George Herbert Wells — Opere alese — V2 Razboiul lumilor

George Herbert Wells 


Opere alese 
ol, 2 — RĂZBOIUL LUMILOR 


CUPRINS: 
RĂZBOIUL LUMILOR. 
Cartea întu, 
SOSIREA MARȚIENILOR. 
Capitolul 1 Ajunul războiului 7 
Capitolul Il Steaua căzătoare 14 
Capitalul II Pe câmpul din Horsell 18 
Capitolul 17 Cihndrul se deschide 21 
Capitolul Y Paza arzătoare 23 
Capitolul VI Raza arzătoare pe drumul spre Chobharm 30 
Capitolul VII Cum am ajuns acază 32 
Capitalul VIII Vineri noaptea 37 
Capitalul 1% Lupta începe 40 
Capitolul X În furtună 47 
Capitolul XI La fereastră 24 
Capitalul XII Ce am văzut din distrugerea Weybridge-ului gi 
Shepperton-ului 60 
Capitolul XIII Cur l-arn întâlnit pe preat 72 
Capitolul XI% În Londra 78 
Capitolul 4" Ce s-a întâmplat în Surrey 90 
Capitolul 41 Exodul din Londra 99 
Capitolul XII 
„copilul Tunetului 113 


George Herbert Wells 


Opere alese 
Vol. 2 - RĂZBOIUL LUMILOR 


CUPRINS: 

RĂZBOIUL LUMILOR. 

Cartea întii. 

SOSIREA MARŢIENILOR. 

Capitolul | Ajunul războiului 7 

Capitolul Il Steaua căzătoare 14 

Capitolul III Pe câmpul din Horsell 18 

Capitolul IV Cilindrul se deschide 21 

Capitolul V Raza arzătoare 25 

Capitolul VI Raza arzătoare pe drumul spre Chobham 30 

Capitolul VII Cum am ajuns acasă 32 

Capitolul VIII Vineri noaptea 37 

Capitolul IX Lupta începe 40 

Capitolul X În furtună 47 

Capitolul XI La fereastră 54 

Capitolul XII Ce am văzut din distrugerea Weybridge-ului 
şi Shepperton-ului 60 

Capitolul XIII Cum l-am întâlnit pe preot 72 

Capitolul XIV În Londra 78 

Capitolul XV Ce s-a întâmplat în Surrey 90 

Capitolul XVI Exodul din Londra 99 

Capitolul XVII 

„Copilul Tunetului” 113 

Cartea a doua. 

PĂMÂNTUL SUB MARŢIENI. 


Capitolul 1 Sub călcâi 123 

Capitolul Il Ce am văzut din casa ruinată 131 
Capitolul III Zilele de captivitate 141 
Capitolul IV Moartea preotului 147 

Capitolul V Liniştea 152 

Capitolul VI Opera a cincisprezece zile 155 
Capitolul VII Omul de pe Putney Hill 159 
Capitolul VIII Londra moartă 177 

Capitolul IX Ruina 186 

Capitolul X Epilog 192 

CÂND SE VA TREZI CEL-CARE-DOARME. 
Capitolul I Insomnie 199 

Capitolul II Catalepsia 208 

Capitolul III Deşteptarea 215 

Capitolul IV Tumultul 219 

Capitolul V Drumurile mişcătoare 233 
Capitolul VI Sala lui Atlas 238 

Capitolul VII În camerele tăcute 248 
Capitolul VIII Pe acoperişuri 260 

Capitolul IX Poporul se pune în mişcare 274 
Capitolul X Bătălie în întuneric 281 

Capitolul XI Bătrânul care ştia totul 293 
Capitolul XII Ostrog 306 

Capitolul XIII Sfârşitul vechii orânduiri 321 
Capitolul XIV De la postul de strajă 326 
Capitolul XV Oameni de vază 342 

Capitolul XVI Aeropila 356 

Capitolul XVII Trei zile 371 

Capitolul XVIII Graham îşi aminteşte 377 
Capitolul XIX Punctul de vedere al lui Ostrog 387 
Capitolul XX Pe străzile oraşului 395 
Capitolul XXI În părţile de jos 418 

Capitolul XXII Lupta din palatul consiliului 426 
Capitolul XXIII În timp ce veneau aeroplanele 439 
Capitolul XXIV Sosirea aeroplanelor 455 
PRIMII OAMENI ÎN LUNĂ. 


Capitolul I Dl. Bedford se întâlneşte la Lympne cu dl. Cavor 
471 

Capitolul Il Prima preparare a Cavoritei 488 

Capitolul III Construirea sferei 496 

Capitolul IV În interiorul sferei 505 

Capitolul V Călătoria spre Lună 509 

Capitolul VI Coborârea pe Lună 515 

Capitolul VII O dimineaţă lunară 524 

Capitolul VIII Începe explorarea 528 

Capitolul IX Pierduţi pe Lună 537 

Capitolul X Păşunile viţeilor lunari 543 

Capitolul XI Faţa seleniţilor 553 

Capitolul XII Domnul Cavor face câteva presupuneri 
Capitolul XIII Încercări de a intra în legătură 565 

Capitolul XIV Puntea ameţitoare 571 

Capitolul XV Puncte de vedere 581 

Capitolul XVI Lupta din peştera măcelarilor lunari 590 

Capitolul XVII În lumina zilei 605 

Capitolul XVIII Dl. Bedford singur 609 

Capitolul XIX Dl. Bedford în spaţiul infinit 620 

Capitolul XX Dl. Bedford în Littlestone 627 

Capitolul XXI Uimitoarea comunicare a d-lui Julius 
Wendigee 642 

Capitolul XXII Un rezumat al primelor şase mesaje primite 
de la dl. Cavor 645 

Capitolul XXIII Istoria naturală a seleniţilor 653 

Capitolul XXIV Marele Lunar 670 

Capitolul XXV Ultimul mesaj trimis de Cavor pe Pământ 
685 


CARTEA ÎNTÂI. 

SOSIREA MARŢIENILOR. 
Capitolul 1. 

AJUNUL RĂZBOIULUI. 


Nimeni n-ar fi crezut, în ultimii ani ai secolului al 
nouăsprezecelea, că inteligenţe mai puternice decât cele 
omeneşti, deşi la fel de muritoare, cercetau cu pătrundere 
şi atenţie lumea noastră, că în timp ce se preocupau de 
diferitele lor treburi, oamenii erau urmăriţi şi examinaţi, 
poate tot atât de minuţios cum, la microscop, un om 
examinează vietăţile efemere care mişună şi se înmulţesc 
într-o picătură de apă. Extrem de mulţumiţi de ei înşişi, 
oamenii aler-gau încoace şi încolo pe acest glob, după 
măruntele lor interese, socotind cu seninătate că sunt 
stăpâni asupra materiei. S-ar putea ca infuzorii de sub 
lentila microscopului să creadă la fel. Nimeni nu se gândea 
la toate celelalte planete din spaţiu ca la nişte surse de 
primejdie pentru omenire, sau, dacă oamenii se gândeau la 
ele, o făceau numai pentru a elimina de acolo ideea vieţii, ca 
imposibilă sau improbabilă. Amintindu-ni-le, ideile curente 
ale acestor zile îndepărtate ni se vor părea stranii. Oamenii 
de pe Pământ îşi închipuiau că, în cel mai bun caz, dacă pe 
Marte ar putea să existe alţi oameni, probabil inferiori 
pământenilor, ei ar fi dispuşi de a primi cu bunăvoință o 
expediţie misionară. Şi totuşi, dincolo de prăpastia 
spaţiului, minţi care sunt faţă de minţile noastre aşa cum 
sunt ale noastre faţă de ale vietăţilor neînsemnate, 
inteligenţe vaste, reci şi nemiloase, priveau Pământul cu 
ochi invidioşi, şi îşi făureau încet şi sigur planurile împotriva 
noastră. Şi, la începutul secolului al douăzecilea, veni marea 
deziluzie. 

Cred că nu mai este nevoie să-i reamintesc cititorului că 
planeta Marte se învârteşte în jurul Soarelui la o distanţă 
medie de 140.000.000 de mile, iar lumina şi căldura pe care 
le primeşte de la el reprezintă abia jumătate din ceea ce 
primim noi. S-ar putea, dacă ipoteza nebuloaselor conţine 
vreun adevăr, ca planeta Marte să fie mai bătrână decât 
lumea noastră; pe suprafaţa ei viaţa trebuie să-şi fi început 
cursul cu mult timp înainte ca Pământul să înceteze de a 
mai fi o masă topită. Faptul că are abia o şeptime din 


volumul Pământului i-a accelerat probabil răcirea până la 
temperatura la care viaţa poate să apară. Planeta are aer şi 
apă, şi tot ceea ce este necesar pentru susţinerea unei 
existenţe însufleţite. 

Omul este, însă, atât de vanitos şi atât de orbit de 
vanitatea lui, încât, până la sfârşitul secolului al 
nouăsprezecelea, niciun scriitor nu a exprimat ideea că 
viaţa raţională, dacă exista, s-ar fi putut dezvolta pe Marte 
mai presus de nivelul ei părnântesc. Şi, în general, nici nu 
se ştia că Marte, având în vedere că este mai bătrân decât 
Pământul, că reprezintă abia un sfert din suprafaţa acestuia 
şi că este mai depărtat de Soare, se află în mod necesar nu 
înainte de apariţia vieţii, ci mai aproape de sfârşitul ei. 

Răcirea seculară, care va trebui să pună cândva stăpânire 
şi pe planeta noastră, înaintase considerabil pe planeta 
vecină. Datele fizice ale lui Marte sunt încă în mare parte 
un mister, dar noi acum ştim că, până şi în regiunea 
ecuatorială, temperatura de la amiază abia se apropie de 
aceea din iernile noastre cele mai friguroase. Aerul este 
mult mai rarefiat decât al nostru, oceanele s-au retras şi au 
ajuns să acopere doar o treime din suprafaţa globului şi, pe 
măsură ce se succed lentele anotimpuri, imense grămezi de 
zăpadă se strâng şi se topesc în jurul fiecărui pol şi inundă, 
în mod periodic, zonele temperate. Această treaptă ultimă 
de epuizare, care pen-tru noi este încă neînchipuit de 
îndepărtată, devenise o problemă actuală pentru locuitorii 
de pe Marte. Presiunea necesităţii imediate le-a ascuţit 
inteligenţele, le-a dezvoltat energiile şi le-a întărit inimile. 
Şi, privind în depărtările spaţiului cu ajutorul unor 
instrumente şi unor cunoştinţe pe care noi nici nu le visăm 
încă, ei au văzut, la distanţa cea mai apropiată, la numai 
35.000.000 de mile de ei, înspre Soare, ca pe un luceafăr 
de dimineaţă al speranţei, propria noastră planetă, mai 
caldă ca a lor, cu vegetaţie verde şi ape cenuşii, cu 
atmosfera înnorată, dovedind fertilitatea, iar printre nori, 


fâşiile întinse ale ţărilor populate şi ale mărilor înguste, 
înţesate de vase. 

Probabil că pentru ei, noi, oamenii, fiinţele care locuiesc 
pe acest pământ, suntem cel puţin la fel de străini şi de 
neevoluaţi precum sunt pentru noi maimuţele şi lemurienii. 
Rațiunea omenească admite că viaţa este o luptă neîncetată 
pentru existenţă, şi se pare că la fel gândesc şi cei de pe 
Marte. Planeta lor este foarte aproape de răcire, iar lumea 
noastră e încă plină de viaţă, populată însă numai cu ceea 
ce ei privesc drept animale inferioare. Într-adevăr, singura 
lor scăpare de distrugerea care, generaţie după generaţie, 
se furişează spre ei este să se apropie cu orice preţ de 
soare. 

Şi, înainte de a-i judeca cu prea multă asprime, trebuie să 
ne amintim câte distrugeri nemiloase şi totale a înfăptuit 
specia noastră, nu numai asupra animalelor, cum ar fi 
bizonul şi „dodo”-ul, care au dispărut, dar chiar asupra 
propriilor rase inferioare. Tasmanienii au fost cu totul şterşi 
de pe faţa pământului, cu toată înfăţişarea lor omenească, 
într-un război de exterminare dus de emigranții europeni, 
într-un interval de numai cincizeci de an. Oare suntem noi 
nişte apostoli ai milei, ca să ne plângem de faptul că 
marţienii s-au războit cu noi în acelaşi spirit? 

Se pare că marţienii şi-au calculat coborârea cu o 
preciziune uimitoare - ştiinţa lor matematică este, evident, 
mult mai avansată decât a noastră - şi şi-au dus până la 
capăt pregătirile cu o asiduitate exemplară. Dacă 
instrumentele noastre ne-ar fi permis, am fi putut prevedea, 
încă din secolul al nouăsprezecelea, nenorocirile care ne 
aşteptau. Oameni ca Schiaparelli au examinat planeta roşie 
- în treacăt fie zis, este ciudat că de nenumărate secole 
Marte a fost steaua războiului - dar nu au reuşit să 
interpreteze fluctuațiile pe care le vedeau şi pe care le-au 
înregistrat atât de bine pe hărţi. Probabil că în tot acest 
timp, marţienii se pregăteau. 


În timpul opoziţiei din 1894, pe partea luminată a planetei 
a fost zărită o strălucire puternică, mai întâi la Observatorul 
din Lick, apoi de Perrotin din Nisa, apoi de alţi observatori. 
Cititorii din Anglia au aflat pentru prima dată aceasta în 
numărul din 2 august al revistei Natura. Eu sunt înclinat să 
cred că strălucirea n-a fost decât topirea, în uriaşul puţ 
scobit în scoarţa planetei, a imensului tun din care marţienii 
îşi trimiteau spre noi proiectilele. În timpul următoarelor 
două opoziții au fost observate, lângă locul acestei explozii, 
unele semne particulare, până acum neexplicate. 

Furtuna s-a abătut asupra noastră acum şase ani. În timp 
ce Marte se apropia de opoziţie, Lavelle din Java a făcut ca 
firele comunicaţiilor dintre observatoarele astronomice să 
palpite de vestea uluitoare a unei uriaşe explozii de gaze 
incandescente pe această planetă. Faptul se întâmplase la 
12 ale lunii, spre miezul nopţii; spectroscopul, la care ela 
recurs imediat, indica o masă de gaze aprinse, mai ales 
hidrogen, care gonea cu o viteză enormă spre pământ. Cam 
la un sfert de oră după douăsprezece jetul de foc se făcuse 
nevăzut. El l-a comparat cu o rafală gigantică de flăcări, 
izbucnită brusc şi violent de pe planetă, „ca nişte gaze 
aprinse ieşite dintr-un tun”. 

Fraza se dovedi foarte nimerită. Şi totuşi, a doua zi nu 
apăru nimic despre aceasta în ziare, în afară de o notiţă din 
Daily Telegraph, şi lumea rămase în ignoranță asupra uneia 
dintre cele mai grave primejdii care a ameninţat vreodată 
rasa omenească. Probabil că nici eu n-aş fi auzit nimic 
despre erup-ţie, dacă nu l-aş fi întâlnit la Ottershaw pe 
binecu-noscului astronom Ogilvy. Extrem de agitat de 
vestea primită şi, pradă emoţiei, m-a invitat să-l însoțesc, în 
noaptea aceea, la cercetarea planetei roşii. 

Îmi amintesc şi azi foarte bine, în ciuda tuturor celor 
întâmplate de atunci, noaptea aceea de veghe: observatorul 
întunecat şi tăcut, lanterna oarbă care arunca într-un colţ o 
lumină slabă, pe podea, ţăcănitul regulat al mecanismului 
de ceasornic de la telescop, mica deschidere lunguiaţă din 


tavan - un abis presărat cu stele. Ogilvy se plimba de 
colocolo; îl auzeam, fără să-l văd. Prin telescop se vedea un 
cerc albastru închis şi mica planetă rotundă care plutea în 
acest câmp. Părea atât de mică, atât de strălucitoare, 
minusculă şi liniştită, brăzdată uşor de fâşii transversale, şi 
cu circumferința uşor turtită. Era mică, argintie, doar o 
gămălie de lumină! Părea că tremură, dar de fapt aceasta 
se datora telescopului care vibra, din cauza activităţii 
mecanismului de ceasornic care menținea imaginea în raza 
vizuală. 

În timp ce o priveam, planeta părea că se măreşte şi se 
micşorează, se apropie şi se îndepărtează, dar nu era decât 
o impresie a ochilor mei obosiţi. Marte plutea la patruzeci 
de milioane de mile depărtare - un spaţiu de peste 
patruzeci de milioane de mile. Puţini oameni îşi pot închipui 
imensitatea vidului în care înoată praful universului 
material. 

Aproape de planetă, în câmpul vizual, îmi amintesc că erau 
trei puncte slabe de lumină, trei stele minuscule, pierdute 
în infinit; în jurul ei, bezna fără fund a spaţiului gol. Ştiţi 
cum arată această beznă în timpul unei nopţi reci şi 
înstelate. Privită prin telescop, ea pare mult mai profundă. 
Şi, invizibil pentru mine, din cauză că era atât de îndepărtat 
şi mic, zburând neîncetat către mine, cu repeziciune, de-a 
curmezişul distanțelor de necrezut, apropiindu-se în fiecare 
clipă cu multe mii de mile, venea Obiectul pe care ni-l 
trimiseseră, Obiectul care avea să aducă atâtea lupte şi 
nenorociri, şi atâta moarte pe pământ. Nici nu visam la el, 
în timp ce priveam prin telescop; şi, pe Pământ, nimeni nu 
visa la proiectilul fatal. 

În noaptea aceea s-a produs pe planeta îndepărtată încă o 
erupție de gaze. Am văzut-o. O strălucire cu marginile 
roşcate, o uşoară proiectare a conturului, chiar când 
cronometrul arăta miezul nopţii; atunci l-am anunţat pe 
Ogilvy, care mi-a luat locul. Noaptea era călduroasă şi mi- 
era sete; m-am dus, călcând cu stângăcie şi căutându-mi 


drumul pe întuneric, până la măsuţa unde se afla sifonul, în 
timp ce Ogilvy, văzând dâra de gaze care venea către noi, 
scotea exclamaţii de surpriză. 

Iar în noaptea aceea, un alt proiectil invizibil pornea, cam 
la o secundă sau două peste douăzeci şi patru de ore de la 
primul, pe drumul de la Marte către Pământ. Îmi amintesc 
cum m-am aşezat acolo la masă, în întuneric, şi cum pete 
verzi şi roşii pluteau prin faţa ochilor mei. Nebănuind 
semnificaţia licăritului minuscul pe care îl zărisem şi tot ce- 
mi va aduce după aceea, nu-mi doream decât să mă aşez 
lângă lumină şi să fumez. Ogilvy privi în telescop până la 
ora unu, apoi renunţă; am aprins lanterna şi am plecat 
către locuinţa lui. Jos, în întuneric, se vedeau Ottershaw şi 
Chertsey, unde sute de oameni dormeau în pace. 

Tot restul nopţii, Ogilvy făcu îndelungate speculaţii asupra 
condiţiilor de viaţă pe Marte, râzând de ideea vulgară că 
acolo ar exista locuitori care ne trimit semnale. El credea 
sau că pe planetă s-a abătut o ploaie deasă de meteoriți, 
sau că se dezlănţuise o explozie vulcanică uriaşă. Mi-a 
demonstrat că era imposibil ca evoluţia organică să fi luat 
pe două planete alăturate aceeaşi direcţie. 

— Şansele împotriva unei existenţe asemănătoare omului 
pe Marte sunt un milion la una, zise el. 

Sute de observatori văzură flacăra din noaptea aceea şi 
din noaptea următoare, pe la miezul nopţii, apoi din nou în 
noaptea următoare; şi la fel timp de zece nopţi, o flacără în 
fiecare noapte. De ce au încetat exploziile după cea de a 
zecea noapte, niciun pământean nu a încercat să explice. S- 
ar putea ca gazele exploziei să fi provocat marţienilor unele 
inconveniente. Nori deşi de fum sau praf, vizibili de pe 
pământ printr-un telescop puternic ca nişte pete mici, 
cenuşii, schimbătoare, se răspândiră peste limpezimea 
atmosferei planetei, întunecându-i trăsăturile cunoscute. 

În cele din urmă, aceste perturbații treziră chiar şi ziarele 
şi ici şi colo apărură articole de popularizare în legătură cu 
vulcanii de pe Marte. Îmi amintesc că periodicul satiric 


Punch a folosit în mod fericit ştirea pentru o caricatură 
politică. Şi, cu totul nebiruite, proiectilele pe care marţienii 
le îndreptaseră spre noi se apropiau de pământ, gonind 
acum prin abisul gol al spaţiului, cu o viteză de mai multe 
mile pe secundă, oră de oră şi zi de zi, din ce în ce mai 
aproape. Astăzi mi se pare uimitor şi aproape de necrezut 
faptul că oamenii puteau să-şi vadă de treburile lor 
mărunte, aşa cum au făcut-o, deşi acest destin iminent 
atârna deasupra noastră. Îmi amintesc de triumful lui 
Markham, când a reuşit să obţină o nouă fotografie a 
planetei pentru ziarul ilustrat pe care îl edita pe atunci. 
Oamenii de astăzi îşi dau cu greu seama de abundența şi de 
spiritul întreprinzător al ziarelor noastre din secolul al 
nouăsprezecelea. În ceea ce mă priveşte, eram şi foarte 
ocupat învăţ să merg pe bicicletă şi absorbit de o serie de 
articole în care discutam despre evoluţia probabilă a ideilor 
morale în raport cu progresul civilizaţiei. 

Într-o seară (primul proiectil se afla atunci abia la 
10.000.000 de mile depărtare) am ieşit cu soţia mea să mă 
plimb. Îi explicam semnele zodiacului pe cerul înstelat şi îi 
arătam planeta Marte, un punct strălucitor de lumină 
ridicându-se la zenit şi către care se îndreptau atâtea 
telescoape. Era o noapte călduroasă. Venind către casă, un 
grup de excursionişti de la Chertsey sau Islewortt trecură 
pe lângă noi, cântând din gură şi din instrumente. Luminile 
se aprindeau la ferestrele de sus ale caselor, în timp ce 
oamenii se duceau la culcare. Dinspre gară, din depărtare, 
se auzeau trenurile răsunând şi huruind, la macazuri, 
zgomot pe care distanţa îl transforma aproape într-o 
melodie. Soţia mea îmi arătă strălucirea semnalelor roşii, 
verzi şi galbene care atârnau într-un cadru proiectat pe cer. 
Totul respira siguranţă şi linişte. 

Capitolul II. 

STEAUA CĂZĂTOARE. 

Apoi, veni noaptea primei stele căzătoare. Ea fu zărită dis- 
de-dimineaţă, ca o linie de foc, în înaltul văzduhului, 


trecând peste Winchester, către răsărit. Probabil că au 
văzut-o sute de oameni, socotind-o o stea căzătoare 
obişnuită. Albin, descriind-o, afirma că lăsa în urma ei o 
dâră verzuie, care strălucea timp de câteva secunde. 
Denning, cea mai mare autoritate a noastră în problema 
meteoriţilor, a declarat că a fost văzută prima oară la 
înălţimea de nouăzeci sau o sută de mile. Luiis-a părut că a 
atins Pământul cam la vreo sută de mile către răsărit. 

La ora aceea, eu eram acasă, în camera mea de lucru, şi 
scriam; cu toate că ferestrele mele dădeau spre Ottershaw, 
iar oblonul era ridicat (pe atunci îmi plăcea să privesc cerul 
nocturn), nu am văzut nimic. Şi totuşi, probabil că acest 
obiect, cel mai ciudat dintre toate cele care au venit 
vreodată pe Pământ, din spaţiu, a căzut chiar în timpul când 
eu şedeam acolo şi - doar să fi ridicat privirea - l-aş fi putut 
vedea. Unii dintre cei care i-au observat zborul susţin că 
era însoţit de un fel de şuierat. Dar eu nu am auzit nimic. 
Bănuiesc că mulţi oameni din Berkshire, Surrey şi 
Middlesex l-au văzut căzând, şi au crezut, în cel mai bun 
caz, că e un meteorit. Se pare că nimeni nu s-a gândit să 
caute în noaptea aceea obiectul căzut. 

Dar, dis-de-dimineaţă, bietul Ogilvy, care văzuse steaua 
căzătoare şi era convins că pe undeva pe câmpul dintre 
Horsell, Ottershaw şi Woking zăcea un meteorit, s-a trezit 
devreme, cu gândul să-l găsească. Ceea ce s-a şi întâmplat, 
îndată după ivirea zorilor, nu departe de carierele de nisip. 
Căderea proiectilului provocase o gaură enormă, iar nisipul 
şi pietrişurile fuseseră aruncate cu putere în toate 
direcţiile, peste buruieni, formând grămezi care se vedeau 
de la o milă şi jumătate depărtare. Buruienile luaseră foc, şi 
un fum subţire şi albastru se ridica în partea de răsărit. 

Obiectul zăcea acolo, îngropat aproape în întregime în 
nisip, printre aşchiile unui brad pe care îl sfărâmase în 
cădere. Suprafaţa descoperită părea a face parte dintr-un 
cilindru imens, acoperit cu o crustă groasă, solzoasă, de 
culoare închisă. Avea un diametru cam de treizeci de metri. 


Ogilvy se apropie de obiect, surprins şi de dimensiuni, dar 
mai ales de forma lui, deoarece ştia că majoritatea 
meteoriţilor sunt mai mult sau mai puţin rotunjiţi. Dar 
obiectul era încă atât de fierbinte, din cauza zborului, încât 
el nu putu să se apropie prea mult. Din interiorul cilindrului 
se auzeau nişte zgomote, o mişcare, pe care el le atribui 
răcirii inegale a suprafeţei cilindrului; nici nu-i trecu prin 
minte că obiectul n-ar avea interiorul compact. 

Rămase în picioare pe marginea gropii pe care o scobise 
obiectul, privindu-i atent aspectul ciudat uimit mai ales de 
forma şi culoarea neobişnuită, şi întrezărind nelămurit, 
chiar de atunci, evidenţa unei intenţionalităţi care l-a 
condus. Dimineaţa era minunat de liniştită, iar soarele, care 
tocmai se ridica peste pinii dinspre Weybridge, începuse să 
dogorească. El nu-şi aminti să fi auzit în dimineaţa aceea 
trilul vreunei păsări, nu se simţea nicio adiere; unicele 
sunete erau provocate de mişcările slabe din interiorul 
cilindrului acoperit de zgură. Ogilvy era singur pe câmp. 

Apoi, deodată, el tresări, observând că unii dintre solzii 
cenuşii, acele incrustaţii de culoarea cenuşei, care 
acopereau meteoritul, cădeau de pe marginea bazei de 
deasupra. Cădeau ca nişte fulgi, scurgându-se jos, pe nisip. 
O bucată mai mare căzu, deodată, cu zgomot ascuţit, 
făcând să-i zvâcnească inima. 

Câteva clipe, el nu izbuti să-şi explice faptul şi, în ciuda 
căldurii excesive, cobori în groapă, pentru a cerceta 
Obiectul mai îndeaproape. Încă îşi mai închipuia că singura 
cauză era răcirea, dar faptul că zgura cădea numai dintr-o 
extremitate a cilindrului îi zdruncină această idee. 

Şi atunci el observă că baza de sus a cilindrului se rotea, 
foarte încet, în jurul centrului. Era o mişcare atât de lentă, 
încât el o sesiză numai atunci când observă că o pată 
neagră care fusese lingă el, cu cinci minute înainte, era 
acum de cealaltă parte a circumferinței. Dar încă nu reuşi 
să înţeleagă ce însemna aceasta, până când auzi o 
scrâşnitură înnăbuşită şi văzu pata neagră înaintând brusc 


cu câţiva centimetri. Atunci, într-o străfulgerare, îşi dădu 
seama. Cilindrul era artificial - gol - şi se deşuruba la un 
capăt. Din interiorul cilindrului, ceva deşuruba capacul! 

— Cerule! strigă Ogilvy. Înăuntru este un om, sunt nişte 
oameni! Pe jumătate prăjiţi. Care încearcă să scape! 

Deodată, cu un salt brusc al minţii, el puse în legătură 
acest Obiect cu explozia de pe Marte. 

Gândul că înăuntru se afla închisă o fiinţă fu atât de 
înspăimântător pentru el, încât, uitând de căldură, se 
apropie de cilindru, pentru a ajuta la deşurubare. Dar, din 
fericire, radiaţia înăbuşitoare îl opri înainte de a-şi arde 
mâinile pe metalul încă fierbinte. Rămase o clipă nehotărât, 
apoi se întoarse, se căţără afară din groapă şi începu să 
alerge din toate pu-terile către Woking. Era cam ora şase. 
Întâlni un căruţaş şi încercă să-l facă să înţeleagă, dar 
povestirea, ca şi înfăţişarea lui Ogilvy erau atât de ciudate - 
pălăria îi căzuse în groapă - încât omul îşi continuă liniştit 
drumul. Nu avu mai mult succes nici cu băiatul care tocmai 
deschidea uşile cârciumii din Horsell Bridge. Acesta crezu 
că are de a face cu vreun nebun scăpat de pe undeva şi făcu 
o încercare nereuşită de a-l închide în sala de consumaţie. 
Faptul îl mai calmă puţin pe Ogilvy, şi, când îl văzu pe 
ziaristul londonez Henderson, în grădina casei, îl strigă 
peste gard şi reuşi să se facă înţeles. 

— Henderson, strigă el, ai văzut steaua căzătoare de astă- 
noapte? 

— Ei bine? zise Henderson. 

— Acum este acolo, pe câmpul din Horsell. 

— Ei, Doamne! zise Henderson. A căzut un meteorit! Asta-i 
foarte bine. 

— Dar este altceva decât un meteorit. Este un cilindru... 
un cilindru artificial, domnule! Şi are ceva înăuntru. 

Henderson se ridică, ţinând sapa în mână. 

— Ce-ai spus? zise el. Era surd de o ureche. 

Ogilvy îi povesti tot ceea ce văzuse. Câteva clipe, până să 
înţeleagă, Henderson rămase nemişcat. Apoi aruncă sapa, 


îşi luă haina şi ieşi în uliţă. Cei doi oameni porniră în grabă 
înapoi spre câmp, şi găsiră cilindrul în aceeaşi poziţie. Dar 
sunetele din interior încetaseră, şi un cerc îngust de metal 
strălucitor se vedea între baza şi corpul cilindrului. Aerul, 
intrând sau ieşind prin această margine, scotea un şuierat 
subţire. 

Ei ascultară, ciocăniră cu un baston în metalul acoperit de 
zgură şi, necăpătând niciun răspuns, traseră amândoi 
concluzia că omul sau oamenii dinăuntru erau probabil în 
nesimţire, sau morţi. 

Bineînţeles, erau în totală neputinţă de a întreprinde ceva. 
Strigară cuvinte de încurajare şi promisiuni, şi se întoarseră 
din nou în oraş, să caute ajutoare. Vi-i puteţi închipui, plini 
de nisip, surescitaţi, cu hainele în dezordine, alergând de-a 
lungul străduţei, sub soarele strălucitor, tocmai când 
negustorii îşi deschideau obloanele, iar ceilalţi cetăţeni 
ferestrele odăilor. Henderson se duse direct la gară, ca să 
telegrafieze ştirea la Londra. Articolele din ziare 
pregătiseră minţile oamenilor pentru o asemenea idee. 

Către ora opt, câţiva băieţi şi oameni fără ocupaţie o şi 
porniseră spre câmp să vadă „oamenii morţi din Marte”. 
Aceasta era forma pe care o luase ştirea. Eu am auzit-o mai 
întâi de la băiatul cu ziare, pe la nouă fără un sfert, când am 
ieşit să iau Daily Chronicle. Am fost, desigur, uimit şi, fără să 
mai pierd timpul, m-am îndreptat, peste podul de la 
Ottershaw, câtre carierele de nisip. 

Capitolul III. 

PE CÂMPUL DIN HORSELL. 

Am găsit, în jurul găurii enorme în care se afla cilindrul, un 
mic grup cam de douăzeci de oameni. Am descris mai 
înainte aspectul acestui corp uriaş, îngropat în pământ. 
Iarba şi pietrişul din jurul lui păreau carbonizate ca în urma 
unei explozii neaşteptate. Ciocnirea produsese, fără 
îndoială, o ţâşnire de flăcări. Henderson şi Ogilvy nu erau 
acolo. Cred că, dându-şi seama că deocamdată nu era nimic 
de făcut plecaseră să ia micul dejun acasă la Henderson. 


Patru sau cinci băieţi şedeau pe marginea gropii, cu 
picioarele atârnate, şi se amuzau - până când i-am oprit eu 
- aruncând pietre asupra cilindrului. Dună ce le-am spus 
câteva cuvinte, începură să se joace de-a prinselea, în 
mijlocul grupului de spectatori. 

Printre aceştia se aflau doi ciclişti, un grădinar cu ziua, ale 
cărui servicii le foloseam uneori şi eu, o fată ţinând în braţe 
un copilaş, Gregg măcelarul, împreună cu băieţaşul lui, doi 
sau trei pierde-vară şi băieţi care serveau mingile la jocul 
de golf şi care obişnuiau să-şi petreacă vremea în preajma 
gării. Nu se prea vorbea. Pe atunci puţini dintre oamenii de 
rând din Anglia aveau vreo idee cât de vagă despre 
astronomie. Cea mai mare parte dintre cei prezenţi priveau 
liniştiţi extremitatea cilindrului, de forma unei mese mari, 
care se afla la fel cum o lăsaseră Ogilvy şi Henderson. Îmi 
închipui că speranţa oamenilor de a găsi un morman de 
cadavre carbonizate era dezamăgită de această masă 
neînsufleţită. Cât timp am rămas acolo, oamenii plecau şi 
veneau. Am cooorit în groapă şi mi s-a părut că aud o 
mişcare uşoară sub picioare. Capătul de sus încetase să se 
mai rotească. 

Ciudăţenia acestui obiect deveni evidentă pentru mine 
abia atunci când m-am apropiat de el. Lia prima privire nu 
era, într-adevăr, mai impresionant decât o căruţă 
răsturnată sau un copac doborât de-a curmezişul drumului. 
Poate chiar nici atât. Părea o geamandură ruginită. Era 
nevoie de o anumită educaţie ştiinţifică pentru a-ţi da 
seama că zgura cenuşie care acoperea obiectul nu era un 
oxid obişnuit, că metalul alb-gălbui care strălucea în 
crăpătura dintre capac şi cilindru avea o nuanţă 
neobişnuită. Dar pentru cea mai mare parte a spectatorilor, 
noţiunea de extraterestru nu spunea nimic. 

În clipa aceea am fost extrem de sigur că Obiectul acela 
venise de pe planeta Marte, dar nu soco-team posibil să 
conţină vreo fiinţă vie. Mă gândeam că deşurubarea putea 
să fie automată. În ciuda părerii lui Ogilvy, eu continuam să 


cred că pe Marte existau oameni. Gândul mi se ducea la 
posibilitatea ca Obiectul să conţină vreun manuscris, la 
dificultăţile ce vor apare în privinţa traducerii, la faptul că 
am putea găsi în cilindru monede şi figurine, şi aşa mai 
departe. Totuşi, cilindrul era puţin cam prea mare pentru a- 
mi confirma aceste presupuneri. Eram nerăbdător să-l văd 
deschis. Pe la unsprezece, vă-zând că nu se întâmplă nimic, 
m-am întors, plin de asemenea gânduri, spre locuinţa mea 
din Maybury. Dar mi-a fost greu să mă apuc din nou de 
abstractele mele cercetări. 

După-amiază, aspectul câmpului se schimbase foarte mult. 
Primele ediţii ale ziarelor de seară uimiseră Londra cu 
titlurile lor enorme: „UN MESAJ PRIMIT DIN MARIE” 
„ÎNTÂMPLAREA SENZAŢIONALĂ DIN WOKING” şi altele 
de acelaşi gen. Pe deasupra, telegrama lui Ogilvy către 
Observatorul Astronomic pusese în mişcare toate 
observatoarele din ţară. 

Pe drumul de lângă carierele de nisip se aflau vreo şase 
trăsuri de la gara din Woking, o cabrioletă de la Chobham, 
şi o trăsură mai mare. Lângă ele erau o mulţime de 
biciclete. În plus, cu toată căldura din ziua aceea, foarte 
mulţi oameni veniseră pe jos de la Woking şi Chertsey, aşa 
încât se adunase aici o mulţime considerabilă, printre care 
se aflau şi câteva doamne îmbrăcate elegant. 

Era o căldură arzătoare, niciun nor pe cer şi nicio suflare 
de vânt; singura umbră o aşterneau câţiva pini rari. 
Buruienile care luaseră foc fuseseră stinse, dar, cât vedeai 
cu ochii, terenul neted dinspre Ottershaw era înnegrit şi de 
pe el continuau să se ridice şuviţe verticale de fum. Un 
negustor de dulciuri din Chobham Road, mai întreprinzător, 
îşi trimisese băiatul cu o încărcătură de mere verzi şi sticle 
de bere. 

Apropiindu-mă de groapă, o găsii ocupată de un grup de 
vreo jumătate duzină de oameni - Henderson, Ogilvy şi un 
bărbat înalt şi blond - am aflat mai târziu că era Stent, de la 
Observatorul Regal - împreună cu câţiva muncitori care 


mânuiau sape şi târnăcoape. Stent dădea ordine, cu un glas 
limpede şi ascuţit. Probabil că acum cilindrul era mult mai 
rece, deoarece Stent şedea pe el, în picioare; faţa îi era 
roşie, şiroind de transpiraţie, şi se pare că îl enervase ceva. 

O mare parte a cilindrului fusese degajată, dar partea de 
jos era încă îngropată. De îndată ce Ogilvy mă văzu în 
mulţimea de oameni care priveau de la marginea gropii, îmi 
strigă să cobor şi mă întrebă dacă n-aş vrea să-l caut pe 
lordul Hilton, proprietarul domeniului. 

Mulțimea care se tot aduna, şi mai ales băieţii, îmi zise el, 
deveneau o piedică serioasă pentru săpături. Ei vroiau să 
instaleze o uşoară balustradă, care să-i ajute să menţină 
oamenii la distanţă. Îmi mai spuse că din când în când se 
auzeau uşoare mişcări din interiorul cutiei, dar că 
muncitorii nu reuşeau să deşurubeze capacul, neavând de 
unde să-l apuce. Pereţii cutiei păreau să fie de o grosime 
considerabilă şi era posibil ca slabele sunete pe care le 
auzeam să reprezinte de fapt un adevărat tumult interior. 

Am acceptat bucuros cererea lui, dobândind astfel dreptul 
de a fi unul dintre spectatorii privilegiați în interiorul acelui 
spaţiu. Nu am reuşit să-l găsesc pe lordul Hilton acasă, dar 
mi s-a spus că era aşteptat să vină de la Londra cu trenul 
care pleca din gara Waterloo la ora şase; şi cum era abia 
cinci şi un sfert, m-am dus acasă, mi-am băut ceaiul şi am 
plecat spre gară să-l aştept. 

Capitolul IV. 

CILINDRUL SE DESCHIDE. 

Când m-am întors pe câmp, soarele apunea. Dinspre 
Woking veneau în grabă grupuri răzlețe. Câţiva inşi se 
întorceau. Mulțimea din jurul gropii crescuse cam la vreo 
două sute de persoane şi se detaşa, neagră, pe galbenul de 
lămâie al cerului. Se auzeau glasuri ridicate şi părea că în 
jurul gropii începuse un fel de luptă. În timp ce mă 
apropiam, auzii glasul lui Stent: 

— Daţi-vă înapoi! Daţi-vă înapoi! 

Un băiat veni către mine în fugă. 


— Se mişcă, îmi zise din treacăt, se deşurubează de tot. 
Asta nu-mi place. O şterg acasă. 

Mi-am continuat drumul către grupul de oameni. Erau 
într-adevăr, îmi închipui, două sau trei sute de oameni, care 
se înghionteau şi se îmbulzeau unii într-alţii, cele câteva 
femei nefiind în niciun caz cele mai puţin active. 

— A căzut în groapă! strigă cineva. 

— Daţi-vă înapoi! strigară mai mulţi. 

Mulțimea se agita, şi mi-am croit drum prin mijlocul ei. Toţi 
păreau extrem de surescitaţi. Un bâzâit neobişnuit venea 
din groapă. 

— Ascultă! îmi zise Ogilvy. Ajută-ne să-i dăm înapoi pe 
idioţii ăştia. Nu ştim ce poate fi în Obiectul acesta 
blestemat! 

Un tânăr, cred că era un băiat de prăvălie din Woking, 
şedea pe cilindru, încercând să se caţăre din nou afară din 
groapă. 

Mulțimea îl împinsese acolo. 

Capătul cilindrului continua să se deşurubeze din interior. 
Apăruse aproape o jumătate de metru de ghivent 
strălucitor. Cineva se împiedică de mine, şi eram gata să fiu 
aruncat pe capacul cilindrului. M-am întors, şi probabil în 
acelaşi timp ghiventul ajunsese la capăt, căci capacul 
cilindrului căzu pe pietriş, cu un zgomot puternic. M-am 
proptit cu cotul în omul din spatele meu şi mi-am întors din 
nou capul spre Obiectul acela. O clipă, deschiderea 
circulară păru perfect neagră. Aveam soarele în ochi. 

Cred că toţi se aşteptau să vadă ieşind un om - poate 
oarecum diferit de oamenii pământeni, dar totuşi, în părţile 
sale esenţiale, un om. Eu, cel puţin, aşa credeam. Dar, 
privind, am văzut imediat mişcându-se ceva în umbră: nişte 
mişcări agitate şi nelămurite, una deasupra celeilalte, şi 
două discuri luminoase, ca nişte ochi. Apoi din mijlocul 
încolăcit se desfăşură ceva care semăna cu un mic şarpe 
cenuşiu, cam de grosimea unui baston, şi şerpui în aer spre 
mine - şi apoi încă unul. 


M-a cuprins deodată un fior. Se auzi, în spatele meu, 
ţipătul puternic al unei femei. M-am întors pe jumătate, 
continuând să-mi ţin ochii fixaţi asupra cilindrului, din care 
ieşeau alte tentacule, şi am început să-mi croiesc, drum 
înapoi de la marginea gropii. Pe feţele oamenilor din jurul 
meu uimirea făcea loc groazei. Se auzeau în toate părţile 
exclamaţii nearticulate. Toată lumea se dădea înapoi. 
Băiatul de prăvălie se forţa să iasă de pe marginea gropii. 
M-am trezit singur, şi am văzut oamenii alergând, pe partea 
cealaltă a gropii, şi Stent printre ei. Am privit din nou spre 
cilindru şi m-a cuprins o groază de nestăpânit. Am rămas 
împietrit, cu ochii aţintiţi într-acolo. 

O masă rotundă, mare şi cenuşie, cam de mări-mea unui 
urs, se ridica încet şi cu dificultate din cilindru. Când ajunse 
afară, în lumină, străluci ca o piele udă. 

Doi ochi mari, de culoare închisă, mă priveau ţintă. Masa 
care îi înconjura, capul acelei fiinţe, era rotundă şi avea, s- 
ar putea spune, o faţă. Sub ochi era o gură, ale cărei 
margini fără buze tremurau, se agitau, lăsând să picure 
salivă. Întreaga creatură palpita şi gâfâia convulsiv. Un 
apendice slab şi tentacular se şi încleştase de marginea 
cilindrului, iar altul se legăna în aer. 

Cei care nu au văzut niciodată un marțian viu cu greu îşi 
pot imagina groaza neasemuită pe care o producea 
aspectul lui. Gura ciudată, în formă de V, cu buza de sus 
ascuţită, absenţa frunţii, absenţa unei bărbii sub buza 
inferioară în formă de colţ, tremurul neîncetat al acestei 
guri, grupul tentacu-lelor de meduză, respiraţia agitată a 
plămânilor într-o atmosferă străină, dificultatea evidentă şi 
chinuitoare a mişcărilor, din cauza forţei mai mari de 
gravitație a pământului - şi mai ales extraordinara 
intensitate a ochilor imenşi - toate erau vii, in-tense, 
neomeneşti, diforme şi monstruoase. Pielea brună, ca unsă 
cu grăsime, părea spongioasă, şi în prudenţa stângace a 
mişcărilor încete era ceva ex-trem de scârbos. Încă de la 


această primă întâlnire, de la prima aruncătură de ochi, am 
fost copleşit de dezgust şi teamă. 

Deodată, monstrul dispăru. Se clătină pe mar-ginea 
cilindrului şi alunecă înăuntru, cu un zgomot ca şi când ar fi 
căzut o masă mare de piele. L-am auzit scoțând un țipăt 
ascuţit şi ciudat, şi imediat în umbra deschizăturii apăru o 
altă creatură asemănătoare. 

M-am întors şi, alergând nebuneşte, m-am îndreptat către 
primul grup de copaci, cam la o sută de metri distanţă; dar 
alergam oblic şi poticnindu-mă, căci nu puteam să-mi 
dezlipesc privirile de la acest spectacol. 

M-am oprit acolo, printre câţiva pini tineri şi drobiţe, 
gâfâind şi aşteptând să văd ce se va mai întâmpla. Câmpul 
din jurul gropilor de nisip era presărat de oameni, care 
şedeau ca şi mine îngroziţi şi pe jumătate fascinaţi, privind 
ţintă la aceste făp-turi sau mai curând la grămada de pietriş 
de pe marginea gropii în care se aflau ele. Şi atunci, 
îngrozindu-mă şi mai mult, am văzut un obiect negru şi 
rotund mişcându-se în sus şi în jos pe marginea gropii. Era 
capul băiatului de prăvălie care căzuse înăuntru, dar în 
lumina cerului de apus arăta ca un obiect mic şi negru. 
Reuşi să-şi scoată din groapă un umăr şi un genunchi, apoi 
alunecă din nou până când i se văzu numai capul. Deodată 
dispăru, şi mi s-a părut că aud un țipăt slab. Am simţit 
pentru o clipă pornirea să mă întorc şi să-l ajut, dar frica m- 
a oprit. 

Apoi totul dispăru din vedere, ascuns în groapa adâncă şi 
după grămada de nisip pe care o ridicase căderea 
cilindrului. Cineva care ar fi venit pe drumul de la Chobham 
sau Woking ar fi rămas uimit văzând o mulţime de aproape 
o sută şi ceva de oameni care stăteau într-un cerc mare şi 
neregulat, în şanţuri, înapoia tufişurilor, în dosul porţilor şi 
gardurilor, vorbind prea puţin unii cu alţii, doar cu strigăte 
scurte şi nervoase, şi privind cu ochii ţintă spre câteva 
grămezi de nisip. Căruciorul cu bere rămăsese ca o epavă 
ciudată, negru în lumina soarelui arzător, iar în gropile de 


nisip se afla un şir de vehicule părăsite, ai căror cai mâncau 
din sacii atârnaţi de după gât, sau băteau cu copita în 
pământ. 

Capitolul V. 

RAZA ARZĂTOARE. 

După ce îi privisem o clipă pe marţieni ieşind din cilindrul 
în care veniseră de pe planeta lor pe pământ, un fel de 
hipnoză îmi paraliza acţiunile. Am rămas acolo, cufundat 
până la genunchi în buruieni, privind fix la movila care îi 
ascundea. Oscilam între frică şi curiozitate. 

Nu îndrăzneam să mă întorc la groapă, dar simţeam o 
dorinţă fierbinte să privesc înăuntrul ei. De aceea, ara 
început să merg dând un larg ocol, căutând un unghi 
avantajos şi privind neîncetat la grămezile de nisip după 
care se ascundeau noii veniţi pe Pământul nostru. La un 
moment dat apăru brusc în lumina soarelui un mănunchi de 
curele negre şi înguste, ca tentaculele unei caracatiţe, dar 
retrase imediat, şi apoi se ridică o tijă subţire, formată din 
articulaţii, purtând în capăt, un disc circular care se 
învârtea cu o mişcare neregulată. Oare ce se petrecea 
acolo? 

Cei mai mulţi spectatori se strânseseră în două trupuri - 
unul, ceva mai numeros, înspre Woking, celălalt, o mână de 
oameni, în spre Chobham. Cu siguranţă că şi ei erau 
frământaţi de aceleaşi întrebări. Câţiva se aflau chiar lângă 
mine. M-am apropiat de unul dintre ei - l-am recunoscut ca 
fiindu-mi vecin, dar nu îi cunoşteam numele - şi m-am oprit. 
Nu era momentul pentru o conversaţie obişnuită. 

— Ce brute scârboase! zise el. Doamne sfinte! Ce brute 
scârboase! Repetă fraza de câteva ori. 

— Ai văzut că un om a alunecat în groapă? l-am întrebat 
eu; dar el nu mi-a răspuns. Am rămas tăcuţi câtva timp, 
alături, privind şi resimţind, cred, oarecare consolare unul 
în tovărăşia celuilalt. Apoi mi-am schimbat locul, suindu-mă 
pe o mică ridicătură care îmi oferea avantajul de a fi cu un 


metru şi ceva mai sus, şi când am privit din nou către 
vecinul meu l-am văzut îndreptându-se spre Woking. 

Amurgul începuse să se transforme în înserare, şi nu se 
mai întâmpla nimic. Mulțimea de departe, din stânga, către 
Woking, părea să crească, şi auzeam acum venind dintr- 
acolo un murmur slab. Micul grup de oameni dinspre 
Chobham se risipise. Dinspre groapă nu se mai auzea 
aproape niciun fel de mişcare. 

Faptul acesta, mai mult decât orice, îi făcu pe oameni să 
capete curaj, şi cred că noii sosiți de la Woking au contribuit 
de asemeni la restabilirea încrederii. În orice caz, în timp ce 
se lăsa înserarea, mulţimea începu să se mişte încet, 
oprindu-se din când în când printre gropile de nisip, şi 
această mişcare părea să capete tot mai multă forţă pe 
măsură ce în jurul cilindrului liniştea serii rămânea 
netulburată. Forme verticale, negre, în grupuri de câte 
două sau trei, înaintau, se opreau, observau şi înaintau din 
nou, răspândindu-se în acelaşi timp într-un semicerc îngust 
şi neregulat, care căuta să cuprindă, între capetele sale, 
groapa. Am pornit şi eu să mă apropii de groapă. 

Atunci am văzut câţiva vizitii care înaintau cu îndrăzneală 
prin gropile de nisip şi am auzit zgomotul copitelor şi 
scârţâitul roţilor. 

Un băiat împingea căruciorul cu mere. Şi apoi, la treizeci 
de metri de groapă, venind dinspre Horsell, a apărut un mic 
grup de oameni; cel din fruntea lor flutura un steag alb. 

Aceasta era delegaţia. Se ţinuse în grabă un consiliu, şi 
deoarece marţienii erau, în ciuda aspectului lor respingător, 
fiinţe înzestrate cu rațiune, se luase hotărârea de a li se 
arăta, apropiindu-ne de ei cu semne de prietenie, că şi noi 
eram fiinţe raţionale. 

Steagul se mişca întâi spre dreapta, apoi spre stânga. 
Eram prea departe pentru a recunoaşte pe vreunul dintre 
ei, dar am aflat mai târziu că Ogilvy, Stent şi Henderson 
erau şi ei, împreună cu alţii, în această tentativă de 
comunicare. Micul grup trăsese după el grupul de oameni 


dimprejur, astfel că se formase acum un cerc aproape 
întreg; câteva forme negre, nelămurite, urmau de la o mică 
distanţă. 

Deodată ţâşni un fulger de lumină, şi o masă de fum verzui 
şi luminos ieşi din groapă în trei răbufniri distincte, 
ridicându-se, una după alta, în văzduhul liniştit. 

Fumul (sau, poate, cuvântul mai nimerit ar fi flacăra) era 
atât de strălucitor, încât cerul albastru închis de deasupra 
capetelor noastre şi întinderea câmpiei întunecate dinspre 
Chertsey, presărată cu pini negri, parcă se întunecară 
deodată, concomitent cu răbufnirile, şi rămaseră şi mai 
întunecate după dispariţia lor. În acelaşi timp se auzi un 
şuierat slab. 

Dincolo de groapă, micul grup de oameni care aveau în 
frunte steagul alb fu oprit în loc de acest fenomen; părea o 
mică pată de siluete verticale, mici şi negre, pe pământul 
întunecat. Când fumul verde se ridică, feţele oamenilor se 
luminară de un verde palid, întunecându-se din nou când 
fumul dispăru. Atunci, încet, şuieratul se transformă într-un 
băziit, într-un zbârnâit lung şi puternic. O formă ghemuită 
se ridică încet din groapă, şi din ea părea că licăreşte urma 
unei raze de lumină. 

Imediat, ţâşniri de adevărată flacără, o lumină 
strălucitoare, care sărea de la unul la altul, izbucniră din 
grupul de oameni împrăştiaţi. Era ca şi cum un jet invizibil 
se ciocnea de ei, izbucnind apoi într-o flacără albă. Era ca şi 
cum fiecare om era transformat deodată, într-o clipă, în 
flăcări. 

Şi atunci i-am văzut clătinându-se şi căzând în lumina 
propriei lor distrugeri, iar cei care îi însoțeau se întoarseră 
şi o luară la fugă. 

Am rămas țintuit locului, nedându-mi încă seama că în faţa 
mea, sărind de la om la om în acel mic grup îndepărtat, era 
moartea. Nu simţeam decât că asist la un fenomen foarte 
straniu. Un fulger de lumină, orbitor, şi aproape fără 
zgomot - şi un om cădea la pământ, rămânând nemişcat; şi 


în timp ce raza nevăzută şi arzătoare trecea peste ei, pinii 
izbucneau în flăcări, iar tufişurile uscate deveneau, cu o 
pocnitură înnăbuşită, o masă de văpăi. Departe, către 
Knaphill, se vedea lumina copacilor, buruienilor şi clădirilor 
de lemn care izbucneau brusc în flăcări. 

Această moarte arzătoare se rotea iute şi neîn-cetat, ca o 
sabie de foc, invizibilă şi inevitabilă. Am văzut-o venind 
către mine, după tufişurile aprinse pe care le atingea, şi 
eram prea uimit şi stupefiat pentru a mă putea mişca. Am 
auzit trosniturile focului în gropile de nisip şi nechezatul 
unui cal, încetând tot atât de brusc precum izbucnise. Era 
ca şi cum un deget de flacără intensă, şi totuşi invizibil, ar fi 
fost întins peste mărăcinişul dintre mine şi marţieni, de-a 
lungul unei linii curbe; dincolo de gropile de nisip, pământul 
întunecat scotea fum şi trosnea. Ceva căzu cu zgomot, 
departe, spre stânga, acolo unde drumul dinspre gara de la 
Woking intră în câmpie. Îndată după aceea, şuieratul şi 
zbârnâitul încetară, iar obiectul negru în formă de cupolă 
se cufundă încet, dispărând în groapă. 

Toate acestea se întâmplaseră cu atâta repeziciune, încât 
am rămas nemişcat, nedumerit şi uluit de fulgerele de 
lumină. Dacă această moarte s-ar fi rotit într-un cerc 
complet, cu siguranţă că aş fi fost ucis prin surprindere. 
Dar ea a trecut şi m-a ocolit, şi a lăsat deodată noaptea în 
jurul meu, neagră şi ostilă. 

Câmpia ondulată era acum întunecată, aproape în beznă, 
în afară de drumurile care se desfăşurau cenuşii şi palide 
sub cerul albastru-întunecat al nopţii. Totul era sumbru, 
lipsit de suflare omenească. Deasupra capului, stelele 
începeau să apară, şi spre apus cerul era încă de un 
albastru palid, verzui, luminos. Vârfurile pinilor şi 
acoperişurile din Horsell se profilau ascuţite, întunecate, pe 
lumina ştearsă dinspre apus. Marţienii, cu aparatele lor, 
erau complet ascunşi vederii, în afară de acel stâlp subţire 
pe care oglinda lor se mişca neîncetat. Câteva tufişuri şi 
copaci izolaţi, ici şi colo, continuau să mai fumege şi să 


ardă, iar casele dinspre gara din Woking trimiteau în sus 
spirale de flăcări în liniştea începutului de noapte. 

În rest, şi în afară de uimirea mea teribilă, nu se 
schimbase nimic. Micul grup de pete negre care purtau 
steagul alb fusese şters de pe faţa pământului, şi se părea 
că liniştea serii nici nu fusese întreruptă. 

Mi-am dat seama că mă aflam fără ajutor, fără apărare şi 
singur pe acest câmp întunecat. Şi deodată, de parc-ar fi 
căzut asupra mea ceva dinafară, m-a năpădit frica. 

Făcând un efort, m-am întors şi am început să alerg, 
poticnindu-mă, printre tufişuri. 

Frica pe care o simţeam nu era o frică raţională, ci panică, 
teroare; mă îngrozeau nu numai marţienii, dar şi 
întunericul şi liniştea din jurul meu. Groaza produse asupra 
mea un efect atât de extraordinar de descurajare, încât 
alergam plângând în tăcere, ca un copil. Şi după ce m-am 
întors cu spatele n-am mai avut curajul să privesc înapoi. 

Îmi amintesc că aveam impresia bizară că ei îşi băteau joc 
de mine, că, de îndată ce voi fi pe punctul de a mă afla în 
siguranţă, această moarte misterioasă - tot atât de rapidă 
ca şi fulgerul - va sări după mine, din groapa din jurul 
cilindrului, şi mă va culca la pământ. 

Capitolul VI. 

RAZA ARZĂTOARE PE DRUMUL SPRE CHOBHAM. 

Este încă de neînțeles cum pot marţienii să ucidă oamenii, 
atât de iute şi de liniştit. Mulţi cred că ei reuşesc să producă 
într-un fel oarecare o căldură intensă într-un spaţiu de 
inconductibilitate practic absolută. Această căldură intensă 
este proiectată printr-o rază, în linie dreaptă, împotriva 
oricărui obiect pe care şi-l aleg drept ţintă, cu ajutorul unei 
oglinzi parabolice lustruite, dintr-o compoziţie necunoscută, 
aproape la fel cum oglinda parabolică a unui far 
proiectează razele de lumină. Dar nimeni nu a stabilit în 
mod cert aceste amănunte. Oricare ar fi fost procedeul, 
este sigur că esenţa acestei arme consta într-o rază de 
căldură. Căldură şi lumină invizibilă, în loc de lumină 


vizibilă. Tot ceea ce poate să ardă izbucneşte în flă-cări la 
atingerea acestei raze, plumbul curge ca apa, fierul se 
înmoaie, sticla plesneşte şi se topeşte, iar apa fierbe brusc, 
transformându-se în aburi. 

În noaptea aceea, aproape patruzeci de oameni zăceau 
sub lumina stelelor, în jurul gropii, carbonizaţi şi 
desfiguraţi, deveniți de nerecunoscut, şi tot timpul nopţii 
câmpul dintre Horsell şi Maybury a rămas pustiu, înnegrit 
de flăcări. 

Ştirea masacrului a ajuns la Chobham, Woking şi 
Ottershaw probabil cam în acelaşi timp. Când s-a întâmplat 
tragedia, în Woking magazinele erau închise şi un grup de 
oameni, atraşi de cele auzite, trecuseră peste podul de la 
Horsell şi înaintau pe drumul dintre mărăcini care duce 
până la câmpie. Vă puteţi închipui tinerii, gătiţi după 
terminarea zilei de lucru şi făcând din această întâmpiare, 
cum fac de altfel în orice ocazie, un pretext pentru a se 
plimba împreună şi a se distra. Vă puteţi închipui murmurul 
glasurilor de-a lungul drumului. 

Până atunci, desigur, puţini oameni din Woking ştiau 
despre deschiderea cilindrului, cu toate că bietul 
Henderson trimisese la Oficiul poştal un curier pe bicicletă, 
cu o telegramă specială către un ziar de seară. 

Pe măsură ce aceşti curioşi veneau, câte doi sau trei, pe 
câmp, întâlneau grupuri mici de oameni vorbind cu 
însufleţire şi privind la oglinda rotitoare de deasupra 
gropilor de nisip. Noii veniţi erau, fără îndoială, cuprinşi 
îndată de aceeaşi agitaţie. 

Pe la opt şi jumătate, când delegaţia fu distrusă, se aflau 
acolo o mulţime cam de trei sute de oameni, sau chiar mai 
mult, în afară de cei care părăsiseră drumul pentru a se 
apropia şi mai mult de marţieni. Erau şi trei poliţişti, dintre 
care unul călare, care făceau tot posibilul, conform 
instrucţiunilor lui Stent, să-i ţină pe oameni la distanţă şi să- 
i împiedice să se apropie de cilindru. Se iscară şi câteva 
proteste, din partea celor mai necugetaţi şi mai nervoşi, 


pentru care o adunare este întotdeauna o ocazie de scandal 
şi de debandadă. 

Stent şi Ogilvy, temându-se de posibilitatea unei ciocniri, 
telegrafiaseră la cazarma din Horsell, de îndată ce 
apăruseră marţienii, cerând ajutorul unei companii de 
soldaţi pentru a proteja aceste fiinţe ciudate împotriva 
violenţelor. Apoi ei se înapoia-seră, pentru a conduce acea 
nefericită delegaţie. Descrierea morţii lor, aşa cum fusese 
văzută de mulţime, concorda foarte bine cu impresiile mele: 
cele trei răbufniri de fum verde, zbârnâitul profund şi 
izbucnirile de flăcări. 

Această mulţime de oameni scăpase dintr-o primejdie mai 
gravă decât aceea ce mă pândise pe mine. Salvarea lor 
fusese o movilă de nisip acope-rită de buruieni, care 
interceptase partea inferioară a razei arzătoare. Dacă 
înălţimea oglinzii parabolice ar fi fost cu câţiva metri mai 
mare, nimeni n-ar fi scăpat cu viaţă, pentru a mai putea să 
povestească întâmplarea. Ei au văzut flăcările, oameni 
căzând, şi o mână invizibilă, ca să spunem aşa, incendiind 
tufişurile şi înaintând către ei, în umbra înserării. Atunci, cu 
un şuierat mai puternic decât zbârnâitul din groapă, raza 
trecu chiar pe deasupra capetelor lor, aprinzând vârfurile 
fagilor ce mărgineau drumul, făcând să plesnească 
cărămizile, spărgând geamurile, aprinzând ramele 
ferestrelor şi sfărâmând în bucăţi o porţiune din frontonul 
unei case de lângă colţul drumului. 

La auzul acelui zgomot înnăbuşit, al şuieratului, şi văzând 
lumina copacilor aprinşi, mulţimea, cuprinsă de panică, 
rămase nedecisă câteva clipe. Pe drum începură să cadă 
scântei, aşchii aprinse şi frunze, ca nişte fulgi de flăcări. 
Pălăriile şi hainele luau foc. Apoi, venind de pe câmp, se 
auzi un stri-găt. Răsunară ţipete şi strigăte şi, deodată, un 
po-liţist călare veni în galop prin mulţime, cu mâinile 
încleştate deasupra capului, urlând. 

— Vin spre noi! ţipă o femeie, şi imediat toţi se întoarseră 
şi, împingându-i pe cei din spate, îşi croiră din nou drum 


spre Woking. Se îmbulzeau orbeşte, ca o turmă de oi. În 
locul unde drumul deveni mai îngust şi mai întunecos, între 
taluzurile înalte, mulţimea se înghesui şi se iscă o luptă 
disperată. Nu reuşiră să scape toţi; cel puţin trei fugari, 
două femei şi un băieţaş, fură trântiţi şi călcaţi în picioare, 
şi lăsaţi să moară acolo, în spaimă şi întuneric. 

Capitolul VII. 

CUM AM AJUNS ACASĂ. 

În ceea ce mă priveşte, nu-mi amintesc din toată această 
fugă decât că mă izbeam de copaci şi mă poticneam printre 
tufişuri. În jurul meu totul era cuprins de teroarea invizibilă 
a marţienilor; neîndurătoarea sabie de foc părea că se 
răsuceşte în toate părţile, deasupra capului meu, înainte de 
a cobori şi de a mă lovi de moarte. Am ajuns pe drumul 
dintre răscruce şi Horsell şi am alergat pe el până la 
răscruce. 

În cele din urmă, n-am mai putut face niciun pas; epuizat 
de violenţa emoţiilor şi a fugii, m-am poticnit şi am căzut pe 
marginea drumului. Era lângă podul care trece peste 
canalul de l-a uzina de gaz. Am căzut şi am rămas nemişcat. 

Probabil că am zăcut acolo o bucată de vreme. 

M-am ridicat, apoi, foarte nedumerit. O clipă, poate, n-am 
reuşit să înţeleg cum de ajunsesem lângă pod. Spaima 
căzuse de pe mine, ca o haină. Îmi pierdusem pălăria, iar 
gulerul era desfăcut. Cu câteva minute mai înainte pentru 
mine existaseră doar trei lucruri reale - imensitatea nopţii, 
a spaţiului şi a naturii, propria mea neputinţă şi groază, şi 
iminenta apropiere a morţii. Acum, ca şi cum se răsturnase 
ceva, punctul de vedere se schimbase brusc. Nu avusese loc 
o trecere perceptibilă de la o stare de spirit la alta. Eram 
din nou, nemijlocit, fiinţa de fiecare zi - un cetăţean 
cumsecade şi obişnuit. Câmpul liniştit, cauza fugii mele, 
izbucnirea flăcărilor, îmi păreau ca un vis. M-am întrebat 
dacă toate acestea se întâmplaseră într-adevăr. Nu-mi 
venea să cred. 


M-am ridicat şi am suit, cu paşi nesiguri, panta abruptă a 
podului. În gânduri îmi stăruia nedumerirea. Muşchii şi 
nervii păreau storşi de vlagă. Pot să spun că mă poticneam 
ca un om beat. Un cap se ridică peste umbra podului, apoi 
apăru un muncitor care ducea un coş. Lângă el alerga un 
băieţaş. Trecu pe lângă mine, urându-mi bună seara. Eram 
gata să-i vorbesc, dar am tăcut. l-am răspuns la salut printr- 
un mormăit nearticulat şi mi-am continuat drumul. 

Peste podul de la Maybury trecu în goană, spre sud, un 
tren, vârtej de fum alb, colorat de flăcări, omidă lungă de 
ferestre luminate, făcând un vacarm asurzitor şi dispărând. 
Câţiva oameni vorbeau în întuneric, la poarta uneia dintre 
casele de pe mica străduţă numită Oriental Terrace. Totul 
era atât de real şi de obişnuit! lar ceea ce lăsasem în urmă 
era atât de înnebunitor, de fantastic! Astfel de lucruri, îmi 
spuneam, nu pot să existe. 

Probabil că sunt un om cu reacţii ieşite din co-mun. Nu 
ştiu în ce măsură senzațiile mele sunt comune. Uneori, 
încerc o stare foarte ciudată, o detaşare de mine însumi şi 
de lumea din jur; am impresia că o privesc din exterior, 
dintr-un loc neînchipuit de îndepărtat, în afară de timp, în 
afară de spaţiu, în afară de frământările şi tragedia tuturor 
fenomenelor. Acest sentiment trăia deosebit de intens în 
mine în noaptea aceea. Era un alt aspect al visului meu. 

Simţeam, ceea ce era şi mai rău, absurditatea totală a 
seninătăţii mele, şi a morţii fulgerătoare ce plutea acolo, la 
nici două mile depărtare. Se auzeau zgomotele uzinei de 
gaz; şi toate lămpile electrice erau aprinse. M-am oprit 
lângă grupul de oameni. 

— Aveţi veşti de pe câmpie? zisei eu. 

La poartă erau doi bărbaţi şi o femeie. 

— Ce? zise unul dintre bărbaţi, întorcându-se. 

— Ce veşti aveţi de pe câmpie? zisei eu. 

— Nu vii dintr-acolo? întrebară oamenii. 

— Oamenii care vin de pe câmpie parcă au înnebunit, zise 
femeia, pe deasupra porții. 


— N-aţi auzit despre oamenii din Marte, întrebai eu, 
despre creaturile acelea din Marte? 

— Mulţam. Am auzit destule. Şi toţi trei începură să râdă. 

Mă simţeam ridicol, şi nervos. Am încercat să le spun ceea 
ce văzusem, dar n-am reuşit. Au început să râdă din nou de 
frazele mele întretăiate. 

— Veţi auzi în curând mai multe, zisei eu, continuându-mi 
drumul către casă. 

Când am ajuns în pragul uşii, soţia mea tresări, văzându- 
mi figura răvăşită. Am intrat în sufragerie, m-am aşezat, am 
băut puţin vin şi de îndată ce mi-am mai revenit puţin, i-am 
povestit ceea ce văzusem. Cina, alcătuită din mâncare rece, 
mă aştepta pe masă, dar a rămas acolo, fără să-i dăm vreo 
atenţie, în tot timpul cât am povestit cele întâmplate. 

— Un lucru este sigur - i-am spus soţiei, pentru a-i 
îndepărta teama ce i-o inspirasem - ei sunt creaturile cele 
mai neîndemânatice pe care le-am văzut târându-se 
vreodată. Pot să se ascundă în groapă şi să ucidă oamenii 
care se apropie de ei, dar nu pot să iasă afară... Dar cât de 
îngrozitori sunt! 

— Nu te mai gândi, dragul meu! zise soţia mea, încreţindu- 
şi sprâncenele şi luându-mi mâna într-a ei. 

— Sărmanul Ogilvy! zisei eu. Când te gândeşti că zace 
acolo mort! 

Soţia mea, cel puţin, nu găsea că întâmplările relatate sunt 
de necrezut. Când am văzut că faţa ei devine albă ca varul, 
m-am oprit brusc. 

— S-ar putea să vină şi aici - spunea ea mereu. 

Am insistat să bea puţin vin şi am încercat s-o liniştesc. 

— Abia dacă se pot mişca, zisei eu. 

Am început să o încurajez, pe ea şi pe mine, repetând tot 
ceea ce îmi spusese Ogilvy despre imposibilitatea adaptării 
marţienilor pe Pământ. Am pus accentul mai ales pe 
dificultatea provocată de gravitație. Pe suprafaţa 
Pământului forţa gravitaţiei este de trei ori mai mare decât 
aceea de pe suprafaţa lui Marte. Un marțian va cântări, 


deci, de trei ori mai mult decât pe Marte, cu toate că forţa 
lui musculară va rămâne aceeaşi. Propriul lui corp va 
deveni pentru el ca un înveliş de plumb. Aceasta era, 
întradevăr, părerea generală. A doua zi dimi-neaţa atât The 
Times, cât şi Daily Telegraph, de exemplu, insistau asupra 
acestui fapt, şi amândouă treceau cu vederea, cum am făcut 
şi eu, două influenţe care modificau, în mod evident, 
situaţia. 

Atmosfera pământului, acum o ştim, conţine mai mult 
oxigen sau mult mai puţin argon (oricum am vrea s-o luăm) 
decât aceea de pe Marte. Influenţa întăritoare a acestui 
exces de oxigen asupra mar-ţienilor a făcut indiscutabil 
mult pentru a contrabalansa greutatea mărită a trupului 
lor. Şi, în al doilea rând, noi am trecut cu vederea faptul că 
inteligenţa cu aplicaţii deosebite la mecanică pe care o 
aveau marţiemi era în stare să se dispenseze la nevoie de 
activitatea, musculară. 

Pe atunci, eu nu ţineam seama de aceste lucruri, astfel 
încât raţiunea mea elimina cu totul şansele invadatorilor. 
Odată cu vinul şi mâncarea, cu încrederea pe care mi-au 
dat-o mai întâi masa şi apoi nevoia de a-mi linişti soţia, am 
devenit pe nesimţite mai curajos şi mai calm. 

— Au procedat prosteşte, zisei eu, ţinând în mână paharul 
cu vin. Sunt periculoşi, pentru că sunt, fără îndoială, 
înnebuniţi de spaimă. Probabil că nu se aşteptau să 
găsească fiinţe - în niciun caz fiinţe raţionale. În cel mai rău 
caz, un obuz aruncat în groapă, zisei eu, îi va ucide pe toţi. 

Surescitarea intensă provocată de aceste întâm-plări îmi 
tulburase, fără îndoială, facultăţile perceptive. Îmi amintesc 
şi acum, cu o claritate extraordinară, masa din seara aceea. 
Figura blândă, dar neliniştită a iubitei mele soţii care mă 
privea pe sub abajurul roz al lămpii, faţa de masă albă, 
tacâmurile de argint şi paharele de cristal - deoarece pe 
vremea aceea chiar şi autorii de eseuri filosofice îşi 
permiteau câte un mic lux - vinul purpuriu din pahar, toate 
îmi apar desluşit, ca într-o fotografie. După sfârşitul mesei 


am mai rămas de vorbă, mâncând nuci şi fumând o ţigară, 
regretând imprudenţa lui Ogilvy şi deplângând laşitatea, 
mioapă a marţienilor. 

La fel ar fi putut să privească lucrurile vreun respectabil 
„dodo”1 din insula Mauritius, stând în cuibul lui şi discutând 
despre sosirea unor marinari nemiloşi, în căutare de vânat. 
„Mâine îi vom ucide cu pliscul, draga mea”. 

Nu ştiam că era ultima masă civilizată pe care o luam, 
înaintea multor zile neobişnuite şi teribile. 

Capitolul VIII. 

VINERI NOAPTEA. 

Pentru mine, dintre toate faptele ciudate şi uimitoare care 
s-au petrecut în vinerea aceea, faptul cel mai extraordinar a 
fost îmbinarea obiceiurilor curente ale ordinei noastre 
sociale cu primele manifestări ale seriei de evenimente care 
aveau să răstoarne cu totul această ordine. Dacă vineri 
seara ai fi trasat, cu compasul, un cerc cu o rază de cinci 
mile în jurul gropilor de nisip de la Woking, mă îndoiesc că 
ai fi găsit dincolo de el o singură fiinţă omenească ale cărei 
emoţii sau obiceiuri să fie cât de puţin afectate de către 
aceşti noi veniţi, cu excepţia vreunei rude a lui Stent sau 
rudelor celor trei sau patru ciclişti şi londonezi care zăceau 
morţi pe câmpie. Mulţi dintre oameni auziseră despre 
cilindru, desigur, şi discutaseră despre el în clipele de 
răgaz, dar desigur că ştirea nu produsese senzaţia pe care 
ar fi produs-o un ultimatum adresat Germaniei. 

Telegrama sărmanului Henderson, care descria 
deşurubarea treptată a proiectilului, a fost socotită la 
Londra, în seara aceea, drept o farsă, iar ziarul respectiv, 
după ce telegrafiase pentru a primi o confirmare din partea 
lui şi nu căpătase niciun răspuns - omul era mort - hotărâse 
să nu tipărească o ediţie specială. 

Chiar şi înăuntrul acestui cerc de cinci mile, marea 
majoritate a oamenilor rămăseseră indife-renţi. Am arătat, 
mai înainte, cum au ripostat băr-baţii şi femeia cărora le 
vorbisem. În tot districtul, oamenii îşi luau masa de prânz şi 


de seara; muncitorii, după orele de muncă ale zilei, se 
ocupau de gradină, copiii, erau trimişi la culcare, tinerii 
îndrăgostiţi rătăceau pe străzi, studioşii şedeau aplecaţi 
asupra cărţilor. 

Poate că apăruse un zvon pe străzile satului, un nou şi 
dominant subiect de discuţie prin cârciumi, şi ici, colo, câte 
cineva care auzise, sau chiar vreun martor ocular al 
ultimelor întâmplări, mai provoca puţină agitaţie, 
exclamaţii, oarecare alergătură încoace şi încolo; dar, 
pentru cea mai mare parte a oamenilor, obişnuinţa zilnică 
de a munci, de a mânca, de a bea, de a dormi, continua la 
fel ca întotdeauna - ca şi cum pe cer n-ar fi existat nicio 
planetă Marte. Chiar la gara din Woking, din Horsell sau 
Chobham, situaţia era aceeaşi. 

În gara Woking, până la ore târzii, trenurile se opreau şi îşi 
continuau drumul, altele erau trase pe linii laterale, 
pasagerii coborau şi aşteptau, şi totul îşi urma cursul 
obişnuit. Un băiat din oraş, încăl-când monopolul lui Smith, 
vindea ziare cu ştirile după-amiezii. Zgomotul tamponării 
vagoanelor, şuieratul ascuţit al locomotivelor din gară se 
amesteca cu strigătele de „oameni din Marte!”. Pe la ora 
nouă veniră în gară câţiva oameni agitaţi, cu veşti de 
necrezut, dar nu pricinuiră o tulburare mai mare decât ar fi 
făcut-o nişte beţivi. Călătorii către Londra priveau prin 
ferestrele vagonului în întunericul de afară, şi vedeau doar 
rare scântei care licăreau şi dispăreau înspre Horsell, câte 
o lumină roşiatică sau o şuviţă subţire de fum ridicându-se 
spre cer, şi se gândeau că nu se întâmplase nimic deosebit, 
în afară de vreun incendiu al buruienilor. Abia pe la 
marginea câmpiei se putea observa o oarecare tulburare. 
Acolo, ardeau vreo şase case înspre Woking. Luminile erau 
aprinse în toate cele trei sate, în casele care dădeau spre 
câmp, şi oamenii rămaseră treji până în zori. 

O mulţime de curioşi continua să stea neîncetat - oamenii 
veneau şi plecau, dar mulţimea rămânea - atât pe podul din 
Chobham, cât şi pe cel din Horsell. Unul sau doi oameni mai 


temerari au pornit prin întuneric, după cum s-a aflat mai 
târziu, şi s-au furişat până aproape de marţieni; dar nu s-au 
mai întors niciodată, deoarece o rază luminoasă, ca raza 
reflectoarelor unui vas de război, mătura câmpia, iar raza 
arzătoare venea imediat după ea. În rest, suprafaţa întinsă 
a câmpiei era tăcută şi pustie, iar cadavrele carbonizate 
rămaseră acolo, în timpul nopţii înstelate, şi a doua zi. Mai 
mulţi oameni auziră venind dinspre groapă nişte 
ciocănituri. 

Astfel se prezentau lucrurile vineri noaptea. În centru, 
înfipt ca o săgeată otrăvită în pielea bătrânei noastre 
planete, se afla cilindrul. Dar otrava abia începuse să 
acţioneze. În jurul cilindrului se întindea câmpul tăcut, însă 
fumegând pe alocuri, presărat cu câteva forme întunecate, 
care abia se zăreau, ici şi colo, zăcând în atitudini 
contorsionate. Din loc în loc mai ardea câte un tufiş sau 
copac. Mai departe, un cerc de oameni care începuseră să 
se agite; flăcările încă nu ajunseseră dincolo de acest cerc. 
În restul lumii, viaţa îşi continua cursul ei, cum făcea de 
nenumărați ani. Febra războiului, care va închide vinele şi 
arterele, care va ucide nervii şi va distruge creierii, încă nu- 
şi spusese cuvântul. 

În tot cursul nopţii, marţienii ciocăniră şi se agitară, 
neobosiţi, fără să doarmă, lucrând şi pregătindu-şi maşinile; 
din când în când se ridica către cerul înstelat o răbufnire de 
fum alb-verzui. 

Pe la ora unsprezece, o companie de soldaţi trecu prin 
Horsell şi se desfăşură la marginile câmpiei, pentru a forma 
un cordon. Mai târziu, o a doua companie trecu prin 
Chobham pentru a se desfăşura pe partea de nord a 
câmpiei. Mai mulţi ofiţeri de la barăcile din Inkerman 
veniseră pe câmp mai devreme, în cursul dimineţii, şi se 
vorbea că unul dintre ei, maiorul Eden, dispăruse. Colonelul 
care comanda regimentul veni până la podul dinspre 
Chobham şi, pe la miezul nopţii, începu să strângă 
informaţii de la mulţime. Autorităţile militare îşi dădeau 


seama, desigur, de seriozitatea lucrurilor. Pe la ora 
unsprezece, spuneau ziarele de a doua zi dimineaţa, 
porniseră de la Aldershot un escadron de cavalerie, două de 
puşcaşi, şi cam patru sute de oameni din regimentul de la 
Cardigan. 

Câteva secunde după miezul nopţii, mulţimea de pe 
drumul dinspre Chertsey şi dinspre Woking văzu o stea 
căzând din văzduh în pădurea de pini dinspre nord-vest. 
Avea o culoare verzuie, şi strălucea ca un fulger de vară. 
Era cel de al doilea cilindru. 

Capitolul IX. 

LUPTA ÎNCEPE. 

În amintirea mea ziua de sâmbătă trăieşte ca o zi de 
aşteptare. De fapt, a fost o zi de moleşeală, caldă, înnorată, 
şi, după câte mi s-a spus, cu fluctuații rapide ale 
barometrului. Dormisem puţin, cu toate că soţia mea 
reuşise să doarmă, şi m-am sculat devreme. M-a dus în 
grădină, înainte de micul dejun, încordându-mi auzul, dar 
dinspre câmp nu se auzea decât o ciocârlie. 

Lăptarul veni ca de obicei. Auzindu-i zgomotul căruţei, m- 
am dus până la gard, să-l întreb despre ultimele veşti. Mi-a 
spus că în timpul nopţii marţienii fuseseră înconjurați de 
trupe şi că se aşteptau tunurile. Apoi, ca o notă familiară şi 
liniştitoare, am auzit trenul care se îndrepta spre Woking. 

— Nu vor fi ucişi, zise lăptarul, dacă aceasta se va putea 
evita. 

Cum vecinul meu intra în grădină, am stat câtva timp de 
vorbă cu el, apoi am intrat în casă pentru micul dejun. Era o 
dimineaţă dintre cele mai obişnuite. Vecinul meu era de 
părere că în cursul zilei trupele vor reuşi să-i captureze sau 
să-i distrugă pe marţieni. 

— Păcat că este atât de greu să te apropii de ei, zise el. Ar 
fi interesant să aflăm cum trăiesc ei pe altă planetă; am 
putea să învăţăm câte ceva. 

Veni până la gard, întinzându-mi o mână de fragi, căci era 
un grădinar nu numai pasionat, dar în aceeaşi măsură şi 


generos. Totodată, îmi vorbi despre incendiul pădurilor de 
pini de lângă Byfleet Golf Links. 

— Se spune, zise el, că acolo a mai căzut unul dintre 
Obiectele acelea blestemate, numărul 2. Dar şi unul era 
prea destul! Cei de la asigurări vor avea de plătit, nu glumă, 
până se va restabili ordinea. Vorbind, el râdea cu aerul celei 
mai bune dispoziţii. Adăugă că pădurile continuau să ardă şi 
îmi arătă un nor de fum. Pământul va frige sub picioare zile 
întregi, din cauza covorului gros al acelor de pini şi al ierbii, 
zise el, apoi, redevenind serios, murmură: Bietul Ogilvy! 

După dejun, în loc să lucrez, m-am hotărât să cobor către 
câmp. Sub podul de cale ferată, am întâlnit un grup de 
soldaţi - cred că erau genişti - oameni cu chipie mici şi 
rotunde, cu tunici roşii, murdare şi descheiate, lăsând să se 
vadă cămăşile albastre, cu pantaloni de culoare închisă şi cu 
ghete care ajungeau până la pulpe. Mi-au spus că nimeni nu 
era lăsat să treacă peste canal şi, privind de-a lungul 
drumului, spre pod, am văzut pe unul dintre oamenii 
regimentului de la Cardigan stând acolo de sentinelă. Am 
stat de vorbă câtva timp cu sol-daţii; le-am povestit cum îi 
văzusem cu o seară înainte pe marţieni. Niciunul dintre ei 
nu-i văzuse şi nu aveau decât idei vagi despre ei, aşa că m- 
au asaltat cu întrebări. Mi-au spus că nu ştiau cine 
ordonase mişcările de trupe; credeau că se iscase o 
neînțelegere la Horse Guards. Un genist obişnuit este în 
general mai bine instruit decât ceilalţi soldaţi, şi el au pornit 
să aprecieze, cu oarecare competenţă, condiţiile particulare 
ale unei eventuale lupte. Le-am descris raza arzătoare, şi 
au început să discute între ei. 

— Eu cred că trebuie să ne furişăm, adăpostiţi, şi apoi să 
sărim pe ei, zise unul. 

— la mai taci! zise altul. La ce bun să te mai adăposteşti 
împotriva razei arzătoare? Ai să te prăjeşti! Noi trebuie să 
ne apropiem atât cât ne permite terenul, şi apoi să săpăm o 
tranşee. 


— la mai lasă-mă cu tranşeele tale! Tu nu vezi decât 
tranşee; ar fi trebuit să te naşti iepure, Snippy. 

— Şi chiar n-au gât de loc? zise un al treilea, pe 
neaşteptate, un om mărunt, brunet şi taciturn, care fuma 
dintr-o pipă. 

Mi-am repetat descrierea. 

— Caracatiţe, zise el, asta cred eu că sunt. Se spune că 
pescuiesc oameni... De data asta ne vom lupta cu peştii! 

— Nu este nicio crimă să ucizi asemenea animale, zise cel 
care vorbise primul. 

— De ce să nu bombardăm imediat creaturile astea 
blestemate şi să terminăm cu ele? zise omuleţul brunet. Nu 
putem şti ce sunt în stare să facă. 

— Unde sunt obuzele tale? zise cel care vorbise primul. Nu 
mai este vreme de pierdut. Trebuie să ne năpustim asupra 
lor, asta e părerea mea, şi cât mai curând. 

Cam acestea erau discuţiile lor. I-am părăsit, după câteva 
clipe, şi m-am dus la gară, să cumpăr toate ziarele de 
dimineaţă pe care le puteam găsi. 

Dar nu voi plictisi cititorul cu o descriere a acelei dimineţi, 
şi a după-amiezei şi mai lungi. Nu am reuşit să arunc o 
privire asupra câmpului, deoarece până şi turnurile 
bisericilor din Horsell şi Chobham erau în mâinile 
autorităţilor militare. Soldaţii cărora m-am adresat nu ştiau 
nimic; ofiţerii erau enigmatici şi preocupaţi. l-am găsit pe 
oamenii din oraş în deplină siguranţă, din cauza prezenţei 
militarilor, şi am auzit pentru prima dată de la Marshall, 
tutungiul, că fiul lui era printre morţii de pe câmp. Soldaţii 
i-au obligat pe oamenii de la marginea salului Horsell să-şi 
încuie şi să-şi părăsească locuinţele. 

M-am întors cam pe la ora două, pentru masa de prânz, 
foarte obosit, deoarece, după cum am mai spus, ziua era 
extrem de călduroasă şi înnăbuşitoare; ca să mă răcoresc, 
am făcut după-amiază o baie rece. Pe la patru şi jumătate 
m-am dus la gară să cumpăr un ziar de seară, căci ziarele 
de dimineaţă nu dăduseră decât o descriere foarte inexactă 


a morţii lui Stent, Henderson, Ogilvy şi a celorlalţi. Dar am 
găsit prea puţine date pe care nu le ştiam. Marţienii nu se 
arătau de loc. Păreau ocupați acolo, în groapa lor, de unde 
se auzeau ciocănituri şi ieşeau dâre de fum. Probabil că se 
pregăteau de luptă., S-a încercat din nou să li se 
semnalizeze, dar fără succes”, era formula stereo-tipă a 
ziarelor. Un genist mi-a spus că aceste încercări au fost 
făcute de un om, adăpostit într-un şanţ, cu o flamură 
aşezată în vârful unei prăjini lungi. Marţienii au acordat 
acestor avansuri tot atâta atenţie câtă am acorda noi 
mugetelor unei vaci. 

Trebuie să mărturisesc că văzând armata, pregătirile de 
luptă, mă simţeam din ce în ce mai curajos. Imaginaţia mea, 
devenind războinică, îi zdrobi pe invadatori în diferite 
chipuri; îmi reveniseră visele de bătălii şi de eroism ale 
copilăriei. În momentul acela credeam că lupta este inegală. 
Marţienii păreau extrem de neputincioşi în groapa aceea a 
lor. 

Pe la ora trei, se auziră lovituri de tun, la inter-vale 
regulate, dinspre Chertsey sau Addlestone. Am aflat că 
pădurile aprinse de pini, în care căzuse cel de al doilea 
cilindru, erau bombardate, în speranţa că Obiectul va putea 
fi distrus înainte de a se deschide. Totuşi, abia pe la ora 
cinci un tun de câmp fu adus la Chobham, pentru a fi folosit 
împotriva primului grup de marţieni. 

Pe la ora şase seara, în timp ce luam ceaiul împreună cu 
soţia mea, pe verandă, discutând cu aprindere despre 
bătălia care ne ameninţa, am auzit un bubuit înnăbuşit 
venind de pe câmp, şi, imediat după el, o izbucnire de foc. 
La scurt timp se auzi, foarte aproape de noi, un trosnet 
puternic, prelung, care zgudui pământul; repezându-mă 
afară pe pajişte, am văzut vârfurile copacilor de lângă 
Oriental College izbucnind în flăcări roşii şi fum, şi turnul 
bisericuţei de alături prăbuşindu-se în ruine. Turla unei 
clădiri de alături dispăruse, iar acoperişul colegiului arăta 
ca după bombardamentul cu un tun de o sută de tone. Unul 


dintre hornurile casei noastre plesni, ca atins de o schijă, se 
sparse, şi o bucată din el căzând peste ţigle împrăştie o 
grămadă de sfărâmături roşii pe stratul de flori de lângă 
fereastra odăii mele de lucru. 

Am rămas, soţia mea şi cu mine, uluiţi. Apoi, mi-am dat 
seama că toată creasta dealului Maybury putea să fie acum 
atinsă de raza arzătoare a marţienilor, deoarece Oriental 
College fusese înlăturat din cale. 

Am apucat-o atunci pe soţia mea de braţ şi, fără nicio 
explicaţie, am târât-o după mine afară, pe drum. Apoi am 
scos-o şi pe servitoare, spunându-i că mă voi duce eu sus să- 
i aduc lada pe care o cerea cu insistenţă. 

— Nu mai putem să rămânem aici, i-am spus; şi, în timp ce 
vorbeam, focul reîncepu, pentru o clipă, pe câmp. 

— Dar unde ne vom duce? zise soţia mea, îngrozită. 

Mă gândeam, năucit. Apoi mi-am amintit de verii ei din 
Leatherhead. 

— La Leatherhead! am strigat, peste zgomotul care se 
auzea din nou. 

Ea îşi întoarse privirile în josul dealului. Oamenii ieşeau, 
nedumeriţi, din casele lor. 

— Cum vom ajunge la Leatherhead? zise ea. 

La poalele dealului, nişte ostaşi treceau călare pe sub 
podul de cale ferată; trei intrară, în galop, prin porţile 
deschise de la Oriental College; alţi doi descălecară, şi 
începură să alerge din casă în casă. Soarele, strălucind prin 
fumul care se ridica din vârful copacilor, părea sângeriu, şi 
arunca o lumină sinistră şi neobişnuită peste toate lucrurile. 

— Stai aici, zisei eu; aici eşti în siguranţă; şi am pornit în 
grabă spre Spotted Dog, deoarece ştiam că hangiul avea un 
cal şi un docar. Alergam, dându-mi prea bine seama că într- 
o clipă toată lumea de pe această parte a dealului se va 
pune în mişcare. L-am găsit pe hangiu la tejghea, cu totul 
neştiutor de ceea ce se petrecea dincolo de hanul lui. Un 
om, stând cu spatele la mine, vorbea cu el. 


— Trebuie să-mi daţi o liră, zise hangiul, şi nu am pe 
nimeni care să conducă docarul. 

— Îţi dau două lire, zisei eu, peste umărul străi-nului... 

— De ce? 

— Şi ţi-l aduc înapoi către miezul nopţii! 

— Doamne! zise hangiul; dar ce-i graba asta? Este o 
afacere pe cinste pentru mine. Două lire şi mi-l aduci 
înapoi? Dar ce s-a întâmplat? 

I-am explicat în grabă că trebuia să-mi părăsesc casa, şi 
am obţinut astfel docarul. În clipa aceea, nu mi se părea 
atât de urgent ca hangiul să-şi părăsească şi el casa. Am 
avut grijă să obţin docarul imediat, am dus calul de 
căpăstru de-a lungul drumului şi, lăsându-l în grija soţiei 
mele şi a servitoarei, m-am repezit în casă şi am împachetat 
câteva lucruri de valoare, argintăria şi altele. În acest timp, 
fagii de lângă casă ardeau, iar din gardurile de pe drum se 
ridicau limbi roşii de flăcări. În timp ce eram ocupat cu 
aceste treburi, apăru în goană unul dintre ostaşii care 
descălecaseră. El umbla din casă în casă, prevenind pe 
oameni să plece. Tocmai trecea, când am ieşit pe uşa din 
faţă, cărându-mi comorile înfăşurate într-o faţă de masă. 
Am strigat după el: 

— Ce noutăţi? 

Se întoarse, cu ochii holbaţi, îngână ceva „că au ieşit cu un 
fel de capac de oală”, şi continuă să alerge spre poarta 
casei din vârâul dealului. Un vârtej neaşteptat de fum 
negru, trecând de-a curmezişul drumului, îl ascunse pentru 
o clipă vederii. Am alergat la poarta vecinului, am bătut, şi 
am descoperit ceea ce ştiam de altfel de mai înainte, anume 
că plecase împreună cu soţia lui la Londra şi îşi încuiaseră 
casa. Am intrat din nou la mine acasă, după cum 
promisesem, să aduc lada servitoarei; i-am târât-o afară, i- 
am aşezat-o alături, la spatele docarului, apoi am apucat 
hăţurile şi m-am urcat alături de soţia mea, în faţă. După o 
clipă, ieşisem din goana fumului şi zgomotului şi coboram 
panta opusă a dealului Maybury, către Old Woking. 


În faţa noastră se întindea o privelişte liniştită şi însorită, 
cu holde de grâu de fiecare parte a drumului: firma hanului 
Maybury se legăna uşor. În faţa mea era trăsura medicului. 
Ajuns la poalele dealului, mi-am întors capul să privesc la 
panta pe care o părăseam. În aerul liniştit se ridicau nori 
groşi de fum negru, întrerupţi de limbi roşii de foc, 
aruncând umbre negre pe vârfurile copacilor înverziţi. 
Fumul se şi întinsese departe, spre răsărit şi apus, spre 
pădurile de pini de la Byfleet de la răsărit, şi spre satul 
Woking, de la apus. Drumul era presărat de oameni care 
alergau către noi. Foarte slab, dar foarte desluşit se auzeau 
acum, prin aerul liniştit şi fierbinte, bubuitul unui tun, care 
apoi încetă, şi pocniturile intermitente ale puştilor. Probabil 
că marţienii incendiau tot ceea ce şedea în calea razei lor 
arzătoare. 

Cum nu sunt un vizitiu încercat, am fost silit să-mi îndrept 
imediat atenţia asupra calului. Când m-am întors din nou să 
privesc, fumul negru se ascunsese după cel de al doilea 
deal. Am îndemnat calul cu biciul, apoi i-am dat frâul liber, 
până când am lăsat Woking şi Send între noi şi răfuirea 
aceea violentă. Între Woking şi Send am ajuns din urmă şi 
am întrecut trăsura medicului. 

Capitolul X. 

ÎN FURTUNĂ. 

Leatherhead se află cam la douăsprezece mile depărtare 
de Maybury Hill. În aer plutea mirosul de fân, deasupra 
păşunilor bogate de dincolo de Pyrford, şi, de fiecare parte 
a drumului, gardurile vii erau împodobite, vesel, cu o 
mulţime de măcegşi. Tirul masiv care izbucnise în timp ce 
coboram dealul Maybury încetase tot atât de brusc precum 
începuse, lăsând seara liniştită şi plină de pace. Am ajuns 
fără nicio piedică la Leatherhead, pe la ora nouă şi calul s-a 
odihnit o oră, în timp ce am luat cina împreună cu verii mei, 
lăsându-le-o pe soţia mea în grijă. 

În tot timpul călătoriei, soţia mea fusese neobişnuit de 
tăcută, şi părea copleşită de prevestiri rele. I-am vorbit, 


încercând s-o liniştesc, arătându-i că marţienii erau legaţi 
de acea groapă prin greu-tatea lor excesivă, şi că, în cel mai 
rău caz, nu puteau decât să se târască puţin afară din ea; 
dar ea îmi răspundea numai în monosilabe. Dacă n-ar fi fost 
promisiunea pe care i-o făcusem hangiului, cred că m-ar fi 
rugat să rămân peste noapte în Leatherhead. O, de aş fi 
rămas! Când ne-am despărţit, faţa ei - îmi amintesc bine - 
era extrem de albă. 

În ceea ce mă priveşte, trăisem toată ziua într-o 
surescitare febrilă. Îmi pătrunsese în sânge ceva foarte 
asemănător cu febra războinică care cuprinde uneori o 
comunitate civilizată şi, în sinea mea, nu eram prea supărat 
că trebuia să mă întorc în noaptea aceea la Maybury. Îmi 
era chiar teamă că împuşcăturile pe care le auzisem ar fi 
putut însemna exterminarea invadatorilor din Marte. Pot 
să-mi exprim mai bine starea de spirit, spunând că doream 
să fiu de faţă la moartea lor. 

Când am pornit la drum, ceasul arăta aproape unsprezece. 
Noaptea era neobişnuit de întunecoasă; pentru mine, care 
ieşeam din casa luminată a verilor mei, părea cu adevărat 
neagră şi tot atât de fierbinte şi înnăbuşitoare ca şi ziua 
care trecuse. Norii zburau în goană pe cer, cu toate că nicio 
adiere nu mişca arbuştii din jur. Servitorul verilor mei 
aprinsese amândouă felinarele. Din fericire, cunoşteam 
foarte bine drumul. Soţia mea rămase în lumina din pragul 
uşii şi mă privi până când m-am suit în docar. Apoi se 
întoarse brusc şi intră în casă, lăsându-i pe verii mei să-mi 
ureze drum bun. 

M-am simţit puţin cam deprimat, la început, fiind molipsit 
de temerile soţiei mele, dar în scurt timp gândurile mi s-au 
oprit din nou asupra marţienilor. În clipa aceea, nu ştiam 
absolut nimic despre evoluţia luptei din timpul serii. Nu 
cunoşteam nici măcar împrejurările care precipitaseră 
conflictul. În timp ce treceam prin Ockham (acesta era 
drumul pe care mă întorceam, nu prin Send Old Woking), 
am văzut, de-a lungul orizontului, spre apus, o lumină 


sângerie, care, în timp ce mă apropiam, se ridica încet pe 
cer. Norii mişcători ai furtunii care se apropia se amestecau 
acolo cu mase de fum negru şi roşu. 

Strada Ripley era pustie şi, în afară de câteva ferestre 
luminate, satul nu arăta niciun semn de viaţă; abia am 
reuşit să evit un accident, la cotitura drumului spre Pyrford, 
unde un grup de oameni şedeau cu spatele la mine. Nu mi- 
au spus nimic, când am trecut pe lângă ei. Nu ştiu dacă ei 
aveau cunoştinţă de cele întâmplate dincolo de deal, şi nu 
ştiu nici dacă locuinţele tăcute pe lângă care treceam în 
drumul meu dormeau în pace, sau eram părăsite, pustii, sau 
erau bântuite de teroarea nopții. 

De la Ripley până la Pyrford nu am putut să mai văd 
lumina roşie, deoarece am trecut prin valea Wey. Când am 
urcat micul deal de după biserica din Pyrford, lumina mi-a 
apărut din nou, iar copacii din jurul meu fremătau la 
primele semne ale fur-tunii care se apropia. Atunci am auzit 
bătând miezul nopţii la biserica din Pyrford, pe care o 
lăsasem în urmă, apoi mi-a apărut silueta dealului Maybury, 
cu vârful copacilor şi ale acoperişurilor profilându-se negre 
şi precise pe cerul înroşit. 

Chiar în timp ce priveam la aceste contururi, o flacără 
verzuie, sinistră, lumină în jurul meu dru-mul, lăsând să se 
vadă pădurile îndepărtate dinspre Addlestone. Am simţit 
hăţurile smucindu-se. Norii grăbiţi fură parcă sfâşiaţi de o 
fâşie verde de foc, care le ilumină învolburarea căzând apoi 
pe câmp, în stânga mea. Era cea de a treia stea căzătoare! 

După o clipă, izbucni un violet orbitor, prin contrast, şi se 
aprinse primul fulger al furtunii care se apropia; tunetul 
izbucni deasupra capului meu ca o rachetă. Calul, luând 
zăbala între dinţi, o porni în goană. 

Am pornit pe panta uşoară care coboară până la poalele 
dealului Maybury. Fulgerele, o dată pornite, continuară 
într-o succesiune rapidă, cum nu mai văzusem niciodată. 
Bubuiturile succesive ale tunetelor, cu acompaniament de 
trosnituri ciudate, păreau mai curând zgomotele unei 


gigantice maşini electrice, decât ecourile unor tunete 
obişnuite. Izbucnirile de lumină erau orbitoare şi mă 
năuceau, iar o grindină măruntă îmi biciuia obrajii, în timp 
ce coboram panta. 

La început, n-am privit nimic altceva decât dru-mul din 
faţa mea, dar apoi, deodată, atenţia mi-a fost atrasă de o 
formă care se mişca cu repeziciune, în jos, pe coasta opusă 
a dealului Maybury. Am crezut, mai întâi, că este acoperişul 
ud al unei case, dar un fulger, venind imediat după un altul, 
îmi ajută să văd că forma avea o mişcare rapidă de rotaţie. 
Probabil că era o iluzie optică - o clipă de întuneric care te 
năucea, apoi, într-un fulger ca lumina zilei, clădirea roşie a 
Orfelinatului, lângă vârful dealului, crestele verzi ale pinilor, 
şi acest obiect necunoscut, ivindu-se clar, precis, strălucitor. 

Ce mi-a fost dat să văd! Cum aş putea să-l descriu? Un 
tripod monstruos, mai înalt decât o casă cu mai multe etaje, 
păşea peste pinii tineri, strivindu-i în drum; o maşină 
mişcătoare, de metal lucitor, înaintând peste tufişuri; din 
corpul ei atârnau cabluri articulate, de oţel, şi zăngănitul 
asurzitor se amesteca cu zgomotul tunetelor. Un fulger, şi 
maşina îmi apăru limpede, păşind cu două picioare deodată, 
pentru a dispare şi a reapare din nou aproape imediat, la o 
sută de metri mai aproape, o dată cu fulgerul următor. Vă 
puteţi închipui un taburet cu trei picioare care se apleca şi 
păşea zgomotos pe suprafaţa pământului? Era impresia pe 
care am avut-o atunci, în lumina fulgerelor. Dar, în locul 
unui taburet, închipuiţi-vă un uriaş trup mecanic, aşezat pe 
trei picioare. 

Apoi, deodată, pinii pădurii din faţa mea fură daţi deoparte 
şi de alta, ca nişte trestii subţiri printre care şi-ar deschide 
drumul un om; fură smulşi şi culcaţi la pământ, şi apăru un 
al doilea tripod uriaş, năpustindu-se, după cum mi se părea, 
de-a dreptul către mine. Iar eu goneam, în galopul calului, 
drept câtre el! La vederea celui de al doilea monstru, mi-am 
pierdut capul de-a binelea; fără să mă opresc, pentru a mai 
privi, am smucit cu putere hăţurile ca să întorc calul spre 


dreapta şi în clipa următoare docarul s-a rostogolit peste 
cal; hulubele s-au sfărâmat cu zgomot, iar eu am fost 
aruncat într-o parte, căzând într-o băltoacă. 

M-am ridicat aproape imediat şi m-am ghemuit, cu 
picioarele încă în apă, sub un boschet de grozamă. Calul 
zăcea nemişcat (îşi frânsese gâtul, bietul animal!) şi la 
lumina fulgerelor vedeam masa neagră a docarului 
răsturnat şi conturul unei roţi care se mai învârtea încet. În 
clipa următoare, uriaşa maşină trecu pe lângă mine şi urcă 
dealul către Pyrford. 

Văzut de aproape, colosul avea o înfăţişare extrem de 
stranie, căci nu era un simplu mecanism insensibil, 
înaintând pe drum. Şi totuşi, era o maşină, cu un zăngănit 
metalic şi răsunător, şi având nişte tentacule lungi, flexibile 
şi lucitoare (una dintre ele ţinea un pin tânăr), care se 
legănau, zgomotoase, în jurul acestui trup bizar. În timp ce 
păşea, maşina îşi alegea drumul, iar scufia de bronz aşezată 
deasupra ei se mişca încoace şi încolo, ca un cap care 
priveşte de jur împrejur. În spatele corpului prin-cipal se 
afla o cutie imensă de metal alb, ca un uriaş coş pescăresc: 
când monstrul trecu pe lângă mine, din încheieturile 
membrelor răbufnea un fum verde, Într-o clipă, tripodul se 
îndepărtă. 

Atât am văzut, atunci foarte vag, sub scurtele ţâşniri ale 
fulgerelor, în succesiunea de lumină orbitoare şi întuneric 
profund. 

Trecând pe lângă mine, colosul scoase un urlet puternic, 
asurzitor, care acoperi tunetul: „Aluu! aluu!”, şi în clipa 
următoare îl ajunse din urmă pe tovarăşul lui, la o jumătate 
de milă depărtare; apoi se aplecară amândoi asupra unui 
obiect care se afla pe câmpie. Sunt sigur că obiectul era cel 
de al treilea din cei zece cilindri trimişi de marţieni pe 
pământ. 

Am rămas câteva minute în ploaie şi întuneric, privind, 
prin lumina intermitentă, la aceste fiinţe monstruoase de 
metal care se mişcau în depărtare, pe deasupra arbuştilor. 


Începuse să cadă o grindină măruntă şi, după cum se 
înteţea sau se rărea, for-mele lor apăreau când înceţoşate, 
când mai lămurite. Din când în când, fulgerele se opreau şi 
noaptea le înghiţea cu totul. 

Eram leoarcă de ploaie şi de apa din băltoaca în care 
intrasem. A trecut câtva timp până când, risipindu-mi-se 
uluiala, am putut să mă ridic pe un loc mai înalt şi mai uscat 
şi să mă gândesc la primejdia iminentă. 

Nu departe de mine se afla o colibă mică de lemn, cu o 
singură încăpere, înconjurată de câteva straturi cu cartofi. 
Am reuşit, în cele din urmă, să mă ridic în picioare; aplecat 
din şale şi folosind fiecare adăpost m-am apropiat în goană 
de colibă. Am bătut în uşă, dar n-am izbutit să mă fac auzit 
de cei dinăuntru (dacă înăuntru era cineva), astfel că după 
câtva timp am renunţat şi, strecurându-mă cea mai mare 
parte a drumului printr-un şanţ, am reuşit să trec 
neobservat de aceste maşini monstruoase, până la pădurea 
de pini dinspre Maybury. 

Mi-am continuat drumul la adăpostul pădurii, ud şi 
tremurând de frig, către propria mea casă. Orbecăiam 
printre copaci încercând să ghicesc cărarea. Pădurea era 
învăluită în beznă, căci fulgerele deveniseră mai rare, iar 
grindina, care se revărsa într-un adevărat torent, cădea în 
coloane prin golurile frunzişului bogat. 

Dacă mi-aş fi dat bine seama de semnificaţia celor văzute, 
ar fi trebuit să încerc imediat să-mi găsesc drumul spre 
Street Chobham, înapoindu-mă astfel la soţia mea, în 
Leatherhead. Dar m-au împiedicat, în noaptea aceea, atât 
straniile împrejurări, cât şi deplorabila mea stare fizică; 
eram zdrobit, obosit, ud până la piele, asurzit şi orbit de 
furtună. 

În minte îmi plutea, neclară, ideea de a mă întoarce la 
mine acasă, şi aceasta era un motiv suficient pentru a mă 
hotărî. M-am poticnit printre copaci, am căzut într-un şanţ, 
mi-am zdrobit genunchii de o scândură, şi în cele din urmă 
am ieşit, bălăcindu-mă, pe drumul care coboară de la 


College Arms. Spun bălăcindu-mă, deoarece apa se 
scurgea, împreună cu nisipul, pe coasta dealului, într-un 
şuvoi noroios. În întuneric, un om se ciocni de mine, gata să 
mă trântească pe spate. 

Omul scoase un strigăt de spaimă, sări într-o parte şi o luă 
la goană, mai înainte de a-mi fi venit în fire ca să-i vorbesc. 
Furtuna era atât de violentă în acel loc, încât cu mare 
greutate am reuşit să urc dealul. M-am tras lângă gardul 
din stânga şi, ţinându-mă de el, am putut să-mi continui 
drumul. 

Aproape de vârf, am călcat pe ceva moale şi, la lumina 
unui fulger, am văzut lângă picioarele mele o grămadă de 
haine negre şi o pereche de ghete. Lumina fulgerului 
dispăru înainte de a putea desluşi mai bine poziţia în care 
zăcea necunoscutul. Am rămas locului, aşteptând fulgerul 
următor. Când lumina ţâşni din nou, am văzut că era un om 
robust, îmbrăcat simplu, dar nu zdrenţuros; capul îi era 
adus sub trup, şi omul zăcea ghemuit lângă gard, ca şi cum 
ar fi fost aruncat acolo cu violenţă. 

Stăpânindu-mi repulsia firească a omului care nu mai 
atinsese niciodată un cadavru, m-am aplecat şi l-am întors 
cu faţa în sus, ca să văd dacă îi mai bătea inima. Era mort 
de-a binelea. Se pare că îşi frânsese grumazul. Când 
fulgerul lumină pentru a treia oară, i-am văzut chipul. Am 
sărit în picioare. Era hangiul de la Spotted Dog, al cărui 
docar îl închiriasem. 

Am păşit cu băgare de seamă peste el, şi mi-am continuat 
drumul către vârful dealului. Am lăsat în urmă postul de 
poliţie şi College Arms, îndreptându-mă spre casa mea. Nu 
se mai vedea nimic arzând pe coasta dealului, cu toate că 
de pe cârnp continua să se vadă o lumină roşie şi un vârtej 
roşcat de fum, ridicându-se în bătaia grindinei. Atât cât 
puteam să văd la lumina fulgerelor, casele din jurul meu 
erau în cea mai mare parte neatinse. Lângă College Arms, 
în mijlocul drumului, zăcea un morman întunecat. 


Mai jos, către podul Maybury, se auzeau glasuri şi zgomot 
de paşi, dar n-am avut curajul să strig sau să mă îndrept 
într-acolo. Am descuiat uşa, am intrat, am închis uşa în 
urma mea, încuind-o cu cheia, m-am îndreptat, clătinându- 
mă, spre scară şi m-am aşezat jos. Nu vedeam în faţa 
ochilor decât mongştrii metalici, umblând de colo-colo, şi 
cadavrul zdrobit de lângă gard. 

M-am ghemuit la picioarele scării, cu spatele rezemat de 
perete, dârdâind violent. 

Capitolul XI. 

LA FEREASTRA. 

Am spus mai înainte că furtuna emoţiilor mele are darul să 
înceteze de la sine. După câtva timp, mi-am dat seama că 
eram îngheţat şi ud, şi că pe covorul scării se formaseră în 
jurul meu mici băltoace de apă. M-am ridicat, aproape 
mecanic, m-am dus în sufragerie şi am băut puţin whisky, 
apoi m-am gândit să-mi schimb hainele. 

După ce m-am schimbat, am urcat în camera mea de 
lucru, fără să pot spune în ce scop o făceam. Fereastra 
camerei mele dă, pe deasupra copacilor şi a căii ferate, spre 
câmpul din Horsell. În graba plecării noastre, rămăsese 
deschisă. Coridorul era întunecat şi, prin contrast cu 
imaginea din cadrul ferestrei, întreaga încăpere părea 
stăpânită de un întuneric de nepătruns. M-am oprit brusc în 
prag. 

Furtuna trecuse. Turnurile lui Oriental College 
dispăruseră, ca şi pinii din jur şi departe; se vedea câmpul 
din jurul gropilor de nisip luminat de o strălucire roşie şi 
vie. În această lumină, se mişcau neîncetat, încoace şi 
încolo, nişte forme enorme şi negre, groteşti şi stranii. 

Era ca şi cum întreaga regiune din direcţia aceea fusese 
într-adevăr cuprinsă de flăcări - o coastă întinsă de deal, 
presărată cu mici limbi de foc agitându-se şi răsucindu-se 
sub rafalele furtunii care începea să se potolească, şi 
aruncând reflexe roşii pe norii călători de deasupra. Din 
când în când, câte o trâmbă de fum, de la vreun incendiu 


mai apropiat, trecea prin faţa ferestrei mele, ascunzând 
formele marţienilor. Nu puteam să văd ce anume făceau, 
nici să le desluşesc prea bine formele, şi nici să recunosc 
obiectele negre care îi preocupau. Nu puteam să văd nici 
focul din apropiere, cu toate că reflexele lui dansau pe 
peretele şi pe tavanul camerei mele. În aer plutea, răşinos 
şi pătrunzător, un miros de ars. 

Am închis fără zgomot uşa şi m-am furişat către fereastră. 
Pe măsură ce mă apropiam de ea, perspectiva se deschidea 
până a cuprins, într-o parte, casele din jurul gării Woking, şi 
de cealaltă parte, pădurile de pin, carbonizate şi înnegrite, 
din Byfleet. La poalele dealului se vedea o lumină, pe calea 
ferată, aproape de pod, şi multe dintre casele aşezate de-a 
lungul drumului spre Maybury şi pe străzile de lângă gară 
erau nişte ruine în flăcări. La început, lumina de pe calea 
ferată m-a nedumerit: era puternică, lângă un morman 
întunecat având, spre dreapta, un şir de dreptunghiuri 
galbene. Apoi am recunoscut un tren sfărâmat, cu partea 
din faţă distrusă, incendiată, şi cu ultimele vagoane încă pe 
şine. 

Între aceste trei centre principale de lumină, casele, 
trenul şi regiunea incendiată dinspre Chobham, se 
întindeau spaţii neregulate de întuneric, întrerupte ici şi 
colo de fâşii de pământ care ardeau înnăbuşit, fumegând. 
Întinderea neagră, presărată cu flăcări, forma un spectacol 
dintre cele mai ciudate. Îmi amintea, mai mult decât orice, 
priveliştea fabricilor de ceramică în timpul nopţii. La 
început, n-am putut să desluşesc niciun om, cu toate că îmi 
încordam privirea să descopăr vreunul. Mai târziu, am 
văzut, în lumina gării din Woking, câteva forme negre care 
alergau, una în urma alteia, de-a lungul liniei. 

Acest haos de flăcări era, deci, micul univers unde trăisem 
în siguranţă ani de zile! Încă nu ştiam ce se întâmplase în 
ultimele şapte ore; şi nici nu cunoşteam, cu toate că 
începusem să bănuiesc, legătura dintre coloşii mecanici şi 
făpturile greoaie, leneşe, pe care le văzusem prelingându- 


se din cilindru. Cu un ciudat sentiment de curiozitate 
impersonală, mi-am întors fotoliul spre fereastră şi m-am 
aşezat, privind către regiunea întunecată, şi mai ales către 
cele trei forme negre şi gigantice care se agitau încoace şi 
încolo, în lumina din jurul gropilor de nisip. 

Păreau că desfăşoară o activitate intensă. Am început să 
mă întreb ce puteau să fie aceşti coloşi. Erau oare nişte 
mecanisme dotate cu rațiune? Ştiam că faptul este cu 
neputinţă. Sau în fiecare maşină se afla câte un marțian, 
care o conducea, o dirija, o folosea, la fel cum creierul unui 
om conduce mişcările trupului? Am început să le compar cu 
maşinile construite de oameni, să mă întreb, pentru prima 
oară în viaţa mea, ce impresie poate să producă un cuirasat 
sau o maşină cu aburi unui animal inferior inteligent. 

Furtuna limpezise cerul şi pe deasupra fumului care se 
ridica din pământul incendiat se zărea Marte, ca un mic 
punct tot mai palid, îndreptându-se către apus. Un soldat 
pătrunse în grădina mea. Am auzit un zgomot uşor şi, 
trezindu-mă din letargia care mă cuprinsese, am privit în 
jos şi am văzut o formă nedesluşită căţărându-se pe gard. 
La vederea unei fiinţe omeneşti, toropeala mi-a dispărut, şi 
m-am aplecat nerăbdător pe fereastră. 

— Pssst! l-am chemat, în şoaptă. 

Omul se opri călare pe gard, şovăind. Apoi trecu peste 
gard şi veni de-a curmezişul peluzei, până la colţul casei. 
Mergea aplecat, călcând uşor. 

— Cine-i acolo? zise el, tot în şoaptă, privind în sus, de sub 
fereastră. 

— Unde te duci? l-am întrebat. 

— Dumnezeu ştie... 

— Vrei să te ascunzi? 

— Chiar aşa. 

— Vino înăuntru! 

Am coborât, i-am descuiat uşa, l-am lăsat să intre, şi am 
încuiat din nou uşa. Nu puteam să-i văd faţa. Era cu capul 
gol şi cu tunica descheiată. 


— Doamne sfinte! zise el, în timp ce îl conduceam 
înăuntru. 

— Ce s-a întâmplat? întrebai eu. 

— Dar ce nu s-a întâmplat? Am putut să văd, prin 
întuneric, cum face un gest de disperare. Ne-au măturat... 
pur şi simplu ne-au măturat, repeta el într-una. 

Mă urmă, aproape mecanic, în sufragerie. 

— Bea puţin whisky, i-am zis, turnându-i o porţie bună. 

EI o bău. Apoi, deodată, se aşeză la masă, îşi puse capul pe 
braţe şi începu să suspine şi să plângă ca un copil, într-un 
acces de deznădejde, în timp ce eu, cu o ciudată uitare a 
propriei deznădejdi de mai înainte, şedeam lângă el, uimit. 

A trecut mult timp până când şi-a potolit nervii şi a putut 
să-mi răspundă la întrebări, şi chiar şi atunci mi-a vorbit 
confuz şi întretăiat. El comanda o piesă de artilerie şi nu 
intrase în acţiune decât pe la ora şapte. În clipa aceea, 
incendiul continua pe câmp şi primul grup de marţieni se 
furişa încet spre cel de al doilea cilindru, la adăpostul unei 
paveze de metal! 

Mai tânziu, această pavăză se ridică pe trei picioare, 
devenind prima dintre maşinile de luptă pe care le 
văzusem. Tunul pe care îl comanda fusese pus în poziţie de 
tragere lângă Horsell, pentru a domina gropile de nisip, şi 
sosirea lui avusese darul de a precipita acţiunea. În timp ce 
tunarii aşezau tunul, calul i se împiedică şi căzu, 
aruncându-l într-o depresiune a terenului. În aceeaşi clipă, 
în spatele lui, tunul explodă, muniţia sări în aer, totul fu 
cuprins de flăcări, jur împrejur, şi se trezi zăcând sub un 
morman de cadavre carbonizate, oameni şi cai. 

— Am rămas nemişcat, zise el, înspăimântat şi zăpăcit, 
strivit sub pieptul unui cal. Am fost măturaţi! Şi ce 
duhoare... Dumnezeule! Ca de carne arsă! Mă rânisem la 
spate, căzând de pe cal, şi a trebuit să zac acolo până mi-am 
revenit. Cu o clipă mai înainte eram ca la paradă... şi apoi 
trosc, buf! Măturaţi! repetă el. 


Rămăsese ascuns mult timp sub leşul calului, aruncând pe 
furiş câte o privire de-a curmezişul câmpului. Oamenii din 
regimentul Cardigan încercaseră un atac, în dezordine, 
împotriva gropii, dar au fost pur şi simplu desfiinţaţi. Apoi 
monstrul se ridicase în picioare şi începuse să se plimbe în 
voie, încoace şi încolo, de-a curmezişul câmpului, printre 
puţinii fugari, întorcându-şi în toate părţile acoperişul în 
formă de cap, exact cum ar face un om acoperit cu o glugă. 
Ţinea, cu un fel de braţ, o cutie complicată de metal, 
învăluită în scântei verzi, şi dintr-o pâlnie a acesteia ţâşnea 
raza arzătoare. 

În câteva clipe, pe câmp nu se mai afla, după cât putuse să 
vadă soldatul, nicio fiinţă vie, şi ardeau toate tufişurile şi 
copacii care nu se transformaseră mai dinainte în schelete 
carbonizate. Cavaleriştii se aflau pe drum, dincolo de 
curbura terenului, şi el n-a putut să vadă ce li se 
întâmplase. A auzit puştile pocnind câtva timp, până se 
liniştiră. La început, colosul cruţă gara din Woking şi grupul 
de case din jurul ei; apoi, într-o clipă, raza arzătoare fu 
îndreptată asupra lor şi oraşul deveni un morman de ruine 
în flăcări. Atunci monstrul stinse raza arzătoare şi, 
întorcând spatele artileristului, se îndreptă către pădurile 
fumegânde de pini, care adăposteau cel de al treilea 
cilindru. În timpul acesta din groapă se ridică un alt colos 
strălucitor. 

Cel de al doilea monstru porni pe urmele primului, şi 
atunci artileristul începu să se furişeze cu multă grijă prin 
cenuşa fierbinte a buruienilor, către Horsell. El reuşi să 
ajungă nevătămat în şanţul de lângă şosea, pe unde a fugit 
până la Woking. Din acest punct, povestirea lui se 
transformă într-o serie de exclamaţii. Ajunsese într-un loc 
de netrecut. Se pare că acolo puţini oameni mai erau în 
viaţă, cei mai mulţi înnebuniţi şi acoperiţi de arsuri. Un 
incendiu îl întoarse din drum, şi omul se ascunse printre 
grămezile de ziduri dărâmate şi arse, în timp ce unul dintre 
uriaşii marţienilor trecea pe acolo. Îl văzu urmărind un om, 


ridicându-l cu una din tentaculele lui de oţel, şi izbindu-i 
capul de trunchiul unui pin. În cele din urmă, după căderea 
nopţii, artileristul o luă la goană şi ajunse până la calea 
ferată. 

De atunci, el se strecurase înainte, către Maybury, în 
speranţa că, îndreptându-se spre Londra, va scăpa de 
primejdie. Oamenii se ascundeau în şanţuri şi în pivinţe, şi 
mulţi dintre supraviețuitori fugiseră spre satul Woking şi 
spre Send. Era chinuit de sete, până când a găsit lângă 
podul de cale ferată o conductă spartă, din care apa ţâşnea 
pe drum ca dintr-un izvor. 

Aceasta este povestirea pe care i-am smuls-o, frază cu 
frază. Povestindu-mi, şi încercând să mă facă să văd ceea ce 
văzuse el, omul se mai liniştise. Îmi spusese încă la 
începutul povestirii că nu mâncase nimic de la prânz şi, 
găsind în cămară nişte friptură de oaie şi nişte pâine, le-am 
adus în odaie. N-am aprins nicio lampă, de teamă să nu 
atragem atenţia marţienilor, şi trebuia să pipăim de fiecare 
dată cu mâinile pentru a nimeri pâinea sau carnea. În timp 
ce vorbea, lucrurile din jurul nostru începuseră să se 
desluşească prin întuneric, iar tufişurile călcate în picioare 
şi trandafirii rupţi, de dincolo de fereastră, căpătau 
contururi distincte. Părea că prin grădină trecuse un grup 
de oameni sau de animale. Am început să disting chipul 
omului, înnegrit şi răvăşit, şi fără îndoială că şi eu arătam la 
fel. 

După ce am isprăvit de mâncat, am urcat încet până în 
odaia mea de lucru, am privit din nou prin fereastra 
deschisă. Valea se transformase, într-o singură noapte, într- 
o întindere de cenuşă. Incendiile se potoliseră. Pe unde 
bântuiseră flăcările se ridicau acum şuviţe de fum; 
nenumărate ruine ale caselor sfărâmate şi devastate, 
copacii doborâţi şi înnegriţi, tot ceea ce noaptea ascunsese 
privirii, se desluşeau în lumina nemiloasă a zorilor, ca o 
pustietate îngrozitoare. Şi totuşi, ici şi colo, câte un obiect 
avusese norocul să scape - un semnal alb de la calea ferată, 


o seră albă şi proaspătă, printre dărâmături. Niciodată, în 
istoria războaielor, distrugerea nu fusese atât de totală, 
fără nicio alegere. Trei dintre giganţii metalici şedeau în 
jurul gropii, scânteietori în lumina tot mai puternică a 
răsăritului, rotindu-şi capetele, ca şi cum ar fi supravegheat 
pustiirea pe care o săvârşiseră. 

Mi s-a părut că groapa fusese lărgită, şi, din când în când, 
din ea răbufneau vaporii de un verde viu, în lumina 
crescândă a zorilor, răbufneau, se răsuceau şi se 
destrămau, dispărând. 

Ceva mai departe, se înălţau coroanele de foc dinspre 
Chobham. În lumina prunelor raze de soare, ele se 
schimbară în coloane de fum roşiatic. 

Capitolul XII. 

CE AM VĂZUT DIN DISTRUGEREA WEYERIDGE-ULUI ŞI 
SHEPPERTON-ULUI. 

Când lumina zorilor deveni mai puternică, ne-am retras de 
la fereastra de la care îi privisem pe marţieni şi am coborât 
fără zgomot la parter. 

Artileristul a fost de acord cu mine că nu era indicat să 
rămânem în casă. El îmi spuse că avea de gând să se 
îndrepte către Londra şi de acolo să ajungă la unitatea lui - 
bateria numărul 12 de Artilerie călare. Planul meu era să 
mă întorc imediat la Leatherhead; mă impresionase atât de 
mult puterea marţienilor, încât hotărâsem să-mi duc soţia la 
Newhaven, şi să plec imediat cu ea din ţară. Aceasta, 
deoarece îmi dădeam prea bine seama că regiunea din jurul 
Londrei va deveni în mod inevitabil teatrul unor lupte 
dezastruoase, mai înainte ca aceste creaturi să fie distruse. 

Totuşi, între noi şi Leatherhead se afla cel de al treilea 
cilindru, cu uriaşii care-l păzeau. Dacă aş fi fost singur, cred 
că mi-aş fi încercat norocul să trec prin această regiune. 
Dar artileristul a fost de altă părere: 

— Nu are niciun rost, zise el, să laşi văduvă o soţie 
cumsecade. În cele din urmă, am consimţit să merg cu el, la 
adăpostul pădurii, spre nord, până la Street Cobham, 


înainte de a ne despărţi. De acolo, urma să fac un mare 
ocol, pe la Epsom, pentru a ajunge la Leatherhead. 

Eu aş fi plecat imediat, dar tovarăşul meu era în serviciul 
militar activ şi se pricepea mai bine decât mine. M-a pus să 
caut prin casă o sticlă, pe care o umplu cu whisky; ne-am 
îndesat toate buzunarele cu pachete de biscuiţi şi felii de 
friptură. Apoi ne-am furişat din casă şi am alergat cât am 
putut de repede pa drumul desfundat pe care venisem cu o 
seară înainte. Casele păreau pustii. Pe drum, zăceau trei 
cadavre carbonizate, laolaltă, ucise de raza arzătoare; ici şi 
colo se aflau lucruri pierdute în fugă - un pendul, un papuc, 
o lingură de argint, şi alte asemenea mici obiecte de preţ. 
La colţul care dădea spre oficiul poştal, un cărucior, fără 
cal, plin cu lăzi şi mobile, şedea aplecat pe o roată spartă. O 
casetă, deschisă în grabă, era aruncată sub dărâmături. 

În afară de pavilionul Orfelinatului, care continua să ardă, 
casele de aici nu suferiseră prea mult. Raza arzătoare 
răsese doar hornurile şi trecuse mai departe. Totuşi, în 
afară de noi, se părea că nu mai există nicio fiinţă vie pe 
dealul Maybury. Majoritatea locuitorilor fugiseră, probabil, 
pe drumul spre Old Woking - pe unde mersesem şi eu cu 
docarul la Leatherbead - sau poate că erau ascunşi. 

Am coborât pe străduţă, pe lângă cadavrul omului în 
negru, udat de ploaia nopţii trecute, şi am intrat în pădurea 
de la poalele dealului. Am trecut prin pădure, spre calea 
ferată, fără să întâlnim ţipenie de om. Pădurile de pe 
cealaltă parte a liniei ferate nu erau decât nişte cioturi arse 
şi înnegrite; cei mai mulţi dintre copaci erau la pământ, dar 
câţiva dintre ei mai şedeau în picioare, trunchiuri triste, 
cenuşii, cu frunzişul nu verde, ci brun întunecat. 

Pe partea noastră, focul nu făcuse altceva decât să 
cojească arborii din apropiere; nu reuşise să-i ardă de tot. 
Într-un loc, pădurarii lucraseră cu o zi înainte; copacii, 
doborâţi şi aşezaţi în stive, zăceau într-un luminiş; alături 
de motorul ferăstrăului mecanic se înălţau grămezi de 
rumeguş. În apropiere se afla o colibă improvizată, pustie. 


Nu se simţea nicio suflare de vânt şi totul era ciudat de 
liniştit. Chiar şi păsările tăceau, şi, în timp ce continuam să 
alergăm, vorbeam amândoi în şoaptă, privind din când în 
când înapoi. O dată sau de două ori ne-am oprit să 
ascultăm. 

După câtva timp, ne-am apropiat de şosea, şi în clipa aceea 
am auzit un tropot de copite şi, printre trunchiurile 
copacilor, am văzut trei cavalerişti călărind încet către 
Woking. I-am strigat; s-au oprit, iar noi ne-am îndreptat în 
grabă spre ei. Erau un locotenent şi doi soldaţi din 
regimentul opt de cavalerie, cu un instrument asemănător 
teodolitului, despre care artileristul mi-a spus că era un 
heliograf. 

— Sunteţi primii oameni pe care i-am întâlnit în dimineaţa 
aceasta pe aici, zise locotenentul. Ce se întâmplă? 

Glasul, ca şi faţa, exprima nelinişte. Oamenii din spatele lui 
ne priveau curioşi. Artileristul sări de pe taluz pe şosea şi 
salută. 

— Tunul mi-a fost distrus aseară, sir. M-am ascuns. Încerc 
să ajung la bateria mea, sir. Cred că veţi întâlni marţieni 
cam la jumătate de milă, pe drumul acesta. 

— Cum naiba arată? întrebă locotenentul. 

— Nişte uriaşi cu armură, sir. O sută de picioare înălţime. 
Au trei picioare şi un trup ca de aluminium, cu un cap mare 
şi puternic, acoperit de un fel de glugă, sir. 

— la mai lasă-mă! zise locotenentul. Ce prostie! 

— Veţi vedea, sir. Poartă un fel de cutie, sir, care aruncă 
foc şi te loveşte de moarte. 

— Ce vrei să spui... un tun? 

— Nu, sir, şi artileristul începu o descriere amănunţită a 
razei arzătoare. La jumătatea poves-tirii, locotenentul îl 
întrerupse şi întoarse privirea către mine. Eu rămăsesem 
pe taluzul de la marginea drumului. 

— Este perfect adevărat, zisei eu. 

— Foarte bine, zise locotenentul, cred că e de datoria mea 
să văd şi eu. Ascultă, zise el către artilerist, suntem detaşaţi 


aici ca să le spunem oamenilor să-şi părăsească casele. Ar fi 
mai bine să te duci şi să-i raportezi generalului de brigadă 
Marvin - să-i spui tot ce ştii. Îl găseşti la Weybridge. Cunoşti 
drumul? 

— Îl cunosc eu, i-am spus, şi locotenentul îşi întoarse din 
nou capul către sud. 

— Jumătate de milă, zici? 

— Cel mult. I-am răspuns, arătându-i vârfurile copacilor 
dinspre nord. Mi-a mulţumit, a pornit mai departe, şi nu l- 
am mai văzut. 

Ceva mai încolo, am dat peste un grup de trei femei şi doi 
copii, ocupați să golească o casă ţărănească. Aveau un 
cărucior pe care îl umpleau cu baloturi murdare şi cu 
mobile sărăcăcioase. Erau prea ocupați ca să ne vorbească 
şi ne-am văzut de drum. 

În apropierea gării din Byfleet am ieşit dintre copaci, 
nimerind, sub soarele de dimineaţă, într-o regiune liniştită 
şi paşnică. Ne aflam în afară de bătaia razei arzătoare şi 
dacă nu ar fi fost liniştea de pustiu a unora dintre case, 
agitația împachetării în altele şi grupul de soldaţi care 
şedeau pe podul de pe calea ferată, privind de-a lungul 
liniei, spre Woking, ziua ar fi putut să pară asemenea 
oricărei alte duminici. 

Câteva care şi căruţe ţărăneşti se mişcau scârţâind de-a 
lungul drumului spre Addlestone şi, deodată, prin poarta 
unei ferme, am văzut, în mijlocul unei păşuni întinse, şase 
tunuri mari, aşezate la distanţe egale şi îndreptate spre 
Woking. Tunarii aşteptau, lângă ele, iar carele cu muniții se 
aflau la îndemână. Oamenii şedeau lângă piese, ca şi cum ar 
fi aşteptat o inspecţie. 

— Asta-i bine! zisei eu. În orice caz, de aici vor primi o 
lovitură straşnică. 

Artileristul se opri, ezitând, în faţa porţii. 

— Eu îmi continui drumul, zise el. 

Mai departe, spre Weybridge, chiar deasupra podului, se 
afla un grup de oameni, în tunici albe de corvoadă, ridicând 


în faţa câtorva tunuri un parapet lung. 

— Arcuri şi săgeți împotriva fulgerului, zise artileristul. Ei 
încă n-au văzut raza arzătoare. 

Ofițerii care nu aveau vreo ocupaţie anume şedeau şi 
priveau pe deasupra copacilor, spre sudvest, iar săpătorii se 
opreau mereu, privind în aceeaşi direcţie. 

Byfleet intrase într-un vârtej; oamenii împa-chetau, şi vreo 
douăzeci de cavalerişti, unii dintre ei descălecaţi, alţii 
călări, îi îndemnau să se grăbească. Trei sau patru căruţe 
ale administraţiei, cu cruci înconjurate de cercuri albe, şi 
un omnibuz vechi erau, printre alte vehicule, grămădite pe 
strada principală a satului. Era şi o mulţime de oameni, şi 
mulţi dintre ei îşi îmbrăcaseră, în respectul convențiilor, 
hainele de sărbătoare. Sol-daţii întâmpinau mari greutăţi, 
ca să-i facă să înţeleagă gravitatea situaţiei. Un bătrân 
zbârcit, ţinând o cutie imensă cu peste douăzeci de glastre 
de orhidee, îl mustra, supărat, pe caporalul care îl sfătuia să 
nu le ia cu el. M-am oprit şi l-am apucat de braţ. 

— Ştii ce se întâmplă acolo? i-am spus, arătând către pinii 
care îi ascundeau pe marţieni. 

— Eh, zise el, întorcându-se către mine. Tocmai îi explicam 
că acestea sunt lucruri de valoare. 

— Moartea! i-am strigat. Vine moartea! Moartea! Şi, 
lăsându-l să înţeleagă cum l-o duce capul, am alergat în 
grabă după artilerist. 

Când am ajuns la colţ, am privit înapoi. Soldatul îl lăsase în 
pace şi bătrânul continua să stea alături de cutia lui, cu 
glastrele de orhidee aşezate pe capac, privind ţintă pe 
deasupra copacilor. 

Nimeni n-a putut să ne spună, la Weybridge, unde se afla 
cartierul general; tot oraşul era într-o învălmăşeală cum nu 
mai văzusem niciodată. Peste tot care şi căruţe, cel mai 
uimitor amestec de vehicule şi de cai. Locuitorii de vază ai 
orăşelului, oameni în costume de golf şi de canotaj, alături 
de soțiile lor îmbrăcate elegant, împachetau, ajutaţi cu 
vioiciune de nişte pierdevară din partea locului, copii zglobii 


şi, cei mai mulţi, foarte încântați de această variaţie 
neaşteptată a distracţiilor lor de duminică. În mijlocul 
tuturor, venerabilul preot îşi ţinea, curajos, slujba de 
dimineaţă şi clopotul bisericii dăngănea pe deasupra 
întregii agitaţii. 

Aşezaţi pe treptele unei fântâni, eu şi artileristul am luat o 
masă reconfortantă, mâncând ceea ce adusesem cu noi. 
Patrule de soldaţi - aici nu mai erau cavalerişti, ci 
grenadieri în uniforme albe - îndemnau oamenii să plece 
neîntârziat sau să se refugieze în pivnițe, de îndată ce va 
începe focul. În timp ce treceam podul de cale ferată, am 
văzut că o mulţime impunătoare se adunase în gară şi în 
jurul ei, iar peronul aglomerat era plin de lăzi şi pachete. 
Cred că traficul obişnuit fusese oprit, pentru a se permite 
trecerea trupelor şi tunurilor spre Chertsey, şi am auzit, 
după aceea, că a avut loc o luptă sălbatică pentru ocuparea 
locurilor în trenurile speciale care s-au organizat mai 
târziu. 

Am rămas la Weybridge până la prânz, când ne găseam în 
locul de lângă barajul din Shepperton, unde râul Wey se 
varsă în Tamisa. Ne-am petrecut o parte a timpului ajutând 
două femei bătrâne să încarce o trăsurică. Râul Wey se 
varsă prin trei guri şi, în acest punct, se închiriază bărci, şi 
există şi un bac care trece râul. Pe partea dinspre 
Chepperton se afla un han, înconjurat de o pajişte, iar 
dincolo de el turnul bisericii din Shepperton - ulterior a fost 
înlocuit cu o turlă - se ridica deasupra copacilor. 

Acolo am dat peste o mulţime însufleţită şi gălăgioasă de 
fugari. Până acum, fuga nu se transformase încă în panică, 
dar se şi îngrămădiseră mult mai mulţi oameni decât ar fi 
putut să treacă cu bărcile care făceau curse de la un malla 
celălalt. Oamenii soseau gâfâind sub greutăţile pe care le 
cărau, un bărbat ducea, cu soţia lui, o mică uşă, cu câteva 
lucruri de gospodărie îngrămădite pe ea. Un om ne-a spus 
că avea de gând să încerce să plece prin gara Shepperton. 


Se auzeau pretutindeni strigăte, şi cineva făcea chiar nişte 
glume. Ideea pe care păreau să o aibă cei de aici era că 
marţienii sunt pur şi simplu nişte fiinţe omeneşti 
formidabile, care puteau, desigur, să atace şi să devasteze 
oraşul, dar care urmau să fie, în cele din urmă, cu siguranţă 
distruşi. Din când în când, oamenii aruncau câte o privire 
nervoasă peste Wey, spre păşunile dinspre Chertsey, dar în 
direcţia aceea totul era liniştit. 

Şi de cealaltă parte a Tamisei totul era liniştit, în afară de 
locul unde, în contrast puternic cu malul dinspre Surrey, 
trăgeau bărcile la mal. Oamenii care debarcau acolo 
porneau mai departe pe cărare. Bacul cel mare făcuse un 
singur drum. Trei sau patru soldaţi stăteau pe peluza din 
faţa hanului, privind fugarii şi râzând de ei, fără să le ofere 
vreun ajutor. Hanul era închis, conform orarului. 

— Ce înseamnă asta? zise un barcagiu. 

— Taci, javră! strigă, lângă mine, un om către un câine 
care urla. 

Apoi zgomotul se auzi din nou, de data aceasta dinspre 
Chertsey; era o bubuitură înnăbuşită - bubuitul unui tun. 

Începea lupta. Aproape imediat, baterii nevăzute, pe 
partea cealaltă a râului, spre dreapta noastră, nevăzute din 
cauza copacilor, au pornit toate deodată, trăgând lovituri 
puternice, una după alta. O femeie scoase un țipăt. Toţi 
rămaseră nemişcaţi, la zgomotul brusc al luptei, atât de 
apropiată de noi şi totuşi invizibilă. Nu se vedeau decât 
păşunile întinse, cu vite păscând nepăsătoare, şi sălciile de 
argint, nemişcate sub soarele fierbinte. 

— Soldaţii îi vor opri, zise o femeie de lângă mine, cu 
îndoială în glas. O ceaţă se ridică deasupra copacilor. 

Apoi, deodată, am văzut un nor de fum, departe, în susul 
râului, o răbufnire de fum care se ridică în văzduh şi 
rămase acolo, plutind şi, imediat, pământul tremură sub 
picioarele noastre şi răsună o explozie puternică, spărgând 
două sau trei ferestre la casele din apropiere şi lăsându-ne 
buimăciţi. 


— Iată-i! strigă un om îmbrăcat în bluză albastră. Acolo! Îi 
vedeţi? Acolo! 

Cu mişcări rapide, unul după altul, unu, doi, trei, patru 
dintre marţienii în armură se iviră, departe, deasupra 
arborilor, pe păşunea întinsă dinspre Chertsey, 
îndreptându-se în grabă, cu paşi mari, către râu. La 
început, păreau nişte făpturi mici, acoperite cu glugă, 
înaintând cu o mişcare de rotaţie, şi tot atât de repede ca 
zborul păsărilor. 

Apoi, înaintând oblic către noi, apăru al cincilea. Trupurile 
lor metalice străluceau în soare, în timp ce se îndreptau cu 
repeziciune către tunuri, şi pe măsură ce se apropiau 
deveneau din ce în ce mai mari. Unul dintre ei, cel mai din 
stânga, cel mai îndepărtat de noi, ţinea înălţată o cutie 
imensă, şi raza arzătoare, sinistră şi îngrozitoare, pe care o 
văzusem vineri noaptea, ţâşni spre Chertsey şi lovi oraşul. 

La vederea acestor creaturi ciudate, rapide şi teribile, mi 
se păru că mulţimea de pe malul apei a rămas anihilată, 
pentru o clipă, de groază. Nu se auzi niciun țipăt sau 
strigăt. Toţi tăceau. Apoi se ridică un murmur răguşit, 
zgomot de paşi - şi plescăitul apei. Un om, prea 
înspăimântat pentru a lăsa jos valiza pe care o ducea pe 
umăr, se răsuci, lovindu-mă cu povara lui şi făcându-mă să 
mă clatin. O femeie mă împinse cu mâna şi trecu în goană 
pe lângă mine. M-am întors, o dată cu fuga mulţimii, dar 
groaza nu mă mai împiedica să gândesc. Aveam vie în minte 
teribila rază arzătoare. Să ne aruncăm în apă! Asta trebuia 
să facem! 

— Intraţi în apă! am strigat, fără să fiu luat în seamă. 

M-am întors din nou, m-am îndreptat în fugă către 
marţianul care se apropie, am coborât malul nisipos şi m- 
am aruncat în apă. Făcură la fel şi alţii. O barcă plină de 
oameni, care se întorceau la țărm, se răsturnă chiar când 
am trecut pe lângă ea. Pietrele de sub picioarele mele erau 
mâloase şi alunecoase, şi râul era atât de puţin adânc, încât 
am alergat aproape cinci metri până când să-mi ajungă apa 


abia până la brâu. Apoi, în timp ce marţianul se afla cam la 
două sute de metri depărtare, m-am cufundat sub apă. 
Plescăiturile oamenilor care săreau din bărci în apă îmi 
răsunau în urechi ca nişte tunete. Oamenii coborau în 
grabă, pe ambele maluri ale râului. 

Dar, deocamdată, maşina marţienilor nu dădu oamenilor 
care alergau încoace şi încolo mai multă atenţie decât ar da 
un om unei mulţimi de furnici dintr-un furnicar pe care l-a 
lovit cu piciorul. Când, pe jumătate sufocat, mi-am ridicat 
capul deasupra apei, gluga marţianului era îndreptată către 
bateriile care continuau să tragă pe deasupra râului; în 
timp ce înainta el opri ceea ce probabil că era declanşatorul 
razei arzătoare. 

În clipa următoare, marţianul era pe mal şi, dintr-un pas, 
aproape că trecu de partea cealaltă. Genunchii picioarelor 
din faţă i se îndoiră pe malul celălalt şi, după o clipă, el se 
ridică din nou, în toată înălţimea lui, lângă satul 
Shepperton. Imediat, cele şase tunuri, încă nereperate, de 
pe malul drept, ascunse în marginea satului, începură să 
tragă toate deodată. Loviturile apropiate, venind fără de 
veste, una după alta, făcură să-mi tresară inima. Monstrul 
îşi şi pregătea deja cutia care producea raza arzătoare, 
când primul obuz îi exploda la şase metri deasupra capului. 

Am scos un strigăt de uimire. Nu-i vedeam şi nici nu mă 
gândeam de loc la ceilalţi patru monştri ai marţienilor; 
atenţia îmi era atrasă de ceea ce se întâmpla în apropierea 
mea. Alte două obuze explodară simultan în aer, lângă 
trupul colosului, în timp ce el îşi răsucea capul tocmai la 
timp pentru a primi, dar fără să aibă timpul de a evita cel 
de al patrulea obuz. 

Obuzul explodă chiar în faţa monstrului. Gluga care îi 
ţinea loc de cap se turti, se sfărâmă, fu răsucită într-o 
duzină de bucăţi de carne roşie şi metal strălucitor. 

— Lovit! am strigat, cu un glas între țipăt şi aclamaţie. 

Am auzit alte strigăte, de la oamenii care se aflau în apă în 
jurul meu. În exaltarea mea de moment, eram gata să săr 


din apă. 

Colosul decapitat se clătină ca un uriaş beat; dar nu căzu. 
Îşi recăpătă, ca prin minune, echilibrul şi, fără să mai ia 
seama pe unde călca, şi ţinând în sus, ţeapănă, cutia care 
producea raza arzătoare, se îndreptă în grabă către 
Shepperton. Inteligența vie, marţianul care ducea 
mecanismul, fusese ucisă şi împrăştiată în cele patru 
vânturi ale cerului, iar monstrul nu mai era acum decât un 
aparat complicat de metal, îndreptându-se spre pieire. El 
înainta în linie dreaptă, incapabil de a se călăuzi. Izbi turnul 
bisericii din Shepperton, dărâmându-l, ca sub lovitura unui 
berbec, îl aruncă într-o parte, se clătină şi apoi se prăbuşi 
cu o forţă teribilă în râu. 

O explozie violentă zgudui aerul şi o trombă de apă, de 
vapori, nămol şi sfărâmături de metal, izbucni în sus, către 
cer. Când cutia cu raza arzătoare atinse râul, apa se 
transformă imediat în vapori, în clipa următoare, un val 
imens, ca un flux noroios şi aproape fierbinte, ocoli cotitura 
râului, mergârid împotriva curentului. Vedeam oamenii care 
încercau să ajungă la mal şi auzeam ţipetele şi strigătele lor 
nedesluşite, pe deasupra clopotelor şi mugetului provocate 
de prăbuşirea maşinii marţiene. 

O clipă, n-am dat nicio atenţie căldurii, desprins parcă de 
instinctul de conservare. M-am aruncat în apele 
tumultuoase, împingând la o parte un om îmbrăcat în 
negru, până când am izbutit să văd ce se petrece după 
cotitura râului. O jumătate de duzină de bărci goale se 
mişcau la voia întâmplării pe valurile agitate. Marţianul 
căzut se vedea în josul curentului, căzut de-a curmezişul 
râului şi scufundat aproape în întregime. 

Din sfărâmăturile maşinii se revărsau nori groşi de aburi, 
şi prin vârtejul lor tumultuos am putut vedea, fragmentar şi 
nelămurit, cum membrele lui gigantice se zbăteau, 
aruncând în aer trombe de apă, nămol şi spumă. 
Tentaculele se agitau şi izbeau ca nişte braţe vii şi, în afară 
de inutilitatea acestor mişcări, părea că vreun animal rănit 


se zbate printre valuri. Cantități enorme dintr-un lichid 
brun-roşcat ţâşneau cu zgomot din maşină. 

Atenţia mi-a fost smulsă de la aceste spasme ale morţii de 
un urlet furios, asemănător cu acela al obiectului numit 
sirenă, în oraşele noastre industriale. Un om, cufundat până 
în genunchi lângă mal, strigă cu glas slab către mine, 
arătându-mi ceva cu degetul. Privind îndărăt, i-am văzut pe 
ceilalţi marţieni înaintând cu paşi gigantici de-a lungul 
malului, dinspre Chertsey. De data aceasta, tunurile din 
Shepperton vorbiră fără niciun rezultat. 

Văzând aceasta, m-am cufundat imediat sub apă şi am 
înaintat cu greu pe dedesubt, cât am putut mai mult, 
ţinându-mi răsuflarea până când orice mişcare se 
transformă într-o adevărată agonie. Apa se învârteja în 
jurul meu şi devenea cu repeziciune tot mai fierbinte. 

Când, pentru o clipă, mi-am ridicat capul să-mi trag 
răsuflarea şi să îndepărtez părul şi apa din ochi, aburii se 
ridicau într-un vârtej de ceaţă albă care, la început, mi-a 
ascuns cu totul pe marţieni. Zgomotul era asurzitor. Apoi i- 
am văzut, nelămurit, colosale făpturi cenuşii, amplificate de 
ceaţă. Trecuseră de mine, şi doi dintre ei erau aplecaţi 
asupra sfărâmăturilor înspumate şi spasmodice ale 
camaradului lor. 

Al treilea şi al patrulea şedeau lângă el, în apă, unul cam la 
două sute de metri de mine, celălalt spre Laleham. 
Generatorii de rază arzătoare se legănau deasupra lor şi 
raza şuierătoare se abătea în toate direcţiile. 

Aerul era plin de zgomote, o ciocnire de zgomote 
asurzitoare şi confuze - zăngănitul maşinilor marţiene, 
zgomotul caselor care se prăbuşeau, trosnetul copacilor, 
gardurilor, şoproanelor care izbucneau în flăcări şi 
pârâiturile şi vuietul focului. Un fum negru şi des se ridica, 
amestecându-se cu aburii râului şi, în timp ce raza 
arzătoare se plimba încoace şi încolo peste Weybridge, 
atingerea ei era marcată de fulgere de un alb incandescent, 
care făceau imediat loc unui dans fumegând de flăcări 


galbene. Casele mai apropiate erau încă intacte, 
aşteptându-şi soarta, neclare, întunecate şi palide printre 
aburi, cu flăcările care se mişcau încoace şi încolo în spatele 
lor. 

Am rămas acolo câteva clipe, cufundat până la piept în apa 
aproape clocotită, amuţit de situaţia în care mă aflam, fără 
speranţă de scăpare. Prin aburi, i-am putut vedea pe 
oamenii care fuseseră împreună cu mine în râu, târându-se 
afară din apă, printre trestii, fugind prin iarbă ca nişte 
broscuţe la apropierea unui om, sau alergând încoace şi 
încolo, complet înspăimântați, pe drumul de pe mal. 

Apoi, deodată, fulgerele albe ale razei arzătoare se 
apropiară de mine în salturi. Casele se prăbuşeau, parcă 
topite, la atingerea ei, şi izbucneau în flăcări; copacii se 
aprindeau cu zgomot. Raza se plimbă în sus şi în jos pe 
drumul de pe mal, secerând oamenii care fugeau pe acolo, 
apoi cobori pe malul apei, la nici cincizeci de metri de locul 
unde mă aflam. Trecu râul, spre Shepperton, şi în drumul ei 
apa se ridică într-un val clocotitor, acoperit de aburi. M-am 
îndreptat către mal. 

În clipa următoare, valul uriaş, aproape pe punctul de 
fierbere, se năpusti asupra mea. Am scos un urlet şi, opărit, 
pe jumătate orbit, am înaintat, chinuindu-mă prin apa 
învolburată şi şuierătoare, către mal. O poticnire ar fi 
însemnat sfârşitul. Am căzut neputincios, în văzul 
marţienilor, pe un banc de nisip larg şi pustiu, care se 
întinde la confluenţa dintre Wey şi Tamisa. Nu-mi aşteptam 
decât moartea. 

Am amintirea imprecisă a unui picior de marțian, 
coborând la vreo zece metri de capul meu, aşezându-se pe 
nisipul mărunt, aruncându-l în toate părţile, şi ridicându-se 
din nou; o lungă aşteptare, şi apoi cei patru marţieni, 
ducând între ei rămăşiţele tovarăşului lor, când mai clari, 
când pierduţi printr-un văl de fum, îndepărtându-se la 
nesfârşit, după cum mi se părea, peste întinderi vaste de 


apă şi câmpie. Şi, foarte încet, mi-am dat seama că 
scăpasem ca printr-o minune. 

Capitolul XIII. 

CUM L-AM ÎNTÂLNIT PE PREOT. 

După ce ne-au dat această neaşteptată lecţie despre 
puterea lor de distrugere, marţienii s-au retras pe poziţia 
iniţială de pe câmpul din Horsell; şi în graba lor, împovăraţi 
cu rămăşiţele tovarăşului zdrobit, au uitat, fără îndoială, 
multe victime răzlețe şi neglijabile, ca mine. Dacă şi-ar fi 
părăsit tovarăşul şi ar fi continuat să înainteze, ar fi ajuns 
cu siguranţă în capitală înainte de a se fi anunţat 
apropierea lor, deoarece în clipa aceea nu se mai afla nimic 
între ei şi Londra decât câteva baterii de tunuri; sosirea lor 
ar fi fost tot atât de neaşteptată, de înspăimântătoare şi de 
distrugătoare, ca şi cutremurul de pământ care a distrus, 
acum o sută de ani, Lisabona. 

Dar ei nu se grăbeau. Cilindrii urmau unul după altul, în 
zborul lor interplanetar; la fiecare douăzeci şi patru de ore 
le soseau întăriri. Şi, în acest timp, autorităţile militare şi 
navele, dându-şi acum seama de forţa teribilă a inamicilor, 
acționau cu o energie furibundă. În fiecare minut se punea 
în poziţie de tragere câte un tun, până când, înainte de 
coborârea serii, fiecare crâng, fiecare şir de case 
suburbane de pe coastele dealurilor de lângă Kingston şi 
Richmond, ascundeau o gură neagră care şedea în 
aşteptare. În regiunea pârjolită şi pustie - în total cam de 
vreo douăzeci de mile pătrate - care încercuia tabăra 
marţienilor de pe câmpul din Horsell, printre satele arse şi 
pustiite, printre copacii verzi, printre arcadele înnegrite şi 
fumegânde care fuseseră doar cu o zi înainte boschete de 
pini, se furişau cercetaşi curajoşi cu heliografe, gata să-i 
avertizeze pe artilerişti de apropierea marţienilor. Dar 
marţienii cunoşteau acum şi felul cum funcţiona artileria 
noastră şi ce primejdie însemna apropierea oamenilor, şi 
niciun om nu s-a mai putut aventura la mai mult de o milă 
de fiecare cilindru decât cu preţul vieţii. 


Se pare că marţienii şi-au petrecut prima parte a după- 
amiezii mergând de colo până colo, transportând totul din 
cel de al doilea şi al treilea cilindru - al doilea era pe coasta 
golfului Addestone şi al treilea la Pyrford - în prima lor 
groapă de pe câmpul din Horsell. Acolo, peste mărăcinii arşi 
şi clădirile ruinate care se întindeau până departe, unul 
dintre ei şedea de santinelă, iar ceilalţi, părăsindu-şi 
uriaşele lor maşini de luptă, coborâseră în groapă. Lucrară 
din plin până noaptea târziu, şi trâmba de fum verde care 
se ridica de acolo putea fi văzută de pe dealurile de lângă 
Merrow, şi chiar, se spune, de la Bansted şi Epsom Downs. 

Şi în timp ce marţienii din spatele meu se pregăteau astfel 
pentru viitoarea lor ieşire, iar în faţa mea Omenirea se 
aduna pentru luptă, mi-am croit drum, cu suferinţe şi trudă 
nesfârşită, prin focul şi fumul Weybrydge-ului incendiat, 
către Londra. O barcă părăsită, mică şi îndepărtată, plutea 
în josul curentului; şi aruncându-mi cea mai mare parte a 
hainelor, muiate de apă, m-am dus după ea, am ajuns-o, şi 
astfel am scăpat de pieire. Barca nu avea vâsle, dar am 
reuşit să vâslesc, atât cât îmi permiteau mâinile mele 
opărite, în josul râului, către Halliford şi Walton, mergând 
foarte încet şi privind neîncetat în urma mea, după cum 
este lesne de înţeles. Am urmat cursul râului, deoarece 
socoteam că, dacă marţienii se întorceau, apa îmi oferea 
cele mai mari şanse de scăpare. 

Apa fierbinte, provocată de căderea marţianului, se 
scurgea la vale o dată cu mine, aşa încât aproape o milă mi- 
a fost imposibil să zăresc malurile. La un moment dat, am 
putut totuşi să disting un şir de forme negre care alergau 
peste păşuni, venind dinspre Weybridge. După câte mi s-a 
părut, Halliford era pustiu, şi mai multe dintre casele de 
lângă râu ardeau. Era stranie priveliştea acestui loc atât de 
liniştit, atât de pustiu sub cerul fierbinte şi albastru, cu 
fumul şi limbile mici de flăcări care se ridicau drept în sus în 
căldura după-amiezii. Nu mai văzusem niciodată case 
arzând, fără să fie înconjurate de o mulţime de oameni. 


Puțin mai departe, trestiile uscate de pe mal ardeau 
fumegând, şi o linie de foc înainta neîncetat peste o fâneaţă 
întinsă. 

M-am lăsat în voia apei multă vreme, atât de îndurerat şi 
obosit eram după toate prin câte trecusem, şi atât de 
intensă era căldura la suprafaţa apei. Apoi teama a pus 
stăpânire pe mine şi am început să vâslesc cu mâinile. 
Soarele îmi prăjea spatele gol. În cele din urmă, când după 
un cot al râului a apărut podul de la Walton, febra şi 
slăbiciunea au învins frica: am acostat pe malul dinspre 
Middlesex şi m-am întins, epuizat, în iarba înaltă. Cred că 
era ora patru sau cinci. După câtva timp m-am sculat, am 
mers aproape o jumătate de milă fără să întâlnesc pe 
nimeni, apoi m-am întins din nou pe jos, la umbra unui tufiş. 
Parcă îmi amintesc că am vorbit cu mine însumi, în neştire, 
în timpul acestui ultim efort. Eram şi foarte însetat, şi m-am 
căit amarnic că nu băusem mai multă apă. E curios, dar mă 
simţeam mâniat pe soţia mea; nu pot să-mi explic de ce, dar 
dorinţa mea neputincioasă de a ajunge la Leatherhead mă 
chinuia peste măsură. 

Nu-mi amintesc prea bine de sosirea preotului; probabil că 
aţipisem. Când mi-am dat seama de prezenţa lui, am văzut 
o făptură aşezată jos, cu mânecile cămăşii murdare de 
transpiraţie, şi cu faţa spână întoarsă în sus, privind ţintă la 
o slabă licărire care dansa pe cer. Cerul era presărat cu 
şiraguri de nori mărunți ca nişte fulgi, abia colorați de 
apusul de vară. 

M-am ridicat, şi la zgomotul mişcării mele el a întors 
repede privirea către mine. 

— Ai puţină apă? l-am întrebat, deodată. 

EI clătină din cap. 

— De o oră ceri într-una apă, zise el. 

Am rămas o clipă tăcuţi, privindu-ne unul pe altul. Cred că 
m-a luat drept o fiinţă destul de ciudată, gol cum eram, 
purtând doar pantalonii şi ciorapii muiaţi de apă, opărit, cu 
faţa şi umerii înnegriţi de fum. Faţa lui era slabă, bărbia 


adusă înăuntru, iar părul, aproape blond, îi cădea în şuviţe 
creţe pe fruntea îngustă; avea ochii mari, de un albastru 
deschis, şi privea în gol. Începu să vorbească brusc, 
întorcându-şi de la mine privirile rătăcite. 

— Ce înseamnă toate acestea? zise el. Ce înseamnă toate 
acestea? 

L-am privit fără să-i răspund. 

El întinse o mână slabă şi albă şi vorbi, parcă gata să 
plângă. 

— De ce se îngăduie astfel de lucruri? Ce nelegiuiri am 
săvârşit noi? Slujba de dimineaţă se terminase, mă plimbam 
pe şosea pentru a-mi limpezi mintea, şi deodată... foc, 
cutremur, moarte! Ca la Sodoma şi Gomora! Toată munca 
noastră distrusă, toată munca... Ce sunt aceşti marţieni? 

— Dar ce suntem noi? i-am răspuns eu, dregându-mi 
glasul. 

Se apucă cu mâinile de genunchi şi se întoarse din nou 
către mine. O jumătate de minut, poate, el mă privi ţintă, în 
tăcere. 

— Mă plimbam pe şosea ca să-mi limpezesc mintea, zise el. 
Şi deodată... foc, cutremur, moarte! 

Căzu din nou în tăcere, cu bărbia aproape cufundată între 
genunchi. 

După aceea, începu să dea din mână. 

— Toată munca... toate predicile de duminică... Cu ce am 
păcătuit noi... cu ce a păcătuit Weybridge? Totul s-a dus... 
totul este distrus. Biserica! Am reclădit-o abia acum trei ani. 
S-a dus! ... E ştearsă de pe faţa pământului! De ce? 

O altă pauză, apoi izbucni din nou, ca nebun. 

— Fumul incendiului ei înălţa-se-vă în veciivecilor! strigă 
el. 

Ochii săi aruncau flăcări, şi arătă, cu degete subţiri, către 
Weybridge. 

Începeam să-mi dau seama de starea în care se afla. 
Tragedia teribilă pe care o trăia - fugise, fără îndoială, din 
Weybridge - îl adusese până la limita raţiunii. 


— Suntem departe de Sunbury? l-am întrebat, pe ton 
degajat. 

— Ce avem de făcut? întrebă el. Creaturile acestea sunt 
pretutindeni? Pământul le-a fost încredinţat lor? 

— Suntem departe de Sunbury? 

— Chiar în dimineaţa aceasta, ţineam slujba... 

— Situaţia s-a schimbat, i-am spus eu, liniştit. Trebuie să-ţi 
păstrezi calmul. Mai există speranţe. 

— Speranţe! 

— Da. Multe speranţe... În ciuda acestor distrugeri! 

Am început să-i explic părerea mea asupra situaţiei. La 
început m-a ascultat, dar pe măsură ce continuam să 
vorbesc, interesul pe care i-l citeam în ochi a făcut din nou 
loc privirilor rătăcite, şi şi-a întors ochii de la mine. 

— Probabil că acesta este începutul sfârşitului, zise el, 
întrerupându-mă. Sfârşitul! Marea şi înfricoşătoarea zi a 
Domnului! Ziua când oamenii vor chema munţii şi stâncile 
să cadă peste ei şi să-i as-cundă... să-i ascundă din faţa 
Celui care este aşezat pe tron! 

Începusem să-i înţeleg starea de spirit. Am încetat orice 
raţionament serios, m-am ridicat în picioare şi, ducându-mă 
lângă el, i-am pus mâna pe umăr. 

— Fii bărbat! i-am spus. Spaima te-a scos din minţi! La ce 
mai este bună religia dacă ea se prăbuşeşte în faţa 
nenorocirilor? Gândeşte-te cât rău au făcut până acum 
oamenilor cutremurele şi inundaţiile, războaiele şi vulcanii! 
Credeai că Dumnezeu trebuie să cruţe Weybridge-ul? El nu 
este agent de asigu-rări. 

Câtva timp, el rămase într-o tăcere deplină. 

— Dar cum putem scăpa? întrebă el deodată. Ei sunt 
invulnerabili, sunt neîndurători. 

— Poate că niciuna, nici alta, i-am răspuns. Şi cu cât ei 
sunt mai puternici, cu atât noi trebuie să fim mai raţionali şi 
mai prevăzători. Unul dintre ei a fost ucis, acum nici trei 
ceasuri. 


— Ucis! zise el, privind în jurul său. Cum pot fi ucişi trimişii 
lui Dumnezeu? 

— Am văzut cu ochii mei, am continuat eu să-i povestesc. 
Am avut nenorocul să ne aflăm chiar în mijlocul acestor 
întâmplări, i-am spus, şi asta-i tot. 

— Ce licăreşte acolo, pe cer? întrebă el deodată. 

I-am spus că este heliograful care semnalizează, semnul 
ajutorului şi efortului omenesc răsfrânt pe cer. 

— Suntem încă în miezul luptei, i-am spus, oricât s-ar 
părea acum că este linişte. Acest licărit de pe cer anunţă 
furtuna care se apropie. Acolo, după părerea mea, se află 
marţienii, iar spre Londra, acolo unde se ridică dealurile 
acelea spre Richmond şi Kingston şi unde copacii formează 
un adăpost, se înalţă fortificaţii şi se instalează tunuri. În 
curând, marţienii vor trece din nou pe aici. 

În timp ce vorbeam, el sări în picioare, întrerupându-mă 
cu un gest. 

— Ascultă! zise el. 

De dincolo de colinele de peste râu, venea bubuitul surd al 
tunurilor şi al unor strigăte ciudate din depărtare. Apoi 
totul intră din nou în linişte. Un cărăbuş trecu bâzâind 
peste tufişurile de lângă noi. Sus, spre apus, cornul lunei 
atârna slab şi palid deasupra fumului din Weybridge şi 
Shepperton şi deasupra strălucirii calde şi liniştite a 
apusului. 

— Am face mai bine să mergem pe cărarea aceasta, i-am 
spus, spre nord. 

Capitolul XIV. 

ÎN LONDRA. 

Când a căzut la Woking cilindrul cu marţieni, fratele meu 
mai mic se afla la Londra. Era student în medicină, 
pregătindu-se pentru un examen apropiat, şi nu auzise 
nimic despre sosirea lor până sâmbătă dimineaţa. Ziarele 
de sâmbătă dimineaţa conţineau, pe lângă lungile articole 
speciale asupra planetei Marte, asupra vieţii pe alte 


planete, şi aşa mai departe, o telegramă scurtă, redactată 
în ter-meni vagi, dar cu atât mai izbitoare prin concizia ei. 

Marţienii, alarmaţi de apropierea unei mulţimi, au ucis 
câţiva oameni cu ajutorul unui fel de tun cu tragere rapidă - 
cam astfel suna ştirea. Ilelegrama se termina cu cuvintele: 
„Oricât ar părea de bizar, marţienii nu s-au mişcat din 
groapa în care au căzut şi ei chiar par incapabili să iasă de 
acolo. Probabil că aceasta se datoreşte forţei mai mari a 
gravitaţiei Pământului”. Asupra acestui din urmă text, 
cronicarul insista cu o mare doză de consolare. 

Desigur, toţi studenţii care urmau cursul de biologie, curs 
la care fratele meu fusese prezent în ziua aceea, erau 
foarte interesaţi de ultimele evenimente, dar pe străzi nu se 
vedea niciun semn de agitaţie ieşită din comun. Ziarele de 
după-amiază anunțau, sub titluri enorme, doar câteva 
frânturi de ştiri. Până la ora opt, ele nici nu aveau altceva 
de spus, în afară de mişcările de trupe din jurul câmpului, şi 
de incendierea pădurilor de pini dintre Woking şi 
Weybridge. La opt, St. James's Gazette, într-o edi-ţie 
specială, a anunţat simplul fapt al întreruperii 
comunicaţiilor telegrafice. S-a crezut că aceasta se datora 
căderii unor copaci aprinşi peste cabluri. Nu s-a mai aflat 
nimic altceva despre lupte în noaptea aceea, noaptea când 
m-am dus la Leatherhead şi m-am întors. 

Fratele meu nu s-a neliniştit în privinţa noastră, deoarece 
ştia, după descrierea din ziare, că cilindrul se afla la două 
mile de casa mea. După spusele lui, îşi pusese în gând să 
vină în noaptea aceea până la mine, pentru a vedea şi el pe 
marţieni, înainte de a fi ucişi. Pe la ora patru, mi-a trimis o 
telegramă, care nu mi-a parvenit niciodată, şi şi-a petrecut 
seara într-o sală de concert. 

Sâmbătă seara a fost şi la Londra furtună, şi fratele-meu a 
ajuns la gara Waterloo cu trăsura. Pe peronul de la care 
pleca de obicei trenul de miezul nopţii, el a aflat, după câtva 
timp de aşteptare, că un accident împiedica trenurile să 
ajungă în noaptea aceea la Woking. El n-a putut afla natura 


accidentului; de fapt nici funcţionarii de la calea ferată nu 
ştiau prea multe în acel moment. În gară era foarte puţină 
animaţie, căci funcţionarii, neînchipuindu-şi că se 
întâmplase altceva decât o întrerupere între Byfleet şi 
Woking, dirijau prin Virginia Water sau Guildford trenurile 
de noapte care treceau de obicei prin Woking. Erau 
preocupaţi să facă totul pentru a schimba ruta trenurilor de 
excursii organizate de Liga Duminicală spre Southampton 
şi Portsmouth. Un reporter de la un ziar de seară, luându-l 
pe fratele meu drept şeful mişcării, cu care are oarecare 
asemănare, l-a oprit, încercând să-i ia un interviu. Cu 
excepţia funcţionarilor de la calea ferată, puţini oameni 
făceau vreo legătură între această întrerupere şi marţieni. 

Am citit, într-o altă dare de seamă asupra evenimentelor, 
că duminică dimineaţa „întreaga Londră a fost electrizată 
de veştile din Woking”. De fapt, nu exista nimic care să 
justifice această frază foarte extravagantă. Mulţi dintre 
londonezi nici nu auzi-seră despre marţieni până la panica 
de luni dimineaţa. Cei care auziseră, au avut nevoie de 
câtva timp până să-şi dea seama de întreaga semnificaţie a 
laconicelor telegrame din ziarele de duminică. Majoritatea 
oamenilor din Londra nu citesc ziarele de duminică. 

Ideea de securitate personală este, de altfel, atât de adânc 
înrădăcinată în mintea londonezului, iar ştirile senzaţionale 
sunt atât de obişnuite în ziare, încât nimeni nu încercă prea 
mari emoţii, citind veşti ca acestea: „Aseară, pe la ora 
şapte, marţienii au ieşit din cilindru şi, mişcându-se la 
adăpostul unei cuirase de metal, au distrus complet gara 
Woking şi casele din jur, şi au masacrat un batalion întreg 
din regimentul Cartigan. Nu se cunosc amănunte. Tunurile 
Maxim au fost absolut neputincioase împotriva armurii lor; 
tunurile de câmp au fost scoase din uz de marţieni. 
Cavaleriştii au trecut în galop prin Chertsey. Marţienii par 
să înainteze încet spre Chertsey sau Windsor. O mare 
nelinişte domneşte în West Surrey, şi se ridică întărituri 
pentru a le opri înaintarea spre Londra”. Astfel scria 


Sunday Sun, iar un articol didactic, apărut cu 
promptitudine în ziarul Referee, făcea comparaţia cu 
animalele unei menajerii cărora li s-a dat pe neaşteptate 
drumul într-un sat. 

În Londra nimeni nu cunoştea cu exactitate natura acestor 
marţieni în armură, şi continua să existe ideea fixă că sunt 
nişte monştri care se mişcă încet:, se târăsc”, „se caţără 
anevoie”, astfel de expresii se repetau în aproape toate 
dările de seamă iniţiale. Niciuna dintre telegrame, probabil, 
nu fusese scrisă de vreun martor ocular al modului lor de 
mişcare. Ziarele de duminică tipăreau ediţii speciale pe 
măsură ce le parveneau ştiri noi, unele chiar şi fără 
asemenea ştiri. Dar în realitate, nu au mai avut nimic de 
spus oamenilor până târziu, în cursul după-amiezii, când 
autorităţile au comunicat agenţilor de presă ştirile pe care 
le primiseră. Se preciza că oamenii din Walton şi 
Weybridge, şi întreg districtul, se scurgeau de-a lungul 
drumurilor spre Londra, şi asta era tot. 

Dimineaţa, fratele meu s-a dus la biserica de la Foundling 
Hospital, încă neştiind ce se întâmplase în noaptea 
precedentă. Acolo, a auzit câteva aluzii în legătură cu 
invazia, şi o rugăciune specială pentru pace. La ieşire, a 
cumpărat un Referee. Ştirile l-au alarmat şi s-a dus din nou 
la gara Waterloo să afle dacă s-au restabilit comunicațiile. 
Omnibuzele, trăsurile, cicliştii, şi nenumărați oameni, care 
se plimbau îmbrăcaţi în hainele cele mai bune, păreau 
foarte puţin afectaţi de ştirile ciudate pe care le răspândeau 
vânzătorii de ziare. Oamenii erau interesaţi, sau alarmaţi, 
doar pentru cei care locuiau în regiunea respectivă. La 
gară, el a auzit pentru prima dată că liniile înspre Windsor 
şi Chertsey erau acum întrerupte. Hamalii i-au spus că în 
cursul dimineţii se primiseră mai multe telegrame 
alarmante de la gările din Byfleet şi Chertsey, dar că 
legăturile se întrerupseseră brusc. Fratele meu n-a putut să 
obţină de la ei decât foarte puţine amănunte precise. „Se 


duc lupte pe lângă Weybridge” era cam tot ce a putut să 
afle. 

Circulaţia trenurilor era acum aproape cu totul 
dezorganizată. Un mare număr de oameni, care îşi aşteptau 
prieteni din localităţile deservite de reţeaua sud-vest, se 
grămădiseră în jurul gării. Un domn bătrân, cu părul 
cărunt, s-a apropiat de fratele meu, condamnând cu 
asprime Compania de sud-vest. „Ar trebui reclamaţii”, zicea 
el. 

Unul sau două trenuri au venit dinspre Richmond, Putney 
şi Kingston, pline de cei care plecaseră pentru o zi la 
canotaj, şi găsiseră ecluzele închise şi un sentiment de 
panică plutind în aer. Un om într-o bluză alb-albastră s-a 
adresat fratelui meu, dându-i veşti stranii. 

— Un puhoi de oameni trece prin Kingston, cu tot felul de 
trăsuri şi căruţe, şi lăzi încărcate cu lucruri de preţ, zicea 
el. Ei vin dinspre Molesey, Weybridge şi Walton, şi spun că 
la Chertsey s-au auzit tunurile, o canonadă puternică, şi că 
soldaţi călări le-au spus să evacueze imediat satele, 
deoarece marţienii se apropie. Şi noi am auzit tunurile la 
gara din Hampton Court, dar am crezut că era tunetul. Ce 
naiba înseamnă toate acestea? Marţienii nu pot să iasă din 
groapa lor, nu-i aşa? 

Fratele meu n-a putut, să-i spună nimic. 

După aceea, a observat că un vag sentiment de alarmă se 
răspândise printre călătorii unui tren subteran, şi că 
excursioniştii de duminică începu-seră să se întoarcă mult 
mai devreme decât de obicei din toate staţiunile de la sud- 
vest - Barnes, Wimbledon, Richmond Park, Kaw, şi aşa mai 
departe; dar nimeni nu ştia nimic altceva decât din auzite. 
Întreg personalul gării terminus părea prost dispus. 

Pe la ora cinci, mulţimea care se tot aduna în gară a fost 
extrem de surprinsă de deschiderea li-niei, aproape 
întotdeauna închisă, dintre gările de sud-vest şi cele de sud- 
est, şi de trecerea unor platforme purtând tunuri de mare 
calibru însoţite de vagoane înţesate cu soldaţi. Erau 


tunurile care au fost aduse de la Woolwich şi Chatham 
pentru apărarea Kingstonului. Se făceau glume;,. Au să vă 
mănânce!” „Am ajuns îmblânzitori de fiare!” şi aşa mai 
departe. Puţin timp după aceasta, au venit în gară nişte 
poliţişti şi au început să evacueze publicul de pe peroane, 
iar fratele meu s-a trezit din nou pe stradă. 

Clopotele bisericilor anunțau slujba de seară şi pe 
Waterloo Road venea cântând un grup de oameni din 
Armata Salvării. Pe pod, câţiva pierde-vară priveau o spumă 
ciudată, de culoare brună, plutind în josul curentului şi 
pătând suprafaţa apei. Soarele tocmai apunea, iar Turnul 
Orologiului şi Palatul Parlamentului se înălţau spre cel mai 
paşnic cer care se poate imagina, un cer auriu, brăzdat de 
fâşiile lungi şi transversale ale norilor de un purpuriu 
roşcat. Se zvonea că pe apă pluteşte un cadavru. Unul 
dintre oamenii de acolo, un rezervist, după cum se 
prezentase, i-a spus fratelui meu că văzuse înspre apus 
licărind heliograful. 

Pe strada Wellington, fratele meu s-a întâlnit cu doi 
vlăjgani care tocmai veneau din Fleet Street cu ziare abia 
apărute şi cu afişe bătătoare la ochi. „Înspăimântătoarea 
catastrofă!” strigau ei, coborând unul după altul, pe strada 
Wellington „Lupte la Weybridge! O descriere amănunţită! 
Respingerea marţienilor! Londra în primejdie!” El a trebuit 
să plătească trei penny pentru a căpăta un exemplar. 

Abia atunci şi-a dat oarecum seama de forţa acestor 
monştri şi de teroarea pe care o răspândeau. A aflat că nu 
erau o mână de creaturi mici şi neputincioase, ci nişte fiinţe 
inteligente care conduceau uriaşe corpuri mecanice; că 
puteau să se mişte cu iuţeală şi să lovească atât de 
năprasnic, încât nici tunurile cele mai puternice nu le 
şedeau împotrivă. 

Erau descrişi ca nişte „uriaşe maşini, asemănătoare unor 
păianjeni, înalte aproape de o sută de picioare, deplasându- 
se cu viteza unui tren expres, şi capabile să lanseze raze de 
o căldură intensă”. Baterii camuflate, mai ales tunuri de 


câmp, fuseseră instalate în regiunea din jurul câmpului din 
Horsell, şi mai ales între districtul Woking şi Londra. Cinci 
dintre maşinile lor fuseseră zărite înaintând spre Tamisa, şi 
una fusese, printr-un noroc, distrusă. În celelalte cazuri, 
obuzele îşi greşiseră ţinta, iar bateriile pieriseră într-o 
clipă, atinse de raza arzătoare. Se menţionau pierderi grele 
de soldaţi, dar tonul relatării era totuşi optimist. 

Marţienii fuseseră respinşi; ei nu erau, deci, invulnerabili. 
Se retrăseseră din nou în zona triunghiului dintre cilindrii 
lor, lângă Woking. Din toate părţile înaintau spre ei 
semnalizatorii cu heliografe. Dinspre Windsor, Portsmouth, 
Aldershot, Woolwich, şi chiar dinspre nord, se aduceau 
tunuri, în cea mai mare viteză; printre altele, se instalau 
dinspre Woolwich tunuri cu tragere lungă, de nouăzeci şi 
cinci de tone. Cu totul, o sută şaisprezece tunuri şedeau în 
poziţie de tragere sau erau montate în grabă, mai ales 
pentru apărarea Londrei. Niciodată nu se mai produsese în 
Anglia o concentrare atât de masivă şi rapidă de material 
militar. 

Se nădăjduia că toţi cilindrii care urmau să cadă vor putea 
fi distruşi imediat, cu ajutorul unor explozibile puternice 
care se fabricau şi se distribuiau în grabă. Fără îndoială, 
continua raportul, situaţia era extrem de ciudată şi de 
gravă, dar publicul era îndemnat să evite orice panică. Fără 
îndoială, marţienii erau nişte fiinţe teribile şi neobişnuite, 
dar, la urma urmei, ei nu puteau fi mai mulţi de două-zeci, 
împotriva a milioane de oameni. 

Autorităţile aveau dreptate să presupună, după 
dimensiunea cilindrilor, că nu puteau să fie mai mulţi decât 
cinci în fiecare - cincisprezece cu totul. Şi cel puţin un 
marțian fusese distrus - poate chiar mai mulţi. Cetăţenii 
trebuiau să fie preveniţi din timp de apropierea primejdiei, 
şi se luau măsuri serioase pentru protecţia oamenilor din 
suburbiile amenințate, de la sud-vest. Şi quasi-proclamaţia 
se încheia cu asigurări repetate, în ceea ce privea 


securitatea Londrei, şi cu declaraţia că autorităţile pot să 
facă faţă dificultăţilor. 

Articolul era tipărit cu litere enorme, hârtia era încă 
umedă, nu fusese timp să se adauge niciun cuvânt de 
comentariu. Era curios, spunea fratele meu, să vezi cât de 
nemilos fusese ciopârţit conţinutul obişnuit al ziarului 
pentru a se face loc acestei ştiri. 

De-a lungul străzii Wellington, oamenii treceau fluturând 
foile de culoare roz, citindu-le în grabă, iar Strand-ul se 
umpluse deodată de strigătele unei armate de vânzători, 
care veniseră după cei dintâi. Călătorii coborau din 
omnibuze pentru a obţine câte un exemplar. Desigur, ştirea 
producea o puternică agitaţie printre oameni, cu toată 
apatia lor iniţială. Un magazin de hărţi de pe Strand îşi 
ridicase obloanele, îmi spunea fratele meu, şi în spatele 
vitrinei a fost văzut un om în haine de duminică, purtând 
chiar şi mănuşi galbene, fixând pe geam harta regiunii 
Surrey. 

Mergând pe Strand, spre Trafalgar Square, cu ziarul în 
mână, fratele meu a întâlnit pe câţiva dintre fugarii din 
West Surrey. Era un bărbat cu soţia lui şi doi băieţi, cu 
câteva mobile, într-o căruţă din cele folosite de zarzavagii. 
Veneau dinspre Westminster Bridge; şi, imediat în spatele 
lor, o căruţă de fân, în care se aflau cinci sau şase persoane 
cu aspect respectabil, şi câteva cufere şi legături. Toţi aveau 
figuri răvăşite şi întreaga lor înfăţişare contrasta puternic 
cu ţinuta de duminică a celor din omnibuze. Din trăsuri îi 
priveau oameni eleganţi. Fugarii s-au oprit la Square, ca şi 
cum n-ar mai fi ştiut încotro s-o ia şi, în cele din armă, s-au 
întors către răsărit, de-a lungul Strand-ului. La o oarecare 
distanţă în urma lor, a apărut un om în haine de lucru, 
călare pe una din acele triciclete demodate, care au în faţă 
o roată mai mică. Era murdar şi alb la faţă. 

Fratele meu s-a îndreptat spre gara Victoria, întâlnind din 
ce în ce mai mulţi fugari. Se gândea că s-ar putea să mă 
zărească şi pe mine. Un număr neobişnuit de mare de 


poliţişti dirijau circulaţia. Unii dintre refugiaţi schimbau 
veşti cu oamenii din omnibuze. Unul declara că îi văzuse pe 
marţieni. „Sunt nişte cazane pe picioroange, vă spun, 
alergând ca oamenii”. Cei mai mulţi dintre ei erau agitaţi şi 
surescitaţi de ciudatele întâmplări prin care trecuseră. 

Ceva mai departe de gara Victoria, cârciumile făceau 
afaceri straşnice cu noii sosiți. La toate colţurile de stradă, 
grupuri de oameni citeau ziarele, discutau cu însufleţire sau 
priveau la aceşti neobişnuiţi vizitatori de duminică. Pe 
măsură ce se înnopta numărul lor creştea, până când, în 
cele din urmă, după spusele fratelui meu, toate străzile 
arătau ca strada principală din Epsom într-o zi de Derby. 
Fratele meu s-a adresat mai multor fugari, dar n-a obţinut, 
în general, decât răspunsuri neeatisfăcătoare. 

Nimeni nu a putut să-i dea vreo informaţie despre Woking, 
în afară de un singur om care l-a asigurat că Woking fusese 
distrus în întregime în noaptea precedentă. 

— Eu vin din Byfleet, zise el; un biciclist a venit acolo dis- 
de-dimineaţă şi, umblând din casă în casă, ne-a spus să 
fugim. Apoi au venit soldaţii. Am ieşit să privim, şi am văzut 
înspre sud nori de fum, nimic altceva decât fum, şi din 
direcţia aceea nu venea nimeni. Apoi am auzit tunurile la 
Chertsev, şi au început să sosească fugarii din Weybridge. 
Atunci mi-am încuiat casa şi am plecat. 

Printre oamenii de pe străzi exista un puternic sentiment 
împotriva autorităţilor pe care le condamnau pentru 
incapacitatea lor de a se debarasa, fără toate aceste 
tulburări, de invadatori. 

Pe la ora opt, în tot sudul Londrei s-a auzit clar zgomotul 
unei puternice canonade. Fratele meu n-a auzit mai întâi 
Nimic, din cauza circulaţiei de pe arterele principale, dar, 
luând-o pe străzile mai dosnice care duceau spre fluviu, a 
putut să distingă foarte limpede bubuiturile. 

Apoi a mers pe jos, de la Westminster până la locuinţa lui 
de lângă Regent's Park. Era cuprins de nelinişte, gândindu- 
se la mine, şi tulburat de evidenta seriozitate a situaţiei. 


Gândurile sale se îndreptau - cum se îndreptaseră, în 
cursul zilei de sâmbătă, şi gândurile mele - spre amănunte 
de ordin militar. Se gândea la toate tunurile care şedeau, 
tăcute, în aşteptare, la populaţia regiunii, devenită pe 
neaşteptate nomadă; încerca să-şi imagineze „cazane pe 
picioroange” înalte de o sută de picioare. 

Câteva trăsuri cu refugiaţi treceau pe Oxford Street, şi 
ceva mai multe pe Marylebone Road, dar veştile se 
răspândeau atât de încet, deoarece Regent Street şi 
Portland Place erau pline de oameni care îşi făceau 
obişnuita plimbare de duminică seara; cu toate că erau şi 
grupuri în care se discuta, pe lângă Regent's Park, ca de 
obicei, perechi tăcute se plimbau pe sub lămpi cu gaz 
aerian. Noaptea era caldă şi liniştită, puţin cam apăsătoare; 
bubuitul tunurilor continua cu intermitenţă şi, după miezul 
nopţii, se părea că fulgeră difuz către sud. 

A recitit de nenumărate ori ziarul, temându-se că mi se 
întâmplaseră cele mai rele lucruri. Era agitat şi, după cină, 
a pornit din nou să hoinărească fără niciun ţel. Apoi s-a 
întors şi a încercat în zadar să-şi fixeze atenţia asupra 
notiţelor pentru examene. S-a culcat curând după miezul 
nopţii, şi a fost trezit din nişte vise negre, în primele ceasuri 
ale dimineţii de luni, de zgomotul unei bătăi în uşă, paşi 
care alergau pe stradă, o bătaie îndepărtată de tobă, şi 
sunet de clopote. Pe tavan dansau reflexe roşii. O clipă, ela 
rămas năucit, întrebându-se dacă se făcuse ziuă sau dacă 
toată lumea înnebunise. Apoi s-a dat jos din pat şi a alergat 
la fereastră. 

Odaia lui se afla la mansardă şi, în timp ce-şi scotea capul 
prin fereastră, auzi de-a lungul străzii cum se deschideau 
zeci de ferestre; la fiecare apăreau capete, în dezordinea 
nocturnă. Se strigau tot felul de întrebări. 

— Vin! strigă un poliţist, bătând în poartă; vin marţienii - şi 
porni în grabă către poarta de alături. 

Dinspre cazărmile de pe Albany Street veneau sunete de 
tobe şi trompete şi fiecare biserică din apropiere se 


străduia să alunge, cu bătăi de clopote vehemente şi 
dezordonate, somnul oamenilor. Se auzeau zgomote de uşi 
care se deschideau, şi ferestrele caselor de peste drum 
izbucneau, una după alta, din întuneric, într-o lumină 
gălbuie. 

Din capătul străzii apăru în galop o trăsură închisă, făcând 
brusc zgomot la colţ, trecând pe sub fereastră cu un 
adevărat vacarm, care se stinse apoi încet în depărtare. În 
urma ei apărură două birje, în fruntea unui lung convoi de 
vehicule rapide, care, în loc să coboare panta spre Easton, 
se îndreptau mai ales către gara Chalk Farm, unde se 
încărcau trenurile speciale pentru nord-vest. 

Fratele meu a privit pe fereastră mult timp, uluit, uitându- 
se la poliţiştii care băteau din poartă în poartă şi îşi strigau 
bizarul lor mesaj. Apoi uşa din spatele lui s-a deschis şi a 
intrat vecinul care locuia pe acelaşi palier, îmbrăcat numai 
în cămaşă, pantaloni şi papuci, cu bretelele atârnându-i pe 
şolduri, cu părul răvăşit de somn. 

— Ce dracu! s-a întâmplat? întrebă el. E foc? Ce hărmălaie 
a dracului! 

Amândoi şi-au scos capetele pe fereastră, străduindu-se să 
audă ce strigau poliţiştii. De pe străzile laterale veneau 
oameni care se adunau în grupuri, pe la colţuri, discutând. 

— Ce dracu” înseamnă toate astea? zise vecinul. 

Fratele meu îi răspunse ceva vag şi începu să se îmbrace, 
alergând cu fiecare obiect de îmbrăcăminte la fereastră, ca 
să nu scape nimic din agitația care creştea mereu. Apoi, au 
apărut pe stradă, neobişnuit de matinali, vânzătorii de 
ziare, strigând: 

— Londra în primejdie de asediu! Punctele de apărare de 
la Kingston şi Richmond au fost străpunse! Masacre 
înspăimântătoare în valea Tamisei. 

Pretutindeni în jurul lui - în odăile de jos, în casele vecine, 
peste drum, şi în spate, pe terasele parcului, pe sute de alte 
străzi din Marylebone, în districtul Westbourne Park şi St. 
Pancras, spre vest şi spre nord, în Kilburn şi St. John's 


Wood şi Hampstead, spre răsărit, în Shoreditch şi Highbury 
şi Haggerston şi Hoxton, şi, de fapt, pe toată întinderea 
Londrei, de la Ealing până la East Ham - oamenii se frecau 
la ochi, deschideau ferestrele, privind afară şi punând 
întrebări fără niciun scop, şi se îmbrăcau în grabă, în timp 
ce pe străzi trecea primul suflu al apropiatei furtuni de 
groază. Era începutul marii panici. Londra, care se culcase 
duminică noaptea nepăsătoare şi leneşă, se trezea, în 
primele ceasuri ale dimineţii de luni, cu senzaţia vie a 
primejdiei. 

Neputând să afle, de la fereastră, ce se întâmpla, fratele 
meu a coborât şi a ieşit pe stradă, tocmai când cerul dintre 
acoperişurile caselor devenea trandafiriu de lumina 
primilor zori. Oamenii care alergau pe jos sau în vehicule 
deveneau, cu fiecare clipă, tot mai numeroşi. 

— Fumul Negru! îi auzi pe oameni strigând, şi apoi din nou 
- Fumul Negru! 

Era cu neputinţă să nu te molipseşti de o teamă atât de 
unanimă. În timp ce fratele meu încă mai şovăia, în pragul 
uşii, văzu apropiindu-se un alt vânzător de ziare, şi 
cumpără imediat un ziar. Omul se îndepărtă, fără să-i mai 
dea restul, vânzându-şi ziarele din fugă, cu un şiling 
exemplarul - un amestec grotesc de profit şi panică. 

În ziar, fratele meu a citit comunicatul catastrofal al 
Comandantului-şef: „Marţienii pot să descarce cu ajutorul 
rachetelor nori enormi de vapori negri şi otrăvitori. Ei au 
distrus bateriile noastre, au distrus Pachmond, Kingston şi 
Wimbledon, şi înaintează încet către Londra, distrugând 
totul în calea lor. Este imposibil să fie opriţi. Nu există nicio 
altă salvare de Fumul Negru decât fuga imediată.” 

Aceasta era tot, dar era destul. Întreaga populaţie a 
marelui oraş de şase milioane se pusese în mişcare, 
alergând, gonind; ea urma să se scurgă în masă spre nord. 

— Fumul Negru! strigau oamenii. Foc! 

Clopotele bisericii din apropiere făceau un va-carm 
îngrozitor, o trăsură condusă neatent se izbi, printre ţipete 


şi înjurături, de jgheabul de apă din capătul străzii. Lumini 
galbene şi alburii se mişcau încoace şi încolo prin case, iar 
la unele dintre trăsuri felinarele erau încă aprinse. Pe cer, 
zorile deveneau tot mai luminoase, mai limpezi, mai 
liniştite. 

El auzi zgomot de paşi alergând de colo-colo prin odăi, şi 
pe scările din spatele său în sus şi în jos. Proprietăreasa 
apăru în uşă, îmbrăcată neglijent cu un capot şi un şal; soţul 
ei o urma, bombănind. 

Când fratele meu a început să-şi dea seama de gravitatea 
situaţiei, s-a întors în grabă în odaia lui, şi-a luat toţi banii 
pe care îi avea - vreo zece lire - i-a vârât în buzunar şi a 
ieşit din nou pe stradă. 

Capitolul XV. 

CE S-A ÎNTÂMPLAT ÎN SURREY. 

În timp ce preotul şedea sub tufişul din păşunea de lângă 
Halliford şi vorbea incoerent cu mine, şi în timp ce fratele 
meu privea puhoiul de fugari de pe Westminster Bridge, 
marţienii îşi reluau ofensiva. După câte s-a putut înţelege 
din relatările contradictorii, cei mai mulţi dintre ei au rămas 
în seara aceea în groapa din Horsell, până la ora nouă, 
ocupați cu pregătirile, lucrând la ceva care producea o 
mare cantitate de fum verde. 

Dar este sigur că trei dintre ei au ieşit, pe la ora opt, şi, 
înaintând încet şi cu grijă, s-au îndreptat, prin Byfleet şi 
Pyrford, către Ripley şi Weybridge, venind astfel în faţa 
bateriilor care îi aşteptau, în lumina apusului de soare. Ei 
nu înaintau în grup, ci în linie, fiecare dintre ei la o milă şi 
jumătate de tovarăşul lui cel mai apropiat. Comunicau unul 
cu altul prin ajutorul unor urlete asemănătoare cu sirenele, 
care urcau şi coborau gama de la o notă la alta. 

Ceea ce auzisem noi, la Upper Halliford, era acest urlet, şi 
zgomotul tunurilor de la Ripley şi St. George's Hill. Tunarii 
de la Ripley, voluntari de artilerie, fără de experienţă, care 
nici nu ar fi trebuit să fie puşi la o astfel de încercare, au 
tras o salvă dezordonată, prematură şi ineficace, şi au fugit, 


călare sau pe jos, prin satul pustiu, în timp ce marţianul, 
fără să se folosească de raza arzătoare, a trecut calm peste 
tunurile lor, a păşit cu grijă printre ei, i-a depăşit, şi a ajuns 
astfel pe neaşteptate la tunurile din Painshill Park, pe care 
le-au distrus. 

Oamenii de la St. George's Hill erau totuşi mai bine 
conduşi sau aveau mai mult curaj. Se pare că marţianul de 
lângă ei nu le-a bănuit prezenţa, cum erau ascunşi într-o 
pădure de pini. Ei îşi potriviră fără grabă tunurile, ca şi cum 
ar fi fost la o manevră şi traseră de la o distanţă de vreo mie 
de metri. 

Obuzele explodară în jurul marţianului, care mai înaintă 
câţiva paşi, clătinându-se, şi apoi se prăbuşi. Toţi tunarii 
scoaseră un strigăt, şi tunurile fură încărcate din nou, cu o 
grabă frenetică. Marţianul răsturnat urlă prelung şi, 
imediat, un al doilea colos strălucitor, răspunzându-i, apăru 
pe deasupra copacilor, dinspre sud. Se părea că obuzele 
zdrobiseră unul dintre picioarele tripodului. A doua salvă 
trecu pe deasupra marţianului trântit la pământ şi, 
simultan, cei doi tovarăşi ai lui îşi îndrep-tară razele 
arzătoare asupra bateriei. Muniţiile săriră în aer, copacii 
din jurul tunurilor izbucniră în flăcări şi nu scăpară decât 
unul sau doi dintre oamenii care o porniseră în goană spre 
creastă. 

Probabil că după aceasta, cei trei marţieni ţinură un 
consiliu, iar cercetaşii care îi spionau raportară că au rămas 
locului timp de jumătate de oră. Marţianul care fusese 
răsturnat se târi cu greutate afară din gluga care-l 
acoperea; era o fiinţă mică şi brună, sugerând în mod 
ciudat, de la distanţa aceea, o pată de rugină; se părea că 
încearcă să-şi repare maşina. Pe la ora nouă el termină, şi 
gluga metalică fu văzută din nou deasupra copacilor. 

La câteva minute după ora nouă, acestor trei santinele li 
se adăugară încă patru marţieni, ducând fiecare câte un 
tub negru şi gros. Câte un tub asemănător primi şi fiecare 
dintre cei trei, şi toţi şapte se împrăştiară, la distanţe egale, 


de-a lungul unei linii curbe, între St. George's Hill, 
Weybridge şi satul Send, la sud-vest de Ripley. 

De îndată ce se puseră în mişcare, o duzină de rachete de 
semnalizare ţâşniră din dealurile din faţa lor pentru a 
preveni bateriile care aşteptau lângă Ditton şi Esher. În 
acelaşi timp, patru maşini marţiene de luptă, înarmate cu 
tuburi, trecură râul, şi două dintre ele, profilându-se negre 
pe cerul dinspre apus, apărură în faţa mea şi a preotului, în 
timp ce mergeam în grabă, obosiţi şi îndureraţi, de-a lungul 
drumului care se îndreaptă spre nord, plecând din 
Haliiford. Ni se părea că sunt aduşi de un nor, deoarece o 
ceaţă lăptoasă acoperea câmpia, ridicându-se până la o 
treime din înălţimea lor. 

Văzându-i, preotul scoase un strigăt slab şi începu să fugă; 
dar eu ştiam că era inutil să fugi din faţa unui marțian, şi, 
abătându-mă din drum, m-am furişat printre urzicile şi 
mărăcinii umezi de rouă şi m-am vârât în şanţul adânc de la 
marginea şoselei. Preotul se întoarse şi veni lângă mine. 

Cei doi monştri se opriră, cel mai apropiat de noi stând cu 
faţa spre Sunbury, iar cel mai îndepărtat nefiind decât o 
pată cenugşie, neclară, în direcţia luceafărului, departe, spre 
Staines. 

Urletul pe care marţienii îl scoteau din când în când 
încetase; într-o tăcere absolută ei îşi ocupară poziţiile în 
imensul semicerc din jurul cilindrilor. Semicercul măsura, 
între capete, douăsprezece mile. Niciodată, de la 
descoperirea prafului de puşcă, nu existase un început de 
luptă atât de calm. Pentru noi, sau pentru un observator de 
lângă Ripley, marţienii păreau singurii stăpâni ai acelei 
nopţi întunecate, luminată doar de o lună subţire, de stele, 
de întârziata licărire a zilei, de strălucirea roşcată de pe St. 
George's Hill şi din pădurile de la Painshill. 

Dar tunurile aşteptau pretutindeni, în faţa acestui 
semicerc - la Staines, Hounslow, Ditton, Eshers, Ockham, în 
dosul dealurilor şi pădurilor din sudul fluviului, peste 
câmpiile întinse dinspre nord, acoperite cu iarbă, 


pretutindeni unde un mănunchi de copaci sau casele unui 
sat ofereau un adăpost suficient. Rachetele de semnalizare 
ţâşneau, lăsau să cadă în noapte ploaia lor de scântei şi 
dispăreau, iar cei de lângă baterii aşteptau cu sufletul la 
gură. În clipa când marţienii vor înainta până la linia de foc, 
formele negre ale oamenilor nemişcaţi, tunurile care 
licăreau întunecat în căderea nopţii îşi vor spune cuvântul 
într-un tunet furios de luptă. 

Fără îndoială, ceea ce preocupa mii şi mii de minţi 
iscoditoare, după cum mă preocupa şi pe mine, era 
întrebarea - ce anume credeau marţienii despre noi? îşi 
dădeau ei seama că milioanele noastre de oameni erau 
organizate, disciplinate, lucrând laolaltă? Sau interpretau 
salvele noastre de foc, exploziile neaşteptate ale obuzelor, 
cercetarea neîncetată a taberei lor, aşa cum am interpreta 
noi asaltul unanim şi furios al unui stup de albine căruia i- 
am stricat liniştea? Oare şi ei gândeau să ne extermine? (În 
momentul acela nimeni nu cunoştea felul lor de hrană.) O 
sută de asemenea întrebări mi se îngrămădeau în minte, în 
timp ce priveam colosul care şedea de strajă. În străfundul 
minţii mele dăinuia prezenţa tuturor forţelor uriaşe, 
necunoscute şi ascunse, care aşteptau în drumul lor către 
Londra. Se pregătiseră oare gropi în care să cadă 
marţienii? Oare pulberăriile de la Hounslow erau rezervate 
drept capcane? Vor avea londonezii inima şi curajul să facă 
din puternicul lor oraş o a doua Moscovă? 

Apoi, după un răstimp interminabil, după cum ni s-a părut, 
cum şedeam ghemuiţi, privind printre mărăcini, am auzit 
un sunet, ca o bufnitură îndepărtată de tun. Apoi încă una, 
mai apropiată, apoi alta. Atunci, marţianul de lângă noi a 
ridicat tubul, descărcându-l, ca pe un tun, cu un zgomot 
surd care făcu să se cutremure pământul. Cel dinspre 
Staines îi răspunse. Nu se văzu nicio flacără, nicio dâră de 
fum, nu se auzi nimic în afară de acea puternică 
detunătură. 


Eram atât de surescitat de aceste detunături care se 
produceau una după alta, încât am uitat de siguranţa mea 
personală şi de mâinile opărite şi m-am căţărat deasupra 
mărăcinilor, ca să privesc spre Sunbury. În aceeaşi clipă, a 
izbucnit o a doua detunătură şi un proiectil uriaş trecu spre 
Hounslow. Mă aşteptam să văd fum, sau flăcări, sau vreun 
alt efect al acţiunii proiectilului. Dar n-am văzut decât cerul 
de un albastru închis, cu o stea luminând solitară, şi ceața 
albă care se întindea pretutindeni. Nu se auzea niciun 
zgomot, nicio explozie care să-i răspundă. Liniştea se 
aşternuse din nou; minutele de tăcere se prelungeau. 

— Ce s-a întâmplat? zise preotul, ridicându-se în picioare 
lângă mine. 

— Dumnezeu ştie! i-am răspuns. 

Un liliac fâlfâi din aripi şi dispăru. Un tumult îndepărtat de 
strigăte răsună undeva, apoi se stinse. Am privit din nou 
către marțian şi am văzut că acum se îndrepta către răsărit, 
de-a lungul râului, cu o mişcare rapidă şi circulară. 

Mă aşteptam ca din moment în moment focul vreunei 
baterii ascunse să se deschidă asupra lui, dar liniştea serii 
era netulburată. Silueta marţianului devenea tot mai mică, 
pe măsură ce se îndepărta, apoi îl înghiţi ceața şi 
întunericul tot mai dens al nopţii. Printr-un impuls comun, 
ne căţărarăm şi mai sus. Spre Sunbury se zărea o formă 
întunecată, ca şi cum ar fi apărut dintr-o dată un deal conic, 
ascunzând privirilor noastre regiunea din spatele lui; mai 
departe, de celălalt mal al râului, spre Walton, se zărea o 
altă înălţime asemănătoare. Aceste forme ca nişte dealuri 
deveneau mai scunde şi se lărgeau chiar în timp ce le 
priveam. 

Am privit către nord, împins de un gând neaşteptat, şi am 
văzut cum se ridica o a treia movilă de nori negri. 

Totul devenise, deodată, foarte liniştit. Departe, spre sud- 
est, subliniind liniştea, i-am auzit pe marţieni urlând unul 
către altul, apoi văzduhul se cutremură din nou de 


zgomotul îndepărtat al tunurilor lor. Artileria noastră nu le 
dădea niciun răspuns. 

În momentul acela, noi nu puteam înţelege ce se întâmpla; 
abia mai târziu aveam să aflu semnificaţia acestor sinistre 
movile care se înălţau în lumina înserării. Fiecare dintre 
marţieni, stând într-un punct al marelui semicerc pe care l- 
am descris, descărcase, cu ajutorul tubului în formă de tun, 
un fel de obuz imens pe fiecare deal, crâng, grup de case, 
sau orice alt adăpost posibil pentru artilerie, care se 
întâmplase să-i fie în faţă. Unii trăseseră un singur proiectil, 
alţii două - ca marţianul de lângă noi; despre cel de la 
Ripley se spune că a descărcat nu mai puţin decât cinci la 
rând. Când atingeau pământul, proiectilele se spărgeau - 
nu explodau - degajând imediat o cantitate enormă de 
vapori grei şi negri, care se desfăşurau şi se revărsau în 
sus, într-un nor imens, întunecat, un deal de gaze care apoi 
cobora, răspândindu-se încet peste toată regiunea 
înconjurătoare. Contactul cu aceşti vapori, inhalarea 
acestor aburi înţepători, era mortală pentru tot ceea ce 
respiră. 

Vaporii erau grei, mai grei decât fumul cel mai dens, astfel 
încât, îndată după ce ţâşneau şi se răspândeau în aer, se 
lăsau în jos şi se scurgeau pe pământ, ca şi cum ar fi fost 
lichide, nu gaze, pă-răsind dealurile şi prelungindu-se în 
văi, în şanţuri şi de-a lungul cursurilor de apă, după cum am 
auzit că se întâmplă cu bioxidul de carbon care se scurge 
prin crăpăturile vulcanice. Când făcea con-tact cu apa, 
suprafaţa ei se acoperea într-o clipă, în urma vreunei 
acţiuni chimice, cu o spumă deasă care se scufunda încet, 
lăsând să se formeze alta. Spuma era absolut insolubilă, şi 
este ciudat că, ţinând seama de efectul instantaneu al 
gazului, se putea bea fără niciun pericol apa cu care venise 
în atingere. Vaporii nu se difuzau, cum se întâmplă cu un 
gaz obişnuit. Ei atârnau în mase compacte, coborând încet 
pantele şi opunând rezistenţă vântului; se amestecau foarte 
încet cu ceața şi umiditatea aerului şi cădeau pe pământ 


sub formă de praf. În afară de un element necunoscut, care 
forma un grup de patru linii în banda albastră a spectrului, 
deocamdată suntem complet neştiutori asupra naturii 
acestei substanţe. 

De îndată ce înceta vârtejul degajării, fumul negru se târa 
atât de aproape de pământ, chiar mai înainte de a deveni 
aproape lichid, încât la o înălţime de cincizeci de picioare, 
pe acoperişuri, la etajele superioare ale caselor mai înalte, 
sau în copacii mai mari, aveai şanse să scapi de acţiunea lui 
otrăvitoare, după cum s-a şi dovedit chiar în noaptea aceea, 
la Street Cobham şi la Ditton. 

Omul care a reuşit să se salveze, în prima din aceste 
localităţi, povesteşte lucruri uimitoare despre modul ciudat 
în care se scurgeau vaporii; el privea în jos, din turnul 
bisericii, şi a văzut casele satului răsărind ca nişte fantome 
din acest neant negru. A rămas acolo o zi şi jumătate, 
obosit, flămând şi ars de soare, privind, sub cerul albastru, 
pământul, perspectiva dealurilor îndepărtate, o întindere 
de catifea neagră, întreruptă de acoperişurile roşii, copaci 
verzi şi, mai târziu, arbuşti, garduri, hambare, şure şi 
ziduri, învăluite în negru, ridicându-se ici şi colo în lumina 
soarelui. 

Dar aceasta s-a întâmplat la Street Cobham, unde fumul 
negru a persistat până când s-a scurs de la sine la pământ. 
De obicei marţienii, după ce îşi atingeau scopul, curăţau 
aerul de fumul negru, intrând în mijlocul lui, dirijând 
asupra-i un jet de aburi. 

Aşa au procedat cu masele de vapori de lângă noi, după 
cum am văzut, la lumina stelelor, de la fereastra unei case 
pustii din Upper Kalliford, unde ne întorsesem. De acolo, 
am putut vedea reflectoarele de pe Richmond şi Kingston 
Hill plimbându-se în toate direcţiile; pe la ora unsprezece 
ferestrele au zăngănit, şi am auzit bubuiturile unor tunuri 
mari de asediu, care fuseseră puse acolo în poziţie. Tunurile 
au bătut, cu intermitenţă, timp de un sfert de oră, trimițând 
proiectilele la întâmplare către marţienii invizibili de la 


Hampton şi Ditton; după aceea razele palide ale luminilor 
electrice s-au stins, şi au fost înlocuite de o puternică 
strălucire roşie. 

Atunci a căzut în Bushey Park cel de al patrulea cilindru - 
un meteor verde şi strălucitor - după cum mi s-a spus mai 
târziu. Înainte ca tunurile de pe şirul de dealuri de la 
Richmond şi Kingston să-şi înceapă tragerea, s-a auzit o 
puternică canonadă, departe, înspre sud-vest, datorită, 
cred, tunurilor care băteau la întâmplare, mai înainte ca 
fumul negru să-i acopere pe tunari. 

Astfel, tot atât de metodic cum oamenii ar afuma un cuib 
de viespi, marţienii împrăştiau aceşti vapori necunoscuţi şi 
asfixianţi, în regiunea dinspre Londra. Capetele 
semicercului lor se desfăceau încet, până când, în cele din 
urmă, ei au format o linie ce ducea de la Hanwell până la 
Coombe şi Maiden. Tuburile lor distrugătoare au înaintat 
toată noaptea. Niciodată, după ce marţianul de la St. 
George's Hill fusese culcat la pământ, ei nu au mai dat 
artileriei posibilitatea să-i nimicească. Oriunde bănuiau că 
ar putea să se afle tunuri camuflate, ei trimiteau un nou 
proiectil cu vapori negri, iar acolo unde tunurile se aflau la 
loc deschis, abăteau asupra lor raza arzătoare. 

Către miezul nopţii, copacii aprinşi de pe pantele din 
Richmond Park şi flăcările de pe Kingston Hill îşi trimiteau 
lumina asupra unei pânze de fum negru care acoperea 
întreaga vale a Tamisei şi se întindea cât vedeai cu ochii. 
Peste această întindere treceau încet doi marţieni care îşi 
îndreptară în toate părţile jeturile de aburi şuierători. 

În noaptea aceea ei n-au prea întrebuințat raza arzătoare, 
fie pentru că aveau doar o rezervă limi-tată de materie 
primă, fie pentru că nu doreau să distrugă ţara, ci numai să 
ne înspăimânte, să zdrobească împotrivirea pe care o 
întâmpinau. Acest ultim scop, l-au atins în mod sigur. 
Noaptea de duminică a însemnat sfârşitul rezistenţei 
organizate împotriva lor. După aceea nimeni n-a mai 
încercat să-i înfrunte, atât de lipsită de speranţe ar fi fost 


această acţiune. Până şi echipajele torpiloarelor şi 
distrugătoarelor, care îşi aduseseră tunurile lor cu tragere 
rapidă în susul Tamisei, au refuzat să se oprească, n-au mai 
ascultat de ordine, şi au coborât din nou fluviul. Singura 
operaţie ofensivă pe care oamenii au mai încercat-o în acea 
noapte a fost pregătirea de mine şi de gropi, dar eforturile 
depuse erau nechibzuite, haotice. 

Ne putem lesne închipui soarta bateriilor de la Esher, care 
aşteptau cu încordare, în lumina amurgului. N-au existat 
supraviețuitori. Ne putem lesne închipui aşteptarea 
disciplinată, ofiţerii vigilenţi şi atenţi, tunarii pregătiţi, 
muniţiile îngrămădite la îndemână, ajutorii de tunari lângă 
caii şi căruțele lor, spectatorii civili care şedeau atât de 
aproape pe cât li se permitea, liniştea serii, corturile cu 
ambulanţe şi spitale, în care erau cei arşi şi răniţi la 
Weybridge; apoi sunetul înnăbuşit al proiectilelor pe care le 
trăgeau marţienii, şi proiectilul care gâfâia greoi deasupra 
copacilor şi caselor, spărgându-se pe câmpia din vecinătate. 

Ne putem lesne închipui, de asemeni, atenţia încordată 
brusc, învolburarea şi răspândirea rapidă a norilor negri 
care înaintau, se răsuceau în sus, transformând amurgul 
într-un întuneric aproape palpabil; un straniu şi oribil 
inamic, sub formă de vapori, care îşi învăluia victimele, 
oamenii şi caii care abia se mai zăreau, alergând, ţipând, 
căzând la pământ, strigătele de groază, tunurile părăsite 
într-o clipă, oamenii care se sufocau şi se zvârcoleau pe 
pământ, şi desfăşurarea rapidă a conului opac de fum. Apoi, 
noapte şi pustiire - nimic altceva decât o masă tăcută de 
vapori de nepătruns sub care se ascundeau morţii. 

Cu puţin timp înaintea zorilor, fumul negru s-a răspândit 
pe străzile din Richmond, iar guvernul dezorganizat 
îndemna, cu un ultim efort, populaţia Londrei să fugă. 

Capitolul XVI. 

EXODUL DIN LONDRA. 

Vă explicaţi, deci, valul năvalnic de groază care a trecut în 
zorii zilei de luni peste cel mai mare oraş din lume; fluxul 


celor care fugeau se transformă repede într-un torent, 
izbindu-se ca un vârtej înspumat în jurul gărilor, 
îngrămădindu-se, într-o fierbere oribilă, în jurul vaselor de 
pe lamisa şi gonind, pe toate drumurile posibile, către nord 
şi est. Pe la ora zece, poliţia, iar către prânz chiar şi 
organismele căilor ferate, îşi pierdură coerenţa, îşi pierdură 
forţa şi eficacitatea, prăbuşindu-se, topindu-se, pierzându- 
se în cele din urmă în rapida lichefiere a corpului social. 

Toate liniile de cale ferată din nordul Tamisei, ca şi cele din 
sud-est, de la Cannon Street, fuseseră prevenite încă de 
duminică, la miezul nopţii, şi trenurile erau înţesate. 
Oamenii se luptau cu sălbăticie încă de la ora două pentru a 
obţine locuri în picioare. Pe la trei, oamenii erau trântiţi şi 
călcaţi în picioare chiar şi în Bishopsgate Street, la vreo 
două sute de metri sau mai mult de gara din Liverpool 
Street; s-au tras focuri de revolver, oamenii s-au înjunghiat, 
iar poliţiştii care fuseseră trimişi să reglementeze circulaţia, 
extenuaţi şi înfuriaţi, au spart capetele oamenilor pe care 
trebuiau să-i protejeze. 

Pe măsură ce ziua înainta, iar mecanicii şi fochiştii refuzau 
să se înapoieze la Londra, presiunea şuvoiului de oameni 
care se înmulţeau necontenit se îndepărtă de gări şi se 
îndreptă pe şoselele care duceau spre nord. Către amiază, 
la Barnes a fost văzut un marțian, şi un nor de vapori negri, 
care se cobora încet, începuse să se întindă de-a lungul 
Tamisei şi peste întinderile din Lambeth, tăind în lenta lui 
înaintare orice retragere peste poduri. Un alt nor a trecut 
peste Ealing, şi a înconjurat la Castle Hill o mică insulă de 
supraviețuitori, vii, dar în neputinţă a se salva. 

După o încercare inutilă de a se urca, la Chalk Farm, într- 
un tren de nord-vest - după ce se aprovizionaseră în gara 
de mărfuri de acolo, locomotivele au trecut ca plugurile 
prin mijlocul oamenilor care urlau, iar un grup de cetăţeni 
vânjoşi s-au zbătut din răsputeri pentru a opri ca mulţimea 
să-l dea pe mecanic cu capul de cazan - fratele meu a ieşit 
pe drumul de la Chalk Farm, şi-a croit drum printr-un 


furnicar de vehicule grăbite, şi a avut norocul să fie de faţă 
printre primii la spargerea unui magazin de biciclete. Când 
a trecut prin fereastră a tăiat cauciucul din faţă a bicicletei 
pe care o luase, dar totuşi a reuşit să fugă, fără altă 
vătămare decât o zgârietură la încheietura mâinii. Pe panta 
de pe Haverstock Hill nu se putea trece, din cauza unor cai 
răsturnaţi, aşa că a apucat-o pe Belsize Road. 

Scăpând astfel de furia panicii, a ocolit pe Edgware Road 
şi a ajuns la Edgware pe la ora şapte, înfometat, şi obosit, 
dar având un bun avans faţă de mulţime. De-a lungul 
drumului, oamenii şedeau pe la porţi, curioşi şi miraţi. Ela 
fost depăşit de un grup de biciclişti, de câţiva oameni călare 
şi de două automobile. La o milă de Edgware, janta roții s-a 
rupt şi bicicleta a devenit inutilizabilă. A pără-sit-o pe 
marginea drumului şi a pornit pe jos prin sat. Pe strada 
principală a satului, unde magazinele erau pe jumătate 
deschise, oamenii se îngrămădeau pe trotuare, în pragul 
uşilor şi pe la ferestre, privind cu uimire la extraordinara 
procesiune a fugarilor care începeau să sosească. Ela 
reuşit să găsească la un han câte ceva de mâncare. 

A rămas în Edgware câtăva vreme, neştiind ce să mai facă. 
Numărul refugiaților creştea. Mulţi dintre ei păreau 
dispuşi, ca şi fratele meu, să se oprească acolo. Nu se mai 
ştia nimic nou despre invadatorii din Marte. 

La ora aceea, drumul era plin de oameni, dar nu era încă 
complet supraaglomerat. Cei mai mulţi dintre fugari aveau 
biciclete, dar în curând au început să treacă în viteză 
automobile, şarete şi trăsuri, iar praful plutea în nori grei 
de-a lungul drumului spre St. Albans. 

Probabil că un gând neclar de a se duce la Chelmsford, 
unde avea câţiva prieteni, l-a îndemnat în cele din urmă pe 
fratele meu să pornească pe o potecă liniştită care ducea 
spre răsărit. Apoi a dat de un pârleaz şi, trecându-l, a 
continuat să meargă de-a lungul unei cărări spre nord-est. 
A lăsat în urmă câteva ferme şi mici aşezări ale căror nume 
nu le cunoştea. A întâlnit foarte puţini fugari, până când, pe 


o potecă dinspre High Bârneţ, a dat peste două doamne 
care i-au devenit tovarăşe de drum. A dat peste ele tocmai 
la timp ca să le poată salva. 

Auzise ţipetele lor şi, alergând pe după colţul drumului, a 
văzut doi oameni care se luptau să le dea jos din trăsurica 
în care se găseau, în timp ce un altreilea ţinea cu greutate 
capul poneyului înspăimântat. Una dintre doamne, o femeie 
scundă, îmbrăcată în alb, se mulțumea doar să ţipe; 
cealaltă, brună şi zveltă, îl biciuia pe omul care o ţinea de 
braţ, cu biciul ce-l avea în mâna liberă. 

Înţelegând imediat situaţia, fratele meu a strigat, alergând 
la locul luptei. Unul dintre oameni se opri şi se întoarse spre 
el, iar fratele meu, dându-şi seama, după figura 
adversarului, că lupta era inevitabilă, s-a repezit imediat şi, 
fiind un boxer experimentat, l-a trântit jos, lângă roata 
trăsurii. 

Nu era vreme pentru box cavaleresc şi, ca să-l astâmpere, 
fratele meu i-a dat o lovitură de picior; apoi îl luă de guler 
pe cel care o ţinea de braţ pe doamna cea înaltă. A auzit 
tropot de copite, biciul l-a izbit peste obraz, cel de-al treilea 
adversar l-a lovit între ochi, iar omul pe care îl ţinea se 
smulse şi începu să alerge pe potecă în direcţia din care 
venise el. 

Pe jumătate ameţit, s-a trezit în faţa omului care ţinuse 
capul poneyului, şi a văzut că trăsurica se îndepărta pe 
drum, bălăbănindu-se, iar cele două femei din ea priveau 
înapoi. Omul din faţa lui, un individ robust, a încercat să-l 
lovească, dar el l-a oprit cu un pumn în faţă. Apoi, dându-şi 
seama că rămăsese singur, s-a întors şi a pornit după 
trăsură, cu bărbatul cel vânjos pe urmele lui; cel care fugise 
se întorcea şi el, urmărindu-l de la distanţă. 

Deodată, s-a împiedicat şi a căzut, cel care îl urmărea a 
căzut peste el, iar când fratele meu s-a ridicat în picioare, s- 
a găsit din nou în faţa a doi adversari. Ar fi avut puţini sorţi 
de izbândă împo-triva lor, dacă doamna cea zveltă nu ar fi 
avut curajul să se întoarcă şi să-i sară în ajutor. Avea un 


revolver, dar care era ascuns sub bâncuţa pe care şedeau, 
atunci când ea şi tovarăşa ei fuseseră atacate. Trase un 
glonte, de la şase metri depărtare, gata să-l atingă pe 
fratele meu. Cel mai puţin curajos dintre hoţi o luă la fugă, 
iar complicele îl urmă, înjurându-l pentru laşitatea lui. S-au 
oprit amândoi la capătul drumului, acolo unde cel de al 
treilea zăcea în nesimţire. 

— Ţine-l! zise doamna cea zveltă, dându-i fratelui meu 
revolverul. 

— Întorceţi-vă la trăsură, îi răspunse fratele meu, 
ştergându-şi sângele de pe buza tăiată. 

Ea se întoarse fără o vorbă, şi amândoi se îndreptară, 
gâfâind, spre locul unde doamna în alb se străduia să ţină 
pe loc poneyul înspăimântat. 

Se părea că hoţii renunţaseră. Când fratele meu privi din 
nou spre ei, îi văzu îndepărtându-se. 

— Voi sta aici, zise fratele meu, dacă îmi daţi voie. Şi se 
urcă pe locul liber din faţă. Doamna privi peste umăr. 

— Dă-mi mie hăţurile, zise ea, şi atinse cu biciul coastele 
poneyului. După câteva clipe, o cotitură a drumului îi 
ascunse pe cei trei oameni de privirile fratelui meu. 

Astfel, într-un mod cu totul neaşteptat, fratele meu s-a 
trezit, gâfâind, cu buza tăiată, cu o falcă învineţită şi cu 
încheietura mâinii însângerate, mergând alături de aceste 
două femei pe un drum necunoscut. 

A aflat că erau soţia şi sora mai tânără a unui chirurg din 
Stanmore care, întorcându-se dis-de-dimineaţă de la un caz 
grav din Pinner, auzise într-o gară din drum despre 
înaintarea marţienilor. Se grăbise să ajungă, le trezise pe 
cele două femei - servitoarea îi părăsise cu două zile mai 
înainte - împachetase câteva provizii, pusese revolverul sub 
banca trăsurii - din fericire pentru fratele meu - şi le 
spusese să se ducă la Edgware, în speranţa că vor găsi 
acolo vreun tren. El rămăsese în urmă pentru a-i anunţa şi 
pe vecini. Le va ajunge, spusese el, pe la ora patru şi 
jumătate dimineaţa; acum era aproape nouă şi încă nu-l 


văzuseră. Ele n-au putut să se oprească în Edgware, din 
cauza aglomerației, şi o apucaseră pe acest drum lăturalnic. 

Aceasta era povestirea pe care i-au spus-o fratelui meu, în 
frânturi, când s-au oprit din nou, în apropiere de New 
Bârneţ. El le-a promis să rămână cu ele, cel puţin până 
când vor putea lua o hotărâre, sau până când va sosi cel pe 
care îl aşteptau, şi le-a declarat, pentru a le da mai multă 
încredere, că este un ţintaş experimentat cu revolverul - o 
armă complet străină pentru el. 

Au făcut un fel de tabără la marginea drumului, iar 
poneyul a început, fericit, să pască iarbă. El le-a povestit 
cum fugise din Londra şi tot ceea ce ştia în privinţa 
marţienilor şi a felului lor de acţiune. Soarele se ridica tot 
mai sus pe cer, şi după câtva timp conversaţia a început să 
lâncezească, făcând loc unei stări de prevestiri 
neliniştitoare. Fra-tele meu a cules, de la cei care treceau 
pe drum, ultimele noutăţi. Fiecare răspuns întretăiat pe 
care-l căpăta îi adâncea impresia marelui dezastru care se 
abătuse asupra omenirii, îi adâncea convingerea asupra 
necesităţii imediate de a-şi continua fuga. El încercă să le 
convingă de această necesitate. 

— Avem ceva bani... zise femeia cea zveltă, şovâind. 

Întâlnind privirea fratelui meu, şovăiala ei încetă. 

— Am şi eu, zise fratele meu. 

Ea i-a explicat că aveau treizeci de lire de aur, pe lângă o 
bancnotă de cinci lire, şi se gândeau ca în schimbul acestei 
sume să obţină locuri în trenul de la St. Albans sau New 
Bârneţ. Fratele meu a fost de părere că încercarea era 
zadarnică, deoarece văzuse furia cu care londonezii 
înţesaseră trenurile, şi le-a propus să străbată Essex-ul, 
către Harwich, şi de acolo să fugă cu totul din ţară. 

Doamna Elphinstone - acesta era numele femeii în alb - 
nici n-a vrut să audă, continuând să-l reclame pe „George al 
ei”; dar cumnată-sa era uimitor de liniştită şi chibzuită, şi în 
cele din urmă a consimţit la propunerea fratelui meu. 
Astfel, cu gândul de a traversa marele drum de Nord, şi-au 


continuat drumul spre Bârneţ; fratele meu ducea poneyul 
de căpăstru, pentru a-l cruța, pe cât era cu putinţă. 

Pe măsură ce soarele se înălța pe cer, ziua deve-nea 
extrem de călduroasă, iar stratul gros şi albicios de nisip 
devenea arzător şi orbitor, astfel încât ei înaintau foarte 
încet. 'Tufişurile erau cenugşii de praf. Cu cât se apropiau 
mai mult de Bârneţ, auzeau ridicându-se o rumoare din ce 
în ce mai insistentă. 

Au început să întâlnească tot mai mulţi fugari. Majoritatea 
priveau ţintă înaintea lor, murmurând întrebări nedesluşite, 
sleiţi, răvăşiţi, murdari. Pe lângă ei a trecut un om în haine 
de seară, mergând pe jos, cu ochii în pământ. I-au auzit 
glasul şi, întorcându-se spre el, l-au văzut înfigându-şi o 
mână în păr şi lovind cu cealaltă fiinţe nevăzute. După ce i-a 
trecut accesul de furie, omul şi-a continuat drumul fără să 
mai privească măcar o dată în urmă. 

În timp ce grupul fratelui meu se îndrepta către răscrucea 
de la sud de Bârneţ, au văzut apropiindu-se de drum o 
femeie, pe un câmp din stânga lor, ducând în braţe un copil 
şi având alţi doi alături de ea; a trecut şi un om îmbrăcat în 
haine negre, murdare, cu un băț gros într-o mână şi cu o 
mică valiză în cealaltă. Apoi, după cotitura drumului, dintre 
vilele care îl mărgineau în locul unde se unea cu şoseaua 
principală, a apărut o trăsurică trasă de un poney negru şi 
asudat, condusă de un tânăr palid cu o pălărie tare, cenuşie 
de praf. În trăsurică şedeau înghesuite trei fete, lucrătoare 
de fabrică din East End, şi doi copii mici. 

— Pe aici ajungem la Edgware? întrebă tânărul, cu ochii 
rătăciţi şi cu faţa palidă; iar când fratele meu îi răspunse că 
trebuia să o apuce spre stânga, el dădu imediat bice cailor, 
fără formalitatea de a mai mulţumi. 

Fratele meu a observat o ceaţă sau un fum albcenuşiu 
ridicându-se dintre casele din faţa lor şi acoperind faţada 
albă a unei terase care apărea de pe cealaltă parte a 
drumului, prin spatele vilelor. Doamna Elphinstone le atrase 
printr-un strigăt atenţia asupra unor limbi roşii de foc, care 


se înăl-ţau deasupra caselor din faţa lor, spre cerul albastru 
şi fierbinte. Rumoarea se transformase acum într-un 
amestec dezordonat de glasuri, scârţâit de roţi şi de căruţe 
şi tropot de copite. Drumul făcea o cotitură bruscă la nici 
cincizeci de metri de răscruce. 

— Dumnezeule, strigă doamna Elphinstone. Unde ne duci? 

Fratele meu se opri. 

Şoseaua principală era acoperită de un puhoi clocotitor de 
oameni, un torent de fiinţe omeneşti care alergau spre 
nord, înghesuindu-se unele într-altele. Un mare nor de praf, 
alb şi luminos în bătaia soarelui, făcea ca totul să fie cenuşiu 
şi nedesluşit, până la douăzeci de picioare de la pământ; 
norul era neîncetat stârnit de paşii grăbiţi ai unei mulţimi 
dese de cai, de bărbaţi şi femei care mergeau pe jos, şi de 
roţile vehiculelor de tot felul. 

— Loc! auzi fratele meu. Faceţi loc! 

A te apropia de punctul unde drumul se întâlneşte cu 
şoseaua era ca şi cum ai fi trecut prin fumul unui incendiu; 
mulţimea mugea ca un foc puternic, iar praful era fierbinte 
şi înecăcios. Şi, într-adevăr, nu prea departe, o vilă ardea şi 
trimitea valuri de fum negru peste drum, mărind şi, mai 
mult învălmăşeala. 

Pe lângă ei trecură doi oameni. Apoi o femeie murdară, 
plângând şi cărând o legătură grea. Un câine de vânătoare, 
rătăcit, cu limba atârnând, le dădu târcoale, neîncrezător, 
înspăimântat şi într-un hal fără hal, luând-o la goană, la 
ameninţarea fratelui meu. 

Atât cât se putea vedea pe drumul spre Londra, printre 
casele din dreapta, un puhoi clocotitor de oameni murdari 
şi grăbiţi se îngrămădea între vilele de pe fiecare parte; 
capetele negre, trupurile înghesuite, deveneau distincte pe 
măsură ce ieşeau de după cotitură, treceau în grabă, şi îşi 
contopeau din nou individualităţile în mulţimea îndepărtată, 
înghițită în cele din urmă într-un nor de praf. 

— Înainte! Înainte! strigau toţi. Faceţi loc! Faceţi loc! 


Oamenii îi împingeau pe cei din faţă cu mâinile. Fratele 
meu ţinea capul poneyului. Atras în mod irezistibil, el 
înainta încet, pas cu pas, de-a lungul drumului. 

La Edgware fusese doar o scenă de dezordine, la Chalk un 
vârtej gălăgios, dar aici era o întreagă populaţie în mişcare. 
Este greu să-ţi imaginezi acest puhoi de oameni. Nu se 
putea distinge nicio figură. Oamenii se scurgeau de după 
colţ şi se îndepărtau cu spatele la grupul celor trei rămaşi 
pe drum. Cei care erau pe jos mergeau pe marginea 
şoselei, ameninţaţi de roţile vehiculelor, căzând prin şanţuri 
şi poticnindu-se unii de alţii. 

Trăsurile şi căruțele se buluceau unele într-altele, lăsând 
puţin loc pentru vehiculele mai rapide şi mai nerăbdătoare, 
care se repezeau din când în când înainte, atunci când li se 
ivea ocazia, făcând ca mulţimea să se înghesuie spre 
gardurile şi porţile vilelor. 

— Înainte! se auzea strigând. Înainte! Se apropie! 

Într-o căruţă se afla un orb îmbrăcat în uniforma Armatei 
Salvării, gesticulând, cu degetele zbârcite, şi urlând: 
„Veşnicie! Veşnicie!” Glasul lui era ră-guşit şi foarte 
puternic, astfel că fratele meu a putut să-l audă mult timp 
după ce omul s-a pierdut din vedere, în norul de praf. Unii 
dintre oamenii îngrămădiţi în căruţe îşi biciuiau prosteşte 
caii, certându-se cu ceilalţi căruţaşi; alţii şedeau nemişcaţi, 
privind ţintă în gol, cu ochii înroşiţi; alţii îşi rodeau mâinile, 
de sete, sau zăceau culcaţi în fundul vehiculelor. Caii aveau 
zăbalele acoperite de spumă, şi ochii injectaţi. 

Erau o puzderie de trăsuri, căruţe, şarete, furgoane; o 
căruţă de poştă, o căruţă de gunoaie pe care era scris 
„Parohia St. Pancras”, un camion uriaş înţesat cu oameni. 
Un camion de bere trecu huruind, cu roţile împroşcate de 
sânge proaspăt. 

— Eliberaţi drumul! strigau nişte glasuri. Eliberaţi 
drumul! 

— Veşni-cie! Veşni-cie! se auzea, ca un ecou, de-a lungul 
drumului. 


Treceau femei triste, bine îmbrăcate, cu figurile răvăşite, 
cu copii care ţipau şi se poticneau, cu hainele lor elegante 
acoperite de praf, cu feţele obosite şi brăzdate de lacrimi. 
Alături de cele mai multe mergeau bărbaţi, unii grijulii, alţii 
nepăsători sau sălbatici. Luptând cot la cot cu ei, trecea 
câte un vagabond în zdrenţe negre, cu ochii holbaţi, 
strigând în gura mare tot felul de înjurături. Îşi croiau 
drum, luptându-se din răsputere, muncitori zdraveni şi 
oameni sărăcăcioşi, cu părul ciufulit, îmbrăcaţi ca micii 
funcţionari sau vânzători de pră-vălie; apoi fratele meu mai 
observă un soldat rănit, nişte oameni îmbrăcaţi în uniforma 
căilor ferate, şi o creatură nenorocită, în cămaşă de noapte, 
cu o haină aruncată pe umeri. 

Dar oricât de variată i-ar fi fost compoziţia, această hoardă 
avea anumite trăsături comune. Pe feţele tuturor se citea 
frica şi durerea, şi tot frica era aceea care îi gonea din 
urmă. O învălmăşeală, provocată de lupta pentru un loc 
într-o căruţă, făcu întregul puhoi de oameni să-şi grăbească 
pasul; unul dintre fugari, atât de speriat şi frânt încât 
genunchii i se îndoiau sub el, se însufleţi pentru o clipă, 
căpătând forţe noi. Căldura şi praful începu-seră să-şi facă 
efectul asupra mulţimii. Oamenii aveau pielea uscată, 
buzele negre şi crăpate. Erau cu toţii însetaţi, obosiţi şi abia 
mai puteau să-şi mişte picioarele. Printre strigăte se auzeau 
certuri, mustrări, şi gemete de oboseală; cele mai multe 
glasuri erau răguşite şi slabe. Pretutindeni se auzea, ca un 
refren: 

— Loc! Faceţi loc! Vin marţienii! 

Prea puţini se opreau, dându-se la o parte din acest puhoi. 
Drumul pătrundea oblic în şoseaua principală, printr-o 
deschidere îngustă, creând iluzia că vine dinspre Londra. Şi 
totuşi, un fel de flux omenesc se revărsa în acest capăt de 
drum; erau cei slabi, respinşi în afara curentului, şi care în 
general rămâneau acolo numai o clipă, înainte de a se 
cufunda din nou în el. La o mică distanţă de drum, şedea 
întins un om cu piciorul înfăşurat în cârpe însângerate; doi 


prieteni se aplecaseră asupra lui. Era un norocos care încă 
mai avea prieteni. 

Un bătrânel, cu o mustață ostăşească, albită, îmbrăcat 
într-o redingotă neagră şi jegoasă, se apropie şchiopătând, 
se aşeză jos, îşi scoase gheata - ciorapul îi era mânjit de 
sânge - scoase un ciob de piatră şi porni din nou, târându-şi 
piciorul; o fetiţă de opt sau nouă ani, singură, se trânti pe 
iarbă lângă fratele meu, plângând. 

— Nu mai pot să merg! Nu mai pot să merg! 

Fratele meu se trezi din toropeală, o ridică, vor-bindu-i cu 
blândeţe, şi o duse lângă miss Elphinstone. De îndată ce 
fratele meu o ridică, fetiţa tăcu, ca şi cum ar fi cuprins-o 
frica. 

— Ellen! ţipă o femeie din mulţime, cu glasul scăldat în 
lacrimi. Ellen! Şi copilul se smuci brusc din braţele fratelui 
meu, strigând: 

— Mamă! 

— Se apropie! zise un om călare, trecând prin dreptul 
drumului. 

— La o parte din drum! striga un vizitiu, ridicat deasupra 
celorlalţi; şi fratele meu văzu o trăsură închisă cotind pe 
drumul lateral. 

Oamenii se înghesuiau unii într-alţii, pentru a se feri de 
cal. Fratele meu trase spre margine poneyul şi trăsurica, 
iar omul trecu pe lângă el şi se opri la cotitura drumului. 
Era o trăsură cu oiştea pentru o pereche de cai, dar nu 
avea înhămat decât unul singur. Fratele meu văzu neclar, 
prin praf, cum doi oameni ridicau un corp pe o targă albă, 
aşezând-o apoi uşor pe iarba de sub un tufiş de lemn 
câinesc. 

Unul dintre oameni veni alergând spre fratele meu. 

— Unde se poate găsi nişte apă? întrebă el. Trage să 
moară, şi vrea puţină apă. Este lordul Garrick. 

— Lordul Garrick! zise fratele meu, Preşedintele Curţii? 

— Unde găsesc apă? zise omul. 


— Poate că găseşti vreo cişmea, zise fratele meu, în vreuna 
dintre case. Noi nu avem apă. Nu pot să-i las aici pe ai mei. 

Omul îşi croi drum, prin mulţime, spre poarta casei din 
colţ. 

— Înaintaţi! spuneau oamenii, îmbrâncindu-l. Se apropie! 
Mergeţi înainte! 

Apoi, atenţia fratelui meu a fost atrasă de un om cu barbă, 
cu o figură de vultur, ducând o legătură, care s-a spart 
chiar în timp ce fratele meu o privea; din ea s-a revărsat o 
masă compactă de lire de aur, care părea să se fărâmiţeze 
în monede abia atunci când atingea pământul. Lirele se 
rostogoliră în toate părţile, printre picioarele nervoase ale 
oamenilor şi ale cailor. Omul se opri, privind prosteşte risipa 
de aur, şi osia unei trăsuri îl izbi în umăr, trântindu-l la 
pământ. Scoase un țipăt, făcu un pas înapoi, şi roata unei 
căruţe îl atinse din treacăt. 

— Loc! strigau oamenii din jurul lui. Faceţi loc! 

De îndată ce trecu trăsura, el se trânti, cu amân-două 
mâinile desfăcute, pe grămada de monede, şi începu să şi le 
îndese cu pumnii în buzunar. Un cal se ivi chiar pe lângă el, 
şi în clipa următoare, când omul se ridicase pe jumătate, fu 
trântit sub copitele calului. 

— Opriţi! strigă fratele meu, şi dând la o parte din drum o 
femeie, încercă să apuce zăbala calului. 

Dar, înainte de a putea ajunge acolo, auzi pe sub roţi un 
țipăt şi văzu, prin praf, cum obada trecea peste spatele 
sărmanului nenorocit. Vizitiul trăsurii îl plesni cu biciul pe 
fratele meu, care alerga spre spatele trăsurii. Strigătele îl 
asurzeau. Omul se zvârcolea, printre banii lui împrăştiaţi, în 
praf, fără să se poată scula, căci roata îi rupsese şira 
spinării, iar picioarele îi atârnau moi, neputincioase. Fratele 
meu se ridică şi strigă la vizitul care venea din urmă, şi îi 
veni în ajutor un om călare pe un cal negru. 

— Dă-l la o parte din drum, zise el; şi, apucându-l de guler 
cu mâna liberă, fratele meu îl târi pe nenorocit la o parte. 


Dar el continua să se cramponeze de bani şi, privindu-l cu 
furie pe fratele meu, îl izbi în braţ cu un pumn plin de aur. 

— Înaintaţi! Înaintaţi! strigau glasuri furioase în spatele 
lor. Faceţi loc! Faceţi loc! 

Se auzi o trosnitură, în timp ce oiştea unei trăsuri se lovea 
de căruţa pe care o ţinea în loc omul călare. Fratele meu 
întoarse privirea, şi omul cu aurul îşi răsuci capul şi muşcă 
mâna care îl ţinea de guler. O izbitură, şi calul negru fu 
împins într-o parte, iar calul căruţei trecu pe lângă el. O 
copită călcă la un fir de păr de piciorul fratelui meu. El 
dădu drumul omului căzut şi sări înapoi. Văzu pe faţa 
nenorocitului întins pe pământ mânia transformându-se în 
groază, şi după o clipă îl pierdu din vedere şi fratele meu fu 
târât înapoi, dus mai departe de intrarea drumului şi fu 
nevoit să se lupte din greu, în mijlocul torentului, pentru a 
putea reveni. 

Văzu pe miss Elphinstone acoperindu-şi ochii, iar un 
copilaş, cu acea lipsă de compătimire specifică anilor 
fragezi, privea cu ochii dilataţi un corp acoperit de praf 
care zăcea la pământ, negru şi nemişcat, zdrobit sub roţile 
care treceau. 

— Să ne întoarcem! strigă el, şi începu să tragă înapoi 
poneyul. Şi adăugă: Nu putem trece prin acest... iad. Se 
întoarseră vreo sută de metri pe drumul pe care veniseră, 
până când mulţimea agitată nu se mai zări. Pe când treceau 
de cotitura drumului, fratele meu văzu în şanţul de sub 
tufişul de lemn câinesc faţa muribundului acoperită de o 
paloare cadaverică, cu trăsăturile supte şi strălucind de 
transpiraţie. Cele două femei şedeau tăcute, ghemuite în 
trăsură şi înfiorate. 

Apoi, dincolo de cotitură, fratele meu se opri din nou. Miss 
Elphinstone era albă la faţă, iar cumnata ei plângea, prea 
nenorocită ca să-l mai cheme pe „George al ei”. Fratele 
meu era îngrozit şi uluit. Imediat ce se îndepărtară, îşi dădu 
seama cât de urgent şi de imperios era să încerce 


traversarea şoselei. Se întoarse spre miss Elphinstone, cu o 
hotărâre bruscă. 

— Trebuie să trecem pe acolo, zise el, şi întoarse din nou 
poneyvul. 

Pentru a doua oară, în ziua aceea, fata dădu dovadă de 
curaj. Vrând să-şi croiască drum prin torentul de oameni, 
fratele meu intră din nou în vâltoare şi ţinu în loc calul unei 
trăsuri, în timp ce miss Elphinstone conducea poneyul de 
căpăstru. O căruţă se izbi de roţi, pentru o clipă, şi smulse o 
aşchie lungă din bancă. În clipa următoare erau luaţi şi 
târâţi înainte de curent. Fratele meu, cu faţa şi mâinile 
însângerate de la loviturile de bici, sări pe capră şi apucă 
hăţurile din mâna ei. 

— "Ţinteşte spre omul din spate, zise el, dându-i revolverul, 
dacă ne împinge prea tare. Nu! ... ţinteşte mai bine calul. 

Apoi el începu să caute un prilej ca să treacă spre partea 
dreaptă a drumului. Dar, o data intrat în curent, parcă îşi 
pierduse voinţa şi devenise o fărâmă a acestei gloate 
prăfuite. Trecură prin Chipping Bârneţ, duşi de torent; se 
îndepărtaseră cu o milă de centrul oraşului, înainte de a 
putea să-şi croiască drum până în partea cealaltă a şoselei. 
Era o larmă şi o învălmăşeală de nedescris; dar în oraş, şi 
dincolo de el, şoseaua se bifurca de mai multe ori, şi deci 
înghesuiala se micşora într-o oarecare măsură. 

Se îndreptară spre răsărit, prin Hadley, întâlnind, de 
fiecare parte a drumului, şi acolo, dar şi mai departe, o 
mare mulţime de oameni care se în-ghesuia să bea apă 
dintr-un pârâu, unii luptându-se din răsputeri pentru a 
ajunge până la apă. Mai departe, de pe un deal de lângă 
East Bârneţ, văzură două trenuri mergând încet, unul după 
altul, fără niciun fel de semnale - trenuri ticsite de oameni, 
unii stând chiar şi printre cărbunii din tenderul locomotivei, 
îndreptându-se spre nord, de-a lungul Marii Căi Ferate de 
Nord. Fratele meu presupunea că trenurile se umpluseră 
după ce ieşiseră din Londra, deoarece la ora aceea panica 


furibundă a mulţimii făcuse ca gările centrale să fie 
impracticabile. 

În apropiere de acel loc, se opriră pentru tot restul după- 
amiezii; emoţiile violente îi sleiseră pe toţi trei. Începură să 
sufere de foame; noaptea era rece, şi niciunul dintre ei nu 
avea curajul să doarmă. În cursul serii, mulţi fugari trecură 
în grabă de-a lungul drumului, aproape de locul unde se 
opriseră ei, fugind de primejdii necunoscute şi mergând în 
direcţia din care venise fratele meu. 

Capitolul XVII 

„COPILUL TUNETULUI” 

Dacă marţienii ar fi avut drept scop numai distrugerea, ar 
fi putut să nimicească, încă de luni, întreaga populaţie a 
Londrei, în timp ce oamenii se răspândeau încet prin 
regiunile din împrejurimi. Nu numai pe drumul care trecea 
prin Bârneţ, dar şi prin Edgware şi Waltham Abbey, şi de-a 
lungul drumurilor spre răsărit de Southend şi 
Shoeburyness, şi la sud de Tamisa, spre Deal şi Broadstairs, 
se scurgea acelaşi puhoi înspăimântat. Dacă, în dimineaţa 
acea de iunie, cineva ar fi plutit într-un balon pe cerul 
albastru şi luminos de deasupra Londrei, fiecare drum 
dinspre nord şi răsărit, care ieşea din labirintul încâlcit al 
străzilor, i-ar fi apărut punctat cu negru de şuvoiul de 
fugari, fiecare punct reprezentând un ghem omenesc de 
teroare şi durere fizică. În capitolul precedent am expus pe 
larg relatarea fratelui meu asupra trecerii prin Chipping 
Bârneţ, pentru ca toţi cititorii mei să-şi poată da seama cum 
apărea această masă de puncte negre unuia care făcea 
parte din ea. Niciodată, în istoria lumii, nu s-au mişcat şi n- 
au suferit laolaltă atâtea mulţimi omeneşti. Hoardele 
legendare ale goților şi hunilor, armatele cele mai uriaşe pe 
care le-a văzut vreodată Asia, n-ar fi fost decât o picătură în 
acest puhoi. Nu era un marş disciplinat; era o debandadă - 
o debandadă gigantică şi îngrozitoare - fără vreo ordine 
sau vreun ţel, şase milioane de oameni, fără arme şi fără 


provizii, mergând drept înainte. Era începutul înfrângerii 
civilizaţiei, începutul masacrului omenirii. 

Drept sub el, omul instalat în balon ar fi văzut reţeaua 
întinsă a străzilor, casele, bisericile, scuarurile, pieţele, 
parcurile - toate pustii - întinzându-se ca o hartă imensă, 
iar spre sud, o pată. S-ar fi părut că peste Ealing, Richmond 
şi Wimbledon, o peniță monstruoasă a lăsat să cadă pe 
hartă o pată de cerneală. Persistent, neîncetat, fiecare pată 
neagră creştea, se întindea, trimiţându-şi ramificații în 
toate părţile, când îngrămădindu-se în faţa unei ridicături 
de teren, când revărsându-se iute peste vreo creastă într-o 
nouă vale, exact cum se întinde o picătură de cerneală pe 
sugativă. 

Mai departe, peste dealurile albastre care se ri-dică la sud 
de fluviu, marţienii mergeau încoace şi încolo, sclipitori, 
împrăştiindu-şi calm şi metodic norul lor otrăvitor pe câte o 
bucată de teren, îndepărtându-l apoi, după ce-şi îndeplinise 
rolul, cu jeturile de aburi şi punând stăpânire pe regiunea 
cucerită. Se pare că ei nu aveau drept scop exterminarea 
oamenilor, ci mai ales demoralizarea completă şi 
distrugerea oricărei împotriviri. Au aruncat în aer toate 
magaziile de muniții pe care le-au întâlnit, au tăiat toate 
liniile telegrafice şi au distrus pe alocuri căile ferate. Tăiau 
toate mijloacele de comunicaţie ale oamenilor. Nu păreau 
grăbiţi să-şi extindă câmpul de operaţii, şi în cursul acelei 
zile n-au trecut de partea centrală a Londrei. Probabil că un 
foarte mare număr de londonezi au rămas acasă, în 
dimineaţa de luni. Un lucru este sigur, şi anume că mulţi au 
murit în casele lor, asfixiaţi de Fumul Negru. 

Până spre amiază, bazinul Londrei prezenta un spectacol 
uimitor. Se aflau acolo vapoare şi vase de tot felul, iar 
fugarii ofereau sume enorme de bani, şi se spune că mulţi 
dintre cei care s-au apropiat înot de aceste vase au fost 
respinşi cu căngile şi s-au înecat. Pe la ora unu după- 
amiază, între arcadele podului Blackfriars a apărut 
rămăşiţa subţire a unui nor de vapori negri. În clipa aceea, 


portul a devenit scena unei învălmăşeli nebune, cu lupte şi 
ciocniri, şi câtva timp o mulţime de bărci şi şle-puri s-au 
îngrămădit în jurul arcadei dinspre nord a podului Tower, 
iar marinarii au trebuit să se lupte sălbatic cu oamenii care 
îi asaltaseră de pe țărm. Unii se căţărau pe pilonii podului 
de deasupra. 

Când, cu o oră mai târziu, a apărut de după Turnul 
Orologiului un marțian şi a intrat în fluviu, către Limehouse 
nu mai pluteau decât sfărâmături. 

Despre căderea celui de al cincilea cilindru voi vorbi ceva 
mai departe. Cel de al şaselea a căzut la Wimbledon. 
Fratele meu, care şedea de veghe lângă femeile din 
trăsură, în mijlocul unei păşuni, a văzut fulgerul verde, 
departe, în spatele dealurilor. Marţi, micul grup, care încă 
mai avea de gând să ajungă la mare, s-a îndreptat, prin 
regiunea înţesată de oameni, către Colchester. Se 
confirmase vestea că marţienii stăpâneau acum întreaga 
Londră. Fuseseră văzuţi la Highgate şi - se spunea - chiar 
la Neasden. Dar fratele meu nu i-a văzut decât a doua zi. 

În ziua aceea, mulțimile de oameni împrăştiaţi au început 
să-şi dea seama că au nevoie urgentă de provizii. Pe măsură 
ce foamea creştea, nu se mai ţinea seama de dreptul de 
proprietate. Fermierii au ieşit să-şi apere cu arma în mână 
vitele, hambarele şi recolta de grâne. Mulţi oameni, ca şi 
fratele meu, se îndreptau acum spre răsărit şi s-au găsit 
chiar unii disperaţi care s-au întors spre Londra, ca să 
găsească hrană. Aceştia erau mai ales cei din suburbiile de 
nord, care nu cunoşteau Fumul Negru decât din auzite. 
Fratele meu aflase că aproape o jumătate din membrii 
guvernului se adunase la Bimingham şi că se pregăteau 
enorme cantităţi de explozibile puternice, pentru a fi 
folosite, în mine automate, în regiunile din Midland. 

Mai aflase, de asemeni, că la Compania Căilor Ferate din 
Midland se înlocuise personalul care fugise în prima zi de 
panică, că traficul fusese reluat şi că trenurile circulau de la 
St. Albans spre nord, pentru a se degaja regiunile din jurul 


Londrei. În Chipping Ongar se instalase o placardă care 
anunţa că în oraşele de nord se găseau mari cantităţi de 
făină şi că în douăzeci şi patru de ore se va distribui pâine 
oamenilor înfometați din împrejurimi. Dar această veste nu 
l-a împiedicat în planul de fugă pe care şi-l construise, şi cei 
trei şi-au continuat toată ziua drumul spre răsărit, 
nemaiauzind nimic altceva despre distribuirea de pâine în 
afară de această promisiune. De altfel, nimeni nu a mai 
auzit despre ea. În noaptea aceea a căzut cea de a şaptea 
stea, pe Primrose Hill. Era în timp ce miss Elphinstone 
şedea de veghe, căci hotărâseră să vegheze cu rândul. Ea a 
văzut-o căzând. 

Miercuri, cei trei fugari, care petrecuseră noaptea într-un 
lan de grâu încă necopt - au ajuns la Chelmsford şi acolo un 
grup de cetăţeni, intitulându-se Comitetul de Aprovizionare 
Publică, le-au luat poneyul, ca provizie, nedându-le în 
schimb nimic altceva decât promisiunea că vor primi a doua 
zi o bucată din el. Circula zvonul că marţienii erau la 
Epping şi că pulberăria de la Waltham Abbey fusese 
distrusă într-o încercare zadarnică de a arunca în aer pe 
unul dintre invadatori. 


Oamenii pândeau, din turnurile bisericii, sosirea 
marţienilor. Fratele meu, din fericire pentru el, după cum s- 
a dovedit, a preferat să-şi continue imediat drumul spre 
coastă, decât să aştepte o bucată de carne, cu toate că toţi 
erau flămânzi. Către amiază, au trecut prin Tillingham, 
care, în mod ciudat, părea să fie complet liniştit şi pustiu, în 
afară de câţiva oameni care căutau să fure ceva de 
mâncare. Lângă Tillingham, au ajuns deodată la ţărmul 
mării, întâlnind cea mai surprinzătoare mulţime de vase de 
toate felurile care se poate imagina. 

După ce marinarii n-au mai putut urca pe Tamisa, îşi 
continuaseră drumul pe lângă coasta din Essex, spre 
Harwich, Walton şi Clacton, şi după aceea spre Foulness şi 
Shoebury, pentru a-i îmbarca pe refugiaţi. Vasele şedeau 
într-o curbă imensă în formă de seceră, care se pierdea în 
ceaţă, spre Naze. Aproape de țărm se afla o mulţime de 
bărci de pescuit, engleze, scoțiene, franceze, olandeze şi 
suedeze; şalupe cu aburi de pe Tamisa, iahturi, bărci cu 
motor; ceva mai departe se aflau vasele de mare tonaj, o 
mulţime de vase murdare, pentru transportul cărbunilor, 
vase comerciale cochete, vase pentru transportul vitelor, 
vase de pasageri, tancuri petro-liere, vase de cursă lungă, şi 
Chiar un vas vechi de transport de culoare albă, 
transatlantice albe şi cenugşii de la Southampton şi 
Hamburg; de-a lungul coastei albastre, dincolo de 
Blackwater, până aproape de Maldon, fratele meu a zărit, 
neclar, o mulţime de bărci care traficau cu oameni de pe 
țărm. 

La vreo două mile în larg se afla un cuirasat, cufundat 
adânc în apă, arătând, după spusele fratelui meu, ca un vas 
pe jumătate scufundat. Era cuirasatul „Copilul Tunetului”. 
Nu se mai vedea vreun alt vas de război, dar departe, spre 
dreapta, pe suprafaţa întinsă a mării - în ziua aceea marea 
era foarte liniştită - se întindea un şarpe de fum negru, care 
trăda locul celorlalte cuirasate ale flotei din Canalul 
Mânecii: ele patrulau pe un front larg, cu maşinile sub 


presiune, gata să intre în acţiune, în faţa estuarului Tamisei, 
vigilente şi to-tuşi neputincioase de a împiedica înaintarea 
marţienilor. 

La vederea mării, doamna Elphinstone s-a lăsat cuprinsă 
de panică, în ciuda asigurărilor pe care i le dădea cumnata 
ei. Ea nu mai plecase niciodată din Anglia, şi ar fi preferat 
să moară, decât să se vadă într-o ţară străină, lipsită de 
prieteni şi de toate celelalte. Probabil că biata femeie îşi 
închipuia că francezii şi marţienii erau unul şi acelaşi lucru. 
În timpul celor două zile de călătorie deve-nise din ce în ce 
mai nervoasă, mai înspăimântată şi mai deprimată. Singurul 
ei gând era să se reîntoarcă la Stanmore. Toate fuseseră 
întotdeauna bune şi liniştite la Stanmore... Acolo îl vor 
regăsi pe George... 

Cu mare greutate au convins-o să coboare până la țărm, 
unde fratele meu a reuşit, destul de repede, sa atragă 
atenţia unor marinari de pe un vas cu zbaturi, venit de pe 
Tamisa. Aceştia au trimis o barcă şi s-au învoit la treizeci şi 
şase de lire pentru toţi trei. Vasul mergea, după spusele 
oamenilor, la Ostende. 

Era pe la ora două, când fratele meu, după ce a plătit la 
pasarelă costul călătoriei, s-a văzut în şi-guranţă, împreună 
cu tovarăşele lui, pe bordul vasului. Pe bord se afla şi hrană, 
deşi la preţuri exorbitante, şi toţi trei au reuşit să ia o masă, 
pe una din băncile de la provă. 

Pe bord se şi aflau vreo patruzeci de oameni, dintre care 
cei mai mulţi îşi dăduseră ultimii bani pen-tru a-şi asigura 
călătoria, dar căpitanul a rămas pe canalul Blackwater până 
la ora cinci după-amiază, culegând noi pasageri, până când 
puntea a fost încărcată în mod primejdios. Probabil că ar fi 
aşteptat şi mai mult, dacă dinspre sud n-ar fi început să se 
audă bubuiturile tunurilor. Drept răspuns, cuirasatul a tras 
o lovitură de tun şi a înălţat un şir de pavilioane. O trâmbă 
de fum a răbufnit din ochiurile lui. 

Unii dintre pasageri erau de părere că această canonadă 
venea dinspre Shoeburyness, până când s-a observat că 


devenea din ce în ce mai puternică. În acelaşi timp, 
departe, spre sud-est, catargele şi punţile blindate a trei 
cuirasate se ridicară unul după altul din mare, sub nori de 
fum negru. Dar atenţia fralelui meu se întoarse repede la 
canonada îndepărtată dinspre sud. I s-a părut că vede o 
coloană de fum ridicându-se din ceața cenuşie din 
depărtare. 

Micul lor vas se şi îndepărtase spre răsărit de marele 
semicerc de nave, şi coasta scundă a Essex-ului devenea 
albăstrie, învăluită în ceaţă, când a apărut un marțian, 
părând mic şi nedesluşit în depărtare, înaintând de-a lungul 
coastei mocirloase, venind dinspre Foulness. Văzându-l, 
căpitanul începu să înjure cu glas tare, de teamă şi mânie 
împotriva propriei lui întârzieri, iar zbaturile parcă se 
molipsiră dintr-o dată de spaima lui. Toată lumea de pe 
bord şedea lângă parapet sau pe băncile vasului, privind la 
forma aceea îndepărtată, mai înaltă decât copacii şi 
turnurile bisericilor de pe coastă, şi care înainta încet, 
parodiind mersul omenesc. 

Era primul marțian pe care-l vedea fratele meu şi, mai 
mult uimit decât înspăimântat, el a rămas să privească 
acest titan care înainta cu hotărâre către vase, cufundându- 
se din ce în ce mai mult în apă, pe măsură ce se îndepărta 
de coastă. Apoi, departe, dincolo de Crouch, a apărut altul, 
păşind peste nişte copaci chirciţi, apoi încă unul, şi mai 
departe, cufundat adânc în pâcila strălucitoare care părea 
suspendată între mare şi cer. Toţi se îndreptau către mare, 
ca şi cum ar fi vrut să taie retragerea nenumăratelor vase 
care se îngrămădiseră între Foulness şi Naze. În ciuda 
eforturilor gâfâitoare depuse de motoarele micului vas cu 
zbaturi şi a spumei abundente pe care roţile o lăsau în 
urmă, el se îndepărta de această înaintare sinistră cu o 
înspăimântătoare încetineală. 

Privind spre nord-vest, fratele meu a văzut marele 
semicerc de vase vibrând de teroarea care se apropia; un 
vas trecea în spatele altuia, altul se întorcea spre larg, 


vapoarele şuierau şi revărsau nori de aburi, corăbiile îşi 
întindeau pânzele, şalupele se mişcau de colo până colo. El 
era atât de fascinat de toate acestea şi de primejdia care 
înainta dinspre stânga, încât nu vedea nimic din ceea ce se 
petrecea spre largul mării. Şi atunci, o mişcare rapidă a 
vasului (care s-a rotit brusc pentru a evita scufundarea) l-a 
aruncat jos de pe banca pe care şedea. În jur se auziră 
strigăte, zgomot de paşi, nişte aclamații, la care părea că se 
răspunde din depărtare. Vasul se zgudui şi el căzu jos, 
sprijinindu-se în mâini. 

Se ridică în picioare şi văzu spre tribord, la nicio sută de 
metri de vasul lor care se legăna în tangaj, o masă imensă 
de fier trecând prin apă ca lama unui plug, aruncând-o de o 
parte şi de alta în jerbe imense de spumă care se năpusteau 
spre vasul lui, făcând ca zbaturile să se învârtească în aer, şi 
cufundându-l apoi aproape cu toată puntea sub apă. 

Un duş puternic îl orbi pentru o clipă. Când îşi deschise 
din nou ochii, văzu că monstrul trecuse şi gonea către țărm. 
Turele enorme de fier se ridicau din trupul lui înalt, alături 
de două coşuri care scuipau fum şi foc. Era cuirasatul 
„Copilul Tunetului” care se îndrepta în ajutorul vaselor 
amenin-ţate. 

Stând în picioare pe puntea care se clătina, încleştat cu 
mâinile de parapet, fratele meu îşi mută privirea de la acest 
leviatan în atac, îndreptând-o din nou asupra marţienilor; 
acum erau toţi trei laolaltă, stând atât de departe în larg, 
încât suporturile lor triple erau scufundate aproape în 
întregime. Astfel scufundaţi, priviţi în această perspectivă 
îndepărtată, păreau mult mai puţin impresionați decât 
masa imensă de fier în a cărui dâră vaporaşul pe care se 
afla el se legăna neputincios. Părea că marţienii privesc cu 
uimire la acest nou adversar. Poate că în mintea lor credeau 
că este un uriaş, ca şi ei. „Copilul Tunetului” nu trase nicio 
lovitură de tun, ci pur şi simplu înainta spre ei cu toată 
viteza. Aceasta i-a şi permis, probabil, să se apropie atât de 


mult de inamic. Marţienii nu ştiau ce să facă. Un obuz, şi ei 
l-ar fi scufundat imediat, cu raza lor arzătoare. 

Înainta cu o viteză atât de mare, încât într-un minut ajunse 
aproape la jumătatea drumului dintre vaporul pe care se 
afla fratele meu şi marţienii - o masă neagră care se 
micşora, proiectată pe linia orizontală şi îndepărtată a 
coastei Essexului. 

Deodată, marţianul cel mai apropiat îşi înclină trupul şi 
descărcă spre cuirasat un proiectil cu gaz negru. Acesta 
atinse tribordul şi ricoşă într-un jet întunecos, rostogolit în 
valuri, degajând un torent de Fum Negru, din care 
cuirasatul scăpă. Pentru cei care priveau de pe vapor, la o 
mică înălţime deasupra apei, cu soarele în ochi, părea ca şi 
cum cuirasatul se şi afla în mijlocul marţienilor. 

Formele uriaşe se despărţiră, ridicându-se din apă pe 
măsură ce se retrăgeau către țărm; unul dintre marţieni îşi 
ridică generatorul de raze arzătoare, ca pe un aparat 
fotografic. ÎL ţinu aţintit oblic în jos şi un nor de aburi ţâşni 
din apă la atingerea razei. Ea trecu prin cuirasa de fier a 
vasului ca un fier înroşit printr-o hârtie. 

O vâlvătaie de flăcări ţâşni din aburii care se ridicau, şi 
marţianul se clătină. În clipa următoare era trântit jos şi o 
cantitate uriaşă de apă şi de vapori se ridică în aer. Tunurile 
de pe „Copilul Tu-netului” răsunară, în acest vacarm, unul 
după altul, şi un proiectil împroşcă în sus apa chiar lângă 
vaporul cu zbaturi, ricoşă spre celelalte vase care fugeau 
spre nord, şi sparse în ţăndări un cuter. 

Dar faptul acesta trecu neobservat. Văzând prăbuşirea 
marţianului, căpitanul scoase un strigăt nearticulat, şi 
pasagerii de pe puntea vasului strigară în cor. Apoi 
scoaseră din nou un strigăt. leşind din învolburarea albă, 
cuirasatul lung şi negru înainta, cu flăcările înălțându-se din 
partea din mijloc, cu ventilatoarele şi coşurile scuipând foc. 

Era încă în stare de funcţionare; se pare că cârma 
rămăsese intactă şi motoarele mai mergeau. Se îndreptă 
către cel de al doilea marțian şi ajunsese la o sută de metri 


de el când îl atinse raza arzătoare. Atunci, cu o bubuitură 
violentă, cu o flacără orbitoare, punţile şi coşurile săriră în 
aer. Marţianul se clătină de violenţa exploziei şi, în clipa 
următoare, epava în flăcări, continuând să înainteze în 
virtutea inerţiei, îl izbi şi îl turti ca pe un obiect de carton. 
Fratele meu scoase fără să vrea un strigăt. Un vârtej 
clocotitor de aburi ascunse din nou totul. 

— Doi! urlă căpitanul. 

Văzduhul vuia de strigăte. De la un capăt la celălalt, 
vaporul răsuna de aclamaţiile frenetice care cuprinseseră, 
pe rând, mulţimea de vase şi bărci care se îndreptau către 
larg. 

Aburii care pluteau deasupra apei ascunseră timp de 
câteva minute pe cel de al treilea marțian, ca şi coasta. În 
tot acest timp, zbaturile băteau neîncetat apa, îndepărtând 
vasul de locul luptei; când, în cele din urmă, aburii se 
risipiră, apăru un nor de fum negru şi nu se mai putea zări 
nici „Copilul Tunetului”, nici cel de al treilea marțian. Dar 
cuirasatele din larg veniseră acum mult mai aproape şi se 
îndreptau spre țărm, trecând pe lângă vapor. 

Micul vas îşi continuă drumul spre larg, iar cuirasatele se 
apropiară încet de coastă, care încă era ascunsă de un nor 
marmorat, format din aburi şi gaz negru, învolburându-se şi 
combinându-se în cele mai ciudate chipuri. Vasele cu 
refugiaţi se împrăştiau spre nord-est; câteva bărci cu pânze 
pluteau între cuirasate şi vapor. După câtva timp, înainte de 
a atinge norul care cobora tot mai jos, vasele de război se 
întoarseră spre nord, apoi cotiră brusc şi dispărură spre 
sud, în ceața tot mai deasă a înserării. Coasta deveni 
neclară şi în cele din urmă dispăru printre fâşiile joase de 
nori adunate în jurul soarelui care apunea. 

Apoi, deodată, în ceața aurită a apusului, se au-ziră 
bubuiturile tunurilor, şi apărură nişte forme negre care se 
mişcau. 'Ioţi pasagerii se îngrămădiră la balustrada 
vaporului, aţintindu-şi privirile către vatra orbitoare a 
apusului, dar nu se putea distinge nimic clar. O masă de 


fum se ridică oblic şi acoperi faţa soarelui. Vaporul îşi 
continua drumul, gâfâind, încordat într-o nesfârşită 
aşteptare. 

Soarele se cufundă în nori cenuşii, cerul se înroşi, se 
întunecă, şi luceafărul apăru, tremurător. Se înserase de-a 
binelea, când căpitanul scoase un strigăt şi arătă cu mâna. 
Fratele meu îşi încordă pri-virea. Din orizontul cenuşiu, 
ceva se înălţă spre cer, se înălţă oblic şi cu mare iuţeală pe 
seninul luminos de deasupra norilor dinspre apus; un obiect 
plat, larg şi mare, care descrise o curbă imensă, apoi se 
micşoră, coborând încet şi dispăru din nou în misterul 
cenuşiu al nopţii. Şi, în timp ce cobora, noaptea se revărsă 
pe Pământ, ca o ploaie. 

CARTEA A DOUA. 

PĂMÂNTUL SUB MARŢIENI. 

Capitolul 1. 

SUB CĂLCÂI. 

Am părăsit în prima carte propriile mele aventuri, pentru 
a povesti, în ultimele două capitole, ceea ce i se întâmplase 
fratelui meu, în timp ce preotul şi cu mine eram ascunşi în 
casa părăsită din Halliford, unde ne refugiasem ca să 
scăpăm de Fumul Negru. Voi rezuma. Am rămas acolo toată 
noaptea de duminică şi toată ziua următoare - ziua panicii — 
într-o mică insulă de lumină, izolată de restul lumii de către 
Fumul Negru. În timpul acestor două zile plictisitoare, nu 
puteam face nimic altceva decât să aşteptăm, într-o 
inactivitate plină de nelinişte. 

Mintea îmi era bântuită de îngrijorare pentru soarta soţiei 
mele. Mi-o închipuiam stând la Leatherhead, îngrozită, în 
primejdie, jelindu-mă ca pe un mort. Mă plimbam prin odăi 
şi plângeam, gândindu-mă că eram despărţit de ea, şi la tot 
ce i se putea întâmpla în timpul absenței mele. Ştiam că 
vărul meu era destul de curajos pentru a face faţă oricărei 
împrejurări, dar nu era omul care să-şi dea seama repede 
de primejdie, care să acţioneze cu promptitudine. Ceea ce 
se cerea acum nu era curajul, ci prudenţa. Singura mea 


consolare era faptul că-i ştiam pe marţieni îndreptându-se 
către Londra, îndepărtându-se deci de soţia mea. Nelinişti 
vagi îmi frământau şi îmi chinuiau mintea. Văicărelile 
neîncetate ale preotului mă plictiseau şi mă enervau; 
disperarea lui egoistă mă supăra. După câteva mustrări 
fără efect, m-am retras departe de el, într-o odaie - fără 
îndoială, o clasă de şcoală - care conţinea globuri, bănci şi 
caiete. Când preotul a venit după mine, m-am dus într-o 
cămară din podul casei şi, pentru a rămâne singur cu 
frământările mele dureroase, m-am încuiat înăuntru. 

Toată ziua aceea şi dimineaţa următoare am fost 
înconjurați de Fumul Negru. Duminică seara, în casa 
vecină, s-au văzut semnele existenţei unor oameni - un chip 
apărut la o fereastră, lumini care se mişcau, mai târziu o 
uşă trântită. Dar nu ştiu cine erau aceşti oameni şi nici ce s- 
a întâmplat cu ei. A doua zi nu i-am mai simţit. În tot cursul 
dimineţii de luni, Fumul Negru s-a îndreptat încet către 
râu, furişându-se din ce în ce mai aproape de noi şi trecând, 
în cele din urmă, pe drumul de lângă casa în care eram 
ascunşi. 

Pe la amiază, pe câmp a apărut un marțian, înlăturând 
Fumul Negru cu ajutorul Unui jet de aburi supraîncălziţi 
care şuiera pe pereţi, spărgând toate ferestrele pe care le 
atingea. În timp ce preotul fugea din camera din faţă, câţiva 
stropi i-au opărit mâna. Când, în cele din urmă, ne-am 
furişat din odăile ude de aburi şi am privit din nou afară, 
regiunea dinspre nord arăta ca şi cum peste ea ar fi trecut 
o furtună de zăpadă neagră. Privind către râu, am văzut cu 
uimire o roşeaţă neobişnuită care se amesteca cu negrul 
păşunilor pârjolite. 

Câtăva vreme, nu ne-am dat seama de schimbarea 
situaţiei noastre, în afară de faptul că eram scăpaţi de 
ameninţarea Fumului Nogru. Dar mai târziu, am înţeles că 
el nu ne mai asedia, că puteam să ieşim afară. De îndată ce 
am realizat că drumul de ieşire era liber, mi-a revenit 


dorinţa de a acţiona. Dar preotul căzuse într-o stare de 
letargie şi era complet lipsit de rațiune. 

— Aici suntem în siguranţă, repeta el, suntem în siguranţă. 

M-am hotărât să-l părăsesc; o, de ce n-am făcut-o! 
Devenisem mai înţelept, după cele ce învăţasem de la 
artilerist - şi mi-am căutat hrană şi băutură. Am găsit ulei şi 
cârpe, pentru a-mi bandaja arsurile şi am luat, de 
asemenea, o pălărie şi o cămaşe de flanelă pe care le-am 
găsit într-unul din dormitoare. Când şi-a dat seama că 
aveam de gând să plec singur - deoarece chiar mă 
hotărâsem să plec singur - preotul s-a ridicat deodată 
pentru a mă urma. Şi, cum totul era liniştit în timpul după- 
amiezii, am pornit cam pe la ora cinci, după aprecierea 
mea, de-a lungul drumului înnegrit, spre Sunbury. 

În Sunbury, şi chiar de-a lungul drumului, pe alocuri, am 
întâlnit cadavre de cai şi de oameni, zăcând în atitudini 
contorsionate, trăsuri şi bagaje răsturnate, toate acoperite 
cu un praf negru şi gros. Acest linţoliu de pulbere cenuşie 
m-a făcut să mă gândesc la ceea ce citisem despre sfârşitul 
oraşului Pompei. Am ajuns la Hampton Court fără vreun 
incident, cu mintea populată de aceste ima-gini stranii, 
înspăimântătoare, şi acolo ochii noştri s-au bucurat, găsind 
un petic de verdeață care scăpase de fumul asfixiant. Am 
trecut prin Bushey Park, unde cerbii se plimbau liniştiţi pe 
sub castani, iar un grup de bărbaţi şi femei treceau în 
grabă, în depărtare, spre Hampton - şi astfel am ajuns la 
Twickenham. Au fost primii oameni pe care i-am întâlnit pe 
drum. 

Departe de drum, pădurile de dincolo de Ham şi 
Petersham încă mai ardeau. Twickenham nu fusese atins 
nici de raza arzătoare, nici de Fumul Negru, şi aici am 
întâlnit mai mulţi oameni, dar niciunul n-a putut să ne dea 
vreo lămurire. În majoritate erau ca şi noi, profitând de un 
moment de linişte pentru a-şi schimba locul. Am impresia că 
multe dintre case erau încă ocupate de locatari 
înspăimântați, atât de înspăimântați, încât nu îndrăzneau 


nici să fugă. Şi pe aici abundau semnele goanei 
dezordonate. Îmi amintesc foarte bine de trei biciclete 
zdrobite laolaltă, turtite la pământ de roţile trăsurilor care 
trecuseră peste ele. Pe la ora opt şi jumătate am traversat 
podul Richmond. Am trecut în grabă peste podul, expus, 
desigur, primejdiilor şi am observat plutind pe apă, la câţiva 
metri mai jos, nişte pete mari, roşii. Nu ştiu ce erau - n- 
aveam timp să le examinez - dar mi-am imaginat despre ele 
lucruri poate mai oribile decât erau în realitate. Şi aici, pe 
malul din Surrey, era mult praf negru, provenit din fum, şi 
cadavre - o grămadă întreagă în apropierea gării; n-am 
zărit niciun marțian, până am ajuns în apropiere de Barnes. 

În depărtarea înnegrită, am văzut un grup de trei oameni 
alergând pe o stradă laterală, către râu; încolo, totul părea 
pustiu. Pe deal, oraşul Richmond ardea din plin; în afara 
oraşului, nu se vedea nicio urmă de Fum Negru. 

Apoi, deodată, în timp ce ne apropiam de Kew, am văzut 
un grup de oameni care alergau, şi partea superioară a 
unei maşini marţiene de luptă a apărut pe deasupra 
acoperişurilor, la nicio sută de metri depărtare de noi. Am 
rămas împietriţi, la vederea primejdiei, şi dacă marţianul ar 
fi privit în jos, am fi fost ucişi imediat. Eram atât de 
înspăimântați, încât nu am îndrăznit să mergem mai 
departe, ci ne-am tras doar într-o parte şi ne-am ascuns în 
şopronul unei grădini. Acolo, preotul s-a ghemuit, plângând 
liniştit şi refuzând să se mai mişte. 

Dar ideea mea fixă de a ajunge la Leatherhead nu îmi lăsa 
nicio clipă de răgaz şi la căderea serii m-am aventurat din 
nou afară. Am trecut printr-un boschet de arbuşti, apoi de-a 
lungul unei cărări, pe lângă o casă mare care se menţinuse 
întreagă, şi am ieşit pe drumul către Kew. Îl lăsasem pe 
preot în şopron, dar ela venit după mine, alergând. 

Această a doua plecare a fost fapta cea mai nebunească pe 
care am comis-o vreodată, deoarece ştiam bine că marţienii 
se aflau în jurul nostru. De îndată ce preotul m-a ajuns din 
urmă, am văzut fie maşina de luptă pe care o zărisem mai 


înainte, fie o alta, departe, pe păşunile care se întindeau 
spre Kew Lodge. Patru sau cinci forme mici şi negre fugeau 
din faţa ei, pe câmpul verde-cenuşiu şi după o clipă am 
văzut clar că marţianul îi urmărea. Din trei paşi a fost 
printre ei, şi oamenii au început să-i fugă printre picioare în 
toate direcţiile. El nu s-a folosit de raza arzătoare pentru a-i 
distruge, ci i-a cules unul câte unul. Se pare căi-a 
îngrămădit în marele recipient metalic pe care îl purta în 
spate, ca un coş atârnat de umeri. 

Era pentru prima dată când îmi dădeam seama că 
marţienii ar putea să aibă şi un alt scop decât distrugerea 
omenirii învinse. Am rămas pentru o clipă împietriţi, şi apoi 
ne-am întors şi am intrat, printr-o poartă din spatele nostru, 
într-o grădină înconjurată de ziduri; am nimerit, din 
fericire, într-un şanţ, şi am rămas nemişcaţi, abia 
îndrăznind să vorbim în şoaptă, până când au început să 
apară stelele. 

Cred că era aproape ora unsprezece când ne-am luat 
inima în dinţi să pornim din nou, fără să ne mai aventurăm 
pe şosea, ci furişându-ne pe lângă tufişuri şi prin plantaţii, 
şi privind cu atenţie prin întuneric, el spre dreapta şi eu 
spre stânga, de teama marţienilor, care păreau să fie 
pretutindeni în jurul nostru. La un moment dat, am ajuns la 
un loc ars şi înnegrit, care acum se răcise şi era acoperit de 
cenuşă; risipite, câteva cadavre de oameni, arse groaznic la 
cap şi pe trunchi, dar cu picioarele şi ghetele aproape 
intacte; şi la o distanţă de vreo cincizeci de picioare, nişte 
cai morţi, în dosul a patru tunuri distruse şi a câtorva 
căruţe sfărâmate. 

Se părea că Sheen scăpase de distrugere; locul era tăcut 
şi pustiu. Aici nu am dat peste niciun mort, dar noaptea era 
prea întunecoasă ca să putem vedea ceva pe străzile 
laterale. În Sheen, preotul a început deodată să se plângă 
de slăbiciune şi sete, şi am hotărât să intrăm într-una dintre 
case. 


Prima casă în care am intrat, după oarecare dificultate de 
a deschide fereastra, era o mică vilă mai izolată; nu am 
găsit nimic de mâncare înăuntru, în afară de nişte brânză 
mucegăită. Exista totuşi apă de băut. Am luat cu mine un 
toporaş, care promitea să ne folosească la încercarea 
următoare. 

Apoi am mers până într-un loc unde drumul coteşte spre 
Mortlake. Aici, în mijlocul unei grădini înconjurate de ziduri, 
se afla o casă albă şi în cămara ei am găsit o adevărată 
provizie de alimente - două pâini într-o cratiţă, o bucată de 
carne crudă, şi o jumătate de jambon. Dau această listă atât 
de precisă pentru că întâmplarea a făcut să trăim cu aceste 
provizii timp de cincisprezece zile. Sub un raft se aflau 
sticle de bere şi mai erau doi saci de fasole şi câteva lăptuci. 
Cămara dădea într-un fel de bucătărie, unde am găsit 
lemne de foc; mai era şi un dulap în care am descoperit 
aproape o duzină de sticle cu vin de Burgundia, supă şi 
somn în conserve, şi două cutii de biscuiţi. 

Ne-am aşezat, pe întuneric, în bucătăria alăturată - nu 
îndrăzneam să aprindem lumina - am mâncat pâine cu 
şuncă şi am băut bere, amândoi din aceeaşi sticlă. Preotul, 
încă speriat şi neliniştit, era acum de părere, într-un mod 
destul de ciudat; să ne continuăm drumul, şi tocmai îl 
convingeam să mănânce ca să mai prindă puteri, când s-a 
petrecut întâmplarea care trebuia să ne facă prizonieri. 

— Cred că încă nu este miezul nopţii, îi spuneam, şi apoi 
am fost orbiţi de o lumină verde, puternică. O clipă, toate 
obiectele din bucătărie au devenit vizibile, într-o culoare 
verde-neagră, şi apoi au dispărut din nou. A urmat o 
izbitură cum n-am mai auzit niciodată. La un interval 
extrem de scurt, încât mi s-a părut că s-a produs 
instantaneu, a răsunat în spatele meu un zgomot, un 
zăngănit de geamuri, un trosnet şi vuietul unor ziduri care 
se prăbuşeau în jurul nostru; tencuiala tavanului căzu, 
spărgându-se într-o mulţime de bucăţi, peste capetele 
noastre. Am fost trântit pe podea, m-am izbit de portiţa 


sobei şi am rămas ameţit. Am stat mult timp în nesimţire, 
după spusele preotului şi când mi-am revenit eram din nou 
în întuneric, iar el mă stropea cu apă; după cum am aflat 
mai târziu, avea o tăietură pe frunte şi faţa îi era plină de 
sânge. 

Câtva timp n-am putut să-mi amintesc ce se întâmplase. 
Apoi, cu încetul, mi-am revenit. O durere la tâmplă mă făcea 
să-mi amintesc. 

— Te simţi mai bine? întrebă preotul în şoaptă. 

În cele din urmă, i-am răspuns. Am încercat să mă ridic. 
— Nu te mişca, zise el. Podeaua este acoperită de cioburi 
de vase. Nu poţi să te mişti fără să faci zgomot, şi cred că ei 

sunt afară. 

Am rămas amândoi tăcuţi, abia dacă mai răsuflam. Totul 
părea cufundat într-o linişte de moarte, dar la un moment 
dat, ceva de lângă noi, vreo sfărâmătură de tencuială sau 
de cărămidă alunecă în jos, cu un zgomot răsunător. Afară, 
în apropiere, se auzea un sunet metalic, intermitent. 

— Ascultă! zise preotul, când zgomotul se auzi din nou. 

— Da... Dar ce este asta? 

— Un marțian! zise preotul. 

Am ascultat din nou. 

— Nu pare a fi raza arzătoare, am spus, şi câtva timp am 
înclinat să cred că una din uriaşele maşini de luptă nimerise 
peste casă, aşa cum văzusem una izbindu-se de turnul 
bisericii din Shepperton. 

Situaţia noastră era atât de stranie şi de neînțeles, încât 
până la ivirea zorilor, timp de trei sau patru ceasuri, 
aproape că nu ne-am clintit din loc. Atunci, lumina se furişă 
înăuntru, dar nu prin fereastră, care rămăsese întunecată, 
ci printr-o deschizătură triunghiulară dintre o grindă şi o 
grămadă de cărămizi sparte, în zidul din spatele nostru. 
Pentru prima dată am putut acum să vedem, nedesluşit, 
interiorul bucătăriei. 

Fereastra fusese aruncată înăuntru de o masă de pământ 
moale din grădină care, revărsându-se peste masa la care 


mâncasem, se întinsese până la picioarele noastre. Afară 
pământul era îngrămădit peste casă. La capătul de sus al 
ferestrei se vedea o conductă de apă smulsă. Podeaua era 
acoperită cu sfărâmături de vase; peretele dinspre casă al 
bucătăriei se prăbuşise şi, întrucât pe acolo intra lumina, 
era evident că se prăbuşise cea mai mare parte a casei. 
Contrastând puternic cu aceste ruine, bufetul şedea la locul 
lui, curat, vopsit, după ultima modă, în verde-deschis, 
purtând câteva vase de aramă şi de tablă: tapetul de hârtie 
imita plăci albastre şi albe de faianţă; pe pereţii de 
deasupra cuptorului atârnau două desene colorate. 

Pe măsură ce se lumina, văzurăm prin gaura din perete 
corpul unui marțian care şedea de santinelă, bănuiesc, 
lângă cilindrul încă fierbinte. Văzându-l, ne-am furişat din 
semiobscuritatea bucătăriei pe cât am putut mai cu grijă, în 
întunericul din cămară. 

Fulgerător, prin minte mi-a trecut explicaţia reală a 
acestor întâmplări. 

— Al cincilea cilindru, am spus în şoaptă, al cincilea 
proiectil din Marte a izbit casa şi ne-a îngropat sub ruinele 
ei! 

Câteva clipe, preotul rămase tăcut şi apoi şopti: 

— Domnul să se milostivească de noi! 

L-am auzit apoi scâncind. 

În afară de scâncentul lui, în cămară era linişte deplină; în 
ceea ce mă priveşte, abia îndrăzneam să respir, şi şedeam 
cu ochii aţintiţi la lumina slabă care venea dinspre uşa 
bucătăriei. Vedeam numai faţa preotului, o formă 
nedesluşită, ovală, gulerul şi manşetele. Afară începuse să 
răsune un ciocănit metalic, apoi un strigăt violent, apoi iar, 
după un interval de linişte, un şuierat ca al unui motor. 
Aceste zgomote, în cea mai mare parte nedefinite, au 
continuat cu intermitenţă şi păreau să se înmulțească pe 
măsură ce timpul trecea. După aceea, s-a pornit un zgomot 
şi o vibraţie cadenţată, făcând ca totul să se zguduie în jurul 
nostru, ciocnind şi săltând vasele din bucătărie. La un 


moment dat, lumina a fost eclipsată, şi cadrul fantomatic al 
uşii bucătăriei s-a întunecat de tot... Am rămas multe 
ceasuri acolo ghemuiţi, tăcuţi şi tremurând, până când 
atenţia noastră a obosit... 

În sfârşit, m-am trezit, înfometat. Sunt înclinat să cred că 
înainte de a ne deştepta, trecuse cea mai mare parte a zilei. 
Foamea era atât de insistentă, încât m-a împins la acţiune. 
I-am spus preotului că mă duc să caut de mâncare şi am 
mers pe bâjbâite până în cămară. El nu mi-a răspuns, dar 
imediat ce am început să mănânc, zgomotul slab pe care îl 
făceam l-a hotărât să se mişte din loc şi l-am auzit 
furişându-se lângă mine. 

Capitolul II. 

CE AM VĂZUT DIN CASA RUINATĂ. 

După ce am mâncat, ne-am strecurat din nou în oficiu şi 
probabil că am aţipit, deoarece atunci când am privit în jur 
eram singur. Vibraţiile ritmice continuau cu o persistenţă 
obositoare. L-am chemat în şoaptă pe preot, de câteva ori, 
şi în cele din urmă m-am îndreptat spre uşa bucătăriei. Era 
încă ziuă; el şedea în celălalt capăt al odăii, lângă gaura 
triunghiulară care dădea spre marţieni. Umerii îi erau 
aplecaţi, astfel încât nu-i vedeam capul. 

Se auzeau nişte zgomote asemănătoare celor dintr-un 
atelier mecanic, vibraţiile zguduiau totul, jur împrejur. Prin 
deschizătura din perete, puteam să văd vârful unui copac, 
aurit de razele soarelui, şi albastrul intens al cerului liniştit 
de seară. Am stat câteva clipe privindu-l pe preot, apoi am 
înaintat, aplecându-mă şi călcând cu mare atenţie printre 
cioburile de vase care acopereau podeaua. 

Atingându-i piciorul, preotul a tresărit cu atâta violenţă, 
încât o bucată de tencuială s-a desprins, în afara zidului, şi 
a căzut cu un zgomot puternic. L-am apucat de braţ, 
temându-mă să nu strige, şi am rămas multă vreme 
ghemuiţi şi nemişcaţi. Apoi m-am întors să văd ce mai 
rămăsese din adăpostul nostru. În locul de unde se 
desprinsese tencuiala se deschidea printre dărâmături o 


spărtură verticală, prin care, ridicându-mă cu grijă pe o 
grindă, am putut să privesc la ceea ce fusese în ajun un 
drum liniştit al unui orăşel oarecare. Transformările erau 
într-adevăr uriaşe. 

Cel de al cincilea cilindru căzuse, probabil, drept în 
mijlocul primei clădiri în care intraserăm noi. Clădirea 
dispăruse, nimicită complet, pulverizată şi împrăştiată de 
forţa loviturii. Cilindrul pătrunsese mai adânc decât 
temeliile casei - formând o groapă mult mai mare decât 
aceea de la Woking. Teribila izbitură împroşcase de jur 
împrejur pământul - „împroşcat” este singurul cuvânt 
nimerit - aşezându-l în grămezi care ascundeau privirii 
casele învecinate. Fusese ca o lovitură puternică de mai 
într-un strat de noroi. Casa în care ne aflam noi se 
prăbuşise pe spate; partea din faţă, chiar parterul, fusese 
distrusă în întregime; bucătăria şi oficiul de lângă ea 
scăpaseră printr-o întâmplare, şi se aflau acum îngropate 
sub pământ şi ruine, acoperite cu tone de pământ din toate 
părţile, în afară de latura dinspre cilindru. Priveam către el, 
chiar de pe marginea marii gropi circulare pe care 
începuseră să o sape marţienii. Ciocăniturile înnăbuşite 
veneau cu siguranţă din spatele nostru, şi, din când în când, 
un abur verde şi strălucitor se înălța, ca un văl, peste 
deschizătura prin care priveam. 

Cilindrul, aşezat în centrul gropii, era deschis, iar pe malul 
celălalt, printre arbuştii smulşi şi amestecați cu pământul, 
se proiecta, înaltă şi nemişcată pe cerul serii, una dintre 
uriaşele maşini de luptă, părăsită de ocupantul ei. Deşi ar fi 
trebuit ca mai întâi să descriu groapa şi cilindrul, aproape 
că nu le-am dat, la început, nicio atenţie, din cauza 
mecanismului strălucitor, neobişnuit, pe care îl vedeam 
lucrând la escavare, şi din cauza straniilor fiinţe care se 
târau încet şi penibil pe grămezile de pământ din preajmă. 

Bineînţeles, în primul rând mi-a atras atenţia mecanismul. 
Era unul dintre complicatele agregate denumite, mai 
târziu, maşini-cu-mâini, al căror studiu a dat un avânt uriaş 


invențiilor noastre. Aşa cum mi-a apărut prima dată, era un 
fel de păianjen metalic, cu cinci picioare sprintene, 
mişcându-se pe articulaţii, şi având în jurul corpului 
nenumărate pârghii, de asemenea articulate, braţe şi 
tentacule care puteau să pipăie şi să apuce. Braţele erau 
strânse lângă corp, dar cu trei tentacule lungi maşina 
apuca nişte tije, plăci şi bare care căptuşeau, consolidându-i 
probabil, pereţii cilindrului. Pe măsură ce le extrăgea, le şi 
ridica, depozitându-le pe o suprafaţă netedă de pământ de 
lângă groapă. 

Avea o mişcare atât de rapidă, de complexă şi de precisă, 
încât la început, în ciuda strălucirii ei metalice, nici n-am 
crezut că este o maşină. Maşi-nile de luptă aveau o 
extraordinară coordonare şi însufleţire a mişcărilor, dar nu 
se puteau nici pe departe compara cu maşina pe care o 
vedeam acum. Cei care n-au văzut niciodată asemenea 
mecanisme şi nu se bazează decât pe eforturile şi erorile de 
imaginaţie ale desenatorilor, sau pe imperfectele descrieri 
ale martorilor, ca mine, oculari, cu greu îşi pot reprezenta 
aspectul lor de fiinţe vii. 

Îmi amintesc mai ales ilustrațiile dintr-una din primele 
broşuri care încercau să dea o relatare a acestui război. 
Artistul făcuse, desigur, un studiu grăbit asupra uneia 
dintre maşinile de luptă, şi cunoştinţele lui se sfârşeau aici. 
Le prezentase cu o monotonie de efect absolut greşită, ca 
pe nişte tripozi aduşi din spate, ţepeni, fără nicio 
flexibilitate sau supleţe. Broşura care conţinea aceste 
desene a avut o răspândire considerabilă, şi o menţionez 
numai pentru a-l preveni pe cititor împotriva imaginii pe 
care ar putea să i-o creeze. Desenele nu semănau cu 
marţienii pe care i-am văzut în acţiune, mai mult decât 
seamănă o păpuşă olandeză cu o fiinţă omenească. După 
părerea mea, broşura câştiga mult dacă nu conţinea aceste 
desene. 

La început, spuneam, maşina-cu-mâini nu mi-a făcut 
impresia unui mecanism; părea o creatură asemănătoare 


crabului, cu un tegument strălucitor; marţianul care, cu 
tentaculele lui delicate, controla şi acţiona mişcările maşinii, 
părea să echivaleze, pur şi simplu, cu creierul acestui crab. 
Apoi am observat că tegumentul brun-cenuşiu, strălucitor, 
cu aspect de piele, este asemenea cu al celorlalte trupuri 
care se târau în jurul lui, şi atunci mi-am dat seama de 
adevărata natură a acestui lucrător îndemânatic. După 
această constatare, atenţia mi s-a îndreptat către celelalte 
creaturi, adevărații marţieni. Îmi mai făcusem despre ei o 
impresie fugară, dar dezgustul pe care-l resimţisem atunci 
nu mi-a mai tulburat acum atenţia. Mai ales că eram 
ascuns, nemişcat şi nu trebuia să acţionez în niciun fel. 

Erau fiinţele cele mai nepământeşti care se pot imagina. 
Aveau nişte trupuri - sau, mai curând, capete - rotunde şi 
enorme, de vreo patru picioare în diametru, terminate în 
partea dinainte cu un fel de chip. Acest chip era lipsit de 
nări - se pare că, într-adevăr, marţienii nu posedau simţul 
mirosului - dar avea o pereche de ochi foarte mari, de 
culoare închisă, sub care se afla un fel de plisc cărnos. 
Partea dinapoi a capului, sau poate al trupului - nici nu ştiu 
cum să-l numesc - era formată dintr-o membrană, care s-a 
constatat mai târziu a fi, din punct de vedere anatomic, o 
ureche, probabil însă ca şi inutilă în densitatea atmosferei 
noastre. În jurul gurii, se afla un grup de şaisprezece 
tentacule subţiri ca nişte bice, împărţit în două fascicole de 
câte opt. Aceste fascicole au fost numite mai târziu, pe bună 
dreptate, de eminentul anato-mist, profesorul Howes, 
mâini. Încă de prima dată când i-am văzut pe marţieni, mi s- 
a părut că depun eforturi pentru a se ridica pe aceste 
mâini; faptul era, desigur, imposibil, din cauza greutăţii lor 
mărite în condiţiile terestre. Se poate presupune că pe 
Marte ei le foloseau cu oarecare uşurinţă. 

Trebuie să remarc că anatomia lor internă, după cum a 
arătat mai târziu disecţia, era aproape tot atât de simplă. 
Cea mai mare parte a structurii lor era formată din creier, 
care trimitea nervi enormi spre ochi, spre ureche, şi spre 


tentaculele tactile. Apoi nişte plămâni voluminoşi, legaţi 
nemijlocit de gură, şi inima, împreună cu vasele respective. 
Efortul pe care atmosfera mai densă şi forţa mai mare de 
gravitație îl impuneau plămânilor se observa foarte bine 
după mişcările convulsive ale epidermei. 

Acesta era ansamblul organelor unui marțian. Oricât i s-ar 
părea de ciudat unei fiinţe omeneşti, complexul aparat 
digestiv, care constituie cea mai mare parte a corpului 
nostru, nu exista la marţieni. Ei erau numai cap - pur şi 
simplu numai cap. Nu aveau stomac şi intestine. Nu 
mâncau, şi deci nu digerau. Ca hrană, ei foloseau sângele 
proaspăt, viu, al altor creaturi, şi îl injectau în propriile lor 
vene. Am văzut-o cu ochii mei, şi voi menţiona faptul la locul 
cuvenit. Dar, oricât s-ar părea că îmi pot învinge dezgustul, 
nu pot încerca să descriu ceea ce nu am putut îndura nici să 
privesc până la capăt. Mă limitez să spun că sângele obţinut 
de la un animal încă viu, în cele mai multe cazuri de la o 
fiinţă omenească, era introdus cu ajutorul unei mici pipete 
în venele lor. 

Numai enunţarea acestui procedeu este, pentru noi fără 
îndoială, respingătoare, dar poate că ar trebui să ne 
gândim cât de respingătoare i s-ar părea unui iepure dotat 
cu inteligenţă obiceiurile noastre de carnivori. 

Dacă ne gândim la enorma risipă de timp şi de energie 
umană pe care ni le pricinuiesc mâncatul şi procesul de 
digestie, avantajele fiziologice ale alimentaţiei prin injectare 
ne apar evidente. Corpul nostru este pe jumătate compus 
din glande, tuburi şi organe, a căror funcţie constă în 
transformarea diferitelor alimente în celule sanguine. 
Procesul digestiei şi reacţiile lui asupra sistemului nervos 
ne subminează forţa şi ne influenţează gândirea. Oamenii 
sunt fericiţi sau nenorociţi, după cum au ficatul sănătos sau 
bolnav, sau glandele gastrice în bună stare de funcţionare. 
Marţienii au depăşit aceste fluctuații organice ale 
dispoziţiei şi emoţiilor. 


Preferinţa lor de netăgăduit pemru oameni, ca sursă de 
hrană, se explică, în parte, prin natura vietăţilor pe care le- 
au adus cu ei, ca provizii alimentare. Dacă judecăm după 
cadavrele zbârcite care au încăput, pe mâna oamenilor, 
erau nişte bipede, cu schelete moi, silicioase (asemănătoare 
bureţilor silicioşi), cu musculatură slabă, înalte de aproape 
şase picioare, având un cap rotund şi doi ochi mari, în 
orbite dure ca piatra. În fiecare cilindru fuseseră aduse 
câte două sau trei exemplare, ucise înainte de a ajunge pe 
Pământ. Poate că a fost mai bine aşa, deoarece orice 
încercare de a sta în pi-cioare pe planeta noastră le-ar fi 
sfărâmat toate oasele corpului. 

Întrucât am încercat să-i descriu pe marţieni, pot să mai 
adaug - deşi pe atunci nu le cunoşteam - alte câteva 
amănunte care vor permite cititorului necunoscător să-şi 
formeze o imagine mai limpede asupra acestor creaturi 
respingătoare. 

Fiziologia lor era în mod ciudat deosebită de a noastră şi 
în alte trei privinţe. Organismele lor nu aveau nevoie de 
somn, după cum nu are nevoie de somn nici inima omului. 
Fiind lipsiţi de un sistem muscular mai amplu, care să simtă 
continuu nevoia de a se reface, somnul nostru periodic le 
era necunoscut. Se pare că ei resimţeau oboseala foarte 
puţin, sau chiar de loc. Pe Pământ nu s-au putut mişca decât 
cu mari eforturi, şi totuşi şi-au păstrat până la capăt 
puterea de muncă. În douăzeci şi patru de ore ei aveau 
douăzeci şi patru de ore de activitate, după cum, probabil, 
se întâmplă pe Pământ cu furnicile. 

În al doilea rând, oricât s-ar părea de uimitor în lumea 
noastră sexuată, marţienii erau lipsiţi cu desăvârşire de sex, 
în consecinţă nu cunoşteau niciuna dintre tumultuoasele 
emoţii care se nasc în oameni, din cauza acestei 
diferențieri. Un pui de marțian, faptul este cert, născut pe 
Pământ, în timpul războiului, a fost găsit prins ca un mugur 
de părintele lui, asemeni mugurilor de crin, sau puilor de 
polip de apă. 


La om, ca şi la toate animalele superioare de la noi, acest 
mijloc de înmulţire a dispărut; dar este sigur că aceasta a 
fost şi pe Pământ întâiul mijloc de înmulţire. Printre vietăţile 
inferioare, şi chiar la tunicate, primele rude ale 
vertebratelor, cele două procedee încă mai există simultan, 
dar înmulţirea sexuată a înlăturat-o, în cele din urmă, pe 
cealaltă, pentru tot restul regnului animal. Se pare că pe 
Marte s-a produs exact contrariul. 

Merită să remarcăm lucrarea unui scriitor de anticipație, 
care se bucura de o reputaţie quasi-ştiinţifică, scrisă cu 
mult înainte de invazia marţienilor, în care prevedea că 
omul va ajunge la o structură nu prea diferită de aceea pe 
care am întâlnit-o la marţieni. Anticipația lui a fost 
publicată, după câte îmi amintesc, în noiembrie sau 
decembrie 1893, într-o revistă de mult dispărută, The Pall 
Mall Budget; ţin minte şi o caricatură pe această temă, 
dintr-o revistă pre-marţiană numită Punch. Scriitorul 
amintit arăta - pe un ton glumeţ - că perfecţionarea 
maşinilor va face inutilă, în cele din urmă, existenţa 
membrelor; perfecţionarea descoperirilor chimice va 
înlătura digestia; că părul, partea externă a nasului, dinţii, 
urechile şi bărbia nu vor mai fi părţi esenţiale ale fiinţei 
umane şi că tendinţa selecţiei naturale este să le diminueze 
neîncetat importanţa, de-a lungul secolelor viitoare. 
Singura necesitate absolută va rămâne creierul. În afară de 
el, cea mai mare şansă de supravieţuire o va avea mâna, 
„învățătorul şi agentul creierului”. Şi, pe măsură ce restul 
corpului se va micşora, mâinile vor deveni mai mari. 

Multe adevăruri au fost scrise în glumă, şi noi am avut, în 
fiinţa marţienilor, dovada irecuzabilă că partea animală a 
organismului poate fi suprimată de către inteligenţă. Pentru 
mine este foarte plauzibil că marţienii pot să descindă din 
fiinţe asemănătoare nouă, printr-o treptată dezvoltare a 
creierului şi a mâinilor (acestea din urmă transformându-se 
în cele două mănunchiuri de tentacule delicate), în 
detrimentul celorlalte părţi ale corpului. Fără trup, creierul 


lor a devenit, desigur, o simplă inteligenţă egoistă, fără 
nimic din substratul emoţional al fiinţei umane. 

Ultimul punct caracteristic prin care marţienii se 
deosebeau de noi ar fi putut să pară, la început, un 
amănunt lipsit de importanţă. Pentru ei nu existau 
microorganismele, care pricinuiesc atâtea boli şi suferinţe 
pe Pământ, fie din cauză că nu apăruseră niciodată pe 
Marte, fie că ştiinţa lor medicală le eliminase cu veacuri în 
urmă. Sute de boli, frigurile, bolile molipsitoare de pe 
Pământ, tuberculoza, cancerul, tumorile nu existau în viaţa 
lor. Şi, vorbind despre diferenţele dintre viaţa de pe Marte 
şi cea de pe Pământ, pot spune acum şi câteva cuvinte 
despre ciudata problemă a ierburilor roşii. 

Se pare că, pe Marte, regnul vegetal este predominat de o 
culoare roşie sângerie, în locul verdelui terestru; în orice 
caz, seminţele pe care marţienii (intenţionat sau în mod 
accidental) le-au adus cu ei, au dat întotdeauna naştere 
unei vegetaţii colorate în roşu. Totuşi, numai planta 
cunoscută în popor sub numele de iarba roşie a reuşit să 
câştige oarecare teren în întrecerea cu plantele terestre. 
Planta căţărătoare roşie a avut însă o existenţă efemeră pe 
Pământ şi puţini oameni au văzut-o crescând. Câtăva 
vreme, totuşi, ea a crescut cu o vigoare şi o abundență 
uimitoare. Se răspândise pe marginile gropii, în a treia sau 
a patra zi a captivi-tăţii noastre, şi frunzele ei, 
asemănătoare celor de cactus, formau o ghirlandă roşie pe 
marginile ferestrei noastre triunghiulare. Mai târziu, am 
găsit-o răspândită prin întreaga regiune şi mai ales acolo 
unde se afla vreun curs de apă. 

Marţienii aveau şi ceea ce probabil era un organ auditiv, 
un singur timpan rotund, în spatele capuluitrup, şi nişte 
ochi, cu funcţie vizuală nu prea diferită de a noastră, în 
afară de faptul că, după părerea lui Philips, albastrul şi 
violetul le apăreau drept negru. Se presupune că, în 
general, ei comunicau prin sunete şi prin gesticulaţiile 
tentaculelor; (aşa se afirmă, de exemplu, în broşura 


remarcabilă, dar scrisă în grabă, de către cineva care nu 
fusese, desigur, martor ocular al celor întreprinse de mar- 
ţieni), broşură despre care am mai pomenit, folosită, până 
acum, ca sursă principală de informaţii în privinţa lor. 
Niciun supravieţuitor nu a văzut atât de multe din acţiunile 
marţienilor, cât am văzut eu. Nu vreau să mă laud pentru o 
întâmplare pur accidentală, dar acestea sunt faptele. Şi eu 
afirm că i-am privit de aproape de multe ori, şi că am văzut 
patru, cinci, şi la un moment dat şase dintre ei executând, 
greoi, cele mai complicate operaţiuni, fără să scoată vreun 
sunet sau să facă vreun gest. 'Țipătul lor caracteristic 
preceda întotdeauna alimenta-rea; nu avea nicio modulație 
şi în niciun caz nu era, după părerea mea, un semnal, ci pur 
şi simplu o expiraţie profundă, firească, înaintea sugerii. Am 
oarecari pretenţii în cunoaşterea măcar elementară a 
psihologiei şi sunt convins - tot atât de ferm ca de orice 
altceva - că marţienii îşi schimbau gândurile între ei, fără 
niciun intermediar fizic. M-am convins de aceasta în ciuda 
puternicelor mele prejudecăţi. Înainte de invazia 
marţienilor, după cum unii cititori îşi pot aminti, am scris cu 
oarecare vehemenţă împotriva telepatiei. 

Marţienii nu purtau niciun fel de veşmânt. Concepţiile lor 
despre ornamentaţie şi decor erau, în mod firesc, diferite 
de ale noastre; şi nu numai că erau mult mai puţin sensibili 
la schimbările de temperatură decât suntem noi, dar se 
pare că nici schimbările de presiune nu le-au afectat în mod 
serios sănătatea. Şi, totuşi, deşi nu foloseau veşminte, erau 
superiori omului în privinţa altor adause artificiale ale 
corpului. Noi, oamenii, cu bicicletele şi patinele noastre pe 
rotile, cu maşinile de zbor Lilienthal, cu tunurile şi 
bastoanele noastre, şi aşa mai departe, suntem abia la 
începutul evoluţiei pe care au par-curs-o marţienii. Ei au 
devenit, în mod practic, nişte creiere care poartă trupuri 
diferite, potrivit nevoilor, la fel cum oamenii poartă costume 
de haine şi iau o bicicletă când sunt grăbiţi, sau o umbrelă 
când plouă. Şi poate că nimic nu este mai uimitor, pentru un 


om la aparatele lor, decât faptul că lipseşte ceea ce mai 
domină aproape în toate mecanismele omeneşti, şi anume - 
roata; în toate obiectele aduse de ei pe Pământ nu s-a găsit 
nicio urmă sau vreun indiciu că ar folosi-o. Era de aş-teptat 
s-o găsim măcar în aparatele lor de locomoţie. Dar, în 
această privinţă, este interesant de remarcat că nici pe 
planeta noastră, natura n-a descoperit vreodată roata, 
preferind alte mijloace de dezvol-tare. Şi nu numai că 
marţienii n-o cunoşteau (ceea ce pare de necrezut), sau nu 
aveau nevoie s-o folosească, dar aparatele lor se bazau prea 
puţin pe pivotul fix, sau pivotul relativ fix, cu mişcări 
circulare într-un singur plan. În mecanismele lor aproape 
toate articulațiile sunt compuse dintr-un sistem complicat 
de părţi mobile, mişcându-se pe nişte lagăre de fricţiune, 
mici şi frumos curbate. Ajunşi la aceste amănunte, trebuie 
să mai remarcăm că pârghiile lungi ale maşinilor marţiene 
sunt acţionate, în cea mai mare parte, de un fel de imitație 
a muşchilor, formată din nişte discuri închise într-o teacă 
elastică; aceste discuri se polarizează şi se strâng cu putere 
laolaltă, atunci când sunt străbătute de un curent electric. 
Se ajungea, astfel, la un ciudat paralelism cu mişcările 
animalelor, surprinzător şi tulburător pentru un observator 
uman. Imitaţiile muşchilor abundau în maşina-cu-mâini, 
maşina în formă de crab, pe care am văzut-o desfăcând 
cilindrul, atunci când am privit pentru prima oară prin 
crăpătură. Părea infinit mai vie decât adevărații marţieni 
care şedeau mai departe, în bătaia soarelui, gâfâind, 
agitându-şi zadarnic tentaculele şi mişcându-se cu greu 
după îndelungata lor călătorie prin spaţiu. 

În timp ce continuam să le observ mişcările leneşe, 
reţinând fiecare amănunt mai deosebit al formei lor, preotul 
îmi aminti de prezenţa lui, trăgându-mă cu putere de braţ. 
M-am întors şi l-am văzut cu faţa încruntată şi buzele 
strânse, dar grăitoare. Voia şi el să privească prin 
deschizătura care nu permitea decât unuia dintre noi să se 


uite prin ea; am fost nevoit, astfel, să-mi amân examinarea 
lor, pentru timpul cât preotul se bucura de acest privilegiu. 

Când am privit din nou în afară, maşina activă cu mâini 
asamblase câteva dintre piesele scoase din cilindru şi 
începuse să apară o formă care îi semăna evident; mai jos, 
spre stânga, se vedea acum un mic mecanism de spălat 
care, emițând jeturi de vapori verzi, se învârtea în jurul 
gropii, excavând şi îngrămădind pământul, metodic şi, pare- 
se, delibe-rat. Era mecanismul care provoca bătăile 
regulate şi loviturile ritmice care făceau să se zguduie 
ruinele unde ne refugiasem. Lucrând, mecanismul şuiera şi 
fluiera. Atât cât puteam să-mi dau seama, el lucra fără să fie 
condus de vreun marțian. 

Capitolul III. 

ZILELE DE CAPTIVITATE. 

Sosind încă o maşină de luptă, am fost obligaţi să ne 
părăsim locul de observaţie şi să ne retragem în oficiu, 
deoarece ne temeam că, de la înălţimea ei, marţianul ar 
putea să ne descopere, în dosul barierei noastre. Mai 
târziu, am început să ne simţim mai puţin în primejdie de a 
fi văzuţi, întrucât pentru cel care privea de-afară, din 
lumina orbitoare a soarelui, probabil că refugiul nostru 
părea învăluit într-un întuneric absolut; la început, însă, cel 
mai mic gest de apropiere ne făcea să ne ascundem în 
oficiu, cu inima speriată. Totuşi, în ciuda teribilei primejdii, 
deschizătura prin care priveam ne atrăgea cu o forţă 
irezistibilă. Îmi amintesc, uimit de propria mea comportare, 
că în ciuda infinitei primejdii la care eram expuşi - să 
murim sau de foame sau de o moarte şi mai groaznică - ne- 
am putut totuşi disputa cu înverşunare riscantul privilegiu 
de a privi prin deschizătură. Se dădea o adevărată luptă 
acolo, în bucătărie, într-un mod grotesc şi, oscilând între 
nerăbdare şi teama de a face vreun zgomot, ne loveam, ne 
împingeam şi ne îmbrânceam, la câţiva paşi de moarte. 

Adevărul este că noi doi avem dispoziţii şi mo-duri de 
gândire şi acţiune absolut incompatibile: primejdia şi 


izolarea noastră n-a făcut decât să accentueze această 
incompatibilitate. Ajunsesem să urăsc, încă de la Halliford, 
prefăcătoria preotului, văicărelile inutile şi stupida 
închistare a gândirii lui. Monologul, mormăielile lui 
interminabile zădărniceau toate eforturile mele pentru 
înjghebarea vreunui plan de acţiune, şi, taciturn şi încordat 
cum eram, mă aduceau aproape pe pragul nebuniei. Era, 
asemeni unei muieri proaste, incapabil să se stăpânească. 
Plângea ceasuri întregi şi cred că, până la urmă, acest copil 
râzgâiat al vieţii era convins că lacrimile sale aveau 
oarecare eficacitate. Iar eu trebuia să stau în întuneric, 
nereuşind - atât de mult mă plictisea - să-mi desprind 
gândurile de la el. Mânca mai mult decât mine şi în zadar îi 
demonstram că singura noastră şansă de scăpare era să 
rămânem ascunşi până când marţienii îşi vor termina 
activitatea din groapa lor, şi că în această lungă aşteptare s- 
ar putea să vină momentul când vom fi lipsiţi de hrană. 
Mânca şi bea vârtos, ca un apucat, dar la intervale lungi. 
Dormea puţin. 

Pe măsură ce zilele treceau, totala lui indiferenţă faţă de 
orice oprelişti a intensificat atât de mult suferinţa şi 
primejdia noastră, încât am fost silit, deşi detest asemenea 
procedee, să recurg la ameninţări şi chiar la lovituri. 
Aceasta l-a readus pentru câtva timp la realitate. Era unul 
dintre acei oameni slabi, lipsiţi de mândrie, timoraţi, 
neputincioşi, oameni cu suflete odioase, colcăind de viclenie 
ascunsă, care nu pot înfrunta nici pe Dumnezeu, nici pe 
oameni şi nu se pot înfrunta nici pe ei înşişi. 

Nu-mi face nicio plăcere să-mi amintesc şi să scriu despre 
toate acestea, dar le aştern pe hârtie pentru că vreau ca din 
povestirea mea să nu lipsească nimic. Cei care n-au parcurs 
asemenea întunecate şi teribile aspecte ale vieţii ar putea 
lesne să condamne brutalitatea şi izbucnirea mea de mânie 
în tragedia finală, deoarece ei cunosc foarte bine ceea ce 
este rău, dar nu şi ceea ce este în stare să facă un om 
torturat. Dar cei care au trecut prin întuneric şi au coborât 


în cele din urmă până la lucrurile cele mai elementare vor 
avea mai multă înţelegere. 

În timp ce noi ne certam înăuntru, pe întuneric, pe şoptite, 
ne smulgeam hrana şi băutura, ne apu-cam de mâini şi ne 
loveam, afară, sub lumina nemiloasă a soarelui de iunie, se 
desfăşura strania, neobişnuita activitate a marţienilor din 
groapă. Mă voi reîntoarce la primele mele observaţii. După 
o bună bucată de vreme, m-am aventurat din nou la 
deschizătura prin care priveam şi am constatat că forţele 
noilor veniţi fuseseră întărite cu nu mai puţin decât trei 
maşini de luptă. Ocupanţii lor adu-seseră câteva aparate noi 
aşezate în ordine în jurul cilindrului. Intrase în funcţiune 
încă o maşină-cumâini care se ocupa de unul dintre 
aparatele aduse de maşinile de luptă. Aparatul avea 
aspectul general al unui bidon de lapte; deasupra lui oscila 
un recipient în formă de pară, din care se scurgea într-un 
bazin circular de dedesubt un fir de pulbere albă. 

Mişcarea oscilatorie era imprimată de una dintre 
tentaculele maşinii-cu-mâini. Cu două braţe asemănătoare 
lopeţilor, maşina-cu-mâini săpa şi arunca mase de argilă în 
recipientul cu formă de pară, în timp ce, cu un alt braţ, 
deschidea, la intervale regulate, o uşă, în partea de mijloc a 
maşinii, îndepărtând nişte reziduuri ruginii, sau înnegrite. 
Un alt tentacul de oţel dirija pulberea din bazin de-a lungul 
unui canal striat, către un recipient pe care un morman de 
praf albastru mi-l ascundea privirii. Din acest recipient 
nevăzut se ridica vertical în aerul liniştit o dâră subţire de 
fum verde. În timp ce priveam, maşina-cu-mâini întinse, cu 
un clinchet slab şi muzical, un tentacul telescopic, care 
fusese cu o clipă mai înainte o simplă proeminenţă turtită; 
capătul lui dispăru în dosul mormanului de argilă. În clipa 
următoare, tentaculul ridică o bară de aluminiu alb, încă 
nelustruită, dar de o strălucire orbitoare, şi o depozită pe o 
stivă de bare, la marginea gropii. Cred că între apusul 
soarelui şi apariţia stelelor, această îndemânatică maşină a 
turnat, din argilă brută, peste o sută de bare, în timp ce 


nivelul prafului albăstrui se ridica neîncetat, până când a 
ajuns la marginea gropii. 

Între mişcările rapide şi complexe ale aparatelor şi inerția 
greoaie, convulsivă a celor care le stăpâneau era un 
contrast atât de puternic, încât zile întregi a trebuit să-mi 
repet, de nenumărate ori, că, dintre cei doi, aceştia din 
urmă erau într-adevăr cei care reprezentau viaţa. 

Când primii oameni au fost aduşi în groapă, prin 
deschizătură privea preotul. Eu şedeam dedesubt, ghemuit, 
ascultând cu urechile ciulite. Preotul făcu o mişcare bruscă 
înapoi, iar eu, crezând că am fost descoperiţi, m-am 
ghemuit şi mai mult, înfricoşat. Preotul alunecă în jos, 
printre dărâmături, şi se aşeză lângă mine în întuneric, 
gesticulând, fără să poată scoate o vorbă; pentru o clipă, i- 
am împărtăşit panica. Gesturile lui m-au făcut să înţeleg că 
renunţase să mai privească afară şi după puţin timp 
curiozitatea mi-a dat curaj, m-am ridicat, am păşit peste el 
şi m-am căţărat până la deschizătură. La început, n-am 
văzut nimic care să-mi explice spaima preotului. Se 
înserase, stelele licăreau slab, dar groapa era luminată de 
flăcările verzi, fluturătoare ale maşinii care turna barele de 
aluminiu. Văzduhul tremura de licăriri verzi şi de umbre 
întunecate, mişcătoare, care îmi oboseau ochii. Liliecii 
zburau peste tot locul, nepăsători. Greoii marţieni nu se mai 
zăreau. - mormanul de pulbere albastră-verzuie se ridicase 
atât de mult încât îi ascundea - şi o maşină de luptă, cu 
picioarele strânse, ghemuite şi scurtate, şedea de cealaltă 
parte a gropii. Atunci, prin zgomotul maşinilor, mi s-a părut 
că aud nişte glasuri omeneşti, dar mi-am spus că nu putea fi 
decât o iluzie. 

Mi-am încordat privirea, examinând atent maşina de luptă, 
şi m-am convins, pentru prima dată, că sub gluga care o 
acoperea se adăpostea într-adevăr un marțian. Când se 
ridicau flăcările verzi, puteam să-i văd strălucirea uleioasă a 
tegumentului şi luci-rea ochilor. Deodată, am auzit un țipăt, 
şi am văzut un tentacul lung care se întindea, peste umărul 


maşinii, până la cuşca aşezată la spate. Apoi, o formă 
nedefinită, care se zbătea din răsputeri, a fost trasă în sus, 
spre cer, contur întunecat în lumina stelelor, şi când acest 
obiect negru a coborât din nou, am văzut, în bătaia verde a 
luminii că era un om. Pentru o clipă, l-am văzut limpede. 
Era un bărbat voi-nic, rumen la faţă, de vârstă mijlocie, bine 
îmbrăcat; probabil că, în urmă cu trei zile, îşi plimba prin 
lume importanţa personalităţii lui. I-am văzut ochii holbaţi; 
pe butonii de manşetă şi pe lanţul ceasului jucau licăriri de 
lumină. Dispăru în spatele movilei de pământ şi, câteva 
clipe, se făcu tăcere. Apoi se auziră nişte ţipete şi un urlet 
prelung, de bucurie, al marţienilor. 

Mi-am dat drumul să alunec în jos, pe dărâmături, m-am 
ridicat în picioare, mi-am astupat urechile cu mâinile şi am 
fugit în oficiu. Preotul, care rămase ghemuit în tăcere, cu 
braţele deasupra capului, îşi ridică privirile în timp ce 
treceam pe lângă el, scoase un strigăt puternic de teamă că 
îl lăsam sin-gur şi veni alergând după mine. 

În noaptea aceea, în timp ce şedeam ascunşi în oficiu, 
oscilând între groază şi teribila tentaţie de a privi prin 
deschizătură, am încercat fără niciun rezultat, cu toate că 
simţeam că este urgentă nevoie de acţiune, să concep 
vreun plan de scăpare; dar mai târziu, a doua zi, am reuşit 
să reflectez cu mai multă luciditate asupra situaţiei noastre. 
Îmi dădeam seama că preotul era total incapabil să susţină 
o discuţie; această nouă şi culminantă atrocitate îi răpise şi 
ultimele rămăşiţe de rațiune şi prevedere. Coborâse, de 
fapt, la nivelul unui animal. Dar eu mă străduiam să găsesc 
o soluţie. Am înţeles, după ce am analizat faptele, că oricât 
de îngrozitoare ar fi fost situaţia noastră, nu aveam motive 
să deznădăjduim cu totul. Prima noastră şansă se baza pe 
posibilitatea ca marţienii să nu-şi instaleze în groapă decât 
o tabără temporară. Sau, chiar permanentizând-o, se putea 
să nu considere necesar s-o păzească, lăsând, în felul 
acesta, să ni se ivească vreun prilej de scăpare. Am cântărit, 
de asemenea, cu atenţie, şi posibilitatea de a săpa un drum, 


în di-recţia opusă gropii; mă temeam, însă, că voi întâlni, la 
ieşire, vreo maşină de luptă care şedea de santinelă. Apoi, 
ar fi trebuit să sap de unul singur. Era clar că preotul nu-mi 
va fi de niciun ajutor. 

În cea de a treia zi, dacă îmi amintesc bine, am văzut cum 
a fost ucis un om. A fost singura ocazie când am văzut clar 
cum se hrănesc marţienii. După acest spectacol, am evitat 
aproape o zi întreagă să mai privesc prin deschizătura din 
zid. M-am dus în oficiu, am scos uşa, şi mi-am petrecut 
câteva ceasuri săpând, cu toporul, în tăcere; dar, după ce 
am săpat o gaură de vreo două picioare adâncime, 
pământul moale s-a prăbuşit cu zgomot, şi n-am mai 
îndrăznit să continui. Mi-am pierdut curajul şi am rămas 
mult timp întins pe podeaua oficiului, neavând nici măcar 
puterea de a mă mişca. După aceea, am abandonat cu totul 
ideea de a mă salva prin acest mijloc. 

Pentru a vă da seama de impresia pe care mi-o lăsaseră 
marţienii, trebuie să vă spun că, la început, nu nutream 
aproape nicio speranţă că am putea fi salvaţi prin 
înfrângerea lor de către efortu-rile oamenilor. Dar în a 
patra sau a cincea noapte am auzit un vuiet îndepărtat, ca 
şi cum trăgeau nişte tunuri grele. 

Era noaptea târziu şi luna strălucea puternic. Marţienii 
mutaseră altundeva maşina de escavat şi locul rămăsese 
gol, în afară de o maşină de luptă, aşezată de cealaltă parte 
a gropii şi de o maşină-cu-mâini, ascunsă de privirile mele, 
într-un colţ al gropii, chiar sub deschizătura prin care 
priveam. Groapa era în întuneric, nu se zărea decât 
licărirea palidă a maşinii-cu-mâini, sau dungile şi petele de 
lumină albă a lunii; nu se auzea decât clinchetul maşiniicu- 
mâini. Noaptea era frumoasă şi senină; luna părea că a pus 
stăpânire pe tot cerul. A răsunat lătratul unui câine şi, la 
auzul acestui sunet familiar, mi-am încordat auzul. Apoi, 
foarte desluşit am auzit bubuituri, ca şi când ar fi tras nişte 
tunuri de mare calibru. Am numărat şase lovituri distincte 
şi, după o lungă pauză, încă şase. Şi asta a fost tot. 


Capitolul IV. 

MOARTEA PREOTULUI. 

În cea de a şasea zi a captivităţii noastre, pe când priveam 
pentru ultima oară prin deschizătură, am văzut, deodată, că 
sunt singur. În loc să stea lângă mine, încercând, ca de 
obicei, să mă dea la o parte din faţa deschizăturii, preotul 
intrase în oficiu. Un gând neaşteptat mi-a trecut prin minte. 
M-am întors în grabă, fără zgomot, în oficiu. Pe întuneric, 
am auzit cum preotul bea. Am întins mâna şi am dat peste o 
sticlă de vin. 

Am început să ne luptăm. Sticla a căzut pe podea şi s-a 
spart; am lăsat-o acolo şi m-am ridicat. Amândoi gâfâiam şi 
ne ameninţam. În cele din urmă, m-am aşezat între el şi 
provizii, şi i-am făcut cunoscută hotărârea mea de a 
introduce disciplina. Am împărţit hrana din cămară în raţii 
care trebuiau să ne ajungă zece zile. Pentru ziua aceea, nu 
mai voiam să-i dau de mâncare. După-amiază, a făcut o 
slabă tentativă de a umbla la cămară. Aţipisem, dar m-am 
trezit într-o clipă. Toată ziua şi toată noaptea am stat faţă în 
faţă, eu obosit, dar hotărât, iar el plângând şi văicărindu-se 
de foame. Ştiu prea bine că a fost o noapte şi o zi, dar mie 
mi se părea - şi mi se pare şi azi - că a durat o veşnicie. 

Astfel, neînţelegerea care creştea mereu între noi s-a 
sfârşit în cele din urmă printr-un conflict făţiş. 

Două zile la rând ne-am luptat şi ne-am încăierat pe 
şoptite. Uneori îl loveam, puternic, cu pumnul sau cu 
piciorul, alteori căutam să-l linguşesc şi să-l conving, şi la un 
moment dat - întrucât exista o pompă de la care puteam să 
scot apă - am încercat chiar să-l mituiesc, dându-i ultima 
sticlă de vin. Dar nu mi-au folosit la nimic nici forţa, nici 
bunăvoința; era cu adevărat lipsit de rațiune. Încerca 
mereu să prade ultimele rezerve de hrană şi flecărea de 
unul singur, cu glas tare. Nu voia să ţină seamă de cele mai 
elementare precauţii, pentru a putea face captivitatea 
noastră cât de cât suportabilă. Cu încetul, am început să-mi 
dau seama că raţiunea i se destrămase cu totul, şi am ajuns 


să constat că singurul meu tovarăş în acest întuneric 
profund şi dezgustător era un om ieşit din minţi. 

Înclin să cred, după unele vagi aduceri aminte, că şi 
mintea mea rătăcea uneori. Când dormeam, aveam vise 
stranii şi hidoase. Oricât ar părea de paradoxal, socotesc că 
slăbiciunea şi nebunia preotului m-au avertizat, m-au 
întărit, m-au îndemnat să rămân cu mintea întreagă. 

În cea de a opta zi, a început să nu mai vorbească în 
şoaptă, ci cu glas tare, şi n-am putut să fac nimic ca să-l 
temperez. 

— E cu dreptate, o, Doamne! spunea într-una. E cu 
dreptate. Pe mine şi pe ai mei să cadă pe-deapsa. Am greşit, 
am păcătuit. Era sărăcie şi suferinţă; cei săraci erau călcaţi 
în picioare, iar eu priveam liniştit. Le propovăduiam să nu-şi 
blesteme soarta... Doamne, ce nebunie! ... Ar fi trebuit să 
mă ridic, chiar de-aş fi plătit cu viaţa, şi să-i chem la 
căinţă... să se căiască... asupritorii celor săraci şi nevoiaşi... 
Pedeapsă dumnezeiască! 

Apoi, gândurile i se reîntorceau, deodată, la proviziile pe 
care le ascundeam de el. Mă ruga, cerşea, plângea şi 
sfârşea cu ameninţări. Apoi a început să vorbească şi mai 
tare, şi l-am rugat să înceteze. Dar observând că în felul 
acesta mă poate şantaja, m-a ameninţat că va striga şi va 
atrage atenţia marţie-nilor asupra noastră. Un moment, 
amenințările lui m-au înspăimântat; dar orice concesie ne- 
ar fi micşorat simţitor şansele de scăpare. L-am refuzat, cu 
toate că nu eram sigur că nu-şi va pune în practică 
amenințările. În orice caz, în ziua aceea n-a făcut-o. În ziua 
a opta şi a noua a vorbit cu glas din ce în ce mai tare, 
ameninţându-mă, rugându-se de mine şi vărsând un torent 
de căinţe fără nicio noimă pe tema îndeplinirii voinţei 
dumnezeieşti; îmi era milă de el. Apoi, după ce a dormit 
câtva timp, a început să strige cu o energie reînnoită, atât 
de tare încât m-am văzut silit să-l aduc la tăcere. 

— Stai liniştit! l-am implorat eu. 


Se ridică în genunchi, căci până atunci şezuse lungit jos, 
pe întuneric, lângă cazanul din bucătărie. 

— Am stat prea mult timp liniştit, zise el, pe un ton care 
probabil că s-a auzit până în groapă. Şi acum trebuie să mă 
spovedesc. Blestemul să cadă asupra acestui oraş 
necredincios! Blestem! Blestem! Blestem! Blestem! 
Blestem! asupra locuitorilor pământului! Se aude glasul 
trompetelor... 

— Taci! i-am zis, ridicându-mă în picioare, îngrozit de 
gândul că marţienii ar putea să ne audă. Pentru mumele lui 
Dumnezeu... 

— Nu, strigă preotul, cu toată puterea, ridicându-se şi el în 
picioare şi întinzându-şi braţele. Trebuie să vorbesc! Duhul 
Domnului a coborât asupra mea! 

Din trei paşi, ajunse la uşa care dădea spre bucătărie. 

— Trebuie să mă spovedesc! Plec! Am întârziat praa mult. 

Am întins mâna şi am apucat toporul care atârna pe 
perete. M-am repezit pe urma preotului. Frica mă scosese 
din minţi. Când ajunsese în mijlocul bucătăriei, eram lângă 
el. Am întors tăişul, cu un ultim sentiment de umanitate, şi 
am lovit cu muchia toporului. Preotul s-a prăbuşit cât era de 
lung, şi a rămas întins pe jos. M-am împiedicat de el şi m-am 
oprit gâfâind. Zăcea fără suflare. 

Deodată, am auzit, venind dinafară, un zgomot de 
tencuială care se desprindea şi cădea jos, iar deschi-zătura 
triunghiulară din perete fu astupată. Am pri-vit în sus şi am 
văzut înaintând încet prin deschizătură partea inferioară a 
unei maşini-cu-mâini. Unul dintre braţele ei se răsuci 
printre dărâmături; apoi apăru un alt braţ, pipăindu-şi 
drumul peste grinzile prăbuşite. Am rămas împietrit, cu 
privirea aţintită într-acolo. Printr-un fel de placă sticloasă 
de la baza maşinii, am văzut faţa - dacă pot s-o numesc 
astfel - şi ochii mari şi întunecaţi ai unui marțian, privind 
înăuntru, şi apoi, încet, prin deschizătură intră un tentacul 
lung de metal, ca un şarpe, pipăindu-şi drumul. 


Am făcut un efort, m-am întors şi, după ce m-am 
împiedicat de trupul preotului, m-am oprit în uşa oficiului. 
Tentaculul pătrunsese vreo doi metri sau chiar mai mult în 
încăpere; se răsucea şi se întorcea în toate direcţiile, cu 
nişte mişcări ciudate şi repezi. O clipă am rămas ca 
hipnotizat de această înaintare lentă şi spasmodică. Apoi, cu 
un țipăt slab şi răguşit, m-am refugiat în oficiu, tremurând 
din toate încheieturile. Abia mă mai ţineam pe picioare. Am 
intrat în magazia de cărbuni şi am rămas acolo în întuneric, 
cu auzul încordat şi privind ţintă la pragul slab luminat al 
uşii dinspre bucătărie. Oare mă văzuse marţianul? Ce făcea 
acum? 

Auzeam ceva mişcându-se foarte încet, încoace şi încolo, 
prin bucătărie; din când în când, atingea peretele şi îşi 
continua mişcările, cu un uşor sunet metalic, ca al unei 
legături de chei. Apoi, un corp greu - ştiam prea bine care - 
fu târât pe duşumeaua bucătăriei, spre deschizătură. N-am 
mai pu-tut să rezist şi, înaintând până la uşă, am privit în 
bucătărie. L-am văzut, în triunghiul de lumină, pe marțian, 
stând în maşina lui cu nenumărate mâini, şi examinând 
capul preotului. M-am gândit imediat că după urma loviturii 
de topor îşi va da seama de prezenţa mea. 

M-am târât înapoi în magazia de cărbuni, am închis uşa şi, 
pe întuneric am început să mă îngrop cât puteam mai mult, 
şi pe cât se putea mai în tăcere, printre lemnele de foc şi 
cărbunii de acolo. Mă opream din când în când, rămânând 
nemişcat, şi ascuitind dacă marţianul îşi vârâse din nou 
tentaculele prin deschizătură. 

Apoi, sunetul slab, metalic, reîncepu. Îl auzeam înaintând 
încet prin bucătărie. Apoi l-am auzit mai aproape - în oficiu, 
după câte puteam să-mi dau seama. Mă gândeam că s-ar 
putea ca tentaculul să nu fie atât de lung încât să ajungă 
până la mine. O doream din toată inima. El trecu, zgâriind 
uşor uşa magaziei. A urmat o aşteptare insuportabilă, 
durând parcă un veac; apoi l-am auzit bâjbâind la clanţă! 
Găsise uşa! Marţienii înțelegeau deci rostul uşilor! 


Se căzni câteva clipe cu broasca, apoi uşa se deschise. 

Abia izbuteam să văd în întuneric acel obiect - care 
semăna, mai mult decât cu orice altceva, cu o trompă de 
elefant - mişcându-se spre mine, pipăind şi cercetând 
peretele, cărbunii, lemnele şi tavanul. Era ca un vierme 
negru care îşi agita într-o parte şi într-alta capul lipsit de 
ochi. 

La un moment dat, tentaculul atinse talpa ghetei mele. 
Eram gata să ţip; mi-am muşcat mâna. Un timp, tentaculul 
a rămas nemişcat. Aş fi putut să cred că se retrăsese. Apoi, 
cu un ţăcănit brusc, înhăţă ceva - am crezut că mă înhăţase 
pe mine! - şi ieşi din magazie. Pentru o clipă, n-am fost prea 
sigur. Cred că luase o bucată de cărbune s-o examineze. 

Am profitat de această ocazie şi-am schimbat puţin poziţia, 
deoarece amorţisem, apoi am rămas în aşteptare. Rosteam 
în şoaptă rugăciuni fierbinţi pentru a scăpa de primejdie. 

Apoi din nou am auzit sunetul slab, metalic, furişându-se 
către mine. Se apropia încet, încet, râcâind pereţii şi 
atingând obiectele din drum. 

În timp ce aşteptam, neştiind ce se va întâmpla, tentaculul 
se izbi cu putere de uşa magaziei şi o închise. L-am auzit 
intrând în oficiu; cutiile de biscuiţi zăngăniră, o sticlă se 
sparse, şi se auzi o izbitură puternică în uşa magaziei. Apoi 
se făcu linişte, care se transformă într-o nesfârşită 
aşteptare. 

Oare plecase? 

În cele din urmă, mi-am spus că nu mai era acolo. 

Nu s-a mai întors în oficiu; eu am stat toată ziua 
următoare, în întunericul de nepătruns, îngropat sub 
cărbuni şi lemne de foc, neîndrăznind, cu toate că muream 
de sete, nici măcar să mă furişez ca să beau puţină apă. 
Abia în cea de a unsprezecea zi am cutezat să-mi părăsesc 
adăpostul. 

Capitolul V. 

LINIŞTEA. 


Primul meu gest, înainte de a intra în cămară, a fost de a 
încuia uşa dintre bucătărie şi oficiu. Dar cămara era goală; 
dispăruse până şi urma alimentelor. Probabil că marţianul 
luase totul, cu o zi înainte. Descoperind aceasta, m-am 
simţit pentru prima dată deznădăjduit. În ziua a 
unsprezecea şi a douăsprezecea n-am mâncat şi nu am băut 
NIMIC. 

Gura şi gâtlejul mi se uscaseră şi forţele îmi scăzuseră 
simţitor. Şedeam în întunericul din oficiu, într-o stare de 
descurajare totală. Nu mă gândeam decât la mâncare. 
Credeam că surzisem, deoarece încetaseră cu totul 
zgomotele pe care mă obişnuisem să le aud venind dinspre 
groapă. M-aş fi dus să privesc afară, dar nu mă simţeam 
destul de tare pentru a mă târi fără zgomot până la 
deschizătura din zid. 

În ziua a douăsprezecea, gâtlejul începuse să mă doară 
atât de rău încât, cu riscul de a-i alarma pe marţieni, am 
acţionat pompa de apă de lângă chiuvetă, care scârţâia 
puternic, şi am obţinut două pa-hare cu apă de ploaie, 
neagră şi noroioasă. M-am răcorit şi, întrucât la scârţăitul 
pompei n-a apărut niciun tentacul, am mai prins curaj. 

În răstimpul acestor zile, divagând şi fără a încerca să trag 
vreo concluzie, m-am gândit mult la preot şi modul în care 
murise. 

În ziua a treisprezecea, am băut din nou apă, am moţăit, 
m-am gândit la mâncare şi, incoerent, am făcut planuri de 
salvare, vagi şi imposibile. De câte ori aţipeam, aveam vise 
oribile, despre moartea preotului, sau asistam la mese 
somptuoase; dar, fie că eram adormit, fie că eram treaz, 
simţeam o durere ascuţită care mă silea să beau tot mereu. 
Lumina care intra în oficiu nu mai era cenuşie, ci roşie. 
Pentru imaginaţia mea zdruncinată, părea de culoarea 
sângelui. 

În ziua a paisprezecea, m-am dus în bucătărie, şi am fost 
văzut cu surprindere că frunzişul ierbii roşii astupase 


deschizătura din perete, transformând semiobscuritatea 
încăperii într-o obscuritate de culoare stacojie. 

La începutul celei de a cincisprezecea zile, am auzit în 
bucătărie nişte sunete curioase, dar fami-liare şi, ascultând 
mai bine, mi-am dat seama că sunt scoase de un câine, care 
adulmecă şi râcâie. Ducându-mă în bucătărie, am văzut, 
vârât prin frunzişul roşu, botul unui câine. Bineînţeles, am 
rămas uimit. Simţindu-mă, câinele a lătrat scurt. 

M-am gândit că dacă aş reuşi să-l atrag fără zgomot 
înăuntru, aş putea să-l ucid şi să-l mănânc; şi că era mai 
bine, în orice caz, să-l ucid, ca mişcările lui să nu atragă 
atenţia marţienilor. 

M-am apropiat pe furiş, chemându-l „cuţu-cuţu 
încet; dar el îşi retrase deodată capul şi dispăru. 

Am ascultat - mă convinsesem că nu sunt surd - dar nu 
mai era nicio îndoială că în groapă stăpânea liniştea. Am 
auzit un sunet, ca fâlfâitul unor aripi de pasăre, un 
croncănit răguşit, şi altceva nimic. 

Am stat o bună bucată de timp lipit de deschizătura din 
zid, dar neîndrăznind să dau la o parte frunzişul roşu care o 
acoperea. Am auzit o dată sau de două ori un zgomot uşor, 
ca şi cum un câine ar fi umblat de colo-colo, pe nisipul de 
dedesubt, apoi câteva fâlfâiri de aripi, şi atât. Încurajat, în 
cele din urmă, de această linişte, am privit afară. 

Cu excepţia unui colţ, unde o mulţime de corbi ţopăiau şi 
se băteau pe scheletele morţilor pe care îi lăsaseră 
marţienii, în groapă nu se mai afla nicio fiinţă vie. 

Am privit în jur, necrezându-mi ochilor. Dispăruseră toate 
maşinile. Într-un colţ se ridica movila de pulbere albastră- 
cenuşie, într-altul zăceau câteva bare de aluminiu, şi în 
afară de păsările negre şi de scheletele celor ucişi, nu 
vedeam decât o groapă rotundă şi goală, în nisip. 

M-am furişat încet afară, printre ierburile roşii, şi m-am 
ridicat în picioare, pe un morman de moloz. Puteam să 
privesc în toate direcţiile, cu excepţia nordului, care-mi 
venea în spate, şi nicăieri nu se zărea nici urmă de marţieni. 


V 


, foarte 


Lângă mine, peretele gropii se ridica aproape 
perpendicular, dar puţin mai departe dărâmăturile formau 
o pantă accesibilă până la vârful ruinelor. Şansa mea de 
scăpare venise. Am început să tremur. 

Am şovăit câteva clipe, apoi, într-un acces de hotărâre 
disperată, m-am căţărat, în timp ce inima îmi zvâcnea 
puternic, până în vârful movilei sub care fusesem îngropat 
atâta vreme. 

Am privit din nou în jurul meu. Nici spre nord nu se zărea 
vreun marțian. 

Când o văzusem ultima dată, în timpul zilei, această parte 
a satului Sheen era formată dintr-o stradă cu case răzlețe şi 
confortabile, în alb şi roşu, răspândite printre copaci 
umbroşi. Acum, şedeam pe o grămadă de cărămizi 
sfărâmate, pământ şi pietriş, acoperită de o mulţime de 
plante roşii, ca nişte cactuşi, înalte până la genunchi; nicio 
urmă de vegetaţie pământeană nu le disputa terenul. 
Copacii de lângă mine erau morţi şi negri, dar ceva mai 
departe o plasă de fire roşii acoperea nişte tulpini încă vii. 

Toate casele dimprejur fuseseră sfărâmate, fără ca vreuna 
să fie arsă; pereţii erau încă întregi, uneori chiar până la al 
doilea etaj, cu ferestrele sparte şi uşile în ţăndări. Iarba 
roşie creştea luxu-riant prin încăperile lipsite de acoperiş. 
La picioa-rele mele se afla groapa cea mare, iar corbii încă 
se mai băteau pe resturile dinăuntrul ei. Alte zbură-toare 
săreau printre ruine. Departe, o pisică slăbănoagă se furişa 
de-a lungul unui zid, dar nicăieri nu se zăreau urme de 
oameni. 

În contrast cu recenta mea captivitate, ziua părea orbitor 
de luminoasă, cu cerul de un albastru strălucitor. Peste 
iarba roşie care acoperea fiecare petic liber de pământ 
trecea o adiere lină de vânt, legănând-o. O, şi cât de 
proaspăt era aerul! 

Capitolul VI. 

OPERA A CINCISPREZECE ZILE. 


Am rămas câtva timp, clătinându-mă pe picioare, în vârful 
grămezii de dărâmături, fără să mă mai gândesc la 
securitatea mea. În vizuina infectă din care ieşisem, mă 
gândisem intens numai la securitatea noastră imediată. Nu 
ştiam ce se întâmplase în lume, nu mă aşteptam să întâlnesc 
această privelişte stranie şi înspăimântătoare. Mă aşteptam 
să văd să-tul Sheen în ruine şi vedeam în jur un peisaj 
straniu şi sinistru, ca din altă planetă. 

Am avut, în clipa aceea, un sentiment cu totul neobişnuit 
omului, o emoție pe care o cunosc, însă, prea bine bielele 
animale dominate de noi. Era ceea ee simte un iepure care, 
întorcându-se la vizuina lui, dă deodată peste o duzină de 
săpători care pregătesc acolo temeliile unei case. Am simţit 
primele semne ale unei stări de spirit care apoi mi s-a 
precizat limpede în minte şi m-a apăsat zile întregi, o 
senzaţie de detronare, convingerea că nu mai eram un 
stăpân, ci un animal printre alte animale, sub călcâiul 
marţienilor. Asemeni animalelor, tre-buia ca de acum 
înainte să stăm şi noi la pândă şi să veghem, să fugim şi să 
ne ascundem; teama de om şi domnia omului se sfârşiseră. 

Dar, imediat ce am făcut această constatare, ea a şi 
dispărut din mintea mea şi, după postul lung şi deprimant 
prin care trecusem, singura senzaţie dominantă a rămas 
foamea. În direcţia opusă gropii am văzut, înapoia unui zid 
acoperit cu iarbă roşie, un petic de grădină încă verde. Mi-a 
venit o idee şi am pornit prin iarba roşie care mă îngropa 
până la genunchi, şi uneori chiar până la gât. Desimea 
acestor ierburi mă făcea să mă simt în siguranţă, ştiind că 
puteam să mă ascund adânc printre ele. Zidul era înalt cam 
de şase picioare şi, cu toate încercările mele, n-am reuşit să 
mă caţăr pe el. Am mers mai departe de-a lungul lui, până 
când am ajuns la un colţ unde pietrele mi-au ajutat să mă 
urc; m-am lăsat apoi să cad în grădina în care râvneam să 
intru. Am găsit nişte ceapă verde, doi bulbi de gladiole şi 
câţiva morcovi încă necopţi; am strâns totul şi, căţărându- 
mă peste un zid dărâmat, am pornit pe drumul către Kew, 


printre copaci roşii şi stacojii - parcă mă plimbam pe o alee 
presărată cu gigantice picături de sânge - stăpânit de două 
gânduri: să mai găsesc ceva de mâncare, şi să fug cât mai 
repede şi cât mai departe din blestemata şi nepământeasca 
regiune din jurul gropii. 

Ceva mai încolo, într-un loc acoperit de iarbă, am dat 
peste un grup de ciuperci, pe care de asemenea le-am 
devorat, apoi am întâlnit o şuviţă de apă curgătoare, 
murdară, care trecea prin mijlocul a ceea ce fuseseră 
odinioară păşuni. Dar aceste frânturi de hrană n-au reuşit 
decât să-mi aţâţe foamea. La început, m-a surprins bogăţia 
de apă, în mijlocul verii călduroase şi uscate, dar apoi am 
descoperit că se datora exuberanţei tropicale a ierburilor 
roşii. Imediat ce această extraordinară vegetaţie dădea de 
apă, devenea gigantică şi de o fecunditate nemaipomenită. 
Semințele ei se revărsau pur şi simplu în râul Wey şi în 
Tamisa, iar rapida creştere a frunzişului ei luxuriant 
înnăbuşi în puţină vreme aceste două cursuri de apă. 

La Putney - după cum am văzut mai târziu - podul era 
aproape în întregime acoperit de încâlceala ierburilor roşii, 
iar la Richmond apele Tamisei se revărsau de asemenea 
peste păşunile din Hampton şi Iwickerham ca un puhoi 
întins, dar puţin adânc. Pe măsură ce apele se revărsau, 
iarba venea pe urmele lor, până când vilele ruinate din 
valea Tamisei au fost pentru câtva timp acoperite de 
această mlaştină roşie, pe marginea căreia rătăceam eu 
acum şi care ascundea în mare măsură pustiirea provocată 
de marţieni. 

În cele din urmă, iarba roşie a sucombat aproape tot atât 
de repede pe cât se răspândise. O boală infecțioasă, 
datorită, se crede, acţiunii unor anumite bacterii, a pus în 
scurt timp stăpânire pe ea. Plantele terestre au căpătat, 
datorită selecţiei naturale, o mare forţă de rezistenţă 
împotriva bolilor provocate de bacterii - ele nu sucombă 
niciodată fără o luptă crâncenă - dar iarba roşie a putrezit 
ca şi când ar fi fost dintru început moartă. Frunzele s-au 


decolorat, apoi s-au încreţit şi s-au uscat. Se sfărâmau la 
cea mai mică atingere, iar apele, care le-au stimulat la 
început creşterea, le-au purtat spre mare ultimele vestigii. 

Când am întâlnit apa, primul meu gând a fost, desigur, să- 
mi potolesc setea. Am băut o mare cantitate şi, sub acţiunea 
unui impuls momentan, am mestecat câteva fire de iarbă 
roşie; erau apoase şi aveau un gust greţos, metalic. Apa 
revărsată era destul de puţin adâncă şi puteam s-o trec fără 
grijă, cu toate că iarba roşie mă cam împiedica în mers; dar 
desigur că apele deveneau din ce în ce mai adânci, în 
apropierea râului, aşa că m-am întors spre Mortlake. Am 
reuşit să găsesc drumul, conducându-mă după rămăşiţele 
caselor, gardurilor şi felinarelor pe care le întâlneam, şi, 
ieşind din zona inundată, m-am îndreptat către dealul care 
se ridică lângă Roehampton şi am ajuns în comuna Putney. 

Aici, în locul peisajului straniu, străin, apăreau ruinele unei 
privelişti familiare: unele porţiuni de teren păreau 
devastate de un ciclon, iar la câţiva zeci de metri mai 
departe totul era intact, casele aveau obloanele trase şi 
uşile închise, ca şi cum locatarii le-ar fi părăsit pentru o 
singură zi, sau chiar dormeau înăuntru. Iarba roşie era mai 
puţin abundentă; nu acoperise copacii înalţi de pe marginea 
trotuarelor. Am căutat printre copaci ceva de mâncare dar 
n-am găsit nimic; am cotrobăit prin câteva case pustii, dar 
ele fuseseră forţate mai îna-inte şi jefuite. Mi-am petrecut 
restul zilei într-un tufiş, fiind prea obosit pentru a-mi 
continua drumul. 

În tot acest timp n-am văzut nicio fiinţă omenească, şi nici 
marţieni. Am întâlnit doi câini care păreau flămânzi, dar m- 
au ocolit amândoi, fugind de chemările mele. Lângă 
Roehampton văzusem două schelete omeneşti - nu cadavre, 
ci schelete total curățate de carne - iar în pădurea din 
apropierea minelor am găsit nişte oase de pisici şi iepuri 
sfărâmate şi împrăştiate, şi ţeasta unei oi. Am ros câteva 
dintre ele, dar nu mai conţineau nimic de mâncat. 


După apusul soarelui mi-am continuat cu greu drumul 
spre Putney, unde probabil că, pentru cine ştie ce motiv, 
marţienii au folosit raze arzătoare. Într-o grădină, dincolo 
de Roehampton, am găsit nişte cartofi cruzi, în cantitate 
suficientă pentru a-mi potoli foamea. Din grădină se vedea 
satul Putney şi râul. În lumina înserării, locurile păreau 
îngrozitor de pustii! Copaci înnegriţi, ruine înnegrite, iar la 
poalele dealului, pânzele de apă ale râului revărsat, 
colorate în roşu de iarba mar-ţiană. Şi deasupra tuturor - 
tacerea. M-am simţit cuprins de o spaimă de nedescris, 
gândindu-mă cât de fulgerător venise această schimbare 
dezolantă. 

Câtăva vreme, am crezut că omenirea fusese ştearsă de pe 
suprafaţa pământului, şi că mă aflam acolo singur, ultimul 
om rămas în viaţă. Chiar în vârful dealului Putney am dat 
peste alt schelet, cu braţele smulse din umeri şi aruncate la 
câţiva metri mai departe. Pe măsură ce-mi continuam 
drumul, eram din ce în ce mai convins că în această parte a 
lumii se şi înfăptuise exterminarea omenirii, în afara 
câtorva fiinţe izolate, că mine. Mă gândeam că, lăsând ţara 
pustie, marţienii plecaseră în alte părţi, după hrană. Poate 
ei distrugeau chiar acum Berlinul sau Parisul, sau poate că 
se îndreptaseră către nord. 

Capitolul VII. 

OMUL DE PE PUTNEY HILL. 

Mi-am petrecut noaptea în hanul care se află pe vârful 
dealului din Putney, dormind pentru prima oară, de la fuga 
mea din Leatherhead, într-un pat adevărat. Nu voi mai 
povesti cu câte eforturi, de altfel inutile, am reuşit să forţez 
intrarea hanului - mai târziu am descoperit că uşa 
principală era închisă numai cu clanţa - nici cum am 
scotocit prin fiecare odaie, căutând de-ale gurii, până când, 
ajuns în pragul deznădejdii, am găsit, într-o încăpere care 
mi s-a părut a fi odaia de culcare a unui servitor, o coajă de 
pâine roasă de şoareci şi două cutii de compot de ananas. 
Locul fusese cercetat mai înainte şi golit. La bar am găsit, 


după aceea, nişte biscuiţi şi câteva sandvişuri. N-am putut 
să mănânc sandvişurile, deoarece erau mucegăite de-a 
binelea, dar biscuiţii nu numai că mi-au potolit foamea, dar 
mi-au ajuns ca să-mi umplu şi buzunarele. N-am aprins 
nicio lumină, de teamă că vreun marțian ar putea să umble 
prin această parte a Londrei, în timpul nopţii, căutând 
hrană. Înainte de a mă culca, am avut câteva momente de 
tensiune nervoasă şi m-am furişat de la o fereastră la alta, 
scrutând în-tunericul pentru a zări vreun semn al acestor 
monştri. Am dormit puţin. Stând în pat, am reuşit să-mi pun 
oarecare ordine în gânduri, ceea ce nu-mi amintesc să mai 
fi făcut de la ultima mea ceartă cu preotul. De atunci, 
puterea mea de gândire se redusese la o succesiune 
precipitată de impresii vagi, sau la un fel de receptivitate 
prostească. Dar în timpul somnului, creierul, reîntremat, 
cred, şi de alimentele pe care le consumasem, se limpezi 
din nou şi astfel am putut să gândesc. 

Trei probleme se luptau să pună stăpânire pe mintea mea: 
uciderea preotului, ce se întâmplase cu marţienii, şi soarta 
soţiei mele. Prima nu-mi trezea niciun sentiment de groază 
sau de remuşcare; o priveam pur şi simplu ca pe un fapt 
consumat, o amintire extrem de neplăcută, dar care nu mă 
făcea să am niciun fel de remuşcări. Mă vedeam, cum mă 
văd şi acum, împins pas cu pas către lovitura fulgerătoare 
pe care i-o dădusem preotului; fusesem victima unui şir de 
împrejurări care m-au dus, inevitabil, la crimă. Nu mă 
condamnam; şi totuşi amintirea, statică, neschimbată, mă 
urmărea. În tăcerea nopţii, cu acea senzaţie a prezenţei lui 
Dumnezeu care se produce uneori când e linişte şi 
întuneric, am făcut faţă procesului meu de conştiinţă - 
singura mea ispăşire - şi de răspundere pentru clipa fatală 
de mânie şi de frică. Am reconstituit vorbă cu vorbă 
conversaţia noastră, din momentul când l-am descoperit 
ghemuit lângă mine, nepăsător faţă de setea care mă 
ardea, arătându-mi flăcările şi fumul ruinelor din 
Weybridge. N-am reuşit să ne înţelegem şi hazardului 


necruţător nici nu-i păsa de neînţelegerea noastră. Dacă aş 
fi prevăzut consecinţele, l-aş fi părăsit de la Halliford. Dar 
nu le-am prevăzut; iar a comite o crimă înseamnă s-o 
prevezi şi s-o înfăptuieşti. Relatez toate acestea, aşa cum 
am relatat întreaga povestire, exact cum s-au întâmplat. N- 
au existat martori - şi puteam foarte bine să nu pomenesc 
nimic. Dar eu aştern totul pe hârtie şi cititorul să judece 
cum va dori. 

După ce, printr-un efort, am reuşit să îndepărtez de mine 
imaginea cadavrului trântit cu faţa la pământ, m-am gândit 
la problema marţienilor şi la soarta soţiei mele. În privinţa 
celor dintâi, nu ştiam absolut nimic; puteam să-mi închipui 
orice, din nefericire ca şi despre soţia mea. Şi, deodată, 
noaptea aceea deveni înspăimântătoare. M-am ridicat în 
capul oaselor, privind întunericul. M-am trezit rugându-mă 
ca raza arzătoare s-o fi lovit deodată şi s-o fi omorât fără 
durere. Nu mă mai rugasem din noaptea când mă 
întorsesem din Leatherhead. Mai rostisem în clipe de 
amărăciune rugăciuni fără noimă, dar acum mă rugam cu 
adevărat, mă rugam cu convingere, conştient, faţă în faţă 
cu întunericul lui Dumnezeu. Ciudată noapte! Şi mai 
ciudată prin faptul că, de îndată ce au apărut zorile, eu, cel 
care vorbisem cu Dumnezeu, m-am furişat afară din casă ca 
un şobolan care îşi părăseşte ascunzişul - un animal ceva 
mai mare, dar un animal inferior care poate să fie vânat şi 
ucis la orice toană a stăpânilor lui. Poate că şi marţienii se 
roagă, încreză-tori, lui Dumnezeu. Dacă n-am învăţat nimic 
altceva, cu siguranţă că războiul acesta ne-a învăţat ce este 
mila - mila faţă de sufletele lipsite de rațiune care se află 
sub dominaţia noastră. 

Dimineaţa era clară şi frumoasă, şi câtre răsărit cerul 
strălucea trandafiriu, brăzdat de norişori aurii Pe drumul 
care merge din vârful dealului Putney spre Wimbledon se 
aflau câteva biete rămăşiţe ale torentului de panică 
revărsate înspre Londra, în noaptea de duminică, după ce 
începuse lupta. O trăsurică pe care sta scris numele lui 


Thomas L.obb, fructar din New Maiden, avea o roată sfări- 
mată; alături era o cutie de tablă, părăsită; mai era şi o 
pălărie de pai, călcată în picioare, în noroiul uscat, iar în 
vârful lui West Hill, lângă jgheabul de apă răsturnat, se 
vedeau nişte cioburi de sticlă, pătate de sânge. Mă mişcam 
fără vlagă, şi gândurile îmi erau confuze. Mă gândeam să 
mă duc la Leatherhead, deşi ştiam că aveam prea puţine 
şanse să-mi găsesc acolo soţia. Dacă moartea nu o şi luase 
pe neaşteptate, desigur că verii mei şi ea fugiseră în altă 
parte; dar îmi închipuiam că la Leatherhead aş putea să 
aflu încotro fugiseră oamenii din Surrey. Voiam să-mi revăd 
soţia, mă durea inima de dorul ei şi al oamenilor, dar nu 
aveam o idee clară cum aş putea s-o regăsesc. Îmi simţeam 
cu intensitate crescândă singurătatea. M-am îndreptat, la 
adăpostul unui lanţ de copaci şi tufişuri, către marginea 
ogoarelor din Wimbledon, care se întindeau cât vedeam cu 
ochii. 

Întinderea întunecată era presărată pe alocuri cu drobiţe 
şi mătură galbenă; nu se vedea nicio urmă de iarbă roşie, şi 
în timp ce mă furişam, şovăitor, spre marginea câmpului 
deschis, soarele a răsărit, inundând totul cu lumină şi viaţă. 
Printre copaci, într-un loc mlăştinos, am dat peste o 
mulţime de broscuţe. M-am oprit să le privesc, primind o 
lecţie de la hotărârea lor neclintită de a trăi. Apoi, 
întorcându-mă brusc, cu ciudata senzaţie că eram observat, 
am zărit o formă ghemuită într-un tufiş. Am stat locului 
privind într-acolo. Am făcut un pas înainte, şi forma s-a 
ridicat, devenind un om înarmat cu un cuţit. M-am apropiat 
de el, încet. El şedea, calm, nemişcat, privindu-mă. 

Apropiindu-mă am văzut că era îmbrăcat în haine tot atât 
de prăfuite şi de murdare ca şi ale mele; arăta ca şi cum s- 
ar fi târât printr-un canal de scurgere. Am desluşit noroiul 
verde al şanţurilor, amestecat cu galbenul palid, de argilă 
uscată, şi cu pete lucioase de cărbune. Părul negru îi cădea 
peste ochi, iar faţa îi era neagră, murdară şi suptă, aşa 


încât nu l-am recunoscut de la început. Avea o tăietură roşie 
în partea de jos a obrazului. 

— Stai! strigă el când eram la numai zece metri. M-am 
oprit. Glasul îi era răguşit. De unde vii? 

Am stat pe gânduri, examinându-l. 

— Vin de la Morthlake, i-am răspuns. Am fost îngropat 
lângă şanţul pe care l-au săpat marţienii în jurul cilindrului. 
Am reuşit să ies de acolo şi să fug. 

— Aici nu găseşti nimic de mâncare, zise el. Aceasta este 
regiunea mea. Tot dealul, până la râu, şi înapoi până la 
Clampham, şi până la marginea câmpului. Nu este de 
mâncare decât pentru unul singur. Încotro te duci? 

I-am răspuns încet: 

— Nu ştiu. Am fost îngropat între ruinele unei case, timp 
de treisprezece sau paisprezece zile. Nu ştiu ce s-a mai 
întâmplat. 

Mă privi cu îndoială, apoi tresări şi expresia ochilor i se 
schimbă. 

— Nu vreau să mă opresc pe aici, am continuat eu. Cred 
că am să mă duc spre Leatherhead, unde îmi este soţia. 

EI întinse un deget către mine. 

— Dumneata eşti, zise el, omul de la Woking? N-ai fost ucis 
la Weybridge? 

În aceeaşi clipă, l-am recunoscut. 

— Dumneata eşti artileristul care intrase în grădina mea! 

— Ce întâmplare! zise el. Suntem nişte oameni norocoşi! 
Eşti chiar dumneata! Îmi întinse mâna, şi i-am strâns-o cu 
putere. M-am târât printr-un canal, zise el. Ei n-au reuşit 
să-i omoare pe toţi. Şi după ce au plecat, eu m-am dus spre 
Walton, peste câmpii. Dar... nu au trecut nici şaisprezece 
zile... şi dumneata ai încărunţit! Privi brusc peste umăr. Nu- 
i decât o cioară, zise el. În vremurile acestea, ajungi să afli 
că şi păsările au o umbră. Aici suntem la loc cam deschis. Să 
ne vârâm sub tufişurile de-acolo şi să stăm de vorbă. 

— Ai mai văzut vreun marțian? l-am întrebat. De când am 
ieşit... 


— Au trecul dincolo de Londra, zise el. Cred că au instalat 
acolo o tabără mai mare. Noaptea, în direcţia aceea, spre 
Hampstead, cerul este luminat de focurile lor. Parcă ar fi un 
mare oraş, şi în această lumină îi poţi vedea cum se mişcă. 
Ziua nu se văd. Dar de aproape... nu i-am mai văzut... (el 
numără pe degete) de cinci zile. Apoi am văzut doi dintre ei 
trecând spre Hammersmith, şi ducând un obiect uriaş. lar 
alaltăieri noapte... el se opri, apoi vorbi cu emoție în glas: În 
jocul de lumini, am văzut ceva în văzduh. Cred că au 
construit o maşină zburătoare şi se antrenează să zboare. 

Ajunseserăm sub tufişuri şi m-am oprit, sprijinit în palme şi 
pe genunchi. 

— Să zboare? 

— Da, zise el, să zboare. 

Mi-am făcut loc printre crengi şi m-am aşezat jos. 

— S-a terminat cu omenirea, am zis eu. Dacă ei izbutesc să 
zboare, vor cuceri tot pământul. 

El dădu din cap. 

— Adevărat. Dar... asta va uşura oarecum situaţia de aici. 
Şi în afară de asta... El privi spre mine. Nu eşti mulţumit că 
s-a sfârşit cu omenirea? Eu sunt. Suntem la pământ; 
suntem învinşi. 

L-am privit. Oricât s-ar părea de ciudat, eu nu-mi dădusem 
seama de acest fapt - un fapt care deveni evident de îndată 
ce-mi vorbi. Încă mai păs-tram o vagă speranţă; sau, mai 
curând, îmi păs-trasem modul meu de a gândi de 
totdeauna. El îşi repetă cuvintele care exprimau o 
convingere absolută: 

— Suntem învinşi. Totul s-a terminat, zise el. Ei au pierdut 
doar unul... unul singur. S-au instalat temeinic şi au nimicit 
cea mai mare putere din lume. Ne-au călcat în picioare. 
Moartea marţianului de la Weybridge a fost un simplu 
accident. Şi aceştia nu sunt decât avangarda. Sosesc mereu 
alţii. Aceste stele de culoare verde... n-am mai văzut niciuna 
de cinci sau şase zile, dar sunt sigur că ele cad pe undeva, 


în fiecare noapte. Nu mai e nimic de făcut. Suntem la 
pământ! Suntem învinşi! 

Nu i-am răspuns. Şedeam, privind ţintă în faţa mea şi 
încercând în zadar să găsesc vreun argument cu care să-l 
combat. 

— Acesta nu-i război, zise artileristul. N-a fost nicio clipă 
război, aşa cum nu poate exista un război între oameni şi 
furnici. 

Deodată, mi-am amintit noaptea de la observator. 

— După cel de al zecelea proiectil, n-au mai trimis 
niciunul, cel puţin până la sosirea primului cilindru. 

— De unde ştii? zise artileristul. I-am explicat. El rămase 
pe gânduri. S-a produs vreo defecţiune la tunul lor, zise el. 
Ei şi ce-i cu asta? Îl vor repara. Şi chiar dacă va fio 
întârziere, se mai poate evita sfârşitul? Este ca între oameni 
şi furnici. Furnicile îşi clădesc oraşe, îşi trăiesc viaţa, au 
războaie, revoluţii, până când oamenii vor să le înlăture din 
drumul lor, şi atunci ele dispar. Asta suntem noi acum... 
nişte furnici. Numai că... 

— Ei? 

— Suntem nişte furnici comestibile. 

Am rămas privindu-ne unul pe altul. 

— Şi ce vor face cu noi? 

— La asta mă gândeam şi eu, zise el, exact la asta mă 
gândeam. De la Weybridge m-am îndreptat spre sud, 
gândind tot timpul. Vedeam ce se întâmplă. Cei mai mulţi 
dintre oameni urlau şi se agitau. Dar mie nu-mi place 
văicăreala. Am stat o dată sau de două ori în faţa morţii; eu 
nu sunt un soldat de paradă, şi în cel mai bun sau mai rău 
caz, moartea nu este altceva decât moarte. Scapă numai 
omul care îşi păstrează firea. Am văzut că toţi se îndrep-tau 
spre sud. Mi-am zis: „În direcţia aceea nu se va mai găsi 
mult timp de mâncare”, şi m-am întors înapoi. M-am 
îndreptat către marţieni aşa cum vine vrabia în preajma 
omului. Într-acolo - el arătă cu mâna spre orizont - oamenii 


mor de foame cu duiumul, bătându-se, călcându-se unii pe 
alţii în picioare... 

Văzându-mi expresia feţei, se opri stânjenit. 

— Fără îndoială, mulţi dintre cei care aveau bani au reuşit, 
să plece în Franţa, zise el. Şovăi o clipă, neştiind dacă 
trebuie să-şi ceară scuze, îmi întâlni privirea, şi continuă. Pe 
aici există pretutindeni de mâncare. În magazine se găsesc 
conserve, vinuri, băuturi spirtoase, apă minerală; 
conductele de apă şi canalele de scurgere sunt goale. Ei 
bine, iată la ce mă gândeam. Ei sunt fiinţe inteligente, îmi 
spuneam, şi se pare că pe noi ne vor drept hrană. Mai întâi, 
vor distruge totul... vase, maşini, tunuri, oraşe, toată 
ordinea şi organizarea noastră: Toate acestea se vor 
termina. Dacă am fi fost de mărimea furnicilor, puteam să 
scăpăm. Dar nu suntem. Ei sunt prea puternici pentru a fi 
opriţi. Este primul lucru cert. Aşa-i? 

Am consimţit: 

— Da; m-am gândit bine la asta. Deci, e clar; în al doilea 
râna, în momentul de faţă ei ne prind oricând vor. Un 
marțian nu are decât să străbată câteva mile ca să 
întâlnească o mulţime care fuge. Într-o zi, l-arn văzut pe 
unul dintre ei, lângă Wandsworth, sfărâmând casele în 
bucăţi şi scormonind printre dărâmături. Dar ei nu vor 
continua astfel. De îndată ce vor aduce la tăcere toate 
tunurile şi vasele noastre, vor distruge căile ferate, şi îşi vor 
sfârşi toate pregătirile lor, vor porni să ne prindă metodic, 
alegându-i pe cei mai buni, punându-i în cuşti, şi aşa mai 
departe. Aşa vor proceda, cât de curând. Doamne! Încă nici 
n-au început să se ocupe de noi! Nu-ţi dai seama? 

— Nici n-au început! am exclamat. 

— Nici n-au început. Ceea ce ni s-a întâmplat până acum 
este numai din cauză că n-am stat liniş-tiţi, şi i-am sâcâit cu 
tunurile noastre şi cu alte asemenea prostii. Şi, pierzându- 
ne capul, am fugit în debandadă către locuri unde nu era 
mai multă siguranţă decât acolo unde ne aflam. Ei încă nu 
vor să se ocupe de noi. Îşi construiesc maşinăriile lor, pun la 


punct tot ceea ce n-au putut aduce cu ei, pregătind totul 
pentru ceilalţi care vor mai veni. Probabil că din această 
cauză cilindrii n-au mai sosit de o vreme, de teamă să nu 
nimerească peste cei care sunt aici. În loc să fugim orbeşte, 
urlând pe toate drumurile, sau punând la întâmplare 
dinamită ca să-i aruncăm în aer, ar trebui să încercăm să ne 
obişnuim cu noua noastră situaţie. Asta este părerea mea. 
Nu corespunde întru totul cu dorinţele omului în privinţa 
speciei umane, dar este o părere bazată pe fapte. Acesta 
este principiul după care mă conduc. Oraşele, naţiunile, 
civilizaţia, progresul... totul s-a terminat. Jocul s-a sfârşit. 
Suntem învinşi. 

— Dar, dacă aşa stau lucrurile, pentru ce să mai trăim? 

Artileristul mă privi o clipă. 

— Timp de un milion şi mai bine de ani nu vor mai fi 
concerte, nu va mai exista vreo Academie de Arte, sau 
petreceri la restaurante. Dacă umbli după distracţii, cred că 
astea s-au cam terminat. Dacă ai o educaţie de salon şi nu-ţi 
place să mănânci mazărea cu cuțitul, sau să faci greşeli de 
pronunție, e mai bine să laşi toate astea la o parte. Nu mai 
sunt de niciun folos. 

— Vrei să spui... 

— Vreau să spun că oamenii ca mine vor contin-ua să 
trăiască, spre binele speciei. Îţi declar că eu sunt hotărât să 
trăiesc. Şi, dacă nu mă înşel, în scurt timp vei da şi 
dumneata dovadă de ceea ce poţi. Noi nu vom fi 
exterminați. Şi nici nu am de gând să mă las prins, 
îmblânzit, hrănit şi îngrăşat ca un vițel gras. Uh! 
Imaginează-ţi aceste târâtoare negricioase... 

— Nu cumva vrei să spui... 

— Ba da. Continui. Suntem sub călcâiul lor. Eu mi-am făcut 
planurile; m-am gândit bine. Noi, oamenii, suntem învinşi. 
Ştim prea puţine lucruri. Trebuie să învăţăm, cât mai avem 
timpul. Şi trebuie să trăim şi să rămânem liberi în timp ce 
învăţăm. lată! Asta trebuie să facem. 

L-am privit, uimit şi tulburat de hotărârea lui. 


— Doamne sfinte! am strigat eu. Dar dumneata eşti un om 
adevărat! Şi, deodată, l-am apucat de mână şi i-am strâns-o. 

— Ei! zise el, cu ochii strălucitori. Am gândit bine, nu-i 
aşa? 

— Continuă, i-am zis eu. 

— Ei bine, cei care nu vor să fie prinşi trebuie să se 
pregătească. Eu, unul, mă pregătesc. Să ştii că nu toţi 
oamenii pot să devină nişte animale sălbatice; şi aşa se va 
întâmpla. De aceea m-am ascuns, când te-am văzut venind. 
Aveam îndoieli. Dumneata eşti cam firav. Dar nu ştiam că 
erai chiar dumneata, şi nici că ai fost îngropat. Toţi oamenii 
de soiul celor care trăiau în casele de aici, toţi nişte afurisiţi 
de mici funcţionari, nu sunt buni de nimic. N-au în ei niciun 
strop de curaj, nici visuri mari şi nici dorinţe puternice; şi 
un om care nu are niciuna, nici... Doamne! înseamnă că nu 
este plămădit decât din teamă şi precauţii. Nu făceau decât 
să pornească în goană către birouri, i-am văzut, cu sutele, 
ţinând în mână un rest din micul dejun, alergând să prindă 
trenul de navetă, sălbăticiţi şi transpiraţi de teamă că vor fi 
concediaţi dacă nu reuşesc să-l prindă; făceau lucrări pe 
care nici nu-şi dădeau osteneala să le înţeleagă; veneau 
înapoi, alergând de teamă că nu vor ajunge la timp la masă; 
dupăamiază rămâneau acasă, de teama străzilor dosnice, şi 
se culcau cu soțiile cu care se căsătoriseră, nu pentru că le- 
ar fi dorit, ci pentru că aveau ceva zestre care le aducea 
puţină siguranţă în goana lor mizerabilă prin viaţă. Îşi 
asigurau viaţa şi puneau ceva deoparte, de teama 
accidentelor. lar duminica... teama de viaţa de apoi. Ca şi 
cum iadul ar fi fost făcut pentru iepuri! Ei bine, pentru 
astfel de oa-meni, marţienii vor fi o binecuvântare! Cuşti 
mari şi frumoase, hrană abundentă, creştere îngrijită, 
niciun fel de necazuri! După ce vor mai rătăci câteva 
săptămâni pe câmpii, cu stomacul gol, vor veni şi se vor lăsa 
prinşi de bună voie; după câtva timp vor fi chiar bucuroşi. 
Se vor întreba ce făceau oamenii înainte de a veni marţienii 
ca să se îngrijească de ei. Mi-i închipui şi pe stâlpii de 


cafenea, pe filfizoni şi pe cântăreţi. Da, mi-i închipui, zise el, 
cu un fel de sumbră mulţumire. Printre ei nu va mai exista 
nicio urmă de sentiment sau de credinţă. Am văzut cu ochii 
mei sute de întâmplări, pe care n-am început să le înţeleg 
bine decât de câteva zile. Sunt mulţi, şi anume cei graşi şi 
proşti, care vor lua lucrurile aşa cum sunt; iar mulţi alţii vor 
fi frământaţi de senzaţia că totul merge rău, şi că ar trebui 
să întreprindă ceva. Dar ori de câte ori situaţia se prezintă 
de asemenea manieră încât unii oameni simt că ar trebui să 
întreprindă ceva, cei slabi, şi cei care devin slabi, pentru că 
gândesc prea mult, ajung întotdeauna la un fel de religie a 
pasivităţii, pioasă şi superioară, şi se închină în faţa biciului 
şi voinţei lui Dumnezeu. Probabil că ai observat şi 
dumneata. Este energia unui acces de frică, întoarsă pe 
dos. Cuştile vor răsuna de psalmi, de imnuri şi de pioşenie. 
lar cei care sunt dintr-un aluat mai puţin simplu vor 
recurge la... cum se spune? ... erotism. 

Făcu o pauză. 

— Este foarte probabil că marţienii îşi vor face printre ei 
favoriţi; îi vor antrena să facă giumbuşlucuri şi - cine ştie? - 
poate vor deveni sentimentali în privinţa vreunui băieţaş 
care s-a făcut mare şi urmează să fie ucis. Alţii vor fi 
antrenați poate să ne vâneze. 

— Nu, am strigat eu, este cu neputinţă! Nicio fiinţă 
umană... 

— La ce bun să ne mai minţim? zise artileristul. Există 
oameni care şi-ar vâna de bună voie semenii. Este o prostie 
să pretinzi că nu există! 

În faţa convingerii lui, am cedat. 

— Dacă vin pe urmele mele, zise el, Dumnezeule! Dacă vin 
pe urmele mele! şi căzu într-o meditaţie sumbră. 

Reflectam şi eu asupra acestor probleme. Şi nu găseam ce 
să opun raţionamentelor lui. În zilele dinaintea invaziei, 
nimeni n-ar fi pus la îndoială superioritatea mea 
intelectuală asupra lui, eram un scriitor de profesie, 
recunoscut, autor de eseuri filosofice, iar el un simplu 


soldat; şi totuşi el reuşise să formuleze probleme pe care eu 
abia le sesizam. 

— Şi ce ai de gând să faci? l-am întrebat. Care-ţi sunt 
planurile? 

O clipă şovăi. 

— Ei bine, iată, zise el apoi. Ce trebuie să facem? Trebuie 
să creăm un mod de viaţă care să permită oamenilor să 
trăiască, să se înmulțească şi să aibă suficientă siguranţă 
pentru a creşte copiii. Da, aşteaptă o clipă, şi îţi voi spune 
mai limpede ceea ce cred că trebuie să facem. Cei 
domesticiţi vor deveni asemeni tuturor animalelor 
domestice; după câteva generaţii, ei vor fi mari, frumoşi, cu 
sânge bogat, proşti, nişte lepădături! Riscul este ca nu 
cumva să ne sălbăticim noi, cei rămaşi în libertate, să nu 
degenerăm într-o specie de şobolani mari şi sălbatici... 
Înţelegi, cred că va trebui să ducem o viaţă subterană. M- 
am gândit la canalele de scur-gere. Desigur, cei care nu le 
cunosc îşi închipuie că sunt nişte locuri oribile; dar, 
dedesubtul Londrei, reţeaua canalelor se întinde mile, sute 
de mile, şi este de ajuns să plouă câteva zile peste această 
Londră pustie de oameni şi ele vor deveni curate şi plăcute. 
Canalele principale sunt destul de mari şi de aerisite. Apoi, 
mai sunt pivnițele, bolțile, hrubele, de la care se pot 
deschide coridoare subterane până la canalele de scurgere. 
Mai sunt şi tunelurile subterane de cale ferată. Ei? Începi să 
înţelegi? Vom forma un grup de oameni voinici şi isteţi. Nu 
vom primi printre noi nicio lepădătură. Cei slabi să plece 
aiurea. 

— Aşa cum mi-ai spus mie să plec? 

— Ei... am vrut să-mi dau seama ce gândeşti. 

— Nu ne vom certa acum pentru asta. Continuă. 

— Cei rămaşi alături de noi vor trebui să se supună 
disciplinei. Avem nevoie, de asemeni, de femei voinice şi 
inteligente, mame şi educatoare. Nu doamne sentimentale, 
care îşi dau ochii peste cap. N-avem nevoie de oameni slabi 
sau proşti. Viaţa a redevenit o realitate, iar cei inutili, cei 


care ne stânjenesc sau provoacă pagube, trebuie să moară. 
Trebuie să moară de bună voie. La urma urmei nici nu este 
cinstit din partea lor să trăiască şi să compromită specia. 
Mai ales că ei nu pot fi nici-odată fericiţi. Şi, de altfel, 
moartea nu este chiar atât de înspăimântătoare; numai 
teama noastră îi acordă acest atribut. Ne vom strânge deci 
în toate locurile acestea. Zona noastră va fi Londra. Vom 
putea să organizăm şi un post de observaţie şi să ieşim 
afară, în aer liber, când marţienii nu vor fi acolo. Şi să 
jucăm, de pildă, crichet. Astfel ne vom salva rasa. Ei? Este 
cu putinţă? Dar salvarea rasei nu înseamnă nimic. După 
cum spuneam, înseamnă că nu trebuie să devenim şobolani. 
Principalul este să ne salvăm cunoştinţele şi să le 
dezvoltăm. Pentru aceasta vom avea oameni ca dumneata. 
Există cărţi şi maşini. Va trebui să amenajăm nişte încăperi 
mari, la adâncime, în perfectă siguranţă, şi să adunăm toate 
cărţile pe care le vom găsi; nu romane şi fleacuri poetice, ci 
cărţi de idei, de ştiinţă. De aceea vom avea nevoie de 
oameni ca dumneata. Va trebui să luăm de la British 
Museum toate cărţile de acest fel. În primul rând trebuie să 
ne păstrăm toată ştiinţa, să învăţăm şi mai mult. Şi trebuie 
să-i spionăm pe marţieni. Unii dintre noi se vor strecura 
printre ei ca spioni. Când totul va fi organizat, poate că mă 
voi duce chiar eu. Vreau să spun că ne vom da chiar prinşi. 
Şi, ceea ce este mai important, trebuie să-i lăsăm pe 
marţieni în pace. Nu trebuie nici măcar să furăm. Când ne 
vom afla în drumul lor, ne vom da la o parte. Trebuie să le 
arătăm că nu intenţionăm să le facem niciun rău. Ei sunt 
fiinţe inteligente şi, dacă au tot ce le trebuie, nu ne vor 
nimici, considerându-ne doar ca pe nişte viermi inofensivi. 

Artileristul se opri şi îşi puse o palmă negricioasă pe braţul 
meu. 

— La urma urmei, s-ar putea să nu avem prea multe de 
învăţat până când... Gândeşte-te: deodată pornesc patru 
sau cinci dintre maşinile lor de luptă... raze arzătoare în 
dreapta şi în stânga şi, înăuntrul maşinilor, niciun marțian. 


Nu mai sunt conduse de marţieni, ci de oameni... oameni 
care au învăţat să umble eu ele. S-ar putea ca oamenii 
aceştia să apară chiar în vremurile noastre. Închipuieşte-ţi 
că ai una dintre maşinile lor minunate, şi că poţi controla 
raza arzătoare după bunul tău plac! Mai are vreo 
importanţă, că, după o faptă ca asta, sfârşeşti prin a fi făcut 
fărâme? Şi ce ochi vor face marţienii! Poţi să-ţi imaginezi, 
omule? Poţi să-i vezi alergând, gonind, gâfâind şi urlând, 
spre celelalte maşini ale lor? Toate sunt însă scoase din 
funcţiune. Şi vâjj! bang, trosc, vâjj! tocmai când să le pună 
în funcţiune, vâjj! vine raza arzătoare şi iată! omul şi-a 
reluat locul. 

Câtva timp, îndrăzneaţa imaginaţie a artileristului şi tonul 
sigur, curajos, cu care vorbea, au pus stăpânire completă pe 
gândurile mele. Credeam fără şovăire atât în profeţiile lui 
privitoare la destinul omenirii, cât şi în posibilitatea 
realizării planurilor lui uimitoare; iar cititorul care mă 
consideră influenţabil şi naiv va trebui să ţină seama de 
contrastul dintre poziţia lui de cititor serios, cu gân-durile 
concentrate asupra acestui subiect şi a mea, care şedeam 
ghemuit în tufişuri şi ascultam, co-pleşit de teamă. Am stat 
astfel de vorbă o bună parte a dimineţii, apoi am ieşit dintre 
tufişuri şi, după ce am scrutat cerul, căutând vreo urmă a 
marţienilor, ne-am îndreptat grăbiţi către casa de pe Putney 
Hill, unde el îşi făcuse adăpostul. Se instalase în magazia de 
cărbuni, şi când am văzut rezultatul muncii lui de o 
săptămână, o gaură abia de vreo zece metri lungime, pe 
care voia s-o prelungim până la canalul principal de 
scurgere de pe Putney Hill, mi-am dat seama pentru prima 
oară de prăpastia dintre visurile şi puterile lui. Aş fi putut să 
sap o gaură asemănătoare într-o singură zi. Dar aveam 
suficientă încredere în el, şi am săpat împreună tot restul 
dimineţii până dupăamiaza. Aveam o roabă de grădină şi 
aruncam pământul lângă maşina de gătit din bucătărie. Ne- 
am potolit foamea mâncând nişte supă de vițel, conservată, 
şi bând vin din cămara de alături. Munca îmi dădea o 


ciudată senzaţie de eliberare din chinurile lumii 
înconjurătoare. În timp ce lucram, întorceam pe toate 
părţile proiectul artileristului, iar obiecțiile şi îndoielile n-au 
întârziat să se ivească; am lucrat însă în continuare toată 
dimineaţa, atât de bucuros eram că am din nou un ţel. După 
ce am săpat vreo oră, am început să mă gândesc la distanţa 
pe care trebuia s-o străbatem până să ajungem la canal, şi 
la şansele de a nu ajunge de loc până acolo. Nu înţelegeam 
de ce trebuia să săpăm acest lung tunel, când am fi putut să 
intrăm imediat în canalul de scurgere, printr-una din gurile 
de canal, şi să săpăm de acolo în direcţia casei. Mi se părea 
de asemeni că nu fusese bine aleasă casa, şi trebuia să 
săpăm o lungime inutilă de tunel. Dar tocmai când mă 
frământau aceste gânduri, artileristul s-a oprit din săpat, 
privind către mine. 

— Lucrăm straşnic, zise el. Lăsă sapa jos. Să ne luăm o 
pauză. Cred că este timpul să ne urcăm pe acoperişul casei, 
în recunoaştere. 

Eu însă eram de părere să ne continuăm tunelul şi, după o 
mică ezitare, el îşi reluă sapa; apoi, deodată, un gând îmi 
trecu prin minte. M-am oprit, şi el mi-a urmat exemplul. 

— De ce te plimbai pe câmp, i-am spus eu, în loc să 
lucrezi? 

— Luam puţin aer, îmi răspunse el. Tocmai mă întorceam. 
Noaptea te simţi mai în siguranţă. 

— Dar tunelul? 

— Nu se poate lucra tot timpul, zise el, şi în aceeaşi clipă 
mi-am dat seama de felul lui de a fi. El şovăi, ţinând sapa în 
mână. Acum, trebuie să mergem în recunoaştere, adăugă. 
Dacă ei se apropie, pot să audă zgomotul sapelor şi să cadă 
pe neaşteptate asupra noastră. 

Nu mai eram dispus să-l contrazic. Ne-am suit amândoi pe 
acoperiş şi ne-am oprit să privim de pe scara luminatorului. 
Cum nu se vedea niciun marțian, ne-am aventurat chiar pe 
acoperişul de ţiglă, dându-ne drumul să alunecăm până la 
bordura de lângă streaşină. 


Din lucul de unde priveam, cea mai mare parte a 
Putneyului era ascunsă de un desiş, dar puteam să vedem 
fluviul, ca o masă clocotitoare de ierburi roşii, şi părţile 
joase din Lambeth, inundate şi roşii. Varietatea căţărătoare 
a ierburilor roşii năpădise copacii din jurul vechiului palat, 
rămaşi cu crengile dezgolite, moarte şi frunzele veştejite, în 
mijlocul desişului roşu. Era curios cât de mult depindea 
răspândirea acestor două varietăţi de prezenţa apei 
curgătoare. În jurul nostru nu se vedea nicio urmă de 
ierburi roşii; bobiţei, ciulini, călini şi arbori de tuia se 
ridicau printre dafini şi hortensii, verzi şi strălucitori în 
lumina soarelui. Dincolo de Hensington se înălța un fum des 
care, împreună cu o ceaţă albăstruie, ascundea dealurile 
dinspre nord. 

Artileristul începu să-mi vorbească despre oamenii care 
mai rămăseseră în Londra. 

— Săptămâna trecută, într-o noapte, zise el, câţiva nebuni 
au reuşit să restabilească curentul electric, iar Regent 
Street şi Piccadilly Circus au fost iluminate şi înţesate de 
beţivi zdrenţăroşi, bărbaţi şi femei, care au dansat şi au 
urlat până în zori. Mi-a povestit un om care a fost acolo. 
Când s-a luminat de ziuă, au văzut o maşină de luptă care 
şedea nemişcată în apropiere, lângă Langham şi privea la 
ei. Dumnezeu ştie de cât timp se afla acolo. Când au văzut- 
o, mulţi dintre ei au simţit că li se face rău. Ea s-a apropiat 
şi a cules vreo sută de oameni, prea beţi sau prea 
înspăimântați pentru a mai putea să fugă. 

Aspecte groteşti ale unor vremuri pe care nicio istorie nu 
le va putea descrie vreodată în întregime! 

Răspunzând întrebărilor mele, artileristul a re-venit la 
grandioasele lui planuri. Era din nou cu-prins de entuziasm. 
Vorbea atât de elocvent despre posibilitatea capturării unei 
maşini de luptă, încât aproape că m-a convins din nou. Dar 
acum, când începusem să-mi dau seama de adevărata lui 
fire, înţelegeam de ce susţine atât de puternic că nu trebuie 
să se întreprindă nimic în mare grabă. Şi-mi dădeam seama 


că nu putea fi vorba ca el în-suşi să captureze şi să conducă 
maşina de luptă. 

După câtva timp am coborât din nou în pivniţă. Niciunul 
dintre noi nu părea dispus să reia lucrul, şi am aprobat 
imediat propunerea lui de a mânca. A devenit deodată 
foarte generos şi, după ce am mâncat, ela ieşit o clipă şi s-a 
întors cu câteva ţigări excelente. Le-am aprins, şi 
optimismul i-a revenit. Era înclinat să privească venirea 
mea ca pe un mare noroc. 

— Există în pivniţă nişte şampanie, zise el. 

— Cred că vinul acesta de Burgundia ne va ajuta să lucrăm 
mai bine - i-am răspuns. 

— Nu, zise el; astăzi sunt eu gazda. Şampanie! Doamne 
sfinte! Avem destulă muncă înaintea noastră! Să ne odihnim 
puţin şi să ne adunăm forţele, pe cât se poate. Priveşte, 
palmele mele sunt numai băşici. 

Insistând asupra necesităţii de a ne odihni, el propuse ca 
după terminarea mesei să jucăm cărţi. M-a învăţat euchre2 
şi după ce am împărţit Londra între noi, eu luând partea de 
nord şi el pe cea de sud, am jucat mizând pe parohii. Oricât 
ar părea de ridicol şi nebunesc, pentru un cititor serios, 
faptul s-a petrecut întocmai şi, ceea ce este şi mai 
surprinzător, am găsit chiar că jocurile de cărţi sunt extrem 
de interesante. 

Cât de ciudată este mintea omului! Omenirea întreagă era 
pe punctul de a fi exterminată, sau împinsă către un 
primitivism îngrozitor, noi doi n-aveam în faţa noastră altă 
perspectivă decât a unei morţi oribile, şi puteam totuşi să 
stăm la o masă, să privim nişte cartoane colorate, şi să filăm 
„jokerul” cu o nespusă plăcere. M-a învăţat să joc pocher, 
apoi l-am bătut în trei dificile partide de şah. Când s-a lăsat 
noaptea, ne-am hotărât să înfruntăm riscul şi am aprins o 
lampă. 

După nenumărate partide, am cinat, iar artileristul a 
terminat şampania. Continuam să fumăm. El nu mai era 
energicul regenerator al speciei umane pe care îl 


întâlnisem de dimineaţă. Era încă optimist, dar era de un 
optimism mai puţin dinamic, mai meditativ. Îmi amintesc că 
a propus, într-un discurs monoton şi incoerent, să bem în 
sănătatea mea. Mi-am luat o ţigară şi am urcat la etaj să 
privesc la luminile despre care îmi vorbise şi care licăreau 
verzui spre dealurile de la Highgate. 

La început, am privit, fără vreo ţintă anume, peste 
întreaga vale a Londrei. Dealurile dinspre nord erau 
învăluite în întuneric, focurile de lângă Kensington aruncau 
reflexe roşcate şi din când în când izbucnea câte o limbă de 
foc de un roşu-portocaliu, pierzându-se apoi în noaptea 
albastră şi adâncă. Tot restul Londrei era în întuneric. 
Atunci, ceva mai aproape, am zărit o lumină ciudată, o 
fluorescenţă palidă, de un violet-purpuriu, fremătând în 
adierea nopţii. N-am înţeles din primul moment ce era; apoi 
mi-am dat seama că slaba iradiaţie provenea de la iarba 
roşie. O dată cu această descoperire, curiozitatea mea 
adormită şi simţul proporţiei lucrurilor se treziră din nou. 
Mi-am îndreptat privirea către Marte, care strălucea, la 
apus, roşu şi limpede, şi apoi am privit, mult timp, şi cu 
nelinişte, în întunericul de peste Hampstead Highgate. 

Am rămas o bună bucată de vreme pe acoperiş, gândindu- 
mă, din ce în ce mai uimit, la schimbările survenite în timpul 
zilei. Mi-am amintit diversele mele stări de spirit, de la 
rugăciunea din miezul de noapte până la stupidul joc de 
cărţi de cu seară. M-am simţit cuprins de o revoltă violentă. 
Îmi amintesc că am aruncat ţigara, cu un gest care 
simboliza lepădarea de păcat. Bineînţeles, exageram 
consecinţele comportării mele. Mă simţeam trădător, faţă 
de soţia mea şi faţă de restul oamenilor; mă năpădeau 
remuşcările. M-am hotărât să-l părăsesc pe acest ciudat şi 
incoerent visător de fapte măreţe, să-l las cu băutura şi cu 
lăcomia lui şi să-mi con-tinui drumul spre Londra. Socoteam 
că acolo aveam cele mai mari şanse să aflu ce făceau 
marţienii şi semenii mei. Când a răsărit luna târzie, eram 
încă pe acoperiş. 


Capitolul VIII. 

LONDRA MOARTĂ. 

După ce m-am despărţit de artilerist, am coborât dealul şi 
mi-am continuat drumul pe High Street, trecând podul spre 
Fulham. larba roşie creştea din abundență şi aproape că 
înnăbuşea drumul peste pod; dar, pe alocuri, începuse să se 
şi albească de boala care apoi a distrus-o cu repeziciune. 

La colţul străzii care merge spre gara Putney Bridge am 
dat peste un om întins pe caldarâm. Era plin de praf negru, 
ca un hornar, viu, dar beat de nu se putea ţine pe picioare, 
şi nici nu putea vorbi. N-am scos de la el nimic altceva decât 
înjurături şi gesturi de ameninţare. Dacă figura lui n-ar fi 
avut o expresie atât de brutală, cred că aş fi rămas lângă el. 

Drumul de după pod era acoperit cu praf negru, care 
devenea şi mai abundent în Fulham. Străzile erau 
înspăimântător de liniştite. Într-o brutărie am găsit nişte 
pâine - acrită, tare şi mucegăită, totuşi bună de mâncat. 
Ceva mai departe, spre Walham Green, străzile nu mai erau 
acoperite cu praf negru, şi am trecut pe lângă un grup de 
case albe care ardeau; zgomotul flăcărilor era ca o 
adevărată uşurare. Continuându-mi drumul spre Brompton, 
străzile au devenit din nou liniştite. 

Apoi am întâlnât din nou praful negru care acoperea străzi 
şi cadavre. Am văzut vreo duzină de cadavre de-a lungul lui 
Fulham Road. Zăceau acolo de mai multe zile, aşa că am 
trecut repede pe lângă ele. Praful negru le acoperea în 
întregime, estompând contururile. Câteva fuseseră sfâşiate 
de câini. 

Cartierele unde nu exista praf negru făceau impresia 
curioasă a unei duminici în City, cu magazinele închise, 
casele încuiate şi obloanele trase, cu pustietatea şi liniştea 
dominând pretutindeni. Prin unele locuri, se vedeau urme 
de jaf, dar aproape numai la magazinele cu alimente şi 
băuturi. Vitrina unui bijutier era spartă, dar probabil că 
hoţul fusese stânjenit de ceva, deoarece câteva lanţuri de 
aur şi un ceas şedeau împrăştiate pe trotuar. Nu m-am atins 


de ele. Mai departe, o femeie în zdrenţe zăcea întinsă pe 
pragul unei uşi; mâna care îi atârna pe genunchi avea o 
tăietură adâncă, şi îi umpluse de sânge îmbrăcămintea 
cărămizie; şampania scursă dintr-o sticlă spartă formase pe 
trotuar o băltoacă. Femeia părea că doarme, dar era 
moartă. 

Cu cât pătrundeam mai adânc în Londra, cu atât liniştea 
devenea mai profundă. Dar nu era liniştea morţii, ci liniştea 
unei aşteptări încordate. Furia care devastase marginile de 
nord-vest ale Metro-polei şi nimicise Ealing şi Kilburn putea 
să se abată în orice clipă şi asupra acestor case, 
transformându-le în ruine fumegânde. Rătăceam printr-un 
oraş condamnat şi părăsit... 

În South Kensington, străzile nu erau acoperite de 
cadavre şi nici de praf negru. În apropiere de South 
Kensington am auzit pentru prima dată urletul. Mi-a ajuns 
la urechi aproape pe nesimţite. Era ca un suspin alternat pe 
două note: „Ulla, ulla, ulla, ulla”, continuând la nesfârşit. 
Când treceam pe străzile care duceau spre nord, sunetul 
creştea în volum, apoi casele şi edificiile păreau că îl 
înnăbuşă, şi îl întrerupeau. Pe Exhibition Road răsuna mai 
puternic. M-am oprit, privind spre Kensington Gardens, 
uimit de acest vaiet straniu şi îndepărtat. Era ca şi cum 
imensul pustiu al oraşului îşi găsise un glas pentru groaza şi 
singurătatea lui. 

— Ulla, ulla, ulla, ulla, gemea acest glas neomenesc şi 
valuri imense de sunete treceau pe strada largă şi însorită, 
printre clădirile înalte de pe trotuar. M-am întors uluit spre 
nord, spre porţile de fier ale Hyde Park-ului. Aveam de gând 
să intru în Muzeul de Istorie Naturală şi să mă urc în vârful 
turnului, pentru a vedea ce se petrece în parc. Apoi m-am 
hotărât să rămân jos, pe stradă, unde la nevoie puteam să 
găsesc mai repede o ascunzătoare, şi mi-am continuat 
drumul pe Exhibition Road, Casele mari de pe ambele părţi 
ale străzii erau goale şi liniştite, iar ecoul paşilor mei se 
izbea de fațadele caselor. La capătul străzii, lângă poarta 


parcului, am dat peste un spectacol ciudat - un autobuz 
răsturnat şi, alături scheletul unui cal, complet curăţit de 
carne. Am privit câteva clipe nedumerit, apoi mi-am 
continuat drumul spre podul de peste Serpentine. Urletul 
devenea din ce în ce mai puternic, cu toate că pe deasupra 
caselor din partea de nord a parcului nu puteam să văd 
nimic altceva decât un nor de fum. 

— Ulla, ulla, ulla, ulla, plângea glasul, venind, după câte mi 
se părea, din regiunea de lângă Re-gent's Park. Acest 
strigăt dezolant începea să pună stăpânire pe mine. Mă 
părăseau şi ultimele rezerve de curaj. Vaietul mă obseda. 
Mă simţeam din nou groaznic de obosit, cu picioarele 
îndurerate, înfometat şi însetat. 

Trecuse de amiază. De ce rătăceam, de unul singur, prin 
acest oraş al morţii? Ce căutam eu, de unul singur, când 
toată Londra zăcea acoperită de giulgiul ei negru? Mă 
simţeam extrem de singur. Gândul îmi zbura către prieteni 
vechi, pe care îi uitasem de ani şi ani. Mă gândeam la 
otrăvurile din farmacii şi la băuturile din pivnițele 
negustorilor de vinuri; mi-am amintit de cele două fiinţe 
copleşite de deznădejde, care - după câte credeam - 
împărțeau oraşul cu mine... 

Am ajuns, prin Marble Arch, în Oxford Street şi aici am 
întâlnit iar praful negru şi câteva cadavre; un miros greu, 
dezgustător, se ridica prin ferestrele pivniţelor. Eram foarte 
însetat, după atâta drum prin căldură. Cu mare greutate 
am reuşit să pătrund într-o cârciumă şi să găsesc de 
mâncare şi de băut. După ce am mâncat, m-am simţit obosit 
şi am intrat într-o încăpere din spatele barului; am adormit 
acolo, pe o sofa neagră din păr de cal. 

M-am trezit cu acelaşi urlet lugubru în urechi: „Ulla, ulla, 
ulla, ulla”. Era pe înserate şi, după ce am luat câţiva biscuiţi 
şi nişte brânză din tejghea - era şi un dulap pentru carne, 
dar nu conţinea decât viermi - am rătăcit prin cartierele 
liniştite, până la Baker Street - singurul cartier de care îmi 
amintesc este Portman Square. Şi am ajuns în cele din urmă 


la Regent's Park. Când am ieşit din Baker Street, am văzut, 
departe, pe deasupra copacilor, în seninătatea apusului, 
acoperişul în formă de glugă al unei maşini marţiene de 
luptă: de acolo venea urletul. Nu m-am înspăimântat câtuşi 
de puţin. Mi se părea că această întâlnire este un fapt 
obişnuit. L-am privit câtva timp, dar el n-a făcut nicio 
mişcare. Părea că stă pe loc şi urlă, fără să-mi pot explica 
motivele. 

Am încercat să-mi înjghebez un plan de acţiune. Mă 
înnebunea sunetul nesfârşit: „Ulla, ulla, ulla, ulla”. Poate că 
eram prea obosit pentru a mai re-simţi spaima. În realitate, 
eram mai mult curios, decât înfricoşat. Voiam să aflu cauza 
acestui țipăt monoton. M-am îndepărtat de parc şi am 
apucat-o pe Park Road, cu intenţia să ocolesc parcul; am 
înaintat la adăpostul teraselor, până am ajuns să-l văd bine 
pe marțian, care şedea nemişcat şi urla; îl priveam dinspre 
St. John's Wood. La vreo două sute de metri de Baker 
Street, am auzit un cor de lătrături şi am văzut mai întâi un 
câine, cu o bucată roşie şi putredă de carne în gură, venind 
drept spre mine, apoi o întreagă haită de câini înfometați, 
alergând după el. El m-a ocolit, ca şi cum i-ar fi fost teamă 
că aş putea să-i fiu un nou vrăj-maş. Pe măsură ce 
lătrăturile se stingeau în depărtare, pe strada liniştită se 
făcu din nou auzit vaietul: „ulla, ulla, ulla, ulla”. 

La jumătatea drumului către gara St. John's Wood, am dat 
peste sfărâmăturile unei maşini-cumâini. La început, am 
crezut că se prăbuşise o casă de-a curmezişul străzii. Abia 
când m-am căţărat peste ruine am văzut, tresărind fără 
voie, acest Samson mecanic care zăcea, cu tentaculele 
îndoite, rupte şi răsucite, printre ruinele provocate de el 
însuşi. Partea din faţă era sfărâmată. Părea că se izbise 
orbeşte de casă, şi fusese zdrobită sub prăbuşirea zidurilor. 
Am presupus că maşina-cu-mâini scăpase de sub controlul 
marţienilor. N-am izbutit să mă caţăr printre ruine ca s-o 
examinez, şi, întrucât se coborâse seara, n-am văzut nici 


sângele care păta scaunul maşinii şi nici resturile 
cartilaginoase ale marţianului, roase de câini. 

Uluit şi mai mult de tot ceea ce văzusem, mi-am continuat 
drumul spre Primrose Hill. Departe, printre copaci, am 
văzut un al doilea marțian, tot atât de nemişcat ca şi primul, 
stând liniştit, în parcul de lângă Grădina Zoologică. Ceva 
mai încolo de ruinele din jurul maşinii-cu-mâini sfărâmate 
am dat din nou peste iarba roşie; Regent's Canal devenise o 
masă spongioasă de vegetaţie, în culoare roşie închisă. 

În timp ce treceam podul, urletul „ulla, ulla, ulla, ulla” 
încetă. Era ca şi cum ar fi fost retezat deodată. Liniştea 
cobori ca o lovitură de trăsnet. 

Casele învăluite în întuneric se ridicau în jurul meu, 
neclare şi înalte; copacii dinspre parc erau negri. În jurul 
meu, iarba roşie se căţăra pretutin-deni printre ruine, 
răsucindu-se să mă acopere în întuneric. Noaptea, mama 
groazei şi a necunoscutului, mă învăluia. Atât timp cât 
răsunase urletul, singurătatea, dezolarea fuseseră oarecum 
suportabile; din cauza acelui glas, Londra îmi părea încă 
vie, iar senzaţia de viaţă din jurul meu mă susţinuse. Apoi, 
deodată, intervenise o schimbare, dispăruse ceva, şi se 
instalase o linişte aproape imaterială. Nimic altceva decât o 
tăcere goală. 

Londra mă privea cu ochi de spectru. Ferestrele caselor 
albe erau ca orbitele unor cranii. Imaginaţia mea 
descoperea în jur o mie de duşmani care mişcau fără 
zgomot. M-a cuprins groaza, spaima de urmările îndrăznelii 
mele. În faţa mea, strada deveni dintr-o dată neagră, ca şi 
cum ar fi fost dată cu catran, şi am zărit, în mijlocul 
drumului, o formă răsucită. N-am mai putut să-mi urmez 
drumul. M-am întors pe St. John's Wood Road şi am alergat 
din răsputeri spre Kilburn, lăsând în urmă această linişte 
insuportabilă. M-am ascuns de noapte şi de tăcere până 
după miezul nopţii, în adăpostul unei staţii de trăsuri din 
Harrow Road. Dar, înainte de ivirea zorilor, curajul mi-a 
revenit şi, în timp ce stelele erau încă pe cer, m-am întors 


din nou spre Regent's Park. M-am rătăcit pe străzi şi nu 
după mult timp am văzut, de-a lungul unui bule-vard, în 
semiobscuritatea dinaintea zorilor, curba lui Primrose Hill. 
Pe vârful dealului, înălțându-se spre stelele care păleau, se 
afla un al treilea marțian, drept şi nemişcat ca şi ceilalţi. 

O hotărâre nesăbuită a pus stăpânire pe mine. Voiam să 
mor şi să sfârşesc cu toate. Şi voiam să mă scutesc de a-mi 
lua singur viaţa. Nepăsător, am înaintat spre acest Titan, 
dar, când m-am apro-piat - începuse să se lumineze - am 
văzut că o mulţime de păsări negre se roteau şi se 
îngrămădeau în jurul acoperişului în formă de glugă al 
maşinii. Văzând aceasta, inima mi-a zvâcnit puternic şi am 
început să alerg de-a lungul străzii. 

Am trecut în grabă prin iarba roşie care se îngrămădea pe 
St. Edmund's Terrace (m-am cufundat până la piept într-un 
torent de apă care se revărsa din rezervoarele de pe Albert 
Road) şi am ieşit, înainte de răsăritul soarelui, pe pământul 
acoperit cu iarbă. Grămezi mari de pământ fuseseră 
aşezate pe creasta dealului, formând un fel de redută 
imensă - era ultima şi cea mai mare tabără pe care o 
construiseră marţienii - şi din dosul lor se ridica spre cer un 
fum subţire. Pe linia orizon-tului apăru un câine, care apoi 
dispăru în goană. Gândul care îmi fulgerase prin minte 
deveni real, demn de crezare. În timp ce alergam în sus pe 
deal, nu mai simţeam teamă, ci doar o bucurie sălbatică, 
nervoasă. Din acoperişul maşinii atârnau fâşii brune şi moi, 
pe care păsările înfometate le ciuguleau, smulgând fâşii. 

În clipa următoare mă căţăram peste meterezul de 
pământ şi priveam în interiorul redutei de dedesubt. Era un 
spaţiu vast, în care se aflau ici şi colo maşini gigantice, 
grămezi imense de materiale, sau adăposturi ciudate. Şi, 
răspândiţi peste tot locul, unii în maşinile lor de război 
răsturnate, alţii în maşinile-cu-mâini, acum nemişcate, alţii, 
vreo duzină, ţepeni şi liniştii, întinşi unul lângă altul, 
zăceau marţienii - morţi! - ucişi de bacteriile de putrefacție 
şi de boală, împotriva cărora organis-mele lor erau 


nepregătite; ucişi aşa cum fusese ucisă şi iarba roşie; ucişi, 
după ce toate mijloacele omeneşti dăduseră greş, de către 
cele mai umile creaturi cărora Dumnezeu, în înţelepciunea 
sa, le-a dat viaţă pe acest pământ. 

Acesta le-a fost sfârşitul pe care eu şi mulţi alţii ar fi 
trebuit să-l prevedem, dacă spaima şi dezastrul nu ne-ar fi 
orbit minţile. Germeni de boală şi-au luat tributul de la 
omenire încă de la începutul începuturilor - şi-au luat 
tributul de la stră-mogşii noştri preistorici, încă de la apariţia 
vieţii. Dar, în virtutea selecţiei naturale, specia umană şi-a 
dezvoltat puterea de rezistenţă, noi nu sucombăm fără 
luptă în faţa acestor germeni; la acţiunea multora dintre ei 
- aceia care provoacă putrefacţia materiilor moarte, de 
exemplu - organismul nostru viu este întru totul imun. Dar 
în Marte nu există bacterii, şi de îndată ce invadatorii au 
coborât pe Pământ, de îndată ce au băut şi au mâncat, 
microscopicii noştri aliaţi s-au pus pe lucru ca să-i distrugă. 
În timp ce îi priveam, ei erau irevocabil condamnaţi, murind 
şi putrezind chiar în timp ce mai acționau. Era inevitabil. 
Prin tributul a miliarde de morţi omul îşi plătise dreptul de 
stăpânire asupra Pământului, care rămâne al lui împotriva 
tuturor intruşilor; şi ar fi rămas al lui chiar dacă marţienii 
ar fi fost de zece ori mai puternici decât sunt. Căci oamenii 
nici nu trăiesc şi nici nu mor în zadar. 

În groapa pe care o săpaseră, marţienii zăceau împrăştiaţi 
pretutindeni, vreo cincizeci cu toţii, surprinşi de o moarte 
care probabil că li s-a părut de neînțeles. Dar şi pentru 
mine moartea lor era de neînțeles în momentul acela. Nu 
ştiam decât că aceste fiinţe, care fuseseră vii şi atât de 
înspăimân-tătoare pentru oameni, erau acum moarte. O 
clipă, mi s-a părut că se repetase distrugerea lui 
Sennacherib, că dumnezeu se căise, că Îngerul Morţii îi 
ucisese în timpul nopţii. 

Şedeam privind în groapă şi inima mea se bucura, 
victorioasă, în timp ce soarele incendia lumea din jur cu 
razele lui. Groapa era încă în întuneric; maşinile puternice, 


atât de mari şi uimitoare prin forţa şi complexitatea lor, atât 
de nepământeşti în formele lor întortocheate, se înălţau din 
umbră spre lumină, sinistre, nelămurite şi stranii. O 
mulţime de câini se băteau, după câte puteam să-mi dau 
seama, pe cadavrele care zăceau în întunericul din fundul 
gropii, jos, sub picioarele mele. Pe partea cealaltă a gropii, 
plată, uriaşă şi ciudată, se afla marea maşină de zbor pe 
care tocmai o experimentau în atmosfera noastră, mai 
densă decât a lor, când boala şi moartea îi împiedicase. 
Moartea venise tocmai la timp. Auzind de deasupra capului 
un croncănit, am privit în sus la uriaşa maşină de luptă care 
nu va mai lupta niciodată, la fâşiile zdrenţuite de carne 
roşie care atârnau de pe banchetele ei răsturnate, pe vârful 
lui Primrose Hill. 

M-am întors şi am privit spre poalele dealului unde, 
înconjurați acum de păsări, se aflau, aşa cum îi surprinsese 
moartea, ceilalţi doi marţieni pe care îi văzusem în timpul 
nopţii. Unul dintre ei murise chiar în timp ce îşi striga 
tovarăşii; probabil că a fost ultimul care a murit, şi glasul 
continuase fără întrerupere, până când forţa maşinii se 
epuizase. Acum străluceau, în lumina răsăritului de soare, 
nişte tripozi înalţi şi inofensivi de metal lucitor. 

Scăpată ca prin minune de o distrugere definitivă, în jurul 
gropii se întindea marea Metropolă. Cei care nu au văzut 
Londra decât învăluită de norii sumbri de fum, cu greu îşi 
pot imagina adevărata limpezime şi frumuseţe a acestei 
pustietăţi tăcute de case. 

Spre răsărit, peste Albert Terrace, cu ruinele ei înnegrite 
de fum şi cu turla spintecată a bisericii, soarele strălucea 
orbitor pe cerul senin şi, ici şi colo, câte o faţetă din 
întinderea imensă de acoperişuri prindea razele de lumină, 
scânteind într-o intensitate de alb. 

Spre nord se aflau Kilburn şi Hampstead, albastre şi 
înţesate de case; spre apus, marele oraş era în întuneric, 
iar spre sud, mai departe de marţieni, dunele verzi din 
Regent's Park, Langham Hotel, domul de la Albert Hall, 


Institutul Imperial şi casele uriaşe de pe Bromptom Road se 
desluşeau limpezi şi mici în lumina răsăritului; ruinele 
ascuţite de la Westminster se înălţau ceţoase în spatele lor. 
Şi mai departe, se zăreau dealurile albastre din Surrey, iar 
turnurile lui Crystal Palace străluceau ca două baghete de 
argint. Domul de la St. Paul's se proiecta întunecat pe cerul 
răsăritului, având - o vedeam pentru întâia oară - o imensă 
cavitate în partea dinspre apus. 

Şi în timp ce priveam această vastă întindere de case, 
fabrici şi biserici, tăcute şi părăsite; în timp ce mă gândeam 
la mulţimea de speranţe şi eforturi, la nenumăratele vieţi 
care trecuseră până s-a clădit această insulă omenească, şi 
la distrugerea rapidă şi nemiloasă care o ameninţase; când 
mi-am dat seama că umbrele fuseseră înlăturate şi că 
oamenii vor putea din nou să umble pe străzi şi că acest 
scump şi imens oraş al meu, acum mort, va fi din nou viu şi 
puternic - am simţit un val de emoție care m-a făcut 
aproape să izbucnesc în lacrimi. 

Chinul se sfârşise. Vindecarea va începe chiar de astăzi. 
Supraviețuitorii împrăştiaţi prin toată ţara fără ţel, fără 
lege, fără hrană, ca oile fără păstor miile de oameni care 
fugiseră pe mare, toţi vor începe să se întoarcă; pulsul 
vieţii, devenind din ce în ce mai puternic, va bate din nou pe 
străzile goale şi se va revărsa prin pieţele pustii. Oricât de 
mare ar fi fost distrugerea, mâna distrugătorului fusese 
oprită. Toate dărâmăturile, scheletele înnegrite ale caselor 
care priveau atât de sinistru la iarba însorită de pe deal vor 
răsuna în curând de ciocanele şi mistriile muncitorilor. La 
acest gând mi-am întins mâinile spre cer şi am început să-i 
mulţumesc lui DumnezeU. Într-un an, mă gândeam eu, într- 
un an... 

Apoi, cu o forţă copleşitoare, gândul mi s-a îndreptat spre 
mine, spre soţia mea, şi spre vechea viaţă de speranţă şi 
tandreţe care se părea că încetase pentru totdeauna. 

Capitolul IX. 

RUINA. 


Este rândul celui mai ciudat episod al povestirii mele. Şi 
totuşi poate că nu este chiar atât de ciudat. Îmi amintesc 
limpede, cu sânge rece şi cu exactitate, tot ceea ce am făcut 
atunci, până în clipa când am izbucnit în lacrimi, rugându- 
mă lui Dumnezeu, pe vârful lui Primrose Hill. După aceea, 
nu mai ştiu ce s-a întâmplat. 

Despre următoarele trei zile nu ştiu nimic. Am aflat mai 
târziu că, departe de a fi primul care am descoperit 
distrugerea marţienilor, mulţi alţii, care rătăceau ca şi 
mine, descoperiseră aceasta cu o noapte mai înainte. Un om 
- fusese cel dintâi - se dusese la St. Martin's-le-Grand şi, în 
timp ce eu mă adăposteam în chioşcul staţiei de trăsuri, 
reuşise să telegrafieze la Paris. De acolo, vestea aducătoare 
de bucurie se răspândise ca fulgerul în toată lumea; mii de 
oraşe, îngheţate de temeri groaznice, au izbucnit deodată 
în iluminaţii frenetice; în timp ce eu şedeam pe marginea 
gropii, vestea se aflase în Dublin, Edinburgh, Manchester, 
Birmingham. Oamenii, plângând de bucurie, după cum am 
auzit, strigând şi oprindu-se din muncă pentru a-şi strânge 
mâinile, năpădiseră trenurile, pentru a se reîntoarce chiar 
şi de la Crewe în Londra. Clopotele bisericilor, care 
tăcuseră de cincisprezece zile, au început să împrăştie 
vestea, până când toată Anglia a răsunat de sunetul lor. 
Oameni pe biciclete, cu feţele supte, cu părul în vânt, 
alergau cu toată viteza pe toate drumurile, strigând vestea 
eliberării neaşteptate, strigând-o către oa-menii cu feţele 
răvăşite de disperare. Cât despre hrană... Peste Canalul 
Mânecii, peste Marea Irlan-dei, peste Atlantic veneau în 
ajutorul nostru grâu, pâine şi carne. Toate vasele din lume 
păreau că se îndreaptă spre Londra. Dar despre toate 
acestea nu-mi amintesc nimic. Rătăceam - pradă nebuniei. 
M-am trezit în casa unor oameni binevoitori, care mă 
găsiseră în a treia zi de rătăcire, plângând şi delirând pe 
străzile din St. John's Wood. Mai târziu mi-au spus că urlam 
nişte versuri stupide, cam aşa: „Ultimul om viu! Ura! 
Ultimul om viu!” Deşi necăjiţi cu propriile lor treburi, aceşti 


oameni - al căror nume nici măcar nu pot să-l dau aici, 
oricât de mult aş dori să-mi exprim recunoştinţa faţă de ei - 
s-au împovărat cu mine, m-au adăpostit şi m-au apărat de 
mine însumi. Se pare că au aflat câte ceva din întâmplările 
mele, în timpul zilelor cât a durat pierderea memoriei. 

După ce m-am mai restabilit, ei mi-au comunicat cu multă 
circumspecţie ceea ce aflaseră despre soarta Leatherhead- 
ului. La două zile după întemnițarea mea în casa prăbuşită, 
acesta fusese distrus, împreună cu toţi locuitorii, de către 
un marțian. Se pare că el îl ştersese de pe faţa pământului 
fără să fi fost provocat cu nimic, cum ar distruge un copilun 
muşuroi de furnici, numai pentru a-şi arăta puterea. 

Eram un on singur, şi ei au fost foarte buni cu mine. Eram 
un om singur şi trist, şi ei s-au necăjit alături de mine. Am 
rămas cu ei încă patru zile după ce mi-am revenit. În tot 
acest timp, simţeam o dorinţă vagă, dar mereu mai vie, de a 
mai privi o dată la rămăşiţele micii mele existenţe de până 
atunci, care mi se păruse atât de fericită şi de luminoasă. 
Doream, fără să nutresc vreo speranţă, să-mi contemplu 
nenorocirea. Ei m-au sfătuit să nu mă duc. Au făcut tot ceea 
ce puteau pentru a mă îndepărta de acest gând bolnăvicios. 
Dar, în cele din urmă, n-am mai putut să rezist impulsului şi, 
făgăduindu-le în mod sincer că mă voi întoarce la ei, m-am 
despărţit - trebuie să mărturisesc, cu lacrimi - de aceşti 
prieteni şi am ieşit din nou pe străzile care fuseseră nu de 
mult atât de întunecate, stranii şi pustii. 

Acum erau pline de refugiații care se întorceau; pe alocuri 
existau chiar şi unele magazine deschise; am văzut şi o 
cişmea la care curgea apă; 

Îmi amintesc cât de sfidător de luminoasă părea ziua, în 
timp ce porneam în tristul meu pelerinaj spre căsuţa din 
Woking, cât de aglomerate erau străzile şi cât de 
clocotitoare animația din jurul meu. Pretutindeni erau atât 
de mulţi oameni, ocupați cu nenumărate treburi, încât 
părea de necrezut că o mare parte din populaţie fusese 
ucisă. Dar apoi am observat că feţele oamenilor pe care îi 


întâlneam erau palide, că părul le atârna în dezordine, că 
ochii le erau mari şi strălucitori; majoritatea oamenilor erau 
încă îmbrăcaţi în zdrenţe murdare. Figurile lor aveau sau o 
expresie de bucurie şi energie nestăvilită sau de hotărâre 
nestrămutată. Dacă n-ai fi observat aceste expresii, Londra 
ţi-ar fi părut un oraş de vagabonzi. Parohiile distribuiau, 
fără nicio discriminare, pâinea trimisă de guvernul francez. 
Caii care mai treceau pe străzi, destul de puţini, erau numai 
piele şi oase. În colţul fiecărei străzi întâlneai poliţişti cu 
chipuri rătăcite şi insigne albe. N-am văzut prea mult din 
distrugerile făcute de marţieni, până când am ajuns pe 
Wellington Street, unde iarba roşie se căţăra pe 
contraforturile podului Waterloo. 

La un colţ al podului, am dat peste unul dintre obişnuitele 
contraste ale acelor vremuri neobişnuite - o foaie de hârtie 
pusă în văzul tuturor, fixată cu un băț, ca să nu zboare, pe 
un desiş de iarbă roşie. Era afişul primului ziar care îşi 
relua apariţia - Daily Mail. Am cumpărat un exemplar, cu un 
şiling înnegrit găsit în fundul buzunarelor. Cea mai mare 
parte a ziarului era în alb, dar unicul redactor care îl 
întocmise se amuzase completând ultima pagină cu nişte 
clişee de reclame. Ziarul propriu zis cuprindea numai 
impresii personale; serviciul de ştiri încă nu se 
reorganizase. N-am aflat nimic nou, decât că examinarea 
mecanismelor aduse de marţieni dăduse în decurs de o 
săptămână rezultate uimitoare. Printre altele, articolul 
afirma - ceea ce nu puteam să cred în acel moment - că 
fusese descoperit „secretul zborului”. La Waterloo am găsit 
trenuri gratuite care îi duceau pe oameni la casele lor. 
Primul val şi trecuse. În tren erau puţini oameni, iar eu nu 
eram dispus să leg o conversaţie ocazională. Am găsit un 
compartiment gol şi m-am aşezat, cu braţele încrucişate, 
privind posomorât la pustiul însorit care defila prin faţa 
ferestrelor. La ieşirea din gară, trenul manevră pe o linie 
provizorie; de fiecare parte a liniei nu se vedeau decât 
ruinele înnegrite ale caselor. De la Clapham Junction, 


Londra apărea, în ciuda celor două zile de furtună şi ploaie, 
mânjită de praful fumului negru; linia ferată fusese distrusă 
şi sute de funcţionari şi vânzători ieşiseră să muncească cot 
la cot cu săpătorii obişnuiţi; trenul se hurducă din nou pe o 
linie provizorie, instalată în grabă. 

Mai departe, de-a lungul liniei, aspectul regiunii era pustiu 
şi neobişnuit: Wimbledon suferise încercări grele. Walton, 
mulţumită pădurilor lui de pini, care nu fuseseră incendiate, 
părea cel mai puţin prejudiciat dintre toate localităţile de 
pe lângă calea ferată. Wandle, Mole, ca şi toate celelalte 
cursuri de apă, nu erau decât un desiş de iarbă roşie, având 
o culoare intermediară între carnea tăiată şi varza roşie în 
oţet. Pădurile de pini din Surrey erau prea uscate şi nu 
fuseseră năpădite de varie-tatea căţărătoare a ierburilor 
roşii. După Wimble-don, în mijlocul unei grădini, aproape de 
linia ferată, se aflau movilele de pământ grămădite în jurul 
celui de al şaselea cilindru. Un grup de curioşi şedeau în 
jurul lui, privind la cei câţiva săpători care îşi începuseră 
lucrul. Deasupra lor, un drapel englez flutura vesel în bătaia 
vântului de dimineaţă. Grădinile erau învăluite în stacojiu, 
din cauza ierbii roşii, imensă întindere lividă întretăiată de 
umbre purpurii, extrem de obositoare ochi-lor. De la 
cenuşiul ars şi roşul posomorât din apropiere privirea 
trecea cu nesfârşită uşurare spre blândeţea albastră- 
verzuie a dealurilor dinspre răsărit. 

În apropiere de gara Woking, în partea dinspre Londra, 
calea ferată era încă în reparaţie, aşa încât am coborât la 
gara Byfleet şi am apucat pe drumul spre Maybury, trecând 
pe lângă locul unde eu şi artileristul îi oprisem pe 
cavalerişti, apoi pe lângă locul unde în timpul furtunii îmi 
apăruse marţianul. Acolo, împins de curiozitate am făcut un 
ocol pentru a găsi, printr-un tufiş de iarbă roşie, docarul 
răsturnat şi spart care zăcea lângă oasele albite ale calului, 
împrăştiate şi roase. Am rămas câteva clipe să privesc 
aceste vestigii... 


M-am întors prin pădurea de pini, mergând pe alocuri 
cufundat până la gât în iarba roşie şi, ne-zărind acolo unde 
îl ştiam cadavrul hangiului de la Spotted Dog, m-am gândit 
că fusese îngropat; în cele din urmă, trecând pe lângă 
College Arms, am ajuns acasă. Un om, stând în uşa deschisă 
a căsuţei lui, m-a salutat când i-am trecut prin faţă, 
spunându-mi pe nume. 

Mi-am privit casa cu o licărire de speranţă, care s-a stins 
imediat. Uşa fusese forţată; nu se ţinea în clanţă şi, când m- 
am apropiat, s-a deschis încet. 

Apoi s-a trântit singură. Perdelele de la odaia mea de lucru 
fluturau la fereastra deschisă, de unde eu şi artileristul 
priviserăm ivirea zorilor. Nimeni n-o mai închisese. 
Boschetele zdrobite erau aşa cum le lăsasem în urmă cu 
aproape patru săptămâni. Am intrat şovăind în vestibul şi 
casa a răsunat a pustiu. Covorul scării era mototolit şi 
decolorat în locul unde mă ghemuisem, ud până la piele de 
furtuna din noaptea catastrofei. Încă se mai vedeau pe scări 
urmele de noroi ale paşilor. 

Am urcat până în odaia mea de lucru şi pe masa de scris, 
sub bucata de selenită care îmi servea de presse-papier am 
găsit foaia manuscrisului întrerupt în după-amiaza când se 
deschisese cilindrul. Am recitit textul acela neterminat. Era 
un eseu asupra dezvoltării probabile a ideilor morale 
paralel cu dezvoltarea civilizaţiei; începutul ultimei fraze 
suna profetic: „Ne putem aştepta ca în două sute de ani...” 
Fraza se întrerupea brusc. Mi-am amintit de neputinţa de a- 
mi aduna ideile, în dimineaţa aceea, cu o lună în urmă, şi 
cum îmi lăsasem lucrul pentru a cumpăra Daily Chronicle 
de la băiatul cu ziare. Mi-am amintit cum am coborât până 
la poarta grădinii ca să-i ies în întâmpinare şi cum i-am 
ascultat ciudata poveste despre „oa-menii din Marte”. 

Am coborât în sufragerie. Friptura de oaie şi pâinea, de 
mult mucegăite, şi o sticlă de bere răsturnată erau acolo 
unde le lăsasem eu şi artileristul. Locuinţa mea era pustie. 
Mi-am dat seama ce nebunească era slaba speranţă pe care 


o nutrisem atâta vreme. Şi atunci s-a petrecut un fapt 
straniu. 

— Este zadarnic, spunea cineva. Casa a rămas pustie. De 
vreo zece zile nimeni n-a mai dat pe aici. Te chinuieşti 
singură rămânând aici. N-ai scăpat decât tu. 

Am tresărit. Oare vorbisem eu, cu glas tare? M-am întors. 
Uşa care dădea spre grădină era deschisă şi, apropiindu-mă 
de ea, am privit afară. 

Acolo, uluiţi şi înspăimântați ca şi mine, se aflau vărul şi 
soţia mea - soţia mea albă la faţă şi cu ochii secaţi de 
lacrimi. Ea scoase un țipăt slab. 

— Am venit, zise ea. Ştiam... ştiam... 

Îşi duse mâna la gât şi se clătină. Am făcut un pas înainte 
şi am prins-o în braţe. 

Capitolul X. 

EPILOG. 

Ajuns la sfârşitul povestirii nu pot decât să regret că nu 
sunt în stare să contribui decât într-o mică măsură la 
lămurirea multor probleme controversate, asupra cărora 
încă se mai poartă discuţii. Dintr-un anumit punct de 
vedere îmi voi atrage, desigur, destule critici. Domeniul 
preocupărilor mele este filosofia speculativă. Cunoştinţele 
mele de fiziologie comparată se limitează la unul sau două 
tratate; mi se pare însă că ipotezele lui Carver în privinţa 
morţii rapide a marţienilor sunt atât de întemeiate, încât 
pot fi considerate aproape ca o concluzie perfect 
demonstrată. M-am bazat, în cuprinsul povestirii mele, pe 
aceste ipoteze. 

Oricum ar fi, în toate cadavrele marţienilor, examinate 
după război, nu s-a găsit nicio altă bacterie în afara celor 
cunoscute dinainte ca specii terestre. Faptul că ei nu îşi 
îngropau morţii, ca şi masacrele pe care le comiteau cu 
nepăsare, dovedesc, de asemenea, că ignorau cu totul 
existenţa procesului de putrefacție. Dar oricât de probabil 
ar părea acest lucru, nu este în niciun caz o concluzie 
probată de fapte. 


Compoziţia fumului negru, pe care marţienii îl foloseau cu 
un efect atât de ucigător, a rămas necunoscută, iar 
generatorul de raze arzătoare este încă o enigmă. 
Catastrofele survenite în timpul experienţelor, în 
laboratoarele din Ealing şi South Kensington, i-au 
descurajat pe savanţi, care au întrerupt, astfel, cercetările. 
Analiza spectrală a prafului negru indică, fără posibilitate 
de greşeală, prezenţa unui element necunoscut, care 
formează în culoarea verde a spectrului un grup strălucitor 
de trei linii; şi este posibil ca el să se combine cu argonul, 
dând un compus care acţionează imediat cu efect mortal 
asupra vreunuia dintre particulele constitutive ale sângelui. 
Dar cred că asemenea speculaţii oarecum gratuite nu-l 
interesează pe cititorul obişnuit, căruia i se adresează 
această povestire. N-a fost analizată în momentul respectiv 
nici spuma brună care se scurgea pe lamisa după 
distrugerea Shepperton-ului; acum, bineînţeles, ea nu mai 
există. 

Am citat, mai înainte, rezultatele examenului anatomic 
făcut marţienilor, atât cât a mai fost posibil să se examineze 
din resturile lăsate de câinii flămânzi. Acum, toată lumea 
cunoaşte specimenul magnific şi aproape complet care se 
păstrează în spirt la Muzeul de Istorie Naturală, sau 
nenumă-ratele desene care îi înfăţişează; dar, în afară de 
aceasta, interesul pentru fiziologia şi structura lor este pur 
ştiinţific. 

O problemă de un interes mai grav, şi universal, este 
posibilitatea unui nou atac din partea marţienilor. Cred că 
nu s-a acordat destulă atenţie acestui aspect al problemei. 
În prezent, planeta Marte este în conjuncţie, dar, la fiecare 
revenire a opozi-ţiei, eu, cel puţin, mă aştept la o nouă 
invazie. În orice caz, trebuie să fim pregătiţi. Cred că avem 
posibilitatea să determinăm poziţia tunului care lansează 
proiectilele lor, şi să ţinem neîncetat sub supraveghere 
regiunea respectivă a planetei, preîntâmpinând astfel 
viitorul lor atac. 


Într-un asemenea caz am putea distruge cilindrul cu 
ajutorul dinamitei, sau cu artileria, înainte de a se fi răcit 
suficient ca să permită ieşirea marţienilor, sau i-am putea 
nimici cu ajutorul tunurilor, imediat după deschiderea 
capacului. Cred că, dând greş în primul lor atac prin 
surprindere, ei au pier-dut un mare avantaj. S-ar putea ca 
şi ei să privească acum lucrurile din acelaşi punct de 
vedere. 

Lessing ne-a dat excelente motive să presupunem că 
marţienii au reuşit în prezent să efectueze o coborâre pe 
planeta Venus. Acum şapte luni, Venus şi Marte se aflau pe 
aceeaşi linie cu Soarele: cu alte cuvinte, Marte, din punctul 
de vedere al unui observator din Venus, era în opoziţie. 
Puțin după aceea, un semn extrem de luminos şi de sinuos a 
apărut pe jumătatea neluminată a planetei interioare; 
aproape simultan, o dâră slabă şi întunecată, de o 
sinuozitate asemănătoare, a fost descoperită pe o fotografie 
a discului marțian. Trebuie să vezi desenele ambelor 
semne, pentru a aprecia pe deplin remarcabila lor 
asemănare. 

În orice caz, fie că aşteptăm sau nu o nouă invazie, aceste 
evenimente trebuie să modifice concepţiile noastre despre 
viitorul omenirii. Acum am învăţat că nu mai putem privi 
Pământul ca un adăpost sigur şi inviolabil al Omului; nu 
suntem în măsură să prevedem niciodată binele sau răul 
invizibil care ar putea cobori deodată asupra noastră din 
spaţiu. Dar s-ar putea ca, pe planul general al universului, 
invazia din Marte să nu rămână fără o utilitate finală pentru 
oameni; ea ne-a zdruncinat acea încredere senină în viitor 
care este sursa cea mai fecundă a decadenţei; darurile pe 
care le-a adus ştiinţei omeneşti sunt incalculabile; şi a 
contribuit mult la promovarea în rândul oamenilor a 
concepţiei de bună stare generală. Poate că, peste 
imensitatea spaţiului ce ne desparte, marţienii au urmărit 
soarta cercetaşilor trimişi de ei şi au primit o lecţie bună; 
poate că au găsit un teren mai favorabil pe planeta Venus. 


Oricum ar fi, discul lui Marte va fi supravegheat fără 
încetare mulţi ani de acum înainte şi săgețile de foc de pe 
cer, proiectilele lor căzătoare vor trezi întotdeauna o teamă 
inevitabilă pentru toţii fiii oamenilor. 

Cu greu s-ar putea exagera lărgirea concepţiilor noastre, 
provocată de aceste evenimente. Înainte de căderea 
cilindrilor, exista o convingere generală că nicăieri în tot 
adâncul spaţiului nu există viaţă, în afară de neînsemnata 
suprafaţă a minusculului nostru glob. Acum vedem ceva mai 
departe. Dacă marţienii pot ajunge la Venus, nu există 
niciun motiv să presupunem că faptul este cu neputinţă 
pentru oameni, iar când lenta răcire a Soarelui va face 
Pământul de nelocuit, după cum se va şi întâmpla în cele din 
urmă, s-ar putea ca firul vieţii năs-cute aici să se întindă şi 
să prindă în plasa lui pla-neta vecină. 

Nedesluşită şi uimitoare este viziunea vieţii care, de pe 
această mică sferă a sistemului solar, se răspândeşte încet 
în toată imensitatea neînsufleţită a spaţiului sideral. Dar 
acesta este un vis îndepărtat. 

Trebuie să mărturisesc, însă, că încordarea şi primejdia 
din clipele prin care am trecut mi-au lăsat o senzaţie 
statornică de îndoială şi nesiguranţă. Stau în odaia mea de 
lucru scriind la lumina lămpii şi, deodată, văd din nou valea 
din faţa ferestrei mele cuprinsă de flăcări şi simt în jurul 
meu o casă goală şi pustie. Merg pe Byfleet Road şi pe 
lângă mine trec vehicole, o căruţă de măcelărie, o trăsură 
cu vizitatori, un muncitor pe bicicletă, copii care se duc la 
şcoală şi, deodată, totul devine neclar, ireal, şi mă văd din 
nou alergând alături de artilerist, prin liniştea fierbinte şi 
amenințătoare. Noap-tea, văd praful negru întunecând 
străzile tăcute şi învăluind în giulgiul lui cadavrele 
contorsionate. Ele se ridică în faţa mea, roase de câini şi 
îmbrăcate în zdrenţe: bolborosesc şi devin tot mai furioase, 
mai palide, mai hidoase, ajungând, în cele din urmă nişte 
înnebunitoare vârtejuri omeneşti; iar eu mă trezesc, 
îngheţat şi îngrozit, în bezna nopţii. 


Mă duc la Londra, văd mulțimile agitate din Fleet Street şi 
Strand, şi îmi trece prin gând că aceşti oameni nu sunt 
decât fantomele trecutului, umblând pe străzile pe care le- 
am văzut tăcute şi pustii, mergând încoace şi încolo ca nişte 
umbre, într-un oraş mort, simulacru de viaţă ca tresăririle 
unui cadavru prin care trece un curent electric. Mi se pare 
ciudat, de asemeni, că stau pe Primrose Hill - cum am făcut 
cu o zi înainte de a scrie acest ultim capitol - şi privesc 
mulţimea clădirilor, vagi şi albastre prin norii de fum şi de 
aburi, desfăşurându-se până la linia neclară a orizontului; 
că privesc oamenii trebăluind printre straturile de flori de 
pe deal, că privesc curioşii adunaţi în jurul maşinii 
marţienilor, care încă se mai află acolo, că aud gălăgia 
copiilor care se joacă lângă ea, şi că-mi amintesc de clipele 
când am văzut-o profilându-se, strălucitoare, dură şi tăcută, 
sub zorii din acea ultimă şi mare zi... 

Şi faptul cel mai ciudat dintre toate este că stau mână în 
mână cu soţia mea şi mă gândesc că am socotit-o, aşa cum 
m-a socotit şi ea pe mine, printre cei morţi. 

CÂND SE VA TREZI CEL-CARE-DOARME. 

Capitolul 1. 

INSOMNIE. 

Într-o după-amiază, la ora refluxului, domnul Isbister, un 
tânăr pictor instalat temporar în satul Boscastle, pornise în 
plimbare către pitorescul golf din Pentargen, cu gândul de 
a vizita peşterile din împrejurimi. Pe la jumătatea potecii 
abrupte care ducea drept la ţărmul din Pentargen, îi apăru 
de-odată în faţă, sub un colţ de stâncă ieşită în afară, un om 
aşezat într-o atitudine ce vădea deznădejde profundă. 
Mâinile îi atârnau fără vlagă pe genunchi, ochii roşii priveau 
nemişcaţi în gol, iar faţa îi era scăldată de lacrimi. 

Auzind paşii lui Isbister, îşi întoarse privirea. Se simţiră 
amândoi stingheriţi, dar mai ales Isbister, care, pentru a-şi 
ascunde stângăcia opririi involuntare, spuse, pe un ton de 
deplină convingere, că vremea se arăta destul de 
călduroasă, faţă de anotimp. 


— Foarte, răspunse laconic necunoscutul, apoi, după o 
clipă de ezitare, adăugă cu un glas lipsit de expresie: Nu 
pot să dorm! 

Isbister se opri brusc. 

— Nu? 

Roslise numai atât, dar înfăţişarea lui exprima dorinţa de a 
i veni în ajutor. 

Pare de necrezut - zise necunoscutul, ridicându-şi ochii 
obosiţi către Isbister şi subliniindu-şi vorbele cu o mişcare 
molatică a mâinii, dar n-am dormit... n-am dormit, nicio 
clipă de şase nopţi. 

— Aţi fost la vreun medic? 

— Da. Mi-a dat, în cea mai mare parte, indicaţii greşite. 
Medicamente. Sistemul meu nervos... Poate că pentru 
ceilalţi oameni ar fi bune... E greu să vă explic. Nu 
îndrăznesc să iau... medicamente prea tari. 

— Asta complică lucrurile, zise Isbister. 

Stătea neputincios, pe cărarea îngustă, neştiind cum să 
procedeze. Era clar că omul dorea să stea de vorbă cu 
cineva. O pornire destul de firească în asemenea 
împrejurări îl îndemna să continue conversaţia. 

— Eu n-am suferit niciodată de insomnie, zise el pe un ton 
de conversaţie banală, dar, în cazurile pe care le-am 
întâlnit, oamenii au găsit de obicei ceva... 

— N-am curajul să fac experienţe. 

Vorbea plictisit. Făcu un gest de lehamite, şi câteva clipe 
rămaseră amândoi tăcuţi. 

— Exerciţii fizice? sugeră sfios Isbister, mutându-şi 
privirea de pe faţa suferindă a interlocutorului spre 
costumul său de turist. 

— Exact asta am şi încercat. Nechibzuit, poate. Am mers 
zile întregi de-a lungul coastei... de la New Quay. N-am 
reuşit decât să adaug oboseala fizică la cea nervoasă. Cauza 
neliniştii mele a fost surmenajul... zbuciumul. A fost ceva... 

Se opri, de parcă ar fi fost sleit cu desăvârşire. Îşi plimbă o 
mână descărnată de-a lungul frunţii. Apoi, continuă ca şi 


când ar fi vorbit de unul singur: 

— Sunt un lup singuratic, un om retras, rătăcind într-o 
lume în care n-am ce căuta. N-am soţie... n-am copii... oare 
cine a spus că omul fără copii este ca o creangă uscată pe 
copacul vieţii? N-am soţie, n-am copii... nu mi-am găsit 
niciun rost. Nu simt în inimă nicio dorinţă. Există un singur 
lucru pe care m-am hotărât în cele din urmă să-l fac. Mi-am 
spus: trebuie să-l faC. Şi pentru ca să-l pot face, pentru a 
învinge inerția acestui trup greoi, am recurs la droguri. 
Sfinte Dumnezeule! Câte n-am mai luat! Nu ştiu dacă simţi 
şi dumneata apăsarea greoaie a trupului, cererea lui 
exasperantă de a răpi din timpul gândurilor... Timp... Viaţă! 
A trăi! Noi trăim doar în fragmente. Suntem nevoiţi să 
mâncăm, apoi urmează satisfacţiile obositoare ale digestiei 
- sau neplăcerile ei. Suntem nevoiţi să ieşim la aer, 
deoarece altfel gândurile s-ar lenevi, s-ar îndobitoci, s-ar 
afunda în prăpăstii sau pe căi fără ieşire. Ne distrag mii de 
lucruri dinăuntrul nostru şi dinafară şi apoi vine amorţeala 
şi somnul. Oamenii trăiesc parcă doar pentru a dormi. Cât 
de puţin îi rămâne omului dintr-o zi - chiar dacă te 
conformezi celui mai bun program! Apoi vin aceşti falşi 
prieteni, aceste ajutoare criminale, alcaloizii, care înnăbuşă 
oboseala naturală şi ucid odihna... cafeaua neagră, 
cocaina... 

— Înţeleg, zise Isfoister. 

— Am terminat ceea ce aveam de făcut, zise omul, pe un 
ton ursuz, fără somn. 

— Cu preţul acesta? 

— Da. 

Cei doi oameni rămaseră câteva clipe fără să scoată o 
vorbă. 

— Nu-ţi poţi închipui cât de mult jinduiesc după odihnă... 
mă chinuie ca foamea şi setea. De şase zile întregi, de când 
mi-am terminat lucrul, mintea mea este un vârtej rapid; 
neschimbător şi neîncetat, un torent de gânduri care nu 


duc nicăieri, rotindu-se ameţitor şi fără oprire... lăcut o 
clipă, apoi adăugă: Spre prăpastie. 

— Trebuie să dormi, zise Isbister hotărât şi cu aerul de a fi 
descoperit un remediu. Trebuie neapă-rat să dormi. 

— Mintea mi-e perfect lucidă. Niciodată n-a fost mai 
limpede. Dar ştiu că mă îndrept spre vâltoare. Acum... 

— Ei? 

— Ai văzut vreodată lucruri care pier într-o vâltoare? 
Smulse dim lumina zilei, din această lume plăcută... sorbite 
în jos... 

— Dar... îl mustră Isbister. 

Omul întinse o mână spre el. Ochii îi erau sălbatici şi vocea 
devenise dintr-o dată ascuţită. 

— Am să mă sinucid. Dacă nu într-alt chip... atunci în 
fundul prăpastiei întunecate de colo, unde marea e verde şi 
crestele albe ale valurilor urcă şi coboară, acolo, unde 
tremură firul acela de apă. Acolo, cel puţin, este... somnul. 

— Astea sunt vorbe necugetate, zise Isbister, speriat de 
izbucnirea nervoasă a omului. Tot mai bune sunt drogurile. 

— Acolo, cel puţin, este somnul, repetă necunoscutul, 
neluându-l în seamă. 

Isbister îl privi şi se întrebă în treacăt dacă nu cumva 
vreun destin complicat pusese la cale, în după-amiaza 
aceea, întâlnirea lor. 

— Să ştii că nu-i prea sigur, observă el. Există o stâncă la 
fel ca aceasta în Golful Lulworth... în orice caz, tot atât de 
înaltă... şi o fetiţă a căzut, din vârf, până jos. Trăieşte şi 
astăzi... e chiar foarte sănătoasă. 

— Dar stâncile de dincolo? 

— Rişti să rămâi agăţat de ele, în cel mai jalnic mod, o 
noapte întreagă, îngheţat, să-ţi trosnească la fiecare tremur 
oasele frânte şi să te stropească o apă îngheţată. Ei? 

Privirile lor se întâlniră. 

— Îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc, zise Isbiter, 
cu un aer de dezinvoltură. Dar ca să te sinucizi, aruncându- 
te de pe stânca aceasta, şi de altfel, de pe orice altă 


stâncă... serios... ca artist... Râse. Ar fi o treabă de om 
nepriceput! 

— Dar atunci, ce să fac? zise, pe un ton iritat, omul fără 
somn. Nimeni nu poate să rămână zdravăn, dacă noapte 
după noapte... 

— Te-ai plimbat de-a lungul acestui țărm de unul singur? 

— Da. 

— Ce prostie! Te rog să mă ierţi că spun asta. Singur! 
După cum ai spus chiar dumneata: istovirea trupului nu 
este un leac împotriva istovirii minţii. Cine ţi-a spus să 
procedezi aşa? Nici nu-i de mirare: să te plimbi! Toată ziua 
cu soarele arzând în creştetul capului, cu căldura, oboseala, 
singurătatea, şi apoi, bănuiesc, te duceai la culcare şi te 
străduiai din răsputeri să... Nu-i aşa? 

Isbister se opri brusc şi-l privi nehotărât pe suferind. 

— Priveşte aceste stânci! strigă omul fără somn, făcând 
gesturi neaşteptat de energice. Priveşte marea aceasta, 
care străluceşte şi freamătă aici dintotdeauna! lată cum 
spuma albă se năpusteşte în întunecimea de sub stânca 
aceea mare! Şi această boltă albastră, cu soarele orbitor 
revărsându-se din înaltul ei. Aceasta este lumea dumitale. O 
accepţi, te bucuri de ea. Ie încălzeşte, te susţine şi te 
încântă. Pe când pentru mine... 

Îşi întoarse capul, arătându-şi faţa cadaverică, ochii apoşi, 
injectaţi, şi buzele livide. Vorbi aproape în şoaptă: 

— Este haina suferinţei mele. Întreaga lume... este haina 
suferinţei mele. 

Isbister privi frumuseţea sălbatică a stâncilor însorite din 
jur şi apoi se opri din nou la chipul deznădâăjduit din faţa lui. 
Rămase o clipă tăcut. 

După aceea tresări şi făcu un gest ca şi cum ar fi 
îndepărtat un gând. 

— Îţi trebuie o noapte de somn, zise el, şi n-ai să mai vezi 
toată această suferinţă. Crede-mă! 

El era, acum, absolut sigur că întâlnirea aceasta era 
providenţială. Numai cu o jumătate de oră mai înainte se 


simţea grozav de plictisit. Acum avea ceva de făcut şi 
gândul acesta, el singur, îl încânta. Începu imediat să 
acţioneze. Se gândi că omul acesta istovit are în primul 
rând nevoie de tovărăşia cuiva. Se lungi pe panta abruptă, 
acoperită de iarbă, alături de necunoscutul care şedea 
nemişcat, şi se porni să-i vorbească despre tot ce-i trecea 
prin minte. 

Omul fără somn părea să fi căzut în apatie; privea 
deprimat către largul mării şi nu vorbea decât atunci când 
trebuia să răspundă întrebărilor directe ale lai Isbister - şi 
nici măcar la toate. Dar nu schiţă niciun semn de 
împotirivire faţă de binevoitorul amestec în disperarea sa. 

Deşi rămânea absent, el se arătă oarecum recunoscător - 
şi Isbister, simțind la un moment dat că încercarea lui de 
conversaţie, nesusţinută de celălalt, lâncezea treptat, 
propuse să urce amândoi povârnişul şi să se întoarcă spre 
Boscastle, pentru a privi panorama dinspre Blackapit. Omul 
se supuse fără o vorbă. Pe la jumătatea urcuşului începu să 
vorbească de unul singur, apoi îşi întoarse faţa cadaverică 
către însoţitorul său. 

— Ce se îmtâmplă oare? întrebă el. Ce se întâmplă? Se 
învârteşte, se învârteşte. Se roteşte tot mereu. 

Se opri în loc, desenând cu mâna cercuri prin aer. 

— Foarte bine, dragul meu, zise Isbister, cu aerul unui 
prieten vechi. Nu fi îngrijorat. Ai încredere în mine. 

Omul lăsă mâna în jos şi porni din nou. Trecură, unul în 
urma celuilalt, de-a lungul crestei, până în dreptul 
promontoriului de dincolo de Penally. Omul fără somn dădea 
mereu din mâini şi rostea fraze întretăiate despre vârtejul 
pe care-l simţea în creier. Se opriră câtva timp în dreptul 
promontoriului şi el se aşeză pe banca tăiată în stâncă 
deasupra tainelor întunecoase din Blackapit. Isbister 
reluase conversaţia ori de câte ori cărarea devenea 
îndeajuns de largă pentrui a le permite să meargă alături. 
Vorbea cu lux de amănunte despre marea dificultate de a se 


acosta pe vreme rea în golful Boscastle, când din nou 
tovarăşul său îl întrerupse pe neaşteptate. 

— Capul meu nu mai este ceea ce era înainte, zise el, 
gesticulând, în căutarea unor cuvinte expresive. Nu mai 
este ce era înainte! Este în el un fel de apăsare, o greutate. 
Nu... Nu e somnolenţă, unde dă Dumnezeu să fie asta! Este 
ca o umbră, o umbră adâncă, care coboară deodată, cu 
repeziciune, peste ceva agitat. Se roteşte, se roteşte în 
întuneric. Un zbucium de gânduri confuze, un vârtej 
neîncetat. Nu pot să-l exprim. Abia pot să-mi adun 
gândurile... atât cât să-ţi pot explica... 

Se opri, obosit. 

— Nu te necăji, dragul meu, zise Isbister. Cred că pot să te 
înţeleg. În orice caz, nu este important să-mi explici acum, 
înţelegi? 

Omul care nu putea să doarmă îşi frecă ochii cu degetele. 
Isbister continuă câteva clipe să vorbească, apoi îi veni o 
idee nouă. 

— Vino până la mine, în camera mea, zise el, şi încearcă să 
fumezi o pipă. Am să-ţi arăt câteva schiţe pe care le-am 
făcut aici, la Blackapit. Nu te interesează? 

Celălalt se ridică ascultător şi îl urmă, coborând 
povârnişul. 

Isbister îl auzi de câteva ori poticnindu-se, în timp ce 
cobora cu mişcări încete şi nesigure. 

— Intră la mine, zise Isbister, şi încearcă o ţigară şi puţin 
alcool înviorător. Bei alcool? 

În poarta grădinii, străinul ezită o clipă. Părea că nu mai 
este stăpân pe acţiunile sale. 

— Nu beau, zise el încet, urcând cărarea din grădină, şi 
după câteva clipe repetă, absent: Nu, nu beau. Simt cum se 
roteşte. Se învârteşte, se învârteşte... 

În prag se poticni şi intră în odaie ca un om care nu vede 
NIMIC. 

Apoi se aşeză brusc şi greoi în fotoliu, ca şi când s-ar fi 
prăbuşit. Se aplecă, sprijinindu-şi fruntea în mâini şi rămase 


nemişcat. Un sunet slab îi ieşi din gâtlej. Isbister se învârtea 
prin odaie cu nervozitatea unei gazde neexperimentate, 
făcând câteva observaţii care nu aşteptau niciun răspuns. 
Luă mapa cu desene, o puse pe masă şi se uită la pendula 
de pe poliţă. 

— Nu ştiu dacă ţi-ar face plăcere să iei masa cu mine, zise 
el, ţinând o ţigară neaprinsă în mână: se gândea să-i 
administreze pe furiş nişte cloral. Numai friptură rece de 
oaie, ştii, dar foarte gustoasă. Oaie de Wales. Cred că am şi 
o tartă. După câteva clipe de tăcere repetă invitaţia. 

Omul care şedea în fotoliu nu-i dădu niciun răspuns. 
Isbister se opri, cu chibritul în mână, privindu-l. 

Tăcerea se prelungea. Chibritul se stinse, lăsând ţigara 
neaprinsă. Omul părea foarte liniştit. Isbister luă mapa, o 
deschise, o aşeză pe masă şi ezită o clipă, vrând parcă să 
vorbească. 

— Poate, şopti el cu îndoială. Se uită către uşă, apoi către 
omul din fotoliU. În cele din urmă se furişă în vârful 
picioarelor afară din odaie, întorcând capul, la fiecare pas, 
către noua sa cunoştinţă. 

Închise uşa fără să facă vreun zgomot. Uşa de la intrarea 
casei era deschisă şi el ieşi, trecu pe verandă şi se opri 
lângă un aconit, la colţul stratului de flori. Din acest punct 
putea să vadă prin fereastra deschisă cum străinul şedea 
liniştit, cu capul în mâini, în întuneric. Nu se mişcase de loc. 

Câţiva copii care treceau pe stradă se opriră, privindu-l 
curioşi pe pictor. Un barcagiu îl salută Isbister se gândi că 
s-ar putea ca atitudinea sa circumspectă în acel loc să pară 
ciudată şi inexplicabilă. Poate că dacă ar fuma, totul ar fi 
mai natural. Îşi scoase punga de tutun din buzunar şi îşi 
umplu încet pipa. 

— Mă întreb... zise el, cu o satisfacţie abia mărturisită. În 
orice caz, trebuie să-i ofer o şansă. Scăpără cu putere un 
chibrit şi începu să-şi aprindă pipa. 

În acel moment o auzi în spatele său pe proprietăreasă, 
venind cu lampa aprinsă de la bucătărie. Se întoarse, o opri 


chiar la uşa camerei sale, făcându-i semn cu pipa. Îi era 
destul de greu să-i explice în şoaptă situaţia, deoarece ea 
nu bănuia că el avea un oaspete. Se retrase cu lampa, puţin 
cam nedumerită, judecând-o după gesturi, iar Isbister îşi 
reluă, îmbujorat şi stingherit, pânda la colţul verandei. 

Mult timp după ce-şi terminase pipa, când începură să 
fâlfâie liliecii, curiozitatea învinse ezitările şi se strecură din 
nou în odaia întunecată. Se opri în prag. Necunoscutul 
şedea în aceeaşi atitudine, ca o pată neagră în cadrul 
ferestrei... În afară de cântecul unor marinari de pe bordul 
micilor bărci din golf, seara era liniştită. Afară, trunchiurile 
de aconiţi şi de delfinium se ridicau tăcute în umbra 
dealurilor. O idee licări în mintea lui Isbister. Tresări şi, 
aplecându-se deasupra mesei, îşi încordă auzul. O bănuială 
neplăcută creştea în el; apoi se transformă în convingere. Îl 
cuprinse o uluială, devenită repede spaimă. 

Dinspre fotoliu nu se mai auzea nici cea mai slabă 
respiraţie. 

Ocoli încet şi fără zgomot masa, oprindu-se de două ori, să 
asculte. În cele din urmă îşi lăsă mâna pe spătarul fotoliului. 
Se aplecă, până când atinse cu fruntea capul celuilalt. 

Se aplecă şi mai mult, pentru a observa faţa 
necunoscutului. Tresări puternic şi scoase o exclamaţie. 
Ochii erau două spaţii goale şi albe. 

Privi din nou şi văzu că ochii rămăseseră deschişi, cu 
pupilele întoarse sub pleoape. Îl apucă spaima. Copleşit de 
starea ciudată în care îşi găsise oaspetele, îl apucă de umăr, 
scuturându-l. 

— Dormi? zise el cu glasul ascuţit, şi repetă: Dormi? 

Îl năpădi certitudinea că omul murise. Brusc, deveni agitat 
şi gălăgios, se repezi prin odaie, poticnindu-se de masă şi 
sună clopoţelul. 

— Adu, te rog, imediat, o lumină, strigă el în coridor. 
Prietenului meu i s-a întâmplat o nenorocire... 

Se întoarse spre făptura nemişcată, o apucă de umăr, o 
scutură, strigând tot timpul. Proprietăreasa intră, uimită, cu 


lampa, inundând camera cu o lumină gălbuie. Isbister se 
întoarse către ea, clipind, cu obrajii goliţi de sânge. 

— Trebuie să chem imediat un doctor, zise el. Este sau 
mort, sau leşinat. Există vreun doctor în sat? Unde putem 
găsi un doctor? 

Capitolul II. 

CATALEPSIA. 

Starea de rigiditate catalitică se prelungi neaşteptat de 
mult, apoi omul trecu încet într-o stare de placiditate, 
atitudinea de moleşeală proprie repausului profund. Abia 
atunci izbutiră să-i închidă pleoapele. 

Îl transportară la spitalul din Boscastle; apoi, după câteva 
săptămâni, la Londra. Totuşi corpul rezistă tuturor 
încercărilor de reanimare. După un timp, pentru motive 
care se vor cunoaşte ceva mai târziu, încercările fură 
întrerupte. O lungă perioadă de timp el zăcu în această 
stare ciudată, inert şi nemişcat, nici mort, nici viu, ci, ca să 
spunem aşa, suspendat, atârnând la jumătatea drumului 
dintre moarte şi viaţă. Întunericul ce-l stăpânea nu era 
întrerupt de raza nici unui gând, nici unei senzaţii; omul 
plutea într-un neant fără vise, într-o linişte infinită. 
Tumultul din creierul lui crescuse până ce devenise brusc o 
culme a tăcerii. Unde se afla acest om? Unde se află oricare 
alt om, atunci când este în stare de nesimţire? 

— Parcă a fost ieri, zise Isbiter. Îmi amintesc lotul, ca şi 
cum s-ar fi întâmplat ieri... Poate chiar mai limpede decât s- 
ar fi întâmplat ieri. 

Era acelaşi Isbister întâlnit în capitolul trecut, dar acum se 
îndepărtase de tinereţe. Părul care fusese cândva castaniu 
şi ceva mai abundent decât indica moda, era acum cărunt şi 
tăiat scurt, iar obrajii deveniseră, din roz-albi, tăbăciţi şi 
roşii. Purta o barbă ascuţită şi căruntă. Vorbele lui se 
adresau unui om mai în vârstă, îmbrăcat într-un costum de 
vară, din dril (vara aceea era neobişnuit de călduroasă). 
Acesta era Warming, un avocat din Londra, rudă apropiată 
a lui Graham, omul care căzuse în catalepsie. Şedeau 


amândoi, Isbister şi Warming, unul lângă altul, într-una din 
încăperile unei case din Londra, privind făptura întinsă în 
faţa lor. 

Pe un pat de cauciuc, învelit într-o cămaşă largă, corpul 
era galben, cu o figură pământie, barbă stufoasă, braţe 
subţiri şi unghii lungi, iar în jurul lui se afla un perete de 
sticlă subţire. Acest geam părea că-l desparte pe cel care 
dormea de realitatea vieţii dâri jur, ca pe un lucru aparte, o 
anomalie stranie şi izolată. Cei doi bărbaţi stăteau lipiţi de 
geam, privindu-l. 

— Am avut un şoc, zise Isbister, şi acum încă mai am un fel 
de senzaţie ciudată când îmi amintesc cât de albi îi erau 
ochii. Erau albi, înţelegi, răsuciţi în sus. Acum, când sunt 
aici, îmi amintesc din nou de toate acestea. 

— De atunci nu l-ai mai văzut niciodată? întrebă Warming. 

— Am vrut de multe ori să viu - zise Isbister. Dar afacerile 
sunt, în zilele noastre, un lucru prea serios ca să-ţi poţi 
permite o vacanţă mai mare. Cea mai mare parte a timpului 
am fost în America. 

— Dacă îmi amintesc bine, zise Warming, dumneata ai fost 
pictor? 

— Am fost. Apoi m-am căsătorit. Mi-am dat foarte repede 
seama că desenul nu era o treabă serioasă... cel puţin 
pentru un talent mediocru. Şi am trecut la acţiune. 
Reclamele de pe faleza din Dover sunt făcute de oamenii 
mei. 

— Sunt bune, admise avocatul, deşi nu-mi place să le văd 
acolo. 

— Dacă va fi nevoie, vor dura tot atâta vreme cât va dura 
şi faleza, exclamă Isbister, cu satisfacţie. Lumea se schimbă. 
Când ela adormit, acum 20 de ani, eram în Boscastle, 
purtând cu mine o cutie de acuarelă şi o ambiţie nobilă şi 
demodată. Nu credeam că într-o bună zi penelul meu va 
picta în-treaga coastă a Angliei, de la Land's End până la 
Lizard. Adesea norocul îi vine omului tocmai atunci când îl 
aşteaptă mai puţin. 


Expresia lui Warming arăta că el se cam îndoieşte de 
calitatea acestui noroc. 

— Era cât pe-aci să ne întâlnim, dacă-mi amintesc bine. 

— Ai venit cu trăsura care mă adusese la gara din 
Camelford. Era în ajunul Jubileului, Jubileul Victoriei, şi îmi 
amintesc estradele şi drapelele de la Westminster, şi cearta 
cu birjarul la Chelsea. 

— Era Jubileul de diamant - zise Warming; al doilea. 

— Aha, da! La adevăratul Jubileu, cel de 50 de ani, mă 
aflam la Wookey, eram încă un băiat pe atunci. N-am reuşit 
să văd nimic... Câte necazuri am mai avut cu el! 
Proprietăreasa mea nu vroia să-l ţină, nu vroia de loc să-l 
vadă în casă - arăta atât de ciudat, ţeapăn cum era! A 
trebuit să-l ducem cu fotoliu cu tot până la hotel. Doctorul 
din Boscastle, nu cel de acum, cel dinaintea lui, a stat lângă 
el până aproape de ora două, iar eu şi hotelierul aveam 
grijă de lămpi şi de tot ce era nevoie. 

— La început se instalase o rigiditate cataleptică, nu-i aşa? 

— Era ţeapăn! Dacă îl îndoiai, aşa rămânea. Puteai să-l 
aşezi în cap şi ar fi rămas nemişcat. N-am mai văzut 
niciodată o astfel de rigiditate. Desigur că acum - şi arătă 
cu un gest al capului câtre omul care dormea - arată cu 
totul altfel. Şi, desigur, micul doctor... cum îl chema? 

— Smithers? 

— Da, Smithers, a greşit, încercând mult prea devreme - 
de fapt se luase după părerea generală - să-l readucă la 
viaţă. Ce nu i-a făcut! Chiar şi acum parcă mai simt... uh! 
Muştar, tabac, înţepături. Şi unul dintre aparatele acelea 
îngrozitoare, nu dinam... 

— Bobina de inducţie. 

— Exact. Să-l fi văzut cum i se încordau muşchii şi i se 
răsuceau în toate felurile! Erau numai două lumânări, 
pâlpâind galben, şi umbrele care dansau, şi micul doctor 
nervos şi încrezut, şi el, care tresărea şi se zvârcolea în cele 
mai ciudate chipuri. Ei bine, mi se părea că visez. 

Se făcu o pauză. 


— E o stare ciudată, zise Warming. 

— E un fel de absenţă totală, răspunse Isbister. Corpul e 
aici, gol. Nu-i mort câtuşi de puţin, şi totuşi nu-i nici viu. E 
ca un scaun gol pe care scrie „ocupat”. Nici sensibilitate, 
nici digestie, nici bătăile inimii, nici respiraţie. Nu-mi dă de 
loc impresia că ar fi vorba de un om. Într-un sens, e mai 
mort decât morţii, căci doctorii îmi spun că până şi părul a 
încetat să-i mai crească. La cei morţi de-a binelea, părul 
continuă să crească... 

— Ştiu, zise Warming cu o urmă de durere pe faţă. 

Priviră din nou prin peretele de sticlă. Graham era într- 
adevăr într-o stare ciudată, în faza de moleşeală a 
catalepsiei, dar o catalepsie fără precedent în istoria 
medicinei. Catalepsiile durează cel mult un an, şi până la 
urmă sau se produce trezirea, sau moartea: uneori întâi 
una şi apoi cealaltă. Isbister observă semnele pe care 
doctorii le făcuseră injectând celui adormit hrană, căci se 
recursese la acest procedeu pentru a se amâna 
deznodământul; i le arătă şi lui Warming, care, însă, nu voia 
să le privească. 

— Şi în timp ce el zăcea aici, zise Isbister cu bucuria celui 
care trăia viaţa din plin, mi-am schimbat planurile de viitor, 
m-am căsătorit, am întemeiat o familie, băiatul meu cel mai 
mare (pe atunci nici nu mă gândeam la copii) este cetăţean 
american şi pe punctul de a absolvi Universitatea din 
Harvard. Părul a început să-mi încărunţească. Şi acest om 
nu este nici cu o zi mai bătrân sau mai înţelept (practic 
vorbind) decât eram eu în epoca aceea. Curios, dacă stai să 
te gândeşti. 

— Şi eu am îmbătrânit, răspunse Warming. Când eram 
băieţandru, jucam cricket cu el. Şi el încă arată ca un om 
tânăr. Poate puţin cam galben. Chiar este un om încă tânăr. 

— Apoi a venit Războiul, zise Isbister. 

— A venit şi s-a terminat... 

— Apoi marţienii. 


— După câte am înţeles, zise Isbister după o pauză, el are 
ceva avere? 

— Aşa este, zise Warming, tuşind stingherit. De fapt... eu 
sunt însărcinat să o administrez. 

— Ah, gândi Isbister. Tăcu o clipă şi apoi spuse: Fără 
îndoială că întreţinerea lui nu este prea costisitoare; fără 
îndoială că averea a crescut... sumele s-au acumulat. 

— Da. Dacă se va mai trezi vreodată, va avea o situaţie 
mult mai bună decât atunci când a adormit. 

— Ca om de afaceri, zise Isbister, fireşte că gândul acesta 
mi-a trecut prin minte. M-am gândit de multe ori că, 
vorbind din punct de vedere financiar, desigur, somnul ar 
putea să fie pentru el o foarte bună afacere. Dacă ştie care 
sunt urmările, ca să spunem aşa, rămânând în nesimţire 
atâta vreme. Dacă ar fi continuat să trăiască... 

— Mă îndoiesc că s-ar fi gândit atât de departe, zise 
Warming. Nu era un om care să vadă în perspectivă. În 
fond... 

— Da? 

— În această privinţă, noi nu ne înţelegeam. Eu îi eram 
oarecum un sfătuitor. Probabil că dumneata ai văzut destul 
de multe în viaţă pentru a recunoaşte că uneori o oarecare 
fricţiune... Dar chiar dacă ar fi aşa, mă îndoiesc că se va mai 
trezi vreodată. Somnul acesta îl epuizează lent, desigur, dar 
îl epuizează. În aparenţă, el alunecă în jos, încet, foarte 
încet şi obositor, pe o pantă foarte lungă, cred că mă 
înţelegi? 

— Ar fi păcat să nu asist la surpriza lui. S-au petrecut 
destule schimbări în aceşti douăzeci de ani. Povestea lui Rip 
van Winkle3 a devenit realitate. 

— Ca şi Bellamy4 zise Warming. Desigur, s-au petrecut 
multe schimbări. Şi, printre altele, şi eu m-am schimbat. 
Acum sunt un om bătrân. 

Isbister ezită, şi apoi, exprimând o surpriză întârziată, 
zise: 

— N-aş fi crezut niciodată! 


— Aveam patruzeci şi trei de ani când bancherii lui... îţi 
aminteşti că le-ai telegrafist bancherilor... m-au anunţat. 

— Am găsit adresa lor în carnetul de cecuri din buzunarul 
lui, zise Isbister. 

— Ei bine, calculul nu e greu de făcut, zise Warming. 

Se făcu din nou o pauză, apoi Isbister îşi exprimă o 
curiozitate irezistibilă. 

— S-ar putea să mai continue ani întregi, zise el, 
căutându-şi cuvintele. Trebuie să ţinem seama de asta. 
Averea lui, ştii, s-ar putea ca într-o zi să ajungă pe mâinile... 
altcuiva. 

— Aceasta, dacă vrei să mă crezi, domnule Isbister, este 
una din problemele care mă frământă cel mai mult. Nu 
avem rude care să inspire încredere. Este o situaţie ciudată 
şi fără precedent. 

— Într-adevăr, zise Isbister. De fapt este un caz care ar 
trebui să fie încredinţat unei persoane oficiale, dacă am 
putea găsi un asemenea om. 

— Eu cred că acest caz ar trebui încredinţat unei asociaţii 
publice, un fel de supraveghetor care să fie în mod practic 
fără moarte. Dacă el va continua într-adevăr să trăiască, 
după cum cred unii doctori. Şi fiindcă a venit vorba, eu am 
şi vizitat câteva oficialități, în legătură cu problema aceasta. 
Dar până acum nu s-a putut face nimic. 

— N-ar fi o idee rea s-o încredinţăm vreunei instituţii 
publice, cum ar fi British Museum, sau Academia de Ştiinţe. 
Pare oarecum ciudat, desigur, dar toată situaţia e ciudată. 

— Greutatea este să-i facem să accepte. 

— Birocraţie, cred, nu-i aşa? 

— În mare măsură. 

Se făcu o pauză. 

— Desigur, este o afacere curioasă, zise Isbister. Şi 
dobânzile compuse se acumulează mereu. 

— Aşa este, zise Warming. Acum, rezervele de aur se 
împuţinează şi este o tendinţă de... creştere. 


— Şi eu mi-am dat seama de asta, zise Isbister, făcând o 
grimasă. Dar pentru el, asta e bine. 

— Dacă se va mai trezi. 

— Da, dacă se va mai trezi, repetă Isbister. Ai observat 
cum i s-a subţiat nasul şi cum i-au căzut pleoapele? 

Warming privi şi rămase pe gânduri câtăva vreme. 

— Mă îndoiesc că se va mai trezi, zise el în cele din urmă. 

— Niciodată n-am înţeles prea bine, spuse Isbister, ce 
anume i-a provocat somnul. Mi-a vorbit el ceva despre o 
muncă extenuantă. Am simţit mereu nevoie să cunosc 
amănuntele. 

— Era un om cu calităţi remarcabile, dar capricios, emotiv. 
A avut mari neplăceri în căsnicie, s-a şi despărţit de soţie, 
de altfel; pentru a uita toate acestea, cred, s-a apucat în 
mod violent de politică. Era un radical fanatic, un socialist, 
sau un liberal tipic, cum îşi spuneau chiar ei singuri, cei din 
fracțiunea cea mai progresistă. Energic, nestatornic, 
nedisciplinat. Totul s-a produs din cauza extenuării într-o 
polemică. Îmi amintesc broşura pe care a scris-o atunci... o 
lucrare curioasă. Ceva sălbatic, furtunos. Erau în ea câteva 
previziuni. Unele sunt acum infirmate, altele au devenit 
fapte reale. Dar, în general, când citeşti o astfel de lucrare, 
îţi dai seama că lumea e plină de fapte neaşteptate. Când se 
va trezi va avea multe de învăţat şi multe altele de care să 
se dezveţe. Dacă se va mai trezi vreodată. 

— Aş da orice să fiu de faţă, zise Isbister, ca să aud ce va 
spune. 

— Şi eu, spuse Warming. Da! Şi eu, repetă el, cu 
autocompătimirea unui om bătrân. Dar n-am să-l văd 
niciodată trezindu-se. 

Rămase pe gânduri, privind la faţa ca de ceară. 

— Nu se va trezi niciodată, zise el în cele din urmă. Apoi 
suspină: Nu, niciodată. 

Capitolul III. 

DEŞTEPTIAREA. 

Dar Warming se înşela. Deşteptarea se produse. 


Ce lucru minunat şi complex este această unitate care 
pare atât de simplă: fiinţa! Cine poate urmări 
recompunerea ei, în fiecare dimineaţă, când ne trezim, 
fluxul şi confluenţa nenumăraţilor factori care se 
întrepătrund, reconstituind primele mişcări confuze ale 
sufletului, creşterea şi contopirea inconştientului cu 
subconştientul, a subconştientului cu un început de 
conştiinţă, până când, în cele din urmă, ne recunoaştem pe 
noi înşine. Aşa cum ni se întâmplă şi nouă după somnul de 
noapte, s-a întâmplat şi cu Graham la sfârşitul 
îndelungatului său somn. Un nor nelămurit de senzaţii, 
prinzând cu încetul formă, o tristeţe nelămurită - şi se 
regăsi undeva, întins, slăbit, dar viu. 

I se părea că drumul către fiinţa personală traversase 
hăuri imense, durase epoci întregi. Visurile urieşeşti, care 
fuseseră până atunci realităţi cumplite, îi lăsaseră amintiri 
încâlcite şi vagi, despre creaturi şi privelişti ciudate, ca de 
pe altă planetă. Mai era şi impresia limpede a unei 
conversații importante, a unui nume - n-ar fi putut spune ce 
nume - care trebuia să revină mai târziu, şi senzaţia 
curioasă, de mult uitată, a venelor şi a muşchilor, senzaţia 
unui efort inutil, efortul unui om care este gata să se 
scufunde în întuneric. Apoi, o panoramă orbitoare de scene 
care treceau dintr-una într-alta. 

Graham îşi dădu seama că avea ochii deschişi şi că privea 
un lucru care nu-i era familiar. 

Era ceva alb, muchea unui obiect, o ramă de lemn. Îşi 
mişcă uşor capul, urmărind acest contur. Linia mergea în 
sus, dincolo de limita privirii sale. În-cercă să-şi închipuie 
unde ar putea să se afle. Dar ce importanţă mai avea, când 
îşi dădea seama că era atât de neputincios? Gândurile lui 
aveau culoarea unui abis întunecat. Simţea chinul nelămurit 
al celui care se trezeşte în zorii zilei. O clipă, i se păru că 
aude, nesigur, şoapte şi paşi care se îndepărtau în grabă. 

Mişcarea capului îl făcu să simtă o extremă slăbiciune 
fizică. Bănuia că se află în patul hotelului din localitatea 


aceea din vale, dar nu-şi putea aminti ce era acea muche 
albă. Probabil că dormise. Îşi aminti că dorise să doarmă. Îşi 
aminti de faleză, de vuietul apei, şi apoi îşi aduse aminte că 
parcă vorbise cu un trecător... 

Oare cât timp dormise? Ce erau aceste sunete, ca un 
tropăit de paşi? Şi acest zgomot care creştea şi scădea, ca 
murmurul valurilor lovite de stânci? Întinse o mână moale 
ca să apuce ceasul de pe scaunul unde-l punea în mod 
obişnuit şi atinse o suprafaţă netedă şi tare ca sticla. Era 
ceva atât de neaşteptat, încât tresări puternic. Se întoarse 
brusc pe o parte, privi o clipă şi apoi încercă să se ridice. 
Efortul era însă prea mare şi îl lăsă ameţit, fără de vlagă, 
uluit. 

Se frecă la ochi. Misterul care îl înconjura îl nedumerea, 
dar mintea îi era foarte limpede - desi-gur că somnul îi 
priise. Nu se afla într-un pat, în sensul în care înţelegea el 
acest cuvânt, ci zăcea gol, pe o saltea netedă şi moale, într- 
o cuşcă de sticlă întunecată. Salteaua era 
semitransparentă, şi această descoperire îi produse o 
senzaţie de nesiguranţă, mai ales că dedesubt se afla o 
oglindă care îl reflecta nelămurit. În jurul braţului - 
observă, cu o tresărire, că pielea îi era ciudat de uscată şi 
galbenă - purta un aparat curios din cauciuc, legat atât de 
strâns încât părea să treacă şi deasupra şi pe dedesubtul 
pielii. Acest pat ciudat era plasat într-o cuşcă de sticlă 
verzuie (aşa i se păru lui), iar muchea albă pe care o văzuse 
era una dintre barele ramei de lemn. În colţul cuştii se afla 
o consolă eu aparate delicate şi strălucitoare, în cea mai 
mare parte necunoscute lui, printre care recunoscu un 
termometru de maximă şi minimă. 

Nuanţa uşor verzuie a substanţei asemănătoare cu sticla 
care îl înconjura din toate părţile întuneca lucrurile care se 
aflau dincolo de ea, dar el desluşi o încăpere, vastă, care 
părea somptuoasă, cu o arcadă foarte mare şi simplă, care 
se afla drept în faţa lui. Dincolo de pereţii cuştii se aflau 
câteva mobile, o masă acoperită cu o faţă de masă argintie, 


ca solzii unui peşte, şi o pereche de scaune graţioase. Pe 
masă erau câteva farfurii, pline cu diferite substanţe, o 
sticlă şi două pahare. Îşi dădu seama că îi era o foame 
cumplită. 

Nu se zărea nicio fiinţă omenească. După câteva momente 
de ezitare cobori de pe salteaua translucidă şi încercă să se 
ridice în picioare pe podeaua albă şi curată a micii sale 
încăperi. Îşi calculase însă greşit puterile şi se clătină, 
întinzând mâna pentru a se sprijini de peretele de sticlă. O 
clipă, sticla rezistă la apăsare, cedând ca o gumă, şi apoi se 
sparse cu o mică pocnitură şi dispăru ca un balon spart. 
Graham ieşi, împleticindu-se, în sala cea mare, complet 
uluit. Se sprijini de masă, ca să nu cadă, răsturnând un 
pahar pe duşumea; paharul sună, fără să se spargă, şi 
Graham se aşeză într-un fotoliu. 

După ce-şi mai reveni puţin, turnă din sticlă în pabarul 
rămas pe masă şi bău; era un lichid incolor, însă nu apă, 
aromat şi plăcut la gust, reconfortant şi liniştitor. Lăsă jos 
paharul şi privi în jur. 

Încăperea nu pierdea nici din dimensiuni şi nici din 
somptuozitate, acum când zidul verzui şi transparent 
dispăruse în jurul lui. De sub arcadă, un şir de trepte 
coborau, fără vreo uşă intermediară, către un spaţios 
culoar transversal. Culoarul era încadrat de stâlpi lustruiţi, 
dintr-o substanţă albastră cu vine albe, şi de-a lungul lui se 
auzea un sunet de mişcări şi voci omeneşti şi un murmur 
constant şi profund. Graham, trezit de-a binelea, asculta 
atent, uitând de mâncărurile care se aflau în faţa lui. 

Atunci îşi dădu deodată seama că era gol şi, căutând în jur 
ceva cu care să se acopere, văzu aruncat pe unul din 
scaunele de lângă el un halat negru şi lung. Şi-l puse pe 
umeri şi se aşeză din nou, tremurând. 

Mintea îi plutea încă într-o profundă nedumerire. Desigur, 
dormise şi fusese transportat în timpul somnului. Dar unde? 
Şi cine erau aceşti oameni, mulţimea îndepărtată de dincolo 


de stâlpii albaştri? Se afla în Boscastle? Îşi turnă în pahar şi 
bău iar din lichidul incolor. 

În ce loc se afla? ... [se părea că încăperea fremăta subtil, 
ca o fiinţă vie. Privi în jur la forma frumoasă şi curată a 
încăperii, lipsită de orice ornament, şi văzu că tavanul era 
întrerupt într-un loc de o deschidere circulară, luminată; în 
timp ce privea, o umbră se legăna deasupra, acoperea 
deschiderea, dispărea şi iar revenea. Umbra făcea un 
zgomot care se adăuga zvonului care umplea atmosfera. 

Ar fi vrut să strige, dar din gătlej nu-i ieşi decât un sunet 
slab. Se ridică în picioare şi, cu paşii nesiguri ai unui om 
beat, se îndreptă spre arcadă. Cobori treptele împleticindu- 
se, se împiedică de poalele veşmântului negru cu care se 
înfăşurase şi, ca să nu cadă, se rezemă de unul din stâlpii 
albaştri. 

Culoarul se deschidea spre o privelişte limpede, dominată 
de albastru şi purpuriu, şi se termina în depărtare, într-un 
spaţiu îngrădit, un fel de balcon, luminat puternic şi care 
înainta într-un spaţiu ceţos care părea a fi interiorul unei 
clădiri gigantice. Mai departe, în fund, se înălţau nişte 
forme arhitecturale uriaşe şi nelămurite. Tumultul de 
glasuri se auzea acum mai tare şi mai desluşit, iar pe 
balcon, cu spatele spre el, gesticulând şi părând a discuta 
cu însufleţire, se aflau trei persoane, îmbrăcate în haine 
bogate, largi, de culori vii şi strălucitoare. Prin balcon se 
revărsa zgomotul unei mari mulţimi de oameni şi la un 
moment dat lui Graham i se păru că vede vârful unui steag, 
apoi un obiect viu colorat, probabil o pălărie de culoare 
albastru-deschis aruncată în aer, străluci o clipă şi apoi 
căzu. Strigătele păreau a fi în limba engleză, erau o 
repetare a cuvântului „Se trezeşte!” Auzi un țipăt ascuţit şi 
nedesluşit, şi cei trei oameni din balcon începură deodată 
să râdă. 

— Ha, ha, ha! râse unul din ei, un bărbat cu părul roşu şi o 
robă scurtă, purpurie. Când se va trezi Celcare-doarme... 
Când...! 


Bărbatul îşi întoarse privirile, înveselit, spre culoar. 
Expresia feţei i se schimbă dintr-o dată, tot corpul i se 
înţepeni. Ceilalţi doi se întoarseră re-pede, auzindu-i 
exclamaţia, şi rămaseră nemişcaţi. Feţele lor exprimară mai 
întâi consternare, numaidecât transformată în spaimă. 

Deodată, genunchii lui Graham se îndoiră sub el, braţul 
rezemat de stâlp căzu moale în jos, se clătină şi căzu cu faţa 
la pământ. 

Capitolul IV. 

TUMULIUL. 

Ultima impresie a lui Graham, înainte de a leşina, fuseseră 
nişte puternice bătăi de clopote. Mai târziu, află că 
rămăsese în nesimţire, atârnând între viaţă şi moarte, timp 
de aproape o oră. Când îşi reveni, se afla din nou pe 
salteaua semitransparentă, şi simţea o căldură puternică la 
inimă şi în piept. Observă că aparatul de culoare închisă îi 
fusese luat de pe braţul care era acum bandajat. Rama albă 
era tot deasupra lui, dar substanţa verzuie şi transparentă 
care acoperea sticla dispăruse. Un om îmbrăcat într-o robă 
de un violet închis, unul dintre cei pe care îi văzuse pe 
balcon, îl privea cu atenţie. 

Se auzea un sunet de clopote amestecat cu zgomote 
confuze, din depărtare, dar insistente, sugerând un mare 
număr de oameni care strigau laolaltă. Apoi, i se păru că a 
căzut ceva peste acest tumult, ca o uşă închisă brusc. 

Graham întoarse capul. 

— Ce înseamnă asta? zise el încet. Unde mă aflu? 

Îl văzu pe omul cu părul roşu, care îl descoperise primul. 
Cineva parcă voi să-l întrebe ce spusese, apoi se opri brusc. 

Omul îmbrăcat în violet îi răspunse cu o voce moale, 
vorbind engleza cu un uşor accent străin, sau cel puţin aşa i 
se părea lui Graham: 

— Eşti în siguranţă. Ai fost adus aici din locul de unde ai 
adormit. Eşti în siguranţă. Ai dormit câtăva vreme. În 
letargie. 


El mai adăugă ceva, dar Graham nu mai auzi; i se întinse o 
mică fiolă. Graham simţi că este stropit cu ceva rece, o 
ceaţă parfumată îi înconjură pentru o clipă fruntea, şi 
senzaţia de răcoare se accentuă. Închise ochii, înviorat. 

— E mai bine? întrebă omul în violet, când Graham 
deschise din nou ochii. Era un bărbat cam de vreo treizeci 
de ani, cu faţa plăcută, cu o barbă blondă şi ascuţită şi cu o 
agrafă de aur la gâtul robei violete. 

— Da, zise Graham. 

— Ai dormit câtăva vremE. Într-o letargie cataleptică. Ai 
auzit? Cataleptică. S-ar putea să ţi se pară ciudat la 
început, dar te asigur că totul e bine. 

Graham nu răspunse, dar aceste cuvinte avură darul să-l 
liniştească. Privi, pe rând, feţele celor trei oameni din jurul 
lui. Ei îl priveau în mod ciudat. El ştia că trebuie să se afle 
undeva în Cornwall, dar nu putea să facă nicio legătură 
între gândul acesta şi impresiile recente. 

Unul dintre gândurile care îl preocupaseră în timpul 
ultimelor clipe înainte de a adormi la Boscastle îi reveni în 
minte, o hotărâre de care uitase. Îşi drese glasul. 

— Aţi telegrafiat vărului meu? întrebă el. E. Warming, 
Chancery Lane, nr. 27? 

Cei trei îl ascultau cu atenţie. Dar Graham fu nevoit să 
repete. 

— Ce ciudat accent! şopti omul cu părul roşu. 

— Să telegrafiem, Sir? zise tânărul cu barba blondă, vădit 
încurcat. 

— Se referă la telegramele electrice, interveni al treilea, 
un tânăr cu faţa plăcută, de vreo nouăsprezece sau 
douăzeci de ani. Omul cu barba blondă scoase un strigăt, în 
semn că a înţeles. 

— Ce prost sunt! Puteţi fi sigur ca totul va fi făcut, Sir, zise 
el câtre Graham. Mi-e teamă că va fi greu să... telegrafiem 
vărului dumneavoastră. El nu se află acum în Londra. Dar 
să nu vă îngrijoreze această problemă; aţi dormit foarte 
mult timp şi cel mai important lucru este să vă reveniţi, Sir. 


(Graham presupuse că acest cuvânt era „sir”, dar omul îl 
pronunţa „Sire”.) 

— Oh! exclamă Graham şi rămase liniştit. 

Totul era foarte încâlcit, dar desigur că aceşti oameni 
îmbrăcaţi în haine neobişnuite ştiau despre ce era vorba. Şi 
totuşi, şi ei, şi încăperea în care se aflau, totul era ciudat. 
Avea impresia că se afla într-o construcţie recentă. 
Deodată, avu o bănuială. Cu siguranţă că se afla în sala 
vreunei expoziţii publice! Dacă era aşa, îi va spune lui 
Warming ceea ce gândea despre el! Dar probabil că era 
vorba despre altceva. Şi, apoi, într-o expoziţie publică nu ar 
fi fost lăsat complet gol! 

Apoi, pe neaşteptate, înţelese ce se întâmplase. Între 
bănuială şi începutul înţelegerii nu se afla niciun interval 
perceptibil. Îşi dădu seama deodată că letargia durase un 
lung interval de timp; ca printr-un proces de citire a 
gândurilor, el interpretă spaima de pe feţele celor care îl 
priveau cu atenţie. Se uită la ei într-un mod ciudat, pradă 
unei puternice emoţii. Se părea că şi ei îi citesc în ochi. Îşi 
mişcă buzele ca să vorbească, dar nu reuşi să scoată niciun 
sunet. Îi trecu prin minte, aproape chiar în clipa acestei 
descoperiri, un impuls ciudat de a-şi ascunde gândurile. Îşi 
privi picioarele goale, fără să spună nimic. Dorinţa de a 
vorbi dispăru. Tremura puternic. 

I se dădu să bea un lichid roz, cu o fluorescenţă verzuie şi 
cu gust de carne, şi avu senzaţia că îi revin puterile. 

— Asta... asta mă face să mă simt mai bine, zise el cu glas 
răguşit, iar cei trei îi răspunseră cu un murmur respectuos 
de aprobare. Acum era sigur. Încercă din nou să vorbească, 
şi din nou nu reuşi. 

Îşi încordă pieptul şi încercă pentru a treia oară. 

— Cât de mult? întrebă el cu o voce stinsă. Cât de mult am 
dormit? 

— O perioadă considerabilă, zise omul cu barba blondă, 
aruncând o privire către ceilalţi. 

— Cât de mult? 


— Foarte mult timp. 

— Da... da, zise Graham iritat. Dar aş vrea... Este... sunt 
poate... câţiva ani? Mulţi ani? A fost ceva... am uitat ce 
anume. Mă simt... dezorientat. Dar dumneavoastră... 
Suspină. Nu trebuie să vă feriţi de mine. Cât timp...? 

Se opri, respirând neregulat. Îşi frecă ochii cu degetele şi 
apoi aşteptă un răspuns. Cei trei vorbeau în şoaptă. 

— Cinci sau şase ani? întrebă el cu glas slab. Mai mult? 

— Mult mai mult decât atât. 

— Mai mult! 

— Mai mult. 

EI îi privi şi parcă nişte demoni îi contractau muşchii feţei. 
Privirile lui erau întrebătoare. 

— Multă vreme, zise omul cu barba roşie. 

Graham se strădui să se ridice. Îşi şterse, cu mâna slabă, o 
lacrimă de pe faţă. 

— Multă vreme! repetă el. Închise pleoapele, le deschise, 
şi privi la lucrurile neobişnuite din jur. 

— Câţi ani? întrebă el 

— Trebuie să vă aşteptaţi la o surpriză. 

— Ei bine? 

— Mai mult decât un gross de ani. 

Acest cuvânt ciudat îl enervă. 

— Mai mult decât un ce? 

Doi dintre ei vorbeau împreună. Graham auzi câteva 
observaţii, pe care însă nu le înţelese, în legătură cu 
cuvântul „zecimal”. 

— Cât timp aţi spus? întrebă Graham. Cât? Nu mă priviţi 
astfel. Spuneţi-mi. 

Printre cuvintele rostite în şoaptă, urechea sa desluşi şase 
cuvinte: „Mai mult decât vreo două secole”. 

— Ce? strigă el, întorcându-se către tânărul care vorbise. 
Cine a spus? ... Ce-a fost asta? Două secole! 

— Da, zise omul cu barba roşie. Două sute de ani. 

Graham repetă cuvintele. Se aşteptase să audă despre un 
repaus lung, şi totuşi aceste secole concrete îl copleşeau. 


— Două sute de ani, zise el din nou, şi o prăpastie imensă i 
se deschidea încet în minte; şi apoi: Oh, dar...! 

Cei trei nu spuneau nimic. 

— Aţi spus...? 

— Două sute de ani. Două secole de ani, zise omul cu 
barba roşie. 

Se făcu o pauză. Graham privea la feţele lor, înțelegând că 
auzise purul adevăr. 

— Dar, nu se poate, zise el cu glasul ridicat. Visez. 
Letargie? Letargiile nu durează atât. Nu-i adevărat... este o 
glumă, glumiţi cu mine! Spuneţi-mi... acum câteva zile, 
cred, mă plimbam de-a lungul coastei din Cornwall... 

Glasul i se stinse. 

Omul cu barba blondă ezita. 

— Nu sunt prea tare în istorie, Sir - zise el încet şi privi 
către ceilalţi. 

— Aşa, este, Sir, zise tânărul - Boscastle în vechiul ducat 
de Cornwall... în sud-vestul ţârii, dincolo de păşunile de 
vite. Încă mai este o casă. Am fost pe acolo. 

— Boscastle! Graham îşi întoarse privirea către cel mai 
tânăr. Aşa se numea, Boscastle. Micul orăşel Boscastle. Am 
adormit, pe undeva pe acolo. Nu-mi amintesc exact. Nu-mi 
amintesc exact. Îşi apăsă fruntea cu mâna şi şopti... Peste 
două sute de ani! 

Începu să vorbească repede, cu fata contractată, dar cu 
inima rece în piept. 

— Dar, dacă sunt într-adevăr două sute de ani, toţi oamenii 
pe care i-am cunoscut, toate fiinţele pe care le-am văzut şi 
cu care am vorbit înainte de a adormi, toţi sunt desigur 
morţi! 

Ei nu răspunseră. 

— Regina şi familia regală, miniştrii, biserica şi Statul. Cei 
de sus şi cei de jos, bogaţi şi săraci, toţi... Mai există Anglia? 
Ce bine! Dar Londra mai există? Asta-i chiar Londra, nu-i 
aşa? Dum-neata eşti ajutor de îngrijitor? Şi aceştia...? Cum? 
Şi ei sunt ajutori de îngrijitori? 


Se opri, cu o înfăţişare nedumerită. 

— Dar de ce mă aflu aici? Nu! Nu-mi spuneţi nimic! Tăceţi. 
Lăsaţi-mă să... 

Rămase tăcut, se frecă la ochi şi când îi deschise din nou 
văzu că i se întindea încă un pahar, cu lichid roz. Îl bău şi 
simţi imediat efectul binefăcător. Apoi începu să plângă, 
liniştit şi uşurat. 

Când încetă, privi la feţele celorlalţi, şi începu să râdă, 
printre lacrimi, prosteşte. 

— Dar... două... su...te...de...ani! zise el. Faţa i se 
schimonosi şi el şi-o acoperi din nou cu mâinile. 

După câtva timp se linişti. Se aşeză, cu mâinile pe 
genunchi, aproape în aceeaşi atitudine în care Isbister îl 
găsise pe faleza din Pentargen. Atenţia îi fu atrasă de un 
glas puternic şi poruncitor şi de paşii unui om care înainta 
spre ei. 

— Ce faceţi aici? De ce n-am fost anunţat? Trebuia 
neapărat să-mi spuneţi. Cineva va suporta consecinţele. 
Omul acesta trebuie să stea liniştit. Uşile sunt închise? 
Toate uşile? Trebuie ţinut în perfectă linişte. Nu trebuie săi 
se spună nimic. Il s-a spus ceva? 

Omul cu barba blondă spuse ceva în şoaptă, iar Graham, 
privind peste umăr, văzu apropiindu-se un om foarte scund, 
gras, îndesat şi fără barbă, cu nasul coroiat, cu gâtul şi cu 
bărbia groase. Nişte sprâncene dese şi negre, uşor 
înclinate, care aproape că se împreunau deasupra nasului şi 
dominau ochii de un cenugşiu închis, dădeau feţei sale o 
expresie impresionantă şi ciudată. Se uită o clipă la Graham 
şi apoi privirea i se întoarse către omul cu barba blondă. 

— Voi, zise el cu un glas extrem de iritat, aţi face mai bine 
să plecaţi. 

— Să plecăm? zise omul cu barba roşie. 

— Desigur... plecaţi imediat. Şi aveţi grijă să închideţi uşile 
când ieşiţi. 

Cei doi oameni cărora li se adresase plecară ascultători, 
după ce îl mai priviră o dată pe Graham, dar, în loc să iasă 


prin culoar, după cum era de aşteptat, se îndreptară către 
peretele din faţa arcadei. Şi atunci se întâmplă un lucru 
ciudat; o fâşie lungă a acestui zid, în aparenţă solid, începu 
să se ruleze cu zgomot în sus, rămase atârnată deasupra 
celor doi oameni care plecau şi apoi căzu iar. Graham 
rămase numai cu noul venit şi cu omul cu barbă blondă, 
îmbrăcat în robă purpurie. 

Un timp, omul cel scund nu-i dădu nici cea mai mică 
atenţie lui Graham, ci se apucă să-l întrebe pe celălalt - 
care era, desigur, subordonatul lui - despre cel care le 
fusese dat în grijă. Vorbea limpede, dar cu fraze pe care 
Graham nu le înţelegea decât în parte. Probabil că trezirea 
lui nu era pentru omul acela numai o surpriză, ci şi un prilej 
de consternare şi de necazuri. Se vedea bine că era foarte 
agitat. 

— Nu trebuie să-i zăpăciţi mintea, spunându-i prea multe 
lucruri, repeta el tot mereu. Nu trebuie să-i zăpăciţi mintea. 

După ce i se răspunse la întrebări, se întoarse iute şi-l privi 
pe cel care se trezise cu o expresie ambiguă. 

— Te simţi ciudat? întrebă el. 

— Foarte. 

— Lumea, atât cât vezi din ea, ţi se pare ciudată? 

— Presupun că va trebui să trăiesc în această lume, oricât 
s-ar părea de ciudat. 

— Tot aşa presupun şi eu, acum. 

— Mai întâi, n-ar fi bine să capăt nişte haine? 

— Ei... zise omul robust şi se opri, iar cel cu barba blondă, 
întâlnindu-i privirea, se îndepărtă. Vei avea foarte curând 
haine, zise omul robust. 

— Este chiar adevărat că am dormit două sute...? întrebă 
Graham. 

— Deci ţi s-a spus, nu-i aşa? Două sute trei ani, mai precis. 

Graham, ridicându-şi sprâncenele şi simţindu-şi gura 
amară, ştia acum că trebuie să accepte inevitabilul. Tăcu 
câteva clipe, apoi întrebă: 


— Există prin apropiere vreo moară, sau vreun dinam? Nu 
aşteptă răspunsul Cred că lucrurile s-au schimbat teribil! 
Ce sunt aceste strigăte? întrebă el pe neaşteptate. 

— Nimic, răspunse omul robust, nemulţumit. Oameni. 
Cred că mai târziu vei înţelege mai bine... poate... După 
cum singur ai spus, lucrurile s-au schimbat. Vorbea scurt, 
încruntându-şi sprâncenele şi privea în jurul său ca un om 
care, în momente grele, încearcă să ia o hotărâre. În orice 
caz, trebuie să-ţi dăm haine şi tot ce mai ai nevoie. Mai bine 
aşteaptă aici până când va veni cineva. Nimeni nu trebuie 
să se apropie de dumneata. E nevoie să te şi bărbierească. 

Graham se frecă pe bărbie. 

Omul cu barba blondă se îndreptă spre ei, se întoarse 
brusc, ascultă o clipă, ridică din sprâncene spre cel mai în 
vârstă şi se repezi prin culoarul de sub arcadă, spre balcon. 
Tumultul de strigăte crescu şi omul cel scund se întoarse şi 
ascultă şi el. Mormăi un blestem şi se uită la Graham cu o 
privire duşmănoasă. Vacarmul de strigăte şi vociferări 
creştea şi scădea, iar la un moment dat se auzi un zgomot 
ca o lovitură şi ţipete ascuţite, apoi o plesnitură ca şi cum s- 
ar fi rupt un lemn uscat. Graham îşi încordă urechile ca să 
recunoască măcar un singur sunet din acest tumult haotic. 

Atunci desluşi, repetată mereu, o anumită frază. La 
început, nu-şi crezu urechilor. Dar cuvintele erau, desigur, 
acestea: „Arătaţi-ne pe Cel-caredoarme! Arătaţi-ne pe Cel- 
care-doarme!” 

Omul cel scund se repezi deodată către arcadă. 

— Îngrozitor! strigă el. Cum de-au aflat? Dar au aflat? Sau 
doar îşi închipuie... 

Cineva îi dădu un răspuns. 

— Nu pot să viu, zise omul cel robust; trebuie să mă 
îngrijesc de el. Strigaţi-le de la balcon. 

Se auzi un răspuns neînțeles. 

— Spuneţi-le că nu s-a trezit. Spuneţi-le orice! Vă las să 
spuneţi ce vreţi! 

Se întoarse în grabă lângă Graham. 


— Trebuie să ţi se dea imediat haine, zise el. Nu poţi să 
rămâi aici... şi va fi imposibil să... 

Se îndepărtă, în timp ce Graham striga în urma lui câteva 
întrebări care rămaseră fără răspuns. După câteva clipe se 
întoarse. 

— Nu pot să-ţi explic ce se petrece. Este prea complicat. Ţi 
se vor da imediat haine. Da... imediat. Apoi te vom putea 
duce de aici. Vei afla în curând care sunt grijile noastre. 

— Dar ce strigă aceste glasuri...? 

— Ceva despre Cel-care-doarme... Adică despre 
dumneata. Şi-au făcut o idee ciudată. Nu ştiu care. Nu ştiu 
NIMIC. 

Se auzi, peste tumultul zgomotelor îndepărtate, un sunet 
ascuţit de clopot şi personajul se repezi către un mic grup 
de aparate din colţul încăperii. Ascultă o clipă, privind un 
glob de cristal, încu-viinţă din cap şi spuse câteva vorbe 
nedesluşite. Apoi se îndreptă spre peretele prin care 
dispăruseră cei doi oameni. Acesta se rulă din nou în sus, ca 
o perdea, şi omul rămase în aşteptare. 

Graham îşi ridică un braţ şi se miră văzând câtă putere îi 
dăduse medicamentul. Îşi trecu un picior peste marginea 
saltelei, apoi pe celălalt. Capul nu i se mai învârtea. 
Aproape că nu-i venea să creadă că se restabilise atât de 
repede. Şedea şi-şi pipăia picioarele. 

Omul cu barba blondă intră din nou, venind din coridorul 
boltit, şi în acelaşi timp cuşca unui ascensor cobori 
lunecând în faţa omului robust; din ascensor ieşi un om 
slab, cu barba căruntă, purtând un costum strâmt, de 
culoare verde-închis, şi ducând eu el un rulou. 

— Croitorul, zise omul cel robust, prezentându-l cu un 
gest. Acest costum negru nu ţi se potriveşte de loc 
dumitale. Nici nu înţeleg cum de a ajuns aici. Dar voi afla. 
Voi afla. Poţi să lucrezi foarte repede? zise el, adresându-se 
croitorului. 

Omul în verde se înclină şi, înaintând, se aşeză pe pat, 
lângă Graham. Gesturile sale erau liniştite, dar privirile îi 


erau pline de curiozitate. 

— Veţi găsi moda schimbată, Sire, zise el. Se uită pe sub 
sprâncene la omul cel robust. 

Desfăcu ruloul cu o mişcare rapidă, şi o mulţime de stofe 
strălucitoare i se răspândiră pe genunchi. 

— Dumneavoastră aţi trăit, Sire, într-o perioadă oarecum 
cilindrică... perioada victoriană. Cu tendinţă spre forma 
emisferică la pălării. Tot mereu linii curbe. Acum... el scoase 
un mic aparat de mărimea şi aspectul unui ceas, răsuci 
butonul şi arătă o făptură minusculă, îmbrăcată în alb, care, 
ca într-un chinetoscop, apăruse pe cadran, mergând şi 
răsucindu-se în loc. Croitorul luă o bucată de satin alb- 
albăstrui. 

— Cred că aşa trebuie să vă îmbrac, zise el. 

Omul cel robust se apropie şi se opri lângă Graham. 

— Avem foarte puţin timp, zise el. 

— Vă puteţi baza pe mine, zise croitorul. Maşina trebuie 
să-mi sosească imediat. Ce părere aveţi de aparatul acesta? 

— Ce fel de aparat e? întrebă omul secolului al XIX-lea. 

— Pe vremea dumneavoastră vi se arăta un desen care vă 
prezenta moda, zise croitorul, dar acesta este progresul 
nostru modern. Priviţi aici. Minuscula figură îşi repetă, pe 
cadran, mişcările, dar îmbrăcată în alt costum. Sau acum - 
şi cu un mic zgomot apăru o altă figură minusculă 
îmbrăcată într-o robă mai bogată. Croitorul avea mişcări 
foarte iuți şi privi de două ori spre ascensor, în timp ce 
manevra aparatul. 

Ascensorul hurui din nou, şi-şi făcu apariţia un băiat 
anemic, tuns scurt, cu trăsături de tip chinezesc, îmbrăcat 
într-o stofă groasă de culoare albastru-deschis. Aducea cu 
el o maşină complicată, pe care o împinse pe rotiţe, fără 
zgomot, în odaie. Croitorul părăsi imediat micul 
chinetoscop, îl invită pe Graham să se aşeze în picioare în 
faţa maşinii; murmură apoi câteva instrucţiuni băiatului cu 
părul tuns, care răspunse cu glas gutural şi cu cuvinte din 
care Graham nu reţinu nimic. Băiatul continuă un monolog 


de neînțeles, într-un colţ, iar croitorul trase în afară mai 
multe braţe articulate care se terminau cu mici discuri, 
împingându-le până când discurile se lipiră de trupul lui 
Graham, câte unul pe fiecare omoplat, câte unul la coate, 
unul la gât, şi aşa mai departe, încât până la urmă erau 
poate vreo patruzeci, lipite de tot trupul. În acelaşi timp, 
încă o persoană veni cu ascensorul în încăpere, în spatele 
lui Graham. Croitorul puse în funcţiune un mecanism care 
producea mişcări ritmice şi un sunet slab în dispozitivele 
maşinii, apoi, o clipă după aceea, el desfăcu pârghiile şi 
maşina se îndepărtă de Graham. Croitorul îi dădu din nou 
mantaua neagră, iar omul cu barba blondă îi întinse un 
păhărel cu un lichid răcoritor. Graham văzu, pe deasupra 
paharului, un tânăr cu faţa palidă care îl privea cu o fixitate 
ciudată. 


Omul cel robust măsura în lung şi în lat odaia, cu paşi 
nerăbdători, apoi se întoarse şi se îndreptă prin arcadă 
către balcon, de unde continua să se audă zgomotul unei 
mulţimi îndepărtate, în izbuc-niri cadenţate. Băiatul cu 
părul tuns scurt îi întinse croitorului un sul de satin 
albăstrui şi amândoi începură să-l fixeze în mecanism într- 
un chip care amintea introducerea unui sul de hârtie într-o 
maşină de tipărit din secolul al XIX-lea. Apoi împinseră 
întreaga maşină, pe rotiţele ei fără zgomot, în cealaltă parte 
a încăperii, unde un cablu împletit ieşea grațios din perete. 
Făcură contactul şi maşina începu să funcţioneze cu putere. 

— Ce se întâmplă acolo? întrebă Graham, arătând cu 
paharul gol către cei care se îndeletniceau cu maşina şi 
încercând să ignoreze privirea fixă a noului venit. Este 
oare... vreo forţă... care acţionează? 

— Da, răspunse omul cu barba blondă. 

— Cine este acela? El arătă spre arcada din spatele său. 

Omul în purpuriu îşi mângâie bărbia, ezită, şi răspunse cu 
glas scăzut: 

— Este Howard, paznicul şef al dumneavoastră. Vedeţi, 
Sire, e cam greu să vă explic. Consiliul numeşte paznicul şi 
ajutoarele. Această sală a fost până acum, cu anumite 
restricţii, publică. Pentru satisfacerea curiozităţii oamenilor. 
Acum, am închis uşile pentru prima dată. Dar mai bine, 
dacă nu vă supăraţi, am să-l las pe el să vă explice. 

— Ciudat! zise Graham. Paznic? Consiliu? Apoi, 
întorcându-se cu spatele spre noul sosit, întrebă în şoaptă: 
De ce mă priveşte ţintă omul acesta? E vreun mesmerist? 

— Mesmerist? Este un capilotomist! 

— Capilotomist! 

— Da... unul din cei mai de seamă. Salariul său anual e de 
sixdoz lioni. 

Toate cuvintele i se păreau absurde. Graham se opri, cu 
gândurile tulburate, asupra ultimei fraze. 

— Sixdoz lioni? întrebă el. 


— Dumneavoastră nu aveaţi lioni? Presupun că nu. Aveaţi 
vechile lire sterline? Acum, unitatea noastră monetară este 
lionul. 

— Dar ce este... cum ai spus dumneata... sixdoz? 

— Da. Şase duzini, Sire. Desigur lucrurile, chiar şi aceste 
lucruri mărunte, s-au schimbat. Dumneavoastră aţi trăit în 
vremurile sistemului zecimal, sistemul arab... cu zeci şi cu 
micile sute şi mii. Acum noi avem unsprezece cifre. Avem 
cifre separate şi pentru zece şi pentru unsprezece, două 
cifre pentru o duzină, iar o duzină de duzine fac un gross, 
adică o sută mare, înţelegeţi, o duzină de groşi fac o 
dozandă, iar o dozandă de dozande fac un miliard. E foarte 
simplu. 

— Văd, zise Graham. Dar acest capi... ce-i cu el? 

Omul cu barba blondă privi peste umăr. 

— Iată hainele dumneavoastră! zise el. Graham se întoarse 
brusc şi-l văzu pe croitor alături lângă el, zâmbind şi ţinând 
pe braţ nişte haine evident noi. Băiatul cu părul scurt 
împingea cu un singur deget maşina complicată spre 
ascensorul cu care fusese adusă. Graham privea ţintă la 
costumul terminat. 

— Nu cumva vrei să spui... 

— Sunt gata, zise croitorul. Îi lăsă hainele jos, la picioare, 
se îndreptă spre patul pe care stătuse întins de curând 
Graham, trase salteaua transparentă şi ridică oglinda în 
sus. În acest timp o sonerie furioasă chemă pe omul cel 
robust spre colţul încăperii. Omul cu barba blondă se repezi 
spre el şi apoi plecă în grabă prin culoarul boltit. 

Croitorul îl ajută pe Graham să-şi pună costumul purpuriu, 
compus din ciorapi, pantalon şi vestă laolaltă, în timp ce 
omul robust se întoarse din colţul încăperii în întâmpinarea 
omului cu barbă blondă care revenea de pe balcon. 
Începură să vorbească repede, cu glasul scăzut, iar 
atitudinea lor trăda clar neliniştea. Pe deasupra hainei 
purpurii îmbrăcă un veşmânt complicat, dar grațios, de 
culoare alb-albăstruie şi Graham se văzu îm-brăcat după 


ultima modă; faţa îi rămăsese palidă, nebărbierită, cu barba 
țepoasă, dar cel puţin el nu mai era gol, ci chiar elegant, 
într-un fel cu totul neobişnuit. 

— Trebuie să mă bărbieresc, zise el, privindu-se în oglindă. 

— Într-o clipă, zise Howard. 

Tânărul care îl privise cu atâta insistenţă închise ochii, îi 
redeschise, şi, întinzând înainte o mână slabă, se apropie de 
Graham. Apoi se opri, făcând un gest slab cu mâna, şi privi 
în jurul său. 

— Un scaun, zise Howard nerăbdător, şi într-o clipă omul 
cu barba blondă aduse un scaun în spatele lui Graham. 
Şezi, te rog, zise Howard. 

Graham ezită, şi în cealaltă mână a omului cu privire fixă 
văzu strălucirea oţelului. 

— Nu înţelegeţi, Sire? strigă omul cu barba blondă, cu o 
politeţe grăbită. El trebuie să vă tundă părul. 

— O! exclamă Graham, lămurit. Dar dumneata l-ai numit... 

— Un capilotomist, exact! Este unul din cei mai mari artişti 
din lume. 

Imediat, Graham se aşeză. Omul cu barbă blondă dispăru. 
Capilotomistul se apropie, cu gesturi graţioase, examină 
urechile lui Graham şi îl măsură cu privirea, îi pipăi capul la 
spate şi s-ar fi aşezat din nou să-l privească dacă n-ar fi fost 
nerăbdarea vizibilă a lui Howard. Imediat, cu mişcări rapide 
şi o serie de instrumente mânuite cu îndemânare, îi rase lui 
Graham barba, îi aranjă mustaţa şi îi tunse şi aranjă părul. 
Toate acestea le făcu fără o vorbă, cu aerul inspirat al unui 
poet. De îndată ce termină, Graham primi o pereche de 
pantofi. 

Brusc, o voce puternică - părea că vine dintr-un mecanism 
aşezat din colţul odăii - strigă: „Acum... acum! Poporul ştie 
totul, tot oraşul ştie. Lucrul a fost oprit. Lucrul a fost oprit. 
Nu mai aşteptaţi, veniţi chiar acum!” 

Aceste strigăte îl tulburară teribil pe Howard. Judecându-l 
după gesturi, lui Graham i se păru că ezită între două 
direcţii. Deodată, se îndreptă spre colţul unde era instalat 


aparatul, lângă micul glob de cristal. În acest timp tumultul 
care se auzea dinspre arcadă şi care continuase tot timpul 
se ridică într-un sunet puternic, mugi ca o furtună şi scăzu 
din nou, ca şi cum s-ar fi îndepărtat uşor. Acest zgomot îl 
atrăgea pe Graham ca o chemare irezistibilă. Privi spre 
omul cel robust, apoi îşi ascultă impulsul interior. Ajunse din 
doi paşi pe scări, apoi pe culoar, şi după douăzeci de paşi 
ieşise afară, pe balconul în care îi văzuse pe cei trei oameni. 

Capitolul V. 

DRUMURILE MIŞCĂTOARE. 

Ajunse la balustrada balconului şi privi în sus. La apariţia 
lui se auziră exclamaţii de surpriză şi agitația unei mulţimi 
aflate în lungul spaţiu de dedesubt. 

Atenţia îi fu izbită de liniile unei arhitecturi impunătoare. 
Locul pe care-l privea era naosul unei clădiri gigantice, 
întinzându-se, în largi linii curbe, către toate direcţiile. 
Deasupra, se înălţau arcade puternice, întâlnindu-se 
undeva, sus, unde închideau spaţiul imens, ca un cer 
acoperit cu nişte ferestre dintr-un material transparent. 
Globuri uriaşe cu o lumină albă şi rece făceau să pălească 
razele de soare care se mai strecurau prin reţeaua de 
grinzi şi de cabluri. Ici şi colo atârna deasupra abisului câte 
un pod suspendat, cu trecători de mărimea unor puncte: 
văzduhul era întretăiat de o reţea de cabluri subţiri. 
Graham zări, privind în sus, vârful unui edificiu; faţada spre 
care privea era cenuşie, întunecată, întretăiată de arcade 
mari, de deschideri circulare, de balcoane, de turnuri, de 
mi-riade de ferestre uriaşe şi nenumărate forme 
arhitecturale încâlcite. Pe ziduri se aflau inscripţii 
orizontale şi oblice, cu litere necunoscute. Din loc în loc, 
pornind de pe acoperişuri, erau fixate cabluri groase, care 
se îndreptau, în linii curbe, spre deschiderile circulare din 
cealaltă parte a spaţiului, şi, chiar în timp ce Graham 
observa toate acestea, îi atrase atenţia făptura îndepărtată 
şi slabă a unui om îmbrăcat în albastru-deschis. Şedea 
foarte sus, lângă capătul cel mai înalt al uneia din aceste 


ghirlande de cabluri, aplecat înainte, pe un mic ieşind al 
zidului şi manevra nişte corzi aproape invizibile, care se 
desprindeau din celelalte. Deodată, cu o smucitură care-i 
tăie respiraţia lui Graham, acest om se repezi în josul 
curbei şi dispăru printr-o deschidere circulară, de cealaltă 
parte a drumului. Imediat ce ieşise pe balcon, Graham 
privise în sus şi atenţia îi fusese mai întâi atrasă de lucrurile 
pe care le zărise deasupra şi în faţa lui, fără să mai vadă 
altceva. Apoi, deodată, descoperi strada! Nu era de loco 
stradă în sensul cunoscut de Graham, căci în secolul al 
nouăsprezecelea străzile şi drumurile nu erau decât nişte 
căi bătătorite de pământ nemişcat, pe care se înghesuiau, 
printre trotuare înguste, şuvoaie de vehicule. Dar strada pe 
care o vedea acum era largă de trei sute de picioare şi se 
mişca; se mişca toată strada, în afară de mijloc, partea cea 
mai de jos. Pentru o clipă, mişcarea îl ului. Apoi înţelese. 

Trecând pe sub balcon, această şosea extraordinară 
mergea iute înspre partea dreaptă a lui Graham, ca un 
şuvoi nesfârşit, cu viteza unui tren expres din secolul al 
nouăsprezecelea. Era un fel de platformă continuă, formată 
din plăci înguste, transversale, cu spaţii înguste între ele, 
care îi permiteau să urmeze curbele străzii. Pe platformă 
erau instalate bănci, şi ici-colo mici chioşcuri, dar tre-ceau 
atât de repede, încât Graham nu reuşi să vadă ce 
adăposteau. Din platforma cea mai apropiată şi cea mai 
rapidă coborau spre centrul spaţiului o serie de alte 
platforme. Toate se mişcau înspre drepta, fiecare evident 
mai încet decât cea de deasupra ei, cu o diferenţă de viteză 
destul de mică, încât să permită călătorilor să sară de pe o 
platformă pe cea vecină, şi astfel să se îndrepte de la cea 
mai rapidă către cea din mijloc, care era imo-bilă. Dincolo 
de acest drum central se aflau alte asemenea platforme 
continui, alergând, cu viteze diferite, spre stânga lui 
Graham. 

Aşezaţi în grupuri mari, pe cele două platforme mai largi şi 
mai rapide, trecând de pe una pe cealaltă, sau coborând 


spre spaţiul central, se aflau nenumărați oameni, de o 
diversitate uimitoare. 

— Nu trebuie să stai aici, strigă deodată Howard, chiar 
lângă el. Trebuie să pleci imediat de aici. 

Graham nu răspunse. Auzea fără să înţeleagă. Platformele 
circulau cu zgomot şi oamenii strigau. Desluşi nişte femei şi 
fete cu părul fluturând, îmbrăcate elegant, cu panglici care 
se încrucişau peste sâni. Erau primele fiinţe pe care le 
vedea lămurit în tot acel haos. Apoi, observă că nota 
dominantă a caleidoscopului de costume era albastrul- 
deschis pe care îl purta şi ajutorul croitorului. Auzi clar 
strigăte de „Cel-care-doarme! Ce s-a întâmplat cu Cel-care- 
doarme?” şi i se păru că pe platformele mişcătoare din faţa 
lui se îngrămădea o mulţime din ce în ce mai mare de 
oameni, cu figuri palide. Observă mâini întinse, arătând 
înspre el. Spaţiul central imobil al uriaşei arcade din faţa 
balconului era înţesat cu oameni îmbrăcaţi în 
albastrudeschis. Se iscă un fel de îmbulzeală. Se părea că 
oamenii sunt împinşi din amândouă părţile pe platformele 
mişcătoare şi îndepărtați împotriva voinţei lor. De îndată ce 
se găseau la o oarecare distanţă de centrul îmbulzelii, se 
întorceau în grabă spre locul de unde plecaseră. 

— Este Cel-care-doarme! Este într-adevăr Celcare- 
doarme! strigau oamenii. Nu este Cel-caredoarme, strigau 
alţii. Vedea din ce în ce mai multe figuri întorcându-se spre 
el. Din când în când, de-a lungul acestei suprafeţe centrale, 
Graham observa nişte deschizături, ca nişte puțuri, probabil 
capetele scărilor pe care coborau şi urcau oamenii. Agitaţia 
părea să fie centralizată în jurul uneia din aceste 
deschizături, care se afla foarte aproape de balcon. Oamenii 
coborau de pe platformele mişcătoare spre această 
deschizătură, sărind cu îndemânare de pe o platformă pe 
alta. Cei îngrămădiţi pe platformele superioare păreau să-şi 
împartă atenţia între acest punct şi balcon. Un grup de mici 
făpturi, îmbrăcate într-o uniformă de un roşu strălu-citor, 
acţionând laolaltă, metodic, păreau hotărâte să oprească 


accesul spre scară. În jurul lor se strângea repede o mare 
mulţime. Roşul strălucitor al uniformelor contrasta violent 
cu albastrul-deschis pe care-l purtau adversarii, căci, fără 
îndoială, era vorba de o luptă. 

În timp ce privea toate acestea, Howard îi striga ceva la 
ureche, scuturându-l de braţ. Apoi, deodată, Howard plecă 
şi Graham rămase singur. 

Strigătele de „Cel-care-doarme!” creşteau în intensitate, şi 
oamenii de pe platforma cea mai apropiată şedeau în 
picioare. Platforma cea mai rapidă din dreapta lui era 
goală, iar cea mai îndepărtată, din partea cealaltă a 
spaţiului, venea înţesată de oameni şi se golea în faţa 
balconului. O mulţime imensă se strânsese cu o iuţeală de 
necrezut în spaţiul central; mulţimea fremăta şi strigătele, 
la început intermitente, deveniră un vacarm puternic şi 
neîncetat: „Cel-care-doarme!” „Cel-caredoarme!” Şi urlete, 
şi ovaţii, haine care fluturau, şi strigăte de „Opriţi 
drumurile!” Oamenii mai strigau şi un nume, străin pentru 
Graham. Părea a fi „Ostrog”. Platformele cu viteză redusă 
se umplură în curând de o mulţime agitată care alerga 
împotriva mişcării, ca şi cum ar fi vrut să rămână în faţa lui. 

„Opriţi drumurile”, strigau ei. Unii mai ageri alergau iute 
din centru spre drumul cel mai rapid de lângă el, treceau în 
viteză pe lângă Graham, strigând vorbe ciudate, de 
neînțeles, şi apoi se întorceau pieziş spre drumul din 
centru. Auzea clar o singură frază: „Este într-adevăr Cel- 
care-doarme! Este într-adevăr Cel-care-doarme!” 

Graham rămase câtva timp fără să facă vreo mişcare. Apoi 
îşi dădu seama limpede că toată manifestaţia îl privea pe el. 
Încântat de această popularitate uimitoare, se înclină, şi 
căutând un gest cât mai cuprinzător, făcu un semn cu 
mâna. Rămase uimit de agitația violentă pe care o stârni 
gestul lui. Tumultul din jurul scării coborâtoare deveni un 
vacarm teribil. Văzu balcoanele înţesate de lume, oameni 
care alunecau de-a lungul cablurilor, oa-meni aşezaţi într- 
un fel de trapeze, repezindu-se de-a curmezişul spaţiului. 


Auzi voci în spatele lui şi câţiva inşi coborând scările prin 
culoarul boltit; paznicul Howard se întorsese şi îl strângea 
tare de braţ, strigându-i în urechi ceva nedesluşit. 

Se întoarse şi văzu faţa albă a lui Howard. 

— Vino îndărăt, auzi el. Vor opri toate drumurile. Întregul 
oraş va fi întors pe dos. 

De-a lungul culoarului cu stâlpi albaştri din spatele lui 
Howard venea în grabă un grup de oameni, printre care 
omul cu părul roşu, cel cu barba blondă, un om înalt 
îmbrăcat în roşu-aprins şi o mulţime de alţi oameni 
îmbrăcaţi în roşu, purtând bastoane şi exprimând cu toţii o 
mare nelinişte. 

— Luaţi-l de aici, strigă Howard. 

— Dar de ce? zise Graham. Nu înţeleg... 

— Trebuie să pleci de aici! zise cu glas hotărât omul în 
roşu. Faţa şi ochii arătau aceeaşi hotărâre. Graham îşi 
plimbă privirile asupra tuturor, şi deodată fu conştient de 
cea mai neplăcută senzaţie din viaţă - constrângerea. 
Cineva îl apucă de braţ... Era târât. Tumultul devenise, 
parcă, de două ori mai mare, ca şi cum jumătate din 
strigătele care veneau dinspre acea stradă uimitoare ar fi 
năvălit în coridoarele marii clădiri din spatele lui. Uluit, 
zăpăcit, simțind o dorinţă neputincioasă de a opune 
rezistenţă, Graham fu pe jumătate condus, pe jumătate 
îmbrâncit de-a lungul culoarului cu stâlpi al-baştri şi se trezi 
deodată numai cu Howard, într-un ascensor care luneca în 
sus cu iuţeală. 

Capitolul VI. 

SALA LUI ATLAS. 

Din clipa când croitorul făcuse o plecăciune, luându-şi 
rămas bun, până în clipa când Graham se trezi în ascensor, 
trecuseră numai cinci minute. Dar ceața imensului interval 
de somn încă mai atârna deasupra lui, parcă strania 
senzaţie a primelor clipe când se trezise viu în această 
epocă îndepărtată umplea totul cu uimire, cu o impresie de 
irațional - ceva dintr-un vis real. Era pe jumătate desprins, 


ca un spectator uimit, şi totuşi pe jumătate integrat în 
această viaţă. Ceea ce văzuse, şi mai ales ultimul tumult al 
mulţimii, privit din cadrul balconului, avea ceva spectaculos, 
ca văzut din loja unui teatru. 

— Nu înţeleg, zise el. Ce înseamnă această agitaţie? 
Mintea mi se învârteşte. De ce strigau? Care este 
primejdia? 

— Avem şi noi necazurile noastre, răspunse Howard. Ochii 
lui ocoleau privirile întrebătoare ale lui Graham. Vremurile 
sunt tulburi. Şi, de fapt, apariţia dumitale, faptul că te-ai 
trezit chiar în acest moment au un fel de legătură... 

Vorbea întretăiat, ca un om nesigur pe respiraţia lui. Se 
opri brusc. 

— Nu înţeleg, zise Graham. 

— Mai târziu va fi mai limpede, zise Howard. 

Privi neliniştit în sus, ca şi cum socotea că ascensorul 
merge prea încet. 

— Voi înţelege mai bine, fără îndoială, atunci când voi 
vedea ce se petrece împrejur, zise Graham nedumerit. Va 
fi... cred că va fi uimitor. Deocam-dată totul e atât de 
ciudat! 'Totul pare posibil. Totul. Chiar şi în amănunte. 
Numărătoarea voastră, după câte am înţeles, este cu totul 
alta. 

Ascensorul se opri şi ei trecură într-un coridor îngust, dar 
foarte lung, între nişte pereţi înalţi, de-a lungul cărora se 
afla un număr extraordinar de tuburi şi de cabluri groase. 

— Imensă construcţie! zise Graham. Totul e o singură 
clădire? Ce este aici? 

— Este una dintre clădirile oraşului, pentru diferite servicii 
publice. Iluminat, şi aşa mai departe. 

— Era o tulburare socială... acolo... pe strada cea mare? 
Cum sunteţi guvernaţi? Mai aveţi poliţie? 

— Mai multe, zise Howard. 

— Mai multe? 

— Cam patrusprezece. 

— Nu înţeleg. 


— Se prea poate. Ordinea noastră socială s-ar putea să ţi 
se pară foarte complexă. Ca să-ţi spun adevărul, nici eu n-o 
înţeleg prea bine. Nimeni n-o înţelege. Dumneata vei reuşi 
poate... în curând. Trebuie să mergem la Consiliu. 

Atenţia lui Graham era împărţită intre nevoia imperioasă 
de a pune întrebări şi oamenii întâlniți pe coridoarele şi 
prin sălile pe care le traversau. Mintea lui era concentrată 
când asupra lui Howard şi a răspunsurilor lui ezitante, 
când, pierzând firul gândurilor, se fixa asupra vreunei 
impresii vii şi neaşteptate. De-a lungul coridoarelor, şi prin 
săli, jumătate dintre oamenii întâlniți erau îmbrăcaţi în 
uniforme roşii. Cei în stofă de culoare albastru deschis, atât 
de numeroşi pe platformele mişcătoare, nu se mai vedeau. 
Acum, în timp ce treceau, toţi îi priveau şi îi salutau, pe el şi 
pe Howard. 

Intrară într-un coridor lung, unde se aflau nişte fete, 
aşezate în bănci scunde, ca într-o clasă. Nu se vedea, însă, 
niciun profesor, ci numai un aparat ciudat din care i se păru 
că aude o voce. Fetele se uitară la el şi la însoţitorul lui, cu 
curiozitate şi uimire. Dar, înainte de a-şi putea face o idee 
clară asupra acestei adunări, Howard îl îndemnă să meargă 
mai departe. Se gândi că îl cunoşteau pe Howard, dar nu şi 
pe el, şi poate că se întrebau cine ar putea fi. Se părea că 
Howard este o persoană importantă. Şi totuşi nu era decât 
paznicul lui Graham! Ciudat... 

Străbătură un coridor slab luminat, în care era suspendat 
un trotuar, astfel încât el nu văzu decât picioarele şi 
gleznele oamenilor care umblau încoace şi încolo, atât şi 
nimic mai mult. Apoi, contururile vagi ale unor galerii şi ale 
unor trecători rari şi uimiţi, care se întorceau să privească 
după ei doi şi după garda lor îmbrăcată în roşu. 

Efectul înviorător al medicamentelor pe care le băuse era 
temporar. Mersul excesiv de grăbit îl obosi repede. Îl rugă 
pe Howard să încetinească pasul. Imediat, se trezi într-un 
ascensor, cu o fereastră care da spre spaţiul mare al străzii, 
dar cum geamul era închis, şi ei se aflau la o înălţime prea 


mare, nu izbuti să zărească platformele de dedesubt. Se 
vedeau doar oameni, circulând în amândouă sensurile de-a 
lungul cablurilor şi pe nişte poduri ciudate şi cu aspect 
fragil. 

Apoi traversară strada, la o mare înălţime, cu ajutorul unui 
pod îngust acoperit cu sticlă, atât de transparentă încât îi 
dădea amețeli. Podeaua era de asemenea din sticlă. Din 
amintirile sale despre faleza dintre New Quay şi, Boscastle, 
atât de îndepărtate în timp, şi totuşi atât de recente în 
experienţa lui, socoti că trebuie să se afle aproape la patru 
sute de picioare deasupra străzilor mişcătoare. Se opri, 
privi printre picioare la furnicarul mulțimilor de oameni 
minusculi, turtiţi, în albastru şi roşu, care se luptau şi încă 
mai arătau către micul balcon în care apăruse el cu câteva 
minute în urmă, rămas acum jos, departe, ca un mic balcon 
de jucărie. O ceaţă uşoară şi strălucirea globurilor 
puternice de lumină acopereau totul. Un om, instalat într- 
un leagăn mic, deschis, ţâşni pe lângă el dinspre un punct şi 
mai înalt decât micul pod îngust, şi cobori iute de-a lungul 
unui cablu, ca şi când ar fi căzut. Graham se opri fără să 
vrea, pentru a privi acest pasager ciudat, repede dispărut 
într-o mare deschizătură circulară de dedesubt, şi apoi îşi 
întoarse din nou ochii spre tumultul luptei. 

De-a lungul uneia din platformele cele mai rapide năvălise 
o mulţime compactă de uniforme roşii, care, pe măsură ce 
se apropia de balcon, se destrăma în fragmente şi se 
revărsa în jos, spre platformele cu viteză mai mică, către 
mulţimea care se agita în zona centrală. Oamenii în roşu 
păreau să fie înarmaţi cu bețe sau bastoane. Se părea că 
lovesc şi îmbrâncesc. Un strigăt puternic, ţipete de mânie, 
vaiete, izbucniră, ajungând până la Graham, care privea 
slăbit şi sleit. 

— Înainte, strigă Howard, împingându-l cu mâna. 

Un om cobori cu repeziciune de-a lungul unui cablu. 
Graham privi îndată în sus, să descopere locul de unde 
venea, şi văzu, prin acoperişul de sticlă şi prin reţeaua de 


cabluri şi traverse, nişte forme nedesluşite care se 
succedau ritmic, ca aripile unei mori de vânt, lăsând printre 
ele licăririle unui cer îndepărtat şi palid. Howard îl trăsese 
înainte, de-a lungul podului, şi acum se afla într-un mic 
coridor îngust, împodobit cu desene geome-trice. 

— Vreau să văd mai mult, zise Graham, împotrivindu-se. 

— Nu, nu, strigă Howard, continuând să-l ţină de braţ. Pe 
aici. Trebuie să mergi pe aici. Oamenii îmbrăcaţi în roşu 
care îi urmau păreau gata să-i întărească ordinele. 

În josul coridorului se iviră câţiva negri într-o uniformă 
curioasă, ca nişte viespi, în negru şi galben. Unul dintre ei 
se grăbi să ridice un oblon care aluneca în sus - lui Graham 
i se păru o uşă - şi îl conduse pe acolo. Graham nimeri într-o 
galerie care domina capătul unei încăperi mari. Însoţitorul 
în negru şi galben străbătu camera, ridică un al doilea 
oblon şi se opri, aşteptându.-i. 

Interiorul avea înfăţişarea unei anticamere. Graham văzu 
un grup de oameni în mijlocul încăperii, iar în partea 
cealaltă, la capătul unui şir de trepte, o uşă mare şi 
impunătoare acoperită cu perdele grele, dar care lăsau să 
se vadă dincolo de ea o sală şi mai încăpătoare. Oameni albi 
îmbrăcaţi în roşu şi negrii îmbrăcaţi în negru şi galben 
şedeau nemişcaţi în jurul acestui portal. 

În timp ce traversau galeria, prinse de dedesubt o şoaptă: 
„Cel-care-doarme!” şi observă cum toate capetele se 
întorceau după ei, în timp ce se auzea un murmur prelung. 
Intrară într-un alt coridor mic, deschis în peretele acestei 
anticamere şi ajunseră pe o galerie metalică, mărginită cu o 
balustradă de fier care trecea de jur împrejurul vastei săli 
pe care o văzuse printre perdele. Pătrunse în această sală 
prin colţ, astfel încât văzu din prima clipă proporţiile ei 
uriaşe. Negrul în uniformă de viespe se apropie de el, ca un 
servitor bine stilat, şi închise oblonul din spatele lui. 

În comparaţie cu oricare dintre sălile pe care le văzuse 
Graham până atunci, aceasta părea împodobită cu o 
extremă bogăţie. Pe un piedestal din capătul cel mai 


îndepărtat, şi luminată mai viu decât oricare alt obiect, se 
înălța o statuie albă şi gigantică, un Atlas puternic şi 
viguros, ţinând pe umerii lui îndoiţi globul pământesc. 
Colosul părea atât de răbdător, dureros de real, alb şi 
simplu, încât reţinu din prima clipă atenţia lui Graham. În 
afară de statuie şi de o estradă aşezată în centru, podeaua 
întinsă a sălii era goală şi strălucitoare. Estrada era 
minusculă, în imensitatea sălii. Ar fi părut o simplă placă de 
metal, dacă n-ar fi fost un grup de şapte oameni care 
şedeau acolo, în jurul unei mese, şi care dădeau o idee 
despre proporţiile sălii. Toţi erau îmbrăcaţi în robe albe şi 
păreau să se fi ridicat chiar în acel moment de pe scaune, 
privindu-l stăruitor pe Graham. La capătul mesei străluceau 
nişte aparate mecanice. 

Howard îl conduse de-a lungul galeriei, până când se 
aflară în faţa uriaşei statui simbolizând Efortul. Atunci se 
opri. Cei doi oameni în roşu, care-i urmaseră prin galerie, 
veniră şi se aşezară de o parte şi de cealaltă a lui Graham 

— Trebuie să rămâi aici, murmură Howard, câteva clipe, 
şi, fără să aştepte răspuns, porni în grabă de-a lungul 
galeriei. 

— Dar de ce...? începu Graham. 

Făcu o mişcare ca să-l urmeze pe Howard, dar în faţa lui 
se aşeză unul dintre oamenii în roşu. 

— Trebuie să aşteptaţi aici, Sire, zise omul în roşu. 

— De ce? 

— Ordine, Sire. 

— Ale cui? 

— Ordinele pe care le-am primit, Sire. 

Pe faţa lui Graham se citea exasperarea. 

— Unde ne aflăm? întrebă el. Cine sunt aceşti oameni? 

— Sunt Domnii din Consiliu. Sire. 

— Ce Consiliu? 

— Consiliul. 

— Oh, zise Graham şi, după o încercare tot atât de 
nereuşită cu celălalt om, se duse până la balustradă şi privi 


în depărtare la oamenii îmbrăcaţi în alb, care şedeau în 
picioare, privindu-l şi şoptind între ei. 

Consiliul? Acum erau opt, cu toate că nu observase cum 
apăruse noul sosit. Ei nu făcură niciun gest de salut; şedeau 
şi îl priveau aşa cum, în secolul al nouăsprezecelea, un grup 
de oameni ar fi stat pe stradă, privind un balon îndepărtat 
care ar fi apărut deodată la orizont. Ce consiliu era adunat 
aici, ce reprezenta acest mic grup de oameni, izolaţi de 
orice ureche indiscretă în acest spaţiu impresionant, sub 
grăitorul simbol al unui Atlas alb? Şi de ce trebuia să fie 
adus el în faţa lor, şi să fie privit atât de ciudat, şi să se 
vorbească despre el, fără să poată auzi nimic? Howard 
apăru de dedesubt, înaintând repede, de-a curmezişul 
podelii lustruite, către Consiliu. Când ajunse aproape, se 
înclină şi execută nişte mişcări ciudate, părând a face parte 
dintr-un ceremonial. Apoi urcă treptele estradei şi se opri 
lângă aparatul din capătul mesei. 

Graham urmărea această conversaţie din care nu putea 
auzi nimic. Din când în când, unul dintre oamenii îmbrăcaţi 
în alb privea către el. Graham îşi încordă în zadar auzul. Doi 
membri ai Consiliului gesticulau cu însufleţire. Graham îşi 
întoarse pri-virea către feţele pasive ale gardienilor în 
roşu... Când privi din nou spre Consiliu, Howard întindea 
mâinile şi dădea din cap, ca un om care protestează. Fu 
întrerupt, se pare, de unul dintre oamenii în robă albă, care 
bătea cu pumnul în masă. 

Conversaţia continuă vreme îndelungată, după părerea lui 
Graham. El îşi ridică ochii către uriaşul calm, la picioarele 
căruia se afla Consiliul. După aceea îşi plimbă privirile de-a 
lungul pereţilor. Erau împodobiţi cu panouri lungi şi pictate, 
de tip aproape japonez, multe din ele foarte frumoase. 
Panourile erau grupate într-o ramă mare de metal, de 
culoare închisă, care se pierdea printre cariatidele metalice 
ale galeriilor, şi în liniile mari structurale ale interiorului. 
Graţia aeriană a panourilor scotea în evidenţă vânjosul 
Atlas alb care îşi înălța efortul în centrul întregii compoziţii. 


Graham privi din nou spre Consiliu, tocmai când Howard 
cobora treptele. Când se apropie destul de mult ca să-i 
poată distinge trăsăturile, Graham văzu că obrajii îi erau 
roşii. Era încă tulburat, când apăru, după o clipă, la capătul 
galeriei. 

— Pe aici, zise el scurt, şi se îndreptară în tăcere către o 
mică uşă care se deschise la apropierea lor. Cei doi oameni 
în roşu se opriră de o parte şi de alta a uşii. Intrară 
amândoi, iar Graham, privind îndărăt, văzu membrii 
Consiliului îmbrăcaţi în robe albe, continuând să stea în 
grup strâns şi să privească spre el. Apoi uşa se închise cu 
zgomot îndărătul lor şi, pentru prima oară de când se 
trezise, auzi liniştea. Chiar şi podeaua era mută sub paşii 
săi. 

Howard deschise o altă uşă şi intrară în prima din cele 
două camere alăturate, mobilate în alb şi verde. 

— Ce fel de Consiliu este acesta? întrebă Graham. Ce 
discută ei? Ce au cu mine? 

Howard închise cu grijă uşa, oftă adânc, şi mormăi ceva, 
cu jumătate glas. Străbătu de-a curmezişul camera şi se 
întoarse. 

— Uh - zise el, ca un om uşurat. 

Graham îl privea. 

— Trebuie să înţelegi, începu Howard pe neaşteptate, 
ocolind privirea lui Graham, că ordinea noastră socială este 
extrem de complexă. O explicaţie dată numai pe jumătate, o 
simplă lămurire defectuoasă ţi-ar crea o impresie falsă. De 
fapt, este vorba, în parte, de dobânda compusă... despre 
mica dumitale avere, şi averea pe care ţi-a lăsat-o vărul 
dumitale Warming... şi alte câteva venituri... S-au mărit 
considerabil. Şi din alte privinţe, pe care ar fi greu să le 
înţelegi, dumneata ai devenit o persoană de o importanţă... 
de o importanţă foarte mare... care interesează întreaga 
lume. 

EI se opri. 

— Da? zise Graham. 


— Se petrec tulburări sociale. 

— Da? 

— Lucrurile au ajuns până acolo încât, de fapt, este mai 
bine să vă închidem aici. 

— Să mă ţineţi prizonier! exclamă Graham. 

— Ei bine... să-ţi cerem să stai închis aici. 

Graham se întoarse spre el. 

— Foarte ciudat! 

— Nu ţi se va face niciun rău. 

— Niciun rău! 

— Dar trebuie să fii ţinut aici... 

— Până când am să aflu care e situaţia mea, presupun. 

— Exact. 

— Foarte bine. Începe. De ce niciun rău? 

— Nu acum. 

— De ce nu? 

— Este o poveste prea lungă, Sire. 

— Cu atât mai mult. Trebuie, deci, să începem imediat. Ai 
spus că sunt o persoană importantă. Ce înseamnă strigătele 
pe care le-am auzit? De ce se agita mulţimea aceea şi striga 
că letargia mea s-a terminat, şi cine sunt oamenii în alb din 
sala Consiliului? 

— Totul la timpul său, Sire, zise Howard. Nu se poate aşa, 
deodată. Trăim vremuri când nimeni nu are mintea 
limpede. Trezirea dumitale... Nu se aştepta nimeni să te 
trezeşti. Consiliul deliberează. 

— Ce fel de Consiliu? 

— Consiliul pe care l-ai văzut. 

Graham făcu un gest de nerăbdare. 

— Nu-i drept, zise el. Ar trebui să mi se spună ce se 
întâmplă. 

— Trebuie să aştepţi. Trebuie într-adevăr să aştepţi. 

Graham se aşeză brusc. 

— Presupun că, întrucât am aşteptat atât de mult ca să-mi 
reiau viaţa, zise el, trebuie să mai aştept puţin. 


— E mai bine aşa, zise Howard. Da, e mult mai bine aşa. 
Acum, trebuie să te las singur. Pentru câtva timp. Trebuie 
să iau parte la discuţiile Consiliului... Îmi pare rău. 

Se îndreptă spre uşa fără zgomot, se opri o clipă, şi apoi 
dispăru. 

Graham se duse la uşă, o încercă, o găsi bine încuiată, într- 
un fel pe care el nu îl înţelegea, se întoarse, se plimbă 
nervos prin odaie, făcându-i înconjurul, şi se aşeză jos. 
Rămase astfel câtva timp, cu braţele încrucişate, cu 
sprâncenele încruntate, muşcându-şi unghiile şi încercând 
să pună cap la cap impresiile fugare din prima oră a 
deşteptării la viaţă: vastele spaţii populate de mecanisme, 
nesfârşita serie de încăperi şi culoare, crâncena luptă care 
mugea şi clocotea pe acele străzi ciudate, micul grup de 
oameni antipatici, îndepărtați, de sub uriaşul Atlas, 
purtarea misterioasă a lui Howard... Îi încolţise în minte 
ideea unei moşteniri uriaşe, o moştenire uriaşă folosită 
greşit, care-i conferea o importanţă şi o putere fără 
precedent. Ce era de făcut? lar tăcerea acestei camere 
izolate îi vorbea destul de clar despre captivitatea lui. 

În mintea lui Graham îşi făcu loc convingerea irezistibilă 
că întreaga serie de impresii apăsătoare nu era decât un 
vis. Încercă să închidă ochii, şi reuşi, dar această veche şi 
cunoscută metodă nu-i folosi la nimic. 

Se porni, apoi, să pipăie şi să examineze tot mobilierul 
neobişnuit ale celor două mici încăperi în care se afla. 

Se văzu în cadrul unei oglinzi lungi şi ovale şi se opri uimit. 
Purta un costum grațios, în purpuriu şi alb-albăstrui, o mică 
barbă căruntă şi ascuţită, iar părul, al cărui negru era acum 
presărat de şuviţe cenuşii, era potrivit pe frunte într-un fel 
neobişnuit, dar care îi venea bine. Părea un bărbat cam de 
patruzeci şi cinci de ani. În primul moment, nu-şi dădu 
seama că omul din oglindă era chiar el. 

Când se recunoscu, izbucni în râs. 

— Să-i fac o vizită lui Warming în ţinuta asta! exclamă el, şi 
să-l oblig să mă invite să iau masa cu el, în oraş! 


Apoi încercă să-şi imagineze ce s-ar întâmpla dacă s-ar 
întâlni cu vreuna dintre puţinele cunoştinţe pe care le 
avusese în tinereţe şi, în mijlocul acestui amuzament, îşi 
dădu seama că toţi cei cu care ar fi putut glumi muriseră cu 
mulţi ani în urmă. Gândul îl izbi brusc şi tăios. Se opri, iar 
expresia feţei sale se schimbă într-o palidă consternare. 

Îi reveni în minte amintirea tumultului da pe platformele 
mişcătoare şi a imensei faţade din strada aceea uimitoare. 
Mulţimile care strigau reapărură limpede şi viu, ca şi acei 
îndepărtați, neauziţi, ostili membri ai Consiliului, îmbrăcaţi 
în alb. Se simţi o fiinţă mică, foarte mică, lipsită de puteri, 
demnă de compătimire. Şi în jurul său era o lume... ciudată. 

Capitolul VII. 

ÎN CAMERELE TĂCUTE. 

După un timp, Graham începu să examineze din nou 
încăperile. În ciuda oboselii, curiozitatea îl împingea să 
umble. Camera din fund era înaltă, iar tavanul în formă de 
cupolă avea o deschidere alungită în centru, terminată cu 
un fel de pâlnie în care se mişca roata unui mare ventilator, 
aspirând în sus aerul. Zumzetul slab al acestei mişcări era 
singurul sunet care se auzea în liniştea încăperilor. Printre 
aripile ventilatorului, trecând una după alta, Graham putu 
să vadă un petic de cer. Rămase surprins când văzu o stea. 

Aceasta îl făcu să-şi îndrepte atenţia asupra luminii 
strălucitoare care scălda cele două odăi, izvorând dintr-o 
sumedenie de lămpi cu lumină foarte slabă, aşezate în jurul 
cornişelor. Nu existau ferestre. Şi îşi aduse aminte că nu 
observase niciun fel de fereastră în vastele camere şi nici pe 
culoarele pe care le traversase alături de Howard. 
Dispăruseră ferestrele? Văzuse, într-adevăr, ferestre pe 
faţada clădirilor, spre stradă, dar foloseau oare pentru 
luminat? Sau întregul oraş era luminat fără întrerupere, zi 
şi noapte, astfel încât nici nu mai exista noapte? 

Se gândi şi la altceva. În nicio cameră nu exista sobă. Se 
afla oare în anotimpul călduros, şi aceste apartamente erau 
folosite numai vara, sau întreg oraşul era încălzit şi răcorit 


în mod uniform? Punându-şi aceste întrebări, începu să 
examineze materialul neted al pereţilor, patul construit cu 
simplitate, ingenioasele dispozitive prin care tot serviciul de 
întreţinere al dormitorului era în mod practic înlăturat. 
Întâlnea, pretutindeni, o curioasă lipsă de ornamentaţie, o 
graţie simplă a formelor şi a culorilor, pe care o găsea 
foarte plăcută ochilor. Existau câteva scaune, extrem de 
confortabile, o masă uşoară, care se putea mişca fără 
zgomot, pe rotile, iar pe masă erau câteva sticle pline, 
pahare, şi două farfurii în care se afla o substanţă 
transparentă, ca jeleul. Observă că nu existau nicăieri nici 
cărţi, nici ziare, nici ustensile de scris. 

— Lumea s-a schimbat într-adevăr, zise el. 

Un întreg perete al celeilalte camere era acoperit cu 
rânduri lungi de cilindri dubli, de-o aparenţă ciudată, cu 
inscripţii în litere verzi, pe un fond alb, culori care se 
armonizau cu tot sistemul decorativ al camerei; din mijlocul 
peretelui ieşea în afară un mic aparat, cam de un metru 
pătrat, care avea o suprafaţă netedă spre interiorul 
camerei. În faţa aparatului se afla un scaun. Graham se 
gândi că, de fapt, aceşti cilindri ar putea să fie un fel de 
cărţi, sau nişte dispozitive moderne care înlocuiau cărţile, 
deşi la prima vedere nu păreau să aibă această 
întrebuințare. 

Inscripţiile de pe cilindri îl nedumereau. Mai întâi, crezu 
că sunt în limba rusă. Apoi observă că unele cuvinte îi 
sugerau termeni englezeşti scâlciţi. 

Omu karea vrut săfie rege îl făcea să creadă că este vorba 
de „Omul care a vrut să fie rege.” 

— Scriere fonetică! zise el. Îşi aminti că odinioară citise o 
povestire cu titlul „Omul care a vrut să fie rege”, apoi îi 
apăru cu claritate în minte povestirea, una dintre cele mai 
bune din lume. Dar ceea ce avea acum în faţă nu era o 
carte, în sensul pe care-l cunoştea el. Descifră titlurile celor 
doi cilindri de alături. Nu mai auzise niciodată nici de 
„Inima întunericului”, şi nici de „Madona viitorului”; dacă 


erau într-adevăr povestiri, aparţineau unor autori de după 
perioada victoriană. 

Graham rămase câtva timp nedumerit în faţa acestui 
cilindru ciudat şi apoi îl puse la loc. Apoi se întoarse către 
aparatul pătrat şi-l examină. Deschise un fel de capac şi 
găsi înăuntru unul din acei cilindri dubli, având la partea 
superioară un mic buton, ca la o sonerie electrică. Apăsă pe 
buton şi se auzi un ţăcănit rapid care încetă imediat. Ră- 
sunară glasuri şi muzică şi pe partea lucioasă a aparatului 
apăru un joc de culori... Înţelegând ce s-a întâmplat, 
Graham se dădu înapoi, ca să privească. 

Pe suprafaţa dreaptă a aparatului apăruse acum un mic 
desen, foarte viu colorat, reprezentând nişte făpturi 
minuscule care se mişcau. Nu numai că se mişcau, dar 
şedeau şi de vorbă, cu nişte glasuri subţiri, limpezi. Era 
asemeni unei imagini reale privită printr-un binoclu de 
teatru, iar sunetele se auzeau ca printr-un tub lung. 
Interesul îi fu imediat atras de tabloul înfăţişat, care 
prezenta un om mergând în sus şi în jos şi vociferând 
supărat către o femeie frumoasă, dar arogantă. Erau 
amândoi îmbrăcaţi în haine pitoreşti, pe care Graham le 
găsea foarte ciudate. „Eu am muncit”, zicea omul, „dar tu 
ce-ai făcut?” 

— Ah! zise Graham. Deveni atent şi se aşeză pe scaun. 
După cinci minute se auzi pomenit; un personaj spunea, în 
glumă, „când se va trezi Cel-care-doarme”, ca o zicală 
despre amânarea pe termen nedefinit, şi Graham se văzu 
pe el însuşi ca pe un obiect îndepărtat şi neverosimil. După 
puţin timp, cele două personaje îi deveniseră cunoscute, ca 
doi prieteni intimi. 

În cele din urmă, drama miniaturală se sfârşi, iar 
suprafaţa pătrată a aparatului deveni din nou oarbă. 

Lumea care îi apăruse acum era o lume ciudată, lipsită de 
scrupule, căutând numai plăcerile, o lume energică, subtilă, 
sfâşiată de crunte lupte economice. Erau şi aluzii pe care 
nu le înţelegea, sclipiri de îmbunătăţiri îndoielnice, 


incidente care lăsau să se înţeleagă că idealurile morale se 
schimbaseră. Culoarea albastră, care apăruse atât de des în 
primele sale impresii asupra oraşului, reapărea tot mereu, 
ca îmbrăcăminte a oamenilor de rând. Povestirea era, fără 
îndoială, contemporană, de o netăgăduită intensitate 
realistă. Finalul era de un tragism copleşitor. Graham 
rămase privind ţintă în gol. 

Tresări şi se frecă la ochi. Fusese atât de absorbit de acest 
înlocuitor al romanului de altă dată, încât se trezi în mica 
încăpere colorată în verde şi alb, şi mai surprins decât la 
prima lui trezire. 

Se ridică şi deodată se află iar în noua ţară a minunilor. 
Claritatea dramei de la chinetescop dispăru şi în locul ei 
reapărură lupta din spaţiul vast al străzilor, ciudatul 
Consiliu, grăbitele evenimente de după ceasul trezirii lui. 
Aceşti oameni vorbiseră despre Consiliu cu aluzii la o 
universalitate a puterii. Vorbiseră şi despre Cel-care- 
doarme; ascultându-i, nu-şi dăduse seama că el era Cel- 
care-doarme. Trebuia să-şi aducă aminte precis ce anume 
spuseseră... 

Intră în dormitor şi privi în sus, prin intervalele înguste ale 
ventilatorului. Rotindu-se, ventilatorul scotea un huruit 
confuz, în valuri ritmice, ca zgomotul unei maşini. În rest, 
nu se mai auzea nimic. Cu toate că ziua artificială continua 
să iradieze în cele două camere, el observă că mica fâşie 
intermitentă de cer era acum de un albastru-închis, 
aproape negru, cu o puzderie de steluțe... 

Începu să examineze din nou camerele. Nu găsi niciun 
mijloc de a deschide uşa capitonată, niciun clopoțel sau 
sonerie pentru a chema pe cineva. Uimirea continua să-l 
stăpânească. Dar îl încerca şi curiozitatea, dorinţa de a afla 
cât mai mult. Vroia să cunoască exact care este poziţia lui în 
această situaţie, încercă să-şi impună calmul, până când va 
veni cineva la el. Dar deveni repede neliniştit, dor-nic de a 
cunoaşte, de a se distra, de a trăi noi senzaţii. 


Reveni la aparatul din cealaltă cameră şi desco-peri destul 
de repede modul de a înlocui cilindrii. În timp ce îi schimba 
se gândi că era cu putinţă ca aparatele să fi imprimat 
vorbirea în aşa fel încât să rămână clară şi lesne de înţeles 
şi după 200 de ani. Cilindrii pe care îi introdusese, la 
întâmplare, conţineau o fantezie muzicală, mai întâi lirică, 
apoi plină de senzualitate. Recunoscu imediat că era o 
versiune denaturată a lui „lannhâuser5” însoţită de o 
muzică bizară. Tratarea era realistă, având caracterul 
ciudat al acestei necunoscute contemporaneităţi. 
Tannhăuser nu se mai ducea la vreun Venusberg, ci într-un 
Oraş al plăcerilor. Ce era acest Oraş al plăcerilor? O 
fantezie, desigur, plăsmuirea vreunui autor de literatură 
fantastică şi voluptuoasă. 

Povestirea îl interesa, o urmărea plin de curiozitate. 
Acţiunea se desfăşura sub semnul unei sentimentalităţi 
ciudate şi complicate. Deodată, începu să-i displacă. Şi pe 
măsură ce se desfăşura, îi plăcea din ce în ce mai puţin. 

Sentimentele păreau complet răsturnate. Ceea ce vedea 
nu mai erau simple tablouri, sau fantezii, ci fotografiile unor 
realităţi. Nu-l mai atrase nici Venusberg-ul secolului al 
douăzeci şi doilea. Uitând rolul pe care îl jucase nudul în 
arta secolului al nouăsprezecelea, simţi o indignare 
bătrânească. Se ridică, supărat şi oarecum ruşinat de el 
însuşi, de faptul că privea astfel de imagini, chiar şi fără 
martori. Smuci aparatul, şi, furios, căută vreun mijloc de a-i 
opri funcţionarea. Se auzi ceva plesnind. O scânteie violetă 
îi atinse braţul, contractându-l, iar aparatul se opri. A doua 
zi, când încercă să intro-ducă alţi cilindri în locul celor cu 
Tannhăuser, constată că aparatul era defectat... 

Porni să măsoare camera în lung şi în lat, pradă unor 
impresii insuportabile. Ceea ce îi arătaseră cilindrii, şi tot 
ceea ce văzuse până atunci, îl contraria şi îl neliniştea. 
Descoperi, cu surprindere, că în cei treizeci de ani de viaţă 
el nu încercase niciodată să-şi imagineze un tablou al 
acestor timpuri viitoare. 


— Noi făuream viitorul, îşi zise el, şi aproape nimeni dintre 
noi nu se gândea ce fel de viitor făuream. Şi iată-l! Unde au 
ajuns ei, ce au realizat? Cum am venit eu în mijlocul acestei 
lumi? 

El se gândise la vastitatea străzilor şi a caselor, la 
mulțimile de oameni. Dar nu la conflicte pe străzile oraşului. 
Şi nu la senzualitatea aceasta organizată a unei clase de 
oameni bogaţi! 

Se gândi la Bellamy, al cărui erou din Utopia socialistă 
anticipase într-un mod atât de straniu cele văzute de el 
acum. Dar aici nu era nicio Uto-pie, niciun Stat Socialist! 
Văzuse destul pentru a-şi da seama că vechea antiteză a 
luxului, a risipei şi senzualităţii pe de o parte şi a sărăciei 
crunte pe de alta, încă mai dăinuia. Cunoştea îndeajuns de 
bine factorii esenţiali ai vieţii pentru a înţelege această 
corelaţie. Nu numai clădirile oraşului şi mulțimile adunate 
pe străzi erau uriaşe, ci şi tu-multul de pe aceste străzi, şi 
neliniştea lui Howard, întreaga atmosferă vorbea despre o 
nemulţumire uriaşă. În ce ţară se afla? Părea să fie tot 
Anglia, şi totuşi ciudat de neengleză! Mintea lui încerca să 
privească restul lumii, dar nu întâlni decât un văl enigmatic. 

Se învârti prin apartament, examinând fiecare obiect, cum 
ar face un animal închis într-o cuşcă. Era foarte obosit, 
simţea acea sfârşeală agitată care nu-ţi permite să te 
odihneşti. Ascultă de mai multe ori, sub ventilator, crezând 
că va reuşi să prindă vreun ecou îndepărtat al tumultului pe 
care şi-l închipuia continuând în oraş. 

Începu să vorbească singur. 

— Două sute trei ani! Îşi repeta el tot mereu, râzând 
prosteşte. Deci, am două sute treizeci şi trei de ani! Sunt 
cel mai bătrân locuitor! Desigur că nu au renunţat la 
vechea tendinţă de a recurge la autoritatea celor mai 
bătrâni. Drepturile mele sunt indiscutabile. Aiurez... Ce 
vremuri! Ha! ha! Rămase mai întâi surprins, auzindu-şi 
râsul, apoi râse din nou, mai tare, în mod deliberat. Îşi dădu 


seama că se comporta prosteşte. Linişteşte-te, îşi zise el. 
Linişteşte-te! 

Continuă să se plimbe prin cameră, ceva mai calm. 

— Nu înţeleg, zise el, această lume nouă. De ce... dar totul 
este un de ce! Presupun că ei pot să şi zboare şi pot face tot 
felul de lucruri. Voi încerca să-mi amintesc cum a început... 

Observă, spre surprinderea lui, că amintirile din primii săi 
treizeci de ani deveniseră extrem de vagi. Îi reveneau în 
amintire numai frânturi, în majoritatea lor neînsemnate, 
întâmplări fără mare importanţă, cărora le fusese martor. 
La început, copilăria părea să fie domeniul cel mai accesibil, 
îşi aminti de cărţile de şcoală şi de unele lecţii despre 
măsuri. Revăzu apoi aspecte mai însemnate din viaţa lui, 
amintiri despre soţia moartă de mult, magica ei influenţă, 
acum nimicită, îşi aminti de rivalii lui, de prieteni şi 
duşmani, de soluţiile pripite pe care le alesese în diverse 
împrejurări, şi, în cele din urmă, îşi reaminti ultimii ani, plini 
de nenorociri, şi hotărârile schimbătoare pe care le luase, şi 
ultimele, istovitoarele lui studii. După puţin timp, îşi dădu 
seama că toată viaţa îi revenise în minte; întunecată poate, 
ca un metal neîntrebuinţat multă vreme, dar bun pentru a fi 
lustruit din nou, cu nimic deteriorat sau defectuos. Şi totul 
căpătase nuanţa unei nenorociri din ce în ce mai adânci. 
Merita oare ca viaţa lui să fie lustruită din nou? Fusese 
smuls, printr-un miracol, dintr-o viaţă care îi devenise 
insuportabilă... 

Se întoarse la noua lui situaţie. Dar se lupta în zadar cu 
faptele. Totul era încâlcit. Văzu, prin ventilator, cum cerul 
începuse să se înroşească, din cauza zorilor. O veche 
obişnuinţă se trezi din cutele întunecoase ale amintirii. 

— Trebuie să dorm, zise el. 

Această idee îi apăru ca o salvare binefăcătoare din 
depresiunea nervoasă, din durerea care creştea necontenit 
şi din oboseala ce-i cuprindea picioarele. Se îndreptă spre 
micul, ciudatul pat din cameră, se întinse şi adormi într-o 
clipă... 


Trebuia într-adevăr să se familiarizeze cu încăperile 
înainte de a le părăsi, deoarece rămase prizonier timp de 
trei zile. În acest timp, nimeni, cu excepţia lui Howard, nu 
pătrunse în această închisoare. Ciudăţenia soartei sale se 
amesteca, oarecum minimalizând-o, în ciudăţenia 
supravieţuirii. Părea că se deşteptase din nou la viaţă numai 
pentru a fi aruncat în această singurătate inexplicabilă. 
Howard îi aducea cu regularitate lichide hrănitoare, 
reconfortante şi mâncăruri uşoare, plăcute, cu totul 
necunoscute lui Graham. Când intra, închidea uşa 
întotdeauna cu grijă. Era din ce în ce mai îndatoritor în 
problemele de amănunt, dar în privinţa raporturilor dintre 
Graham şi marile evenimente disputate într-un mod atât de 
misterios în spatele acestor ziduri, care îl despărţeau de 
orice sunet, nu vroia să dea nicio lămurire. Ocolea, pe cât 
putea mai politicos, orice problemă asupra mersului 
evenimentelor din lumea exterioară. 

În timpul acestor trei zile, gândurile lui Graham se 
frământară neîncetat, dezbătând tot ceea ce văzuse, şi tot 
ceea ce îl oprea să vadă. El cercetă pe rând toate 
interpretările posibile asupra situaţiei sale - şi se întâmplă 
să o găsească chiar pe cea adevărată. Datorită izolării, tot 
ceea ce i se întâmplase deveni plauzibil. Când sosi în cele 
din urmă momentul eliberării, el era pregătit... 

Purtarea lui Howard contribui la adâncirea impresiilor lui 
Graham despre neobişnuita importanţă care i se acorda; 
deschizându-se sau închizându-se, uşa părea să aducă un 
val de întâmplări noi. Întrebările lui deveneau mai precise şi 
mai sfredelitoare. În faţa lor, Howard se retrăgea încurcat, 
protestând. El repeta mereu că trezirea fusese neprevăzută 
şi că se întâmplase să coincidă cu începutul unor tulburări 
sociale. 

— Pentru a-ţi da o explicaţie, ar trebui să-ţi relatez istoria 
unui gross şi jumătate de ani, protesta Howard. 

— Adevărul este altul, zise Graham. Vă temeţi că aş putea 
să intru în acţiune. Eu sunt, într-un fel, un arbitru... aş 


putea să fiu un arbitru. 

— Nu este adevărat. Dar dumneata ai... aceasta pot să ţi-o 
spun... creşterea automată a averii dumitale îţi dă mari 
posibilităţi de a interveni. Şi, pe de altă parte, ai o mare 
influenţă, cu noţiunile dumitale din secolul al 
optsprezecelea. 

— Secolul al nouăsprezecelea, îl corectă Graham. 

— Cu noţiunile vechii lumi, în orice caz, având în vedere că 
nu cunoşti de loc structura Statului nostru. 

— Sunt oare incapabil de a înţelege? 

— Desigur că nu. 

— Par să fiu un om care ar putea să acţioneze nesăbuit? 

— Nu s-a aşteptat nimeni că vei mai putea să acţionezi 
vreodată. Nu mai credea nimeni că te vei trezi. Nici prin vis 
nu-i mai trecea cuiva gândul că te vei mai trezi vreodată. 
Consiliul te-a încon-jurat cu toate precauţiile antiseptice. De 
fapt, noi credeam că erai mort... O simplă oprire a 
procesului de descompunere. Şi... dar este prea compli-cat. 
Nu îndrăznim ca deodată... cât eşti abia pe jumătate 
trezit... 

— Nu e clar, zise Graham. Să presupunem că este aşa cum 
spui... De ce nu sunt îndopat zi şi noapte cu fapte şi 
avertismente, cu toată înţelepciunea vremurilor prezente, 
pentru a deveni apt să fac faţă responsabilităţilor mele? 
Sunt oare mai înţelept decât acum două zile, dacă sunt 
două zile de când m-am trezit? 

Howard strânse din buze. 

— Încep să cred... cu fiecare ceas simt tot mai limpede... 
că există un secret complicat pe care dumneata probabil că- 
| cunoşti. Oare Consiliul, acest comitet, sau orice o fi, nu e 
ocupat cu falsificarea cifrelor averii mele? Este adevărat? 

— E doar o bănuială... zise Howard. 

— Uf! Acum, ascultă bine ce-ţi spun: va fi vai şi amar de cei 
care m-au închis aici. Va fi rău. Eu sunt viu. Să nu te 
îndoieşti de asta, sunt într-adevăr viu! Pe zi ce trece, pulsul 
meu devine mai puternic, mintea mai limpede şi mai 


viguroasă. Somno-lenţa a dispărut. Sunt un om carea 
revenit la viaţa. Şi vreau să trăiesc... 

— Vrei să trăieşti! 

Faţa lui Howard se lumină de o idee. Se apropie de 
Graham şi-i spuse pe un ton confidenţial: 

— Consiliul te ţine închis aici spre binele dumitale. Ai 
nemulțumiri. Înţeleg... Eşti doar un om energic! Locul 
acesta ţi se pare posomorât. Dar noi ţinem foarte mult ca 
tot ce ţi-ai dori... orice do-rinţă... orice fel de dorinţă... 
Poate că vrei să-ţi ţină cineva tovărăşie? 

Urmă o tăcere plină de înţeles. 

— Da - zise Graham, pe gânduri. Aş avea nevoie de cineva. 

— Ah! Dar imediat! A fost o neglijenţă din partea noastră. 

— Mulţimile de oameni de pe străzi... 

— Asta, zise Howard, mi-e teamă că... Dar... 

Graham începu să măsoare odaia în lung şi în lat. Howard 
stătea lângă uşă, privindu-l. Sensul propunerii îi era numai 
pe jumătate limpede lui Graham. Tovărăşie? Şi dacă ar fi 
acceptat propunerea, despre ce fel de tovărăşie ar fi fost 
vorba? Exista oare aici posibilitatea de a culege din 
conversaţia cu acel necunoscut tovarăş o idee cât de vagă 
despre lupta izbucnită atât de violent în momentul trezirii 
lui? Gândindu-se, propunerea începu să prindă contur. Se 
întoarse spre Howard, brusc. 

— Ce înţelegi prin tovărăşie? 

Howard ridică ochii şi dădu din umeri. 

— Fiinţe omeneşti, răspunse el, cu un zâmbet ciudat pe 
faţă. Ideile noastre sociale, zise el, sunt mai liberale, 
probabil, în comparaţie cu vremurile dumitale. Dacă un om 
doreşte să-şi alunge vreo neplăcere oarecare... în 
societatea unei femei, de exemplu, noi nu considerăm asta 
ca un fapt scandalos. Gândirea noastră este eliberată de 
dogme. Există în oraşul nostru o clasă, o clasă necesară, pe 
care nimeni n-o dispreţuieşte... discretă... 

Graham rămase încremenit. 


— Ţi-ai întrebuința altfel timpul, zise Howard. Ar fi trebuit 
să mă gândesc la asta mai dinainte, dar, de fapt, se întâmplă 
atâtea lucruri... 

Arătă spre lumea dinafară. 

Graham rămase pe gânduri. Pentru o clipă, văzu făptura 
unei femei create de imaginaţia lui. Apoi îl cuprinse mânia. 

— Nu! strigă el. 

Începu să se mişte repede dintr-o parte în alta a camerei. 

— Tot ceea ce spui, tot ceea ce faci, mă convinge că sunt 
amestecat într-un eveniment important. Nu vreau să-mi 
petrec timpul după recomandările dumitale. Da, ştiu. 
Dorinţele şi cedarea în faţa lor înseamnă, într-un fel, viaţa... 
şi moartea! Dispariţia! înainte de a adormi am fost 
frământat mereu de această întrebare. Nu vreau s-o iau de 
la capăt. Există un oraş, o masă de oameni... şi, în acest 
timp, eu stau aici ca un iepure prins în cursă. 

Mânia creştea. Se înecă o clipă şi începu să dea din mâini, 
cu pumnii strânşi. Pradă unui acces de furie, se auzi rostind 
nişte înjurături străvechi. Gesturile lui aveau caracterul 
unor ameninţări directe. 

— Nu ştiu cărui partid îi aparţineţi. Bâjbăi în întuneric, voi 
mă ţineţi în întuneric. Dar ceea ce ştiu este că sunt închis 
aici, şi nu pentru vreun scop bun. Nu pentru vreun scop 
bun. Vă atrag atenţia, vă atrag atenţia asupra consecinţelor. 
De îndată ce îmi voi recăpăta puterile... 

Îşi dădu seama că asemenea ameninţări ar putea să 
reprezinte pentru el un pericol. Tăcu. Howard îl privea, cu o 
expresie curioasă. 

— Trebuie să consider aceste afirmaţii ca un mesagiu 
către Consiliu? zise Howard. 

O clipă Graham se gândi să sară asupra paznicului, să-l 
trântească jos, să-l ameţească în bătaie. Probabil că gândul 
i se citi pe faţă; în orice caz, Howard acţionă cu rapiditate. 
Într-o secundă, uşa se închise din nou fără zgomot, iar omul 
din secolul al nouăsprezecelea rămase singur. 


Rămase aşa, nemişcat, cu pumnii strânşi, ridicaţi pe 
jumătate. Apoi îi lăsă în jos. 

— Ce prost am fost! zise el, şi iar îşi dădu frâu liber mâniei, 
plimbându-se prin odaie şi înjurând în gura mare. Se zbătu 
astfel mult timp, cuprins de un fel de isterie, turbat de 
situaţia în care se afla, de propria lui nesocotinţă, de 
ticăloşii care îl închiseseră. O făcea pentru că nu voia să 
privească în linişte situaţia în care se afla. Se lăsase în 
prada mâniei, pentru că îi era teamă să nu cadă pradă fricii. 

Îşi dădu în curând seama că-şi regăsea calmul. 
Sechestrarea lui era inexplicabilă, dar fără îndoială că era 
permisă de formele legale - noile forme legale - ale 
timpurilor prezente. Trebuia, desigur, să fie legală. Aceşti 
oameni erau cu două sute de ani mai avansați pe calea 
civilizaţiei decât generaţia victoriană. Nu se putea ca ei să 
fie mai puţin... umani. Şi totuşi, ei îşi eliberaseră mintea de 
formule! Oare, ca şi castitatea, pentru ei şi umanitatea era 
o simplă formulă? 

Imaginaţia lui porni să lucreze pentru a-şi închipui ceea ce 
i se putea întâmpla. Dar încercările raţiunii de a pune 
ordine în diversele eventualităţi rămaseră fără succes, cu 
toate că erau în cea mai mare parte logice. 

— De ce mi s-ar face vreun rău? Dacă ar fi vorba să mi se 
întâmple vreun rău, îşi spuse el în cele din urmă, aş putea 
accepta ceea ce îmi propun ei. Dar oare ce doresc eu? Şi de 
ce mă ţin închis aici, fără să mă întrebe nimic? 

Reveni apoi la întrebările în legătură cu eventualele 
intenţii ale Consiliului. Începu să examineze din nou 
amănuntele atitudinii lui Howard, privirile sale sinistre, 
ezitările sale inexplicabile. Gândurile i se învârtiră câtăva 
vreme în jurul ideii de a scăpa din aceste camere. Dar unde 
ar putea să găsească un refugiu în această lume vastă, atât 
de populată? S-ar simţi mult mai rău decât un ţăran saxon 
căzut pe neaşteptate în Londra secolului al 
nouăsprezecelea. Şi, pe de altă parte, cum ar putea cineva 
să evadeze din aceste odăi? 


— Dar cum ar putea cineva să beneficieze de răul care mi 
s-ar face? 

Se gândi la tumultul străzilor, la marea tulburare socială al 
cărei centru era, într-un mod atât de inexplicabil, el însuşi. 
Un text, de altfel fără nicio legătură cu gândurile sale, şi 
totuşi destul de persistent, ţâşni din întunericul memoriei. 
Şi tot un Consiliu spusese această frază: „Este în folosul 
nostru ca un om să moară pentru popor”. 

Capitolul VIII. 

PE ACOPERIŞURI. 

Ventilatorul din deschiderea circulară a încăperii din fund 
se rotea, lăsând să se vadă frânturi din cerul nopţii, când, 
deodată, pătrunseră pe acolo nişte sunete neclare. Şi 
Graham, stând dedesubt, încordat în lupta lui nelămurită cu 
puterile necunoscute care îl luaseră prizonier, şi pe care le 
sfidase în mod deliberat, tresări auzind sunetul unui glas. 

Privi în sus şi, în intervalele dintre aripile ventilatorului, 
văzu, ca o pată întunecoasă şi nelămurită, faţa şi umerii 
unui om care se uita la el. Omul întinse o mână neagră şi 
ventilatorul rapid o lovi, oscilă o clipă şi continuă să se 
învârtească mai departe, cu o mică pată pe una dintre 
lamele sale ascuţite; ceva începu să picure liniştit pe podea. 

Graham privi în jos şi văzu, la picioarele lui, pete de sânge. 
Privi din nou în sus, cu o emoție ciudată. Omul dispăruse. 

Rămase nemişcat, cu simţurile încordate asupra peticului 
sclipitor din întunericul nopţii depline. Zări nişte pete mici, 
vagi, îndepărtate, plutind uşor prin văzduh. Coborau spre 
el, capricioase, ca un vârtej, şi dispăreau gonite de coloana 
de aer care se ridica din ventilator. O rază de lumină licări, 
petele se luminară în alb, apoi întunericul se aşternu din 
nou. Din locul încălzit şi luminat în care se afla, Graham 
văzu că deasupra ventilatorului ningea. 

Se plimbă câţiva paşi de-a curmezişul odăii şi se întoarse 
din nou sub ventilator. O clipă văzu capul unui om şi auzi 
nişte şoapte. Urmă un zgomot puternic, pe o suprafaţă 
metalică, ceva ca o sforţare, glasuri, şi ventilatorul se opri. 


O răbufnire de fulgi de zăpadă pătrunse în odaie, dispărând 
înainte de a atinge podeaua. 

— Să nu vă fie teamă, zise un glas. 

Graham se opri sub ventilator. 

— Cine eşti? şopti el. 

Nu se auzi nimic altceva decât oscilarea ventilatorului, 
apoi capul unui om îşi făcu loc, cu grijă, în deschizătură. 
Faţa îi apărea lui Graham aproape răsturnată; omul avea 
părul negru, ud de fulgii de zăpadă topiţi. Ţinea în mână un 
obiect care nu se vedea. Avea o faţă tinerească, cu ochi 
străluci-tori, iar vinele de pe frunte îi erau umflate. Părea că 
face eforturi pentru a se menţine în această poziţie. 

Câteva secunde tăcură amândoi. 

— Dumneavoastră aţi fost Cel-care-doarme? zise, în cele 
din urmă, necunoscutul. 

— Da, zise Graham. Ce vrei de la mine? 

— Sunt trimis de Ostrog, Sire. 

— Ostrog? 

Omul îşi întoarse capul într-o parte, astfel încât Graham îl 
văzu din profil. Părea că ascultă. Deodată se auzi o 
exclamaţie de alarmă, iar necunoscutul sări înapoi exact la 
timp pentru a scăpa de lovitura ventilatorului care pornise 
din nou. Când Graham privi în sus nu mai văzu decât fulgii 
de zăpadă, coborând încet. 

Trecu aproape un sfert de oră înainte de a se întoarce 
cineva la ventilator. Dar, în cele din urmă, se auzi acelaşi 
zgomot metalic; ventilatorul se opri şi faţa omului reapăru. 
Graham rămăsese în tot acest timp nemişcat, atent şi 
tremurând de emoție. 

— Cine eşti? Ce vrei? întrebă el. 

— Vrem să vă vorbim, Sire, zise necunoscutul. Vrem... e 
foarte incomod aici... De trei zile... am tot încercat să 
ajungem până la dumneavoastră... 

— Îmi aduceţi eliberarea? şopti Graham. Pot să fug de 
aici? 

— Da, Sire. Dacă doriţi. 


— Eşti din partidul meu... din partidul Celui-care-doarme? 

— Da, Sire. 

— Ce trebuie să fac? zise Graham. 

Braţul necunoscutului apăru în întregime, palma îi 
sângera. Graham îi văzu genunchii pe marginea 
deschizăturii. 

— Daţi-vă la o parte, zise omul, şi îşi dădu drumul, căzând 
greu, pe mâini şi pe un umăr, la picioarele lui Graham. 
Ventilatorul, neîmpiedicat, începu să se învârtească cu 
zgomot. Străinul se rostogoli, se ridică în grabă şi rămase 
gâfâind, ţinând o palmă la umărul lovit, şi cu privirile 
strălucitoare aţintite asupra lui Graham. 

— Sunteţi într-adevăr Cel-care-doarme, spuse el. V-am 
văzut pe când dormeaţi. Pe atunci legea îngăduia să vă vadă 
oricine. 

— Eu sunt omul care zăcea în letargie, zise Graham. M-au 
închis aici. Mă aflu aici de când m-am trezit... de cel puţin 
trei zile. 

Necunoscutul era gata să vorbească când, auzind ceva, îşi 
aruncă o privire grăbită către uşă; îl părăsi brusc pe 
Graham şi se îndreptă într-acolo, strigând în grabă nişte 
cuvinte incoerente. În mâna lui apăru o lamă strălucitoare, 
de oţel, şi omul începu să izbească în balamalele uşii, cu 
lovituri rapide. 

— Atenţie! strigă o voce. Oh! Glasul venea de sus. 

Graham ridică privirea, văzu două picioare care atârnau, 
apoi unul dintre ele îl lovi la umăr şi se pomeni trântit la 
pământ, apăsat de o mare greutate. Căzu în genunchi, apoi 
cu faţa în jos, cu greutatea aceea deasupra capului. Se 
ridică în genunchi şi văzu, căzut peste el, un al doilea om 
coborât prin deschiderea ventilatorului. 

— Nu v-am văzut, Sire, gâfâi omul. Se ridică şi îl ajută şi pe 
Graham să se ridice. Sunteţi rănit, Sire? întrebă el gâfâind. 
Prin deschizătura ventilatorului răsună o serie de lovituri 
grele, ceva căzu chiar în faţa lui Graham, şi o lamă 


strălucitoare de metal alb licări, ricoşă, şi apoi rămase 
întinsă pe podea. 

— Ce înseamnă asta? strigă Graham nedumerit, privind 
spre ventilator. Cine sunteţi voi? Ce faceţi aici? Gândiţi-vă 
că eu nu înţeleg nimic! 

— Înapoi, zise necunoscutul şi îl trase de sub ventilator, în 
timp ce o altă bucată de metal căzu cu zgomot. 

— Vrem să veniţi cu noi, Sire, spuse gâfâind noul sosit. 
Privindu-l, Graham văzu că avea fruntea înroşită de o nouă 
tăietură, din care curgeau câteva picături de sânge. Poporul 
dumneavoastră vă cheamă. 

— Mă cheamă? Unde? Poporul meu? 

— La sala de lângă piaţă. Aici, viaţa vă este în pericol. 
Avem spioni. Am aflat tocmai la timp. Consiliul a hotărât... 
chiar astăzi... să vă dea un narcotic, sau să vă omoare. Şi 
totul este gata. Poporul este pregătit, poliţia motoarelor de 
vânt, inginerii şi jumătate din muncitorii de la străzile 
mobile sunt cu noi. Sălile sunt înţesate de lume... care 
protestează. Întregul oraş protestează împotriva 
Consiliului. Avem arme. Îşi şterse sângele cu mâna. Aici 
viaţa vă este... 

— De ce-i nevoie de arme? 

— Poporul s-a ridicat ca să vă apere, Sire. Ce-i? 

Se întoarse iute, în timp ce omul care coborâse înaintea lui 
scoase un şuierat printre dinţi. Graham îl văzu făcând un 
salt înapoi, îndreptându-se spre spatele uşii care se 
deschidea şi făcându-le semn să se ascundă şi ei. 

În aceeaşi clipă apăru Howard, cu o mică tavă în mână; pe 
faţă i se citea îngrijorarea. Tresări, ridică privirile, dar uşa 
se trânti în spatele lui, tava îi alunecă din mână, şi o lamă de 
oţel îl lovi înapoia urechii. Căzu ca un copac doborât şi 
rămase întins aproape de uşa care dădea spre cealaltă 
cameră. Omul care îl lovise se aplecă în grabă, îi examină o 
clipă faţa, apoi se ridică şi se întoarse să-şi continue munca 
la uşă. 


— Otrava pregătită pentru dumneavoastră! murmură un 
glas la urechea lui Graham. 

Atunci, brusc, se făcu întuneric. Nenumăratele lumini din 
cornişe se stinseseră. Graham văzu nu-mai deschizătura 
ventilatorului, deasupra căreia se învolburau fulgi de 
zăpadă şi se vedeau nişte forme negre, cu mişcări repezi. 
Trei din ele îngenuncheară pe marginea ventilatorului. Un 
obiect întunecat... o scară coborâtă prin deschizătură... şi o 
mână ţinând o lumină galbenă şi tremurătoare. 

Avu o clipă de ezitare. Dar purtarea acestor oameni, 
vioiciunea, spusele lor se potriveau atât de bine cu temerile 
lui în privinţa Consiliului, cu ideea şi speranţele lui de 
eliberare, încât ezitarea dură mai puţin de o clipă. Poporul 
îl aştepta! 

— Nu înţeleg nimic, zise el, dar am încredere în voi. 
Spuneţi-mi ce trebuie să fac. 

Omul cu fruntear însângerată îl apucă de braţ. 

— Căţăraţi-vă pe scară, şopti el. Repede. Probabil că ei au 
auzit... 

Graham pipăi scara, cu mâinile întinse, puse picitorul pe 
prima treaptă şi, întorcând capul, văzu pe deasupra 
umărului omului de alături, în sclipirea galbenă a luminii, 
pe cel care coborâse primul, stând cu picioarele desfăcute 
deasupra lui Howard şi continuând să lucreze la uşă. 
Graham se întoarse din nou spre scară şi, împins de călăuza 
lui şi tras de cei de deasupra, ajunse, în cele din urmă, pe o 
platformă tare, rece şi lunecoasă, dincolo de deschiderea 
ventilatorului. 

Îl străbătu un fior. Temperatura era coborâtă. În jurul lui 
se aflau vreo şase oameni. Fulgi uşori de zăpadă îi atingeau 
mâinile şi faţa şi se topeau. O clipă stăpâni întunericul, apoi 
străluci o lumină alb-violetă, şi din nou totul se cufundă în 
întuneric. 

Erau pe acoperişul unei clădiri uriaşe a oraşului, care 
înlocuise casele izolate, străzile şi locurile deschise ale 
Londrei din perioada victoriană. Locul pe care se afla era 


neted, cu nişte cabluri lungi care se întindeau în serpetină, 
în toate direcţiile. Roţile circulare a nenumărate mori de 
vânt apăreau neclare şi gigantice prin întuneric şi ninsoare, 
mugind mai tare sau mai încet, după cum vântul creştea 
sau scădea. Ceva mai departe, se ivea de jos o lumină albă, 
intermitentă, atingând cu un fulger trecător vârtejele de 
zăpadă, şi dând naştere unei fantasme ce dispărea în 
noapte; ici şi colo se vedeau nedesluşit contururile unor 
mecanisme plate, mişcate de vânt, presărate cu scânteieri 
palide. 

Graham văzu toate acestea în chip fragmentar, în timp ce 
era înconjurat de salvatorii lui. Cineva îi aruncă pe spate o 
pelerină moale, dintr-o țesătură asemănătoare cu blana, şi 
i-o fixă cu nişte şnururi la mijloc şi la umeri. Se vorbea 
scurt, cu hotărâre. Cineva îl împinse din spate. 

Înainte ca gândurile lui să se limpezească, o umbră 
întunecată îl apucă de braţ. 

— Pe aici, îi zise umbra, îndemnându-l să meargă şi 
conducându-l de-a curmezişul acoperişului plat, în direcţia 
unei pete neclare de lumină. Graham se supuse. 

— Atenţie! zise un glas, când Graham se împiedică de un 
cablu. Păşiţi printre ele, nu peste ele! Apoi continuă: 
Trebuie să ne grăbim. 

— Unde-i poporul? întrebă Graham. Poporul care spuneai 
că mă aşteaptă? 

Necunoscutul nu-i răspunse. Lăsă braţul lui Graham, 
deoarece drumul se îngustase, şi o luă înainte, mergând cu 
paşi mari. Graham îl urma orbeşte. După puţin timp, începu 
să alerge. 

— Vin şi ceilalţi? întrebă el gâfâind, dar nu primi niciun 
răspuns. 'Tovarăşul său aruncă o privire înapoi şi continuă 
să alerge. Ajunseră la un fel de drum metalic, transversal 
faţă de direcţia din care veniseră, şi o apucară pe acolo. 
Graham privi înapoi, dar zăpada îi ascundea pe ceilalţi. 

— Haidem! zise călăuza sa. Alergând, ei se apropiară de o 
mică moară de vânt, care îşi rotea aripile la o mare 


înălţime. Aplecaţi-vă, zise călăuza lui Graham, şi ei se feriră 
de cureaua de transmisie care se înălța, mugind, către axul 
paletelor. Pe aici! şi se afundară până la glezne într-o rigolă 
plină cu zăpadă topită, între doi pereţi mici de metal care se 
ridicau până la înălţimea şoldurilor. Voi trece mai întâi eu, 
zise călăuza. Graham îşi strânse pelerina în jurul trupului şi 
îl urmă. Apoi apăru deodată o prăpastie îngustă, de-a 
curmezişul căreia rigola se întindea către întunericul din 
partea cealaltă. Graham privi pe deasupra pereţilor şi văzu 
un abis întunecat. O clipă îi păru rău că fugise. Nu îndrăzni 
să privească încă o dată şi, în timp ce păşea prin zăpada pe 
jumătate topită, simţi că-l apucă ameţeala. 

Apoi ieşiră din rigolă şi porniră iute de-a curmezişul unui 
spaţiu întins şi drept, acoperit cu zăpada care se topea; pe 
o jumătate din această întindere se zăreau lumini 
mişcându-se încoace şi încolo, pe dedesubt. Graham ezită 
să calce pe acest material cu aspect atât de fragil, dar 
călăuza continuă să alerge fără grijă, şi astfel ajunseră la 
nişte scări alunecoase, pe care le urcară, până la marginea 
unei cupole mari de sticlă. Merseră împrejurul ei. Departe, 
jos, se părea că dansează un mare număr de oameni şi 
ecoul muzicii străbătea prin pereţii cupolei... Lui Graham i 
se păru că aude un strigăt, prin furtuna de zăpadă, şi 
călăuza îl îndemnă să meargă şi mai repede. Se căţărară, 
gâfâind, până într-un loc de unde se ridicau imense mori de 
vânt; una dintre ele era atât de mare, încât nu i se putea 
vedea decât marginea de jos a aripilor sale, care apăreau o 
clipă şi apoi se pierdeau în noapte şi ninsoare. Alergară un 
timp printre nenumăratele suporturi de metal ale acestui 
colos şi ajunseră în cele din urmă deasupra unor platforme 
mobile, asemănătoare celor din piaţa pe care o văzuse, din 
balcon, Graham. Se căţarară pe suprafaţa transparentă şi 
bombată care acoperea platforma mişcătoare, târându-se în 
mâini şi pe genunchi, din cauza zăpezii alunecoase. 

Sticla era aburită aproape peste tot, şi Graham nu putea 
să vadă decât contururile vagi ale formelor de dedesubt; 


abia în partea cea mai înaltă a acoperişului transparent 
sticla deveni limpede şi el reuşi să desluşească tot ce se 
petrecea dedesubt. Câteva clipe, cu toate îndemnurile 
călăuzei sale, se lăsă învins de ameţeală şi rămase întins pe 
acoperişul de sticlă, istovit şi paralizat. Departe, jos, ca 
nişte puncte şi pete mişcătoare, oamenii se mişcau în 
veşnica lumină a oraşului neadormit, iar platformele 
mişcătoare îşi continuau călătoria lor neîncetată. 
Comisionari şi oameni cu ocupaţii necunoscute ţâşneau de-a 
lungul cablurilor coborâtoare, iar podurile fragile erau 
înţesate de oameni. Era ca şi cum, susţinut doar de un 
geam a cărei grosime n-o cunoştea, ar fi privit înăuntrul 
unui uriaş stup transparent. Străzile erau încălzite şi 
luminate, dar Graham era ud până la piele de zăpada care 
se topea, şi picioarele îi erau amorţite de frig. Câtva timp nu 
se putu mişca. 

— Haidem! strigă călăuza lui, cu spaimă în glas. Haidem! 

Graham făcu un efort şi reuşi să se caţăre până în vârful 
acoperişului. 

Ajunse de partea cealaltă, se întoarse pe spate urmând 
exemplul călăuzei şi îşi dădu drumul să alunece în jos, cu 
mare iuţeală, înconjurat de o mică avalanşă de zăpadă. În 
timp ce aluneca, se gândi ce s-ar întâmpla dacă ar nimeri în 
cale peste vreo spărtură. Ajuns la marginea acoperişului, 
căzu în picioare, scufundându-se până la glezne în zăpada 
topită, şi mulţumind cerului că se găsea din nou pe un teren 
mai solid. Călăuza şi începuse să se caţăre pe un copac 
metalic, aşezat deasupra unui spaţiu orizontal. 

Printre fulgii rari de zăpadă, se zărea un alt şir de uriaşe 
mori de vânt; apoi, deodată, zgomotul monoton al roţilor ce 
se învârteau fu acoperit de un sunet asurzitor. Era un 
şuierat mecanic, de o intensitate extraordinară, care părea 
că se aude simultan din toate părţile orizontului. 

— Ne-au şi observat fuga - strigă călăuza, cu un accent de 
spaimă şi, deodată, cu un fulger orbitor, noaptea se lumină 
ca ziua. 


Deasupra ninsorii, din vârfurile morilor de vânt, apărură 
nişte catarge uriaşe, purtând globuri de lumină lividă care 
se roteau neîncetat în toate direcţiile. Cât vedeai cu ochii, 
zăpada era luminată. 

— Urcaţi-vă aici, strigă călăuza şi îl împinse pe Graham 
către o fâşie lungă de metal, neacoperită de zăpadă, care 
şerpuia ca o panglică printre două suprafeţe înclinate, 
acoperite de zăpadă. Graham simţi căldură sub picioarele 
lui amorţite; un nour subţire de aburi se ridica de pe fâşia 
de metal. 

— Înainte! strigă călăuza, aflată la zece metri înaintea lui 
şi fără să mai aştepte, alergă iute prin lumina orbitoare 
către suporturile de fier ale următorului grup de mori de 
vânt. Graham, revenindu-şi din uimire, îl urmă tot atât de 
repede, convins că va fi prins imediat... 

După vreo douăzeci de secunde ajunseră într-o reţea de 
lumină şi de umbre negre, mişcătoare, sub roţile 
monstruoase ale morilor. Călăuza continuă să alerge câtva 
timp, apoi se aruncă într-o parte şi dispăru în umbra neagră 
de lângă piciorul unui suport uriaş. În clipa următoare, 
Graham se afla lângă el. 

Se adăpostiră acolo, gâfâind şi privind în jur. 

Scena pe care o vedea Graham era foarte ciudată, 
neobişnuită. Ninsoarea contenise aproape cu totul; doar 
câte un fulg întârziat mai trecea din când în când peste 
această privelişte. Dar întinderea orizontală din faţa lor era 
de un alb fantomatic, întrerupt doar de mase gigantice, de 
forme mişcătoare şi de fâşii lungi de beznă nepătrunsă, ca 
nişte umbre uriaşe şi diforme. Pretutindeni, în jurul lor, se 
împleteau construcţii metalice uriaşe, grinzi de fier, de 
proporţii ciclopice, după cum i se păru lui Graham, iar 
aripile morilor de vânt, care abia se mai mişcau în 
atmosfera acum liniştită, luceau în mari linii curbe şi urcau 
încet, încet, pentru a se pierde în ceața luminoasă. Oriunde 
cădea lumina, sclipitoare din cauza zăpezii, revedea grinzi, 
traverse, şi, mişcându-se cu o încăpățânare acerbă, benzi 


rulante care treceau în sus şi în jos, dispărând în întuneric. 
Dar, cu toată această activitate intensă, cu toată această 
mărturie omniprezentă de voinţă pusă în slujba unui scop, 
imensitatea mecanismelor acoperite de zăpadă părea 
îndepărtată de orice fiinţă omenească, în afară de ei doi, 
părea tot atât de pustie şi de străină oamenilor, ca un 
ghețar inaccesibil din Alpi. 

— Ne vor urmări, strigă călăuza. Suntem abia la jumătatea 
drumului. Oricât ar fi de frig, trebuie să ne mai ascundem 
aici câtva timp... cel puţin până când va reîncepe să ningă 
mai des. 

Dinţii îi clănţăneau în gură. 

— Unde sunt pieţele? întrebă Graham, privind în jur. Unde 
este poporul? 

Celălalt nu îi răspunse: 

— Priveşte! şopti Graham, apoi se ghemui şi rămase 
nemişcat. 

Începuse deodată să ningă mai des, şi, lunecând prin 
vârtejurile învolburate ale înălțimilor negre, se văzu 
apropiindu-se ceva mare, nelămurit şi extrem de repede. 
Cobori într-o curbă accentuată, descrise un cerc, cu marile 
aripi întinse şi, lăsând în urmă o dâră de aburi albi care se 
condensau imediat, se ridică cu uşurinţă şi lunecă în sus, 
prin aer, pluti orizontal înainte într-o curbă largă şi dispăru 
din nou printre fulgii de zăpadă. În părţile laterale ale 
aparatului, Graham văzu doi oameni mici, foarte mici şi 
agitaţi, cercetând suprafeţele înzăpezite cu ajutorul unor 
lunete de câmp. Se văzură limpede, timp de o secundă, apoi 
mai confuz, printr-o volbură de zăpadă, se micşorară în 
depărtare şi, după un minut, dispărură. 

— Acum! îi strigă tovarăşul său. Vino! 

Îl trase pe Graham de mânecă şi începură amândoi să 
alerge în jos, de-a lungul arcadei de fier de sub morile de 
vânt. Alergând orbeşte, Graham se ciocni de însoţitorul lui, 
care se întoarse brusc spre el. Erau la vreo doisprezece 
metri de un abis negru care se întindea cât puteai vedea cu 


ochii la dreapta şi la stânga. Părea că le taie înaintarea în 
toate direcţiile. 

— Faceţi ca mine, îi şopti călăuza. Se aşeză jos, se târi 
până la margine, se întoarse cu capul în sus, apoi se răsuci 
până când unul dintre picioare îi atârnă în gol. Căută ceva 
cu piciorul, găsi şi alunecă peste marginea prăpastiei. Capul 
îi apăru din nou. 

— Este o bordură, şopti el. În întuneric, de la un capăt la 
altul. Faceţi cum am făcut eu. 

Graham ezită, apoi cobori în patru labe, se târî până la 
margine, şi privi în bezna catifelată. O clipă nu avu curajul 
nici să meargă înainte, nici să dea înapoi, apoi se aşeză şi 
lăsă un picior să-i atârne în gol; simţi mâinile călăuzei 
trăgându-l, avu o senzaţie groaznică de alunecare pe 
deasupra marginii, în necunoscut, se auzi ceva plescăind, şi 
nimeri într-un jgheab mocirlos, înconjurat de un întuneric 
de nepătruns. 

— Pe aici, şopti glasul călăuzei, şi Graham începu să se 
târască, lipit de perete, de-a lungul jgheabului plin de 
zăpadă topită. Continuară să înainteze câteva minute. 1 se 
părea că trece prin sute de trepte ale mizeriei, că trece în 
fiecare clipă prin sute de grade de frig, de umezeală şi de 
epuizare. După puţin timp, începu să nu-şi mai simtă 
mâinile şi picioarele. 

]gheabul cobora în pantă lină. Observă că acum erau la 
câteva picioare sub marginea de sus a clădirilor. Deasupra 
lor se ridicau şiruri de forme albe, fantomatice, ca luminile 
unor ferestre cu obloanele lăsate. Ajunseră deasupra uneia 
dintre ferestrele albe, la capătul unui cablu abia vizibil care 
cobora în umbrele de nepătruns. Deodată, mâna lui dădu 
de cea a călăuzei. 

— Nu vă mişcaţi; vin înapoi! 

Privi în sus, tresărind, şi văzu aripile uriaşe ale unei maşini 
zburătoare care luneca încet şi fără zgomot deasupra lor, 
de-a curmezişul fâşiei largi de cer cenuşiu, învăluit în fulgi 
de zăpadă. După o clipă, dispăru. 


— Nu vă mişcaţi; vin înapoi! 

O clipă rămaseră amândoi nemişcaţi, apoi călăuza se 
ridică şi, întinzându-se spre locul unde era legat cablul, 
începu să orbecăie la nodurile ascunse de întuneric. 

— Ce-i asta? întrebă Graham. 

Celălalt îi răspunse printr-un strigăt slab şi se ghemui, 
rămânând nemișcat. Graham îi vedea faţa întunecată. Omul 
privea în jos, de-a lungul fâşiei lungi de cer, iar Graham, 
urmărindu-i privirile, zări maşina zburătoare, mică şi 
nedesluşită, în depărtare. Apoi văzu că aripile se măresc, că 
aparatul se îndrepta în direcţia lor, mărindu-se în fiecare 
clipă. Maşina zbura, de-a lungul jgheabului, drept către ei. 

Mişcările omului deveniră convulsive. Aruncă două bare 
încrucişate în mâinile lui Graham. El nu reuşi să le vadă, şi 
numai pipăindu-le îşi dădu seama de forma lor. Erau legate 
de cablu prin corzi subţiri. Pe una dintre corzi erau fixate 
nişte mânere, făcute dintr-o substanţă elastică. 

— Încălecaţi barele, şopti călăuza, alarmată, şi apucaţi 
mânerele. Strângeţi bine, cu toată puterea! 

Graham îl ascultă. 

— Săriţi, spuse glasul. În numele cerului, săriţi! 

Pentru o clipă Graham nu putu să spună nimic. Era 
bucuros că întunericul îi ascundea faţa. Tăcu şi începu să 
tremure puternic. Privi într-o parte, la umbra rapidă care 
înghiţea depărtarea şi se năpustea către el. 

— Săriţi! Săriţi... pentru numele lui Dumnezeu! Altfel au 
să ne prindă, îi strigă călăuza şi, în violenţa emoţiei, îl 
împinse înainte. 

Graham se clătină, scoase fără voia lui un strigăt slab, ca 
un suspin, apoi, în timp ce maşina zburătoare se năpustea 
asupra lor, se prăvăli în prăpastia de întuneric, aşezat 
călare pe cruce şi ţinând mânerele cu o încleştare a morţii. 
Se auzi ceva plesnind, ceva care se ciocnise cu putere de un 
perete. Scripetele leagănului zbârnâia pe cablu. Auzi 
strigătul aeronauţilor. Simţi o pereche de genunchi care i se 
înfipseră în spate... Se prăbuşea înainte prin aer, cădea. 


Toată puterea i se concentrase în mâini. Ar fi vrut să ţipe, 
dar i se tăiase respiraţia. 

Trecu cu iuţeală printr-o lumină orbitoare care îl făcu să 
se încleşteze şi mai tare de mânere. Recunoscu marea 
piaţă, cu străzile ei mişcătoare, cu globurile luminoase şi 
traversele încrucişate. Toate păreau că se năpustesc pe 
deasupra şi pe lângă el. Avu un moment senzaţia unei mari 
deschideri circulare, care se căsca pentru a-l înghiţi. 

Pătrunse din nou în întuneric, căzând, căzând, agăţându- 
se cu disperare de mânere, şi iată! un sunet brusc, o 
izbucnire de lumină, şi se trezi într-o sală luminată 
puternic, cu o mulţime de oameni care strigau dedesubtul 
lui. Poporul! Poporul lui! O scenă, un fel de estradă, se 
ridică înspre el, iar cablul cobori către o deschidere 
circulară, în dreapta. Simţi că alunecă mai încet, apoi mult 
mai încet. Desluşi strigăte de „Salvat! Stăpânul! Este 
salvat!” Estrada urca înspre el cu o iuţeală care scădea din 
ce în ce mai mult. Apoi... 

Îl auzi pe omul agăţat în spatele lui strigând ca şi cum ar fi 
fost deodată îngrozit, şi strigătul se repetă, ca într-un ecou, 
dedesubt. Simţi că nu mai lunecă de-a lungul cablului, ci 
cade. Se auzi un vacarm de urlete, ţipete şi strigăte. Simţi 
ceva moale sub mâna întinsă, şi şocul unei căderi încetinite 
îi zgudui braţul... 

Voia să se odihnească, dar oamenii îl ridicau pe sus. Mai 
târziu, parcă îşi amintea - dar fără să fie sigur - că fusese 
dus pe platformă şi i se dăduse ceva de băut. Nu observă ce 
se întâmplase cu că-lăuza lui. Când gândurile i se limpeziră 
din nou, era în picioare; mâini grijulii îl ajutau să se ţină în 
picioare. Se afla într-o nişă încăpătoare, aşezată aşa cum în 
experienţa lui anterioară erau aşezate lojile de la teatru. 
Dacă într-adevăr era acum într-un teatru. 

Un vacarm puternic îi asurzea urechile, un muget ca de 
furtună, strigătele unei mulţimi nenumărate. „Este Cel- 
care-doarme! Cel-care-doarme este cu noi!” „Cel-care- 


doarme este cu noi! Stăpânul... Stăpânul! Stăpânul este cu 
noi! Este în siguranţă.” 

Graham vedea numai agitația unei săli mari, înţesate de 
lume. Nu distingea indivizi aparte, avea doar conştiinţa unei 
imensităţi de figuri omeneşti, veşminte, braţe care îi făceau 
semne, simţea influenţa magică a unei uriaşe mulţimi 
tălăzuind în-spre el, ridicându-l pe sus. Vedea balcoane, 
galerii, bolți mari care dădeau spre perspective 
îndepărtate, şi peste tot se mişca poporul, era o arenă 
vastă, plină de oameni îngrămădiţi, aclamându-l. Aproape 
de el zărea întins pe jos cablul rupt, ca un şarpe uriaş. 
Fusese tăiat la capătul de sus de oamenii din maşina 
zburătoare şi se prăbuşise în această sală. Şi parcă oamenii 
trăgeau de el, ca să-l îndepărteze. Dar întreg tabloul era 
confuz, întreaga clădire palpita şi tresărea de mugetul 
glasurilor. 

Graham şedea în picioare, nesigur, şi privea spre cei din 
jur. Cineva îl susţinea de braţ. 

— Duceţi-mă într-o odaie retrasă, spuse el, aproape 
plângând, o odaie retrasă. Nu putea să spună mai mult. Un 
om îmbrăcat în negru păşi înainte şi-l luă de celălalt braţ. 
Văzu câţiva oameni care se grăbeau să deschidă o uşă în 
faţa lui. Cineva îl conduse până la un scaun. El se clătină. Se 
lăsă greoi pe scaun şi-şi acoperi faţa cu mâinile; tremura 
din toate încheieturile, ajuns la capătul puterilor. Cineva îi 
scosese pelerina, fără să-şi poată aminti cum; ciorapii 
purpurii deveniseră negri şi uzi. În jurul lui se agitau nişte 
necunoscuţi, îndeplinind tot felul de treburi, dar o bună 
bucată de vreme el nu le acordă nicio atenţie. 

Era salvat. I-o spuneau mii şi mii de strigăte. Era în 
siguranţă. Oamenii aceştia erau de partea lui. O clipă se 
strădui să-şi normalizeze respiraţia, apoi rămase liniştit, cu 
faţa îngropată în palme. Văzduhul era plin de strigătele 
unei mulţimi nenumărate. 

Capitolul IX. 

POPORUL SE PUNE ÎN MIŞCARE. 


Văzu pe cineva care îi întindea un pahar cu un lichid 
limpede. Graham îşi ridică privirile şi văzu un tânăr brunet, 
îmbrăcat într-o haină galbenă. Dădu paharul peste cap şi se 
simţi imediat încălzit. Un om înalt, în robă neagră, şedea în 
picioare lângă el şi-i arăta uşa pe jumătate deschisă care 
dădea într-o sală. Omul îi striga ceva la ureche, dar, din 
cauza mugetului teribil din sala cea mare, nu se putea 
înţelege nimic. În spatele omului se afla o fată într-o robă 
cenuşiu-argintie, şi Graham, cu toată starea lui de confuzie, 
o găsi frumoasă. Ochii ei negri, arzând de uimire şi 
curiozitate, îl priveau fix, iar buzele întredeschise îi 
tremurau. Prin uşa pe jumătate deschisă se vedea sala 
ticsită de lume, şi se auzea un tumult uriaş şi inegal, bătăi 
din picioare, aplauze şi strigăte care se stingeau, începeau 
din nou şi creşteau într-un bubuit de tunet, continuând 
astfel, intermitent, tot timpul cât Graham rămase în mica 
încăpere. El privi către omul în negru şi înţelese că acesta îi 
dădea o explicaţie sumară. 

Câteva clipe privi buimăcit în jur, apoi se ridică brusc în 
picioare şi îl apucă de braţ pe cel care îi vorbea. 

— Spune-mi! strigă el. Cine sunt eu? Cine sunt eu? 

Ceilalţi se apropiară, ca să-i audă mai bine cuvintele. 

— Cine sunt eu? Ochii lui cercetau pe rând feţele 
oamenilor din jur. 

— Nu i-au spus nimic! strigă fata. 

— Spuneţi-mi, spuneţi-mi! strigă Graham. 

— Sunteţi Stăpânul pământului. Sunteţi posesorul a 
jumătate din lume. 

Graham crezu că n-a auzit bine. Era greu de crezut. Se 
făcu că nu înţelege, că nu aude. Îşi ridică din nou glasul. 

— M-am trezit acum trei zile... Şi de trei zile sunt 
prizonier. Bănuiesc că oamenii acestui oraş se luptă între ei. 
Oare suntem în Londra? 

— Da, zise tânărul. 

— Dar cei întruniţi în sala cea mare, unde se află statuia 
albă a lui Atlas? Ce legătură este între mine şi această 


luptă? Probabil că există o legătură. Dar care, nu ştiu. Au 
vrut să mă adoarmă? Mi se pare că, în timp ce dormeam, 
lumea a înnebunit. Şi eu am înnebunit. Cine sunt Consilierii 
de sub umbra statuii lui Atlas? De ce au încercat să mă 
adoarmă? 

— Ca să vă ţină în nesimţire, răspunse omul în galben. Ca 
să vă împiedice să interveniţi. 

— Dar de ce? 

— Pentru că dumneavoastră sunteţi Atlas, Sire, zise omul 
în galben. Pământul se sprijină pe umerii voştri. Ei îl conduc 
în numele dumneavoastră. 

Zgomotele din sală lăsaseră loc unei tăceri întrerupte doar 
de un glas monoton. Apoi, deodată, acoperind ultimele 
cuvinte, se ridică un zgomot asurzitor, un clocot, un tunet, 
aclamații, glasuri răguşite şi ascuţite care se ciocneau şi se 
întretăiau, şi în tot acest timp cei aflaţi în mica încăpere nu 
reuşiră să se audă unul pe altul. 

Graham şedea în picioare şi se silea zadarnic să înţeleagă 
ceea ce auzise. 

— Consiliul... repeta el, absent, apoi se agăţă de un nume 
care îl izbise. Cine este Ostrog? 

— Este organizatorul... organizatorul revoltei. 
Conducătorul nostru... În numele dumneavoastră. 

— În numele meu? ... Şi cine eşti dumneata? El de ce nu 
este aici? 

— E1... ne-a delegat pe noi. Eu, sunt fratele lui... Fratele lui 
vitreg, Lincoln. El vrea să vă arătaţi acestor oameni şi apoi 
să veniţi la el... De aceea ne-a trimis. El se află la Birourile 
Motoarelor de Vânt, pe care le conduce. Poporul s-a pus în 
mişcare. 

— În numele dumneavoastră, strigă tânărul, ei au 
guvernat, au nimicit, au tiranizat. Dar iată că până la 
urmă... 

— În numele meu! În numele meu! Eu sunt Stăpânul? 

Profitând de o scădere a tumultului, ce venea din sală, 
tânărul reuşi să se facă auzit. Vocifera indignat, cu un glas 


ascuţit şi pătrunzător ce ţâşnea de sub nasul roşu, coroiat, 
şi mustaţa stufoasă. 

— Nimeni nu se aştepta să vă treziţi! Nimeni nu se 
aştepta, să vă treziţi! Sunt vicleni. Tirani blestemaţi! Dar au 
fost luaţi prin surprindere. Nu ştiau, dacă e mai bine să vă 
adoarmă, să vă hipnotizeze, sau să vă ucidă! 

Din nou zgomotul din sală acoperi totul. 

— Ostrog este la Birourile Motoarelor de Vânt, gata să... 
Au şi început să se audă sunete de luptă. 

Omul care îi spusese că se numeşte Lincoln se apropie de 
el. 

— Ostrog are planurile lui. Încredeţi-vă în el. Organizațiile 
noastre sunt gata. Vom pune mâna pe platformele de zbor... 
Poate că operaţia aceasta s-a şi încheiat. Apoi... 

— Aici, în sală, strigă omul în galben, este numai un 
contingent. Avem cinci miriade de oameni instruiți... 

— Avem arme, strigă Lincoln. Avem un plan de acţiune. Un 
conducător. Poliţia lor a părăsit străzile şi este masată în... 
Continuarea, frazei nu se mai auzi. Acum e momentul! 
Consiliul, se clatină... Nu se pot baza nici măcar pe oamenii 
lor... 

— Ascultaţi cum vă cheamă poporul! 

Mintea lui Graham era ca o noapte cu lună şi cu nori 
grăbiţi, când întunecată şi fără speranţă, când luminoasă şi 
palidă. Era Stăpânul pământului, dar era şi omul ud până la 
piele de zăpada topită. Printre impresiile lui fugitive domina 
imaginea unui conflict: de o parte se afla Consiliul Alb, 
puternic, disciplinat, puţin numeros, Consiliul Alb din mâna 
căruia tocmai scăpase, de cealaltă parte, mulţimi 
nenumărate, mase uriaşe, în mijlocul cărora indivizii se 
pierdeau, care îi strigau numele şi îl salutau ca pe un 
Stăpân. Consiliul îl ţinuse închis, îi dorise moartea. Miile de 
oameni, care strigau dincolo de mica uşă, îl salvaseră. Dar 
de ce trebuia să se întâmple aşa, asta nu putea să înţeleagă. 

Uşa se deschise, glasul lui Lincoln fu acoperit şi se pierdu, 
iar un grup de oameni intră o dată cu tumultul. Noii-veniţi 


se îndreptară, gesticulând, spre el şi spre Lincoln. Glasurile 
de afară explicau ceea ce buzele acestor oameni rosteau, 
fără să se audă. 

— Arătaţi-ne pe Cel-care-doarme! Arătaţi-ne pe Cel-care- 
doarme! era refrenul vacarmului din sală. Alte glasuri 
strigau: Ordine! Linişte! 

Graham aruncă o privire prin uşa deschisă şi văzu un 
tablou alungit al sălii de alături: o zbatere continuă, haotică, 
strigăte, bărbaţi şi femei laolaltă, haine de culoare albastru- 
deschis, mâini întinse. Mulţi dintre ei erau în picioare, un 
om în zdrenţe de culoare cafeniu-închis, cu o faţă pre-lungă, 
şedea în picioare pe scaun, fluturând o pânză neagră. Apoi 
Graham întâlni uimirea şi speranţa din ochii fetei. Ce 
aşteptau aceşti oameni de la el? Neclar, îşi dădea seama că 
tumultul din sală căpătase alt ritm, devenise mai agitat, mai 
grăbit, şi chiar ritmul gândurilor lui devenise altul. La 
început nu-şi dădu seama de influenţa pe care o resimțea. 
Dar panica de care era gata să fie cuprins trecu. Încercă să 
pună câteva întrebări, să afle ce anume aşteptau de la el. 

Lincoln îi strigă ceva la ureche, dar, asurzit de vacarm, 
Graham nu înţelese nimic. Toţi ceilalţi, în afară de fată, 
gesticulau, arătând către sală. Atunci înţelese ce se 
întâmpla. 'Toţi oamenii aflaţi în sală cântau. Dar nu era 
numai un cor, glasurile erau dublate şi susţinute de un 
torent de muzică instrumentală, asemănătoare registrelor 
de orgă, o împletire de sunete, plină de trompete, plină de 
parada steagurilor, plină de marşurile şi solemnitatea unui 
început de luptă. Iar picioarele oamenilor băteau măsura... 
Trap, trap. 

Cineva îl conduse către uşă. Se supuse, mecanic. Forţa 
cântecului punea stăpânire pe el, îl mişca, îl îmbărbăta. Sala 
se deschidea înaintea lui, un tablou de culori care se mişcau 
în ritmul muzicii. 

— Faceţi-le semn cu mâna, zise Lincoln. Faceţi-le semn cu 
mâna. 


— Şi haina, zise o voce, trebuie să îmbrace haina asta. 
Simţi în jurul gâtului nişte mâini, oprindu-l chiar în prag, şi 
cineva îi puse pe umeri o manta neagră, cu falduri uşoare. 
Îşi scoase braţele prin mâneci şi îl urmă pe Lincoln. Fata 
îmbrăcată în cenuşiu era alături de el, cu faţa îmbujorată, 
gata să-l însoţească. Pentru o clipă ea deveni pentru el, 
îmbujorată şi tremurând de entuziasm, o întrupare a 
cântecului. Intră din nou în loja din sală. Valurile crescânde 
ale cântecului se întrerupseră brusc la apariţia lui şi 
izbucniră într-o furtună de strigăte. Condus de mâna lui 
Lincoln, el străbătu în diagonală centrul scenei, cu faţa 
către mulţime. 

Sala era un spaţiu vast şi complicat, cu galerii, balcoane, 
trepte mari aşezate în amfiteatru şi arcade uriaşe. Departe, 
sus de tot, se vedea o deschizătură, ca gura unei trecători 
imense, plină de o omenirea fremătătoare. Mulțimea se 
agita în mase compacte. Din acest tumult se detaşau ici şi 
colo figuri izolate, îi atrăgeau o clipă atenţia şi se pierdeau 
din nou, indefinite. Aproape de platformă, se legăna o 
femeie frumoasă şi blondă, cu părul adunat în jurul feţei, 
care, purtată de trei bărbaţi, agita un baston verde. 

Aproape de acest grup, un bătrân cu faţa răvăşită, 
îmbrăcat în pânză albastră, îşi menținea locul cu mari 
eforturi, şi, ceva mai departe, se ridica un cap lipsit de păr, 
urlând cu gura larg deschisă, ca o mare cavitate fără dinţi. 
Un glas strigă enigmaticul cuvânt „Ostrog”. Toate impresiile 
lui Graham erau vagi, în afară de emoția puternică a 
cântecului cadenţat. Mulțimea bătea din picioare, marcând 
ritmul, trap, trap, trap, trap. Bastoanele verzi se agitau, 
străluceau, se înclinau. Apoi, cei din apropiere, din faţa 
scenei, porniră în marş prin faţa lui, îndreptându-se către o 
mare boltă şi strigând „Lia Consiliu!” Trap, trap, trap, trap. 
Graham ridică braţul, şi mugetul se făcu de două ori mai 
puternic. Îşi aminti că trebuie să strige „Înainte!” Rosti 
cuvinte eroice, pe care nu reuşea să le audă nimeni. Făcu 
din nou semn cu mâna şi arătă spre boltă, strigând 


LLA 


„Înainte!” Acum, oamenii nu mai băteau ritmul, ci mergeau 
în marş: Trap, trap, trap, trap. În această oştire erau 
oameni cu barbă, oameni bătrâni, tineri, femei cu braţele 
goale şi cu robele fluturând, fete. Bărbaţii şi femeile acestei 
noi epoci! Haine bogate şi zdrenţe cenuşii fluturau laolaltă 
în vârtejul mişcărilor, pe fondul dominat de culoarea 
albastră. Un steag negru, ameninţător, înainta spre 
dreapta. Graham văzu un negru îmbrăcat în haine albastre, 
o femeie cu faţa zbârcită, îmbrăcată în galben, apoi trecu 
prin faţa lui un grup teatral de oameni înalţi în albastru, cu 
faţa albă, cu părul blond. Apărură şi doi chinezi. Un tânăr 
înalt cu faţa palidă, cu părul negru şi ochi strălucitori, 
îmbrăcat în alb din cap până în picioare, se căţără pe 
platformă, strigându-şi devotamentul şi apoi sări din nou în 
mulţime şi se îndepărtă, privind înapoi. Capetele, umerii, 
mâinile care ţineau arme, totul se legăna în cadenţa 
marşului. 

Din această învălmăşală apăreau diferite figuri, ochi care 
se încrucişau pe ai lui şi apoi se îndepărtau şi dispăreau. 
Oamenii gesticulau spre el, strigau cuvinte pe care el nu le 
putea auzi. Feţele erau, cele mai multe, îmbujorate, dar mai 
întâlnea destule de o paloare cadaverică. Boala tot mai 
domnea, deci, şi multe din mâinile care se întindeau spre el 
erau slabe şi descărnate. Bărbaţii şi femeile acestei epoci 
noi! O adunare stranie şi de necrezut! În timp ce largul 
şuvoi trecea prin faţa lui către dreapta, alte mulţimi veneau 
din înălțimile îndepărtate ale sălii, împinse înainte într-o 
scurgere neîncetată de oameni; trap, trap, trap, trap. 
Unisonul cântecului era îmbogăţit şi complicat de ecourile 
puternice ale arcadelor şi culoarelor. În rânduri se 
amestecau bărbaţi şi femei. Trap, trap, trap, trap. Parcă 
pornise întreaga lume în marş. Trap, trap, trap, trap; 
creierul lui Graham vibra şi el în acest ritm. Hainele 
fluturau, oamenii se scurgeau în rânduri din ce în ce mai 
compacte. 


Trap, trap, trap, trap; Lincoln îi făcu un semn şi Graham se 
întoarse către arcadă, păşind fără să-şi dea seama în ritmul 
marşului, mergând aproape mecanic, împins de melodie şi 
de che-mările ei. Mulțimea, fluturarea mâinilor, cântecul, 
totul se mişca în aceeaşi direcţie, şuvoiul de oameni se 
îngrămădea din ce în ce mai jos, până când feţele întoarse 
spre el ajunseră sub nivelul picioarelor lui. Îşi dădu seama 
că i se făcea loc, că era înconjurat de o suită, de paznici şi 
conducători, iar la dreapta lui se afla Lincoln. Escorta 
creştea, acoperindu-i din ce în ce mai mult vederea spre 
mulțimile de oameni din stânga. În faţa lui mergeau oamenii 
de gardă, îmbrăcaţi în negru, în rânduri de câte trei. Păşiră 
de-a lungul unui parapet cu grilaj şi trecură pe deasupra 
arcadei, în timp ce, dedesubt, torentul omenesc se scurgea 
mereu, strigând către el. Nu ştia încotro se îndreaptă; nici 
nu voia să ştie. Aruncă o privire înapoi, spre imensitatea 
sălii clocotind de entuziasm. Trap, trap, trap, trap. 

Capitolul X. 

BĂTĂLIE ÎN ÎNTUNERIC. 

Sala rămăsese în urmă. Erau pe-o galerie lungă, trecând 
pe deasupra uneia dintre marile străzi cu platforme 
mişcătoare, care traversau oraşul. În faţa şi în spatele lui 
păşeau oamenii din gardă. Întinderea concavă a 
platformelor mişcătoare de sub ei devenise o masă 
compactă de oameni care mărşăluiau spre stânga, strigând, 
făcând semne cu mâinile şi cu armele, încadraţi într-o 
perspectivă imensă, aclamând în timp ce se apropiau, 
aclamând în timp ce treceau, aclamând în timp ce se 
îndepărtau, până când globurile de lumină electrică care 
străluceau în depărtare păreau că se confundă cu 
furnicarul de capete. Trap, trap, trap, trap. 

Cântecul ajungea până la Graham ca un muget răguşit şi 
zgomotos, care nu mai era susţinut de muzică, iar tropotul 
picioarelor mergând în marş, trap, trap, trap, trap, se 
amesteca în zgomotul asurzitor al năvalei nedisciplinate, 


revărsându-se cu paşi neregulaţi de-a lungul drumurilor 
superioare. 

Deodată, Graham sesiză un contrast. Clădirile de pe 
cealaltă parte a străzii păreau părăsite, cablurile şi podurile 
care se încrucişau de-a curmezişul spaţiului erau goale şi 
întunecate. Graham se gândi că şi acolo ar fi trebuit să fie o 
puzderie de oameni. 

Simţi un fior ciudat, ca o tresărire fulgerătoare, şi se opri. 
Oamenii de gardă care mergeau înaintea lui îşi continuară 
drumul; cei din spatele lui se opriră. Privi şi el în direcţia în 
care priveau oamenii. Tresărirea fusese provocată de un joc 
al luminilor. 

La început crezu că era doar o deficiență a iluminatului, 
un fenomen izolat, fără vreo legătură cu ceea ce se 
petrecea jos. Fiecare dintre uriaşele globuri de lumină albă 
şi orbitoare părea că se stinge, se comprimă, se contractă 
ca o inimă; urma o dilatare trecătoare, şi din nou o 
contracție, ca o strângere înnăbuşitoare, întuneric, lumină, 
întuneric, într-o alternare rapidă. 

Graham realiză imediat că neobişnuita compor-tare a 
luminilor interesa îndeaproape pe oamenii de jos. Aspectul 
caselor şi al străzilor, aspectul maselor compacte se 
schimbă, deveni un amalgam de lumini vii şi umbre 
săltăreţe. Erau o mulţime de umbre care se însufleţeau 
brusc într-o activitate agresivă, păreau că se reped, că se 
lărgesc, că se măresc, crescând cu iuţeală constantă - 
pentru a sări deodată înapoi şi a se întoarce reîntărite. 
Cântecul şi tropăitul încetaseră. Marşul mulţimii se oprise, 
se produceau pretutindeni îmbulzeli, oamenii se împrăştiau 
în toate părţile, strigând: „Luminile!” 'Toate glasurile strigau 
un singur cuvânt. „Luminile!” strigau glasurile, „Luminile!” 
Privi în jos. În acest dans macabru al luminilor, spaţiul 
străzii căpătase deodată aspectul unei lupte monstruoase. 
Uriaşele globuri albe se colorară în albpurpuriu şi 
purpuriu-roşcat, începură să clipească, să clipească din ce 
în ce mai repede, apoi pâlpâiră între lumină şi stingere, 


încetară de a mai clipi şi deveniră simple pete de un roşu 
palid într-o vastă obscuritate. În zece secunde toate 
luminile erau stinse, nu mai rămăsese decât o beznă care 
mugea, o monstruozitate neagră care înghiţise dintr-o dată 
toate miriadele de oameni în haine sclipitoare. 

În jurul lui se mişcau fiinţe invizibile, se simţi apucat de 
braţe. Ceva îl izbi cu putere în fluierul piciorului. Un glas îi 
strigă în ureche: 

— Nu-i nimic, totul e în ordine. 

Graham îşi scutură paralizia care-l cuprinsese în primele 
clipe de uimire. Fruntea i se izbi de fruntea lui Lincoln şi 
scoase un strigăt. 

— Ce înseamnă întunericul acesta? 

— Consiliul a întrerupt curentul în tot oraşul. Trebuie să 
aşteptăm... Să stăm pe loc. Mulțimea va merge mai 
departe. Ei vor... 

Dar glasul lui fu acoperit de alte glasuri care strigau: 
„Salvaţi-l pe Cel-care-doarme. Aveţi grijă de Cel-care- 
doarme”. Un om din gardă se ciocni de Graham şi îl lovi la 
mână, fără să vrea, cu arma. Un tumult sălbatic izbucni, 
învăluindu-l, devenind, parcă, în fiecare clipă mai puternic, 
mai dens, mai furios. Se auzeau în jur frânturi de fraze care 
se îndepărtau când el încerca să le prindă înţelesul. 
Răsunau ordine contradictorii, cărora le răspundeau alte 
glasuri. Auzi deodată, chiar lângă el, o serie de ţipete 
pătrunzătoare. 

Un glas îi strigă în ureche: „Poliţia în uniforme roşii”, şi se 
îndepărtă imediat, fără să-i răspundă la întrebări. 

Apoi se auzi apropiindu-se un sunet, un fel de pârâitură, şi 
în acelaşi timp nişte fulgere slabe dansară de-a lungul 
drumurilor exterioare. În lumina de-o clipă, Graham văzu 
capetele şi trupurile unor oameni înarmaţi cu arme la fel cu 
ale celor din gardă. Spaţiul era plin de zgomot, de 
pocnituri, de fulgere scurte de lumină şi, brusc, întunericul 
se dădu în lături, ca o perdea. 


O lumină puternică îl orbi, apoi rămase buimăcit văzând 
masele clocotitoare de oameni care se luptau. Strigăte, 
aclamații se ridicau de pretutindeni. Privi în sus să vadă de 
unde venea lumina. Un om era atârnat foarte sus, de 
capătul superior al unui cablu, ţinând de o frânghie steaua 
orbitoare care gonise întunericul. Omul purta o uniformă 
roşie. 

Graham îşi îndreptă din nou privirea spre platformele 
mişcătoare. Îi atrase atenţia o linie roşie. Era o masă 
compactă de oameni îmbrăcaţi în roşu, îngrămădiţi pe 
platforma superioară, cea mai îndepărtată, întorşi cu 
spatele spre zidurile înalte ale clădirii şi înconjurați de o 
mulţime de adversari. Se dădea o luptă. Armele fulgerau, se 
ridicau şi cădeau, şiruri de capete dispăreau de pe linia de 
bătaie, şi alte capete le înlocuiau, scurtele fulgere mici care 
ţâşneau din armele verzi deveneau - cât timp dura lumina - 
mici jeturi de fum cenuşiu. 

Deodată, lumina strălucitoare se stinse şi străzile se 
acoperiră din nou cu un întuneric de cerneală, ca un mister 
tumultuos. 

Simţi că se izbise de ceva. Era împins de-a lungul galeriei. 
Cineva striga... Poate către el. Era prea tulburat pentru a 
mai auzi. Fu împins spre perete, şi un grup de oameni trecu 
în grabă pe lângă el. 1 se păru că oamenii din gardă se 
luptau între ei. 

Apoi apăru din nou omul atârnat de cablu, ţinând lumina 
strălucitoare, şi întreaga scenă fu scăldată în lumină albă. 
Grupul de oameni îmbrăcaţi în roşu parcă se mai mărise şi 
se mai apropiase; cei mai apropiaţi erau la jumătatea 
drumului spre spaţiul central. Ridicând privirea, Graham 
văzu că oamenii în roşu apăruseră şi în galeriile întunecate 
ale clădirii din faţă, şi îşi îndreptau armele, pe deasupra 
poliţiştilor aflaţi jos, către mulțimile înfierbântate de oameni 
de pe platformele din mijloc. Începu să desluşească sensul 
evenimentelor. Marşul poporului nimerise chiar de la 
început într-o cursă. După ce fuseseră buimăciţi de 


stingerea luminilor, oamenii erau acum atacați de poliţia în 
uniforme roşii. Apoi, îşi dădu seama că rămăsese singur, că 
Lincoln şi oamenii din gardă continuau să meargă de-a 
lungul galeriei, în direcţia în care merseseră înainte de a se 
lăsa întunericul. Îi văzu făcându-i semne disperate cu mâna 
şi alergând înapoi, către el. Un strigăt puternic se ridică 
dinspre platformele mişcătoare. Întreaga faţadă a clădirii 
întunecate din faţă era înţesată cu oameni îmbrăcaţi în 
roşu. Ei arătau cu degetul către Graham şi strigau. 

— Cel-care-doarme! Salvaţi-l pe Cel-care-doarme! strigau 
mii de guri. 

Auzi o izbitură deasupra capului, în zid. Privi în sus şi văzu 
o pată de metal argintiu, în formă de stea. Lincoln ajunsese 
lângă el. Se simţi apucat de braţ. Apoi, poc, poc; îşi 
greşiseră încă de două ori ţinta. 

Nu înţelese din primul moment ce se întâmpla. În timp ce 
privea, strada şi tot ce era în jur dispărură. Se stinsese şi 
cea de a doua stea luminoasă. 

Lincoln îl apucase pe Graham de braţ şi îl trăgea de-a 
lungul galeriei. 

— Hai, înainte de a se aprinde din nou lumina! strigă el. 

Graba lui era contagioasă. Instinctul de conservare învinse 
în fiinţa lui Graham paralizia produsă de uluiala lui fără de 
margini. Deveni, pentru un timp, o creatură oarbă, 
stăpânită de frică în faţa morţii. Alergă, poticnindu-se din 
cauza întunericului, izbindu-se de oamenii lui de gardă care 
alergau o dată cu el. Singura lui dorinţă era să fugă, să 
scape de această galerie periculoasă unde şedea în văzul 
tuturor. Se aprinse încă o stea luminoasă şi, o dată cu ea, se 
ridică un strigăt puternic în jurul platforme-lor. Un tumult îi 
răspunse de pe platforme. Oamenii în uniforme roşii 
aproape atinseseră, jos, culoarul central. Feţele lor 
nenumărate se întoarseră spre el şi izbucniră strigăte. 
Fațada albă de pe cealaltă parte a străzii era înţesată de 
uniforme roşii. Şi toate aceste evenimente ieşite din comun 
erau în legătură cu el, întoarse în direcţia lui ca pe un pivot. 


Oamenii în uniforme roşii făceau parte din garda Consiliului 
şi încercau să-l captureze din nou. 

Spre norocul lui, erau primele gloanţe trase, după o sută şi 
cinci zeci de ani, cu intenţia de a ucide. El auzi gloanţele 
şuierându-i pe deasupra capului, simţi un strop de metal 
topit înţepându-i urechea şi, fără să privească, îşi dădu 
seama că întreaga faţadă a clădirii din faţă era înţesată de 
poliţiştii în uniforme roşii, care, fără să se mai ascundă, 
strigau şi trăgeau asupra lui. 

Unul dintre oamenii gărzii căzu chiar în faţa lui şi Graham, 
neputând să se oprească, sări peste trupul care se 
zvârcolea. 

În clipa următoare pătrunse teafăr în obscuritatea unui 
coridor şi în acelaşi timp cineva care venea, se pare, dintr-o 
parte se izbi cu putere de el. Cobori o scară, într-un 
întuneric absolut. Se rostogoli, apoi fu lovit din nou şi se izbi 
cu mâinile de un perete. Se trezi strivit de greutatea unor 
trupuri care se luptau, răsucit şi împins spre dreapta. O 
presiune enormă îl ţintuia locului. Nu mai putea să respire 
şi simţea că i se sfărâmă coastele. Urmă un moment de 
uşurare, şi întreaga masă de oameni care se mişca laolaltă 
îl împinse înapoi, către marele teatru de unde venise. Erau 
clipe când picioarele nici nu-i mai atingeau pământul. Apoi 
se poticnea şi era împins. Se auzeau strigăte de „lată-i că 
vin!” şi, chiar lângă el, un țipăt înnăbuşit. Piciorul i se izbi 
de ceva moale şi răsună un geamăt răguşit. Cineva strigă 
„Cel-care-doarme!”, dar el era prea năucit ca să poată 
vorbi. Se auzeau detunăturile armelor verzi. Un timp, 
voinţa îl părăsi, nu mai era decât un atom în mijlocul panicii, 
orb, fără să mai poată gândi, acţionând mecanic. Împinse, 
îmbrânci în dreapta şi în stânga, se răsuci în mijlocul 
înghesuielii, apoi piciorul i se împiedică de o treaptă şi se 
trezi urcând. Şi, deodată, feţele din jurul lui ieşiră din 
întuneric, vizibile, de o paloare cadaverică, uimite, 
îngrozite, asudate, într-o lumină lividă. Foarte aproape de 
el, nici la jumătate de metru, văzu figura unui tânăr. Un 


simplu incident trecător, care nu-l emoţionă de loc, dar îi 
reveni mai târziu, în vise. Tânărul, ridicat în picioare pentru 
o clipă, în mijlocul mulţimii, fusese împuşcat şi era mort. 

Probabil că omul de pe cablu aprinsese cea de-a patra stea 
albă. 

Lumina ei pătrundea prin ferestrele şi arcadele uriaşe şi îi 
arătă lui Graham că el nu mai era decât un atom, în această 
masă densă de siluete negre şi mişcătoare, împinse înapoi, 
spre partea inferioară a marelui teatru. Acum, tabloul era 
livid şi întretăiat ici şi colo de umbre negre. Chiar lângă el, 
oamenii în uniforme roşii îşi croiau drum prin masa de 
oameni. N-ar fi putut să spună dacă îl văzuseră. Îl căută cu 
privirea pe Lincoln şi pe oamenii din garda lui. Îl văzu pe 
Lincoln lângă scena teatrului, înconjurat de o mulţime de 
răsculați cu insigne negre, ridicat pe sus şi căutându-l cu 
ochii în toate părţile. Graham constată că el se afla de 
cealaltă parte a mulţimii şi că în spatele lui, despărțite de o 
barieră, se aflau băncile în amfiteatru, goale. Îi veni o idee 
şi încercă să-şi croiască drum spre barieră. Când ajunse 
lângă ea, lumina se stinse. 

Îşi desfăcu imediat mantia neagră care nu numai că-i 
împiedica mişcările, dar şi atrăgea atenţia asupra lui, şi o 
lăsă să alunece în jos de pe umeri. Auzi cum cineva se 
împiedică în faldurile ei. În clipa următoare, Graham 
escaladă bariera şi sări în beznă. Apoi, pipăindu-şi drumul, 
ajunse la capătul inferior al unui coridor care urca în pantă. 
În întunericul de aici, împuşcăturile nu se mai auzeau, iar 
vacarmul alergăturii şi glasurilor se mai domolise. Ajungând 
la o treaptă neaşteptată. Graham se poticni şi căzu. În 
aceeaşi clipă, prin întunericul din jur se zăriră din nou pete 
şi insule de lumină vie, mugetul se ridică mai puternic şi 
strălucirea altei stele albe pătrunse prin ferestrele imense 
ale teatrului. 

Se rostogoli peste câteva scaune, auzi strigăte şi pocnituri 
de armă, făcu un efort să se ridice şi fu trântit din nou; în 
jurul lui se afla un grup de oameni cu insigne negre trăgând 


spre poliţiştii în uniforme roşii, sărind printre scaune şi 
ghemuindu-se ca să-şi încarce din nou armele. Instinctiv, 
Graham se ghemui şi el printre scaune, pentru a se ascunde 
de gloanţele rătăcite, care atingeau pernele pneumatice şi 
tăiau bucăţi strălucitoare din garniturile de metal. Tot 
instinctiv, el reţinu direcţia coridoarelor, cea mai bună cale 
pe care putea să scape, de îndată ce vălul întunericului va 
cădea din nou. 

Un tânăr îmbrăcat în haine de un albastru şters se 
apropie, sărind peste scaune. 

— Hei! strigă el, zburând cu picioarele la câţiva centimetri 
de obrazul lui Graham. 

Tinărul îl privi, fără să dea vreun semn că-l recunoaşte, se 
întoarse, pentru a trage din nou, trase şi, strigând: „Jos 
Consiliul!”, era gata să tragă încă o dată. Atunci, lui Graham 
i se păru că jumătate din gâtul omului dispăruse. Ceva 
umed căzu pe obrazul lui Graham. Arma verde se opri, 
ridicată pe jumătate. O clipă, omul rămase liniştit, cu faţa 
golită brusc de expresie, apoi începu să se încline înainte. 
Genunchii se îndoiră. Omul căzu o dată cu întune-ricul. La 
zgomotul căzăturii, Graham se ridică şi alergă din 
răsputeri, până când se împiedică de o treaptă de pe 
coridor. Se ridică în picioare şi reîncepu să alerge de-a 
lungul coridorului. 

Când străluci cea de a şasea stea, el se afla lângă 
deschiderea unui pasaj. Pe lumină, începu să alerge mai 
repede, intră în pasaj şi coti în clipa când se făcu din nou 
întuneric complet. O izbitură îl împinse într-o parte, se 
rostogoli, apoi se ridică din nou în picioare. Se pomeni în 
mijlocul unor oameni nevăzuţi, care fugeau în aceeaşi 
direcţie. Singurul lui gând, ca şi al celorlalţi, era: să scape 
din această învălmăşeală. Împinse, lovi, se clătină, alergă, fu 
strivit, îşi pierdu echilibrul şi se ridică din nou. 

Alergă, timp de câteva minute, prin întuneric, de-a lungul 
unui coridor întortocheat, străbătu un spaţiu larg şi deschis, 
cobori o pantă lungă, şi în cele din urmă ajunse la un şir de 


trepte, care porneau de pe un loc neted. O mulţime de 
oameni strigau: 

— Iată-i că vin! Vine poliţia. Trag în noi. Fugiţi de aici! 
Poliţia va trage! Să ne adăpostim pe strada a şaptea. Porniţi 
spre strada a şaptea! 

În mulţime erau femei, copii şi bărbaţi. Oamenii strigau 
într-una, în fel şi chip. Mulțimea se îndreptă către o boltă, 
trecu printr-un fel de deschidere îngustă şi ieşi într-un 
spaţiu mai larg, uşor luminat. Siluetele negre din jurul său 
se răspândiră, alergând în sus către ceea ce părea să fie, în 
lumina slabă, un şir gigantic de trepte. Graham îi urmă. 
Oamenii se împrăştiară în dreapta şi în stânga... şi el îşi 
dădu seama că nu se mai afla în mijlocul mulţimii. Se opri 
lângă treapta cea mai înaltă. În faţa lui, la acelaşi nivel, 
erau nişte bănci şi un mic chioşc. Se duse până la chioşc şi 
se opri în umbra de sub streaşina ei, gâfâind şi privind de 
jur împrejur. 

Totul era confuz şi cenuşiu, dar el observă că marile trepte 
nu erau decât platformele „străzilor”, acum nemişcate. 
Platformele erau înclinate în ambele părţi şi, dincolo de ele, 
se înălţau clădirile, ca nişte umbre uriaşe cu firme şi 
reclame abia desluşite: sus, printre traverse şi cabluri, se 
zărea o fâşie palidă, întreruptă, a cerului. Un grup de 
oameni trecu în goană. După strigătele şi glasurile lor 
păreau că aleargă spre locul luptei. Alţii, mai puţin 
zgomotoşi, se strecurau timizi prin umbra. 

De departe, din josul străzii, se auzea zgomotul unei lupte. 
Dar Graham ştia că nu aceasta era strada din faţa teatrului. 
Din lupta de acolo nu se mai auzea şi nu se mai zărea nimic. 
Şi... - ce idee ciudată! - toţi oamenii aceştia luptau pentru 
el! 

Câteva clipe, el trăi senzaţia unui om care, oprindu-se din 
lectura unei cărţi captivante, se îndoieşte deodată de tot 
ceea ce admisese până atunci fără rezerve. În acele clipe, el 
nu mai avea gândul la amănunte; îl copleşise efectul 
general. Era destul de ciudat că, în timp ce fuga din 


închisoarea Consiliului, mulţimea uriaşă din sală şi atacul 
poliţiei în uniforme roşii asupra puzderiei de oameni îi erau 
limpezi în minte, trebuia, în schimb, să facă un efort pentru 
a-şi aminti de trezirea din somnul cataleptic şi de timpul 
meditaţiilor din camerele tăcute. La început, memoria lui 
sărea peste aceste perioade şi îl ducea înapoi, la cascada 
din Pentargen, care tremura în bătaia vântului, şi la 
splendorile sumbre ale coastei însorite din Cornwall. 
Contrastul dădea tuturor amintirilor un aspect de irealitate. 
Apoi golul se umplu şi Graham începu să înţeleagă. 

Situaţia în care se afla nu mai era o enigmă, cum fusese în 
camerele tăcute. Cel puţin acum avea un contur ciudat şi 
gol al evenimentelor. El era, într-un fel, posesorul a 
jumătate din lume, şi puternice partide politice luptau să-l 
aibă de partea lor. Pe ele o parte era Consiliul Alb, cu poliţia 
în uniforme roşii, hotărât, după cum se părea, să-i uzurpe 
proprietatea şi poate chiar să-l ucidă; pe de altă parte - 
răscoala care îl eliberase, având ca şef nevăzut pe Ostrog. 
Şi tot acest oraş gigantic era zguduit de lupta dintre acele 
partide. Cât de anapoda se dezvoltase lumea! 

— Nu înţeleg, strigă el. Nu înţeleg! 

El reuşise să scape din lupta dintre aceste două partide, 
să-şi câştige această libertate întunecată. Ce se va mai 
întâmplă de acum înainte? Ce se întâmpla în clipa de faţă? 
Îşi închipui pe oamenii îmbrăcaţi în roşu căutând să-l 
captureze, gonind din faţa lor pe răsculații cu insigne 
negre. 

Norocul îi dăduse, în orice caz, răgazul să mai respire. 
Putea să se ascundă nestingherit de cei care treceau pe 
lângă el, putea să urmărească mersul evenimentelor. 
Privirea lui îmbrăţişă imensitatea complexă şi întunecată a 
clădirilor slab luminate, şi prin minte îi trecu gândul, ca o 
descoperire surprinzătoare, că soarele se ridica deasupra 
oraşului şi că lumea era din nou strălucitoare, sub vechea şi 
binecunoscuta lumină a zilei. După puţin timp, respiră ceva 


mai liniştit. Hainele i se uscaseră de umezeala cu care le 
pătrunsese zăpada. 

Rătăci câteva mile pe aceste străzi crepusculare, 
nevorbind nimănui, neînsoţit de nimeni - o siluetă 
întunecată printre alte siluete întunecate - om al trecutului, 
atât de invidiat, posesor fără voie a jumătate de lume. 
Oriunde întâlnea lumini, mulţimi de oameni sau vreo 
agitaţie mai puternică, şedea mai întâi la pândă, de teamă 
să nu fie recunoscut, şi făcea cale întoarsă, sau urca şi 
cobora scările din mijloc, încercând să ajungă la vreun 
sistem transversal de străzi, situate fie deasupra, fie 
dedesubt. Deşi nu mai întâlni nicio încăierare, întregul oraş 
era dominat de spiritul luptei. La un moment dat se văzu 
nevoit să alerge, pentru a evita o mul-ţime de oameni care 
năvăleau de-a lungul străzii. Toţi cei din jur păreau că se 
alătură lor. Erau mai ales bărbaţi şi purtau nişte obiecte 
care păreau să fie arme. Probabil că lupta se concentrase 
mai ales în cartierul pe care Graham tocmai îl părăsise. Un 
vuiet îndepărtat al conflictului îi ajungea necontenit la 
urechi. Prudenţa şi curiozitatea se luptară în el câtva timp. 
Dar prudenţa învinse şi el continuă să rătăcească departe 
de locul luptei - atât cât îşi putea da seama. Merse 
nestingherit, nebănuit de nimeni, prin întuneric. Nu se mai 
auzea nici măcar vreun ecou îndepărtat al bătăliei; pe lângă 
el treceau din ce în ce mai puţini oameni, şi, în cele din 
urmă, imensele străzi deveniră pustii. Fațadele clădirilor 
erau urâte şi aspre; se părea că ajunsese într-un cartier de 
magazii părăsite. Singurătatea puse stăpânire pe el - paşii i 
se încetiniră. 

Oboseala creştea. Din când în când se oprea din drum, 
aşezându-se pe unul dintre numeroasele scaune instalate 
pe platformele superioare. Dar o frământare febrilă, 
conştiinţa rolului central pe care îl juca în această luptă nu-l 
lăsa să se oprească mult timp într-un loc. Oare bătălia se 
dădea numai pentru el? 


Apoi, pe când străbătea o întindere pustie, se produse 
deodată un cutremur de pământ - însoţit de vuiete şi tunete 
- un curent puternic de aer rece trecu prin oraş, cu zgomot 
de geamuri sparte, de ziduri care se prăbuşeau - o serie de 
zguduiri colosale. O avalanşă de sticlă şi fierărie căzu de pe 
acoperişurile îndepărtate în galeria de mijloc, la mai puţin 
de o sută de metri de el, iar din depărtare se auziră strigăte 
şi tropote de paşi. Graham, sub impulsul unei agitaţii fără 
rost, porni şi el să alerge de colo-colo. 

Un om se apropie, în goană, de el. Abia atunci Graham îşi 
recăpătă stăpânirea de sine. 

— Ce-au aruncat în aer? întrebă omul gâfâind. A fost o 
explozie. Şi, înainte ca Graham să poată vorbi, porni mai 
departe în fugă. 

Imensele clădiri se ridicau întunecate, învăluite într-un 
crepuscul stăruitor, cu toate că fâşia de cer de deasupra 
strălucea acum în lumina zilei. Graham fu izbit de mai multe 
aspecte ciudate, din care, pe moment, nu înţelegea nimic; 
reuşi să descifreze unele dintre inscripţiile cu caractere 
fonetice. Dar avea vreun rost să descifrezi, după un efort 
considerabil al ochilor şi al minţii, acele inscripţii 
misterioase care sunau cam aşa: „Aici este Eadhamite” sau 
„Biroul Muncii - Sectorul Mic”? 

Şi - ceea ce era curios - probabil că unele sau chiar toate 
aceste clădiri ca nişte stânci erau ale lui! 

Bizareria experienţei pe care o trăia îi apăru clar în faţă. 
De fapt, el făcuse un salt în timp, cum şi-l imaginaseră de 
multe ori romancierii. Şi, odată acest salt realizat, el se 
aşteptase, mintea lui se aşteptase să asiste la un spectacol. 
Dar nu era un spectacol, ci o mare şi nelămurită primejdie, 
plină de umbre ostile şi văluri de întuneric. Undeva, prin 
acest labirint al beznei, îl aştepta moartea. Oare va fi, în 
cele din urmă, omorât înainte de a vedea această lume 
nouă? Poate că, la primul colţ întunecos, îl pândea moartea. 
Îl cuprinse o dorinţă vie de a vedea, o dorinţă aprinsă de a 
cunoaşte. 


Începu să se teamă de colţurile străzilor. Credea că nu 
poate fi în siguranţă decât ascunzându-se. Dar unde putea 
să se ascundă, pentru a nu fi văzut când se vor aprinde din 
nou luminile? În cele din urmă, se aşeză pe o bancă dintr-un 
loc retras, pe una din străzile superioare, închipuindu-şi că 
era singur. 

Îşi frecă ochii obosiţi cu degetele. Ce-ar fi dacă, atunci 
când va privi din nou, jgheabul întunecat al acestor străzi 
paralele şi clădirile de o înălţime insuportabilă n-ar mai 
exista? Dacă ar descoperi că toate întâmplările din aceste 
câteva zile, trezirea, mulțimile care strigau, întunericul şi 
lupta nu erau decât o fantasmagorie, un alt mod, mai viu, 
de a visa? Desigur, nu era decât un vis! Totul era atât de 
inconsecvent, atât de lipsit de rațiune! De ce se luptau 
oamenii pentru el? De ce l-ar privi această lume raţională 
ca pe un Stăpânitor, ca pe un Stăpân? 

Aşa gândea el, stând cu ochii închişi; apoi privi din nou, 
aproape sperând, în ciuda auzului, să re-vadă vreun aspect 
familiar al vieţii din secolul al nouăsprezecelea, şi să vadă, 
poate, în faţa lui, micul golf din Boscastle, ţărmul stâncos 
din Pentargen, sau camera lui de culcare. Dar faptele nu ţin 
seamă de speranţele omeneşti. Un grup de oameni cu un 
drapel negru străbătu umbrele din apropiere, îndreptându- 
se spre locul bătăliei, şi dincolo de ei se ridicau zidurile 
ameţitoare ale fațadelor, vaste şi întunecate, cu inscripţiile 
lor neînţelese, care abia se zăreau. 

— Nu este un vis, zise el, nu este niciun vis, şi îşi cufundă 
faţa în palme. 

Capitolul XI. 

BĂTRÂNUL CARE ŞTIA TOTUL. 

Tresări, auzind pe cineva tuşind lângă el. 

Se întoarse repede şi, cercetând cu privirea, văzu o 
făptură scundă, cocoşată, aşezată la vreo doi metri mai 
departe, în umbra gardului despărțitor. 

— Ai vreo noutate? întrebă glasul ascuţit şi gâfâit al unui 
om foarte bătrân. 


Graham, ezită. 

— Niciuna, zise el. 

— Stau aici până când se aprind iar luminile, zise bătrânul. 
Bestiile albastre umblă peste tot... peste tot. 

Graham răspunse cu un mormăit nearticulat. Încercă să-l 
vadă pe bătrân, dar întunericul îi ascundea faţa. Dorea din 
răsputeri să-i răspundă, să vorbească, dar nu ştia cuM. Să 
înceapă. 

— Blestemat să fie! zise bătrânul deodată. Blestemat! Să 
fiu scos din odaia mea, printre atâtea primejdii! 

— E greu, începu Graham. E greu pentru dumneata. 

— Întuneric. Sunt un bătrân pierdut în întuneric. Toată 
lumea a înnebunit. Război şi lupte. Poliţia e înfrântă şi 
numai pungaşi pretutindeni. De ce nu aduc nişte negri să 
ne apere? ... Nu, nu mai calc eu prin coridoare întunecoase! 
Am căzut peste un om mort. 'le simţi mai bine în tovărăşia 
cuiva - zise bătrânul, privindu-l cu sinceritate - dacă 
nimereşti o tăvărăşie bună. Apoi se ridică şi se apropie de 
Graham. 

Probabil că rezultatul examinării era satisfăcător. Bătrânul 
se aşeză, bucuros că nu mai rămâne singur. 

— Eh! zise el, trăim vremuri teribile! Război, lupte, şi 
morţi care zac acolo, bărbaţi, bărbaţi viguroşi care pier în 
întuneric. Fiii mei! Am trei fii. Dumnezeu ştie unde sunt în 
noaptea asta. 

Glasul se opri. Apoi repetă, cu glas tremurător: 

— Dumnezeu ştie unde sunt în noaptea asta. 

Graham căuta o întrebare care să nu-i trădeze ignoranţa. 
Dar vocea bătrânului întrerupse tăcerea. 

— Ostrog va învinge, zise el. Va învinge. Şi nimeni nu poate 
spune ce va deveni lumea sub conducerea lui. Fiii mei 
lucrează toţi trei la motoarele de vânt. Una din nurorile 
mele a fost amanta lui, câtva timp. Amanta lui! Noi nu 
suntem oameni de rând. Şi totuşi, ei m-au zvârlit să 
rătăcesc în seara asta la voia întâmplării... Eu ştiam ce se 


punea la cale. Ştiam înaintea multora. Dar e prea întune- 
ric! Şi să cad deodată peste un cadavru, în întu-neric! 

I se putea auzi respiraţia şuierătoare. 

— Ostrog... zise Graham. 

— Cel mai mare conducător pe care l-a văzut lumea 
vreodată, zise glasul bătrânului. 

Graham căuta cum să înceapă discuţia. 

— Consiliul are puţini prieteni în popor, se hazardă el. 

— Puţini. Şi fără valoare. Ei şi-au trăit traiul. Eh! Ar fi 
trebuit să-i păstreze pe cei mai isteţi. Dar au ţinut de două 
ori alegeri. Şi Ostrog... Acum a izbucnit, şi nimic nu-l mai 
poate opri, nimic nu-l mai poate opri. Ei l-au respins de 
două ori pe Ostrog... Ostrog Conducătorul. Am auzit cât de 
furios a fost atunci... A fost teribil. Cerul să-i apere! Căci pe 
pământ nimic nu-i mai poate apăra. Ela ridicat împotriva 
lor Companiile de Muncă. Nimeni altul n-ar fi îndrăznit. 
Toate hainele albastre sunt înar-mate şi au pornit! El va 
merge până la capăt. Până la capăt. 

Rămase câteva clipe tăcut. 

— Acest om, Cel-care-doarme... începu el. 

— Da, zise Graham. Ei bine? 

Vocea bătrânului se transformă într-o şoaptă confidențială, 
iar faţa slabă şi întunecată se apropie de Graham. 

— Adevăratul Cel-care-doarme... 

— Da... zise Graham. 

— A murit cu mulţi ani în urmă. 

— Cum? zise Graham brusc. 

— Acum mulţi ani. A murit. Acum mulţi ani. 

— Nu mai spune! zise Graham. 

— Ba da. Chiar aşa. A murit. Acesta, cel care s-a trezit, l-a 
înlocuit, în timpul nopţii, pe cel adevărat. Nu-i decât o biată 
creatură, pe care au adormit-o. Dar nu pot să spun tot ce 
ştiu. Nu trebuie să spun tot ce ştiu. 

O bucată de timp el mormăi lucruri de neînțeles. Dar era 
greu ca să-şi păstreze secretul numai pentru el. 


— Nu-i cunosc pe cei care l-au adormit... Asta s-a 
întâmplat înainte de vremea mea... Dar cunosc pe omul 
care i-a injectat nişte substanţe înviorătoare şi l-a trezit din 
somn. Era o şansă din zece. Să-l trezească şi să-l ucidă. Să-l 
trezească sau să-l ucidă. Aşa procedează Ostrog. 

Graham era atât de uimit de aceste afirmaţii, încât a 
trebuit să-l întrerupă, să-l facă pe bătrân să repete 
cuvintele, să-l întrebe din nou, pe ocolite, înainte de a fi 
sigur de sensul şi nebunia celor auzite. Trezirea lui nu 
fusese deci naturală! Era doar nălucirea unei minţi senile, 
sau exista şi un sâmbure de adevăr? Răscolind prin 
ungherele întunecoase ale memoriei, el dădu deodată peste 
o idee care ar fi putut să aibă într-adevăr un efect 
stimulator. Poate că întâlnise o împrejurare favorabilă, 
poate că, în sfârşit, reuşea să afle ceva despre această 
epocă nouă. Bătrânul gâfâi câteva clipe şi scuipă, apoi 
glasul tremurător continuă să-şi depene amintirile: 

— Prima dată ei l-au îndepărtat. Eu am urmărit totul. 

— L-au îndepărtat? Pe cine? zise Graham. Pe Cel-care- 
doarme? 

— Pe Cel-care-doarme? Nu. Pe Ostrog. Ela fost teribil... 
teribil! Apoi i s-a promis, i s-a promis cu siguranţă pentru 
data viitoare. Cât de nesocotiţi au fost... Să nu le mai fie 
teamă de el. Acum, tot oraşul este în puterea lui, iar cei de 
seama noastră suntem doar praful pe care îl calcă în 
picioare. Praful pe care îl calcă în picioare. Până când s-a 
apucat el de treabă... muncitorii îşi tăiau gâtul unul altuia, 
ucideau vreun chinez sau vreun agent al Poliţiei Muncii, şi 
ne lăsau pe noi ceilalţi în pace. Cadavre! Furturi! Întuneric! 
Asta nu s-a mai întâmplat de un gross de ani. Ah! ... Când 
cei mari se iau la ceartă e rău de cei mici! E rău. 

— Ai spus... că nu a fost... ce? ... de un gross de ani? 

— Eh! zise bătrânul, apoi mormăi ceva despre oamenii 
care nu se exprimă clar şi-l făcu pe Graham să repete de 
trei ori întrebarea. 


— Lupte, şi masacre, şi arme în mâini, şi nebuni care 
trăncănesc despre libertate şi tot felul de tre-buri ca astea, 
zise bătrânul. De când sunt, asta nu s-a mai întâmplat. 
Parcă ar fi în vremurile de demult... desigur... când s-a 
răsculat poporul din Paris... acum trei groşi de ani. Asta am 
vrut să spun că nu s-a mai întâmplat. Dar aşa e mersul 
lumii. Trebuie să se întoarcă înapoi. Ştiu. Ştiu. În toţi aceşti 
cinci ani, Ostrog a lucrat, şi au fost tulburări, şi foamete, şi 
ameninţări, şi multă vorbărie, şi arme. Haine de pânză 
albastră şi proteste. Nimeni nu mai era în siguranţă. Totul 
se încurca şi se năruia. Şi iată unde am ajuns! Revoltă, 
lupte, şi Consiliul îşi vede sfârşitul apropiindu-se. 

— Eşti destul de bine informat asupra evenimentelor, zise 
Graham. 

— Ştiu ce trebuie să aud. Nu mă mulţumesc numai cu ceea 
ce spun maşinile care trăncănesc. 

— Desigur că nu, zise Graham, întrebându-se ce ar putea 
să însemne „maşinile care trăncănesc”. Şi eşti sigur că 
acest Ostrog... eşti sigur că Ostrog a organizat răscoala şi a 
pus la cale trezirea Celuicare-doarme? Numai ca să se 
afirme... pentru că nu a fost ales în Consiliu? 

— Cred că toată lumea ştie asta, zise bătrânul. În afară de 
imbecili. El vrea să fie Stăpân. Fie în Consiliu, fie altfel. 
Chiar şi cei care nu ştiu nimic, asta tot o ştiu. Şi iată-ne 
acum ca morţi zăcând în întuneric! Dar bine, unde ai fost 
dumneata, că nu ai auzit despre cearta dintre Ostrog şi 
Verney-ii? Şi în legătură cu ce crezi că sunt tulburările? Cu 
Cel-care-doarme? Eh? Crezi că Cel-care-doarme este chiar 
cel adevărat? Şi că s-a trezit singur... eh? 

— Eu sunt un om simplu, mai bătrân decât par, şi cam 
uituc, zise Graham. Multe întâmplări... mai ales în ultimii 
ani... Ca să-ţi spun drept, dacă aş fi eu Cel-care-doarme, n- 
aş fi ştiut mai puţin. 

— Eh! zise celălalt. Bătrân, dumneata? Nu pari prea 
bătrân! Dar nu oricine îşi păstrează memoria la bătrâneţe, 
ca mine... e adevărat. Dar faptele astea, atât de bine 


cunoscute! Şi dumneata doar nu eşti atât de bătrân ca 
mine... nici nu te apropii de vârsta mea. Ei bine! Poate că n- 
ar trebui să-i judec pe alţii după mine. Eu sunt tânăr... 
pentru un om atât de bătrân. Poate că dumneata eşti 
bătrân, pentru un om atât de tânăr... 

— Chiar aşa, zise Graham. Povestea mea este ciudată. Ştiu 
foarte puţine. Cât despre istorie! Pur şi simplu nu cunosc 
istoria. Cel-care-doarme şi lulius Cezar sunt totuna pentru 
mine. Mă interesează să te aud vorbind aceste lucruri. 

— Ştiu câte ceva, zise bătrânul. Ştiu câte ceva... Dar... 
ascultă! 

Cei doi oameni tăcură, ascultând. Se auzi o răbufnire grea, 
o zguduire care făcu să tremure banca pe care şedeau. 
Trecătorii se opriră, strigând ceva unii către alţii. Bătrânul 
era dornic să pună întrebări; opri un om care trecea pe 
aproape. Graham, împins de exemplul bătrânului, se ridică 
şi acostă un alt trecător. Nimeni nu ştia ce se întâmplase. 

Se întoarse la bancă şi îl găsi pe bătrân mormăind, cu glas 
scăzut, întrebări nedesluşite. Câteva clipe nu-şi vorbiră 
NIMIC. 

Prezenţa acestei încleştări gigantice, atât de apropiată şi 
totuşi atât de îndepărtată, copleşea imagi-naţia lui Graham. 
Avea oare dreptate acest bătrân, ceea ce spuneau oamenii 
era adevărat, răsculații urmau să cucerească victoria? Sau 
se înşelau cu toţii, şi oamenii în uniforme roşii măturau totul 
din calea lor? În fiece clipă, puhoiul luptei putea să se 
reverse în acest cartier liniştit al oraşului, cuprinzându-l din 
nou şi pe el. Acum, în acest răgaz, trebuia să afle cât mai 
mult. Se întoarse către bătrân, gata să-i pună o întrebare, 
apoi renunţă s-o mai rostească. Dar gestul lui îi trezi din 
nou bătrânului pofta de vorbă. 

— Eh! Cum se mai potrivesc lucrurile! zise bătrânul. În 
acest om, Cel-care-doarme, şi-au pus nădejdile toţi nebunii! 
Eu îi ştiu toată povestea... întotdeauna mi-au plăcut astfel 
de poveşti. Când eram copil... sunt atât de bătrân azi... 
obişnuiam să mai citesc cărţi tipărite. Nici nu-ţi vine să 


crezi. Probabil că dumneata n-ai văzut niciuna... acum 
mucegăiesc şi se prăfuiesc... Compania Sanitară le arde, ca 
să facă din ele sodă pentru spălat. Dar erau bune şi ele, cu 
toate că erau murdare. Învăţai multe din ele. Noile Maşini 
Vorbitoare... dumitale nu ţi se par noi, nu? ... sunt lesne de 
ascultat, lesne de uitat. Dar eu am urmărit toată povestea 
Celuicare-doarme încă de la început. 

— N-ai să mă crezi, zise Graham încet, dar sunt atât de 
ignorant... am fost atât de preocupat de treburile mele, 
situaţia mea a fost atât de neobişnuită... încât nu ştiu nimic 
din povestea Celui-care-doarme. Cine era? 

— Eh! zise bătrânul. Eu ştiu. Eu ştiu. Era un biet om de 
rând, care - sărmanul - a dat de o femeie cam nebunatică. 
Şi a căzut în catalepsie. Mai există vechituri de alea, de 
culoarea brună... fotografii cu nitrat de argint... care îl 
arată aşa cum şedea culcat, acum un gross şi jumătate de 
ani... un gross şi jumătate de ani! 

— A dat de o femeie cam nebunatică, sărmanul, zise 
Graham încet, ca pentru el însuşi, şi apoi cu glas tare, da... 
ei bine! continuă. 

— Trebuie să ştii că avea un văr, numit Warming, un om 
singuratic, fără copii, care a făcut o mare avere din nişte 
afaceri cu drumurile... primele drumuri în Eadhamită. Dar 
desigur că ai auzit? Nu? Cum aşa? Ela cumpărat toate 
drepturile de bre-vetare şi a înfiinţat o mare societate. Pe 
atunci existau nenumărate întreprinderi separate şi socie- 
tăţi de afaceri. Nenumărate! Drumurile lui au dus la 
desfiinţarea căilor ferate... vechiturile ălea... în două duzini 
de ani. Warming a cumpărat toate drumurile şi le-a 
eadhamitat. Şi, pentru că n-a vrut să-şi fărâmiţeze averea şi 
să o lase împărţită în acţiuni, a lăsat totul Celui-care- 
doarrne, şi a instituit un Consiliu de administraţie, ales şi 
instruit de el. El ştia că niciodată Cel-care-doarme nu se va 
mai trezi, că va continua să doarmă, să doarmă până va 
muri. El ştia asta foarte bine! Şi apoi, din senin! un om din 
Statele Unite, care îşi pierduse doi fii într-un accident pe 


mare, a mai adăugat la această avere o mare donaţie. 
Administratorii s-au trezit chiar de la început cu o avere în 
valoare de o duzină de miriade de lioni. 

— Cum se numea? 

— Graham. 

— Nu... vreau să spun... americanul... 

— Isbister. 

— Isbister! strigă Graham. Bine, dar nici n-am auzit de 
numele acesta. 

— Bineînţeles că nu, zise bătrânul. Bineînţeles. Oamenii nu 
prea învaţă multe în şcolile de azi. Dar eu îi cunosc toată 
povestea. Era un american bogat, originar din Anglia, şi i-a 
lăsat Celui-care-doarme o moştenire chiar mai mare decât a 
lui Warming. Cum a realizat-o? Asta nu ştiu. Ceva în 
legătură cu pictarea prin procedee mecanice. Fapt este că a 
adunat această avere şi i-a lăsat-o Celui-caredoarme şi 
astfel a luat fiinţă Consiliul. La început n-a fost decât un 
Consiliu de administraţie. 

— Şi cum a crescut această avere? 

— Eh! ... dar dumneata nu ştii chiar nimic! Ban la ban 
trage... şi doisprezece creieri sunt mai buni decât unul 
singur. Ei au manevrat cu dibăcie. Cu banii au influenţat 
viaţa politică şi au continuat să-i înmulțească prin 
operaţiuni bancare şi tarifare. S-au înmulţit... s-au înmulţit. 
Şi mulţi ani cei doisprezece administratori au ţinut în secret 
creşterea averii Celui-care-doarme, ascunzând-o sub 
diferite nume şi titluri de societăţi şi tot felul de operaţiuni 
similare. Consiliul a cumpărat titluri, ipoteci, acţiuni, 
partide politice, ziare. Dacă vei asculta vechile povestiri, vei 
vedea cum Consiliul a crescut tot mereu. Până în cele din 
urmă s-a ajuns la bilioane şi bilioane de lioni... totul fiind 
averea Celui-care-doarme. Şi totul provenea dintr-un 
capriciu... din testamentul acelui Warming, şi din accidentul 
fiilor lui Isbister. Oamenii sunt ciudaţi, continuă bătrânul. 
Faptul cel mai ciudat pentru mine este cum de a reuşit să 
lucreze Consiliul strâns unit atât de multă vreme. 


Doisprezece oameni. La început erau împărţiţi în câteva 
grupuri. Apoi s-au învăluit în mister. Pe vremea când eu 
eram tânăr, a vorbi despre Consiliu era ca şi cum un om 
ignorant ar fi vorbit despre Dumnezeu. Nu ne trecea prin 
minte ideea că ei ar putea să facă vreun rău. Nu ştiam 
nimic despre femeile lor şi despre viaţa care o duceau. Sau 
poate că acum am devenit eu mai înţelept... Oamenii sunt 
ciudaţi... Mă uit la dumneata, tânăr şi neştiutor, iar eu... un 
bătrân de şaptedozi de ani, aş fi putut foarte bine să uit... şi 
îţi explic totul, concis şi limpede. Şaptedozi - continuă el - 
şaptedozi, şi încă aud şi văd... aud mai bine decât văd. Şi 
gândesc şi sunt la curent cu tot ceea ce se întâmplă. 
Şaptedozi! Viaţa e ciudată. Aveam douădozi de ani când s-a 
născut Ostrog. Îmi amintesc de el cu mult înainte de a-şi fi 
croit drum până în fruntea Controlului Motoarelor de Vânt. 
Am văzut multe schimbări. Eh! Am purtat şi haine albastre. 
Şi, până la urmă, am ajuns să văd aceste ciocniri, 
întunericul, şi tumultul, şi cadavrele îngrămădite pe străzi. 
Şi toate sunt opera lui! Toate sunt opera lui! 

Glasul i se stinse în mormăituri neclare, adresate lui 
Ostrog. 

Graham rămase pe gânduri. 

— Să vedem, zise el, dacă am înţeles bine. 

Întinse o mână şi începu să numere pe degete. 

— Cel-care-doarme era adormit... 

— A fost schimbat, zise bătrânul. 

— Se poate. Şi în acest timp averea Celui-caredoarme a 
crescut, în mâinile celor doisprezece administratori, până 
când a înghiţit aproape toată marea proprietate din lume. 
Cei doisprezece administratori au devenit, de fapt, în 
virtutea acestei proprie-tăţi, stăpânii lumii. Întrucât ei sunt 
puterea care plăteşte... după cum vechiul Parlament Englez 
era... 

— Eh! zise bătrânul. Asta e adevărat... e o comparaţie 
bună. Nu eşti chiar atât de... 


— Şi acum, acest Ostrog... a revoluţionat deodată întreaga 
lume, trezindu-l pe Cel-care-doarme... despre care nimeni, 
în afară de oamenii de rând, superstiţioşi, nu credea că se 
va mai trezi vreodată... l-a trezit pe Cel-care-doarme, ca să- 
şi revendice averea de la Consiliu, după atâţia ani. 

Bătrânul sublinie această declaraţie cu un acces de tuse. 

— E ciudat, zise el, să întâlneşti un om care află pentru 
prima dată aceste lucruri în seara aceasta. 

— Da, zise Graham, e ciudat. 

— Ai fost în vreun Oraş al Plăcerii? zise bătrânul. Toată 
viaţa mi-am dorit... Chiar şi acum - râse, apoi continuă - mi- 
ar place să mă distrez puţin. Măcar să văd. Mormăi o frază 
pe care Graham n-o înţelese. 

— Când s-a trezit... Cel-care-doarme? întrebă deodată 
Graham. 

— Acum trei zile. 

— Şi unde este acum? 

— E cu Ostrog. A scăpat de la Consiliu acum vreo patru 
ceasuri. Dar bine, stimate domn, unde ai fost în timpul ăsta? 
El era în sala din piaţă... unde s-au dat luptele. Întreg 
oraşul vorbea despre asta. Toate Maşinile Vorbitoare. S-a 
strigat pe toate străzile. Chiar şi nebunii care mai sunt de 
partea Consiliului au recunoscut-o. Toţi se îngrămădeau să-l 
vadă... toţi puneau mâna pe arme. Ai fost beat sau dormeai? 
Zău aşa! Dar probabil că glumeşti! Te pre-faci, desigur! 
Tocmai pentru a opri strigătele Maşinilor Vorbitoare şi a 
împiedica pe oameni să se adune, tocmai din cauza asta ei 
au oprit curentul electric şi ne-au lăsat în întunericul ăsta 
blestemat. Vrei să-mi spui căâ...? 

— Am auzit că a reuşit să scape Cel-care-doarme, zise 
Graham. Dar... să revenim o clipă. Eşti sigur că acum este 
cu Ostrog? 

— Ostrog nu-l va lăsa să-i scape, zise bătrânul. 

— Şi Cel-care-doarme, eşti sigur că nu este cel adevărat? 
N-am auzit niciodată... 


— Aşa cred toţi proştii. Aşa cred ei. Ca şi cum n-ar exista o 
mie de treburi despre care nu se aude nimic. Îl cunosc prea 
bine pe Ostrog. Ţi-am spus? Sunt oarecum rudă cu Ostrog. 
Un fel de rudă. Prin nora mea. 

— Presupun... 

— Ei bine? 

— Presupun că nu există, pentru Cel-caredoarme, nicio 
şansă ca să-şi revendice drepturile. Presupun că, de îndată 
ce lupta se va termina, el va deveni cu siguranţă o 
marionetă... în mâinile lui Ostrog sau ale Consiliului. 

— În mâinile lui Ostrog... cu siguranţă. De ce n-ar fi o 
marionetă? Gândeşte-te la situaţia lui. Orice dorinţă, orice 
plăcere, totul i se poate îndeplini. De ce să-şi mai revendice 
drepturile? 

— Ce sunt Oraşele Plăcerii? zise Graham pe neaşteptate. 
Bătrânul îl puse să-şi repete întrebarea. Când înţelese, în 
cele din urmă, cuvintele lui Graham, îl înghionti puternic cu 

cotul. 

— Asta-i prea de tot, zise el. Îţi baţi joc de un bătrân. 
Bănuiam eu că ştii mai multe decât pari să ştii. 

— Poate că da, zise Graham. Dar nu! de ce aş continua să 
mă prefac? Nu, nu ştiu ce este un Oraş al Plăcerii. 

Bătrânul râse, pe un ton familiar. 

— Mai mult chiar, nu ştiu nici să citesc literele voastre, nu 
ştiu ce monedă folosiţi, nu ştiu ce ţări străine mai există. Nu 
ştiu unde mă aflu. Nu ştiu să număr. Nu ştiu de unde să-mi 
procur de mâncare, de băut, sau să-mi găsesc un adăpost. 

— Haide, haide, zise bătrânul, dacă ai un pahar cu 
băutură, unde îl duci, la ureche sau la ochi? 

— Aş vrea să-mi explici toate aceste lucruri. 

— Ha, ha! Ei bine, domnii îmbrăcaţi în mătase trebuie şi ei 
să se distreze. O mână vestejită mângâie o clipă braţul lui 
Graham. Mătase. Bine, bine! Dar, cu toate acestea, aş vrea 
să fiu eu omul care a fost substituit Celui-care-aoarme. O să 
petreacă bine. Cu tot fastul şi cu toate plăcerile. Are o 
figură ciudată. Când avea oricine voie să-l vadă, am căpătat 


şi eu bilet şi l-am văzut. Omul cu care a fost înlocuit 
seamănă leit cu cel adevărat, aşa cum îl arată fotografiile. E 
galben la faţă. Dar o să se îngraşe. Trăim într-o lume 
ciudată. Gândeşte-te ce noroc pe el! Ce noroc pe el! Cred 
că va fi trimis la Capri. E cel mai bun loc de distracţie 
pentru un începător. 

Îl apucă din nou tusea. Apoi începu să mormăie cu invidie 
despre plăcerile şi desfătările care îi rămăseseră străine. 

— Ce noroc pe el, ce noroc pe el! Toată viaţa am stat în 
Londra, sperând să-mi vie şi mie rândul. 

— Dar Cel-care-doarme a murit, eşti sigur? zise deodată 
Graham. 

Bătrânul îl puse să-şi repete întrebarea. 

— Oamenii nu trăiesc mai mult decât zecedozi. Ar fi 
nefiresc, zise bătrânul. Eu nu sunt prost. Proştii pot crede 
asta, dar eu nu. 

Graham se supără de siguranţa cu care vorbea bătrânul. 

— Nu ştiu dacă eşti prost sau nu, zise el, dar în privinţa 
Celui-care-doarme te înşeli. 

— Ce? 

— Te înşeli în privinţa Celui-care-doarrne. Nu ţi-am spus 
de la început, dar am să-ţi spun acum. Te înşeli în privinţa 
Celui-care-doarme. 

— De unde ştii dumneata? Credeam că nu ştii nimic... nici 
măcar despre Oraşele Plăcerii. 

Graham tăcu. 

— Nu ştii nimic, zise bătrânul. Cum ai putea să ştii? Foarte 
puţini oameni... 

— Eu sunt Cel-care-doarme. 

Fu nevoit să repete. Se lăsă o scurtă tăcere. 

— Ceea ce spui e o prostie, domnule, iartă-mă că-ţi spun. 
Pe vremuri ca astea s-ar putea să-ţi producă neplăceri, zise 
bătrânul. 

Graham, puţin cam încurcat, îşi repetă afirmaţia. 

— Spuneam că eu sunt Cel-care-doarme. Că am adormit, 
cu mulţi ani în urmă, într-un sat cu case de piatră, pe 


vremea când încă mai existau garduri, şi sate, şi hanuri, şi 
tot pământul era împărţit în loturi, în ogoare mici. N-ai 
auzit niciodată de vremurile acelea? Şi eu, eu cel care îţi 
vorbesc, sunt Cel-care-s-a-trezit acum patru zile. 

— Acum patru zile! ... Cel-care-doarme! Dar ei au şi pus 
mâna pe Cel-care-doarme! Îl au cu ei şi nu-l vor mai lăsa să 
scape. E o prostie! Ai vorbit, până acum, ca un om în toată 
firea. Pot să-l văd ca şi cum aş fi de faţă. El este acolo, 
avându-l pe Lincoln drept paznic, în spatele lui: nu l-ar lăsa 
ei să plece de unul singur. Te poţi bizui pe ei. Eşti un om 
ciudat. Unul dintre cei care se ţin de glume. Acum înţeleg 
de ce mănânci vorbele într-un mod atât de ciudat, dar... 

Se opri brusc şi Graham îi văzu gestul. 

— Ca şi cum Ostrog ar fi în stare să-l lase pe Cel-care- 
doarme să circule singur! Nu, cu mine nu ţi-ai găsit omul! 
Eh! ca şi cum aş putea să cred una ca asta. Ce urmăreşti? 
Şi, în afară de asta, noi vorbeam chiar despre Cel-care- 
doarme. 

Graham se ridică. 

— Ascultă, zise el. Eu sunt Cel-care-doarme. 

— Eşti un om ciudat, zise bătrânul, dacă stai cu mine aici, 
în întuneric, şi-mi spui, într-o limbă stricată, o asemenea 
minciună. Dar... 

Exasperarea lui Graham se transformă într-un hohot de 
râs. 

— E absurd, strigă el. Absurd. Visul trebuie să ia sfârşit! 
Devine din ce în ce mai stupid, lată-mă aici, în acest 
semiîntuneric blestemat - n-am mai auzit să existe un vis în 
semiîntuneric - stând ca un anacronism de două sute de ani 
şi încercând să-l conving pe un bătrân nebun că sunt eu 
însumi, şi în acelaşi timp... Uh! 

Făcu un gest de enervare şi se îndepărtă cu paşi mari. 
După o clipă, bătrânul alergă în urma lui. 

— Eh! dar nu pleca! strigă bătrânul. Sunt un bătrân 
nebun, ştiu. Nu pleca. Nu mă lăsa în întunericul ăsta. 


Graham ezită, apoi se opri. Îşi dădu, deodată, seama de 
neghiobia de a-şi fi dezvăluit taina. 

— N-am vrut să te jignesc... nedând crezare celor ce mi-ai 
spus, zise bătrânul, apropiindu-se. Nu este niciun rău în 
asta. N-ai decât să-ţi spui Cel-care-doarme, dacă îţi face 
plăcere. Este o înşelătorie curioasă... 

Graham ezită, apoi se întoarse brusc şi-şi continuă drumul. 

Îl mai auzi câtva timp pe bătrân şchiopătând în urma lui şi 
strigându-l, tot mai de departe, cu glasul lui de astmatic. 
Dar în cele din urmă întunericul îl înghiţi şi Graham nu-l 
mai văzu. 

Capitolul XII. 

OSTROG. 

Graham îşi dădu acum mai bine seama de situaţia lui. 
Rătăci multă vreme, dar, după discuţia cu bătrânul, hotări 
că până la urmă va trebui în mod inevitabil să-l întâlnească 
pe Ostrog. Un lucru era evident: conducătorii revoltei 
reuşiseră de minune să ascundă dispariţia lui. Dar se 
aştepta în fiece clipă să audă ştirea despre moartea sau 
recapturarea lui de către Consiliu. 

În clipa aceea în faţa lui se opri un om. 

— Ai auzit? întrebă el. 

— Nu! zise Graham, tresărind. 

— Aproape o dozandă, zise omul, o dozandă de oameni! şi 
porni, grăbit, mai departe. 

Un grup de bărbaţi şi o fată trecură prin întuneric, 
gesticulând şi strigând: 

— Au capitulat! S-au predat! 

— O dozandă de oameni. 

— Două dozande de oameni. 

— Ostrog, trăiască Ostrog! 

Apoi strigătele se îndepărtară, devenind nedesluşite. 
Urmară alţi oameni care strigau. Câtva timp, atenţia îi fu 
atrasă de frânturile de fraze pe care le auzea. Nu era sigur 
dacă toţi vorbeau englezeşte. Atât cât reuşea să înțeleagă 

era un fel de engleză stricată, ca jargonul negrilor, un 


amestec de fraze stâlcite. Nu îndrăzni să oprească pe 
nimeni, ca să întrebe ceva. Impresia pe care i-o făceau 
oamenii se contrazicea cu părerile pe care şi le făcuse el 
despre soarta bătăliei şi confirma încrederea bătrânului în 
Ostrog. Abia târziu izbuti să se convingă că oamenii se 
bucurau de înfrângerea Consiliului, că marele Consiliu, care 
îl urmărise cu atâta străşnicie, se dovedise până la urmă 
cea mai slabă dintre cele două forţe aflate în conflict. Şi, 
dacă aceasta era situaţia, ce consecinţe putea să aibă 
pentru el? De mai multe ori ezită, pe punctul de a pune 
trecătorilor astfel de întrebări fundamentale. Odată, se 
întoarse şi merse o bună bucată de drum în urma unui om 
scund, grăsun, cu o înfăţişare amabilă, dar nu avu destulă 
încredere ca să i se adreseze. 

Cu încetul, ajunse la concluzia că ar trebui să întrebe unde 
sunt Birourile Motoarelor de Vânt, orice ar fi fost să fie 
aceste motoare de vânt. Când puse prima oară întrebarea i 
se răspunse să meargă mai departe, în direcţia 
Westminster. A doua încercare îl conduse la descoperirea 
unui drum mai scurt, prin care se rătăci repede. Apoi i se 
spuse să părăsească străzile pe care - necunoscând alte 
mijloace de transport - mersese până atunci şi să apuce pe 
una din scările din mijloc, către o stradă întunecată. Acolo 
avu câteva întâlniri ciudate; mai întâi se întâlni cu o fiinţă 
invizibilă, care vorbea cu glas răguşit, într-un dialect curios, 
asemănător, la început, unei limbi străine, un şuvoi de 
cuvinte presărat cu frânturi englezeşti stâlcite, dialectul 
oamenilor de rând din vremea aceea. Apoi se apropie un alt 
glas, un glas de fată, cântând „Tralala, tralala”. Ea i se 
adresă lui Graham într-o engleză care se-măna cu a omului 
întâlnit înainte. Declară că îşi pierduse sora, se poticni cam 
fără rost, după părerea lui, îl prinse în braţe şi începu să 
râdă. Dar câteva cuvinte de dojana o făcură să dispară. 

Zgomotele creşteau în jurul lui. Oamenii treceau pe lângă 
el, vorbind cu însufleţire. 

— S-au predat! 


— Consiliul! Desigur, Consiliul! 

— Aşa se vorbeşte în oraş. 

Drumul deveni mai larg. Brusc, zidul se termină. Se afla 
acum într-un spaţiu deschis; se vedeau oameni agitându-se 
în depărtare. Întrebă pe un individ, care abia se distingea 
din întuneric, pe ce drum să apuce. 

— Mergi drept înainte, zise un glas de femeie. 

Se îndepărtă de zidul pe lângă care mersese, şi după o 
clipă se poticni de o măsuţă pe care se aflau nişte obiecte 
de sticlă. Obişnuit acum cu întuneri-cul, Graham descoperi 
o perspectivă întinsă, cu şiruri de mese de-o parte şi de 
alta. Porni într-acolo. Auzi, la câteva mese, clinchete de 
pahare şi zări oameni care mâncau. Existau, deci, oameni 
destul de liniştiţi ca să se aşeze la masă, sau poate destul de 
îndrăzneţi ca să îmbuce câte ceva în grabă, în ciuda 
tulburărilor sociale şi a întunericului. Apoi zări sus, în 
depărtare, o lumină palidă, de formă semicirculară. Înaintă 
în direcţia aceea, dar, când ajunse aproape, lumina îi fu 
ascunsă de un colţ întunecat. Se poticni de nişte trepte şi se 
pomeni într-o galerie. Auzi suspine şi dădu peste două fetiţe 
înspăimântate, ghemuite lângă o balustradă. Fetiţele 
tăcură, auzind că se apropie zgomot de paşi. Încercă să le 
consoleze, dar ele rămaseră tăcute până când el se 
îndepărtă. Le auzi, din depărtare, scâncind din nou. 

Nu după mult, nimeri la picioarele unei scări, lângă o 
deschidere largă. Deasupra se găsea o lumină confuză; 
urcă, din întuneric, într-o stradă cu platforme mişcătoare. 
De-a lungul ei trecea o mulţime gălăgioasă şi dezordonată. 
Oamenii cântau, cei mai mulţi cu glasuri false, frânturi ale 
unui cântec de revoltă. Ici şi colo pâlpâiau torţe, născând 
umbre tremurătoare. Întrebă din nou de drumul pe care 
voia să-l urmeze, şi de două ori se încurcă în acelaşi dialect 
de neînțeles. La a treia încercare reuşi să capete un 
răspuns limpede. Se afla la două mile de Birourile 
Motoarelor de Vânt din Westminster, dar drumul era uşor 
de găsit. 


Când se apropie, în cele din urmă, de locul unde erau 
Birourile Motoarelor de Vânt, înţelese, după mulțimile care 
aclamau de-a lungul străzilor, după cântecele şi bucuria lor, 
şi mai ales după lumina care se reaprinsese în oraş, că 
răsturnarea Consiliului era probabil înfăptuită. Dar, totuşi, 
nu auzi nicio veste despre dispariţia Celui-care-doarme. 

Luminile se reaprinseseră, în tot oraşul, pe neaşteptate. 
Se simţi, deodată, orbit, toţi oamenii din jur se opriră de 
asemeni orbiţi, şi întreaga lume era incandescentă. Când se 
reaprinsese lumina, el era la marginea mulțimilor 
fremătătoare, care înţesau străzile de lângă Birourile 
Motoarelor de Vânt, şi sentimentul că era expus privirilor 
transformă intenţia lui vagă de a-l întâlni pe Ostrog într-o 
dorinţă arzătoare. 

Un timp fu îmbrâncit, împiedicat de oameni, unii răguşiţi şi 
obosiţi de cât îi strigaseră numele, alţii bandajaţi şi 
însângeraţi în lupta pentru cauza lui. Fațada Birourilor 
Motoarelor de Vânt era iluminată de proiecția unui tablou 
mişcător, dar el nu putea să distingă nimic, deoarece, în 
ciuda eforturilor lui susţinute, mulţimea era prea compactă 
pentru a-i permite să se apropie. Din frânturile de 
conversaţie pe care le auzi, presupuse că se dădeau ştiri 
despre luptele de la Palatul Consiliului. Ignoranţa şi 
nehotărârea îl făceau să aibă mişcările încete şi 
neputincioase. La început nu-şi dădu seama cum va putea 
intra în clădirea dinapoia acestei faţade imense. Îşi croi cu 
greutate drum prin mijlocul masei de oameni, până când 
observă că scara care cobora dinspre drumul central ducea 
chiar în interiorul clădirii. Continuă să meargă în această 
direcţie, dar mulţimea era atât de înghesuită pe drumul 
central, încât îi trebui destul de mult timp până să ajungă la 
ţintă. Şi chiar atunci el găsi intrarea oprită, şi trebui mai 
întâi să discute cu înverşunare, timp de un ceas, în camera 
de gardă, până reuşi să-i trimită un bilet aceluia care voia 
să-l vadă mai mult decât pe oricare alt om din lume. La 
început, povestea lui fu luată în râs, apoi, devenind mai 


înţelept, declară, când ajunse la a doua scară, că are nişte 
veşti de o importanţă extra-ordinară pentru Ostrog. Care 
erau veştile - el refuză să spună. Reugşi cu greu să-şi trimită 
biletul. Aşteptă mult timp într-o odăiţă de la capătul de jos 
al ascensorului şi, în sfârşit, îşi făcu apariţia Lincoln, 
prevenitor, uimit, cerându-şi scuze. Se opri în cadrul uşii, 
examinându-l pe Graham, apoi se repezi spre el plin de 
efuziune. 

— Da, strigă el. Dumneata eşti! N-ai murit! 

Graham îi dădu câteva scurte explicaţii. 

— Fratele meu te aşteaptă, îi spuse Lincoln. Este singur, în 
Birourile Motoarelor de Vânt. Ne temeam că ai fost ucis în 
sala teatrului. Era nedumerit... şi treburile nu sunt încă 
limpezi, cu toate că oamenilor le spunem... altfel ar fi veriit 
el la dumneata. 

Urcară cu liftul, trecură printr-un coridor îngust, 
traversară o sală mare, în care nu era nimeni decât doi 
curieri grăbiţi - şi intrară într-o încăpere relativ mică, al 
cărei mobilier era format doar dintr-o canapea lungă şi un 
disc oval mare, de un cenuşiu ceţos, schimbător, atârnat de 
perete cu nişte cabluri. Lincoln îl părăsi pentru câtva timp, 
şi Graham rămase singur, fără să înţeleagă ce sunt acele 
forme fumurii şi schimbătoare care treceau încet pe 
suprafaţa discului. 

Un vuiet care izbucni pe neaşteptate îi atrase atenţia. 
Erau aclamații, aclamaţiile frenetice ale unei mulţimi 
uriaşe, dar foarte îndepărtate, un tunet de exaltare. Se 
termină tot atât de brusc pe cât începuse, ca un sunet auzit 
între deschiderea şi închiderea unei uşi. În camera 
alăturată se auzi un zgomot de paşi grăbiţi şi un clinchet 
melodios, ca un lanţ trecând peste dinţii unei roţi. 

Apoi se auzi glasul unei femei, foşnetul unor haine 
nevăzute. 

— Este Ostrog! auzi el. 

Răsună clinchetul unui clopoțel şi din nou se aşternu 
tăcerea. 


Apoi, afară se auziră glasuri, zgomot de paşi şi mişcare. 
Paşii unei singure persoane se desprinseră de celelalte 
zgomote, apropiindu-se, paşi hotărâți, cu ritmul măsurat. 
Perdeaua se ridică încet. Apăru un om înalt, cu părul alb, 
îmbrăcat în haine de mătase de culoare crem, şi-l cercetă 
pe Graham, pe sub braţele sale ridicate. 

O clipă, omul rămase cu mâinile pe perdea, apoi îi dădu 
drumul să cadă şi păşi în faţa ei. Graham văzu o frunte 
înaltă, doi ochi de un albastru foarte deschis, afundaţi, sub 
sprâncene albe, un nas acvilin şi o gură hotărâtă, cu 
trăsături puternice. Cutele din jurul ochilor, colţurile căzute 
ale gurii contraziceau ţinuta semeaţă şi dovedeau că omul 
era bătrân. Graham se ridică instinctiv în picioare, şi o clipă 
cei doi oameni rămaseră tăcuţi, privindu-se unul pe altul. 

— Dumneata eşti Ostrog? întrebă Graham. 

— Eu sunt Ostrog. 

— Conducătorul? 

— Aşa mi se spune. 

Graham tăcu stingherit. 

— Trebuie să-ţi mulţumesc mai ales dumitale, după câte 
înţeleg, pentru eliberarea mea, zise el apoi. 

— Mă temeam că ai fost ucis, zise Ostrog. Sau adormit din 
nou... pentru totdeauna. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă 
ca să păstrăm secretul... secretul dispariţiei dumitale. Unde 
ai fost? Cum ai ajuns aici? 

Graham îi povesti în câteva cuvinte. 

Ostrog ascultă în tăcere. Apoi zâmbi uşor. 

— Ştii ce făceam când am fost anunţat că ai venit? 

— De unde să ştiu? 

— Pregăteam dublura dumitale. 

— Dublura mea? 

— Un om care să semene cât mai mult cu dumneata. 
Aveam de gând să-l hipnotizăm, ca să-i mai uşurăm 
dificultatea de a acţiona. Era neapărat necesar. Întreaga 
revoltă se bazează pe ideea că eşti treaz, viu şi de partea 
noastră. Chiar acum, o mare mulţime de oameni s-a strâns 


în teatru, cerând să te vadă. Ei nu au încredere... Cunoşti, 
desigur... măcar unele aspecte ale situaţiei dumitale? 

— Foarte puţin, zise Graham. 

— Treburile stau astfel. Ostrog făcu câţiva paşi prin odaie, 
apoi se întoarse. Eşti proprietarul ab-solut, zise el, a mai 
mult de jumătate din lume. Cu alte cuvinte, eşti ca un rege. 
Puterile dumitale au anumite limite, dar eşti persoana cea 
mai însemnată, simbolul popular al stăpânirii. Acest Consiliu 
Alb, Conoiliul Administratorilor, cum este numit... 

— Am auzit câte ceva... 

— Mă mir. 

— Am dat peste un bătrân vorbăreţ. 

— Înţeleg... Masele noastre - cuvântul vine de pe vremea 
dumitale, ştii desigur că încă mai avem mase - te privesc ca 
pe adevăratul nostru conducător. La fel cum foarte mulţi 
oameni de pe vremea dumitale considerau Coroana drept 
conducător. Ele sunt nemulţumite - masele de pe întreg 
pământul - de felul cum guvernau Administratorii. În 
general, este vechea nemulţumire, vechea neîmpăcare a 
omului de rând cu situaţia în care se află - mizeria muncii, a 
disciplinei şi a incapacității. Dar Administratorii au guvernat 
rău. În anumite cazuri, de exemplu în administrarea 
Companiilor de Muncă, ei au dat dovadă de lipsă de 
înţelepciune. Au creat nenumărate ocazii de nemulţumire. 
Noi, cei din partidul popular, începusem să ne agităm 
pentru reforme... când s-a produs trezirea dumitale. Dacă 
ar fi fost organizată de mai înainte, tot n-ar fi venit mai la 
timp. El zâmbi. Spiritul public, fără să ţină seama de anii 
dumitale de somn, se şi gândise să te trezească şi să 
apeleze la dumneata, când... poc! 

E] schiţă, cu un gest, izbucnirea revoltei, iar Graham dădu 
din cap în semn că a înţeles. 

— Consiliul s-a fâstâcit... au început să se certe, 
întotdeauna fac aşa. N-au putut să ia o hotărâre, n-au ştiut 
cum să procedeze cu dumneata. Ştii cum te-au întemnițat? 

— Ştiu, ştiu. Şi acum... am izbândit? 


— Am izbândit. Am izbândit cu adevărat. Astănoapte, în 
cinci ore. Am lovit, pe neaşteptate, din toate părţile. 
Oamenii de la Motoarele de Vânt, Compania Muncii, cu 
milioanele ei de oameni, au rupt toate zăgazurile. Am pus 
mâna pe aeropile. 

Ostrog tăcu. 

— Da, zise Graham, bănuind că aeropilele erau nişte 
maşini zburătoare. 

— Asta a fost, desigur, esenţial. Altfel, ei ar fi reuşit să 
fugă. Tot oraşul s-a ridicat, au participat aproape o treime 
din oameni. Toţi albaştrii, toate serviciile publice, în afară 
doar de câţiva aeronauţi şi cam o jumătate din poliţia în 
uniforme roşii. Ai fost salvat, şi oamenii lor, din poliţia 
drumurilor - nici jumătate din ei nu au putut fi concentrați 
în Palatul Consiliului - au fost împrăştiaţi, dezarmaţi sau 
ucişi. Iloată Londra este acum a noastră. Le-a mai rămas 
doar Palatul Consiliului. Jumătate din cei care le-au mai 
rămas din poliţia în uniforme roşii au căzut în încercarea 
nebunească de a te recaptura. Când te-au pierdut, şi-au 
pierdut şi ei capul. Au aruncat asupra teatrului toate forţele 
pe care le mai aveau. Le-am tăiat retragerea spre Palatul 
Consiliului. Noaptea trecută a fost într-adevăr o noapte a 
victoriei. Pretutindeni a strălucit steaua dumitale. Cu o zi în 
urmă... Consiliul Alb guverna tot aşa cum a guvernat de un 
gross de ani, de un secol şi jumătate de ani... apoi, doar cu 
câteva şoapte, cu câteva arme aduse pe furiş iei şi colo, 
deodată... iată! 

— Eu cunosc foarte puţine lucruri, zise Graham. Cred... 
Nu înţeleg prea bine condiţiile în care s-au dus luptele. 'Te- 
aş ruga să-mi explici. Unde este Consiliul? Unde se dau 
luptele? 

Ostrog făcu câţiva paşi, se auzi un clinchet şi, deodată, în 
afară de o strălucire de formă ovală, camera rămase în 
întuneric. O clipă, Graham fu buimăcit. 

Apoi văzu că discul de culoare cenuşie căpătase adâncime 
şi culoare, luase înfăţişarea unei ferestre ovale, care dădea 


spre o scenă ciudată, neobişnuită. 

La prima privire nu fu în stare să înţeleagă ce însemna 
această scenă. Era o scenă în lumina zilei, lumina unei zile 
de iarnă, cenuşie şi limpede. De-a curmezişul tabloului şi la 
jumătatea distanţei, după cât se părea, dintre el şi punctul 
cel mai îndepărtat, trecea vertical un cablu puternic, de 
sârmă albă, împletită. Apoi observă că şirurile marilor mori 
de vânt pe care le vedea, intervalele largi, petele de 
întuneric presărate din loc în loc erau asemănătoare cu 
acelea printre care trecuse atunci când fugise din Palatul 
Consiliului. Văzu, desluşit, un şir ordonat de oameni în roşu 
mergând de-a curmezişul unui coridor deschis între şiruri 
de oameni în negru şi înţelese, înainte de a-i spune Ostrog, 
că privea, de sus, străzile Londrei din zilele acelea. Zăpada 
din timpul nopţii dispăruse. Graham bănui că discul oval era 
vreun înlocuitor modern al camerei obscure, dar nu primi 
nicio explicaţie. Observă că, deşi oamenii în roşu mergeau 
de la stânga spre dreapta, ei ieşeau totuşi din cadrul 
tabloului prin partea stângă. Pentru o clipă fu uimit, şi apoi 
văzu că tabloul trecea încet, ca o panoramă, pe suprafaţa 
discului oval. 

— Vei vedea imediat luptele, zise Ostrog, lângă el. Oamenii 
în roşu pe care îi vezi sunt prizonieri. Aceasta este 
suprafaţa acoperişurilor din Londra... Acum toate casele 
formează aproape o masă compactă. Străzile şi locurile 
publice sunt acoperite. Locurile goale şi intervalele din 
vremea dumitale au dispărut. 

O pată neclară acoperi tabloul pe jumătate. Părea să fie 
corpul unui om. Se iscă o lucire metalică, o sclipire, ceva 
care trecu deasupra ovalului, cum trece pleoapa unei păsări 
peste ochi, şi imaginea redeveni clară. Graham văzu acum 
oameni alergând printre roţile Motoarelor de Vânt, trăgând 
cu nişte arme din care ţâşneau mici dâre de fum. Ei se 
îngrămădeau tot mai mult în partea dreaptă, gesticulând - 
poate că şi strigau, dar imaginea nu transmitea niciun 


sunet. Oamenii şi roţile motoarelor treceau încet şi constant 
peste câmpul oglinzii. 

— Acum, zise Ostrog, vine Palatul Consiliului! 

Încet, o margine neagră se furişă în câmpul vi-zual, 
atrăgându-i atenţia lui Graham. În curând nu mai era o 
margine, ci o cavitate, un imens spaţiu negru printre 
mulţimea de edificii, şi din el se ridicau spirale subţiri de 
fum spre cerul palid de iarnă. Masa ruinată a clădirii, 
stâlpii, traversele puternic arcuite se ridicau lugubre din 
întunericul funerar. Şi peste aceste vestigii ale unui palat 
splendid se căţărau, săreau, se îmbulzeau nenumărați 
oameni minusculi. 

— Acesta este Palatul Consiliului, zise Ostrog. Ultima lor 
fortăreață. Au cheltuit - nebunii de ei! - muniţie, care le-ar 
fi ajuns să ne ţină piept o lună, numai ca să arunce în aer 
clădirile din jurul lor... ca să oprească atacul nostru. Ai 
auzit explozia? A făcut ţăndări jumătate din geamurile 
oraşului. 

În timp ce el vorbea, Graham văzu că, dincolo de ruine, 
ridicându-se deasupra lor până la o mare înălţime, se afla 
masa devastată a unei clădiri albe. Această masă rămăsese 
izolată prin distrugerea nemiloasă a tuturor clădirilor din 
jur. Găuri negre marcau coridoarele atinse de dezastru; se 
vedeau săli mari, cu pereţii năruiţi, şi arhitectura de 
interior părea sinistră în zorii acelei zile de iarnă, şi în josul 
zidurilor crăpate atârnau ghirlande de cabluri rupte şi 
drugi de metal, cu capetele răsucite. Printre ruine se 
mişcau mici pete roşii, apărătorii în haine roşii ai 
Consiliului. Din când în când, licăriri slabe iluminau 
umbrele pustii. La prima vedere, lui Graham i se păru că se 
efectua un atac asupra acestei clădiri albe şi izolate, dar 
apoi observă că răsculații nu înaintau, ci rămâneau ascunşi 
prin ruinele colosale care înconjurau această ultimă 
fortăreață şi trăgeau necontenit. 

Şi nu trecuseră nici zece ore de când şedea sub 
deschizătura ventilatorului, într-o mică încăpere din 


această clădire îndepărtată, întrebându-se ce se întâmplă în 
lume! 

Privind cu mai multă atenţie, în timp ce acest episod 
războinic trecea în linişte prin centrul oglinzii, Graham văzu 
că palatul alb era înconjurat din toate părţile de ruine, şi 
Ostrog începu să-i descrie în fraze concise cum apărătorii 
palatului încercaseră prin această distrugere să se izoleze 
de furtuna care venea. Vorbi pe un ton indiferent despre 
pierderea de oameni produsă de această uriaşă explozie. i 
arătă un cimitir improvizat printre ruine, ambulanţe care 
mişunau ca furnicile de-a lungul unui şanţ ruinat, care 
fusese cândva o stradă cu platforme mişcătoare. Îi arăta, cu 
mai mult interes, diferitele părţi, din Palatul Consiliului şi 
felul cum erau distribuiţi asediatorii. În scurt, timp, războiul 
civil care răscolise întreaga Londră nu mai avea niciun 
secret pentru Graham. Ceea ce se întâmplase în noaptea 
aceea nu era o revoltă spontană, şi niciun război între forţe 
egale, ci o lovitură de stat magistral organizată. Ostrog 
prevăzuse uimitor de bine toate amănuntele; părea că ştie 
rolul fiecăreia dintre petele roşii şi negre care se târau prin 
acele locuri. 

EI întinse un braţ negru, imens, peste imaginea luminoasă 
şi arătă încăperea de unde scăpase Graham, apoi, prin 
labirintul ruinelor, drumul pe care fugise. Graham 
recunoscu prăpastia pe care o mărginea jgheabul şi alături 
Motoarele de Vânt de care se ghemuise ca să scape de 
maşina zburătoare. Restul drumului fusese distrus de 
explozii. Privi din nou spre Palatul Consiliului, care ieşise 
aproape în întregime din cadru; dinspre dreapta apărea 
acum o colină cu un grup de cupole şi turnulețe vagi, 
nelămurite şi îndepărtate. 

— Şi Consiliul a fost într-adevăr răsturnat? zise el. 

— Da, zise Ostrog; 

— Şi eu... Este chiar adevărat că eu... 

— Eşti Stăpânul lumii. 

— Dar steagul acela alb... 


— Acels este steagul Consiliului... Steagul dominaţiei lumii. 
Va cădea. Lupta este terminată. Atacul asupra teatrului a 
fost ultima lor încercare disperată. Au numai, vreo mie de 
oameni, şi unii dintre ei vor trece, de partea noastră. Au 
puţine muniții. lar noi reînviem vechile meşteşuguri. Făurim 
tunuri. 

— Dar... spune-mi... Oraşul, acesta înseamnă lumea 
întreagă? 

— În mod practic, asta e tot ce le-a mai rămas din imperiul 
lor. În restul lumii, oraşele fie că s-au revoltat o dată cu noi, 
fie că aşteaptă deznodămânlul. Trezirea dumitale i-a uluit, i- 
a paralizat. 

— Dar Consiliul nu are maşini zburătoare? De ce nu luptă 
cu ele? 

— Aveau. Dar cea mai mare parte a aeronauţilor au fost, 
de fapt, de partea noastră. N-au vrut să-şi asume riscul de a 
lupta alături de noi, dar n-au vrut nici să acţioneze 
împotriva noastră. A trebuit să le dăm aeronauţilor un 
imbold. Aproape jumătate erau de partea noastră, şi ceilalţi 
ştiau acest lucru. Ei au ştiut că ai reuşit să fugi, şi au pus să 
te urmărească. Acum o oră, noi l-am ucis pe omul carea 
tras în dumneata. Şi am ocupat platformele de zbor din 
toate oraşele în care puteam s-o facem, şi astfel am oprit şi 
am capturat aeroplanele, iar cât despre micile maşini 
zburătoare care s-au aventurat să zboare - căci într-adevăr 
s-au aventurat câteva - am îndreptat asupra lor un foc 
susţinut şi le-am împiedicat să se apropie de Palatul 
Consiliului. Dacă ar fi aterizat, n-ar mai fi putut să se ridice 
din nou, deoarece acolo nu există suficient spaţiu liber ca 
să-şi poată lua zborul. Am distrus câteva din ele, alte câteva 
au coborât şi s-au predat, iar restul au plecat spre 
Continent să caute vreun oraş prieten, dacă vor reuşi să-l 
găsească înainte de a li se termina combustibilul. Cei mai 
mulţi dintre aeronauţi au fost foarte bucuroşi să fie luaţi 
prizonieri şi ţinuţi deoparte, fără să li se facă vreun rău. Să 
te prăbuşeşti cu o maşină zburătoare nu este o perspectivă 


prea atrăgătoare! Consiliul nu are nicio şansă pe această 
cale. Zilele lui sunt numărate. 

Râse, şi se întoarse din nou spre oglinda ovală, pentru a-i 
arăta lui Graham ce se înţelegea, prin platforme de zbor. 
Chiar şi cele patru platforme mai apropiate erau prea 
îndepărtate şi întunecate de ceața subţire a dimineţii. Dar 
Graham îşi putu da seama că erau nişte construcţii vaste, 
chiar în comparaţie cu dimensiunile construcţiilor din jur. 

În timp ce aceste forme nelămurite treceau spre stânga, 
apăru din nou drumul pe care trecuseră oa-menii în roşu, 
dezarmaţi. Apoi ruinele negre, şi din nou fortăreaţa albă a 
Consiliului asediat. Nu mai avea aspectul unei clădiri 
lugubre, ci strălucea - acum, când umbra norilor se risipise 
- ca un chihlimbar, în lumina soarelui. În jurul ei, lupta 
oamenilor minusculi nu se oprise încă cu totul, dar 
apărătorii în uniforme roşii încetaseră focul. 

Şi astfel, în liniştea zorilor, omul din secolul al 
nouăsprezecelea privi scena finală a marei revolte, 
stabilirea domniei sale prin forţă. Descoperi, cu un fel de 
tresărire, că aceasta era lumea lui, şi nu aceea pe care o 
lăsase în urmă; că acesta nu era un spectacol care să 
ajungă la un punct culminant şi apoi să înceteze; că în 
această lume îşi va petrece anii de viaţă care i-au mai 
rămas, cu toate datoriile şi primejdiile, şi responsabilităţile. 
Se întoarse spre Ostrog, cu noi întrebări. Acesta începu să-i 
răspundă şi apoi se întrerupse brusc 

— Dar toate acestea trebuie să ţi le explic, pe larg, mai 
târziu. În momentul de faţă avem... anu-mite datorii. 
Poporul se îndreaptă, pe străzile mişcătoare, din toate 
părţile oraşului spre acest loc... pieţele şi teatrele sunt 
înţesate de oameni. Ai venit tocmai la timp. Ei cer să te 
vadă. Aici, şi în toată lumea, vor să te vadă. Paris, New York, 
Chicago, Denver, Capri - mii de oraşe s-au răsculat, 
tumultuoase, şi cer să te vadă. De mulţi ani ei cer să fii 
trezit, şi acum, când dorinţa lor s-a îndeplinit, nu le vine să 
creadă... 


— Dar, bineînţeles... eu nu pot să mă duc peste tot... 

Ostrog răspunse din celălalt capăt al odăii, şi imaginea de 
pe discul oval păli şi dispăru, în timp ce lumina se aprinse 
din nou. 

— Există kinetotele-fotografe, zise el. În timp ce vei saluta 
poporul de aici - în întreaga lume miriade de miriade de 
oameni, îngrămădiţi şi ne-mişcaţi în săli întunecoase, te vor 
vedea şi ei. În alb şi negru, desigur, nu aşa cum eşti. Şi vei 
auzi strigătele lor care se vor adăuga strigătelor din sala de 
aici. Există un anumit procedeu optic, continuă Ostrog, 
folosit de unii acrobaţi şi de dansatoare. S-ar putea să ţi se 
pară nou. Stai într-o lumină foarte puternică şi ei nu te văd 
pe dumneata, ci o imagine mărită, proiectată pe un ecran - 
astfel încât chiar şi ultimul om din cea mai îndepărtată 
galerie poate, dacă vrea, să-ţi numere şi firele genelor. 

Graham se agăţă disperat de una dintre întrebările care îi 
frământau mintea. 

— Care este populaţia Londrei? întrebă el. 

— Douăzeci şi opt de miriade. 

— Cât înseamnă asta? 

— Peste treizeci şi trei de milioane. 

Aceste cifre depăşeau imaginaţia lui Graham. 

— Ei aşteaptă să le spui ceva, zise Ostrog. Nu ceea ce 
numeaţi voi o cuvântare, ci ceea ce numim noi un cuvânt - 0 
singură frază, şase sau şapte cuvinte. Ceva precis. De 
exemplu: „M-am trezit şi inima mea este alături de voi”. Un 
asemenea cuvânt aşteaptă ei. 

— Cum ai spus? întrebă Graham. 

— M-am trezit şi inima mea este alături de voi.” Şi te 
înclini - te înclini ca un rege. Dar mai întâi trebuie să-ţi 
aducem haine negre, căci negrul este culoarea care ţi se 
cuvine. Ai ceva împotrivă? După aceea, ei se vor împrăştia 
la casele lor. 

Graham ezita. 

— Sunt în mâinile voastre, zise el. 


Ostrog era evident de aceeaşi părere. Se gândi o clipă, se 
întoarse spre perdea şi dădu câteva ordine scurte unor 
slujitori nevăzuţi. Aproape imediat se aduse o robă neagră, 
foarte asemănătoare cu roba pe care Graham o purtase în 
teatru. În timp ce şi-o arunca pe umeri, se auzi din camera 
alăturată ţârâitul ascuţit al unei sonerii. Ostrog se întoarse 
întrebător spre slujitori, apoi îşi schimbă deodată gândul, 
trase perdeaua deoparte şi dispăru. 

O clipă, Graham rămase cu servitorul care aşlopta 
respectuos, ascultând cum se îndepărtau paşii lui Ostrog. 
Se auziră voci, nişte întrebări şi răspunsuri rapide şi paşi 
grăbiţi. Perdeaua fu trasă din nou şi Ostrog reapăru, cu faţa 
lui masivă strălucind de emoție. Străbătu din câţiva paşi 
odaia, cufundă încăperea în întuneric, îl apucă pe Graham 
de braţ şi arătă spre oglindă. 

— Chiar în clipa când ne-am întors cu spatele, zise el. 

Graham îi văzu degetul arătător, negru, imens, deasupra 
imaginii Palatului Consiliului. În prima clipă nu înţelese. 
Apoi observă că prăjina care susţinuse drapelul alb era 
goală. 

— Vrei să spui... începu el. 

— Consiliul a capitulat. Domnia lui s-a terminat pentru 
totdeauna. Priveşte! şi Ostrog arătă spre un sul negru care 
se căţăra, în salturi mici, spre vârful prăjinii, desfăşurându- 
se pe măsură ce se ridica. 

Imaginea ovală păli, în timp ce Lincoln dădu perdeaua 
deoparte şi intră. 

— Vă cheamă, zise el. 

Ostrog continuă să-l strângă pe Graham de braţ. 

— Noi am ridicat poporul, zise el. Noi le-am dat arme. Cel 
puţin astăzi, dorinţele lor trebuie să fie lege. 

Lincoln ţinu perdeaua ridicată, pentru ca Graham şi 
Ostrog să poată trece... 

În drum spre piaţă, Graham văzu din treacăt o sală lungă 
şi îngustă, cu pereţii albi, unde oameni îmbrăcaţi în aceeaşi 
pânză albastră ce-o întâlnise peste tot transportau obiecte 


acoperite, ca nişte sicrie, în jurul cărora se învârteau 
încoace şi încolo oameni îmbrăcaţi în culoarea purpurie a 
medicilor. Din sală se auzeau gemete şi vaiete. Zări o 
canapea goală, pătată de sânge, şi pe alte canapele oameni, 
bandajaţi şi însângeraţi. Era doar o imagine fugară, de pe o 
galerie cu balustradă, apoi un contrafort îi ascunse 
imaginea şi-şi continuară drumul spre piaţă... 

Vacarmul mulţimii era acum foarte aproape: se auzea ca 
un tunet. La capătul unui lung coridor îi atrase atenţia 
fâlfâitul unor drapele negre, fluturarea pânzelor albastre şi 
a zdrenţelor brune; apoi îi apăru în faţă imensul teatru de 
lângă piaţa publică, înţesat de oameni. Imaginea se lărgi. 
Observă că intrau chiar în marele teatru unde apăruse 
prima dată, marele teatru pe care îl văzuse ca pe un joc de 
lumină şi întuneric, atunci, în fuga din faţa poliţiei în 
uniforme roşii. De data aceasta el intră printr-o galerie 
situată mult deasupra scenei. Sala era din nou strălucitor 
luminată. Căută cu privirea coridorul prin care fugise, dar 
nu-l descoperi, printre zecile de coridoare asemănătoare; şi 
nici nu izbuti din cauza înghesuielii oamenilor să vadă nimic 
din scaunele distruse, tapiseriile rupte, şi celelalte urme ale 
luptei. În afară de scenă, întreaga sală era ticsită. Privind în 
jos, efectul era al unei suprafeţe vaste de pete trandafirii, 
fiecare punct fiind o faţă întoarsă spre el, privindu-l. Când 
apăru, alături de Ostrog, aclamaţiile se opriră, se stinseră şi 
cântecele, un interes general linişti şi unifică mulţimea până 
atunci în dezordine. Se părea că fiecare individ din aceste 
miriade se uita numai la el. 

Capitolul XIII. 

SFÂRŞITUL VECHII ORÂNDUIRI. 

După cât îşi dădea seama Graham, drapelul alb al 
Consiliului căzuse aproape de amiază. Dar mai trecură 
câteva ore mai înainte ca să se poată efectua capitularea 
formală, aşa că, după ce îşi rostise „cuvântul”, se retrase în 
noile sale apartamente din Birourile Motoarelor de Vânt. 
Emoţiile continui din ultimele douăsprezece ore îl obosiseră 


peste mă-sură, şi chiar curiozitatea îi era sleită; rămase 
câtva timp inert şi pasiv, cu ochii deschişi, apoi adormi 
pentru o bucată de timp. Îl treziră doi îngrijitori medicali, 
care-i pregătiseră tonicele necesare pentru a face faţă 
evenimentelor ce-l aşteptau. 

Sorbi medicamentele, se îmbăie, după sfatul îngrijitorilor, 
în apă rece, simţi întoarcerea rapidă a dorinţei de 
cunoaştere şi a energiei, şi deveni imediat în stare, şi chiar 
dornic, să-l întovărăşească pe Ostrog de-a lungul multelor 
mile (după aprecierea lui) de coridoare, ascensoare şi 
pante, ca să asiste la scena finală a dominaţiei Consiliului 
Alb. 

Drumul trecea printr-un labirint de clădiri. Ajunseră în 
cele din urmă la un coridor cotit, la capătul căruia, printr-o 
deschidere ovală, se vedeau nori aprinşi de apusul soarelui 
şi conturul zdrenţuit al ruinelor rămase din Palatul 
Consiliului. Un tumult de strigăte se ridică până la el. În 
clipa următoare ajunseră în partea de sus a clădirilor ce se 
înălţau deasupra ruinelor. Un spaţiu vast se deschidea în 
faţa ochilor lui Graham, un spaţiu straniu şi uimitor chiar şi 
acum, după ce îl văzuse mai înainte în oglinda ovală. 

Spaţiul avea oarecum forma unui amfiteatru, şi părea să 
aibă aproape o milă în lăţime. Soarele îl inunda din stânga 
cu o lumină aurie, iar în jos şi spre dreapta apărea, limpede 
şi rece, cufundat în umbră. Deasupra Palatului Consiliului, 
care se ri-dica în mijloc, cenuşiu şi umbrit, marele drapel 
negru al capitulării continua să atârne în falduri leneşe în 
bătaia soarelui. Încăperi, săli şi coridoare se căscau în chip 
straniu, mase de metal diforme se proiectau lugubre din 
complexul de ruine, mase imense de cabluri răsucite 
atârnau ca o reţea de alge marine şi, de jos, se auzea 
tumultul a mii şi mii de glasuri, bubuituri violente şi sunete 
de trompete. În jurul clădirii albe totul era distrus: zidurile 
dărâmate şi înnegrite, temeliile şi ruinele clădirilor care 
fuseseră distruse din ordinul Consiliului, scheletele 
grinzilor, mormanele uriaşe de zidărie, o pădure de stâlpi 


înalţi. Printre ruinele sumbre de dedesubt lucea şi scânteia 
o apă curgătoare şi, departe, din mijlocul unei mase uriaşe 
de clădiri nedesluşite, ieşea capătul răsucit al unei conducte 
de apă, sus, la două sute de picioare în aer, lăsând să se 
prăvale o cascadă zgomotoasă şi sclipitoare. Şi, 
pretutindeni, mulţimi imense de oameni. 

Oriunde exista un spaţiu liber, furnicau oameni, oameni 
minusculi care se zăreau limpede, în afară de locurile unde 
soarele îi topea într-un auriu nedesluşit. Se căţărau pe 
zidurile şubrede, atârnau în ciorchini şi în grupuri în jurul 
stâlpilor înalţi. Se îngrămădeau de-a lungul marginilor 
acestui cerc de ruine. Aerul era plin de strigătele lor şi ei se 
îngrămădeau spre spaţiul central. 

Etajele superioare ale Palatului Consiliului păreau 
părăsite, nu se zărea nicio fiinţă omenească. Numai steagul 
înclinat al capitulării atârna greoi, în plină lumină. Morţii 
erau sau înăuntrul Palatului, sau îngropaţi de furnicarul de 
oameni, sau îndepărtați de acolo. Graham putu vedea doar 
câteva cadavre părăsite pe la colţurile ruinelor şi printre 
valurile apei curgătoare. 

— Vrei să te arăţi, Sire? zise Ostrog. Sunt dornici să te 
vadă. 

Graham ezită, apoi păşi înainte spre locul unde marginea 
ruptă a zidului cădea în jos. Se opri pri-vind o formă 
solitară, înaltă, neagră, proiectată pe cer. 

Încet, mulţimea dintre ruine îşi dădu seama de prezenţa 
lui. Atunci grupuri mici de oameni îmbrăcaţi în uniformă 
neagră apărură în depărtare, făcându-şi loc prin mulţime, 
către Palatul Consiliului. El văzu capetele mici şi negre 
devenind roze, întorcându-se să-l privească, şi înţelese că 
un val de recunoaştere trecea pe deasupra mulţimii. Se 
gândi că ar trebui să le arate că îi vedea. Îşi ridică braţul, 
apoi arătă spre Palatul Consiliului şi îşi lăsă braţul în jos. 
Glasurile de jos se topiră într-unul singur, căpătară volum, 
ajunseră până la el ca nişte valuri nenumărate de aclamații. 


Spre apus, cerul era de un albastru-verzui palid şi, înainte 
de a se termina actul capitulării, Jupiter apăruse sus, înspre 
sud. Deasupra se produse încet o schimbare nesimţită, 
apropierea unei nopţi senine şi frumoase; dedesubt erau 
grabă, însufleţire, comenzi contradictorii, pauze, eforturi 
intermitente de a se face ordine, un vacarm uriaş şi o 
neorânduială crescândă. Era înainte de apariţia membrilor 
Consiliului, şi un grup de oameni trudeau din greu, conduşi 
de un vacarm de strigăte, cărând cadavrele celor căzuţi în 
lupta corp la corp din coridoarele şi camerele Palatului... 

Oameni de gardă, îmbrăcaţi în negru, se înşirau de-a 
lungul drumului pe care urma să treacă Consiliul şi 
departe, cât vedeai cu ochii, în înserarea albastră a 
ruinelor, înţesând acum toate punctele din preajma 
Palatului şi de pe marginile dărâmate ale clădirilor din jur, 
se afla o mulţime nenumărată de oameni; chiar când nu 
aclamau, glasurile lor erau ca suspinul mării pe un țărm 
pietros. Ostrog indicase o grămadă imensă de ziduri 
dărâmate şi acolo se construia acum în grabă o estradă din 
scânduri şi grinzi de metal. Era aproape gata, dar o maşină 
care huruia continua să licărească din când în când în 
umbrele de sub această construcţie provizorie. 

Estrada avea o mică parte mai ridicată, pe care luară loc 
Graham împreună cu Ostrog şi Lincoln, în faţa unui grup de 
ofiţeri mai mici în grad. Pe o platformă mai mare, care o 
înconjura pe cea dintâi, la un nivel inferior, luară loc 
oamenii de gardă ai revoltei, îmbrăcaţi în uniforme negre şi 
înarmaţi cu micile arme verzi al căror nume Graham încă 
nu-l cunoştea. Cei din jur îşi dădură seama că privirile lui 
rătăceau tot mereu de la furnicarul de oameni de pe ruinele 
cufundate în umbra înserării, la masa întunecată a Casei 
Albe a Consiliului, de unde trebuiau să apară consilierii, la 
ruinele înalte care îl încercuiau, apoi din nou spre mulţimea 
de oameni. Glasurile mulţimii se ridicaseră într-un tumult 
asurzitor. 


Îi văzu pe consilieri mai întâi de departe, în lumina 
lămpilor aşezate de-a lungul drumului, un grup mic de 
figuri albe clipind din ochi şi trecând pe sub o arcadă 
întunecată. În Palatul Consiliului ei stătuseră în întuneric. Îi 
privi cum se apropiau, pe lângă becurile electrice orbitoare; 
erau însoţiţi de mugetul ameninţător al mulţimii, asupra 
căreia dominaţia lor apăsase timp de o sută şi cincizeci de 
ani. Când se apropiară mai mult, feţele lor apărură obosite, 
albe şi neliniştite. Îi văzu clipind din ochi, din cauza luminii, 
privind spre el şi spre Ostrog. Prin contrast, îşi aminti 
privirile lor reci şi ciudate din sala lui Atlas... Acum 
cunoştea pe câţiva dintre ei: pe cel care bătuse cu pumnul 
în masă, răstindu-se la Howard, pe altul, un om masiv cu 
barbă roşie, şi pe încă unul, cu trăsături delicate, mărunt, 
negricios, cu o ţeastă neobişnuit de lungă. El observă că doi 
dintre ei vorbeau în şoaptă şi priveau spre el şi spre Ostrog. 
În urma lor venea un bărbat înalt, negricios şi frumos, care 
umbla abătut. Privi brusc în sus, ochii se opriră o clipă 
asupra lui Graham, apoi trecură asupra lui Ostrog. Drumul 
care li se făcuse era astfel orientat încât fură nevoiţi să 
meargă pe ocolite înainte de a ajunge la scândurile 
înclinate care duceau în sus, la estrada unde trebuia să se 
semneze actul capitulării lor. 

— Stăpânul, Stăpânul! Dumnezeu şi Stăpânul, striga 
poporul. Jos Consiliul! 

Graham privi la mulţimea oamenilor, care se întindeau 
fără număr într-o ceaţă şi un vacarm de strigăte, apoi la 
Ostrog care şedea lângă el, alb, nemişcat şi liniştit. Privirea 
i se îndreptă din nou spre micul grup de consilieri îmbrăcaţi 
în alb. Şi apoi privi în sus, la stelele liniştite şi familiare. 
Elementul miraculos al soartei lui prinse deodată viaţă. 
Oare fusese a lui, într-adevăr, viaţa aceea meschină din 
amintire, de acum două sute de ani - şitota lui era viaţa de 
acum? 

Capitolul XIV. 

DE LA POSTUL DE STRAJĂ. 


Şi astfel, după o stranie întârziere, printr-un drum dc 
îndoieli şi lupte, omul din secolul al nouăsprezecelea ajunse, 
în cele din urmă, în fruntea acelei lumi complexe. 

La început, când se trezise din lungul, adâncul lui somn şi 
mai târziu, după eliberarea lui şi capitularea Consiliului, el 
nu recunoscuse locurile înconjurătoare. Cu un efort, el 
reuşi să găsească printre gânduri un fir conducător, şi tot 
ceea ce i se întâmplase îi reveni în minte, la început cu o 
nuanţă de neverosimil, ca o poveste auzită sau citită într-o 
carte. Şi chiar mai înainte ca amintirile să i se limpezească, 
bucuria de a fi scăpat, uimirea pe care i-o dădea supremaţia 
lui, totul îi reveni în minte. Era posesorul a jumătate de 
lume; Stăpânul pământului. Această nouă şi mare epocă 
era, în sensul cel mai complet, epoca lui. Nu mai nădăjduia 
să afle că tot ceea ce i se întâmpla era doar un vis: acum 
era dornic să se convingă că totul era adevărat. 

Un valet supus îl ajuta să se îmbrace, sub conducerea unui 
însoțitor şef, plin de demnitate, un om scund a cărui figură 
arăta că este japonez, cu toate că vorbea engleza ca un 
englez. De la el, Graham află câte ceva despre cele 
întâmplate. Revoluţia era acum un fapt acceptat; munca 
fusese reluată în tot oraşul. În afară, căderea Consiliului 
fusese primită în general cu satisfacţie. Consiliul nu era 
nicăieri popular, şi miile de oraşe din America Occidentală, 
încă de două sute de ani geloase pe New York, Londra şi 
Răsărit, se ridicaseră aproape toate, cu două zile mai 
înainte, la vestea întemniţării lui Graham. La Paris se 
duceau lupte. Restul lumii era în aşteptare. 

În limp ce-şi lua micul dejun, răsună dintr-un colţ apelul 
unui telefon, şi majordomul îi atrase atenţia că Ostrog, plin 
de atenţie, întreba de el. Graham îşi întrerupse masa, 
pentru a-i răspunde. Puțin după aceea sosi Lincoln, şi 
Graham îşi exprimă de îndată via lui dorinţă de a vorbi cu 
oamenii şi de a cunoaşte mai mult din noua viaţă care i se 
deschidea înainte. Lincoln îl informă că peste trei ore un 
grup reprezentativ de persoane oficiale, împreună cu soțiile 


lor, se va aduna în apartamentele conducătorului 
Motoarelor de Vânt. Dorinţa lui Graham de a străbate 
străzile oraşului era cu neputinţă de realizat, deocamdată, 
din cauza marilor agitaţii populare. Totuşi era foarte posibil 
să arunce o privire asupra oraşului de la postul de strajă al 
paznicului Motoarelor de Vânt. Graham fu condus acolo de 
către majordomul lui. Lincoln, cu o plecăciune graţioasă la 
adresa majordomului, se scuză că nu poate să-i însoţească, 
din cauza urgentelor treburi administrative. 

Postul de strajă se ridica mai sus chiar decât cele mai 
uriaşe roţi ale Motoarelor de Vânt, la vreo mie de picioare 
deasupra acoperişurilor; părea o mică pată în formă de disc 
pe o tijă de metal, susţinută de cabluri. Graham fu 
transportat până în vârf într-un mic leagăn atârnat de 
cablu. La jumătatea stâlpului, cu aspect foarte fragil, se afla 
o galerie uşoară, în jurul căreia atârna un mănunchi de 
tuburi - de sus ele păreau minuscule - care se roteau încet 
pe inelul rampei exterioare. Acestea erau oglinzile, în 
comunicaţie cu cele de la Birourile Motoarelor de Vânt, prin 
care Ostrog îi arătase evenimentele care duseseră la 
instaurarea stăpânirii sale. Însoţitorul lui, japonezul, urcă 
înainte şi apoi rămaseră acolo aproape o oră, între întrebări 
şi răspunsuri. 

Era o zi plină de promisiunea primăverii. Vântul începuse 
să se încălzească. Cerul era de un albastru intens şi 
întinderea vastă a Londrei strălucea orbitor sub razele 
soarelui matinal. Văzduhul era lim-pede, fără fum şi ceaţă, 
blând ca aerul dintr-o vâlcea de munte. 

În afară de ovalul neregulat al ruinelor din jurul Palatului 
Consiliului şi de steagul negru al capitulării care flutura 
acolo, puternicul oraş, văzut de sus, arăta puţine semne ale 
revoluţiei rapide care schimbase, după cum îşi închipuia el, 
într-o zi şi o noapte, destinele lumii. O mulţime de oameni 
încă mai mişuna printre aceste ruine, şi locurile deschise, 
imense, din depărtare, de unde plecau în timp de pace 
aeroplanele spre diferitele oraşe mari din Europa şi 


America, erau de asemeni negre de mulţimea învingătorilor. 
Pe un drum îngust de scânduri, ridi-cat pe căpriori, care 
traversa ruinele, o mulţime de muncitori erau ocupați să 
restabilească legătura dintre cablurile şi sârmele de la 
Palatul Consiliului şi restul oraşului, pentru a pregăti 
instalarea cartierului general al lui Ostrog, care urma să se 
mute de la clădirile Motoarelor de Vânt. 

În celelalte direcţii, întinderea luminoasă era netulburată. 
Era atâta seninătate, în comparaţie cu locurile pline de 
dezordine, încât Graham, privind peste ruine, reuşi aproape 
îndată să uite de miile de oameni pe care nu-i vedea şi care 
şedeau în lumina artificială din labirintul aproape subteran, 
morţi sau muribunzi din pricina rănilor primite noaptea 
trecută, reuşi să uite ambulanţele improvizate, armatele de 
chirurgi, infirmiere şi brancardieri, agitaţi şi ocupați, uită 
într-adevăr toată uimirea, consternarea şi ciudăţenia celor 
ce se întâmplau sub luminile electrice. El ştia că acolo jos, în 
străzile nevăzute ale acestui furnicar, revoluţia triumfase, 
că negrul era victorios peste tot, ornamente negre, steaguri 
negre, ghirlande negre de-a curmezişul străzilor. Şi aici, 
afară, sub lumina proaspătă a soarelui, deasupra craterului 
luptei, ca şi cum nimic nu se întâmplase pe pământ, 
pădurea Motoarelor de Vânt care se dezvoltase sub domnia 
Consiliului duduia liniştită în mersul ei neîncetat. 

Departe, sfâşiate şi zimţuite de Motoarele de Vânt, se 
ridicau dealurile din Surrey, albăstrui şi estom-pate; spre 
nord şi mai aproape, contururile ascuţite ale dealurilor 
Muswell şi Highgate erau tot atât de zdrenţuite. Şi în toată 
regiunea din jur, pe fiecare creastă şi pe fiecare colină, 
unde cândva fuseseră garduri, căsuțe, biserici, hanuri şi 
ferme, cuibărite printre copaci, se ridicau acum marile mori 
de vânt, purtând reclame uriaşe, simboluri distinctive şi 
dizgraţioase ale noii epoci, aruncându-şi umbrele rotitoare 
şi acumulând continuu energia care se scurgea neîntrerupt 
prin arterele oraşului. Şi sub toate acestea rătăceau 


nenumăratele turme şi cirezi ale Trustului Britanic de 
Alimentaţie, cu paznicii lor singuratici. 

Niciun contur familiar, nicăieri, nu întrerupea grupurile 
formelor gigantice de jos. El ştia că supravieţuise şi 
Catedrala Sfântul Paul şi multe dintre vechile clădiri din 
Westminster, care însă nu se zăreau, înghesuite şi acoperite 
de clădirile imense ale acestei noi epoci. Nici Tamisa nu mai 
întrerupea cu strălucirea ei argintie întinderea imensă a 
oraşului; conductele de apă, însetate, îi înghiţeau apele 
până la ultima picătură, înainte ca ele să ajungă între 
zidurile oraşului. Abia în estuarul fluviului, curăţat şi 
adâncit, se mai vedea un canal alimentat cu apă de mare, 
unde o mulţime de barcagii murdari cărau, chiar sub 
picioarele muncitorilor, materiale grele pentru industrie. 
Spre răsărit, între cer şi pământ, atârna o pădure neclară 
de catarge ale vaselor colosale din acest bazin. Căci tot 
marele trafic, care nu necesita urgenţă, se făcea pe vase 
uriaşe cu pânze, până la capătul pământului, iar mărfurile 
grele pentru care era nevoie de urgenţă, în vase mecanice 
de tip mai mic şi mai rapid. 

Spre sud, deasupra dealurilor, erau apeducte uriaşe cu 
apă de mare, pentru canalizare, şi în trei direcţii diferite 
porneau ca nişte linii palide drumurile pe care se mişcau 
puncte cenuşii. Era hotărât ca la prima ocazie, să cerceteze 
aceste drumuri. Dar aceasta după ce va cerceta mai întâi 
maşinile zburătoare. Însoţitorul lui îi descrise drumurile ca 
fiind formate dintr-o pereche de planuri uşor curbate, late 
de o sută de metri, fiecare pentru transportul într-o 
anumită direcţie, şi făcute dintr-o substanţă numită 
Eadhamită6 - o substanţă artificială, după câte înţelese el, 
care semăna cu o sticlă dură. De-a lungul acestor drumuri 
era un trafic ciudat, de vehicule înguste cu roţi de cauciuc, 
unele cu o singură roată mare, altele cu două sau patru 
roţi, circulând cu viteze de la una până la şase mile pe 
minut. Drumurile de fier dispăruseră; mai rămăseseră ici şi 


colo câteva ramblee, acoperite de rugină. Unele dintre ele 
formau nucleul drumurilor de eadhamită. 

Printre primele lucruri care i-au atras atenţia au fost 
flotilele de baloane şi zmeie cu reclame care pluteau în 
perspective neregulate spre nord şi spre sud. Nu se vedeau 
nicăieri aeroplane. Zborurile fuseseră întrerupte, şi numai o 
singură aeropilă, care abia se zărea, se rotea sus, în 
depărtarea albastră, deasupra dealurilor din Surrey, ca o 
mică pată zburătoare, aproape invizibilă. 

Un fapt, pe care Graham, deşi îl aflase, îl socotea foarte 
greu de închipuit, era că aproape toate oraşele mici şi 
aproape toate satele dispăruseră. Doar ici şi colo, după câte 
înţelegea el, se înălța câte un edificiu gigantic, asemănător 
cu un hotel, în mijlocul câtorva kilometri pătraţi de pământ 
cultivat, care păstra numele unui oraş - cum ar fi 
Bournemouth, Wareham, sau Swanage. Şi totuşi, ofiţerul 
care îl însoțea îl convinse repede cât de inevitabilă fusese 
această schimbare. Vechea ordine presărase în-treaga ţară 
cu ferme, şi la fiecare trei sau patru kilometri se întindea 
domeniul seniorului care era proprietar; apoi hanul, 
cizmăria, băcănia şi biserica formând satul. La fiecare 
doisprezece kilometri se afla orăşelul, unde trăiau: 
avocatul, negustorul de grâne, ţesătorul, pielarul, 
veterinarul, doctorul, postăvarul, modista şi aşa mai 
departe. La fiecare doisprezece kilometri - pur şi simplu 
pen-tru ca aceşti doisprezece kilometri de drum până la 
târg, şase dus şi şase întors, era distanţa care îi convenea 
fermierului. Dar de îndată ce apăruseră căile ferate, şi după 
ele trenurile mai uşoare şi automobilele noi şi rapide care 
înlocuiseră caii şi căruțele, şi de îndată ce marile drumuri 
începuseră să fie construite din lemn, şi cauciuc, şi 
eadhamită, şi din tot felul de substanţe elastice şi durabile - 
necesitatea de a avea atât de multe târguri dispăruse. Şi 
astfel crescură marile oraşe. Ele atrăgeau pe muncitori cu 
forţa gravitaţională a lucrului în aparenţă continuu, şi pe 
patron cu promisiunea unui ocean infinit de forţă de muncă. 


Şi, pe măsură ce standardul confortului creştea, o dată cu 
creşterea complexităţii vieţii şi a mecanizării, viaţa la ţară 
devenise din ce în ce mai costisitoare, din ce în ce mai 
limitată şi greu de suportat. Dispariţia preotului şi a 
moşierului, înlocuirea medicului practician prin specialistul 
de la oraş răpise satului ultima urmă de cultură. După ce 
telefonul, cinematograful şi fonograful înlocuiseră ziarul, 
cartea, învățătorul şi scrisul, rămase în afara reţelei de 
cabluri electrice, însemna să trăieşti ca un sălbatic izolat. 
La ţară nu existau nici mijloace de a te îmbrăca sau a te 
hrăni (după concepţiile rafinate ale vremii), nici doctori 
capabili, pentru vreun caz urgent, nici societate, şi nici vreo 
distracţie. 

Mai mult, aplicaţiile mecanice în agricultură făcură dintr- 
un inginer echivalentul a treizeci de muncitori. Astfel, 
contrar condiţiei funcţionarului citadin din zilele când abia 
se putea locui în Londra, din cauza aerului încărcat cu fum 
de cărbune, muncitorii agricoli se puteau deplasa acum cu 
rapiditate, pe drumuri terestre sau prin văzduh, spre oraş, 
spre viaţa şi distracţiile de noapte, pentru a pleca apoi din 
nou dimineaţa. Oraşul înghiţise omenirea: omul intrase într- 
o nouă fază a dezvoltării sale. La început fusese nomadul, 
vânătorul, apoi urmase agricultorul şi statul agricol, ale 
cărui oraşe şi porturi nu erau decât cartierele generale şi 
pieţele de desfacere ale mediului rural. Acum, consecinţă 
logică a unei epoci tehnice, exista această nouă şi imensă 
îngrămădire de oameni. În afară de Londra, mai erau doar 
patru oraşe în Anglia: Edinburgh, Portsmouth, Manchester 
şi Shrewsbury. Aceste simple precizări de fapte pentru 
oamenii contemporani erau greu de realizat pentru 
închipuirea lui Graham. Şi când el privi „dincolo”, la 
ciudatele realităţi de pe Continent, înţelegerea îl părăsi cu 
totul. 

Graham avu viziunea pământului acoperit de oraşe, oraşe 
pe câmpiile întinse, oraşe pe malul marilor râuri, oraşe 
imense de-a lungul țărmului mării, oraşe printre munţii 


acoperiţi de zăpadă. Pe o mare parte a pământului se 
vorbea limba engleză; împreună cu dialectele ei hispano- 
americane, hinduse, negre şi chineze, era limba de fiecare 
zi a două treimi din oamenii de pe pământ. Pe Continent, în 
afară de câteva rămăşiţe vechi şi curioase, domneau numai 
trei limbi: germana, care se întindea până la Antiohia şi 
Genova, întâlnind la Cadiz dialectul anglo-spaniol; o limbă 
slavă, care se întâlnea cu anglo-indiana în Persia şi în 
Kurdistan şi cu anglochineza în Pekin; şi franceza, încă 
strălucitoare şi clară, limba lucidităţii, care îşi împărțea 
bazinul Mediteranei împreună cu anglo-indiana şi cu 
germana, şi ajungea, printr-un dialect negru, până în 
Congo. 

Pretutindeni, peste pământul presărat cu oraşe, în afară 
de teritoriile „zonei negre” de la tropice, predomina aceeaşi 
organizaţie socială cosmopolită şi pretutindeni, de la pol la 
ecuator, se întindeau proprietatea şi responsabilităţile lui. 
Întreaga lume era civilizată; întreaga lume locuia în oraşe; 
în-treaga lume era o proprietate. Dreptul lui de proprietate 
asupra Imperiului Britanic şi a întregii Americi abia de era 
disimulat; oamenii considerau congresul şi parlamentul ca 
pe nişte adunări antice, nişte curiozităţi. Şi chiar în 
imperiile Rusiei şi Germaniei influenţa averii lui avea o 
pondere enormă. Acolo, desigur, existau alte probleme - 
alte posibilităţi - dar, de la înălţimea la care se afla el, cele 
două imperii i se păreau destul de îndepărtate. Iar în ceea 
ce priveşte administraţia zonei negre şi eventualele ei 
probleme, Graham nu-şi puse nicio întrebare, după cum 
făcuse şi în prima parte a existenţei lui. În mintea lui de om 
al secolului al nouăsprezecelea nu încăpea ideea că lumea 
neagră ar putea să atârne, ca o ameninţare, deasupra 
omenirii aşa cum şi-o imagina el. 

Află de asemeni că europenii şi chinezii trăiau în pace. 
Secolul al douăzecilea descoperise, fără voia sa, că, în 
general, chinezul era tot atât de civilizat ca şi europeanul 
de rând, şi repetase pe o scară gigantică fraternizarea, 


petrecută în secolul al şaptesprezecelea, între scoţian şi 
englez. După cum spunea Asano: 

— S-au gândit mai bine. Au descoperit, în cele din urmă, 
că şi noi suntem albi. 

Graham îşi întoarse din nou privirea spre imaginea care se 
întindea în faţa lui şi gândurile luară o nouă direcţie. 

Dinspre sud-vestul întunecat străluceau, stranii, 
voluptoase şi, într-un fel, teribile, Oraşele Plăcerii, despre 
care îi vorbise cine-fonograful şi bătrânul de pe stradă. 
Locuri neobişnuite, reminiscenţe ale legendarei Sybaris, 
oraşe ale artei şi frumuseţii, ale artei care se vinde şi ale 
frumuseţii care se vinde, oraşe splendide şi sterile, oraşe de 
mişcare şi muzică, atrăgându-i pe toţi cei care profitau de 
pe urma luptei economice, feroce şi lipsite de glorie, 
desfăşurată în labirintul orbitor de jos. 

El ştia că lupta era feroce. Îşi dăduse seama de ferocitatea 
ei după faptul că oamenii de acum socoteau Anglia secolului 
al nouăsprezecelea drept imaginea unei vieţi idilice şi 
uşoare. Îşi întoarse din nou privirile la priveliştea din faţă, 
încercând să-şi închipuie uzinele uriaşe din acest labirint 
mon-struos. 

Aflase că spre nord trăiesc olarii, care fabricau nu numai 
vase de pământ şi de porțelan, dar şi pastele din acelaşi fel 
şi compuşii pe care îi crease o chimie minerală mai subtilă. 
Acolo erau fabricanţii de statuete şi de ornamente murale şi 
de mobile foarte complicate; tot acolo se aflau şi fabricile în 
care autorii, într-o întrecere febrilă, îşi compuneau 
discursurile şi reclamele lor fonografice, îşi aranjau 
gruparea personajelor şi subiectele operelor dramatice 
kinematografice, mereu noi şi senzaţionale. Tot de acolo, 
porneau ca fulgerul mesaje către întreaga lume, minciunile 
crainicilor, alimentarea maşinilor telefonice care înlocuiseră 
vechile ziare. 

Spre apus, dincolo de ruinele Palatului Consiliului, se 
înălţau birourile imense ale administraţiei municipale şi ale 
guvernului; spre răsărit, către port, erau cartierele 


comerciale, imensele pieţe publice, teatrele, sălile pentru 
reuniuni, palatele de jocuri, kilometri întreg: de săli de 
biliard, terenuri de fotbal şi basebal, arene pentru fiare 
sălbatice şi nenumărate temple ale sectelor creştine şi 
cvasicreştine, mahomedane, budiste, gnostice, ale 
adoratorilor de fantome, ale adoratorilor de demoni, ale 
adoratorilor de mobile, şi aşa mai departe; spre sud, o 
imensă fabrică de textile, de conserve, vinuri şi condimente. 
Mulţimi nenumărate alergau dintr-un loc într-altul de-a 
lungul asurzitoarelor platforme mişcătoare. Un stup 
gigantic, al cărui servitor neobosit era vântul, şi care purta 
drept coroană şi simbol Motoarele de Vânt, în mersul lor 
neîncetat. 

El se gândi la uriaşa populaţie absorbită de acest burete 
de săli şi galerii - cele treizeci şi trei de milioane de vieţi 
care, sub picioarele lui, îşi jucau fiecare drama proprie, 
scurtă şi neînsemnată; şi satisfacția pe care i-o dăduse 
strălucirea zilei, spaţiul, splendoarea priveliştii, şi mai ales 
simţul propriei lui importanţe se micşoră şi dispăru. Privind 
de la această înălţime, asupra oraşului, putea să înţeleagă 
ce însemna mulţimea copleşitoare de treizeci şi trei de 
milioane, realitatea responsabili-tăţii pe care urma să o ia 
asupră-şi, imensitatea acestui Maelstrom omenesc 
deasupra căruia plana firava lui regalitate. 

Încercă, apoi, să-şi imagineze tabloul vieţii individuale. 
Rămase uimit când îşi dădu seama cât de puţin se 
schimbase omul obişnuit, în ciuda transformărilor vizibile 
ale condiţiilor. Viaţa şi proprietatea erau, într-adevăr, 
aproape în întreaga lume, la adăpost de violenţă; bolile 
contagioase, bolile bacteriene de toate felurile erau practic 
dispărute; fiecare individ avea suficientă hrană şi 
îmbrăcăminte, străzile oraşului îi dădeau căldură şi îl 
adăposteau de intemperii - atât de mult realizase progresul 
aproape mecanic al ştiinţei şi organizarea materială a 
societăţii. Dar mulţimea - şi el înce-puse să-şi dea seama de 
acest fapt - era totuşi fără apărare în faţa demagogului şi 


organizatorului, o mulţime laşă şi condusă de pofte, când 
era despărțită în indivizi separați, nesigură şi capabilă de 
surprize, când era luată în colectiv. Îşi aduse aminte de 
nenumăraţii oameni îmbrăcaţi în pânză de cu-loare 
albastru-deschis. El ştia că milioanele de bărbaţi şi femei, 
aflaţi dedesubtul lui, nu ieşiseră niciodată din oraş, nu 
văzuseră niciodată mai departe de micul cerc al participării 
lor ostile şi mecanice la treburile lumii şi al plăcerilor de 
proastă calitate care nu îi satisfăceau. Se gândi la 
speranţele contemporanilor săi dispăruţi, şi visul pe care îl 
istoriseşte Morris în ciudată lui povestire despre Londra 
„Veşti de nicăieri”, ca şi ţara perfectă descrisă de Hudson în 
minunata lui „Epocă de cristal” îi apărură pentru o clipă în 
faţa ochilor, ca nişte speranţe spulberate. Apoi se gândi la 
propriile lui speranţe. 

În ultimele zile ale precedentei lui vieţi, rămasă acum atât 
de departe în urmă, concepţia unei ome-niri libere şi egale 
devenise pentru el un lucru foarte real. El sperase, cum 
întreaga lui epocă sperase, cu o convingere de 
nezdruncinat, că într-o bună zi va înceta sacrificiul celor 
mulţi pentru cei puţini, că era aproape ziua când fiecare 
copil născut din femeie va avea o şansă echitabilă şi sigură 
pen-tru a fi fericit. Şi acum, după două sute de ani, aceeaşi 
speranţă, încă neîmplinită, făcea să răsune tot oraşul de 
strigătul ei vibrant. El vedea că, după două sute de ani, încă 
mai existau sărăcia, truda zadarnică şi toate suferinţele din 
vremea lui, acum mai mari decât oricând, crescute, o dată 
cu oraşul, în proporţii gigantice; 

Graham începuse să cunoască câte ceva din istoria anilor 
scurşi între timp. Ştia despre decăderea morală care 
urmase după ce, în minţile oamenilor de rând, religia 
supranaturală se prăbuşise, despre declinul onoarei 
publice, despre creşterea avuţiilor. Căci oamenii care-şi 
pierduseră credinţa în Dumnezeu îşi păstraseră totuşi 
credinţa în proprietate, şi bogăţia domnea asupra unei lumi 
venale. 


Însoţitorul lui, japonezul Asano, care îi expunea istoria 
politică a ultimelor două secole, se folosi de o imagine 
potrivită, aceea a unui grăunte mâncat de insecte parazite. 
La început este numai grăuntele sănătos, care se coace cu 
destulă vigoare. Apoi vine o insectă care îşi depune oul pe 
coaja lui, şi iată! după puţin timp grăuntele rămâne o formă 
goală, având înlăuntru un vierme activ care i-a consumat 
substanţa. Şi apoi vine un parazit secundar, vreo muscă 
ichneumon, care îşi depune oul pe acest vierme, şi iată! 
acesta devine, la rândul lui, o formă goală, şi noua fiinţă vie 
se află în pielea predecesorului ei, care a rămas sub coaja 
grăuntelui. Şi coaja grăuntelui continuă să-şi păstreze 
forma, cei mai mulţi oameni încă mai cred că este un 
grăunte şi, la fel cu ei, grăuntele se mai poate socoti el 
însuşi un grăunte, viguros şi viu. 

— Regatul victorian din epoca dumneavoastră, zise Asano, 
era... un regat cu inima mâncată. 

Moşierii - baronii şi mica nobilime - şi-au început existenţa 
cu secole în urmă, o dată cu regele John; a trecut mult timp, 
apoi ei l-au decapitat pe regele Charles, şi au ajuns să-l 
lichideze, în mod practic, pe regele George, care nu mai era 
decât coaja unui rege... adevărata putere fiind în mâinile 
Parlamentului. Dar Parlamentul - organul micii nobilimi 
care deţinea pământurile - nu şi-a păstrat mult timp 
puterea. Schimbarea s-a înfăptuit chiar în secolul al 
nouăsprezecelea. Drepul de vot fusese lărgit, până când 
cuprinsese masele de oameni igno-tanti, „miriadele 
urbane”, care veneau cu miile şi votau împreună. 
Consecința firească a unui corp electoral numeros este 
domnia partidelor organi-zate. Încă pe timpul reginei 
Victoria puterea era sub controlul maşinaţiilor de partide, 
secrete, complexe şi corupte. În scurt timp, puterea a ajuns 
în mâinile marilor oameni de afaceri care finanţau aceste 
maşinaţii. Şi a venit un timp când adevărata putere, şi toate 
interesele Imperiului se aflau în mod vizibil în mâinile 
Consiliilor a două partide, care guvernau prin ziare şi 


organizaţii electorale - două grupări mici de oameni bogaţi 
şi abili, acţionând la început în opoziţie, şi apoi împreună. 

După aceea s-a produs o reacţie blândă şi ineficace. Se 
găsesc nenumărate cărţi, spuse Asano, dovedind că a 
existat într-adevăr o întreagă lite-ratură de împotrivire; 
unele apăruseră în perioada când adormise Graham. Se 
pare că partidul celor care se împotriveau se limitase în 
studiul acestei literaturi şi se revoltase în mod extrem de 
hotărât - dar numai pe hârtie! Necesitatea urgentă, fie de a 
desfiinţa, fie de a priva de putere consiliile partidelor, este o 
idee comună, la baza întregii gândiri de la începutul 
secolului al douăzecilea, atât în America cât şi în Anglia. În 
cea mai mare parte a cazurilor, America era puţin mai 
promptă decât Anglia, deşi ambele ţări urmaseră acelaşi 
drum. 

Dar această idee nu s-a înfăptuit niciodată. Ea n-a reuşit 
niciodată să se organizeze să-şi păstreze puritatea. Oamenii 
păstraseră prea puţin din vechiul sentimentalism, din 
vechea credinţă în dreptate. Orice organizaţie care 
devenea destul de puternică pentru a influenţa alegerile 
devenea şi destul de complicată, asţfel încât putea fi 
subminată, scindată sau chiar cumpărată cu totul de 
oameni bogaţi şi îndrăzneţi. Partidele populare partizane 
ale reformei şi purității au devenit toate, până la urmă, 
simple ghişee ale agenţiilor de schimb; îşi vindeau 
principiile pentru a-şi plăti alegerile. Iar grija cea mare a 
celor bogaţi era, desigur, să-şi păstreze proprietatea 
intactă, să-şi poată face afa-cerile în voie. Aşa cum grija 
feudalilor fusese de a-şi păstra terenul liber pentru 
vânătoare şi război. Întreaga lume era un câmp pentru 
exploatare, un câmp de bătălie pentru afaceri; iar 
zguduirile financiare, flagelul manevrelor de bursă, al 
războaielor tarifare au pricinuit în secolul al douăzecilea 
mai multă mizerie omenească - deoarece mai mare 
nenorocire este o viaţă chinuită, decât o moarte rapidă - 


decât pricinuiseră războaiele, ciuma şi foametea, în 
ceasurile cele mai întunecate ale istoriei. 

Graham înţelegea acum destul de limpede care fusese 
rolul lui în dezvoltarea acestei noi epoci. În fazele succesive 
ale dezvoltării civilizaţiei mecanice luase naştere o nouă 
putere, Consiliul, comitetul administratorilor, care sprijinise 
şi apoi luase conducerea acestei dezvoltări. La început nu 
fusese decât simpla reunire întâmplătoare a milioanelor lui 
Isbister şi Warming, o simplă societate pose-soare de 
bunuri, creată prin capriciul a doi testatori fără urmaşi; dar 
talentul colectiv al primilor administratori făcuse ca averea 
aceasta să exercite o influenţă uriaşă, până când prin 
ipoteci, împrumuturi şi acţiuni, sub sute de deghizări şi 
pseudonime, se infiltrase în întreaga structură a statelor 
american şi englez. 

Stăpânind o influenţă şi o avere enormă, Consiliul 
căpătase în scurt timp un aspect politic; dezvoltându-se, el 
folosise în mod permanent averea de care dispunea pentru 
a înclina balanţa hotărârilor poli-tice, şi folosise avantajele 
politice pentru a acapara din ce în ce mai multă bogăţie. În 
cele din urmă, partidele politice din cele două emisfere 
ajunseră în mâinile sale; el deveni un Consiliu intern de 
control politic. 

Consiliul nu fusese la început decât un simplu grup de 
doisprezece oameni, dotați cu o excepţională abilitate, care 
se contopeau într-o unitate genială. Consiliul urmărea cu 
temeritate bogăţia şi influenţa politică, şi amândouă se 
completau reciproc. Cu o surprinzătoare previziune, el 
investea sume mari de bani în arta zborului, ţinând această 
invenţie în rezervă pentru ceasul potrivit. El folosea legea 
brevetelor şi o mie de alte expediente semilegale, pentru a-i 
împiedica pe toţi cercetătorii care refuzau să colaboreze cu 
el. În trecut nu lăsase să-i scape niciun om capabil. Îl plătea 
bine. Consiliul ducea, pe vremea aceea, o politică viguroasă, 
fără greşeală, şi puterea lui creştea neîncetat şi constant, 
neîntâmpinând alt obstacol decât opoziţia haotică şi egoistă 


a câte unui om bogat. Într-o sută de ani, Graham devenise 
posesorul aproape exclusiv al Africei, al Americii de sud, al 
Franţei, al Londrei, al Angliei şi, de fapt, avea o mare 
influenţă şi în America de Nord, care era atunci puterea 
domi-nantă din America. Consiliul cumpără şi organiză 
China, exploată Asia, paraliză imperiile Vechii Lumi, le 
submină din punct de vedere financiar, luptă împotriva lor 
şi le învinse. 

Această cucerire rapidă a lumii a fost organizată cu atâta 
dibăcie - o reţea întreagă, sute de bănci, societăţi, sindicate 
mascau operaţiile Consiliului - încât devenise un fapt 
aproape împlinit mai înainte ca oamenii obişnuiţi să 
bănuiască tirania care se abătuse asupra lor. Consiliul nu 
ezita niciodată, nu dădea greş niciodată. El acapara cu 
lăcomie mij-loace de comunicaţie, pământuri, clădiri, 
guverne, municipalități, companii teritoriale de la tropice, 
tot felul de întreprinderi omeneşti. Apoi îşi instrui şi îşi 
dirijă oamenii, poliţia căilor ferate, poliţia drumurilor, 
paznicii clădirilor, paznicii canalurilor şi ai cablurilor, 
armatele de muncitori agricoli. Consiliul nu lupta împotriva 
acestor asociaţii, ci le submina, le dezbina şi le cumpăra. 
Până la urmă, el cumpără întreaga lume. Şi, în sâârşit, 
lovitura culminantă fu introducerea maşinilor zburătoare. 

Când Consiliul, în conflict cu muncitorii dintr-unul din 
imensele lui monopoluri, comise o ilegalitate flagrantă - 
fără să aibă măcar obişnuita politeţe de a corupe pe cei 
care ar fi putut să-i stea în cale - vechea orânduire, 
alarmată de urmările nefaste ale complezenţei sale, începu 
să caute arme. Dar nu mai existau armate, şi nici vase de 
luptă; venise era Păcii. Singurele vase care puteau fi 
folosite pentru război erau marile nave aparţinând 
Trustului de Navigaţie al Consiliului. Forţele poli-ţiei erau 
controlate tot de Consiliu: poliţia căilor ferate, a vaselor, a 
domeniilor agricole, normatorii şi supraveghetorii, 
întreceau de zece ori numărul neglijabil al forţelor înarmate 
ale ţării şi ale organizaţiilor municipale. Şi atunci, Consiliul 


a scos maşinile zburătoare. Încă mai trăiau oameni care îşi 
puteau aminti de ultima mare dezbatere din Camera 
Comunelor din Londra - partidul legalist, partidul care se 
opunea Consiliului, deşi în minoritate, dădu o luptă 
disperată - şi cum membrii ei ieşiseră grămadă pe terasă să 
vadă aceste forme ciudate şi înaripate care se roteau 
liniştite pe deasupra lor. Consiliul cucerise puterea. Ultima 
iluzie a unei democraţii care permisese existenţa acestei 
proprietăţi nelimitate şi iresponsabile dispăruse. 


După o sută şi cincizeci de ani de la adormirea lui Graham, 
Consiliul averii lui îşi aruncase masca şi domnea făţiş, în 
mod absolut, în numele lui. Alegerile deveniseră o 
formalitate ridicolă, o prostie care se repeta din şapte în 
şapte ani, un obicei străvechi şi lipsit de sens; din când în 
când se întrunea Parlamentul social, tot atât de ineficace ca 
şi convocarea Sinodului Bisericii din timpul reginei Victoria; 
şi regele legitim al Angliei, dezmoştenit, beţiv şi nătâng, 
apărea pe scena unui music-hall de mâna a doua. Astfel 
pierise visul măreț al secolului al nousprezecelea, proiectul 
nobil al libertăţii universale a individului şi al fericirii 
universale; pierise de boala onoarei, paralizat de superstiţia 
proprietăţii absolute, paralizat de sectele religioase care îi 
îndepărtaseră pe cetăţenii de rând de adevărata educaţie, 
care răpiseră oamenilor regulile de conduită şi puseseră în 
loc disprețul total asupra sancţiunilor morale; pierise în faţa 
tehnicii şi a afacerilor josnice, lăsând loc, la început, unei 
plutocraţii agresive, căreia îi urmă domnia unei plutocraţii 
supreme. În cele din urmă, Consiliul încetase să-şi mai dea 
osteneala de a-şi întări decretele cu girul formal al 
autorităţilor constituţionale, iar Graham, o făptură 
nemişcată, slabă, cu pielea îngălbenită, zăcea, nici mort, 
nici viu, recunoscut ca Stăpân al pământului. Şi se trezise, 
într-un târziu, pentru a fi... Stăpânul acestei moşteniri! Se 
trezise pentru a sta sub acest cer fără nori şi a privi cumi 
se aşterne la picioare măreţia imperiului său. 

De ce se trezise? Oare acest oraş, acest stup de oameni 
care trudeau fără speranţă însemnau spulberarea completă 
a vechilor lui visuri? Sau focul libertăţii, focul care 
strălucise şi se stinsese în anii vieţii sale trecute, încă mai 
mocnea acolo, jos? El se gândi la elanul şi la forţa 
cântecului de răscoală. Oare acest cântec era doar artificiul 
unui demagog, oare acest cântec urma să fie uitat după ce- 
şi atin-sese scopul? Oare speranţa care mai vibra în sinea 
lui era doar amintirea timpurilor trecute, rămăşiţa unei 
credinţe distruse? Sau avea un înţeles mai larg, un sens 


strâns legat de destinul omenirii? În ce scop se trezise el, ce 
avea de făcut aici? Ome-nirea se întindea dedesubtul său ca 
o hartă. El se gândi la milioanele şi milioanele de oameni 
care veneau neîncetat, unii după alţii, tot mereu, din 
întunericul nefiinţei în întunericul morţii. În ce scop? 
Trebuia să existe un scop, dar acesta depăşea puterea lui 
de gândire. Îşi văzu limpede, pen-tru prima dată, adevărata 
micime, văzu, întreg şi teribil, contrastul tragic între 
puterea omenească şi aspiraţiile inimii omeneşti. În această 
clipă, el îşi dădu seama că nu era decât un accident 
neînsemnat, şi simţi în acelaşi timp măreţia dorinţei lui. Şi, 
deodată, micimea, ca şi aspiraţiile i se părură insuportabile, 
şi îl cuprinse o irezistibilă dorinţă de a se ruga. Şi se rugă. 
Se rugă rostind cuvinte vagi, incoerente, contradictorii. 
Sufletul îi porni prin timp şi spaţiu, peste nebuloasele 
multiple şi agitate ale existenţei, către ceva - nu ştia ce 
anume - către ceva care ar fi putut să-i înţeleagă năzuinţa 
şi să-l ajute. 

Departe, jos, pe terasa unui acoperiş dinspre sud şedeau 
un bărbat şi o femeie, bucurându-se de prospeţimea 
văzduhului de dimineaţă. Bărbatul adusese o lunetă, pentru 
a privi spre Casa Consiliului, şi îi arăta femeii cum s-o 
folosească. Curiozitatea lor fu satisfăcută; de acolo, de unde 
se aflau, nu se mai vedea nicio urmă a vărsării de sânge; 
după ce priviră spre cerul senin, ea se întoarse către postul 
de strajă. Acolo văzu două forme mici şi negre, atât de mici, 
încât era greu să crezi că erau oameni - unul care privea şi 
altul care gesticula, cu mâinile întinse spre bolta liniştită a 
cerului. 

Ea îi întinse bărbatului luneta. El privi şi ex-clamă: 

— Cred că este Stăpânul. Da. Sunt sigur. Este chiar 
Stăpânul! 

Cobori luneta şi privi spre ea. 

— Îşi înalţă mâinile, ca şi cum s-ar ruga. Mă întreb ce face. 
Adoră soarele? Parcă nu existau Parşi pe aici, în vremea lui, 
nu-i aşa? 


Apoi privi din nou. 

— Acum s-a oprit. Cred că nu era decât o atitu-dine 
întâmplătoare. Lăsă jos luneta şi rămase pe gânduri. Nu va 
avea nimic altceva de făcut decât să petreacă... doar să 
petreacă. Desigur că Ostrog va conduce treburile. El 
trebuie să conducă, să-i ţină în ordine pe toţi aceşti smintiţi 
de muncitori. Pe ei, şi toate cântecele lor! Şi el a dobândit 
toate acestea dormind, draga mea... doar dormind! Cât de 
ciudată e lumea! 

Capitolul XV. 

OAMENI DE VAZĂ. 

Sălile oficiale ale Administratorului Motoarelor de Vânt i s- 
ar fi părut lui Graham uimitor de complicate, dacă ar fi 
intrat în ele venind direct din secolul al nouăsprezecelea; 
dar el începuse să se obişnuiască cu proporţiile acestei noi 
epoci. Cu greu puteau să fie numite săli sau camere, ţinând 
seama că un sistem complicat de arcade, poduri, culoare şi 
galerii despărţeau şi uneau toate încăpe-rile acestui spaţiu 
vast. El veni cu unul din panou-rile glisante, care acum îi 
erau familiare, pe un palier de la capătul unui şir de trepte 
foarte largi, pe care urcau şi coborau lin grupuri de bărbaţi 
şi femei, îmbrăcaţi mult mai strălucitor decât toţi cei pe 
care îi văzuse până acum. Din locul în care se afla, el privi în 
jos, către o succesiune de ornamente complicate, de 
culoare albă mată, mov şi purpurie, străbătută de poduri 
care păreau făcute din porțelan filigranat, terminându-se în 
depărtare, într-o fundătură misterioasă, cu nişte ecrane 
perforate. 

Privind în sus, văzu şiruri întregi de galerii ascendente, de 
pe care nenumărate feţe de oameni se uitau jos, spre el. 
Aerul era plin de murmurul glasurilor şi de sunetul unei 
muzici care se revărsa de sus, o muzică veselă şi distractivă 
a cărei sursă el nu reuşi s-o descopere. 

Spaţiul central era plin de lume, fără să lase totuşi 
impresia unei adunări dezordonate; în total, erau câteva mii 
de oameni. Erau îmbrăcaţi somptuos, chiar fantezist, 


bărbaţii ca şi femeile, căci influenţa sobră a concepţiei 
puritane despre demnitatea îmbrăcăminţii masculine 
dispăruse demult. Părul bărbaţilor, de asemeni, deşi rareori 
lăsat lung, era de obicei ondulat într-un fel care sugera 
intervenţia coaforului; chelia dispăruse de pe pământ. Se 
vedeau mulţi bărbaţi cu părul încreţit, tăiat drept, coafură 
care l-ar fi încântat pe Rossetti7; un domn, care îi fu arătat 
lui Graham cu misterioasa denumire de „amorist”, purta 
părul în două bucle graţioase pe urechi, r la Marguerite”. 
Se vedeau ţi cozi împletite: probabil că bărbaţii de origine 
chineză nu se mai ruşinau de rasa lor. Exista foarte puţină 
uniformitate de modă în croiala hainelor. Bărbaţii mai bine 
făcuţi îşi arătau armonia corpului purtând pantaloni scurţi, 
bufanţi şi crestaţi; vedeai ici-colo şi o pelerină sau o robă. 
Moda din vremea lui Leon al X-lea predomina în cea mai 
mare măsură, dar erau reprezentate, de asemeni, şi 
concepţiile estetice ale Extremului Orient. Corpolenţa 
masculină, care, în timpul perioadei victoriene, ar fi fost 
supusă primejdiilor corsetului şi exagerării nemiloase a 
hainelor de seară strânse pe picioare şi pe braţe, se 
înveşmânta acum cu o abundență de falduri care cădeau cu 
demnitate. Graţia şi zvelteţea se vedeau de asemeni la tot 
pasul. Pentru Graham - un om tipic ţeapăn dintr-o perioadă 
tipic ţeapănă - oamenii aceştia nu numai că păreau mult 
prea graţioşi în înfăţişarea lor, dar şi mult prea expresivi în 
fizionomiile lor foarte expresive. Gesticulau şi îşi exprimau, 
cu o sinceritate uimitoare, surpriza, interesul, amuzamentul 
şi, mai ales, emoţiile pe care le produceau în mintea lor 
doamnele din jur. Era limpede, chiar de la prima vedere, că 
femeile erau în mare majoritate. 

Doamnele care îi acompaniau pe aceşti domni arătau, în 
îmbrăcăminte ca şi în ţinută şi maniere, mai puţină emfază 
şi mai multă complexitate. Unele arborau, în rafinamentul 
croielii, o simplitate clasică, după moda franceză a primului 
imperiu şi, în timp ce Graham trecea pe lângă ele, îşi etalau 
braţele şi umerii atrăgători. Altele purtau rochii strâmte, 


fără cusătură sau cordon în talie, uneori cu falduri lungi 
căzând de pe umeri. Îndrăzneala delicioasă a toaletelor de 
seară nu se micşorase prin trecerea a două secole. 

Mişcările tuturor femeilor păreau graţioase. Graham îi 
spuse lui Lincoln că a văzut oameni care, prin mersul lor, îi 
aminteau de tablourile lui Rafael, iar Lincoln îl informă că 
studierea unui anumit număr de gesturi făcea parte din 
educaţia fiecărei persoane bogate. Intrarea Stăpânului fu 
salutată printr-un fel de râs aprobator; oamenii îşi arătau 
manierele distinse prin faptul că în timp ce el co-bora 
scările, spre spaţiul central, nu se îngrămădeau în jurul lui 
şi nici nu-l plictiseau cu priviri iscoditoare. 

EI aflase de la Lincoln că aceştia erau oamenii cei mai de 
frunte din societatea londoneză; aproape toate persoanele 
de acolo erau fie funcţionari de vază, fie rude apropiate ale 
vreunui funcţionar de vază. Mulţi dintre ei se întorseseră în 
mod special din Europa, din Oraşele Plăcerii, pentru a-i ura 
lui Graham bun venit. Cei din conducerea aeronauticii, 
instituţie a cărei atitudine jucase un rol aproape tot atât de 
important în răsturnarea Consiliului ca şi rolul jucat de 
Graham, erau în număr foarte mare, ca şi cei de la 
Controlul Motoarelor de Vânt. Printre alţii, se mai aflau aici 
unii dintre cei mai importanţi funcţionari ai Irustului 
Alimentar. Controlorul Crescătoriilor Europene de Porci 
avea o înfăţişare deosebit de melancolică şi interesantă, şi 
maniere de o delicateţă cinică. Un episcop în odăjdii trecu 
prin faţa lui Graham, stând de vorbă cu un domn îmbrăcat 
aidoma clasicului Chaucer8 inclusiv coroana de lauri. 

— Cine este omul acela, întrebă el, aproape fără voie. 

— Episcopul Londrei, zise Lincoln. 

— Nu... vreau să spun celălalt. 

— Poetul laureat. 

— Voi încă mai...? 

— El nu scrie poezii, bineînţeles. Este vărul lui Wotton, 
unul dintre Consilieri. Dar face parte din regaliştii 


Trandafirului Roşu... un club încântător... care încă mai 
păstrează astfel de tradiţii. 

— Asano mi-a spus că există şi un rege. 

— Regele nu face parte din acest club. Au fost nevoiţi să-l 
excludă. Cred că era din ramura Stuarţilor; dar este prea... 

— Prea mult? 

— Peste măsură. 

Graham nu înţelegea prea bine, dar se părea că toate 
acestea fac parte din anomalia generală a epocii noi. Se 
înclină cu condescendenţă în faţa primei persoane care îi fu 
prezentată. Era limpede că mai predominau încă anumite 
subtile distincţii de clasă chiar şi în această adunare, 
deoarece numai o mică proporţie dintre invitaţi, un grup 
restrâns, au fost socotiți de către Lincoln demni de a-i fi 
prezentaţi. Primul i-a fost prezentat Şeful Aeronaut, un 
bărbat a cărui figură arsă de soare contrasta în mod ciudat 
cu feţele delicate din jur. El devenise o persoană foarte 
importantă în urma rezervei pe care o avusese, în 
momentele critice, faţă de Consiliu. 

Atitudinea lui contrasta, în chip foarte favorabil, după 
părerea lui Graham, cu comportarea generală. Făcu vreo 
câteva observaţii banale, îl asigură de loialitatea lui şi îl 
întrebă cu sinceritate pe Stăpân despre sănătate. Era vioi, 
accentul lui nu avea acel uşor stacato al limbii engleze din 
vremea aceea. Îi dădu de înţeles lui Graham, în mod 
limpede, că se considera un „lup de aer” - folosi chiar 
această expresie - că nu-i plăceau fleacurile, că era un om 
dintr-o bucată, şi de modă veche, că nu pretindea a şti prea 
multe, şi că tot ceea ce nu ştia nici nu merita să fie ştiut. 
Făcu o plecăciune bărbătească, în mod ostentativ lipsită de 
linguşire, şi trecu mai departe. 

— Mă bucur văzând că mai există astfel de oameni, zise 
Graham. 

— Fonografe şi kinematografe, zise Lincoln, cu oarecare 
invidie. A studiat după viaţă. 


Graham aruncă din nou o privire în urma omului robust. Îl 
năpădiră amintiri ciudate. 

— De fapt, noi l-am cumpărat, zise Lincoln. În parte. Şi, în 
parte, el s-a temut de Ostrog. Totul depindea de el. 

Se întoarse grăbit, pentru a-l prezenta pe Inspectorul 
General al Trustului Şcolilor Publice. Această persoană avea 
aspectul unei sălcii într-o robă academică de culoare 
albastră-cenuşie. Îl privi pe Graham printr-un pince-nez de 
model victorian, şi îşi ilustră observaţiile prin gesturi făcute 
cu o mână foarte îngrijită. Graham se interesă deîndată de 
funcţiile acestui domn, şi îi puse o serie de întrebări foarte 
precise. Inspectorul general, liniştit, păru amuzat de 
bruscheţea Stăpânului. El răspunse puţin cam vag în 
privinţa monopolului asupra educaţiei, pe care îl deţinea 
Compania lui - monopolul fusese încheiat printr-un contract 
cu sindicatul numeroaselor organizaţii municipale din 
Londra - dar descrise cu entuziasm progresele făcute în 
educaţie, de la perioada victoriană. 

— Noi am desfiinţat toceala, zise el, am desfiinţat complet 
toceala... pe lume nu mai există examene. Nu sunteţi 
bucuros? 

— Şi cum procedaţi pentru ca elevii să înveţe? întrebă 
Graham. 

— Noi am făcut munca atractivă... cât se poate mai 
atractivă. Dacă nu-i atrage, o abandonăm. Avem un câmp 
imens de activitate. 

Intră în amănunte, şi conversaţia lor se prelungi. 
Inspectorul General menţionă cu profund respect numele 
lui Pestalozzi şi Froebel, cu toate că el nu arăta să fie prea 
familiarizat cu lucrările lor, care făcuseră cândva epocă. 
Graham află că universităţile populare încă mai există, într- 
o formă modificată. 

— Există o anumită categorie de fete, de exemplu, zise 
Inspectorul General, umflându-se de sentimentul 
importanţei sale, cu o mare pasiune pentru studiile aride... 
desigur, atunci când nu sunt exagerate. Avem în grijă mii de 


fete de acest gen. În acest moment, zise el, cu un aer 
napoleonean, aproape cinci sute de fonografe ţin cursuri, în 
diferite părţi ale Lon-drei, despre influenţa exercitată de 
Platon şi Swift asupra iubirilor lui Shelley, Hazlitt şi Burns. 
Apoi, elevele scriu eseuri pe temele respective, şi numele 
lor sunt afişate, în ordinea meritelor, în locurile cele mai 
vizibile. Vedeţi cum s-a dezvoltat germenele din vremea 
dumneavoastră? Clasa mijlocie incultă de pe acea vreme a 
dispărut cu totul. 

— Dar şcolile publice elementare, zise Graham, tot 
dumneata le controlezi? 

Inspectorul General le controla „în întregime”. Graham, în 
prima parte a vieţii lui, fusese preocupat îndeaproape de 
această problemă, şi întrebările lui se înmulţiră. Câteva 
fraze întâmplătoare auzite din gura bătrmului cu care 
vorbise în întuneric îi reveniră în minte. Inspectorul 
General confirmă într-adevăr cuvintele bătrânului. 

— Noi am desfiinţat toceala, zise el cu un ton care-l făcu 
pe Graham să interpreteze această afirmaţie în sensul 
desființării oricărei munci susţinute. Inspectorul General 
deveni sentimental. Noi încercăm să facem şcolile 
elementare cât mai plăcute pentru copii. Ei vor trebui 
foarte curând să muncească. Le dăm doar câteva principii 
simpl... ascultare... hărnicie. 

— Îi învăţaţi foarte puţine lucruri? 

— De ce i-am învăţa mai multe? Asta nu duce decât la 
tulburări şi nemulțumiri. Noi îi distrăm. Chiar şi aşa... există 
tulburări... agitaţii. De unde găsesc muncitorii idei, nimeni 
nu înţelege. Şi le comunică unii altora. Există idealuri 
socialiste... şi chiar anarhie! Probabil că printre ei 
acţionează nişte agitatori. Sunt de părere... că datoria mea 
cea mai importantă este să lupt împotriva nemulţumi-rilor 
populare. De ce să nefericim oamenii? 

— Mă întreb şi eu, zise Graham, pe gânduri. Dar există 
foarte multe aspecte pe care aş vrea să le cunosc. 


Lincoln, care în tot timpul conversaţiei îl observase pe 
Graham, interveni. 

— Mai sunt şi alţii, zise el cu glas scăzut. 

Inspectorul General al Şcolilor făcu un gest şi se 
îndepărtă. 

— Poate că - zise Lincoln, interceptând o privire 
întâmplătoare a lui Graham; - doriţi să cunoaşteţi pe câteva 
dintre aceste doamne? 

Fiica Directorului Crescătoriilor de Porci ale Trustului 
European de Alimentaţie era o persoană mică, 
încântătoare, cu părul roşu, cu ochii albaştri şi vii. Lincoln îl 
lăsă pentru câteva clipe să stea de vorbă cu ea, şi ea se 
arătă cu totul entuziasmată de „frumoasele vremuri vechi” 
- după expresia ei - în care îşi începuse Graham somnul. 
Vorbea zâmbind, iar ochii ei zâmbeau într-un fel care cerea 
reciprocitate. 

— Am încercat, zise ea, de nenumărate ori să-mi închipui 
acele vremuri vechi şi romantice. Pentru dumneata, ele sunt 
nişte amintiri. Cât de ciudată şi cât de aglomerată trebuie 
că ţi se pare lumea de acum! Am văzut fotografii şi tablouri 
ale vremurilor vechi, casele mici şi izolate, făcute din cără- 
mizi de pământ ars, înnegrite de funinginea focu-rilor, 
podurile de cale ferate, reclamele simple, oamenii puritani, 
solemni şi primitivi, în ciudate haine negre şi cu pălării 
înalte, trenurile de pe căile ferate, căţărate pe acele poduri 
de fier ce se bolteau în văzduh, caii şi vitele, şi chiar câinii, 
pe jumătate sălbatici, care alergau pe străzi. Şi, de-odată, 
dumneata ai venit în lumea aceasta! 

— În lumea aceasta... zise Graham. 

— Venind de acolo, din viaţa pe care o duceai... din 
mijlocul atâtor lucruri familiare. 

— Vechea viaţă nu era o viaţă fericită, zise Graham. Eu n-o 
regret. 

Ea îi aruncă o privire rapidă. Se făcu o scurtă tăcere. Apoi 
oftă, ca să-l încurajeze. 

— Nu? 


— Nu, zise Graham. Era o viaţă meschină... şi lipsită de 
sens. Acum... Noi socoteam că lumea este destul de 
complexă, de aglomerată şi civilizată. Şi totuşi, văd că... 
deşi trăiesc în această lume numai de patru zile... privind 
înapoi la vremea mea... văd că era o epocă barbară, 
ciudată... era doar începutul acestei noi ordini. Doar 
începutul acestei noi ordini. Va fi greu să înţelegi cât de 
puţine lucruri cunosc. 

— Poţi să mă întrebi tot ce doreşti, zise ea, zâmbindu-i. 

— Atunci, explică-mi cine sunt aceşti oameni. Nu cunosc 
nimic despre ei. Sunt complet nedumerit. Mai există 
generali? 

— Oameni care poartă pălării cu pene? 

— Nu. Cred că nu mai există. Presupun că sunt oamenii 
care controlează marile treburi publice. Cine este bărbatul 
de colo cu înfăţişare distinsă? 

— Acela? Este un funcţionar foarte important. Îl cheamă 
Morden. Directorul General al Societăţii Pilulelor 
Antibiliare. Am auzit că muncitorii lui produc uneori un 
miriad de miriade de pilule în douăzeci şi patru de ore. 
Închipuieşte-ţi, un miriad de miriade! 

— Un miriad de miriade! Nu e de mirare că se ţine atât de 
mândru, zise Graham. Pilule! Ce vremuri minunate! Şi omul 
acela îmbrăcat în purpură? 

— Nu face parte din cercul nostru. Dar îl simpatizăm. Este 
foarte inteligent şi foarte amuzant. E unul dintre 
conducătorii Facultăţii de medicină de la Universitatea din 
Londra. Toţi medicii, ştii, sunt acţionarii Societăţii Facultăţii 
de medicină, şi poartă culoarea purpurie. Pentru asta 
trebuie să fii... să fii calificat. Dar, desigur, oamenii care 
primesc un salariu ca să facă ceva... Ea zâmbi, cu un aer de 
superioritate la adresa pretențiilor sociale ale oamenilor din 
această categorie. 

— Sunt. Pe aici şi câţiva din marii artişti şi scriitori? 

— Scriitori nu. Ei sunt în general nişte oameni atât de 
ciudaţi... şi atât de preocupaţi de persoana lor! Şi se ceartă 


atât de înspăimântător între ei! Unii dintre ei sunt în stare 
să se ia şi la bătaie pentru a avea prioritate când urcă sau 
coboară scările! Nu este îngrozitor? Dar cred că Wraysbury, 
capilotomistul la modă, este aici. A venit din Capri. 

— Capilotomist? zise Graham. Ah! îmi amintesc. Un artist! 
De ce nu? 

— Trebuie să-l cultivăm, zise ea, cu un aer de scuză. 
Capetele noastre sunt în mâinile lui. Şi zâmbi. 

Graham ezită să pronunţe complimentul care era de 
aşteptat, dar privirea lui era destul de expresivă. 

— Au progresat şi artele o dată cu restul civilizaţiei? 
întrebă el. Care sunt marii pictori de astăzi? 

Ea îl privi cu un aer de îndoială. Apoi râse. 

— În prima clipă, zise ea, credeam că vrei să spui... Râse 
din nou. Ie refereai, desigur, la oamenii aceia cumsecade, 
de care făceaţi atâta caz pentru că se pricepeau să acopere 
cu vopsele de ulei nişte suprafeţe mari de pânză? Pânze 
mari, ovale. Da, oamenii obişnuiau să încadreze aceste 
obiecte în rame aurii şi să le atârne, şiruri întregi, în 
camerele lor. Acum nu mai există. Oamenii s-au plictisit de 
astfel de obiecte. 

— Dar la ce altceva credeai că mă refer? 

Ea puse, cu un gest semnificativ, un deget pe obrazul a 
cărui strălucire era deasupra oricărei bănuieli, şi zâmbi cu 
un aer şiret, încântător şi provocator. 

— Şi aici, zise ea, arătând spre pleoape. 

Graham simţi, o clipă, tentaţia. Apoi, amintirea grotescă a 
unui tabtou pe care îl văzuse cândva. Unchiul Toby şi 
Văduva - îi veni în minte. Îl năpădi o ruşine primitivă. Avea 
senzaţia ascuţită că era privit de un mare număr de curioşi. 

— Înţeleg, zise el, cam fără rost. Cu un aer stingherit, el 
întoarse spatele acestei femei uşuratice şi fascinante. Privi 
în jur şi văzu nenumărați ochi care se întoarseră imediat, 
preocupaţi subit de alte lucruri. Probabil că se îmbujorase 
puţin la faţă. Cine este bărbatul care vorbeşte cu doamna 


îmbrăcată în culoarea şofranului? întrebă el, ocolind 
privirile fetei. 

Află că era unul dintre cei mai mari organizatori ai 
teatrelor americane, întors de curând din Mexic, de la o 
reprezentaţie gigantică. Figura îi reamintea lui Graham de 
un bust a lui Caligula. Un alt om care îi atrăgea atenţia era 
Conducătorul Muncitorilor Negri. Acest titlu nu îi făcu o 
impresie prea adâncă, în primul moment, dar îi reveni mai 
târziu în minte... Conducătorul Muncitorilor Negri? Mica 
doamnă îi arătă, fără să pară de loc jenată, o femeie 
încântătoare, una dintre soțiile subsidiare ale Episcopului 
Anglican al Londrei. Ea adăugă o serie de elogii la adresa 
curajului episcopal - până atunci existase regula 
monogamiei clericale - „o stare de lucruri nenaturală şi 
neavantajoasă... De ce trebuie să fie înnăbuşită sau 
restrânsă dezvoltarea naturală a afecţiunilor din cauză că 
un om este preot?” 

— Şi pentru că veni vorba, adăugă ea, dumneata eşti 
anglican? 

Graham se pregătea să-i ceară unele lămuriri în privinţa 
semnificației unei „soţii subsidiare”, o expresie în aparenţă 
eufemistică, când întoarcerea lui Lincoln întrerupse această 
conversaţie sugestivă şi interesantă. Străbătură sala, spre 
locul unde un bărbat înalt, îmbrăcat în stacojiu, alături de 
nişte persoane încântătoare, în costume birmane (după 
impresia lui) îl aşteptau respectuoase. După ce primi 
omagiile lor, trecu mai departe, pentru a-i fi prezentate alte 
persoane. 

După câtăva vreme, multiplele lui impresii începură să se 
organizeze într-un contur general. Mai întâi, strălucirea 
acestei reuniuni trezise în Graham sentimentul democratic, 
se simţise ostil şi ironic. Dar natura umană nu poate să 
reziste unei atmosfere de priviri curtenitoare. În curând 
muzica, lumina, jocul de culori, strălucirea braţelor şi 
umerilor din jurul lui, contactul mâinilor, curiozi-tatea 
trecătoare a feţelor zâmbitoare, mângâierea glasurilor 


modulate cu dibăcie, atmosfera de complimente, interese şi 
respect, se ţesură laolaltă într-o senzaţie de categorică 
satisfacţie. Graham uită pentru o clipă marile lui hotărâri. 
Pe nesimţite, începu să se îmbete de noua lui poziţie, 
atitudinea lui deveni mai puţin reţinută, se convinse şi mai 
pro-fund de regalitatea lui, începu să calce mai sigur, roba 
neagră îi cădea în falduri mai îndrăzneţe şi mândria îi 
înnobilă glasul. La urma urmei, era o lume interesantă şi 
strălucitoare. 

Privirea i se plimba aprobatoare peste jocul de culori al 
mulţimii, se oprea ici şi colo, cu o critică binevoitoare, 
asupra vreunei figuri. Din senin, îi trecu prin gând că îi era 
dator o scuză încântătoarei fete cu părul roşu şi ochii 
albaştri. Se simţea vinovat de o purtare cam grosolană. Nu 
făcuse un gest prea regal, ignorând avansurile ei, chiar 
dacă poli-tica îl obliga să le respingă. Se întrebă dacă va 
mai reuşi s-o revadă. Şi, deodată, un fapt mărunt atinse 
întreaga strălucire a solendidei adunări, şi îi schimbă 
caracterul. 

Privi în sus şi văzu, trecând peste un pod de porțelan şi 
uitându-se spre el, o figură care se ascunse aproape 
imediat, figura fetei pe care o întâlnise cu o seară mai 
înainte în mica încăpere de lângă teatru, după ce evadase 
din Palatul Consiliului. Fata avea în priviri aceeaşi expresie 
de speranţă ciudată, de atenţie nesigură asupra faptelor lui. 
La început, el nu-şi aminti când o văzuse, apoi, după ce o 
recunoscu, îşi aminti vag de emoția şi de agitația din seara 
primei lor întâlniri. Dar țesătura melodiei de dans din jur îl 
împiedică să-şi amintească şi de cântecul pe care îl intonau 
răsculații. 

Doamna cu care stătea de vorbă îşi repetă observaţia, şi 
Graham reveni la flirtul semiilegal în care era angajat. 

Din clipa aceea, însă, puse stăpânire pe el un freamăt 
nelămurit, un sentiment care se transforma aproape în 
nemulţumire. Se simţi tulburat, ca de o datorie pe jumătate 
uitată, de sentimentul unor lucruri importante care îi 


scăpau în mijlocul luminii şi strălucirii de aici. Încetă şi 
atracţia pe care o exercitau asupra lui doamnele 
strălucitoare care i se îngrămădeau în jur. El nu se mai 
pierdea în răspunsuri vagi şi confuze la subtilele avansuri 
amoroase care - acum era sigur - i se făceau, şi privirile îi 
rătăceau pentru a mai vedea o dată figura care îi lăsase o 
puternică impresie de frumu-seţe. Dar el nu o mai regăsi 
decât în clipa când aştepta întoarcerea lui Lincoln - plecat 
să aranjeze cele necesare - pentru a părăsi adunarea. 
Lincoln îi promisese, ca răspuns la cererea lui, că va putea 
să zboare chiar în după-amiaza aceea, dacă timpul va fi 
favorabil. 

Graham se afla pe una dintre galeriile superioare, stând 
de vorbă, cu o doamnă cu ochii strălucitori, despre 
eadhamită; subiectul fusese ales de el. Întrerupsese printr- 
o întrebare, de ordin practic asigurările călduroase de 
devotament ale doamnei. După părerea lui, şi această 
doamnă era, ca şi alte femei pe care le cunoscuse în seara 
aceea, mult mai încântătoare decât bine informată. 
Deodată, răbufnind prin valul de melodie din apropiere, îi 
răsună în urechi, răguşit şi puternic, cântecul Revoltei, 
cântecul maiestuos pe care îl auzise în sala cea mare. 

Tresărind, el privi în sus şi văzu deasupra sa un oeil de 
boeuf prin care pătrundea acest cântec şi, mai departe, 
şiragul de cabluri superioare, ceața albăstruie, şi reţeaua 
de lumini a drumurilor publice. Auzi cum cântecul se pierdu 
într-un tumult de glasuri şi încetă. Dar el auzea acum foarte 
limpede zgomotul şi vacarmul platformelor mişcătoare şi 
murmurul mulţimii. Avu convingerea nelămurită, 
inexplicabilă, un fel de sentiment instinctiv, că afară, pe 
străzi, o mulţime imensă privea către acest loc, unde 
Stăpânul lor se amuza. Şi se întrebă ce anume gândea 
mulţimea. 

Cu toate că se oprise atât de brusc, cu toate că muzica din 
sala de recepţie se impuse din nou, motivul cântecului de 
luptă, odată reîntâlnit, puse stăpânire pe gândurile lui. 


Doamna cu ochii strălucitori continua să se lupte cu 
misterele eadhamitei, când el zări din nou fata pe care o 
întâlnise în sala teatrului. Venea către el, de-a lungul 
galeriei; el o văzu înainte ca ea să-l vadă. Era îmbrăcată 
într-un cenuşiu uşor, luminos, cu părul negru, ca un nor în 
jurul frunţii, şi tocmai atunci lumina rece, venind prin 
deschiderea circulară care dădea în stradă, căzu asupra 
obrazului ei înclinat. 

Doamna care se chinuia să-i vorbească despre eadhamită 
observă schimbarea lui de expresie, şi se folosi de acest 
prilej ca să scape. 

— Doriţi s-o cunoaşteţi pe această fată, Sire? întrebă ea, 
cu îndrăzneală. Este Helen Wotton, o nepoată a lui Ostrog. 
Ea cunoaşte foarte multe lucruri serioase. Este una din cele 
mai serioase persoane de la noi. Sunt sigură că are să vă 
placă. 

După o clipă, Graham şedea de vorbă cu fata, iar doamna 
cu ochii strălucitori dispăruse. 

— Îmi amintesc foarte bine de dumneata, zise Graham. 
Erai în camera aceea mică. Când tot poporul cânta şi bătea 
tactul cu picioarele. Înainte ca eu să intru în sală. 

Încurcătura ei din primul moment se risipi. Ridică ochii 
spre el, şi faţa îi era neclintită. 

— A fost minunat, zise ea, ezitând o clipă şi vorbi din nou, 
după un oarecare efort. Toţi oamenii aceia şi-ar fi dat viaţa 
pentru dumneata, Sire. Nenumăraţi oameni au murit 
pentru dumneata în noaptea aceea. 

Faţa îi radia. Privi repede, de jur împrejur, să vadă dacă 
nu-i auzea cineva vorbele. 

Lincoln apăru la oarecare distanţă, de-a lungul galeriei, 
croindu-şi drum prin mulţime către ei. Fata îl văzu şi se 
întoarse spre Graham cu o grabă ciudată, şi vocea îi deveni 
brusc confidențială şi intimă. 

— Sire, zise ea repede, nu pot să-ţi spun acum şi în acest 
loc. Dar oamenii de rând sunt foarte nefericiţi; sunt 
asupriţi... sunt rău guvernaţi. Nu uita poporul, care a 


înfruntat moartea... moartea pentru ca dumneata să 
trăieşti. 

— Eu nu ştiu nimic... începu Graham. 

— Nu pot să-ţi spun acum. 

Lincoln apăru chiar lângă ei. Se închină, în chip de scuză, 
în faţa fetei. 

— Vă place noua noastră lume, Sire? întrebă Lincoln 
zâmbind respectuos şi arătând cu un gest cuprinzător 
spaţiul din jur şi splendoarea adunării, în orice caz, cred că 
o găsiţi schimbată. 

— Da, zise Graham, e schimbată. Şi totuşi, la urma urmei, 
nu e chiar atât de mult schimbată. 

— Aşteptaţi până când veţi ajunge în văzduh, zise Lincoln. 
Vântul s-a oprit; chiar în această clipă vă aşteaptă o 
aeropilă. 

Atitudinea fetei arăta că aşteaptă să i se îngăduie să plece. 

Graham o privi, gata de a-i pune o întrebare, văzu în 
expresia ei un avertisment, se înclină şi se întoarse să-l 
însoţească pe Lincoln. 

Capitolul XVI. 

AEROPILA. 

În timp ce Graham străbătea, alături de Lincoln, 
coridoarele din clădirea Motoarelor de Vânt, era încă 
stăpânit de ciudatele vorbe ale fetei. Dar, cu un efort, el 
reuşi să devină atent la ceea ce îi spunea Lincoln. Apoi, 
încordarea i se risipi. Lincoln vorbea despre zbor. Graham 
avea o dorinţă arză-toare de a afla cât mai mult despre 
această nouă cucerire. Începu să-l copleşească pe Lincoln 
cu întrebări. În prima parte a vieţii el urmărise cu foarte 
mult interes începuturile navigaţiei aeriene; fu încântat să 
audă că numele pentru el familiare, ale lui Maxim şi Pilcher, 
Langley şi Chanute, şi mai ales cel al primului martir al 
aerului, Lilienthal, erau încă cinstite de oameni. 

Chiar în timpul primei perioade din viaţa lui se dovedise 
limpede, pe două direcţii de cercetări, că erau posibile două 
tipuri diferite de aparate; şi amândouă fuseseră realizate. 


Pe de o parte, era aeroplanul mare, acţionat de motor, cu 
un şir dublu de aripi orizontale şi cu o mare elice în spate, şi 
pe de altă parte, sprintena aeropilă. Aeroplanele nu aveau 
siguranţă în zbor decât pe vreme liniştită sau cu vânt 
moderat; furtunile neaşteptate, care acum puteau fi, însă, 
prevăzute cu precizie, le fă-ceau inutilizabile pentru orice 
scop practic. Aveau dimensiuni enorme - lungimea 
obişnuită a aripilor fiind de şase sute de picioare sau chiar 
mai mult, iar lungimea întregii construcţii, de o mie de 
picioare. Se foloseau numai pentru transportul pasagerilor. 
Vagonul uşor legănător pe care îl duceau avea în lungime o 
sută până la o sută cincizeci de picioare. Era suspendat de 
aeroplan într-un fel anumit, pentru a reduce la minimum 
vibraţiile complexe pe care le produceau chiar un vânt 
moderat şi, pentru acelaşi motiv, banchetele din interiorul 
vagonului - fiecare pasager şedea pe o banchetă în timpul 
călătoriei - erau instalate astfel încât să permită o mare 
libertate de mişcare. Aparatul putea să pornească numai de 
pe un vagon gigantic, aşezat pe şine, pe o platformă special 
construită. Graham văzuse foarte bine, de la postul de 
strajă, aceste platforme uriaşe, platformele de zbor. Existau 
şase arene imense, având fiecare câte o gigantică platformă 
purtătoare. 

Alegerea locului de coborâre era de asemeni condiţionată, 
fiind necesară o suprafaţă absolut plană pentru aterizarea 
în deplină siguranţă. Apoi, în afară de distrugerile care ar fi 
fost cauzate de coborârea acestei imense mase de pânze şi 
metal, şi de imposibilitatea de a se ridica apoi din nou - 
izbirea de vreun accident al terenului, cum ar fi de exemplu 
coasta împădurită a unui deal, sau un dig, ar fi fost de ajuns 
pentru străpungerea sau avarierea carcasei, pentru 
sfărâmarea coastelor aparatului, şi poate chiar pentru 
uciderea călătorilor. 

La început, Graham se simţi dezamăgit în faţa acestor 
aparate greoaie, dar se convinse repede de faptul că 
maşinile de proporţii mai mici ar fi fost nerentabile, pentru 


simplul motiv că volumul lor de transport s-ar fi micşorat în 
mod proporţional cu micşorarea dimensiunilor. Mai mult, 
dimensiunea enormă a acestor aparate le făcea capabile - şi 
acesta era un considerent de importanţă primordială - să 
străbată aerul cu viteze enorme, şi să nu sufere, astfel, 
riscurile unor intemperii neprevăzute. Cea mai scurtă 
călătorie, de la Londra la Paris, dura aproape trei sferturi 
de oră, dar nu se atingea o viteză prea mare; saltul până la 
New York dura aproximativ două ore şi, dacă se calcula cu 
grijă timpul pentru opririle intermediare, era po-sibil, pe o 
vreme liniştită, să faci ocolul lumii într-o zi. 

Micile aeropile (li se dăduse acest nume dis-tinctiv fără să 
fi existat vreun motiv anumit) erau de un tip cu totul diferit. 
Multe dintre ele zburau acum prin aer, în toate direcţiile. 
Erau destinate pentru a transporta numai una sau două 
persoane, iar construcţia şi întreţinerea lor erau atât de 
costisitoarE. Încât deveniseră monopolul celor bogaţi. 
Pânzele lor, viu colorate, erau formate doar din două 
perechi de aripi laterale aşezate în acelaşi plan; în spate 
aveau o elice. Dimensiunea lor redusă făcea ca aterizarea 
să fie uşoară şi plăcută pe orice spaţiu deschis şi era posibil 
să li se ataşeze roţi pneumatice sau chiar motoare 
obişnuite, pentru traficul terestru, putând să fie 
transportate în felul acesta la un loc potrivit de plecare. 
Pentru a fi lansate în aer, era nevoie de un vehicul rapid, 
anume construit, dar un astfel de vehicul putea să 
funcţioneze în orice spaţiu lipsit de clădiri sau copaci. 
Aeronautica omenească, după câte observă Graham, era cu 
mult în urma însuşirilor naturale ale albatrosului sau 
muscarului. Lipsise un eveniment care să influenţeze 
perfecţionarea mai rapidă a aeropilei; aceste aparate nu 
fuseseră folosite niciodată în scopuri de război. Cel mai 
mare război mondial avusese loc înainte ca puterea să fie 
uzurpată de către Consiliu. 

Platformele pentru zbor din Londra erau strânse laolaltă, 
într-un semicerc neregulat, pe partea de sud a fluviului. Ele 


formau trei grupuri de câte două şi păstraseră denumirile 
vechilor coline sau comune suburbane. Se numeau, în 
ordine: Roehampton, Wimbledon-Park, Streatham, 
Norwood, Blackheath, şi Shooter's Hill. Erau nişte 
construcţii uniforme, care se ridicau mult mai sus decât 
suprafaţa generală a acoperişurilor. Fiecare avea 
aproximativ patru mii de metri lungime şi o mie lăţime, şi 
erau construite din aliajul de aluminiu şi fier care înlocuise 
fierul în construcţii. Partea lor superioară era formată dintr- 
o reţea deschisă de traverse prin care urcau ascensoare şi 
scări. Deasupra era o întindere uniformă, cu anumite 
porţiuni - vagoanele de pornire - care puteau fi ridicate 
pentru ca să alunece, pe şine uşor înclinate, până la 
marginea construcţiei. Exceptând locurile ocupate de 
aeropilele şi aeroplanele care făceau escală, aceste 
suprafeţe deschise, erau întotdeauna libere pentru 
aparatele care se reîntorceau. 

Pasagerii se obişnuiseră ca, în timpul când se făceau 
pregătirile pentru zbor, să aştepte în complexul de teatre, 
restaurante, săli de recreaţie, sau locuri de plăcere şi 
distracţii de toate felurile, care se aflau în jurul marilor 
magazine de dedesubt. De aceea această parte a Londrei 
era cea mai animată dintre toate, având ceva din veselia 
libertină a unui port la mare sau a unei staţiuni de odihnă. 
Pentru cei care priveau aeronautica mai serios, sau mai 
temător, cartierele religioase erau pline de o mul-ţime de 
capele, pioase şi atractive, în timp ce o puzderie de instituţii 
medicale luxoase se întreceau să furnizeze droguri 
reconfortante pentru călătorie. La diferite niveluri, prin 
masa de încăperi şi coridoare, exista, în afară de 
platformele mişcătoare principale ale oraşului, care se 
încrucişau şi se strângeau aici, un sistem complex de 
coridoare speciale şi ascensoare, pentru a permite schimbul 
de oameni şi bagaje între diferitele platforme de zbor. O 
trăsătură deosebită a arhitecturii acestui cartier era 
masivitatea ostentativă a stâlpilor şi a grinzilor de metal 


care întrerupeau pretutindeni perspectiva şi care uneau 
sălile şi coridoarele, îngrămădindu-se şi îmbinându-se 
pentru a susţine greutatea platformelor şi şocurile grele 
produse de aeroplane. 

Graham se îndreptă spre platformele de zbor prin străzile 
publice. Era însoţit de Asano, însoţitorul lui, japonezul; 
Lincoln fusese chemat de Ostrog, pentru diferite treburi 
administrative. O gardă puternică a poliţiei Motoarelor de 
Vânt îl aştepta pe Stăpân la ieşirea din Birourile Motoarelor 
de Vânt şi îi făcu loc ca să ajungă pe platforma mişcătoare 
superioară. Trecerea lui pe platformele zburătoare nu 
fusese anunţată, dar cu toate acestea o mulţime 
considerabilă se strânse şi îl urmă până la destinaţie, în 
timp ce mergea, el auzi cum poporul îi striga numele, şi 
văzu nenumărați bărbaţi, femei şi copii în albastru, 
îngrămădindu-se pe scările drumului central, gesticulând şi 
strigând. Nu reuşi să audă ce anume strigau. El fu din nou 
izbit de dialectul vulgar întrebuințat de oamenii săraci ai 
oraşului. Când, în cele din urmă, cobori, oamenii din gardă 
fură imediat înconjurați de o mulţime densă şi agitată. Mai 
târziu, se gândi că unii poate încercaseră să ajungă lă el cu 
anumite plângeri. Poliţia de gardă îi croi drum cu greutate. 

Pe platforma dinspre apus îl aştepta o aeropilă, cu un 
aeronaut. Văzut de aproape, aparatul nu mai părea mic. 
Aşa cum era aşezat pe vagonul de lan-sare de pe spaţiul 
întins al platformei de zbor, corpul de aluminiu era tot atât 
de mare ca şi un iahI. De douăzeci de tone. Pânzele laterale 
erau înconjurate şi fixate cu nervuri metalice, aproape la fel 
cu nervurile aripii de albină, confecţionate dintr-un fel de 
membrană artificială sticloasă; umbrele lor cădeau peste 
câteva sute de metri pă-traţi. Scaunele pentru mecanic şi 
pasager, aşezate în partea din spate, erau instalate în aşa 
fel, încât să aibă un balans, cu ajutorul unor legături 
complicate, în interiorul membranelor protectoare ale 
carcasei. Scaunul pasagerului era protejat printr-o 
apărătoare de vânt şi înconjurat de baghete metalice care 


susțineau nişte perne pneumatice. La nevoie, apărătoarea 
de vânt putea să se închidă complet, dar Graham era dornic 
de experienţe noi, şi hotărî s-o lase deschisă. Aeronautul 
era aşezat în spatele unui geam care-i adăpostea faţa. 
Pasagerul se putea fixa bine în scaunul său, şi aceasta era 
aproape indispensabil la aterizare, sau se putea mişca, 
manevrând o pârghie, pe nişte şine miniaturale; până la o 
cabină îngustă din capătul aparatului, unde erau depozitate 
bagajele personale, păturile şi proviziile, şi care, ca şi 
scaunele, servea drept contragreutate pentru părţile 
centrale ale aparatului care se întindeau până la elice. 

Aparatul era în aparenţă foarte simplu. Asano, arătându-i 
diferitele părţi componente, îi spuse că, asemeni motorului 
cu benzină din perioada victoriană, era de tipul motorului 
cu explozie, consumând la fiecare turație un strop dintr-o 
substanţă numită „fomilă”. Era format doar dintr-un 
rezervor şi un piston, adaptate la o manivelă lungă şi 
şănţuită, de la axul elicei. Atât văzu Graham din motor. 

Pe platforma de zbor nu mai era nimeni, în afară de Asano 
şi suita lor de servitori. Condus de aeronaut, Graham se 
aşeză pe scaun. Apoi bău un amestec care conţinea 
ergotină - i se spuse că era doza care se administra în mod 
invariabil celor care erau gata de zbor şi destinată să 
contracareze efectul posibil al presiunii atmosferice scăzute 
asupra organismelor. După aceea, el se declară gata de 
drum. Asano îi luă paharul gol, trecu peste barele de pe 
corpul aparatului, şi rămase jos, pe platformă, făcându-i 
semn cu mâna. Deodată, el alunecă spre dreapta şi dispăru. 

Motorul duduia, elicea se învârtea, şi timp de o clipă 
platforma şi clădirile din spate alunecară iute şi orizontal în 
faţa ochilor lui Graham, apoi avu impresia că toate acestea 
se înclină brusc. Se agăţă de micile bare din părţi, în mod 
instinctiv. Simţi că se ridică în sus, auzi aerul şuierând pe 
deasupra apărătoarei de vânt. Elicea se învârtea cu pu- 
ternice impulsuri ritmice - una, două, trei, apoi o pauză; 
una, două, trei - pe care mecanicul le controla cu multă 


abilitate. Motorul începu să vibreze cu o trepidaţie care 
continuă în tot timpul zborului, iar acoperişurile păreau că 
aleargă cu mare viteză, devenind cu rapiditate tot mai mici. 
El privi, pe deasupra aparatului, la faţa mecanicului. Uitân- 
du-se în lături, nu văzu nimic care să-l uimească - un 
funicular rapid i-ar fi dat aceleaşi senzaţii. Recunoscu 
Palatul Consiliului şi Highgate Ridge. Apoi privi drept în jos, 
printre picioare. 

În prima clipă, o spaimă organică puse stăpânire pe el, o 
puternică senzaţie de nesiguranţă. Se agăţă strâns de bare. 
Un timp, nu reuşi să-şi ridice pri-virile. La vreo sută şi ceva 
de picioare10 drept sub el, se afla unul dintre marile 
motoare de vânt din sud-vestul Londrei; în spatele lui, 
platforma de zbor dinspre sud se acoperi cu o mulţime de 
mici pete negre. 'Toate acestea păreau că lunecă în jos, 
îndepărtându-se de el. O clipă, se simţi ispitit să se arunce 
înspre pământ. Strânse din dinţi, îşi ridică ochii, cu efortul 
muşchilor, şi momentul de panică trecu. 

Rămase un timp cu dinţii încleştaţi, cu ochii îndreptaţi fix 
către cer. Motorul huruia şi duduia. El se agăţă strâns de 
bare, privi către aeronaut, şi-i văzu un zâmbet pe faţa arsă 
de soare. Îi zâmbi şi el, la rândul lui, puţin cam forţat. 

— Pare cam ciudat la început, strigă el, înainte de a-şi 
aminti de poziţia lui socială. 

Câtăva vreme, nu îndrăzni să mai privească în jos. Îşi aţinti 
privirea peste capul aeronautului, spre locul unde o fâşie de 
cer albastru se zărea la orizont. Nu reuşea să-şi gonească 
din minte posibilitatea unui accident. Motorul continua să 
duduie; ce-ar fi dacă s-ar strica vreun şurub neînsemnat în 
această maşină zburătoare! Ce-ar fi...! Făcu un efort violent 
pentru a goni toate aceste presupuneri. În scurt timp, ele 
părăsiră cel puţin primul plan al gândurilor. Şi el continua 
să se înalțe, din ce în ce mai sus, în aerul limpede. 

De îndată ce şocul lăuntric, provocat de mişcarea 
nesusţinută de nimic prin aer, trecu, senzațiile încetară să 
mai fie neplăcute, şi deveniră, rapid, agreabile. 1 se spusese 


despre răul de aer. Dar lui i se părea că mişcarea pulsativă 
a aeropilei, în timp ce plutea, peste briza uşoară dinspre 
sud-vest, era foarte mică în comparaţie cu tangajul unui 
vas, pe valuri largi, pe un vânt moderat; iar el era, prin 
constituţie, un bun marinar. Rarefierea aerului, devenit 
mereu mai tăios, prin care urcau, producea o senzaţie de 
uşurare şi veselie. Privi în sus şi văzu cerul albastru de 
deasupra brăzdat de nori Cirus. Privirea îi cobori cu grijă în 
jos, printre barele aparatului, către un stol strălucitor de 
păsări albe care pluteau pe cerul de dedesubt. O clipă, 
privirile îi rămaseră aţintite asupra păsărilor. Apoi, 
continuând să privească mai jos, şi cu mai puţină teamă, el 
văzu forma tot mai mică a postului de strajă de la Motoarele 
de Vânt, strălucind auriu în lumina soarelui şi mişcându-se 
necontenit. Deoarece acum privea cu mai multă încredere, 
zări apropiindu-se o linie albastră de coline, şi apoi, în 
direcţia opusă vântului, Londra - o reţea încâlcită de 
acoperişuri. Marginea cea mai apropiată se vedea limpede 
şi precis şi îi produse o vie surpriză. Hotarul Londrei era ca 
un zid, ca o faleză, o cădere abruptă de trei sau patru sute 
de picioare, un frontispiciu întrerupt doar ici şi colo de 
terase, o faţadă complexă şi decorativă. 

Trecerea gradată de la oraş spre ţară, printr-un burete 
întins de suburbii, care fusese o trăsătură atât de 
caracteristică a marilor oraşe din secolul al 
nouăsprezecelea, nu mai exista. Nimic nu mai rămăsese din 
aceste suburbii, decât o întindere de ruine, presărată cu 
desişuri de verdeață care împodobiseră cândva parcurile 
din jurul oraşului, intercalate cu petece de pământ semănat 
şi întinderi verzi de brădişori. Aceşti arbuşti se întinseseră 
şi printre urmele caselor. Dar, în cea mai mare parte, 
recifele acestor ruini, rămăşiţele caselor suburbane, se 
ridicau printre străzi şi drumuri, insule ciudate în mijlocul 
întinderilor nivelate de verde şi de brun, părăsite cu totul, 
de mulţi ani, de către locuitori, dar prea masive, se pare, 


pentru a fi rase cu totul din drumul maşinilor agricole din 
vremea aceea. 

Vegetaţia acestei pustietăţi se ondula şi se încreţea în 
mijlocul nenumăratelor celule formate de zidurile năruite 
ale caselor, şi se întrerupea lângă zidul oraşului într-un val 
de mărăcini şi ilice, de iederă, ciulini şi ierburi înalte. Ici şi 
colo, printre rămăşiţele mai mărunte ale caselor din 
perioada victoriană, se înălţau palate fastuoase şi drumuri 
de cabluri se înclinau spre ele, dinspre oraş. În această zi 
de iarnă, ele păreau părăsite. Părăsite, de asemeni, erau 
grădinile artificiale din mijlocul acestor ruine. Limitele 
oraşului erau tot atât de precis definite ca şi în vremurile 
vechi, când porţile se închideau la căderea nopţii şi când 
hoţul sau inamicul se furişa chiar până la ziduri. O gură 
semicirculară, imensă, revărsa un trafic uriaş, pe drumul de 
eadhamită care ducea spre Bath. Astfel îi apăru lui Graham 
prima imagine a lumii de dincolo de oraş; apoi se micşoră 
tot mai mult. Şi când, în cele din urmă, el putu să privească 
din nou în jos, văzu sub el câmpiile cultivate de pe valea 
Tamisei - nenumărate forme lunguieţe şi mici, de culoare 
roşcată-brună, întretăiate de fire strălucitoare, şanţurile de 
scurgere. 

Veselia lui crescu repede, deveni un fel de beţie. Se trezi 
că trage adânc aerul în piept, că râde cu glas tare, că 
doreşte să strige. După puţin timp, această dorinţă deveni 
prea puternică, şi strigă. 

Maşina se ridicase acum la înălţimea maximă pe care o 
puteau atinge aeropilele, şi aeronautul se îndreptă către 
sud. Graham văzu că schimbarea direcţiei se făcea prin 
deschiderea sau închiderea a una sau două fâşii subţiri de 
membrană aşezate pe cele două aripi care, altfel, erau 
rigide, şi prin mişcarea întregului motor, înainte sau înapoi, 
pe suporturile lui. Aeronautul lăsă motorul să alunece uşor 
înainte de-a lungul şinei şi deschise valva aripii care se 
împotrivea vântului, cu o alternare chibzuită a mişcării, mai 
întâi o ascensiune scurtă şi violentă, apoi o alunecare lină în 


jos, rapidă şi plăcută. În timpul alunecării în jos, elicea 
rămânea cu totul inactivă. Ascensiunea îi dădea lui Graham 
o senzaţie deplină a efortului încununat de succes; 
coborârile prin aerul rarefiat erau mai presus de orice altă 
senzaţie. El dorea să nu se mai termine niciodată acest zbor 
prin aer. 

Câtva timp, el fu atent la cele mai mici amănunte ale 
peisajului care alerga iute, pe sub el, spre nord. Văzându-le 
clar, detaliile îl încântau peste măsură. Era impresionat de 
ruinele caselor care existaseră cândva în această regiune, 
de întinderile vaste fără copaci, de pe care fermele şi satele 
dispăruseră, lăsând doar aceste ruine. El se aşteptase să-i 
placă această privelişte, dar, văzând-o, încerca totuşi un 
sentiment neaşteptat. Încercă să găsească, în acest bazin 
gol al lumii de dedesubt, locurile pe care le cunoscuse, dar 
la început el nu putu să-şi fixeze niciun punct de reper, 
acum când valea Tamisei rămăsese în urmă. Totuşi, în 
curând, trecură pe deasupra unui deal calcaros pe care, 
prin silueta familiară a trecătoarei din capătul de la răsărit, 
şi prin ruinele oraşului care cândva se ridica abrupt pe 
fiecare coastă a trecătorii, îl recunoscu ca fiind Guiford 
Hog's Back. Pornind de aici, el găsi alte puncte, Leith Hill, 
întinderile nisipoase din Aldershot, şi aşa mai departe. 
Povârnişul de la Downs era plin de motoare de vânt 
gigantice, care se mişcau încet. În afară de locul unde 
marele drum de eadhamită dinspre Portsmouth, presărat 
de numeroase puncte care se mişcau, urma cursul vechii 
căi ferate, valea îngustă a râului Wey era plină de desişuri. 

Întreaga întindere a povârnişului Downs, atât cât se putea 
vedea prin ceața cenuşie, era presărată cu motoare de 
vânt, pe lângă care cele mai mari mo-toare din oraş nu erau 
decât fraţi mai mici. Ele se mişcau cu o mişcare 
maiestuoasă în faţa vântului dinspre sud-vest. Ici şi colo, 
erau spaţii punctate de oile Trustului Alimentar Britanic şi 
din loc în loc, un păstor călare forma o pată neagră. Apoi, 
gonind pe dedesubtul aeropilei, veniră înălțimile din 


Wealden, şirurile colinelor din Hindhead, Pitch şi Leith, cu 
un al doilea grup de motoare de vânt, care păreau că 
încearcă să răpească şi partea de vânt a moriştelor din vale. 
Buruienile purpurii erau pătate cu drobiţe galbene şi, pe 
versantul cel mai depărtat, o cireadă de boi negri fugea în 
faţa a doi călăreţi. Toate acestea trecură iute, se micşorară 
şi îşi pierdură culoarea, devenind nişte pete care abia se 
mişcau, înghiţite de negură. 

Şi când toate acestea dispărură în depărtare, Graham 
auzi, chiar lângă el, ţipătul unui nagâţ. Observă că acum se 
afla la South Downs şi, privind peste umăr, văzu crenelurile 
Platformei de Aterizare de la Portsmouth, înălțate peste 
coama dealului Pontsdown. După aceea, apăru o întindere 
de forme, ca nişte oraşe plutitoare, stâncile albe de la 
Needles, mici şi însorite, şi apele cenuşii şi sclipitoare ale 
unui braţ de mare. Aeropila sări într-o clipă peste Solent, şi 
după câteva secunde, insula Wight trecu în goană; apoi sub 
el începu să se desfăşoare o întindere tot mai mare de apă, 
când împurpurată de umbra unui nor, când cenuşie, când 
asemeni unei oglinzi lustruite, când ca o întindere ceţoasă 
de un albastru verzui. Insula Wight deveni tot mai mică. 
După alte câteva clipe, o fâşie de ceaţă cenuşie se desprinse 
dintre fâşiile norilor, cobori din cer şi deveni o coastă - 
însorită şi frumoasă - coasta din nordul Franţei. Se înălţă, 
căpătă culoare, deveni clară, până în amănunte, iar 
pământul deluros al Angliei trecea iute pe dedesubt. 

După puţin timp, Parisul, după câte se părea, se arăta la 
orizont, rămase un timp suspendat acolo, şi dispăru din nou 
din vedere, în timp ce aeropila cotea din nou spre nord. Dar 
totuşi el zări turnul Eiffel, care încă rămăsese în picioare şi, 
alături, o cupolă imensă, pe care era aşezat un Colos, cât un 
vârf de ac. Mai observă, de asemeni, fără să-i în-ţeleagă 
imediat proveniența, o dâră înclinată de fum. Aeronautul 
spuse ceva în legătură cu nişte „tulburări pe drumurile 
subterane”, dar în clipa aceea, Graham nu-i dădu nicio 
atenţie. Observă turlele, turnurile şi clădirile graţioase care 


se ridicau spre cer, pe deasupra motoarelor de vânt din 
oraş, şi îşi dădu seama că, cel puţin în materie de graţie, 
Parisul continua să fie înaintea rivalului său mai mare. Chiar 
în timp ce privea, o formă de un albastru palid se ridică 
repede din oraş, ca o frunză moartă minată de vânt. 
Descrise o curbă şi se îndreptă către ei, devenind din ce în 
ce mai mare. Aeronautul spuse ceva. 

— Ce? zise Graham, întorcându-şi cu greu privirea de la 
această ciudăţenie. 

— Aeroplan, Sire, îi strigă aeronautul, arătându-i cu 
degetul. Ei se ridicară şi cotiră spre nord, în timp ce 
aeroplanul se apropia. Se apropia tot mai mult şi devenea 
din ce în ce mai mare. Duduitul produs de motorul 
aeropilei, şi care i se păruse atât de puternic şi de rapid, 
slăbi deodată, în comparaţie cu viteza teribilă a 
aeroplanului. Cât de mare părea acest monstru, cât de 
rapid şi cât de constant în zborul lui! Trecu aproape pe 
dedesubtul lor, continuându-şi drumul liniştit, ca o fiinţă vie, 
o întindere vastă de aripi transparente, brăzdate de sârme. 
Graham avu pentru o clipă imaginea unor şiruri de pasageri 
înfăşuraţi în pelerine, fixaţi pe banchetele din spatele 
apărătoarelor de vânt, un mecanic îmbrăcat în alb, care se 
înălța pe o scară, în bătaia vântului, nişte motoare cu 
explozie care funcționau simultan, o elice care se învârtea, 
şi o suprafaţă de aripi întinse Această privelişte îl 
entuziasmă. Dar într-o clipă, imaginea dispăru. 

Aeroplanul se ridică uşor şi aripile mici ale aeropilei se 
înclinară în direcţia lui. Apoi, uriaşul se micşoră în 
depărtare. Ei abia se mişcaseră, după cum se părea, şi 
aeroplanul devenise din nou doar o mică pată albastră care 
dispărea în depărtarea cerului. Acesta era aeroplanul care 
făcea cursa între Londra şi Paris. Pe vreme frumoasă şi în 
timp de pace el făcea patru curse pe zi. 

Trecură de-a curmezişul canalului Mânecii, destul de 
încet, după cum i se părea acum lui Graham, ale cărui idei 


deveniseră mai îndrăzneţe; Beachy Read se ridică cenuşiu 
spre stânga lor. 

— Pământ, strigă aeronautul, cu glasul abia auzit, din 
cauza aerului care şuiera pe deasupra apărătoarei de vânt. 

— Nu încă, strigă Graham, râzând. Nu vreau încă 
pământul. Vreau să aflu mai multe despre această maşină. 

— Credeam... zise aeronautul. 

— Vreau să aflu mai multe despre această maşină, repetă 
Graham. Viu la dumneata, zise el şi se ridică din scaun, 
făcând un pas de-a lungul barei care îi despărţea. Se opri o 
clipă, culoarea feţei i se schimbă şi mâinile i se încleştară. 
Încă un pas şi apoi se încleştă strâns de aeronaut. Simţi 
presiunea aerului, ca o greutate pe umăr. Părul i se 
transformă într-un vârtej deasupra capului. Vântul bătea în 
rafale peste apărătoarea de vânt şi îi răvăşea părul peste 
obraji. Aeronautul manevră în grabă, pentru a restabili 
centrul de gravitate şi presiune. 

— Vreau să-mi explici toate acestea, zise Graham. Cum 
procedezi când vrei ca aparatul să meargă înainte? 

Aeronautul ezită. Apoi îi răspunse: 

— Este complicat, Sire. 

— Nu-mi pasă, strigă Graham. Nu-mi pasă. 

Se lăsă o clipă de tăcere. 

— Aeronautica este secretul... privilegiul... 

— Ştiu. Dar eu sunt Stăpânul, şi vreau să aflu. El râse, 
dându-şi pe deplin seama de drepturile pe care putea să le 
exercite chiar şi în aer. 

Aeropila descrise o curbă, aerul rece şi pătrunzător îl lovi 
pe Graham peste obraji, iar hainele i se smuceau de pe 
trup, în timp ce vârful aparatului se îndrepta către vest. Cei 
doi oameni se priviră în ochi. 

— Sire, există reguli... 

— Nu în ceea ce mă priveşte pe mine, zise Graham. Se 
pare că uiţi acest lucru. 

Aeronautul îl privea cercetător. 


— Nu, zise el. Nu uit, Sire. Dar pe întreg globul... niciun 
om care nu este aeronaut calificat... nu are dreptul. Ei pot 
veni doar ca pasageri... 

— Am auzit ceva în legătură cu asta. Dar nu am de gând să 
discut. Ştii de ce am dormit eu două sute de ani? Ca să 
zbor! 

— Sire, zise aeronautul, regulamentele... dacă eu încalc 
regulamentele... 

Graham înlătură cu un gest orice pedeapsă. 

— Atunci, dacă vreţi să priviţi cum fac eu... 

— Nu, zise Graham, clătinându-se şi apucându-se strâns 
de bare, în timp ce maşina îşi ridica din nou botul pentru 
ascensiune. Nu vreau aşa. Vreau să încerc eu însumi, chiar 
de-ar trebui să mă prăbuşesc! Nu! Vreau eu. lată. Am să mă 
caţăr pe aici, ca să mă aşez în locul dumitale. Atenţie! Am 
de gând să zbor singur, chiar de-ar fi să mă prăbuşesc. 
Vreau să am o compensație pentru somnul meu. Dintre 
toate lucrurile... În trecut, visul meu era să zbor. Acum... 
ţine-ţi echilibrul. 

— O duzină de spioni mă observă, Sire! 

Răbdarea lui Graham ajunsese la limită. Poate că tocmai 
asta voia şi el. Scoase o înjurătură. Se răsuci brusc prin 
masa intermediară de pârghii, şi aeropila se clătină. 

— Sunt eu Stăpânul pământului? zise el. Eu, sau 
Societatea voastră? Hai! Lasă pârghiile ălea, şi apucă-mă de 
încheieturile mâinilor. Da... aşa. Şi acum, cum facem să-i 
întoarcem botul pentru o alunecare în jos? 

— Sire, zise aeronautul. 

— Ce-i? 

— Îmi veţi lua apărarea? 

— Sigur că da! Chiar dacă ar trebui să dau foc Londrei. 
Hai! 

Cu această promisiune, Graham îşi plăti prima lui lecţie de 
navigaţie aeriană. 

— Această călătorie, este, desigur, în avantajul dumitale - 
zise el râzând zgomotos, căci aerul era tare ca un vin. Să 


mă înveţi repede şi bine. Trebuie să trag de aici? Ah! Aşa! 
Hei! 

— Înapoi, Sire! Înapoi! 

— Înapoi... foarte bine. Uunu..., doi... trei... Doamne! Ah! 
lată că urcă! Parcă e ceva viu! 

Acum, maşina începuse să danseze prin aer, făcând cele 
mai ciudate figuri. Când descria o spirală de aproape o sută 
de metri diametru, când se repe-zea în sus, în văzduh, şi 
cobora din nou în jos, abrupt, iute, căzând ca un şoim, 
pentru a reveni într-un salt năprasnic, care o făcea să se 
ridice din nou. Într-una din aceste coborâri, ea păru că se 
îndreaptă chiar spre grămada de baloane dinspre sud-est, 
dar nu făcu decât o curbă şi le ocoli printr-o mişcare bruscă 
şi dibace. Viteza extraordinară, caracterul lin al mişcării, 
efectul neaşteptat al aeru-lui rarefiat asupra constituţiei 
sale, îl aduse pe Graham într-o stare de euforie care 
nesocotea orice primejdie. 

În cele din urmă, un incident ciudat veni să-l calmeze, să-l 
oblige să coboare din nou câtre viaţa multilaterală de pe 
pământ, cu toate insolubilele ei enigme. În timp ce zbura cu 
toată viteza, se auzi o lovitură, ceva trecu în zbor, fluturară 
câţiva stropi ca de ploaie. Apoi, în timp ce continua să 
zboare în jos, Graham văzu ceva, ca o bucată de pânză albă, 
răsucindu-se în urma lui. 

— Ce-a fost asta? întrebă el. N-am observat. 

Aeronautul privi, apoi apucă pârghia pentru a redresa 
aparatul, căci lunecau în jos. Când aeropila se ridică din 
nou, el trase adânc aer în piept şi răspunse: 

— Era, şi arătă obiectul alb care încă mai flutura în aer, 
era o lebădă. 

— N-am văzut-o, zise Graham. 

Aeronautul nu-i răspunse, şi Graham văzu că avea câteva 
picături mici pe frunte. 

Zburau orizontal, în timp ce Graham se căţăra din nou 
spre locul pasagerului, ferindu-se de bătaia vântului. Urmă 
o coborâre rapidă, în timp ce elicea se răsucea pentru a 


încetini căderea, iar platforma de zbor apărea tot mai mare 
şi mai întunecată în faţa lor. Soarele, ascunzându-se pe 
după dealurile calcaroase dinspre vest, cobori o dată cu ei 
şi lăsă cerul ca o strălucire de aur. 

În curând, oamenii puteau fi zăriţi ca nişte pete mici. Auzi 
un zgomot care venea să-l întâmpine, un zgomot ca sunetul 
valurilor pe un țărm stâncos, şi văzu că acoperişurile din 
jurul platformei de zbor erau negre de oamenii care se 
bucurau să-l vadă întorcându-se cu bine. Sub platformă se 
îngrămădea o masă întunecată, punctată de nenumărate 
feţe; fluturau batiste albe şi nenumărate mâini îi făceau 
semne. 

Capitolul XVII. 

TREI ZILE. 

Lincoln îl aştepta pe Graham într-o încăpere de sub 
platformele de zbor. Se arătă curios să afle tot ce se 
întâmplase, şi fu încântat să audă de plăcerea şi interesul 
extraordinar pe care Graham le avusese în timpul zborului. 
Graham era entuziasmat. 

— Trebuie să învăţ să zbor, strigă el. Trebuie să stăpânesc 
zborul. Îi compătimesc pe toţi oamenii care au murit fără să 
aibă prilejul de a zbura. Beţia vitezei în aer! Este cea mai 
minunată senzaţie din lume. 

— Epoca noastră este plină de experienţe minunate, zise 
Lincoln. Nu ştiu ce doriţi să faceţi acum. Nu cunoaştetţi, 
încă, muzica noastră... 

— Deocamdată, zise Graham, mă interesează zborul. 
Vreau să învăţ cât mai mult despre zbor. Aeronautul vostru 
spunea că există anumite oprelişti, din partea Societăţii lor, 
că nu oricine poate să înveţe. 

— Există, mi se pare, zise Lincoln. Dar pentru 
dumneavoastră...! Dacă doriţi să vă ocupați de zbor, putem 
să aranjăm să fiţi primit chiar de mâine în rândurile 
aeronauţilor. 

Graham îşi exprimă cu înflăcărare această dorinţă, şi vorbi 
câtva timp despre senzațiile pe care le încercase. 


— Şi în ceea ce priveşte treburile, întrebă el brusc. Cum 
merg treburile? 

Lincoln îndepărtă cu un gest aceste preocupări. 

— Ostrog va veni mâine la dumneavoastră, zise el. Totul 
intră în normal. Revoluţia se înfăptuieşte în întreaga lume. 
Există unele fricţiuni inevitabile, ici şi colo, desigur; dar 
stăpânirea dumneavoastră este asigurată. Puteţi sta liniştit, 
lăsând treburile în mâinile lui Ostrog. 

— S-ar putea să fiu acceptat ca aeronaut, după cum ai 
spus, imediat... înainte de a mă duce la culcare? zise 
Graham, plimbându-se prin încăpere. Atunci aş putea să 
încep chiar de mâine... 

— Ar fi posibil, zise Lincoln gânditor. Foarte posibil. Într- 
adevăr, se va face. El râse. M-am pregătit să vă sugerez 
câteva distracţii, dar aţi găsit chiar dumneavoastră una. Am 
să telefonez la Birourile Aeronautice de aici, şi ne vom 
întoarce la apartamentele dumneavoastră de la Controlul 
Motoarelor de Vânt. În timp ce veţi lua masa, îi puteţi primi 
şi pe aeronauţi. Nu credeţi că după ce veţi mânca... veţi 
prefera, poate... El se opri. 

— Da? zise Graham. 

— Am pregătit o reprezentaţie de dansatori... au fost aduşi 
de la teatrul din Capri. 

— Detest baletele, zise Graham scurt. Întotdeauna le-am 
detestat. Celelalte... Nu mă interesează. Existau dansatori 
şi în vremea veche. De fapt, existau şi în Egiptul antic. Dar 
zborul... 

— E adevărat, zise Lincoln. Cu toate că dansatorii noştri... 

— Să mai aştepte, zise Graham, să mai aştepte. Ştiu. Eu nu 
sunt un latin. Am unele întrebări pe care vreau să i le pun 
unui expert... în privinţa maşinilor voastre. Sunt 
nerăbdător. Nu am nevoie de distracţii. 

— Puteţi să alegeţi orice, din întreaga lume, zise Lincoln, 
tot ce doriţi este al dumneavoastră. 

Asano îşi făcu apariţia şi, sub escorta unei gărzi puternice, 
ei se întoarseră, trecând pe străzile oraşului, în 


apartamentele lui Graham. Mulţimi mult mai numeroase 
decât cele care se strânseseră la plecare, se adunaseră să 
asiste la întoarcerea lui şi strigătele şi aclamaţiile lor 
acopereau uneori răspunsurile lui Lincoln la nesfârşitele 
întrebări ale lui Graham, întrebări provocate de călătoria 
aeriană. La început, Graham întâmpinase cu plecăciuni şi 
gesturi aclamaţiile şi strigătele mulţimii, dar Lincoln îl 
preveni că o astfel de purtare poate fi considerată drept 
nepotrivită. Şi Graham, cam obosit de aceste amabilităţi 
ritmice, îşi ignoră supuşii în timpul drumului său în public. 

Imediat după ce-au ajuns în apartamentele lui, Asano 
plecă în căutarea reproducerilor kinematografice ale 
diferitelor motoare, iar Lincoln transmise ordinele lui 
Graham de a i se aduce modele de maşini şi machete care 
să ilustreze progresele mecanice din ultimele două secole. 
Micul grup de aparate pentru comunicaţii telegrafice îl 
atraseră atât de mult pe Stăpân, încât cina, minunat 
pregătită, servită de câteva fete încântătoare şi 
îndemânatice, trebui să aştepte câtva timp. Obiceiul 
fumatului aproape că dispăruse de pe suprafaţa 
pământului, dar, exprimându-şi dorinţa de a fuma, se făcură 
cercetări şi se descoperiră în Florida câteva ţigări de foi 
excelente, care i se trimiseră prin poşta pneumatică, în timp 
ce masa încă nu se terminase. După aceea apărură 
aeronauţii, împreună cu un inginer care îi prezentă tot felul 
de mecanisme ingenioase. Pentru moment, dexteritatea 
ordonată a maşinilor de calculat şi numărat, maşinile de 
clădit, motoarele de ţesut, uşile automate, motoarele cu 
explozie, elevatoarele de grâne şi de apă, maşinile pentru 
abatoare şi aparatele de recoltare, erau mult mai fascinante 
pentru Graham decât orice baiaderă. 

— Noi eram nişte sălbatici, repetă el într-una, noi eram 
nişte sălbatici. Eram în epoca de piatră... în comparaţie cu 
epoca de acum... Şi ce mai aveţi? 

Veniră şi psihologii, cu câteva perfecţionări interesante în 
arta hipnotismului. Află că numele lui Milne Bramwell, 


Fechner, Liebault, William James, Myers şi Gurney, 
căpătaseră acum o importanţă care i-ar fi uimit pe 
contemporanii lor. Unele aplicaţii practice de psihologie 
erau folosite acum în mod general; se suprimaseră astfel, în 
mare măsură, drogurile, antisepticele şi anestezicele din 
medicină; noile procedee erau folosite aproape de toţi cei 
care aveau nevoie de concentrare intelectuală. Se părea că 
se efectuase, în această direcţie, o reală lărgire a 
facultăţilor omeneşti. Isprăvile „copiilor-calculator”, acele 
minuni - aşa cum obişnuise Graham să le privească - ale 
hipnotizatorilor, erau acum la îndemâna oricui îşi putea 
permite să recurgă la serviciile unui hipnotizator calificat. 
Vechile metode ale examenelor în învăţământ fuseseră de 
mult desfiinţate prin aceste noi procedee. În locul anilor de 
studiu, candidaţii recurgeau la câteva săptămâni de transă 
şi, în timpul somnului, grupul de experţi nu avea decât să 
repete toate noţiunile necesare unui răspuns potrivit; se 
adăuga celui adormit şi sugestia de a-şi reaminti noţiunile şi 
după terminarea somnului hipnotic. Acest ajutor fusese de 
un folos deosebit mai ales în matematică şi acum era 
întrebuințat în mod invariabil de jucătorii de şah şi la alte 
jocuri, încă existente, care cereau o dexteritate manuală. 
De fapt toate operaţiile conduse de reguli bine determinate, 
adică având o structură quasi-mecanică, erau acum 
eliberate în mod sistematic de rătăcirile imaginaţiei şi ale 
emoţiei, şi aduse la un grad extraordinar de precizie. Copiii 
mici din clasele muncitoare, de îndată ce ajungeau la vârsta 
când puteau fi hipnotizaţi, erau transformați, prin acest 
procedeu, în maşini de gândire mecanică de o punctualitate 
şi de o fidelitate admirabilă, şi eliberaţi imediat de 
gândurile apăsătoare ale tinereţii. Elevii aeronauţi care 
sufereau de ameţeală, erau salvaţi de groaza lor imaginară. 
Pe fiecare stradă existau hipnotizatori, gata să întipărească 
în mintea oricui amintiri permanente. Dacă cineva dorea să- 
şi amintească un nume, o serie de numere, un cântec sau 
un discurs, această metodă îi venea imediat în ajutor; şi 


invers, amintirile puteau fi şterse, obişnuinţele părăsite, şi 
dorinţele dezrădăcinate - era de fapt, un fel de chirurgie 
psihică, folosită în mod general. Ofensele, umilinţele, erau 
în felul acesta uitate, văduvele iubitoare îşi ştergeau 
amintirea soţilor anteriori, îndrăgostiţii dezamăgiţi se 
eliberau din sclavia lor. Totuşi, era imposibil încă să se 
imprime dorinţa, iar transferul gândurilor nu era încă bine 
pus la punct. Psihologii îşi ilustrară expunerile prin câteva 
experienţe uimitoare de mnemotehnică, făcute cu ajutorul 
unei trupe de copii palizi, îmbrăcaţi în albastru. 

Graham, ca majoritatea oamenilor din vremea lui, nu avea 
încredere în hipnotizatori; altfel, şi-ar fi eliberat chiar 
atunci mintea de multe preocupări chinuitoare. Cu toate 
asigurările lui Lincoln, ei rămase la vechea teorie că faptul 
de a fi hipnotizat însemna, într-un fel, supunerea 
personalităţii, abdicarea voinţei. La banchetul de 
experienţe uimitoare care începea, el hotări cu tărie să 
rămână în întregime el însuşi. 

Ziua următoare, şi încă două zile la rând, trecură în studii 
de acest fel. Graham petrecea în fiecare zi mai multe 
ceasuri în minunata plăcere a zborului. În a treia zi, el pluti 
pe deasupra centrului Franţei, zărind şi vârfurile înzăpezite 
ale Alpilor. Aceste exerciţii fizice îi produceau un somn 
odihnitor, şi cu fiecare zi sănătatea lui făcea un salt tot mai 
mare, din anemia deprimantă a primei treziri. Ori de câte 
ori nu era în văzduh, sau nu dormea, Lincoln se ocupa cu 
asiduitate de procurarea distracţiilor; i se prezenta tot ce 
era nou şi curios în invențiile contemporane, până când, în 
cele din urmă, pofta lui pentru noutate fu în-destulată. S-ar 
putea umple o duzină de volume disparate cu descrierea 
ciudatelor obiecte care i-au fost aduse. În fiecare după- 
amiază, el îşi convoca suita şi o reţinea timp de aproape o 
oră. Începuse să aibă interes faţă de contemporanii lui, care 
deveneau pentru el individuali şi intimi. La început, fusese 
atent mai ales la neobişnuitul din ei, la extravaganţa 
îmbrăcăminţii - şi tot ce era din purtarea şi manierele lor în 


discordanţă cu concepţiile lui asupra bunului gust, îl 
enerva; dar ciudăţeniile, ca şi uşoara ostilitate pe care o 
provocau, dispăruseră uimitor de repede; el ajunse foarte 
curând să aprecieze adevărata perspectivă a poziţiei lui, şi 
să considere vechile vremuri victoriene drept ceva 
îndepărtat şi bizar. Îl amuza îndeosebi fiica Directorului 
Crescătoriilor Europene de Porci, fata cu părul roşu. A două 
zi după-masă, cunoscu o dansatoare modernă, şi o aprecie 
ca pe o artistă uimitoare. După aceea, i se înfăţişară alte 
minuni ale hipnozei. În a treia zi. Lincoln îi sugeră din nou 
Stăpânului că ar trebui să se ducă într-un Oraş al 
Plăcerilor; dar Graham refuză, şi nu voi nici să accepte 
serviciile hipnotizatorilor în experienţele sale aeronautice. 
Faptul că era londonez îl reţinea, ca un lanţ, în această 
localitate; găsea o plăcere permanentă în identificările 
topografice, care aiurea i-ar fi lipsit. 

— Aici, adică la o sută de picioare mai jos, ar fi putut el să 
spună, obişnuiam să mănânc cotletul de la prânz, pe timpul 
când eram în Universitatea din Londra. Sub locul acesta, 
era gara Waterloo, cu mulţimea de trenuri care se 
încrucişau necon-tenit. De multe ori am aşteptat acolo, jos, 
cu valiza în mână, privind cerul de deasupra pădurii de 
semnale, neştiind că mă voi plimba cândva la o sută de 
metri în aer. Şi acum, în acelaşi cer care era pe atunci un 
baldachin de fum cenușiu, eu zbor într-o aeropilă. 

În timpul acestor trei zile, Graham fu atât de ocupat cu 
astfel de distracţii, încât dădu prea puţină atenţie vastelor 
mişcări politice care se desfăşurau în afara odăilor lui. Cei 
din jur nu-i spuneau mai nimic. În fiecare zi venea Ostrog, 
Conducătorul, Marele lui Vizir, Primarul Palatului său, să-i 
raporteze în termeni vagi instaurarea continuă a stăpânirii 
sale; „Mici tulburări” în cutare oraş, care vor fi domolite în 
curând. „O uşoară răzvrătire” în altul. Cântecul revoltei 
sociale nu-i mai ajungea la urechi; el nu ştia că fusese 
interzis în interiorul oraşului; şi toate marile emoţii pe care 
le simţise la postul de strajă îi dispărură din minte. 


Dar în a doua şia treia din aceste zile, în ciuda interesului 
său faţă de fiica Directorului Crescătoriilor de Porci, sau 
poate chiar din cauza gândurilor pe care i le sugerase 
conversaţia cu ea, el îşi aduse aminte de Helen Wotton, fata 
care îi vorbise atât de ciudat la reuniunea de la 
Administraţia Motoarelor de Vânt. Fata îi lăsase o impresie 
profundă, cu toate că surpriza neîncetată a noilor 
împrejurări îl împiedicase pentru un timp să se mai 
gândească la ea. Dar acum, amintirea ei revenea. Se 
întreba ce voise să-i spună prin acele frânturi de frază, pe 
jumătate uitate; imaginea ochilor ei, însufleţirea pasionată a 
feţei, deveniră tot mai vii, pe măsură ce interesul lui pentru 
mecanică scădea. Frumuseţea ei se interpunea cu forţă 
între el şi anumite tentaţii imediate de satisfacţii mărunte. 
Dar el n-o revăzu decât după ce trecură trei zile întregi. 

Capitolul XVIII. 

GRAHAM ÎŞI AMINTEŞTE. 

În sfârşit, el o întâlni într-o mică galerie care ducea de la 
Birourile Motoarelor de Vânt către impunătoarele lui 
apartamente. Galeria era lungă şi îngustă, cu o serie de 
nişe, fiecare având câte o fereastră arcuită, care dădea 
către o grădină cu palmieri. El o văzu pe neaşteptate, într- 
una din aceste nişe. La zgomotul paşilor lui îşi întoarse 
capul şi, văzându-l, tresări. Orice urmă de culoare îi dispăru 
din obraji. Se ridică imediat, făcu un pas către el, ca şi cum 
ar fi vrut să-i vorbească, apoi ezită. El se opri şi rămase 
tăcut, aşteptând. Atunci, observă că un tremur nervos o 
împiedica să rostească vreun cuvânt, şi înţelese de asemeni 
că îl aşteptase, probabil, în acest loc, cu gândul că va putea 
să-i vorbească. 

EI se simţi cuprins de o bunăvoință regală de a o ajuta. 

— Am dorit să te văd, zise el. Acum câteva zile, ai vrut să- 
mi vorbeşti... ai vrut să-mi vorbeşti despre popor. Ce anume 
voiai să-mi spui? 

Ea îl privi cu ochi tulburaţi. 

— Spuneai că poporul este nefericit? 


O clipă, ea continuă să tacă. 

— Probabil că ţi s-a părut ciudat, zise ea deodată. 

— Într-adevăr. Şi totuşi... 

— A fost o ieşire necontrolată din partea mea. 

— Ei, bine? 

— Asta e tot. 

Îl privi, şi ochii ei oglindeau ezitarea. Apoi, făcând un efort: 

— Dumneata uiţi, zise ea, trăgând adânc aer în piept. 

— Ce? 

— Poporul... 

— Vrei să spui...? 

— Dumneata uiţi poporul. 

EI o privi întrebător. 

— Da. Ştiu că te surprinde. Pentru că nu înţelegi ce 
reprezinţi. Nu eşti la curent cu ceea ce se întâmplă. 

— Ei, bine? 

— Nu înţelegi. 

— Nu prea bine, se poate. Dar... spune-mi dumneata. 

Ea se întoarse către el, cu o hotărâre bruscă. 

— E greu să-ţi explic. Am vrut, am dorit să-ţi explic. Şi 
acum... nu pot. Nu găsesc cuvintele. Dar, în privinţa 
dumitale... este ceva. Este o minune. Somnul dumitale... 
trezirea dumitale. Sunt adevărate miracole. Pentru mine cel 
puţin... şi pentru toţi oamenii de rând. Dumneata, care ai 
trăit, ai suferit şi ai murit, dumneata care ai fost un 
cetăţean de rând, te trezeşti din nou la viaţă, pentru a afla 
că eşti Stăpân pe aproape întregul pământ. 

— Stăpânul pământului, zise el. Aşa mă numesc ei. Dar 
încearcă să-ţi închipui cât de puţine lucruri cunosc. 

— Oraşe... Trusturi... Compania Muncii... 

— Principate, puteri, dominioane... puterea şi gloria. Da, i- 
am auzit strigându-mi toate acestea. Ştiu. Eu sunt Stăpânul. 
Rege, dacă doreşti. Cu Ostrog, Conducătorul... 

Tăcu. Ea se întoarse către el şi îl cercetă cu atenţie. 

— Ei, bine? 

El zâmbi. 


— Cu Ostrog, care îşi asumă toată răspunderea. 

— Tocmai de aceea am început să ne temem. O clipă, ea nu 
mai spuse nimic. Nu, zise ea încet. Dumneata vei lua 
conducerea. Dumneata vei lua conducerea. Poporul 
priveşte spre dumneata. 

Ea continuă să-i vorbească potolit: 

— Ascultă! Cel puţin jumătate din perioada cât ai fost 
adormit... generaţie de generaţie... mulţimi de oameni, în 
fiecare generaţie mulţimi tot mai mari de oameni, s-au 
rugat ca să te trezeşti... s-au rugat. 

Graham încercă să spună ceva, dar nu reuşi. 

Ea ezită, şi culoarea îi reveni din nou, uşor, în obraji. 

— Ştii că dumneata ai fost pentru aceste miriade de 
oameni... Regele Arthur, Barbarossa... Regele care va veni 
la momentul oportun, ca să îndrepte rânduiala lumii, în 
numele lor? 

— Cred că imaginaţia poporului... 

— N-ai auzit zicala noastră, „Când se va trezi Cel-care- 
doarme?” în timp ce zăceai acolo nemişcat şi fără simţire... 
veneau mii de oameni. Mii. La fiecare întâi ale lunii, şedeai 
acolo în mare ţinută, cu o robă albă pe dumneata, şi 
poporul se perinda să te vadă. Când eram fetiţă mică, te-am 
văzut şi eu; aveai faţa albă şi liniştită. 

Îşi întoarse faţa dinspre el şi privi ţintă peretele zugrăvit 
din faţă. Glasul i se frânse. 

— Când eram fetiţă mică, obişnuiam să-ţi privesc chipul... 
era nemişcat şi mi se părea că stă în aşteptare, ca răbdarea 
lui Dumnezeu. Aşa gândeam noi despre dumneata, zise ea. 
Aşa ne apăreai nouă. 

Îşi întoarse spre el ochii strălucitori, glasul îi deveni 
limpede şi puternic. 

— În oraş, pe întreg pământul, un miriad de miriade de 
bărbaţi şi femei, plini de o speranţă uluitoare şi de 
necrezut, aşteaptă să vadă ce vei face. 

— Da? 


— Nici Ostrog... nici nimeni altul... nu poate să-şi ia 
această răspundere. 

Graham o privi surprins, îi privi faţa luminată de emoție. 
La început, ea vorbise cu un oarecare efort, apoi se 
aprinsese, pe măsură ce vorbea. 

— Crezi, zise ea, că dumneata, care ai trăit acea viaţă 
măruntă, rămasă atât de departe în trecut, dumneata care 
ai căzut şi te-ai trezit din acel somn miraculos... crezi că 
uimirea, veneraţia şi speranţa a jumătate din omenire s-a 
adunat în jurul dumitale numai pentru ca să trăieşti din nou 
o viaţă măruntă? ... Crezi că poţi arunca asupra altuia 
răspunderea? 

— Ştiu cât de întinsă este puterea mea, zise el, exitând. 
Ştiu cât pare de întinsă. Dar oare este reală? Este de 
necrezut... ca un vis. Este reală, sau nu-i decât o mare 
iluzie? 

— Este reală, zise ea, dacă îndrăzneşti. 

— La urma urmei, ca orice regalitate, şi regalitatea mea 
este o credinţă. Este o iluzie a oame-nilor. 

— Dacă îndrăzneşti! zise ea. 

— Dar... 

— Nenumăraţi oameni, zise ea, atâta timp cât cred în 
dumneata... te vor asculta. 

— Dar eu nu ştiu nimic. E tot ceea ce ştiu. Că nu ştiu nimic. 
Iar ceilalţi... Consilierii, Ostrog... Ei sunt mai înţelepţi, mai 
reci, ei cunosc atât de multe, toate amănunte. Şi, de fapt, 
care sunt aceste mizerii despre care vorbeşti? Ce trebuie să 
ştiu eu? Vrei să... 

EI se opri brusc. 

— Eu sunt încă un copil, zise ea. Dar, pentru mine, lumea 
pare plină de suferinţă. Lumea s-a schimbat, din vremea 
dumitale, s-a schimbat într-un chip foarte straniu. M-am 
rugat să te pot vedea şi să-ţi spun toate acestea. Lumea s-a 
schimbat. Parcă a pus stăpânire pe ea o cangrenă... sugând 
vieţii tot ce avea mai bun. 

Cu o mişcare bruscă, ea întoarse spre el o faţă îmbujorată. 


— Timpurile dumitale au fost timpurile libertăţii. Da... m- 
am gândit. Am fost silită să gândesc, căci viaţa mea... n-a 
fost de loc fericită. Oamenii nu sunt mai liberi... nu sunt mai 
înţelepţi, şi nici mai buni decât oamenii din vremea 
dumitale. Şi nu e numai atât. Oraşul acesta... este o 
închisoare. 'Toate oraşele sunt acum ca nişte închisori. 
Mammon ţine în mâna lui cheile. Miriade, nenumărate 
miriade de oameni, trudesc din leagăn până la mormânt. 
Este drept să fie aşa? Aşa va fi... întotdeauna? Da, e mult 
mai rău decât în vremea dumitale. În jurul nostru, sub noi, 
totul este suferinţă şi durere. Toate plăcerile zadarnice ale 
vieţii din preajma dumitale sunt izolate cu o pojghiţă foarte 
subţire de mizeria cumplită a celor mulţi. Da, cei săraci o 
Cunosc... ei ştiu că suferă. Aceste mulţimi nenumărate care 
au înfruntat moartea pentru dumneata, acum două nopţi...! 
Lor le datoreşti viaţa. 

— Da, zise Graham încet. Da. Lor le datoresc viaţa. 

— Dumneata vii, zise ea, din zilele când abia începea 
această nouă tiranie a oraşelor. Este o tira-nie... o tiranie. 
În vremea dumitale, stăpânii feudali dispăruseră, şi noua 
stăpânire a banului abia începuse. O jumătate din omenire 
încă mai trăia, liberă, la ţară. Încă nu fuseseră subjugaţi de 
oraşe. Cunosc toate acestea din cărţile vechi... exista o 
nobilime! Oamenii de rând duceau pe atunci o viaţă de 
iubire şi de credinţă... ei construiau mii de lucruri. Şi 
dumneata... dumneata vii din timpurile acelea. 

— Nu era chiar... Dar n-are importanţă! Şi cum este 
acum...? 

— Câştigul şi Oraşele Plăcerii! Sau sclavie... sclavie 
nedemnă, nemiloasă. 

— Sclavie! spuse el. 

— Sclavie. 

— Nu cumva vrei să spui că fiinţele omeneşti sunt privite 
ca nişte obiecte? 

— Mai rău. Este exact ceea ce vreau să cunoşti, ceea ce 
vreau să vezi. Ştiu că dumneata nu cunoşti. Ei te vor ţine 


departe de realitate, te vor duce imediat într-un Oraş al 
Plăcerii. Dar ai văzut bărbaţii, femeile şi copiii îmbrăcaţi în 
pânză de culoare albastru deschis, cu feţele galbene şi 
supte, cu ochii întunecaţi? 

— Pretutindeni. 

— Vorbind un dialect groaznic, grosolan şi sărăcăcios... 

— l-am auzit. 

— Ei sunt sclavii... sclavii dumitale. Ei sunt sclavii 
Companiei Muncii, care este proprietatea dumitale. 

— Compania Muncii? Într-un fel... numele acesta îmi este 
familiar. Ah! îmi amintesc. L-am văzut când rătăceam pe 
străzi, după ce s-au aprins din nou luminile, scris pe 
fațadele unor clădiri colorate în albastru deschis. Vrei, într- 
adevăr, să spui că...? 

— Da. Cum să-ţi explic? Desigur, ai observat uniforma 
albastră. O poartă aproape o treime din poporul nostru... şi 
pe fiece zi sunt tot mai mulţi. Compania Muncii a crescut pe 
nesimţite. 

— Dar ce este această Companie a Muncii? în-trebă 
Graham. 

— În vremurile vechi, ce se întâmpla cu oamenii care n- 
aveau ce mânca? 

— Existau aziluri... întreţinute de parohii. 

— Aziluri! Da... aşa era. În lecţiile de istorie. Acum îmi 
amintesc. Compania Muncii a înlăturat azilurile. Ea s-a 
dezvoltat... în parte... din... dumneata, poate, îţi aminteşti... 
dintr-o organizaţie religioasă numită Armata Salvării... care 
a devenit o Companie de afaceri. La început, a fost un fel de 
organizaţie filantropică. Pentru a salva poporul de rigorile 
azilului. Acum, gândindu-mă, îmi amintesc. A fost una dintre 
primele proprietăţi dobândite de Administratorii dumitale. 
Ei au cumpărat Armata Salvării şi au restructurat-o în 
forma aceasta. Ideea principală a fost de a procura de lucru 
oamenilor fără adăpost, muritori de foame. 

— Da... 


— Acum, nu mai există nici aziluri, nici refugii sau 
organizaţii filantropice, nimic altceva în afara acestei 
Companii. Birourile ei există pretutindeni. Culoarea ei este 
albastrul. Orice bărbat, femeie sau copil care ajunge 
flămând, istovit şi fără adăpost, fără prieteni sau ajutor, 
trebuie să se ducă în cele din urmă la Companie... sau să 
caute vreun mijloc de a muri. Eutanasia nu este la 
îndemâna lor... pentru cei săraci nu există moarte uşoară. 
Şi la orice oră din zi sau din noapte există hrană, adăpost şi 
o uniformă albastră pentru oricine... acesta este principiul 
pe baza căruia s-a constituit Compania... În schimbul unui 
adăpost de o zi, Compania stoarce o zi de muncă, apoi îi 
restituie vizitatorului hainele cu care a venit şi îl dă sau o dă 
din nou afară. 

— Da? 

— Poate că faptul acesta nu ţi se pare atât de îngrozitor. În 
vremea dumitale, oamenii mureau de foame pe străzi. Era 
rău, desigur. Dar ei mureau ca oameni. Pe când aceşti 
oameni în albastru... Există un proverb care spune: „Pânza 
albastră, odată pentru totdeauna.” Compania le 
exploatează munca, şi ea a avut grijă să-i exploateze din 
plin. Oamenii vin flămânzi şi neajutoraţi... mănâncă şi dorm 
o zi şi o noapte, muncesc o zi, şi la sfârşitul zilei pleacă din 
nou. Dacă au muncit bine, capătă câţiva gologani... cât să le 
ajungă pentru un teatru sau o sală de dans ieftină, sau 
pentru un kinematograf, sau pentru o masă sau un pariu la 
curse. După ce cheltuiesc banii, ei rătăcesc de colo până 
colo. Poliţia străzilor interzice cerşitul. Şi, de altfel, nimeni 
nu dă de pomană. După o zi sau două, ei vin iar... aduşi 
înapoi de aceleaşi cauze care îi aduseseră prima dată. În 
cele din urmă, hainele lor personale se uzează, sau devin 
atât de jerpelite încât li se face ruşine. Atunci ei trebuie să 
lucreze luni întregi ca să poată să obţină haine noi. Dacă 
vor să aibă haine noi. Un mare număr de copii se nasc sub 
grija Companiei. După aceea, mama este da-toare o lună de 
muncă, iar copiii pe care îi cresc şi îi educă ei până la 


patrusprezece ani, le datorează doi ani de serviciu. Poţi fi 
sigur că aceşti copii sunt crescuţi ca să poarte haina 
albastră. Astfel funcţionează Compania. 

— Şi nu există în oraş oameni lipsiţi de mijloace de 
existenţă? 

— Niciunul. Ei sunt sau în haine albastre, sau în 
închisoare. 

— Şi dacă nu vor să muncească? 

— Cei mai mulţi acceptă această situaţie, iar Compania 
dispune de anumite puteri. Există o serie de sancţiuni în 
muncă, de pildă suprimarea hranei, iar omul care a refuzat 
măcar o singură dată să muncească este denunţat 
Birourilor Companiei din întreaga lume, printr-un sistem de 
amprente digi-tale. Şi, pe lângă aceasta, care om sărac 
poate să părăsească oraşul? Drumul până la Paris costă doi 
lioni. lar pentru nesupunere, există închisori, întunecoase şi 
mizerabile, ascunse sub pământ. Sunt multe motive pentru 
care poţi ajunge la închisoare. 

— Şi o treime a poporului poartă haina albastră? 

— Mai mult decât o treime. Oameni care trudesc, trăind 
fără mândrie, bucurie sau speranţă, cu urechile împuiate 
despre Oraşele Plăcerilor, oraşe care îşi bat joc de 
existenţele lor ruşinoase, de privaţiunile şi suferinţele lor. 
Sunt prea săraci chiar şi pentru eutanasie, acest refugiu al 
bogaţilor care vor să părăsească viaţa. Milioane, 
nenumărate milioane de oameni tăcuţi, schilozi, în întreaga 
lume, necunoscând altceva decât privaţiuni şi dorinţe 
neîmplinite. Se nasc, îndură şi mor. Aceasta este starea la 
care am ajuns. 

Câtva timp, Graham rămase buimăcit. 

— Dar a fost o revoluţie, zise el. Tcate aceste lucruri se ver 
schimba. Ostrog... 

— Aceasta este speranţa noastră. Speranţa lumii întregi. 
Dar Ostrog nu o va îndeplini. El este un politician. Lui i se 
pare că aşa trebuie să stea lucrurile. Nu-i pasă. El găseşte 
că e firesc. Toţi bogaţii, toţi cei influenţi, toţi cei care sunt 


fericiţi, ajung să considere aceste mizerii drept o stare 
firească. Ei se folosesc de popor în politica lor, şi trăiesc în 
belşug pe seama degradării oamenilor. Dar dumneata... 
dumneata care vii dintr-o epocă mai fericită... spre 
dumneata îşi îndreaptă poporul privirile. Spre dumneata. 

Graham o privi în faţă. Ochii ei străluceau de lacrimi 
reţinute. El simţi un val de emoție. O clipă, în faţa 
frumuseţii ei atât de omeneşti, uită de acest oraş, uită 
întreaga omenire, şi toate acele glasuri vagi şi îndepărtate. 

— Dar ce trebuie să fac? zise el, cu ochii aţintiţi asupra ei. 

— Să conduci, răspunse ea, aplecându-se spre el, şi 
vorbind cu glas scăzut. Să conduci lumea, aşa cum n-a fost 
condusă niciodată, spre binele şi fericirea oamenilor. 
Dumneata poţi s-o conduci... trebuie s-o conduci. Poporul se 
agită. În întreaga lume. Nu este nevoie decât de un cuvânt, 
dar de un cuvânt rostit de dumneata, ca oamenii să se 
strângă laolaltă. Chiar şi cei din clasa mijlocie sunt 
neliniştiţi... nefericiţi. Ei nu îţi spun nimic din ceea ce se 
întâmplă. Poporul nu vrea să se întoarcă la munca 
istovitoare... oamenii refuză să fie dezarmaţi. Ostrog a 
trezit în ei un vis mai măreț decât ceea ce a visat el... ela 
trezit speranţele. 

Inima lui Graham bătea cu repeziciune. Încercă să pară 
calm, să cântărească faptele. 

— Oamenii nu au nevoie decât de un conducător, zise ea. 

— Şi apoi? 

— Poţi face tot ceea ce vei vrea; lumea este a dumitale. 

El se aşeză, fără să se mai uite la ea. Apoi începu să 
vorbească. 

— Vechile visuri, şi ceea ce am visat eu, libertate, fericire... 
Oare sunt numai visuri? Ar putea un om... un singur om...? 
glasul i se cobori şi tăcu. 

— Nu un singur om, ci toţi oamenii... dă-le doar un 
conducător care să le exprime dorinţele. 

EI clătină din cap, şi câteva clipe se făcu tăcere. 

Apoi ridică brusc capul, şi privirile li se întâlniră. 


— Eu nu am tăria dumitale, zise el. Nu am tinereţea 
dumitale. Nu am decât o putere iluzorie. Nu... lasă-mă să 
vorbesc. Vreau să fac... nu dreptate... nu am tăria 
necesară... dar ceva mai aproape de dreptate decât de 
nedreptate. Asta nu va duce la instaurarea fericirii 
milenare, dar acum sunt hotărât să guvernez. Ceea ce mi-ai 
spus, m-a trezit... Ai dreptate. Ostrog va trebui să ştie care 
îi este locul. Şi eu voi învăţa... Un singur lucru îţi promit. 
Această sclavie a muncii se va sfârşi. 

— Şi vei lua conducerea? 

— Da. Cu, condiţia... Cer un singur lucru. 

— Care? 

— Să mă ajuţi. 

— Eu! .... o fată! 

— Da. Nu te-ai gândit că sunt absolut singur? 

Ea tresări, şi o clipă ochii ei avură o expresie de 
compătimire. 

— Mai este nevoie să mă întrebi dacă te voi ajuta? zise ea. 
Stătea în picioare în faţa lui, frumoasă, încântătoare, iar 
entuziasmul şi măreţia ideilor la care se ridicaseră erau ca 
o prăpastie adâncă deschisă între ei. Să o mângâie, să-i 

strângă mâna, era mai presus de orice speranţă. 

— Atunci, voi conduce cu adevărat, zise el încet. Voi 
conduce... făcu o pauză, cu dumneata. 

Se lăsă o tăcere încordată, apoi se auzi bătaia unui clopot 
de orologiu. Ea continuă să tacă. Graham se ridică. 

— Chiar acum, zise el, Ostrog mă aşteaptă. Ezită, privind-o 
în faţă. După ce îi voi pune câteva întrebări... Sunt multe 
lucruri pe care nu le ştiu. Poate că mă voi duce să văd cu 
ochii mei realităţile despre care mi-ai vorbit. lar când mă 
voi înapoia... 

— Voi şti şi când pleci şi când vii. Te voi aştepta aici. 

Rămase o clipă să o privească. 

— Ştiam, zise ea, şi se opri. 

El aşteptă, dar ea nu mai spuse nimic. Se priviră lung, 
întrebător, apoi el se întoarse şi se îndreptă către Birourile 


Motoarelor de Vânt. 

Capitolul XIX. 

PUNCTUL DE VEDERE AL LUI OSTROG. 

Graham îl găsi pe Ostrog aşteptându-l, pentru a-i prezenta 
un raport asupra activităţii administrative din ziua aceea. 
Mai înainte, în astfel de ocazii, el trecea cât mai repede cu 
putinţă peste această formalitate, pentru a-şi relua 
experienţele aeriene; acum, însă, începu să pună întrebări 
scurte şi pre-cise. Era foarte dornic să intre imediat în 
posesia puterii. Ostrog îi făcu un raport elogios asupra 
felului cum evoluau treburile externe. Graham îl auzi 
spunând că avuseseră loc tulburări, la Paris şi Berlin, nu 
chiar o rezistenţă organizată, ci doar acţiuni de 
nesupunere. 

— După atâţia ani, zise Ostrog, când Graham îşi înmulţi 
întrebările, Comuna şi-a ridicat din nou capul. Ca să fiu 
sincer, aceasta este natura reală a luptei. 

Ordinea fusese, însă, restabilită în aceste oraşe. Graham, 
căutând să fie cât mai judicios, în urma emoţiilor prin care 
trecuse, întrebă dacă avuseseră loc lupte. 

— Puţine, zise Ostrog. Într-un singur cartier. Dar divizia 
senegaleză a poliţiei noastre agricole din Africa - 
Companiile Africane Reunite au o poliţie foarte bine 
instruită - a fost la datorie, ca şi aeroplanele. Ne-am 
aşteptat să aibă loc mici tulburări în oraşele continentale şi 
în America. Dar în America spiritele sunt foarte liniştite. 
Oamenii sunt mulţumiţi de răsturnarea Consiliului. 
Deocamdată. 

— Dar de ce v-aţi aşteptat la tulburări? întrebă Graham, 
pe neaşteptate. 

— Există multe nemulțumiri... Nemulţumiri sociale. 

— Compania Muncii? 

— Văd că începi să înveţi, zise Ostrog cu un accent de 
surpriză. Da. În special nemulţumirea faţă de Compania 
Muncii. Această nemulţumire a fost forţa necesară pentru 
răsturnarea Consiliului... aceasta, şi trezirea dumitale. 


— Da? 

Ostrog zâmbi. Apoi deveni mai explicit. 

— A trebuit să exploatăm această nemulţumire, să 
reînviem vechile idealuri ale fericirii universale... toţi 
oamenii să fie egali... toţi oamenii să fie fericiţi... niciun lux 
pe care să nu-l poată împărtăşi oricine... idei care au stat în 
amorţire două sute de ani. Înţelegi? A trebuit să reînviem 
aceste idealuri, oricât de imposibile ar fi... pentru a 
răsturna Consiliul. Şi acum... 

— Ei bine? 

— Revoluţia noastră este înfăptuită. Consiliul este 
răsturnat, dar poporul pe care l-am ridicat la luptă... 
continuă să se agite. Au avut loc lupte... Am făcut 
promisiuni, desigur. Este extraordinar cât de violent şi 
rapid a reînviat şi s-a răspândit acest val de umanitarism 
învechit. Chiar noi, care am aruncat sămânţa, suntem 
uimiţi. La Paris, după cum am spus, am fost siliţi să cerem 
ajutor din afară. 

— Dar aici? 

— Mai sunt tulburări. Mulţimile nu vor să se întoarcă la 
muncă. E o grevă generală. Jumătate din fabrici sunt goale, 
şi poporul mişună pe străzi. Ei vorbesc despre o Comună. 
Oamenii îmbrăcaţi în mătase şi satin au fost insultaţi pe 
străzi. Hainele albastre aşteaptă tot felul de măsuri din 
partea dumitale... Desigur, nu este cazul să fii îngrijorat. 
Am pus Maşinile Vorbitoare în acţiune, cu contrasugestii, 
pentru menţinerea legii şi ordinei. Trebuie să-i ţinem 
strâns; asta e totul. 

Graham se gândea, întrezărind un mijloc de a-şi afirma 
puterea. Dar vorbi cu nehotărâre. 

— Chiar până la punctul de a aduce poliţia de negri? zise 
el. 

— Ei ne sunt utili, zise Ostrog. Sunt nişte brute frumoase 
şi credincioase, şi n-au nici urmă de idei în capetele lor... 
spre deosebire de gloatele noastre. Dacă i-ar fi avut pe ei 
Consiliul în poliţia străzilor, lucrurile s-ar fi schimbat. 


Desigur, nu avem de ce ne teme, în afară de unele dezordini 
şi stricăciuni. Dumneata poţi acum să zbori singur, şi, dacă 
se produc cumva dezordini, poţi să pleci spre Capri. Noi 
avem în mâini toate pârghiile importante; aeronauţii sunt 
privilegiați şi bogaţi, ei formează societatea cea mai închisă 
din lume, ca şi inginerii de la Motoarele de Vânt. Văzduhul 
este al nostru, şi stăpânirea lui înseamnă stăpânirea 
pământului. Mulţimile n-au un organizator capabil, care să 
le ridice împotriva noastră. Nu au conducător... în afară de 
conducătorii regionali ai societăţii secrete, organizată de 
noi înainte de trezirea dumi-tale atât de oportună. Dar 
aceştia nu sunt decât nişte înflăcăraţi, nişte sentimentali, 
care se invidiază unii pe alţii. Niciunul dintre ei nu este în 
stare să devină o figură centrală. N-ar putea surveni nimic 
altceva decât o răscoală dezorganizată. Ca să fiu sincer, 
aceasta se poate întâmpla. Dar ea nu va putea să întrerupă 
exerciţiile dumitale aeronautice. Au trecut vremurile când 
poporul putea să facă revoluţii. 

— Cred că au trecut, zise Graham. Cred că au trecut. 
Rămase pe gânduri. Lumea voastră a fost plină de surprize 
pentru mine. În vremurile vechi, noi visam o viaţă 
democratică şi minunată, visam că va veni o vreme când toţi 
oamenii vor fi egali şi fericiţi. 

Ostrog îl privi fix. 

— Vremea democraţiei a trecut, zise el. A trecut pentru 
totdeauna. Ea a început cu arcaşii de la Crecy, s-a sfârşit 
când infanteria, când oamenii de rând, masa, au încetat de 
a mai câştiga bătăliile, când tunurile costisitoare, marile 
cuirasate şi căile ferate strategice au devenit mijloacele 
directe ale puterii. Astăzi, este epoca bogăției. Bogăția este 
astăzi o putere mai mare decât oricând... Ea co-mandă 
pământul, marea şi cerul. Întreaga putere este a celor care 
ştiu să mânuiască bogăţia... Trebuie să accepţi faptele, şi 
acestea sunt fapte. Să afirmi că pământul e al mulţimii! Că 
mulţimea poate să guverneze! Această credinţă a fost 
judecată şi condamnată chiar de pe vremea dumitale. 


Astăzi, ea nu mai are decât un credincios... un credincios 
multiplu şi stupid... omul din mulţime. 

Graham nu răspunse imediat. Rămase pierdut în gânduri 
sumbre. 

— Nu, zise Ostrog. Vremea omului de rând a trecut. La 
ţară, un om este tot atât de bun ca şi celălalt, sau aproape 
tot atât de bun. Vechea aristocrație n-avea nici forţă, nici 
îndrăzneală. Era prea temperată... temperată. De aceea au 
existat insurecţii, conflicte, tulburări. Prima aristocrație 
adevărată, prima aristocrație permanentă, a venit o dată cu 
apariţia castelelor şi armurilor, şi a dispărut în faţa 
archebuzelor şi puştilor. Dar aceasta este a doua 
aristocrație. Cea adevărată. Vremurile prafului de puşcă şi 
ale democraţiei nu au fost decât un vârtej într-un curent. 
Acum, omul de rând a devenit o unitate neputincioasă. În 
zilele noastre, avem această mare maşină a oraşului, şi o 
organizaţie complexă, peste puterea lui de înţelegere. 

— Şi totuşi, zise Graham, există ceva care rezistă, ceva pe 
care voi îl ţineţi în frâu... ceva care se mişcă şi se agită. 

— Vei vedea, zise Ostrog cu un zâmbet forţat care voia să 
înlăture aceste întrebări dificile. Eu n-am ridicat aceste 
forţe pentru a mă distruge... ai încredere în mine. 

— Mă întreb... zise Graham. 

Ostrog îl privi atent. 

— Oare trebuie ca lumea să meargă astfel? zise Graham, 
dând frâu liber sentimentelor care îl stăpâneau. Trebuie, 
într-adevăr, să meargă astfel? Toate speranţele noastre au 
fost zadarnice? 

— Ce vrei să spui? zise Ostrog. Speranţe? 

— Eu viu dintr-o epocă democratică. Şi găsesc o tiranie 
aristocratică! 

— Bine, ... dar dumneata eşti tiranul principal! 

Graham clătină din cap. 

— Ei, bine, zise Ostrog, trebuie să priveşti lucrurile în mod 
general. Schimbările s-au produs întotdeauna în felul 
acesta. Aristocraţie, predominarea celor mai buni... 


suferinţa şi dispariţia celor incapabili, şi astfel se merge 
spre mai bine. 

— Dar aristocrația! Oamenii aceia pe care i-am întâlnit! 

— Oh! nu ei! zise Ostrog. Cea mai mare parte dintre ei se 
îndreaptă spre nimicire. Vicii şi plăceri! Ei nu au copii. 
Această specie se va stinge. Dacă lumea merge într-adevăr 
înainte, dacă nu se în-toarce din drum. Calea uşoară a 
exceselor, apoi eutanasia, pentru căutătorii de plăceri pe 
care i-au consumat flăcările, acesta este cel mai sigur mijloc 
de îmbunătăţire a rasei! 

— Plăcută moarte, zise Graham. Şi totuşi... Se gândi o 
clipă. Mai este ceva... mulţimea, marea masă a oamenilor 
săraci. Vor muri şi ei? Nu, ei nu vor muri. Ei suferă, 
suferinţa lor este o forţă pe care chiar dumneata... 

Ostrog făcu un gest de nerăbdare, şi când vorbi, o făcu pe 
un ton mai puţin potolit ca înainte. 

— Nu-ţi face griji cu astfel de lucruri, zise el. În câteva zile, 
totul se va aranja. Mulțimea este un animal uriaş şi prost. Şi 
dacă nu moare? Chiar dacă nu moare, ea poate fi 
îmblânzită şi condusă. Eu nu am nicio afecţiune faţă de 
sclavi. Acum două nopţi i-ai auzit pe aceşti oameni strigând 
şi cântând. Noi i-am învăţat acest cântec. Dacă ai fi luat pe 
oricare om de acolo, şi l-ai fi întrebat, cu sânge rece, de ce 
strigă, n-ar fi putut să-ţi spună. Erau convinşi că strigă 
pentru dumneata, că îţi sunt credincioşi şi devotați. Atunci 
erau gata să ucidă Consiliul. Astăzi... au şi început să 
murmure împotriva acelora care au răsturnat Consiliul. 

— Nu, nu, zise Graham. Strigătul lor ţâşnea dintr-o viaţă 
mizerabilă, fără bucurie sau mândrie, şi pentru că în mine... 
în mine... ei sperau... 

— Şi care era speranţa lor? Care este speranţa lor? Ce 
drept au ei ca să spere? Ei muncesc prost şi vor răsplata 
acelora care muncesc bine. Ce speră omenirea? Că va veni 
într-o zi Supra-omul, că într-o zi cel inferior, cel slab şi cel 
josnic va putea fi supus sau înlăturat. Supus, dacă nu 
înlăturat. Lumea nu este făcută pentru cei răi, pentru cei 


proşti, cei nemulţumiţi. Datoria lor... o datorie frumoasă, de 
altminteri... este de a muri. Moartea celor care au dat greş! 
Aceasta este calea pe care animalul se ridică spre 
umanitate, pe care omul merge înainte, spre culmi mai 
înalte. 

Ostrog făcu un pas, rămase o clipă pe gânduri, şi se 
întoarse din nou spre Graham. 

— Pot să-mi imaginez cum vede un englez din perioada 
victoriană acest mare stat mondial al nostru. Dumneata 
regreţi toate vechile forme ale orânduirii parlamentare... 
spectrele lor încă mai bântuie lumea... consiliile electorale 
şi parlamentele şi toate aceste copilării din secolul al 
optspreze-celea. Dumneata eşti împotriva Oraşelor noastre 
ale Plăcerii. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta... dacă n-aş 
fi fost atât de ocupat. Dar trebuie să mai înveţi. Poporul este 
nebun de invidie... ei sunt de aceeaşi părere cu dumneata. 
Ei cer, acum, pe străzi, distrugerea Oraşelor Plăcerii. Dar 
Oraşele Plăcerii sunt organele purificatoare ale Statului, 
locuri care atrag an de an spre ele tot ceea ce este slab şi 
vicios, tot ceea ce este desfrânat şi leneş, cheamă toată 
pleava netrebnică a lumii spre o distrugere plină de graţie. 
Ei se duc acolo, petrec, mor fără copii, toate femeile 
frumoase, proaste şi desfrânate mor fără copii, iar 
omenirea devine mai sănătoasă. Dacă poporul ar fi înţelept, 
nu i-ar invidia pe bogaţi pentru felul lor de a muri. Şi 
dumneata ai vrea să-i emancipezi pe aceşti muncitori proşti 
şi fără minte, pe care noi i-am făcut sclavi, şi să încerci să le 
faci o viaţă uşoară şi plăcută! 'Tocmai acum când s-au 
coborât la locul care li se cuvine! El zâmbi, cu un zâmbet 
care îl irită pe Graham în mod deosebit. Mai ai multe de 
învăţat! Cunosc aceste idei, l-am citit şi eu în copilărie pe 
Shelley al vostru, şi am visat la libertate. Nu există altă 
libertate în afară de înţelepciune şi stăpânire de sine. 
Libertatea este înăuntrul nostru... nu în afară. Este o 
problemă a fiecărui om. Dacă, lucru de altfel imposibil, 
aceşti nenumărați nebuni în haine albastre, care strigă pe 


străzi, ar izbuti să ne învingă, ce s-ar întâmpla atunci? Nu 
vor face decât să intre pe mâinile altor stăpâni. Atât timp 
cât există oi, natura va crea şi animale de pradă. Vor 
produce doar o întârziere de câteva sute de ani. Dominația 
aristocrației este fatală şi asigurată. Sfârşitul va fi Supra- 
omul... cu toate protestele nebune ale omenirii. Să se 
revolte, să învingă, să mă ucidă pe mine şi pe cei de o 
seamă cu mine. Da, se vor ridica alţii... alţi stăpâni. Sfârşitul 
va fi acelaşi. 

— Nu ştim, zise Graham, cu încăpățânare. 

Câteva clipe, rămase copleşit de gânduri. 

— Dar eu trebuie să văd aceste lucruri cu ochii mei, zise 
el, luând deodată un ton ferm şi hotărât. Numai văzând, voi 
putea înţelege. Trebuie să învăţ. Asta este ceea ce vreau să- 
ţi spun, Ostrog. Eu nu vreau să fiu Rege într-un Oraş al 
Plăcerii; nu asta este plăcerea mea. M-am ocupat destul 
timp cu aeronautica... şi cu alte asemenea treburi. Tre-buie 
să aflu cum trăieşte poporul, cum s-a dezvoltat viaţa de 
toate zilele. Atunci voi înţelege mai bine adevărul. Trebuie 
să aflu cum trăiesc oamenii de rând... în special oamenii 
muncii... cum muncesc, cum se căsătoresc, cum îşi cresc 
copiii, cum mor... 

— Poţi afla asta din romanele noastre realiste, îi sugeră 
Ostrog, brusc îngrijorat. 

— Eu vreau realitate, zise Graham, nu realism. 

— Există unele greutăţi, zise Ostrog, pe gânduri. În 
general, poate... 

— Nu mă aşteptam... 

— Credeam... Şi totuşi, poate că... Spui că vrei să mergi pe 
străzile oraşului şi să vezi oamenii de rând. 

Deodată, el ajunse la o concluzie. 

— Va trebui să umbli deghizat, zise el. Oamenii sunt foarte 
agitaţi, şi descoperirea prezenţei dumitale între ei, ar putea 
să creeze o tulburare teribilă. Şi totuşi, dorinţa dumitale de 
a merge prin oraş... ideea aceasta... Da, acum, gândindu- 
mă mai bine, nu mi se pare chiar... S-ar putea realiza. Dacă 


te interesează cu adevărat! Desigur, dumneata eşti 
Stăpânul. Te poţi duce chiar acum, dacă vrei. Asano îţi va 
procura un deghizament pentru această plimbare. El te va 
însoţi. La urma urmei, nu este o idee rea. 

— Nu vei avea nevoie să mă consuli în vreo problemă, în 
acest timp? întrebă deodată Graham, cuprins de o bănuială 
ciudată. 

— Oh, nici vorbă! Nu! Cred că poţi lăsa treburile pe seama 
mea, în orice caz pentru un timp, zise Ostrog zâmbind. 
Chiar dacă nu suntem de aceeaşi părere... 

Graham îi aruncă o privire tăioasă. 

— Ne putem aştepta să se dea în curând vreo luptă? 
întrebă el brusc. 

— Nu, în mod sigur. 

— M-am gândit la poliţia de negri. Nu cred că poporul 
intenţionează să se poarte ostil faţă de mine, şi, la urma 
urmei, eu sunt Stăpânul. Şi chiar la Paris... 

Ostrog îl privea cu atenţie, pe sub sprâncenele încruntate. 

— Nu am de gând să aduc negri în Londra, zise el încet. 
Dar dacă... 

— Orice s-ar întâmplă, nu vei aduce negri înarmaţi în 
Londra, zise Graham. În această privinţă, nu-mi voi schimba 
părerea. 

Ostrog, după o pauză, se hotări să nu spună nimic, şi se 
înclină cu respect. 

Capitolul XX. 

PE STRĂZILE ORAŞULUI. 

În noaptea aceea, necunoscut şi nebănuit de nimeni, 
îmbrăcat în costumul unui funcţionar inferior de la 
Motoarele de Vânt, care îşi luase o zi de odihnă, Graham, 
însoţit de Asano, care se îmbrăcase în hainele de pânză ale 
celor din Compania Muncii, colindă oraşul prin care 
rătăcise altădată, când fusese cufundat în întuneric. Acum, 
el îl văzu luminat şi treaz, într-un vârtej de viaţă. În ciuda 
agitaţiei forţelor revoluţionare, în ciuda nemulţu-mirii 
crescânde, şi a murmurului prevestind noile lupte, din şirul 


cărora prima revoltă nu fusese decât un preludiu, curentul 
neîncetat al circulaţiei con-tinua să curgă, mare şi puternic. 
Acum el mai cunoştea câte ceva despre dimensiunile şi 
aspectele acestei noi epoci, dar nu era pregătit pentru 
surpriza infinită a unei cercetări mai amănunțite, pen-tru 
torentul de culori şi de impresii vii care se revărsa în jurul 
lui. 

Era primul lui contact adevărat cu poporul din vremea 
aceea. El îşi dădu seama că tot ce se petrecuse mai înainte, 
în afară de scurtele imagini despre teatre şi pieţele publice, 
avusese un caracter izolat, fusese o simplă mişcare în 
cadrul sectorului politic, relativ îngust, şi că toate 
experienţele de până atunci se desfăşuraseră în jurul 
propriei lui situaţii. Dar acum, oraşul era în cele mai active 
ceasuri ale nopţii, poporul se reîntorcea la interesele 
proprii, viaţa revenea la cursul real, la obiceiurile comune 
ale acestei noi epoci. 

Intrară mai întâi pe o stradă ale cărei margini erau 
înţesate cu oameni îmbrăcaţi în haine albastre. Graham 
văzu că acest furnicar era o parte dintr-o procesiune - şi 
era ciudat să vezi o procesiune de oameni care parcurgeau 
oraşul stând pe loc. Ei fluturau steaguri dintr-o pânză roşie, 
grosolană, pe care erau scrise inscripţii cu litere prost 
desenate şi cu ortografii diferite. „Să nu dezarmăm”, 
strigau aceste steaguri. „De ce să dezarmăm?”, „Să nu 
dezarmăm”, „Să nu dezarmăm”. Treceau steaguri după 
steaguri, un şuvoi de steaguri şi, în cele din urmă, răsună 
cântecul revoltei, acompaniat de o orchestră zgomotoasă, 
cu instrumente ciudate. 

— Toţi ar fi trebuit să fie la muncă, zise Asano. În aceste 
două zile, n-au primit mei un fel de alimente, sau le-au 
furat. 

Apoi Asano făcu un ocol, pentru a evita mulţimea 
compactă care se strânsese ca să privească trecerea 
cadavrelor de la spital câtre un cimitir, rămăşiţele recoltei 
funerare ale primei revolte. 


Puţini oameni dormeau în noaptea aceea; ieşiseră aproape 
toţi pe străzi. Graham era înconjurat de imensa agitaţie a 
unor mulţimi care se succedau neîncetat; mintea lui era 
năucită şi înceţoşată de vuietul continuu, de strigătele 
neînţelese şi de aspectele fragmentare ale luptei sociale 
care abia începea. Pretutindeni, ghirlande şi steaguri cu 
decoraţii negre şi ciudate, cu numele lui, dovedindu-i cât 
era de popular. Pretutindeni, frânturi din acel dialect 
grosolan folosit de cei din clasa incultă, adică de oamenii 
care nu puteau să ajungă, prin modul lor de viaţă, la cultura 
fonografică. Pretutindeni plutea în aer protestul împotriva 
dezarmării, cu o forţă pe care el nu şi-o închipuise în timpul 
petrecut în încăperile Motoarelor de Vânt. Îşi dădu seama 
că imediat ce se va întoarce, va tre-bui să discute despre 
acest fapt cu Ostrog, despre acest fapt şi despre problemele 
mai mari din care decurgea, va trebui să discute într-un 
mod mai concludent decât o făcuse până acum. În tot 
timpul acestei nopţi, chiar din primele ceasuri ale plimbării 
lor prin oraş, spiritul de agitaţie şi revoltă pusese stăpânire 
pe atenţia lui, îndepărtând nenumăratele alte aspecte 
ciudate, pe care altfel le-ar fi putut observa. 

Această preocupare dădu impresiilor lui un caracter 
fragmentar. Şi totuşi, printre atâtea subiecte bizare şi vii, 
niciunul, oricât ar fi fost de personal şi de insistent, nu 
izbutea să-i reţină întru totul atenţia. Existau momente 
când agitația revoluţionară i se ştergea din minte, era dată 
la o parte, ca o perdea, în faţa vreunui aspect nou şi 
impresionant al acelei epoci. Helen îi orientase gândurile 
către dorinţa intensă de a cunoaşte, dar existau şi momente 
când chiar şi chipul ei dispărea din preocupările lui 
conştiente. La un moment dat, de exemplu, pe când 
străbăteau cartierul religios - nu mai era necesar ca 
bisericile şi capelele să fie împrăştiate prin tot oraşul, 
deoarece platformele mişcătoare asigurau o circulaţie 
rapidă - atenţia îi fu puternic atrasă de faţada bisericii 
uneia dintre sectele creştine. 


Călătoreau aşezaţi pe o platformă superioară, cea mai 
rapidă. Clădirea le apăru la o curbă, apropiindu-se cu 
repeziciune de ei. Era acoperită de sus până jos cu 
inscripţii, colorate în alb şi albastru, în afară de porţiunea 
ocupată de un ecran kinematografic, mare şi strălucitor, pe 
care tocmai se prezenta o scenă realistă din Noul 
Testament; o ghirlandă uriaşă de culoare neagră atârnată 
deasupra inscripţiilor arăta că religia populară urma 
politica populară. Graham, care se familiarizase cu scrierea 
fonetică, citi cu atenţie inscripţiile; cele mai multe 
conţineau, după părerea lui, incredibile cuvinte de hulă. 
Printre cele mai inofensive erau: „Mântuirea se află la 
primul etaj, spre dreapta”., Plasaţi-vă banii în acţiunile 
Creatorului nostru”. „Cele mai rapide convertiri din Londra. 
Operatori experţi! Grăbiţi-vă!” „Ce-i va spune Cristos Celui- 
care-doarme.” „Alătură-te celor mai recenți sfinţi!” „Fii 
creştin, fără să-ţi neglijezi ocupațiile cotidiene.” „Astă-seară 
vor lua cuvântul cei mai străluciți episcopi, iar preţurile 
sunt tot cele obişnuite.” „Binecuvântări rapide pentru 
oamenii de afaceri ocupați.” 

— Dar bine, e îngrozitor! zise Graham, în timp ce 
asurzitorul vacarm al pietăţii mercantile se ridica deasupra 
lor. 

— Ce găsiţi îngrozitor? întrebă micul lui în-soţitor, 
încercând zadarnic să găsească ceva neobişnuit în acele 
inscripţii ţipătoare. 

— Tot ce scrie aici! Esenţa religiei este, desigur, credinţa. 

— Oh, asta? răspunse Asano, privindu-l. Asta vă şochează? 
Vorbea cu tonul celui care face o descoperire. Da, desigur. 
Uitasem. În zilele noastre, se dă o bătălie acerbă pentru 
captarea atenţiei, iar oamenii nu au pur şi simplu timp să se 
ocupe de sufletele lor, ştiţi, aşa cum făceau altădată. El 
zâmbi. În vremurile vechi, existau liniştitele zile de 
duminică, excursiile la ţară... Cu toate că am citit undeva că 
în după-amiezile de duminică... 


— Dar această biserică, zise Graham, privind înapoi, spre 
albul şi albastrul care se îndepărtau, cu siguranţă că nu 
este singura cale... 

— Există sute de căi diferite. Dar, bineînţeles, dacă o sectă 
nu spune ceea ce are de spus, îşi pierde orice valoare. 
Cultul a mers în pas cu epoca. Există secte ale clasei înalte, 
cu metode mai puţin zgomotoase... Tămâie costisitoare, 
ceremonii intime şi tot felul de asemenea lucruri. Oamenii 
cultului sunt extrem de populari şi de prosperi. Ei plătesc 
Consiliului câteva doz de lioni, pentru localurile pe care le 
ocupă... vreau să spun că vă plătesc dumneavoastră. 

Graham era încă nedumerit în privinţa monedei, şi 
expresia „câteva doz de lioni” îl făcu să-şi în-drepte brusc 
atenţia către această problemă. Noul subiect îl făcu să uite 
într-o clipă de templele aglomerate şi gălăgioase. O 
întorsătură de frază îi sugeră ideea, confirmată apoi de 
răspunsurile lui Asano, că aurul şi argintul nu mai aveau 
putere de acoperire, că aurul marcat, a cărui domnie fusese 
inaugurată de negustorii fenicieni, era în sfârşit detronat. 
Schimbarea fusese treptată, dar rapidă, provocată de 
extinderea sistemului de cecuri, care, încă în timpul primei 
perioade din viaţa lui Graham, înlocuise în mod practic 
aurul din toate marile tranzacţii de afaceri. Viaţa 
comercială obişnuită a oraşului, circulaţia obişnuită a 
banilor în întreaga lume erau conduse cu ajutorul micilor 
cecuri brune, verzi, şi roze, emise în alb de Consi-liu, pentru 
sume mici. Asano avea mai multe asemenea cecuri asupra 
lui, şi la prima ocazie le completă cu sumele necesare. Erau 
tipărite pe o hârtie care nu se rupea, semitransparentă, 
flexibilă, întreţesută cu mătase. Toate purtau un facsimil al 
semnăturii lui Graham; el se reîntâlnea pentru prima oară, 
după două sute trei ani, cu buclele şi înfloriturile acestui 
autograf pe care îl cunoştea atât de bine. 

Dar, cu toate că încercă de câteva ori, niciunul dintre 
aspectele străzii nu făcu o impresie destul de puternică 
asupra lui, pentru a-şi putea lua gândul de la problema 


dezarmării poporului; o clipă, îl urmări imaginea confuză a 
unui templu teozofic care promitea MIRACOLE, cu litere 
enorme de o luminozitate intermitentă; apoi veni imaginea 
sălii de mese de pe bulevardul Northumberland. O clipă, 
aceasta îi reţinu interesul. 

Prin străduinţa şi abilitatea lui Asano, Graham reuşi să 
examineze sala, privind-o dintr-o mică galerie lăturalnică, 
rezervată administraţiei. Prin toată clădirea plutea un 
murmur înnăbuşit şi îndepărtat; însoţit de şuierături şi 
strigăte a căror semnificaţie n-o înţelese la început, dar 
care îi aminteau de un anumit glas aspru şi misterios, auzit 
în noaptea când rătăcise de unul singur, după ce se 
reaprinseseră luminile. 

Deşi acum era obişnuit cu vastitatea dimensiunilor şi cu 
marele număr de oameni, spectacolul îi reţinu mult timp 
atenţia. Observând felul în care era servită mâncarea la 
masa cea mai apropiată de sub el, punând întrebări despre 
tot felul de amănunte şi ascultând răspunsurile, el îşi dădu 
seama pe deplin de semnificaţia acestui ospăț la care luau 
parte câteva mii de oameni. 

Graham constata, cu o surpriză continuă, că nici nu 
observase fapte care ar fi trebuit să-l izbească puternic de 
la bun început, până când, ridicând un semn de întrebare, 
vreun amănunt banal nu-i dezvăluia ceea ce el trecuse până 
atunci cu vederea. Nu se gândise, de exemplu, că toată 
această continuitate a clădirilor oraşului, eliminarea 
intervalelor, sălile vaste, tot sistemul de drumuri implicau 
dispariţia căminului, că tipicul „home” victorian, celulă de 
cărămizi conţinând bucătăria şi oficiul, sufrageria şi 
dormitoarele, dispăruse - cu excepţia ruinelor de la ţară - 
tot atât de complet ca şi coliba de răchită. Dar abia acum el 
vedea ceea ce fusese evident, încă de la început, şi anume 
că Londra, din punct de vedere al locuinţelor, nu mai era o 
aglomerare de case, ci un hotel enorm, un hotel cu o mie de 
clase de confort, cu mii de săli de mese, capele, teatre, pieţe 
şi locuri de adunare, un com-plex de întreprinderi, al căror 


proprietar principal era el. Oamenii de rând aveau numai 
dormitoarele, însoţite, cel mult, de anticamere, construite în 
orice caz după regulile igienei, oricare le-ar fi fost gradul de 
confort şi de izolare; ceilalţi trăiau la fel cum trâiseră mulţi 
oameni în marile hoteluri ale perioadei victoriene, 
mâncând, citind, gândind, jucând, conversând, numai în 
locuri publice de întâlnire, lucrând în cartierele industriale 
ale oraşului, sau combinând afaceri în birourile din cartierul 
comercial. 

EI îşi dădu seama din primul moment că noua stare de 
lucruri se dezvoltase în mod necesar, pornind de la oraşul 
victorian. Rațiunea fundamentală a oraşului modern fusese 
întotdeauna principiul economic al cooperării. Principala 
piedică în procesul contopirii caselor separate, pe vremea 
lui, fusese pur şi simplu civilizaţia încă imperfectă a 
mulţimii; o barbară şi puternică mândrie, pasiunile, 
prejudecățile, geloziile, rivalităţile, reacţiile violente ale 
claselor mijlocii şi de jos, impuneau stricta separare a 
locuinţelor alăturate. Dar adaptarea, îmblânzirea mulţimii 
începuse încă de pe atunci să progreseze rapid. Înainte 
vreme, în scurta lui viaţă de treizeci de ani, el văzuse 
extinderea tot mai mare a obiceiului de a lua masa în afară 
de casă, în locul cafenelelor mici apăruseră, de exemplu, 
marile restaurante înţesate de lume, începuseră să ia fiinţă 
cluburile feminine; imensa răspândire a sălilor de lectură, a 
caselor de odihnă şi a bibliotecilor au fost martorii 
încrederii sociale crescânde. Promisiunile de atunci erau 
acum complet realizate. Căminul baricadat, străjuit de 
lacăt, dispăruse. 

Oamenii pe care îi vedea luând masa aparţineau - după 
cum i s-a spus - părţii inferioare a clasei mijlocii, venind 
imediat deasupra muncitorilor în haine albastre, oameni 
atât de obişnuiţi, în perioada victoriană, să se aşeze la masă 
cu toate precauţiile izolării, încât, atunci când erau nevoiţi 
uneori să ia masa în public, îşi ascundeau de obicei 
stângăcia prin glume de prost gust sau printr-o comportare 


ostentativă. Dar cei de aici, de dedesubtul lui, îmbrăcaţi în 
haine vesele şi simple, se dovedeau foarte manieraţi şi, cu 
toate că erau agitaţi, grăbiţi şi necomunicativi, raporturile 
dintre ei arătau că se simțeau foarte în largul lor. 

Graham observă un amănunt semnificativ: masa era şi 
rămânea foarte curată, nu exista nimic care să indice 
dezordinea, firimiturile răspândite peste tot, resturile de 
alimente şi condimente, băutura vărsată pe masă sau florile 
împrăştiate fără rost, adică tot ceea ce marca desfăşurarea 
trepidantă a unui ospăț din perioada victoriană. Vesela era 
de un tip nou. Nu existau ornamente, flori, nici faţă de 
masă, deoarece masa era construită dintr-un material solid 
care avea țesătura şi aspectul damascului. El văzu că 
materialul acesta asemănător damascului era împodobit cu 
desene graţioase, de fapt reclame comerciale. 

În faţa fiecărui mesean, într-un fel de adâncitură a mesei 
se afla un aparat confecţionat din porțelan şi metal. Era o 
singură farfurie de porțelan alb, pe care meseanul o spăla 
singur, între feluri, cu ajutorul unor robinete prin care 
veneau nişte lichide volatile, calde şi reci; îşi spăla, de 
asemenea, de câte ori era nevoie, elegantele tacâmuri de 
metal alb, cuțitul, furculiţa şi lingura. 

Supa sau vinul sintetic, băutura cea mai răspândită, 
veneau prin robinete similare, iar celelalte feluri călătoreau 
automat, pe tăvi aranjate cu gust, de-a lungul unor şine de 
argint care le aduceau pe masă. Meseanul le oprea şi se 
servea la discreţie. 'Tăvile apăreau pe o portiţă, la un capăt 
al mesei, şi dispăreau la celălalt capăt. Această formă de 
decadentă a sentimentului democratic, acest urât orgoliu al 
sufletelor josnice, care îi face pe cei egali să nu se servească 
unii pe alţii, bântuia foarte puternic printre aceşti oameni. 
Graham era atât de preocupat de aceste amănunte, încât 
abia când ieşi din sală observă imensele diorame de 
reclamă care treceau maiestuos de-a lungul pereţilor, 
proclamând remarcabilele calităţi ale diferitelor mărfuri. 


De aici, ei trecură printr-o sală înţesată de lume, şi el 
descoperi cauza zgomotului care îl nedumerise Se opriră în 
faţa unei uşi turnante, unde se plătea o taxă. 

Atenţia lui Graham fu atrasă îndată de nişte huiduieli 
violente, urmate de un glas aspru şi puternic. „Stăpânul 
doarme liniştit”, striga acest glas. „Stăpânul este sănătos 
tun. El se va ocupa tot restul vieţii de aeronautică. El spune 
că femeile sunt astăzi mai frumoase decât oricând. Glup! 
Glup! Minunata noastră civilizaţie îl uimeşte peste mă-sură. 
Peste măsură. Glup! El are toată încrederea în 
Conducătorul Ostrog, are încredere absolută în 
Conducătorul Ostrog. Ostrog va fi primul lui ministru, 
împuternicit să destituie sau să numească funcţionarii 
publici... Toată conducerea va fi în mâinile Conducătorului 
Ostrog! Consilierii au fost trimişi înapoi, în propria lui 
închisoare de deasupra Casei Consiliului.” 

Graham se opri locului de la prima frază şi, privind în sus, 
văzu că sunetele ieşeau dintr-un fel de porta-voce ridicolă, 
având forma unei figuri omeneşti. Era Maşina Inteligenţei 
Generale. O clipă, maşina parcă respiră adânc, şi din corpul 
ei cilindric se auzi un zgomot regulat. Se auzi din nou: 
„Glup, glup,” şi începu iar să vorbească. 

, În prezent Parisul este pacificat. A încetat orice 
rezistenţă. Glup! Poliţia neagră deţine toate poziţiile cheie 
ale oraşului. Negrii s-au luptat cu multă vitejie, cântând 
imnurile scrise de poetul Kipling întru slava strămoşilor lor. 
O dată sau poate de două ori ei au uitat de disciplină, şi au 
torturat, şi au mutilat pe rebelii capturați, bărbaţi şi femei. 
Morala: nu vă răzvrătiți. Ha, ha! Glup, glup! Ei sunt băieţi 
isteţi. Băieți isteţi şi viteji. Asta să fie o lecţie pentru 
răzvrătiţii din oraş. Da! Răzvrătiţi! Pleava pământului! Glup, 
glup!” 

Glasul încetă. Prin mulţime se auzi un murmur confuz de 
dezaprobare. „Negri blestemaţi.” Un om începu să 
vorbească, alături de el. „Oare asta este fapta Stăpânului, 
fraţilor? Este voinţa Stăpânului?” 


— Poliţia neagră! zise Graham. Ce înseamnă asta? Nu 
cumva... 

Asano îi atinse braţul şi-l preveni cu privirea, şi îndată o 
altă maşină ţipă asurzitor, începând să vorbească cu un glas 
ascuţit „lahaha, iaha, iap! Ascultaţi lătratul unui ziar viu! 
Ziar viu. laha! Groaznice atentate în Paris. lahaha! 
Parizienii, exasperaţi de poliţia neagră, recurg la asasinate. 
Represiuni înspăimântătoare. Se reîntorc vremurile 
barbariei. Sânge! Sânge! laha!” Maşina vorbitoate de 
alături urlă cu putere: „Glup, glup”, acoperind sfârşitul 
frazei, apoi continuă, cu un glas ceva mai scăzut decât 
înainte, să comenteze grozăviile provocate de dezordini. 
Trebuie să se menţină „legea şi ordinea”, zise maşina. 

— Dar... - începu Graham. 

— Nu-mi puneţi întrebări aici, zise Asano, s-ar putea să vă 
treziţi amestecat într-un scandal. 

— Atunci, hai să mergem în altă parte, zise Graham, căci 
vreau să aflu mai mult despre aceste evenimente. 

Îşi croiră amândoi drum prin mulţimea aţâţată care roia 
sub aceste glasuri, şi se îndreptară spre ieşire. Graham îşi 
dădu atunci mai bine seama de proporţiile şi aspectul sălii. 
În total, mari şi micl. Probabil că erau aproape o mie de 
maşini vorbitoare, şuierând, lătrând şi sporovăind în acest 
spaţiu imens, fiecare adunând în jur o mulţime de 
ascultători agitaţi, în majoritate oameni îmbrăcaţi în pânză 
albastră. Erau maşini de toate dimensiunile, de la micile 
mecanisme vorbitoare care îşi împroşcau sarcasmul 
mecanic prin colturi, până la cele mijlocii, şi ajungând la 
aparatele gigantice, de cincizeci de picioare, care urlaseră 
la început deasupra lui Graham. 

În sală era o aglomeraţie neobişnuită, din cauza marelui 
interes public asupra mersului evenimentelor din Paris. 
Lupta fusese desigur mult mai sălbatică decât i-o 
prezentase Ostrog. Toate maşinile vorbeau despre acest 
subiect, şi repetarea celor auzite, de către oamenii din sală, 
făcea ca imensul furnicar să zumzăie de fraze ca: „Poliţişti 


linşaţi”. „Femei arse de vii”, „Soldaţi negri”. „Oare Stăpânul 
îngăduie asemenea fapte?” întrebă un om de lângă 
Graham. „Aşa îşi începe Stăpânul conducerea?” 

Aşa îşi începe Stăpânul conducerea? Mult timp (Jupă ce 
părăsi sala îl urmăriră urletele, şuierăturile şi zbieretele 
maşinilor: „Glup, glup”, „lahaha, iaha, iap! laha!” Aşa îşi 
începe Stăpânul conducerea? 

Imediat ce ajunseră afară, pe stradă, el începu să-l întrebe 
pe Asano despre cauzele luptelor din Paris. 

— Dezarmarea poporului! Care e natura acestor 
tulburări? Care e natura tuturor acestor evenimente? 

Asano părea că se străduie să-l încredinţeze că totul e în 
ordine. 

— Dar violențele? 

— Nu poţi să faci o omletă, zise Asano, fără să. spargi 
ouăle. Sunt doar oamenii cei mai de jos. Şi numai dintr-un 
singur cartier al oraşului. În rest este ordine. Muncitorii 
parizieni sunt cei mai sălbatici din lume, cu excepţia celor 
de la noi. 

— Cum? Londonezii? 

— Nu, japonezii. Ei trebuie să fie ţinuţi în frâu. 

— Dar să arzi femei de vii! 

— Comuna! zise Asano. Ei vor să vă exproprieze. Să 
exproprieze totul şi să lase lumea sub condu-cerea gloatei. 
Dar dumneavoastră sunteţi Stăpânul, lumea este a 
dumneavoastră. Aici nu va fi vorba de niciun fel de Comună. 
Aici nu este nevoie de poli-ţia neagră. S-a ţinut seama de 
toate. Sunt proprii lor negri... negri care vorbesc franceza. 
Regimente din Senegal, din Nigeria şi Iombuctu. 

— Regimente? zise Graham, credeam că nu este decât 
unul... 

— Nu, zise Asano, aruneându-i o privire. Sunt mai multe. 

Graham se simţi cu totul neputincios. 

— Nu credeam... începu el, apoi se opri brusc. Îşi continuă 
fraza, lăsând să se creadă că vrea doar să obţină informaţii 
despre maşinile vorbitoare. Cei mai mulţi dintre oamenii pe 


care îi văzuse erau prost îmbrăcaţi sau chiar zdrenţăroşi; 
dar Graham află că, pentru clasele mai înstărite, maşinile 
vorbitoare erau instalate în toate apartamentele mai 
confortabile ale oraşului şi începeau să vorbească de îndată 
ce se apăsa pe un buton. Locatarul apartamentului putea să 
conecteze maşina cu cablurile oricăruia dintre marile 
Sindicate de Ştiri pe care dorea să-l audă. Aflând de acest 
procedeu, el întrebă de ce nu există asemenea maşini în 
propriile lui apartamente. Asano tresări. 

— Nu m-am gândit niciodată, zise el. Probabil că Ostrog a 
dat dispoziţie să fie scoase. 

Graham tresări şi el. 

— De ce? 

— Poate că s-a gândit că vă vor plictisi, zise Asano. 

— Trebuie să fie instalate la loc, de îndată ce mă întorc, 
zise Graham, după o scurtă pauză. 

Îi fu greu să înţeleagă că sala de ştiri şi cea de mese nu 
erau nişte mari săli specific centrale, ci se repetau la 
nesfârşit în tot oraşul. În tot timpul expediției din acea 
noapte, prin toate cartierele pe unde trecea, auzul lui 
desluşea, din tumultul străzilor, aceleaşi urlete scoase de 
ziarul Conducătoru-lui Ostrog: „Glup, glup!” sau ţipătul 
principalului său concurent: „lahaha, iaha, iah! Auziţi 
lătratul unui ziar viu!”. 

Se repetau, de asemeni, pretutindeni, creşe asemănătoare 
celei pe care o vizită. Urcară mai întâi cu un ascensor, şi 
străbătură apoi un pod de sticlă care trecea pe deasupra 
sălii de mese, şi a străzilor, într-un plan uşor înclinat în sus. 
Pentru a intra în prima secţie a creşei, Graham fu nevoit să 
se folosească, sub îndrumarea lui Asano, de monedele care 
purtau chiar semnătura lui. Porniră apoi, în-soţiţi de un 
bărbat îmbrăcat în roba violetă încheiată cu o agrafă de 
aur, uniforma medicilor practicieni. Observând, după 
manierele medicului, că fusese recunoscut, Graham începu 
să-i pună întrebări, fără nicio rezervă, asupra ciudatelor 
instalaţii pe care le întâlnea. 


De o parte şi de alta a liniştitului culoar, capitonat pentru a 
amortiza zgomotul paşilor, se aflau nişte uşi mici şi înguste, 
a căror dimensiune şi as-pect amintea de celulele unei 
închisori din perioada victoriană. Dar jumătatea superioară 
a fiecărei uşi era confecţionată din acelaşi material verzui, 
transparent, al cuştii în care se trezise el din somn, iar, 
înăuntru, în fiecare despărţitură, se zărea, abia desluşit, 
câte un copilaş aşezat într-un mic cuib de vată. La cea mai 
mică abatere de la temperatura şi umezeala optimă, un 
aparat complicat controla atmosfera şi acţiona o sonerie 
răspunzând departe, locmai în biroul central. Acest sistem 
de creşe înlocuise aproape în întregime riscurile şi 
nesiguranța utilizării doicilor de altă dată. Medicul îi atrase 
de la început lui Graham atenţia asupra doicilor, o serie de 
figuri mecanice, cu braţe, umeri şi sâni imilând uimitor 
realitatea, cu articulaţii şi consistenţă extrem de naturale, 
dar plasate pe un simplu trepied de alamă, şi având în locul 
trăsăturilor feţei un disc plat, acoperit cu reclame care 
puteau in-teresa pe mame. 

Dintre toate ciudăţeniile pe care le întâlni Graham în 
noaptea aceea, niciuna nu-l contrarie mai mult decât 
această creşă. Privi dezaprobator acele mici fiinţe roze, 
încercând să schiţeze, nesigur, cu mâinile şi picioarele lor 
slabe primele mişcări, copii părăsiţi, lipsiţi de îmbrăţişări şi 
mângâieri. Doctorul care îi însoțea era, însă, cu totul de altă 
părere. Evidenţele lui statistice arătau, fără posibilitate de 
contrazicere, că în epoca victoriană cea mai periculoasă 
perioadă a vieţii era aceea petrecută în braţele mamei, că 
atunci se înregistra cea mai ridicată mortalitate omenească. 
Pe de altă parte, această societate a creşelor, Sindicatul 
Internaţional al Creşelor, nu pierdea nici 0,5% din 
milioanele de copii pe care îi avea sub îngrijire. Dar 
prejudecata lui Graham era prea puternică, chiar şi în faţa 
cifrelor. 

De-a lungul unuia dintre numeroasele coridoare, ei 
întâlniră o tânără pereche, îmbrăcaţi în obişnuita pânză 


albastră, privind prin geamul transparent şi râzând în 
hohote de capul chel al primului lor născut. Probabil că pe 
figura lui Graham se putea citi părerea lui despre ei, 
deoarece veselia încetă şi tăcură stânjeniţi. Dar acest mic 
incident îi accentuă convingerea bruscă despre prăpastia 
dintre felul lui de a gândi şi obiceiurile acestei noi epoci. 
Trecu apoi, nedumerit şi întristat, prin camerele de joc şi 
prin grădinile de copii. Nesfârşitele săli de joc erau goale! 
Copiii, cel puţin ei, tot îşi mai petreceau nopţile dormind. În 
timp ce străbăteau aceste săli, Asano îi vorbi despre jucării, 
modele perfecţionate ale acelora concepute de inspiratul 
sentimental care a fost Froebel. Aici existau şi îngrijitoare, 
dar aproape totul era făcut de maşini care cântau, dansau 
şi legănau. 

Graham era încă nelămurit asupra multor lucruri. 

— Dar atât de mulţi orfani... zise el nedumerit, revenind la 
o primă impresie greşită. 1 se explică din nou că nu erau 
orfani. 

După ce părăsiră creşa, el începu să vorbească despre 
groaza pe care i-o provocaseră aceşti copii în cutiile lor de 
incubație. 

— Oare sentimentul matern a dispărut? zise el. Nu era 
decât o ipocrizie? Nu, cu siguranţă că era un instinct. Toate 
acestea par atât de nefireşti... aproape respingătoare. 

— Vom ajunge imediat într-un loc unde se dansează, zise 
Asano, drept răspuns. Sunt sigur că e plin de lume. Cu toate 
agitaţiile politice, sala va fi plină. Femeile nu acordă prea 
mare interes politicii... în afară de câteva, ici şi colo. Veţi 
vedea mamele... cea mai mare parte a femeilor tinere din 
Londra sunt mame. În această clasă, faptul de a avea un 
copil este considerat drept o onoare... o dovadă de 
vitalitate. Dar în clasa mijlocie puţini oameni au mai mult 
decât unul. La Compania Mun-cii este altceva. În privinţa 
sentimentului matern, ele continuă să fie extrem de mândre 
de copiii lor. Vin foarte des aici să-i privească. 

— Atunci, vrei să spui că populaţia lumii...? 


— Scade? Da. În afară de oamenii care ţin de Compania 
Muncii. Lor nu le pasă... 

Aerul se umplu deodată de muzică; de-a lungul unei străzi 
de care se apropiară, încadrată de stâlpi măreţi care 
păreau să fie făcuţi dintr-un ametist limpede, se scurgea un 
şuvoi de oameni veseli şi se auzea un tumult de strigăte 
vioaie şi râsete. Graham văzu capete împodobite cu păr 
ondulat, frunţi purtând cununi, şi un amestec vesel de stofe 
galbene, trecând triumfătoare de-a lungul acestei privelişti. 

— Veţi vedea, zise Asano cu un zâmbet uşor. Lumea s-a 
schimbat. Într-o clipă, veţi vedea mamele din epoca noastră. 
Veniţi pe aici. Le vom revedea, imediat, din nou, pe cele pe 
care le-am văzut adineauri. 

Urcară la o oarecare înălţime, într-un ascensor rapid, apoi 
îl schimbară cu unul care mergea mai încet. În timp ce 
urcau, muzica creştea în intensi-tate, până când se auzi de 
aproape, plină şi încântătoare; mergând în cadenţa ei 
cuceritoare, cei doi desluşiră zgomotul nenumăratelor 
picioare care dansau. Plătiră intrarea, la o uşă turnantă, şi 
intrară în vasta galerie care domina sala de dans, într-o 
atmosferă de îneântare deplină a urechilor şi ochilor. 

— Aici, zise Asano, sunt taţii şi mamele micuţilor pe care i- 
aţi văzut. 

Fără să fie atât de bogat ornamentată ca sala lui Atlas, era 
totuşi, prin dimensiunile ei, cea mai splendidă încăpere pe 
care o văzuse Graham. Frumoasele statui albe care 
susțineau galeriile îi amintiră încă o dată de magnifica 
renaştere a sculpturii; erau mlădiate în atitudini pline de 
graţie, iar feţele lor surâdeau. Dintr-un loc invizibil izvora o 
muzică, iar pe podeaua vastă şi strălucitoare dansau 
nenumărate perechi. 

— Priviţi-le, zise Asano, şi veţi vedea cât de mult îşi 
manifestă sentimentul matern. 

Galeria în care intrară mergea de-a lungul capătului 
superior al unui perete enorm care tăia sala de dans, 
despărţind-o de un fel de sală exterioară de unde se vedea, 


prin arcade largi, forfota neîncetată a străzilor. În sala 
exterioară se afla o mare mulţime de oameni îmbrăcaţi cu 
mai puţină eleganţă, aproape tot atât de numeroşi ca şi 
dan-satorii dinăuntru; marea lor majoritate purtau 
uniforma albastră a Companiei Muncii, care îi devenise 
acum atât de familiară lui Graham. Prea săraci pentru a 
putea pătrunde pe uşile sălii de serbare, ei totuşi nu se 
îndurau să rămână departe de sunetele seducătoare ale 
muzicii. Câţiva îşi făcuseră chiar loc şi începuseră să 
danseze, fluturându-şi zdrenţele. În timp ce dansau, unii 
strigau tot felul de glume şi aluzii ciudate, pe care Graham 
nu le înţelegea. La un moment dat, cineva începu să fluiere 
refrenul cântecului revoluţionar, dar această iniţiativă fu 
imediat înnăbuşită. Colţul acela era întunecos şi Graham nu 
vedea mai nimic. Se întoarse din nou în sală. Deasupra 
cariatidelor se aflau busturi de marmură ale oamenilor pe 
care această nouă epocă îi socotea mari pionieri şi 
eliberatori morali; în cea mai mare parte, numele lor erau 
străine lui Graham, deşi recunoscu pe Grant Aline, Le 
Gallienne, Nietzsche, Shelley şi Goodwin. Mari ghirlande 
negre şi lozinci elocvente subliniau inscripţia uriaşă care, 
desfigurând partea de sus a pereţilor, afirma că „Festivalul 
Trezirii” se află în plină desfăşurare. 

— Miriade de oameni şi-au luat vacanţă sau şi-au întrerupt 
din această cauză munca; în afară de muncitori, care refuză 
să reia lucrul, zise Asano. Aceşti oameni sunt totdeauna 
gata să-şi ia vacanţă. 

Graham se îndreptă spre grilaj şi, sprijinindu-se de el, privi 
în jos, la dansatori. În afară de două sau trei perechi 
îndepărtate, care se retrăseseră ca să-şi vorbească în 
şoaptă, el, împreună cu Asano, erau singuri în această 
galerie. Un val cald de parfum şi de vitalitate se ridica până 
la el. Atât bărbaţii, cât şi femeile din sală erau îmbrăcaţi 
uşor, cu braţele goale, cu gâtul descoperit, deoarece 
căldura permanentă din oraş le-o îngăduia. Bărbaţii purtau, 
în general, părul în bucle care-i efeminau, barba era de 


obicei rasă, şi mulţi dintre ei aveau obrajii roşii sau divers 
colorați. Printre femei erau multe extrem de drăguţe, toate 
îmbrăcate cu o cochetărie rafinată. În timp ce treceau pe 
dedesubt, Graham le văzu feţele în extaz, cu ochii pe 
jumătate închişi de plăcere. 

— Ce fel de oameni sunt aceştia? întrebă el brusc. 

— Muncitori... muncitori înstăriți. Ceea ce la 
dumneavoastră s-ar fi numit clasa mijlocie. Negustorii 
independenţi, cu micile lor afaceri particulare, au dispărut 
de mult, dar există vânzători de magazine, directori, 
ingineri de tot felul. În seara aceasta este sărbătoare şi, 
bineînţeles, toate locurile de dans din oraş sunt pline de 
lume, ca şi toate lăcaşele de rugăciune. 

— Dar... femeile? 

— La fel. Acum există o mie de feluri de muncă pentru 
femei. Independenţa femeii muncitoare a început încă din 
zilele dumneavoastră Acum, cea mai mare parte a femeilor 
sunt independente. Majoritatea sunt mai mult sau mai puţin 
căsătorite... Există o mulţime de metode de a contracta 
căsătoria... şi aceasta le face să aibă mai mulţi bani, şi le dă 
posibilitatea să se distreze mai mult. 

— Înţeleg, zise Graham, privind feţele îmbujo-rate, 
strălucirea şi vârtejul mişcărilor, şi continuând să se 
gândească la făpturile roze şi neajutorate care-i 
provocaseră un adevărat coşmar. Şi acestea sunt... mame? 

— Cea mai mare parte dintre ele. 

— Cu cât văd mai multe lucruri, cu atât mai complexe îmi 
apar problemele voastre. Aceasta, de exemplu, este o 
surpriză. Ştirea aceea din Paris a fost şi ea o surpriză. 

După câteva clipe el vorbi din nou: 

— Deci, acestea sunt mame! Cred că în curând voi căpăta 
şi eu viziunea modernă asupra vieţii. Eu am un mod învechit 
de a privi lucrurile... obiceiuri bazate, cred, pe necesităţi 
care acum au dispărut. Desigur, în vremea noastră se 
credea că o femeie nu trebuie numai să nască copii, dar să-i 
şi îngrijească, să li se devoteze, să le dea educaţie... tot 


ceea ce era esenţial în educaţia morală şi spirituală a unui 
copil i se datora mamei. Altfel, copilul nu mai avea nicio 
educaţie. Erau mulţi, recunosc, care nu aveau. Astăzi, acum 
mi-e clar, nu mai aveţi nevoie de o astfel de grijă, ca şi cum 
copiii ar fi nişte fluturi. Înţeleg! Numai că înainte vreme 
exista un ideal... tipul acela de femeie serioasă, răbdătoare, 
stăpâna liniştită şi senină a căminului, mama şi creatoarea 
de oameni... lubirea faţă de ea era un fel de cult... 

Tăcu, apoi repetă: 

— Un fel de cult. 

— Idealurile se schimbă, spuse Asano, după cum se 
schimbă şi necesităţile. 

Graham se trezi din clipa lui de reverie şi Asano fu nevoit 
să-şi repete cuvintele. Gândurile lui Graham se întoarseră 
asupra subiectului în discuţie. 

— Desigur, îmi dau seama că toate acestea sunt perfect 
rezonabile. Înfrânarea, cumpătarea, gândirea matură, 
sacrificiul sunt necesităţi ale stării de barbarie, ale vieţii 
pline de pericole. Dârzenia este atitudinea omului faţă de 
natura necucerită. Dar acum omul a cucerit natura, pentru 
toate scopurile practice... treburile lui politice sunt dirijate 
de către Conducători, împreună cu poliţia neagră... şi viaţa 
e veselă. 

EI privi din nou la dansatori. 

— Veselă, zise el. 

— Există şi momente de plictiseală, zise micul său însoțitor, 
dus pe gânduri. 

— Toţi par tineri. Acolo, jos, eu aş fi cu siguranţă cel mai 
bătrân. Pe vremea mea, aş fi trecut, însă, drept un om de 
vârstă mijlocie. 

— Sunt tineri. Se întâlnesc puţini oameni bătrâni în aceste 
pături muncitoare de la oraş. 

— Care este explicaţia? 

— Pentru cei bătrâni, viaţa nu mai este atât de plăcută ca 
înainte, în afară de cazul când sunt destul de bogaţi pentru 


a-şi închiria oameni care să-i iubească şi să-i îngrijească. 
Avem şi o instituţie numită Eutanasie. 

— Ah! această eutanasie! zise Graham. Moartea uşoară? 

— Moartea uşoară. Este plăcerea ultimă. Compa-nia 
Eutanasiei o valorifică din plin. Oamenii plătesc o taxă... 
preţurile sunt foarte ridicate... cu mult timp înainte, apoi se 
duc într-un Oraş al Plăcerii de unde se întorc sărăciţi, şi 
plictisiţi, foarte plic-tisiţi. 

— Sunt încă multe lucruri pe care trebuie să le înţeleg, 
zise Graham după o pauză. Şi totuşi, le înţeleg logica. Toată 
gama noastră de virtuţi silnice şi de constrângeri înăcrite 
era consecinţa primejdiilor şi nesiguranţei. Tipurile 
stoicului sau puritanului începuseră să dispară chiar de pe 
vremea mea. Pe atunci, omul era înarmat împotriva 
Suferinţei, acum el este dornic de Plăcere. Aceasta este 
toată diferenţa. Civilizaţia a izgonit suferinţa şi primejdia... 
pentru oamenii avuţi. lar acum, contează numai oamenii 
avuţi. Eu am dormit două sute de ani. 

Rămaseră un minut rezemaţi de balustradă, urmărind 
evoluţia complicată a dansului. Scena era într-adevăr foarte 
frumoasă. 

— O spun cu mâna pe inimă, zise Graham deodată, că aş 
prefera să fiu o santinelă rănită, îngheţând în zăpadă, decât 
unul dintre aceşti nebuni sulemeniţi! 

— S-ar putea ca omul care stă în zăpadă, zise Asano, să 
gândească altfel. 

— Eu sunt un om necivilizat, zise Graham, fără să-i dea 
atenţie. E partea mea slabă. Sunt un primitiv... un 
paleolitic. Pentru ei, fântâna urii, fricii şi mâniei este închisă 
şi sigilată, obiceiurile unei întregi vieţi îi fac veseli, uşuratici 
şi graţioşi. Ar trebui ca dumneata să împărtăşeşti repulsiile 
şi dezgustul meu de om al secolului al nouăsprezecelea. 
Aceşti oameni, după cum spui, sunt muncitori îndemânatici, 
şi aşa mai departe. Şi în timp ce ei dansează, alţi oameni 
luptă... alţii mor în Paris, ca lumea să continue... ca ei să 
poată dansa. 


Asano zâmbi uşor. 

— Şi la Londra oamenii mor pentru acelaşi lucru, zise el. 

Se făcu o clipă de tăcere. 

— Unde dorm toţi aceştia? întrebă Graham. 

— Sus şi jos... e un întreg labirint. 

— Şi unde lucrează? Căci acum sunt în... orele libere. 

— În noaptea aceasta se lucrează prea puţin. Jumătate 
dintre muncitori au părăsit lucrul sau sunt sub arme. 
Jumătate dintre ei petrec. Dar vom merge şi acolo unde se 
munceşte, dacă doriţi. 

O clipă, Graham mai privi spre dansatori, şi apoi se 
întoarse deodată. 

— Vreau să văd muncitorii. l-am privit destul pe oamenii 
aceştia, zise el. 

Asano îl conduse de-a lungul galeriei care străbătea sala 
de dans. Ajunseră apoi la un coridor transversal, unde îi izbi 
un suflu de aer proaspăt, răcoros. 

Asano aruncă o privire, din treacăt, coridorului, se opri, se 
întoarse până la el, apoi veni spre Graham cu un zâmbet. 

— Aici, Sire, zise el, este ceva... care vă este cel puţin 
familiar... şi totuşi... Dar nu vreau să vă spun. Veniţi! 

Îl conduse de-a lungul coridorului închis, unde aerul 
devenea imediat rece. Sunetul pe care îl fă-ceau paşii lor, 
arăta că treceau pe un pod. Ajunseră într-o galerie 
circulară, despărțită de exterior printr-un acoperiş de 
sticlă, şi de acolo ajunseră într-o cameră rotundă care i se 
păru lui Graham familiară, cunoscută cu toate că nu-şi putu 
aminti clar când mai intrase acolo. În încăpere se afla o 
scară agăţată de perete, prima scară de acest fel pe care o 
vedea de la trezirea lui; urcară şi ajunseră într-un loc înalt, 
întunecos şi rece, în care se afla o altă scară aproape 
verticală. O urcară şi pe aceasta; Graham continua să fie 
nedumerit. 

Ajuns sus, el înţelese deodată, recunoscând barele 
metalice de care se ţinea. Se afla în cuşca de sub globul 
catedralei Sfântului Paul. Cupola se ridica cu puţin 


deasupra conturului general al oraşului, în semiîntunericul 
tăcut, şi curbura ei strălucea uleios sub lumina câtorva 
lămpi pierdute în depărtarea întunericului înconjurător. 

EI privi afară, printre bare, spre cerul liniştit dinspre nord, 
şi văzu constelaţiile neschimbate. Capela atârna spre apus, 
Vega se ridica încet, şi cele şapte puncte sclipitoare ale 
Ursei Mari se desfăşurau, deasupra capului, punând 
aceeaşi cunună maiestuoasă în jurul polului. 

El văzu aceste stele pe o bucată de cer liber. Spre răsărit 
şi spre sud, marile forme circulare ale Motoarelor de Vânt, 
cu zgomotul lor plângător, acopereau cerul, astfel încât, în 
direcţia Palatului Consiliului, stelele dispăruseră. Spre sud- 
vest se zărea Orion, ca o fantomă palidă, prin reţeaua de 
traverse de fier, care se încrucişau deasupra unei scânteieri 
orbitoare de lumini. Un vuiet şi ţipătul unei sirene, venind 
dinspre platformele de zbor, avertiză lumea că un aeroplan 
era gata de plecare. El rămase o clipă cu privirea aţintită 
spre această platformă iluminată. Apoi ochii i se îndreptară 
din nou spre constelaţiile nordului. 

Se lăsă o lungă tăcere. 

— Acesta, zise el în cele din urmă, zâmbind în întuneric, 
îmi pare cel mai ciudat lucru dintre toate. Să stai în cupola 
de la St. Paul şi să priveşti din nou stelele tăcute şi 
familiare! 

De acolo. Graham fu condus de Asano pe dru-muri ocolite 
spre marile cartiere de afaceri şi de jocuri, unde se 
pierdeau şi se câştigau averile oraşului. Avu impresia unei 
serii interminabile de săli foarte înalte, înconjurate de şiruri 
lungi de galerii, în care se deschideau mii de birouri, şi 
pretutindeni o reţea complicată de poduri, trotuare, trenuri 
aeriene, trapeze şi cabluri. Aici, mai mult decât oriunde, se 
simţea acea atmosferă de vitalitate vehementă, de activitate 
agitată, nestăpânită. Pretutindeni se aflau reclame violente, 
care îi ameţiră creierul cu tumultul lor de lumini şi culori. 
Maşinile Vorbitoare, cu glasuri extrem de ascuţite, abundau 
peste tot umpleau aerul cu un schelălăit puternic, într-un 


jargon stupid. „Închideţi-vă ochii şi lăsaţi-vă să alunecaţi”, 
„Ghehup, Bonanza”, „Oameni buni, veniţi şi ascultați!” 

I se păru că vede o forfotă de oameni agitaţi, sau care se 
strecurau de colo-colo cu multă abilitate, şi totuşi i se spuse 
că locul era relativ gol, că marile răsturnări politice din 
ultimele câteva zile coborâseră tranzacţiile la un nivel fără 
pre-cedent. Într-o sală imensă, se aflau nenumărate mese 
de ruletă, fiecare având în jurul ei o mulţime vulgară şi 
surescitată; în altă sală, o babilonie gălăgioasă de femei cu 
faţa albă şi de bărbaţi cu pieptul puternic şi cu gâtul 
congestionat, cumpărau şi vindeau acţiunile unei 
întreprinderi absolut fictive care, la fiecare cinci minute, 
plătea un dividend de zece la sută şi anula o anumită 
proporţie din acţiunile sale, cu ajutorul unei roţi de loterie. 

Toată această activitate de afaceri se desfăşura cu o 
energie repede ajunsă la violenţă, şi Graham, apropiindu- 
se, văzu în mijlocul unui grup compact doi negustori de 
frunte care se certau cu violenţă asupra vreunui amănunt 
delicat al etichetei de afaceri. Mai exista în viaţă ceva 
pentru care să te lupţi! Trecând mai departe, el tresări 
văzând un anunţ ţipător, scris cu litere fonetice, în lumini 
roşii, fiecare literă având de două ori înălţimea unui om: 
„ASIGURĂRI ASUPRA PROPRIETARULUI. ASIGURĂRI 
ASUPRA PROPRIETARULUI.” 

— Cine este proprietarul? întrebă el. 

— Dumneavoastră. 

— Dar cum mă asigură ei? întrebă el. Cum mă asigură? 

— Înainte vreme, nu aveaţi asigurări? 

Graham se gândi. 

— Asigurări pe viaţă? 

— Da... asigurări pe viaţă. Îmi amintesc că aşa se numeau 
atunci. Ei vă asigură viaţa. Dozande de oameni primesc 
poliţe, miriade de lioni se investesc în persoana 
dumneavoastră. Apoi, alţi oameni cumpără anuităţi. Aşa se 
întâmplă cu viaţa oricărui om cât de cât celebru. Priviţi 
acolo! 


O mulţime de oameni se zbăteau gălăgioşi, şi Granam văzu 
un mare ecran negru care se ilumina deodată cu litere şi 
mai mari, de culoare purpurie aprinsă. „Anuităţi asupra 
Proprietarului - x5pr. G.” Oamenii începură să huiduiască şi 
să strige, un grup de oameni, gâfâind, cu ochii rătăciţi, 
trecură pe lângă ei, gesticulând cu degetele crispate. Lângă 
o uşiţă se produse o îmbulzeală furioasă. 

Asano făcu un calcul rapid. 

— Şaptesprezece procente pe an este anuitatea asupra 
dumneavoastră. Ei n-ar plăti un procent atât de mare dacă 
v-ar vedea acum, Sire. Dar ei nu ştiu. Anuităţile 
dumneavoastră erau de obicei o investiţie foarte sigură, dar 
acum, bineînţeles, sunteţi un simplu joc de noroc. Aceasta 
este probabil o ofertă disperată. Nu cred că oamenii îşi vor 
recăpăta banii. 

Mulțimea solicitanţilor deveni atât de mare în jurul lor, 
încât, pentru câtva timp, ei nu se putură, mişca nici înainte, 
nici înapoi. Graham observă printre cei care speculau 
asupra valorilor un mare număr de femei, şi i se aminti din 
nou despre independenţa lor economică. Ele păreau perfect 
capabile de a se descurca prin mulţime, dând din coate cu o 
îndemânare deosebită, după cum el simţi, de altfel, pe 
propriile coaste. O persoană cu părul ondulat, prinsă 
pentru câteva clipe în această presiune, îl privi ţintă de 
câteva ori, aproape ca şi cum l-ar fi recunoscut, apoi, 
înaintând spre el în mod deliberat, îl atinse cu mâna pe 
braţ, ca din întâmplare, dându-i de înţeles printr-o privire 
tot atât de veche ca şi Chaldeea, că îi obținuse favoarea. Un 
om slab, cu barba căruntă, transpirând abundent de 
pasiunea parvenirii, orb faţă de tot ceea ce era în jur, în 
afară de momeala cu litere strălucitoare, se aruncă între, ei, 
în goană nebună, către acel ademenitor „x 5 pr. G”. 

— Vreau să ies de aici, îi zise Graham lui Asano. Nu asta 
am vrut să văd. Arată-mi-i pe muncitori. Vreau să-i văd pe 
oamenii în albastru. Aceşti paraziți halucinaţi... 


Se trezi înghesuit într-o masă furioasă de oameni, şi 
promiţătoarea lui frază rămase neterminată. 

Capitolul XXI. 

ÎN PĂRŢILE DE JOS. 

Din Cartierul Afacerilor, ei ajunseră imediat, cu ajutorul 
platformelor mişcătoare, într-un cartier mai îndepărtat al 
oraşului, unde se aflau cele mai multe fabrici. În drum, 
platformele trecură de două ori peste Tamisa, apoi întâlniră 
un viaduct uriaş peste unul dintre marile drumuri care 
intrau în oraş venind dinspre nord. În ambele cazuri 
impresiile lui Graham fură rapide şi foarte vii. Fluviul era o 
strălucire întinsă şi sclipitoare, ca apa neagră a mării, 
mărginită de clădiri, pierzându-se în jos şi în sus, într-o 
întunecime înstelată de lumini îndepărtate. Un şir de bărci 
negre se îndreptau spre mare, conduse de oameni 
îmbrăcaţi în albastru. Drumul pe care mergeau era un tunel 
lung, foarte larg şi înalt, de-a lungul căruia goneau iute şi 
fără zgomot maşini cu roţi mari. Aici, de asemeni, abunda 
albastrul distinctiv al Companiei Muncii. Netezimea celor 
două părţi ale şoselei, volumul şi greutatea redusă a roţilor 
pneumatice, mult mai mari decât corpul vehiculului, îl izbiră 
pe Graham în mod deosebit. Un vehicul îngust şi foarte 
înalt, cu bare metalice longitudinale pe care atârnau câteva 
sute de oi tăiate, pline de sânge, îi atrase puternic atenţia. 
Dar marginea arcadei se interpuse brusc şi întrerupse 
această imagine. 

Părăsiră drumul şi coborâră cu un ascensor, străbătând 
apoi un coridor înclinat în jos, până ajunseră din nou la un 
ascensor care cobora. Aspectul lucrurilor se schimbă. 
Dispăru orice urmă de ornamente arhitecturale, luminile 
scăzură în număr şi dimensiuni, arhitectura deveni din ce în 
ce mai masivă în proporţie cu spaţiile, pe măsură ce 
ajungeau la cartierele fabricilor. În cartierul prăfuit al 
fabricilor de porțelan, printre morile de feldspat, la 
cuptoarele metalurgice, printre lacurile incandescente de 


eadhamită brută, pretutindeni bărbaţii, femeile şi copiii 
erau îmbrăcaţi în pânză albastră. 

În multe din aceste galerii mari şi prăfuite nu se întâlneau 
decât şiruri tăcute de maşini, cuptoare nesfârşite, stinse, 
acoperite de cenuşă, rezultat al tulburărilor revoluţionare, 
dar acolo unde continua munca se vedeau muncitori, 
mişcându-se încet, îmbrăcaţi în pânză albastră. Singurii 
oameni care nu purtau această uniformă erau 
supraveghetorii atelierelor şi oamenii din Poliţia Muncii, 
îmbrăcaţi în portocaliu. Despărţit de curând de feţele 
îmbujorate din sălile de dans, de vigoarea expresivă a celor 
din cartierul de afaceri, Graham putu să observe feţele 
slabe, muşchii sleiţi şi ochii obosiţi ai multora dintre aceşti 
muncitori ai noii epoci. Cei care munceau erau vizibil 
inferiori din punct de vedere fizic celor câţiva şefi şi 
supraveghetori, bine îmbrăcaţi, care dirijau munca. 
Robuştii muncitori din vechea perioadă victoriană urmaseră 
drumul animalelor de povară şi al tuturor celorlaţi 
producători de forţă vie, şi dispăruseră; în locul energiei lor 
costisitoare intraseră în acţiune maşinile de precizie. 
Muncitorul de acum, bărbat sau femeie, nu făcea decât să 
îngrijească şi să întreţină maşina, devenise un servitor şi un 
supraveghetor, sau un artist care lucra sub conducerea 
altuia. 

Femeile din această clasă, în comparaţie cu cele de care îşi 
amintea Graham, erau urâte şi uscate. Două sute de ani de 
emancipare faţă de restricţiile morale ale religiei puritane, 
două sute de ani de viaţă citadină reuşiseră să elimine din 
miriadele de femei îmbrăcate în pânză albastră orice urmă 
de frumuseţe şi vigoare feminină. A avea strălucire fizică 
sau spirituală, a fi cât de cât atrăgătoare sau ieşită din 
comun, fusese şi încă mai era un mijloc de a scăpa din 
sclavia muncii, un mijloc de a ajunge într-un Oraş al 
Plăcerii, cu toate splendorile şi deliciile lui, şi, în cele din 
urmă, la eutanasie şi pace. Era greu să te aştepţi, din 
partea acestor fiinţe prost hrănite, la rezistenţă în faţa 


ispitelor. În oraşele tinere, în prima parte a vieţii lui 
Graham, masa muncitoare, născută de curând, fusese o 
mulţime diversă, continuând să trăiască sub influenţa 
tradiţiei despre onoarea personală, şi a unei înalte 
moralităţi; acum, ea se diferenţia într-o clasă distinctă, cu 
trăsături morale şi fizice proprii, şi chiar cu un dialect 
propriu. 

Ei pătrunseră în jos, tot mai jos, spre atelierele de muncă. 
Trecură pe sub una din străzile cu platforme mişcătoare, şi 
văzură deasupra capetelor platformele alergând pe şine şi 
fâşii de lumini albe printre crăpăturile transversale. 
Fabricile care nu lucrau erau slab luminate; lui Graham îi 
păreau, ca şi maşinile gigantice, cufundate în întuneric, şi 
chiar acolo unde se muncea, iluminaţia era mult mai puţin 
puternică decât pe străzile publice. 

După ce trecu de lacurile strălucitoare de eadhamită, 
ajunse la atelierele de bijuterii şi reuşi, cu oarecare 
greutate şi făcând uz de semnătura lui, să pătrundă în 
aceste galerii. Erau înalte, întunecate şi reci. În prima 
galerie câţiva oameni cizelau ornamente în filigran de aur; 
fiecare om lucra la o mică masă, în faţa unei lămpi cu 
abajur. Şirul petelor de lumină, degetele îndemânatice, 
puternic luminate, care se mişcau printre sârmele galbene 
strălucitoare, feţele nemişcate, ca nişte fantome în umbră 
produceau un efect foarte ciudat. 

Lucrul era frumos executat, dar fără vreun efort de 
modelare sau gravare; erau mai ales arabescuri complicate 
sau variante în jurul unui motiv geometric. Muncitorii 
purtau o uniformă albă specială, fără buzunare sau mâneci. 
O îmbrăcau când veneau la lucru, iar seara o dezbrăcau şi 
erau controlaţi înainte de a părăsi atelierele Companiei. 
Agentul Poliţiei Muncii îi spuse, însă, cu glas scă-zut, că, în 
ciuda tuturor precauţiilor, Compania era furată foarte des. 

Mai departe se afla o galerie unde un grup de femei tăiau 
şi montau nişte plăcuţe de rubin artificial; alături, un alt 
grup de bărbaţi şi femei lucrau la reţelele de aramă care 


formau suportul pentru plăcile emailate. Mulţi dintre aceşti 
muncitori aveau buzele şi nările de un alb livid, semnul unei 
boli cauzate de un anumit email purpuriu care era pe 
atunci foarte la modă. Asano îi ceru scuze lui Graham 
pentru că îl adusese să vadă figuri atât de respingătoare, 
dar, în definitiv, nu el alesese acest drum. 

— Asta doream să văd, zise Graham; asta doream să văd, 
repetă el, încercând să-şi reţină o tresărire, la vederea unei 
feţe deosebit de desfigurate care îi apăruse deodată 
înainte. 

— Ar fi făcut mai bine să nu se arate în faţa noastră, zise 
Asano. 

Graham făcu, pe un ton indignat, câteva obser-vaţii. 

— Dar, Sire, aceste bijuterii nu se pot purta fără email 
purpuriu, zise Asano. În vremea dumneavoastră, oamenii 
puteau să suporte şi lucruri grosolane, erau cu două sute 
de ani mai aproape de barbarie. 

Îşi continuară drumul, de-a lungul uneia dintre galeriile 
inferioare ale acestei fabrici de cloisonne, şi ajunseră la un 
mic pod care trecea pe sub o boltă. Privind peste parapet, 
Graham văzu că dedesubt se află un chei, sub nişte arcade 
mai impunătoare decât toate cele care le văzuse până 
atunci. O mulţime de oameni care tuşeau, fiecare dintre ei 
conducând câte un vagonet, descărcau praf de feldspat din 
trei şlepuri acoperite cu o pulbere fină. Praful umplea aerul 
cu un fel de ceaţă înnăbuşitoare şi făcea să se 
îngălbenească lumina electrică. Umbrele vagi ale acestor 
muncitori se mişcau prin-tre picioarele lor şi se repezeau 
încoace şi încolo de-a lungul unui zid vopsit în alb. În fiece 
clipă, câte un muncitor se oprea pentru a tuşi. 

O masă imensă, întunecată, de ziduri se ridica din apa de 
culoarea cernelii, amintindu-i lui Gra-ham de mulţimea de 
drumuri, galerii şi ascensoare care se suprapuneau, între el 
şi cer. Oamenii lucrau în tăcere, sub supravegherea a doi 
agenţi din Poliţia Muncii; paşii lor produceau un zgomot 
surd pe scândurile de-a lungul cărora se duceau şi veneau. 


Şi, în timp ce privea la această scenă, un glas nevăzut 
începu să cânte în întuneric. 

— Tăcere! strigă unul dintre poliţişti, dar ordinul nu fu 
ascultat, şi mai întâi unul şi apoi toţi oamenii mânjiţi în alb 
care lucrau acolo reluară refrenul, cântând, ca o sfidare, 
Cântecul Revoltei. Paşii răsunau acum pe scânduri în ritmul 
cântecului, tram, tram, tram. Polițistul care strigase privi 
către colegul lui şi Graham îl văzu pe acesta ridicând din 
umeri. Nu se mai făcu niciun efort pentru a opri cântecul. 

Şi astfel, ei îşi continuară drumul prin aceste fabrici şi 
locuri de trudă, văzând multe lucruri dureroase şi oribile. 
Dar de ce să-l deprimăm pe bunul cititor? Desigur că, 
pentru o fire sensibilă, lumea de azi este destul de tristă 
chiar şi fără să ne mai gândim la mizeriile viitoare. În orice 
caz, noi nu le vom îndura. Poate copiii noştri, dar ce 
importanţă va mai avea pentru noi? Această plimbare îi lăsă 
lui Graham în minte un labirint de amintiri, imagini confuze 
de săli şi bolți încrucişate, văzute prin nori de praf, maşini 
complicate, reţele de fire întinse, bătaia puternică a 
maşinilor de tipărit, mugetul şi zornăitul curelelor şi 
armăturilor, dormitoare subterane prost luminate, şiruri 
nesfârşite de luminiţe cât gămălia de ac. Aici miros de 
tabăcarie, dincolo aburii unei fabrici de bere, şi tot felul de 
vapori înecăcioşi. Pretutindeni se aflau stâlpi şi arcade 
încrucişate, de o masivitate pe care Graham n-o mai văzuse 
niciodată. Titani vânjoşi, din cărămizi unsuroase şi 
lucitoare, copleşiţi sub greutatea enormă a acestui oraş 
complex, aşa cum aceste milioane de oameni anemici erau 
copleşiţi de aceeaşi complexitate. Şi pretutindeni întâlnea 
figuri palide, braţe slabe, desfigurare şi degradare. 

O dată, şi încă o dată, apoi a treia oară, în timpul acestei 
lungi şi neplăcute explorări, Graham auzi Cântecul Revoltei; 
văzu chiar o încăierare confuză de-a lungul unui coridor, şi 
află că vreo câţiva dintre aceşti sclavi puseseră mâna pe 
pâinea lor înainte de a-şi termina orele de muncă. Urcând 
din nou spre platformele mişcătoare, Graham văzu un grup 


de copii îmbrăcaţi în albastru, care coborau în goană un 
coridor transversal, apoi observă şi cauza panicei lor, o 
companie a Poliţiei Muncii, înarmată cu bastoane şi 
alergând către vreo dezordine nevăzută. Se auzi zgomotul 
unei lupte îndepărtate. Dar cei mai mulţi dintre aceşti 
puţini oameni care lucrau, o făceau fără speranţă. Tot ceea 
ce mai rămăsese din ardoarea acestei omeniri decăzute se 
afla în noaptea aceea sus, pe străzi, chemându-l pe Stăpân 
şi păstrându-şi cu vitejie armele. 

leşiră la suprafaţă şi se aflară din nou, clipind din ochi, în 
lumina strălucitoare de pe culoarul de mijloc al platformelor 
mişcătoare. Auziră în depărtare urletul şi lătratul maşinilor 
unuia dintre Birourile Generale de Ştiri, şi deodată apărură 
oameni care alergau; de-a lungul platformelor şi în jurul 
străzilor se auzeau de pretutindeni strigăte şi ţipete. Apoi 
trecu în goană o femeie pe a cărei faţă albă era zugrăvită o 
teroare mută, şi apoi o alta, care gifâia şi ţipa. 

— Ce s-a întâmplat? zise Graham, nedumerit, neputând să 
înţeleagă limbajul lor aspru. Apoi auzi o frază în engleză şi 
înţelese că strigătul tu-turor, ceea ce oamenii îşi ţipau unul 
altuia, ceea ce vociferau femeile, ceea ce trecea ca prima 
rafală a unei furtuni neaşteptate şi îngheţate prin oraş, era: 
„Ostrog a ordonat ca Poliţia Neagră să vină la Londra. 
Poliţia Neagră vine din Africa de Sud... Poliţia Neagră. 
Poliţia Neagră.” 

Pe faţa lui Asano, albită, se citea uluiala; el ezită, îl privi pe 
Graham şi îi explică ceea ce acesta de altfel aflase. 

— Dar de unde ştiu ei? zise Asano. 

Graham auzi pe cineva strigând. 

— Încetaţi orice muncă! Încetaţi orice muncă! şi un 
cocoşat negricios, îmbrăcat ridicol, în verde şi auriu, cobori, 
sărind pe platforme, spre el, urlând tot mereu în 
englezeşte: „Asta este fapta lui Ostrog, Ostrog, ticălosul! 
Stăpânul a fost trădat.” Glasul îi era răguşit, şi o spumă 
subţire i se scurgea din gura hidoasă, care striga mereu. El 
le zvârli câteva cuvinte despre grozăviile de nedescris pe 


care le făcuse Poliţia Neagră la Paris, şi se îndepărtă ţipând: 
„Ostrog, ticălosul!” 

O clipă, Graham rămase nemişcat; i se părea din nou că 
toate acestea nu erau decât un vis. Privi în sus, spre silueta 
uriaşă a clădirilor de pe cele două părţi ale străzii, care se 
pierdeau în cele din urmă într-o ceaţă albastră, deasupra 
luminilor; apoi privi în jos, la şirurile asurzitoare de 
platforme, şi la oamenii care treceau în goană strigând şi 
gesticulând: „Stăpânul a fost trădat!” strigau ei. „Stăpânul 
a fost trădat!” 

Deodată, întreaga situaţie îi apăru în faţa ochilor, reală şi 
urgentă. Inima începu să-i bată repede. şi puternic. 

— A venit ceasul, zise el. Trebuia să-mi închipui. A venit 
ceasul. Se gândi repede. Ce trebuie să fac? 

— Să vă întoarceţi la Palatul Consiliului, zise Asano. 

— De ce să nu apelez la...? Poporul este aici. 

— Veţi pierde timpul. Se vor îndoi că sunteţi 
dumneavoastră. Dar ei se vor aduna la Palatul Consiliului. 
Acolo îi veţi găsi pe conducătorii lor. Forţa dumneavoastră 
este acolo... alături de ei. 

— Şi dacă totul nu este decât un zvon? 

— Pare adevărat, zise Asano. 

— Să aflăm ce s-a întâmplat, zise Graham. 

Asano ridică din umeri. 

— Am face mai bine să ne îndreptăm spre Palatul 
Consiliului, strigă el. 'Toţi se vor strânge acolo. S-ar putea să 
nu mai putem trece nici acum dincolo de ruine. 

Graham îl privi cu îndoială şi îl urmă. 

Urcară platformele în trepte, către cea mai rapidă, şi acolo 
Asano opri un muncitor. Acesta îi răspunse la întrebări într- 
o limbă vulgară, gro-solană. 

— Ce-a spus? întrebă Graham. 

— Nu ştie prea multe, dar mi-a spus că Poliţia Neagră ar fi 
sosit aici înainte ca poporul să afle... dacă nu ar fi aflat 
cineva de la Birourile Motoarelor de Vânt. Spunea că e 
vorba de o fată. 


— O fată? Nu cumva...? 

— A spus, o fată... nu ştia cine. Ea a ieşit din Palatul 
Consiliului, strigând cu glas tare, şi adresându-se oamenilor 
care lucrau printre ruine. 

Şi atunci, se auzi un alt strigăt, care transformă acest 
tumult dezordonat într-o mişcare organizată. Strigătul 
trecu de-a lungul străzii, ca un vânt. „La posturile voastre, 
la posturile voastre. Fiecare să pună mâna pe arme. Fiecare 
la postul lui!” 

Capitolul XXII. 

LUPTA DIN PALATUL CONSILIULUI. 

În timp ce Asano şi Graham alergau către ruinele din jurul 
Palatului Consiliului, văzură crescând pretutindeni agitația 
poporului. „La posturile voastre! La posturile voastre!” 
Bărbaţi şi femei în albastru ieşeau din locurile lor de muncă 
subterană, grăbindu-se spre scările de pe drumul central; 
într-un loc, Graham văzu un arsenal al comitetului 
revoluţionar asediat de o mulţime de oameni gălăgioşi; în 
altă parte, doi oameni îmbrăcaţi în uniforma galbenă, atât 
de urâtă de popor, a Poliţiei Muncii, fugeau, urmăriţi de o 
mulţime tot mai mare, de-a lungul platformei celei mai 
rapide care mergea în direcţie opusă. 

Strigătele „La posturile voastre!” deveniră în cele din 
urmă un singur strigăt continuu, cu cât se apropiau mai 
mult de cartierul Guvernului. Multe strigăte erau de 
neînțeles. „Ostrog ne-a trădat”, urlă un om cu glasul 
răguşit, repetând fraza la nesfârşit, până la obsesie, 
asurzind cu acest refren urechile lui Graham. Omul şedea 
chiar lângă Gra-ham şi Asano, pe platforma rapidă, strigând 
către cei care se îngrămădeau pe platformele inferioare, în 
timp ce treceau pe lângă el. Strigătul său despre Ostrog 
alterna cu nişte ordine neînţelese. Apoi, cobori în salturi şi 
dispăru. 

Mintea lui Graham era plină de acest vacarm. Planurile lui 
erau vagi şi nelămurite. Se gândi să se adreseze mulţimii, 
din vreun loc mai înalt, şi apoi vru să se întâlnească cu 


Ostrog faţă în faţă. Era stăpânit de furie, cu muşchii 
încordaţi, cu degetele crispate, cu buzele strânse. 

Drumul către Casa Consiliului, peste ruine, era de 
netrecut, dar Asano ocoli această dificultate şi îl duse pe 
Graham în dependinţele oficiului poştal central. Oficiul 
poştal funcţiona normal, dar factorii îmbrăcaţi în albastru 
se mişcau anevoie, sau se opreau să privească printre 
arcadele galeriilor, către oamenii care treceau pe afară 
strigând. „Fiecare om la postul lui! Fiecare om la postul 
lui!” Aici, după sfatul lui Asano, Graham îşi dezvălui 
identitatea. 

Ajunseră la Casa Consiliului cu ajutorul unui cablu. În 
scurtul răstimp de la capitularea Consilierilor, surveniseră 
schimbări mari în aspectul ruinelor. Conductele cu apă de 
mare, care se spărseseră, lăsând să izbucnească adevărate 
cascade, fuseseră astupate şi reparate, şi nişte ţevi enorme, 
provizorii, fuseseră aşezate de-a lungul unui sistem de 
traversare cu aspect provizoriu. Cerul era întreţesut de 
cablurile şi sârmele reparate, care deserveau Palatul 
Consiliului, şi spre partea stângă a clădirii albe se proiecta 
masa unei noi construcţii, cu macarale şi alte maşini de 
construcţie care se mişcau dintr-o parte în alta. 

Platformele mişcătoare care treceau prin această parte 
fuseseră reparate, cu toate că deocamdată ele alergau sub 
cerul descoperit. Acestea erau străzile pe care Graham le 
văzuse de pe micul balcon atunci când se deşteptase, cu 
nouă zile în urmă; sala în care dormise se afla de partea 
cealaltă, unde se îngrămădeau acum mormane informe de 
dărâmături şi ruine. 

Se făcuse ziuă de-a binelea şi soarele strălucea cu putere. 
Din adâncimile luminate de lumina electrică albastră, 
platformele rapide veneau încărcate cu o mulţime de 
oameni, care se revărsau şi se îngrămădeau tot mai mult 
printre dărâmături şi ruine. Aerul era plin de strigătele lor, 
şi ei se îngrămădeau şi se îmbulzeau spre clădirea centrală. 
În cea mai mare parte, această masă gălăgioasă era 


formată din grupuri informe, dar Graham putu să-şi dea 
seama că ici şi colo începea să se stabilească o anumită 
disciplină. 'Toate glasurile cereau să se facă ordine în acest 
haos. „La posturile voastre! Fiecare om la postul lui!” 

Cablul îi duse într-o încăpere pe care Graham o recunoscu 
ca fiind anticamera Sălii lui Atlas, pe a cărei galerie trecuse 
el cu câteva zile în urmă, la o oră după ce se trezise, condus 
de Howard, ca să fie prezentat Consiliului, acum dispărut. 
În sală nu erau decât doi îngrijitori ai cablurilor. Aceştia 
rămaseră uluiţi recunoscându-l pe Cel-care-doarme în omul 
care cobori din scăunelul cablului. 

— Unde este Helen Wotton? întrebă el. Unde este Helen 
Wotton? 

Ei nu ştiau. 

— Atunci unde este Ostrog? Trebuie să-l văd imediat pe 
Ostrog. Nu mi-a dat ascultare. M-am întors ca să-i iau 
conducerea din mână. Fără să-l aştepte pe Asano, el 
străbătu încăperea, urcă trep-tele din capătul celălalt şi, 
dând perdeaua la o parte, se găsi în faţa Titanului care 
trudea în veşnicie. 

Sala era goală. Înfăţişarea ei se schimbase foarte mult de 
când o văzuse pentru prima dată. Ea su-ferise stricăciuni 
serioase, în lupta violentă a primei răscoale. În partea 
dreaptă a marii statui, jumătatea superioară a zidului 
fusese dărâmată pe o lungime de aproape două sute de 
picioare, şi o fâşie din acelaşi material sticlos, în care fusese 
în-chis patul pe care dormise Graham, acoperea acum 
deschizătura. Aceasta micşora, dar nu îndepărta cu totul 
vuietul poporului de afară. „La posturi! La posturi!” se 
părea că strigă mulţimea. Prin acest material sticlos se 
puteau vedea stâlpii şi suporturile de metal ale schelelor 
care se ridicau şi coborau, după nevoile unui mare număr 
de muncitori. O maşină de construit, cu braţe subţiri de 
metal vopsit în roşu, care apucau încet blocurile încă noi, 
făcute dintr-o pastă minerală, şi le plasau exact în locul 
potrivit, se înălța, deşirată, peste această imagine colorată 


în verde. Pe maşină mai erau câţiva muncitori, uitându-se la 
mulţimea de jos. O clipă, el urmări această scenă, şi Asano îl 
ajunse din urmă. 

— Ostrog, zise Asano, trebuie să fie în birourile mici de 
acolo. Micul japonez părea livid şi cerceta cu privirea faţa 
lui Graham. 

Abia făcuseră zece paşi din faţa perdelei, când un mic 
panou din stânga lui Atlas se ridică şi Ostrog apăru, însoţit 
de Lincoln şi urmat de doi negri îmbrăcaţi în negru şi 
galben; străbătură colţul îndepărtat al sălii, către un al 
doilea panou care era ridicat şi deschis. 

— Ostrog, strigă Graham, şi, la auzul glasului său, micul 
grup se întoarse uimit. 

Ostrog îi spuse ceva lui Lincoln şi înaintă singur. 

Graham vorbi primul. Glasul lui era puternic şi poruncitor. 

— Ce înseamnă tot ceea ce am auzit? întrebă el. Aduci 
negri aici... ca să asupreşti poporul? 

— Vin exact la timp, zise Ostrog. De când cu revolta, 
mulţimea a devenit din ce în ce mai nedisciplinată. Eu am 
subestimat... 

— Vrei să spui că negrii aceştia sunt pe drum? 

— Pe drum. În orice caz, ai văzut poporul... afară? 

— Nu-i de mirare! Dar... după ceea ce stabilisem... Ai luat 
prea multe asupra dumitale, Ostrog. 

Ostrog nu răspunse nimic, dar veni mai aproape. 

— Aceşti negri nu trebuie să vină în Londra, zise Graham. 
Eu sunt Stăpânul, şi ei nu vor veni. 

Ostrog aruncă o privire spre Lincoln, care se apropie 
îndată, împreună cu cei doi însoțitori. 

— Negrii sunt doar un instrument. 

— Dar nu este asta problema. Eu sunt Stăpânul. Eu am de 
gând să fiu într-adevăr Stăpânul. Şi eu îţi spun că aceşti 
negri nu trebuie să vină. 

— Poporul... 

— Eu am încredere în popor. 


— Pentru că dumneata eşti un anacronism. Eşti un om al 
Trecutului... un accident. Dumneata posezi aproape o 
jumătate din lume. Dar dumneata nu eşti Stăpân. Nu ştii 
destul pentru a fi Stăpân. 

El aruncă din nou o privire spre Lincoln. 

— Eu ştiu acum ce gândeşti... Şi bănuiesc ce ai dori să faci. 
Încă nu este prea târziu pentru a te preveni. Dumneata 
visezi la egalitatea între oameni... la o ordine socialistă... ai 
în minte, proaspete şi vii, toate acele vise învechite ale 
secolului al nouăsprezecelea, şi ai vrea să guvernezi 
această epocă pe care nu o înţelegi. 

— Ascultă! zise Graham. Poţi să auzi... un zgo-mot ca al 
mării. Nu glasuri... ci un singur glas. Dumneata oare 
înţelegi asta? 

— Noi i-am învăţat asta, zise Ostrog. 

— Se poate. Dar poţi să-i înveţi să şi uite? Dar am vorbit 
destul. Aceşti negri nu trebuie să vină. 

Se făcu tăcere şi Ostrog îl privi în ochi. 

— Vor veni, zise el. 

— Eu interzic, zise Graham. 

— Au şi pornit. 

— Nu vreau să vină. 

— Nu, zise Ostrog, oricât de rău îmi pare că trebuie să 
urmez metoda Consiliului... Spre binele dumitale... nu 
trebuie să fii de partea... dezordinei. Acum, că eşti aici... Ai 
făcut foarte bine că ai venit aici. 

Lincoln îşi puse mâna pe umărul lui Graham. Şi, deodată, 
Graham îşi dădu seama de enorma greşeală pe care o 
făcuse venind în Palatul Consiliului. Se întoarse spre 
perdeaua care despărţea sala de anticameră. Asano 
interveni, încleştându-şi mâna de braţul lui. În clipa 
următoare, Lincoln îl apucă pe Graham de haină. 

Acesta se întoarse şi îl izbi pe Lincoln în faţă, şi imediat un 
negru îl apucă de gât şi de braţ. Se smulse din strânsoare, 
mâneca i se rupse cu zgomot. Se trase înapoi, clătinându- 
se, iar celălalt servitor îi puse piedică. Atunci, căzu greu la 


pământ şi rămase cu ochii aţintiţi la tavanul îndepărtat al 
sălii. 

Apoi strigă, se rostogoli, luptându-se cu furie, îl apucă pe 
unul dintre însoțitori de picior, îl trânti la pământ şi reuşi să 
se ridice în picioare. 

Lincoln apăru în faţa lui, dar îl culcă din nou la pământ cu 
o lovitură sub bărbie, lăsându-l nemişcat. Graham făcu două 
sărituri, apoi se clătină. Braţul lui Ostrog îi înconjurase 
gâtul, fu tras îndărăt, căzu greoi, şi braţele îi fură ţintuite la 
pământ. După câteva sforţări violente, el încetă să se mai 
lupte şi rămase întins, privind ţintă la Ostrog care gâfâia. 

— Eşti prizonier, şuieră Ostrog, triumfător. Ai fost... un 
prost... că te-ai întors. 

Graham îşi întoarse capul şi-i văzu, prin spărtura 
neregulată şi verzuie din pereţii sălii, pe oamenii care 
lucrau la macarale gesticulând cu însufleţire către 
mulţimea de sub ei. Văzuseră! 

Ostrog îi urmări privirea, şi tresări. Îi strigă ceva lui 
Lincoln, dar acesta nu se mişcă. Un glonte izbi ornamentele 
de deasupra lui Atlas. Cele două foi de material transparent 
care completau peretele fură sfâşiate, marginile rupturii se 
răsuciră, înnegrindu-se, locul liber se lărgi şi, într-o clipă, în 
sala Consiliului pătrunse aerul dinafară. O rafală rece intră 
prin deschizătură, aducând o dată cu ea un vacarm de 
glasuri dinspre ruinele de afară, o rumoare amenințătoare. 
„Salvaţi Stăpânul!” „Ce vor să-i facă Stăpânului?” „Stăpânul 
a fost trădat!” 

Atunci, Graham îşi dădu seama că atenţia lui Ostrog era 
îndreptată în altă parte, că strânsoarea slăbise şi, 
eliberându-şi braţele, reuşi să se ridice în genunchi. În clipa 
următoare, îl răsturnă pe Ostrog cu faţa în sus şi se ridică 
pe un picior; apoi îl apucă pe Ostrog de gât, în timp ce 
acesta i se agăţă cu mâinile de mătasea înfăşurată în jurul 
gâtului. 

Câţiva oameni coborau către ei, de pe estradă - şi el crezu 
că-i vin în ajutor. Zări pe cineva alergând spre perdelele 


anticamerei, în depărtare, şi atunci Ostrog îi scăpă din 
mână; dar noii veniţi tăbărâră pe el, pe Graham. Spre 
marea lui uimire, se trezi în puterea lor. Ei ascultau de ceea 
ce le striga Ostrog. 

Înainte de a-şi da seama că oamenii aceştia nu îi erau 
prieteni, fu târât vreo doisprezece metri către panoul 
deschis. Când înţelese, începu să se smucească, încercă să 
se trântească la pământ, strigă din răsputeri după ajutor. 
Şi, de data aceasta, auzi strigăte care îi răspundeau. 

Strânsoarea din jurul gâtului slăbi, şi iată! în marginea de 
jos a spărturii din zid apărură mai întâi unul şi apoi mai 
mulţi oameni care strigau şi dădeau din mâini. Ei săriră de 
pe marginea zidului în galeria îngustă care ducea spre 
încăperile tăcute. Apoi alergară de-a lungul galeriei, atât de 
aproape, încât Graham văzu armele din mâinile lor. Atunci 
Ostrog strigă ceva, chiar lângă el, către oamenii care îl 
ţineau, şi el se împotrivi încă o dată, din toate puterile, 
pentru a-i împiedica să-l împingă către deschizătura care se 
căsca în faţa lui. 

— Nu pot să coboare, gâfâi Ostrog. Nu îndrăznesc să 
tragă. E foarte bine. N-o să-i lăsăm să pună mâna pe el! 

Lui Graham i se păru că această luptă inegală continuă 
clipe nesfârşite. Hainele i se sfâşiaseră în multe locuri, era 
acoperit de praf, cineva îl călcase pe mână. El auzea 
strigătele partizanilor lui, şi o dată auzi chiar împuşcături. 
Simţea cum îl părăseau puterile, simţea că eforturile lui 
erau zadarnice. Dar nu, venea niciun ajutor, şi această 
deschizătură neagră, căscată, se apropia tot mai mult, 
irezistibil. 

Presiunea care îl apăsa slăbi şi el se ridică în picioare. 
Văzu capul cărunt al lui Ostrog îndepărtându-se şi îşi dădu 
seama că nu-l mai ţinea nimeni. Se întoarse şi se izbi de un 
bărbat îmbrăcat în negru. Una dintre armele acelea verzi 
pocni chiar alături de el, un nor de fum înţepător îl izbi în 
faţă, şi văzu sclipirea unei lame de oţel. Încăperea imensă 
se învârtea în jurul lui. 


La nici trei metri de el, un om în albastru deschis înjunghia 
pe unul dintre negrii îmbrăcaţi în negru şi galben. Apoi se 
simţi din nou apucat de o mulţime de mâini. 

Acum era tras în două direcţii. Oamenii parcă îi strigau 
ceva. Încercă să înţeleagă ce vor, dar nu reuşi. Cineva îl 
apucase de glezne şi, cu toată împotrivirea lui încăpăţânată, 
se trezi ridicat pe sus. Atunci, înţelese deodată ce se 
întâmpla şi încetă să se mai zbată. Văzu o sumedenie de 
oameni îmbrăcaţi în albastru şi în negru repezindu-se pe 
urmele partizanilor lui Ostrog, care fugeau şi tră-geau în ei. 
Ridicat pe braţele oamenilor, putea acum să vadă sala în 
toată imensitatea ei, întinzându-se la picioarele lui Atlas. Îşi 
dădu seama că era purtat spre estrada înaltă din mijlocul 
încăperii. Capătul mai îndepărtat al sălii era înţesat de 
oameni care veneau alergând spre el. 'Toate privirile erau 
îndreptate spre el, toţi îl ovaţionau. 

Observă că îl înconjura un fel de gardă personală. Oameni 
agitaţi strigau ordine vagi în jurul lui. Văzu chiar lângă el, 
dând nişte ordine, pe omul cu mustaţa neagră, îmbrăcat în 
galben, care fusese printre cei care îl salutaseră în teatrul 
public. Sala era plină de forfotă, mica galerie de metai abia 
cuprindea o puzderie de oameni care strigau, perdelele de 
la capătul sălii fuseseră smulse, şi anticamera era de 
asemenea ticsită de lume. Din cauza vacarmului din jur, 
abia reuşi să se facă auzit de omul ce şedeo lângă el. 

— Unde s-a dus Ostrog? întrebă el. 

Cel întrebat arătă cu mâna peste capetele oamenilor către 
panourile de jos, din jurul sălii, pe partea opusă 
deschizăturii din perete. Panourile erau deschise şi prin ele 
intrau în fugă oameni înarmaţi, îmbrăcaţi în albastru, cu 
centuri negre, dispărând în camerele şi coridoarele de 
dincolo. Lui Graham i se păru că un zgomot de împuşcături, 
se ridică deasupra tumultului. Mulțimea îi conducea de-a 
lungul unui drum cotit, prin sala cea mare, câtre o 
deschidere de sub spărtura din perete. 


Observă cum oamenii se străduiau, cu un fel de disciplină 
aspră, să dea la o parte mulţimea din jurul lui, ca să-i facă 
loc de trecere. leşi din sală şi văzu ridicându-se în faţa lui 
un zid proaspăt construit, deasupra căruia se vedea cerul 
albastru. Se simţi lăsat jos, pe picioare; cineva îl apucă de 
braţ, conducându-l. Omul îmbrăcat în galben se afla lângă 
el. Îl duseră la o scară îngustă de cără-midă, alături de care 
se ridicau blocuri mari, vopsite în roşu, şi macaralele, 
pârghiile şi motoarele oprite ale marii maşini de construit. 

Ajunse la capătul scării. Trecu repede de-a lungul unui 
trotuar cu balustradă şi, deodată, cu o aclamaţie imensă, 
amfiteatrul cu ruini se deschise din nou în faţa lui. 
„Stăpânul este cu noi! Stăpânul! Stăpânul!” Strigătul trecu 
peste marea de capete ca un val, se izbi de capătul cel mai 
înde-părtat al ruinelor, şi se întoarse ca un şuvoi. „Stăpânul 
este alături de noi!” 

Graham observă că nu mai era înconjurat de oameni, că 
stătea acum pe o mică platformă improvizată, de metal alb, 
făcând parte dintr-o schelărie cu aspect fragil care 
înconjura uriaşa clădire a Palatului Consiliului. Peste 
întinderea imensă a ruinelor, se agita o mulţime de oameni 
care strigau; ici şi colo, steagurile negre ale grupurilor 
revoluţionare se înclinau, fluturau, formând câteva nuclee 
de organizare în acest haos. Pe scările abrupte ale zidurilor 
şi ale schelelor prin care salvatorii lui ajunseseră la 
deschizătura din sala lui Atlas, atârna o mulţime compactă, 
şi nişte fiinţe mici, negre, vioaie, agăţate de stâlpi şi de 
balcoane, se străduiau să pună în mişcare această masă 
compactă de oameni. În spatele lui, la capătul de sus al 
schelelor, câţiva oameni se căţărau cu greu, ducând un 
steag negru, uriaş, care flutura. Prin deschizătura căscată 
în zidul de sub el văzu mulţimea de oameni, înghesuită şi 
atentă, din sala lui Atlas. În depărtare, spre sud, se zăreau, 
vii şi luminoase, platformele de zbor, apropiate parcă de 
transparenţa neobişnuită a văzduhului. O aeropilă solitară 


îşi luă zborul de pe platforma centrală, ca şi cum ar fi ieşit 
în întâmpinarea aeroplanelor care urmau să vină. 

— Ce s-a întâmplat cu Ostrog? întrebă Graham, şi, chiar în 
timp ce vorbea, el văzu că toţi ochii se întorceau de la el 
către creasta Palatului Consiliului. Privi şi el într-acolo. La 
început, nu văzu nimic în afară de colţul ascuţit al unui zid 
care se detaşa limpede pe cer. Apoi, el observă, în umbră, 
interiorul unei camere şi recunoscu, tresărind, decoraţiile 
în alb şi verde ale fostei sale închisori. O făptură mică, 
îmbrăcată în alb, urmată de alte două, care păreau şi mai 
mici, în negru şi galben, traversă repede această încăpere 
deschisă şi urcă până în vârful zidului ruinat. El îl auzi pe 
omul de lângă el exclamând: „Ostrog”, şi se întoarse să-i 
pună o întrebare. Dar se opri, din cauza puternicului strigăt 
scos de un alt om din apropiere, care arăta într-o direcţie 
cu degetul. Privi şi el, şi văzu cum aeropila care se ridicase 
de pe platforma de zbor se îndrepta acum către ei. Zborul 
rapid şi precis era încă destul de nou pentru el şi îi atrase 
atenţia. 

Aeropila se apropie, devenind cu repeziciune din ce în ce 
mai mare, până când trecu de marginea cea mai 
îndepărtată a ruinelor şi ajunse în văzul mulţimii dense de 
dedesubt. Cobori de-a curmezişul acestui spaţiu, se ridică 
din nou şi trecu pe deasupra capetelor, urcând pentru a 
ocoli Palatul Consiliului, ca o formă transparentă printre 
coastele cărei se zărea aeronautul care privea în jos. Apoi 
dispăru dincolo de conturul ruinelor. 

Graham îşi îndreptă privirile către Ostrog. Acesta făcea 
semne cu mâinile, iar însoțitorii lui se străduiau să dărâme 
zidul de lângă el. În clipa următoare, aeropila apăru din 
nou, un mic obiect îndepărtat, rotindu-se într-o curbă largă 
şi încetinindu-şi zborul. 

Apoi, deodată, omul în galben strigă: 

— Ce vor să facă? Ce face poporul? De ce este lăsat Ostrog 
acolo? De ce nu este prins? Ei îl vor lua... aeropila îl va lua 
pe sus! Ah! 


Exclamaţia fu repetată de un strigăt venind dinspre ruine. 
Pocnetul armelor verzi se ridică peste prăpastia dintre ei, 
până la Graham care, privind în jos, văzu nişte uniforme 
negre cu galben alergând de-a lungul uneia dintre galeriile 
deschise, pe dedesubtul promontoriului unde şedea Ostrog. 
Ei trăgeau din fugă către duşmani nevăzuţi. Apoi apăru, 
urmărindu-i, un grup de oameni în albastru deschis. Aceste 
fiinţe minuscule, luptându-se între ele, întocmeau un tablou 
straniu: păreau, fugind nişte mici soldaţi de plumb dintr-un 
joc. Ciudatul aspect at casei cu acoperişul tăiat dădea luptei 
printre mobile şi coridoare un aspect ireal. Acestea se aflau 
cam la două sute de metri depărtare de el şi la aproape 
cincizeci deasupra ruinelor de jos. Oameni îmbrăcaţi în 
negru şi galben intrară într-un coridor boltit, şi se 
întoarseră, trăgând o rafală. Unul dintre urmăritorii în 
albastru înaintă până la marginea zidului, îşi ridică braţele, 
se clătină într-o parte, păru că se leagănă pe muchie timp 
de câteva secunde, şi căzu cu capul în jos. Graham îl văzu 
izbindu-se de un ieşind al zidului, zburând, rostogolindu-se 
de câteva ori şi dispărând în dosul braţului roşu al maşinii 
de construit. 

Apoi, o umbră trecu între Graham şi soare. Privi în sus: 
cerul era limpede, dar el înţelese că trecuse aeropila. 
Ostrog dispăruse. Omul în galben se repezi înainte, plin de 
zel, transpirat, arătând cu degetul şi strigând:. 

— Iată-i că aterizează! strigă omul în galben. Aterizează. 
Spuneţi oamenilor să tragă în el. Spuneţi-le să tragă în el! 

Graham nu înţelegea. Auzi glasuri puternice repetând 
aceste ordine enigmatice. 

Deodată, pe marginea ruinelor, el văzu botul aeropilei 
alunecând şi oprindu-se cu o izbitură. Într-o clipă, Graham 
înţelese că maşina aterizase pentru ca Ostrog să se poată 
salva la bordul ei. Văzu o ceaţă albastră ridicându-se din 
mijlocul prăpastiei, oamenii de sub el trăgeau acum din plin 
către botul aparatului, puţin ieşit în afară. 


Un om de lângă el scoase un strigăt răguşit, şi Graham 
văzu că răsculații în albastru ajunseseră la bolta apărată cu 
o clipă mai înainte de oamenii în negru şi galben, şi alergau 
acum, într-un puhoi continuu, de-a lungul coridorului 
descoperit. 

Deodată, aeropila lunecă peste muchea Palatului 
Consiliului şi căzu. Se aplecă atât de mult, într-un unghi de 
patruzeci şi cinci de grade, încât Graham, ca şi cea mai 
mare parte a oamenilor, crezu că nu se va mai putea 
redresa. 

Căzuse atât de aproape de el, încât putu să-l vadă pe 
Ostrog agăţat de suporturile scaunului, cu părul cărunt 
fluturând; aeronautul, cu faţa albă ca varul, smucea de 
pârghia care mişca motorul de-a lungul glisierelor. Auzi 
strigătul vag de teamă al mulţimii oamenilor de dedesubt. 

Graham se încleştă de balustrada din faţă, cu răsuflarea 
tăiată. Această clipă i se păru un secol. Partea de jos a 
aeropilei trecu aproape gata să atingă mulţimea, care 
începu să urle, să ţipe şi să se îmbulzească. 

Şi atunci, aeropila începu să se ridice. 

O clipă, se păru că nu va putea ocoli zidul din faţă, apoi că 
nu se va putea feri de motorul de vânt care se învârtea ceva 
mai departe. 

Şi iată! acum era liberă, în plin zbor, înclinată încă într-o 
parte, urcând tot mai sus pe cerul bătut de vânt. 

Clipa de incertitudine făcu loc unei exasperări furioase, 
atunci când mulţimea de oameni înţelese că Ostrog le 
scăpase. Cu o grabă târzie, ei începură din nou să tragă, 
până când pocniturile se transformară într-un tunet, până 
când întreaga arenă se acoperi cu o ceaţă albastră, iar 
aerul deveni înţepător, din cauza fumului ascuţit al armelor. 

Era prea târziu! Aeropila se făcea tot mai mică, descriind o 
curbă şi coborând grațios către platforma de zbor de pe 
care se ridicase de curând. Ostrog scăpase. 

Câteva clipe, un murmur confuz se ridică dinspre ruine, 
apoi atenţia tuturor se întoarse asupra lui Graham, care 


rămăsese acolo, sus, printre schele. El văzu feţele 
oamenilor întoarse spre el, îi auzi strigându-şi bucuria că 
fusese salvat. Dinspre străzile mişcătoare răsună Cântecul 
Revoltei, răspândindu-se ca o briză peste această mare 
agitată de oameni. 

Micul grup de oameni din preajmă îl felicitau pentru că 
reuşise să scape. Omul în galben era chiar lângă el, cu faţa 
liniştită şi ochii strălucitori. Şi cântecul creştea, din ce în ce 
mai puternic, bătând măsura marşului: trap, trap, trap, 
trap. 

Încet, el înţelese tot sensul acestor evenimente, înţelese 
rapida schimbare a poziţiei lui. Ostrog, care îi şezuse alături 
ori de câte ori se găsea în faţa acestor mulţimi care-l 
aclamau, era acum departe... îi era duşman Acum nu mai 
era nimeni care să guverneze în locul lui Graham. Poporul 
din jurul lui, conducătorii şi organizatorii mulţimii, îi 
aşteptau ordinele, aşteptau să vadă ce va face, aşteptau ca 
el să acţioneze. Era într-adevăr Rege. Domnia lui de 
marionetă se sfârşise. 

Era hotărât să facă exact ceea ce aşteptau oamenii de la 
el. Nervii şi muşchii i se încordau, gândurile îi erau, poate, 
puţin cam confuze, dar nu simţea nici frică, nici mânie. 
Mâna care îi fusese călcată în picioare zvâcnea şi îl ardea. 
Era puţin tulburat, gândindu-se la atitudinea pe care 
trebuia să o adopte. Ştia că nu îi este teamă, dar era 
neliniştit, vrând să nu pară înfricoşat. În prima parte a vieţii 
lui fusese deseori mult mai agitat, atunci când jucase jocuri 
de îndemânare. Acum era dornic de acţiune imediată, ştia 
că nu trebuia să se gândească prea amănunţit la imensa 
complexitate a luptei din jurul lor, deoarece va fi paralizat 
de sentimentul acestei complexităţi. Acolo, departe, acele 
forme pătrate şi albastre, platformele de zbor, însemnau 
Ostrog; el lupta acum împotriva lui Ostrog, pentru întreaga 
lume. 

Capitolul XXIII. 

ÎN TIMP CE VENEAU AEROPLANELE. 


Câtva timp, Stăpânul Pământului nu reuşi să fie stăpân nici 
pe propriile lui gânduri. 1 se părea că până şi voinţa nu-i 
mai aparţine, propriile lui acte nu îl surprindeau şi nu erau 
decât o parte din confuzia straniilor senzaţii care îl 
copleşeau. Era însă sigur că aeroplanele se apropiau, că 
Helen Wotton prevenise poporul de venirea lor, şi că el era 
Stăpânul Pământului. Fiecare din aceste fapte părea că 
luptă să pună stăpânire completă pe gândurile lui. Ele se 
ridicau de pe fundalul unor săli înţesate de oameni, din 
coridoare înalte, din încăperi în care conducătorii erau 
strânşi la sfat, din săli de kinematograf şi telefon, şi de la 
ferestre care priveau spre o mare clocotitoare de oameni în 
marş. Omul în galben, şi alţii care erau probabil 
conducători ai secţiunilor îl împingeau înainte sau îl urmau 
ascultători? Era greu de precizat. Poate că făceau şi una şi 
alta. Poate că vreo forţă nevăzută şi nebănuită îi împingea 
pe toţi. Dar el ştia că era pe punctul să dea o proclamaţie 
către poporul întregului pământ, îi veneau în minte câteva 
cuvinte măreţe pe care se pregătea să le rostească. În cele 
din urmă, intră, împreună cu omul în galben, într-o mică 
încăpere de unde urma să-şi dea proclamația. 

Camera avea un mobilier ciudat pe care nu-l cunoştea. În 
centru, se afla un oval strălucitor, luminat de sus de lămpi 
electrice cu reflector. Restul se afla în umbră, iar uşile 
duble, închise ermetic, prin care intrase din sala plină de 
lume a lui Atlas, făceau ca acest loc să fie foarte liniştit. 
Sunetul înnăbuşit cu care uşile se închiseră în urma lui, 
încetarea bruscă a vacarmului în mijlocul căruia fusese 
ceasuri întregi, cercul tremurător al luminii, şoap-tele şi 
mişcările rapide şi fără zgomot ale asisten-ţilor care abia se 
zăreau în umbră, avură asupra lui Graham un efect straniu. 
Pâlniile enorme ale unui mecanism fonografic se înşirau, 
căscate, în aşteptarea cuvintelor lui, ochii negri ai unor 
mari aparate fotografice îl aşteptau să înceapă, nişte bare 
de metal şi bobine licăreau slab mai departe, şi ceva se 
răsucea cu un zumzet neîncetat. El păşi până în centrul 


luminii, şi umbra i se proiectă, neagră şi precisă, într-o mică 
pată, la picioare. 

Acum, ceea ce avea de gând să spună începuse să prindă o 
formă vagă în mintea lui. Dar această linişte, această 
izolare, această retragere bruscă din faţa mulţimii 
contagioase, acest auditoriu tăcut de maşini atente, 
lucitoare, era ceva neprevăzut. Tot ceea ce îl susţinuse 
părea că se retrăsese dintr-o dată, părea că el nimerise 
acolo pe neaşteptate, că se regăsise pe neaşteptate. Într-o 
clipă, deveni altul. Îşi dădu seama că îi era teamă să nu 
pară nenatural, îi era teamă să nu fie teatral, îi era teamă 
de tonul glasului, de sensul ideilor; uimit, se întoarse spre 
omul în galben, cu un gest concludent. 

— Deocamdată, zise el, trebuie să mai aştept. Nu m-am 
gândit că astfel se vor desfăşura evenimentele. Trebuie să 
mă gândesc la ceea ce voi spune. 

În timp ce încă mai ezita, veni un curier cu ştirea că 
primele aeroplane treceau peste Arawan. 

— Arawan? zise el. Unde vine asta? Dar, în orice caz, ei 
vin. Vor fi aici. Când? 

— Către seară. 

— Dumnezeule! În câteva ceasuri! Ce se aude cu 
platformele de zbor? întrebă el. 

— Oamenii de la posturile de sud-vest sunt gata. 

— Gata! 

Se reîntoarse, nerăbdător, spre cercurile albe ale 
lentilelor. 

— Cred că trebuie să fie un fel de cuvântare. De-ar da 
Domnul să ştiu precis ceea ce trebuie să spun! Aeroplane la 
Arawan! Probabil că au plecat, înaintea grosului flotei. Şi 
oamenii abia sunt gata! Desigur... Oh! ce importanţă are 
dacă vorbesc bine sau râu? zise el, şi observă că lumina 
devenea mai puternică. 

Înjghebase câteva fraze vagi pătrunse de sentimente 
democratice, când, deodată, îl copleşi îndoiala. Încrederea 
în rolul şi în chemarea lui eroică îşi pierdu aproape total 


siguranţa. În locul ei, apăru imaginea unei zădărnicii 
mărunte şi înfumurate, într-un pustiu furtunos de destine 
neînţelese. Brusc, el îşi dădu seama limpede că această 
revoltă împotriva lui Ostrog era prematură, condamnată 
dinainte să dea greş, era doar impulsul neputinței pătimaşe 
împotriva unor lucruri inevitabile. Zborul rapid al 
aeroplanelor îi apărea ca o lovitură a Soartei lui. Îl uimea 
faptul că văzuse până atunci lu-crurile în altă lumină. În 
aceste împrejurări critice, el aruncă cu hotărâre la o parte 
orice îndoială, decis să ducă până la capăt, cu orice preţ, 
ceea ce începuse. Dar nu-şi găsea primele cuvinte. În timp 
ce şedea acolo, stângaci, ezitând, gata să-şi ceară scuze 
pentru neputinţa lui, se auzi de afară strigătul mai multor 
oameni, şi zgomot de paşi care alergau încoace şi încolo. 

— Aşteaptă, strigă cineva, şi se deschise o uşă. 

— Iat-o că vine, se auziră câteva glasuri. Graham se 
întoarse, şi luminile se micşorară. 

Prin uşă, el văzu o formă cenuşie, uşoară, înaintând de-a 
curmezişul sălii spaţioase. Inima îi tresări. Era Helen 
Wotton. În spatele şi în jurul ei se auzea un val de aplauze. 
Omul în galben ieşi din umbră şi se apropie în cercul de 
lumină. 

— Aceasta este fata care ne-a denunţat manevrele lui 
Ostrog, zise el. 

Faţa ei era îmbujorată, şi buclele negre ale păru-lui negru 
îi cădeau pe umeri. Faldurile rochiei de mătase moale 
curgeau şi pluteau în ritmul mersului. Se apropie tot mai 
mult; inima lui Graham bătea tot mai repede. Toate 
îndoielile lui dispăruseră. Figura fetei se umbri, o clipă, în 
pragul uşii, apoi apăru lângă el. 

— Nu ne-ai trădat? strigă ea. Eşti alături de noi? 

— Unde ai fost? zise Graham. 

— La biroul posturilor de sud-vest. Pină acum zece minute 
nu ştiam că te-ai întors. M-am dus la biroul posturilor de 
sud-vest ca să-i găsesc pe conducătorii posturilor, să poată 
anunţa poporul. 


— M-am întors imediat ce am auzit... 

— Ştiam, strigă ea, ştiam că vei fi cu noi. Eu am fost... eu 
am fost aceea care i-am anunţat. Oamenii s-au ridicat. 
Întreaga lume se ridică. Poporul s-a trezit. Mulţumesc lui 
Dumnezeu că fapta mea nu a fost în zadar! Tot dumneata 
eşti Stăpânul! 

— Dumneata le-ai spus, zise el încet, şi-şi dădu seama că, 
în ciuda privirii lui hotărâte, buzele îi tremurau şi respira 
agitat. 

— Eu le-am spus. Cunoşteam ordinul lui Ostrog. Eram de 
faţă. Am auzit că negrii urmau să vină în Londra ca să te 
păzească şi să ţină poporul în frâu... să te ţină prizonier. 
Dar eu i-am împiedicat. Am ieşit şi am spus poporului. Şi 
dumneata con-tinui să fii Stăpânul. 

Graham aruncă o privire către lentilele negre şi marile 
urechi ale aparatelor de ascultat. 

— Eu sunt Stăpânul, zise el încet, şi zborul rapid al unei 
flote de aeroplane trecu peste gândurile lui. Dumneata ai 
făcut asta? Dumneata, care eşti ne-poata lui Ostrog. 

— Pentru dumneata, strigă ea. Pentru dumneata! Pentru 
ca dumneata, pe care te-a aşteptat lumea întreagă, să nu fii 
îndepărtat de la conducere! 

Graham rămase câteva clipe privind-o, fără să poată spune 
nimic. În faţa ei, îndoielile şi ezitările lui dispăruseră. Îşi 
aminti de ceea ce avusese de gând să spună. Se întoarse 
din nou către aparate, şi lumina de deasupra se făcu mai 
strălucitoare. Apoi o privi din nou. 

— Dumneata m-ai salvat, zise el; dumneata mi-ai salvat 
puterea. Lupta începe. Dumnezeu ştie ce vom vedea 
noaptea aceasta... dar în niciun caz dezonoarea. 

EI tăcu. Apoi se adresă mulțimilor nevăzute care priveau 
ţintă la el prin aceşti ochi negri şi ciudaţi. La început, vorbi 
încet. 

— Bărbaţi şi femei ai acestei noi epoci, zise el; v-aţi ridicat 
la luptă pentru întreaga rasă umană! ... Nu ne aşteaptă o 
victorie uşoară. 


Se opri, căutându-şi cuvintele. Gândurile pe care le 
avusese în minte înainte de venirea ei se întoarseră, dar 
transfigurate, fără să mai fie atinse de umbra neîncrederii. 

— Noaptea aceasta este începutul, strigă el. Lupta care se 
apropie, lupta aceasta care se năpusteşte în noaptea 
aceasta asupra noastră este doar începutul. S-ar putea ca 
toată viaţa voastră să fiţi nevoiţi să luptaţi. Să nu dezarmaţi, 
chiar dacă eu sunt înfrânt, chiar dacă eu sunt cu totul 
înlăturat. 

El simţi că gândurile lui erau prea vagi pentru a fi 
exprimate prin cuvinte. Se opri o clipă, rostind nişte 
îndemnuri neclare, apoi îl năpădi un val de cuvinte. Cele 
mai multe nu conţineau decât banali-tăţi umanitare ale unui 
secol dispărut, dar convingerea din glasul lui le dădea viaţă. 
El povesti poporului acestei noi epoci, femeii de lângă el, 
despre stările de lucruri de altă dată. 

— Vin la voi din trecut, zise el, cu amintirea unei epoci 
pline de speranţe. Epoca mea a fost o epocă de visuri... de 
începuturi, o epocă de speranţe nobile; noi pusesem capăt 
sclaviei în întreaga lume; noi răspândisem în întreaga lume 
dorinţa şi speranţa că războaiele vor înceta, că toţi bărbaţii 
şi femeile vor putea trăi cinstit, în libertate şi pace... astfel 
speram noi în acele vremuri. Şi ce s-a întâmplat cu 
speranţele noastre? Ce-a devenit omul, după două sute de 
ani? Oraşe mari, puteri uriaşe, o măreție colectivă care 
depăşeşte visurile noastre. Nu în acest scop ne-am străduit 
noi, dar asta s-a întâmplat. Dar ce se întâmplă cu micile 
existenţe care constituie această viaţă mai mare? Ce se 
întâmplă cu vieţile obişnuite? Aşa cum a fost întotdeauna... 
suferinţă şi muncă, vieţi pline de obstacole şi neîmplinire, 
vieţi care se sfârşesc zadarnic, stoarse de vlagă. Vechile 
credinţe s-au şters şi s-au schimbat, noua credinţă... Există 
oare o nouă credinţă? 

Idei pe care de mult ar fi dorit să le creadă, acum le 
credea. El se aruncă asupra acestei încrederi şi continuă să 
vorbească câtva timp despre ea. Vorbea avântat, în fraze 


întretăiate, dar din toată inima şi cu toată energia lui, 
despre această nouă credinţă. Vorbi despre măreţia 
abnegării, despre credinţa lui într-o viaţă nemuritoare a 
umanităţii în care trăim, ne mişcăm şi ne ducem existenţa. 
Glasul lui se ridica şi cobora, aparatele de înregistrare 
bâzâiau de aplauze precipitate, iar cei din jurul lui îl 
priveau din umbră. În clipele de îndoială, sentimentul că 
era ascultat de fata tăcută de lângă el îi susţinea 
sinceritatea. Timp de câteva minute, el se simţi dăruit, nu se 
mai îndoia în privinţa calităţii lui de erou, nu se mai îndoia 
de cuvintele lui eroice, totul i se înfăţişa drept şi limpede. 
Elocvenţa nu-i mai şchiopăta. În sfârşit, el îşi încheie 
cuvântarea. 

— În această clipă, striga el, îmi fac testamentul. Tot ceea 
ce este al meu pe lume dăruiesc poporului lumii. Vouă vă 
dau, şi pe mine însumi mă dau vouă. Şi, dacă vrea 
Dumnezeu, eu voi trăi; sau voi muri pentru voi. 

Termină cu un gest măreț, şi se întoarse. El găsi lumina 
exaltării lui reflectată pe faţa fetei. Privirile lor se întâlniră, 
ochii ei erau scăldaţi în lacrimi de entuziasm. Se părea că îi 
împinge ceva unul către celălalt. Îşi strânseră mâinile şi 
rămaseră astfel, unul în faţa celuilalt, într-o tăcere 
grăitoare. Ea şopti: 

— Ştiam. Ştiam. 

El, neputând vorbi, îi strânse doar mâna. În mintea lui se 
răscoleau pasiuni uriaşe. 

Omul în galben era lângă ei. Nici nu observaseră când 
venise. Le spunea că posturile de la sud-vest intraseră în 
luptă. 

— Nu m-am aşteptat niciodată să se întâmple atât de 
curând, strigă el. Au făcut minuni. Trebuie să le trimiţi un 
cuvânt de încurajare. 

Graham lăsă mâna Helenei şi privi ţintă spre el, absent. 
Apoi, cu o tresărire, reveni la preocupările anterioare, în 
privinţa platformelor de zbor. 


— Da, zise el. E foarte bine, foarte bine. Căuta cuvintele 
unui mesaj. Spune-le: Aţi lucrat bine, voi, cei de la posturile 
din sud-vest. 

Îşi întoarse din nou privirea spre Helen Wotton. Faţa lui 
exprima lupta unor idei contradictorii. 

— Trebuie să capturăm platformele de zbor, explică el. 
Dacă nu reuşim să punem mâna pe ele, negri vor debarca. 
Trebuie să-i împiedicăm cu orice preţ. 

În timp ce vorbea, îşi dădu seama că înainte de a fi 
întrerupt, se gândise la altceva. Văzu o umbră de surpriză 
în ochii fetei, care era gata să-i vorbească, dar un clopoțel 
ascuţit îi acoperi glasul. 

Graham se gândi că Helen aştepta ca el să ia conducerea 
poporului răsculat, că era singura acţiune oportună. Brusc, 
făcu această propunere. Se adresă omului în galben, dar 
vorbea cu Helen. Citi pe faţa ei aprobare deplină. 

— Aici nu fac nimic, zise el. 

— Este cu neputinţă, protestă omul în galben. Lupta se dă 
într-o mare îmbulzeală. Locul dumitale este aici. 

EI îi explică pe larg. Îi indică încăperea în care Graham 
trebuie să aştepte, insistă asupra faptului că nu se poate 
proceda altfel. 

— Trebuie să ştim unde te afli, zise el. În orice moment se 
poate ivi o criză care să facă necesară prezenţa şi 
hotărârea dumitale. 

Încăperea era un mic apartament luxos, cu maşini 
vorbitoare şi o oglindă spartă care fusese cândva în 
legătură cu oglinzile de la postul de strajă. Lui Graham i se 
păru normal ca Helen să rămână cu el. 

În mintea lui îşi făcu loc imaginea unei lupte imense şi 
dramatice, sugerată de mulţimea oamenilor care se aflau 
printre ruine. Dar aici nu se afla niciun câmp de bătaie 
spectaculos, aşa cum şi-l închipuise. În locul lui, izolarea... şi 
aşteptarea. Abia către sfârşitul după amiezii el reuşi să aibă 
o imagine mai exactă a luptei care se dezlănţuise, nevăzută 
şi neauzită, la patru mile de el, sub platforma de la 


Roehampton. Era o luptă ciudată şi fără precedent, o 
bătălie compusă dintr-o sută de mii de mici bătălii, o bătălie 
într-un labirint de drumuri şi canale, dusă la adăpost de 
lumina cerului şi a soarelui, sub luminile electrice, într-o 
mare învălmăşală, de către oameni neobişnuiţi cu armele, 
conduşi mai mult prin aclamații, mulţimi de oameni 
abrutizaţi de o muncă mecanică şi aţâţaţi de tradiţia a două 
sute de ani de securitate servilă, împotriva altor mulţimi, 
demoralizate de o viaţă de privilegii şi senzualitate. Nu 
exista artilerie, şi nu era nicio diferenţiere între forţa unora 
şi altora; singurele arme erau, de ambele părţi, carabinele 
de metal verde, fabricate în secret şi distribuite brusc în 
cantităţi enorme de către Ostrog, în clipa culminantă a 
acţiunii împotriva Consiliului. Puţini erau cei care ştiau să 
se folosească de această armă; mulţi dintre ei nu 
descărcaseră niciodată vreuna, mulţi din cei care o purtau 
nu aveau muniții; în istoria războaielor n-au existat 
niciodată salve de foc mai ciudate. Era o luptă de oameni 
neinstruiţi, un crâncen război experimental, oameni 
înarmaţi împinşi înainte de cuvintele şi înflăcărarea unui 
cântec, de entuziasmul numărului lor, revărsându-se în 
nenumărate miriade spre străzile mici, spre ascensoarele 
distruse, pe galeriile alunecoase de sânge, spre sălile şi 
coridoarele pline de fum, sub platformele de zbor, pentru a 
învăţa acolo, când retragerea era imposibilă, misterele 
străvechi ale războiului. Şi deasupra, în afară de câţiva 
oameni care trăgeau de pe acoperişuri, şi de câteva fâşii şi 
şuviţe de aburi care se înmulţiră, întunecându-se, către 
seară, ziua era de o seninătate deplină. Se părea că Ostrog 
nu are bombe la dispoziţie şi, în toate fazele de la începutul 
luptei, aeropilele nu luară parte. Nici cel mai mic nor nu 
întrerupea strălucirea cerului. Era ca şi cum cerul ar fi vrut 
să se menţină deschis până la venirea aeroplanelor. 

Soseau mereu ştiri despre aeroplane, din ce în ce mai de 
aproape, de la un port al Mediteranei, apoi de la altul, şi 
după aceea din sudul Franţei. Dar, cu toată insistența lui 


Graham, nu se află nimic despre tunurile pe care le turnase 
Ostrog, deşi se ştia că se află undeva în oraş, şi nici despre 
rezul-tatul luptelor care se dădeau în jurul platformelor de 
zbor. Secţiunile Companiei de Muncă raportau, una după 
alta, că se încolonează, că pornesc, apoi dispăreau în 
labirintul luptelor. Ce se întâmpla acolo? Nu ştiau nici 
conducătorii activi ai posturi-lor. Deşi uşile se deschideau şi 
se închideau mereu, deşi soseau curieri grăbiţi, soneriile 
sunau şi aparatele de înregistrare ţăcăneau neîncetat, 
Graham se simţea izolat, neobişnuit de inactiv şi inutil... 

Izolarea lor părea uneori fenomenul cel mai ciudat, cel mai 
neaşteptat, dintre toate cele care i se întâmplaseră după 
trezirea lui. Avea ceva din inactivitatea care survine în vis. 
Tumultul, realitatea uimitoare a unei lupte, pe scară 
mondială, între Ostrog şi el însuşi, şi această mică încăpere 
închisă şi liniştită, cu aparatele ei de captat sunetul, cu 
soneriile şi cu o oglindă spartă! 

Uneori uşa se închidea şi ei rămâneau singuri; atunci, 
păreau despărțiți de toată această nemaiîntâlnită furtună 
universală care se dezlănţuise afară; rămâneau extrem de 
conştienţi unul de celălalt, preocupaţi doar unul de celălalt. 
Alteori, uşa se deschidea din nou şi intrau curierii, sau un 
clopoțel ascuţit venea să întrerupă calma lor intimitate; era 
ca fereastra unei case puternic luminate, deschisă deodată 
de un uragan. Graba şi tumultul, încordarea şi violenţa 
luptei năvăleau înăuntru şi îi copleşeau. Ei nu mai erau 
eroii, ci simpli spectatori, simplele impresii ale unor teribile 
tulburări. Deveneau ireali chiar şi pentru ei înşişi, miniaturi 
de personalităţi extrem de mici, şi cele două realităţi 
antagoniste, cele două realităţi existente erau, în primul 
rânD. Oraşul, care palpita şi mugea în frenezia prelungită a 
apărării, şi în al doilea rând aeroplanele care se năpusteau 
inexorabil spre ei, peste umărul rotund al pământului. 

Mai întâi, fuseseră pătrunşi de o încredere exal-tată, pe ei 
pusese stăpânire o imensă mândrie, o mândrie reciprocă 
pentru măreţia evenimentelor pe care le provocaseră. La 


început, el se plimbase prin încăpere, vorbind, cu elocvenţa 
pe care i-o dădea convingerea trecătoare, despre teribilul 
său destin. Dar, cu încetul, îi copleşiră mintea presimţiri 
neliniştitoare asupra înfrângerii lor apropiate. Răma-seră 
singuri mult timp. Graham schimbă subiectul, începu să 
vorbească despre el, despre somnul lui uimitor, despre viaţa 
măruntă din amintirile lui, îndepărtate dar limpezi, ca 
văzute printr-un binoclu de teatru, întors, şi despre toate 
dorinţele şi erorile care formaseră prima parte a vieţii lui. 
Ea vorbi puţin, dar emoția răsfrângea pe obrazul ei 
accentele vorbelor lui Graham, şi lui i se păru că găsise, în 
sfârşit, pe cineva care îl înţelege pe deplin. De la aceste 
simple amintiri, el se întoarse la sentimentul de măreție pe 
care i-l impunea ea. 

— Şi, dincolo de toate, destinul acesta era în faţa mea, zise 
el; imensa moştenire la care nici nu visam. 

Trecură, apoi, pe nesimţite, de la accentele eroice ale 
luptei revoluţionare, la problema relaţiilor dintre ei. El 
începu să-i pună întrebări. Ea îi povesti despre zilele 
dinaintea trezirii lui, vorbi pe scurt şi cu înflăcărare despre 
visurile ei de fată, care îi dăduseră un sens în viaţă, despre 
emoţiile neaşteptate pe care i le provocase trezirea lui. Îi 
mai povesti despre o întâmplare tragică din copilărie, care 
îi întunecase viaţa şi îi înteţise sentimentul de nedreptate, 
deschizându-i prematur inima faţă de suferin-ţele mai mari 
ale lumii. Câtva timp, pentru Graham, marele război din 
jurul lor rămase doar cadrul uriaş care înnobila aceste 
întâmplări personale. 

După o clipă, aceste relatări personale fură întrerupte. 
Curierii anunțau că o mare flotilă de aero-plane trecea pe 
deasupra oraşului Avignon. Graham se apropie de cadranul 
de cristal care se afla într-un colţ şi se convinse că ştirea 
era adevărată. Se duse apoi în sala de cartografie şi 
consultă harta, pentru a măsura distanţele dintre Avignon, 
New Arawan şi Londra. Făcu nişte calcule rapide, apoi intră 
în sala conducătorilor de posturi, pentru a cere veşti despre 


lupta de la platformele de zbor; nu se afla însă nimeni acolo. 
După câtva timp se întoarse lângă Helen. 

Figura lui Graham se schimbase. Îşi închipuia că lupta era, 
poate, ca şi sfârşită, că Ostrog rezista, că sosirea 
aeroplanelor ar putea să creeze, prin panică, descurajarea. 
O frază întâmplătoare dintr-un mesaj îi, contură mai precis 
realitatea care se apropia. Fiecare dintre aceşti giganţi 
zburători aducea câte o mie de negri, pe jumătate sălbatici, 
pentru a lupta, pe viaţă şi pe moarte, cu oraşul. 
Entuziasmul lui umanitar se dovedi dintr-o dată şubred. 
Când se întoarse în sală găsi numai doi dintre conducătorii 
posturilor. Sala lui Atlas părea goală. Crezu că observă o 
schimbare în purtarea oamenilor care se aflau în încăperile 
alăturate. O presimţire întunecată îi învălui gândurile. Când 
se întoarse, Helen îl privi cu un aer neliniştit. 

— Nicio veste, zise el, cu o nepăsare simulată, ca răspuns 
la privirea ei. 

Apoi, îi vorbi dechis. 

— Sau mai curând... veşti proaste. Pierdem. Nu câştigăm 
teren, iar aeroplanele se apropie din ce în ce mai mult. 

El păşi până la capătul odăii, şi apoi se întoarse. 

— Dacă nu capturăm până într-o oră platformele de zbor, 
se vor întâmpla lucruri îngrozitoare. Vom fi înfrânți. 

— Nu! zise ea. Avem dreptatea... avem poporul. Îl avem pe 
Dumnezeu de partea noastră. 

— Ostrog are disciplina... are un plan de bătălie. Ştii, 
adineauri, am simţit, acolo, afară... Când am auzit că 
aeroplanele sunt şi mai aproape. Am simţit că lupt 
împotriva maşinii destinului. 

Câteva clipe, ea nu spuse nimic. 

— Noi am făcut ceea ce este drept, zise ea, în cele din 
urmă. 

De afară, se auzi sunetul ascuţit al unui clopoțel, zgomot 
de paşi şi turuitul unui mesaj fonografic. 

Omul în galben apăru. 

— Ei? zise Graham. 


— Au ajuns la Vichy. 

— Unde sunt oamenii care se aflau în marea sală a lui 
Atlas? întrebă Graham deodată. 

Maşina vorbitoare se auzi din nou. 

— Am putea câştiga totuşi, zise omul în galben, 
pregătindu-se să iasă. Numai să găsim locul unde a ascuns 
Ostrog tunurile. Totul depinde acum de asta. Poate că... 

Graham îl urmă; singura ştire era în legătură cu 
aeroplanele. Ajunseseră la Orleans. 

Graham se întoarse la Helen. 

— Nicio veste, zise el. Nicio veste. 

— Şi nu putem face nimic? 

— Nimic. 

El începu să se plimbe nerăbdător prin odaie. Apoi 
deodată firea lui iute la mânie izbucni. 

— Blestemată să fie această lume complicată! strigă el, şi 
toate invențiile oamenilor! Să mori ca un şobolan în cursă, 
şi să nu poţi să-ţi vezi duşmanul! Oh, o singură lovitură! ... 

Se întoarse apoi, schimbându-şi brusc atitudinea. 

— E o prostie, zise el. Sunt un sălbatic. 

Făcu câţiva paşi şi apoi se opri. 

— La urma urmei, Londra şi Parisul nu sunt decât două 
oraşe. Toată zona temperată s-a răsculat. Ce importanţă are 
faptul că Londra este condamnată şi Parisul distrus? Nu 
sunt decât nişte accidente. 

Se auzi din nou ţăcănitul aparatelor de ştiri, şi el plecă să 
se informeze. Se întoarse cu o figură şi mai gravă, şi se 
aşeză lângă Helen. 

— Mi se pare că sfârşitul este aproape, zise el. Poporul a 
luptat şi a murit cu zecile de mii, drumurile de lângă 
Roehampton probabil că sunt ca un stup de albine afumat. 
Au murit în zadar. Am ajuns abia la platforma subterană. 
Aeroplanele sunt lângă Paris. Chiar dacă ar licări o rază de 
izbândă, lot n-ar mai fi nimic de făcut, n-am mai avea timp 
să facem nimic înainte ca aeroplanele să ajungă deasupra 
noastră. Tunurile care ar fi putut să ne salveze sunt de 


negăsit. De negăsit! Gândeşte-te, ce dezordine! Gândeşte- 
te la această îmbulzeală inutilă, în care nici nu poţi să-ţi 
găseşti armele! Oh, dacă aş avea o aeropilă... una singură! 
Fără asta, sunt învins. Omenirea este învinsă şi cauza 
noastră pierdută! Regalitatea mea, regalitatea mea 
nebunească şi temerară nu va mai dura nicio noapte. Şi eu 
am îndemnat poporul să lupte... 

— Ar fi luptat în orice caz. 

— Mă îndoiesc. Eu am venit pentru ei... 

— Nu, strigă ea, nu-i adevărat. Dacă suntem înfrânți... 
dacă mori... Dar asta nu se poate întâmpla, nu se poate, 
după atâţia ani! 

— Ah! Noi am fost bine intenţionaţi. Dar... crezi într- 
adevăr? 

— Chiar dacă vei fi înfrânt, strigă ea, dumneata ai vorbit. 
Cuvântul dumitale a trecut prin lume ca un vânt puternic, 
făcând să se aprindă focul libertăţii. Şi ce-i dacă flacăra 
tremură puţin? Nimic nu mai poate schimba vorbele pe 
care le-ai rostit. Mesajul dumitale a ajuns departe... 

— În ce scop? Se poate. Se poate. Ştii ce mi-am spus 
atunci când mi-ai povestit prima oară despre toate 
acestea... Doamne sfinte! Dar asta a fost abia acum vreo 
douăzeci de ore! ... Spuneam că n-am încrederea dumitale. 
Ei, bine... în orice caz acum nu mai este nimic de făcut... 

— N-ai încrederea mea? Vrei să spui...? Îţi pare rău? 

— Nu, răspunse el grăbit, nu! În faţa lui Dumnezeu... nu! 
Glasul i se schimbă. Dar... Cred... că am fost nechibzuit. 
Ştiam puţine lucruri... m-am avântat prea în grabă... 

Tăcu. Îi era ruşine de mărturisirea lui. 


— Este un singur fapt care compensează totul. Te-am 
cunoscut pe dumneata, am venit la dumneata, peste 
prăpastia timpului. Restul, e sfârşit. Sfârşit. Pentru 
dumneata, de asemenea, a fost ceva mai mult... sau ceva 
mai puţin... 

Se opri, cercetându-i faţa. Afară se striga ştirea că 
aeroplanele ajunseseră în dreptul oraşului Amiens, dar ei 
nu-i dădură nicio atenţie. 

Helen îşi duse mâna la gât, şi buzele ei erau albe. Privi 
ţintă în fată, ca şi cum ar fi văzut vreo perspectivă 
îngrozitoare. Deodată, trăsăturile ei se schimbară. 

— Oh, dar eu am fost sinceră! strigă ea, şi adăugă, am fost 
oare sinceră? Am iubit lumea şi libertatea, am urât 
cruzimea şi oprimarea. Da, aşa a fost. 

— Da, zise el, da. Noi am făcut ceea ce trebuia să facem. 
Am lansat mesajul, mesajul nostru! Am dezlănţuit un 
Armageddon11. Dar acum... Acum când ne trăim poate 
ultimul ceas, împreună, acum când toate aceste lucruri 
mari sunt înfăptuite... 

EI se opri. Ea tăcea. Faţa ei era albă, enigmatică. 

În prima clipă, ei nu dădură atenţie unei neaşteptate 
agitaţii de afară, paşi care alergau încoace şi încolo, şi 
strigăte. Apoi Helen tresări, rămânând într-o atitudine de 
atenţie încordată. 

— Este... strigă ea şi se ridică în picioare, fără să spună o 
vorbă, neîncrezătoare, triumfătoare. Graham, de asemeni, 
auzi. Glasuri metalice strigau, Victorie!” Da, se auzea 
„Victorie!” El se ridică de asemenea în picioare, având în 
ochi lumina unei speranţe de necrezut. 

Smucind la o parte perdelele, apăru omul în galben, 
tulburat şi cu părul răvăşit de emoție. 

— Victorie, strigă el, victorie! Poporul învinge! Oamenii lui 
Ostrog sunt înfrânți. 

Ea se ridică. 

— Victorie? Glasul îi era răguşit şi slab. 

— Ce vrei să spui? întrebă Graham. Spune-mi! Ce? 


— I-am gonit din galeriile subterane de la Norwood. 
Streatham este în flăcări, şi Roehampton este al nostru. Al 
nostru! ... şi am pus stăpânire pe aeropila care se află acolo. 

Câteva clipe, Graham şi Helen rămaseră tăcuţi; inima le 
bătea cu putere; se priviră unul pe celălalt. Pentru o ultimă 
clipă, în sinea lui Graham licări visul lui imperial, de 
regalitate, cu Helen alături de el. Licări, şi se stinse. 

Răsună o sonerie ascuţită. Un om agitat, cu părul cărunt, 
apăru din sala conducătorilor de posturi. 

— Totul s-a sfârşit, strigă el. Ce importanţă are că avem 
Roehampthon? Aeroplanele au trecut de Boulogne! 

— La Canalul Mânecii! zise omul în galben. Făcu repede 
nişte calcule. O jumătate de oră. 

— Ei mai deţin încă trei platforme de zbor, zise bătrânul. 

— Şi tunurile? strigă Graham. 

— Nu putem să le montăm... în jumătate de oră. 

— Vrei să spui că au fost găsite? 

— Prea târziu, zise bătrânul. 

— Dacă am mai putea să-i oprim încă o oră! strigă omul în 
galben. 

— Acum nu-i mai poate opri nimic, zise bătrânul. În prima 
flotă sunt aproape o sută de aeroplane. 

— Încă o oră? întrebă Graham. 

— Să fim atât de aproape! zise conducătorul de post. 
Acum, când am găsit tunurile! Să fim atât de aproape... 
Dacă am apuca să le montăm pe acoperişuri... 

— De cât timp ar fi nevoie? întrebă Graham deodată. 

— O oră... cu siguranţă. 

— Prea târziu, strigă conducătorul de post, prea târziu. 

— Este oare prea târziu? zise Graham. Chiar acum... O 
oră! 

Întrezări deodată o posibilitate. Încercă să vorbească 
liniştit, dar faţa lui era albă. 

— Există o şansă. Spuneai că avem o aeropilă...? 

— Pe platforma de la Roehampton, Sire. 

— Defectă? 


— Nu. Este aşezată de-a curmezişul, pe postament. Poate 
fi pusă cu uşurinţă pe glisiere. Dar nu există niciun 
aeronaut... 

Graham aruncă o privire către cei doi oameni, apoi către 
Helen. După o lungă pauză, vorbi: 

— Nu avem niciun aeronaut? 

— Niciunul. 

— Aeroplanele sunt greoaie, zise el, dus pe gânduri, în 
comparaţie cu aeropilele. 

Se întoarse brusc către Helen. Hotărârea era luată. 

— Eu trebuie să fac asta. 

— Să faci ce? 

— Să mă duc la platforma de zbor... la aeropilă. 

— Ce vrei să spui? 

— Eu sunt aeronaut. La urma urmei... Zilele acelea, 
pentru care mi-ai făcut reproşuri, n-au fost pierdute în 
zadar. Se întoarse către omul în galben. Spune-le să aşeze 
aeropila pe glisiere. 

Omul în galben ezita. 

— Ce vrei să faci? strigă Helen. 

— Aeropila aceasta... este o şansă... 

— Nu cumva ai de gând...? 

— Să mă lupt... Da. Să mă lupt în văzduh. M-am gândit 
dinainte... Aeroplanul este un aparat greoi. Un om 
hotărât... 

— Dar... niciodată, de când există zborul... strigă omul în 
galben. 

— N-a fost necesar. Dar acum a venit timpul. Spune-le 
acum... trimite-le mesajul meu... să o pregătească de zbor. 
Bătrânul aruncă o privire întrebătoare omului în galben, 

dădu din cap, şi plecă în grabă. 

Helen făcu un pas spre Graham. Faţa ei era albă. 

— Dar... cum poate cineva să lupte în văzduh? Vei fi ucis. 

— Se poate. Şi totuşi, să n-o fac... sau să las pe altcineva să 
încerce... 


Se opri, nemaiputând vorbi, înlătură cu un gest această 
alternativă, şi rămaseră privindu-se unul pe celălalt. 

— Ai dreptate, zise ea în cele din urmă, cu glas scăzut... Ai 
dreptate. Dacă se poate... Trebuie să te duci dumneata. 

Făcu un pas către Helen, dar ea se dădu înapoi, şi faţa ei 
albă i se împotrivi şi îi rezistă. 

— Nu, zise ea, cu respiraţia întretăiată. Nu pot să suport... 
Acum pleacă. 

EI îşi întinse mâinile, prosteşte. Ea îşi strânse pumnii. 

— Du-te chiar acum, strigă ea. Du-te chiar acum! 

El ezită şi înţelese. Îşi ridică mâinile în sus, într-un gest 
straniu, pe jumătate teatral. Dar nu găsi niciun cuvânt de 
spus. Se întoarse. 

Omul în galben se îndreptă către uşă, cu o înţelegere 
tardivă şi stângace. Dar Graham îl depăşi. Străbătu cu paşi 
mari sala în care conducătorul de post striga la telefon, 
ordonând ca aeropila să fie pregătită de zbor. 

Omul în galben aruncă o privire la faţa liniştită a Helenei, 
ezită, şi porni în grabă după el. Graham nu privi nici măcar 
o dată înapoi, nu mai vorbi nimic, până când perdeaua de la 
anticamera marii săli căzu în urma lui. Atunci îşi întoarse 
capul şi câteva ordine scurte şi rapide ieşiră de pe buzele 
lui livide. 

Capitolul XXIV. 

SOSIREA AEROPLANELOR. 

Doi oameni în albastru deschis şedeau pe linia neregulată 
care se întindea de-a lungul marginii platformei de zbor 
capturate, de la Roehampton, de la un capăt la altul; 
strângeau în mâini carabinele, privind ţintă la umbrele care 
acopereau platforma de zbor de la Wimbledon Park. Din 
când în când, schimbau câteva cuvinte. Vorbeau în engleza 
stâlcită a clasei lor din acea vreme. Focul partiza-nilor lui 
Ostrog se micşorase, apoi încetase, şi de câtva timp nu mai 
fuseseră zăriţi decât foarte puţini duşmani. Dar eforturile 
luptei care continua şi acum acolo, jos, în galeriile 
inferioare ale platformei, se auzeau din când în când 


printre împuşcătu-rile răsculaților. Unul dintre aceşti 
oameni îi descria celuilalt cum văzuse pe cineva care vroia 
să se ascundă în dosul unei traverse, şi cum, ochind la 
întâmplare, îl nimerise pe când depăşea ascunzătoarea. 

— Este încă acolo jos, zise cel care trăsese. Priveşte pata 
aceea mică. Da. Între barele ălea. 

La câţiva metri în spatele lor zăcea un mort necunoscut, 
cu faţa întoarsă spre cer, şi pânza albastră a hainei ardea 
mocnit în jurul găurii pe care i-o făcuse în piept glontele. 
Alături de el, un om rănit, cu un picior bandajat, şedea cu 
figura lipsită de expresie, privind cum celălalt continua să 
ardă. În spatele lor, gigantică, aşezată de-a curmezişul pe 
trenul de pornire, se afla aeropila capturată. 

— Nu văd nimic, zise al doilea om, pe un ton provocator. 

Celălalt începu să înjure, cu glas tare, încercând cu tot 
dinadinsul să-i explice ceva tovarăşului său. Şi, deodată, fu 
întrerupt de nişte strigăte puternice care veneau dinspre 
platforma subterană. 

— Ce se întâmplă? zise el, şi se ridică într-un cot, pentru a 
privi la capătul scării din scobitura centrală a platformei de 
zbor. Un număr de oameni în albastru urcau pe acolo şi se 
răspândeau pe platforma de zbor, în jurul aeropilei. 

— Noi nu avem nevoie de toţi aceşti nebuni, zise cel de al 
doilea. Nu fac decât să se îmbulzească şi să strice gloanţele. 
Dar ce caută aici? 

— Sst! ... parcă strigă cineva. 

Cei doi oameni ascultară. Mulțimea noilor veniţi se 
îngrămădise în jurul aeropilei. Trei conducători de posturi, 
care puteau fi recunoscuţi după manta-lele şi insignele lor 
negre, se urcară în corpul aparatului şi apărură apoi 
deasupra lui. Un şir de oameni se repeziră la aparat, 
apucându-l de pretutindeni, până când el aproape dispăru, 
acoperit de mulţime. Unul dintre ţintaşi se ridică în 
genunchi. 

— O pun pe glisiere... asta vor să facă. 

Se ridică în picioare, ca şi prietenul lui. 


— La ce bun? zise prietenul său. Nu avem aeronauţi. 

— În orice caz, ei asta fac. Se uită la puşcă, apoi la 
mulţimea care trebăluia, şi deodată se întoarse spre cel 
rănit. Ai grijă de asta, zise el, înmânându-i carabina şi 
cartuşiera; după o clipă, el alerga către aeropilă. Timp de 
un sfert de oră, el deveni un titan asudat, care împingea, 
trăgea, striga, asculta de strigătele altora, şi treaba fu dusă 
până la capăt, iar mulţimea, împreună cu el, aclamă 
propriul ei succes. Atunci află ceea ce ştiau toţi oamenii din 
oraş, că Stăpânul, oricât ar fi fost de începător, avea de 
gând să zboare el însuşi cu această maşină, că venea chiar 
acum să o ia în primire, că nu vroia să lase pe nimeni altul 
să încerce. „Cel care înfruntă primejdia cea mai mare, cel 
care poartă sarcina cea mai grea, acela este Rege”, aşa se 
zvonea că vorbise Stăpânul. Şi chiar în timp ce omul 
aclama, şi picăturile de sudoare îi cădeau una după alta din 
părul răvăşit, el auzi tunetul unui tumult şi mai puternic şi, 
în frânturi, ritmul şi chemarea cântecului revoluţionar. 
Printr-un spaţiu deschis în mijlocul mulţimii, el văzu cum 
continua să se reverse un şuvoi de capete, de la capătul 
scării. „Vine Stăpânul!” strigau glasurile. „Vine Stăpânul”, şi 
mulţimea din jur se făcu din ce în ce mai deasă. Începu să-şi 
croiască drum către locul din centrul platformei de zbor. 
„Vine Stăpânul!” „Cel-care-doarme, Stăpânul!” urlau 
glasurile. 

Şi deodată, alături de el, văzu uniformele negre ale gărzii 
revoluţionare, şi, pentru prima şi ultima dată în viaţă, el îl 
văzu pe Graham, îl văzu foarte de aproape. Un bărbat înalt, 
brunet, într-o robă neagră şi largă, cu o faţă albă şi 
hotărâtă, privind cu ochii ţintă înainte; un om care nu avea 
nici urechi, nici gânduri pentru toate lucrurile mărunte din 
jurul lui... Până la sfârşitul zilelor lui, omul acela îşi aminti 
de trecerea palidei figuri a lui Graham. După o clipă, 
Graham dispăru, iar omul continua să se îmbulzească prin 
mulţime. Un flăcău, plângând de groază, se izbi de el, 
alergând spre scări şi ţipând: „Faceţi loc pentru aeropilă 


LIA 
! 


LLA 


Clopotul care anunţa să se elibereze platforma de zbor 
răsună puternic şi nemelodios. 

Cu acest sunet în urechi, Graham se apropie de aeropilă şi 
pătrunse în umbra aripei înclinate. Observă că vreo câţiva 
oameni din jur se ofereau să-l întovărăşească, dar, cu un 
gest categoric, el refuză ofertele lor. Trebuia să se 
concentreze asupra pornirii motorului. Clopotul suna din ce 
în ce mai repede, şi paşii celor care se retrăgeau răsunau 
tot mai repede şi mai puternic. Omul în galben îl ajută să se 
urce printre stinghiile aparatului. Graham se căţără în 
scaunul aeronautului, fixându-se cu multă grijă, pe îndelete. 
Ce era asta? Omul în galben îi arătă două aeropile care se 
ridicau pe cer, înspre sud. Fără îndoială că ele aşteptau 
sosirea aeroplanelor. Acum... singurul lucru pe care îl avea 
de făcut era să pornească. 1 se strigau diferite îndemnuri, 
întrebări, avertismente. Acestea îl plictiseau. El tre-buia să 
se gândească numai la aeropilă, să-şi amintească toate 
amănuntele experienţelor precedente. Îndepărtă oamenii 
cu un gest, văzu cum omul în galben cobora printre 
stinghiile laterale, şi mulţimea care se dădea la o parte, la 
gestul lui. 

O clipă, rămase nemişcat, privind la pârghii, la roata cu 
ajutorul căreia se pornea motorul, şi la toate dispozitivele 
delicate pe care le cunoştea atât de puţin. Privirea îi căzu 
asupra unei nivele; bula de aer se afla înspre el şi, 
amintindu-şi, manevră vreo douăsprezece secunde pentru a 
mişca motorul înainte, până când bula pluti în centrul 
tubului. Observă că oamenii nu mai strigau, că se uitau cu 
atenţie la toate mişcările lui. Un glonte se turti de bara de 
deasupra capului. Cine trăsese? Oare drumul era liber de 
oameni? Se ridică să privească şi se aşeză din nou. 

În clipa următoare, elicea se învârti, şi el porni în viteză 
de-a lungul glisierelor. Apucă volanul şi dădu motorul 
înapoi, pentru a ridica botul aparatu-lui. Atunci poporul 
începu să strige. Pentru o clipă, inima îi bătu o dată cu 
duduitul motorului, strigătele slăbiră repede, şi dispărură. 


Vântul şuiera peste marginea apărătoarei de vânt, şi 
pământul se îndepărta cu iuţeală. 

Motorul continua să duduie, în timp ce el urca mereu. Se 
simţi liber de orice emoție, calm şi hotărât. Ridică şi mai 
mult botul aparatului, deschise o valvă din aripa stingă, se 
roti şi urcă mai sus. Privi cu îndrăzneală în jos, apoi în sus. 
Una dintre aeropilele partizanilor lui Ostrog venea de-a 
curmezişul drumului său, aşa încât el porni oblic către ea, 
pentru a-i trece pe dedesubt, într-un unghi ascuţit. 
Minusculii aeronauţi din aeropila duşmană priveau spre el. 
Ce aveau de gând să facă? Mintea îi deveni extrem de 
activă. Unul dintre ei ţintea cu o armă, pregătindu-se să 
tragă. Oare ce credeau ei că are de gând să facă Graham? 
Într-o clipă, el le înţelesese tactica, şi se hotărî. Letargia 
momentană trecuse. Deschise încă două valve din stânga, 
se roti în jurul maşinii inamice, închise valvele, şi se 
îndreptă drept spre ea, ferindu-se de împuşcătură cu botul 
aparatului şi cu apărătoarea de vânt. Ei se înclinară puţin, 
ca şi cum ar fi vrut să-l ocolească. El ridică şi mai sus botul 
aeropilei. 

Motorul duduia din plin. Graham strânse din dinţi, faţa i se 
contractă fără să vrea, şi - bum! îl lovise! îl lovise de jos în 
sus, sub aripa cea mai apropiată. 

Aripa aeropilei duşmane părea că se măreşte foarte încet, 
deoarece impetuozitatea loviturii o răsucise în sus. Graham 
o văzu în întreaga ei lărgime, apoi alunecă în jos şi nu o mai 
zări. 

Simţi cum botul aparatului se îndreaptă în jos, mâinile i se 
crispaseră pe pârghii, se răsuci şi îm-pinse motorul înapoi. 
Simţi zguduitura mişcării, botul aparatului se ridică brusc 
în sus, şi o clipă avu impresia că şedea întins pe spate. 
Aparatul trepida şi se clătina, părea că dansează pe elice. El 
făcu un efort uriaş, se agăţă o clipă de pârghii, şi motorul îşi 
reluă, încet, poziţia iniţială. Continua să urce, dar nu atât de 
abrupt. Gâfâi o clipă, trăgându-şi respiraţia, şi apucă din 
nou pârghiile. Vântul şuiera în jur. Încă un efort, şi ajunse 


cu aeropila aproape la orizontal. Respiră liniştit. Întoarse 
capul, pentru prima dată după lovitură, ca să vadă ce se 
întâmplase cu adversarii lui. Se în-toarse din nou către 
pârghii, pentru o clipă, apoi privi înapoi. În prima clipă, 
crezu că fuseseră nimiciţi, apoi observă că spre răsărit, 
între două platforme de zbor, se căsca o prăpastie, şi acolo, 
jos, un obiect mic şi plat cădea iute; dispăru, aşa cum o 
monedă cade printr-o crăpătură. 

La început, nu înţelesese, apoi puse stăpânire pe elo 
bucurie sălbatică. Strigă din toate puterile, un strigăt 
nearticulat, şi apoi se îndreptă tot mai sus, spre cer. 
Motorul continua să duduie regulat., Unde este cealaltă 
aeropilă?” gândi el. „Şi ei...” Aruncând o privire în jur, pe 
cerul gol, se temu o clipă că aeropila cealaltă se ridicase 
deasupra lui, apoi o văzu aterizând pe platforma de la 
Norwood. Avuseseră de gând să tragă în el. Dar riscul de a 
fi izbiţi la două mii de picioare în aer era mai presus de 
curajul acelor vremuri. Ocoliseră lupta. 

Câtva timp el pluti în cerc, apoi se îndreptă, într-o 
coborâre lină, către platforma dispre apus. Motorul 
continua să duduie. Amurgul se lăsa repede, fumul de la 
platforma din Streatham, care fusese atât de des şi negru, 
era acum o limbă de foc, şi toate curbele întretăiate ale 
platformelor mişcătoare şi acoperişurilor, cupolele 
transparente şi abisurile dintre clădiri erau acum 
strălucitoare, lumi-nate de iradierea potolită a lămpilor 
electrice pe care lumina zilei încă le acoperea. Cele trei 
platforme de zbor disponibile pe care încă le mai deţineau 
partizanii lui Ostrog - cel de la Wimbledon Park era 
inutilizabil din cauza focului de la Roehampton, iar 
Streatham era ca un cuptor - erau luminate de faruri care 
trebuiau să îndrumeze coborârea aeroplanelor. În timp ce 
trecea pe deasu-pra platformei de la Roehampton, văzu 
masele întunecate ale oamenilor. Auzi o izbucnire de 
aclamații frenetice, auzi apoi un glonte tras de pe platforma 
de la Wimbledon Park şuierând prin aer şi pierzându-se 


deasupra deşertului din Surrey. Simţi o suflare de vânt 
dinspre sud vest, îşi ridică aripa dinspre vest, după cum 
învățase, se îndreptă în sus, ajungând în aerul mai rar şi 
mai tare din regiunile superioare. Motorul duduia regulat. 

Continuă să urce, în ritmul pulsaţiilor motorului, până 
când câmpia de dedesubt deveni albastră şi nedesluşită, iar 
Londra se întinse la marginea orizontului ca o mică hartă 
desenată cu lumini, ca o machetă de oraş. Spre sud-vest, 
cerul era de safir, peste marginea întunecată a pământului, 
şi în timp ce continua să urce, mulţimea de stele creştea. 

Dar iată! Spre sud, jos de tot, sclipind din ce în ce mai 
aproape, apărură două mici pete de lumină nebuloasă. Încă 
două, apoi o strălucire difuză de forme, care se apropiau cu 
repeziciune. În scurt timp, el putu să le numere. Erau 
douăzeci şi patru. Sosea prima flotilă de aeroplane! În 
depărtare, apăru o lumină şi mai puternică. 

Descrise un semicerc, privind ţintă la flota care înainta. 
Aceasta zbura sub formă de unghi ascuţit, un zbor 
triunghiular de forme gigantice şi fosforescente care 
pluteau din ce în ce mai aproape prin văzduhul de sub el. 
Făcu un calcul rapid al vitezei lor, şi răsuci rotiţa care 
aducea motorul înainte. Atinse o pârghie şi duduitul 
motorului încetă. Începu să cadă, din ce în ce mai repede. 
Ţinta lui era vârful flotei. Cădea ca o piatră prin aerul care 
şuiera. I se păru că trecuse abia o secundă de zbor până 
când izbi aeroplanul cel mai apropiat. 

Nimeni, din acea mulţime de negri, nu văzu venind 
destinul care îi aştepta, niciunul dintre ei nu visa la şoimul 
care se năpustise asupra lor din cer. Cei care nu sufereau 
de rău de aer îşi întindeau gâturile lor negre şi holbau ochii 
să vadă oraşul neclar care se ridica din negură, oraşul 
bogat şi splendid, către care, Dom” Şef” mânase muşchii lor 
ascultători. Dinţii albi străluceau, feţele lucioase străluceau. 
Şi, deodată, Graham îi lovi. 

El ţintise corpul aeroplanului, dar în ultimul moment îi 
trecu prin minte o idee mai bună. Se răsuci şi izbi, cu toată 


greutatea pe care o acumu-lase, lângă marginea aripei de 
la tribord. Lovitura îl aruncă înapoi. Botul aeropilei alunecă 
de-a curmezişul suprafeţei netede, spre margine. Simţi că 
era împins înainte de aparatul enorm, împreună cu 
aeropila, şi pentru o clipă, care i se păru un secol, el nu-şi 
dădu seama ce se întâmplă. Auzi un urlet scos dintr-o mie 
de piepturi, şi văzu că maşina lui se legăna pe marginea 
aparatului gigantic, coborând tot mai jos; privi peste umăr 
şi văzu axul central al aeroplanului şi aripa opusă ridicându- 
se în sus. Printre stinghiile aparatului, el avu viziunea unor 
scaune care alunecau, feţe cu ochii holbaţi, mâini încleştate 
pe barele de condu-cere înclinate. Valvele din cealaltă aripă 
se desfăcură, manevrate de aeronautul care încerca să se 
redreseze. Apoi, văzu cel de al doilea aeroplan, care făcu un 
salt brusc, pentru a scăpa din vârtejul provocat de căderea 
primului. Suprafaţa întinsă a aripilor părea că se smucise în 
sus. Graham simţi că aeropila se eliberase, că aparatul 
monstruos, complet răsturnat, atârna deasupra lui ca un zid 
înclinat. El nu era prea sigur că lovise aripa laterală a 
aeroplanului şi apoi alunecase, dar îşi dădu seama că acum 
zbura liber în jos, apropiindu-se cu repeziciune de pământ. 
Ce se întâmplase? Inima îi bătea în piept ca un motor 
zgomotos, şi, în răstimpul unei clipe primejdioase, el nu 
putu să mişte pârghiile din cauză că îşi simţea mâinile 
paralizate. Smuci pârghiile pentru a împinge motorul 
înapoi, luptându-se două secunde cu greutatea lui, îl simţi 
îndreptându-se, planând orizontal, şi puse din nou motorul 
în mişcare. 

Privi în sus şi văzu două aeroplane care treceau, într-un 
vârtej de strigăte, pe deasupra capului său, privi înapoi şi 
văzu grosul flotei risipindu-se şi fugind în toate direcţiile; 
văzu aeroplanul lovit căzând pe o coastă şi izbindu-se, ca 
într-o gigantică lamă de cuţit, în motoarele de vânt de 
dedesubt. 

Cobort botul aparatului şi privi din nou. În timp ce privea, 
nu mai dădu nicio atenţie direcţiei zborului. Văzu motoarele 


de vânt prăbuşindu-se, imensa maşină izbindu-se de 
pământ, zdrobindu-se sub greutatea căderii, şi apoi 
întreaga masă se răsuci cu josul în sus şi se sfărâmă de 
roţile înclinate. Motorul lui continua să duduie. Deodată, din 
sfărâmăturile aparatului, se ridică spre zenit o limbă 
subţire de foc. Şi atunci, el observă o masă imensă care 
zbura prin aer către el, şi întoarse aparatul în sus, chiar la 
timp pentru a scăpa de atacul - dacă era un atac -alunuial 
doilea aeroplan. Acesta se răsuci pe sub el, îl atrase în jos şi 
aproape că îl răsturnă, în vârtejul trecerii sale prin 
apropiere. 

Observă alte trei aeroplane repezindu-se spre el, şi îşi 
dădu seama de necesitatea urgentă de a se ridica deasupra 
lor. Aeroplanele erau peste tot în jurul lui, părând că se 
rotesc în cerc pentru a-l ocoli. Treceau pe lângă el, pe 
deasupra, pe dedesubt, spre răsărit şi spre apus. Departe, 
spre apus, se auzi zgomotul unei ciocniri, şi văzu două 
forme luminoase care cădeau. Departe, spre sud, se vedea 
venind o a doua flotilă. El continuă să se ridice tot mai sus. 
Într-o clipă, toate aeroplanele se aflară sub el, dar 
deocamdată nu cunoştea înălţimea pe care o câştigase 
asupra lor, şi nu îndrăzni să se repeadă din nou către ele. 
Apoi, cobori asupra unei a doua victime, şi toţi soldaţii 
dinăuntru îl văzură venind. Uriaşa maşină se clătină, se 
legănă, în timp ce oamenii înnebuniţi de frică se repezeau 
căutându-şi armele. Vreo douăzeci de gloanţe şuierară prin 
aer, şi o stea sclipi în apărătoarea de vânt din sticlă groasă 
care îl proteja. Aeroplanul îşi încetini zborul şi cobori 
pentru a-i evita lovitura, dar cobori prea jos. El văzu tocmai 
la timp roţile motoarelor de vânt de pe dealul din Bromley 
repezindu-se spre el, şi se răsuci, ridicându-se, în timp ce 
aeroplanul pe care îl fugărise se zdrobi printre ele. Toate 
glasurile din aeroplan se uniră într-un urlet. Uriaşul aparat 
rămase o clipă aşezat pe o margine, printre roţile frânte, 
apoi se prăbuşi în bucăţi. Bucăţi enorme zburară prin aer, 


motoarele se sparseră ca nişte scoici. O izbucnire fierbinte 
de flăcări se ridică spre ceruL. Întunecat. 

— Două! strigă el, în timp ce o bombă de sus exploda în 
cădere, şi începu să se ridice din nou. O veselie fără margini 
puse stăpânire pe el, şi se dezlănţui într-o activitate febrilă. 
Grijile în privinţa omenirii, în privinţa neputinței lui, 
dispăruseră cu desăvârşire. Era un om în luptăr care se 
bucura de puterea lui. Aeroplanele păreau că se 
îndepărtează în toate direcţiile, căutând numai să-l 
ocolească, şi urletul pasagerilor înghesuiți se auzea în 
izbucniri scurte, în timp ce treceau pe lângă eL. Îşi alese 
cea de a treia pradă, o lovi în grabă, dar nu făcu decât să o 
răstoarne pe o parte. Aeroplanul scăpă de lovitură, dar se 
zdrobi de marginea înaltă a zidului Londrei. După această 
ciocnire, Graham trecu atât de aproape de pământul 
întunecat, încât putu să vadă un iepure speriat gonind pe 
un povârniş. Cu o smucitură, se ridică în sus şi se văzu 
zburând pe deasupra părţii de sud a Londrei; în jurul lui 
văzduhul era liber. Spre dreapta, o puzderie de rachete de 
semnalizare ale partizanilor lui Ostrog pocneau zgomotos 
pe cer. Spre sud, resturile unei jumătăţi de duzină de 
aeroplane în flăcări, iar spre răsărit, apus şi nord celelalte 
aeroplane care fugeau din faţa lui. Ele se îndreptau spre 
răsărit şi nord, sau se învârteau prin aer înspre sud, căci nu 
puteau să se oprească în aer. În confuzia în care se aflau, 
orice încercare de a evolua ar fi putut da naştere unei 
ciocniri dezastruoase. Abia atunci îşi dădea seama Graham 
de ceea ce realizase. În toate părţile, aeroplanele se 
îndepărtau. Se îndepărtau! Deveneau din ce în ce mai mici. 
Erau puse pe fugă! 

Graham trecu cam la două sute de picioare pe deasupra 
platformei de zbor de la Roehampton. Platforma era neagră 
de oameni şi răsuna de strigătele lor frenetice. Dar oare de 
ce şi platforma de la Wimblendon Park era neagră şi plină 
de strigăte? Fumul şi flăcările de la Streatham acopereau 
acum cele trei platforme mai îndepărtate. Făcu un ocol şi se 


înălţă, ca să le vadă şi să privească cartierele, dinspre nord. 
Mai întâi, zări dincolo de fum marile pătrate ale platformei 
de zbor de la Shooter's Hill, luminate şi ocupate de 
aeroplanul care aterizase şi de unde debar-cau negri. Apoi 
veni Blackheath, şi după aceea, pe sub perdeaua de fum, 
platforma de la Norwood. Pe cea de la Blackheath nu 
aterizase niciun aeroplan, dar aştepta o aeropilă pregătită 
de zbor. Norwood era acoperit de o mulţime de făpturi mici 
care alergau de colo până colo într-o învălmăşeală agitată. 
De ce? Deodată, Graham înţelese. Apărarea înverşunată a 
platformelor de zbor încetase, poporul se revărsa în 
subsolurile acestor ultime fortărețe ale lui Ostrog 
uzurpatorul. Şi apoi, de departe, dinspre marginea de nord 
a oraşului se auzi plin de o victorioasă semnificaţie un 
sunet, un semnal, o notă de triumf, bubuitul greu al unui 
tun. Buzele i se întredeschiseră, faţa îi fu tulburată de 
emoție. 

Trase cu putere aer în piept. 

— Ei înving, strigă el în aerul liber; poporul învinge! 

Bubuitul unui al doilea tun veni ca un răspuns. Şi atunci, 
văzu că aeropila de la Blackheath era împinsă pe glisiere, 
pentru a fi lansată. Ea se desprinse şi se ridică. Izbucni în 
sus, spre cer, îndreptându-se spre sud şi îndepărtându-se 
de el. 

Într-o clipă, el înţelese ce se întâmplase. Nu putea fi decât 
Ostrog care fugea. Scoase un strigăt şi se repezi, căzând, 
către aeropila duşmană. 

Din punctul înalt în care se afla, porni cu mare iuţeală, 
oblic, prin aer. La apropierea lui cealaltă torpilă se ridică 
brusc. El se apropie cu toată viteza şi merse drept spre ea. 

Ea deveni deodată ca o muche subţire, şi iată! el trecu pe 
lângă ea, continuând să coboare cu toată forţa elanului său 
inutil. 

Era extrem de furios. Împinse motorul înapoi de-a lungul 
axului şi începu să urce, rotindu-se. Văzu maşina lui Ostrog 
gonind în spirală înaintea lui. Se ridică drept spre ea, 


depăşind-o în înălţime în virtutea elanului şi avantajului de 
a avea un om mai puţin pe bord. Îşi dădu drumul să cadă 
drept spre ea, şi îşi greşi din nou ţinta! În timp ce trecea în 
viteză pe lângă ea, văzu faţa încrezătoare şi liniştită a 
aeronautului şi, în atitudinea lui Ostrog, o hotărâre 
crispată. Ostrog privea ţintă în cealaltă, direcţie, spre sud. 
Graham îşi dădu seama, cu un acces de mânie, cât de 
neîndemânatic îi fusese zbo-rul. Dedesubt, se zăreau 
colinele din Croyden. Smuci aparatul în sus, şi se îndreptă 
din nou către duşman. 

Aruncă o privire peste umăr şi atenţia îi fu atrasă de un 
lucru ciudat. Platforma de zbor de la răsărit, cea de la 
Shooter's Hill, păru că se ridică; un fulger care se schimbă 
într-o formă cenuşie şi înaltă, ca o fiinţă învăluită într-o 
glugă de fum, izbucni în aer. O clipă, această făptură 
rămase nemişcată, lăsându-i să-i cadă de pe umeri mase 
imense de metal, apoi începu să desfăşoare o trombă deasă 
de fum. Poporul aruncase în aer şi aeroplanul şi platforma! 
Tot atât de brusc, un al doilea fulger şi o altă formă cenuşie 
izbucniră de pe platforma de la Norwood. Şi, chiar în timp 
ce privea, se auzi un zgomot surd, şi îl izbi unda de aera 
primei explozii. Fu aruncat în sus, şi într-o parte. 

Pentru o clipă, aeropila căzu aproape pe o aripă, cu botul 
în jos, părând că ezită să se răstoarne cu totul. El rămase 
pe apărătoarea de vânt, încleştat de volanul care oscila 
deasupra capului. Şi atunci, şocul celei de a doua explozii 
izbi aeropila dintr-o parte. 

Se trezi agăţat de una din stinghiile maşinii, iar aerul 
trecea şuierând pe lângă el în sus. I se părea că atârnă 
liniştit, iar aerul trecea şuierând în sus, pe lângă el. Pe 
urmă se gândi că poate se prăbuşeşte. Apoi fu sigur că se 
prăbuşeşte. Nu putea să privească în jos. 

Începu să recapituleze cu o repeziciune de necrezut tot 
ceea ce i se întâmplase de când se trezise, zilele de îndoială, 
zilele de domnie şi, în cele din urmă, răscolitoarea 


descoperire a trădării calculate a lui Ostrog. El era înfrânt, 
dar Londra salvată. Londra era salvată! 

Gândurile lui păreau cu totul ireale. Cine era el? De ce îi 
erau mâinile atât de crispate? De ce nu putea să-şi dea 
drumul? Nenumărate vise s-au terminat cu o astfel de 
cădere. Dar într-o clipă, se va trezi... 

Gândurile goneau din ce în ce mai repede. Se îmtreba 
dacă o va mai revedea pe Helen. Părea atât de absurd să n- 
o mai revadă. Cu siguranţă că era numai un vis! Şi, totuşi, 
era sigur că o va întâlni. Ea, cel puţin, era reală. Era reală. 
Se va trezi şi o va vedea. 

Cu toate că nu putea să privească, îşi dădu de-odată 
seama că pământul era foarte aproape. 

PRIMII OAMENI ÎN LUNĂ. 

Trei mii de stadii sunt de la Pământ până la Lună... Nu te 
mira, prietene, dacă ţi se pare că vorbesc despre lucruri 
extraterestre şi aeriene. 'Toate câte ţi le spun nu sunt decât 
descrierea unei călătorii pe care am făcut-o de curând. 

Lucian: Icaromenippus. 

Capitolul 1. 

DL. BEDFORD SE ÎNTÂLNEŞTE LA LYMPNE CU DL. 
CAVOR. 

În timp ce stau la umbra viței de vie, sub cerul albastru al 
Italiei de sud, scriind această povestire, mă gândesc cu 
oarecare surprindere că participarea mea la uluitoarele 
aventuri ale domnului Cavor n-a fost, de fapt, decât 
rezultatul unui simplu accident. Ar fi putut să-mi ia locul 
oricare altul. Am nimerit în mijlocul acestor evenimente 
într-o perioadă când mă consideram departe chiar şi de cea 
mai mică posibilitate de a întâlni vreo experienţă 
tulburătoare. Mă dusesem la Lympne deoarece îl socoteam 
locul cel mai lipsit de întâmplări din lume. „Aici, în orice caz, 
îmi ziceam eu, voi găsi linişte şi voi putea să lucrez!” 

Rezultatul este cartea aceasta. Pentru că destinul nu ţine 
seama de planurile mărunte ale oamenilor. 


Ar trebui, poate, să menţionez aici că suferisem, cu puţină 
vreme înainte, nişte pierderi considerabile în unele 
combinaţii financiare. În momentul de faţă, înconjurat de 
tot confortul bogăției, îmi face plăcere să vorbesc despre 
strâmtorarea în care mă aflam. Trebuie chiar să admit că 
eu însumi eram vinovat, în oarecare măsură, de situaţia 
mea dezastruoasă. S-ar putea să existe domenii în care 
manifest oarecare pricepere; afacerile financiare nu se 
numără printre ele. Dar pe atunci eram tânăr şi, alături de 
alte calităţi discutabile, tinereţea mea se mândrea tocmai 
cu priceperea în afaceri. Sunt şi azi tânăr în ani, dar 
întâmplările prin care am trecut au şters o parte a tinereţii 
mele. Dacă mi-au adus şi înţelepciune, rămâne încă de 
văzut. 

Nu cred că are vreun rost să intru în amănuntele 
eşecurilor care m-au făcut să debarc la Lympne, în Kent. În 
zilele noastre, tranzacţiile financiare implică o mare doză 
de aventură. Am acceptat toate riscurile. În afaceri, există 
în mod invariabil o anumită cantitate de a da şi de a lua, iar 
mie mi-a fost sortit, în cele din urmă, să dau, oricât mi-a 
venit de greu. Chiar când credeam că lichidasem totul, un 
creditor cârcotaş a hotărât să se ţină scai de mine. Poate că 
aţi auzit despre senzaţia de arsură cu fier roşu, a virtuţii 
rănite, sau poate că aţi şi simţit-o. Creditorul m-a urmărit 
până în pânzele albe. În cele din urmă mi-am spus că dacă 
nu vroiam să trudesc din greu pentru existenţă, angajându- 
mă undeva ca funcţionar, nu mai aveam nimic altceva de 
făcut decât să scriu o piesă de teatru. Am oarecare fantezie 
şi bun gust, şi eram decis să mă lupt din răsputeri înainte 
de a accepta o soartă de funcţionar. Pe atunci, în afară de 
încrederea în talentul meu de om de afaceri, aveam şi 
convingerea că pot să scriu o piesă foarte bună. Nu cred că 
era o convingere ieşită din comun. Ştiam că nimic altceva, 
exceptând tranzacţiile financiare, nu oferea atâtea 
posibilităţi de câştig şi probabi că aceasta m-a şi 
determinat. Mă obişnuisem să consider piesa mea nescrisă 


ca pe o mică rezervă, bună pentru zile negre. Aceste zile 
sosiseră şi m-am pus deci pe lucru. 

Am descoperit foarte curând că elaborarea unei piese 
cerea mai mult timp decât îmi închipuisem eu - iniţial, 
credeam că îmi vor fi de ajuns zece zile - ţi, pentru a avea 
un pied-r-terre în timpul lucrului, m-am instalat la Lympne. 
M-am consi-derat norocos, găsind acolo o mică vilă. Am 
semnat un contract de închiriere pe trei ani. Am mobilat-o 
sumar şi, pentru perioada cât urma să lucrez la piesă, am 
hotărât să-mi fac singur bucătărie. Felul meu de a găti ar fi 
scos-o din sărite pe doamna Beeton, care trebuie să ştiţi că 
se pricepea. Aveam o cafetieră, o cratiţă pentru ouă, alta 
pentru cartofi şi o tigaie pentru cârnaţi şi slănină. Acesta 
era tot aparatul simplu al confortului meu. Nu poţi să 
trăieşti întotdeauna pe picior mare, iar simplitatea este o 
alternativă oricând posibilă. Am mai adus şi un butoiaş de 
optzeci de litri, cu bere, luat pe credit, iar un brutar 
îndatoritor îmi aducea pâine în fiecare zi. Poate că nu 
trăiam ca în Sybaris, dar am trecut şi prin timpuri mai 
grele. Îl compătimeam oarecum pe brutar, care era un om 
foarte cumse-cade, dar nădăjduiam, totuşi, să-i plătesc şi 
lui. 

Dacă vreun om doreşte singurătatea, locul cel mai nimerit 
este cu siguranţă Lympne. Se află în regiunea argiloasă din 
Kent, iar vila mea era situată pe marginea unei vechi faleze, 
privind peste mlaştinile din valea Romney, către mare. Pe 
vreme ploioasă, locul devine aproape inaccesibil, şi am auzit 
că poştaşul obişnuia uneori să străbată cea mai mare parte 
a drumului având legate de ghete nişte scânduri. Nu l-am 
văzut niciodată cu această încălţăminte, dar mi-o pot 
închipui. Cele câteva colibe şi căsuțe care alcătuiesc satul 
de astăzi, au, fiecare, în faţa uşii, nişte legături mari de 
nuiele de mesteacăn, pentru curățirea noroiului argilos de 
pe tălpi, fapt care vă poate da o idee despre confor-maţia 
regiunii. Mă îndoiesc că localitatea ar mai fi existat, dacă nu 
ar fi fost dăinuit amintirea unor zile de demult trecute. Pe 


vremea romanilor, aici era Portus Lemanis, marele port al 
Angliei; acum, marea se află la o depărtare de patru mile. 
La poalele dealului râpos încă se mai văd bolovani şi 
dărâmături de ziduri romane, şi de acolo porneşte ca o 
săgeată spre nord vechiul drum Watling, încă pavat pe 
alocuri. Obişnuiam să stau pe deal şi să evoc vremurile 
trecute, cu galere şi legiuni, sclavi şi funcţionari, femei, 
muncitori, şi oameni de afa-ceri ca mine, toată acea 
mulţime gălăgioasă care se perinda prin port. Şi acum, doar 
câteva grămezi de moloz, pe un povârniş acoperit cu iarbă, 
câteva oi - şi eu! Pe locul unde fusese portul erau acum 
marginile ținutului mlăştinos, întinzându-se într-o curbă 
largă până departe, la Dungeness, întreruptă ici şi colo de 
mănunchiurile arborilor şi de turnurile bisericii medievale 
care se îndreaptă, ca odinioară Lemanis, spre dispariţie. 

Peisajul acestui ţinut mlăştinos era, într-adevăr, unul 
dintre cele mai splendide pe care le întâlnisem vreodată. 
Cred că Dungeness se afla la vreo cincisprezece mile 
depărtare; se întindea ca o plută pe mare, iar mai departe, 
spre vest, se vedeau dealurile de lângă Hastings, în lumina 
apusului de soare. Uneori păreau apropiate şi clare, alteori 
erau estompate şi joase, iar vremea umedă le făcea ade-sea 
să dispară. Regiunea mai apropiată a mlaştinii era 
presărată şi luminată de şanţuri şi canale. 

Fereastra lângă care lucram dădea chiar spre linia 
dealurilor, şi de acolo l-am văzut pentru prima dată pe 
Cavor. Era tocmai pe când mă luptam cu planul piesei mele, 
absorbit de această muncă grea, astfel că, în mod destul de 
firesc, omul mi-a atras atenţia. 

Soarele apunea, cerul, colorat în verde şi galben, era de o 
calmă strălucire; în acest decor a apărut o formă neagră, 
mică şi ciudată. 

Era un omuleţ scund, cu trupul rotofei, cu picioarele 
subţiri, cu mişcări smucite; găsise de cuviinţă să-şi îmbrace 
făptura extraordinară cu un pardesiu, o şapcă de jucător de 
crichet, pantaloni bufanţi şi ciorapi de ciclist. Nu ştiu de ce 


era îmbrăcat astfel; n-a mers niciodată cu bicicleta şi n-a 
jucat niciodată crichet. Îmbrăcămintea lui era un amestec 
inexplicabil de haine adunate de cine ştie unde. Gesticula 
cu palmele, cu braţele, îşi mişca brusc capul într-o parte şi 
în alta, şi scotea tot timpul un fel de bâzâit. Un bâzâit 
produs, parcă, de un aparat electric. Sunt convins că n-aţi 
auzit niciodată un bâzâit asemănător. Şi îşi dregea tot 
mereu glasul, cu un sunet extrem de curios. 

Plouase, şi mersul lui dezordonat era scos şi mai mult în 
evidenţă de pământul alunecos al potecii. Exact când a 
ajuns în dreptul soarelui care cobora sub orizont, s-a oprit, 
şi-a scos ceasul şi a şovăit câteva clipe. Apoi, cu o smucitură, 
s-a întors şi s-a îndepărtat în grabă, fără să mai gesticuleze, 
dar mergând cu paşi apăsaţi, care lăsau să se vadă că avea 
picioarele lungi, grotesc exagerate de argila care i se lipise 
de tălpi. 

Era în prima zi a şederii mele în Lympne, când efortul meu 
creator ajunsese la culme, şi am privit întâmplarea ca pe o 
distracţie plictisitoare - cinci minute pierdute. M-am întors 
la planul piesei mele. Dar în seara următoare apariţia s-a 
repetat, cu o remarcabilă punctualitate, ca şi după încă o 
seară, apoi în toate serile când nu ploua, şi concentrarea 
mea asupra piesei a început să-mi ceară un efort 
considerabil. 

— Blestematul, mi-am spus, s-ar crede că ia lecţii, ca să se 
mişte ca o marionetă! Şi, câteva seri, l-am blestemat din 
toată inima. 

Apoi, supărarea mea a făcut loc uimirii şi curiozităţii. De ce 
naiba se comporta în felul acesta? În cea de-a paisprezecea 
seară n-am mai putut să rabd şi, de îndată ce a apărut, am 
deschis uşa care dădea spre verandă, am ieşit şi m-am 
îndreptat către locul unde se oprea întotdeauna. 

Când am ajuns lângă el, tocmai îşi scotea capul. Avea faţa 
dolofană, rotundă, cu ochi căprui - până atunci nu-l 
văzusem decât împotriva luminii. 

— O clipă, domnule, i-am spus, în timp ce el se întorcea. 


Omul tresări. 

— Dacă e numai o clipă - îmi răspunse el - sunt de acord. 
Dar dacă doreşti să-mi vorbeşti ceva mai mult, şi dacă nu 
sunt prea pretenţios - deoarece clipa dumitale a şi trecut - 
eşti atât de amabil să mă însoţeşti...? 

— Cu plăcere, i-am spus, pornind alături de el. 

— Deprinderile mele sunt precis reglementate. Timpul 
meu de repaos este limitat. 

— Presupun că acum este timpul dumitale de plimbare? 

— Da. Vin aici să privesc apusul soarelui. 

— Dar nu-l priveşti. 

— Poftim? 

— Nu priveşti niciodată apusul soarelui. 

— Niciodată? 

— Nu. Te observ de treisprezece seri la rând şi n-ai privit 
niciodată apusul soarelui. Nici măcar o dată. 

Îşi încruntă sprâncenele, ca şi când ar fi fost pus în faţa 
unei probleme. 

— Ei bine, eu mă bucur de lumina soarelui... de aer. Merg 
pe poteca asta, trec de bariera de colo - făcu un gest brusc, 
arătând peste umăr cu capul - fac un ocol... 

— Nu-i adevărat. Niciodată n-ai făcut ceea ce afirmi. De 
altfel, este absurd. Pe aici nu-i nicio potecă. În seara 
aceasta, de exemplu... 

— Oh, în seara aceasta! Să mă gândesc: Ah! tocmai m-am 
uitat la ceas, am văzut că întârziasem cu trei minute peste 
jumătatea mea de oră, mi-am dat seama că nu mai aveam 
timp să dau ocolul, m-am întors... 

— Întotdeauna se întâmplă la fel. 

Se uită la mine, pe gânduri. 

— Se poate... acum, dacă mă gândesc mai bine... Dar 
despre ce doreai să vorbeşti cu mine? 

— Păi... despre asta! 

— Despre asta? 

— Da. De ce procedezi aşa? În fiecare seară apari făcând 
un zgomot... 


— Un zgomot? 

— Cam în felul acesta... l-am imitat bâzâitul. El mă privi şi 
se vedea limpede că bâzâitul nu-i făcea plăcere. 

— Eu fac asta? întrebă el. 

— În fiecare seară. 

— Nici nu bănuiam. 

Se opri. Mă privi cu un aer grav. 

— S-ar putea oare, zise el, să-mi fi format un tic? 

— Aşa se pare. Nu-i adevărat? 

Îşi apucă buza de jos cu două degete. Privi ţintă la o 
băltoacă de la picioarele lui. 

— Mintea mi-e extrem de încordată, zise el. Vrei să ştii de 
ce mă comport aşa? Ei bine, dom-nule, te asigur nu numai 
că habar n-am de ce, dar nici măcar nu ştiam că procedez 
în felul acesta. Dacă stau să mă gândesc, este exact cum 
spui dumneata; n-am trecut niciodată mai departe de aici... 
Te supără purtarea mea? 

Nu ştiu de ce, dar începeam să-l privesc cu îngăduinţă. 

— Nu mă supără, i-am răspuns. Dar... închipuieşte-ţi că ai 
scrie o piesă de teatru! 

— N-aş fi în stare. 

— Ei bine, ai face orice alt lucru care necesită o 
concentrare. 

— Ah, zise el, desigur, şi căzu pe gânduri. 

Expresia figurii lui trăda atâta tristeţe, încât m-am muiat şi 
mai mult. De fapt, mi-am spus, am dat dovadă de 
agresivitate, cerând socoteală, unui om pe care nici nu-l 
cunosc, de ce anume mormăie de unul singur pe un drum 
public. 

— Înţelegi, zise el slab, este o obişnuinţă. 

— Oh, sunt de acord. 

— Trebuie să mi-o interzic. 

— Dar nu, dacă faptul te-ar incomoda. La urma urmei, nu-i 
treaba mea... mi-am permis prea mult... 

— De loc, domnule, zise el, dar de loc. Îţi rămân foarte 
îndatorat. Trebuie să suprim asemenea obiceiuri. Pe viitor 


aşa voi face. Dacă nu te superi... vrei să mai faci o dată... 
zgomotul acela? 

— E cam aşa: Zuzu, zuzu... dar, te rog... 

— Îţi sunt foarte îndatorat. De fapt, ştiu, devin din ce în ce 
mai distrat. Eşti perfect îndreptăţit, domnule... perfect 
îndreptăţit. Îţi sunt, într-adevăr, îndatorat. Trebuie să se 
termine. Şi acum, domnule, te-am obligat să te îndepărtezi 
prea mult de casă. 

— Sper că impertinenţa mea... 

— De loc, domnule, de loc. 

Ne-am privit o clipă în ochi. Mi-am scos pălăria şi i-am urat 
bună seara. El mi-a răspuns printr-o zvâcnitură din mâini. 
Şi ne-am văzut fiecare de drum. 

În dreptul pârleazului, m-am întors şi l-am privit cum se 
îndepărta. 'Ținuta i se schimbase în mod vădit; părea strâns 
în el, adus de spate. Contrastul cu fiinţa dinainte, care 
gesticula şi mormăia, m-a făcut, în mod absurd, să încerc un 
sentiment de milă. L-am privit până când a dispărut. Apoi, 
regretându-mi ieşirea, m-am întors în casă, la piesa mea. 

În următoarele două seri nu l-am mai văzut. Dar îmi 
rămăsese în minte, şi m-am gândit că ar putea să-mi fie de 
folos în intriga piesei mele, ca un personaj comic şi 
sentimental. A treia zi a venit la mine. 

Am rămas surprins, neştiind ce vânt îl aduce. A început, 
politicos, o conversaţie indiferentă - apoi a trecut brusc la 
subiect. Voia să-mi cumpere vila. 

— Înţelegi, zise el, nu te condamn câtuşi de puţin, dar 
dumneata mi-ai distrus o obişnuinţă, şi asta îmi 
dezorganizează tot programul zilei. De ani de zile mi-am 
făcut plimbarea pe aici... ani de zile. Fără îndoială, m-am 
plimbat mormăind... Dumneata mi-ai făcut imposibilă 
plimbarea! 

I-am sugerat să se plimbe în altă direcţie. 

— Nu. Nu există nicio altă direcţie. Aceasta este singura. 
Am cercetat. lar acum, în fiecare după amiază la ora 
patru... mă simt ca înlănţuit. 


— Dar, scumpul meu domn, dacă problema este atât de 
importantă pentru dumneata... 

— Este vitală! Înţelegi... eu sunt un cercetător... sunt 
antrenat în nişte cercetări ştiinţifice. Locuiesc... tăcu şi 
rămase o clipă pe gânduri. Chiar acolo - zise el deodată, 
împungând aerul cu degetul, primejdios de aproape de 
ochii mei. Casa cu hornurile albe pe care o vezi înălțându-se 
deasupra copacilor. Situaţia mea este anormală... anormală. 
Sunt pe punctul de a termina una dintre cele mai 
importante demonstraţii, pot să te asigur, una dintre cele 
mai importante demonstraţii care au fost făcute vre-odată. 
Trebuie, deci, să-mi ţin gândirea permanent încordată, să 
am linişte şi să depun o activitate constantă. După amiaza 
erau momentele cele mai favorabile... cu idei noi, 
efervescente... cu noi puncte de vedere. 

— Dar de ce nu continui să te plimbi pe aici? 

— Ar fi cu totul altceva. M-aş supraveghea pe mine însumi. 
M-aş gândi la dumneata, la piesa dumitale... la faptul că mă 
observi, iritat! Nu m-aş mai gândi la munca mea. Nu! 
Trebuie să obţin această vilă. 

Am rămas pe gânduri. Înainte de a lua vreo hotărâre, 
trebuia desigur să reflectez serios. Pe atunci, eram, în 
general, destul de dispus să închei afaceri, iar vânzările m- 
au atras întotdeauna; în primul rând, însă, vila nu era a 
mea, şi chiar dacă i-o vindeam pe un preţ bun, puteam să 
am inconveniente la predare, dacă adevăratul proprietar ar 
fi aflat de tranzacţie; în al doilea rând, ei bine, fusesem 
decla-rat insolvabil. Era clar că problema cerea o abilitate 
deosebită. Mă interesa, de asemenea, şi faptul că el era pe 
urmele unei invenţii preţioase. Mi-am zis că ar trebui să aflu 
cât mai multe despre cercetările lui, nu cu vreo intenţie 
necinstită, ci pur şi simplu cu gândul că aceasta ar însemna 
o destindere. Am început să tatonez terenul. 

Era foarte dispus să-mi dea lămuriri. La drept vorbind, de 
îndată ce a început să vorbească, discuţia s-a transformat 
într-un monolog. Vorbea ca un om care tăcuse mult timp, 


care frământase mult timp în mintea lui un anumit subiect. 
A vorbit aproape o oră, şi trebuie să mărturisesc că 
înţelegeam cu destulă greutate ceea ce îmi spunea. Dar în 
fiecare cuvânt se simţea satisfacția omului care îşi permite 
o pauză între orele de muncă. În timpul acestei prime 
întrevederi, am înţeles destul de vag obiectul lucrărilor lui. 
Jumătate din cuvintele pe care le rostea erau termeni 
tehnici, cu totul străini pentru mine, şi îşi ilustra unele 
afirmaţii cu ceea ce-i plăcea lui să numească matematică 
elementară, făcând calcule pe un plic cu stiloul - în aşa fel 
încât îmi venea greu chiar să simulez că aş înţelege. „Da”, 
ziceam eu. „Da, continuă '” Am înţe-les însă destul pentru a 
mă convinge că nu era un simplu excentric care se credea 
inventator. În ciuda înfăţişării lui, omul degaja o forţă care 
excludea posibilitatea imposturii. Invenţia la care lucra era, 
în orice caz, din domeniul mecanicii. Mi-a vorbit despre un 
atelier şi despre nişte asistenţi, trei lucrători tâmplari 
instruiți de el... Desigur, de la atelier până la brevetul de 
invenţie nu este decât un pas. M-a invitat să-i vizitez 
instalaţiile. Am acceptat pe loc, manifestându-mi bucuria. 
Propunerea de a-mi cumpăra vila a rămas, din fericire, în 
suspensie. 

În cele din urmă s-a ridicat să plece, scuzându-se pentru 
durata vizitei. Mi-a spus că avea foarte rar plăcerea să 
vorbească despre lucrările lui. Nu întâlnise de multe ori un 
ascultător atât de inteligent ca mine. El avea foarte puţine 
relaţii cu oamenii de ştiinţă. 

— Există multă meschinărie, îmi explică el, şi atâtea 
intrigi! lar când cineva are într-adevăr o idee... o idee nouă 
şi fecundă... nu vreau să fiu nedrept, dar... 

Eu, unul, cred în primul impuls. I-am făcut o propunere 
care poate fi socotită drept necugetată. Dar trebuie să vă 
amintiţi că eram singur în Lympne, că scriam de 
paisprezece zile o piesă, şi că aveam remuşcări pentru 
plimbarea lui zădărnicită. 


— De ce, i-am spus, să nu-ţi creezi din aceste discuţii o 
nouă obişnuinţă? În locul celei pe care, din pricina mea, ai 
pierdut-o. Cel puţin... până când vom cădea de acord în 
privinţa vilei. Dumneata ai nevoie să răsuceşti pe toate 
părţile, în minte, problemele de care eşti preocupat, aşa 
cum făceai în timpul plimbărilor de după amiază. Din 
nefericire, s-a terminat cu asta... nu mai poţi să te plimbi 
după amiaza, ca până acum. Dar de ce să nu vii aici şi să 
vorbeşti despre lucrările dumitaie... să te folo-seşti de mine 
ca de un perete în care îţi arunci gândurile şi le prinzi 
înapoi? Este limpede că eu n-am destule cunoştinţe ca să-ţi 
fur ideile, şi nici nu cunosc oameni de ştiinţă... 

M-am oprit. El rămăsese pe gânduri. Se vedea că 
propunerea mea îl atrage. 

— Dar mi-e teamă că te voi plictisi, zise el. 

— Crezi că nu te pot urmări? 

— O, nu, dar termenii tehnici... 

— În după amiaza aceasta, în orice caz, m-a interesat 
enorm. 

— Desigur, mi-ar fi de mare folos. Niciodată nu-ţi 
limpezeşti mai bine ideile decât atunci când le explici cuiva. 
Până acum... 

— Scumpul meu domn, să nu mai vorbim despre ce a fost. 

— Dar poţi, într-adevăr, să-ţi pierzi timpul cu mine? 

— Nicio odihnă nu este mai bună decât schimbarea 
preocupărilor - i-am răspuns eu, cu o profundă convingere. 

Am rămas înţeleşi. Pe treptele verandei, el se întoarse spre 
mine. 

— Îţi sunt foarte îndatorat, zise el. 

Am scos o exclamaţie interogativă. 

— M-ai vindecat complet de ridicolul obicei de a mormăi, 
îmi explică el. 

I-am spus că sunt foarte bucuros a-i fi dat o mână de 
ajutor - şi apoi a plecat. 

Imediat, gândurile sugerate de conversaţia noastră îşi 
reluară cursul. Începu să-şi mişte din nou braţele, ca mai 


înainte. Ecoul slab al unui „zuzu” ajunse până la mine, 
purtat de vânt... 

Dar... la urma urmei, nu era treaba mea... 

A revenit şi a doua zi, şi în ziua următoare, ţinând două 
prelegeri despre fizică, spre satisfacția amândurora. 
Vorbea, cu un aer extrem de compe-tent, despre „eter”, 
„tuburi de forţă”, „potenţial gravitațional!” şi despre alte 
asemenea noţiuni, iar eu, şezând în faţa lui, într-un şezlong, 
nu spuneam decât „da”, „continuă”, „te urmăresc”, pentru 
a-l face să vorbească mai departe. Era un subiect teribil de 
dificil, dar cred că el n-a bănuit niciodată cât de puţin îl 
înţelegeam. În unele clipe mă îndoiam de rostul acestor 
discuţii, dar, în orice caz, mai uitam de blestemata mea 
piesă. Din când în când mi se părea că înţeleg totul, dar 
tocmai atunci îmi dădeam seama că de fapt nu înţeleg 
nimic. Alteori gândurile îmi zburau în altă parte, şi nici nu 
mai încercam să-l ascult, întrebându-mă dacă, la urma 
urmei, nu era mai bine să-l folosesc ca personagiu central 
într-o farsă, părăsindu-mi vechiul plan al piesei. Apoi iar 
încercam să înţeleg câte ceva din spusele lui. 

M-am dus, cu prima ocazie, să-i vizitez casa. Era mare şi 
neîngrijit mobilată; nu avea niciun om de serviciu, în afara 
celor trei asistenţi, iar regimul şi viaţa lui particulară se 
caracterizau printr-o simplitate filosofică. Nu bea decât 
apă, era vegetarian şi avea tot felul de asemenea obiceiuri 
bazate pe logică şi disciplină. Dar, văzându-i instalaţiile, ţi 
se risipea orice fel de îndoială. Casa arăta ca o adevărată 
uzină, din pivniţă până în pod - o prezenţă uimitoare într-un 
sat atât de izolat. Încăperile de la parter erau pline de mese 
cu diferite aparate, cuptorul şi bucătăria se transformaseră 
în nişte furnale impresionante, pivniţa era ocupată de 
dinamuri, iar în grădină se afla un gazometru. Mi-a arătat 
totul cu entuziasmul, clocotind de încredere, al unui om 
care trăise mult timp singur. Izolarea lui se revărsa acum 
într-un exces de confidenţe, pe care eu aveam norocul să le 
ascult. 


Cele trei ajutoare erau nişte reprezentanţi tipici ai 
categoriei de „oameni îndemânateci” din care proveneau. 
Conştiincoşi, dacă nu chiar inteligenţi, voinici, politicoşi şi 
plini de bunăvoință. Unul din-tre ei, Spargus, care fusese 
marinar, făcea bucătăria şi toate lucrările în metal; al 
doilea, Gibbs, se ocupa cu dulgheria, iar cel de al treilea, un 
fost grădinar, era ajutor la toate. Ei nu făceau decât munca 
manuală; toată munca de concepţie îi aparţinea lui Cavor. 
Ignoranţa lor era desăvârşită, chiar în comparaţie cu 
noţiunile mele confuze. 

Trebuie să vorbesc şi despre natura acestor cercetări. Din 
nefericire, nu-mi este de loc la îndemână. Nu am o 
pregătire ştiinţifică, şi mi-e teamă că în-cercând să exprim 
scopul experienţelor, în limbajul înalt ştiinţific al domnului 
Cavor, l-aş încurca nu numai pe cititor, dar şi pe mine 
însumi, şi este aproape sigur că aş comite vreo greşeală 
care ar atrage asupra mea batjocura tuturor celor care, în 
ţara noastră, cunosc fizica matematică. De aceea, cred că 
este mult mai bine să-mi exprim impresiile în limbajul meu 
inexact, fără a încerca să îmbrac haina unor cunoştinţe pe 
care nici nu pretind că le stăpânesc. 

Obiectul cercetărilor domnului Cavor era o substanţă care 
să fie „opacă” - el folosea un alt ter-men pe care l-am uitat, 
dar „opacă” exprimă destul de bine ideea - la „toate 
formele de energie radiantă”. Îmi explicase că prin „energie 
radiantă” se înţelege tot ceea ce se transmite asemenea 
luminii, căldurii, razelor Roentgen, despre care se vorbea 
atât de mult în ultimul timp, undelor electrice ale lui 
Marconi, sau gravitaţiei. Toate aceste ener-gii, spunea el, 
radiază din anumite centre, acţionând de la distanţă asupra 
corpurilor, de unde vine şi termenul de „energie radiantă”. 
Aproape toate substanţele sunt opace la un anumit fel de 
energie radiantă. Sticla, de exemplu, este transparentă 
pentru lumină, dar mult mai puţin pentru căldură, aşa încât 
poate fi folosită ca obstacol împotriva căldurii; alaunul este 
transparent pentru lumină, dar blochează complet căldura. 


Pe de altă parte, o soluţie de iod în bisulfit de carbon 
blochează complet lumina, dar îi permite căldurii să treacă 
foarte uşor. Nu vei vedea focul, dar îi vei simţi căldura. 
Metalele nu sunt opace numai pentru lumină şi căldură, dar 
şi pentru electricitate, care trece atât prin soluţia de iod, 
cât şi prin sticlă, aproape ca şi cum nu i-ar sta nimic în cale. 
Şi aşa mai departe. 

Toate substanţele cunoscute sunt însă „transparente” 
pentru gravitație. Se pot folosi diferite paravane pentru a 
întrerupe lumina, căldura, influenţa electrică a soarelui, sau 
căldura pământului; obiec-tele pot fi izolate, prin foi de 
metal, de acţiunea razelor lui Marconi, dar nimic nu va 
putea intercepta forţa de gravitație a soarelui sau pe aceea 
a pământului. Şi, totuşi, fenomenul nu poate fi expli-cat cu 
uşurinţă. Cavor credea că poate să existe o asemenea 
substanţă, şi bineînţeles că eu nu puteam să-l contrazic. Nu 
mă mai gândisem niciodată la o astfel de posibilitate. El mi- 
a demonstrat - făcând pe hârtie nişte calcule pe care, fără 
îndoială, lord Kelvin, profesorul Lodge, profesorul Karl 
Pearson, sau oricare alt savant le-ar fi înţeles, dar care pe 
mine m-au încurcat şi mai mult - nu numai posibilitatea 
existenţei unei asemenea substanţe, dar şi ce anume 
condiţii trebuie să îndeplinească. Raționamentul lui era 
uimitor. Dar, oricât de mult m-a uimit şi m-a interesat în acel 
moment, acum îmi este cu neputinţă să-l reproduc. „Da”, îi 
spuneam eu necontenit. „Da, continuă!” Cred că este 
suficient, în folosul povestirii, să spun că el se consi-dera 
capabil să fabrice această pretinsă substanţă, opacă pentru 
gravitație, dintr-un aliaj complicat de metale cu un element 
nou - cred că îl numea helium - pe care îl primea din 
Londra, în vase de piatră sigilate. Unii şi-au exprimat 
îndoiala asupra acestui amănunt, dar eu sunt aproape sigur 
că în vasele de piatră sigilate se găsea helium. În orice caz, 
era un element gazos, extrem de rarefiat. 

O, dacă aş fi luat măcar nişte note... 


Dar cum puteam să prevăd eu pe atunci necesitatea de a 
face însemnări? 

Toţi cei care au oricât de puţină imaginaţie vor înţelege 
extraordinarele posibilităţi ale unei asemenea substanţe, şi 
îmi vor înţelege emoția resimţită atunci când, prin ceața 
complicatelor fraze folosite de Cavor, mi-am dat seama de 
acest lucru. O întrerupere într-adevăr dramatică a piesei 
mele! Mi-a trebuit câtva timp înainte de a mă convinge că îl 
interpretasem exact, şi mă străduiam să nu-i pun întrebări 
din care să-şi dea seama că îşi revărsa zilnic explicaţiile 
într-o prăpastie de ignoranță. Niciunul dintre cititorii 
acestei povestiri nu va realiza, însă, exact ceea ce simţeam 
eu, deoarece din simpla mea relatare este cu neputinţă să 
reiasă cât de convins eram că extraordinara substanţă se 
afla într-adevăr pe punctul de a fi fabricată. 

După ce i-am vizitat locuinţa, nu-mi amintesc să mai fi 
acordat piesei mele măcar o oră de muncă. Imaginaţia mea 
era solicitată în alte direcţii. Utilizările practice ale invenţiei 
lui Cavor păreau nelimitate: în orice direcţie încercam s-o 
aplic, provoca adevărate revoluţii. Dacă, de exemplu, cineva 
dorea să ridice o greutate, oricât de enormă, nu avea decât 
să-i aşeze dedesubt o foaie din această substanţă, şi ar fi 
ridicat-o după aceea cu un simplu pai. Primul meu impuls a 
fost, bineînţeles, să aplic acest principiu la tunuri şi 
cuirasate, la toate materialele de război, apoi la navigaţie, 
locomoţie, în construcţii şi în toate domeniile imaginabile 
ale industriei. Întâmplarea care mă adusese chiar la locul 
de naştere al unei noi epoci - deoarece invenţia lui 
inaugura într-adevăr o epocă nouă - era una dintre şansele 
care se prezintă o dată la o mie de ani. În mintea mea, 
utilizările se înmulţeau mereu, se întindeau la nesfârşit. 
Printre altele, vedeam şi renaşterea mea ca om de afaceri. 
Vedeam o întreprindere-mamă şi nenumărate întreprinderi- 
fiice, concerne şi trusturi, privilegii şi concesiuni, care se 
răspândeau tot mereu, până când, vastă şi înflori-toare, 
Compania de Cavorită cucerea şi domina întreaga lume. 


Şi, în centrul ei, eram eu! 

M-am hotărât într-o clipă. Ştiam că risc totul, dar m-am 
aruncat cu ochii închişi în necunoscut. 

— Noi ne aflăm în faţa celei mai mari descoperiri din toate 
timpurile - i-am spus eu, punând accentul pe „noi”. Dacă 
vrei să mă înlături, va tre-bui să tragi cu tunul. De mâine 
sunt al patrulea ajutor al dumitale. 

Rămase oarecum surprins de entuziasmul meu, dar fără 
nicio urmă de bănuială sau de ostilitate. Părea mai curând 
gata să se autodeprecieze. 

Mă privi cu îndoială. 

— Crezi într-adevăr...? zise el. Dar piesa dumitale! Cum 
rămâne cu piesa? 

— S-a terminat cu piesa! am strigat eu. Scumpul meu 
domn, nu-ţi dai seama ce descoperire ai făcut? Nu-ţi dai 
seama ce eşti pe cale să creezi? 

Era o simplă întorsătură retorică, dar, de fapt, el nu-şi 
dădea seama. La început, nici nu-mi venea să cred. El nu se 
gândise, într-adevăr, la nimic practic! Tot timpul, acest 
omuleţ uimitor lucrase numai din punct de vedere teoretic! 
Când afirma că este „cea mai importantă” demonstraţie pe 
care o văzuse vreodată lumea, voia să înţeleagă pur şi 
simplu că îmbina o serie de teorii şi rezolva o serie de 
probleme care şedeau sub semnul întrebării; nu-i păsa de 
aplicaţiile practice ale substanţei pe care era gata s-o 
descopere, mai mult decât dacă ar fi fost vorba despre o 
maşină de fabricat pâine. Substanţa era posibilă, iar el era 
pe punctul s-o obţină! Voilr tout12, cum spune francezul. 

Pe lângă aceasta, era şi copilăros! Dacă o va obţine, 
substanţa va trece în posteritate sub numele de Cavorită 
sau Cavorină, ei va fi numit FE. R. S.13, portretul îi va fi 
publicat, ca o recunoaştere a valorii lui ştiinţifice, în revista 
Natura, şi alte asemenea copilării. Nu visa nimic altceva! 
Dacă din întâmplare n-aş fi fost eu acolo, el era în stare să 
lanseze această bombă în lume, la fel cum ar fi descoperit o 
nouă specie de țânțari. Şi descoperirea lui ar fi fost trecută 


cu vederea şi dată complet uitării, ca atâtea alte descoperiri 
pe care savanții le-au lăsat în părăsire. 

După ce mi-am dat seama de toate acestea, eu am devenit 
cel care vorbea şi Cavor cel care-mi spunea „continuă”! Am 
sărit în picioare. Am început să mă plimb prin odaie, 
gesticulând ca un tânăr de douăzeci de ani. M-am străduit 
să-l fac să înţeleagă care sunt, în această privinţă, datoriile 
şi responsabilităţile noastre. L-am asigurat că putem realiza 
o avere destul de considerabilă pentru a făuri orice fel de 
revoluţie socială am voi; că putem stăpâni şi guverna 
întreaga lume. I-am vorbit despre companii şi brevete şi 
despre necesitatea de a păstra secretul fabricării. lot ceea 
ce îi spuneam părea să-l impresioneze la fel de mult pe cât 
matematica lui mă impresionase pe mine. O expresie de 
perplexitate s-a aşternut pe faţa lui rotundă şi roşcată. A 
bâiguit ceva despre faptul că era total indiferent faţă de 
bogăţie, dar cu un gest i-am înlăturat toate rezervele. 
Trebuia să devină bogat, şi protestele lui nu-i foloseau la 
nimic. I-am dat să înţeleagă cu cine avea de-a face, că eu 
posedam o mare experienţă în domeniul afacerilor. Nu i-am 
spus că fusesem declarat insolvabil, deoarece socoteam că 
este o situaţie temporară; cred, însă, că am reuşit să împac 
evidenta mea sărăcie cu pretinsa mea competenţă 
financiară. Pe nesimţite, aşa cum se dez-voltă asemenea 
proiecte, am căzut la înţelegere asupra unui monopol al 
Cavoritei. El trebuia să fabrice substanţa, iar eu să lansez 
afacerea. 

Mă agăţam ca o lipitoare de „noi“; „dumneata” şi „eu” nu 
mai existau pentru mine. 

Ideea lui era ca profiturile despre care îi vorbeam să fie 
folosite pentru dezvoltarea cercetărilor; dar, bineînţeles, ca 
o problemă a viitorului. 

— E foarte bine, am strigat eu. E foarte bine! 

Lucrul cel mai important era fără îndoială să vedem 
substanţa fabricată. 


— Este o substanţă, strigam eu, de care nu se poate 
dispensa nicio casă, nicio fabrică, nicio fortăreață, niciun 
vas; aplicaţiile ei sunt mai universale chiar decât ale unui 
medicament brevetat. Nu există nicio aplicaţie a ei, niciuna 
dintre zecile de mii de utilizări posibile, care să nu ne 
îmbogăţească, Cavor, mai presus de toate visele apariţiei! 

— Aşa e! zise el. Încep să înţeleg. Este extraordinar cum 
dobândeşti noi puncte de vedere când discuţi asupra unei 
probleme! 

— Şi s-a întâmplat să discuţi exact cu cine trebuie! 

— Cred că nimeni, zise el, nu este cu totul împotriva unei 
mari bogății. Desigur, mai este ceva... 

Se opri. Eu îl ascultam liniştit. 

— Ştii, s-ar putea să n-o obţinem. S-ar putea să fie una 
dintre substanţele posibile teoretic, dar absurde din punct 
de vedere practic. Sau, în procesul de fabricaţie, s-ar putea 
să intervie vreo mică piedică... 

— Vom înlătura piedica, atunci când se va ivi, i-am răspuns 
eu. 

Capitolul II. 

PRIMA PREPARARE A CAVORITEI. 

Dar temerile lui Cavor, în ceea ce priveşte prepararea 
Cavoritei, s-au dovedit neîntemeiate. La 14 octombrie 1899, 
această incredibilă substanţă a fost obţinută. 

Trebuie să menţionez că prepararea a fost, în cele din 
urmă, rezultatul unui accident, survenind atunci când 
Cavor se aştepta cel mai puţin. El topise lao-laltă nişte 
metale şi alte câteva substanţe - acum aş vrea să le cunosc 
în amănunţime - şi avea de gând ca timp de o săptămână să 
lase amestecul să se răcească încet. Dacă el nu calculase 
greşit, ulti-mul proces de combinare urma să se producă în 
momentul când temperatura amestecului ar fi scăzut la 
şaizeci de grade Fahrenheit. Dar, fără ştirea lui Cavor, s-a 
produs între ajutoarele lui o discuţie în privinţa întreţinerii 
focului. Gibbs, căruia îi revenise până atunci această 
sarcină, a încercat deodată s-o treacă în seama celui care 


fusese grădinar; cărbunele, pretexta el, era extras din 
pământ, şi în consecinţă nu putea să cadă în sarcina unui 
dulgher; omul care fusese grădinar susţinea că, totuşi, 
cărbunele era o substanţă metalică sau minerală, lăsând 
deoparte faptul că el se ocupa de bucătărie. Dar Spargus 
insista ca de cărbune să se ocupe Gibbs, având în vedere că 
era dulgher şi că, după cum se ştie, cărbunele este o 
rămăşiţă a lemnului. Ca urmare, Gibbs a încetat să mai 
alimenteze focul şi apoi niciunul dintre ei nu s-a mai ocupat 
de el; Cavor era total absorbit de unele probleme, deosebit 
de interesante, în legătură cu o maşină de zbor acționată de 
Cavorită (neglijând rezistenţa aerului ca şi alte câteva 
elemente), şi n-a avut cum să observe că treburile nu mai 
merg curn trebuie. Prematura naştere a invenţiei lui a avut 
loc tocmai pe când el se îndrepta către vila mea, pentru 
discuţia şi ceaiul nostru de după amiază. 

Îmi amintesc cu multă precizie desfăşurarea 
evenimentelor. Apa fierbea, totul era pregătit pentru ceai, şi 
sunetul „zuzu” pe care îl făcea Cavor mă făcuse să ies pe 
verandă. Silueta lui, măruntă şi vioaie, se proiecta neagră, 
în înserarea de toamnă, iar în dreapta, hornurile casei lui se 
ridicau deasupra unui grup de copaci învăluiţi în culori, ca 
un decor magnific. În depărtare unduiau, vagi şi albăstrui, 
dealurile din Wealden, în timp ce spre stânga se întindea 
mlaştina neguroasă, largă şi liniştită. Şi atunci... 

Hornurile au ţâşnit către cer, desfăcându-se în cărămizi, în 
timp ce urcau; după ele veneau acoperişul şi tot felul de 
mobile. Apoi a urcat, ajungându-le din urmă, o imensă 
flacără albă. Copacii din jurul casei s-au aplecat, s-au 
răsucit şi s-au fărâmat în bucăţi care au sărit înspre flacără. 
Timpanele mi-au fost izbite de un tunet, care m-a lăsat surd 
pe viaţă de o ureche, iar ferestrele vilei mele s-au spart. 

Am făcut trei paşi, de pe verandă, în direcţia casei lui 
Cavor şi în aceeaşi clipă a venit suflul. 

Într-o clipă, pulpanele hainei mi s-au ridicat deasupra 
capului şi fără voia mea m-am trezit înaintând către Cavor, 


în salturi mari. Simultan, inventatorul a fost şi el ridicat, 
răsucit şi aruncat prin suflul şuierător. O bucată din hornul 
vilei mele a căzut pe pământ, la vreo şase metri de mine, 
făcând vreo douăzeci de salturi care îl împinseră în mare 
grabă spre locul exploziei. Cavor, dând din mâini şi din 
picioare, era trântit jos; s-a rostogolit de câteva ori, s-a 
ridicat în picioare, şi a fost luat şi purtat pe sus cu o viteză 
enormă; a dispărut în cele din urmă, printre copacii care se 
zbăteau şi se răsuceau în jurul casei lui. 

O masă de fum şi cenuşă, şi un pătrat de sub-stanţă 
albăstruie şi strălucitoare a izbucnit către zenit. O bucată 
mare de gard a trecut pe lângă mine în zbor, a căzut pe o 
muche, izbind pământul, întinzându-se apoi cât era de 
lungă; şi ceea ce fusese mai greu a trecut. Suflul şi-a 
pierdut repede din violenţă până când n-a mai rămas decât 
un vânt puternic, iar eu mi-am dat seama din nou că 
respiram şi eram pe picioare. Aplecându-mă împotriva 
vântului, am reuşit să mă opresc locului şi să-mi revin, 
oarecum, în fire. 

În acele clipe, întreaga înfăţişare a lumii se schimbase. 
Apusul de soare liniştit dispăruse, cerul era întunecat de 
nori învolburaţi, totul era culcat la pământ şi se zvârcolea în 
bătaia vântului. Am aruncat o privire înapoi, să văd dacă 
vila mea mai era în picioare, şi apoi am înaintat, poticnindu- 
mă, către copacii care îl ascundeau pe Cavor; printre 
ramurile lor lungi şi despuiate de frunze se vedeau flăcările 
casei lui incendiate. 

Am intrat în crâng, sărind de la un copac la altul, 
agăţându-mă de trunchiurile lor, şi câteva clipe l-am căutat 
în zadar. Apoi, în mijlocul unei grămezi de ramuri şi bucăţi 
de gard, îngrămădite lângă o porţiune a zidului grădinii, am 
zărit ceva care se mişca. Am alergat într-acolo, dar, înainte 
de a ajunge, o formă pământie s-a desprins dintre ramuri, s- 
a clătinat pe picioarele murdare de noroi şi a întins două 
mâini moi, pline de sânge. Câteva zdrenţe de haine îi 
fluturau, în bătaia vântului, în jurul trupului. 


N-am recunoscut din prima clipă cine era momâia ieşită 
parcă din pământ; apoi am văzut că era Cavor, năclăit de 
noroiul prin care se rostogolise. Se apleca înainte, 
împotrivindu-se vântului, ştergându-şi de noroi ochii şi 
gura. 

A întins o mână noroioasă şi, împleticindu-se, a făcut un 
pas către mine. Faţa îi era răvăşită de emoție; noroiul 
continua să i se prelingă de pe obraz. Era fiinţa cea mai 
distrusă şi mai demnă de milă pe care o văzusem vreodată, 
şi de aceea cuvintele lui m-au uluit peste măsură. 

— Felicită-mă, gâfâi el; felicită-mă! 

— Să te felicit? Doamne sfinte! Pentru ce? 

— Am obținut-o. 

— Ai obținut-o? Ce dracu' a provocat explozia asta? 

O rafală de vânt i-a acoperit cuvintele. Spunea, după câte 
am înţeles, că nu avusese loc nicio explozie. Vântul m-a 
făcut să mă ciocnesc de el, şi am rămas agăţaţi unul de 
altul. 

— Să încercăm să ne întoarcem la mine acasă, i-am urlat 
în ureche. 

El n-a înţeles, şi a strigat ceva despre „trei martiri... 
ştiinţei”, apoi ceva despre „nu cine ştie ce”. Era convins că 
ajutoarele lui pieriseră în acest cataclism. Din fericire nu 
era adevărat. O clipă după ce el plecase către vila mea, ei 
se duseseră la cârciumă din Lympne să analizeze, în faţa 
unor pahare cu băutură, problema cuptoarelor. 

Mi-am repetat propunerea de a ne întoarce la mine acasă, 
şi am reuşit să mă fac înţeles. Ne-am agăţat unul de braţul 
celuilalt şi am pornit, ajungând în cele din urmă sub 
adăpostul puţinului acoperiş care îmi mai rămăsese. O bună 
bucată de timp am stat în fotolii, gâfâind. Toate ferestrele 
erau sparte, mobilele mai uşoare erau în mare dezordine, 
dar nu se produsese nicio stricăciune iremediabilă. Uşa 
bucătăriei rezistase din fericire presiunii, aşa încât vesela şi 
ustensilele de bucătărie nu se spărseseră. Lampa de gătit 
continua să ardă, şi am pus din nou apă la fiert. După ce am 


preparat ceaiul, m-am întors lângă Cavor, să-i ascult 
explicaţiile. 

— Foarte exact, repeta el; foarte exact. Am obținut-o, şi 
este totul în ordine. 

— Dar... am protestat eu. Totul este în ordine? Nu mai 
există, pe o distanţă de douăzeci de mile în jur, nicio căpiţă, 
niciun gard sau acoperiş de stuf care să mai fie unde a 
fost... 

— Totul merge bine... într-adevăr. Desigur, n-am prevăzut 
această mică încurcătură. Mintea mea era preocupată de o 
altă problemă, şi în general eu sunt înclinat să trec cu 
vederea amănuntele de ordin practic. Dar este foarte 
bine... 

— Scumpul meu domn, am strigat eu, nu vezi că ai 
provocat pagube de mii de lire? 

— În privinţa asta, mă bizui pe discreţia dumi-tale. Nu sunt 
un om practic, desigur, dar nu crezi că s-ar putea vorbi 
despre un ciclon...? 

— Dar explozia... 

— N-a fost nicio explozie. Este extrem de sim-plu. Numai 
că, după cum îţi spuneam, eu înclin să trec cu vederea 
lucrurile mărunte. Le văd, zu, zu”, la o scară mai mare. Am 
reuşit să fabric, fără să vreau, o foaie subţire şi întinsă din 
substanţa pe care o căutam, Cavorita... 

Făcu o pauză. 

— Ştii prea bine că ea este opacă la gravitație, că 
împiedică obiectele de a gravita unele spre al-tele? 

— Da. Ei şi? 

— Ei bine, de îndată ce, la şaizeci de grade Fahrenheit, 
procesul de fabricaţie a fost terminat, aerul, porțiunile de 
acoperiş, tavan şi podea de deasupra bucății de Cavorită au 
încetat să mai aibă greutate. Presupun că ştii... astăzi toată 
lumea ştie... că aerul, ca orice alt corp obişnuit, are o 
greutate, că apasă asupra tuturor lucrurilor de pe 
suprafaţa pământului, apasă în toate direcţiile, cu o 


presiune de paisprezece pfunzi şi jumătate pe un inch 
pătrat? 

— Ştiu, i-am răspuns. Continuă. 

— Şi eu ştiu, observă el. Numai că acum poţi să înţelegi cât 
de nefolositoare sunt cunoştinţele, dacă nu ştii să le aplici. 
Vezi, deasupra Cavoritei noastre fenomenul nu s-a mai 
întâmplat, aerul a încetat să mai exercite vreo presiune, iar 
aerul din jur, nu cel de deasupra Cavoritei, exercita o pre- 
siune de paisprezece pfunzi şi jumătate pe inch pătrat 
asupra aerului devenit brusc imponderabil. Ah! începi să 
înţelegi! Aerul din jurul Cavoritei s-a repezit cu o forţă 
irezistibilă asupra aerului de deasupra ei. Aerul de 
deasupra Cavoritei a fost silit să se ridice cu violenţă în sus, 
aerul care s-a repezit să-l înlocuiască a pierdut imediat 
greutatea, a încetat să mai exercite vreo presiune, a trecut 
prin tavan şi a aruncat acoperişul în sus... Înţelegi, continuă 
el, în atmosferă s-a format un fel de fântână, un fel de horn. 
Îţi închipui ce s-ar fi întâmplat dacă foaia de Cavorită n-ar fi 
fost liberă şi absorbită pe acest horn? 

— Bănuiesc, am răspuns, după o clipă de gândire, aerul de 
deasupra acestei substanţe infernale ar fi continuat şi acum 
să se urce cu toată iuţeala. 

— Exact, zise el. O imensă fântână! 

— Care ţâşnea până în spaţiul cosmic! Doamne sfinte! Dar 
asta ar fi aspirat toată atmosfera de pe pământ! Ar fi răpit 
tot aerul din lume! Ar fi însemnat moartea întregii omeniri! 
Această bucată neînsemnată de Cavorită! 

— Nu chiar până în spaţiul cosmic, zise Cavor, dar în mod 
practic aproape tot atât de rău. Ar fi ridicat aerul de pe 
pământ, aşa cum cureţi coaja unei banane, şi l-ar fi aruncat 
la mii de mile. Ar fi căzut, desigur, din nou pe pământ, dar 
asupra unei lumi asfixiate! Din punctul nostru de vedere, 
era aproape la fel ca şi cum n-ar mai fi venit înapoi 
niciodată! 

Îl priveam ţintă. Eram încă prea uluit ca să-mi dau seama 
că mi se năruiseră toate speranţele. 


— Şi ce ai de gând să faci acum? l-am întrebat eu. 

— În primul rând, dacă aş găsi o lopăţică de grădină, aş 
îndepărta de pe mine noroiul, şi apoi, dacă mă pot folosi de 
confortul casei dumitale, aş face o baie. Pe urmă, vom sta de 
vorbă mai pe îndelete. Cred că ar fi mai bine - el puse o 
mână murdară de pământ pe braţul meu - dacă nu s-ar afla 
nimic despre această afacere. Ştiu că am pricinuit pagube 
mari... probabil că multe case au rămas în ruină. Dar, pe de 
altă parte, eu n-am de unde să plătesc pentru pagubele pe 
care le-am provocat, iar dacă se află adevărata cauză îmi 
voi crea numai duşmănii şi obstacole în calea activităţii 
mele. Nu se poate prevedea totul, înţelegi, şi eu nu pot, 
pentru moment, să adaug preocupărilor mele teoretice 
sarcina unor consideraţii materiale. Mai târziu, după ce îţi 
vei afirma spiritul dumitale practic, iar Cavorita va fi 
lansată... lansată este cuvântul, nu-i aşa? ... şi vom realiza 
tot ceea ce ai prezis, atunci vom putea despăgubi pe cei în 
cauză. Dar nu acum... nu acum. Dacă nu se dă oaltă 
explicaţie, oamenii, în stadiul nesatisfăcător de astăzi al 
ştiinţei meteorologice, vor atribui totul unui ciclon, poate se 
va face o subscripţie publică şi, deoarece, casa mea s-a 
prăbuşit şi a ars, voi primi o compensație bunicică, care va 
fi extrem de utilă pentru continuarea cercetărilor. Dar dacă 
se află că eu am provocat dezastrul, nu va mai fi nicio 
subscripţie publică şi toată lumea va fi furioasă. Practic vor- 
bind, nu voi mai putea niciodată să lucrez în linişte. Cele 
trei ajutoare ale mele poate că au pierit, sau poate că nu. 
Dar acesta nu-i decât un amănunt. Dacă au pierit, 
pierderea nu este prea mare; erau mai mult zeloşi decât 
capabili, şi poate că această întâmplare neprevăzută se 
datorează în mare parte chiar lipsei lor de atenţie asupra 
cuptorului. Dacă n-au pierit, mă îndoiesc că inteligenţa îi va 
ajuta să-şi explice întreaga întâmplare. Ei vor accepta 
povestea cu ciclonul. Şi dacă, atât timp cât casa mea nu va 
putea fi locuită, aş putea să fiu găzduit într-una din 
încăperile libere ale locuinţei dumitale... 


Se opri, privindu-mă. 

Un om capabil să provoace asemenea cataclisme, mă 
gândeam eu, nu este un oaspete pe care să-l găzduieşti cu 
plăcere. 

— Poate, i-am răspuns, ridicându-mă în picioare, am face 
mai bine să începem prin a căuta o lopăţică; şi l-am condus 
către rămăşiţele ruinate ale serei. 

În timp ce făcea baie, am examinat de unui singur întreaga 
situaţie. Era limpede că asocierea cu Cavor comporta 
inconveniente pe care nu le prevăzusem. Neatenţia lui, care 
fusese pe punctul de a depopula globul pământesc, putea să 
provoace oricând alte neplăceri grave. Pe de altă parte, eu 
eram tânăr, afacerile mele financiare se aflau într-un mare 
impas, şi aveam exact dispoziţia necesară pentru a mă 
arunca în orice aventură, oricât de nesă-buită, dacă 
prezenta o cât de mică şansă să reuşească. În sinea mea, 
eram convins că trebuia să-mi revină cel puţin jumătate din 
eventualele profituri. Din fericire, dispuneam de această 
vilă, după cum am mai explicat, pe un termen de trei ani, 
fără să fiu responsabil de reparaţii, iar mobila, câtă aveam, 
fusese cumpărată în grabă, şi era asigurată, liberă de orice 
fel de riscuri. În cele din urmă, m-am hotărât să rămân 
alături de Cavor şi să merg până la capăt. 

Desigur, aspectul problemei se schimbase considerabil. Nu 
mă mai îndoiam de loc de posibilităţile uriaşe ale acestei 
substanţe, dar începusem să am îndoieli în privinţa 
construirii unor tunuri speciale şi brevetării ghetelor- 
minune. 

Ne-am pus imediat pe lucru, pentru reconstruirea 
laboratorului şi pentru continuarea experienţelor noastre. 
Când se referea la modul cum vom fabrica viitoarea 
substanţă, Cavor vorbea acum mai pe înţelesul meu decât o 
făcuse mai înainte. 

— Desigur, va trebui s-o luăm de la început, zise el, cu un 
fel de veselie pe care nu i-o bănuiam, desigur, va trebui să o 
luăm de la început. S-a ivit o piedică, dar acum lăsăm 


definitiv la o parte aspectul teoretic. Dacă vom putea evita 
distrugerea micii noastre planete, o vom face. Dar... trebuie 
să existe şi riscuri! Trebuie să existe. În astfel de experienţe 
există totdeauna riscuri! Şi aici, ca om practic, trebuie să 
intervii dumneata. După părerea mea, cred că am putea s-o 
fabricăm, în formă de fire foarte subţiri. Totuşi, încă nu 
ştiu... mă gândesc şi la o altă metodă. Deocamdată nu-mi 
este prea clară. Dar, curios, ea mi-a trecut prin minte în 
timp ce mă rostogoleam prin noroi, în bătaia vântului, şi 
eram extrem de nesigur asupra sfârşitului aventurii 
noastre; sunt absolut convins că metoda aceasta ar fi cea 
mai indicată. 

Cu toate că l-am ajutat şi eu, am reclădit laboratorul cu 
oarecare greutate. Erau multe de făcut înainte de a hotări 
asupra formei şi metodei precise a următoarei tentative. 
Singura piedică a fost greva celor trei lucrători, care s-au 
opus ca eu să iau rolul de supraveghetor. Dar după două 
zile, ne-am înţeles şi în această privinţă. 

Capitolul III. 

CONSTRUIREA SFEREI. 

Mi-e foarte vie în amintire împrejurarea când Cavor mi-a 
împărtăşit ideea lui despre construirea sferei. Deşi se 
gândise la ea şi mai înainte, ideea aceasta i-a apărut acum, 
deodată, în toate amănuntele ei. Ne îndreptam către vila 
mea, pentru a lua ceaiul, când, brusc, îşi încetă mormăitul. 
Apoi strigă: 

— Asta e! Asta rezolvă totul! Un fel de oblon rulant! 

— Ce rezolvă? l-am întrebat. 

— Problema spaţiului... oriunde! Până la Lună! 

— Ce vrei să spui? 

— Ce vreau să spun? Ei bine... trebuie să fie o sferă! Asta 
vreau să spun! 

Nu înţelegeam nimic şi l-am lăsat câtva timp să vorbească 
după bunul lui plac. Nu aveam nici cea mai vagă idee 
despre problema la care se referea. Dar, după ce şi-a băut 
ceaiul, mi-a explicat. 


— lată, zise el. Ultima dată am pus amestecul de substanţe 
într-un vas cu deschizătura largă, acoperit cu un capac. 
Când, răcindu-se, Cavorita a fost gata, s-a petrecut ceea ce 
ştii; deasupra ei nimic nu mai avea greutate, aerul s-a 
ridicat într-un vârtej, casa a fost sorbită şi ea de acest 
vârtej, şi dacă nu s-ar fi ridicat şi bucata de Cavorită, nu ştiu 
ce s-ar fi întâmplat! Dar dacă admitem că bucata de 
Cavorită este complet liberă şi nimic n-o împiedică să se 
urce? 

— Se va ridica într-o clipă! 

— Exact. Fără un zgomot mai mare decât o lovitură de tun. 

— Dar la ce bun? 

— Mă înalţ o dată cu ea! 

Am lăsat din mână ceaşca de ceai şi l-am privit atent. 

— Imaginează-ţi o sferă, îmi explică el, suficient de mare 
pentru a cuprinde doi oameni şi bagajul lor. O sferă 
construită din oţel, căptuşită cu sticlă groasă, conţinând o 
rezervă de aer solidificat, hrană concentrată, apă, cu un 
aparat de distilat şi tot ce ar mai fi nevoie, şi smălțuită, ca 
să spun aşa, pe partea exterioară a oţelului, cu... 

— Cavorită? 

— Da. 

— Şi cum vei intra înăuntru? 

— Ca şi cum aş umple o gogoaşă. 

— Mă rog... Totuşi, cum? 

— Extrem de simplu. Nu este nevoie decât de o deschidere 
pneumatică. Bineînţeles, trebuie să aibă funcţii complexe; 
să fie un fel de valvă, care să permită, eventual, aruncarea 
unor obiecte în afara sferei, fără prea multă pierdere de 
aer. 

— Ca aparatul lui Jules Verne din „De la Pământ la Lună”? 

Dar Cavor nu era cititor al romanelor de ficţiune. 

— Încep să înţeleg, am spus eu încet. Vei intra în sferă şi te 
vei închide acolo, cât timp Cavorita nu s-a răcit complet. De 
îndată ce se va răci, devenind astfel impenetrabilă pentru 
gravitație, vei porni în zbor... 


— Pe o linie curbă. 

— Vei pleca în linie dreaptă... M-am oprit brusc. Ce va 
împiedica sfera să călătorească în linie dreaptă prin spaţiu, 
la nesfârşit? l-am întrebat. Nu ştii dacă vei ajunge undeva, 
şi chiar dacă vei ajunge... cum te vei mai înapoia? 

— M-am gândit, zise Cavor. Asta vroiam să înţeleg când am 
spus că problema e rezolvată. Sfera interioară de sticlă, din 
care aerul nu poate ieşi, va fi continuă, cu excepţia 
deschizăturii de intrare; sfera de oţel poate fi însă alcătuită 
din secţiuni, fiecare putând să se strângă, ca o jaluzea. Ele 
pot fi lesne acţionate de nişte arcuri, deschise şi închise 
prin curentul electric transmis prin nişte fire de platină, 
implantate în sticlă. Toate acestea sunt simple probleme de 
amănunt. Vezi, deci, că, în afară de grosimea rulourilor, 
exteriorul de Cavorită al sferei va fi împărţit în ferestre sau 
obloane, cum vrei să le numeşti; ei bine, când toate 
ferestrele, sau obloanele vor fi închise, nici lumina, nici 
căldura, nici gravitația, niciun alt fel de energie radiantă nu 
va intra în interiorul sferei; după cum spuneai, ea va zbura 
prin spaţiu într-o linie dreaptă. Dar deschide o fereastră... 
închipuieşte-ţi că una dintre ferestre este deschisă! Atunci, 
deodată, orice corp greu care s-ar întâmplă să fie în direcţia 
sferei o va atrage... 

M-am aşezat, reflectând la cele auzite. 

— Înţelegi? zise el. 

— Oh, înţeleg! 

— Practic, voM. Putea să ne mişcăm prin spaţiu în orice 
direcţie dorim. Să fim atraşi într-o parte sau într-alta. 

— Oh, da. E destul de limpede. Numai că... 

— Ei? 

— Nu prea înţeleg la ce ne-ar folosi! Doar ca să facem un 
salt de pe pământ şi să ne întoarcem. 

— Desigur! Dar, de exemplu, putem să mergem în Lună. 

— Şi, o dată ajuns acolo, ce vei găsi? 

— Vom vedea...! Oh! Gândeşte-te, câte lucruri 
necunoscute! 


— Acolo există aer? 

— S-ar putea. 

Am dat, neîncrezător, din cap. 

— Ideea este bună, am spus, ar fi oricum o lovitură 
epocală. Luna! Ştii, pentru început, aş încerca ceva la o 
scară mai redusă. 

— Nici nu poate fi vorba... din cauza dificultății de a ne 
procura aer solidificat. 

— Dar de ce să nu aplicăm ideea confecţionării de obloane 
rulante, obloane de Cavorită, în armături masive de oţel, 
pentru a ridica greutăţi? 

— Nu e cazul, insistă el. La urma urmei, o călătorie în 
spaţiul cosmic nu este mult mai dificilă decât o expediţie 
polară. Şi doar se găsesc oameni pentru expedițiile la poli. 

— Dar nu oameni de afaceri. În afară de aceasta, 
exploratorii polari sunt plătiţi. Şi dacă se întâmplă vreo 
nenorocire, se trimit echipe de salvare. Dar în Lună... 
înseamnă să plecăm de pe Pământ pen-tru... nimic. 

— Să spunem, pentru cercetări. 

— Dumneata poţi s-o spui... Mă gândesc că s-ar putea 
scrie o carte. 

— Sunt sigur că acolo vom găsi minerale, zise Cavor. 

— De exemplu? 

— O, sulf, minereuri, poate chiar aur; şi, eventual, 
elemente necunoscute. 

— Dar costul transportului? Nu eşti de loc un om practic. 
Luna se află la un sfert de milion de mile depărtare. 

— Cred că nu va costa prea mult să transporţi o greutate, 
oriunde vrei, dacă o închizi într-o cutie de Cavorită. 

— Nu m-am gândit la asta. Livrată franco cumpărător, nu? 

— Şi nici nu trebuie să ne limităm la Lună. 

— Adică...? 

— Mai este şi Marte... atmosferă limpede, mediu nou, o 
plăcută senzaţie de a te simţi mai uşor. Poate că acolo ne va 
prii. 

— Există aer pe Marte? 


— Da, desigur! 

— Vorbeşti ca şi cum te-ai duce într-un sana-toriu. Dar, 
fiindcă veni vorba, cât de departe este Marte? 

— Două sute de milioane de mile, în momentul de faţă, zise 
Cavor, foarte degajat; şi treci pe lângă soare. 

Imaginaţia mea îşi luă din nou zborul. 

— La urma urmei, mi-am spus, ar fi ceva! Măcar 
călătoria... 

O perspectivă extraordinară îmi trecu fulgerător prin 
minte. Deodată, ca într-o revelaţie, am văzut întregul sistem 
solar străbătut de nave şi sfere „de lux” construite din 
Cavorită. „Dreptul de preemţiune” începu să pună 
stăpânire pe gândurile mele - dreptul de preemţiune 
interplanetară. Mi-am amintit de vechiul monopol spaniol 
asupra aurului american. Nu era vorba de una sau două 
planete, era vorba de toate. Am privit faţa rubicondă a lui 
Cavor şi, brusc, imaginaţia mea a început să salte şi să 
danseze. M-am ridicat în picioare, am început să mă plimb 
încoace şi încolo; limba mi se dezlegase. 

— Încep să înţeleg, am zis eu. Încep să înţeleg. Tranziţia 
de la îndoială până la entuziasm se făcuse într-o frântură de 
secundă. Dar este extraordinar! am strigat; este teribil. Nici 
n-am visat! 

Îndată ce a dispărut răceala împotrivirii mele, surescitarea 
lui reţinută îşi dădu frâu liber. Se sculă şi el în picioare şi 
începu să se plimbe prin cameră. Gesticula, ca şi mine, 
vorbind cu glas tare. Arătam ca nişte oameni inspirați. 
Eram nişte oameni inspirați. 

— Vom rezolva totul! spunea el, răspunzând vreunei 
dificultăţi pe care o descopeream întâmplător. În curând 
vom rezolva totul. Vom începe chiar în seara aceasta 
proiectarea tiparelor. 

— Ba vom începe chiar acum, i-am răspuns eu, şi am 
pornit în grabă către laborator. 

În noaptea aceea am fost ca un copil în ţara minunilor. 
Zorile ne-au găsit pe amândoi lucrând; am rămas cu lumina 


electrică aprinsă chiar în timpul zilei. Îmi amintesc şi azi, cu 
exactitate, cum arătau schiţele - eu umbream şi coloram, în 
timp ce Cavor desena - mâzgălite, făcute în grabă, dar 
uimitor de corecte. După acea noapte de muncă am 
comandat obloanele de oţel şi ramele de care aveam nevoie, 
iar, după o săptămână, planurile sferei de sticlă erau 
terminate. Am renunţat la conversațiile noastre de după 
amiază şi la toate vechile obiceiuri. Dormeam şi mâncam 
numai atunci când foamea sau oboseala nu ne mai lăsau să 
lucrăm. Entuziasmul nostru i-a molipsit şi pe ceilalţi trei, 
ajutoarele noastre, cu toate că nu aveau nici cea mai mică 
idee de scopul pentru care era construită sfera. Gibbs 
renunţase să meargă în ritm normal şi, preocupat, umbla, 
chiar prin odaie, în pas alergător. 

Construcţia sferei avansa mereu. Au trecut decembrie, 
ianuarie - mi-am pierdut o zi întreagă, înarmat cu mătura, 
făcând cărare prin zăpadă, de la vilă până la laborator - 
februarie şi martie. Pe la sfârşitul lui martie, sfera era 
aproape gata. În ianuarie primisem o ladă imensă, într-un 
vehicul tras de nu mai ştiu câţi cai; aveam, deci, şi sfera de 
sticlă, aşezată sub macaraua pe care o pregătisem dinainte, 
pentru a o instala în învelişul de oţel. Toate barele şi 
obloanele carcasei - nu era, de fapt, o carcasă sferică, ci 
poliedrică, cu un oblon rulant pe fiecare faţetă - sosiseră în 
februarie, iar partea inferioară o şi asamblasem. În martie, 
Cavorita era şi ea aproape gata, pasta metalică trecuse prin 
primele două faze de fabricare, iar jumătate din ea fusese 
aplicată pe barele şi obloanele de oţel. Execuţia urmase, 
uimitor de fidel, liniile primei inspi-raţii a lui Cavor. Când 
asamblarea sferei a fost terminată, el a propus să 
îndepărtăm acoperişul şi pereţii laboratorului provizoriu în 
care lucrasem, şi să construim în locul lui un cuptor. Astfel, 
ultimul stadiu al fabricării, când pasta se încălzea până la 
roşu închis, într-un curent de helium, urma să fie atins după 
ce sfera era acoperită cu Cavorită. 


Venise şi timpul să discutăm şi să hotărâm ce provizii vom 
lua; alimente comprimate, diferite alte substanţe 
concentrate, cilindri de oţel conţinând oxigen de rezervă, 
un dispozitiv pentru îndepărtarea bioxidului de carbon şi a 
reziduurilor din aer, şi pentru obţinerea oxigenului din 
peroxidul de sodiu, condensator de apă, şi altele. Le văd şi 
acum, adunate într-un colţ, vase, rulouri, cutii - nişte 
obiecte obişnuite. 

A fost o perioadă încordată, în care aveam prea puţin timp 
de gândire. Dar într-o zi, când ne apropiam de sfârşit, m-a 
cuprins o dispoziţie ciudată. Lucrasem toată dimineaţa la 
cuptor, şi m-am aşezat obosit lângă comorile noastre. Totul 
mi se părea sumbru şi neverosimil. 

— la ascultă, Cavor, i-am spus, la urma urmei, ce rost au 
toate acestea? 

El zâmbi. 

— Acum suntem aproape gata de plecare. 

— Luna... am zis eu, dus pe gânduri. Ce te aştepţi să 
găseşti? Credeam că Luna este o lume moartă. 

EI ridică din umeri. 

— La ce te aştepţi? am repetat eu. 

— O să vedem când vom ajunge acolo. 

— Crezi că o să ajungem? l-am întrebat, cu privirea 
mohorâtă şi nesigură. 

— Eşti obosit, remarcă el. Ai face mai bine să te plimbi 
puţin după amiază. 

— Nu, i-am spus eu, cu încăpățânare; am de gând să 
termin cuptorul. 

Aşa am şi făcut, asigurându-ne o noapte de nesomn. 

Nu cred să mai fi avut vreodată o astfel de noapte. Am mai 
trecut prin momente proaste, înainte de eşecurile 
financiare, dar cel mai prost dintre ele era o dulce 
somnolenţă în comparaţie cu nesfârşita serie de treziri 
chinuitoare ale acestei nopţi. M-a cuprins deodată o teamă 
teribilă de ceea ce aveam de gând să întreprindem. 


Pentru prima oară mă gândeam la riscurile care ne 
aşteptau. Veneau, asemeni cetelor de spectre care 
asediaseră cândva Praga, năpădindu-mă din toate părţile. 
Ciudăţenia întreprinderii noastre, ceea ce avea ea ieşit din 
comun, mă copleşeau. Eram ca un om trezit, din vise 
plăcute, la o realitate dintre cele mai oribile. Şedeam întins, 
cu ochii larg deschişi; sfera parcă devenea din ce în ce mai 
neclară, mai confuză, Cavor devenea fantastic şi ireal, iar 
intenţia noastră îmi părea de-a dreptul nebunească. 

M-am dat jos din pat şi am început să mă plimb prin odaie. 
M-am aşezat la fereastră şi am privit în imensitatea 
spaţiului. Între stele era vidul, bezna nepătrunsă...! Am 
încercat să-mi reîmprospătez cele câteva cunoştinţe de 
astronomie căpătate din lectu-rile mele întâmplătoare, dar 
erau prea vagi pentru a-mi forma vreo idee despre ceea ce 
eventual ne aştepta. 

În cele din urmă, m-am întors în pat, şi am reuşit să prind 
câteva clipe de somn - de fapt ci-teva clipe de coşmar - 
visând că mă prăbuşeam, la nesfârşit, în prăpăstiile 
cosmice. 

La micul dejun, i-am spus lui Cavor, făcându-l să-şi caşte 
ochii mari, de mirare: 

— Nu viu cu dumneata în sferă. 

I-am înfruntat protestele cu o încăpățânare ursuză. 

— Este o nebunie, şi nu vreau să viu. Este o idee de-a 
dreptul nebunească. 

Am refuzat să-l urmez în laborator. M-am învârtit câtva 
timp prin căsuţa mea, apoi mi-am luat pălăria şi bastonul şi 
am plecat singur, fără să ştiu încotro. Din întâmplare, 
dimineaţa era minunată; un vânt călduţ, cerul albastru 
închis, primele fire verzi de iarbă ale primăverii şi o 
sumedenie de păsări care cântau. Am mâncat friptură de 
vacă şi am băut bere, într-o cârciumă mică de lângă Elham; 
cârciumarul a rămas uimit, auzind observaţia mea, f propos 
de vreme: 


— Omul care părăseşte lumea, când există zile ca acestea, 
e un nebun! 

— La fel spuneam şi eu când am auzit! zise cârciumarul, şi 
mi-am dat seama că vorbea despre un biet om, care, găsind 
că viaţa este prea aspră, îşi tăiase gâtul. 

Mi-am continuat drumul; gândurile mele luaseră o altă 
întorsătură. 

După amiază am avut un somn plăcut, într-un loc însorit, 
după care am mers mai departe, în-tremat. 

Am ajuns la un han cu aspect primitor, lângă Canterbury. 
Era acoperit cu iederă, iar hangiţa, o bătrână îmbrăcată 
curat, mi-a făcut o impresie bună. Cum aveam destui bani la 
mine, m-am hotărât să înnoptez acolo. Hangiţa era foarte 
vorbăreaţă şi, printre alte amănunte, am aflat că nu fusese 
niciodată la Londra. 

— Cel mai departe am călătorit până la Canterbury, zise 
ea. Nu prea îmi place să hoinăresc. 

— Ce-ai zice de o călătorie până în Lună? am întrebat-o. 

— Nu mi-au plăcut niciodată baloanele astea, zise ea, ca şi 
când ar fi fost vorba despre o excursie destul de obişnuită. 
Nu m-aş urca în balon... pentru nimic în lume! 

Răspunsul ei m-a amuzat. După cină, m-am aşe-zat pe o 
bancă, lângă uşa hanului, şi am stat de vorbă cu doi 
muncitori despre zidărie, automobile şi jocurile de crichet 
din anul trecut. Un corn subţire de lună, albastră şi vagă ca 
un vârf de munte îndepărtat, cobora către apus, pe urmele 
soarelui. 

A doua zi, m-am întors la Cavor. 

— Vin cu dumneata, i-am spus. M-am simţit puţin 
tulburat... asta a fost tot. 

A fost singura dată când am simţit o îndoială ceva mai 
serioasă în privinţa călătoriei pe care aveam de gând s-o 
întreprindem. De vină au fost numai nervii! După aceea, am 
muncit cu şi mai multă atenţie, făcând în fiecare zi o 
plimbare de o oră. Şi, în cele din urmă, truda noastră a 
ajuns la sfârşit. Mai rămânea să încălzim cuptorul. 


Capitolul IV. 

ÎN INTERIORUL SFEREI 

— Haide, zise Cavor, în timp ce eu şedeam chiar pe 
marginea deschizăturii, cu un picior înăuntru, şi priveam 
întunericul sferei. Eram numai noi doi. Se înserase, soarele 
tocmai apunea şi liniştea amurgului învăluia totul. 

Mi-am tras înăuntru şi celălalt picior şi m-am lăsat să 
alunec pe sticla netedă, până în fundul sferei; apoi m-am 
ridicat în picioare să iau cutiile cu alimente şi celelalte 
bagaje pe care mi le întindea CavoR. În interiorul sferei era 
cald, termometrul arăta 80 de grade Fahrenheit, şi cum 
ştiam că nu vom pierde de loc sau foarte puţin din această 
temperatură, nu aveam pe noi decât flanele subţiri şi 
pantofi de casă. Luasem, pentru orice eventualitate, o 
legătură de haine călduroase de lână şi câteva pături 
groase. Am aşezat, după indicaţiile lui Cavor, pachetele, 
cilindrii de oxigen şi celelalte, grămadă, la picioarele mele; 
după puţin timp toate bagajele erau înăuntru. El mai umblă 
câteva clipe prin atelierul descoperit, căutând să vadă dacă 
uitasem ceva; apoi intră în sferă. Ţinea ceva în mână. 

— Ce ai acolo? l-am întrebat. 

— Nu ţi-ai adus nimic de citit?. 

— Nu! 

— Am uitat să-ţi spun. Am anumite incertitu-dini... 
Călătoria poate să dureze ... Poate săptămâni întregi! 

— Dar... 

— Vom sta închişi în sferă, fără niciun fel de ocupaţie. 

— Ar fi trebuit să ştiu... 

Cavor privi afară, prin deschizătură. 

— lată! zise el. Este ceva acolo! 

— Am timp? 

— Mai avem o oră. 

Am privit afară; era un număr vechi din TitBitz, adus 
probabil de unul dintre ajutoarele noastre. Ceva mai 
departe, într-un colţ, era şi un exemplar rupt din Lloyd's 


News. Am intrat din nou în sferă, aducând aceste 
exemplare. 

— Dumneata ce ţi-ai luat? l-am întrebat. 

I-am luat cartea din mână şi am citit: „Operele lui William 
Shakespeare”. 

El roşi uşor. 

— Educaţia mea a fost atât de exclusiv ştiinţifică... zise el, 
ca şi când s-ar fi scuzat. 

— Nu l-ai citit niciodată? 

— Niciodată. 

— Cunoştea multe lucruri, înţelegi... într-un mod foarte 
personal. 

— Aşa mi s-a spus şi mie, zise Cavor. 

L-am ajutat să înşurubeze capacul de sticlă în 
deschizătură, apoi el a apăsat un buton pentru a închide 
oblonul corespunzător din exterior. Micul dreptunghi de 
lumină dispăru. Eram în întuneric. 

Un timp, niciunul dintre noi n-a scos o vorbă. Deşi sunetele 
puteau să pătrundă în sferă, nu se auzea absolut nimic. Am 
observat abia atunci că nu aveam nimic de ce să ne agăţăm, 
când se va produce şocul pornirii şi că, neavând niciun 
scaun, nu voi putea să mă instalez cât de cât confortabil. 

— De ce n-am luat niciun scaun? l-am întrebat. 

— Am avut eu grijă, zise Cavor. Nu vom avea nevoie. 

— De ce? 

— Vei vedea, zise el, pe tonul unui om care refuză să dea 
amănunte. 

Am rămas liniştit. Deodată, mi-a trecut prin minte, 
puternică şi limpede, ideea că am comis o nebunie, intrând 
în sferă. Oare acum, m-am întrebat, nu mai am timp să mă 
răzgândesc? Lumea din afara sferei, ştiam, mi se va părea 
rece şi neospitalieră - deoarece trăisem săptămâni întregi 
cu fanteziile lui Cavor - dar, la urma urmei, va fi la fel de 
rece ca acel zero absolut, tot atât de neospitalieră ca spaţiul 
vid? Dacă nu mi-ar fi fost teamă că pot fi considerat laş, 
cred nu era nici atunci târziu să-l conving să-mi dea drumul. 


Dar am şovăit prea mult, am devenit nervos, agitat, şi 
timpul a trecut. 

S-a produs o mică zguduituri, un zgomot, ca şi când s-ar fi 
destupat într-o cameră alăturată o sticlă de şampanie, şi un 
uşor şuierat. Am avut, doar o clipă, senzaţia unei presiuni 
enorme, impre-sia efemeră că picioarele apăsau în jos cu 
forţa a nenumărate tone. Senzaţia a durat un timp infim, 
dar m-a determinat să acţionez. 

— Cavor! am strigat în întuneric, nervii mei nu mai 
rezistă... nu cred... 

M-am oprit. El nu mi-a răspuns nimic. 

— La dracu! am urlat. Sunt un nebun! Ce caut aici? Eu nu 
mai merg, Cavor. E prea riscant. Vreau să ies afară. 

— N-ai să poţi, zise el. 

— Nu pot? Vom vedea! 

Timp de vreo zece secunde, el nu mai spuse nimic. 

— Acum este prea târziu să ne certăm, Bedford, zise el, 
uşoara zguduire pe care ai simţit-o a fost pornirea. Acum 
zburăm cu iuţeala unui obuz, în prăpastia spaţiului cosmic. 

— Eu... am început să vorbesc, şi apoi mi s-a părut că tot 
ceea ce se întâmplă nu mai prezintă nicio importanţă. Câtva 
timp am fost - cum să spun? - ameţit. Nu mai aveam nimic 
de spus. Era ca şi cum nu cunoscusem niciodată ideea de a 
pă-răsi pământul. Apoi, a intervenit o schimbare 
neobişnuită în senzațiile mele, ceva de uşurinţă a corpului, 
de irealitate. Se adăuga şi o senzaţie ciudata în cap, o stare 
aproape apoplectică; simţeam în urechi zvâcnetul sângelui. 
Aceste senzaţii nu s-au micşorat, pe măsura trecerii 
timpului, dar până la urmă m-am obişnuit atât de mult cu 
ele, încât nu mai resimţeam niciun inconvenient. 

Am auzit un ţăcănit, şi apăru o mică lampă de iluminat. 

Faţa lui Cavor era albă, cum simţeam că este şi a mea. 

Ne-am privit în tăcere. Întunecimea translucidă a sticlei 
din spatele lui îl făcea să pară că pluteşte în gol. 

— Ei bine, suntem închişi aici, am vorbit eu într-un târziu. 

— Da, zise el, suntem închişi aici. 


— Nu te mişca, exclamă el, văzând intenţia mea de a face 
un gest. Lasă-ţi muşchii relaxaţi, ca şi cum ai fi în pat. 
Suntem într-un mic univers, numai al nostru. Priveşte 
aceste obiecte! 

Îmi arătă cutiile şi pachetele care fuseseră aşezate pe 
pături, în partea de jos a sferei. Acum le vedeam plutind la 
aproape jumătate de metru de peretele sferic. Apoi mi-am 
dat seama, după umbră, că nici Cavor nu se mai sprijinea 
de sticlă. Am întins mâna în spate şi am constatat că şi eu 
eram suspendat în spaţiu, fără să ating peretele. 

N-am ţipat, şi n-am făcut nicio mişcare, dar m-a cuprins 
frica. Era ca şi cum eram ridicat şi ţinut de ceva, fără să ştiu 
anume de ce. Era de ajuns să ating cu mâna peretele de 
sticlă, ca să mă mişc cu repeziciune. Am înţeles ce se 
întâmplase, dar fără să-mi dispară frica. Eram despărţit de 
orice gravitație exterioară - numai atracţia obiectelor din 
interiorul sferei mai avea efect. Tot ceea ce nu era fixat de 
sticlă cădea - încet, din cauza uşurinţei corpurilor noastre - 
spre centrul de gravitate al micului nostru univers, care 
părea să fie undeva spre mijlocul sferei, dar ceva mai 
aproape de mine, care eram mai greu decât Cavor. 

— Trebuie să ne răsucim, zise Cavor, şi să plutim spate în 
spate, cu obiectele astea între noi. 

Plutirea liberă în spaţiu era cea mai stranie senzaţie care 
se poate închipui, mai întâi oribilă, apoi, când oroarea a 
dispărut, o senzaţie întru nimic neplăcută, extrem de 
odihnitoare. Dintre senzațiile pe care le cunoşteam de pe 
pământ se asemăna cel mai mult cu aceea pe care ţi-o dă 
odihna pe un pat de puf moale şi gros. Dar cu o detaşare şi 
o independenţă totală. N-o prevăzusem. Mă aşteptasem la o 
pornire însoţită de o zguduire violentă, apoi la o senzaţie 
ameţitoare de viteză. În locul lor, mă simţeam ca lipsit de 
trup. Nu semăna cu începutul unei călătorii; era ca 
începutul unui vis. 

Capitolul V. 

CĂLĂTORIA SPRE LUNĂ. 


Apoi Cavor a stins lumina. Spunea că nu aveam prea multă 
rezervă de energie şi trebuia să facem economie, pentru 
citit. Un timp - nu ştiu dacă a fost lung sau scurt - am 
rămas într-un întuneric complet. 

Din acest gol mi-a venit pe buze o întrebare. 

— Cum zburăm? l-am întrebat. În ce direcţie? 

— Ne îndepărtăm de pământ pe o tangentă şi, deoarece 
Luna este aproape de al treilea pătrar, ne îndreptăm 
undeva spre ea. Am să deschid un oblon... 

Se auzi un ţăcănit şi, brusc, se deschise o fe-reastră în 
carapacea sferei. Cerul de afară era tot atât de negru ca şi 
întunericul din sferă, dar cadrul ferestrei era presărat de o 
infinitate de stele. 

Cei care au privit numai de pe pământ cerul înstelat nu-şi 
pot închipui cum arată atunci când este înlăturat vălul pe 
jumătate luminos al atmosferei. Stelele pe care le vedem de 
pe pământ sunt doar rarii supraviețuitori ale căror raze 
reuşesc să pătrundă prin atmosfera noastră ceţoasă. Dar 
acum puteam să-mi dau seama, în sfârşit, ce însemnau 
mulțimile cereşti! Aveam să întâlnesc lucruri şi mai ciudate, 
dar acest cer lipsit de aer, înţesat de stele... Cred că este 
ultima privelişte pe care o voi uita vreodată. 

Mica fereastră se închise, cu un ţăcănit, o alta de lângă ea 
se deschise şi se închise fulgerător, apoi se deschise a treia, 
şi, pentru o clipă, a trebuit să-mi închid ochii din cauza 
strălucirii orbitoare a Lunii în descreştere. 

Am fost nevoit să privesc, pe rând, la Cavor şi la obiectele 
luminate din jurul meu, pentru a-mi obişnui ochii din nou cu 
lumina, înainte de a-i putea întoarce către palida strălucire 
lunară. 

Au fost deschise, pentru ca gravitația Lunii să poată 
acţiona asupra tuturor obiectelor din sferă, patru ferestre. 
Acum nu mai pluteam liber în spaţiu, picioarele mi se 
aşezaseră pe sticlă, în direcţia Lunii. Păturile şi cutiile de 
provizii au alunecat, de asemeni, în jos, pe sticlă, şi s-au 
oprit astfel încât ne acopereau o parte din perspectivă. 


Desigur, privind spre Lună, mi se părea că priveam „în jos”. 
Pe Pământ „jos” înseamnă spre sol, în direcţia în care cad 
toate lucrurile, iar „sus” înseamnă direcţia opusă. Acum, 
atracţia gravitaţiei acţiona dinspre Lună şi, după câte ştiam, 
Pământul trebuia să fie, dimpotrivă, deasupra capului. lar 
atunci când toate obloanele de Cavorită erau închise, „jos” 
însemna spre centrul sferei, iar „sus” spre exterior. 

La fel de ciudat era şi faptul, neobişnuit pe pământ, că 
lumina bătea de jos în sus. Pe Pământ, lumina cade de sus 
sau pieziş, dar în sferă ea venea de sub picioarele noastre 
şi, pentru a urmări umbrele, trebuia să privim în sus. 

La început, am încercat un fel de ameţeală, stând sprijinit 
doar de o bucată de sticlă şi privind în jos, spre Lună, peste 
sute de mii de mile de spaţiu vid. Dar ameţeala îmi trecu 
foarte repede. Şi apoi, ce privelişte splendidă! 

Cititorul şi-ar putea închipui-o mai bine, dacă ar sta întins 
pe pământ, într-o noapte caldă de vară, şi-ar privi printre 
picioarele ridicate spre lună; dar pentru vreun motiv 
oarecare - probabil că absenţa atmosferei o făcea mult mai 
luminoasă - Luna văzută din sfera noastră părea mult mai 
mare decât de pe Pământ. Se vedeau extrem de clar cele 
mai mici amănunte de pe suprafaţa ei. Şi deoarece între noi 
nu se interpunea o atmosferă, conturul ei era strălucitor şi 
precis; nu avea în jur nicio strălucire sau halo, iar stelele, 
risipite pe toată bolta, îi ajungeau chiar până la margine, 
punctând conturul părţii luminate. Şi în timp ce şedeam 
privind la Lună, dedesubtul picioarelor mele, senzaţia de 
imposibil care mă cuprinsese în clipa plecării se întoarse 
din nou asupra mea, cu o forţă înzecită. 

— Cavor, am spus, e ceva ciudat. Companiile pe care 
aveam de gând să le înfiinţăm şi tot ceea ce discutam 
despre minereuri... 

— Ei bine? 

— Mi se par cu totul imposibile. 

— Poate, zise Cavor, dar îţi va trece. 


— Parcă totul s-a întors pe dos. Chiar şi asta... 
Deocamdată am impresia că nici n-a existat vreodată lumea 
pământească. 

— S-ar putea ca exemplarul acesta din Lloyd's News să-ţi 
fie de folos. 

Am privit o clipă ziarul, apoi, ridicându-l deasu-pra 
capului, am constatat că puteam să citesc cu uşurinţă. Am 
dat peste o coloană de mică publici-tate. Am citit: „Domn cu 
oarecare avere personală se oferă să dea bani cu 
împrumut”. Îl cunoşteam pe acest domn. Un excentric 
dorea să vândă cu 5 lire o bicicletă „Cutaway”, complet 
nouă, în valoare de 15 lire; şi o doamnă scăpătată hotărâse 
să se despartă, pe un preţ de sacrificiu, de câteva cuțite şi 
furculiţe pentru peşte, „un dar de nuntă”. Fără îndoială, 
chiar în timp ce eu citeam ziarul, vreun amator examina cu 
atenţie cuţitele şi furculiţele, un altul mergea triumfător pe 
bicicleta „Cutaway”, şi un al treilea se adresa cu încredere 
domnului binevoitor cu oarecare avere personală. Am 
izbucnit în râs şi am aruncat ziarul. 

— Oare de pe Pământ sfera noastră este vizibilă? l-am 
întrebat pe Cavor. 

— De ce? 

— Cunosc pe cineva... care se interesează de astronomie. 
Mă gândeam că ar fi interesant dacă... prietenul meu... ar 
privi din întâmplare printr-un telescop şi ne-ar vedea. 

— Pentru ca să vadă mărimea unui asemenea punct infim, 
ar avea nevoie de cel mai puternic telescop de pe Pământ. 

Am privit câtva timp în tăcere spre Lună. 

— Acolo există totuşi o lume, am spus eu; îţi dai seama 
mult mai bine ca de pe Pământ. Poate oameni... 

— Oameni! exclamă el. Nu! În niciun caz! Gândeşte-te că 
eşti un fel de călător ultra-arctic care explorează ţinuturile 
pustii ale spaţiului. Priveşte-o! arătă el cu mâna spre albul 
strălucitor de dedesubt. Este moartă... moartă! Vulcani 
uriaşi, stinşi, deşerturi de lavă, întinderi învolburate de 
zăpadă, de bioxid de carbon îngheţat sau de aer îngheţat, şi 


pretutindeni urmele alunecărilor de teren, falii, crăpături şi 
prăpăstii. Nu mai există nicio mişcare. Oamenii observă 
acest satelit, sistematic, cu telescoapele, de peste două sute 
de ani. Ce schimbări crezi că au constatat? 

— Niciuna. 

— Au descoperit două certe alunecări de teren, o nouă, 
dar nesigură crăpătură a scoarţei şi o schimbare de 
culoare, vagă şi periodică. Atât. 

— Nu credeam că au descoperit nici măcar atât. 

— Oh, ba da. Dar cât priveşte oameni... 

Deoarece a venit vorba, care sunt dimensiunile celui mai 
mic obiect care s-ar putea distinge pe suprafaţa Lunii, cu 
cel mai puternic telescop? 

— O biserică de dimensiuni obişnuite. Desigur că s-ar 
vedea orice oraş, clădiri, sau orice alte construcţii ale 
oamenilor. S-ar putea ca acolo să existe insecte, ceva în 
genul furnicilor, de exemplu, care în timpul nopţii lunare s- 
ar ascunde în adăposturi adânci. Sau vreun nou gen de 
fiinţe, fără corespondent pe Pământ. Aceasta este ipoteza 
cea mai probabilă, în cazul când pe Lună există viaţă. 
Gândegşte-te cât de diferite sunt condiţiile! Viaţa trebuie să 
se adapteze unor zile de paisprezece zile pământeşti 
fiecare; soarele strălucitor şi cerul fără niciun nor, timp de 
paisprezece zile, apoi o noapte tot atât de lungă, din ce în 
ce mai geroasă, sub stelele reci şi aspre. În timpul nopţii 
probabil că frigul ajunge la extrem, până la zero absolut, 
273 grade centigrade sub punctul de înghețare al apei de 
pe Pământ. În acest timp, orice corp viu trebuie să 
hiberneze... şi să se trezească din nou, în fiecare zi. 

Rămase puţin pe gânduri. 

— Poţi să-ţi imaginezi nişte fiinţe în formă de viermi, zise 
el, hrănindu-se cu aer solid, la fel cum râmele mănâncă 
pământ, sau nişte monştri cu pielea groasă... 

— Ascultă, l-am întrerupt, de ce nu ne-am luat şi o armă? 

El nu-mi răspunse la întrebare. 


— Nu, încheie el, trebuie să ajungem acolo. Vom vedea 
după ce vom ajunge. 

Amintindu-mi un gând uitat, i-am spus: 

— Dar, desigur, trebuie să existe minereuri, oricare ar fi 
condiţiile! 

El îmi comunică, însă, că voia să schimbe puţin direcţia, 
lăsând ca Pământul să-şi exercite atracţia asupra noastră, 
pentru câteva clipe. Avea de gând să deschidă un oblon, 
timp de treizeci de secunde, în partea dinspre Pământ. M-a 
avertizat că mă voi răsturna cu capul în jos, şi m-a sfătuit să 
mă sprijin cu mâinile de peretele de sticlă, pentru a-mi 
uşura căderea. Am făcut după cum mi-a spus, şi mi-am 
proptit zdravăn picioarele de baloturile cu cutii de alimente 
şi cilindri cu aer, pentru a-i împiedica să cadă peste mine. 
Apoi, cu un ţăcănit, fereastra s-a deschis. Am căzut greoi pe 
mâini, cu faţa în jos, şi, pentru o clipă, printre degetele mele 
negre şi întinse am văzut-o pe mama noastră, lerra - o 
planetă pe cerul care se întindea în jos. 

Eram încă foarte aproape - Cavor mi-a spus că distanţa 
probabilă era de opt sute de mile - şi imensul disc terestru 
acoperea tot cerul. Dar se vedea limpede că planeta avea 
forma unui glob. Partea care se afla chiar dedesubtul nostru 
era vagă şi crepusculară dar, către apus, întinderea vastă şi 
cenuşie a Atlanticului strălucea ca argintul topit sub lumina 
zilei care se îndepărta. Mi s-a părut că recunosc coasta 
Franţei şi a Spaniei, acoperită de nori, şi sudul Angliei, apoi, 
cu un ţăcănit, oblonul s-a închis la loc şi, într-o stare de 
confuzie extraordinară, m-am trezit lunecând încet pe 
suprafaţa netedă a sticlei. 

Când, în cele din urmă, s-a făcut din nou ordine în mintea 
mea, mi s-a părut în afara oricărui dubiu că Luna era „jos”, 
sub picioarele mele, şi că Pământul se afla undeva departe, 
la nivelul orizontului. Pământul care pentru mine şi pentru 
semenii mei fusese întotdeauna „jos”, încă de la începutul 
începuturilor. 


Din cauză că greutatea noastră era practic anihilată, 
mişcările ne cereau atât de puţin efort, îndeplineam atât de 
lesne tot ceea ce voiam să facem, încât necesitatea de a 
mânca nu s-a produs timp de aproape şase ore (după 
cronometrul lui Cavor) de la plecarea noastră. Am rămas 
uluit aflând că a trecut atâta timp. Chiar şi după aceea, am 
mâncat extrem de puţin. Examinând aparatul de absorbţie 
a bioxidului de carbon, Cavor a declarat că până atunci 
consumasem o cantitate foarte mică de oxigen. Întrucât 
conversaţia noastră era deocamdată epuizată şi nu mai 
aveam nimic altceva de făcut, ne-am lăsat pradă unei 
toropeli ciudate şi, întinzând păturile pe fundul sferei, astfel 
încât să astupe cea mai mare parte a luminii lunare, ne-am 
urat unul altuia noapte bună şi am adormit aproape 
imediat. 

Şi astfel, dormind, stând uneori de vorbă sau citind, alteori 
mâncând, deşi fără niciun fel de poftă14, dar rămânând de 
cele mai multe ori într-un fel de linişte care nu era nici 
trezie, dar nici somn, am trecut printr-o perioadă de timp 
fără noapte sau zi, căzând în tăcere, uşor, cu repeziciune, 
spre Lună. 

Capitolul VI. 

COBORÂREA PE LUNĂ. 

Îmi amintesc că într-o zi Cavor a deschis deodată şase 
dintre obloanele sferei; lumina m-a orbit, şi am început să 
strig la el. Tot cadrul vizual era acoperit de Lună, un paloş 
formidabil de auroră albă, cu muchia ştirbită de dungi 
întunecoase, un țărm crescând dintr-un reflux de întuneric, 
cu pante şi piscuri înălțate în lumina soarelui. Cititorul a 
văzut, sunt sigur, desene sau fotografii ale Lunei, astfel 
încât nu am nevoie să mai descriu trăsăturile generale ale 
acestei privelişti, cu lanţuri muntoase, inelare, mai uriaşe 
decât orice munţi tereştri, cu creste strălucind sub lumina 
soarelui, cu umbre aspre şi adânci. Şesurile cenuşii şi 
neregulate, piscurile, dealurile, craterele treceau prin toată 
gama dintre lumină şi întuneric, de la lumina orbitoare, 


până la misterul atotcuprinzător al beznei. Deasupra 
acestei lumi zburam noi, la numai o sută de mile depărtare 
de crestele munţilor. Puteam acum să distingem ceea ce 
niciun ochi omenesc nu mai văzuse vreodată; sub 
strălucirea zilei, contururile tăioase ale stâncilor şi ale 
râpelor de pe şesuri sau din fundul craterelor deveneau 
cenuşii şi nedesluşite, acoperite de o ceaţă tot mai deasă; 
albul suprafeţelor luminate, întrerupt de ridicături şi pete, 
se strâmta pe alocuri şi dispărea; ici şi colo apăreau 
porţiuni ciudate de culoare brună şi măslinie, care se 
întindeau sub ochii noştri. 

Aveam, însă, foarte puţin timp ca să privim aceste detalii. 
Ajunsesem în clipa cea mai primejdioasă a călătoriei 
noastre. Trebuia să ne apropiem tot mai mult de Lună, în 
timp ce treceam pe lângă ea, să reducem viteza şi să 
aşteptăm momentul când vom putea să coborâm pe 
suprafaţa ei. 

Pentru Cavor, începuse o perioadă de intensă activitate; 
pentru mine, a fost o inactivitate plină de nelinişte. Trebuia 
să mă feresc mereu din drumul lui. El sărea prin sferă, în 
toate direcţiile, dând dovada unei agilităţi care ar fi părut 
imposibilă pe Pământ. Ultimele ore ale zborului şi le-a 
petrecut deschizând şi închizând ferestrele de Cavorită, 
făcând calcule, consultându-şi cronometrul, la lumina 
lămpii. O bună bucată de timp ara stat cu toate ferestrele 
închise, izbindu-ne unul de altul, suspendaţi în linişte şi în 
întuneric. 

Apoi ela bijbâit după butoanele obloanelor, şi deodată s-au 
deschis patru ferestre. M-am clătinat şi mi-am acoperit 
ochii, copleşit, ars şi orbit de neobişnuita strălucire a 
soarelui de dedesubt. Apoi obloanele s-au reînchis, lăsându- 
mă buimac în întunericul care îmi apăsa ochii. Am plutit din 
nou într-o tăcere neagră, fără de margini. 

La un moment dat, Cavor a aprins lumina elec-trică şi mi-a 
spus că hotărâse să lege toate bagajele la un loc, 
înfăşurându-le în pături, pentru a le apăra de izbitura de la 


coborâre. Am început să lucrăm cu ferestrele închise, 
deoarece în felul acesta obiectele se îngrămădeau singure 
în centrul sferei. Era o treabă cu totul neobişnuită; doi 
oameni, plutind liber într-un spaţiu sferic, împachetând şi 
legând cu sfoară. Vi-i puteţi închipui? Nu există nici sus, nici 
jos, şi orice gest provoca mişcări neaşteptate. Cea mai mică 
acţiune a lui Cavor mă împingea până în peretele de sticlă; 
apoi dădeam din picior, inutil, în gol. Lumina lămpii 
electrice era când deasupra capului, când sub picioare. 
Picioarele lui Cavor îmi zburau prin faţa ochilor, apoi ne 
împiedicam unul de celălalt. Dar, în cele din urmă, toate 
obiectele au fost legate strâns laolaltă, într-un balot mare, 
cu excepţia a două pături, confecţionate ca nişte pelerine, 
în care trebuia să ne înfăşurăm. 

Când, pentru o clipă, Cavor a deschis o fereastră înspre 
Lună, am văzut că ne îndreptam spre un crater central 
uriaş, înconjurat de un grup de cratere mai mici. Cavor 
ridică din nou obloanele în partea soarelui fierbinte şi 
orbitor. Cred că se folosea de atracţia soarelui ca de o 
frână. 

— Acoperă-te cu o pătură, îmi strigă el, îndepărtându-se 
de mine. 

În prima clipă n-am înţeles, apoi am tras pătura de sub 
picioare şi m-am înfăşurat în ea, acoperindu-mi şi capul şi 
ochii. Brusc, Cavor închise obloanele, deschise din nou unui 
singur şi îl închise; apoi se porni să le deschidă pe toate 
deodată, pentru a le pune la adăpost în rulourile lor de oţel. 
Se produse o izbitură şi am început să ne rostogolim de 
colo-colo, izbindu-ne de peretele de sticlă sau de balotul cu 
bagajele, şi ţinându-ne strâns unul de altul; afară, ţâşnea 
din toate părţile o substanţă albă, ca şi cum ne-am fi 
rostogolit pe o pantă de zăpadă... 

Ne rostogoleam, ne apucam unul de altul, ne izbeam, 
parcă la nesfârşit... 

O izbitură surdă, şi m-am pomenit pe jumătate îngropat 
sub balotul bagajelor noastre; după câteva clipe de linişte, l- 


am auzit pe Cavor gâfâind şi mor-măind, apoi zăngănitul 
unui oblon în ruloul lui. M-am încordat, am împins balotul 
cu bagaje şi am ieşit. de sub el. Ferestrele deschise se 
vedeau ca nişte cadre negre presărate cu stele. 

Eram încă vii şi ne aflam în întunericul de lângă peretele 
marelui crater în care căzusem. 

Răsuflam istoviţi, pipăindu-ne vânătăile de pe picioare. 
Niciunul dintre noi amândoi nu se aşteptase să fim atât de 
rău loviți. M-am ridicat cu greu în picioare. 

— Şi acum, am spus eu, să admirăm priveliştea de pe 
Lună! Dar... este teribil de întuneric, Cavor! 

Sticla era aburită şi, în timp ce vorbeam, o ştergeam cu 
pătura. 

— Mai avem cam o jumătate de oră până se face ziuă, zise 
Cavor. lrebuie să aşteptăm. 

Nu reuşeam să desluşesc absolut nimic. Dacă am fi fost 
închişi într-o sferă de oţel, am fi văzut la fel. Ştergând cu 
pătura nu făceam decât să mâzgălesc sticla; ea redevenea 
imediat opacă, din cauza umezelei care se condensa, 
amestecată cu tot mai multe scame de la pătură. Desigur, n- 
ar fi trebuit să mă folosesc de pătură. În eforturile mele de 
a şterge geamul, am alunecat pe suprafaţa umedă şi m-am 
izbit cu bărbia de un cilindru cu oxigen, care ieşea în afară 
din balot. 

Totul era exasperant şi absurd. Sosisem pe Lună, în 
mijlocul unor minuni necunoscute şi nu vedeam decât 
peretele cenugşiu şi aburit al sferei în care călătorisem! 

— La dracu”, am strigat eu, mai bine rămâneam acasă! şi 
m-am aşezat pe balot, tremurând şi înfăşurându-mă mai 
strâns în pătură. 

Deodată, umezeala se transformă în ace şi flori de gheaţă. 

— Poţi să ajungi până la radiatorul electric? zise Cavor. 
Da... butonul acela negru. Altfel vom degera... 

N-am aşteptat să-mi spună de două ori. 

— Şi acum, l-am întrebat, ce avem de făcut? 

— Să aşteptăm, zise el. 


— Să aşteptăm? 

— Desigur. Să aşteptăm până când aerul nostru se va 
încălzi din nou, şi peretele de sticlă se va limpezi. Până 
atunci nu putem face nimic. Pe Lună este încă noapte... 
trebuie să aşteptăm până se face ziuă. Până atunci, nu ţi-e 
foame? 

Nu i-am răspuns, şi am continuat să stau pe balot, iritat. 
Mi-am întors cu greu privirea de la enigma înceţoşată a 
geamului şi l-am privit pe Cavor în faţă. 

— Da, am spus, mi-e foame. Mă simt şi foarte dezamăgit. 
Sperasem... nu ştiu ce anume... dar în niciun caz asta. 

Mi-am adunat tot calmul şi, învelindu-mă cu pătura, m-am 
aşezat din nou pe balot şi mi-am început prima masă pe 
Lună. Nu-mi amintesc dacă am terminat-o. Curând, prin 
frânturi care s-au unit cu repeziciune în spaţii mai întinse, 
peretele de sticlă s-a limpezit şi valul ceţos care ne 
ascunsese lumea lunară s-a ridicat dinaintea ochilor noştri. 

Am contemplat atunci peisajul lunar. 

Aşa cum l-am văzut la început, era dintre cele mai 
sălbatice şi mai triste. Ne aflam într-un imens amfiteatru, o 
vastă câmpie circulară care alcătuia fundul craterului uriaş. 
Pereţii săi ne închideau de pretutindeni, ca nişte faleze 
înalte. Lumina soarelui nevăzut cădea asupra lor dinspre 
apus, atingând însăşi baza lor şi lăsa să se vadă un haos de 
stânci brune şi cenuşii, mărginite ici şi colo de taluzuri şi de 
crăpături pline de zăpadă. 

Vedeam până la o distanţă de 12 mile; dar nicio atmosferă 
nu micşora claritatea minuțioasă a detaliilor în care apărea 
această scenă. Toate suprafeţele se desenau limpezi şi 
strălucitoare, pe un fond de întunecime înstelată, care 
părea ochilor noştri pământeşti mai curând o perdea de 
catifea presărată cu paiete, decât vasta întindere a cerului. 

Faleza orientală n-a fost la început decât o simplă lizieră 
întunecată a cerului semănat cu stele. Nicio nuanţă 
trandafirie, nicio paloare născândă nu anunţa venirea zilei. 
Numai lumina zodiacală, ca o brumă imensă şi luminoasă, în 


formă de con cu vârful îndreptat către splendoarea 
luceafărului ne-a avertizat de apropierea iminentă a 
soarelui. 

Lumina era reflectată în întregime de falezele apusene. 
Zăream o vastă câmpie ondulată, glacială şi cenuşie, de un 
cenuşiu care devenea din ce în ce mai închis către răsărit, 
unindu-se cu tenebrele de la adăpostul falezei. Zăream 
nenumărate cuburi cenuşii şi rotunjite, protuberanţe 
enorme şi fantastice, valuri dintr-o substanţă asemănătoare 
zăpezii, întinzându-se din creastă în creastă până la 
îndepărtata zonă de întuneric, dându-ne primul indiciu 
despre distanţa care ne despărţea de peretele craterului. 
Aceste imense protuberanţe păreau fă-cute din zăpadă şi 
aşa am crezut şi eu atunci. Dar nu... erau munţi şi mase de 
aer îngheţat! 

Aşa ne-a apărut Luna la început; apoi, deodată, cu 
repeziciune, a venit, uluitoare, ziua lunară. 

Lumina soarelui cobori, în josul falezei, lumină formele 
îngrămădite la baza ei şi începu să înain-teze către noi cu 
paşi de uriaş. Faleza îndepărtată părea că se mişcă şi 
freamătă şi, la atingerea razelor de lumină, un nor de aburi 
cenuşii se revărsă în sus, din fundul craterului - vârtejuri, 
rafale şi învolburări prelungi de nori cenuşii, din ce în ce 
mai groşi, mai întinşi şi mai deşi - până când, în cele din 
urmă, întregul şes dinspre apus aburea ca o batistă udă 
ţinută deasupra focului, iar înălțimile nu mai erau decât o 
lumină refractată. 

— Există atmosferă, zise Cavor, trebuie să existe... altfel 
nu s-ar ridica aburii... la simpla atingere a unei raze de 
soare. Şi atât de repede... 

Se uită în sus. 

— Priveşte! 

— Ce? 

— Pe cer. lată. Pe bolta întunecată a cerului... o mică pată 
albastră! Stelele par mai mari, cele mici şi toate 


nebuloasele vagi pe care le-am văzut din spaţiul vid... au 
dispărut! 

Ziua se apropia cu repeziciune, neîncetat. Vârfurile cenuşii 
erau cuprinse, unul după altul, de lu-mină, şi se 
transformau într-un alb intens, vaporos. Apoi, către apus nu 
s-a mai văzut decât un nor suitor de ceaţă, o înaintare 
tumultuoasă, o aglomerare de pâclă deasă. Faleza 
îndepărtată se îndepărtase şi mai mult, se estompa şi îşi 
schimba înfăţişarea ca luată de un vârtej, scufundându-se şi 
dispărând în cele din urmă în mijlocul învălmăşelii generale. 

Şuvoiul se apropia mereu, venind tot atât de repede ca 
umbra unui nor gonit de vântul de sud-vest. În jurul nostru 
se ridica o ceaţă subţire, parcă anunțând ceva. 

Cavor mă apucă de braţ. 

— Ce-i? l-am întrebat. 

— Priveşte! Răsăritul soarelui! Soarele! 

Mă întoarse şi îmi arătă creasta falezei dinspre răsărit, 
clară prin ceața care plutea în jurul nostru, dar mai 
luminată cu o nuanţă decât întunecimea cerului. Deasupra 
falezei ţâşneau nişte forme ciu-date, roşietice - nişte limbi 
de flăcări stacojii care se răsuceau şi dansau. Mi-am 
închipuit că trebuie să fie spirale de vapori care se înălţau 
în lumină, formând limbi de foc proiectate pe cer, dar, de 
fapt, erau protuberantele solare, coroana de foc a soa-relui, 
întotdeauna ascunsă ochilor omeneşti de vălul atmosferei 
noastre. 

Şi apoi - soarele! 

Treptat, inevitabil, apăru o linie luminoasă - o muche 
subţire de o strălucire insuportabilă, care se curbă încet, 
deveni un arc, deveni un semicerc incandescent, azvârlind 
spre noi, ca nişte sulițe, razele de căldură. 

Am simţit că razele îmi străpung ochii! Am scos un strigăt 
şi m-am întors, orbit, bâjbâind după pătura de lângă balot. 

O dată cu incandescenţa soarelui, se auzi un sunet, primul 
sunet care ajungea la noi dinafară, de când părăsisem 
Pământul; era un şuierat, un foşnet, dâra sonoră lăsată de 


mantia aeriană a zilei care înainta. Şi o dată cu sunetul şi cu 
lumina, sfera se clătină şi, orbiţi de lumină, ne-am clătinat şi 
noi, izbindu-ne unul de celălalt. Sfera se mişcă din nou, iar 
şuieratul deveni mai puternic. Închisesem, fără să vreau, 
ochii; făceam sforţări neîndemânatice ca să-mi acopăr capul 
cu pătura, când zguduitura mă trânti pe jos. Am căzut peste 
balot şi, deschizând ochii, am văzut pentru o clipă aerul 
dinafara peretelui nostru de sticlă. Se agita şi clocotea ca 
zăpada în care s-a înfipt o vergea înroşită în foc. Aerul solid 
devenise, deodată, la atingerea razelor de soare, o pastă, 
un noroi, un lichid vâscos, care şuiera şi clocotea, trecând în 
stare gazoasă. 

Sfera se răsuci şi mai violent, iar noi am rămas încleştaţi 
unul de altul. După o clipă, sfera s-a ră-sucit din nou. Ne-am 
rostogolit de câteva ori, apoi m-am trezit în patru labe. 
Aurora lunară pusese stăpânire pe noi. Vroia să ne arate ce 
putea să facă Luna cu noi, doi bieţi oameni. 

Am privit din nou afară: nori de aburi, zăpadă pe jumătate 
topită care se surpa, aluneca şi cădea. Ne rostogoleam în 
întuneric. Cavor îşi înfipsese genunchii în pieptul meu. Apoi, 
el trecu pe lângă mine, ca în zbor, şi pentru o clipă am 
rămas întins, fără să mai pot respira, cu faţa în sus. Se 
părea că o cantitate imensă din substanţa care se topea se 
surpase peste noi, ne îngropase, şi acum se subţia şi 
clocotea în jurul nostru. Sus, deasupra peretelui de sticlă, 
dansau o sumedenie de băşici. L-am auzit pe Cavor scoțând 
un strigăt slab. 

O avalanşă uriaşă de aer care se topea ne cuprinse şi ne- 
am rostogolit în jos, înjurând de mama focului, pe o pantă, 
din ce în ce mai repede, izbin-du-ne de crăpături şi 
ridicături, mereu mai repede, spre apus, în tumultul 
clocotitor şi incandescent al dimineţii lunare. 

Am continuat să ne răsucim, încleştaţi unul de celălalt, 
aruncaţi de colo până colo; balotul de ba-gaje ne izbea din 
toate părţile. Ne ciocneam, ne apucam, eram aruncaţi în 
lături, capetele ni se izbeau, şi întregul univers izbucnea în 


săgeți şi stele de foc! Pe Pământ, ne-am fi zdrobit unul de 
altul de zece ori, dar pe Lună, din fericire pentru noi, 
greutatea noastră rămăsese numai la o şesime, aşa încât 
cădeam destul de domol. Îmi amintesc de o senzaţie de 
greață cumplită, de parcă mi s-ar fi răsucit creierul în 
țeastă, şi apoi... 

Am simţit că umblă cineva la obrazul meu; atingeri uşoare 
îmi supărau urechile. Apoi am desco-perit că strălucirea 
priveliştii din jur era atenuată de nişte ochelari albaştri 
Cavor era aplecat asupra mea, şi îi vedeam faţa răsturnată, 
cu ochii apăraţi, de asemeni, în dosul ochelarilor colorați. Îi 
auzeam respiraţia; buzele îi sângerau, de pe urma unei 
lovituri. 

— 'Te simţi bine? zise el, ştergându-şi sângele cu dosul 
mâinii. 

O clipă, mi s-a părut că totul se învârteşte cu mine, dar nu 
era decât efectul ameţelii. Cavor închisese câteva obloane, 
ca să mă apere de lumina directă a soarelui. În jurul sferei, 
strălucirea ajunsese la maximum. 

— Dumnezeule! am rostit eu, cu greutate. Dar asta... 
M-am ridicat puţin, ca să privesc afară. Domnea o lumină 
orbitoare, o schimbare totală faţă de întunericul mohorât al 

primelor noastre impresii. 

— Am stat mult timp în nesimţire? am întrebat. 

— Nu ştiu... cronometrul mi s-a spart. O bună bucată de 
timp... Dragul meu prieten! Mi-a fost teamă... 

Am rămas întins, ca să-mi revin. Pe faţa lui Ca-vor se citeau 
încă urmele evidente ale emoţiei. Un timp am tăcut. Mi-am 
trecut mâna, cercetător, peste locurile unde primisem 
lovituri; mi-am examinat şi faţa, căutând semnele leziunilor. 
Dosul palmei drepte suferise cel mai mult, şi avea pielea 
jupuită. Fruntea îmi era învineţită şi însângerată. Cavor îmi 
întinse o cană cu o băutură răcoritoare - nu mai ştiu cum se 
numea - pe care o adusese printre provizii. După câtva 
timp, m-am simţit ceva mai bine. Am încercat să-mi mişc eu 
grijă mâinile şi picioarele. Apoi, am reuşit să vorbesc. 


— N-ar fi trebuit să se întâmple, am zis eu, ca şi cum n-aş 
fi făcut nicio pauză. 

— Nu, n-ar fi trebuit! 

Rămase pe gânduri, cu mâinile atârnate pe genuechi. Privi 
afară, apoi se întoarse spre mine. 

— Doamne sfinte! zise el. Nu! 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat, după un răstimp. Am 
sărit la tropice? 

— A fost exact cum m-am aşteptat. Aerul s-a evaporat. 
Dacă este într-adevăr aer. În orice caz, s-a evaporat, şi a 
apărut suprafaţa Lunii. Ne aflăm pe un banc de stânci. Ici şi 
colo se vede solul gol; un sol cam ciudat. 

A considerat că nu mai era nevoie să-mi explice. M-a ajutat 
să mă ridic într-o rână. Şi am putut să văd totul cu ochii 
mei. 

Capitolul VII. 

O DIMINEAŢĂ LUNARĂ. 

Aspectul aspru, nemilosul alb şi negru al peisajului, 
dispăruse în întregime. Strălucirea soarelui căpătase o 
uşoară nuanţă de chihlimbar; umbrele de pe peretele 
craterului erau de un purpuriu închis. Spre răsărit, un nor 
întunecat de ceaţă continua să se târască, ascunzându-se 
de lumina soarelui, dar spre apus cerul era albastru şi 
limpede. Am început să-mi dau seama de timpul cât 
fusesem în nesimţire. 

În jurul nostru nu mai era vid. Se formase o atmosferă. 
Relieful se contura mai precis, căpătase siguranţă şi 
varietate; în afară de eâteva spaţii acoperite, ici şi colo, de o 
pătură albă - care nu mai era aer solid, ci zăpadă - aspectul 
arctic dispăruse cu totul. Spaţii întinse, roşcate, de pământ 
gol şi ac-cidentat, se întindeau pretutindeni, sub strălucirea 
soarelui. Pe alocuri, la marginea grămezilor de zăpadă, se 
formau mici băltoace efemere şi şuviţe de apă, singurele 
lucruri care se mişcau în această pustietate deplină. Lumina 
soarelui inunda cele două treimi superioare ale sferei, 
amintindu-ne atmosfera miezului de vară, dar cum sfera se 


aşezase pe o grămadă de zăpadă, picioarele ne erau în 
umbră. 

Răspândite pe povârniş, şi scoase în evidenţă de umbrele 
pe care le aruncau pe fâşiile albe de zăpadă netopită, se 
vedeau nişte forme asemănătoare unor beţişoare de lemn - 
uscate, răsucite, de aceeaşi nuanţă ruginie ca şi stânca pe 
care erau presărate. Privirea ţi se oprea fără voie asupra 
lor. Lemn! Într-o lume lipsită de viaţă? Apoi, pe măsură ce 
ochii mi se obişnuiau cu înfăţişarea lor, am observat că 
toată această suprafaţă părea, un ţesut fibros, ca un covor 
de ace brune în umbra pădurilor de pini. 

— Cavor! 

— Da? 

— Poate că acum Luna este o lume moartă... dar altă 
dată... 

Ceva îmi atrase atenţia. Printre ace se zăreau nişte forme 
mici şi rotunde. Mi s-a părut că una dintre ele se mişcase. 

— Cavor, am şoptit. 

— Ce? 

Nu i-am i-ăspuns imediat. Priveam ţintă; neîncrezător. O 
clipă, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Am scos un strigăt 
nearticulat. L-am apucat, de braţ şi i-am arătat cu degetul. 

— Priveşte! i-am strigat, regăsindu-mi graiul. Acolo! Da! Şi 
dincolo! 

EI privi în direcţia pe care i-o arătam. 

— Ah! zise el. 

Cum aş putea să descriu ceea ce am văzut? Un fapt atât de 
mărunt, dar care îmi părea totuşi uluitor şi emoţionant. Pe 
aşternutul format din ace lemnoase se aflau - am mai spus - 
nişte corpuri rotunjite, ovale, care ar fi putut fi luate drept 
pietricele foarte mici. Şi iată că două dintre aceste corpuri 
ovale se mişcară una după alta şi se rostogoliră; coaja 
plesni, şi prin crăpătura fiecăreia se ivi o linie subţire de un 
verde gălbui, grăbindu-se să primească încurajarea 
fierbinte a soarelui abia răsărit. Atât am văzut, pentru o 
clipă, şi apoi se mişcă şi se sparse încă unul! 


— Este o sămânță, zise Cavor. Apoi, l-am auzit şoptind 
foarte încet: Viaţă! 

Viaţă! şi imediat ne-a trecut prin minte gândul că lunga 
noastră călătorie nu fusese în zadar, că nu venisem într-o 
aridă îngrămădire minerală, ci într-o lume care trăia şi se 
mişca! Priveam încordaţi. Îmi amintesc că ştergeam sticla 
din faţa mea cu mâneca, furios pe cea mai mică urmă de 
abureală. 

Imaginea era limpede şi vie numai în mijlocul câmpului 
vizual, Spre marginile ferestrei, ramurile moarte şi 
seminţele erau mărite şi deformate de curbura sticlei. Dar 
aveam ce vedea. Unul după altul, pe tot povârnişul însorit, 
aceste miraculoase corpuri mici şi brune plesneau şi se 
căscau, ca nişte păstăi, ca sâmburii; deschideau guri avide 
să soarbă căldura şi lumina revărsate în cascadă de soarele 
răsărit de curând. 

Clipă de clipă, se desfăceau tot mai multe seminţe şi în 
acest timp colții celor ce se desfăcuseră mai înainte ieşeau 
din coaja lor ruptă, trecând în a doua fază de creştere. Cu o 
siguranţă desăvârşită, cu rapiditate, aceste seminţe 
uimitoare scoteau o mică rădăcină, în jos, către sol şi un 
mugure ciudat, în formă de ghem, în sus. În scurt timp, 
întreaga pantă a fost presărată cu plante minuscule care se 
înălţau în lumina fierbinte a soarelui. 

N-au rămas mult în această stare. Mugurii în formă de 
ghem se umflară, se încordară şi se deschiseră dintr-o dată, 
lăsând să ţâşnească o coroniţă de vârfuri roşii şi ascuţite; 
apoi întinseră un buchet de frunze subţiri, alungite, de 
culoare brună, care începură să crească repede, vizibil, 
chiar în timp ce le priveam. Era o mişcare mai înceată decât 
a oricărui animal, dar mai rapidă decât a oricărei plante pe 
care o văzusem vreodată. Cum pot să vă fac să vă imaginaţi 
felul în care creşteau? Vârfurile frunzelor creşteau atât de 
repede încât se mişcau în sus, chiar sub ochii mei. Coaja 
brună a seminţei se zbârci şi fu absorbită într-o clipă de 
plantă. Aţi luat vreodată un termometru în mână, într-o zi 


răcoroasă şi aţi observat cum se urcă în tub subţirea 
coloană de mercur? La fel creşteau şi aceste plante lunare. 

În câteva minute - după părerea mea - colții care ieşiseră 
printre primii se şi lungiseră în formă de tulpină, şi scoteau 
chiar un al doilea buchet de frunze; panta, care păruse cu 
puţin timp mai înainte o întindere lipsită de viaţă, era acum 
întunecată de aceste ierburi chircite, de culoare verde 
măslinie, cu ţepi zburiliţi, zguduite de forţa cu care 
creşteau. 

M-am întors, şi iată! în vârful unei stânci, spre răsărit, se 
legăna un ciucure asemănător, mai puţin dezvoltat, 
înclinându-se întunecat, în lumina orbitoare a soarelui. 
Ceva mai departe, se vedea silueta unei plante masive, care 
îşi întindea ramurile greoaie, ca un cactus, umflându-se 
vizibil, ca o băşică umplută cu aer. 

Apoi am descoperit şi spre apus o formă asemănătoare, 
prelungă, înălțându-se deasupra tufişurilor. Lumina cădea 
din plin, şi am văzut că avea o in-tensă culoare portocalie. 
Creştea văzând cu ochii; dacă îţi întorceai privirea câteva 
clipe şi apoi o priveai din nou, avea alt contur; îşi întindea 
ramurile boante şi umflate şi ajunse repede să capete forma 
unui arbore de coral, de câteva picioare înălţime. 
Comparate cu aceste plante, ciupercile de bălegar de pe 
pământ, care cresc uneori până la un picior în diametru, 
într-o singură noapte, sunt de o lenevie exasperantă. Dar 
ciupercile noastre cresc sub forţa unei gravitaţii de şase ori 
mai mare decât pe Lună. Mai departe, prin văile şi pe 
şesurile ascunse de privirea noastră, dar nu şi de soarele 
care se înălța, peste vârfuri şi grupuri de stânci 
strălucitoare creşteau tufişuri zburlite, o vegetaţie ţepoasă 
şi cărnoasă, grăbindu-se să profite de scurta zi în care 
trebuiau să înflorească, să dea fructe şi seminţe şi să moară 
din nou. Creşteau ca printr-un miracol. 

Închipuiţi-vă! Închipuiţi-vă această auroră! Reînvierea 
aerului îngheţat, mişcarea şi însufleţirea solului, şi 
creşterea tăcută a vegetației, această ascensiune 


nepământească de tulpini cărnoase şi spice. Închipuiţi-vă 
această privelişte luminată de o strălu-cire alături de care, 
pe Pământ, cel mai intens soare pare neputincios şi diluat. 
Şi, în această junglă însufleţită, prin locurile încă umbroase, 
se întindeau fâşii de zăpadă albăstruie. lar pentru a avea o 
imagine completă a impresiilor noastre, trebuie să ţineţi 
seama că priveam printr-o sticlă groasă şi curbă, care 
diforma imaginile, aşa cum diformează o lentilă, lăsându-le 
clare şi strălucitoare numai în centrul câmpului vizual, iar 
spre margini mărindu-le şi făcându-le ireale. 

Capitolul VIII. 

ÎNCEPE EXPLORAREA. 

Ne-am întors privirile, unul spre altul, cu acelaşi gând, cu 
aceeaşi întrebare în ochi. Pentru ca să crească plantele 
acestea au nevoie de aer, oricât ar fi de rarefiat - aer pe 
care l-am putea respira şi noi! 

— Trapa de ieşire! am rostit eu. 

— Da, zise Cavor, vom vedea dacă există aer! 

— Peste puţin, i-am răspuns, aceste plante vor fi de 
înălţimea noastră. Închipuieşte-ţi... închipuieşte-ţi, la urma 
urmei... Este chiar sigur? De unde ştii că este chiar aer? S- 
ar putea să fie azot; s-ar putea să fie chiar bioxid de carbon! 

— Ne lămurim uşor, zise el, şi se apucă să facă proha. 
Scoase din balot o bucată mare de hârtie, o aprinse, şi o 
aruncă repede prin valva deschizăturii. M-am aplecat şi am 
privit în jos, prin sticla groasă, afară, la această mică flacără 
de mărturia căreia depindeau atât de multe! 

Hârtia a căzut afară şi s-a aşezat uşor pe zăpadă. Flacăra 
roză dispăru. O clipă, mi s-a părut că s-a stins... Apoi la 
marginea hârtiei a tremurat o mică limbă albăstruie, a 
crescut şi a început să se întindă! 

Ghemotocul s-a carbonizat în întregime, liniştit - în afară 
de porţiunea care venea în contact cu ză-pada - şi s-a 
răsucit, scoțând o dâră tremurătoare de fum. Nu mai exista 
nicio îndoială; atmosfera Lunii era formată fie din oxigen 
pur, fie din aer, şi capabilă, deci - exceptând cazul că era 


extrem de rarefiată - să întreţină viaţa noastră 
pământească. Puteam să ieşim afară - şi să trăim! 

M-am aşezat lângă trapa de ieşire, pregătindu-mă să 
deşurubez capacul, dar Cavor mă opri. 

— Trebuie mai întâi să ne luăm o mică măsură de 
prevedere, zise el. 

Mi-a explicat că, deşi atmosfera conţinea în mod sigur 
oxigen, putea să fie totuşi atât de rarefiată, în-cât să ne 
producă neplăceri grave. Mi-a amintit de răul de munte şi 
de faptul că aeronauţii care iau prea repede înălţime pierd 
adeseori sânge pe nas şi pe gură. În timp ce-mi vorbea, se 
ocupa cu prepararea unei băuturi, greţoasă la gust, după 
cum am simţit când am băut-o, la insistenţele lui. În afară 
de o uşoară amorţire, băutura n-a mai avut, însă, vreun alt 
efect asupra mea. După aceea, mi-a dat voie să încerc 
deşurubarea capacului. 

Când capacul de sticlă a început să se deschidă, aerul 
dinăuntrul sferei, mai dens decât cel de afară, a pornit să 
iasă, prin şanţurile ghiventului, cântând ca apa dintr-un 
ceainic, înainte de a da în clocot. Cavor mi-a spus să mă 
opresc, deoarece era evident că presiunea de afară era 
mult mai scăzută. Cu cât era mai scăzută, n-aveam de unde 
să ştim. 

Ţineam capacul strâns cu amândouă mâinile, gata să-l 
închid la loc, dacă, în ciuda speranţelor noastre, atmosfera 
lunară s-ar fi dovedit prea rarefiată pentru noi, iar Cavor 
avea un cilindru de oxigen comprimat la îndemână, pentru 
a restabili la nevoie presiunea. Ne-am uitat în tăcere unul la 
altul, apoi la fantastica vegetaţie de afară care se îngroşa şi 
se înălța vizibil şi fără zgomot. Aerul şuiera mereu, ascuţit, 
ieşind din sferă. 

Pulsul a început să-mi zvâcnească puternic în urechi, iar 
zgomotele produse de mişcările lui Cavor au început să se 
îndepărteze. Totul devenea mai liniştit, din cauza rarefierii 
aerului. 


Pe măsură ce aerul ţâşnea şuierător prin ghivent, 
umiditatea se aduna în mici rotocoale de abur. 

După o clipă, am simţit cum respiraţia mi-a devenit mai 
precipitată - ceea ce a durat, de altfel, tot timpul cât am 
stat în atmosfera exterioară a Lunii - şi în urechi, în vârful 
degetelor, în gâtlej, s-a produs o senzaţie neplăcută, care a 
dispărut însă imediat. 

Ameţeala şi greaţa mi-au îndepărtat în oarecare măsură 
curajul. Am închis puţin capacul, încercând să mă explic în 
grabă, faţă de Cavor. Dar acum el era cel mai îndârjit. Mi-a 
răspuns ceva, cu un glas care din cauza rarefierii aerului 
părea extraordinar de slab şi de îndepărtat. Îmi recomanda 
o înghiţitură de rachiu, dându-mi chiar el exemplul. După 
ce am băut, m-am simţit mai bine. Am desfăcut din nou 
capacul. Zvâcniturile din urechi au devenit mai puternice, 
dar şuierăturile aerului care ieşea din sferă încetaseră. 
Câteva clipe, am crezut că mă înşel. 

— Ei bine? zise Cavor cu o umbră de glas. 

— Ei bine? i-am răspuns. 

— Continuăm? 

După o clipă de gândire i-am spus: 

— Asta-i tot? 

— Da, dacă poţi să suporţi. 

Drept răspuns, am continuat să deşurubez. Am ridicat 
capacul circular din locul lui şi l-am aşezat cu grijă pe 
balotul de bagaje. Câţiva fulgi de zăpadă s-au răsucit în 
deschizătură, şi au dispărut, în timp ce aerul rarefiat şi 
nefamiliar al Lunii punea stăpânire pe sfera noastră. Am 
îngenuncheat şi apoi m-am aşezat pe marginea 
deschizăturii, privind afară. Dedesubt, la un metru de faţa 
mea, strălucea zăpada lunară, neatinsă de niciun picior. 

Am tăcut un răstimp, privindu-ne. 

— Nu te dor plămânii? zise Cavor. 

— Nu, i-am răspuns. E suportabil. 

A luat pătura, şi-a trecut capul prin gaura din mijloc, 
înfăşurându-se bine în jurul corpului. S-a aşezat pe 


marginea deschizăturii, şi-a lăsat picioarele să atârne, până 
când au ajuns la câţiva centimetri de zăpada lunară. A stat 
o clipă în cumpănă, apoi şi-a dat drumul, de la această 
distanţă, pe solul neumblat al Lunii. A făcut câţiva paşi, şi 
imaginea lui, văzută prin sticla sferei, era de-a dreptul 
grotescă. S-a oprit o clipă, privind în jur. Apoi şi-a luat avânt 
şi a sărit. 

Sticla deforma totul, dar mi s-a părut că, oricum, saltul era 
extrem de mare. Dintr-un singur salt, se îndepărtase cu 
douăzeci sau treizeci de picioare. Ajunsese undeva sus, pe o 
masă stâncoasă, şi gesticula către mine. Poate că striga - 
dar nu auzeam nimic. Cum naiba făcuse acest salt? Parcă 
fusesem martorul unei scamatorii. 

Încă nedumerit, am trecut şi eu prin deschizătură, apoi m- 
am ridicat în picioare. Chiar în faţa mea, zăpada se topise şi 
se formase un fel de şanţ. Am făcut un pas şi am sărit. 

M-am trezit zburând prin aer, am văzut că stânca pe care 
şedea Cavor îmi venea în întâmpinare; m-am apucat de 
muchiile stâncii şi am rămas aşa, complet buimăcit. Fără să 
vreau am scos un hohot penibil de râs. Eram teribil de 
zăpăcit. Cavor s-a aplecat, strigându-mi cu un glas şuierat 
să fiu atent. Uitasem că pe Lună, care are a opta parte din 
masa şi un sfert din diametrul Pământului, greutatea mea 
se redusese la a şasea parte. Acum fusesem obligat să-mi 
amintesc. 

— Suntem eliberaţi din lanţurile mamei noastre, Pământul 
- zise Cavor. 

Calculându-mi efortul, m-am căţărat până în vârful stâncii 
şi, mişcându-mă la fel de atent ca un reu-matic, am ajuns 
lângă Cavor, sub lumina puternică a soarelui. Sfera 
rămăsese în urma noastră, la treizeci de picioare depărtare, 
pe grămada de zăpadă care se micşora mereu. 

Cât vedeai cu ochii, pe îngrămădirea de stânci din fundul 
craterului se trezea la viaţă aceeaşi vegetaţie, întreruptă ici 
şi colo de umflăturile plantelor în formă de cactuşi; nişte 
licheni roşii şi purpurii creşteau atât de repede, încât parcă 


se căţărau pe stânci. Pe toată suprafaţa craterului, până la 
pereţii de piatră care o înconjurau, nu se zărea nimic 
altceva. 

Pereţii craterului păreau să fie lipsiţi de vegetaţie, în afară 
de o porţiune de lângă bază, şi presăraţi cu contraforturi, 
trepte şi platforme care atunci nu ne-au atras prea mult 
atenţia. Erau la câteva mile depărtare de noi, de jur 
împrejur; noi ne aflam aproape în centrul craterului, şi 
vedeam pereţii prin ceața gonită de vânt. Într-adevăr, prin 
atmosfera rarefiată începuse să bată vântul, slab dar tăios, 
extrem de rece dar şi extrem de domol. Bătea în jurul 
craterului, dinspre partea unde peretele era întunecat şi 
ceţos, spre partea luminată şi încălzită. Cu greu se desluşea 
ceva prin ceața care plutea spre răsărit; din cauza teribilei 
intensităţi a soarelui nemişcat trebuia să privim cu ochii pe 
jumătate închişi, ţinând mâna streaşină. 

— Se pare că nu există nicio suflare, zise Cavor, absolut 
niciuna. 

Am privit din nou în jur. Încă mai dăinuia în mine speranţa 
să găsesc vreo urmă omenească, turla vreunui edificiu, vreo 
casă sau vreo maşină; dar pretutindeni se întindeau stânci 
rostogolite, una peste alta, piscuri şi creste, tufişuri 
crescând în faţa noastră şi cactuşi umflându-se neîncetat, 
ca o negare absolută a speranţelor mele. 

— Aceste plante sunt aici singurele stăpâne, am spus eu. 
Nu există nici urma altor creaturi. 

— Nici insecte... nici păsări... nimic! Nicio urmă, niciun 
crâmpei, nicio fărâmă de viaţă animală. Dealtfel, dacă ar 
exista, ce ar face ele în timpul nopţii? ... Nu! nu există decât 
aceste plante. 

Mi-am pus mâna streaşină la ochi. 

— E ca o privelişte de vis. Vegetaţia seamănă cu plantele 
de pe Pământ mai puţin chiar decât ceea ce ne imaginăm că 
se află printre stâncile străfundului de ocean. Uite-te acolo! 
Ai putea să crezi că este o şopârlă transformată în plantă. Şi 
ce strălucire! 


— Este abia începutul dimineţii, zise Cavor. Suspină şi privi 
în jur. Nu, nu este o lume pentru oameni. Şi, totuşi, într-un 
fel... te atrage. 

Rămase tăcut câtva timp şi apoi începu să mormăie, 
cufundat în gânduri. O uşoară atingere m-a făcut să tresar 
şi am observat că peste un pantof mi se întinsese un lichen 
subţire, albicios. Am mişcat piciorul; lichenul s-a 
transformat în pulbere, şi fiecare fărâmă a început să 
crească. L-am auzit pe Cavor scoțând o exclamaţie ascuţită; 
frunza unei plante îl înţepase, ca o baionetă. 

EI îşi roti privirile, căutând ceva printre stâncile din jurul 
nostru. O lumină bruscă, de culoare roză apăru pe o creastă 
zimţuită. Era un roz extraordinar, de o nuanţă palidă. 

— Priveşte! am strigat, întorcându-mă. Dar Cavor 
dispăruse. 

O clipă, am rămas stupefiat. Apoi am făcut un pas grăbit, 
ca să privesc peste marginea stâncii. Dar, surprins de 
această dispariţie, am uitat încă o dată că eram pe Lună. 
Mişcarea m-ar fi făcut să înaintez pe Pământ cam cu un 
metru; pe Lună, m-a dus la şase metri - cu cinci metri mai 
departe de marginea stâncil. În primul moment, mi s-a 
părut că trăiesc senzaţia acelor coşmaruri când te 
prăbuşeşti la nesfârşit. Căci, dacă pe Pământ cazi, în prima 
secundă, şaisprezece metri, pe Lună cazi doar doi, şi numai 
cu a şasea parte din greutate. Cred că am căzut, sau mai 
curând am sărit în jos, vreo zece metri. A durat mult - poate 
cinci sau şase secunde. Am plutit prin aer şi am căzut ca o 
pană, cufundându-mă până la genunchi într-o grămadă de 
zăpadă, lângă un perete de stâncă albastră-cenuşie, cu vine 
albe. Am privit în jur. 

— Cavor! am strigat, dar nu se vedea nici urmă de Cavor. 
Cavor! am strigat eu mai tare, dar mi-a răspuns numai 
ecoul. 

M-am întors, furios, şi m-am căţărat până în vârful stâncii. 

— Cavor! strigam eu într-una. Strigam cu glasul unui miel 
rătăcit. 


Nu se mai zărea nici sfera şi, pentru o clipă, o senzaţie 
insuportabilă de dezolare mi-a strâns inima. 

Apoi l-am văzut. Râdea şi gesticula, ca să-mi atragă 
atenţia. Era pe o stâncă lucie, la douăzeci sau treizeci de 
metri depărtare. Nu puteam să-i aud glasul, dar gesturile 
lui mă îndemnau să săr. Am ezitat, deoarece distanţa mi se 
părea enormă. Apoi m-am gândit că eram în stare să săr 
mai mult decât Cavor. 

M-am dat cu un pas înapoi, mi-am luat elan şi am sărit cu 
toată puterea. Mi s-a părut că zbor prin aer ca şi cum nu voi 
mai cobori niciodată. 

Zborul era halucinant şi în acelaşi timp plăcut, tot atât de 
ciudat ca într-un coşmar. Mi-am dat seama că sărisem cu 
prea mult avânt. Am trecut pe deasupra lui Cavor şi am 
văzut într-o râpă un desiş ţepos, care se întindea să-mi 
întâmpine căderea. Am scos un țipăt de spaimă. Mi-am 
întins mâinile înainte şi mi-am încordat picioarele. 

M-am izbit de o tufă de plante asemănătoare ciupercilor, 
care au împrăştiat în jurul meu o puzderie de spori 
portocalii, acoperindu-mă cu un praf de aceeaşi culoare. M- 
am rostogolit de câteva ori şi apoi am rămas locului, zguduit 
de un râs nervos. 

Faţa mică şi rotundă a lui Cavor mă privea pe deasupra 
unui tufiş zburlit. Striga ceva, dar nu reuşeam să-l aud. 

— Ce? am încercat eu să-l întreb, fără să scot însă niciun 
sunet, din cauza respirației precipitate. El îşi croi drum 
către mine, înaintând cu grijă printre tufişuri. 

— Trebuie să fim atenţi! zise el. Luna nu cunoaşte niciun 
fel de disciplină. Ne vom rupe oasele. 

M-a ajutat să mă ridic în picioare. 

— Faci mişcări exagerate, zise el, scuturând cu mâna 
praful portocaliu de pe hainele mele. 

Şedeam nemişcat, gâfâind, lăsându-l să-mi scuture praful 
de pe genunchi şi de pe coate şi să mă dojenească pentru 
neîndemânarea mea. 


— Nu ne-am adaptat gravitaţiei de aici. Muşchii noştri nu 
sunt încă educați. Trebuie să facem câteva exerciţii 
practice. După ce îţi vei trage răsuflarea. 

Mi-am scos doi-trei spini care mi se înfipseseră în mână şi 
m-am aşezat pe un colţ de stâncă. Mugşchii îmi tresăreau şi 
aveam sentimentul de descurajare pe care îl încearcă pe 
Pământ, la prima cădere, cel care învaţă să meargă pe 
bicicletă. 

Deodată, Cavor se gmdi că, după căldura soarelui, aerul 
rece al râpei ar putea să-mi dea febră. Ne-am căţărat din 
nou în lumina soarelui şi am constatat că, în afară de câteva 
julituri, nu căpătasem nicio rană mai gravă. La propunerea 
lui Cavor, am căutat în preajma, cu privirea, pentru săritura 
următoare, un loc sigur şi uşor abordabil. Am ales o mică 
platformă de stâncă, la vreo zece metri depărtare, 
despărțită de noi printr-un mic tufiş de spini de culoare 
verde-măslinie. 

— Socoteşte că sări până aici! zise Cavor, cu aerele unui 
antrenor, şi îmi arată un punct situat la vreun metru de 
picioarele mele. De data aceasta, am reuşit să sar fără 
greutate, şi trebuie să mărturisesc că am simţit o oarecare 
satisfacţie când Cavor, greşind cu vreo jumătate de metru, 
s-a înţepat în spinii tufişului. Vezi, trebuie să fii prudent, 
zise el, scoţându-şi spinii. De atunci a încetat să se mai 
considere antrenorul meu, devenindu-mi tovarăş în 
însuşirea artei de a merge pe Lună. 

Ne-am propus o săritură mai uşoară şi, efectuând-o fără 
greutate, am sărit înapoi, repetând-o apoi de câteva ori şi 
obişnuindu-ne muşchii cu noile condiţii. N-aş fi crezut 
niciodată, dacă n-aş fi experimentat, că adaptarea se putea 
face atât de repede. În foarte scurt timp, într-adevăr, după 
mai puţin de treizeci de sărituri, puteam să ne dozăm 
efortul necesar pentru o anumită distanţă, aproape cu 
siguranţa de pe Pământ. 

În tot acest timp, plantele lunare creşteau în jurul nostru 
tot mai înalte, mai dese şi mai încâlcite, în fiecare clipă mai 


groase şi mai lungi: plante spinoase, cactuşi verzi şi masivi, 
ciuperci, plante cărnoase, în formă de licheni, sau în fel de 
fel de forme ciudate. Eram însă atât de preocupaţi de 
salturile noastre, încât un timp nu am mai luat în seamă 
expansiunea lor neîncetată. 

Ne cuprinsese o exaltare extraordinară. Cred că, în parte, 
se datora senzaţiei de eliberare, după timpul petrecut în 
interiorul sferei; în primul rând, însă, ne încânta dulceaţa 
diafană a aerului care conţinea - sunt sigur - o proporţie 
mult mai mare de oxigen decât atmosfera terestră. Deşi 
înconjurat de o lume ciudată, mă simţeam tot atât de 
curajos şi de întreprinzător ca un londonez ajuns pentru 
prima oară în munţi; şi cu toate că eram puşi în faţa 
Necunoscutului, niciunul dintre noi nu se simţea înfricoşat. 

Eram din ce în ce mai temerari. Am reperat o mică movilă 
acoperită de licheni, cam la cincisprezece metri depărtare, 
şi am coborât cu uşurinţă pe vârful ei, unul după altul. 

— Bine! ne strigam unul altuia. Bine! Cavor a făcut trei 
paşi şi s-a avântat către o pantă atrăgă-toare, înzăpezită, la 
mai bine de douăzeci de metri depărtare. Era caraghios, cu 
şapca lui de jucător de crichet, murdară, cu părul ţepos, cu 
trupul mic şi rotund, cu pantalonii lui bufanţi, cu braţele şi 
picioarele îndoite şi proiectate, în zbor, pe întinderea 
fantastică a peisajului lunar. M-a cuprins un acces de râs, 
am sărit şi eu şi - buf! - am căzut lângă el. 

Am făcut câţiva paşi de Gargantua, am mai sărit de vreo 
trei-patru ori şi în cele din urmă ne-am aşezat într-o 
depresiune acoperită de licheni. Plămânii ne dureau. Ne 
trăgeam răsuflarea, privindu-ne cercetător unul pe celălalt. 
Cavor, gâfâind, mormăia ceva despre „senzaţii uluitoare”. Şi 
atunci mi-a trecut prin minte o întrebare. Pentru moment, 
nu mi s-a părut nimic grav, ci doar o întrebare firească în 
situaţia respectivă. 

— la ascultă, am întrebat. Ştim exact unde am lăsat sfera? 

Cavor îşi întoarse privirea către mine. 

— Ce? 


Abia atunci m-a izbit adevăratul sens al întrebării mele. 

— Cavor! am strigat eu, apucându-l de braţ. Unde este 
sfera? 

Capitolul IX. 

PIERDUŢI PE LUNĂ. 

Figura lui reflectă propria mea nelinişte. Cavor se ridică în 
picioare şi privi în jur peste tufişurile care, înconjurându-ne, 
parcă se străduiau din răsputeri să crească cât mai înalte. 
Îşi duse cu un aer de nesiguranţă o mână la buze. Apoi 
vorbi, şovăitor: 

— Cred, zise el încet, că am lăsat-o... undeva... cam pe 
acolo... 

Degetele lui descriseră un arc. 

— Nu sunt sigur. Expresia de consternare i se întipări şi 
mai adânc. În orice caz, zise el, privindu-mă, nu poate să fie 
prea departe. 

Ne-am ridicat amândoi în picioare. Scoteam exclamaţii 
fără înţeles. 

În jurul nostru, pe pantele însorite, spumegau şi se 
legănau desişurile spinoase, cactuşii umflaţi, lichenii 
căţărători; prin locurile umbroase dăinuiau grămezi de 
zăpadă. Spre nord, spre sud, spre est şi spre vest, aceeaşi 
monotonie de forme neobişnuite. Şi undeva, îngropată în 
masivitatea vegetației încâlcite, se afla sfera noastră, casa 
noastră, singurul nostru refugiu, singura noastră speranţă 
de a ne salva din această fantastică junglă de-o zi în care 
nimerisem. 

— Cred, la urma urmei, zise el, arătând brusc într-o 
direcţie, că trebuie să fie pe acolo. 

— Nu, i-am răspuns. Am făcut o curbă. Priveşte! Se văd 
urmele paşilor mei. Este clar că sfera se găseşte mai spre 
răsărit, mult mai spre răsărit. Nu! siera trebuie să fie pe 
acolo. 

— Cred, zise Cavor, că am avut tot timpul soarele spre 
dreapta. 


— Mie mi se pare că, la fiecare săritură, aveam umbra în 
faţă. 

Ne-am privit în tăcere. Suprafaţa craterului devenise, în 
închipuirea noastră, enormă, iar desişurile care creşteau 
mereu păreau de nepătruns. 

— Doamne sfinte! Am fost nebuni. 

— Bineînţeles, trebuie să o regăsim, zise Cavor şi cât mai 
curând. Căldura e tot mai puternică. Dacă locul n-ar fi fost 
atât de uscat, acum am fi leşinat de căldură. Şi... mi-e 
foame. 

L-am privit ţintă. Nu mă gândisem până acum la acest 
aspect al problemei. Mi-am dat seama, deodată, ca mi-era 
îngrozitor de foame. 

— Da, am spus cu convingere, şi mie. 

Se ridică, hotărât să acţioneze. 

— Trebuie neapărat să găsim sfera. 

Am examinat, cu tot calmul de care eram în stare, lanţurile 
nesfârşite de stânci şi tufişuri care acope-reau fundul 
craterului, cântărind fiecare în tăcere şansele de a găsi 
sfera înainte de a ne copleşi cu totul căldura şi foamea. 

— Nu poate să fie mai departe de vreo cincizeci de metri, 
zise Cavor, făcând un gest nehotărât. N-avem de făcut 
decât să cercetăm prin jur, până când o vom găsi. 

— E tot ce putem face, i-am răspuns, fără prea mult 
entuziasm pentru a porni în căutare. Tare aş vrea ca aceste 
blestemate tufişuri cu spini să nu crească atât de repede! 

— Bine zici, zise Cavor. Dar sfera se afla pe un morman de 
zăpadă. 

Am privit în jur, cu speranţa zadarnică de a recunoaşte 
vreo movilă sau vreun tufiş care fusese lângă sferă. Dar 
pretutindeni întâlneam aceeaşi uniformitate deconcertantă, 
pretutindeni tufişuri, înălțându-se cu repeziciune, ciuperci 
lăţindu-se pe stânci, grămezi de zăpadă micşorându-se, 
totul într-o neîncetată şi inevitabilă transformare. Soarele 
dogorea cu putere; slăbiciunea, provocată de o foame 
inexplicabilă, se alia cu totala noastră dezorientare. Şi în 


timp ce şedeam acolo, nedumeriţi şi pierduţi în peisajul 
neobişnuit, am auzit, pentru prima oară de când eram pe 
Lună, un sunet, altceva decât mişcarea plantelor care 
creşteau, decât suspinul slab al vântului, sau decât 
zgomotele pe care le făceam noi înşine. 

Bum... Bum... Bum... 

Venea de dedesubt, din interiorul Lunii. Şi parcă îl auzeam 
şi cu urechile, şi cu picioarele. Avea o rezonanţă surdă, 
înnăbuşită de distanţă şi îngroşată de materia pe care o 
străbătea. Nu-mi pot imagina vreun alt sunet care să ne fi 
surprins mai mult, sau care să fi transformat mai profund 
aspectul peisajului înconjurător. Sunetul, amplu, lent şi 
uniform, părea bătaia unui ceas gigantic, îngropat în 
pământ. 

Bum... Bum... Bum... 

Era un sunet amintind mănăstirile liniştite, nopţile de 
insomnie în oraşe aglomerate, ceasurile de veghe şi de 
aşteptare, tot ceea ce este ordonat şi metodic în viaţă: cât 
de pregnant şi de misterios răsuna în această pustietate 
fantastică! Penrru privire, totul rămăsese neschimbat; 
dezolarea tufişurilor şi cactuşilor care se legănau liniştiţi în 
bătaia vântului, căţărându-se neîncetat până pe vârfurile 
îndepărtate, cerul liniştit şi întunecat, de care atârna 
soarele fierbinte, dogorind cu putere. Şi, deasupra tuturor, 
ca un avertisment, ca o ameninţare, palpita acest sunet 
enigmatic. 

Bum... Bum... Bum... 

Ne-am întrebat unul pe altul, cu glasuri slabe, aproape în 
şoaptă: 

— Un ceasornic? 

— Ca un ceasornic? 

— Ce este? 

— Ce poate fi? 

— Să numărăm, sugeră Cavor, însă puţin cam târziu, 
deoarece, la cuvintele lui, sunetul încetă. 


Liniştea, zvâcnetul dezamăgitor al tăcerii ne provocară un 
nou şoc. Câteva clipe, nici n-am mai fost siguri că auzisem 
vreun sunet. Sau poate încă îl mai auzeam? Oare auzisem 
într-adevăr ceva? 

Am simţit pe braţ apăsarea mâinii lui Cavor. Vorbea cu 
jumătate de glas, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu trezească 
pe cineva din somn. 

— Să rămânem unul lângă altul, şopti el, şi să căutăm 
sfera. Trebuie să găsim sfera. Zgomotul ăsta e de neînțeles. 

— Şi încotro să mergem. 

El şovăi. Eram apăsaţi de gândul că în jurul şi în preajma 
noastră se manifestau nişte prezenţe străine, nevăzute. Ce 
puteau fi? Unde puteau fi? Oare acest peisaj arid, trecând 
alternativ de la îngheţ la căldură, nu era decât învelişul, 
masca vreunei lumi subterane? Şi, dacă era aşa, ce fel de 
lume? Ce soi de fiinţe se vor năpusti dintr-o clipă în alta 
asupra noastră? 

Apoi, sfâşiind liniştea chinuitoare, tot atât de puternic şi 
brusc ca un tunet neaşteptat, se auzi un zăngănit şi un 
zgomot, de parcă fuseseră deschise cu putere nişte porţi 
mari de metal. 

Ne-am oprit locului, ţinându-ne răsuflarea. Apoi Cavor s-a 
lipit de mine. 

— Nu înţeleg! şopti el, chiar în urechea mea. Făcu cu 
mâna un gest vag către cer, expresia neclară a unor 
gânduri şi mai neclare. 

— Un adăpost! Dacă se întâmplă ceva... 

Am privit în jur. Am dat din cap, aprobându-l. 

Am pornit la drum, mergând tiptil, cu cele mai exagerate 
precauţii de a nu face zgomot. Ne-am îndreptat către un 
desiş de vegetaţie. Un sunet, ca nişte ciocane care băteau 
într-un cazan, ne-a făcut să grăbim pasul. 

— Trebuie să ne târâm, şopti Cavor. 

Frunzele inferioare ale plantelor-baionetă începuseră să 
se vestejească şi să se usuce, în umbra celor crescute 
deasupra lor, astfel încât puteam să ne croim drum, fără 


greutate, printre tulpinile groase. Nu ne păsa de câte o 
zgârietură, pe faţă sau pe mână. În inima desişului, m-am 
oprit gâfâind şi am privit spre Cavor. 

— Subteran, şopti el. Dedesubt. 

— Ar putea să iasă. 

— Trebuie să găsim sfera! 

— Da, dar cum? 

— Să ne târâm până vom da de ea! 

— Dar dacă n-o găsim? 

— Să rămânem ascunşi. Să vedem ce fel de fiinţe sunt. 

— Rămânem împreună. 

El se gândi câteva clipe. 

— În ce parte să mergem? 

— La întâmplare! 

Ne-am uitat cercetător, într-o parte şi în alta. Apoi, cu 
multă grijă, am început să ne târâm printre tulpinile 
plantelor, încercând să descriem, pe cât puteam, un cerc, 
oprindu-ne la fiecare ciupercă care se mişca, la fiecare 
zgomot, căutând din priviri sfera de care ne îndepărtasem 
atât de prosteşte. Din când în când se auzeau izbituri, bătăi, 
sunete stranii, inexplicabile, mecanice, venind de sub 
scoarţa lunară, iar o dată, şi apoi încă o dată ni s-a părut că 
auzim ceva, ca un huruit sau o învolburare slabă, adusă de 
vânt. Dar, înfricoşaţi cum eram, nu am îndrăznit să ne 
ridicăm pentru a cerceta întinderea craterului. Mult timp, 
n-am văzut nici urmă din fiinţele care provocau zgomotele 
atât de numeroase şi de insistente. Dacă n-am fi fost prea 
sleiţi de foame şi n-am fi avut buzele crăpate de sete, ni s-ar 
fi părut că visăm cu ochii deschişi. Totul era absolut ireal. 
Singurul element care avea o oarecare realitate erau 
aceste sunete. 

Străduiţi-vă să vă imaginaţi. De jur împrejur, jungla 
fantastică; frunzele în formă de baionetă se ridicau tăcute 
deasupra capului nostru, iar lichenii, în culori vii, cu pete de 
soare şi umbră, foşneau sub mâinile şi genunchii noştri, 
fremătând de energia cu care creşteau, aşa cum freamătă 


un covor când vântul pătrunde sub el. În fiecare clipă, ne 
acoperea câte o ciupercă în formă de băşică, umflându-se şi 
întinzându-se sub bătaia soarelui. În fiece clipă, ne aţinea 
calea câte o formă nouă, în culori vii. Celu-lele acestor 
plante erau mari cât un deget, ca nişte mărgele de sticlă 
colorată. Şi toată vegetaţia, satu-rată de strălucirea 
nemiloasă a soarelui, se proiecta pe cerul ce un negru 
albăstrui şi încă smălţuit, în ciuda luminii solare, de câteva 
stele care supravieţuiau. Straniu! Chiar formele şi cristalele 
pietrelor erau stranii. Totul era straniu: senzațiile noastre 
fizice erau bizare, fiecare mişcare se sfârşea cu o surpriză. 
Respirația şuiera subţire în gâtlej, sângele zvâcnea în 
urechi, bătând ca un puls... 

Şi mereu izbucneau lovituri, ciocănituri, hurui-turi, ritm de 
maşini şi apoi - mugetul unor animale mari! 

Capitolul X. 

PĂŞUNILE VIŢEILOR LUNARI. 

Şi astfel noi, doi bieţi naufragiaţi tereştri, pierduţi în 
sălbatica junglă de pe Lună, ne târam îngroziţi din faţa 
acelor sunete necunoscute. Ne-am târât, se pare, mult timp 
înainte de a vedea vreun selenit sau vreun vițel lunar, cu 
toate că mugetul şi grohăitul viţeilor se apropia neîncetat 
de noi. Ne-am târât prin râpi stâncoase, pe pante acoperite 
de ză-padă, printre ciuperci care la apăsarea noastră 
plesneau ca nişte băşici subţiri, scoțând un suc apos, peste 
un adevărat pavaj de plante asemănătoare ciupercilor şi pe 
sub tufişuri nesfârşite. Privirile noastre căutau tot mai 
deznădăjduite sfera părăsită. Zgomotul făcut de viţeii lunari 
era uneori un sunet prelung şi uniform, ca al unui vițel 
obişnuit, alteori se ridica într-un muget furios, 
înspăimântător, şi apoi devenea un clefăit întretăiat şi 
bestial, ca şi cum aceste creaturi nevăzute ar fi vrut să 
mănânce şi să mugească în acelaşi timp. 

Când le-am văzut pentru prima dată, a fost dintr-o ochire 
rapidă, fugară, cu atât mai tulburătoare cu cât era 
incompletă. Cavor se târa atunci înaintea mea şi a fost 


primul care şi-a dat seama de apropierea lor. S-a oprit, 
făcându-mi şi mie semn să stau locului. 

Drept spre noi părea că înaintează un zgomot de trosnituri 
şi de tufişuri strivite, şi atunci, în timp ce şedeam ghemuit şi 
încercam să apreciez distanţa şi direcţia din care venea, s-a 
auzit în spatele nostru un muget teribil, atât de aproape şi 
de puternic încât vârfurile frunzelor baionete s-au înclinat, 
şi am sim-ţit o răsuflare fierbinte şi umedă. Întorcându-ne, 
am văzut nedesluşit, prin mulţimea legănătoare a 
tulpinelor, coastele strălucitoare ale viţelului lunar şi, 
proiectată pe cer, linia lungă a spatelui său. 

Este greu, desigur, să mă rezum acum la primele impresii, 
deoarece ele au fost corectate de observaţii ulterioare. 
Ceea ce m-a izbit în primul rând, au fost enormele lui 
dimensiuni: circumferința trupului măsura vreo optzeci de 
picioare, iar lungimea aproape două sute de picioare. 
Coastele se ridicau şi coborau ritmic, din cauza respirației 
greoaie. Giganticul trup era întins pe sol, fleşcăit, iar pielea 
albă, încreţită, devenea din ce în ce mai întunecată de-a 
lungul spatelui. N-am văzut nici urmă de picioare. Atunci, 
cred că l-am văzut din profil, cel puţin capul teşit, ca şi când 
n-ar fi avut de loc creier, cu gâtul împovărat de grăsime, cu 
gura băloasă şi lacomă, cu nări mici şi cu ochi strâns închişi. 
Când stă în lumina soarelui, viţelul lunar ţine întotdeauna 
ochii închişi. Când a deschis gura, ca să mugească din nou, 
am zărit o cavitate vastă, roşie, am simţit un suflu puternic, 
apoi monstrul trecu mai departe, ca un vapor, târându-se 
pe burtă, mişcându-şi pielea zbârcită, rostogolindu-se, 
tăvălindu-se pe lângă noi, şi, croindu-şi cărare printre 
plante, dispăru repede din ochii noştri în tufişurile mai 
îndepărtate. Un altul apăru ceva mai încolo, şi încă unul, iar 
apoi - ca şi cum ar fi mânat aceste grămezi însufleţite de 
provizii spre locul de păşune - îşi făcu apariţia, pentru o 
clipă, un selenit. Văzându-l, l-am strâns convulsiv pe Cavor 
de picior, şi am rămas amândoi nemişcaţi, cu privirea ţintă, 
mult timp după ce dispăruse de lângă noi. 


În contrast cu viţeii lunari, părea o fiinţă neînsemnată, o 
biată furnică, abia de cinci picioare înălţime. Purta o 
îmbrăcăminte făcută dintr-un material asemănător pielei, 
astfel încât nu i se veaea nicio porţiune din corp - dar, 
desigur, în privinţa aceasta eram încă ignoranţi. Selenitul 
ne apărea ca o creatură îndesată şi zburlită, având 
înfăţişarea unei insecte complicate, cu tentacule în formă 
de bici, şi cu un braţ zornăitor ieşind din trupul cilin-dric şi 
lucios. Forma capului îi era ascunsă de o cască enormă, 
prevăzută cu o mulţime de ţepi - am descoperit mai târziu 
că folosea ţepii ca să împungă viţeii refractari - precum şi 
de nişte ochelari de sticlă întunecată, aşezaţi foarte lateral, 
care dădeau aparatului metalic de pe faţă aspectul unui 
mugure. Braţele nu depăşeau îmbrăcămintea în care era 
învelit trupul; mergea pe două picioare scurte care, deşi 
înfăşurate într-o îmbrăcăminte groasă, păreau neobişnuit 
de subţiri. Aveau coapsele foarte scurte, gambele foarte 
lungi şi laba piciorului mică. 

Deşi îmbrăcămintea părea că atârnă greu, el înainta cu 
paşi foarte mari, din punct de vedere pământean, şi îşi agita 
într-una braţul zornăitor. În scurtul răstimp cât l-am văzut 
trecând, mişcările lui exprimau graba şi o oarecare mânie; 
curând după ce l-am pierdut din vedere, am auzit mugetul 
unui vițel lunar schimbându-se brusc într-un urlet scurt şi 
ascuţit, urmat de foşnetul unui mers mai rapid. Treptat, 
mugetele se îndepărtară şi apoi încetară cu totul, ca şi cum 
păşunile căutate ar fi fost descoperite. 

Am rămas aşa, trăgând cu urechea. Peste lumea lunară se 
aşternu liniştea. Dar mai trecu o bucată de timp înainte de 
a continua să ne târâm în căutarea sferei dispărute. 

Când i-am văzut din nou, viţeii lunari se aflau la o mică 
distanţă de noi, într-un loc plin de stânci prăbuşite. 
Suprafeţele înclinate ale stâncilor erau acoperite de nişte 
plante verzui-pestriţe, crescând în grămezi dese, ca nişte 
muşchi, pe care le păşteau aceste ciudate animale. 
Văzându-le, ne-am oprit la marginea tufişurilor prin care ne 


târam, privindu-le cu atenţie şi căutând în jur, pentru a-l 
mai vedea pe selenit. Viţeii lunari şedeau tolăniţi pe 
păşunea lor, ca nişte melci uriaşi, fără cochilie, nişte trupuri 
imense şi unsuroase, mâncând zgomotos şi gâfâind de 
lăcomie. Păreau formaţi numai din grăsime, greoi şi atât de 
masivi încât un bou îngrăşat ar fi părut, pe lângă ei, un 
exemplu de agilitate. Fălcile care se mişcau şi mestecau 
într-una, ochii închişi, mârâiturile cu care îşi însoțeau 
rumegatul erau dovada unei plă-ceri animalice, răscolindu- 
ne şi mai rău stomacurile goale. 

— Porci! zise Cavor, cu o ură neobişnuită. Porci 
dezgustători! Le-a aruncat o privire furioasă de invidie, şi s- 
a târât mai departe prin tufişurile din dreapta noastră. Eu 
am mai rămas câtva timp, pentru a mă convinge dacă 
planta verde-pestriţă era bună ca hrană şi pentru oameni 
şi, cum rezultatul a fost negativ, m-am târât, după el, 
mestecând între dinţi o bucată. 

Înaintarea ne-a fost din nou oprită de apropierea unui 
selenit, şi de data aceasta am reuşit să-l observăm mai bine. 
Era într-adevăr îmbrăcat cu o haină şi nu cu un fel de 
tegument, ca la crustacei. Purta un costum asemănător 
celui pe care îl văzusem mai înainte, cu deosebirea că, pe 
lângă gât, ieşeau în afară nişte capete dintr-un material ca 
vata; şedea pe un promontoriu de stâncă şi îşi mişca capul 
într-o parte şi în alta, ca şi cum ar fi cercetat craterul. Am 
rămas liniştiţi, temându-ne să nu-i atragem ateriţia, dacă ne 
mişcăm, şi după câtva timp el s-a întors şi a dispărut. 

După ce am întâlnit într-o râpă încă o turmă de viței lunari 
care mugeau, am trecut peste un loc unde se auzeau 
zgomote de maşini, ca şi cum vreo hală imensă de uzină ar 
fi fost instalată aproape de suprafaţa terenului. Şi, în timp 
ce sunetele conti-nuau să se audă în jurul nostru, am ajuns 
la marginea unui mare spaţiu descoperit, de vreo două sute 
de metri în diametru şi perfect neted. În afară de vreo 
câţiva licheni care se prelingeau pe la margini, spaţiul era 
lipsit de vegetaţie, acoperit doar de o pulbere galbenă. Ne 


era teamă să străbatem acest loc viran, dar cum prezenta 
mai puţine piedici pentru înaintarea noastră decât 
tufişurile, am coborât şi am început să-l ocolim, cu băgare 
de seamă, pe la margine. 

Câteva clipe, zgomotele de dedesubt au încetat; nu se mai 
auzea nimic, în afară de foşnetul slab al vegetației care 
creştea. Apoi, deodată, s-a pornit un vacarm mai puternic, 
mai vehement şi mai apropiat de tot ceea ce auzisem până 
atunci. Era clar că venea de dedesubt. Instinctiv, ne-am 
ghemuit cât am putut mai mult, gata să ne afundăm imediat 
în desişul de lângă noi. Fiecare bătaie şi fiecare lovitură 
parcă vibra în trupurile noastre. Ciocăniturile şi zgomotele 
au devenit din ce în ce mai puternice, şi vibrația neregulată 
a crescut până când întreaga lume lunară părea că se 
zguduie şi pulsează. 

— Să ne ascundem, şopti Cavor, şi m-am întors, după el, 
spre tufişuri. 

În clipa aceea s-a auzit o bubuitură ca de tun, şi apoi s-a 
petrecut un fapt care mă urmăreşte şi acum, în vis. Mi-am 
întors capul, să mă uit la Cavor, şi în acelaşi timp am întins 
mâna înainte. Mâna n-a întâlnit nimic! Cădeam într-o gaură 
fără fund! 

Pieptul mi s-a izbit de ceva tare, şi m-am trezit cu bărbia 
pe marginea unei prăpăstii care se deschisese deodată sub 
mine; mâna mi se întindea în gol. Toată acea suprafaţă 
circulară şi netedă nu era decât un capac gigantic, care 
aluneca, într-un lăcaş pregătit anume, descoperind o 
groapă imensă. 

Dacă nu ar fi fost Cavor, cred că aş fi rămas împietrit, 
atârnând peste marginea capacului şi privind în prăpastia 
enormă de dedesubtul meu, până când, în cele din urmă, m- 
aş fi prăvălit în adâncuri. Dar Cavor nu primise şocul care 
pe mine mă paralizase. El fusese la o mică distanţă de 
margine când capacul începuse să se deschidă şi, 
înțelegând primejdia prin cârc treceam, mă apucă de 
picioare şi mă trase înapoi. M-am aşezat o clipă, m-am târât 


în patru labe de la marginea prăpastiei, apoi m-am ridicat 
în picioare şi am alergat după el, peste suprafaţa plăcii de 
metal care bubuia şi fremăta. Părea că se mişcă din ce în ce 
mai repede, şi tufişurile din faţa mea se dădeau la o parte, 
în timp ce alergam. 

Era şi timpul. Spatele lui Cavor dispăru în tufişul ţepos, şi, 
pe când eu mă căţăram după el, imensul capac intră, cu un 
sunet puternic, în lăcaşul lui. O bună bucată de timp am 
rămas, gâfiind, neîndrăznind să ne apropiem de prăpastie. 

Dar, în cele din uimă, ne-am furişat cu multă grijă, 
centimetru cu centimetru, într-un loc din care puteam să 
privim în jos. Tufişurile din jurul nostru trosneau şi se 
zbuciumau sub forţa unui curent de aer care venea din 
josul puţului. La început, n-am văzut decât pereţii netezi şi 
verticali care coborau într-o beznă de nepătruns. Apoi am 
început să zărim treptat câteva luminiţe slabe care 
mergeau încoace şi încolo. 

Câtva timp, această uimitoare prăpastie de necunoscut ne- 
a absorbit atenţia, astfel încât am uitat chiar şi de sferă. Pe 
măsură ce ne obişnuiam cu întunericul, am reuşit să 
distingem nişte forme extrem de mici, nelămurite şi 
fantomatice, care mişunau în toate părţile printre 
minuscule luminiţe. Priveam, uluiţi şi neîncrezători, 
înțelegând atât de puţin, încât nici nu aveam ce ne spune. 
Nu deslu-şeam nimic care să ne facă să pricepem ce anume 
erau formele neclare pe care le întrezăream. 

— Ce-ar putea să fie? am întrebat eu. Ce-ar putea să fie? 

— Mecanismul! ... Probabil că ei trăiesc noaptea în aceste 
peşteri şi ies afară numai în timpul zilei. 

— Cavor! Poate că ei sunt... acela... era ceva asemănător 
cu... oamenii? 

— Acela nu era un om. 

— Nu... 

— Şi nu trebuie să riscăm nimic! Nu trebuie să facem 
nimic până când nu vom găsi sfera, mormăi el, pregătindu- 
se să pornească. Privi o clipă în jur, oftă, şi alese o direcţie. 


Am pornit prin junglă. Câtva timp am înaintat cu hotărâre, 
dar energia ni se micşora din ce în ce. Apoi, printre plantele 
mari, purpurii şi moi, au început să se audă zgomote de paşi 
şi strigăte. Ne-am ghemuit, ascultând zgomo-tele care 
răsunau de pretutindeni şi foarte aproape. Dar de data 
aceasta nu am văzut nimic. Am încercat să-i şoptesc lui 
Cavor că nu mai puteam să merg mult timp fără să mănânc, 
dar gura îmi era prea uscată şi abia de mai puteam să scot 
o şoaptă. 

— Cavor, trebuie să mănânc. 

Întoarse către mine o faţă neliniştită. 

— F'ste cazul să rezişti, zise el. 

— Dar trebuie, i-am răspuns; uită-te la buzele mele! 

— Şi mie mi-e sete. 

— Cel puţin, dacă ar fi rămas puţină zăpadă! 

— A dispărut de tot! Trecem de la clima arctică la cea 
tropicală cu viteza de un grad pe minut... 

Îmi sugeam degetele. 

— Sfera! zise el. Nu există altă soluţie decât sfera. 

Ne-am ridicat să pornim din nou, târâş, în cercetare. Nu 
mă gândeam decât la mâncare, şi la fel de fel de băuturi 
răcoritoare; îmi era poftă mai ales de bere. Mă obseda 
amintirea butoiaşului de optzeci de litri care se afla în 
cămara mea din Lympne. Mă gândeam la dulapul cu 
mâncăruri, de lângă butoiaş, şi mai ales la cotlete şi la 
pateuri de rinichi - nişte cotlete fragede şi mulţi, mulţi 
rinichi, cu sos îmbelşugat şi consistent. Căscam tot mereu 
de foame. Am ajuns într-un loc neted, acoperit cu plante 
roşii şi cărnoase, o vegetaţie monstruoasă, asemănătoare 
tufelor de coral: când călcam peste ele, se rupeau şi se 
sfărâmau. M-am uitat la mar-ginile rupturilor. Aceste plante 
blestemate aveau cu siguranţă aspectul unor materii 
comestibile. 

Am luat o bucată şi am mirosit-o. 

— Cavor, am spus eu, cu glas răguşit. 

Mă privi, şi figura i se strâmbă de dezgust. 


— Nu încerca, zise el. 

Am aruncat bucata şi am continuat să ne târâm câtva timp 
printre aceste plante cărnoase şi atrăgătoare. 

— Cavor, l-am întrebat, de ce nu? 

— Otravă, l-am auzit spunând, fără să se întoarcă. Ne-am 
mai târât câtva timp înainte de a mă hotări. 

— Totuşi am să încerc, am spus. 

El făcu un gest ca să mă împiedice, dar era prea târziu. 
Îmi şi umplusem gura. El se ghemui, examinându-mă, în 
timp ce faţa i se strâmbă, în expresii din ce în ce mai 
ciudate. 

— E bun, am constatat. 

— Oh! Doamne! 

Privea cum mestecam, cu faţa boţită într-o expresie care 
oscila între dorinţă şi dezaprobare; apoi cedă deodată 
poftei şi începu să bage în gură bucăţi mari. Un timp, n-am 
făcut nimic altceva decât să mâncăm. 

Semăna destul de mult cu o ciupercă terestră, numai că 
era ceva mai moale şi, în timp ce o înghiţeam, producea în 
gât o senzaţie de căldură. La început, n-am simţit decât o 
satisfacţie oarecum mecanică. Apoi, sângele a început să 
circule mai fierbinte, buzele şi degetele au început să mă 
mănânce, şi idei noi şi deplasate au început să ne treacă 
prin minte. 

— E bună, am spus eu. Infernal de bună! Ce depozit 
pentru surplusul nostru de populaţie! Surplusul nostru de 
populaţie săracă! şi am mai rupt o bucată. 

Faptul că pe Lună se afla o hrană atât de deli-cioasă mă 
umplea de o încântare ciudată. O bucurie absurdă urmă 
depresiunii provocate de foame. Spaima şi nesiguranța în 
care trâisem dispărură cu totul. Nu mai priveam Luna ca pe 
un tărâm din care doream să scap cu orice preţ, ci ca pe un 
posibil refugiu al omenirii sărace. Cred că, imediat după ce 
am mâncat din această ciupercă, uitasem cu totul de 
seleniţi, de viţeii lunari, de capacul şi de zgomotele care ne 
speriaseră. 


După ce am repetat de trei ori observaţia mea în legătură 
cu „surplusul de populaţie”, Cavor mi-a răspuns cu aceleaşi 
vorbe, aprobându-mă. Simţeam cum mi se învârteşte capul, 
dar o puneam pe seama efectului stimulator al hranei, după 
un post lung. 

— Eş'lentă descoperire, Cavor, am spus eu. Seamă' doar 
cu un cartof. 

— Ce'ei zici? întrebă Cavor. 'Scoperirea Lunii... seamă! 
doar cu un cartof? 

L-am privit, şocat de glasul lui, răguşit brusc, şi de 
greutatea cu care articula. Mi-a trecut prin gând că 
probabil ciuperca îl îmbătase. M-am gândit, de asemeni, că 
se înşela închipuindu-şi că el descoperise Luna - n-o 
descoperise, venise numai pe ea Am încercat să-i pun mâna 
pe braţ şi să-i explic acest lucru, dar problema era prea 
subtilă pentru mintea lui. De altfel, îmi venea extrem de 
greu s-o exprim. A încercat o clipă să mă înţeleagă - ţin 
minte că mă întrebam dacă nu cumva ciuperca îmi făcuse şi 
mie ochii tot atât de spălăciţi ca ai lui. Cavor se lansă în 
observaţii proprii. 

— Noi s'tem, anunţă el, cu un sughiţ solemn, creaturile a 
ceea ce mâncăm şi bem. 

Repetă fraza şi, deoarece mă simţeam capabil de 
subtilităţi, m-am hotărât să-l contrazic. Poate că m-am 
îndepărtat puţin de la subiect. Dar este sigur că el nu-mi 
dădea atenţia cuvenită. Se ridică cu greu în picioare, 
sprijinindu-se cu o mână de capul meu, ceea ce era o lipsă 
de respect, şi privi în jur fară să se mai teamă de fiinţele din 
Lună. 

Am vrut să-l fac să înţeleagă că dintr-un motiv care nu-mi 
apărea prea limpede, faptul era primejdios; dar cuvântul 
„primejdios” se amestecă oarecum cu „indiscret”, şi ieşi 
ceva cam ca „injurios”; după o încercare de a descurca 
aceste cuvinte, am reluat discuţia, adresându-mă mai ales 
plantelor în formă de coral, nefamiliare, dar atente, care se 
aflau în jur. Simţeam că era necesar să lămuresc pe loc 


confuzia dintre Lună şi cartof - şi m-am rătăcit într-o lungă 
paranteză asupra importanţei unei definiţii precise. Mă 
străduiam să igno-rez faptul că senzațiile mele fizice nu mai 
erau de loc plăcute. 

Din motive pe care le-am uitat, gândul mi s-a întors la 
proiectele de colonizare. 

— Trebuie să anexăm Luna, am spus eu. Nu trebuie să mai 
amânăm. E'te una dintre sarcinile Omului Alb. Cavor... 
suntem nişte... hâc... satapi... să zic, satrapi! Un Imperiu la 
care n-a visat nici Cezar. Se va scrie în toate ziarele. 
Cavoreţia. Bedfordeţia, Bedfordeţia. Hâc... limited. Vreau 
să zic... nelimitat! Practic. 

Eram cu siguranţă beat. Am început o lungă argumentare, 
arătând infinitele binefaceri pe care le va aduce Lunii 
sosirea noastră. Am încercat cu greu să demonstrez că 
sosirea lui Columb a fost, la urma urmei, o binefacere 
pentru America. Îmi dădeam seama că îmi uitam mereu 
argumentele şi, pentru a umple timpul, continuam să repet 
„asemenea lui Columb”. 

Din acest moment, amintirea efectelor acestei ciuperci 
îngrozitoare a devenit confuză. Îmi amintesc doar că ne-am 
declarat intenţia de a nu suporta nicio insolenţă din partea 
unor insecte blestemate, că am hotărât că nu le şedea bine 
oamenilor să se ascundă, în mod ruşinos, pe un simplu 
satelit, că ne-am aprovizionat cu mari cantităţi de ciuperci - 
fie pentru a le folosi drept proiectile, fie nu ştiu pentru ce - 
şi, fără să ne mai sinchisim de înţepăturile plantelor- 
baionetă, am pornit la drum prin lumina soarelui. 

Am întâlnit aproape imediat nişte seleniţi. Erau şase, şi 
treceau peste un loc stâncos, într-un singur şir, scoțând tot 
felul de zgomote, şuierături şi schelălăieli. Cred că ne-au 
zărit toţi în acelaşi timp, deoarece au devenit deodată 
liniştiţi şi nemişcaţi ca nişte animale, cu feţele întoarse 
către noi. 

Pentru o clipă, am simţit că mă trezesc. 


— Insecte, murmură Cavor, insecte! ... şi ei cred că am de 
gând să mă târăsc pe burtă... pe burta mea de vertebrat! 

— Pe burtă, repetă el, încet, ca şi cum ar fi analizat 
această insultă. 

Apoi, deodată, cu un fel de furie, el făcu trei salturi mari în 
direcţia lor. Sări greşit; făcu câteva tumbe prin aer, se 
răsuci pe deasupra lor, şi dispăru printre băşicile de 
cactuşi, provocând un vârtej enorm. Nu ştiu ce părere şi-au 
făcut seleniţii despre acest atac neaşteptat - şi, după 
părerea mea, nedemn - al unor fiinţe de pe altă planetă. 
Parcă îmi amintesc că i-am văzut întorşi cu spatele, 
alergând în toate direcţiile, dar nu sunt sigur. Toate aceste 
ultime incidente, înainte de a se produce uitarea, îmi sunt 
nelămurite şi estompate. Ştiu că am făcut un pas, ca să-l 
urmez pe Cavor, m-am împiedicat şi am căzut cu capul în 
jos printre stânci. M-am simţit deodată - de aceasta sunt 
sigur - foarte rău. Parcă îmi mai amintesc şi de o luptă 
violentă, de nişte gheare metalice care mă apucau... 

Următoarea amintire clară este că ne-am trezit prizonieri 
la nu ştiu ce adâncime sub suprafaţa Lunii; eram în 
întuneric, în mijlocul unor zgomote stranii şi tulburătoare; 
trupurile ne erau acoperite de zgârieturi şi de răni, iar 
capetele ne dureau îngrozitor. 

Capitolul XI. 

FAŢA SELENIŢILOR. 

M-am trezit stând gnemuit într-un întuneric plin de 
zgomote. Mult timp n-am putut să înţeleg unde mă aflam şi 
nici cum ajunsesem acolo. M-am gândit la dulapul în care 
eram închis uneori, pe când eram copil, apoi la o cameră 
foarte întunecoasă şi zgomotoasă în care dormisem în 
timpul unei boli. Dar sunetele din jurul meu nu mai erau 
cele cunoscute, iar în aer plutea un miros uşor, ca în 
atmosfera unui grajd. Apoi, am presupus că încă lucram la 
sferă şi că intrasem în pivniţa casei lui Cavor. Apoi mi-am 
amintit că terminasem sfera, şi mi-am închipuit că suntem 
înăuntrul ei, călătorind prin spaţiu. 


— Cavor, nu putem avea puţină lumină? 

Niciun răspuns. 

— Cavor! am insistat eu. 

S-a auzit un geamăt. 

— Capul meu! l-am auzit spunând, capul meu! 

Am încercat să-mi duc mâinile la frunte, care mă durea, şi 
am descoperit că erau legate împreună. Am rămas uluit. Le- 
am dus la gură şi am simţit o răceală metalică. Eram legat 
în lanţuri. Am încercat să-mi desfac picioarele şi mi-am dat 
seama că şi ele erau înlănţuite; mai eram legat şi de sol, cu 
un lanţ mult mai gros, petrecut în jurul mijlocului. 

Eram mai înspăimântat decât în oricare dintre straniile 
noastre aventuri de până atunci. Câtva timp, am încercat în 
linişte lanţurile. 

— Cavor! am strigat eu tare, de ce sunt legat? De ce m-ai 
legat de mâini şi de picioare? 

— Nu te-am legat eu, răspunse el, ci seleniţii. 

Seleniţii! Gândurile mi s-au învârtit câtva timp în jurul 
acestui cuvânt. Apoi amintirile mi-au reve-nit; pustiul 
acoperit de zăpadă, topirea aerului, creşterea plantelor, 
salturile noastre ciudate şi târâtul printre stâncile şi 
vegetaţia din crater. Îmi reveni în minte toată oboseala 
căutării noastre disperate pentru a regăsi sfera... Şi, în cele 
din urmă, deschiderea marelui capac care acoperea 
groapa! 

Apoi, în timp ce mă străduiam să-mi reamintesc ultimele 
noastre mişcări, până la situaţia prezentă, durerea de cap 
deveni insuportabilă. Ajunsesem la o barieră de netrecut, la 
un gol pe care nu puteam să-l umplu. 

— Cavor! 

— Da. 

— Unde ne aflăm? 

— De unde să ştiu? 

— Suntem morţi? 

— Ce prostie! 

— Atunci, ne-au prins! 


Îmi răspunse doar printr-un mormăit. Urmele toxinelor din 
ciuperci îl făceau, probabil, neobişnuit de nervos. 

— Ce ai de gând să faci? 

— De unde să ştiu eu ce trebuie să fac? 

— Oh, foarte bine, i-am răspuns, şi am rămas tăcut. Apoi, 
m-am trezit dintr-un fel de stupoare. 

— Oh, Doamne: aş vrea să înceteze bâzâitul acesta! 

Am căzut amândoi din nou în tăcere, ascultând amestecul 
de zgomote confuze care ne umpleau auzul, ca zgomotele 
înfundate ale unei străzi sau ale unei fabrici. Nu reuşeam să 
desluşesc nimic; urmăream un ritm, apoi altul, dar în zadar. 
După o bună bucată de vreme, am început să disting un 
sunet nou, ascuţit, care nu se amesteca cu restul, ci se 
desprindea, ca să mă exprim astfel, din fondul tulbure al 
zgomotelor. Era o succesiune de bătăi uşoare, distincte, 
nişte foşnituri ca ale unor frunze de iederă pe o fereastră, 
sau ca mişcările unei păsări într-o cutie. Am tras cu urechea 
şi am privit în jur, dar întunericul era ca un giulgiu de 
catifea. S-a auzit un zgomot ca lunecarea uşoară a unor 
zăvoare bine unse. Apoi a apărut în faţa mea, atârnând 
parcă într-o imensitate neagră, o linie subţire şi 
strălucitoare. 

— Priveşte! şopti Cavor, foarte încet. 

— Ce-i asta? 

— Nu ştiu. 

Priveam cu ochii încordaţi. 

Linia subţire şi strălucitoare deveni o fâşie, tot mai largă şi 
mai palidă. Avea aspectul unei lumini albăstrui care cădea 
pe un zid văruit în alb. Marginile încetară de a mai fi 
paralele; una dintre ele se transformă într-o muchie 
dinţată. M-am întors să-i vorbesc lui Cavor şi am văzut, cu 
uimire, că o ureche îi era puternic luminată, în timp ce tot 
restul corpului rămânea în întuneric. Mi-am întors capul, 
atât îmi permiteau legăturile. 

— Cavor! i-am spus, lumina vine din spate! 

Urechea dispăru - şi în raza de lumină apăru un ochi! 


Deodată, crăpătura care lăsase să intre lumină se lărgi şi 
se dovedi a fi cadrul unei uşi. Dincolo de ea se vedea o 
perspectivă de culoarea safirului, iar în pragul uşii se afla, 
proiectată pe fondul luminos, o siluetă cu un profil grotesc. 

Am făcut amândoi sforţări disperate de a ne întoarce şi, 
nereuşind, am continuat să privim peste umeri. Prima mea 
impresie a fost aceea a unui patruped stângaci, cu capul 
aplecat. Apoi am observat că era corpul slab şi pipernicit, 
picioarele strâmbe, scurte şi extrem de subţiri, ale unui 
selenit. Ţinea capul vârât între umeri. Nu avea casca şi 
haina folosite la suprafaţa Lunii. 

Ne apărea ca o făptură neagră şi mohorâtă, dar, în mod 
instinctiv, imaginaţia noastră i-a acordat forme omeneşti. 
Eu, cel puţin, am observat imediat că era puţin cam 
cocoşat, cu o frunte înaltă şi trăsături alungite. 

A făcut trei paşi înainte şi s-a oprit. Se părea că mişcările 
lui nu produceau absolut niciun zgomot. Apoi a înaintat din 
nou. Mergea ca o pasăre - punând picioarele unul în faţa 
celuilalt. S-a dat la o parte din raza de lumină care venea 
prin cadrul uşii, şi parcă a dispărut cu totul în umbră. 

O clipă, ochii mei l-au căutat unde nu era, şi apoi l-am zărit 
stând în faţa noastră, în plină lumină. Numai că trăsăturile 
omeneşti pe care i le atribuisem nu existau de loc! 

Ar fi trebuit, desigur, să mă aştept la aceasta, dar n-o 
făcusem. Şocul a fost, pentru mine, extraordi-nar. Selenitul 
părea lipsit de figură; în locul ei avea un fel de mască, ceva 
monstruos, o diformitate care se infirma pe ea însăşi şi nu 
putea fi explicată. Nu avea nas, iar ochii bulbucaţi erau 
aşezaţi lateral - ochii pe care eu îi luasem drept urechi... 
Am încercat, mai târziu, să desenez unul dintre aceste 
capete, dar n-am reuşit. 

Gura era curbată în jos, ca o gură omenească pe o faţă cu 
aspect feroce. 

Capul era aşezat pe un gât articulat în trei locuri, aproape 
ca scurtele încheieturi ale piciorului unui crab. Nu puteam 
să văd încheieturile membrelor, deoarece erau înfăşurate în 


nişte fâşii, ca nişte moletiere, care formau singura 
îmbrăcăminte a acestor fiinţe. 

În momentul acela Îl priveam ca pe o imposibilitate, ca pe 
o alcătuire demenţială. Cred că şi el era uimit - şi poate 
avea motive mai puternice decât noi. Numai că, 
blestematul, nu lăsa să i se vadă uimirea. Noi ştiam, cel 
puţin, cum ajunsesem în faţa acestor creaturi nefireşti. Dar 
închipuiţi-vă cum ar reacţiona, de exemplu, nişte londonezi 
cumsecade, întâlnind printre oile din Hyde Park o pereche 
de animale, de mărimea oamenilor, dar absolut diferite de 
orice alte creaturi pământeşti! 

Cam aceasta a fost, probabil, şi impresia lui. 

Închipuiţi-vă cum arătam noi! Eram legaţi de mâini şi de 
picioare, obosiţi şi murdari, cu barba crescută de două 
degete, cu feţele zgâriate şi însângerate. Vi-l puteţi închipui 
pe Cavor, cu pantalonii lui bufanţi (sfâşiaţi în câteva locuri 
de plantelebaiohetă), cu cămaşa de flanelă şi cu vechea 
şapcă de jucător de crichet, cu părul aspru şi răvăşit, 
atârnând în zeci de smocuri. În lumina albastră, faţa lui nu 
părea roşie, ci aproape neagră; buzele şi petele de sânge 
închegat pe mâini erau negre de-a binelea. Eu eram într-o 
stare şi mai proastă - dacă e cu putinţă - decât el, din cauza 
ciupercilor galbene în mijlocul cărora sărisem. Hainele ne 
erau descheiate, iar pantofii ne fuseseră scoşi şi se aflau 
alături de noi. Şedeam în capul oaselor, cu spatele către 
lumina ciudată şi albăstruie, examinând un monstru ieşit, 
parcă, din imaginaţia lui Durer. 

Cavor a întrerupt primul tăcerea, dregându-şi glasul şi 
începând să vorbească răguşit. De afară au început să se 
audă mugete teribile, ca şi cum un vițel lunar ar fi fost în 
primejdie. S-a sfârşit cu un țipăt, şi totul a reintrat în linişte. 

Imediat, selenitul s-a întors, a trecut în umbră, s-a oprit să 
ne privească pentru o clipă din prag, a închis uşa în urma 
lui, şi am rămas din nou învăluiţi de întunericul enigmatic şi 
plin de murmure, în care ne trezisem. 

Capitolul XII. 


DOMNUL CAVOR FACE CÂTEVA PRESUPUNERI. 

Câtva timp, niciunul dintre noi n-a scos nicio vorbă. Îmi era 
cu neputinţă să mă concentrez asupra evenimentelor pe 
care le provocasem. 

— Ne-au prins, am spus eu în cele din urmă. 

— Din cauza ciupercilor dumitale... 

— Da, dar dacă n-aş fi mâncat, leşinam şi mu-ream de 
foame. 

— Poate reuşeam să găsim sfera. 

Văzându-i îmcăpăţânarea, mi-am pierdut cumpă-tul şi am 
început să înjur ca pentru mine însumi. Tăceam, insultându- 
ne unul pe altul în gând. Băteam toba cu degetele, între 
genunchi, şi făceam să zornăie inelele lanțurilor. Apoi, am 
fost nevoit să vorbesc din nou. 

— În orice caz, ce înţelegi din tot ce s-a întâmtâmplat? am 
întrebat eu, umil. 

— Sunt nişte fiinţe raţionale... ştiu să facă diverse lucruri. 
Luminile pe care le-am văzut... 

Se opri. Era clar că nu înţelegea nimic. 

Când vorbi din nou, îmi mărturisi exact acest lucru. 

— La urma urmei, cred că ei sunt mai umani decât avem 
dreptul să ne aşteptăm. Presupun... 

Pauzele lui erau enervante. 

— Ei? 

— Presupun, în orice caz... că pe orice planetă, unde există 
un animal inteligent, el îşi poartă cutia craniană ridicată, 
are mâini şi merge în poziţie verticală... 

După un timp schimbă subiectul. 

— Suntem la o oarecare adâncime, zise el. Cred... la vreo 
două mii de picioare, sau chiar mai mult. 

— De ce crezi asta? 

— Aerul e mai rece. Şi glasurile noastre sunt mult mai 
puternice. Atenuarea senzaţiilor... a dispărut cu totul. Şi 
apăsarea din urechi şi din gât. 

Abia atunci mi-am dat şi eu seama. 


— Aerul este mai dens. Probabil că suntem la adâncime... 
poate chiar la o milă... în interiorul Lunii 

— Nu ne-am gândit niciodată că ar putea să existe o lume 
în interiorul Lunii. 

— Nu. 

— Am fi putut? 

— Da. Numai că... ne împiedică obişnuinţa. 

Rămase câteva clipe pe gânduri. 

— Acum, zise el, mi se pare atât de evident! Bineînţeles! 
Luna trebuie să aibă o mulţime de cavităţi, cu o atmosferă 
interioară, şi cu o mare în centrul imenselor ei grote. Se 
ştie că Luna are o greutate specifică mai mică decât 
Pământul; se ştie că are foarte puţin aer sau apă în 
exterior; se ştie, de asemeni, că este soră cu Pământul şi că 
o compoziţie diferită ar fi inexplicabilă. Este limpede ca 
lumina zilei că trebuia să fie goală pe dinăuntru. Şi totuşi, 
nimeni n-a considerat ca un fapt sigur... Kepler, desigur... - 
glasul lui căpătase tonul unui om care descoperea un 
splendid şir de raţiona-mente. Da, continuă el, Kepler, 
vorbind despre subvolvani, avea dreptate, la urma urmei. 

— Era mai bine să-ţi fi dat osteneala să afli acest lucru 
înainte de a veni aici, am spus eu. 

Nu-mi răspunse nimic, mormăind ca pentru sine, în timp 
ce îşi continua şirul gândurilor. Simţeam că îmi pierd firea. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu sfera? l-am în-trebat eu. 

— Pierdută, zise el, ca un om care răspunde la o întrebare 
lipsită de interes. 

— Printre plante? 

— Numai dacă n-au găsit-o ei. 

— Şi atunci? 

— De unde vrei să ştiu eu? 

— Cavor, zisei eu, cu amărăciune, treburile merg de 
minune cu Compania mea! 

Nu-mi răspunse. 

— Doamne sfinte! am exclamat eu. Când te gândeşti prin 
câte am trecut ca să ne pomenim în această situaţie! Pentru 


ce am venit? Ce căutăm? Ce era Luna pentru noi, sau ce 
eram noi pentru Lună? Ne-am dorit prea mult, am riscat 
prea mult. Ar fi trebuit să începem cu lucruri mai mici. 
Dumneata ai propus călătoria în Lună! Obloanele dumitale 
de Cavorită, prevăzute cu arcuri! Sunt sigur că puteam să 
le folosim în scopuri mai... terestre. Şi-gur! Ai înţeles cu 
adevărat propunerea mea? Un cilindru de oţel... 

— Pleacuri! zise Cavor. 

Am încetat discuţia. 

Câtva timp, Cavor a ţinut un monolog întretăiat, fără vreun 
sprijin din partea mea. 

— Dacă ei găsesc sfera, începu el; dacă o gă-sesc... ce vor 
face cu ea? Ei bine, asta este întrebarea! S-ar putea să fie 
singura întrebare. În orice caz, ei nu vor înţelege nimic din 
structura ei. Dacă ei ar fi iniţiaţi în asemenea probleme, ar 
fi venit de mult pe Pământ. Oare ar fi venit? De ce nu? Sau 
ar fi trimis ceva... N-ar fi înlăturat această posibilitate. Nu! 
Dar ei vor examina sfera. Este limpede că sunt inteligenţi şi 
plini de curiozitate. O vor examina... vor intra în ea... vor 
umbla la butoane. Şi gata! ... Asta ar însemna ca noi să 
rămânem pe Lună pentru tot restul vieţii. Ciudate creaturi, 
ciudate cunoştinţe... 

— Cât despre aceste cunoştinţe ciudate... - am spus eu, 
dar n-am mai găsit cuvinte să continui. 

— Ascultă, Bedford, zise Cavor. Ai venit de bună voie în 
această expediţie. 

— Dumneata mi-ai spus... că ai în vedere nişte cercetări. 

— În cercetări există întotdeauna riscuri. 

— Mai ales când porneşti neînarmat şi fără să te gândeşti 
la toate posibilităţile. 

— Eram atât de absorbit de sferă! Am fost prinşi şi 
absorbiți de construcţia sferei. 

— Eu. Eu am fost prins, vrei să spui. 

— Şi eu. De unde era să ştiu, când am început să lucrez în 
domeniul fizicii moleculare, că dintre toate locurile 
posibile... voi ajunge aici? 


— De vină este numai blestemata aceasta de Ştiinţă! am 
strigat eu. 

— Ba este însuşi Diavolul. Preoţii din evul mediu şi 
inchizitorii aveau dreptate, iar contemporanii se înşeală cu 
toţii. Te amesteci în aceste probleme, şi eşti răsplătit cu fel 
de fel de daruri. Dar de îndată ce pui mâna pe ele, eşti 
strivit, sfărâmat pe neaşteptate. Pasiuni vechi şi unelte noi... 
Asta când îţi răstoarnă religia, când îţi răstoarnă ideile 
sociale, când te aruncă în dezolare şi mizerie! În orice caz, 
nu are niciun rost să te cerţi acum cu mine. Aceste 
creaturi... seleniţii... sau cum vom vrea să-i numim, ne ţin 
legaţi de mâini şi de picioare. Orice stare de spirit ai avea, 
trebuie să treci prin toate acestea... Ne aşteaptă 
evenimente care ne cer sânge rece. 

Se opri, ca şi cum ar fi aşteptat încuviințarea mea. Dar eu 
tăceam, îmbufnat... 

— La dracu cu ştiinţa dumitale! i-am spus. 

— Problema este cum să comunicăm cu ei. Mi-e teamă că 
gesturile lor sunt diferite de ale noastre. De exemplu, să 
arăţi cu degetul. Nicio altă creatură, în afară de oameni şi 
maimuțe, nu arată cu degetul. 

Raționamentul mi se părea prea eronat. 

— Aproape toate animalele, am strigat eu, arată cu ochii, 
sau cu botul! 

Cavor rămase în meditaţie. 

— Da, zise el, în cele din urmă, dar noi nu. Există atâtea 
diferenţe! Atâtea diferenţe! S-ar pu-tea... Dar cum să-ţi 
spun? Există vorbirea. Sunetele pe care le scot ei, acele 
fluierături şi şuierături. Mu văd cum am putea să le imităm. 
Oare aceasta este vorbirea lor? S-ar putea să aibă sensuri 
diferite, mijloace diferite de comunicare. Desigur, ei sunt 
fiinţe inteligente ca şi noi... Trebuie să avem ceva comun. 
Cine ştie dacă nu vom reuşi să ne înţelegem? 

— "Toate acestea ne depăşesc. Ei sunt mai diferiţi de noi 
decât cel mai ciudat animal de pe Pământ. Sunt făcuţi dintr- 
un alt aluat. La ce bun să mai discutăm? 


Cavor rămase pe gânduri. 

— Eu sunt de altă părere. Fiinţele inteligente trebuie să 
aibă ceva similar... Chiar dacă au evoluat pe planete 
diferite. Desigur, dacă n-ar fi vorba decât de instinct... dacă 
noi sau ei nu am fi decât simple animale... 

— Ei bine, sunt ei altceva? Seamănă mai mult cu nişte 
furnici ridicate pe picioarele dinapoi, decât cu fiinţe 
omeneşti. Şi cine a reuşit vreodată să se înţeleagă în vreun 
fel cu furnicile? 

— Dar maşinile lor, şi îmbrăcămintea! Nu, nu sunt, de 
părerea dumitale, Bedford. Diferenţa este mare... 

— Este de netrecut. 

— Asemănările vor trebui să slujească drept punte. Îmi 
amintesc că am citit cândva un studiu al răposatului 
profesor Galton asupra posibilităţii de comunicare între 
planete. Din nenorocire, la vremea aceea n-am crezut că ar 
avea vreo utilitate practică pentru mine, şi mi-e teamă că 
nu i-am acordat atenţia cuvenită. Şi totuşi... să ne gândim! 
Ideea lui era că trebuie să luăm ca punct de plecare acele 
adevăruri mari care se găsesc la baza oricăror existenţe 
raţionale posibile. Pentru început, marile principii ale 
geometriei. El propunea să ia câteva dintre principiile 
fundamentale ale lui Euclid, şi să se arate, printr-o 
construcţie materială, că adevărul lor ne este cunoscut; să 
se demonstreze, de exemplu, că unghiurile de la baza unui 
triunghi isoscel sunt egale, şi că, prelungind laturile egale, 
unghiurile de fiecare parte a bazei vor fi de asemeni egale; 
sau că pătratul ipotenuzei unui triunghi dreptunghi este 
egal cu suma pătratelor celorlalte două laturi. Demonstrând 
asemenea cunoştinţe, vom demonstra că posedăm o 
inteligenţă raţională... Acum, presupune... că aş desena o 
figură geometrică, cu degetul ud, sau aş trasa-o prin aer... 

Se opri. Am rămas cu gândul la vorbele lui. Câtva timp am 
fost absorbit de ciudata speranţă de a comunica, de a ne 
înţelege cu seleniţii. Apoi m-a năpădit iar disperarea 
furioasă care făcea parte din epuizarea şi din starea 


mizerabilă în care mă aflam. Mi-am dat seama, deodată, cu 
extremă claritate, de neiertata nebunie a faptelor mele de 
până atunci. 

— Dobitoc! am strigat, o, dobitoc, mare dobi-toc... Exist 
parcă numai pentru a săvârşi actele cele mai absurde... De 
ce am părăsit sfera? ... Ca să ţopăim în căutarea de brevete 
şi concesii în cra-terele Lunii! ... Dacă cel puţin ne-am fi 
gândit să legăm o batistă de un băț care să ne indice locul 
unde am lăsat sfera! 

M-am oprit, mânios. 

— Este limpede, reflectă Cavor, că sunt fiinţe inteligente. 
Se pot face anumite ipoteze. Deoarece nu ne-au ucis pe loc, 
probabil că au intenţii binevoitoare. Binevoitoare! În orice 
caz, se ţin în rezervă. Poate că vor chiar să intre în legătură 
cu noi. Poate că vor să se înţeleagă cu noi. Împăcarea 
aceasta, paznicul pe care l-am zărit... Lanţurile... Un înalt 
grad de inteligenţă... 

— De-ar fi dat Cerul, am strigat eu, să mă fi gândit mai 
bine! M-am afundat din ce în ce mai mult. Am tot călcat în 
străchini. Din cauză că am avut încredere în dumneata. De 
ce nu am rămas la piesa mea? Era exact ceea ce mi se 
potrivea. Asta era lumea şi viaţa pentru care am fost făcut. 
Puteam să-mi termin piesa. Sunt sigur... Era o piesă bună. 
Planul era aproape gata. Apoi... Închipuieşte-ţi! Să săr în 
Lună! În mod practic... am dat cu piciorul la viaţă! Bătrâna 
hangiţă de lângă Canterbury avea mai mult bun simţ. 

Am ridicat privirea şi am tăcut brusc. Întunericul făcuse 
din nou loc luminii albăstrui. Uşa se deschidea şi câţiva 
seleniţi intrau fără zgomot în încăpere. Am rămas nemişcat, 
privind feţele lor groteşti. 

Apoi, deodată, senzaţia de dezgust s-a schimbat în interes. 
Am observat că primul şi al doilea selenit duceau nişte 
cupe. O necesitate elementară, în privinţa căreia, cel puţin, 
minţile noastre se înțelegeau. Cupele erau făcute dintr-un 
metal care, ca şi lanţurile noastre, părea negru în bătaia 
luminii albăstrui; fiecare conţinea câteva fragmente dintr-o 


materie albicioasă. Toate suferinţele şi mizeria sumbră care 
mă copleşeau s-au strâns laolaltă şi au luat înfăţişarea 
foamei. Priveam la aceste cupe cu nişte ochi de lup. Mi s-a 
părut că la capătul braţelor care au coborât în faţa mea o 
cupă nu erau palme, ci un fel de suprafaţă turtită, ca vârful 
trompei de elefant. 

Materia din cupă era moale, de culoare brunăalbicioasă - 
ca nişte bucăţi de sufle rece - şi avea un vag miros de 
ciuperci. Înclin să cred - după cele văzute ulterior - că era 
carne de vițel lunar. 

Mâinile îmi erau legate atât de strâns, încât aproape că nu 
reuşeam să apuc cupa; văzându-mi eforturile, doi dintre ei 
mi-au lărgit cu îndemânare lanţurile din jurul încheieturii. 
Mâinile lor, ca nişte tentacule, se lipeau moi şi reci de pielea 
mea. Am luat imediat o îmbucătură. Era la fel de moale ca 
mai toate țesuturile organice de pe Lună; avea un gust de 
turtă dulce sau de mereng muiat, dar nu era de loc 
neplăcut. Am mai luat încă două îmbucături. 

— Mi-era foame! ... am spus eu, muşcând o bucată şi mai 
mare. 

Câtva timp, am mâncat fără să ne mai gândim la nimic 
altceva. Am mâncat şi apoi am băut ca nişte cerşetori într-o 
cantină care oferă masă gratuită. Niciodată mai înainte, şi 
nici după aceea, n-am mai avut o foame atât de sălbatică şi, 
dacă nu aş fi avut această experienţă, n-aş fi crezut că la un 
sfert de milion de mile depărtare de lumea noastră, într-o 
stare de totală deznădejde, înconju-raţi, priviţi, atinşi de 
nişte fiinţe mai groteşti şi mai neomeneşti decât cele mai 
îngrozitoare creaturi dintr-un coşmar, aş fi în stare să 
mănânc, uitând cu totul situaţia în care mă aflu. Seleniţii 
şedeau în jurul nostru, privindu-ne şi scoțând într-una nişte 
sunete ca un uşor ciripit; probabil că vorbeau. Nici măcar 
nu m-am înfiorat la atingerea lor. Şi, după ce mi-a trecut 
primul val al foamei, am văzut că şi Cavor mâncase cu 
aceeaşi neruşinată uitare de sine. 

Capitolul XIII. 


ÎNCERCĂRI DE A INTRA ÎN LEGĂTURĂ. 

Când, în cele din urmă, am terminat de mâncat, seleniţii 
ne-au desfăcut lanţurile de la picioare şi ni le-au prins din 
nou, astfel încât să ne dea o oarecare libertate de mişcare. 
Apoi ne-au dezlegat lanţurile din jurul mijlocului. Pentru a 
face aceste operaţiuni, ei au trebuit să se mişte chiar pe 
lângă noi, şi din când în când vreunul dintre acele capete 
ciudate cobora aproape de obrazul meu, şi câte o tentaculă 
moale îmi atingea capul sau gâtul. Nu-mi amintesc să fi fost 
atunci înspăimântat sau dezgustat de apropierea lor. Cred 
că incurabilul nostru antropomorfism ne făcea să ne 
închipuim că în dosul acestor măşti se aflau capete 
omeneşti. Pielea lor, ca întreg corpul de altfel, părea 
albăstruie - dar numai din cauza luminii - şi era netedă şi 
strălucitoare ca nişte aripi de insectă, nu moale, umedă sau 
păroasă cum ar fi a unui animal vertebrat. Drept prin 
mijlocul capului, din spate până în faţă, se afla un şir de 
spini mărunți şi albicioşi, şi un şir mult mai mare, curbat, de 
fiecare parte, pe deasupra ochilor. Selenitul care mi-a 
dezlegat lanţurile se folosea şi de gură. 

— Se pare că vor să ne dezlege, zise Cavor. Aminteşte-ţi că 
suntem pe Lună! Nu face nicio mişcare bruscă! 

— Ai de gând să încerci cu geometria despre care vorbeai? 

— Dacă voi avea ocazia. Dar s-ar putea, desigur, să încerce 
ei cei întâi. 

Am rămas nemişcaţi, iar seleniţii, după ce şi-au terminat 
treburile, s-au dat înapoi şi păreau că privesc spre noi. 
Spun, păreau” deoarece, având ochii în părţi şi nu în faţă, îţi 
era tot atât de greu să le determini direcţia privirii, ca şi în 
cazul unei găini sau al unui peşte. Vorbeau între ei cu 
glasurile lor fluierate, care mi se păreau cu neputinţă de 
imitat sau de definit. Uşa din spatele nostru s-a deschis mai 
larg şi, privind peste umăr, am văzut neclar, dincolo de ea, 
un spaţiu larg, în care şedeau nişte seleniţi. Păreau 
înghesuiți şi plini de curiozitate. 

— Vor să imităm aceste sunete? l-am întrebat pe Cavor. 


— Nu cred, zise el. 

— Parcă ar vrea să înţelegem un anumit lucru. 

— Nu înţeleg nimic din gesturile loR. Îl vezi pe acela care 
îşi suceşte capul, ca un om pe care-l strânge gulerul? Să 
facem şi noi la fel. 

Am dat din cap, dar văzând că gestul nu are niciun efect, 
am încercat să imităm celelalte mişcări ale seleniţilor. 
Faptul a început să-i intereseze. În orice caz, au făcut, cu 
toţii, aceeaşi mişcare. Dar, în cele din urmă neajungând la 
niciun rezultat, am renun-ţat, ceea ce au făcut şi ei, 
reîncepând să discute cu glasurile lor şuierătoare... Apoi 
deodată unul dintre ei, mai scund şi mult mai gros decât 
ceilalţi, şi cu o gură deosebit de mare, s-a aşezat jos lângă 
Cavor, şi-a pus mâinile şi picioarele în aceeaşi poziţie în 
care era legat prietenul meu, şi, printr-o mişcare 
îndemânatică, s-a ridicat în picioare. 

— Cavor, am strigat eu, vor să ne ridicăm! 

El mă privi cu gura căscată. 

— Chiar aşa! zise el. 

Cu multe eforturi şi gemete, din cauză că mâinile ne erau 
legate, am reuşit să ne ridicăm. Seleniţii ne-au făcut loc, ca 
să ne putem mişca, şi au început să ciripească cu mai multă 
volubilitate. De îndată ce ne-am ridicat în picioare, selenitul 
cel robust s-a apropiat, ne-a atins uşor pe faţă cu 
tentaculele sale, şi s-a îndreptat spre uşa deschisă. Invitaţia 
era des-tul de limpede, şi noi l-am urmat. Am văzut că patru 
dintre seleniţii care aşteptau în pragul uşii, mult mai înalţi 
decât ceilalţi, asemeni celor pe care îi văzusem în crater, 
purtau căşti rotunde, prevăzute cu ghimpi, şi erau 
îmbrăcaţi în nişte cilindri; fiecare dintre cei patru purta 
câte o ţeapă, cu vârful şi cu apărătoarea făcute din acelaşi 
metal întunecat ca şi cupele. Cei patru s-au apropiat de noi, 
încadrându-ne câte doi pe fiecare, şi am ieşit din încăperea 
noastră în peştera de unde venea lumina. 

La început, n-am reuşit să ne facem nicio impresie despre 
peştera în care intrasem. Atenţia ne era atrasă de mişcările 


şi atitudinile seleniţilor din jurul nostru, şi de nevoia de a ne 
controla mişcările, ca să nu-i speriem sau să-i alarmăm prin 
vreun salt excesiv. Selenitul scund şi robust, care ne arătase 
că trebuie să ne ridicăm în picioare, mergea în faţa noastră, 
făcând nişte gesturi uşor de înţeles, şi invitându-ne să-l 
urmăm. Figura lui, asemănătoare unui jgheab, se întorcea 
de la unul la celălalt, cu o iuţeală evident interogativă. 
Câtva timp, după cum spuneam, am fost absorbiți de 
mişcările seleniţilor. 

Dar în cele din urmă, spaţiul vast în care ne mişcăm 
începu să se precizeze. Ne-am dat seama că sursa celor mai 
multe dintre zgomotele care ne umpluseră auzul încă de 
când ne revenisem din ameţeala produsă de toxinele 
ciupercilor era un ansamblu imens de maşini în plină 
activitate; părţile care se roteau prin aer se vedeau 
nedesluşit, pe deasupra capetelor şi printre corpurile 
seleniţilor din jurul nostru. Dar nu numai reţeaua de sunete 
provenea de la ansamblul de mecanisme, ci şi lumina 
albăstruie care radia în tot acest spaţiu. Noi acceptasem 
drept foarte firesc faptul ca o peşteră subterană să fie 
luminată artificial, dar, deşi o vedeam cu ochii mei, nu i-am 
sesizat cu adevărat importanţa decât atunci când, ceva mai 
târziu, am ajuns din nou în întuneric. Nu pot să-mi explic 
rostul şi structura acelor maşini uriaşe, pentru că niciunul 
dintre noi nu ştia la ce folosesc şi nici cum funcţionează. 
Nişte braţe mari de metal se ridicau, unul după altul, din 
centrul maşinilor şi extremitatea lor descria, după câte mi 
se părea, o linie parabolică; când ajungea la extremitatea 
de sus, fiecare braţ lăsa să cadă un alt braţ, legănător, care 
intra într-un cilindru vertical şi îl împingea în jos. În jurul 
maşinilor se mişcau nişte făpturi mici şi subţiri, care păreau 
oarecum diferite de seleniţii din jurul nostru. Când fiecare 
dintre cele trei braţe mobile ale unei maşini venea jos, se 
auzea un zăngănit şi apoi o ţâşnitură, şi din cilindrul 
vertical se revărsa substanţa incandescentă care lumina 
întreg spaţiul; curgea aşa cum se revarsă laptele în clocot 


dintr-o oală, şi se aduna într-un rezervor de lumină de 
dedesubt. Lumina era rece şi albastră, cu un fel de 
strălucire fosforescentă, dar infinit mai luminoasă, şi se 
scurgea din rezervor prin conducte de-a lungul întregii 
peşteri. 

Braţele mobile ale acestei enigmatice maşini se mişcau cu 
zgomot, iar substanţa luminoasă şuiera, adunându-se în 
rezervor. La început ansamblul mi s-a părut de o mărime 
neexagerată, oarecum pe măsura noastră; dar, văzând cât 
de mici păreau seleniţii, mi-am dat pe deplin seama de 
imensitatea peşterii şi a maşinilor. Mi-am întors privirea, de 
la aceste realizări impresionante, către faţa seleniţilor, cu 
mai mult respect. M-am oprit locului, iar Cavor a făcut la 
fel, contemplând uluitorul ansamblu de maşini. 

— Dar este formidabil! am spus eu. Oare la ce folosesc? 

Figura lui Cavor, luminată în albastru, exprima un respect 
plin de admiraţie. 

— Nici n-am visat! Cu siguranţă că aceste fiinţe... Oamenii 
n-ar fi putut să realizeze o asemenea maşină! Priveşte 
braţele acestea: oare sunt montate pe tije de conexiune? 

Selenitul scund şi voinic făcuse, fără să observam, câţiva 
paşi înainte. Se întoarse şi se aşeză între noi şi maşină. Am 
evitat să-l privesc, deoarece presupuneam că voia să ne 
îndemne să ne continuăm drumul. Se îndepărtă iar, în 
direcţia în care por-nisem iniţial: se opri şi se întoarse 
înapoi, atingându-ne pe faţă, pentru a ne atrage atenţia. 

Cavor şi cu mine am privit unul la altul. 

— Nu putem să-i arătăm că ne interesează maşina? am 
întrebat eu. 

— Da, zise Cavor, să încercăm. Se întoarse către călăuza 
noastră, îi zâmbi, îi arătă maşina, arătă încă o dată, apoi îşi 
duse mâna la cap, şi din nou la maşină. Prin vreun defect de 
raţionament, el îşi închipuia că vorbind stâlcit ar putea săr- 
şi facă gesturile mai clare. Eu privit asta, zise el, eu gândit 
asta foarte mult. Da. 


Purtarea lui parcă îi opri pe seleniţi din dorinţa de a ne 
face să înaintăm. Schimbară între ei priviri, îşi clătinară 
capetele lor ciudate, şi din nou se auziră glasurile lor 
ciripitoare. Apoi unul dintre ei, o fiinţă subţire şi înaltă, 
purtând un fel de mantie peste hainele obişnuite, în care 
erau îmbrăcaţi ceilalţi, îl cuprinse pe Cavor de mijloc, cu 
mâna lui asemănătoare unei trompe de elefant, şi îl împinse 
uşor pe urma călăuzei noastre, care pornise din nou 
înainte. 

Cavor se împotrivi. 


— Ar trebui să încercăm acum să ne înţelegem cu ei! Poate 
că ne socotesc un nou soi de animale, o nouă specie de viței 
lunari! Este foarte important să le arătăm de la bun început 
că suntem nişte fiinţe raţionale. El începu să-şi scuture 
energic capul. Nu, nu - zise el - eu nu vine imediat. Eu 
priveşte la asta. 

— Nu există vreo problemă de geometrie pe care să le-o 
explici, în legătură cu această maşinărie? i-am sugerat eu, 
în timp ce seleniţii se sfătuiau între ei. 

— Poate o parabolă... începu el. 

Scoase un țipăt puternic şi făcu un salt de mai bine de, 
şase picioare. 

Unul dintre cei patru seleniţi înarmaţi îl înţepase cu sulița. 

M-am întors către suliţaşul din spatele meu, cu un gest 
rapid şi ameninţător, iar el se dădu brusc înapoi. Gestul 
meu, împreună cu ţipătul şi saltul lui Cavor, i-a uimit pe toţi 
seleniţii. S-au retras în grabă câţiva paşi, privindu-ne. 
Câteva momente, care păreau că se prelungesc la nesfârşit, 
am rămas într-o atitudine de împotrivire furioasă, având în 
faţă un semicerc de fiinţe neomeneşti. 

— M-a înţepat, zise Cavor, cu glasul întretăiat. 

— L-am văzut, i-am răspuns. La dracu! am ţipat eu către 
seleniţi. Nu avem de gând să suportăm acest tratament! 
Drept cine naiba ne luaţi? 

Am privit repede în dreapta şi în stânga. Departe, prin 
pustiul albastru al peşterii, un alt grup de seleniţi alerga 
către noi; unii erau îndesaţi, alţii sub-ţiri, iar unul avea 
capul mult mai mare decât al celorlalţi. Peştera se întindea 
largă şi scundă, pierzându-se în toate direcţiile în întuneric. 
Tavanul ei, îmi amintesc, era bombat spre interior, parcă de 
greutatea stratului gros de stânci sub care eram închişi. Nu 
exista niciun mijloc de scăpare - absolut niciun mijloc de 
scăpare! Deasupra, dedesubt, în toate direcţiile se afla 
necunoscutul şi aceste creaturi neomeneşti, care ne 
înfruntau cu sulițe şi ameninţări, pe noi, doi oameni lipsiţi 
de orice ajutor! 


Capitolul XIV. 

PUNTEA AMEŢITOARE. 

Această pauză duşmănoasă a durat doar o clipă. Cred că 
nu numai noi dar şi seleniţii gândeau cu repeziciune. 
Impresia mea cea mai vie era că nu aveam de cesămă 
rezem cu spatele şi că vom fi înconjurați şi ucişi. 
Copleşitoarea nebunie a prezenţei noastre acolo mi se 
înfăţişa ca un uriaş şi întunecat reproş. De cemă 
aruncasem în această dementă şi neomenească expediţie? 

Cavor s-a apropiat, punându-şi mâna pe braţul meu. 
Figura lui înspăimântată era lividă în lumina albastră. 

— Nu putem să facem nimic, zise el. Este o greşeală. Ei nu 
înţeleg. Trebuie să mergem... aşa cum vor ei. 

M-am uitat la el, apoi la seleniţii care veniseră în ajutorul 
tovarăşilor lor. 

— Dacă aş avea mâinile libere... 

— Este inutil, oftă el. 

— Nu! 

— Să mergem. 

Se întoarse şi porni în direcţia care ni se arătase. 

L-am urmat, încercând să par cât se poate de su-pus, dar 
pipăindu-mi lanţurile de la încheieturile mâinilor. Sângele 
îmi fierbea. Nu am mai observat niciun detaliu al peşterii, 
deşi se pare că a trecut mult timp până am ajuns la celălalt 
capăt, sau dacă am observat ceva, am uitat în aceeaşi clipă. 
Gândurile îmi erau concentrate asupra lanțurilor pe care le 
purtam, şi asupra seleniţilor, mai ales asupra acelora care 
purtau căşti şi sulițe. La început, ei au mers paralel cu noi, 
la o distanţă respectabilă, dar apoi li s-au alăturat alţi trei, 
şi atunci s-au apropiat până când au ajuns la o lungime de 
braţ de noi. M-am cabrat, ca un cal îmboldit cu pintenii, 
atunci când i-am văzut atât de aproape. Selenitul cel scurt 
şi gros a mers mai întâi în dreapta noastră, apoi şi-a luat din 
nou locul în faţă. 

Imaginea grupului mi s-a întipărit pentru totdeauna în 
creier: în faţa mea mergea Cavor, cu capul aplecat, cu 


umerii lăsaţi, din cauza descurajării; înaintea lui, figura 
ciudată a călăuzei noastre, întorcându-se neîncetat în toată 
părţile; de o parte şi de alta, purtătorii de sulițe, atenţi, deşi 
cu gura deschisă - totul într-un albastru monocrom. În 
afară de impresiile mele pur personale, îmi mai amintesc de 
un fel de şanţ care traversa peştera, pe lângă cărarea de 
stâncă pe care o urmam noi. Era plin cu aceeaşi materie 
luminoasă, de un albastru strălucitor, care se scurgea din 
maşina cea mare. Eu mergeam chiar pe lângă şanţ şi pot să 
afirm că nu radia niciun fel de căldură. Materia luminoasă 
strălucea puternic, dar nu era nici mai caldă, nici mai rece 
decât tot ceea ce se afla în peşteră. 

Clanc-clanc-clanc; am trecut pe sub pârghiile agi-. Tate ale 
unei alte maşini uriaşe şi, în cele din urmă, am ajuns la un 
tunel larg, în care se auzea chiar şi lipăitul tălpilor noastre 
desculţe; în afară de fâşia albastră care se prelingea în 
dreapta noastră, tunelul era întunecat. Umbrele desenau, 
pe peretele neregulat şi pe tavanul tunelului, caricaturi 
gigan-tice ale formelor noastre şi ale seleniţilor. Din când în 
când, pe pereţi scânteiau cristale, ca nişte nestemate, din 
loc în loc galeria se lărgea, dând în câte o peşteră cu 
stalactite, sau făcea ramificații care se pierdeau în 
întuneric. 

Cred că am mers mult timp prin tunel. Lumina curgătoare 
clipocea încet, iar paşii noştri, împreună cu ecoul, scoteau 
un tropăit neregulat. Gândul mi s-a fixat asupra lanțurilor. 
Dacă aş putea să le sucesc o dată aşa, şi apoi să le desfac 
aşa... 

Dacă aş face toate aceste mişcări foarte încet, oare şi-ar 
da ei seama că îmi scoteam mâna din legătura slăbită? Şi, 
dacă ar vedea, cum ar reacţiona? 

— Bedford, zise Cavor, drumul e înclinat în jos. Coboară 
tot mereu. 

Observaţia lui m-a trezit din sumbrele mele preocupări. 

— Dacă intenționau să ne ucidă, continuă el, încetinindu-şi 
paşii pentru a ajunge lângă mine, nu văd motivul pentru 


care n-ar fi făcut-o până acum. 

— Nu, i-am răspuns, este adevărat. 

— Ei nu ne înţeleg, zise el. Cred că suntem nişte animale 
ciudate, poate vreo rasă sălbatică de viței lunari. Numai 
când ne vor cerceta mai îndeaproape, vor începe să-şi dea 
seama că suntem înzestrați cu rațiune... 

— Atunci când vei demonstra dumneata acele probleme 
geometrice? 

— Se prea poate. 

Ne-am continuat câtva timp drumul în tăcere. 

— Ştii, zise Cavor, s-ar putea ca aceştia să fie seleniţi dintr- 
o clasă inferioară. 

— Nişte imbecili infernali, am spus eu, mânios, privind 
feţele lor exasperante. Dacă suportăm tot ceea ce ne fac... 

— Trebuie să îndurăm. S-ar putea să mai existe şi alţii, mai 
înţelegători. Asta nu este decât latura exterioară a lumii lor. 
Probabil că domeniul seleniţilor coboară mereu, prin 
peşteri, galerii, tuneluri, până ajunge în cele din urmă la 
mare, la sute de mile mai jos. 

Cuvintele lui m-au făcut să mă gândesc la distanţa de vreo 
milă, la stâncile şi tunelurile care se aflau poate deasupra 
capetelor noastre. Era ca o greutate care îmi apăsa pe 
umeri. 

— Departe de soare şi de aer, am spus eu, într-o mină, 
chiar numai de o jumătate de milă, adâncimea este 
sufocantă. 

— Aici, în orice caz, nu este. Probabil că există o... 
ventilaţie! Cred că vântul bate dinspre partea întunecată a 
Lunii spre partea însorită, strângând acolo tot bioxidul de 
carbon şi hrănind plan-tele. La capătul acestui tunel, de 
exemplu, se simte o adevărată briză. Şi ce lume! Ce 
impresie îţi fac puţurile, maşinile... 

— Şi suliţa.! Nu uita sulița! 

El merse câtva timp înaintea mea, tăcând. 

— Chiar şi sulița... 

— Ei bine? 


În clipa aceea mă cuprinsese furia. Dar... poate că era 
necesar să ne continuăm drumul. 

— Ei au o piele diferită de a noastră şi probabil şi un 
sistem nervos diferit. S-ar putea ca ei să nu înţeleagă 
obiecţia noastră... După cum unei fiinţe de pe Marte 
probabil că nu i-ar place obiceiul nostru pământesc de a ne 
da cu cotul. 

— Ar face mai bine dacă s-ar feri să-mi dea cu cotul. 

— Iar în privinţa geometriei... La urma urmei, ei 
procedează destul de inteligent. Ei încep cu elementele 
vieţii, şi nu cu ale gândirii. Hrană. Constrângere. Durere. Ei 
se adresează principiilor fundamentale. 

— Fără nicio îndoială, am spus eu. 

El continuă să-mi vorbească despre lumea vastă şi 
minunată în care pătrundeam. Cu încetul, mi-am dat seama, 
după intonaţiile vocii lui, că nici acum el nu era total 
deznădăjduit la gândul de a pătrunde tot mai adânc în 
vizuina acestei planete inumane. Gândul i se îndrepta către 
maşini şi descoperiri, excluzând miile de gânduri întunecate 
care mă năpădeau pe mine. O făcea fără vreun gând de a 
utiliza cumva aceste lucruri: pur şi simplu voia să le 
cunoască. 

— De fapt, zise el, este un prilej excepţional. Se întâlnesc 
două lumi. Oare ce vom vedea? Gândeşte-te la ceea ce se 
află aici, sub noi. 

— Nu vom prea avea ce vedea dacă nu se face mai multă 
lumină, am remarcat eu. 

— Aceasta este doar coaja exterioară. Mai jos... la scara 
respectivă... s-ar putea să găsim orice! Ai observat cât de 
diferiţi sunt unii de alţii? Câte vom avea de povestit! 

— Un animal dintr-o specie mai rară, i-am răspuns eu, 
gândeşte la fel, în timp ce este dus către grădina 
zoologică... Nu înseamnă că ne vor arăta toată lumea lor. 

— Când îşi vor da seama că suntem înzestrați cu rațiune, 
zise Cavor, vor dori să capete şi ei infor-maţii despre 
Pământ. Chiar dacă nu sunt capabili de sentimente 


generoase, ne vor învăţa ca să poată învăţa şi ei de la noi... 
Şi câte cunoştinţe trebuie să aibă! Câte cunoştinţe 
neaşteptate! 

Şi Cavor continuă să speculeze asupra posibilităţii de a 
întâlni la seleniţi cunoştinţe pe care el nu sperase vreodată 
să le obţină pe Pământ; se lansa în cele mai extravagante 
speculaţii, deşi avea o rană proaspătă, pricinuită de sulița 
unui selenit! Am uitat cea mai mare parte a presupunerilor 
lui, deoarece atenţia îmi era îndreptată către faptul că 
tunelul de-a lungul căruia mergeam se deschidea din ce în 
ce mai mult. Se părea, după mişcarea aerului, că ieşeam 
într-un spaţiu vast. Dar, fiind întuneric, nu-mi puteam da 
seama de dimensiunile lui. Mica şuviţă de lumină se îngusta 
din ce în ce şi dispărea departe, în faţa noastră. Peste puţin, 
pereţii stâncoşi au dispărut cu totul din lături. Nu se mai 
vedea decât cărarea şi pârâiaşul de fosforescenţă albastră 
care se prelingea pe lângă noi. Îl vedeam pe Cavor şi pe 
selenitul care ne călăuzea; picioarele, capul şi jumătatea 
corpului, care se aflau înspre pârâul fosforescent, erau 
luminate într-un albastru viu; cum peretele tunelului nu 
reflecta lumina, restul corpului li se pierdea în întunericul 
din jur. 

Apoi am observat că ne apropiam de o înclinare bruscă a 
terenului, deoarece pârâiaşul albastru dispărea din vedere. 

În clipa următoare, am ajuns la margine. Pârâiaşul luminos 
făcea o şerpuire, ca şi când ar fi ezitat., apoi se repezea în 
jos. Cădea la o adâncime atât de mare, încât zgomotul 
căderii nici nu se auzea. Departe, jos, se zărea o strălucire 
albăstruie, un fel de ceaţă albastră. Bezna în care cădea 
pârâiaşul părea de o pustietate absolută, în afară de o 
dungă, asemănătoare unei punți, care se proiecta de pe 
marginea stâncii şi se întindea dispărând în depărtare. Din 
prăpastie se ridica un curent de aer cald. 

O clipă, am rămas amândoi chiar lângă margine, atât cât 
îndrăzneam, privind în străfundurile albăstrui. Am simţit că 
selenitul care ne călăuzea mă trage de braţ. Apoi se 


îndepărtă de mine, se îndreptă către capătul punţii, şi 
înaintă pe ea, uitându-se înapoi. Văzând că-l priveam, a 
continuat să înainteze, mergând cu tot atâta siguranţă ca 
pe un teren ferm. O clipă i-am văzut desluşit silueta, apoi a 
devenit o pată albastră şi s-a topit în întuneric, rămânând 
doar o ceaţă. 

Se făcu o pauză. 

— Cu siguranţă... zise Cavor. 

Un alt selenit înaintă pe punte, apoi îşi întoarse capul, 
privind nepăsător către noi. Ceilalţi şedeau gata să ne 
urmeze. Figura călăuzei noastre reapăru, aşteptându-ne. 
Se întoarse să vadă de ce nu înaintam. 

— Ce s-o fi aflând dincolo? am întrebat eu. 

— Nu disting nimic. 

— În niciun caz noi nu putem să traversăm pe aici, am 
spus eu. 

— N-aş putea să fac nici trei paşi pe puntea asta, zise 
Cavor, chiar dacă aş avea mâinile libere. 

Am privit unul la celălalt, cu o totală consternare. 

— Poate că ei nu ştiu ce înseamnă ameţeala, zise Cavor. 

— Dar pentru noi este absolut imposibil să mergem pe 
această punte îngustă. 

— Cred că ei privesc lucrurile altfel. I-am observat. Mă 
întreb dacă ei ştiu că pentru noi aici este un întuneric de 
nepătruns. Cum să-i fac să înţeleagă? 

— În orice caz, trebuie să-i facem să înţeleagă. 

Cred că noi vorbeam, având oarecare speranţă că seleniţii 
ar putea să ne înţeleagă în vreun fel. Ştiam prea bine că 
trebuia neapărat să ne explicăm. Apoi, privind feţele lor, mi- 
am dat seama că era cu neputinţă orice explicaţie. 
Asemănările dintre noi nu puteau de data aceasta să 
acopere deosebirile. Ei bine, nu aveam de gând în ruptul 
capului, să merg pe această punte. Am tras repede mâna 
din lanţul încolăcit, a cărui legătură se slăbise, apoi am 
început să-mi răsucesc amândouă mâinile în direcţii 
diferite. Eram cel mai aproape de margine şi, în timp 


ceâncercam să mă eliberez, doi dintre seleniţi m-au apucat 
şi m-au împins uşor către pod. 

Am dat cu putere din cap. 

— Nu merg, am strigat, în zadar! Nu înţelegeţi? 

Un alt selenit li s-a alăturat cai să mă împingă. Am fost silit 
să fac un pas înainte. 

— Am o idee, zise Cavor, dar eu îi cunoşteam ideile. 

— Ia ascultați, am strigat către seleniţi. Opriţi-vă. Aţi face 
bine să... 

M-am răsucit pe călcâie şi am izbucnit în înjurături. Unul 
dintre seleniţii înarmaţi mă împunsese pe la spate cu sulița. 
Mi-am smuls mâna dintre tentaculele care o ţi-neau şi m- 

am întors către cel cu sulița. 

— Blestematule! am urlat. le-am prevenit! Din ce dracu' 
crezi că sunt eu făcut, ca să înfigi sulița în mine? Dacă mă 
mai atingi... 

Drept răspuns, el mă înţepă din nou; 

Am auzit glasul alarmat şi stăruitor al lui Cavor. Cred că 
mai spera, chiar şi atunci, să se înţeleagă cu seleniţii. 

— Îţi spun, Bedford, strigă el, am găsit un mijloc! 

Dar cea de a doua înţepătură dezlănţui ultima rezervă de 
energie din muşchii mei. Într-o clipă, am rupt unul dintre 
inelele lanţului de la mână şi o dată cu el s-au rupt şi toate 
considerentele care ne ţineau, fără să opunem rezistenţă, în 
mâinile acestor creaturi lunare. În clipa aceea, cel puţin, 
eram ne-bun de spaimă şi de mânie. Nu m-am gândit de loc 
la urmări. L-am izbit drept în faţă pe selenitul cu sulița. 
Lanţul era răsucit în jurul pumnului meu... 

S-a produs încă una dintre acele îngrozitoare, surprize, de 
care este plină lumea lunară. 

Mi s-a părut că mâna mea, împreună cu lanţul, trece prin 
corpul selenitului, care se turti ca un aluat umplut cu lichid. 
Pumnul trecu printr-o materie moale, fleşcăită, care 
împroşca în jur stropi. Era ca şi cum aş fi izbit într-o 
ciupercă flască. Selenitul se rostogoli vreo zece metri şi 
căzu ca o gelatină. Am rămas uluit. Nu credeam că vreo 


fiinţă vie poate fi atât de inconsistentă. O clipă, am crezut 
că visam. 

Apoi totul redeveni real şi iminent. Se pare că nici Cavor, 
nici ceilalţi seleniţi, nu făcuseră vreo mişcare, din momentul 
când mă întorsesem şi până în momentul când selenitul a 
căzut mort. Toţi s-au dat la o parte, alarmaţi. Această pauză 
se prelungi cel puţin o secundă după doborârea selenitului. 
Probabil că ei încercau să înţeleagă ceea ce se petre-cuse. 
Îmi amintesc că rămăsesem cu braţul pe jumătate îndoit, 
încercând şi eu să înţeleg. „Ce va urma?” îmi răsuna în 
creier; „Ce va urma?” Apoi, într-o clipă, se puseră cu toţii în 
mişcare. 

Mi-am dat seama că trebuie să ne dezlegăm lanţurile şi că, 
înainte de asta, trebuia să-i zdrobim pe seleniţi. M-am 
întors spre grupul celorlalţi trei purtători de sulițe. Unul 
aruncă sulița către mine. Ea îmi şuieră pe deasupra capului, 
şi îşi continuă zborul în abisul de lângă noi. 

În timp ce sulița trecea pe deasupra mea, am sărit cu toată 
puterea înspre selenit. El se întoarse să fugă, dar l-am 
răsturnat jos, am căzut drept peste el şi am alunecat pe 
corpul lui zdrobit. Mi s-a părut că se zvârcolea sub 
picioarele mele. 

M-am ridicat pe jumătate; în toate părţile, spinările 
albastre ale seleniţilor se îndepărtau în întuneric. Am îndoit 
un inel, cu toată forţa, am desfăcut lanţul care îmi împiedica 
gleznele, şi am sărit în picioare, cu lanţul în mână. O altă 
suliță, aruncată ca o lance, şuieră pe lângă mine, iar eu m- 
am repezit în direcţia din care venise. Apoi m-am întors 
către Cavor, care încă şedea lângă prăpastie, în lumina 
pârâiaşului, smucind convulsiv din mâini şi mormăind în 
acelaşi timp cuvinte neînţelese cu privire la ultima lui idee. 

— Haide! am strigat. 

— Mâinile mele! îmi răspunse el. 

Apoi, dându-şi seama că nu îndrăznesc să alerg spre el, 
din cauză că vreun pas greşit calculat ar fi putut să mă 


trimită în prăpastie, se apropie de mine, târându-şi 
picioarele şi cu mâinile întinse înainte. 

I-am apucat lanţurile şi am încercat să le desfac. 

— Unde sunt ei? întrebă el, gâfâind. 

— Au fugit. Se vor întoarce. Aruncă cu fel de fel de drăcii. 
Încotro să mergem? 

— Pe lângă lumină. Către tunel. Nu? 

— Da, i-am răspuns, chiar în clipa când îi eliberam mâinile. 

M-am lăsat în genunchi şi am început să-i desfac şi 
lanţurile de la glezne Ceva căzu plescăind - nu ştiu ce - în 
pârâiaşul fosforescent şi aruncând stropi de lumină în jurul 
nostru. Departe, spre dreapta, se porniră nişte şuierături şi 
fluierături. 

I-am dezlegat lanţul de la picioare şi i l-am pus în mâini. 

— Loveşte cu asta! i-am spus, şi, fără să mai aştept 
răspuns, am pornit în salturi mari de-a lungul cărării pe 
care venisem. Aveam neplăcuta senzaţie că seleniţii puteau 
să sară din întuneric în spatele meu. Auzeam paşii lui Cavor 
care alerga în urma mea. 

Fugeam în salturi uriaşe. Era, trebuie să înţele-geţi, cu 
totul altceva decât o fugă pe Pământ. Pe Pământ, sări şi 
aproape în aceeaşi clipă atingi din nou pământul; dar pe 
Lună, din cauza atracției mai slabe zbori prin aer mai multe 
secunde înainte de a atinge solul. Deoarece eram extrem de 
grăbit, saltul făcea efectul unor pauze lungi, în care puteai 
să numeri până la şapte-opt. Atingeai solul, şi imediat 
zburai. Îmi alergau prin minte tot felul de întrebări: „Unde 
sunt seleniţii? Ce vor face? Vom ajunge la tunel? Cavor a 
rămas mult în urmă? Îi vor tăia ei drumul?” Apoi atingeam 
pământul, săream, şi zburam din nou. 

Un selenit trecu alergând prin faţa mea, mişcându-şi 
picioarele exact ca un om pe Pământ; mi-a aruncat o privire 
peste umăr, şi l-am auzit ţipând în timp ce se dădea lao 
parte din drumul meu, dispărând în întuneric. Cred că era 
călăuza noastră, dar nu sunt prea sigur. Apoi, după încă un 
salt uriaş, au început să se zărească, de o parte şi de alta, 


pereţii de stâncă, şi după alte două salturi mă aflam în 
tunel; mi-am încetinit pasul, ca să nu mă izbesc de tavan. 
Ajuns la o cotitură, m-am oprit, m-am întors şi l-am văzut pe 
Cavor venind, împroşcând în toate părţile stropi de lumină 
albastră din pârâiaş şi devenind tot mai mare până când s-a 
ciocnit de mine. Am rămas încleştaţi unul de altul. 
Deocamdată, cel puţin, scăpaserăm de urmăritori, şi eram 
singuri. 

Abia ne mai trăgeam răsuflarea. Vorbeam gâfâind, în fraze 
întretăiate. 

— Dumneata ai stricat totul! gâââi Cavor. 

— Prostii! i-am strigat. Sau fugeam, sau muream. 

— Ce trebuie să facem acum? 

— Să ne ascundem. 

— Cum? 

— E destul de întuneric. 

— Şi unde? 

— Într-una din peşterile laterale. 

— Şi apoi? 

— Să ne gândim. 

— În regulă... haide! 

Ne-am continuat drumul, şi am ajuns curând într-o peşteră 
vag luminată. Cavor era în faţă. Şovăi, apoi alese o 
deschizătură neagră care părea să ne promită o 
ascunzătoare bună. Făcu un pas şi se întoarse. 

— Prea întuneric, zise el. 

— Picioarele şi tălpile dumitale au destulă lu-mină. Eşti 
îmbibat cu substanţa aceea luminoasă. 

— Dar... 

Se auzi, înaintând prin tunelul principal, un tu-mult de 
sunete, printre care dominau nişte lovituri de gong. Am 
avut oribila impresie că suntem urmăriţi. Am luat-o imediat 
la goană către peştera întunecoasă. În timp ce alergam, 
drumul ne era luminat de fosforescenţa picioarelor lui 
Cavor. 


— Noroc că ne-au scos ghetele, zisei eu gâfâind, altfel am 
fi făcut destul zgomot. 

Continuam să alergăm, făcând paşi cât mai mici, pentru a 
nu ne izbi de tavanul peşterii. După un timp, zgomotele au 
rămas în urmă. Au devenit înnăbuşite, s-au micşorat, şi în 
cele din urmă au dispărut. 

M-am oprit să privesc înapoi şi l-am auzit pe Cavor 
îndepărtându-se. Apoi, se opri şi el. 

— Bedford, îmi şopti, este un fel de lumină în faţa noastră. 

Am privit, dar la început nu am putut vedea ni-mic. Apoi 
am început să-i zăresc capul şi umerii conturându-se vag pe 
un fond mai puţin dens de întuneric. Atenuarea 
întunericului nu mai bătea în albastru, ca toate celelalte 
lumini din interiorul Lunii, ci era de un cenuşiu palid, de un 
alb foarte vag şi diafan, culoarea luminii de zi. În aceeaşi 
clipă, sau chiar înaintea mea, Cavor a observat deosebirea 
de culoare, şi cred că a fost năpădit, ca şi mine, de o 
speranţă nestăpânită. 

— Bedford, şopti el cu glasul tremurător, lumina aceasta... 
s-ar putea... 

Nu îndrăzni să rostească niciun cuvânt. Se făcu tăcere. 
Deodată după zgomotul paşilor lui mi-am dat seama că se 
îndrepta către lumina aceea palidă. L-am urmat, şi inima 
îmi bătea cu putere. 

Capitolul XV. 

PUNCIE DE VEDERE. 

Pe măsură ce înaintam, lumina devenea mai puternică. 
După puţin timp era aproape tot atât de vie ca şi 
fosforescenţa de pe picioarele lui Cavor. Tunelul nostru 
dădea într-o peşteră, şi lumina venea din capătul ei cel mai 
îndepărtat. Am observat ceva care m-a făcut să simt că îmi 
cresc speranţele. 

— Cavor, am spus eu, vine de sus! Sunt sigur că vine de 
sus! 

El nu-mi răspunse şi continuă să alerge. 

Era fără îndoială o lumină albicioasă, o lumină argintie. 


În clipa următoare ne aflam în bătaia ei. Se filtra printr-o 
crăpătură a pereţilor peşterii, şi, în timp ce priveam în sus, 
un strop enorm de apă mi-a căzut pe faţă. Am tresărit şi m- 
am dat la o parte; pic, un alt strop se auzi căzând pe terenul 
stâncos. 

— Cavor, dacă unul dintre noi îl ridică pe celălalt, putem să 
atingem crăpătura de acolo! 

— 'Te voi ridica eu pe dumneata, zise el, şi imediat mă săltă 
de parcă aş fi fost un copilaş. 

Mi-am trecut un braţ prin crăpătură şi, chiar la vârful 
degetelor, am găsit o mică ridicătură de care puteam să mă 
ţin. Lumina albă era acum mult mai puternică. M-am 
ridicat, încordându-mi numai două degete, aproape fără 
niciun efort, cu toate că pe pământ cântăream 
douăsprezece stone15; am ajuns la un colţ mai ridicat de 
stâncă şi mi-am sprijinit picioarele pe ridicătură îngustă. M- 
am înălţat şi am pipăit stâncile cu degetele; în sus, 
crăpătura se lărgea 

— Nu-i greu să te caţeri, i-am spus lui Cavor. Poţi să sari 
până la mâna mea, dacă o ţin în jos, spre dumneata? 

M-am înţepenit între pereţii crăpăturii, m-am aşezat în 
genunchi pe marginea ieşită în afară şi am întins o mână. 
Nu-l puteam vedea pe Cavor, dar auzeam foşnetul 
mişcărilor lui în timp ce se pregătea ca să sară. Apoi zdup! 
şi se agăţă de braţul meu - nu mai greu decât un pisoi! L- 
am tras în sus, până când şi-a pus o mână pe ridicătură şi 
mi-a dat drumul. 

— La naiba! am spus eu, oricine poate să fie alpinist pe 
Lună, şi am început să mă caţăr mai repede. Timp de câteva 
minute am tot urcat, apoi am privit din nou în sus. 
Crăpătura se deschidea treptat, iar lumina se făcea mai 
puternică. Numai că... nu era lumina zilei! 

În clipa următoare, am putut să văd de unde ve-nea 
lumina, şi de necaz mi-a venit să mă izbesc cu capul de 
stânci. În faţa mea era un spaţiu larg, înclinat în mod 
neregulat, şi pe toată suprafaţa lui se afla o pădure de 


ciuperci mici, ca nişte măciuci, fiecare iradiind puternic o 
lumină roză şi argintie. O clipă, am privit ţintă ciupercile 
luminoase, apoi am sărit printre ele. Am smuls vreo 
jumătate de duzină, le-am aruncat pe stânci, şi apoi m-am 
aşezat, râzând amar, în timp ce apărea faţa roşcată a lui 
Cavor. 

— Nu-i decât o fosforescenţă, i-am spus. Nu-i nevoie să te 
grăbeşti. Ia loc şi simte-te ca acasă! Şi, în timp ce el 
bolborosea ceva despre dezamăgire, am început din nou să 
arunc cu ciuperci prin crăpătură. 

— Credeam că este lumina zilei, zise el. 

— Lumina zilei! am strigat eu. Zorile, asfinţitul, norii şi 
cerul în furtună! Le vom mai vedea vreodată? 

În timp ce vorbeam, părea că se ridică în faţa mea un mic 
tablou al lumii noastre, strălucitor, delicat şi limpede, ca 
fondul unei vechi picturi italiene. 

— Cerul care îşi schimbă culorile, şi marea agitată, şi 
dealurile, şi copacii verzi, oraşele şi satele care strălucesc în 
soare! Gândeşte-te la un acoperiş umed în lumina apusului, 
Cavor! Gândeşte-te la ferestrele unei case în lumina 
apusului! 

El nu-mi răspunse. 

— Suntem închişi aici, în această lume bestială, care nici 
măcar nu este o lume, cu oceanul ei de cerneală ascuns în 
bezna îngrozitoare de dedesubt, iar afară, ziua toridă sau 
liniştea de moarte a nopţii. Şi toate aceste fiinţe care acum 
ne urmăresc, aceste făpturi groaznice, oameni-insecte, care 
vin parcă dintr-un coşmar! La urma-urmei, ei au drep-tate! 
Ce treabă avem noi aici, să-i zdrobim şi să tulburăm lumea 
lor? După câte ştim, întreaga pla-netă este acum pe urmele 
noastre. În fiecare minut îi putem auzi scheunând şi bătând 
din gonguri. Ce trebuie să facem? Unde să mergem? Stăm 
aici ca pe roze! 

— Este vina dumitale, zise Cavor. 

— Vina mea! am strigat eu. Doamne sfinte! 

— Eu aveam o idee... 


— La naiba cu ideile dumitale! 

— Dacă am fi refuzat să ne mişcăm din loc... 

— În ciuda suliţelor? 

— Da. Ne-ar fi transportat ei. 

— Peste podul acela? 

— Da. Aşa cum probabil că ne-au adus de afară. 

— Mai bine m-aş lăsa transportat de o muscă pe un tavan. 
Doamne sfinte! 

Am reînceput să distrug ciupercile. Apoi, deodată, am 
văzul ceva care m-a izbit pe loc. 

— Cavor, am strigat, aceste lanţuri sunt de aur! 

El era adâncit în gânduri, cu faţa ascunsă în mâini. 

Şi-a întors încet capul, m-a privit ţintă şi apoi, după ce am 
repetat cuvintele, s-a uitat la lanţul răsucit în jurul mâinii lui 
drepte. 

— Într-adevăr, zise el, sunt de aur. 

Figura lui îşi pierdu orice urmă de interes, chiar în timp ce 
privea lanţul. Mă privi încă o clipă, apoi se cufundă din nou 
în meditaţia întreruptă. Eram nedumerit de faptul că 
observasem atât de târziu prezenţa aurului; apoi mi-am dat 
seama că lumina albastră îi ascunsese adevărata culoare. 
De la această descoperire, am pornit într-un şir de 
raționamente care m-au dus foarte departe. Nu-mi mai 
aduceam aminte că tocmai mă întrebasem ce naiba căutam 
noi pe Lună. Aur... 

Cavor întrerupse cel dintâi tăcerea. 

— Mi se pare că avem două căi de urmat 

— Ei bine? 

— Fie să încercăm să ne croim drum spre ex-terior, cu 
forţa dacă este nevoie, şi apoi să căutăm sfera până când o 
vom găsi sau până când vine frigul nopţii ca să ne ucidă, 
fie... 

EI se opri. 

— Da, am spus eu, cu toate că ştiam ce urmează. 

— ..„să încercăm încă o dată să stabilim vreun mod de a ne 
înţelege cu oamenii de pe Lună. 


— În ceea ce mă priveşte... sunt pentru prima alternativă. 

— Stau la îndoială. 

— Eunu. 

— Vezi că - zise Cavor - eu nu cred că avem dreptul să-i 
judecăm pe seleniţi numai după aceea ce am văzut până 
acum. Lumea lor centrală, lumea lor civilizată, probabil că 
este mult mai jos, în peşterile mai adânci de lângă mare. 
Această regiune a scoarţei în care ne aflăm noi este un 
district exte-rior, o regiune pastorală. În orice caz, aceasta 
este părerea mea. Seleniţii pe care i-am văzut s-ar putea să 
fie doar echivalentul crescătorilor de vite şi al îngrijitorilor 
de maşini. Faptul că au folosit suliţele, care cu siguranţă că 
sunt destinate viţeilor lunari, lipsa lor de imaginaţie, de 
care au dat dovadă crezând că noi putem să facem tot ceea 
ce pot face ei, brutalitatea lor indiscutabilă, totul pare să ne 
arate ceva de acest fel. Dar dacă am fi suportat... 

— Niciunul dintre noi n-ar fi putut să meargă prea mult 
timp pe o punte lată de şase inch-i16, pe deasupra unei 
prăpăstii fără fund. 

— Nu, zise Cavor, dar atunci... 

— Nici nu vreau să aud! 

El descoperi un nou şir de posibilităţi. 

— Ei bine, închipuieşte-ţi că am putea să ajungem în vreun 
colţ unde să ne putem apăra împotriva acestor fiinţe simple. 
Dacă, de exemplu, am putea rezista, am putea rezista o 
săptămână, este posibil ca ştirea apariţiei noastre să ajungă 
jos, în regiunile mai populate, unde predomină inteligenţa... 

— Dacă există. 

— Trebuie să existe! Altfel de unde vin aceste maşini, 
complicate? 

— Se poate. Dar este cea mai proastă dintre cele două 
posibilităţi. 

— Am putea să însemnăm pereţii cu nişte inscripţii... 

— De unde ştim noi că ochii lor pot să distingă semnele pe 
care le facem? 

— Dacă le-am încrusta... 


— Asta, desigur, s-ar putea. 

Mi-am îndreptat gândurile în altă direcţie. 

— La urma urmei, am spus, bănuiesc că nu-i crezi pe 
seleniţi mult mai inteligenţi decât pe oameni? 

— S-ar putea ca ei să aibă mai multe cunoştinţe... sau cel 
puţin cunoştinţe diferite de ale noastre. 

— Da, dar... Am ezitat o clipă. Cred că admiţi, Cavor, că 
dumneata eşti un om mai deosebit. 

— Cum adică? 

— Ei, bine, dumneata... eşti un om oarecum solitar; adică, 
ai fost. Nu te-ai căsătorit. 

— N-am dorit-o niciodată. Dar de ce? 

— Şi n-ai fost niciodată mai bogat? 

— Nici asta nu mi-am dorit-o niciodată. 

— "Te-ai ocupat numai de ştiinţă. 

— Da, dorinţa de cunoaştere este firească... 

— Aşa crezi dumneata. Tocmai aici e greşala. Dumneata 
crezi că şi ceilalţi oameni au această dorinţă de cunoaştere. 
Îmi amintesc că odată, când te-am întrebat de ce ai 
întreprins aceste cercetări, mi-ai spus că doreşti să devii 
membru al Societăţii Regale, să obţii substanţa numită 
Cavorită, şi alte lucruri de acest fel. Dumneata ştii prea bine 
că nu o făceai pentru asta; dar, în momentul acela, 
întrebarea mea te-a luat prin surprindere, şi ai simţit că 
trebuie să spui ceva care să pară o motivare reală. De fapt, 
dumneata făceai cercetări pentru că trebuia să le faci. 
Aceasta este predispoziția dumitale. 

— Se poate... 

— Nici măcar un om la un milion nu are această 
predispoziţie. Majoritatea oamenilor doresc... Ei bine, 
doresc diferite lucruri, dar foarte puţini doresc să cunoască 
numai din plăcerea de a cunoaşte. Eu nu. Ştiu foarte bine. 
Seleniţii par a fi nişte fiinţe active, întreprinzătoare, dar de 
unde ştii că, fie chiar şi cei mai inteligenţi dintre ei, se vor 
interesa de noi sau de lumea noastră? Nu cred nici măcar 
că ei ştiu că avem o lume. Ei nu ies niciodată afară, în 


timpul nopţii, căci ar îngheţa. Probabil că nu au văzut 
niciodată vreun alt corp ceresc, în afară de soarele 
strălucitor. De unde să ştie ei că mai există şi o altă lume? Şi 
chiar dacă ar şti, ce le pasă lor? Chiar dacă au zărit câteva 
stele, sau cornul Pământului, ce reprezintă pentru ei? De ce 
s-ar osteni fiinţele care trăiesc în interiorul unei planete să 
observe asemenea fenomene? Oamenii nu le-ar fi observat 
dacă nu ar fi fost anotimpurile şi nevoia de navigaţie; dar de 
ce ar fi făcut-o cei de pe Lună? ... Ei bine să presupunem că 
există câţiva filosofi ca dumneata. Tocmai ei sunt seleniţii 
care nu vor auzi niciodată de existenţa noastră. 
Închipuieşte-ţi că un selenit ar fi căzut pe pământ, când 
dumneata erai la Lympne; ai fi fost ultimul om din lume care 
ar fi auzit despre el. Dumneata n-ai citit niciodată un ziar. 
Vezi, deci, că şansele sunt împotriva dumitale. Din cauza 
aceasta stăm acum aici, nefăcând nimic, pe când timpul 
preţios zboară. Suntem într-un impas. Am venit neînarmaţi, 
am pierdut sfera, nu avem hrană, ne-am arătat seleniţilor şi 
i-am făcut să creadă că suntem nişte animale ciudate, 
puternice şi periculoase şi, dacă ei nu sunt nişte imbecili, se 
vor porni să ne caute până ne vor găsi, iar după ce ne vor 
găsi, ne vor prinde, dacă vor putea, sau, în caz contrar, ne 
vor ucide, şi astfel se va termina totul. Dacă ne vor prinde, 
probabil că, din vreo neînțelegere oarecare ne vor ucide. 
După aceea, s-ar putea să discute despre noi, dar nu ne va 
distra prea mult. 

— Continuă. 

— Pe de altă parte, iată aurul răspândit aici peste tot, ca 
fonta la noi acasă. Dacă am putea, cel puţin, să luăm o 
cantitate oarecare, dacă am putea să regăsim sfera, înainte 
de a da ei peste ea, atunci... 

— Atunci? 

— Am putea pune lucrurile pe o bază mai solidă. Să ne 
întoarcem aici într-o sferă mai mare, cu tu-nuri. 

— Dumnezeule! strigă Cavor, ca şi cum numai gândul 
acesta ar fi fost îngrozitor. 


Am mai azvârlit o ciupercă luminoasă în crăpătură. 

— Ascultă, Cavor, eu am, în orice caz, jumătate din voturi 
în această afacere, în care este nevoie de un om practic. Eu 
sunt un om practic, iar dumneata nu eşti. Nu am de gând să 
mă mai încred în seleniţi şi în desenele dumitale 
geometrice, dacă se poate... Asta-i tot. Să ne întoarcem pe 
Pământ. Să dezvăluim secretul sau o parte din el. Apoi să 
venim din nou aici. 

Cavor rămăsese pe gânduri. 

— Când am venit pe Lună, zise el, ar fi trebuit să vin 
singur. 

— Problema principală este cum să ajungem din nou la 
sferă. 

Câtva timp ne-am legănat genunchii, în tăcere. Apoi el 
păru hotărât să-mi accepte argumentele. 

— Cred, zise el, că putem trage câteva concluzii. Este 
limpede că, în timp ce soarele este pe partea aceasta a 
Lunii, aerul se va mişca, prin interiorul ca de burete al 
planetei, dinspre partea întunecată către cea luminată. În 
orice caz, în partea aceasta, aerul se va răspândi şi va ieşi 
din peşterile lunare spre crater... Poarte bine, aici se simte 
un curent. 

— Aşa este. 

— Şi asta înseamnă că nu ne aflăm într-un loc închis. Pe 
undeva, în spatele nostru, această crăpătură continuă şi 
merge în sus. Curentul urcă, şi acesta este drumul pe care 
trebuie să mergem. Dacă încercăm să ne urcăm pe hornul 
sau crăpătura care se află acolo, nu numai că vom ieşi din 
aceste galerii prin care ei ne caută... 

— Dar dacă crăpătura este prea îngustă? 

— Coborâm din nou. 

— Ssst! am şoptit eu deodată. Ce-i asta? 

Ne-am încordat auzul. La început, era un murmur 
nedesluşit, apoi se auzi bătaia unui gong. 

— Probabil că ei ne cred un fel de viței lunari, am spus eu, 
care ne speriem de zgomote. 


— Se apropie prin galeria de dedesubt, zise Cavor. Cu 
siguranţă că aşa este! 

— Nu se vor gândi la crăpătura din peşteră. Vor trece mai 
departe pe lângă ea. 

Am ascultat din nou, câteva clipe. 

— De data aceasta, am şoptit, probabil că vor avea cu ei şi 
vreun fel de arme. 

Apoi, deodată, am sărit în picioare 

— Doamne Sfinte! Cavor! am strigat eu. Ne vor descoperi! 
Vor vedea ciupercile pe care le-am azvârlit în peşteră. Vor... 

Nu mi-am sfârşit fraza. M-am întors şi am făcut un salt, pe 
deasupra ciupercilor, spre extremitatea superioară a 
cavităţii. Am văzut că se prelungea în sus, devenind din nou 
o crăpătură prin care trecea curentul de aer şi care se 
pierdea într-un întuneric de nepătruns. Eram gata să mă 
caţăr pe acolo, când o inspiraţie fericită m-a făcut să mă 
întorc. 

— Ce faci? întrebă Cavor 

— Merg înainte! i-am spus. M-am. întors, am luat două 
ciuperci luminoase, şi, punând una în buzunarul de la piept 
al hainei mele de flanelă, ca să ne lumineze drumul, m-am 
întors cu cealaltă la Cavor. Zgomotul seleniţilor era acum 
atât de puternic, încât se părea că au şi ajuns sub 
crăpătură. Dar mă gândeam că poate nu era prea lesne să 
se caţăre prin ea, sau poate că evitau să se urce, ştiind că 
puteam să le rezistăm. În orice caz, aveam acum conştiinţa 
reconfortantă a enormei noastre superiorităţi musculare, 
efectul naşterii noastre pe o altă planetă. În clipa 
următoare, mă căţăram cu o forţă gigantică în urma 
călcâielor luminate în albastru ale lui Cavor. 

Capitolul XVI. 

LUPTA DIN PEŞTERA MĂCELARILOR LUNARI. 

Nu ştiu ce distanţă am străbătut, căţărându-ne, înainte de 
a ajunge la grilaj. Poate că am urcat nu-mai câteva sute de 
picioare, dar, atunci, mi se părea că ne-am târât, ne-am 
împins, am sărit şi ne-am căţărat într-o ascensiune verticală 


de o milă sau chiar mai mult. Ori de câte ori îmi amintesc de 
clipele acelea, aud sunetul puternic al lanțurilor noas-tre de 
aur, care zăngăneau la fiecare mişcare. Încheieturile şi 
genunchii îmi erau numai julituri, iar pe obraz aveam o 
rană. După câtva timp, urcuşul a devenit ceva mai lesnicios, 
mişcările ne erau mai sigure şi mai puţin dureroase. 

Zgomotul seleniţilor care ne urmăreau dispăruse cu totul. 
Probabil că, în ciuda grămezii de ciuperci rupte care se 
aflau dedesubtul crăpăturii, şi ne pu-teau trăda, ei nu ne 
descoperiseră urma. Uneori, crăpătura se îngusta atât de 
mult, încât abia reuşeam să ne strecurăm; alteori, 
nimeream în peşteri mari, presărate cu cristale ascuţite, 
sau înţesate de ciuperci vag luminoase. Câteodată se 
răsucea în spirală, sau cobora aproape până la orizontală. 
Din când în când, se auzea susurul apei care picura şi se 
prelingea pe lângă noi. De câteva ori, mi s-a părut că prin 
faţa noastră fugeau nişte vietăţi mărunte, fără să le vedem 
însă prea clar. Poate că erau animale veninoase, dar nu ne- 
au făcut niciun rău, iar noi eram într-o asemenea stare de 
surescitare, încât nu ne mai păsa de vreo făptură sinistră în 
plus sau în minus. În cele din urmă, departe, sus, a apărut 
din nou cunoscuta lumină albăstruie; se filtra printr-un 
grilaj care ne închidea drumul. 

Ne-am arătat unul altuia grilajul, vorbind în şoaptă, 
devenind din ce în ce mai precauţi în ascensiunea noastră. 
După puţin, am ajuns lângă grilaj şi, lipindu-mi faţa de bare, 
am reuşit să disting o porţiune limitată a peşterii care se 
afla dincolo. Era un spaţiu larg, luminat fără îndoială de un 
pârâiaş cu aceeaşi lumină albastră pe care o văzusem 
curgând din zgomotosul ansamblu de maşini. O şuviţă 
intermitentă de apă picura printre bare, pe lângă obrazul 
meu. 

La început am încercat, bineînţeles, să văd ce se afla pe 
fundul peşterii, dar grilajul era aşezat într-o adâncitură ale 
cărei margini ascundeau totul privirilor noastre. Ne-am 
îndreptat, deci, atenţia asupra diferitelor sunete pe care le 


auzeam şi, imediat după aceea, am zărit nişte umbre şterse 
care tremurau pe tavanul întunecat, departe, mult 
deasupra capetelor. 

Indiscutabil, acolo se aflau mai mulţi seleniţi - probabil un 
număr considerabil, deoarece auzeam zgomotele produse 
de mişcările şi de paşii lor. Se mai auzea şi o succesiune de 
sunete repetate în mod regulat, hârşt, hârşt, hârşt, ca şi 
când un cuţit sau o cazma tăia o substanţă moale Apoi, s-au 
auzit zăngănituri de lanţuri, şuierături, uruituri - parcă 
trecea o căruţă peste un pod - apoi din nou acelaşi hârşt, 
hârşt, hârşt. Umbrele desenau forme care se mişcau repede 
şi ritmic, sincronizate cu acel sunet regulat, şi se opreau o 
dată cu el. 

Ne-am apropiat capetele şi am început să discutăm în 
şoaptă. 

— Sunt ocupați, am spus eu, cu nu ştiu ce treabă. 

— Da. 

— Nu sunt în căutarea noastră şi nici nu se gândesc la noi. 

— Poate că nici n-au auzit despre noi. 

— Ceilalţi ne caută acolo, jos. Dacă am apărea deodată 
aici... 

Am privit unul la celălalt 

— Ar fi un prilej să parlamentăm cu ei, zise Cavor. 

— Nu, i-am răspuns, nu în starea în care suntem acum! 

Am rămas adânciţi fiecare în propriile gânduri. 

Hâşt, hârşt, hârşt - se auzeau zgomotele de răzuire, iar 
umbrele se mişcau încoace şi încolo. 

M-am uitat mai atent la grilaj. 

— Este destul de şubred, am spus eu. Am putea să îndoim 
două bare şi să ne strecurăm printre ele. 

Am pierdut câtva timp într-o discuţie nehotărâtă. Apoi, am 
apucat cu amândouă mâinile una dintre bare, mi-am ridicat 
picioarele pe stâncă, până când au ajuns aproape la nivelul 
capului şi - în poziţia aceasta - am smucit puternic. Bara s-a 
îndoit atât de brusc, încât aproape că am alunecat în jos. M- 
am întors şi am îndoit, în direcţia opusă, bara alăturată, 


apoi am scos ciuperca luminoasă din buzunar şi am 
aruncat-o prin crăpătură. 

— Nu face nimic în pripă, şopti Cavor, în timp ceeumă 
strecuram prin deschizătura pe care o lărgisem. Trecând 
printre gratii, am zărit nişte forme tremurătoare, şi m-am 
ghemuit imediat, astfel încât marginea scobiturii în care se 
afla grilajul, să mă ascundă de privirile seleniţilor; apoi i-am 
făcut semn lui Cavor, care se pregătea să treacă şi el prin 
deschizătură. După o clipă, şedeam unul lângă altul în 
adâncitură, privind pe deasupra marginii, spre peşteră şi 
spre cei care se aflau în ea. 

Peştera era mult mai mare decât bănuisem, după prima 
aruncătură de ochi, şi noi ne aflam în partea cea mai joasă a 
solului ei înclinat. Pornind dinspre noi, peştera se lărgea, iar 
tavanul se înclina, ascunzându-ne cu totul partea cea mai 
îndepărtată. Pe toată lungimea ei, care se pierdea în 
depărtare în acea perspectivă întunecată, se aflau nişte 
forme uriaşe, aşezate în linie, trupuri imense, albicioase, în 
jurul cărora se agitau seleniţii. Păreau să fie nişte cilindri 
mari şi albi, al căror rost nu-l înţelegeam. Apoi am observat 
că aveau nişte capete, întoarse către noi, fără ochi şi fără 
piele, ca nişte căpăţâni de oi dintr-o măcelărie; erau viței 
lunari, tăiaţi în felul în care echipajul unei baleniere des- 
pică o balenă vânată. Carnea era tăiată în fâşii, iar pe 
câteva din trunchiurile mai îndepărtate se vedeau coastele 
albe. Sunetul topoarelor producea acel hârşt, hârşt, hârşt. 
Ceva mai departe urca pe fundul înclinat al peşterii un fel 
de vagonet, tras de un cablu şi încărcat cu hălci de carne 
moale. Acest şir de animale tăiate, destinate hranei, ne-a 
făcut o idee despre imensa populaţie a lumii lunare, 
adăugându-se efectului produs asupra noastră atunci când 
am privit, pentru prima dată, în puţul care se deschidea. 

La început mi s-a părut că seleniţii şedeau pe nişte 
scânduri instalate pe capre17 dar apoi am văzut că, de fapt, 
scândurile, suporturile şi topoarele aveau aceeaşi culoare 
plumburie ca şi lanţurile noastre, înainte de a le fi văzut în 


lumina albă. Câţiva drugi masivi, folosiţi probabil în 
întoarcerea de pe o parte pe alta a cărnii, erau răspândiţi 
pe jos. Aceşti drugi, fiecare de aproape şase picioare 
lungime, erau prevăzuţi cu un mâner; păreau foarte indicaţi 
drept arme. Întregul spaţiu era luminat de trei pârâiaşe de 
fluid albastru. 

Am stat mult timp, observând toate aceste lucruri în 
tăcere. 

— Ei bine? zise Cavor în cele din urmă. 

M-am ghemuit şi mai mult şi m-am întors către el. Îmi 
venise o idee strălucită. 

— Dacă ei n-au coborât viţeii lunari cu ajutorul unei 
macarale, am spus eu, probabil că ne aflăm mult mai 
aproape de suprafaţă decât am crezut. 

— De ce? 

— Viţelul lunar nu sare şi nici nu are aripi! 

EI privi peste marginea ascunzătorii noastre. 

— Mă întreb... - începu el. Cred că nici nu ne-am 
îndepărtat prea mult de suprafaţă. 

L-am întrerupt, apucându-l de braţ. În crăpătura de sub 
noi se auzea un zgomot. 

Ne-am răsucit şi am rămas complet nemişcaţi, cu toate 
simţurile încordate. După puţin timp, m-am convins că prin 
crăpătură se târa în sus cineva. Încet, fără cel mai mic 
zgomot, am apucat bine lanţul în mână şi am rămas în 
aşteptare. 

— Mai uiiă-te o dată la cei din peşteră, am şoptit eu. 

— Totul e în ordine, zise Cavor. 

Am măsurat din ochi distanţa până la deschizătura dintre 
gratii. Acum auzeam foarte clar ciripitul slab al seleniţilor 
care urcau, hârşâitul mâinilor pe peretele de stâncă şi 
foşnetul ţărânei care cădea în timp ce urcau. 

Apoi, fără să desluşesc ce anume era, am văzut ceva care 
se mişca vag în întunericul de dedesubtul grilajului. Părea 
că mă priveşte ţintă; apoi, poc! Am sărit în picioare, am izbit 
cu putere în ceva care zbura către mine. Era vârful ascuţit 


al unei sulițe. Mai târziu, m-am gândit că lungimea ei o 
împiedicase să se încline, prin crăpătura îngustă, ca să mă 
poată atinge. În orice caz, a ţâşnit printre gratii ca limba 
unui şarpe, şi-a greşit ţinta, a căzut înapoi şi a ţâşnit din 
nou. Dar a doua oară, am pus mâna pe ea şi-am smuls-o din 
deschizătură, nu înainte însă ca o altă suliță să fie repezită, 
fără efect, către mine. 

Simţind că strânsoarea selenitului rezistă numai o clipă şi 
apoi cedează, am scos un strigăt de triumf şi am început să 
împung cu sulița în jos, printre bare, în întunericul de unde 
se auzeau venind ţipete; Cavor apucase cealaltă suliță şi 
ţopăia lângă mine, fluturând-o în mod inutil. De deasupra 
grilajului se auzeau strigăte, apoi un topor zbură prin aer şi 
se izbi de stânci în spatele nostru, amintindu-mi de 
prezenţa tăietorilor de carne din peşteră. 

M-am întors şi i-am văzut pe toţi venind în dezordine către 
noi, agitându-şi topoarele. Erau nişte făpturi scurte şi 
îndesate, cu braţe lungi, foarte diferiţi de cei pe care îi 
văzusem mai înainte. Dacă până atunci nu auziseră de noi, 
şi-au dat seama de situaţie cu o iuţeală de necrezut. l-am 
privit o clipă, cu sulița în mână. 

— Păzeşte grilajul, Cavor, am strigat eu şi, scolând un 
urlet, pentru a-i intimida, m-am repezit în întâmpinarea lor. 
Doi dintre ei au aruncat cu topoarele, fără să mă 
nimerească, iar ceilalţi au luat-o imediat la goană. Apoi şi 
cei doi au început să fugă către capătul peşterii, cu mâinile 
strânse pe lângă corp şi cu capul aplecat. N-am văzut 
niciodată oameni care să alerge ca ei. 

Ştiam că sulița nu-mi era de niciun folos. Era subţire şi 
uşoară, bună pentru o singură lovitură, şi prea lungă 
pentru a o mânui cu repeziciune. De aceea am alergat după 
seleniţi, numai până la primul animal tăiat, m-am oprit şi am 
pus mâna pe unul dintre drugii care se aflau pe jos. Părea 
destul de greu şi capabil să zdrobească indiferent câţi 
seleniţi. Am aruncat sulița şi am ridicat încă un drug, în 
cealaltă mină. Mă simţeam mult mai în siguranţă decât cu 


sulița. Am făcut cu amândoi drugii un gest ameninţător 
către micul grup de seleniţi care se oprise în partea cea mai 
îndepărtată a peşterii; apoi m-am întors către Cavor. 

El ţopăia dintr-o parte într-alta a grilajului, împungând 
ameninţător cu sulița lui ruptă. Era foarte bine. Îi silea pe 
seleniţi să rămână jos - cel puţin pentru o bucată de timp. 
Am privit din nou câtre capătul peşterii. Ce naiba trebuia să 
facem acum? 

Eram încolţiţi. Dar măcelarii din peşteră fuseseră luaţi 
prin surprindere; probabil că erau înspăimântați şi nu 
aveau alte arme speciale în afară de topoarele lor. Aceasta 
era şi scăparea noastră. Făpturile lor mici şi îndesate - erau 
mult mai mărunți şi mai robuşti decât păstorii viţeilor lunari 
- erau grupate în capătul de sus al pantei, într-un fel care 
trăda nehotărârea. Eu aveam avantajul moral al unui taur 
înfuriat năvălind pe o stradă. Ei păreau să fie, însă, foarte 
numeroşi. Probabil că şi erau. Seleniţii care se aflau înapoia 
grilajului aveau, cu siguranţă, nişte sulițe infernal de lungi. 
Poate că aveau şi alte surprize pentru noi... Dar, la naiba! 
Dacă porneau la atac în peşteră, îi lăsam în spatele nostru, 
dar dacă rămâneam pe loc, brutele din peş-teră puteau să 
primească întăriri. Doar cerul ştie ce teribile maşini de 
război - tunuri, bombe, tor-pile - era în stare să trimită 
împotriva noastră această lume necunoscută, subterană, 
această lume vastă din care nu cunoscusem decât o fâşie 
exterioară. Era limpede că nu mai aveam altceva de făcut 
decât să atacăm! A fost şi mai limpede când în peşteră a 
apărut un nou grup de seleniţi, alergând către noi. 

— Bedford! strigă CavoR. Şi am văzut că se afla la 
jumătatea drumului dintre mine şi grilaj. 

— Du-te înapoi! i-am strigat. Ce faci? ... 

— Au adus ceva, un fel de tun! 

Ileşind cu greu printre gratii, printre suliţele care îi 
apărau, apăru capul şi umerii unui selenit neobişnuit de 
subţire şi de colţuros, care ducea cu el un aparat complicat. 


Mi-am dat seama de faptul că, pentru lupta care ne 
aştepta, Cavor era cu totul neputincios. O clipă, am ezitat. 
Apoi m-am repezit pe lângă el, învârtind drugii şi urlând, ca 
să-l împiedic pe selenit să ne ochească. El ochea într-un 
mod foarte ciudat, ţinându-şi aparatul rezemat în dreptul 
stomacului. Bâzz! Nu era un tun; s-a descărcat ca o 
arbaletă, şi proiectilul m-a atins tocmai când săream. 

N-am căzut - am coborât doar ceva mai repede decât dacă 
n-aş fi fost lovit - şi, după senzaţia de la umăr posibil că 
proiectilul mă atinsese şi trecuse mai departe. Apoi mâna 
stingă mi s-a izbit de o vergea, şi mi-am dat seama că un fel 
de săgeată se înfipsese pe jumătate în umărul meu. În clipa 
următoare, am atins pământul, ţinând drugul în mâna 
dreaptă şi l-am izbit pe selenit în plin. El se prăbuşi - 
zdrobit, sfărâmat - şi capul i se sparse ca un ou. 

Am aruncat unul dintre drugi, mi-am scos săgeata din 
umăr, şi am început să împung cu ea în jos, printre gratii, în 
întuneric. La fiecare lovitură se auzeau ţipete şi 
schelălăituri. În cele din urmă, am aruncat sulița către ei în 
jos, cu toată puterea, m-am ridicat, am luat din nou drugul 
şi am pornit către mulţimea din capătul peşterii. 

— Bedford! strigă Cavor în timp ce treceam în fugă pe 
lângă el, Bedford! 

Aud şi acum paşii lui, gonind în urma mea. 

Un pas, un salt... zdup, un pas, un salt... Fiecare salt părea 
că durează secole. Cu fiecare pas, peştera se lărgea şi 
puteam să disting tot mai mulţi seleniţi. Lia început alergau 
cu toţii ca nişte furnici dintr-un furnicar răscolit; câţiva îşi 
fluturau topoarele, venindu-ne în întâmpinare; cei mai mulţi 
alergau să se pună la adăpost printre şirurile de viței lunari 
tăiaţi; după o clipă au apărut alţii, purtând sulițe, apoi au 
năvălit puzderie. Am văzut şi o fiinţă de-o ciudăţenie rară, 
numai mâini şi picioare, alergând să se pună la adăpost. 
Peştera se întuneca din ce în ce mai mult. Ceva zbură pe 
deasupra capului meu. În timpul unui salt, am văzut o suliță 
înfigându-se şi vibrând într-o masă de carne din stânga 


mea. Apoi, chiar când puneam picioarele jos, o altă suliță 
izbi podeaua de stâncă în faţa mea şi am auzit zbârnâitul 
îndepărtat al armei cu care fusese trasă. Timp de câteva 
clipe, s-a îndreptat către mine o adevărată aversă. Trăgeau 
cu nemiluita. 

M-am oprit brusc. 

Nu cred că în momentul acela ştiam exact ce trebuie să 
fac. Îmi amintesc că îmi trecea prin minte o singură frază: 
„Zonă periculoasă, caută adăpost!” Ştiu că m-am repezit în 
spaţiul dintre doi viței lunari, şi m-am oprit acolo, gâfâind 
înfuriat. 

L-am căutat cu privirea pe Cavor, dar nu-l ve-deam 
nicăieri. Apoi apăru, din zona întunecoasă dintre şirul de 
viței lunari tăiaţi şi peretele peşterii. Faţa lui rotundă, 
întunecată în albastru, strălucea de transpiraţie şi emoție. 

Spunea cevA. Dar nu i-am dat nicio atenţie. Îmi dădusem 
seama că, trecând de la un vițel lunar la altul, puteam să 
ajungem până la capătul peşterii şi să ne apropiem 
îndeajuns pentru a da un atac hotărâtor. Singurul lucru pe 
care-l aveam de făcut era să pornim la atac. 

— Haidem! am spus eu, pornind înainte. 

— Bedford! strigă el, dar fără niciun rezultat. 

Gândurile mi se roteau cu repeziciune, în timp ce 
mergeam pe aleea îngustă dintre viţeii lunari tăiaţi şi 
peretele peşterii. Stâncile se curbau în toate părţile, astfel 
încât seleniţii nu puteau să ne împresoare. Cu toate că 
îngustimea spaţiului nu ne permitea să sărim, totuşi, cu 
vigoarea noastră pământească, mergeam mult mai repede 
decât seleniţii. Ştiam că în curând vom da peste ei. Ajunşi 
faţă în faţă, nu puteau să ne opună o rezistenţă mai mare 
decât nişte gândaci. Numai că, la început, vor repezi o salvă 
de sulițe asupra noastră. M-am gândit la o stratagemă. Şi, 
fără să-mi încetinesc pasul, mi-am scos haina de flanelă. 

— Bedford! gâfâi Cavor în spatele meu. 

Am privit înapoi. 

— Ce-i? 


El arăta cu degetul pe deasupra grămezilor de carne 
tăiată. 

— Lumina albă! zise el. Iarăşi lumina albă! 

Am privit şi, într-adevăr, se zărea o dungă slabă de 
semiintuneric alburiu, în partea cea mai îndepărtată a 
bolţii. Aceasta a făcut să-mi crească for-ţele. 

— Nu te depărta de mine, i-am strigat lui Cavor. 

Un selenit lung şi turtit a ţâşnit din întuneric, ţipând şi 
luând-o la goană. M-am oprit şi i-am făcut lui Cavor semn să 
se oprească şi el. Mi-am atârnat haina de un drug, am ocolit 
grămada de carne, am lăsat jos haina şi drugul, m-am 
arătat o clipă şi apoi m-am dat înapoi. 

S-a auzit un zbârnâit şi o săgeată a trecut în zbor. Eram 
aproape de seleniţi; ei şedeau grupaţi, cei înalţi, cei scunzi 
şi cei groşi laolaltă, cu un aruncă-tor de săgeți îndreptat 
către partea de jos a peşterii. Au mai vâjâit vreo trei sau 
patru săgeți şi salva lor a încetat. 

Mi-am scos o clipă capul şi am scăpat ca prin minune. De 
data aceasta am atras o duzină de proiectile, sau chiar mai 
multe, şi i-am auzit pe seleniţi strigând şi ciripind de 
surescitare. Am ridicat din nou drugul cu haina agăţată de 
el. 

— Acum! am spus eu, întinzând haina în faţă. 

S-a auzit un zbârnâit puternic. Într-o clipă, haina a fost 
acoperită cu o pădure de săgeți, iar altele se înfigeau 
tremurând în masa de carne din spatele nostru. Am tras 
repede drugul din haină, am lăsat haina să cadă jos - cred 
că se află şi acum acolo pe Lună - şi m-am repezit asupra 
seleniţilor. 

Masacrul a durat cam un minut. Eram prea furios ca să mă 
uit unde loveam, iar seleniţii erau probabil prea 
înspăimântați ca să mai lupte. În orice caz ei nu mi-au opus 
niciun fel de rezistenţă. Vedeam, cum se spune, roşu 
înaintea ochilor. Aveam impresia că trec prin aceste fiinţe 
acoperite cu un fel de piele, cum ar trece un om printr-o 
iarbă înaltă secerând şi lovind în dreapta şi în stânga. 


Boabe mici de lichid săreau în toate părţile. Călcam pe 
forme care se zdrobeau, ţipau şi-mi alune-cau sub tălpi. 
Mulțimea părea că se împrăştie, se adună şi se scurge ca 
apa. Cred că nu-şi alcătuiseră niciun plan. Săgeţile zburau 
în jurul meu; una dintre ele mi-a zgâriat o ureche. Am fost 
înţepat în braţ, în obraz, dar n-am descoperit aceasta decât 
mai târziu, după ce sângele se răcise şi i-am simţit 
umezeala. 

Nu ştiu ce a făcut Cavor în acest timp. Lupta pă-rea că 
durează de un secol şi va continua veşnic. Apoi, deodată, 
totul s-a sfârşit, şi n-am mai văzut altceva decât o droaie de 
seleniţi, fugind în toate părţile; capetele lor săltau în sus şi 
în jos... Scăpasem nevătămat. Am alergat câţiva paşi 
înainte, urlând, apoi m-am oprit. Eram de-a dreptul uluit. 

Trecusem peste ei, zburând în salturi mari. Acum 
rămaseră toţi în urma mea, alergând încoace şi în-colo ca să 
se ascundă. 

Eram şi mirat, dar şi fericit văzând cât de repede se 
terminase bătălia în care mă aruncasem. Nu-mi spuneam că 
seleniţii erau extrem de fragili, ci că eu eram extrem de 
puternic. Am început să râd prosteşte. Cât de fantastică era 
lumea lunară! 

Am aruncat o privire către corpurile zdrobite care încă se 
mai zvârcoleau, împrăştiate pe podeaua de stâncă a peşterii 
şi - fără să mă gândesc prea mult că ne-ar putea aştepta noi 
bătălii - am pornit în grabă pe urma lui Cavor. 

Capitolul XVII. 

ÎN LUMINA ZILEI. 

Peştera din faţa noastră dădea într-un spaţiu întins şi 
ceţos. După câteva clipe, am ieşit pe o galerie înclinată care 
înconjura o deschizătură imensă, ciculară, un uriaş puţ 
cilindric care înainta vertical în sus şi în jos. Galeria mergea 
în pantă în jurul acestui puț, fără vreo balustradă sau alt 
mijloc de protecţie, ocolindu-l cam o dată şi jumătate, iar 
apoi, sus de tot, se adâncea din nou în stâncă. Îmi amintea 
oarecum de una dintre tur-nantele în spirală ale căii ferate 


de la Saint-Gothard. Totul era de dimensiuni uriaşe. Nici nu 
sper să pot reda în cuvinte proporţiile ciclopice ale acelui 
loc şi efectul pe care îl produceau. Am urmărit cu privirile 
peretele înclinat al puţului şi, foarte departe, în sus, am 
văzut o deschidere circulară presărată cu stele slabe; 
jumătate din marginea de sus strălucea aproape orbitor în 
lumina albă a soarelui. Am scos amândoi un strigăt pu- 
ternic. 

— Înainte! am spus eu, pornind la drum. 

— Dar acolo? zise Cavor, şi se opri cu atenţie lângă 
marginea galeriei. I-am urmat exemplul, m-am aplecat şi 
am privit în jos, dar eram - orbit de lumina strălucitoare de 
deasupra şi n-am reuşit să văd decât o beznă fără fund, în 
care pluteau nişte pete spectrale de culoare roşie şi 
purpurie. lotuşi, dacă n-am putut să văd, am auzit. Din 
beznă se ridica un sunet - ca zumzetul ameninţător dintr- 
un stup de albine, un sunet care venea din acest puț enorm, 
de la o distanţă de cine ştie câte mile sub picioarele 
noastre... 

O clipă, am stat să ascult, apoi am strâns mai tare drugul 
în mână şi am pornit în sus, pe galerie. 

— Acesta cred că este puţul în care am privit atunci - zise 
Cavor. Când se deschidea capacul... 

— Şi acolo, jos, am văzut luminile! 

— Luminile! zise el. Da... luminile lumii pe care n-o vom 
mai vedea niciodată. 

— Ne vom întoarce, i-am spus eu, deoarece acum, după ce 
scăpaserăm din atâtea primejdii, eram aproape sigur că 
vom regăsi sfera. 

N-am auzit ce mi-a răspuns. 

— Cum? l-am întrebat. 

— N-are nicio importanţă, răspunse el, şi ne-am continuat 
drumul în tăcere. 

Cred că acest drum lateral în pantă era, datorită curburii, 
lung de vreo patru sau cinci mile, şi înclinația lui, pe care o 
urcam cu uşurinţă, l-ar fi făcut aproape imposibil de urcat 


pe Pământ. N-am văzut în tot timpul fugii noastre decât doi 
seleniţi şi de îndată ce ne-au zărit au luat-o la goană. 
Desigur, vestea despre puterea şi violenţa noastră ajunsese 
până la ei. Drumul către exterior era neaşteptat de neted. 
Galeria în spirală se transforma într-un tunel îngust şi 
abrupt. Pe jos se vedeau numeroase urme ale trecerii 
viţeilor lunari. Tunelul era atât de drept şi de îngust, 
proporţional cu vasta lui curbură, încât nicio parte nu era 
total întunecată. Aproape imediat a început să se lumineze 
şi apoi, departe, deasupra noastră, într-o strălucire 
orbitoare, a apărut deschiderea spre exterior, o pantă de 
înclinaţie alpină, înconjurată cu un desiş de plante-baionetă, 
înalte, culcate pe alocuri la pământ, uscate şi moarte, 
siluete ascuţite stând în bătaia soarelui. 

Este ciudat că noi, oameni cărora această vege-taţie ni se 
păruse atât de sălbatică şi de oribilă cu puţin timp mai 
înainte, o priveam acum cu emoția pe care ar încerca-o un 
exilat revăzându-şi pământul natal. Am întâmpinat cu 
bucurie chiar şi aerul rarefiat care ne silea să gâfâim când 
alergam şi ne îngreuna atât de mult vorbirea. Cercul însorit 
de deasupra noastră devenea din ce în ce mai mare, iar 
tunelul se cufunda într-un cerc de în-tuneric de nepătruns. 
Am văzut că tufişurile de ierburi moarte nu mai aveau nicio 
urmă de culoare verde, ci erau brune, uscate şi întărite, iar 
umbra ramurilor superioare desena forme întretăiate pe 
stâncile prăvălite. Chiar lângă gura tune-lului se afla un 
spaţiu întins, unde vegetaţia fusese călcată în picioare de 
viţeii lunari care trecuseră pe acolo. 

Am ieşit, în cele din urmă, afară, într-o lumină şi o căldură 
copleşitoare. Am străbătut cu greu terenul descoperit şi ne- 
am căţărat pe o pantă, printre tulpinile ierburilor; apoi ne- 
am aşezat, gâfâind, pe un loc înalt, sub umbra unei roci 
vulcanice. Chiar şi la umbră, stâncă era fierbinte. 

Aerul era foarte încins, noi aveam o stare fizică proastă, 
dar, cu toate acestea, scăpasem de apăsarea coşmarului. 
Sub bolta cerească, parcă eram din nou în elementul 


nostru. Ne părăsise toată spaima şi încordarea din timpul 
fugii prin galeriile şi crăpăturile întunecoase de dedesubt. 
Ultima luptă ne dăduse o încredere enormă în noi înşine, 
faţă de seleniţi. Am privit înapoi, aproape fără să ne credem 
ochilor, la deschizătura neagră din care tocmai ieşiserăm. 
Acolo, jos, în lumina albastră care acum, în amintire, ni se 
părea foarte aproape de un întuneric absolut, întâlniserăm 
acele fiinţe ca nişte parodii de oameni, insecte cu căşti pe 
cap, merseserăm cu teamă în faţa lor, şi ne supuseserăm 
lor, până când n-am mai putut îndura să ne supunem! Şi, 
iată, acele fiinţe se topiseră ca o ceară şi se împrăştiaseră 
ca pleava, fugiseră şi dispăruseră ca nălucile unui vis urât! 

M-am frecat la ochi, întrebându-mă dacă nu cumva, după 
ce mâncasem din acea ciupercă blestemată, adormisem şi 
visasem; dar am descoperit că obrazul îmi era zgâriat şi că 
sângele îmi lipise cămaşa de umărul şi de braţul care mă 
dureau. 

— Blestemaţii! am spus eu, pipăindu-mi rănile cu mâna. 

Deodată, mi s-a părut că gura îndepărtată a tunelului era 
un ochi care ne spionează. 

— Cavor! Ce crezi că au de gând să facă acum? Şi noi, ce 
trebuie să facem? 

EI clătină din cap, cu ochii aţintiţi asupra tunelului. 

— De unde să ştiu ce au de gând să facă? 

— Asta depinde de ceea ce cred ei despre noi, şi nu văd 
cum am putea să le aflăm părerea. Mai depinde şi de 
maşinăriile pe care le au în rezervă. Ai dreptate, Cavor: noi 
am atins abia partea exterioară a acestei lumi. Acolo, 
înăuntru, ei pot să aibă naiba mai ştie ce. Ne pot face foarte 
mult rău chiar şi cu armele pe care le-am văzut... Şi, la 
urma urmei, am continuat eu, după o pauză, chiar dacă nu 
găsim sfera imediat, tot mai avem o şansă. Putem să 
rezistăm. Chiar şi în timpul nopţii lunare. Putem să coborâm 
din nou jos, şi să ne luptăm cu ei. 

Am privit în jurul meu cu ochi cercetători. Peisajul se 
schimbase cu totul, datorită creşterii năvalnice a vegetației 


care apoi se uscase. Creasta pe care eram aşezaţi era înaltă 
şi domina o largă perspectivă a craterului şi a întregii 
privelişti, pe care o vedeam acum veştejită şi uscată în 
toamna târzie a după amiezii lunare. Ridicându-se una în 
spatele celeilalte, se vedeau pante şi câmpii întinse, 
acoperite de vegetaţie brună, culcată la pă-mânt, pe unde 
păscuseră turmele, iar departe, în plin soare, se mai 
tolăneau, leneşi, nişte viței lunari, forme risipite, având 
fiecare câte o pată de umbră alături, ca oile pe coasta unui 
deal. Nu se vedea niciun selenit. Nu ştiu dacă fugiseră, 
când ne-au văzut ieşind din galeriile interioare, sau dacă 
aveau obiceiul să se retragă după ce duceau turmele la 
păşune. În momentul acela, socoteam că prima ipoteză este 
cea reală. 

— Dacă am da foc tufişurilor, am spus eu, am putea să 
găsim sfera prin cenuşă. 

Cavor părea că nu mă auzise. Cu mâna streaşină la ochi, el 
privea stelele, care, cu toată lumina intensă a soarelui, se 
vedeau fără număr pe cer. 

— De cât timp crezi că suntem aici? întrebă el în cele din 
urmă. 

— Unde? 

— Pe Lună. 

— De două zile pământeşti, probabil. 

— De aproape zece. Ştii că soarele a trecut de zenit şi 
coboară spre apus? În patru zile, sau chiar mai puţin, va fi 
noapte. 

— Dar... noi n-am mâncat decât o dată! 

— Ştiu. Şi... Dar aşa arată stelele! 

— De ce timpul pare că se scurge altfel pe un corp ceresc 
mai mic? 

— Nu ştiu. Dar aşa este! 

— Cum se poate cunoaşte trecerea timpului? 

— După foame... oboseală... Dar şi acestea sunt aici altele 
decât pe Pământ. Totul este altfel. Totul. Mie mi se pare că 


de când am ieşit din sferă au trecut doar câteva ceasuri... 
ceasuri lungi. Cel mult. 

— Zece zile! Înseamnă că au mai rămas... (Am privit în sus, 
o clipă, spre soare şi am văzut că era la jumătatea distanţei 
dintre zenit şi orizontul apusean) Patru zile! ... Cavor, nu 
trebuie să stăm aici şi să visăm. Cu ce să începem? 

M-am ridicat în picioare. 

— Trebuie să găsim un punct fix pe care să-l putem 
recunoaşte. Să atârnăm o batistă, sau alt-ceva... să ne 
împărţim terenul şi să-l explorăm de jur împrejur. 

Se ridică şi el în picioare. 

— Da, zise el, nu avem altceva de făcut decât să căutăm 
sfera. Nimic altceva. S-ar putea s-o găsim... desigur, s-ar 
putea s-o găsim. Dar dacă nu... 

— Trebuie s-o căutăm până ce o găsim. 

El privea de jur împrejur; ridică ochii spre cer şi apoi se 
uită în jos, spre tunel, şi făcu un gest brusc de nerăbdare, 
care m-a surprins. 

— Oh! Ce prostie am făcut! Să ajungem în acest impas! 
Când te gândeşti cum ar fi putut să fie, şi câte puteam face! 

— Mai putem şi acum să facem destule! 

— Dar nu ceea ce puteam să facem până acum! Aici, sub 
picioarele noastre, există o întreagă lume. Gândeşte-te cum 
trebuie să arate această lume! Gândeşte-te la maşina pe 
care am văzut-o, la puţul de aici şi la capacul lui! Toate 
acestea nu-ţi dau decât o idee de suprafaţă, iar fiinţele pe 
care le-am văzut şi cu care ne-am luptat nu sunt decât nişte 
ţărani ignoranţi, locuitorii de la periferie, fiinţe necioplite şi 
brutale! Dar acolo, jos! Peşteri, unele sub altele, tuneluri, 
construcţii, drumuri... Probabil că, pe măsură ce cobori, 
această lume se lărgeşte şi devine mai spațioasă şi mai 
populată. Sunt sigur. Ajungând, în cele din urmă, până la 
marea centrală, care scaldă însăşi inima Lunii. Gândeşte-te 
la apele ei de cerneală, sub luminile slabe! (Dacă ochii lor 
au într-adevăr nevoie de lumină.) Gândeşte-te la fluviile în 
cascadă care se scurg, prin canalele lor, alimentând marea! 


Gândegşte-te la valurile ei, la agitația şi vâltoarea fluxului şi 
refluxului. Poate că au şi vase care navighează pe ea, poate 
că acolo jos sunt cetăţi puternice şi drumuri aglomerate, o 
înţelepciune şi o ordine care depăşeşte închipuirea 
omenească! Şi noi am putea să murim aici, fără să-i vedem 
vreodată pe cei care stăpânesc această lume! Am putea să 
îngheţăm şi să murim aici! Aerul va îngheţa, apoi se va topi 
din nou, şi atunci... Ei vor da de noi, vor da de trupurile 
noastre ţepene şi moarte, vor găsi sfera pe care noinu o 
putem găsi, şi vor înţelege în cele din urmă, prea târziu, 
toată gândirea şi efortul care şi-au găsit aici un sfârşit 
zadarnic! Glasul lui, în timpul acestui discurs, răsuna ca 
printr-un telefon, slab şi îndepărtat. 

— Dar întunericul? 

— Întunericul poate fi biruit. 

— Cum? 

— Nu ştiu. De unde să ştiu? S-ar putea aduce o torţă, sau 
o lampă... Ceilalţi... ar putea să în-ţeleagă. 

Rămase o clipă cu mâinile frânte din umeri, cu o figură 
jalnică, privind întinderea care îl sfida. Apoi, cu un gest de 
renunțare, se întoarse către mine, propunându-mi să 
începem căutarea sistematică a sferei. 

— Putem să ne întoarcem, i-am spus eu. 

Aruncă o privire în jur. 

— Mai întâi de toate, trebuie să ajungem pe Pământ. 

— Vom aduce cu noi lămpi, şi unelte de căţărat, şi o sută 
de alte lucruri necesare. 

— Da, zise el. 

— Şi, o garanţie a succesului, vom duce pe Pământ acest 
aur. 

Ei privi drugii mei de aur şi, câteva clipe, nu zise nimic. 
Şedea cu mâinile la spate, privind pe întinderea craterului. 
În cele din urmă, suspină şi reîncepu să vorbească. 

— Eu am fost cel care am găsit mijlocul de a veni aici, dar 
a găsi un mijloc nu înseamnă întotdeauna să fii şi stăpân pe 
el. Ce se va întâmpla dacă secretul meu ajunge din nou pe 


Pământ? Nu văd cum aş putea să mai păstrez acest secret 
timp de un an, sau nici măcar o parte dintr-un an. Mai 
curând sau mai târziu el se va fi descoperit, chiar dacă alţii 
îl redescoperă. Şi apoi... Guvernele marilor puteri se vor 
lupta să ajungă aici, se vor lupta între ele şi împotriva 
acestor fiinţe de pe Lună. Descoperirea mea va duce la 
răspândirea războa-ielor şi va înmulţi prilejurile de război. 
Dacă îmi dezvălui secretul, în puţin timp, în foarte puţin 
timp, acest satelit va fi presărat, până în cele mai adânci 
galerii cu cadavre omeneşti. Alte rezultate sunt îndoielnice, 
dar acesta este sigur... Nu pentru că omul ar avea vreo 
nevoie de Lună. La ce ar folosi Luna pentru oameni? Ce 
altceva au făcut ei din propria lor planetă, decât un câmp 
de bătaie şi un teatru de infinită nebunie? Oricât de mică i- 
ar fi planeta şi oricât de scurtă i-ar fi viaţa, omul are de 
făcut, în mica lui viaţă de pe Pământ, mai mult decât poate 
face el singur. Nu! Ştiinţa s-a trudit prea mult timp pentru a 
făuri arme de care să se folosească nebunii. A venit vremea 
ca ştiinţa să se opună. Lasă-i pe nebuni să descopere 
singuri secretul... într-o mie de ani! 

— Există metode de a se păstra un secret. 

EI îşi ridică privirea spre mine şi zâmbi. 

— La urma urmei, zise el, de ce să ne mai necăjim? Avem 
puţine şanse să găsim sfera, iar jos, acolo, ni se pregătesc 
tot felul de necazuri. Numai obiceiul omenesc de a spera 
până în clipa morţii ne mai face să ne gândim la întoarcere. 
Necazurile noastre abia încep. Am dat dovadă de violenţă 
faţă de aceste fiinţe de pe Lună, ei şi-au făcut o idee despre 
ceea ce putem, iar şansele noastre sunt ca şi ale unui tigru 
care a scăpat din cuşcă şi a ucis un om în Hyde Park. 
Probabil că vestea despre noi aleargă în jos, din galerie în 
galerie, către părţile centrale... Nicio fiinţă cu mintea 
sănătoasă nu ne va lăsa vreodată să plecăm cu sfera înapoi 
pe Pământ, după câte au văzut din partea noastră. 

— Nu ne îmbunătăţim situaţia, am spus eu, dacă stăm aici. 

Eram în picioare, unul lângă altul. 


— În sfârşit, zise el, trebuie să ne despărţim. Să legăm o 
batistă de o tulpină mai înaltă, să o fixăm solid, şi să 
începem, din acest centru, explorarea craterului. Dumneata 
vei merge spre apus, mişcându-te în semicercuri după 
soarele care apune. Trebuie să te mişti mai întâi cu umbra 
în partea dreaptă, până când ea ajunge în unghi drept cu 
direcţia batistei, şi apoi cu umbra în partea stângă. Iar eu 
voi face acelaşi lucru, către răsărit. Vom privi în fiecare 
adâncitură, vom examina fiecare grămadă de stânci, vom 
face totul pentru a găsi sfera. Dacă vom vedea seleniţi, ne 
vom ascunde de ei cum vom putea. Ca băutură, vom lua 
zăpadă, iar dacă simţim nevoia de hrană, vom ucide un vițel 
lunar, dacă vom reuşi, şi îi vom mânca carnea crudă. Şi 
fiecare îşi va vedea de drum. 

— Şi dacă unul dintre noi dă peste sferă? 

— Va trebui să se întoarcă până la batista albă şi să facă de 
acolo semne celuilalt. 

— Şi dacă niciunul... 

Cavor aruncă o privire spre soare. 

— Vom continua să căutăm, până când va cobori noaptea şi 
frigul. 

— Dar dacă seleniţii au găsit sfera şi au ascuns-o? 

EI ridică din umeri. 

— Sau dacă pornesc de îndată în căutarea noastră? 

El nu-mi răspunse. 

— Ar trebui să iei cu dumneata un drug. 

EI clătină din cap, plimbându-şi privirea pe întinderea 
pustie. 

Câteva clipe, rămase pe loc. Întoarse spre mine o privire 
timidă, şovăitoare. 

— La revedere, zise el. 

Simţeam o emoție ciudată. Mi-am amintit, fulgerător, toate 
necazurile pe care ni le pricinuiserăm unul altuia, şi mai 
ales necazurile pe care i la pricinuisem eu. „La naiba!” mi- 
am zis, „Puteam să ne purtăm mai prieteneşte!” Eram gata 
să-i cer să ne strângem mâinile - era exact ceea ce simţeam 


atunci - când el îşi făcu vânt şi sări departe de mine, către 
nord. Pluti prin aer ca o frunză moartă, căzu uşor şi sări din 
nou. Am stat o clipă să-l privesc, apoi m-am întors către 
apus cu inima îndoită; mi-am făcut vânt, cu senzaţia unui 
om care sare în apa rece ca gheaţa, mi-am ales o porţiune 
de teren şi am pornit în explorarea singuraticei jumătăţi din 
lumea lunară care-mi fusese dată în grijă. Am căzut destul 
de stângaci printre stânci, m-am ridicat, am privit împrejur, 
m-am căţărat pe o bucată de stâncă şi am sărit din nou... 
Când, ime-diat după aceea, m-am uitat după Cavor, el nu se 
mai vedea, dar batista flutura mândră pe stânca ei, albă în 
lumina soarelui. 

M-am hotărât să nu pierd din vedere această batistă, orice 
s-ar întâmpla. 

Capitolul XVIII. 

DL. BEDFORD SINGUR. 

După puţin timp, mi s-a părut că fusesem întotdeauna 
singur pe Lună. Începusem să caut cu oarecare râvnă, dar 
căldura era încă prea mare şi aerul rarefiat îmi apăsa 
pieptul. Am ajuns în curând într-un loc scobit, înconjurat cu 
ierburi înalte şi uscate de culoare brună, şi m-am aşezat la 
umbra lor ca să mă odihnesc şi să mă răcoresc. Aveam 
intenţia să stau doar câteva clipe. Am lăsat drugul de aur 
jos, lângă mine, şi mi-am pus bărbia între palme. Am văzut, 
fără prea mult interes, că stâncile din jur, prin locurile pe 
unde lichenii uscați şi sfărâmicioşi căzuseră de pe ele, erau 
străbătute de vine şi de straturi de aur, şi că printre ierburi 
se proiectau pe alocuri bulgări rotunzi şi încreţiţi, de aur. 
Ce importanţă mai avea acum? Pe trupul şi mintea mea 
pusese stăpânire un fel de lâncezeală. Pentru moment, nu 
mai credeam că vom regăsi vreodată sfera în această 
pustietate vastă şi uscată. Mi se părea că n-aveam niciun 
motiv să mai fac vreun efort, până când vor apare seleniţii. 
Apoi, m-am gândit că ar trebui să acţionez, ascultând de 
acel imperativ irațional care înainte de orice îl împinge pe 
om să-şi păstreze şi să-şi apere viaţa, cu toate că şi-o 


păstrează numai pentru ca după aceea să. Moară în chinuri 
şi mai mari. 

Ce ne determinase să venim pe Lună? 

Întrebarea mi se prezenta ca o problemă de nerezolvat. 
Ce-l împinge oare necontenit pe om să se despartă de 
fericire şi siguranţă, să trudească, să înfrunte primejdia, să 
rişte chiar şi o moarte sigură? Acolo sus, pe Lună, mi-a 
trecut prin minte un ade-văr pe care ar fi trebuit să-l ştiu de 
totdeauna, şi anume că omul nu este făcut doar pentru ca 
să trăiască mai în siguranţă şi confort, să fie bine hră-nit şi 
să se amuze. Împotriva intereselor, a fericirii lui, omul este 
neîncetat împins să caute altceva. Parcă o forţă din afara lui 
îl împinge şi el trebuie să i se supună. Dar de ce? De ce? 
Aşezat acolo, în mijlocul inutilului aur lunar, printre lucruri 
din altă lume, mi-am făcut bilanţul întregei vieţi. 
Presupunând că trebuia să mor pe Lună, ca un naufragiat, 
totuşi nu reuşeam nici cum să înţeleg ce scop urmărisem; n- 
am putut să răspund acestei întrebări, dar pentru mine era 
mai limpede ca oricând că nu urmărisem propriul meu 
interes; într-adevăr, niciodată în viaţă nu urmărisem un 
interes personal. Al cui era țelul pe care îl urmăream? ... 
Am încetat să mai meditez asupra cauzei care mă făcuse să 
vin pe Lună, şi am început să mă gândesc la probleme mai 
generale. De ce venisem eu pe lume? De ce aveam o viaţă 
proprie? ... În cele din urmă, m-am pierdut în speculaţii fără 
ieşire. 

Gândurile mi-au devenit vagi şi ceţoase, fără nicio direcţie 
precisă. Nu mă simţeam greoi sau fără vlagă - nici nu pot 
să-mi închipui că s-ar putea simţi cineva astfel pe Lună - 
dar cred că eram foarte istovit. În orice caz, am adormit. 

Somnul m-a odihnit de minune. Cât am dormit, soarele se 
mai apropiase de apus şi arşiţa scăzuse. Când, în sfârşit, am 
fost trezit din amorţeală, de nişte zgomote îndepărtate, m- 
am simţit din nou întremat şi plin de vigoare. M-am frecat la 
ochi şi m-am întins. M-am ridicat în picioare - eram puţin 
înţepenit - şi m-am pregătit să-mi reiau imediat cercetarea. 


Am aşezat drugii de aur câte unul pe fiecare umăr şi am 
ieşit din râpa de stânci auri-fere. 

Soarele era vizibil mai jos, mult mai jos decât fusese, iar 
aerul era mult mai răcoros. Mi-am dat seama că dormisem 
o bună bucată de timp. Mi se părea că o uşoară urmă de 
ceaţă albăstruie atârna în jurul peretelui dinspre apus. Am 
sărit pe o mică ridicătură de stâncă, şi am cercetat craterul. 
Nu vedeam nici urmă de viței lunari sau seleniţi, nu-l 
vedeam nici pe Cavor, dar zăream în depărtare batista, 
fluturând deasupra tufişului de spini. Am privit de jur 
împrejur şi apoi am sărit către un alt punct de unde puteam 
să văd mai bine. 

Am început să descriu semicercuri din ce în ce mai mari, 
revenind mereu în locul de plecare. Totul era obositor şi 
dezesperant. Aerul era într-adevăr mult mai rece, şi mi se 
părea că umbra de sub peretele de la apus se lărgea 
mereu. Din când în când, mă opream să cercetez cu 
privirea, dar nu se vedea nici urmă de Cavor sau de seleniţi, 
iar viţeii lunari probabil că fuseseră mânaţi din nou în in- 
terior, căci nu vedeam niciunul. Doream din ce în ce mai 
mult să-l revăd pe Cavor. Conturul îna-ripat al soarelui se 
apropiase acum de orizont până la o distanţă cât diametrul 
lui. Eram chinuit de gândul că seleniţii vor închide în 
curând capacul deschizăturii şi ne vor lăsa afară, în viforul 
neiertă-tor al nopţii lunare. Socoteam că era timpul să 
abandonăm căutarea şi să ne sfătuim. Simţeam că tre-buie 
să luăm urgent o hotărâre. Nu reuşiserăm să găsim sfera, 
dar nu mai aveam nici timp să o mai căutăm! Dacă capacul 
se închidea şi rămâneam afară, eram nişte oameni pierduţi. 
Marea noapte a cosmosului va cobori asupra noastră, acea 
beznă a vidului care înseamnă o moarte absolută. Întreaga 
mea fiinţă se crispa la această apropiere. Trebuia să intrăm 
din nou în Lună, chiar dacă riscam să fim ucişi. Eram 
obsedat de gândul că vom îngheţa până la pieire, bătând cu 
ultimele sforţări în capacul marelui puț. 


Nu mă mai gândeam de loc la sferă. Mă gândeam numai 
să-l regăsesc pe Cavor. Eram pe jumătate hotărât să intru 
din nou în Lună fără el, decât să-l caut până când va fi prea 
târziu. Ajunsesem la jumătatea drumului spre batistă, când 
deodată... 

Am văzut sfera! 

De fapt, mai curând m-a găsit ea pe mine, decât eu pe ea 
Se afla mult mai departe spre apus decât mersesem eu, iar 
razele înclinate ale soarelui care apunea se reflectau în 
ferestrele de sticlă şi îi trădau prezenţa printr-o rază 
orbitoare. O clipă, am crezut că era vreo nouă armă a 
seleniţilor îndreptată împotriva noastră, dar apoi am 
înţeles. 

Am ridicat braţele, am scos un strigăt sălbatic şi am pornit 
în salturi mari către sferă. Am făcut un salt greşit, am căzut 
într-o râpă adâncă şi mi-am scrântit glezna; după aceea am 
şchiopătat aproape la fiecare salt. Eram într-o stare de 
agitaţie exce-sivă, tremuram din tot corpul şi, înainte de a 
ajunge lângă ea, abia mai răsuflăm. Am fost nevoit să mă 
opresc cel puţin de trei ori, apăsându-mi coastele cu 
palmele; în ciuda aerului rarefiat şi uscat, faţa îmi era udă 
de transpiraţie. 

Nu mă gândeam la nimic altceva decât la sferă, până când 
am fost lângă ea. Uitasem chiar şi neliniştea în legătură cu 
soarta lui Cavor. Ultimul salt m-a făcut să cad cu mâinile pe 
peretele ei de sticlă; apoi m-am sprijinit gâfâind, de sferă, şi 
am încercat să strig: 

— Cavor! lată sfera! 

După ce mi-am mai revenit, am privit prin sticla groasă şi 
mi s-a părut că lucrurile din interior fuseseră răscolite. M- 
am aplecat să privesc mai îndeaproape. Apoi am încercat să 
pătrund înăuntru. A trebuit să o mişc puţin din loc, pentru a 
putea să-mi vâr capul prin deschizătură. Capacul de 
închidere era înăuntru, şi am putut să constat că nimic nu 
fusese atins, nimic nu suferise. Sfera zăcea acolo aşa cum o 
lăsasem noi când am ieşit afară, în zăpadă. Câtva timp am 


fost ocupat să fac şi să refac inventarul. Tremuram de-a 
binelea. Ce bine era să te vezi din nou în acest interior 
întunecat şi fami-liar! Nici nu pot să exprim ceea ce 
simţeam. Apoi m-am strecurat înăuntru şi m-am aşezat 
printre lucrurile noastre. Am privit lumea lunară prin 
peretele de sticlă şi m-am înfiorat. Mi-am aşezat drugii de 
aur pe balot, am căutat ceva de mâncare şi am luat câteva 
îmbucături, nu pentru că mi-era foame, cit mai ales pentru 
că se afla acolo. Apoi m-am gândit că era timpul să ies şi să-i 
semnalizez lui Cavor. Dar n-am ieşit imediat. Ceva mă 
reţinea în sferă. 

Totul se sfârşea cu bine. Aveam încă timp să luăm cu noi 
cât mai multe dintre pietrele magice care îţi dau putere 
asupra oamenilor! Vom lua cu noi aur, iar sfera, plină pe 
jumătate cu aur, va călători tot atât de bine ca şi cum ar fi 
goală. Acum puteam să ne întoarcem, stăpâni pe noi şi pe 
lumea noastră, iar apoi... 

În cele din urmă m-am smuls din gânduri, şi am ieşit din 
sferă. Ajuns afară m-am înfiorat, deoarece aerul serii 
devenise foarte rece. Am rămas în mijlocul râpei privind în 
jur. Am examinat cu multă grijă tufişurile din preajmă, 
înainte de a sări pe un colţ de stâncă, aşa cum făcusem şi la 
primul meu salt pe Lună. Dar de data aceasta l-am făcut 
fără niciun fel de efort. 

Creşterea şi moartea vegetației se produseseră repede; 
întregul aspect al stâncilor se schimbase, dar se putea încă 
recunoaşte panta pe care germinaseră seminţele şi masa de 
stânci de pe care aruncasem prima privire în crater. Dar 
vegetaţia spinoasă de pe pantă, înaltă de treizeci de 
picioare, era acum brună şi uscată, şi arunca umbre lungi 
care se pierdeau în depărtare; seminţele mici, adunate în 
mănunchiuri pe ramurile superioare, erau brune şi coapte. 
Rostul lor fusese îndeplinit. Erau gata să cadă şi să se 
îngroape sub aerul îngheţat, de îndată ce va cădea noaptea. 
Cactuşii uriaşi, care crescuseră văzând cu ochii, îşi 
spărseseră şi îşi împrăştiaseră de mult sporii în cele patru 


puncte cardinale. Uimi-tor colţ al universului acest loc unde 
coborâseră oamenii! 

Mă gândeam că într-o bună zi mi se va dedica o inscripţie 
aşezată aici, chiar în mijlocul acestei sco-bituri. Mă 
gândeam la ciocoiul de curiozitate care ar cuprinde lumea 
din interiorul Lunii, dacă şi-ar da seama de toată 
importanţa acestei clipe! 

Dar seleniţii nici nu visau ce semnificaţie avea venirea 
noastră. Dacă ar fi înţeles-o, întregul crater ar fi fost plin de 
vacarmul urmăririi noastre. Am căutat cu privirea un loc 
din care să-i pot semnaliza lui Cavor, şi am întâlnit aceeaşi 
bucată de stâncă la fel de goală şi de aridă, pe care sărise 
el, chiar din locul de unde mă aflam eu acum. O clipă, am 
şovăit să mă îndepărtez atât de mult de sferă. Apoi, 
ruşinându-mă de şovăiala mea, am sărit... 

Am inspectat din nou craterul. Departe, în vârful umbrei 
enorme pe care o aruncam, se afla mica batistă albă, 
fluturând pe deasupra tufişurilor. Era foarte mică şi foarte 
îndepărtată. Cavor nu se zărea. M-am gândit că ar fi fost 
momentul să mă caute şi el pe mine. Aceasta fusese 
convenţia. Dar el nu se zărea nicăieri. 

Am rămas acolo, aşteptând şi privind, cu mâna streaşină la 
ochi, crezând în fiecare clipă că-l zăresc. Probabil că am 
stat acolo mult timp. Am încercat să strig, dar mi-am 
reamintit de rarefierea aerului. Am făcut un pas nehotărât 
înapoi, spre sferă. Mă gândeam să înalţ o pătură pe unul 
dintre tufişurile alăturate, dar teama de seleniţi m-a făcut 
să renunţ a le descoperi locul în care mă aflam. Mi-am 
aruncat privirile peste crater. 

Mi-a produs o impresie de pustietate care m-a îngheţat. Se 
stinsese orice zgomot al seleniţilor din lumea de dedesubt. 
Era o linişte de moarte. În afară de foşnetul slab al 
tufişurilor din preajma mea, în adierea slabă care abia se 
pornise nu se auzea niciun sunet, nici măcar umbra unui 
sunet. lar adierea era ca de gheaţă. 

Blestematul de Cavor! 


Am tras adânc aer în piept. Mi-am pus palmele pâlnie la 
gură şi am strigat: „Cavor!”, dar vocea îmi era extrem de 
slabă. 

Am privit batista albă, am privit în spate, la umbrele tot 
mai alungite ale peretelui apusean, am privit, cu mâna 
streaşină la ochi, spre soare. Mi se părea că îl văd cum 
coboară pe cer. 

Simţeam că trebuie să acţionez de îndată, dacă voiam să-l 
salvez pe Cavor. Mi-am scos vesta şi am atârnat-o, ca să 
marchez locul, pe baionetele uscate ale ierburilor din 
spatele meu, şi am pornit în linie dreaptă către batistă. Era 
cam la două mile depărtare - o puteam ajunge din câteva 
sute de salturi şi paşi. Am mai spus cum, în timpul saltu- 
rilor lunare, ţi se părea că pluteşti. De fiecare dată când 
pluteam în văzduh, îl căutam cu privirea pe Cavor şi mă 
întrebam de ce s-o fi ascuns. Cu fiecare salt, simţeam că 
soarele apune în spatele meu. De fiecare dată când 
atingeam pământul eram tentat să mă întorc. 

Un ultim salt, şi mă aflam într-o depresiune din 
vecinătatea batistei; încă un pas şi mă aflam pe locul ridicat, 
la doi paşi de ea. M-am înălţat în picioare şi am scrutat 
regiunea din jur, printre fâşiile alungite de umbră. Departe, 
în partea de jos a unei pante, se afla deschiderea tunelului 
din care fugiserăm; umbra mea ajungea până acolo şi, ca 
un deget al nopţii, atingea gura tunelului. 

Nici urmă de Cavor, niciun sunet în tăcerea din jur; numai 
foşnetul, agitația ierburilor şi a umbrelor creşteau. Şi, 
deodată, m-a trecut un fior puternic. 

— Cav...! am început eu să strig, dar mi-am dat seama încă 
o dată de neputinţa glasului omenesc în acest aer rarefiat. 

Tăcere. Tăcere de moarte. 

Atunci privirea mea a descoperit ceva - un obiect mic, care 
se afla la vreo cincizeci de metri în josul pantei, pe o 
grămadă de ramuri îndoite şi rupte. Ce era? Ştiam, şi totuşi, 
pentru un motiv lesne de înţeles, aş fi vrut să nu ştiu. 


M-am apropiat. Era mica şapcă de jucător de crichet pe 
care o purtase Cavor. N-am atins-o. Am rămas locului 
privind-o. 

Ramurile împrăştiate împrejur fuseseră rupte şi călcate cu 
putere. Am ezitat, apoi am făcut un pas înainte şi am 
ridicat-o. 

Şedeam cu şapca lui Cavor în mână, privind ţintă la 
ramurile şi la spinii din jur. Pe alocuri erau nişte pete mici, 
întunecate, pe care nu îndrăzneam să le ating. La vreo zece 
metri mai departe, adierea de vânt făcea să fluture un 
obiect mic şi alb. 

Era o bucăţică de hârtie mototolită; ca şi cum ar fi fost 
strânsă în mână. Am ridicat-o - şi pe ea erau pete de sânge. 
Am reuşit să descifrez urme slabe de creion. Am netezit-o şi 
am văzut că era acoperită, cu un scris inegal şi întrerupt, 
care sfârşea cu o trăsătură nedesluşită. 

M-am apucat să descifrez. 

„Am fost rănit la genunchi, cred că mi s-a sfărâmat rotula, 
şi nu mai pot să alerg sau să mă caţăr”, începea mesajul, 
scris destul de citeţ. 

Apoi continua' cu un scris mai puţin clar: „Ei mă, urmăresc 
de câtva timp şi este doar o chestiune de...” - se părea că 
fusese scris cuvântul „timp”, apoi şters şi înlocuit cu ceva 
indescifrabil - „până să mă prindă. Ei cercetează toate 
împrejurimile”. 

Apoi scrisul: devenea nervos. „Îi aud”, am descifrat eu cu 
greutate; urma o porţiune ilizibilă. După aceea venea un şir 
de cuvinte scrise desluşit, „o specie de selenit cu totul 
diferită, care se pare că sunt conducă...” Scrisul devenea 
din nou indescifrabili, din cauza grabei. 

„Cutia lor craniană este mai mare, mult mai mare, 
trupurile sunt mai zvelte şi picioarele foarte scurte. Când 
merg, scot sunete plăcute şi parcă se mişcă după un plan 
bine chibzuit... Deşi sunt rănit, neputincios, înfăţişarea lor 
îmi dă speranţe.” Îl recunoşteam foarte bine pe Cavor! „N- 


au tras asupra mea şi nici n-au încercat să mă rănească. Am 
de gând să...” 

Apoi urma o trăsătură bruscă de creion, de-a curmezişul 
hârtiei, iar pe spate şi pe margini era... sânge! 

În timp ce şedeam acolo perplex, privind acest uluitor 
document, ceva foarte moale, uşor şi rece, mă atinse pe 
mână o clipă şi dispăru, apoi o pată albă şi mică îşi aruncă 
umbra pe faţa mea. Era un fulg de zăpadă, primul fulg de 
zăpadă, prevestitorul nopţii. 

Am ridicat ochii, tresărind; cerul se întunecase devenind 
aproape negru, şi era plin de o mulţime tot mai mare de 
stele care mă priveau cu răceală. Spre răsărit, lumina 
acestei lumi veştejite căpătase o nuanţă de bronz, iar spre 
apus, soarele - care-şi pierduse jumătate din căldură şi 
lumină, din cauza negurei albe care se îngroşa - atingea 
marginea craterului, dispărea din vedere, şi toate tufişurile 
şi stâncile colţuroase şi prăvălite se ridicau în faţa lui într-o 
dezordine de forme negre şi ascuţite. O ghirlandă uriaşă de 
ceaţă se lăsa în jos, în marele lac de întuneric dinspre apus. 
Un vânt rece făcea să se înfioare întregul crater. Deodată 
m-am trezit într-o rafală de zăpadă care cădea, iar lumea 
din jurul meu a devenit cenuşie şi întunecată. 

Şi atunci am auzit, nu puternic şi pătrunzător ca la 
început, ci slab şi nelămurit ca un glas ce se stinge, sunetul 
acela, sunet care vestise venirea zilei: Bum... bum... bum... 

Răsuna în tot craterul; părea că palpită o dată cu stelele 
cele mari: discul roşu ca sângele al soa-relui continua să 
apună, în timp ce se auzea răsunând: Bum... bum... bum... 

Ce se întâmplase cu Cavor? În tot timpul cât s-a auzit 
bubuitul am rămas acolo, prostit; în cele din urmă sunetul a 
încetat. Şi, deodată, gura des-chisă a tunelului din capătul 
de jos al pantei se închise ca un ochi şi dispăru. 

Atunci am rămas cu adevărat singur. 

Deasupra mea, în jurul meu, apropiindu-se de mine, 
îmbrăţişându-mă tot mai de aproape, se afla Eternul, cel 
care a existat înaintea începutului şi care triumfa asupra 


sfârşitului; acest vid enorm în care orice lumină, viaţă şi 
fiinţă nu este decât licărirea slabă şi trecătoare a unei stele 
căzătoare; frigul, liniştea, tăcerea noaptea infinită şi finală a 
cosmosului. 

Senzaţia de singurătate şi dezolare a devenit senzaţia unei 
prezenţe copleşitoare, care se apleca asupra mea, care 
aproape mă atingea. 

— Nu, am strigat, nu! Încă nu! Încă nu! Aşteaptă! 
Aşteaptă! O, aşteaptă! Glasul meu se înălţă într-un țipăt 
slab. Am aruncat hârtia mototolită, m-am căţărat din nou pe 
creastă, ca să-mi iau direcţia şi apoi, cu toată energia pe 
care o mai aveam, am sărit către semnul pe care îl lăsasem, 
acum vag şi îndepărtat, chiar la marginea umbrelor. 

Înaintam în salturi mari, şi fiecare salt dura un secol. 

În faţa mea, fâşia de soare cu marginea şerpuită se 
scufunda din ce în ce mai mult, iar umbra care înainta a pus 
stăpânire pe sferă înainte ca eu să ajung lângă ea. Eram la 
două mile depărtare - o sută de salturi, sau mai mult - şi 
aerul din jurul rneu se rărea tot mai mult, ca şi cum ar fi 
fost aspirat de o pompă, iar frigul îmi înţepenea 
încheieturile. Dar chiar dacă va fi să mor, voi muri alergând 
- îmi spuneam. De câteva ori, piciorul mi-a alunecat pe 
zăpada care se aduna şi mi-a micşorat elanul; la un moment 
dat am căzut drept în nişte tufişuri, care s-au zdrobit şi s-au 
risipit în fărâme, ca un praf, apoi m-am poticnit şi am căzut 
rostogolindu-mă într-o râpă, de unde m-am ridicat, 
sângerând şi fără să mai recunosc direcţia în care tre-buia 
să merg. 

Dar astfel de incidente nu însemnau nimic faţă de 
intervalele, îngrozitoarele pauze când pluteam prin aer, 
către valul nopţii care se revărsa. Res-piraţia mea scotea un 
sunet şuierător, şi parcă mi se răsuceau în plămâni nişte 
cuțite. Inima parcă-mi bătea în creier. „Oare voi ajunge? 
Oh, Doamne! Oare voi ajunge?” 

Mă chinuia întreaga mea fiinţă. 


„Culcă-te jos”, ţipau în mine durerea şi deznădejdea, 
„Cculcă-te jos!” 

Cu cât mă luptam ca să mă apropii, cu atât mi se părea 
mai imposibil şi mai îndepărtat telul de atins. Eram amorţit, 
mă poticneam, mă răneam şi mă tăiam, dar nu mă opream 
locului. 

Şi, în faţa ochilor, mi-a apărut sfera. 

Am căzut în patru labe, şi plămânii mi-au fost cuprinşi de o 
tuse convulsivă. 

Am început să mă târăsc. Chiciura mi se aduna pe buze, de 
mustață şi de barbă îmi atârnau ţurţuri, eram alb în această 
atmosferă îngheţată. 

Mai aveam vreo doisprezece metri până la sferă. Ochii mi 
se înceţoşară., Culcă-te jos”, striga deznădejdea, „culcă-te 
jos!” 

Am atins-o şi m-am oprit. „Prea târziu!” striga 
deznădejdea. „Culcă-te jos!” 

Mi-am adunat ultimele puteri. Eram chiar pe marginea 
deschizăturii, o biată fiinţă năucită şi pe jumătate moartă. 
Împrejur totul era acoperit de zăpadă. M-am târât înăuntru. 
Acolo mai rămăsese puţin aer mai cald. Fulgii de zăpadă - 
fulgii de aer - dansau în jurul meu, în timp ce încercam, cu 
mâinile îngheţate, să pun capacul la loc şi să-l răsucesc 
strâns. Am suspinat: „Vreau!” Dinţii îmi clănţăneau. Apoi, cu 
degetele care îmi tremurau şi pe care le simţeam că se 
sfărâmă, am apăsat pe butoanele obloanelor. 

În timp ce bâjbâiam la butoane - nu le mai manevrasem 
niciodată - am văzut, nelămurit, prin sticla aburită, fâşiile 
de lumină roşie ale soarelui care apunea, dansând şi 
pâlpâind prin furtuna de zăpadă; formele negre ale 
ierburilor se îngroşau, se aplecau, şi se frângeau sub 
zăpada oare creştea mereu. Vârtejurile de zăpadă se 
îndeseau tot mai mult, întunecând lumina. Ce se va 
întâmpla oare dacă butoanele nu vor funcţiona? 

Atunci, sub mâna mea s-a auzit un ţăcănit, şi într-o clipă 
această ultimă viziune a lumii lunare dispăru din faţa 


ochilor. Mă aflam în liniştea şi întunericul sferei 
interplanetare. 

Capitolul XIX. 

DL. BEDFORD ÎN SPAŢIUL INFINIT. 

Era ca şi cum aş fi fost mort. Într-adevăr, cred că un om 
omorât brusc şi violent ar avea aceleaşi senzaţii. O clipă, am 
simţit o dorinţă arzătoare de viaţă, dar şi teamă; în clipa 
următoare, întuneric şi tăcere, nici lumină, nici viaţă, nici 
soare, lună sau stele, ci doar bezna infinită. Cu toate că eu 
însumi produsesem acest efect, cu toate că mai trecusem 
prin această stare, în tovărăşia lui Cavor, mă simţeam 
destrămat, năucit şi copleşit. Se părea că eram purtat pe 
sus, într-un întuneric nesfârşit. Mi-am tras degetele de pe 
butoane, am început să plutesc ca şi cum tot corpul îmi era 
anihilat, şi în cele din urmă m-am lovit de balot, de lanţul şi 
de drugii de aur care se legănau în mijlocul sferei. 

Nu ştiu cât timp am plutit până când am întâlnit aceste 
obiecte. În sferă, mai mult chiar decât pe Lună, noţiunea 
pământească a timpului este desigur necorespunzătoare. 
Când am atins balotul, a fost ca şi cum m-aş fi trezit dintr- 
un somn fără vise. Mi-am dat seama imediat că, dacă 
doream să rămân în viaţă şi treaz, trebuia să aprind o 
lumină sau să deschid o fereastră, ca să pot avea ceva în 
faţă. Şi, pe deasupra, îmi era frig. Am dat un brânci 
balotului, m-am apucat de unul dintre firele care treceau 
prin peretele de sticlă, m-am târât de-a lun-gul lui până 
când am ajuns la marginea unui oblon, de unde, 
orientându-mă asupra poziţiei butoanelor care acționau 
obloanele şi aprindeau lumina, mi-am luat din nou vânt, 
zburând în jurul balotului şi, după ce m-am izbit de un corp 
mare şt foşnitor, care plutea, am pus din nou mina pe fire, 
chiar lângă butoane. Am aprins mai întâi mica lampă, să văd 
de ce mă izbisem, şi am descoperit vechiul exemplar din 
Lloyd's News, care scăpase din legătură şi plutea liber. 
Faptul m-a readus din Infinit la propriile mele dimensiuni. 
Am izbucnit într-un râs greoi, gâfiitor, ceea ce mi-a dat 


ideea să deschid unul dintre cilindrii cu oxigen. După aceea, 
am aprins aparatul de încălzit şi am mâncat ceva. În sfârşit, 
m-am apucat să manevrez, cât puteam mai atent, obloanele 
de Cavorită, căutând să descopăr modul cum călătorea 
sfera. 

Am deschis un oblon, dar a trebuit să-l închid imediat, 
rămânând câtva timp ameţit şi orbit de lumina soarelui. 
După ce am reflectat o clipă, am pornit spre ferestrele care 
se aflau în unghi drept faţă de oblonul pe care îl 
deschisesem; mi s-a arătat mai întâi cornul imens al Lunii, şi 
apoi micul corn al Pământului. Am rămas surprins văzând 
cât de departe eram de Lună. Crezusem nu numai că 
zguduirea pe care ne-o provocase la plecare atmosfera 
Pământului, va fi aproape de nesimţit pe Lună, dar şi că 
forţa tangenţială a mişcării lunare de rotaţie va fi cel puţin 
de douăzeci şi opt de ori mai mică decât a planetei noastre. 
Mă aşteptasem să descopăr că pluteam deasupra 
craterului, la marginea nopţii lunare, dar toate acestea nu 
mai erau acum decât o parte din conturul cornului alb care 
acoperea cerul. Şi Cavor...? 

Devenise o cantitate infinitezimală. 

Am încercat să-mi imaginez ce se întâmplase cu el. Dar, în 
momentul acela, nu mă puteam gândi la altceva în afară de 
moarte. Parcă îl şi vedeam trântit pe jos, zdrobit, la 
picioarele unei interminabile cascade de lumină albastră. 
Şi, în jurul lui, stupidele insecte lunare, privindu-l... 

Contactul cu ziarul care plutea prin sferă fusese revelator 
şi, pentru câtva timp, am redevenit un om practic. Pentru 
mine era foarte limpede că trebuia să ajung din nou pe 
Pământ, deşi, după câte vedeam, mă îndepărtam de el. 
Orice i s-ar fi întâmplat lui Cavor, chiar dacă încă era viu - 
ceea ce mi se părea de necrezut, judecând după bucata de 
hârtie pătată cu sânge - nu aveam nicio putere să-l ajut. Viu 
sau mort el rămăsese acolo, în dosul mantiei de nepătruns a 
nopţii lunare, şi tre-buia să rămână acolo în continuare, cel 
puţin până când voi putea să adun câţiva oameni, pentru a-i 


veni în ajutor. Oare voi face-o? Planul meu era cam acesta: 
să mă întorc, dacă îmi va sta în putinţă, pe Pământ, şi, după 
ce voi chibzui mai serios, fie să arăt sfera câtorva persoane 
de încredere, explicându-le principiile de bază, şi să 
acţionăm împreună, fie să-mi păstrez secretul, să vând 
aurul, să-mi procur arme, provizii şi un om de ajutor şi, 
întorcându-mă cu aceste întăriri, să tratez de pe picior de 
egalitate cu fragilii locuitori ai Lunii; să-l salvez dacă se va 
putea pe Cavor şi, în orice caz, să-mi procur aur într-o 
cantitate suficientă, pentru a crea o bază mai solidă 
acţiunilor mele viitoare. 

Dar acestea erau speranţe îndepărtate; trebuia mai întâi 
să ajung pe Pământ. Am început să mă gândesc cum anume 
să procedez pentru a ajunge din nou acolo. Preocupat de 
această problemă, nu m-am mai gândit ce voi face când voi 
ajunge. Singura mea grijă era să ajung. 

În cele din urmă, am găsit că soluţia cea mai bună ar fi să 
cobor din nou către Lună, cât voi putea mai aproape de ea, 
ca să câştig viteză, să închid obloanele şi să trec dincolo de 
ea şi, după aceea, să deschid obloanele dinspre Pământ şi 
să pornesc cu toată viteza către el. Nu eram însă sigur dacă 
prin acest sistem voi atinge vreodată Pământul, sau dacă 
mă voi învârti prin spaţiu într-o curbă hiperbolică sau 
parabolică. Apoi am avut o inspiraţie fericită şi, deschizând 
câteva obloane înspre Lună, care-mi apăruse pe cer drept 
în faţa Pământului, mi-am modificat cursa în aşa fel încât să 
mă îndrept către Pământ, prin spatele căruia aş fi trecut 
dacă n-aş fi găsit această soluţie. M-am izbit de tot felul de 
complicaţii, încercând să rezolv aceste probleme - nu am 
pregătire de matemati-cian - dar sunt convins că până la 
urmă, norocul, şi nu raţionamentele mele, m-a ajutat să 
ajung pe Pământ. Dacă aş fi ştiut atunci, aşa cum ştiu acum, 
că toate datele matematice erau împotriva mea, nu cred că 
m-aş mai fi ostenit măcar să ating butoanele, pentru a face 
vreo încercare. După ce am considerat că problema este 
rezolvată, am deschis toate obloanele dinspre Lună, m-am 


aşezat jos ghemuit - efortul m-a ridicat pentru scurt timp la 
câteva picioare înălţime şi am rămas câteva clipe suspendat 
în cel mai ciudat mod - aşteptând ca Luna să devină din ce 
în ce mai mare. Trebuia - când voi ajunge destul de 
aproape - să închid obloanele, să zbor cu viteza astfel 
obţinută pe lângă Lună - dacă nu mă voi zdrobi de solul ei - 
şi să mă îndrept către Pământ. 

Am procedat întocmai. 

Mi-am dat seama că, în sfârşit, mă apropiasem îndeajuns. 
Am închis ferestrele care-mi arătau perspectiva Lunii şi, 
într-o stare de spirit total lip-sită de nelinişte sau tristeţe - 
nu-mi amintesc bine - m-am aşezat jos, pe peretele de 
sticlă, începând, în mica fărâmă de materie gonind prin 
spaţiul infinit, o aşteptare care trebuia să se sfârşească o 
dată cu atingerea Pământului. Aparatul de încălzit făcuse 
atmosfera suportabilă în sferă, aerul fusese împrospătat cu 
oxigen, şi în afară de o uşoară durere de cap, care a durat 
în tot timpul cât am fost departe de Pământ, mă simţeam, 
din punct de vedere fizic, într-o stare foarte bună. Am stins 
din nou lumina, ca să nu-i duc lipsa mai târziu; în jurul meu 
- în afară de strălucirea Pământului şi de licărirea stelelor - 
domnea întunericul. Totul era cufundat într-o linişte şi o 
tăcere atât de absolută, încât parcă aş fi fost într-adevăr 
singura fiinţă din univers; şi totuşi, lucru destul de ciudat, 
nu aveam o senzaţie mai mare de singurătate sau de teamă 
decât aş fi avut-o dacă m-aş fi aflat pe Pământ în patul meu. 
Acum, faptul mi se pare cu atât mai ciudat, cu cât în timpul 
ultimelor ceasuri petrecute în craterul Lunii mă chinuise 
senzaţia absolutei mele singurătăţii... 

Deşi pare de necrezut, intervalul de timp pe care l-am 
petrecut în spaţiu nu este proporţional cu niciun alt interval 
de timp din viaţa mea. Uneori, mi se părea că străbat 
veşnicii incomensurabile, ca un zeu pe o frunză de lotus, 
apoi din nou, ca după o pauză de-o clipă, călătoream de la 
Lună spre Pă-mânT. În realitate, au trecut - măsurate în 
timp pământean - doar câteva săptămâni. Dar grija, 


neliniştea, foamea şi frica, ajunse la o culme, parcă 
dispăruseră. Pluteam, gândindu-mă cu o stranie detaşare şi 
lărgime de spirit la tot ceea ce mi se întâmplase, la întreaga 
mea viaţă, la impulsurile şi aspectele cele mai ascunse ale 
fiinţei mele. Mi se părea că crescusem imens, că pierdusem 
orice simţ al mişcării, că pluteam printre stele; şi, în tot 
timpul, aveam senzaţia micimii Pământului şi a infinitei 
micimi a vieţii mele trăite pe Pământ. 

Nu pot nici măcar să încerc să analizez tot ceea ce se 
petrecea în mintea mea. În mod direct sau indirect, totul 
putea fi pus, fără îndoială, pe seama neobişnuitelor condiţii 
fizice în care trăiam. Aştern toate acestea pe hârtie doar 
pentru faptul în sine, fără niciun comentariu. Principala 
caracteristică a acestei stări de spirit era dubiul tot mai 
profund asupra propriei mele identități. Începeam, dacă pot 
să mă exprim astfel, să mă disociez de Bedford, îl priveam 
pe Bedford ca pe un lucru incidental şi mărunt, cu care mă 
întâlnisem întârnplător, îl ve-deam pe Bedford sub 
nenumărate aspecte noi, îl vedeam ca pe un biet imbecil, 
deşi până atunci înclinam să-l privesc, cu o oarecare 
mândrie, ca pe o persoană foarte inteligentă şi energică. 
Nu numai că-l vedeam ca pe un imbecil, dar şi ca pe fiul 
multor generaţii de imbecili. Îi revedeam zilele de şcoală, 
adolescenţa, prima întâlnire cu dragostea, la fel cum ar 
privi cineva mişcările unei furnici în nisip... Regret că mi-a 
mai rămas încă şi azi ceva din această perioadă de 
luciditate, şi cred că nu voi mai avea niciodată suficiența 
deplină din timpul tinereţii. Dar, în momentul acela, 
constatările mele nu erau de loc dureroase, deoarece 
aveam o extraordinară convingere că, de fapt, eu nu mai 
eram Bedford, ci cu totul altcineva, o minte care pluteşte în 
tăcuta seninătate a spaţiului. De ce m-aş fi necăjit eu din 
cauza greşelilor acestui Bedford? Nu răspundeam nici 
pentru el, nici pentru faptele lui. 

Câtva timp m-am împotrivit acestor rătăciri care deformau 
totul. Am încercat să-mi chem în ajutor amintirea 


momentelor vii, a emoţiilor delicate şi intense; simţeam că, 
amintindu-mi un mic senti-ment sincer, puteam să pun 
capăt acestei dedublări. Dar n-am reuşit. Îl vedeam pe 
Bedford coborând pe Chancery Lane, cu pălăria dată pe 
spate, cu pulpanele hainei în vânt, în drum spre examene. Îl 
vedeam mişcându-se într-un furnicar de oameni, izbindu-se 
şi chiar salutând alte mici vietăţi asemănătoare. Eram eu? Îl 
vedeam pe Bedford, în aceeaşi seară, în salonul unei 
doamne; pălăria lui, care avea urgentă nevoie de perie, era 
aşezată pe masa de alături, iar el era în lacrimi. Eram eu? Îl 
vedeam cu această doamnă în diferite atitudini, trăind 
diferite emoţii, şi niciodată nu m-am simţit atât de detaşat 
de el... Îl vedeam plecând în grabă la Lympne, să scrie o 
piesă, acostându-l pe Cavor, lucrând cu mânecile suflecate 
la construirea sferei şi plecând la plimbare până la 
Canterbury, din cauză că-i era teamă să plece spre Lună. 
Eram eu? Nu credeam. 

Mă gândeam uneori că toate acestea erau o halucinație 
datorită singurătăţii şi faptului că pierdusem orice greutate 
şi orice senzaţie de rezistenţă. Am încercat să-mi recâştig 
această senzaţie, agăţându-mă de pereţii sferei, ciupindu- 
mă de mâini şi încleştându-le una de alta. Printre altele, am 
aprins lumina, am prins din zbor exemplarul rupt din 
Lloyd's şi am recitit anunţurile atât de realiste şi de 
convingătoare despre bicicleta „Cutaway”, despre domnul 
cu resurse personale şi despre doamna în mizerie care 
vindea acele „furculiţe şi linguri”. Fără îndoială că ei existau 
într-adevăr, iar eu îmi spuneam: „Aceasta este lumea ta, şi 
tu eşti Bedford şi te întorci să trăieşti pentru tot restul vieţii 
printre asemenea fiinţe”. Dar îndoielile mele continuau să 
argumenteze: „Nu eşti tu cel care citeşte, este Bedford - şi 
tu nu eşti Bedford, să ştii. locmai de aici porneşte eroarea”. 

— La naiba! am strigat. Dar dacă nu sunt Bedford, cine 
sunt? 

Dar niciun răspuns nu venea la această întrebare, cu toate 
că îmi treceau prin minte imaginile cele mai bizare, bănuieli 


ciudate şi îndepărtate, ca nişte umbre văzute de la 
distanţă... Ştiţi, mi se părea că eram într-adevăr cu totul în 
afară nu numai de lume, dar de toate lumile posibile, în 
afară de spaţiu şi timp, şi că acest biet Bedford nu era decât 
un orificiu prin care eu priveam lumea... 

Bedford! Oricât l-aş nega, eram, cu siguranţă, legat de el, 
şi ştiam că, oriunde şi orice aş fi, va trebui să simt forţa 
dorințelor lui, să trăiesc toate bucuriile şi necazurile lui, 
până când îşi va sfârşi viaţa. Şi, după moartea lui Bedford - 
ce va mai fi? ... 

Dar destul despre această perioadă cu totul aparte a 
aventurilor mele. Am descris-o numai pentru a arăta în ce 
măsură izolarea şi despărţirea de planeta noastră atingea 
cu turburări stranii şi neaşteptate nu numai funcţiile şi 
senzațiile fiecărui organ al corpului, ci însăşi structura 
minţii. În cea mai mare parte a călătoriei mele prin spaţiu, 
am plutit copleşit de astfel de gânduri abstracte, dedublat şi 
nepăsător, ca un megaloman haotic, printre stelele şi 
planetele eterului, şi nu numai lumea la care mă întorceam, 
dar şi peşterile lumi-nate în albastru ale seleniţilor, feţele 
lor ca o cască, maşinile lor gigantice şi uimitoare, şi chiar 
soarta lui Cavor, târât inutil în lumea lunară, erau pentru 
mine fapte infinit de mărunte şi fără nicio însemnătate. 

În cele din urmă, am început să simt atracţia Pământului, 
aducându-mă din nou spre viaţa reală a oamenilor. Şi 
atunci, într-adevăr, a devenit din ce în ce mai limpede 
pentru mine că eram fără nicio îndoială Bedford şi mă 
întorceam, după aventuri uimitoare, în lumea noastră, şi că 
puteam foarte bine să-mi pierd viaţa în această întoarcere. 
Am început să mă gândesc la condiţiile coborârii mele pe 
Pământ... 

Capitolul XX. 

DL. BEDFORD ÎN LITTLESTONE. 

Când am intrat în regiunea superioară a atmosferei, linia 
mea de zbor era aproape paralelă cu suprafaţa Pământului. 
Temperatura sferei a început să crească imediat. Ştiam că 


trebuie să cobor neîntârziat. Departe, sub mine, în culorile 
întunecate ale amurgului, se vedea întinderea unei mări. 
Am deschis câte obloane am putut şi m-am prăbuşit - din 
bătaia soarelui în seară, şi din seară în noapte. Pământul 
devenea tot mai mare, înghițind stelele, iar vălul de nori 
argintiu şi translucid, luminat de stele, se întindea ca să mă 
prindă. În cele din urmă, Pământul îşi pierdu înfăţişarea 
sferică, deveni plat şi apoi concav. Nu mai era o planetă pe 
cer, ci Lumea Omului. Am închis toate ferestrele dinspre 
Pământ, lăsând doar o crăpătură de câteva degete şi viteza 
cu care cădeam s-a încetinit. Marea, care era acum atât de 
aproape încât vedeam crestele întunecate ale malurilor, se 
repezea în întâmpinarea mea. Am închis şi ultima fâşie de 
fereastră şi m-am aşezat încruntat şi muşcându-mi pumnii 
în aşteptarea ciocnirii... 

Sfera a izbit apa cu o putere uriaşă: probabil că a sărit la 
zeci de metri înălţime. Când am atins suprafaţa apei, am 
deschis obloanele de Cavorită. Am coborât în apă din ce în 
ce mai încet, până când am simţit că sfera a început să 
apese de jos în sus: apoi am urcat din nou, ca o bulă de aer. 
Şi, în sfârşit, călătoria mea prin spaţiu luase sfârşit: pluteam 
şi mă legănam pe suprafaţa mării. 

Noaptea era întunecată şi noroasă. Două puncte galbene 
în depărtare indicau trecerea unui vas, mai aproape se 
vedea o lumină roşie care se plimba într-o parte şi în alta. 
Dacă bateria lămpii mele electrice n-ar fi fost consumată, 
puteam fi cules chiar în noaptea aceea. Eram surescitat, în 
ciuda marii oboseli pe care începeam s-o simt şi ardeam de 
nerăbdare să pun capăt călătoriei. 

În cele din urmă, am încetat să mă mai agit şi m-am aşezat 
cu mâinile pe genunchi, privind lumina roşie din depărtare. 
Ea se mişca în sus şi în jos, legănându-se neîncetat. Am 
început să mă calmez. Mi-am dat seama că mai trebuia să- 
mi petrec cel puţin o noapte în sferă. Mă simţeam extrem 
de greoi şi de obosit. Şi am adormit. 


M-a trezit schimbarea cadenţei în care mă legănam. Am 
privit prin fereastra de sticlă groasă; acostasem pe un banc 
întins de nisip. În depărtare se vedeau case şi copaci, iar, 
spre mare, imaginea diformată şi neclară a unui vas care 
plutea între apă şi cer. 

M-am ridicat în picioare, clătinându-mă. Singura mea 
dorinţă era să ies afară. Deschizătura se afla în partea de 
sus, şi m-am apucat să deşurubez capacul. Încet, am reuşit 
să-l deschid. În cele din urmă, aerul a început să intre 
şuierând, după cum şuierase cândva la ieşire. Dar, de data 
aceasta, n-am mai aşteptat echilibrarea presiunii. În clipa 
următoare, simţeam în mâini greutatea capacului, şi uşa 
era deschisă, larg deschisă, către bătrânul şi familiarul cer 
al Pământului. 

Aerul mi-a pătruns atât de violent în piept, încât mi-am 
pierdut respiraţia. Capacul mi-a căzut din mâini, pe 
peretele de sticlă. Am scos un strigăt, mi-am pus mâinile pe 
piept şi m-am aşezat jos. Câtva timp, durerile au fost 
îngrozitoare. Apoi am început să respir adânc. În cele din 
urmă, am putut din nou să mă ridic şi să mă mişc. 

Am încercat să-mi trec capul prin deschizătură, dar sfera 
s-a rostogolit. Era ca şi cum, în timp ce ieşeam, cineva mi-ar 
fi tras capul în jos. M-am dat repede înapoi, ca să nu intru 
cu capul sub apă. După câteva răsuciri şi smucituri, am 
reuşit să mă târăsc afară, pe nisipul mângâiat de valurile 
refluxului. 

N-am încercat să mă ridic în picioare. Aveam impresia că 
trupul mi se schimbase deodată în plumb. Mama noastră, 
Pământul, pusese din nou mâna pe mine - respingând 
intermediul Cavoritei. Şedeam întins, fără să-mi pese de 
apa care îmi scălda picioarele. 

Se arătau zorii zilei, nişte zori cenuşii, mai mult înnoraţi, 
dar lăsând ici şi colo să se vadă câte o fâşie lungă de 
cenuşiu verzui. La o oarecare dis-tanţă, în larg, se vedea un 
vas ancorat, siluetă palidă purtând o lumină galbenă. Apa 
venea ondulând în valuri joase şi lungi. Departe, spre 


dreapta, ţărmul se curba, formând o plajă pe care se aflau 
câteva căsuțe, un far - ceva mai departe - un indicator de 
navigaţie şi o movilă de pământ. Spre interior, se întindea 
un spaţiu de nisip neted, întrerupt din loc în loc de bălți de 
apă şi care se sfârşea cam la o milă depărtare, cu rişte 
tufişuri mărunte. Spre nord-est, o plajă izolată, cu un şir de 
clădiri înalte, cele mai înalte obiecte de pe țărm, pete 
întunecate pe cerul care se lumina. Mă între-bam ce oameni 
ciudaţi au putut să înalțe aceste clădiri masive pe un teren 
atât de descoperit. Semănau cu nişte clădiri din Brighton, 
pierdute într-un pustiu. 

Am rămas mult timp acolo, căscând şi frecându-mi faţa. În 
cele din urmă am încercat să mă ridic. Mi se părea că ridic 
o greutate. În sfârşit, am fost în picioare. 

Am privit către casele îndepărtate. Pentru prima dată, 
după foamea îndurată în craterul lunar, m-am gândit la o 
hrană pământească. 

— Slănină, am şoptit, şi ouă! Pâine prăjită şi o cafea bună... 
Şi cum dracu' am să duc toate lucru-rile astea până la 
Lympne? 

Nu ştiam unde sunt. În orice caz, era un ţărm răsăritean 
şi, în momentul căderii, văzusem Europa. 

Am auzit paşi scârţâind pe nisip şi apăru pe plajă un om, 
cu faţa rotundă şi cu privirea prietenoasă, îmbrăcat într-o 
flanelă, având un prosop de baie aruncat peste umeri şi un 
costum de baie pe braţ. Am înţeles imediat că mă aflam în 
Anglia. Omul se uită atent la sferă şi la mine. Înaintă, 
continuând să mă privească. Arătam, desigur, ca un sălbatic 
- murdar, neîngrijit, într-un hal de nedescris - dar în 
momentul acela nici nu mă sinchiseam. Omul se opri la o 
distanţă de vreo douăzeci de metri. 

— Bună ziua, domnule! zise el, şovăind. 

— Bună ziua! 

Liniştit de răspuns, el înaintă câţiva paşi. 

— Ce naiba reprezintă obiectul acesta? întrebă el. 

— Poţi să-mi spui unde mă aflu? 


— Aici este Littlestone, zise el, arătând către case; şi 
dincolo este Dungeness! Ai acostat chiar acum? Ce-i asta? 
Vreun soi de maşină? 

— Da. 

— Ai fost aruncat pe țărm? Ai naufragiat, sau ceva în genul 
ăsta? Ce este sfera asta? 

M-am gândit repede. Am cântărit omul din ochi, în timp ce 
se apropia. 

— Drace! zise el, ai trecut prin clipe grele! Credeam că... 
Ei bine... unde ai naufragiat? Asta este vreun fel de barcă 
de salvare? 

M-am hotărât să urmez deocamdată această linie, şi i-am 
dat nişte răspunsuri vagi. 

— Am nevoie de ajutor, am spus eu, cu glas răguşit. Aş 
vrea să duc nişte obiecte pe țărm... obiecte pe care nu pot 
să le las aici. 

Trei tineri cu aspect plăcut, purtând bluze şi pă-lării de 
paie, şi ţinând în mână nişte prosoape, coborau pe nisip 
către mine. Păreau a fi grupul celor care făceau cea mai 
matinală baie la Littlestone. 

— Ajutor, zise tânărul, bineînţeles! Făcu un gest că este 
gata să mă ajute. Cum vă putem fi de folos? Se întoarse, 
făcând semne cu mâinile. Ceilalţi doi tineri grăbiră pasul. În 
câteva clipe erau în jurul meu, copleşindu-mă cu întrebări 
la care nu eram dispus să răspund. 

— Am să vă povestesc totul mai târziu, le-am spus. Sunt 
obosit mort, sunt frânt. 

— Vino la hotel, zise omul cu faţa rotundă. Avem noi grijă 
de maşina dumitale. 

Am ezitat. 

— Nu pot. În sfera aceasta sunt două bare mari de aur. 

Au privit neîncrezători unii la alţii, apoi către mine, cu un 
aer interogativ. M-am dus spre sferă, m-am aplecat, m-am 
furişat înăuntru şi după o clipă ei aveau în faţă lanţul rupt şi 
drugii seleniţilor. Dacă n-aş fi fost atât de obosit, le-aş fi râs 
în nas. Erau ca nişte pisoi în jurul unui gândac. Nu ştiau ce 


să creadă. Omuleţul cel gras s-a aplecat, a săltat una dintre 
bare, şi, mormăind, a lăsat-o să cadă la loc. Ceilalţi făcură la 
fel. 

— Este plumb, sau aur? zise unul. 

— Oh, este aur, zise altul. 

— Aur, în mod sigur, zise al treilea. 

Se uitară cu toţii la mine şi după aceea spre vasul care 
şedea ancorat în larg. 

— Dar... strigă omul cel scund, de unde l-ai luat? 

Eram prea obosit pentru a mai scorni o minciună. 

— L-am găsit în Lună. 

S-au uitat din nou unii la alţii. 

— Ascultaţi - le-am spus eu, n-am timp acum de discutat. 
Ajutaţi-mă să duc aceste bucăţi de aur până la hotel. Cred 
că doi inşi pot să ducă un drug, dacă se mai odihnesc din loc 
în loc; eu voi târi lanţul. După ce am să mănânc ceva, sunt 
gata să vă spun mai mult. 

— Şi cum rămâne cu sfera? 

— N-are ce să i se întâmple, am spus eu. În orice caz... 
ducă-se la dracu'... să rămână deocamdată aici. Dacă vine 
fluxul va pluti de minune. 

Complet nedumeriţi, tinerii au ridicat ascultători, pe 
umeri, comorile mele; simţindu-mi picioarele d e plumb, am 
pornit în fruntea acestei procesiuni către grupul de case de 
lângă țărm. Pe la jumătatea drumului, ni s-au alăturat două 
fetiţe cu priviri speriate, purtând fiecare câte o sapă, iar 
mai târziu a apărut un băieţaş slăbuţ, care fornăia mereu 
pe nas. Îmi amintesc că ducea o bicicletă şi ne-a însoţit vreo 
sută de metri, în flancul nostru drept, apoi a renunţat, 
negăsindu-ne vrednici de interes, s-a urcat pe bicicletă şi a 
pornit pe nisipul neted, în direcţia sferei. 

M-am uitat să privesc în urma lui. 

— Nu se va atinge de ea, zise tânărul cel îndesat, pe un 
ton liniştitor. 

La început, eram apăsat de cenugşiul dimineţii; apoi soarele 
s-a desprins dintre norii întinşi dea-supra orizontului şi a 


luminat întreaga lume, transformând marea de plumb în 
valuri scânteietoare. Am început să mă însufleţesc. O dată 
cu soarele, mi-a reapărut clar în faţă uriaşa importanţă a 
ceea ce făcusem şi ceea ce mai aveam încă de făcut. Văzând 
că unul dintre oameni s-a poticnit sub greutatea aurului 
meu, am izbucnit în râs. Cât de umiliţi vor fi oamenii, atunci 
când îmi voi lua adevăratul loc în lume! 

Dacă n-aş fi fost sfâşiat de oboseală, m-aş fi amuzat, 
desigur, văzând cum şovăie proprietarul hotelului din 
Littlestone între aurul şi impunătoarea mea suită, pe de o 
parte, şi aspectul meu com-plet neîngrijit pe de altă parte. 
Dar, în cele din urmă, m-am găsit din nou într-o baie 
omenească; aveam apă caldă şi haine de schimb, mult prea 
mici pentru mine, dar curate, pe care mi le împrumutase 
omuleţul cel binevoitor. Mi-a mai împrumutat şi un brici, 
dar nu m-am hotărât să pornesc la atac împotriva bărbii 
stufoase care-mi acoperea faţa. 

M-am aşezat în faţa unui mic dejun englezesc şi, mâncând 
cu un fel de poftă reţinută, o poftă bătrână de câteva 
săptămâni, lipsită de agresivitate, am început să răspund 
întrebărilor celor patru tineri. Le-am spus adevărul. 

— Ei bine, le-am spus eu, pentru că insistaţi... L-am găsit 
în Lună. 

— În Lună? 

— Da, Luna de pe cer. 

— Ce vrei să spui? 

— La naiba, exact ceea ce spun! 

— Că ai venit chiar din Lună? 

— Exact! Prin spaţiu... în sfera pe care aţi văzut-o. 

Şi am servit o delicioasă felioară de ou. Mi-am notat în 
minte să-mi iau, atunci când mă voi întoarce pe Lună, o 
cutie cu ouă. 

Vedeam limpede că ei nu credeau niciun cuvânt din 
spusele mele, dar mă considerau, evident, cel mai onorabil 
mincinos pe care l-au întâlnit vreodată. Au privit unii la alţii, 
apoi şi-au concentrat privirile asupra mea. Probabil că se 


aşteptau să capete, din felul cum mă foloseam de sare, vreo 
lămurire despre persoana mea. Se părea că atribuiau 
oarecare semnificaţie faptului că puneam piper pe ou. Erau 
preocupaţi de aurul turnat în forme atât de ciudate, pe care 
îl cărasem. Bucăţile zăceau acolo, în faţa mea, valorând 
fiecare mii de lire; era evident că nu le furasem, aşa cum n- 
aş fi putut fura, cărând cu mine, o casă sau o bucată de 
teren. În timp ce îmi beam cafeaua şi priveam la feţele lor 
curioase, mi-arn dat seama de imensul pustiu al explicaţiilor 
în care ar trebui să mă rătăcesc pentru a mă face din nou 
înţeles. 

— Nu cumva vrei să spui că într-adevăr... începu cel mai 
tânăr dintre ei, pe tonul unui om care vorbeşte cu un copil 
încăpățânat. 

— Dă-mi, te rog, farfuria aceea cu pâine prăjită, i-am spus 
eu, tăindu-i vorba 

— Dar, ascultă, începu un altul. Nu-ţi închipui că vom 
crede povestea asta! 

— Ah, foarte bine, i-am răspuns, ridicând din umeri. 

— Nu vrea să ne spună, zise cel mai tânăr dintre ei, cu 
glas scăzut, şi apoi, cu o aparenţă de mare calm: îmi dai 
voie să aprind o ţigară? 

Am consimţit, cu un gest cordial, şi mi-am continuat micul 
dejun. Doi dintre ei s-au dus lângă fereastra cea mai 
îndepărtată, privind afară şi vorbind cu glas tare. Un gând 
mi-a trecut brusc prin minte. 

— A încetat fluxul? i-am întrebat. 

Se făcu o pauză; fiecare credea că va răspunde celălalt. 

— Este aproape de reflux, zise omul cel mic şi gras. 

— Ei, în orice caz, am spus eu, nu va pluti prea departe. 

Am tăiat al treilea ou şi am început un mic discurs. 

— Ascultaţi... Vă rog să nu vă închipuiţi că sunt insolent 
sau că vreau să vă torn nişte minciuni sfruntate, sau altceva 
de acest fel. Sunt oarecum obligat să mă exprim concentrat 
şi enigmatic. În-ţeleg foarte bine că totul vi se pare destul 
de ciudat şi că în imaginaţia dumneavoastră plutesc tot felul 


de presupuneri. Pot să vă asigur că sunteţi martorii unui 
eveniment memorabil. Dar nu pot, mi-este cu totul imposibil 
să vă dau vreo explicaţie. Aveţi cuvântul meu de onoare că 
am venit din Lună, şi asta este tot ceea ce pot să vă spun... 
Totodată, vă sunt enorm de îndatorat, să ştiţi, enorm... Sper 
că purtarea mea nu v-a jignit în vreun fel oarecare... 

— Oh, nu, câtuşi de puţin! zise cel mai tânăr, pe un ton 
politicos. Înţelegem foarte bine, şi, continuând să mă 
privească ţintă, se lăsă cu scaunul pe spate, până când era 
aproape gata să cadă; îşi reveni cu un oarecare efort. 

— Nici vorbă! zise tânărul cel gras. Nici să nu vă treacă 
prin minte! Şi se sculară cu toţii, împrăştiindu-se prin odaie, 
aprinzându-şi ţigări, şi încercând să-mi arate că erau foarte 
prietenoşi şi degajaţi, lipsiţi de orice curiozitate în privinţa 
mea sau a sferei. 

— Totuşi, am de gând să ţin sub observaţie vasul de colo, 
spuse unul dintre ei, cu glas scăzut. 

Cred că dacă ar fi reuşit să găsească un pretext, ar fi 
plecat cu toţii, lăsându-mă singur. Am continuat să mănânc 
cel de al treilea ou. 

— Vremea, zise după puţin timp tânărul cel mic şi gras, a 
fost splendidă, nu-i aşa? Nu ştiu de când n-am mai avut o 
asemenea vară... 

În clipa aceea se auzi un şuierat, ca şi când ar fi trecut o 
rachetă uriaşă! 

Undeva, se auzi spărgându-se o fereastră... 

— Ce-i asta? am strigat eu. 

— Nu cumva...? strigă omul cel mic şi se repezi la 
fereastra din colţul odăii. 

Se repeziră şi ceilalţi. Eu şedeam la masă şi-i priveam. 

Deodată, am sărit în sus, răsturnând cel de al treilea ou, şi 
repezindu-mă la fereastră. Mă fulgerase un gând. 

— Nu se vede nimic, zise omul cel mic, repezindu-se spre 
uşă. 

— Este băiatul acela! am strigat, cu glasul răguşit şi furios 
- blestematul acela de băiat! Întorcându-mă, l-am dat la o 


parte pe chelnerul care tocmai îmi aducea nişte pâine 
prăjită, şi m-am re-pezit afară din odaie, coborând pe mica 
terasă din faţa hotelului. 

Marea, până atunci liniştită, era acum frământată de 
valuri mari, şi, în jurul locului unde fusese sfera, apa 
clocotea ca în siajul unui vas. Deasupra, se răsucea o mică 
învolburare de nori ca un fum care se împrăştie, iar cei trei 
sau patru oameni de pe țărm priveau în sus, întrebători, 
către punctul de unde se auzise explozia neaşteptată. Şi 
asta era tot! Chelnerul şi cei patru tineri îmbrăcaţi în bluze 
au năvălit afară, în urma mea. De la ferestre şi uşi se 
auzeau strigăte, şi tot felul de oameni neliniştiţi îşi făceau 
apariţia, cu gura căscată. 

O clipă, am rămas acolo, prea copleşit de noua întorsătură 
a lucrurilor, pentru a mă gândi la aceşti oameni. Lia început, 
eram prea surprins ca să-mi dau seama că s-a petrecut un 
dezastru iremediabil; eram tot atât de năucit ca un om care 
primeşte, absolut din întâmplare, o lovitură puternică. Abia 
mai târziu el începe să-şi dea seama în ce măsură a fost 
lovit. 

— Doamne sfinte! 

Mă simţeam ca şi cum cineva îmi turna spaimă pe ceafă în 
jos. Picioarele mi s-au muiat. Am în-ceput să realizez ce 
însemna pentru mine acest dezastru. Era blestematul acela 
de băiat - sus pe cer! Fusesem complet „părăsit”. În sala 
hotelului se afla aurul, singura mea avuţie pe pământ. Ce se 
va mai întâmpla acum? Mă zbăteam într-o confuzie imensă 
şi de nedezlegat. 

— Spune-mi, se auzi în spatele meu glasul omului cel 
scund, spune-mi, ce-i asta? 

M-am întors pe călcâie şi am văzut douăzeci sau treizeci 
de oameni bombardându-mă cu întrebări mute, cu mii de 
îndoieli şi de suspiciuni. Nu puteam să le suport privirile. 
Am scos un geamăt. 

— Nu pot, am strigat, vă spun că nu pot! Nu sunt în stare! 
Lămuriţi-vă singuri şi... duceţi-vă la dracu'! 


Făceam gesturi dezordonate. Cel care mă întrebase se 
dădu un pas înapoi, ca şi cum l-aş fi ame-ninţat. M-am 
năpustit printre ei şi am intrat în hotel. M-am dus în sala de 
mâncare şi am sunat cu furie din cloooţel. L-am înşfăcat pe 
chelner de îndată ce a intrat. 

— Auzi? i-am strigat. Cheamă pe cineva să te ajute şi 
căraţi aceste bare în camera mea, imediat! 

Nu reuşea să mă înţeleagă, iar eu continuam să strig 
furios la el. A apărut un bătrânel, alarmat, cu un şorţ verde 
în faţă, şi împreună cu el doi dintre tinerii îmbrăcaţi în 
flanele. M-am îndreptat spre ei şi le-am cerut să mă ajute. 
De îndată ce aurul a fost dus în camera mea, m-am simţit 
liber să fac scandal. 

— Acum, ieşiţi afară! am urlat eu. leşiţi cu toţii, dacă nu 
vreţi să vedeţi cum înnebuneşte un om în faţa voastră! 

L-am împins pe chelner de umăr, în timp ce el ezita în 
pragul uşii. Apoi, după ce am încuiat uşa în urma lor, mi-am 
scos hainele pe care mi le dă-duse omul cel scund, le-am 
aruncat în dreapta şi stânga, şi m-am vârât imediat în pat. 
Am zăcut acolo mult timp, gâfâind şi înjurând ca să mă 
răcoresc. 

Când, în cele din urmă, m-am calmat, am coborât din pat şi 
am sunat chelnerul, ca să-mi aducă o cămaşă de noapte de 
flanelă, whisky, sifon şi câteva ţigări de foi bune. După ce mi 
le-a adus, cu o întârziere exasperantă, care m-a făcut să sun 
de mai multe ori clopoţelul - am încuiat din nou uşa şi m-am 
hotărât să privesc în faţă întreaga situaţie. 

Rezultatul net al marii noastre experienţe se prezenta ca 
un eşec total. Era o înfrângere, şi eu eram singurul 
supravieţuior. Era o prăbuşire totală, iar acum survenise 
dezastrul final. Nu mai aveam altceva de făcut decât să mă 
salvez pe mine şi tot ce mai puteam din planurile mele. Se 
risi-piseră, dintr-o singură lovitură fatală, toate intenţiile 
mele de a mă întoarce şi de a-l regăsi pe Cavor. Totul se 
risipise, şi gândul de a mă întoarce pe Lună şi de a aduce 
sfera plină cu aur şi planul de a analiza un fragment de 


Cavorită, pentru a-i descoperi secretul, şi chiar 
eventualitatea de a regăsi cadavrul lui Cavor... 

Nu mai rămăsese nimic, eu eram singurul supravieţuitor. 

Cred că una dintre cele mai fericite idei pe care le aveam 
în împrejurările critice, era să mă duc la culcare. Într- 
adevăr cred că sau mi-aş fi ieşit din minţi, sau aş fi comis 
vreun act fatal, necugetat. Dar, încuiat în cameră şi la 
adăpost de orice întrerupere, puteam să cuget la situaţia 
mea sub toate aspectele şi să-mi fac în voie planuri de viitor. 

Desigur, ştiam precis ce se întâmplase cu băiatul. Se 
furişase în sferă, umblase pe la butoane, în-chisese 
obloanele de Cavorită, şi îşi luase zborul. Era foarte puţin 
probabil să fi închis capacul şi, chiar dacă o făcuse, şansele 
de a se mai întoarce erau una la mie. Va gravita, împreună 
cu bagajele mele, undeva, prin mijlocul sferei, rămânând 
pentru totdeauna acolo, şi încetând astfel să mai prezinte 
vreun interes pentru oameni, chiar dacă locuitorii vreunui 
colţ îndepărtat al spaţiului ar observa zborul lui fără sfârşit. 
M-am convins foarte repede de acest lucru. Iar în ce 
priveşte responsabilităţile mele, cu cât mă gândeam mai 
mult, cu atât îmi devenea mai limpede că, dacă îmi voi 
vedea liniştit de treabă, nu voi avea de suportat niciun fel 
de consecinţe. Dacă voi fi pus în faţa părinţilor îndureraţi, 
care îşi vor cere băiatul pierdut, voi putea pur şi simplu să 
le cer sfera mea pierdută - sau să-i întreb ce vroiau să 
spună. La început, avusesem viziunea părinţilor şi rudelor 
care plângeau, mă gândisem la tot soiul de complicaţii, dar 
acum îmi dădeam seama că nu trebuia decât să-mi ţin gura, 
şi nimic nu putea să se întâmple. Şi, într-adevăr, cu cât 
şedeam şi fumam, gândindu-mă, cu atât mă convingeam că 
înţelept era să nu mărturisesc nimănui nimic. 

Este dreptul oricărui cetăţean britanic - cu condiţia să nu 
comită vreun rău sau vreo necuviinţă - să apară deodată 
oriunde îi place, oricât de zdrenţăros şi murdar ar vrea să 
fie îmbrăcat, având la el indiferent ce cantitate de aur pur, 
şi nu-i este nimănui permis să-i ceară socoteală sau să-l 


oprească de a proceda astfel. Până la urmă, am formulat 
acest principiu şi l-am repetat de câteva ori, ca un fel de 
Magna Charta a propriei mele libertăţi. 

Imediat ce am rezolvat această problemă am luat în 
cercetare, metodic, anumite aspecte la care nici nu 
îndrăzneam să mă gândesc mai înainte, şi anume cele în 
legătură cu dezastruoasa mea situaţie financiară. Am 
analizat situaţia în linişte, pe îndelete, mi-am dat seama că, 
luându-mi un alt nume şi netăindu-mi barba crescută de 
două luni, puteam să reduc la minimum riscurile de a fi 
plictisit de creditorii haini despre care am pomenit mai 
înainte. De la gând şi până la o acţiune hotărâtă şi 
disciplinată, calea era netedă. Procedam meschin, fără 
îndoială, dar aveam altceva de făcut? Eram hotărât să-mi 
păstrez, în orice caz, sângele rece şi demnitatea. 

Am cerut să mi se aducă cele trebuincioase scrisului şi am 
adresat o scrisoare băncii din Romney - cea mai apropiată, 
după spusele chelnerului - comunicându-i directorului că 
doream să deschid un cont şi anunţându-l să trimită două 
persoane de încredere, cu împuternicirea necesară, într-o 
trăsură cu un cal bun, pentru a transporta vreo cinci-zeci 
de kilograme de aur pe care le aveam la mine. Am semnat 
scrisoarea „Wells”, care mi s-a părut un nume foarte 
respectabil. După aceea, am luat un anuar din Folkestone, 
am ales un croitor şi i-am cerut să-mi trimită un meşter ca 
să-mi ia măsura pentru un costum bej de tweed; am mai 
comandat în acelaşi timp şi o valiză, o trusă de voiaj, ghete 
maro, cămăşi, pălării, şi alte mărunţişuri; am comandat şi 
un ceas. Am expediat scrisorile, am luat cea mai bună masă 
pe care putea să mi-o ofere hotelul, apoi, străduindu-mă să- 
mi păstrez calmul, m-am aşezat să fumez o ţigară de foi. 
Peste un timp, au venit cei doi funcţionari împuterniciţi de 
bancă, au cântărit aurul şi l-au luat cu ei. M-am încuiat în 
cameră, mi-am pus hainele peste cap, ca să nu mai aud 
nicio bătaie în uşă, şi m-am întins confortabil să dorm. 


Am adormit. O comportare prozaică, fără îndoială, pentru 
primul om care se întorsese din Lună, şi îmi închipui că toţi 
cititorii tineri şi plini de imaginaţie vor fi dezamăgiţi de 
mine. Dar eram îngrozitor de obosit şi de plictisit şi, la 
naiba! ce altceva puteam să fac? Dacă povesteam totul, nu 
aveam, cu siguranţă, nici cea mai mică şansă de a fi crezut, 
şi urmarea ar fi fost, fără îndoială, o serie de plictiseli 
insuportabile. Am adormit. Când, în sfârşit, m-am trezit, 
eram gata să înfrunt întreaga lume, aşa cum fusesem 
obişnuit s-o înfrunt încă de la vârsta când am început să 
raţionez. Şi astfel am plecat în Italia, unde scriu acum 
această povestire. Dacă lumea nu o va accepta drept 
relatarea unor fapte reale, poate s-o considere o simplă 
ficţiune. Puţin îmi pasă. 

Acum, când povestirea a ajuns la sfârşit, mă gândesc cu 
uimire cât de trecută sub tăcere şi dată uitării a fost 
această aventură. Toţi spun despre Cavor că n-a fost un 
savant prea strălucit, din moment ce şi-a aruncat în aer 
casa, şi pe el însuşi, la Lympne; explozia care a urmat sosirii 
mele la Littlestone este pusă în legătură cu experienţele 
care se fac neîncetat, cu diferite explozibile, la instalaţiile 
militare de la Lydd, ia două mile depăr-tare. Trebuie să 
mărturisesc că până acum nu am făcut cunoscut nimănui 
rolul meu în dispariţia lui Tommy Simmons, cum se numea 
băieţaşul. Mi-ar fi venit destul de greu. Apariţia mea pe 
plaja din Littlestone, în zdrenţe şi cu două bare de aur 
curat, este explicată în diferite feluri, care de care mai 
ingenioase - dar nu-mi pasă ce gândesc oamenii despre 
mine. Se spune că am inventat toată povestea, pentru a 
evita întrebările mai amănunțite despre sursa bogăției 
mele. Aş vrea să-l văd şi eu pe omul care este în stare să 
inventeze o poveste atât de bine construită ca a mea! Ei 
bine, să o ia drept născocire, şi gata! 

Mi-am spus povestea - şi cred că acum va trebui să mă 
obişnuiesc din nou cu necazurile acestei vieţi pământeşti. 
Chiar dacă cineva a fost pe Lună, trebuie totuşi să-şi câştige 


existenţa. De aceea lucrez aici, la Amalfi, la piesa pe care o 
schiţasem înainte de apariţia lui Cavor în viaţa mea, şi 
încerc să-mi reclădesc viaţa, aşa cum a fost înainte de a-l 
cunoaşte pe el. Mărturisesc că îmi vine greu atunci când 
razele Lunii îmi intră în odaie să mă concentrez asupra 
piesei. Acum este Lună plină, şi noaptea trecută am stat 
ceasuri întregi pe pergolă, privind în depărtare la suprafaţa 
strălucitoare care ascunde atât de multe taine. Închipuiţi-vă 
- mese şi scaune, postamente şi bare de aur! La naiba! 
Dacă aş putea redescoperi Cavorita! Dar aceasta nu se 
întâmplă de două ori în viaţă. lată-mă deci într-o situaţie 
ceva mai bună decât la Lympne, şi asta-i tot. Cavor şi-a 
căutat moartea într-un mod mult mai sistematic decât ar fi 
făcut-o oricare altă fiinţă omenească. Astfel se termină 
povestirea, tot atât de definitiv, tot atât de categoric ca şi un 
vis. Ea se aseamănă atât de puţin cu toate celelalte 
întâmplări ale vieţii, multe dintre faptele povestite de mine 
- salturile, hrana, respiraţia greoaie din perioadele de 
imponderabilitate - sunt atât de departe de orice 
experienţă omenească, încât sunt într-adevăr momente 
când, în ciuda aurului meu lunar, eu însumi înclin pe 
jumătate să cred că totul n-a fost decât un vis. 

Capitolul XVII. 

UIMITOAREA COMUNICARE A D-LUI JULIUS 
WENDIGEE. 

Când am terminat relatarea întoarcerii mele pe Pământ, la 
Littlestone, am scris „Sfârşit”, am tras o linie fantezistă şi 
am aruncat tocul la o parte, deplin convins că întreaga 
povestire a Primilor Oameni în Lună se sfârşise. Mai mult 
chiar, am dat manuscrisul pe mâinile unui impresar literar, 
împuternicindu-l să-l vândă, am văzut cea mai mare parte a 
povestirii apărând în The Strand Magazine, şi m-am aşezat 
din nou să lucrez la piesa pe care o începusem la Lympne; 
dar sfârşitul încă nu venise. Urmărindu-mă de la Amalfi la 
Alger, mi-a parvenit (sunt cam şase săptămâni de atunci) 
una dintre cele mai surprinzătoare comunicări pe care mi-a 


fost dat s-o primesc vreo dată. Pe scurt, eram informat că 
domnul Julius Wendigee, un electrician olandez, care - în 
speranţa de a descoperi o metodă de comunicare cu Marte 
- experimenta anumite aparate, înrudite cu aparatul folosit 
de domnul Tesla în America, primea zi de zi fragmente 
dintr-un ciudat mesaj în limba engleză, care proveneau în 
mod indiscutabil de la domnul Cavor, din Lună. 

La început, am crezut că totul nu era decât o glumă pusă 
la cale de cineva care văzuse manuscrisul povestirii mele. I- 
am răspuns domnului Wendigee pe un ton glumeţ, dar el 
mi-a răspuns cu o seriozitate care înlătura orice bănuieli şi, 
într-o stare de maximă surescitare, am plecat în grabă de la 
Alger, la micul observator de pe Monte Rosa, unde lucra el. 
Ascultându-i relatările şi văzându-i aparatele - şi mai ales 
mesajele care ne parveneau de la domnul Ca-vor - ultimele 
mele îndoieli s-au risipit. M-am hotărât pe loc să accept 
propunerea de a rămâne cu domnul Wendigee, pentru a-l 
ajuta la înregistrările zilnice şi pentru a ne strădui amândoi 
să trimitem un mesaj de răspuns spre Lună. Cavor - am 
aflat din mesaje - nu numai că era viu, dar trăia liber în 
mijlocul unei comunităţi aproape inimaginabile de fiinţe cu 
aspect de furnică, o comunitate de oamenifurnici, în 
întunericul albastru al peşterilor lunare. Şchiopăta, se pare, 
dar era foarte sănătos - el spunea limpede că se simţea mai 
bine decât se simţise de obicei pe Pământ. Avusese nişte 
friguri, dar fără vreo consecinţă supărătoare. Şi, în mod 
destul de firesc, el părea convins fie că murisem în craterul 
lunar, fie că mă pierdusem în adâncul spaţiului. 

Când primise primul mesaj din Lună, domnul Wendigee 
era antrenat în nişte cercetări de cu totul altă natură. 
Cititorul îşi va aminti, fără îndoială, vâlva pe care a făcut-o 
la începutul secolului vestea că domnul Nikola Tesla, 
celebrul cercetător american în domeniul electricităţii, 
primise un mesaj din Marte. Comunicarea lui a atras atenţia 
asupra unui fapt care era de mult timp familiar oamenilor 
de ştiinţă, şi anume că, dintr-o sursă necunoscută din 


spaţiu, ajung în mod constant pe Pământ nişte unde 
electromagnetice, întru totul asemănătoare celor folosite de 
signor Marconi pentru telegrafia sa fără fir. În afară de 
domnul Tesla, mai mulţi alţi observatori s-au apucat să 
perfecţioneze aparatele de recepţionare şi înregistrare a 
acestor vibrații, cu toate că puţini sunt cei care merg atât 
de departe, încât să le considere cu adevărat ca pe nişte 
mesaje ale vreunui emiţător extraterestru. În orice caz, 
printre aceşti puţini trebuie neapărat să-l socotim şi pe 
domnul Wendigee. El s-a dedicat cu totul, încă din 1898, 
acestui subiect şi, fiind un om cu resurse multiple, şi-a 
construit un observator pe Monte Rosa, într-o poziţie 
favorabilă, din toate punctele de vedere, pentru astfel de 
observaţii. 

Cunoştinţele mele ştiinţifice - trebuie să recunosc - nu 
sunt mari, dar, în măsura în care pot să-mi dau seama, 
dispozitivele domnului Wendigee pentru detectarea şi 
înregistrarea tulburărilor survenite în condiţiile electro- 
magnetice ale spaţiului sunt extrem de originale şi 
ingenioase. Printr-un complex fericit de împrejurări, ele au 
fost montate şi puse în funcţiune cam cu două luni înainte 
ca domnul Cavor să facă prima lui încercare de a comunica 
cu Pământul. Avem deci fragmente din toate comunicările 
lui, începând cu primele. Din păcate, ele sunt doar 
fragmente, şi cea mai importantă dintre toate problemele 
pe care trebuia să le comunice umanităţii, adică 
instrucţiunile pentru prepararea Cavoritei, s-au pierdut, 
dacă le-a transmis vreodată, neînregistrate, în spaţiu. Noi 
n-am reuşit niciodată să-i trimitem un răspuns lui Cavor. De 
aceea, el nu ştia ce am recepționat şi ce nu; de fapt, el nici 
nu ştia dacă pe Pământ cineva luase cunoş-tinţă de 
eforturile lui de a ne comunica. Dar persistenţa de care a 
dat dovadă trimițând optsprezece comunicări lungi - aşa ar 
fi fost dacă le-am fi primit în întregime - despre Lună şi 
seleniţi arată cât de mult s-a întors cu gândul către planeta 
natală, în cei doi ani de când o părăsise. 


Vă puteţi închipui cât de surprins trebuie să fi fost domnul 
Wendigee când a descoperit că în înregistrarea tulburărilor 
electro-magnetice se amestecau frazele englezeşti ale lui 
Cavor. 

Domnul Wendigee nu ştia nimic despre ciudata noastră 
călătorie spre Lună, şi, deodată - aceste cuvinte englezeşti 
care veneau din vid! 

Este bine ca cititorul să înţeleagă condiţiile în care au fost 
trimise aceste mesaje. Cu siguranţă că pe undeva, în 
interiorul Lunii, Cavor a avut câtva timp acces la un mare 
număr de aparate electrice, şi se pare că el a construit - 
probabil pe furiş - un emiţător de tipul Marconi. El reuşea 
să-l pună în funcţiune la intervale neregulate: uneori doar 
pentru o jumătate de oră, alte ori timp de trei sau patru ore 
consecutiv. În aceste perioade, el îşi transmitea mesajele, 
fără să ţină seama de faptul că poziţia relativă a Lunei şi a 
punctelor de pe suprafaţa Pământului se schimbă neîncetat. 
Din această cauză - pe lângă inevitabilele imperfecţiuni ale 
aparatelor de recepţie, comunicările lui apar şi dispar 
capricios din înregistrările noastre; devin confuze; se 
„pierd” în-tr-un mod misterios şi cu totul exasperant. În 
plus el nu era un operator experimentat; poate că uitase în 
parte, sau poate că nu stăpânise niciodată prea bine codul 
de care se folosea de obicei, şi când obosea sărea cuvinte, 
sau le stâlcea. 

Probabil că am pierdut cam vreo jumătate dintre 
comunicările lui, iar mare parte dintre cele pe care le avem 
sunt defectuoase, întrerupte sau indescifrabile. În 
rezumatul care urmează, cititorul trebuie să se aştepte la o 
cantitate considerabilă de goluri, întreruperi şi schimbări 
de subiect. Domnul Wendigee şi cu mine colaborăm la 
întocmirea unei ediţii complete şi adnotate a mesajelor lui 
Cavor, al cărei prim volum, împreună cu o descriere 
amănunţită a instrumentelor folosite, sperăm să apară în 
ianuarie viitor. Va fi o ediţie completă, ştiinţifică; acum se 
publică doar o primă transcriere, populară. Dar rezumatul 


de mai jos este în orice caz suficient pentru a completa 
povestirea şi pentru a da, în linii mari, o idee asupra acestei 
lumi înrudite, atât de apropiată şi totuşi atât de diferită de a 
noastră. 

Capitolul XXII. 

UN REZUMAT AL PRIMELOR ŞASE MESAJE PRIMITE DE 
LA DL. CAVOR. 

Primele două mesaje ale domnului Cavor ar putea foarte 
bine să fie rezervate pentru ediţia completă. Ele relatează 
doar pe scurt - cu unele deosebiri de detalii interesante, 
dar nu de impor-tanţă capitală - simplul fapt al construirii 
sferei şi al plecării noastre de pe Pământ. Tot timpul, Cavor 
vorbeşte despre mine ca despre un mort, dar schimbarea 
atitudinii sale se observă mai ales pe măsură ce se apropie 
de episodul coborârii noastre pe Lună. „Bietul Bedford”, 
spune el despre mine, sau „sărmanul tânăr”, şi se 
condamnă că a împins un tânăr „nepregătit pentru 
asemenea încercări” să-şi părăsească planeta, într-o 
misiune atât de nesigură. Cred că el subapreciază 
contribuţia mea de energie şi capacitate practică la 
materializarea sferei lui teoretice. „Am sosit”, zice el, fără 
să dea despre călătoria noastră prin spaţiu mai multe 
amănunte decât ar fi făcut-o dacă am fi mers cu trenul. 

Apoi, el devine tot mai nedrept faţă de mine. Nedrept, într- 
adevăr, într-o măsură la care nu m-aş fi aşteptat de la un 
om exersat în căutarea adevărului. Aruncând o privire 
retrospectivă asupra celor scrise de mine despre expediţia 
noastră, trebuie să subliniez că eu am fost mult mai obiectiv 
faţă de Cavor decât a fost el faţă de mine. Eu am atenuat 
foarte puţin şi nu am suprimat nimic. Dar relatarea sa este 
următoarea: „În foarte scurt timp s-a dovedit că neobişnui- 
tele circumstanţe, precum şi ciudăţenia lumii care ne 
înconjura - pierderea considerabilă a greutăţii, aerul 
rarefiat dar bogat în oxigen, efectele mărite ale efortului 
muscular, dezvoltarea rapidă a unor plante stranii din nişte 
spori obscuri, cerul întunecat - îl surescitau peste măsură 


pe tovarăşul meu. Pe Lună, caracterul lui părea că 
degenerează. A devenit impulsiv, nesăbuit şi certăreţ. După 
puţin timp, actul lui nebunesc de a devora nişte ciuperci 
uriaşe, cu care ne-am intoxicat, a dus la capturarea noastră 
de către seleniţi - înainte de a avea cea mai mică ocazie de 
a observa mai de aproape felul lor de a fi...” (Vedeţi, el nu 
suflă nicio vorbă despre propria lui concesie faţă de aceste 
„ciuperci”.) 

Şi mai departe: „Am ajuns, împreună cu seleniţii, într-un 
loc greu de trecut, şi Bedford, interpretând greşit anumite 
gesturi ale lor” - frumoase gesturi mai erau! - „s-a lăsat 
pradă panicii. A fost cuprins de furie, a ucis trei dintre ei, şi 
după aceste acte de violenţă am fost nevoit să fug cu el. 
După aceea, ne-am luptat cu un grup de seleniţi, care 
încercau să ne bareze drumul, şi am mai ucis şapte sau opt. 
Se vede cât de tolerante sunt aceste fiinţe după faptul că, 
atunci când am fost capturat din nou, nu m-au ucis pe loc. 
Am reuşit să ieşim la suprafaţă şi, pentru a ne mări şansele 
de a regăsi sfera, ne-am despărţit în mijlocul craterului în 
care nimerisem de la început. Dar imediat după aceea am 
dat peste un grup de seleniţi, conduşi de două fiinţe cu totul 
diferite, chiar şi ca formă, de toţi cei pe care îi văzusem 
până atunci. Aveau capete mai mari, trupuri mai mici, erau 
îmbrăcaţi mult mai îngrijit. După ce am reuşit să scap câtva 
timp de ei, am căzut într-o râpă, m-am rănit destul de rău la 
cap şi mi-am deplasat rotula. Văzând că îmi vine foarte greu 
chiar să mă târăsc, am hotărât să mă predau - dacă ei îmi 
vor mai permite s-o fac. Au consimţit şi, dându-şi seama de 
starea în care mă aflam, m-au dus cu ei din nou în interiorul 
Lunii. Despre Bedford n-am auzit nimic, nu i-am mai văzut 
nicio urmă şi, după câte am putut să aflu, nu l-au mai văzut 
nici seleniţii. Fie că noaptea l-a surprins în crater, fie că a 
găsit sfera, ceea ce este mai probabil şi, vrând să mi-o ia 
înainte, a fugit cu ea. Mă tem însă că nu s-a priceput s-o 
conducă şi şi-a aflat o moarte mai lentă în spaţiul nesfârşit.” 


De aici, Cavor mă concediază, urmând să se ocupe cu 
subiecte mai interesante. Mi-ar displace profund să se 
creadă că mă folosesc de poziţia mea de editor, pentru a-i 
denatura povestirea în propriul meu interes, dar sunt 
obligat să protestez împotriva interpretării pe care el o dă 
acestor întâmplări. El nu spune nimic despre acel mesaj 
disperat, scris pe hârtia pătată de sânge, în care spunea, 
sau încerca să spună, o poveste cu totul diferită. Predarea 
demnă, de bună voie, este un aspect cu totul nou al faptelor, 
care i-a venit în minte, trebuie să insist, după ce a început 
să se simtă în siguranţă printre seleniţi; iar în ceea ce 
priveşte intenţia mea de „a i-o lua înainte”, îl las pe cititor 
să hotărască care dintre noi are dreptate. Ştiu că nu sunt 
un om model - n-am pretins niciodată că aş fi. Dar oare sunt 
chiar aşa cum m-a prezentat el? 

În orice caz, cu aceasta se încheie descrierea părţii mele 
negative. De aici încolo, îl pot edita fără nicio rezervă pe 
Cavor, deoarece nici nu mai aminteşte despre mine. 

Se pare că seleniţii cărora li s-a predat, l-au dus într-un 
punct din interior, în josul „unui puţ imens”, cu ajutorul a 
ceea ce el descrie că ar fi „un fel de balon”. Deducem, din 
pasajul oarecum confuz în care el descrie aceste întâmplări, 
ca şi din câteva aluzii ocazionale aflate în mesajele 
următoare, că acest „puț imens” face parte din marele 
sistem de puțuri artificiale care pornesc în jos, din aşa- 
numitele „cratere” lunare, străbătând depărtări de o sută 
de mile, către regiunea centrală a satelitului nostru. Aceste 
puțuri comunică între ele prin tuneluri transversale, se 
deschid în peşteri uriaşe şi în mari spaţii sferice; întreaga 
substanţă a lunii este, pe o distanţă de o sută de mile în 
interior, ca un burete stâncos. „În parte”, zice Cavor, 
„această structură spongioasă este naturală, dar în mare 
parte se datoreşte uriaşei munci a selerăţilor din trecut. 
Grămezile mari, circulare, de stânci şi pământ excavat, care 
formează aceste mari cercuri în jurul gurilor de tuneluri, 


sunt considerate de astronomii pământeni (înşelaţi de o 
falsă analogie) drept vulcani”. 

Seleniţii l-au dus în josul puţului, cu acel „fel de balon” 
despre care ne-a pomenit, trecând mai întâi printr-un 
întuneric absolut şi apoi printr-o regiune de fosforescenţă 
care creştea neîncetat. Mesajele lui Cavor îl arată a fi ciudat 
de nepăsător faţă de amănunte, pentru un om de ştiinţă, 
dar lasă să se înţeleagă că lumina se datora unor râuri şi 
cascade de apă - „conţinând fără îndoială vreun organism 
fosforescent” - care curgeau tot mai abundent, cu cât 
coborau spre Marea Centrală. Şi, în timp ce cobora, el ne 
spune că, „seleniţii deve-neau de asemeni luminoşi”. Şi, în 
sfârşit, departe în jos, el a văzut un lac de foc, fără căldură, 
apele Mării Centrale, strălucind şi frămintându-se într-o 
stranie învolburare, „ca un lapte albastru şi luminos, gata 
să fiarbă”. 

„Această mare lunară”, zice Cavor într-un alt pasaj, „nu 
este stătătoare; o maree solară îi imprimă o mişcare 
perpetuă în jurul axei Lunii, şi au loc ciudate furtuni, 
fierberi şi revărsări de ape peste țărm, iar uneori vânturi 
reci şi tunete se înalţă din valuri până la drumurile 
aglomerate ale marelui furnicar de deasupra. Lumina se 
produce numai atunci când apa este în mişcare; în 
perioadele rare de calm marea devine neagră. De obicei, 
apele ei se ridică şi coboară într-un fel de agitaţie uleioasă, 
iar stropi şi mase de spumă clocotindă, strălucitoare, 
plutesc în curentul leneş şi vag luminos. Seleniţii 
navighează prin strâmtorile din peşteri şi lagune în bărci 
mici, plate, de forma unei canoe; şi chiar înaintea călătoriei 
mele prin galeriile care duceau la Marele Lunar, stăpânul 
Lunii, mi s-a permis să fac o scurtă excursie pe apele Mării 
Centrale. 

Peşterile şi trecătorile sunt, desigur, foarte întortocheate. 
O mare parte nu sunt cunoscute decât de cei mai 
experimentați piloţi şi nu rareori se întâmplă ca unii seleniţi 
să se piardă pentru totdeauna în labirinturile lor. Mi s-a 


spus că prin ungherele mai îndepărtate se ascund creaturi 
bizare, unele atât de teribile şi primejdioase, încât toată 
ştiinţa lunară n-a fost capabilă să le extermine. Există în 
special un animal Rapha, un ghem inextricabil de tentacule 
vânjoase, care, tăiat în bucăţi, se transformă în tot atâtea 
vietăţi; şi un altul, Izee, o lighioană care se repede ca o 
săgeată şi ucide atât de brusc şi de subtil, încât nu poate fi 
văzută niciodată...” 

Urmează o scurtă descriere. 

„În timpul acestei excursii, mi-am amintit ceea ce citisem 
despre Peşterile Mamuţilor; dacă aş fi avut o torţă cu 
lumină galbenă, în locul acestui albastru intens, şi un vâslaş 
solid, în locul selenitului cu faţa în formă de coş, care 
supraveghea un motor, în spatele bărcii, mi-aş fi închipuit 
că mă întorsesem deodată pe Pământ. Stâncile din jurul 
nostru erau divers colorate, uneori negre, alteori de un 
albastru palid şi striat, şi din când în când fulgerau şi 
scânteiau de parcă am fi fost într-o mină de safire. 
Dedesubt se vedeau peştii fosforescenţi şi fantomatici care 
ţâşneau şi dispăreau în adâncul aproape la fel de 
fosforescent. Apoi, o privelişte ultramarină, de-a lungul 
cursului umflat al unuia dintre canalurile de trafic, un 
debarcader, şi apoi am zărit puţul enorm şi aglomerat, 
cunoscutul drum vertical. 

„Într-un spaţiu larg, plin de stalactite strălucitoare, erau 
ancorate numeroase bărci. Am trecut pe lângă una dintre 
ele şi i-am văzut pe pescarii seleniţi, cu braţe lungi, 
întinzând o plasă. Erau mici, ca nişte insecte cocoşate, cu 
braţe foarte puternice, cu picioare scurte şi crăcăânate şi cu 
feţe ca nişte măşti caricaturale. În timp ce trăgeau, plasa 
părea lucrul cel mai greu pe care îl văzusem pe Lună; era 
încărcată cu greutăţi - fără îndoială de aur - şi cerea mult 
timp pentru a fi scoasă afară, deoarece în apele acelea 
peştii cei mai mari şi mai buni de mâncat se ascund în 
adâncimi. Peştele din plasă a ieşit la suprafaţă ca un răsărit 


albastru de Lună - o strălucire albastră care arunca 
fulgere. 

„Printre peştii prinşi se afla o creatură neagră, cu ochi 
siniştri, cu multe tentacule, care se zvârcolea cu furie şi a 
cărei apariţie seleniţii au salutat-o cu ţipete şi ciripituri. 
Apoi cu mişcări repezi şi nervoase au tăiat-o în bucăţi. Toate 
membrele tăiate continuau să se zbată şi să se răsucească 
în modul cel mai groaznic. Mai târziu, când am fost cuprins 
de friguri, am visat tot timpul această creatură hâdă şi 
furioasă care se ridica atât de viguroasă şi de agitată din 
apele mării necunoscute. Era fiinţa cea mai sălbatică şi mai 
primejdioasă dintre toate creaturile pe care le-am văzut 
până acum în lumea din interiorul Lunii... „Suprafaţa 
acestei mări trebuie să fie aproape la două sute de mile 
(dacă nu mai mult) sub nivelul suprafeţei exterioare a Lunii; 
toate oraşele din Lună se găsesc, după câte am aflat, 
imediat deasupra Mării Centrale, în peşteri şi galerii 
artificiale asemănătoare acelora pe care le-am descris, 
comunicând cu exteriorul prin enorme puțuri verticale care 
se deschid întotdeauna în ceea ce numesc astronomii 
pământeni „craterele” Lunii. Capacul unei astfel de 
deschizături l-am văzut mai înainte, în tim-pul rătăcirilor 
care au precedat captivitatea mea. 

Încă nu cunosc prea precis regiunile mai puţin centrale ale 
Lunii. Există un vast sistem de peşteri în care se adăpostesc 
viţeii lunari în timpul nopţii; mai există abatoare şi alte 
instalaţii asemănătoare - într-una dintre aceste peşteri, 
Bedford şi cu mine ne-am luptat cu măcelarii seleniţi - şi am 
văzut şi nişte baloane care coborau, încărcate cu carne, din 
întunericul de sus. Până acum am aflat despre toate aceste 
lucruri tot atât cât ar afla într-o perioadă egală de timp un 
Zulu venit în Londra despre rezervele de grâu britanice. 
Este însă evident că puţurile verticale şi vegetaţia de la 
suprafaţă joacă un rol esenţial în ventilarea şi 
împrospătarea atmosferei din Lună. Uneori, şi mai ales 
prima dată când am ieşit din închisoarea mea, sufla un vânt 


rece, în mod sigur, în josul puţului, iar mai târziu, în 
perioada frigurilor mele, am simţit un vânt cald bătând în 
sus. După vreo trei săptămâni, pe când mă aflam în 
interiorul Lunii, am căzut bolnav de nişte friguri greu de 
definit şi în ciuda somnului şi a tabletelor de chinină, pe 
care din fericire le aveam în buzunar, am rămas bolnav, 
chinuit de febră, aproape până în momentul când am fost 
dus în palatul Marelui Lunar, stăpânul Lunii. 

„Nu voi mai insista asupra jalnicei mele stări”, remarcă el, 
„din perioada de boală”. Cu toate acestea, el continuă cu o 
mare abundență de detalii, pe care eu le omit. 
„lemperatura mea”, spune el spre sfârşit, „a rămas 
neobişnuit de ridicată pe o lungă perioadă de timp şi am 
pierdut orice poftă de mâncare. Aveam intervale când eram 
treaz, dar toropit, şi altele când eram chinuit de vise. Îmi 
amintesc că la un moment dat eram atât de slăbit, încât 
începusem să am nostalgia Pământului şi devenisem 
aproape isteric. Tânjeam în mod chinuitor după o culoare 
care să întrerupă acest albastru veşnic...” 

Apoi, el revine la problema atmosferei lunare, prinsă ca 
într-un burete. Astronomii şi fizicienii mi-au declarat că tot 
ceea ce afirmă Cavor este în concordanţă absolută cu toate 
cunoştinţele noastre exacte despre Lună. Dacă astronomii 
pământeni ar fi avut curajul şi imaginaţia să tragă o 
concluzie îndrăzneață - spune domnul Wendigee - ei ar fi 
prevăzut aproape tot ceea ce spune Cavor despre structura 
generală a Lunii. Ei ştiu acum destul de sigur că între Lună 
şi Pământ nu sunt în primul rând relaţii de la satelit la 
planeta mamă, ci mai ales relaţiile dintre o soră mai mică şi 
una mai mare, născute din aceeaşi masă, şi deci din acelaşi 
material. Deoarece densitatea Lunii este doar trei cincimi 
din aceea a Pământului, nu poate exista decât o singură 
explicaţie a faptului şi anume că Luna este găurită de un 
enorm sistem de peşteri. Nu era nevoie - spunea Sir Jabez 
Flap, membru al Societăţii Regale, acest spiritual interpret 
al astronomiei - ca să mergem vreodată pe Lună pentru a 


trage asemenea concluzii facile! (Aluzia este îndreptată 
împotriva lui Gruycre, dar, desigur, Sir Jabez Flap ar fi 
trebuit să anunţe de mai înainte cunoaşterea faptului că 
Luna este găurită!) Şi dacă Luna este, de fapt, o imensă 
cavitate, atunci se explică uşor absenţa aparentă a aerului 
şi a apei. Marea se află în in-terior, în fundul peşterilor, iar 
aerul circulă prin marea reţea de galerii, conform legilor 
elementare ale fizicii. Peşterile din Lună sunt, în general, 
locuri foarte aerisite. Pe măsură ce lumina soarelui 
înconjoară Luna, aerul din galeriile exterioare, dinspre 
suprafaţa însorită, este încălzit, presiunea lui creşte, o 
parte se scurge afară, în exterior, şi se amestecă cu aerul 
care se evaporă în cratere (unde plantele îndepărtează 
bioxidul de carbon), în timp ce partea cea mai mare se 
scurge prin galerii, pentru a înlocui aerul contractat de 
suprafaţa răcită, părăsită de soare. Din această cauză, în 
timpul zilelor lunare există o briză constantă spre răsărit, în 
aerul galeriilor exterioare, şi un curent îndreptat în sus, de- 
a lungul puţurilor, circulaţie complicată, în mare măsură 
desigur, de forma variată a galeriilor şi a ingenioaselor 
instalaţii construite de seleniţi... 

Capitolul XXIII. 

ISTORIA NATURALĂ A SELENIŢILOR. 

De la cel de al şaselea până la cel de al şaisprezecelea, 
mesajele lui Cavor sunt în cea mai mare parte atât de 
întrerupte şi abundă atât de mult în repetiţii, încât cu greu 
pot să formeze o povestire cât de cât organizată. Ele vor fi 
redate în întregime, desigur, în ediţia ştiinţifică, dar 
deocamdată cred că este mai bine să le rezum, dând cât 
mai multe citate, ca în capitolul precedent. Am supus 
fiecare cuvânt unui serios examen critic, iar scurtele mele 
amintiri şi impresii asupra vieţii lunare mi-au fost de un 
ajutor nepreţuit în interpretarea pasajelor care, altfel, ar fi 
rămas de o obscuritate impenetrabilă. Şi, desigur, interesul 
nostru se îndreaptă mult mai mult asupra straniei 
comunităţi de insecte lu-nare în mijlocul cărora trăia Cavor, 


ca un oaspete onorat, după cum se pare, decât asupra 
condiţiei fizice din lumea lor. 

Am spus destul de limpede, cred, mai înainte, că seleniţii 
pe care i-am văzut semănau cu omul prin poziţia verticală a 
corpului şi prin numărul membrelor, şi am comparat 
aspectul general al capetelor şi al încheieturilor cu acela al 
insectelor. Am mai menţionat, de asemeni, consecinţa 
specifică a gravitaţiei mai mici de pe Lună asupra 
constituţiei lor fragile. Cavor mă confirmă în toate aceste 
puncte. El îi numeşte „animale”, deşi, desigur, ei nu se 
încadrează în nicio diviziune a clasificării fiinţelor 
pământeşti, şi mai arată că „anatomia insectelor, din 
fericire pentru oameni, n-a depăşit niciodată pe pământ 
dimensiuni relativ mici”. Cele mai mari insecte terestre, vii 
sau dispărute, nu măsoară, de fapt, mai mult de şase inch-i 
în lungime; „dar aici, în gravitația mai mică a Lunei, o 
creatură care este în aceeaşi măsură şi insectă şi 
vertebrată, se pare că este capabilă să atingă dimensiunea 
unui om, şi chiar mai mare”. 

El nu se referă niciun moment la furnici, dar de-a lungul 
aluziilor lui îmi vine neîncetat în minte furnica, cu 
activitatea ei fără somn, cu inteligenţa ei, cu organizarea 
colectivă şi mai ales prin faptul că dispune, pe lângă cele 
două tipuri, masculul şi femela, întâlnite la aproape toate 
celelalte animale, şi de o mare varietate de indivizi lipsiţi de 
sex, lucrătorii, soldaţii şi alţii asemenea, diferind unul de 
altul prin structură, obiceiuri, forţă şi utilizare, dar fiind 
totuşi cu toţii membrii ai aceleiaşi specii. Seleniţii sunt, 
desigur, incomparabil mai mari decât furnicile. În locul 
celor patru sau cinci tipuri diferite care există la furnici, 
seleniţii au un număr aproape nesfârşit de tipuri diferite. 
Am încercat să arăt diferenţele foarte mari observate la 
seleniţii pe care i-am întâlnit pe suprafaţa exterioară a 
Lunii; diferenţele în mărime, culoare şi formă erau tot atât 
de mari ca şi diferenţele dintre cele mai deosebite rase de 
oameni. Dar diferenţele pe care le-am remarcat eu sunt 


aproape nimic în comparaţie cu rezultatele observaţiilor lui 
Cavor. Se pare că seleniţii din exterior, pe care i-am văzut 
eu, erau aproape de aceeaşi culoare şi ocupaţie - păzitori 
de viței lunari, măcelari şi alţi asemenea. Dar în interiorul 
Lunii, nebănuite de mine, se află, se pare, sumedenii de 
specii diferite. Luna este, într-adevăr, un fel de furnicar 
uriaş. Dar în locul celor cinci tipuri diferite din lumea 
furnicilor, lucrătorul, soldatul, masculul înaripat, regina şi 
sclavul, în lumea lunară se află nu numai sute de diferen- 
ţieri, dar, în cadrul fiecăreia, şi legându-se una de alta, 
există o întreagă serie de trepte interme-diare. Iar seleniţii 
nu sunt numai mult superiori furnicilor, dar, după spusele 
lui Cavor, ei îi depă-şesc chiar şi pe oameni în inteligenţă, 
moralitate şi înţelepciune socială. 

Cavor se pare că a făcut foarte repede această 
descoperire. Din povestirea lui, mai curând deduc decât 
aflu că a fost capturat de paznicii viţeilor lunari, sub 
conducerea unor seleniţi care „aveau cutii craniene 
(capete?) mai mari şi picioare mult mai scurte”. Văzând că 
el nu putea să meargă nici chiar împins cu sulița, ei l-au dus 
cu ei prin întuneric, au trecut pe un pod îngust cât o 
scândură şi l-au aşezat jos, într-un fel de ascensor. Era de 
fapt un balon - pentru noi fusese, desigur, absolut invizibil 
în întuneric - şi ceea ce noi socotisem drept o simplă 
scândură care mergea în gol era, fără îndoială, trecerea pe 
o pasarelă. Apoi, el coborâse cu balonul spre straturile tot 
mai luminoase ale Lunii. Mai întâi au coborât în linişte, 
întreruptă doar de ciripitul seleniţilor - şi apoi au început să 
se simtă nişte mişcări agitate. După puţin timp, ochii i-au 
devenit atât de sensibili la întuneric, încât a început să vadă 
din ce în ce mai bine lucrurile din jur, şi în cele din urmă 
contururile vagi au început să capete formă. 

„Închipuiţi-vă un enorm spaţiu cilindric”, spune Cavor în 
cel de al şaptelea mesaj, „care avea aproape un sfert de 
milă diametru, luminat foarte slab, la început, şi apoi mai 
luminos, cu trepte mari care şerpuiau pe lângă pereţi, într- 


o spirală care se pierdea în jos, într-o adâncime albastră; şi 
din ce în ce mai puternic luminat - fără să-mi dau seama 
cum sau de unde. Gândiţi-vă la golul unei mari scări spirale, 
sau al unui ascensor prin care aţi privit vreodată în jos, şi 
amplificaţi dimen-siunile de o sută de ori. Închipuiţi-vă că îl 
priviţi în amurg, printr-o sticlă albastră. Închipuiţi-vă că 
priviţi în jos şi că vă simţiţi extraordinar de uşor, eliberaţi 
de orice ameţeală aţi simţi pe Pământ, şi atunci veţi simţi 
ceva din primele mele impresii. În jurul acestui puţ enorm 
închipuiţi-vă o galerie largă, mergând într-o spirală mult 
mai abruptă decât s-ar putea concepe pe Pământ, şi care 
forma un drum înclinat, apărat de prăpastie doar printr-un 
mic parapet, care dispărea în cele din urmă în perspectiva a 
două mile distanţă, în jos. 

Privind în sus, am văzut aceeaşi imagine; parcă priveam 
într-un con foarte ascuţit. Un vânt sufla în jos, prin puț, iar 
departe, deasupra capului, mi s-a părut că aud, din ce în ce 
mai slab, mugetul viţeilor lunari care erau readuşi de la 
păşunea din exterior. De-a lungul galeriilor în spirală erau 
împrăştiaţi numeroşi seleniţi, insecte palide şi uşor 
luminoase, care priveau spre noi sau erau ocupați cu 
treburi necunoscute. 

Mi s-a părut mai întâi că văd un fulg de zăpadă căzând cu 
iuţeală, purtat în jos de briza îngheţată. Apoi, căzând ca un 
fulg de zăpadă, am văzut o făptură mică, un mic om-insectă 
atârnat de o paraşută, coborând cu repeziciune, spre 
părţile centrale ale Lunii. 

Selenitul cu capul mai mare, care şedea lângă mine, 
văzând, după mişcările mele, că privesc într-acolo, mi-a 
arătat cu „mâna” lui în formă de trompă un fel de ieşitură 
care se zărea mult sub noi; un mic debarcader, ca să mă 
exprim astfel, suspendat în gol. În timp ce se repezea către 
noi, viteza noastră a scăzut rapid, şi în câteva momente ne- 
am oprit. Un odgon a fost aruncat şi prins de debarcader şi 
m-am trezit împins jos, pe un loc neted, pe care o mulţime 
de seleniţi se îmbulzeau să mă vadă. 


Era o mulţime de nedescris. Brusc, violent, atenţia mi-a 
fost atrasă de faptul că între aceste fiinţe de pe Lună 
existau diferenţe uriaşe. 

Într-adevăr, se părea că nu există două exemplare 
asemănătoare în această mulţime care se îmbulzea. Se 
deosebeau şi ca formă, şi ca dimensiune! Unii erau umflaţi 
şi înalţi, alţii alergau printre picioarele tovarăşilor lor, alţii 
se răsuceau şi se târau ca şerpii. Dădeau impresia grotescă 
şi neliniştitoare a unor insecte care ar fi vrut, într-o 
oarecare măsură, să caricaturizeze umanitatea; toţi păreau 
să prezinte o exagerare neînchipuită a câte unei trăsături 
particulare; unul avea un uriaş antebraţ drept, un braţ 
enorm, ca un fel de antenă; altul părea numai picioare, 
suspendat parcă pe nişte picioroange; altul proiecta un 
organ enorm în formă de nas lângă un ochi care privea 
tăios şi care îi dădea un aspect surprinzător de omenesc, 
dacă nu-i vedeai şi gura lipsită de orice expresie. Semăna 
cu paiaţele făcute din cleşti de homar. Straniul cap de 
insectă (cu toate că lipseau mandibulele şi antenele) al 
păzitorilor de viței lunari suferise transformări uluitoare; 
era când larg şi turtit, când lung şi îngust, când avea în 
locul frunţii coarne şi alte excrescenţe ciudate, când era 
acoperit cu barbă şi despărţit în două, când avea un grotesc 
profil uman. Unele cutii craniene erau întinse ca nişte 
băşici, până la dimensiuni uriaşe. Ochii erau de asemeni 
extrem de diferiţi, unii ca de elefant, prin micimea şi 
vioiciunea lor, alţii ca nişte găuri uriaşe de întuneric. Erau 
forme uimitoare, cu capete reduse la dimensiuni 
microscopice şi cu trupuri ca o bilă, şi fiinţe fantastice şi 
fără consistenţă, care păreau că există doar ca să susţină 
nişte ochi uriaşi, conturaţi cu alb şi care priveau fix. Şi - 
ciudăţenie a ciudăţeniilor - doi sau trei dintre aceşti 
fantastici locuitori ai unei lumi subterane, o lume adăpostită 
de soare sau ploaie sub nenumărate mile de stâncă, purtau 
um-brele în mâinile lor în formă de tentacule! - umbrele 


adevărate, asemănătoare cu cele de pe Pământ! Şi atunci 
mi-am amintit de paraşutist. 

Aceşti locuitori ai Lunii se comportau exact cum ar face o 
mulţime omenească în împrejurări asemănătoare; se 
îmbulzeau şi se împingeau unii pe alţii, se îmbrânceau ca 
să-şi facă loc, şi chiar se căţărau unii peste alţii, pentru a 
reuşi să mă vadă. Din clipă în clipă deveneau mai numeroşi 
şi se împingeau tot mai mult în discurile paznicilor mei” - 
Cavor nu explică ce voia să înţeleagă prin aceste discuri. 
„Lot mereu, forme noi se impuneau atenţiei mele uluite. 
Apoi mi s-a făcut semn, am fost ajutat să intru într-un fel de 
litieră, ridicată pe umerii unor purtători cu braţe puternice, 
şi astfel am fost purtat prin acest coşmar clocotitor către 
apartamentele care fuseseră pregătite pentru mine. 
Pretutindeni, în jurul meu, erau ochi, feţe, măşti, tentacule, 
un zgomot ca scuturatul unor piei, ca foşnetul aripilor de 
gândaci, şi behăitul şi ciripitul seleniţilor.” 

După câte am înţeles, el a fost dus într-un „apartament 
hexagonal”, unde a rămas închis câtva timp. Mai târziu, i s-a 
acordat mai multă libertate; de fapt, o libertate aproape la 
fel de mare ca în orice oraş civilizat de pe Pământ. Se pare 
că fiinţa misterioasă care este conducătorul şi stăpânul 
Lunii a însărcinat doi seleniţi „cu capete mari” să-l 
păzească, să-l studieze, şi să stabilească cu el orice fel de 
comunicaţie intelectuală posibilă. Oricât ar părea de 
uimitor şi de necrezut, aceste două creaturi, aceşti 
fantastici oameni-insecte, aceste fiinţe din altă lume, au 
reuşit foarte repede să comunice cu Cavor, prin intermediul 
vorbirii pământeşti. 

Cavor îi numeşte Phi-oo şi 'Tsi-puff. Phi-oo, spune el, era 
înalt cam de cinci picioare; avea picioare mici şi subţiri, 
lungi cam de optsprezece inch-i, terminate cu labe subţiri, 
întâlnite deseori pe Lună. Pe aceste picioare se legăna un 
trup mic, palpitând de pulsa-ţiile inimii. Braţele, care se 
terminau în formă de tentacule, erau lungi, moi, cu multe 
încheieturi, iar gâtul, extrem de scurt şi de gros, avea, ca de 


obicei, multe articulaţii. „Capul lui”, spune Cavor - făcând 
aluzie, se pare, la unele descrieri prealabile care s-au 
pierdut în spaţiu - „este de tipul lunar obişnuit, dar 
modificat în mod bizar. Gura, căscată şi lipsită de expresie, 
este neobişnuit de mică, ascuţită în jos; restul figurii se 
reduce la un nas mare şi turtit. De o parte şi de alta se află 
ochii, mici, ca de găină. Ţeasta se întinde într-un glob uriaş, 
iar pielea chitinoasă a păzitorilor de viței lunari este 
înlocuită la el de o simplă membrană, prin care se văd 
desluşit pulsaţiile creierului. El este, într-adevăr, o creatură 
cu un creier teribil de hipertrofiat, şi cu tot restul 
organismului micşorat, atât relativ cât şi absolut.” În acest 
pasaj, Cavor îl compară, văzut de la spate, cu Atlas care 
susţine globul pământesc. 'Tsipuff, se pare, era o insectă 
similară, dar cu o, faţă” considerabil prelungită, iar creierul 
fiind hipertro-fiat în regiuni diferite, capul nu mai era 
rotund, ci în formă de pară, cu codiţa în jos. Mai existau de 
asemenea în suita lui Cavor purtătorii de litieră, fiinţe 
încovoiate, cu umeri enormi, uşieri în formă de păianjen, şi 
un servitor bondoc. 

Modul în care Phi-oo şi Tsi-puff au atacat problema vorbirii 
a fost destul de simplu. Ei au intrat în „celula hexagonală” 
în care era ţinut Cavor, şi au început să imite fiecare sunet 
pe care îl făcea el, începând cu tusea. Cavor a înţeles foarte 
repede intenţia lor, şi a început să repete cuvintele, arătând 
cu degetul obiectele respective. Procedeul a fost probabil 
întotdeauna acelaşi. Phi-oo îl asculta câtva timp pe Cavor, 
apoi arăta şi el cu degetul şi spunea cuvânlul pe care îl 
auzise. Primul cuvânt pe care l-a învăţat a fost „om”, şi al 
doilea „lunar” - folosit, se pare, de Cavor, sub impulsul 
momentului, în loc de „selenit”. De îndată ce Phi-oo era 
sigur de înţelesul unui cuvânt, i-l repeta lui Tsi-puff, care îl 
memora fără greş. În prima şedinţă au învăţat perfect peste 
o sută de cuvinte englezeşti. 

Mai. târziu, cei doi seleniţi au adus cu ei un artist care să-i 
ajute cu schiţe şi diagrame, în munca de explicare, întrucât 


desenele lui Cavor erau cam rudimentare. „Acesta”, spune 
Cavor, „era o fiinţă cu un braţ extrem de abil şi cu un ochi 
pătrunzător”, şi se pare că desena cu o iuţeală de necrezut. 

Al unsprezecelea mesaj este, fără îndoială, doar un 
fragment dintr-o comunicare mai lungă. După câteva fraze 
întrerupte, a căror înregistrare este indescifrabilă, el 
continuă: „Dar problema îi va interesa doar pe lingvişti; mi- 
ar lua prea mult timp să dau amănuntele lungilor noastre 
discuţii, din care acestea au fost doar începutul, şi mă 
îndoiesc foarte mult dacă aş putea să redau într-adevăr în 
ordinea cuvenită toate întorsăturile şi meandrele pe care le- 
am făcut în încercările noastre de a ne înţelege. Verbele au 
devenit repede un capitol destul de uşor - cel puţin verbele 
active, pe care le putem exprima printr-un desen; unele 
adjective au fost lesne de înţeles, dar când am ajuns la 
noţiuni abstracte, la prepoziţii şi la tot felul de figuri de stil 
obişnuite, cu ajutorul cărora ne exprimăm de obicei pe 
Pământ, era ca şi cum am fi umblat îmbrăcaţi în corset. 
Aceste dificultăţi au fost într-adevăr de netrecut, până când, 
la a şasea lecţie, a venit un al patrulea asistent, o fiinţă cu 
un cap imens, ca o minge de rugbi, a cărui calitate forte 
era, fără îndoială, să urmărească analogiile complicate. Ela 
intrat cu un aer preocupat, poticnindu-se de un scăunel; 
pentru ca să înţeleagă în ce constau dificultăţile noastre, 
trebuia mai întâi să ţipăm, sau chiar să-l îmbrâncim şi să-l 
înţepăm. Dar de îndată ce înţelegea problema în cauză, o 
rezolva cu o repeziciune uimitoare. Ori de câte ori era 
nevoie de o gândire care depăşea competenţa, fără îndoială 
limitată, a lui Phi-oo, se recurgea la această persoană cu 
capul prelung, iar el îi comunica concluzia numai lui Tsi- 
puff, pentru a fi memorată; Tsi-puff era depozitul nostru 
lingvistic. Astfel am reuşit din nou să progresăm. 

Mi s-a părut mult, şi totuşi a fost scurt timpul - o chestiune 
de câteva zile - până când am reuşit într-adevăr să vorbesc 
cu aceste insecte din Lună. Desigur, la început discuţia era 
infinit de obositoare şi exasperantă, dar pe nesimţite am 


ajuns să ne înţelegem. Răbdarea mea ajunsese la limită. Cel 
care se ocupă cu vorbirea este Phi-oo. El vorbeşte cu o 
risipă de „Hm... Hm”, când meditează sau face o pauză, şi a 
prins câteva fraze: „Dacă pot spune aşa”, „Mă înţelegi”, cu 
care îşi presară vorbirea. 

Încercând să mi-l prezinte pe artist, mi-a vorbit cam astfel: 

— Hm... Hm... el... dacă pot spune aşa... desenează. 
Mănâncă puţin... bea puţin... desenează. Place desenează. 
Nu alt lucru. Urăşte tot cine nu desenează ca el. Furios. 
Urăşte tot cine desenează ca el mai bine. Urăşte multă 
lume. Urăşte tot cine nu crede că toată lumea pentru ca să 
deseneze. Furios. Hm. Toate lucrurile înseamnă nu pentru 
el... Numai desenează. El place dumneata... mă înţelegi... 
Nou lucru pentru desenat. Urât... izbitor. Eh? El - mi-a spus 
întorcându-se spre Tsi-puff - place aminteşte cuvinte. 
Aminteşte minunat mai mult decât altul. Gândeşte nu, 
desenează nu... aminteşte. Spune - aici el se adresă 
asistentului său, cerându-i să-i amintească un cuvânt - 
istorii... toate lucrurile. El aude odată... spune mereu”. 

„Pentru mine este mai minunat decât aş fi visat vreodată 
să aud aceste creaturi pocite - deoarece, deşi m-am 
familiarizat cu ele, mă izbesc mereu de înfăţişarea lor 
neomenească - căutând să-şi apropie tot mai mult şuieratul 
lor de o vorbire pământească coerentă, punând întrebări, 
dând răspunsuri. Am senzaţia că m-am întors din nou la 
perioada fabulelor din copilărie, când furnica şi lăcusta 
vorbeau împreună, iar albina făcea pe judecătorul între 
ele...” 

În timp ce aceste exerciţii lingvistice continuau, se pare că 
lui Cavor i se uşurară considerabil condiţiile captivităţii. 
Teama şi neîncrederea pe care i-o treziseră nefericitul 
nostru conflict se ştergeau tot mai mult, spune el, „prin 
logica deliberată a tot ceea ce fac... Acum pot să mă duc şi 
să vin după bunul meu plac, iar restricţiile la care sunt 
supus sunt spre binele meu. În acest fel am reuşit să ajung 
la acest aparat şi, ajutat de o fericită descoperire printre 


materialele care sunt împrăştiate prin enorma magazie de 
aici, am reuşit să trimit câteva mesaje. Până acum, nu s-a 
făcut nici cea mai mică încercare de a mă împiedica, deşi i- 
am spus clar lui Phi-oo că semnalizez spre Pământ. 

— Vorbeşti cu celălalt? întrebă el, privindu-mă. 

— Cu alţii, zisei eu. 

— Alţii, zise el. Oh, da. Oameni? 

Şi mi-am continuat transmisiunile”. 

Pe măsură ce descoperea fapte noi, care îi modificau 
concluziile, Cavor corecta neîncetat relatările sale 
anterioare despre seleniţi, şi în consecinţă citatele care 
urmează trebuie să fie privite cu oarecare rezervă. Ele sunt 
extrase din cel de al nouălea, cel de al treisprezecelea şi cel 
de al şaisprezecelea me-saj şi, cu toate că sunt neclare şi 
fragmentare, probabil că oferă cea mai completă descriere 
pe care omenirea poate spera s-o aibă, timp de câteva 
generaţii, asupra vieţii sociale a straniei comunităţi lunare. 

„În Lună”, spune Cavor, „fiecare cetăţean îşi cunoaşte cu 
precizie locul. El se naşte în locul respectiv, şi disciplina 
complicată a antrenamentului, educaţiei şi chirurgiei la 
care este supus îl face, în cele din urmă, să fie atât de 
adaptat rolului său, încât nu are nici idei şi nici organe 
pentru vreun alt scop. De ce ar fi altfel? s-ar întreba Phi-oo. 
Dacă, de exemplu, un selenit este destinat să devină 
matematician, profesorii şi educatorii săi îl îndreaptă de la 
bun început către acest domeniu. Ei reprimă în germene 
orice predispoziţie pentru alte ocupaţii, îi încurajează, cu o 
abilitate psihologică perfectă, numai gustul matematic. 
Creierul lui sau, cel puţin, facultăţile matematice ale 
creierului, se dezvoltă la maximum, iar restul doar atât cât 
este necesar pentru a susţine această parte esenţială a 
individului. În cele din urmă, în afară de odihnă şi hrană, 
singura lui plăcere constă în exersarea şi dezvoltarea 
facultăţii principale, singurul lui interes este să-şi aplice 
cunoştinţele, societatea lui este alcătuită numai din ceilalţi 
specialişti ai domeniului său. Creierul îi devine din ce în ce 


mai mare, cel puţin regiunile angajate în matematici; ele se 
dezvoltă tot mai mult şi par să soarbă toată viaţa şi vigoarea 
din restul corpului. Membrele se chircesc, inima şi organele 
digestive se micşorează, faţa de insectă dispare sub 
contururile sale umflate. Glasul îi devine un simplu scârţâit 
pentru expunerea formulelor; el pare surd la orice, în afară 
de problemele enunțate corect. Facultatea râsului, în afară 
de descoperirea bruscă a vreunui paradox, i se atrofiază; 
emoția sa cea mai profundă constă în dezvoltarea unui nou 
calcul. Şi astfel, el îşi îndeplineşte scopul. 

Sau, de asemeni, un selenit destinat să fie păzitor de viței 
lunari este împins din cea mai fragedă vârstă să gândească 
şi să trăiască printre viţeii lunari, să-şi găsească plăcerea în 
ştiinţa despre viţeii lunari, să se exerseze în îngrijirea şi 
urmărirea lor. Este antrenat să devină rezistent şi activ, 
ochiul îi este antrenat, educat, să distingă vestmintele 
strâmte, cu contururi ascuţite, care constituie uniforma 
meseriei lui. În cele din urmă, el nu se mai interesează de 
regiunile mai adânci ale Lunii; pe seleniţii care nu se pricep 
ca şi el la îngrijirea viţeilor lunari îi priveşte cu indiferenţă, 
bătaie de joc sau ostilitate. Gândurile îi sunt îndreptate 
numai către păşunile viţeilor lunari, iar dialectul îi este 
compus din termenii tehnici ai meseriei sale. Astfel, el îşi 
iubeşte munca şi îşi îndeplineşte cu o fericire desăvârşită 
datoria care îi justifică existenţa. Şi tot astfel se întâmplă şi 
cu ceilalţi seleniţi - fiecare este o unitate perfectă în 
mecanismul lumii lor... 

Aceste fiinţe cu capete mari, în sarcina cărora cade munca 
intelectuală, formează un fel de aristocrație în această 
societate stranie, şi în fruntea tuturor, ca o chintesenţă a 
Lunii, se află acel creier minunat şi gigantic, Marele Lunar, 
în faţa căruia, voi fi dus în curând. Dezvoltarea nelimitată a 
inteligenţei în pătura intelectuală se datoreşte faptului că în 
anatomia lunară lipseşte craniul, această ciudată cutie de 
oase care sugrumă dezvoltarea creierului omenesc, 
limitându-i posibilităţile, impunându-i „până aici şi nu mai 


departe”. Intelectualii lor se împart în trei categorii 
principale, care diferă în mare măsură între ele, în ceea ce 
priveşte influenţa şi respectul. Aceştia sunt: administratorii, 
din care face parte şi Phi-oo, seleniţi de o iniţiativă şi o 
supleţe intelectuală considerabilă, fiecare dintre ei fiind 
responsabil pentru o anumită cantitate cubică a masei 
lunare; experţii, ca gânditorul cu capul în formă de minge 
ovală, antrenați pentru a executa anumite operaţii speciale; 
şi erudiţii, depozitarii întregii ştiinţe. Din această ultimă 
categorie face parte 'si-puff, primul profesor lunar de limbi 
terestre. În privinţa acestora din urmă, trebuie să 
remarcăm un lucru curios şi anume că dezvoltarea 
nelimitată a creierului lunar a făcut inutilă inventarea 
tuturor acelor ajutoare mecanice ale muncii cerebrale, care 
au marcat progresul civilizaţiei omeneşti. La ei nu există 
nici cărţi, nici înregistrări de niciun fel, nici biblioteci, nici 
inscripţii. Toate cunoştinţele sunt înmagazinate în creiere 
hipertrofiate, aşa cum furnicile melifere din Texas îşi 
înmagazinează mierea în marile lor abdomene. În loc de 
Somerset House şi biblioteca British Museum, ei au colecţii 
de creieri vii... 

Am observat că administratorii mai puţin specializaţi se 
interesează foarte mult de mine, ori de câte ori mă 
întâlnesc. Ei se abat din drum ca să mă privească şi să pună 
întrebări, la care le răspunde Phi-oo. Îi văd mergând 
încoace şi încolo cu o suită de purtători, servitori, crainici, 
paraşutişti, şi aşa mai departe - un grup ciudat, demn de 
privit. Experții, în cea mai mare parte, mă ignorează cu 
desăvârşire, după cum se ignorează şi unii pe alţii, sau mă 
remarcă doar pentru a începe o expunere zgomotoasă a 
talentului lor personal. Erudiţii, cu foarte puţine excepţii, 
sunt absorbiți într-o stare de mulţumire de sine, 
impenetrabilă şi apoplectică, din care i-ai putea scoate doar 
negându-le erudiţia. De obicei, ei sunt conduşi de îngrijitori 
şi servitori, de cele mai dese ori nişte făpturi mici şi 
îndemânatice, mai ales femeile, care înclin să cred că sunt 


pentru ei un fel de soţii; unii dintre savanții cei mai profunzi 
sunt prea mari pentru a se putea mişca singuri, şi sunt duşi 
din loc în loc într-un fel de hârdaie, ca nişte piftii 
tremurătoare, îmbibate cu ştiinţă, care îmi trezesc o uimire 
respectuoasă. Venind către locul unde mi se permite să mă 
distrez cu aceste jucării electrice, am trecut tocmai pe 
lângă unul dintre aceşti savanţi, cu un caP Uriaş, chel, 
şubred şi cu pielea subţire, dus pe un fel de targă grotescă. 
În faţă şi în spate mergeau cei care îl purtau, alături de 
nişte fiinţe cu o faţă în formă de trompetă, care îi strigau 
meritele. 

Am mai vorbit despre suitele care îi însoțesc pe cei mai 
mulţi dintre intelectuali: uşieri, purtători, valeţi, ca nişte 
tentacule şi muşchi exteriori care înlocuiesc plăpândele 
forţe fizice ale acestor minţi hipertrofiate. Purtătorii îi 
însoțesc aproape întotdeauna. Mai există de asemeni şi 
mesageri extrem de iuți, cu picioare ca de păianjeni şi 
„mâini” pentru apucarea paraşutelor; şi servitori cu nişte 
organe vocale care pot să trezească chiar şi morţii. În afară 
de inteligenţa lor limitată, aceşti subordonați sunt tot atât 
de inerţi şi neputincioşi ca o umbrelă în cuier. Ei există doar 
pentru ordinele de care trebuie să asculte, pentru datoriile 
pe care le au de îndeplinit. 

Aceste insecte care merg în sus şi în jos pe drumurile în 
spirală, care umplu balcoanele ascendente, care trec pe 
lângă mine atârnaţi de paraşute fragile, fac parte, 
presupun, din clasa truditoare. Unii dintre aceştia sunt într- 
adevăr - fără nicio figură de stil - nişte „mâini mecanice”; 
tentaculă unică a păzitorului de viței lunari este înlocuită cu 
unul sau două mănunchiuri uriaşe, de trei, cinci sau şapte 
degete pentru apucat, ridicat, condus, restul nefiind decât 
apendice secundare pentru aceste organe principale. Unii, 
care presupun că se ocupă de mecanismele cu bătăi de 
clopot, au nişte urechi enorme, ca de iepuri, chiar în dosul 
ochilor; alţii, care lucrează la delicate operaţii chimice, 
proiectează în afară un uriaş organ olfactiv; alţii au picioare 


plate, ca nişte pedale, cu încheieturile anchilozate; alţii - 
despre care mi s-a spus că sunt suflători de sticlă - au 
plămânii ca nişte foale. Dar fiecare dintre aceşti seleniţi de 
rând este perfect adaptat la funcţia socială pe care o 
îndeplineşte. Munca de precizie este făcută de către 
muncitori formaţi în acest scop, extrem de mici şi de ordo- 
naţi. Pe unii aş fi putut să-i ţin în palma mâinii. Există chiar 
şi un tip de selenit-învârtitor, destul de răspândit, a cărui 
unică datorie şi placere este de a furniza forţa motrice 
pentru diferite aparate mărunte. Pentru supravegherea 
acestor stări de lucruri, pentru menţinerea ordinii şi 
reprimarea oricărei tendinţe greşite care ar putea să ia 
naştere în mintea cuiva, există creaturile cele mai 
musculoase pe care le-am văzut pe Lună, un fel de poliţie 
lunară, fiinţe antrenate din cea mai fragedă vârstă să 
acorde un respect şi o ascultare fără margini celor cu 
capetele umflate. 

Fabricarea acestor diferite soiuri de muncitori este 
probabil un proces foarte curios şi interesant. Încă nu ştiu 
prea multe în această privinţă, dar am dat de curând peste 
câţiva seleniţi tineri, închişi în nişte borcane din care nu 
ieşeau decât membrele superioare; erau comprimaţi pentru 
a deveni îngrijitorii unor maşini de un anumit tip. „Mâna”, 
întinsă prin acest sistem foarte dezvoltat de educaţie 
tehnică, este stimulată prin substanţe iritante şi hrănită 
prin injecții, în timp ce restul corpului rămâne nealimentat. 
Phi-oo, dacă l-am înţeles bine, mi-a explicat că în primul 
stadiu al „specializării” aceste creaturi mici şi ciudate dau 
semne de suferinţă, în diferitele poziţii în care stau 
ghemuiţi, dar se obişnuiesc foarte uşor cu soarta lor; el m-a 
dus într-un loc unde erau dresați câţiva mesageri cu 
membrele flexibile. Ştiu că este absurd, dar aceste aspecte 
ale metodelor lunare de educaţie m-au afectat în mod 
neplăcut. Sper, totuşi, că îmi voi învinge repulsia şi voi 
putea să mai văd şi alte aspecte ale acestei minunate 
orânduiri sociale. Mâna aceea cu aspect jalnic, care ieşea 


din borcan, părea că îşi cerşeşte pierdutele ei posibilităţi; 
mă obsedează şi acum, cu toate că, până la urmă. 
Procedeul este categoric mult mai uman decât metoda 
noastră pământească de a-i lăsa pe copii să devină oameni 
şi apoi să-i transformăm în maşini. 

De curând - cred că era la a unsprezecea sau a 
douăsprezecea vizită pe care am făcut-o acestui aparat - 
am avut o curioasă revelaţie asupra vieţii duse de seleniţii 
care muncesc. Fusesem condus aici pe un drum mai scurt, 
în loc de a cobori pe galeria spirală şi pe cheiurile Mării 
Centrale. Dintr-o galerie lungă, şerpuită şi întunecată, am 
ieşit într-o peşteră întinsă şi scundă, pătrunsă de un miros 
pământesc şi luminată strălucitor. Lumina venea de la o 
abundentă vegetaţie, asemănătoare ciupercilor, de culoare 
albicioasă; unele exemplare semănau foarte mult cu 
ciupercile noastre, dar erau înalte cât un om sau chiar mai 
mult. 

— Lunarii mănâncă plantele astea? l-am întrebat pe Phi- 
00. 

— Da, hrană. 

— Doamne sfinte! am strigat. Dar asta ce-i? 

Văzusem un selenit excepţional de mare şi de diform care 
şedea întins, nemişcat, printre tulpini, cu faţa în jos. Ne-am 
oprit. 

— Mort? am întrebat eu. Până atunci nu mai văzusem pe 
Lună niciun mort, şi devenisem curios. 

— Nu! exclamă Phi-oo. El... muncitor... nu muncă de făcut. 
Ia puţină băutură atunci... face doarmă... până când noi 
nevoie de el. La ce bun eltreaz, eh? Nu nevoie el plimbă 
degeaba. 

— Iată încă unul! am strigat eu. 

Şi, într-adevăr, am descoperit că toată această vastă 
întindere acoperită de ciuperci era presărată cu seleniţi 
întinşi pe jos, care dormeau, sub efectul unui narcotic, până 
când Luna va avea din nou nevoie de ei. Erau zeci şi zeci, de 
toate felurile; pe câţiva dintre ei i-am întors cu faţa în sus şi 


i-am examinat mai bine decât reuşisem s-o fac până atunci. 
Când îi mişcam, ei începeau să respire zgomotos, dar nu se 
trezeau. Pe unul mi-l amintesc foarte bine, cred că mi-a 
lăsat o impresie mai puternică, din cauză că un joc de 
lumini şi ceva din atitudinea lui îmi sugera o formă 
omenească întinsă la pământ. Membrele superioare erau 
nişte tentacule lungi şi delicate - se ocupa cu manipularea 
unor obiecte fine - şi atitudinea lui din somn vădea o 
suferinţă resemnată. Fără îndoială, interpretarea mea era 
complet greşită, dar aceasta mi-a fost impresia. Aceeaşi 
senzaţie neplăcută am avut-o şi în timp ce Phi-oo îl 
împingea din nou în întuneric, printre ciupercile livide şi 
cărnoase, cu toate că, rostogolindu-se, se vedea foarte bine 
că este o insectă. 

Faptul nu ilustrează decât modul irațional în care ne 
căpătăm obiceiurile de a gândi şi a simţi. A-l narcotiza pe 
muncitorul de care nu ai nevoie şi a-l pune la o parte, este 
cu siguranţă mult mai bine decât a-l arunca afară din 
fabrică, ca să râtăcească pe străzi, muritor de foame. Orice 
comunitate socială complicată cunoaşte în mod necesar o 
oarecare intermitenţă în folosirea muncii specializate; 
procedeul seleniţilor prevenea astfel problema şomajului. Şi 
totuşi, chiar şi minţile educate în mod ştiinţific sunt atât de 
iraționale, încât şi acum mă obsedează amintirea seleniţilor 
întinşi pe jos, printre arcadele liniştite şi fosforescente ale 
vegetației cărnoase, şi acum evit acel drum scurt, cu toate 
inconvenientele drumului mai lung, mai zgomotos şi mai 
aglomerat. 

Acest drum mă face să ocolesc printr-o peşteră imensă, 
întunecoasă, foarte aglomerată şi gălăgioasă; aici e 
reşedinţa mamelor lumii lunare - albinele regine, cum s-ar 
spune, ale stupului; ele privesc prin deschizăturile 
hexagonale ale unui fel de perete în formă de fagure, sau se 
plimbă printr-un mare spaţiu deschis de dedesubt, sau îşi 
aleg jucăriile şi amuletele construite de către bijutierii 
acefalici şi cu degete delicate, care lucrează în nişte căsuțe 


de mai jos - anume pentru a le face plăcere. Ele sunt fiinţe 
cu înfăţişare nobilă, împodobite în mod fantastic şi uneori 
chiar frumos, cu o ţinută mândră şi, în afară de gură, cu 
capete aproape microscopice... 

În privinţa condiţiei sexelor, a căsătoriei şi a felului în care 
se contractează, a naşterilor, am reuşit să aflu foarte puţin 
până acum. Având în vedere rapidele progrese pe care le 
face Phi-oo în limba engleză, fără îndoială că ignoranţa mea 
va dispare în scurt timp. Cred că, aşa cum se întâmplă la 
furnici şi la albine, în această comunitate există o mare 
majoritate de membri cu sex neutru. Desigur, în oraşele 
noastre de pe Pământ există mulţi oameni care nu trăiesc 
niciodată viaţa de procreare, viaţa naturală a omului. Dar 
pe Lună, ca şi la furnici, acest fapt a devenit o condiţie 
normală a rasei; şi întreaga reîmprospătare necesară cade 
în sarcina clasei speciale şi nu prea numeroase a 
matroanelor, mamele lumii lunare, fiinţe mari şi 
impunătoare, foarte potrivite pentru a purta larva de 
selenit. Dacă nu am înţeles greşit explicaţia lui Phi-oo, ele 
sunt absolut incapabile de a îngriji de puii pe care îi aduc pe 
lume; perioade de indulgență nesăbuită alternează cu 
dispoziţii de violenţă agresivă; şi, cât mai repede cu putinţă, 
micile creaturi, care sunt moi, fleşcăite şi de o culoare 
palidă, sunt date în grija unei varietăţi de femele celibatare, 
femei „muncitoare”, se pare, care în unele cazuri posedă un 
creier de dimensiuni aproape masculine.” 

Chiar în acest punct, din nefericire, mesajul se întrerupe. 
Oricât de fragmentară şi confuză este materia care 
constituie acest capitol, ea dă totuşi o impresie generală 
asupra unei lumi stranii şi captivante - o lume de care 
lumea noastră va trebui să ţină seama, mai curând sau mai 
târziu. Această picurare intermitentă de mesaj, aceste 
şoapte ale unui ac de înregistrare din întunericul coastelor 
muntoase este prima prevestire a existen-ţei unor alte 
condiţii decât cele omeneşti, condiţii pe care omenirea nici 
nu şi le-a închipuit până acum. Pe Lună există noi elemente, 


noi mecanisme, noi tradiţii, o avalanşă copleşitoare de idei 
noi, o rasă ciudată cu care va trebui în mod inevitabil să ne 
luptăm pentru supremație - iar aurul este acolo tot atât de 
comun ca fierul sau ca lemnul... 

Capitolul XXIV. 

MARELE LUNAR. 

Penultimul mesaj descrie, uneori chiar cu multe amănunte, 
întâlnirea dintre Cavor şi Marele Lunar, care este 
conducătorul sau stăpânul Lunii. Cavor se pare că a 
transmis cea mai mare parte fără întrerupere; dar în partea 
finală a fost întrerupt. Următorul a venit după un interval 
de o săptămână. Primul mesaj începe astfel: „În sfârşit, pot 
să reiau această...”; apoi devine de neînțeles şi este reluat 
în mijlocul unei fraze. 

Cuvântul care lipseşte din fraza următoare este probabil 
„mulţimea”. Apoi continuă foarte limpede: „devenea tot mai 
densă pe măsură ce ne apropiam de palatul Marelui Lunar 
- dacă pot numi palat o succesiune de excavații. 
Pretutindeni, seleniţi care mă priveau - găuri căscate, măşti 
palide, ochi mari care priveau pe deasupra unor tentacule 
teribile în formă de nas, şi ochi mici sub plăci frontale 
monstruoase; pe jos mişunau şi lătrau o puzderie de 
creaturi mai mici; peste umeri sau pe sub subţiori se 
întindeau capete groteşti aşezate pe gâturi sinuoase, lungi, 
ca de lebădă. Menţinând un spaţiu liber în jurul meu, 
mergea un cordon de paznici masivi, cu capul în formă de 
găleata; ni se alăturaseră când am părăsit vasul cu care 
veniserăm de-a lungul canalelor Mării Centrale. Artistul cu 
creierul mic, cât un purice, ni s-a alăturat şi el, şi un grup 
compact de furnici purtătoare se clătinau împovărate de o 
mulţime de obiecte care au fost considerate necesare 
pentru rangul meu. În ultima parte a călătoriei, am fost dus 
într-o litieră. Era făcută dintr-un metal foarte ductil, care mi 
se părea negru, lucrat în ochiuri şi întreţesut cu bare dintr- 
un metal mai palid; în timp ce înaintam, se grupa în jurul 
meu o procesiune lungă şi complicată. 


În frunte, ca nişte crainici, mergeau patru creaturi cu faţa 
ca o trompetă, care scoteau nişte sunete îngrozitoare; apoi 
veneau, în faţă şi în spate, nişte scutieri bondoci, ca nişte 
gândaci, şi de fiecare parte un roi de capete savante, un fel 
de enciclopedii însufleţite, care, mi-a explicat Phi-oo, urmau 
să stea în jurul Marelui Lunar pentru a-i da lămuriri. Nu 
exista niciun amănunt al ştiinţei lunare, niciun punct de 
vedere sau metodă de gândire pe care aceste fiinţe 
uimitoare să nu o poarte în capetele lor. Veneau apoi 
paznici, purtători şi creierul fremătător al lui Phi-oo, dus de 
asemeni pe o litieră. Urma 'Isi-puff, într-o litieră ceva mai 
puţin impozantă; apoi eu, pe o litieră mai elegantă decât 
oricare alta şi înconjurat de servitorii care îmi dădeau 
hrană şi băutură. După aceea veneau alţi trompeţi, 
spărgându-mi urechile cu strigăte vehemente, apoi câteva 
creiere mari, corespondenţi speciali sau istoriografi - nu 
ştiu cum ar putea să fie numiţi - însărcinaţi cu observarea şi 
memorarea tuturor detaliilor acestei întrevederi epocale. O 
mulţime de servitori, care purtau şi târau steaguri, grămezi 
de ciuperci parfumate şi diferite simboluri curioase, 
completau procesiunea. Drumul era străjuit de portari şi 
ofiţeri în găteli care luceau ca oţelul şi, în spatele liniei lor, 
de fiecare parte, răsăreau capetele şi tentaculele mulţimii 
enorme. 

Trebuie să recunosc că încă nu m-am obişnuit cu efectul 
ciudat pe care îl producea asupra mea înfăţişarea 
seleniţilor, şi nu era de loc plăcut să plutesc pe această 
vastă mare de entomologie surescitată. Câtva timp am 
simţit un fel de groază. O simţisem şi mai înainte, în 
peşterile lunare, când m-am trezit la un moment dat fără 
arme şi cu spatele descoperit, în mijlocul unei mulţimi de 
seleniţi, dar atunci senzaţia nu fusese atât de vie. Este, 
desigur, o pornire cât se poate de necontrolată, şi sper să 
reuşesc treptat să mi-o înfrânez. Dar, la un moment dat, în 
timp ce înaintam prin puhoiul mulţimii uriaşe, a trebuit să 
mă agăţ strâns de litieră şi să fac apel la întreaga mea 


voinţă pentru a-mi înnăbuşi un strigăt sau vreo altă 
manifestare de acest fel. A durat cam trei minute; după 
aceea mi-am regăsit din nou cumpătul. 

Am urcat câtva timp spirala unui drum vertical şi apoi am 
trecut printr-o serie de săli imense, cu plafonul în formă de 
cupolă, superb îmbodobite. Apropierea de Marele Lunar se 
făcea în aşa fel încât să dea o vie impresie a măreției sale. 
Sălile - din fericire luminate destul de bine pentru ochii mei 
pământeşti - formau un crescendo abil, bine gândit, de 
spaţiu şi decoruri. Efectul dimensiunilor progresive era 
sporit de diminuarea neîncetată a luminii şi de un abur fin 
de parfum care, pe măsură ce înaintam, devenea mai dens. 
În primele săli, lumina vie făcea ca totul să-mi apară 
limpede şi concret. Aveam impresia că înaintez neîncetat 
către ceva mai mare, mai nelămurit şi mai puţin material. 

Trebuie să mărturisesc că toată această splendoare mă 
făcea să mă simt extrem de meschin şi nedemn. Eram 
nebărbierit, nepieptănat; nu adusesem cu mine briciul şi în 
jurul gurii îmi crescuse o barbă aspră. Pe Pământ am avut 
întotdeauna tendinţa să dispreţuiesc orice atenţie acordată 
persoanei mele, în afară de grija pentru curăţenie; dar în 
împrejurările excepţionale în care mă aflam, reprezentând 
planeta şi rasa umană - şi de înfăţişarea mea depindea felul 
în care voi fi primit - aş fi dat orice să am o ţinută mai 
îngrijită şi mai demnă. Fusesem atât de convins că Luna era 
nelocuită, încât trecusem complet cu vederea asemenea 
măsuri de prevedere. Eram îmbrăcat într-o haină de 
flanelă, cu pataloni bufanţi şi ciorapi de golf, pătaţi cu tot 
felul de murdării pe care le oferea Luna, papuci (tocul celui 
stâng căzuse), şi o pătură, în care făcusem o gaură şi mi-o 
petrecusem peste cap. (Aceste haine, de fapt, le port şi 
acum.) Ţepii ascuţiţi n-au făcut decât să-mi înrăutăţească 
aspectul general; la genunchiul pantalonului aveam o 
ruptură nereparată, care bătea la ochi în timp ce şedeam 
aşezat în litieră; ciorapul drept, de asemenea, se răsucea cu 
încăpățânare în jurul gleznei. Sunt pe deplin conştient de 


deserviciul pe care înfăţişarea mea l-a adus umanităţii, şi 
dacă aş fi putut, prin vreun expedient oarecare, să-mi 
îmbunătăţesc cât de puţin ţinuta, aş fi făcut-o. Dar nu am 
găsit nimic corespunzător. Am făcut tot ce am putut cu 
pătura - înfăşurând-o ca pe o togă, iar cât priveşte restul, 
mă ţineam atât de drept cât îmi permitea legănarea litierei. 
Închipuiţi-vă cea mai mare sală în cure aţi intrat vreodată, 
decorată artistic în faianţă albastră şi albastru deschis, 
luminată, fără să ştii de unde, de o lumină albastră - şi plină 
de creaturi cu aspect metalic, sau de culoare albă-lividă, de 
cele mai diverse forme, după cum am mai amintit. 
Închipuiţi-vă că această sală se sfârşeşte cu o arcadă 
deschisă, în dosul căreia este o sală şi mai mare, după care 
urmează o alta şi mai mare, şi aşa mai departe. La capătul 
perspectivei, un şir de trepte care urcă la nesfârşit, ca 
treptele de la Ara Coeli din Roma. Pe măsură ce te apropii 
de ele, treptele parcă urcă tot mai sus. Dar, în cele din 
urmă, am ajuns sub o arcadă imensă şi am zărit capătul 
acestor trepte; acolo, pe tronul lui, se înălța Marele Lunar. 
Era aşezat într-o strălucire de albastru incandescent. O 
atmosferă ceţoasă umplea sala, astfel încât pereţii păreau 
îndepărtați şi invizibili. Aceasta făcea ca el să pară că 
pluteşte într-un vid negrualbastru. Mai întâi, părea un nor 
Mic, luminos, meditând în tronul său albastru; cutia sa 
craniană probabil că măsura mai mulţi metri în diametru. 
Un mănunchi de fascicole de lumină albastră veneau din 
spatele tronului, dându-i o strălucire de stea; era înconjurat 
de un halo. În jurul său, mici şi nedesluşiţi în această 
strălucire - câţwa servitori care îl sprijineau, iar mai jos, 
stând în umbră, într-un imens semicerc - subordonații săi 
intelectuali, memoratorii, calculatorii şi cercetătorii, 
linguşitorii şi servitorii, şi toate insectele distinse de la 
curtea lunară. Şi mai jos stăteau uşierii, mesajerii, apoi, în 
josul nenumăratelor trepte ale tronului, se aflau oamenii 
din gardă, iar la bază, enormă, variată, nedesluşită, vasta 
mulţime fremătătoare a demnitarilor mai mici de pe Lună. 


Picioarele lor produceau pe podeaua de stâncă un foşnet 
neîncetat, iar membrele lor se mişcau ca într-un murmur. 

Când am intrat în penultima sală, muzica s-a înălţat şi s-a 
extins într-o măreție imperială de sunete, iar strigătele 
crainicilor au tăcut... 

Am intrat în ultima şi cea mai mare dintre săli... 

Procesiunea s-a desfăcut ca un evantai. Scutierii şi gărzile 
mele s-au dat în dreapta şi în stânga, iar cele trei litiere 
care ne duceau, pe mine, pe Phi-oo şi pe Tsi-puff, au înaintat 
pe o podea întinsă şi lucioasă, până la picioarele uriaşei 
scări. Atunci a început un zumzet puternic care se amesteca 
cu muzica. Cei doi seleniţi s-au dat jos, dar mie mi s-a cerut 
să rămân aşezat - ca o cinste specială, bănuiesc. Muzica a 
încetat - murmurul încă se mai auzea - şi, prin mişcarea 
simultană a zece mii de ochi respectuoşi, atenţia mi s-a 
îndreptat spre inteligenţa supremă, înconjurată de aureolă, 
care plutea deasupra noastră. 

La început, când am privit prin lumina radiantă, această 
chintesenţăl de creier semăna foarte mult cu o băşică 
subţire, fără trăsături, cu urme vagi, unduioase de 
circumvoluţiuni, care se răsuceau vizibil în interior. Apoi, 
sub masa lui enormă, chiar deasupra marginii tronului, am 
zărit - fără să-mi pot reţine o tresărire - nişte ochi 
minusculi care priveau din această strălucire. Nu exista o 
faţă; ci doar nişte ochi, ca şi cum cineva ar fi privit prin 
două găuri. Mai întâi, n-am văzut nimic altceva decât aceşti 
doi ochi care mă priveau fix; apoi am zărit dedesubt un trup 
de pitic şi nişte membre ca de insectă, albe şi zbârcite. 
Ochii priveau în jos, către mine, cu o stranie intensitate, iar 
partea inferioară a globului umflat era încreţită. Nişte mici 
mâini - tentacule, care păreau inutile, mențineau această 
formă pe tron... 

Era mare. Era vrednic de milă. Am uitat de sală şi de 
mulţime. 

Am fost urcat pe scară, clătinat treaptă cu treaptă. Mi se 
părea că acest creier cu reflexe purpurii, de deasupra 


noastră, se revărsa peste mine şi era pătruns din ce în ce 
mai mult de efectul pe care i-l produceam apropiindu-mă. 
Servitorii şi ajutoarele care se aflau în jurul stăpânului lor 
păreau că se micşorează şi dispar în strălucirea lui. Nişte 
servitori din umbră erau ocupați să stropească acest creier 
uriaş cu un lichid răcoritor, îl fricţionau şi îl sprijineau. În 
ceea ce mă priveşte, şedeam agăţat în litiera legănătoare şi 
priveam ţintă la Marele Lunar, incapabil să-mi iau privirea 
de la el. Şi, în sfârşit, când am ajuns pe o mică platformă, 
despărțită doar de vreo zece trepte de scaunul suprem, 
splendoarea confuză a muzicii a atins culmea şi a încetat, 
iar eu am fost lăsat gol, ca să spun aşa, în această 
imensitate, sub privirea scrutătoare şi liniştită a Marelui 
Lunar. 

Examina primul om pe care îl văzuse vreodată... 

În cele din urmă, mi-am îndreptat privirea spre figurile 
şterse care se aflau în ceața albastră din jurul său, şi apoi în 
josul treptelor, spre seleniţii masaţi, liniştiţi şi atenţi, 
îngrămădiţi cu miile în partea de jos. Am fost din nou 
cuprins de o teamă inexplicabilă... care a trecut de îndată. 

După o pauză, a venit salutul. Am fost ajutat să cobor din 
litieră şi am rămas în picioare, stângaci, în timp ce un 
anumit număr de gesturi curioase şi, fără îndoială, profund 
simbolice, erau făcute în numele meu de către doi 
funcţionari subţiri. Roiurile enciclopedice ale savanților 
care mă însoţiseră până la intrarea în ultima sală au apărut 
cu două trepte deasupra mea, în dreapta şi în stânga, gata 
să răspundă la întrebările Marelui Lunar; creierul alb al lui 
Phi-oo s-a aşezat cam la jumătatea distanţez spre tron, într- 
o poziţie din care să comunice cu uşurinţă cu noi, fără să 
întoarcă spatele Marelui Lunar sau mie. Tsi-puff a luat loc în 
spatele lui. Nişte servitori îndemânatici au înaintat până 
lângă mine, mergând cu feţele întoarse către strălucitoarea 
Prezenţă. M-am aşezat turceşte, iar Phi-oo şi Isi-Puff au 
îngenuncheat de asemenea, ceva mai sus. S-a făcut tăcere. 
Ochii curtenilor din apropiere se îndreptau de la mine spre 


Marele Lunar şi apoi din nou la mine; prin mulțimile 
nevăzute de dedesubt a trecut un foşnet şi un şuierat de 
aşteptare, apoi a încetat. 

Nu se mai auzea niciun zgomot. 

Pentru prima şi ultima dată de când o cunoşteam 
îndeaproape, Luna era liniştită. 

Am auzit un zgomot slab şi tremurător. Marele Lunar mi 
se adresa. Părea că se freacă un deget pe un geam de 
sticlă. 

L-am privit câteva clipe cu atenţie şi apoi m-am uitat spre 
vigilentul Phi-oo. Printre aceste fiinţe formate din 
membrane subţiri, mă simţeam ridicul de gros, cărnos şi 
solid; capul meu părea doar fălci şi păr negru. Mi-am întors 
din nou privirea spre Marele Lunar. Tăcuse; servitorii săi se 
agitau, şi suprafaţa lucioasă a creierului său strălucea, 
stropită cu un lichid răcoritor. 

Phi-oo a meditat câteva clipe. L-a consultat şi pe 'Tsi-Puff. 
Apoi a început să-şi fluiere cuvintele în engleză - la început 
puţin cam nervos, astfel încât nu se înţelegea prea bine: 

— Hm... Marele Lunar... dorea să spună... doreşte să 
spună... înţelege că eşti... hm... oameni... că eşti un om de 
pe planeta Pământ. Doreşte să spună că eşti bine venit... 
bine venit... şi doreşte să afle... afle, dacă pot spune aşa... 
starea lumii voastre... şi motivul pentru care ai venit aici. 

Se opri. Eram pe punctul să răspund, când el continuă. A 
făcut câteva observaţii al căror sens nu era prea limpede, 
dar înclin să cred că avea intenţia să-mi adreseze câteva 
complimente. Mi-a spus că Pământul este pentru Lună ceea 
ce Soarele este pentru Pământ, şi că seleniţii doresc foarte 
mult să afle despre Pământ şi oameni. Apoi mi-a vorbit, fără 
îndoială tot ca un compliment, despre mărimea şi diametrul 
relativ al Pământului şi al Lunii, şi despre uimirea şi 
curiozitatea cu care seleniţii au privit întotdeauna planeta 
noastră. Am meditat câteva clipe cu ochii plecaţi, şi m-am 
hotărât să răspund că şi oamenii se întrebau ce ar putea să 
se afle pe Lună, şi că o socotiseră moartă, nebănuind toată 


măreţia pe care eu o aveam chiar atunci în faţă. Marele 
Lunar, în semn de consideraţie, şi-a rotit fascicolele 
luminoase, şi prin imensa sală s-au auzit şuieratul, şoaptele 
şi foşnetele provocate de vorbele mele. Apoi, el a continuat 
să-i pună lui Phi-oo câteva întrebări la care era mai uşor de 
răspuns. 

Mi-a explicat că înţelegea de ce trăim pe suprafaţa 
Pământului, că aerul şi marea noastră se aflau la exteriorul 
globului; aceste cunoştinţe el le avea mai de mult, de la 
specialiştii săi astronomi. Era foarte dornic să capete 
informaţii mai amănunțite asupra ceea ce numea el 
„această stare extraordinară de lucruri”, deoarece, după 
soliditatea Pământului, se crezuse întotdeauna că nu poate 
fi locuit. Mai întâi a vrut să afle temperaturile extreme la 
care sunt supuse fiinţele Pământeşti şi s-a interesat foarte 
mult de ceea ce i-am spus despre regimul de nori şi de ploi. 
Imaginaţia i-a fost ajutată de faptul că atmosfera lunară din 
galeriile exterioare este de multe ori foarte ceţoasă în 
timpul nopţii. Părea surprins de faptul că noi nu socoteam 
lumina solară prea intensă pentru ochii noştri şi a părut 
interesat de încercarea mea de a-i explica că pentru noi 
bolta cerească era de culoare albăstruie, din cauza 
refracției aerului; de altfel, mă îndoiesc că a înţeles prea 
bine acest lucru. l-am explicat cum irisul ochiului omenesc 
poate contracta pupila, ca să apere delicata structură 
internă de excesul luminii solare, şi mi s-a permis să mă 
apropii la câţiva paşi de această Prezenţă, ca să poată 
observa structura ochiului omenesc. Aceasta a dus la o 
comparaţie între ochii lunari şi cei omeneşti. Primii nu 
numai că sunt extrem de sensibili la orice fel de lumină pe 
care o pot vedea oamenii, dar ei văd şi căldura, şi orice 
diferenţă de temperatură din lună face ca obiectele să 
devină vizibile. 

Irisul era un organ cu totul nou pentru Marele Lunar. 
Câteva clipe, s-a amuzat trimiţându-mi razele drept în faţă 


şi privind cum mi se contractau pupilele. Ca urmare, câteva 
clipe am fost orbit... 

Dar, în ciuda acestei neplăceri, găseam, pe nesimţite, ceva 
liniştitor în raționalitatea acestui schimb de întrebări şi 
răspunsuri. Puteam să-mi închid ochii, să mă gândesc la 
răspuns, şi aproape să uit că Marele Lunar nu avea o faţă... 

După ce am coborât din nou la locul meu, Marele Lunar m- 
a întrebat cum ne adăposteam de căldură şi de furtuni, iar 
eu i-am expus arta de a clădi case şi de a construi mobile. 
Aici ne-am rătăcit în neînţelegeri şi contradicții, datorate în 
mare parte, trebuie să admit, exprimării mele haotice. O 
bună bucată de vreme am avut mari dificultăţi ca să-l fac să 
înţeleagă natura unei case. Pentru el şi pentru ceilalţi 
seleniţi părea, fără îndoială, lucrul cel mai bizar din lume ca 
oamenii să-şi construiască case, când puteau să coboare în 
peşteri, iar lucrurile s-au complicat şi mai mult când am 
încercat să-i explic că oamenii au început prin a-şi avea 
locuinţele în peşteri, şi că îşi construiau şi acum sub 
suprafaţa pământului căi ferate şi multe alte întreprinderi. 
Cred că dorinţa de a fi prea complet m-a făcut să devin 
confuz. De asemeni, m-am încurcat rău de tot când am 
încercat, în mod nechibzuit, să-i explic problema minelor. În 
cele din urmă, lăsând acest subiect neterminat, Marele 
Lunar m-a întrebat ce făceam noi cu interiorul Pământului. 

Un val de şoapte şi şuierături a trecut până în cel mai 
îndepărtat colţ al imensei adunări, când au aflat că noi, 
oamenii, nu ştim absolut nimic despre ceea ce conţine 
Pământul pe care s-au dezvoltat nesfârşitele generaţii ale 
strămoşilor noştri. De trei ori a trebuit să repet că din toate 
cele 4.000 de mile de materie dintre suprafaţa şi centrul 
pământului oamenii nu cunoşteau decât o mică parte, până 
la adâncimea de o milă, şi aceasta foarte vag. Marele Lunar 
m-a întrebat de ce mai venisem pe Lună, din moment ce 
abia ne cunoşteam propria noastră planetă, dar apoi nu mi- 
a mai cerut o explicaţie mai amplă, fiind prea dornic să afle 
noi amănunte care contraziceau ştiinţa lor. 


S-a întors la problema vremii, şi am încercat să-i descriu 
schimbarea neîncetată a aerului, zăpada, îngheţul şi 
uraganele. 

— Dar când vine noaptea, întrebă el, nu este frig? 

I-am spus că era ceva mai rece decât în timpul zilei. 

— şi atmosfera voastră nu îngheaţă? 

I-am spus că nu; că niciodată nu era un frig atât de mare, 
pentru că nopţile noastre sunt scurte. 

— Nici măcar nu se lichefiază? 

Eram pe punctul să spun „nu”, dar m-am gândit că măcar 
o parte a atmosferei noastre, vaporii de apă, câteodată se 
lichefiază şi formează roua, alteori îngheaţă şi formează 
bruma - un proces perfect analog cu îngheţul întregii 
atmosfere exterioare a Lunii, în timpul lungii ei nopţi. I-aM. 
Explicat acest lucru, şi apoi Marele Lunar a început să 
discute despre somn. Căci nevoia de somn, care vine cu 
atâta regularitate, la fiecare douăzeci şi patru de ore, la 
toate fiinţele, face de asemeni parte din moştenirea noastră 
pământească. Pe Lună, ei se odihnesc doar la intervale rare 
şi după eforturi excepţionale. Apoi am încercat să-i vorbesc 
despre splendoarea liniştitoare a unei nopţi de vară; am 
trecut la descrierea animalelor care pradă în timpul nopţii 
şi dorm în timpul zilei. I-am spus despre lei şi tigri, dar se 
pare că aici am ajuns la un punct mort. Pe Lună nu există, în 
afară de străfundurile apelor, creaturi care să nu fie cu 
totul domesticite şi supuse voinţei seleniţilor, şi aşa a fost 
din vremuri imemoriale. Există monştri acvatici, dar nu 
fiare sălbatice, şi ideea unor animale mari şi puternice care 
există „afară”, în noapte, este greu de înţeles pentru ei”. 

De aici, pe o distanţă de vreo douăzeci de cuvinte sau mai 
mult, înregistrarea este prea întreruptă pentru a o putea 
transcrie. 

„Apoi a discutat cu însoțitorii săi, probabil despre ciudata 
superficialitate şi lipsă de rațiune a omului, care trăieşte 
doar la suprafaţa unei lumi, o creatură supusă valurilor, 
vânturilor şi tuturor capriciilor văzduhului, care nu poate 


nici măcar să se organizeze pentru a înfrunta fiarele care îi 
devorează seminţia şi care totuşi îndrăzneşte să invadeze o 
altă planetă. În timpul acestei discuţii aparte, eu am rămas 
pe gânduri şi apoi, la dorinţa sa, i-am vorbit despre 
diferitele categorii de oameni. El mă iscodea cu tot felul de 
întrebări: 

— Şi pentru toate felurile de muncă aveţi acelaşi fel de 
oameni? Dar cine gândeşte? Cine guvernează? 

I-am vorbit în câteva cuvinte despre metoda democratică. 

După ce m-a ascultat, ela ordonat să i se împrăştie pe 
frunte lichide răcoritoare, şi apoi, crezând că nu înţelesese 
bine, mi-a cerut să-i repet explicaţia. 

— Atunci, ei nu fac fiecare lucruri diferite? întrebă Phi-oo. 

Am admis că unii sunt gânditori şi alţii funcţionari; unii 
vânează, alţii sunt mecanici, alţii artişti, alţii muncitori. 

— Dar toţi guvernează, am spus eu. 

— Şi ei nu au înfăţişări diferite, potrivite cu îndatoririle lor 
diferite? 

— Niciuna care să se poată vedea, în afară poate de 
îmbrăcăminte. Poate că şi minţile lor diferă puţin - am 
adăugat. 

— Minţile lor probabil că diferă foarte mult, zise Marele 
Lunar, deoarece altfel ar vrea toţi să facă aceleaşi lucruri. 

Pentru a mă pune oarecum de acord cu prejudecățile sale, 
i-am spus că presupunerea sa era justă. 


— Totul este ascuns în creier - i-am spus eu - dar 
diferenţele vin tocmai acolo. Poate că dacă ar vedea cineva 
minţile şi sufletele oamenilor, ei ar fi tot atât de variaţi şi 
deosebiți ca şi seleniţii. Există oameni mari şi oameni mici, 
oameni care pot ajunge departe şi oameni care pot merge 
repede; oameni zgomotoşi, cu mintea ca o trompetă, şi 
oameni care îşi pot aminti fără să gândească...” (Aici sunt 
trei cuvinte neclare.) „El m-a întrerupt pentru a-mi aminti 
una dintre afirmaţiile mele precedente: 

— Dar ai spus că toţi oamenii guvernează? insistă el. 

— Până la un punct, am răspuns eu. Mi-e teamă însă că am 
provocat şi mai multă confuzie cu explicaţia mea. 

EI se opri asupra unui fapt care l-a izbit. 

— Vrei să spui, întrebă el, că nu există niciun Mare 
Pământean? 

M-am gândit la diferiţi oameni, dar l-am asigurat, în cele 
din urmă, că nu există niciunul. l-am explicat că autocraţii şi 
împărații pe care i-am încercat pe Pământ au sfârşit de 
obicei în băutură, viciu sau violenţă, şi că anglo-saxonii, o 
secţiune mare şi influentă a poporului de pe pământ, din 
care făceam şi eu parte, nu au de gând să mai încerce acest 
sistem. Marele Lunar a rămas mai mult decât uimit. 

— Dar cum păstraţi voi înţelepciunea pe care aţi câştigat- 
o? întrebă el. 

I-am explicat felul în care ne ajutam...” (Aici lipseşte un 
cuvânt, probabil „creierul”.) „nostru limitat, cu ajutorul 
bibliotecilor. I-am explicat cum se dezvolta ştiinţa noastră 
prin munca unită a nenumărați oameni mărunți; el n-a făcut 
niciun comentariu, decât că, în ciuda sălbăticiei noastre 
sociale, stăpâneam, în mod evident, multe cunoştinţe, 
deoarece altfel n-am fi putut să ajungem pe Lună. Totuşi 
contrastul era foarte bine marcat. Cu ajutorul ştiinţei, 
seleniţii se dezvoltau şi se transformau; omenirea îşi 
înmagazina cunoştinţele, dar oamenii rămâneau brute - 
educate. Ela zis că această...” (Aici, un scurt fragment al 
mesajului este neclar.) „Apoi mi-a cerut să-i descriu cum 


circulăm pe Pământul nostru, şi i-am vorbit despre trenuri 
şi vase. Pentru câteva clipe, el n-a putut să înţeleagă că am 
descoperit folosirea aburilor abia de o sută de ani; când a 
înţeles, a rămas extrem de uimit. Trebuie să menţionez că 
seleniţii se folosesc de ani, în măsurarea timpului, la fel cum 
facem noi pe Pământ, cu toate că eu nu pot să înţeleg nimic 
din sistemul lor numeral. Aceasta însă nu are importanţă, 
pentru că Phi-oo îl înţelege pe al nostru. Apoi am continuat 
să-i spun că omenirea locuieşte în oraşe numai de nouă sau 
zece mii de ani, şi că noi nu suntem încă uniţi într-o singură 
societate frăţească, ci sub diferite forme de guvernământ. 
Aceasta l-a nedumerit enorm pe Marele Lunar, deşi n-a 
înţeles de la început. Mai întâi el crezuse că era vorba doar 
de împărțiri administrative. 

— Statele şi imperiile noastre nu sunt decât nişte schiţe 
grosolane ale unei orânduiri care va exista într-o bună zi. - 
i-am spus eu - şi astfel am ajuns să-i...” (În acest punct, o 
parte a mesajului, care reprezintă vreo treizeci sau 
patruzeci de cuvinte, este în întregime indescifrabilă.) 
„Marele Lunar a fost foarte impresionat de nebunia 
oamenilor de a menţine inconvenientul limbilor diferite. 

— Ei vor să comunice între ei, şi totuşi nu vor să comunice, 
zise el, şi apoi mă întrebă amănunţit, o bună bucată de 
timp, în legătură cu războaiele. 

La început, a rămas mirat şi neîncrezător. 

— Vrei să spui - întrebă el, aşteptând o confirmare - că 
umblaţi pe suprafaţa pământului vostru... acest pământ ale 
cărui bogății abia aţi început să le zgâriaţi... omorându-vă 
unii pe alţii pentru o bucată de mâncare? 

I-am răspuns că exact aşa se întâmplă. 

Mi-a cerut amănunte care să-i ajute imaginaţia. 

— Dar vasele?! bietele voastre oraşe mici nu au de suferit? 
întrebă el, şi mi-am dat seama că distrugerea proprietăţilor 
şi bunurilor părea să-l impresioneze aproape tot atât de 
mult ca şi uciderea oamenilor. Vorbeşte-mi mai mult - 


continuă Marele Lunar - descrie-mi prin imagini. Nu pot să 
concep aceste lucruri. 

Şi astfel, o bucată de timp, i-am povestit, deşi cam în silă, 
despre războaiele pământeşti. 

I-am vorbit despre avertismente şi ultimatumuri, despre 
aşezarea şi marşul trupelor. l-am dat o idee despre 
manevre, poziţii şi pornirea luptei. I-am vorbit despre asedii 
şi asalturi, despre foametea şi mizeriile din tranşee, şi 
despre santinelele care îngheaţă în zăpadă. l-am spus 
despre panică şi atacul prin surpriză, despre rezistenţele 
disperate şi despre speranţele zadarnice, despre urmărirea 
nemiloasă a fugarilor şi despre morţii de pe câmpul de 
bătaie. I-am vorbit, de asemeni, despre trecut, despre 
invazii şi masacre, despre huni şi tătari, despre războaiele 
lui Mahomed, despre califi şi cruciade. Şi în timp ce 
vorbeam, iar Phi-oo traducea, seleniţii gungureau şi 
murmurau, cuprinşi de o emoție tot mai puternică. 

Le-am spus că un cuirasat poate să tragă un proiectil de o 
tonă la distanţă de douăsprezece mile şi să străpungă o 
placă de fier de douăzeci de picioare; i-am vorbit despre 
dirijarea torpilelor sub apă. Am continuat, descriind un tun 
Maxim în acţiune, şi ceea ce îmi puteam eu imagina din 
bătălia de la Colenso. Marele Lunar era atât de 
neîncrezător, încât a întrerupt traducerea celor spuse de 
mine, pentru a-mi cere să-i confirm. Ei se îndoiau mai ales 
de descrierea pe care am făcut-o despre oamenii care 
aclamau şi se bucurau în timp ce mergeau la luptă. 

— Dar, desigur, lor nu le place! traduse Phi-oo. 

I-am asigurat că oamenii din rasa mea considerau lupta 
drept cea mai glorioasă experienţă a vieţii; întreaga 
adunare a rămas uluită. 

— Dar la ce este bun acest război? întrebă Marele Lunar, 
insistând asupra temei. 

— Oh! Cât priveşte bun - am spus eu - el reduce 
populaţia! 

— Dar de ce este nevoie să...? 


Se făcu o pauză, i se împrăştiară lichide răcoritoare pe 
frunte, şi apoi vorbi din nou.” 

În acest punct, începe brusc să predomine în înregistrare 
o serie de ondulaţii care au apărut, supărător, încă de la 
pasajul când Cavor menţionează tăcerea care s-a făcut 
înainte de a începe să vorbească Marele Lunar. Aceste 
ondulaţii sunt, evident, rezultatul unor radiaţii de 
provenienţă lunară, şi apropierea lor persistentă de 
semnalele alterna-tive ale lui Cavor ne duce cu gândul la un 
operator care încerca în mod deliberat să suprapună cele 
două emisii, făcând astfel ca mesajul lui Cavor să devină 
indescifrabil. La început, ele sunt mici şi regulate, astfel, 
încât cu puţină grijă şi cu pierderea doar a câtorva cuvinte, 
am reuşit să descifrăm mesajul lui Cavor; apoi devin tot mai 
ample şi mai mari, şi, în cele din urmă, devin de o 
neregularitate care produce impresia că se mâzgăiesc nişte 
rânduri scrise. O bună bucată de timp nu se poate descifra 
nimic din aceste semne care merg într-un zigzag nebun; 
apoi, brusc, întreruperea dispare, lasă câteva cuvinte clare, 
apoi începe din nou şi continuă în tot restul mesajului, 
ştergând complet tot ceea ce încerca să transmită Cavor. 
Dacă intervenţia este într-adevăr voită, de ce au preferat 
seleniţii să-l lase pe Cavor să-şi continue transmiterea 
mesajelor, ignorând cu totul faptul că mesajele lui erau 
şterse - când stătea în puterea lor, şi era mult mai uşor şi 
mai convenabil, să-l împiedice oricând de a mai transmite? 
Este o întrebare la care nu pot să răspund. Cred, însă, că ei 
i-au făcut mesajele indescifrabile, şi asta este tot ceea ce 
pot spune. Ultima frântură din descrierea Marelui Lunar 
începe în mijlocul unei fraze: „M-a întrebat foarte 
amănunţit despre secretul meu. În scurt timp am reuşit să 
mă înţeleg cu el şi să elucidez, în cele din urmă, ceea ce 
fusese pentru mine o enigmă, încă de când mi-am dat 
seama cât de vaste le sunt cunoştinţele, şi anume cum se 
face că nu au descoperit niciodată Cavorita. Am aflat că ei o 
cunosc, teoretic, dar au privit-o întotdeauna ca pe o 


imposibilitate practică, deoarece pe Lună nu există helium, 
şi heliumul...” (Peste ultimele litere ale cuvântului helium 
apare din nou urma de ştergere. Observaţi cuvântul 
„secret”, căci pe acest cuvânt, şi numai pe el, îmi bazez 
interpretarea ultimului mesaj - şi eu, şi domnul Wendigee îl 
considerăm ca atare - pe care trebuie să ni-l trimită 
cândva.) 

Capitolul XXV. 

ULTIMUL MESAJ TRIMIS DE CAVOR SPRE PĂMÂNI. 

În acest mod nesatisfăcător se termină penultimul mesaj al 
lui Cavor. Parcă îl vezi acolo, departe, printre aparatele lui 
scăldate în lumină albastră, continuând să ne semnalizeze 
până în ultima clipă, fără să ştie că o cortină de confuzie s-a 
coborât între noi; cu totul neştiutor, de asemeni, de 
primejdia finală care încă de pe atunci se furişa asupra lui. 
Dezastruoasa lui lipsă de bun simţ obişnuit îl făcuse să se 
trădeze cu totul. Vorbise despre război, vorbise despre 
toată forţa şi violenţa iraţională a oamenilor, despre 
agresiunile lor nesăţioase, despre neobosita zădărnicie a 
conflictelor dintre ei. El umpluse întreaga lume lunară cu 
această imagine a rasei urnane şi, sunt sigur, a admis apoi 
că depindea numai de el - cel puţin pentru foarte multă 
vreme - posibilitatea ca alţi oameni să ajungă pe Lună. 
Atitudinea pe care o va adopta raţiunea rece, inumană a 
Lunii mi se pare destul de clară; cred că a avut şielo 
bănuială, apoi probabil că şi-a dat seama, dintr-o dată, 
extrem de limpede. i-l poţi închipui mergând încoace şi 
încolo prin Lună, regretând din ce în ce mai profund fatala 
lui indiscreţie! Un timp, Marele Lunar a reflectat, fără 
îndoială, la noua situaţie, lăsându-l pe Cavor la fel de liber 
ca şi până atunci. Ne închipuim că diverse obstacole l-au 
împiedicat să se întoarcă la aparatul său electro-magnetic, 
după ultimul mesaj pe care l-am redat. Câteva zile, n-am 
primit nimic. Probabil că avea noi audienţe, şi încerca să-şi 
tempereze afirmaţiile precedente. Cine poate să ştie? 


Apoi, deodată, ca un strigăt în noapte, ca un strigăt după 
care urmează o mare tăcere, a venit ultimul mesaj. Este cel 
mai scurt fragment, doar începuturile întrerupte a două 
fraze. 

Prima era: „Am fost nebun când i-am vorbit Marelui Lunar 
despre...” 

A urmat un interval de aproape un minut. Ne putem 
imagina o întrerupere venită dinafară. Cavor s-a îndepărtat 
de aparat - un moment de îngrozitoare ezitare printre 
grămezile confuze de aparate din peştera întunecoasă, 
luminată în albastru - a revenit grăbit lângă aparat, plin de 
o hotărâre care întârziase prea mult. Apoi, ca şi cum ar fi 
fost transmis în fugă, ne-a parvenit: „Cavorita se fabrică 
după cum urmează: Luaţi...” 

Urma un cuvânt, un cuvânt fără niciun sens, aşa cum l-am 
prins noi: „nutil”. 

Şi asta e tot. 

Poate că, atunci când l-a ajuns soarta, el a mai făcut o 
încercare grăbită de a transmite cuvântul „inutil”. Ce s-a 
întâmplat lângă acel aparat n-avem de unde să ştim. Orice 
ar fi fost, ştiu că nu vom mai primi niciodată vreun mesaj 
din Lună. În ceea ce mă priveşte, mi-a venit în ajutor un vis 
de o claritate neobişnuită şi văd, văd aproape tot atât de 
desluşit ca şi cum aş fi fost de faţă un Cavor cu părul 
răvăşit, zbătându-se în lumina albastră, împresurat de o 
imensă hoardă de seleniţiinsecte, zbătându-se din ce în ce 
mai disperat şi mai neputincios, pe măsură ce ei se 
îngrămădesc în jurul lui, strigând, protestând, poate până la 
urmă chiar luptând, şi fiind împins înapoi, pas cu pas, 
smulgându-i-se posibilitatea de a mai vorbi cu semenii săi, 
împins pentru vecie în Necunoscut - în întuneric, în tăcerea 
fără de sfârşit. 


SFÂRŞIT 


1 Pasăre uriaşă. Nume ştiinţific: dichis ineptus (n.r.) 

2 Euchre - joc de cărţi american, care se joacă în 2-4 
persoane (N. R.). 

3 Rip van Winkle - eroul unei povestiri a lui W. Irving, care 
a dormit douăzeci de ani. (N.R.) 

4 Eduard Bellamy - scriitor american (1850-1898). Autor 
al unei utopii socialiste, „Looking backward” (Privind în 
trecut). (N. R.) 

5 Cunoscută legendă germană, care a inspirat celebra 
operă cu acelaşi nume a lui Richard Wagner. (N. R.) 

6 Denumire fantastică, inventată de Wells. A se citi 
idhamită. (N. R.) 

7 Dante-Gabriel Rosetti - pictor şi poet englez (1828- 
1882) unul dintre iniţiatorii curentului prerafaelit. (N. R.) 

8 Geoffrey Chaucer, poet englez (cca. 1340-1400) imitator 
al clasicilor antici. (N. R.) 

9 Oeil de boeuf (în limba franceză în original) deschizătură 
rotundă sau ovală. (N. R.) 

10 Un picior - măsură engleză, 30 de cm. (N.R.) 

11 Armageddon - denumire apocaliptică a ultimei bătălii 
dintre noroade (N. R.) 

12 Voilr tout (în limba franceză în original): Asta-i totul 
(n.r.). 

13 FE. R. S., membru al Societăţii Regale. (n.r.) 

14 Este curios că, în timp ce ne aflam în sferă, nu am 
simţit nici cea mai mică dorinţă de a mânca, şi n-am simţit 
lipsa mâncării nici atunci când ne abţineam. La început am 
mâncat cam în silă, apoi am postit de-a binelea. N-am 
consumat în total nici a douăzecea parte din comprimatele 
alimentare pe care le luasem cu noi. Cantitatea de bioxid de 
carbon pe care am exhalat-o a fost de asemenea neobişnuit 
de scăzută; mi-e cu neputinţă să determin cauzele 
respective. 

15 un stone = măsură de greutate de 0,348 kg. (N. R.) 


16 inch - măsură englezească, echivalentă cu 25,4 mm. 
(N. R.) 

17 Nu-mi amintesc să fi văzut pe lună vreun obiect de 
lemn; uşile, mesele, tot ceea ce ar corespunde obiectelor 
lucrate la noi de tâmplari, erau confecţionate din metal, şi 
cred că mai ales din aur care, ca metal, se impune prin sine 
însuşi datorită uşurinţei cu care se lucrează, rezistenţei şi 
durabilităţii lui.