutului] din Kentucky. [n.a.]. Mammoth Cave, 
cunoscută înainte de 1800, a fost subiectul a cel puţin trei cărţi ce puteau fi 
cunoscute lui Poe, publicate de Nahum Ward (1816), respectiv Edmund FE. Lee 
(1835) şi Alexander Bullett (1844). 


192. în Islanda, 1783. 


EA „În timpul erupției vulcanului Hecla (cel mai mare vulcan din Islanda), în 
1766, nori ca aceştia au făcut să se întunece atât de tare, încât la Glaumba, 
care este la peste cincizeci de leghe de munte, lumea nu-şi găsea drumul 
decât orbecăind. În timpul erupției Vezuviului, în 1794, la Caserta, la patru 
leghe distanţă, lumea nu putea umbla decât la lumina torţelor. La 1 mai 1812, 
un nor de cenuşă vulcanică şi de nisip, provenind de la un vulcan de pe insula 
St. Vincent, a acoperit întregul Barbados, învăluindu-l într-un întuneric atât 
de profund, încât ziua în amiaza mare, în aer liber, nu se puteau vedea copacii 
sau obiectele mai apropiate, nici măcar o batistă albă ţinută la o depărtare de 
şase degete de ochi.” - (Murray, p.215, Phil. Edit.) (n.a.) 


194. „În anul 1790, în timpul unui cutremur la Caracas, o parte din solul 
granitic s-a prăbuşit şi a format un lac cu un diametru de opt sute de iarzi şi 
având o adâncime de optzeci până la 100 de picioare. Se prăbuşise o parte 
din pădurea Aripao, şi copacii au rămas verzi sub apă vreme de câteva luni.“ 
Murray, p. 221. (n.a.) 

tă Oţelul cel mai dur obţinut vreodată poate fi, sub acţiunea unei ţevi pentru 
sudat, transformat într-o pulbere impalpabilă, care va pluti uşor în atmosferă. 

196) valea Nigerului (Vezi Simmond's Colonial Magazine) (n.a.). 

i aa Myrmeleon sau leul-furnicilor. Termenul „monstru“ este la fel de nimerit 
atât pentru vietăţile mici şi anormale, cât şi pentru cele mari, în timp ce un 
epitet ca „vast“ este numai comparativ. Caverna myrmeleon-ului este vastă în 
comparaţie cu groapa furnicii roşii obişnuite. Un grăunte de silex este şielo 
„stâncă“ (n.a.). 

sia Epidendronul sau Flors Aeris, din familia Orchidaceae, creşte având 
numai suprafaţa rădăcinilor sale prinsă de un copac sau de alt obiect, de pe 
care nu-şi trage hrana, vieţuind numai cu aer (n.a.). 

199. Plantele paraeites, de pildă, minunata Rajfilesia Arnaldii (n.a.). 


1100). Schoww [Joachim Friedrich Schouw (1798—1852) botanist şi om de stat 
danez.)] pretinde că există o clasă de plante ce cresc pe animale vii, pe care le 


numeşte Plantae Epizoae. Din această clasă fac parte unele fuci şi algae. ]. B. 
Williams din Salem, statul Massachussetts, a dăruit Institutului Naţional o 
insectă din Noua Zeelandă cu următoarea descriere: „Hotta, un vierme sau 
omidă adevărată, o afli dezvoltându-se pe rădăcina arborelui Raia, cu o plantă 
care creşte din capul său. Această insectă cu totul ciudată şi cu totul 
deosebită se urcă pe arborii Rata sau Perriri şi, ajungând în vârful lor, îşi 
croieşte drum, sfredelind trunchiul arborelui până ce ajunge la rădăcină, de 
unde iese afară şi moare sau rămâne dormind, şi planta creşte pe capul său: 
trupul rămâne întreg şi nevătămat, plăsmuit din ceva mai tare de,cât atunci 
când era în viaţă. Din insecta aceasta băştinaşii extrag o culoare pentru 
tatuaj" (n.a.). 


11014 În mine şi peşteri naturale găsim o specie de fungus care răspândeşte o 
lumină fosforescentă intensă (n.a.). 


1102) Orchis, scabius şi vallisneria, (n.a.) 


(193. Corola acestei flori (Aristolochia Clematitis), care este tubulară, dar 
terminându-se în partea superioară cu un membru ligulat, se îngroaşă la bază 
în formă de glob. Partea tubulară este prevăzută în interior cu peri aspri, cu 
vârful în jos. Partea globulară conţine pistilul, care constă numai dintr-un ovar 
şi un stigmat, laolaltă cu staminele dimprejur. Dar staminele, fiind mai scurte 
decât chiar ovarul, nu-şi pot descărca polenul, astfel încât acesta să fie 
scuturat deasupra stigmatului, întrucât floarea stă tot timpul dreaptă până 
după fecundaţie. Şi astfel, fără un ajutor mai deosebit din afară, polenul 
trebuie numaidecât să cadă la baza florii. Ei bine, ajutorul pe care l-a dat 
natura în acest caz este cel al micuţei insecte Tipula Pennicornis, care, 
pătrunzând în tubul corolei în căutarea mierii, coboară până la fund şi 
scormoneşte acolo până când este în întregime acoperită cu polen; dar, 
neputând să-şi croiască drum afară, din cauza orientării în jos a perilor, care 
converg spre un punct precum sârmele unei curse de şoareci, şi fiind oarecum 
deranjată de întemnițarea sa, se zbate încoace şi încolo, încercând fiecare 
ungher, până când, după ce trece de mai multe ori peste stigmat, îl acoperă cu 
destul polen pentru fecundarea lui, urmarea fiind că floarea în curând începe 
să se ofilească, iar perii să se tragă spre pereţii tubului, creând un pasaj uşor 
prin care să iasă insecta.” - Rev. P Keith, System of Physiological Botany 
[Sistemul botanicii fiziologice]. (n.a.) 


1104) Alpinele - de când sunt albine pe lume - îşi construiesc în aşa fel pereţii 
celulelor, ca număr şi ca înclinaţie, incât, după cum s-a demonstrat (într-o 
problemă care implică cele mai profunde principii matematice), exact acest 
număr de pereţi şi această înclinaţie a lor le oferă creaturilor spaţiul cel mai 
larg cu putinţă, care să fie totodată compatibil cu stabilitatea maximă a 
construcţiei, în a doua jumătate a veacului trecut, printre matematicieni s-a 
ivit chestiunea „de a determina forma cea mai potrivită care s-ar putea da 
aripilor unor mori de vânt, în funcţie de distanţele variabile ale paletelor ce se 
rotesc, şi de asemenea de centrele de revoluţie”. Aceasta este o problemă 
extrem de complexă; căci înseamnă, cu alte cuvinte, să afli poziţia cea mai 
bună cu putinţă faţă de o infinitate de distanţe variate şi de o infinitate de 
puncte pe braţ. Au fost o mie şi una de încercări neizbutite de a răspunde la 
întrebare din partea unor iluştri matematicieni; iar când în cele din urmă fu 
descoperită o soluţie de necontestat, oamenii şi-au dat seama că aripile 


păsărilor o dăduseră cu absolută precizie chiar din clipa când prima pasăre a 
săgetat văzduhul. (n.a.). 


(195. FI] a urmărit un stol de porumbei zburând între Prankfort şi teritoriul 
Indiana, pe o lăţime de cel puţin o milă; i-au trebuit patru ore ca să-l treacă; 
ceea ce, la o viteză de o milă pe minut, dă o lungime de 240 de mile; şi, 
presupunând că sunt trei porumbei pe fiecare iard pătrat, aceasta face 2 230 
272 000 de porumbei - Travels în Canada and the United States [Călătorii în 
Canada şi Statele Unite] de locotenentul FE. Hall. (n.a.). 


1106) „Monstrul” e un balon cu nacelă din care se aruncă o parte din lest. 


1107). „Pământul este susţinut de o vacă de culoare albastră, având coarne în 
număr de patru sute.” - Coranul lui Sale. (n.a.). E vorba de George Sale (1680- 
1736), orientalist englez, care a publicat o traducere adnotată a Coranului în 
1734. Deşi folclorul musulman vorbeşte despre o vacă ce sprijină pământul, 
imaginea nu se regăseşte în Cartea Sfântă a mahomedanilor. 


1108) pntozoa, sau viermii intestinali, au fost deseori descoperite în muşchii şi 
în substanţa cerebrală a oamenilor. - Vezi Wyatt's Physiology [Fiziologia lui 
Wyatt], p. 143. (n.a.). Sursa e Thomas Wyatt, Synopsis of Natural History p. 
143. Poe vorbeşte de „viermii intestinali” în Alexander's Weekly Messenger 
(15 aprilie 1840) şi într-o recenzie la Charles Lamb în Broadway Journal (13 
septembrie 1845). 


1109. pe marea linie Western Railway, între Londra şi Exeter, s-a atins o viteză 
de 71 mile pe oră. Un tren cântărind 90 de tone a mers de la Puddington la 
Didcot (53 de mile) în 51 de minute. (n.a.). 


1110) Bccaleobion. (n.a.). Eccaleobion: „dătător de viaţă” (gr.); incubator expus 
în New York în vara anului 1844, după ce înainte fusese arătat publicului 
londonez. 


41114 Ref. „Jucătorul de şah automat al lui Maelzel”. (n.a.). Califul Harun-al- 
Raşid (născut în anul 766), celebrul erou al Halimei. 


41124 Maşina de calculat a Babbage (n.a.). Charles Babbage, profesor de 
matematici la Universitatea Cambridge, intenţiona să construiască o maşină 
pentru tabelele cu logaritmi. Deşi i-a fost retrasă finanţarea guvernamentală, 
a reuşit să pună la punct un aparat care executa cele patru operaţii 
aritmetice, fapt consemnat în articolul Difference Machines din Edinburgh 
Review (iulie 1834). 


(13) desigur tiparniţa. 


41147. Necromanţia e practica obscurantistă prin care se pretinde că se poate 
prevedea viitorul evocând spiritele morţilor (Dicţionar de neologisme, 1978). 


(H5+ Chabert, şi după el alţi o sută. (n.a.). 


LEE Galvanoplastia (n.a.). Galvanoplastia: reproducerea unor obiecte prin 
depunerea electrolitică a unui strat de metal pe tiparul lor, executat dintr-un 
material plastic (Dicţionar de neologisme). Pentru Poe întreg procesul pare 
curată alchimie. 


1117 Wollaston a făcut pentru câmpul de viziune al unui telescop un fir de 
platină care are în grosime a optsprezecea mia parte dintr-un ţol. El poate fi 
văzut numai cu ajutorul unui microscop. Newton a demonstrat că, sub 
influenţa razei violete a spectrului, retina vibrează de 900 000 000 de ori pe 
secundă. (n.a.). William Hyde Wollaston (1766-1828), savant englez cu 


importante contribuţii în domeniul chimiei, fizicii şi opticii. A descoperit 
utilitatea filamentului do platină. Poe menţionează „sârmele lui Wollaston” în 
Marginalia, nr, 129 (Godey's, august 1845, p. 50). 

1118) Newton a demonstrat că, sub influenţa razei violete a spectrului, retina 
vibrează de 900 000 000 de ori pe secundă. Lardner discută despre vibraţiile 
pe retină (pp. 40-41), însă calculele par să-i aparţină lui Poe. 


11191 Pila voltaică. E vorba de pila voltaică: prin acţiunea între două metale 
diferite produce electricitate, întocmai ca bateria galvanică. A fost inventată 
de contele Alessandro Volta (1745-1827). 


it Teleimprimatorul electric. (n.a.). Articol adăugat la varianta B. La pp. 
18-19, Lardner aminteşte de un experiment din 1837 al lui Morse cu un cablu 
lung de 153 mile, relatat de Brother Jonathan (28 octombrie 1843). Inaintea 
telegrafului electric Morse proiectase teleimprimatorul. 


ia Telegraful electric transmite ştirile instantaneu la orice distanţă, cel 
puţin pe pământ. (n.a.). Valoarea practică a telegrafului lui Samuel Morse 
(1791-1872) a fost demonstrată prin mesajul transmis de acesta din 
Washington, D.C., la Baltimore pe 24 mai 1844. 


1122). probabil zmeul lui Benjamin Franklin (1706-1790), inventatorul 
paratrăsnetului. 


41234 Experienţe obişnuite de fizică. Dacă două raze roşii de la două puncte 
luminoase sunt lăsate să pătrundă într-o cameră obscură în aşa fel ca să cadă 
pe o suprafaţă albă, şi dacă diferă ca lungime de undă cu 0,0000258 dintr-un 
ţol, intensitatea lor se dublează. La fel se întâmplă dacă diferenţa de lungime 
de undă este un multiplu întreg al acestei fracţii. Un multiplu de 2 şi 4, 3 şi 
14 etc. da o intensitate egală cu cea a unei singure raze; dar un multiplu de 2 
şi 1, 3 şi Y etc. dă ca rezultat întuneric total. Cu razele ultraviolete apar 
rezultate similare atunci când diferenţa de lungime de undă este de 
0,0000157 dintr-un ţol; şi cu toate celelalte raze rezultatele sunt aceleaşi - 
diferenţa variind cu o creştere uniformă a lungimii de undă de la violet la 
roşu. Experienţe analoage privind sunetul produc rezultate analoage. (n.a). 
Fenomenul e descris de Lardner la p. 40. Nota de subsol a fost adăugată la 
ediţia Griswold. Cunoştinţele de Fizică ale lui Poe sunt nesigure. El încearcă 
să descrie o demonstraţie de interferenţă, dar experimentul e mult mai 
complex decât cel descris în povestire. Cele „două lumini strălucitoare” 
trebuie să provină de la aceeaşi sursă, să fie scindate şi apoi proiectate pe un 
ecran („suprafaţa albă”) cu ajutorul unor oglinzi. Prin „lungime” trebuie să 
înţelegem nu „lungimea de undă” (a roşului descris de Poe), ci relaţia dintre 
lungimea de undă respectivă şi diferenţele dintre distanţele pe care 
călătoresc razele de la sursă la ecran. Dacă aceste distanţe diferă de lungimile 
de undă, se produc într-adevăr efectele despre care vorbeşte Poe. 


1124). Puneţi un creuzet de platină pe o lampă de alcool şi încălziţi-l până la 
roşu; turnaţi în el puţin acid sulfuric, care, deşi cea mai volatilă dintre 
substanţe la temperatura normală, se va vedea că este perfect stabil în 
creuzetul fierbinte şi nu se evaporă nici o picătură - fiind înconjurat de propria 
lui atmosferă, el nu atinge, de fapt, pereţii. Introduceţi acum câteva picături 
de apă, şi acidul, venind imediat în contact cu pereţii fierbinţi ai creuzetului, 
se transformă în vapori de acid sulfuric, şi atât de rapidă este evaporarea, 
încât absoarbe căldura din apă, care, devenită cub de gheaţă, cade la fund; 
profitând de moment înainte ca ea să se retopească, se poate scoate o bucată 


de gheaţă dintr-un vas încins la roşu. (n.a.). Preluat literal din articolul 
Production of Ice în a Red Hot Crucible (Weekly Reveille, 18 noiembrie 1844). 


4125) Dagherotipul: aparat pentru obţinerea unor imagini prin reproducerea 
lor pe o placă de cupru argintată, sensibilizată cu vapori de iod. A fost 
inventat în 1838 de Jacques Daguerre (1787-1851). Poe scrie despre această 
invenţie în Alexander's Weekly Messenger (15 ianuarie şi 6 mai 1840). 


La), Deşi lumina străbate 167 000 de mile pe secundă, distanţa până la 
constelația Lebedei (singura stea a cărei distanţă e cunoscută) este atât de 
incredibil de mare, încât razele ei ar avea nevoie de mai mult de zece ani ca să 
atingă pământul. Pentru stele dincolo de aceasta, 20 - sau chiar 1 000 de ani - 
ar fi o apreciere modestă. Astfel, dacă ele au fost anihilate cu 20, sau cu 1 
000 de ani în urmă, noi le putem încă vedea astăzi în lumina ce a pornit de pe 
suprafeţele lor acum 20 sau 1 000 de ani. Că multe dintre cele pe care le 
vedem zilnic sunt într-adevăr stinse, nu este imposibil - nici măcar improbabil. 
(n.a.). Modificările substanţiale în textul şi în notele de subsol ale variantelor 
atestă progresele uriaşe ale astronomiei. Dacă în prima versiune a povestirii 
Poe s-a bazat pe Lardner, în cea finală din 1848 sau 1849 autorul a incorporat 
informaţii din numeroase alte surse autorizate. 

41273, în engl.: Ragged Mountains (munţii Zdrenţuiţi, rupţi) - o ramură a 
Munţilor Albaştri (Blue Ridge) din masivul Alleghanilor (S.U.A.). 

4128). militari indieni din armata colonială britanică. 

ALA, whig = perucă şi în acelaşi timp denumirea unui partid politic din 
Anglia (transplantat şi în America). 

1130) D.C. = Districtul Columbia. 

U31L Cadranul solar. 

1132) Gloată. 

4133) Cidul, Act. III, Sc. 3, v. 7-8: „Ah, ochii mei, să plângeţi, topindu-vă în 
apă! /O jumătate-a vieţii, pe-a doua mi-o îngroapă”. 

1134). Amalgam de nume comune. 

1135) aer distins. (fr.) 


1136). Existase, pare-se, tradiţia de a-l juca pe Brutus al lui Shakespeare cu 
plete. Mai celebru însă pentru frumuseţea părului său a fost Lucius Quinctius 
Cincinnatus (vezi Suetonius, Vieţile împăraților „Gaius [Caligula]”, cap. 
XXXV). 

1137) Descartes mărturiseşte că, întrucât prima fată de care s-a îndrăgostit 
era saşie, a ajuns să asocieze privirea piezişă cu frumuseţea - PP. Cooke, 
„Leaves from my Scrapbook” („File din albumul meu”), în Southern Literary 
Messenger, apr. 1836, şi în Descartes, Oeuvres, X, 53. 

1138) Modele neîntrecute (lat. în orig.). 

1139 Nu ştiu ce (fr.) 

(140. Orgoliu (fr.) 


4141). în engl., bugaboo = gogoriţă, sperietoare. Pentru acest cuvânt, datând 
din 1740, The Shorter Oxford English Dictionary trimite la E.A. Poe. 


(142). trib din seminţia Algonquinilor. 


1143) Tombuctu, oraş din Africa centrală (azi Mali), era pe vremea lui Poe un 
fel de capăt al globului. 


1144). Şi-ntre părtaşii de frunte le-a fost (lat. în orig.) - Vergilius, Eneida, trad. 
George Coşbuc, Editura Univers, Bucureşti, 1980, p. 59. 

4145). Şi-a spune mi-e groază (lat. în orig.) - Vergilius, Eneida, trad. George 
Coşbuc, op. cit., p. 66. 

1146). Tabitha, nume de felină; cf Tabitha Rapiţă din Cum se scrie un articol 
pentru revista Blackwood, supra. 


(147. Cu voce scăzută. (it.) 


4148) C£ Iov, 16:1-2: „Omul născut din femeie are viaţă scurtă, dar plină de 
necazuri. Se naşte şi e tăiat ca o floare”. 


1149). Citat din Shakespeare, Othello, Act. III, Se. 3, w. 330-333, Ion Vinea 
traduce: „Macul, mătrăguna, /Şi nici alt leac din lume, de-adormit, /N-o să-ţi 
mai dea vreodată somnul dulce /Pe care ieri l-aveai!” - Shakespeare, Opere, 6, 
Editura Univers, Bucureşti, 1987, p. 317. 


1150) AJţ nume ridicol: trump = atu. 
(51! în engl. tattle = trăncăneală. 


41524 Căpitanul Daniel Mann a fost implicat în procesul de cinci săptămâni al 
doctorului Thomas W. Dyott, care a fost condamnat pentru fraudă 
(Philadelphia Public Ledger 15 mai - 3 iun. 1839, passim). 


1153! Rigură de dans. 


SAE Joc de cuvinte transparent pentru contemporani: engl. man = om; Man- 
Fred e o parodie (1834) a scriitorului Gilbert A'Beckett după poemul lui 
Byron, Manfred (1817); Friday (Vineri), sluga lui Robinson Crusoe din 
romanul eponim al lui Daniel Defoe. 


4155. p probabil vorba de pronunția Cockney a cuvântului engl. insinuate (a 
insinua). 

1156) poe a luat probabil această comparaţie din Hugh Blair, Lectures on 
Rhetoric (Cursuri de retorică), 1783, cursul XVIII: „Două dintre cele mai 
ilustre exemple de concluzie dusă până la perfecţiune din câte cunosc sunt 
Tacit, istoricul, şi preşedintele Montesquieu în L'Esprit des Lois (Spiritul 
legilor)”. 

ALEE Majoritatea micilor meseriaşi menţionaţi în acest pasaj par să fi fost 
persoane reale. 


1158). Joseph Bonfanti vindea păpuşi vorbitoare la New York. 
1159). „Aceste lucruri fi-vor în curând“. (Sofocle, „Antigona“) 


1160). prin Martin Van Buren Mavis Poe se referă la Andrew Jackson Davis 
(1826-1910), poreclit „Poughkeepsie Seer” (Kendall B. Iaft, American 
Literature, ianuarie 1955). Davis practica vindecarea prin hipnoză. În a 1ll-a 
din Fifty Suggestions (Graham's, mai 1849) Poe afirmă: „Evident, nu pot fi mai 
multe lucruri în Rai şi pe Pământ decât sunt visate în filozofia ta (o, Andrew 
Jackson Davis!)” 


4161 Mare Tenebrarum. Geograful nubian este autorul lucrării Geographia 
Nubiensis (Geografia Nubiei), Paris, 1619, un compendiu în latină a cărţii Noz 
het Moschtac fi ikhtiras al afac (Distracţia celui care doreşte să cutreiere 
țările), 1150, a poetului şi călătorului arab Al Idrisi (1099-1154); Poe se 
inspiră din Bryant, Antient Mythology (ed. a Ill-a, 1807, IV, p. 79). Mare 


Tenebrarum - „Marea Umbrelor” - este numele dat de „nubian” Oceanului 
Atlantic. Cf. O pogorâre în Maelstrom şi Eureka. 


1162). Anul 2848, adică o mie de ani de la data scrierii acestei nuvele. 
Scrisoarea începe pe 1 aprilie, „Ziua nebunilor”, la fel ca şi aventura icariană 
a lui Hans Pfaall din nuvela eponimă. După Gilbert Durand, „privighetoarea”, 
cum este botezat balonul, e un simbol uranian (Gilbert Durand, Structurile 
antropologice ale imaginarului, traducere de M. Aderca, prefaţă şi postfață de 
Radu Toma, Editura Univers, 1977). 


1163) pământul solid (lat.). 

1164). plictiseală (fr.). 

4165) ghidropa: o frânghie lungă legată de nacela unui balon şi lăsată să 
atârne pe sol pentru a menţine constantă înălţimea (Florin Marcu şi Constant 
Mâneca, Dicţionar de neologisme, ed. a IIl-a, Ed. Academiei, 1978) a fost 
inventată, pare-se, de aeronautul englez Charles Green (1785-1870) - cf. 
Farsa cu balonul şi Ingerul bizarului. 

1166) Aluzie ironică la interesul pentru sericicultură ce a bântuit în America 
pe la 1840. 

41875 papirus evocă planta acvatică din a cărei tulpină se extrăgeau foiţele pe 
care se scria în Antichitate. Asocierea sa cu „pasta” obţinută din viermii 
zdrobiţi în piuă este imaginară. 

1168. p uphorbium: o gumă extrem de acidă obţinută din euphorbia, plantă din 
familia euforbiaceelor, despre care se crede că ar vindeca negii. Explicaţiile de 
natură botanică din aceste pasaje sunt în mod intenţionat absurde. 


4169). silk-buckingham: Aluzie ironică la ]. Silk Buckingham, călător şi scriitor 
englez - vezi Câteva vorbe cu o mumie, n. 12. 

4170). gutaperca: „substanţă asemănătoare cauciucului, care se extrage din 
unele plante originare din Extremul Orient” (Dicţionar de neologisme). 


471) Ciuperci (lat.). 


(172. Primele vapoare transatlantice de 1 750 tone fiecare au început să facă 
ruta dintre New York şi Bremen în 1847. 


41734 După Mabbott, „Wiggins” e un filozof al viitorului. Ar fi absurd să 
încercăm să-l identificăm cu vreun scriitor din vremea lui Poe. 

474. Pundit: cărturar hindus. 

1175) Purrier: e vorba de Francois  Marie-Charles Fourier (1772-1837), 
socialist francez, fondatorul comunităţilor de tip phalanstere, unde toţi 
membrii îşi procură cele trebuincioase vieţii prin muncă fizică liber consimţită. 
Brook Farm Institute (1841-1847), falansterul la care au aderat unii colegi de 
breaslă ai lui Poe, de pildă, Nathaniel Hawthorne, era modelat după planurile 
lui Fourier. „Frenchman” (francezul) era pe atunci porecla dată irlandezilor. 
(Furrier, în engleză, blănar.) 

1176) Aristotel. 

477. Citat din Meteorologia, |, iii, lucrarea filozofului grec Aristotel (384-322 
î.e.n.). 

1178) £ vorba de Morse, inventatorul telegrafului. Horse, adică Samuel E. B. 
Morse (1791-1872), inventatorul telegrafului electric; cf. A o mie şi doua 
poveste a Șeherezadei. Cablul transatlantic a fost instalat abia în 1866, dar pe 


fundul oceanului şi nu la suprafaţa lui, aşa cum crezuse Poe. Horse = cal 
(engl.). 

1179) se schimbă vremurile (în latină, nu în etrusca !). Citatul „Se schimbă 
vremurile şi noi cu ele” a fost deseori atribuit poetului latin Ovidiu. Cărţile de 
referinţă moderne însă atribuie expresia lui Lothair, împărat (840-855) al 
Sfântului Imperiu Roman, fapt consemnat de istoricul Borbonius. Posibil ca 
Poe să fi preluat atribuirea greşită din romanţul Fuphues (1578) al scriitorului 
englez John Lyly (15547-1606). 


1180) Adică Africa, Europa şi Asia. 

481) Din aluzia transparentă la yellow (galben) şi violet (violet), e vorba 
probabil de Charles Green (în engl., „verde”), menţionat în n. 7, supra. 

1182). Savans: Formă arhaică a lui savants = savanţi (fr.). 


1183) Aries Totel: numele stâlcit al filozofului grec Aristotel; Aries, adică 
„berbecul” - vezi n. 18 supra. 


1184). £ vorba de Euclid şi Kant (al cărui nume, transcris Cant, înseamnă în 
engleză făţărnicie.) 

4185) Poe face o confuzie voită între filozoful englez Francis Bacon (1561- 
1626) şi bardul scoţian James Hogg (1770-1635), supranumit „Păstorul 
Ettrick”. In engl., hog înseamnă porc, iar bacon, slănină. 

1186) jnstantiae naturae: în latina medievală, „exemple ale naturii”, însă 
această colocaţie nu se găseşte nicăieri în opera lui Bacon. 

4187) noumena şi phenomena: jargonul Punditei este preluat din filozoful 
german Immanuel Kant, în a cărui metafizică noumena (esenţele, „lucrul în 
sine”) se opun aparenţelor fenomenale (phenomena) ale „lucrului în sine”. 


(88! poe atrage atenţia asupra importanţei intuiţiei şi a imaginaţiei. 
1189). Joc de cuvinte intraductibil: Aries înseamnă zodia berbecului. 
(1904 F vorba de germani, francezi, englezi şi americani. 


4191) „Din nimic nimic nu se naşte” - baza fizicii epicureice, expresie rostită 
pe la 595 î.e.n. de poetul grec Alceu (Fragmentul 173). Poe va fi putut vedea 
textul latin în Henry Fielding, Essay on Nothing, secţ. 1 (1750): „Nimic nu-i 
mai fals decât vechiul proverb care... este în gura tuturor: Ex nihilo nihil fit”. 
La Shakespeare: „Din nimic nu se naşte nimic” (Regele Lear Act. I, sc. 1, 90). 


(192) Confuzie voită între filozoful englez John Stuart Mill (1806-1873) şi Joe 
Miller (1684-1738), autorul unei faimoase compilaţii de bancuri. Poe face 
adesea aluzii răutăcioase la adresa teoriilor utilitariste ale filozofului englez 
Jeremy Bentham (1748-1832). Cele trei citate de mai sus şi cele două din 
paragrafele următoare sunt adaptate după ]. S. Mill, Sistemul logicii, Cartea a 
Il-a, „Despre raţionament”, secţ. 5-7. In ediţia a 10-a, Londra, 1879, pp. 276 
şi 311. 

1193) E vorba despre matematicianul şi filozoful britanic Isaac Newton (1642- 
1727) şi despre astronomul german Johannes Kepler (1571-1630), faţă de 
caro Poe nutrea o sinceră admiraţie. 


1194) pentru Champollion şi vechea scriere egipteană, vezi introducerea şi 
notele la Câteva vorbe cu o mumie. 


1195) pentru „soboli bătrâni”, cf. W Shakespeare, Hamlet, Act. I, sc. V, 162. 
1196). „Kanadaw” e numele generic dat de futurieni Americilor. 


(197. În 1844, Asa Whitney (1797-1872), om de afaceri newyorkez, umblat 
prin China şi convins de avantajele unei căi ferate transcontinentale, a 
prezentat Congresului un proiect în acest sens care să lege Lacul Michigan de 
Oceanul Pacific. Prima linie transcontinentală a fost inaugurată abia în mai 
1869. 


1198) Canalul Panama a fost deschis traficului maritim la 15 august 1914. 


132. 0 specie de rozătoare (Cynomys ludovicianus) asemănătoare veveriţei, 
care trăieşte în America de Nord. 


1200). Adică „Gloata”. 


1201). Nume stâlcite ale împăraţilor romani Nero şi Heliogabal (Elagabal). 
Heliogabal e menţionat în William Wilson şi O dihanie cât patru. Omul-Girafă. 


1202). Alpha Lirae: Vega - vezi Ligeia, MMR, n. 14, p. 493. 
Stii E Alcyon: steaua principală din constelația Pleiadelor în Taurus. 


1204. în fapt e vorba de astronomul german Johann Heinrich von Mădler 
(1794-1874), care a publicat Die Centralsonne în 1846, în care propunea un 
sistem al tuturor sistemelor solare ale galaxiei care gravitează în jurul unei 
stele centrale. Discuţia următoare este amplu elaborată în Fureka, paragrafele 
212-225. 


1205) Dacă reuşea să continue Hans Pfaall, Poe ar fi discutat probabil şi 
despre locuitorii de pe Lună. „Daphnis” nu e numele real al nici unei 
formaţiuni lunare, în mitologia greacă, „Diana”, zeiţa lunii, e patroana 
păstorului Daphnis. 


1206). Paradis” înseamnă „parc”. Poe trimite la Park Fountain de lângă City 
Hall, în New York; insula e Manhattan, unul dintre cele cinci cartiere ale 
oraşului New York. 


1207) Knickerbockeri: descendenţi ai primilor colonişti olandezi stabiliţi în 
America, satirizaţi de scriitorul american Washington Irving (1783-1859), care 
semna cu pseudonimul „Diedrich Knickerbocker”. 


1208. Richard Riker (1773-1842), politician newyorkez, căruia poetul Fitz- 
Greene Halleck i-a dedicat faimoasa poezie To the Recorder. Ordinul Lânii de 
Aur (în engl. „Golden Fleece”); verbul „to fleece” înseamnă „a jupui”; asupra 
lui Riker planau într-adevăr suspiciuni cum că i-ar fi Jupuit” pe oameni de 
aurul lor. 

1209). în 1843 s-a făcut o listă de donaţii pentru proiectul acestui monument, 
în 1847 s-a aşezat piatra de temelie în speranţa că vor fi stimulaţi şi alţi 
donatori. Evenimentul a prilejuit ample ceremonii: o paradă, salve de tun, 
discursuri, oda lui George Pope Morris, cântată de 500 de corişti „cu mare 
eclat”, după cum consemna New-York Daily Tribune (20 octombrie 1847). 
Monumentul n-a fost terminat niciodată. 


1210) în 1843 s-a făcut o listă de donaţii pentru proiectul acestui monument, 
în 1847 s-a aşezat piatra de temelie în speranţa că vor fi stimulaţi şi alţi 
donatori. Evenimentul a prilejuit ample ceremonii: o paradă, salve de tun, 
discursuri, oda lui George Pope Morris, cântată de 500 de corişti „cu mare 
eclat”, după cum consemna New-York Daily Tribune (20 octombrie 1847). 
Monumentul n-a fost terminat niciodată. 


1211) Corn = porumb, grâne. 


1212) B vorba de John Smith (1580—1631), căpitan al unei corăbii cu 
emigranţi englezi, luat prizonier de pieile-roşii. Smith înseamnă fierar în 
engleză. 

1213! E vorba de Zacchary Taylor, general american care avea să se distingă în 
timpul războiului civil, ales preşedinte al Statelor Unite în 1849, anul în care 
Poe îşi scria nuvela.